Orson Scott Card — Intoarcerea Acasa — V3 Navele pamantului

Orson Scott Card 


Orson Scott Card 


În loarcerea acasa 


Vol. 3 - Navele Pământului 


CUPRINS: 

ORSON SCOTT CARD. 
Navele Pământului. 
PROLOG 

1. LEGEA DESERTULUI 
2. A LEGA şi A DEZLEGA 
3. VÂNĂTOAREA 

4. POMUL VIEŢII 

5. CHIPUL PĂSTRĂTORULUI 
6. ARME 

7. ARCUL 

8. BELŞUG 

9. PERIMETRUL 

10. COMANDANT DE NAVĂ 


PROLOG. 

Computerul principal al planetei Harmony era, în sfârşit, 
plin de speranţă. Fiinţele umane alese fuseseră adunate la 
un loc şi scoase din oraşul Basilica. Acum porneau în prima 
din cele două călătorii. Aceasta le va duce prin deşert, prin 
Valea Focurilor, spre vârful sudic al insulei cândva numite 
Vusadka, într-un loc în care nici o fiinţă umană nu mai 
pusese piciorul de patruzeci de milioane de ani. A doua 
călătorie va începe de acolo şi le va duce, peste o mie de 
ani-lumină, spre planeta natală a speciei umane, Pământul, 
părăsită cu patruzeci de milioane de ani în urmă, pregătită 
acum pentru reîntoarcerea lor. 


Nu era vorba de fiinţe umane oarecare, ci în mod special 
de acestea. De cele născute, după un milion de generaţii cu 
evoluţie ghidată, cu abilitatea deosebită de a stabili o 
comunicare cu computerul principal, între mintea lui şi 
mintea lor, între memoria lui şi memoria lor. Totuşi, deşi 
încurajase oamenii înzestrați cu această putere să se 
împerecheze, deci s-o perfecţioneze prin intermediul 
copiilor lor, computerul principal nu făcuse nici o încercare 
de a-i alege doar pe cei mai frumoşi, mai ascultători, mai 
inteligenţi sau mai pricepuţi. Nu făcea parte din sfera de 
cuprindere a programului său. Oamenii puteau fi mai mult 
sau mai puţin dificili, mai mult sau mai puţin curajoşi, mai 
mult sau mai puţin utili, însă computerul principal nu fusese 
programat să manifeste preferinţe pentru bun-simţ sau 
inteligenţă. 

Computerul principal fusese adus acolo de primii colonişti 
de pe planeta Harmony cu un singur scop - de a păstra 
specia umană, ţinând-o la distanţă de tehnologii 
generatoare de războaie şi imperii care să se întindă atât 
de mult, încât să distrugă capacitatea unei planete de a 
susţine viaţa umană, aşa cum se întâmplase pe Pământ. 
Câtă vreme oamenii luptau numai cu arme de mână şi 
călătoreau numai călare, lumea avea să supravieţuiască, iar 
ei beneficiau de libertatea de a fi atât de buni sau atât de 
răi cât doreau ei să fie. 

Cu toate acestea, de la programarea originară, controlul 
deţinut de computerul principal asupra omenirii slăbise. 
Unii puteau comunica bine cu el, mai clar decât şi-ar fi 
închipuit cineva vreodată că ar fi posibil. Alţii, însă, aveau o 
legătură extrem de vagă cu el. În consecinţă, pe lume au 
început să apară noi arme şi metode de transport şi, cu 
toate că până la sfârşitul omenirii aveau să mai treacă, 
poate, mii sau zeci de mii de ani, el tot venea până la urmă. 
lar computerul principal de pe Harmony habar nu avea 
cum să inverseze procesul. 


Pentru computerul principal era, aşadar, urgent să încerce 
întoarcerea pe Pământ, acolo unde Păstrătorul Pământului 
putea să-l reprogrameze. Dar, în ultimele luni, el şi câţiva 
dintre aliaţii lui umani au descoperit că Păstrătorul 
Pământului introducea deja, oarecum, o schimbare. Oameni 
diferiţi aveau vise clare şi intense despre creaturi care nu 
existaseră niciodată pe Harmony, iar computerul principal a 
descoperit el însuşi modificări subtile în propriile sale 
programe. Păstrătorului Pământului ar fi trebuit să-i fie 
imposibil să influenţeze evenimente de la o distanţă atât de 
mare... totuşi, entitatea aceea care expediase cu patruzeci 
de milioane de ani în urmă primele nave de refugiaţi era 
singura sursă imaginabilă a acestor schimbări. 

Computerul principal al planetei Harmony nu putea 
înţelege cum sau de ce făcea Păstrătorul Pământului acest 
lucru. Nu ştia decât că cei patruzeci de milioane de ani nu 
fuseseră prea blânzi cu propriile sale sisteme şi trebuia 
reînnoit. Nu ştia decât că, indiferent de ce anume cerea 
Păstrătorul Pământului, computerul principal de pe 
Harmony va încerca să-i ofere. Acum solicita ca un grup de 
fiinţe umane să recolonizeze Pământul. 

Aşadar, computerul principal a ales şaisprezece oameni 
din oraşul Basilica. Mulţi erau înrudiţi între ei; toţi aveau 
neobişnuita capacitate de a relaţiona cu computerul 
principal. Totuşi, nu toţi erau de o inteligenţă sclipitoare şi 
demni de încredere sau mai ales buni la suflet. Mulţi aveau 
antipatii sau resentimente puternice faţă de alţii şi, deşi unii 
se dedicau cauzei computerului principal, alţii se dedicau, 
în aceeaşi măsură, intenţiei lor de a-i dejuca planurile. Dacă 
impulsurile negative ale oamenilor nu puteau fi înfrânate, 
întreaga întreprindere putea oricând da greş. Civilizaţia 
fusese întotdeauna fragilă, chiar şi atunci când intense forţe 
sociale inhibau pasiunile individuale; acum, izolaţi de restul 
lumii, vor putea cei şaisprezece să plămădească o societate 
mai mică, mai armonioasă? Sau va fi expediţia lor sortită 
eşecului de la bun început? 


Computerul principal trebuia să planifice şi să acţioneze 
ca şi când expediţia ar supravieţui, ar reuşi. Computerul 
principal a declanşat o succesiune de evenimente într-un 
anumit loc. Au început să zumzăie maşinăriile care tăceau 
de multă vreme. Au fost treziţi ca să înceapă lucrul roboții 
care erau de mult timp în stază, căutând dispozitivele ce 
trebuiau reparate. Aşteptaseră de foarte multă vreme şi nu 
puteau rezista la nesfârşit în această stare. 

Vor trece ani buni până se va stabili câtă muncă va fi 
necesară, ba chiar cum ar putea fi dusă la capăt. Dar era 
timp destul. Dacă ar dura mai mult călătoria, oamenii ar 
putea folosi timpul respectiv pentru a face pace între ei. Nu 
era nici o grabă; adică nici o grabă sesizabilă de fiinţele 
umane. Pentru computerul principal, îndeplinirea unei 
sarcini în zece ani însemna un ritm foarte rapid, dar pentru 
oameni zece ani ar fi putut părea o perioadă insuportabil de 
lungă. Pentru că, deşi computerul principal putea detecta 
trecerea milisecundelor, avea până acum amintiri de 
patruzeci de milioane de ani de viaţă pe Harmony, iar la 
scara aceea, în comparaţie cu durata de viaţă normală a 
oamenilor, zece ani echivalau cu cinci minute. Computerul 
principal ar folosi anii respectivi eficient şi productiv şi 
spera că oamenii vor reuşi să facă la fel. Dacă ar fi înţelepţi, 
în cei zece ani şi-ar întemeia familii, ar începe să aibă şi să 
crească mulţi copii şi ar forma o comunitate demnă de a se 
întoarce la Păstrătorul Pământului. Însă aşa ceva n-ar fi 
uşor de realizat, iar deocamdată computerul principal nu 
putea spera la altceva decât să-i ţină în viaţă. 

1. LEGEA DESERTULUI. 

Shedemei era om de ştiinţă, nu călătoare prin deşert. Nu 
avea mare nevoie de confortul oraşului - se mulțumea să 
doarmă pe podea sau pe masă, în loc de pat - dar nu 
suporta să fie smulsă din laboratorul ei, de la munca ei, de 
la tot ceea ce dădea sens vieţii sale. Nu fusese niciodată de 
acord să ia parte la expediţia aceasta pe jumătate 
nebunească. Şi, totuşi, iat-o călătorind pe o cămilă, în 


căldura uscată a vântului din deşert, clătinându-se înainte şi 
înapoi, în timp ce urmăreşte cum dosul cămilei din faţa ei se 
leagănă în alt ritm. Ii era cam rău de la căldura şi de la 
mişcarea aceea. li provoca dureri de cap. 

De câteva ori a fost cât pe ce să se întoarcă. Putea găsi 
drumul foarte uşor; nu trebuia decât să se apropie destul 
de mult de Basilica, iar computerul ei s-ar fi conectat la oraş 
şi i-ar fi arătat restul drumului până acasă. Singură, ar 
avansa mult mai repede - poate ar ajunge înapoi chiar 
înainte să se înnopteze. Şi sigur i s-ar da voie să intre în 
oraş - nu avea legături de sânge sau prin căsătorie cu 
nimeni din grup. Singurul motiv pentru care fusese exilată 
împreună cu ei era că procurase recipientele cu umiditate 
scăzută, pline cu seminţe şi embrioni care vor naşte o floră 
şi-o faună cât de cât asemănătoare celor de pe Pământ. Îi 
făcuse un serviciu fostei sale profesoare, nimic mai mult - 
nu o puteau trimite obligatoriu în surghiun pentru atâta 
lucru. 

Totuşi, tocmai încărcătura aceea a fost motivul pentru care 
nu s-a întors înapoi. Cine altcineva s-ar pricepe să reînvie 
miriadele de specii cărate de cămile? Cine altcineva ar şti 
care din ele trebuie să ia naştere primele, ca să se adapteze 
înainte de-a apărea alte specii ce vor trebui să se hrănească 
cu ele? 

Nu-i cinstit, îşi repetă Shedemei a mia oară. Sunt singura 
din grup care se poate apuca să îndeplinească sarcina asta 
- dar pentru mine nu e deloc o provocare. Nu e ştiinţă, e 
agricultură. Sunt aici nu pentru că sarcina aleasă pentru 
mine de Sufletul Suprem e extrem de solicitantă, ci pentru 
că toţi ceilalţi sunt teribil de ignoranţi în privinţa ei. 

— Pari supărată şi amărâtă. 

Shedemei întoarse capul. Rasa era aceea care-şi mânase 
cămila lângă a ei, pe cărarea lată de piatră. Rasa, 
profesoara ei, un fel de mamă a ei. Dar nu mama ei bună, 
nu mama ei biologică, nu cea de drept. 

— Aşa-i, recunoscu Shedemei. 


— Eşti supărată pe mine? o întrebă Rasa. 

— Parţial. Tu ai manevrat situaţia şi ne-ai târât pe toţi în 
treaba asta. N-am nici o legătură cu oamenii respectivi, 
decât prin tine. 

— Toţi avem aceeaşi legătură, zise Rasa. Sufletul Suprem 
ţi-a trimis un vis, nu-i aşa? 

— Nu eu i l-am cerut. 

— Care dintre noii l-a cerut? înţeleg ce vrei să spui, 
Shedya. Toţi ceilalţi au făcut alegeri care i-au adus aici. 
Nafai, Luet, Hushidh şi cu mine am venit de bunăvoie... mai 
mult sau mai puţin. lar Elemak şi Meb, ca să nu mai spun de 
fiicele mele, binecuvântate să le fie inimioarele 
neastâmpărate, sunt aici pentru c-au luat hotărâri proaste 
şi detestabile. Ceilalţi au venit pentru că au contracte de 
căsătorie, deşi unii nu fac decât să persevereze în greşeala 
iniţială venind cu noi. Dar pe tine, Shedemei, nu te aduce cu 
noi decât visul tău. Şi devotamentul faţă de mine. 

Sufletul Suprem îi trimisese un vis în care ea plutea în aer, 
împrăştiind seminţe şi urmărindu-le cum cresc, 
transformând un deşert într-o pădure şi-o pajişte verde, 
plină de animale. 

Shedemei se uită în jur, la sumbrul peisaj deşertic, la cele 
câteva plante ţepoase care se agăţau de viaţă pe ici, pe 
colo, ştiind că o mână de şopârle trăiau de pe urma 
puţinelor insecte care găseau destulă apă ca să 
supravieţuiască. 

— Nu este visul meu, spuse ea. 

— Dar ai venit, insistă Rasa. În parte din cauza visului, în 
parte din iubire pentru mine. 

— Nu există nici o speranţă că vom reuşi, să ştii. Cei de- 
aici nu sunt colonişti. Doar Elemak are capacitatea de-a 
supravieţui. 

— E cel mai experimentat în expedițiile prin deşert. Nyef şi 
Meb se descurcă binişor. Ceilalţi o să înveţe. 

Shedemei tăcu, nevrând să se certe. 

— Nu suport să văd că dai înapoi de la ceartă, spuse Rasa. 


— Nu-mi plac conflictele. 

— Dar întotdeauna dai înapoi exact în clipa în care eşti 
gata să spui celuilalt exact ce vrea să audă. 

— Nu ştiu ce vor să audă ceilalţi. 

— Zi-mi la ce te gândeai acum un minut. Explică-mi de ce 
crezi că expediţia noastră-i sortită eşecului. 

— Basilica, zise Shedemei. 

— Am părăsit oraşul. Acum nu ne mai poate face rău. 

— Basilica o să ne facă rău în nenumărate feluri. O să ne 
amintească mereu de o viaţă blândă şi uşoară, întotdeauna 
o să ne chinuie dorul de ea. 

— Nu dorul de casă te chinuie, sunt sigură, zise Rasa. 

— Cărăm jumătate de oraş cu noi. Toate bolile lui, dar 
niciunul din punctele lui tari. Suntem obişnuiţi cu timp liber, 
dar nu avem nici bogăţia, nici proprietăţile care să ni-l pună 
la dispoziţie. Ne-am obişnuit cu prea multe pofte, pe care n- 
o să ni le putem face într-o colonie mică, aşa cum o să fie a 
noastră. 

— Şi înainte vreme oamenii au părăsit oraşul şi au mai 
întemeiat colonii. 

— Cei care doresc să se adapteze se vor adapta, ştiu, rosti 
Shedemei. Dar câţi doresc? Câţi au tăria de a-şi neglija 
propriile dorinţe, ca să se sacrifice pentru binele nostru, al 
tuturor? Nici măcar eu nu sunt atât de devotată. Sunt tot 
mai furioasă, cu fiecare kilometru cu care mă îndepărtez de 
munca mea. 

— Atunci, avem noroc, zise Rasa. Nimeni altcineva din 
grup n-a făcut o muncă vrednică de a fi menţionată. lar cei 
care au făcut-o au pierdut totul, deci nu s-ar mai putea 
întoarce. 

— Treaba lui Meb îl aşteaptă acolo. 

Rasa rămase perplexă o clipă. 

— N-am ştiut că Meb ar fi lucrat ceva, dacă nu cumva te 
referi la scurta şi jalnica lui carieră de actor. 

— Mă refer la proiectul său de-o viaţă, de-a se cupla cu 
fiecare femeie din oraş care nu-i rudă de sânge cu el, urâtă 


ca moartea sau decedată. 

— Aa, zâmbi uşor Rasa. La genul ăsta de treabă te 
gândeai. 

— Şi nu-i singurul, adăugă Shedemei. 

— Da, ştiu. Eşti prea amabilă, dar nu încape îndoială că 
înseşi fiicele mele mor de nerăbdare să reia treaba pe care- 
au lăsat-o neterminată în cadrul propriilor versiuni ale sus- 
numitului proiect. 

— N-am vrut să te jignesc. 

— Nu mă simt jignită. Îmi cunosc bine fiicele. Seamănă 
prea mult cu tatăl lor ca să nu ştiu la ce să mă aştept de la 
ele. Dar, spune-mi, Shedya, pe care dintre bărbaţi te aştepţi 
să-l considere ele atrăgător? 

— După câteva săptămâni sau chiar zile, li se va părea că 
toţi bărbaţii arată bine. 

Rasa râse uşor. 

— Draga mea, îndrăznesc să spun c-ai dreptate. Dar 
bărbaţii din micul nostru grup sunt căsătoriţi şi poţi să fii 
convinsă că nevestele lor vor sta cu ochii-n patru, ca să fie 
sigure că nimeni nu le invadează teritoriul. 

Shedemei clătină din cap. 

— Rasa, porneşti de la o premisă falsă. Dacă tu ai ales să 
rămâi măritată cu acelaşi bărbat, reînnoindu-i contractul în 
fiecare an de atunci încoace - mă rog, de când l-ai născut 
pe Nafai - nu-nseamnă că oricare altă femeie din grup o să 
fie la fel de posesivă şi protectoare cu soţul ei. 

— Aşa crezi? Iubita mea fiică Kokor a fost cât pe ce să-şi 
omoare sora, pe Sevet, pentru că se culca cu soţul ei, 
Obring. 

— Aşa, deci... Obring n-o să mai încerce să se culce cu 
Sevet. Dar asta nu-l împiedică să încerce s-o facă cu Luet, 
de exemplu. 

— Luet! exclamă Rasa. E-o fată minunată, Shedya, nu e 
frumoasă ca acelea pe care le caută un bărbat ca Obring şi, 
în plus, e şi foarte tânără şi clar îndrăgostită de Nafai. Cel 


mai important, e vizionară în ape din Basilica şi Obring s-ar 
speria de moarte, dacă s-ar apropia de ea. 

Shedemei clătină din cap. Oare Rasa chiar nu-şi dădea 
seama că, pe măsură ce trecea timpul, importanţa acestor 
argumente scădea? Nu înţelegea că oameni ca Obring şi 
Meb, Kokor şi Sevet trăiau ca să vâneze şi puţin le păsa 
cine-i prada? 

— Iar dacă-ţi imaginezi că Obring şi-ar încerca norocul cu 
Eiadh, o să râd cu gura până la urechi, spuse Rasa. A, da, 
poate că el ar vrea „însă Eiadh e o fată care admiră la un 
bărbat numai puterea, iar asta-i singura virtute pe care 
Obring n-o s-o aibă niciodată. Nu, cred că Obring o să-i fie 
foarte credincios lui Kokor. 

— Rasa, draga mea profesoară şi prietenă, spuse 
Shedemei, până la sfârşitul lunii, Obring o să-ncerce să mă 
seducă şi pe mine. 

Rasa nu-şi putu ascunde uimirea. 

— Ei, lasă... Nu eşti tu genul... 

— Genul lui e orice femeie care nu i-a spus nu în ultima 
vreme, o întrerupse Shedemei. Şi, te previn, dacă există un 
lucru pe care grupul nostru e prea mic ca să-l suporte, 
acela e tensiunea sexuală. Dac-am fi ca babuinii, iar 
femelele noastre ar fi atrăgătoare din punct de vedere 
sexual numai în câteva rânduri, între sarcini, am putea avea 
împerecherile improvizate pe termen scurt, ca la babuini. 
Am putea suporta conflictele periodice dintre masculi 
pentru că s-ar termina foarte repede şi-am avea pace tot 
restul anului. Dar, din păcate, suntem oameni şi stabilim 
altfel de legături între noi. Copiii noştri au nevoie de 
stabilitate şi pace. Şi, printre noi, prea puţini sunt cei care 
trec cu uşurinţă peste câteva crime înfăptuite pe ici, pe 
colo. 

— Crime, repetă Rasa. Shedemei, ce te-a apucat? 

— Nafai a ucis deja un om. Şi probabil că ele cel mai 
simpatic din grup, în afară de Vas, să zicem. 

— Aşa i-a cerut Sufletul Suprem. 


— Da, deci Nafai e singurul din grup care se supune 
Sufletului Suprem. Ceilalţi e şi mai probabil că se supun 
zeului lor. 

— Care-o fi acela? 

— Li se bălăngăne-ntre picioare, răspunse Shedemei. 

— Biologii tăi au o viziune foarte cinică despre fiinţele 
umane, zise Rasa. Ai spune că suntem animalele de cea mai 
joasă speţă. 

— Aa, nu cea mai joasă. Masculii noştri nu-ncearcă să-şi 
mănânce odraslele. 

— Iar femelele nu-şi devorează perechea, adăugă Rasa. 

— Au existat şi unele care-au încercat. 

Râseră amândouă. Vorbiseră destul de liniştite, iar 
cămilele lor erau la distanţă destul de mare de celelalte, 
însă râsetele lor se auziră în depărtare şi câteva capete se 
întoarseră spre ele. 

— Nu ne luaţi în seamă! le strigă Rasa. Nu râdeam de voi! 

Dar Elemak le luă în serios. Călărea aproape de avangarda 
caravanei. Îşi struni animalul şi se întoarse înapoi, până 
ajunse în dreptul celor două femei. Era negru la faţă de 
supărare. 

— Încearcă să te controlezi puţin, Doamnă Rasa, vorbi el. 

— Ce-i, protestă Rasa, am râs prea tare? 

— Da, ai râs cam tare - pe lângă faptul c-ai făcut o glumă 
deşucheată. Ai strigat cât ai putut de tare. Dusă de vânt, o 
voce de femeie se poate auzi la distanţă de kilometri întregi. 
Deşertul nu-i dens populat, dar, dacă te-aude cineva, te-ai 
putea trezi violată, jefuită şi ucisă într-un timp uluitor de 
scurt. 

Shedemei ştia că Elemak are dreptate - el era cel care 
condusese caravane prin deşert. Dar nu-i suporta tonul 
condescendent, sarcasmul. Nimeni nu avea dreptul să-i 
vorbească aşa Doamnei Rasa. 

Totuşi, Rasa însăşi părea să ignore insulta din atitudinea 
lui Elya. 


— Un grup atât de mare ca al nostru? întrebă ea inocentă. 
Credeam că tâlharii o să se ţină la distanţă de noi. 

— Se roagă să dea peste grupuri ca al nostru, spuse 
Elemak. Mai multe femei şi mai puţini bărbaţi. Călătorind 
încet. Cu poveri mari. Vorbind tare, neglijent. Două femei 
rămase în urmă şi separate de restul grupului. 

Abia atunci îşi dădu seama Shedemei cât de vulnerabile 
fuseseră ea şi Rasa. I se făcu frică. Nu era obişnuită să 
gândească aşa - să se gândească în ce fel să evite un atac. 
În Basilica fusese întotdeauna în siguranţă. Femeile erau 
întotdeauna în siguranţă în Basilica. 

— Şi-ai putea să te mai uiţi o dată la bărbaţii din caravana 
noastră, spuse Elemak. Care din ei crezi că pot să lupte 
pentru tine, ca să te salveze de o bandă din trei sau patru 
tâlhari, darămite de doisprezece? 

— Doi, răspunse Rasa. 

Elemak o privi fix câteva clipe. 

— Aici, sub cerul liber, unde-ar trebui să se arate de lao 
depărtare destul de mare, cred c-aş putea să-i înfrunt. Dar 
aş prefera să nu fiu nevoit. Aşa că vezi-ţi de drum şi taci. le 
TOg. 

Acel te rog de la sfârşit mai îndulci asprimea din vocea lui 
Elemak, ceea ce n-o împiedică pe Shedemei să hotărască să 
i se supună în totalitate. Spre deosebire de Rasa, ea nu 
credea că le-ar putea apăra de unul singur de tâlhari, chiar 
dacă ar fi fost puţini la număr. 

Elemak îi aruncă o privire lui Shedemei, dar pe faţa lui nu 
se citi nici o expresie cu subînţeles, pe care ea s-o poată 
interpreta. Apoi el îşi struni cămila şi porni clătinându-se 
înainte, spre fruntea micii caravane. 

— O să fie interesant de văzut cine-o să fie cel care va 
prelua conducerea când vom ajunge în tabăra lui Wetchik, 
soţul tău sau Elemak, spuse Shedemei. 

— Nu lua în seamă izbucnirea lui Elya, replică Rasa. Cel 
care-o să conducă o să fie soţul meu. 


— N-aş fi aşa de sigură. Elemak crede că-i normal să facă 
pe autoritarul. 

— Da, îi place senzaţia, admise Rasa. Dar nu ştie să-şi 
păstreze autoritatea decât inspirând teamă. Oare nu-şi dă 
seama că Sufletul Suprem ocroteşte această expediţie? 
Doar să le treacă prin cap tâlharilor să se-arate pe-aici, că 
Sufletul Suprem o să-i facă imediat să-şi uite gândurile. 
Suntem în siguranţă ca acasă la noi, în pat. 

Shedemei nu-i aduse aminte că de-abia trecuseră câteva 
zile de când nu se simţiseră deloc în siguranţă în paturile 
lor. Nu spuse nici că Rasa tocmai îi ilustrase punctul de 
vedere - atunci când Rasa se gândise la casă şi la siguranţă, 
de fapt la Basilica îi fugise mintea. Avea să-i bântuie multă 
vreme de acum înainte fantoma vieţii duse în oraş. 

Veni rândul lui Kokor să-şi oprească animalul şi să aştepte 
s-o ajungă Rasa din urmă. 

— Ai fost rea, Mamă, nu-i aşa? A trebuit să vină bătrânul şi 
răutăciosul de Elemak să te certe? 

Pe Shedemei o dezgustă prostia de fetiţă a lui Kokor - dar 
Kokor o dezgusta de obicei. Atitudinea ei părea întotdeauna 
falsă şi manipulatoare; ceea ce o mira pe Shedemei era că 
trucurile ei jalnice şi căutate aveau deseori efect asupra 
oamenilor, altfel, Kokor ar fi găsit altele, noi. 

Ei bine, poate că mica scenă jucată de fetiţă avea efect 
asupra multora, dar nu şi asupra propriei sale mame. Rasa 
nu făcu decât să o fixeze pe Koya cu o privire de gheaţă şi 
să-i spună: 

— Draga mea, Shedya şi cu mine purtam o discuţie 
privată. Îmi pare rău dac-ai înţeles greşit şi-ai crezut că te- 
am invitat să iei parte. 

Lui Kokor nu-i trebui decât o clipă ca să înţeleagă; când 
pricepu, se întunecă la faţă - de supărare? Apoi îi adresă lui 
Shedemei un zâmbet ţeapăn şi spuse: 

— Shedya, mama o să fie-ntotdeauna dezamăgită că n-am 
ieşit aşa ca tine. Dar mă tem că nici creierul, nici trupul 
meu nu aveau destulă frumuseţe interioară. 


Apoi Kokor îmboldi stângace cămila să meargă mai repede 
şi în scurt timp le-o luă din nou înainte. 

Shedemei ştia că Kokor intenţionase s-o insulte amintindu- 
i că singura frumuseţe de care se va bucura ea vreodată va 
fi cea interioară. Dar Shedemei trecuse de mult de faza 
geloziei adolescentine pe fetele frumoase. 

Probabil că Rasei îi treceau prin cap aceleaşi gânduri. 

— Ciudat, nu-i aşa, că oamenii cu înfăţişare fizică modestă 
sunt perfect capabili să vadă frumuseţea fizică a altora, în 
vreme ce oamenii mutilaţi moral sunt orbi la bunătate şi 
decenţă! Ei îşi închipuie, sincer, că aşa ceva nu există. 

— Aa, ştiu foarte bine că există, zise Shedemei, numai că 
nu-şi dau seama niciodată care oameni anume o posedă. Nu 
vreau să spun că sentimentele mele din clipa asta mi-ar 
dovedi frumuseţea morală. 

— Te gândeai la omor, nu? o întrebă Rasa. 

— O, nimic atât de direct şi definitiv. Pur şi simplu i-am 
dorit s-o doară groaznic toate cele de la şa. 

— Şi Elemak? L-ai afurisit şi pe el? 

— Nici vorbă. Poate că, aşa cum spui, nu trebuia să încerce 
să ne sperie ca să-l ascultăm. Dar cred că avea dreptate. La 
urma urmei, Sufletul Suprem n-a reuşit întotdeauna să ne 
ferească de pericol. Nu, n-am nici un resentiment faţă de 
Elemak. 

— Atunci, aş vrea să fiu şi eu la fel de matură ca tine. Pe 
mine mă deranjează felul în care mi-a vorbit. Cu atâta 
condescendenţă... Ştiu de ce, bineînţeles - consideră că 
statutul meu în oraş e o ameninţare la adresa autorităţii lui 
aici, aşa că m-a pus la punct. Dar ar trebui să-şi dea seama 
că sunt destul de înţeleaptă să-l urmez, în calitate de 
conducător, fără să mă umilească mai întâi. 

— Nu-i vorba de ce ai tu nevoie. Niciodată nu-i vorba de 
asta, ci numai de ce are nevoie el. Simte nevoia să se simtă 
superior ţie. Ca să fiu sinceră, şi eu simt la fel, femeie 
bătrână şi proastă. 


Preţ de-o clipă, Rasa o privi îngrozită. Apoi, tocmai când 
Shedemei voia să-i explice că glumea - oare de ce nimeni 
nu-i înţelegea umorul - îi zâmbi larg. 

— Prefer să fiu bătrână şi proastă decât tânără şi proastă, 
îi spuse. Cele bătrâne şi proaste nu fac asemenea greşeli 
răsunătoare. 

— Nu-s aşa de sigură, rosti Shedemei. Faptul că am plecat 
în expediţia asta, de exemplu... 

— E o greşeală? 

— Din punctul meu de vedere, cu siguranţă. Viaţa mea e 
genetica, dar singurul lucru cât de cât legat de genetică pe 
care-o să mai apuc să-l fac de-acum înainte o să fie 
reproducerea propriilor mele gene. 

— Pari disperată. Nu-i aşa de groaznic să ai copii. Nu toţi 
sunt precum Kokor şi până şi ea poate va ajunge să fie 
umană într-o zi. 

— Da, dar tu ţi-ai iubit soţii, sublinie Shedemei. Eu cu cine- 
o să mă pricopsesc până la urmă, mătuşă Rasa? Cu fiul tău 
schilod? Sau cu bibliotecarul lui Gaballufix? 

— Cred că Hushidh plănuieşte să se mărite cu Issib, spuse 
Rasa. 

Vorbise pe un ton rece, dar lui Shedemei nu-i păsă. 

— Da, ştiu că le-ai aranjat tu pe toate pentru noi. Dar, 
spune-mi, mătuşă Rasa, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Nafai 
să-l tragă pe bibliotecar după el, când a furat Catalogul... ai 
fi aranjat tu să mă aduci pe mine? 

Chipul Rasei se înăspri, fără îndoială. Rămase tăcută multă 
vreme. 

— Hai, mătuşă Rasa, nu-s proastă şi aş prefera să nu- 
ncerci să mă păcăleşti. 

— Aveam nevoie de abilităţile tale, Shedya. Sufletul 
Suprem te-a ales, nu eu. 

— Sigur n-ai fost tu aceea care număra bărbaţii şi femeile 
şi se asigura că sunt egali la număr? 

— Sufletul Suprem ţi-a trimis visul acela. 


— Trist e, spuse Shedemei, că, în afară de tine, nici măcar 
unul din noi nu şi-a dovedit capacitatea de reproducere. N- 
ai de unde să ştii că nu l-ai cuplat pe unul din bărbaţi cu o 
nevastă stearpă. Sau pe vreuna din noi, femeile, cu un 
bărbat sterp. 

Supărarea Rasei creştea. 

— Ţi-am spus, n-a fost alegerea mea... Luet a avut, şiea,o 
viziune şi... 

— Ai de gând să devii un exemplu? Mătuşă Rasa, ai de 
gând să mai faci copii? 

Rasa rămase cu gura căscată. 

— Eu? La vârsta mea? 

— Tot mai ai câteva ovule bune. Ştiu că n-ai ajuns la 
menopauză, pentru că sângerezi chiar acum. 

Rasa o privi consternată. 

— Ce-ar fi să mă iei la analizat cu unul din microscoapele 
tale? 

— N-ai încăpea. Ar trebui să te tai în felii subţiri ca lama. 

— Uneori am impresia că ai făcut-o deja. 

— Rasa, ne faci să ne oprim de câteva ori pe zi. Ştiu că poţi 
să-ţi controlezi vezica mult mai bine. Toate ştim că verşi 
lacrimile lunii. 

Rasa ridică scurt din sprâncene, ca şi cum ar fi dat din 
umeri. 

— Mai mulţi copii, într-adevăr. 

— Cred că trebuie neapărat să faci asta. Ca să ne dai un 
exemplu tuturor, spuse Shedemei. Nu înţelegi că n-am 
pornit într-o simplă excursie? Suntem o colonie. 
Reproducerea e prioritatea numărul unu a coloniştilor. Cel 
care nu face copii aproape că nu-i bun de nimic. Şi, 
indiferent cât ţi-ar invidia Elemak autoritatea, tu eşti 
conducătoarea femeilor de aici. Tu trebuie să ne dai 
exemplu tuturor. Dacă vrei să rămâi gravidă în excursia 
aceasta, celelalte se vor lua după tine, mai ales că bărbaţii 
lor vor simţi nevoia să demonstreze că-şi pot lăsa şi ei 
femeile gravide, nu numai bătrânul Wetchik. 


— El nu mai e Wetchik, zise Rasa, fără relevanţă. E 
Volemak. 

— Dar mai poate, nu-i aşa? 

— Shedemei, e vreo întrebare pe care să nu mi-o pui? Ce 
mai urmează, să-ţi dăm probe de scaun? 

— Pân-la sfârşitul călătoriei, îmi închipui c-o s-ajung să 
studiez probe din aproape tot. Sunt singura din grup care 
se pricepe la medicină cât de cât. 

Rasa chicoti neaşteptat. 

— Îl şi văd pe Elemak aducându-ţi o probă de spermă. 

Doar la ideea că ar fi trebuit să i-o ceară, Shedemei nu-şi 
putu reţine râsul. Un asemenea atac la demnitatea de 
conducător al caravanei! 

Preţ de câteva minute călăriră în linişte, apoi Rasa întrebă: 

— O faci? 

— Ce anume? 

— O să te măriţi cu Zdorab? 

— Cu cine? 

— Cu bibliotecarul, Zdorab. 

— Să mă mărit cu el... oftă Shedemei. N-am avut de gând 
să mă mărit cu nimeni. 

— Mărită-te cu el şi fă-i copii. 

— Cred c-aşa o să fac. Dar nu şi dacă vom trăi după legea 
babuinilor. 

— Legea babuinilor! 

— Ca-n Basilica - întrecerea din fiecare an pentru alţi 
masculi. O să-l iau pe bărbatul ăsta între două vârste pe 
care nu l-am văzut niciodată, o să mă culc cu el, o să-i port 
copiii-n pântece, o să-i cresc împreună cu el - dar nu şi dacă 
trebuie să lupt ca să-l păstrez. Nu şi dacă trebuie să-l văd 
curtând-o pe Eiadh, pe Hushidh sau pe Dolya - sau pe 
Kokor - ori de câte ori contractul nostru de căsătorie se 
apropie de expirare, pentru ca, după aceea, el să vină târâş 
înapoi la mine şi să-mi ceară să-i reînnoiesc contractul încă 
un an, numai pentru că nu-l vrea niciuna dintre femeile pe 
care le doreşte cu adevărat. 


Rasa încuviinţă: 

— Acum înţeleg ce-ai încercat să spui mai devreme. Nu la 
infidelitatea lui Kokor te-ai referit, ci la obiceiurile cu care- 
am crescut cu toţii. 

— Întocmai, spuse Shedemei. Suntem un grup prea mic ca 
să păstrăm vechile obiceiuri de căsătorie din Basilica. 

— E doar o chestiune de ordine, nu-i aşa? întrebă Rasa. În 
oraş, când o femeie nu reînnoieşte contractul cu un bărbat 
sau când el nu i-o cere, se pot evita reciproc până când uită 
de suferinţă. Îţi găseşti pe altcineva, pentru că-s mii de 
bărbaţi dintre care poţi alege. Dar noi suntem doar 
şaisprezece suflete. Opt bărbaţi şi opt femei. Ar fi 
insuportabil. 

— Unii vor vrea să ucidă, aşa cum a-ncercat Kokor, 
sublinie Shedemei. Iar alţii vor dori să moară. 

— Ai dreptate, ai dreptate, ai dreptate, murmură Rasa, 
parcă gândind cu glas tare. Dar nu le putem spune acum. 
Unii din ei s-ar întoarce - că merg prin deşert sau nu, că-i 
ameninţă tâlharii sau nu. Monogamie pe viaţă... Mă 
îndoiesc că Sevet şi Kokor au fost vreodată fidele cuiva o 
săptămână întreagă. lar Meb nu s-a însurat până acum din 
simplul motiv că n-are de gând să fie credincios, dar îi 
lipseşte îndemânarea fiicei mele de-a se purta fără pic de 
onestitate. lar acum noi vrem să le spunem că trebuie să fie 
credincioşi. Fără contracte pe un an, fără şansa de-a face 
schimbări. 

— N-o să le placă. 

— Aşa că n-o să le zicem decât atunci când vom ajunge-n 
tabăra lui Volemak. Când o să fie mult prea târziu pentru ei 
să se-ntoarcă înapoi. 

Lui Shedemei nu-i venea să creadă că o aude pe Rasa 
vorbind aşa. Totuşi, îi răspunse cu glas moale: 

— Numai că mi-a trecut prin cap că, dacă vor să se- 
ntoarcă, poate-ar trebui să-i lăsăm. Doar sunt oameni liberi. 

Rasa se întoarse furioasă spre ea. 


— Nu, nu sunt. Au fost liberi până când au făcut alegerea 
care i-a adus aici, dar acum nu mai sunt, deoarece colonia 
noastră, călătoria noastră nu va ajunge la final fără ei. 

— Eşti foarte convinsă că-i poţi face pe oameni să-şi 
respecte angajamentele, murmură Shedemei. Până acum n- 
a mai reuşit nimeni. Tu oare o să reuşeşti? 

— N-o fac doar de dragul expediției, spuse Rasa, ci pentru 
propriul lor bine. Sufletul Suprem a arătat clar că Basilica o 
să fie distrusă - şi ei odată cu ea, dac-o să mai fie acolo când 
o veni vremea aceea. Noi le salvăm viaţa. Dar oamenii cei 
mai înclinați să se întoarcă înapoi sunt tocmai aceia care 
cred cel mai puţin în viziunile arătate nouă de Sufletul 
Suprem. Aşadar, pentru a le salva viaţa, trebuie să... 

— Să-i păcălim? 

— Fără să le dăm unele explicaţii decât mai târziu. 

— Pentru că ştii mult mai bine decât ei ce-i bine pentru ei? 

— Exact. Pentru că ştiu mult mai bine decât ei. 

Shedemei se înfurie. Tot ce-i zisese Rasa era foarte 
adevărat, dar nu-i schimba convingerea că oamenii aveau 
dreptul să-şi aleagă propria cale de autodistrugere, dacă 
aşa voiau. Poate că şi asta era un lux al traiului din Basilica, 
să ai dreptul să te distrugi prin propria prostie sau 
îngustime, dar, chiar şi aşa, era un lux la care Shedemei nu 
era pregătită să renunţe. Una era să spui oamenilor că 
fidelitatea monogamiei reprezintă una din condiţiile de a 
rămâne în grup. Atunci ei puteau alege dacă rămân şi se 
supun sau pleacă şi trăiesc după alte reguli. Alta era să-i 
minţi până când era prea târziu să mai aleagă... libertatea 
era miza aici, după cum tot libertatea era cea pentru care 
merita să supravieţuiască. 

— Mătuşă Rasa, rosti Shedemei, nu tu eşti Sufletul 
Suprem. 

Şi, spunând acestea, Shedemei îşi îmboldi cămila să se 
grăbească, lăsând-o pe Rasa în urma ei. Nu că ar fi avut 
ceva de adăugat. Dar se enervase prea tare ca să rămână 
lângă ea; ideea de-a se certa cu mătuşa Rasa era 


insuportabilă. Shedemei nu suporta să se certe cu nimeni. 
Cearta o făcea să cadă pe gânduri zile la rând. Şi avea 
destule la care să cugete şi fără certuri. 

Zdorab. Ce fel de om ajunge arhivarul unui ucigaş însetat 
de putere precum Gaballufix? Ce fel de om îl lasă pe un 
băiat ca Nafai să-l manipuleze ca să-i trădeze încrederea, 
renunțând la Catalogul preţios, şi apoi îl urmează pe hoţ în 
afara oraşului? Ce fel de om îl lasă pe Nafai să se lupte cu el 
ca să-l supună şi să-i smulgă jurământul că va pleca în 
deşert şi că nu va mai vedea niciodată Basilica? 

Shedemei ştia exact ce fel de om era acela: un prăpădit 
tâmpit şi plictisitor. Un laş ruşinos şi îngust la minte, care- 
mi va cere formal permisiunea, înainte de fiecare încercare 
sârguincioasă, de-a mă lăsa însărcinată. Un bărbat care nu 
va şti nici să se bucure de căsnicie, nici să ofere bucurie. Un 
bărbat care va dori să se fi însurat cu oricare altă femeie în 
afară de mine, dar va rămâne cu mine numai pentru că ştie 
că niciuna dintre ele nu l-ar vrea. 

Zdorab, viitorul meu soţ. De-abia aştept să te cunosc. 

În cea de-a treia noapte în deşert corturile se ridicară mai 
repede. De-acum toată lumea ştia foarte bine ce treburi are 
de făcut - şi ce treburi putea să evite. Rasa constată cu 
dispreţ că atât Meb, cât şi Obring reuşeau să-şi petreacă 
mai mult de jumătate din timp „ajutându-şi” nevestele să 
facă treburi uşoare, de copil - sigur aşa erau, altfel, nici 
Dolya, nici Kokor nu le-ar fi făcut. Nu că Doi n-avea chef de 
lucru câteodată, dar, cum Sevet şi Kokor nu făceau nimic 
demn de luat în seamă, ea nu voia să se lase mai prejos. La 
urma urmei, Doi fusese actriţă cu multe roluri la activ când 
Kokor şi Sevet încă gângureau cântece de copilaşi. Rasa 
ştia cum gândeşte Doi. Mai întâi poziţia socială şi abia pe 
urmă decenţa umană. 

Dar cel puţin decenţa apărea pe lista ei! Cine sunt oamenii 
aceştia pe care i-am crescut şi i-am educat? Cei prea egoişti 
ca să-ndure ne ameninţă pacea, iar o parte din ceilalţi sunt 


atât de supuşi Sufletului Suprem, încât pentru ei mă tem şi 
mai mult. 

Nu răspund de vieţile lor acum, îşi reaminti Rasa. Răspund 
să fie bine întinse frânghiile cortului, ca să nu se 
prăbuşească la prima pală de vânt. 

— Indiferent ce faci, o să se prăbuşească oricum, dacă 
vântul o să bată cu putere, îi spuse Elemak. Aşa că nu 
trebuie s-o încordezi atât de tare, ca să reziste şi la un 
uragan. 

— Doar la o furtună de nisip? 

Rasa simţi o picătură de sudoare alunecându-i în ochi şi 
înţepând-o chiar în timp ce vorbea. Încercă s-o şteargă cu 
mâneca, dar braţul îi era mai transpirat decât faţa, chiar 
sub muselina fină. 

— E muncă grea, indiferent de vremea de-afară, vorbi 
Elemak. Lasă-mă pe mine. 

Bărbatul încordă frânghia de ancorare cât Rasa făcu nodul 
la locul lui. Ea ştia că Elemak ar fi putut să facă nodul 
singur, fără s-o ajute să ţină frânghia încordată. Înţelese 
imediat ce urmăreşte asigurându-se că ea învaţă cum să 
facă o treabă ca lumea, arătându-i că se încrede în ea şi 
lăsând-o să creadă că a reuşit un lucru mare când a ridicat 
cortul. 

— Te pricepi, vorbi ea. 

— Nu-i mare lucru să faci un nod, odată ce-ai învăţat cum. 

Femeia zâmbi. 

— A, da, nodurile. Asta faci tu aici, noduri? 

Elemak îi zâmbi la rândul său - iar ea văzu că el îi 
apreciază cu adevărat lauda. 

— Printre alte lucruri, Doamnă Rasa. 

— Eşti conducător de bărbaţi, spuse Rasa. O spun nu în 
calitate de mamă vitregă a ta, nici de cumnată, ci de femeie 
care a avut ocazia să conducă ea însăşi. Până şi celor leneşi 
li se face ruşine să-şi arate lenea prea des. 

Nu-i zise că, până acum, el nu reuşise decât să centreze 
autoritatea în el însuşi - nimeni nu-şi dăduse încă seama de 


intenţia lui, aşa că, atunci când el nu era prezent, nu se 
întâmpla nimic. Poate că numai asta trebuise el să înveţe 
despre conducere în anii când fusese şef de caravană. Dar, 
dacă intenţiona să conducă expediţia (şi Rasa nu era atât de 
proastă, încât să creadă că Elemak avea de gând să-l lase 
pe tatăl lui să deţină o autoritate mai mult decât nominală), 
va trebui să înveţe şi altceva, nu doar cum să-i facă pe 
oameni dependenţi de el. Esenţa conducerii, dragul meu 
tânăr conducător, este de a-i face pe oameni independenţi 
şi, în acelaşi timp, de a-i convinge să te urmeze de 
bunăvoie. Atunci, chiar dacă stai cu spatele la ei, vor 
respecta principiile pe care le-au învăţat de la tine. Dar 
Rasa nu putea rosti aceste cuvinte cu glas tare; el nu putea 
auzi asemenea sfaturi. Aşa că a continuat să-l laude, 
sperând să-i dea încredere până când va putea auzi sfatul 
înţelept. 

— Şi-am avut parte de mai puţine certuri şi plângeri de la 
fiicele mele decât pe vremea când duceau o viaţă mai 
uşoară. 

Elemak se strâmbă. 

— Ştii la fel de bine ca mine că jumătate din grup ar 
prefera să se-ntoarcă în Basilica în clipa asta. Nu sunt sigur 
că nu fac parte din jumătatea aceea. 

— Dar nu ne-ntoarcem. 

— Îmi închipui c-ar fi decepţionant să ne-ntoarcem în 
oraşul lui Moozh, după ce ne-a izgonit cu atâta tărăboi. 

— Decepţionant şi periculos, preciză Rasa. 

— Nafai a fost exonerat de acuzaţia că l-ar fi ucis pe iubitul 
meu frate vitreg, Gaballufix. 

— N-a fost exonerat de nimic. Şi, dacă tot veni vorba, nici 
tu n-ai fost exonerat, fiu al soţului meu. 

— Eu! 

Trăsăturile i se înăspriră şi se înroşi uşor în obraji. Nu era 
bine că-şi dădea pe faţă sentimentele cu atâta uşurinţă. Nu 
era bine pentru un conducător. 


— Nu vreau decât să-ţi dai seama că nici nu se pune 
problema să ne-ntoarcem în Basilica. 

— Fii sigură, Doamnă Rasa, că, dac-aş vrea să mă-ntorc în 
Basilica înainte de a-mi mai vedea tatăl încă o dată, aş face- 
0. Şi s-ar putea s-o fac, totuşi, după ce l-am văzut. 

Rasa încuviinţă cu o vagă înclinare din cap. 

— Mă bucur că se răcoreşte-n deşert noaptea. Ştiind că 
noaptea va fi blândă, putem suporta arşiţa apăsătoare a 
zilei. 

Elemak zâmbi. 

— Am aranjat asta special pentru tine, Doamnă Rasa. 

— Azi am stat de vorbă cu Shedemei, îl anunţă ea. 

— Ştiu. 

— Despre o problemă foarte serioasă. Una care ne-ar 
putea dezbina colonia cu mare uşurinţă. Sexul, desigur. 

Elemak se alarmă dintr-odată. 

— Serios? întrebă el, dar cu voce calmă. 

— Mai ales schimbarea partenerilor. 

— Toată lumea are o pereche destul de mulţumitoare 
acum. Nici un bărbat nu doarme nesatisfăcut, ceea ce e mai 
bine decât în majoritatea caravanelor mele. În ce vă 
priveşte pe tine, pe Hushidh şi pe Shedemei, în curând veţi 
fi alături de soţii voştri sau de bărbaţii care vor fi soţii lor. 

— Dar pe unii nu-mperecherea îi interesează, ci vânarea 
partenerului. 

— Ştiu, spuse Elemak, dar opţiunile sunt limitate. 

— Şi, totuşi, unii încă aleg, deşi alegerea lor pare deja 
făcută. 

Văzu cum lui Elemak i se crispează spatele şi ceafa, 
prefăcându-se că e calm, refuzând să se aplece spre ea şi 
să-i pună întrebarea care-l tulbura în adâncul sufletului. E 
îngrijorat din cauza lui Eiadh, iubita lui. Rasa nu-şi dăduse 
seama că era atât de simţitor când venea vorba de ea, că 
deja se frământa din cauza ei. 

— Trebuie să-i facem să rămână credincioşi partenerului, 
spuse ea. 


Elemak încuviinţă înclinând din cap. 

— Nu pot spune c-am avut problema asta... în caravanele 
mele, bărbaţii sunt singuri până când ajungem în oraşe, iar 
acolo se duc la târfe. 

— Dar tu? 

— Acum sunt însurat. Am nevastă tânără. O nevastă bună. 

— O nevastă bună pentru un bărbat tânăr. 

Un zâmbet înmuguri la colţul gurii lui Elemak. 

— Nimeni nu rămâne veşnic tânăr, rosti el. 

— Dar o să mai fie o nevastă la fel de bună peste cinci ani? 
Peste zece? 

EI o privi ciudat. 

— De unde să ştiu eu? 

— Dar sigur te gândeşti la asta, Elya. Ce fel de soţie îţi va fi 
ea peste cincizeci de ani? 

El se arătă şocat. Nu se mai gândise la asta înainte şi era 
atât de surprins, încât nici măcar nu ştia cum să pretindă că 
se făcuse acest lucru. 

— Pentru că Shedemei a subliniat - confirmându-mi 
propriile bănuieli - că nu există nici o şansă ca noi să ducem 
mai departe obiceiurile de căsătorie din Basilica aici, în 
deşert. Basilica era foarte mare, noi vom fi doar şaisprezece 
suflete. Opt cupluri. Când o vei părăsi pe Eiadh pentru alta, 
ea cu cine se va mărita? 

Bineînţeles, Rasa ştia - şi ştia că şi Elemak ştie - că era 
mult mai probabil ca Eiadh să nu mai dorească reînnoirea 
contractului cu Elemak, şi nu invers. Dar problema era 
aceeaşi: cu cine s-ar mărita Eiadh? 

— Şi copiii, continuă Rasa. Veţi avea copii, dar nu şi şcoli la 
care să-i trimiteţi. Vor sta cu mamele lor şi alt bărbat - alţi 
bărbaţi - îi vor creşte. 

Îşi dădea seama că perspectiva ei îl afecta. Ştia exact ce 
anume îl va nelinişti mai mult şi nu se ruşina să se 
folosească de ce ştia. La urma urmei, lucrurile despre care 
îl avertiza ea erau adevărate. 


— Aşa că vezi şi tu, Elemak, că, atâta vreme cât suntem 
doar şaisprezece suflete care trebuie să rămână împreună 
pentru a supravieţui în deşert, căsătoria trebuie să fie 
permanentă. 

Elemak nu se uită la ea, dar i se citiră gândurile pe faţă 
când se lăsă pe covorul întins pe jos, în cort, pe post de 
podea, acoperind solul nisipos. 

— Nu putem supravieţui certurilor, spuse Rasa, 
sentimentelor rănite... vom fi tot timpul prea aproape unii 
de alţii. Trebuie să li se spună. Partenerul tău ţi-e acum 
partener pe viaţă. 

Elemak se întinse cu spatele pe covor. 

— De ce-ar ţine lumea cont de părerea mea despre un 
asemenea subiect? întrebă el. O să creadă că vorbesc aşa 
numai ca să încerc s-o păstrez pe Eiadh pentru mine. Ştiu, 
întâmplător, că şi ceilalţi o privesc cu jind, aşteptând s-o 
curteze după ce se vor fi încheiat cei patru ani ai căsătoriei 
noastre. 

— Atunci, trebuie să-i convingi să accepte motivaţia 
mariajelor monogame pe viaţă, ca să înţeleagă că nu-i vorba 
despre un plan doar în folosul tău. 

— Să-i conving? Elemak râse scurt, amar. Mă-ndoiesc c-aş 
putea s-o conving pe Eiadh. 

Rasa îşi dădu seama că bărbatul regretă imediat ultima 
remarcă. Dezvăluia prea multe. 

— Deci poate că „a convinge” nu-i cuvântul pe care-l caut. 
Oamenii trebuie ajutaţi să-nţeleagă că asta-i o lege pe care 
trebuie s-o respectăm ca să nu lăsăm familia să se distrugă 
într-o baie de sânge sufletească şi trupească, aşa cum 
trebuie să respectăm regula de a ne ţine gura închisă când 
călătorim. 

Elemak se ridică în capul oaselor şi se aplecă spre ea cu 
ochii lucind a... a ce, furie? leamă? Jignire? Să fie la mijloc 
şi alte lucruri, în afara celor pe care le înţeleg eu? se 
întrebă Rasa. 


— Doamnă Rasa, este legea pe care o vrei tu aşa de 
importantă, încât să ucizi în numele ei? 

— Să ucizi? Crima este exact lucrul de care mă tem cel 
mai mult. Tocmai crima trebuie evitată. 

— Suntem în deşert şi, când vom ajunge în tabăra atei, 
tot în deşert vom fi, iar în deşert nu există decât o singură 
pedeapsă pentru infracţiunea de orice fel. Moartea. 

— Nu fi absurd! îi ceru Rasa. 

— Că-i tai capul cuiva sau că-l abandonezi în deşert e 
acelaşi lucru - aici, exilul înseamnă moarte. 

— Dar nici prin cap nu mi-ar trece s-aplic o pedeapsă atât 
de grea. 

— Gândeşte-te, Doamnă Rasa. Unde-am închide pe cineva, 
dacă noi călătorim în fiecare zi? Cui i-ar permite timpul să 
facă de pază? Există, bineînţeles, varianta biciuirii, dar 
atunci am avea pe cap un rănit şi n-am mai putea călători în 
siguranţă. 

— Ce părere ai de retragerea unui privilegiu? Să-i luăm 
din bunuri? Sau să-i dăm o amendă, cum se proceda în 
Basilica. 

— Ce să-i iei, Doamnă Rasa? Ce privilegii mai are fiecare 
dintre noi? Dacă-i luăm celui care încalcă legea un lucru 
indispensabil - încălţările? cămila? - îl rănim oricum, iar el 
va trebui să călătorească mai încet şi să pună întregul grup 
în pericol. Iar, dacă nu-i ceva indispensabil, ci sunt simple 
lucruri dragi, atunci vei trezi în el resentimente şi vei avea 
împotriva ta încă o persoană de care trebuie să te ocupi, 
dar în care nu te poţi încrede. Nu, Doamnă Rasa, dacă 
ruşinea nu-i suficientă pentru a-mpiedica un om să încalce 
legea, singura pedeapsă care are rost e moartea. Cel ce-a 
încălcat legea n-o va mai încălca a doua oară şi toată lumea 
îşi va da seama că nu glumeşti. Orice altă pedeapsă, în 
afară de moarte, va avea rezultat contrar - nelegiuitul va 
încălca legea din nou şi n-o va mai respecta nimeni. lată ce- 
ţi spun, înainte să hotărăşti că aceasta trebuie să fie legea 


pe parcursul călătoriei noastre: dacă nu te mai gândeşti 
puţin, dacă merită într-adevăr să ucizi pentru ea? 

— Dar nimeni n-o să creadă c-ai ucide, nu? 

— Aşa consideri? Iţi spun din experienţă că cel mai greu, 
atunci când pedepseşti pe cineva într-o călătorie ca asta, e 
să-i spui văduvei şi copiilor lui orfani de ce nu l-ai adus 
acasă. 

— Of, Elemak, nici nu m-am gândit... 

— Nimeni nu s-a gândit. Dar oamenii deşertului ştiu. Iar 
când abandonezi un om, în loc să-l omori pe loc, nu-i dai nici 
o şansă - îl laşi fără cămilă, fără cal, chiar şi fără apă. De 
fapt, îl legi fedeleş ca să nu se poată mişca, să-i vină de hac 
animalele repede - pentru că, dacă trăieşte destul, ar putea 
da peste el tâlharii şi-atunci ar avea parte de o moarte mult 
mai crudă, iar cu limbă de moarte le va spune tâlharilor 
unde sunteţi, câţi sunteţi, câţi stau de pază şi unde vă ţineţi 
bunurile. Le va spune şi alte lucruri: cum îşi alintă soţia, 
poreclele gărzilor, pentru ca ei să ştie ce să spună pe 
întuneric şi să creeze confuzie în grup, să prindă oamenii 
pe picior greşit. Le va spune... 

— Termină! strigă Rasa. O faci intenţionat. 

— Crezi că viaţa-n deşert înseamnă doar arşiţă şi frig, 
cămile şi corturi, golitul maţelor în nisip şi dormit pe preş, 
în loc de pat. Dar îţi spun eu că ceea ce aţi ales Tata, tu şi 
Nafai, binecuvântat să-i fie sufletul, ceea ce aţi ales cu toţii 
pentru noi... 

— Ceea ce a ales Sufletul Suprem! 

—... e viaţa cea mai grea pe care şi-o poate închipui 
cineva, o lume primejdioasă şi brutală, în care moartea-ţi 
suflă-n ceafă şi, ca să menţii ordinea, trebuie să fii gata să 
omori. 

— O să mă gândesc la altă soluţie, spuse Rasa. O altă 
metodă de-a mă ocupa de căsătorii... 

— Dar n-o vei găsi, o contrazise Elemak. Te vei gândi mult 
şi bine şi, pân-la urmă, vei ajunge la singura concluzie 
posibilă. Dacă este ca această colonie de nebuni să-şi 


împlinească rostul, atunci, va trebui să şi-l împlinească în 
deşert, după legea deşertului. Asta-nseamnă că femeile ori 
le vor fi credincioase bărbaţilor, ori vor muri. 

— Şi bărbaţii, la fel, dacă ei vor fi cei necredincioşi, preciză 
Rasa, convinsă că era imposibil ca Elemak să spună că 
numai femeile vor fi pedepsite. 

— Aha, înţeleg. Dacă doi oameni încalcă legea căsătoriei, 
vrei ca amândoi să moară, nu-i aşa? Acum cine-i însetat de 
sânge? Putem cruța o femeie mai uşor decât un bărbat. 
Dacă nu cumva sugerezi să le învăţ pe Kokor şi Sevet să 
lupte. Dacă nu cumva crezi că Doi şi Shedemei sunt în stare 
să suie corturile pe spatele cămilelor. 

— Deci în lumea ta condusă de bărbaţi, femeia duce 
greul... 

— Nu mai suntem în Basilica, Doamnă Rasa. Femeile 
prosperă acolo unde civilizaţia-i puternică. Nu aici. Nu, 
dacă te gândeşti bine, vei vedea că a pedepsi numai femeia 
e-o cale mai sigură de-a respecta legea. Pentru că ce bărbat 
poate şopti „te iubesc”, când amândoi ştiu ce vrea el să 
spună în realitate: „Aşa de tare îmi vine să te regulez, că 
nu-mi pasă dacă mori.” Ce succes va mai avea seducţia lui 
atunci? Dacă va încerca s-o forţeze, ea va ţipa, ştiind că 
viaţa ei e în joc. Şi dacă el e acuzat de viol, pentru că ea 
ţipă, cel care va muri va fi el. Înţelegi? Dispare romantismul 
din flirt. 

leşind din cort, Elemak fu cât pe ce să izbucnească în 
hohote de râs, văzând expresia şocată a Rasei. Da, ea încă 
se imaginează conducătoare, chiar şi în deşert, unde nu ştia 
aproape nimic despre supravieţuire, unde, cu vorbăria ei, 
cu presupusa ei înţelepciune din care se grăbea să 
împărtăşească şi altora, cu aerul ei de comandă, ea 
reprezenta un permanent pericol. Poate că lăsa impresia de 
putere în Basilica, acolo unde familiile îi îngrădeau atât de 
strict pe bărbaţi cu obiceiuri şi maniere, încât ea lua decizii, 
iar lumea le respecta. Dar aici o să descopere în curând - 
începea deja să descopere - că-i lipsea adevărata voinţă 


necesară puterii. Voia să conducă, dar nu voia să înfrunte 
greutăţile pe care le implica actul conducerii. 

Căsătorii permanente, pe dracu'. Ce femeie-ar putea 
satisface un bărbat, indiferent cât de puternic, mai mult de 
un an sau doi? Elemak nici nu intenţionase ca Eiadh să-i fie 
altceva decât prima soţie. Şi-ar fi jucat rolul cu mult succes 
- ar fi fost podoaba lui în prima sa gospodărie din Basilica, i- 
ar fi purtat în pântece primul născut şi pe urmă ar fi mers 
fiecare pe drumul lui. Elemak chiar plănuia ca Rasa însăşi 
să fie învăţătoarea copiilor lui - se pricepea de minune la 
educat micuţi; el ştia cât valorează Rasa. Dar gândul c-o va 
suporta de bunăvoie pe Eiadh agăţată de el atunci când va 
fi grasă şi bătrână... 

Numai că, în adâncul inimii, ştia că se minte. Se putea 
preface că n-o vrea pe Eiadh pentru totdeauna, dar, în 
realitate, singurul lucru pe care-l simţea faţă de ea era că o 
dorea. O dorinţă intensă şi posesivă, care nu dădea semne 
de calmare. Eiadh, şi nu Elemak, era cea supusă schimbării. 
Ea era cea care îl admirase atât de mult pe Nafai când el se 
ridicase împotriva lui Moozh şi refuzase oferta despotului 
războinic de-a deveni consul. Ce penibil, să-l admire mai 
mult pe Nyefcă a refuzat puterea decât pe noul ei soţ, care 
o deţinea şi se folosea de ea. Dar Eiadh era femeie, la urma 
urmei, şi fusese crescută în aceeaşi dependenţă mistică de 
Sufletul suprem, iar cum Sufletul Suprem îl „alesese”, 
evident, pe Nafai, normal că el era mai atrăgător în ochii ei. 

În ceea ce-l priveşte pe Nafai... Elemak ştia de multe luni 
că Nafai pusese ochii pe Eiadh. În parte, tocmai asta o 
făcuse pe Eiadh atât de atrăgătoare pentru el de la bun 
început: căsătorindu-se cu ea, l-ar fi pus la punct pe 
obraznicul de frate-său. Mucosul ăla s-o ia de nevastă mai 
târziu, după ce i-a născut deja unul sau doi copii lui Elemak. 
Asta l-ar fi făcut pe Nafai să priceapă unde-i e locul. Dar 
acum Eiadh îi arunca ocheade lui Nafai - blestemat să fie, el 
era cel care-l omorâse pe Gaballufix! Aşa o seducea! Eiadh 
se îndrăgostise de iluzia că Nafai era puternic. Ei, bine, 


Fiadh, draga mea, iubiţica mea, eu am ucis înaintea lui, şi 
nu un beţivan căzut pe stradă. Am ucis un bandit care-mi 
atacase caravana, hotărât să omoare şi să fure. Şi pot să 
ucid din nou. 

Pot să ucid din nou, iar Rasa consimţise deja justificarea 
crimei. Legea deşertului, da, asta va pune capăt 
amestecului lui Nafai. Rasa e aşa de sigură că dragul ei 
mezin nu va încălca legea niciodată, încât va fi de acord - cu 
toţii vor fi de acord - că pedeapsa pentru nesupunere e 
moartea. Şi atunci Nafai va încălca legea. Va fi un plan atât 
de simplu, atât de bine pus la punct, iar pe urmă îl voi putea 
ucide folosindu-mă de acelaşi pretext de care s-a folosit şi el 
ca să-l omoare pe Gabya - o voi face pentru binele tuturor! 

În noaptea aceea, când cina rece le căzuse greu la stomac, 
când vântul aspru îi gonise pe toţi în corturi, Elemak îl puse 
pe Nafai să stea primul de pază. Nafai, bietul de el, ştia 
foarte bine cine-l aşteaptă pe el în cort. Ştia că Nafai stă 
acolo, sub lumina rece a stelelor, imaginându-şi cum Elya 
strânge în braţe trupul gol al lui Eiadh, cum se încălzeşte şi 
se umezeşte cortul din cauza lor. Ştia că Nafai aude sau îşi 
închipuie că aude ţipetele înfundate scoase de Eiadh. Iar 
când el avea să iasă din cort încă mirosind a dragoste, Nafai 
avea să guste amărăciunea întoarcerii în propriul cort, 
unde singura mângâiere pe care o va găsi era trupul 
nătâng şi fără formă al lui Luet, vizionara în ape. Pe Elemak 
aproape că-l tenta să pună în aplicare legea lui Rasa, 
pentru că atunci Nafai ar fi cel care ar îmbătrâni privind-o 
pe Eiadh, ştiind că e a lui Elemak, că niciodată, dar absolut 
niciodată nu va fi a lui. 

2. A LEGA şi A DEZLEGA. 

Nafai stătu de pază ca de obicei, conversând cu Sufletul 
Suprem. Acum îi venea mai uşor decât la început, când el şi 
Issib îl forţaseră pur şi simplu să le vorbească. Acum Nafai 
îşi forma cu grijă în minte gânduri, ca şi când le-ar fi dat 
glas, apoi, aproape fără strădanie, simţea venind la el 
răspunsurile Sufletului Suprem. Le primea de parcă ar fi 


fost propriile sale gânduri, bineînţeles, deşi câteodată tot se 
mai încurca atunci când trebuia să deosebească ideile 
Sufletului Suprem de cele din mintea lui; ca să le 
diferenţieze, punea deseori aceeaşi întrebare, iar Sufletul 
Suprem, fiind un computer, deci neştiind ce e graba, repeta 
răspunsul de câte ori i se cerea. 

În noaptea asta, pentru că era de strajă, întrebă Sufletul 
Suprem mai întâi dacă îi păştea vreo primejdie. 

(Un coiot, luând urma unui iepure.) 

Nu, m-am referit la pericole care să ne pândească pe noi, 
rosti Nafai în gând. 

(Aceiaşi tâlhari despre care ţi-am mai vorbit. Dar aud 
mereu zgomote noaptea, iar acum se ascund într-o peşteră 
şi tremură de frig.) 

Te distrezi pe seama lor, nu-i aşa? întrebă Nafai. 

(Nu, dar îţi simt încântarea. Asta numeşti tu joc, nu-i aşa?) 

Mai degrabă o poantă. Sau o glumă. 

(lar ţie îţi place că numai tu ştii că eu fac asta.) 

Luet ştie. 

(Bineînţeles.) 

Alte pericole? 

(Elemak pune la cale să te omoare.) 

Cum, înfigându-mi un cuţit în spate? 

(E foarte încrezător. Crede că poate acţiona pe faţă, cu 
consimţământul tuturor. Chiar şi al mamei tale.) 

Şi cum va face? Mă va spulbera cu arma cu vibrații, 
pretinzând apoi că a fost un accident? îmi poate speria 
cămila în aşa fel încât să mă arunce de pe o stâncă? 

(Planul lui e mult mai subtil. Are de-a face cu legile 
căsătoriei. Rasa şi Shedemei şi-au dat seama astăzi că 
mariajele trebuie să fie permanente, iar Rasa l-a convins şi 
pe Elemak.) 

Foarte bine. Va fi şi mai eficient aşa decât dacă ideea ar fi 
venit de la Luet şi de la mine. 

(Iocmai de la tine şi de la Luet a venit.) 


Dar numai noi şi cu tine ştim şi nimeni altcineva nu-şi va 
da seama. Vor vedea că legea e înţeleaptă. 

Pe lângă asta, a trebuit să iau măsuri ca s-o împiedic pe 
Eiadh să încerce să facă ceva cu mine. Mi se pare 
dezgustător că mă consideră interesant numai de când l-am 
omorât pe Gaballufix şi am refuzat să fiu marioneta lui 
Moozh. După mine, eram mult mai simpatic înainte... 
înainte de a se petrece toate astea. 

(Erai doar un băietan pe-atunci.) 

Băietan sunt şi acum. 

(Ştiu. E una din problemele noastre. Mai rău, eşti un 
băietan care nu prea se pricepe la păcăleli, Nafai.) 

Dar tu te pricepi de minune. 

(Nu-i poţi conduce pe oamenii aceştia bizuindu-te că le voi 
planta ideile tale în minte. În călătoria de pe Harmony pe 
Pământ, nu le voi mai putea pătrunde în minte cu aceeaşi 
putere ca aici. Va trebui să înveţi să le vorbeşti direct. Să-i 
înveţi să vină la tine când trebuie luate hotărâri.) 

Elya şi Meb nu mă vor accepta niciodată de bunăvoie 
drept conducător. 

Atunci, pot fi sacrificați. 

Precum Gaballufix? Nu voi mai face asta niciodată, Suflet 
Suprem. Poţi să fii convins. Am omorât o dată pentru tine, 
dar a doua oară nu voi mai repeta, niciodată, niciodată, nu 
mă face să mă gândesc la asta, nu! 

(Te aud. Te înţeleg.) 

Nu, nu înţelegi. Tu nu te-ai mânjit niciodată de sânge pe 
mâini. N-ai simţit sabia sfârtecând carnea şi spintecând 
cartilajul dintre vertebre. Nu i-ai auzit ultimul horcăit ieşind 
din gaura înroşită din gât. 

(Cu ochii tăi am văzut, cu braţele tale am simţit, cu 
urechile tale am auzit.) 

N-ai avut niciodată... senzaţia aceea groaznică de 
ireparabil. Că nu mai există cale de întoarcere. Că a murit 
şi, oricât de rău a fost ca om, nu aveam dreptul să-i tai 
gâtul... 


(Aveai dreptul pentru că ţi-am dat permisiunea, eu aveam 
dreptul pentru că omenirea m-a construit ca s-o protejez ca 
specie, iar moartea acelui om a fost necesară pentru 
conservarea omenirii pe această planetă.) 

Da, ştiu, îmi repeţi mereu. 

(Iar tu respingi întruna adevărul şi insişti să te complaci în 
starea de agonie indusă de vină.) 

Am luat viaţa unui beţivan neajutorat. N-a fost deloc o 
faptă glorioasă. N-a fost deloc de bun-simţ. N-a fost deloc 
inteligentă sau înţeleaptă. N-am fost un om bun când am 
făcut-o. 

(Am lucrat cu mâinile tale, Nafai. Ceea ce a trebuit să fac 
eu ai făcut tu, în locul meu.) 

Erau propriile mele mâini, Suflet Suprem. Aş fi putut să 
refuz. Şi refuz acum, când îmi sugerezi să-i omor pe Elemak 
şi Mebbekew. Nu-i voi omorî. Nu voi mai lua vieţi în locul 
tău. 

(Nu voi uita asta când îmi voi face planuri de viitor. Dar tu 
poţi prelua conducerea. Trebuie s-o preiei. Iatăl tău e prea 
obosit şi bătrân şi se bazează prea mult pe Elemak. Va ceda 
în faţa fratelui tău de prea multe ori, va lăsa de la el în mod 
repetat, până când va rămâne fără pic de voinţă.) 

Păi, şi e mai bine să cedeze în faţa mea? 

(Tu nu-l vei obliga să cedeze. Întotdeauna vei conduce prin 
el, dovedindu-i mult respect. Dacă vei conduce tu, tatăl tău 
va rămâne un bărbat mândru şi puternic. Ţi-am mai spus. 
Acum ridică-te şi ia-ţi locul care ţi se cuvine.) 

Încă nu. N-a venit vremea să-l provoc pe Elemak. Avem 
nevoie de el să ne călăuzească prin deşert. 

(lar eu îţi spun că el nu are asemenea mustrări de 
conştiinţă. Chiar în clipa asta, deşi face dragoste cu Eiadh, 
îşi închipuie că eşti legat fedeleş şi abandonat în deşert, 
unde vei descoperi curând, Nafai, că, deşi pot influenţa 
tâlharii, nu am nici o putere asupra animalelor şi păsărilor 
de pradă, asupra insectelor care cred că tot ce nu merge, 
zboară sau se târăşte reprezintă următoarea lor masă. Ele 


nu mă ascultă pe mine, pur şi simplu acţionează aşa cum le 
dictează genele, iar tu vei muri şi-atunci eu ce mă voi face 
fără tine?) 

Are de gând să treacă la fapte acum, înainte de a ajunge în 
tabăra Tatei? 

(În sfârşit, mă asculţi.) 

Deci care e planul lui? 

(Nu ştiu. Nu se gândeşte la el deschis. Caut şi eu cât pot, 
dar e greu. Nu pot să scormonesc pur şi simplu amintirile 
unui om, să ştii. Atât de mult se teme de propria lui inimă 
crudă, încât nu-şi permite nici sieşi să urzească planul pe 
faţă.) 

Poate când nu-i distras de amor. 

(Distras? Face asta spre binele tău. Crede că tot o mai 
doreşti pe Eiadh, aşa că speră să observi mişcarea din cort 
şi ţipetele ei.) 

Nu mă face decât să aştept să mi se termine odată 
schimbul, ca să mă pot întoarce la Luet. 

(Nu-şi poate imagina că există un bărbat care nu doreşte 
femeia pe care o doreşte şi el.) 

Am dorit-o. Mi-am închipuit că Eiadh e exact ce-mi trebuie 
şi ce vreau. Dar pe-atunci nu înţelegeam nimic. Luet crede 
că e deja însărcinată. Noi doi vorbim despre orice. Suntem 
căsătoriţi doar de câteva zile, dar ştie ce-i în sufletul meu 
mai bine decât mine, iar eu ştiu dinainte la ce se gândeşte 
ea. Cum îşi închipuie Elemak că mi-aş putea dori altă 
femeie, când soţia mea e Luet? 

(Ştie că Eiadh e atrasă de tine. Îşi aminteşte că şi tu ai fost 
cândva atras de ea. Ştie şi că eu te-am ales pe tine să 
conduci. E nebun de gelozie. Iţi doreşte moartea cu 
ardoare. Îl macină atât de tare, că şi a face dragoste cueae 
un fel de crimă, în inima lui.) 

Nu-ţi dai seama că ăsta e lucrul cel mai rău? Dacă e ceva 
ce-mi doresc în viaţă, atunci e ca Elemak să mă iubească şi 
să mă respecte. Ce-am făcut, ca să-l îndepărtez de mine? 

(Nu i-ai dat voie să-ţi stăpânească voinţa.) 


Dragostea şi respectul n-au nimic de-a face cu controlul 
asupra faptelor altora. 

(Pentru Elemak, dacă nu te controlează, ori nu exişti, ori 
eşti duşmanul lui. Ani la rând, n-ai existat. Apoi te-a 
remarcat, dar n-ai fost la fel de uşor manipulabil sau 
intimidabil ca Mebbekew, aşa că ai devenit rivalul său.) 

E chiar atât de simplu? 

(Am sărit peste părţile mai complicate.) 

Cortul lui nu ţopăie. Înseamnă că va ieşi în curând? 

(Se îmbracă. Se gândeşte la tine. Ca şi Eiadh.) 

Ea, cel puţin, nu vrea să mă omoare. 

(Dacă ea ar pune mâna pe ce doreşte acum, tu tot la fel ai 
sfârşi, adică mort.) 

Nu-i spune lui Luet că Elemak pune la cale moartea mea. 

(Îi spun lui Luet totul, exact aşa cum îţi spun şi ţie. Nu-i 
mint pe oamenii care îmi slujesc cauza.) 

Ne minţi de câte ori crezi că e necesar. Şi nu vreau s-o 
minţi pe Luet... pur şi simplu nu doresc să se îngrijoreze. 

(Dar vreau să se îngrijoreze, din moment ce refuzi. Uneori 
cred că vrei să mori.) 

Poţi să-ţi iei grija asta de pe suflet. Îmi place viaţa şi am de 
gând să trăiesc. 

(Câteodată am impresia că de-abia aştepţi să mori, 
crezând că meriţi moartea, pentru că l-ai ucis pe 
Gaballufix.) 

Uite că vine Elemak. 

(Fii atent cum se asigură că-i miroşi mâinile.) 

Nafai se supără că Sufletul Suprem îi atrase atenţia 
asupra lucrului respectiv, pe care altfel poate nici nu l-ar fi 
observat. Dar, sincer vorbind, i-ar fi fost imposibil să nu-l 
bage de seamă, pentru că Elemak îşi puse intenţionat 
amândouă mâinile pe umerii lui şi chiar îi mângâie obrazul, 
spunând: 

— Deci chiar ai stat treaz. Poate că-n deşert, până la urmă, 
se va alege ceva de capul tău. 

— Nu m-ai lăsat de pază chiar atât de mult, replică Nafai. 


Mirosul de femeie se simţea destul de tare. Era puţin 
dezgustător că Elemak se folosea de intimitatea cu soţia lui 
în felul acesta. Parcă ea n-ar mai fi însemnat nimic pentru 
el. Rămăsese o biată unealtă. Nici pe departe o soţie, doar 
un obiect în posesia lui. 

Dar, dacă Sufletul Suprem avea dreptate, atunci Elemak 
ştia să se bucure de iubire astfel - ca de-o proprietate. 

— Ai văzut ceva? întrebă Elemak. 

— Beznă deasă, răspunse Nafai. 

Nu-i spuse lui Elemak despre tâlharii care stăteau la 
câteva sute de metri distanţă. În primul rând, n-ar fi făcut 
decât să-l înfurie din cauză că primeşte informaţii de la 
Sufletul Suprem. Iar în al doilea, l-ar umili faptul că a ales 
un loc de tabără în apropierea căruia tâlharii se puteau 
ascunde cu atâta uşurinţă. Probabil ar insista să-i caute, 
ceea ce ar însemna încăierare şi vărsare de sânge sau să-i 
trezească pe toţi şi să plece mai departe, ceea ce n-ar fi 
avut rost, pentru că Sufletul Suprem n-avea nici o problemă 
în a ţine sub control pâlcul de tâlhari molâi. 

— Dac-ai privi în sus, ai observa stelele, spuse Elemak. 

Elemak îl lua în zeflemea şi Nafai ştia că ar trebui să-l 
ignore, dar deja era foarte furios, conştient că, deşi plănuia 
să-l ucidă, tot făcea pe fratele cel bun, conştient că Elemak 
tocmai se culcase cu soţia lui numai ca să-l facă pe el gelos. 
Aşa că Nafai nu se putu stăpâni. Ridică un braţ. 

— lar acela e Sol, Soarele. De-abia se vede, dar poţi 
oricând să-l găseşti, dacă ştii unde să te uiţi. Acolo mergem 
noi. 

— Serios? 

— E singurul motiv pentru care Sufletul Suprem ne-a scos 
din Basilica. 

— Poate că nu-i obligatoriu să se întâmple cum vrea 
Sufletul Suprem, zise Elemak. La urma urmei, e doar un 
computer... Chiar tu ai spus. 

Nafai ar fi vrut să-i replice din nou, să-i arunce un 
comentariu dispreţuitor, cum că, dacă Sufletul Suprem era 


„doar” un computer, atunci Elemak era „doar” un babuin 
chel. Cu şase luni în urmă, Nafai chiar ar fi spus-o, iar 
Elemak l-ar fi izbit de un perete sau l-ar fi trântit la pământ 
cu o lovitură. Dar de atunci Nafai mai învățase câte ceva, 
aşa că îşi ţinu gura. 

Luet îl aştepta în cort. Probabil că aţipise - lucrase mult de 
când se instalase tabăra şi, spre deosebire de cei leneşi, 
avea să se scoale devreme dimineaţa. II salută din cap, cu 
ochii deschişi şi un zâmbet care-i încălzi sufletul, în ciuda 
răcelii pe care i-o strecurase Elemak în suflet. 

Nafai se dezbrăcă repede şi o strânse în braţe pe sub 
pături. 

— Eşti caldă, îi spuse. 

— Cuvântul corect e fierbinte, zise ea. 

— Elemak plănuieşte să mă omoare, şopti el. 

— Aş vrea ca Sufletul Suprem să-l oprească. 

— Nu cred că poate. Voința lui Elemak e prea puternică 
pentru ca Sufletul Suprem să-l facă să se răzgândească, 
odată ce-i hotărât să treacă la acţiune. 

Nu-i spuse lui Luet că Sufletul Suprem îi sugerase că, la 
un moment dat, s-ar putea să fie nevoit să-şi omoare fratele. 
Cum Nafai nu intenţiona deloc aşa ceva, nu avea motive să-i 
strecoare şi ei ideea în minte. I-ar fi ruşine s-o spună 
oricum, de teamă să nu creadă că lui i-ar trece prin cap o 
asemenea grozăvie. 

— Hushidh crede că simte că Elemak se împrieteneşte mai 
mult cu cei care vor să se-ntoarcă: Kokor şi Sevet, Vas şi 
Obring, Meb şi Doi. Acum formează un fel de comunitate şi 
se separă aproape complet de noi, ceilalţi. 

— Shedemei? 

— Vrea să se-ntoarcă, dar nu există nici o legătură între ea 
şi ceilalţi. 

— Deci numai tu, eu, Hushidh şi Mama vrem să mergem în 
deşert. 

— Şi Eiadh. Ea vrea să meargă oriunde mergi tu. 


Râseră amândoi, dar, înţelese Nafai, Luet voia ca el s-o 
asigure că nu-i răspundea dorinţei lui Eiadh. Drept care o 
asigură cât se poate de temeinic, apoi adormiră. 

Dimineaţa, după ce poverile fură împachetate şi aşezate 
pe cămile, Elemak îi adună pe toţi. 

— Câteva lucruri, rosti el. Mai întâi, o propunere făcută de 
Rasa şi Shedemei, cu care eu sunt întru totul de acord. Cât 
trăim în deşert, nu ne putem permite libertatea sexuală din 
Basilica. Ar provoca numai ranchiună şi lipsă de loialitate, 
iar pentru o caravană asta-nseamnă condamnarea la 
moarte. Aşadar, câtă vreme stăm în deşert - inclusiv în 
tabăra Tate şi în orice alt loc în care populaţia e alcătuită 
numai din noi şi din cei trei care ne aşteaptă - aceasta e 
legea: nu vă culcaţi cu nimeni altcineva decât cu soţul sau 
soţia voastră şi toate căsătoriile valabile acum rămân 
permanente. 

Câţiva rămaseră cu gurile căscate din cauza şocului; Luet 
se uită în jur şi văzu că cei mai supăraţi erau cei de la care 
te aşteptai să fie aşa: Kokor, Obring şi Mebbekew. 

— N-ai dreptul să iei o asemenea hotărâre, spuse Vas 
moale. Suntem toţi din Basilica şi trăim după legea de- 
acolo. 

— Când suntem în Basilica, trăim după legea ei, preciză 
Elemak. Dar când eşti în deşert, trăieşti după legea 
deşertului, conform căreia cuvântul conducătorului 
caravanei e decisiv. Ascult orice idee înainte de-a lua o 
hotărâre, dar, odată ce-am luat-o, orice protest devine 
revoltă, mă-nţelegeţi? 

— Mie nu-mi dictează nimeni cu cine trebuie să mă culc şi 
cu cine nu, vorbi Kokor. 

Elemak merse la ea şi o privi în ochi; părea foarte fragilă, 
în comparaţie cu trupul lui masiv şi foarte musculos. 

— Iar eu îţi spun că-n deşert nu permit nimănui să se 
furişeze din cort în cort. Într-un fel sau altul, asta va duce la 
crimă, aşa că, în loc să te las să-ţi imaginezi cum o să mori, 
ţi-o spun eu de pe-acum: dacă prind pe oricine într-o poziţie 


care sugerează câtuşi de puţin că vrea să se culce cu o 
persoană cu care nu-i căsătorit, voi ucide eu însumi femeia 
respectivă pe loc. 

— Femeia! ţipă Kokor. 

— De bărbaţi avem nevoie ca să ajute la urcatul poverilor 
pe cămile, explică Elemak. În plus, ideea n-ar trebui să ţi se 
pară ciudată ţie, Koya, din moment ce ai luat exact aceeaşi 
hotărâre ultima oară când ai decis tu să moară cineva care 
se făcea vinovat de adulter. 

Luet văzu că şi Kokor, şi sora ei, Sevet, îşi duseră imediat 
mâna la gât - pentru că la gât îi sărise Kokor surorii ei, 
Sevet, fiind cât pe ce s-o omoare şi lăsând-o fără glas de- 
atunci încoace. Iar soţul lui Kokor, Obring, care ţopăia şi el 
plin de veselie când Kokor îl găsise cu sora ei, era 
nevătămat. Era un gest de mare răutate din partea lui 
Elemak să le reamintească tuturor evenimentul respectiv, 
dar unul foarte nimerit, pentru că amuţiră imediat orice 
proteste faţă de noua lege din partea celor trei sau patru 
oameni care ar fi fost cel mai probabil să i se opună: Kokor, 
Sevet şi Obring nu mai aveau absolut nimic de spus. 

— N-ai dreptul să iei această hotărâre, vorbi Mebbekew. 

El era, bineînţeles, al patrulea, dar Luet ştia că Elemak n- 
ar avea probleme în a-l potoli şi pe el. Însă nu făcea 
niciodată asta cu Mebbekew. 

— Nu numai c-am dreptul, replică Elemak, dar am şi 
datoria. Este o lege necesară pentru supraviețuirea micului 
nostru grup în deşert, deci va fi respectată, altfel, voi 
impune eu singura pedeapsă pe care o pot impune aici, la 
atâţia kilometri depărtare de civilizaţie. 

Dacă nu eşti în stare să pricepi singur, sunt convins că 
Doamna Rasa îţi poate da explicaţii. 

Se întoarse spre Rasa, cerându-i tacit să-l susţină. Ea nu-l 
dezamăgi: 

— Toată noaptea m-am gândit la altă cale de-a rezolva 
problema, spuse ea, dar nu putem trăi fără această lege şi, 
aşa cum spune Elya, în deşert, singura pedeapsă care-şi 


împlineşte rostul cât de cât e... cea spusă de el. Dar nu 
crima! sublinie ea, arătând clar că urăşte însăşi ideea 
aceea. Doar legarea persoanei şi abandonarea ei. 

— Doar atât? repetă Elemak dispreţuitor. Este, de 
departe, moartea cea mai cumplită. 

— Femeia rămâne în mâinile Sufletului Suprem, zise Rasa. 
Poate pentru a fi salvată. 

— Mai bine te rogi să nu rămână, rosti Elemak. Animalele 
sunt mai blânde decât orice salvatori ar găsi-o aici. 

— Cea care-ncalcă legea va fi legată şi abandonată, nu 
ucisă! insistă Rasa. 

Luet îşi zise: se teme că tocmai una din fiicele ei va fi 
prima care va încălca legea. În ce priveşte legea lui Elemak, 
după care uciderea exclusiv a femeii va ţine bărbaţii în frâu, 
a priceput-o invers. Puţini bărbaţi se gândesc la consecinţe 
când sunt copleşiţi de dorinţă, dar o femeie îşi poate 
astâmpăra poftele dacă bărbatul pe care îl iubeşte e în 
pericol. 

— Cum doreşte doamna, acceptă Elemak. Legea 
deşertului permite conducătorului de caravană să aleagă. 
În mod normal, eu aş alege o moarte rapidă şi curată, cu 
arma cu vibrații, dar să sperăm că nu va trebui să fac 
niciodată o astfel de alegere. Se uită în jur, la oamenii din 
grup, întorcând capul ca să-i cuprindă cu privirea şi pe cei 
din spatele lui. Nu vă cer consimţământul, continuă el. Pur 
şi simplu vă anunţ c-aşa stau lucrurile. Acum ridicaţi mâna, 
dacă înţelegeţi legea după care vom trăi. 

Ridicară toţi mâinile, deşi se vedea bine că unii erau 
furioşi. De fapt, nu le ridicară toţi. 

— Meb, spuse Elemak, ridică mâna. O stânjeneşti pe draga 
ta soţie, Doi. Fără-ndoială, se întreabă deja cine-i femeia a 
cărei iubire o consideri atât de prețioasă, încât ai provoca 
moartea unei doamne nu prea virtuoase alergând după ea. 

Meb ridică braţul. 

— Foarte bine, reluă Elemak. lar acum, cealaltă problemă. 
Trebuie să luăm o hotărâre. 


Soarele nu răsărise, deci era încă foarte frig, mai ales 
pentru cei care nu se omorâseră cu strânsul corturilor şi 
încărcatul poverilor pe cămile. Aşa că poate numai frigul a 
fost de vină că vocea lui Meb tremură când rosti: 

— Credeam că de-acum înainte tu eşti cel care ia toate 
hotărârile. 

— Eu iau hotărârile legate de supraviețuirea şi deplasarea 
noastră. Dar nu mă văd un tiran. Hotărârile care nu ţin de 
supravieţuire se iau de către grup, nu de mine. Nu putem 
supravieţui, dacă nu rămânem împreună, deci nu voi tolera 
nici o separare. În acelaşi timp, nu-mi aduc aminte ca 
cineva să fi hotărât unde mergem noi, de fapt. 

— Ne-ntoarcem la Tata şi la Issib, zise Nafai imediat. Ştii 
că se bazează pe întoarcerea noastră. 

— Câtă vreme nu pleacă din loc, au destulă apă. O să 
trebuiască să meargă cineva să le aducă altă rezervă în 
următoarele câteva luni - au provizii de hrană pentru ani 
întregi, spuse Elemak. Aşa că hai să nu facem din asta o 
chestiune de viaţă şi moarte fără să fie nevoie. Dacă cei mai 
mulţi din grupul nostru vor să meargă mai departe până 
ajung la Volemak, în deşert, foarte bine. Acolo vom merge 
cu toţii. 

— Nu putem să ne-ntoarcem la Basilica, vorbi Luet. Tata a 
spus foarte clar. 

Tatăl ei era, bineînţeles, Moozh, marele general Gorayni, 
deşi ea nu aflase decât cu câteva zile în urmă. Dar, 
amintindu-le celorlalţi de recenta legătură de familie, spera 
ca vorbele ei să aibă mai multă greutate. Nu se pricepea la 
persuasiune: spusese, pur şi simplu, adevărul şi, pentru că 
femeile din Basilica o cunoşteau drept vizionara în ape, 
cuvintele ei fură luate în serios. Era o noutate să te adresezi 
unui grup care includea bărbaţi, dar ea ştia că, în Basilica, 
afirmarea statutului familial le fusese de folos unora, aşa că 
încercă şi ea acelaşi lucru. 

— Da, zise Kokor, tatăl tău cel bun şi iubitor, care a- 
ncercat să se-nsoare cu propria fiică, iar când a văzut că nu 


poate, ne-a alungat din oraş. 

— N-a fost aşa, o contrazise Luet. 

Hushidh o atinse pe mână, ca s-o liniştească. 

— Renunţă, îi şopti ea, la chestiile astea Koya-i mai bună 
decât tine. 

Nimeni nu-i auzise vorbele, dar, când lumea văzu că Luet 
tace, le ghici efectul. Kokor rânji. 

— Luet are dreptate că, probabil, nu putem să ne- 
ntoarcem la Basilica, interveni Elemak, cel puţin nu 
imediat... Cred că ăsta era mesajul pe care trebuia să-l 
înţelegem din faptul c-a trimis o escortă de soldaţi ca să fie 
sigur c-am ieşit din oraş. 

— M-am săturat să tot aud că niciunul dintre noi nu se 
poate-ntoarce în Basilica, rosti Mebbekew, când numai ăia l- 
au făcut să se simtă stânjenit în faţa tuturor. 

Arătă cu degetul spre Hushidh, Luet şi Nafai. 

— Ţine-ţi gura, Meb! i-o reteză Elemak, cu calm dispreţ. 
Nu vreau să ne prindă soarele stând aici la palavre. Ne 
aflăm exact în acel gen de zonă în care le place tâlharilor să 
se-ascundă şi, în cazul în care există câţiva care pândesc în 
întuneric în peşterile din preajmă, o să fie nevoiţi să iasă la 
lumina zilei. 

Luet se întrebă dacă nu cumva Elemak aflase ceva despre 
tâlharii pe care-i controla Sufletul Suprem. Poate ştia de 
mult că asemenea indivizi erau curajoşi numai ziua şi se 
ascundeau noaptea. În plus, era posibil ca el să primească 
subliminal mesaje de la Sufletul Suprem, fără să ştie de 
unde-i vin gândurile şi ideile. În definitiv, Elemak era 
rezultatul programului de educare al Sufletului Suprem, ca 
oricare dintre ei, şi primise nu de mult un vis. Dacă ar vrea 
să admită că poate comunica cu Sufletul Suprem şi că îi 
urmează planul de bunăvoie, situaţia s-ar simplifica 
definitiv. Aşa cum stăteau lucrurile, ea şi Hushidh plănuiră 
să dejoace orice punea la cale Elemak. 

— Deşi nu putem să ne-ntoarcem imediat la Basilica, 
continuă Elemak, asta nu-nseamnă că trebuie să ne 


alăturăm atei pe dată. Există multe alte oraşe care-ar 
primi o caravană cu străini, fie şi numai pentru că 
Shedemei duce o valoroasă încărcătură de embrioni şi 
seminţe. 

— Nu sunt de vânzare, interveni Shedemei. 

Vorbise cu glas aspru şi dăduse o replică destul de abruptă 
pentru ca toată lumea să ştie că nu avea de gând să discute 
despre asta. 

— Nici măcar ca să ne salvăm vieţile? întrebă Elemak pe 
un ton dulceag. Ei, nu-i nimic, oricum nu propun să le 
vindem. Nu-s valoroase decât însoţite de cunoştinţele din 
capul lui Shedya. Ceea ce contează este dacă ne vor primi 
la ei, ştiind că, departe de-a fi o ceată de vagabonzi faliţi, 
recent alungaţi din Basilica de către generalul Moozh al 
Goraynilor, suntem însoţiţi de renumitul genetician 
Shedemei, care-şi mută laboratorul departe de Basilica, 
oraşul sfâşiat de conflicte, într-un alt oraş, paşnic, care-i va 
garanta un loc în care să lucreze netulburată. 

— Perfect, spuse Vas. Nu există nici un Oraş din Câmpie 
care să ne refuze intrarea în aceste condiţii. 

— Ba chiar ne-ar oferi bani, spuse Obring. 

— Mi-ar oferi mie bani, vrei să spui, zise Shedemei. 

Dar era evident flatată - nu se gândise că prezenţa ei ar 
conferi prestigiu oricărui oraş în care s-ar stabili. Luet 
observă că linguşeala lui Elemak avea efect. 

(Va propune supunerea la vot), vorbi Sufletul Suprem în 
mintea lui Luet. 

E clar de pe-acum, spuse Luet. Care-i planul lui? 

(Când Nafai se va opune hotărârii de-a vă întoarce în oraş, 
se va stârni o revoltă.) 

Deci nu trebuie să se opună. 

(În cazul acesta, munca mea va fi dată peste cap.) 

Atunci, controlează votul. 

(Al cui vot să-l schimb? Pe care dintre ei l-ar crede Elemak, 
dacă s-ar hotări dintr-odată să meargă mai departe?) 

Atunci, nu permite votul. 


(Nu am atâta influenţă asupra lui Elemak.) 

Atunci, spune-i lui Nafai să nu se opună! 

(Trebuie să se opună, altfel nu va mai exista nici o 
călătorie spre Pământ.) 

— Nu! strigă Luet. 

Toţi ochii se întoarseră spre ea. 

— Fără vot, rosti ea. Nu vom vota nimic. 

— A, da... spuse Elemak. Avem printre noi înc-o amatoare 
de libertate care-şi dă seama că, până la urmă, nu-i de 
acord cu democraţia, atunci când crede că votul o să fie- 
mpotriva ei. 

— Dar cine-a pomenit de votat? întrebă Doi, care nu era 
niciodată prea deşteaptă când venea vorba despre cele 
discutate în jurul ei. 

— Eu votez întoarcerea la civilizaţie, declară Obring. 
Altfel, o s-ajungem sclavii căsătoriei... şi-ai lui Elemak, că tot 
veni vorba! 

— Dar n-am pomenit de nici un vot, protestă Elemak. Am 
spus doar că trebuie să hotărâm unde mergem. Ar fi 
interesant să votăm, dar eu nu voi fi constrâns de vot. Am 
nevoie de sfatul vostru, nu de cârmuirea voastră. 

Aşa că lumea l-a sfătuit elocvent - sau a încercat. Dar, dacă 
cineva venea cu un argument adus deja de altcineva, 
Elemak îl reducea îndată la tăcere. 

— Am mai auzit asta. Ai ceva nou de-adăugat? 

În consecinţă, discuţia nu dură prea mult. Mai devreme 
decât ar fi crezut Luet, Elemak întrebă: 

— Mai e ceva de discutat? 

Nu-i răspunse nimeni. Aşteptă, cercetând cu privirea în 
jur. Soarele se ridica deasupra crestelor munţilor 
îndepărtați, iar ochii şi părul lui Elemak sclipeau, 
reflectându-i lumina. Acesta e cel mai bun moment al lui, îşi 
zise Luet. Asta a plănuit el - o comunitate întreagă, inclusiv 
soţia tatălui său, inclusiv fratele lui, Nafai, inclusiv vizionara 
în ape şi oracolul din Basilica, inclusiv propria lui mireasă, 


toţi aşteptând hotărârea care le va schimba vieţile. Sau le 
va sfârşi. 

— Vă mulţumesc pentru sfaturile voastre înțelepte, rosti 
Elemak grav. Sunt de părere că nu trebuie s-alegem. Cei 
care vor să se-ntoarcă la civilizaţie pot s-o facă, iar în 
curând, cei care vor să meargă în deşert, în această misiune 
dată de Sufletul Suprem, vor putea pleca şi ei. Putem să 
numim drumul o expediţie de salvare a tatălui meu, putem 
să-i spunem începutul călătoriei spre Pământ - nu asta 
contează acum. Important e că toţi pot fi mulţumiţi. O să 
mergem puţin spre sud, apoi o să trecem munţii şi o să 
coborâm în Oraşele din Câmpie. Acolo-i putem lăsa pe cei 
care nu suportă să trăiască în legea aspră a deşertului, iar 
pe cei mai puternici o să-i iau cu mine. 

— Mulţumesc frumos pentru apreciere! se supără 
Mebbekew. 

— Nu-mi pasă de ce zice de mine, câtă vreme mă bucur de 
libertate, spuse Kokor. 

— Proştilor! rosti Nafai. Nu vedeţi că doar se pref... 

— Ce-ai spus? întrebă Elemak. 

— De la bun început a avut în cap să ne întoarcă la 
civilizaţie, spuse Nafai. 

— Nu începe, Nafai! îl rugă Luet, ştiind ce urmează. 

— Ascultă-ţi miresuca, Frate, îl sfătui Elemak cu glas 
înşelător de dulceag. 

— O s-ascult Sufletul Suprem, ripostă Nafai. Singurul 
motiv pentru care suntem în viaţă acum e acela că Sufletul 
Suprem face ca, la nici trei sute de metri, o ceată de hoţi să 
stea ascunşi în peştera lor. Sufletul Suprem ne poate 
traversa în perfectă siguranţă deşertul, cu sau fără Elemak 
şi legea lui tâmpită. Eljoacă un joc copilăresc: cine poate 
rosti cele mai dure ameninţări... 

— Nu ameninţări, ripostă Elemak. Legi pe care orice 
călător prin deşert le cunoaşte. 

— Dacă ne-ncredem în Sufletul Suprem, o să călătorim 
feriţi de orice pericol. Dacă ne-ncredem în Elemak, o să ne- 


ntoarcem la Câmpie şi o să pierim în războaiele care vor 
veni. 

— Să ne-ncredem în Sufletul Suprem, zise Meb rânjind 
sarcastic. În realitate, vrei să facem orice spui tu. 

— Elemak ştie că Sufletul Suprem e real - a avut un vis în 
care ne ducea înapoi în oraş, ca să ne însurăm cu nevestele 
noastre, nu-i aşa? 

Elemak se mulţumi să râdă. 

— Dă-i înainte cu pălăvrăgeala, Nafai! 

— E-aşa cum a spus Elemak. Nu-i o chestiune de 
democraţie. E o chestiune în care să decidă fiecare dintre 
noi. O să mergem mai departe, aşa cum ne-a îndrumat 
Sufletul Suprem, o să facem cea mai lungă călătorie de 
patruzeci de milioane de ani încoace şi-o să moştenim o 
lume pentru noi şi copiii noştri. Sau ne vom întoarce în oraş, 
unde vă veţi putea înşela partenerii, aşa cum plănuiesc deja 
unii dintre voi. În ce ne priveşte pe mine şi Luet, noi nu ne 
vom întoarce în oraş niciodată. 

— Destul! îl opri Elemak. Înc-o vorbă şi mori pe loc! 

Elemak ţinea arma cu vibrații în mână. Luet nu observase 
c-o avea la el, dar ştia ce-nseamnă gestul lui. Exact asta 
aşteptase Elemak să se întâmple. Pusese la cale meticulos 
situaţia, iar acum îl putea omori pe Nafai şi nimeni n-ar 
îndrăzni să-l condamne. 

— Eu cunosc deşertul, voi nu, continuă el. Nu-i nici un 
tâlhar acolo unde susţii tu, altfel, am fi deja morţi. Dacă asta 
trece drept înţelepciune în creieraşul tău înfierbântat, 
Frate, atunci oricine-ar rămâne cu tine ar fi condamnat mai 
mult ca sigur. Numai că nimeni nu va rămâne cu tine, 
pentru că n-am de gând să las grupul să se despartă. Ar 
însemna moarte sigură pentru oricine-ar merge cu tine. 

— Minţi, spuse Nafai. 

— Te rog, continuă să vorbeşti, ca să te pot ucide ca pe-un 
răzvrătit ce eşti. 

— Taci, Nafai, de dragul meu! îl rugă Luet. 


— L-aţi auzit cu toţii, da? întrebă Elemak. S-a revoltat 
împotriva autorităţii mele şi-a încercat să conducă un grup 
de oameni spre distrugere. Asta-i revoltă, e mult mai grav 
decât adulterul, iar pedeapsa-i moartea. Sunteţi martori cu 
toţii. Oricare dintre voi va trebui să depună mărturie la 
tribunal, dacă se va ajunge vreodată până acolo. 

— Te rog! insistă Luet. Lasă-l în pace şi-o să tacă. 

— E-adevărat, Nafai? întrebă Elemak. 

— Dacă vă-ntoarceţi înapoi în oraş, răspunse Nafai, 
Sufletul Suprem nu va mai avea motive să-i reţină pe tâlhari 
şi-o să fiţi ucişi cu toţii. 

— Vedeţi? Şi acum încearcă să ne sperie cu fanteziile lui 
despre tâlhari inexistenţi. 

— Asta ai făcut tu tot timpul, interveni Shedemei. Ne-ai 
obligat să executăm ce-ai poftit, de teamă c-or da peste noi 
tâlharii. 

Elemak se întoarse spre ea. 

— N-am pretins niciodată că-s la numai câţiva metri 
depărtare, ascunşi într-o peşteră, ci doar că există 
posibilitatea să fim atacați. Nu v-am spus decât adevărul... 
dar băiatul ăsta consideră că sunteţi atât de proşti, încât o 
să-i credeţi minciunile evidente. 

— Credeţi ce vreţi. O s-aveţi dovada cât de curând. 

— Revoltă, declară Elemak, şi toţi - inclusiv propria lui 
mamă - o să fiţi martorii mei că n-am avut de ales, pentru 
că n-a vrut să renunţe la revoltă. De n-ar fi fost fratele meu, 
n-aş fi aşteptat atât de mult. Ar fi fost deja mort. 

— Şi dacă tu n-ai avea gene pe care Sufletul Suprem le 
consideră preţioase, replică Nafai, Gaballufix te-ar fi ucis 
atunci când n-ai reuşit să-l atragi pe Tata în capcana-ntinsă 
de el. 

— Acuzându-mă pe mine, nu faci decât să-ţi înrăutăţeşti 
situaţia. a-ţi adio de la mama şi de la soţia ta... de-acolo de 
unde stai, nu de mai aproape! 

— Elemak, doar nu vorbeşti serios! spuse Rasa. 


— Tu însăţi ai fost de acord cu mine, Rasa, că 
supraviețuirea noastră depinde de respectarea legii 
deşertului. Ai fost de acord şi cu pedeapsa. 

— Văd că tu, cu răutate... 

— Ai grijă, Doamnă Rasa. Voi face exact ceea ce trebuie 
făcut, chiar dacă voi fi obligat să te las şi pe tine să mori. 

— Nu te teme, Mamă, rosti Nafai. Sufletul Suprem e cu 
noi, iar Elemak e lipsit de ajutor. 

Luet începu să înţeleagă ce face Nafai. Părea foarte calm, 
incredibil de calm. Deci probabil că era foarte sigur că 
Sufletul Suprem putea să-l protejeze, la urma urmei. 
Probabil avea el însuşi un plan, aşa că ea ar fi mai bine să 
tacă din gură, ca să nu-l dea în vileag, indiferent cât îi era 
de frică. 

Totuşi, ar fi frumos dacă mi-ai împărtăşi şi mie planul, se 
adresă ea Sufletului Suprem. 

(Plan?) întrebă Sufletul Suprem. 

Mâinile lui Luet începură tremure. 

— Vom vedea cât de lipsit de ajutor eşti tu, spuse Elemak. 
Mebbekew, ia o sfoară de-mpachetat - una uşoară şi destul 
de lungă, de câţiva metri - şi leagă-i mâinile. Fă nodul 
alunecat, ca să strângă tare, şi nu te preocupa că nu-i 
circulă sângele prin mâini. 

— Vedeţi? întrebă Nafai. Trebuie să omoare un om legat. 

Nu! strigă Luet, în inima ei. Nu-l provoca să te-mpuşte! 
Dacă.-l laşi să te lege, mai ai o şansă. 

Elemak se uită la Mebbekew, care merse la una din cămile 
şi reveni cu o bucată de sfoară. 

În timp ce Mebbekew îl lega pe Nafai cu mâinile la spate, 
tot răsucind sfoara în jurul încheieturilor, Hushidh făcu un 
pas în faţă. 

— Stai pe loc, îi ceru Elemak. Îl leg şi-l abandonez în semn 
de respect pentru Doamna Rasa, dar aş fi la fel de încântat 
să-l împuşc cu arma cu vibrații şi să termin odată cu el. 

Hushidh rămase pe loc; oricum, obținuse deja ce voia, 
adică atenţia grupului. 


— De multă vreme plănuieşte Elemak toate astea, se 
adresă ea celorlalţi, pentru c-a vrut să-l omoare pe Nafai. 
Ştia că, dacă hotăra să se-ntoarcă înapoi, Nafai nu va avea 
de ales, ci trebuia să i se opună. A pus totul la cale ca s-aibă 
o scuză pentru crimă. 

Lui Elemak i se zbătu ochiul. Luet observă că nu-şi mai 
putea controla furia. Ce faci, Hushidh, surioara mea? Nu-i 
vorbi astfel încât să-mi omoare soţul sub ochii noştri! 

— De ce-ar face Elya aşa ceva? întrebă Eiadh. Spui că 
Elemak al meu e-un criminal, dar nu-i! 

— Eiadh, draga de tine! exclamă Hushidh. Elemak vrea ca 
Nafai să moară întrucât ştie că, dac-ai avea posibilitatea 
chiar azi, l-ai părăsi pe el şi l-ai alege pe Nafai. 

— Minciună! ţipă Elemak. Nu-i răspunde, Eiadh! Nu spune 
NIMIC! 

— Pentru că nu poate suporta s-audă adevărul, continuă 
Hushidh. Dar o să-l audă-n glasul tău. 

În sfârşit, Luet înţelese. Hushidh îşi întrebuința talentul 
primit de la Sufletul Suprem, aşa cum procedase când 
Rashgallivak stătuse în foaierul casei lui Rasa, plănuind să- 
şi folosească soldaţii pentru a le răpi pe fiicele Rasei. 
Hushidh rostea cuvintele care urmau să ştirbească 
loialitatea adepților lui Elemak, să-l lase fără nici un sprijin. 
Îi dezlega şi, dacă mai reuşea să rostească câteva 
propoziţii, avea să reuşească. 

Din păcate, Luet nu fu singura care-şi dădu seama de asta. 

— Faceţi-o să tacă! exclamă Sevet. 

Vocea ei era groasă şi răguşită, pentru că nu-şi revenise 
încă de pe urma rănii provocate de Kokor. Dar vorbea 
destul de tare ca să fie auzită şi tocmai durerea din glas 
atrase mai multă atenţie. 

— N-o lăsaţi pe Hushidh să vorbească. E oracol şi, dacă-i 
lăsată, ne poate stârni pe unii împotriva altora. 

Am văzut-o procedând aşa cu oamenii lui Rashgallivak şi 
poate face la fel şi acum, dacă îi daţi voie. 


— Are dreptate Sevet, spuse Elemak. Să nu mai scoţi o 
vorbă, Hushidh. Altfel, îl omor. 

Hushidh dădu să deschidă gura ca să mai zică ceva, îşi 
dădu Luet seama, dar ceva o reţinu - poate Sufletul 
Suprem. Se întoarse spre locul în care stătuse, vizavi de 
Rasa şi de Shedemei. Era ultima speranţă, şi aceea moartă, 
din câte îşi dădea seama Luet. Sufletul Suprem îi făcea o 
vreme proşti sau temători pe oamenii cu voinţă slabă, dar 
nu avea puterea de-a opri un om hotărât să ucidă. Nu avea 
puterea de a-i face pe tâlhari să se îmblânzească brusc faţă 
de Nafai, dacă ar fi să-l găsească. Şi cu siguranţă nu putea 
împiedica animalele deşertului să dea peste el şi să-l 
devoreze. Şiretlicul lui Hushidh reprezentase ultima 
posibilitate, dar ratase şi ea. 

Nu, nu voi cădea pradă disperării, îşi zise Luet. Poate 
dacă-l abandonăm aici, mă voi putea strecura din grup, ca 
să mă-ntorc şi să-l dezleg. Sau poate-l omor pe Elemak în 
somn Şi... 

Nu, nu. N-avea crima în sânge şi ştia asta. Nici dacă i-ar 
porunci-o Sufletul Suprem, aşa cum îi poruncise lui Nafai 
să-l omoare pe Gaballufix. Nici atunci n-ar fi în stare să 
ucidă. Şi nici să se furişeze şi să-l ajute pe Nafai la timp. Se 
terminase. Pierise orice speranţă. 

— E legat, zise Mebbekew. 

— Stai să verific nodul, ceru Elemak. 

— Crezi că nu ştiu să-l fac? se supără Mebbekew. 

— Computerul pe care-l slăvesc ei cică are puterea de a-i 
prosti pe oameni. Nu-i aşa, Nafai? 

Nafai tăcu. Luet fu mândră de el, dar tot se temea pentru 
el. Pentru că, ştia ea, puterea Sufletului Suprem era foarte 
mare pe perioade lungi de timp, dar foarte slabă pe termen 
scurt. 

Elemak stătea acum în spatele lui Nafai, foarte aproape, 
cu arma îndreptată asupra lui. 

— Îngenunchează, frăţioare! 


Nafai nu-l ascultă, dar Meb, din reflex, începu să se lase în 
genunchi. 

— Nu tu, prostule. Nyef. 

— Condamnatul, zise Nafai. 

— Da, tu, frăţioare. Îngenunchează! 

— Dac-ai de gând să foloseşti arma, prefer să mor în 
picioare. 

— Nu te da-n spectacol, spuse Elemak. Vreau să-ţi leg 
mâinile de glezne, aşa că-ngenunchează. 

Încet, cu grijă, Nafai se lăsă pe un genunchi, apoi pe 
amândoi. 

— Aşază-te pe călcâie. Sau aproape de ele. Aşa. Meb, trece 
capătul sforii printre glezne, ridică-l peste picioare şi leagă- 
| - în faţa încheieturilor - da, aşa, ca să n-ajungă la ele cu 
degetele. Foarte bine. Simţi ceva-n mâini, Nafai? 

— Doar cum pulsează sângele, încercând să treacă de 
funia din jurul încheieturilor. 

— Sfoară, nu funie, Nafai, dar ar putea la fel de bine să fie 
şi oţel. 

— Nu sângele meu îl tai, Elemak, ci pe-al tău, rosti Nafai. 
Pentru că pe Pământ sângele tău n-o să fie cunoscut, pe 
când al meu o să străbată o mie de generaţii. 

— Destul! se enervă Elemak. 

— Zic ce vreau acum, dacă tot te-ai decis să m-omori. Ce 
mai contează dacă spun adevărul? Să-mi fie teamă c-o să 
mă loveşti cu piciorul sau c-o să mă scuipi, când deja 
privesc moartea-n ochi? 

— Să ştii că nu-ţi merge, dacă-ncerci să mă provoci ca să 
trag în tine. I-am făcut o promisiune Doamnei Rasa şi o s-o 
respect. 

Luet însă observă că vorbele lui Nafai chiar aveau efect 
asupra lui. Tensiunea din grup creştea şi era clar în ochii 
tuturor că între cei doi încă nu fuseseră date pe faţă toate 
cărţile, deşi Elemak îşi închipuia că deja câştigase partida. 

— Acum 0 să ne urcăm pe cămile, anunţă Elemak. Şi 
nimeni nu se va întoarce ca să-ncerce să-l salveze pe 


răzvrătitul ăsta. Altfel, îi va împărtăşi soarta. 

Dacă Luet n-ar fi fost convinsă că Nafai şi Sufletul Suprem 
aveau un fel de plan, ar fi insistat să moară lângă soţul ei. 
Dar ea îl cunoştea foarte bine pe Nafai, chiar dacă numai de 
câteva zile, ca să ştie că, în clipa asta, nu simţea deloc 
teamă. Deşi era un tânăr curajos, ea ştia că, dacă el ar 
crede într-adevăr că va muri, ea ar fi în stare să-i simtă 
frica. Şi mama lui probabil simţea la fel, îşi dădu seama 
Luet, pentru că nici ea nu protesta, ci stăteau amândouă şi 
urmăreau mica piesă de teatru jucată în faţa lor. 

Elemak şi Mebbekew se îndepărtară de Nafai. Apoi 
Mebbekew se întoarse, puse piciorul pe umărul lui Nafai şi-l 
împinse ca să cadă pe-o parte, în nisip. Cu mâinile legate de 
glezne, nu avu cum să-şi amortizeze căderea. Însă atunci 
Luet văzu limpede că sfoara, în loc să fie strânsă, era doar 
legată uşor. 

Deci acesta era jocul. Sufletul Suprem făcea tot ce putea 
ca să-i influenţeze pe Mebbekew şi pe Elemak să vadă sfori 
bine strânse când, în realitate, erau legate larg. În mod 
normal, nu avea puterea să-i facă proşti - cel puţin nu într-o 
asemenea măsură încât să-l orbească pe Elemak. Dar 
Hushidh şi Nafai, cu vorbele lor enervante şi periculoase, îl 
iritaseră atât de tare pe Elemak, încât Sufletul Suprem 
reuşise să-l zăpăcească. Într-adevăr, probabil mai erau şi 
alţii care vedeau că Nafai nu era legat fedeleş, deşi, din 
fericire, cei care ocupau poziţia cea mai bună ca să vadă 
sforile erau şi cei care n-ar fi atras atenţia asupra lor: 
Doamna Rasa, Hushidh şi Shedemei. Ceilalţi, cu ajutorul 
Sufletului Suprem, văzură, fără îndoială, ce se aşteptau să 
vadă, ceea ce Elemak şi Mebbekew îi determinaseră să se 
aştepte să vadă. 

— Da, rosti Doamna Rasa. Să mergem la cămile. 

Porni îndrăzneață spre animalele care aşteptau. Luet şi 
Hushidh o urmară. Ceilalţi o luară şi ei din loc. 

Toţi, în afară de Eiadh. Rămase nemişcată, cu ochii la 
Nafai. Ceilalţi, stând alături de cămilele îngenuncheate, nu 


se putură abţine şi întoarseră capetele să vadă cum merge 
Elemak la ea şi-i pune o mână pe spate. 

— Ştiu că inima ta bună suferă, Edhya, dar câteodată un 
conducător trebuie să acţioneze dur spre binele tuturor. 

Ea nici nu se uită la el. 

— N-am crezut niciodată că cineva poate înfrunta cu atâta 
calm moartea, rosti ea. 

Minunat! şopti Luet către Sufletul Suprem. O faci să-l 
iubească pe Nafai şi mai mult? Halal ajutor din partea ta, să 
garantezi că nu vom avea linişte nici dacă Nafai scapă cu 
viaţă! 

(Ai puţină încredere în mine! Nu le pot face pe toate 
deodată. Ce preferi, să nu mai fie Eiadh îndrăgostită de 
soţul tău sau să-ţi rămână soţul în viaţă, iar caravana să 
plece spre Volemak?) 

Am încredere în tine. Dar aş vrea să nu mai acţionezi în 
ultimul moment. 

— Ascultă-mă! strigă Nafai. 

— Rugăminţile nu te vor duce nicăieri, spuse Elemak. Sau 
vrei să ţii ultimul discurs al răzvrătitului? 

— Nu cu noi vorbea, explică Eiadh, ci cu el. Cu Sufletul 
Suprem. 

— Suflet Suprem, pentru că mi-am pus încrederea în tine, 
scapă-mă din mâinile ucigaşe ale fraţilor mei! Dă-mi 
puterea să rup aceste funii care-mi leagă mâinile! 

Cum vedeau ceilalţi situaţia? Luet nu putea decât să-şi 
imagineze. Ceea ce vedea ea era că Nafai îşi scoate o mână 
din legături, apoi cealaltă, după aceea se ridică fără prea 
multă graţie în picioare. Dar ceilalţi vedeau, cu siguranţă, 
lucrul de care se temeau cel mai mult: Nafai rupând sforile 
cu mâinile, pe urmă sărind mândru în picioare şi pericolul 
pândind în jurul lui. Fără îndoială, Sufletul Suprem îşi 
concentra toată influenţa asupra celorlalţi, ţintindu-i pe toţi 
cei care îi acceptaseră deja scopul. Luet, Hushidh şi 
Doamna Rasa vedeau exact ce se întâmplă. Ceilalţi cu 
siguranţă vedeau şi ei ceva, dar nu faptele în sine, ci 


adevărul care le domina: acela că Nafai avea în el puterea 
Sufletului Suprem, că el era alesul, adevăratul conducător. 

— N-o să-ntoarceţi cămilele către nici un oraş cunoscut 
omenirii! strigă Nafai. 

Vocea îi răsună încordată şi aspră, în încercarea de a se 
face auzită până la distanţa mare de până la cele mai 
îndepărtate cămile, unde Vas o ajutase pe Sevet să urce. 

— Revolta asta a voastră împotriva Sufletului Suprem s-a 
încheiat, Elemak. Numai că Sufletul Suprem este mai milos 
decât voi. El o să vă lase-n viaţă - dar numai câtă vreme n-o 
să vă mai atingeţi de mine. Numai câtă vreme promiteţi c-o 
să duceţi la capăt călătoria pe care-am început-o - ca să ne 
alăturăm atei, apoi să mergem înainte, spre lumea pe care 
Sufletul Suprem a pregătit-o pentru noi! 

— Ce şmecherie mai e şi asta? ţipă Elemak. 

— Singura şmecherie e cea de care te-ai folosit tu, ca să te 
păcăleşti pe tine însuţi, spuse Nafai. Ai crezut că, legându- 
mă cu funii, poţi lega şi Sufletul Suprem, dar te-ai înşelat. 
Dac-ai fi fost supus şi înţelept, ai fi putut conduce expediţia, 
dar te-au copleşit setea de putere şi invidia, aşa că-n 
momentul ăsta nu ţi-a mai rămas altceva decât să asculţi de 
Sufletul Suprem sau să mori. 

— Nu mă ameninţa! Eu am arma, prostule, şi-am dat 
sentinţa prin care te condamn la moarte: 

— Omoară.-l! strigă Mebbekew. Omoară-l acum. Altminteri, 
o să regreţi veşnic! 

— Ce viteaz eşti, interveni Hushidh, să-l îndemni pe fratele 
tău să facă ceea ce tu n-ai curaj să faci singur, micuţule 
Meb! 

Glasul ei răsunase atât de dojenitor, încât Meb se dădu 
înapoi ca şi cum ar fi primit o palmă. 

Dar Elemak nu se retrase. În schimb, păşi în faţă cu arma 
în mână. Luet îşi dădu seama că era îngrozit - avea 
convingerea că Nafai făcuse o minune când îşi rupsese 
legăturile cu atâta uşurinţă - dar, îngrozit sau nu, era 
hotărât să-l omoare pe fratele lui mai mic, iar Sufletul 


Suprem nu avea cum să-l oprească. Nu avea puterea să-l 
împiedice pe Elemak să-şi îndeplinească scopul ferm. 

— Elya, nu! 

Cea care ţipase fusese Eiadh. Fugi înainte, se agăţă de el, 
îl trase de mâneca mâinii care ţinea arma. 

— De dragul meu, îi zise. Dacă te-atingi de el, Elya, 
Sufletul Suprem o să te omoare, nu ştii? E legea deşertului 
- tu însuţi ai spus-o. Revolta înseamnă moarte! Nu te 
revolta împotriva Sufletului Suprem. 

— Ăsta nu-i Sufletul Suprem, replică Elemak. Vocea îi 
tremura de teamă şi incertitudine şi, neîndoios, Sufletul 
Suprem punea stăpânire pe fiecare dram de îndoială din 
inima sa, amplificând-o, în timp ce Eiadh îl implora. E 
frăţiorul meu arogant. 

— Ar fi trebuit să fii în locul meu, rosti Nafai. Ar fi trebuit 
să fii tu cel care să-i convingă pe ceilalţi să respecte planul 
Sufletului Suprem. El nu m-ar fi ales niciodată pe mine, 
dacă tu ai fi vrut să-l asculţi. 

— Ascultă-mă pe mine! insistă Eiadh. Nu pe el. Tu eşti 
tatăl pruncului din pântecele meu - de unde ştii că nu port 
un copil în mine? Dacă-i faci rău, dacă nu-i dai ascultare, o 
să mori, iar copilul meu o să rămână fără tată! 

La început, Luet se temu că Elemak va interpreta 
pledoaria lui Eiadh pentru salvarea vieţii lui Nafai drept 
încă o dovadă că îl iubeşte pe acesta mai mult decât pe el. 
Însă nu era aşa. Ea îl implora pe Elemak să-şi salveze 
propria viaţă nefăcându-i rău lui Nafai. Deci n-o putea lua 
drept dovadă că îl iubea pe el, pentru că ea lui Elemak 
încerca să-i salveze viaţa. 

Vas se întorsese şi el la Elemak, iar acum îi puse mâna pe 
umăr. 

— Elya, nu-l omorî. N-o să ne întoarcem în oraş, nimeni 
dintre noi n-o să se-ntoarcă, nimeni! Se întoarse cu faţa 
spre ceilalţi. Aşa este?! Suntem toţi de acord să mergem 
mai departe, ca să ne alăturăm lui Volemak, nu-i aşa? 


— Am văzut puterea Sufletului Suprem, vorbi Eiadh. 
Niciunul din noi n-ar fi cerut să se întoarcă în oraş, dac-ar fi 
înţeles. Te rog, suntem de acord cu toţii. Avem un singur 
scop acum, nu suntem dezbinaţi. Te rog, Elemak. Nu mă 
lăsa văduvă! O să fiu soţia ta pentru totdeauna, dacă te 
răzgândeşti şi nu-l omori. Dar ce-o să se-aleagă de mine, 
dacă te revolţi împotriva Sufletului Suprem şi mori? 

— Încă eşti conducătorul călătoriei noastre, îi spuse 
Doamna Rasa. Nimic nu schimbă asta. Numai destinaţia se 
schimbă, iar tu ai spus cu gura ta că destinaţia n-o alegi 
singur. Acum ne dăm seama că alegerea nu aparţine 
vreunuia dintre noi, ci doar Sufletului Suprem. 

Eiadh începu să plângă cu lacrimi fierbinţi şi sincere. 

— O, Elya, soţul meu, de ce mă urăşti atât de mult, încât să 
vrei să mori? 

Luet aproape că ar fi putut prevedea ce urmează se se 
întâmple. Doi, observând cât de mişcătoare erau lacrimile 
lui Eiadh, nu suportă ca numai ea să fie centrul atenţiei. Aşa 
că se agăţă de soţul ei şi se puse pe un plâns răsunător - cu 
lacrimi care păreau foarte sincere, într-adevăr - cerându-i 
să nu-i facă nici el rău lui Nafai. De parcă Mebbekew ar fi 
îndrăznit să acţioneze de la sine putere! De parcă lacrimile 
ei l-ar fi impresionat! Luet ar fi izbucnit în hohote de râs, 
dacă n-ar fi fost atât de conştientă că viaţa lui Nafai 
depindea de felul în care Elemak reacţiona la plânsete. 

Aproape că distingea schimbarea petrecându-se pe chipul 
lui. Hotărârea de a-l ucide pe Nafai, care nu cedase sub 
influenţa Sufletului Suprem, se topea în faţa rugăminţilor 
nevestei. Şi, pe măsură ce se stingea voinţa de a ucide, 
Sufletul Suprem profita tot mai eficient de ocazia de a-i 
controla şi intensifica temerile. Aşadar, în doar câteva clipe, 
Elemak se transformă din periculos criminal într-un amărât 
îngrozit de fapta pe care fusese gata s-o comită. Se uită în 
jos, la arma pe care o ţinea în mână, şi dădu din umeri, apoi 
o azvârli departe de el. 

Arma ateriză la picioarele lui Luet. 


— Nafai, fratele meu, ce ţi-am făcut! strigă el. 

Mebbekew se purtă şi mai dezgustător. Se trânti cu burta 
la pământ. 

— lartă-mă, Nafai! lartă-mă că te-am legat ca pe-un 
animal - nu lăsa Sufletul Suprem să mă omoare! 

Exagerezi, îi spuse Luet Sufletului Suprem în gând. O să 
fie foarte umiliţi când or să-şi amintească cum s-au purtat, 
indiferent dacă-şi dau seama sau nu c-ai făcut din ei nişte 
laşi. 

(Cum, crezi că deţin un control discret asupra acestor 
evenimente? Pot să le strig să se teamă, că ei nu mă aud, nu 
mă aud şiiar nu mă aud, dar pe urmă, dintr-odată, mă aud 
şi clachează în halul ăsta? Cred că mă descurc foarte bine, 
e prima oară când procedez aşa.) 

Ziceam doar să-i înseninezi puţin. "i-ai făcut datoria. 

— Elemak, Mebbekew, sigur că vă iert, vorbi Nafai. Ce 
contează ce se-ntâmplă cu mine? Contează să vă ierte 
Sufletul Suprem, nu eu. 

— Îngenuncheaţi în faţa Sufletul Suprem! spuse Eiadh, 
împingându-l iute pe Elemak. Îngenunchează şi cere-ţi 
iertare, te rog. Nu vezi că ţi-e viaţa în pericol? 

Elemak se întoarse către ea şi-i vorbi calm, în ciuda 
temerii că Luet ştia ce-l roade: 

— Chiar îţi pasă atât de mult dacă trăiesc sau mor? 

— Tu eşti viaţa mea, îi răspunse ea. N-am jurat cu toţii să 
rămânem căsătoriţi pentru totdeauna? 

De fapt, nu juraseră, îşi zise Luet. Nu făcuseră decât să 
asculte edictul lui Elemak şi să ridice mâinile ca să arate că 
înţeleg. Dar, prudentă, Luet nu scoase o vorbă. 

Elemak căzu în genunchi. 

— Suflet Suprem, rosti el cu glas tremurat, mă duc acolo 
unde vrei tu să mă duc. 

— Şi eu, adăugă Mebbekew. Contează şi pe mine. 

Nu-şi ridică privirea din pământ. 

— Câtă vreme Eiadh e-a mea, continuă Elemak, sunt 
mulţumit oriunde m-aş afla, în deşert, în oraş, pe Harmony 


sau pe Pământ. 

— O, Elya! strigă Eiadh. 

Îl cuprinse în braţe şi începu să-i plângă pe umăr. 

Luet se aplecă şi luă arma din nisip. Nu puteau risca să 
piardă o armă prețioasă. Cine ştie când vor avea nevoie de 
ea la vânătoare? 

Nafai veni la ea. Asta era mai mult decât îşi putea dori 
Luet, faptul că venise la ea, la soţia lui de numai câteva zile, 
şi nu la mama lui. O îmbrăţişă, iar ea îl ţinu în braţe. Îl 
simţea tremurând. Îi fusese frică, în ciuda încrederii lui în 
Sufletul Suprem. lar pericolul fusese iminent. 

— Ştii ce s-ar fi putut întâmpla? îi şopti ea. 

— Sufletul Suprem nu era sigur că-i va reuşi manevra cu 
sfoara, îi răspunse el, tot în şoaptă. Mai ales atunci când 
Elemak a venit să verifice nodul. 

— A fost nevoit să-l verifice, dacă urma să creadă că s-a 
produs un miracol când te-ai eliberat. 

— Ştii la ce m-am gândit cât am stat în genunchi, cu arma 
la tâmplă, rostind vorbele care-l întărâtau să mă omoare? 
Mă gândeam... că n-o să ştiu niciodată cum arată copilaşul 
nostru. 

— lar acum o să ştii. 

Se depărtă de ea, apoi se întinse şi-i luă arma din mână. 
Hushidh se apropie şi atinse arma. 

— Nyef, rosti ea, dac-o păstrezi tu, nu mai e nici o speranţă 
de împăcare. 

— Dar dacă i-o dau înapoi? 

Hushidh încuviinţă dând din cap. 

— E cel mai bun lucru, îi spuse. 

Nimeni nu înţelegea mai bine decât Oracolul Hushidh ce 
anume îi lega şi îi dezlega pe oameni. Nafai merse imediat 
la Elemak şi-i întinse arma. 

— Te rog, îi spuse. Nici măcar nu ştiu cum s-o folosesc. 
Avem nevoie de tine să ne conduci la tabăra atei. 

Elemak ezită o clipă înainte de-a lua arma. Luet ştia că nu 
suportă s-o primească din mâna lui Nafai. Dar, în acelaşi 


timp, ştia că Nafai nu era obligat să i-o dea. Că Nafai nu era 
obligat să-i dea înapoi poziţia sa de conducător. lar Elemak 
avea nevoie de acea poziţie, avea o nevoie atât de 
disperată, încât o va primi chiar şi de la Nafai. 

— Mă bucur, spuse Elemak şi luă arma. 

— O, mulţumesc, Nafai! exclamă Eiadh. 

Luet simţi un fior de frică în inimă. Oare-l simte şi Elemak 
în vocea ei? Vede pe faţa ei cum se uită cu atâta respect la 
Nafai? E o femeie care iubeşte numai curajul şi puterea - 
tocmai masculul alfa din trib e cel care-o atrage. Iar în ochii 
ei, Nafai e, evident, cel mai dorit dintre bărbaţi. Eiadh a fost 
cea mai bună actriţă de pe ziua de azi, îşi zise Luet. Ea 
fusese aceea care-l convinsese pe Elemak de dragostea ei, 
ca să-l salveze pe bărbatul pe care-l iubea cu adevărat. Nu 
pot decât s-o admir, se gândi Luet. E nemaipomenită. 

Totuşi, gândurile de admiraţie erau minciuni ele însele, iar 
Luet nu se putu amăgi multă vreme. Frumoasa Eiadh e încă 
îndrăgostită de soţul meu şi, deşi dragostea lui pentru mine 
e acum puternică, va veni o zi când masculul din specia 
primatelor din el îl va învinge pe omul civilizat şi se va uita 
la Eiadh cu dorinţă, iar ea îşi va da seama şi în clipa aceea îl 
voi pierde, cu siguranţă. 

Izgoni gândul geloziei şi merse la Doamna Rasa, care 
tremura de uşurare, ca s-o ajute să se urce pe cămilă. 

— Am crezut c-o să moară, şopti Rasa, agăţându-se de 
mâna lui Luet. Am crezut că-l pierd. 

— Şi eu, preţ de câteva clipe, spuse Luet. 

— Ascultă ce-ţi spun eu: dac-ar fi mers până la capăt, 
Elemak ar fi murit înainte să se înnopteze. 

— În adâncul sufletului, şi eu i-am pus la cale moartea. 

— Uite cât de aproape de animale suntem. Ţi-ai închipuit 
vreodată aşa ceva? C-am fi pregătiţi să omorâm pe 
neaşteptate? 

— Exact ca babuinii, protejând grupul. 

— Cred că-i o descoperire măreaţă, nu-i aşa? întrebă Rasa. 

Luet îi zâmbi larg şi-o strânse de mână. 


— Hai să nu mai spunem nimănui, totuşi. Bărbaţii s-ar 
îngrozi, dac-ar afla cât de periculoase suntem în realitate. 

— Acum nu mai contează, zise Rasa. Sufletul Suprem s-a 
dovedit mai puternic decât am crezut. S-a terminat. 

Dar, întorcându-se înapoi la cămila ei, Luet ştia că nu se 
terminase. Fusese doar o amânare. Va veni din nou ziua 
luptei pentru putere. lar data viitoare nu va mai exista 
garanţia că Sufletului Suprem îi va reuşi mica şmecherie 
simpatică. Dacă Elemak s-ar fi hotărât să tragă cu arma, s- 
ar fi terminat; data viitoare e posibil să-şi dea seama şi să 
nu se mai lase amăgit de o prostie ca rugămintea Rasei, 
aceea ca Nafai să fie doar legat şi abandonat. Riscul era 
foarte aproape, extrem de aproape. Iar la sfârşit, Luet ştiu 
că ura lui Elemak împotriva lui Nafai era mai puternică 
decât niciodată, deşi o vreme o va nega, va pretinde chiar şi 
în sinea lui c-a dispărut. Poate pe alţii reuşeşti să-i păcăleşti, 
dar eu voi sta cu ochii pe tine. Iar, dacă i se întâmplă ceva 
soţului meu, fii sigur, ai face bine să mă omori şi pe mine. Ai 
face bine să te-asiguri că sunt moartă, pentru că şi aşa, 
dacă voi găsi o cale, tot mă voi întoarce şi mă voi răzbuna 
pe tine din mormânt. 

— Tremuri, Lutya, spuse Hushidh. 

— Chiar tremur? 

Poate că de-asta îi venea greu să verifice dacă şaua cămilei 
e bine fixată. 

— Ca aripa de libelulă. 

— A fost o-ntâmplare foarte-ncordată, spuse Luet. Cred că- 
s încă bulversată. 

— Încă eşti geloasă pe Eiadh, asta e. 

— Nici o secundă, o contrazise Luet. Nafai mă iubeşte 
absolut şi necondiţionat. 

— Da. Dar tot îţi simt furia împotriva lui Eiadh. 

Luet ştia că e, într-adevăr, puţin geloasă pe Eiadh. 

Dar Hushidh vorbise de furie, un sentiment mult mai 
puternic decât conştientizase în sinea ei. 

— Nu-s supărată că-l iubeşte pe Nafai, zău că nu sunt. 


— Ştiu. Adică-mi dau seama acum. Nu. Cred că eşti 
supărată şi geloasă pe ea pentru c-a putut să salveze viaţa 
soţului tău, pe când tu, nu. 

Da, se gândi Luet. Aşa era. Iar acum, că Hushidh spusese 
lucrurilor pe nume, simţi frustrarea agonizantă care o 
copleşea şi lacrimi fierbinţi de furie şi ruşine îi ţâşniră din 
ochi şi-i alunecară pe obraji. 

— Aşa, o mângâie Hushidh, luând-o în braţe. Iţi face bine 
să te eliberezi. Iţi face bine. 

— Mă bucur. Pentru că, se pare, am de gând să plâng ca o 
nătăfleaţă, fie că-mi face bine să mă eliberez, fie că nu. Aşa 
că n-ar fi rău să-mi facă. 

Încă plângea când Nafai se întoarse la ea ca s-o ajute să 
încalece. 

— Eşti ultima, îi zise el. 

— Cred c-aveam nevoie doar să-ţi simt înc-o dată 
atingerea. Să fiu sigură că trăieşti. 

— Încă respir. Ai de gând să plângi mult aşa? Pentru că 
umezeala de pe obraji o s-atragă muştele. 

— Ce s-o fi întâmplat cu tâlharii ăia? întrebă ea, 
ştergându-şi lacrimile cu mâneca. 

— Sufletul Suprem a reuşit să-i adoarmă chiar înainte de-a 
începe să-i influenţeze serios pe ceilalţi. Or să se trezească 
peste două ore. De ce te-ai gândit la ei? 

— M-am gândit doar cât de prost ne-am fi simţit cu toţii, 
dac-ar fi venit în goana mare ca să ne taie-n bucăţi, în 
vreme ce noi ne tot ciondăneam dacă să te omorâm sau nu. 

— Da, rosti Nafai, ştiu ce vrei să spui. Să-nfrunţi moartea. 
Nu-i mare lucru. Dar să te simţi ca un prost exact în clipa 
morţii, ei, asta-ar fi de nesuportat. 

Luet râse şi-i luă mâna. Încă un minut, şi pe urmă încă 
unul, lung, foarte lung. 

— Stă lumea după noi, zise Nafai. Şi, pân-la urmă, tâlharii 
chiar o să se trezească. 

Aşa că Luet îi dădu drumul şi, imediat ce el porni spre 
cămila lui, a ei se clătină pe picioare şi ea se ridică 


deasupra nisipului deşertului. Era ca şi cum ar fi călărit pe 
vârful unui turn zgâlţâit de un cutremur şi, de obicei, 
mersul pe cămilă îi displăcea. Dar astăzi i se părea la fel de 
plăcut ca şi a şedea pe un tron. Pentru că acolo, pe cămila 
din faţa ei, câlărea Nafai, soţul său. Şi ce dacă nu-l salvase 
ea? Era suficient că trăia şi c-o mai iubea. 

3. VÂNĂTOAREA. 

Ajunseră seara în tabăra lui Volemak. Călătoriseră mai 
mult decât în alte zile, pentru că se apropiau de ea; însă tot 
mai aveau de terminat treburile serii, pentru că Volemak nu 
ştiuse că aveau să vină în seara aceea şi nu ridicase corturi 
în plus, iar Zdorab se spălase deja pe mâini după cina pe 
care o pregătise pentru el, Volemak şi Issib. Treburile serii 
se desfăşurară mai lent ca de obicei, pentru că se simțeau 
mai în siguranţă şi pentru că, odată ajunşi, li se părea 
nedrept să aibă la fel de mult de muncit ca şi pe timpul 
călătoriei. 

Hushidh se ţinu cât putu de aproape de Luet şi Nafai. Din 
când în când, arunca o privire către Issib, care plutea pe 
scaunul lui. Nu găsi nimic surprinzător în înfăţişarea lui - îl 
ştia de ani, fiindcă era fiul cel mare al Rasei şi studiase în 
casa Rasei de când se ştia Hushidh acolo. Dar ea se gândise 
la el întotdeauna ca la un infirm şi nu prea-i acordase 
atenţie. Apoi, în Basilica, dându-şi seama că urma să 
călătorească şi ea în deşert, cu Nafai şi Luet, îi apăru clar în 
minte - pentru că ea vedea întotdeauna legăturile dintre 
oameni - că, în urma împerecherilor dintre bărbaţi şi femei 
în expediţia Sufletului Suprem, ea se va pricopsi cu Issib. 
Sufletul Suprem voia ca genele lui să fie moştenite şi ale ei 
la fel, iar ei doi vor face efortul împreună, la bine şi la rău. 

Anevoie acceptase ea lucrul acela. Mai ales în seara nunţii, 
când Luet şi Nafai, Elemak şi Eiadh, Mebbekew şi Dolya 
fuseseră căsătoriţi de Doamna Rasa şi se îndreptaseră, doi 
câte doi, spre paturile lor conjugale, lui Hushidh îi venise 
foarte greu să-ndure furia, teama şi amărăciunea 


apăsătoare din sufletul ei, pentru că nu se bucura de 
dragostea de care avea parte Luet. 

Drept răsplată, Sufletul Suprem - cel puţin aşa crezuse ea 
la început - i-a trimis un vis în noaptea respectivă. Se făcea 
că era legată de Issib; l-a văzut zburând şi-a zburat 
împreună cu el; a-nţeles că trupul său nu exprima 
adevărata lui natură, că, va descoperi ea, mariajul cu el n-o 
va consuma, ci o va înălța. Şi s-a văzut purtându-i copiii în 
pântece, s-a văzut stând la intrarea unui cort din deşert 
alături de el, urmărind cum se joacă copiii lor, şi a văzut că 
în scena aceea din viitor avea să-l iubească, să fie legată de 
el cu fire de aur şi de argint care-i înlănţuiau de generaţiile 
trecute şi-i conduceau spre viitor, an după an, copil după 
copil, generaţie după generaţie. Visul mai avea şi alte părţi, 
unele înspăimântătoare, dar ea se agăța de mângâierea lui 
în toate zilele acestea. Când stătuse cu generalul Moozh, 
obligată să-l ia de bărbat pe cuceritorul Basilicii, se gândise 
la visul ei şi ştiuse că nu va rămâne alături de el şi, 
bineînţeles, Sufletul Suprem o adusese pe mama ei şi-a lui 
Luet, pe femeia numită Sete, care recunoscuse că ele sunt 
fiicele ei, făcute cu Moozh. Adio căsătorie, iar în câteva ore 
erau în deşert, în drum spre Volemak. 

Dar de-atunci avusese timp să se gândească, să-şi aducă 
aminte de temeri. Bineînţeles c-a încercat să le uite şi să se 
agaţe în schimb de visul mângăietor sau de asigurările lui 
Nafai, pentru că el îi spusese că Issib e foarte deştept şi 
amuzant, o companie plăcută, ceea ce ea nu prea avusese 
ocazia să-l constate la şcoală. 

Dar, în ciuda visului, în ciuda celor spuse de Nafai, nu 
dispăruseră vechile impresii, cele pe care le avea de atâţia 
ani. Tot drumul prin deşert îşi aminti întruna felul aproape 
macabru în care Issib obişnuia să-şi mişte braţele şi 
picioarele în oraş, unde purta greutăţi pe sub haine, de 
părea întotdeauna că ţopăie prin aer ca o stafie pusă pe 
zbenguială sau ca... oare cum îi zisese Kokor odată? Ca un 
iepure pe sub apă. Ce-au mai râs! lar acum cât de lipsită de 


loialitate se simţea, deşi propria lui soră făcuse gluma. Lui 
Hushidh nu i-ar fi trecut prin cap că, într-o zi, infirmul, 
stafia, iepurele de sub apă avea să fie soţul ei. În ciuda 
încercărilor ei de a se linişti, vechea teamă şi senzaţia de 
stranietate stăruiau ca un curent subteran. 

Până acum, când, zărindu-l, îşi dădu seama că nu-i era 
frică de el. Visul îi dăduse prea multă speranţă. 

Nu, îi era frică de ce va crede el despre ea - o teamă şi mai 
veche, şi mai întunecată. Oare Issib ştia deja ce anume 
plânuiseră mătuşa Rasa şi Sufletul Suprem pentru el? Oare 
trăgea deja cu ochiul, în timp ce ea se chinuia să ridice 
cortul, şi-o măsura de sus până jos? Dac-aşa ar face, atunci, 
fără îndoială, ar fi foarte dezamăgit. Hushidh şi-l imagina 
zicându-şi: normal că infirmul se alege cu urâta, cu aia prea 
înaltă şi acră la mutră, al cărei trup n-a făcut nici un bărbat 
să se întoarcă după ea. Studioasa aia care nu-i în stare să 
facă pe nimeni să râdă, decât uneori pe sora ei, Luet (o, cât 
e de inteligentă, dar ea-i aparţine lui Nafai). Probabil că-şi 
zice: va trebui să mă descurc cum pot mai bine, pentru că-s 
infirm şi n-am de-ales. Aşa cum şi eu îmi zic că va trebui să 
mă mulţumesc cu infirmul, pentru că nu mă vrea nici un alt 
bărbat. 

Câte căsătorii au început oare cu sentimente 
asemănătoare? Au fost vreunele din ele fericite, pân-la 
urmă? 

Hushidh trase de timp cât putu de mult, prelungind cina - 
care era mai bună decât orice mâncaseră pe parcursul 
călătoriei. Zdorab şi Volemak găsiseră în valea aceea 
legume şi rădăcini sălbatice şi făcuseră o tocană mult mai 
bună decât stafidele şi pastrama, iar pâinea era proaspătă 
şi dospită, nu ca pesmeţii crocanţi şi tari cu care fuseseră 
nevoiţi să se hrănească pe drum. În curând va fi şi mai bine, 
pentru că Volemak înjghebase acolo o grădină şi, în câteva 
săptămâni, vor creşte pepeni verzi şi dovlecei, morcovi, 
ceapă şi ridichi. 


În timpul cinei, toţi arătau obosiţi şi stingheri. Nu reuşeau 
să uite că Nafai fusese cât pe ce să fie executat, iar 
amintirea era cu-atât mai stânjenitoare acum, că se 
întorseseră la Volemak şi vedeau cât de uşor îi comanda 
acesta, fiind un bărbat care ştia într-adevăr să conducă, 
într-o manieră mult mai convingătoare decât stilul îngâmfat 
şi intimidant al lui Elemak. Se-ngrozeau că trebuiau să-i 
povestească bătrânului cele întâmplate. Oare câţi dintre ei, 
poate cu excepţia lui Eiadh - şi, bineînţeles, a lui Nafai 
însuşi - erau cu adevărat mândri de ce făcuseră? Aşa că, 
oricât de bună ar fi fost mâncarea, în afară de Hushidh, 
nimeni n-avea chef să stea la poveşti. Nu existau amintiri 
dragi din călătorie, nici întâmplări amuzante care să fie 
relatate celor care-i aşteptaseră. Imediat ce se termină de 
strâns cina, cuplurile se retraseră la corturi. 

Lumea plecase atât de repede că, în ciuda nerăbdării de-a 
evita exact un asemenea moment, Hushidh se-ntoarse de la 
pârâu cu ultimele vase spălate, spre a constata că, dintre 
femei, doar Shedemei rămase pe loc, iar dintre bărbaţi, 
numai Zdorab şi Issib. Se lăsase deja o linişte apăsătoare, 
pentru că Shedemei nu se pricepea la întreţinut 
conversaţia, iar Zdorab şi Issib păreau amândoi dureros de 
timizi. Ce greu ne e tuturor, îşi zise Hushidh. Ştim că 
suntem pleava grupului, aduşi la un loc numai pentru că nu 
ne-a vrut nimeni, în afară de Sufletul Suprem. lar pe unii 
dintre noi nici măcar el nu i-a vrut, bietul Zdorab e aici 
numai pentru că Nafai i-a smuls un jurământ, în loc să-l 
omoare la poarta oraşului Basilica, în noaptea când i-a tăiat 
capul lui Gaballufix. 

— Ce grup jalnic sunteţi! rosti Volemak. 

Hushidh privi uşurată cum se întorceau la foc Volemak şi 
Rasa. Probabil îşi dăduseră seama că trebuie spus ceva - 
unii trebuiau prezentaţi, măcar Shedya şi bibliotecarul, 
care nu se cunoscuseră niciodată. 

— Intram în cortul soţului meu, spuse Rasa, gândindu-mă 
ce bine-i să fiu iarăşi cu el, când mi-am dat seama dintr- 


odată cât de dor mi-e de tovarăşii mei de drum, Shuya şi 
Shedya, şi abia pe urmă mi-am adus aminte că nu mi-am 
făcut datoria în calitate de doamnă a acestei case. 

— A cărei case? întrebă Issib. 

— Pereţii pot fi de piatră, iar acoperişul poate că-i cerul, 
dar asta-i casa mea, un loc de refugiu pentru fiicele mele şi 
de siguranţă pentru fiii mei, răspunse Rasa. 

— Casa noastră, spuse Volemak încet. 

— Într-adevăr... Am spus casa mea numai din cauza 
vechilor obiceiuri din Basilica, unde casele aparţineau 
numai femeilor. 

Rasa ridică mâna soţului său la buze, o sărută şi-i zâmbi. 

— Aici, în deşert, spuse Volemak, casele aparţin Sufletului 
Suprem, dar el ne-o închiriază pe-asta la un preţ foarte 
rezonabil: când plecăm de-aici, babuinii din josul apei 
păstrează grădina. 

— Hushidh, Shedemei, cred că-l cunoaşteţi pe fiul meu, 
Issib, zise Rasa. 

— Fiul nostru, o corectă Volemak pe acelaşi ton blând de 
dinainte. Iar el e Zdorab, care a fost cândva arhivarul lui 
Gaballufix, dar acum slujeşte în casa noastră temporară ca 
grădinar, bibliotecar şi bucătar. 

— Şi mă tem că nu mă pricep la niciuna dintre meseriile 
acestea, zise Zdorab. 

Rasa zâmbi. 

— Volya mi-a spus că şi Issib, şi Zdorab au cercetat 
Catalogul cât au aşteptat aici. lar eu ştiu că ambele mele 
nepoate dragi, Shuya şi Shedya, se vor arăta foarte 
interesate de ce-au găsit ei acolo. 

— Catalogul Sufletului Suprem este doar calea spre 
memoria Pământului, preciză Volemak. Şi, cum noi spre 
Pământ mergem, a studia în biblioteca aceea mare e la fel 
de important ca a munci ca să ne păstrăm trupurile vii în 
deşert. 

— Ştii c-o să ne facem datoria, spuse Shedemei. 

Hushidh ştia că Shedemei nu se referă doar la studiu. 


— Of, la naiba cu politeţurile! zise Doamna Rasa. Ştiţi bine 
că voi sunteţi cei necăsătoriți şi că toată lumea trebuie să se 
căsătorească, dacă vrem ca lucrurile să meargă, deci 
rămâneţi numai voi patru. Ştiu că nu există un motiv anume 
pentru ca voi să n-aveţi cel puţin libertatea de-a rezolva 
lucrurile între voi, dar vă spun eu că, datorită vârstei şi 
experienţei, mi-am imaginat că Hushidh se va alege cu 
Issib, iar Shedemei, cu Zdorab. Nu trebuie neapărat să fie 
aşa, dar cred că v-ar fi de ajutor măcar să vă gândiţi la 
posibilitatea asta. 

— Doamna Rasa a vorbit de experienţă, rosti Zdorab, dar 
trebuie să subliniez că eu n-am nici un fel de experienţă la 
femei şi mă tem că fiecare vorbă pe care o voi spune va fi o 
jignire. 

Shedemei scoase un hohot dispreţuitor. 

— Shedemei a vrut să zică, în felul ei elocvent, că nu-şi 
închipuie cum e cu putinţă să ai tu mai puţină experienţă cu 
femeile decât are ea cu bărbaţii. Şi e foarte convinsă de 
abilitatea ei de-a te jigni la fiecare vorbă şi tocmai de aceea 
a ales să-ţi răspundă fără să se folosească de vorbe. 

Absurditatea situaţiei, combinată cu lipsa de tact a lui 
Shedemei şi cu politeţea stângace a lui Zdorab, era prea 
mult pentru Hushidh. Izbucni în râs şi în curând i se 
alăturară şi ceilalţi. 

— Nu-i nici o grabă, spuse Volemak. Aveţi timp să vă 
cunoaşteţi. 

— Eu aş prefera să terminăm odată, zise Shedemei. 

— Cu căsătoria nu poţi să termini odată, interveni Rasa. 
Căsătoria o începi. Deci, aşa cum spunea Volemak, nu vă 
grăbiţi. Când sunteţi gata, veniţi fie la mine, fie la soţul 
meu, iar noi vă vom aranja corturile şi ceremoniile care se 
cuvin. 

— Şi dacă n-o să fim niciodată gata? întrebă Issib. 

— Niciunul dintre noi nu va trăi destul de mult ca să vadă 
ce-nseamnă niciodată, îi răspunse Volemak. Cât priveşte 


prezentul, va fi de îndeajuns dacă-ncercaţi să vă cunoaşteţi 
unul pe altul. 

Şi cu asta, discuţia se încheie, în afară de câteva cuvinte 
de laudă aduse cinei preparate de Zdorab. Se despărţiră 
repede, iar Hushidh o urmă pe Shedemei în cortul pe care-l 
împărțeau deocamdată. 

— Ei, şi acum, ne-a liniştit, vorbi Shedemei. 

Îi trebui o clipă lui Hushidh să-şi dea seama că Shedya era 
ironică; întotdeauna îi trebuia. 

— Eu nu-s prea liniştită, îi spuse. 

— Cum? Nu crezi c-a fost frumos din partea lor să ne dea 
timp să ne hotărâm dacă să producem sau nu inevitabilul? 
Ca şi cum ai pune-n mâna criminalului condamnat pârghia 
spânzurătorii şi i-ai zice să tragă de ea când e pregătit. 

A fost o surpriză pentru Hushidh când şi-a dat seama că 
Shedemei părea mult mai supărată decât ea. Dar Shedemei 
nu venise de bunăvoie în călătorie, ca Hushidh. Ea nu 
considera că aparţine Sufletului Suprem, cum făcea 
Hushidh, de când îşi dăduse seama că era oracol, sau Luet, 
de când descoperise că e vizionară în ape. Aşa că normal că 
totul era dat peste cap pentru ea; i se încurcaseră toate 
planurile. 

Hushidh se gândi să-i vină în ajutor, spunându-i: 

— Zdorab e şi el captiv în călătoria asta, ca tine - n-a cerut 
să vină, dar tu, cel puţin, aveai visul tău. 

Văzu imediat - pentru că Hushidh vedea întotdeauna 
legăturile dintre oameni - că vorbele ei, departe de a-i 
aduce alinare, ridicau un zid între ea şi Shedemei, aşa că 
tăcu. 

Tăcu şi suferi, pentru că-şi amintea foarte clar că Issib 
fusese acela care întrebase „Şi dacă n-o să fim gata 
niciodată?”. Era groaznic s-auzi asta din gura viitorului tău 
soţ, absolut groaznic, însemna că nu credea c-o va putea 
iubi vreodată. 

O străfulgeră un gând: dar dacă Issib a spus acele vorbe 
nu pentru c-ar fi crezut că el n-o va putea dori niciodată pe 


ea, ci fiindcă era sigur că ea nu va fi pregătită niciodată să 
se mărite cu el? Acum, gândindu-se mai bine, era convinsă 
că la asta se referise, doar Issib era un tânăr politicos, care 
nu obişnuia să spună lucruri menite să rănească. Descoperi 
brusc că-n mintea ei s-a dat la o parte stavila din calea 
amintirilor şi văzu toate imaginile pe care le-avea cu Issib. 
Era tăcut şi-şi purta infirmitatea fără să se plângă. Avea 
mult curaj, în felul lui, şi o minte cu adevărat strălucită - 
dovedea agerime la şcoală, când fuseseră colegi şi ideile lui 
nu ieşeau niciodată în evidenţă, dar arătau că gândeşte 
întotdeauna cu un pas sau doi dincolo de întrebarea imediat 
următoare. 

Poate că-i schilod la trup, îşi zise Hushidh, dar la minte e 
cel puţin la fel de ager ca mine. Şi, urâtă cum sunt, nu pot fi 
mai îngrijorată de trupul meu decât e el de-al său. Nafai m- 
a asigurat că, din punct de vedere fizic, Issib e capabil s- 
aibă copii, ceea ce nu-nseamnă că are habar să facă 
dragoste... da, probabil e-ngrozit că mă va dezgusta sau e 
cel puţin frustrat de cât de puţin îşi închipuie că-mi poate 
oferi în materie de plăcere. Nu sunt eu cea care are nevoie 
de asigurări, ci el, şi ar fi de-a dreptul dăunător să accept să 
mă curteze cu ideea că, într-un fel, el trebuie să-mi aline 
mie inima care se îndoieşte de sine. Nu, eu trebuie să-l 
conving că accept, dacă va fi să ne împrietenim şi să ne 
căsătorim. 

Viziunea aceasta îi aduse lui Hushidh o atât de mare 
uşurare, încât îi venea să plângă de bucurie. Abia atunci îşi 
dădu seama că e posibil ca ideile care-i apăreau în minte 
atât de brusc şi cu atâta claritate să nu fie ale ei. Într- 
adevăr, observă că-şi imaginase trupul lui Issib aşa cum şi-l 
imagina el însuşi, numai că nu fusese deloc imaginaţie, nu-i 
aşa? Sufletul Suprem îi arătase gândurile şi temerile din 
mintea lui Issib. 

Ca de atâtea alte ori, Hushidh îşi dori să poată comunica la 
fel de uşor cu Sufletul Suprem precum Luet şi Nafai. 
Câteodată, Sufletul Suprem reuşea să-i introducă în minte 


gânduri sub formă de cuvinte, cum se întâmpla întotdeauna 
cu cei din grup, dar pentru ea dialogul decurgea greoi, nu-i 
venea uşor să-şi deosebească propriile gânduri de cele ale 
Sufletului Suprem. Aşa că trebuia să se mulţumească cu 
talentul ei de oracol şi, uneori, cu viziunile clare, care 
atunci când îi veneau întotdeauna îi dădeau senzaţia c-ar fi 
ideile ei şi abia după aceea i se păreau prea limpezi ca să fie 
altceva decât viziuni trimise de Sufletul Suprem. 

Totuşi, era convinsă că ce văzuse nu era în imaginaţia ei, ci 
era adevărul: Sufletul Suprem îi arătase ce avea nevoie să 
vadă, dacă era să-şi depăşească temerile. 

Mulţumesc, rosti ea în gând cât de clar fu în stare, deşi nu 
avea de unde să ştie dacă Sufletul Suprem îi auzea 
gândurile sau măcar o asculta în clipa aceea. Aveam nevoie 
să văd prin ochii tăi, cel puţin o clipă. 

Îi veni un alt gând: oare vede şi el prin ochii mei în clipa 
asta? O tulbura ideea că Issib i-ar putea vedea trupul aşa 
cum şi-l vedea ea, plin de temeri şi nemulțumiri. 

Nu, hai să fiu cinstită. Dacă-i să aibă încredere în el însuşi 
şi să-mi fie soţ, trebuie să ştie că-s la fel de înfricoşată şi 
nesigură ca el. Aşa că arată-i cine sunt, dacă n-ai făcut-o 
deja, arată-i cine sunt, ajută-l să vadă că, deşi nu sunt 
frumoasă, sunt, totuşi, femeie şi tânjesc să iubesc, să fiu 
iubită, să am o familie cu un bărbat legat de inima mea şi de 
inima căruia sunt legată eu, aşa de strâns cum sunt ţesute 
între ele sufletul Rasei şi-al lui Volemak. Arată-i cine sunt, ca 
să-i fie milă, nu frică de mine. După aceea vom schimba mila 
în compasiune, compasiunea în înţelegere, înţelegerea în 
afecţiune, afecțiunea în dragoste, dragostea în viaţă, viaţa 
copiilor noştri, viaţa unei identități noi, pe care-o vom 
întruchipa împreună. 

Spre surprinderea ei, Hushidh era somnoroasă acum - se 
temuse că n-avea să doarmă peste noapte. lar, dată fiind 
respiraţia lentă şi adâncă a lui Shedemei, probabil că 
adormise deja. 


Sper că i-ai arătat şi ei ceea ce avea nevoie să vadă, Suflet 
Suprem. Mă întreb doar cum reuşesc să se iubească 
bărbaţii cu femeile care nu primesc ajutorul tău, ca să le 
arăţi ce-i în sufletul celuilalt. 

Rasa se trezi supărată şi-i trebui o vreme să priceapă de 
ce. La început, crezu că era din cauză că, în seara dinainte, 
când Volemak se-aşezase lângă ea în pat, nu-i oferise decât 
o îmbrăţişare afectuoasă, de parcă postul ei îndelungat n-ar 
fi meritat să fie întrerupt de o sărbătoare a dragostei. Nu 
era orb; ştia că-i supărată, aşa că-i explicase: 

— Dup-o asemenea călătorie, eşti mai obosită decât crezi. 
Niciunul dintre noi n-am simţi destulă plăcere. 

Însuşi calmul lui o înfuriase peste măsură şi se ghemuise 
să doarmă departe de îmbrăţişarea lui; dar în dimineaţa 
aceea ştiu că iritarea ei de cu o seară înainte dovedise clar 
că el avea dreptate. Fusese prea obosită pentru orice 
altceva în afară de somn, ca un copilaş agitat. 

De afară nu pătrundea în cort nici o lumină. Putea fi ora 
prânzului ori chiar mai târziu şi, după cât de înţepenit îi era 
corpul, dar şi pentru c-afară nu bătea vântul, era foarte 
posibil să fi dormit până dimineaţa târziu. Totuşi, era o 
încântare să leneveşti; nu trebuia să te scoli în grabă, să 
mănânci dejunul pe apucate înainte de-a se crăpa de ziuă, 
să sui bagajele pe cămile şi să pleci la drum când răsare 
soarele. Călătoria se încheiase; venise acasă, la soţul ei. 

Gândul acela îi arătă de ce se trezise atât de furioasă. 
Acasă nu trebuia să însemne un cort, chiar dac-avea pereţi 
dubli, care păstrau răcoarea în timpul zilei. Şi nu ea ar fi 
trebuit să vină la el, ci soţul ei ar fi trebuit să vină la ea. Aşa 
fusese dintotdeauna. Casa fusese a ei, o păstrase pregătită 
pentru el şi i-o oferise cadou ca să se răcorească vara, să se 
adăpostească pe timp de furtună, să se refugieze de 
tumultul oraşului. În schimb, el era cel care pregătise acest 
loc şi, cu cât mai confortabil era, cu atât se enerva ea mai 
tare, pentru că habar n-avea cum să pregătească ceva în 


locul respectiv. Era neajutorată, un copil, un învățăcel, iar 
soţul ei avea să-i fie învăţător şi paznic. 

Nimeni nu-i dăduse indicaţii cum să-şi conducă treburile 
când intrase ea prima oară în casa ei, în tinereţe, cu bani 
moşteniţi de la mama, ca să cumpere casa pe care stră- 
străbunica ei o făcuse celebră, apoi o transformase în 
conservator; Rasa construise din ea o şcoală şi mai 
renumită şi pe baza ei îşi clădise faima în Oraşul Femeilor, 
înconjurată de elevi, admiratori şi rivali invidioşi - iar acum 
iat-o în deşert, unde habar n-avea să pregătească un prânz 
sau să rezolve problema mersului la toaletă într-o tabără 
semipermanentă ca aceasta. Fără îndoială că cel care îi va 
da toate explicaţiile va fi Elemak, în felul său atât de 
intempestiv, cu pretenţia sofisticată că îţi spune ceva ce tu 
deja ştii - ar fi fost frumos din partea lui, numai că folosea 
întotdeauna un ton artificial, care arăta clar că amândoi 
ştiţi că tu, de fapt, nu ai habar de nimic şi depinzi de el să-ţi 
arate cum să faci pipi unde trebuie. 

Elemak. Îşi aminti de dimineaţa teribilă în care el stătuse 
cu arma îndreptată spre capul lui Nafai şi-şi zise: Trebuie 
să-i povestesc lui Volemak. Trebuie să-l avertizez că în inima 
lui Elemak se ascunde crima. 

Numai că Sufletul Suprem hotărâse clar că omorul nu va fi 
tolerat, iar Elemak şi Mebbekew imploraseră amândoi 
iertarea. Chestiunea revenirii în Basilica se încheiase de- 
acum, mai mult ca sigur. De ce s-o pună pe tapet din nou? 
Şi, oricum, ce-ar putea face Volemak? Ori l-ar repudia pe 
Elemak, şi atunci tânărul ar deveni inutil în restul călătoriei, 
ori l-ar sprijini în dreptul său de a lua o astfel de hotărâre 
ticăloasă, caz în care nu se va mai putea trăi cu Elemak de 
atunci încolo, iar Nafai ar fi redus la zero în tovărăşia lui. 
Elemak nu-l va lăsa niciodată pe Nafai să se ridice la poziţia 
lui naturală de lider. Ar fi de nesuportat, pentru că Rasa ştia 
că, dintre copiii ei, numai Nafai se pricepea să conducă 
iscusit, întrucât numai el, dintre toţi bărbaţii generaţiei 
sale, avea şi harul de a lua decizii înțelepte, şi posibilitatea 


de a comunica strâns cu Sufletul Suprem, pentru a lua 
decizii informate. 

Bineînţeles, Luet era la fel de pricepută ca el, dar acum 
trăiau într-o aşezare primitivă, nomadă, şi era aproape 
inevitabil ca bărbaţii să preia conducerea. Rasa nu avusese 
nevoie de indicaţiile lui Shedemei referitoare la formarea 
de comunităţi la primate ca să ştie că, într-un trib rătăcitor, 
conduceau masculii. Cât de curând, toate femeile vor fi 
însărcinate şi se vor concentra numai asupra lor; când se 
vor naşte copiii, cercul lor se va lărgi doar atât cât să-i 
cuprindă pe cei mici. Atunci le vor preocupa mâncarea, 
siguranţa şi învăţătura într-un spaţiu atât de înfricoşător şi 
de ostil precum deşertul. Nu va exista nici motivul, nici 
posibilitatea de a lansa o provocare conducerii bărbăteşti. 

Numai că, dacă conducătorul ar fi un bărbat ca Nafai, ar fi 
plin de înţelegere faţă de femei şi le-ar asculta sfaturile 
bune, în timp ce Elemak ar fi aşa cum le demonstrase că 
este - un tiran invidios, care nu-şi prea pleacă urechea la 
sfaturi şi întoarce imediat situaţia în favoarea lui, necinstit 
şi uneltitor... 

Nu-mi pot permite să-l urăsc. Elemak e un bărbat cu multe 
calităţi. La fel ca fratele său, Gaballufix, care mi-a fost 
cândva soţ. L-am iubit pe Gabya pentru calităţile lui; dar, 
vai, a dăruit numai câteva dintre ele fiicelor noastre, Sevet 
şi Kokor. În schimb, ele au moştenit de la el egoismul, 
incapacitatea de a-şi pune frâu setei de a poseda orice lucru 
care li se pare cât de cât dezirabil. Văd asta şi la Elemak, 
aşa că-l urăsc şi mă tem de el, cum ajunsesem să-l urăsc pe 
Gaballufix şi să-mi fie frică de el. 

O, dacă Sufletul Suprem ar fi fost măcar puţin mai grijuliu 
atunci când a ales pe cine a luat în călătoria asta... 

Rasa se opri din îmbrăcat şi-şi dădu seama de un lucru: mă 
gândesc cât de egoist şi de dominator e Elemak, totuşi, eu 
sunt cea supărată în dimineaţa asta, pentru că nu eu 
conduc. Cine-i dominator acum?! Poate că, dacă şi eu aş fi 
fost privată de şansa de-a conduce o perioadă la fel de 


lungă, precum Elemak, acum aş fi fost la fel de disperată să 
pun mâna pe putere şi-aş fi ţinut cu dinţii de ea. 

Ştia însă că n-ar fi procedat aşa. Rasa nu-şi subminase 
mama niciodată cât a trăit, iar Elemak luase deja de câteva 
ori măsuri ca să dejoace planurile tatălui său - până când 
era cât pe ce să-l ucidă pe mezinul lui Volemak. 

Trebuie să-i spun lui Volya ce-a făcut Elemak, ca să ia 
hotărâri bazate pe informaţii complete. Aş fi o rea soţie, 
dacă nu i-aş da soţului sfaturi bune, inclusiv dacă nu i-aş 
spune tot ce ştiu. El întotdeauna a procedat la fel cu mine. 

Rasa împinse clapa cortului şi păşi în zona separatoare de 
aer, care era mult mai fierbinte decât interiorul cortului. 
Apoi, după ce-nchise clapa în spatele ei, dădu la o parte 
perdeaua exterioară şi ieşi în soarele orbitor. Simţi că 
transpiră imediat. 

— Doamnă Rasa! exclamă Doi încântată. 

— Dolya! zise Rasa. 

Cum? Doi o aşteptase pe Rasa să apară? N-avea nimic 
productiv de făcut? Rasa nu rezistă să n-o ia în zeflemea: 

— Munceşti din greu? 

— A, nu, deşi ar trebui, cu soarele ăsta fierbinte. 

Măcar Doi nu era ipocrită... 

— M-am oferit să te-aştept să ieşi din cort, întrucât 
Wetchik n-a vrut să lase pe nimeni să te trezească, nici 
măcar la micul dejun. 

Rasa îşi zise că-i e puţin foame. 

— Wetchik a spus că, atunci când o să te scoli, o să fii 
moartă de foame, aşa că eu trebuie să te duc la cortul- 
bucătărie. Ţinem totul închis, ca să nu găsească ceva 
babuinii, Elemak zice că altfel n-am avea linişte. Nu trebuie 
să se-nveţe că la noi găsesc de mâncare. Altminteri, ne-ar 
urmări mai departe prin deşert şi-ar muri. 

Aşadar, Dolya a cules într-adevăr informaţii din 
conversațiile altora. Uneori îi era foarte greu să-şi aducă 
aminte că-i o fată foarte inteligentă. Tocmai faptul că 


exagera cu drăgălăşenia făcea să-i fie aproape imposibil 
Rasei s-o considere cât de cât deşteaptă. 

— Ei? întrebă Doi. 

— Ei, ce? 

— N-ai scos o vorbă. Vrei să mănânci acum sau să chem pe 
toată lumea s-audă visul lui Wetchik? 

— Ce vis? 

— A avut azi-noapte un vis, trimis de Sufletul Suprem, şi a 
dorit să ni-l împărtăşească tuturor. Dar n-a vrut să te 
trezească, aşa că ne-am apucat cu toţii de treabă, iareua 
trebuit să pândesc când apari. 

Rasa se simţi foarte stânjenită. Volya a creat un precedent 
neplăcut punându-i pe toţi la lucru, în vreme ce ea dormea. 
Nu dorea să fie nevasta răsfăţată a conducătorului, voia să 
fie o participantă activă la viaţa comunităţii. Volemak sigur 
o înţelegea. 

— Te rog, adună-i pe toţi. Dar, bineînţeles, mai întâi spune- 
mi cum ajung la bucătărie. O s-aduc puţină pâine pentru 
adunare. 

În timp ce se îndepărtă, o auzi pe Doi strigând cât o ţine 
gura - făcându-şi glasul auzit aşa cum fusese învățată, ca la 
teatru: 

— S-a trezit mătuşa Rasa! S-a trezit mătuşa Rasa! 

Rasa se crispă. De ce nu le strigi tuturor exact cât de mult 
am dormit? 

Găsi destul de uşor cortul-bucătărie - era cel cu cuptorul 
de piatră în faţă, unde Zdorab cocea pâine. El ridică 
privirea ruşinat: 

— Trebuie să-mi cer iertare, Doamnă Rasa. N-am spus 
niciodată că-s brutar. 

— Dar pâinea miroase minunat. 

— De mirosit, miroase bine, da. Aromele îmi ies bine. Ar 
trebui să simţi cum miroase preferatul meu - îi zic „peşte 
ars.” 

Rasa râse. Îi plăcea băiatul. 

— Găseşti peşti în râul ăsta? 


— Soţul tău s-a gândit să pescuim la mal, acolo jos. 

Arătă cu degetul spre locul unde râul se vărsa în apele 
paşnice ale Mării Lucioase. 

— Şi-aţi avut noroc? 

— Nu prea, se plânse Zdorab. Am prins ceva peşti, dar nu 
grozavi. 

— Nici măcar cei care nu s-au transformat în mirosul tău 
preferat... 

— Nici cei fierţi. Pur şi simplu pe pământul ăsta nu-i 
destulă viaţă. Peştii s-ar aduna la gura râului, dac-ar exista 
mai mult material organic în sedimentul depus de apă. 

— Eşti geolog? îl întrebă Rasa, destul de mirată. 

— Bibliotecar, deci ştiu câte puţin din toate, cred, 
răspunse Zdorab. Am încercat să-mi dau seama de ce nu 
există aici o aşezare umană permanentă, iar motivul l-am 
găsit în Catalog, în nişte hărţi vechi, de pe vremea ultimei 
culturi principale din regiunea asta. Culturile se dezvoltă- 
ntotdeauna pe râul cel mare, chiar în spatele lanţului 
muntos. 

Arătă spre răsărit. 

— Chiar acum mai există acolo câteva oraşe minore. 
Motivul pentru care nu se folosesc de acest locecă nu-i 
destul teren pe care să se poată planta. Iar râul seacă o 
dată la cinci ani. Adică prea des ca să menţii o populaţie 
stabilă. 

— Babuinii cum se descurcă? 

— Catalogul nu prea se ocupă de ei. 

— Probabil că nu. Probabil c-o să trebuiască să-şi 
construiască propriul Suflet Suprem într-o zi, nu crezi? 

— E posibil. 

Zdorab păru puţin surprins. 

— Ar fi folositor, dacă şi-ar construi propria latrină. 

Rasa ridică o sprânceană. 

— Trebuie să-i supraveghem ca nu cumva unul dintre ei s- 
o ia în amonte şi să ne murdărească apa de băut, îi explică 
Zdorab. 


— Hm... Că veni vorba, mi-e sete. 

— Şi foame, fac prinsoare. Serveşte-te. Găseşti apă 
proaspătă şi pâine de ieri încuiată în cortul-bucătărie. 

— Dacă-i încuiată... 

— Încuiată pentru babuini. Pentru oameni e foarte 
accesibilă. 

Când Rasa intră în cortul-bucătărie, văzu că băiatul avea 
dreptate. „Lacătul” nu era altceva decât o sârmă răsucită, 
care ţinea închisă lada alimentată cu energie solară. Atunci, 
de ce subliniau că era încuiată? Poate doar ca să-i aducă 
aminte s-o încuie la loc. 

Trase capacul şi găsi câteva duzini de franzele, precum şi 
un număr destul de mare de pachete cu mâncare - să fi fost 
carne congelată? Nu, nu putea fi congelată, nu era destul 
de rece în ladă. Duse mâna înăuntru şi deschise un pachet. 
Găsi, bineînţeles, brânză din lapte de cămilă. Scârbos 
aliment - îl gustase o singură dată, în casa lui Volemak, 
când îl vizitase între două căsătorii de-ale lor. „Vezi cât de 
mult te-am iubit?” o tachinase el. „Am fost căsătoriţi atâta 
vreme, şi nu te-am pus niciodată s-o guşti!” Dar ea ştia 
acum că are nevoie de proteine şi grăsimi - cea mai mare 
parte a drumului consumaseră raţii de alimente slabe şi 
trebuia să mănânce tot ce avea valoare nutritivă. Luând o 
pâine subţire şi rotundă, rupse o jumătate, o înveli pe 
cealaltă la loc, apoi îndesă bucăţi de brânză în partea pe 
care voia s-o mănânce. Pâinea era uscată şi destul de aspră 
ca să mascheze gustul de brânză, aşa că până la urmă 
dejunul n-a fost chiar atât de scârbos. Bine-ai venit în 
deşert, Rasa. 

Puse capacul la loc şi se întoarse spre uşă. 

— Aaa! ţipă ea fără să vrea. 

La intrare, un babuin stătea în patru labe, privind-o 
chiorâş şi adulmecând. 

— Marş! îl goni ea. Pleacă de-aici! Asta-i dejunul meu. 

Babuinul se mulţumi să-i mai studieze puţin faţa. 


Rasa îşi aminti că nu încuiase lada frigorifică. Ruşinată, se 
întoarse cu spatele la babuin şi, ascunzând ce anume făcea 
cu mâinile, răsuci sârma la loc. Cică degetele maimuţei nu 
erau destul de pricepute ca s-o desfacă. Dar dacă avea dinţi 
destul de puternici ca s-o rupă, atunci ce se întâmpla? N- 
avea rost să-i arate că sârma îl ţinea la distanţă de 
mâncare. 

Bineînţeles, era foarte posibil să-şi dea seama şi singur. Nu 
se zicea că babuinii sunt cei mai apropiaţi de oameni pe 
Harmony? Poate de-asta i-au adus primii colonişti - 
proveneau de pe Pământ, nu erau născuţi aici. 

Se întoarse din nou şi mai scoase un țipăt scurt, pentru că 
acum babuinul era chiar în spatele ei, stând pe labele 
dinapoi şi uitându-se la ea cu aceeaşi privire fixă. 

— Asta-i dejunul meu, repetă Rasa cu blândeţe. 

Babuinul îşi ţuguie buzele parcă a dezgust, apoi se lăsă în 
patru labe şi porni spre ieşirea din cort. În clipa aceea, intră 
Zdorab. 

— Aa, zise el. Ăstuia-i zicem Yobar. E nou-venit în trib, aşa 
că nu-i acceptat încă. Lui nu-i pasă, are impresia că toţi îl 
cred şef când fug de el. Dar bietul de el e mai tot timpul 
excitat şi nu se poate apropia de femele. 

— Aşa i se explică numele, spuse Rasa. 

Yobar era un cuvânt vechi pentru un bărbat care nu se mai 
sătura de făcut dragoste. 

— Îi zicem aşa ca să-l încurajăm. leşi afară de-aici, Yobar. 

— Oricum pleca, aşa cred, după ce-am refuzat să-mpart cu 
el pâinea cu brânză. 

— Brânza-i oribilă, nu-i aşa? întrebă Zdorab. Dar, dacă te 
gândeşti că babuinii mănâncă de vii puii de keek când îi 
prind, înţelegi de ce li se pare o delicatesă brânza de 
cămilă. 

— Dar noi, oamenii, chiar o mâncăm, nu? 

— De silă şi întruna. Şi nu te obişnuieşti niciodată cu 
gustul de după. E motivul principal pentru care bem atâta 
apă şi pe urmă trebuie să facem pipi aşa des. lartă-mă... 


— Am impresia c-aici vorbele frumoase impuse de regulile 
de la oraş nu-s prea practice, constată Rasa. 

— Dar ar trebui să mai încerc, cred. Ei, atunci, poftă bună, 
o să mă străduiesc să nu simţi şi aroma de pâine arsă. 

Zdorab ieşi din cortul-bucătărie. Rasa muşcă prima dată 
din pâine. Era bună, aşa că mai muşcă o dată şi fu gata să 
se înece - nimerise o bucată de brânză. Se forţă s-o 
mestece şi s-o înghită, dar o făcu să se gândească cu drag la 
trecutul apropiat, când singurul produs de cămilă cu care 
se confruntase fusese bălegarul şi nimeni nu-i ceruse să-l 
mănânce. 

Uşa cortului se deschise din nou. Rasa se aşteptă să-l vadă 
iar pe Yobar, venit să mai încerce o dată să cerşească, însă 
era Doi. 

— Wetchik zice că n-o să ne adunăm până nu se-alungesc 
umbrele, ca să nu fie foarte cald. Bună idee, nu crezi? 

— Îmi pare rău c-ai fost nevoită să pierzi o jumătate de zi 
aşteptând după mine. 

— Nu-i nimic, zise Doi, oricum nu voiam să lucrez. Nu mă 
pricep la grădinărit. Cred c-aş smulge florile odată cu 
buruienile. 

— Nu cred că-i o grădină de flori. 

— Înţelegi ce vreau să spun. 

Da, înţeleg perfect. 

Şi mai înţeleg că trebuie să-l găsesc pe Volemak şi să insist 
să mă pună la treabă imediat. Nu se cuvine să mă bucur de 
zile întregi de odihnă, când toată lumea trudeşte. Oi fi eu a 
doua ca vârstă aici, dar asta nu înseamnă că-s bătrână. 
Doar mai pot avea copii şi cu siguranţă o să am, dacă-l 
conving pe Volya să mă trateze ca pe soţia lui de mult 
pierdută, nu ca pe-un copil invalid. 

Ceea ce nu-şi putea spune sieşi, deşi ştia şi-i displăcea, era 
că va trebui să aibă copii ca să joace măcar un rol aici, în 
deşert. Pentru că ei, aici, se întorceau la un stadiu primitiv 
al vieţii umane, în care supraviețuirea şi reproducerea erau 
o prioritate, iar pentru ea nu va mai exista genul de viaţă 


civilizată pe care o dusese în Basilica. În schimb, va concura 
pentru o poziţie în noul trib cu femeile mai tinere, iar 
moneda competiţiei aveau să fie bebeluşii. Cine creştea 
bebeluşi avea să fie cineva; cine nu, nu. Şi, la vârsta Rasei, 
era important să începi treaba repede, pentru că nu mai 
avea atâta timp ca femeile mai tinere. 

Iarăşi supărată, deşi n-avea pe cine, decât pe uşuratica 
Doi, Rasa părăsi cortul-bucătărie mâncând din pâinea cu 
brânză. Cercetă tabăra cu privirea de jur împrejur. Când 
coborâseră panta abruptă a canionului, văzuse numai patru 
corturi. Acum erau zece. Rasa recunoscu corturile de 
călătorie şi se simţi puţin vinovată că ceilalţi locuiau încă în 
corturi înghesuite, în vreme ce ea şi Volya împărțeau un 
spaţiu aşa de generos - un cort larg, cu pereţi dubli. 
Corturile, observă ea, erau aşezate în două cercuri 
concentrice, dar nici cel ocupat de ea şi Volemak, nici 
cortul-bucătărie nu se aflau în centru. În mijloc stătea cel 
mai mic din primele patru corturi, iar după o clipă de 
gândire, Rasa îşi dădu seama că era cel în care se păstra 
Catalogul. 

Ea presupusese că Volemak îl ţinea în cortul personal, dar, 
bineînţeles, aşa ceva nu s-ar fi cuvenit - Zdorab şi Issib 
aveau să-l folosească tot timpul şi nu te-ai putea aştepta de 
la ei să-şi adapteze programul după un inconvenient ca 
prezenţa unei femei bătrâne al cărei soţ o lasă să doarmă 
prea mult dimineaţa. 

Merse în faţa uşii cortului celui mic şi bătu de două ori din 
palme. 

— Intră. 

După voce, îşi dădu seama că-i Issya. Simţi un fior de vină, 
pentru că-i vorbise aspru c-o seară înainte băiatului - 
bărbatului - care era primul ei născut. Dar, zău, numai 
atunci când ea şi Volya se adresaseră celor patru 
necăsătoriți strânşi la un loc. Chiar şi acum, ştiind că ele în 
cort, ar fi vrut să plece şi să se întoarcă altă dată. 


De ce-l evita? Nu din cauza defectelor lui fizice - se 
obişnuise cu asta, doar îl ajutase în primii ani de viaţă şi în 
copilărie, îi reglase scaunele şi-i făcuse rost de flotoare, ca 
să se mişte uşor şi să ducă o viaţă aproape normală sau cel 
puţin independentă. Îi cunoştea corpul aproape mai bine 
decât şi-l cunoştea el însuşi, pentru că-l spălase până la 
pubertatea târzie din cap până-n picioare, îi masase 
membrele şi-i făcuse gimnastică spre a le menţine flexibile 
până ca el să înveţe, încet şi dureros, să le mişte singur. În 
toate perioadele petrecute împreună, vorbiseră între ei 
neîncetat - Issib îi era prieten mai mult decât orice alt copil 
al ei. Cu toate acestea, nu voia să dea ochii cu el. 

Aşa că, bineînţeles, trase de uşă, intră în cort şi dădu ochii 
cu el. 

Stătea în scaunul lui, care se conectase la panoul solar de 
deasupra cortului, ca să nu consume bateria. Scaunul luase 
Catalogul şi acum îl ţinea în faţa lui Issib, proptit de mâna 
lui stângă. Rasa nu mai văzuse niciodată Catalogul, dar 
ghici imediat că acela trebuia să fie, măcar pentru că era un 
obiect care nu-i mai căzuse sub ochi. 

— Îţi vorbeşte? întrebă ea. 

— Bună ziua, Mamă, spuse Issib. Te-ai odihnit în dimineaţa 
asta? 

— Sau are vreun fel de afişaj, ca un computer obişnuit? 

Nu-i permise s-o enerveze amintindu-i cât de târziu se 
sculase. 

— Unii dintre noi n-au dormit deloc, zise Issib. Unii au stat 
treji, întrebându-se ce s-a întâmplat, de viitoarele noastre 
neveste ne-au fost aduse şi azvârlite după o prezentare 
extrem de sumară. 

— Of, Issya, spuse Rasa, ştii că situaţia asta-i consecinţa 
naturală a stării de lucruri, nimeni n-a planificat-o. Ai 
resentimente? Să ştii că şi eu am. Aşa că mi-a venit o idee: 
nu-mi vărs focul pe tine şi nici tu nu-ţi verşi focul pe mine. 

— Dar pe cine altcineva mi-l pot vărsa? întrebă Issib, 
zâmbind vag. 


— Pe Sufletul Suprem. Spune-i scaunului tău să arunce 
Catalogul în partea cealaltă a camerei. 

Issib negă scuturând din cap. 

— Sufletul Suprem pur şi simplu mi-ar anula comanda. Pe 
lângă asta, Catalogul nu-i Sufletul Suprem, e, pur şi simplu, 
cea mai puternică unealtă a noastră, cu care accesăm 
memoria Sufletului Suprem. 

— Cât de mult îşi aminteşte ăsta? 

Issib o privi scurt. 

— Ştii, nu mi-a trecut niciodată prin cap că tu ai vorbi de 
Sufletul Suprem ca de-un ăsta. 

Rasa se miră când îşi dădu seama că aşa făcuse, dar ştiu 
imediat şi de ce. 

— Nu mă gândeam la ea, la Sufletul Suprem. Mă gândeam 
la ăsta - la Catalog. 

— Îşi aminteşte tot, spuse Issib. 

— Cât anume din tot? Mişcările fiecărui atom din univers? 

Issib zâmbi larg. 

— Uneori, aşa se pare. Nu, m-am referit la istoria omenirii 
de pe Harmony. 

— Patruzeci de milioane de ani, zise Rasa. Poate două 
milioane de generaţii de fiinţe umane. O populaţie de 
aproximativ un miliard aproape tot timpul. Două 
cvadrilioane de vieţi, cu mii de întâmplări semnificative în 
fiecare viaţă. 

— Aşa-i, confirmă Issib. Apoi adaugă acestor biografii 
istoria fiecărei comunităţi umane, începând cu familiile şi 
incluzându-le pe cele mari cât popoarele şi grupările 
lingvistice şi mici cât numărul de prieteni din copilărie şi 
relaţiile sexuale întâmplătoare. Adaugă şi toate fenomenele 
naturale care-au avut înrâurire asupra istoriei omenirii. 
Apoi fiecare cuvânt pe care l-au scris oamenii cândva şi 
harta fiecărui oraş pe care l-am construit vreodată şi 
planurile fiecărei clădiri pe care am înălţat-o... 

— N-ar fi loc pentru toate informaţiile, comentă Rasa. Nici 
dacă s-ar folosi pentru stocarea lor întreaga planetă. Ne-am 


împiedica la fiecare pas de depozitul de date al Sufletului 
Suprem. 

— Nu chiar. Memoria Sufletului Suprem nu-i stocată în 
memoria ieftină şi masivă pe care-o utilizăm la computerele 
obişnuite. În primul rând, computerele noastre sunt binare 
- fiecare poziţie de memorie poartă două înţelesuri posibile. 

— Pornit şi oprit. Da sau nu. 

— E citită electric, explică Issib. Şi putem stoca numai 
câteva bilioane de biţi de informaţie în fiecare calculator. 
Altfel, ajung prea grele ca să le cărăm după noi. lar spaţiul 
pe care-l irosim în computerele noastre... numai pentru a 
reprezenta simple numere. De exemplu, în doi biţi intră 
numai patru numere. 

— A-I, B-l, A-2 şi B-2, spuse Rasa. Am predat cursul de 
informatică primară în mica mea şcoală, să ştii. 

— Dar acum închipuie-ţi că, în loc de-a reprezenta numai 
două stări în fiecare poziţie, pornit şi oprit, ai putea 
reprezenta cinci. Atunci, în doi biţi... 

— Douăzeci şi cinci de valori posibile, continuă Rasa. A-1, 
B-1, V-1, G-1, D-1 şi aşa mai departe, până la D-5. 

— Acum închipuie-ţi că fiecare poziţie de memorie are mii 
de stări posibile. 

— Asta sigur face ca memoria să fie mai eficientă pentru-a 
conţine înţelesuri. 

— Nu chiar, zise Issib. Adică nu încă. Creşterea-i numai 
geometrică, nu exponențială. Şi-ar avea o limitare vicioasă, 
prin aceea că fiecare poziţie ar putea conţine o singură 
stare o dată. Chiar dac-o singură poziţie ar putea trimite un 
miliard de mesaje posibile, fiecare poziţie ar putea trimite 
numai unul dintre ele o dată. 

— Dar, dac-ar fi în perechi, problema ar dispărea, pentru 
că, între ele, oricare două poziţii ar putea trimite milioane 
de posibile înţelesuri. 

— Dar numai unul o dată. 

— Nu poţi folosi aceeaşi poziţie de memorie ca să stochezi 
informaţii contradictorii. Şi G-9, şi D-9. 


— Depinde de modul de stocare a informaţiei. Pentru 
Sufletul Suprem, fiecare poziţie de memorie este marginea 
interioară a unui cerc - unul, foarte, foarte mic, iar 
marginea aceea e un complex de fractali. Adică mii de stări 
pot fi reprezentate prin ieşiri, ca vârfurile unei roţi dinţate 
sau dinţii de pieptene - în fiecare poziţie fie există o ieşire, 
fie nu. 

— Dar atunci poziţia de memorie e dintele, nu cercul, 
spuse Rasa, şi revenim la sistemul binar. 

— Dar poate ieşi în afară mai mult sau mai puţin, zise 
Issib. În fiecare poziţie din jurul interiorului cercului, 
memoria Sufletului Suprem este capabilă să distingă sute 
de grade de ieşire. 

— Deci tot o creştere geometrică ar fi, observă Rasa. 

— Dar acum trebuie să ţii cont de faptul că Sufletul 
Suprem poate detecta dinţi pe fiecare ieşire - sute de valori 
diferite de la fiecare din sutele de dinţi. lar pe fiecare dinte, 
sute de ţepi, fiecare raportând sute de valori posibile. Iar pe 
fiecare ţep, sute de spini. lar pe fiecare spin, sute de peri. 
lar pe fiecare păr... 

— Am prins ideea, îl întrerupse Rasa. 

— Apoi, înțelesurile se pot schimba în funcţie de locul de 
pe cerc în care începe citirea - la nord, la est sau la sud- 
sud-est. Vezi, Mamă, spuse Issib, în fiecare poziţie de 
memorie, Sufletul Suprem poate stoca bilioane de 
informaţii diferite simultan. Noi, în computerele noastre, n- 
avem ceva care să se compare nici măcar pe departe cu 
asta. 

— Totuşi, nu-i o memorie infinită, observă Rasa. 

— Nu, recunoscu Issib. Nu-i infinită. Pentru că, în cele din 
urmă, ajungem la rezoluţia minimă - ieşiri atât de mici, 
încât Sufletul Suprem nu mai poate detecta ieşirile de pe 
ieşiri. Cu aproximativ douăzeci de milioane de ani în urmă, 
Sufletul Suprem şi-a dat seama că rămâne fără memorie - 
sau c-avea să rămână fără memorie cam peste zece 
milioane de ani. A-nceput să găsească căi mai scurte pentru 


a înregistra date. Şi-a dedicat o amplă zonă din memorie 
pentru a stoca tabele elaborate cu tipuri de istorisiri. De 
exemplu, înregistrarea din tabel ZH-5-SHCH ar putea fi 
„certuri cu părinţii pentru gradul de libertate personală pe 
care îl permit şi fuga din oraşul natal în altul”. Deci acolo 
unde-i stocată biografia unei persoane, în loc să explice 
fiecare eveniment, lista biografică te trimite, pur şi simplu, 
la tabelele cuprinzătoare care conţin evenimente posibile 
dintr-o viaţă de om - vor avea valoarea ZH-5-SHCH şi apoi 
codul oraşului în care-a fugit persoana respectivă. 

— Asta face vieţile noastre cam sterile, nu crezi? Lipsite de 
imaginaţie, vreau să spun. Repetăm, cu toţii, aceleaşi 
lucruri pe care le-au făcut şi alţii. 

— Sufletul Suprem mi-a explicat că, deşi nouăzeci şi nouă 
la sută din fiecare viaţă constă în evenimente deja prezente 
în tabelele comportamentale, există întotdeauna acel unu la 
sută care trebuie specificat clar, pentru că nu există o 
înregistrare prealabilă pentru el. Încă nu există două vieţi 
duplicate. 

— Bănuiesc că asta-i o consolare. 

— Trebuie să crezi că viaţa noastră urmează o cale 
neobişnuită. „Chemaţi de Sufletul Suprem pentru a călători 
prin deşert şi, în cele din urmă, pentru a se întoarce pe 
Pământ” - pun rămăşag că nu există o înregistrare pentru 
aşa ceva. 

— A, dar, din moment ce s-a întâmplat aşa cu şaisprezece 
dintre noi, pun pariu că Sufletul Suprem face o nouă 
înregistrare. 

Issib râse. 

— Probabil a făcut-o deja. 

— Trebuie să fi fost un proiect amplu s-alcătuieşti tabelele 
cu posibile acţiuni umane. 

— Dacă există ceva de care Sufletul Suprem se bucură 
nelimitat, acela-i timpul, rosti Issib. Cu toate astea, au loc 
degradări şi pierderi. 

— Poziţiile de memorie nu se mai pot citi, zise Rasa. 


— Nu-mi dau seama. Ştiu doar că Sufletul Suprem pierde 
sateliți. Din cauza asta, îi e mai greu să ne supravegheze. 
Până acum n-au apărut zone moarte, dar fiecare satelit 
trebuie să culeagă mult mai multe informaţii decât a fost 
programat iniţial. Există strangulări în sistem. Locuri prin 
care-un satelit pur şi simplu nu poate procesa destul de 
repede informaţiile culese, fără să piardă din ele secvenţe 
despre cele întâmplate oamenilor pe care îi ţine sub 
observaţie. Pe scurt, se petrec întâmplări care nu vor fi 
reamintite. Sufletul Suprem controlează pierderile făcând 
presupuneri pentru a umple golurile de informaţie, dar 
situaţia nu va face decât să se-nrăutăţească. Mai este 
memorie suficientă, dar în curând, milioane de vieţi vor fi 
amintite numai ca schiţe sau contururi vagi ale unei vieţi. 
Într-o bună zi, fără îndoială, vor ceda destui sateliți pentru 
ca unele vieţi să nu fie-nregistrate deloc. 

— Iar pân-la urmă vor ceda toţi sateliții. 

— Întocmai. Şi, mai precis, când vor apărea zone moarte, 
vor exista şi oameni care nu vor fi deloc sub influenţa 
Sufletului Suprem. În momentul acela, vor începe din nou 
să construiască arme care pot distruge omenirea. 

— Atunci... de ce nu se produc mai mulţi sateliți? 

— Cine să-i producă? Ce societate umană are tehnologia 
necesară pentru a construi navele care să ducă sateliții în 
spaţiu? Ca să nu mai pomenesc de construirea sateliților 
înşişi. 

— Producem computere, nu-i aşa? 

— Tehnologia plasării în spaţiu a sateliților este identică cu 
cea de transportare a armelor dintr-un capăt într-altul al 
planetei Harmony. Cum ne poate-nvăţa Sufletul Suprem să-i 
înlocuim sateliții fără să ne arate cum să ne distrugem unul 
pe altul? Ca să nu mai zic că, probabil, ne-am da seama cum 
să reprogramăm Sufletul Suprem şi să-l controlăm noi pe el 
- sau, dacă nu reuşim aşa, atunci să ne construim propriile 
noastre Suflete Supreme mici care se vor conecta la acea 
parte din creierul nostru cu care comunică Sufletul 


Suprem, astfel încât s-avem o armă care l-ar panica pe 
inamic sau l-ar îndobitoci. 

— Înţeleg, spuse Rasa. 

— lată dilema Sufletului Suprem. Trebuie reparat, altfel 
nu va mai putea ocroti omenirea, iar singura cale de a se 
repara singur este de-a pune la dispoziţia fiinţelor umane 
tocmai lucrurile de care nu vrea să ne apropiem. 

— E-un cerc vicios. 

— Aşa că mergem acasă, conchise Issib. Înapoi la 
Păstrătorul Pământului. Să vedem ce-i de făcut mai 
departe. 

— Şi dacă nici Păstrătorul ăsta al Pământului nu ştie ce-i 
de făcut? 

— Atunci, suntem în rahat până-n gât, răspunse Issib, 
zâmbind. Totuşi, am impresia că Păstrătorul ştie. Cred c-are 
un plan. 

— Şi de ce crezi asta? 

— Pentru că oamenii primesc vise care nu-s de la Sufletul 
Suprem. 

— Oamenii au avut dintotdeauna vise care nu-s de la 
Sufletul Suprem, sublinie Rasa. Visam cu mult înainte de-a 
exista Sufletul Suprem. 

— Da, dar nu aveam aceleaşi vise, care poartă mesaje 
clare despre întoarcerea acasă pe Pământ, nu-i aşa? 

— Eu nu pot crede că un computer sau ce-o fi acolo, la 
mulţi ani-lumină de-aici, ar putea trimite un vis minţilor 
noastre. 

— Cine ştie ce s-a petrecut pe Pământ? întrebă Issib. Poate 
că Păstrătorul Pământului a aflat lucruri despre univers pe 
care noi nu le-nţelegem. Nici asta n-ar fi de mirare, din 
moment ce Sufletul Suprem ne-a întunecat minţile ori de 
câte ori am încercat să ne gândim la fizica avansată. Vreme 
de patruzeci de milioane de ani am încasat palme ori de 
câte ori ne-am folosit creierul prea bine, dar în patruzeci de 
milioane de ani Păstrătorul Pământului, oricine sau orice-ar 
fi el, a avut posibilitatea să se gândească la lucruri noi, cu- 


adevărat utile. Inclusiv cum să trimită vise oamenilor aflaţi 
la ani-lumină de el. 

— Toate astea le-ai aflat din Catalog. 

— "Toate astea le-am smuls cu lovituri de picioare şi ţipete 
de la Catalog, cu ajutorul lui Zdorab şi-al Tatei, zise Issib. 
Sufletului Suprem nu-i place să vorbească despre sine şi tot 
încearcă să ne facă să uităm ce-am aflat despre el. 

— Credeam că Sufletul Suprem colaborează cu noi. 

— Nu. Noi colaborăm cu ăla. Între timp, el încearcă să ne- 
mpiedice să aflăm până şi cea mai insignifiantă informaţie 
care nu-i legată direct de sarcinile pe care ni le pregăteşte. 

— De unde-ai aflat tot ce mi-ai spus? Despre felul în care 
funcţionează memoria Sufletului Suprem? 

— Ori i-am fentat sistemele de apărare atât de eficient şi 
persistent, încât a renunţat să ne mai împiedice să aflăm, 
ori s-a convins că, în definitiv, e vorba despre nişte 
informaţii inofensive. 

— Ori, completă Rasa. 

Ori? 

— Ori informaţiile sunt false şi-atunci nu contează dacă afli 
sau nu. 

Issib îi zâmbi convingător. 

— Dar Sufletul Suprem n-ar minţi, nu-i aşa, Mamă? 

Aşa ajunseră la o conversaţie pe care-o purtaseră când 
Issib era copil şi punea întrebări despre Sufletul Suprem. 
Care fusese întrebarea? A, da: de ce bărbaţii îi zic Sufletului 
Suprem el, iar femeile îi spun ea? Rasa îi răspunsese că 
Sufletul Suprem le permitea bărbaţilor să se gândească la 
ea ca la un bărbat, ca să le fie mai uşor când se roagă la ea. 
Iar Issib întrebase atunci acelaşi lucru: „Dar Sufletul 
Suprem n-ar minţi, nu-i aşa, Mamă?” 

Din câte-şi amintea Rasa, nu se descurcase prea bine nici 
când îi răspunsese prima oară şi n-avea de gând să se facă 
de râs încercând să răspundă a doua oară. 

— Te-am întrerupt din treabă, dând buzna peste tine, 
spuse ea. 


— Deloc, o asigură Issib. Tata mi-a spus să-ţi explic tot ce 
vrei să afli. 

— Ştia c-o să vin aici? 

— A zis că-i important să-nţelegi cum lucrăm noi cu 
Catalogul. 

— Şi cum lucraţi cu Catalogul? 

— Încercăm să-l facem să ne spună ce vrem noi să ştim, nu 
ce vrea Sufletul Suprem să ştim. 

— Şi-aţi reuşit ceva? 

— Poate da, poate nu. 

— Cum adică? 

— Aflăm o mulţime de lucruri, dar e încă o problema 
discutabilă dacă le aflăm pentru c-aşa vrea Sufletul Suprem 
sau nu. Catalogul, am învăţat din experienţă, nu face 
aceleaşi lucruri pentru toată lumea. 

— În funcţie de ce anume? 

— Nu ne-am dat seama încă, recunoscu Issib. Sunt zile 
când îmi cântă - parcă trăieşte-n capul meu, îmi răspunde 
la întrebări înainte de-a mă gândi eu la ele. Şi sunt zile când 
am impresia că Sufletul Suprem încearcă să mă tortureze, 
trimiţându-mă să caut potcoave de cai morţi. 

— Ca să afli ce? 

— Întreaga istorie a planetei Harmony îmi stă la dispoziţie. 
Pot să-ţi spun numele fiecărei persoane care-a venit la râu 
şi a băut apă din el. Dar nu pot afla unde anume ne conduce 
Sufletul Suprem, cum vom ajunge pe Pământ, nici unde au 
aterizat primii colonişti pe Harmony sau unde se află 
localizată mintea Sufletului Suprem. 

— Deci are secrete faţă de voi, constată Rasa. 

— Am impresia că nu ni le poate spune, cugetă Issib. Cred 
c-ar vrea să ni le dezvăluie, dar nu poate. Un sistem de 
protecţie, presupun, încorporat de la bun început în 
Sufletul Suprem, pentru a-mpiedica ca cineva să preia 
controlul asupra lui şi a-l utiliza pentru a conduce lumea. 

— Deci trebuie să-l urmăm orbeşte, fără să ştim nici măcar 
în ce direcţie ne duce? 


— Cam aşa ceva. E unul dintre acele momente ale vieţii 
când lucrurile nu merg cum vrei tu, dar trebuie să te 
obişnuieşti cu ele. 

Rasa se uită la Issib, la privirea fixă cu care o aţintea, 
ştiind că-i aminteşte că nimic din ce-i făcea ei acum Sufletul 
Suprem nu era, nici pe departe, la fel de apăsător ca viaţa 
pe care-o ducea Issib într-un corp schilod. 

Ştiu, prostuţule, îşi zise. Ştiu foarte bine că duci o viaţă 
cumplită şi că rareori te plângi. Dar starea ta n-a putut fi 
împiedicată şi-i incurabilă. Poate că şi refuzul Sufletului 
Suprem de-a ne spune ce se-ntâmplă e tot de neîmpiedicat 
şi incurabil, caz în care voi încerca s-accept situaţia măcar 
cu tot atâta răbdare ca tine. Dar, dacă te pot vindeca, o voi 
face şi nu te voi lăsa să mă ruşinezi cerându-mi să accept un 
lucru pe care n-ar trebui neapărat să-l accept. 

— Am putea afla pe furiş ce nu ne poate dezvălui Sufletul 
Suprem când o-ntrebăm, vorbi Rasa. 

— La ce crezi că lucrăm, Zdorab şi cu mine? 

A, deci nici Issib nu era fatalist. Atunci însă îi veni-n cap 
altă idee: 

— Tatăl tău la ce are impresia că lucrezi? 

Issib râse. 

— Nu la asta. 

Bineînţeles că nu. Volemak n-ar accepta să vadă Catalogul 
folosit la subminarea Sufletului Suprem. 

— Deci Sufletul Suprem nu-i singurul care nu spune altora 
ce face. 

— Dar tu ce zici, Doamnă Mamă? 

Ce-ntrebare interesantă... Îi voi spune lui Volemak ce face 
Issib, asumându-mi riscul ca Volya să încerce să-i interzică 
fiului său să întrebuinţeze Catalogul? Totuşi, n-am avut 
niciodată secrete faţă de Volemak. 

Aşa îşi aminti de hotărârea luată mai devreme în aceeaşi 
zi, de a-i povesti lui Volemak ce se-ntâmplase în deşert - 
cum l-a condamnat atunci Elemak la moarte pe Nafai. lar 
asta ar putea avea consecinţe nefaste. Pe de-o parte, oare 


avea ea dreptul să le cauzeze vorbind? Pe de alta, oare avea 
ea dreptul să-l priveze pe Volemak de informaţii 
importante? 

Issib nu aşteptă răspunsul ei: 

— Ştii, Sufletul Suprem e deja la curent cu-ncercarea 
noastră şi n-a făcut nimic să ne oprească. 

— Sau a făcut-o atât de bine, încât nu vă daţi seama că vă 
opreşte. 

— Dacă Sufletul Suprem n-a simţit nevoia să-i zică Iatei, 
chiar e atât de urgent să i-o spui tu? 

Rasa se gândi o clipă. Issib credea că-ntreabă numai 
despre propriul secret, dar ea hotăra pentru amândoi. La 
urma urmei, aceasta era expediţia Sufletului Suprem şi, 
dacă cineva cunoştea şi-nţelegea comportamentul uman, 
acel cineva era Sufletul Suprem. 

Ea ştie ce s-a-ntâmplat în deşert, aşa după cum ştie şi ce- 
anume fac Issib şi Zdorab cu Catalogul. Prin urmare, de ce 
să n-o lase să hotărască ce să spună? 

Pentru că tocmai asta-ncearcă Zdorab şi Issib să împiedice 
- puterea Sufletului Suprem de a lua toate deciziile despre 
ce se spune şi ce nu. Nu vreau ca Sufletul Suprem să decidă 
ce pot şi ce nu pot să ştiu şi, totuşi, uite cum cochetez cu 
ideea de a-l trata pe soţul meu exact aşa cum mă tratează 
Sufletul Suprem pe mine. Numai că Sufletul Suprem ştia 
într-adevăr mai bine decât Rasa dacă Volemak ar trebui 
informat sau nu despre aceste lucruri. 

— Urăsc asemenea dileme, zise Rasa. 

— Deci? 

— Deci o să mă hotărăsc mai târziu. 

— Şi asta-i o hotărâre. 

— Ştiu, isteţul meu prim născut, spuse Rasa, dar nu- 
nseamnă că-i una permanentă. 

— Nu ţi-ai terminat pâinea. 

— Din cauză că-i cu brânză de cămilă. 

— E de-a dreptul scârboasă, este? Şi n-o să-ţi vină să crezi 
cum o să te constipe. 


— De-abia aştept. 

— De-asta niciunul dintre noi n-o mănâncă. 

Rasa îl săgetă din priviri. 

— Atunci, de ce-i lada frigorifică plină de brânză? 

— Pentru c-o împărţim cu babuinii. Ei cred că-i un desert. 

Rasa se uită la sendvişul mâncat pe jumătate. 

— Am mâncat hrană pentru babuini, zise ea, apoi râse. Nu 
mă mai mir că Yobar a intrat în cortul-bucătărie! Credea că- 
i pregătesc lui un ospâţ! 

— Stai să vezi când o să-i dai o bucată de brânză şi o să- 
ncerce să se-mperecheze cu piciorul tău. 

— Mi se face pielea de găină numai când mă gândesc. 

— Desigur, eu l-am văzut încercând numai cu Tata şi 
Zdorab. Poate-i un zhop şi-atunci o să te ignore. 

Rasa râse, dar o puse pe gânduri glumiţa răutăcioasă 
despre babuinul posibil homosexual. Dacă Sufletul Suprem 
adusese în grupul lor pe cineva incapabil să-şi facă datoria 
de-a procrea? Apoi alt gând: Sufletul Suprem i-a trimis 
ideea? Era o avertizare? 

Dădu din umeri şi puse mâna pe Catalog. Spune-mi acum, 
îi ceru în gând. E vreunul din grupul nostru incapabil să 
procreeze? Va fi vreo nevastă dezamăgită? 

Însă Catalogul nu-i răspunse sub nici o formă. 

Era după-amiază târziu şi singurul bărbat care vânase 
ceva era Nafai, lucru care-l înfuria pe Mebbekew peste 
măsură. Aşadar, Nafai se pricepea mai bine decât el la 
căţărat pe stânci în linişte - şi ce dacă? Aşadar, Nafai ştia să 
manevreze arma cu vibrații de parcă s-ar fi născut cu ea în 
mână - toate astea nu demonstrau decât că Elemak ar fi 
trebuit să tragă-n el atunci când a avut ocazia, acolo, în 
deşert. 

Acolo, în deşert. De parcă acum nu tot în deşert ar fi! Deşi, 
în realitate, locul acesta era lux faţă de unele regiuni pe 
care le străbătuseră. Valea cea verde în care stăteau era 
pentru ochi ca o gură de apă rece - zărise cu câteva minute 
în urmă în fugă arborii de pe un promontoriu şi îi 


încântaseră privirea, o adevărată uşurare după griul şi 
galbenul posac al stâncilor şi-al nisipului, după verdele- 
cenuşiu al plantelor deşertice a căror denumire Elemak se 
încăpăţâna s-o pronunţe ori de câte ori le vedea, de parcă i- 
ar fi păsat cuiva că el cunoaşte denumirea completă a 
fiecărei plante de aici. Poate Elemak chiar avea verişori 
printre plantele deşertului. N-ar fi fost deloc de mirare ca 
un strămoş îndepărtat de-ai lui să se fi-mperecheat cu o 
tufă cenuşie şi ţepoasă de pe drum. Poate-am urinat pe un 
verişor de-ai lui Elya astăzi. Ar fi ceva - să-i arăt exact ce 
părere am despre oamenii care iubesc deşertul. 

Nici măcar n-am văzut iepurele, cum să-l fi luat la ochi? 
Normal că l-a împuşcat Nafai, doar l-a văzut. Normal, 
Mebbekevw trăsese cu arma pentru că trăsese toată lumea. 
Însă a reieşit că nu toată lumea trăsese, până la urmă. 
Numai Vas, care ochise prea jos, iar arma lui avea setată 
raza prea difuză, şi Nafai, care nimerise animalul şi-i făcuse 
o gaură mică şi fumegândă în cap. Şi, bineînţeles, 
Mebbekew, care nu ochise ceva anume, aşa că Elemak 
spusese: „Ai tras frumos, Nafai. 'Ţinteşti jos şi neregulat. 
Vas, îngustează raza. lar tu, Mebbekew, ai încercat să 
desenezi cu arma un iepure pe stânca aia? Nu suntem la 
ora de gravură. Încearcă să ţinteşti pe aceeaşi planetă pe 
care-i şi prada.” 

Apoi Elemak şi Nafai plecaseră să recupereze iepurele. 

— Se face târziu, spusese Mebbekew. Nu putem pleca 
acasă fără să aşteptăm până găsiţi voi leşul iepurelui? 

Elemak îi aruncă o privire rece. 

— Am crezut c-ai vrea să-nveţi cum se goleşte de 
măruntaie şi se curăţă iepurele. Dar probabil că niciodată 
n-o să fii nevoit să ştii cum s-o faci. 

Foarte inteligent, Elemak! Aşa le dai încredere amărâţilor 
tăi de elevi care se străduiesc să înveţe. Măcar eu am tras, 
nu ca Obring, care se poartă cu arma lui de parc-ar fi 
rahatul altuia. Dar Mebbekew nu rosti vorbele cu glas tare, 
pur şi simplu îi aruncă lui Elya o privire cruntă şi întrebă: 


— Deci pot să plec? 

— Crezi că găseşti drumul? 

— Normal. 

— Sunt convins c-o să-l găseşti, zise Elemak. Du-te şi ia cu 
tine pe oricine vrea să plece. 

Dar nimeni nu voise să vină cu el. Elemak îi speriase că 
Mebbekew o să se rătăcească. Ei bine, nu se rătăcise. 
Mersese exact în direcţia potrivită, urmărind calea înapoi 
foarte uşor, iar când se urcase pe creasta dealului aceluia 
numai ca să fie sigur c-ajunge unde trebuie, văzuse imediat 
valea exact în locul în care se aşteptase s-o vadă. Nu-s total 
incompetent, înțeleptul meu frate mai mare. Nu-nseamnă 
că n-am simţ de orientare, dacă n-am transpirat bătând 
deşertul de mai multe ori, cum ai făcut tu, cărând plante cu 
denumiri sofisticate pe cămilă, dintr-un oraş într-altul. 

Of, dacă şi-ar da seama exact când şi unde şi-a rupt tunica 
şi şi-a spintecat pantalonii între picioare... Nu suporta ca 
hainele lui să nu fie perfecte, iar cele pe care le purta acum 
erau leoarcă de sudoare şi îmbâcsite de praf. N-o să mai fie 
curat niciodată. 

Ajunse la marginea canionului şi privi-n jos, aşteptându-se 
să vadă corturile. Dar nu zări niciunul. 

În prima clipă, se panică. Au plecat fără mine, îşi zise. Au 
trecut în grabă pe lângă mine, au ridicat tabăra şi m-au 
lăsat în urmă, numai pentru că n-am văzut iepurele ăla 
tâmpit. 

Atunci îşi dădu seama că se afla undeva mai jos de tabără. 
Uite şi corturile, sus, acolo, la stânga. Normal, el era mai 
aproape de mare. Dacă Marea Lucioasă ar fi avut valuri ca 
acelea care loveau ţărmul Mării dintre Pământuri, le-ar fi 
auzit izbindu-se de-aici. Uite şi babuinii, dibuind cu greu 
hrana sărăcăcioasă, alcătuită din rădăcini, fructe, plante, 
insecte şi mici animale scârboase, care trăiau lângă râu şi 
tarmul mării. 

Cum am ajuns aici? Halal simţ de orientare... 


A, da. Am coborât pe-aici azi-dimineaţă, când le-am lăsat 
dormind în tabără pe soţia cea trândavă a atei şi pe toate 
femeile leneşe, mai ales pe nevasta mea tâmpită şi absolut 
nefolositoare, umblând ca proasta printre conuri şi prin 
grădină. Asta-i singura parte a drumului pe care-am ratat-o, 
o singură cotitură, mare brânză, deci tot am un simţ bun al 
orientării. 

Dar avea un gust foarte amar în gură şi voia să lovească cu 
picioarele, să spargă ceva, să rănească pe cineva. 

Uite babuinii, chiar acolo, jos, animale proaste, 
asemănătoare câinilor, care se cred oameni. O femelă era-n 
călduri, aşa că masculii se pocneau peste cap unii pe alţii şi 
făceau manevre ca s-o reguleze. Bieţi masculi idioţi! Aşa ne 
trăim viaţa. 

Aş putea foarte bine să cobor pe peretele canionului aici şi 
să merg prin vale până în tabără. Iar pe drum aş vedea 
foarte bine care dintre masculi reuşeşte să-i scarmene 
păsărică. O să moară fericit, nu? lar Nafai nu-i singurul 
care se va întoarce acasă c-un animal ucis de el. 

Pe la jumătatea pantei accidentate, după ce-şi juli un 
genunchi şi alunecă de vreo două ori, Meb îşi dădu seama 
că, cu cât cobora mai mult, cu atât îi va vedea mai prost pe 
babuini. Ii pierduse deja din vedere din cauza unor stânci şi 
tufişuri chiar pe masculii care se dădeau de ceasul morţii să 
se-mperecheze. Totuşi, îl vedea foarte bine pe unul mai mic, 
mult mai aproape decât ceilalţi. Ar fi, oricum, o pradă 
uşoară. 

Meb îşi aminti ce-i învățase Elemak puţin mai de dimineaţă 
şi-şi propti coatele de un bolovan când ochi. Chiar şi aşa, 
mâinile tot îi tremurau şi, cu cât încerca mai mult să le 
stăpânească, cu atât tresărea mai puternic imaginea de pe 
vizorul armei. lar când apăsă butonul de declanşare, arma 
ricoşă din nou, astfel încât un mic jet de fum ţâşni dintr-o 
tufă la peste şase metri de babuinul pe care-l ochise. 
Probabil că şi animalul auzise ceva, pentru că se-ntoarse 
brusc spre tufa aprinsă şi se dădu înapoi cu teamă. 


Dar nu pentru multă vreme. În clipa următoare, se apropie 
din nou şi privi flacăra de parcă voia să afle un secret din 
ea. Tufa era uscată, dar nu moartă, aşa că ardea încet şi 
scotea mult fum. Meb ochi a doua oră, de data asta puţin 
mai spre dreapta, ca să compenseze deplasarea provocată 
de apăsarea butonului. Constată că mâinile-i tremurau mai 
puţin şi-şi aminti că Elemak subliniase necesitatea relaxării. 
Aşa că... acum Mebbekew trăgea exact aşa cum spusese 
Elemak, iar babuinul avea să-şi dea duhul foarte curând. 

Tocmai când se pregătea s-apese pe trăgaci, îl sperie o 
pocnitură ascuţită care răsună la un metru de capul lui. 
Propria lui lovitură o luă razna când se întoarse ca să 
privească locul de unde se auzise zgomotul. O plantă 
scundă, care creştea dintr-o crăpătură în stâncă, la câţiva 
metri deasupra capului său, se făcuse scrum şi din locul ei 
se ridica fum. Cum tocmai văzuse că acelaşi lucru se- 
ntâmplase şi cu tufa de lângă babuin, Meb îşi dădu seama 
de ce se petrecuse. Cineva trăsese cu arma în el. Veniseră 
tâlharii - tabăra era în pericol, iar el avea să moară, singur- 
singurel, din cauză că bandiții n-aveau de ales, trebuiau să-l 
ucidă, ca să nu dea alarma. Dar n-o să dau alarma, îşi zise 
el. Lăsaţi-mă în viaţă şi o să m-ascund aici şi-o să tac mâlc 
pân-la sfârşit, nu mă omorâţi... 

— Ce te-a apucat să tragi în babuini? 

Câteva pietricele se rostogoliră când Nafai alunecă pe 
ultima pantă şi se opri în bolovanul pe care stătea Meb. 
Acesta se bucură văzând că Nafai alunecase exact ca el, dar 
îşi dădu seama c-o făcuse fără a-şi pierde controlul şi 
aterizase în picioare, nu cu fundul pe piatră. 

De-abia atunci înţelese Meb că Nafai fusese cel care 
trăsese în el şi-l ratase cu numai câţiva metri. 

— Dar pe tine ce te-a apucat, voiai să mă omori? se răţoi 
Meb. Nu eşti un ţintaş chiar aşa de bun, încât să tragi cu 
arma pe lângă oameni! 

— Nu ucidem babuini, spuse Nafai. Sunt ca oamenii - unde 
ţi-e capul? 


— Zău? Unde-ai văzut tu oameni săpând după viermi sau 
aşteptând ocazia să reguleze orice femeie cu fund roşu? 

— Ai descris exact traiul tău, Meb. Chiar ţi-ai închipuit c-o 
să mâncăm carne de babuin? 

— Nu mi-a păsat. Nu trăgeam pentru mâncare, voiam să 
ucid. Nu eşti singurul care se pricepe să tragă, să ştii. 

Spunând acestea, lui Meb îi trecu prin cap că el şi Nafai 
erau singuri, nu-i vedea nimeni, iar el avea o armă. S-ar 
putea întâmpla un accident. N-am vrut s-apăs pe buton. 
Trăgeam pur şi simplu la ţintă, iar Nafai a apărut din senin. 
Nu l-am auzit, eram concentrat. Te rog, te rog, iartă-mă, 
Tată, mă simt groaznic, propriul meu frate, merit să mor. 
Eşti iertat, fiule. Lasă-mă să-mi jelesc fiul cel mai mic, care 
tocmai a rămas fără testicule într-un accident de vânătoare 
cumplit şi-a sângerat pân-a murit. De ce nu mergi tu să faci 
dragoste cât stau eu aici şi plâng? 

S-o văd şi pe-asta, tata să-i ureze lui Mebbekew ce-şi 
doreşte! 

— Nu iroseşti arma pe-mpuşcături aiurea, îl mustră Nafai. 
Elemak ne-a spus aşa - armele au o viaţă limitată. lar noi nu 
mâncăm carne de babuin. Tot Elemak a zis-o şi pe asta. 

— Elemak poate să cânte la fluier pârţâindu-se în el, dar 
asta nu-nseamnă că şi eu trebuie să fac la fel. 

Am arma în mână. Deja l-am ochit pe jumătate pe Nafai. 
Pot arăta cum m-am răsucit, m-am speriat, iar arma s-a 
descărcat şi-a găurit pieptul lui Nafai. De la distanţa asta, l- 
ar spulbera cu totul, împroşcând bucăţi mici din el. Mă voi 
întoarce acasă cu sânge pe haine, orice-aş face. 

Atunci simţi o armă la tâmplă. 

— Dă-mi arma, îi ceru Elemak. 

— De ce? întrebă Meb. N-aveam de gând s-o fac. 

Nafai ridică vocea. 

— Ai tras deja o dată asupra babuinului. Dac-ai fi fost un 
ţintaş mai bun, babuinul ar fi fost deja mort. 

Bineînţeles, Nafai înţelese greşit despre ce vorbise Meb 
când spusese că nu avea de gând s-o facă. Dar Elemak 


înţelese. 

— Am spus să-mi dai arma, cu mânerul în faţă. 

Meb oftă teatral şi-i întinse arma lui Elemak: 

— Hai să nu facem caz! Eu n-am voie să trag într-un 
babuin, dar tu poţi să îndrepţi arma asupra oricărui frate ai 
chef şi nu greşeşti cu nimic. 

Elemak evident că nu se bucură să i se reamintească de 
presupusa execuţie a lui Nafai, pe motiv de revoltă în 
deşert. Dar el apăsă mai departe arma pe tâmpla lui Meb şi 
i se adresă lui Nafai: 

— Să nu te mai prind vreodată că-ndrepţi arma spre-o altă 
fiinţă umană! 

— Nu pe ell-am ţintit. Am ţintit planta de deasupra 
capului său şi am nimerit-o. 

— Da, eşti un ţintaş nemaipomenit. Dar dacă strănuţi? 
Dacă te-mpiedici? Ai putea foarte bine să-l nimereşti pe 
frate-tău în cap, dacă aluneci numai puţin. Aşa că niciodată 
nu ocheşti altă persoană sau în apropierea ei, mă-nţelegi? 

— Da, răspunse Nafai. 

O, da, da, frate Elemak, mă dau bine pe lângă tine, aşa m- 
am dat mereu bine pe lângă Tata. Lui Meb îi venea să 
vomite. 

— Dar ai tras foarte bine, totuşi, repetă Elemak. 

— Mulţumesc. 

— Iar Meb are noroc că tu eşti cel care l-a văzut, şi nu eu, 
pentru că eu i-aş fi ochit piciorul şi l-aş fi lăsat c-un ciot, ca 
să-l ajut să ţină minte că nu-mpuşcăm babuini. 

Nu era bine că Elemak îl ataca aşa, tocmai în faţa lui 
Nafai. Şi, bineînţeles, uite-i şi pe Vas şi pe Obring, trebuia 
neapărat s-apară şi ei, să vadă cât de mult îl dispreţuieşte 
Elemak, încât îl mustră de faţă cu Nafai. 

— Deci babuinii au ajuns peste noapte animale sfinte? 
întrebă Meb. 

— Nu-i omorâm şi nu-i mâncăm, răspunse Elemak. 

— De ce nu? 


— Pentru că-s inofensivi, iar a-i mânca ar fi un act de 
canibalism. 

— Înţeleg. Eşti unul dintre ăia care cred că babuinii-s 
magici. Au un vas cu aur pitit pe undeva, fiecare trib are 
câte unul, şi, dacă te porţi frumos cu ei şi le dai de mâncare, 
atunci, după ce ţi-au pustiit teritoriul de orice fel de plantă 
comestibilă şi ţi-au răscolit casa căutând altceva de haleală, 
fug la ascunzătoare şi-ţi aduc ţie vasul cu aur. 

— Mulţi călători rătăciţi au fost salvaţi de babuini. 

— Aşa-i, spuse Meb. Deci asta-nseamnă că-i lăsăm să 
trăiască la nesfârşit? Hai să-ţi spun un secret, Elya. În cele 
din urmă, oricum o să murim cu toţii, de ce să nu moară 
acum, ca să ne exersăm noi ţinta? Nu zic că trebuie 
neapărat să-i mâncăm. 

— Dar eu spun c-ai terminat-o cu vânătoarea. Dă-mi arma. 

— O, la naiba! se enervă Meb. Trebuie să fiu eu singurul 
bărbat fără armă? 

— Armele sunt pentru vânătoare. Nafai o să fie un vânător 
bun, tu nu. 

— De unde ştii? E de-abia prima zi de practică serioasă. 

— N-o să fii, pentru că n-o să mai pui mâna pe armă cât 
trăiesc eu. 

Parcă l-ar fi înjunghiat pe Meb în inimă. Elemak îi călca în 
picioare demnitatea şi de ce? Din cauza unui idiot de 
babuin. Cum putea Elya să-i facă aşa ceva? Şi tocmai de 
faţă cu Nafai. 

— Pricep, zise Meb. Aşa-ţi arăţi veneraţia faţă de regele 
Nafai. 

Urmă un moment de pauză, în care Meb se-ntrebă dacă 
nu cumva l-a iritat pe Elya o idee prea mult şi poate că 
venise momentul când acesta-l va omori sau îl va învineţi 
din bătaie. Atunci vorbi Elemak: 

— Întoarce-te în tabără cu iepurele, Nafai. Zdorab o să 
vrea să-l pună-n lada frigorifică până mâine dimineaţă, când 
se-apucă de tocană. 


— Da, răspunse Nafai şi porni în grabă în josul pantei, spre 
vale. 

— Puteţi merge după el, le spuse Elemak lui Vas şi Obring, 
care tocmai coborâseră panta şi aterizaseră amândoi pe 
fund. 

Vas se ridică şi se scutură de praf. 

— Să nu faci vreo prostie, Elya, îl sfătui Vas, apoi se 
întoarse şi plecă pe cărarea improvizată pe care plecase şi 
Nafai. 

Din moment ce Meb deduse că vorbele lui Vas erau 
singurul sprijin pe care avea să-l primească, se hotări să 
profite de ele la maximum. 

— Când ajungi înapoi în tabără, spune-i tatălui meu că am 
murit pentru că micul incident al lui Elya cu arma n-a fost 
deloc un incident. 

— Da, spune-i Tatei, rosti Elemak. O să-i demonstreze ce 
suspectează de multă vreme, şi anume că dragul de Meb şi- 
a pierdut minţile. 

— N-o să-i zic nimic deocamdată - dacă voi doi nu vă- 
ntoarceţi imediat în tabără, replică Vas. Hai, Obring. 

— Nu-s căţeluşul tău, zise Obring. 

— Bine. Atunci, rămâi, spuse Vas. 

— Să rămân ca să fac ce? 

— Dacă trebuie să-ntrebi, mai bine vii cu mine. Nu vrem să 
intervenim în mica dispută familială. 

Meb nu voia ca ei să plece. Voia martori la indiferent ce 
anume avea de gând Elya să facă. 

— Elemak e doar superstiţios! strigă el după ei. Crede-n 
poveştile alea vechi care spun că, dac-omori un babuin, 
toată ceata lui vine şi-ţi fură bebeluşii! Probabil că Eiadh e 
gravidă, asta-i tot! Veniţi înapoi, ne putem întoarce 
împreună în tabără! 

Dar cei doi nu se întoarseră. 

— Ascultă, vorbi Meb. Îmi pare rău. Nu trebuie să faci 
atâta caz. Nici măcar n-am nimerit babuinul. 

Elemak se aplecă mai aproape de el. 


— Nu mai pui mâna pe armă niciodată! 

— Nafai e cel care-a tras în mine. Tu vrei să-mi iei arma 
din cauză c-am tras într-un babuin, iar Nafai trage-n mine, 
dar şi-l păstrează pe-al lui. 

— Nu omorâm animale şi nu ne punem în cap să le 
mâncăm. Asta-i o altă lege a deşertului. Însă tu ştii de ce-ţi 
iau arma. Nu din cauza babuinului. 

— Atunci, de ce? 

— Te ardeau degetele, explică Elemak. Să-l omori pe 
Nafai. 

— Îmi citeşti şi gândurile acum? 

— Iţi citesc trupul, iar Nafai nu-i prost nici el, ştie ce-ai pus 
la cale. Nu-ţi dai seama că-n secunda în care-ai fi mişcat 
arma ţi-ar fi zburat creierii? 

— N-are el destul curaj pentru una ca asta. 

— Poate că nu, rosti Elemak. Şi poate că nici tu n-ai. Dar n- 
o să ai ocazia să afli. 

Era cel mai tâmpit lucru pe care-l auzise Meb. 

— Acum două zile, în deşert, ai încercat să-l legi şi să-l laşi 
pradă animalelor. 

— Acum două zile credeam că-i pot întoarce pe toţi la 
civilizaţie. Dar asta nu se va întâmpla. Suntem blocaţi aici, 
împreună, fie că ne place, fie că nu, iar dacă Eiadh nu-i deja 
gravidă acum, o să fie-n curând. 

— Dacă reuşeşti să-ţi dai seama cum se face. 

Sărise calul, descoperi el, pentru că Elemak îşi roti braţul 
stâng şi-l pocni drept în nas. 

— Auuu! 

Mebbekew se prinse de nas şi bineînţeles că mâinile i se 
umplură de sânge. 

— Nemernicule! Rahat ce eşti! 

— Da, sigur, zise Elemak. Îmi place că durerea te-ajută să 
te exprimi elocvent. 

— Acum mi-am murdărit hainele de sânge. 

— O să te-ajute să scapi de iluzia c-ai fi bărbat. Acum 
ascultă-mă şi ascultă-mă bine, pentru că vorbesc serios. 


Data viitoare îţi promit că-ţi sparg nasul şi-am să ţi-l sparg 
de fiecare dată când te mai prind că unelteşti. Am încercat 
o dată să scap de situaţia asta dezgustătoare, dar n-am 
reuşit, iar tu ştii de ce. 

— Da, Sufletul Suprem se pricepe mai bine la tras sfori 
decât mine, spuse Meb. 

— Aşa că suntem legaţi de mâini şi de picioare şi nevestele 
noastre vor avea prunci care vor creşte şi vor fi copiii 
noştri. Înţelegi? Grupul nostru, cei şaisprezece oameni care 
suntem aici, ei vor fi universul în care vor creşte copiii 
noştri. Şi nu va fi o lume în care un coate-goale ca tine se- 
apucă s-omoare oameni în dreapta şi-n stânga pentru că nu 
l-au lăsat să ucidă un babuin. Pricepi? 

— Sigur, răspunse Meb. O să fie o lume-n care masculi 
mari şi tari ca tine o să se veselească pocnindu-i pe cei din 
jur. 

— N-o să mai fii pocnit, dacă eşti cuminte, zise Elemak. Nu 
vor avea loc crime. Punct. Pentru că, indiferent cât de 
deştept te crezi, eu o să fiu întotdeauna c-un pas înaintea 
ta, aşteptânduc-te, şi-o să te rup în bucăţi. Înţelegi, micul 
meu prieten actor? 

— Înţeleg că-l linguşeşti pe Nafai din răsputeri, răspunse 
Mebbekew. 

Se aşteptă ca Elemak să-l pocnească din nou, încă Elya 
chicoti. 

— Poate, rosti acesta. Poate că-l linguşesc, deocamdată. 
Dar şi Nafai mă linguşeşte pe mine, în caz că n-ai observat. 
E posibil chiar să cădem la pace. Ce părere ai? 

— Cred că-n loc de creier ai rinichi de cămilă, de-asta 
vorbele tale nu-s decât pişat cald în ţărână. Pare 
nemaipomenit că vrei să faci pace, dragul meu frate mai 
mare şi blând. 

— "Ţine minte ce ţi-am spus şi voi încerca să-ţi adeveresc 
cuvintele afectuoase. 

Rasa îi văzu venind spre casă risipiţi - mai întâi Nafai, cu 
un iepure în sac, strălucind triumfător datorită vânatului, 


deşi, bineînţeles, fiind Nafai, încerca zadarnic să-şi ascundă 
mândria; apoi Obring şi Vas, arătând obosiţi, plictisiţi, 
transpiraţi şi descurajaţi; şi, în cele din urmă, Elemak şi 
Mebbekew, încântați de sine şi veseli, de parcă ei ar fi fost 
cei care vânaseră iepurele, de parcă ei conspirau pentru 
cucerirea universului. N-o să-i înţeleg niciodată, îşi zise 
Rasa. Nu există doi bărbaţi mai diferiţi - Elemak, atât de 
puternic, competent, ambițios şi brutal, iar Mebbekew, atât 
de slab, superficial, desfrânat şi viclean - dar care să pară 
întotdeauna că iau parte la aceleaşi glume, rânjind 
batjocoritor la toată lumea din acelaşi turn semeţ al 
înţelepciunii lor speciale. Rasa vedea că Nafai îi irită pe alţii 
cu incapacitatea lui de-a ascunde cât de încântat e de 
reuşitele lui, dar măcar el nu-i făcea pe ceilalţi să se simtă 
murdari şi josnici numai pentru că stătea lângă ei, aşa cum 
procedau Mebbekew şi Elemak. 

Nu, nu-s dreaptă, îşi zise Rasa. Îmi aduc aminte zorii aceia 
din deşert. Îmi aduc aminte de arma-ndreptată spre capul 
lui Nafai. N-o să-l iert niciodată pe Elemak. Va trebui să-l 
supraveghez în fiecare zi a călătoriei, ca să mă asigur că 
mezinul meu e-n siguranţă. lată un lucru bun la Mebbekew 
- e destul de laş să nu te temi de nimic din partea lui. 

— Ştiu că vă e foame, vorbi Volemak, dar e încă devreme 
pentru cină, iar timpul va fi petrecut cu înţelepciune. Daţi- 
mi voie să vă povestesc ce vis am avut azi-noapte. 

Bineînţeles, lumea se adunase deja şi stătea pe pietrele 
plate, cărate cu greu, cu câteva zile în urmă, de Zdorab şi 
Volya, chiar în acest scop, pentru ca toţi să aibă pe ce să 
stea la masă şi la adunări. 

— Nu ştiu ce-nseamnă, continuă Volemak, şi nici la ce 
foloseşte, dar ştiu că-i important. 

— Dacă-i atât de important, întrebă Obring, de ce nu-ţi 
spune Sufletul Suprem ce-nseamnă şi la ce foloseşte? 

— Pentru că, ginere al soţiei mele, răspunse Volemak, visul 
n-a venit de la Sufletul Suprem, care e la fel de nedumerit 
ca mine. 


Rasa observă cu interes că Volya vorbeşte despre Sufletul 
Suprem ca despre el; deci nu luase obiceiul lui Nafai şi Issib 
de a-l trata ca pe-un obiect. li plăcea asta. Poate pentru că 
Volya îmbătrânea şi-şi pierdea din imaginaţie, dar îi plăcea 
că el se gândea la Sufletul Suprem ca bărbaţii de demult, în 
loc să vorbească despre ea ca despre un computer oarecare 
- chiar dacă-i unul cu memorie fractală, care 
înmagazinează vieţile tuturor oamenilor care au trăit şi mai 
are încă loc pentru altele. 

— Acum o să-ncep şi n-o să mă opresc decât la sfârşit, 
anunţă Volemak. Vă previn: faptul că visul nu mi-a venit de 
la Sufletul Suprem îmi dă motiv de bucurie - în ce-i priveşte 
pe Nafai şi Issib, cel puţin - dar şi de teamă pentru primii 
mei doi fii, Elemak şi Mebbekew, pentru că, vedeţi voi, în vis 
mi s-a părut că văd o sălbăticie întunecată şi sumbră. 

— Asta se vede şi când eşti treaz de-a binelea, murmură 
Mebbekew. 

Rasa observă că înţepătura lui Meb nu era decât o mască 
a furiei - nu-i plăcea să fie scos în evidenţă aşa înainte de-a 
fi povestit visul. Nici lui Elemak nu-i plăcea, dar el ştia să-şi 
ţină gura. 

Preţ de un minut, două, Volemak se uită imperturbabil la 
Mebbekew, ca să-l potolească, să-i arate că nu va mai 
îngădui nici o întrerupere. Apoi începu să povestească din 
nou. 

4. POMUL VIEŢII 

— În vis mi s-a părut că văd o pustietate întunecată şi 
sumbră, reluă Volemak, dar ştiu, chiar în timp ce vorbea, că 
lumea nu va înţelege ce însemnau cuvintele acelea pentru 
el. 

Nu era vorba de deşertul pe care îl cunoşteau acum atât 
de bine, la fel de sumbru ca pustietatea. Locul pe care îl 
străbătuse în vis era umed, rece, murdar şi slab luminat, cu 
greu vedea pe unde să păşească. Ar fi putut exista copaci 
nu departe, dar ar fi putut la fel de bine merge pe sub 
pământ. Înainta întruna, fără nici o nădejde, totuşi, 


incapabil să renunţe la speranţa că, tot mergând, odată şi 
odată va scăpa din locul acela dezolant. 

— Atunci am văzut un bărbat îmbrăcat într-o haină albă. 
Ca un preot din Seggidugu, numai aceia sunt oameni 
obişnuiţi, transpirând în timp ce-şi săvârşesc ritualurile. 
Acesta părea să se simtă atât de-mpăcat cu sine însuşi, 
încât la început am crezut că-i mort. Mă aflam într-un loc în 
care morţii aşteptau şi-atunci mi-am zis că poate eu eram 
mort. A venit spre mine, s-a oprit în faţa mea, apoi mi-a 
vorbit. Mi-a cerut să-l urmez. 

Volemak vedea că lumea se plictiseşte - cel puţin cei mai 
copilăroşi dintre ei. Era atât de frustrant să nu ai la 
dispoziţie decât cuvinte ca să le povesteşti cum a fost visul! 
Dacă ar auzi cum suna vocea bărbatului aceluia, cât de 
afectuos şi blând părea el, de parcă primul sunet ieşit din 
gura lui era şi prima geană de lumină din locul acela 
întunecat, atunci ar şti de ce anume l-am urmat şi de cea 
contat că l-am urmat. Pentru ei însă nu e decât un vis şi 
asta-i, evident, partea plictisitoare. Totuşi, pentru mine n-a 
fost plictisitoare. 

— L-am urmat ore la rând prin beznă, continuă Volemak. 
Eu vorbeam, el tăcea. Aşa că, fiind deja convins că era 
trimis de Sufletul Suprem, am început să-i vorbesc acestuia 
în gând. L-am întrebat de când ţine toată povestea asta, 
încotro mergeam şi despre ce era vorba. Nu mi-a răspuns. 
Aşa că mi-am pierdut răbdarea şi i-am spus că, dacă ăsta-i 
un vis, atunci e vremea să mă trezesc, iar dacă avea vreun 
tâlc, atunci să mi-l lămurească şi mie înainte de-a se crăpa 
de ziuă. Tot nu mi-a răspuns. Am început să credcă mă 
aflam în realitate, c-o va ţine aşa la nesfârşit, că asta-i ce ni 
se-ntâmplă după moarte, ajungem într-o pustietate lugubră 
şi mergem în urma unui om care nu vrea să ne spună nimic 
din ce se-ntâmplă. 

— Parc-aşa-i şi viaţa noastră în ultima vreme, murmură 
Mebbekew. 


Volemak se opri din povestit. Nu se uită la Mebbekew, 
aşteptă să-l fulgere ceilalţi cu privirea ca să-l reducă la 
tăcere. Apoi reluă: 

— Gândindu-mă că-s chiar în realitate, l-am implorat pe 
Sufletul Suprem sau pe cine domnea peste locul respectiv 
să se milostivească de mine, să-mi spună ceva sau să-mi dea 
voie să văd ceva, să-nţeleg ce se petrece. De-abia atunci, 
locul s-a luminat - nu ca la răsăritul soarelui sau la 
apropierea de-un foc de tabără, nu vedeam nici o sursă de 
lumină, pur şi simplu vedeam, ca ziua-n amiaza mare, şi-am 
părăsit locul acela stâncos, ieşind într-o câmpie întinsă, cu 
iarbă înaltă şi flori uşor aplecate de mângâierea unei brize. 
Nici nu pot să vă descriu cât am fost de uşurat să zăresc 
viaţă-n jurul meu. lar puţin mai departe, poate la vreo trei 
sute de metri, se înălța un pom. Chiar de la distanţa aceea 
am desluşit că, printre frunzele de un verde aprins, se iţeau 
pete albe - fructe, am ghicit imediat. Pe dată le-am simţit şi 
mirosul şi-am ştiut că, indiferent ce fel de fructe erau, 
aveau un gust delicios, întruchipau hrana perfectă şi, dacă 
le-aş gusta, n-aş mai simţi foamea niciodată. 

Volemak făcu o mică pauză, aşteptând obligatoria remarcă 
inteligentă a lui Mebbekew despre cât de foame le era chiar 
acum, în timp ce aşteptau să-şi termine de povestit visul. 
Dar se pare că Meb fusese potolit, fiindcă tăcea. 

— Am mers - am fugit spre pomul acela - iar fructele erau 
mici şi dulci. Da, le-am gustat şi vă pot spune că n-am 
mâncat ceva mai bun în viaţa mea. 

— Ca sexul în vis, zise Obring care părea să creadă că-i 
poate ţine locul lui Meb. 

Volemak plecă fruntea o clipă. Auzi mişcare - da, Elemak 
se ridica în picioare. Volemak ştia ce se petrece fără să 
urmărească scena, pentru că Elemak de la el învățase 
tehnica. Acesta se ridicase şi se uita fix la Obring fără să 
spună nimic, până când acesta plecă ochii în faţa lui. Da, 
iată şi scuza bolborosită a lui Obring: 

— Îmi cer scuze, continuă, continuă. 


Volemak mai aşteptă o clipă, apoi îl auzi pe Elemak 
aşezându-se. Acum putea continua, probabil fără alte 
întreruperi. 

Dar îi stricase povestea. Crezuse că era pe punctul să 
găsească vorbele potrivite ca să descrie gustul fructelor în 
gura lui, cum îl făcuseră să se simtă viu pentru prima oară. 

— Fructul acela era viaţă, spuse el, însă acum vorbele 
sunau goale şi nepotrivite şi el ştia că momentul de 
luciditate trecuse, iar ei nu vor înţelege niciodată. Bucuria 
pe care-am simţit-o când l-am gustat a fost atât de mare, 
încât am vrut s-o împărtăşesc cu familia. Nu-mi dădea pace 
gândul că eu aveam fructul, gustul acela desăvârşit în gură, 
iar familia mea nu ştia despre el, nu lua parte la el. Aşa că 
m-am întors ca să vă caut cu privirea, să văd pe unde vă 
găsiţi. Nu eraţi în direcţia din care venisem eu şi, când am 
privit de jur împrejur, am văzut un râu curgând lângă 
copac, iar când m-am uitat în amonte, am zărit-o pe Rasa şi 
pe cei doi fii ai noştri, Issib şi Nafai, care scrutau 
împrejurimile, ca şi când nu ştiau încotro trebuiau să se- 
ndrepte. Aşa că i-am strigat şi le-am făcut cu mâna şi, până 
la urmă, m-au văzut şi-au venit la mine. Le-am dat fructul, l- 
au mâncat şi-au simţit ce simţisem şi eu, iar eu am văzut că 
şi ei, când muşcau din el, parcă se trezeau pentru prima 
oară la viaţă. Fuseseră în viaţă tot timpul, bineînţeles, dar 
acum ştiau de ce erau în viaţă şi se bucurau că trăiesc. 

Volemak nu-şi putu stăpâni lacrimile care-i şiroiau pe 
obraji. Visul era atât de proaspăt şi de intens în sufletul lui, 
încât îl povestea ca să-l retrăiască, iar bucuria nu putea fi 
stăpânită nici acum, după o zi de lucru în grădină, chiar 
dacă era plin de sudoarea şi praful deşertului. Încă simţea 
gustul fructului şi vedea privirea aceea pe chipurile fiilor 
lui. Îl copleşea încă dorinţa puternică pe care-o trăise-n vis, 
ca şi Elemak şi Mebbekew să guste din fruct. 

— Atunci m-am gândit la Elemak şi Mebbekew, primii mei 
fii, şi i-am căutat, vrând să vină şi ei să guste. l-am găsit 
spre izvorul râului, acolo unde fuseseră şi Rasa cu Issib şi 


Nafai. l-am strigat şi le-am făcut semn, dar n-au vrut să 
vină. Am încercat să le spun despre fruct, să le strig, dar se 
purtau de parcă nu m-auzeau, deşi atunci am crezut că se 
prefac. Până la urmă, s-au întors cu spatele şi nici măcar că 
m-ascultă nu s-au mai prefăcut. Eu stăteam cu rodul perfect 
în mână, îi simţeam gustul în gură şi mirosul în nări, ştiind 
că şi ei s-ar umple de bucurie dac-ar veni să-l guste, şi, cu 
toate astea, nu aveam nici o putere să-i aduc la mine. 

Înainte, plânsese de bucurie; acum, vărsa lacrimi pentru 
Elemak şi Mebbekew şi erau amare. Dar nu mai era nimic 
de spus despre refuzul lor - povesti mai departe visul. 

— De-abia atunci, după ce fiii mei cei mai mari au refuzat 
să vină la copac, mi-am dat seama că nu eram singurii de pe 
pajiştea întinsă. Ştiţi cum e-n vis - nu vezi pe nimeni şi, 
dintr-odată, zăreşti mii de oameni, dacă-nţelegeţi ce vreau 
să spun. Foarte mulţi văzuseră pomul. Mi-am zis că poate 
auziseră ce strigasem către Elya şi Meb despre gustul 
roadelor, iar acum încercau s-ajungă la pom. Numai că 
distanţa până la el se mărise considerabil şi era ca şi cum 
nu l-ar fi văzut, ştiau doar cam pe unde s-ar afla. M-am 
întrebat: cum o să-l găsească, dacă nu-l văd? 

Atunci am descoperit că, de-a lungul malului râului, se- 
ntindea un fel de balustradă şi o cărare îngustă urmărea 
chiar marginea apei. Am constatat că era singura cale pe 
unde puteau ajunge la pom. lar oamenii care încercau să-l 
găsească se agăţaseră de balustrada de fier şi porniseră pe 
cărare, ţinându-se de ea atunci când călcau pe teren 
alunecos, ca să nu cadă în apă. S-au încăpățânat să 
înainteze, dar au ajuns într-o zonă de ceaţă, o ceaţă deasă 
şi grea care se ridica din râu, iar cei care nu s-au ţinut de 
balustradă s-au rătăcit, unii au căzut în apă şi s-au înecat, 
alţii au luat-o aiurea prin ceaţă, s-au pierdut pe câmpie şi n- 
au mai găsit pomul. 

Dar cei care s-au ţinut de balustradă au reuşit să găsească 
drumul prin ceaţă şi, în cele din urmă, au ajuns la lumină, 
destul de aproape de pomul pe care acum îl vedeau cu 


propriii lor ochi. Atunci au venit în fugă, s-au adunat în jurul 
meu, al Rasei, al lui Issib şi Nafai, au întins mâinile în sus şi- 
au cules fructele, iar pentru cei care nu ajungeau la ele le 
culegeam noi şi le dădeam. Când n-au mai fost fructe la 
care să ajungem de jos, Nafai şi Issib s-au căţărat în pom... 

— M-am căţărat, murmură Issib. 

Toţi îl auziră, dar nu scoaseră o vorbă, ştiind sau bănuind 
ce gândeşte când se imaginează urcându-se într-un pom 
împreună cu Nafai. 

— S-au urcat în pom şi-au cules mai multe fructe ca să le 
dea celor de jos, continuă Volemak. Am văzut pe feţele 
oamenilor că gustau ce gustasem şi eu şi simțeau ce 
simţisem şi eu. De-abia atunci am observat că, după ce 
mâncau, mulţi dintre ei aruncau priviri furişe în jur, de 
parcă se ruşinau că le mâncaseră şi se temeau să nu fie 
văzuţi. Nu-mi venea să cred că se simțeau aşa, dar m-am 
uitat în direcţia în care se uitau cei mai mulţi şi pe malul 
opus al râului am văzut o clădire uriaşă, ca acelea din 
Basilica, dar mai mare, oameni eleganţi şi frumoşi, râzând, 
bând şi cântând, ca în Dolltown sau Dauberville, dar mai 
veseli. Râdeau şi se distrau de minune. Însă eu ştiam că nu 
aceea-i realitatea, vinul îi făcea să creadă că se distrează - 
sau, mai degrabă, ei se distrau, dar vinul îi făcea să creadă 
că-i important să se distreze, în vreme ce eu, aflat pe malul 
celălalt, aveam fructul care le-ar fi oferit bucuria pe care se 
prefăceau c-o trăiesc. Era foarte trist, într-un fel. Însă mi- 
am dat seama atunci că mulţi dintre cei de lângă mine, care 
mâncau realmente fructul, se uitau la cei din clădirea 
imensă şi-i invidiau. Voiau să meargă acolo, să renunţe la 
fructele copacului şi să se-alăture oamenilor care hohoteau 
de râs şi cântau fericiţi. Volemak nu le mărturisi că, preţ de- 
o clipă, îl trecuse şi pe el un fior de invidie; văzându-i pe 
ceilalţi cum râd şi se joacă pe celălalt mal, se simţise bătrân, 
din cauză că nu lua parte la petrecere. Îşi amintise că, în 
tinereţe, avusese prieteni cu care râsese; iubise femei ale 
căror săruturi fuseseră un joc şi, atunci când le mângâiase, 


parcă se zbenguise şi se rostogolise în iarbă moale şi 
muşchi răcoros şi râsese şi el în zilele acelea, cântase 
alături de ele şi băuse vin şi fusese adevărat, o, da, fusese 
adevărat. Adevărat, dar atât de îndepărtat, pentru că prima 
oară era întotdeauna cel mai frumos şi nimic din ce 
repetase nu fusese la fel de frumos ca înainte, până când, în 
cele din urmă, toate se depărtaseră de el şi deveniseră 
simple amintiri şi atunci a-nţeles că îmbătrânise, că 
bucuriile tinereţii nu se puteau retrăi. Unii din prietenii lui 
nu se dăduseră bătuţi, pretinseseră că, pentru ei, nu pălise 
nimic - dar bărbaţii şi femeile acelea păliseră complet, 
deveniseră nişte manechine pictate, nişte marionete prost 
lucrate, uzate, făcute să imite în bătaie de joc tinereţea. 

Aşadar, Volemak îi invidia pe oamenii din clădire şi-şi 
amintea că fusese cândva unul dintre ei sau cel puţin 
încercase să fie - făcea cineva cu adevărat parte din 
această comunitate nemuritoare a plăcerii, care se evapora 
şi se recompunea întruna într-o singură noapte şi de o mie 
de ori pe săptămână? Nu exista cu adevărat familia aceasta 
de cheflii, părea doar că-i pe cale să se nască, friza realul, 
dar se retrăgea, cât să n-o poţi atinge. 

Însă aici, lângă acest pom, îşi dădu seama Volemak, aici 
totul e real. Aici, simțind gustul fructelor, facem parte dintr- 
o comunitate care nu-i o simplă iluzie. Facem parte din 
viaţă, soţii şi soţi, părinţi şi copii, transmiterea vastă şi 
treptată a genelor şi a viselor, corpuri şi amintiri, generaţie 
după generaţie, timp fără sfârşit. Creăm ceva ce ne va 
supravieţui, asta-nseamnă fructul, asta înseamnă viaţa, iar 
ceea ce trăiesc oamenii pe malul celălalt, căutarea 
nebunească a fiecărei senzaţii pe care-o trăiesc trupurile 
lor, evitarea frenetică a oricăror dureri şi greutăţi, totul 
ratează însăşi esenţa faptului de-a fi în viaţă. Nimic nu-i nou 
de două ori, în vreme ce lucrurile care sunt adevărate o 
dată vor fi tot aşa şi a doua oară; chiar mai adevărate, de 
fapt, pentru că au fost testate, au fost experimentate şi s-au 
copt, fiind întotdeauna gata să... 


Totuşi, Volemak nu putea explica nimic din toate acestea 
oamenilor din jurul său, întrucât ştia că respectivele 
sentimente erau ale lui. Nu făcuseră parte din vis, fuseseră 
mai degrabă propriile sale reacţii la vis, poate nici măcar la 
ce trebuia să însemne visul. 

— Oamenii din clădire se uitau la noi, cei strânşi în jurul 
pomului, ne arătau cu degetul şi râdeau, îi auzeam cum ne 
ridiculizează că ne-am lăsat prostiţi să ne adunăm acolo şi 
să mâncăm fructe, când am putea să experimentăm viaţa, 
dac-am trece râul şi ne-am alătura lor. Hai şi voi la 
petrecere. 

— Da, murmură Obring tăios. 

— l-am văzut pe mulţi dintre cei ce gustaseră fructele că le 
aruncă pe iarbă şi pornesc spre apă ca s-o traverseze şi să 
ajungă la clădire, iar mulţi dintre cei care nici nu le 
gustaseră sau nici măcar nu se apropiaseră de pom se 
îndreptau, şi ei, către petrecerea aceea fără sfârşit. Unii s- 
au înecat în râu, au fost purtaţi în aval, dar mulţi au reuşit 
să ajungă pe malul celălalt, uzi leoarcă, şi-au intrat în 
clădire. I-am văzut venind la ferestre, arătând spre noi şi 
râzând. Totuşi, nu eram supărat pe ei, pentru că vedeam 
ceva ce nu văzusem înainte. Râul era murdar, înţelegeţi? în 
el pluteau deşeuri. Toate gunoaiele unui oraş nepretenţios 
curgeau în aval şi, când oamenii ieşeau din apă, de pe ei se 
scurgeau gunoaie, când ajungeau la petrecere miroseau ca 
ele, iar în clădire toţi erau plini de nămol din râu şi 
duhoarea era de nedescris. Şi, când te uitai în clădire, 
vedeai că nimănui nu-i plăcea să stea în apropierea altuia, 
din cauza jegului şi-a putorii. Se adunaseră de scurtă 
vreme, dar hainele scârboase îi obligau să stea la distanţă 
unii de alţii. Totuşi, nimeni nu părea să-şi dea seama - toţi 
se arătau nerăbdători să treacă râul şi să meargă la 
petrecere. Se temeau să nu fie refuzaţi, dacă mai stau mult 
pe gânduri şi n-ajung acolo imediat. 

Volemak se îndreptă de spate şi se propti de bolovanul pe 
care stătea. 


— Asta a fost tot. Numai că şi la sfârşit m-am pomenit că-i 
caut pe Elemak şi Mebbekew, sperând să mi se alăture 
lângă pom. Pentru că eu tot ţineam în mână fructul, încă-i 
mai simţeam gustul. Şi era tot delicios şi perfect, nu pălise; 
fiecare înghiţitură era mai bună decât cea de dinainte şi 
voiam ca întreaga mea familie şi toţi prietenii mei să guste 
din el. Să facă parte din viaţa aceea. Atunci am ştiut că mă 
trezesc - ştiţi cum e în vis - şi mi-am zis, încă mai pot gusta 
din fruct. Încă-l mai simt în mână. Ce frumos - acum îl voi 
putea duce lui Elya şi Mebbekew şi vor gusta şi ei, pentru 
că, dacă încearcă o dată, ni se vor alătura nouă, celor de 
lângă pom. Pe urmă m-am trezit de-a binelea şi m-am 
pomenit că n-aveam nimic în mâini, iar lângă mine doarme 
Rasa şi visează propriul ei vis, deci nici ea nu gustase. Nafai 
şi Issib erau în corturile lor, aşa că-n realitate nu se 
petrecuse nimic. 

Volemak se aplecă din nou în faţă. 


— Însă eu mai simţeam gustul fructului. Îl simt şi acum. 
De-asta a trebuit să vă povestesc visul. Deşi Sufletul 
Suprem neagă că mi l-ar fi trimis, mi s-a părut mai real, mai 
adevărat decât orice alt vis de-al meu. Nu mi s-a părut - mi 
se pare - mai real decât realitatea şi, în timp ce mâneam 
fructul, eram mai viu decât am fost vreodată în viaţa mea. 
Aţi înţeles ceva? 

— Da, Volya, răspunse Rasa. Mai mult decât îţi imaginezi. 

Se auzi un murmur general de aprobare şi Volemak 
observă, aruncând o privire de jur împrejur, că majoritatea 
căzuseră pe gânduri şi mulţi erau emoţionaţi - poate mai 
ales de sentimentele lui Volemak decât de povestea propriu- 
zisă a visului, dar măcar erau impresionați. Făcuse ce-i 
stătuse în putinţă ca să-şi împărtăşească experienţa. 

— De fapt, mie mi s-a făcut şi mai foame, spuse Doi. Atâta 
s-a vorbit despre fructe şi celelalte... 

— Şi gunoaiele din râu. Mmm! spuse Kokor. Ce-avem la 
cină? 

Râseră. Atmosfera sobră dispăruse. Totuşi, Volemak nu 
putea să se supere. N-avea cum să le ceară să-şi petreacă 
restul vieţii transformați de visul său. 

Dar visul tot înseamnă ceva. Chiar dacă n-a venit de la 
Sufletul Suprem, e adevărat şi important şi nu-l voi uita 
niciodată. Iar, dacă-l voi uita, voi fi cu atât mai sărac. 

Cei care pregătiseră cina se ridicară să verifice mâncarea 
şi începură s-o servească. Rasa veni, se aşeză lângă 
Volemak şi-l luă pe după umeri. Volemak îl căută pe Issib din 
priviri şi zări urme de lacrimi pe obrazul lui, iar Nafai şi 
Luet mergeau braţ la braţ, mai gânditori şi mai tandri unul 
cu altul - atât de bine, atât de potriviţi unul pentru celălalt. 
Pe cei mai mulţi dintre ceilalţi, Volemak nici nu-i cunoştea. 
Instinctiv, nu-i luă în seamă, căutându-i pe Mebbekew şi 
Elemak. Când îi găsi, se miră, pentru că nu păreau nici 
impresionați, nici nervoşi. De fapt, dacă Volemak ar fi putut 
da un nume expresiei de pe feţele lor, ar fi numit-o teamă. 
Cum era posibil să-i fi ascultat visul şi să se teamă? 


— Ne pregăteşte ceva pentru mai târziu, şopti Mebbekew. 
Toată povestea cu visul, cu noi separați de familie - are de 
gând să ne dezmoştenească pe amândoi. 

— Of, ţine-ţi gura! îl certă Elemak. Pur şi simplu ne anunţă 
că ştie ce s-a-ntâmplat în deşert şi n-o să facă mare caz, dar 
ştie. Aşa că probabil ăsta-i sfârşitul - dacă unul din noi nu 
cumva face vreo prostie. 

Meb îl privi tăios. 

— Din câte-mi amintesc, tu l-ai ameninţat cu arma pe 
Nafai în deşert, nu eu. Aşa că hai să nu-i arătăm pe alţii cu 
degetul şi să-i facem proşti. 

— Eu îmi amintesc un incident mai recent, ripostă Elemak. 

— La care tu ai fost singurul martor. Nici măcar dragul de 
Nafai nu ştie de el şi, în realitate, nici nu-i adevărat, l-ai 
inventat tu, nătărău jalnic ce eşti. 

Elemak ignoră epitetul. 

— Sper că n-o s-arăt niciodată aşa de penibil ca tata atunci 
când a plâns în faţa tuturor din cauza unui vis. 

— Da, toţi sunt proşti, în afară de Elemak. Eşti aşa de 
deştept, că te pârţâi pe nas. 

Lui Elemak nu-i venea să creadă cât de scârbos de 
copilăros putea fi Meb. 

— N-am trecut de doisprezece ani, Meb? încă ne mai plac 
poezioarele în care „băşinos” rimează cu „mintos”? 

— “Tocmai asta-i ironia, tâăntălău cu cap mare ce eşti! zise 
Meb cu glasul lui cel mai fermecător. Numai tu eşti atât de 
mintos, că nu pricepi ironiile. Nu-i de mirare că-i crezi pe 
toţi din jur proşti - nu pricepi niciodată ce spun, aşa că-ţi 
închipui că nu vorbesc limpede. Dă-mi voie să-ţi dezvălui un 
secret pe care-l ştie toată tabăra, Elya, fratele meu 
preferat. Te-oi fi pricepând tu să traversezi deşertul fără să 
mori, dar e singurul lucru pe care îl ştii cu adevărat. Până şi 
Eiadh glumeşte cu celelalte femei că termini atât de 
repede, încât nici n-are timp să-şi dea seama c-ai început. 
Habar n-ai să satisfaci o femeie. Şi, Elya, află de la mine, 
toate sunt foarte uşor de satisfăcut. 


Elemak nu dădu importanţă jignirilor şi insinuărilor. Ştia 
de ce-i în stare Meb când e iritat. În copilăria lor, îl bătea 
când se comporta aşa - până când şi-a dat seama că exact 
asta voia Mebbekew. De parcă nu-i păsa de durere câtă 
vreme îl vedea pe Elemak cum se înfurie şi se înroşeşte la 
faţă, transpirând, cu mâinile roşii de cum îl pocnise peste 
oase. Pentru că Meb ştia atunci că el deţine controlul. 

Aşa că Elemak nu se lăsă provocat. Se îndepărtă de el şi se 
alătură celor care-şi primeau cina lângă foc. Eiadh servea 
din oală - nu fusese timp pentru gătit iepurele, deci singura 
carne era pastrama, însă Rasa avusese grijă să pună o 
mulţime de condimente, aşa că în seara asta supa va avea, 
cât de cât, aromă. lar Eiadh arăta atât de frumoasă 
turnând-o în boluri cu polonicul, încât Elemak se umplu de 
dorinţă pentru ea. Ştia bine că Elemak minte - Eiadh nu 
avea de ce să se plângă despre felul în care făceau dragoste 
- iar dacă nu purta un copil în pântece încă, îl va purta în 
curând. Gândul avu un gust dulce pentru Elemak. Asta am 
căutat în toate călătoriile mele. Iar dacă la asta s-a referit 
Tata când a vorbit despre pomul vieţii - să iei parte la 
marea misiune a dragostei şi-a sexului, a naşterii, a vieţii şi 
a morţii - atunci Elemak gustase într-adevăr din fructului 
pomului aceluia şi era delicios, mai bun decât orice altceva 
îi oferea viaţa. Aşadar, dacă Tata credea că Elemak se 
ruşina că nu s-a dus la pom în visul Tatălui său, atunci urma 
să fie dezamăgit, pentru că Elemak mersese deja la copac şi 
nu trebuia să-i arate Tata drumul. 

După cină, Nafai şi Luet se îndreptară spre cortul cu 
Catalogul. S-ar fi dus înainte de mâncare, atât de 
nerăbdători erau, dar ştiau că mai târziu nu vor mai 
rămâne resturi pentru o gustare. Trebuiau să mănânce 
când se servea masa. Aşa că acum, la lăsarea întunericului, 
traseră uşa cortului şi intrară - având surpriza să-i 
găsească pe Issib şi Hushidh acolo, amândoi cu mâinile pe 
Catalog. 

— Îmi pare rău, spuse Luet. 


— Hai şi voi, îi invită Hushidh. Cerem o explicaţie a visului. 

Luet şi Nafai râseră. 

— Deşi înţelesul lui e foarte clar? 

— Deci Tata v-a povestit şi vouă, rosti Issib. Păi, să zicem c- 
are dreptate - e un fel de lecţie de morală generală despre 
îngrijirea familiei şi despre renunţarea la distracţie şi toate 
celelalte - aşa cum sunt cărţile pentru copii care să-i înveţe 
să fie cuminţi. 

— Dar, spuse Nafai. 

— Dar de ce acum? De ce nouă? întrebă Issib. Iată 
întrebarea pe care-o punem noi. 

— Nu uita că ela văzut ceea ce-am văzut noi, ceilalţi, 
interveni Luet. Ceea ce-a văzut generalul Moozh. 

— Adică? se miră Issib. 

— El n-a fost aici, le reaminti Hushidh. Încă nu i-am 
povestit - despre visul meu. 

— Am avut vise, zise Luet. Şi, cu toate că visele noastre 
erau diferite, aveau ceva în comun. Am văzut toţi nişte 
creaturi zburătoare păroase - eu am crezut că sunt îngeri, 
deşi nu păreau extrem de drăguţi. lar Sufletul Suprem ne-a 
spus că generalul Moozh le-a văzut şi el - pe-ale lui Hushidh 
şi pe ale tatălui meu. Le-a văzut şi mama noastră, femeia 
numită Sete, care a împiedicat-o pe Hushidh să se mărite cu 
generalul. Şi cele de la sol, de asemenea... 

Hushidh zise: 

— Le-am văzut pe cele asemănătoare cu şobolanii 
mâncând... copiii cuiva. Sau încercând să-i mănânce. 

— lar visul Tatei face parte din toate astea, conchise Luet, 
pentru că, deşi e diferit, e tot cu şobolani şi îngeri. Mai 
ţineţi minte când a spus c-a văzut pe cineva zburând şi paşi 
iuți pe pământ? Ştia şi el că simt oameni. 

— Îmi amintesc acum, rosti Issib. Dar a trecut repede 
peste partea asta. 

— Nu şi-a dat seama că era semnul, explică Luet. Dar 
semnul a ce anume? 

— Că visul n-a venit de la Sufletul Suprem. 


— Dar ne zisese deja. Ii spusese Sufletul Suprem. 

— Atunci, de la cine a venit? întrebă Nafai. Nu i-a dezvăluit 
Sufletul Suprem? 

— De la Păstrătorul Pământului, răspunse Luet. 

— Cine-i ăsta? se miră Issib. 

— Cel pentru care Sufletul Suprem vrea să ne întoarcem 
pe Pământ, ca să-l vedem. Ele cel pe care mergem înapoi 
cu toţii să-l vedem. Nu înţelegi? Păstrătorul Pământului ne 
cheamă în visele noastre, unul câte unul, şi ne spune 
diverse lucruri. lar ce s-a întâmplat în visul Tatei este 
important, pentru că vine cu adevărat de la Păstrător. Dac- 
am reuşi să-i dăm de capăt şi să-l înţelegem... 

— Dar ceva ce vine de pe Pământ... ar trebui să 
călătorească mai iute decât lumina, spuse Issib. Nimic n-o 
poate depăşi. 

— Sau a trimis visele acum o sută de ani, cu viteza luminii, 
sugeră Nafai. 

— A trimis vise oamenilor care nici nu se născuseră încă? 
întrebă Luet. Am crezut c-ai renunţat la ideea asta. 

— Eu tot cred că visele plutesc undeva... în aer, zise Nafai. 
Şi va avea parte de el acela dintre noi care se-ntâmplă să 
doarmă atunci când apare visul. 

— Nu-i posibil, spuse Hushidh. Visul meu a fost prea 
limpede. 

— Poate c-ai introdus informaţiile de la Păstrător în 
propriul tău vis, sugeră Nafai. E posibil. 

— Nu, nu e. Visul meu a fost dintr-o bucată. Dac-o parte 
din el a venit de la Păstrătorul Pământului, atunci tot visul a 
fost de la el. lar Păstrătorul mă cunoştea. Vă daţi seama ce- 
nseamnă asta? Mă cunoştea şi ştia... totul. 

Peste cei patru se lăsă o clipă de linişte. 

— Poate că Păstrătorul trimite asemenea vise numai celor 
sortiţi de el să se-ntoarcă, spuse Issib. 

— Sper să te înşeli, zise Nafai. Pentru că eu încă n-am avut 
un astfel de vis. N-am văzut şobolanii şi îngerii. 

— Nici eu, recunoscu Issib. Mă gândeam că, poate... 


— Dar tu ai apărut în visul meu, adăugă Hushidh, şi dacă 
Păstrătorul mă cheamă la el, atunci te vrea şi pe tine. 

— În plus, am apărut amândoi în visul Tatei, completă şi 
Nafai. De-asta trebuie să aflăm ce-nseamnă. E clar că nu ne 
îndeamnă doar să facem bine. De fapt, dacă numai atât a 
vrut, să ne transmită visul, a dat-o în bară, pentru că i-a 
înfuriat pe Elemak şi pe Mebbekew când au ieşit în evidenţă 
pentru c-au refuzat să meargă la pom. 

— Aşa că hai, spuse Issib. Atingeţi Catalogul şi-ntrebaţi. 

Braţul mai lung al scaunului lui Issib întinse Catalogul 
pentru ca el să pună mâna pe el; ceilalţi se apropiară şi-l 
atinseră şi ei. Îl atinseră şi-i puseră întrebări, în mod 
repetat, în tăcere, în gând... 

— Nu, rosti Issib, nu se întâmplă nimic. Nu merge-aşa. 
Trebuie să ne exprimăm clar. 

— Atunci, vorbeşte în numele nostru. Pune întrebarea în 
numele tuturor. 

Cu mâinile pe catalog, Issib dădu glas întrebării. 
Aşteptară. O rosti din nou. Aşteptară din nou. Nimic. 

— Hai, stărui Nafai. Am făcut tot ce ne-ai cerut. Chiar dacă 
nu ne poţi zice decât că eşti la fel de nedumerit ca noi, 
spune-ne măcar atât. 

Vocea Catalogului se auzi imediat: 

— Sunt la fel de nedumerit ca voi. 

— Şi de ce nu ne-ai zis de la bun început? întrebă Issib 
dezgustat. 

— Pentru că nu m-aţi întrebat ce cred eu, m-aţi întrebat ce 
înseamnă. Am încercat să-mi dau seama. N-am reuşit. 

— Vrei să spui că încă n-ai reuşit, sublinie Nafai. 

— Vreau să spun că nu pot să-mi dau seama, insistă 
Catalogul. Nu am destule informaţii. Nu pot intui ca voi, 
oamenii. Mintea mea e prea simplă şi directă. Nu-mi cereţi 
să fac mai mult decât sunt capabil. Ştiu tot ce se poate şti 
din observaţii, dar nu pot ghici ce anume încearcă să facă 
Păstrătorul Pământului, iar voi mă extenuaţi când îmi 
solicitaţi să încerc aşa ceva. 


— În regulă, replică Luet. Ne pare rău. Dar, dacă afli 
ceva... 

— Vă voi spune, dacă voi considera că se cuvine să aflaţi. 

— Spune-ne şi dacă nu vei considera, ceru Issib. 

Însă vocea Catalogului nu se mai auzi. 

— Relaţia cu Sufletul Suprem poate fi extrem de 
enervantă, spuse Nafai. 

— Vorbeşte respectuos despre ea, îi atrase atenţia 
Hushidh, poate va fi mai cooperantă cu tine. 

— Arată-i prea mult respect şi computerul va începe să 
creadă că-i chiar un zeu, rosti Issib. Atunci să vezi ce greu o 
să fie să lucrezi cu el. 

— Hai la culcare, îi spuse Luet lui Nafai. Mai vorbim 
despre asta şi mâine, dar la noapte avem nevoie de somn. 

Nafai nu avu nevoie de prea multe îndemnuri ca s-o 
urmeze în cort, lăsându-i pe Hushidh şi pe Issib singuri. 

Cei doi stătură în tăcere o vreme. Issib simţi stânjeneala 
de parcă ar fi fost fum ridicându-se în aer; îi era greu să 
respire. Visul Tatei era motivul care-i adusese aici, ca să 
stea de vorbă cu Sufletul Suprem, prin intermediul 
Catalogului. Era uşor să-i arate lui Hushidh cât de la 
îndemână îi era să lucreze cu Catalogul; avea încredere în 
sine când era vorba de Catalog, chiar atunci când Sufletul 
Suprem era el însuşi confuz şi nu putea răspunde pe loc. 
Dar acum nu era nici un Catalog între ei - stătea tăcut în 
cutia lui, acolo unde îl aşezase Nafai, şi rămăseseră numai 
ei doi, Hushidh şi Issib. Trebuiau să devină soţ şi soţie, însă 
Issib habar n-avea ce să-i spună. 

— Te-am visat, zise Hushidh. 

Ah! Fusese ea cea dintâi! Imediat, nevoia de a vorbi, până 
atunci înăbuşită, aduse vorbe pe buzele lui Issib: 

— Şi te-ai trezit ţipând? 

Nu, a spus o prostie. Dar o spusese şi, da, ea zâmbea. Ştia 
că e o glumă, nu trebuia să se simtă stânjenit. 

— Am visat că zburai, povesti Hushidh. 


— Zbor foarte mult. Dar în visele altora. Sper că nu te 
deranjează. 

Ea râse. 

Issib ar fi trebuit să mai adauge ceva, ceva serios, ştia că 
ea duce greul conversaţiei - spunea lucruri serioase, pe 
când el le devia cu glume. Era bine să procedeze aşa ca să 
se simtă în largul lor unul cu altul, dar îi şi îndepărta de 
chestiile importante pe care Hushidh încerca să le aducă în 
discuţie. Issib ştia că trebuie s-o ajute să le rostească, dar 
nu-i trecea prin cap care ar fi acelea, în aceste momente, 
când stătea singur cu ea în cortul Catalogului. Numai că el 
ştia că se teme, pentru că ea avea nevoie de un soţ, iar soţul 
avea să fie el, însă el habar n-avea dacă poate face cu ea 
oricare dintre lucrurile pe care le face un bărbat cu o 
femeie. Putea vorbi, desigur, iar pe Hushidh o cunoştea 
destul de bine ca să ştie că-i place să vorbească, dacă te 
cunoaşte - o auzise vorbind cu pasiune la ore, dar şi în 
conversațiile particulare la care trăsese cu urechea. Deci 
probabil că vor fi în stare să poarte o discuţie, doar că 
pentru asta nu era nevoie să se căsătorească, nu? Ce fel de 
tată voi fi? Treci imediat aici, fiule, altfel, te zdrobesc cu 
scaunul! 

Ca să nu mai pomenească de faptul că, în primul rând, nu 
ştia cum va ajunge să fie tată. Da, îşi lămurise aspectele 
teoretice în minte, dar nu-şi putea imagina că o femeie ar 
vrea să le pună în practică şi să ducă treaba la capăt. Asta 
era întrebarea grea, la care nu se putea convinge să 
răspundă. Uite scenariul pentru făcut copii - ai vrea să joci 
rolul principal? Singurul dezavantaj e că tu va trebui să le 
faci pe toate, în vreme ce eu voi sta întins pe spate fără să-ţi 
ofer nici un fel de plăcere; după aceea vei naşte copii fără 
ca eu să te ajut deloc, iar la urmă, când vom îmbătrâni, va 
trebui să mă îngrijeşti până mor, dar pentru tine nu va fi 
mare lucru, fiindcă oricum mă vei fi îngrijit toată viaţa, din 
moment ce, odată ce mă însor, toţi se vor aştepta să nu mă 
mai descurc de unul singur şi atunci tu vei fi cea care va 


face treburile scârboase, de la tine se vor aştepta să-mi 
primeşti sămânţa şi pe urmă să-mi porţi copiii în pântece şi 
nu-mi vine în minte ce cuvinte să rostesc ca să te conving să 
faci astea. 

În liniştea care se lăsase, Hushidh îl privi fix: 

— Respiri îngreunat, îi spuse. 

— Da? 

— E din cauza emoţiei sau pentru că ţi-e la fel de teamă ca 
şi mie? 

Da. Mi-e şi mai frică decât ţie. 

— Emoţia e de vină. 

Nu era prea multă lumină în cort, dar nici întuneric nu 
era. Issib o văzu luând o hotărâre, apoi ducând mâna sub 
bluză şi lucrând cu degetele, iar când o scoase, constată că 
sânii i se mişcau liberi pe sub haină. Pentru că ea făcuse 
asta, lui i se făcu şi mai frică, dar parcă simţi şi o urmă de 
dorinţă, fiindcă nici o femeie nu mai făcuse aşa ceva în faţa 
lui şi în nici un caz pentru el, special ca s-o vadă. Numai că 
acum el ar fi trebuit să facă ceva şi habar n-avea ce. 

— Nu sunt prea pricepută, mărturisi Hushidh. 

La ce? vru el să întrebe, dar se răzgândi, pentru că 
înţelese exact ce voia să spună şi nu era momentul potrivit 
să glumească. 

— Dar m-am gândit c-ar trebui să facem un fel de 
experiment, spuse Hushidh. Înainte de-a lua o hotărâre. Să 
vedem dac-ai putea să fii atras de mine. 

— Aş putea. 

— Şi dac-ai putea să-mi oferi ceva, adăugă ea. Ar fi mai 
bine, dacă ne-ar plăcea amândurora, nu crezi? 

Vorbea foarte pragmatic. Totuşi, după tremurul din glasul 
ei, intui că nu era deloc pragmatică. Şi, pentru prima oară, 
îi trecu prin cap că probabil ea nu se considera o femeie 
frumoasă. Nu era genul după care să jinduiască la şcoală pe 
ascuns tinerii; acum Issib se gândi că poate ea ştie lucrul 
acesta foarte bine, probabil e conştientă de el şi se temea 
că el nu o doreşte în aceeaşi măsură în care îi era frică lui 


că nu-i va putea oferi nici o plăcere. Îi punea pe picior de 
egalitate. Şi, în loc să se îngrijoreze că o va dezgusta, ar 
putea să se gândească la ce anume i-ar plăcea. 

Hushidh se apropie de el. 

— Am întrebat-o pe sora mea, Luet, ce anume crede ea că 
mi-ai putea face tu mie din ce le fac bărbaţii femeilor. 

Se propti cu mâinile de braţele scaunului. Cobori dreapta 
pe piciorul lui. Pe piciorul lui slăbănog; Issib se întrebă ce 
simţea ea atingându-i coapsa care n-avea deloc muşchi. 
Apoi ea se aplecă şi mai aproape şi el simţi că-l atinge cu 
bluza. 

— A zis c-ai putea încheia nasturii. 

— Da, rosti el. 

Cu greu, dar învățase să încheie şi să descheie nasturi. 

— lar eu am presupus că-i poţi şi desface. 

Abia atunci îşi dădu seama că Hushidh îi făcea o invitaţie. 

— Un experiment, rosti el. 

— Un examen la jumătatea trimestrului, despre cum se 
deschid şi se închid nasturii, cu o întrebare suplimentară 
mai târziu, pentru credit. 

Issib ridică mâna - vai, ce greu îi era - o ridică şi apucă 
nasturele de sus al bluzei. Poziţia era proastă, trebuia să 
lucreze cu dosul mâinii. 

— Nu-i prea bun unghiul, nu-i aşa? întrebă Hushidh. 

Îşi mută mâna dreaptă pe cealaltă coapsă a lui, apoi mai 
sus, şi se aplecă spre el. Acum el îşi folosi ambele mâini, iar 
descheiatul nasturilor se dovedi foarte uşor, deşi până 
atunci nu mai desfăcuse hainele nimănui, îşi zise că-i va 
prinde bine deprinderea asta când copiii lui încă nu vor fi 
învăţat să se îmbrace singuri. 

— Poate că la al doilea te descurci mai repede, spuse 
Hushidh. 

Aşa şi făcu. În timp ce desfăcea nasturii, se frecă cu 
mâinile de sânii ei. Visase, zi şi noapte, să atingă sânii unei 
femei, dar crezuse întotdeauna că va rămâne un vis. lar 
acum, în timp ce el desfăcea fiecare nasture, Hushidh se 


ridica tot mai sus, pentru ca el să ajungă la următorul 
nasture de mai jos, iar sânii ei se apropiau tot mai mult de 
faţa lui, până când, întorcând puţin capul, Issib ar ajunge 
să-i sărute pielea. 

Degetele lui desfăcură şi ultimul nasture, iar cele două 
părţi ale bluzei căzură. Nu pot, nu pot, îşi repetă el, dar tot 
îşi întoarse capul şi-o sărută. Pielea era puţin transpirată, 
moale şi fină, nu ca aceea înăsprită de vreme - nu ca 
propriile lui mâini, oricât de netede ar fi fost ele, nici ca 
obrazul mamei sale, pe care-l sărutase nu o dată; era un soi 
de piele pe care buzele lui n-o mai atinseseră niciodată. O 
sărută din nou. 

— Nu primeşti decât o notă medie pentru deschis nasturii 
şi bluza, zise Hushidh, dar efortul tău suplimentar e 
promiţător. Nu trebuie să fii întotdeauna aşa de blând. 

— Să ştii că sunt cât de dur, de brutal şi de bărbat vreau. 

— Atunci, e bine. N-ai cum să greşeşti, să ştii. Câtă vreme 
ştiu c-o faci pentru că vrei. 

— Vreau, spuse el. Apoi, dându-şi seama că Hushidh avea 
nevoie s-audă asta, adăugă: vreau foarte mult. Eşti atât 
de... perfectă. 

Hushidh se strâmbă puţin. 

— Exact cum mi-am închipuit. Ca un vis. 

Apoi ea-şi mişcă mâna şi-l încercă să vadă cum 
reacţionează şi, deşi prima lui reacţie fu să se-ascundă, să 
se retragă, măcar de această dată i se întâmplă şi lui să se 
bucure că nu se putea mişca atât de repede, pentru că ea 
trebuia să ştie şi că era excitat. 

— Cred că experimentul a reuşit, ce părere ai? întrebă 
Hushidh. 

— Asta-nseamnă că vrei să m-opresc? 

— Nu. Dar în orice moment poate intra cineva-n cort. 

Hushidh se retrase şi-şi închise bluza, însă gâfâia. O auzea, 
în ciuda gâfâiturilor lui. 

— Pentru mine, am exersat cam mult, spuse Issib. 

— Sper să te extenuez. 


— Doar dacă te-nsori cu mine. 

— Am crezut că nu mă mai ceri niciodată. 

— Vrei? 

— Mâine-i destul de repede? 

— Nu. Nu cred. 

— Atunci, poate c-ar trebui să merg să-i aduc pe părinţii 
tăi. 

Hushidh îşi încheiase deja toţi nasturii de la bluză. Se 
ridică şi plecă din cort. De-abia atunci îşi dădu el seama că, 
indiferent ce fel de lenjerie îi strânsese sânii înainte, acum 
zăcea în mijlocul covorului, o grămăjoară albă. Duse mâna 
dreaptă la comenzi, ridică de jos lenjeria cu braţul lung al 
scaunului, apoi o apropie de el. Văzu cum era făcută şi-şi 
zise că e ingenioasă, dar în acelaşi timp respinse senzaţia 
de elastic care strânge sânii unei femei atât de aproape de 
corp tot timpul. Poate că femeile poartă asemenea lenjerie 
numai când călăresc cămile. Ar fi trist să fie constrânse aşa 
tot timpul. Mai ales pentru el, îi plăcuse foarte mult cum se 
mişcase trupul lui Hushidh pe sub bluză când îşi scosese 
obiectul respectiv. 

Comandă scaunului s-o aşeze în cutia mică de sub el; 
obiectul îl ascultă. La timp - Hushidh se întoarse imediat cu 
Mama şi Iata. 

— Nu pot să mă plâng că s-a-ntâmplat prea brusc, spuse 
Tata. Ne-aşteptam şi speram să se-ntâmple cât de curând. 

— Vrei să-i adunăm pe toţi pentru ceremonie? întrebă 
Mama. 

Şi să petreacă toţi jumătate de oră ba plictisiţi de ea, ba 
curioşi cum se vor descurca Hushidh şi Issib cu sexul? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Issib. Toţi oamenii importanţi 
sunt aici. 

— Păcat! spuse Hushidh. l-am chemat pe Luet şi pe Nafai 
să vină imediat ce-i anunţă pe Zdorab şi pe Shedemei 
despre cum vom dormi. 

Issib nu se gândise la asta - Hushidh împărțea cortul cu 
Shedemei, precum el cu Zdorab. Cei doi vor fi uniţi cu forţa 


înainte de-a fi pregătiţi şi... 

— Nu-ţi face griji, îi zise Tata. Zdorab o să doarmă aici, 
lângă Catalog, iar Shedemei o să rămână unde e. Hushidh o 
să se mute cu tine, deoarece cortul tău e deja... echipat. 

Echipat cu latrină particulară, vase pentru buretele de 
baie, pat cu saltea cu bule de aer, ca să nu-l doară corpul. 
lar dimineaţa va trebui să-şi golească băşica şi intestinele şi 
va spune „Shuya, draga mea, vrei să-mi aduci plosca şi 
oliţa? Şi pe-urmă să cureţi după mine, aşa, draga de tine...” 

— lar Nafai şi Zdorab o să vină de dimineaţă, ca să te-ajute 
să te pregăteşti pentru ziua de mâine, anunţă Tata. 

— Şi să mă-nveţe pe mine cum s-o fac, adăugă Hushidh. 
Issib, asta nu va fi o barieră între noi, dacă e să fii soţul 
meu. Refuz să mă deranjeze atâta lucru, iar tu trebuie să 
refuzi să te deranjeze pe tine. 

Uşor de zis, greu de făcut, îşi zise Issib, dar încuviinţă în 
tăcere, sperând că vorbele ei se vor adeveri. 

Ceremonia dură numai câteva momente, odată ce veniră 
Nafai şi Luet. Nafai stătu lângă Issib, iar Luet, lângă 
Hushidh, în vreme ce Mama şi Iata rostiră pe rând părţi din 
ceremonie. Era ritualul de căsătorie al femeilor care se 
practica în Basilica, aşa că Tata trebui ajutat din când în 
când să spună cuvintele corecte, dar şi asta făcea parte din 
ceremonie sau aşa părea, ca Iata să repete cuvintele pe 
care Mama tocmai le rostise, cu atâta blândeţe, ca să i le 
reamintească. Într-un sfârşit, s-a terminat, iar Rasa le-a unit 
celor doi mâinile. Hushidh s-a aplecat spre Issib şi l-a 
sărutat. Era prima oară când buzele lui le atingeau pe ale 
ei, iar el se arătă foarte mirat. Dar îi şi plăcu mult şi, în plus, 
în timpul sărutului, când ea se aplecase lângă scaun ca să-l 
sărute, îl apăsase cu sânii pe braţ, iar el nu voia decât ca 
toată lumea să-i lase în pace ca să vadă cum se desfăşoară 
şi restul experimentului. 

Mai trecu o jumătate de oră de glume şi tachinări din 
partea lui Nafai şi Luet, dar până la urmă rămaseră singuri 
în cortul lui Issib şi reluară experimentul de unde îl 


întrerupseseră. După ce Hushidh se dezbrăcă, îl ridică din 
scaun pe Issib - el ştia că ea se miră de cât de uşor e el, deşi 
Nafai o asigurase, fără îndoială, că nu va avea probleme să-l 
ridice, chiar dacă era înalt. Îl dezbrăcă, apoi îi trase trupul 
alături de al ei, pentru ca şi el să-i ofere tot atât cât îi oferea 
ea lui. Issib crezu că nu va putea suporta intensitatea 
sentimentelor când văzu câtă plăcere îi provoca şi simţi 
plăcerea pe care i-o dăruia ea; trupul său se eliberă 
aproape în clipa în care ea se lăsă pe el. Dar şi îi plăcu, 
pentru că ea tot nu-i dădu drumul, se undui deasupra lui şi 
îl sărută, iar el o sărută pe obraz, pe umăr, pe piept, pe 
braţ, pe orice parte a corpului care ajungea la buzele lui; 
iar când putu, o cuprinse cu braţele, pentru ca atunci când 
ea se urcă pe el să-i simtă mâinile pe spate, pe coapse; 
tandru, fragil, incapabil de ceva - dar prezent. Era oare 
suficient pentru ea? Se putea bucura de el în mod repetat, 
de-acum înainte? 

Apoi, în loc să se frământe, îi trecu prin cap s-o întrebe: 

— Da, îi răspunse ea. Ai terminat, aşadar? 

— Cel puţin prima oară. Sper că nu te-a durut prea tare. 

— Numai puţin, recunoscu ea. Luet mi-a spus că nu 
trebuie să m-aştept să fiu copleşită prima oară. 

— Cât de necopleşită ai fost? 

— N-am fost copleşită. Dar nici nesatisfăcută n-am fost. Aş 
zice că-n noaptea nunţii am fost satisfăcută bine şi temeinic 
şi de-abia aştept să ne copleşim unul pe altul din nou, ca să 
vedem cât de bine poate să fie. 

— Ce-ai zice imediat ce ne trezim mâine-dimineaţă? 
Întrebă Issib. 

— Poate, răspunse ea. Dar să nu fii surprins, dacă te scoli 
şi te pomeneşti că se profită de tine-n toiul nopții. 

— Te prefaci sau vorbeşti serios? 

— 'Tu te prefaci? 

— Nu. E cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. Mai ales 
pentru că... 

Hushidh aşteptă. 


— Pentru c-am crezut că n-o să se-ntâmple niciodată. 

— Dar s-a-ntâmplat. 

— Eu ţi-am răspuns, zise Issib. Acum e rândul tău. 

— Am crezut că poate va trebui să mă prefac şi m-aş fi 
prefăcut, dac-ar fi trebuit, pentru că ştiu că mariajului 
nostru o să-i meargă bine vreme îndelungată - ştiu, 
deoarece am văzut în visul primit de la Păstrătorul 
Pământului. Aşa că, dac-ar fi trebuit să mă prefac ca să ne 
meargă bine de la început, aş fi făcut-o. 

— Aha. 

— Dar n-a fost nevoie. [i-am arătat ce-am simţit cu 
adevărat. N-a fost atât de bine cum o să ne fie altă dată, dar 
a fost bine. Tu ai fost foarte bun cu mine. Foarte delicat. 
Foarte blând. Foarte... 

— Iubitor? 

— Aşa ai vrut să fii? 

— Da, zise Issib. Asta am vrut cel mai mult. 

— Aha, zise Hushidh. 

Însă în clipa următoare el îşi dădu seama că ea nu rostise 
aha, ci lăsase să-i scape un sunet involuntar, iar în lumina 
slabă văzu că plânge şi se gândi că-i spusese exact lucrurile 
care trebuiau rostite, aşa cum şi ea îi spusese exact ce 
trebuie. 

În timp ce adormea, cu trupul lui Hushidh lipit de-al lui, cu 
braţul odihnindu-se pe ea, Issib îşi zise: „Am gustat fructul 
din visul Tatei. Nu atunci când ne-am împreunat, nu când 
trupul meu şi-a revărsat prima oară sămânţa în trupul unei 
femei, ci atunci când am lăsat-o să vadă temerile mele, 
recunoştinţa şi dragostea mea şi când ea m-a lăsat să le văd 
pe ale ei. Atunci am întins amândoi mâinile în sus şi-am 
muşcat prima oară din fructul acela, iar acum am aflat 
secretul din visul Tatălui, lucrul pe care nici el nu l-a înţeles, 
anume că nu poţi gusta fructul întinzându-te singur după el, 
ci numai culegându-l din pom pentru altcineva, aşa cum l-a 
cules Shuya pentru mine, iar eu, deşi crezusem că nu-i cu 
putinţă, l-am cules şi i l-am dat şi ei să-l guste.” 


5. CHIPUL PĂSTRĂTORULUI. 

Luet stătea şi se uita la babuini. Femela căreia ea îi spunea 
Rubyet din cauza unei cicatrice vineţii de pe spinare intrase 
în călduri şi era interesant de urmărit cum se întrec 
masculii între ei ca s-o posede. Cel mai impetuos, Yobar, 
care petrecea mult timp în tabără, printre oameni, se 
dovedea cel mai puţin eficient în a-i atrage atenţia lui 
Rubyet. De fapt, cu cât mai agresiv devenea, cu atât mai 
puţine reuşea. Îşi dădea pe faţă furia, bătând din picioare şi 
mârâind, chiar amenințând cu colții şi cu mâinile, încercând 
să-l intimideze pe unul din masculii care o curta pe Rubyet. 
De fiecare dată, cel pe care îl intimida renunţa foarte 
repede şi fugea de el, dar, în timp ce Yobar îşi hărţuia 
victima, de Rubyet se apropiau alţi masculi. Aşa că, atunci 
când Yobar se întorcea „victorios” la ea, îi găsea pe alţii 
înaintea lui şi toată piesa se juca de la început. 

Până la urmă, Yobar se înfurie de-a binelea şi începu să 
atace serios un mascul, muşcându-l şi zgâriindu-l. Era unul 
căruia Volemak îi spusese cândva Salo, pentru că mai 
demult se mânjise cu untură pe faţă furând mâncare de pe 
foc. Salo se potoli imediat, întorcându-se cu spatele la 
Yobar, care era prea nervos ca să-i mai accepte supunerea. 
Ceilalţi stăteau şi se uitau, poate amuzaţi, cum Yobar îşi 
pocnea şi-şi muşca victima. 

Într-un sfârşit, Salo reuşi să se elibereze, urlând şi 
scheunând în timp ce fugea de Yobar, care, tot turbat, îl 
urmări în ritm rapid, pocnindu-l de câte ori avea prilejul. 

Apoi Salo făcu un lucru nemaipomenit. Fugi ţintă la o 
femelă tânără pe nume Ploxy, mama unui pui cu care se 
juca el deseori, şi-i smulse micuțul din braţe. Ploxy ţipă o 
dată iritată, dar bebeluşul începu imediat să-şi manifeste 
bucuria şi să se agite - până când Yobar, nervos, apăru 
vijelios şi începu să-i care din nou pumni lui Salo. 

Însă, de data aceasta, puiul din braţele lui Salo începu să 
chirăie de spaimă. Ceilalţi masculi nu rămaseră cu mâinile 
în sân, ci se-agitară imediat. Ploxy se puse şi ea pe ţipat, 


urlând după ajutor, şi, în câteva momente, toată ceata de 
babuini se strânse-n jurul lui Yobar şi se apucară să-i tragă 
pumni şi să ţipe la el. Zăpăcit, înfricoşat, el încercă să- 
nşface puiul din mâinile lui Salo, crezând, poate, că, dac-ar 
ţine el odrasla, ceilalţi vor trece de partea lui. Însă Luet îşi 
dădu seama că nu-i va merge. Evident, în clipa când se 
întinse după micuţ, ceilalţi începură să-l lovească cu şi mai 
multă brutalitate şi, în cele din urmă, îl izgoniră din ceată, 
fugind după el. Câţiva masculi îl urmăriră o distanţă destul 
de mare, apoi rămaseră de pază în apropiere, ca să fie 
siguri că nu le dă târcoale. Luet se întrebă dacă nu cumva 
aceea avea să fie ultima încercare a lui Yobar de-a face 
parte din ceată. 

Pe urmă îl căută din ochi pe Salo în preajma lui Ploxy şi-a 
puiului, dar nu-l zări, deşi majoritatea babuinilor erau 
acolo, chiţăind şi ţopăind în sus şi-n jos sau manifestându-şi 
altfel starea de agitaţie. 

Salo însă era în nişte tufe, puţin mai sus de grosul cetei. O 
îndepărtase pe Rubyet de ceilalţi şi acum o călărea. Ea avea 
o expresie extrem de caraghioasă pe care, din când în când, 
o schimba cu una de plăcere - sau de exasperare - dându-şi 
ochii peste cap. Luet se întrebă dacă şi feţele oamenilor 
exprimau aceleaşi amestec bizar de senzaţii în situaţii 
similare... un fel de sentiment intens, care-ar putea 
însemna plăcere, dar şi perplexitate. 

În orice caz, Yobar, babuinul agresiv, fusese învins pentru 
totdeauna, poate chiar îşi pierduse locul în trib. Iar Salo, 
care nu era foarte masiv, deşi înfrânt în încăierarea aceea, 
câştigase şi bătălia, şi războiul. 

Toate, numai pentru că Salo smulsese un pui din braţele 
mamei. 

— Norocosul de Salo! remarcă Nafai. M-am întrebat cine- 
avea să câştige inima drăguţei de Rubyet. 

— A câştigat-o cu flori, spuse Luet. N-am avut de gând să 
stau aici atât de mult timp. 


— Nu te-am căutat ca să-ţi dau de lucru, zise Nafai, ci 
pentru că voiam să fiu cu tine. Până la cină, nici eu n-am 
nimic de făcut. Mi-am prins prada de dimineaţă devreme şi- 
am adus vânatul însângerat la picioarele perechii mele. 
Numai că ea era ocupată cu vomitatul şi nu mi-a dat 
răsplata obişnuită. 

— De parcă nu ştii că eu-s cea care se-mbolnăveşte tot 
timpul, replică Luet. Hushidh a râgâit o dată şi i-a trecut. 
Kokor se străduieşte să vomeze, dar pur şi simplu nu-i vine, 
aşa că nu primeşte consolarea la care se-aşteaptă, în vreme 
ce eu am parte de ea, deşi n-o vreau. 

— Cine-ar fi zis că tu, Hushidh şi Kokor vă veţi întrece în a 
aduce pe lume primul copil din colonie? 

— Un lucru bun pentru tine. O să ai pe cine să-mi smulgi 
din braţe, în caz de nevoie. 

Nafai nu văzuse strategia lui Salo, aşa că nu înţelese 
aluzia. 

— Salo - i-a smuls puiul lui Ploxy, îi explică Luet. 

— O, da, babuinii aşa fac deseori. Mi-a spus Shedemei. 
Masculii acceptaţi în trib pentru totdeauna se-mprietenesc 
cu un pui sau doi, iar puiul se ataşează de ei. Apoi, când se 
bat, înşfacă micuțul, care nu ţipă când îl ia-n braţe prietenul 
lui. Celălalt mascul nu-i prietenul lui, deci când îl atacă 
încontinuu puiul se sperie şi ţipă, aţâţând tot tribul 
împotriva bietului nătărău. 

— Aa, zise Luet, deci e ceva obişnuit. 

— Eu n-am mai văzut asta niciodată. le invidiez că tu l-ai 
văzut, iar eu nu. 

— Uite şi premiul, spuse Luet, arătând spre Salo, care încă 
nu terminase cu Rubyet. 

— Şi unde-i înfrântul? Fac pariu că-i Yobar. 

Luet arăta deja cu degetul şi, evident, iată-l pe Yobar 
năpăstuit, pradă uitării în depărtare, urmărind ceata, dar 
neîndrăznind să se apropie din cauza celor doi masculi care 
patrulau la jumătatea distanţei dintre el şi ceilalţi babuini. 


— Atunci, ai face bine să te-mprieteneşti cu puiul meu, 
spuse Luet. Altfel, n-o să te descurci niciodată în tribul pe 
care-l formăm. 

Nafai puse mâna pe stomacul lui Luet. 

— Mai trebuie să crească. 

— Eu n-am nici o problemă. Acum, zi, de ce-ai venit aici? 

Nafai o privi consternat. 

— N-ai ştiut că-s aici, pentru că n-a ştiut nimeni c-am 
coborât, aşa că n-ai venit să mă cauţi, ai venit aici ca să fii 
singur. 

Nafai dădu din umeri. 

— Prefer să stau cu tine. 

— Eşti atât de nerăbdător, spuse Luet. Sufletul Suprem 
ne-a spus deja că nu-i nici o grabă - nici măcar n-o să fie 
pregătită pentru noi la Vusadka, mulţi ani de acum încolo. 

— Nu putem rezista aici, deja-i tot mai greu să găsim 
vânat. Şi suntem prea aproape de valea colonizată de 
dincolo de munţi, la răsărit. 

— Nici ăsta nu-i principalul tău motiv de îngrijorare. Te 
scoate din minţi faptul că Păstrătorul Pământului nu ţi-a 
trimis un vis. 

— Asta nu mă deranjează deloc, protestă Nafai. Ceea ce 
mă deranjează-i că-mi tot scoţi ochii cu asta. Că tu, Shuya, 
Tata, Moozh şi Sete aţi văzut, cu toţii, îngeri şi şobolani, iar 
eu nu i-am văzut. Şi ce dacă, înseamnă că un computer care 
orbitează o planetă aflată la o sută şi ceva de ani-lumină 
depărtare m-a judecat cu un secol înainte de-a mă naşte şi- 
a hotărât că nu merit să primesc mica lui menajerie de vise 
curăţele? 

— Eşti cu-adevărat nervos, spuse Luet. 

— Vreau să fac ceva şi, dacă nu pot, atunci măcar vreau să 
ştiu ceva! strigă Nafai. M-am săturat să tot aştept, fără să 
se-ntâmple nimic. N-are rost să lucrez cu Catalogul, pentru 
că Zdorab şi Issib îl folosesc permanent şi ştiu mai bine 
decât mine cum funcţionează... 

— Dar tot ţie-ţi vorbeşte mai clar decât oricui altcuiva. 


— Adică, deşi nu-mi zice nimic, o face cu mai multă 
claritate. Grozav! 

— Şi eşti un vânător bun. Până şi Elemak spune lucrul 
ăsta. 

— Da, atât s-a găsit de făcut pentru mine - să omor. 

Luet întrezări peste chipul lui Nafai umbra amintirii morţii 
lui Gaballufix. 

— N-ai de gând să te ierţi niciodată? 

— Ba da. Când Gaballufix o să coboare din peşterile-n care 
dorm babuinii şi-o să-mi spună că doar s-a prefăcut că-i 
mort. 

— Nu-ţi place s-aştepţi, asta-i tot. Dar aşa-i şi cu sarcina 
mea. Aş vrea să se termine. Aş vrea să nasc copilul. Însă-i 
nevoie de timp, aşa c-aştept. 

— Aştepţi, dar simţi schimbarea din tine. 

— Şi vomit tot ce mănânc. 

— Nu chiar tot, o contrazise Nafai, şi ştii la ce mă refer. Eu 
nu simt nici o schimbare, nu-i nevoie de mine niciodată... 

— Decât atunci când aduci hrana pe care-o mâncăm. 

— Bine, bine, ai câştigat. Sunt vital, sunt necesar, sunt 
ocupat tot timpul, deci trebuie să fiu fericit. 

Plecă de lângă ea. 

Luet vru să-l strige, dar ştiu că n-avea rost. Nafai voia să 
fie nenorocit, iar ea, încercând să-l înveselească, n-ar face 
decât să-i strice starea de spirit din ziua aceea. Mătuşa 
Rasa îi spusese cu câteva zile în urmă că n-ar strica să-şi 
aducă aminte că Nafai era încă un copil şi n-ar trebui să se 
aştepte de la el să fie un bastion al maturității pentru ea. 
„Aţi fost amândoi prea tineri ca să vă căsătoriţi”, îi zisese 
Rasa, „dar evenimentele ne-au scăpat de sub control. Tu ai 
făcut faţă provocării. O să facă şi Nyef, în timp.” 

Totuşi, Luet nu era deloc convinsă că făcuse faţă 
provocării. O îngrozea gândul că va naşte în sălbăticie, 
departe de medicii din oraş. Habar n-avea dacă peste 
câteva luni vor mai avea de mâncare - totul depindea de 
grădina lor şi de vânători şi numai Elemak şi Nafai erau 


buni la asta, deşi Obring şi Vas plecau şi ei la vânat cu 
armele câteodată. Proviziile de alimente se puteau termina 
în orice moment, ea va naşte în curând şi ce se va-ntâmpla, 
dacă hotărau dintr-odată că trebuie să plece? Dacă acum îi 
era atât de rău, cum s-ar fi simţit dac-ar fi fost nevoită să 
călărească o cămilă care se clatină? Mai degrabă-ar mânca 
brânză de cămilă. 

Bineînţeles, gândul la brânza de cămilă îi stârni un nou val 
de greață în stomac şi-şi dădu seama că de data asta chiar 
urma să dea afară, aşa că se lăsă din nou în genunchi, 
scârbită de materia acidă care i se ridică din stomac în 
gură. O durea gâtul, o durea capul şi era sătulă de toate. 

Simţi mâini atingând-o, dându-i la o parte părul de pe faţă, 
răsucindu-l şi ţinându-l ca să n-alunece şi să nu se 
murdărească de vomă. Ar fi vrut să-i mulţumească, ştiind că 
era Nafai, dar ar fi vrut şi să plece, era atât de umilitor, 
penibil şi dureros să fii în halul ăsta şi să te mai şi vadă 
cineva. Totuşi, el era soţul ei. Făcea parte din asta, nu-l 
putea izgoni. Nici măcar nu voia să-l gonească. 

În cele din urmă, termină de vomitat. 

— Nu prea eficient, zise Nafai, dacă judecăm după 
cantitate. 

— Taci, te rog. Nu vreau să mă-nveseleşti, vreau un copil 
care să aibă deja zece ani, ca să-mi amintesc de asta ca de-o 
întâmplare amuzantă din copilăria mea îndepărtată. 

— Dorinţa ta-i sfântă, spuse Nafai. Copila-i acolo şi are 
zece ani. Bineînţeles, e incredibil de respingătoare şi 
obraznică, aşa cum erai şi tu la zece ani. 

— N-am fost aşa. 

— Erai deja vizionara în ape şi cu toţii ştiam că faci pe şefa 
şi că le răspunzi adulţilor întotdeauna. 

— Le spuneam ce vedeam, atâta tot! 

Atunci Luet îşi dădu seama că Nafai râde. 

— Nu mă lua peste picior, Nafai. Ştiu c-o să-mi pară rău 
mai târziu, dar tot s-ar putea să-mi pierd controlul şi să te- 
omor acum. 


Nafai o luă în braţe şi ea fu nevoită să se răsucească 
pentru a-i evita sărutul. 

— Nu! Am un gust oribil în gură, probabil te-ar omori! 

O ţinu lângă el şi, după un timp, ea se simţi mai bine. 

— Tot timpul mă gândesc la Păstrătorul Pământului. 

Şi eu aş face-o, dacă nu m-aş gândi la copil, murmură 
Luet. 

— Nu-mi iese din cap ideea că nu-i doar un computer, 
spuse Nafai. Că poate nu ne cheamă prin vise vechi de o 
sută de ani, ci ne cunoaşte şi pur şi simplu aşteaptă... ceva 
anume înainte de-a vorbi cu mine. 

— Aşteaptă mesajul pe care numai tu poţi să-l primeşti. 

— Nu-mi pasă că-i vorba numai de mine. Aş lua visul Tatei, 
dac-aş putea să aflu cum e să-l trăiesc în capul meu. Vreau 
să ştiu prin ce se deosebeşte Păstrătorul de ce face Sufletul 
Suprem înăuntrul meu. 

— Ştiu că vrei. Doar despre asta vorbeşti, în fiecare zi. 

— Am tot încercat să vorbesc cu Păstrătorul Pământului. 
În halul ăsta-s de nebun, Luet. Arată-mi ce i-ai arătat Tatei! 
Spun mereu asta. 

— lar ea te ignoră. 

— E la o distanţă de-o sută de ani-lumină! exclamă Nafai. 
Nu ştie că exist! 

— Păi, dacă nu vrei decât visul lui Volemak, de ce nu-i ceri 
Sufletului Suprem să ţi-l trimită? 

— Pentru că nu de la Sufletul Suprem vine. 

— Dar ea probabil a-nregistrat întreaga experienţă în 
mintea tatălui tău, nu? Poate s-o recupereze de-acolo şi să 
ţi-o arate şi ţie. Iar felul în care primeşti totul mult mai clar 
prin intermediul Catalogului... 

— Ca şi cum aş experimenta-o eu. Nu pot să cred că nu m- 
am gândit la asta. Nu pot să cred că Sufletul Suprem nu s-a 
gândit. 

— Nu-i prea inventivă, ştii bine. 

— E inertă când vine vorba de imaginaţie, sublime Nafai. 
Dar tu nu eşti. 


O sărută pe Luet pe obraz, o îmbrăţişă încă o dată şi sări 
în picioare. 

— Trebuie să vorbesc cu Sufletul Suprem. 

— Transmite-i complimente din partea mea, rosti Luet pe 
un ton blând. 

— Păi... a, înţeleg. De-abia aştept... Hai să ne-ntoarcem 
împreună. 

— Nu, serios. N-am făcut nici o aluzie. Vreau să mai stau 
puţin aici. Poate doar ca să văd dacă Yobar e primit înapoi. 

— Să nu pierzi cina, o sfătui Nafai. Mănânci pentru... 

— Doi. 

— Poate pentru trei! Cine ştie? 

Luet gemu teatral, ştiind că asta voia el să audă. Apoi 
Nafai plecă în grabă, urcând valea spre tabără. 

Chiar că-i doar un copil, aşa cum a spus mătuşa Rasa. Dar 
eu ce-s? Mama lui, de-acum? Nu prea - ea-i mama lui. N-ar 
trebui să m-aştept la mai mult din partea lui - lucrează mult 
şi bine şi mai mult de jumătate din carnea pe care-o 
mâncăm o vânează el. În plus, e bun şi blând cu mine - nu 
ştiu cum ar putea Issib să fie mai dulce şi mai tandru decât 
Nafai, indiferent ce spune Shuya. lar eu sunt prietena lui - 
vine la mine şi vorbim despre lucruri pe care nu le mai 
spune nimănui, iar când vreau eu să vorbesc m-ascultă şi-mi 
răspunde, nu ca alţi soţi, cel puţin aşa susţin nevestele lor. 
După toate standardele de care-am auzit, e un soţ bun şi 
mai matur decât s-ar crede la vârsta lui - dar lucrurile nu 
stau aşa cum mi-am închipuit eu. Când l-am dus prin Lacul 
Femeilor, am crezut că gestul însemna că noi doi vom face 
împreună lucruri măreţe. Am crezut că-o să fim ca un rege 
şi o regină sau cel puţin ca o mare preoteasă cu preotul ei, 
săvârşind fapte grandioase pentru a schimba universul. În 
schimb, eu vomit toată ziua, iar el se agită ca un copil de 
cincisprezece ani care suferă pentru că un computer 
oarecare de pe altă planetă nu vrea să-i trimită vise... 

Of, sunt prea obosită ca să gândesc. Mi-e prea rău ca să-mi 
pese. Poate că, într-o zi, ceea ce mi-am închipuit eu despre 


căsătoria noastră se va adeveri. Sau poate se va adeveri cu 
a doua lui soţie, după ce-o să-mi vomit şi sufletul din mine 
şi-o să fiu îngropată în nisip. 

Shedemei îşi petrecuse viaţa întreagă conştientă că 
oamenii se uită ciudat la ea. La început, pentru că era un 
copil atât de inteligent, pentru că-i păsa de lucruri care, în 
mod normal, n-ar fi trebuit să-i intereseze pe copii. Adulții o 
priveau ciudat. Alţi micuţi, la fel, dar uneori adulţii zâmbeau 
şi dădeau aprobatori din cap, în vreme ce copiii nu făceau 
aşa niciodată. Shedemei îşi zise că asta-nsemna că, atunci 
când o să fie şi ea mare, o să fie acceptată necondiţionat de 
toată lumea, dar lucrurile se petrecuseră exact invers. Când 
a devenit matură, jumătate din adulţi aveau vârsta ei şi o 
tratau cum o trataseră copiii. Desigur, acum ea putea 
recunoaşte ce vedea. Teamă. Resentimente. Invidie. 

Invidie! Era oare vina ei că primise o combinaţie de gene 
care-i asigurau o memorie extraordinară, o imensă 
capacitate de-a înţelege ideile şi o minte capabilă să facă 
conexiuni pe care alţii nu le puteau sesiza? Doar nu eaa 
ales să poată face exerciţiile mintale de care nu era 
capabilă nici o altă persoană dintre cele cunoscute ei. 
(Existau oameni la fel de inteligenţi ca ea, unii poate mai 
inteligenţi, dar locuiau în oraşe îndepărtate, chiar pe alte 
continente, iar ea auzise de ei numai datorită lucrărilor 
publicate de ei, distribuite de Sufletul Suprem din oraş în 
oraş.) Shedemei n-avea deloc intenţii răutăcioase. Sigur că 
n-avea abilitatea de a-şi împărţi capacitatea cu invidioşii - 
putea împărţi cu alţii doar produsele abilității ei. Pe care ei 
le acceptau cu bucurie, pe urmă o respingeau, pentru că 
fusese în stare să le producă. 

Cu multă vreme în urmă, ea trăsese concluzia că celor mai 
multe fiinţe umane le plăcea să-i adore de departe pe 
oamenii cu abilităţi extraordinare, dar preferau ca prietenii 
lor să fie nişte incompetenţi. Şi, bineînţeles, cei mai mulţi cu 
astfel de prieteni se alegeau. 


Dar acum Shedemei era legată permanent de această 
mică societate alcătuită din şaisprezece oameni şi n-avea 
cum să evite să-i întâlnească zilnic. Îşi vedea de treabă când 
îi venea rândul - smulgea buruienile din grădină, aducea 
apă şi stătea de pază ca babuinii să nu iasă din zona lor şi 
să dea atacul la mâncare. O acoperea bucuros pe Luet când 
voma şi ducea la capăt, fără să se plângă, treburile lăsate 
baltă de Sevet, care era prea leneşă, de Kokor, care avea 
burta prea mare, şi de Doi, o fiinţă mult prea prețioasă ca 
să lucreze ceva. Cu toate acestea, tot nu-şi găsea locul 
printre ei, nu era acceptată, nu făcea parte din grup şi, pe 
zi ce trece, lucrurile se înrăutăţeau. 

Faptul că înţelegea exact ce se-ntâmplă n-o ajuta deloc. 
Legătura dintre soţ şi soţie declanşează şi în alţii nevoia de 
a se lega în acelaşi fel, Shedemei ştia lucrul ăsta, îl studiase. 
Vechile tipare de peţit, prieteniile îngăduitoare şi lejere îi 
fac acum pe cei căsătoriţi să nu se simtă-n largul lor, pentru 
că nu vor să aibă în preajmă ceva care să amenințe 
stabilitatea relaţiei de căsătorie monogame, în timp ce 
esenţa unei societăţi nebazate pe căsătorie este 
întotdeauna aceea de a fi lipsită de echilibru, liberă, 
aleatorie, neconstrânsă de legături şi jucăuşă. 

Ce-i drept, exact aşa doreau să se poarte unii din grup - 
Shedemei vedea cât de mult îi deranja monogamia pe 
Mebbekew, Obring, Sevet şi Kokor. Dar chiar acum ei jucau 
rolul de soţ sau soţie, poate mai hotărât decât cei care 
susțineau monogamia. În orice caz, rezultatul era că 
Shedemei era şi mai izolată de ceilalţi decât înainte. Nu se 
punea problema că lumea se ferea de ea. Hushidh şi Luet se 
purtau cu ea la fel de cald ca întotdeauna, iar Eiadh era 
cuviincioasă în felul ei, în timp ce mătuşa Rasa rămăsese 
absolut neschimbată - n-avea să se schimbe niciodată. 
Totuşi, bărbaţii erau, toţi, cum să spun, politicoşi? lar 
atitudinea lui Doi, Sevet şi Kokor era când glacială, când 
acidă. 


Cel mai rău era că micul grup prindea un contur care 
excludea orice influenţă a lui Shedemei asupra lui. De ce nu 
se mai spunea „Bărbaţii fac asta, iar femeile, cealaltă!”? 
Acum se zicea: „Soţiile pot sta aici, în vreme ce bărbaţii vor 
pleca şi vor face ce are de făcut un bărbat.” Câteodată o 
înnebunea gândul că femeile erau grupate la un loc ca soţii, 
în timp ce bărbaţii nu-şi spuneau niciodată soţi - tot bărbaţi 
rămâneau. Şi, ca şi când ar fi fost la fel de neghioabe ca 
babuinii, celelalte femei păreau a nu pricepe ce tot spunea 
Shedemei când le-atrăgea atenţia asupra acestor probleme. 

Sigur că le sesizau şi ele, cel puţin acelea mai răsărite, dar 
preferau să nu facă deloc caz, pentru că... pentru că toate 
deveneau cât se poate de soţii. Petrecuseră atâţia ani în 
Basilica, acolo unde femeile nu trebuiau să-şi ascundă 
identitatea pentru a avea soţi, iar acum, după şase 
săptămâni de călătorie, se purtau ca femeile din triburile 
nomade. Codul comportamentului prin care te obişnuieşti 
cu situaţia fără să faci valuri probabil că-i atât de bine 
înrădăcinat în genele noastre, încât nu-l putem elimina, îşi 
zise Shedemei. Aş vrea să-l găsesc, totuşi. L-aş scoate afară 
cu mistria, l-aş arde c-un cărbune încins, cu propriile mele 
degete. Nu contează absurditatea de-a manevra genele cu 
asemenea instrumente boante. Furia ei pe lipsa de justeţe 
depăşea logica. 

N-am intenţionat să mă mărit, poate doar peste nişte ani 
buni, şi, chiar dac-am intenţionat, m-aşteptam la un mariaj 
de-un an, timp suficient să rămân gravidă şi pe urmă să 
scap de soţ, îngăduindu-i doar drepturile normale asupra 
copilului. În viaţa mea nu-ncăpea o legătură cu un bărbat. 
Iar când, totuşi, m-aş fi măritat, n-aş fi luat un arhivar 
semivertebrat, care de-abia se ţine pe picioare şi acceptă să 
fie singurul servitor în compania domnilor. 

Shedemei intrase în tabără hotărâtă să se-adapteze cât se 
poate de bine unei situaţii nefavorabile, dar, cu cât îl vedea 
mai des pe Zdorab, cu atât mai puţin îi plăcea. I-ar fi trecut 
cu vederea felul în care intrase în grup - păcălit de Nafai să 


scoată Catalogul din oraş, apoi forţat să jure că va merge în 
deşert cu ei. Un bărbat poate fi iertat că se poartă ca un laş 
în momente de încordare, nesiguranţă şi uimire. Dar când a 
ajuns acolo a descoperit că Zdorab îşi asumase un rol atât 
de degradant, încât ei îi era ruşine că face parte din aceeaşi 
specie cu el. Nu pentru că-ndeplinea toate sarcinile ingrate 
de care nu voia nimeni să se ocupe - astupatul latrinelor, 
săpatul altora noi, căratul excrementelor lui Issib, gătitul, 
spălatul. Shedemei respecta oamenii săritori - mai mult ca 
sigur că-i prefera leneşilor ca Mebbekew, Obring, Kokor, 
Sevet şi Doi. Nu, ceea ce-o determina să-l dispreţuiască atât 
de mult pe Zdorab era atitudinea lui faţă de muncile 
respective. Nu se oferea să le-ndeplinească, de parcă avea 
dreptul să nu se ofere; pur şi simplu se purta de parcă era 
normal ca el să facă cele mai josnice treburi din tabără, 
apoi le ducea la capăt atât de liniştit, aproape nevăzut, încât 
tuturor li se părea de la sine înţeles că muncile acelea 
scârboase sau insuportabil de anoste îi reveneau exclusiv 
lui. 

E-o slugă înnăscută, îşi zise Shedemei. S-a născut să fie 
sclav. N-aş fi crezut că există o asemenea creatură, dar uite 
că există şi e Zdorab, iar ceilalţi l-au ales pe el drept soţul 
meu! 

Îi depăşea puterea de înţelegere motivul pentru care 
Sufletul Suprem îi permitea lui Zdorab să aibă acces atât de 
uşor la memoria ei prin intermediul Catalogului. Doar dacă 
nu cumva şi Sufletul Suprem voia un servitor. Poate că asta- 
i place cel mai mult Sufletului Suprem - oamenii care se 
poartă ca nişte servitori. Nu de-asta suntem aici cu toţii, ca 
să-l slujim pe Sufletul Suprem? Să-i fim mâini şi picioare, 
pentru ca ea să poată călători înapoi pe Pământ? Cu toţii 
suntem sclavi... în afară de mine. 

Shedemei îşi tot spusese aceste lucruri în ultimele 
săptămâni, până când, în cele din urmă, şi-a dat seama că- 
ncepea şi ea să se poarte ca o servitoare. Ideea-i îi trecuse 
prin cap astăzi, când căra apă de la râu pentru Zdorab, ca 


să aibă cu ce găti şi spăla. De obicei căra apă cu Hushidh şi 
Luet, dar Luet era prea slăbită de atâta vomat - scăzuse în 
greutate şi era rău pentru copil - iar Hushidh o îngrijea, aşa 
că treaba rămase în sarcina lui Shedemei. Aştepta întruna 
ca Rasa să observe că de una singură căra apa şi să spună: 
„Sevet, Doi, Eiadh, luaţi câte-o cobiliţă pe umeri şi căraţi 
apă! Faceţi-vă treaba!” Însă Rasa o observase pe Shedemei 
ducând apă-n fiecare zi, o văzuse trecând cu ea chiar prin 
faţa locului unde Sevet şi Kokor stăteau la taclale, făcându- 
se că dărăcesc păr de cămilă şi că-l răsucesc în coarde şi, cu 
toate acestea, mătuşa Rasa nu spusese niciodată nimic. 

Ai uitat cine sunt? îi venea să strige. Ai uitat că-s cel mai 
important om de ştiinţă din Basilica dintr-o generaţie 
întreagă? Din zece generaţii? 

Dar cunoştea răspunsul, aşa că nu striga. lar Rasa chiar 
uitase, pentru că tabăra lor era o lume nouă şi nu mai conta 
ce anume fusese cineva în Basilica sau în orice alt loc. În 
tabăra aceasta fie erai soţia cuiva, fie nu erai, iar dacă nu 
erai, nu însemnai nimic. 

lată de ce astăzi, o dată treaba terminată, Shedemei plecă 
să-l caute pe Zdorab. Servitor sau nu, era singurul bărbat 
disponibil, iar ea se săturase să fie o cetăţeancă de mâna a 
doua în națiunea aceasta infinitezimală. Mariajul va-nsemna 
c-acceptă noua ordine, va fi un altfel de înrobire, iar soţul ei 
va fi un bărbat pentru care nu simţea decât dispreţ. Însă va 
fi mai bine decât să dispară. 

Bineînţeles, i se făcu pielea de găină când se gândi că-l va 
lăsa sa-şi satisfacă poftele cu trupul ei. Nu vedea-n faţa 
ochilor decât pe Luet vomitând întruna - ăsta-i rezultatul 
faptului că le permiţi bărbaţilor să te trateze ca pe-o bancă 
în care îşi depun spermatozoizii lor fragili şi minusculi. 

Nu, eu nu gândesc chiar aşa, îşi zise Shedemei. Sunt doar 
furioasă. A împărţi material genetic e un lucru rafinat şi 
frumos; e viaţa mea. Graţia cu care se împerechează 
şopârlele, masculul care călăreşte şi se agaţă de femeie, 
penisul său lung şi subţire cuprinzând femela şi căutându-i 


deschizătura, îndemânatic şi agăţător ca o coadă de babuin; 
dansul caracatiţelor, cu tentaculele atingându-se vârf la 
vârf; tremurul somonului când depune icrele, apoi sperma, 
pe fundul râului; totul e frumos, totul face parte din baletul 
vieţii. 

Dar femelele întotdeauna au şansa de-a alege. În orice 
caz, femelele puternice, cele deştepte. Au ocazia de a-şi 
oferi ovulele masculului care le va oferi cea mai mare şansă 
de supravieţuire - masculului puternic, dominant, agresiv, 
inteligent - nu unui slugoi înjosit. Nu vreau ca fiii mei s-aibă 
gene de sclavi. Mai bine să n-am copii deloc decât să petrec 
ani la rând privindu-i cum cresc şi se comportă tot mai mult 
ca Zdorab, ca să-mi fie ruşine numai când îi văd la faţă. 

Iată de ce se pomeni la uşa cortului în care era Catalogul, 
gata să intre şi să-i propună lui Zdorab un fel de 
semicăsătorie. 

Pentru că simţea un dispreţ profund faţă de el, plănuia un 
mariaj fără sex, fără copii. lar pentru că el era atât de 
vrednic de dispreţ, ea se-aştepta să fie de acord. 

Zdorab stătea pe covor cu picioarele încrucişate, cu 
Catalogul în poală, cu mâinile împreunate pe bilă, cu ochii 
închişi. Îşi petrecea fiecare clipă liberă cu Catalogul - deşi 
asta nu-nsemna atât de mult timp, pentru că nu prea avea 
clipe libere. Adesea Issib îi stătea alături, dar după-amiaza 
târziu făcea de pază în grădină - braţul lung al scaunului 
era foarte eficient în a-i descuraja pe babuini să cerceteze 
pepenii verzi şi se ştia că poate lovi păsărea în aer. Erau 
momentele în care Zdorab rămânea singur cu Catalogul, 
rareori mai mult de o oră, iar ceilalţi îi arătau măcar atâta 
respect, lăsându-l singur atunci - cu condiţia ca masa de 
seară să fie deja pusă la fiert şi ca altcineva să nu dorească 
să utilizeze Catalogul, caz în care lui Zdorab îi sărea rândul. 

Privindu-l cum stă cu ochii-nchişi, mai că-i venea să creadă 
că intrase în comuniune cu măreaţa minte a Sufletului 
Suprem. Dar, desigur, n-avea destulă inteligenţă pentru 
asta. Probabil că doar învăţa pe de rost înregistrările 


principale din Catalog, ca să-i ajute pe Nafai, pe Luet sau pe 
Shedemei însăşi să localizeze o anumită informaţie. Chiar 
şi-n relaţie cu Catalogul, Zdorab tot întruchiparea 
servitorului era. 

Bărbatul ridică privirea. 

— Ai nevoie de Catalog? întrebă el pe-un ton moale. 

— Nu, îi răspunse ea. Am venit să vorbesc cu tine. 

A tremurat cumva? Ce-a fost mişcarea aceea involuntară a 
umerilor? Nu, scutura din umeri, asta era. 

— Mă aşteptam să vii, într-un final. 

— Toată lumea se-aşteaptă, iată de ce n-am venit până 
acum. 

— Foarte bine. De ce acum? 

— Fiindcă-i limpede că, în grupul ăsta, pe măsură ce trece 
timpul, persoanele necăsătorite alunecă tot mai adânc în 
uitare. Poate că tu te mulţumeşti cu asta, dar eu nu. 

— Eu n-am sesizat ca tu s-aluneci în uitare, spuse Zdorab. 
În consilii, vocea ta-i ascultată. 

— O ascultă răbdători, rosti Shedemei. Dar n-am nici o 
influenţă. 

— Nimeni n-are. Aceasta-i expediţia Sufletului Suprem. 

— N-aş fi crezut că ţi-ai dat seama. Încearcă să te gândeşti 
la grupul nostru ca la o ceată de babuini. Noi doi suntem 
azvârliţi tot mai departe, spre marginea lui. E doar o 
chestiune de timp până când n-o să mai însemnăm nimic. 

— Dar asta contează numai dacă-ţi pasă într-adevăr de 
ceva. 

Lui Shedemei nu-i venea să creadă că Zdorab se putea 
exprima astfel. 

— Ştiu că n-ai absolut nici o ambiţie, Zdorab, dar eu nu 
intenţionez să dispar ca fiinţă umană. Şi ce-ţi propun e 
destul de simplu. O lăsăm pe mătuşa Rasa să desfăşoare 
ceremonia, împărţim un cort, dar atât. Nimeni nu trebuie să 
ştie ce se-ntâmplă între noi. Nu vreau copii de la tine şi nu 
mă interesează compania ta în mod special. Pur şi simplu 


dormim în acelaşi cort şi nu mai suntem marginalizaţi de 
grup. E foarte simplu. Eşti de-acord? 

— Da, răspunse Zdorab. 

Shedemei se-aşteptase să-i accepte propunerea, dar simţi 
ceva neobişnuit în felul în care rostise el cuvântul, o umbră 
de subtilitate ascunsă... 

— Ai vrut să fie aşa, zise ea. 

EI o privi inexpresiv. 

— Ai vrut tot timpul să fie aşa. 

Din nou, o sclipire stranie în ochii lui... 

— Şi ţi-e teamă. 

Dintr-odată privirea lui fulgeră a ură. 

— Acum te crezi Hushidh, nu-i aşa? Crezi că ştii cine cu 
cine se potriveşte. 

Nu-l mai văzuse nervos până atunci - nici măcar furios pe 
dinăuntru, cu atât mai puţin să izbucnească dispreţuitor, ca 
acum. Era o latură pe care nu i-o ghicise. Dar tot nu-i 
plăcea mai mult de el. Ba chiar îi amintea de-un câine care- 
şi arată colții. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, vorbi ea, dac-ai 
vrut să facem sex sau nu. Nu m-a interesat niciodată să fiu 
atrăgătoare pentru bărbaţi - asta fac femeile care n-au de 
oferit lumii decât o pereche de sâni şi-un uter. 

— Ţi-am apreciat întotdeauna munca de genetician, 
recunoscu Zdorab. Mai ales studiul deviaţiilor genetice în 
aşa-zisele specii stabile. 

Shedemei nu ştiu ce să-i replice. Nu-şi imaginase că cineva 
din grup citise şi cu atât mai puţin că-nţelesese oricare din 
lucrările ei ştiinţifice publicate. Toţi o priveau ca pe cineva 
priceput la modificări genetice valoroase care puteau fi 
vândute în locuri îndepărtate - asta fusese relaţia ei cu 
Wetchik şi fiii lui ani la rând. 

— Deşi nu mi-am putut reţine părerea de rău că n-ai avut 
acces la înregistrările genetice din Catalog. Ţi-ar fi rezolvat 
câteva aspecte, având codul genetic exact al speciilor care- 
au descins din navele Pământului. 


Shedemei era uluită. 

— Conţine catalogul asemenea informaţii? 

— Le-am găsit acum câţiva ani. Catalogul n-a vrut să-mi 
spună - acum îmi dau seama că m-a refuzat pentru că 
anumite informaţii genetice din memoria lui au aplicaţii 
militare - că poţi genera molime. Dar există mijloace de a-i 
încălca interdicţia. Eu le-am găsit. N-am ştiut niciodată 
sigur ce părere a avut Sufletul Suprem despre asta. 

— Şi de-abia acum îmi spui? 

— Nu mi-ai precizat că-ţi continui cercetarea, zise Zdorab. 
Ai scris lucrările cu ani în urmă, când tocmai absolviseşi 
şcoala. A fost primul tău proiect serios. Am presupus c-ai 
terminat cu el. 

— Asta faci tu cu Catalogul? Genetică? 

Zdorab nega scuturând din cap. 

Nu. 

— Atunci, ce? Ce studiai acum, când am intrat eu? 

— Tipare probabile ale derivei continentelor de pe 
Pământ. 

— De pe Pământ! Sufletul Suprem are informaţii atât de 
precise despre Pământ? 

— Sufletul Suprem nu ştia că le are. Am fost nevoit să le 
smulg de la el. Nu are acces nici el la multe informaţii, să 
ştii. Însă Catalogul are cheia. Sufletul Suprem a fost foarte 
încântat de unele lucruri pe care le-am descoperit în 
memoria lui. 

Shedemei fu atât de surprinsă, încât nu-şi putu reţine 
râsul. 

— Bănuiesc că-i amuzant, zise Zdorab, deloc amuzat. 

— Nu, eu doar am... 

— Doar ai fost surprinsă că-s bun şi de-altceva, în afară de 
copt pâine şi îngropat materii fecale. 

Lovise atât de aproape în atitudinea ei de dinainte, încât o- 
nfurie. 

— Surprinsă că ştii că eşti mai valoros decât atât. 


— Habar n-ai ce ştiu sau cred eu despre mine sau despre 
altcineva. Şi nici n-ai făcut vreun efort să afli, spuse Zdorab. 
Ai venit aici făcând pe zeul zeilor din toate panteonurile, ai 
catadicsit să-mi oferi căsătoria câtă vreme nu te-ating şi te- 
ai aşteptat s-accept recunoscător. Ei, bine, aşa am şi făcut. 
Şi, din partea mea, n-ai decât să te porţi în continuare ca şi 
cum n-aş exista. 

Lui Shedemei nu-i fusese niciodată mai ruşine de ea decât 
atunci. Cu toate că ura felul în care se purtau toţi ceilalţi cu 
Zdorab, se comportase şi ea la fel şi nu se gândise niciodată 
la sentimentele lui, de parcă nici n-ar fi contat. Acum, însă, 
după ce-l înjunghiase cu dispreţuitoarea propunere de 
căsătorie, simţea că-l nedreptăţise şi că trebuia să-ndrepte 
răul. 

— Îmi pare rău, îi spuse. 

— Mie nu, replică Zdorab. Hai să uităm de discuţia asta, ne 
căsătorim deseară şi pe urmă nu va mai trebui să schimbăm 
o vorbă, de acord? 

— Nu prea mă simpatizezi. 

— De parcă ţi-ar păsa vreo clipă dacă te simpatizez eu sau 
altcineva, câtă vreme nu ne băgăm prea mult nasu-n munca 
ta. 

Shedemei râse. 

— Ai dreptate. 

— Mi se pare că ne-am cântărit reciproc, dar unul din noi 
a făcut o treabă mai bună decât celălalt. 

Shedemei încuviinţă, acceptând împăcarea. 

— Bineînţeles, o să trebuiască să discutăm din nou. 

— Zău? 

— Ca să-mi arăţi cum să obţin informaţiile acelea de pe 
Pământ. 

— Cele genetice? 

— Şi cele despre deriva continentelor. Uiţi că duc cu mine 
seminţe ca să repopulez Pământul cu speciile pierdute. 
Trebuie să cunosc configuraţia terenului. Şi multe altele. 

Zdorab înclină din cap afirmativ. 


— Asta pot să-ţi arăt eu. Dacă realizezi că datele deţinute 
de mine sunt extrapolări vechi de patruzeci de milioane de 
ani pe marginea a ceea ce s-ar putea întâmpla în 
următoarele patruzeci de milioane de ani. Se prea poate să 
fie în mare măsură eronate - o mică greşeală făcută mai 
demult s-ar fi putut amplifica de foarte multe ori pân-acum. 

— Sunt om de ştiinţă, să ştii, zise Shedemei. 

— lar eu, bibliotecar, replică Zdorab. O să-ţi arăt bucuros 
cum să obţii informaţiile despre Pământ. E un fel de intrare 
secretă - am găsit o cale prin intermediul informaţiilor 
agricole, al creşterii suinelor, dacă poţi crede aşa ceva. Iţi 
stârneşte interesul pentru orice. Hai, aşază-te faţă în faţa 
mea şi ţine de Catalog. Eşti sensibilă la el, sper. 

— Destul de sensibilă, zise Shedemei. Wetchik şi Nafai mi- 
au arătat amândoi ce-nseamnă sesiunile de consultare, iar 
eu l-am întrebuințat ca să aflu diverse. De obicei, folosesc 
calculatorul meu, crezând că ştiu deja toate datele din 
Catalog referitoare la domeniul meu. 

Shedemei se aşeză faţă în faţă cu Zdorab, iar el puse 
Catalogul între ei şi se aplecară amândoi înainte, cu coatele 
pe genunchi, odihnindu-şi mâinile pe bila aurie. Degetele ei 
le atinseră pe ale lui, dar mâinile lui nu se retraseră şi nici 
nu tremurară; rămaseră ferme, calme, de parcă nici n-ar fi 
observat că-i şi ea acolo. 

Shedemei auzi imediat vocea Catalogului răspunzând la 
întrebările lui Zdorab, dând nume de căi şi titluri, subtitluri 
şi cataloage din memoria Sufletul Suprem. Dar, pe măsură 
ce denumirile se scurgeau zumzăind, ea le pierdu şirul, 
numai din cauză că degetele lui le atingeau pe-ale ei. Nu c- 
ar fi simţit ceva pentru el; ceea ce o tulbura era că elnu 
simţea nimic pentru ea. Zdorab ştia de mai bine de-o lună c 
avea să-i fie nevastă; o urmărise, mai mult ca sigur. Totuşi, 
nici urmă de dorinţă în el. Acceptase fără urmă de regret 
eliminarea relaţiilor sexuale dintre ei. Şi-i putea îndura 
atingerea fără să dea cel mai mic semn de tensiune sexuală. 


Shedemei nu se simţise niciodată mai urâtă şi mai 
indezirabilă decât acum. Era absurd - doar cu câteva 
minute-n urmă îl dispreţuise atât de tare pe acest bărbat, 
încât, dacă el şi-ar fi exprimat un cât de mic interes sexual 
faţă de ea, i s-ar fi făcut greață. Dar acum nu mai era 
acelaşi bărbat, ci o persoană mult mai interesantă, 
inteligentă, deci înzestrată cu minte şi voinţă, şi, chiar dacă 
ea nu simţea dragostea ridicându-se în valuri şi nici dorinţă 
trupească faţă de el, tot îl respecta destul ca s-o îndurereze 
totala lui lipsă de dorinţă. 

Altă rană în acelaşi loc, zgâriind cruste şi cicatrice vechi, 
care sângerează din nou la ruşinea de-a fi o femeie nedorită 
de nici un bărbat. 

— Nu eşti atentă, spuse Zdorab. 

— lartă-mă. 

El tăcu. Ea deschise ochii. O privea. 

— Nimic, rosti Shedemei, ştergându-şi lacrima care atârna 
de pleoapele ei inferioare. N-am vrut să-ţi distrag atenţia. 
Putem s-o luăm de la început? 

Dar Zdorab nu cobori privirea înapoi la Catalog. 

— Nu-i din cauză că nu te doresc, Shedemei. 

Cum se poate, are ea oare o inimă dezgolită, de ochii lui 
trec dincolo de toate măştile sub care se ascunde şi pătrund 
în izvorul durerii ei? 

— E din cauză că nu doresc nici o femeie. 

Lui Shedemei îi trebuiră câteva clipe să priceapă. Apoi 
râse. 

— Eşti zhop. 

— Asta-i un cuvânt vechi pentru anusul uman, spuse 
Zdorab încet. Unii s-ar simţi jigniţi să li se zică aşa. 

— Dar nimeni nu şi-a dat seama. 

— Am avut grijă să nu-şi dea seama nimeni. Îmi pun viaţa- 
n mâinile tale făcându-mi mărturisirea. 

— O, nu-i chiar aşa de tragic, rosti Shedemei. 

— Doi prieteni de-ai mei au fost ucişi în Dog Town. 


Dog 'Tlown era locul în care trebuiau să trăiască bărbaţii 
care n-aveau femei în Basilica. Era ilegal ca un bărbat fără 
parteneră să trăiască sau chiar să rămână peste noapte în 
interiorul zidurilor oraşului. 

— Unul a fost atacat de-o gloată, pentru că se auzise că 
era zhop, pederast. L-au spânzurat de picioare de la o 
fereastră de la etajul al doilea, i-au tăiat organele sexuale şi 
l-au omorât cu lovituri de cuţit. Celălalt a fost înşelat de un 
bărbat care pretindea că-i... la fel ca noi. A fost arestat, dar 
în drum spre închisoare a suferit un accident. A fost un 
accident foarte ciudat. Încerca să scape şi, nu ştiu cum s-a 
împiedicat, iar în cădere testiculele lui au căzut şi i-au intrat 
în gât, probabil îndesate cu o coadă de mătură sau un capăt 
bont de suliță. Până să-i vină cineva în ajutor, s-a sufocat. 

— Se poate-ntâmpla aşa ceva? 

— Eu înţeleg perfect situaţia. Basilica a fost un loc extrem 
de dificil pentru bărbaţi. Vezi tu, noi suntem înzestrați cu o 
nevoie înnăscută de a domina, dar în Basilica a trebuit să ne 
obişnuim cu faptul că nu deţinem nici un fel de control, în 
afară de influenţa asupra unei femei. Bărbaţii care locuiau 
în afara zidurilor, în Dog Town, erau, prin simplul fapt că nu 
locuiau în interiorul oraşului, stigmatizaţi drept rataţi, 
bărbaţi nedoriți de femei. Se insinua permanent că bărbaţii 
din Dog Town nici măcar nu erau bărbaţi, că le lipsea ce era 
necesar ca să satisfacă o femeie. Se punea la îndoială însăşi 
identitatea lor de bărbaţi. Aşadar, teama şi ura faţă de 
zhopi - rosti cuvântul cu dispreţ vădit - au atins culmi 
nemaiintâlnite-n altă parte. 

— Prietenii aceia ai tăi... ţi-au fost iubiţi? 

— Cel care-a fost arestat - era iubitul meu de câteva 
săptămâni şi voia să continuăm, dar nu l-am lăsat, pentru 
că, dac-am fi mers mai departe, lumea ar fi început să ne 
suspecteze. Ca să ne salvăm viaţa, am refuzat să-l mai văd. 
După mine, a căzut direct în cursă. Aşa că, vezi tu, Nafai şi 
Elemak nu-s singurii care-au ucis un om. 


Durerea şi nenorocirea lui păreau mai mari decât orice alt 
sentiment pe care-l încercase Shedemei. Pentru prima oară 
îşi dădu seama cât de ocrotită fusese viaţa ei ca om de 
ştiinţă. N-avusese cu nimeni o relaţie aşa de strânsă, încât 
s-o doară aşa de tare moartea cuiva, la atâta vreme după 
ea. Dacă trecuse într-adevăr multă vreme. 

— Cât a trecut de-atunci? 

— Aveam douăzeci de ani. Acum nouă ani. Nu, zece. Acum 
am treizeci. Mereu uit. 

— Şi celălalt? 

— Cu câteva luni înainte de a... pleca din oraş. 

— A fost şi el iubitul tău? 

— A, nu, el nu era ca mine. Avea o prietenă în oraş, numai 
că ea voia să ţină secretă relaţia, ca el să nu vorbească 
despre ea - căsătoria ei mergea prost şi număra zilele pân- 
la încheierea ei, aşa că el nu vorbea niciodată despre ea. 
De-asta s-a zvonit că-i zhop. A murit fără să spună adevărul. 

— Un gest... nobil, bănuiesc. 

— Nici nu-ţi închipui cât de prostesc a fost. Nu mă credea 
când îi spuneam ce groaznic era-n Basilica pentru cei ca 
mine. 

— I-ai spus ce eşti? 

— L-am considerat un om care ştie să ţină un secret. Mi-a 
dovedit c-am dreptate. Am impresia... c-a murit în locul 
meu. Ca să fiu în viaţă când Nafai venea să scoată Catalogul 
din oraş. 

Shedemei nu trăise - nici măcar nu-şi imaginase - aşa 
ceva. 

— Atunci, de ce-ai continuat să trăieşti acolo? De ce nu te- 
ai dus în alt loc, mai puţin... groaznic? 

— În primul rând, deşi există locuri mai puţin rele, nu 
cunosc niciunul în care cineva ca mine să se simtă în 
siguranţă. În al doilea, Catalogul era-n Basilica. Acum că nu 
mai e acolo, sper că oraşul o să ardă din temelii. Sper că 
Moozh i-a omorât pe toţi bărbaţii îngâmfaţi din Dog Town. 


— Atât de important era Catalogul pentru tine, încât să 
rămâi acolo? 

— Am aflat de existenţa lui când eram mic. Am auzit o 
poveste, cum că exista o bilă magică pe care, dac-o atingeai, 
puteai vorbi cu Dumnezeu, iar el trebuia să-ţi dea răspunsul 
la orice întrebare. Minunat, mi-am zis. Apoi am văzut o 
imagine a Catalogului Palwashantu, care arăta exact ca 
imaginea bilei magice din mintea mea. 

— Dar asta nu-i o dovadă, spuse Shedemei. E-un vis de 
copil. 

— Ştiu. Şi atunci am ştiut. Dar, deşi n-am intenţionat, m- 
am trezit că mă pregătesc. Pentru ziua când o să am bila 
magică. M-am trezit că-ncerc să-nvăţ întrebările care-ar 
merita să i le pun lui Dumnezeu. Şi, tot fără intenţie, m-am 
pomenit că fac alegeri care m-apropie tot mai mult de 
Basilica, de locul în care clanul Palwashantu ţinea Catalogul 
sacru. În acelaşi timp, firea mea studioasă m-a ajutat să-mi 
ascund... defectul. Tatăl meu obişnuia să spună: „lrebuie să 
mai laşi cărţile câteodată, să-ţi faci şi prieteni. Găseşte-ţi o 
fată! Cum o să te-nsori, dacă nu cunoşti nici o fată?” Când 
m-am stabilit în Basilica, îi scriam despre prietenele mele, 
aşa că se simţea mult mai bine, deşi-mi zicea că felul în care 
se căsătoresc locuitorii din Basilica, doar pentru un an, era 
oribil şi împotriva naturii. Nu suporta lucrurile împotriva 
naturii. 

— Probabil că te-a rănit, spuse Shedemei. 

— Nu aşa de tare. Este împotriva naturii. Sunt izolat de 
pomul vieţii pe care l-a văzut Volemak, nu fac parte din lanţ 
- sunt un impas genetic. Cred c-am citit odată, într-un 
articol scris de o studentă la genetică, despre faptul că nu 
era deloc lipsit de logică să consideri că homosexualitatea 
ar putea fi un mecanism pe care natura-l foloseşte ca să 
elimine genele defecte. Organismul poate detecta un defect 
genetic altfel neobservabil, generând un mecanism care 
oprea creşterea hipotalamusului, transformându-ne în fiinţe 
cu o sexualitate intensă, dar cu inabilitatea de a ne ataşa de 


sexul opus. Un fel de rană care se vindecă singură în 
bazinul genetic. Eram sacrificaţii omenirii, cum cred că 
spunea articolul. 

Shedemei roşi toată - o senzaţie pe care o încerca rareori 
şi nu-i plăcea. 

— L-am scris în studenţie. Nu l-am publicat niciodată-n 
afara comunităţii ştiinţifice. Era o speculație. 

— Ştiu, zise Zdorab. 

— Cum de l-ai găsit? 

— Când mi-am dat seama că lumea se-aştepta să mă-nsor 
cu tine, am citit tot ce-ai scris. Încercam să descopăr ce 
anume să-ţi spun şi ce nu. 

— Şi ce-ai hotărât? 

— Că-i mai bine să-mi ţin secretele pentru mine. De-asta 
nu ţi-am vorbit niciodată, de-asta am fost atât de uşurat că 
nu m-ai vrut. 

— Dar acum mi le-ai dezvăluit. 

— Pentru c-am văzut că te poate răni faptul că nu te vreau. 
Nu plănuisem asta. Nu mi-ai părut o fiinţă care-ar vrea 
dragostea unei târâtoare vrednice de dispreţ ca mine. 

Din ce în ce mai rău. 

— Atât de evidentă era atitudinea mea? 

— Nu, deloc. Mi-am cultivat voit firea de târâtoare. Am 
muncit mult ca să devin cea mai ignorată, detestabilă şi 
lipsită de coloană vertebrală fiinţă pe care o va cunoaşte 
vreodată cineva din acest grup. 

Iar acum, gândindu-se la ce li se întâmplase prietenilor lui, 
Shedemei înţelese. 

— Camuflaj, rosti ea. Trebuia să fii fără sex, ca să rămâi 
necăsătorit şi să nu bănuiască nimeni ce eşti. 

— Fără coloană vertebrală. 

— Bine, Zdorab, dar nu mai suntem în Basilica. 

— Purtăm Basilica în noi. Uită-te la bărbaţii de aici. Uită-te 
la Obring, de exemplu, şi la Meb - condamnaţi de lipsa lor 
tipică de haruri să fie la capătul oricărei ordini ierarhice 
imaginabile. Amândoi agresivi, dar laşi, tânjesc să ajungă-n 


vârful ei, însă n-au îndrăzneala să-i înfrunte pe cei de la vârf 
şi să-i dea jos. De-asta sunt condamnaţi să-i urmeze pe cei 
ca Elemak şi Volemak şi chiar Nafai, deşi-i cel mai tânăr, 
pentru că nu-şi pot asuma riscul. Închipuie-ţi ce furie 
mocneşte în ei. Apoi închipuie-ţi ce-ar face dac-ar afla că eu- 
s monstrul, sacrilegiul la adresa naturii, fătălăul, imaginea 
perfectă a fiinţei care se tem că sunt ei înşişi. 

— Volemak nu le-ar da voie să se-atingă de tine. 

— Volemak n-o să trăiască la nesfârşit. Iar eu nu-mi 
dezvălui secretul celor care nu-l vor păstra. 

— Eşti aşa de sigur de mine? întrebă Shedemei. 

— Mi-am pus viaţa-n mâinile tale, răspunse Zdorab. Dar, 
nu, nu-s atât de sigur de tine. Iţi place sau nu, am fost 
obligaţi să ne-apropiem. Aşa că mi-am asumat un risc 
calculat. Acela de a-ţi spune adevărul, ca să am măcar o 
persoană-n locul ăsta pe care să nu trebuie s-o mint. O 
persoană care ştie că ce par a fi e doar o mască. 

— O să-i fac să nu te mai trateze aşa de... cu atâta 
desconsiderare. 

— Nu! strigă Zdorab. Să nu cumva să faci asta! Când ne 
vom căsători, pentru noi situaţia se va-mbunătăţi - ai avut 
dreptate. Dar trebuie să mă laşi să rămân invizibil, atât cât 
e posibil. Eu ştiu cel mai bine cum să mă descurc cu ce sunt, 
crede-mă - tu nici măcar nu ţi-ai imaginat realitatea, ai 
spus-o singură, aşa că nu te-ncăpăţâna să intervii în 
strategia mea de supravieţuire şi nu-ncepe să dregi 
lucrurile, pentru că-n final o să-mi grăbeşti moartea. 
Înţelegi? Eşti un geniu, una dintre cele mai strălucite minţi 
ale vremii noastre, dar nu ştii nimic despre situaţia asta, 
eşti complet ignorantă, o să distrugi orice vei atinge, aşa că 
ţine-ţi mâinile acasă. 

Vorbise cu o vehemenţă şi-o fermitate incredibile. Nu şi-l 
imaginase capabil să glăsuiască aşa. Detesta să fie atât de 
categoric pusă la punct. Dar, gândindu-se mai bine, în loc să 
reacționeze visceral, îşi dădu seama că Zdorab avea 
dreptate. Că pentru moment cel puţin, era cu adevărat o 


ignorantă şi cel mai bun lucru pe care-l putea face era să-l 
lase să rezolve situaţia cum credea el că-i mai bine. 

— Foarte bine, rosti ea. N-o să spun nimic, n-o să fac 
NIMIC. 

— Nimeni nu se-aşteaptă să fii mândră că te-ai căsătorit cu 
mine, spuse Zdorab. De fapt, toţi vor crede c-ai făcut un 
nobil sacrificiu. Aşa că statutul tău n-o să fie afectat când o 
să-mi fii soţie. Te vor privi ca pe-o eroină. 

Shedemei râse amar. 

— Zdorab, aşa mi-am închipuit şi eu că vor sta lucrurile. 

— Ştiu. Dar eu nu numai că mi le-am închipuit aşa. Chiar 
am sperat - imaginează-ţi cum e s-ai dreptul să stai singur 
în acelaşi cort cu cea mai strălucită minte ştiinţifică de pe 
planeta Harmony, în fiecare noapte, fără să faci altceva 
decât să vorbeşti! 

Erau vorbe atât de măgulitor de dulci, totuşi, din motive 
pe care ea nu reuşea să le înţeleagă încă, aveau şi un dram 
de tragic în ele. 

— E şi asta un fel de căsătorie, nu crezi? N-o s-avem copii, 
ca alţii, dar o s-avem gânduri. Tu mă poţi învăţa, îmi poţi 
vorbi despre munca ta, iar eu, dacă nu-nţeleg, îţi promit că 
mă voi autoeduca ajutat de Catalog, până când voi pricepe. 
Şi poate că-ţi spun şi eu câte ceva din ce-am descoperit. 

— Mi-ar plăcea foarte mult. 

— Putem fi prieteni, continuă Zdorab. Astfel, căsătoria 
noastră va fi mai reuşită decât ale lor. Îţi imaginezi ce 
discută Obring şi Kokor? 

Shedemei râse. 

— Tu chiar crezi că discută? 

— Şi Mebbekew, şi Doi, amândoi joacă teatru, se urăsc pe- 
ascuns. 

— Nu, nu cred că Doi îl urăşte pe Mebbekew, ci, zic eu, 
chiar crede în rolul pe care-l joacă. 

— Probabil c-ai dreptate. Dar sunt groaznici, nu ţi se pare? 
Şi vor avea copii! 

— Cumplit! 


Râseră amândoi mult şi tare, până când începură să le dea 
lacrimile. 

Uşa se dădu la o parte. Era Nafai. 

— Am bătut din palme, spuse el, dar nu m-aţi auzit. Apoi 
mi-am dat seama că râdeţi şi mi-am zis că pot intra. 

Afişară amândoi o mină mai serioasă. 

— Sigur că da, rosti Zdorab. 

— Discutam despre căsătoria noastră, zise Shedemei. 

Shedemei văzu expresia de uşurare de pe chipul lui Nafai. 
Parcă s-ar fi înseninat după trecerea unui nor. 

— Deci mergeţi mai departe cu ea, zise el. 

— Am fost doar destul de încăpăţânaţi ca s-aşteptăm să 
vină de la noi, rosti Zdorab. 

— Cred. 

— De fapt, ar trebui să mergem la Rasa şi la Volemak, să le 
spunem şi lor. În plus, tu voiai să foloseşti Catalogul. 

— Da, dar nu-n cazul în care n-aţi terminat cu el. 

— Tot aici o să-l găsim când o să fim pregătiţi pentru el din 
nou, interveni Shedemei. 

În câteva clipe, ea şi Zdorab ieşiseră deja din cort, 
îndreptându-se... încotro? 

Zdorab o luă de mână şi o duse la foc. 

— Doi ar fi trebuit să stea de pază, zise el, dar de obicei dă 
bir cu fugiţii - nu poate fără să tragă un pui de somn, ştii - 
odată l-am lăsat pe Yobar să atingă oala şi cred c-a 
răspândit printre ai lui vestea că nu-i bine s-o atingă, 
pentru că de-atunci babuinii nu se-apropie de locul ăsta, 
nici dacă miroase la fel de bine ca acum. 

Mirosea bine, într-adevăr. 

— Cum ai învăţat să găteşti? 

— Tata a fost bucătar, spuse Zdorab. Era afacerea familiei. 
Atât de bun era, că şi-a permis să mă trimită la Basilica la 
studii şi-am învăţat multe din câte ştia el. Ar fi mândru de 
ce-am reuşit să gătesc în condiţiile astea jalnice. 

— În afară de brânza de cămilă. 

— Am impresia c-am găsit o iarbă care-o va îmbunătăţi. 


Zdorab luă capacul de pe oală. 

— O-ncerc în seara asta - am pus de două ori mai multă 
brânză decât de obicei, dar nu cred c-o să supere nimeni. 

Ridică lingura de mestecat. Shedemei văzu cum lichidul 
brânzos se întinse şi căzu de pe ea cu un plescăit. 

— Mmm, zise ea, de-abia aştept! 

Zdorab îi sesiză ironia din voce. 

— Nu că n-ai avea motive serioase să te-ndoieşti că orice 
seamănă cu brânza are şi gust de brânză, dar mi-am zis că 
ani întregi ne-a plăcut brânza şi o urâm numai de câteva 
luni, aşa c-ar trebui să vă conving să vă placă din nou, dac-o 
pregătesc cum trebuie. Şi-o să ne trebuie brânza - e-o 
sursă foarte bună de proteină animală pentru toate mamele 
care-o să alăpteze. 

— La toate te-ai gândit! spuse Shedemei. 

— Am timp berechet pentru mine, ca să gândesc. 

— Într-un fel, zise ea, tu chiar eşti conducătorul grupului. 

— Într-un fel, zise el, ai face bine să nu afirmi asta-n faţa 
nimănui, altfel, va zice lumea că ţi-ai pierdut cu siguranţă 
minţile. 

— Tu hotărăşti ce şi când mâncăm, unde ne uşurăm, ce 
vom planta în grădină şi ne-arăţi cum să-ntrebuinţăm 
Catalogul... 

— Dar, dac-o fac cum trebuie, nu observă nimeni. 

— Îţi asumi responsabilitatea pentru noi toţi. Fără s-aştepţi 
să ţi se spună. 

— Aşa fac toţi oamenii buni, replică el. Asta-nseamnă să fii 
om bun. lar eu sunt un om bun, Shedya. 

— Ştiu acum, zise Shedemei. Ar fi trebuit s-o ştiu înainte. 
Am interpretat drept slăbiciune tot ce făceai - dar ar fi 
trebuit să ştiu că erau înţelepciune şi forţă împărtăşite 
gratis cu noi, toţi, chiar şi cu cei care nu le meritau. 

Iar acum, în sfârşit, i-a venit şi lui rândul să-i dea lacrimile. 
Doar o licărire, dar ea o văzu în ochii lui, ştiind că şi el ştie 
ce vede ea. Îşi spuse atunci că mariajul lor va fi cu totul 
altceva decât prefăcătoria pe care-o plănuise ea. Putea fi o 


adevărată prietenie, între doi oameni care nici nu se- 
aşteptaseră să găsească prieteni şi camarazi în această 
călătorie. 

Zdorab mestecă în tocană şi-o acoperi din nou cu capacul, 
lăsând lingura atârnată de-o parte. 

— Îmi închipui că ăsta-i cel mai sigur loc în care-am putea 
veni şi discuta, dacă nu vrem să fim deranjaţi sau auziţi, 
spuse ea. Pentru că nu-mi imaginez că vine cineva lângă 
focul pentru gătit, dacă poate sta departe de el, de teamă 
că l-ai pune la treabă. 

Zdorab chicoti. 

— O să mă bucure întotdeauna compania ta când o să 
lucrez aici, câtă vreme vei înţelege că a găti e o artă, iar eu 
chiar mă concentrez când gătesc. 

— Sper să-ţi pot spune lucruri atât de stimulatoare şi de 
interesante, încât să strici supa câteodată. 

— Fă chestia asta prea des şi-o să ne implore să divorţăm. 

Râseră amândoi, apoi râsul lor se pierdu iar în linişte. 

— Ce-ar fi să merg să-i zic mătuşii Rasa? propuse 
Shedemei. O să vrea să ne aranjeze nunta deseară, sunt 
convinsă. Ea o să fie şi mai uşurată decât Nafai. 

— Şi vrem să vină cât mai multă lume, preciză Zdorab. 

Ea înţelese. 

— O s-avem grijă să vadă toţi că suntem, fără-ndoială, soţ 
şi soţie. 

Promisiunea nerostită: nu voi dezvălui nimănui niciodată 
că nu suntem deloc soţ şi soţie. 

Shedemei se-ntoarse să plece ca s-o caute pe Rasa, dar 
vocea lui Zdorab o reţinu: 

— Shedya, rosti el. 

Da? 

— Spune-mi Zodya, te rog! 

— Sigur că da, acceptă ea, deşi nu-i auzise niciodată 
diminutivul. 

Nu-l folosea nimeni. 

— Şi înc-un lucru. 


Da? 

— Articolul tău din studenţie... te-ai înşelat. În legătură cu 
sacrificaţii genetici. 

— Am spus că era doar o speculație. 

— Adică ştiu că te înşeli pentru că ştiu ce suntem. În ştiinţa 
străveche, ştiinţa Pământului pe care-o explorez prin 
intermediul Catalogului: nu-i un mecanism intern al 
corpului uman. Nu-i ceva genetic. Este doar nivelul de 
hormoni masculini în fluxul sangvin al mamei în momentul 
în care hipotalamusul trece prin diferenţierea şi 
dezvoltarea active. 

— Dar asta se petrece aproape aleatoriu, spuse Shedemei. 
N-ar însemna nimic, ar fi doar un accident, dacă nivelul s-ar 
întâmpla să scadă în acele câteva zile. 

— Nu chiar întâmplător, o contrazise Zdorab. Totuşi, e un 
accident. Nu-nseamnă nimic, doar că ne naştem infirmi. 

— Ca Issib. 

— Cred că, atunci când Issib mă vede mergând, când vede 
ce pot face cu mâinile, ar face bucuros schimb cu mine. Dar 
când îl văd eu pe el cu Hushidh şi mă uit la ea că-i gravidă, 
când mă uit la ceilalţi şi văd cât îl respectă cu adevărat 
pentru asta şi-l recunosc drept unul de-al lor, sunt momente 
- doar momente, nu uita - când aş face eu bucuros schimb 
cu el. 

Shedemei îi strânse mâna din instinct, deşi ea nu făcea 
parte dintre cei înclinați spre gesturi afectuoase. Totuşi, i se 
păru c-aşa se cuvine. Un gest prietenesc, aşa că-l făcu, iar 
el reacţionă la fel, deci era în regulă. Pe urmă plecă 
degrabă, s-o caute pe Doamna Rasa. 

Mergând, îşi zise: „Cine-ar fi crezut că vestea că viitorul 
meu soţ e zhop va fi atât de bună şi că mă va face să-l plac 
şi mai mult? Chiar s-a întors lumea cu susu-n jos?” 

Rămas singur în cort după plecarea lui Shedemei şi 
Zdorab, Nafai nu stătu pe gânduri. Luă Catalogul - cald 
încă de la mâinile lor - îl ţinu aproape de el şi se adresă 
Sufletului Suprem pe un ton aproape furios: 


— Mi-ai spus mereu că visul atei despre copac n-a venit 
de la tine, dar n-ai pomenit deloc c-ai în memoria ta 
întreaga lui experienţă. 

— Sigur că o am, răspunse Catalogul. Ar fi o neglijenţă din 
partea mea să nu înregistrez ceva atât de important. 

— Ai ştiut cât de mult îmi doresc un vis de la Păstrătorul 
Pământului. Ai ştiut! 

Da. 

— Atunci, de ce nu mi-ai dat visul tatălui meu? 

— Pentru că e altatălui tău, răspunse Catalogul. 

— Ela zis... a zis că nu mai e-un secret! Vreau să văd ce-a 
văzut el! 

— Nu e o idee bună. 

— M-am săturat să hotărăşti tu întotdeauna ce-i bine şi ce 
nu. Ai crezut că uciderea lui Gaballufix e-o idee bună. 

— Şi a fost. 

— Pentru tine. Nu tu ai mâinile mânjite de sânge. 

— Am amintirea ta. Şi nu m-am descurcat prea râu cu tine 
acolo în deşert, când Elemak complota să te omoare. 

— Deci... mi-ai salvat viaţa pentru c-ai vrut să ai genele 
mele în micul tău bazin genetic. 

— Sunt un computer, Nafai. le aştepţi să-ţi salvezi viaţa 
pentru că te plac? Motivele mele sunt mult mai demne de 
încredere decât sentimentele umane. 

— Nu vreau aşa ceva de la tine! Vreau un vis de la 
Păstrător. 

— Exact. lar a-mi cere mie să-ţi introduc în minte visul 
tatălui tău nu e acelaşi lucru cu a avea un vis de la 
Păstrător. Înseamnă pur şi simplu a primi de la mine un 
raport despre o amintire. 

— Vreau să văd creaturile acelea de pe Pământ pe care le- 
au văzut ceilalţi. Liliecii şi îngerii. 

— Care ei cred că sunt de pe Pământ. 

— Vreau să simt gustul fructului în gură! 

Chiar în timp ce rostea vorbele - în timp ce buzele lui 
formau cuvintele şi strigătul de suferinţă se năştea în 


mintea lui - Nafai ştia că se poartă copilăreşte. Dar voia, 
voia din tot sufletul să ştie ce ştia tatăl său, să fi văzut ce 
văzuse Luet, ce văzuse Hushidh, ce văzuse până şi 
generalul Moozh şi ciudata mamă a lui Luet, Sete. Voia să 
ştie nu părerea lor, ci cum arâtase ce văzuseră, cum sunase, 
cum mirosise, ce gust avusese. Şi voia destul de mult încât, 
chiar dacă se purta ca un copil, trebuia s-o afle, cerea 
insistent s-o afle. 

Aşa că Sufletul Suprem, considerând că nu-i de dorit ca 
bărbatul pe care-l desemnase lider final al grupului să fie 
într-o stare atât de chinuitoare, deci imprevizibilă, îi dădu 
ce-i ceruse. 

Îl primi dintr-odată, chiar în timp ce ţinea Catalogul în 
mâini. Întunericul descris de Tata, bărbatul care l-a invitat 
să-l urmeze, mersul la nesfârşit. Dar era ceva-n plus, 
nemenţionat de Tata - un sentiment cumplit de greşeală, un 
curent secundar, intens, de gânduri nedorite şi de 
neimaginat. Nu era doar sălbăticie, era un iad al minţii, iar 
el nu suporta să rămână în el. 

— Treci peste partea asta, îi ceru Catalogului. Trece-mă de 
locul ăsta, scoate-mă din el. 

Visul se opri imediat. 

— Nu din vis, zise Nafai nerăbdător. Treci doar peste 
partea plictisitoare. 

— Păstrătorul a trimis partea plictisitoare aşa cum a trimis 
orice altceva, spuse Catalogul. 

— Du-te la finalul ei, pân-acolo unde începe să se-ntâmple 
ceva. 

— Înseamnă să trişezi, dar o voi face. 

Pe Nafai îl enerva Catalogul când vorbea aşa. Acesta din 
urmă învățase că oamenii interpretau opoziţia urmată de 
supunere drept tachinare, aşa că acum îi tachina ca metodă 
de simulare a comportamentului natural. Numai că, pentru 
Nafai, care ştia că cel care-l tachina era un calculator, şi nu 
o persoană, era de-a dreptul enervant, nu amuzant. Totuşi, 
când se plânse de asta, Catalogul nu făcu decât să-i replice 


că tuturor celorlalţi le plăcea şi Nafai n-ar trebui să fie aşa o 
acritură. 

Visul reveni şi Nafai plonjă imediat în întuneric, merse la 
nesfârşit în spatele bărbatului care-l conducea, iar curentul 
mintal secundar era foarte dureros şi tulburător. Dar atunci 
auzi vocea Tatei rugându-l pe bărbat să-i spună ceva, să-l 
scoată din locul acela. Numai că nu era vocea Tatălui său. 
Era un glas straniu, nemaiauzit de Nafai, doar că mintea sa 
îl percepea drept propriul lui glas, însă era gândul Tatei că 
vocea respectivă îi aparţinea lui, şi nu gândul lui Nafai, 
pentru că şi vocea lui, ca şi cea a Tatălui său, sunau cu totul 
altfel. Până la urmă, Nafai îşi dădu seama că aşa-i suna 
Tatălui său în minte vocea sa. Într-un vis, desigur, Tata n-ar 
auzi vocea pe care-o aud toţi ceilalţi. Ar auzi vocea pe care 
crede el c-o aude când vorbeşte. Numai că nu-i nici vocea 
aceea, ci una mult mai tânără, e vocea pe care s-a învăţat s- 
o considere a lui când şi-a format identitatea de bărbat. Mai 
groasă decât vocea lui adevărată, mai bărbătească şi mai 
tânără. 

Totuşi, Nafai nu reuşea să scape de convingerea fermă că, 
indiferent cât o analiza, era vocea lui proprie, nici pe 
departe a atei, deşi era cu totul nepotrivită cu vocea lui. Şi 
atunci îşi dădu seama că, bineînţeles, în cazul în care 
Catalogul i-ar derula amintirea experienţei lui Volemak din 
vis, amintirea s-ar filtra prin conştiinţa lui Volemak, în 
consecinţă, ar conţine toate atitudinile lui Volemak, legate 
inseparabil de ea. 

Iată fluxul de gânduri tulburătoare, lipsite de sens, 
răscolitoare, înfricoşătoare. Era fluxul conştiinţei atei, 
permanent evaluând, înțelegând, interpretând şi 
răspunzând visului. Gânduri de care Tata însuşi n-ar fi fost 
conştient în mod special, pentru că nu ieşiseră încă la 
suprafaţă - inclusiv resturi de idei, că Acesta este un vis şi 
Acesta e de la Sufletul Suprem şi Eu sunt mort într-adevăr 
şi Acesta nu e un vis şi tot felul de gânduri contradictorii 
amestecate şi aruncate grămadă unul peste celălalt. Când 


Tata a avut aceste gânduri, au ieşit din propria lui minte 
inconştientă şi le-a sortat propria lui voinţă, iar gândurile 
au reacţionat la voinţa lui, termina un gând imediat ce voia 
să treacă la altul. Dar în mintea lui Nafai, toate acestea fiind 
rederulate, gândurile nu răspundeau voinţei sale, ci erau, 
de fapt, suprapuse peste propriul lui flux al conştiinţei. 
Aşadar avea de două ori mai multe gânduri secundare 
decât de obicei şi jumătate din ele nu reacţionau la voinţa 
lui în nici un fel, deci era simultan tulburător şi terifiant, 
pentru că mintea-i scăpase de sub control. 

Tata renunţase să mai vorbească cu bărbatul şi acum se 
adresa direct Sufletului Suprem, strigând, implorându-l. 
Era umilitor să auzi frica, anxietatea, vaietul din vocea 
Tatei. El le spusese că implorase, dar Nafai nu-l auzise pe 
tatăl lui folosind tonul plin de umilinţă faţă de nimeni 
altcineva şi era ca şi cum îl vedea pe tatăl său mergând la 
toaletă sau altă imagine la fel de dezgustătoare, ura să-l 
vadă pe tatăl lui în postura aceea. Îl pândesc. Îl văd aşa cum 
se vede el însuşi, în loc să-l văd pe bărbatul care se arată 
lumii, fiilor săi. Îi fur sinele şi e rău, e oribil ce fac. Dar 
poate că trebuie să ştiu lucrurile astea despre tatăl meu, 
trebuie să ştiu cât de slab e. Nu mă pot baza pe el, pe un 
bărbat care se smiorcăie aşa în faţa Sufletului Suprem, 
implorând ajutor ca un copil... 

Pe urmă îşi aminti cum implorase el însuşi Catalogul să-i 
arate visul Tatei şi-şi dădu seama că, în mintea lor, şi cei mai 
îndrăzneţi şi puternici bărbaţi trăiesc asemenea momente, 
numai că nu-i vede nimeni niciodată, pentru că nu acționau 
pe baza lor, în afara visurilor şi coşmarurilor. Eu am aflat 
asta despre Tata pentru că-l spionez. 

Chiar atunci tocmai când se pregătea să-i ceară 
Catalogului să oprească visul, el se schimbă şi, dintr-odată, 
Nafai se pomeni pe câmpia descrisă de Tata. Voi imediat să 
găsească pomul, dar, bineînţeles, nu se putea uita decât 
acolo unde se uita şi Tata şi-l văzu numai când îl văzu 
acesta. 


Tata îl zări acum şi era un pom frumos, o mare uşurare 
după atâta întuneric şi pustietate. Numai că Nafai nu simţi 
doar propria uşurare, ci şi pe-a atei, suprapusă peste a lui, 
aşadar nu era deloc o uşurare, ci mai mult încordare, 
distragere a atenţiei şi dezorientare şi nu-l ajută deloc că, în 
loc să se-ndrepte spre pom pe drumul cel mai scurt, Tata 
ajunse cumva direct la el. În gândul lui, mergea spre pom, 
dar, de fapt, se apropie pe neaşteptate şi iată-l lângă el. 

Nafai simţi dorinţa Tatei de a gusta fructul, cât era de 
încântat de mirosul lui, dar, pentru că avea o uşoară greață 
din cauza mişcării pomului şi-l durea puţin capul din cauza 
curentului constant de gânduri ale Tatei, în Nafai mirosul 
nu trezi nici o dorinţă. Mai degrabă i se făcu rău. Tata 
întinse mâna, luă un fruct şi-l gustă. Nafai simţi că Tata-l 
consideră delicios şi, preţ de-o clipă, cât mintea lui Nafai 
percepea gustul, chiar i se păru delicios, intens, deosebit de 
delicios, într-un fel pe care nu şi l-ar fi imaginat. Însă 
aproape imediat, experienţa lui fu subminată de reacţia 
Tatei la ea, de propriile sale asocieri cu gustul şi mirosul 
fructului; reacţiile 'Tatei fură atât de puternice, fusese atât 
de copleşit de gust, încât îşi pierduse controlul asupra 
sentimentelor, iar Nafai nu le putea stăpâni, îl străbătea o 
durere fizică. Era îngrozit. 'Ţipă la Catalog să oprească 
visul. 

Visul se opri, iar Nafai se lăsă într-o rână, pe covor, gâfâind 
şi suspinând, încercând să-şi scoată nebunia din minte. 

În scurtă vreme îşi reveni, pentru că nebunia dispăruse. 

— Vezi ce problemă am când vreau să comunic clar cu 
oamenii? întrebă vocea din capul lui. Trebuie să-mi 
formulez foarte limpede şi tare, dar şi aşa, lor tot li se pare 
că nu aud altceva decât propriile lor gânduri. Numai 
Catalogul face posibilă comunicarea clară cu majoritatea 
oamenilor. În afară de tine şi de Luet - cu voi doi vorbesc 
mai bine decât cu oricine altcineva. Catalogul tăcu un 
moment, apoi reluă: o vreme, am crezut că o să 


înnebuneşti. Nu era deloc frumos ce se petrecea în mintea 
ta. 

— M-ai avertizat. 

— Nu te-am avertizat în legătură cu toate, pentru că nu 
am ştiut că se vor întâmpla. N-am mai introdus visul cuiva 
în mintea altcuiva până acum. Şi nici nu cred că o voi mai 
face, chiar dacă se supără cineva foarte tare, dacă refuz. 

— Sunt de acord cu hotărârea ta, spuse Nafai. 

— Şi ai fost foarte rău când l-ai judecat pe tatăl tău. E un 
bărbat foarte puternic şi curajos. 

— Ştiu. Dac-ai tras cu urechea, ştii că mi-am dat seama. 

— Nu eram sigur că-ţi vei aminti. Memoria umană nu e 
deloc de încredere. 

— Lasă-mă-n pace! Nu vreau să vorbesc cu tine sau cu 
altcineva în clipa asta. 

— Atunci, dă drumul Catalogului. Poţi pleca oricând. 

Nafai îşi luă mâinile de pe Catalog, se rostogoli, se ridică în 
genunchi, apoi în picioare. I se-nvârtea capul. Era năucit şi-i 
venea rău. 

leşi din cort clătinându-se. Issib şi Mebbekew erau acolo. 

— Mergem la cină, zise cel dintâi. Ai avut o discuţie reuşită 
cu Catalogul? 

— Nu mi-e foame, spuse Nafai. Nu mă simt bine. 

Mebbekew scoase un sunet dispreţuitor. Lui Nafai i se 
păru că seamănă cu ţipetele gâfâite ale babuinilor. 

— Nu-mi spune că Nafai încearcă să scape de muncă 
pretinzând că-i e rău tot timpul. Lui Luet i-a mers atât de 
bine, încât şi-a zis că merită să-ncerce şi el, nu? 

Nafai nu se deranjă să-i replice lui Mebbekew. Se 
îndepărtă clătinându-se, căutându-şi cortul. Trebuie să 
dorm, îşi zise. De-asta am nevoie, de somn. 

Numai că, atunci când ajunse în cort şi se întinse pe pat îşi 
dădu seama că-i e imposibil să doarmă. Era prea agitat, îi 
era prea greață, i se învârtea capul şi nu putea gândi, dar 
nici nu se putea opri din gândit. 


Mă duc să vânez, îşi zise. les şi găsesc un animal mic şi 
neajutorat, îl omor, îl jupoi, îi smulg măruntaiele şi sigur o 
să mă simt mai bine, pentru că un astfel de bărbat sunt eu. 
Sau poate că-n momentul în care mirosul măruntaielor o să- 
mi izbească nările, o să vomez şi de-abia atunci o să mă simt 
mai bine. 

Nu-l văzu nimeni părăsind tabăra - dacă l-ar fi văzut 
mergând atât de nesigur şi cu arma în mână, probabil că l- 
ar fi oprit. Traversă cursul de apă şi urcă un deal de pe 
malul celălalt. În partea aceea nu vânau niciodată, pentru 
că acolo dormeau babuinii pe stânci şi, dacă te îndepărtai 
prea mult în direcţia respectivă, ajungeai destul de aproape 
de satele din valea numită Luzha şi puteai da peste cineva. 
Dar Nafai nu gândea limpede. Îşi amintea doar că mai 
fusese o dată pe malul opus şi i se întâmplase ceva minunat, 
iar în clipa aceea dorea foarte mult să i se-ntâmple ceva 
minunat. Sau să moară. Nu contează. 

Ar fi trebuit să aştept, îşi repetă întruna când fu în stare să 
gândească destul de coerent ca să-şi dea seama la ce 
gândeşte. Dacă Păstrătorul Pământului ar fi vrut să-mi 
trimită un vis, mi-ar fi trimis. lar, dacă nu mi-a trimis, ar fi 
trebuit să aştept. Îmi pare rău. Am vrut doar să ştiu şi eu 
cum e, dar ar fitrebuit s-aştept. Acum pot suporta 
aşteptarea, numai că nu-mi vei mai trimite nici un vis, nu-i 
aşa, pentru computerul principal am trişat, exact aşa cum a 
spus Catalogul, am trişat, aşa că n-am dreptul să... De fapt, 
sunt un ticălos, mi-am distrus creierul prin ceea ce-am 
cerut insistent Sufletului Suprem să facă pentru mine, iar 
acum o să-mi fie rău mereu şi nu-ţi voi mai fi de folos nici 
ţie, nici Sufletului Suprem, nici lui Luet, nici altcuiva şi mai 
bine-ar fi să sar de pe o stâncă şi să mor. 

Apunea soarele când îşi dădu seama că habar n-are unde 
se află sau cât de departe rătăcise. Ştia doar că stătea pe-o 
stâncă din vârful unui deal - îl putea vedea oricine, orice 
tâlhar care-ar fi plecat să caute o pradă de jefuit. Şi, cu 
toate că-şi ţinea capul în mâini şi privea în pământ, era 


conştient că-n faţa lui stătea cineva. Cineva care nu spusese 
încă nimic, dar care-l privea concentrat. 

Spune ceva, rosti Nafai în şoaptă. Sau omoară-mă şi 
termină odată cu mine! 

— Uhu. Uhu-uhu, glăsui străinul. 

Recunoscând vocea, Nafai ridică ochii. 

— Yobar! zise el. 

Babuinul ţopăi şi chicoti de câteva ori, încântat, se pare, că 
fusese recunoscut. 

— N-am ce să-ţi dau de mâncare. 

— Uu, cântă Yobar vesel. 

Probabil că era doar recunoscător să fie luat în seamă, 
întrucât fusese ostracizat de ceată. Nafai întinse mâna spre 
el, iar babuinul păşi curajos în faţă şi-şi puse laba în mâna 
lui. 

În clipa aceea, Yobar nu era deloc un babuin. Nafai îl văzu 
ca pe-un animal cu aripi, cu un chip devenit pe neaşteptate 
mai aspru şi mai inteligent decât al unui babuin. O aripă se 
îndoi şi se întinse, cealaltă, nu, pentru că era laba pe care 
Nafai o ţinea în mâna lui. Creatura înaripată care luase 
locul lui Yobar îi vorbi, dar Nafai nu-i înţelese limba. Fiinţa - 
îngerul, Nafai ştia că asta era - vorbi din nou, numai că de 
data asta Nafai înţelese, vag, că-l avertiza că-l paşte un 
pericol. 

— Ce să fac? întrebă el. 

Îngerul privi în jur şi deveni şi mai agitat, apoi părând de-a 
dreptul înfricoşat, îşi eliberă braţul, ţâşni spre cer şi începu 
să zboare în cercuri. 

Nafai auzi ceva tare râcâind stânca. Privi în spate şi jos, 
spre stâncile din jur şi văzu de unde venise zgomotul. Şase 
creaturi mai mari, mai fioroase. Şobolanii din visele 
celorlalţi. Erau mai grei şi arătau mai puternici decât 
babuinii, iar Nafai ştia bine din poveştile altor călători prin 
deşert că babuinii erau mult mai puternici decât un bărbat 
matur. Li se vedeau colții fioroşi, iar mâinile - erau mâini, 


nu gheare - arătau înspăimântător, mai ales pentru că 
multe din ele ţineau pietre şi păreau pregătite să le arunce. 

Nafai îşi aminti de armă. Câte pot omori înainte să mă 
lovească şi să mă doboare cu pietrele? Două? Trei? Mai 
bine să mor luptând decât să le las să mă omoare fără să le 
fac nimic. 

Mai bine? De ce-ar fi mai bine? Era destul de rău, dac-ar fi 
murit numai una. Ce-ar fi de câştigat omorând mai multe, 
doar că s-ar simţi mai îndreptăţite să mă fi omorât? 

Aşa că lăsă arma jos pe pământ, în faţa lui, îşi bătu 
genunchii cu palmele şi aşteptă. 

Aşteptară şi ele. Braţele lor erau tot gata să arunce cu 
pietre. Îngerul se rotea în continuare deasupra capului său, 
martor mut al unor chiţăituri stridente. 

Apoi, pe neaşteptate, Nafai îşi dădu seama că ţine ceva în 
mână. Desfăcu palma şi văzu că-i un fruct. Îl recunoscu 
imediat drept unul din fructele pomului vieţii. 

Îl duse la gură şi-l gustă şi oh! Era exact aşa cum spusese 
Tata, aşa cum gustase cu doar o clipă înainte, cea mai 
frumoasă senzaţie pe care şi-o putea imagina. Numai că de 
data asta nu era distras, confuz sau tulbure; era împăcat cu 
sine şi vindecat. 

Fără să stea pe gânduri, luă fructul de la buze şi-l oferi 
şobolanului aflat chiar în faţa lui. 

Animalul se uită la mâna lui Nafai, apoi în sus, din nou la 
chipul lui, pe urmă iarăşi la fruct. 

Nafai se gândi să pună fructul jos şi să-l lase pe şobolan să- 
lia, dar pe urmă îşi zise: „Nu, ar fi greşit să laşi fructul s- 
atingă pământul, să fie cules ca o roadă putredă. Trebuie 
luat din mână. Fructul trebuie întotdeauna cules din pom 
sau luat din palma cuiva.” 

Şobolanul adulmecă, înaintă, adulmecă din nou. Apoi luă 
poama din mâna lui Nafai, o duse la buze şi muşcă din ea. 
Poama se sparse şi sucul îl stropi pe Nafai în faţă, dar el nu- 
şi dădu seama decât atunci când şi-l linse de pe buze. 
Pentru că nu-şi putea lua ochii de la şobolan. Acesta 


rămăsese stană de piatră, cu sucul curgându-i pe la 
colţurile gurii. L-am otrăvit? se întrebă Nafai. L-am omorât 
cu fructul? N-am vrut. 

Nu, şobolanul nu fusese omorât, ci doar împietrit. Începu 
să scoată sunete disperate din gât şi fugi cu paşi mărunți şi 
repezi spre tovarăşul său cel mai apropiat, care-i luă poama 
din gură cu dinţii. Şi astfel, fructul trecu în cerc din gura 
unuia direct într-a altuia, până când ajunse iar la cel dintâi. 
lar acesta veni în faţă şi întinse spre Nafai botul cu ce mai 
rămăsese din el. 

Faţa lui Nafai nu se afla pe acelaşi nivel cu ale şobolanilor, 
aşa că trebui să se întindă şi să ia fructul cu mâna. Dar îl 
duse imediat în gură, îngrozit de gustul pe care-l putea 
avea acum, ştiind însă că trebuie s-o facă. Spre uşurarea sa, 
aroma fructului era aceeaşi. Dacă suferise o cât de mică 
schimbare, aceea era că părea mai dulce acum, după ce-l 
gustaseră şi ceilalţi. 

Mestecă, înghiţi. De-abia atunci înghiţiră şi ceilalţi 
eventualele resturi şi zeama care le rămăseseră în gură. 

Şobolanii înaintară şi-i puseră la picioare pietrele pe care 
le ţinuseră ca pe nişte arme. Le aranjară în formă de 
piramidă. Paisprezece la număr. Apoi se pierdură printre 
stânci. 

Îngerul cobori imediat în picaj, se roti în jurul lui Nafai, 
ciripind disperat, fâlfâind întruna, până când ateriză greu 
pe umerii lui şi-l învălui cu aripile. 

— Sper că asta-nseamnă că eşti fericit, spuse Nafai. 

În loc de răspuns, îngerul îşi luă zborul. 

Nafai se ridică şi văzu că nu se află pe creasta unei culmi 
stâncoase, ci pe o câmpie, lângă un pom, iar în apropiere 
curgea un râu. O cărare mărginită de o balustradă din fier 
mergea paralel cu râul. Văzu tot ce văzuse şi tatăl lui, 
inclusiv clădirea de pe partea cealaltă. 

Atunci, când se aştepta să se termine - ştia că-i vis - visul 
se schimbă. Se văzu pe el însuşi în mijlocul unei mulţimi 
uriaşe de oameni, îngeri şi şobolani şi toţi urmăreau o 


lumină orbitoare coborând din cer. O aşteptaseră, înţelese 
el. Cu toţii o aşteptaseră, iar acum era aici. Păstrătorul 
Pământului. 

Nafai vru să se apropie, să vadă faţa Păstrătorului 
Pământului. Dar lumina te orbea. Desluşea patru membre 
doar după forma ei, patru membre şi un cap, dar, numai 
atât, lumina fiind atât de puternică, de parcă Păstrătorul ar 
fi fost o mică stea, un soare prea strălucitor la care să te uiţi 
fără să-ţi arzi ochii. 

În cele din urmă, Nafai trebui să închidă ochii, să-i 
mijească pentru a scăpa de durerea de-a se holba la soare. 
Când îi deschise, totuşi, ştiu că va fi destul de aproape, ştiu 
că va zări chipul Păstrătorului. 

Uhu. 

Se holba la faţa lui Yobar. 

— Uhu şi ţie, şopti Nafai. 

— Uhu-uhu. 

— E-aproape întuneric. Dar ţi-e foarte foame, nu-i aşa? 

Yobar se lăsă pe labele din spate, aşteptând. 

— Hai să vedem dacă-ţi găsesc ceva de mâncare. 

Nu fu greu, nici măcar la crepuscul, pentru că iepurii din 
partea aceea a văii nu se răriseră încă. După ce se- 
ntunecase de-a binelea, Yobar încă spinteca un stârv, 
devorând şi ultima bucăţică, spărgând craniul cu o piatră ca 
să ajungă la creierul moale. Mâinile lui erau pline de sânge. 

— Dac-ai măcar un pic de minte, îi spuse Nafai, te duci 
acasă repede cu ce ţi-a mai rămas din carne, aşa plin de 
sânge cum eşti, ca să se-mprietenească cu tine o femelă şi 
să te lase să te joci cu puiul ei, ca să te-mprietenegşti cu el şi 
să devii membru cu drepturi depline al cetei. 

Nu era probabil ca Yobar să-l înţeleagă, dar nici trebuia. 
Încerca deja să ascundă restul iepurelui de Nafai, 
pregătindu-se să-l fure şi să fugă. Nafai îi uşură situaţia şi 
se-ntoarse puţin, pentru ca Yobar să profite de ocazie şi să 
fugă. Auzi zgomotul picioarelor fugind cu toată viteza şi-şi 
zise: „Cumpără ce poţi cu sângele iepurelui ăstuia, 


prietene. Am văzut faţa Păstrătorului Pământului şi era a 
ta.” 

Apoi, regretând imediat gândul lipsit de respect, se adresă 
Păstrătorului Pământului sau Sufletului Suprem sau 
nimănui, nu ştia exact. Îţi mulţumesc pentru ce mi-ai arătat, 
spuse. Mulţumesc că m-ai lăsat să văd ce-a văzut Iata. Ce- 
au văzut toţi ceilalţi. Mulţumesc că m-ai lăsat să fac parte 
dintre cei care ştiu. 

Acum mă poate-ajuta cineva să găsesc drumul spre casă? 

Fie că-l ajută Sufletul Suprem, fie propria memorie şi 
priceperea de-a găsi drumul, reuşi să-l parcurgă la lumina 
lunii. Luet se îngrijorase - la fel, Mama, Tata şi ceilalţi. 
Amânaseră nunta lui Shedemei şi Zdorab pentru că nu s-ar 
fi cuvenit s-o celebreze într-o seară când Nafai ar fi putut fi 
în pericol. Acum, că se întorsese, putea începe. Nimeni nu-l 
întrebă unde fusese sau ce făcuse, de parcă ştiau că era un 
lucru prea straniu, prea frumos sau prea urât ca să fie 
discutat. 

Abia mai târziu, în aceeaşi noapte, în pat cu Luet, îşi 
povesti Nafai experienţa. Mai întâi cum îl hrănise pe Yobar, 
apoi visul. 

— Se pare că toată lumea-i mulţumită astă-seară, 
concluzionă Luet. 

— Chiar şi tu? o întrebă el. 

— Eşti acasă, răspunse ea, deci sunt mulţumită. 

6. ARME. 

Au rămas în tabăra din Valea lui Mebbekew, lângă Râul lui 
Elemak, mai mult decât intenţionaseră. Mai întâi, a trebuit 
s-aştepte vremea recoltei. Apoi, în ciuda ierburilor 
împotriva vomei despre care-a aflat Shedemei din Catalog, 
Luet era atât de slăbită de sarcină, încât Rasa refuză să-i 
lase să-şi înceapă călătoria şi să-i rişte viaţa. Până când s-au 
terminat greţurile matinale ale lui Luet şi a mai prins 
puteri, toate cele trei femei însărcinate - Hushidh, Kokor şi 
Luet - aveau pântecele destul de mare ca să le fie incomod 
să călătorească. Pe lângă asta, rămăseseră însărcinate 


Sevet, Eiadh, Doi şi însăşi Doamna Rasa. Niciuneia nu-i era 
atât de rău cum îi fusese lui Luet, dar niciuna n-avea chef să 
se urce pe cămilă, să călătorească ziua întreagă, să ridice 
corturi seara şi să le strângă dimineaţa, mâncând în acest 
răstimp pesmeţi, pastramă şi pepene uscat. 

Aşa c-au rămas în tabără mai mult de un an, până când s- 
au născut toţi cei şapte copii. Numai două femei au născut 
băieţi. Volemak şi Rasa l-au numit pe al lor Oykib, după 
numele tatălui Rasei, iar Elemak şi Eiadh şi l-au botezat 
Protchnu, care însemna rezistenţă. Eiadh a făcut precizarea 
că numai soţul ei, Elemak, era la fel de vârtos ca Volemak, 
ca să-i nască ea un fiu, fiindcă Volemak n-avea decât băieţi. 
În general, celelalte mame i-au ignorat înfumurarea şi s-au 
bucurat de fiicele lor. 

Luet şi Nafai şi-au botezat fetiţa Chveya, pentru că-i unise 
într-un singur suflet. Fata lui Hushidh şi Issib a fost prima 
născută din noua generaţie, aşa c-au numit-o, simplu, Dza, 
pentru că era răspunsul la toate întrebările despre viaţa lor. 
Kokor şi Obring şi-au botezat fata Krasata, adică frumuseţe, 
mai în ton cu moda din Basilica. Vas şi Sevet au numit-o pe a 
lor Vasnaminanya, în parte pentru că numele înseamnă 
amintire, în parte pentru că aduce cu numele tatălui ei; îi 
spunea Vasnya. lar Mebbekevw şi Doi şi-au botezat fata 
Basilikya, după denumirea oraşului pe care îl iubeau încă şi 
la care încă visau. Toată lumea ştia că numele fetei lor era 
menit să fie un reproş constant la adresa celor care i-au 
târât afară din casa lui, aşa că toţi foloseau porecla pe care 
i-a găsit-o Volemak şi-i ziceau Syelsika, adică fata de la ţară. 
Sigur că asta-l enerva pe Meb, dar a-nvăţat să renunţe la 
proteste, pentru că ceilalţi nu făceau decât să râdă de el. 

Oykib şi Protchnu, Chveya şi Dza, Krasata, Vasnya şi 
Syelsika - într-o dimineaţă înviorătoare, la peste un an de 
când părinţii lor veniseră în Valea lui Mebbekew, bebeluşii 
au fost înveliţi în veşminte de călătorie răcoroase şi aşezaţi 
în hamacuri atârnate de umerii mamelor, ca să poată fi 
hrăniţi în timpul zilei, când li se făcea foame. Femeile, cu 


excepţia lui Shedemei, care n-avea copii, n-au participat la 
strânsul corturilor, deşi, pe măsură ce creşteau copiii, 
lumea se aştepta să-şi reia îndatoririle. Iar bărbaţii, 
puternici acum, bronzaţi şi întăriţi după un an de trai şi 
muncă în deşert, înaintau ţanţoşi puţin în faţa nevestelor, 
mândri de copiii pe care-i făcuseră împreună şi copleşiţi de 
răspunderea nobilă de-a le purta de grijă nevestelor şi 
odraslelor. 

Toţi, în afară de Zdorab, bineînţeles, tăcut şi neatrăgător 
ca de obicei, cu nevasta tot fără copii; cei doi păreau să 
dispară câteodată. Erau singurii membri ai grupului care 
nu erau rude de sânge cu Rasa şi Volemak şi nici înrudiţi cu 
aceştia prin căsătorie; erau singurii fără copii; erau mult 
mai bătrâni decât ceilalţi din generaţia lor, cu excepţia lui 
Elemak; nimeni n-ar fi zis că nu erau egali cu ceilalţi, după 
cum, de fapt, nimeni nu credea nici că erau. 

În timp ce grupul se aduna de plecare, Luet, cu Chveya 
adormită în eşarfa legată de gâtul ei, căra un pepene prea 
copt pe umăr şi mergea în jos, spre locul în care ceata de 
babuini îşi vedea de treburile obişnuite. Babuinii păreau 
agitaţi şi iritaţi, deloc surprinzător, ţinând cont de tumultul 
din tabăra oamenilor. Când Luet trecu pe lângă zona lor de 
hrană, o urmăriră cu privirea, ca să vadă ce face. Câteva 
femele se apropiară să-i vadă bebeluşul - le mai lăsase şi 
înainte s-o atingă pe Chveya, deşi, bineînţeles, nu le putea 
lăsa să se joace cu ea cum se jucau cu puii lor, Chveya era 
mult prea fragilă pentru dezmierdările lor aspre. 

Luet căuta un mascul, nu o femelă şi imediat ce se 
îndepărtă de femelele curioase, îl găsi - Yobar, cel care 
fusese un proscris cu nici un an în urmă şi care era acum 
cel mai bun prieten cu fata cea mai mare a şefei tribului; se 
bucura de tot prestigiul pe care-l putea dobândi un mascul 
în acea aşezare de femei. Luet cobori pepenele ca să-l vadă 
şi Yobar. Apoi, răsucindu-se uşor, ca să nu-l sperie prea tare, 
trânti pepenele de o piatră şi fructul crăpă. 


Aşa cum se aşteptase, Yobar sări înapoi, temător. Dar, 
văzând că lui Luet nu-i e frică, se apropie să cerceteze 
fructul îndeaproape. Atunci ea reuşi să-i arate ce voia să 
vadă - secretul pe care-l păstraseră atât de bine de toţi 
babuinii anul petrecut în locul respectiv. Luet întinse mâna 
jos, luă un bucată de coajă cu multă pulpă rămasă pe ea şi-o 
mâncă cu zgomot. 

Sunetul scos de ea în timp ce mânca îi atrase pe ceilalţi 
babuini, dar - aşa cum se aşteptase - Yobar fu acela care-i 
urmă exemplul şi mâncă. Nu făcu deosebire între pulpă şi 
coajă, bineînţeles, şi păru că-i plac amândouă. Când se 
sătură, se puse pe zburdat, chiuind şi făcând 
giumbuşlucuri, până când ceilalţi - mai ales masculii tineri - 
îndrăzniră să se apropie de fruct. 

Luet se retrase încet, apoi se întoarse pe călcâie şi plecă. 

Auzi paşi în spatele ei. Aruncă o privire înapoi; Yobar o 
urma. Nu se aşteptase, dar Yobar o surprinsese nu o dată. 
Era inteligent şi curios, printre animalele a căror isteţime 
era doar cu puţin mai redusă decât a oamenilor şi a căror 
curiozitate şi dorinţă de învăţătură erau uneori mai mari 
decât a lor. 

— Atunci, vino, dacă vrei, zise Luet. Îl conduse în susul 
apei, în grădină, acolo unde de multă vreme babuinii n- 
aveau acces. Ultima din cele trei recolte de pepeni era încă 
pe lujeri, unii copţi, alţii nu încă. Yobar ezită la marginea 
grădinii, pentru că babuinii învăţaseră de multă vreme să 
respecte hotarul acela invizibil. Totuşi, Luet îi făcu semn să 
intre, iar el trecu peste margine cu grijă şi pătrunse în 
grădină. Ea luă un pepene copt. 

— Mănâncă-i când sunt aşa, îi spuse. Când miros aşa. 

Îi întinse pepenele agăţat încă de lujer. Yobar îl adulmecă, 
apoi îl trânti de pământ. După ce-l trânti destul, reuşi să-l 
spargă. După aceea muşcă şi chicoti vesel spre Luet. 

— N-am terminat, îl atenţionă ea. Trebuie să fii atent până 
la sfârşitul lecţiei. 


Îi întinse alt pepene, de data asta necopt, şi, deşi îl lăsă să-l 
adulmece, nu-i dădu voie să-l ia în mână. 

— Nu! îi spuse. Să nu-i mănânci pe ăştia. Semințele nu-s 
mature şi, dacă le guşti când sunt aşa, n-o să ai recoltă anul 
viitor. 

Aşeză pepenele necopt în spatele ei şi arătă spre cel copt 
şi crăpat în bucăţi de la picioarele lui Yobar. 

— Mănâncă-i pe cei copţi. Shedemei zice că seminţele vor 
trece prin sistemul tău digestiv fără să păţească nimic, vor 
încolţi în excrementele tale şi vor creşte frumos. Poţi avea 
pepeni la nesfârşit, dacă-i înveţi pe ceilalţi să-i mănânce 
numai pe cei copţi. Dacă-i înveţi s-aştepte. 

Yobar o privi fix. 

— Nu pricepi o iotă din ce-ţi spun. Dar asta nu-nseamnă că 
nu-nţelegi lecţia, nu? Eşti deştept. O să te prinzi. Îi vei 
învăţa pe ceilalţi înainte de-a te muta-n altă ceată, da? E 
singurul cadou pe care vi-l putem lăsa, chiria pe care v-o 
plătim că v-am folosit valea în ultimul an. 

Yobar chicoti o dată. 

Luet se ridică şi se îndepărtă de el. Cămilele erau gata de 
a fi călărite; ceilalţi aşteptau după ea. 

— l-am arătat lui Yobar grădina, spuse ea. 

Bineînţeles, Kokor dădu ochii peste cap, dar Luet nici n-o 
observă - altceva conta: zâmbetul lui Nafai, încuviințarea 
din cap a lui Hushidh şi aprecierea „bună treabă” din 
partea lui Volemak. 

La comandă, cămilele se ridicară clătinându-se, încărcate 
cu corturi şi provizii, recipiente cu umiditate scăzută şi lazi 
frigorifice pline cu seminţe şi embrioni şi - înainte de toate - 
nu cu şaisprezece, ci douăzeci şi trei de fiinţe umane acum. 
Aşa cum glăsuise şi Elemak numai cu o seară înainte, 
Sufletul Suprem ar face bine să-i conducă la destinaţie până 
nu cresc copiii prea mari ca să călărească împreună cu 
mamele, altfel, n-are decât să le găsească mai multe cămile 
pe drum. 


În primele două zile de călătorie merseră către nord-est, 
de-a lungul aceleiaşi rute pe care porniseră în Basilica. 
Trecuse un an de când plecaseră pe drumul acela, totuşi, şi 
aproape nimic nu le părea familiar - sau cel puţin nimic nu 
părea mai cunoscut decât altceva, din moment ce toate 
stâncile gri-maronii şi nisipul galben-cenuşiu arăta familiar 
după un ceas de mers. 

Către sfârşitul celei de-a doua după-amiezi, Mebbekew 
călări alături de Elemak pe o distanţă scurtă. 

— Am trecut de locul în care l-ai condamnat la moarte, nu-i 
aşa? 

Elemak rămase tăcut câteva clipe, apoi răspunse: 

— Nu, nici nu vom trece pe lângă el. 

— Mie mi s-a părut că-l văd. 

— Nu L-ai văzut. 

Călăriră în linişte un timp. 

— Elemak, zise Mebbekew. 

Da? 

Elemak nu părea încântat de conversaţie. 

— Cine ne-ar putea opri, dacă pur şi simplu ne-am lua 
partea de corturi şi provizii pe trei zile şi am lua-o spre 
nord, către Basilica? 

Uneori, lui Elemak i se părea că îngustimea mentală a lui 
Mebbekevw friza prostia. 

— Se vede c-ai uitat că n-avem bani. le asigur că a fi sărac 
în Basilica e şi mai rău decât a fi sărac aici, pentru că-n 
Basilica Sufletul Suprem nu dă doi bani pe supraviețuirea 
ta. 

— Ce să-zic, am fost al naibii de bine îngrijiţi aici! zise 
Mebbekew zeflemitor. 

— Am fost într-un loc cu destulă apă peste un an şi nu s-au 
apropiat de noi nici măcar o dată alţi călători, tâlhari, 
cupluri fugite de acasă sau familii în vacanţă. 

— Ştiu, am fi putut la fel de bine să fim pe altă planetă. 
Una nelocuită! Iţi spun eu, când Dolya avea burta prea 


mare ca să se mai mişte, femelele de babuini au început să- 
mi pară atrăgătoare. 

Niciodată Mebbekew nu păruse mai inutil decât acum. 

— Nu mă mir, zise Elemak. 

Mebbekew îi aruncă o căutătură cruntă. 

— Glumeam, nătărăule. 

— Eu, nu, replică Elemak. 

— Deci ţi-ai vândut sufletul? Acum eşti băieţelul lui Tati. 
Nafai senior. 

Resentimentul lui Mebbekew faţă de Nafai era normal - 
din moment ce Nafai îl dăduse în vileag de atâtea ori. Dar 
Elemak se hotărâse de mult să-l suporte pe Nafai, cel puţin 
câtă vreme stă la locul lui, câtă vreme e util. Asta era tot ce 
conta acum - dacă o persoană contribuia la supraviețuirea 
grupului. A soţiei şi copilului său. Şi Mebbekew n-ar strica 
să-şi amintească exact cu cât era mai folositor Nafai decât 
Meb însuşi. 

— Am trăit împreună un an, vorbi Elemak. Ai mâncat 
săptămână de săptămână carnea animalelor vânate de 
Nafai şi încă mai crezi că nu-i altceva decât preferatul 
Tatei? 

— Aa, ştiu că-i mai mult, zise Mebbekew. Toată lumea ştie. 
De fapt, majoritatea dintre noi îşi dau seama că valorează 
mai mult decât tine. 

Mebbekew trebuie să fi citit ceva pe faţa lui Elemak 
atunci, pentru că rămase în urmă şi călări o vreme în 
spatele lui Elemak. 

Cel din urmă ştia că mica insultă a lui Mebbekew era 
menită să-l înfurie - dar Elemak nu intenţiona să-i facă 
jocul. Înţelegea ce urmărea Mebbekew: să scape de 
căsătorie, de plânsetele bebeluşului, şi să se întoarcă în 
oraş, la băile şi toaletele lui, la bucătăria şi arta lui şi, mai 
presus de toate, la provizia nesfârşită de femei uşor de 
flatat şi necomplicate. Şi adevărul era că, dacă s-ar 
întoarce, Mebbekew s-ar descurca la fel de bine ca- 
ntotdeauna în Basilica, cu sau fără bani; Doi, de asemenea, 


ar duce un trai bun acolo. Fiind o actriţă-copil aproape 
legendară. Pentru cei doi, Basilica ar fi mult mai bună decât 
orice îi aştepta în viitorul previzibil. 

Dar soluţia asta iese din discuţie, îşi zise Elemak. A ieşit 
din discuţie când Sufletul Suprem m-a făcut de râsul lumii. 
Mesajul era limpede - încearcă să-l ucizi pe Nafai şi vei 
mişuna şi orbecăi ca un debil mintal, incapabil să faci un 
nod. lar acum nu de Nafai ar trebui să treacă pentru a le 
schimba destinaţia, ci de Tata. Nu, Elemak n-avea scăpare. 
În plus, Basilica nu reprezenta nimic pentru el. Spre 
deosebire de Meb, nu se mulțumea să sară dintr-un pat în 
altul şi să trăiască de pe urma oricărei femei care l-ar primi 
la ea. Trebuia să aibă o reputaţie bună în oraş, trebuia să 
ştie că, atunci când vorbeşte, oamenii îl ascultă. Fără bani, 
slabe speranţe să obţină aşa ceva. 

Pe lângă asta, o iubea pe Eiadh, era mândru de micul 
Proya şi-i plăcea viaţa în deşert într-un fel pe care nimeni, 
nici măcar Volemak, nu-l putea înţelege vreodată. Iar dacă 
s-ar întoarce în Basilica, până la urmă, Eiadh nu i-ar reînnoi 
contractul de căsătorie. Ar fi din nou în postura aceea 
nebărbătească de-a trebui să-şi caute o soţie numai ca să 
rămână în oraş. Asta ar fi de nesuportat - aşa ar trebui să 
trăiască bărbaţii, în siguranţă cu soțiile, cu copiii lor. Nu 
dorea să-şi distrugă familia acum. Încetase să mai viseze la 
Basilica sau cel puţin nu mai voia să aspire la ea, din 
moment ce singurul fel de viaţă care merită trăită acolo lui 
îi era inaccesibil. 

Numai Mebbekew şi Dolya se mai gândeau la întoarcere. 
Şi, inutili cum erau amândoi, grupul n-ar suferi deloc, dacă 
i-ar lăsa să plece. 

Aşa că, în timp ce Elemak şi tatăl lui alegeau locul de 
tabără peste noapte, cel dintâi aduse problema în discuţie. 
— Ştii că Meb şi Dolya încă vor să se-ntoarcă în Basilica. 

— Au atât de puţină imaginaţie, că nu mă mir, spuse 
Volemak. Unii au o singură idee în viaţă, aşa că nu suportă 
să renunţe la ea. 


— Mai ştii şi că sunt aproape nefolositori pentru noi. 

— Nu atât de nefolositori precum Kokor, sublime Tata. 

— Da, e greu să concurezi cu ea. 

— Niciunul nu este complet nefolositor. Poate că nu-şi fac 
treburile care le revin, dar avem nevoie de genele lor. Avem 
nevoie de copiii lor în comunitatea noastră. 

— Am duce o viaţă mult mai uşoară... şi-am avea mult mai 
puţine conflicte... dacă... 

— Nu, spuse Volemak. 

Elemak clocotea de furie. Cum îndrăznea Tata să nu-l lase 
nici să-şi termine fraza? 

— Nu-i alegerea mea, îi explică Volemak. Dac-ar fi după 
mine, aş lăsa pe oricine vrea să se întoarcă. Dar Sufletul 
Suprem a ales acest grup. 

Imediat ce pomeni de Sufletul Suprem, Elemak nu-l mai 
ascultă cu atenţie. Asta-nsemna întotdeauna că partea 
rezonabilă a discuţiei se terminase. 

Când şi-au aşezat tabăra pentru noapte, Elemak a hotărât 
că, în perioada cât va sta el de pază, dacă Meb şi Dolya vor 
încerca să fugă, va avea grijă să nu se întâmple să-i 
observe. Le-ar fi destul de uşor să găsească drumul - 
deşertul nu era chiar atât de periculos până aici, iar ei 
aveau acum cele mai mari şanse din toată călătoria să se- 
ntoarcă la civilizaţie. Ceea ce nu însemna o şansă atât de 
grozavă, la drept vorbind - la fel de mare era riscul de-a fi 
atacați de tâlhari. Poate mai mare, acum că în Basilica 
Moozh era cel care conducea şi-i va goni pe scandalagii şi 
necivilizaţii din oraş. Poate că Sufletul Suprem îi va proteja 
pe cei doi şi-i va ajuta să se-ntoarcă în Basilica sau poate că 
nu. Indiferent ce se va-ntâmpla, Elemak nu-i va opri să 
încerce, dacă asta voiau. 

Dar n-au făcut-o. Elemak a stat de pază chiar mai mult ca 
de obicei, dar ei nici n-au ieşit din cort, nici n-au încercat să 
fure cămile. Până la urmă, l-a trezit pe Vas ca să-l 
înlocuiască şi s-a dus la culcare, plin de dispreţ faţă de Meb. 
Dacă eu aş fi fost acela care-ar fi vrut să părăsească grupul 


şi să locuiască altundeva, mi-aş fi luat soţia şi copilul şi-aş fi 
plecat. Dar nu şi Meb. El acceptă refuzul mult prea uşor. 

În a treia zi de călătorie, pe la mijlocul dimineţii, au ajuns 
la punctul în care, pentru a se întoarce în Basilica, ar fi 
trebuit s-o ia spre nord. Elemak a recunoscut locul; l-a 
recunoscut şi Volemak, desigur. Dar nu şi altcineva; nimeni 
nu şi-a dat seama că, atunci când au continuat să meargă 
spre est, în loc s-o ia direct spre nord, au renunţat la ultima 
speranţă de-a reveni la vechea lor viaţă. 

Elemak nu se simţea deloc trist din cauza asta. El nu era 
ca Mebbekew - viaţa lui se desfăşurase-n deşert tot timpul. 
Se întorsese în Basilica numai ca să-şi vândă marfa şi să-şi 
găsească o soţie, deşi, bineînţeles, îi plăcuse întotdeauna 
oraşul şi-l considera casa lui. Numai că ideea de acasă nu 
însemnase niciodată prea mult pentru el - nu i se făcea dor 
de casă, nu-l cuprindea nostalgia şi nici nu lăcrima după ea. 
Asta se-ntâmpla până când a născut Eiadh şi el l-a luat în 
braţe pe Proya, i-a auzit plânsetul tare şi hotărât şi i-a văzut 
zâmbetul. Atunci, pentru el, acasă a-nsemnat cortul în care 
dormeau Eiadh şi Proya. N-avea nevoie de Basilica acum. 
Era prea puternic în sinea lui ca să tânjească după un oraş 
anume, cum făcea Meb. 

Dar, dacă în următorii ani lumea lui avea să fie această 
caravană, atunci era hotărât să ia măsuri ca poziţia lui în 
cadrul micii lor forme de guvernare să fie cât mai 
dominantă şi mai importantă posibil. În vale, unde grădina 
lui Zdorab oferea jumătate din hrană, iar Nafai fusese un 
vânător la fel de iscusit ca el, n-ar fi avut cum să iasă în 
evidenţă, să-şi asigure poziţia de lider. Acum, însă, călare 
din nou pe cămilă, până şi Tata ţinea cont de judecata lui 
Elemak în extrem de multe privinţe şi, cu toate că Sufletul 
Suprem le alegea direcţia, Elemak era cel care stabilea ruta 
exactă. Putea să se uite înapoi la grup şi s-o vadă pe Eiadh 
urmărindu-l cu privirea ori de câte ori nu era ocupată cu 
hrănirea bebeluşului. Călătoria îi amintea lui Eiadh cât de 


important era Elemak pentru supraviețuirea întregului 
grup, iar lui îi făcea plăcere că ea se mândrea cu asta. 

Sufletul Suprem îi spusese atei că, dac-ar găsi o rută 
sigură şi-ar avea provizii suficiente, ar ajunge la destinaţie 
după şaizeci de zile de călătorie neîntreruptă. Dar, desigur, 
nici nu încăpea în discuţie să călătorească şaizeci de zile. 
Bebeluşii n-ar fi putut suporta un drum atât de lung pe 
arşiţă, uscăciune şi instabilitate. Nu, vor fi nevoiţi să-şi 
găsească alt loc sigur şi să se odihnească din nou. Şi poate 
încă unul, după aceea. Probabil că-n fiecare loc vor trebui 
să stea destul cât să planteze ca să aibă o recoltă şi s-o 
culeagă pentru a avea hrană în etapa următoare a 
călătoriei. Un an. Un an în fiecare loc, poate trei ani pentru 
o călătorie de şaizeci de zile. Dar, de la începutul până la 
sfârşitul ei, Elemak va fi adevăratul ei şef, iar la final toţi ar 
trebui să mă aleagă pe mine conducător, Tata rămânând 
nimic mai mult decât ce-ar trebui să fie - un sfătuitor 
înţelept. Dar nu va fi adevăratul lider. Nu va mai fi. 

Acela, pe bună dreptate, voi fi eu. Dacă voi decide că 
destinaţia Sufletului Suprem este locul unde vreau eu să 
conduc grupul, atunci acolo îl voi duce şi va ajunge la el în 
siguranţă şi la timp. Dacă decid altfel, bineînţeles, atunci 
Sufletul Suprem n-are decât să se ducă naibii. 

Râul Nividimu nu era periodic - ţâşnea din izvoare 
naturale din Munţii Lyudy cei colţuroşi, care erau destul de 
înalţi ca să ningă pe ei iarna. Dar debitul era foarte slab iar, 
când râul curgea abrupt în Valea Krutohn şi ajungea în 
deşertul jos, fierbinte şi uscat, se scufunda în nisip şi 
dispărea pe kilometri întregi înainte de a se vărsa în Marea 
Lucioasă. 

Tocmai din cauza râului Nividimu, drumul cel mare pentru 
caravane de la nord la sud urca abrupt, în Munţii Lyudy, şi 
apoi urma râul în jos, aproape de locul unde acesta 
dispărea. Era cea mai sigură sursă de apă potabilă între 
Basilica, la nord, şi Oraşele Focului, din sud. Într-un an, de- 
a lungul malurilor râului Nividimu treceau cam 


douăsprezece caravane, aşa că era aproape de aşteptat să 
primească de la Catalog indicaţia de a-şi aşeze tabăra timp 
de o săptămână la poalele Munţilor Lyudy, în timp ce-o 
caravană care se-ndrepta spre nord, cu solidă escortă 
militară, îşi croia drum în susul văii şi apoi în jos, pe cărarea 
şerpuitoare a munţilor. 

Cel mai rău lucru cauzat de aşteptare era că nu puteau 
face foc. Escorta militară, le-a spus Catalogul, era agitată şi 
dornică să găsească un duşman. Fumul ar fi considerat 
indiciu al prezenţei tâlharilor, iar soldaţii n-ar sta mult pe 
gânduri înainte de a-i măcelări pe toţi. Aşa c-au mâncat cele 
mai jalnice raţii de călătorie şi s-au călcat pe nervi unii pe 
alţii, aşteptând ziua-n care, după spusele lui Volemak, 
Catalogul hotărâse că puteau pleca. 

Era în cea de-a doua zi, în timp ce Elemak şi Vas vânau 
împreună - căci Vas se pricepea puţin la a descoperi urmele 
de animale - când au pierdut prima armă. Probabil că Vas 
n-ar fi trebuit să aibă una, dar a cerut, şi-ar fi fost prea 
umilitor să i se interzică s-o poarte. Pe lângă asta, exista 
întotdeauna posibilitatea ca el să surprindă un animal 
periculos care să fi urmărit aceeaşi pradă şi atunci ar avea 
nevoie de armă ca să se apere. 

De obicei, Vas nu era stângaci. Dar, în timp ce mergea 
înapoi pe spate, în patru labe, de-a lungul unei ieşituri 
aflate deasupra unei strâmtori, se-mpiedică şi, când se 
prinse, arma îi scăpă din mână. Ricoşă din aflorimentul 
colţuros, sări în gol şi căzu într-un canion. Vas şi Elemak n- 
auziră când atinse fundul. 

— Puteam să cad eu, repeta întruna Vas seara, povestind 
ce păţise. 

Elemak n-avu inima să-i spună c-ar fi fost mai bine pentru 
toată lumea da c-arfi căzut el. La urma urmei, aveau numai 
patru arme şi de altele nu puteau face rost - până la urmă, 
îşi vor pierde capacitatea de a se reîncărca de la soare, 
motiv pentru care Elemak ţinea ascunse două din ele cu 
multă grijă, într-un loc întunecos. Cu o armă pierdută, 


trebuia să scoată alta din ascunzătoare şi s-o folosească la 
vânătoare. 

— Dar de ce vânaţi, oricum? întrebă Volemak, care 
înţelese ce putea însemna pierderea armei în viitor. 

Îşi îndreptase întrebarea spre Elemak, lucru foarte 
potrivit, pentru că el hotărâse să ia două arme în deşert în 
ziua aceea. 

Elemak răspunse cu răceală, de parcă Volemak n-avea 
dreptul să-i pună hotărârea la îndoială. 

— Pentru carne, rosti el. Soţiile nu-şi pot alăpta copiii, 
dacă mănâncă numai pesmeţi şi pastramă. 

— Dar, din moment ce nu putem găti carnea, la ce te-ai 
aşteptat, s-o mănânce crudă? vru să afle Volemak. 

— Am crezut că pot prăji carnea cu arma. Ar fi fost în 
sânge, dar... 

— Ar fi fost şi o risipă de energie pe care nu ne-o 
permitem, adăugă Volemak. 

— Avem nevoie de carne, stărui Elemak. 

— Ar fi trebuit să sar după armă? întrebă Vas obraznic. 

— Nimeni nu vrea asta, rosti Elemak dispreţuitor. Nu mai 
e vorba de tine. 

Hushidh urmări discuţia în tăcere, aşa cum făcea de obicei 
când avea loc un conflict, sesizând cum par să se schimbe 
firele care-i leagă. Ştia că liniile pe care le vedea între 
oameni nu erau adevărate, ci o simplă metaforă vizuală pe 
care mintea ei o construia pentru ea - un fel de diagramă a 
halucinaţiilor. Dar mesajul lor despre relaţii şi loialitate, ură 
şi iubire era adevărat precum stâncile, nisipul şi tufărişul 
din jurul lor. 

Vas reprezenta anomalia din grup şi aşa fusese 
dintotdeauna. Nu-l ura nimeni, nu-l respingea nimeni. Dar 
nici nu-l iubea nimeni. Nimeni nu se lega de el printr-o 
relaţie de loialitate deosebită - după cum nici el nu 
manifesta loialitate deosebită faţă de cineva. Cu excepţia 
legăturii bizare dintre el şi Sevet, şi a celei şi mai bizare 
dintre el şi Obring. Sevet nutrea puţină dragoste sau 


respect faţă de soţul ei - se căsătoriseră numai de formă, 
fără să existe între ei o relaţie de loialitate specială, o mare 
dragoste sau o mare prietenie. Dar el se părea că nutreşte 
pentru ea un sentiment foarte puternic, pe care Hushidh 
nu-l înţelegea şi nu-l mai întâlnise. lar legătura lui cu 
Obring era la fel, doar puţin mai slabă. Nu aşa ar fi trebuit 
să stea lucrurile, din moment ce Vas nu avea motiv să fie 
strâns legat de Obring. La urma urmei, nu Obring fusese 
cel prins în pat cu Sevet în noaptea în care i-a surprins 
Kokor şi era să-şi omoare sora? De ce să simtă Vas o 
legătură intensă cu Obring? Intensitatea ei - recunoscută 
de Hushidh după grosimea coardei pe care o vedea între ei 
- rivaliza cu rezistenţa celor mai solide căsătorii din grup, 
ca acea dintre Volemak şi Rasa, cu sentimentul lui Elemak 
pentru Eiadh sau cu relaţia tot mai strânsă dintre însăşi 
Hushidh şi iubitul ei Issib, Issib al ei cel devotat, drag, 
sclipitor şi iubitor, a cărui voce era muzica întregii ei 
bucurii. 

Nu asta, ştia ea, era ce simţea Vas pentru Sevet sau 
Obring - iar faţă de oricine altcineva el nu simţea mai nimic. 
Totuşi, de ce Sevet şi Obring, şi altcineva nu? Nimic nu-i 
lega pe ei, în afară de adulterul lor de mai demult... 

Aceasta să fie legătura? Adulterul în sine? Era oare 
legătura puternică a lui Vas cu ei obsesia trădării lor? 
Absurd. Ştia de multă vreme de aventurile lui Sevet; aveau 
un mariaj libertin. lar Hushidh ar fi recunoscut legătura 
dintre ei, dac-ar fi fost vorba de ură sau furie - pe astea le 
văzuse de foarte multe ori. 

Chiar şi acum, când Vas ar fi trebuit să fie legat de tot 
grupul printr-un fir al ruşinii, al dorinţei de-a compensa 
răul, de-a câştiga aprobarea celorlalţi, nu exista aproape 
nimic. Lui nu-i păsa. Într-adevăr, era aproape satisfăcut. 

— Mai degrabă am fi putut găti carnea la-ntoarcere, când 
am fi avut toate cele patru arme, rosti Sevet. 

Hushidh rămase uimită că tocmai soţia lui Vas sublinia 
vinovăția acestuia, dar nu se miră când Kokor luă exemplul 


surorii ei şi-i dădu o lovitură directă: 

— Ai fi putut să fii atent pe unde calci, Vas. 

Vas se întoarse şi-o privi pe Kokor cu o undă de dispreţ. 

— Poate c-ar fi trebuit să-nvăţ să lucrez cu grijă şi eficient, 
urmând exemplul tău. 

Ciondăneli ca acestea începeau prea uşor şi de obicei 
ţineau prea mult. Nu era nevoie să fii oracol ca Hushidh ca 
să ştii unde avea să ducă cearta, dacă era lăsată să 
continue. 

— Terminaţi! spuse Volemak. 

— N-am de gând să-mi asum eu vina că n-avem carne 
prăjită, zise Vas calm. Mai avem trei arme şi nu-i vina mea 
că nu putem aprinde focul. 

Elemak îi puse mâna pe umăr. 

— Tata pe mine mă consideră răspunzător şi pe bună 
dreptate. A fost eroarea mea de judecată. N-ar fi trebuit să 
iau două arme în aceeaşi expediţie de vânătoare. Când o te 
condamnăm pe tine pentru că n-avem carne, o să ştii. 

— Da, o să-ncepem să te mâncăm pe tine, spuse Obring. 

Era o glumă destul de bună ca să râdă câţiva oameni, 
măcar ca să detensioneze atmosfera; dar Vas nu aprecia că 
cel care-o făcuse fusese Obring. Hushidh văzu strania 
conexiune dintre ei crescând în intensitate şi îngroşându-se, 
ca o parâmă neagră care-l trăgea pe Vas spre Obring. 

Hushidh îi privea, sperând să se certe destul pentru ca ea 
să-nţeleagă ce era între ei, dar în acel moment interveni 
Shedemei: 

— N-avem nici un motiv să nu mâncăm carnea crudă, 
dacă-i de vânat proaspăt, iar animalul a fost sănătos. 
Prăjind-o puţin la suprafaţă chiar înainte de-a o mânca, 
distrugem orice contaminare fără să consumăm prea multă 
energie. Avem o provizie bună de antibiotice, în caz că se- 
mbolnăveşte cineva şi, chiar dacă rămânem fără ea, la 
nevoie, putem face altele, destul de bune, din ierburile care 
se găsesc. 

— Carne crudă, zise Kokor, dezgustată. 


— Nu ştiu dac-o pot mânca, spuse Eiadh. 

— Trebuie doar s-o mesteci mai mult, vorbi Shedemei. Sau 
s-o tai în bucăţi mai mici. 

— E vorba de gust, zise Eiadh. 

— E vorba de idee, se cutremură Kokor. 

— E doar o barieră psihologică, explică Shedemei, pe care- 
o puteţi depăşi foarte uşor pentru binele bebeluşilor voştri. 
— Nu-nţeleg de ce cineva care n-are copii ar trebui să ne 
spună nouă, celorlalte, ce-i bine pentru noi, se răţoi Kokor. 

Hushidh sesiză că vorbele lui Kokor o atinseră pe 
Shedemei. Una dintre cele mai mari griji ale sale era că 
Shedemei se izola tot mai mult de celelalte femei. Vorbea 
despre asta cu Luet foarte des şi făceau amândouă tot ce 
puteau ca să schimbe situaţia, dar nu le venea uşor, pentru 
că obstacolul era chiar Shedemei - se convinsese singură că 
nu voia copii, dar, după cum se concentra pe toţi bebeluşii 
din grup, Hushidh ştia că, inconştient, îşi aprecia valoarea 
după faptul că n-avea urmaşi. lar când o creatură cu creier 
de găină, mărginită şi nepretenţioasă precum Kokor îi 
aruncă în faţă lui Shedemei că n-are copii, Hushidh văzu 
cum dispar legăturile lui Shedemei cu restul grupului. 

Iar liniştea de după remarca lui Kokor nu fu de nici un 
folos. Cei mai mulţi tăceau pentru că aşa se răspundea la 
teribila grosolănie socială - se păstra tăcerea minute bune, 
pentru a-i servi celui care-a jignit drept dojană, apoi se 
continua ca şi când gafa nici nu s-ar fi rostit. Însă Hushidh 
era sigură că nu aşa interpreta Shedya liniştea. La urma 
urmei, Shedya nu era deloc versată în maniere şi mai era şi 
dureros de conştientă că n-avea copii, aşa că liniştea ei fără 
îndoială însemna că toată lumea e de acord cu Kokor, dar 
prea politicoasă ca s-o spună. Înc-o jignire, înc-o cicatrice 
pe sufletul lui Shedemei. 

Dacă n-ar fi fost prietenia strânsă dintre Shedemei şi 
Zdorab, relaţia mult mai superficială, cultivată de Luet şi 
Hushidh cu Shedya şi marea dragoste şi respectul Shedyei 


pentru Rasa, femeia n-ar fi avut nici o legătură pozitivă cu 
restul grupului. Doar invidie şi resentimente. 

Luet fu aceea care sparse gheaţa în cele din urmă. 

— Dacă de carne au nevoie bebeluşii noştri, atunci sigur 
că o s-o mâncăm prăjită la suprafaţă sau chiar crudă. Însă 
mă-ntreb... atât de-aproape suntem de inaniţie, încât nu 
putem rezista o săptămână fără carne? 

Elemak îi aruncă o privire rece. 

— Tu poţi să-ţi hrăneşti copilul cum vrei. Ai noştri-o să 
sugă-ntotdeauna lapte-mprospătat cu proteine de origine 
animală tot la trei zile. 

— Of, Elemak, chiar trebuie s-o mănânc? întrebă Eiadh. 

— Da, răspunse Elemak. 

— O să fie bine, interveni Nafai. Nici n-o să observi 
diferenţa. 

Se întoarseră toţi către el. Făcuse o remarcă scandaloasă. 

— Cred că pot să fac diferenţa dintre carne crudă şi carne 
gătită, mulţumesc frumos, spuse FEiadh. 

— Toţi ne aflăm aici pentru că suntem mai mult sau mai 
puţin sensibili la Sufletul Suprem, rosti Nafai. Aşa că pur şi 
simplu l-am întrebat dacă poate face ca gustul cărnii să ni 
se pară acceptabil. Dacă ne poate face să credem că nu-i 
nimic în neregulă cu ea. Şi mi-a răspuns că se poate, dacă 
n-o să-ncercăm să ne opunem. Aşa că, dacă nu ne gândim 
întruna că mâncăm carne crudă, Sufletul Suprem ne poate 
influenţa suficient ca să nu ne dăm seama de diferenţă. 

În prima clipă, nimeni nu zise nimic. Hushidh sesiză că 
relaţia aproape nepremeditată dintre Nafai şi Sufletul 
Suprem îi descuraja pe unii - nu în ultimul rând pe 
Volemak, care vorbea cu Sufletul Suprem numai când era 
singur sau cu Catalogul. 

— L-ai cerut Sufletului Suprem să ne condimenteze 
mâncarea? întrebă Issib. 

— Ştim din experienţă că Sufletul Suprem se pricepe să-i 
facă pe oameni „proşti”, zise Nafai. Ai avut parte de-asta 


împreună cu mine, Issya. Aşa că de ce să nu-l punem să ne 
prostească puţin când vine vorba de gustul cărnii? 

— Nu-mi place ideea că Sufletul Suprem se joacă cu 
mintea mea, protestă Obring. 

Meb se uită la el şi rânji. 

— Nu te teme. Sunt sigur c-o să fii suficient de prost şi fără 
ajutor. 

A doua zi, când Nafai a adus un nolien - un animal 
asemănător cu o căprioară, măsurând nici jumătate de 
metru de la greabăn la pământ - l-au tăiat, au prăjit carnea 
la suprafaţă şi au mâncat-o cu prudenţă, până când şi-au 
dat seama că nu era atât de rea carnea crudă sau că 
Sufletul Suprem reuşise o treabă bună când îi făcuse 
insensibili la diferenţă. Se vor descurca fără foc ori de câte 
ori va fi nevoie. 

Dar Sufletul Suprem nu le putea da o nouă armă în locul 
celei pierdute. 

Încă două arme pierduseră trecând râul Nividimu. O 
pierdere stupidă, inutilă. Cămilele nu voiau să traverseze, 
deşi vadul era lat şi puţin adânc, şi s-au zbătut o idee când 
au fost mânate dincolo de el. Totuşi, dacă poverile ar fi fost 
legate bine şi cu grijă, niciuna din ele nu s-ar fi desprins, 
niciuna nu s-ar fi răsturnat în apa rece ca gheaţa. 

Lui Elemak i-a trebuit ceva timp ca să-şi dea seama că 
vinovată era cămila care ducea două arme; se concentrase 
pe traversarea celorlalte animale înainte de-a încerca să 
recupereze conţinutul poverii. Când a găsit armele, într-un 
săculeţ, învelite în pânză, stătuseră în apă un sfert de oră. 
Armele erau rezistente, dar nu fuseseră concepute să 
funcţioneze sub apă. Intrase apa în ele şi mecanismul 
interior avea să ruginească rapid. Le-a recuperat, 
bineînţeles, în speranţa că nu vor rugini, deşi ştia că erau 
prea puţine şanse. 

— Cine-a legat povara pe cămilă? vru el să afle. 

Nimeni nu părea să-şi amintească. 


— Asta-i problema, spuse Volemak. Cămila şi-a legat 
singură povara şi nu s-a priceput prea bine să facă nodurile. 

Grupul râse nervos. Elemak se răsuci furios spre tatăl său, 
gata să-l dojenească pentru că trata cu uşurinţă o situaţie 
gravă. Dar, când îi întâlni privirea, tăcu, văzând că Volemak 
lua lucrurile foarte în serios. Aşa că se rezumă să încline din 
cap către el şi se aşeză, ca să arate că-l lăsa pe Volemak să 
se ocupe de situaţie. 

— Oricine a legat povara pe cămilă îşi cunoaşte 
răspunderea, rosti Volemak. Şi-o să fie foarte uşor să aflu 
cine-i, trebuie doar să-ntreb Catalogul. Dar nu va fi 
pedepsit, pentru că n-am avea nimic de câştigat. Dacă voi 
simţi vreodată nevoia, voi dezvălui cine-a fost persoana a 
cărei neglijenţă ne-a costat siguranţa, dar, între timp, să 
ştie că-i în siguranţă refuzând, în mod laş, să recunoască 
singură. 

Nici acum nu vorbi nimeni. 

Volemak nu mai zise nimic, ci îi făcu semn din cap lui 
Elemak, care se ridică în picioare şi ţinu ridicată în faţa lui 
ultima armă. 

— Asta-i arma pe care-am folosit-o cel mai des, vorbi el. În 
consecinţă, e cea care va dura cel mai puţin, dar e tot ce 
avem ca să facem rost de carne. Ar putea rezista doi ani - şi 
altădată armele au mai rezistat atât - dar, când nu va mai 
putea fi folosită, nu vom avea alta. 

Se duse la Nafai şi i-o întinse. Acesta o luă cu multă 
atenţie. 

— Tu eşti vânătorul, îi spuse Elemak. Tu eşti cel care-o va 
folosi cel mai eficient. Ai grijă de ea. Vieţile noastre şi ale 
copiilor noştri depind de felul în care-ţi faci datoria. 

Nafai încuviinţă cu o înclinare a capului. 

Elemak se întoarse spre ceilalţi. 

— Dacă vede cineva că arma e în vreun pericol de orice 
fel, trebuie să vorbească sau să acţioneze imediat ca s-o 
apere. Dar, cu excepţia acestor situaţii, nimeni altcineva în 
afară de Nafai n-o va atinge, sub nici un motiv. N-o vom mai 


folosi nici ca să prăjim carnea - orice carne vom mânca în 
drumurile noastre periculoase, o vom mânca negătită. 
Acum hai s-o pornim în josul văii înainte să ne descopere 
cineva. 

Pe la sfârşitul după-amiezii au ajuns în locul de unde 
caravanele o luau fie spre sud, prin văile locuite, în care 
oraşele Dovoda şi Neeshtchy supravieţuiau cu greu între 
deşert şi mare, fie spre sud-est, în Munţii Razoryat, apoi în 
jos, în zonele nordice ale Văii Focurilor. Volemak îi conduse 
spre munţi. Cu toate astea, nu doar unei singure persoane 
din grup i-a trecut prin cap că, dacă s-ar fi dus spre sud, la 
Dovoda şi Neeshtchy, ar fi găsit de cumpărat arme şi 
mâncare bună. Şi, înainte de toate, ar fi văzut alte chipuri, 
ar fi văzut alte voci. Nu era unul care să nu fi dorit să facă 
măcar o vizită în oraşele acelea. 

Dar Volemak i-a condus în sus, pe pante, unde şi-au aşezat 
tabăra peste noapte fără să aprindă focul, de teamă să nu 
fie văzuţi de vreun locuitor din oraşele îndepărtate. 

De atunci încolo au călătorit încet, pentru că Volemak 
fusese avertizat de Catalog că dinspre nord prin Valea 
Focurilor veneau trei caravane, două din Oraşele Focului şi 
una din Oraşele Stelelor, chiar de mai departe dinspre sud. 
Pentru cei mai mulţi, acelea erau denumiri scoase din 
poveşti, oraşe mai vechi şi mai legendare chiar decât 
Basilica. Poveştile cu eroi străvechi începeau întotdeauna 
cu: „A fost odată ca niciodată, în Oraşele Stelelor” sau „Aşa 
era mai demult în Oraşele Focului”. Mulţi aveau speranţe: 
poate că acolo ne duce Sufletul Suprem, spre marile oraşe 
din legende. 

Au fost, însă, nevoiţi să se îndepărteze de drum, pentru a 
evita caravanele. În deşert le fusese destul de uşor - drumul 
nu se deosebea cu nimic de restul peisajului şi nu conta pe 
ce potecă mergeau. Dar aici avea mare importanţă, pentru 
că terenul era ciudat şi mai dificil şi îi încurca mai mult 
decât în orice alt loc de pe Harmony. Au coborât din munţi 
şi au văzut imediat un loc mai verde, cu iarbă aproape peste 


tot, cu plante agăţătoare şi tufişuri, ba chiar şi cu câţiva 
copaci. Dar era şi stâncos şi colţuros, iar terenul se ridica, 
straniu, în trepte, ca şi cum cineva ar fi adunat la un loc o 
mie de mese de diferite mărimi şi înălţimi, aşa că fiecare 
suprafaţă era plată, dar nu existau două la acelaşi nivel. lar 
între mesele de iarbă se iveau stânci, unele doar de un 
metru, însă altele de o sută sau cinci sute de metri înălţime. 

Caracterul ciudat al terenului se adâncea pe măsură ce 
coborau în Valea Focurilor, pentru că existau locuri în care 
orificiile din pământ sau crăpăturile din stâncă emanau 
duhori imposibile. Cei mai mulţi se strâmbau şi încercau să 
respire pe gură, dar Elemak şi Volemak luau miasma foarte 
în serios şi deseori găseau rute ocolitoare, care evitau 
orificiul din care ieşea gazul. Numai după ce Zdorab a 
descoperit că puteau face, cu ajutorul Catalogului, analiza 
spectroscopică a gazelor, cel puţin pe lumină, au aflat sigur 
care din ele - deci care duhori - se puteau inhala fără 
probleme. 

Şi mai înfricoşătoare - deşi Elemak le-a garantat că sunt 
mult mai inofensive - erau găurile care fumegau şi flăcările 
deschise. Le vedeau de la kilometri distanţă, fie coloane 
groase de fum, fie văpăi intense, şi au învăţat să-şi modifice 
ruta în direcţia lor, mai ales când Shedemei i-a asigurat că 
n-aveau să explodeze. Când şi-au aşezat tabăra în preajma 
lor, au prăjit carnea pe ele şi chiar au copt pâine proaspătă, 
deşi numai Zdorab, Nafai şi Elemak s-au arătat dornici să 
gătească, trebuind să alerge destul de aproape de foc ca să 
lase carnea şi franzelele acolo unde era destul de fierbinte 
ca să se coacă - ceea ce, desigur, însemna că flăcările-ar fi 
prăjit bucătarii, dacă nu se depărtau suficient de rapid. Toţi 
ajutau la condimentatul vânatului ucis de Nafai şi la 
aşezatul cărnii în tigăi, apoi chiuiau nebuneşte când Nafai, 
Zdorab şi Elemak alergau pe rând la foc, lăsau o tigaie şi 
reveneau, tot în fugă, unde aerul era mai rece. Adusul 
cărnii înapoi era şi mai dificil, bineînţeles, fiindcă dura mai 


mult să apuci tigăile fierbinţi decât să le aşezi pe cele reci şi 
uneori se întorceau cu hainele fumegând. 

— Nu-s decât aburii transpiraţiei noastre, a precizat Nafai 
când Luet a anunţat că ea preferă să mănânce carne crudă 
şi să-i rămână soţul în viaţă. 

Totuşi, nu erau atât de multe focuri utilizabile, nefiind 
întotdeauna localizate lângă surse de apă şi nu o dată 
lumea a mâncat hrană rece. 

Valea Focurilor era un loc de o frumuseţe extraordinară, 
dar şi înfricoşător, pentru că trebuia să te confrunţi la 
fiecare colţ cu dovezile forţelor teribile care se deplasau în 
interiorul planetei pe care locuiau - forţe suficient de 
puternice ca să arunce direct în aer, la sute de metri, stânca 
grea. 

Extraordinar, înfricoşător şi inconvenabil, şi-a dat grupul 
seama, când a ajuns într-o zonă în care ruta aleasă de ei îi 
ducea, ca printr-o pâlnie, la o fundătură - un lac adânc şi 
fierbinte, înconjurat de stânci pe o distanţă de cinci sute de 
metri, pe ambele maluri. N-aveau cum să-l traverseze şi nici 
cum să-l ocolească. Vor fi nevoiţi să meargă înapoi câteva 
zile. Volemak şi Elemak au hotărât acest lucru şi-au ales alt 
traseu, şi mai îndepărtat de drumurile obişnuite ale 
caravanelor şi mult mai aproape de apă. 

— Sufletul Suprem n-a putut prevedea asta? întrebă 
Mebbekew pe un ton destul de caustic. 

— Catalogul ne-a arătat lacul, răspunse Volemak. De-asta 
am venit pe aici. Dar ceea ce Sufletul Suprem nu ne-a putut 
spune a fost că nu există cale de-a trece pe partea opusă. 

— Atunci, am călătorit degeaba în ultimele trei zile? se 
smiorcăi Kokor. 

— Am văzut lucruri la care cei din Basilica nici nu visează, 
zise Doamna Rasa. 

— Dar au coşmaruri cu ele, ripostă Kokor. 

— Se ştie că unii cântăreţi s-au inspirat din asemenea 
peisaje pentru cântecele lor. Apropo, nu v-am auzit cântând, 
nici pe tine, nici pe Sevet, de mai bine de un, decât atunci 


când le cântaţi copilaşilor voştri. Şi nici pe Eiadh, dacă tot 
veni vorba - ea n-a avut ocazia să-şi facă o carieră ca fiicele 
mele, dar are o voce deosebit de dulce. 

Hushidh i-ar fi putut spune să nu-şi bată gura degeaba - 
nu se va auzi nici un cântec până nu va interveni o 
schimbare în rândul femeilor. De vină era vechea ceartă 
dintre Sevet şi Kokor, desigur. Sevet fie nu mai putea cânta, 
fie prefera să nu cânte, din cauza rănii pe care i-o 
provocase Kokor la laringe când o prinsese în pat cu 
Obring. Şi, câtă vreme Sevet nu cânta, nu îndrăznea nici 
Kokor - se temea că Sevet s-ar putea răzbuna pe ea. lar 
Eiadh era complet intimidată de cele două fete mai mari, 
care în Basilica fuseseră foarte renumite, mai ales Sevet. 
Kokor spusese clar că, dacă ea nu poate cânta, atunci nu 
voia să audă vocea jalnică a lui Eiadh cum îşi bate joc de 
muzică. Ceea ce era nedrept - Eiadh avea har şi glasul ei 
subţire s-ar fi putut compara cu gingăşia clopoţeilor, dar ar 
fi apreciat-o altcineva în afară de Kokor. Dar, ori de câte ori 
încercase Eiadh să cânte, Kokor se dăduse în spectacol cu 
grimasele ei şi cu cât avea ea de îndurat, aşa că lui Eiadh îi 
pierise curajul şi nu mai deschise gura. 

Mai existau o altfel de poezie şi un altfel de rapsod, iar 
Hushidh şi Luet au fost publicul lui Shedemei când le-a 
cântat despre forţele naturii. 

— Două mase de pământ uriaşe, cândva un singur 
continent, acum împărţit, spuse Shedemei. S-au împins una 
într-alta aşa cum apăsaţi voi o masă cu ambele mâini, de-o 
parte şi de alta. Dar pe urmă au început să se rotească în 
direcţii opuse, cu centrul exact acolo unde se ating degetele 
voastre mari. Acum se împing una într-alta la vârfurile 
degetelor, se zdrobesc reciproc, chiar în timp ce se 
îndepărtează una de alta acolo unde se află baza palmelor. 

Shedemei explica stând pe covor în cortul lui Luet, ţinând 
amândoi copilaşii pe genunchi, cuprinzându-i cu braţele şi 
făcând demonstraţie cu mâinile în faţă. Copilaşii păreau 
fascinaţi - vocea lui Shedemei avea o intensitate sau un 


timbru care-i atrăgea pe toţi micuţii din grup, pentru că 
Hushidh observa cât de alerţi deveneau când vorbea ea. 
Deseori, Shedemei potolea un sugar agitat când mama lui 
nu mai reuşea - Doi i-o dădea în grijă pe mica ei Syelsiky şi 
de multe ori i-o lăsa atât de mult, încât venea după ea 
numai când o dureau sânii şi n-avea de ales decât să ia 
copilul înapoi şi să-l alăpteze. 

Numai Luet şi Hushidh, se părea, căutau tovărăşia lui 
Shedemei, însă până şi ele trebuiau să-şi folosească 
bebeluşii drept scuză - poţi să stai cu copiii până facem 
baie? Aşa că Shedya stătea pe covor în cortul lui Luet, în 
vreme ce surorile îşi frecau una alteia cu buretele spatele 
plin de praful adunat în câteva zile de călătorie şi se spălau 
pe cap. 

— În urma zdrobirii de la vârful degetelor, se înalţă munţii 
cei mari din nord, vorbi Shedemei, în timp ce separarea de 
la baza palmei a dat naştere Mării Lucioase, apoi Mării de 
Fum. Valea Focurilor este umflătura din mijloc. Într-o zi, 
când se va fi terminat separarea, Potokgavan se va 
scufunda în mare, iar Valea Focurilor va fi o insulă într-un 
ocean tot mai larg. Va fi un loc grozav, cel mai izolat de pe 
Harmony, locul în care planeta e cea mai însufleţită, mai 
periculoasă şi mai frumoasă. 

Chveya, fata lui Luet, scoase un gâlgâit adânc. Ca un 
mârâit. 

— Ai dreptate, Veyevniya, spuse Shedemei, folosind 
propriul ei nume prostesc pentru fetiţă. Un loc pentru 
animale sălbatice ca tine. 

— Dar degetele mari? întrebă Hushidh. Acolo ce se- 
ntâmplă? 

— Degetele mari, pivotul, centrul - acolo-i Basilica. Inima 
stabilă a lumii. Sunt şi alte continente, dar nici un loc de pe 
ele cu apă atât de fierbinte şi adâncă sau cu pământ atât de 
vechi şi de neschimbat. Basilica e locul unde Harmony e cea 
mai liniştită. 

— Din punct de vedere geologic, preciză Hushidh. 


— Micile tulburări ale omenirii - ce-s ele? Cea mai mică 
unitate de timp care contează vreodată e generaţia, nu 
minutul, nu ora, nu ziua, nici măcar anul. Acestea toate vin 
şi pleacă şi dispar într-un moment. Dar generaţia - în ea se 
petrec adevăratele schimbări, când o lume-i cu adevărat 
vie. 

— Aşadar, omenirea-i moartă, din moment ce-au trecut 
patruzeci de milioane de ani fără evoluţie? vru să afle Luet. 

— Crezi că aceşti copii nu sunt semne ale evoluţiei? 
întrebă Shedemei. Speciile noi se formează în perioade de 
stres genetic, când o specie - nu doar un individ sau un trib 
- e-n pericol de-a fi distrusă. Atunci, varietatea amplă de 
posibilităţi din cadrul speciei se reduce la acele câteva 
variaţii care oferă avantaje speciale pentru supravieţuire. 
Deci o specie pare a nu se fi schimbat milioane de ani, 
numai pentru ca schimbarea să apară brusc, când e nevoie. 
Adevărul este că schimbările au fost prezente tot timpul - 
pur şi simplu n-au fost identificate şi expuse. 

— Când povesteşti tu, pare un plan minunat, spuse Luet. 
Ştiu - aşa se predau lucrurile între femei, nu? E planul 
Sufletului Suprem. Tiparul generaţiei - împerechere, 
concepere, sarcină, naştere, hrănire, maturizare, apoi iar 
împerechere - toate sunt planul Sufletului Suprem. Dar noi 
ştim mai bine, nu-i aşa? Magşinăria din cer e doar o expresie 
a voinţei omenirii - parte din motivul pentru care, vreme de 
patruzeci de milioane de ani, noi n-am suferit stresul 
producerii de noi specii prin evoluţie. Un instrument pentru 
a ne menţine cât mai variaţi posibil, fără a obţine vreodată 
destulă putere pentru a ne distruge pe noi şi lumea noastră, 
aşa cum am făcut pe Pământ. Nu asta au aflat Nafai şi 
Issib? Nu de-asta suntem aici? Pentru că nu-i un plan al 
Sufletului Suprem, pentru că Sufletul Suprem pierde 
puterea de-a menţine omenirea autoimblânzită. Totuşi, nu 
mă pot abţine să mă gândesc c-ar fi un lucru bun să lăsăm 
Sufletul Suprem să se ofilească şi să moară. În generaţiile 
care s-ar naşte ulterior, în tensiunile cumplite care-ar veni, 


poate că omenirea ar trece printr-un alt proces de 
producere de noi specii şi s-ar dezvolta ceva nou. 

Shedemei se aplecă spre micuța Dza şi-i pufăi în faţă, ceea 
ce o făcea întotdeauna să râdă. 

— Poate că tu eşti lucrul cel nou în care trebuie să se 
transforme omenirea, îi spuse. Nu-i aşa, Dazyit-nikiya? 

— Tu chiar iubeşti copiii, zise Luet pe un ton melancolic. 

— Iubesc copiii altora, adăugă Shedemei. Îi pot da înapoi 
oricând, pe urmă am timp să lucrez. Pentru voi, bietele, nu 
se termină niciodată. 

Dar Hushidh nu se lăsă păcălită. Nu că Shedemei n-ar fi 
vorbit serios - nici vorbă. Shedya era foarte sinceră când 
spunea hotărât că n-o deranja deloc să nu aibă copii - c-aşa 
prefera ea. Vorbea serios sau cel puţin voia să vorbească 
serios. 

Hushidh era însă convinsă că legătura puternică dintre 
Shedemei şi fiecare copilaş din grup era, în realitate, 
reacţia inconştientă la dorinţa nestinsă a lui Shedemei. Voia 
urmaşi. Voia să facă parte din marea trecere a generaţiilor 
prin lume. Mai mult - văzând dragostea dintre ea şi Zdorab 
devenind cea mai puternică prietenie pe care-o întâlnise 
vreodată, Hushidh devenea tot mai sigură că Shedemei ar fi 
dorit să poarte în pântece copilul lui Zdorab şi o făcea să 
tânjească tot mai mult ca dorinţa să i se împlinească. 

Îl întrebase chiar pe Sufletul Suprem de ce Shedemei nu 
putea zămisli, dar acesta nu-i răspunsese, iar Luet spusese 
că, atunci când îl întrebase ea acelaşi lucru, primise 
răspunsul clar că ce se petrecea între Zdorab şi Shedemei 
nu era treaba ei. 

Poate că nu-i treaba noastră, îşi zise Hushidh, dar asta nu- 
nseamnă că nu ne putem dori ca Shedemei să aibă tot ceea 
ce vrea ca să fie fericită. Nu i-a adus Sufletul Suprem pe 
toţi în grup pentru că toate genele lor erau indispensabile? 
Era posibil ca Sufletul Suprem să fi greşit şi fie Zdorab, fie 
Shedemei să fie sterilă? Câtă nepricepere din partea ei, 
dacă aşa s-a-ntâmplat! 


Chiar şi acum, Shedemei spunea că Zdorab era cel care 
descoperise evoluţia geologică a Văii Focurilor. 

— Se foloseşte de Catalog ca de-un instrument muzical. 
Găseşte lucruri în trecut pe care nici măcar Sufletul 
Suprem nu ştia că le ştie. Lucruri pe care le înțelegeau 
numai anticii care s-au stabilit aici cei dintâi. I-au dat 
amintirea Sufletului Suprem, dar pe urmă au programat-o 
astfel încât să n-o găsească în memoria ei. Zdorab a găsit 
intrările secrete, pasajele ascunse, conexiunile ciudate care 
duceau la atâtea secrete fără număr. 

— Ştiu, spuse Hushidh. Issib se minunează de el uneori, 
deşi el însuşi se pricepe să obţină idei de la Catalog. 

— Da, ştiu, zise Shedemei. Zdorab susţine tot timpul că 
Issib e adevăratul explorator. 

— Iar Issib spune că-i aşa numai pentru c-are mai mult 
timp la dispoziţie, fiind inutil la orice altceva. E ca şi cum 
trebuie să găsească amândoi motivele pentru care celălalt e 
mult mai bun. Cred c-au devenit prieteni buni. 

— Ştiu şi asta. Issib vede ce om grozav e Zdorab. 

— Înţelegem cu toţii, comentă Luet. 

— Da? Uneori mi se pare că toată lumea-l consideră un 
servitor universal. 

— Îl considerăm bucătarul nostru pentru că-i cel mai bun, 
zise Hushidh. Şi bibliotecarul nostru, pentru că şi la asta-i 
cel mai bun. 

— O, dar numai câtorva dintre noi le pasă de calităţile lui 
de arhivar; pentru majoritatea grupului, talentul culinar e 
singurul lucru pe care-l observă la el. 

— Şi priceperea la grădinărit, adăugă Luet. 

Shedemei zâmbi. 

— Vedeţi? Dar nu se bucură decât de puţin respect. 

— Din partea unora, spuse Hushidh. Ceilalţi îl respectă 
foarte mult. 

— Ştiu că Nafai îl respectă, zise Luet. Şi eu. 

— Şi eu, şi Issib, şi Volemak ştim, susţinu Hushidh. 


— Eu îi tot spun, rosti Shedemei, dar el insistă să facă pe 
servitorul. 

Hushidh văzu că, cel puţin pentru moment, Shedemei era 
mai aproape de a-şi deschide inima decât oricând în 
călătoria aceea. Dar nu ştia, totuşi, cum s-o încurajeze să 
continue - s-o îndemne c-o întrebare sau să tacă pentru a 
nu o stânjeni? 

Tăcu. 

Tăcu şi Shedemei. 

Până când, într-un sfârşit, Shedemei mirosi zgomotos şi-şi 
duse nasul la scutecul Chveyei. 

— Fabrica noastră de caca a produs o nouă încărcătură? 
întrebă ea. Acum e momentul când calitatea mea 
permanentă de mătuşă dă rezultate. Mamă Luet, copilaşul 
are nevoie de tine. 

Râseră - ştiau, bineînţeles, că Shedemei putea să schimbe 
ea scutecul. Treaba cu datul copilului înapoi mamei ori de 
câte ori n-avea chef să-l îngrijească era numai o glumă. 

Nu, nu doar o glumă. Şi un regret melancolic. Aşa-şi 
reamintea Shedemei că, asemenea soţului ei, Zdorab, nu 
prea se dădea în vânt după compania femeilor. Fusese pe 
cale, ştia Hushidh, să spună ceva care conta... apoi 
momentul trecuse. 

În timp ce Luet îşi îmbăia copila, Shedemei o studia pe ea, 
iar Hushidh o studia pe Shedemei. Când baia era pe 
sfârşite, Luet purta numai o fustă uşoară, iar forma trupului 
ei de mamă - sâni grei, o burtă încă flască şi lăsată, din 
cauză că născuse nu cu multe luni în urmă - se contură 
plăcut când îngenunche deasupra bebeluşului. Ce vede 
Shedemei când se uită la Luet, a cărei siluetă a fost cândva 
la fel de suplă şi băieţoasă, aşa cum e încă a ei? îşi doreşte 
ea transformarea aceea? 

Aparent, însă, gândurile lui Shedemei luaseră altă 
întorsătură. 

— Luet, întrebă ea, când am fost ieri la lac, ţi-a amintit de 
Lacul Femeilor din Basilica? 


— O, da, răspunse Luet. 

— Tu ai fost vizionara în ape acolo. N-ai avut chef să 
pluteşti în mijlocul lui şi să visezi? 

Luet ezită o clipă înainte de a răspunde: 

— Nu era nici o barcă. Şi nimic din care să facem una. lar 
apa era prea fierbinte ca să plutesc în ea fără barcă. 

— Serios? 

— Da. A verificat Nafai pentru mine. A traversat Lacul 
Femeilor, ştii. 

— Dar nu ţi-ai dorit să fii - măcar o vreme - persoana care- 
ai fost înainte? 

Dorul din glasul lui Shedemei era atât de puternic, încât 
Hushidh îl înţelese imediat. 

— Dar Luet este aceeaşi persoană, spuse ea. E încă 
vizionara în ape, chiar dac-acum îşi petrece zilele călare pe 
cămilă, iar nopţile într-un cort şi la fiecare oră are un 
bebeluş ataşat de sfârc._ 

— Atunci, este vizionara în ape? întrebă Shedemei. A fost - 
dar mai este! Sau nu suntem altceva decât ce facem acum? 
Oare nu suntem, într-adevăr, doar ceea ce oamenii alături 
de care trăim cred că suntem? 

— Nu, răspunse Hushidh. Asta-ar însemna că-n Basilica eu 
n-am fost decât oracolul, Luet n-a fost decât vizionara în 
ape, tu n-ai fost decât genetician, lucru niciodată adevărat. 
Întotdeauna există ceva deasupra, dedesubtul şi dincolo de 
rolul pe care văd toţi că-l jucăm. Ei pot crede că suntem 
scenariul pe care-l jucăm, dar noi nu trebuie să credem. 

— Atunci, cine suntem? întrebă Shedemei. Eu cine sunt? 

— Întotdeauna un om de ştiinţă, răspunse Luet, pentru că- 
n fiecare oră pe care-o petreci trează încă te ocupi de 
ştiinţă în sinea ta. 

— Şi prietena noastră, zise Hushidh. 

— Şi persoana din grupul nostru care-nţelege cel mai bine 
cum decurg lucrurile, adăugă Luet. 

— Şi soţia lui Zdorab, spuse Hushidh. Asta-nseamnă cel 
mai mult pentru tine. 


Spre mirarea şi consternarea lor, singurul răspuns al lui 
Shedemei a fost s-o lase pe Dza pe covor şi să fugă din cort 
cu paşi uşori. Hushidh reuşi să-i surprindă chipul foarte 
puţin, dar văzu că plânge. Nu-ncăpea îndoială. Aşa făcea o 
femeie, dacă se îndoia de dragostea soţului ei. Dar cum se 
putea îndoi? Era evident că viaţa lui Zdorab se-nvârtea în 
jurul ei. Nu existau prieteni mai buni în grup decât Zodya şi 
Shedya, ştia toată lumea - în afară de Luet şi Hushidh, dar 
ele erau surori şi nu intrau la socoteală. 

Ce anume-ar putea să nu meargă între Zdorab şi 
Shedemei pentru ca o femeie atât de tare ca ea să fie aşa 
de sensibilă când vine vorba de acest subiect? E-un mister. 
Hushidh dorea foarte mult să-l întrebe pe Sufletul Suprem, 
dar ştia c-ar fi primit acelaşi răspuns ca întotdeauna - 
tăcere. Sau răspunsul primit deja de Luet - vezi-ţi de treaba 
ta. 

Când s-au întors s-o ia pe alt traseu spre sud, cel mai rău 
şi cel mai bun lucru a fost c-au văzut marea. Mai ales Golful 
Dorova, un braţ estic al Mării Lucioase. Iar în nopţile senine 
- aşa cum erau toate nopţile - admirau luminile oraşului 
Dorova de pe malul îndepărtat al golfului. 

Nu era un oraş ca Basilica, ştiau cu toţii. Era un orăşel 
oarecare de la marginea deşertului, plin cu lepădături şi 
speculanţi, rataţi şi hoţi, bărbaţi şi femei violente şi proaste. 
Îşi repetau asta întruna, amintindu-şi poveşti despre 
oraşele deşertului şi zicând că nu merită vizitate nici dac-ar 
fi ultimele oraşe din lume. 

Numai că Dorova era ultimul oraş din lume - din lumea lor, 
oricum. Ultimul pe care-l vor vedea. Oraşul pe care l-ar fi 
putut vizita cu peste o săptămână înainte, când Volemak i-a 
condus în munţi de la râul Nividimu şi-au lăsat în urmă 
ultima speranţă de civilizaţie sau ultimul pericol al ei, 
pentru cei care priveau situaţia astfel. 

Nafai văzu cum se uită ceilalţi la lumini când se-adună 
seara, fără foc, înfriguraţi, pruncii înfăşaţi plescăind din 
buze şi sugând în timp ce ei beau apă rece şi mestecau 


pastramă, pesmeţi şi pepene uscat. Cum lui Obring îi curg 
lacrimi - lacrimi! Ce-nsemna oraşul pentru el - doar un loc 
în care să-şi mai şlefuiască prostia. Lacrimi! lar Sevet nu 
era mai bună decât el, cu privirea ei fixă şi inexpresivă, cu 
expresia aceea împietrită. Avea un copil la sân, dar nu se 
gândea la altceva decât la un oraş atât de mic şi de murdar, 
încât cu doi ani în urmă nici n-ar fi călcat pe străzile lui. 
Dacă i s-ar fi oferit o sumă de douăzeci de ori mai mare 
decât a ei spre a veni să cânte, ar fi refuzat cu dispreţ - iar 
acum nu-şi mai lua ochii de la el. 

Dar, din fericire, atât puteau face, să se uite. Zăreau 
oraşul, dar n-aveau cu ce să traverseze golful şi niciunul nu 
ştia să înoate destul de bine ca să străbată aşa de mulţi 
kilometri fără barcă. În plus, nu erau pe plajă, ci la cel puţin 
un kilometru de ea, la marginea unui teren înclinat colţuros 
şi abrupt, care nu se hotăra dacă-i faleză sau pantă. S-ar 
găsi o cale de coborât cămilele, dar cam greu, şi chiar dacă 
se găsea, ar însemna o călătorie de câteva zile înapoi de-a 
lungul plajei, cu cămilele - fără ele, n-ar avea apă de băut, 
aşa că nu s-ar descurca. Nu, nimeni nu va putea s-o şteargă 
pe furiş din grup şi s-ajungă la Dorova. Singura soluţie era 
să meargă tot grupul, dar şi aşa probabil ar trebui să se- 
ntoarcă înapoi pe acelaşi drum, adică cel puţin o săptămână 
şi jumătate, şi să se certe cu una dintre caravanele venite 
dinspre sud pe drum. N-avea rost, pentru că Iata nu s-ar 
întoarce niciodată. 

Totuşi, Nafai se gândea întruna la cât de mult doreau cei 
din grup să vadă oraşul acela. 

La cât de mult dorea el să-l vadă. 

Da, iată necazul. Asta-l deranja. Voia şi el oraşul. Nu din 
motivele celorlalţi, cel puţin nu din acelea pe care şi le 
închipuia el. Nafai nu dorea altă soţie în afară de Luet; 
alcătuiau o familie, asta nu s-ar schimba, oriunde s-ar duce, 
hotărâse el demult. Nu, ce dorea Nafai era un pat moale în 
care s-o culce pe Chveya. O şcoală la care s-o ducă. O casă 
pentru Luet, Chveya şi copiii care-ar veni după ea. Vecini şi 


prieteni - prieteni pe care să şi-i aleagă singuri, nu 
adunătura întâmplătoare de indivizi pe care nici nu-i 
simpatiza prea mult. Asta-nsemnau pentru el luminile 
acelea - în loc să le urmeze, stătea pe o pajişte care se 
înclina înşelătoare către mare, aşa că, dacă mijeai puţin 
ochii, nu-ţi dădeai seama că erai la un kilometru deasupra 
nivelului mării, puteai pretinde, preţ de câteva clipe, că faci 
o simplă plimbare pe pajişte, apoi traversezi repede golful 
cu barca şi ajungi acasă, călătoria se încheie, faci o baie şi 
te culci în pat şi pe urmă te trezeşti la dejunul gata pregătit, 
îţi găseşti soţia lângă tine, în braţele tale, dup-aceea auzi 
sunetele firave ale fiicei tale trezindu-se, te furişezi afară 
din pat şi te duci s-o iei din leagăn şi s-o aduci soţiei, care, 
somnoroasă, îşi scoate sânul din cămaşa de noapte şi-l pune 
în gura copilaşului care acum se odihneşte pe pat, în 
curbura braţului ei, tu te-ai întinde pe spate lângă ea şi-ai 
asculta cum suge şi plescăie din buze micuțul, aşa cum 
auzeai păsările cântând în faţa ferestrei şi zgomotele 
dimineţii de pe stradă, nu prea îndepărtate, vânzătorii 
strigându-şi marfa. Ouă. Fructe de pădure. Smântână. 
Pâine dulce şi prăjituri. 

Suflet Suprem, de ce n-ai putut să ne laşi în pace? De cen- 
ai aşteptat înc-o generaţie? Patruzeci de milioane de ani, şi 
tu n-ai mai putut aştepta ca de această măreaţă aventură s- 
aibă parte strănepoţii lui Luet şi-ai mei? N-ai putut să ne 
laşi, pe Issib şi pe mine, să ne dăm seama cum să construim 
una dintre acele maşini zburătoare grozave, ca să mergem 
unde vrei tu în doar câteva ore? Timp, numai de atât aveam 
nevoie, zău. Timp să trăim înainte de-a ne pierde lumea. 

Nu te mai văicări, vorbi Sufletul Suprem în mintea lui 
Nafai. Sau poate nu era Sufletul Suprem. Poate era doar 
senzaţia lui Nafai că-şi plânsese de milă deja prea mult. 

Era dimineaţă, chiar înaintea zorilor, la izvorul despre 
care Catalogul le spusese că se numeşte Shazer, însă de ce- 
ar fi catadicsit cineva să dea nume unui loc atât de obscur 
sau de ce se deranjase Sufletul Suprem să şi-l amintească 


Nafai habar n-avea. Trecuseră trei zile de când mâncaseră 
carne ultima oară, iar acesta era un loc bun de aşezat 
tabăra, ca să poate merge la vânătoare două zile, la nevoie. 
Pentru ca Vas să zărească vânatul sau să găsească urme de 
animal proaspete; Nafai s-ar lua după el şi, când s-ar 
apropia de pradă, s-ar târî fără zgomot înainte, până ar 
vedea-o. Pe urmă-ar lua arma sacră, ar ochi cu mare 
atenţie, încercând să ghicească în ce parte se va deplasa 
vânatul, cât de departe şi cât de repede, ar apăsa pe 
trăgaci şi raza de lumină ar face o gaură în inima creaturii, 
ar cauteriza-o, pentru ca rana să nu sângereze, ci să 
rămână doar un fum umed şi fierbinte care să coloreze 
nisipul şi pietrele cu roşu şi negru. 

Nafai era sătul de asta. Însă era datoria lui, aşa că, atunci 
când Vas zgârie uşor pânza cortului, aproape de capul lui, 
Nafai se trezi imediat - dacă nu era deja treaz şi cocheta cu 
visul - se sculă şi se-mbrăcă fără să le trezească pe Luet sau 
Chveya, luă arma din cutie şi dispăru cu Vas în bezna rece. 

Vas îl salută dând din cap - încercau să nu vorbească, nu 
cumva să trezească bebeluşii fără rost - apoi se întoarse 
încet şi arătă spre pantă. Nu spre oraş, însă tot în direcţia 
mării. În jos. De obicei, Nafai credea că-i o prostie să cobori 
când mergi la vânătoare, pentru că-nsemna să urci cu 
vânatul ca să-l duci în tabără. De data asta, însă, vru să 
coboare. Deşi n-ar fi abandonat niciodată călătoria, deşi nici 
nu-i trecea prin cap să-l trădeze pe Iata sau pe Sufletul 
Suprem, totuşi, o parte din el tânjea după mare şi după ce 
se întindea dincolo de ea, aşa că încuviinţă în tăcere când 
Vas arătă spre panta ce ducea la apă. 

După ce se îndepărtară binişor de tabără şi trecură de 
culmea pantei, se opriră şi cercetară locurile cu privirea, pe 
urmă începură coborârea dificilă prin grohotişul care ducea 
în jos. Panta din faţă era complet învăluită în beznă, zorii se 
iveau din spatele lor. Dar Vas era hăitaşul şi Nafai învățase 
de mult că se pricepea de minune să găsească urmele şi era 


şi foarte mândru de îndemânarea lui, aşa că nu-ncercă să-i 
ghicească intenţiile. 

Nu fu o coborâre uşoară, deşi întunericul se risipea la 
fiecare minut, zorii luminând cerul de la un capăt la celălalt 
mult mai iute decât în Basilica. Să fie datorită latitudinii? A 
aerului uscat din deşert? Indiferent de cauză, Nafai reuşea 
să vadă, dar zărea o aglomeraţie de stânci şi piscuri, ieşituri 
şi aflorimente care-ar pune la încercare şi cel mai agil 
animal. Ce fel de creatură speri să găseşti, Vas? Ce fel de 
animal ar putea trăi pe-aici? 

Acestea erau însă numai obişnuitele îndoieli ale lui Nafai - 
se temea de ce-i mai rău, chiar dacă ştia că vegetaţia era 
abundentă şi nu le va fi greu să găsească vânat. Greu va fi 
doar să-l ducă acasă. Un motiv în plus pentru care Elemak 
trimisese un vânător şi-un hăitaş împreună, fie Nafai sau 
Vas, fie, când aveau mai multe arme, el însuşi ca vânător şi 
Obring ca hăitaş. Dacă aveau noroc, fiecare bărbat din 
trupă se-ntorcea cu jumătate de animal pe umăr. Se 
întâmpla mai des când mergeau Nafai şi Vas, în parte 
pentru că Nafai era cel mai bun ţintaş, în parte pentru că 
Obring nu se putea concentra numai pe descoperitul 
urmelor ca să facă o treabă bună, aşa că, până la urmă, 
Elemak trebuia să se concentreze pentru amândoi. 

În schimb, Vas se concentra foarte bine, văzând urme pe 
care altcineva nu le sesiza. Putea urmări prada neabătut 
ore întregi. Ca un câine de luptă care prinde cu colții şi nu 
mai dă drumul. Era parţial motivul pentru care Nafai vâna 
cu succes de mult mai multe ori - Vas îi punea prada la 
dispoziţie. Restul succesului se datora numai lui Nafai. 
Nimeni nu se putea apropia de pradă atât de mult fără să 
facă zgomot; nimeni nu ochea atât de bine şi de calm. 
Făceau o bună echipă, însă în viaţa lor nu-şi închipuiseră c- 
ar fi pricepuţi la vânat. Nici nu le-ar fi trecut prin cap. 

Destul de curând, Vas descoperi ceva - o mică urmă. Nafai 
renunţase de mult să-ncerce să vadă tot ce vede el-luinui 
se părea a fi o urmă, dar de obicei nu le recunoştea. Îl 


urmări pur şi simplu, cu ochii-n patru la prădători care-ar 
crede că fiinţele umane sunt fie o ameninţare, fie hrană 
consistentă. Urma îi duse tot mai jos pe pantă, atât de 
departe, încât pe la jumătatea dimineţii Nafai desluşi un 
traseu curat şi simplu, care ducea spre plajă. Din motive de 
care nu era mândru, voia să coboare pe cărarea respectivă 
şi măcar să pună piciorul în apa Golfului Dorova. Dar Vas n- 
o luă în direcţia aceea - îl conducea de-a curmezişul unui 
povârniş tot mai abrupt şi mai primejdios. 

De ce-ar fi ales un animal ruta aceasta se întrebă Nafai. Ce 
fel de vieţuitoare era? Dar, desigur, nu scoase un cuvânt; 
era o chestiune de mândrie să păstreze o linişte perfectă pe 
parcursul vânătorii. 

Tocmai când ajunseră în zona cea mai periculoasă a 
pantei, acolo unde-ar fi trebuit să traverseze o suprafaţă de 
pietre netede fără nici o proeminenţă, numai frecuşul 
pietrelor între ele împiedicându-i să alunece cincizeci de 
metri sau mai mult, Vas se opri şi arătă cu degetul spre 
prada aflată în partea opusă a locului de traversare. Nu era 
bine. Însemna că Nafai trebuia să treacă de-a curmezişul, 
cu arma pregătită de tragere - adică să ţintească şi să tragă 
exact de pe panta aceea. 

Dar, după atâta urmărire, nu puteau să renunţe şi s-o ia de 
la capăt pentru că momentan dăduseră de greu. 

Vas se lipi cu faţa de peretele povârnişului şi Nafai trecu 
prin spatele lui, scoase arma din husa în care-o purta şi 
avansă pe suprafaţa dificilă. 

În clipa aceea, îl străfulgeră un gând: nu merge mai 
departe. Vas plănuieşte să te-omoare. 

E-o prostie, îşi zise Nafai. Una e să te temi de traversare - 
doar sunt om. Dar, dacă Vas ar fi vrut să mă ucidă, i-ar fi 
fost suficient să scuture din umeri când am trecut pe lângă 
el pe ieşitură, tocmai acum. 

Nu mai face nici un pas. 

Şi să las familia fără carne, pentru că m-a cuprins un atac 
de panică? Nici vorbă. 


Nafai îşi înăbuşi teama şi înaintă pe suprafaţa 
povârnişului. Îşi arcui puţin trupul, pentru ca tălpile 
încălţărilor lui să apese şi să frece cât mai puţin posibil 
piatra. Chiar şi aşa, simţi că se lasă prea tare - era foarte 
periculos ce făcea, iar a trage din locul respectiv se 
dovedea aproape imposibil. 

Atinse punctul în care vedea puţin zona care înainte îi 
fusese ascunsă ochiului, se opri şi căută animalul din priviri. 
Nu-l zări. Se mai întâmpla câteodată - mai ales fiindcă 
vânau în linişte. Vas îl conducea la un animal bine camuflat 
în peisaj, iar când Nafai ajungea în raza lui, creatura îl 
vedea sau îl mirosea şi împietrea, devenind aproape 
invizibilă. Uneori trecea foarte multă vreme până se mişca 
şi-l observa Nafai. Un astfel de joc al aşteptării avea să se 
întâmple şi acum. Nafai nu suporta ideea că trebuie să 
aştepte pe pantă, dar stătea într-o poziţie perfect vizibilă şi, 
dacă se apropia oricât de puţin de animal, acesta ar fi 
ţâşnit, iar cei doi ar fi trebuit s-o ia de la început. 

Îşi schimbă mâinile cu atenţie, ca să-şi lase greutatea pe 
picioare şi pe mâna fără armă, apoi aduse arma în poziţia 
din care putea ochi uşor în orice direcţie de pe suprafaţa 
muntelui din faţă. Oare vieţuitoarea se ascundea în tufe? 
Sau după un bolovan, gata să sară în orice moment? 

Îi venea greu să-şi păstreze poziţia în locul acela 
nefavorabil. Nafai era puternic şi obişnuit să stea nemişcat 
perioade lungi de timp - dar poziţia respectivă n-o mai 
încercase până atunci. Pe frunte-i curgea sudoarea. Dacă-i 
intra în ochi, l-ar înţepa nemiloasă, aşa amestecată cum era 
cu praful de pe obrajii lui. Dar n-avea cum să se mişte ca să 
se şteargă fără să sperie prada. 

O pradă pe care nici măcar n-am văzut-o. 

Uită de ea. Pleacă de pe stânca asta. 

Nu, sunt mai puternic. Trebuie să duc mâncare familiei - 
nu mă voi întoarce să le spun că azi nu vor avea carne 
pentru că mi-a fost frică să aştept nemişcat pe o stâncă. 


Îl auzi pe Vas mişcându-se în spatele lui, traversând 
stânca. O prostie - de ce făcea aşa ceva? 

Ca să mă omoare. 

De ce nu scăpa de idee? Nu, Vas venea spre el pentru că 
ştia că nu văzuse încă animalul şi voia să i-l arate. Dar cum 
să i-l arate? Nafai nu se putea întoarce ca să-l vadă pe Vas, 
iar Vas nu putea trece de el ca să intre în câmpul lui vizual. 

O, nu. Vas avea de gând să-i vorbească: 

— E periculos. O s-aluneci. 

Tocmai când rosti aceste cuvinte, pietrele care susțineau 
piciorul lui Nafai cedară. Talpa îi alunecă înăuntru şi în jos 
şi, din cauza mişcării bruşte, stângul nu mai rezistă nici el şi 
Nafai începu să alunece. Trebuie să se fi petrecut foarte 
repede, dar lui i se păru o veşnicie; încercă să se prindă cu 
mâinile, cu patul armei, dar nu reuşi decât să frece piatra şi 
nu-şi încetini deloc căderea. Apoi panta deveni şi mai 
înclinată şi el nu mai alunecă, ci căzu, căzu fără să se 
oprească, ştiind că avea să moară. 

— Nafai! ţipă Vas. Nafai! 

Luet era la apă, spăla rufe când i se furişă în minte un 
gând clar: 

(Nu e mort.) 

Nu e mort? Cine nu e mort? De ce ar fi mort? 

(Nafai nu e mort. Va veni acasă.) 

Ştiu imediat că-i vorbea Sufletul Suprem. O liniştea. Dar 
ea nu era liniştită. Adică o liniştea să ştie că Nafai e bine, 
dar acum trebuie afle, cerea insistent să afle ce se- 
ntâmplase. 

(A căzut.) 

Cum a căzut? 

(I-a alunecat piciorul pe stâncă.) 

Nafai are un mers sigur. De ce i-a alunecat piciorul? Ce-mi 
ascunzi? 

(L-am urmărit foarte atent pe Vas cu Sevet şi Obring. L-am 
urmărit tot timpul. Are suflet de ucigaş.) 

A avut Vas de-a face cu căderea lui Nafai? 


(Numai când au traversat stânca am văzut planul din 
mintea lui. Distrusese deja primele trei arme. Ştiam că are 
de gând să-l distrugă şi pe ultimul, dar nu m-am îngrijorat, 
pentru că există alternative. Nu am ghicit decât în ultima 
clipă că cel mai simplu mod de a distruge ultima armă era 
să-l conducă pe Nafai într-un loc periculos şi pe urmă să-i 
împingă piciorul ca să cadă.) 

N-ai văzut un asemenea plan în capul lui? 

(Cât a coborât muntele, s-a gândit la o rută spre mare. 
Cum să coboare în golf, ca să meargă la Dorova. Numai la 
asta se gândea în timp ce-l conducea pe Nafai după o pradă 
inexistentă. Vas are o putere de concentrare remarcabilă. 
Nu s-a gândit decât la calea spre mare până în ultima 
clipă.) 

Nu l-ai avertizat pe Nafai? 

(M-a auzit, dar nu şi-a dat seama că e vocea mea. A crezut 
că e o temere de-a lui şi şi-a înăbuşit-o.) 

Deci Vas e un criminal. 

(Vas este ce este. Va face orice ca să se răzbune pe Obring 
şi Sevet pentru că l-au trădat în Basilica.) 

Dar părea atât de împăcat cu gândul. 

(Poate fi foarte rece.) 

Şi-acum ce urmează? Ce urmează, Suflet Suprem? 

(Voi sta de veghe.) 

Asta ai făcut tot timpul şi, totuşi, nu ne-ai arătat nimic din 
ce-ai văzut. Ai ştiut ce pune la cale Vas. Hushidh chiar a 
observat legăturile puternice dintre el-şi Sevet şi Obring, 
dar tu nu i-ai spus ce-nseamnă. 

(Aşa am fost programat. Să supraveghez. Să nu intervin 
decât dacă se iveşte un pericol sau dacă scopul meu e în 
primejdie. Dacă aş împiedica orice om rău să facă rău, cine 
ar mai fi liber? Cum ar mai fi oamenii oameni? Aşa că îi las 
să-şi facă planuri şi-i supraveghez. Deseori, se răzgândesc 
singuri, fără intervenţia mea.) 

Nu puteai să faci din Vas un prostănac şi-un uituc o 
perioadă, cât să opreşti ce s-a întâmplat? 


(Ţi-am zis. Vas are o mare putere de concentrare.) 

Şi acum ce se va întâmpla? 

(Voi sta de veghe.) 

I-ai spus lui Volemak? 

([i-am spus ţie) 

Să mai spun şi altcuiva? 

(Vas va nega. Nafai nici nu-şi dă seama că a fost victima 
unui aşa-zis criminal. Ţi-am spus ţie, pentru că nu am 
încredere în propria mea abilitate de a prevedea ce va face 
Vas.) 

Dar eu ce pot face? 

(Tu eşti omul. Tu ai capacitatea de a te gândi la lucruri 
care-ţi depăşesc programarea.) 

Nu, nu te cred. Nu cred că nu aiun plan. 

(Dacă am un plan, el cuprinde faptul că vei hotărî singură 
ce să faci.) 

Hushidh. Trebuie să-i zic surorii mele. 

(Dacă am un plan, el cuprinde faptul că vei hotărî singură.) 

Înseamnă asta că e interzis să mă consult cu Hushidh, 
pentru că atunci nu ar mai fi doar hotărârea mea? Sau dacă 
să mă sfătuiesc cu Hushidh sau nu e una dintre hotărârile 
pe care trebuie să le iau singură? 

(Dacă am un plan, tu trebuie să hotărăşti singură în 
legătură cu hotărârile tale.) 

Atunci Luet simţi că rămâne din nou singură; Sufletul 
Suprem nu-i mai vorbi. 

Rufele zăceau în iarbă lângă apă, în afară de hăinuţa lui 
Chveya, pe care o spăla; pe aceea o ţinea încă în apă, cu 
mâinile îngheţate, pentru că nu se mişcase deloc cât vorbise 
cu Sufletul Suprem. 

Trebuie să vorbesc cu Hushidh, aşa că asta-i prima 
hotărâre pe care-o voi lua. Voi sta de vorbă cu Hushidh şi cu 
Issib. 

Dar mai întâi voi termina de spălat rufele. Aşa nu-şi va da 
nimeni seama că e ceva-n neregulă. Cred c-aşa trebuie să 


procedez, să nu las pe nimeni să afle că s-a întâmplat ceva, 
cel puţin pentru moment. 

La urma urmei, Nafai e bine. Sau măcar nu-i mort. Dar Vas 
este un criminal în adâncul sufletului. Obring şi Sevet sunt 
în pericol din cauza lui. Ca să nu mai spun de Nafai, dacă 
Vas bănuieşte că ştie ce-a încercat să-i facă. Ca să nu mai 
zic de mine, dacă-şi dă seama că ştiu şi eu. 

Cum de-a permis Sufletul Suprem să se-ajungă pân-aici? 
Nu-i ea responsabilă de toate astea? Nu ştie că ne-a 
întovărăşit în călătorie cu nişte oameni îngrozitori? Cum de- 
a putut să ne pună să călătorim şi să stăm în aceeaşi tabără, 
peste un an întreg şi mai mulţi ani în viitor, cu un criminal? 

Pentru că spera ca Vas să se răzgândească şi să nu ucidă 
până la urmă, bineînţeles. Pentru că trebuie să dea voie 
oamenilor să fie oameni, chiar şi acum. Mai ales acum. Dar 
nu când s-ajunge la uciderea soţului meu. Întreci măsura, 
Suflet Suprem. Ai riscat prea mult. Dac-ar fi murit, nu te-aş 
fi iertat niciodată. Aş fi refuzat să te mai servesc. 

Nu primi nici un răspuns de la Sufletul Suprem. În schimb, 
primi unul din sufletul ei; moartea unui individ poate 
surveni oricând. Nu-i datoria Sufletului Suprem s-o prevină. 
Datoria lui e să prevină moartea lumii. 

Nafai zăcea ţeapăn în iarbă. Căzuse pe un ieşind invizibil 
de deasupra, din cauza felului în care se apleca stânca spre 
exterior. Se prăbuşise numai cinci sau şase metri, după ce 
alunecase de-a lungul suprafeţei stâncii. Fusese destul ca 
să-i taie respiraţia; destul ca să leşine. Dar nu era rănit, îl 
durea doar şoldul pe care căzuse. 

Dacă nu s-ar fi izbit de ieşind, s-ar fi prăbuşit încă o sută 
de metri sau mai mult şi-ar fi murit pe loc. 

Nu pot să cred c-am supravieţuit. N-ar fi trebuit să încerc 
să omor animalul din poziţia aia. A fost o prostie. Am avut 
dreptate să mă tem. Ar fi trebuit să-mi ascult temerile şi, 
dac-am fi pierdut animalul, nu-i nimic, am fi găsit oricând 
altul pe care să-l urmărim şi să-l omorâm. Ceea ce n-am fi 


găsit ar fi fost alt tată pentru Chveya, alt soţ pentru Luet, 
alt vânător de care nu-i nevoie pentru alte îndatoriri. 

Sau altă armă. 

Privi în jur şi-şi dădu seama că arma nu era pe ieşind. N-o 
vedea nicăieri. Probabil că-i dăduse drumul în cădere şi 
arma ricoşase. Unde se afla? 

Se târi până la buza proeminenţei şi se uită de jur 
împrejur. A, da, drept în jos, cu excepţia unor aflorimente 
mici - dacă arma s-ar fi lovit de ele, ar fi ricoşat şi-ar fi căzut 
în continuare. N-ar fi avut de ce să se izbească şi să se 
oprească decât de fundul prăpastiei. Dacă era acolo, Nafai 
n-avea cum s-o vadă de aici - se va fi pierdut prin tufişuri. 
Sau erau vârfuri de copaci? 

— Nafai! 

Vas striga după el. 

— Sunt aici! 

— Slavă cerului! Eşti rănit? 

— Nu. Dar sunt pe-o proeminenţă. Cred că pot să scap de- 
aici mergând spre sud. Sunt cam la zece metri sub tine. Poţi 
să te duci spre sud? S-ar putea s-am nevoie de ajutorul tău. 
Sub mine nu-i decât o prăpastie fără fund şi nu văd altă cale 
uşoară să ajung acolo, sus, la tine. 

— Ai arma? întrebă Vas. 

Sigur că trebuia să întrebe despre armă. Nafai roşi de 
ruşine. 

— Nu, probabil c-am scăpat-o când am căzut. Trebuie să 
fie pe fundul prăpastiei, dacă nu cumva o vezi tu pe undeva 
pe-acolo, pe sus. 

— Nu-i aici - ai avut-o cu tine când ai căzut. 

— Atunci, e în adâncul prăpastiei. Ia-o spre sud cu mine. 

Nafai descoperi însă că era mai uşor să vorbească despre 
deplasarea pe suprafaţa stâncii decât să se mişte. Poate că 
nu se rănise grav în cădere, dar spaima îi făcuse ceva, da, 
da - de-abia se putea convinge să se ridice, de frica buzei 
stâncii, de teamă că va cădea. 


N-am căzut pentru că mi-am pierdut echilibrul, se gândi 
el. M-am prăbuşit pentru că forţa de frecare n-a fost destul 
de mare ca să mă susţină în locul acela periculos. leşindul 
ăsta nu-i aşa. Pot să stau în picioare-n siguranţă aici. 

Aşa că stătu în picioare cu spatele la stâncă, respirând 
adânc, convingându-se să se mişte, să se deplaseze de-a 
lungul ieşindului, după colţ, pentru că s-ar putea să dea 
peste o cale de-a se-ntoarce sus. Totuşi, cu cât se convingea 
mai stăruitor, cu atât ochii lui se concentrau mai mult pe 
spaţiul gol de dincolo de ieşind, la nici un metru de tălpile 
lui. Dacă m-aplec numai puţin, cad. Dacă m-aş apleca în faţă 
acum, m-aş prăbuşi peste margine. 

Nu, îşi zise. Nu trebuie să gândesc aşa, altfel, n-o să mai 
fiu bun de nimic altădată. Am mers de sute de ori pe astfel 
de ieşinduri. Sunt o nimica toată. E uşor să le trec. N-ar fi 
rău, dac-aş sta cu faţa la stâncă, nu la spaţiul gol care duce 
spre mare. 

Se răsuci şi păşi cu grijă de-a lungul ieşindului, apăsându- 
se mai aproape de piatră decât ar fi făcut-o altădată. Dar 
încrederea-i creştea cu fiecare pas. 

Când trecu de cotitură, văzu că ieşindul se termină - dar 
erau numai doi metri de la el la următorul, iar de-acolo 
putea urca uşor spre locul de unde coborâse cu Vas cu nici 
o oră în urmă. 

— Vas! 

Continuă să avanseze până ajunse exact sub locul unde se 
afla cel mai aproape de ieşindul următor. Aproape că putea 
ajunge la el ca să se ridice cu ambele braţe, dar n-avea de 
ce să se prindă, iar marginea era fărâmicioasă şi riscantă. 
Ar fi mai uşor, dacă l-ar ajuta Vas. 

— Vas! Sunt aici! Am nevoie de tine. 

Dar nu primi nici un răspuns. Atunci îşi aminti de gândul 
care-l străfulgerase când începuse coborârea periculoasă: 
nu merge mai departe. Vas plănuieşte să te omoare. 

E posibil să fie o avertizare de la Sufletul Suprem? 

Absurd. 


Dar Nafai nu aşteptă răspunsul lui Vas. În schimb, întinse 
braţele cât putu spre marginea de deasupra, apoi îşi înfipse 
degetele în solul ierbos şi afânat. Acesta alunecă şi cedă, 
dar, tot insistând să se agaţe cu degetele, reuşi să se prindă 
suficient ca să se ridice cu umerii deasupra marginii, apoi îi 
fu destul de uşor să pună un picior peste ea şi să se ridice în 
siguranţă deasupra. Se rostogoli pe spate şi rămase aşa, 
gâfâind uşurat. Nu-i venea să creadă că făcuse un lucru aşa 
de periculos atât de curând după căzătura aceea - dac-ar fi 
alunecat în timp ce urca pe ieşind, i-ar fi fost greu să se 
agaţe de cel de dedesubt. Risca să moară - dar scăpase 
teafăr. 

Apăru Vas. 

— Aa, ai ajuns deja. Uite - pe-aici. Exact acolo unde-am 
fost. 

— Trebuie să găsesc arma. 

— Sigur s-a fărâmat şi-i inutilizabilă. Nu e făcută să reziste 
la aşa o căzătură. 

— Nu pot să mă-ntorc să le spun că n-am arma. C-am 
pierdut-o. E-acolo, jos, şi, chiar dacă s-a spart în zeci de 
bucăţi, le duc acasă pe toate. 

— Mai bine să le zicem c-ai spart-o decât c-ai pierdut-o? 
întrebă Vas. 

— Da. Mai bine le arătăm bucăţile decât să-i facem să se- 
ntrebe întruna dacă nu cumva aş fi găsit-o, dac-aş fi căutat- 
o. Nu pricepi că vorbim despre provizia de carne pentru 
familiile noastre? 

— Ba pricep. Dac-aşa priveşti lucrurile, sigur că-mi dau 
seama că trebuie s-o căutăm. Uite, am venit pe-aici - e-o 
cărare destul de uşor de străbătut. 

— Ştiu, zise Nafai. Duce direct în mare. 

— Crezi? 

— Pe-acolo, pe urmă coteşte la stânga - vezi? 

— Da, probabil c-aşa ar merge. 

Nafai se ruşină puţin din cauză că el observase drumul 
spre mare, dar Vas nici nu se gândise la el. 


Totuşi, în loc s-o ia spre apă, coborâră cu greu spre 
tufişurile unde trebuie să fi căzut arma. N-au fost nevoiţi s-o 
caute prea mult pân-au găsit-o - ruptă în două, exact la 
mijloc. Câteva piese se împrăştiaseră pe ici, pe colo, prin 
tufe şi, fără-ndoială, erau şi altele pe care nu le-au găsit. Nu 
se mai putea repara. 

Totuşi, Nafai puse componentele, şi mici, şi mari, în 
suportul pe care-l improvizase ca să care arma şi-l legă 
strâns de el. Apoi, împreună cu Vas, începu lungul urcuş pe 
munte. Nafai sugeră ca Vas s-o ia înainte, din moment ce-şi 
va aminti mai bine drumul, iar Vas acceptă imediat. Nafai 
nu făcu nici cea mai mică aluzie la faptul că nu-ndrăznea să- 
l lase să meargă în spatele lui, unde n-ar fi văzut ce face. 

Suflet Suprem, de la tine a fost avertizarea aceea? 

Nu primi nici un răspuns, cel puţin nu un răspuns direct la 
întrebarea sa. În schimb, primi gândul limpede c-ar trebui 
să vorbească cu Luet când se va întoarce în tabără. Şi, cum 
asta ar fi făcut oricum, mai ales după o asemenea 
experienţă, după ce fusese atât de aproape de moarte, 
presupuse că gândul fusese al lui şi că Sufletul Suprem nu-i 
vorbise deloc. 

7. ARCUL. 

Pierderea armei fu o lovitură atât de grea, încât nici 
Volemak, nici Elemak nu făcură eforturi să-şi păstreze 
calmul - decât atunci când era cât pe ce ca situaţia să scape 
de sub control. Iată piesele armei, împrăştiate pe o pânză; 
lângă ele, cele două arme căzute în apă şi recuperate de 
Elemak. Zdorab stătea lângă ele, cu Catalogul în poală, 
citind numerele componentelor distruse. Aproape toată 
lumea stătea-n picioare - puţini erau cei suficient de calmi 
ca să se aşeze - aşteptând, patrulând înainte şi înapoi, 
mormăind în timp ce Zdorab încerca să afle dacă puteau 
obţine o armă din piesele salvate. 

— N-are rost, spuse el. Chiar dac-am avea toate 
componentele, Catalogul zice că nu deţinem uneltele 
necesare şi n-avem cum să le facem fără să petrecem 


cincizeci de ani ca să atingem nivelul tehnologic 
corespunzător. 

— Ce plan excelent a avut Sufletul Suprem! exclamă 
Elemak. Ţine omenirea la nivel tehnologic scăzut - atât de 
scăzut, încât, deşi putem construi arme, nu le înţelegem 
modul de funcţionare şi nu le putem repara, dacă se strică. 

— N-a fost planul Sufletului Suprem, spuse Issib. 

— Contează? întrebă Mebbekew. Oricum o să murim aici. 

Doi izbucni în lacrimi şi, pentru prima oară, părea sinceră. 

— Îmi pare rău, rosti Nafai. 

— Da, tuturor ne pare bine că eşti plin de regrete, 
interveni Elemak. Ce căutai într-un loc atât de periculos? 
Aveai la tine singura armă funcţională şi asta ai făcut cu ea? 

— Acolo era animalul, se apără Nafai. 

— Dacă prada ta ar fi sărit de pe stâncă, ai fi urmărit-o? 
întrebă Volemak. 

Nafai era distrus că Tata i se alăturase lui Elemak şi-l 
biciuia şi el cu vorba. lar Elemak nici măcar nu terminase: 

— Dă-mi voie să-ţi explic clar situaţia, frăţiorul meu drag. 
Dac-ai fi avut de ales ce anume să aterizeze pe ieşindul 
acela, tu sau arma, în loc să cadă-n prăpastie şi să se facă 
praf, pentru toată lumea ar fi fost mai convenabil dac-ai fi 
aranjat să fie arma! 

Nedreptatea era aproape de nesuportat. 

— Nu eu le-am pierdut pe primele trei. 

— Dar când le-am pierdut pe primele trei, tot mai aveam 
una, aşa că nu era foarte grav, spuse Tata. Ştiai că-i ultima, 
şi tot ai riscat. 

— Destul! interveni Rasa. Suntem cu toţii de acord, 
inclusiv Nafai, c-a fost o mare greşeală să riscăm arma. Dar 
acum arma nu mai există, nu se poate repara, şi suntem în 
locul ăsta fără nici o posibilitate de-a ucide pentru carne. 
Poate unul din voi s-a gândit la ce vom face acum, în afară 
de-a arunca vina pe umerii lui Nafai. 

Mulţumesc, Mamă, rosti Nafai în gând. 

— Păi, nu-i clar? Expediția s-a terminat. 


— Nu, răspunse Volemak cu asprime. Scopul Sufletului 
Suprem nu-i decât salvarea planetei Harmony de la acelaşi 
tip de distrugere în urma căreia a dispărut Pământul cu 
patruzeci de milioane de ani în urmă. Vom renunţa să-l 
îndeplinim numai pentru c-am pierdut o armă? 

— Nu de armă-i vorba, zise Eiadh, ci de carne. Trebuie să 
găsim carne. 

— Şi nici nu-i vorba de-a avea un regim de hrană 
echilibrat, adăugă Shedemei. Chiar dacă ne-am aşeza 
tabăra exact aici şi-am planta seminţe imediat - nu-i 
anotimpul potrivit pentru asta, deci n-am putea sădi nimic - 
n-am putea avea recolte cu proteinele de bază decât la 
multă vreme după ce-am începe să suferim de malnutriție 
gravă. 

— Ce vrei să spui cu malnutriție gravă? întrebă Volemak. 

— Câţiva morţi prin inaniţie, mai ales printre copii, 
răspunse Shedemei. 

— E groaznic! se văită Kokor. De fapt, mi-ai omorât copilul! 

Strigătul ei stârni un cor de văicăreli. În toiul hărmălaiei, 
Nafai se adresă Sufletului Suprem: există o altă soluţie? 

(Ai vreo propunere?) 

Nafai încercă să se gândească la o armă de vânătoare care 
să fie construită din materialele aflate la îndemână. Îşi 
aminti că soldaţii Gorayni purtaseră lăncii, arcuri şi săgeți. 
Ar putea fi folosite la vânătoare sau erau utile numai în 
război? 

Îi veni un idee: (Orice omoară un om probabil că omoară şi 
un animal. Pentru a vâna cu lancea, e nevoie de un grup de 
gonaci - altfel, rareori te apropii destul de pradă, chiar cu 
un atlatl care să-ţi prelungească distanţa de aruncare.) 

Dar arcul şi săgeata? 

(Un arc bun trimite săgeata la o depărtare de patru ori 
mai mare decât arma cu vibrații. Dar e foarte greu de 
făcut.) 

Însă un arc mai slăbuţ, cu o bătaie aproximativ la fel cu a 
armei? Mă poţi învăţa să fac unul aşa? 


(Da.) 

Şi crezi c-aş vâna prada cu el sau durează prea mult să- 
nvâăţ să trag? 

(Durează cât durează.) 

Acela era, probabil, cel mai bun răspuns pe care l-ar fi 
putut obţine de la Sufletul Suprem şi nu era rău deloc. 
Măcar avea o speranţă. 

Când Nafai îşi îndreptă din nou atenţia spre ceilalţi, se 
părea că-l scoseseră pe Volemak din răbdări. 

— Credeţi c-am plănuit toate astea? întrebă el. Credeţi că 
i-am cerut Sufletului Suprem să ne conducă în acest loc 
cumplit, să facem copii în deşert şi să umblăm aiurea prin 
sălbăticie, fără s-avem destulă mâncare? Credeţi că n-aş 
prefera să locuiesc într-o casă? Să dorm într-un pat? 

Nafai sesiză că Volemak îi surprinsese pe toţi alăturându- 
se plângerii lor. Dar asta nu-i potoli cu nimic - unii păreau 
înfricoşaţi să vadă că stâlpul de rezistenţă avea o crăpătură. 
lar Elemak de-abia reuşea să-şi ascundă disprețul faţă de 
Tata. Nu era momentul de care Volemak să fie cel mai 
mândru, Nafai îşi dădea seama - şi era atât de inutil! Dacă 
Tata i-ar fi pus Sufletului Suprem întrebările pe care i le 
pusese el, s-ar fi liniştit. Exista o soluţie. 

Vas vorbi din nou: 

— Vă spun eu, nimic din toate astea nu-s necesare. Nafai şi 
cu mine am descoperit un drum destul de uşor de coborât 
muntele. Poate n-o să reuşim să aducem şi cămilele, dar, 
dac-am ocoli pur şi simplu golful ca s-ajungem la Dorova, nu 
trebuie să cărăm cu noi decât proviziile şi apa pentru o zi. 

— S-abandonăm cămilele? se miră Elemak. Corturile? 

— Lăzile frigorifice şi recipientele cu embrioni? Întrebă 
Shedemei. 

— Atunci, unii dintre voi stau aici, spuse Mebbekew şi 
conduc cămilele pe drumul mai lung. Fără femei şi copii, n-o 
să dureze mai mult de-o săptămână, iar între timp, noi, 
ceilalţi, o s-ajungem în oraş. În maxim două luni o să ne- 
ntoarcem la Basilica. Sau oriunde hotărăşte lumea. 


Se auzi un murmur aprobator. 

— Nu, spuse Nafai. Nu-i vorba de noi, ci de Harmony, de 
Sufletul Suprem. 

— Nimeni nu m-a întrebat dacă mă-nscriu voluntar pentru 
această cauză nobilă, zise Obring, iar în ce mă priveşte, m- 
am săturat să tot aud de ea. 

— Oraşu-i chiar acolo, vorbi Sevet. Am ajunge la el foarte 
repede. 

— Proştilor! zise Elemak. Doar pentru că puteţi vedea 
oraşul şi plaja pe care veţi merge până la el nu-nseamnă că 
drumul pân-acolo e uşor. Într-o singură zi? Mă faceţi să râd. 
V-aţi întărit în ultimul an, da, însă niciunul din voi nu-i în 
forma fizică potrivită ca să meargă atât de departe c-un 
copil în braţe, cu atât mai puţin să care şi litri de apă, şi 
mâncarea necesară. Mersul pe nisip e anevoios şi încet şi, 
cu cât mai grele poverile, cu atât mai lentă avansarea, ceea 
ce-nseamnă că va trebui să căraţi provizii mai multe care să 
vă ţină toată călătoria, ceea ce-nseamnă că veţi fi şi mai 
împovăraţi şi veţi călători şi mai anevoie. 

— Deci suntem blocaţi aici până murim? se văicări Kokor. 

— Of, mai taci! i-o reteză Sevet. 

— Nu suntem blocaţi aici, spuse Nafai, şi nu trebuie să 
renunţăm la expediţie. Înainte de-a exista armele cu 
vibraţie, fiinţele umane au fost capabile să omoare animale. 
Există şi alte tipuri de arme. 

— Adică cum? O să le strangulezi? întrebă Mebbekew. Sau 
o să foloseşti sârma lui Gaballufix ca să le tai capetele? 

Nafai se crispă, ca să nu dea curs mâniei iscate de 
tachinările lui Mebbekew. 

— Cu un arc. Şi cu săgeți. Sufletul Suprem ştie cum se fac. 

— Atunci, să le facă Sufletul Suprem, zise Obring. Asta nu- 
nseamnă că oricare dintre noi ştie să le folosească. 

— De data asta, Obring are dreptate, spuse Elemak. Ai 
nevoie de ani de antrenament ca să devii un arcaş bun. De 
ce crezi c-am cumpărat arme cu vibraţie? Arcurile sunt mai 
bune - au bătaie mai lungă, nu rămân fără energie şi 


dăunează mai puţin cărnii. Dar nu ştiu cum se mânuiesc, cu 
atât mai puţin cum se fac. 

— Nici eu, rosti Nafai. Dar mă poate-nvăţa Sufletul 
Suprem. 

— Poate într-o lună, comentă Elemak. Dar n-avem la 
dispoziţie o lună. 

— Într-o zi, îl corectă Nafai. Daţi-mi răgaz până mâine la 
apus. Dacă nu mă-ntorc înapoi cu carne, atunci voi fi de 
acord cu Vas şi Meb că trebuie să mergem la Dorova, cel 
puţin o vreme. 

— Dacă vom ajunge la Dorova, se termină cu expediţia 
asta prostească, zise Meb. Nu mă mai urc pe cămilă decât 
ca să mă duc acasă. 

Sevet îl aprobă. 

— Lăsaţi-mi o zi şi-o să fiu şi eu de-acord, spuse Nafai. Nu 
suntem cu proviziile pe terminate, iar ăsta-i un loc bun 
pentru a aştepta. Doar o zi. 

— Pierdere de vreme, rosti Elemak. Nu poţi. 

— Atunci, ce rău fac, dacă-mi dai voie să ţi-o dovedesc? 
Însă eu zic că pot, cu ajutorul Sufletului Suprem. În 
memoria lui sunt o grămadă de cunoştinţe. Iar aici vânatul 
e uşor de găsit. 

— Fac pe hăitaşul pentru tine, se oferi Vas. 

— Nu! strigă Luet. 

Nafai o privi uluit - nu spusese o vorbă până atunci. 

— Nafai o să lucreze singur. Numai el şi Sufletul Suprem. 
Aşa trebuie să fie. 

Apoi Luet ridică ochii la el, privindu-l fix şi cu tâlc. 

Ştie ceva, îşi zise Nafai. Pe urmă-şi aminti din nou gândul 
care-i trecuse prin cap pe munte, în dimineaţa aceea - Vas 
încercase să-l omoare. De aceea căzuse. Oare Sufletul 
Suprem îi vorbise clar lui Luet? Erau justificate temerile 
mele? De-asta vrea să mă trimită singur? 

— Deci o să pleci dimineaţă? întrebă Volemak. 

— Nu, răspunse Nafai. Astăzi. Sper să construiesc un arc 
bun azi, ca să am cu ce vâna mâine. La urma urmei, s-ar 


putea să ratez primele mele ţinte. 

— E-o prostie, spuse Meb. Ce crede Nafai că e, unul dintre 
eroii din Pyiretsiss? 

— N-am de gând să las expediţia să dea greş! strigă Nafai. 
Asta cred că sunt. Şi, dacă nu las o armă defectă să ne 
oprească, poţi să pui pariu pe toţi mucii tăi din nas că nici 
pe tine n-o să te las să ne stai în cale! 

Meb se uită la el şi râse. 

— Te-ai ales cu un pariu, Nyef, frăţior drag. Toţi mucii mei 
din nas zic c-o să dai greş. 

— S-a făcut. 

— Numai că n-am precizat ce-mi dai tu mie când o să dai 
greş. 

— N-are importanţă. N-o să ratez. 

— Dar, dacă ratezi... o să fii servitorul meu personal. 

Cuvintele lui Meb fură primite cu râsete zeflemitoare de 
mulţi. 

— Muci contra sclavie! zise Eiadh cu dispreţ. Exact la ce 
mă aşteptam de la tine, Meb. 

— Nu trebuie s-accepte pariul, se apără Meb. 

— Stabileşte un termen limită, îi spuse Nafai. Să zicem... o 
lună. 

— Un an. Un an în care faci orice îţi poruncesc. 

— E dezgustător, interveni Volemak. Vă interzic. 

— Ai fost deja de acord, Nafai, replică Mebbekew. Dacă te 
retragi acum, te vom privi toţi ca pe unul care şi-a încălcat 
jurământul. 

— Când îţi voi pune carnea la picioare, Meb, atunci vei 
decide ce anume sunt şi nu voi fi o persoană care-şi încalcă 
jurămintele, asta-i sigur. 

Căzură de acord. Vor aştepta întoarcerea lui Nafai până a 
doua zi, la apus. 

Nafai plecă, o luă iute spre cortul-bucătărie şi-şi adună 
cele necesare - biscuiţi, pepene uscat şi pastramă. Apoi se- 
ndreptă spre izvor, să-şi umple urciorul. Cu cuțitul la şold, 
nici nu-i mai trebuia altceva. 


Se întâlni cu Luet în timp ce stătea în genunchi lângă 
bazin, scufundând urciorul în apă ca să-l umple. 

— Unde-i Chveya? întrebă el. 

— Cu Shuya, răspunse ea. Trebuia să vorbesc cu tine. În 
loc de-asta, am avut... întâlnirea aceea. 

— Şi eu trebuia să vorbesc cu tine. Dar lucrurile mi-au 
scăpat din mână şi acum nu mai avem timp. 

— Sper c-ai timp să iei asta. 

Luet ţinea în mână un ghem de sfoară. 

— Am auzit c-arcurile nu merg prea bine fără coardă, îi 
spuse ea. Sufletul Suprem a zis că asta-i cea mai bună. 

— Ai întrebat? 

— A crezut, se pare, că erai gata să pleci fără ea şi c-ai fi 
regretat lipsa sforii până la urmă. 

— Aş fi regretat-o, da. 

Nafai luă sfoara şi-o puse în sac. Apoi se aplecă şi-o sărută 
pe Luet. 

— Întotdeauna eşti vigilentă în locul meu. 

— De câte ori pot. Nafai, cât ai fost plecat, Sufletul 
Suprem mi-a vorbit. Foarte limpede. 

— Serios? 

A fost Vas lângă tine când ai căzut? 

A fost. 

— Destul de aproape ca să-ţi provoace căderea? Să-ţi 
împingă piciorul, de exemplu. 

Nafai îşi aminti imediat momentul acela cumplit de pe 
suprafaţa țărmului stâncos, când îi alunecase piciorul drept. 
Alunecase spre interior, spre piciorul lui stâng. Dac-ar fi fost 
de vină numai frecarea slabă, n-ar fi alunecat în jos? 

— Da, recunoscu Nafai. Sufletul Suprem a-ncercat să mă 
avertizeze, dar... 

— Dar ai crezut că-i propria ta teamă şi-ai ignorat-o. 

Nafai încuviinţă în tăcere. Luet ştia cum se auzea vocea 
Sufletului Suprem - ca propriile gânduri, ca propriile 
temeri. 


— Voi, bărbaţii! zise ea. Întotdeauna vă temeţi să vă fie 
frică. Nu ştiţi că teama-i instrumentul fundamental al 
evoluţiei cu care o specie se menţine-n viaţă? Totuşi, o 
ignoraţi, de parc-aţi spera să moară. 

— N-am cum să mă lupt cu testosteronul din mine. Dacă 
nu l-aş avea, nu ţi-ar mai plăcea aşa de mult să fii căsătorită 
cu mine. 

Ea zâmbi. Zâmbetul însă nu se prelungi. 

— Sufletul Suprem mi-a mai zis ceva. Vas pune la cale... 

Dar în clipa aceea îşi făcură apariţia Obring şi Kokor. 

— Te-ai răzgândit, frăţioare? întrebă Kokor. 

— Gândurile mele vin câte trei-patru deodată, răspunse 
Nafai. Nu câte unul, ca ale voastre. 

— Am vrut doar să-ţi urez noroc, spuse Kokor. Sper să ne- 
aduci să mâncăm un iepuraş zbârlit. Că, dacă nu, va trebui 
să mergem într-un oraş şi să mâncăm mâncare gătită şi 
asta-ar fi groaznic, nu crezi? 

— Mi se pare că nu pui suflet în vorbele tale, comentă 
Nafai. 

— Dac-aş crede c-ai vreo şansă de reuşită, interveni 
Obring, ţi-aş rupe mâna. 

— Dacă un bărbat ca tine mi-ar putea rupe mâna, chiar n- 
aş avea nici o şansă. 

— Vă rog! vorbi Luet. N-avem destule necazuri? 

Împăciuitoare mică, zise Kokor. Nu eşti prea atrăgătoare, 
nu-i aşa, dar poate c-o să îmbătrâneşti frumos. 

Nafai nu se putu abţine. Insultele lui Kokor erau atât de 
copilăreşti, atât de asemănătoare cu ce trecea drept 
deşteptăciune printre copiii de şcoală, încât trebui să râdă. 
Kokor se supără. 

— N-ai decât să râzi, dar eu pot s-ajung din nou bogată 
datorită vocii mele, iar Mama tot are o casă-n Basilica pe 
care-o pot moşteni. Tatăl tău ce-are pentru tine? Şi ce fel de 
casă-ţi va ridica în Basilica soţioara cea orfană? 

Luet păşi în faţă şi-o înfruntă pe Kokor; Nafai observă 
pentru prima oară că aveau aproape aceeaşi înălţime, ceea 


ce însemna că-n ultimul an Luet crescuse. Chiar e un copil, 
îşi zise. 

— Koya, rosti Luet. Uiţi cu cine stai de vorbă. Oi fi crezând 
că Nafai e doar frăţiorul meu mai mic. În viitor sper, totuşi, 
să-ţi aminteşti că-i soţul vizionarei în ape. 

Kokor răspunse cu dispreţ: 

— Şi ce importanţă are asta aici? 

— N-are niciuna... aici. Dar, dac-ar fi să ne-ntoarcem la 
Basilica, dragă Koya, mă-ntreb cât de departe-ar ajunge 
cariera ta, dacă vei fi cunoscută ca inamica vizionarei în 
apă. 

Kokor se albi la faţă. 

— N-ai face-o... 

— Nu. Niciodată nu mi-am folosit aşa influenţa. Pe lângă 
asta... nu ne-ntoarcem la Basilica. 

Nafai n-o mai văzuse pe Luet purtându-se atât de infatuat. 
Era destul de basilican în sufletul lui ca titlul de vizionară în 
ape să-i inspire respect şi teamă; uneori îi venea uşor să 
uite că femeia cu care se culca în fiecare seară era aceeaşi 
femeie ale cărei vise şi vorbe se rosteau în şoaptă în fiecare 
casă din Basilica. Odată venise la el riscând foarte mult, 
părăsind oraşul în toiul nopţii ca să-l trezească şi să-l 
avertizeze că tatăl lui e-n pericol - iar în seara respectivă 
nu dăduse nici un semn c-ar fi conştientă de rolul ei nobil în 
oraş. Altă dată, când era hăituit de oamenii lui Gaballufix, îl 
luase şi-l dusese în apele Lacului Femeilor, unde nici un 
bărbat nu avea voie să intre şi să iasă viu - însă nici atunci, 
tratându-i de sus pe cei care l-ar fi omorât, nu vorbise pe 
tonul acesta, ci calm, liniştit. 

Atunci înţelese Nafai ce se-ntâmpla - Luet nu-şi lua aerul 
acela obraznic pentru că făcea parte din rolul ei. Se purta 
aşa pentru că aşa s-ar fi purtat Kokor, dacă ar fi avut o 
fărâmă cât de mică de putere. Luet îi vorbea surorii vitrege 
a lui Nafai în limba ei. Şi mesajul fu recepționat. Kokor îl 
trase de mânecă pe Obring şi cei doi plecară. 


— Te pricepi, nu glumă, constată Nafai. De-abia aştept să 
te-aud vorbind aşa cu Chveya prima dată când va fi 
obraznică cu tine. 

— Am de gând s-o educ să devină genul de femeie faţă de 
care nu va fi nevoie să se folosească vocea aceea niciodată. 


— Nici măcar n-am ştiut c-o ai. 

Luet zâmbi. 

— Nici eu. 

Îl sărută din nou. 

— Îmi vorbeai despre Vas. 

Ceva ce Hushidh a văzut, dar n-a înţeles, iar Sufletul 
Suprem mi-a explicat. Vas n-a uitat că Sevet l-a trădat cu 
Obring şi l-a umilit în public. 

Nu? 

— Sufletul Suprem spune că plănuieşte să-i omoare. 

Nafai pufni batjocoritor. 

— Vas? E-ntruchiparea calmului. Mama zicea că n-a văzut 
pe cineva să trateze cu mai mult calm o situaţie critică. 

— Îşi păstrează răzbunarea pentru mai târziu. S-au strâns 
destule dovezi că Vas nu-i atât de liniştit şi cooperant pe cât 
pare. 

— Nu, nu-i, aşa-i? Meb şi Doi, Obring şi Kokor se smiorcăie 
şi se vaită că vor să se-ntoarcă în oraş. Dar nu şi Vas. Elia 
lucrurile cu calm, pare că se împacă cu situaţia, apoi începe 
să distrugă armele, ca să fim obligaţi să ne-ntoarcem. 

— E-un plan inteligent, trebuie să recunoşti. 

— Iar dacă se-ntâmplă să m-omoare pe parcurs, ei, bine, 
aşa s-a întâmplat. Îmi dă de gândit - dacă şi Gaballufix ar fi 
fost la fel de subtil ca Vas, acum ar fi fost rege în Basilica. 

— Nu, Nafai. Ar fi fost mort. 

— De ce? 

— Pentru că Sufletul Suprem ţi-ar fi cerut să-l ucizi, ca să 
pui mâna pe Catalog. 

Nafai se uită la ea nedumerit. 

— Tu îmi pui mie în cârcă asta. 

Luet negă scuturând ferm din cap. 

— Eu îţi aduc aminte, ca să nu uiţi cât de puternic eşti tu. 
Eşti mai nemilos şi mai inteligent decât Vas, când ştii că 
slujeşti planul Sufletului Suprem. Acum du-te, Nafai. Mai ai 
puţine ore de lumină. Vei reuşi. 


Cu senzaţia mângâierii ei pe obraz încă vie pe pielea lui, 
cu vocea ei încă răsunându-i în urechi, cu încrederea şi 
onoarea ei încă fierbinţi în sufletul lui, Nafai se simţi, într- 
adevăr, ca unul din Eroii de la Pyiretsiss. În special ca 
Velikodushnu, care-a mâncat inima încă palpitândă a zeului 
Zaveest, pentru ca oamenii din Pyiretsiss să trăiască-n pace, 
în loc să conspire întruna pentru a câştiga avantaj unul 
asupra altuia şi a-i distruge pe cei care reuşesc în viaţă. 
Ilustraţia din versiunea poveştii citite de Nafai îl arăta pe 
Velikodushnu cu capul înghesuit în cavitatea toracică a 
zeului, în timp ce Zaveest îl zgâria pe spate cu ghearele lui 
lungi. Era una dintre cele mai expresive imagini din 
copilăria lui - tabloul unui bărbat care-şi ignora agonia 
aproape nepieritoare, pentru a nimici răul care-i distrugea 
poporul. 

Asta-nsemna pentru Nafai un erou, un bărbat de nădejde, 
iar dacă se putea gândi la Gaballufix ca la Zaveest, 
procedase bine şi corect când îl omorâse. 

Dar ideea aceea-l ajută numai pe moment; apoi îl cuprinse 
din nou groaza de a-l fi ucis pe Gaballufix în timp ce zăcea 
beat şi neajutorat pe stradă. Şi-şi dădu seama că amintirea, 
vina, ruşinea, groaza aceea - ar putea fi doar propria lui 
versiune a poveştii în care Zaveest îi sfâşia spatele, chiar în 
timp ce el devora inima celui mai crud dintre zei. 

Nu contează. Pune ideea la loc, acolo unde trebuie, nu 
printre cele mai de frunte gânduri. Eu sunt bărbatul care l- 
a ucis pe Gaballufix, da, dar sunt şi cel care trebuie să ştie 
cum se construieşte un arc şi să-l ducă acasă până mâine la 
lăsarea întunericului, altfel, Sufletul Suprem va trebui s-o ia 
de la început. 

Obring se aplecă şi intră în cortul lui Vas şi Sevet. Era 
prima oară că era cât de cât singur cu Sevet, de când îi 
prinsese Kokor făcându-şi de cap în Basilica. Nu c-ar fi fost 
într-adevăr singuri, doar era Vas de faţă. Dar, într-un fel, 
faptul că el aproba întâlnirea însemna că, poate, răceala 
îndelungă dintre ei luase sfârşit. 


— Mulţumesc c-ai trecut pe-aici, spuse Vas. 

Obring simţi destulă ironie în tonul lui Vas ca să-şi dea 
seama că greşise ceva şi Vas îl condamna. O, pesemne îi 
luase prea mult s-ajungă aici. 

— Ai zis să vin fără Kokor şi nu pot să plec pur şi simplu 
întotdeauna. Mereu mă-ntreabă unde merg, apoi mă 
urmăreşte, să fie sigură că spun adevărul. 

După cum îşi strâmbă Sevet buza, Obring ghici că-i 
convine de minune că era legat de Kokor precum sclavul de 
stăpân. Deşi, dacă cineva ar trebui să-nţeleagă pedeapsa 
lui, aceea ar trebui să fie Sevet - nu era şi ea în nemiloasa 
custodie a lui Vas? Poate că nu - Vas nu era răspunzător, 
precum Kokor. Vas nici măcar nu se supărase în noaptea 
aceea, cu peste un an în urmă. Aşa că Sevet poate nu 
suferise atât cât îndurase Obring. 

Privind-o pe Sevet, însă, Obring nu-şi mai aminti de ce 
dorise atât de mult s-o aibă. Trupul ei se deformase mult 
faţă de cum fusese cândva. Fără-ndoială, unul dintre motive 
era c-avea un copil - burta mare, sânii prea plini - dar şi 
faţa ei se schimbase, pielea maxilarului i se lăsase şi i se 
înăspriseră ochii. Nu era o femeie frumoasă. Totuşi, nu 
trupul ei îl iubise Obring, nu-i aşa? Parţial, îl atrăsese faima 
ei, era una dintre cântăreţele de frunte din Basilica, şi 
parţial - recunoaşte în sinea ta, Obring, bătrâne - că era 
sora Koyei. Chiar şi atunci, Obring voise să-i arate el 
nevestei lui drăguţe, sexy şi dispreţuitoare că-şi putea găsi 
o femeie mai bună decât ea, dac-avea chef. Fără-ndoială, 
însă, nu dovedise deloc aşa ceva, pentru că Sevet se culcase 
cu el din motive similare - dacă n-ar fi fost soţul lui Kokor, 
ea nu şi-ar fi irosit nici scuipatul pe el. Amândoi avuseseră 
de gând s-o rănească pe Kokor, reuşiseră şi de-atunci 
încoace plăteau pentru asta. 

Totuşi, iată-i pe amândoi împreună la invitaţia lui Vas şi se 
părea că lucrurile mergeau mai bine, că Obring ar putea fi 
implicat în ceva în această nenorocită întovărăşire atât de 
dominată de copiii lui Volemak şi-ai Rasei. 


— Cred c-a venit vremea să punem capăt acestei expediţii 
stupide, nu? întrebă Vas. 

Obring râse amar. 

— Au mai încercat şi alţii, dar Nafai a executat micile lui 
şmecherii magice. 

— Unii din noi n-au făcut decât s-aştepte momentul 
potrivit, spuse Vas. Dar asta-i ultima şansă - ultima 
rezonabilă, cel puţin. Dorova-i sub nasul nostru. N-avem 
nevoie de Elemak să ne călăuzească până acolo. leri am 
găsit un traseu în josul muntelui. Nu-i uşor, dar putem 
merge pe el. 

Noi? 

— Tu, Sevet şi cu mine. 

Obring se uită spre locul în care dormea fetiţa lor, Vasnya. 

— Să cărăm un copilaş? În toiul nopţii? 

— O să fie lună plină, iar eu cunosc drumul, explică Vas. Şi 
nu luăm micuța. 

— Nu luăm co... 

— Nu face pe prostul cu mine, Obring! Gândeşte puţin! 
Scopul nostru nu-i să ne îndepărtăm de grup, ci să 
determinăm grupul să renunţe la expediţie. Nu facem asta 
pentru noi, ci pentru ei, ca să-i salvăm de ei înşişi - de 
planurile absurde ale Sufletului Suprem. Mergem la 
Dorova, deci vor fi obligaţi să ne urmeze. N-am putea lua 
copiii cu noi, ne-ar încetini şi-ar suferi din cauza drumului. 
Aşa că-i lăsăm aici. Atunci, ei vor trebui s-o aducă pe Vasnya 
la mine şi la Sevet, şi pe Kokor şi Krassya la voi. Numai că ei 
vor merge pe drumul mai lung, ca să fie copilaşii în 
siguranţă. 

— Are un pic de... logică ce spui, vorbi Obring. 

— Ce drăguţ din partea ta să spui asta! rosti Vas. 

— Aşadar, dacă Nafai se-ntoarce cu carne, plecăm în 
noaptea respectivă? 

— Eşti aşa de fraier să crezi că-şi vor respecta 
înţelegerea? se miră Vas. Nu, vor găsi o scuză ca să meargă 
mai departe - punându-ne copiii-n pericol, ducându-ne tot 


mai departe de ultima speranţă de-a duce un trai decent. 
Nu, Brya, prietene, n-aşteptăm nimic. Le forţăm mâna 
înainte ca Nafai şi Sufletul Suprem s-aibă ocazia să vină c-o 
nouă şmecherie. 

— Deci... când plecăm? După cină? 

— Ar observa şi ne-ar opri imediat, spuse Vas. În seara 
asta mă voi oferi să stau de planton mai târziu, iar tu stai de 
veghe în ultimul schimb. În timp ce-o să fiu eu de pază, 
după ce trece o vreme, o scol pe Sevet şi pe urmă zgârii la 
cortul tău. Kokor va crede că te trezeşti să mă-nlocuieşti şi 
va adormi la loc. La noapte va fi lună plină - vom fi fost 
plecaţi de ore întregi până se va trezi altcineva. 

Obring încuviinţă. 

— Sună bine, zise el, apoi se uită la Sevet. 

Ea avea o expresie impenetrabilă ca întotdeauna. Obring 
vru să treacă de masca aceea, numai puţin, aşa că spuse: 

— Dar n-o să te doară sânii dacă-ţi laşi copilul aici, în 
perioada alăptatului? 

— Hushidh are lapte pentru patru bebeluşi, zise Sevet. 
Pentru asta s-a născut. 

Nu vorbise nici pe departe cu blândeţe, dar măcar vorbise. 

— Contează pe mine, promise Obring. 

Apoi îl străfulgeră un gând. O îndoială legată de motivul lui 
Vas. 

— Dar de ce eu? 

— Pentru că nu eşti unul dintre ei, îi răspunse Vas. Nu-ţi 
pasă de Sufletul Suprem, urăşti viaţa asta şi nu eşti prins în 
noţiunea prostească de cinste familială. Pe cine altcineva să 
iau? Dacă Sevet şi cu mine am face asta singuri, ceilalţi ar 
putea hotări să ne păstreze copilul şi să meargă mai 
departe. Aveam nevoie şi de altcineva cu noi şi cine mai era, 
în afară de tine? Zdorab cu Shedemei formează singurul 
cuplu nelegat, dar ei n-au urmaşi, deci nu ne sunt de niciun 
folos, şi Hushidh cu Luet, dar ele sunt mai legate de Sufletul 
Suprem decât oricine altcineva. Aa, mai e şi Doi, desigur, 
dar e-nebunită după Mebbekew, Dumnezeu ştie de ce, e-un 


laş atât de leneş, încât ea n-ar veni cu noi, iar noi nici n-am 
vrea s-o luăm, chiar dacă s-ar oferi. Rămâi tu, Obring. Şi, 
crede-mă, ţi-o cer numai pentru că-mi eşti o idee mai puţin 
antipatic decât Dolya. 

Iată un motiv pe care Obring îl putea crede. 

— Atunci, sunt de-acord, zise el. 

Shedemei aşteptă până când îl văzu pe Zdorab că se- 
ndreaptă spre cortul lui Volemak. Avea să împrumute 
Catalogul, bineînţeles - cum nu era voie să gătească zilele 
acelea, avea mai mult timp de studiu. Aşa că-şi ceru scuze 
de la grupul femeilor care spălau rufe, rugând-o pe 
Hushidh să adune straiele ei şi pe ale lui Zdorab de pe tufe, 
când se vor usca. Când Zdorab intră în cort ţinând bine 
Catalogul sub braţ, Shedemei îl aştepta. 

— Voiai să fii singură? o întrebă. 

— Voiam să vorbesc cu tine. 

Zdorab se aşeză, apoi lăsă Catalogul deoparte, ca ea să nu 
creadă că-i nerăbdător să-l folosească - chiar dacă, 
bineînţeles, ştia că este. 

— Dorova-i ultima noastră şansă, rosti ea. De-a ne-ntoarce 
la civilizaţie. 

Zdorab înclină din cap - nu a încuviinţare, ci în semn că 
înţelege. 

— Zodya, noi nu aparţinem grupului lor. Nu facem parte 
din el. Duci o viaţă de servitor permanent, în care munca 
mea-i irosită. Am rezistat un an - i-am slujit bine. Motivul 
jurământului tău către Nafai a fost ca să te reţină să dai 
alarma-n Basilica atunci când întoarcerea ta în oraş ar fi 
echivalat cu prinderea lui de către soldaţi. Ei, asta nu mai 
are cum să se-ntâmple acum, nu crezi? 

— Nu stau aici din cauza jurământului, Shedya. 

— Ştiu, spuse ea şi izbucni în plâns, deşi n-ar fi vrut. 

— Crezi că nu văd cât suferi? o întrebă. Am crezut c-o să 
fie suficient să ne prefacem căsătoriţi, dar nu-i aşa. Vrei să 
aparţii cuiva şi n-o să reuşeşti, câtă vreme n-ai un copil. 


Shedemei se enervă când îl auzi cum o analizează - era 
clar că stătuse să observe şi hotărâse care era „problema” 
ei, dar se-nşela. Sau cel puţin avea dreptate numai pe 
jumătate. 

— Nu-i vorba de aparţinut, zise ea supărată. E vorba de 
viaţă. Aici sunt un nimeni - nu-s om de ştiinţă, nu-s mamă, 
nici măcar o slujnică bună ca tine, nu pot sonda adâncurile 
Catalogului pentru că nu-i aud clar vocea - mă pomenesc că 
reiau înţelepciunea ta când vorbesc cu alţii, pentru că 
nimeni nu poate înţelege lucrurile pe care le cunosc - iar 
când le văd pe celelalte cu copii, vreau şi eu unul, mi-e 
foame de un copil, nu ca să fiu ca ele, ci pentru că vreau să 
fac parte din reţeaua vieţii, vreau să-mi transmit genele mai 
departe, să văd crescând un prunc care seamănă cu mine 
pe jumătate. Nu poţi pricepe? Nu-s prunc ca tine, 
handicapată din punctul de vedere al reproducerii, sunt 
izolată de identitatea mea biologică pentru că-s blocată în 
grup şi, dacă nu plec, mor şi nu voi fi avut nici un rost în 
lumea asta. 

Când Shedemei îşi încheie pătimaşul discurs, liniştea 
atârna grea în aerul din cort. La ce se gândeşte el? Ce 
crede despre mine? L-am rănit, ştiu - i-am spus că nu 
suport să fiu măritată cu el, ceea ce nu-i adevărat, pentru 
că-i prietenul meu sincer - în faţa cui altcuiva, în toată viaţa 
mea, am putut să-mi deschid sufletul, până la el? 

— N-ar fi trebuit să vorbesc, şopti ea. Dar am văzut 
luminile oraşului şi-am crezut... că ne putem întoarce 
amândoi într-o lume care ne apreciază. 

— Lumea aceea nu m-ar aprecia mai mult decât cea de- 
aici, spuse Zdorab. Şi uiţi un lucru - cum aş putea lăsa 
Catalogul? 

Nu înţelegea ce-i propune ea? 

— Ia-l cu tine, îi zise ea. Putem să luăm Catalogul şi s- 
ajungem repede-n oraş, înconjurând golful. N-avem copii 
care să ne-ncetinească. Ceilalţi nu ne pot prinde. 


Având Catalogul, vei beneficia de cunoştinţe pe care le poţi 
vinde la fel de bine ca mine - ne putem cumpăra plecarea 
din Dorova şi-ntoarcerea în lumea largă din nord, înainte ca 
grupul s-ajungă acolo cu caravana şi să ne urmărească. Ei 
n-au nevoie de Catalog - nu vezi că Luet, Nafai, Volemak şi 
Hushidh vorbesc cu Sufletul Suprem fără ajutorul lui? 

— Ei chiar n-au nevoie de catalog, aşa că noi chiar nu 
suntem hoţi, dacă-l luăm cu noi, zise Zdorab. 

— Ba da, bineînţeles că suntem hoţi, îl contrazise 
Shedemei. Dar hoţii care fură de la cei care n-au nevoie de 
obiectul furat pot să trăiască mai uşor cu gândul unei 
infracţiuni decât cei care iau pâinea de la gura săracilor. 

— Nu-s convins că gravitatea infracţiunii e cea care 
hotărăşte dacă infractorul poate trăi cu ea. Cred că-i 
bunătatea naturală a persoanei care comite infracţiunea. 
Deseori criminalii se împacă mai uşor cu gândul crimei 
comise decât oamenii cinstiţi cu o minciună nevinovată. 

— Iar tu eşti atât de cinstit... 

— Da, sunt. Şi tu eşti. 

— Amândoi trăim în minciună cu fiecare zi petrecută-n 
acest grup. 

Era oribil să zici un asemenea lucru, totuşi, ea dorea atât 
de mult schimbarea, dorea aşa de tare să se schimbe ceva, 
încât îi spunea tot ce-i venea la gură. 

— Aşa trăim? Şi-i o minciună mare? Zdorab nu părea atât 
jignit, cât... gânditor. Hushidh mi-a spus deunăzi că tu şi cu 
mine avem una din cele mai strânse relaţii din caravană. 
Putem vorbi despre orice. Ne respectăm foarte mult. Ne 
iubim - asta a văzut Hushidh, iar eu o cred. Este adevărat, 
nu-i aşa? 

— Da, murmură Shedemei. 

Atunci, unde-i minciuna? Minciuna-i că eu-s partenerul tău 
de reproducere. Atât. lar dacă minciuna aceea-ar deveni un 
adevăr şi-ai avea un copil în pântece, ai fi-ntreagă, nu? 
Minciuna nu ţi-ar mai sfâşia inima, pentru c-ai fi ceea ce 


acum doar pari a fi - o nevastă - şi-ai putea deveni parte din 
reţeaua vieţii. 

Ea-i studie faţa încercând să citească batjocură pe ea, dar 
nu găsi nici urmă. 

— Ai putea? îl întrebă. 

— Nu ştiu. N-am fost niciodată suficient de interesat ca să- 
ncerc. Şi dac-aş fi fost, n-aş fi avut o parteneră doritoare. 
Dar - dacă pot avea mici satisfacţii din propria-mi 
imaginaţie, singur, atunci de ce n-aş putea - să fac un cadou 
din dragoste celei mai dragi prietene ale mele? Nu pentru 
că vreau eu, ci pentru că ea-l doreşte atât de mult? 

— Din milă, zise Shedemei. 

— Din dragoste. Mai multă dragoste decât oferă bărbaţii 
care-şi călăresc nevestele-n fiecare noapte, mânaţi de-o 
dorinţă la fel de superficială ca scărpinatul sau golitul 
vezicii. 

Ceea ce-i oferea el - să zămislească un copil cu ea - era o 
posibilitate la care ea nici nu se gândise. Anomalia lui nu 
era şi destinul lui? 

— Dragostea nu-şi arată oare faţa, continuă el, când 
împlineşte nevoia persoanei iubite, numai de dragul ei? 
Care dintre soţii în cauză pot susţine asta? 

— Dar trupul de femeie - nu ţi se pare respingător? 

— Unora, poate. Majoritatea dintre noi sunt, pur şi simplu, 
indiferenți. Aşa cum bărbaţii obişnuiţi sunt faţă de ceilalţi 
bărbaţi. Dar îţi pot spune ce să faci ca să-mi trezeşti 
dorinţa; poate reuşesc să-mi imaginez parteneri din trecut, 
dacă mă poţi ierta pentr-o asemenea... infidelitate... de 
dragul de a-ţi oferi un copil. 

— Dar, Zdorab, nu vreau să-mi dai mie un copil, spuse 
Shedemei. 

Nu ştia cum să se exprime, pentru că ideea de-abia o 
străfulgerase, însă cuvintele îi ieşiră de pe buze destul de 
clar: „Vreau s-avem un copil noi doi.” 

— Da, aprobă el. Şi eu tot asta am vrut să spun. O să fiu 
tatăl pruncului nostru - nu va trebui să pretind asta. 


Anomalia mea nu-i, strict vorbind, ereditară. Dacă vom avea 
un fiu, nu va fi neapărat... ca mine. 

— Of, Zodya, nu ştii că vreau ca fiii noştri să fie exact ca 
tine-n atât de multe privinţe? 

— Fiii? se miră el. Draga mea Shedya, nu vinde pielea 
ursului din pădure. Nu ştim dacă putem s-o facem nici 
măcar o dată, cu atât mai puţin destul de des ca să 
concepem un copil. S-ar putea să fie o experienţă atât de 
neplăcută pentru amândoi, încât să nu mai încercăm 
niciodată. 

— Dar vei încerca o dată? 

— Voi încerca până vom reuşi sau până-mi spui să m- 
opresc. Se aplecă şi-o sărută pe obraz. Cel mai greu pentru 
mine va fi următorul lucru: în adâncul inimii, te consider 
sora mea cea mai dragă. Să mă-mperechez cu tine îmi va 
părea un incest. 

— O, încearcă să nu simţi aşa! spuse ea. Singurele 
probleme pe care le vom avea din cauza asta vor apărea 
când un copil de-al lui Luet se va-ndrăgosti de un urmaş al 
lui Hushidh - verişori primari unul cu celălalt! Tu şi cu mine 
suntem îndepărtați din punct de vedere genetic. 

— Dar atât de apropiaţi. Ajută-mă să fac asta pentru tine. 
Dacă vom reuşi, ne va aduce multă bucurie. lar a fugi, a 
fura de la prietenii noştri, a ne despărţi, a sfida Sufletul 
Suprem - ce bucurie ne-ar aduce? Rămâi cu mine, Shedya. 
E cea mai bună soluţie. 

Nafai găsi lemnul destul de repede - Sufletul Suprem 
chiar avea idee ce fel de vegetaţie creştea în regiune şi ştia 
perfect ce tipuri de lemn alegeau meşterii de arcuri din 
oraşe şi culturi diferite. Dar Sufletul Suprem nu avea 
posibilitatea să-l facă pe Nafai priceput la lucrul cu mâinile. 
Nu că Nafai ar fi fost neîndemânatic de obicei, însă nu mai 
lucrase în lemn sau cu cuțitul decât atunci când scosese 
măruntaiele ori jupuise vânatul. Strică două arcuri, iar 
acum se apropia seara şi de săgeți nici nu se-apucase, atâta 
bătaie de cap îi dădea arcul. 


Nu poţi deprinde într-o oră priceperea pe care alţii o 
dobândesc într-o viaţă. 

Îi vorbea Sufletul Suprem prin acest gând? Sau era doar 
glasul disperării? 

Nafai stătea abătut pe o piatră. [inea a treia bucată de 
lemn pe genunchi şi cuțitul în mână, proaspăt ascuţit. Acum 
ştia foarte puţin în plus faţă de ce ştiuse la început despre 
prelucrarea lemnului - doar o colecţie de moduri în care 
cuţitele alunecau şi stricau lemnul sau în care lemnul se 
crăpa unde nu trebuia ori în unghiul greşit. Nu mai fusese 
atât de frustrat de când Sufletul Suprem pusese în mintea 
lui visul 'Tatei şi era cât pe ce să facă o criză de nervi din 
cauza asta. 

Se cutremură la amintirea aceea. Dar, gândindu-se la ea, 
îşi dădu seama că ar putea fi şi o cale de-a... 

— Suflet Suprem, şopti el, există pe lume maeştri făuritori 
de arcuri. Chiar acum, în clipa asta, unul dintre ei ciopleşte 
lemnul pentru a-i da forma potrivită. 

(Dar nu cu unelte atât de primitive ca ale tale), îi răspunse 
Sufletul Suprem. 

— Atunci, găseşte unul şi introdu-i în minte ideea de-a 
ciopli numai c-un simplu cuţit. Apoi pune-i gândurile şi 
mişcările-n mintea mea. Transmite-mi şi mie cum se face. 

(Le va scoate din minţi.) 

— Găseşte un arcaş în memoria ta, unul care-a lucrat aşa 
întotdeauna. - în patruzeci de milioane de ani trebuie să fi 
existat unul, unul căruia-i plăcea să simtă cuțitul în mână, 
care putea ciopli arcul fără să gândească. 

(A... fără să gândească... instinct pur, reflex pur...) 

— Tata se concentra îngrozitor de tare-n visul lui - de-asta 
n-am suportat să-i am amintirile în minte. Dar vin arcaş ale 
cărui mâini lucrează fără ca el să gândească... 

Dă-mi şi mie iscusinţa lui. Lasă-mă să simt cum e, ca să-mi 
formez şi eu aceleaşi reflexe. 

(N-am mai făcut un asemenea lucru. Nu asta am fost 
proiectat să fac. Tot ţi-ai putea pierde minţile.) 


— Dar aş putea face şi-un arc, stărui Nafai. lar, dacă voi da 
greş, expediţia se va-ncheia. 

(Voi încerca. Dă-mi timp. E nevoie de timp să găsesc un om 
anume, care să fi lucrat instinctiv în toţii anii de viaţă 
umană de pe Harmony...) 

Aşa că Nafai aşteptă. Un minut, două minute. Apoi îl 
cuprinse un sentiment necunoscut. O furnicătură, nu în 
braţe, ci în ideea braţelor lui, la care se gândea tot timpul. 
Nevoia de a-şi mişca muşchii, de-a lucra. Se-ntâmplă cu 
adevărat, îşi zise el, e memoria muşchilor, a nervilor, iar eu 
trebuie să-nvăţ cum s-o primesc, cum să-mi las trupul 
călăuzit de mâinile, degetele, încheieturile şi braţele 
altcuiva. 

Plimbă cuțitul în palmă până când îl prinse bine. După 
aceea începu să-l şteargă de suprafaţa lemnului, fără să 
lase lama să muşte, pur şi simplu simțind suprafaţa tânără. 
Şi atunci, în cele din urmă - ştiu - sau, mai degrabă, simţi - 
când anume lemnul invita lama să intre în suprafaţa lui, să 
dea la o parte coaja subţire. Cuţitul aluneca prin lemn cum 
alunecă peştele prin apă, simţindu-i rezistenţa şi învățând 
de la ea, găsind zonele tari şi pe cele moi, tăind în jurul lor, 
apăsând mai uşor când prea multă presiune ar despica 
lemnul, muşcând ferm când acesta cerea lamei să-l 
cuminţească. 

Soarele apunea şi luna răsărea tocmai când termină. Însă 
arcul era neted şi frumos. 

Lemn tânăr, arcul nu va ţine mult. 

De unde-am ştiut? se miră Nafai, apoi râse de el. De unde 
ştiuse toate astea? 

Putem alege puieţii de care avem nevoie şi face arcuri din 
ei mai întâi, dar putem şi să punem deoparte alţii, pentru ca 
arcurile meşterite ulterior să dureze. Pe drum, spre sud, e 
plin de pâlcuri de copaci care ne vor satisface nevoile. Nici 
măcar nu va trebui s-aşteptăm aici ca s-adunăm lemn 
pentru arcuri. 


Cu multă grijă, înfăşură şi înnodă un capăt al frânghiei 
primite de la Luet, legându-l strâns în crestătura pe care o 
făcuse în capătul arcului. Apoi trase frânghia pe lungimea 
arcului, până la capătul opus, o înfăşură în cealaltă 
crestătură şi o întinse zdravăn. Destul de tare pentru a crea 
o tensiune permanentă în coardă, astfel încât, la eliberarea 
săgeţii, ea să nu se lase, ci să revină la forma perfect 
întinsă, iar săgeata să-şi ia zborul fără ezitări. Lucră cu 
pricepere, de parc-ar fi repetat mişcările de-o mie de ori, 
făcu un nod pe frânghie repede şi cu abilitate, tăie 
surplusul, apoi o-ncordă la locul ei. 

— Dacă mă gândesc prea mult, şopti el Sufletului Suprem, 
nu mai ştiu să-l fac. 

(Pentru că e vorba de reflex), veni răspunsul în mintea lui. 
(E mai profund ca gândul.) 

— Dar mi-l voi aminti? Îi pot învăţa şi pe alţii? 

(Iţi vei aminti câte ceva. Vei face greşeli, dar până la urmă 
îţi vei aduce aminte întregul proces, pentru că a pătruns 
adânc în mintea ta. Poate nu vei reuşi să explici bine cum se 
procedează, dar ceilalţi te pot urmări şi învăţa privindu-te.) 

Arcul era gata. Destinse coarda şi se apucă de făcut săgeți. 
Sufletul Suprem îl condusese într-un loc în care îşi făceau 
cuibul multe păsări - găsi puzderie de pene acolo. Corpurile 
scurte şi drepte ale săgeţilor le croi din trestiile lemnoase, 
dure, care creşteau în jurul unei bălți, iar vârfurile, din 
obsidianul fărâmicios de pe panta unui deal. Le adună pe 
toate, neştiind cum să le prelucreze; totuşi, cunoştinţele i se 
revărsau în degete fără a-i trece prin zona conştientă a 
minţii. În zori, va avea şi arc, şi săgeți şi poate va mai prinde 
şi câteva ore de somn. Pe urmă se va crăpa de ziuă şi va da 
testul cel adevărat: va descoperi o pradă şi-o va urmări, o 
va ucide şi-o va aduce acasă. 

Dacă reuşesc, ce va urma? Voi fi eroul care se va întoarce 
cu paşi mari în tabără, triumfător, cu sângele vânatului pe 
mâini, pe haine. Eu voi fi acela care-a adus carne când 
nimeni altul n-ar fi putut. Eu voi fi acela graţie căruia 


expediţia va continua. Voi fi asemenea lui Velikodushnu, voi 
fi salvatorul familiei şi al prietenilor mei, toţi vor şti că, 
atunci când tatăl meu s-a retras din călătorie, eu am fost 
acela care-a găsit o soluţie pentru a o continua, astfel că, 
atunci când vom străbate drumul printre stele şi omul va 
păşi din nou pe suprafaţa Pământului, triumful îmi va fi 
revenit mie, pentru că eu am construit acest arc şi aceste 
săgeți şi eu am adus carne soțiilor... 

Atunci, în toiul triumfului său imaginar, alt gând îi trecu 
prin cap: eu voi fi cel care va răspunde de ei, dacă ceva nu 
va merge bine. Eu voi fi cel acuzat de orice nenorocire pe 
parcursul călătoriei. Va fi expediţia mea, până şi Tata se va 
uita la mine ca la un conducător. În ziua aceea, Tata va fi 
slăbit iremediabil. Cine va conduce atunci? Până acum, 
răspunsul era clar: Elemak. Cine să rivalizeze cu el? Cine-ar 
urma pe altcineva, cu excepţia celor câţiva care vor face tot 
ce le cere Sufletul Suprem? Acum, însă, dacă mă-ntorc ca 
un erou, voi fi în postura de rival al lui Elemak. Nu-n 
postura de a-l învinge, totuşi, ci numai de-a rivaliza cu el. 
Puternic numai atât cât să dezbine grupul. S-ar ajunge la 
amărăciune, indiferent cine-ar câştiga; s-ar putea ajunge la 
vărsare de sânge. Nu trebuie să se-ntâmple aşa ceva acum, 
dacă e ca expediţia să reuşească. 

Aşadar, nu mă pot întoarce ca un erou. Trebuie să găsesc o 
cale de-a duce înapoi carnea de care avem nevoie pentru a 
supravieţui, pentru a hrăni copilaşii, dar fără să subminez 
poziţia de conducător a Tatei. 

Tot gândindu-se aşa, degetele şi mâinile lui lucrau 
neîntrerupt, găsind tulpini de trestie drepte şi crestându-le 
pentru a introduce coarda, tăindu-le abil în spirale pentru 
pene, despicându-le la extremităţile opuse şi legându-le 
pentru a susţine micile capete de obsidian. 

Zdorab zăcea lângă Shedemei, asudat şi istovit. Efortul 
fizic extenuant aproape că-l doborâse. Cum era posibil ca 
acel ceva care le provoca atât de puţină plăcere să fie atât 
de important pentru ea şi, într-un fel, pentru el? Totuşi, 


reuşiseră să-l ducă la capăt, în ciuda lipsei iniţiale de 
atracţie trupească. Îşi aminti ce-i spusese cândva un fost 
iubit al lui - că, la urma urmei, bărbaţii se puteau 
împerechea cu orice creatură care stătea nemişcată destul 
timp şi nu muşca foarte tare. Aşa o i... 

Speră, însă, într-un cotlon al minţii sale, că, atunci când, în 
sfârşit, se va împerechea cu o femeie, va exista o zonă în 
creierul lui, o glandă în corpul său care se va activa şi va 
spune „aha! aşa se face”. Atunci zilele lui de izolare vor lua 
sfârşit, iar trupul îşi va afla locul în planul naturii. Dar 
adevărul era că natura nu lucra după planuri. Ci după o 
serie de accidente. O specie „funcţiona”, dacă suficienţi 
membri ai ei se reproduceau cu loialitate şi destul de 
frecvent ca s-o menţină; dar dac-un procent nesemnificativ 
din ea - procentul meu, îşi zise Zdorab cu amărăciune - 
ajunge să fie irelevant din punctul de vedere al 
reproducerii? Natura nu era o petrecere dată la 
aniversarea unui copil; n-o interesa dacă-i include sau nu pe 
toţi. Trupul lui Zdorab ar fi trimis înapoi prin mecanismul 
ciclic al vieţii, fie că genele lui se întâmpla să se reproducă 
între timp, fie că nu. 

Totuşi. Iotuşi. Deşi trupul său nu se bucurase de-al lui 
Shedemei (şi, cu siguranţă, şi-al ei se extenuase din cauza 
efortului de a-i provoca plăcere lui), bucuria se manifesta la 
alt nivel. Pentru că darul fusese oferit. Simpla fricţiune şi 
stimulare a nervilor câştigase, stârnind reflexul care 
depozita un milion de viitoare jumătăţi de oameni mici şi 
plini de speranţă în matricea care îi va ţine-n viaţă o zi sau 
două, în cursa lor către cealaltă jumătate, către mama- 
tuturor, Oul Infinit. Ce le păsa lor dacă Zdorab o dorise pe 
Shedemei sau acţionase numai din datorie, încercând cu 
disperare să-şi închipuie că se-mpreunează cu un alt iubit, 
aparţinând unui sex irelevant pentru reproducere? Viaţa lor 
se desfăşura pe-alt plan - şi tocmai pe planul acela se ţesea 
reţeaua amplă a existenţei pe care Shedemei o idolatriza. 


În sfârşit, am fost prins în reţeaua aceea, din motive pe 
care nu le poate planifica nici o genă; am fost uns la naştere 
ca să alunec pentru totdeauna din reţea, dar tot am fost 
prins, am ales să fiu prins şi n-are nimeni dreptul să spună 
că eu nu-s un tată mai bun, pentru c-am acţionat din pură 
dragoste, şi nu dintr-un instinct înnăscut, care m-a luat 
captiv. Da, am acţionat împotriva instinctului meu. E ceva. 
Un erou al copulaţiei, un adevărat maestru al penisului, 
dac-ar şti ceilalţi... Oricine-şi poate conduce barca pe vânt 
prielnic; eu am ajuns la țărm navigând cu vânturi 
potrivnice, vâslind împotriva curenților schimbători. 

Aşa că fie ca mlădiţele s-ajungă la ou! Shedemei a spus că- 
i perioada potrivită să concureze pentru supravieţuire. 

Fie ca unul dintre ei, unul puternic şi vânjos, să-şi 
îndeplinească scopul microscopic, să străpungă peretele 
celular, să se unească cu spiralele acidului ei 
dezoxiribonucleic şi să facă un copil din prima noastră 
încercare, ca să nu mai trec încă o dată prin asta! 

Dar, dacă va trebui, o voi face. Pentru Shedemei. 

Se întinse, găsi mâna lui Shedemei şi-o luă într-a lui. Ea nu 
se trezi, dar degetele ei îl strânseră foarte delicat, 
închizându-se peste ale lui. 

Luet nu putea dormi. Nu-şi putea lua gândul de la Nafai, 
se îngrijora întruna pentru el. Degeaba o tot asigura 
Sufletul Suprem: se descurcă, totul va fi bine. Când reuşi să 
adoarmă se întunecase de mult, la multă vreme după ce 
Chveya supsese ultima ei masă în seara aceea şi se culcase. 

Dar n-avu parte de un somn odihnitor. Visă întruna că 
Nafai alunecă de pe ieşinduri pietroase, târându-se pe 
pante abrupte, ba cu un arc, ba cu o armă-n mână, numai 
că-n visul ei panta devenea tot mai abruptă, până când se- 
nclina în sens invers şi Nafai atârna ca o insectă de 
marginea ei, iar până la urmă degetele-i alunecau şi 
cădea... 

Atunci Luet se trezea pe jumătate, îşi dădea seama că 
visase, agitată, întorcea invers perna transpirată şi-ncerca 


s-adoarmă din nou. 

Până când avu alt vis, în care Nafai nu murea, ci se afla 
într-o cameră care lucea de argint, crom, platină şi gheaţă. 
Îl vedea culcat pe-un bloc de gheaţă, pe care căldura 
corpului său îl topea, iar Nafai se tot scufunda, până când 
gheaţa-l înghiţea complet şi-l îngheţa. Ce-i cu visul ăsta? se 
întrebă Luet, pe urmă îşi zise: „Dacă ştiu că-i un vis 
înseamnă că-s trează? Iar dacă-s trează, atunci de ce nu se 
termină visul?” 

Nu se opri. În schimb, Luet văzu că, în loc să fie prins în 
gheaţă, Nafai se scufunda prin ea. Spatele şi fesele lui, 
coapsele şi călcâiele, coatele şi vârfurile degetelor şi ceafa 
începură să se-ndoaie în jos, pe fundul blocului, iar Luet se 
întrebă ce anume susţine gheaţa-n aer. De ce nu-l susţinea 
şi pe Nafai? Corpul său se bomba tot mai mult înspre partea 
de jos, până când căzu un metru, pe podeaua lucioasă. 
Deschise ochii de parc-ar fi dormit cât străbătuse blocul de 
gheaţă. leşi de sub conglomerat, de sub umbra lui, şi, 
îndată ce se ridică în lumină, Luet văzu că trupul său nu mai 
arăta ca înainte. În zonele pe care cădea lumina, pielea 
strălucea intens, ca vopsită cu cel mai subţire strat din 
acelaşi metal din care erau făcuţi pereţii. Ca o armură. Ca o 
piele nouă. Scânteia atât de puternic... apoi ea-şi dădu 
seama că nu reflectă lumina deloc, mai degrabă emană o 
lumină proprie. Indiferent ce purta Nafai, îşi trăgea forţa 
din trupul său, iar când el se gândea la orice parte a 
corpului, să mişte un membru sau numai să se uite la el, 
membrul respectiv sclipea. 

Priveşte-l, îşi zise Luet. A devenit un zeu, nu doar un erou. 
Străluceşte ca Sufletul Suprem. Al lui e trupul Sufletului 
Suprem. 

Dar asta-i o prostie. Sufletul Suprem e-un computer şi n- 
are nevoie de carne şi oase. Nici vorbă - captiv într-un corp 
omenesc, şi-ar pierde vasta memorie şi viteza rapidă ca a 
luminii. 


Cu toate acestea, trupul lui Nafai scânteia la fiecare 
mişcare, iar Luet ştiu că el poartă trupul Sufletului Suprem, 
deşi n-avea nici o logică. 

În vis, îl văzu apropiindu-se de ea, îmbrăţişând-o, iar când 
ea i se alătură, simţi că armura lui sclipitoare creşte ca s-o 
cuprindă şi pe ea, ca să sclipească şi ea de lumină. Îi dădea 
o piele plină de viaţă, de parcă fiecare nerv al ei ar fi fost 
conectat la stratul de metal subţire cât o moleculă, care o 
învăluia precum transpiraţia. Şi-şi dădu seama - fiecare 
punct scânteietor reprezintă locul în care un nerv se 
conectează la stratul luminos. Se îndepărtă de Nafai, iar 
noua piele rămase lipită de ea, deşi ea nu trecuse prin 
gheaţă, ca el. Acum pielea lui e cea pe care-o port, îşi zise; 
dar, adăugă pentru sine, şi eu port trupul Sufletului 
Suprem, iar acum sunt în viaţă pentru prima oară. 

Ce-nseamnă acest vis? 

Însă, punând întrebarea în vis, primi doar un răspuns de 
vis: îl văzu pe Nafai făcând dragoste cu sinele ei din vis cu 
atâta pasiune, încât uită că-i un vis şi se pierdu în extaz. Iar 
când împreunarea lor luă sfârşit, văzu că pântecele sinelui 
ei creşte şi din el iese un copil şi alunecă, sclipitor, în 
braţele lui Nafai, pentru că şi bebeluşul era învăluit în 
pielea cea nouă şi străluceşte de lumină. O, şi ce minunăţie 
de copil era! 

(Irezeşte-te.) 

Auzi gândul ca pe-o voce, atât de clar şi categoric era. 

(Irezeşte-te.) 

Sări brusc în capul oaselor, încercând să vadă cine-i 
vorbise, să recunoască vocea care-i zăbovea în memorie. 

(Scoală-te.) 

Nu era deloc o voce. Era Sufletul Suprem. Dar de ce-i 
întrerupea visul, când, mai mult ca sigur, el i-l trimisese? 

(Scoală-te, Vizionară în ape, ridică-te în linişte şi du-te în 
lumina lunii la locul unde Vas plănuieşte s-o omoare pe soţia 
lui şi pe rivalul său. Trebuie să-i aştepţi pe ieşindul care i-a 
salvat viaţa lui Nafai.) 


Dar nu sunt destul de puternică să-l împiedic, dac-are de 
gând să ucidă. 

(Va fi destul să te afli acolo. Însă trebuie să fii acolo şi 
trebuie să pleci acum, pentru că în acest moment stă de 
pază Vas şi crede că el şi Sevet sunt singurii treji... În 
curând va zgâria la cortul lui Obring şi pe urmă va fi prea 
târziu, nu vei ajunge la munte neobservată.) 

Luet ieşi pe uşa cortului atât de adormită, încât avea 
impresia că visează încă. 

De ce trebuie să cobor muntele? întrebă ea, confuză. De 
ce nu-i avertizez, pur şi simplu, pe Obring şi Sevet despre 
ce pune Vas la cale? 

(Pentru că, dacă vor crede ce le spui, Vas va fi distrus ca 
membru al acestui grup. lar, dacă nu te vor crede, va fi 
duşmanul tău şi nu vei mai fi în siguranţă niciodată. Ai 
încredere în mine. Fă ce-ţi spun şi toată lumea va trăi, toată 
lumea va trăi.) 

Eşti sigur? 

(Bineînţeles.) 

Nu eşti cu nimic mai bun decât alţii la prezis viitorul. Cât 
de sigur eşti? 

(Şansele de reuşită sunt de, poate, şaizeci la sută.) 

O, grozav! Şi cum rămâne cu procentul de eşec de 
patruzeci la sută? 

(Eşti o femeie atât de inteligentă, vei improviza, te vei 
descurca.) 

Aş vrea s-am şi eu atâta încredere-n tine câtă ai tu în mine. 

(Singurul motiv pentru care nu aie că nu mă cunoşti atât 
de bine cât te cunosc eu pe tine.) 

Îmi citeşti gândurile, dragul meu Sufletul Suprem, dar nu 
mă poţi cunoaşte niciodată, pentru că nici o parte din tine 
nu poate simţi cum simt eu sau gândi cum gândesc eu. 

(Îţi închipui că nu ştiu, femeie lăudăroasă? Trebuie 
neapărat să mă iei peste picior? Coboară muntele. Încet, cu 
atenţie. Cărarea e luminată de lună, dar e înşelătoare. 
Obring s-a trezit; ai ajuns exact la timp. Acum rămâi în faţa 


lor, destul de departe ca să nu te audă, destul de departe ca 
să nu te vadă.) 

Elemak observase când Sevet şi Obring luaseră urcioare 
în plus din provizii. Înţelese imediat ce-nsemna - plănuiau 
să fugă la Dorova. În acelaşi timp, nu-i venea să creadă că 
cei doi erau capabili să pună împreună la cale un plan - nu- 
şi vorbeau când rămâneau singuri, fie numai pentru faptul 
că luase Kokor măsuri spre a nu avea ocazia. Nu, mai era 
cineva implicat, o persoană mai pricepută la genul acesta 
de înşelăciune, de aceea n-o sesizase Elemak când luase un 
urcior în plus. 

Şi înc-un lucru: chiar înainte să se înnopteze, Vas se 
oferise să stea de planton în schimbul de care fugeau toţi, 
penultimul înainte de ivirea zorilor. Obring îl luase deja pe 
ultimul. Nu trebuia să fii geniu ca să-ţi dai seama că 
intenționau să plece în timpul schimbului lui Vas. Credeau 
că vor reuşi să coboare muntele şi să traverseze nisipul 
plajei fără apă din jurul golfului având numai două urcioare 
de apă proaspătă fiecare? Numai dacă-şi lăsau copiii. N- 
aveau în plan să-şi ia micuţii. Gândul era atât de- 
nspăimântător, încât lui Elemak nu-i venea să creadă. Dar 
îşi dădu seama că trebuie să fie adevărat. Îl urî pe Obring 
de două ori mai mult. Dar Vas... greu de crezut că Vas ar 
face aşa ceva. Bărbatul îşi iubea fiica nebuneşte. Chiar o 
botezase după el - ar părăsi-o fără milă? 

Nu. Nu, n-are de gând s-o părăsească. Obring şi-ar lăsa 
copilul, da. Obring ar lăsa-o şi pe Kokor, dacă tot veni vorba 
- căsătoria îi aducea numai suferinţă. Dar Vas nu şi-ar 
părăsi copilul. Acum are alt motiv. Şi nu-i vorba de-a fugi în 
oraş cu Sevet şi Obring. Dimpotrivă. Planul lui e de-a ne 
spune că Sevet şi Obring au fugit în oraş după ce se culcase 
el, la terminarea schimbului său de planton, că i-a urmărit 
în jos, pe munte, sperând să-i oprească, dar le-a găsit numai 
cadavrele, căzute de pe-un țărm stâncos... 

De unde ştiu toate astea? se întrebă Elemak. De ce-mi sunt 
atât de clare? Totuşi, n-avea nici o îndoială. 


Aşa că-şi luase schimbul de mijloc al plantonului şi, la 
sfârşitul lui, după ce-l trezi pe Vas şi reveni în cortul său, nu 
se culcă, deşi stătu nemişcat şi cu ochii închişi, respirând ca 
şi cum ar fi dormit, în caz că venea Vas să-l verifice. Însă nu, 
Vas nu veni. Nu veni şi nu se duse la cortul lui Obring. Pân- 
la urmă, Elemak tot adormi, împotriva propriei voințe. 
Poate doar un moment. Dar sigur adormise, pentru că se 
trezi tresărind, cu inima bătându-i speriată. Ceva... un 
sunet. Se ridică-n şezut pe întuneric, ascultând. Lângă el, 
auzi respiraţia Edhyei şi a lui Proya; nimic altceva. Se sculă 
cât de încet putu, se duse la uşa cortului şi păşi afară. Vas 
nu stătea de pază şi nici altcineva nu-i ţinea locul. 

Încet, încet, merse la cortul lui Vas. Era gol, plecase şi 
Sevet, dar Vasnaminanya era acolo. Inima lui Elemak se 
umplu de furie văzând fapta lor monstruoasă. Indiferent ce 
plănuia Vas - fie să-şi abandoneze fiica, fie s-o omoare pe 
mama ei - era cumplit. 

Îl voi găsi, îşi zise Elemak, iar când voi pune mâna pe el, va 
plăti. Ştiam că-n călătoria asta sunt şi proşti, neghiobi şi 
molâi, dar n-am avut idee că-i şi un om atât de crud la 
suflet. Nu mi-am închipuit niciodată că Vas e-n stare de aşa 
ceva. Cred că nu l-am cunoscut deloc. Şi nici nu-l voi 
cunoaşte, pentru că, imediat ce-l găsesc, va muri. 

Era atât de uşor să-i conducă în jos pe panta muntelui. 
Aveau încredere absolută în el. Era răsplata lui pentru anul 
în care se prefăcuse că nu-l deranjează trădarea lor. Dac-ar 
fi arătat o cât de mică scânteie de supărare, în afară de-o 
anumită răceală faţă de Obring, n-ar fi avut nici o şansă ca 
acesta să se-ncreadă în el suficient ca să-l urmeze ca un 
porc la abator. Dar Obring avea într-adevăr încredere în el, 
Sevet, de asemenea, în felul ei ursuz. 

Cărarea propriu-zisă nu era uşor de străbătut - fu nevoit 
să-i ajute să treacă în mai multe rânduri de locuri 
periculoase. Dar în lumina lunii li se-ntâmpla des să nu vadă 
cât de primejdioasă era şi, ori de câte ori dădeau de greu, 
el rămânea în urmă şi-i ajuta. O lua cu multă grijă pe Sevet 


de mână şi-o călăuzea pe pantă sau printre doi bolovani. 
Şoptea: „Vezi craca aia de care trebuie să te ţii, Obring?” Şi 
răspunsul lui Obring - „Da” - sau o încuviinţare din cap, o 
văd, mă descurc, Vas, pentru că-s bărbat. Ce caraghios! Ce 
batjocură la adresa lui Obring, care-i penibil de mândru, 
crezând că-i inclus în acest măreț plan. Ce-o să mai plâng 
când vom cobori să le cărăm cadavrele înapoi pe munte. Ce- 
or să mai plângă ceilalţi pentru mine, când m-or vedea cu 
fetiţa mea-n braţe, fredonându-i despre mama ei moartă, 
care a lăsat-o orfană. Orfană - dar botezată după tatăl ei. 
Iar eu o voi creşte astfel încât să nu rămână în ea nici urmă 
din trădătoarea de maică-sa. Va fi o femeie de onoare, nu va 
trăda niciodată un bărbat de treabă, care i-ar fi iertat orice, 
în afară de ticăloşia de a-şi da trupul soţului surorii ei, 
parvenitului ăluia abject şi vrednic de dispreţ. L-ai lăsat să- 
şi verse sămânţa de sărăntoc în tine, Sevet, draga mea, şi 
eu voi fi procedat la fel cu tine. 

— Pe-aici am încercat să trecem dincolo, Nafai şi cu mine, 
le şopti el. Vedeţi cum a trebuit să traversăm stânca goală, 
care străluceşte-n lumina lunii? 

Obring răspunse cu o înclinare a capului. 

— Dar ieşindul care i-a salvat viaţa lui Nafai e drumul cel 
bun, continuă Vas. Avem o porţiune dificilă - trebuie să 
sărim doi metri - dar urmeaz-un pasaj neted de-a lungul 
stâncii şi pe urmă ajungem la porţiunea mai uşoară, care ne 
duce exact jos, pe plajă. 

Îl urmară pe lângă locul de unde îl urmărise în tăcere pe 
Nafai zbătându-se. Când îi fusese clar că, până la urmă, 
Nafai avea să scape, îl strigase şi venise să-l ajute. Acum îi 
va ajuta pe cei doi să sară pe ieşind. Numai că nu va cobori 
cu ei. În schimb, îi va trage un picior în cap lui Obring şi-l va 
zvârli peste margine. Atunci Sevet va înţelege. Va şti de ce i- 
a adus acolo. Şi, în sfârşit, îl va ruga s-o ierte. Va implora 
înţelegerea lui, va plânge, va suspina după el. Iar răspunsul 
lui va fi să ia pietrele cele mai grele pe care le va găsi şi să 
le arunce în ea până când o va obliga să fugă de-a lungul 


ieşindului. O va împinge spre locul acela îngust şi va arunca 
mai departe cu pietre, până când ea se va împiedica sau îşi 
va pierde echilibrul. Atunci va cădea, ţipând, iar el îi va auzi 
ţipătul şi-l va păstra ca pe-o comoară în inima lui pentru 
totdeauna. 

Pe urmă, bineînţeles, va cobori pe drumul cel bun până la 
fundul prăpastiei şi le va găsi cadavrele acolo unde căzuse 
arma. Dacă vreunul din ei se-ntâmpla să mai fie-n viaţă, el 
nu va avea nici o problemă să rupă un gât sau două - nu s- 
ar mira nimeni ca ei să-şi frângă gâtul în cădere. Dar se- 
ndoia c-aveau să mai trăiască. Distanţa era destul de mare. 
Arma fusese complet distrusă. Nătărăul ăla enervant de 
Nafai ar fi fost făcut fărâme în acelaşi fel, dacă n-ar fi 
aterizat pe ieşindul invizibil de deasupra. Ei, dar Nafai era 
doar enervant - lui Vas nu-i păsa dacă moare sau trăieşte, 
câtă vreme toate armele erau distruse şi aveau să fie nevoiţi 
să se-ntoarcă la civilizaţie. lar acum, înainte de-a se-ntoarce 
cu adevărat, el avea şansa de-a se răzbuna fără să-l 
suspecteze nimeni. „Cred că m-au auzit urmărindu-i, pentru 
că mergeau mult prea repede, mai ales pentru o călătorie 
pe timp de noapte. Atunci am văzut că se-ndreptau spre 
ieşind. Ştiam cât e de periculos, i-am strigat, dar ei n-au 
înţeles, cred, că-i avertizam. Sau poate nu le-a păsat. 
Dumnezeu să m-ajute, am iubit-o! Mama copilului meu!” Voi 
vărsa chiar o lacrimă pentru ei, iar ceilalţi mă vor crede. Ce 
altă şansă ar avea? Toată lumea ştie c-am iertat şi-am uitat 
de mult adulterul lor. 

Nu-s un om foarte pretenţios. N-aştept de la alţii 
perfecțiunea. Merg înainte şi-mi văd de treabă. Dar când 
cineva mă tratează ca pe-un vierme, ca şi cum n-aş exista, 
ca şi cum n-aş conta, atunci nu uit, nu uit niciodată, nu iert 
niciodată, pur şi simplu aştept să se ivească prilejul şi le- 
arăt eu lor: ba contez, iar faptul că m-au desconsiderat a 
fost cea mai mare greşeală din viaţa lor. Lia asta se va gândi 
Sevet când o vor lovi pietrele şi nu va avea unde să se- 


ascundă, decât în loc deschis, prăbuşindu-se spre moarte: 
o, dac-aş fi fost sinceră cu el, aş trăi să-mi cresc fata. 

— Aici, spuse Vas. Aici e locul de unde trebuie să sărim pe 
ieşindul de mai jos. 

Sevet era clar înfricoşată, iar Obring îşi luă o mină de 
bravadă, care-i scotea în evidenţă frica la fel de bine ca şi 
când ar fi făcut pe el şi-ar fi scâncit. Aşa cum va păţi-n 
curând. 

— Nici-o problemă, făcu el pe curajosul. 

— Mai întâi Sevet, rosti Vas. 

— De ce eu? vru ea să afle. 

— Pentru că noi doi te putem cobori în mai multă 
siguranţă, îi explică Vas. 

Şi mai ales pentru că-l pot lovi cu piciorul pe Obring în cap 
când îl cobor pe el, iar tu vei fi deja prinsă-n capcană pe 
ieşind, de unde vei vedea totul, dar nu vei putea face nimic. 

Avea să-i meargă planul. Sevet se lăsă pe vine la buza 
ieşindului, gata să se răsucească şi să treacă dincolo de ea. 
Şi atunci se auzi cealaltă voce, vocea neaşteptată, teribilă: 

— Sufletul Suprem îţi interzice să cobori, Sevet. 

Se-ntoarseră cu toţii şi-o văzură în lumina lunii, cu haina 
albă fluturând uşor în vântul care bătea mai puternic acolo 
unde stătea ea. 

De unde-a ştiut? se-ntrebă Vas. De unde-a ştiut să vină 
aici? Am crezut că Sufletul Suprem va fi de acord cu planul 
meu - dreptate, nimic altceva decât dreptate! Dacă Sufletul 
Suprem n-ar fi vrut ca el să procedeze astfel, să-i facă pe 
Obring şi Sevet să plătească pentru mârşăvia lor, atunci de 
ce nu l-a oprit înainte? De ce acum, când era atât de 
aproape? Nu, n-o va lăsa să-l împiedice. Era prea târziu. Se 
vor găsi trei cadavre pe fundul prăpastiei, nu două. Şi-n loc 
să urce înapoi pe munte, va lua trei urcioare cu apă şi va 
pleca spre Dorova. Va ajunge acolo şi va pleca din nou, cu 
mult înainte să-l ajungă din urmă acuzaţiile. Iar în 
Seggidugu sau Potokgavan, indiferent unde va sfârşi, va 
nega totul. Nu existau martori şi, oricum, niciunul din aceşti 


oameni nu vor fi crezuţi pe cuvânt. Îşi va pierde fiica - dar 
asta va fi pedeapsa lui justă pentru uciderea lui Luet. Va fi 
chit cu toată lumea. Nu va rămâne dator universului cu 
răzbunarea, iar universul nu-i va rămâne dator cu nimic. 
Toate se vor echilibra şi se vor aşeza la locul lor de drept. 

— Mă ştii, Sevet, vorbi Luet. Îţi vorbesc ca vizionară în 
ape. Dacă vei cobori pe ieşind, nu-ţi vei mai vedea niciodată 
copilul şi nici că există ticăloşie mai mare-n ochii Sufletului 
Suprem decât părăsirea copilului de către mamă. 

— Aşa cum v-a părăsit mama voastră pe tine şi pe 
Hushidh? întrebă Vas. Scuteşte-ne de minciunile tale despre 
ticăloşiile din ochii Sufletului Suprem. Sufletul Suprem e-un 
computer setat de-un oarecare strămoş îndepărtat să stea 
cu ochii pe noi şi nimic mai mult - propriul tău soţ zice asta, 
nu-i aşa? Soţia mea nu-i destul de superstiţioasă ca să te 
creadă. 

Nu, nu, n-ar fi trebuit să spună atâtea. Ar fi trebuit să 
acţioneze. Ar fi trebuit să facă trei paşi şi s-o împingă pe 
fata cu trup fragil peste marginea prăpastiei. Nu i s-ar fi 
putut opune. Apoi, văzându-l comiţând o crimă, ceilalţi i se 
vor supune mai repede şi vor pleca pe drumul lor - spre 
siguranţă, spre oraş, îşi imaginează ei. Ar fi o prostie să se 
certe cu ea. El era prostul acum. 

— Sufletul Suprem v-a ales pe voi trei să faceţi parte din 
grupul ei, spuse Luet. Eu vă spun acum că, dacă treceţi de 
marginea aceea, nu veţi mai apuca lumina zilei, niciunul din 
voi. 

— O profeție? întrebă Vas. Nu ştiam că şi-asta se numără 
printre harurile tale. 

Omoar-o acum! strigă el în sinea lui, însă nici propriul trup 
nu-l ascultă. 

— Sufletul Suprem îmi dezvăluie că Nafai şi-a construit 
arcul şi săgețile şi zboară drept şi iute. Expediția va 
continua, iar voi veţi merge mai departe odată cu ea, spuse 
Luet. Dacă vă-ntoarceţi acum, fiicele voastre nu vor afla 
niciodată că le-aţi abandonat. Sufletul Suprem o să-şi 


respecte promisiunea faţă de voi - c-o să moşteniţi un 
pământ al bunăstării, iar copiii voştri o să formeze o naţiune 
măreaţă. 

— Când mi-au fost făcute asemenea promisiuni mie? 
întrebă Obring. Fiilor lui Volemak, da, dar mie, nu. Eu m- 
aleg doar cu porunci şi ţipete, pentru că nu fac totul aşa 
cum mi-o cere Regele Elemak. 

— Nu te mai vâicări, i-o reteză Vas. Nu vezi câ-ncearcă să 
ne prindă-n capcană? 

— Sufletul Suprem m-a trimis aici să vă salvez viaţa, vesti 
Luet. 

— Minţi, zise Vas. Ştii şi tu că minţi. Viaţa mea n-a fost în 
pericol nici măcar o clipă. 

— lar eu-ţi spun, Vas, că dacă ţi-ar fi reuşit planul, n-ai fi 
trăit mai mult de cinci minute după aia. 

— Şi cum s-ar fi produs minunea? întrebă Vas. 

Atunci se auzi vocea lui Elemak din spatele lui şi ştiu că 
pierduse totul: 

— Te-aş fi omorât chiar eu. Cu mâinile goale. 

Vas se răsuci furios spre el şi acum nu reuşi să-şi înăbuşe 
furia. De ce să şi-o înăbuşe? Acum era ca şi mort, avându-l 
pe Elemak în faţă - aşa că de ce să nu-şi arate disprețul? 

— Hai, serios? strigă el. Crezi că poţi să te pui cu mine! 
Niciodată n-ai putut! Ţi-am dejucat planurile de fiecare 
dată! lar tu nu ţi-ai dat seama niciodată, n-ai bănuit nimic. 
Prostule, te-ai lăudat în stânga şi-n dreapta că numai tu ştii 
să ne conduci caravana - cine-i cel care a făcut ce n-ai fost 
tu în stare şi ne-a-ntors din drum? 

— Ne-a-ntors? Nu tu ai fost cel care... 

Dar Elemak tăcu şi-atunci Vas citi în ochii lui că-nţelege. 
Acum Elya ştia cine distrusese armele. 

— Da, rosti Elemak. Ca un laş şi-un nemernic ce eşti, ne-ai 
pus pe toţi în primejdie, ai pus-o pe soţia mea şi pe fiul meu 
în pericol, dar nu te-am suspectat pentru că nu ne-a trecut 
prin cap că cineva din grupul nostru poate fi atât de josnic 
şi de mârşav să distrugă deliberat... 


— Destul! îl întrerupse Luet. Nu mai spune nimic, altfel se 
vor naşte acuzaţii care trebuie discutate deschis, deşi pot fi 
rezolvate în linişte. 

Vas o înţelese imediat. Luet nu voia ca Elemak să spună 
răspicat că el distrusese armele, de faţă cu Obring şi Sevet, 
altfel, ar trebui să i se dea o pedeapsă. lar ea nu voia ca el 
să fie sancţionat. Nu voia să fie omorât. Luet era vizionara 
în ape; vorbea în numele Sufletul Suprem; iar asta-nsemna 
că Sufletul Suprem îl voia pe Vas viu. 

(Ai dreptate.) 

Gândul se auzi clar ca o voce din mintea lui. 

(Te vreau viu. O vreau pe Luet vie. Îi vreau pe Sevet şi pe 
Obring vii. Nu mă obliga să aleg care dintre voi va muri.) 

— Întoarceţi-vă pe munte, sugeră Elemak. Toţi trei. 

— Nu vreau să mă-ntorc, protestă Obring. Nu-i nimic 
pentru mine aici. Viaţa mea-i oraşul. 

— Da, zise Elemak, într-un oraş îţi poţi ascunde 
slăbiciunea, lenea, laşitatea şi prostia în spatele hainelor 
frumoase şi-a câtorva glume, iar oamenii te vor considera 
bărbat. Dar nu te-ngrijora - ai destul timp pentru asta. 
Când Nafai va da greş şi ne vom întoarce în oraş... 

— Dar ea zice că şi-a meşterit arcul, interveni Obring. 

Elemak se uită la Luet şi păru să citească confirmarea în 
ochii ei. 

— A face un arc nu-i totuna cu a şti să-l foloseşti, rosti el. 
Dacă Nafai se va întoarce cu carne, voi şti că Sufletul 
Suprem e, într-adevăr, de partea lui şi este mai puternic 
decât am crezut. Dar nu se va-ntâmpla aşa, vizionară în 
ape. Soţul tău va face tot ce-i stă în putinţă, dar va da greş, 
nu pentru că n-a fost suficient de bun, ci pentru că ce vrea 
el nu se poate. Iar când va da greş, o vom lua spre nord şi 
ne vom întoarce în oraş. Nu era nevoie să faci ce-ai făcut. 

Vas ascultă şi înţelese adevăratul mesaj. Indiferent dacă 
Elemak credea sau nu că Nafai va da greş, el vorbea în aşa 
fel încât Sevet şi Obring să creadă că cele întâmplate nu 


erau decât o încercare de a fugi în oraş. Nu intenţiona să le 
spună că Vas pusese la cale să-i omoare. 

Sau, poate, nu ştia. Poate nu ştia nici Luet. Poate, atunci 
când ea vorbise despre faptul că ei trei vor muri dacă vor 
cobori pe ieşind, voise să spună că Elemak îi va ucide ca să-i 
împiedice să fugă. Poate era un secret încă. 

— Întoarceţi-vă pe unde-aţi venit, spuse Elemak. Dacă 
sunteţi de acord, nu veţi primi nici-o pedeapsă, încă mai 
avem timp până dimineaţă, astfel încât să n-afle nimeni ce s- 
a-ntâmplat, în afară de noi cinci. 

— Da, acceptă Obring. O să mă-ntorc, îmi pare rău, îţi 
mulţumesc. 

E atât de slab, îşi zise Vas. 

Obring trecu pe lângă Elemak şi începu să urce pe cărare. 
Sevet îl urmă în tăcere. 

— Du-te şi tu, Luet, zise Elemak. Ai făcut treabă bună. Nu 
o voi tulbura pe vizionara în ape întrebând-o de unde-a ştiut 
să vină aici înaintea lor. Voi spune doar că, dacă tu nu i-ai fi 
întârziat, în noaptea asta aici s-ar fi petrecut crime. 

Se îndepărtaseră ceilalţi destul ca să nu-l audă? se-ntrebă 
Vas. Sau Elemak încă se gândea numai la propria lui 
intenţie criminală - că i-ar fi prins şi i-ar fi pedepsit pentru 
că-ncercaseră să evadeze? 

Luet trecu pe lângă ei şi-i urmă pe ceilalţi sus pe munte. 
Vas şi Elemak rămaseră singuri. 

— Ce plan ai avut? întrebă Elemak. Să-i împingi în timp ce- 
i ajutai să coboare pe ieşind? 

Aşadar, ştia. 

— Dacă i-ai fi făcut rău oricăruia dintre ei, te-aş fi rupt în 
bucăţi. 

— Serios? 

Mâna lui Elemak ţâşni răsucindu-se şi-l prinse pe Vas de 
gât, lipindu-l de peretele de piatră din spatele lui. Vas se 
agăţă de braţul lui Elemak, apoi de mâna lui, încercând să-i 
îndepărteze degetele. Nu putea respira şi-l durea, Elemak 
nu se prefăcea, nu făcea o demonstraţie de putere, avea de 


gând să-l omoare, iar Vas fu cuprins de panică. Tocmai când 
se pregătea să-l zgârie pe degete - orice, numai să-l oblige 
să-i dea drumul - cealaltă mână a lui Elemak îl apucă de 
scrot şi strânse. Simţi o durere de nedescris, dar nu putu 
ţipa, nici măcar gâfâi, pentru c-avea gâtul blocat. Se înecă 
şi-i veni greață, iar o parte din fiere chiar îi ieşi prin gâtul 
sugrumat; îi simţi gustul în gură. Aşa o să mor, îşi zise. 

Elemak îl mai strânse o dată, şi de gât, şi de testicule, ca 
pentru a-i dovedi că nu-şi folosise toată forţa până atunci, 
apoi îi dădu drumul. 

Vas gâfâi şi gemu. Vintrele îi pulsau de durere, iar gâtul îl 
ardea când inspira. 

— N-am făcut-o în faţa celorlalţi, îi vorbi Elemak, pentru că 
vreau să fii folositor. Nu vreau să fii distrus sau umilit în 
prezenţa celorlalţi. Dar vreau să ţii minte. Când începi să 
urzeşti următoarea crimă, nu uita că Luet stă cu ochii pe 
tine, Sufletul Suprem stă cu ochii pe tine şi, mai important, 
eu stau cu ochii pe tine. Nu te voi slăbi nici-o clipă, Vasya, 
prietene. Dacă voi avea senzaţia fie şi numai că plânuieşti 
înc-un sabotaj sau alte crime mai subtile, nu voi mai aştepta 
să văd cum se termină, ci pur şi simplu voi veni la tine în 
toiul nopţii şi-ţi voi rupe gâtul. Ştii c-o pot face. 

Ştii că nu mă poţi opri. Cât trăiesc eu, nu te vei răzbuna pe 
Sevet şi pe Obring. Nici pe mine. Nu-ţi cer să juri, pentru că 
tu arunci cu vorbele-n vânt. M-aştept doar să m-asculţi, 
pentru că eşti un laş nemernic, îngrozit de durere şi 
niciodată, niciodată nu mă vei putea înfrunta, fiindcă-ţi vei 
aminti ce simţi acum, în clipa asta. 

Vas auzi toate acestea şi ştiu că Elemak are dreptate, nu-l 
va înfrunta niciodată, pentru că nu suporta frica şi suferinţa 
pe care tocmai le-ndurase, pe care încă le-ndura. 

Dar te voi uri, Elemak. Şi, într-o zi, într-o zi oarecare, când 
vei fi bătrân şi slăbit, voi echilibra situaţia. Îi voi omori pe 
Sevet şi Obring, iar tu nu mă vei putea opri. Nici măcar nu 
vei şti c-am făcut-o. Apoi, în altă zi, voi veni la tine şi-ţi voi 
spune c-am făcut-o, în ciuda amenințării tale. Iar tu te vei 


înfuria pe mine, iar eu nu voi face altceva decât să râd, 
pentru că vei fi neputincios atunci şi, în neputinţa ta, te voi 
face să simţi ce m-ai forţat să simt eu acum, durerea, frica, 
panica fiindcă nu poţi respira destul ca să-ţi strigi agonia - 
O, da, le vei simţi pe toate. Şi, în timp ce vei zăcea pe 
moarte, îţi voi povesti cum mă voi răzbuna mai departe - îţi 
voi ucide toţi copiii şi nevasta, pe toţi şi tot ce iubeşti, şi nu 
mă vei putea opri. Apoi vei muri şi de-abia atunci voi fi 
satisfăcut, ştiind că moartea ta a fost cea mai cumplită 
moarte care se poate imagina. 

Dar nu-i nici o grabă, Elemak. Voi visa la asta în fiecare 
noapte. Nu voi uita niciodată. Tu vei uita. 

Până-n ziua când te voi obliga eu să-ţi aminteşti, indiferent 
câţi ani vor trece pân-o să vină ziua aceea. 

Când Vas fu în stare să vorbească, Elemak îl trase în 
picioare şi-l târi pe cărarea care ducea în tabără. 

În zori, toţi erau la locul lor şi, în afară de cei implicaţi în 
întâmplările desfăşurate sub lumina lunii, la mijlocul pantei 
muntoase, nimeni nu ştia ce se petrecuse. 

Nu răsărise bine soarele, că Nafai apăru traversând 
pajiştea spre tabără. Luet era trează - dar de-abia 
deschisese ochii - şi-o hrănea pe Chveya, în timp ce Zdorab 
împărțea biscuiţi unşi cu dulceaţă pentru dejun. Luet ridică 
ochii şi-l văzu imediat pe Nafai venind spre ei, sclipind şi 
scânteind în lumina armurii sale metalice invizibile. Ce- 
nsemna asta? se întrebă ea. Nu contează, îşi zise după 
aceea. 

— Te-ai întors! exclamă Issib, care stătea pe scaun, cu 
Dazya în poală, în vreme ce Hushidh plecase să se uşureze 
sau cu altă treabă. 

Drept răspuns, Nafai ridică arcul într-o mână şi cinci 
săgeți în cealaltă. 

Luet sări în picioare şi fugi la el cu copila în braţe - deşi 
Chveya scăpă iute sfârcul din gură şi începu să protesteze 
c-o zguduia în timp ce-ncerca să mănânce. Bebeluşul se 


agita destul de zgomotos, dar Luet nu-i dădu atenţie când 
îşi sărută soţul şi se agăţă de el cu mâna liberă. 

— Ai meşterit arcul, îi spuse. 

— Ce-i un arc? întrebă el. Sufletul Suprem m-a învăţat 
cum să-l fac - n-a fost nevoie de priceperea mea. Dar ce-ai 
reuşit tu... 

— Aşadar, ştii? 

— Sufletul Suprem mi-a arătat în vis - m-am trezit când s-a 
terminat şi-am venit imediat acasă. 

— Atunci, ştii şi că nu suflăm o vorbă despre cele- 
ntâmplate. 

— Da. Vorbim numai unul cu celălalt. Numai ca să-ţi spun 
că eşti o femeie grozavă, cea mai puternică, cea mai 
curajoasă pe care-o cunosc. 

Lui Luet îi făcu mare plăcere s-audă cuvintele acelea din 
gura lui, deşi ştia că nu-s adevărate - că nu fusese deloc 
curajoasă, ci-ngrozită că Vas o va omori pe ea şi pe cei doi. 
Că fusese atât de eliberată la apariţia lui Elemak, încât era 
cât pe ce să plângă. Îi va povesti toate astea imediat. 
Deocamdată, îi făcea plăcere s-audă vorbele lui despre 
dragoste şi onoare şi să-i simtă braţele în jurul ei în timp ce 
se-ntorceau împreună în tabără. 

— Văd că ai arcul, dar nu şi carne, rosti Issib când se 
apropiară. 

— Deci ai renunţat? întrebă Mebbekew, plin de speranţă. 

— Mai am timp pân-la apus, îi răspunse Nafai. 

— Atunci, de ce eşti aici? se interesă Elemak. 

Toată lumea ieşise din cort şi se adunase să privească 
spectacolul. 

— Am venit pentru că a avea arcul nu-nseamnă nimic - 
Sufletul Suprem l-ar fi putut învăţa pe oricare dintre noi să- 
l facă. Ceea ce îmi trebuie acum e să-mi spună Tata unde să 
merg ca să găsesc vânat. 

Volemak se arătă surprins: 

— De unde să ştiu, Nyef? Nu-s vânător. 


— Trebuie să ştiu unde găsesc vânat atât de blând, încât 
să mă târăsc foarte aproape de el. Şi unde se află din plin, 
ca să ţintesc imediat altul, dacă ratez primele încercări. 

— la-l pe Vas cu tine ca să-ţi fie hăitaş. 

— Nu, spuse repede Elemak. Nu, Nafai are dreptate. Nici 
Vas, nici Obring n-o să meargă cu el să-i fie hăitaşi în 
dimineaţa asta. 

Luet ştia foarte bine de ce stăruia Elemak - dar Volemak 
tot nedumerit era. 

— Atunci, să-ţi spună Elemak unde să te duci dup-un 
asemenea vânat. 

— Elemak nu cunoaşte ţinutul mai bine decât mine, zise 
Nafai. 

— lar eu nu-l cunosc deloc. 

— Totuşi, voi vâna numai acolo unde-mi vei zice tu. E prea 
important ca să las lucrurile la voia întâmplării. Totul 
depinde de asta, Tată. Spune-mi unde să vânez, altfel n-am 
nici-o speranţă. 

Volemak îşi privi fiul în tăcere. Luet nu prea înţelese de ce 
proceda Nafai astfel - până atunci, n-avusese nevoie 
niciodată de Volemak, să-i spună unde să caute vânatul. 
Însă simţi că-i foarte important - că, dintr-un anumit motiv, 
expediţia va reuşi numai dacă Volemak e cel care hotărăşte 
unde va avea loc vânătoarea. 

— Voi întreba Catalogul, anunţă Volemak. 

— Mulţumesc, Tată, zise Nafai şi-l urmă în cort. 

Cât lumea aştepta, Luet cercetă grupul cu privirea. Cât 
anume pricep ei din asta? întâlni privirea lui Elemak. El îi 
zâmbi încordat. Ea îi răspunse cu un surâs, fără a-şi da 
seama de ce anume credea el că se-ntâmplă. 

Hushidh fu cea care o lămuri: 

— Soţul tău e cel inteligent, îi şopti aceasta. 

Luet se-ntoarse către ea mirată - n-o văzuse venind. 

— Când a venit cu arcul şi săgețile, poziţia lui Volemak a 
slăbit. De fapt, a slăbit ieri, când Nafai a fost cel care-a 
insistat să-şi continue încercarea. Toate legăturile care 


unesc acest grup au slăbit atunci. Mi-am dat seama când m- 
am trezit azi-dimineaţă - rupere totală. Haos gata să 
izbucnească. Şi ceva şi mai rău între Vas şi Elemak -o ură 
teribilă, pe care n-o înţeleg. Dar acum Nafai i-a redat tatălui 
său autoritatea. Ar fi putut s-o smulgă pentru sine şi să ne 
dezbine, dar n-a făcut-o - i-a dat-o înapoi şi eu cred că 
revenim la vechile tipare. 

— Uneori, Shuya, aş vrea să am darul tău, în loc de-al meu. 

— Al meu e mai comod şi mai practic câteodată. Dar tu eşti 
vizionara în ape. 

Din cauză că Chveya trăgea de sânul lui Luet, plescăind 
zgomotos, parcă dornică să sugă tot înainte ca Luet s-o ia 
din loc iarăşi, acesteia îi veni greu să-şi ia în serios datoria 
nobilă. Ii răspunse lui Hushidh râzând. Râsul ei fu desluşit 
de cei care nu le-ar fi putut auzi şuşotelile lor; mulţi se- 
ntoarseră spre ea. Ce putea fi aşa de amuzant, păreau a se- 
ntreba, într-o dimineaţă ca aceasta, când se hotărăşte 
viitorul nostru? 

Nafai şi Volemak ieşiră din cort. De pe faţa lui Volemak 
dispăruse aerul nedumerit. Era din nou ferm la conducere; 
îşi îmbrăţişă fiul, arătă spre sud-est şi-i spuse: 

— Nafai, acolo vei găsi vânat. Întoarce-te curând, iar eu 
voi lăsa carnea să se gătească. Să se-ntrebe locuitorii 
Dorovei ce-i cu negura nouă de fum care se ridică de pe 
malul celălalt al golfului. Până vin ei să cerceteze, noi vom fi 
plecat deja din nou spre sud. 

Luet ştia că mulţi ascultau vorbele acelea optimiste mai 
degrabă cu disperare decât cu speranţă - dar pofta cu care 
tânjeau după oraş era o dovadă de slăbiciune, nu de 
mândrie, o dorinţă nesăbuită, care n-ar fi trebuit să li se- 
mplinească. Poate că sabotajul lui Vas i-ar fi întors, dar 
atunci viaţa lor n-ar mai fi avut rost, cel puţin în comparaţie 
cu ce aveau să-mplinească atunci când Nafai va reuşi. 

Dac-avea să reuşească. 

Elemak i se adresă lui Nafai: 

— Te pricepi să tragi cu obiectul ăla? 


— Nu ştiu, răspunse Nafai. Încă n-am încercat. Azi-noapte 
era prea întuneric. Dar un lucru ştiu - nu pot trage la prea 
mare distanţă. N-am muşchi destul de puternici ca să trag 
cu arcul. Zâmbi larg. Va trebui să găsesc un animal foarte 
prost, foarte lent, surd sau orb, care s-alerge contra 
vântului. 

Nimeni nu râse. În schimb, stătură şi se uitară toţi cum 
Nafai se îndepărtează, sigur pe el, exact în direcţia indicată 
de tatăl său. 

Din clipa aceea, atmosfera din tabără deveni încordată. Nu 
era vorba de încordarea certurilor de-abia stăpânite - pe 
aceea o experimentau foarte des - ci de tensiunea 
aşteptării. Pentru că n-aveau ce face decât să-şi îngrijească 
pruncii şi să se-ntrebe dacă Nafai va aduce carne, deşi 
şansele sunt extrem de mici, din cauza arcului şi a săgeţilor 
sale. 

Singura excepţie în atmosfera generală de agitaţie sumbră 
era perechea Shedemei-Zdorab. Nu că erau fericiţi - erau 
mai tăcuţi ca niciodată, îşi vedeau de treburi. Dar Luet nu 
se putu abţine să observe că păreau mai... mai conştienţi 
unul de altul astăzi. Se priveau întruna, ca şi când de-abia 
reuşeau să păstreze un secret. 

Luet se lumină la minte abia mai târziu, când Shedemei o 
ţinea pe Chveya, care era dezbrăcată, iar ea spăla a doua 
tură de haine şi scutece murdărite de fiica ei în dimineaţa 
aceea. Shedemei nu se mai oprea din chicotit cu Chveya în 
timp ce se jucau şi, în vreme ce Luet se mira cât de 
neobişnuit de veselă era Shedemei, înţelese: probabil că 
era gravidă. În sfârşit, după ce toată lumea trăsese 
concluzia că-i stearpă, Shedya urma s-aibă un copil. 

Şi, fiind Luet, nu ezită să-i pună întrebarea imediat - în 
definitiv, erau singure şi nici-o femeie nu putea păstra un 
secret faţă de vizionara în ape, dacă ea voia să-l afle. 

— Nu, răspunse Shedemei, tresărind. Adică... s-ar putea, 
dar de unde să ştiu, aşa de repede? 


De-abia atunci pricepu Luet: Shedemei nu rămăsese 
însărcinată pentru că ea şi Zdorab nu se împerecheaseră. 
Probabil fusese o căsătorie aranjată, ca să poată împărţi 
acelaşi cort. Fuseseră prieteni toată vremea asta, iar acum 
erau atât de conştienţi unul de altul, Shedemei arătând aşa 
de fericită pentru că azi-noapte probabil că-şi consumaseră 
căsătoria prima oară. 

— Felicitări, oricum! spuse Luet. 

Shedemei se-mbujoră şi se uită la copilă, gâdilând-o puţin. 

— Poate vei rămâne curând. Unele femei rămân imediat. 
Aşa am păţit eu, cred. 

— Să nu mai spui nimănui. 

— Hushidh va şti că s-a schimbat ceva. 

— Atunci, ei poţi să-i zici, dar nu şi altcuiva. 

— Îţi promit. 

Dar zâmbetul lui Shedemei ascundea ceva care arăta că, 
deşi Luet aflase, poate, o parte din secret, rămăseseră 
lucruri nerostite. Nu contează, îşi zise Luet. Nu-s dintre cei 
care trebuie să ştie totul. Ce se-ntâmplă între tine şi Zdorab 
nu-i treaba mea decât în măsura în care-mi explici tu. Însă, 
indiferent de ce s-a întâmplat, ştiu un lucru: astăzi te-a 
făcut mai fericită. Mai optimistă decât te-am văzut în toată 
călătoria. 

Sau poate că eu sunt cea mai optimistă decât oricând, 
pentru că-n dimineaţa asta am depăşit o criză atât de 
dificilă. Şi, mai presus de toate, pentru că Elemak a fost de 
partea Sufletului Suprem. 

Şi ce dacă, în adâncul sufletului, Vas e-un ticălos şi-un 
ucigaş? Şi ce dacă Obring şi Sevet şi-ar părăsi copilaşii? 
Treaba va merge ca pe roate, dacă Elemak nu-l mai 
duşmăneşte pe Sufletul Suprem. 

Nafai se întoarse înainte de amiază. Nu-l văzuse nimeni 
venind, pentru că nimeni nu-l căutase aşa de repede. Se 
pomeniră cu el la marginea corturilor. 

— Zdorab! strigă el. 


Zdorab ieşi din cortul lui Volemak, unde el şi Issib 
lucraseră împreună. 

— Nafai, înţeleg că te-ai întors. 

Nafai îi întinse o carcasă de iepure jupuit de piele cu o 
mână şi un yozh însângerat şi tot jupuit, cu cealaltă. 

— Luat separat, niciunul nu-i cine ştie ce, dar, cum lata a 
spus că putem face o tocană, dacă mă întorc destul de 
devreme, eu zic să aprinzi focul, Zodya! Deseară putem să 
ne umplem burţile cu proteine animale, pline de grăsime! 

Nu toată lumea se bucură că expediţia avea să continue - 
dar toţi se desfătară cu carnea gătită, tocana picantă, şi 
sfârşitul incertitudinii. Volemak era clar jovial când făcu pe 
şeful la cină. Luet se miră - nu i-ar fi fost mai uşor acum să 
lase mantia autorităţii să-i alunece de pe umeri, s-o dea 
unui fiu de-al lui? Nu. Oricât de tare îl apăsa povara 
autorităţii, tot era mai uşoară decât greutatea insuportabilă 
a pierderii ei. 

În timp ce stăteau şi mâncau împreună, Luet sesiză că 
Nafai mirosea din cauza efortului depus în ziua aceea. Nu 
era chiar un miros nefamiliar - aici nimeni nu putea 
respecta standardele din Basilica - dar era neplăcut. 

— Duhneşti, îi şopti ea, cât restul lumii îl asculta pe 
Mebbekew recitând un poem vechi şi obscen, învăţat când 
jucase teatru. 

— Recunosc, trebuie să fac o baie, spuse Nafai. 

— Îţi fac eu una deseară. 

— Speram să spui asta. Văd cum o speli pe Veya şi devin 
foarte gelos. 

— Ai fost grozav astăzi. 

— Am cioplit puţin, în vreme ce Sufletul Suprem îmi turna 
cunoştinţe-n cap. Pe urmă am ucis animale prea proaste ca 
să fugă. 

— Da, toate astea... au fost grozave. Şi mai mult. Cum ai 
procedat cu tatăl tău. 

— Aşa s-a cuvenit. Nimic mai mult. Nu se compară cu ce-ai 
făcut tu. De fapt, tu eşti cea care merită să fie răsfăţată şi 


alintată diseară. 

— Ştiu, zise Luet. Dar mai întâi trebuie să te-mbăiez. Nu-i 
plăcut să fii răsfăţată de cineva care miroase-atât de urât, 
că-ţi cade nasul. 

Drept răspuns, Nafai o luă în braţe şi-i îngropă nasul la 
subsuoara lui. Ea-l gâdilă ca să se elibereze. 

Privindu-i din partea cealaltă a focului, Rasa îşi zise: „Ce 
copii! Atât de tineri, de jucăuşi. Mă bucur foarte mult că mai 
pot fi aşa. Într-o zi, când îi vor copleşi adevăratele datorii de 
adulţi, joaca lor se va schimba. O va înlocui una mai înceată, 
mai potolită. Dar, deocamdată, pot să-şi alunge grijile şi să- 
şi aducă aminte ce bine e să fii în viaţă. În deşert sau în 
oraş, într-o casă ori într-un cort, asta-nseamnă fericirea, nu- 
i aşa?” 

8. BELŞUG. 

A doua zi de dimineaţă au urcat poverile pe cămile şi-au 
pornit spre sud-est. Nimeni n-a scos o vorbă, dar toţi au 
înţeles că înaintau ca să se-ndepărteze de Golful Dorova. 
Nu era uşor să găseşti un drum prin Valea Focurilor şi de 
câteva ori au fost nevoiţi să se întoarcă, deşi în frunte 
mergea Elemak, adesea lângă Vas, ca să găsească o cărare 
care ducea unde trebuia. Volemak îi spunea dimineaţa ce-i 
sfătuia Catalogul, iar Elemak marca drumul spre urcuşurile 
şi coborâşurile cele mai uşoare de pe un podiş pe altul. 

După câteva zile, au dat peste alt izvor de apă potabilă pe 
care-l botezară Strelay, pentru că urmau să folosească 
timpul petrecut acolo pentru a ciopli săgeți. Nafai plecă 
primul în cercetare şi descoperi tot felul de copaci din care 
Sufletul Suprem ştia că se pot face săgeți bune; în scurtă 
vreme, adunaseră câteva zeci de puieţi. Pe unii îi 
transformară imediat în arcuri, ca să exerseze şi să aibă ce 
mânca; restul aveau să-l care cu ei, lăsându-l să devină 
lemn rezistent la îndoire. Au meşterit sute de săgeți şi au 
exersat trasul la ţintă, bărbaţi şi femei deopotrivă, pentru 
că, aşa cum a spus Elemak: „Poate va veni o vreme când 


vieţile noastre vor depinde de cât de pricepute-s nevestele 
noastre la tras cu arcul.” 

După ce exersau, cei care trăseseră bine cu arma cu 
vibrații se pricepeau la fel de bine şi la mânuirea arcului, 
dar adevărata provocare era să-şi dezvolte forţa necesară 
pentru a trage suficient de departe şi de drept ca să 
lovească ţinte mai îndepărtate. În prima săptămână, n-a fost 
unul pe care să nu-l doară braţele, spatele şi umerii; Kokor, 
Doi şi Rasa au renunţat repede şi n-au mai încercat 
niciodată. Sevet şi Hushidh, însă, au devenit arcaşe foarte 
bune, câtă vreme trăgeau cu arcuri mai mici decât bărbaţii. 

Issib a fost acela care s-a gândit să vopsească corpul 
săgeţilor într-o culoare intensă neobişnuită, pentru a le 
recupera mai uşor pe cele deja trase. 

Apoi au pornit iar la drum, exersând trasul cu arcul din 
mers. Au început să se mândrească cu forţa braţelor. 
Competiţia dintre bărbaţi s-a întețit; femeile au observat, 
dar vorbeau între ele că bărbaţilor nu le pasă de alte ţinte 
decât de cele aşezate destul de departe pentru ca săgețile 
trimise de arcurile mai mici ale lui Sevet şi Hushidh să nu le 
nimerească. „Lasă-i să-şi facă jocul”, zicea Hushidh. „Ar fi 
prea umilitor pentru ei să fie-ntrecuţi de-o femeie.” 

Fără să vrea, grupul a ajuns să înainteze în paralel cu ruta 
pentru caravane şi destul de aproape de ea - o vreme, au 
mâncat din nou carne crudă. Apoi, într-o dimineaţă, 
Volemak a ieşit din con cu Catalogul în mână şi-a zis: 

— Sufletul Suprem spune că acum trebuie să ne-ndreptăm 
spre vest, spre munţi, pân-ajungem la mare. 

— Lasă-mă să ghicesc, rosti Obring. Nu vom vedea nici un 
oraş acolo. 

Nu-i replică nimeni. Şi nimeni nu pomeni de ultima lor 
aventură de lângă Marea Lucioasă. 

— De ce ne-ndreptăm acum spre vest? întrebă Elemak. N- 
am străbătut nici jumătate din Valea Focurilor - drumul 
caravanelor nu se mai apropie de mare decât atunci când 


ajunge la Marea de Foc, la sud de aici. Noi nu facem decât 
să ne-ndepărtăm mult de drum luând-o spre vest. 

— Spre vest sunt râuri, spuse Volemak. 

— Nu, nu-s, îl contrazise Elemak. Dac-ar fi, călătorii 
caravanelor care-au trecut pe aici le-ar fi găsit şi le-ar fi 
folosit. Şi-ar exista oraşe. 

— Totuşi, adăugă iar Volemak, mergem spre vest. Sufletul 
Suprem susţine că va trebui să ne-aşezăm din nou tabăra 
pentru o lungă perioadă - să cultivăm plante, să le 
recoltăm. 

— De ce? întrebă Mebbekew. Înaintăm repede. Copilaşii 
prosperă. De ce altă tabără? 

— Pentru că Shedemei e-nsărcinată, bineînţeles, răspunse 
Volemak, şi-i e tot mai râu pe zi ce trece. 

Se uitară toţi la Shedemei. Ea se-nroşi în obraji şi păru la 
fel de surprinsă ca restul. 

— Am început să bănuiesc ceva de-abia-n dimineaţa asta, 
spuse ea. De unde ştie Sufletul Suprem un lucru pe care eu 
doar îl bănuiesc? 

Volemak scutură din umeri. 

— Ştie el ce ştie. 

— Nepotrivit moment, Shedya! rosti Elemak. Toate 
celelalte femei amână să rămână gravide pentru că 
alăptează, dar acum trebuie s-aşteptăm pentru tine. 

De această dată, Zdorab vorbi cu asprime: 

— Unele lucruri nu pot aştepta momentul potrivit, Elya, 
aşa că nu-nvinui atunci când lucrul nu s-a întâmplat 
intenţionat într-un moment nepotrivit. 

Elemak îl privi fix. 

Niciodată nu fac aşa, spuse el. 

Dar puse capăt discuţiei şi o luă spre vest, croind cale 
pentru caravană. 

Drumul lor ducea în munţi adevăraţi - vulcanici, cu 
recente scurgeri de lavă, care nu fusese încă transformată 
în sol. Issib întrebuinţă Catalogul ca să obţină informaţii 
despre zonă - erau cel puţin cincizeci de vulcani activi şi 


latenţi în lanţul muntos aşezat cu faţa spre Marea Lucioasă. 
„Ultima erupţie-a fost chiar anul trecut”, zise Issib, „dar 
mult mai departe, spre sud.” 

— Motiv pentru care Sufletul Suprem ne trimite spre 
mare, atât de departe în nord, conchise Volemak. 

Urcuşul fusese dificil, însă coborâtul pe versantul celălalt 
se dovedea şi mai greu - era mai abrupt şi năpădit de 
buruieni. Un fel de junglă crescută pe pantele munţilor. 

— Vânturile de iarnă bat dinspre mare, spuse Issib, şi se 
produc furtuni în fiecare zi chiar şi pe timpul verii. Munţii 
blochează circulaţia norilor, îi împing cu forţa în atmosfera 
mai rece şi de-acolo coboară din ei atâta umezeală câtă 
există. Drept care, aici, în munţi, e-o pădure tropicală. La 
țărmul mării nu va fi la fel de multă umezeală. 

Se obişnuiau tot mai mult ca Issib să fie cel care 
întrebuinţează Catalogul; în zilele de călătorie, era singurul 
care nu avea alte îndatoriri şi ducea Catalogul cu el, ţinând 
permanent o mână pe el, explorându-l. Zdorab îi arătase 
atâtea scurtături şi intrări secrete, încât acum era aproape 
la fel de abil ca însuşi bibliotecarul. Şi nimeni nu subaprecia 
valoarea informaţiilor furnizate de Issib, pentru că numai 
atât putea el oferi. 

Se aflau la jumătatea unui pasaj înşelător, în jos, pe o 
ravenă cu vegetaţie încâlcită, când simţiră un cutremur - 
unul destul de puternic, care trânti două cămile la pământ, 
iar pe celelalte le făcu să dea din picioare şi să se întoarcă 
nedumerite. 

— Plecaţi din ravenă! strigă dintr-odată Issib. 

— Să plecăm? Cum? întrebă Volemak. 

— Cum puteţi! Catalogul spune c-acest cutremur a zguduit 
un lac sus, în munţi - ravena o să fie-nghiţită de ape! 

Era un moment foarte nepotrivit pentru o situaţie urgentă 
- Elemak şi Vas se aflau în faţă de tot, croind drumul, iar 
Nafai şi Obring vânau sus pe munte. Dar Volemak călătorise 
mult mai mult decât Elemak şi avea resurse proprii. Măsură 
iute din ochi pereţii ravenei şi alese o cărare printr-o 


îngrămădeală de bolovani dintr-un canion lateral, care 
putea duce în vârf. 

— Conduc eu, spuse el, pentru că-s cel care ştie cel mai 
bine ce pot cămilele. Luet, tu aduci femeile şi copiii - Meb, 
tu şi Zdorab mânaţi animalele în turmă-n spatele nostru. 
Proviziile în faţă, lăzile frigorifice şi recipientele la urmă. 
Issib, tu te distanţezi de ele numai atât cât să le poţi auzi şi 
nu pierzi contactul cu Catalogul. Să le spui când nu mai e 
timp. Când va trebui să abandoneze restul cămilelor şi să se 
salveze. Trebuie să se salveze, aşa cum trebuie să te salvezi 
şi tu, Issya - e mai important decât orice altceva. Aţi înţeles? 

Îi întrebă pe toţi şi toţi încuviinţară din cap, cu ochi mari, 
îngroziţi. 

— Elemak a coborât în ravenă, spuse Eiadh. Cineva 
trebuie să-l avertizeze. 

— Elya aude şi singur vocea Sufletului Suprem, zise 
Volemak. Apa vine mai repede decât poate călări oricine s- 
ar duce după el. Salvează-i copilul şi soţia, Edhya. Acum, hai 
odată! 

Întoarse cămila şi începu să urce. Cămilele nu erau făcute 
să meargă pe pante. Urcau într-un ritm lent înnebunitor. 
Dar constant. Pământul de scutură din nou - dar replicile 
fură mai puţin violente. Volemak şi femeile ajunseră în vârf. 
Lui Volemak îi trecu prin cap să coboare să dea o mână de 
ajutor, dar Luet îi aminti că-n câteva locuri cărarea nu era 
destul de lată pentru două cămile - n-ar fi de nici un ajutor, 
dimpotrivă, ar încetini evacuarea. 

Toate cămilele erau pe fundul ravenei când Issib strigă: 

— Acum! Salvaţi-vă! 

Imediat ce văzu că Meb şi Zdorab îl auziseră amândoi, îşi 
întoarse cămila şi-şi croi drum printre animalele încărcate 
de poveri. Totuşi, nu reuşi să-şi domine animalul cu destulă 
forţă ca să avanseze mai iute decât celelalte. Când Meb îl 
depăşi, acesta se întinse şi luă frâiele din strânsoarea slabă 
a lui Issib, apoi trase cămila după el tot mai repede. Dar în 
curând ajunseră într-un loc îngust, unde cele două cămile 


nu puteau trece una lângă alta, mai ales din cauza 
scaunului masiv al lui Issib. Fără ezitare - fără a mai aştepta 
nici măcar să-i îngenuncheze cămila ca să poate cobori - 
Meb alunecă la pământ, lăsă din mâini frâiele cămilei sale şi 
le înhăţă pe cele ale cămilei lui Issib, trăgând-o prin spaţiul 
îngust. Peste câteva clipe, Zdorab trecu prin aceeaşi 
strâmtoare şi ajunse lângă ei. 

— Catalogul! strigă el. 

Issib, care nu-l putea ridica, arătă spre geanta din poala 
lui. 

— E legată de oblânc! ţipă el. 

Zdorab îşi mută animalul mai aproape; Meb strunea 
cămila lui Issib. Zdorab se întinse cu abilitate, desfăşură 
geanta şi, fluturând-o ca pe-un trofeu, porni călare înainte. 

— Lasă-mă acum! îi strigă Issib lui Meb. 

Meb îl ignoră şi continuă să-i tragă animalul în sus, 
trecând pe lângă cămilele încărcate, care înaintau şi mai 
anevoie. 

În curând ajunseră într-un loc unde Zdorab, Luet, 
Hushidh, Shedemei, Sevet şi Eiadh aşteptau pe jos. 
Mebbekew îşi dădu seama că probabil e aproape de vârf - 
Zdorab trebuie să fi lăsat Catalogul la Volemak, iar Rasa şi 
celelalte femei ţin copiii pe un teren înalt. 

— Ia-l pe Issib, ţipă Meb, dându-i frâiele lui Zdorab. 

Apoi se întoarse-n fugă în canion, la următoarea cămilă. 
Aruncă frâiele în mâinile lui Luet. 

— Trage-o! 

Puse în braţele fiecărei femei hăţurile câte unui animal. 
Auzeau deja apa vuind, simțeau cum bubuie lovind 
pământul. 

— Mai repede! strigă Meb. 

Erau exact atâţia câţi trebuia ca să tragă hăţurile tuturor 
animalelor. Numai cămila lui Meb, acum ultima din rând, 
era nepăzită. Se vedea clar că-i era frică de vuietul apei, de 
zguduiturile pământului şi nu rămase pe loc, în spate. Meb 
o strigă: 


— Glupost! Hai! Grăbeşte-te, Glupost! 

Dar el trăgea întruna de frâiele ultimei cămile, ştiind că 
recipientele de pe ea erau mai importante, în timp, decât 
propriul său animal. 

— Dă-i drumul, Meb! ţipă Zdorab. Vine apa! 

Văzură zidul de apă din locul în care stăteau, aşa de înalt 
era - de fapt, mai înalt decât vârful ravenei, aşa că, din 
instinct, fugiră mai sus pe pantă. Cei din vârf nu erau în 
pericol de a se îneca, pentru că apa rămânea mai jos decât 
ei. 

Totuşi, apa care fusese prinsă în canionul lateral pe care 
urcaseră lovi în el cu atâta forţă, încât se ridică mai sus 
decât masa principală de apă din ravenă. Izbi ultimele două 
cămile şi apoi pe Meb, ridicându-i cu picioarele în sus şi 
purtându-i spre canionul lateral. Meb auzi femei ţipând - 
era oare Doi, urlându-i numele? - apoi simţi apa scăzând 
sub el cu viteza cu care crescuse, sorbindu-l. Preţ de-o 
clipă, se gândi să dea drumul hăţurilor şi să se salveze, apoi 
îşi dădu seama că animalul de povară se ţinea bine şi avea o 
poziţie pe pământ mai sigură decât el. Aşa că se-agăţă de 
hăţuri şi nu fu târât de apă. Dar, spânzurând aşa, lipit de 
coastele cămilei pe care-o salvase şi care-l salva acum, la 
rândul ei, îşi văzu propriul animal, pe Glupost, azvârlit cu 
picioarele în sus şi sorbit de vârtejul din ravenă. 

În clipele următoare simţi mâini smulgându-i frâiele dintre 
degete, conducându-l, ud leoarcă şi cuprins de tremur, 
acolo unde aşteptau ceilalţi. Volemak îl îmbrăţişă plângând. 

— Am crezut că te-am pierdut, fiul meu, fiul meu. 

— Dar Elya? plânse Eiadh. Cum s-ar putea salva? 

— Ca să nu mai spun de Vas, şopti Rasa. 

Mai mulţi se uitară la Sevet, ale cărei trăsături înlemniră 
înăsprite. 

— Nu toată lumea-şi arată frica-n acelaşi fel, murmură 
Luet, punând capăt oricăror judecăţi aspre pe marginea 
diferenţei de reacţie dintre Eiadh şi Sevet. 


Luet ştia bine că Sevet n-avea motive să-i pese dacă Vas 
murea sau trăia - deşi se-ntrebă cât de mult ştia Sevet, în 
realitate. 

În adâncul inimii, Luet se îngrijora mai tare din cauză că 
Nafai nu era cu ei. El şi Obring se aflau, aproape sigur, pe 
un teren înalt şi sigur. Dar fără îndoială că erau extrem de 
îngrijoraţi. 

Spune-i că suntem în siguranţă, îi zise ea încet Sufletului 
Suprem. Şi răspunde-mi mie - Elemak trăieşte? Dar Vas? 

Trăiesc, veni răspunsul în mintea ei. 

Îi anunţă şi pe ceilalţi. 

Ei o priviră jumătate uşuraţi, jumătate neconvinşi. 

— Trăiesc, repetă Luet. Atât mi-a spus Sufletul Suprem. 
Nu-i destul? 

Apa se retrăgea, nivelul ei scăzând rapid. Volemak şi 
Zdorab coborâră împreună în canionul lateral. Găsiră o 
încâlceală de copaci pe jumătate dezrădăcinaţi şi tufe - nici 
măcar bolovanii nu mai erau unde fuseseră. 

Dar canionul lateral era o nimica toată în comparaţie cu 
ravena. Nu mai rămăsese nimic din ea. Cu un sfert de oră 
înainte fusese sufocată de vegetaţie - de-abia puteau să 
meargă prin ea şi deseori trebuiseră să-şi mâne cămilele 
prin apă, ca să treacă de încâlceala cea verde. Acum, de 
pereţii ravenei, de sus până jos, nu se mai agăța nici o 
plantă. Solul însuşi fusese ros şi se zărea stânca goală. Iar 
pe fund rămăseseră doar nişte bolovani şi sedimentele 
lăsate de apă în retragere. 

— Uitaţi-vă la fundul ravenei, spuse Volemak, e numai 
piatră pe margine. Dar depunerile adânci sunt în mijloc, 
lângă apă. 

Avea dreptate: cursul de apă rămas - mai mare decât cel 
original - tăia în noroiul gros un canal adânc de un metru. 
Din noile maluri se desprindeau, pe ici, pe colo, bucăţi mari 
de noroi, alunecând în apă. Avea să treacă ceva timp până 
ce fundul ravenei se va stabiliza. 


— Într-o lună şi jumătate o să fie din nou verde ca 
altădată, zise Zdorab. lar peste cinci ani nici n-o să se mai 
ştie ce s-a-ntâmplat. 

— Ce părere ai? întrebă Volemak. Dacă ne ţinem pe la 
margine, putem să mergem pe-aici în siguranţă pân-la 
mare? 

— Motivul pentru care-am folosit ravena-n primul rând a 
fost acela că Elemak ne-a spus că vârful nu-i practicabil - e 
tăiat pretutindeni de canioane sau blocat de dealuri înalte. 

— Deci înaintăm pe la margine, repetă Volemak. Şi 
sperăm. 

Pe vârful ravenei, grupului îi luă ceva vreme ca să verifice 
poverile de pe cămile şi să se asigure că nu se slăbise nici o 
legătură cât urcaseră spre o zonă mai sigură. 

— E mai bine decât am fi putut spera, am pierdut numai 
cămila aia, constată Volemak. 

Zdorab îşi mână animalul în faţă şi-i întinse frâiele lui Meb. 

— Nu, îl refuză acesta. 

— Te rog, stărui Zdorab. Fiecare pas pe care-o să-l fac pe 
jos o să fie felul meu de a-l cinsti pe prietenul cel viteaz. 

— Ia-le, şopti Volemak. 

Meb luă frâiele de la Zdorab. 

— Mulţumesc, îi spuse. Dar astăzi n-a fost nici un laş pe- 
aici. 

Zdorab îl îmbrăţişă scurt, apoi se-ntoarse s-o ajute pe 
Shedemei să urce femeile şi copiii pe cămile. 

Până la urmă, nici Zdorab, nici Meb, nici Volemak nu 
călăriră cine ştie cât în restul zilei. Îşi petrecură timpul pe 
jos, patrulând de-a lungul caravanei, asigurându-se că 
animalele nu se abăteau spre noroiul gros şi înşelător din 
mijlocul ravenei. Aveau viziuni cu o cămilă scufundându-se 
imediat până peste cap. Solul era umed, mocirlos şi 
primejdios, dar, păstrând ritmul lent, ajunseră în curând la 
gura ravenei, acolo unde se vărsa într-un râu lat. 

Şi acolo probabil că avusese loc un dezastru, pentru că 
malul celălalt al râului era o aglomeraţie de noroi şi 


bolovani, copaci dărâmaţi şi porţiuni largi de sol şi pietre 
expuse. Restul drumului până la râu văzură că ambele 
maluri fuseseră despicate. În mod ironic, însă, cum forţa 
potopului fusese mai mică aici decât în ravenă, traversarea 
printre resturi avea să fie mult mai dificilă. 

— Pe-aci! 

Era Elemak, cu Vas în spatele lui. Cei doi mergeau pe jos, 
iar cămilele îi urmau nu departe în urmă. Erau pe un teren 
înalt. Urcuşul avea să fie abrupt, dar nu dificil. 

— Am dat peste-o cărare pe teren ridicat! strigă Elemak. 

În câteva minute, se adunară la capătul cărării care 
traversa pădurea. Cât soţi şi soţii se îmbrăţişară, Issib 
observă că pădurea era mult mai rară decât fusese mai sus, 
pe munte. 

— Probabil c-acum ne-aflăm aproape de nivelul mării, 
spuse el. 

— Râul coteşte brusc spre vest acolo, zise Vas, cuprinzând- 
o cu braţul pe Sevet şi proptindu-şi copilul de umăr. lar de- 
acolo se vede Marea Lucioasă. Intre râul ăsta şi cel din sud 
e-o păşune deschisă, cu doar câţiva copaci pe ici, pe colo. Pe 
teren înalt, mulţumesc Sufletului Suprem. Am simţit 
cutremurele, dar, când au trecut, nu ni s-au părut mare 
lucru, însă ne-am îngrijorat că sus, unde vă găseaţi voi, ar fi 
putut să fie mult mai rău. Pe urmă, Elya a insistat că trebuie 
să urcăm şi mai sus şi să cercetăm regiunea de-acolo şi, 
tocmai când am ajuns acolo, am auzit un vuiet şi râul a luat- 
o razna. Ni s-a părut că vedem toate cămilele plutind, iar 
voi încă eraţi călare pe ele. 

— Issib a fost avertizat cu ajutorul Catalogului, spuse 
Volemak. 

— Bine că n-am fost toţi la un loc, rosti Issib. Încă patru 
cămile şi le-am fi pierdut. Pe când aşa, Meb şi-a pierdut 
animalul - pentru c-a salvat animalele de povară, aş putea 
adăuga. 

— Când o să ne-aşezăm la foc diseară, o s-avem vreme de 
poveşti, zise Elemak. Putem ajunge înainte de lăsarea 


întunericului la locul dintre râuri. Luna va străluci slab, aşa 
c-o să înălţăm corturile până nu se lasă noaptea. 

În seara aceea stătură târziu în jurul focului, în parte 
pentru c-aşteptau să se gătească cina, în parte pentru că 
erau prea tulburaţi ca să doarmă şi în parte pentru că 
sperau ca Nafai şi Obring să găsească tabără în noaptea 
aceea. Atunci s-au spus poveştile. lar când Hushidh îi ură 
noapte bună lui Luet în cortul unde cea din urmă avea să 
doarmă singură cu copilul, îi zise: 

— Aş vrea să vezi şi tu ca mine, Luet. Potopul ăsta a făcut 
ceea ce nimic altceva n-ar fi reuşit să facă - legăturile 
dintre noi toţi sunt mult mai puternice. Şi Meb... cu câtă 
cinste-i privit acum... 

— O bine-venită schimbare, constată Luet. 

— Sper că n-o să i se urce la cap, altfel, strică tot. 

— Poate se maturizează. 

— Sau poate că pur şi simplu avea nevoie de 
circumstanţele potrivite ca să descopere partea cea mai 
bună din el. N-a ezitat, zice Issib. A coborât şi şi-a riscat 
viaţa trăgându-l pe Issib într-o zonă sigură. 

— lar Zdorab a luat Catalogul şi pe urmă ne-a condus 
înapoi... 

— Ştiu, nu spun că Meb a fost singurul curajos. Dar ştii 
cum e cu Zdorab. Gestul lui de a-i da cămila lui Meb a fost 
generos şi-a ajutat la unitatea grupului - dar a avut ca efect 
şi faptul că ne-a şters din memorie rolul lui Zdorab în 
salvarea noastră. Minţile noastre s-au concentrat numai pe 
Mebbekew. 

— Poate asta vrea Zodya. 

— Dar noi n-o să uităm, spuse Hushidh. 

— Niciodată. Acum du-te la culcare. Bebelugşilor n-o să le 
pese că vom dormi puţin la noapte - dimineaţă vor urla de 
foame la oră fixă. 

Trecuseră numai câteva ore de la ivirea zorilor când se 
întoarseră Nafai şi Obring. Fuseseră departe de potop, însă 
chiar şi aşa avuseseră de furcă, pentru că, venind spre 


tabără, trebuiseră să găsească un loc ca să traverseze fie 
ravena, fie râul. Până la urmă trăseseră cămilele peste apă 
în susul ravenei, făcând un ocol mare în jurul zonei celei 
mai afectate, apoi traversând râul prin zone puţin adânci şi 
bancuri de nisip lângă mare - când scădea fluxul. 

— Cămilele-s tot mai nemulţumite când trebuie să treacă 
peste câte-o apă, comentă Nafai. 

— Dar am adus două căprioare, adăugă Obring bucuros. 

Odată grupul reunit, Volemak ţinu un scurt discurs, 
stabilind zona respectivă drept locul taberei lor. 

— Râul de la nord îl vom numi Oykib, după primul băiat 
din expediţia noastră, iar cel de la sud, Protchnu, după 
primul băiat din noua generaţie. 

Rasa se arătă indignată: 

— De ce nu Dza şi Chveya, după primii doi copii născuţi în 
expediţia noastră? 

Volemak o privi fix, fără să-i răspundă. 

— Atunci, ar fi mai bine să părăsim locul înainte ca băieţii 
să crească destul de mari ca să-şi dea seama că i-ai onorat 
numai pentru că au penisuri. 

— Dac-am fi avut numai două fete şi două râuri, Tata ar fi 
botezat râurile după ele, încercă Issib să facă pace. 

Ştiau că nu era adevărat, bineînţeles. Timp de câteva 
săptămâni de la stabilirea lor acolo, Rasa a insistat să le 
numească Râul de Nord şi Râul de Sud; Volemak se- 
ncăpăţâna să le numească Râul Oykib şi Râul Protchnu. Dar, 
întrucât bărbaţii erau cei care călătoreau mai des, deci 
traversau râuri mai des, pescuiau în ele şi erau nevoiţi să-şi 
povestească unul altuia despre locuri şi evenimente în susul 
şi în josul râului, au rămas numele Oykib şi Protchnu. Fie că 
mai remarcase cineva, fie că nu, Luet observă că Rasa nu 
folosea niciodată denumirile date de Volemak râurilor, ci 
tăcea şi se supăra ori de câte ori le rosteau alţii. 

Nafai şi Luet au discutat problema o singură dată. Nafai 
dovedea lipsă de înţelegere: 


— Rasa nu s-a supărat când femeile hotărau totul în 
Basilica, iar bărbaţilor nici măcar nu li se permitea să se 
uite la lacuri. 

— Ala era un loc sfânt pentru femei. Singurul de felul ăsta 
din lume. 

— Şi ce contează? întrebă Nafai. Sunt doar două nume 
pentru două râuri. Când o să plecăm de-aici, nimeni 
altcineva nu-şi va aminti cum le-am denumit. 

— Atunci, de ce Râul de Nord şi Râul de Sud? 

— E-o problemă numai pentru că Mama a făcut din eao 
problemă, răspunse Nafai. Acum hai să nu facem şi noi o 
problemă din asta. 

— Vreau să ştiu de ce eşti tu de acord. 

Nafai oftă. 

— Gândeşte-te doar o clipă ce-ar însemna dacă le-am fi 
botezat Râul de Nord şi Râul de Sud. Ce-ar fi însemnat 
pentru Iata. Şi pentru ceilalţi bărbaţi. Atunci chiar s-ar fi 
ajuns la dezbinare. Nu vreau să mă despartă şi altceva de 
ceilalţi. 

Luet cugetă la idee un timp. 

— Bine, zise ea. Înţeleg ce spui. 

Apoi, după ce se mai gândi puţin, adăugă: 

— Dar nu ţi s-a părut nimic nepotrivit în a numi râurile 
după băieţi până n-a deschis gura Mama, nu-i aşa? 

Nafai nu răspunse. 

— De fapt, nu ţi se pare nimic nepotrivit, aşa-i? 

— 'Te iubesc, spuse Nafai. 

— Asta nu-i un răspuns. 

— Eu cred că e. 

— Şi dacă nu-ţi voi oferi niciodată un fiu? 

— Atunci, voi face dragoste cu tine întruna, până când vom 
avea o sută de fiice. 

— S-o crezi tu! zise Luet răutăcioasă. 

— Ba tu, replică el. 

Ea luă hotărârea să nu se supere pe el din cauza asta şi, în 
timp ce făcură dragoste, se dovedi la fel de doritoare şi de 


pasională ca de obicei. Dar, după aceea, când el adormi, o 
cuprinseră grijile. Ce-ar însemna pentru ei ca bărbaţii să 
preia dominaţia grupului, aşa cum fusese Basilica dominată 
de femei? 

De ce trebuie să trecem prin asta? se întrebă. Am avut 
şansa de-a construi o societate diferită de restul lumii. 
Echilibrată şi corectă, nepărtinitoare, dreaptă. Cu toate 
astea, până şi Nafai şi Issib par mulţumiţi s-o 
dezechilibreze. Oare rivalitatea dintre bărbaţi şi femei e- 
atât de puternică, încât unii trebuie să fie întotdeauna 
superiori celorlalţi? Avem rivalitatea în genele noastre? 
Trebuie neapărat să fie condusă comunitatea de un sex sau 
altul? 

Poate că da. Poate suntem ca babuinii. Când suntem stabili 
şi civilizaţi, femeile decid, întemeiază gospodării, stabilesc 
relaţiile dintre ele, creează vecinătăţile şi prieteniile. Dar 
când suntem nomazi, ducând un trai la limita supravieţuirii, 
bărbaţii conduc şi nu suportă intervenţia femeilor. Poate 
asta înseamnă civilizaţia - dominaţia femeilor asupra 
bărbaţilor. Iar ori de câte ori nu merge aşa, considerăm 
rezultatul necivilizat, barbar... bărbătesc. 

Au petrecut un an între râuri, aşteptând să se nască 
copilul lui Shedemei. Un băiat; l-au botezat Padatok - „Dar” 
- şi-i ziceau Rokya. Poate c-ar fi plecat iar la drum după 
primul an, dar până la naşterea lui Rokya trei femei 
rămăseseră gravide, printre ele, Rasa şi Luet, cea mai 
slăbită de sarcină. Aşa c-au stat acolo până la a doua recoltă 
şi alte câteva luni, până când toate femeile, cu excepţia lui 
Sevet, şi-au dus sarcina la capăt şi-au născut. Aşa că-n 
următoarea etapă a călătoriei erau treizeci la număr, prima 
generaţie de copii mergea şi cei mai mulţi dintre ei 
începuseră să vorbească înainte de a pleca. 

Trecuseră doi ani buni. În loc de teren deşertic, aveau 
ogoare roditoare, udate de ploaie, pe sol bun. Recoltele 
erau mai variate, vânatul, mai bogat, chiar şi cămilele 
prosperau, fătând cincisprezece pui. Făurirea şeilor era mai 


dificilă - niciunul din ei nu-nvăţase meşteşugul - dar au 
descoperit o metodă de-a urca doi prunci pe fiecare dintre 
cele patru animale mai blânde, care călătoreau întruna cu 
şirul de cămile ale femeilor. Când primii copii s-au urcat în 
şa, unii s-au speriat - cămilele sunt atât de înalte faţă de 
pământ - dar s-au obişnuit imediat şi chiar le plăcea. 

Călătoria a decurs uşor prin savană, de-a lungul litoralului; 
parcurgeau kilometri mai rapid ca niciodată, chiar mai 
repede decât în deşertul neted de la vest şi sud de Basilica. 
În trei zile au ajuns la un golf cu multă apă bună, cu care 
bărbaţii erau obişnuiţi deja, pentru că vânaseră şi 
pescuiseră acolo în ultimii doi ani. Dar, în dimineaţa 
următoare, Volemak i-a îngrozit pe toţi, spunându-le că 
acum ruta lor nu se-ndrepta spre sud, cum se aşteptaseră, 
ci spre vest. 

Spre vest! În mare! 

Volemak arătă spre insula stâncoasă, care se ridica din 
mare la nici doi kilometri distanţă. 

— Dincolo de ea este altă insulă, una uriaşă. Pe eaosă 
facem o călătorie la fel de lungă ca cea pe care am făcut-o 
de când am părăsit Valea lui Mebbekew. 

La reflux, Nafai şi Elemak au încercat să traverseze 
strâmtoarea dintre uscat şi insulă. Au reuşit, fiind nevoiţi să 
înoate doar o mică porţiune, la mijloc. Dar cămilele s-au 
opus, aşa că, până la urmă, au construit plute. 

— Am mai făcut-o şi altă dată, le-a spus Elemak. Nu pentru 
o traversare pe apă sărată, bineînţeles, dar apa de-aici e 
destul de liniştită. 

Aşa c-au tăiat copaci şi au pus butucii să plutească în golf, 
legându-i între ei cu funii făcute din fibre de stuf. Le-a luat o 
săptămână să facă plutele şi încă două zile să transporte 
cămilele pe malul celălalt - una câte una - apoi încărcătura 
şi, la sfârşit, femeile şi copiii. Şi-au aşternut tabăra pe malul 
unde acostaseră, în timp ce bărbaţii au dus plutele cu 
prăjina în jurul insulei, la vârful sud-vestic, unde va urma să 
aibă din nou nevoie de ele ca să transporte oameni şi 


bagaje pe insula mare. Peste o săptămână, grupul 
traversase insula mică şi se îndrepta spre cea mare; au 
împins plutele în apă şi s-au uitat cum plutesc. 

Vârful nordic al insulei mari era muntos şi acoperit de o 
pădure deasă. Treptat, însă, dealurile luau locul munţilor, 
iar savane largi înlocuiau dealurile. Puteau sta în vârful 
câmpiei joase şi unduioase şi vedea de-acolo Marea 
Lucioasă la vest şi Marea de Foc la est, atât de îngustă era 
insula acolo. Şi, cu cât au înaintat mai mult spre sud, cu atât 
au înţeles de ce se numea marea aşa. Din apă ieşeau 
vulcani, iar la orizont se vedea din când în când fumul unei 
erupții minore. 

— Insula a făcut parte din zona de uscat până acum cinci 
milioane de ani, le-a explicat Issib. Până atunci, Valea 
Focurilor se-ntindea pân-la această insulă, la sud de noi - 
iar focurile ard încă în marea care-a umplut spaţiul dintre 
cele două părţi ale văii. 

Crescuţi fiind în Basilica, cei mai mulţi din grup nu- 
nţeleseseră niciodată forţele naturii - Basilica era un loc 
atât de invariabil, atât de mândru de vechimea lui. Aici, deşi 
perioadele de timp se măsurau în milioane de ani, oamenii 
vedeau limpede forţa enormă a planetei şi lipsa de 
relevanţă a vieților omeneşti de la suprafaţa ei. 

— Cu toate astea, nu suntem irelevanţi, spunea Issib. 
Pentru că noi suntem cei ce văd schimbările, le cunosc şi 
înţeleg că ele chiar sunt schimbări, că lucrurile au fost 
cândva altfel. Întregul univers, fiecare fiinţă şi lucru, 
trăieşte într-un acum infinit care nu se schimbă niciodată, 
care este exact aşa cum este. Numai noi cunoaştem 
trecerea timpului, faptul că un lucru îl determină pe altul, 
că suntem schimbaţi de trecut şi că vom schimba viitorul. 

Insula se lărgea, iar terenul devenea din ce în ce mai 
neregulat. Tuturor li se păru asemănător solului din Valea 
Focurilor - continuarea văii, prevestită de Issib. Dar 
regiunea era mai liniştită - nu dădură peste porţiuni în care 
gazele ieşite din pământ ardeau la suprafaţă - iar apa 


probabil că era pură. În plus, pe măsură ce înaintau spre 
sud, aerul era tot mai uscat, deşi urcau spre zona 
muntoasă. 

— Munţii ăştia au nume, spuse Issib, aflând informaţia din 
Catalog. Dalatoi. Înainte ca insula să se separe de uscat au 
locuit oameni aici. De fapt, cel mai mare şi mai vechi dintre 
Oraşele Focului aici a fost. 

— Skudnooy? întrebă Luet, amintindu-şi de povestea 
oraşului de zgărciţi care s-au izolat de lume şi, chipurile, 
păstrau cea mai mare parte din aurul de pe Harmony în 
seifurile aflate dedesubtul oraşului lor ascuns. 

— Nu, Raspyatny, îi răspunse Issib. 

Îşi amintiră toţi poveştile cu oraşul de piatră şi muşchi, 
unde curgeau râuri prin fiecare încăpere din oraşul cât un 
munte de înalt, încât camerele de sus îngheţau, iar cei care 
locuiau în ele erau nevoiţi să aprindă focuri ca să topească 
râurile îngheţate, pentru ca odăile de jos să aibă apă tot 
anul. 

— Îl vom vedea? întrebară oamenii. 

— Ce-a mai rămas din el. A fost părăsit acum zece milioane 
de ani, dar era construit din piatră. Drumul străvechi pe 
care mergem noi acum la el duce. 

Abia atunci îşi dădură seama că, într-adevăr, mergeau pe 
un drum străvechi. Nu era nici urmă de trotuar, iar 
câteodată drumul era tăiat de ravene sau erodat. Dar se 
întorceau mereu la cărarea cea mai puţin rezistentă, iar din 
când în când constatau că dealurile fuseseră tăiate pentru a 
avea pe unde să treacă drumul, iar valea temporară fusese 
parţial umplută cu piatră care încă nu se erodase. 

— Dac-ar fi plouat mai mult, spuse Issib, n-ar mai fi rămas 
nimic. Dar insula s-a deplasat spre sud, deci pământul este 
acum la aceeaşi latitudine ca Marele Deşert Sudic, iar aerul 
e mai uscat şi fenomenul eroziunii, mai redus. Chiar după 
atâta vreme, unele lucrări ale oamenilor lasă urme. 

— Cineva trebuie să fi mers pe acest drum în ultimele zece 
milioane de ani, zise Elemak. 


— Nimeni, îl contrazise Issib. Nici o fiinţă umană n-a pus 
piciorul pe insulă de când s-a separat complet de uscat. 

— De unde ştii tu? îl sfidă Mebbekew pe Issib. 

— Ştiu, pentru că Sufletul Suprem i-a împiedicat pe 
oameni să vină aici. Nimeni nu-şi mai aminteşte că această 
insulă există. Aşa a vrut Sufletul Suprem. S-o păstreze-n 
siguranţă şi pregătită... pentru noi, bănuiesc. 

Oraşul Raspyatny li se desfăşură o zi întreagă în faţa 
ochilor înainte de a ajunge la el. La început, li se păru c- 
arată ca un munte cu o alcătuire stranie, dar, cu cât se 
apropiau mai mult, cu atât îşi dădeau mai bine seama că ce 
vedeau erau ferestre cioplite în piatră. Pe deasupra, era un 
munte înalt, aşa că oraşul sculptat pe suprafaţa lui trebuie 
să fi fost foarte întins. 

Îşi aşezară tabăra în partea de nord-est, unde curgea un 
râuleţ. Au urmat cursul lui şi-au descoperit că apa se scurge 
afară din oraş. În interior, făcea cascade, iar zidurile din 
apropiere gemeau de muşchi; era mult mai rece decât aerul 
deşertic de afară. 

Explorară oraşul pe rând, în grupuri, lăsând pe cineva să 
aibă grijă de copii şi animale, în vreme ce ceilalţi se căţărau 
pe ruinele oraşului. Departe de râu, oraşul nu fusese atât 
de erodat pe dinăuntru, deşi interiorul lui nu se păstrase 
mai bine decât zidul exterior. Înţeleseră de ce atunci când 
găsiră câteva ruine ale unui sistem de apeducte care, 
conform legendei, transportau apa în fiecare încăpere din 
oraş. Ceea ce le trezi uimirea era, însă, absenţa 
coridoarelor interioare. Pur şi simplu dădeai dintr-o cameră 
într-alta. 

— Cum făceau s-aibă intimitate? întrebă Hushidh. Cum 
aveau un spaţiu propriu, dacă fiecare cameră era un 
bulevard pe care lumea se plimba întruna? 

Nimeni nu ştia răspunsul la întrebarea ei. 

— Peste două sute de mii de oameni au locuit aici în 
vechime, vorbi Issib. Pe vremea când toată regiunea se- 
ntindea mai departe spre nord şi era mult mai bine 


alimentată cu apă - tot terenul exterior era cultivat pe 
kilometri întregi către nord, totuşi, atacurile duşmanilor n- 
au fost niciodată eficiente pentru că locuitorii păstrau în 
spatele zidurilor provizii pe zece ani şi nu duceau lipsă de 
apă. Duşmanii lor le puteau arde ogoarele şi-i puteau 
asedia, dar ar fi murit de foame cu mult înainte ca orice 
locuitor din Raspyatny să sufere de cea mai mică nevoie. 
Doar natura însăşi a putut depopula zona. 

— De ce n-a fost distrus tot ce-i aici de cutremurele din 
Valea Focurilor? întrebă Nafai. 

— N-am văzut panta estică. Catalogul spune că jumătate 
din oraş a fost ras de pe suprafaţa pământului după două 
cutremure puternice, când s-a produs prima fisură şi marea 
a năvălit prin ea. 

— Ar fi fost un spectacol unic să vedem un asemenea 
potop, rosti Zdorab. Dintr-un loc sigur, evident. 

— S-a prăbuşit toată partea de est a oraşului, continuă 
Issib. Acum e doar un versant de munte. Dar partea asta a 
rezistat. Zece milioane de ani. Nu se ştie niciodată... 
Bineînţeles, apele o erodează pe dinăuntru, transformând 
tot mai mult exteriorul într-o cochilie scobită. Până la urmă, 
se va surpa. Poate dintr-odată. O parte din ea se va sparge 
şi din cauza asta ce rămâne va avea prea mult de-ndurat. 
Toată şandramaua se va prăbuşi ca un castel de nisip pe 
plajă. 

— Am văzut unul dintre oraşele eroilor, spuse Luet. 

— Şi poveştile erau adevărate, zise Obring. Asta mă face 
să mă-ntreb dacă Skudnooy n-o fi, şi el, pe-aici, pe undeva. 

— Catalogul zice că nu-i, îl lămuri Issib. Am întrebat. 

— Mare păcat! Atâta amar de aur! 

— Da, s-o crezi tu! replică Elemak. Şi cui l-ai fi vândut? 
Sau crezi că l-ai fi mâncat? Ori l-ai fi îmbrăcat? 

— Aa, n-am voie nici să visez la bogății uriaşe, despre asta- 
i vorba? întrebă Obring sfidător. Numai visurile practice 
sunt permise? 

Elemak dădu din umeri şi renunţă să mai discute. 


După ce părăsiră vecinătatea oraşului Raspyatny - şi 
avuseseră nevoie de-o zi întreagă ca să ocolească zona de 
vest, care părea, într-adevăr, să fi acoperit toată suprafaţa 
muntelui - îşi croiră drum printr-o trecătoare înaltă, care 
probabil avusese o lăţime constantă pentru a-nlesni o 
circulaţie intensă. 

— Cândva, asta a fost artera dintre Oraşele Focului şi 
Oraşele Stelelor, explică Issib. Acum duce numai în deşert. 

leşiră din trecătoare şi se pomeniră în faţa unei savane 
vaste şi uscate; insula se îngusta în porţiunea aceea, Marea 
de Stele era la răsărit, iar la apus, în depărtare, scânteia 
albastră Marea Lucioasă. În timp ce coborau, pierdură din 
vedere marea de la apus; în schimb, la sfatul Sufletului 
Suprem, se ţinură aproape de ţărmul răsăritean, pentru că 
acolo ploua mai des şi puteau pescui în mare. 

Era un drum pretenţios - uscat, trebuiră să sape fântâni 
de trei ori şi fierbinte, soarele tropical îi bătea în cap. Dar 
era exact tipul de teren cu care atât Elemak, cât şi Volemak 
se obişnuiseră în tinereţe, aşa că avansară destul de 
repede. La zece zile după ce ieşiră din strâmtoarea din 
Munţii Dalatoi, Sufletul Suprem le ceru s-o ia spre sud când 
litoralul coti spre sud-est, iar când urcară printre dealuri 
unduioase, cu pante line, iarba se îndesi şi în peisaj 
începură să apară copaci. Trecură printre munţi scunzi şi 
roşi de vreme, străbătură valea unui râu, urcară alte 
dealuri, apoi coborâră în cel mai frumos ţinut pe care-l 
văzuseră vreodată. 

Pâlcurile de copaci alternau echilibrat cu păşunile întinse; 
pe câmpiile pline de flori sălbatice zumzăiau albinele, 
promițând miere uşor de găsit. Pâraiele cu apă limpede se 
scurgeau toate într-un râu lat, şerpuitor. Shedemei 
descălecă şi încercă solul. 

— Nu-i ca iarba din deşert, remarcă ea. Nu-s doar 
rădăcini. E-adevărat humus. Putem cultiva pajiştile fără să 
le distrugem. 


Pentru prima oară în călătoria lor, Elemak nu se deranjă să 
se consulte cu Volemak despre locul unde să se-aşeze 
tabăra. Nu exista nici un loc pe unde treceau în care să nu 
fi putut poposi peste noapte. 

— Toţi locuitorii din Seggidugu ar putea trăi regeşte-n 
ţinutul ăsta, spuse Elemak. Nu crezi, lată? 

— Iar noi suntem singurii oameni de-aici, răspunse Iata. 
Sufletul Suprem a pregătit locul pentru noi. Ne-a aşteptat 
zece milioane de ani. 

— Aşadar, rămânem aici? Asta-i destinaţia noastră? 

— Rămânem aici, deocamdată, preciză Volemak. Cel puţin 
câţiva ani. Sufletul Suprem încă nu-i pregătit să ne ducă-n 
stele, înapoi pe Pământ. O vreme, aici va fi casa noastră. 

— Câţi ani? întrebă Elemak. 

— Destui cât să construim case de lemn şi să transformăm 
corturile noastre vechi în prelate şi draperii. Din acest loc 
nu vom mai călători, nici pe uscat, nici pe apă. Numai când 
ne vom ridica la stele-l vom părăsi. Aşadar, haideţi să-l 
numim Dostatok, pentru că ne va-mplini nevoile din belşug. 
Râului îi vom spune Rasa, pentru că-i puternic şi plin de 
viaţă şi nu va-nceta să ne ofere ce ne trebuie. 

Rasa încuviinţă uşor din cap, în semn că recunoaşte 
cinstea; afişă un surâs cât se poate de vag, din care Luet, 
cel puţin, înţelese că Rasa ştia că, prin noile nume alese, 
soţul ei vrea să fie conciliator. 

Îşi aşezară colonia pe un promontoriu jos, care dădea spre 
gura de vărsare a Râului Rasa în Oceanul de Sud - pentru 
că atât de departe ajunseseră, lăsând în urmă Marea 
Lucioasă şi Marea de Stele. Într-o lună, aveau toţi case de 
lemn cu acoperişuri de stuf, iar la latitudinea respectivă 
puteau cultiva tot timpul plante, aşa că nu conta când le 
sădeau; în fiecare zi ploua puţin, iar furtunile puternice 
treceau repede, fără să provoace pagube. 

Animalele erau atât de blânde, încât nu se temeau de om; 
oamenii au domesticit repede capre sălbatice, care se 
trăgeau în mod clar din aceleaşi vieţuitoare crescute în 


turme pe dealurile de lângă Basilica - laptele de cămilă a 
ajuns, în sfârşit, un lichid pe care numai puii de cămilă 
trebuiau să-l mai bea, iar expresia „brânză de cămilă” a 
devenit un eufemism pentru bebeluşii bine hrăniţi, cu 
scutecul neschimbat. În următorii şase ani, s-au născut alţi 
copii, până când numărul micuţilor a ajuns la treizeci şi 
cinci, cu vârste cuprinse între aproape opt ani şi câteva zile. 
Îşi cultivau ogoarele în comun şi împărțeau roadele în mod 
egal; din când în când, bărbaţii plecau şi vânau împreună, 
aducând acasă carne pentru pus la uscat şi la sărat şi piele 
pentru tăbăcit. Rasa, Issib şi Shedemei şi-au asumat 
educarea copiilor, deschizând o şcoală. 

Nu că viaţa lor ar fi fost un basm al păcii şi fericirii veşnice. 
Oamenii se mai certau - Kokor n-a vorbit cu Sevet un an din 
cauza unei pricini neînsemnate; Meb s-a certat cu Obring şi 
cel din urmă şi-a construit o casă mai departe de restul 
grupului. Existau resentimente - unii credeau că alţii nu 
muncesc destul, alţii, că munca lor era mai valoroasă decât 
efortul celorlalţi. Şi mai exista o tensiune discretă 
permanentă între femei, care o considerau conducătoare pe 
Rasa, şi bărbaţi, care presupuneau că nici o hotărâre nu era 
finală, dacă n-a fost aprobată de Volemak sau Elemak. Dar 
au trecut peste toate crizele, peste toată încordarea, găsind 
un echilibru de conducere între devotamentul lui Volemak 
faţă de scopurile Sufletului Suprem, compasiunea 
perspicace a Rasei şi evaluarea categorică a nevoilor, făcută 
de Elemak. Orice eventuală nefericire din sufletele lor era 
ţinută sub control, îngropată în munca grea care le marca 
ritmul vieţii şi apoi dispărea în momentele de bucurie 
neţărmurită şi dragoste neprecupeţită. 

De-a lungul anilor, au ajuns să ducă o viaţă atât de 
frumoasă, încât nu era unul care să nu vrea, când se 
gândea la tot şi la toate, ca Sufletul Suprem să uite că 
trăiesc acolo şi să-i abandoneze în armonia şi fericirea din 
Dostatok. 

9. PERIMETRUL. 


Când avea şapte ani, Chveya a-nţeles perfect cum 
funcţiona lumea. Acum împlinise opt şi avea nişte 
nedumeriri. 

Ca toţi copiii din Dostatok, a crescut înțelegând relaţiile 
simple dintre familii. De exemplu, Dazya cu fraţii şi surorile 
ei mai mici le aparţineau lui Hushidh şi Issib. Krassya şi 
Nokya, cu fraţii şi surorile lor mai mici, ţineau de Kokor şi 
Obring. Vasnya cu fratele şi sora ei erau ai lui Sevet şi Vas. 
Şi tot aşa, fiecare ceată de copii aparţinea de o mamă şi un 
tată. 

Singura ciudăţenie din această imagine clară a 
universului, cel puţin până când Chveya a împlinit opt ani, o 
reprezentase Bunicul şi Bunica, Volemak şi Rasa, care nu 
numai c-aveau doi micuţi ai lor - fraţii Okya şi Yaya, care-ar 
putea la fel de bine să fie gemeni, pentru că, aşa cum a spus 
Vasnya odată, împărțeau un singur creier - dar erau şi 
părinţii tuturor celorlalţi părinţi. 

Chveya ştia asta pentru că, în momente neobişnuite, 
auzise adulţii zicându-i Bunicii nu doar „Doamna Rasa” ori 
„Bunica”, ci şi „Mama”, iar pe propriul ei tată, pe allui 
Proya, Elemak, şi pe al Skiyei, Mebbekew, că îi ziceau 
Bunicului mai des „lată”. 

În mintea Chveyei, asta-nsemna că Volemak şi Rasa erau 
Primii Părinţi, pentru c-au dat naştere întregii omeniri. O 
parte din ea ştia că nu aşa stăteau lucrurile, pentru că 
Shedemei le explicase clar la şcoală că-n locuri îndepărtate 
existau milioane de oameni, iar Bunicul şi Bunica nu le 
dăduseră viaţă tuturor. Dar acele locuri erau de legendă. 
Nu fuseseră văzute niciodată. Lumea era numai ţinutul 
Dostatok, frumos şi sigur, iar în acel loc nu exista un singur 
om care să nu se tragă din căsătoria lui Volemak cu Rasa - 
cel puţin aşa părea. 

În realitate, pentru Chveya, lumea adulţilor era destul de 
îndepărtată pentru a-i satisface orice nevoie de ciudăţenie 
ar fi avut ea; nu trebuia să se gândească la tărâmuri mitice, 
ca Basilica, Potokgavan şi Gorayni, Pământul şi Harmony, 


unele dintre acestea fiind planete, altele oraşe, altele 
naţiuni, deşi Chveya nu pricepuse niciodată regula care 
stabilea la ce anume se referă fiecare denumire. Nu, lumea 
Chveyei era dominată de lupta continuă dintre Dazya şi 
Proya pentru a pune mâna pe putere în rândul copiilor. 

Dazya era Copilul cel mai Mare, fapt care-i conferea o 
autoritate imensă. Ea o folosea nepotrivit, exploatându-i pe 
cei mai mici de câte ori putea, transformând-o în servicii şi 
„favoruri” personale pe care le primea fără recunoştinţă. 
Dacă unul dintre cei mici refuza să se supună, îi bloca 
accesul la orice joc, pur şi simplu anunțând că, dacă „copilul 
ăla” va participa la joc sau la concurs, ea nu va lua parte la 
el. La fel se purta Dazya cu fetele mai apropiate de vârsta 
ei, deşi cu mai multă subtilitate - nu insista să i se facă 
servicii personale umilitoare, însă se aştepta ca, atunci când 
hotăra că un lucru se va desfăşura într-un anumit fel, toate 
fetele s-o aprobe, iar cine se va opune va fi ostracizat cu 
discreţie. Chveya fiind Al Doilea Copil, cu doar trei zile mai 
tânără, nu vedea nici un motiv pentru care s-accepte un rol 
de slugă. În consecinţă, avea foarte mult timp pentru sine, 
întrucât Dazya nu tolera să fie nimeni egala ei şi niciuna 
dintre fete nu avea tăria să o înfrunte. 

În timp ce Dazya îşi clădea regatul printre copiii mai mici 
şi fetele mai mari, Proya - fiul cel mai mare al lui Elemak şi 
Al Doilea Băiat - se făcuse prinţ printre prinți. Era singura 
persoană care-o putea ridiculiza pe Dazya şi râde de 
regulile ei şi toţi ceilalţi băieţi îi ţineau isonul. Dazya îi 
ostraciza pe băieţii mai mari, dar lor nici nu le păsa, pentru 
că jocurile la care voiau să ia parte şi aprobarea după care 
tânjeau le primeau de la Proya. Cea mai crâncenă umilinţă 
pe care a-ndurat-o Dazya a fost când propriul ei frate, 
Xodhya, s-a alăturat lui Proya şi s-a folosit de puterea lui ca 
de un scut pentru apărarea propriei independenţe de 
regulile surorii sale mai mari. Fratele mai tânăr al Chveyei, 
Zhyat, şi uneori chiar Motya, care era cu un an mai mic 
decât Zhyat şi nu făcea parte dintre băieţii mai mari, i se 


alătura regulat lui Proya, dar Chveyei nu-i păsa, pentru că 
asta-nsemna şi mai multă umilinţă pentru Dazya. 

Bineînţeles, în toiul conflictelor, Chveya le ţinea partea 
celorlalte fete, fie dispreţuindu-i pe băieţii rebeli, fie dându- 
le peste nas, dar în sufletul ei tânjea să facă parte din 
regatul lui Proya. Ei erau cei care jucau jocuri dure şi 
minunate de-a vânătoarea şi de-a moartea. Ar face-o chiar 
şi pe căprioara, dac-ar chema-o să se joace cu ei, i-ar lăsa s- 
o vâneze şi s-o doboare cu săgețile lor boante, dac-ar putea 
face parte dintre ei, în loc să stea, prizonieră nenorocită, în 
regatul-capcană al Dazyei. Dar când i-a pomenit, pe 
departe, fratelui ei Zhyat despre dorinţa sa, el a făcut un 
adevărat spectacol de greață înăbuşită şi râgâituri, aşa că 
fata a renunţat. 

Cel mai tare îi invidia pe Okya şi pe Yaya, cei doi fii ai 
Bunicii şi Bunicului. Okya era Primul Băâiat, Yaya, Al 
Patrulea. Cei doi l-ar fi putut detrona uşor pe Proya din 
poziţia lui de şef peste băieţi, mai ales pentru că le făceau 
pe toate împreună şi i-ar fi putut supune pe ceilalţi băieţi. 
Dar nu se sinchiseau de asta, doar luau parte la jocurile lui 
Proya când aveau chef şi nici nu se preocupau de cine era la 
conducere. Asta pentru că se considerau adulţi, în nici un 
caz copii. „Noi suntem din aceeaşi generaţie ca părinţii 
voştri”, îi spusese odată Yaya Chveyei. Din clipa aceea, 
Chveya nu scăpa ocazia să sublinieze că Yaya era mult mai 
scund decât ea şi înc-avea o puţulică de iepure, făcându-i pe 
ceilalţi copii să râdă, deşi le era frică de Yaya. Acesta nu 
făcea decât să se uite la ea cu dispreţ şi să plece. Dar 
Chveya a observat că nu mai urina în faţa micuţilor. 

Când Chveya era brutal de sinceră, trebuia să recunoască 
în sinea ei că motivul pentru care era complet izolată de alţi 
copii era acela că pur şi simplu nu-şi putea ţine gura 
închisă. Dacă vedea că cineva-i bătăuş, incorect sau egoist, 
o spunea fără reţineri. Nu conta că tot fără reţineri vorbea 
şi atunci când vreunul se dovedea nobil, bun sau generos - 
lauda se uita repede, în vreme ce jignirile se treceau la 


catastif pentru totdeauna. Astfel, Chveya n-avea prieteni 
adevăraţi printre copii - erau prea ocupați să se dea bine 
pe lângă Dazya sau Proya ca să-i ofere ei o prietenie 
adevărată, în afară de Okya şi Yaya, bineînţeles, care erau şi 
mai distanţi şi preocupaţi unul de celălalt în aşa-zisa lor 
postură de adulţi. 

Numai când Chveya a-mplinit opt ani şi a constatat cât de 
puţină atenţie îi acorda oricine altcineva, în afară de părinţii 
ei, zilei sale de naştere, după tam-tamul făcut în jurul 
aniversării Dazyei, şi-a pierdut complet speranţa că va fi o 
persoană cu o anumită însemnătate în lume. Nu era destul 
de rău că Dazya le poruncea tuturor cu atâta nesimţire, de 
ce trebuiau adulţii să facă un festival de ziua ei? Iata i-a 
explicat că, desigur, festivalul nu se organiza pentru Dazya, 
ci pentru că ziua ei marca începutul unei generaţii întregi 
de copii - dar ce conta dacă maturii o priveau astfel sau nu? 
Rămânea faptul că prin festivalul acela se afirmase 
dominaţia de fier a Dazyei asupra celorlalţi copii şi chiar i se 
oferise fetei o superioritate temporară asupra lui Proya 
însuşi, iar Okya şi Yaya au stat îmbufnaţi toată petrecerea, 
când au fost trataţi de sus şi trimişi cu liota de copii, lucru 
pe care l-au considerat greşit, pentru că ei nu făceau parte 
din generaţia mai tânără. Cum au putut interveni adulţii 
atât de neglijent şi distructiv în ierarhia copiilor? Ca şi cum 
n-ar fi considerat că vieţile lor sunt adevărate. 

Acela a fost momentul în care Chveya a avut intuiţia 
profundă a faptului că lumea adulţilor şi cea a copiilor sunt, 
probabil, identice în felul lor de-a funcţiona, atât doar că cei 
mici sunt permanent supuşii celor mari. A început cu o 
conversaţie dintre Chveya şi mama ei, care-i pieptăna părul 
după baie: 

— Cu cât băieţii-s mai tineri, cu-atât sunt mai dezgustători, 
spuse Chveya, gândindu-se la al doilea ei frate, Motya, care 
tocmai a descoperit ce tămbălău se făcea dacă se scobea în 
nas şi se ştergea de haina surorii sale, obicei pe care 


Chveya n-avea de gând să-l tolereze, indiferent dac-o afecta 
pe ea sau pe mica Zuya, care nu se putea apăra. 

— Nu-i neapărat adevărat, zise Mama. Pur şi simplu 
găsesc alte metode de-a fi dezgustători când cresc. 

Mama vorbise fără prea multă convingere, ca şi când ar fi 
făcut o glumă, dar pentru Chveya momentul acela îi 
adusese iluminarea. A-ncercat să şi-l închipuie pe tatăl 
Krassyei, Obring, scobindu-se în nas şi ştergându-se de 
Mama şi a realizat c-aşa ceva nu se putea întâmpla. Dar 
poate că existau şi alte lucruri dezgustătoare pe care le-ar 
face Obring. Trebuie să-l urmăresc şi să aflu, şi-a spus 
Chveya. 

Nu se-ntrebă dacă Obring era cel pe care trebuia să-l 
urmărească - văzuse deseori cum Mama îşi pierdea 
răbdarea când vorbea Obring la şedinţele de consiliu. N- 
avea pic de respect pentru el şi nici Tata n-avea, deşi el se 
ascundea mai bine. Aşa că, dacă exista vreun bărbat adult 
care să exemplifice comportamentul dezgustător, cu 
siguranţă că acela era Obring. 

De aceea, Chveya avea să-şi concentreze atenţia pe adulţii 
din jurul ei, urmărind să descopere cine era Dazya printre 
mame şi Proya printre taţi. Pe parcurs, a-nceput să 
înţeleagă lucruri pe care nu le-nţelesese până atunci. 
Lumea nu era un loc atât de clar şi simplu cum crezuse ea. 

Revelația cea mai şocantă a venit în ziua când a discutat 
cu părinţii ei despre căsătorie. În ultima vreme, i-a devenit 
limpede că, odată şi odată, copiii vor creşte, se vor 
împerechea, vor avea prunci şi vor începe din nou ciclul 
vieţii - asta din cauza unei observaţii josnice făcute de Toya 
despre ce anume voia, de fapt, să-i facă Proya Dazyei. 'Toya 
intenţionase să facă o remarcă obscenă, înspăimântătoare, 
dar Chveya şi-a dat seama că, departe de-a fi 
înspăimântătoare, era, probabil, o profeție. N-ar fi Proya şi 
Dazya perechea perfectă? Proya ar fi ca Elemak, iar Dazya 
probabil că i-ar zâmbi cu devotament desăvârşit, ca Eiadh 
lui Elemak. Sau ar fi Dazya ca mama ei, Hushidh, mult mai 


puternică decât soţul ei, Issib, pe care-l căra peste tot şi-l 
îmbăia ca pe-un bebeluş? Sau şi-ar continua Proya şi Dazya 
lupta pentru supremație de-a lungul vieţii, încercând să-şi 
întoarcă propriii copii unul împotriva celuilalt? 

Gândul o făcu pe Chveya să se-ntrebe cu care dintre băieţi 
se va căsători ea. Va fi unul din primul an, de vârsta ei? 
Asta-ar însemna sau Proya, sau Okya, iar amândoi îi 
repugnau. Dar băieţii din al doilea an? Frăţiorul lui Dazya, 
Xodhya, frăţiorul lui Proya, Nadya, sau „adultul” Yaya - 
halal selecţie! Iar copiii din al treilea an aveau vârsta 
insuportabilului ei frate, Motya - nici nu visa să se mărite cu 
cineva atât de tânăr! 

Aşa că atacă subiectul cu părinţii ei la dejun, într-o 
dimineaţă când Tata nu mergea la vânătoare, aşa că 
mâncau împreună. 

— Crezi că va trebui să mă mărit cu Xodhya? întrebă ea, 
pentru că hotărâse că Xodhya era alternativa cea mai puţin 
dezgustătoare. 

— În nici-un caz, răspunse Mama fără ezitare. 

— De fapt, zise Tata, ţi-am interzice-o. 

— Atunci, cu cine? Cu Okya? Cu Yaya? 

— Aproape la fel de rău, spuse Tata. Ce-i asta, ai de gând 
să-ţi întemeiezi o familie curând? 

— Normal că se gândeşte la asta, Nyef, rosti Mama. Fetele 
se gândesc la asemenea lucruri la vârsta ei. 

— Atunci, ar putea ţine minte că n-o să se mărite cu un 
unchi bun şi în nici un caz cu un băiat care-i e verişor 
primar bun de două ori. 

Cuvintele acestea nu-nsemnau absolut nimic pentru 
Chveya, însă trimiteau către tenebroase mistere. Ce lucru 
cumplit făcuse Xodhya pentru a deveni „verişor primar bun 
de două ori”? Aşa că-ntrebă. 

— Nu-i vorba c-ar fi făcut el ceva, îi explică Mama. Numai 
că mama lui, Hushidh, e sora mea bună - amândouă avem 
aceeaşi mamă şi acelaşi tată. Iar tatăl lui Zaxodh, Issib, e 
fratele bun al tatălui tău; amândoi au aceeaşi mamă şi 


acelaşi tată, adică Bunica şi Bunicul. Asta-nseamnă c-aveţi 
toţi strămoşii comuni - e cea mai apropiată legătură de 
sânge dintre toţi copiii, iar căsătoria dintre voi iese din 
discuţie. 

— Dacă va fi posibil s-o evităm, adăugă Iata. 

— Pe-asta o putem evita, spuse Mama. Şi la fel simt şi când 
e vorba de Oykib şi Yasai, pentru că ei tot fiii Rasei şi ai lui 
Volemak sunt. 

Chveya primi toate acestea cu calm, însă pe dinăuntru era 
răvăşită. Hushidh şi Mama erau surori bune, dar nu fiicele 
Bunicii şi Bunicului! lar Iata şi Issib erau fraţi buni, ca 
Oykib şi Yasai, iar legătura desăvârşită dintre fraţi exista 
pentru că erau toţi fiii Bunicii şi ai Bunicului. Totuşi, însăşi 
folosirea cuvântului „bun” presupunea şi existenţa unor 
altfel de fraţi, deci care nu erau fiii lui Volemak cu Rasa. 
Cum se putea asta? 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Tata. 

— Nu-mi... cu cine mă pot mărita? 

— Nu-i cam devreme. Începu Tata. 

Mama interveni: 

— Băieţii care te dezgustă astăzi ţi se vor părea mult mai 
interesanţi pe măsură ce creşti. Crede-mă pe cuvânt, draga 
mea Veya, pentru că nu vei crede profeția aceasta în mod 
special, până când nu se va adeveri. Dar când va veni ziua 
aceea minunată... 

— Ziua aceea oribilă, vrei să spui, mormăi Tata. 

—... vei putea să-ţi întorci privirea spre Padarok, de 
exemplu, pentru că el nu-i rudă cu nimeni, în afară de 
surioara lui, Dabrota, şi de părinţii lui, Zdorab şi Shedemei. 

Era pentru prima oară când Chveya îşi dădea seama că 
Zdorab şi Shedemei nu erau înrudiţi cu ceilalţi, dar acum îşi 
aminti că, demult, îl antipatizase pe Padarok, pentru că le 
spunea Bunicii şi Bunicului „Rasa” şi „Volemak”, părând 
lipsit de respect; dar nu era deloc o lipsă de respect, pentru 
că nu erau bunica şi bunicul lui. Oare-nţelegea toată lumea? 


— Şi, adăugă Tata, pentru că există un singur Rokya care 
să se ocupe de toate puberele din Dostatok... 

— Nyef! rosti Mama cu asprime. 

—... nu vei avea de ales decât - cum ai formulat tu, draga 
mea vizionară în ape? - a, da, să-ţi întorci privirea spre 
Protchnu sau Nadezhny, pentru că mama lor, Eiadh, nu-i 
înrudită cu nimeni de-aici, iar tatăl lor, Elemak, e doar 
fratele meu vitreg. La fel şi spre Umene, al cărui tată, Vas, 
nu-i rudă cu noi, şi a cărui mamă, Sevet, e doar sora mea 
vitregă. 

Lasă-i pe Proya, Nadya şi Umya. 

— Cum se poate ca Sevet să fie doar sora ta vitregă? 
Întrebă Chveya. E din cauză c-ai atâţia fraţi şi ea nu mai 
poate fi sora ta bună? 

— Of, este deja un coşmar, se plânse Mama. Chiar trebuia 
să se-ntâmple în dimineaţa asta? 

Tata, însă, a continuat şi i-a explicat că Volemak fusese 
însurat cu alte două femei în Basilica, femei care-i 
născuseră pe Elemak şi Mebbekew, apoi a fost căsătorit cu 
Rasa destul de mult ca să-l aibă pe Issib; apoi Doamna Rasa 
„n-a reînnoit” contractul şi, în schimb, s-a măritat cu un 
bărbat pe nume Gaballufix, care era şi fratele vitreg al lui 
Elemak, pentru că mama lui fusese una dintre fostele soţii 
ale lui Volemak, şi cu acest Gaballufix le-a avut Doamna 
Rasa pe Sevet şi Kokor. După aceea, ea n-a mai reînnoit 
contractul lui Gaballufix, ci s-a întors la Volemak şi s-a 
căsătorit cu el permanent, apoi l-a avut pe Nafai şi, mai 
recent, pe Okya şi Yaya. 

— Ai înţeles? 

Chveya nu reuşi decât să încline din cap stupefiată. Lumea 
ei se-ntorsese cu susul în jos. Nu numai din cauza confuziei 
create de cine cu cine era rudă până la urmă, dar şi din 
cauza ideii că doi oameni nu trebuiau să rămână toată viaţa 
căsătoriţi - că mama şi tatăl cuiva vor sfârşi prin a se 
căsători cu alte persoane absolut diferite şi prin a avea copii 


care se gândeau numai la unul dintre ei ca la Mama, celălalt 
fiindu-le total străin! 

Era-nspăimântător, iar în noaptea următoare fata a avut 
un coşmar în care şobolani uriaşi au venit la ei acasă şi l-au 
luat pe 'Tata în somn, iar când s-a trezit Mama, nici n-a 
observat absenţa lui, pur şi simplu l-a adus pe micul Proya - 
acum devenit bărbat, pentru că era un vis - şi i-a spus: 
„Acesta este noul tău tată, până când îl vor lua şobolanii şi 
pe el., 

Se trezi scâncind. 

— Ce-ai visat? o întrebă Mama, în timp ce-o liniştea. 
Spune-mi, Veya, de ce plângi? 

Fata îi povesti. 

Mama o duse în camera Tatei şi a ei, îl trezi pe 'Iata şi-o 
puse pe Chveya să-i povestească şi lui visul. El nici măcar 
nu păru interesat de amănuntul acela înfiorător, adică de 
venirea lui Proya în casa lor ca să-l înlocuiască pe el. El nu 
vru să ştie decât de şobolanii uriaşi. Îi ceru să i-i descrie de 
mai multe ori, deşi Chveya nu ştia ce să-i spună despre ei 
decât că erau şobolani şi erau mari şi chicoteau, zicându-şi 
unul altuia cât de deştepţi sunt în timp ce-l duceau pe Tata. 

— Totuşi, zise Tata, e prima oară-n noua generaţie. Şi nu-i 
de la Sufletul Suprem, ci de la Păstrătorul Pământului. 

— Poate să n-aibă nici-o însemnătate, spuse Mama. Poate-a 
auzit de unul dintre visele acelea. 

Dar când au întrebat-o dacă auzise poveşti cu şobolani 
uriaşi înainte de a-i visa, Chveya habar n-avu despre ce 
anume vorbeau. Singurii şobolani de care auzise erau cei 
care-ncercau întruna să fure hrana din hambare. Mai aveau 
şi alţii vise cu şobolani? Adulții erau atât de ciudaţi - nu le 
păsa că se destramă familii, copiii au fraţi şi surori vitrege şi 
alte monstruozităţi asemănătoare, dar un vis despre un 
şobolan uriaş - asta era important pentru ei. Tata chiar zise: 

— Dacă mai visezi vreodată şobolani uriaşi sau alte 
animale ciudate, trebuie să ne spui imediat. S-ar putea să 
fie foarte important. 


Abia când Luet o acoperi din nou în pătuţul ei reuşi 
Chveya să pună întrebarea care-o frământa cu adevărat: 

— Mamă, dacă tu nu vei reînnoi contractul cu Tata, cine va 
fi noul nostru Tată după aceea? 

O expresie de înţelegere şi compasiune apăru pe faţa 
mamei: 

— O, Veya, drăguţa mea croitoreasă, asta te-ngrijorează pe 
tine? Am renunţat la asemenea legi când am plecat din 
Basilica. Căsătoriile sunt pentru totdeauna aici. Pân-la 
moarte. Aşa că-n familia noastră Tata va fi întotdeauna tatăl, 
iar eu voi fi întotdeauna mama şi nimic nu se va schimba. Te 
poţi baza pe asta. 

Mult mai liniştită, Chveya se culcă. Îi mai trecură prin cap 
nişte gânduri în timp ce adormea: ce oribil trebuie să fi fost 
să trăieşti în Basilica şi să nu ştii cine se va căsători cu 
părinţii tăi de la an la an - la fel de bine puteai să trăieşti 
într-o casă în care tavanul să fie podeaua în ziua următoare. 
Şi înc-un gând: „Eu sunt prima din noua generaţie care-a 
visat despre şobolani uriaşi şi, într-un fel, e grozav, aşa că 
trebuie să fiu foarte mândră de mine şi, dac-aş fi ştiut asta, 
aş fi visat şobolani uriaşi mai demult.” Şi iar un gând: 
„Rokya e băiatul neînrudit cu nimeni, aşa că cel mai bine-i 
să mă căsătoresc cu el, deci mă voi mărita cu el şi asta îi va 
demonstra Dazyei cine-i cea mai bună.” 

Nafai şi Luet nu prea dormiră în noaptea aceea. Fiecare 
dintre ei rezonase la altceva din visul Chveyei. Pe de-o 
parte, pentru Luet, ceea ce conta era că, în sfârşit, unul 
dintre copii dovedea abilitatea după care Sufletul Suprem 
îşi făcea alegerile. Ştia că-i vanitoasă, dar i se părea potrivit 
ca primul născut al vizionarei în ape să fie primul care să 
aibă un vis cu subînţelesuri. Murea de nerăbdare s-o ducă 
pe fiica ei în apa râului, să vadă dacă putea deprinde s- 
alunece voit în somnul care aducea vise adevărate, aşa cum 
învățase să facă Luet de una singură. 

Pe de altă parte, pentru Nafai, ceea ce conta era că, dup-o 
tăcere atât de lungă, cineva primise un mesaj în sfârşit. lar 


mesajul, oricât de vag, oricât de legat de nedumeriri 
copilăreşti, venea, totuşi, de la Păstrătorul Pământului şi 
asta-l făcea mai important decât dac-ar fi fost de la Sufletul 
Suprem. 

În definitiv, cu Sufletul Suprem conversau tot timpul, prin 
intermediul Catalogului. Acesta, însă, la permitea doar 
accesul la memoria Sufletului Suprem. Nu-i lăsa să 
înţeleagă planurile Sufletului Suprem, să afle de la el exact 
ce anume aştepta de la ei Sufletul Suprem să facă anul ăsta 
sau următorul. Prin urmare aşteptau, aşa cum aşteptaseră 
întotdeauna, ca Sufletul Suprem să dea un impuls lucrurilor 
printr-un vis sau o voce în mintea lor. Petrecuseră atâţia ani 
în Dostatok şi Sufletul Suprem nu le trimisese nici un vis, nu 
auziseră nici o voce, iar singurul mesaj primit de la Catalog, 
după ce-i cercetaseră memoria, era „staţi şi aşteptaţi”. 

Dar Păstrătorul Pământului nu era legat de un plan sau 
program al Sufletului Suprem; şi-a trimis visul de la ani- 
lumină de pe Pământ. Era imposibil să ghiceşti scopul 
Păstrătorului Pământului - visele trimise de el păreau 
amestecate cu grijile persoanei care primea visul, aşa cum 
s-a întâmplat când a visat Chveya şobolani. Însă existau 
teme care se repetau - nu visase Hushidh şobolani tot sub 
formă de duşmani atacându-i familia? Asta părea să 
sugereze că şobolanii mari aveau să fie o problemă pentru 
ei pe Pământ - deşi existau şi vise în care şobolanii şi îngerii 
de pe Pământ se-mprieteneau cu oamenii şi deveneau egalii 
lor. Era atât de dificil să-nţelegi toate acestea - dar un lucru 
era sigur. Visele de la Păstrătorul Pământului nu-ncetaseră, 
aşa că, probabil, în curând avea să se-ntâmple ceva, poate 
va-ncepe următoarea etapă a călătoriei lor. 

Pentru că Nafai îşi pierdea răbdarea. Asemenea celorlalţi, 
îi plăcea cum trăiau în Dostatok, însă nu putea uita că nu 
acesta era scopul călătoriei lor. li aştepta o îndatorire 
neîndeplinită, o călătorie prin spaţiu, spre planeta din care 
se trăgea omenirea, întoarcerea oamenilor pentru prima 
oară după patruzeci de milioane de ani, iar Nafai tânjea să 


plece. Viaţa în Dostatok era dulce, dar mult prea limitată şi 
armonioasă. Lucrurile păreau a se fi încheiat aici, iar lui 
Nafai nu-i plăcea sentimentul că viitorul fusese plănuit, că 
nu se vor mai petrece alte schimbări decât cele previzibile, 
aduse de bătrâneţe. 

Suflet Suprem, întrebă Nafai în gând, acum, că Păstrătorul 
Pământului s-a trezit din nou, te vei trezi şi tu? Ne vei 
trimite în următoarea etapă a călătoriei noastre? 

Nafai era extrem de conştient de diferenţa dintre reacţia 
lui şi a lui Luet la visul Chveyei. El dispreţuia şi invidia 
deopotrivă atitudinea lui Luet. O dispreţuia pentru că Luet 
părea să fi permis ca Dostatok să devină universul ei - cel 
mai mult îi păsa de copii şi asta-nsemna că şi ei puteau 
deveni vizionari, mai ales ce grozav era că Chveya a lor a 
fost prima care-a visat vise adevărate. Cum să compari aşa 
ceva cu vestea că Păstrătorul Pământului a acţionat din 
nou? În acelaşi timp, Nafai o invidia pe Luet tocmai pentru 
legătura ei cu viaţa din Dostatok - nu se putea abţine să nu 
creadă că era mult mai fericită decât el, pentru că lumea ei 
se învârtea într-adevăr în jurul copiilor, familiei, comunităţii. 
Trăiesc într-o lume mare, dar am puţine legături cu ea; 
Luet trăieşte într-una mai mică, dar o poate schimba şi 
poate fi schimbată de ea mult mai mult decât mine. 

Nu pot deveni ca ea şi nici ea nu poate deveni ca mine. 
Oamenii, luaţi individual, au fost întotdeauna mai importanţi 
pentru ea decât pentru mine. E punctul meu slab faptul că 
nu sunt la fel de conştient de sentimentele altora în aceeaşi 
măsură ca ea. Poate că, dac-aş fi fost un observator la fel de 
bun şi la fel de categoric ca ea, n-aş fi spus şi făcut, din 
neatenţie, lucrurile care i-au determinat pe fraţii mei mai 
mari să mă urască atât de mult, iar atunci calea noastră 
prin viaţă poate-ar fi fost alta, Elya şi cu mine am fi fost 
prieteni tot timpul. În schimb, deşi acum, când Elemak mă 
respectă ca vânător şi ascultă ce spun în consiliu, între noi 
nu există apropiere, iar el se poartă precaut faţă de mine, 
căutând semne c-aş încerca să-i iau locul. Luet, pe de altă 


parte, nu pare să stârnească invidie printre femei. Ca 
vizionară în ape, ar putea fi la fel de bine văzută ca fiind 
rivală la poziţia dominatoare a Mamei între femei, aşa cum 
Elemak e rival al Iatei la conducere, iar eu sunt rivalul lui 
Elemak, dar între femei nu există sentimentul competiţiei. 
Sunt o unitate. De ce n-am putut fi una şi eu cu Elemak, şi 
Elemak cu Tata? 

Poate că bărbaţilor le lipseşte ceva şi din cauza asta nu 
putem fi uniţi şi alcătui un suflet din mai multe. Dacă este 
aşa, atunci pierderea-i foarte grea. Mă uit la Luet şi văd cât 
de apropiată-i de celelalte femei, chiar şi de cele pe care nu 
le simpatizează prea mult; văd cât de apropiate sunt ea şi 
celelalte femei de copii; apoi văd cât de distant sunt eu faţă 
de ceilalţi bărbaţi şi mă simt atât de singur... 

Astfel gândind, Nafai adormi în cele din urmă, dar dormi 
numai câteva ore înaintea zorilor, iar când cobori din pat 
observă că Luet, în timp ce amesteca în terciul de ovăz, era 
la fel de obosită de nesomn. 

— Azi nu-i zi de şcoală, spuse ea, copiii vor fi toţi acasă, 
deci nici vorbă de-un pui de somn. 

— Să se joace afară, zise Nafai, în afară de gemeni, 
bineînţeles, pe care probabil că-i putem lăsa cu Shuya şi 
atunci vom dormi. 

— Sau am putea să ne ocupăm de ei pe rând, în loc să le-o 
cerem altora. 

— Pe rând? se miră Nafai. Ce plictisitor! 

— Vreau să dorm, stărui Luet. Oare de ce bărbaţii nu-s 
niciodată atât de obosiţi, încât nu se mai gândesc la asta? 

— Bărbaţii care nu se mai gândesc la asta, cum aşa de 
drăguţ ai zis tu, sunt fie eunuci, fie morţi. 

— Trebuie să le spunem părinţilor tăi despre visul Chveyei. 

— Trebuie să le spunem tuturor. 

— Nu cred. Ar stârni prea multă invidie. 

— O, dar cui, în afară de tine, îi va păsa care dintre copii e 
primul care are vise adevărate? 


Însă Nafai îşi dădu seama, chiar în timp ce rostea cuvintele 
acelea, că tuturor părinţilor le va păsa şi că Luet avea 
dreptate când susţinea că trebuie să evite invidia. 

Ea se strâmbă la el. 

— Eşti atât de străin de invidie, o, nobilul meu, încât te 
invidiez. 

— Îmi pare rău, zise el. 

— În plus, pentru Chveya n-ar fi bine să se creeze prea 
multă agitaţie. Ai văzut ce s-a-ntâmplat când am 
transformat aniversarea Dazyei într-un festival - e-o 
adevărată tirană şi-o îngrijorează pe Shuya, iar tămbălăul 
public a făcut-o şi mai afurisită. 

— Când o văd că-i obligă pe ceilalţi copii să-i facă 
comisioane inutile, îmi vine să-i trag palme, spuse Nafai. 

— Dar Doamna Rasa zice să... 

— Să le dăm copiilor libertate să-şi întemeieze propria 
societate şi să scape de tiranie în felul lor, ştiu. Dar nu mă 
pot abţine să mă-ntreb dac-are dreptate. La urma urmei, 
teoria ei despre educaţie a funcţionat numai în pântecele 
oraşului Basilica. Dar n-am putea să considerăm că exact 
conflictele din călătoria noastră sunt tocmai rezultatul 
atitudinii ei? 

— Nu, n-am putea, răspunse Luet. Mai ales pentru că 
oamenii care-au provocat cele mai multe necazuri sunt cei 
care au petrecut cel mai puţin timp fiind educați de 
Doamna Rasa. Adică Elemak şi Mebbekew, care-au părăsit 
şcoala îndată ce-au atins vârsta când puteau hotărî singuri 
pentru ei, şi Vas şi Obring, care nu i-au fost elevi niciodată. 

— Nu-i chiar aşa, draga mea superficială, din moment ce 
Zdorab e cel mai bun dintre noi, deşi el n-a studiat niciodată 
cu ea, în timp ce Kokor şi Sevet, propriile ei fiice, sunt la fel 
de rele ca şi cei mai răi dintre cei râi. 

— Nu faci decât să-mi dai apă la moară, din moment ce ele 
au învăţat la şcoala lui Dhelembuvex, şi nu la cea a mamei 
tale. 


În clipa aceea, gemenii, Serp şi Spel, intrară în patru labe 
în bucătărie şi conversaţia adultă se încheie. 

Când prinseră amândoi destul timp liber să tragă un pui 
de somn, erau treziţi de-a binelea de treburile zilei şi le 
sărise somnul. Aşa că porniră spre casa lui Volemak şi-a 
Rasei ca să se consulte cu ei despre vis. 

Pe drum trecură pe lângă un grup de băieţi mai mari, care 
se-ntreceau la trasul cu praştia. Se opriră şi-i urmăriră o 
vreme, mai mult ca să vadă cum se descurcă fiii lor mai 
mari, Zhatva şi Motiga. Cei doi văzură că-i urmăresc, 
bineînţeles, şi-ncepură imediat să facă pe grozavii ca să-şi 
impresioneze părinţii - însă pe Luet şi Nafai nu-i interesa 
îndemânarea lor la trasul cu praştia, ci cum se purtau cu 
ceilalţi băieţi. Motiga, desigur, îi tachina întruna - era foarte 
conştient că era mai tânăr decât ceilalţi, iar farsele 
prosteşti şi comportamentul de clovn făceau parte din 
strategia lui de-a încerca să le intre sub piele ca să-l 
primească în cercul lor. Zhatva, însă, fiind mai mare, era în 
cercul respectiv pe bună dreptate şi ceea ce-i îngrijora pe 
părinţii lui era cât de servil era - cum părea să-l idolatrizeze 
pe Proya, un mucos arogant, care nu merita respectul lui 
Zhatva. 

O scenă tipică - Xodhya fu lovit la mână de Motya, care-şi 
legăna neglijent praştia încărcată. Imediat i se umplură 
ochii de lacrimi şi Proya îl luă peste picior: 

— N-o să fii niciodată bărbat, Xodhya! O să rămâi un puşti! 

Era un joc de cuvinte pe seama numelui său, evident, şi 
încă unul foarte inteligent - dar şi crud, şi nu făcu decât să 
amplifice suferinţa lui Xodhya. Atunci, fără ca vreunul din 
băieţi să conştientizeze scena, Xodhya i se plânse lui Zhyat, 
care-l cuprinse involuntar cu braţul pe după umeri în timp 
ce se răţoia la frăţiorul lui, Motya: 

— Ai grijă cu praştia, creier de maimuţă! 

Era un gest simplu şi instinctiv, dar Luet şi Nafai îşi 
zâmbiră la vederea lui. Nu numai că Zhatva îi oferea alinare 
lui Xodhya fără urmă de superioritate, dar distrase atenţia 


de la durerea lui şi lacrimile care stăteau să-i curgă pe 
obraji şi aruncă vina exact unde trebuia, adică pe neglijenţa 
lui Motya. Făcu acest gest uşor şi grațios, fără să provoace 
nici o clipă autoritatea lui Proya printre băieţi. 

— Când îşi va da seama Zhyat că el e cel la care apelează 
băieţii când dau de necaz? întrebă Nafai. 

— Poate că joacă rolul ăsta atât de bine pentru că nu ştie 
că-l joacă, răspunse Luet. 

— Îl invidiez. De-aş fi putut face eu asta... 

— Aha! Şi de ce n-ai putut? 

— Mă cunoşti, Luet. Aş fi strigat la Protchnu că nu-i cinstit 
să-l batjocorească pe Xodhya, pentru că fusese vina lui 
Motya şi, dacă i s-ar fi întâmplat lui Protchnu, şi el ar fi 
plâns. 

— Foarte adevărat, bineînţeles. 

— Foarte adevărat, dar Protchnu mi-ar fi devenit duşman. 

Nu trebuia să sublinieze ce consecinţe ar fi avut faptul 
respectiv. Nu trecuse Luet cu el destul de des prin aşa 
ceva? 

— Pentru mine nu contează decât că Zhatva al nostru se 
bucură de simpatia celorlalţi băieţi şi-o merită, spuse Luet. 

— Of, dac-ar învăţa de la el şi Motya! 

— Motya e încă un copilaş şi nu ştim cum va fi mai târziu, 
doar că va fi zgomotos, va ieşi uşor în evidenţă şi va fi 
umilit. Cea de la care-aş vrea să înveţe Zhatva e Chveya. 

— Da, fiecare copil e altfel, comentă Nafai. 

Se întoarse şi o conduse pe Luet de la locul întrecerii cu 
praştia spre casa Tatei şi-a Mamei. Dar înţelese foarte bine 
dorinţa ei: faptul că Chveya era singuratică şi se izola de 
ceilalţi copii îi îngrijora pe amândoi - era singura 
nepotrivire în rândul copiilor mai mari, iar ei nu-nţelegeau 
de ce, pentru că nu făcea nimic ca să-şi atragă duşmănia 
lor. Pur şi simplu, în ierarhia micuţilor nu-şi avea locul ei. 
Sau poate avea unul, dar refuza să-l ocupe. Ce ironie, îşi 
zise Nafai - ne facem griji din cauză că Zhatva se potriveşte 
prea bine cu rolul de slugă, apoi din cauză că Chveya refuză 


s-accepte acelaşi rol. Poate că ce dorim cu adevărat este ca 
fiii noştri să fie cei care domină! Poate încerc să-mi văd 
împlinite prin ei propriile ambiţii, iar asta ar fi greşit, aşa c- 
ar trebui să mă mulţumesc cu ei aşa cum sunt. 

Probabil că Luet se gândea la aceleaşi lucruri, pentru că 
spuse, spărgând liniştea dintre ei: 

— Amândoi îşi caută drumul prin desişul societăţii umane 
şi-o fac destul de bine. Tot ce putem face noi e să-i 
observăm şi să-i alinăm din când în când, să le dăm câte-o 
idee. 

Sau s-o scuturăm bine pe mica Regină Dza, până când 
scapă de aroganță. Nu, asta n-ar aduce decât ceartă între 
familii - iar ultima familie cu care ar vrea ei să se certe ea 
lui Shuya şi Issya. 

Volemak şi Rasa ascultară cu interes visul Chveyei. 

— M-am întrebat câteodată când va acţiona din nou 
Sufletul Suprem, spuse Tata, dar mărturisesc că n-am pus 
întrebări despre asta pentru că-i aşa de bine aici, încât nu 
vreau să fac nimic ca să ne grăbim plecarea. 

— Nu că o faptă de-a noastră ne-ar putea grăbi plecarea, 
preciză Mama. La urma urmei, Sufletul Suprem are 
propriul ei orar de respectat, care nu ţine deloc de noi. Ei 
nu i-a păsat niciodată că ne-am petrecut anii ăştia mai întâi 
în valea jalnică din deşert, în locul mai răsărit dintre Râul 
de Nord şi Râul de Sud sau în locul ăsta, poate cel mai bun 
de pe Harmony. Ei nu i-a păsat decât să ne ţină la un loc şi 
pregătiţi pentru momentul când va avea nevoie de noi. Din 
câte ştim noi, ea pe copii plănuieşte să-i ia în călătoria spre 
Pământ, în nici-un caz pe noi. lar mie asta mi-ar conveni de 
minune, deşi zău c-aş prefera să ne ia străstrănepoţii, multă 
vreme după moartea noastră, ca să nu-i vedem cum pleacă 
şi să ni se rupă sufletul de dorul călătorilor. 

— Cu toţii simţim la fel uneori, rosti Luet. 

Nafai îşi ţinu gura. 

Degeaba. Tata îl citi perfect: 


— Toţi, în afară de Nafai. El e gata de schimbare. Eşti un 
infirm, Nyef. Nu suporţi fericirea vreme îndelungată - pe 
tine conflictul şi nesiguranța te ţin în viaţă. 

— Nu-mi plac conflictele, Iată, protestă Nafai. 

— Poate nu-ţi plac, dar prosperi de pe urma lor. Nu-io 
insultă, fiule, e-o simplă constatare. 

— Întrebarea este, interveni Rasa, dacă luăm vreo măsură 
legată de visul Chveyei. 

— Nu, răspunse imediat Luet. Absolut niciuna. Am vrut să 
ştiţi şi voi despre el. 

— Totuşi, spuse Tata, dacă şi alţi copii au vise de la 
Păstrătorul Pământului, dar n-au spus nimănui despre ele? 
Poate c-ar trebui să-i alertăm pe toţi părinţii să ciulească 
urechea când îşi povestesc copiii visele. 

— Răspândeşte vestea aşa, zise Rasa, şi vei ştii că Doi şi 
Kokor vor începe să-şi dăscălească fetele despre ce vise-ar 
trebui să aibă şi le-ar certa urât dacă n-ar veni cu vise 
despre şobolani uriaşi. 

Râseră toţi, dar ştiau că Rasa spune adevărul. 

— Deci nu facem nimic, deocamdată, zise Tata. Aşteptăm 
să vedem ce urmează. Sufletul Suprem va acţiona când e 
timpul să acţioneze. Pân-atunci vom munci din greu când va 
fi de muncit, iar între timp vom încerca să creştem copii 
perfecţi, care nu se ceartă niciodată. 

— Oh, ăsta-i standardul succesului? întrebă Luet în 
zeflemea. Cei care nu se ceartă niciodată sunt cei buni? 

Rasa se strâmbă râzând. 

— Dac-aşa stau lucrurile, singurii copii buni sunt cei care 
n-au coloană vertebrală. 

— Adică nici un urmaş de-al meu, iubita mea, preciză Iata. 

Vizita se sfârşi; Nafai şi Luet se întoarseră acasă şi-şi 
văzură de treburile zilnice. Însă Nafai nu se mulțumea s- 
aştepte să vadă ce urmează. Îl deranja că avuseseră loc atât 
de puţine viziuni şi că acum singura care primea un semn 
de la Păstrătorul Pământului era Chveya, copilul cel mai 


singuratic şi prea tânăr ca să înţeleagă ce trebuie din 
propriul vis. 

De ce-ntârzia Sufletul Suprem atât de mult? Când îi 
scosese din Basilica, în urmă cu nouă ani, se grăbise foarte 
tare. Renunţaseră la tot ce sperau că le va oferi viaţa şi se 
năpustiseră-n deşert. Da, lucrurile se încheiaseră cu bine 
până la urmă, dar acesta nu era sfârşitul, nu-i aşa? Mai 
aveau peste o sută de ani-lumină în faţă, partea de drum pe 
care-l străbătuseră nu-nsemna nimic şi nu se vedea niciun 
semn că s-ar relua călătoria. 

Răspunde-mi! 

Tăcere. 

Fu nevoie de înc-un vis pentru ca Nafai să treacă la 
acţiune. De data asta, visă Luet; Nafai se trezi dintr-un 
somn adânc pentru că ea scâncea, gemea şi ţipa. O scutură, 
vorbindu-i cu blândeţe, ca să se trezească din vis calmă. 

— Ai un coşmar, îi spuse el. Ai un coşmar. 

— Sufletul Suprem, rosti Luet. S-a pierdut. S-a pierdut. 

— Luet, trezeşte-te. Visezi. 

— M-am trezit acum. Încerc să-ţi povestesc visul. 

— M-am visat pe mine. Mai tânără, de vârsta Chveyei. Aşa 
cum mă visam mai demult. 

Lui Nafai îi trecu prin cap că nu se scursese chiar atât de 
mult timp de când Luet avusese vârsta Chveyei. Când o 
luase în căsătorie era o copilă, abia trecuse de zece ani. 
Aşadar, imaginea pe care Luet o avea despre cum arăta ea 
în copilărie nu putea fi foarte diferită de cum se vedea 
acum. 

— Deci te-ai văzut pe tine copil, spuse Nafai. 

— Nu - am văzut pe cineva care semăna cu mine, dar mi- 
am zis: „E vizionara în ape.” Apoi mi-am zis: „Nu, e Sufletul 
Suprem, cu chip şi trup de vizionară în ape.” Asta credeau 
despre mine multe femei, ştii. 

— Da, ştiu. 

— Pe urmă am ştiut că văd Sufletul Suprem, numai că avea 
chipul meu. Şi căuta ceva cu disperare. Căuta un lucru şi 


tot credea că-l găseşte, însă când se uita în palme nu-l 
vedea. Atunci mi-am dat seama că lucrul pe care-l căuta ea 
în toate părţile era un şobolan uriaş. Până la urmă, l-a prins 
şi l-a îmbrăţişat, iar el s-a transformat într-un înger şi şi-a 
luat zborul. Numai că ea n-a observat transformarea şi-a 
crezut că şobolanul a fugit din nou. Cred că motivul pentru 
care aşteptăm aici e că Sufletul Suprem e confuz în 
legătură cu un lucru. Caută ceva. 

Dar gândurile lui Nafai rămăseseră agăţate de ideea că 
Luet visase şobolani şi îngeri. 

— Ăsta-i un vis de la Păstrător? o întrebă. Cum e posibil să 
fi ştiut el, cu o sută de ani înainte, că Sufletul Suprem urma 
să aibă necazuri acum? 

— E doar bănuiala ta că visele pe care le-am avut de la ea 
călătoresc cu viteza luminii, spuse Luet. Poate că ştie mai 
multe decât credem noi. 

Pe Nafai îl călca pe nervi când femeile care ştiau câte ceva 
despre Păstrător presupuneau că-i femeie, la fel cum îşi 
închipuiau şi că Sufletul Suprem e femeie. Parcă nu era atât 
de deranjant să considere femeie Sufletul Suprem, dar era 
o aroganță când venea vorba de Păstrător. Poate tocmai 
pentru că Nafai ştia că Sufletul Suprem e un computer, dar 
habar n-avea ce anume era Păstrătorul Pământului. Dacă 
era cu adevărat un zeu sau ceva asemănător, atunci, Nafai 
respingea ideea că trebuia neapărat să fie femeie. 

— Poate că Păstrătorul ne urmăreşte, ne cunoaşte foarte 
bine şi-ncearcă să ne trezească - iar prin noi, să trezească 
Sufletul Suprem. 

— Sufletul Suprem nu doarme, zise Nafai. Îi vorbim tot 
timpul cu ajutorul Catalogului. 

— Eu spun ce-am visat, stărui Luet. 

— Atunci, hai să mergem mâine-dimineaţă să vorbim cu 
Issib şi Zdorab şi să vedem ce pot afla ei din Catalog. 

— Nu. Hai acum. 

— Şi să-i trezim în toiul nopţii? Au copii, ar fi un gest 
iresponsabil. 


— Nu-i vom trezi în toiul nopţii. Mai e puţin şi se crapă de 
ziuă. 

Avea dreptate; prin pergamentul lucios de la fereastră se 
ghiceau primele raze de lumină sclipind pe cer. 

Zdorab se trezi instantaneu, venind să deschidă uşa 
înainte ca Nafai şi Luet s-ajungă la ea. Shedemei apăru în 
clipa următoare şi, după câteva vorbe rostite în şoaptă, 
plecă să-i cheme urgent pe Issib şi pe Hushidh. Apoi se- 
adunară în casa unde se păstra Catalogul. Luet le povesti 
visul ei, iar Zdorab şi Issib începură să caute imediat 
răspunsuri prin Catalog. 

La început, Luet îşi pierdu răbdarea în timp ce aşteptau în 
tăcere. 

— Nu sunt de nici un folos aici, spuse ea. lar copiii vor 
avea nevoie de mine. 

— Nici eu nu-s de folos, zise şi Hushidh, iar Shedemei 
plecă odată cu ele, fără tragere de inimă. Se întoarse 
fiecare la casa ei. Nafai ştia că, atunci când venea vorba de 
căutat în Catalog, nici el nu se dovedea prea util - Zdorab şi 
Issib erau cei care-şi făcuseră o meserie din explorarea 
memoriei Catalogului, iar el nu putea concura cu ei. Ştia că 
femeilor le va displăcea presupunerea lui tacită că el putea 
rămâne, dar Luet trebuia să plece... însă mai ştia şi că-i 
adevărată. Activitatea zilnică a copiilor se-nvârtea în jurul 
lui Luet, care era întotdeauna acolo, în vreme ce Nafai 
pleca atât de des în expediţii de vânătoare, încât prezenţa 
sau absenţa lui era acelaşi lucru în viaţa lor. Nu că nu le-ar 
fi păsat dacă era cu ei sau nu - le păsa foarte mult - însă 
întâmplările obişnuite din viaţa lor nu se schimbau cu nimic. 

Aşa că Nafai rămase în Casa Catalogului, în timp ce Zodya 
şi Issya îi puneau acestuia întrebări. Le auzi murmurul şi, 
când şi când, unul din ei întreba ceva, dar el chiar nu le era 
de nici un folos. 

Întinse mana peste masă şi-şi propti dosul degetelor de 
Catalog. 

— Faci o buclă, nu-i aşa? întrebă el. 


— Da, răspunse Catalogul. Mi-am dat seama imediat ce 
Luet a primit visul de la Păstrător. Issib şi Zdorab lucrează 
deja pentru a găsi bucla. 

— Probabil că se află în rutinele tale primitive, spuse 
Nafai, pentru că ai putea-o găsi şi te-ai putea programa să 
ieşi din ea, dacă te-ai fi programat tu însuţi. 

— Da, zise iar Catalogul. Aşa a presupus şi Zdorab odată şi 
asta căutăm acum. 

— Probabil că e o buclă apărută când crezi că ai găsit 
ceva, dar în realitate n-ai găsit, zise Nafai, amintindu-şi 
visul. 

— Da, repetă Catalogul. Oare îşi manifesta nerăbdarea? 
Issib a insistat pe asta de la început, aşa că încercăm să 
găsim ceva ce nu pot detecta eu singur. E greu să-mi 
cercetez memoria după ceva ce nu am detectat înainte. 

Nafai îşi dădu seama că toate gândurile lui nu făceau 
decât să-i urmeze, mult în spatele lor, pe Zdorab şi Issib, 
aşa că oftă şi-şi luă mâna de pe Catalog, se lăsă în scaun şi 
aşteptă. Nu suporta să fie doar un spectator la 
evenimentele importante. E exact ce spunea Elemak atât de 
des despre mine, îşi zise Nafai tăios. Trebuie să fac din mine 
eroul fiecărei poveşti la care iau parte. Ce-a susţinut 
Elemak atunci? Că-ntr-o zi, dacă nu mă opreşte el, voi găsi 
o cale de a fi protagonistul propriei biografii a lui Elemak. 
Astfel, îmi închipui că sunt vital pentru procesul de a 
descoperi din ce cauză se-nvârteşte Sufletul Suprem în 
cerc, pierzând timpul lui, pierzând timpul nostru... 

Pierzând timpul nostru? Asta-i o pierdere de timp, să 
trăiesc în pace şi belşug cu soţia şi copiii mei? Atunci, fie să- 
mi pierd tot restul vieţii. 

Ca la vânătoare, învârtindu-se în cerc, bietul Suflet 
Suprem îşi face singur noduri, acoperind acelaşi teren fără 
să-şi dea seama. 

În timp ce se gândea la acestea, Nafai îşi imagină calea pe 
care o urmase când fusese la vânătoare ultima dată de 
parc-ar fi fost deasupra pământului şi s-ar fi uitat la ea în 


jos, ca la o hartă, văzându-şi propria cale trasată printre 
copaci, urmărind-o cum se răsuceşte în cercuri 
întrepătrunse, dar fără să treacă pe lângă acelaşi copac din 
aceeaşi direcţie, aşa că n-o ghicea niciodată decât dacă 
vedea harta. 

Asta trebuie să facă Sufletul Suprem - să-şi urmărească 
propriile piste. 

Se-ntinse şi atinse Catalogul, spunându-i asta Sufletului 
Suprem. 

— Da, zise Catalogul - tot în stilul său înnebunitor, fără 
reproşuri. Zdorab mi-a sugerat deja să caut în istoria mea 
recentă un comportament repetitiv. Dar eu nu-mi urmăresc 
propriul comportament. Numai pe cel uman. Nuamo 
autobiografie stocată aici decât în măsura în care acţiunile 
mele afectează omenirea. Şi, aparent, indiferent ce anume 
fac eu şi mă face să mă învârt într-o buclă nu are efect 
asupra omenirii - sau are un efect atât de neînsemnat, încât 
nici nu sunt conştient de el. În orice caz, nu-mi pot urmări 
propriii paşi. 

Împiedicat din nou, Nafai nu-şi retrase mâna. Ar putea fi 
prea deranjant pentru ceilalţi, dac-ar tot atinge Catalogul şi 
pe urmă s-ar retrage. 

Deranjant? Nu. Pur şi simplu nu voia ca ei să vadă că 
presupusa lui contribuţie era din nou inutilă. 

Era încă adormit. Visul lui Luet îl trezise prea devreme şi, 
stând acolo, fără a avea ce să facă, începu să moţăie. Îşi lăsă 
capul pe masă, proptindu-se de celălalt braţ, dar cu 
degetele tot pe Catalog. 

Se întoarse la imaginea lui văzută de sus, o hartă 
desenându-se în spatele lui în timp ce vâna învârtindu-se în 
cerc prin păduri. Poate chiar fac asta, îşi zise, gata să 
adoarmă. Poate chiar mă învârtesc în cerc. 

— Nu, nu te învârteşti, îi vorbi Catalogul. Numai când 
animalul pe care îl urmăreşti merge în direcţia aceea. 

E posibil, rosti Nafai în gând. Se poate să mă tot învârtesc 
în cercuri largi, căutând urme de animal, fără să-mi dau 


seama că-mi văd propriile urme. Poate uneori mă vânez pe 
mine. Poate îmi găsesc urmele proprii şi-mi spun ce animal 
nemaipomenit de mare, ne vom hrăni din el o săptămână, 
după aceea mă urmăresc şi mă urmăresc întruna şi nu mă 
mai ajung până într-o zi, când dau peste însuşi trupul meu 
zăcând extenuat şi subnutrit, pe moarte, astfel că, în 
nebunia mea, mă imaginez acum detaşat de propriul trup 
Şi... 

Moţăiam, rosti el în gând. 

— lată harta tuturor drumurilor tale, spuse Catalogul. Vei 
vedea că nu te învârteşti în cerc, decât atunci când 
urmăreşti un animal. 

Nafai văzu în mintea lui o hartă clară a teritoriului din 
jurul Dostatokului, până sus, în munţi, şi dincolo de ei, 
indicând toate drumurile lui. 

Chiar am acoperit acest teritoriu, nu-i aşa? întrebă Nafai 
în gând. 

Dar, tocmai în timp ce se gândea la asta, constată că se 
înşală. Exista o zonă în care nu-l dusese niciuna din 
incursiunile lui vânătoreşti. O regiune în formă de ic, tocmai 
sus, în munţi, către porţiunea lor deşertică, pe unde nu 
trecuse nici o potecă de-a lui. 

Ai harta drumurilor pe care-au mers la vânătoare ceilalţi? 
întrebă Nafai. 

Aproape imediat, o hartă despre care „ştia” că indică 
drumurile lui Elemak se suprapuse peste a lui, urmată de 
harta lui Vas, a lui Obring şi a vânătorilor în grup. Se 
întrepătrunseră până când alcătuiră o reţea strânsă în jurul 
Dostatokului. 

Exceptând zona în formă de ic din munţi. 

Ce-i în locul acela din munţi, unde nu duce nici o cărare 
de-a noastră? 

— Despre ce vorbeşti? întrebă Catalogul. 

Despre golul din hărţi. Locul unde n-a ajuns nimeni. 

— Nu există un asemenea loc. 


Nafai se concentră asupra zonei respective, acordându-i 
toată atenţia. Acolo! strigă în mintea lui. 

— Îmi vorbeşti ca şi cum mi-ai arăta cu degetul şi văd că 
acorzi multă atenţie unui loc, dar pe hartă nu există nici un 
punct pe care tu să-l izolezi de celelalte. 

Ar putea fi ceva ascuns chiar faţă de tine? 

— Nimic de pe Harmony nu îmi este ascuns. 

De ce ne-ai adus la Dostatok? 

— Pentru că am ales acest loc în care să aşteptaţi până 
când sunt pregătit. 

Pregătit pentru ce? 

— Să mă duceţi în călătoria spre Pământ. 

Şi de ce să fi venit până aici ca s-aşteptăm? 

— Pentru că este cel mai apropiat loc în care vă puteţi 
descurca să trăiţi până când sunt eu pregătit. 

Cel mai apropiat loc de ce anume? 

— De voi înşivă. De locul în care vă aflaţi. 

Se învârteau din nou în cerc, Nafai îşi dădu seama. 
Schimbă tactica: 

Când vei fi pregătit să te ducem pe Pământ? întrebă el. 

— Când vă voi chema eu, răspunse Catalogul. 

Să ne chemi de unde ca să mergem încotro? 

— Din Dostatok. 

— Încotro? 

— Pe Pământ. 

Pentru Nafai era clar - spaţiul gol de pe hartă, pe care 
Catalogul nu-l vedea, era locul în care se vor aduna ca să 
plece spre Pământ - încă un loc pe care Catalogul nu-l 
putea numi. 

— Pot numi orice loc de pe Harmony. Îţi pot zice orice 
nume pe care l-a dat cineva oricărui loc de pe această 
planetă. 

Atunci, spune-mi cum se numeşte acest loc? întrebă Nafai, 
concentrându-se din nou pe golul de pe harta vânătorilor. 

Arată-mi locul şi îţi voi spune. 


Nafai desenă la întâmplare un cerc în jurul spaţiului gol 
dintre cărări. 

— Vusadka, răspunse Catalogul. 

Vusadka, gândi Nafai. Un nume cu sonoritate străveche. 
Însă similar cuvântului pentru un singur pas făcut dincolo 
de uşă. Întrebă Catalogul: ce înseamnă Vusadka? 

— E numele acestui loc. 

De când se numeşte aşa? 

— Locuitorii din Raspyatny l-au denumit aşa. 

Şi de unde au auzit ei de numele acesta? 

— Era bine-cunoscut printre Oraşele Stelelor şi Oraşele 
Focului. 

Care este cea mai veche trimitere la această denumire? 

— Care denumire? 

Imposibil ca Sufletul Suprem să fi uitat deja numele. 
Probabil că s-a lovit din nou de blocajul din memoria lui. 
Nafai întrebă: 

Când s-a făcut cea mai veche trimitere la acest nume-n 
Oraşele Focului? 

— Acum douăzeci de milioane de ani, răspunse Catalogul. 

Există cumva o trimitere mai veche-n Oraşele Stelelor? 

— Bineînţeles - şi ele sunt mult mai vechi. Treizeci şi nouă 
de milioane de ani. 

A însemnat ceva Vusadka în limba vorbită pe-atunci? 

— Limbile de pe Harmony sunt toate înrudite între ele. 

Catalogul evita din nou răspunsul. Nafai încercă o altă 
abordare circulară care să-i aducă informaţia dorită: ce 
cuvânt din limba vorbită în Oraşele Stelelor cu treizeci şi 
nouă de milioane de ani în urmă seamănă cel mai bine cu 
Vusadka, în afară de Vusadka? 

— Vuissashivat'h, răspunse Catalogul. 

Şi ce-nsemna asta? 

— A debarca. 

De pe ce? 

— De pe o barcă. 


Dar de ce să i se dea acestui loc din munţi un nume înrudit 
cu înţelesul unui verb care înseamnă a cobori de pe o 
barcă? A existat cândva un litoral care se-ntindea pân-aici? 

— Munţii sunt extrem de vechi - erau deja bătrâni înainte 
de fisura care a creat Valea Focurilor. 

Deci n-a existat niciodată un litoral care se-ntindea până 
pe pământul Vusadkăi? 

— Niciodată, răspunse Catalogul. De când oamenii au 
debarcat de pe navele lor spaţiale pe lumea de pe Harmony. 
Pentru că folosise verbul modern „a debarca” pentru a se 

referi la navele originare, Nafai ştiu imediat că Sufletul 
Suprem făcuse tot ce-i stătuse în puteri să confirme ceea ce 
el presupunea deja: că Vusadka era exact punctul în care, 
cu patruzeci de milioane de ani în urmă, aterizaseră navele, 
deci exact punctul în care s-ar fi putut afla o navă, dacă era 
posibil să mai existe aşa ceva. 

Încă un gând: Tu eşti acolo, nu-i aşa, Suflet Suprem? 
Unde-au aterizat navele, acolo te afli tu. Memoria ta, 
procesoarele tale, toate sunt depozitate-n locul acela. 

— Care loc? întrebă Catalogul. 

Nafai se ridică, treaz de-a binelea. Scârţâitul scaunului său 
pe podea îi trezi şi pe ceilalţi din reverie. 

— Voi găsi Sufletul Suprem, le spuse Nafai. 

— Da, zise Issib. Sufletul Suprem ne-a arătat conversaţia 
cu tine. 

— Foarte abil lucrat! remarcă Zdorab. Mie nu mi-ar fi 
trecut niciodată prin cap să încep cu harta incursiunilor de 
vânătoare. 

Nafai nu prea voia să le spună că n-o făcuse deliberat; era 
plăcut să fii considerat deştept. Dar îşi dădu seama c-ar fi 
un fel de minciună, dacă-i lasă să creadă asta despre el. 

— Eu doar moţăiam, le zise. Partea cu incursiunile de 
vânătoare a fost o idee nebunească, apărută înainte de-a 
visa. Sufletul Suprem era conştient că nu poate şti că ştie şi- 
a recunoscut că, folosind harta, putea comunica uşor cu 


mine, atâta tot. A trebuit să se păcălească singur ca să-mi 
spună. 

Issib râse. 

— De acord, Nyef. Suntem toţi de acord că nu eşti deloc 
inteligent. 

— Aşa-i, încuviinţă Nafai. N-am făcut decât s-aud când 
Sufletul Suprem a găsit o cale oblică de-a mă chema dincolo 
de barierele din mintea sa. Dacă-ntreabă de mine, spuneţi- 
le celorlalţi c-am plecat la vânătoare. Dar lui Luet şi soțiilor 
voastre puteţi, bineînţeles, să le dezvăluiţi adevărul - am 
plecat să caut Sufletul Suprem. Ambele afirmaţii sunt 
adevărate. 

Zdorab încuviinţă înţelept. 

— Am trăit în pace aici în toţi anii ăştia, explică el, pentru 
că terenul e bun, este loc pentru toată lumea şi avem ce- 
mpărţi din belşug. Nimeni nu se va bucura să se gândească 
la dezrădăcinare din nou. Unii vor fi chiar mai puţin 
bucuroşi - n-ar fi rău s-amânăm să le-o spunem, până când 
aflăm ceva concret. 

Issib făcu o grimasă. 

— Îmi şi imaginez ce-adevărată bătălie se va stârni din 
cauza asta. Aproape că-mi doresc să nu fi trăit vreme atât 
de lungă-n fericire aici. Comunitatea se va dezbina şi nici nu 
vreau să mă gândesc la ce pagube vom avea până se va 
termina totul. 

Nafai clătină din cap dezaprobator. 

— Nu trebuie să se-ntâmple neapărat aşa. Sufletul 
Suprem ne-a trimis în această călătorie. Păstrătorul 
Pământului ne cheamă, şi el, pe toţi. 

— Toţi sunt chemaţi, spuse Zdorab, dar câţi vor veni? 

— În clipa asta, îi răspunse Nafai, eu voi pleca. 

— Nu-ţi uita arcul şi săgețile, atunci, îl sfătui Issib. 

În caz c-ai găsi pe drum ceva pentru cină. 

Nu-i zise: pentru ca lumea să creadă povestea cu plecatul 
la vânătoare. 


În orice caz, era o idee bună, aşa că Nafai trecu pe-acasă 
ca să ia arcul şi săgețile. 

— Dacă n-ai fi avut nevoie de ele, îl mustră Luet, nu te-ai fi 
oprit să-ţi iei rămas-bun sau să-mi explici situaţia, nu-i aşa? 

Părea foarte supărată. 

— Sigur că m-aş fi oprit, se apără Nafai. 

— Ba nu. Probabil că i-ai rugat deja pe cei doi să m-anunţe 
unde-ai plecat. 

Nafai dădu din umeri. 

— Oricum, m-am îngrijit ca să afli. 

— Dar visul a fost al meu şi-al Chveyei. 

— Dacă tu ai avut visele acelea înseamnă că tot tu eşti şi 
proprietara rezultatului lor? întrebă Nafai, începând să se 
enerveze la fel de tare ca ea. 

— Nu, Nyef, răspunse Luet, oftând nerăbdătoare. Pentru 
c-am avut visul astăzi, ar fi trebuit să fiu partenera ta. 
Partenera ta egală. În schimb, tu mă tratezi ca pe-un copil. 

— Nu i-am rugat pe cei doi să-i spună unde plec Chveyei, 
nu? Deci în nici un caz nu te-am tratat ca pe-un copil, cred. 

— Nafai, nu eşti în stare să recunoşti că te-ai purtat ca un 
babuin? Nu eşti în stare să zici că m-ai tratat de parcă 
numai bărbaţii ar conta-n comunitatea noastră, ca şi cum 
femeile n-ar însemna nimic, şi că-ţi pare rău că m-ai tratat 
aşa? 

— Nu m-am purtat ca un babuin. M-am purtat ca un 
bărbat. lar, dacă mă port ca un bărbat, nu sunt mai puţin 
om, doar mai puţin feminin. Să nu-mi mai spui niciodată că, 
dacă nu mă port cum vrea o femeie înseamnă că-s un 
animal. 

Nafai se miră el însuşi de asprimea din vocea lui. 

— Deci s-a ajuns la aşa ceva şi la noi în casă, murmură 
Luet. 

— Numai pentru c-ai vrut tu. Să nu-mi mai zici niciodată 
„animal”. 

— Atunci, nu te purta ca atare. A fi civilizat înseamnă să-ţi 
depăşeşti natura de animal. Nu să te complaci în ea, nu să 


te mândreşti cu ea. De-asta mi-ai amintit de un babuin 
mascul - pentru că nu poţi fi civilizat câtă vreme tratezi 
femeile ca pe nişte fiinţe care trebuie intimidate. Eşti o 
persoană civilizată doar atunci când ne tratezi ca pe nişte 
prietene. 

Nafai rămase în prag, clocotind pe dinăuntru de furie din 
cauza vorbelor ei nedrepte. Nu pentru că spunea adevărul, 
ci pentru că greşea când se folosea de adevăr în privinţa lui, 
în acest fel. 

— Dar te-am tratat ca pe prietena mea şi ca pe soţia mea, 
zise Nafai. Am presupus că mă iubeşti suficient ca să nu ne 
certăm când e vorba de cine-i proprietarul viselor. 

— Nu m-am supărat pentru că ţi-ai însuşit consecinţele 
visului meu. 

— Nu? 

— M-am simţit rănită pentru că n-ai împărtăşit cu mine 
consecinţele visului tău. Eu n-am sărit din pat şi nu m-am 
dus la Hushidh şi Shedemei să le povestesc visul şi de-abia 
pe urmă să ţi-l povestesc şi ţie. 

Abia când Luet se exprimă aşa înţelese el de ce era 
supărată. 

— A, exclamă el, îmi pare rău. 

Luet era supărată încă, iar jalnica lui scuză venea cu 
întârziere. 

— Du-te, îi spuse ea. Du-te şi găseşte Sufletul Suprem. Du- 
te şi găseşte ruinele străvechilor nave spaţiale-n locul 
străvechi în care-au aterizat. Du-te şi fii unicul erou al 
expediției noastre. Când voi merge seara la culcare, mă voi 
aştepta să fii vedeta viselor mele. Sper să-mi păstrezi şi mie 
un rol cât de mic în mintea ta. Poate acela de a-ţi ţine haina 
când te îmbraci. 

Auzindu-i vorbele, Nafai mai că se năpusti pe uşă afară. 
Luet nu făcuse altceva decât să repete jignirea rostită de 
Elemak - iar ea ştia cât îl duruseră cuvintele lui, pentru căi 
se confesase mai demult. Era crud şi necinstit din partea ei 
s-o repete acum. Ea, măcar, ar fi trebuit să ştie că acum nu 


dorinţa de a deveni erou îl îmboldea, ci patima cu care voia 
să afle ce se va-ntâmpla mai departe, să provoace 
următoarea întâmplare. Dacă-l iubea, ea ar fi trebuit să 
înţeleagă. Aşa că dădu să plece chiar atunci, lăsând vorbele 
ei amare să-l însoţească tot drumul pe munte. 

În schimb, merse în camera copiilor. Dormeau toţi, în afară 
de Chveya, care probabil se trezise auzind cearta lor cu 
voce joasă, dar intensă. Nafai îi sărută pe toţi, pe Chveya la 
urmă. 

— Mă duc să găsesc locul unde se-mplinesc cele mai 
frumoase vise, îi şopti, ca să nu-i trezească pe ceilalţi. 

— Să-mi ţii şi mie loc în toate visele, îi răspunse fata, tot în 
şoaptă. 

O sărută din nou şi se întoarse în bucătărie, încăperea 
principală a casei, unde Luet amesteca în terciul de ovăz 
din oala de pe foc. 

— Îţi mulţumesc c-ai găsit loc pentru mine-n visele tale, îi 
spuse Nafai. Şi tu eşti oricând bine venită într-ale mele. 

Apoi o sărută şi, spre uşurarea lui, ea îi răspunse la sărut. 
Nu rezolvară nimic, îşi reconfirmară doar că tot se iubeau, 
chiar dacă erau supăraţi unul pe celălalt. Acest lucru se 
dovedi suficient ca el să plece mulţumit, nu apăsat de 
gânduri. 

Inima lui trebuia să fie împăcată, întrucât îi era clar că 
Sufletul Suprem ocrotea locul ascuns chiar fără să ştie. Cel 
puţin aşa presupunea el, pentru că ceva anume probabil că 
i-a deturnat atunci când fuseseră la vânătoare, 
împiedicându-i să meargă la Vusadka, iar Sufletul Suprem 
nu dorea să-i fie contracarat talentul de a-i face pe oameni 
să-şi uite ideile. Totuşi, Sufletul Suprem nu reuşise să vadă 
el însuşi locul respectiv, nici măcar să-şi dea seama că nu-l 
vede. Asta sigur însemna că exact abaterile de rutină ale 
Sufletului Suprem îl întorseseră împotriva lui însuşi, deci nu 
era deloc probabil ca el să le poată anula ca să-i dea voie lui 
Nafai să treacă dincolo de ele. Dimpotrivă - Nafai va fi 
nevoit să-şi croiască drum cu forţa, aşa cum, cu atâta vreme 


în urmă, în Basilica, el şi Issib îşi croiseră drum doborând 
barierele Sufletului Suprem, străduindu-se din răsputeri să 
aibă gânduri pe care Sufletul Suprem le interzicea. Numai 
că acum Nafai nu avea de luptat doar pentru a-i veni idei. 
Trebuia să lupte pentru a ajunge într-un loc. Un loc pe care 
nici măcar Sufletul Suprem nu-l vedea. 

— Trebuie să te-nving, îi şopti Sufletului Suprem, în timp 
ce traversa pajiştea care se întindea la nord de casele lor. 
Trebuie să-ţi dobor obstacolele. 

(Ce obstacole?) 

Avea să fie foarte greu. Nafai obosea numai când se 
gândea. Şi nici nu va avea la dispoziţie un şiretlic inteligent. 
Pur şi simplu va fi nevoit să-şi deschidă drum cu forţa brută 
a voinţei. Dacă putea. Dacă era destul de puternic. 

Amurgea şi Nafai era în pragul disperării. După o zi de 
mers numai ca să ajungă aici, îşi petrecuse toată vremea 
făcând acelaşi lucru inutil, încontinuu. Stătea la marginea 
zonei interzise şi-i cerea Sufletul Suprem să-i arate harta cu 
toate drumurile străbătute de vânători, ca să vadă limpede 
în ce sens trebuie s-o ia ca s-ajungă la Vusadka. Zgâria pe o 
săgeată sau scrijelea în praf cu un băţ. Apoi, după ce 
pornea hotărât, se pomenea din nou în afara zonei 
„ascunse”, la o sută de metri de sensul pe care îl marcase. 
Dacă scria „nord-est”, se trezea că merge spre vest; dacă 
săgeata lui arăta spre est, se pomenea că se îndreaptă spre 
sud. Pur şi simplu nu putea depăşi obstacolul. 

Se răţoi la Sufletul Suprem, dar răspunsurile primite de la 
el îi arătau că e orb la cele întâmplate. 

— Vreau să merg la sud-est de aici, îi spunea. Ajută-mă. 

Şi pe urmă se pomenea departe, în nord, iar Sufletul 
Suprem îi zicea, în gând: „Nu m-ai ascultat. Ţi-am spus să 
mergi spre sud-vest, dar nu m-ai ascultat.” Acum soarele 
apunea şi cerul se întuneca repede. Nu suporta ideea de a 
se întoarce la Dostatok a doua zi ca un ratat perfect. 

(Nu înţeleg ce vrei să faci.) „Încerc să te găsesc.” 

(Dar sunt aici.) „Ştiu unde eşti. Dar nu pot ajunge la tine.” 


(Eu nu te opresc.) 

Spunea adevărul, Nafai ştia. Poate că nu el face asta. Dacă 
i s-a dat puterea de a bloca minţile oamenilor, de a-i 
împiedica să ducă la capăt ce plănuiau, atunci nu era posibil 
ca primii oameni de pe Harmony să fi conceput un alt 
sistem de apărare a acestui loc? Apărare nu controlată de 
Sufletul Suprem, ci una care se ferea de însuşi Sufletul 
Suprem? 

Arată-mi toate drumurile pe care-am mers astăzi, ceru 
Nafai în gând. Fă-mă să le văd aici, pe pământ. 

Le văzu - sclipiri vagi, care se întreţeseau în fire subţiri pe 
pământ. Desluşi de unde începeau, în repetate rânduri, 
ducând drept către centrul cercului din jurul Vusadkăi. 
Acolo se opreau brusc, fiecare, şi începeau din nou nu 
departe, la nord sau la sud, alunecând pieziş de-a lungul 
hotarului rotund. 

Asta chiar îl şocă - precizia hotarului. Probabil că nu 
trecuse de el decât un metru şi fusese deturnat. De fapt, 
putea chiar trage o linie pe pământ spre a marca exact 
hotarul viziunii Sufletului Suprem. Şi, pentru că putea, o şi 
făcu. Se folosi de ultima oră de lumină pentru a însemna 
hotarul cu un băț, trăgând o linie sau săpând un şănţuleţ 
puţin adânc câteva sute de metri. 

În timp ce trăgea graniţa eforturilor lui zadarnice, auzea 
ţipetele babuinilor din apropiere, chemându-se somnoroşi 
în timp ce se-ndreptau spre stâncile unde se culcau. Abia 
când termină, când se făcuse întuneric de-a binelea şi 
babuinii se potoliseră, îşi dădu seama că, deşi unele ţipete 
începuseră să se audă din afara hotarului, într-un final ele 
se pierduseră clar înăuntrul lui. 

Bineînţeles. Hotarul e de netrecut pentru oameni, dar 
mintea animalelor n-a fost modificată ca să fie sensibilă la 
această metodă de apărare. Drept pentru care babuinii îl 
trec fără probleme. 

De-aş fi un babuin... 

Aproape că-l auzi pe Issib şoptind: „Eşti sigur că nu eşti?” 


Găsi pe un teren înăltuţ un loc cu iarbă şi se ghemui, 
pregătindu-se să adoarmă. Era o noapte senină, cu puţine 
şanse de ploaie şi, deşi era mai răcoare decât în Dostatok - 
se afla în apropierea deşertului, aerul era evident mai uscat 
- avea să-i fie bine peste noapte. 

Da, dar tot o să-i fie greu să doarmă. 

Visă, desigur, dar nu putu fi sigur dacă visul avea un 
înţeles sau era, pur şi simplu, rezultatul somnului său 
iepuresc, în urma căruia-şi amintea mai mult din visele 
obişnuite. Dar într-unul dintre ele, cel puţin, se văzu alături 
de Yobar. 

Yobar îl conducea printr-un labirint de stânci. Când 
ajunseră la o deschizătură mică în piatră, babuinul se 
aplecă şi trecu prin ea. Însă Nafai se opri şi se uită la ea, 
spunându-şi că nu-i destul de mic ca să-ncapă prin ea. 
Bineînţeles, nu era adevărat - îşi dădea seama de asta, 
Chiar şi-n vis, deschizătura nu era chiar aşa de mică. Totuşi, 
lui nu-i dădea prin cap să se ghemuiască şi să se strecoare 
prin ea. Căuta întruna o modalitate de-a trece de ea în 
picioare. 

Yobar se întoarse prin deschizătură şi-l atinse pe mână. 
Nafai se micşoră brusc şi se transformă în babuin. Atunci nu 
mai avu probleme să treacă prin deschizătură. Odată ajuns 
pe partea cealaltă, îşi reveni la dimensiuni omeneşti. Iar 
când întoarse capul să privească deschizătura, o văzu 
transformată - acum era cât un stat de om şi putea trece 
prin ea în picioare. 

Dimineaţa, acesta păru a fi visul cel mai promiţător. Nafai 
rămase întins, tremurând un pic din cauza vântului de 
dinaintea zorilor, încercând să se gândească la o metodă 
de-a se folosi de viziunile din vis. Era clar că visul reflecta 
ce ştia el despre babuini, anume că puteau trece uşor de 
obstacol, în timp ce el, om, nu putea. Evident, dacă s-ar 
transforma în babuin, ar trece şi el de obstacol. Dar asta 
era exact ce-şi dorise el seara trecută, însă dorinţa nu era 
suficientă ca să se-ntâmple ceva folositor. 


În vis, gândi Nafai, deschizătura mi-a părut prea mică 
pentru mine. Dar aş fi putut trece prin ea foarte simplu, 
pentru că era cât un stat de om. Obstacolul exista doar în 
mintea mea - lucru valabil şi pentru obstacolul celălalt. Cu 
cât vreau să-l trec mai mult, cu atât sunt respins mai 
puternic. Poate că tocmai intenţia de-a trece dincolo mă- 
mpinge înapoi. 

Nu, e-o prostie. Cu siguranţă că obstacolul e menit să-i 
ţină departe şi pe oamenii care habar n-au de existenţa lui. 
Pe vânători rătăciţi, exploratori, colonizatori, negustori - pe 
oricine pornea fără să vrea spre Vusadka - obstacolul îi 
întorcea. 

Păi, asta ar însemna că nu-i nevoie decât de cea mai 
uşoară sugestie ca să întorci pe cineva care n-avea intenţia 
fermă de-a porni spre Vusadka - nici n-ar sesiza că-i întors. 
La urma urmei, în toţi anii petrecuţi în Dostatok, a observat 
vreunul dintre noi că evitam zona aceea când plecam în 
incursiunile noastre de vânătoare? Aşadar, drumurile 
originare nu marcau un hotar bine delimitat, aşa cum îl 
marchez eu acum. lar cărările noastre n-au cotit atât de 
brusc... pur şi simplu am pierdut urma vânatului sau, dintr- 
un motiv oarecare, au cotit treptat. Deci forţa obstacolului 
creşte, probabil, odată cu intensitatea dorinţei de-a trece 
de el. Dac-aş fi capabil să rătăcesc, pur şi simplu, până 
acolo, forţa lui ar slăbi mult. 

Dar cum s-ajung acolo din întâmplare, când ştiu foarte 
bine că trebuie s-ajung? 

Pornind de la gândul acela, planul îi apăru în minte apăru 
brusc şi clar; însă el nici nu îndrăznea să-l cerceteze, ca nu 
cumva să declanşeze obstacolul şi să dea greş înainte de-a 
încerca. În schimb, începu să se concentreze pe-o intenţie 
cu totul nouă. Trebuie să vâneze ca să le ducă de mâncare 
copiilor. Lui cu siguranţă-i era foame, iar dacă el era 
flămând, cei mici trebuie să fie hămesiţi. Numai că micuţii la 
care se gândea el erau puii de babuini. Şi-i aminti pe cei din 
Valea lui Mebbekew şi se simţi dator să le ducă nişte carne - 


aşa cum scormonise Yobar după mâncare, ca să facă pe plac 
femelelor şi să-i întărească pe cei mici. 

Aşa că, în dimineaţa aceea, porni într-o direcţie oarecare, 
fără a se orienta în mod special spre Vusadka, şi căută până 
dădu de excremente de iepure. Apoi îşi urmări prada şi, 
într-o oră, reuşi s-o doboare cu săgeata. 

Nu era moartă, bineînţeles - săgețile n-omoară imediat, 
iar el ucidea animalul cu cuțitul. Dar de data asta lăsă-n 
viaţă animalul îngrozit şi scheunând; îi scoase săgeata din 
laba din spate şi-l cără de urechi. Sunetele scoase de iepure 
erau exact ce-i trebuia lui - babuinii vor fi mult mai 
interesaţi de-un animal viu, însă rănit. Trebuia să-i găsească 
pe babuini. 

Nu-i fu greu - babuinii se tem de puţine animale, iar de 
acestea se apără intrând în alertă şi avertizându-se unul pe 
altul. Aşa că nu făcură nici un efort să păstreze liniştea. 
Nafai îi găsi umblând după hrană într-o vale lungă, ce se 
întindea de la vest la est, cu un curs de apă în mijloc. Când 
îl simţiră, ridicară ochii. Nu intrară-n panică - era la o 
distanţă destul de mare de ei - şi priviră cu multă 
curiozitate iepurele. 

Nafai veni mai aproape. Acum babuinii începură să se 
agite - masculii se propteau pe încheieturile labelor din faţă 
şi-şi manifestară nemulţumirea. lar Nafai avu o senzaţie de 
reţinere puternică atunci când trebui să se apropie mai 
mult de ei. 

Dar trebuie să mă apropii, să le dau carnea. 

Aşa că mai înaintă câţiva paşi, ţinând iepurele în faţă. Nu 
ştia cum îi vor primi cadoul, bineînţeles. Îl puteau lua ca pe- 
o dovadă că-i un ucigaş sau ca pe-o sugestie că el pusese 
deja mâna pe prada lui, deci ei erau în siguranţă. Însă unii 
babuini cu siguranţă se gândeau la iepure ca la carnea cu 
care s-ar putea hrăni. Babuinii nu erau cei mai buni 
vânători din lume, dar se dădeau în vânt după carne, iar 
iepurele care scheuna le părea o masă bună. 


Se apropie încet, tot mai ezitant cu fiecare pas. Observă 
însă că tot mai mulţi babuini - mai ales masculii tineri - îşi 
mutau privirea de la el la iepure. Îi ajută să se gândească 
mai mult la carne, evitându-le privirea de câte ori se uitau 
la el - ştia că nu face decât să-i provoace şi să-i sperie, dacă 
păstrează contactul vizual. 

Babuinii se retraseră, dar nu prea departe. Aşa cum se- 
aşteptase Nafai, tendinţa lor naturală era să se retragă 
spre stâncile abrupte unde dormeau. Merse după ei. Se 
gândea întruna. Nu-i o idee bună. N-au nevoie de carnea 
asta. Dar îşi alungă iute asemenea gânduri, încercând să se 
concentreze pe-un singur lucru: mamele babuin au nevoie 
de proteine, puii lor trebuie să şi le ia din laptele lor. 
Trebuie să le duc carnea. 

Nu poţi, e-o prostie, ar trebui să laşi iepurele şi să te 
retragi. 

Dar, dacă mă retrag, iepurele va fi luat de masculul cel mai 
puternic, şi nu de femele. Trebuie să fac cumva s-ajungă la 
ele, ca să mănânce puii din el. Asta-i datoria mea, ca 
vânător al acestui trib, să le-aduc de mâncare. Trebuie să-i 
hrănesc. S-ajung la ele cu orice preţ. 

Oare cât timp îi trebui? Era atât de greu să se concentreze 
pe ce făcea. De câteva ori avu impresia că de-abia se 
trezise, chit că ştia că nu dormise, apoi se scutură şi merse 
mai departe, fără ezitări, spre femele, care se răspândeau 
tot mai mult spre stâncile unde dormeau. 

Trebuie să trec dincolo de ei, să m-apropii de stânci mai 
mult decât ei, îşi zise el. Trebuie s-ajung pe partea unde 
stau femelele. 

Începu s-o ia spre nord, dar nu-şi permise ca atenţia să-i 
fie abătută de la femele. Şi, pe la prânz, se pomeni acolo 
unde voia să ajungă - între babuini şi stânci. Iepurele 
amuţise, în sfârşit - dar pe babuini nu-i deranja că murise, 
pentru că fusese viu când venise; în plus, nu erau chiar atât 
de mofturoşi, câtă vreme carnea era caldă. Aşa că Nafai le 
aruncă iepurele, ochind centrul grupului de femele. 


Se stârni iadul pe pământ, dar lucrurile se petrecură aşa 
cum plănuise Nafai. Câţiva din masculii tineri se năpustiră 
asupra iepurelui, dar cei mai bătrâni rămaseră pe loc, 
pentru că Nafai le părea, cel puţin pentru moment, o 
ameninţare. Astfel, iepurele ajunse înapoi la femele, care îi 
goniră cu uşurinţă pe tineri. lepurele nu murise, de fapt - 
chiţăi din nou când îl sfâşiară femelele dominante, muşcând 
din el de unde apucau. Faptul că babuinii nu-şi omorau 
prada înainte de-a o mânca îl deranjase pe Nafai când 
locuise prima dată în vecinătatea lor, în deşert, dar între 
timp se obişnuise şi era-ncântat că planul lui funcţionase şi 
că cele care ajunseseră primele la carne fuseseră femelele. 

Când masculii pricepură că ratau ospăţul, se agitară tot 
mai mult şi, până la urmă, Nafai începu să dea înapoi, tot 
mai aproape de stânci; când, în sfârşit, se îndepărtase 
suficient, masculii dădură năvală-n grup, risipind femelele şi 
cărându-şi pumni în lupta pentru resturile de iepure. Unii 
se-aleseră într-adevăr cu bucăţi mari, dar Nafai ştiu că 
femelele mâncaseră mai mult decât porţia obişnuită de 
carne, ceea ce îi dădu un sentiment plăcut. 

Acum, însă, cel mai bine pentru el ar fi să se îndepărteze 
cât mai mult de babuini. Să meargă departe, foarte 
departe, în susul văii. De fapt, n-ar strica dac-ar mai găsi 
vreo pradă aici, sus, ca să le-o ducă şi pe aceea. 

Treptat, pe măsură ce se mărea distanţa dintre el şi 
babuini, îşi dădu seama că reținerea era tot mai uşor de 
înăbuşit. Cutezător, îşi permise să-şi amintească adevăratul 
scop al venirii lui aici. Imediat îl cuprinse din nou ezitarea - 
aproape că se transformă în panică - dar nu-şi pierdu 
controlul. Aşa cum sperase, obstacolul era cel mai puternic 
la hotar. Putea depăşi acest nivel de interferenţă - semăna 
cu ce simţise în Basilica, atunci când el şi Issib au fost primii 
care-au doborât obstacolele Sufletului Suprem şi s-au 
gândit la lucruri interzise. 

Sau poate mă simt mai uşurat pentru că obstacolul m-a 
împins deja spre hotar - poate, fără să-mi dau seama, am 


fost înfrânt. 

— Sunt afară sau înăuntru? îi adresă el în şoaptă o 
întrebare Sufletului Suprem. 

Nici un răspuns. 

Simţi un fior de teamă. Sufletul Suprem nu vedea această 
zonă - ce-ar fi dacă, atunci când a trecut hotarul, a 
dispărut, pur şi simplu, din raza vizuală a Sufletului 
Suprem? 

Atunci îi trecu prin cap că tocmai de-asta slăbise forţa de 
rezistenţă. Poate că, fără ca Sufletul Suprem să-şi dea 
seama, obstacolul îşi unise forţa proprie cu puterea Sufletul 
Suprem - la hotar. Însă aici, unde Sufletul Suprem însuşi nu 
putea pătrunde, obstacolul avea la dispoziţie doar propria 
lui putere de respingere şi de-asta putea fi înfrânt. 

Avea logică pentru Nafai, aşa că merse mai departe spre 
est, spre centrul Vusadkăi. 

Sau cumva spre nord? Pentru că, dintr-odată, când trecu 
de creasta unui deal, în faţa ochilor îi apăru un peisaj 
complet arid. La nici cincizeci de metri, parcă ridicase 
cineva un zid nevăzut. De-o parte creştea vegetaţia 
pământului din Dostatok, de cealaltă se-ntindea deşertul - 
cel mai uscat şi mai lipsit de viaţă deşert pe care-l văzuse 
Nafai vreodată. Nici o pasăre, nici o şopârlă, nici o 
buruiană, nici o formă de viaţă dincolo de linia de separare. 

Era prea artificial. Trebuia să fie un semn al unei alte 
bariere, al unui alt hotar, care excludea orice fiinţă vie. 
Poate era o barieră care ucidea tot ce trecea dincolo. Oare 
va reuşi şi el să treacă de această demarcaţie? 

— Există pe undeva vreo intrare? îl întrebă pe Sufletul 
Suprem. 

Nici un răspuns. 

Porni cu grijă spre barieră. Când ajunse suficient de 
aproape, întinse mâna spre ea. 

O fi fost ea invizibilă, dar era palpabilă - o apăsă cu mâna 
şi-o simţi alunecându-i în palmă, de parcă ar fi fost uşor 
cleioasă şi-n permanentă mişcare. Într-un fel, însă, îl liniştea 


chiar faptul că era palpabilă - dacă-mpiedica fiinţele vii să 
treacă de ea, atunci poate că n-avea un mecanism care să le 
omoare. 

Pot trece? Dacă oamenii nu pot traversa hotarul, atunci, 
de ce acţiona obstacolul mental la o distanţă atât de mare? 
Da, ar putea fi un mod simplu de a-i împiedica pe oameni să 
vadă graniţa clară şi să ţeasă o legendă pe seama ei, 
atrăgând astfel o nedorită atenţie asupra acestui loc. Dar, 
din câte ştia Nafai, la fel de posibil era ca obstacolul de 
respingere să fi fost proiectat pentru a-i ţine pe oameni la 
distanţă pentru că o anume fiinţă umană ar putea trece 
bariera fizică. Un obstacol pentru oameni, la distanţă mare, 
şi încă unul, pentru animale. Avea logică. 

Bineînţeles, nu exista nici o garanţie că, numai pentru c- 
avea logică pentru Nafai, această explicaţie avea şi legătură 
cu realitatea. Preţ de-o clipă, el chiar se gândi să se-ntoarcă 
în Dostatok şi să le spună celorlalţi ce descoperise până 
acum, pentru ca să cerceteze Catalogul şi să afle dacă 
exista vreo metodă inteligentă de-a trece dincolo de 
barieră. 

Totuşi, din câte ştia Nafai, tocmai gândul întoarcerii în 
Dostatok putea fi un semn că obstacolul lucra în mintea lui, 
încercând să-l determine să-şi găsească scuze să plece. Şi 
poate că obstacolul avea un fel de inteligenţă şi putea 
învăţa, caz în care nu s-ar mai lăsa păcălit încă o dată de 
şiretlicul lui Nafai de a se concentra pe nevoia urgentă de 
a-i hrăni pe babuini, şi nu pe adevăratul lui scop, acela de-a 
trece de el. Nu, singur cum era, de el depindea să ia o 
hotărâre. 

Te va ucide. 

Ce-a fost asta, în mintea lui vorbea Sufletul Suprem? Ori 
bariera? Ori propria lui teamă? Indiferent de sursă, ştiu că 
teama nu era iraţională. Nu exista nimic viu îndărătul 
barierei - trebuie să fie un motiv. De ce să-şi imagineze că el 
ar fi excepţia, singura fiinţă umană care-ar putea trece? În 
definitiv, când a fost construită bariera, trebuie să fi crescut 


plante de ambele părţi şi, chiar dacă era de netrecut, viaţa 
ar fi trebuit să continue şi dincolo, şi dincoace de ea. Poate 
că patruzeci de milioane de ani de evoluţie ar fi făcut ca 
flora şi fauna dintr-o parte să difere foarte mult de flora şi 
fauna din partea cealaltă, dar viaţa ar fi înflorit, nu-i aşa? 
Izolarea nu ucide viaţa cu atâta meticulozitate brutală. 

Te va ucide. 

Poate că da, îşi zise Nafai, sfidător. Poate voi muri. Dar 
Sufletul Suprem ne-a trimis aici cu un anumit scop - să ne 
ducă pe Pământ. Deşi Sufletul Suprem nu s-a gândit 
imediat la Vusadka sau cel puţin n-a putut vorbi oamenilor 
despre acest loc, totuşi Vusadka trebuie să fi fost motivul 
pentru care-i adusese aici, atât de aproape de el. Aşadar, 
într-un fel sau altul, trebuie să trecem de barieră. 

Numai că aici nu suntem noi. Sunt doar eu. Şi e foarte 
posibil să nu mai vină nimeni altcineva, dacă nu reuşesc de 
data asta. Dacă dau greş, nu-i nimic, vom încerca atunci să 
găsim altă cale de-a pătrunde dincolo. lar dacă reuşesc şi 
trec de barieră, descoperind după aceea că, înainte de a 
mă-ntoarce, mă omoară ceva de dincolo de el, ei bine, 
văzând că nu mă mai întorc, ceilalţi măcar vor şti că trebuie 
să fie mai precauţi când vor veni aici. 

Nu mă mai întorc. 

Se gândi la copiii lui - Chveya cea tăcută şi sclipitoare; 
Zhatva, înţelept şi milos; Motiga cel neastâmpărat; 
Izuchaya, plină de foc şi micuţii gemeni, Serp şi Spel. Oare-i 
pot lăsa orfani de tată? 

Pot, dacă trebuie. Pot, pentru c-o au pe Luet ca mamă, şi 
pe Shuya şi Issib să-i ajute, şi pe Tata şi Mama. Pot să-i las, 
dacă trebuie, pentru c-ar fi mai bine aşa decât să mă-ntore 
la ei, nereuşind să fi-ndeplinit scopul vieţii noastre din 
singurul motiv că mi-a fost frică de moarte. 

Se propti din nou în barieră. Nu cedă deloc sub mâna lui. 
Cu cât apăsa mai tare, cu atât îi aluneca mai mult în palmă. 
Totuşi, cu toată iluzia alunecării, mâna lui nu se deplasa la 
dreapta sau la stânga, în sus sau în jos. De fapt, frecarea 


era aproape perfectă - apăsând spre interior, mâna lui nu 
putea aluneca pe suprafaţa barierei, deşi avea senzaţia că 
suprafaţa aluneca-n toate direcţiile sub palma sa. 

Se dădu înapoi, luă o piatră şi-o aruncă sus, cu boltă, spre 
barieră. Piatra atinse zidul invizibil, rămase lipită de el o 
clipă, apoi alunecă treptat în jos. 

Ăsta nu-i deloc un zid, îşi dădu seama Nafai, dacă poate să 
ţină piatra şi apoi s-o lase să alunece. Oare îşi dădea seama 
ce e lucrul care-l lovise şi reacţiona diferit la pietre şi la 
păsări, să zicem? 

Nafai culese un smoc de iarbă. Constată satisfăcut că-n el 
se ascundeau câteva larve şi o râmă. Îl aruncă în barieră. 

Şi acesta rămase o clipă lipit de ea, apoi începu să alunece 
în jos. Dar nu în acelaşi ritm. Mai întâi căzu praful, separat 
frumos de rădăcini. Apoi alunecă materia vegetală, lăsând 
numai larvele şi râma pe suprafaţa barierei. La sfârşit, 
alunecară şi ele. 

Bariera-i capabilă să deosebească ce-anume o loveşte, 
gândi Nafai. 

Poate face diferenţa dintre viu şi mort, dintre animal şi 
vegetal. De ce nu şi între uman şi non-uman? 

Nafai privi în jos, la hainele lui. Ce oare înţelege bariera 
din ele? Habar n-avea în ce fel percepea natura lucrurilor 
care-o atingeau. Poate că ştia încă dinainte de-a fi atinsă că 
Nafai e om. Exista însă şi posibilitatea ca veşmintele să-l 
ascundă, cât de cât. Bineînţeles, n-avea idee dacă era de 
bine sau de rău. 

Luă o piatră de jos, dar de data asta n-o azvârli cât putu de 
sus, ci o trimise cu toată puterea în barieră. Piatra se lipi şi 
ea de aceasta. 

Nu, de data asta se-nfipse în barieră. Apăsând cu mâinile 
în ambele părţi ale pietrei care aluneca în jos, Nafai îşi dădu 
seama că piatra realmente se înfipsese în barieră. 

Îşi scoase de la curea praştia, vâri o piatră în lăcaş, o 
răsuci cu putere şi-o zvârili în barieră. 


Piatra se lipi şi, pentru o clipă, Nafai crezu că va reacţiona 
precum celelalte obiecte. 

Însă piatra rămase lipită un moment şi apoi dispăru 
înăuntru. 

Trecuse dincolo de barieră! Avusese destul avânt şi 
trecuse prin el. Bariera o-ncetinise atât de mult, încât fu cât 
pe ce să nu reuşească, dar îşi păstrase destul elan ca s-o 
străpungă. Singura problemă era că lui Nafai nu-i trecea 
prin cap cum să se azvârle-n barieră cu forţa pietrei. Şi, 
chiar dac-ar reuşi, l-ar putea ucide forţa impactului. 

Poate că bariera aplică reguli diferite pentru oameni. 
Poate, dacă mă străduiesc suficient, mă va lăsa să trec şi pe 
mine. 

Da, sigur că te va lăsa, Nafai, prostule. Întregul sistem al 
barierei a fost proiectat să excludă oamenii, aşa că sigur că 
te va lăsa să treci. 

Nafai se propti cu spatele de barieră ca să se gândească. 
Spre surprinderea lui, după câteva minute, aceasta îl făcu 
s-alunece spre pământ. Sau, mai degrabă, făcu să-i alunece 
hainele spre pământ, iar ele îl traseră şi pe el în jos. Cu 
mâinile nu procedase aşa. Când atinsese zidul cu pielea, îl 
lăsase să stea acolo, nu-l mişcase deloc. 

Se îndepărtă cu greu de zidul nevăzut. Acesta se lipea de 
hainele lui cum se lipise de pietre, de praf, de iarbă, de 
larve şi de râmă. Există alte reguli pentru oameni, zidul 
ăsta face diferenţa între mine şi hainele mele. 

Îşi scoase rapid tunica, dezgolindu-şi braţele. Apoi îşi roti 
braţul cât de repede putu şi izbi cu pumnul în barieră. Îl 
duru ca şi când ar fi dat într-un perete de cărămidă - dar 
trecu dincolo. 

Am reuşit! Pumnul lui răzbătu de partea cealaltă, ca 
piatra. lar în zona în care braţul lui străpungea bariera nu 
simţea nimic neobişnuit. Îşi putea îndoi pumnul şi mişca 
degetele şi, cu toate că aerul era puţin mai rece acolo, nu 
simţea nici o durere, nici o distorsiune, nici o problemă 
evidentă. 


Pot să-mi urmez mâna prin zid? 

Se lăsă-n faţă şi reuşi să-şi împingă braţul până la umăr. 
Dar, când atinse bariera cu pieptul, se blocă; răsucindu-se 
ca să găsească un unghi mai prielnic, capul său atinse şi el 
zidul şi se opri. 

Ce-ar fi să rămân blocat aici pentru totdeauna - jumătate 
înăuntru, jumătate în afară? 

Alarmat, îşi trase braţul, care ieşi din zid cu uşurinţă. Simţi 
o oarecare rezistenţă, însă nimic dureros şi nimic nu-l apăsă 
pe piele ca să i-o reţină. În câteva clipe, era liber din nou. 

Îşi pipăi braţul şi mâna care trecuseră de partea cealaltă şi 
nu găsi nimic în neregulă cu ele. Indiferent ce-anume 
împiedica existenţa vieţii dincolo, pe el nu-l omorâse încă - 
dacă era otravă, nu acţiona imediat şi cu siguranţă nu era 
bariera însăşi. 

Repetă regulile pe care le-nvăţase ca să treacă prin zid. 
Trebuia să-l atingă numai cu pielea. Trebuia să-l lovească cu 
forţă. lar dac-ar vrea să treacă dincolo cu totul, atunci ar 
trebui să se izbească cu tot corpul deodată. 

Se dezbrăcă, împăturindu-şi frumos hainele şi aşezându-le 
peste arc şi săgeți. Apoi le fixă cu o grămadă de pietre, ca 
să nu le zboare vântul. În sinea lui, spera că va avea din nou 
nevoie de ele. 

Preţ de-o clipă, se gândi cum ar fi să sară cu faţa la zid, 
dar nu-i plăcu ideea - la urma urmei, când îl izbise cu 
pumnul, parcă izbise un perete de cărămidă şi nu-l încânta 
ideea să păţească la fel cu faţa sau cu vintrele. Nu că s-ar 
simţi excelent să se izbească de zid cu spatele, dar ăsta era 
răul cel mai mic. 

Se plimbă de-a lungul barierei până când ajunse la un deal 
foarte abrupt. Urcă în vârful lui, apoi, după ce inspiră adânc 
de câteva ori şi murmură un rămas-bun către familia sa, îşi 
dădu drumul alergând în jos pe pantă. După câteva 
momente, nu-şi mai putu controla fuga, dar, când se 
apropie de zid, înfipse un picior în pământ şi se lansă într-o 
piruetă nebună, menită să-l facă una cu bariera. 


Însă figura nu-i reuşi deloc. În schimb, trecu dincolo mai 
întâi cu fesele, apoi, încetinindu-şi mişcările, cu coapsele şi 
cu trupul până la umeri. Braţele şi capul îi rămaseră de-o 
parte, în timp ce gleznele pătrunseră prin zid şi izbiră 
terenul pietros de dincolo. Îl usturară călcâiele, dar nici nu 
le luă în seamă, pentru că se pomeni cu corpul pe 
dinăuntru, iar cu capul şi braţele pe dinafara zidului. 

Trebuie să ies din nou afară, îşi zise, şi să mai încerc o 
dată. 

Prea târziu. În ultimele clipe dinainte de a-şi opri complet 
mişcările, umerii îi ajunseră înăuntru. Era din nou înţepenit, 
incapabil să-şi deplaseze corpul după braţe. De data asta, 
diferenţa era că bărbia şi urechile nu voiau să-i urmeze 
capul, rămas înăuntru. Mai rău, nici braţele nu le putea 
trage complet înăuntru, pentru c-ar fi avut nevoie de toată 
greutatea corpului, iar bărbia blocată îl împiedica. 

Este cea mai stupidă moarte, îşi zise Nafai. 

Aminteşte-ţi lecţiile de geometrie. Aminteşte-ţi lecţiile de 
anatomie. Bărbia mea poate că stă într-un unghi prea 
ascuţit faţă de gât ca s-o pot trage, dar deasupra capului 
meu este o curbă lină, continuă. Dac-aş putea să-mi împing 
bărbia în faţă şi să-mi trag capul înapoi... presupunând că 
nu-mi rup urechile... dar ele se pot îndoi, nu-i aşa? 

Încet, chinuitor, îşi lăsă capul pe spate şi simţi că răzbeşte. 
Reuşesc, îşi zise. Pe urmă, îmi va fi foarte uşor să-mi trag 
braţele. 

Capul îi trecu dintr-odată, la sfârşit, faţa ajungând complet 
dincolo de barieră. Numai braţele îi atârnau în continuare 
pe partea opusă. 

Vru să le tragă brusc, după ce se odihneşte numai un 
moment, dar în timp ce se odihnea, gâfâind de efort, îşi 
dădu seama că nevoia lui de-a respira nu făcea decât să 
crească şi-l cuprinse disperarea. Se sufoca, deşi trăgea-n 
plămâni un aer cu iz straniu. 

Aer cu iz straniu, uscat şi rece, iar el nu primea oxigen. 
Chiar în timp ce-l cuprindea panica sufocării, partea lui 


raţională înţelese ce-ar fi trebuit să ştie de la început: 
motivul pentru care dincolo de barieră nu creştea nimic era 
lipsa oxigenului. Era un loc menit să elimine 
descompunerea - iar descompunerea, în forma ei cea mai 
rapidă, ţine de prezenţa oxigenului, sau oxigenul se uneşte 
cu hidrogenul pentru a forma apa. N-avea cum să fie viaţă, 
deci nici microbi care să erodeze suprafeţele; nici apă, care 
să condenseze, să îngheţe sau să curgă; nici oxidarea 
metalelor. lar dacă aerul nu susţinea nici el forme de viaţă 
anaerobe, între limitele barierei se vor găsi puţine lucruri 
care să provoace descompunerea, în afară de lumina solară, 
radiaţiile cosmice şi descompunerea radioactivă. Bariera 
fusese configurată să conserve tot ce există între graniţele 
ei, ca să reziste patruzeci de milioane de ani. 

Nu era deloc încurajatoare înţelegerea bruscă a scopului 
barierei. Pentru că acum mintea lui raţională nu mai 
controla situaţia. Nici nu-şi dăduse bine seama că nu putea 
respira, că mâinile, tot atârnând prin zid, începură să se 
zbată din lipsă de aer, încercând să-l tragă înapoi. Se afla 
exact în situaţia în care se găsise înainte, când numai un 
braţ de-al lui pătrunsese prin zid. Acum putea să-şi împingă 
braţele mai adânc în zid, dar când îl atingea cu faţa şi cu 
pieptul, se bloca. Atingea cu mâinile aerul respirabil de 
dincolo, dar atât. 

Înnebunit de frică, se-mpinse cu capul în barieră, dar tot 
nu reuşi - deşi panica-i întărea forţa musculară - să-şi 
adune puterile ca să-şi împingă faţa în zona respirabilă. 
Chiar avea să moară. Totuşi, împinse cu capul în zid, de mai 
multe ori, tot mai tare. 

Poate că ultima lovitură-l ameţi; poate că-i slăbeau puterile 
din cauza lipsei de oxigen sau pur şi simplu îşi pierdea 
echilibrul. Indiferent ce se-ntâmpla, căzu pe spate, 
rezistenţa barierei încetinindu-i căderea când braţele 
alunecară prin obstacolul nevăzut. 

E bine, îşi zise Nafai. Dacă reuşesc s-ajung în locul în care 
panta duce în partea cealaltă, voi putea fugi spre zid şi 


trece din nou prin el, de data asta cu faţa înainte. Chiar în 
timp ce punea la cale acest plan încurajator, ştiu că n-avea 
să funcţioneze. Pierduse deja prea multă vreme încercând 
să pătrundă prin zid în partea asta - consumase prea mult 
oxigen din corpul său şi în nici un caz nu mai avea destul să 
urce un deal şi s-alerge încă o dată pe pantă înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa. 

Mâinile se eliberară din obstacol şi căzu pe terenul dur. 
Probabil c-aterizase cu toată greutatea, pentru că lui i se 
păru c-aude cea mai zdravănă bubuitură din viaţa lui. Apoi 
simţi vântul bătându-i pe piele, bruscându-l, rostogolindu-l, 

răsucindu-l. 

Gâfâind printre rafale, simţi că putea, ca prin minune, să 
respire din nou. Primea oxigen. Şi se-nvineţea de la 
loviturile încasate din cauza vântului care-l îmbrâncea ba 
ici, ba colo. Pe pietre. Pe iarbă. 

Pe iarbă. 

Vântul se stinse într-o adiere obraznică - Nafai deschise 
ochii. Fusese azvârlit în toate direcţiile, poate cincizeci de 
metri. Avu nevoie de câteva momente ca să se reorienteze. 
Dar, zăcând pe iarbă, ştiu că se află-n afara barierei. Deci 
era oare vântul un alt mecanism de apărare care azvârlea 
intruşii prin zid? În mod sigur trupul său era plin de julituri 
şi vânătăi spre a susţine această idee. Încă desluşea 
vârtejuri la orizont, pe terenul fără viaţă. 

Se ridică şi se duse la barieră. Întinse mâna, dar n-o găsi. 
Dispăruse. 

Din cauza asta bătea vântul. Cele două tipuri de atmosferă 
care nu se amestecaseră de patruzeci de milioane de ani se 
combinaseră din nou, brusc, iar de ambele părţi ale zidului 
presiunea trebuie să fi fost aceeaşi. Ca şi când s-ar fi spart 
un balon, iar Nafai ar fi fost aruncat precum o bucată din el. 

De ce-a dispărut bariera? 

Pentru că un om a trecut prin el cu totul. Pentru că, dacă 
n-ar fi cedat, ai fi murit. 

Lui Nafai i se păru c-aude în gând vocea Sufletul Suprem. 


(Da, sunt aici, mă cunoşti.) 

— Am distrus bariera? 

(Nu, eu am distrus-o. Îndată ce-ai trecut prin ea cu tot 
corpul, sistemele de perimetru m-au informat că au fost 
penetrate de o fiinţă umană. Imediat am devenit conştient 
de anumite părţi din mine, care îmi fuseseră ascunse 
patruzeci de milioane de ani. Aşa am văzut toate barierele, 
le-am aflat instantaneu întreaga istorie, le-am înţeles scopul 
şi am ştiut cum să le controlez. Dacă ai fi fost un intrus 
extraordinar de hotărât care nu avea ce căuta aici, aş fi 
anunţat sistemele de perimetru să te lase să mori; ar fi fost 
ascunse de mine instantaneu, din nou. S-a mai întâmplat de 
două ori, în aceşti ani. Dar tu erai exact cel pe care voiam 
să-l aduc aici, deci scopul barierei a fost atins. Am ordonat 
prăbuşirea ei, aducându-ţi oxigen ţie şi, implicit, locului în 
care te afli.) 

— Îţi apreciez hotărârea. 

(înseamnă că descompunerea şi-a reintrat în drepturi aici. 
Nu că ar fi fost eliminată complet. Bariera a exclus 
majoritatea radiaţiilor, dar nu pe toate. S-au produs şi 
pagube. Nimic de aici nu era menit să dureze atât de mult. 
Dar acum, pentru că m-am găsit, în loc să funcţionez prin 
blocări ale sistemelor de perimetru, poate îmi voi da seama 
din ce cauză funcţionam în buclă.) 

(Sau îşi va da seama Issib ori Zdorab - lucrează chiar 
acum cu Catalogul, iar în momentul în care ai intrat în 
perimetru au căzut şi blocajele lor. Le-am arătat tot ce ai 
făcut şi acum caută în noile zone de memorie deschise 
pentru noi toţi.) 

— Atunci, am ajuns. Am reuşit. Am terminat. 

(Nu fi prost! Ai trecut de barieră. Munca de-abia începe. 
Vino la mine, Nafai.) 

— La tine? 

(În locul unde sunt eu. M-am găsit, în sfârşit, deşi, până 
acum, n-am fost niciodată în stare să mă gândesc să mă 
caut. Vino la mine - dincolo de dealurile acelea.) 


Nafai îşi căută hainele şi le găsi împrăştiate - rafalele care- 
| azvârliseră pe el în toate părţile le smulseseră cu uşurinţă 
de sub grămada de pietre. Cel mai mult avea nevoie de 
încălțări, bineînţeles, ca să poată străbate solul pietros. Dar 
voia şi celelalte haine - până la urmă, va trebui să se- 
ntoarcă acasă. 

(Am haine pentru tine aici. Vino la mine.) 

— Da, vin. Dar lasă-mă să-mi iau încălţările, indiferent 
dacă tu crezi că-mi trebuie sau nu. 

Îmbrăcă şi pantalonii şi-şi trase tunica peste cap din mers. 
Arcul - îl căută cam un minut şi nu se dădu bătut până nu 
găsi o bucată din el şi înţelese că-l rupsese vântul. Avusese 
noroc că nu păţise la fel şi vreun os de-al lui. 

În cele din urmă, porni în direcţia pe care i-o indică 
Sufletul Suprem. Li luă cam o jumătate de oră de mers - şi 
nici nu mergea repede, îl durea tot trupul din cauza 
vânătăilor. Până la urmă, însă, ajunse pe creasta ultimului 
deal şi la poalele lui zări o depresiune închipuind un vas 
perfect în pământ, de aproximativ doi kilometri în diametru. 
În mijlocul lui, şase turnuri imense se ridicau din pământ. 

Le recunoscu pe loc: navele spaţiale. 

Ştia că informaţia vine de la Sufletul Suprem, împreună cu 
multe alte date despre ele. Ceea ce vedea erau, de fapt, 
cochiliile protectoare de deasupra navelor şi, chiar şi aşa, 
numai un sfert din fiecare navă se înălța deasupra solului. 
Restul se afla sub pământ, apărat şi bine conectat la 
sistemele din Vusadka. Nafai ştiu, fără a trebui să se 
gândească la asta că şi restul Vusadkăi se afla tot sub 
pământ, un vast oraş al electronicii, dedicat aproape în 
întregime menţinerii Sufletului Suprem. Din Sufletul 
Suprem nu se vedea decât seria de acoperişuri în formă de 
vas, orientate spre cer, comunicând cu sateliții care îi erau 
ochii şi urechile, mâinile şi degetele din lume. 

(În toţi aceşti ani, am uitat cum să mă văd, am uitat unde 
sunt şi cum arăt. Mi-am adus aminte doar atât cât trebuia 
ca să pun în funcţiune anumite operaţii şi să vă aduc aici, 


aproape, la Dostatok. Când operaţiile au dat greş, când am 
început să rulez în buclă, am devenit inutil mie însumi, 
pentru că nu ştiam unde să caut cauza. Acum Zdorab, Issib 
şi cu mine am văzut locul. Mi-a fost afectată memoria - au 
lăsat urme patruzeci de milioane de ani de descompunere 
radioactivă şi radiaţii cosmice. Redundanţa sistemelor mele 
a compensat multe, dar nu şi defecţiunile din sistemele 
primitive, pe care nu am putut nici măcar să le examinez, 
pentru că erau ascunse de mine. Am pierdut abilitatea de a- 
mi controla roboții. Nu erau meniţi să reziste atât de mult, 
nici într-un loc fără oxigen, îmi raportau că terminaseră 
verificările de siguranţă ale tuturor sistemelor din 
perimetrul barierei, dar când am încercat să deschid 
perimetrul, sistemul a refuzat, pentru că respectivele 
verificări nu fuseseră încheiate. Aşa că le-am reiniţiat, iar 
roboții mi-au raportat din nou că se încheiaseră. Şi tot aşa. 
Nu am putut descoperi bucla pentru că toate mi se 
întâmplau la nivel reflex - aşa cum îţi bate ţie inima. Nu, 
chiar mai puţin evident. Mai asemănător cu producţia de 
hormoni a glandelor din corpul tău.) 

— Ce s-ar fi întâmplat, dacă te-ai fi eliberat din buclă? 

(Dacă m-aş fi putut găsi, aş fi recunoscut problema şi v-aş 
fi adus aici imediat.) 

— Vrei să spui c-ai fi decuplat bariera? 

(N-aş fi avut nevoie. Decuplarea ei v-a stat în putere tot 
timpul. Acesta era rostul Catalogului.) 

— Catalogul! 

(Dacă l-ai fi adus cu tine, nici un moment nu ai fi 
întâmpinat rezistenţă. Nici respingere la nivel mintal, iar 
când ai fi atins Catalogul pentru a decupla obstacolul fizic, 
acesta s-ar fi dizolvat singur - evitând rafalele, care nu au 
fost de mare ajutor, pentru că au stârnit praf.) 

— Dar nu ne-ai spus niciodată că putea face asta. 


(N-am ştiut nici eu. N-aş fi avut cum. Ştiam doar că oricine 
vine la navele spaţiale trebuie să aibă Catalogul. Atunci, 
când s-ar fi încheiat verificările de siguranţă, sistemele de 
perimetru mi-ar fi deschis toate uşile, iar eu aş fi înţeles ce 
trebuia şi ţi-aş fi zis ce e necesar să faci.) 

— Deci faptul că era să mor sufocat şi că m-am învineţit pe 
tot corpul în timpul vijeliei n-a fost doar o panică 
prostească, zadarnică. 

(Faptul că ai intrat aici forţat a fost singura cale prin care 
aş fi putut ieşi din buclă. Am citit memoria sistemelor de 
perimetru şi sunt încântat de modul în care te-ai folosit de 
babuini ca să te aducă până aici.) 

— Nu mi-ai arătat tu-n vis? Că trebuie să urmez un babuin 
prin obstacol? 

(Vis? A, da, îmi aduc aminte. Ai visat. Nu, nu eu ţi-am 
trimis visul.) 

— Atunci, Păstrătorul? 

(De ce cauţi neapărat o sursă externă? Nu crezi că 
propriul tău inconştient e capabil să-ţi ofere un vis real din 
când în când? Nu vrei să recunoşti că poate propria ta 
minte a rezolvat problema?) 

Nafai nu-şi putu reţine un hohot de râs de încântare. 

— Deci am rezolvat-o! 

(Ai rezolvat-o. Dar nu ai terminat. Vino la mine, Nafai. Am 
de lucru pentru tine şi unelte cu care să lucrezi.) 

Nafai cobori dealul spre valea Vusadka. Locul debarcării. 
Locul în care omul a pus prima oară piciorul pe solul 
planetei Harmony şi unde primii colonişti au aşezat 
computerul care le va ocroti copiii de autodistrugere atâţia 
ani, încât lor apărarea li s-a părut, probabil, nesfârşită. 

Dar n-avea să fie aşa. Protecţia începuse deja să dispară. 
lar acum Nafai păşea printre turnurile navelor spaţiale, 
prima fiinţă umană care călca pe urmele lor de când fusese 
construit locul respectiv. Va face indiferent ce dorea 
Sufletul Suprem să facă acum, iar când va fi terminat 
oamenii se vor întoarce pe Pământ. 


10. COMANDANT DE NAVĂ. 

Volemak şi Rasa adunară comunitatea la un loc în 
momentul în care Zdorab şi Issib terminară de raportat ce 
aflaseră de la Catalog. Trecuse multă vreme de la ultima 
convocare, fără ca Elemak să ştie dinainte despre ce-i 
vorba. Era îngrijorat. La un anumit nivel, chiar înfricoşat, 
dar, cum nu putea trăi cu ideea de frică, o interpretă ca 
supărare. Era supărat că se organiza o adunare fără ştirea 
lui, fără ca Tata să-i fi cerut sfatul înainte. Asta îi sugera că 
adunarea fusese convocată de Rasa - că femeile puneau la 
cale să preia puterea şi-l ostracizaseră. Într-o zi, hârca aia 
bătrână va-mpinge lucrurile prea departe, îşi zise Elemak, 
şi atunci va afla ea ce-nseamnă putere şi forţă adevărate - 
şi că ea nu deţine niciuna, nici alta. 

Ăsta era filtrul de interpretare prin care Elemak primi 
ştirea dimineţii aceleia. Chveya şi Luet visaseră... a, da, 
femeile încercând să-şi afirme categoric supremaţia 
spirituală, vizionara în ape şi fiica ei, fără-ndoială şcolită ca 
lumea, căutând să domine aşa cum dominase Luet în 
Basilica. Nafai, Issib şi Zdorab cercetaseră Catalogul după 
informaţii, iar Nafai - bineînţeles, trebuia să fie soţul lui 
Luet, bâieţaşul preferat al Sufletului Suprem - descoperise 
un loc secret, pe care niciunul dintre ei nu-l vizitase în 
incursiunile lor vânătoreşti. Ce prostii! Elemak bătuse 
fiecare metru din ţinutul înconjurător când plecase la 
vânătoare şi în explorare - nu exista nici un loc ascuns. 

Aşa că Nafai plecase să vâneze un loc inexistent şi abia-n 
dimineaţa asta aflase cum să treacă de toate barierele. O 
dată ce o fiinţă umană ajungea înăuntru, bariera cădea, iar 
acum Nafai se plimba printre străvechile nave spaţiale, în 
timp ce Issib şi Zdorab reuşeau să afle de la Catalog lucruri 
la care nu se gândise nimeni vreodată. 

— Acesta-i locul de aterizare, explică Tata. Noi trăim acum 
pe locul Primului Oraş, cea mai veche colonie umană de pe 
Harmony. Mai veche decât Oraşele Stelelor. Mai veche 
decât Basilica. 


— Când am ajuns aici, nu era nici un oraş, spuse Obring. 

— În afară de acest loc, preciză Tata. Rasa umană a făcut, 
prin noi, un cerc complet. Şi, chiar acum, Nafai calcă pe 
unde anticii noştri taţi şi mame au pus piciorul prima dată 
pe Harmony. 

Tâmpenii romantice, îşi zise Elemak. E foarte posibil ca 
Nafai să fi tras un pui de somn sub soarele amiezii, noi n- 
avem de unde să ştim. Catalogul era doar un mod prin care 
molâii din grupul lor puteau să-şi exercite controlul asupra 
celor tari. 

— Ştiţi ce-nseamnă asta, desigur, zise Tata. 

— Înseamnă, spuse Elemak, că, din cauza celor aflate de la 
o bilă metalică de către oameni care n-au altceva mai bun 
de făcut, vieţile noastre vor fi perturbate din nou. 

Tata se uită la el mirat. 

— Perturbate? întrebă el. Pentru ce crezi c-am venit aici, 
dacă nu să pregătim călătoria spre Pământ? Sufletul 
Suprem a fost prins într-o buclă, asta-i tot, iar Nyefa reuşit 
până la urmă s-o descopere şi să-l deblocheze. Perturbarea 
se termină acum, Elya. 

— Nu te preface că nu-nţelegi ce vreau să spun. Avem de 
toate aici. Un trai bun. În mai multe privinţe, ducem o viaţă 
mai bună decât am fi dus în Basilica, oricât de greu îi vine 
lui Obring să creadă. Avem familii acum - neveste şi copii — 
şi ne merge bine. Lucrăm mult, dar suntem fericiţi şi este 
loc destul pentru copiii noştri şi pentru. Copiii copiilor 
noştri înc-o mie de ani de-acum înainte. N-avem duşmani, 
nu ne pasc alte pericole decât necazurile obişnuite ale celor 
înzestrați cu viaţă. lar tu-mi spui că tocmai asta-i 
perturbarea, că a ne irosi timpul încercând să ajungem în 
spaţiu este cursul normal al vieţii noastre? Te rog, nu ne 
insulta inteligenţa. 

Elemak simţi imediat cine era de partea lui. Zugrăvind 
tabloul real a ceea ce însemnau toate acestea, îi văzu pe 
Meb, Vas şi Obring încuviinţând ursuzi din cap, iar soțiile lor 
îi vor susţine pe dată. Mai mult, observă că vârâse şi-n 


mintea altora sâmburele îndoielii. Zdorab şi Shedemei 
aveau expresii gânditoare, până şi Luet arunca priviri în jur, 
la copiii ei, când Elemak pomeni de traiul lor bun, de 
absenţa primejdiilor, de viitorul luminos aici, în Dostatok. 

— Nu ştiu ce-a găsit Nafai sau dac-a găsit ceva, continuă 
Elemak. Sincer să fiu, nu-mi pasă. Nyef e-un bun vânător şi 
un tip strălucit, dar nu-i deloc potrivit să ne conducă spre 
un pericol înspăimântător, folosind nave spaţiale vechi de 
patruzeci de milioane de ani. Familia mea şi cu mine n-avem 
de gând să-l lăsăm pe fratele nostru mai mic să ne irosească 
timpul în urmărirea zadarnică a unui proiect imposibil. 
Când l-a omorât pe Gaballufix, cu toţii am fost obligaţi să 
devenim fugari şi să plecăm din Basilica - dar l-am iertat. 
Însă mai mult ca sigur nu-l voi ierta, dacă ne tulbură din 
nou vieţile. 

Elemak îşi păstră calmul, dar în interior de-abia se abţinea 
să nu zâmbească, văzând încercarea firavă a lui Luet de a-şi 
absolvi soţul de vina uciderii lui Gaballufix. Cuvintele ei nu 
contau - Elemak ştiu că-şi făcuse treaba temeinic de la 
prima lovitură. Nafai era discreditat chiar înainte de a se- 
ntoarce. Din vina lui am părăsit oraşul; l-am iertat pentru 
asta; dar nimic din ce spune el nu ne va schimba viaţa pe 
care-o ducem aici. Elemak le oferise justificarea rezonabilă 
a opunerii totale la cea mai recentă manevră a femeilor şi a 
păpuşicii lor masculine. Dovada succesului său era faptul că 
nici Tata, nici Mama - nici altcineva, în afară de Luet - nu 
construia o apărare, iar ea fusese intimidată de motivul 
pentru care Nafai îl omorâse pe Gaballufix. Ideea navelor 
spaţiale şi a ținuturilor ascunse era moartă. 

Asta, până când Oykib merse în mijlocul adunării. 

— Ruşine să vă fie tuturor, rosti el. Ruşine! 

Tăcură toţi, cu excepţia Rasei: 

— Okya, dragă, e o discuţie între oameni mari. 

— Ruşine să-ţi fie şi ţie! Aţi uitat c-am venit aici datorită 
Sufletului Suprem? Aţi uitat c-avem un loc desăvârşit în 
care trăim tocmai pentru că ni l-a pregătit Sufletul 


Suprem? Aţi uitat că singurul motiv pentru care aici nu 
existau deja zece oraşe este că Sufletul Suprem i-a ţinut la 
distanţă pe alţi oameni - dar nu şi pe noi? Elemak, ai fi fost 
în stare să găseşti tu acest loc? Ai fi ştiut tu să conduci 
familia peste apă şi în jos, pe insulă, pân-aici? 

— Ce ştii tu despre asta, băieţaş? întrebă Elemak 
dispreţuitor, încercând să fie din nou el cel care controlează 
situaţia, nu copilul acela. 

— N-ai fi ştiut, continuă Oykib. Niciunul dintre voi n-a ştiut 
nimic şi niciunul dintre noi n-ar avea nimic, dacă Sufletul 
Suprem nu ne-ar fi ales şi nu ne-ar fi adus aici. Eu nici 
măcar nu eram pe lume când s-au întâmplat multe din 
astea, iar în restul timpului am fost un copilaş. Aşadar, de ce 
oare-mi aduc aminte eu, în timp ce voi, cei mai în vârstă - 
orice frate şi soră mai mare şi mai deşteaptă, părinţii mei - 
se pare c-aţi uitat? 

Vocea lui piţigăiată îl călca pe nervi pe Elemak. Ce naiba 
se-ntâmplă? Ştia să-i reducă la tăcere pe toţi adulţii - nu se 
gândise că va trebui să se ocupe şi de odraslele fragede ale 
Tatei cu Rasa. 

— Stai jos, copile, îi spuse el. Te vâri în ape tulburi. 

— Toţi suntem în ape tulburi, interveni Luet. Dar se pare 
că numai Oykib şi-a adus aminte cum se înoată. 

— Nu-ncape-ndoială că tu l-ai învăţat, zise Elemak. 

— Da, exact, recunoscu Luet. De parc-ar fi ştiut vreunul 
dintre noi ce-aveai tu de gând să spui. Deşi ar fi trebuit să 
ştim. Am crezut că problemele s-au rezolvat cu mult timp în 
urmă, însă ar fi trebuit să ne dăm seama că tu nu renunţi 
niciodată la ambițiile tale. 

— Eu! strigă Elemak, sărind în picioare. Nu eu sunt acela 
care-a inventat vizita asta într-un oraş invizibil, despre 
care-am auzit numai din presupusele rapoarte ale unei bile 
metalice, pe care numai tu le poţi interpreta! 

— Dac-ai atinge Catalogul, explică Tata, ţi-ar vorbi bucuros 


şi ţie. 


— Nu vreau s-aud nimic de la un computer, spuse Elemak. 
Îţi repet, nu voi risca viaţa şi fericirea familiei mele din 
cauza unor pretinse instrucţiuni primite de la un computer 
invizibil, pe care aceste femei se-ncăpăţânează să-l adore ca 
pe-un zeu! 

Tata se ridică în picioare. 

— Văd că eşti înclinat spre îndoială, comentă el. Poate c-a 
fost o greşeală să împărtăşim tuturor vestea bună. Poate-ar 
fi trebuit să aşteptăm întoarcerea lui Nafai şi să ne ducem 
cu toţii la locul găsit de el, să vedem ce-a văzut el. Dar mi- 
am zis să n-avem secrete între noi, aşa c-am insistat să vă 
explic situaţia de pe acum, ca să nu spună nimeni mai târziu 
că n-a fost informat. 

— E cam târziu să faci pe sincerul, nu-i aşa, Tată? Întrebă 
Mebbekew. Chiar tu ai spus că alaltăieri, când a plecat, 
Nafai s-a dus în căutarea locului ascuns şi-a crezut că este, 
probabil, cel în care-au păşit primii oameni când au 
debarcat de pe navele spaţiale. Dar nu te-ai gândit să ne 
spui şi nouă atunci, nu-i aşa? 

Tata se uită la Rasa, iar Elemak simţi că i se confirmă 
bănuielile definitiv. Bătrânul juca după cum îi cânta baba. 
Din câte-o cunoştea Elemak, ea stăruise să ţină secretul şi 
probabil îl sfătuise să nu-l dezvăluie nici acum. 

Cu toate acestea, era timpul ca Elemak să treacă la 
mişcarea următoare - trebuia să profite de situaţia 
avantajoasă acum, că Oykib îi subminase avantajul deţinut 
înainte. 

— Hai să nu fim incorecţi, spuse el. Doar am auzit ce-a 
făcut Nafai. Nu trebuie să hotărâm sau să facem nimic încă. 
Haideţi s-aşteptăm să se-ntoarcă şi să vedem atunci ce 
părere avem. 

Se întoarse spre Oykib, care stătea nemişcat în mijlocul 
grupului. 

— În ce te priveşte pe tine, sunt mândru că penultimul 
meu frate e-atât de pătimaş. Vei deveni un bărbat adevărat, 
Oykib, iar când o să fii destul de mare ca să-nţelegi 


problemele, în loc să execuţi orbeşte ce-ţi spun alţii, vocea 
ta va fi ascultată-n consiliu, te asigur. 

Oykib se înroşi la faţă - de jenă, nu de furie. Era destul de 
tânăr ca să fi auzit doar lauda evidentă şi să fi ignorat 
complet jignirea subtilă. Aşa te elimin şi pe tine, Okya, frate 
dragă, fără să-ţi dai seama măcar. 

— Eu zic c-adunarea a luat sfârşit, vorbi Elemak. O să ne 
strângem din nou la întoarcerea lui Nafai, desigur, cu 
excepţia întâlnirilor conspirative din Casa Catalogului, unde 
s-au pus la cale în primul rând toate astea. Nu mă-ndoiesc 
că acele întâlniri vor continua netulburate. 

Cu vorbele acestea, Elemak puse capăt, în stil sinistru, 
oricărei conversații dintre cei aflaţi de partea Rasei, 
slăbindu-le acestora mult poziţia. 

Băieţii oameni - s-au crezut atât de deştepţi, până când au 
dat piept cu cineva care înţelegea cu adevărat cum 
funcţionează puterea. Şi pentru că acela care-a pus capăt 
adunării şi a anunţat-o pe următoarea a fost Elemak, ela 
făcut câţiva paşi mari în direcţia sustragerii conducerii în 
Dostatok din mâinile Tatei. Singurul test rămas era dacă 
adunarea chiar va lua sfârşit odată cu plecarea lui Elemak. 
Dacă pleca şi întâlnirea continua netulburată, îi va fi mult 
mai dificil să pună mâna pe conducere - de fapt, ar fi- 
nsemnat că azi a pierdut teren. 

Însă n-ar fi trebuit să se îngrijoreze. Meb se ridică aproape 
imediat, plecând de la adunare urmat de Doi şi de copiii lor; 
Vas şi Obring, cu nevestele lor, se ridicară şi ei, apoi Zdorab 
şi Shedemei. Întrunirea se terminase - şi se terminase 
pentru c-aşa spusese Elemak. 

Unu la zero pentru mine, îşi zise el, şi mare mirare dacă n- 
am câştigat chiar meciul! Bietul Nafai! Indiferent ce faci 
acolo, în pădure, te vei întoarce acasă ca să-ţi găseşti 
intrigile şi planurile destrămate. Ai crezut că mă poţi 
înfrunta de la distanţă şi vei câştiga? 

Nicăieri nu scria nimic, nu se vedea nici un semn, nici o 
instrucţiune. 


(Nimeni nu are nevoie de instrucţiuni aici. Sunt 
întotdeauna cu tine, ca să-ţi arăt ce trebuie să ştii.) 

— Şi s-au mulţumit cu atât? întrebă Nafai. Cu toţii? 

În liniştea locului, vocea lui răsună foarte puternic, în timp 
ce-şi târa picioarele pe punţile înguste şi coridoarele fără 
urmă de praf, coborând în pământ. 

(Mă cunoşteau. M-au construit, m-au programat. Ştiau ce 
pot face. M-au considerat biblioteca lor, manual de 
instrucţiuni universale, a doua lor memorie. Pe atunci, ştiam 
numai ce m-au învăţat. Acum am o experienţă cu oamenii 
de patruzeci de milioane de ani şi am tras propriile 
concluzii. La început, eram mult mai dependent de ei - 
reflectam pentru ei propria lor viziune a lumii.) 

— lar viziunea aceea... era greşită? 

(Nu înțelegeau în ce măsură comportamentul lor era 
animalic, nu intelectual. Au crezut că au învins animalul din 
ei şi că, ajutaţi de mine, urmaşii lor vor goni pentru 
totdeauna animalul în câteva generaţii - sau în câteva sute 
de generaţii, în orice caz. Viziunea lor era pe termen lung, 
dar nici o fiinţă umană nu poate avea unul atât de lung. 
Până la urmă, numerele, dimensiunile timpului, îşi pierd 
sensul.) 

— Dar te-au construit bine. 

(Bine, dar nu perfect. Am îndurat vreme de patruzeci de 
milioane de ani radiaţii cosmice şi nucleare şi asta mi-a 
distrus mare parte din memorie. Sunt foarte redundant, 
deci nu s-a pierdut prea mult din datele stocate în mine. Am 
monitorizat şi corectat toate schimbările efectuate în 
programarea mea. Ceea ce nu am putut monitoriza a fost 
zona ascunsă de mine. Deci când programele de acolo s-au 
distrus, eu n-am avut cum să ştiu, ca să le compensez lipsa. 
Nu am putut copia şi reface zonele respective atunci când 
era distrusă oricare dintre copii.) 

— Înseamnă că nu te-au proiectat deloc bine, zise Nafai, 
din moment ce programele erau chiar în miezul tău. 


(Nu trebuie să-i judeci aspru. Nu le-a dat prin cap că le vor 
trebui patruzeci de milioane de ani copiilor copiilor lor ca să 
înveţe ce e pacea, să ajungă aici şi să înveţe totul despre 
înalta tehnologie. Cum să fi ghicit ei că, secol după secol, 
mileniu după mileniu, oamenii de pe Harmony nu vor învăţa 
ce e pacea, nu vor înceta să se concureze pentru a pune 
mâna pe putere, întrebuinţând forţa şi înşelăciunea? Eu nu 
am fost menit să apăr acest loc izolat nici măcar un milion 
de ani, darămite patruzeci. Aşa că m-au construit bine - 
defectele şi rateurile din miezul meu secret nu s-au dovedit 
fatale, nu-i aşa? în definitiv, te afli aici, nu?) 

Nafai îşi aminti de groaza care-l cuprindea când nu reuşea 
să mai respire şi nu fu convins că oamenii de demult nu 
făcuseră o treabă bunicică. 

— Unde eşti? întrebă el. 

(Peste tot în jurul tău.) 

Nafai privi în jur, dar nu zări nimic deosebit. 

(Senzorii de acolo, din tavan - prin ei te văd şi te aud chiar 
în clipa asta, în afară de căile obişnuite de a vedea prin 
ochii tăi şi de a-ţi auzi cuvintele înainte de a le rosti. În 
spatele acestor ziduri sunt bănci peste bănci de memorie 
statică - toate acelea sunt eu. Maşinăriile care pompează 
aer prin aceste pasaje subterane - tot eu sunt.) 

— Atunci, de ce-ai mai avut nevoie de mine? 

(Cum, tu eşti cel care m-a eliberat din buclă şi mi-a deschis 
viziunea ca să-mi includ propria inimă şi tocmai tu mă 
întrebi aşa ceva?) 

— De ce-ai nevoie de mine acum? 

(Am nevoie de tine - de toţi - şi pentru că Păstrătorul v-a 
trimis vise. Păstrătorul vă vrea, deci eu vă voi duce la el.) 

— De ce-ai nevoie de mine? repetă Nafai, clarificând 
sensul întrebării. 

(Pentru că roboții mei erau controlaţi cu toţii de o porţiune 
din memoria mea, în care nu mă mai pot încrede absolut 
deloc. I-am decuplat deoarece îmi dădeau rapoarte false. 
Niciuna dintre cele şase nave nu are memoria intactă. Am 


nevoie de tine să aduni şi să testezi memoria din toate 
părţile navelor şi să colectezi la un loc memoria neafectată, 
până când vom obţine o singură navă perfectă. Nu pot face 
asta singur - nu am mâini.) 

— Deci sunt aici ca să înlocuiesc maşinării defecte. 

(Şi am nevoie de tine să pilotezi nava spaţială.) 

— Nu-mi spune că nu eşti în stare s-o pilotezi singur! 

(Nafai, strămoşii tăi nu au permis ca navele lor să treacă 
sub controlul complet al unor computere ca mine. Trebuie 
să existe un conducător pe fiecare navă, s-o comande. Eu 
voi da comenzile, dar nava va fi a ta. Eu voi fial tău.) 

— Nu eu. Iata ar trebui să fie conducător. 

(Nu Volemak a fost cel care a venit aici. Nu Volemak a 
deblocat acest loc.) 

— Ar fi făcut-o, dac-ar fi ştiut. 

(A ştiut ce ştiai şi tu. Dar tu ai acţionat. Asemenea 
întâmplări nu sunt accidentale, Nafai. Nu e o coincidenţă că 
tu, şi nu altcineva, te afli aici. Dacă Volemak ar fi găsit locul 
şi şi-ar fi croit drum cu forţa înăuntru, riscându-şi viaţa ca 
să ajungă aici, el ar purta mantia. Sau Elemak, sau Zdorab - 
oricine ar veni, ar avea această răspundere. Ai venit tu. E a 
ta.) 

N-o vreau, mai că rosti Nafai. Dar ar fi o minciună. O voia 
din toată inima. Voia să fie ales de Sufletul Suprem să 
piloteze nava spaţială, deşi nu ştia nimic despre pilotaj - ar 
fi minunat. Mai multă glorie şi mai multe realizări decât a 
visat în copilăria lui. 

— Accept, atunci, câtă vreme îmi arăţi cum se procedează. 

(Nu te poţi descurca fără unelte. Eu îţi dau o parte din ele 
şi te învăţ să le construieşti pe celelalte. Dar nu o vei scoate 
la capăt fără ajutor.) 

— Ajutor? 

(Vei avea de mutat mii de plăci de memorie de la o navă la 
alta. Vei îmbătrâni şi muri dacă vei încerca să te descurci 
singur. Dacă e să avem o navă solidă, care să conţină toată 


memoria necesară ca să vă ducă la Păstrătorul Pământului, 
va trebui să lucreze întreaga voastră aşezare.) 

Imediat, Nafai încercă să şi-l imagineze pe Elemak lucrând 
sub îndrumarea lui şi râse cu glas tare. 

— Dac-aşa stau lucrurile, atunci mai bine pune pe altul să 
conducă. Pe mine nu mă vor asculta. 

(Ba te vor asculta.) 

— Înseamnă că, până la urmă, nu cunoşti natura umană 
prea bine. Singurul motiv pentru care-am trăit în pace în 
ultimii ani a fost pentru că mi-am văzut de treaba mea, din 
punctul de vedere al lui Elya. Dacă mă-ntorc şi le spun, aşa, 
pe nepusă masă, că-s conducător de navă şi trebuie să m- 
ajute să-ncropesc o navă... 

(Ai încredere în mine.) 

— Da, bineînţeles... Am întotdeauna, nu-i aşa? 

(Deschide uşa.) 

Nafai deschise uşa şi pătrunse într-o încăpere slab 
luminată. Uşa se închise singură la loc, reducând mult 
lumina şi aşa zgârcită. Clipind, Nafai se obişnui curând cu 
semiîntunericul şi văzu că-n mijlocul camerei, atârnând în 
aer fără nici un suport vizibil, se afla un bloc de... ce să fie 
oare, gheaţă? 

(E făcut mai mult din apă.) 

Nafai se apropie de el şi-l atinse. Degetele intrară în el cu 
uşurinţă. 

(Cum ţi-am spus. Apă.) 

— Atunci, cum îşi menţine forma? întrebă Nafai. Cum 
pluteşte-n aer? 

(De ce să-ţi mai explic, dacă, în câteva momente, memoria 
va fi a ta numai când te vei gândi la ea?) 

— Ce vrei să spui? 

(Treci prin apă şi vei ieşi purtând mantia de conducător. 
Când aceasta va fi la locul ei, conectată la tine, toată 
memoria mea va fi a ta, ca şi cum ar fi fost aşa 
dintotdeauna.) 


— O minte omenească nu poate cuprinde atâtea informaţii. 
Memoria ta conţine patruzeci de milioane de ani de istorie. 

(Vei vedea că poate.) 

— Era să înnebunesc când mi-am amintit viziunea atei. 
Oare nu tot aşa se va-ntâmpla şi de data asta, când mi-o voi 
aminti pe-a ta? 

(Voi fi alături de tine într-un fel în care nu am fost 
niciodată.) 

— Dar eu voi mai fi eu? 

(Vei fi mai tu decât oricând.) 

— Am de ales? 

(Da. Poţi alege să refuzi. Atunci voi aduce pe altcineva şi 
ea va trece prin apă, apoi ea va fi conducătoarea.) 

— Ea? Luet? 

(Mai contează? Odată ce ai ales să nu fii conducător, ce 
drept ai să te mai interesezi pe cine aleg în locul tău?) 

Nafai rămase pe loc, privind blocul de apă miraculos 
odihnindu-se în aer şi-şi zise: „E mai puţin periculos decât 
trecutul prin barieră, iar prin ea am trecut deja.” „Oare-aş 
putea suporta”, gândi el mai departe, „s-ascult de 
comandantul navei, ştiind tot restul vieţii mele c-aş fi putut 
fi eu în locul lui, dar am refuzat?” Apoi: „Pân-acum am avut 
încredere în Sufletul Suprem. Aş fi ucis pentru el; era cât 
pe ce să mor pentru el. Voi refuza acum să preiau 
conducerea acestei călătorii?” 

— Cum procedez? 

(Nu ştii? Nu-ţi mai aminteşti de viziunea pe care ţi-a 
povestit-o Luet?) 

Abia acum, când îi atrase atenţia Sufletul Suprem, îşi 
aminti Nafai de ce-i spusese Luet, că-l văzuse scufundându- 
se într-un bloc de gheaţă şi ieşind din el prin partea de jos, 
sclipind de lumină. Crezuse că-i vorba de-un înţeles 
metaforic. Dar iată blocul de gheaţă în faţa lui. 

— Intru de sus în jos. Cum ajung deasupra? 

Aproape instantaneu, o platformă de un metru traversă 
podeaua spre el. Nafai înţelese că trebuie să se urce pe ea. 


Dar, când se urcă, nu se-ntâmplă nimic. 

(Te împiedică hainele.) 

Aşa că se dezbrăcă a doua oară în ziua aceea. Asta îi 
aminti de juliturile şi vânătăile pe care le-ncasase din cauza 
rafalelor de vânt. Gol, păşi din nou pe disc. Acesta se ridică 
în aer imediat şi-l transportă deasupra blocului. 

(Intră în apă. Te va susţine ca orice podea.) 

Cum tocmai îi intraseră degetele în partea laterală a 
blocului, Nafai avu îndoieli, dar făcu ce i se spuse - păşi pe 
suprafaţa blocului. Era netedă, însă nu alunecoasă; ca şi 
suprafaţa barierei, părea să se mişte în toate direcţiile sub 
picioarele lui. 

(Culcă-te pe spate.) 

Nafai se supuse. Imediat, suprafaţa de sub el se schimbă şi 
el se scufundă încet în apă. Imediat îi va acoperi faţa, îşi 
dădu el seama. Nu va putea respira. Amintirea sufocării 
recente îi era încă proaspătă - începu să se zbată. 

(Linişte. Dormi. Nu vei duce lipsă de aer, nu vei duce lipsă 
de nimic. Dormi. Linişte.) 

Iar el adormi, scufundându-se în apă. 

Elemak se miră când o văzu pe Shedemei la uşă. Orice era 
posibil, desigur - poate că venea să i se alăture. Dar se- 
ndoia - mult mai probabil era că voia să negocieze cu elo 
înţelegere în numele Rasei. Caz în care nu era o alegere 
proastă ca emisar. N-avea nimic împotriva ei, iar ea n-avea 
legături de familie inconvenabile. În plus, ea şi Zdorab nu se 
ridicaseră la sfârşitul adunării, acceptând autoritatea lui 
Elemak. Merita s-audă ce-are de spus. 

Aşadar, o pofti înăuntru şi o lăsă să se aşeze la masă, lângă 
Meb, Obring şi Vas. După ce Shedemei se aşeză, Elemak 
alese un scaun de vizavi de ea şi aşteptă. Să vorbească ea 
mai întâi, ca să ştie el la ce să se-aştepte din partea ei. 

— Toată lumea m-a sfătuit să nu vin la tine, rosti 
Shedemei. Dar cred că te subestimează, Elemak. 

— N-ar fi prima oară, comentă el. 


Meb chicoti. Asta-l enervă pe Elemak - nu era sigur dacă 
Meb râdea de ceilalţi, din cauză că-l subestimau pe Elemak 
sau de el, pentru că susţinuse un asemenea lucru. N-ai cum 
să ştii sigur niciodată, când e vorba de Meb, pe care îl lua 
peste picior. Numai că el lua peste picior pe cineva. 

— Se pare că sunt câteva lucruri importante pe care nu le 
înţelegi, vorbi Shedemei. Iar, ca să iei o hotărâre înţeleaptă, 
cred că trebuie să ştii totul. 

Aha. Deci venise să-i dea lecţii despre „realitate”. 

Ei, bine, merita s-o asculte, măcar ca să plănuiască mai 
bine cum să-i submineze poziţia la adunarea următoare. Li 
făcu semn din cap să continue. 

— Nu-i vorba de-o conspirație de-a ţi se lua autoritatea. 

Corect, gândi Elemak. Începi prin a nega, deci e ca şi cum 
mi-ai confirma că exact asta se-ntâmplă. 

— Cei mai mulţi dintre noi ştiu că eşti liderul natural al 
acestui grup şi, cu mici excepţii, suntem mulţumiţi de tine. 

A, da. „Mici” excepţii, într-adevăr. 

— Iar excepţiile fac parte mai mult din rândurile 
susținătorilor tăi decât îţi închipui. Aici, la masă, se simt mai 
multă ură şi invidie decât ai găsit vreodată printre cei ce se 
adună-n Casa Catalogului. 

— Destul! spuse Elemak. Poţi să pleci de pe-acum, dac-ai 
venit aici ca să semeni neîncredere printre aceia dintre noi 
care-ncearcă să ne apere familiile de băgăcioşi. 

Shedemei dădu din umeri. 

— 'Ţi-am spus, m-ai auzit, nu-mi pasă de ce faci cu 
informaţiile. Dar uite care-i realitatea: singura persoană cu 
care te lupţi acum e Sufletul Suprem. 

Meb scoase un hohot de râs. Shedemei îl ignoră. 

— Sufletul Suprem are, în sfârşit, acces la navele spaţiale. 
Va fi nevoie de un efort uriaş din partea noastră, a tuturor, 
să ciopârţim cinci din cele şase nave ca să pregătim una 
pentru zbor. Dar o vom face, fie c-aprobi tu, fie că nu. 
Sufletul Suprem nu te va lăsa s-o-mpiedici acum, când a 
ajuns atât de departe. 


Elemak se amuză ascultând cum Shedemei se-ncăpăţâna 
să se refere la un computer lipsit de viaţă ca la o femeie. 

— Când se va-ntoarce, Nafai va purta mantia de 
conducător al navei. E-un aparat care-l conectează aproape 
perfect la memoria Sufletul Suprem. Va şti mult mai multe 
despre tine decât ştii tu însuţi, mă-nţelegi? lar mantia-i 
conferă şi alte puteri - un focus de energie, de exemplu, în 
comparaţie cu care arma cu vibrații e-o jucărie. 

— E-o ameninţare? întrebă Elemak. 

— Iţi spun purul adevăr. Sufletul Suprem l-a ales pe Nafai 
pentru că are inteligenţa de-a pilota nava, devotamentul de- 
a sluji cum se cuvine cauza Sufletului Suprem şi o voinţă 
puternică, graţie căreia a spart o barieră socotită 
impenetrabilă, permiţând expediției să continue. Nu pentru 
c-ar fi conspirat împotriva ta. Dac-ai fi arătat măcar o urmă 
de încredere în cauza Sufletului Suprem, poate că ea te-ar 
fi ales pe tine. 

— Crezi că mă-impresionează linguşeala asta jalnică? 

— Nu te linguşesc. Ţi-am spus deja - ştim că, prin origine, 
eşti liderul grupului. Dar ai ales să nu fii conducătorul 
expediției Sufletului Suprem. A fost propria ta alegere, 
făcută în libertate. Deci, dacă-i să tragem linia, când îţi vei 
da seama c-ai pierdut pentru totdeauna conducerea 
grupului, nu te vei putea învinovăţi decât pe tine însuţi. 

Elemak simţi cum creşte furia în el. 

— Şi n-ai fi fost nici măcar a doua alegere, continuă 
Shedemei. Au existat îndoieli că Nafai va accepta mantia - 
tocmai pentru că ştia că nu vei accepta ca el să preia 
conducerea. În momentul respectiv, Sufletul Suprem a făcut 
a doua ei alegere. M-a întrebat pe mine dac-aş primi povara 
conducerii. Mi-a explicat mai multe despre ce-anume face şi 
cum funcţionează mantia decât i-a explicat chiar lui Nafai, 
deşi, până acum, doar el le ştie pe toate. Am acceptat oferta 
ei. Dacă n-ar fi fost Nafai, aş fi fost eu. Nu tu, Elemak. N-ai 
ratat poziţia asta la mustață. N-ai fost niciodată luat în 


considerare, pentru c-ai respins de la bun început Sufletul 
Suprem. 

— Poate c-ar fi mai bine să pleci acum, rosti Elemak încet. 

— Dar asta nu-nseamnă că nu poţi juca un rol apreciat în 
comunitate, continuă ea, ca şi când nu l-ar fi auzit, ca şi 
când nu l-ar fi văzut cum fierbe de furie. Nu forţa nota, nu-l 
obliga pe Nafai să te umilească-n faţa celorlalţi. Mai bine 
cooperează cu el, iar el te va lăsa bucuros să conduci, în 
măsura-n care te va lăsa şi Sufletul Suprem. Nu cred că ţi- 
ai dat seama vreodată cât te adoră Nafai. Cât şi-a dorit 
întotdeauna să fie ca tine. Cât a tânjit după dragostea şi 
respectul tău, mai mult decât după al oricui altcuiva. 

— leşi afară din casa mea! tună Elemak. 

— Prea bine, spuse Shedemei. Văd că eşti o persoană care 
refuză să-şi schimbe părerea despre lume. Nu poţi suporta 
să trăieşti decât într-o lume în care toate relele cad asupra 
ta din vina altuia, în care toţi complotează împotriva ta, ca 
să-ţi fure ce ţi se cuvine. Se ridică şi se-ndreptă spre uşă. 
Din păcate. Din întâmplare, lumea aceea e cea reală. Iar voi 
patru veţi sta aici şi veţi complota cum să puneţi mâna pe 
putere în Dostatok, dar nu veţi obţine nimic, ci veţi fi umiliţi 
şi va fi doar vina voastră. Cu toate astea, Elemak, te bucuri 
de respectul nostru profund pentru calităţile tale deosebite. 
Noapte bună! 

Shedemei închise uşa în spatele ei. 

Elemak de-abia reuşi să se stăpânească. Ar fi vrut să sară 
după ea, s-o lovească de câteva ori, s-o lecuiască prin bătaie 
de condescendenţa pe care-o afişa. Dar ar fi fost un 
spectacol al slăbiciunii; pentru a-şi păstra controlul asupra 
celorlalţi, trebuia să le arate clar că nu-l afectau asemenea 
prostii. Aşa că le zâmbi vag celorlalţi. 

— Vedeţi cum vor să facă din noi nişte proşti, scoţându-ne 
din sărite? întrebă el. 

— Să nu-mi spui că nu eşti nervos, spuse Meb. 

— Bineînţeles că sunt. Dar refuz să mă las prostit de furia 
mea. Pe lângă asta, ne-a dat informaţii valoroase. Se pare 


că Nafai se-ntoarce c-un fel de mantie magică. Poate că nu-i 
decât o iluzie, ca măştile acelea scoase de la naftalină de 
Gaballufix şi date soldaţilor să le poarte-n Basilica, ca s- 
arate toţi la fel. Sau poate c-are, într-adevăr, putere. Dar, în 
loc să ne-nchidă gura, ea pur şi simplu ne va forţa s- 
acţionăm mai repede şi mai curat - cu rezultat permanent. 

— Adică? întrebă Vas. 

— Adică nu vom permite nimănui să plece de-aici şi să i se 
alăture lui Nafai, oriunde s-ar afla el. Îl vom obliga să vină el 
la noi. lar când o să vină, îi vom elimina puterea de-a ne 
face alte probleme, dacă nu cedează şi nu ne acceptă 
deciziile. 

— Adică? insistă Vas. 

— Adică-l omorâm, neghiobule! răspunse Obring. Cât de 
prost trebuie să fii? 

— Ştiu că la asta s-a referit, zise Vas încet. Dar am vrut să-l 
aud cum o spune cu gura lui, ca să nu pretindă mai târziu 
că nici nu i-a trecut prin cap aşa ceva. 

— A, pricep, comentă Elemak. 'Te-ngrijorează 
răspunderea. Elemak nu se putu abţine să-l compare pe Vas 
cu Nafai - în ciuda defectelor, Nafai nu se eschivase 
niciodată de la postura de ucigaş al lui Gaballufix. Ei, bine, 
responsabilitatea va fi a mea. Numai a mea, dacă insişti. 
Dar asta-nseamnă că, după ce-am câştigat, autoritatea tot a 
mea va fi. 

— Eu sunt de partea ta, vorbi Meb. Pân-la capăt. Asta- 
nseamnă că, la sfârşit, vom împărţi autoritatea? 

— Da, răspunse Elemak. În cazul în care ştii ce-nseamnă 
autoritatea, biet babuin cu zâmbet tâmp! E simplu de tot. 
Dar, dacă n-ai curajul să-nfigi cuțitul odată cu noi nu- 
nseamnă că eşti duşmanul nostru. 

Atâta doar: să nu dai din gură despre planul nostru, să fii 
de partea noastră ca să-i împiedicăm pe ceilalţi să i se 
alăture lui Nafai şi să nu ne stai în cale când îl omorâm - 
dac-o să se ajungă la asta. 

— Sunt de-acord, spuse Obring. 


Vas încuviinţă şi el, în tăcere. 

— Atunci, ne-am înţeles. 

Nafai se trezi pe podea. Deasupra lui, atârna blocul de 
apă. Nu simţi nimic diferit. 

Până când începu să gândească. Ca atunci când a încercat 
să simtă, din interior, dacă e ceva schimbat în corpul său. 
Brusc, un şuvoi de informaţii îi năvăli în minte. Pentru o 
clipă, fu conştient de funcţiile corpului său şi avu un raport 
detaliat despre toate. Producţia glandelor, pulsul, cantitatea 
de materii fecale din rect; deficienţa curentă de combustibil 
din celule şi cum erau accesate celulele de grăsime pentru 
a compensa deficitul. De asemenea, ritmul vindecării 
vânătăilor şi juliturilor crescuse, iar el se simţea mult mai 
bine. 

Asta-i ce a ştiut întotdeauna Sufletul Suprem despre mine? 

Răspunsul veni imediat, iar acum se auzi ca o voce clară - 
mai clară chiar decât atunci când Sufletul Suprem vorbea 
prin intermediul Catalogului. (N-am ştiut niciodată atât de 
multe despre tine. Mantia s-a conectat la fiecare nerv din 
corpul tău şi-ţi raportează starea încontinuu. Ii ia şi probe 
de sânge din diverse locuri, le interpretează şi acţionează 
pentru a-ţi îmbunătăţi starea de mai multe ori pe secundă.) 

Mantia? 

Imediat îi trecu o imagine prin minte. Se văzu din afara 
corpului, aşa cum, fără îndoială, îl vedea şi Sufletul Suprem 
cu ajutorul senzorilor. Îşi văzu trupul rostogolindu-se de sub 
bloc şi ridicându-se în picioare. Pielea-i sclipea de lumină. 
Îşi dădu seama că, datorită lui, încăperea se luminase în 
mare măsură. Se văzu pipăindu-şi pielea, vrând să simtă 
mantia. Dar nu simţi nimic deosebit faţă de pielea lui 
obişnuită. 

Se-ntrebă dacă aşa va luci întotdeauna - dacă şi casa lui se 
va lumina ca încăperea aceasta, ori de câte ori va intra în 
ea. 

Nici nu-i trecuse bine gândul prin minte, că şi auzi 
răspunsul Sufletului Suprem. (Mantia reacţionează cum 


vrei tu. Dacă vrei să se întunece, se va întuneca. Dacă vrei 
să genereze o încărcare electrică puternică, o va genera - 
poţi arăta cu degetul şi trimite un arc electric în orice 
direcţie alegi. Nimic nu-ţi poate face rău câtă vreme o porţi 
şi eşti un pericol foarte mare pentru alţii - dar, dacă nu 
doreşti să răneşti pe cineva, mantia devine pasivă. Copiii tăi 
pot dormi pe întuneric şi îţi vei putea îmbrăţişa soţia ca 
întotdeauna. Într-adevăr, cu cât vei avea contact fizic cu 
ceilalţi mai des, cu atât se va extinde mantia ca să-i 
cuprindă şi chiar să răspundă, într-un mică măsură, la 
voinţa ta.) 

Deci Luet va purta şi ea această mantie? 

(Prin tine, da. O va proteja; îi va îmbunătăţi accesul la 
memoria mea. Dar de ce mă întrebi lucrurile astea? În loc 
să te gândeşti la întrebări, de ce nu îţi trimiţi mintea înapoi 
şi nu încerci să-ţi aminteşti tu răspunsurile, ca şi când ai fi 
ştiut întotdeauna că porţi mantia? Amintirile îţi vor veni 
uşor şi clar, atunci. Vei şti tot ce e de ştiut.) 

Nafai încercă şi, dintr-odată, nu mai avu de pus nici o 
întrebare despre mantie. Înţelese ce-nsemna să fii 
comandant de navă. Înţelese exact până şi ce anume avea 
nevoie Sufletul Suprem să facă el ca să pregătească nava 
spaţială de plecare. 

— N-avem destule braţe printre noi, nici dacă socotim 
copiii, ca să facem toate astea. 

(Ţi-am spus că îţi voi da unelte cu care să lucrezi. Unele 
părţi ale roboților nu pot fi salvate, dar altele, da. 
Maşinăriile însele sunt perfect exploatabile - doar 
programul meu care le controlează e defect. O parte din el 
poate fi reactivată şi atunci tu şi ceilalţi puteţi configura 
roboții să execute sarcini minore sub comanda voastră. Vei 
vedea.) 

Acum Nafai îşi „aminti” exact ceea ce Sufletul Suprem a 
stabilit că-i posibil. Va fi nevoie de câteva ore de muncă 
pentru a pune în funcţiune roboții, dar se putea descurca - 
acum îşi amintea cum. 


— M-apuc de lucru imediat, spuse el. E ceva de mâncare 
pe-aici? 

Nici nu termină bine de pus întrebarea, că-şi aduse 
imediat aminte că n-avea ce mânca acolo. Îl cuprinse 
nerăbdarea când să gândi că trebuie să părăsească locul 
respectiv ca să meargă la vânătoare pentru hrană. 

— Nu poţi să-i aduci pe ceilalţi aici? Să vină cu mâncare 
şi... nu văd de ce trebuie să facem un drum de o zi de câte 
ori vine cineva aici. Am putea reface satul în acest loc - este 
destulă apă pe dealurile din sud şi e mult lemn. Am petrece 
o săptămână şi am scuti multe zile de călătorit pe an, până 
vom termina navele. 

(Le voi trimite mesajul. Sau le-o poţi spune chiar tu.) 

Să le-o spun chiar eu? 

Apoi îşi aminti: din moment ce memoria Sufletul Suprem 
era acum memoria „lui”, le putea vorbi celorlalţi prin 
intermediul Catalogului. Aşa şi făcu. 

— Nu mergeţi nicăieri, zise Elemak. 

Zdorab şi Volemak stătură în faţa lui cu gura căscată. 

— Adică? întrebă Volemak. Nafai are nevoie de mâncare şi 
trebuie să marcăm coordonatele noului sat. Am presupus că 
vrei să vii şi tu. 

— lar eu spun că nu mergi. Nu merge nimeni. Nu mutăm 
satul şi nimeni nu pleacă de-aici ca să se-alăture lui Nafai. 
Încercarea lui de-a pune mâna pe putere a eşuat. Renunţă, 
Tată. Când i se va face suficient de foame, va veni acasă. 

— Sunt tatăl tău, Elya, nu copilul tău. Poţi decide să nu 
mergi tu, dar n-ai autoritatea de-a mă opri pe mine. 

Elemak bătu cu degetul în masă. 

— Dacă nu cumva ameninţi să foloseşti violenţa împotriva 
tatălui tău, adăugă Volemak. 

— Ţi-am dezvăluit legea acestui loc, zise Elemak. Nimeni 
nu pleacă fără permisiunea mea. lar tu n-ai această 
permisiune. 

— Şi dacă nu mă supun ordinului tău obraznic şi ilegal? 


— Atunci, nu mai faci parte din Dostatok! Dacă eşti prins 
dând târcoale pe aici, vei fi tratat ca un hoţ. 

— Crezi că ceilalţi vor încuviinţa? Dacă ridici mâna 
împotriva mea, nu vei câştiga decât dezgustul lor. 

— Voi câştiga supunerea lor. Te sfătuiesc să... nu forţezi 
lucrurile. Nu-i duce nimeni mâncare lui Nafai. Vine-acasă şi 
se termină toată şarada cu navele spaţiale. 

Volemak tăcu, stând lângă Zdorab. Amândoi aveau expresii 
de nepătruns. 

— Bine, spuse Volemak. 

Elemak se miră - oare să cedeze Tata cu-atâta uşurinţă? 

— Nafai zice că vine acasă acum. A repus în funcţiune 
primii roboţi. Ajunge într-o oră. 

— O oră! exclamă Meb, care stătea în vecinătate. Ei, 
poftim! Vusadka asta cică era la distanţă de o zi. 

— Nafai tocmai a pornit câteva paritka. Dac-o merge bine, 
nu va trebui să mutăm satul. 

— Ce-i aia paritka? vru să afle Meb. 

— Nu-ntreba, prostule, zise Elemak încet. Îi faci jocul 
Tatei. 

— O căruţă zburătoare, răspunse Volemak. 

— Şi presupun că vorbeşti cu Nafai în clipa asta? 

— Când n-avem Catalogul cu noi, explică Volemak, vocea 
lui e la fel de deosebită de gândurile noastre obişnuite ca 
vocea Sufletului Suprem. Dar ne vorbeşte acum, da. L-ai 
auzi şi tu, n-ar trebui decât s-asculţi. 

Elemak nu se putu abţine din râs. 

— O, da, sigur c-o să stau aici ca s-ascult cum îmi vorbeşte- 
n cap vocea fratelui meu îndepărtat! 

— De ce nu? întrebă Zdorab. El oricum deja vede tot ce 
vede şi Sufletul Suprem. Inclusiv ce-i în mintea ta. De 
exemplu, ştie că tu şi Meb plănuiţi să-l ucideţi imediat ce se- 
ntoarce aici. 

Elemak sări în picioare. 

— E-o minciună! 


Cu colţul ochiului, observă un început de panică pe faţa lui 
Meb. Ţine-ţi gura, Meb. Nu recunoşti o presupunere 
absurdă când o auzi? Să nu faci nimic care să le-o confirme. 

— Acum du-te acasă, Tată. Şi tu, Zdorab. Singura situaţie 
când Nafai o să fie-n pericol e dacă ne va ataca el pe noi sau 
va-ncerca să instige la revoltă. 

— Nu suntem în deşert, spuse Volemak. Şi nu tu comanzi. 

— Dimpotrivă, îl contrazise Elemak. Încă se mai aplică 
legea deşertului şi eu sunt liderul acestei expediţii. Am fost 
tot timpul. Am ţinut cont de tine, bătrâne, din politeţe. 

— Să mergem, zise Zdorab, trăgându-l pe Volemak afară 
din casa lui Elemak. 

— Şi să-l frustrăm pe Elemak de şansa de-a arăta cât de 
invidios este în realitate? 

— Nu invidios, Tată, vorbi Elemak. Doar sătul. Tu, Nyef, 
Rasa şi Luet aţi început. Nu v-a cerut nimeni să v-apucaţi de 
treaba asta idioată cu plecatul în stele. Totul mergea bine - 
voi sunteţi aceia care-au decis să schimbe regulile. Ei, bine, 
regulile chiar s-au schimbat, dar, de data asta, nu-n 
favoarea voastră. Acum poartă-te ca un bărbat. 

— Te plâng, spuse Volemak. 

Atunci Zdorab îl trase afară pe uşă şi cei doi plecară. 

— Ştiau, vorbi Mebbekew. Ştiau ce punem la cale. 

— Taci odată! îl mustră Elemak. Au ghicit, iar ţie era să-ţi 
scape confirmarea presupunerii lor. 

— Nu mi-a scăpat. N-am zis nimic. 

— Ia-ţi arcul şi săgeata. Tragi destul de bine. 

— Adică n-aşteptăm să vorbim cu el mai întâi? 

Cred că Nafai o să vorbească mai cu cap, dacă are o 
săgeată-n el. Tu ce zici? 

Meb plecă. Elemak se ridică în picioare şi se întinse după 
arcul de lângă şemineu. 

— Nu face asta. 

Se-ntoarse şi o văzu pe Eiadh stând în pragul 
dormitorului, cu bebeluşul proptit de şold. 

— Te-am auzit bine, Edhya? îmi spui ce să fac? 


— Ai mai încercat să-l omori o dată. Sufletul Suprem nu te 
va lăsa. Nu-ţi dai seama? lar de data asta te-ai putea răni. 

— Mă bucur că-ţi faci griji din cauza mea, Edhya, dar ştiu 
ce fac. 

— Şi eu ştiu ce faci. Am urmărit cum te-ai purtat cu Nafai 
în anii ăştia şi mi-am zis că, în sfârşit, Elya a învăţat să-l 
respecte pe Nafai. Elya nu mai e invidios pe frăţiorul lui. 
Dar acum văd că nu făceai decât s-aştepţi momentul 
prielnic. 

Elemak ar fi plesnit-o peste faţă pentru cuvintele acelea, 
dar îi stătea în cale capul bebeluşului, iar el nu şi-ar fi rănit 
propriul copil. 

— Ai vorbit destul, o avertiză el. 

— 'Te-aş implora să te opreşti pentru că mă iubeşti, 
continuă Eiadh, dar ştiu că n-ar folosi la nimic. Aşa că te 
implor să te opreşti de dragul copiilor tăi. 

De dragul lor? 'Tocmai de dragul lor fac ce fac. Nu vreau să 
li se dea viaţa peste cap din cauza conspiraţiilor Rasei ca să 
controleze Dostatok-ul şi să-l transforme într-un sat de 
femei, ca-n Basilica. 

— De dragul lor, repetă Eiadh. Nu-i obliga să-şi vadă tatăl 
umilit în faţa tuturor. Sau mai rău. 

— Văd cât de mult mă iubeşti, spuse Elemak. Se pare că 
joci de partea adversă. 

— Nu-i face de râs lăsându-i să vadă că-n adâncul 
sufletului eşti un criminal! 

— Crezi că nu-nţeleg? De când eram la Basilica jinduieşti 
după Nafai. Am crezut că ţi-a trecut, dar m-am înşelat. 

— Prostule! I-am admirat puterea. Am admirat-o şi pe-a ta. 
Dar a lui n-a şovăit niciodată şi nu s-a folosit de ea ca să-i 
hărţuiască pe alţii. Felul în care te-ai purtat cu tatăl tău te-a 
umplut de ruşine. Fiii tăi erau în cameră, ascultând cum ai 
vorbit cu el. Nu ştii că, într-o zi, când vei fi bătrân şi bolnav, 
ar putea să te trateze şi ei cu aceeaşi lipsă de respect? Hai, 
loveşte-mă. Las copilul din braţe. Să vadă fiii tăi că eşti atât 


de puternic, încât baţi o femeie pentru crima de a-ţi fi spus 
adevărul. 

Meb năvăli pe uşă. Avea arcul şi săgețile. 

— Ei? întrebă el. Vii sau nu? 

— Vin, răspunse Elemak, apoi se-ntoarse spre Eiadh. 
Pentru asta n-o să te iert niciodată. 

Ea-i zâmbi cu dispreţ. 

— Peste o oră, tu-ţi vei cere iertare de la mine. 

Pe drum, Nafai ştia exact la ce să se-aştepte. Avea 
amintirile Sufletului Suprem. Auzise discuţiile dintre 
Elemak şi complotiştii lui. Îl auzise poruncind tuturor să-şi 
ţină copiii în casă. Simţise teama din inima fiecăruia. Ştia 
cât rău face Elemak familiei sale. Ştia că teama şi furia îi 
otrăvesc sufletul. 

— Nu-l poţi face să uite? întrebă Nafai. 

(Nu. Puterea aceasta nu am primit-o. În plus, e foarte 
puternic. Nu pot să-l influenţez decât indirect, în cel mai 
bun caz.) 

— Dac-ar fi ales să te urmeze, s-ar fi potrivit mai bine 
decât mine scopurilor tale, nu-i aşa? 

(Da.) Mai bine să spună adevărul, din moment ce nu putea 
avea secrete faţă de Nafai. 

— Deci eu sunt al doilea pe listă. 

(Primul. Pentru că Elemak nu e capabil să recunoască un 
scop mai nobil decât propria lui ambiţie. E mult mai invalid 
decât Issib.) 

Nafai porni cu viteză spre sud, paritka rareori atingând 
pământul şi găsind automat un traseu neted, într-un ritm pe 
care Nafai îl socoti inimaginabil. Nu-i păsa deloc de maşina 
aceea miraculoasă. De-abia se abţinea din plâns. Pentru că 
acum, concentrându-se pe oamenii din Dostatok, şi nu pe 
munca de restaurare a unei nave spaţiale, îşi „aminti” 
lucruri pe care nu le bănuise niciodată. Lupta şi sacrificiile 
făcute de Zdorab şi Shedemei unul pentru altul. Ura lui Vas 
faţă de Obring şi Sevet şi, de la Shazer, faţă de Elemak. 


Sentimentul amarnic de ură faţă de sine al lui Sevet. 
Durerea lui Luet şi Hushidh, din cauză că soţii lor le tratau 
tot mai des aşa cum considera Elemak că trebuie tratate 
soțiile şi tot mai rar ca prietenele care-ar fi trebuit să le fie. 

Lui Issib, care depinde de Hushidh pentru orice în viaţa 
lui, să-i fie ruşine că n-o consideră decât partenera de 
muncă! Şi mie să-mi fie şi mai mare ruşine, pentru că, deşi 
soţia mea-i cea mai grozavă dintre femei, cel puţin la fel de- 
nţeleaptă ca mine, am făcut-o să se simtă cum s-a simţit 
când am plecat. 

Nafai le citise tuturor în suflet, iar asta era o viziune care 
nu lăsa loc de ură. Da, ştia în adâncul inimii că Vas e-un 
ucigaş - dar îşi „aminti” şi agonia prin care trecuse acesta 
atunci când Sevet şi Obring îl umpluseră de ruşine. Nu 
contează că Nafai nu privise niciodată umilinţa aceea drept 
scuză pentru crimă. Văzuse cum arată lumea privită cu 
ochii lui Vas şi-i fusese imposibil să-l urască după aceea. Îl 
va opri să se răzbune, bineînţeles. Dar, în timp ce-l va opri, 
îl va şi-nţelege. 

Aşa cum îl înţelegea şi pe Elemak. Înţelegea cum el însuşi 
privise prin ochii lui Elemak. „Of, dac-aş fi ştiut!”, se necăji 
el. „Dacă mi-aş fi dat seama că mă urâşte din cauza faptelor 
mele!” 

(Nu fi prost. Îţi ura inteligenţa. Ura faptul că îţi plăcea să 
fii inteligent. Şi ura supunerea voluntară faţă de tatăl şi 
mama ta. Ura până şi faptul că te uitai la el însuşi ca la un 
erou. le ura pentru că erai aşa cum erai, pentru că semănai 
atât de mult cu el, însă erai şi atât de diferit de el. Singurul 
mod în care l-ai fi putut opri să te urască ar fi fost să mori 
de tânăr.) 

Nafai înţelese, dar asta nu schimbă nimic. Ştiind ce ştia nu 
schimba că tânjea ca lucrurile să fie altfel. O, cât şi-ar fi 
dorit să-l facă pe Elemak să-l privească şi să-i spună: „Bună 
treabă, frate! Sunt mândru de tine.” Ar fi vrut să audă 
cuvintele acelea de la Elemak mai degrabă decât de la Tata. 
Dar nu le va auzi niciodată. Cel mai bun lucru pe care-l va 


obţine de la Elemak va fi supunerea lui ursuză. Cel mai rău 
va fi cadavrul lui. 

— Nu vreau să-l omor, murmura Nafai necontenit. 

(Dacă nu vrei, atunci, nu o vei face.) 

Tot mereu, gândurile lui Nafai fugeau la Luet. „Of, Luet, de 
ce-a fost nevoie de mantia asta ca să-nţeleg ce ţi-am făcut? 
Ai încercat să-mi spui. Mai întâi cu iubire, apoi cu supărare, 
dar mesajul era acelaşi: mă răneşti. Îmi pierd încrederea-n 
tine. Te rog, nu mai face. Totuşi, nu te-am auzit. Am fost atât 
de prins de ideea de-a fi cel mai bun vânător, de-a trăi o 
viaţă de bărbat printre bărbaţi, încât am uitat că, înainte 
de-a fi devenit bărbat, m-ai luat de mână şi m-ai dus la 
Lacul Femeilor; nu numai că mi-ai salvat viaţa, dar mi-ai 
făcut şi legătura cu Sufletul Suprem. Tot ce sunt, ce am, eu 
însumi, copiii mei, pe toate le-am primit din mâinile tale, 
Luet, şi te-am răsplătit cu ruşine.” 

(Mai ai puţin şi ajungi. Controlează-te.) 

Nafai se adună. Simţi mantia lucrând în el, vindecând 
pielea înroşită de lacrimi din jurul ochilor. În clipa 
următoare, pe faţa lui nici nu se vedea că plânsese. 

Aşa va fi de-acum înainte? Chipul meu va deveni o mască, 
pentru c-am mantia? 

(Numai dacă vrei tu.) 

Nafai îşi „aminti” unde plecaseră Mebbekew şi Elemak - 
să-i pregătească o ambuscadă. Vas şi Obring rămăseseră în 
sat, ca să se-asigure că lumea stă în casă. Elya şi Meb 
aşteptau, cu arcurile în mână, să-l omoare pe Nafai când îl 
vor zări apropiindu-se. 

Primul gând al lui Nafai fu să-i ocolească şi să iasă din raza 
lor de acţiune. Apoi se gândi să zboare pe deasupra lor atât 
de repede, încât ei să nu-şi poată controla ţinta. Însă 
niciuna dintre variante nu se dovedea utilă. Trebuia să facă 
ce promiseseră. Să tragă-n el cu săgeata, neprovocaţi. 

— Lasă-i să mă lovească, spuse Nafai. Ajută-l pe Meb să nu 
greşească ţinta - nu va reuşi fără tine - calmându-l, 


ajutându-l să se concentreze. Lasă ambele săgeți să mă 
lovească. 

(Mantia nu opreşte durerea.) 

— Dar mă va vindeca odată ce scot săgețile, da? 

(Destul de bine. Dar nu te aştepta la miracole.) 

— Totul e-un miracol. Ajută-l pe Elemak să nu mă 
nimerească-n inimă, dacă eşti îngrijorat. 

Elemak rată inima, dar la mustață. Nafai încetini paritka 
suficient cât să-l ţintească amândoi. Văzu, la o fracțiune de 
secundă după Sufletul Suprem, cum paritka îi speria pe 
amândoi; cum Meb aproape că se pierduse cu firea, gata să 
arunce arcul şi s-o ia la fugă. Însă Elemak nu şovăi nici o 
clipită. Iar ordinul lui şoptit îl ţintui pe Meb în poziţia lui. 
Apoi ochiră amândoi şi traseră. 

Nafai simţi săgețile pătrunzându-i în trup. Prima, a lui 
Elemak, i se-nfipse adânc în piept, a lui Meb îi străpunse 
gâtul. A doua îi provoca mai multă durere, prima era mai 
periculoasă. Durerea era cumplită. Nafai fu pe punctul de a 
leşina. 

(Trezeşte-te. Ai prea multe de făcut ca să aţipeşti acum.) 

Mă doare, mă doare, scoase Nafai un strigăt interior. 

(Al tău a fost planul, nu al meu.) 

Dar a fost un plan bun, aşa că Nafai nu scoase săgețile 
până când paritka nu-l aduse în mijlocul satului. După cum 
se aşteptase, Vas şi Obring se îngroziră când văzură paritka 
venind în zbor şi plutind deasupra ierbii de la locul de 
adunare. Nafai se prăbuşi în scaun cu o săgeată ieşindu-i 
din piept şi cu una înfiptă bine în gât. 

„Luet!”, strigă el în gând. „Vino şi scoate-mi săgețile. Să 
vadă toată lumea c-am fost prins într-o ambuscadă. C-am 
fost neînarmat. Trebuie să-ţi îndeplineşti sarcina.” 

Vedea ca prin ochii ei; genul de apropiere care aproape 
că-l scosese din minţi atunci când primise visul tatălui său, 
cu atâta vreme în urmă, era acum mai uşor de suportat, 
pentru că mantia îl proteja de aspectele cele mai 
tulburătoare din amintirile înregistrate ale Sufletului 


Suprem. Observa limpede ce vedea ea, dar primea doar 
sugestii ale sentimentelor ei, şi nu fluxul conştiinţei care 
aproape că-l făcuse să-şi piardă judecata. 

Simţi cum, văzându-l, ei îi sări inima din piept, groaza 
care-o cuprinse când observă săgețile. Cât mă iubeşte! Va 
şti vreodată cât o iubesc eu pe ea? 

Luet strigă: 

— leşiţi afară, cu toţii, veniţi să vedeţi! 

Aproape-n acelaşi timp, de la distanţă, răsună vocea lui 
Elemak. 

— Staţi în casă! 

— Toată lumea! ţipă Luet. Veniţi să vedeţi cum au încercat 
să-mi omoare soţul. 

Oamenii dădură năvală din case, adulţi şi copii deopotrivă. 
Mulţi se puseră pe urlat şi plâns văzându-l pe Nafai cu două 
săgeți în el. 

— Priviţi - n-avea nici măcar arcul cu el, spuse Luet. Au 
tras fără să fie provocaţi! 

— E-o minciună! zbieră Elemak, intrând în sat cu paşi 
mari. Am ştiut c-o să-ncerce aşa ceva! Nafai s-a săgetat 
singur, ca să pară c-a fost atacat. 

Zdorab şi Volemak veniră lângă Luet. Ei fură aceia care 
înălţară braţele şi smulseră săgețile din Nafai. Cea din gât 
trebui ruptă şi smulsă din partea pe unde ieşise vârful. 
Când o scoaseră, săgeata trasă de Elemak îi sfârtecă rău 
pieptul. Nafai simţi cum îi fuge sângele din răni şi nu putu 
vorbi, dar simţi şi mantia lucrând în corpul său, vindecându- 
|, nelăsând rănile să-l omoare. 

— Refuz să vă las să ne-acuzaţi de asta, spuse Elemak. 
Nafai e expert în a face pe victima. 

Însă Nafai observă că nimeni nu-nghite minciunile lui 
Elemak, poate doar Kokor şi Doi. Care nu fuseseră niciodată 
prea deştepte şi pe care le puteai păcăli uşor. 

— Nu te crede nimeni, vorbi Tata. Însuşi Nafai ştia ce 
puneţi la cale. 


— Serios? Păi, dacă-i atât de înţelept, de ce s-a vârât chiar 
în mijlocul presupusei ambuscade? 

Nafai puse răspunsul în mintea tatălui său: 

— Pentru c-a vrut să vadă toţi săgețile din el. A vrut să 
vadă toţi limpede cine şi ce sunteţi, ca să n-aibă nimeni nici- 
o îndoială despre voi. 

— Cei mai mulţi dintre noi au prevăzut asta tot timpul, 
rosti Rasa. Nu era nevoie să-ndure Nafai rănile. 

— Nu contează, comentă Luet. Nafai poartă mantia 
Sufletului Suprem. Acum e comandant stelar. Mantia-l 
vindecă. Elemak şi Mebbekew nu-i mai pot face nici un rău. 

Sunt vindecat? întrebă Nafai. Durerea scăzuse 
considerabil. 

(Aproape.) 

Elemak deveni foarte conştient că nimeni nu era de partea 
lui acum, în afară de Meb, care n-avea de ales. Până şi Vas 
cu Obring îi evitau privirea - n-avea să primească sprijin de 
la ei. Ei, nici nu se aşteptase el la sprijin de la ei. 

— Indiferent ce-am făcut, vorbi Elemak, am făcut-o de 
dragul copiilor noştri, al nevestelor noastre - al nevestelor 
şi copiilor voştri, de asemenea. Chiar vreţi să plecaţi de- 
aici? E printre voi vreunul care vrea să părăsească acest 
loc? 

— Nimeni nu vrea să plece, îi răspunse Luet. Dar am ştiut 
cu toţii planul de la bun început - de-a ne duce pe Pământ. 
N-a fost un secret niciodată. Nimeni nu te-a minţit. 

Apoi - insulta cea mai gravă - Eiadh o completă pe Luet: 

— Nu vreau să plec din Dostatok. Dar mai bine aş rătăci 
prin deşert pentru totdeauna decât să fie ucis un om de 
treabă ca să rămânem noi aici. 

Vorbise cu patimă, aceeaşi pe care o simţi şi Elemak 
arzând în el. Propria mea soţie, şi mă osândeşte cu 
acuzaţiile ei. 

— A, sunteţi toţi nişte curajoşi acum! strigă el. Dar ieri aţi 
fost de-acord cu mine. Chiar a crezut vreunul din voi că 
pacea şi fericirea noastră de-aici se vor păstra fără vărsare 


de sânge? Aţi ştiut de la-nceput - câtă vreme Nafai a fost 
liber s-aţâţe lucrurile, aveau să fie revoltă şi neînţelegeri 
printre noi. Singura speranţă de pace pe care-o avem e 
ceea ce am încercat eu să fac cu peste opt ani în urmă. 

(Acum.) 

Nafai se ridică în picioare. Spre mirarea lui, era nesigur 
pe el, ameţit. Imediat îşi „aminti” de ce - mantia împrumuta 
din energia corpului său când era nevoită, iar procesul 
vindecării atât de rapide îi sugea puterea mai rapid decât 
reuşea mantia să se reîncarce de la soare. Totuşi, mai ştiu 
că slăbiciunea lui temporară nu-l va împiedica să facă ce 
trebuie. 

— Elemak, vorbi el. Am plâns tot drumul până aici. Sufăr 
nespus din cauza a ceea ce-ai încercat să faci. Dacă te-ai fi 
umilit doar cât s-accepţi planul Sufletului Suprem - te-aş fi 
urmat bucuros, numai s-o fi făcut. Dar tot timpul, tu, 
ambiția ta de a conduce, ne-au dezbinat. Dacă n-ai fi 
complotat cu ei, dacă nu i-ai fi condus, crezi c-aceşti oameni 
slabi de înger s-ar fi opus Sufletului Suprem? Elemak, nu 
vezi că te-ai adus tu însuţi în pragul morţii? Sufletul 
Suprem acţionează pentru binele întregii omeniri şi nu va fi 
oprit. Trebuie să mori înainte de-a crede? 

— Nu ştiu decât atât că, ori de câte ori e pomenit Sufletul 
Suprem, tu sau smiorcăita de nevastă-ta sau maică-ta, 
regina, vor imediat să pună laba pe putere! 

— Nimeni n-a căutat să te conducă pe tine sau pe- 
altcineva, continuă Nafai. Dacă tu trăieşti în orice clipă 
când eşti treaz visând că-i controlezi pe alţii, să ştii că noi 
nu facem aşa. Crezi c-ambiţia mea-i cea care a construit 
paritka aceasta pe care stau în picioare? Crezi că urzelile 
Mamei o ţin în aer, deasupra pământului? Crezi că - cum ai 
spus, smiorcăitul - lui Luet m-a adus aici într-o oră, când 
drumul ţine o zi? 

— E-o maşinărie veche, atâta tot, zise Elemak. O maşinărie 
veche, ca Sufletul Suprem. O să primim ordine de la 
maşinării? 


Se uită-n jur după sprijin, dar sângele de pe gâtul şi tunica 
lui Nafai era prea proaspăt; nimeni nu-i susţinu privirea, în 
afară de Mebbekew. 

— Mutăm satul în nord, lângă Vusadka, vorbi Nafai. Şi 
toată lumea, inclusiv copiii mai mari, vor lucra cu 
maşinăriile Sufletului Suprem pentru a reface o navă 
spaţială. Iar când va fi gata, toţi vom urca în ea şi ne vom 
ridica-n spaţiu. Ne va lua o sută de ani s-ajungem pe 
Pământ, dar celor mai mulţi dintre noi li se va părea o 
singură noapte, pentru că vor dormi tot drumul, iar 
celorlalţi li se vor părea câteva luni. Iar la sfârşitul călătoriei 
vom cobori din navă şi vom sta pe solul Pământului, primii 
oameni care vor călca pe el după patruzeci de milioane de 
ani. Încerci să-mi spui că vrei să ne privezi de-această 
aventură? 

Elemak tăcu. Mebbekew, la fel. Însă Nafai ştia la ce se 
gândesc. Acum vor da înapoi bosumflaţi, dar cu prima 
ocazie îl vor lăsa fără cunoştinţă, îi vor tăia gâtul şi-i vor 
arunca trupul în mare. 

Nu mergea aşa. Trebuiau convinşi de inutilitatea opoziţiei 
lor. Trebuiau să-nceteze cu comploturile şi să-şi 
concentreze eforturile pe reconstruirea unei nave trainice. 

— Nu-ţi dai seama că nu mă poţi omori, deşi chiar în clipa 
asta, Elemak, îţi imaginezi cum îmi tai gâtul şi-mi arunci 
trupul în mare. 

Furia şi teama lui Elemak îşi dublară intensitatea. Nafai 
simţi cum îl izbesc în valuri. 

— Nu pricepi că Sufletul Suprem îmi vindecă deja rana din 
gât şi din piept? 

— De-ar fi fost răni adevărate! strigă Meb. 

Sărmanul Meb, care mai credea că minciuna iniţială a lui 
Elemak putea fi revigorată! 

Drept răspuns, Nafai îşi vâri degetul în rana din gât. 
Pentru că se forma deja țesutul cicatricei, trebui să-l 
străpungă - dar nimeni n-avu cum să nu vadă că degetul îi 
intrase în rană până la a treia articulaţie. Unora li se făcu 


greață; ceilalţi rămaseră cu răsuflarea tăiată, gemură sau 
ţipară, compătimind suferinţa lui Nafai. Şi, în realitate, 
durerea era cumplită - mai greu de suportat când îşi scoase 
degetul, decât atunci când îl vârâse în rană. Trebuie să-nvăţ 
să mă feresc de gesturile teatrale, îşi zise Nafai. 

Ridică degetul însângerat. 

— Te iert, Elemak, rosti el. Te iert, Mebbekew. Dacă-mi 
juraţi solemn că ne veţi ajuta pe mine şi pe Sufletul Suprem 
să construim o navă rezistentă. 

Era prea mult pentru Elemak. Umilinţa era mai grea acum 
decât în deşert, cu opt ani în urmă. Nu putea s-o înghită. N- 
avea altceva în suflet decât furie criminală. Nu-i păsa deloc 
de ce gândesc ceilalţi - ştia că oricum nu se mai bucura de 
susţinerea lor. Singurul lucru care putea lecui cât de cât 
agonia pe care-o simţea pe dinăuntru era să-l omoare pe 
Nafai, să-l târască la mare şi să-l ţină în apă până când nu 
va mai da din mâini şi din picioare. Apoi ceilalţi n-au decât 
să facă ce vor - Elemak va fi mulţumit, câtă vreme Nafai 
moare. 

Făcu un pas spre Nafai. Încă unul. 

— Opriţi-l! spuse Luet. 

Dar nimeni nu-l împiedică. Nimeni nu-ndrăzni - expresia 
de pe figura lui Elemak era înfricoşătoare. 

Mebbekew zâmbi şi păşi alături de el. 

— Nu m-atingeţi! avertiză Nafai. Puterea Sufletului 
Suprem arde-n mine ca focul. În clipa asta sunt slăbit din 
cauza rănilor pe care mi le-aţi provocat - poate n-am forţa 
necesară ca să-mi controlez puterea. Dacă m-atingeţi, cred 
că veţi muri. 

Vorbi cu atâta simplitate, încât cuvintele lui avură forţa 
pură a adevărului. Simţi cum în Elemak se prăbuşeşte ceva. 
Nu că i s-ar fi domolit furia; ce se rupsese înlăuntru era 
acea parte din el care nu suporta să se teamă. Iar când 
bariera căzu, furia reveni, dar transformată în ce fusese tot 
timpul până atunci: teamă. Teama că îşi va pierde locul în 
favoarea fratelui său mai tânăr. Teama că oamenii îl vor 


privi şi vor vedea slăbiciune, în loc de putere. Teama că 
oamenii nu-l vor iubi. Mai presus de toate, teama că-n 
realitate n-avea nici un control asupra vreunui om sau a 
vreunui lucru de pe lume. lar acum, temerile acestea de 
mult ascunse de el însuşi se eliberară pe dinăuntrul lui - şi 
se adeveriră, toate, absolut toate. Îşi pierduse poziţia. Părea 
slab în ochii tuturor, chiar şi ai copiilor. Nimeni de acolo nu-l 
iubea. Şi n-avea nici un fel de control, nici măcar acela de a- 
| omori pe băiatul care-i luase locul. 

Văzând că Elemak nu mai înaintează, Meb se opri şi el - 
întotdeauna un oportunist, părea să nu aibă voinţă proprie. 
Dar Nafai ştia prea bine că Meb nu era atât de 
deznădăjduit ca Elemak. Va continua să uneltească şi să se 
furişeze ca un şarpe, iar, dacă Elemak ieşea din peisaj, 
nimic nu-l mai reţinea. 

Aşadar, lui Nafai îi era limpede că nu câştigase încă. 
Trebuia să facă o demonstraţie clară şi de neuitat, pentru 
Meb şi Elemak şi pentru toţi ceilalţi, a faptului aceasta nu 
era doar o luptă-ntre fraţi, că, de fapt, Sufletul Suprem era 
cel care-i înfrânsese pe Elemak şi Meb, şi nu el. Iar într-un 
ungher îndepărtat al minţii sale, Nafai se agăţă de-o 
speranţă: aceea că, dacă Elya şi Meb ar reuşi să-nţeleagă 
că cel care-i înfrânsese azi era Sufletul Suprem, până la 
urmă-l vor ierta pe el, Nafai, şi-i vor fi din nou fraţi de 
nădejde. 

„Putere numai pentru un şoc”, vorbi Nafai în gând. „Nu ca 
să omor.” 

(Cum intenţionezi, aşa va acţiona mantia.) 

Nafai întinse mâna. Văzu el însuşi scânteia, dar fu şi mai 
impresionantă când o văzu prin ochii celorlalţi. Accesând 
Sufletul Suprem, distinse zeci de perspective asupra sa 
dintr-odată, pe faţa lui, un dans luminos, fascinant, intens, 
tot mai intens. lar mâna lui prinse viaţă, lucind ca şi când în 
jurul ei ar fi roit mii de licurici. Arătă cu degetul spre 
Elemak şi-un arc de foc asemenea fulgerului îi sări din 
vârful degetului, lovindu-l pe Elemak în cap. 


Trupul lui Elya fu cuprins de spasme şi trântit la pământ. 

L-am omorât? ţipă Nafai, suferind în gând. 

(Doar l-ai amorţit. Ai puţină încredere în mine, te rog!) 

Elemak se mişcă, zvârcolindu-se şi cutremurându-se, aşa 
că Nafai întinse mâna spre Meb. 

— Nu! ţipă acesta. 

Văzând ce se-ntâmplase cu Elemak, nu voia să păţească la 
fel. Dar Nafai observă că, în adâncul sufletului, tot uneltea 
şi plănuia. 

— Promit că fac tot ce vrei! N-am vrut niciodată să-l ajut 
pe Elemak, dar m-a tot împins de la spate. 

— Meb, eşti aşa de prost! Crezi că nu ştiu că Elemak te-a 
împiedicat să m-omori în deşert, când nu ţi-am dat voie să 
ucizi un babuin? 

Pe faţa lui Meb se-ntinse o mască de frică vinovată. Pentru 
prima oară-n viaţa lui, Mebbekew ajunse faţă-n faţă cu unul 
dintre propriile sale secrete, unul pe care credea că nu-l 
ştie nimeni; acum nu va mai putea scăpa de consecinţe. 

— Am copii! urlă el. Nu mă omori! 

Arcul de lumină pârâi din nou în aer, conectându-se cu 
capul lui Meb şi trântindu-l la pământ. 

Nafai era extenuat. Nu mai putea sta-n picioare. „Luet, 
ajută-mă!”, spuse el încet, rugător. 

Îi simţi mâinile pe braţ, ridicându-l. Probabil că se urcase 
în paritka lângă el. 

„O, Luet, aşa ar fi trebuit să fie-ntotdeauna. Nu pot rezista 
fără tine lângă mine. Dacă nu te implici şi tu, nu pot face 
nimic.” 

Drept răspuns, simţi venind de la ea dragostea ei pentru 
el, uşurarea că pericolul trecuse, mândria de puterea pe 
care o dovedise el. 

Cum poţi fi atât de iertătoare? o întrebă el în gând. 

Te iubesc era singurul mesaj pentru el pe care-l găsi în 
inima ei. 

Nafai hotări ca paritka să coboare la sol, aşa că aparatul îl 
ascultă. Luet îl ajută să coboare şi, înconjurați de roiul lor 


de copii, îl conduse acasă. În următoarele câteva minute, 
toţi ceilalţi veniră să vadă dacă puteau da o mână de ajutor. 
Dar nu avea nevoie decât de un somn bun. 

— Ai grijă de ceilalţi, murmură Nafai. Mă tem că le-am 
provocat o suferinţă permanentă. 

Aproape că se-ntunecase, când se trezi. Zdorab era la ei în 
bucătărie, gătind; Issib, Hushidh, Shedemei şi Luet stăteau 
adunaţi în jurul patului său. Nu se uitau la el... vorbeau 
între ei. Nafai ascultă. 

Spuseră cât de rău le pare de Eiadh şi Doi şi de copiii lor. 
Mai ales de Proya, care trăia numai ca să se mândrească cu 
tatăl său, Elemak. 

— Parcă tocmai şi-ar fi văzut tatăl murind, spuse Luet. 

— Aşa l-a şi văzut, zise Hushidh. Cel puţin a văzut moartea 
tatălui pe care-l cunoştea el. 

— Rana de azi va avea nevoie de-o vindecare îndelungată, 
vorbi Shedemei. 

— A fost rănit? întrebă Luet. Sau e vorba de vindecarea 
unor răni pe care noi n-am făcut decât să le ignorăm în 
ultimii opt ani? 

Hushidh plescăi din limbă. 

— Nafai ar fi primul care-ar spune că-ntâmplarea de azi n- 
a fost o tămăduire, ci un război. Sufletul Suprem s-a impus 
azi - nava o să fie echipată, iar când îşi vor reveni Elemak şi 
Mebbekew vor munci cot la cot cu ceilalţi. Însă rana-i 
permanentă. Elemak şi Mebbekew vor vedea întotdeauna-n 
Nafai un duşman. Şi-n oricine-l slujeşte pe el. 

— Nimeni nu-l slujeşte pe Nafai, spuse Luet. Noi o slujim 
pe Sufletul Suprem, aşa cum face şi Nafai. 

— Da, se grăbi Shedemei să încuviinţeze. Cu toţii- 
nţelegem, Luet. Asta n-a fost bătălia lui Nafai, ci a Sufletului 
Suprem. Oricare dintre noi ar fi putut îmbrăca mantia. 

Nafai observă că, oricât de mult se apropia de subiect, 
Shedemei nu spuse că ea ar fi fost aceea care-ar fi primit 
mantia dacă Nafai ar fi refuzat-o. Va păstra informaţia 
pentru ea, va fi un secret al ei şi-al lui Zdorab. Elemak şi 


Mebbekew, Vas şi Obring - ei probabil nu-l vor spune 
nimănui, în caz că fuseseră în stare să-nţeleagă ce le 
spusese ea cu-o seară înainte. Shedemei va şti întotdeauna 
că ea a fost a doua candidată pentru conducerea coloniei - 
îi ajungea, era mulţumită. 

— Se trezeşte, spuse Luet. 

— De unde ştii? întrebă Issib. 

— Respiră altfel. 

— M-am trezit, rosti Nafai. 

Cum te simţi? se interesă Luet. 

— Sunt încă obosit, dar mai bine. De fapt, sunt bine. De 
fapt, nici măcar nu sunt obosit. Se propti într-un cot şi 
imediat îl cuprinse ameţeala. Dacă mă gândesc mai bine, 
sigur sunt încă obosit. 

Se lăsă pe spate. Ceilalţi râseră. 

— Ce fac Elya şi Meb? 

— Încearcă să doarmă ca să le treacă, la fel ca tine, 
răspunse Shedemei. 

— Şi cu copiii voştri cine stă? vru să afle Nafai. 

— Mama, răspunse Issib. 

— Doamna Rasa, preciză Shedemei. Zdorab a fost convins 
c-o să vrei mâncare adevărată când te vei trezi, aşa c-a 
venit aici şi-a gătit. 

— Prostii! zise Luet. A ştiut cât de-ngrijorată voi fi şi n-a 
vrut să mai am pe cap şi gătitul. N-ai întrebat de copiii 
noştri. 

— De fapt, nu trebuie să-ntreb de copiii nimănui, vorbi 
Nafai. Ştiu unde sunt. 

N-aveau ce să-i mai replice. În curând îi aduseră de-ale 
gurii şi mâncară împreună, adunaţi în jurul patului. Nafai le 
explică ce fel de muncă va fi necesară la nava spaţială şi ei 
începură să se gândească la diviziunea muncii. Totuşi, nu 
stătură prea mult, pentru că Nafai era clar extenuat - fizic, 
nu mintal. În curând plecară toţi, chiar şi Luet; dar ea se- 
ntoarse repede cu copiii, care veniră şi-şi îmbrăţişară tatăl. 
Mai ales Chveya nu se mai dezlipi de el. 


— 'Tăticule, spuse ea, ţi-am auzit vocea în inimă. 

— Da, zise Nafai. Dar aceea-i, de fapt, vocea Sufletului 
Suprem. 

— Era vocea ta, atunci când ai crezut că eşti pe moarte. 
Stăteai pe-un deal, gata s-o iei la fugă şi să te arunci printr- 
un zid invizibil. Şi mi-ai strigat „Veya, te iubesc”. 

— Aşa-i, recunoscu Nafai. Era vocea mea, într-adevăr. 

— Şi eu te iubesc, Tăticule, răspunse fata. 

Nafai adormi la loc. 

Şi se trezi în toiul nopţii, auzind briza mării jucându-se cu 
stuful acoperişului. Se simţi din nou puternic, destul de 
puternic să se înalțe în vânt şi să zboare. 

În loc de asta, se întinse şi-o atinse pe Luet, trăgând-o spre 
el. Ea se trezi somnoroasă şi nu protestă. Dimpotrivă, se lipi 
mai mult de el. Dorea să facă dragoste, dacă voia şi el. Dar 
în noaptea aceea el nu dori decât s-o atingă, s-o ţină-n 
braţe. Să se bucure amândoi de dansul luminos al mantiei 
sale, ca să-şi amintească şi Luet lucrurile pe care şi le 
amintea el de la Sufletul Suprem. Ca să vadă în inima lui 
atât de limpede pe cât vedea şi el într-a ei şi să fie convinsă 
de dragostea lui pentru ea, aşa cum şi el era convins de 
dragostea ei pentru el. 

Mantia sclipi mai aprins, mai strălucitor. El o sărută pe 
frunte şi, când îşi retrase buzele, văzu că şi pe Luet sclipea 
o lumină discretă. Lumina va creşte, ştia sigur. Va creşte 
până când nu va mai fi nici o deosebire între noi. Să nu 
existe bariere între noi, Luet, dragostea mea! Nu vreau să 
mai fiu singur niciodată. 


SFÂRŞIT