Orson Scott Card — Intoarcerea Acasa — V1 Amintirea Pamantului

Orson Scott Card 


Orson Scott Card 


Întoarcerea Acasă 


Vol. 1 - Amintirea pământului 


CUPRINS: 

Mulţumiri. 

Diminutive. 

Ghid pentru pronunţarea numelor. 
PROLOG 

1. CASA TATĂLUI 

2. CASA MAMEI 

3. FOCUL 

4. MĂŞTILE 
5. ROŢILE 

6. DUŞMANII 
7. RUGĂCIUNEA 

8. AVERTISMENTUL 

9. MINCIUNI ŞI ÎNŞELĂCIUNI 

10. CORTURILE 

11. FRAŢII 

12. AVEREA 

13. ZBORUL 

14. SCAUNUL LUI ISSIB 

15. CRIMA 

16. CATALOGUL SUFLETULUI SUPREM 


PROLOG. 

Computerul principal al planetei Harmony se temea. Nu 
într-un fel pe care o fiinţă umană l-ar recunoaşte: palme 
umede, gură uscată, nod în stomac. Era doar o maşină fără 
părţi în mişcare, trăgându-şi energia din soare şi 


informaţiile de la sateliți, din memoria sa şi din minţile a 
jumătate de miliard de oameni. Şi totuşi putea simţi un fel 
de teamă, un sentiment că lucrurile îi scăpau de sub 
control, că nu mai avea puterea să influenţeze lumea aşa 
cum o făcuse cândva. 

Ceea ce simţea era, pe scurt, teama de moarte. Nu de 
propria moarte, căci computerul principal nu avea un ego şi 
nu-i păsa dacă avea să continue să existe sau nu. Dar aveao 
misiune, programată cu milioane de ani în urmă, aceea de a 
fi gardianul acestei lumi. Dacă ar deveni atât de slab încât 
nu şi-ar mai putea îndeplini misiunea, atunci, fără nici o 
îndoială - toate prognozele pe care era capabil să le facă îi 
confirmau acest lucru în decursul câtorva mii de ani 
omenirea avea să fie din nou confruntată cu singurul 
duşman care o putea distruge: omenirea însăşi, înarmată cu 
arme care ar fi putut ucide o întreagă planetă. 

Acum e momentul, decise computerul principal. Trebuie să 
acţionez acum, cât mai am ceva influenţă în lume, altfel 
lumea va muri iarăşi. 

Însă computerul principal nu avea nici o idee despre cum 
să acţioneze. Unul dintre simptomele declinului său era 
chiar confuzia care îl împiedica să fie capabil să ia o decizie. 
Nu putea avea încredere în propriile sale concluzii, chiar 
dacă ar fi reuşit să ajungă la una. Avea nevoie de 
îndrumare. Avea nevoie să fie lămurit, reprogramat sau 
poate chiar înlocuit cu o maşină mai sofisticată, mai 
capabilă să facă faţă noilor provocări care apăreau în 
cadrul rasei umane. 

Necazul era că exista o singură sursă în care putea avea 
încredere că îi va da sfaturi corecte, iar această sursă era 
atât de îndepărtată, încât Sufletul Suprem ar fi trebuit să 
meargă până acolo ca să le obţină. Cândva, Sufletul Suprem 
fusese capabil de mişcare, dar asta se întâmpla cu patruzeci 
de milioane de ani în urmă, şi chiar în interiorul unui câmp 
de stază ar fi suferit deteriorări. Sufletul Suprem nu-şi 


putea asuma căutarea de unul singur. Avea nevoie de ajutor 
uman. 

Timp de două săptămâni computerul principal căută prin 
vasta sa bază de date, evaluând potenţiala utilitate a 
fiecărui om aflat în viaţă. Majoritatea erau prea proşti sau 
nereceptivi; dintre cei care încă mai puteau recepționa 
comunicațiile directe de la computerul principal, numai 
puţini se aflau într-o poziţie care să le permită să facă ceea 
ce trebuia. 

Astfel computerul principal îşi îndreptă atenţia asupra 
câtorva oameni din anticul oraş Basilica. În întunericul 
nopţii, când unul dintre sateliții cei mai de încredere ai 
computerului principal trecu pe deasupra sa, el îşi începu 
munca, transmițând un flux constant de informaţii şi 
instrucţiuni într-o bandă îngustă celor care ar fi putut fi de 
folos în efortul de salvare a lumii numite Harmony. 

1. CASA TATĂLUI. 

Se trezi înainte de apariţia zorilor pe salteaua din casa 
tatălui său. Nu i se mai permitea să doarmă în casa mamei, 
având paisprezece ani. Nici o femeie respectabilă din 
Basilica nu şi-ar fi adus fiica în casa Rasei dacă acolo ar fi 
locuit un băiat de paisprezece ani - în special de când Nafai 
începuse brusc să crească, la vârsta de doisprezece ani, şi 
nu dădea nici un semn că s-ar opri, deşi avea deja aproape 
doi metri înălţime. 

Chiar ieri o auzise pe mama sa vorbind cu prietena ei 
Dhelembuvex. 

— Lumea începe să se întrebe când o să-i găseşti o 
mătuşică, spusese Dhel. 

— E doar un copil încă, zisese mama. 

Dhel hohotise. 

— Rasa, draga mea, îţi e aşa de frică să îmbătrâneşti încât 
nu poţi admite că băieţelul tău a devenit bărbat? 

— Nu e teama de vârstă, replicase mama. O să fie destul 
timp pentru mătuşici şi soţii şi toate astea atunci când o să 
se gândească el însuşi la aşa ceva. 


— O, el deja se gândeşte la asta, spusese Dhel. Doar că nu 
vorbeşte cu tine. 

Era destul de adevărat; Nafai se înroşise la faţă când o 
auzise, şi roşi din nou când îşi aminti. Cum de ştia Dhel, 
privindu-l doar pentru o clipă în acea zi, că gândurile sale 
se îndreptau atât de des asupra „acelui lucru”? Dar nu, 
Dhel nu ştia fiindcă văzuse ceva la Nafai. Ştia pentru că ea 
cunoştea bărbaţii. E vârsta, gândi Nafai. Toţi băieţii încep să 
aibă astfel de gânduri cam la vârsta lui. Oricine poate arăta 
spre un mascul care are aproape doi metri înălţime, dar nu 
i-a crescut încă barba şi să spună: „Băiatul se gândeşte la 
sex în momentul ăsta”; şi în majoritatea cazurilor aşa şi 
este. 

Dar eu nu sunt ca ceilalţi, cugetă Nafai. Îl aud pe 
Mebbekew şi pe prietenii lui discutând, şi mi se face greață. 
Nu-mi place să mă gândesc la femei cu atâta cruzime, 
măsurându-le ca pe nişte iepe pentru a vedea la ce ar putea 
fi utile. Un animal din herghelie sau unul de călărit? Merge 
la pas sau putem galopa? S-o ţin în grajd sau s-o scot s-o 
arăt prietenilor? 

Nafai nu se gândea deloc în felul acesta la femei. Poate 
pentru că era încă la şcoală, discutând zilnic cu femeile 
subiecte intelectuale. Nu sunt îndrăgostit de Eiadh pentru 
că e cea mai frumoasă fată din Basilica şi probabil chiar din 
întreaga lume. Sunt îndrăgostit de ea pentru că putem sta 
de vorbă, pentru felul în care gândeşte, pentru sunetul 
glasului ei, pentru felul în care îşi înalţă capul când ascultă 
o idee cu care nu e de acord, şi cum îşi sprijină mâna pe a 
mea atunci când vrea să mă convingă de ceva. 

Nafai îşi dădu seama brusc că cerul începea să se 
lumineze dincolo de fereastră şi că el zăcea în pat visând la 
Eiadh, iar dacă ar fi avut minte, s-ar fi ridicat şi s-ar fi dus în 
oraş ca s-o vadă în persoană. 

Mai uşor de gândit decât de făcut. Se sculă, îngenunche 
lângă saltea, îşi lovi pieptul şi coapsele goale închinându-i 
durerea Sufletului Suprem, apoi îşi rulă patul şi-l puse în 


cutia lui din colţ. Nu am nevoie cu adevărat de pat, îşi zise 
Nafai. Dacă aş fi un bărbat adevărat, aş putea dormi pe 
podea şi nu m-ar deranja. Aşa aş deveni la fel de dur şi de 
suplu ca tata. Ca Elemak. La noapte n-o să mai folosesc 
patul. 

leşi în curte la rezervorul de apă. Îşi cufundă mâinile în 
mica chiuvetă, umezi săpunul şi se frecă peste tot. Aerul era 
rece şi apa şi mai rece, dar el se prefăcu că nu observă 
până fu plin de clăbuc. Ştia că acea răcoare nu era nimic 
faţă de ceea ce avea să se întâmple într-o clipă. Se aşeză 
sub duş şi întinse mâna după şnur - apoi ezită, pregătindu- 
se pentru chinul care urma. 

— Of, trage odată, zise Issib. 

Nafai se uită în direcţia camerei lui Issib. Plutea în aer în 
faţa uşii. 

— 'Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, îi răspunse Nafai. 

Issib, fiind infirm, nu putea folosi duşul; flotoarele lui nu 
trebuiau să se ude. Aşa că unul dintre servitori îi scotea 
flotoarele şi îi făcea baie în fiecare seară. 

— Eşti aşa de copil când vine vorba de apa rece, spuse 
Issib. 

— Aminteşte-mi să-ţi pun nişte apă rece pe ceafă la cină. 

— Atât timp cât mă trezeşti cu tremuratul şi clănţănitul 
tău. 

— N-am scos nici un sunet, protestă Nafai. 

— M-am hotărât să merg astăzi cu tine în oraş. 

— Bun, bun. Vinu-i bun, intonă Nafai. 

— Ai de gând să laşi săpunul să se usuce? Îţi face pielea de 
un alb fermecător, dar după câteva ore începe să te 
mănânce. 

Nafai trase de şnur. 

Imediat apa rece ca gheaţa năvăli din rezervorul de 
deasupra capului. Icni - întotdeauna îl lovea ca un şoc apoi 
se aplecă, se răsuci şi se contorsionă aruncând apă în 
fiecare părticică şi în fiecare scobitură a corpului ca să 
îndepărteze săpunul. Avea numai treizeci de secunde ca să 


se curețe înainte ca duşul să se oprească, şi dacă nu 
termina la timp, fie trebuia să-şi petreacă tot restul zilei cu 
săpunul pe el - şi chiar îl mânca pielea, ca o mie de purici să 
aştepte câteva minute, îngheţând groaznic, pentru ca micul 
container al duşului să se reumple din rezervorul cel mare 
de apă. Niciuna dintre variante nu era indicată, aşa că 
învățase de mult rutina atât de bine, încât era întotdeauna 
curat înainte să se oprească apa. 

— Îmi place să privesc dansul ăsta al tău, zise Issib. 

— Dans? 

— Te-apleci în stânga, îţi clăteşti subţioara, apoi te apleci 
în partea cealaltă, îţi clăteşti subţioara stângă, te apleci în 
faţă şi-ţi desfaci bucile să te speli, pe fund, şi la urmă te 
apleci iar pe spate. 

— Bine, am înţeles, zise Nafai. 

— Serios, cred că e o rutină minunată. Ar trebui s-o arăţi 
managerului Teatrului Liber. Sau chiar Orchestrei. Ai fi un 
star. 

— Un băiat de paisprezece ani dansând gol sub un şuvoi 
de apă, râse Nafai. Cred că ar prezenta aceasta în alt fel de 
teatre. 

— Dar oricum în Dolltown! Tot ai fi un succes în Dolltown! 

Deja Nafai se ştersese cu prosopul - cu excepţia părului, 
care îi îngheţa în frig. Ar fi vrut să fugă în camera lui aşa 
cum făcea când era mic, bâiguind cuvinte fără sens - „uga- 
buga luga-buga” erau favoritele - în timp ce îşi trăgea 
hainele pe el şi se freca pentru a se încălzi. Dar acum era 
bărbat, şi nu era decât toamnă, nu venise încă iarna, aşa că 
se sili să meargă lejer spre camera lui. Din cauza asta se 
afla încă în mijlocul curţii, gol-puşcă şi îngheţat, când 
Elemak trecu prin poartă. 

— O sută douăzeci şi opt de zile, zbieră el. 

— Elemak, strigă Issib. Te-ai întors! 

— Nu mulţumită tâlharilor de pe coline, zise Elemak. Se 
duse drept la duş, scoţându-şi hainele din mers. Au atacat 


cu doar două zile în urmă, mult prea aproape de Basilica. 
Cred că de data asta l-am ucis pe unul dintre el. 

— Nu ştii dacă l-ai ucis sau nu? Întrebă Nafai. 

— Am folosit pulsul, bineînţeles. 

Bineînţeles? Se gândi Nafai. Să foloseşti o armă de 
vânătoare împotriva unei persoane? 

— L-am văzut prăbuşindu-se, dar nu m-am întors să 
verific, aşa că poate doar s-a împiedicat şi a căzut exact în 
momentul în care am tras eu. 

Elemak trase de şnurul duşului înainte de a se săpuni. În 
clipa în care apa îl lovi urlă, apoi execută propriul lui dans 
de spălare, scuturând capul şi împrăştiind apa prin toată 
curtea în timp ce bălmăjea „uga-buga luga-buga” ca un 
copil Mic. 

Pentru Elemak era în regulă să se poarte aşa. Avea acum 
douăzeci şi patru de ani, tocmai îşi adusese înapoi în 
siguranţă caravana din expediţia de cumpărare de plante 
exotice din oraşul junglei Tish-chetno, prima dată când 
cineva din Basilica se ducea acolo după ani de zile, şi era 
posibil să fi ucis un tâlhar pe drum. Nimeni nu se putea 
gândi la Elemak altfel decât ca la un bărbat. Nafai cunoştea 
regulile: când un bărbat se poartă ca un copil, e copilăros şi 
toată lumea e încântată; când un băiat se poartă în acelaşi 
mod, e o copilărie şi toată lumea îl sfătuieşte să fie bărbat. 

Acum Elemak se săpunea. Nafai - înţepenit de frig, chiar şi 
cu braţele strânse în jurul pieptului - tocmai voia să intre în 
cameră şi să-şi ia hainele, când Elemak începu din nou să 
vorbească. 

— Ai crescut de când am plecat, Nyef. 

— Cam asta fac în ultimul timp. 

— Îţi stă bine. Ai muşchi destul de frumoşi. Semeni cu 
bătrânul în părţile lui bune. Însă ai faţa mamei tale. 

Lui Nafai îi plăcea nuanţa de aprobare din glasul lui 
Elemak, dar era puţin înjositor să stea acolo dezbrăcat ca o 
pasăre jumulită în timp ce fratele său îl măsura. 

Issib, desigur, făcea situaţia şi mai rea. 


— Din fericire a moştenit de la Tata cel mai important 
lucru, zise. 

— Păi, toţi avem asta, replică Elemak. 'Toţi copiii bătrânului 
au fost băieţi - sau cel puţin toţi copiii lui despre care ştim. 

Râse. 

Nafai ura când Elemak vorbea aşa despre Tata. Toată 
lumea ştia că Tata era un bărbat cast care făcea sex numai 
cu soţia lui legitimă. Iar în ultimii cincisprezece ani soţia lui 
fusese Rasa, mama lui Nafai şi a lui Issib, contractul fiind 
reînnoit în fiecare an. Era atât de credincios, încât femeile 
renunţaseră să mai vină în vizită şi să facă aluzii despre 
disponibilitate atunci când contractul se apropia de final. 
Desigur, Mama îi era la fel de credincioasă chiar dacă 
existau încă o mulţime de bărbaţi care o asaltau cu daruri şi 
aluzii - dar aşa sunt bărbaţii, consideră fidelitatea chiar mai 
atrăgătoare decât zburdălnicia, de parcă Rasa îi rămânea 
fidelă lui Wetchik numai ca să-i momească pe ei. De 
asemenea, căsătoria cu Rasa însemna să împartă ceea ce 
unii considerau cea mai bună casă şi ceea ce toţi apreciau a 
fi cea mai bună vedere din Basilica. Niciodată nu mă voi 
căsători cu o femeie numai pentru casa ei, gândi Nafai. 

— Eşti nebun sau ce? Întrebă Elemak. 

— Cum? 

— Aici e rece ca un sfârc de vrăjitoare, iar tu stai acolo ud 
şi cu fundul gol. 

— Mada, făcu Nafai. Dar nu alergă în cameră - ar fi 
însemnat să admită că îl deranja frigul. Aşa că mai întâi 
rânji către Elemak: Bine-ai venit acasă. 

— Nu fi aşa un fanfaron, Nyef, zise Elemak. Ştiu că mori de 
frig - ţi se contractă părţile atârnătoare. 

Nafai se îndreptă agale spre cameră şi-şi trase pe el 
pantalonii şi tricoul. Îl deranja cu adevărat faptul că Elemak 
părea să ştie întotdeauna ce se petrecea în capul lui. 
Elemak nu şi-ar fi imaginat niciodată că poate Nafai era 
atât de călit şi de bărbat încât pur şi simplu nu-i păsa. Nu, 
Elemak presupunea întotdeauna că dacă Nafai făcea ceva 


bărbătesc era doar teatru. Bineînţeles, era teatru, aşa că 
Elemak avea dreptate, dar asta nu făcea decât ca totul să 
fie şi mai enervant. Cum devin oamenii bărbaţi, dacă nu 
jucând teatru până când devine un obicei şi în final 
caracterul lor? În afară de asta, nu era întru totul teatru. 
Pentru un minut, văzându-l din nou acasă pe Elemak, 
auzindu-l vorbind despre faptul că probabil ucisese un om 
în timpul călătoriei, Nafai uitase că îi era frig, uitase totul. 

În uşă apăru o umbră. Era Issib. 

— Nu trebuia să-l laşi să se ia aşa de tine, Nafai. 

— Ce vrei să spui? 

— Să te înfurii aşa. Când te tachinează. 

Nafai era sincer nedumerit. 

— Cum adică să mă înfurii? Nu eram furios. 

— Când a făcut gluma aia despre cât îţi e de frig, zise 
Issib. Credeam că o să-ţi pierzi controlul şi o să-l pocneşti în 
cap. 

— Dar nu eram furios. 

— Atunci eşti un caz autentic de boală mintală, băiete. Eu 
credeam că erai furios. El credea că erai furios. Sufletul 
Suprem credea că erai furios. 

— Sufletul Suprem ştie că nu eram deloc supărat. 

— Atunci învaţă să-ţi controlezi faţa, Nyef, pentru că se 
pare că exprimă emoţii pe care tu nu le simţi. Imediat ce i-ai 
întors spatele a arătat degetul, aşa de furios a crezut că 
erai. 

Issib plecă plutind. Nafai îşi încălţă sandalele şi-şi 
încrucişă şireturile peste pantaloni. Moda printre tinerii din 
Basilica era să poarte şireturi lungi până la coapse şi să le 
lege exact sub scrot, dar Nafai scurtase şireturile şi le purta 
la înălţimea genunchiului, ca un muncitor serios. Faptul că 
aveau un nod gros de piele între picioare îi făcea pe tineri 
să se fudulească, legănându-se în timpul mersului, 
încercând să împiedice coapsele să se frece şi să se irite de 
la nod. Nafai nu se legăna şi dispreţuia întreaga idee a unei 
mode care făcea hainele mai puţin confortabile. 


Bineînţeles, respingerea modei însemna că nu se integra 
bine printre băieţii de vârsta lui, dar pe Nafai nu prea îl 
deranja asta. El se bucura cel mai mult de compania 
femeilor, iar femeile ale căror opinii le preţuia erau cele 
care nu erau influențate de frivolităţile modei. Eiadh, de 
exemplu, i se alăturase deseori ridiculizând sandalele cu 
şireturi înalte. 

— Imaginează-ţi-i purtând astea călare pe cal, spusese ea 
odată. 

— E suficient să transforme un taur într-un bou, replicase 
Nafai zeflemitor, şi Eiadh răsese şi apoi repetase gluma de 
mai multe ori pe parcursul zilei. 

Dacă pe lume exista o astfel de femeie, de ce s-ar mai 
osteni un bărbat cu mode prosteşti? 

Când Nafai ajunse în bucătărie, Elemak tocmai băga în 
cuptor o budincă rece de orez. Budinca părea destul de 
mare ca să-i hrănească pe toţi, dar Nafai ştia din experienţă 
că Elemak intenţiona să păstreze totul pentru el. Călătorise 
luni de zile, mâncând mai mult mâncare rece, deplasându- 
se numai noaptea - Elemak avea să mănânce întreaga 
budincă din vreo şase înghiţituri şi apoi se va trânti în pat şi 
va dormi până a doua zi în zori. 

— Unde-i tata? Întrebă Elemak. 

— Într-o scurtă călătorie, zise Issib, care spărgea ouă 
crude peste pâinea prăjită, pregătindu-le să le bage în 
cuptor. O făcea cu destulă îndemânare, având în vedere că 
simplul gest de a apuca un ou cu o mână îi consuma toate 
puterile. Ţinea oul la câţiva centimetri de masă, apoi 
încorda exact muşchiul necesar ca să elibereze flotorul care 
îi susţinea braţul, făcându-l să cadă cu tot cu ou pe tăblia 
mesei. Oul se spărgea exact cum trebuie - la perfecţie apoi 
el încorda alt muşchi, flotorul îi ridica braţul deasupra 
farfuriei, unde desfăcea oul cu cealaltă mână şi îl vărsa 
peste pâinea prăjită. Nu erau multe lucruri pe care Issib să 
nu le poată face pentru sine, flotoarele având grijă în locul 
lui de gravitație. Dar asta însemna că Issib nu va putea 


călători niciodată aşa cum făceau Tata şi Elemak şi uneori 
Mebbekew. O dată, când se îndepărtase de câmpul 
magnetic al oraşului, Issib trebuise să meargă în scaunul 
lui, o maşină greoaie cu care nu putea decât să se 
deplaseze dintr-un loc în altul. Nu-l ajuta să facă nimic. 
Departe de oraş, legat de scaun, Issib era cu adevărat 
infirm. 

— Unde-i Mebbekew? Întrebă Elemak. 

Budinca era gata - arsă, de fapt, dar aşa mânca Elemak 
întotdeauna micul dejun, fiert până când era atât de moale, 
încât nu mai avea nevoie de dinţi să-l mestece. Nafai 
presupunea că era din cauză că aşa îl putea înghiţi mai 
repede. 

— Îşi petrece noaptea în oraş, zise Issib. 

Elemak râse. 

— Asta o să spună el când o să se întoarcă. Dar cred că 
Meb doar ară şi nu seamănă nimic. 

Pentru un bărbat de vârsta lui Meb era doar un singur 
mod de a-şi petrece noaptea între zidurile Basilicăi, anume 
dacă o femeie îl primea în casa ei. Elemak îl putea tachina 
pentru că Mebbekew pretindea că are mai multe femei 
decât el, dar Nafai văzuse cum se purta Meb cel puţin cu 
unele dintre ele. Mebbekew nu trebuia să se prefacă însă că 
îşi petrece noaptea în oraş; probabil accepta mai puţine 
invitaţii decât primea. 

Elemak luă o înghiţitură uriaşă de budincă. Apoi ţipă, 
deschise gura, şi turnă vin direct din carafa de pe masă. 

— Fierbinte, zise el când putu să vorbească din nou. 

— Nu-i întotdeauna aşa? Întrebă Nafai. 

Intenţionase să fie o glumă, o vorbă de duh între fraţi. Dar 
din anumite motive Elemak înţelese complet greşit, ca şi 
cum Nafai l-ar fi făcut prost pentru că luase acea 
înghiţitură. 

— Ascultă, băieţaş, zise Elemak, când o să fii pe drumuri 
mâncând hrană rece şi dormind în praf şi noroi două luni 


jumate, poate că o să uiţi şi tu cât de fierbinte poate fi o 
budincă. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să spun nimic rău. 

— Doar fii atent de cine îţi baţi joc, zise Elemak. Eşti numai 
fratele meu vitreg, la urma urmelor. 

— Aşa e, rosti Issib vesel. Are acelaşi efect şi asupra 
fraţilor buni. 

Evident, Issib încerca să îndulcească lucrurile şi să 
împiedice izbucnirea unui scandal. 

Elemak părea destul de dornic să continue. 

— Îmi imaginez că ţi-e mai greu ţie, zise. Bine că tu eşti un 
infirm, iar Nafai ăsta probabil n-a împlinit încă optsprezece 
ani. 

Dacă remarca despre infirmitate îl răni pe Issib, elnu o 
arătă. Însă pe Nafai îl înfurie. Issib încerca să facă pace, iar 
Elemak îl insulta pentru asta cu uşurinţă. Aşa că, dacă Nafai 
nu avusese înainte nici cea mai mică intenţie de a porni o 
ceartă, acum era gata pentru una. Faptul că Elemak îi 
măsurase vârsta în ani de semănat şi nu în ani de templu 
era un pretext destul de bun. 

— Am paisprezece ani, zise. Nu optsprezece. 

— Ani de templu, ani de semănat, replică Elemak. Dacă ai 
fi cal, ai avea optsprezece. 

Nafai se apropie şi se opri la un pas de scaunul lui Elemak. 

— Numai că nu sunt cal. 

— Dar nici bărbat nu eşti. Şi sunt prea obosit ca să te rup 
în bătaie în clipa asta. Aşa că pregăteşte-ţi micul dejun şi 
lasă-mă să-l mănânc pe al meu. Se întoarse către Issib: 'Tata 
l-a luat pe Rashgallivak cu el? 

Nafai fu surprins de întrebare. Cum putea Tata să-l ia cu el 
pe administratorul proprietăţii, dacă şi Elemak era plecat? 
Bineînţeles, 'Truzhnisha putea conduce treburile casei; dar 
fără Rashgallivak, cine s-ar mai ocupa de sere, grajduri, de 
comerţ şi de tarabe? 

Cu siguranţă nu Mebbekew: el nu era interesat de 
problemele de fiecare zi ale afacerilor Iatei. lar oamenii nu 


ar primi ordine de la Issib: îl priveau cu tandreţe şi cu milă, 
nu cu respect. 

— Nu, Tata l-a lăsat pe Rash responsabil, răspunse Issib. 
Probabil că în seara asta Rash a dormit la sera rece. Doar 
ştii că Tata nu pleacă niciodată până nu se asigură că totul e 
în ordine. 

Elemak îi aruncă o privire scurtă şi piezişă lui Nafai. 

— Mă întrebam doar de ce unii au ajuns aşa cu nasul pe 
sus. 

Atunci Nafai pricepu: întrebarea lui Elemak era de fapt un 
compliment pe dos: se întreba dacă Tata îl lăsase pe Nafai 
şef în absenţa lui. Şi era limpede că lui Elemak nu-i plăcea 
ideea ca Nafai să conducă vreo parte a afacerilor cu plante 
rare ale familiei Wetchik. 

— Nu mă interesează să preiau comerţul cu buruieni, zise 
Nafai, dacă asta te îngrijorează. 

— Nu mă îngrijorează nimic. Nu e timpul să pleci la şcoala 
Mamei? O să se sperie că băieţelul ei a fost jefuit şi bătut pe 
drum. 

Nafai ştia că ar trebui să lase înţepătura lui Elemak fără 
răspuns, că n-ar trebui să continue să-l provoace. Ultimul 
lucru pe care şi-l dorea era să şi-l facă duşman pe Elemak. 
Dar simplul fapt că îl admira atât de mult, că voia să fie ca 
el, făcea imposibil ca Nafai să nu răspundă la bătaia de joc. 
Îndreptându-se spre poartă, se întoarse să spună: 

— Am scopuri mult mai înalte în viaţă decât să mă furişez 
împuşcând tâlhari, să dorm cu cămilele şi să car plante din 
tundră la tropice şi plante tropicale pe ghețari. Îţi las ţie 
jocul ăsta. 

Brusc scaunul lui Elemak zbură prin cameră, iar el sări în 
picioare şi din doi paşi ajunse să strivească faţa lui Nafai de 
cadrul uşii. Era dureros, dar Nafai abia simţi durerea, sau 
teama că Elemak l-ar putea răni şi mai rău. Avea în schimb 
un straniu sentiment de triumf. L-am făcut pe Elemak să-şi 
piardă cumpătul. Nu mai poate pretinde că nu merit să fiu 
luat în seamă. 


— Din jocul ăsta, cum l-ai numit, se plăteşte pentru tot ce 
ai şi pentru tot ce eşti, şuieră Elemak. Dacă nu ar fi banii pe 
care Tata, Rash şi cu mine îi aducem, crezi că ţi-ar da 
cineva atenţie în Basilica? Crezi că mama ta se bucură de 
atâta onoare încât să se transfere şi fiilor ei? Dacă tu crezi 
asta, atunci înseamnă că nu ştii cum merg lucrurile în lume. 
Mama ta poate să fie capabilă să-şi ridice fiicele, dar 
singurul lucru pe care o femeie îl poate face pentru fiul ei 
este să scoată din el un savant. 

Aproape că scuipă cuvântul savant. 

— Şi crede-mă, băiete, asta e tot ce o să fii tu vreodată. Nu 
ştiu de ce Sufletul Suprem s-a mai ostenit să-ţi pună părţi 
bărbăteşti, fetiţo, pentru că ceea ce o să primeşti tu pe 
lumea asta când o să creşti va fi ceea ce primeşte o femeie. 

Din nou, Nafai ştiu că ar trebui să tacă şi să-i lase lui 
Elemak ultimul cuvânt. Dar replica îi veni în minte mai încet 
decât îi ieşi pe gură. 

— Faptul că mă faci femeie este modul tău subtil de a-mi 
spune că simţi ceva pentru mine? Cred că ai fost pe drum 
mult prea mult timp dacă eu încep să-ţi par irezistibil. 

Imediat Elemak îi dădu drumul. Nafai se întoarse, pe 
jumătate aşteptându-se să-l vadă pe Elemak râzând, 
scuturând din cap pentru că jocul lor scăpa câteodată de 
sub control. Însă fratele lui stătea în picioare, roşu la faţă, 
respirând greu, ca un animal legat cu funia. 

— leşi din casa asta, zise Elemak, şi nu te mai întoarce cât 
timp sunt eu aici. 

— Nu e casa ta, sublinie Nafai. 

— Data viitoare când o să te văd aici o să te omor. 

— Haide, Elya, doar ştii că glumeam. 

Issib pluti voios între ei şi-şi aruncă greoi un braţ în jurul 
umerilor lui Nafai. 

— Întârziem în oraş, Nyef. Mama chiar îşi va face griji. 

De data asta Nafai avu suficientă logică să-şi ţină gura 
închisă şi să lase de la el. Ştia cum să-şi potolească limba - 
numai că niciodată nu îşi amintea la timp. Acum Elemak era 


furios pe el. Putea fi furios zile întregi. Unde o să dorm dacă 
nu pot merge acasă? Se întrebă Nafai. Imediat îi fulgeră 
prin minte imaginea lui Eiadh şoptindu-i: „De ce nu rămâi la 
noapte în camera mea? La urma urmelor, cu siguranţă într- 
o zi o să fim căsătoriţi. O femeie îşi pregăteşte nepoatele 
favorite ca să fie partenerele fiilor ei, nu-i aşa? Am ştiut asta 
de când te-am văzut prima oară, Nafai. De ce să mai 
aşteptăm? La urma urmelor eşti aproape cel mai prostuţ 
om din toată Basilica.” 

Nafai ieşi din reverie dându-şi seama că îi vorbea Issib, nu 
Eiadh. 

— De ce îl provoci aşa, spunea Issib, când ştii că uneori 
abia se poate abţine să nu te omoare? 

— Mă gândesc la tot felul de lucruri şi uneori le spun 
atunci când nu ar trebui, zise Nafai. 

— Te gândeşti la lucruri stupide şi eşti atât de prost încât 
le spui de fiecare dată. 

— Nu de fiecare dată. 

— A, adică există lucruri încă şi mai stupide pe care nu le 
spui? Ce minte mai ai şi tu! O comoară! 

Issib plutea în faţa lui. Întotdeauna făcea aşa când 
mergeau pe drumul de coastă, uitând că pentru oamenii 
care au de-a face cu gravitația un ritm mai lent ar fi mai 
confortabil. 

— Îmi place de Elemak, zise Nafai cu un ton nenorocit. Nu 
înţeleg de ce lui nu-i place de mine. 

— O să-l pun să-ţi facă o listă cândva, răspunse Issib. O s-o 
adaug la sfârşitul propriei mele liste. 

2. CASA MAMEI. 

De la casa lui Wetchik până în Basilica era un drum lung, 
dar familiar. Până la vârsta de opt ani, Nafai parcursese 
această distanţă în direcţie inversă, când Mama îi ducea pe 
el şi pe Issib la casa Tatălui în vacanțe. În acele zile traiul în 
casa unui bărbat era o magie. Tata, cu coama sa de păr alb, 
părea aproape un zeu - în realitate, până la vârsta de cinci 
ani Nafai crezuse că Iata era Sufletul Suprem. Mebbekew, 


cu numai şase ani mai mare decât Nafai, fusese întotdeauna 
un sâcâitor răutăcios şi fără milă, dar în acei ani Elemak era 
bun şi jucăuş. Mai mare cu zece ani ca Nafai, Elya era deja 
un bărbat în primele amintiri ale lui Nafai despre casa lui 
Wetchik; dar, spre deosebire de aspectul eteric al atei, el 
avea înfăţişarea întunecată şi aspră a unui luptător, un 
bărbat care era blând numai pentru că aşa voia el să fie, nu 
pentru că ar fi fost incapabil de duritate atunci când era 
necesar. În acele vremuri Nafai se ruga să i se dea drumul 
din casa Mamei şi să i se permită să locuiască cu Wetchik - 
şi cu Elemak. Să-l aibă pe Mebbekew tot timpul prin 
preajmă ar fi fost preţul inevitabil pentru a locui acolo unde 
trăiesc zeii. 

Mama şi Tata s-au întâlnit amândoi cu el ca să-i explice de 
ce nu îl lasă să renunţe la şcoală. 

— Băieţii care sunt trimişi la taţii lor la vârsta asta sunt cei 
care nu promit nimic pentru viitor, spusese Iata. Cei care 
sunt prea violenţi ca să se înţeleagă cu ceilalţi într-o casă de 
studii, prea lipsiţi de respect ca să continue să trăiască într- 
o casă de femei. 

— Şi cei proşti se duc în casele taţilor lor la vârsta de opt 
ani, adăugase Mama. În afară de cunoştinţe elementare de 
citit şi aritmetică, ce nevoie are un prost să înveţe? 

Chiar şi acum, amintindu-şi, Nafai simţea o mică 
împunsătură de plăcere - căci Mebbekew se lăudase adesea 
că, spre deosebire de Nyef şi Issya, şi Elya pe vremea lui, 
Meb plecase acasă la Tata la opt ani. Nafai era sigur că Meb 
îndeplinise toate criteriile pentru a se muta de timpuriu 
într-o casă de bărbaţi. 

Aşa că reuşiseră să-l convingă pe Nafai că era un lucru 
bun pentru el să stea cu mama lui. Existau şi alte motive - 
să-i ţină companie lui Issib, prestigiul casei mamei lui, 
asocierea cu surorile lui dar ambiția lui Nafai era cea care îl 
determinase să fie mulţumit să rămână. Sunt unul dintre 
băieţii cu adevărat promiţători. Voi fi prețuit în Basilica, 
poate în întreaga lume. Poate într-o zi scrierile mele vor fi 


trimise în cer pentru ca Sufletul Suprem să le împartă la 
oamenii din celelalte oraşe care vorbesc alte limbi. Poate voi 
ajunge chiar unul dintre cei mari ale căror idei sunt 
imprimate în sticlă şi păstrate într-o arhivă, pentru a fi citite 
pe parcursul întregii istorii a omenirii ca ale unuia dintre 
titanii de pe Harmony. 

Însă, pentru că se rugase din suflet să i se permită să 
locuiască cu Iata, de la vârsta de opt ani până la 
treisprezece el şi Issib îşi petrecuseră aproape fiecare 
sfârşit de săptămână în casa lui Wetchik, obişnuindu-se cu 
ea la fel ca şi cu cea a Rasei din oraş. Iata insistase ca ei să 
muncească din greu, experimentând ceea ce trebuie să facă 
un bărbat pentru a-şi câştiga existenţa, astfel că vacanţele 
lor nu erau de fapt vacanțe. 

— Studiezi şase zile, munceşti cu mintea în timp ce trupul 
îşi ia vacanţă. Aici o să lucrezi în grajduri şi în sere, 
muncind cu trupul pe când mintea învaţă pacea pe care o 
aduce o muncă cinstită. 

Aşa vorbea Iata, un fel de discurs continuu; Mama zicea că 
adopta acel ton pentru că nu era sigur cum să discute cu 
naturaleţe cu copiii. Dar Nafai ascultase suficiente 
conversații ale adulţilor ca să ştie că Tata vorbea aşa cu 
toată lumea în afară de Rasa. Asta demonstra că Tata nu se 
simţea niciodată în largul lui, niciodată cu adevărat el 
însuşi, în prezenţa nimănui; dar cu timpul Nafai învățase de 
asemenea că, indiferent cât de elevate şi retorice ar fi fost 
conversațiile tatălui său, niciodată nu era prost; vorbele lui 
nu erau niciodată goale, stupide sau ignorante. Aşa 
vorbeşte un bărbat, gândise Nafai când era mic, şi 
practicase un stil elegant făcându-şi un scop în a învăţa 
clasica Emeznetyi la fel de bine ca şi colocviala Basyat care 
era în general limba artei şi comerţului din Basilica acelor 
zile. Recent Nafai înţelesese că pentru a comunica eficient 
cu oamenii reali trebuia să vorbească limba comună - dar 
ritmul, melodicitatea Emeznetyi încă se mai simţea în 


scrierile lui şi se auzea în discursuri. Chiar şi în glumele 
stupide care stârneau mânia lui Elemak. 

— Tocmai mi-am dat seama de ceva, zise Nafai. 

Issib nu răspunse - se afla destul de departe în faţă, iar 
Nafai nu era sigur dacă îl putea auzi. Dar Nafai continuă 
oricum, vorbind încă şi mai încet, fiindcă probabil vorbea cu 
el însuşi. 

— Cred că spun lucrurile alea care îi înfurie pe oameni, nu 
pentru că în realitate aşa gândesc, ci pentru că pur şi 
simplu am găsit un mod isteţ de a le spune. E un felde artă 
să cauţi modul perfect de a exprima o idee, şi când îţi vine 
în minte atunci trebuie s-o spui, pentru că vorbele nu există 
dacă nu le rosteşti. 

— O artă destul de plăpândă, Nyef: Eu aş zice că ar trebui 
să renunţi la ea înainte să fii omorât. 

Deci Issib asculta, în cele din urmă. 

— Pentru un tip mare şi puternic, îţi ia cam mult să urci pe 
Drumul Crestei până la Strada Pieței, mai adăugă Issib. 

— Mă gândeam. 

— Zău că ar trebui să înveţi cum să gândeşti şi să şi mergi 
în acelaşi timp. 

Nafai ajunse la capătul drumului unde îl aştepta Issib. 
Chiar că trândăveam, se gândi. Nici măcar nu gâfâi. 

Dar pentru că Issib făcuse o pauză acolo, aşteptă şi Nafai, 
întorcându-se cum se întorsese şi fratele său să privească în 
jos spre drumul pe care tocmai urcaseră. Drumul Crestei 
purta numele potrivit, căci parcurgea o creastă de deal 
care cobora către câmpia de coastă străbătută de ape. Era 
o dimineaţă limpede şi de pe culme se putea vedea până la 
ocean, o pătură peticită de ferme şi livezi, cârpită cu 
drumuri şi cu noduri de oraşe şi sate, întinsă ca o cuvertură 
de pat între munţi şi mare. Privind în josul Drumului Crestei 
puteau să vadă lungul şir al fermierilor venind la piaţă, 
conducându-şi animalele. Dacă Nafai şi Issib ar mai fi 
întârziat chiar şi zece minute, ar fi trebuit să călătorească 
în gălăgia şi duhoarea de la cai, măgari, catâri şi kurelomi, 


printre înjurăturile bărbaţilor şi bârfele femeilor. Cândva, 
acest lucru fusese o plăcere, dar Nafai mersese suficient de 
mult alături de ei ca să ştie că bârfele şi înjurăturile erau 
întotdeauna aceleaşi. Nu tot ce provine dintr-o grădină e un 
trandafir. 

Issib se întoarse spre vest, la fel şi Nafai, ca să vadă un 
peisaj cât se poate de diferit: platoul pietros şi accidentat 
Besporyadok, tărâmul aproape arid care se întindea până 
departe spre apus. Cel puţin o mie de poeţi făcuseră 
aceeaşi observaţie, că soarele se ridică din mare înconjurat 
de giuvaiere de lumină dansând pe ape, apoi coboară în 
flăcări roşii la apus, pierzându-se în praful care suflă mereu 
peste deşert. Dar Nafai considerase întotdeauna, cel puţin 
în privinţa vremii, că soarele ar trebui să meargă invers. Nu 
aducea apa din ocean pe pământ - aducea foc uscat din 
deşert către mare. 

Avangarda mulţimii de negustori se afla acum suficient de 
aproape ca să poată auzi conducătorii şi măgarii. Aşa că se 
întoarseră şi continuară să meargă spre Basilica, unde 
munţii împăduriţi ai nordului întâlneau deşertul vestului şi 
litoralul cu grădini din est. Cum cântaseră poeţii acest loc: 
Basilica, Oraş al Femeilor, Portul Ceţurilor, Grădina cu 
Ziduri Roşii a Sufletului Suprem, paradisul unde toate apele 
lumii se adună ca să formeze noi nori, să toarne din nou apă 
proaspătă peste pământ. 

Sau, conform opiniei lui Mebbekew, cel mai bun oraş din 
lume ca să te regulezi. 

Poteca dintre Poarta Negustorilor din Basilica şi casa 
Wetchik de pe Drumul Crestei nu se schimbase deloc în toţi 
aceşti ani - Nafai ştia şi dacă se clintea o piatră. Dar când 
Nafai împlinise treisprezece ani se întâmplase ceva care 
modificase înţelesul acestui drum. La treisprezece ani chiar 
şi cei mai promiţători băieţi se duceau să trăiască cu taţii 
lor, lăsându-şi în urmă şcoala pentru totdeauna. Cei care 
mai rămâneau erau cei care voiau să renunţe la comerţul 
bărbaţilor şi să devină învăţaţi. Când Nafai avea opt ani se 


rugase să locuiască cu tatăl său, la treisprezece ceruse 
exact invers. Nu, nu m-am decis să devin un învăţat, 
spusese, dar nici nu m-am decis să nu fiu. De ce trebuie să 
mă hotărăsc acum? 

Lasă-mă să locuiesc cu tine, Iată, dacă trebuie - dar lasă- 
mă să rămân şi la şcoala Mamei până când lucrurile îmi 
devin mai limpezi. Nu ai nevoie de mine la munca ta, aşa 
cum ai nevoie de Elemak. Şi nu vreau să devin un alt 
Mebbekew. 

Aşadar, deşi drumul dintre casa Tatălui şi oraş era 
neschimbat, acum Nafai îl parcurgea în direcţie opusă. 
Călătoria nu mai era acum de la casa din oraşa Rasei la 
ţară şi din nou înapoi; acum era un drum de la casa de la 
ţară a lui Wetchik spre oraş. Cu toate că de fapt el deţinea 
mai multe proprietăţi în oraş - toate cărţile lui, hârtiile, 
uneltele şi jucăriile - şi adesea dormea trei sau patru din 
cele opt nopţi ale săptămânii acolo, acasă însemna acum 
casa Tatălui. 

Ceea ce era inevitabil. Nici un bărbat din Basilica nu avea 
ceva cu adevărat al lui; totul venea ca dar de la o femeie. Şi 
Chiar şi un bărbat care, ca Iata, avea toate motivele să se 
simtă în siguranţă cu aceeaşi parteneră de mulţi ani - nici 
măcar el nu se putea simţi acasă în Basilica, din cauza 
lacului. Valea adâncă din inima oraşului - însuşi motivul 
pentru care oraşul exista - ocupa jumătate din spaţiul 
dintre ziduri, şi nici un bărbat n-ar fi putut vreodată să 
meargă acolo, nici un bărbat nu ar fi putut măcar intra în 
pădurea înconjurătoare suficient de departe ca să 
întrezărească o sclipire a apei. Dacă sclipea. Din câte ştia 
Nafai, valea era atât de adâncă, încât lumina soarelui nu 
atingea niciodată apele lacului Basilica. 

Nici un loc nu poate însemna vreodată acasă atât timp cât 
există în interiorul său o zonă unde îţi este interzis să 
pătrunzi. Nici un bărbat nu este cu adevărat cetăţean în 
Basilica. Iar eu devin un străin în casa mamei mele. 


Elemak vorbise adesea în anii trecuţi despre oraşe în care 
bărbaţii deţineau totul, locuri unde bărbaţii aveau mai 
multe soţii şi soțiile nu aveau alegerea reînnoirii 
contractului de căsătorie, şi chiar despre un oraş unde nu 
exista deloc căsătorie, ci orice bărbat putea lua orice 
femeie, iar ei îi era interzis să-l refuze cu excepţia cazului în 
care era deja însărcinată. Nafai se întreba totuşi dacă 
vreuna dintre aceste poveşti era adevărată. Căci de ce s-ar 
supune femeile unui astfel de tratament? Oare femeile din 
Basilica să fie mai puternice decât cele din orice alt loc? 
Sau bărbaţii de aici să fie mai slabi sau mai timizi decât cei 
din alte oraşe? 

Brusc acest lucru deveni o problemă presantă. 

— Ai dormit vreodată cu o femeie, Issya? 

Issib nu răspunse. 

— Mă întrebam doar, zise Nafai. 

Issib nu spuse nimic. 

— Încerc să-mi imaginez ce e atât de minunat la femeile 
din Basilica dacă un bărbat ca Elya se tot întoarce aici când 
ar putea trăi în unul dintre acele locuri unde bărbaţii fac ce 
vor tot timpul. 

Abia acum Issib răspunse. 

— În primul rând, Nafai, nu există locuri în care bărbaţii 
fac tot timpul ce vor. Există locuri unde bărbaţii se prefac că 
fac ceea ce vor, iar femeile se prefac că-i lasă, aşa cum 
femeile de aici se prefac că fac ce vor, iar bărbaţii se prefac 
că le lasă. 

Asta era o idee interesantă. Lui Nafai nu-i trecuse 
niciodată prin minte că poate lucrurile nu aveau doar o 
singură latură şi nici nu erau atât de simple precum păreau. 
Dar Issib nu terminase, şi Nafai voia să audă continuarea. 

— Şi în al doilea rând? 

— În al doilea rând, Nyef, Mama şi Tata mi-au găsit o 
mătuşică acum câţiva ani şi, ca să fiu sincer, nu e totul chiar 
atât de grozav precum se spune. 

Nu asta voia Nafai să audă. 


— Meb pare să creadă că e. 

— Meb n-are creier, zise Issib, el pur şi simplu merge acolo 
unde îl poartă partea lui cea mai protuberantă. Uneori asta 
înseamnă că-şi urmează nasul, dar de obicei nu. 

— Cum a fost? 

— A fost drăguţ. Era foarte dulce. Dar n-am iubit-o. 

Issib părea puţin trist din cauza asta. 

— Mă simţeam ca şi cum mi s-ar fi făcut ceva mie, în loc să 
facem ceva împreună. 

— A fost pentru că. 

— Pentru că sunt infirm? Parţial, presupun, cu toate că ea 
m-a învăţat cum să ofer plăcere şi a spus că am făcut-o 
surprinzător de bine. Tu probabil că te-ai bucura la fel ca 
Meb. 

— Sper că nu. 

— Mama spune că cei mai buni bărbaţi nu se bucură prea 
mult de mătuşici, pentru că bărbaţii buni nu vor să 
primească plăcerea ca o lecţie, ci vor să le fie dăruită liber, 
din dragoste. Dar a mai spus de asemenea că nici bărbaţilor 
celor mai răi nu le plac mătuşicile, pentru că nu pot să 
suporte ca altcineva în afară de ei să deţină controlul. 

— Eu nici măcar nu vreau o mătuşica, declară Nafai. 

— Mda, grozav. Atunci cum o să înveţi? 

— Vreau să învăţ împreună cu partenera mea. 

— Eşti un idiot romantic, zise Issib. 

— Pe păsări sau pe şopârle nu trebuie să le înveţe nimeni. 

— Nafai ab Wetchik mag Rasa, faimosul amant-şopârlă. 

— Odată am urmărit o pereche de şopârle făcând asta o 
oră întreagă. 

— Ai învăţat vreo tehnică bună? 

— Sigur. Dar nu le poţi utiliza decât dacă ai proporţii de 
şopârlă. 

— De ce? 

— Are cam jumătate din lungimea corpului. 

Issib râse. 

— Imaginează-ţi că ar cumpăra pantaloni. 


— Imaginează-ţi cum şi-ar lega sandalele! 

— Ar trebui s-o înnozi în jurul taliei. 

— Sau s-o arunci peste umăr. 

Conversaţia dură cât traversară piaţa, unde oamenii 
tocmai începeau să-şi desfacă tarabele, aşteptând sosirea 
fermierilor de la câmpie. Tata deţinea câteva tarabe în piaţa 
exterioară, cu toate că niciunul dintre fermierii de la şes nu 
avea banii sau sofisticarea necesară ca să vrea să cumpere 
o întreprindere care întâmpina atâtea eforturi ca să 
supravieţuiască, fără să aducă un câştig care să merite 
osteneala. Singurele vânzări din piaţa exterioară erau chiar 
către vânzătorii din Basilica sau, mai rar, către străinii 
bogaţi care treceau pe acolo în drumul lor înspre sau 
dinspre oraş. Tata fiind plecat, Rashgallivak ar fi trebuit să 
supravegheze instalarea, şi bineînţeles că iată-l aranjând o 
vitrină în interiorul unei mese cu răcire. [i făcură cu mâna, 
deşi el abia dacă se uită la ei, fără să dea măcar din cap în 
semn de recunoaştere. Aşa era Rash - în momente de criză 
se afla acolo unde era nevoie de el. În acel moment treaba 
lui era să întindă tarabele, şi acest lucru îi capta toată 
atenţia. 'Totuşi nu era aglomeraţie. Cele mai bune vânzări se 
făceau după-amiaza târziu, când basilicanii căutau daruri 
impresionante pe care să le ducă soțiilor sau iubitelor lor, 
sau să-i ajute să câştige inima cuiva. 

Meb glumise odată că nimeni nu cumpăra plante exotice 
pentru sine, întrucât era foarte greu să le ţii în viaţă, ci 
numai ca daruri pentru că erau foarte scumpe. 

— Sunt cadoul perfect, pentru că planta este frumoasă şi 
impresionantă exact atât timp cât durează şi relaţia - de 
obicei cam o săptămână. Apoi planta moare, dacă cele care 
au primit-o nu ne plătesc” noi să venim să avem grijă de ea. 
În ambele cazuri, sentimentele lor faţă de plantă se 
potrivesc întotdeauna cu sentimentele pentru iubitul care 
le-a dăruit-o. Fie o iritare constantă pentru că e încă 
prezent, fie dezgust faţă de amintirea ofilită. Atunci când o 


iubire urmează să fie permanentă, îndrăgostiţii ar trebui să 
cumpere un copac. 

Când Meb începuse să le vorbească aşa clienţilor, Tata îl 
izgonise de la tarabe. Fără îndoială, exact asta sperase şi 
Meb. 

Nafai îi înţelegea dorinţa de a evita să ajute în afaceri. Nu 
era nimic amuzant în munca trândavă de a vinde o grămadă 
de plante temperamentale. 

Dacă îmi termin studiile, gândi Nafai, va trebui să lucrez în 
fiecare zi într-una din slujbele astea mizerabile. Şi asta nu 
va duce nicăieri. Când va muri Tata, Elemak va deveni 
Wetchik, iar el n-o să mă lase niciodată să conduc propria 
mea caravană, adică singura parte interesantă a afacerii. 
Nu vreau să-mi petrec viaţa în sera caldă, sera uscată sau 
sera rece, cultivând şi altoind şi înmulţind plante care vor 
muri aproape imediat după ce vor fi vândute. Nu e nimic 
măreț în asta. 

Piaţa exterioară se termina la prima poartă, uşile uriaşe 
stând deschise ca întotdeauna - Nafai se întreba dacă mai 
pot fi închise vreodată. Nu prea conta, aceasta fusese 
întotdeauna cea mai bine păzită poartă pentru că era cea 
mai aglomerată. Retinele tuturor erau scanate şi verificate 
cu registrele cetăţenilor şi ale celor care deţineau drepturi. 
Issib şi Nafai, ca fii de cetăţeni, erau teoretic ei înşişi 
cetăţeni, chiar dacă nu li se permitea să deţină proprietăţi 
în interiorul oraşului, şi când aveau să ajungă la vârsta 
potrivită vor avea drept de vot. Astfel că paznicii îi tratară 
cu respect când îi lăsară să treacă. 

Între poarta exterioară şi cea interioară, între zidurile 
înalte roşii protejate de paznici pe ambele părţi, oraşul 
Basilica îşi desfăşura cea mai profitabilă afacere: comerţul 
cu aur. În realitate, aurul nu deţinea ponderea cea mai 
mare printre mărfurile vândute şi cumpărate aici, cu toate 
că existau la fel de mulţi cămătari ca peste tot. Pe piaţa 
aurului se negocia orice formă de valoare uşor de 
transportat şi în consecinţă uşor de furat. Bijuterii, aur, 


argint, platină, baze de date, biblioteci, titluri de 
proprietate, obligaţiuni, certificate de deţinere de stocuri şi 
acţiuni: toate erau tranzacţionate aici, şi fiecare gheretă 
avea computerul ei care raporta operaţiunile în registrul 
oraşului - computerul principal al oraşului. În realitate, 
clipirea continuă a display-urilor holografice deasupra 
tuturor computerelor genera un ciudat efect de scânteiere, 
astfel încât, indiferent încotro priveai, întotdeauna părea că 
prinzi o mişcare cu coada ochiului. Meb spunea că de aceea 
creditorii şi vânzătorii de pe piaţa aurului erau atât de 
siguri că cineva îi spiona mereu. 

Fără îndoială că majoritatea computerelor de aici îi 
remarcaseră pe Nafai şi Issib imediat ce retinele lor 
fuseseră scanate la poartă, transmițând atât numele lor, cât 
şi poziţia şi situaţia financiară calculatorului. Într-o zi acest 
lucru va însemna ceva, Nafai ştia asta, dar pe moment nu 
avea nici o însemnătate. De când Meb făcuse datorii imense 
anul trecut când împlinise optsprezece ani, toate creditele 
familiei Wetchik fuseseră drastic restricţionate, şi întrucât 
un împrumut era singurul mod în care Nafai putea intra în 
posesia unei sume importante de bani, nimeni de aici nu era 
interesat de el. Tata probabil putea să îndepărteze toate 
acele restricţii, dar întrucât Tata îşi derula toate afacerile 
cu bani cash, fără să se împrumute niciodată, restricţiile nu 
aveau cum să-l atingă, împiedicându-l pe Meb să se 
împrumute şi mai mult. Nafai asistase la plângeri, certuri, 
îmbufnări şi jeliri care păruseră să dureze luni întregi până 
când Meb înţelesese în cele din urmă că Iata nu se va 
îmbuna niciodată şi nu-i va permite o independenţă 
financiară. În ultimele luni Meb fusese destul de tăcut în 
privinţa asta. Acum ori de câte ori apărea cu haine noi 
pretindea că erau împrumutate de la prieteni miloşi, dar 
Nafai se îndoia de asta. Meb cheltuia încă banii ca şi cum i- 
ar fi avut, şi întrucât Nafai nu şi-l putea imagina pe Meb 
muncind, nu putea decât să tragă concluzia că Meb găsise 


pe cineva care să-l împrumute pe baza anticipatei sale părţi 
din averea Wetchik. 

Ar fi fost stilul lui Meb - să se împrumute în baza morţii 
Tatei. Dar Tata era încă un bărbat sănătos şi viguros, în 
vârstă de numai cincizeci de ani. La un moment dat 
creditorii lui Meb vor obosi să mai aştepte, iar Meb va fi 
nevoit să vină din nou la Tata, implorându-l să-l scape de 
datorii. 

La poarta interioară trecură printr-o altă verificare a 
retinei. Pentru că erau cetăţeni, iar computerele arătau nu 
numai că nu cumpăraseră nimic, dar nici nu se opriseră pe 
la vreun magazin, nu era necesar să li se scaneze corpul 
pentru ceea ce era eufemistic numit „împrumuturi 
neautorizate”. În câteva clipe trecură prin poartă, ajungând 
în oraşul propriu-zis. 

Mai precis, intrară în piaţa interioară. Era aproape la fel 
de largă ca piaţa originară, dar aici asemănarea se oprea, 
căci în loc să vândă carne şi hrană, baloturi de pânză şi 
legături de buşteni, pe piaţa interioară se vinteau produse 
finite: prăjituri şi îngheţată, mirodenii şi ierburi, mobilă şi 
garnituri de pat, draperii şi tapiserii, cămăşi şi pantaloni 
frumos cusuţi, sandale pentru picioare, mănuşi pentru 
mâini, inele pentru degetele de la picioare, de la mâini şi 
pentru urechi şi alte fleacuri exotice, animale şi plante, 
aduse cu mari cheltuieli şi riscuri din toate colţurile lumii. 
Aici 'Tata oferea cele mai preţioase plante, ţinându-şi 
magazinele deschise zi şi noapte. 

Dar niciu nul dintre acestea nu îl atrăgea pe Nafai în mod 
special - toate erau la fel pentru el, după ce trecuse atâţia 
ani prin piaţă cu atât de puţini bani. Pentru el tot ceea ce 
conta erau numeroasele tarabe care vindeau myachik-uri, 
mici bile de sticlă conţinând înregistrări de muzică, dansuri, 
sculpturi, picturi, tragedii, comedii şi fapte reale recitate ca 
nişte poeme, jucate ca piese de teatru sau cântate în opere; 
şi lucrări ale istoricilor, oamenilor de ştiinţă, filosofilor, 
oratorilor, profeților şi satiricilor; lecţii şi demonstraţii ale 


fiecărei arte sau meserii la care te-ai putea gândi; şi, 
desigur, superbele cântece de dragoste pentru care Basilica 
era renumită în lume, combinând muzica cu jocuri erotice 
fără cuvinte care se desfăşurau continuu, repetându-se la 
infinit aleatoriu, ca nişte sculpturi care se autocreau în 
dormitoare, grădini private şi în fiecare cămin din oraş. 

Nafai era bineînţeles prea tânăr ca să cumpere vreun 
cântec de dragoste, dar văzuse mai multe când vizitase 
casele prietenilor ale căror mame sau profesori nu erau 
atât de discreţi ca Rasa. Îl fascinau, atât pentru muzică şi 
povestea implicată, cât şi pentru erotism. Dar el îşi petrecea 
timpul în piaţă căutând noi lucrări ale poeţilor, muzicienilor 
şi artiştilor din Basilica, sau din cele vechi care abia 
fuseseră primite, ori lucrări stranii din alte zone, fie 
traduse, fie în original. Poate că Tata le lăsase fiilor săi bani 
puţini, dar Mama le dădea tuturor copiilor ei - fii sau 
nepoate, ori simple pupile - alocaţii decente ca să-şi 
cumpere myachik-uri. 

Nafai se pomeni îndreptându-se spre o tarabă unde un 
tânăr cânta cu o voce extrem de înaltă de tenor; melodia 
părea a fi una nouă a compozitoarei care se autonumea 
Răsărit de Soare - sau cel puţin o imitație foarte bună. 

— Nu, zise Issib. 'Te poţi întoarce după-masă. 

— Poţi s-o iei înainte, răspunse Nafai. 

— Am întârziat deja. 

— Păi, atunci pot să întârzii ceva mai mult. 

— Maturizează-te, Nafai. Fie tu, fie profesorul va trebui să 
reluaţi mai târziu fiecare lecţie pe care o pierzi. 

— Oricum n-o să învăţ niciodată totul, zise Nafai. Vreau să 
ascult cântecul. 

— Ascultă-l din mers. Sau nu poţi să mergi şi să asculţi în 
acelaşi timp? 

Nafai se lăsă condus afară din piaţă. Cântecul se stinse 
repede, pierdut în muzica de la alte tarabe, în zgomotele şi 
conversațiile pieţei. Spre deosebire de piaţa exterioară, cea 
interioară nu-i aştepta pe fermierii de la câmpie, aşa că nu 


se închidea niciodată; jumătate dintre oamenii de aici, Nafai 
era sigur, nu dormiseră noaptea trecută, şi cumpărau 
pateuri şi ceai la micul dejun înainte de a se duce la culcare. 
Meb ar fi putut foarte bine să fie unul dintre ei. O clipă, 
Nafai îl invidie pentru libertatea vieţii lui. Dacă o să ajung 
vreodată un mare istoric sau om de ştiinţă, oare voi avea o 
astfel de libertate? Să mă trezesc la amiază, să scriu până 
la apusul soarelui şi apoi să mă aventurez afară în noaptea 
basilicană să văd dansuri şi piese de teatru, să ascult 
concerte, sau poate să recit fragmente din lucrările pe care 
le-am scris în timpul zilei în faţa unui auditoriu competent 
care să-mi presare lectura cu discuţii, comentarii, laude şi 
critici - cum ar putea vreodată expedițiile obositoare, 
murdare ale lui Elemak să se compare cu o astfel de viaţă? 
Şi apoi să mă întorc în zori la casa lui Eiadh şi să fac 
dragoste cu ea şoptind şi râzând de aventurile şi triumfurile 
nopții. 

Numai câteva lucruri lipseau pentru ca acest vis să se 
transforme în realitate. În primul rând, Eiadh încă nu avea 
o casă, şi cu toate că îşi câştigase o oarecare reputaţie ca 
recitatoare şi cântăreaţă, era limpede că nu avea să aibă 
una dintre acele cariere strălucitoare; nu era un miracol, şi 
fără îndoială casa ei avea să fie una modestă timp de mulţi 
ani. Nu contează, o s-o ajut eu să-şi cumpere una mai 
frumoasă decât şi-ar permite ea singură, chiar dacă atunci 
când un bărbat ajută o femeie să cumpere proprietăţi în 
Basilica banii nu pot veni decât ca un dar. Eiadh e o femeie 
prea onestă ca după expirarea contractului să mă dea afară 
din casa pe care eu am ajutat-o s-o cumpere. 

Celălalt lucru care lipsea visului era că Nafai de fapt nu 
scrisese niciodată nimic care să fie deosebit de valoros. 
Bineînţeles, asta era din cauză că nu îşi alesese până acum 
domeniul de activitate, astfel încât încă se mai testa, 
bălăcindu-se câte puţin în toate. Foarte curând se va hotări, 
va găsi unul în care se va dovedi că are fler, şi atunci vor 


exista myachik-uri cu lucrările lui pe tarabele din piaţa 
interioară. 

Pe Drumul Sacru se desfăşura un fel de procesiune înspre 
Viroagă, şi deci - ca bărbaţi - trebuiră să-l ocolească; dar şi 
aşa ajunseră repede la casa Mamei. Issib îl părăsi imediat, 
plutind pe scara exterioară până în camera computerului 
unde îşi petrecea de altfel tot timpul în acele zile. 
Următoarea clasă a celor tineri îşi începuse deja lecţia în 
colţul sudic al verandei cu coloane, în bătaia razelor oblice 
ale soarelui. Făceau rugăciuni, băieţii lovindu-se scurt din 
când în când, fetele mormăind încet pentru sine. Propria 
clasă ar fi trebuit să facă acelaşi lucru undeva înăuntru, dar 
Nafai nu se grăbea să li se alăture întrucât era necuviincios 
să deranjezi în timpul unei rugăciuni. 

Merse încet, ocolind clasa de pe verandă, făcând o pauză 
ca să se sprijine de o coloană ferită şi să asculte muzica 
liniştitoare a glasurilor ca de fetiţe răsunând la întâmplare, 
însă descoperind filoane de moment care se pierdeau chiar 
în clipa în care o făcea; şi ritmul întrerupt, staccato, al 
băieţilor plesnindu-şi picioarele îmbrăcate în pantaloni, 
braţele şi pieptul în mişcare, obrajii netezi. 

Pe când stătea acolo, o fetiţă din clasă apăru deodată 
lângă el. O cunoştea desigur de la şcoală. Era o mică 
vrăjitoare pe nume Luet, despre care se zvonea că are nişte 
viziuni atât de remarcabile, încât unele dintre doamnele de 
pe Prag o considerau deja o adevărată vizionară. Nafai nu 
punea prea multă bază pe asemenea poveşti magice - 
Sufletul Suprem nu putea cunoaşte viitorul mai mult decât 
putea o fiinţă umană, iar în ceea ce privea viziunile, oamenii 
şi le aminteau numai pe acelea care din pur noroc se 
întâmpla să se potrivească într-un anumit punct cu 
realitatea. 

— Tu eşti cel acoperit de foc, zise ea. 

Despre ce vorbea? Cum ar fi trebuit să răspundă la aşa 
ceva? 

— Nu, eu sunt Nafai. 


— Nu foc cu adevărat. Mici sclipiri ca de diamant care 
devin fulgere atunci când eşti supărat. 

— Trebuie să intru în casă. 

Ea îi atinse mâneca; asta îl reţinu la fel de ferm ca şi cum |- 
ar fi apucat de braţ. 

— Ştii, ea n-o să fie niciodată soţia ta. 

— Cine? 

— Eiadh. O să se ofere, dar tu o s-o refuzi. 

Asta era umilitor. Cum putea această fetiţă, probabil de 
numai doisprezece ani, şi după forma şi dimensiunea 
trupului categoric nefiind încă o tânără femeie, să ştie ceva 
despre sentimentele lui pentru Eiadh? 

Dragostea lui era oare atât de evidentă pentru toată 
lumea? Ei, bine, aşa să fie - nu avea nimic de ascuns. Era 
onorabil să se ştie că iubeşti o astfel de femeie. lar despre 
faptul că fetiţa era o vizionară, asta nu era foarte probabil, 
nu dacă spunea că Eiadh i s-ar oferi lui şi el ar refuza-o! Mai 
degrabă îmi tai propriul deget decât s-o refuz pe femeia 
perfectă din Basilica drept soţie. 

— Scuză-mă, zise Nafai trăgându-şi braţul. Oricum nu-i 
plăcea ca fata asta să-l atingă. Se spunea că mama eiera o 
sălbatică, una dintre acele femei singuratice şi dezbrăcate 
care veneau în Basilica din deşert; se presupunea că sunt 
femei sfinte, dar Nafai ştia foarte bine că ele se culcau cu 
orice bărbat care le-o cerea, chiar pe străzile oraşului, şi 
orice bărbat avea dreptul să-şi ia una chiar dacă avea 
contract cu o soţie. Bărbaţii decenţi şi de obârşie înaltă nu 
făceau aşa ceva, bineînţeles - nici măcar Meb nu se lăudase 
cu „venerarea deşertului” sau că ar merge la „petreceri în 
praf”, aşa cum erau numite grosolan acuplările cu 
sălbaticele. Nafai nu vedea nimic sfânt în afacerea asta, iar 
din punctul lui de vedere această Luet era un bastard, 
concepută de o nebună şi un bărbat ca un animal dintr-o 
împerechere care era mai aproape de viol decât de 
dragoste. Nu exista nici o şansă ca Sufletul Suprem să aibă 
ceva de-a face cu ei. 


— Tu eşti bastardul, zise fata. 

Apoi se îndepărtă. Ceilalţi îşi terminaseră rugăciunile - sau 
poate se opriseră să asculte ceea ce îi spunea Luet. Ceea ce 
însemna că povestea se va răspândi în toată casa până la 
prânz şi în toată Basilica până la cină şi fără îndoială Issib îl 
va tachina acasă în această privinţă, iar Elemak şi 
Mebbekew nu-l vor lăsa niciodată să uite, şi îşi dori ca 
femeile din Basilica să le ţină închise sub cheie pe nebunele 
ca Luet în loc să ia mereu în serios stupidele lor vorbe fără 
sens. 

3. FOCUL. 

În interiorul casei se îndreptă spre camera cu fântână, 
unde clasa lui se întrunea pe perioada toamnei. Din 
bucătărie se simţea mirosul pregătirilor pentru prânz, şi cu 
o împunsătură îşi aminti că, din cauza certei cu Elemak, 
uitase complet să mănânce. Până în acea clipă nu-i fusese 
deloc foame, dar acum îşi dăduse seama că era lihnit. De 
fapt, se simţea puţin ameţit. Trebuia să se aşeze. Camera cu 
fântână se afla la numai câţiva paşi depărtare; cu siguranţă 
vor înţelege de ce a întârziat dacă va sosi fără să se simtă 
bine. Nimeni nu se putea supăra pe el. Nimeni nu l-ar fi 
crezut un molâu leneş dacă era bolnav. Nu era nevoie să se 
ştie că era bolnav de foame. 

Se târi abătut în clasă, jucându-şi cu convingere rolul, 
sprijinindu-se pentru o clipă de perete. Putea simţi ochii lor 
asupra lui, dar nu ridică privirea; avea o vagă idee că 
oamenii cu adevărat bolnavi nu înfruntă cu uşurinţă 
privirile celorlalţi. Se aştepta întru câtva ca profesoara din 
acea zi să-l întrebe. „Ce s-a întâmplat, Nafai? Nu te simţi 
bine?” 

În loc de asta, liniştea dură până când el alunecă în jos pe 
perete, aşezându-se ghemuit pe podeaua de lemn. 

— O să organizăm o petrecere de înmormântare, Nafai, în 
caz că o să mori subit. 

O, nu! Nu era o profesoară, una dintre acele tinere femei 
uşor de păcălit care erau foarte impresionate că Nafai era 


însuşi fiul Rasei. Astăzi era chiar Mama acolo. Ridică ochii 
şi-i întâlni privirea. Ii zâmbea maliţios, absolut deloc 
înşelată de rolul său de bolnav. 

— Te aşteptam. Issib e deja în porticul meu. Nu mi-a spus 
că ai fi pe moarte, dar sunt sigură că a fost o scăpare. 

Nu mai era nimic de făcut decât să privească lucrurile cu 
umor. Nafai oftă şi se ridică în picioare. 

— Ştii, mamă, faptul că tu nu vrei să renunţi la 
incredulitate va da înapoi cariera mea de actor cu câţiva 
ani. 

— E-n regulă, Nafai, dragule. Cariera ta de actor va da 
înapoi teatrul basilican cu câteva secole. 

Ceilalţi elevi râseră. Nafai zâmbi, dar în acelaşi timp 
parcurse grupul cu privirea ca să vadă cine se bucura mai 
mult. Eiadh era acolo, stând lângă fântână, de unde câteva 
picături de apă i se prinseseră în păr şi reflectau lumina ca 
nişte nestemate. Ea nu râdea de el. Însă îi surâse frumos şi 
îi făcu cu ochiul. El îi întoarse zâmbetul - ca un clovn stupid, 
era convins - şi aproape că se împiedică de treaptă urcând 
spre uşa care ducea la coridorul din spate. Bineînţeles 
urmară şi mai multe râsete, astfel că Nafai se întoarse şi 
făcu o plecăciune adâncă. Apoi continuă să meargă cu 
demnitate, lovindu-se deliberat de cadrul uşii ca să 
stârnească alte râsete înainte de a ieşi în cele din urmă din 
încăpere. 

— Despre ce e vorba? O întrebă pe Mama, grăbindu-se s-o 
ajungă din urmă. 

— Probleme de familie, răspunse ea. 

Trecură prin uşa care dădea în porticul privat al Mamei. 
Aveau să stea, ca întotdeauna, în zona ferită de lângă uşă; 
în spatele paravanului, afară lângă balustradă, porticul 
oferea o vedere frumoasă asupra Viroagei, deşi bărbaţilor 
le era absolut interzis să meargă acolo. În locuinţele 
particulare asemenea interdicții erau adesea ignorate - 
Nafai cunoştea câţiva băieţi care vorbeau despre Viroagă 
pornind de la presupunerea că nu era nimic deosebit, o 


râpă abruptă şi accidentată acoperită de copaci şi plante 
agăţătoare, cu o aglomerare de nori sau ceaţă care blocau 
vederea spre centrul unde, probabil, se găsea lacul sacru. 
Dar în casa Mamei se arăta întotdeauna un respect decent, 
şi Nafai era sigur că nici chiar Iata nu trecuse vreodată 
dincolo de paravan. 

După ce termină de clipit, ieşind în lumina puternică a 
soarelui, Nafai putu să vadă cine mai era în portic. Issib, 
desigur, dar, spre surprinderea lui Nafai, însuşi Tata se afla 
acolo, întors acasă din călătoria lui. De ce venise la casa 
Rasei din oraş, în loc să se ducă mai întâi acasă? 

Tata se ridică în picioare ca să-l întâmpine cu o 
îmbrăţişare. 

— Elemak e acasă, tată. 

— M-a informat Issya. 

Tata părea foarte serios, foarte distant. Avea ceva în minte. 
Nu putea fi vorba de ceva bun. 

— Acum că Nafai e în sfârşit aici, zise Mama, poate că 
putem înţelege ceva din toate astea. 

Abia acum, aşezându-se pe cel mai bun loc situat la umbră 
care nu era deja ocupat, Nafai îşi dădu seama că împreună 
cu ei se aflau două fete. Lia prima privire, în lumina 
orbitoare, presupusese că erau surorile lui, fiicele Rasei 
Sevet şi Kokor - în acel context, o adunare cu Rasa şi copiii 
ei, prezenţa atei era surprinzătoare, întrucât el era doar 
tatăl lui Issib şi al lui Nafai, nu şi al fetelor. Dar în loc de 
Sevet şi Kokor erau două fete de la şcoală - Hushidh, o altă 
nepoată a Mamei, de aceeaşi vârstă cu Eiadh, şi mica 
vrăjitoare de pe verandă, Luet. O privi consternat - cum 
ajunsese deja acolo atât de repede? Nu că el s-ar fi grăbit. 
Probabil că Mama trimisese după ea chiar înainte să afle că 
sosise şi Nafai. 

Ce căutau Luet şi Hushidh într-o adunare de familie? 

— Dragul meu soţ Wetchik are ceva să ne spună. Sperăm 
că puteţi - mă rog, cel puţin că Luet şi Hushidh ar putea. 

— Ce-ar fi să încep pur şi simplu? Zise Tata. 


Mama zâmbi şi-şi ridică mâinile într-o graţioasă şi elegantă 
înălţare din umeri. 

— În dimineaţa asta am văzut ceva tulburător, începu Tata. 
De fapt, chiar înainte de a se face dimineaţă. Eram în drum 
spre casă pe Drumul Deşertului - ieri am fost în deşert, să 
meditez şi să mă consult cu mine însumi şi cu Sufletul 
Suprem când dintr-odată am simţit o dorinţă puternică - o 
nevoie, de fapt - să părăsesc drumul, chiar dacă aşa ceva e 
o prostie în perioada întunecată dintre apusul lunii şi 
răsăritul soarelui. Nu m-am dus departe. Nu a trebuit decât 
să înconjor o stâncă mare, şi mi-a devenit limpede de ce 
fusesem condus în acel punct. Căci de acolo am zărit în faţa 
mea Basilica. Dar nu Basilica la care m-aş fi aşteptat, 
împestriţată cu luminile sărbătorii din Dolltown sau din 
piaţa interioară. Ceea ce am văzut a fost Basilica arzând. 

— În flăcări? Întrebă Issib. 

— O viziune, desigur. Nu am ştiut asta la început, 
închipuiţi-vă - am sărit, intenţionam s-o iau la goană spre 
oraş - să mă reped aici şi să văd dacă sunteţi teferi, dragii 
mei. 

— Aşa cum cu siguranţă m-aş fi aşteptat să faci, zise 
Mama. 

— Dar oraşul a dispărut la fel de brusc cum apăruse. A 
rămas numai focul, înălțându-se ca să formeze o coloană pe 
stânca din faţa mea. A stat acolo mult timp, un stâlp de foc. 
Şi era fierbinte, fierbinte ca şi cum ăr fi fost real. Îl simţeam 
arzându-mă, deşi bineînţeles pe hainele mele nu e nici o 
urmă. Apoi coloana de foc s-a ridicat spre cer, la început 
încet, apoi mai repede şi tot mai repede până când a 
devenit ca o stea mişcându-se pe cer, şi pe urmă a dispărut 
complet. 

— Erai obosit, Tată, spuse Issib. 

— Am fost obosit de multe ori, dar niciodată nu am văzut 
coloane de foc. Sau oraşe arzând. 

Mama vorbi din nou: 


— Tatăl tău a venit la mine, Issya, pentru că speră ca eu 
să-l pot ajuta să înţeleagă sensul acestor lucruri. Dacă e 
ceva venit de la Sufletul Suprem sau e numai un fel de vis 
nebunesc cu ochii deschişi. 

— Eu votez pentru vis, zise Issib. 

— Chiar şi nebunia poate veni de la Sufletul Suprem, 
spuse Hushidh. 

Toată lumea se uită la ea. Era o fată mai degrabă banală, 
mereu tăcută în clasă. Acum, că Nafai le vedea pe ea şi pe 
Luet una lângă alta, îşi dădea seama că semănau foarte 
mult. Oare erau surori? Mai precis, oare ce făcea Hushidh 
aici, şi cu ce drept se pronunţa ea în probleme de familie? 

— Poate veni de la Sufletul Suprem, zise Tata. Dar aşa să fi 
fost? Şi dacă a fost, ce semnificaţie are? 

Nafai îşi dădu seama că Tata adresa acele întrebări nu 
Rasei sau chiar lui Hushidh, ci lui Luet! Doar nu putea să 
creadă ce spuneau femeile despre ea, nu-i aşa? O singură 
viziune să fi transformat un om de afaceri raţional într-un 
pelerin superstiţios încercând să găsească înţelesuri în tot 
ceea ce vedea? 

— Eu nu pot să vă spun ce semnificaţie au visele 
dumneavoastră, spuse Luet. 

— Oh, făcu Tata. Nu m-am gândit. 

— Dacă Sufletul Suprem a trimis visul şi dacă vrea ca 
dumneavoastră să-l înţelegeţi, atunci vă va trimite de 
asemenea şi interpretarea. 

— Nu exista o interpretare. 

— Nu exista? Întrebă Luet. A fost pentru prima oară când 
aţi avut un astfel de vis, nu-i aşa? 

— Categoric. Nu-mi stă în obicei să am viziuni în timp ce 
merg noaptea pe drum. 

— Deci nu sunteţi obişnuit să recunoaşteţi semnificaţiile 
care vin împreună cu o viziune. 

— Presupun că nu. 

— Şi totuşi aţi primit mesaje. 

— Zău? 


— Înainte de a vedea flacăra, aţi ştiut că trebuia să vă 
abateţi din drum. 

— Mă rog, asta da. 

— Cum credeţi că sună glasul Sufletului Suprem? Credeţi 
că vorbeşte Basyat sau că pune indicatoare? 

Luet părea uşor dispreţuitoare - un ton scandalos în 
prezenţa unui om cu statutul lui Wetchik în oraş. Dar el nu 
părea să se simtă ofensat, acceptând dojana ei de parcă 
fata ar fi avut vreun drept să-l pedepsească. 

— Sufletul Suprem toarnă cunoştinţe pure în minţile 
noastre, neamestecate cu limbajul uman, zise ea. 
Întotdeauna ni se dă mai mult decât ne e posibil să 
înţelegem, iar noi putem înţelege cu mult mai mult decât 
putem exprima în cuvinte. 

Vocea lui Luet avea o putere atât de simplă. Nu ca 
incantaţiile pe care vrăjitoarele şi profeţii din piaţa 
interioară le psalmodiau când încercau să-şi atragă clienţii. 
Ea vorbea ca şi cum ar fi ştiut, ca şi cum nu ar fi existat loc 
de îndoială. 

— Atunci să vă întreb, domnule. Când aţi văzut oraşul în 
flăcări, cum aţi ştiut că era Basilica? 

— L-am văzut de mii de ori, exact din acel unghi, când 
veneam dinspre deşert. 

— Dar aţi văzut forma oraşului şi l-aţi recunoscut pornind 
de la ea, sau de la început aţi ştiut că era Basilica în flăcări, 
şi atunci mintea a readus imaginea oraşului pe care o aveaţi 
deja în memorie? 

— Nu ştiu - de unde să ştiu asta? 

— Amintiţi-vă. Recunoaşterea a fost înaintea viziunii, sau 
viziunea a fost prima? 

În loc să-i spună fetei să plece, Tata închise ochii şi încercă 
să-şi amintească. 

— Dacă pui aşa problema, cred. Am ştiut înainte chiar de a 
privi în acea direcţie. De fapt nu cred că am văzut ceva 
înainte de a mă întoarce într-acolo. Am văzut flacăra, dar nu 
oraşul pe care îl mistuia. Şi acum că mă întrebi, am ştiut de 


asemenea şi că Rasa şi copiii mei erau într-un pericol 
cumplit. Asta am ştiut-o înainte de toate, imediat cum am 
găsit stânca - asta făcea parte din sentimentul de 
necesitate. Am ştiut că dacă mă abat de pe drum şi vin în 
acel punct precis, o să pot să-i salvez din pericol. Abia 
atunci mi-a venit în minte care era pericolul, şi abia în 
ultimul rând am văzut flacăra şi oraşul din interiorul ei. 

— E o viziune adevărată, zise Luet. 

Numai de la atât? Ştia numai din ordinea lucrurilor? 
Probabil ar fi spus acelaşi lucru indiferent ce îşi amintea 
Tata. Şi poate că Tata îşi amintea în felul acesta pentru că 
aşa îi sugerase Luet. Asta îl înfuria pe Nafai, Tata să dea din 
cap aprobator când fata asta de doisprezece ani îl trata cu 
condescendenţă ca pe un ucenic într-o meserie în care ea 
era un maestru recunoscut şi respectat. 

— Dar nu era adevărat, zise Tata. Când am ajuns aici, nu 
exista nici un pericol. 

— Nu, eu nu cred asta, replică Luet. Când aţi simţit pentru 
prima dată că soţia şi copiii sunt în primejdie, ce aţi vrut să 
faceţi? 

— Voiam să-i salvez, bineînţeles. 

— Cum anume? 

Închise din nou ochii. 

— Nu să-i scot dintr-o clădire în flăcări. Asta nu mi-a trecut 
prin minte decât mai târziu, când parcurgeam restul 
drumului spre oraş. Pe moment am vrut să strig că arde 
oraşul, că noi trebuie să. 

— Ce? 

— Am vrut să spun că trebuie să părăsim oraşul. Dar 
prima dată nu asta am vrut. Când a început, am simţit că 
trebuie să vin în oraş şi să spun tuturor că se apropie un 
foc. 

— Şi că ei trebuie să plece? 

— Bănuiesc că da, zise Tata. Bineînţeles, ce altceva? 

Luet nu spuse nimic, dar ochii ei nu se desprinseră de faţa 
lui. 


— Ba nu, continuă Iata. Nu, nu era asta. Părea surprins: 
Nu aveam de gând să-i avertizez să plece. 

Luet se aplecă în faţă, părând cumva mai concentrată, nu 
atât de analitică. 

— Domnule, o clipă mai înainte, când spuneaţi că aţi vrut 
să-i avertizaţi să iasă din oraş. 

— Dar nu asta aveam de gând să fac. 

— Dar când v-aţi gândit pe moment - când aţi presupus că 
voiaţi să le spuneţi să plece din oraş - cum a fost? Când ne- 
aţi spus nouă asta, de unde aţi ştiut că era greşit? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu am simţit. Că era greşit. 

— Asta e foarte important, insistă Luet. Cum aţi simţit că 
era greşit? 

EI închise iar ochii. 

— Nu sunt obişnuit să mă gândesc la cum gândesc. lar 
acum încerc să-mi amintesc cum m-am simţit când am 
crezut că-mi amintesc ceva ce de fapt nu-mi aminteam. 

— Nu vorbiţi, zise Luet. 

El tăcu. 

Nafai voia să ţipe la cineva. Ce făceau acolo, ascultând-o 
pe fetiţa aia proastă şi urâtă, permițându-i să-i zică 'Tatei - 
Wetchik însuşi, în caz că nu-şi mai amintea nimeni - să tacă! 

Dar toţi ceilalţi erau atât de concentrați, încât Nafai nu 
spuse nimic. Issib ar fi fost tare mândru de el fiindcă se 
abţinuse să rostească ceea ce gândea. 

— Ceea ce am simţit, zise Tata, a fost nimic. Dădu încet din 
cap: Imediat ce ai pus întrebarea eu am răspuns. 
Bineînţeles, cum altfel, apoi tu stăteai acolo şi te uitai la 
mine şi eu nu aveam nimic în cap. 

— Prost, zise ea. 

EI înălţă o sprânceană. Spre uşurarea lui Nafai, îşi dădea 
seama în cele din urmă cu câtă lipsă de respect îi vorbea 
Luet. 

— V-aţi simţit prost, zise ea. Şi aşa aţi ştiut că ceea ce 
tocmai spuseseţi era greşit. 

El aprobă din cap. 


— Da, cred că aşa e. 

— Despre ce tot vorbiţi? Interveni Issib. Analizarea 
analizei voastre a analizelor este o halucinație total 
subiectivă? 

Bravo, Issya, îşi zise Nafai în sinea lui. Mi-ai luat vorba din 
gură. 

— Puteţi juca jocul ăsta toată dimineaţa, dar nu faceţi 
decât să daţi semnificaţii unei experienţe lipsite de sens. 
Visele nu sunt nimic altceva decât frânturi aleatoare de 
amintiri, pe care creierul le interpretează apoi astfel încât 
să inventeze conexiuni cauzale, fapt care duce la crearea 
unor poveşti din nimic. 

Tata se uită îndelung la Issib, apoi clătină din cap. 

— Ai dreptate, bineînţeles. Cu toate că eram complet treaz 
şi nu am mai avut niciodată halucinaţii până atunci, nu a 
fost decât o conexiune aleatoare de sinapse în creierul meu. 

Nafai ştia, aşa cum ştiau cu siguranţă şi Mama, şi Issib, că 
Tata era ironic, că îi spunea lui Issib că viziunea cu focul de 
pe stâncă era mai mult decât un vis fără sens. Dar Luet nu îl 
cunoştea pe Tata, astfel că ea crezu că el dă înapoi din faţa 
misticismului, retrăgându-se în realitate. 

— Greşiţi, zise ea. A fost o viziune adevărată, pentru că a 
venit la dumneavoastră aşa cum trebuie. Înțelegerea a venit 
înaintea viziunii - de asta am pus acele întrebări. 
Semnificaţia există acolo şi atunci când creierul furnizează 
imaginile şi te lasă pe tine să le înţelegi. Aşa vorbeşte 
Sufletul Suprem cu noi. 

— Aşa vorbeşte cu nebunii vrei să spui, replică Nafai. 

O regretă imediat, dar deja era prea târziu. 

— Cu nebunii ca mine, zise Tata. 

— Te asigur că Luet e cel puţin la fel de sănătoasă ca şi 
tine, adăugă Mama. 

Issib nu putu să lase să-i scape ocazia de a arunca o 
săgeată. 

— La fel de sănătoasă ca Nyef? Atunci înseamnă că are 
probleme mari. 


Tata opri imediat tachinările lui Issib. 

— Tu însuţi ai spus acelaşi lucru cu doar un minut în urmă. 

— Eu n-am făcut oamenii nebuni. 

— Nu, tu nu ai avut - cum să-i spunem? 

— Elocvenţa tăioasă a lui Nafai. 

Nafai ştia că acum nu se mai putea salva decât tăcând şi 
lăsându-l pe Issib să reflecte căldura. Dar el era dedicat 
scepticismului, iar autocontrolul nu era trăsătura lui cea 
mai puternică. 

— Fata asta, zise el. Nu vezi cum te conduce, tată? Îţi pune 
o întrebare, dar nu-ţi spune de la început ce va însemna 
răspunsul, astfel încât, indiferent ce ai răspunde, ea poate 
să spună: Aşa e, viziunea e adevărată, Sufletul Suprem îţi 
vorbeşte. 

Tata nu răspunse imediat. Nafai îi aruncă o privire lui 
Luet, simțindu-se triumfător, voind ca ea să fie neliniştită. 
Dar ea nu era neliniştită. Se uita la el foarte calmă. 
Concentrarea dispăruse şi acum era pur şi simplu calmă. 
Asta îl deranja, siguranţa privirii ei. 

— La ce te uiţi? Întrebă. 

— La un prost. 

Nafai sări în picioare. 

— Nu sunt obligat să te ascult cum mă faci. 

— Stai jos! Răcni Iata. 

Nafai se aşeză, fierbând. 

— Ea tocmai te-a ascultat pe tine numind-o escroacă, zise 
Tata. Apreciez că ambii mei fii fac exact ceea ce voiam eu să 
facă - să asigure o audienţă sceptică poveştii mele. Aţi 
analizat procesul foarte inteligent, iar versiunea voastră 
asupra lucrurilor a luat în calcul tot ceea ce ştiţi voi, la fel 
de precis ca şi versiunea lui Luet. 

Nafai era pregătit să-l ajute să tragă concluzia corectă. 

— Atunci regula simplităţii maxime îţi cere să. 

— Regula tatălui tău îţi cere să-ţi ţii gura, Nafai. Ceea ce 
uitaţi amândoi este că există o diferenţă fundamentală între 
voi şi mine. 


Tata se aplecă spre Nafai: 

— Eu am văzut focul. 

Se lăsă din nou pe spate. 

— Atunci Luet nu mi-a spus ce să gândesc sau ce să simt. 
Iar întrebările ei m-au ajutat să-mi amintesc - m-au ajutat 
pe mine să-mi amintesc - modul în care s-a întâmplat în 
realitate. În loc de felul'ân care deja modificasem totul ca să 
se potrivească ideilor mele preconcepute. Ea a ştiut că 
trebuie să fie straniu - exact în felul în care a fost straniu. 
Bineînţeles, pe tine nu pot să te conving. 

— Nu. Nu te poţi convinge decât pe tine însuţi. 

— În final, Nafai, singura persoană pe care cineva o poate 
convinge este el însuşi. 

Bătălia era deja pierdută dacă Tata recurgea la aforisme. 
Nafai se lăsă pe spate în scaun aşteptând să se termine 
totul. Se consola cu faptul că, la urma urmelor, nu fusese 
decât un vis. Nu avea să-i schimbe viaţa sau ceva de genul 
ăsta. 

Tata însă nu terminase. 

— Ştii ce voiam de fapt să fac, când am simţit acea nevoie 
urgentă să ajung în oraş? Voiam să avertizez oamenii. Să 
urmeze vechile căi, să se întoarcă la legile Sufletului 
Suprem, altfel acest loc va arde. 

— Care loc? Întrebă Luet, regăsindu-şi concentrarea. 

— Locul ăsta. Basilica. Oraşul. L-am văzut arzând. 

Din nou Tata tăcu, privind în ochii ei vii. 

— Nu oraşul, spuse în cele din urmă. Oraşul era numai 
imaginea oferită de mintea mea, nu-i aşa? Nu oraşul. 
Întreaga lume. Harmony, arzând în întregime. 

Rasa icni. 

— Pământul, şopti ea. 

— Oh, te rog, făcu Nafai. Deci Mama avea de gând să lege 
viziunea atei de acea veche poveste despre planeta-mamă 
care fusese arsă de Sufletul Suprem pentru a pedepsi 
omenirea din cauza oricărui păcat împotriva căruia 
povestitorul curent trebuia să predice. Mitul universal 


coercitiv: dacă nu faci ce-ţi spun eu - adică, ce spune 
Sufletul Suprematunci întreaga lume va arde. 

— N-am văzut focul în sine, zise Luet ignorându-l pe Nafai. 
Poate nici măcar nu văd acelaşi lucru. 

— Dar tu ce ai văzut? Întrebă Tata. Inima lui Nafai se 
strânse remarcând cât de respectuos era cu fata. 

— Am văzut Lacul Adânc din Basilica acoperit de sânge şi 
cenuşă. 

Nafai aşteptă să termine. Dar ea se opri acolo. 

— Ce-i asta? Asta-i tot? Nafai se ridică în picioare, 
pregătindu-se să iasă. E minunat să vă ascult pe amândoi 
comparându-vă viziunile. Eu am văzut un oraş în flăcări. Ei, 
bine, eu am văzut un lac acoperit de zgură. 

Luet se ridică şi îl înfruntă. Ba nu, îl privi de sus, ceea ce 
era ridicol, întrucât el era cu aproape jumătate de metru 
mai înalt decât ea. 

— 'Te cerţi cu mine, zise ea pătimaş, numai pentru că nu 
vrei să crezi ceea ce ţi-am spus despre Eiadh. 

— Ridicol, replică Nafai. 

— Ai avut o viziune cu Eiadh? Întrebă Rasa. 

— Ce are de-a face Eiadh cu Nyet? Interveni şi Issib. 

Nafai o uri pentru că pomenise iar numele ei, în faţa 
familiei lui. 

— Poţi să inventezi ce vrei despre alţi oameni, dar ai face 
bine ca pe mine să mă laşi în pace. 

— Destul, rosti Tata. Am terminat. 

Rasa îl privi surprinsă. 

— Mă dai afară din propria mea casă? 

— Îi dau afară pe fiii mei. 

— Ai autoritate asupra fiilor tăi, bineînţeles. 

Mama zâmbea, dar Nafai ştia după tonul ei calm că era 
foarte supărată. 

— Oricum, aici în casa mea nu-i văd decât pe elevii mei. 

Tata dădu din cap, acceptând dojana, apoi se ridică să 
plece. 

— Atunci ies eu - sper că asta pot s-o fac. 


— Întotdeauna poţi pleca, adoratul meu soţ, atât timp cât 
promiţi că te întorci la mine. 

Răspunsul lui fu un sărut pe obrazul ei. 

— Ce o să faci? Întrebă ea. 

— Ceea ce mi-a spus Sufletul Suprem să fac. 

— Şi focul ce e? 

— Avertizează oamenii să se întoarcă la legile Sufletului 
Suprem sau altfel lumea va arde. 

Issib era îngrozit. 

— Tată, e o nebunie! 

— Am obosit să tot aud cuvântul ăsta din gura fiilor mei. 

— Dar. Profeţii Sufletului Suprem nu spun astfel de 
lucruri. Ei sunt ca poeţii, numai că metaforele lor cuprind 
lecţii morale, sau glorifică Sufletul Suprem, sau. 

— Issya, zise Wetchik, toată viaţa mea am ascultat aceste 
aşa-zise profeţii - şi psalmii, şi legendele, şi pe preoţii din 
temple - şi întotdeauna m-am gândit, dacă asta este tot ce 
are de spus Sufletul Suprem, de ce să mă mai ostenesc să 
ascult? De ce s-ar mai obosi Sufletul Suprem să vorbească, 
dacă numai atât are în minte? 

— Atunci de ce ne-ai învăţat pe noi să-i vorbim Sufletului 
Suprem? Întrebă Issib. 

— Pentru că am crezut în legile vechi. Eu însumi i-am 
vorbit Sufletului Suprem, deşi mai mult ca mod de a-mi 
limpezi propriile gânduri decât pentru că eram cu adevărat 
convins că el ascultă. Apoi noaptea trecută - în dimineaţa 
asta - am avut o experienţă pe care nu mi-aş fi închipuit-o. 
Nu mi-am dorit-o niciodată. Nici măcar n-am ştiut ce este 
până acum, până în aceste ultime momente când am vorbit 
cu Luet. Acum ştiu. Cum te simţi când auzi vocea Sufletului 
Suprem în interiorul tău. Nu seamănă deloc cu ceea ce au 
spus poeţii, visătorii şi escrocii care scriu tot ce le trece prin 
cap şi vând apoi asta drept profeție. În mine nu eram eu 
însumi, iar Luet mi-a arătat că şi ea are aceeaşi voce 
înăuntrul ei. Asta înseamnă deci că Sufletul Suprem este 
adevărat şi viu. 


— Poate că este adevărat, zise Issib. Asta nu ne spune ce 
este. 

— Este păzitorul lumii, spuse Wetchik. Mi-a cerut să ajut. 
Mi-a spus să ajut. Şi o voi face. 

— Asta ţine de templu. Tu nu ştii nimic despre aşa ceva. lu 
cultivi plante exotice. 

Tata înlătură obiecțiile lui Issib cu un gest. 

— Dacă Sufletul Suprem are nevoie ca eu să ştiu ceva, îmi 
va arăta. 

Apoi se îndreptă spre uşa care ducea în casă. Nafai îl urmă 
câţiva paşi. 

— Tată! 

Tatăl aşteptă. 

Problema era că Nafai nu ştia ce să spună. Doar că trebuia 
să spună ceva. Că era o întrebare foarte importantă al cărei 
răspuns trebuia să-l afle înainte ca Tata să plece. Dar nu 
ştia care era întrebarea. 

— Tată, zise din nou. 

— Da? 

Şi pentru că Nafai nu se putea gândi la întrebarea 
adevărată, cea profundă, cea importantă, o puse pe singura 
care îi veni în minte. 

— Eu ce trebuie să fac? 

— Urmează vechile legi ale Sufletului Suprem, zise Tatăl. 

— Ce înseamnă asta? 

— Altfel lumea va arde. 

Şi Tata ieşi. 

Nafai privi un timp uşa goală. Nu se întâmpla nimic, aşa că 
se întoarse către ceilalţi. Se uitau toţi la el, de parcă s-ar fi 
aşteptat ca el să facă ceva. 

— Ce-i? 

— Nimic, zise Mama. Se sculă de pe scaunul ei din umbra 
copacului kaplya: O să ne întoarcem toţi la treburile 
noastre. 

— Asta-i tot? Întrebă Issib. Tatăl nostru - soţul tău - tocmai 
ne-a anunţat că Sufletul Suprem îi vorbeşte, iar noi ar 


trebui să ne întoarcem la lecţiile noastre? 

— Chiar nu înţelegi, nu-i aşa? Zise Mama. Aţi trăit toţi anii 
ăştia ca fiii mei, ca elevii mei, şi tot nu sunteţi nimic altceva 
decât nişte băieţi obişnuiţi care vagabondează pe străzile 
din Basilica sperând să găsească o femeie dornică şi un pat 
pentru noapte. 

— Ce nu înţelegem aici? Întrebă Nafai. Numai pentru că 
voi, femeile, o luaţi atât de în serios pe vrăjitoarea asta nu 
înseamnă că. 

— Am intrat şi eu în apă, replică Mama, cu ton metalic. Voi, 
bărbaţii, puteţi pretinde între voi că Sufletul Suprem e 
distrat sau adormit, ori că nu e decât o maşină care 
colectează transmisiile noastre şi le trimite la bibliotecile 
din oraşele îndepărtate. Indiferent în ce teorie ai crede, e 
totuna faţă de adevăr. Din câte ştiu eu, la fel cum ştiu şi 
majoritatea femeilor din acest oraş, Sufletul Suprem este 
cât se poate de viu. Cel puţin în calitate de păstrător al 
amintirilor planetei, este viu. Noi toate primim acele 
amintiri când intrăm în apă. Uneori par aleatoare, alteori ni 
se dau exact amintirile de care avem nevoie. Sufletul 
Suprem păstrează istoria lumii, aşa cum a fost văzută prin 
ochii altor oameni. Numai câteva dintre noi - cum sunt Luet 
şi Hushidh - primesc din apă harul înţelepciunii, şi chiar şi 
mai puţine au viziuni despre lucruri reale care încă nu s-au 
petrecut. De când a murit marea Izumina, Luet este singura 
vizionară din Basilica pe care o cunosc - aşa că da, o luăm 
foarte, foarte în serios. 

Femei care intră în apă şi primesc viziuni? Era pentru 
prima dată când Nafai auzea o femeie descriind vreo parte 
a ritualului de venerare a lacului, întotdeauna presupusese 
că venerarea femeilor era la fel ca a bărbaţilor - fizică, 
ascetică, dureroasă, un mod lipsit de patimă de eliberare de 
emoţii. Dar ele erau toate mistice. Ceea ce bărbaţii 
considerau legendă sau nebunie reprezenta centrul vieţii 
unei femei. Nafai se simţea ca şi cum ar fi descoperit că 
femeile erau o specie complet diferită. Întrebarea era care 


dintre ei, femeile sau bărbaţii, erau oamenii? Bărbaţii 
brutali, dar raţionali? Sau femeile iraționale, dar blânde? 

— Există un singur lucru mai rar decât o fată ca Luet, 
spunea Mama, şi anume un bărbat care aude vocea 
Sufletului Suprem. Acum ştim că tatăl tău o aude - Luet mi- 
a confirmat-o. Eu nu ştiu ce vrea Sufletul Suprem sau de ce 
îi vorbeşte tatălui tău, dar sunt suficient de înţeleaptă ca să 
ştiu că e important. 

Trecând pe lângă Nafai, se întinse şi apucă strâns urechea 
lui, dar nu dureros, între degete. 

— Cât despre arderea mitică a Pământului, dragul meu 
băiat, am văzut-o chiar eu. S-a întâmplat în realitate. Pot 
doar să ghicesc cu cât timp în urmă - se estimează că s-au 
scurs cel puţin treizeci de milioane de ani de istorie umană 
pe lumea asta pe care o numim Harmony. Dar eu am văzut 
rachetele zburând, bombele explodând şi lumea erupând în 
flăcări. Fumul umplea cerul şi ascundea soarele, iar sub 
acea pătură de întuneric oceanele îngheţau şi pământul era 
acoperit de gheaţă, şi numai puţini oameni au supravieţuit 
să se ridice deasupra beznei în timp ce lumea murea, 
ducându-şi speranţele şi regretele şi genele lor pe alte 
planete, sperând într-un nou început. Au reuşit. Suntem 
aici. Acum Sufletul Suprem l-a avertizat pe tatăl tău că noul 
nostru început ar putea duce la acelaşi sfârşit de mai 
înainte. 

Nafai văzuse faţa publică a Mamei - jucăuşă, sclipitoare, 
analitică, graţioasă - şi văzuse şi faţa ei de familie - slobodă 
la gură, dar mereu amabilă, iute la mânie, dar iertând uşor. 
Întotdeauna presupusese că felul în care se purta în familie 
era adevărata ei fire, neascunzând nimic. Însă în spatele 
feţelor pe care credea că le cunoaşte ea păstrase mereu 
acest secret, viziunea amară a sfârşitului Pământului. 

— Nu ne-ai spus niciodată despre asta, şopti Nafai. 

— Cu siguranţă v-am spus. Nu e vina mea că atunci când 
ai auzit ai crezut că vă povestesc un mit. 

Dădu drumul urechii şi se întoarse în casă. 


Issib pluti pe lângă el, murmurând ceva despre cum e să 
te trezeşti într-o dimineaţă şi să descoperi că ai trăit toată 
viaţa într-o casă de nebuni. Hushidh trecu şi ea pe lângă el, 
fără să-l privească; îşi putea imagina bârfele pe care avea 
să le răspândească ea în clasă tot restul zilei. 

Rămăsese singur cu Luet. 

— N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc înainte, zise ea. 

— Şi nici n-ar trebui să-mi mai vorbeşti vreodată, sugeră 
Nafai. 

— Unii oameni cred că aud o minciună atunci când li se 
spune adevărul. Tu eşti atât de mândru de statutul tău ca 
fiu al Rasei şi al lui Wetchik, dar este evident că, indiferent 
ce gene ai moştenit de la părinţii tăi, nu sunt cele bune. 

— În timp ce tu cu siguranţă ai luat de la părinţii tăi ceea 
ce aveau mai bun de oferit. 

Ea îl privi cu dispreţ evident, apoi plecă. 

— Ce zi minunată o să fie, zise el neadresându-se nimănui 
întrucât era singur. Întreaga mea familie mă urăşte. Se 
gândi o clipă: Nici măcar nu sunt sigur că vreau să le placă 
de mine. 

Pentru o clipă primejdioasă, singur în portic, cochetă cu 
ideea de a se strecura după paravan ca să meargă până la 
margine, să se aplece în afară pentru a vedea peisajul 
interzis al Văii Femeilor Sfinte, numită neoficial Viroaga, şi 
chiar mai crud cunoscută sub numele de Canionul Babelor. 
O să-l văd şi pariez că nici măcar n-o să orbesc. 

Dar n-o făcu, deşi stătu mult timp acolo gândindu-se. 
Aparent, ori de câte ori voia să facă un pas către margine 
mintea lui se rătăcea şi el ezita, confuz, uitând pentru o 
clipă ce avea de gând să facă. În cele din urmă îşi pierdu 
interesul şi se întoarse în interiorul casei. 

Ar fi trebuit să se ducă în clasă - asta se aşteptase să facă 
atunci când intrase în casă. Dar nu se putu hotări s-o facă. 
În loc de asta, merse agale până la uşa principală şi afară 
pe verandă, apoi pe străzile Basilicăi. Mama va fi probabil 
furioasă pe el, dar cu atât mai rău. 


Probabil că se uita pe unde călca fiindcă nu se lovi de 
nimic, dar nu îşi amintea ce văzuse sau pe unde fusese. 
Ajunse în districtul Fântânilor, nu prea departe de cartierul 
în care se afla casa Rasei; iar în mintea lui rulaseră aceleaşi 
gânduri iar şi iar, fără ca în final să se depărteze prea mult 
de locul de unde plecase. 

Un lucru ştia clar: nu putea nega toată această nebunie. 
Tata nu era nebun, oricât de inedit şi ciudat ar fi părut; cât 
despre Mama, dacă viziunea ei despre arderea Pământului 
era o nebunie, atunci însemna că ea fusese nebună încă 
dinainte de naşterea lui. Deci exista ceva care punea idei, 
dorinţe şi viziuni în minţile părinţilor lui - şi într-a lui Luet, 
nu putea s-o uite pe ea. Oamenii numeau acest ceva Suflet 
Suprem, dar nu era decât un nume, o etichetă. Ce era cu 
adevărat? Ce voia el? Dacă le putea vorbi unor oameni, de 
ce nu vorbea cu toţi? 

Nafai se opri pe o stradă largă în faţa a ceea ce ar fi putut 
fi cea mai mare casă din Basilica. O cunoştea destul de bine, 
întrucât şeful clanului Palwashantu o avea de soţie pe 
femeia care locuia aici. Nafai nu-şi amintea numele ei - ea 
nu însemna nimic, toată lumea ştia că îşi cumpărase vechea 
casă cu banii soţului ei, şi dacă nu îşi reînnoia contractul cu 
el chiar şi cu acea casă nu însemna nimic - dar el era 
Gaballufix. Exista o legătură de familie - mama lui era 
Hosni, care mai târziu devenise mătuşica lui Wetchik şi 
mama lui Elemak. Datorită acestei legături de sânge şi a 
faptului că Tata era probabil al doilea dintre cei mai 
prestigioşi membri ai clanului Palwashantu din Basilica, 
vizitaseră această casă cel puţin o dată, de obicei de două 
sau trei ori pe an din câte îşi putea aminti Nafai. 

Stând acolo şi privind prosteşte faţada acelei case 
speciale, deveni dintr-odată atent, căci fără să vrea 
recunoscuse pe cineva care mergea pe stradă. Elemak ar fi 
trebuit să fie acasă dormind - doar călătorise toată noaptea, 
nu-i aşa? Totuşi iată-l acolo, la amiază. Intrat în panică 
pentru o clipă, Nafai se întrebă dacă Elya îl căuta pe el - 


era oare posibil ca Mama să-i fi simţit lipsa şi să fi fost 
îngrijorată şi acum întreaga familie, poate chiar şi angajaţii 
Tatei, să fi venit în oraş să-l caute? 

Dar nu. Elemak nu căuta pe nimeni. Mergea prea 
indiferent, prea firesc. Nu se uita în nici o direcţie anume. 

Apoi dispăru. 

Ba nu, intrase în spaţiul dintre casa lui Gaballufix şi 
clădirea alăturată. Deci avea o destinaţie. 

Nafai trebuia să afle ce făcea Elemak. Păşi pe stradă până 
într-un punct de unde avea o vedere clară de-a lungul aleii. 
Ajunse acolo la timp ca să-l vadă pe Elemak trecând, 
aplecându-se printr-o uşă scundă şi intrând în casa lui 
Gaballufix. 

Nafai nu-şi putea imagina ce treabă ar fi putut avea Elya 
cu Gaballufix - în special ceva atât de urgent încât să 
trebuiască să se ducă la el acasă în aceeaşi zi în care se 
întorsese dintr-o călătorie lungă. Adevărat, Gaballufix era 
fratele vitreg al lui Elya, dar între ei erau şaisprezece ani, 
iar Gaballufix nu-l recunoscuse niciodată deschis pe Elya 
drept frate. Asta nu însemna însă că acum nu puteau începe 
să se poarte ca nişte rude apropiate. Totuşi, pe Nafai îl 
deranja faptul că Elemak nu pomenise niciodată de asta şi 
părea s-o ascundă şi acum. 

Oricât l-ar fi deranjat problema, Nafai ştia că ar fi fost o 
idee foarte proastă să-l întrebe pe Elemak direct. Când Elya 
o să vrea ca cineva să afle ce treabă avea cu Gaballufix, o să 
spună el. Între timp, secretul va fi în siguranţă în interiorul 
capului lui Elya. 

Un secret în interiorul capului cuiva. 

Luet ştiuse că Nafai o iubea pe Eiadh. 

Mă rog, asta nu era chiar un secret - Luet poate că ghicise 
după felul în care o privea. Dar acolo pe veranda casei 
Mamei, Luet spusese „Iu eşti bastardul”, părând că îi dă o 
replică la faptul că el o numise pe ea bastard. Doar că elnu 
spusese nimic. El doar se gândise la ea ca fiind un bastard. 
Nu era o părere pe care să o fi exprimat până atunci. O 


gândise numai în acel moment, pentru că era supărat pe 
Luet. Şi totuşi ea ştiuse. 

Şi asta era tot isprava Sufletului Suprem? Nu numai că 
punea idei în minţile oamenilor, dar le şi scotea şi le arăta 
altor oameni? Sufletul Suprem nu era numai un furnizor de 
vise bizare, ci şi un spion şi un bârfitor. 

Asta îl speria pe Nafai, să se gândească nu numai că 
Sufletul Suprem era real, ci şi că avea puterea să citească 
cele mai secrete şi mai efemere gânduri şi astfel să le 
împărtăşească celorlalţi. Şi nimănui altcuiva decât acelei 
respingătoare mici vrăjitoare bastarde. 

Era speriat ca atunci când intrase pentru prima dată 
singur în mare. Tata îi luase pe toţi într-o vacanţă, pe plajă. 
În prima după-amiază petrecută acolo ieşiseră pe mare 
împreună, şi înconjurat de tatăl şi fraţii săi - bineînţeles cu 
excepţia lui Issib, care îi urmărea din scaunul lui de pe plajă 
- simţise marea jucându-se cu el, valurile împingându-l 
către mal, apoi încercând să-l tragă din nou în larg. Era 
distractiv, antrenant, îndrăznise chiar să înoate până când 
picioarele lui nu mai atingeau fundul, jucându-se tot timpul 
cu Meb, Elya şi cu Tata. O zi frumoasă, o zi măreaţă, când 
fraţii lui mai mari încă îl iubeau. Dar în dimineaţa 
următoare se trezise devreme, părăsise cortul şi se dusese 
singur la apă. Putea să înoate ca un peşte, nu era în pericol. 
Şi totuşi când intrase în mare simţise o stânjeneală 
inexplicabilă. Apa îl îmboldea, îl împingea; se afla la numai 
câţiva metri de țărm, însă fără altcineva în valuri, doar el 
singur, se simţise de parcă şi-ar fi pierdut locul, fiind deja 
tras în mare, prins în strânsoarea a ceva atât de uriaş încât 
orice bucăţică a sa îl putea înghiţi. Atunci intrase în panică. 
Alergase spre mal, luptându-se cu apa, convins că nu îi va 
mai da drumul niciodată, târându-l, absorbindu-l. Iar când 
ajunsese pe nisip, pe nisipul uscat de deasupra liniei 
fluxului, căzuse în genunchi şi plânsese fiindcă era teafăr. 

Dar în acele câteva momente din apă simţise teroarea de a 
fi atât de mic şi neajutorat, faţă de cât de multă putere 


există în lume şi cât de uşor ar fi putut face cu el ce voia, iar 
el nu se putea opune în nici un fel. 

Această spaimă o simţea şi acum. Nu aşa de puternică, nu 
aşa de clară ca în acea zi pe plajă - dar nici el nu mai avea 
cinci ani, şi se descurca mai bine cu temerile. Sufletul 
Suprem nu era o legendă veche, era viu, şi putea aduce cu 
forţa viziuni în capul părinţilor lui şi putea căuta secrete în 
capul lui Nafai pe care să le spună altor oameni, oameni 
care lui Nafai nu-i plăceau şi cărora nu le plăcea de el. 

Cel mai râu lucru era să afle că motivul pentru care Luet 
nu-l plăcea provenea probabil din ceea ce Sufletul Suprem 
îi spusese despre gândurile lui. Cele mai intime gânduri ale 
lui expuse acestui mic monstru antipatic. Ce urma? 
Următoarea viziune a atei avea să fie despre fanteziile lui 
Nafai în legătură cu Eiadh? Mai rău, va apărea şi Mama? 

Pe plajă putuse să alerge până la mal. Unde să fugi ca să 
scapi de Sufletul Suprem? 

Nu fugi. Nici nu te poţi ascunde - cum ai putea să-ţi 
deghizezi gândurile astfel încât nici tu să nu ştii la ce te 
gândeşti? 

Singura alternativă era să încerce să afle ce era Sufletul 
Suprem, să încerce să înţeleagă ce dorea, ce voia să facă cu 
familia lui, cu el. Trebuia să înţeleagă Sufletul Suprem şi 
apoi, dacă era posibil, să-l convingă să-l lase în pace. 

4. MĂŞTILE. 

Nu mai avea sens să se întoarcă la casa Mamei atât de 
târziu pentru şcoală. Explicaţiile probabil ar fi ocupat şi 
timpul care mai rămăsese. Scuzele puteau să aştepte până 
mâine. 

Sau poate Nafai nu avea să se mai întoarcă niciodată. Era 
o idee. La urma urmelor, Mebbekew nu mergea la şcoală. 
De fapt el nu făcea nimic, nici măcar nu venea acasă dacă 
aşa hotăra. 

Când începuse asta? Meb făcea deja genul ăsta de lucruri 
la paisprezece ani? Ei, bine, indiferent dacă le făcea sau nu, 
Nafai putea începe acum şi cine avea să-l oprească? Era la 


fel de înalt ca orice bărbat, şi era destul de mare să facă un 
comerţ de bărbat. Însă nu comerţul făcut de Tata - nu, 
niciodată afaceri cu plante. Dacă făceai aşa ceva suficient 
de mult timp, începeai să ai viziuni în întuneric pe lângă 
drumurile din deşert. 

Dar existau şi alte afaceri. Poate Nafai ar putea învăţa la 
vreun artist. Un poet sau un cântăreţ - vocea lui Nafai era 
neformată, dar putea urma o melodie, şi cu antrenament 
putea deveni chiar bun. Sau putea fi dansator, sau actor, în 
ciuda glumelor Mamei de azi-dimineaţă. Aceste arte nu 
aveau nimic de-a face cu şcoala - dacă trebuia să urmeze 
una dintre ele, atunci să continue să stea cu Mama însemna 
pierdere de vreme. 

Ideea îl preocupă întreaga după-amiază, purtându-l mai 
întâi spre sud spre piaţa interioară, unde puteau fi auzite 
poeme şi cântece, poate nişte myachik-uri noi bune pe care 
să le cumpere şi să le asculte acasă. Bineînţeles, dacă înceta 
să mai meargă la şcoală, fără îndoială că Mama i-ar tăia 
alocaţia pentru myachik-uri. Dar ca ucenic probabil ar fi 
primit ceva bani de cheltuială, şi dacă nu, ce dacă? Va face 
el însuşi artă. Curând nici nu va mai dori înregistrări cu 
artă în mici bile de sticlă. 

Când ajunse în piaţa interioară se convinsese deja că nu 
mai era interesat de înregistrări acum dacă o să-şi facă o 
carieră din crearea operelor reale. Se îndreptă spre est 
prin cartierele numite al Scriitorilor, Grădinile şi Livada de 
Măslini, câteva străduţe înguste cu case dintre zidul 
oraşului şi marginea văii unde bărbaţii nu aveau acces. În 
final ajunse în cel mai îngust loc, o străduţă cu un perete 
alb înalt în spatele caselor, astfel încât un bărbat care ar sta 
pe zidul roşu al oraşului să nu poată să vadă peste case jos, 
în vale. 

Venise până aici doar de câteva ori până atunci, şi 
niciodată singur. 

Niciodată singur, pentru că Dolltown era un loc pentru 
companie şi tovărăşie, un loc în care să stai în mijlocul unei 


audienţe aglomerate şi să urmăreşti dansuri şi piese de 
teatru sau să asculţi recitări şi concerte. Însă acum Nafai 
venise în Dolltown ca artist, nu ca parte a audienței. Nu 
căuta tovărăşia, ci vocaţia. 

Soarele era încă sus, aşa că străzile din Dolltown nu erau 
aglomerate. Amurgul va scoate la iveală ucenicii puşi pe 
şotii şi elevii de şcoală, iar căderea nopţii va chema 
îndrăgostiţii, cunoscătorii şi pe cei dornici de petreceri. Dar 
chiar şi acum, după-amiază, unele teatre erau deschise şi 
galeriile făceau afaceri bune la lumina zilei. 

Nafai intră în câteva galerii, mai mult pentru că erau 
deschise decât pentru că se gândea serios că s-ar putea 
angaja ucenic la un pictor sau la un sculptor. Nafai nu 
avusese niciodată prea mult talent la desen, iar când în 
copilărie încercase sculptura, proiectele lui trebuiseră să 
poarte titluri pentru ca oamenii să înţeleagă ce 
reprezentau. Plimbându-se prin galerii, Nafai căuta să pară 
îngândurat şi studios, dar vânzătorii nu se lăsau păcăliţi - 
poate că Nafai era înalt ca un bărbat, dar tot era mult prea 
tânăr ca să fie un cumpărător serios. Astfel că niciodată nu 
veneau să vorbească cu el aşa cum făceau când intrau 
adulţi în magazine. Era nevoit să-şi culeagă informaţiile din 
ceea ce auzea întâmplător. Preţurile îl uluiau. Desigur un 
original îi era absolut intangibil, dar chiar şi copiile 
holografice cu rezoluţie înaltă erau prea scumpe ca să 
poată visa să cumpere una. Cel mai râu era că picturile şi 
sculpturile care îi plăceau cel mai mult erau invariabil şi 
cele mai scumpe. Poate că asta însemna că avea gusturi 
excelente. Sau poate însemna că artiştii care ştiau cum să-i 
impresioneze pe ignoranţi erau cei capabili să facă cei mai 
mulţi bani. 

Plictisit în cele din urmă de galerii şi hotărât să afle care 
artă va reprezenta viitorul lui, Nafai merse până la un 
teatru în aer liber, o serie de mici scene împrăştiate pe 
pajiştea largă de lângă zid. Se repetau câteva piese. 
Întrucât încă nu exista un public adevărat, bulele de sunet 


încă nu fuseseră puse în funcţiune, şi pe măsură ce Nafai se 
plimba de la o scenă la alta, zgomotele de la piesele mai 
îndepărtate interveneau în fiecare pauză a celei mai 
apropiate. Însă după un timp Nafai descoperi că dacă 
stătea şi urmărea o repetiţie suficient de mult ca să devină 
interesat, nu mai observa celelalte zgomote. 

Cel mai mult îl intrigă o trupă de satiră. Întotdeauna 
considerase că satira trebuie să fie cel mai interesant mod 
de a face teatru, căci scenariile erau mereu la fel de noi ca 
şi bârfele zilei. Şi, exact cum îşi imaginase, scenaristul 
stătea în timpul repetiţiei şi îşi scria versurile pe hârtie - pe 
hârtie - şi înmâna colile unui băiat care alerga cu ele pe 
scenă şi i le dădea actorului căruia îi erau dedicate. Actorii 
care nu erau pe scenă în acel moment fie se plimbau înainte 
şi înapoi, fie stăteau ghemuiţi pe pajişte, repetându-şi 
continuu rolurile ca să le memoreze pentru spectacolul din 
acea seară. De accea satirele păreau întotdeauna făcute de 
mântuială şi prost organizate, cu tăceri bruşte şi abundând 
de improvizații absurde. Dar nimeni nu se aştepta ca o 
satiră să fie bună - trebuia doar să fie amuzantă, maliţioasă 
şi nouă. 

În aceasta părea să fie vorba despre un farmacist bătrân 
care vindea elixiruri de dragoste. Actorul mascat care juca 
rolul bătrânului arăta destul de tânăr, nu mai mult de 
douăzeci de ani, şi nu se pricepea prea bine să imite un glas 
de bătrân. Dar asta făcea parte din distracţie - mascaţii 
erau aproape întotdeauna actori ucenici care încă nu 
reuşiseră să obţină un rol într-o trupă de teatru serioasă. Ei 
pretindeau că motivul pentru care poartă măşti şi nu 
machiaj era ca să-i protejeze de represaliile victimelor 
satirei - dar, privindu-i, Nafai începea să se convingă că 
masca îl apăra pe tânărul actor de ridiculizările colegilor. 

După-amiaza era fierbinte, şi unii dintre actori îşi 
scoseseră cămăşile; cei cu pielea deschisă păreau 
indiferenți la faptul că se făceau de culoarea tomatelor. 
Nafai râse în sinea lui la gândul că mascaţii erau probabil 


singurii oameni din Basilica bronzaţi peste tot cu excepţia 
feţelor. 

Băiatul îi dădu o foaie unui actor care stătea pe iarbă. 
Tânărul se uită peste ea, apoi se ridică şi se îndreptă către 
scenarist. 

— Nu pot să spun aşa ceva. 

Scenaristul era cu spatele la Nafai, aşa că nu îi putu auzi 
răspunsul. 

— Ce, rolul meu e atât de lipsit de importanţă, încât 
versurile mele nu trebuie să rimeze? 

De data asta răspunsul fu rostit destul de tare pentru ca 
Nafai să prindă câteva cuvinte, sfârşite cu argumentul 
decisiv: 

— Atunci scrie-o tu! 

Tânărul furios îşi smulse masca de pe faţă şi strigă: 

— Nici eu n-aş putea s-o fac mai prost! 

Scenaristul izbucni în râs. 

— Probabil că nu, zise. Hai, fă o încercare. N-am timp să 
fiu genial la fiecare scenă. 

Calmându-se, tânărul îşi puse masca la loc. Dar Nafai 
văzuse destul. Căci tânărul mascat care voia ca rolul său să 
rimeze nu era altul decât fratele lui, Mebbekew. 

Deci aceasta era sursa veniturilor lui. Nu se împrumuta. 
Ideea care lui Nafai i se păruse atât de isteaţă şi inedită - să 
devină ucenic într-o artă ca să-şi câştige independenţa - îi 
venise de mult lui Mebbekew, şi o punea în practică. Într-un 
fel era încurajator - dacă Mebbekew putea s-o facă, de ce n- 
aş putea şi eu? 

— Dar de asemenea era descurajator să se gândească că 
dintre toţi oamenii se întâmplase ca el să aleagă să-l imite 
pe Mebbekew. Meb, fratele care îl urâse toată viaţa în loc să 
ajungă să-l urască mai de curând, ca Elya. Oare pentru asta 
m-am născut? Să devin un al doilea Mebbekew? 

Apoi veni gândul cel mai răutăcios dintre toate. N-ar fi 
amuzant dacă aş alege profesia de actor, la ani în urma lui 


Meb, şi să obţin imediat o slujbă la o companie serioasă? Ar 
fi delicios de umilitor; Meb ar fi în pragul sinuciderii. 

Mă rog, poate că nu. Mai degrabă Meb ar deveni un 
ucigaş. 

Nafai fu scos din micul său vis duşmănos de jocul de pe 
scenă. Bătrânul vânzător de elixiruri încerca să convingă o 
tânără şovăitoare să cumpere ierburi de la el. 

Pune-i frunzele în ceai Pune floarea-n patul tău Şi la trei 
jumate mort o să-l ai. 

Iertare, A fost doar o scăpare. 

Intriga începea să capete sens. Bătrânul voia să-l 
otrăvească pe iubitul fetei convingând-o că buruiana fatală 
era un elixir al dragostei. Aparent ea nu înţelegea - toate 
personajele din satire erau uluitor de proaste dar din alte 
motive se opunea achiziţiei. 

Mai degrabă m-aş spânzura Decât să folosesc o floare din 
grădina ta. 

Nu vreau nimic de la tine. 

Vreau ca iubirea să vină de la sine. 

Brusc, bătrânul începu să interpreteze un cântec de 
operă. Vocea lui nu era chiar aşa de rea, chiar cu 
exagerările pentru efectul comic. 

Visul de iubire e atât de fermecător! 

În acel moment Mebbekew, cu masca la locul ei, sări pe 
scenă şi se adresă direct publicului: 

Ascultaţi cum rage bătrânul! 

Începură să interpreteze un duet, bătrânul vânzător de 
elixiruri cântând un vers şi personajul mai tânăr al lui 
Mebbekew răspunzându-i cu un comentariu vorbit către 
public. 

Dar dragostea poate veni pe multe căi! 


(L-am urmărit câteva zile.) 
Un amant poate fi tare dornic! 


(Ştiu că vrea să-l omoare pe al ei ibovnic.) 


Celălalt la nesfârşit se retrage! 


(Auziţi cum măgarul rage!) 
O, nu lua o nepotrivită deciziune! 


(Cred că o să-i dau dobitocului o viziune.) 
Când eu îţi pot îndeplini scopul! 


(Va crede că e de la Supremul Suflet.) 
In jocul dragostei nu-s limitări. 


(O viziune are nevoie de flăcări.) 

Nu contează cum câştigi, Inima ta e acolo, La fel îţi vei iubi 
alesul. 

O viziune de la Sufletul Suprem. Flăcări. Lui Nafai nu-i 
plăcea întorsătura pe care o luau lucrurile. Nu-i plăcea că 
masca bătrânului vânzător de elixiruri consta dintr-o claie 
sălbatică de păr alb şi o barbă complet albă. Era oare 
probabil să se fi răspândit deja vorba atât de repede şi de 
departe? Unii satirici erau faimoşi pentru talentul lor de a 
prinde bârfele înaintea oricui altcuiva - destul de adesea 
oamenii ascultau satirele numai ca să afle ce se mai 
întâmpla - şi adesea plecau de la teatru întrebându-se unul 
pe altul: Despre ce a fost vorba cu adevărat? 

Pe scenă Mebbekew îşi făcea de lucru cu o cutie. 
Scenaristul strigă la el: 

— Lasă efectul flăcărilor. O să ne prefacem că 
funcţionează. 

— Trebuie să-l încercăm odată şi-odată, răspunse 
Mebbekew. 

— Nu acum. 

— Dar când? 

Scenaristul se ridică în picioare, merse până la scenă 
drept în faţa lui Meb, îşi făcu palmele pâlnie în faţa gurii şi 
răcni: 

— O. să. Punem. Efectul. Mai. Târziu! 


— Bine, făcu Mebbekew. 

Scenaristul se înapoie la locul lui de pe colină, spunând: 

— lar tu oricum n-ai sublinia efectul flăcărilor. 

— Scuze, zise Meb. 

Reveni la locul lui din spatele cutiei care probabil că urma 
să scuipe seara o coloană de foc. Ceilalţi mascaţi îşi 
reocupară poziţiile. 

— Sfârşitul cântecului, anunţă Meb. Efect de flăcări. 

Imediat vânzătorul de elixiruri şi fata îşi aruncară mâinile 
în sus într-o parodie de surpriză. 

— O coloană de foc! Strigă vânzătorul de elixiruri. 

— Cum poate focul să apară subit pe o stâncă goală din 
deşert? Ţipă fata. E un miracol. 

Vânzătorul de elixiruri se răsuci către ea: 

— Nu ştii despre ce vorbeşti, ticăloaso! Eu sunt singurul 
care poate vedea asta! E o viziune! 

— Ba nu! Răcni Mebbekew, cu vocea sa cea mai profundă. 
E un efect special de scenă! 

— Un efect de scenă! Exclamă vânzătorul de elixiruri. 
Atunci tu trebuie să fii. 

— Te-ai prins! 

— Impostorul ăla bătrân, Sufletul Suprem! 

— Sunt mândru de tine, şmechere! Prostuţa - aproape că 
ai păcălit-o. 

— O, nu trebuie mult s-o înşeli pe ea - tu eşti maestrul în a 
falsifica! 

— Nu! Urlă scenaristul. Nu „s-o înşeli pe ea”, idiotule! 
Trebuie „s-o înşeli pe ea”, accent pe ea, altfel nu rimează cu 
„falsifica”! 

— Iertare, rosti tânărul mascat care juca rolul 
vânzătorului de elixiruri. Aşa nu are logică, desigur, dar 
trebuie să rimeze? 

— Nu trebuie să aibă logică, cocoşel înfumurat ce eşti, 
trebuie doar să scoată bani! 

Toată lumea râse - cu toate că era limpede că actorilor nu 
le plăcea prea mult de scenarist. Reveniră la scenă şi câteva 


clipe mai târziu Meb şi vânzătorul de elixiruri se lansară 
într-o serie de dansuri şi cântece despre cât de pricepuţi 
sunt ei în a trage oamenii pe sfoară, şi cât de incredibil de 
naivi sunt majoritatea oamenilor - în special femeile. 
Aparent fiecare cuplet urmărea să ofenseze grav câte o 
parte a audienței, şi cântecul continuă până când fiecare 
grup posibil din Basilica fu ironizat. În timp ce ei cântau şi 
dansau, fata se prefăcea că frige nişte carne în flăcări. 

Meb îşi uita textul mai des decât celălalt actor mascat, şi în 
ciuda faptului că Nafai ştia că întreaga secvenţă avea drept 
scop umilirea atei, nu putu să nu remarce că Meb era de 
fapt destul de bun, în special la cântat, unde fiecare cuvânt 
era pronunţat clar. Pot să fac şi eu asta, gândi Nafai. 

Cântecul revenea mereu la acelaşi refren: 

Stau pe lângă foc Cu mincinosul meu favorit Nimeni nu 
poate avea noroc Când începe dansul lui fantezist. 

Când se termină cântecul, Meb-Sufletul Suprem îl 
convinse pe vânzătorul de elixiruri că cea mai bună cale de 
a le determina pe femeile din Basilica să facă ceea ce voia el 
era să le convingă că primea viziuni de la Sufletul Suprem. 

— Sunt mereu gata să se-nşele, spuse Meb. Toate fetele 
vor crede. 

Scena se încheie cu vânzătorul de elixiruri conducând-o pe 
fată afară din scenă, povestindu-i cum avusese viziunea 
Basilicăi în flăcări. Scenaristul trecuse la versuri albe, 
despre care Nafai credea că sună mai natural decât rima, 
dar nu erau la fel de amuzante. 

— Vrei să iroseşti ultimele săptămâni ale lumii agăţându-se 
de un tânăr mitocan novice? N-ar fi mai bine să-ţi delectezi 
mintea cu un bătrân urât care are o înţelegere cu Sufletul 
Suprem? 

— Bun, zise scenaristul. Merge. Acum hai să trecem la 
scena de pe stradă. 

Un alt grup de actori cu măşti urcară pe scenă. Nafai 
traversă imediat pajiştea către locul în care Mebbekew, cu 


masca încă pe figură, mâzgălea deja un nou dialog pe o 
bucată de hârtie. 

— Meb, zise Nafai. 

Meb ridică privirea, tresărind, străduindu-se să vadă mai 
bine prin micile găuri pentru ochi făcute în mască. 

— Cum mi-ai spus? 

Apoi văzu că era Nafai. Sări imediat în picioare şi se 
îndepărtă. 

— Pleacă de lângă mine, mâncător de şobolani. 

— Meb, trebuie să vorbesc cu tine. 

Mebbekew continuă să meargă. 

— Înainte de a juca în piesa din seara asta! Insistă Nafai. 

Meb se întoarse spre el. 

— Nu e o piesă, e o satiră. Eu nu sunt actor, sunt mascat. 
Iar tu nu eşti fratele meu, eşti un dobitoc. 

Furia lui Meb îl ului. 

— Ce ţi-am făcut? Întrebă Nafai. 

— 'Te cunosc, Nyef. Indiferent ce-aş zice, în final o să-i spui 
Tatei. 

De parca Tata nu ar afla până la urmă că fiul său juca într- 
o satiră menită să-l ironizeze în faţa întregului oraş. 

— Ceea ce-mi face greață, zise Nafai, este că pe tine nu te 
interesează decât să nu intri tu în necaz. Nu eşti deloc loial 
familiei. 

— Asta nu face nici un rău familiei mele. Masca este un 
mod perfect cinstit de a-ţi începe cariera de actor, îmi 
aduce bani de trai şi din când în când câştig puţin respect şi 
bucurie, ceea ce înseamnă mult mai mult decât dacă aş 
munci pentru lata! 

Despre ce vorbea Meb? 

— Nu-mi pasă că joci mascat. De fapt, cred că e grozav. 
Astăzi mă învârteam pe aici fiindcă mă gândisem că aş 
putea încerca şi eu. 

Meb îşi scoase masca şi îl studie pe Nafai de sus până jos. 

— Ai un corp care ar da bine pe scenă. Dar vocea e tot de 
copil. 


— Mebbekew, acum nu mai are importanţă. Iu sau eu 
mascat, nu contează - ideea e că nu-i putem face asta atei! 

— Nu-i fac nimic Tatei! Fac asta pentru mine însumi. 

Întotdeauna se întâmpla aşa când vorbea cu Mebbekew. 
Părea să nu sesizeze tema unei discuţii. 

— Bine, fii mascat. Dar să-ţi ironizezi propriul tată e ceva 
prea josnic chiar şi pentru tine! 

Meb îl privi lipsit de expresie. 

— Să-mi ironizez tatăl? 

— Nu-mi spune că nu ştii. 

— Ce e în satira asta care îl ironizează pe el? 

— Scena pe care tocmai ai încheiat-o, Meb. 

— În Basilica, Tata nu e singura persoană care crede în 
Sufletul Suprem. De fapt, câteodată mă gândesc că el nu 
crede chiar atât de mult. 

— Viziunea, Meb! Focul în deşert, profeția despre sfârşitul 
lumii! La ce crezi că se referă? 

— Nu ştiu. Bătrânul Drotik nu ne spune la ce se referă 
chestiile astea. Dacă noi nu am auzit bârfele, nu are nici o 
importanţă. Tot ne jucăm rolurile. 

Apoi pe faţa lui Meb se aşternu o expresie ciudată, 
suspicioasă: 

— Ce are de-a face cu Iata toată treaba asta cu Sufletul 
Suprem? 

— A avut o viziune, zise Nafai. Pe Drumul Deşertului, azi- 
dimineaţă înainte de ivirea zorilor, când se întorcea din 
călătorie. A văzut un stâlp de foc pe o stâncă, şi Basilica 
arzând, iar el crede că asta înseamnă distrugerea lumii, ca 
a Pământului în vechea legendă. Mama îl crede şi probabil a 
discutat deja şi cu alţii despre asta, altfel cum ar putea 
scenaristul vostru să includă bucata asta în satira lui? 

— E cel mai nebunesc lucru pe care l-am auzit vreodată, 
spuse Mebbekew. 

— Nu inventez. Am fost în dimineaţa asta în porticul 
Mamei şi. 


— Scena din portic! Asta e. A scris că farmacistul - ăsta 
trebuie să fie tata. 

— Ce crezi că-ţi spuneam? 

— Ticălosul, şopti Meb. Ticălosul ăla. Şi mi-a dat mie rolul 
Sufletului Suprem. 

Meb se întoarse şi alergă către mascatul care îl interpreta 
pe farmacist. Stătu câteva clipe în faţa lui, uitându-se la 
mască şi la costum. 

— E atât de evident, probabil că am un creier de ţânţar - 
dar o viziune! 

— Despre ce vorbeşti? Întrebă actorul. 

— Dă-mi masca, zise Mebbekew. Dă-mi-o! 

— Bine, sigur, uite-o. 

Meb o smulse din mâinile celuilalt actor şi alergă pe deal 
spre scenarist. Nafai fugi după el. Meb flutura masca în faţa 
bărbatului. 

— Cum îndrăzneşti, Drotik, căcăcios mizerabil! 

— O, nu te preface că n-ai ştiut, băiete. 

— De unde să fi ştiut? Am dormit până la începerea 
repetiţiei. M-ai pus să-mi bat joc pe scenă de tatăl meu şi e 
o simplă coincidenţă că nu mi-ai spus, da, cu siguranţă asta 
o cred! 

— Hei, asta atrage publicul. 

— Ce aveai de gând să faci, să le spui oamenilor cine sunt, 
după toate promisiunile că o să-mi păstrezi anonimatul? 
Oricum, ce înseamnă toate măştile astea? Meb se întoarse 
spre ceilalţi, care erau vizibil zăpăciţi: Ascultaţi, oameni 
buni, ştiţi ce avea de gând băşicatul ăsta bătrân? Să-l 
ironizeze pe tatăl meu şi apoi să spună tuturor că eu am 
interpretat rolul Sufletului Suprem. Voia să-mi dea jos 
masca! 

Scenaristul era evident îngrijorat de turnura 
evenimentelor. Cu toate că majoritatea feţelor actorilor 
erau încă ascunse, probabil erau furioşi la ideea unui 
scenarist care expunea identitățile mascaţilor. Aşa că 
scenaristul trebuia să preia din nou controlul. 


— Nu vă pierdeţi timpul cu prostiile astea, le spuse 
celorlalţi. Tocmai l-am concediat pe băiat pentru că a avut 
îndrăzneala să-mi rescrie versurile, şi acum vrea să 
distrugă întregul spectacol. 

Mascaţii se relaxară vizibil. 

Meb îşi dăduse probabil seama că pierduse lupta - actorii 
voiau să-l creadă pe scenarist pentru că dacă nu o făceau îşi 
pierdeau slujba plătită. 

— Nu tatăl meu e mincinosul, zise Meb, tu eşti. 

— Satira e minunată, nu-i aşa, făcu Drotik, până când 
săgețile ajung în casă. 

Meb ridică masca cu păr alb a farmacistului deasupra 
capului de parcă ar fi vrut să-l lovească pe scenarist cu ea. 
Drotik se feri cu braţul. Dar Meb nu intenţionase să-l 
lovească. Cobori masca pe genunchi, rupând-o în două. Apoi 
aruncă cele două jumătăţi în poala scenaristului. 

Bărbatul lăsă braţul în jos şi întâlni iarăşi privirea lui Meb. 

— Fabricantului de măşti îi va lua zece minute să pună 
barba pe o altă mască. Sau intenţionai o ameninţare 
metaforică? 

— Nu ştiu, zise Meb. Intenţionai să mă pui să-l ucid 
metaforic pe tatăl meu? 

Scenaristul scutură din cap incredul. 

— E o ironie, băiete. Doar nişte cuvinte. Câteva râsete. 

— Câteva bilete în plus. 

— De aici îţi vine salariul. 

— De aici ajungi tu bogat. 

Meb îi întoarse spatele şi se îndepărtă. Nafai îl urmă. În 
spatele lor îl putură auzi pe Drotik trimiţându-l pe băiat la 
zid să caute actori mascaţi care ar putea învăţa un rol în 
trei ore. 

Mebbekew nu-l lăsa pe Nafai să-l prindă din urmă. Mergea 
din ce în ce mai repede, până când în final ajunseră să 
alerge pe străzi, urcând şi coborând pe dealuri. Dar 
Mebbekew nu avea destul rezistenţă ca să-l îndepărteze pe 


Nafai, şi în cele din urmă se sprijini de colţul unei case, 
aplecat, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul. 

Nafai nu ştia ce să spună. Nu voise să-l fugărească pe 
Meb, ci numai să-i spună ceea ce gândea - că fusese grozav, 
modul în care îl pusese la locul lui pe scenarist, cum îl 
făcuse mincinos în faţă şi spulberase orice argument adus 
de Drotik în apărarea sa. Când ai rupt masca în bucăţi am 
vrut să aplaud - asta intenţiona Nafai să-i spună. 

Dar când ajunse destul de aproape ca să-i vorbească, îşi 
dădu seama că Meb nu gâfâia doar din cauza oboselii. 
Plângea, nu de supărare, ci de furie, iar când Nafai se 
apropie Meb începu să izbească cu pumnul în perete. 

— Cum a putut să facă asta! Repeta Meb, iar şi iar. Ticălos 
bătrân şi egoist! 

— Nu-ţi face griji, zise Nafai, încercând să-l liniştească. 
Drotik nu merită osteneala. 

— Nu Drotik, idiotule, răspunse Meb. Drotik e exact aşa 
cum am ştiut întotdeauna că este, numai că acum mi-am 
pierdut slujba şi niciodată nu voi mai obţine alta, Drotik va 
împrăştia vorbe despre mine cum că am părăsit spectacolul 
cu numai trei ore înainte de a începe. 

— Atunci pe cine eşti furios? 

— Pe Tata! Pe cine crezi? O viziune - nu pot să cred, m-am 
gândit că Drotik o să-mi spună că nu pe Tata îlironiză, că 
era vorba de altcineva, şi că ce anume m-a făcut să 
presupun că ar fi Wetchik, ce prost ar veni cu ideea că 
onorabilul Wetchik primeşte viziuni de la incredibilul şi 
uluitorul Suflet Suprem. 

— Mama îl crede, zise Nafai. 

— Mama şi-a reînnoit contractul cu el în fiecare an 
începând cu anul în care ai fost tu conceput, evident că ea 
are o judecată foarte solidă în ceea ce-l priveşte. Tu îl crezi? 
Îl crede cineva care nu s-a culcat cu el? 

— Nu ştiu. Nici măcar nu ştiu cine a aflat despre povestea 
asta. 


— Hai să-ţi spun ceva. Peste şase ore va afla întreaga 
Basilica, toţi or să ştie. Aş vrea să-l omor, porc de câine 
împuţit! 

— Calmează-te, nu trebuie să. 

— Nu? Crezi că nu mi-ar plăcea să-i înfig pumnul ăsta în 
figură? Meb se răsuci şi strigă următoarea frază către 
trecătorii de pe stradă: Îţi arăt eu viziuni, cap pătrat de 
cărător de buruieni! 

Oamenii se opreau, holbându-se la el. 

— Corect, zise Nafai, Tata te face pe tine de râs. 

— Nu eu ţi-am cerut să mă urmăreşti. Tu ai alergat după 
mine, aşa că dacă nu-ţi place să te afli aici n-ai decât să 
mori sufocat cu propriii muci, ar fi perfect în regulă. 

— Hai să mergem acasă, spuse Nafai, în mare parte 
pentru că nu găsi nimic altceva de spus. 

5. ROŢILE. 

Cu siguranţă acasă nu era locul unde Nafai ar fi vrut să fie, 
nu în seara asta. Sperase ca Tata să nu se afle acolo, astfel 
ca Meb să aibă ocazia să se calmeze înainte de a sta de 
vorbă. Dar nu, bineînţeles că nu, Tata voia să discute cu 
Meb. Petrecuse deja o oră discutând cu Elemak - lui Nafai 
nu-i părea rău pentru că ratase acea scenă - iar acum 
părea să creadă că îl poate convinge pe Meb să creadă în 
viziunea lui. 

Ţipetele începură imediat ce Mebbekew îl descoperi pe 
Tata în biroul lui. Nafai văzuse cum erau asemenea certuri, 
şi se retrase tăcut în camera sa. Trecând prin curte îl zări 
pe Issib trăgând cu ochiul din uşă. Un alt refugiat, gândi 
Nafai. 

Prima oră tot ce putu auzi fu murmurul glasului Tatei, 
probabil încercând să-i explice viziunea lui, întrerupt la 
fiecare câteva minute de strigătul limpede şi pătrunzător al 
lui Mebbekew făcând comentarii care mergeau de la 
acuzaţie la batjocură. În cele din urmă ieşi la iveală, printre 
toate plângerile lui Mebbekew despre faptul că Tata umilea 
familia, că Meb reuşise foarte bine să discrediteze familia 


lucrând ca actor mascat. Apoi îi veni rândul Tatei să ţipe, iar 
lui Mebbekew să încerce să explice, ceea ce mai umplu o 
oră de ceartă înainte ca Meb să iasă furios din casă şi Tata 
să se ducă la grajduri să îngrijească de animale până se 
liniştea. 

Abia atunci Nafai se aventură în bucătărie, deja mort de 
foame, pentru prima sa masă serioasă a zilei. Spre 
surprinderea lui, Elemak era acolo, stând cu Issib la masă. 

— Elya, nu ştiam că eşti aici, zise Nafai. 

Elemak ridică ochii spre el, nedumerit, apoi îşi aminti. 

— Las-o baltă. Eram furios azi-dimineaţă, dar nu e nimic, 
uită de asta. 

Nafai uitase, cu toate câte se întâmplaseră de atunci, că 
Elemak îi spusese să nu se mai întoarcă acasă. 

— Cred că am uitat deja, zise. 

Elemak îi aruncă o privire dezgustată, apoi reveni la 
mâncare. 

— Ce-am spus? 

— Nu contează, zise Issib. Încercăm să ne gândim ce e de 
făcut. 

Nafai se îndreptă spre frigider şi începu să cerceteze 
alimentele pe care Truzhnisha le stocase acolo pentru 
asemenea ocazii. Murea de foame şi totuşi nimic nu i se 
părea bun. 

— Asta-i tot ce-a rămas? 

— Nu, restul e ascuns în pantalonii mei, replică Issib. 

Nafai luă ceva despre care îşi amintea că îi plăcuse pe 
vremuri cu toate că în seara asta nu i se părea prea bun. În 
timp ce-şi încălzea mâncarea, se întoarse cu faţa către 
ceilalţi. 

— Aşadar, ce am hotărât? 

Elemak nu ridică ochii. 

— Noi nu am hotărât nimic, răspunse Issib. 

— Ce, am devenit subit unicul copil din casă, iar bărbaţii 
iau toate deciziile? 

— Da, cam aşa ceva. 


— Şi ce decizii aţi avut voi de luat? Cine altcineva să ia 
decizii, în afară de Tata? E casa lui, afacerea lui, banii lui, şi 
de numele lui se râde în toată Basilica. 

Elemak clătină din cap. 

— Nu toată Basilica. 

— Vrei să spui că mai există cineva care nu a auzit? 

— Vreau să spun, zise Elemak, că nu toată lumea râde. 

— O să râdă dacă satira va fi pusă în scenă. Am văzut o 
repetiţie. Meb chiar era destul de bun. Bineînţeles că a 
demisionat deoarece era vorba de Tata, dar cred că are cu 
adevărat talent. Ştiaţi că şi cântă? 

Elemak îl privi compătimitor. 

— Eşti chiar atât de superficial, Nyef? 

— Da, zise Nafai. Sunt atât de superficial încât consider că 
jena noastră nu este foarte importantă, dacă Tata a avut 
într-adevăr o viziune. 

— Ştim că Iata a văzut asta. Problema este ceea ce va face 
el. 

— Cum, să primească o viziune de la Sufletul Suprem, o 
avertizare despre distrugerea lumii, iar el ar trebui să 
păstreze secretul? 

— Taci şi mănâncă, zise Elemak. 

— Umblă peste tot şi le spune oamenilor că Sufletul 
Suprem vrea ca noi să ne întoarcem la vechile legi, spuse 
Issib. 

— Care dintre ele? 

— Toate. 

— Adică pe care dintre ele nu le respectăm deja? 

Aparent Elemak decise să treacă direct la esenţa 
lucrurilor. 

— S-a dus la consiliul clanului şi a protestat faţă de decizia 
noastră de a coopera cu Potokgavan în războiul lor cu 
Capetele Ude. 

— Cine? 

— Gorayni. Capetele Ude. 


Îşi căpătaseră porecla din cauza obiceiului lor de a purta 
părul lung, cârlionţat, uns cu un ulei parfumat. Erau de 
asemenea cunoscuţi drept războinici perverşi care 
obişnuiau să-i măcelărească pe prizonierii care nu-şi 
dovediseră valoarea prin răni serioase dobândite înainte de 
a se preda. 

— Dar ei se află la sute de kilometri la nord de aici, zise 
Nafai, iar Potoku sunt mult în sud-est, de ce să se lupte ei? 

— Ce te învaţă la mica ta şcoală? Făcu Elemak. Potoku şi- 
au extins protecţia peste toată câmpia de coastă până la 
râul Mochai. 

— Sigur că da, bine. Protecţia împotriva cui? 

— Împotriva Gorayni, Nafai. Noi ne aflăm între ei. Se 
numeşte geografie. 

— Ştiu geografie, zise Nafai. Numai că nu văd de ce ar fi 
vreun război între Gorayni şi Potoku, iar dacă ar fi, cum o 
să-l poarte. Adică, Potokgavan au o flotă - toate casele lor 
sunt vase, cerule - în timp ce Gorayni vat nu au litoral. 

— Nu aveau litoral. Au cucerit Usluvat. 

— Presupun că am auzit de asta. 

— O, sunt convins, zise Elemak. Ei au căruţe cu cai. Ai 
auzit de aşa ceva? 

— Roţi, spuse Nafai. Caii duc oamenii în cutii la luptă. 

— Şi cară provizii ca să hrănească o armată aflată în marş. 
Un marş foarte lung. Căruţele schimbă totul. 

Elemak părea subit entuziasmat. Trecuseră ani de zile de 
când Nafai nu-l mai văzuse pe Elya emoţionat de ceva. 

— Îmi imaginez ziua în care o să lărgim Drumul Crestei, 
Drumul Câmpiei şi Strada Pieței pentru ca fermierii să-şi 
poată aduce produsele în căruţe până aici sus. Acelaşi 
număr de cai ar putea transporta de zece ori mai mult. Un 
om, doi cai şi o căruţă pot duce ceea ce acum ridică o 
duzină de oameni şi douăzeci de cai. Preţul alimentelor ar 
scădea. Costul transportului produselor noastre în jos ar 
scădea şi mai mult - de aici pot ieşi bani. Îmi pot imagina 
drumuri de sute de kilometri, de-a dreptul prin deşert - mai 


puţine animale în caravane, deci mai puţină hrană de 
transportat şi nu ar mai trebui să găsim apă pe parcursul 
călătoriei. Lumea devine: nai mică. lar Tata încearcă să 
împiedice asta. 

— Ce legătură are asta cu viziunea 'Iaiei? 

— Vechile legi ale Sufletului Suprem. Utilizarea roţilor 
pentru altceva decât utilaje sau jucării este interzisă. 
Sacrilegiu. Abominaţie. Îţi dai. Seama, căruțele sunt 
cunoscute de mii şi mii de ani şi nimeni nu a construit 
vreodată una? 

— Până acum, zise Issib. 

— Poate a existat un motiv bun, presupuse Nafai. 

— Motivul a fost superstiţia, asta a fost, dar acum avem 
ocazia să construim două sute de căruţe plătite de 
Potokgavan care ne-ar da şi proiectul, iar preţul negociat de 
Gaballufix e destul de mare ca să mai putem face noi înşine 
încă două sute. 

— De ce Potoku nu-şi construiesc singuri căruțele? 

— Ei vin aici pe vase, zise Elemak. În loc să facă în 
Potokgavan căruțele şi să le aducă pe calea apei, ei trimit 
pur şi simplu soldaţii şi căruțele îi aşteaptă aici. 

— De ce aici? 

— Pentru că aici o să fie graniţa. Gorayni nu înaintează, 
pentru că, în caz contrar, ar trebui să se confrunte cu furia 
Potoku. Nu încerca să înţelegi, Nafai, sunt treburi ale 
bărbaţilor. 

— Mie mi se pare că Tata ar proceda corect dacă ar bloca 
toate astea doar din principiu, spuse Nafai. 

Adică, dacă se află că noi construim căruţe pentru Potoku, 
atunci Gorayni nu ar trimite aici o armată ca să ne 
oprească? 

— Nu vor afla decât când va fi prea târziu. 

— Cum să nu afle? Basilica ştie atât de bine să păstreze 
secrete? 

— Chiar dacă ar afla, Nyef, Potoku vor fi aici să-i împiedice 
să ne pedepsească. 


— Dar dacă Potoku nu ar veni, şi deci noi nu am construi 
căruţe pentru ei, Gorayni nu ar mai avea pentru ce să ne 
pedepsească. 

Elemak îşi puse capul pe masă, o demonstraţie ostentativă 
a disperării de a trebui să-i explice ceva lui Nafai. 

— Lumea se schimbă, zise Issib. Ne-am obişnuit ca 
războaiele să fie conflicte locale. Dar Gorayni au schimbat 
lucrul ăsta. Ei cuceresc ţări care nu le-au făcut nici un rău. 

Elemak preluă şirul explicaţiei. 

— Într-o zi vor ajunge la noi, cu sau fără Potoku care să ne 
apere. Personal, prefer să-i las însă pe Potoku să lupte. 

— Nu pot să cred că se întâmplă aşa ceva şi că în oraş 
nimeni nu vorbeşte despre asta, spuse Nafai. Nu am 
urechile înfundate cu noroi şi nu am auzit nimic referitor la 
faptul că noi am construi căruţe pentru Potokgavan. 

Elemak scutură din cap. 

— E secret. Sau era, până când Tata a expus problema în 
faţa întregnlui consiliu al clanului. 

— Vrei să spui că cineva făcea asta, iar consiliul clanului 
nici măcar nu ştia? 

— Era secret! Repetă Elemak. De câte ori trebuie să-ţi 
spun? 

— Deci cineva avea să facă asta în numele Basilicăi şi al 
clanului Palwashantu, şi nimeni din consiliul clanului sau din 
consiliul oraşului nu urma să fie consultat? 

Issib râse amar. 

— Dacă vezi lucrurile aşa, sună cam ciudat, nu? 

— Nu sună deloc ciudat, zise Elemak. Văd că ai trecut deja 
în partidul lui Roptat. 

— Cine-i Roptat? 

Issib răspunse: 

— E un Palwashantu, cam de vârsta lui Elya, care s-a 
folosit de zvonurile astea despre război ca să-şi 
construiască o reputaţie de profet. Nu ca Tata, el nu are 
viziuni trimise de Sufletul Suprem, doar scrie profeţii care 


seamănă cu un rechin sfâşiindu-ţi piciorul. Şi mereu spune 
genul de lucruri pe care le-ai spus tu acum. 

— Adică planul secret este atât de bine cunoscut încât 
există deja un partid condus de acest Roptat, care încearcă 
să împiedice materializarea lui? 

— Nu era foarte secret. Nu e un complot. Nu eo 
conspirație. Doar nişte oameni de treabă care încearcă să 
facă ceva în interesul vital al Basilicăi, iar unii trădători fac 
tot posibilul să le pună beţe-n roate. 

Evident, Elemak vedea lucrurile dintr-un singur unghi. 
Nafai trebuia să ofere un alt punct de vedere. 

— Sau poate că nişte profitori lacomi ne pun oraşul în 
mare pericol ca să se poată ei îmbogăţi, şi nişte oameni de 
treabă încearcă să salveze Basilica oprindu-i. Sugerez asta 
doar ca o posibilitate. 

Elemak era furios. 

— Oamenii care lucrează la acest proiect sunt deja atât de 
bogaţi, încât nu prea mai au nevoie de alţi bani. Şi ceea ce 
nu înţeleg este cum un savant de paisprezece ani care 
niciodată în viaţa lui nu a trebuit să facă o muncă de bărbat 
are dintr-odată opinii în probleme politice despre care nici 
nu ştia că există până acum zece minute. 

— Am pus doar o întrebare, zise Nafai. Nu te-am acuzat de 
NIMIC. 

— Sigur că nu mă acuzai pe mine. Oricum eu nu fac parte 
din proiect. 

— Bineînţeles că nu. E un proiect secret. 

— Ar fi trebuit să-ţi sparg dinţii din gură azi-dimineaţă, 
zise Elemak. 

De ce se ajungea întotdeauna la ameninţări? 

— Le spargi dinţii tuturor celor care îţi pun întrebări la 
care nu ai răspunsuri bune? 

— N-am făcut-o niciodată până acum, spuse Elemak 
ridicându-se. Dar acum o să mă revanşez pentru toate 
ocaziile pierdute. 


— Potoleşte-te! Strigă Issib. N-avem şi aşa destule 
probleme? 

Elemak ezită, apoi se aşeză din nou. 

— Nu trebuia să-l las să se ia de mine. 

Nafai începu să respire din nou. Nu observase că-şi ţinuse 
răsuflarea. 

— E un copil, ce ştie el? Spuse Elemak. Tata e cel care ar 
trebui să ştie mai multe. Înfurie rău o mulţime de oameni. 
Unii dintre ei foarte periculoşi. 

— Vrei să spui că ei îl ameninţă? Întrebă Nafai. 

— Nimeni nu ameninţă. Ar fi prea rudimentar. Sunt doar. 
Preocupaţi în legătură cu Tata. 

— Dar dacă toată lumea râde de Tata, de ce le-ar mai păsa 
de ce spune el? Se pare că din cauza acestui Roptat ar 
trebui să-şi facă griji. 

— Datorită viziunii, zise Elemak. Sufletul Suprem. 
Majoritatea bărbaţilor nu prea îl iau în serios, dar femeile. 
Consiliul oraşului. Mama ta nu face lucrurile mai uşoare. 

— Sau le face, depinde de care parte te afli. 

— Corect. Elemak se ridică de la masă; dar de data asta 
fără să amenințe: Pot să văd de care parte eşti tu, Nyef, şi n- 
am altceva de făcut decât să te avertizez că, dacă Tata 
continuă aşa, noi vom sfârşi în lanţurile Gorayni. 

— Cum de eşti atât de sigur? Întrebă Nafai. Ţi-a trimis şi 
ție Sufletul Suprem o viziune sau ceva de genul ăsta? 

— Sunt sigur, micul meu semiprieten, pentru că eu înţeleg 
situaţia. Când o să mai creşti, poate o să ajungi să ştii ce 
înseamnă asta. Dar mă îndoiesc. 

Elemak ieşi din bucătărie. 

Issib oftă. 

— Oare este cineva căruia să-i placă de altcineva în 
această familie? 

Mâncarea lui Nafai era arsă, dar lui nu-i păsa. Tremura 
atât de violent că abia îşi mai putu aduce tava pe masă. 

— De ce tremuri? 

— Nu ştiu, zise Nafai. Poate că mi-e frică. 


— De Elemak? 

— De ce mi-ar fi frică de el? Doar pentru că-mi poate rupe 
gâtul cu cotul? 

— Atunci de ce îl tot provoci? 

— Poate că mi-e frică şi pentru el. 

— De ce? 

— Nu ţi se pare amuzant, Issib? Elya poate sta aici să 
vorbească despre faptul că Tata ar putea fi ameninţat de 
nişte oameni puternici - şi totuşi soluţia lui nu este să-i 
denunțe pe aceşti oameni puternici, ci să încerce să-l facă 
pe lata să tacă. 

— Nimeni nu gândeşte raţional. 

— De fapt eu înţeleg politica, zise Nafai. Studiez mereu 
istorie. Sunt cu ani înaintea clasei mele. Ştiu câte ceva 
despre cum încep războaiele şi cine le câştigă. lar ăsta este 
cel mai stupid plan pe care l-am auzit vreodată. Potokgavan 
nu au nici o şansă să păstreze acest teritoriu şi nici un motiv 
convingător pentru care ar încerca. Tot ce se va întâmpla va 
fi că vor trimite o armată, îi vor provoca pe Gorayni să 
atace, apoi îşi vor da seama că nu au cum să câştige şi se 
vor întoarce acasă pe câmpia lor inundată unde Capetele 
Ude nu-i pot atinge, lăsându-ne pe noi să facem faţă singuri 
furiei Gorayni. Construirea de căruţe pentru ei va conduce 
evident la dezastru şi numai o persoană complet orbită de 
lăcomie ar putea susţine un asemenea plan. lar dacă 
Sufletul Suprem îi spune atei să se opună construirii de 
căruţe, atunci Sufletul Suprem are dreptate. 

— Sunt convins că Sufletul Suprem se bucură că are 
aprobarea ta. 

— Fac tot ce pot ca să ajut. 

— Nafai, ai paisprezece ani. 

— Şi? 

— Elemak nu vrea să audă asemenea lucruri de la tine. 

— Nici tu, nu-i aşa? 

— Chiar sunt obosit. A fost o zi lungă. 

Issib pluti afară din bucătărie. 


Nafai se apucă în sfârşit să mănânce. Spre supărarea lui, 
nu avea poftă de mâncare, deşi încă îi era foame. Trebuia să 
mănânce, nu putea să mănânce. Las-o baltă. Aruncă 
mâncarea la gunoi şi puse farfuria în maşina de spălat. 

leşi în curte, îndreptându-se spre camera lui. Aerul nopţii 
era rece deja - se aflau destul de aproape de deşert ca să se 
simtă schimbările bruşte de temperatură când apunea 
soarele. Încă mai tremura. Nu ştia de ce. Nu din cauza 
viziunii Tatei despre distrugerea lumii, şi nici din pricina 
războiului care probabil se va abate asupra Basilicăi dacă 
mențineau idioata alianţă cu Potokgavan. Da, şi acestea 
erau pericole, dar unele îndepărtate. Şi nici din cauza 
amenințărilor lui Elemak cu violenţa, avusese parte de aşa 
ceva toată viaţa. 

Abia când stătea întins pe salteaua lui, încă tremurând 
deşi în camera lui nu era frig, abia atunci îşi dădu seama ce 
îl deranja. Elemak spusese că Gaballufix era implicat în 
negocierea preţului cu Potoku. Evident întregul plan avea 
sprijinul lui Gaballufix - cine altcineva decât şeful clanului s- 
ar fi putut gândi să angajeze Palwashantu într-o astfel de 
întreprindere periculoasă fără a consulta consiliul? Aşadar 
era rezonabil să presupună că atunci când Elya pomenise 
despre duşmanii periculoşi pe care şi-i făcea Tata, se 
referise la Gaballufix. 

Gaballufix, a cărui casă Elemak o vizitase astăzi în secret. 

Cui îi era loial Elemak? Tatei? Sau fratelui său vitreg 
Gaballufix? Era limpede că Elya se implicase în acest plan 
cu căruțele de război. Cine altcineva mai era implicat? 
Oamenii periculoşi nu proferau ameninţări” spusese el. 
Atunci ce făceau - planuri? Oare Elya era implicat într-un 
plan care urma să-i facă ceva urât Tatei, iar aluziile lui erau 
o tentativă de a-l avertiza pe Tata? 

Chiar astăzi Mebbekew vorbise despre paricidul 
metaforic. 

Nu, gândi Nafai. Nu, sunt doar supărat din cauză că toate 
astea s-au întâmplat atât de brusc, într-o singură zi. Tata 


are o viziune, şi deodată este implicat în politica oraşului 
într-un mod în care n-a mai fost niciodată până acum, ca şi 
cum Sufletul Suprem i-ar fi trimis această viziune anume 
din cauza acestui stupid proiect provocator al lui Gaballufix, 
pentru că trebuiau luate măsuri acum. 

De ce? De ce soarta Basilicăi era importantă pentru 
Sufletul Suprem? Nenumărate oraşe şi naţiuni se ridicaseră 
şi decăzuseră - câteva zeci în fiecare secol, mii şi mii în 
întreaga istorie umană. Poate milioane. Sufletul Suprem nu 
ridicase un deget. Nu-i păsa se de nici un război; cu 
siguranţă nu prevenea suferinţele omenirii. Atunci de ce se 
implica acum Sufletul Suprem? Ce era atât de urgent? 
Merita oare destrămarea familiei lor? Şi dacă da, cine 
decidea asta? Nimeni nu-i ceruse aşa ceva Sufletului 
Suprem, aşa că dacă era să fie incluşi în vreun plan 
dumnezeiesc, ar fi fost amabil din partea Sufletului Suprem 
să le transmită ce avea în minte. 

Nafai stătea întins pe saltea, tremurând. 

Apoi îşi aminti. Nu aveam de gând să dorm pe saltea în 
noaptea asta. Voiam să încerc să fiu un bărbat adevărat. 

Aproape că râse cu glas tare. Să dorm pe podeaua goală - 
asta m-ar face bărbat? Ce idiot mai sunt. Ce dobitoc. 

Râzând de sine însuşi, reuşi să adoarmă. 

6. DUŞMANII 

— Unde ai umblat ieri toată ziua? 

Nafai nu voia să poarte această discuţie, dar nu avea cum 
s-o evite. Mama nu era omul care să permită ca un elev de 
al ei să dispară o zi întreagă fără o explicaţie. 

— M-am plimbat. 

După cum se aşteptase, pentru Mama nu era suficient. 

— Doar nu credeam că ai zburat. Cu toate că sunt 
surprinsă că nu te-ai ghemuit pe undeva să dormi. Unde te- 
ai dus? 

— În nişte locuri foarte educative, zise Nafai. Avea în minte 
casa lui Gaballufix şi teatrul liber, dar desigur Mama 
interpreta cuvintele lui aşa cum dorea. 


— Dolltown? Întrebă ea. 

— Nu se întâmplă prea multe pe acolo în timpul zilei, 
Mamă. 

— lar tu nu ar trebui să te duci acolo deloc. Sau crezi că 
ştii deja totul despre toate, şi deci nu mai ai nevoie de 
învăţătură? 

— Există materii pe care nu le predaţi aici. 

Din nou adevărul - dar nu chiar adevărul. 

— A, făcu ea. Dhelembuvex avea dreptate în privinţa ta. 

O, da, minunat. E timpul să-i găsim băieţelului tău o 
mătuşică. 

— Trebuia să-mi dau seama. Trupul tău creşte aşa de 
repede - prea repede, mă tem, şi o ia înaintea maturizării 
tale în toate celelalte domenii. 

Era prea mult ca să îndure. Plănuise să asculte calm tot ce 
spunea ea, s-o lase să tragă propriile ei concluzii, apoi să se 
întoarcă în clasă şi să termine cu întreaga poveste. Dar ca 
ea să considere că gonadele îi conduceau viaţa când, în 
realitate, mintea lui era mai matură decât trupul. 

— Aşa de isteaţă eşti, Mamă? 

Ea ridică o sprânceană. 

Îşi dădea seama că deja întrecuse măsura, dar se pornise 
şi cuvintele erau acolo în mintea lui, aşa că le rosti. 

— Vezi că se petrece ceva inexplicabil, dar dacă e implicat 
un adolescent eşti convinsă că are legătură cu dorinţele lui 
sexuale. 

Ea schiţă un zâmbet. 

— Ştiu câte ceva despre bărbaţi, Nafai, şi ideea că 
purtarea unui băiat de paisprezece ani ar putea avea 
legătură cu dorinţele sexuale se bazează pe multe dovezi. 

— Dar eu sunt fiul tău, şi tot nu mă deosebeşti dintr-o 
grămadă de cărămizi. 

— Aşadar nu te-ai dus în Dolltown? 

— Nu din motivele pe care ţi le imaginezi tu. 

— A, făcu ea îmi pot imagina multe motive. Dar nici unui 
dintre motivele posibile pentru care tu te-ai duce în 


Dolltown nu sugerează o judecată foarte bună. 

— O, îmi închipui că tu eşti expertă în judecăţi bune. 

Sarcasmul lui nu-şi atinse ţinta. 

— Cred că uiţi că eu sunt mama şi profesoara ta. 

— Tu, Mamă, şi nu eu le-am invitat pe fetele alea două la 
întrunirea de familie de ieri. 

— Şi asta dovedeşte o judecată slabă din partea mea? 

— Extrem de slabă. Când am ajuns eu la Teatrul Liber mai 
erau câteva ore până la apusul soarelui, şi deja se 
răspândise zvonul despre viziunea atei. 

— Asta nu mă surprinde, zise Mama. Tata s-a dus direct la 
consiliul clanului. După aceea nu prea mai putea fi un 
secret. 

— Nu numai despre viziunea lui, Mamă. Se repeta deja o 
satiră - una de-ale lui Drotik, nici mai mult, nici mai puţin - 
care includea o fascinantă scenă în portic. Întrucât 
singurele persoane prezente care nu făceau parte din 
familie erau acele două vrăjitoare. 

— Ai grijă cum vorbeşti! 

Tăcu imediat, dar cu un vizibil sentiment de victorie. Da, 
Mama era furioasă - dar el marcase un punct, supărând-o 
aşa. 

— Faptul că vorbeşti despre ele folosind acest insultător 
cuvânt bărbătesc este o ofensă extremă, spuse Mama; 
glasul îi era scăzut, era într-adevăr furioasă. Luet este 
vizionară, iar Hushidh este oracol. Mai mult, ambele au fost 
discrete, nu au spus nimic nimănui. 

— Oh, le-ai urmărit în fiecare secundă de când. 

— Am zis să ai grijă cum vorbeşti. Vocea îi era ca gheaţa: 
dacă vrei să ştii, băieţelul meu isteţ, înţelept, matur, motivul 
pentru care exista scena porticului în satira lui Drotik - pe 
care, apropo, am văzut-o, şi e foarte proastă, aşa câănu mă 
îngrijorează scena porticului apare acolo pentru că, în timp 
ce tatăl tău se îndrepta spre consiliul clanului, eu eram la 
consiliul oraşului, şi când eu am povestit am inclus şi cele 
întâmplate în portic. De ce, întreabă sclipitorul meu fiu cu o 


expresie delicios de stupidă pe chip? Pentru că singurul 
lucru care a convins consiliul să ia în serios viziunea tatălui 
tău a fost faptul că Luet l-a crezut şi a găsit viziunea lui în 
concordanţă cu propria ei viziune. 

Mama spusese. Mama atrăsese ridicolul şi dezastrul 
asupra familiei. De necrezut. 

— Aha, făcu Nafai. 

— Credeam că o să vezi lucrurile puţin diferit. 

— Înţeleg că a fost corect ca Luet şi Hushidh să participe 
la întâlnirea de familie, zise Nafai. Tu trebuia să fii exclusă. 
Palma ei îl plesni peste faţă. Dacă ţintise obrazul, ratase, 
poate pentru că instinctiv el îşi trăsese capul înapoi. Unghia 
ei atinse bărbia, zgăriindu-i pielea, începu să-i curgă sânge. 

— De tine ai uitat, domnule. 

— Nu la fel de mult ca tine, Doamnă, răspunse el. Sau cel 
puţin asta intenţionase să răspundă. Chiar începu să 
pronunţe cuvintele, dar îti mijlocul propoziției absurditatea 
faptului că ea îl lovise astfel, şocul şi durerea, umilinţa pură 
de a fi lovit de mama lui îl făcură să izbucnească în plâns. 
Îmi pare rău, zise. 

Cu toate că ar fi vrut să spună cum îndrăzneşti, sunt prea 
mare pentru asta, te urăsc. Însă era imposibil să rostească 
asemenea cuvinte aspre dacă plângea ca un copil. Nafai 
detesta asta, lacrimile care izbucneau atât de repede şi 
faptul că lucrurile nu se îmbunătăţeau odată cu înaintarea 
în vârstă. 

— Poate că data viitoare o să-ţi aminteşti să-mi vorbeşti 
respectuos, zise ea. Dar nici ea nu mai era în stare să-şi 
menţină tonul acut, căci chiar în timp ce rostea aceste 
cuvinte îi cuprinse umerii cu braţul şi se aşeză lângă el, 
mângâindu-l. 

Nu înţelese că felul în care îi cuibări capul pe umărul ei nu 
făcea decât să-i sporească umilinţa şi să-i întărească decizia 
de a o privi ca pe un duşman. Dacă avea puterea să-l facă să 
plângă din cauza iubirii lui pentru ea, atunci nu avea decât 


o singură soluţie: să înceteze s-o mai iubească. Era pentru 
ultima dată când ea mai putea să-i facă aşa ceva. 

— Sângerezi, zise ea. 

— Nu-i nimic. 

— Să te şterg - uite, cu o batistă curată, nu zdreanţa aia 
oribilă pe care o porţi în buzunar, băieţel prost. 

Asta-i tot ce o să fiu eu în casa asta, nu-i aşa? Un băieţel 
prost. O respinse, refuzând să lase batista să-i atingă 
bărbia. Dar ea insistă, tamponând rana, iar pânza albă se 
umplu de surprinzător de mult de sânge - aşa că elo luă 
din mâna ei şi o apăsă pe rană. 

— E adâncă, presupun, zise. 

— Dacă nu ţi-ai fi mişcat capul, unghiile mele nu ţi-ar fi 
atins bărbia. 

Dacă n-ai fi vrut să mă pălmuieşti, degetele tale ar fi stat la 
tine în poală. Dar îşi ţinu gura. 

— Văd că pui foarte mult la inimă situaţia familiei, Nafai, 
dar valorile tale sunt puţin sucite. Ce contează ridiculizarea 
din satire? Toată lumea ştie că fiecare personaj important 
din istoria Basilicăi a fost ironizat într-un moment sau altul, 
şi de obicei chiar pentru motivul pentru care a devenit 
cunoscut. Putem suporta asta. Important este că viziunea 
Tatei a fost un avertisment cât se poate de limpede din 
partea Sufletului Suprem, cu implicaţii imediate pentru 
acţiunile oraşului nostru din următoarele zile, săptămâni şi 
luni. Jena o să treacă. Iar printre femeile de vază din acest 
oraş lata este considerat un bărbat remarcabil - şi 
respectul lor pentru el creşte. Aşa că încearcă să-ţi 
controlezi ruşinea că tatăl tău a ajuns în centrul atenţiei. 
Toţi copiii la începutul adolescenţei sunt extrem de sensibili 
la ruşine, dar cu timpul o să înveţi că ridiculizarea şi critica 
nu sunt întotdeauna un lucru rău. Poate fi foarte bine 
pentru tine să-ţi atragi duşmănia oamenilor răi. 

Nu-i venea să creadă că ea îl considera atât de prost încât 
considera că avea nevoie de o astfel de predică. Oare chiar i 
se părea că el se teme de ruşine? Dacă l-ar fi ascultat în loc 


să-i ţină lecţii, poate i-ar fi povestit despre avertizarea lui 
Elemak în legătură cu primejdiile care-l pândeau pe Tata, 
despre vizita lui secretă la casa lui Gaballufix. Dar era 
limpede că în ochii ei el nu era decât un copil. Nu i-ar fi luat 
avertismentele în serios. Într-adevăr, probabil i-ar fi ţinut 
încă o predică despre faptul că nu trebuia să permită 
temerilor şi grijilor să-i ia în stăpânire mintea, ci să se 
concentreze asupra studiilor sale şi să-i lase pe adulţi să se 
ocupe de problemele reale ale lumii. 

În capul ei, am tot şase ani şi aşa voi rămâne pentru 
totdeauna. 

— Îmi pare rău, Mamă. N-o să-ţi mai vorbesc aşa. 

De fapt, mă îndoiesc că îţi voi mai spune vreodată ceva 
serios sau important în tot restul vieţii mele. 

— Îţi accept scuzele, Nafai, şi sper că şi tu mă ierţi pentru 
că te-am lovit la mânie. 

— Sigur, Mamă. 

O să-ţi accept scuzele - atunci când o să mi le oferi şi când 
o să vorbeşti serios. Însă în realitate, drag cuptor de pâine 
din care am răsărit, nu ţi-ai cerut scuze în nici un moment 
al conversaţiei noastre. Ţi-ai exprimat doar speranţa că voi 
accepta o scuză care de fapt nu a fost niciodată rostită. 

— Sper, Nafai, că îţi vei relua studiile şi n-o să permiţi 
evenimentelor din oraş să tulbure de acum. Încolo rutina 
vieţii tale. Ai o minte ascuţită şi nu există nici un motiv 
special pentru care să permiţi acestor lucruri să te distragă 
de la şlefuirea ei. 

Mulţumesc pentru calupul de laude, Mamă. Mi-ai spus că 
sunt copilăros, sclav al dorințelor carnale, că opiniile mele 
trebuie reduse la tăcere şi nu ascultate. Acorzi o atenţie 
serioasă oricărui cuvânt care iese din gura acelei vrăjitoare, 
dar pleci de la presupunerea că orice aş spune eu este lipsit 
de valoare. 

— Da, Mamă, zise Nafai. Mai bine mă întorc chiar acum în 
clasă, dacă nu te superi. 

— Bineînţeles că nu. Te înţeleg perfect. 


Dragă Suflete Suprem, împiedică-mă să râd. 

— Nu te mai pot lăsa să mai hoinăreşti pe străzi, Nafai, 
sunt sigură că înţelegi. Viziunea Tatei a atras destul atenţia 
şi cineva ar putea spune ceva care să te înfurie, şi nu vreau 
să te iei la bătaie. 

Deci te îngrijorează posibilitatea ca eu să sar la bătaie, 
Mamă? Fii amabilă şi aminteşte-ţi cine pe cine a lovit azi 
aici, în porticul tău. 

— Ai putea să-ţi petreci ziua în bibliotecă, cu Issib. Elo să 
te influenţeze în bine, cred - el întotdeauna e foarte calm. 

Issib, întotdeauna calm? Biata Mama - ea nu ştia absolut 
nimic despre fiii ei. Femeile nu-i înţeleg niciodată pe 
bărbaţi. Bineînţeles, nici bărbaţii nu le înţeleg mai bine pe 
femei, dar cel puţin noi nu ne facem iluzii că le-am înţelege. 

— Da, Mamă. La bibliotecă e bine. 

Ea se ridică în picioare. 

— Atunci du-te. Păstrează batista. 

Părăsi porticul, fără să aştepte să vadă dacă el o ascultă. 

Imediat ocoli paravanul, ducându-se direct la balustradă, 
şi privi pe deasupra Viroagei. 

Lacul nu se vedea deloc. O ceaţă groasă acoperea zonele 
joase ale văii, şi întrucât pereţii defileului păreau să devină 
mai abrupți acolo unde începea ceața, bănuia că lacul era 
invizibil din acest punct chiar şi fără ceaţă. 

De acolo nu putea vedea decât norul alb şi verdele plin, 
luxuriant, al pădurii care mărginea valea. Ici-colo apărea 
fum ridicându-se din vreun coş, căci existau femei care 
locuiau pe pantele văii. Menajera atei, Truzhnisha, era una 
dintre ele. Avea o casă în districtul numit Pragul de Vest, 
unul dintre cele douăsprezece districte din Basilica unde 
numai femeilor le era permis să trăiască sau chiar să intre. 
Districtele Femeilor erau cu mult mai slab populate decât 
oricare dintre cele douăzeci şi patru de districte unde li se 
permitea bărbaţilor să locuiască (bineînţeles, nu şi să deţină 
proprietăţi), însă în consiliul oraşului ele exercitau o putere 
enormă, întrucât reprezentantele lor votau întotdeauna în 


bloc. Conservatoare, religioase - cu siguranţă ele erau 
consilierele cele mai impresionate de faptul că Luet 
confirmase viziunea Tatei. Dacă ele erau de acord cu Tata în 
problema căruţelor de război, atunci era nevoie numai de 
voturile a încă şase alţi consilieri, ca să se ajungă într-un 
impas, şi de şapte, ca să se treacă la acţiune împotriva 
planurilor lui Gaballufix. 

Aceiaşi consilieri din Districtele Femeilor refuzau, de mii 
de ani, să permită orice subdivizare a intens populatelor 
Districte Libere, să acorde un vot în consiliu oricăruia 
dintre districtele din afara zidurilor, să dea voie bărbaţilor 
să deţină proprietăţi în interiorul oraşului sau orice altceva 
care ar fi putut duce la diluarea ori slăbirea procentului 
femeilor din Basilica. Acum, privind la valea secretă, furios 
pe mama lui, Nafai abia îşi dădea seama cât de frumos era 
locul, cât de plin de mistere şi de viaţă; tot ce putea elsă 
observe era cât de incredibil de puţine case se găseau 
acolo. 

Cum de au împărţit locul ăsta în douăsprezece districte? 
Probabil există districte în care cele trei femei care locuiesc 
acolo ocupă cu rândul postul de consilier. 

Iar în afara oraşului, în minusculele, dar costisitoarele 
dormitoare în care bărbaţii necăsătoriți şi fără gospodării 
erau obligaţi să locuiască, nu exista nici o metodă legală de 
a pretinde un tratament mai cinstit, de a insista asupra 
unor legi care să-i apere pe celibatari împotriva 
proprietarilor imobilelor sau chiar de violențele celorlalţi. 
Pentru o clipă, stând acolo şi privind la verdeaţa neatinsă a 
Viroagei, Nafai înţelese cum un bărbat ca Gaballufix ar 
putea uşor să-i adune pe bărbaţi în jurul lui, luptând ca să 
câştige puterea în acest oraş unde bărbaţii erau asupriţi de 
femei în fiecare zi şi în fiecare oră a vieților lor. 

Apoi, când vântul adie puţin peste vale, norul se deplasă 
lăsând să se vadă o sclipire de lumini reflectate. Suprafaţa 
unui lac, nu în centrul celei mai adânci părţi a riftului, ci 
mai sus, în depărtare. Fără să se gândească, Nafai îşi feri 


instinctiv privirea. Să vină până la balustradă ca o sfidare la 
adresa mamei sale, să se uite la lacul sfânt unde femeile 
mergeau să-şi facă rugăciunile era cu totul altceva. 
Singurul lucru limpede în toată această afacere era că 
Sufletul Suprem s-ar fi putut foarte bine să fie real. N-avea 
rost să-şi atragă mânia lui din cauza a ceva atât de stupid 
ca studierea unui lac peste marginea porticului Mamei. 

Nafai întoarse spatele peisajului şi se grăbi să ajungă în 
spatele paravanului, simțindu-se totuşi inconfortabil. Dacă 
sunt prins? Ei şi ce dacă sunt? Nu, nu, sfidarea nu merită 
riscul. Avea treburi mai bune de făcut. Dacă Mama nu avea 
de gând să-i asculte temerile în legătură cu primejdiile în 
care era posibil să se afle Tata, atunci Nafai va trebui să 
facă ceva. Dar mai întâi trebuia să afle mai multe - despre 
Gaballufix, despre Sufletul Suprem, despre toate. 

Pentru o clipă cochetă cu ideea de a se duce să-i pună 
întrebări lui Luet. Ea ştia multe despre Sufletul Suprem, 
nu-i aşa? Avusese tot timpul viziuni, nu doar o dată ca Iata. 
Cu siguranţă ea putea să explice. 

Dar ea era femeie, iar în acest moment Nafai ştia că nu 
putea primi nici un fel de ajutor din partea femeilor. Din 
contră - femeile din Basilica erau învăţate încă din copilărie 
cum să-i oprime pe bărbaţi şi să-i facă să se simtă lipsiţi de 
valoare. Luet ar fi râs de el şi ar fi alergat la mama lui să-i 
spună despre întrebările pe care i le pusese. 

Dacă putea avea încredere în cineva, trebuia să fie un alt 
bărbat - şi erau însă extrem de puţini, întrucât pericolul 
venea din partea lui Gaballufix. Poate ar putea lua în 
consideraţie ajutorul acelui Roptat despre care vorbise 
Elya. Sau să afle în primul rând câte ceva despre ce făcea 
Sufletul Suprem. 

Issib nu era încântat să-l revadă. 

— Sunt ocupat şi nu am nevoie de întreruperi. 

— E biblioteca şcolii, zise Nafai. Aici venim întotdeauna să 
studiem. 

— Vezi? Mă întrerupi deja. 


— Uite ce-i, eu n-am zis nimic. Doar am intrat aici, şi tu ai 
început să te iei de mine din secunda în care am intrat pe 
uşă. 

— Speram să ieşi. 

— Nu pot. Mama m-a trimis aici. 

Nafai trecu prin spatele lui Issib, care plutea confortabil în 
aer în faţa computerului. Avea înşirate aproape treizeci de 
pagini, dar pe fiecare dintre ele erau doar câteva cuvinte, 
astfel încât să poată vedea totul dintr-odată. Ca un joc de 
solitaire, în care Issib doar muta fragmentele dintr-un loc în 
altul. 

Fragmentele erau toate cuvinte în limbi bizare. Pe unele 
Nafai le recunoscu ca fiind foarte vechi. 

— Ce limbă e asta? Întrebă, indicând una. 

Issib oftă. 

— Mă bucur că nu mă întrerupi. 

— Ce e, vreo formă antică de Vijati? 

— Foarte bine. E Slucajan, care provine din Obilazati, 
forma originară a Vijati. Acum e o limbă moartă. 

— Eu citesc în Vijati, să ştii. 

— Eu nu. 

— A, deci te specializezi în limbi antice obscure pe care nu 
le mai vorbeşte nimeni, nici măcar tu? 

— Nu învăţ limbile astea, studiez numai cuvintele pierdute. 

— Dacă întreaga limbă e moartă, atunci toate cuvintele 
sunt pierdute. 

— Cuvinte care aveau înţeles, dar care s-au stins sau au 
supravieţuit numai în expresii idiomatice. Ca de exemplu 
„ursul dansator”. Ştii ce e un urs? 

— Nu ştiu. Întotdeauna m-am gândit că trebuie să fie vreo 
pasăre exotică. 

— Greşit. E un mamifer de demult. Cunoscut numai pe 
Pământ, cred, nu a fost adus aici. Sau a dispărut repede. 
Era mai mare ca un om, foarte puternic. Un prădător. 

— Şi dansa? 


— Expresia obişnuia să desemneze ceva absurd de 
neîndemânatic. Ca un câine care merge pe picioarele din 
spate. 

— Iar acum înseamnă exact opusul. Ce ciudat. Cum de s-a 
putut schimba? 

— Pentru că nu mai există urşi. Înţelesul a fost evident 
fiindcă toată lumea ştia ce este un urs şi cât de ciudat ar 
arăta dansând. Dar când urşii au dispărut, sensul s-a putut 
aplica la orice. Acum folosim expresia pentru o persoană 
care scapă cu abilitate dintr-o situaţie socială extrem de 
jenantă. E singurul caz în care mai folosim cuvântul urs. Şi 
există o mulţime de oameni care îl ortografiază greşit. 

— Grozav. Lucrezi la un proiect lingvistic? 

— Nu. 

— Atunci pentru ce e? 

— Pentru mine. 

— Colecţionezi dialecte pierdute. 

— Cuvinte pierdute. 

— Cum ar fi urs? Nu cuvântul s-a pierdut, Issya. Urşii au 
dispărut. 

— Foarte bine, Nyef. Ţi-ai îndeplinit perfect misiunea. 
Acum pleacă. 

— Tu nu studiezi cuvintele pierdute. Cauţi cuvinte care şi- 
au pierdut înţelesul pentru că lucrurile la care se refereau 
nu mai există. 

Issya întoarse capul încet să se uite la Nafai. 

— Adică ţie chiar ţi s-a dezvoltat un creier? 

Nafai arătă spre ecran. 

— Kolesnisha. E un cuvânt în Kunic. Ai sensul chiar aici: 
„căruţă de luptă”. Kunic nu se mai vorbeşte de zece 
milioane de ani. Acum e doar o limbă scrisă. Şi totuşi ei 
aveau cuvinte pentru căruțele de luptă. Care tocmai 
fuseseră inventate. Ceea ce înseamnă că în urmă cu mult 
timp existau căruţe de luptă. 

Issib râse. Un chicotit jos, dar continuu. 

— Ce, greşesc? 


— Mă termină, atâta tot. Cât de evident este. Chiar şi tu te 
poţi uita pe displayul unui computer şi să vezi totul dintr- 
odată. Aşadar de ce nu a observat nimeni asta până acum? 
De ce nu a remarcat nimeni că avem deja cuvântul căruţă, 
şi ştim cu toţii ce înseamnă, şi totuşi, din câte ştim, pe 
lumea asta nu au existat niciodată nicăieri căruţe? 

— Într-adevăr ciudat, nu-i aşa? 

— Nu e ciudat, e înspăimântător. Uită-te ce fac Capetele 
Ude cu căruțele lor - kolesnishety. Le oferă un avantaj vital 
în război. Construiesc un adevărat imperiu, nu numai un 
sistem de alianţe, ci un control efectiv asupra unor naţiuni 
aflate la şase zile depărtare de oraşul lor. Dacă se poate 
face aşa ceva cu ajutorul căruţelor de luptă, şi oamenii le 
foloseau cu milioane de ani în urmă, cum de am putut uita 
ce sunt ele? 

Nafai se gândi un timp. 

— Trebuie să fii de-a dreptul prost, zise. Adică, oamenii nu 
uită astfel lucrurile. Chiar dacă ai parte de pace mii de ani, 
tot păstrezi imagini în biblioteci. 

— Nu există imagini cu căruțele de război, zise Issib. 

— Asta ziceam că e o prostie. 

— Şi cuvântul ăsta. 

— Zrakoplov? Citi Nafai. Categoric e un cuvânt Obilazati. 

— Corect. 

— Ce înseamnă? „Aer” sau aşa ceva. 

— Scos din context şi tradus neglijent, da, înseamnă 
„înotător prin aer”. 

Nafai se gândi un timp la asta. Mintea lui alcătui o imagine 
- un peşte mişcându-se prin aer. 

— Un peşte zburător? 

— E o maşinărie, spuse Issib. 

— O navă cu adevărat rapidă? 

— Cum se poate înota prin aer, Nyef? 

— Nu ştiu. Nafai se simţea stupid: Am uitat de partea cu 
aerul. 


— Ai uitat - şi totuşi ai recunoscut singur „partea cu 
aerul”. Ai ştiut că zraky este rădăcina Obilazati pentru aer, 
şi totuşi ai uitat „partea cu aerul”. 

— Deci sunt într-adevăr idiot. 

— Ba nu, Nyef. Eşti foarte, foarte deştept, şi totuşi stai aici 
uitându-te la cuvânt, iar eu îţi spun toate astea şi tu tot nu 
te gândeşti la ce înseamnă cuvântul. 

— Uite, cuvântul ăsta, zise Nafai arătând puscani prab. Nu 
recunosc limba. 

Issib clătină din cap. 

— Dacă nu aş vedea că ţi se întâmplă ţie, n-aş fi crezut. 

— Ce? 

— Nu eşti măcar curios să afli ce e o zrakoplov? 

— Mi-ai spus. Un înotător prin aer. 

— O maşină care se numeşte înotător prin aer. 

— Bine. În regulă. Deci ce e puscani prah? 

Issib se întoarse încet cu faţa spre Nafai. 

— Stai jos, dragul şi iubitul meu frate sclipitor de prost, tu, 
adevăratul slujitor al Sufletului Suprem. Trebuie să-ţi spun 
ceva despre maşinile care înoată prin aer. 

— Presupun că te-am întrerupt, zise Nafai. 

— Vreau să vorbesc cu tine. Nu e o întrerupere. Vreau 
doar să-ţi explic ideea de zbor. 

— Mai bine plec. 

— De ce? De ce eşti atât de nerăbdător să pleci? 

— Nu ştiu. Nafai se îndreptă spre uşă: Am nevoie de aer. 
Mă sufoc. 

leşi din încăpere. Imediat se simţi mai bine. Nu i se mai 
învârtea capul. La urma urmelor, despre ce era vorba? 
Biblioteca era prea înghesuită. Prea plină. Erau prea mulţi 
oameni înăuntru. 

— De ce ai plecat? Întrebă Issib. 

Nafai se întoarse. Issib îl urmase plutind tăcut. Nafai simţi 
imediat aceeaşi claustrofobie care îl scosese pe hol. 

— Era prea aglomerat înăuntru. Simţeam nevoia să fiu 
singur. 


— Eu eram singura persoană de acolo, zise Issib. 

— Zău? Nafai încercă să-şi amintească. Vreau să ies de 
aici. Dă-mi drumul. 

— Gândeşte-te. Îţi aminteşti, ieri, când Luet şi Tata 
discutau? 

Imediat Nafai se relaxa. Nu mai simţea claustrofobia. 

— Sigur. 

— Şi Luet îi testa amintirile Tatei. Când şi-a amintit greşit 
viziunea, s-a simţit cumva prost, aşa-i? 

— Aşa a spus. 

— Prost. Deconectat. Privea în gol. 

— Cred că da. 

— Ca şi tine, zise Issib. Când te-am presat în legătură cu 
înţelesul cuvântului zrakoplov. 

Brusc Nafai simţi că nu mai avea aer în plămâni. 

— Trebuie să ies! 

— Eşti într-adevăr sensibil la aşa ceva, remarcă Issib. 
Chiar mai rău decât Mama şi Tata când am încercat să le 
spun. 

— Nu mă mai urmări! Strigă Nafai. Dar Issib continuă să 
plutească alături de el pe hol, în jos pe scări, în stradă. 
Acolo, în aer liber, Issib trecu uşor de Nafai, levitând din 
când în când în faţa lui. Ca şi cum ar fi vrut să-l conducă pe 
Nafai înapoi spre casă. 

— Opreşte-te! 'Ţipă Nafai. 

Dar nu se putea elibera. Nu mai încercase niciodată până 
atunci o asemenea panică. Răsucindu-se, se împiedică şi 
căzu în genunchi. 

— Nu-i nimic, zise Issib cu blândeţe. Relaxează-te. E-n 
regulă. Relaxează-te. 

Nafai respira mai uşor. Glasul lui Issib suna acum liniştitor. 
Senzaţia de panică dispăru. Nafai înălţă capul şi privi în jur. 

— Ce căutăm în mijlocul străzii? Mama o să mă omoare. 

— Tu ai fugit aici, Nafai. 

— Eu? 

— E Sufletul Suprem, Nafai. 


— Ce e Sufletul Suprem? 

— Forţa care te-a făcut să ieşi din bibliotecă în loc să mă 
asculţi pe mine vorbind despre. Despre lucrurile pe care 
Sufletul Suprem nu vrea ca oamenii să le ştie. 

— E o prostie, făcu Nafai. Sufletul Suprem răspândeşte 
informaţia, nu o ascunde. Noi îi dăm scrierile noastre, 
muzica, totul, iar Sufletul Suprem le transmite din oraş în 
oraş, din bibliotecă în bibliotecă, peste tot în lume. 

— Reacţia ta a fost mult mai puternică decât a atei. 
Bineînţeles, şi eu te-am presat mai mult. 

— Ce vrei să spui? 

— Sufletul Suprem e în interiorul capului tău, Nafai. În 
interiorul tuturor capetelor noastre. Dar unele au mai mult 
decât altele. E acolo, urmărindu-ne gândurile. Ştiu că e 
greu de crezut. 

Dar Nafai îşi aminti cum Luet ştiuse ce era în mintea lui. 

— Nu, Issya. Ştiu deja asta. 

— Zău? Bine. Imediat ce Sufletul Suprem ştie că te apropii 
de un subiect interzis, te face să te simţi prost. 

— Ce subiect interzis? 

— Dacă îţi reamintesc, o să-ţi ieşi din fire iarăşi, zise Issib. 

— Când am devenit eu prost? 

— Crede-mă. Ai devenit foarte prost. Încercai să schimbi 
subiectul fără să-ţi dai măcar seama. În mod normal ai o 
intuiţie foarte bună, Nafai. Eşti foarte inteligent. Înţelegi 
lucrurile. Dar acum în bibliotecă stăteai ca un idiot, cu 
adevărul expus chiar în faţa ta, şi tu nu-l recunoşteai. Când 
ţi-am amintit, când te-am presat, ai devenit claustrofob, aşa- 
i? Îţi era greu să respiri, trebuia să ieşi din cameră. Te-am 
urmat, te-am presat din nou, şi am ajuns aici. 

Nafai încercă să recapituleze ceea ce se întâmplase. Issib 
avea dreptate în privinţa desfăşurării evenimentelor. Numai 
că Nafai nu legase nevoia de a ieşi din casă de ceea ce 
spunea Issib. De fapt, în ruptul capului nu-şi putea aduce 
aminte despre ce îi vorbise Issib. 

— M-ai presat? 


— Ştiu, spuse Issib. Şi eu am simţit la fel când am dat 
peste asta în urmă cu câţiva ani. Mă jucam cu cuvintele 
pierdute, de genul ursului dansator. Făceam liste. Aveam o 
listă lungă de astfel de termeni, cu definiţii şi explicaţii la 
fiecare, împreună cu presupuneri ale mele referitoare la 
înţelesul fiecărui cuvânt dispărut. Apoi într-o zi m-am uitat 
peste o listă pe care o consideram completă şi mi-am dat 
seama că existau câteva zeci de cuvinte care nu aveau nici o 
explicaţie. Ce prostie, mi-am zis. Astea îmi strică lista. Aşa 
că am şters toate acele cuvinte. 

— Le-ai şters? Nafai era îngrozit. În loc să le cercetezi? 

— Vezi cât de prost te poate face? Zise Issib. Şi chiar în 
clipa când le ştergeam, mi-am dat seama - ce fac? Am întins 
mâna spre comanda de anulare a ştergerii, dar în loc să 
apăs tastele corespunzătoare am dat din reflex comanda de 
ştergere completă, curăţând definitiv buffer-ul, apoi am 
salvat fişierul peste cel vechi. 

— E prea complicat s-o fi făcut din neîndemânare, observă 
Nafai. 

— Exact. Ştiam că era o greşeală să le şterg, şi totuşi, în 
loc să repar greşeala şi să recuperez cuvintele, eu le-am 
distrus, le-am şters definitiv din sistem. 

— Şi tu crezi că Sufletul Suprem ţi-a făcut asta? 

— Nafai, nu te-ai întrebat niciodată ce e Sufletul Suprem? 
Ce face el? 

— Ba sigur că da. 

— Şi eu. lar acum ştiu. 

— Datorită acelor cuvinte? 

— Nu le-am recuperat pe toate, dar am refăcut din 
cercetările mele cât de mult am putut şi am obţinut o listă 
de opt cuvinte. Habar n-ai ce greu mi-a fost, pentru că 
acum eram sensibilizat. Înainte pur şi simplu le-aş fi trecut 
cu vederea, m-aş fi prostit când le întâlneam - aşa cum a 
făcut Tata când a avut idei greşite despre viziunea de la 
Sufletul Suprem. Aşa ajunseseră pe prima mea listă, dar 
fără definiţii - deveneam prost de fiecare dată când mă 


gândeam la ele. Dar acum când le vedeam aveam acel 
sentiment de claustrofobie. Aveam nevoie de aer. Trebuia să 
ies din bibliotecă. Dar mă forţam să intru din nou. E cel mai 
greu lucru pe care l-am făcut vreodată. M-am forţat să 
rămân şi să mă gândesc la ceea ce nu trebuia gândit. Să 
păstrez în mintea mea concepte pe care Sufletul Suprem nu 
vrea să ni le amintim. Concepte care altădată erau atât de 
banale, încât fiecare limbă din lume are cuvinte pentru ele. 
Cuvinte antice. Cuvinte pierdute. 

— Sufletul Suprem ascunde lucruri de noi? 

— Da. 

— Ca de exemplu? 

— Dacă îţi spun, Nafai, o să-ţi pierzi firea. 

— Banu. 

— Ba da, zise Issib. Crezi că eu nu ştiu? Crezi că eu nu am 
avut parte de propria mea luptă anul trecut? Aşa că îţi 
imaginezi ce surpriză am avut când aseară în bucătărie 
Elemak ne dădea explicaţii despre unul dintre lucrurile 
interzise. Căruţele de luptă. 

— Interzise? Cum pot să fie interzise, nici măcar nu sunt 
antice. 

— Vezi? Ai uitat deja. Cuvântul kolesnisha. 

— A, da. Corect. Asta îmi amintesc. 

— Dar nu ţi-ai amintit până nu ţi-am spus eu. 

Aşa e, gândi Nafai. Un lapsus. 

— Aseară tu şi cu Elemak vorbeaţi despre căruțele de 
război, chiar dacă mie mi-a luat luni ca să reuşesc să 
studiez cuvântul kolesnisha fără să gâfâi continuu. 

— Dar noi nu am spus kolesnisha. 

— Ceea ce vreau să-ţi zic, Nafai, e că Sufletul Suprem 
cedează. 

— E o teorie veche. 

— Dar adevărată. Sufletul Suprem are anumite concepte 
pe care le protejează, la care refuză să-i lase pe oameni să 
se gândească. Numai că în ultimii câţiva ani Capetele Ude 
au reuşit deodată să se poată gândi la unul dintre ele. La fel 


şi Potoku. Şi noi. lar aseară, auzindu-l pe Elemak vorbind 
despre el, nu am mai simţit junghiul de panică. 

— Dar tot am uitat cuvântul. Kolesnisha? 

— Un efect rezidual. De data asta ţi l-ai amintit, nu? Nafai, 
Sufletul Suprem a renunţat să ne mai ascundă conceptul de 
căruţe de luptă. După milioane de ani, nu se mai 
străduieşte. 

— Ce altceva mai e? Întrebă Nafai. Care sunt celelalte 
concepte? 

— Încă nu a renunţat la astea. Iar tu pari să fii cu adevărat 
sensibil la Sufletul Suprem, Nyef. Nu ştiu dacă pot să-ţi 
spun sau dacă o să fii în stare să le ţii minte cinci minute 
după aceea. 

— Vrei să zici că pot să ştiu că Sufletul Suprem ne 
împiedică să cunoaştem anumite lucruri, numai că nu pot 
şti care anume fiindcă Sufletul Suprem continuă să mă 
împiedice. 

— Corect. 

— Atunci de ce Sufletul Suprem nu-i opreşte pe oameni să 
se gândească la crimă? De ce nu-i împiedică să se 
gândească la război, viol, furt? Dacă poate să-mi facă mie 
asta, de ce nu face şi ceva util? 

Issib clătină din cap. 

— Nu pare drept. Dar m-am gândit la asta - am avut un 
an, aminteşte-ţi - şi uite care a fost cea mai bună concluzie 
la care am ajuns. Sufletul Suprem nu vrea să ne împiedice 
să fim umani. Incluzând aici toate porcăriile pe care ni le 
facem unii altora. Încearcă doar să reducă dimensiunea 
acestor porcării. 'Toate lucrurile interzise - cum să ţi-o spun 
fără să te provoc? 

— Dacă am mai avea maşinile la care se referă cuvintele 
interzise, tot ceea ce facem ar ajunge mai departe, şi 
fiecare armă ar provoca şi mai multe pagube, şi totul s-ar 
întâmpla mai repede. 

— Timpul s-ar scurge mai repede? 


— Nu, zise Issib. Îşi alegea cuvintele cu grijă vizibilă: Cum 
ar fi dacă. Dacă Gorayni ar putea aduce o armată de cinci 
mii de oameni de la Yabrev la Basilica într-o singură zi. 

— Nu mă face să râd. 

— Dar dacă ar putea? 

— Am fi complet neajutoraţi, bineînţeles. 

— De ce? 

— Mă rog, n-am avea timp să strângem o armată. 

— Deci dacă am şti că alte popoare pot face asta, am fi 
nevoiţi să ţinem tot timpul o armată, nu-i aşa, doar pentru 
cazul că cineva ne-ar ataca brusc. 

— Bănuiesc că da. 

— Aşadar, ştiind asta, să presupunem că Gorayni găsesc o 
cale să aducă, nu cinci mii, ci cincizeci de mii de soldaţi aici, 
şi nu într-o zi, ci în şase ore. 

— Imposibil. 

— Şi dacă ţi-aş spune că s-a întâmplat? 

— Cine poate face asta ar stăpâni întreaga lume. 

— Exact, Nyef, doar dacă toţi ceilalţi nu ar putea face la 
fel. Dar ce fel de lume ar fi asta? Lumea ar deveni mică, şi 
toată lumea ar fi vecină cu toată lumea. Un popor crud, 
agresiv, dominator ca Gorayni şi-ar putea aduce armatele la 
uşa tuturor. Deci toate celelalte popoare ar trebui să se 
alieze ca să-i oprească. Şi în loc de câteva mii de oameni 
care mor, un milion, zece milioane ar putea muri în război. 

— Aşadar din cauza asta Sufletul Suprem ne împiedică să 
ne gândim la. Mijloace rapide. De a transporta mulţi soldaţi 
dintr-un loc în altul. 

— A fost greu s-o spui, nu-i aşa? 

— Am. Mintea mea tot rătăcea. 

— E un concept greu de fixat în minte, iar tu nici măcar nu 
te-ai gândit la ceva anume. 

— Urăsc chestia asta, zise Nafai. Nu-mi poţi spune nici cel 
puţin cum ar putea cineva să facă o astfel de şmecherie. 
Abia dacă pot reţine în minte conceptul în sine. Urăsc asta. 


— Nu cred că Sufletul Suprem e obişnuit ca vreun om să 
observe. Chiar faptul că tu reuşeşti să te gândeşti la 
conceptul de concepte care nu trebuie gândite înseamnă că 
Sufletul Suprem pierde controlul. 

— Issya, nu m-am simţit atât de neajutorat şi de stupid în 
toată viaţa mea. 

— Şi nu e vorba doar de războaie şi armate, continuă Issib. 
Îţi aminteşti poveştile despre Klati? 

— Casapul? 

— Cel care intra noaptea pe ferestrele femeilor şi le 
măcelărea ca pe vite la abator. 

— De ce n-a putut Sufletul Suprem să-l facă pe el prost 
atunci când se gândea la aşa ceva? 

— Pentru că treaba Sufletului Suprem nu este să ne facă 
perfecţi, spuse Issib. Dar imaginează-ţi că acest Klati s-ar fi 
putut urca în. Dacă ar fi putut să călătorească foarte repede 
şi să ajungă într-un alt oraş în şase ore. 

— S-ar fi ştiut că e un străin şi ar fi fost supravegheat 
îndeaproape astfel încât nu ar mai fi putut face nimic. 

— Dar nu înţelegi - mii, milioane de oameni care în fiecare 
zi fac acelaşi lucru. 

— Măcelăresc femei? 

— Zboară dintr-un loc într-altul. 

— E o nebunie! Exclamă Nafai. Sări în picioare şi porni 
spre casă. 

— Vino înapoi! Strigă Issib. Nu tu gândeşti aşa cu 
adevărat, eşti făcut să gândeşti aşa! 

Nafai se sprijini de unul dintre stâlpii intrării principale. 
Issib avea dreptate. Se simţise bine, şi apoi Issib spusese 
ceea ce spusese şi dintr-odată Nafai trebuise să plece, 
trebuise să se îndepărteze şi iată-l, gâfâind, sprijinit de 
stâlp, cu inima bătându-i atât de puternic încât cineva putea 
probabil s-o audă de la un metru distanţă. Oare într-adevăr 
Sufletul Suprem îl făcea să se simtă atât de prost şi de 
speriat? Dacă da, atunci Sufletul Suprem era duşmanul lui. 
Şi Nafai refuza să se predea. Putea să se gândească la ceva 


indiferent dacă Sufletului Suprem îi plăcea sau nu. Putea să 
se gândească la lucrul pe care îl spusese Issib, şi putea s-o 
facă fără să fugă. 

Nafai recapitulă în minte ultimele momente ale discuţiei 
cu Issib. Despre Klati. Să ajungi dintr-un oraş în altul în 
câteva ore. În alte oraşe ar fi remarcat, desigur - dar apoi 
Issib spusese ce-ar fi dacă mii de oameni. ar. zbura. 

Imaginea care se formă în mintea lui Nafai era ridicolă. 
Să-şi închipuie oameni în aer, ca păsările, năpustindu-se 
spre cer, coborând în picaj. Ar fi trebuit să râdă - însă în 
timp ce se gândea îşi simţi gâtul strângându-se. Capul i se 
învârtea, constrâns. O durere ascuţită îl săgetă în gât 
urcând apoi pe ceafă. Dar se putea gândi la aşa ceva. 
Oameni zburând. Iar de aici putea continua ipoteza lui 
Issib. Oameni zburând de la un oraş la altul, cu miile, astfel 
încât autorităţile fiecărui oraş să nu poată să ia urma unei 
persoane. 

— Klati ar fi putut să ucidă câte o dată în fiecare oraş şi 
nimeni nu l-ar fi prins vreodată, spuse Nafai. 

Issib era din nou lângă el, cu braţul sprijinit uşor pe 
umărul lui Nafai. 

— Da, confirmă el. 

— Dar atunci ce ar mai însemna să fii cetăţean al unui loc? 
Întrebă Nafai. Dacă o mie de oameni. ar zbura. Către 
Basilica. Astăzi? 

— E-n regulă. Nu trebuie să pronunţi cuvântul. 

— Ba da. Mă pot gândi la orice. Nu mă poate opri. 

— Încercam doar să-ţi explic faptul că Sufletul Suprem nu 
împiedică răul din lume - se asigură numai că nu scapă de 
sub control. Limitează daunele la nivel local. Dar partea 
bună a situaţiei - nu uita de asta, Nafai - este că noi îi dăm 
arta noastră, muzica şi poveştile Sufletului Suprem, iar el le 
oferă tuturor celorlalte popoare. Lucrurile bune se 
răspândesc. Aşadar el face lumea un loc mai bun. 

— Ba nu, zise Nafai. În anumite feluri mai bun, da, dar la 
ce ajută un lucru bun când am putea trăi într-o lume în care 


oamenii. În care am putea. Zbura? 

Cuvântul aproape îl înecă, dar el îl rosti, şi cu toate că abia 
mai suporta să stea pe loc, iar aerul era sufocant şi 
irespirabil, rămase acolo. 

— Eşti bun, zise Issib. Sunt impresionat. 

Dar Nafai nu se considera impresionant. Se simţea bolnav, 
furios şi trădat. 

— De ce Sufletul Suprem are dreptul ăsta? Să ne lipsească 
de toate aceste lucruri. 

— De armate care apar la uşa noastră fără avertisment? 
Sunt destul de bucuros că nu mă confrunt cu aşa ceva. 

Nafai scutură din cap. 

— Să decidă la ce am voie să mă gândesc. 

— Nyef, cunosc sentimentul. Am trecut prin toate astea cu 
luni în urmă, şi ştiu cât de furios şi înspăimântat te face. Dar 
ştiu de asemenea şi că poţi depăşi problema. Ieri, când 
Mama ne-a vorbit despre viziunea ei. Cu planeta arzând. 
Există un cuvânt pentru asta - mă rog, tu nu-l poţi auzi 
acum, ştiu dar Sufletul Suprem ne-a împiedicat să ajungem 
la aşa ceva. Timp de treizeci sau patruzeci de milioane de 
ani - îţi dai seama că asta înseamnă mult timp? Mai multă 
istorie decât ne putem noi imagina. Totul se află stocat 
undeva, dar maximul de care ne putem agăța, maximul pe 
care îl putem surprinde cu minţile noastre este doar o vagă 
schiţă a ceea ce s-a petrecut în lume în ultimii zece milioane 
de ani - şi asta cere ani şi ani de studii pentru a înţelege 
măcar atât. Există împărăţii şi limbi de care noi n-am auzit 
niciodată, şi totuşi nimic nu e definitiv pierdut. Când am 
început cercetările în bibliotecă, am reuşit să găsesc 
referinţe la lucrări din alte biblioteci şi să refac drumul 
înapoi până am ajuns să citesc o traducere brută a unei 
cărţi scrise cu treizeci şi două de milioane de ani în urmă, şi 
ştii ce scria acolo? Chiar şi atunci autorul spunea că istoria 
era deja prea lungă, prea bogată pentru ca mintea umană 
s-o poată cuprinde. Că dacă toată istoria omenirii ar fi 
condensată într-un singur volum de o mie de pagini, 


întreaga poveste a omului pe Pământ ar ocupa numai o 
pagină. lar asta se întâmpla acum treizeci şi două de 
milioane de ani. 

— Deci existăm de foarte mult timp. 

— Dacă iau aritmetica scriitorului literal, ar însemna că 
istoria omenirii pe Pământ a durat numai opt mii de ani 
înainte ca planeta. Să ardă. 

Nafai înţelese. Sufletul Suprem îi împiedicase pe oameni 
să extindă scara distructivităţii lor, aşa încât omenirea 
supravieţuise cu cinci mii de ani mai mult pe planeta 
Harmony decât pe Pământ. 

— Dar de ce Sufletul Suprem nu a împiedicat distrugerea 
Pământului? 

— Nu ştiu, zise Issib. Dar am o bănuială. 

— Care? 

— Nu ştiu dacă o să ţi se permită să te gândeşti la asta. 

— Încearcă-mă. 

— Sufletul Suprem nu a fost creat decât atunci când 
oamenii au ajuns pe Harmony. Are acelaşi înţeles în toate 
limbile - numele planetei, înţelegi tu. Sklad. Endrakt. So- 
glassye. Poate când au ajuns aici, lăsând în urmă Pământul 
acoperit de cenuşă, au hotărât să nu mai permită niciodată 
să se întâmple aşa ceva. Poate, atunci a fost instalat Sufletul 
Suprem - ca să ne împiedice să mai dobândim vreodată 
asemenea puteri teribile. 

— Asta ar însemna că Sufletul Suprem este. Un artefact. 

— Da, zise Issib. Nu ţi-e greu să te gândeşti la asta? 

— Nu, răspunse Nafai. E uşor. Nu e o idee chiar atât de 
neobişnuită. Oamenii au mai vorbit şi înainte despre 
Sufletul Suprem ca despre o maşină. 

— Pentru mine a fost greu. Poate pentru că eu am ajuns la 
această idee în alt mod. Pe câteva căi interzise. Modificarea 
genetică a creierului uman astfel încât să poată recepționa 
şi transmite gânduri prin sateliții de telecomunicaţii care 
orbitează în jurul planetei. 

Nafai auzi cuvintele, dar pentru el nu însemnau nimic. 


— Nu ai înţeles, nu-i aşa? Observă Issib. 

— Nu. 

— Nici nu credeam. 

— Issya, ce ne face acum Sufletul Suprem? 

— La asta lucram. Încercam să mă uit la cuvintele 
pierdute, să găsesc un tipar, să aflu ce înţeles are faptul că 
Tata a primit viziunea lumii în flăcări. Şi Mama. Şi visul cu 
sânge şi cenuşă pe care l-a avut Luet. 

— Înseamnă că noi suntem nişte marionete. 

— Nu, Nafai. Nu îl uri pe Sufletul Suprem pentru asta. Nu 
e de nici un folos - acum ştiu asta. Trebuie să înţelegem. Ce 
face el. Pentru că lumea este cu adevărat în pericol, dacă 
Sufletul Suprem pierde controlul. Şi asta se întâmplă. A 
renunţat la căruțele de război - la ce va renunţa data 
viitoare? Care imperiu urmează să-i scape din mână? Cine 
va descoperi - cuvântul acela despre care m-ai întrebat - 
puscani prah? E o pulbere pe care dacă o pui în foc 
explodează. Pocneşte ca un balon, doar că are o forţă de 
câteva mii de ori mai mare. Suficientă ca să doboare un zid. 
Suficientă ca să omoare oameni. 

— Opreşte-te, te rog, şopti Nafai. Era mai mult decât 
putea el suporta, luptându-se cu panica pe care o simţea 
ascultând acele cuvinte. 

— Sufletul Suprem nu este duşmanul nostru. De fapt, cred 
că. Cred că l-a chemat pe Tata pentru că are nevoie de 
ajutor. 

— De ce n-ai spus asta până acum? 

— Am spus - Tatei. Mamei. Unor profesori. Altor elevi. 
Unor savanţi. Chiar am scris un articol, dar nimeni nu-şi 
aminteşte să-l fi primit, nu a mai putut fi găsit. Nici când |- 
am trimis de patru ori aceleiaşi persoane. Am renunţat. 

— Dar mi-ai spus mie? 

— Ai venit la bibliotecă, zise Issib. M-am gândit - de ce nu? 

— Zrakoplov, zise Nafai. 

— Nu pot să cred că-ţi aminteşti cuvântul. 


— O maşină. Oamenii nu. Zburau pur şi simplu. Foloseau o 
maşină. 

— Nu te forţa, spuse Issib. O să-ţi faci rău. Deja te doare 
capul, nu-i aşa? 

— Dar am dreptate, da? 

— Presupun că era goală pe dinăuntru, ca o casă, şi 
oamenii intrau înăuntrul ei ca să zboare. Ca un vapor, care 
însă se deplasează prin aer. Cu aripi. Dar cred că le-am avut 
aici. Cunoşti districtul Câmpia Neagră? 

— Bineînţeles, imediat la vest de piaţă. 

— Vechiul nume era Portul Cerului. Numele s-a păstrat 
până în urmă cu aproximativ douăzeci de milioane de ani. 
Portul Cerului. Când l-au schimbat, nimeni nu îşi mai 
amintea ce înseamnă. 

— Nu mai pot să mă gândesc la lucrurile astea, spuse 
Nafai. 

— Dar vrei să ţi le aminteşti? 

— Cum aş putea să uit? 

— O să uiţi, să ştii. Dacă nu-ţi amintesc eu. În fiecare zi. 
Vrei s-o fac? O să te simţi mereu aşa. O să-ţi fie râu. Vrei să 
uiţi toate astea sau vrei să continui să-ţi aduc aminte? 

— 'Ţie cine ţi-a adus aminte? 

— Îmi lăsam bileţele mie însumi, zise Issib. Pe computerele 
bibliotecii. Aduceri aminte. De ce crezi că mi-a luat un an să 
ajung până aici? 

— Vreau să-mi amintesc, declară Nafai. 

— O să te superi pe mine. 

— Aminteşte-mi să n-o fac. 

— O să ţi se facă rău. 

— Aşadar o să leşin des. Nafai se lăsă în jos pe stâlp 
aşezându-se pe verandă, cu privirea îndreptată spre stradă. 
De ce nu a remarcat nimeni că suntem aici? N-am vorbit 
chiar în şoaptă. 

Issib râse. 

— O, au remarcat. Mama a ieşit o dată, la fel şi câţiva 
dintre profesori. Ne-au ascultat câteva clipe discutând şi 


după aia au uitat de ce ieşiseră. 

— Grozav. Dacă vrem să fim lăsaţi în pace, nu trebuie 
decât să vorbim despre zrakoplov? 

— Mă rog, zise Issib, funcţionează numai la oamenii care 
sunt încă strâns legaţi de Sufletul Suprem. 

— Şi cine nu e? 

— Cine s-a gândit la căruțele de luptă, de exemplu. 

— Ziceai că Sufletul Suprem a renunţat la ele. 

— Desigur, recent, explică Issib. Dar în Basilica există 
oameni care plănuiesc să construiască astfel de căruţe 
pentru război, oameni care tratează afacerea acestora cu 
Potoku de mult timp. De mai mult de un an. Einu au 
probleme cu Sufletul Suprem. Parcă ar fi surzi la aşa ceva. 
Dar majoritatea oamenilor nu sunt - de asta Gaballufix şi 
oamenii lui au reuşit atât timp să păstreze secretul. Cei mai 
mulţi dintre oamenii care au auzit ceva despre căruțele de 
război pur şi simplu au uitat că au auzit. De fapt, Sufletul 
Suprem poate a încetat în cele din urmă deliberat să 
interzică această idee exact pentru că era necesară o 
discuţie pe faţă despre căruțele de luptă, pentru a opri 
afacerea. 

— Deci fiindcă există oameni surzi la cuvintele Sufletul 
Suprem - ca să-i oprească pe ei, Sufletul Suprem a fost 
nevoit să slăbească controlul şi asupra noastră, a celorlalţi. 

— E o legătură dublă. Ca să învingă, Sufletul Suprem 
trebuie să cedeze. Aş spune că are o problemă serioasă. 

Pentru Nafai avea logică totul, cu excepţia unui singur 
lucru. 

— Dar de ce a început să-i vorbească Tatei? 

— Asta rămâne să ne dăm seama. Asta, şi ce urmează să-i 
spună atei să facă în continuare. 

— Hei, lasă-l pe Sufletul Suprem să păstreze câteva 
surprize. 

Nafai râdea, deşi nu credea că ceva era amuzant. 

Nici Issib. 


— Chiar dacă noi credem în cauza Sufletului Suprem, 
Nafai, undeva pe parcurs s-ar putea să descoperim că 
Sufletul Suprem provoacă mai mult rău decât bine. Ce 
facem atunci? 

— Ei, Issya, poate că nu se descurcă prea bine zilele astea, 
dar asta nu înseamnă că ne-am descurca mai bine fără el. 

— Presupun că n-o să aflăm niciodată, nu-i aşa? 

7. RUGĂCIUNEA. 

Timp de o săptămână Nafai lucră zilnic împreună cu Issib. 
Dormeau în casa Mamei în fiecare noapte - nu o ceruseră 
ei, dar nici Mama nu-i alungase. Fu o perioadă chinuitoare, 
nu pentru că munca ar fi fost grea, ci pentru că interferența 
cu Sufletul Suprem era dureroasă. Însă Issib avusese 
dreptate. Puteau trece peste asta; şi chiar dacă reacţia lui 
Nafai era mai puternică decât fusese a lui Issib, el reuşi să 
depăşească problema mai repede - în cea mai mare parte 
pentru că Issib era acolo să-l ajute, să-l asigure că merita 
efortul, să-i amintească despre ce era vorba. 

Începură să-şi facă o imagine destul de clară a ceea ce 
posedaseră cândva oamenii, iar Sufletul Suprem îi 
împiedicase atât timp să reinventeze. 

Un sistem de comunicaţii prin care însă o persoană putea 
vorbi instantaneu şi direct cu o altă persoană din orice alt 
oraş al lumii. 

Maşini care putea recepționa lucrări de artă, piese de 
teatru şi poveşti transmise prin aer, nu numai de la 
bibliotecă la bibliotecă, ci chiar în casele oamenilor. 

Maşini care se mişcau rapid pe pământ, fără cai. 

Maşini care zburau, nu numai prin aer, ci chiar prin spaţiu. 
„Bineînţeles că trebuie să existe maşini care călătoresc prin 
spaţiul cosmic, altfel cum să fi ajuns pe Harmony de pe 
Pământ?” Dar până să-şi croiască drum prin aversiune, 
Nafai nu fusese niciodată în stare să conceapă o astfel de 
idee. 

Şi armamentul. Explozibili. Arme cu proiectile. Unele atât 
de mici, încât puteau fi ţinute în mână. Altele atât de 


teribile, încât puteau devasta oraşe întregi şi să distrugă o 
planetă dacă erau folosite câteva sute deodată. Boli 
automutante. Gaze otrăvitoare. Disruptoare seismice. 
Rachete. Platforme de lansare orbitală. Viruşi care 
distrugeau genele. 

Imaginea obţinută era deopotrivă frumoasă şi teribilă. 

— Înţeleg de ce ne face asta Sufletul Suprem, zise Nafai. 
Să ne salveze de astfel de arme. Dar cu ce preţ, Issya, la ce 
libertate am renunţat. 

Issib se mulţumi să dea din cap. 

— Cel puţin Sufletul Suprem ne-a lăsat ceva. Priceperea 
de a lua energia din soare. Computerele. Bibliotecile. 
Refrigerarea. Toate dispozitivele din bucătării, serele. 
Câmpurile magnetice care permit flotoarelor mele să 
funcţioneze. Şi avem şi câteva arme destul de sofisticate. 
Lamele energetice. Şi pulsurile. Astfel încât oamenii mari şi 
puternici să nu aibă vreun avantaj în faţa celor mai mici şi 
mai slabi. Sufletul Suprem ar fi putut să ne lase la pielea 
goală. Unelte de piatră şi metal. Nimic cu părţi în mişcare. 
Să ne încălzim arzând copaci. 

— Atunci n-am mai fi fost nici măcar oameni. 

— Omul e om, zise Issib. Dar civilizaţia - asta e darul 
Sufletului Suprem. Civilizaţia fără autodistrugere. 

O dată încercară să-i explice Mamei, dar fără să ajungă 
nicăieri. Ea nu reuşea să înţeleagă nimic din ceea ce 
spuneau ei, şi îi părăsi cu o mică împunsătură veselă despre 
cât de drăguţi erau când puteau fi prieteni şi se jucau 
împreună în ciuda diferenţei de vârstă dintre ei. Cu Tata nu 
avea nici un rost să vorbească. 

Dar exista cineva care se interesa de ei. 

— De ce nu mai veniţi la lecţii? Întrebă Hushidh. 

Stătea pe treptele verandei lângă Nafai şi muşca din 
sandvişul cu pâine şi brânză. Înghiţituri mari, nu 
muşcăturile delicate ale lui Eiadh. Nu conta că însăşi Mama 
le învățase pe toate elevele ei să-şi folosească gurile atunci 
când mâncau, nu micile îmbucături afectate care erau în 


zilele acelea la modă printre tinerele din Basilica. Nafai nu 
considera atrăgător faptul că Hushidh o asculta pe Mama. 

— Lucrez la un proiect cu Issib. 

— Ceilalţi elevi spun că te ascunzi. 

Că se ascundea. Pentru că Tata era atât de celebru şi de 
controversat. 

— Nu mi-e ruşine cu tatăl meu. 

— Bineînţeles că nu, zise Hushidh. Ei spun că te ascunzi. 
Nu eu. 

— Şi tu ce crezi că fac? Sau ţi-a spus Sufletul Suprem? 

— Sunt oracol, nu vizionară. 

— Corect. Am uitat. 

De parcă ar fi trebuit să ţină socoteala ce fel de vrăjitoare 
era ea. 

— Sufletul Suprem nu trebuie să-mi spună cum te 
încadrezi tu în lume. 

— Pentru că vezi cu ochii tăi. 

Ea aprobă. 

— Eşti foarte curajos. 

O privi consternat. 

— Stau în bibliotecă cu Issya. 

— Te încadrezi în cel mai slab dintre partidele care se 
ceartă în Basilica, însă e cel mai bun dintre ele. Cel care va 
câştiga, cu toate că nimeni nu-şi poate imagina cum. 

— Nu fac parte din nici un partid. 

Ea dădu din cap. 

— Nu mai vorbesc cu tine dacă nu vrei să auzi adevărul. 

De parcă ea ar fi fost o fântână de înţelepciune supremă. 

— Ascult şi un pârţ de porc atât timp cât acesta reprezintă 
adevărul, zise Nafai. 

Imediat ea se ridică în picioare şi se îndepărtă. 

Asta chiar a fost o prostie, se dojeni Nafai. Încearcă să mă 
ajute, iar eu fac o glumă stupidă. Se luă după ea. 

— Îmi pare rău, zise. 

Ea se feri de el. 


— Obişnuiesc să fac asemenea glume proaste, spuse Nafai. 
E un obicei urât, dar n-a fost cu intenţie. Doar ştiu şi eu 
acum că Sufletul Suprem e real. 

— Să ştiu că tu ştii? Replică ea cu răceală. Dar e evident că 
dacă ştii că Sufletul Suprem există nu înseamnă că automat 
capeţi şi creier, amabilitate sau măcar decenţă. 

— O merit, la fel şi următoarele trei lucruri urâte pe care 
le gândeşti despre mine. 

O ocoli trecând în faţa ei. De data asta ea nu se întoarse. 

— Eu văd tiparele, zise fata. Văd cum se îmbină lucrurile. 
Văd unde începi tu să te încadrezi. Tu şi Issib. 

— Nu am urmărit evenimentele din oraş. Am fost ocupați 
cu proiectul la care lucrăm. Nu prea ştiu ce se petrece. 

— "Te-a obosit. 

— Da, zise Nafai. Presupun că da. 

— Gaballufix este conducătorul unui partid, explică ea. E 
cel mai puternic, din mai multe motive. Nu mai e vorba doar 
despre căruțele de luptă, sau despre alianţa cu Potokgavan. 
E vorba despre bărbaţi. În special despre bărbaţii din afara 
oraşului. Aşa că este puternic prin număr, dar şi pentru că 
bărbaţii se afirmă cu violenţă. 

Nafai recapitula discuţiile pe care le auzise în timpul 
meselor. Despre tolchock, bărbaţi care îmbrânceau femeile 
pe stradă fără nici un motiv. 

— 'Tolchock sunt oamenii lui? 

— Elo neagă. De fapt, pretinde că îşi trimite soldaţii pe 
străzile Basilicăi ca să protejeze femeile de tolchock. 

— Soldaţii? 

— Oficial ei sunt miliția clanului Palwashantu. Dar toţi sunt 
subordonați lui Gaballufix, iar consiliul clanului nu a reuşit 
să se întâlnească pentru a discuta modul în care este 
folosită miliția. Tu eşti Palwashantu, nu-i aşa? 

— Încă sunt prea tânăr pentru miliţie. 

— Nu prea mai e o miliţie, zise ea. Sunt angajaţi. Bărbaţi 
de dincolo de ziduri, bărbaţi lipsiţi de speranţă, şi foarte 


puţini dintre ei sunt cu adevărat Palwashantu. Gaballufix îi 
plăteşte. Şi pe tolchock tot el îi plăteşte. 

— De unde ştii toate astea? 

— Am fost îmbrâncită. l-am văzut pe soldaţi. Ştiu cum se 
potrivesc toate astea între ele. 

Alte vrăjitorii. Dar oare se putea îndoi? Nu simţise şi el 
influenţa Sufletului Suprem ori de câte ori se gândea la 
cuvintele interzise? Transpira numai dacă se gândea prin 
ce trecuse săptămâna trecută. Atunci de ce să nu poată 
Hushidh să se uite numai la un soldat şi la un tolchok şi să 
afle lucruri despre ei? De ce n-ar putea cămilele să zboare? 
Acum orice era posibil. 

— Şi ştii că eu nu sunt unul dintre ei. 

— Dar fraţii tăi sunt. 

— 'Tolchock? 

— Sunt de partea lui Gaballufix. Nu Issib, desigur, ci 
Elemak şi Mebbekew. 

— De unde îi cunoşti pe ei? Ei nu vin niciodată aici - nu 
sunt fiii Mamei. 

— Săptămâna asta Elemak a venit aici de câteva ori, zise 
Hushidh. N-ai ştiut? 

— De ce să vină aici? 

Dar Nafai înţelese imediat. Fără să fie capabil să-şi ducă 
gândul până la capăt, ştiu exact de ce Elemak ar fi venit în 
casa Rasei. În oraş Mama avea o reputaţie dintre cele mai 
bune; nepoatele ei erau curtate de mulţi, iar Elemak avea 
vârsta - avea de mult vârsta, de fapt - pentru o căsătorie 
serioasă, cu intenţia de a avea un moştenitor. 

Nafai privi de jur împrejurul curţii, unde multe fete şi 
câţiva băieţi luau masa. Toţi elevii externi plecaseră, iar cei 
mici mâncau mai devreme. Deci cele mai multe dintre fete 
erau eligibile pentru o căsătorie, inclusiv nepoatele ei, dacă 
Rasa le dădea voie. Pe care dintre ele o curta Elemak? 

— Eiadh, şopti el. 

— E o presupunere, zise Hushidh. Categoric nu sunt eu. 


Nafai o privi surprins. Bineînţeles că nu era ea. Apoi se 
simţi jenat; dacă ea îşi dădea seama cât de ridicol i se 
păruse ca fratele lui s-o dorească pe ea? 

Dar Hushidh continuă ca şi cum nici nu ar fi observat 
insulta lui neexprimată. Cu siguranţă nu ştia cât îl rănea 
ideea că Elya ar putea-o curta pe Eiadh. 

— Când a venit fratele tău, am ştiut imediat că e foarte 
apropiat de Gaballufix. Sunt sigură că îi produce mătuşii 
Rasa multă mâhnire, pentru că ea ştie că Eiadh îl va 
accepta. Fratele tău se bucură de mult prestigiu. 

— Chiar dacă viziunea 'Iatei a provocat un asemenea 
scandal? 

— El e de partea lui Gaballufix, spuse Hushidh. În Partidul 
Bărbaţilor - cel care îl susţine pe Gaballufix - cu cât 
imaginea tatălui tău este mai proastă, cu atât îl plac mai 
mult pe Elemak. Pentru că dacă i s-ar întâmpla ceva tatălui 
tău, atunci Elemak ar fi un bărbat foarte bogat şi puternic. 

Cuvintele ei redeşteptară cele mai rele temeri ale lui Nafai 
în legătură cu fratele său. Dar era un gând monstruos, de 
nesuportat. 

— Gaballufix vrea ca Elya să-l influenţeze pe Tata, asta-i 
tot. 

Hushidh dădu din cap. Dar era o aprobare sau doar îi 
făcea semn să tacă pentru ca ea să poată continua? 

— Celălalt partid puternic sunt oamenii lui Roptat. Acum 
sunt numiţi Partidul Femeilor, deşi sunt conduşi tot de un 
bărbat. Ei vor să se alieze cu Gorayni. De asemenea vor să 
retragă dreptul de vot tuturor bărbaţilor cu excepţia celor 
căsătoriţi, şi cer ca toţi bărbaţii celibatari să părăsească 
oraşul în fiecare seară la apusul soarelui şi să nu se întoarcă 
până în zori. 

Asta este soluţia lor la problema tolchock - şi de asemenea 
şi la a lui Gaballufix. Au mulţi adepţi printre bărbaţii 
căsătoriţi şi printre femei. 

— Asta e grupul cu care e Tata? 


— Aşa cred toţi cei din Partidul Bărbaţilor, dar oamenii lui 
Roptat ştiu mai bine. 

— Şi care e altreilea grup? 

— Îşi spun Partidul Oraşului, dar în realitate ei sunt 
Partidul Sufletului Suprem. Refuză să se alieze cu orice 
popor războinic. Vor să revină la vechile obiceiuri, pentru 
protecţia Lacului. Să ridice oraşul deasupra politicii şi a 
conflictelor. Să renunţe la marea bogăţie a oraşului şi să 
trăiască simplu, astfel încât nici o altă naţiune să nu 
dorească să ne cotropească. 

— Nimeni nu va fi de acord cu aşa ceva. 

— Te înşeli, zise ea. Mulţi sunt de acord. Tatăl tău şi 
mătuşa Rasa au câştigat în faţa a aproape toate femeile din 
Districtele Lacului. 

— Dar asta nu înseamnă mult. În Viroagă trăiesc o mână 
de oameni. 

— Au o treime din voturile consiliului. 

Nafai se gândi. 

— Cred că e foarte periculos pentru ei, zise. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că nu au nimic care să-i susţină în afară de 
tradiţie. Cu cât Gaballufix luptă mai mult împotriva tradiţiei, 
cu cât înspăimântă mai mult oamenii cu tolchock şi soldaţi, 
cu atât oamenii vor cere să se facă ceva. Tata şi Mama nu 
reuşesc decât să facă imposibil ca cineva să obţină 
majoritatea în consiliu. Îl împiedică pe Roptat să-l oprească 
pe Gaballufix. 

Hushidh zâmbi. 

— Eşti într-adevăr priceput. 

— Politica o studiez cel mai mult. 

— Ai intuit primejdia. Dar nu mi-ai spus cum am putea noi 
să scăpăm de ea. 

— Noi? 

— Basilica. 

— Nu, zise Nafai. Ai spus că ştii în ce partid sunt. 

— Eşti cu Sufletul Suprem, bineînţeles, spuse ea. 


— Nu ştii asta. Nici măcar eu nu ştiu asta. Nu sunt sigur 
că-mi place cum ne manipulează Sufletul Suprem. 

Hushidh clătină din cap. 

— În minte poţi să nu iei o decizie încă multe zile de acum 
încolo, dar în inima ta decizia e deja luată. 11 respingi pe 
Gaballufix. Şi eşti atras de Sufletul Suprem. 

— Greşeşti, replică Nafai. Adică, da, sunt atras de Sufletul 
Suprem, Issib a ajuns la concluzia asta cu mult timp în 
urmă, iar motivele lui sunt solide. În ciuda tuturor 
manipulărilor secrete ale minţilor oamenilor, e mult mai 
periculos să respingi Sufletul Suprem. Dar asta nu 
înseamnă că sunt gata să las destinul Basilicăi în mâinile 
unei minorităţi de fanatice religioase care trăiesc în Viroagă 
şi au tot timpul viziuni. 

— Noi suntem cele mai apropiate de Sufletul Suprem. 

— Întreaga lume are Sufletul Suprem în interiorul 
minţilor, spuse Nafai. Mai aproape decât atât nu puteţi fi. 

— Noi suntem cele care alegem Sufletul Suprem, insistă 
ea. Şi nu toată lumea o are în interiorul minţii, altfel nu ar fi 
început războiul cu popoarele îndepărtate. 

Pentru o clipă Nafai se întrebă dacă şi ea aflase cumva 
faptul că Sufletul Suprem împiedicase descoperirea 
căruţelor de război până nu de mult. Apoi îşi dădu seama 
că, bineînţeles, ea se gândea la al şaptelea codicil: „Nu te 
certa cu vecinul vecinului vecinului tău; dacă începe 
scandalul, stai acasă şi închide fereastra.” Mult timp acesta 
fusese interpretat ca o interdicţie de a lega alianţe şi de a 
porni dispute cu ţări aflate atât de departe, încât rezultatul 
nu are nici o importanţă pentru tine. Nafai şi Issib 
cunoşteau scopul şi originea unei astfel de legi şi modul în 
care Sufletul Suprem o întărise în minţile oamenilor. Însă 
pentru Hushidh legea însăşi era cea care împiedicase timp 
de milenii războaiele de agresiune imperialistă. Nu conta că 
multe popoare încercaseră să creeze imperii şi că numai 
lipsa de mijloace eficiente de transport şi comunicaţie le 
împiedicase. 


— Eu nu sunt de partea ta, zise Nafai. Nu poţi da ceasul 
înapoi. 

— Dacă nu poţi, replică ea, atunci suntem deja ca şi 
pierduţi. 

— Posibil. Dacă învinge Roptat, atunci când va sosi flota 
Potoku, vor urca în munţi şi ne vor distruge înainte să 
ajungă aici Capetele Ude. Iar dacă are câştig de cauză 
Gaballufix, când vor veni Capetele Ude îi vor distruge mai 
întâi pe Potoku şi apoi ei vor urca în munţi şi ne vor nimici 
drept răzbunare. 

— Păi, zise Hushidh, vezi că de fapt eşti de partea noastră? 

— Ba nu. Pentru că dacă Partidul Oraşului ne aduce într- 
un punct mort, fie Gaballufix, fie Roptat îşi va pierde 
răbdarea şi oamenii vor începe să moară. Atunci nu va mai 
fi nevoie de străini care să ne distrugă. O s-o facem singuri. 
Cât crezi că vor mai continua femeile să conducă în oraşul 
ăsta, dacă se ajunge la un război civil între doi bărbaţi 
puternici? 

Hushidh privi în gol. 

— Aşa crezi tu? 

— Poate că nu sunt oracol, spuse Nafai, dar am citit istorie. 

— Timp de atâtea secole am făcut ca oraşul să rămână 
unul al femeilor, un teritoriu al păcii. 

— N-ar fi trebuit să le daţi bărbaţilor drept de vot. 

— Au drept de vot de un milion de ani. 

Nafai dădu din cap. 

— Ştiu. Ce se întâmplă acum e din cauza Sufletului 
Suprem. 

Înţelegea acum că Hushidh privea în gol pentru că ochii ei 
erau plini de lacrimi. 

— Moare, nu-i aşa? 

Nu-i trecuse prin minte că cineva ar putea lua lucrurile 
atât de personal. Ca şi cum Sufletul Suprem ar fi fost o rudă 
iubită. Dar pentru cineva ca Hushidh poate că aşa era. În 
plus, ea era fiica unei sălbatice, o femeie aşa-zis sfântă. Deşi 
toată lumea ştia că progeniturile sălbaticelor erau 


rezultatul violului sau al unor acuplări întâmplătoare pe 
străzile oraşului, erau totuşi numiţi „copii ai Sufletului 
Suprem”. Poate Hushidh se gândea cu adevărat la Sufletul 
Suprem ca la tatăl ei. Dar nu - femeile îi spuneau Sufletului 
Suprem ea. lar Hushidh ştia că mama ei fusese o sălbatică. 

Totuşi Hushidh abia îşi putea stăpâni lacrimile. 

— Ce vreţi de la mine? Întrebă Nafai. Nu ştiu ce face 
Sufletul Suprem. Sora ta, după cum ai spus, ea e vizionara. 

— Sufletul Suprem nu i-a vorbit toată săptămâna. N-a 
vorbit nimănui. 

Nafai fu surprins. 

— Vrei să spui că nici la lac? 

— Am ştiut că tu şi Issib aţi fost foarte, foarte apropiaţi de 
Sufletul Suprem întreaga săptămână. Vă epuizează, aşa 
cum face cu Lutya şi. Şi cu mine, uneori. Femeile au intrat 
în apă, din ce în ce mai multe, şi au ieşit fără nimic, sau 
doar cu vise prosteşti. Asta le-a speriat. Dar eu le-am spus: 
Nafai şi Issib, ei sunt atinşi de Sufletul Suprem. Aşadar nu a 
murit. Şi ele mi-au cerut. Să aflu de la voi. 

— Ce să afli? 

În cele din urmă lacrimile izbucniră şi i se prelinseră pe 
obraji. 

— Nu ştiu, spuse ea cu jale. Ce e de făcut. Ce aşteaptă 
Sufletul Suprem de la noi. 

Ii atinse umărul, ca s-o liniştească - Nafai nu ştia ce 
altceva să facă. 

— Habar n-am, zise. Dar ai dreptate într-o privinţă: 
Sufletul Suprem se uzează. Se autouzează. Totuşi, aş fi 
surprins dacă ar înceta să mai ofere viziuni. Poate e distras. 
Poate e. 

— Cum? 

Nafai clătină din cap. 

— Lasă-mă să discut cu Issib, bine? 

Ea aprobă din cap, aplecându-l ca să-şi şteargă lacrimile. 

— Da, te rog, spuse. Eu n-aş putea să vorbesc cu el. 


De ce nu? Dar n-o întrebă. Era prea confuz după tot ce îi 
povestise ea. Tot timpul el şi Issib crezuseră că cercetările 
lor sunt secrete, şi iată că Hushidh le spunea tuturor 
femeilor din oraş că Sufletul Suprem îi epuiza! Însă, din 
câte ştiau ei, femeile erau de o ignoranță lipsită de orice 
speranţă: cum puteau ei doi să ştie din ce cauză ele nu mai 
aveau viziuni? 

Nafai se duse direct în bibliotecă şi îi repetă lui Issib tot ce 
îşi putea aminti din discuţia lui cu Hushidh. 

— Uite la ce mă gândesc. Dacă Sufletul Suprem nu e chiar 
atât de puternic? Dacă motivul pentru care au încetat 
viziunile este că Sufletul Suprem nu se poate descurca cu 
noi şi în acelaşi timp să trimită viziuni? 

Issib râse. 

— Haide, Nyef, de parcă noi am fi centrul universului! 

— Vorbesc serios. Ce capacitate are de fapt Sufletul 
Suprem? Majoritatea oamenilor sunt atât de ignoranţi, 
proşti sau slabi, încât, chiar dacă se gândesc la unul dintre 
subiectele interzise, nu pot face nimic, aşa că de ce i-ar 
supraveghea? Asta înseamnă că Sufletul Suprem are de 
monitorizat relativ puţini oameni. 

Şi chiar pe aceştia, dacă i-ar verifica doar din când în 
când, tot ar avea suficient timp ca să-i ţină departe de 
proiectele periculoase. Dar acum, când puterea lui slăbeşte, 
tu ai reuşit să te desensibilizezi. A fost o competiţie între 
tine şi Sufletul Suprem, şi tu ai învins, Issib. Dacă în timpul 
acestei lupte Sufletul Suprem ar fi fost total concentrat 
asupra ta, fără să mai trimită viziuni celorlalţi, fără să mai 
monitorizeze pe nimeni altcineva? Dar tu ai mers destul de 
lent şi tot i-ar mai fi rămas ceva timp liber. 

— Dar amândoi, lucrând împreună, înţelese Issib. A trebuit 
să se concentreze constant asupra noastră. Şi se pierde, 
slăbind şi mai mult. 

— Aşa că mă gândesc, Issib, că noi nu îi suntem de ajutor, 
ci îl rănim. 

Issib râse iar. 


— Nu se poate. Vorbim despre Sufletul Suprem, nu despre 
un profesor şi despre nişte elevi indisciplinaţi. 

— Sufletul Suprem a eşuat şi înainte. Altfel nu ar fi existat 
căruţe de luptă. 

— Deci ce-ar trebui să facem? 


— Să ne oprim, zise Nafai. O zi. Să ne ferim de subiectele 
interzise. Să vedem dacă oamenii încep să aibă din nou 
viziuni. 

— Chiar crezi cu adevărat că noi doi am ocupat atât de 
mult din timpul Sufletului Suprem încât nu mai poate 
trimite oamenilor viziuni? Dar în timpul cât noi dormeam 
sau mâneam? Au existat numeroase pauze. 

— Poate că e confuz. Poate că a intrat în panică pentru că 
nu ştie ce să facă. 

— Corect, zise Issib. Atunci hai să nu renunţăm. Să-i dăm 
Sufletului Suprem nişte sfaturi, de ce nu! 

— De ce nu? A fost făcut de oameni, nu-i aşa? 

— Aşa credem. Poate. 

— Aşa că îi spunem să nu-şi mai facă atâtea griji cu 
blocarea noastră. E o misiune fără sens şi ar trebui să nu-şi 
mai piardă timpul cu asta acum, pentru că deşi noi ne 
gândim cu uşurinţă la orice subiect interzis, nu o să spunem 
nimănui altcuiva şi nu o să încercăm să construim noi înşine 
nimic. Nu-i aşa? 

— N-o să încercăm. 

— Jură asta, Issib. O să jur şi eu. Jur chiar acum - asculţi, 
Suflet Suprem? 

— Noi nu suntem duşmanii tăi, aşa că nu mai e nevoie să 
pierzi nici o secundă făcându-ţi griji din cauza noastră. 
Revino şi trimite iar viziuni femeilor. Şi petrece-ţi timpul 
blocându-i pe indivizii periculoşi. Capetele Ude, de 
exemplu. Gaballufix. Probabil şi Roptat. Şi dacă nu-i poţi 
bloca pe ei, măcar fă-ne pe noi să ştim ce să facem ca să-i 
putem opri noi. 

— Cu cine vorbeşti? 

— Cu Sufletul Suprem. 

— Pare o stupiditate, zise Issib. 

— Întreaga viaţă el ne-a spus ce să gândim. Ce e stupid în 
a-i da şi noi din când în când câte o sugestie? Fă 
legământul, Issya. 


— Da, promit, jur în cel mai solemn mod. Asculţi, Suflet 
Suprem? 

— Ascultă, spuse Nafai. Atâta lucru ştim. 

— Aşadar, crezi că o să facă ceea ce-i spunem noi? 

— Asta nu ştiu. Dar ştiu că nu o să învăţăm nimic nou 
pierzându-ne vremea în bibliotecă tot restul zilei. Hai să 
ieşim. Să ne petrecem noaptea acasă la Tata. Poate o să ne 
vină o idee cu adevărat bună. Sau poate că Iata va avea o 
viziune. Sau ceva. 

Abia după-amiază, când părăsea casa Mamei, Nafai îşi 
aminti că Elemak îi făcea curte lui Eiadh. Nu că ar fi avut 
vreun drept să-l urască din cauza asta. Nafai nu spusese 
niciodată nimic nimănui despre sentimentele lui pentru ea, 
nu-i aşa? lar la paisprezece ani era prea tânăr ca să fie luat 
în serios pentru o posibilă căsătorie legală. Bineînţeles că 
Eiadh s-ar fi uitat la Elemak şi l-ar fi dorit. Asta ar fi explicat 
ceva - de ce era ea atât de amabilă cu Nafai şi totuşi 
niciodată nu părea să se apropie de el. Voia să-i câştige 
bunăvoința în caz că ar avea vreo influenţă asupra lui 
Elemak. Dar nu i-ar trece niciodată prin minte că i-ar putea 
oferi un contract lui Nafai. La urma urmelor, el era un copil. 

Apoi îşi aminti cum vorbise Hushidh despre Issib. Eu n-aş 
putea să vorbesc cu el. Pentru că el era infirm? Puţin 
probabil. Nu, Hushidh era timidă pentru că îl privea ca pe 
un posibil soţ. Chiar şi eu ştiu destule despre femei ca să-mi 
dau seama de asta, gândi Nafai. 

Hushidh are vârsta mea şi se uită la fratele meu mai mare 
când se gândeşte la căsătorie. În timp ce eu aş putea foarte 
bine să fiu un copac sau o cărămidă după cât interes sexual 
le stârnesc fetelor de vârsta mea. lar Eiadh este mai mare 
ca mine - una dintre cele mai în vârstă din clasa mea, în 
timp ce eu sunt printre cei mai tineri. Cum am putut să-mi 
închipui. 

Simţi roşeaţa fierbinte a stânjenelii pe obraji, deşi nimeni 
cu excepţia lui însuşi nu-i cunoştea umilinţa. 


Mergând pe străzile din Basilica, Nafai îşi dădu seama că, 
în afara unor plimbări ocazionale pe Strada Ploii, nu mai 
ieşise din casa Mamei de când începuse cercetările 
împreună cu Issib. Poate din cauza a ceea ce-i spusese 
Hushidh deveni conştient de schimbările din oraş. Oare 
erau prea puţini oameni pe stradă? Poate - dar adevărata 
diferenţă era în modul în care mergeau. Oamenii din 
Basilica se deplasau de multe ori cu un scop anume, dar de 
obicei nu lăsau ca asta să-i facă opaci la ceea ce se petrecea 
în jurul lor. Chiar şi cei care se grăbeau puteau face câte o 
pauză, sau cel puţin să zâmbească atunci când treceau pe 
lângă un cântăreţ stradal, un jongler ori un comic care-şi 
recita versurile proaste. Mulţi oameni hoinăreau, abordând 
lucrurile cu reală plăcere, conversând cu tovarăşii lor, 
bineînţeles, dar vorbind liber şi cu necunoscuţii de pe 
stradă, de parcă toţi oamenii din Basilica ar fi fost vecini sau 
chiar rude. 

În seara asta era altfel. Pe măsură ce soarele contura 
acoperişurile dinspre apus şi arunca pete prelungi de 
întuneric peste străzi, trecătorii păreau să se ferească de 
lumina soarelui ca şi cum le-ar fi putut arde pielea. Se 
evitau unii pe alţii. Cântăreţii stradali erau ignoraţi, şi chiar 
şi muzica lor părea mai timidă, fiind parcă pregătiţi să-şi 
întrerupă cântecul la primul semn de neplăcere al unui 
trecător. Străzile erau mai tăcute pentru că nimeni nu 
vorbea. 

Destul de curând motivul deveni evident. O trupă formată 
din opt bărbaţi apăru alergând pe stradă, cu pulsurile în 
mâini şi lamele energetice la centură. Soldaţi, îşi spuse 
Nafai. Oamenii lui Gaballufix. Nu: oficial ei erau miliția 
clanului Palwashantu, dar Nafai nu simţea nici o înrudire cu 
ei. 

Ei păreau să nu privească nici în stânga, nici în dreapta, ca 
şi cum ar fi avut o misiune. Dar Nafai şi Issib observară 
imediat că străzile păreau să se golească la trecerea 
soldaţilor. Unde se dusese lumea? De fapt nu se ascundeau, 


dar se scurseră câteva minute de la trecerea soldaţilor 
înainte ca oamenii să înceapă să apară din nou. Se 
retrăseseră prin magazine, prefăcându-se că au treburi. 
Unii pur şi simplu apucaseră pe drumuri ocolitoare prin 
străduţele laterale. Iar alţii nu părăsiseră deloc străzile, 
dar, la fel ca Nafai şi Issib, se opriseră, înlemniseră pe loc, 
astfel că timp de câteva minute se confundaseră cu 
arhitectura, nu cu viaţa locurilor. 

Nu părea absolut deloc că lumea ar fi considerat că 
soldaţii fac oraşul mai sigur. Dimpotrivă, soldaţii îi 
înspăimântau. 

— Basilica are necazuri, zise Nafai. 

— Basilica e moartă? Replică Issib. Încă mai sunt oameni 
pe aici, dar oraşul ăsta nu mai e Basilica. 

Din fericire nu mai era atât de rău când ajunseră mai 
departe pe Strada Aripii - soldaţii trecuseră prin locul în 
care aceasta se intersecta cu Strada Grâului, la numai 
câţiva paşi de casa lui Gaballufix. Când intrară în Oraşul 
Vechi, pe străzi era mai multă viaţă. Dar schimbările erau 
încă vizibile. 

De exemplu, Strada Primăverii fusese curățată. Primăvara 
era una dintre arterele principale din Basilica, mergând 
direct de la Poarta Coşului, prin Oraşul Vechi, până la 
marginea Viroagei. Dar cum se întâmpla adesea în Basilica, 
un constructor întreprinzător considerase că era păcat să 
lase atâta loc liber nefolosit în mijlocul drumului când acolo 
ar fi putut locui oameni. În spaţiul dintre Aripii şi Templului, 
constructorul ridicase şase clădiri. 

Însă când un constructor basilican se apuca să înalțe o 
clădire care bloca o stradă, se puteau întâmpla câteva 
lucruri. Dacă strada nu era foarte aglomerată, obiectau 
doar câţiva oameni. Puteau să strige, să înjure sau chiar să 
arunce cu diverse lucruri în constructori, dar întrucât 
muncitorii erau cu toţii oameni zdraveni, rezistenţa nu ar fi 
fost prea serioasă. Construcţia continua, iar oamenii îşi 
găseau trasee noi. Cei care deţineau case sau magazine cu 


faţada spre drumul acum blocat erau cei care aveau cel mai 
mult de suferit. Erau nevoiţi să negocieze cu vecinii ca să 
obţină dreptul la spaţii care să le dea acces la stradă - sau 
să-şi aroge acele drepturi dacă vecinul era slab. Uneori 
trebuiau să-şi abandoneze pur şi simplu proprietatea. 
Indiferent cum, noile căi de acces sau proprietăţile 
abandonate deveneau curând artere stradale în toată 
regula. În cele din urmă un întreprinzător cumpăra câteva 
proprietăţi abandonate sau părăginite ale căror alei erau 
folosite pentru trafic, deschidea o stradă largă şi astfel se 
năştea un nou drum. Consiliul oraşului nu intervenea în nici 
un fel în acest proces - aşa evolua şi se schimba Basilica de- 
a lungul timpului, şi părea inutil ca într-un oraş vechi de 
zeci de milioane de ani să încerci să opreşti valul timpului şi 
al istoriei. 

Cu totul altceva era când cineva începea să construiască 
pe o arteră intens circulată precum Strada Primăverii. 
Acolo trecătorii prindeau curaj prin numărul lor - şi din 
ofensa provocată de gândul că pierd un drum pe care-l 
foloseau des. Astfel că, în timp ce treceau, sabotau 
intenţionat construcţia, dărâmând zidăria sau furând 
pietre. Dacă aveau de-a face cu un constructor puternic şi 
hotărât, cu muncitori numeroşi şi solizi, se putea ajunge 
uşor la încăierare şi la fel de uşor şi la tribunal, unde 
constructorul era întotdeauna găsit vinovat, întrucât 
construirea pe străzi era considerată o provocare clară 
pentru asaltul legalizat. 

Însă constructorul de pe Strada Primăverii fusese deştept. 

Îşi proiectase cele şase clădiri sprijinite pe arcade, astfel 
încât drumul să nu fie în totalitate blocat. Locuinţele 
începeau de la primul nivel, deasupra străzii - şi astfel, deşi 
trecătorii erau deranjaţi, nu erau chiar atât de supăraţi 
încât să recurgă la sabotaje serioase. Clădirea fusese 
finisată la începutul verii, şi acolo se mutaseră nişte oameni 
foarte bogaţi. 


Însă, inevitabil, arcadele fuseseră ocupate de comercianții 
stradali şi restaurante - ceea ce constructorul cu siguranţă 
ştiuse că avea să se întâmple. Traficul se gâtuia, şi alţi 
constructori începuseră să ridice magazine şi standuri 
permanente, până când de vreo câteva săptămâni devenise 
fizic imposibil să ajungi de pe Templului pe Aripii prin 
Strada Primăverii - micile construcţii blocau acum complet 
drumul. Încă o stradă din Basilica dispăruse, numai că de 
data aceasta era vorba de o arteră principală care provoca 
serioase inconveniente multor oameni. Numai primul 
constructor şi micii întreprinzători profitaseră cu adevărat; 
cei care cumpăraseră locuinţele din interior constatau 
acum că era din ce în ce mai dificil să ajungă la scările ce 
duceau la casele lor, şi deja se pregăteau să abandoneze 
vechile structuri care nu mai aveau ieşire la stradă. 

Acum, când Nafai şi Issib mergeau pe Strada Primăverii, 
observară că cineva trecuse prin secţiunea blocată şi 
dărâmase toate construcţiile mai mici. Clădirile noi erau 
încă în picioare, arcuindu-se peste stradă, dar trecerea 
rămânea curată sub ele. Mai important, câţiva soldaţi 
stăteau la fiecare capăt al străzii. Mesajul era clar: nu vor 
mai fi tolerate noi construcţii. 

— Gaballufix nu-i prost, zise Issib. 

Nafai înţelese la ce se referea. Poate că oamenilor nu le 
plăcea să vadă soldaţi pe stradă, ceea ce implica 
ameninţarea cu violenţa şi pierderea libertăţii. Dar să vadă 
Strada Primăverii deschisă însemna un pas important spre 
considerarea soldaţilor drept un rău necesar, care merita 
să fie acceptat. 

Strada Aripii dădea în Strada Templului, iar Nafai şi Issib 
merseră pe aceasta până ajunseră la piaţa largă din jurul 
Templului. Era singurul avanpost al religiei bărbaţilor în 
acest oraş al femeilor, singurul loc în care Sufletul Suprem 
era recunoscut drept bărbat şi unde sângele mai degrabă 
decât apa reprezenta fluidul sacru. Dintr-un impuls, cu 
toate că nu mai intrase de când împlinise opt ani şi prepuţul 


îi fusese scufundat în propriul sânge, Nafai se opri la poarta 
de nord. 

— Hai să intrăm, zise. 

Issib se cutremură. 

— Îmi displace profund locul ăsta. 

— Dacă ar folosi anestezice, adorarea divinității ar fi mai 
populară printre copii, remarcă Nafai. 

Issib rânji. 

— Venerare lipsită de durere. E o idee. Poate şi venerarea 
pe uscat ar avea succes printre femei. 

Pătrunseră pe uşă în încăperea exterioară întunecoasă şi 
mucegăită, fără ferestre. 

Deşi templul era perfect rotund, camerele interioare erau 
proiectate astfel încât să amintească de împărţirea inimii: 
Auriculul Stâng, Ventriculul Stâng, Auriculul Drept şi 
Ventriculul Drept. Holurile întortocheate şi cămăruţele mici 
dintre ele erau numite după diferite vene şi artere. Înaintea 
circumciziei, băieţii trebuiau să înveţe toate denumirile 
camerelor, dar o făceau memorând un cântecel care 
rămânea lipsit de sens pentru majoritatea celor care îl 
învățau. Astfel că nu era nimic familiar în numele scrise pe 
pragul sau deasupra fiecărei uşi, iar Issib şi Nafai se 
rătăciră imediat. 

N-avea importanţă. În final toate sălile şi coridoarele îi 
conduceau pe adepţi în curtea centrală, singurul loc 
luminos din templu, sub cerul liber. Întrucât era foarte 
aproape de amurg, pe pavajul de piatră lumina soarelui nu 
cădea direct, dar după atâta beznă chiar şi razele reflectate 
erau dureros de orbitoare. 

Un preot îi opri la uşă. 

— Rugăciune sau meditaţie? Întrebă. 

Issib ridică din umeri - o mişcare convulsivă, căci 
flotoarele amplificau orice tresărire a muşchilor săi. 

— Cred că o să aştept în Auriculul Drept. 

— Nu fi urâcios, zise Nafai. Meditează un minut, n-o să 
mori din asta. 


— Vrei să spui că tu ai de gând să te rogi? 

— Bănuiesc că da. 

În realitate, Nafai nu era sigur de ce sau pentru ce. Ştia 
doar că relaţia sa cu Sufletul Suprem devenea cu fiecare zi 
mai complicată; înţelegea Sufletul Suprem mai bine ca 
înainte, şi acum acesta se amesteca în viaţa lui, astfel încât 
devenise important să încerce să comunice limpede şi 
direct în loc de acele bănuieli piezişe. Nu era suficient să 
încetinească cercetarea cuvintelor interzise şi să spere că 
Sufletul Suprem va înţelege aluzia. Era nevoie de ceva mai 
mult. 

Privi cum preoţii înţepau degetul lui Issib şi ştergeau mica 
rană pe piatra de agat. Issib suportă bine - el chiar nu era 
un fricos, şi avusese parte de destulă durere în viaţă astfel 
încât o mică înţepătură să nu mai însemne nimic. Doar că 
nu prea participa la ritualurile bărbaţilor. Le numea 
„sporturi sângeroase” şi le compara cu luptele de rechini, 
care începeau întotdeauna prin a face fiecare rechin din 
bazin să sângereze. Imediat ce mica lui pată roşie ajunse pe 
piatra aspră, pluti spre băncile de lângă peretele expus la 
soare unde avea să mai fie lumină încă vreo jumătate de 
oră. Banca era plină, bineînţeles, dar Issib putea să 
plutească alături de ea. 

— Grăbeşte-te, şopti când trecu pe lângă Nafai. 

Întrucât Nafai venise să se roage, preotul nu-l înţepă şi pe 
el. Îl lăsă să bage mâna în bolul auriu cu inele de rugăciune. 
Bolul era umplut cu un dezinfectant puternic, care avea 
dublul efect de a împiedica inelele cu ghimpi să 
răspândească boli şi de a face ca fiecare înţepătură să 
usture rău timp de câteva secunde nesfârşite. Nafai lua de 
obicei numai două inele, câte unul pentru fiecare deget 
mijlociu al mâinilor, dar de data asta simţea că are nevoie 
de mai mult. Chiar dacă nu avea idee pentru ce se ruga, 
voia să se asigure că Sufletul Suprem înţelegea că era 
serios. Aşa că găsi inele pentru toate degetele, inclusiv 
pentru degetele mari. 


— Nu poate să fie chiar atât de rău, zise preotul. 

— Nu mă rog pentru iertare. 

— N-aş vrea să leşini, astăzi cam ducem lipsă de personal. 

— N-o să leşin. 

Nafai se îndreptă spre centrul curţii, lângă fântână. Apa 
nu avea culoarea obişnuită, rozalie - era aproape de un 
roşu-închis. Nafai îşi amintea foarte bine frisonul puternic 
pe care îl simţise prima dată când înţelesese de ce apa avea 
acea culoare. Tata spunea că atunci când Basilica avea mari 
necazuri - în timpul unei secete, de exemplu, sau când 
duşmanul o ameninţa - fântâna era plină aproape cu sânge 
curat, atât era de mult. Era un sentiment straniu şi puternic 
să-şi scoată sandalele şi să se dezbrace, apoi să 
îngenuncheze în bazin ştiind că lichidul călduţ, care vălurea 
în jurul lui aproape până la talie dacă se lăsa pe călcâie, era 
îngroşat de rugăciunile însângerate şi pătimaşe ale altor 
bărbaţi. 

Stătu cu palmele deschise în faţă timp îndelungat, 
reculegându-se, pregătindu-se pentru conversaţia cu 
Sufletul Suprem. Apoi îşi lovi cu putere palmele peste 
partea superioară a braţelor, aşa cum făcea la rugăciunile 
de dimineaţă; însă de data asta inelele ghimpate tăiară în 
carne şi usturimea fu adâncă şi crudă. Era un început bun, 
viguros, şi îi auzi pe câţiva dintre cei care meditau oftând 
sau murmurând. Ştia că ei auziseră sunetul acut al 
palmelor sale şi-i observaseră autodisciplina cu care se 
abţinea să nu icnească prea mult din cauza durerii, şi îi 
respectau rugăciunea pentru forţa şi virtutea ei. 

Suflet Suprem, spuse în sinea lui. Tu ai început toate 
astea. Aşa slab cum eşti, ai hotărât să începi să intervii în 
viaţa familiei mele. Ai face bine să ai un plan în minte. lar 
dacă ai, n-ar fi timpul să ne dai de ştire care este? 

Se pălmui din nou, de data asta peste pielea mai sensibilă 
a pieptului. Când durerea se estompă, simţi sângele 
scurgându-se pe firele invizibile de păr care creşteau acolo. 
Îţi închin ţie acest sacrificiu, Suflet Suprem, îţi ofer durerea 


mea dacă ai nevoie de ea, fac tot ce vrei tu să fac, dar 
aştept în schimb o promisiune din partea ta. Vreau să-mi 
aperi tatăl. Vreau să ai un ţel adevărat în minte şi să-i spui 
Tatei care e acesta. Vreau să-i împiedici pe fraţii mei să se 
amestece într-o crimă oribilă împotriva oraşului şi în special 
să nu se implice într-o crimă împotriva tatălui meu. Dacă îl 
aperi pe Tata şi ne spui ce se întâmplă, atunci eu voi face tot 
ce pot pentru ca planul tău să funcţioneze, pentru că ştiu că 
scopul care ţi-a fost programat iniţial este să împiedici 
omenirea să se autodistrugă, iar eu voi face tot ce-mi stă în 
puteri ca sa servesc acestui scop. Îţi aparţin, atât timp cat 
ne tratezi corect. 

Se lovi peste pântec, durerea fiind şi mai acută, şi acum îi 
auzi pe câţiva dintre cei care meditau comentând cu voce 
tare, iar preotul se apropie din spatele lui. Nu mă 
întrerupe, se gândi Nafai. Nu ştiu dacă Sufletul Suprem 
ascultă sau nu, dar dacă mă ascultă, atunci vreau să vadă 
că vorbesc serios. Destul de serios ca să mă tai şi în bucăţi 
dacă e nevoie. Nu pentru că aş crede că pierderea de sânge 
ar avea vreo legătură cu sfinţenia, ci pentru că prin asta îmi 
demonstrez hotărârea de a face ceea ce mi se spune, chiar 
dacă preţul pe care va trebui să-l plătesc va fi mare. O să 
fac ce vrei, Suflet Suprem, dar tu trebuie să menţii 
credinţa. 

— Tinere, şopti preotul. 

— Cară-te, şopti Nafai ca răspuns. 

Sandalele foşniră îndepărtându-se pe dalele de piatră. 

Nafai întinse mâinile şi se zgârie pe spate. Acum erau 
tăieturi, nu înţepături, şi rănile nu mai erau superficiale. 
Vezi asta, Suflet Suprem? Eşti în interiorul capului meu, ştii 
ce gândesc şi ce simt. Issib şi cu mine te lăsăm în pace ca să 
poţi trimite din nou oamenilor viziuni. Acum treci la treabă 
şi readu situaţia sub control. Şi indiferent ce ai vrea să fac, 
eu voi face. Promit. Dacă pot îndura această durere, ştii că 
pot suporta orice mă vei pune tu să îndur. Şi, ştiind exact 
cât de tare doare, pot s-o fac din nou. 


Se zgârie încă o dată. De data asta, când noile răni se 
intersectară cu cele vechi, durerea îi aduse lacrimi în ochi, 
dar nici un sunet pe buze. 

Destul. Sufletul Suprem ori îl auzise, ori nu. 

Se lăsă să cadă în apa însângerată, cu ochii încă închişi. 
Apa îl acoperi şi pentru o clipă fu complet scufundat. Apoi fu 
săltat la suprafaţă şi simţi aerul răcoros al serii pe spate şi 
pe fesele care pluteau la suprafaţă. 

Încă un moment. Mai ţine-ţi respiraţia o secundă. Mai 
mult. Puțin mai mult. Aşteaptă glasul Sufletului Suprem. 
Aşteaptă în liniştea apei. 

Dar nu primi nici un răspuns. Numai durerea crescândă a 
rănilor din partea de sus a spatelui şi de pe umeri. 

Se ridică în picioare, ud, şi se îndreptă spre marginea 
bazinului, deschizând ochii pentru prima dată de când 
intrase în fântână. Cineva îi dădu un prosop. Nişte mâini se 
întinseră să-l ajute să treacă peste marginea bazinului. 
Când ochii i se uscară, putu să vadă că majoritatea celor 
care meditau se îndepărtaseră de perete şi erau acum 
adunaţi în jurul lui, oferindu-i prosoape, haine. 

— O rugăciune puternică, şopteau. Fie ca Sufletul Suprem 
să te audă. 

Nu-l lăsau să se şteargă singur, nici chiar să se îmbrace. 

— Asemenea virtute la cineva atât de tânăr. 

Alte mâini îi tamponau uşor spatele rănit, îi frecau viguros 
coapsele. 

— Basilica a fost binecuvântată să aibă o asemenea 
rugăciune în acest templu. 

Cămaşa îi fu trasă peste cap şi pantalonii pe picioare. 

— Cât de mândru e tatăl care are un fiu atât de pios şi 
însufleţit de un asemenea curaj. 

Îi legară sandalele, şi când constatară că şireturile se 
terminau sub genunchi, dădură din cap murmurând: 

— El nu se prosteşte. 

— Sandale de om care munceşte. 


Când Nafai îl urmă pe Issib plecând de lângă fântână, putu 
să audă şoaptele continuând în spatele lui. 

— Sufletul Suprem a fost astăzi aici cu noi. 

În uşa care ducea în Ventriculul Drept, Nafai fu oprit 
pentru un moment de cineva care intra. Deoarece ţinea 
capul plecat, văzu doar picioarele bărbatului. Având cămaşa 
pătată de sângele rugăciunii, se aştepta ca acela care îi tăia 
calea să-i facă loc, dar se părea că nu va fi aşa. 

— Meb, rosti Issib. 

Nafai ridică privirea de pe pantofii bărbatului. Era 
Mebbekew. Într-un moment de pătrunzătoare claritate i se 
păru că îl vede pe fratele său ca întreg. Nu mai purta 
costumul extravagant care fusese mult timp stilul lui. Acum 
Meb era îmbrăcat ca un om de afaceri, în haine care 
trebuie să fi costat o sumă considerabilă. Nu de haine îi 
păsa lui Nafai, nici de misterul sursei banilor - căci asta nu 
era deloc un mister. Privind faţa lui Mebbekew, Nafai ştiu - 
ştiu, fără cuvinte, fără nici un motiv raţional - că acum 
Mebbekew era omul lui Gaballufix. Poate din expresia de pe 
chipul lui. Meb afişase întotdeauna o urmă de zâmbet 
nepăsător, o sclipire de veselie maliţioasă în ochi, dar acum 
părea serios şi important şi o idee speriat de - de ce? De 
sine însuşi. De bărbatul care devenea. 

De bărbatul care îl poseda. În expresia sau în hainele lui 
nu era nimic care să arate că-i aparţinea lui Gaballufix, dar 
Nafai ştia. Probabil că aşa i se întâmplă şi lui Hushidh, 
gândi el, când vede conexiunile dintre oameni. Fără nici un 
motiv, şi totuşi fără nici o îndoială. 

— Pentru ce te-ai rugat? Întrebă Mebbekew. 

— Pentru tine, răspunse Nafai. 

Lacrimi inexplicabile inundară ochii lui Mebbekew, dar 
chipul şi vocea sa refuzară să admită sentimentul care le 
provocase. 

— Roagă-te pentru tine, zise Mebbekew, şi pentru oraşul 
ăsta. 

— Şi pentru ata. 


Ochii lui Mebbekew se lărgiră, doar puţin, dar Nafai 
înţelese că marcase un punct. 

— Dă-te la o parte, zise un glas slab, dar mânios din 
spatele său. Unul dintre cei care meditau, poate. Un 
necunoscut, oricum. Fă-i loc tânărului care s-a rugat cu 
atâta ardoare. 

Mebbekew se retrase în umbra întunecată a interiorului 
templului. Nafai trecu pe lângă el şi îl ajunse din urmă pe 
Issib, care îl aştepta pe coridor în spatele lui Meb. 

— Ce caută Meb aici? Întrebă Issib când nu mai puteau fi 
auziţi. 

— Probabil că există lucruri pe care nu le poţi face fără să 
vorbeşti mai întâi cu Sufletul Suprem, spuse Nafai. 

— Sau poate s-a hotărât să-şi facă o imagine de om pios. 
Issib zâmbi. E actor, doar ştii, şi se pare că cineva i-a dat un 
costum nou. Mă întreb ce rol va juca. 

8. AVERTISMENIUL. 

Când Nafai şi Issib ajunseră acasă, Truzhnisha era încă 
acolo. Îşi petrecuse ziua gătind, umplând frigiderul cu 
mâncăruri. Dar în meniul din seara asta nu includea nimic 
cald sau proaspăt. Iata nu era omul care să-şi lase 
menajera să-i răsfeţe fiii. 

Bineînţeles Truzhnisha observă imediat cât de dezamăgit 
era Nafai. 

— De unde era să ştiu că veniţi în seara asta acasă la cină? 

— Câteodată venim. 

— Deci eu ar trebui să iau banii tatălui vostru, să cumpăr 
mâncare şi s-o pregătesc să fie caldă şi proaspătă pe masă, 
pentru ca apoi să nu vină nimeni acasă. Se întâmplă destul 
de des, iar alimentele se strică pentru că le pregătesc 
diferit dacă trebuie congelate. 

— Da, arzi totul, zise Issib. 

— Ca să fie moale pentru fălcile tale slabe, replică ea. 

Issib mârâi spre ea - din fundul gâtului, ca un câine. 

Aşa se jucau ei. Numai Truzhya îşi permitea să se joace 
exagerându-i slăbiciunea; numai cu Truzhya Issib mârâia 


sau mormăia, bătându-şi joc de puterea bărbătească de 
neatins pentru el. 

— Oricum chestiile astea îngheţate sunt bune, zise Nafai. 

— Mulţumesc. 

Tonul ei exagerat sugera că se simţise jignită de ceea ce-i 
spusese. Dar el fusese sincer, îi făcuse un compliment. De 
ce credeau toţi întotdeauna că era sarcastic sau că îi insulta 
când el nu voia decât să fie amabil? Cândva va trebui să 
înveţe care erau semnalele pe care ceilalţi le detectau în 
vorbele lui, de erau mereu aşa de siguri că el îi ataca. 

— Tatăl vostru e afară la grajduri, dar vrea să stea de 
vorbă cu voi amândoi. 

— Separat? Întrebă Issib. 

— De unde să ştiu eu? Să vă aşez în şir la uşa lui? 

— Ar trebui să ştii, zise Issib. Apoi clănţăni din fălci câtre 
ea, ca un câine care muşcă. Dacă n-ai fi o capră bătrână şi 
inutilă. 

— Vezi cui îi spui inutil, replică ea râzând. 

Nafai îi urmărea copleşit. Issib putea spune lucruri cu 
adevărat insultătoare, iar ea le lua în râs. Nafai îi făcuse un 
compliment, iar ea considerase asta o insultă. Ar trebui să 
mă duc în deşert şi să devin sălbatic, se gândi Nafai. Numai 
că, bineînţeles, numai femeile puteau fi sălbatice, apărate 
de necazuri atât de datini, cât şi de lege. De fapt, în deşert 
o femeie sălbatică era tratată mai bine decât în oraş - 
oamenii din deşert nu ar atinge o femeie sfântă, şi le lăsau 
apă şi hrană când le vedeau. Dar un bărbat trăind singur în 
deşert risca să fie jefuit şi ucis într-o singură zi. În plus, se 
gândi Nafai, n-am nici cea mai vagă idee cum se trăieşte în 
deşert. Tata şi Elemak ştiu, dar chiar şi ei o fac ducând cu ei 
multe provizii. Fără provizii în deşert ar muri la fel de 
repede ca şi mine. Diferenţa e că ei ar fi surprinşi dacă ar 
muri, pentru că ei cred că ştiu cum să supravieţuiască 
acolo. 

— Eşti treaz, Nafai? Întrebă Issib. 

— Mm? Da, sigur. 


— Ai de gând să păstrezi mâncarea aia din faţa ta ca 
animal de casă? 

Nafai cobori privirea şi văzu că Truzhya îi pusese o 
farfurie în faţă. 

— Mulţumesc, zise. 

— Să-ţi dau ţie mâncare e ca şi cum aş lăsa-o pe 
mormintele strămoşilor, spuse Truzhya. 

— Ei nu spun mulţumesc. 

— O, a spus mulţumesc, mormăi ea. 

— Mă rog, ce ar fi trebuit să spun? 

— Taci şi mănâncă, interveni Issib. 

— Vreau să ştiu ce nu e în regulă cu faptul că am spus 
mulţumesc! 

— Glumea cu tine. Se juca. Nu ai deloc simţul umorului, 
Nyef. 

Nafai luă o înghiţitură şi mestecă furios. Aşadar ea 
glumea. De unde să ştie el? 

Poarta se deschise. Un foşnet de sandale, apoi o uşă 
deschizându-se şi închizându-se imediat. Era Tata, deoarece 
el era singurul din familie care putea ajunge în camera lui 
fără să treacă prin dreptul uşii bucătăriei. Nafai începu să 
se ridice, să se ducă să-l vadă. 

— Termină-ţi întâi mâncarea, zise Issib. 

— N-a spus că ar fi urgent, adăugă Truzhnisha. 

— N-a spus nici că nu ar fi, răspunse Nafai. 

leşi din bucătărie. 

În urma lui, Issib strigă: 

— Spune-i că vin şi eu imediat. 

Nafai ieşi în curte, traversă prin dreptul porţii şi intră pe 
uşa camerei publice a 'Tatei. Nu era acolo. Se afla în spate în 
bibliotecă, cu o carte pe ecranul computerului pe care 
Nafai o recunoscu imediat ca fiind Testamentul Sufletului 
Suprem, poate cea mai veche dintre scrierile sacre, din 
vremuri atât de îndepărtate, încât, conform legendelor, 
religia bărbaţilor şi cea a femeilor era aceeaşi. 


— Ea vine la tine printre umbrele somnului, spuse Nafai cu 
voce tare, citind primul rând de pe ecran. 

— Îţi şopteşte printre spaimele inimii tale, răspunse Tata. 

— În limpezimea ochilor tăi şi în bezna ignoranței tale, 
acolo se află înţelepciunea ei. 

— Numai când ea tace eşti singur. Numai când tace 
greşeşti. Numai când tace cazi în disperare. Tata oftă: Totul 
e cuprins aici, nu-i aşa, Nafai? 

— Sufletul Suprem nu e nici bărbat, nici femeie, zise Nafai. 

— Da, sigur, bineînţeles, tu ştii totul despre ce este 
Sufletul Suprem. 

Tonul Tatei era atât de plictisit, încât Nafai decise că nu 
merita să se certe cu el pe teme teologice în seara asta. 

— Ai vrut să mă vezi. 

— Pe tine şi pe Issib. 

— Vine într-o clipă. 

Parcă chemat, Issib pluti prin uşă, mâncând încă nişte 
pâine cu brânză. 

— Mulţumesc că-mi faci firimituri în bibliotecă. 

— Scuze, făcu Issib; inversă direcţia şi porni spre coridor. 

— Întoarce-te, zise blând Tata. Nu mă interesează 
firimiturile. 

Issib veni înapoi. 

— Se vorbeşte în toată Basilica despre voi doi. 

Nafai schimbă priviri cu Issib. 

— Făceam doar nişte studii în bibliotecă. 

— Femeile spun că Sufletul Suprem nu mai vorbeşte 
nimănui în afară de voi. 

— Nu prea primim mesaje clare de la el, zise Nafai. 

— În mare parte l-am monopolizat stimulându-i reflexele 
de apărare, spuse Issib. 

— Mmm, făcu Iata. 

— Dar ne-am oprit, continuă Issib. De asta am venit acasă. 

— Nu am vrut să ne amestecăm, adăugă Nafai. 

— Însă Nafai s-a rugat, în drum spre casă. A fost destul de 
impresionant. 


Tata oftă. 

— Of, Nafai, dacă.ai învăţat ceva de la mine, nu puteai să 
înveţi şi că înţepăturile şi pierderea de sânge nu au nici o 
legătură cu rugăciunea către Sufletul Suprem? 

— Corect. Din partea unui bărbat care vine dintr-odată 
acasă cu o viziune despre un foc pe o stâncă. Credeam că 
asta spune totul. 

— Eu am primit viziunea fără sângerare. Dar nu contează. 
Speram ca voi doi să fi recepționat ceva din partea 
Sufletului Suprem care ar putea să-mi fie de ajutor. 

Nafai clătină din cap. 

— Nu, spuse Issib. În general ceea ce am primit de la 
Sufletul Suprem a fost acea înţepenire a gândurilor. Încerca 
să ne împiedice să ne mai gândim la lucrurile interzise. 

— Ei, atunci asta e, zise Tata. Sunt de unul singur. 

— În ce sens? Întrebă Issib. 

— Gaballufix mi-a trimis astăzi vorbă prin Elemak. Se pare 
că Gaballufix este la fel de nefericit ca şi mine din cauza 
situaţiei actuale din Basilica. Dacă ar fi ştiut că afacerea 
asta a căruţelor de război va provoca atâtea controverse n- 
ar fi demarat-o mciodată. A spus că vrea să aranjez o 
întâlnire între el şi Roptat. Acum Gaballufix nu mai vrea 
decât să găsească o cale de a renunţa fără ca reputaţia să-i 
fie afectată - zice că tot ce doreşte este ca Roptat să cedeze 
şi el, astfel încât să nu ne mai aliem cu nimeni. 

— Deci ai aranjat o întâlnire cu Roptat? 

— Da, spuse Tata. Da, la sera rece de la răsărit de Poarta 
Pieței. 

— Mie mi se pare, zise Nafai, că Gaballufix a ajuns la 
punctul de vedere al Partidului Oraşului. 

— Aşa pare, accentuă Tata. 

— Dar tu nu-l crezi, zise Issib. 

— Nu ştiu. Poziţia lui este singura rezonabilă, inteligentă. 
Dar când a fost Gaballufix rezonabil sau inteligent? În toţi 
anii de când îl cunosc, chiar şi când era tânăr, înainte de a 
ajunge conducătorul clanului, niciodată nu a făcut nimic 


care să nu aibă drept scop avansarea lui în faţa celorlalţi. 
Întotdeauna există două căi de a face asta: înălţânducte tu 
sau doborându-ţi rivalii. În toţi aceşti ani Gaballufix a uzat 
cu predilecție de ultima metodă. 

— Deci tu crezi că se foloseşte de tine. Ca să ajungă la 
Roptat. 

— Cumva o să-l trădeze pe Roptat şi o să-l distrugă. lar în 
final o să mă uit în urmă şi o să văd cum s-a folosit de mine 
ca să realizeze asta. Am mai văzut aşa ceva. 

— Atunci de ce îl ajuţi? Întrebă Issib. 

— Pentru că există o şansă, nu-i aşa? O şansă să spună 
adevărul. Dacă refuz să fiu mediator între ei, atunci va fi 
vina mea dacă lucrurile în Basilica se agravează. Aşa că 
trebuie să-l cred pe cuvânt, nu? 

— Nu poţi decât să faci tot ce-ţi stă în puteri, zise Nafai 
repetând cuvintele Tatei din multe discuţii anterioare. 

— Şi să ţii ochii deschişi, adăugă Issib, folosind o altă 
maximă de-a atei. 

— Da. Aşa o să fac. 

Issib dădu din cap cu înţelepciune. 

— Tată, zise Nafai. Pot merge cu tine mâine dimineaţă? 

Tatăl scutură din cap. 

— Vreau eu. Poate văd ceva ce ţie îţi scapă. Când tu 
vorbeşti, de exemplu, eu pot să mă uit la ceilalţi şi să le 
urmăresc reacţiile. Ţi-aş putea fi de ajutor. 

— Nu, zise Tata. Nu aş fi un mediator credibil dacă aş mai 
aduce pe cineva cu mine. 

Dar Nafai ştia că nu acesta era adevărul. 

— Eu cred că te temi că se va întâmpla ceva urât şi nu vrei 
să fiu şi eu acolo. 

Tatăl ridică din umeri. 

— Am şi eu temerile mele. Sunt tată. 

— Dar eu nu mă tem, Iată. 

— Atunci se pare că eşti mai prost decât îmi închipuiam. 
Acum duceţi-vă la culcare, amândoi. 

— E mult prea devreme pentru asta, protestă Issib. 


— Atunci nu vă duceţi la culcare. 

Tata se întoarse cu spatele la ei şi reveni la ecranul 
computerului. 

Era un semnal clar de concediere, dar Nafai nu se putu 
abţine să nu-l întrebe: 

— Dacă Sufletul Suprem nu-ţi vorbeşte direct, Tată, de ce 
speri să găseşti ceva folositor în cuvintele lui străvechi, 
moarte? 

Tatăl oftă şi nu spuse nimic. 

— Nafai, zise Issib, lasă-l pe Tata să mediteze în linişte. 

Nafai îl urmă pe Issib afară din bibliotecă. 

— De ce nu-mi răspunde nimeni niciodată la întrebări? 

— Pentru că nu te mai opreşti din întrebat, şi în special 
pentru că pui întrebări chiar şi când e limpede că nimeni nu 
cunoaşte răspunsul. 

— Păi, cum să ştiu că nu se cunoaşte răspunsul dacă nu 
întreb? 

— Du-te în camera ta şi gândeşte-te la ceva indecent, zise 
Issib. De ce nu te poţi purta ca un băiat normal de 
paisprezece ani? 

— Mda, făcu Nafai. De parcă eu ar trebui să fiu singura 
persoană normală din familie. 

— Cineva trebuie s-o facă. 

— Ce crezi că făcea Meb la templu? 

— Se ruga să capeţi câte un hemoroid ori de câte ori pui o 
întrebare. 

— Nu, tu te rugai în templu pentru asta. Ţi-l poţi imagina 
pe Meb rugându-se? 

— Şi făcându-şi semne pe trupul lui frumos? Râse Issib. 

Se aflau în curte, în faţa camerei lui Issib. Auziră paşi şi 
întorcându-se îl văzură pe Mebbekew stând în uşa 
bucătăriei. Bucătăria era cufundată în întuneric: probabil 
că Truzhnisha plecase şi nu mai era nimeni acolo. Mai mult 
ca sigur că Meb auzise toată discuţia lor. 

Nafai habar n-avea ce să spună. Bineînţeles, asta nu 
însemna să-şi ţină gura. 


— Presupun că n-ai stat prea mult în templu, nu-i aşa, 
Meb? 

— Nu, răspunse acesta. Dar m-am rugat, dacă chiar te 
interesează. 

Nafai se simţi ruşinat. 

— Îmi pare rău. 

Dar nu şi Issib. 

— Ei, haide, făcu el. Arată-mi o cicatrice. 

— Mai întâi am o întrebare pentru tine, Issya, zise Meb. 

— Sigur. 

— Ai un flotor ataşat de puţă ca să ţi-o ţină ridicată când te 
pişi? Sau doar laşi să picure în jos, ca fetele? 

Era prea întuneric pentru ca Nafai să vadă dacă fratele lui 
roşise sau nu. Însă cu siguranţă Issib nu spuse nimic, doar 
alunecă din curte în camera lui. 

— Cât curaj, zise Nafai. Să-ţi baţi joc de un infirm. 

— M-a făcut mincinos. Ar fi trebuit să-l sărut? 

— Glumea. 

— N-a fost amuzant. 

Mebbekew se întoarse în bucătărie. 

Nafai intră în camera lui, dar nu avea chefsă se culce. Îl 
trecuseră toate sudorile, deşi seara era destul de 
răcoroasă. Îl mânca pielea. Probabil de la sângele şi 
dezinfectantul din fântâna templului. Perspectiva spălării 
rănilor cu săpun nu-l încânta, dar şi mâncărimea dată de 
murdărie avea să fie insuportabilă. Aşa că se dezbrăcă şi se 
duse la duş. De data asta se clăti întâi, cu o apă 
surprinzător de rece după ce fusese încălzită în timpul zilei. 
Şi săpunul ustura rău - probabil mai rău decât atunci când 
se rănise, dar bănuia că era ceva subiectiv. Durerea de 
moment este întotdeauna cea mai rea, după cum spunea 
adesea Tata. 

În timp ce se săpunea în liniştea tristă a serii, îl văzu pe 
Elemak intrând. Se duse direct în apartamentul Tatei, şi nu 
după mult timp ieşi să încuie poarta. Şi nu doar poarta 
exterioară, ci şi pe cea interioară. Asta nu era ceva obişnuit; 


de fapt, Nafai nu-şi putea aminti de când nu mai văzuse 
poarta interioară încuiată. Parcă fusese cândva o furtună. 
Sau pe vremea când dresau un câine şi îl ţineau pe timpul 
nopţii între porţi. Dar acum nu era nici furtună şi nu aveau 
nici câine. 

Elemak intră în camera lui. Nafai trase de şnur şi se 
cufundă din nou în apa rece ca gheaţa, frecându-şi rănile ca 
să îndepărteze săpunul înainte ca apa să se oprească. 
Blestemat să fie Tata pentru insistența lui absurdă de a-şi 
înăspri fiii şi a face bărbaţi din ei! Numai săracii erau 
nevoiţi să se îmbăieze într-un şuvoi de apă rece ca asta! 

De data asta trebui să se clătească de două ori, aşteptând 
în vântul rece ca rezervorul să se umple din nou. Când în 
sfârşit se întoarse în camera lui, Nafai clănţănea din dinţi şi 
tremura de frig, şi chiar când fu complet uscat şi îmbrăcat 
nu reuşi să se încălzească. Aproape că închise uşa camerei, 
ceea ce ar fi declanşat sistemul de încălzire - dar el şi fraţii 
lui se luaseră întotdeauna la întrecere să vadă cine era 
ultimul care închidea uşa pe timp de iarnă, iar el era gata 
să cedeze lupta în seara aceasta, recunoscând că o mică 
rugăciune îl slăbise prea mult. În schimb scoase toate 
hainele din dulap şi le îngrămădi peste el pe saltea. 

Bineînţeles, nu era o poziţie confortabilă pentru dormit, 
dar să stea pe o parte era cel mai puţin dureros. Furia, 
suferinţa şi grijile îl împiedicau să adoarmă uşor; se simţea 
ca şi cum nu dormise deloc, ascultând însă zgomotele slabe 
ale celorlalţi care se pregăteau de somn, şi apoi liniştea 
nesfârşită a curţii pe timp de noapte. Din când în când 
chemarea unei păsări, sau a unui câine sălbatic de pe 
coline, sau un zgomot slab de la caii din grajduri, sau de la 
animalele din ocol. 

Apoi probabil că adormise, fiindcă altfel nu s-ar fi putut 
trezi brusc, speriat. Îl sculase un sunet? Sau un vis? Oare ce 
visase? Ceva întunecat şi înspăimântător. Tremura, dar nu 
de frig - de fapt transpira abundent sub grămada de haine. 


Se sculă şi înghesui hainele la loc în dulap. Se strădui să-l 
deschidă şi să-l închidă fără zgomot - nu voia să mai 
trezească pe cineva. Fiecare mişcare îi provoca dureri. Îşi 
dădu seama că trebuia să fie febra - avea acea înţepeneală 
a muşchilor şi fierbinţeală a pielii. Şi totuşi părea să 
gândească remarcabil de limpede, şi toate simţurile îi erau 
alerte. Dacă era febră, era una ciudată, căci niciodată nu se 
simţise atât de viu şi de însufleţit. În ciuda durerii - sau din 
cauza ei - i se părea că ar putea auzi chiar şi un şoarece 
care ar alerga pe bârnele hambarului. 

leşi în curte şi rămase acolo în linişte. Luna nu se ridicase 
încă, dar stelele se vedeau multe şi strălucitoare în noaptea 
senină. Poarta era încă închisă. Dar de ce îşi făcuse 
probleme? De ce îi era frică? Ce văzuse în vis? 

Uşile lui Meb şi Elya erau închise. Ce ironic - eu stau aici, 
rănit şi bolnav, şi ţin uşa deschisă, în timp ce ăştia doi îşi 
închid uşile ca nişte copii mici. 

Sau poate numai copiii mici pun preţ pe asemenea 
întreceri de bărbăţie lipsite de sens. 

Afară era mai frig ca niciodată, iar fierbinţeala care îl 
trezise dispăruse. Dar nu se întoarse în cameră, cu toate că 
asta intenţionase să facă. În cele din urmă îşi dădu seama 
că deja de mai multe ori hotărâse să se întoarcă în cameră, 
şi de fiecare dată mintea lui trecuse la altceva şi el nu 
făcuse nici un pas. 

Sufletul Suprem, se gândi. Sufletul Suprem vrea să fiu 
treaz. Poate vrea să fac ceva. Dar ce? 

În acea perioadă dacă luna nu se ridicase încă însemna că 
mai erau trei ore bune până în zori. Deci două ore până 
când Tata trebuia să se scoale şi să se ducă în sera rece, 
unde plantele din Nordul îngheţat creşteau şi se înmulţeau. 

De ce întâlnirea trebuia ţinută acolo? 

Nafai simţi o dorinţă inexplicabilă să iasă din curte şi să 
privească spre nord-est peste Valea Tsivet către dealurile 
înalte de pe cealaltă parte, unde Poarta Muzicii marca 
limita de sud-est a Basilicăi. Era o prostie, iar zgomotul 


deschiderii porţilor ar fi putut trezi pe cineva. Dar deja 
Nafai ştia că Sufletul Suprem era alături de el în acea 
noapte, încercând să-l împiedice să se întoarcă în pat; oare 
această dorinţă de a ieşi din curte nu venea tot de la 
Sufletul Suprem? Nafai se rugase astăzi - nu cumva acesta 
era răspunsul? Era posibil ca dorinţa lui de a ieşi să fie la fel 
ca impulsul simţit de tatăl său, care îl condusese de pe 
Drumul Deşertului în locul unde avusese viziunea focului. 

Oare nu era posibil ca şi Nafai să primească o viziune de la 
Sufletul Suprem? 

Merse încet, în linişte, la poartă şi ridică ivărul greu. Fără 
zgomot; simţurile şi reflexele lui erau atât de alerte, încât 
se putea mişca într-o linişte perfectă. Poarta trosni uşor 
deschizându-se - dar nu era necesar s-o dea în lături ca să 
se strecoare prin ea. 

Poarta exterioară era folosită mai des, aşa că funcţiona 
mai uşor şi mai silențios, fiind mai bine întreţinută. Nafai 
ieşi exact când luna îşi arăta arcul deasupra vârfurilor 
Munţilor Seggidugu spre răsărit. Se pregăti să meargă pe 
lângă casă spre locul de unde putea vedea sera rece, dar 
înainte de a face câţiva paşi realiză că auzea un sunet 
venind din camera de oaspeţi. 

Exista obiceiul în toate gospodăriile din această parte de 
lume ca fiecare casă să aibă o cameră a cărei uşă se 
deschidea spre exterior şi care nu era niciodată încuiată - 
un loc decent unde un călător să se poată adăposti de 
furtună, frig sau să se poată odihni. Tata lua obligaţia de a fi 
ospitalier cu străinii mai în serios decât majoritatea 
celorlalţi, oferindu-le nu numai o cameră, ci şi un pat cu 
lenjerie curată şi un dulap plin cu hrană pentru călătorie. 
Nafai nu era sigur care dintre servitori se ocupa de această 
cameră, dar ştia că era folosită des şi la fel de des 
aprovizionată. Aşa că nu fu surprins că era cineva înăuntru. 

Şi totuşi ştiu că trebuia să se oprească la uşă şi să se uite 
înăuntru. 


Lumina oblică pătrundea în camera de oaspeţi prin uşa 
crăpată. O deschise mai mult, şi lumina căzu pe pat, de 
unde îl priveau ochii larg deschişi ai lui. Luet. 

— Tu, şopti el. 

— Tu, răspunse ea. Părea uşurată. 

— Ce faci aici? Cine mai e cu tine? 

— Sunt singură, zise ea. Nu eram sigură la cine vin. La a 
cui casă. N-am mai ieşit niciodată în afara zidurilor oraşului. 

— Când ai ajuns aici? 

— Chiar acum. Sufletul Suprem m-a condus. 

Bineînţeles. 

— În ce scop? 

— Nu ştiu, zise ea. Să vorbesc despre visul meu, cred. M-a 
trezit. 

Nafai se gândi la propriul său vis pe care nu şi-l putea 
aminti. 

— Am fost atât de. Fericită. Că Sufletul Suprem a vorbit 
din nou. Dar visul a fost groaznic. 

— Ce a fost? 

— Oare ţie trebuie să-ţi spun? Întrebă ea. 

— Nu ştiu. Dar eu sunt aici. 

— Sufletul Suprem te-a adus aici? 

Întrebarea fiind pusă atât de direct, nu o putu evita. 

— Da, spuse, aşa cred. 

Ea aprobă din cap. 

— Atunci o să-ţi spun. De fapt are sens să fie familia ta. 
Pentru că atât de mulţi oameni îl urăsc pe tatăl tău din 
cauza viziunii lui şi a curajului de a o împărtăşi. 

— Da, zise el. Apoi îi reaminti: Visul. 

— Am văzut un bărbat singur, mergând pe jos. Mergea 
prin zăpadă. Numai că eu ştiam că se întâmplă în noaptea 
asta, deşi nu e nici un petic de zăpadă pe pământ. Înţelegi 
cum pot să ştiu ceva chiar dacă e diferit de ceea ce îmi 
arată visul? 

Amintindu-şi discuţia din portic de săptămâna trecută, 
Nafai aprobă din cap. 


— Deci era zăpadă, şi totuşi în noaptea asta. Era lună pe 
cer. Ştiam că e aproape dimineaţa. Şi pe când bărbatul 
mergea drept, doi oameni purtând glugi au apărut pe drum 
în faţa lui, cu săbii în mâini. El părea să-i cunoască, în ciuda 
glugilor. Şi a spus: „Uite gâtul meu. Nu sunt înarmat. M-aţi 
fi putut ucide oricând, chiar şi atunci când ştiam că-mi 
sunteţi duşmani. De ce a trebuit să mă amăgiţi mai întâi să 
am încredere în voi? Vă temeaţi că moartea nu mă va 
deranja decât dacă m-aş simţi trădat?” 

Nafai făcuse deja legătura între visul ei şi întâlnirea Tatei 
de peste câteva ore. 

— Gaballufix, zise. 

Luet înclină din cap. 

— Acum înţeleg asta, dar nu mi-am dat seama decât atunci 
când am văzut că asta este casa tatălui tău. 

— Nu, Gaballufix a aranjat o întâlnire între Tata, Roptat şi 
el însuşi în dimineaţa asta, în sera rece. 

— Zăpada, zise ea. 

— Da. Întotdeauna e promoroacă pe la colţuri. 

— Şi Roptat, şopti ea. Asta explică următoarea parte a 
visului. 

— Povesteşte-mi. 

— Unul dintre oamenii cu glugă a întins mâna şi a 
dezvăluit faţa tovarăşului său. Pentru o clipă mi s-a părut că 
văd un rânjet pe chipul lui, apoi viziunea s-a limpezit şi mi- 
am dat seama că rânjetul nu era pe faţă. Era gâtul, retezat 
până la ceafă. Privindu-l, capul s-a răsturnat pe spate şi 
rana de la gât s-a deschis complet, ca o gură care încearcă 
să ţipe. lar bărbatul - care în vis eram eu. 

— Înţeleg. Tata. 

— Da. Numai că eu nu ştiam asta. 

— Aşa-i, zise Nafai nerăbdător, îmboldind-o să continue. 
— Tatăl tău, dacă era tatăl tău, a zis: „Presupun că se va 
spune că eu l-am omorât.” Iar bărbatul cu glugă a replicat: 

„Şi chiar tu ai făcut-o, ăsta-i adevărul, draga mea rudă.” 


— Aşa ar spune, cugetă Nafai. Deci şi Roptat trebuie să 
moară. 

— N-am terminat, zise Luet. Sau mai degrabă, visul nu s-a 
încheiat. Pentru că bărbatul - tatăl tău - a zis: „Şi pe mine 
cine o să se spună că m-a ucis?”, iar cel cu gluga a răspuns: 
„Nu eu. Niciodată nu aş ridica mâna asupra ta, căci te 
iubesc din suflet. Doar o să-ţi găsesc trupul aici şi pe 
ucigaşii tăi cu mâinile murdare de sânge stând deasupra 
lui.” Apoi a râs şi a dispărut în beznă. 

— Deci nu el îl va omori pe Tata. 

— Nu. Tatăl tău s-a întors şi a văzut alţi doi oameni cu 
glugi în spatele lui. Chiar dacă nu au vorbit şi nu şi-au 
ridicat glugile, i-a recunoscut. A simţit o tristeţe groaznică. 
„N-ai putut să aştepţi” i-a spus unuia. „N-ai putut să mă 
ierţi” i-a spus celuilalt. Apoi ei au scos săbiile şi l-au ucis. 

— Nu, pe Sufletul Suprem, zise Nafai. N-ar face asta. 

— Cine? Tu ştii? 

— Nu povesti nimănui partea asta a visului. Jură-mi pe ce 
ai mai sfânt. 

— Nu o să fac aşa ceva, zise ea. 

— Fraţii mei sunt toţi acasă în noaptea asta. Nu îl aşteaptă 
pe Iata. 

— Atunci, ei sunt bărbaţii cu glugi? Fraţii tăi? 

— Nu! Zise el. Niciodată. 

Ea dădu din cap. 

— Nu-ţi fac nici un jurământ. Doar o promisiune. Dacă 
tatăl tău nu va fi ucis pentru că am venit aici, atunci n-o să 
povestesc nimănui ultima parte a visului. 

— Nici măcar lui Hushidh. 

— Dar îţi mai promit ceva, continuă ea. Dacă tatăl tău 
moare, o să ştiu că tu nu l-ai avertizat. Şi că între cei cu 
glugi din vis eşti şi tu - pentru că să afli despre un complot 
şi să nu-l avertizezi este acelaşi lucru cu a ţine lama în 
propriile mâini. 

— Crezi că eu nu ştiu asta? Zise Nafai. Pe moment se 
înfurie pentru că ea credea că trebuia să i se explice etica 


situaţiei. Dar apoi gândurile lui îşi schimbară cursul, căci 
avertismentul lui Luet clarificase alte lucruri întâmplate în 
acea zi. De asta s-a dus Meb să se roage, zise el, şi de asta 
Elya a încuiat poarta interioară. Ştiau - sau poate doar 
bănuiau ceva - şi totuşi le era frică să spună. Asta era 
semnificaţia visului - nu că ar ridica vreodată mâna asupra 
Tatei, ci mai degrabă că au ştiut şi le-a fost teamă să-l 
avertizeze. 

Ea aprobă. 

— Adesea se întâmplă aşa în vise. Înţelesul poate fi cel 
real, şi nu mi se goleşte capul când mă gândesc în felul ăsta. 

— Poate că nici Sufletul Suprem nu ştie. 

Ea se întinse şi-l mângâie pe mână. Îl făcea să se simtă ca 
un copil, deşi ea era mai tânără şi mult mai scundă decât el. 
Ii displăcea asta. 

— Sufletul Suprem ştie, zise ea. 

— Nu totul. 

— Tot ce poate fi ştiut. Se îndreptă spre uşa camerei de 
oaspeţi: Să nu spui nimănui că am venit aici. 

— Doar Iatei. 

— Nu poţi să-i zici că a fost visul tău? 

— De ce? Întrebă Nafai. Visul tău l-ar crede. Al meu nu ar 
însemna nimic pentru el. 

— Îţi subestimezi tatăl. Şi pe Sufletul Suprem, cred. Şi pe 
tine însuţi. 

leşi în curtea luminată de lună din faţa casei. Porni spre 
dreapta, către Drumul Crestei. 

— Nu, şopti el apucând-o de braţ - într-adevăr mic şi 
fragil, era o fetiţă atât de mică şi cu oasele subţiri. Nu trece 
prin faţa porţii. 

Îl privi întrebător, cu ochii măriţi reflectând luna, care se 
ridica acum pe jumătate peste umărul lui. 

— Poate am trezit pe cineva când am deschis-o, explică el. 

Ea aprobă. 

— O să ocolesc casa pe partea cealaltă. 

— Luet. 


— Da? 

— O să fii în siguranţă dacă te duci acum acasă? 

— Luna e sus, zise ea. lar paznicul de la Poarta Coşului n-o 
să-mi facă probleme. Sufletul Suprem l-a adormit când am 
trecut prima dată. 

— Luet, strigă el iar în spatele ei. 

Ea se opri din nou, aşteptându-i cuvintele. 

— Mulţumesc. 

Cuvintele nu însemnau nimic prin comparaţie cu ce simţea 
în inima lui. Ea îi salvase viaţa tatălui lui - şi era un lucru 
curajos din partea unei fete care niciodată nu părăsise 
oraşul să parcurgă atâta drum la lumina stelelor, ghidată 
doar de un vis. 

Ea ridică din umeri. 

— Sufletul Suprem m-a trimis. Mulţumeşte-i ei. 

Apoi dispăru. 

Nafai se întoarse la poartă şi de data asta făcu intenţionat 
puţin zgomot intrând şi zăvorând-o. Dacă vreunul dintre 
fraţii lui asculta sau se uita, nu voia ca întoarcerea lui să-l 
surprindă. Să audă şi să intre în cameră înainte ca eu să 
trec de poarta interioară. 

Aşa cum spera, curtea era goală. Se duse direct în 
apartamentul Tatei, prin camera publică şi bibliotecă spre 
locul privat în care el dormea singur. Acolo stătea întins pe 
podeaua goală, fără nici un fel de saltea, cu barba albă 
răsfirată pe piatră. Nafai rămase nemişcat o clipă, 
imaginându-şi gâtul tăiat şi barba pătată cu roşu-închis de 
la şuvoiul de sânge. 

Apoi observă că ochii Tatei sclipeau. Era treaz. 

— Tu eşti acela? Şopti. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Nafai. 

Tatăl se ridică, încet, obosit. 

— Am avut un vis. Nu-i nimic, doar temerile mele. 

— A mai avut cineva un vis în noaptea asta. Tocmai am 
vorbit cu ea în camera de oaspeţi. Dar e mai bine să nu spui 
nimănui că a fost aici. 


— Cine? 

— Luet. Iar visul ei era menit să te avertizeze în legătură 
cu întâlnirea de azi. Dacă te duci te aşteaptă moartea. 

Tatăl sări în picioare şi aprinse lumina. Nafai clipi surprins 
de strălucire. 

— Atunci visul meu n-a fost numai un vis. 

— Încep să cred că nu există vise fără sens, zise Nafai. Şi 
eu am visat ceva, şi m-am trezit, iar Sufletul Suprem m-a 
trimis afară ca să vorbesc cu ea. 

— Mă aşteaptă moartea. Restul pot să-l ghicesc. Îl va ucide 
şi pe Roptat, şi o să facă să pară că unul dintre noi l-a 
omorât pe celălalt, apoi altcineva l-a omorât pe criminal, şi 
abia atunci o să sosească şi Gaballufix, probabil însoţit de 
câţiva martori credibili care să jure că cele două crime au 
avut loc înainte de venirea lui Gabya. O să spună cât de 
şocat a fost văzând scena sângeroasă. De ce n-am înţeles şi 
singur? Cum altfel ne putea aduce pe mine şi pe Roptat în 
acelaşi loc în acelaşi timp, fără însoțitori şi fără martori? 

— Aşadar nu o să te duci, zise Nafai. 

— Ba da. Ba da, o să mă duc. 

— Nu! 

— Dar nu la sera rece, zise Tatăl. Pentru că visul meu mi-a 
arătat altceva. 

— Ce? 

— Corturi, spuse el. Cortul meu, întins sub soarele 
deşertului. Dacă rămânem aici, Gaballufix va încerca din 
nou, în alt mod. Şi mai există şi alte motive pentru care să 
plec. Să-mi scot fiii din oraş înainte de a fi distrus. 

Nafai ştia că visul Tatei fusese într-adevăr teribil. Oare îi 
arătase faptul că unul dintre fiii săi îl va ucide? Asta ar 
explica primele lui cuvinte - „tu eşti acela?” 

— Deci mergem în deşert? 

— Da. 

— Când? 

— Acum, bineînţeles. 

— Acum? Astăzi? 


— Nu, în noaptea asta. Înaintea zorilor. Aşa o să fim 
dincolo de creastă înainte ca oamenii lui să ne vadă. 

— Dar n-ar însemna să trecem chiar pe lângă casa lui 
Gaballufix, acolo unde Cărarea Cotită se intersectează cu 
Drumul Deşertului? 

— Mai există un drum ocolitor, spuse Tatăl. Nu e cel mai 
bun pentru cămile, dar va trebui s-o luăm pe acolo. Ne 
scoate în Drumul Deşertului mult dincolo de casa lui Gabya. 
Acum hai, ajută-mă să-i trezesc pe fraţii tăi. 

— Nu, zise Nafai. 

Tatăl se întoarse către el, uluirea făcându-l să ezite să-şi 
manifeste supărarea pentru faptul că nu fusese ascultat. 

— Luet ne-a cerut să nu spunem nimănui că a fost ea. Pe 
bună dreptate. Nici despre mine nu ar trebui să ştie. Ar 
trebui să fie visul tău. 

— De ce? Dacă trei persoane au fost atinse în noaptea asta 
de Sufletul Suprem. 

— Pentru că dacă este visul tău, ei o să se întrebe ce ştii, 
ce ai văzut. Dar dacă mai sunt şi alţii, atunci li se va părea 
că eşti amăgit şi manipulat. Se vor certa. [i se vor opune. Şi 
trebuie să-i iei cu tine, Tată. 

Tata aprobă din cap. 

— Eşti înţelept pentru un băiat de paisprezece ani. 

Dar Nafai ştia că nu era înţelept. Pur şi simplu avea 
avantajul să cunoască şi partea finală a visului lui Luet. 
Dacă Meb şi Elya rămâneau în urmă, ar fi fost înghiţiţi 
complet de maşinaţiunile lui Gaballufix. Ar fi pierdut şi 
decenţa care le mai rămăsese. Şi trebuia să existe în ei şi 
bunătate. Poate chiar plănuiau să-l atenţioneze pe Iata. 
Poate din cauza asta Elya a închis poarta interioară, ca să 
fie trezit de zgomotul făcut de Iata la plecare - astfel ar fi 
putut ieşi să-i spună să nu se ducă! 

Sau poate intenţiona doar să-l urmeze pe Iata, ca să poată 
fi chiar în spatele lui când l-ar fi găsit pe Roptat asasinat în 
sera rece. 


Nu! Strigă Nafai în sinea lui. Nu Elemak. E monstruos 
chiar şi să mă gândesc că ar putea face asta. Fraţii mei nu 
sunt criminali, niciunul dintre ei. 

— Du-te în camera ta, zise Tata. Sau mai bine, la toaletă. 
Apoi ieşi şi dă un exemplu de supunere în tăcere. Nu faţă de 
mine, faţă de Ely a. El ştie cum să facă bagajele pentru 
astfel de călătorii. 

— Da, Tată. 

leşi imediat din camera tatei, prin bibliotecă şi camera 
publică, în curte. Uşile lui Elemak şi Mebbekew erau încă 
închise. Nafai se îndreptă către latrină, cu cei doi pereţi 
care o lăsau deschisă spre curte. Abia ajunsese acolo când îl 
auzi pe Tata bătând la uşa lui Mebbekew. 

— Scoală-te repede. 

Apoi din nou, la a lui Elemak: 

— Vino în curte. 

Ii auzi pe toţi ieşind - şi pe Issib, deşi nimeni nu îl strigase. 

— Unde-i Nyef? Întrebă Issib. 

— Foloseşte latrina, zise Tata. 

— Bună idee, făcu Meb. 

— Poţi să aştepţi puţin. 

Nafai ieşi din cabină, lăsând toaleta să se curețe automat 
în urma lui. Cel puţin Tata nu-i pusese să trăiască într-un 
mod complet primitiv. 

— Scuze, zise. N-am vrut să vă fac să aşteptaţi. 

Meb se uită urât la el, dar era prea somnoros pentru ca 
Nafai să interpreteze asta ca un avertisment pentru o 
viitoare luptă. 

— Plecăm, spuse Tata. În deşert. 

— Cu toţii? Se miră Issib. 

— Îmi pare rău, dar da. O să stai în scaun. Nu e la fel ca 
flotoarele, ştiu, dar tot e ceva. 

— De ce? Întrebă Elemak. 

— Sufletul Suprem m-a avertizat într-un vis. 

Meb scoase un sunet plin de dispreţ şi porni înapoi spre 
camera lui. 


— Stai şi ascultă, pentru că, dacă nu rămâi aici, nu te mai 
consider fiul meu. 

Meb se opri şi ascultă, fără să se întoarcă însă cu faţa spre 
tatăl lui. 

— Există un complot care urmăreşte uciderea mea, spuse 
Tata. În dimineaţa asta trebuia să merg la o întâlnire cu 
Gaballufix şi Roptat, şi acolo trebuia să mor. 

— Gabya mi-a dat cuvântul, zise Elemak. Că nu va face nici 
un rău nimănui. 

Aşadar Elemak îi spunea acum lui Gaballufix pe numele de 
alint, nu-i aşa? 

— Sufletul Suprem îi cunoaşte inima mai bine decât 
propria lui gură, spuse Tata. Dacă voi merge acolo, voi muri. 
Şi chiar dacă nu va fi aşa, nu va fi decât o problemă de timp. 
Dacă Gaballufix e hotărât să mă omoare, viaţa mea nu mai 
are nici o valoare aici. Aş rămâne în oraş dacă aş crede că 
moartea mea ar servi vreunui scop - nu mă tem de moarte. 
Dar Sufletul Suprem mi-a spus să plec. 

— Într-un vis. 

— Nu am nevoie de un vis care să-mi spună că Gaballufix e 
periculos dacă i te pui în cale, şi nici voi. 

Nu putem şti ce va face Gaballufix când va vedea că nu 
apar de dimineaţă în seră. Trebuie să fiu deja departe în 
deşert când va descoperi asta. O să urmăm Cărarea Pietrei 
Roşii. 

— Cămilele nu pot trece pe acolo, zise Elemak. 

— Pot pentru că trebuie. Luăm cu noi tot ce ne trebuie să 
trăim un an. 

— E monstruos, făcu Mebbekew. Nu fac asta. 

— Şi ce-o să facem după un an? Întrebă Elemak. 

— Până atunci Sufletul Suprem o să-mi arate. 

— Poate lucrurile o să se mai calmeze în Basilica pentru a 
ne putea întoarce, sugeră Issib. 

— Dacă plecăm acum, spuse Elemak, Gabya o să creadă că 
l-ai trădat, Tată. 

— Zău? Şi dacă rămân, o să mă trădeze el pe mine? 


— Aşa a spus un vis. 

— Aşa a spus visul meu. Am nevoie de voi. Dacă vrei să 
rămâi, rămâi, dar nu mai eşti fiul meu. 

— M-am descurcat bine şi fără să fiu fiul tău, replică 
Mebbekew. 

— Ba nu, te-ai descurcat bint pretinzând că nu eşti fiul lui. 
Dar toată lumea ştia. 

— Am trăit de pe urma talentului meu. 

— Ai trăit de pe urma speranţelor oamenilor de teatru că o 
să-ţi determini tatăl să investească în spectacolele lor - sau 
tu, în viitor, din partea ta de moştenire. 

Mebbekew parcă fusese pălmuit. 

— Şi tu, Elya? 

— Vorbim mai târziu, spuse Elemak. Dacă Tata zice să 
plecăm, atunci plecăm - şi nu avem timp de pierdut. Se 
întoarse spre Tata: Nu pentru că m-ai ameninţat că mă 
dezmoşteneşti, bătrâne. Ci pentru că eşti tatăl meu, şi nu 
pot să te las să pleci în deşert fără alt ajutor decât ăştia ca 
să supravieţuieşti. 

— Eu te-am învăţat tot ce ştii, Elya. 

— Când erai mai tânăr. Şi am avut întotdeauna servitori. 
Presupun că acum îi lăsăm pe toţi aici. 

— Le dăm liber servitorilor din casă, spuse Tata. În timp ce 
tu pregăteşti animalele şi proviziile, Elya, eu o să-i las 
instrucţiuni lui Rashgallivak. 

În următoarea oră Nafai munci cu mai multă grabă decât 
crezuse că ar fi posibil. Toţi, chiar şi Issib, aveau sarcini de 
îndeplinit, şi Nafai îl admiră încă o dată pe Elemak pentru 
priceperea lui la genul ăsta de lucruri. Ştia întotdeauna ce 
trebuia făcut, şi cine ar trebui s-o facă; ştia şi cum să-l 
determine pe Nafai să se simtă ca un idiot pentru că nu-şi 
îndeplinea sarcinile mai repede, cu toate că el era sigur că 
se descurca cel puţin atât de bine cât se puteau aştepta din 
partea lui, având în vedere că era prima dată. 

În sfârşit fură gata - o adevărată caravană de deşert, 
numai cu cămile, deşi acestea erau animalele cele mai 


temperamentale şi cele mai puţin confortabile de călărit. 
Scaunul lui Issib era legat în chingi de o parte a cămilei, 
pachete cu apă pudră de cealaltă. Apa era pentru situaţiile 
de urgenţă de mai târziu; în prima parte a călătoriei Tata şi 
Elemak cunoşteau toate locurile cu apă, şi în plus 
ocazionalele ploi de toamnă care cădeau în deşert aduceau 
apă din abundență. Vara viitoare însă va fi secetă, şi atunci 
va fi prea târziu să se mai întoarcă în Basilica pentru 
preţioasa pudră. Şi dacă erau urmăriţi, împinşi într-o 
regiune necartografiată a deşertului? Atunci ar putea să fie 
nevoiţi să toarne puţină pulbere într-o oală, s-o aprindă şi s- 
o privească cum arde transformându-se în apă, absorbind 
oxigenul din aer. Nafai o gustase odată - o substanţă urât 
mirositoare cu gust neplăcut metalic din cauza chimicalelor 
folosite pentru păstrarea hidrogenului în formă de pulbere. 
Dar ar fi fost bucuroşi s-o aibă dacă vreodată ar avea nevoie 
de ea. 

Scaunul lui Issib aducea cea mai puţină bucurie. Nafai ştia 
că pentru Issya, lipsit de flotoarele lui şi legat de scaun, 
călătoria va fi foarte grea. Flotoarele îl făceau să se simtă ca 
şi cum propriul lui trup ar fi fost uşor şi puternic; în scaun 
simţea gravitația apăsându-l, şi asta îi consuma toată 
puterea necesară folosirii comenzilor. La sfârşitul unei zile 
petrecute în scaun, Issya era întotdeauna palid şi epuizat. 
Oare cum va fi zile, săptămâni, luni în şir? Poate că va 
deveni mai puternic. Poate va slăbi. Poate va muri. Poate că 
Sufletul Suprem îl va ajuta. 

Poate că vor veni îngeri să-l ducă pe lună. 

Mai era încă o oră înainte de ivirea zorilor când porniră. 
Fuseseră suficient de tăcuţi pentru ca niciunul dintre 
servitori să nu se trezească - sau poate că se treziseră, dar 
întrucât nimeni nu le ceruse ajutorul şi nu erau interesaţi să 
se ofere voluntar pentru indiferent ce nebunie s-ar fi 
petrecut la acea oră din noapte, se întorseseră discret pe 
partea cealaltă şi îşi continuaseră somnul. 


Cărarea Pietrei Roşii era ucigător de înşelătoare, dar 
lumina lunii şi indicaţiile lui Elemak o făceau practicabilă. 
Nafai fu din nou cuprins de admiraţie faţă de fratele său 
mai mare. Era oare ceva ce Elya nu putea să facă? Exista 
vreo speranţă ca Nafai să devină vreodată atât de puternic 
şi de priceput? 

În cele din urmă intersectară Cărarea Cotită, chiar pe cea 
mai înaltă creastă; sub ei se întindea deşertul. Prima rază 
de lumină a dimineţii era deja puternică spre răsărit, dar 
trecuse destul de mult timp. Acum urma coborârea, tot 
dificilă, dar nu prea lungă, până când aveau să ajungă la 
marele platou al deşertului de vest. Nimeni nu-i putea 
urmări cu uşurinţă acolo - nimeni din oraş, cel puţin. 
Elemak le dădu tuturor pulsuri şi îi puse să exerseze ţintind 
cu raza îngustă pietrele pe care le indica el. Issib nu era de 
nici un folos - nu putea ţine pulsul suficient de stabil - dar 
Nafai se mândrea cu faptul că ţintea mai bine decât Tata. 

Dacă în realitate ar fi putut omori un tâlhar era cu totul 
altă problemă. Cu siguranţă nu va fi nevoit s-o facă. Doar 
era în deşert cu o misiune a Sufletului Suprem, nu-i aşa? 
Sufletul Suprem îi va îndepărta pe tâlhari de ei. La fel cum 
Sufletul Suprem îi va conduce către apă şi hrană când îşi 
vor termina proviziile. 

Apoi Nafai îşi aminti că întreaga poveste începuse tocmai 
pentru că Sufletul Suprem nu mai era atât de competent 
cum fusese pe vremuri. De unde să ştie dacă Sufletul 
Suprem mai putea face vreunul dintre acele lucruri? Sau 
dacă avea măcar un plan? Da, o trimisese pe Luet să-i 
avertizeze, îl trezise pe Nafai ca să meargă să asculte 
avertismentul şi îi trimisese Tatei propriul lui vis. Dar asta 
nu însemna că Sufletul Suprem avea vreo intenţie să-i 
protejeze sau chiar să-i conducă undeva, ci doar să-i 
îndepărteze de oraş. Cine să ştie care erau planurile 
Sufletului Suprem? Poate că nu voia decât să scape de 
Wetchik şi de familia lui. 


Cu acest gând sumbru, Nafai stătea sus, deasupra 
deşertului, cu picioarele încrucişate în jurul oblâncului şeii, 
uitându-se în toate direcţiile după tâlhari, după urmăritorii 
din oraş, după orice lucru bizar de pe drum, după semne de 
la Sufletul Suprem. Singura muzică erau plângerile lui 
Mebbekew, ordinele lui Elemak şi ocazionalele plescăituri 
când cămilele îşi goleau măruntaiele. Animalul lui Nafai, 
nepăsător faţă de orice în afară de locul în care să-şi pună 
piciorul, îşi continua mersul legănat în arşiţa zilei. 

9. MINCIUNI ŞI ÎNŞELĂCIUNI. 

Luna fiind sus, lui Luet îi fu însă mult mai uşor să găsească 
drumul înapoi în oraş decât îi fusese să ajungă la casa lui 
Wetchik. În afară de asta, acum îşi cunoştea destinaţia; 
întotdeauna este mai uşor să te întorci acasă decât să 
găseşti un loc necunoscut. 

Ciudat, însă, nu simţi pericolul decât atunci când ajunse în 
oraş. Paznicul de la Poarta Coşului îşi părăsise postul - 
poate fusese surprins dormind, sau poate că Sufletul 
Suprem îl făcuse să-şi amintească de vreo problemă 
urgentă. Luet zâmbi în sinea ei la gândul că Sufletul 
Suprem se ostenea să facă un bărbat să simtă o nevoie 
stringentă de a-şi goli băşica numai pentru ca ea să poată 
trece în siguranţă. 

În oraş, luna îi era de prea puţin ajutor. De fapt, întrucât 
nu se înălţase încă prea mult, arunca umbre profunde, iar 
străzile orientate de la nord la sud erau într-un întuneric 
complet. La ora asta oricine putea hoinări. Se ştia că 
tolchock ieşeau mai devreme, când se aflau mai multe femei 
pe străzi. Însă acum, la ora aceea pustie dinaintea zorilor, 
putea pândi ceva mai rău decât un tolchock. 

— Nu-i aşa că-i drăguță? 

Vocea o făcu să tresară. Era totuşi o femeie, o femeie cu 
glas răguşit. Lui Luet în trebuiră câteva secunde ca s-o 
descopere în beznă. 

— Nu sunt drăguță, zise ea. Te-au înşelat ochii din cauza 
întunericului. 


Trebuia să fie o femeie sfântă ca să se afle la ora aceea pe 
străzi. Când ieşi din colţul întunecat unde se adăpostise de 
vântul nopţii, pielea murdară a femeii păru puţin mai 
deschisă la culoare decât umbrele înconjurătoare. Era 
goală din cap până în picioare. Văzând-o, Luet simţi frigul 
nopţii de toamnă. Atât timp cât se mişcase, efortul o 
încălzise. Acum însă se întreba cum putea femeia aceea să 
trăiască aşa, fără nici o barieră între pielea ei şi aerul rece 
în afară de murdăria de pe corp. 

Mama a fost o sălbatică, se gândi Luet. O astfel de fiinţă m- 
a născut. A dormit în deşert cât m-a purtat în pântecul ei, şi 
m-a adus, aşa dezbrăcată, în oraş, ca să mă lase la mătuşa 
Rasa. Dar nu aceasta. Mama, indiferent cine a fost, nu mai 
este o femeie sfântă. La un an după ce m-am născut eu l-a 
părăsit pe Sufletul Suprem ca să urmeze un bărbat, un 
fermier, pentru o viaţă de zgârmat pământul pietros în 
Valea Chalva-sankhra. Sau cel puţin aşa spune mătuşa 
Rasa. 

— Frumoşi sunt ochii copilului sfânt, psalmodie femeia, cei 
care văd în întuneric şi ard cu foc puternic în noaptea 
îngheţată. 

Luet îi permise femeii să-i atingă faţa, dar când mâinile 
reci începură să tragă de hainele ei, Luet i le acoperi cu 
palmele. 

— Te rog. Eu nu sunt sfântă, şi Sufletul Suprem nu mă 
apără de frig. 

— Sau de privirile curioase, spuse femeia. Sufletul Suprem 
vede în adâncul tău, iar tu eşti sfântă, da, eşti. 

Ale cui erau privirile curioase? Ale Sufletului Suprem? 
Privirile bărbaţilor care măsurau femeile de parcă ar fi fost 
cai? Ale bârfitorilor? Sau ale acestei femei? Cât despre 
sfinţenie - Luet ştia mai bine. Da, Sufletul Suprem o alesese 
pe ea, dar nu pentru propria ei virtute. Era ca o pedeapsă, 
să fie mereu înconjurată de oameni care vedeau în ea un 
profet şi nu o fetiţă. Hushidh, sora ei, îi spusese odată: „Aş fi 
vrut să am eu darul tău; ţie totul îţi e atât de clar.” Nu-mie 


clar nimic, ar fi vrut să spună Luet. Sufletul Suprem nu are 
încredere în mine, abia dacă se foloseşte de mine ca să 
transmită mesaje pe care eu nu le înţeleg. Aşa cum nu 
înţeleg nici ce vrea această femeie sfântă de la mine, sau - 
dacă Sufletul Suprem a trimis-o - de ce a trimis-o la mine. 

— Să nu-ţi fie frică să-l aduci lângă apă, spuse femeia 
sfântă. 

— Pe cine? 

— Sufletul Suprem vrea ca tu să-l ţii în viaţă, indiferent de 
primejdii. Să te supui Sufletului Suprem nu e un sacrilegiu. 

— Pe cine? Întrebă din nou Luet. Confuzia, spaima că 
trebuie să descifreze enigma acelor cuvinte sau altfel va 
suferi o teribilă pierdere - oare aşa se simțeau ceilalţi când 
ea le povestea despre viziunile ei? 

— Tu crezi că toate viziunile trebuie să ajungă la tine, zise 
femeia. Dar unele lucruri sunt prea limpezi ca să le mai 
vezi, nu? 

Nu cred aşa ceva, femeie sfântă. Nu am cerut niciodată să 
am viziuni, şi adesea mi-am dorit ca ele să ajungă la alţii. 
Dar dacă insişti să-mi transmiţi un mesaj, atunci ai măcar 
decenţa să-l faci pe cât posibil inteligibil. Eu asta încerc să 
fac. 

Luet încercă să-şi îndepărteze resentimentul din glas, dar 
nu se putea abţine să insiste pentru un răspuns lămuritor. 

— Despre cine tot vorbeşti? 

Femeia o plesni cu putere peste faţă. Lacrimile izbucniră 
din ochii lui Luet - lacrimi de ruşine, dar şi de durere. 

— Ce am făcut? 

— Te-am pedepsit acum pentru profanarea pe care o vei 
înfăptui. S-a făcut, şi nimeni nu-ţi mai poate cere să plăteşti 
încă o dată. 

Luet nu mai îndrăzni să pună întrebări; răspunsul nu 
fusese pe placul ei. O studie în schimb pe femeie, încercând 
să vadă dacă exista vreo urmă de înţelegere în ochii ei. Sau 
era o nebunie? Era adevăratul glas al Sufletului Suprem? 
Ar fi fost mult mai simplu să fie o nebunie. 


Bătrâna întinse din nou mâna spre obrazul lui Luet. Fata 
se dădu puţin înapoi, dar de data asta atingerea femeii fu 
blândă şi şterse o lacrimă de sub ochiul ei. 

— Să nu-ţi fie frică de sângele de pe mâinile lui. Ca şi apa 
viziunii, Sufletul Suprem îl va primi ca pe o rugăciune. 

Apoi chipul femeii sfinte deveni flasc şi obosit, şi lumina îi 
părăsi ochii. 

— E frig, zise. 

— Da. 

— Sunt prea bătrână. 

Părul ei nu era nici măcar cărunt, dar da, gândi Luet, eşti 
foarte, foarte bătrână. 

— Nimic nu va fi ţinut, zise femeia sfântă. Aur sau argint. 
Furat sau vândut. 

Vorbea în versuri. Luet ştia că foarte multă lume credea că 
atunci când o femeie sfântă începea să vorbească rimat 
însemna că Sufletul Suprem se exprima prin intermediul ei. 
Dar nu era adevărat - rima era un fel de muzică, vocea 
transei care le detaşa pe unele femei sfinte de viaţa lor 
sumbră şi grea. Abia când încetau să facă versuri exista o 
şansă ca ceea ce spuneau să aibă o logică. 

Femeia se îndepărtă ca şi cum Luet nu se mai afla acolo. 
Întrucât părea să fi uitat unde era colţul ei adăpostit, Luet o 
apucă de mână şi o conduse înapoi, încurajând-o să se 
aşeze şi să se ghemuiască lângă peretele care o ferea de 
vânt. 

— Din cauza vântului, şopti femeia. Asta le e motivul 
păcatului. 

Luet o lăsă acolo şi porni prin noapte. Luna se mai 
ridicase, dar lumina mai puternică nu o reconforta. Cu toate 
că femeia sfântă era inofensivă, ea îi reamintea lui Luet câţi 
alţii ar putea fi ascunşi în umbre. Şi cât de vulnerabilă era 
ea. Circulau poveşti despre bărbaţi care le tratau pe 
cetăţene aşa cum legea le permitea să le trateze pe femeile 
sfinte. Dar nici măcar asta nu era lucrul cel mai de temut. 


Se întâmplă crime în oraş, gândi Luet. Crime, nu sfinţenie, 
iar Gaballufix fusese primul care se gândise la aşa ceva. 
Dacă nu ar fi fost viziunea şi avertismentul pe care le-am 
adus din partea Sufletului Suprem, ar fi murit nişte oameni 
buni. Se cutremură din nou amintindu-şi gâtul tăiat din 
viziunea ei. 

În cele din urmă ajunse în locul în care Drumul Sacru se 
lărgea şi cobora spre vale, devenind nu un drum, ciun 
canion, cu trepte străvechi săpate în piatră, care duceau 
direct în jos spre porţiunea în care lacul scotea aburi 
fierbinţi cu iz de sulf. Cele care se rugau aici păstrau 
mirosul pe ele zile întregi. Poate că era sacru, dar Luet îl 
găsea extrem de neplăcut şi nu se ruga niciodată în acel loc. 
Îl prefera pe cel în care apele fierbinţi se amestecau cu cele 
reci şi se ridica o ceaţă deasă, ai cărei curenţi îşi roteau 
temperaturile variabile în jurul ei în timp ce plutea pe apă. 

Acolo trupul ei dansa în unde lipsit de voinţă proprie, acolo 
se putea abandona Sufletului Suprem. 

Despre cine vorbea femeia sfântă? „EI” cel cu sânge pe 
mâini, „el” pe care ea putea să-l aducă lângă apă - probabil 
apa lacului. 

Nu, nu însemna nimic. Femeia sfântă era una dintre cele 
nebune, care vorbeau fără sens. 

Singurul bărbat la care se putea gândi că ar avea sânge 
pe mâini era Gaballufix. Cum ar putea Sufletul Suprem să 
vrea ca un astfel de om să se apropie de lacul sacru? Oare 
va veni o vreme când ea va trebui să-i salveze viaţa lui 
Gaballufix? Cum se potrivea aşa ceva cu scopurile Sufletului 
Suprem? 

O luă la stânga pe Strada Turnului, apoi la dreapta pe 
Strada Ploii, care se curba până ajungea în faţa casei Rasei. 
Acasă, teafără. Bineînţeles. Sufletul Suprem o protejase. 
Mesajul pe care îl transmisese nu era tot ceea ce dorea 
Sufletul Suprem de la ea; Luet trebuia să trăiască să mai 
îndeplinească şi alte misiuni. Pentru ea era o imensă 
uşurare. Căci nu propria mamă îi spusese mătuşii Rasa, în 


ziua în care o pusese pe Luet ca prunc în braţele acesteia, 
„Ea va trăi atât timp cât o va servi pe Mama Mamelor”? 
Mama Mamelor o mai ţinuse în viaţă încă o noapte. 

Luet se aşteptase să se întoarcă acasă la mătuşa Rasa fără 
să trezească pe nimeni, dar nu luase în consideraţie faptul 
că noul climat de teamă din oraş modificase obiceiurile 
până şi în gospodăriile celor mai de seamă doamne din 
Basilica. Uşa principală era încuiată pe dinăuntru. Sperând 
încă să intre neobservată, căută o fereastră prin care să se 
poată căţăra. Abia acum îşi dădu seama că toate ferestrele 
care dădeau spre stradă serveau numai pentru 
pătrunderea luminii şi a aerului - multe fante verticale în 
zid, tăiate sau sculptate cu motive delicate, dar fără o 
deschidere suficient de mare ca să lase să treacă chiar şi 
umerii unui copil. 

Nu era pentru prima dată când teama bântuia Basilica, se 
gândi ea. Casa aceasta este proiectată ca să împiedice 
intrarea pe furiş a cuiva pe timpul nopţii. Protecţie 
împotriva hoţilor, desigur; dar poate că asemenea ferestre 
fuseseră iniţial menite să-i oprească pe pretendenţii 
respinşi sau pe foştii soţi să reintre cu forţa într-o casă pe 
care ajunseseră s-o considere ca fiind a lor. 

Prevederile care împiedicau un bărbat să intre o opreau şi 
pe Luet, aşa slabă cum era ea. Ştia, bineînţeles, că nu putea 
ocoli clădirea, întrucât construcţiile învecinate se sprijineau 
pe zidurile masive de piatră ale casei Rasei. 

De ce nu bănuise că intrarea va fi mult mai dificilă decât 
ieşirea? Bineînţeles, plecase după lăsarea întunericului, dar 
cu mult înainte ca şi cei din casă să se liniştească; Hushidh 
ştia despre aventura ei şi avea să aibă grijă să nu descopere 
nimeni absenţa ei. Pur şi simplu nu-i trecuse prin minte nici 
uneia să aranjeze şi felul în care Luet urma să intre din nou 
în casă. Mătuşa Rasa nu încuiase niciodată până atunci uşa 
principală. Şi mai târziu, după ce Sufletul Suprem îl făcuse 
pe paznic să aţipească în drumul ei la plecare şi îl ţinuse 


departe de poartă la întoarcere, Luet presupusese că 
Sufletul Suprem îi netezea drumul. 

Luet se gândi să stea afară pe verandă toată noaptea. Dar 
acum îi era frig. Atât timp cât mersese fusese în regulă, 
efortul o încălzise. Dar putea fi periculos să adoarmă. 
Femeile din oraş, cel puţin cele de neam bun, nu aveau 
haine potrivite pentru dormitul în afara incintei. Ceea ce 
făceau femeile sfinte pe ea ar fi îmbolnăvit-o. 

Însă ar mai putea exista o cale. Nu era porticul mătuşii 
Rasa de pe partea dinspre vale a casei complet deschis? 
Poate ar reuşi să se caţere dinspre vale. Desigur, zona 
aflată imediat la est de porticul Rasei era cea mai sălbatică 
şi mai aridă a Pragului - nu făcea nici măcar parte dintr-un 
district, şi deşi Strada Smântânii ajungea acolo, nu mai 
exista nici un alt drum; femeile nu o luau niciodată pe acolo 
ca să meargă la lac. 

Totuşi ea ştiu că pe acolo trebuia să încerce dacă voia să se 
întoarcă în casa mătuşii Rasa. 

Din nou Sufletul Suprem o conducea. O conducea, dar nu 
îi spunea nimic. 

De ce nu? Se întrebă Luet pentru a mia oară. De ce nu-mi 
poţi spune care e scopul? Dacă mi-ai fi spus că mă duc la 
casa lui Wetchik, nu mi-ar fi fost atât de frică tot drumul. 
Cum ţi-au fost de folos frica şi ignoranţa mea? lar acum mă 
trimiţi prin ţinutul sălbatic de la est de casa Rasei - pentru 
ce? Îţi face plăcere să te joci cu mine? Sau sunt eu prea 
proastă ca să înţeleg? Sunt porumbelul tău călător, capabil 
să ducă mesaje, dar căruia niciodată nu merită să i le şi 
explici. 

Dar în ciuda resentimentelor, după câteva minute păşi pe 
ultimele pietre ale Străzii Smântânii, trecând pe iarbă, 
afundându-se apoi în pădurile neumblate ale Pragului. 

Terenul era accidentat şi toate spaţiile libere şi intervalele 
dintre tufişuri păreau să ducă în jos, departe de porticul 
Rasei şi înspre stâncile de deasupra canionului Drumului 
Sacru. Nu era de mirare că nici măcar femeile de pe Prag 


nu-şi construiau case aici. Dar Luet refuza să se lase 
condusă aiurea de potecile mai uşoare - ştia că ele aveau să 
dispară în momentul în care ea ar începe să le urmeze. Aşa 
că îşi croi drum prin tufişuri. Spinii zaroselului o înţepau şi 
ştia că îi vor rămâne mici răni care o vor ustura zile întregi 
chiar sub un strat de balsam de la mătuşa Rasa. Mai rău, 
era ruptă de oboseală, îi era frig şi somn, aşa că uneori se 
surprindea trezindu-se cu toate că nu adormise de fapt. 
Însă pornise pe acest drum şi trebuia să meargă până la 
capăt. 

Ajunse la un mic luminiş unde lumina puternică a lunii se 
cernea prin frunzişul de deasupra. Peste o lună toate 
frunzele aveau să dispară şi desişurile nu vor mai fi atât de 
amenințătoare. Dar acum o pată de lumină părea un 
miracol, şi ea îşi miji ochii. 

În timpul cât clipi luminişul se schimbă. Acolo stătea o 
femeie. 

— Mătuşă Rasa? Şopti Luet. 

Cum a ştiut să vină să mă caute aici? Sufletul Suprem 
vorbise iarăşi cuiva? 

Dar până la urmă îşi dădu seama că nu era mătuşa Rasa. 
Era Hushidh. Cum putuse să greşească astfel? 

Nu. Nu era o greşeală. Căci Hushidh se transformase şi 
ea. Acum era Eiadh, fata aceea frumoasă din clasă cu 
Hushidh, cea de care bietul Nafai era atât de fără speranţă 
îndrăgostit. Şi din nou femeia se transformă, în actriţa Doi, 
cea care fusese vestită în tinereţe, una dintre nepoatele 
mătuşii Rasa, care în ultimii ani se întorsese în casă să 
predea. Cândva se spunea că Dolltown îşi căpătase numele 
după ea (cu toate că purta acest nume de cel puţin zece mii 
de ani), atât era de frumoasă şi atât de multe inimi 
sfărâmase; dar acum avea peste douăzeci de ani şi 
trăsăturile care, ca fetiţă, le făceau pe femei să vrea s-o 
alinte şi fermecau ochii bărbaţilor nu mai erau atât de 
apreciate la o femeie. Totuşi Luet şi-ar fi dat jumătate din 
viaţă să aibă o frumuseţe atât de delicată şi de dulce ca Doi. 


De ce mi le arată Sufletul Suprem pe femeile astea? 

Din Doi apariţia deveni Shedemei, o altă nepoată a Rasei. 
Dar Shedya era opusul lui Doi sau Eiadh. La douăzeci şi 
şase de ani, era încă în casa mătuşii Rasa, ajutând-o să 
predea ştiinţele exacte elevilor mai mari pe măsură ce 
propria ei reputaţie de genetician creştea. De cele mai 
multe ori dormea în laboratorul ei situat la câteva străzi 
distanţă şi nu în camera ei din casa Rasei, dar tot era o 
prezenţă puternică şi tăcută acolo. Shedemei nu era 
frumoasă; nu atât de urâtă încât să-i sperie pe cei care o 
priveau, dar extrem de banală, astfel încât cu cât îi studiai 
mai mult faţa cu atât devenea mai neatractivă. Însă mintea 
ei era ca un magnet, atrasă de adevăr; imediat ce se 
apropia de el suficient de mult, sărea şi se agăța de el. 
Dintre toate nepoatele mătuşii Rasa, ea era cea pe care 
Luet o admira cel mai mult; dar fata ştia că nu avea atâta 
inteligenţă ca să o imite pe Shedemei, cum nu avea nici 
frumuseţea necesară pentru a urma cariera lui Doi. Sufletul 
Suprem alesese să-şi trimită viziunile cuiva care nu avea alt 
rost pe lume. 

Femeia dispăruse. Luet era singură în luminiş şi se simţi 
din nou de parcă abia se trezise. 

Oare a fost numai un vis, din cele care vin atunci când nici 
măcar nu ştii că dormi? 

În spatele locului unde stătuse apariţia văzu o lumină 
arzând în întunericul dimineţii. Trebuia să fie din porticul 
mătuşii Rasa - în acea direcţie n-avea ce altă sursă de 
lumină să fie. Poate că viziunea avusese dreptate din 
punctul ăsta de vedere. Mâtuşa Rasa era trează şi o 
aştepta. 

Continuă să înainteze prin lăstăriş. Crengile joase o 
biciuiau, spinii se agăţau de hainele şi pielea ei, iar terenul 
neregulat o amăgea, făcând-o să se poticnească şi să se 
împleticească. Însă întotdeauna lumina îi era ca un far, 
conducând-o până când în cele din urmă dispăru din 


vedere, atunci când ea ajunse sub marginea porticului 
Rasei. 

Se înălța dintr-uri singur bloc de piatră erodată, direct de 
la baza balustradei, fără nici un mâner. Şi erau cel puţin 
patru metri de la bază până la vârf. Chiar dacă mătuşa Rasa 
o aştepta, ea nu avea cum să urce fără să cheme servitorii. 
lar dacă era să deranjeze întreaga casă, putea foarte bine 
să sune la uşa principală! 

Se întâmplase că după ce hoinărise prin pădurea deasă 
Luet să se apropie de casa Rasei dinspre sud. Cea mai mare 
parte din faţada porticului îi era ascunsă. Era posibil ca 
porticul să fi fost construit cu o cale de acces dinspre 
pădure. Cu siguranţă arhitecţii proiectaseră mai mult decât 
o simplă vedere a Viroagei. Şi chiar dacă acea cale de acces 
nu era funcţională, trebuia să existe un punct în care să 
poată să se caţere. 

Croindu-şi drum pe lângă suprafaţa de piatră, Luet găsi în 
cele din urmă ceea ce sperase - un loc unde terenul 
neregulat depăşea în înălţime porticul. Acum balustrada se 
afla la numai o lungime de braţ. Şi, pe când se întindea 
încercând să găsească un punct de sprijin în spaţiile din 
balustradă, văzu faţa mătuşii Rasa, bine-venită ca un răsărit 
de soare, şi braţele ei se lăsară în jos s-o ajute. 

Dacă Luet ar fi fost mai mare probabil mătuşa Rasa nu ar 
fi putut să-i ridice greutatea, dar dacă ar fi fost mai mare, 
ar fi putut urca fără ajutor. 

Când în final se aşeză pe bancă cu femeia care o legăna în 
braţe, pe punctul de a izbucni în lacrimi de uşurare şi 
epuizare, femeia puse întrebarea inevitabilă: 

— Ce căutai pe acolo în loc să vii la uşa principală ca orice 
alt elev care se întoarce acasă după ore? Îţi era atât de frică 
de o pedeapsă, încât te-ai gândit că e mai bine să-ţi rişti 
gâtul noaptea prin pădure? 

Luet clătină din cap. 

— În pădure am avut o viziune, spuse. Dar poate că aş fi 
văzut-o oricum, aşa că drumul ăsta a fost probabil propria 


mea prostie. 

Apoi Luet nu mai avu ce face decât să-i povestească Rasei 
tot ce se întâmplase - viziunea despre care îi vorbise lui 
Nafai, avertismentul despre complotul care urmărea 
asasinarea lui Wetchik, cuvintele femeii sfinte de pe strada 
întunecoasă şi în sfârşit viziunea cu mătuşa ei şi câteva 
dintre nepoatele sale. 

— Nu-mi dau seama ce ar putea însemna o astfel de 
viziune, zise Rasa. Dacă Sufletul Suprem nu ţi-a spus ţie, 
cum pot eu să ghicesc? 

— Oricum eu nu vreau să ghicesc nimic. Nu mai vreau 
viziuni, discuţii despre viziuni sau altceva, mă doare tot 
corpul şi vreau să mă culc. 

— Bineînţeles, bineînţeles. Tu dormi, iar eu şi Wetchik o să 
ne gândim cum o să acţionăm acum. Doar dacă el nu a fost 
atât de prost, încât să hotărască să-şi asculte onoarea şi să 
se ducă la întâlnirea periculoasă din seră. 

Lui Luet îi veni o idee îngrozitoare. 

— Dacă Nafai nu i-a spus? 

Mătuşa Rasa o privi fix. 

— Nafai să nu vrea ca tatăl lui să afle despre un complot 
împotriva vieţii lui? Vorbeşti de fiul meu. 

Ce înţeles putea avea acest lucru pentru Luet, care nu-şi 
cunoscuse niciodată mama şi al cărei tată ar fi putut fi 
oricare bărbat din oraş, cei mai animalici fiind şi cei mai 
probabili candidaţi? Mamă şi fiu - era o legătură care 
pentru ea nu avea o autoritate prea mare. Într-o lume a 
promisiunilor lipsite de credinţă, orice era posibil. 

Nu, numai oboseala o făcea să nu aibă încredere în 
nimeni. Se îndoia de judecata mătuşii Rasa, nu doar de 
credinţa lui Nafai. Evident mintea nu-i funcţiona limpede. Li 
permise mătuşii Rasa mai mult s-o ducă pe sus decât s-o 
însoţească pe scări în camera stăpânei casei şi s-o aşeze pe 
patul mare şi moale, unde adormi aproape înainte să 
înţeleagă unde se află. 

— Ai stat afară toată noaptea, zise Hushidh. 


Luet deschise un ochi. Lumina care pătrundea prin 
fereastră era foarte puternică, dar aerul era răcoros. Se 
făcuse de mult ziuă, iar Luet se trezea abia acum. 

— Şi n-ai avut nici măcar minte să vii la uşa principală. 

— Nu mă bazez întotdeauna pe minte, zise încet Luet. 

— Atâta lucru ştiu şi eu. Ar fi trebuit să mă iei cu tine. 

— Două persoane atrag întotdeauna atenţia mai mult 
decât una singură. 

— La casa lui Wetchik! Nu te-ai gândit că poate eu cunosc 
drumul până acolo şi înapoi? 

— N-am ştiut că într-acolo mă îndreptam. 

— Singură, noaptea. Ţi se putea întâmpla orice. Şi tu m-ai 
pus să jur prosteşte că n-o să spun nimănui. Mătuşa Rasa 
aproape că m-a jupuit de vie şi m-a spânzurat să mă usuc 
pe verandă când şi-a dat seama că eu trebuia să fi ştiut că 
tu ai plecat şi nu i-am spus. 

— Nu fi supărată pe mine, Hushidh. 

— Tot oraşul e agitat, ştii. 

Simţi junghiul unei spaime subite. 

— Nu, Hushidh - nu-mi spune că tot a avut loc o crimă! 

— Crimă? Nu chiar. Însă Wetchik a plecat, şi el, şi fiii lui, 
iar Gaballufix pretinde că este din cauză că el a descoperit 
planul lui Wetchik de a-i asasina pe el şi pe Roptat la 
întâlnirea secretă pe care Wetchik o aranjase în sera lui 
lângă Poarta Muzicii. 

— Nu-i adevărat, zise Luet. 

— Nici eu n-am crezut că e. Îţi spun doar ce susţin oamenii 
lui Gaballufix. Soldaţii lui umplu străzile. 

— Sunt atât de obosită, Hushidh, şi nu pot să fac nimic în 
legătură cu asta. 

— Mătugşa Rasa crede că ai putea face ceva. De asta m-a 
trimis să te trezesc. 

— Da? 

— Mă rog, o cunoşti. M-a trimis sus de două ori ca să văd 
dacă biata Luet încă se mai odihneşte fiindcă are atâta 


nevoie. A treia oară m-am prins că ea aştepta să te scoli, 
dar n-o lăsa sufletul să-mi poruncească să te trezesc eu. 

— Ce atent din partea ta să citeşti printre rânduri, 
giuvaierul meu de soră mai mare. 

— Poţi să dormi mai târziu, dulceaţa mea de surioară mai! 
mică. 

Ii luă numai câteva clipă să se spele şi să se îmbrace, căci 
Luet era prea tânără pentru ca mătuşa Rasa să insiste să 
înveţe să se pieptene şi să se îmbrace frumos şi demn 
înainte de a apărea în public. Copil fiind, ea putea fi 
uscăţivă şi stângace, lucru care cu siguranţă cerea mai 
puţin efort. Când Luet cobori, Rasa se afla în salon 
împreună cu un bărbat, un necunoscut, dar mătuşa i-l 
prezentă imediat. 

— Luet dragă, acesta este Rashgallivak. Probabil cel mai 
loial şi demn de încredere bărbat în viaţă, cel puţin aşa a 
spus întotdeauna iubitul meu soţ. 

— Am servit familia Wetchik toată viaţa, spuse 
Rashgallivak, şi o s-o fac până la moarte. Poate că nu sunt 
de neam mare, dar tot sunt un adevărat Palwashantu. 

Mătuşa Rasa îl aprobă. Luet se întrebă dacă trebuia să-l 
trateze pe acest bărbat cu încredere sau cu ironie; însă 
Rasa părea să aibă încredere în el, astfel că şi fata încercă 
să-l creadă. 

— Înţeleg că tu eşti cea care a adus avertismentul, spuse 
Rashgallivak. 

Luet se uită surprinsă la mătuşa Rasa. 

— N-o să mai spună nimănui, o asigură ea. Mi-a jurat. Nu 
vrem să te implicăm în politică sau într-o crimă, draga mea. 
Dar Rash trebuia să ştie, ca să nu creadă cumva că Wetchik 
al meu şi-a pierdut minţile. Wetchik i-a lăsat instrucţiuni 
amănunțite, vezi tu, să facă ceva aproape nebunesc. 

— Să închid totul. Să concediez toţi angajaţii de care nu e 
neapărat nevoie, să vând toate turmele şi să lichidez 
stocurile. Trebuie să păstrez numai pământul, clădirile şi 
lichidităţile în conturi intangibile. Foarte dubios, dacă 


stăpânul meu ar fi nevinovat. Sau cel puţin aşa ar spune 
unii. Aşa spun. 

— Nu s-a aflat despre absenţa lui Wetchik decât cu o 
jumătate de oră înainte ca Gaballufix să ajungă la el acasă, 
cerând, în calitate de şef al clanului Palwashantu, ca toate 
proprietăţile familiei Wetchik să-i fie încredințate lui. A avut 
tupeul să se refere la soţul meu folosind numele său de la 
naştere, Volemak, ca şi cum el i-ar fi retras drepturile 
asupra succesiunii familiei. 

— Dacă stăpânul a părăsit într-adevăr Basilica pentru 
totdeauna, zise Rashgallivak, atunci Gaballufix ar avea 
aceste drepturi. Proprietăţile nu vor putea fi niciodată 
vândute sau înstrăinate de Palwashantu. 

— Încerc să-l conving pe Rashgallivak că avertismentul tău 
privind o primejdie iminentă a determinat fuga lui Wetchik, 
nu vreun plan de a părăsi oraşul luându-şi averea cu el. 

Luet înţelese acum care era datoria ei în această 
conversaţie. 

— Eu am vorbit cu Nafai, îi spuse Luet lui Rashgallivak. L- 
am avertizat că Gaballufix vrea să-i ucidă pe Wetchik şi pe 
Roptat - sau cel puţin visul meu cu siguranţă asta sugera. 

Rashgallivak dădu încet din cap. 

— Asta nu e suficient pentru ca Gaballufix să fie acuzat, 
desigur. În Basilica, nici măcar bărbaţii nu sunt judecaţi 
pentru fapte pe care le-au plănuit, dar nu le-au dus la 
îndeplinire. Dar e destul ca să mă convingă să mă opun 
eforturilor lui Gaballufix de a obţine proprietăţile. 

— Am fost căsătorită cu el cândva, ştii asta, spuse Rasa. Îl 
cunosc pe Gabya foarte bine. Îţi sugerez să iei măsuri 
extraordinare pentru a-i proteja averea - în special 
lichidităţile. 

— Nu le va avea nimeni altcineva în afară de capul familiei 
Wetchik, zise Rashgallivak. Doamnă, îţi mulţumesc. Şi ţie, 
micuță înţeleaptă. 

Nu mai spuse nici un cuvânt şi plecă imediat. Nu era ca 
mai stilaţii artişti, savanţi, membri ai guvernului sau 


bancheri pe care Luet îi mai întâlnise în salonul mătuşii 
Rasa. Aceştia întotdeauna zăboveau, până când Rasa îi silea 
să plece simulând oboseala sau pretinzând că o aşteaptă 
treburi presante în şcoală - de parcă profesoarele ei nu ar fi 
fost capabile să se descurce fără supravegherea ei directă. 
Însă Rashgallivak făcea parte dintr-o clasă socială care nu 
putea emite pretenţii rezonabile la o căsătorie cu cineva 
precum mătuşa Rasa sau oricare dintre nepoatele ei. 

— Îmi pare rău că n-ai dormit mai mult, zise mătuşa Rasa, 
dar mă bucur că te-ai trezit într-un moment atât de potrivit. 

Luet înclină din cap. 

— Noaptea trecută m-am simţit mult timp ca şi cum aş fi 
mers în somn, poate de aceea de dimineaţă am avut nevoie 
de încă jumătate pe atât. 

— Te-aş trimite imediat înapoi în pat, dar mai întâi trebuie 
să-ţi pun o întrebare. 

— Dacă nu e ceva ce am învăţat de curând, n-o să ştiu 
răspunsul, doamna mea. 

— Nu te preface că nu ştii despre ce vorbesc. 

— Nu-ţi imagina că eu chiar înţeleg ceva referitor la 
Sufletul Suprem. 

Luet îşi dădu seama imediat că vorbise prea nerespectuos. 
Sprâncenele mătuşii Rasa se înălţară şi nările îi fremătară, 
dar îşi stăpâni supărarea şi replică lin: 

— Uneori, draga mea, uiţi cine eşti. Presupui că nu meriţi 
nici o onoare pentru faptul că Sufletul Suprem te-a făcut 
vizionară, şi totuşi îmi vorbeşti cu o impertinenţă pe care 
nici o altă femeie din oraşul ăsta, bătrână sau tânără, nu ar 
îndrăzni s-o folosească. Ce să cred, cuvintele tale modeste 
sau comportamentul mândru? 

Luet lăsă capul în jos. 

— Cuvintele, Doamnă. Comportamentul este doar 
nepoliteţea firească a unui copil. 

Râzând, mătuşa Rasa răspunse: 

— Aceste cuvinte sunt cele mai greu de crezut. Până la 
urmă o să te scutesc de întrebările mele. Acum întoarce-te 


în pat - dar de data asta în patul tău acolo n-o să te 
deranjeze nimeni, promit. 

Luet ajunsese la uşa salonului când aceasta se deschise şi 
o tânără dădu buzna înăuntru, silind-o să reintre în cameră. 

— Mamă, e abominabil! Strigă nou-venita. 

— Sevet, sunt încântată să te văd după atâtea luni - şi fără 
să-ţi anunţi sosirea, sau să ai măcar amabilitatea să aştepţi 
să te invit eu în salon. 

Sevet - fiica mai mare a mătuşii Rasa. Luet o mai văzuse o 
singură dată până atunci. După cum cerea obiceiul, Rasa nu 
le preda propriilor fiice, ci le trimitea la buna ei prietenă 
Dhelembuvex să le educe. 

Aceasta, cea mai mare, era căsătorită cu un tânăr savant 
cu un oarecare prestigiu - Vas? Dar acest lucru nu îi 
stânjenea cariera de interpretă a cărei reputaţie creştea 
întrucât avea un stil propriu în cântecele pichalny, cântece 
melancolice despre moarte şi pierdere care aveau o veche 
tradiţie în Basilica. Acum nu avea în ea nimic pichalny - era 
tăioasă şi furioasă, la fel ca mama ei. Luet se hotări să 
părăsească imediat încăperea, înainte de a auzi alte 
cuvinte. 

Dar mătuşa Rasa nu îi permise. 

— Rămâi, Luet. Cred că va fi educativ să vezi cât de puţine 
a luat fiica asta a mea de la mine sau de la mătuşa Dhel. 

Sevet o fixă sever pe Luet. 

— Ce-nseamnă asta - acum faci opere de caritate? 

— Mama ei a fost o femeie sfântă, Sevya. Presupun că ai 
auzit şi tu numele Luet. 

Sevet roşi imediat. 

— Îmi cer iertare, zise. 

Luet nu avea nici o idee ce să răspundă, întrucât desigur 
Luet era o operă de caritate şi ca urmare nu trebuia să se 
arate jignită de scăparea lui Sevet. 

Mătuşa Rasa o scuti să se mai gândească la o replică 
potrivită. 


— O să-ţi accept scuzele; şi acum poate putem să ne 
începem discuţia pe un ton mai civilizat. 

— Bineînţeles, zise Sevet. Probabil îţi dai seama că am 
venit direct de la Tata. 

— După manierele tale nepoliticoase şi agresive, presupun 
că ai petrecut cel puţin o oră cu el. 

— Era turbat de furie, bietul om. Şi cum altfel, când 
propria soţie împrăştie minciuni oribile despre el! 

— Într-adevăr bietul om, rosti mătuşa Rasa. Mă surprinde 
că prăpădita aia de soţie a lui ar avea curajul să ridice 
glasul împotriva lui - sau inteligenţa să inventeze o 
minciună, de fapt. Ce spunea? 

— Mă refer la tine, bineînţeles, Mamă, nu la soţia lui 
actuală, nimeni nu se gândeşte la ea. 

— Pentru că am încheiat contractul cu Gabya cu 
cincisprezece ani în urmă, nu prea poate considera că eu aş 
avea datoria să mă abţin să spun adevăruri despre el. 

— Mamă, eşti imposibilă. 

— Niciodată nu sunt imposibilă. Cel mult însă îmi permit 
uneori să fiu improbabilă. 

— Eşti mama celor două fiice ale Tatei, amândouă celebre 
- cele mai cunoscute dintre copiii tăi, şi doar din motive 
onorabile, cu toate că desigur cariera micuţei Koya e abia la 
început, încă fără nici un myachik. 

— Scuteşte-mă de rivalitatea cu sora ta, te rog. 

— Rivalitate e numai din punctul ei de vedere, mamă - eu 
nu dau atenţie nici măcar faptului că la început cariera ei 
de cântăreaţă pare să meargă cam lent. Întotdeauna e mai 
greu ca o soprană lirică să fie remarcată - sunt atât de 
multe, nu prea pot fi deosebite între ele, decât de către 
propria soră iubitoare şi loială a sopranei. 

— Da, o să te folosesc drept exemplu de loialitate pentru 
fetele mele. 

Pentru o clipă faţa lui Sevet se lumină, apoi îşi dădu seama 
că mama ei o tachina, şi se încruntă. 

— Chiar eşti rea cu mine. 


— Dacă tatăl tău te-a trimis ca să mă convingi să-mi retrag 
cuvintele privind evenimentele din dimineaţa asta, poţi să-i 
spui că ştiu ceea ce avea de gând să facă dintr-o sursă 
sigură, şi dacă nu încetează să spună oamenilor că Wetchik 
plănuia un asasinat, o să-mi prezint dovezile înaintea 
consiliului, iar el o să fie alungat. 

— Nu pot, nu pot să-i spun aşa ceva atei! Zise Sevet. 

— Atunci nu-i spune. Lasă-l să afle atunci când o s-o fac. 

— Să-l alunge pe el? Pe Tata? 

— Dacă ai fi studiat mai mult istoria - deşi dacă mă 
gândesc la asta, mă îndoiesc că Dhelya te-a învăţat prea 
multe ai fi ştiut că cu cât un om e mai puternic şi mai 
cunoscut, cu atât e mai probabil să fie alungat din Basilica. 
S-a mai întâmplat înainte şi o să se mai întâmple şi de acum 
încolo. La urma urmelor, soldaţii lui Gabya, nu ai lui Wetchik 
sau ai lui Roptat, mişună pe străzi pretinzând că ne apără 
de huliganii pe care probabil tot Gabya i-a angajat. Oamenii 
ar fi bucuroşi să-l vadă plecând - iar asta înseamnă că o să 
considere util să creadă fiecare dovadă adusă de mine. 

Chipul lui Sevet deveni grav. 

— Poate că Tata e cam iute la mânie şi puţin viclean în 
afaceri, Mamă, dar nu e un criminal. 

— Bineînţeles că nu e un criminal. Wetchik a părăsit 
Basilica şi Gabya n-o să îndrăznească niciodată să-l ucidă pe 
Roptat fără să poată de vina pe Wetchik. Cu toate că mă 
gândesc că dacă Gabya ar fi aflat la timp de plecarea lui 
Wetchik, cu siguranţă l-ar fi asasinat pe Roptat imediat ce 
şi-ar fi făcut apariţia şi apoi s-ar fi folosit de fuga grăbită a 
lui Wetchik ca dovadă că iubitul meu soţ e un criminal. 

— Faci ca Tata să pară un monstru. Atunci de ce te-ai 
căsătorit cu el? 

— Pentru că voiam să am o fiică cu o voce extraordinară şi 
fără nici un fel de judecată morală. A funcţionat atât de 
bine, încât am reînnoit contractul pentru încă un an şi am 
mai avut una. Apoi s-a terminat. 

Sevet râse. 


— Ce nostimă eşti, Mamă. Am judecată morală, să ştii. Şi 
de orice alt tip. M-am măritat cu Vasya, nu cu vreun actor 
de mâna a doua. 

— N-o mai împunge pe sora ta din cauza alegerii soţului, 
zise mătuşa Rasa. Obririg al lui Kokot e un dulce, cu toate 
că nu are nici un fel de talent şi nici cea mai mică şansă ca 
măcar Koya să-i facă un copil, cu atât mai puţin să 
reînnoiască contractul. 

— Un dulce. Va trebui să-mi reamintesc ce înseamnă cu 
adevărat cuvântul ăsta, acum că mi l-ai spus. 

Sevet se ridică să plece. Luet îi deschise uşa, dar mătuşa 
Rasa o opri pe fiica ei înainte să plece. 

— Sevya, draga mea. S-ar putea să vină o vreme când va 
trebui să alegi între tatăl tău şi mine. 

— Voi doi m-aţi adus în punctul ăsta cel puţin o dată pe 
lună încă de când eram foarte mică. Până acum am reuşit să 
mă detaşez de amândoi, şi intenţionez să continui aşa. 

Rasa îşi lovi palmele - cu putere, ca o piatră izbind o alta. 

— Ascultă-mă, copilă. Ştiu cum ai dansat, şi amândoi te-am 
admirat pentru modul în care ai făcut-o şi te-am compătimit 
pentru faptul că a fost necesar. Ceea ce îţi spun este că în 
curând - foarte curând - s-ar putea să nu mai fie posibil 
acest dans. Aşa că e timpul să-ţi priveşti ambii părinţi şi să 
decizi care dintre ei merită loialitatea ta. Nu spun 
dragostea, pentru că ştiu că ne iubeşti pe amândoi. Spun 
loialitatea. 

— Nu ar trebui să-mi vorbeşti aşa, Mamă, zise Sevet. Nu 
sunt eleva ta. Şi chiar dacă ai reuşi să-l alungi pe Tata, asta 
tot nu ar însemna că eu am ales între voi. 

— Dar dacă tatăl tău va trimite soldaţii să mă reducă la 
tacere? Sau mai probabil pe tolchock. Dacă va plăti un 
asasin să taie gâtul mamei tale? 

Sevet îşi privi mama în tăcere. 

— Atunci voi avea într-adevăr de cântat un cântec 
pichalny, nu-i aşa? 


— Eu cred că tatăl tău este un duşman al Sufletului 
Suprem şi un duşman al Basilicăi. Gândeşte-te serios la 
lucrul ăsta, Sevet a mea cea cu glas melancolic, gândeşte-te 
profund şi îndelung, pentru că atunci când va sosi ziua 
alegerii nu vei mai avea timp s-o faci. 

— Te-am respectat întotdeauna, Mamă, pentru faptul că 
nu ai încercat să mă întorci împotriva tatălui meu, în ciuda 
tuturor lucrurilor urâte pe care le-a spus el despre tine. Îmi 
pare rău că te-ai schimbat. 

Cu multă demnitate, Sevet ieşi din cameră. Luet, încă 
surprinsă de brutalitatea care se ascundea sub pojghiţa de 
eleganţă a discuţiei, întârzie să o urmeze afară. 

— Luet, şopti mătuşa Rasa. 

Fata se întoarse cu faţa la măreaţa femeie, cutremurându- 
se când îi văzu lacrimile pe obraz. 

— Luet, trebuie să-mi spui. Ce face Sufletul Suprem cu 
noi? Ce planuri are Sufletul Suprem? 

— Nu ştiu, răspunse Luet. Aş fi vrut să fi ştiut. 

— Dacă ai şti, mi-ai spune? 

— Bineînţeles. 

— Chiar dacă Sufletul Suprem ţi-ar cere să n-o faci? 

Luet nu se gândise la o asemenea posibilitate. 

Mătuşa Rasa îi interpretă ezitarea drept răspuns. 

— Aşa, spuse. Nici nu m-aş fi aşteptat la altceva: Sufletul 
Suprem nu-şi alege slujitori slabi sau infideli. Dar spune-mi, 
dacă poţi: este posibil, posibil, să nu existe de fapt nici un 
complot împotriva lui Wetchik? Ca Sufletul Suprem să fi 
trimis avertismentul numai ca să-l determine să plece din 
Basilica? Înţelegi - m-am gândit la asta - Lutya, dacă 
Sufletul Suprem n-a vrut decât să scape de Issib şi de 
Nafai? Are sens, nu-i aşa - ei s-au amestecat în treburile ei, 
o ţineau atât de ocupată că nu mai putea vorbi cu nimeni 
decât cu ei. Se poate să-ţi fi trimis viziunea numai ca să se 
asigure că ei părăsesc oraşul, pentru că ei reprezintă deja o 
ameninţare? 


Primul impuls al lui Luet fu să nege cu vehemenţă, să o 
dojenească pentru că vorbea atât de blasfemiator despre 
Sufletul Suprem - ca şi cum acesta ar acţiona doar pentru 
propriul său bine. 

Apoi, reflectând mai serios, îşi aminti cu câtă uimire îi 
spusese Hushidh că ea credea că Issib şi Nafai ar putea fi 
motivul tăcerii Sufletului Suprem. lar dacă Sufletul Suprem 
considera că abilitatea de a-şi îndruma şi apăra fiicele este 
redusă de cei doi băieţi, nu putea lua măsuri ca să-i 
îndepărteze? 

— Nu, zise Luet. Nu cred. 

— Eşti sigură? 

— Nu sunt niciodată sigură, decât de viziunea în sine. Dar 
niciodată nu s-a întâmplat ca Sufletul Suprem să mă 
dezamăgească. Toate viziunile mele au fost adevărate. 

— Dar şi asta ar fi tot un instrument al voinţei Sufletului 
Suprem. 

— Nu, zise din nou Luet. Nu, nu se poate. Pentru că Nafai 
şi Issib se opriseră deja. Nafai chiar a fost şi s-a rugat. 

— Aşa am auzit, dar la fel a făcut şi Mebbekew, fiul lui 
Wetchik cu mizerabila aia de fiică de târfă, Kilvishevex. 

— Şi Sufletul Suprem i-a vorbit lui Nafai şi l-a trezit, şi l-a 
scos din casă ca să se întâlnească cu mine în camera de 
oaspeţi. Dacă Sufletul Suprem ar fi vrut ca Nafai să se 
potolească, i-ar fi spus, iar el ar fi ascultat. Nu, mătuşă 
Rasa, sunt convinsă că mesajul a fost unul adevărat. 

Mătuşa Rasa dădu din cap. 

— Ştiu. Ştiu că aşa a fost. Ar fi fost doar. 

— Mai simplu. 

— Da. Zâmbi trist: Ar fi fost mai simplu însă dacă 
Gaballufix ar fi fost atât de nevinovat cum pretinde. Dar nu 
ăsta e caracterul lui. Ştii de ce ne-am despărţit? 

— Nu, zise Luet. Nici nu voia să ştie - obiceiul demult 
acceptat era ca o femeie să nu-şi expună niciodată motivele 
pentru care respingea un bărbat, şi era o încălcare 


grosolană a etichetei să pui întrebări sau să faci speculaţii 
pe această temă. 

— N-ar trebui să spun, dar am s-o fac pentru că tu trebuie 
să cunoşti adevărul ca să înţelegi în totalitate mersul 
lucrurilor. 

Şi sunt un copil, gândi Luet. Nu ai spune aşa ceva 
niciodată altor fete de treisprezece ani. Nu i-ai spune 
niciodată fiicei tale. Dar eu, eu sunt vizionară, astfel că totul 
este deschis înaintea mea şi mi se interzice să rămân 
inocentă. 

— L-am părăsit pentru că am aflat că. 

Luet se pregăti de o revelaţie sordidă, dar aceasta nu veni. 

— Nu, copilă, nu. Doar pentru că Sufletul Suprem îţi 
vorbeşte nu înseamnă că trebuie să te mai împovărez şi cu 
secretele mele. Du-te şi dormi. Uită de întrebările mele 
dacă poţi. Îl cunosc pe Wetchik al meu. Şi îl cunosc şi pe 
Gaballufix. Pe amândoi, până în străfundurile cele mai 
întunecate ale sufletelor lor. De dragul fiicelor mele mi-am 
dorit să găsesc ceva imposibil, nevinovăția lui Gabya. 
Chicoti: Sunt ca un copil care îşi doreşte întotdeauna 
lucruri imposibile. Ca viziunea ta din pădure, înainte să te 
trag eu în portic. Le-ai văzut pe cele mai strălucitoare 
nepoate ale mele, ca într-o listă de înfăţişare la judecată. 

Strălucitoare? Shedemei şi Hushidh da, dar Doi şi Eiadh, 
femeile acelea pline de zorzoane şi farduri? 

— Am fost bucuroasă că Sufletul Suprem le cunoaşte şi le 
leagă de mine şi de tine într-o viziune. Dar unde erau fiicele 
mele, Lutya? Mi-aş fi dorit ca tu să le fi văzut pe Sevya şi pe 
Koya. Îmi doresc asta - nu e o prostie? 

Ba da. 

— Nu. 

— Ar trebui să minţi mai des, zise mătuşa Rasa, ca să-ţi 
reuşească mai bine. Du-te şi culcă-te, scumpa mea 
vizionară. 

Luet se supuse, dar dormi puţin. 


În zilele care urmară agitația din oraş crescu până când 
deveni imposibil ca şcoala din casa mătuşii Rasa să-şi mai 
continue activitatea. Nu era vorba numai de îngrijorarea 
constantă. Mulţi nu mai veneau, în special dintre cei tineri. 
Doar câţiva copii fuseseră retraşi deoarece părinţii lor 
dezaprobau atitudinea politică a Rasei. Copiii erau luaţi de 
prin toate şcolile, de elită sau comune, reîntorcându-se la 
familiile lor; multe familii chiar îşi închiseseră casele şi 
plecaseră în vacanțe neanunţate în locuri necunoscute, 
probabil aşteptând ca zilele teribile care aveau să vină să se 
termine. 

Cât îi invidia Luet pe Nafai şi pe Issib, aflaţi în siguranţă 
într-un teritoriu îndepărtat, fără să fie nevoiţi să trăiască în 
teama continuă din acest oraş numit din vremuri străvechi 
de poeţi Muntele Păcii. 

Pe măsură ce petiția pentru alungarea lui Gaballufix 
câştiga sprijin în consiliu, Gaballufix însuşi devenea mai 
îndrăzneţ în felul cum îşi folosea soldaţii pe străzi. În primul 
rând erau din ce în ce mai mulţi, şi nu mai foloseau 
pretextul că îi apărau pe cetăţeni de tolchock. Soldaţii 
acostau pe oricine doreau, alungând femeile şi copiii acasă 
plângând şi bătându-i pe bărbaţii care îşi ridicau glasul 
împotriva lor. 

— E nebun? O întrebă Hushidh pe Luet într-o zi. Nu ştie că 
tot ceea ce fac soldaţii lui le dă adversarilor lui un motiv în 
plus să-l alunge din oraş? 

— Trebuie să ştie, aşa că probabil vrea să fie alungat. 

— Atunci să vină mai repede ziua aia, şi călătorie 
sprâncenată. 

Luet aştepta o viziune de la Sufletul Suprem, vreun mesaj 
de avertizare pe care să-l transmită consiliului. Dar singura 
viziune pe care o avu fură câteva cuvinte liniştitoare pentru 
o bătrână din Dumbrava de Măslini, prin care o asigura că 
fiul ei demult plecat era în viaţă şi se îndrepta spre casă pe 
o navă care nu peste mult timp va ajunge în port. Luet nu 
ştia dacă să fie liniştită că Sufletul Suprem încă îşi dădea 


osteneala să răspundă rugăminţilor fierbinţi ale unor femei 
cu inima frântă, sau supărată pentru că îşi pierdea timpul 
cu astfel de lucruri în loc să vindece oraşul înainte de a se 
sfâşia în bucăţi. 

În cele din urmă, momentul de care se temea sosi. 
Clopoţelul sună şi pumni puternici izbiră în uşă, iar când 
aceasta se dădu în lături în faţa ei stăteau o duzină de 
soldaţi. Servitoarea care deschisese uşa ţipă, şi nu numai 
pentru că ei erau nişte bărbaţi înarmaţi în vremuri de 
primejdii. Luet fu printre primele care veni în ajutorul 
servitoarei îngrozite, şi văzu ce o speriase atât. Toţi soldaţii 
purtau uniforme identice, cu armuri identice, căşti şi lame 
energetice, aşa cum era de aşteptat - dar în interiorul 
acelor căşti aveau cu toţii chipuri identice. 

Nepoata cea mai în vârstă a Rasei, Shedemei geneticiana, 
fu cea care se adresă soldaţilor. 

— Nu aveţi nici o treabă legitimă aici, zise ea. Nimeni nu 
are nevoie de voi. Plecaţi. 

— Dacă nu vorbesc cu stăpâna casei nu plec, spuse 
soldatul care stătea în fruntea celorlalţi. 

— N-are nici o treabă cu tine, ţi-am spus. 

Însă mătuşa Rasa apăru şi vocea ei răsună limpede: 

— Închide uşa în faţa acestor criminali plătiţi. 

Imediat soldatul râse şi duse mâna la centură. 

Într-o clipă se transformă în faţa ochilor lor dintr-un soldat 
tinerel cu chip lipsit de expresie într-un bărbat între două 
vârste cu barbă căruntă şi ochi severi sclipitori, îndesat, dar 
nu gras, purtând nu armură, ci un costum elegant. Un 
bărbat stilat şi puternic, care găsea întreaga situaţie 
extrem de amuzantă. 

— Gabya, zise mătuşa Rasa. 

— Cum îţi plac noile mele jucării? Întrebă Gaballufix, 
păşind înăuntru. Femeile, fetele şi băieţii se dădură la o 
parte ca să-i facă loc. Recuzită veche de teatru, demodată 
de secole, dar le-am găsit în stază într-un muzeu, iar 
maşinile încă mai ştiau cum să le copieze. Holocostume, aşa 


se numesc. Acum toţi soldaţii mei au aşa ceva. Sunt 
oarecum mai greu de deosebit, recunosc, dar am 
comutatorul principal să le opresc pe toate când vreau. 

— leşi din casa mea, zise Rasa. 

— Dar nu vreau. Vreau să vorbesc cu tine. 

— Fără ei poţi vorbi cu mine oricând Ştii asta, Gabya. 

— Ştiam asta, spuse Gaballufix. Sincer vorbind, o, cea mai 
nobilă dintre soțiile mele, neuitata mea tovarăşă de pat, 
ştiam că soldaţii mei nu te vor impresiona - am vrut doar 
să-ţi arăt ultima modă. În curând o să le poarte cei mai buni 
oameni. 

— În sicrie, replică mătuşa Rasa. 

— Vrei să avem această conversaţie în faţa copiilor sau ne 
retragem în sacrul tău portic? 

— Soldaţii tăi să aştepte dincolo de uşă. De uşa încuiată. 

— Cum spui tu, o, mamă a celor două dulci păsărele ale 
mele. Deşi uşa ta, cu toate încuietorile ei, nu ar reprezenta 
o barieră dacă eu aş vrea ca ei să intre. 

— Cei care sunt siguri de puterea lor nu trebuie să se 
laude, spuse mătuşa Rasa. Îl conduse pe coridor în timp ce 
Shedemei închidea şi zăvora uşa principală în faţa 
soldaţilor. 

Luet putea să audă discuţia dintre mătuşa Rasa şi 
Gaballufix chiar şi după ce dădură colţul şi nu se mai 
vedeau. 

— Nu am nevoie să mă laud, spunea Gaballufix. O fac din 
pură plăcere. 

În loc să răspundă, mătuşa Rasa strigă tare pe coridor: 

— Luet! Hushidh! Veniţi cu mine. Vreau să am martori. 

Imediat Luet porni, urmată îndeaproape de Hushidh. Fiind 
crescute de mătuşa Rasa, nu alergau, dar mersul lor era 
destul de rapid astfel încât, după ce dădură colţul, putură 
să prindă ultimele cuvinte şoptite de Gaballufix înainte de a- 
i ajunge din urmă: 

— Nu mă tem de vrâjitoarele tale. 


Bineînţeles, Luet se prefăcu că nu auzise. Ştia că faţa lui 
Hushidh era şi mai inexpresivă. 

În portic Gaballufix nu se strădui să respecte limita 
paravanului mătuşii Rasa. Se duse direct la balustradă, 
admirând priveliştea interzisă ochilor bărbaţilor. Mătuşa 
Rasa nu îl urmă, astfel că Luet şi Hushidh rămaseră şi ele 
dincolo de paravan. În cele din urmă, Gaballufix se întoarse 
în locul unde aşteptau ele. 

— Întotdeauna o privelişte frumoasă, zise el. 

— Numai pentru asta şi ai putea fi alungat. 

Gaballufix râse. 

— Lacul vostru sacru. Cât timp crezi că o să rămână 
nepângărit de bocancii bărbaţilor, dacă vin Capetele Ude? 
Te-ai gândit la asta - Roptat şi iubitul tău Volemak s-au 
gândit? Capetele Ude nu au nici un respect pentru religia 
femeilor. 

— Chiar mai puţin decât tine? 

Gaballufix îşi dădu ochii peste cap în semn de dispreţ faţă 
de acuzaţia ei. 

— Dacă Roptat şi Volemak merg pe drumul lor, Capetele 
Ude vor deveni stăpânii oraşului, iar pentru ei priveliştea 
din porticul ăsta nu va fi peisajul unui tărâm sacru - totul va 
fi doar o proprietate a Basilicăi, pământ nefolosit, un 
amplasament potenţial pentru construcţii şi parcuri de 
vânătoare, şi un lac extraordinar cu apă rece şi caldă în 
care poţi face baie pe orice vreme. 

Luet fu uluită de cât de multe i se explicaseră despre 
natura lacului. Care femeie uitase de ea într-atât încât să-i 
vorbească despre locul sacru? 

Însă mătuşa Rasa nu replică nimic la cuvintele sale 
necuviincioase. 

— Aducerea Capetelor Ude este planul lui Roptat. Wetchik 
şi cu mine nu am vorbit decât despre neutralitatea 
tradiţională. 

— Neutralitate! Doar nebunii şi copiii cred în aşa ceva! Nu 
există neutralitate când se înfruntă marile puteri! 


— Stăpânirea Sufletului Suprem înseamnă neutralitate şi 
pace, spuse mătuşa Rasa, calmă în faţa furtunii. Are 
puterea să-i îndepărteze pe duşmanii noştri astfel încât ei 
să nu ne vadă. 

— Putere? Bine, poate că are putere Sufletul Suprem ăsta 
- dar nu am văzut nici o dovadă că ar putea salva de la 
distrugere oraşele nevinovate. Cum se face că numai eu 
sunt apărătorul Basilicăi, singurul care îşi dă seama că 
siguranţa este dată numai de alianţa cu Potokgavan? 

— Păstrează-ţi discursurile patriotice pentru consiliu, 
Gabya. Cu mine n-are rost să te ascunzi în spatele lor. 
Căruţele sunt o cale uşoară spre profit. Cât despre război - 
ştii atât de puţine despre el, încât crezi că îl doreşti. Crezi 
că o să stai alături de vitejii soldaţi Potokgavan şi o să le 
alungi pe Capetele Ude, iar numele tău va rămâne veşnic în 
amintire. Dar eu îţi spun că atunci când o să te opui 
duşmanilor noştri, vei fi singur. Nici un Potoku nu va fi lângă 
tine. Iar când vei fi înfrânt, numele tău va fi uitat la fel de 
repede ca vremea de săptămâna trecută. 

— Furtuna aceasta, soţia mea uitucă, are un nume, care va 
fi ţinut minte. 

— Numai pentru pagubele pe care le vei provoca, Gabya. 
Când Basilica va arde, fiecare flacără va purta numele 
Gaballufix, iar blestemul cu limbă pe moarte al fiecărui 
cetăţean ucis va cuprinde numele tău. 

— Acum cine se crede profet? Zise Gaballufix. Păstrează-ţi 
lirica pentru cei care tremură gândindu-se la Sufletul 
Suprem. lar ameninţarea cu alungarea - nu contează dacă 
are sau nu are trecere. 

— Adică nu ai de gând să te supui? 

— Eu? Să nu mă supun consiliului? De neconceput. După 
ce voi fi alungat, nimeni n-o să mă mai găsească în oraş, 
poţi fi sigură de asta. 

Dar la aceste cuvinte cobori mâna şi porni holocostumul. 
Fu imediat învăluit în iluzie, faţa devenindu-i masca de 
nedetectat a unui soldat vag ameninţător, ca oricare dintre 


sutele celorlalţi echipați la fel. Atunci Luet îşi dădu seama 
că nu avea de gând să se supună deciziei consiliului de a-l 
alunga. Va purta pur şi simplu cea mai perfectă dintre 
deghizări, astfel încât nimeni să nu-l identifice. Va rămâne 
în oraş, făcând orice voia, bătându-şi joc de edictele 
consiliului fără să fie pedepsit. Atunci singura şansă de a 
elibera oraşul de stăpânirea lui nu va mai fi politica. Vor fi 
războiul civil şi străzile inundate de sânge. 

Luet îşi dădu seama că şi mătuşa Rasa înţelesese acest 
lucru. Privea calm în ochii care o fixau de pe costumul lui 
Gaballufix. Nu spuse nimic când el se întoarse şi plecă; nu 
spuse absolut nimic, stând în picioare, până când în cele din 
urmă Luet o luă pe Hushidh de mână şi se apropiară de 
marginea porticului, să privească peste Valea Femeilor. 

— Nu mai e nimic între ei, zise Hushidh. Am văzut căzând 
ultima legătură de dragoste sau chiar de interes. Dacă elar 
muri în seara asta, ea ar fi mulţumită. 

Lui Luet asta i se păruse cea mai groaznică tragedie. 
Cândva cei doi fuseseră uniţi de dragoste, sau de ceva 
semănând cu dragostea; făcuseră doi copii, şi totuşi, cu 
numai cincisprezece ani mai târziu, ultima legătură dintre 
ei fusese ruptă. Totul pierdut, totul dispărut. Nimic nu dura, 
nimic. Nici chiar lumea aceasta veche de patruzeci de 
milioane de ani pe care Sufletul Suprem o păstrase parcă 
congelată, chiar şi ea se va topi în foc. Veşnicia era 
întotdeauna o iluzie, iar iubirea era doar o deghizare pe 
care îndrăgostiţii o purtau ca să ascundă pentru un timp 
unii de ceilalţi moartea unirii lor. 

10. CORTURILE. 

Wetchik îşi întinsese corturile departe de orice drum, într- 
un defileu îngust, aproape de ţărmul Mării Rumen. 
Ajunseseră acolo la apusul soarelui, aşa cum o ceată de 
babuini se deplasează din teritoriul lor de hrănire de lângă 
gura râului către locurile de dormit de pe stâncile cele mai 
abrupte şi accidentate ale peretelui văii. Chemările şi 
urletele maimuţelor îi conduseseră în ultima parte a 


călătoriei; Elemak avusese grijă să rămână în amonte faţă 
de babuini. 

— Ca să nu-i deranjăm? Întrebă Issib. 

— Ca să nu ne strice apa şi să ne fure mâncarea, spuse 
Elemak. 

Înainte să le permită să descarce cămilele şi să le adape, 
înainte să mănânce sau să bea ei înşişi ceva, Tata se înălţă 
pe cămila sa şi făcu semn spre pârâu: 

— Uitaţi-vă - e sfârşitul sezonului secetos şi încă mai are 
ajDă. De acum înainte locul acesta se va numi Elemak. Îl 
numesc în cinstea ta, fiul meu mai mare. Să fii ca râul, iar 
țelul vieţii tale să fie ca întotdeauna să curgă spre marele 
ocean al Sufletului Suprem. 

Nafai îi aruncă o privire lui Elemak şi văzu că primeşte 
discursul cu demnitate. Numirea unui loc era un moment 
sacru, şi deşi Tata împodobea ocazia cu o predică, Elemak 
ştia că este o onoare, un semn că Iata îi recunoştea 
meritele. 

— lar valea aceasta verde, continuă Tata, o numesc 
Mebbekew, după cel de-al doilea fiu al meu. Să fii ca această 
vale, o albie solidă prin care să curgă valurile vieţii, şi viaţa 
să prindă rădăcini şi să prospere. 

Mebbekew înclină elegant capul. 

Nimic nu fu numit Issib sau Nafai. Doar linişte, apoi 
geamătul Tatei când cămila îngenunche pentru ca el să 
descalece. Se întunecase de mult când ei terminară să 
întindă corturile, să dea afară scorpionii şi să pună 
capcanele. Trei corturi - al Tatei, desigur cel mai mare, deşi 
era pentru o singură persoană. Următorul pentru Elya şi 
Meb. lar cel mai mic pentru Issib şi Nafai, cu toate că 
scaunul lui Issib ocupa mult spaţiu în interior. 

Nafai nu se putu abţine să nu cârtească împotriva 
nedreptăţii, şi când în întunericul cortului Issib îl întrebă ce 
gândea, dădu glas resentimentelor. 

— A numit râul şi valea cu numele lor, când Elemak 
lucrează cu Gaballufix, iar Mebbekew i-a spus toate 


lucrurile alea oribile şi a plecat de acasă şi tot restul. 

— Şi ce dacă? Replică Issib lipsit de empatie. 

— Noi stăm în cortul cel mai mic. Mai avem încă două, încă 
împachetate, ambele mai mari decât ăsta. 

După ce se dezbrăcase, Nafai îl ajuta acum pe Issib să se 
dezbrace - pentru el era prea dificil fără flotoare. 

— 'Tata face o declaraţie, zise Issib. 

— Da, iar eu aud şi nu-mi place. Spune: Issib şi Nafai, voi 
nu sunteţi nimic. 

— Ce era să facă, să numească un ued după noi? Issib tăcu 
o clipă când Nafai îi trase cămaşa peste cap. Sau voiai să 
dea numele tău unui tufiş? 

— Nu mă interesează numele, ci dreptatea. 

— Priveşte în perspectivă, Nafai. Tata nu vrea să-şi trieze 
copiii după cât sunt de ascultători, cooperanţi sau politicoşi 
din oră în oră. În repartizarea corturilor există o 
ierarhizare clară. 

Nafai îl întinse pe fratele său pe saltea, cea mai 
îndepărtată de intrare. 

— Faptul că Elya nu are un cort propriu, ci îl împarte cu 
Meb, continuă Issib, îl pune la locul lui, amintindu-i că nu 
este Wetchik, ci doar băiatul lui Wetchik. Dar dându-ne 
nouă un cort atât de mic le spune lui Elya şi lui Meb că îi 
preţuieşte şi îi onorează ca fii mai mari. Ii dojeneşte şi îi 
încurajează în acelaşi timp. Cred că a fost foarte abil. 

Nafai se întinse pe salteaua lui, lângă intrare, în poziţia 
tradiţională a servitorului. 

— Dar noi? 

— Ce-i cu noi? O să te revolţi împotriva Sufletului Suprem 
pentru că tăticul ţi-a dat un cort mic? 

— Nu. 

— Tata este convins că noi îi suntem loiali, dar cu Elya şi 
Meb mai are de lucru. Încrederea atei este cea mai mare 
onoare. Sunt mândru că mă aflu în cortul ăsta. 

— Dacă iei lucrurile aşa, zise Nafai, şi eu. 

— Culcă-te. 


— Să mă trezeşti dacă ai nevoie de ceva. 

— De ce aş putea avea nevoie, zise Issib, când am scaunul 
lângă mine? 

De fapt scaunul era la picioarele lui şi complet inutil dacă 
Issib nu stătea în el. Nafai fu o clipă nedumerit până îşi 
dădu seama că Issib îl admonesta puţin: de ce te plângi tu, 
Nafai, când faptul că mă aflu departe de câmpul magnetic 
al oraşului înseamnă că nu-mi pot utiliza flotoarele şi 
trebuie să fiu îngrijit ca un copil mic? Probabil a fost 
umilitor pentru Issib să trebuiască să-l dezbrac eu, se gândi 
Nafai. Şi totuşi suportase totul fără să se plângă, de dragul 
Tatei. 

În cursul nopţii, Nafai se trezi, dintr-odată alert. Rămase 
întins, ascultând. Oare Issib îl strigase? Nu - fratele lui încă 
avea respiraţia profundă şi ritmică a somnului. Atunci se 
trezise pentru că stătea într-o poziţie incomodă? Nu, căci 
nisipul de sub salteaua lui făcea solul mai confortabil decât 
podeaua de acasă. Nu era nici frigul, nici urletul îndepărtat 
al unui câine sălbatic, şi nu puteau fi babuinii, pentru că ei 
întotdeauna dormeau noaptea într-o linişte absolută. 

Ultima dată când Nafai se trezise astfel o găsise pe Luet 
afară în camera de oaspeţi, iar Sufletul Suprem îi vorbise 
Tatei în cursul nopţii. 

Atunci, am visat? Sufletul Suprem îmi dă lecţii în somn? 
Dar Nafai nu îşi amintea de nici un vis. Doar trezirea 
bruscă. 

Se ridică de pe saltea - în linişte, ca să nu-l deranjeze pe 
Issya - şi dădu la o parte pânza care acoperea uşa. Afară 
era mai frig decât în cort, bineînţeles, dar înaintaseră 
destul de mult spre sud şi toamna nu sosise încă în acele 
locuri, iar apele Mării Rumen erau mai calde şi mai liniştite 
decât oceanul care scălda coasta la est de Basilica. 

Cămilele dormeau liniştite în micul lor ţarc temporar. 
Santinelele de la colţuri ţineau la distanţă chiar şi cel mai 
mic animal neobişnuit cu feromonii şi cu frecvenţa 
sunetelor emise de dispozitive. Plescăitul pârâului era ca o 


muzică sincopată peste pietre. Frunzele din copaci foşneau 
când şi când în adierea nopţii. Dacă pe întreaga planetă 
Harmony există un loc în care un om poate dormi liniştit, 
atunci ăsta este, gândi Nafai. Şi totuşi eu nu pot dormi. 

Nafai merse de-a lungul pârâului şi se aşeză pe o piatră 
lângă apă. Vântul era destul de rece ca să-l facă să tremure 
puţin; pentru o clipă îşi dori să se fi îmbrăcat înainte de a 
ieşi din cort. Dar nu avea de gând să stea treaz până 
dimineaţa. Se va întoarce înăuntru cât de curând. 

Se uită în jurul lui, la colinele scunde aflate nu departe. Nu 
era nici un semn că aici ar fi o vale cu apă, decât dacă 
cineva ar fi stat pe una dintre acele coline. Era totuşi de 
mirare că nu locuia nimeni aici în afară de tribul de babuini 
de mai jos, că nu exista nici o urmă a locuirii de către 
oameni. Poate nu se stabilise nici o aşezare pentru că locul 
era departe de orice rută comercială. Pământul abia dacă 
putea întreţine o mână de oameni dacă ar fi fost cultivat în 
întregime. Ar fi fost un loc prea izolat şi neprofitabil. 
Tâlharii poate l-ar fi utilizat drept refugiu, dar se afla prea 
departe de drumurile caravanelor ca să le convină. Exact 
de aşa ceva avea nevoie familia Tatei în timpul exilului din 
Basilica. De parcă ar fi fost pregătit special pentru ei. 

O clipă Nafai se întrebă dacă nu cumva valea nici nu 
existase înainte ca ei să aibă nevoie de ea. Avea Sufletul 
Suprem o asemenea putere încât să transforme relieful 
după dorinţa? 

Imposibil. Sufletul Suprem ar putea avea aceste puteri în 
mituri şi legende, dar în lumea reală puterile lui păreau a se 
reduce strict la comunicaţii - răspândirea operelor de artă 
în lume şi influenţa asupra celor care primeau viziuni sau, 
mai obişnuit, amorţeala pe care Sufletul Suprem o folosea 
ca să ţină departe oamenii de ideile interzise. 

Din cauza asta locul a fost pustiu până când am venit noi, 
gândi trist Nafai. Pentru Sufletul Suprem ar fi uşor să-i 
prostească pe călători ori de câte ori s-ar fi gândit s-o apuce 
pe aici înspre Marea Rumen. Sufletul Suprem a pregătit 


locul pentru noi, nu creându-l din stâncă, nu făcând un 
bazin subteran de apă să ţâşnească la suprafaţă formându- 
ne un pârâu, ci ţinându-i pe ceilalţi oameni departe pentru 
ca valea să fie liberă şi pregătită când venim noi. 

Sufletul Suprem are un ţel măreț aici, un plan ascuns în 
interiorul altui plan. li ascultăm vocea, ţinem cont de 
viziunile pe care le trimite minţilor noastre, dar suntem tot 
nişte marionete, care nu ştiu cu certitudine pentru ce sunt 
trase sforile noastre sau la ce va duce în final dansul nostru. 
Nu e drept, gândi Nafai. Nu e nici măcar bine, căci dacă 
adepţii Sufletului Suprem sunt ţinuţi în ignoranță, dacă nu 
pot judeca ei înşişi scopul Sufletului Suprem, atunci ei nu 
pot opta liber între bine şi rău, sau între înţelepciune şi 
prostie, ci ar alege numai dacă să fie incluşi în scopul 
Sufletului Suprem. Cum poţi sluji bine scopurile Sufletului 
Suprem dacă toţi adepţii sunt nişte suflete slabe care 
doresc să se supună fără să înţeleagă? 

Te voi sluji, Suflet Suprem, din toată inima te voi sluji, dacă 
voi înţelege ceea ce încerci să faci, ce însemnătate are. Şi 
dacă scopul tău este unul drept. 

Cine sunt eu să judec ce e drept şi ce nu e? 

Gândul se formă în mintea lui Nafai, şi el râse în sinea lui 
de propria aroganță. Cine sunt eu să mă erijez în judecător 
al Sufletului Suprem? 

Apoi se înfioră. Cine îi adusese un astfel de gând? N-ar 
putea fi Sufletul Suprem însuşi, încercând să mă supună? 
Nu voi fi supus, ci doar convins. Nu voi fi constrâns, condus 
orbeşte, păcălit sau silit - sunt dispus numai să mă las 
convins. Dacă nu crezi în propria dreptate esenţială 
suficient de mult cât să-mi spui ce încerci să faci, Suflet 
Suprem, atunci înseamnă că-ţi mărturiseşti slăbiciunea 
morală, iar eu nu te voi sluji niciodată. 

Lumina lunii sclipind pe suprafaţa mişcătoare a pârâului 
se transformă brusc în lumina soarelui reflectată de sateliții 
metalici care orbitau continuu în jurul planetei Harmony. Cu 
ochii minţii Nafai văzu cum, unul câte unul, sateliții se 


împiedicau pe orbita lor şi cădeau, arzând complet la 
intrarea în atmosferă. Primii locuitori umani ai acestei 
planete construiseră unelte făcute să reziste zece sau 
douăzeci de milioane de ani. Pentru ei păruse o veşnicie - 
însemna mult mai mult decât vârsta speciei umane, de 
câteva ori mai mult. Dar acum trecuseră deja patruzeci de 
milioane de ani, iar Sufletul Suprem era nevoit să-şi facă 
treaba cu numai un sfert dintre sateliții pe care îi avusese la 
început, abia jumătate din câţi fuseseră în primii treizeci de 
milioane de ani. Nu era de mirare că Sufletul Suprem 
slăbise. 

Dar planurile lui nu erau mai puţin importante, încă mai 
avea nevoie să fie slujit. Issib şi Nafai aveau dreptate: 
Sufletul Suprem fusese instalat de către primii colonişti 
umani ai acestui loc cu un singur scop: să facă din Harmony 
o lume în care omenirea să nu mai aibă niciodată puterea 
să se autodistrugă. 

Nu ar fi fost mai bine, se gândi Nafai, să se schimbe 
omenirea astfel încât să nu mai dorească să se 
autodistrugă? 

Răspunsul îi veni în minte cu o asemenea claritate, încât 
înţelese că era răspunsul Sufletului Suprem. Nu, nu ar fi 
fost mai bine. 

Dar de ce? Întrebă Nafai. 

Un răspuns, mai multe răspunsuri îi năvăliră concomitent 
în minte, într-o asemenea învălmăşeală că nu putu desluşi 
nimic. Dar în secundele următoare, secunde de o claritate 
crescândă, o parte din idei se concentrară în limbaj. 
Propoziţii limpezi de parcă ar fi fost rostite de o altă voce. 
Dar nu era o altă voce - era propria voce a lui Nafai, într-o 
vagă tentativă de a pune în cuvinte rămăşiţe răzlețe din 
ceea ce îi transmisese Sufletul Suprem. 

În mintea lui Nafai Sufletul Suprem spusese aşa: Dacă aş fi 
îndepărtat dorinţa de violenţă, omenirea nu ar mai fi fost 
omenire. Fiinţele umane nu au nevoie să fie violente pentru 
a fi umane, dar dacă vreodată îţi pierzi voinţa de a controla, 


voinţa de a distruge, acest lucru trebuie să se întâmple 
pentru că alegi să o pierzi. Rolul meu nu a fost să vă silesc 
să deveniți blânzi şi buni, ci să vă ţin în viaţă în timp ce voi 
decideţi ce fel de fiinţe vreţi să fiţi. 

Nafai se temea să pună o altă întrebare de frică să nu se 
înece în şuvoiul mental care avea să urmeze. Şi totuşi nu 
putea lăsa întrebarea nepusă. Spune-mi încet. Spune-mi 
uşor. Dar spune-mi: Ce am hotărât noi? 

Spre uşurarea lui, răspunsul nu fu aceeaşi năvală de idei 
pure de neexprimat. De data asta păru că i se deschide o 
fereastră în minte, prin care putea vedea. Toate scenele, 
toate chipurile pe care le vedea erau amintiri, lucruri pe 
care le văzuse sau le auzise în Basilica, lucruri care se aflau 
deja în mintea lui pregătite pentru ca Sufletul Suprem să le 
extragă, să le aducă la suprafaţă. Dar acum totul se 
petrecea cu o claritate şi cu înţelesuri dincolo de tot ce 
experimentase până atunci. Îşi aminti de afaceri la care 
fusese martor. Piese de teatru şi satire pe care le văzuse. 
Discuţii pe stradă. O femeie sfântă violată de o ceată de 
beţivi. Uneltirile bărbaţilor care încercau să obţină un 
contract de căsătorie cu o femeie de vază. Cruzimea 
femeilor care îşi montau peţitorii una împotriva alteia. Chiar 
modul în care Elemak şi Mebbekew îl trataseră pe Nafai - şi 
modul în care îi tratase el pe ei. Totul vorbea despre 
predispoziția oamenilor de a se răni unul pe celălalt, despre 
pasiunea arzătoare de a controla ceea ce fac şi gândesc 
ceilalţi. Atât de mulţi care, pe căi subtile şi secrete, acționau 
ca să-i distrugă pe alţii - şi nu numai pe duşmanii lor, ci şi 
pe prietenii lor. Să-i distrugă din plăcerea de a şti că au 
puterea de a provoca suferinţă. Şi atât de puţini care îşi 
dedicau viaţa pentru a întări încrederea şi forţa altor 
oameni. Atât de puţini erau autentici învăţători, tovarăşi 
adevăraţi. 

Aşa sunt Tata şi Mama, se gândi Nafai. Au rămas împreună 
nu pentru că ar avea vreun câştig, ci din cauza unui dar. 
Tata nu a rămas cu Mama pentru că ea este bună pentru el, 


ci mai degrabă pentru că împreună ei ne pot face bine nouă 
şi multor altora. Tata a intrat în politica din Basilica în 
aceste ultime săptămâni nu pentru că spera într-un câştig, 
precum Gaballufix, ci pentru că sincer îi păsa de binele 
oraşului mai mult decât de propria avere, mai mult decât de 
viaţa sa. Putea respinge bogăţia fără să se mai uite înapoi. 
lar pentru Mama viaţa înseamnă ceea ce construieşte în 
minţile elevilor ei. Prin fetele şi băieţii ei, ea încearcă să 
creeze Basilica de mâine. Fiecare cuvânt rostit de ea în 
şcoală este menit să ferească oraşul de decădere. 

Şi totuşi ei pierd teren. Dispar. Sufletul Suprem i-ar păstra 
dacă ar putea, dar nu mai are puterea şi influenţa pe care 
le avea cândva; şi oricum, nu are libertatea de a face bune 
inimile oamenilor, ci numai de a le păstra răutatea în 
anumite limite relativ strânse. Duşmănie şi răutate, asta 
înseamnă astăzi viaţa în Basilica; Gaballufix doar se 
întâmplă să fie omul care exprimă cel mai bine sufletul 
otrăvit al oraşului. Chiar şi cei care îl urăsc şi luptă 
împotriva lui o fac în general nu pentru că ei sunt buni şi el 
e rău, ci pentru că nu le convine dominaţia lui pe care şi-o 
doreau pentru ei înşişi. 

[i voi ajuta, spuse vocea tăcută a Sufletului Suprem în 
mintea lui Nafai, îi voi ajuta pe oamenii buni din Basilica. 
Dar nu sunt suficient de numeroşi. Oraşul îşi doreşte 
distrugerea. Atunci cum aş putea eu să-i opresc 
distrugerea? Dacă planurile lui Gaballufix eşuează, oraşul 
va ridica un alt bărbat care să-l ajute să moară. Focul va 
veni pentru că oraşul tânjeşte după el. Sunt mult prea 
puţini aceia care iubesc oraşul viu în loc să dorească să se 
hrănească din cadavrul lui. 

Lacrimile izbucniră din ochii lui Nafai. Nu am înţeles. 
Niciodată nu am privit oraşul astfel. 

Asta din cauză că eşti fiul mamei tale, moştenitorul tatălui 
tău. Ca toţi oamenii, tu presupui că în spatele măştilor care 
sunt chipurile lor ceilalţi sunt în esenţă la fel ca tine. Dar nu 
e întotdeauna aşa. Unii dintre ei nu pot privi la fericirea 


altora fără să-şi dorească s-o distrugă, nu pot vedea 
legăturile de iubire dintre prieteni sau soţi fără să vrea să le 
rupă. Şi mulţi alţii, care în esenţă nu sunt răi, devin uneltele 
lor în speranţa unui câştig rapid. Oamenii şi-au pierdut 
orizontul. lar eu nu am puterea să li-l redau. Nafai, tot ce a 
rămas este amintirea Pământului. 

— Vorbeşte-mi despre Pământ, şopti Nafai. 

Din nou i se deschise o fereastră în minte, doar că acum 
amintirile nu mai erau ale lui. Dar vedea lucruri pe care nu 
le mai văzuse niciodată. Era copleşit; ceea ce vedea abia 
dacă avea vreun sens pentru el. Cutii lucitoare de sticlă şi 
metal deplasându-se cu viteză pe străzi ca nişte panglici 
cenuşii. Case masive de metal care se înălţau în aer, 
alunecând pe cer pe tije subţiri şi fragile de oţel vopsit. 
Clădiri înalte poliedrice cu suprafeţe de oglindă, 
reflectându-se una în alta, reflectând soarele galben. Iar 
printre ele, colibe din hârtie şi fier vechi, în care familiile îşi 
priveau murind copiii cu burţile umflate. Oameni aruncând 
unii în alţii cu mingi de foc sau cu limbi de flăcări 
scurgându-se din furtunuri. Şi lucruri complet inexplicabile: 
una dintre casele zburătoare trecând peste un oraş şi 
lăsând să cadă ceva ce părea lipsit de importanţă, ca o 
balegă, numai că deodată exploda într-un ghem de flăcări 
luminoase ca soarele, şi întregul oraş de dedesubt se culca 
la pământ, iar ruinele ardeau. O familie stătea la o masă 
imensă încărcată cu alimente şi mâncând lacom, apoi 
aplecându-se şi vomitând peste cerşetorii în zdrenţe care se 
agăţau cu disperare de picioarele scaunelor lor. Cu 
siguranţă viziunea aceasta nu era obiectivă, ci o figură de 
stil! Categoric cineva nu putea fi atât de putred moral încât 
să mănânce mai mult decât avea nevoie, în timp ce alţii 
mureau de foame în faţa ochilor lui! Cu siguranţă cei care 
erau capabili să găsească o cale ca să aprindă pe cer un foc 
atât de fierbinte încât să distrugă dintr-odată un întreg oraş 
mai degrabă s-ar fi sinucis decât să-i lase şi pe alţii să 
cunoască teribilul secret al acelei arme. 


— E Pământul? Îi şopti Sufletului Suprem. Atât de frumos 
şi de monstruos? Aşa am fost noi? 

Da, veni răspunsul. Aşa aţi fost şi aşa veţi fi din nou dacă 
nu găsesc o cale să redeştept glasul meu în inimile 
oamenilor. În Basilica există mulţi care ar mânca din plin, 
apoi vor continua să mănânce şi mai mult, chiar dacă ştiu că 
sunt unii care nu au suficient. Foametea bântuie la numai 
trei sute de kilometri spre nord. 

— Am putea folosi căruţe ca să ducem acolo hrană, zise 
Nafai. 

Gorayni au astfel de căruţe. Ele pot transporta şi alimente 
- dar alimentele sunt pentru soldaţii care vin să 
cotropească teritoriul bântuit de foamete. Numai după ce îi 
vor supune pe localnici şi le vor distruge guvernul le vor 
aduce hrană. Vor fi lăturile pe care un porcar le aruncă 
ciurdei lui. Îi hrăneşti acum ca să-i auzi grohăind după 
aceea. 

Viziunile continuară - ore în şir după cum păru, deşi mai 
târziu Nafai îşi dădu seama că nu putuseră trece mai mult 
de câteva minute. Din ce în ce mai multe amintiri despre 
Pământ, comportamente din ce în ce mai tulburătoare, 
maşini din ce în ce mai stranii. Până la marele foc şi la 
navele spaţiale înălțându-se din fumul, gheaţa şi cenuşa 
care rămâneau în urmă. 

— Au plecat fiindcă şi-au distrus planeta. 

Nu, spuse Sufletul Suprem. Au plecat pentru că tânjeau 
după un nou început. Cel puţin cei care au ajuns pe 
Harmony au venit nu pentru că Pământul nu mai era bun 
pentru ei, ci pentru că ei nu se mai considerau buni pentru 
Pământ. Miliarde au murit, dar pe Pământ încă mai exista 
combustibil şi condiţii de viaţă pentru supraviețuirea 
câtorva mii de oameni. Dar ei nu au putut suporta să 
trăiască pe o lume pe care au distrus-o. Noi vom pleca, şi-au 
spus unul altuia, iar planeta se va vindeca singură. În timpul 
exilului nostru vom învăţa şi noi cum să vindecăm, şi când 


ne vom reîntoarce vom fi vrednici să moştenim pământul 
unde ne-am născut şi vom avea grijă de el. 

Aşa că ei au creat Sufletul Suprem, şi l-au adus cu ei pe 
Harmony, şi i-au construit sute de sateliți care să fie ochii 
săi, vocea sa; şi-au alterat propriile gene ca să aibă 
capacitatea de a recepta vocea Sufletului Suprem direct în 
minţile lor; şi au umplut Sufletul Suprem cu amintiri despre 
Pământ, lăsându-l să vegheze asupra copiilor lor pentru 
următorii douăzeci de milioane de ani. 

Cu siguranţă că în acest timp, şi-au spus ei, copiii noştri 
vor învăţa să convieţuiască în armonie. Vor face ca numele 
planetei să devină o realitate a vieţii lor. Şi după acest timp 
Sufletul Suprem va şti cum să-i aducă înapoi acasă, acolo 
unde Păstrătorul Pământului îi aşteaptă. 

— Dar noi nu suntem pregătiţi, zise Nafai. A trecut de 
două ori atât timp, şi suntem la fel de răi, doar că tu ne-ai 
împiedicat să dezvoltăm o forţă care să transforme viaţa de 
pe această planetă în cenuşă şi gheaţă. 

Sufletul Suprem aduse gândul în mintea lui Nafai: Până 
acum Păzitorul a terminat în mare parte. Pământul este 
gata pentru întoarcerea noastră. Dar oamenii de pe 
Harmony nu sunt încă pregătiţi, eu am păstrat în toţi anii 
aceştia toate cunoştinţele de pe Pământ, aşteptând să vă 
pot povesti cum se construiesc case care zboară, nave 
spaţiale care să vă aducă acasă pe lumea pe care v-aţi 
născut; dar nu îndrăznesc să vă învăţ, pentru că voi aţi 
folosi ştiinţa pentru a vă asupri şi în final pentru a vă 
distruge unul pe altul. 

— Atunci ce faci? Întrebă Nafai. Care e planul tău? De ce 
ne-ai adus pe noi aici? 

Încă nu vă pot spune, zise Sufletul Suprem. Încă nu sunt 
sigur de voi. Dar ţi-am spus ceea ce voiai. [i-am dezvăluit 
scopul meu. Ţi-am expus ceea ce am realizat deja. Nu m-am 
schimbat - sunt la fel astăzi ca şi atunci când înaintaşii 
voştri m-au instalat pentru prima dată ca să vă veghez. 
Toate planurile mele sunt făcute să pregătească omenirea 


pentru întoarcerea la Păzitorul Pământului care vă 
aşteaptă. Doar pentru asta trăiesc, să pregătesc omenirea 
pentru întoarcere. Eu sunt amintirea Pământului, tot ceea 
ce a rămas din el, iar dacă tu mă ajuţi, Nafai, vei fi o parte 
din acest plan, dacă el poate fi realizat. 

Dacă el poate fi realizat. 

Senzaţia copleşitoare a prezenţei Sufletului Suprem în 
mintea sa dispăru brusc; ca şi cum un foc imens din 
interiorul său s-ar fi stins deodată, ca şi cum un fluviu ar fi 
secat subit. Nafai rămase pe piatra de lângă râu, simţindu- 
se istovit, epuizat, golit, cu un ultim gând disperat trenând 
în suflet: Dacă el poate fi realizat. 

Avea gura uscată. Îngenunche, îşi cufundă mâinile în apă 
şi bău din căuşul palmelor. Nu era suficient. Se aruncă cu 
tot trupul în apă, nu cu atitudinea respectuoasă a celui care 
se roagă, ci cu o sete disperată; îşi scufundă capul sub apă 
şi sorbi adânc, cu obrazul lipit de piatra rece a albiei, apa 
învolburându-i-se peste spate, peste călcâie. Bău şi bău, îşi 
înălţă capul şi umerii deasupra apei ca să inspire aerul 
nopţii, apoi se prăbuşi din nou în ape, ca să bea la fel de 
lacom ca înainte. 

Totuşi a fost un fel de rugăciune, îşi dădu el seama ieşind 
la suprafaţă, îngheţând de frig pe măsură ce apa se evapora 
de pe pielea lui în vântul dimineţii întunecoase. 

Sunt alături de tine, îi spuse Sufletului Suprem. Voi face 
tot ce îmi ceri, pentru că vreau ca tu să-ţi îndeplineşti 
scopul. Voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru ca noi toţi să 
ne întoarcem pe Pământ. 

Când ajunse din nou în cort era îngheţat până în măduva 
oaselor, nu mai curgea apa de pe el, dar nu era nici uscat. 
Tremură mult timp întins pe saltea, încălzindu-se de la 
aerul din cort, de la căldura trupului lui Issib, până când în 
cele din urmă reuşi să adoarmă. 

Dimineaţa erau multe treburi de făcut; cu toate că era 
obosit, Nafai nu avu nici o şansă să doarmă mult, şi îşi 
îndeplini sarcinile clătinându-se pe picioare, atât de lent şi 


de neîndemânatic, încât Elemak şi chiar şi Tata strigară 
furioşi la el. Fii atent! Foloseşte-ţi capul! Până la instalarea 
arşiţei de după-amiază, când cu toţii îşi făcură somnul 
despre care locuitorii deşertului ştiau că făcea parte din 
supravieţuire la fel ca şi apa, Nafai nu avu posibilitatea să-şi 
revină după plimbarea din noapte şi viziunea lui. Abia 
atunci reuşi să adoarmă. Se întinse pe saltea şi îi povesti lui 
Issib tot ceea ce văzuse şi ceea ce aflase de la Sufletul 
Suprem. Când termină, lui Issib îi curgeau lacrimi pe obraji, 
şi încet şi cu mult efort întinse o mână apucând-o pe a lui 
Nafai. 

— Ştiam că trebuie să existe un scop în toate astea, şopti 
Issib. Mi se pare atât de logic. Totul se potriveşte. Ce 
norocos ai fost să auzi glasul Sufletului Suprem. Chiar mai 
limpede decât Tata, cred. Probabil la fel de limpede ca Luet. 
Eşti ca Luet. 

Asta îl făcu pe Nafai să se simtă puţin incomodat, cel puţin 
pe moment. O antipatizase şi o ridiculizase pe Luet în 
minte, şi uneori şi în cuvinte. Denumirea dispreţuitoare de 
vrăjitoare îi venise atât de uşor pe buze. Oare aşa simţea ea 
când Sufletul Suprem îi trimitea o viziune? Cum de am 
putut să-mi bat joc de ea? 

Adormi din nou, se trezi şi îşi terminară treaba: un ţarc 
permanent pentru cămile, făcut din pietre îngrămădite 
reţinute de un câmp gravitațional alimentat de energia 
solară; magazii cu refrigerare pentru depozitarea hranei 
uscate care trebuia să le ajungă un an de zile, dacă avea să 
dureze atât de mult până să se poată întoarce în Basilica; 
posturi de pază şi de supraveghere în perimetrul văii, astfel 
încât nimeni să nu se poată apropia suficient ca să-i vadă 
fără ca la rândul lor şi ei să-l poată vedea. Desigur nu 
făcură focuri - în deşert lemnul era prea preţios pentru a fi 
ars. Însă merseră şi mai departe; nu aveau să gătească 
nimic, pentru că o sursă inexplicabilă de căldură ar fi putut 
fi detectată. Căldura trupurilor lor era singura radiaţie în 
infraroşu pe care îndrăzneau s-o emane, iar zgomotul 


electromagnetic provocat de santinele, câmpul 
gravitațional, refrigerarea, alimentatoarele cu energie 
solară şi scaunul lui Issib nu erau destul de puternice ca să 
fie detectate cu mult în afara perimetrului lor altfel decât cu 
instrumente de sensibilitate mare, ceea ce ocazionalii 
tâlhari sau caravanele în trecere era puţin probabil să aibă. 
Se aflau în siguranţă în măsura în care era posibil. 

La cină, Nafai comentă cât de puţin necesar era totul. 

— Îndeplinim o misiune a Sufletului Suprem, zise. Sufletul 
Suprem a ţinut oamenii departe de locul ăsta atâţia ani, 
pregătindu-l pentru noi - ar trebui să continue să ţină 
oamenii la distanţă. 

Elemak râse, iar Mebbekew hohoti isteric. 

— Păi, teologule Nafai, spuse Meb, dacă Sufletul Suprem e 
atât de capabil să aibă grijă de siguranţa noastră, de ce ne- 
a trimis aici în inima iadului în loc să facă în aşa fel încât să 
stăm în siguranţă acasă? 

— De fapt cum de eşti aşa expert în Sufletul Suprem, 
Nafai? Întrebă Elemak. Mama aia a ta categoric te-a pus să 
petreci prea mult timp pe lângă vrăjitoare. 

De data asta Nafai îşi reţinu replicile furioase. Nu avea 
rost să se certe cu ei, îşi dădu el seama. Însă înţelesese 
acest lucru de multe ori înainte şi nu fusese capabil să-şi 
ţină gura închisă. Diferenţa era că acum el nu era numai 
Nafai, cel mai mic dintre băieţii lui Wetchik. Acum era 
prietenul şi aliatul Sufletului Suprem. Avea probleme mult 
mai importante decât să se certe cu Elya şi Meb. 

— Nafai, rosti Iata, raţionamentul tău e greşit. De ce să-l 
facem pe Sufletul Suprem să-şi piardă timpul având grijă de 
noi, când suntem perfect capabili să ne purtăm singuri de 
grijă? 

— Aşa este, Tată, zise Nafai. 

Fusese o idee prostească. Ar fi fost o greşeală din partea 
lor să-l împovăreze pe Sufletul Suprem, când Sufletul 
Suprem avea nevoie de ei ca să-l ajute să-şi poarte propria 
povară. 


— Îmi pare rău. 

Elemak schiţă un zâmbet, iar Mebbekew îşi dădu ochii 
peste cap şi râse iar. 

— Ascultaţi la ei, zise. Bărbaţi raţionali, se presupune, 
discutând dacă Sufletul Suprem ar trebui să ne îngrijească 
nouă cămilele sau nu. 

— Sufletul Suprem ne-a adus aici, spuse Tata mai degrabă 
cu răceală. 

— Tu eşti cel care ne-a obligat să venim, replică 
Mebbekew, şi Elemak cel care ne-a îndrumat. 

— Sufletul Suprem m-a avertizat să plec, şi tot el ne-a adus 
în valea asta cu apă. 

— O, da, desigur, am uitat, făcu Meb. Credeam că a fost 
rotirea unui vultur, însă Sufletul Suprem a fost cel care ne-a 
condus aici. 

— Numai un prost îşi bate joc de ceea ce nu înţelege. 

— Numai o batjocură de om îi numeşte pe bărbaţii 
raţionali proşti! Spuse Mebbekew. Tu eşti cel care vede 
comploturi şi conspirații în toate umbrele, Tată. 

— Taci, zise Elemak. 

— Nu-mi spune mie să tac. 

— Taci, repetă Elemak. 

Se răsuci încet şi întâlni privirea pătimaşă şi rea a lui 
Mebbekew. Nafai putu să vadă, cu toate că pleoapele lui 
Elya erau pe jumătate lăsate ca şi cum abia s-ar fi trezit, că 
îl fixa pe Meb cu ochi arzători. 

— Bine, zise Mebbekew, revenind la mâncare şi întinzând 
pasta rece de fasole pe un pesmet. Bănuiesc că sunt 
singurul care nu consideră excursiile cu cortul lucrul cel 
mai amuzant. 

— Nu e o excursie cu cortul, zise Tata. E exil. 

— Nu-mi pot imagina ce am făcut eu ca să merit exilul. 

— Eşti fiul meu. Niciunul dintre voi nu mai era în siguranţă 
acolo. 

— Fii serios. Eram cu toţii în siguranţă. 


— Las-o baltă, zise Elemak. Întâlni din nou privirea lui 
Mebbekew. 

Acum Nafai începu să înţeleagă încotro duceau lucrurile. 
Lui Elemak nu-i plăcea ca Mebbekew să comenteze dacă 
exista cu adevărat un complot împotriva atei sau dacă 
exista vreun motiv ca întreaga familie să fugă în deşert. Era 
un subiect sensibil, iar Nafai bănuia că amândoi ştiau mai 
multe decât erau dispuşi să recunoască. Dacă aveau vreun 
secret întunecat, nu l-ar fi surprins ca Elemak să-l ascundă 
nepermiţând vreunei conversații să se apropie măcar de 
acesta, în timp ce Mebbekevw ar fi fost mai probabil să-l 
camufleze în spatele unei perdele de fum formate din 
negări oficiale şi minciuni batjocoritoare. 

— Ştiţi amândoi că viaţa Tatei era în pericol în Basilica, 
zise Nafai. 

Felul în care îl priviră cei doi îi spuse că ceea ce suspecta 
era adevărat. Dacă ar fi fost nevinovaţi, ar fi considerat că 
remarca lui însemna numai că se aştepta ca ei să creadă în 
viziunea Tatei. Însă ei reacționară mult mai dur. 

— Ce te face să crezi că ştii ceea ce ştiu alţi oameni? 
Întrebă Elemak. 

— Dacă tu eşti atât de sigur că viaţa Tatei e în pericol, zise 
Meb supărat, poate asta înseamnă că tu faci parte din 
conspirație. 

Din nou reacţiile lor erau tipice: Elemak apărându-se 
împotriva acuzaţiei lui Nafai declarând în esenţă „nu poţi 
dovedi nimic”, în timp ce Mebbekew o făcea întorcând 
acuzaţia împotriva lui Nafai. 

Acum hai să-i facem să-şi dea seama că tocmai au 
mărturisit, gândi Nafai. 

— Ce conspirație? Întrebă. Despre ce vorbeşti? 

Mebbekew înţelese imediat cât de multe dezvăluise. 

— Doar am presupus - tu spuneai că am fi ştiut ceva 
dinainte. 

— Dacă ştiaţi despre un complot împotriva Tatei, zise 
Nafai, ar fi trebuit să-l anunţaţi, dacă aţi fi fost nişte oameni 


cu bun-simţ. Iar tu cu siguranţă nu ai fi stat aici plângându- 
te că nu trebuia să părăsim oraşul. 

— Nu eu sunt cel care plânge, băieţaş. 

Furia lui Mebbekew îşi pierduse deja toată subtilitatea. Nu 
era sigur cum trebuia să interpreteze cuvintele fratelui său, 
de aceea Nafai vorbise în felul acela. Lasă-l pe Meb să se 
întrebe dacă Nafai ştie ceva sau nu. 

— Taci, Meb, zise Elemak. Şi tu, Nafai. Nu e destul de rău 
că am plecat în exil şi fără ca voi să săriţi unul la gâtul 
celuilalt? 

Elya pacificatorul. Lui Nafai îi veni să râdă. Dar poate că 
era adevărat. Poate că Elemak nu ştia - poate Gaballufix nu 
avusese încredere în el în această privinţă. Bineînţeles că 
nu, îşi dădu seama Nafai. Elya putea fi fratele vitreg al lui 
Gaballufix, dar era totuşi fiul şi moştenitorul lui Wetchik. 
Gaballufix nu putea fi niciodată absolut sigur de partea cui 
era cu adevărat Elemak. Îl putea folosi pe Elya drept 
intermediar, ca mesager pentru Iata - dar nu putea avea 
încredere să-i împărtăşească informaţiile importante. 

Acest lucru ar explica şi eforturile lui Elemak de a-l face pe 
Meb să tacă; voia să-şi ascundă alianţa cu Gaballufix, da, 
dar nu exista nici un plan de asasinat pe care să-l ţină 
secret. Cum să-şi imagineze Nafai aşa ceva? În plus, dacă ei 
se aflau în deşert ca parte a unui plan al Sufletului Suprem, 
asta nu însemna că Elemak şi Mebbekew făceau de 
asemenea parte din plan? lată cum sunt plin de suspiciuni 
împotriva lor, animat exact de acelaşi tip de răutate care va 
distruge Basilica. Cum pot pretinde că sunt de partea 
Sufletului Suprem, dacă îmi permit să mă comport ca o 
persoană care nu are încredere nici măcar în propriul 
frate? 

— Îmi pare rău, zise Nafai. N-ar fi trebuit să spun asta. 

Îl priviră cu toţii cu o uluire autentică. Lui Nafai îi luă 
câteva secunde să-şi dea seama că era însă pentru prima 
dată în viaţă când îşi cerea sincer scuze pentru vreun lucru 


urât spus unuia dintre fraţii săi, fără să fie supus prin forţă 
şi ţinut într-o strânsoare dureroasă. 

— E-n regulă, zise Mebbekew. Glasul lui era plin de uimire 
- însă ochii îi radiau un dispreţ triumfător. 

Crezi că scuzele mele înseamnă că sunt slab, îşi zise Nafai 
în sinea lui. Dar nu e aşa. Înseamnă că încerc să învăţ cum 
să fiu puternic. 

Atunci Nafai le povesti Tatei, lui Elemak şi lui Mebbekew 
câte ceva din viziunile pe care i le arătase Sufletul Suprem 
în timpul nopţii. Totuşi nu merse prea departe. 

— Sunt obosit, zise Elemak. Nu am timp de asta. 

Nafai îl privi mirat. Nu avea timp să asculte planul 
Sufletului Suprem? Nu avea timp să afle despre speranţa 
reîntoarcerii omenirii pe Pământ? 

Şi Mebbekew căscă semnificativ. 

— Vreţi să spuneţi că nici măcar nu vă pasă? Întrebă Issib. 

Elemak îi zâmbi fratelui său infirm. 

— Eşti prea credul, Issya. Nu vezi ce se petrece aici? Nafai 
nu poate suporta să nu fie în centrul atenţiei. Nu se poate 
dovedi util sau măcar în oarecare măsură competent - aşa 
că începe să aibă viziuni. Cât de curând Nyefo să înceapă 
să ne transmită ordinele Sufletului Suprem şi să facă pe 
şeful cu noi. 

— Ba nu, replică Nafai. Am avut viziuni. 

— Corect, zise Mebbekew. Şi eu am avut viziuni azi- 
noapte. Fete la care tu n-ai coaie nici să visezi, Nafai. O să 
cred în visele tale despre Sufletul Suprem atunci când o să 
fii în stare să te descurci cu una dintre fetele din visele 
mele. Ba chiar o să ţi-o dau pe una dintre cele mai drăguţe. 

Elemak râdea, şi chiar şi Tata zâmbi puţin. Dar 
înţepăturile lui Mebbekew nu făcură decât să-l înfurie pe 
Nafai. 

— Spun adevărul, insistă el. Vă spun ceea ce vrea Sufletul 
Suprem să realizeze! 

— Prefer să mă gândesc la ce încearcă să realizeze fetele 
din visele mele. 


— Destul cu vulgarităţile, zise Tata. Dar chicotea. Era cea 
mai crudă lovitură faptul că Tata îl credea pe Elemak când 
spunea că Nafai inventează viziunile. 

Când Elemak şi Mebbekew se duseră să vadă de animale, 
Nafai rămase în urmă cu Iata şi Issib. 

— Tu de ce nu te duci? Întrebă Tata. Issib nu poate ajuta la 
astfel de treburi aici unde flotoarele nu funcţionează. Dar tu 
o poţi face. 

— Tată, mă gândeam că tu o să mă crezi. 

— "Te cred. Cred că tu sincer vrei să iei parte la lucrarea 
Sufletului Suprem. Te respect pentru asta, şi poate că unele 
dintre visele tale chiar vin de la Sufletul Suprem. Dar nu 
încerca să vorbeşti despre asemenea lucruri fraţilor tăi. Ei 
nu te vor crede. Râse amar: Abia le suportă venind din 
partea mea. 

— Eu îl cred pe Nafai, zise Issib. Nu au fost vise. Era treaz, 
lângă pârâu. L-am văzut întorcându-se în cort, ud şi 
îngheţat. 

Nafai nu fusese niciodată atât de recunoscător cuiva aşa 
cum era acum pentru că Issib îl susţinea. Nici nu era nevoit. 
Nafai se aşteptase oarecum ca Issib să înceteze să mai 
creadă în el dacă Tata nu-l lua în serios. 

— Şi eu îl cred, spuse Tata. Dar lucrurile pe care le-ai 
povestit sunt cu mult mai precise decât orice altceva ne-a 
spus Sufletul Suprem în viziuni. Aşa că zic doar că există un 
sâmbure de adevăr în povestea ta. Dar majoritatea 
amănuntelor trebuie să fi venit din imaginaţia ta, iar eu nu 
am de gând să le separ, nu în seara asta. 

— Eu te-am crezut pe tine, zise Nafai. 

— Nu de la început. Iar încrederea nu se negociază ca o 
favoare. Încrederea şi credinţa merg acolo unde sunt 
meritate. Doar nu te aştepţi ca eu să te cred pe tine mai 
repede decât m-ai crezut tu pe mine? 

Ruşinat, Nafai se ridică de pe covor. Cortul Tatei era aşa 
de mare, încât nu trebuia să se aplece când stătea în 
picioare. 


— La început eu am fost orb când mi-ai spus ce ai văzut. 
Dar acum observ că tu eşti surd, aşa că nu poţi auzi 
lucrurile pe care le aud eu. 

— Ajută-ţi fratele să se aşeze în scaun, zise Tata. Şi fii atent 
cum îi vorbeşti tatălui tău. 

În noaptea aceea, în cortul lor, Issib încercă să-l consoleze 
pe Nafai. 

— Tata e tatăl nostru, Nafai. Pentru el nu poate fi o veste 
bună faptul că fiul lui cel mai mic primeşte mai multe 
informaţii de la Sufletul Suprem decât a primit el vreodată. 

— Poate eu sunt pe aceeaşi lungime de undă sau ceva de 
genul ăsta, zise Nafai. N-am ce face. Dar ce importanţă are 
cu cine vorbeşte Sufletul Suprem? Gaballufix nu ar fi 
trebuit să-l creadă pe Tata, chiar dacă statutul lui în clanul 
Palwashantu este inferior? 

— Poziţia poate că e inferioară, dar nu statutul. Dacă Iata 
ar fi vrut să fie conducătorul clanului, el ar fi fost ales - doar 
e Wetchik prin naştere, nu-i aşa? Din cauza asta Gaballufix 
l-a urât întotdeauna - pentru că ştie că dacă Tata nu ar fi 
disprețuit politica ar fi înlăturat uşor puterea şi influenţa lui 
chiar de la început. 

Dar Nafai nu voia să discute acum despre politica 
basilicană. Tăcu, şi în tăcere îi vorbi din nou Sufletului 
Suprem. Trebuie să-l faci pe Tata să mă creadă, îi spuse. 
Trebuie să-i arăţi Tatei ce se întâmplă în realitate. Nu poţi 
să-mi trimiţi mie o viziune şi apoi să nu mă ajuţi să-l conving 
pe Iata. 

— Eu te cred, Nyef, şopti Issib. Şi cred în ceea ce încearcă 
Sufletul Suprem să facă. Poate că numai de atât are nevoie, 
la asta te-ai gândit? Poate că Sufletul Suprem nu ţine ca 
Tata să te creadă chiar în momentul ăsta. Aşa că acceptă. Ai 
încredere în Sufletul Suprem. 

Nafai se uită la Issib, dar în întunericul din interiorul 
cortului nu-şi dădea seama dacă ochii fratelui său sunt 
deschişi sau nu. Oare Issib vorbise, sau fratele lui adormise, 


iar Nafai auzise cuvintele Sufletului Suprem cu glasul lui 
Issib? 

— Într-o zi, Nyef, s-ar putea să ajungem la ceea ce spunea 
Elemak. Va trebui să le dai ordine fraţilor tăi. Chiar şi Tatei. 
Crezi că atunci Sufletul Suprem te va lăsa singur? 

Nu, nu putea fi Issib. U auzea pe Sufletul Suprem cu vocea 
lui Issib, spunând lucruri pe care Issib nu le-ar fi spus 
niciodată. lar acum, fiindcă înţelesese că primise un 
răspuns, putea dormi. Dar înainte de a adormi, întrebările i 
se formară în minte: 

Dar dacă Sufletul Suprem îmi spune mie mai mult decât 
Tatei, nu pentru că aşa este planul, ci pur şi simplu pentru 
că eu sunt singurul care îl poate auzi şi înţelege? 

Dar dacă Sufletul Suprem se bazează pe mine că sunt 
capabil să găsesc o cale de a-i convinge pe ceilalţi, pentru 
că Sufletul Suprem nu mai are puterea de a-i convinge el 
însuşi? 

Dacă în realitate sunt singur, cu excepţia unui singur frate 
care mă crede - fratele infirm, care în consecinţă nu poate 
face nimic? 

Credinţa nu înseamnă chiar nimic, spuse vocea care 
şoptea în mintea lui Nafai. Credinţa lui Issib este singurul 
motiv pentru care nu ai început încă să te îndoieşti de tine 
însuţi. 

Spune-i 'Tatei, se rugă Nafai în timp ce aluneca în somn. 
Vorbeşte-i Tatei, pentru ca el să mă creadă. 

Sufletul Suprem îi vorbi Tatei în cursul nopţii, dar nu aşa 
cum sperase Nafai, printr-o viziune. 

— V-am văzut pe voi patru întorcându-vă în Basilica. 

— Era şi timpul, zise Mebbekew. 

— Vă întorceaţi, dar dintr-un singur motiv, zise Tata. Să 
luaţi Catalogul şi să mi-l aduceţi mie. 

— Catalogul? Întrebă Elemak. 

— S-a aflat în posesia clanului Palwashantu încă de la 
începuturi. Probabil este motivul pentru care clanul şi-a 
păstrat identitatea în toţi aceşti ani. Cândva ne-am numit 


Păstrătorii Catalogului, iar tatăl meu mi-a spus că familia 
Wetchik avea dreptul să-l folosească. 

— La ce să-l folosească? Întrebă Mebbekew. 

— Nu sunt sigur, zise Tata. Nu l-am văzut decât de câteva 
ori. Bunicul meu l-a lăsat la consiliul clanului când a început 
să plece în călătorii, iar tata nu a făcut nici un efort serios 
să-l recupereze după ce bunicul a murit. Acum se află în 
casa lui Gaballufix. Dar după numele lui, presupun că e un 
ghid pentru o bibliotecă. 

— Ce util, făcu Elemak. Şi pentru asta ne trimiţi înapoi în 
Basilica? Să căutăm un obiect al cărui scop nu-l înţelegi? 

— Să-l căutaţi şi să mi-l aduceţi. Indiferent ce va trebui să 
faceţi pentru asta. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Elemak. Indiferent ce va trebui 
să faceţi pentru asta? 

— Asta vrea Sufletul Suprem. Ştiu asta - cu toatecânue 
şi dorinţa mea. Eu vreau să vă întoarceţi aici teferi. 

— Bine, zise Mebbekew. S-a făcut. Nici o problemă. 

— Să mai aducem provizii? Sugeră Nafai. 

— Nu mai există provizii. l-am cerut lui Rashgallivak să 
vândă toate proviziile necesare caravanelor. 

Nafai văzu cum faţa lui Elemak se înroşeşte sub stratul de 
bronz. 

— Şi când exilul nostru o să se termine, tată, cum propui 
să ne reluăm afacerile? 

Era un moment de decizie; Nafai vedea cum Elemak se 
confruntă cu faptul că acţiunile Iatei erau irevocabile. Dacă 
Elya se va răzvrăti, acesta va fi motivul, ceva ce el considera 
o risipire a moştenirii lui. Aşadar Tata îi răspunse sincer: 

— Nu-mi propun să reiau nimic. Fă ce-ţi spun eu, Elemak, 
altfel pentru tine n-o să mai conteze în ce constă avutul 
Wetchik. 

Asta era. Nu se putea mai limpede. Dacă Elemak avea să 
devină vreodată el însuşi Wetchik, ar face bine să se supună 
poruncilor actualului Wetchik. 

Mebbekew râse înfundat. 


— Oricum nu mi-au plăcut niciodată animalele alea 
puturoase, zise. Cine are nevoie de ele? 

Mesajul lui era la fel de clar: aş deveni bucuros Wetchik în 
locul tău, Elemak - aşa că dă-i drumul şi înfurie-l pe Tata 
rău de tot. 

— O să-ţi aduc Catalogul, Tată, zise Elemak. Dar de ce să-i 
trimiţi şi pe ceilalţi? Dă-mi voie să mă duc singur. Sau lasă- 
mă să-l iau pe Mebbekew şi ţine-i cu tine pe băieţi. Niciunul 
dintre ei nu mi-ar fi de folos. 

— Sufletul Suprem mi-a arătat că vă veţi duce toţi patru. 
Aşa că o să mergeţi toţi patru în Basilica, şi toţi patru o să 
vă întoarceţi. Înţelegi? 

— Perfect, replică Elemak. 

— Aseară aţi râs de Nafai fiindcă a pretins că are viziuni, 
zise Tata. Dar vă spun eu că aţi putea învăţa multe de la 
Nafai şi de la Issib. Ei măcar se străduiesc să ajute. Din 
partea fiilor mei mai mari nu aud decât plângeri. 

Mebbekew se uită urât la Nafai, dar lui Nafai îi era mai 
teamă de Elemak, care îl privea fix pe Tata cu ochii lui cu 
pleoapele grele de oboseală. Aseară n-ai vrut să mă crezi, 
Tată, îşi zise Nafai în sinea lui. Acum îi faci pe fraţii mei să 
mă urască şi mai mult decât înainte. 

— Voi ştiţi multe lucruri, Elemak, Mebbekew, spuse Tata, 
dar cu toate cunoştinţele voastre nu păreţi să fi stăpânit 
vreodată conceptul de loialitate şi supunere. Învăţaţi-l de la 
fraţii voştri mai mici, şi abia după aceea veţi fi vrednici de 
bogăţiile şi onorurile la care aspiraţi. 

Asta e, îşi zise Nafai. Acum sunt mort. La fel de bine aş 
putea fi un vierme în pâinea lor, după cum m-au tratat pe 
parcursul întregului drum. Mai bine aş fi rămas acasă decât 
să călătoresc în condiţiile astea, mulţumesc frumos, Tată. 

— Tată, o să fac tot ce-mi spui, zise Elemak. Dar glasul lui 
era slab şi rece, şi pe Nafai îl duru inima auzindu-l. 

Elemak se apucă posac de pregătirile pentru drum. După 
cum se aştepta Nafai, Elya îl ignoră complet când întrebă 
cu ce ar putea fi de folos. lar Mebbekew îi aruncă o 


asemenea privire, încât Nafai fu străbătut de un fior de 
teamă. Mă vrea mort, se gândi. Meb vrea să mor. 

Întrucât nu i se permitea să ajute şi evident era mai 
înţelept să treacă cât mai neobservat în perioada 
următoare, Nafai se întoarse în cortul pe care îl împărțea 
cu Issib şi-l ajută pe fratele lui să împacheteze, activitate 
care în mare parte consta în a-i înfăşură flotoarele şi a le 
depozita într-un sac. Putea să vadă în ochii lacomi cu care 
Issib urmărea flotoarele că pentru el nu conta ce gândesc 
despre el Elemak sau Mebbekew - el voia să se întoarcă 
acolo unde îşi putea folosi trupul, unde era liber şi nu era 
nevoie să fie îmbrăcat sau scos afară să-şi facă nevoile ca un 
bebeluş sau un animal de casă. Cât de prizonier trebuie să 
se simtă, închis în propriul lui corp, gândi Nafai. Apoi 
treaba se termină şi Issib fu aşezat în scaun, plutind peste 
pământ şi arătând ca un monarh iritat pe tronul său. Era 
nerăbdător să plece, nerăbdător să se întoarcă în Basilica. 

Toţi sunt nerăbdători, cugetă Nafai. Dar niciunul dintr-un 
motiv bun. Nimeni nu-şi doreşte să ajungă acolo pentru a 
ajuta la împlinirea planului Sufletului Suprem. 

Nafai se pomeni pe marginea apei, apucând o creangă 
groasă de vreo zece centimetri şi îndoind-o în mâini sub 
formă de potcoavă. li opunea rezistenţă, dar cedă sub forţa 
lui. 

— N-o rupe, zise Iata. 

Nafai se întoarse speriat. Dădu drumul ramurii şi aceasta 
ţâşni în sus scăpată de sub control; câteva frunze îl izbiră 
peste faţă. 

— I-a luat mult ca să crească aşa, zise Tata. 

— Nu voiam s-o rup. 

— Erai cât pe ce. Eu mă pricep la plante. Tu nu. Erai pe 
punctul de-a o rupe. 

— Nu sunt atât de puternic. 

— Eşti mai puternic decât crezi. Tata îl măsură din ochi: 
Paisprezece ani. Râse puţin: Genele mamei tale, nu ale 
mele, mă tem. Mă uit la tine şi văd. 


— Pe Mama? 

— Cum ar fi putut fi Issib, la trup la fel ca şi la minte. 
Bietul băiat. 

Bietul băiat. De ce nu te uiţi uneori la mine, Iată, şi să mă 
vezi pe mine? În locul unui copil imaginar. În locul unui 
băieţel care inventează viziuni, de ce nu vezi ceea ce sunt: 
un bărbat care a auzit vocea Sufletului Suprem, chiar mai 
clar decât tine? 

— Mă tem, spuse Iata. 

Nafai îşi privi tatăl în ochi. Oare mă tachinează? 

— Te trimit la ceva mai periculos decât bănuiesc că îşi 
imaginează fraţii tăi. Dar tu înţelegi, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— După ceea ce ai văzut. 

Era deopotrivă o întrebare şi un răspuns. Ce întreba oare, 
dacă Nafai ştia adevărul despre Elya şi Meb? Putea fi şi 
asta, pentru că Tata nu ştia acest lucru. Nu, Tata întreba 
dacă Nafai avusese cu adevărat viziuni. 

Prima reacţia a lui Nafai fu să se înfurie - să fie rănit, 
ofensat. Apoi îşi dădu seama că greşea. Pentru că Tata avea 
dreptul să întrebe, avea dreptul să aştepte înainte de a 
crede în viziunile lui, aşa cum spusese Issib. El încerca să 
accepte ideea că Nafai era un slujitor al Sufletului Suprem. 

— Da, zise Nafai. Am văzut. Dar nu era nimic despre 
Catalog. 

— Gaballufix n-o să renunţe la el. În viziune renunţa, dar 
Sufletul Suprem nu poate vedea totul. Catalogul nu e ceva 
ce împrumuţi pur şi simplu. E foarte puternic. 

— De ce? Ce poate să facă? 

— Nu ştiu ce poate să facă el propriu-zis. Dar ştiu că 
înseamnă putere. Ştiu că printre Palwashantu cel care 
păstrează Catalogul este cel care obţine încrederea 
clanului. Cea mai mare onoare. Gabya nu va renunţa la el. 
Mai întâi va ucide. Acolo îmi trimit eu fiii. 

Expresia de pe chipul Tatei era mânioasă. Nafai îşi dădu 
seama că era furios că Sufletul Suprem îi cerea să facă aşa 


ceva. 

Apoi, sub privirile lui Nafai, Tata îşi recăpătă controlul şi 
faţa îi redeveni calmă. 

— Sper, spuse încet, sper că Sufletul Suprem s-a gândit 
bine. 

— Tată, eu o să merg şi o să fac tot ce va cere Sufletul 
Suprem. Pentru că ştiu că el nu ne-ar cere s-o facem fără să 
ne fi pregătit o cale prin care să reuşim. 

Tata îi studie îndelung chipul. Apoi zâmbi. Nafai nu mai 
văzuse niciodată un astfel de zâmbet pe faţa tatălui său. 
Uşurarea, încrederea. 

— Nu joci teatru, nu-i aşa? Zise Tata. Nu spui ceea ce crezi 
că vreau eu să aud. 

— Când a spus vreunul dintre fiii tăi ceva ce credeau ei că 
vrei să auzi? 

Tata râse, dându-şi capul pe spate şi strigând: 

— Niciodată! 

Apoi la fel de repede râsul se opri. Tata apucă în mâini 
capul lui Nafai, între palmele lui mari, bătătorite şi cu vene 
proeminente, zbârcite şi aspre după anii de lucru cu 
buşteni, hamuri de piele şi piatră brută, şi ţinând aceste 
palme de o parte şi de alta a feţei lui Nafai se aplecă în faţă 
şi îl sărută pe buze. 

— Fiul meu, şopti. Fiul meu. 

Pentru o clipă stătură amândoi acolo, lângă copac, lângă 
apă, până când auziră zgomot de paşi şi se întoarseră. Era 
Elemak, cu chipul încă mohorât şi furios. 

— E timpul să plecăm, zise. Mă rog, dacă vrem să avansăm 
ceva astăzi. 

— Sigur că da, plecaţi, zise Tata. Nu vă mai rețin nici o 
secundă. 

În câteva minute se urcară din nou pe cămile, 
îndreptându-se înapoi spre oraş. 

11. FRAŢII. 

Basilica nu se zărea încă, dar Elemak cunoştea drumul. Îl 
cunoştea la fel de bine ca pe propria faţă în oglindă, fiecare 


denivelare a suprafeţei, fiecare povârniş care putea să se 
agaţe de lamă şi să sângereze. Cunoştea umbrele din 
fiecare moment al zilei, locurile unde s-ar putea găsi apă 
după ploaie, unde s-ar putea ascunde tâlhari. 

Spre unul dintre aceste locuri Elemak îşi conducea acum 
fraţii. De câtva timp nu mai urmaseră drumul propriu-zis, 
dar îl avuseseră mereu în raza vizuală. Acum îl lăsaseră în 
spate şi în curând terenul deveni destul de accidentat ca să 
fie nevoiţi să se oprească şi să descalece. 

— De ce ne oprim aici? Întrebă Mebbekew. 

— Flotoarele funcţionează, zise Issib. Suntem atât de 
aproape, încât mă pot mişca şi fără afurisitul ăla de scaun. 

Elemak îi aruncă o privire fratelui său infirm şi clătină din 
cap. 

— Nu ne putem baza pe asta. Dăm jos şi scaunul pentru că 
va trebui să-l foloseşti. 

De obicei Issib era ascultător, dar nu şi de data asta. 

— Foloseşte-l tu dacă ţi se pare atât de confortabil. 

— Uită-te la tine, zise Elemak. Flotoarele funcţionează în 
cel mai bun caz cu intermitențe. O să începi să le pierzi şi să 
cazi, şi nu ne putem permite aşa ceva. Foloseşte scaunul. 

— O să fie mai bine pe măsură ce ne apropiem. 

— Nu ne apropiem. 

— Atunci ce facem? Întrebă Mebbekew. 

— Coborâm în defileul ăsta unde câmpul magnetic din 
Basilica cu siguranţă nu ajunge, şi acolo vom aştepta până 
la căderea nopţii. 

— Şi după aia? Întrucât se pare că tu eşti şeful aici, m-am 
gândit să întreb. 

Elemak se confruntase cu astfel de situaţii de multe ori 
până atunci, din partea tovarăşilor de drum, câteodată 
chiar şi a oamenilor angajaţi. Ştia cum să le facă faţă - 
supunerea brutală, imediat şi public, astfel încât să fie 
limpede în minţile celorlaţi cine conduce. Aşa că, în loc să-i 
răspundă lui Mebbekew, îl apucă de braţe - braţe subţiri, ca 


de femeie, doar era actor, pentru numele Sufletului 
Suprem! 

— Şi îl izbi cu spatele de un perete de stâncă. Mişcarea 
bruscă sperie una dintre cămile, care lovi din picioare, 
scuipă, răgi în semn de protest. Pentru o clipă, Elemak se 
temu că va fi nevoit să calmeze animalul - dar nu, Nafai îl 
liniştea deja. Băiatul chiar era util şi la altceva în afară de a- 
l linguşi pe Tata. Nu ca Mebbekew, care nu era constant 
decât în instabilitatea lui. Elemak nu-şi putea da seama cum 
de Gaballufix se încrezuse în el. Cu siguranţă Gabya îşi 
închipuia că Mebbekew va lăsa să-i scape ceva. Chiar dacă 
nu-i zisese atei direct despre complot, categoric spusese 
cuiva - altfel de unde să fi ştiut Iata? 

În ochii lui Meb se citea o panică pură şi durere - capul 
se lovise puternic de piatră. Cu atât mai bine, se gândi 
Elemak. Meditează puţin la durere. Apoi gândeşte-te bine 
înainte de a-mi pune la îndoială autoritatea în timpul 
drumului. 

— Eu sunt şeful aici, şopti Elemak. 

Meb dădu din cap. 

— Şi eu spun că vom aştepta până se întunecă. 

— Glumeam, scânci Meb. De ce trebuie să fii atât de serios 
în toate privinţele? 

Elemak aproape că îl lovi din nou. Serios? Nu-ţi dai seama 
că acolo, în Basilica, cel mai puternic şi mai periculos om 
din oraş este aproape sigur convins că noi l-am trădat şi l- 
am avertizat pe Tata să fugă? Pentru Mebbekew, Basilica 
era un oraş al plăcerilor şi aventurilor. Ei, bine, dincolo de 
ziduri s-ar putea să existe aventură, dar nici un strop de 
plăcere. 

Dar Elemak nu îl lovi pe Meb, pentru că asta ar fi însemnat 
un exces şi ar fi generat resentimente în loc de respect în 
ochii celorlalţi. Elemak ştia cum să conducă oamenii şi ştia 
cum să-şi controleze propriile sentimente ca să nu le lase să 
se amestece în judecata sa. Slăbi strânsoarea asupra lui 
Mebbekew şi îi întoarse spatele, arătându-şi astfel 


încrederea absolută în poziţia lui de conducător şi disprețul 
pentru Mebbekew. Meb nu va îndrăzni să-l atace, nici chiar 
de la spate. 

— La căderea nopţii ceea ce se va întâmpla va fi destul de 
simplu. Eu voi intra în oraş, voi discuta cu Gaballufix şi voi 
aduce Catalogul. 

— Ba nu, zise Issib. Tata a spus că trebuie să mergem toţi. 

O altă insubordonare - dar nu una serioasă, şi era vorba 
de Issib, infirmul, aşa că nici nu se punea problema unei 
demonstraţii de forţa. 

— Am venit toţi. Dar eu îl cunosc pe Gaballufix. E fratele 
meu vitreg - la fel de frate ca oricare dintre voi. Am cele 
mai mari şanse să-l conving să ne dea Catalogul. 

— Vrei să spui că am făcut atâta drum ca să mă laşi să stau 
aici, în sicriul ăsta al meu de metal, şi să nu mă apropii mai 
mult de oraş? 

— Mai bine scaunul decât un sicriu adevărat, zise Elemak. 
Dacă tu crezi că va fi distractiv să intri în oraş, eu îţi spun 
că eşti un prost. Gaballufix e periculos. 

— Chiar este, aprobă Nafai. Elya are dreptate. Dacă 
intrăm toţi, un eşec ar putea să însemne să fim ucişi cu toţii 
sau luaţi prizonieri. Dacă se duce numai unul, dacă el dă 
greş, noi, ceilalţi, tot am fi în stare să realizăm ceva. 

— Dacă eu nu reuşesc, întoarceţi-vă la Tata, spuse Elemak. 

— Sigur, replică Meb. Sunt convins că am memorat cu toţii 
drumul. 

— Nu poţi pleca tu, zise Issib. Dintre toţi, tu eşti singurul 
care ne poate conduce acasă. 

— Mă duc eu, spuse Nafai. 

— Corect, râse Elemak. Tu, cel care semeni cel mai mult 
cu Doamna Rasa. Nu cred că ai înţeles ideea, Nyef. Dacă se 
uită o singură dată la tine Gaballufix îşi va aminti de singura 
umilinţă pe care nu a reuşit niciodată s-o răzbune: Doamna 
Rasa refuzându-i contractul după ce i-a născut două fiice şi 
în mai puţin de o săptămână încheind un nou contract cu 
Tata - contract pe care până azi nu l-a întrerupt. Intră 


singur în casa lui Gaballufix, fără să ştie nimeni din oraş că 
eşti acolo, şi viaţa ta s-a terminat, Nyef. 

— Atunci eu, propuse Mebbekew. 

— Tu doar te-ai îmbăta sau ţi-ai găsi vreo femeie, şi apoi 
te-ai întoarce şi ai minţi că ai vorbit cu Gaballufix şi ela 
refuzat. 

Mebbekew păru să cocheteze cu ideea de a se supăra, 
apoi se gândi mai bine. 

— Posibil. Dar e un plan mai bun decât ce am auzit până 
acum. 

— Ce spui de al meu? Întrebă Issib. Mă duc eu să întreb. 
Ce-o să-i facă Gaballufix unui infirm? 

Elemak scutură din cap. 

— Să te rupă în două cu mâinile goale, dacă aşa are chef. 

— Şi tu eşti prieten cu el? Se miră Mebbekew. 

— Frate. Suntem fraţi. Nu ne alegem fraţii, să ştii. Ne 
descurcăm doar cu ceea ce primim. 

— Nu i-ar face rău unui infirm, insistă Issib. S-ar face de 
ruşine în faţa propriilor oameni. 

Elemak ştia că Issib avea dreptate. Infirmul ar fi putut fi 
singurul care să intre să discute cu Gaballufix şi să iasă de 
acolo în viaţă. Problema era că Elemak nu putea să-l lase pe 
Issib sau pe Nafai să vorbească cu acel om. Gaballufix ar 
putea spune ceva care să-l compromită. Nu, trebuia să se 
ducă el însuşi, să poată sta de vorbă cu Gabya între patru 
ochi, poate să mai calmeze lucrurile, să-l convingă pe 
fratele său că nu el îl avertizase pe Tata despre planul de a-l 
asasina pe Roptat în circumstanţe care l-ar fi implicat şi l-ar 
fi discreditat pe Wetchik. Dacă ar afla, Meb, Issya şi Nyef nu 
ar înţelege că în perspectivă era cel mai bun plan pentru 
Tata. Dacă nu îl neutralizau astfel pe Tata, în cele din urmă 
Tata ar fi murit în circumstanţe misterioase. 

— Uite cum facem, zise Elemak. Dacă nu cădem de acord, 
să decidă Sufletul Suprem cine să meargă. O tradiţie veche 
şi onorabilă - să tragem la sorţi. Se aplecă şi culese un 


pumn de pietre de pe jos: trei deschise la culoare, una 
închisă. 

Dar în timp ce vorbea se asigură că o a patra piatră de 
culoare deschisă era ascunsă între două degete. 

— Cel cu piatra închisă la culoare se duce în oraş. 

— Bine, aprobă Meb, şi ceilalţi dădură din cap. 

— Ţin eu pietrele, zise Nafai. 

— Nu ţine nimeni pietrele, băiete, replică Elemak. Sunt 
prea multe şanse să fim traşi pe sfoară, nu-i aşa? 

Elemak se întinse spre o nişă în piatră, invizibilă din locul 
în care stăteau. Amestecă ostentativ cele patru pietre. 

— După ce le amestec eu, le poţi amesteca şi tu, Nafai, 
zise. Aşa o să ne asigurăm că nimeni nu ştie unde se află 
fiecare piatră. 

Nafai păşi imediat înainte, se întinse spre nişă şi amestecă 
pietrele. Patru, desigur - Elemak ştia că el va pipăi patru 
pietre şi va fi satisfăcut. Ceea ce nu ştia era că piatra 
întunecată se găsea acum între degetele lui Elemak, iar 
cele patru pietre din nişă erau toate deschise la culoare. 

— Dacă tot eşti cu mâna acolo, Nyef, dă-i drumul şi alege o 
piatră. 

Nafai, fraierul, scoase o piatră deschisă şi se încruntă la 
ea. La ce se aşteptase? Juca un joc de bărbaţi. Niciunul 
dintre aceşti băieţi nu părea să-şi dea seama că un om cu 
responsabilităţile lui Elemak nu ar fi rezistat niciodată pe 
drumuri dacă nu ar fi ştiut cum să se asigure că sorții 
ieşeau întotdeauna aşa cum voia el. 

— Acum eu, zise Issib. 

— Nu, îl opri Elemak. E rândul meu. 

O altă regulă a jocului - Elemak trebuia să tragă printre 
primii, altfel cineva ar putea deveni suspicios, ar verifica 
pietrele şi ar vedea că acolo nu era niciuna închisă la 
culoare. Se întinse, se prefăcu că răscoleşte pietrele, apoi o 
scoase bineînţeles pe cea întunecată - dar şi cu cea 
deschisă suplimentară ascunsă între degete. Când 
verificară găsiră doar două pietre rămase în nişă. 


— Ai recunoscut-o după pipăit, zise Mebbekew. 

— Nu fi cârcotaş. Dacă totul merge bine, poate vom intra 
cu toţii în oraş. Totul depinde de reacţia lui Gaballufix, nu? 
Iar el e fratele meu - dacă îl poate convinge cineva, eu sunt 
acela. 

— Eu intru în oraş indiferent ce s-ar întâmpla, zise Issib. O 
să aştept până te întorci, dar nu plec de aici fără să intru. 

— Issya, nu pot să-ţi promit că o să te las dincolo de 
zidurile oraşului. Dar asta pot să-ţi promit înainte de a 
pleca: o să te apropii suficient cât să-ţi poţi utiliza 
flotoarele. Bine? 

Issib aprobă acru. 

— Însă vreau cuvântul vostru că nimeni nu părăseşte locul 
ăsta până nu mă întorc. 

— Ce facem dacă Gaballufix te omoară? Întrebă Meb. 

— N-o să mă omoare. 

— Ce facem, insistă Meb, dacă nu te întorci? 

— Dacă nu mă întorc până în zori, spuse Elemak, 
înseamnă că sunt fie mort, fie prizonier. Atunci, dragii mei 
frăţiori, n-o să mai fiu eu şeful şi deci nu prea o să-mi mai 
pese ce faceţi. Duceţi-vă acasă, întoarceţi-vă la Tata, intraţi 
în oraş şi trăgeţi-v-o, lăsaţi-vă ucişi sau ascundeţi-vă, pentru 
mine n-o să mai aibă nici o importanţă. Dar nu vă faceţi griji 
-osămă întorc. 

Asta le dădu mult de gândit în timp ce el îi conducea prin 
defileu într-o zonă ferită unde era puţin probabil să-i 
găsească cineva. 

— Uite, zise Elemak. De aici puteţi privi zidurile oraşului. 
Se vede Poarta de Sus. 

— Poarta asta o s-o foloseşti? Întrebă Nafai. 

— La intrare, da. La ieşire, o să folosesc poarta la care 
reuşesc să ajung. 

Spunând asta îi părăsi, păşind brav, dorindu-şi să simtă 
măcar jumătate din curajul pe care îl etalase în faţa lor. 

Să intre în oraş prin Poarta de Sus nu era atât de dificil 
cum ar fi fost pe la Poarta Pieței - la urma urmelor aici nu 


exista o Piaţă a Aurului de protejat. Totuşi Elemak trebui să 
permită să i se scaneze degetul mare pentru a-şi dovedi 
cetăţenia, şi astfel computerul oraşului află de intrarea lui. 
Elemak nu se îndoia că, deşi casa lui Gabya nu era 
conectată direct la computer - ceea ce ar fi fost, desigur, 
ilegal - cu siguranţă avea informatori în guvern, iar dacă pe 
Gabya îl interesa intrarea lui Elemak în Basilica ar fi obţinut 
informaţia în câteva secunde. 

De fapt Elemak era oarecum uşurat că nu fusese reţinut 
de paznicul porţii; însemna că Gaballufix nu pusese numele 
lui pe lista celor care trebuiau arestaţi imediat. Sau că 
Gabya nu avea încă atâta putere în oraş cum se lăudase în 
faţa prietenilor şi sprijinitorilor. Poate că încă nu putea să 
dea ordine paznicilor de la porţi să-i aresteze duşmanii 
personali. 

Oare sunt eu duşmanul lui? Se gândi Elemak. Fratele, da. 
Prietenul, nu. Un aliat convenabil pentru un timp, da. 
Amândoi am văzut oportunitatea de a obţine beneficii de pe 
urma unei relaţii strânse. Dar acum el mă priveşte ca pe o 
veche afacere care a mers prost, ca pe un prieten posibil 
util, sau ca pe un trădător care trebuie pedepsit? 

Elemak intenţiona să se ducă direct la Gaballufix acasă, 
dar odată intrat în oraş nu se putu hotări s-o facă. Merse de 
la Coşul de Sus pe Strada Bibliotecii, apoi o luă pe 
Templului şi Aripii. Fie Strada Templului, fie a Aripii l-ar fi 
condus aproape de casa lui Gabya, dar deja Elemak era din 
ce în ce mai alarmat din cauza soldaţilor pe lângă care 
trecea sau care treceau pe lângă el. În primul rând, erau 
mai mulţi decât înainte ca Tata să-i ducă în deşert, şi cu 
toate că evita cu grijă să se uite direct la ei, începu să se 
simtă din ce în ce mai inconfortabil. În final, când zări un 
grup de vreo zece dând colţul pe Strada Aripii, se adăposti 
într-o uşă şi îşi permise să se uite atent la ei. 

Imediat îşi dădu seama ce nu era în regulă. Erau toţi 
identici - feţele, hainele, armamentul, totul. „Imposibil”, 
şopti. Nu puteau exista atâţia oameni identici pe lume în 


acelaşi timp. Vechile basme despre clonare îi trecură rapid 
prin minte - vrăjitoare şi vraci ce încercau să conducă 
lumea creând copii genetic identice ale lor, care inevitabil 
(cel puţin în poveşti) se întorceau împotriva creatorilor lor 
şi îi ucideau. Dar aici era lumea reală, şi aceştia erau 
soldaţii lui Gabya; el nu ştia mai multe despre clonare decât 
ştia despre zbor, iar dacă el ar fi putut face clone, cu 
siguranţă ar fi ales un model mai bun decât aceşti huligani 
banali şi cu expresii stupide care patrulau cu zecile pe 
străzi. 

— Nu-i decât un fals, spuse o femeie. 

Nimeni nu stătea alături de Elemak în cadrul uşii. Abia 
când păşi în stradă văzu cine vorbise, o sălbatică murdară, 
fără vârstă, acoperită doar de funingine şi praf. Elemak nu 
era dintre aceia care vedeau în sălbatice un obiect al 
dorinţei, deşi unii dintre prietenii lui se foloseau ocazional 
de ele ca de nişte recipiente pentru a-şi satisface poftele 
animalice. El ar fi ignorat-o, numai că ea părea să fi răspuns 
comentariului său şoptit, şi în plus cu cine putea să stea de 
vorbă mai în siguranţă decât cu o anonimă femeie sfântă 
din deşert? 

— Cum fac? Întrebă. Adică, să arate toţi la fel. 

— Se spune că e o veche tehnică pentru costumele de 
teatru, la modă acum o mie de ani. 

Nu vorbea ca o femeie din deşert. 

— Cum funcţionează? 

— E o plasă fină, purtată ca o pelerină. În talie au un buton 
de comandă care o porneşte şi o opreşte. Se ajustează 
automat la lumina mediului înconjurător - devine 
strălucitoare sub razele soarelui, mai ştearsă la umbră sau 
la lumina lunii. Un dispozitiv foarte inteligent. 

Vocea ei suna din ce în ce mai rafinat pe măsură ce 
vorbea. 

— Cine eşti? Întrebă el. 

Ea îl privi drept în faţă. 


— Sunt Sufletul Suprem, zise. Tu cine eşti, Elemak? Eşti 
prietenul sau duşmanul meu? 

Pentru o clipă, Elemak înlemni de spaimă. Îşi făcuse atâtea 
probleme din cauza lui Gaballufix, se temuse că un soldat ar 
putea să-l recunoască şi să-l strige pe nume, să-l răpească 
sau chiar să-l ucidă pe loc, încât faptul că acum fusese 
recunoscut de o femeie nebună pe stradă îl năucise 
complet. Cum să te ascunzi când chiar şi cerşetorii de pe 
străzi îţi ştiu numele? Abia când ea se mişcă, introducându- 
şi un deget în ombilic şi răsucindu-l ca şi cum ar fi 
amestecat acolo o fiertură scârboasă, dezgustul lui depăşi 
frica şi îl împinse în stradă, fugind orbeşte cât mai departe 
de ea. 

Cu asta planul său de a se deplasa pe străzi firesc, 
neobservat, se nărui. Avu totuşi destulă prezenţă de spirit 
să nu meargă direct la casa lui Gabya, nu în starea în care 
se afla. Unde s-ar fi putut duce? Obişnuinţa l-ar fi condus la 
casa mamei lui - bătrâna Hosni deţinea o casă frumoasă şi 
veche în Izvoare, lângă Poarta din Spate, de unde ea se 
amesteca în politică, ridica şi distrugea reputaţiile tinerilor 
şi tinerelor din guvern. Dar dorinţa triumfă asupra 
obişnuinţei, şi în loc să se refugieze lângă mama lui se 
pomeni la poarta casei Rasei. 

Bineînţeles, învățase aici când era mic, chiar înainte ca 
Tata să se căsătorească prima dată cu ea; de fapt pentru că 
mama lui îl dusese la Rasa, tatăl lui şi învăţătoarea lui se 
întâlniseră pentru prima dată. Fusese oarecum jenant ca 
elevii ceilalţi să bârfească despre relaţia dintre profesoara 
lor şi tatăl lui Elya, şi din acel moment nu se mai simţise pe 
deplin confortabil acolo până când la treisprezece ani 
părăsise mulţumit şcoala. Însă acum venea la Rasa nu ca 
elev, ci ca pretendent - unul foarte bine primit. 

O clipă, ezitând în uşă, Elemak îşi dădu seama că făcea 
exact ceea ce le interzisese fraţilor săi mai mici - se ocupa 
de treburi personale când ar fi trebuit să facă ceea ce îi 
ceruse Iata. Dar orice remuşcări ar fi simţit, le înlătură 


imediat. Curtea pe care i-o făcea lui Eiadh însemna mai 
mult decât încheierea unei căsătorii avantajoase. Undeva în 
cursul ultimelor luni se îndrăgostise de ea; o dorea mai mult 
decât crezuse vreodată că va putea dori o femeie. Glasul ei 
era ca o muzică, trupul o sculptură infinit variabilă care îl 
uluia la fiecare mişcare. Dar pe măsură ce dragostea lui 
pentru ea creştea, se temea tot mai mult că iubirea lui 
Eiadh pentru el nu sporea în aceeaşi măsură. Din câte ştia, 
ea îl dorea numai pentru că era moştenitorul marelui 
Wetchik, care i-ar putea oferi o avere şi un prestigiu uriaşe. 
Iar dacă asta era tot ce vedea ea în el, tot ce simţea pentru 
el, atunci evenimentele recente ar face-o să se întoarcă 
împotriva lui. Ea ar putea să nu mai aibă nici un avantaj 
dacă s-ar căsători acum cu moştenitorul lui Wetchik, toate 
afacerile lui fiind închise şi lichidate. Oare cum îi va 
răspunde acum? 

Trase de şnur; clopoţelul sună. Era o sonerie de modă 
veche, mai mult ca un gong profund decât clinchetul 
muzical care era acum la modă. Spre surprinderea lui, uşa 
o deschise însăşi Rasa. 

— Vine un bărbat la uşa mea, zise ea. Un tânăr puternic, 
cu praful şi sudoarea deşertului pe faţă. Ce să înţeleg de la 
tine? Îmi aduci veşti de la soţul meu? Îmi aduci alte 
ameninţări din partea lui Gaballufix? Ai venit să o răpeşti pe 
nepoata mea Eiadh? Sau ai venit cu teama în inimă, înapoi 
la şcoala copilăriei tale, sperând să primeşti o baie şi o masă 
şi nişte ziduri solide în spatele cărora să fii în siguranţă? 

Spuse toate astea cu asemenea umor că teama lui Elemak 
se risipi. Se simţea bine când Rasa i se adresa aproape ca 
unui egal şi cu afecţiune sinceră. 

— Tata e bine, răspunse el. Nu l-am întâlnit pe Gabya de 
când m-am întors în oraş. Sper să o văd pe Eiadh, dar nu 
am planuri de răpire deocamdată; cât despre baie şi masă, 
aş accepta recunoscător ospitalitatea ta, dar niciodată nu aş 
cere-o. 


— Sunt convinsă. Ai da năvală şi te-ai aştepta ca Eiadh să 
se bucure de îmbrăţişarea ta când miroşi ca o cămilă şi 
împrăştii nisip la fiecare pas. Intră, Elemak. 

Pe când se desfăta în baie simţi iarăşi o urmă de vinovăţie, 
gândindu-se că fraţii lui îl aşteptau printre pietre în arşiţa 
zilei - însă să facă baie şi să fie curat când se va întâlni cu 
Gaballufix era planul cel mai raţional. Ar arăta mult mai 
puţin disperat şi ar transmite un mesaj clar că are prieteni 
în oraş - o poziţie mult mai bună pentru negociere. Doar 
dacă Gaballufix nu ar vedea în asta încă o dovadă că 
Elemak jucase la două capete. Nu contează, nu contează. 
Hainele lui, proaspăt spălate şi aerisite, îl aşteptau întinse 
pe uscător, iar el le luă recunoscător după ce ieşi din baie, 
lăsând uscătorul să-l usuce şi pe el în timp ce se îmbrăca. 
Ignoră uleiurile de păr - păstrarea părului curat era una 
din căile prin care adepţii partidului pro-Potokgavan se 
identificau între ei, refuzând să semene în vreun fel cu 
Capetele Ude. 

Eiadh îl întâlni chiar în salonul Rasei. Părea timidă, dar el 
consideră asta un semn bun - cel puţin nu se arăta 
arogantă sau supărată. Însă putea să îndrăznească să-şi 
asume libertăţile pe care şi le permisese la ultima întâlnire? 
Sau acum ar fi fost o dovadă de îngâmfare, având în vedere 
schimbarea circumstanțelor? Păşi spre ea, dar în loc să se 
aşeze alături se lăsă într-un genunchi în faţa ei şi îi luă 
mâna. Ea îi dădu voie, apoi întinse cealaltă mână şi îi atinse 
obrazul. 

— Acum suntem doi străini? Întrebă ea. Nu vrei să stai 
lângă mine? 

Ii înţelesese ezitarea, iar aceasta era reasigurarea de care 
avea nevoie. Se aşeză imediat lângă ea, o sărută, îi cuprinse 
talia şi o simţi respirând pasional, dornică să i se ofere. La 
început îşi vorbiră puţin, cel puţin în cuvinte; prin mişcări 
ea îi spuse că sentimentele ei pentru el nu slăbiseră. 

— Credeam că ai plecat pentru totdeauna, şopti ea după o 
tăcere lungă. 


— Nu de lângă tine. Dar nu ştiu ce îmi rezervă viitorul. 
Agitaţia din oraş, exilul Tatei. 

— Se spune că fratele tău complota să-l asasineze pe tatăl 
tău. 

— Niciodată. 

— Şi alţii spun că tatăl tău complota să-ţi ucidă fratele. 

— Ce nonsens. E comic. Amândoi sunt oameni 
încăpăţânaţi, atâta tot. 

— Nu tot, zise Eiadh. Tatăl tău nu a venit niciodată aici 
însoţit de soldaţi, amenințând că poate intra oricând vrea, 
aşa cum a făcut Gaballufix. 

— A venit aici! Rosti Elemak furios. Pentru ce? 

— A fost cândva soţul mătuşii Rasa, aminteşte-ţi, au două 
fiice. 

— Da, cred că le-am cunoscut. 

— Bineînţeles, zise ea râzând. Sunt nepoatele tale, ştiu. Şi 
surorile lui Nyef şi Issya - nu-i aşa că legăturile de familie 
sunt complicate? Dar ce am vrut să spun a fost că vizita lui 
Gaballufix nu a fost chiar atât de ciudată, cât modul în care 
a venit, cu soldaţii ăia în costumele lor oribile în care arată 
toţi atât de inuman. 

— Am auzit că e holografie. 

— Un dispozitiv foarte vechi pentru teatru. Acum că l-am 
văzut, mă bucur că actorii noştri folosesc machiaj sau cel 
mult măşti. Holografia e tulburătoare. Nefirească. 

Îşi strecură mâinile pe sub cămaşa lui, mângâindu-i pielea. 
Îl gâdila. Se înfioră. 

— Vezi? Zise ea. Cum poate o hologramă să te facă să simţi 
asta? Cum poate cineva suporta să fie atât de nenatural? 

— Îmi imaginez că sunt încă destul de reali pe sub 
hologramă. Şi se pot strâmba la tine fără ca tu să ştii. 

Ea râse. 

— Totuşi, imaginează-ţi cum ar fi să fii actor şi să ai aşa 
ceva. Cum ţi-ar putea recunoaşte cineva expresiile feţei? 

— Poate că le foloseau numai pentru rolurile fără cuvinte - 
aşa acelaşi actor putea juca zeci de roluri schimbând 


instantaneu costumele. 

Ochii lui Eiadh se măriră. 

— Nu ştiam că te pricepi aşa de bine la teatru. 

— Am făcut cândva curte unei actriţe, spuse Elemak. O 
spusese intenţionat, ştiind că pe majoritatea femeilor le irita 
să audă despre vechile iubiri. Pe atunci o consideram 
frumoasă. Înţelegi, nu te văzusem niciodată pe tine. Acum 
mă întreb dacă nu era cumva o hologramă. 

Ea îl sărută drept mulţumire pentru compliment. 

Apoi uşa se deschise şi intră Rasa. Le acordase cele 
cincisprezece minute corecte din punct de vedere social — 
poate ceva mai mult. 

— Ce drăguţ din partea ta să ne vizitezi, Elemak. 
Mulţumesc, Eiadh, că ai stat de vorbă cu oaspetele nostru 
cât timp am fost eu reţinută. 

Acest obicei al curtezanilor de a se preface că ar fi venit să 
discute cu stăpâna casei, în timp ce tânăra vizată o ajuta 
doar pe gazdă să îl întreţină pe musafir era un pretext 
delicat pentru a face curte cuiva. 

— Sunt extrem de recunoscător pentru ospitalitatea 
voastră, zise Elemak. Ai salvat un călător obosit, doamnă 
Rasa; nu ştiam cât de aproape de moarte am fost până când 
bunătatea ta m-a adus la viaţă. 

Rasa se întoarse către Eiadh. 

— E într-adevăr priceput la asta, nu-i aşa? 

Eiadh surâse dulce. 

— Doamnă Rasa, spuse Elemak, nu ştiu ce îmi rezervă 
viitorul. Trebuie să mă întâlnesc astăzi cu Gaballufix, şi nu 
ştiu ce se va întâmpla. 

— Atunci nu te întâlni cu el, zise Rasa, chipul ei devenind 
serios. Mi se pare că acum este foarte periculos. Roptat e 
convins că a existat un complot pentru a-l ucide la întâlnirea 
aceea din seră, în ziua în care a plecat Wetchik. Dacă 
Wetchik ar fi fost acolo, aşa cum fusese înţelegerea, Roptat 
ar fi căzut în capcană. Eu îl cred - sunt convinsă că 
Gaballufix are crima în sânge. 


Elemak ştia că aşa era, dar nu ştia ce ar fi ieşit dacă i-ar fi 
confirmat suspiciunile Rasei. În primul rând, Rasa şi Eiadh 
s-ar fi întrebat cum de ştia Elemak despre un asemenea 
complot, iar dacă ştia de ce nu îl avertizase el însuşi pe 
Roptat. Femeile nu înţeleg că uneori pentru a evita miile de 
victime ale unui război sângeros e mai bine şi mai paşnic să 
previi conflictul prin moartea unui singur om la momentul 
potrivit. O strategie bună poate fi atât de uşor considerată 
în mod greşit drept crimă de oamenii simpli. 

— Poate, replică Elemak. Oare chiar ştie cineva ce este în 
inima altcuiva? 

— Eu cunosc inima cuiva, spuse Eiadh. Şi a mea nu are 
secrete faţă de el. 

— Dacă nu te referi la Elemak, atunci bietul de el ar putea 
începe să se gândească la o crimă pasională. 

— Bineînţeles că vorbesc despre Elya, zise Eiadh luându-i 
mâna şi ţinându-i-o în poală. 

— Doamnă Rasa, nu mă duc fără rost la Gaballufix. Tata m- 
a trimis. Are nevoie de ceva ce numai Gaballufix poate să-i 
dea. 

— Există ceva ce ne trebuie tuturor şi numai Gaballufix ne 
poate da, zise Rasa, şi anume pacea. I-ai putea pomeni 
despre asta când îl vezi. 

— O să încerc, spuse Elemak, deşi amândoi ştiau că nu o 
va face. 

— Ce vrea Wetchik? Mi-a trimis vreun mesaj? 

— Nu cred că se aştepta să te întâlnesc. O viziune din 
partea Sufletului Suprem m-a adus aici. De fapt, am venit 
toţi patru. 

— Chiar şi Issib! Aici! 

— Nu. l-am lăsat în afara oraşului, într-un loc sigur. 
Nimeni în afară de voi două nu ştie că sunt aici, dacă mă 
descurc. Cu puţin noroc, voi lua Catalogul şi voi părăsi 
oraşul înainte de căderea nopţii, şi după aceea habar n-am 
când ne vom mai întoarce. 


— Catalogul, şopti Rasa. Atunci nu se va mai întoarce 
niciodată. 

Elemak fu tulburat auzind-o spunând aşa ceva. 

— De ce? Ce este Catalogul? 

— Nimic, răspunse ea. Adică, nu ştiu. Numai că. Hai să 
spunem că dacă Palwashantu îşi dau seama că a dispărut. 

— Cum poate fi atât de important? Eu n-am auzit niciodată 
de el înainte ca Tata să mă trimită să-l iau. 

— Nu, nu se prea vorbeşte despre Catalog. Presupun că 
nu a mai fost nevoie de el. Sau poate că Sufletul Suprem nu 
vrea să fie cunoscut. 

— De ce? Există o mulţime de cataloage - cu zecile în 
fiecare bibliotecă din lume, câteva sute numai în Basilica. 
De ce acesta este Catalogul? 

— Nu sunt sigură, recunoscu Rasa. Chiar nu sunt. Ştiu 
doar că e singurul artefact păstrat din ritualurile bărbaţilor 
care este menţionat şi în tradiţiile femeilor. 

— Ritualuri? Cum e folosit? 

— Nu ştiu. Nu a fost niciodată folosit, din câte ştiu eu. Nu 
l-am văzut niciodată, nici măcar nu ştiu cum arată. 

— O, asta chiar e o veste bună, făcu Elemak. Am presupus 
că arată ca toate celelalte cataloage, iar acum tu îmi spui că 
Gaballufix ar putea să-mi dea orice şi să numească acel 
obiect Catalogul, iar eu n-o să ştiu niciodată dacă m-a 
înşelat. 

Rasa zâmbi. 

— Elemak, trebuie să înţelegi. Dacă nu vrea să piardă 
conducerea clanului Palwashantu, n-o să-ţi dea niciodată 
Catalogul. 

Elemak era îngrijorat, dar nu demoralizat. Ea credea 
sincer în ceea ce spunea, însă asta nu însemna şi că avea 
dreptate. Nimeni nu ştia cu adevărat ce va face Gaballufix, 
iar dacă el ar crede că poate obţine vreun avantaj, ar vinde 
orice. Chiar şi pe mama lor, dacă Gabya s-ar gândi vreodată 
că bătrâna Hosni ar putea avea o oarecare valoare. Nu, 
Catalogul putea fi obţinut dacă preţul oferit era cel corect. 


Şi cu cât îşi dădea mai mult seama cât de important era 
acest misterios artefact, cu atât îl voia mai mult, nu numai 
pentru a-i face plăcere atei, nu numai ca parte a jocului pe 
care îl juca pentru a poseda viitorul, ci din dorinţa de a avea 
Catalogul în sine. Dacă cel care îl avea primea o asemenea 
putere, de ce să nu fie al lui? 

— Elemak, zise Rasa, dacă obţii totuşi Catalogul, trebuie 
să înţelegi că Gaballufix nu te va lăsa să-l păstrezi. Va face 
cumva să-l recapete. Atunci o să fii în mare pericol. Ceea ce 
vreau să-ţi spun este că dacă tu sau vreunul dintre fraţii tăi 
va fi nevoit să se refugieze din faţa lui Gabya, atunci să nu 
aibă încredere în nici un bărbat. Mă înţelegi? În nici un 
bărbat. 

Elemak nu ştia ce să-i răspundă. El era bărbat; cum se 
aştepta ea să reacționeze la un asemenea sfat? 

— Sunt puţine femei în oraşul ăsta, continuă Rasa, care nu 
s-ar bucura să-l vadă pe Gabya lipsit de puterea şi prestigiul 
lui. Bucuroase l-ar ajuta pe cel care a luat Catalogul să 
scape din mâna lui Gaballufix - chiar dacă a obţinut 
Catalogul prin mijloace care în mod obişnuit ar fi 
considerate. 

— Crime, zise Elemak. 

— Urăsc gândul ăsta. Dar Tatăl tău are cu siguranţă 
dreptate că ar fi o lovitură puternică pentru Gaballufix dacă 
ar pierde Catalogul. 

— De fapt nu a fost chiar ideea atei. Spune că i-a venit 
într-un vis. De la Sufletul Suprem. 

— Atunci s-ar putea să se întâmple aşa, zise ea. S-ar putea. 
Posibil. Cine ştie dacă Sufletul Suprem mai are încă 
suficientă influenţă asupra lui Gaballufix încât să-l. 
Prostească temporar? 

— Destul de prost încât să mi-l dea mie? 

— Şi destul de prost ca să nu te găsească şi să te doboare 
după ce l-ai luat. 

Elemak simţi mâna lui Eiadh într-a lui, trupul ei tremurând 
lângă el. Am venit aici pentru adăpost, şi din dorinţă pentru 


tine, Eiadh, dar în realitate aveam nevoie de ajutorul Rasei. 
Imaginează-ţi să fi intrat în casa lui Gabya fără să-mi dau 
seama cât de important este de fapt Catalogul! 

— Doamnă Rasa, cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru tot 
ce ai făcut pentru mine? 

— Mă tem că te-am încurajat să-ţi rişti viaţa într-o misiune 
imposibilă. Detest să mă gândesc că Gaballufix chiar ţi-ar 
face vreun rău, dar miza jocului este foarte mare. Premiul 
este viitorul Basilicăi, dar mi-e teamă că acest premiu ar 
putea face atât de mult rău oraşului încât jocul să nu 
merite. 

— Orice s-ar întâmpla, zise Elemak, poţi fi sigură că mă voi 
întoarce după Eiadh, dacă voi putea şi dacă ea mă va vrea. 

— Chiar dacă vei fi un paria şi un criminal? le-ai aştepta 
ca ea să te urmeze chiar şi atunci? 

— Mai ales atunci! Strigă Eiadh. Nu-l iubesc pe Elya 
pentru banii lui sau pentru statutul lui în oraş, îl iubesc 
pentru el însuşi. 

— Draga mea, zise Rasa, nu l-ai cunoscut niciodată fără 
bani şi statut. De unde ştii cum ar fi dacă nu le-ar mai avea? 
Era crud din partea ei să spună aşa ceva; lui Elemak nu-i 
venea să creadă nici măcar că ea avusese un astfel de gând, 

dar să-l mai şi rostească. 

— Dacă Eiadh ar fi genul de femeie a cărei inimă şi-ar 
urma lăcomia, doamnă Rasa, atunci nu ar fi una pe care s-o 
pot eu iubi, sau măcar în care să pot avea încredere. Dar eu 
o iubesc, şi nici o altă femeie nu merită mai mult încrederea 
mea. 

Rasa îi zâmbi. 

— O, Eiadh, pretendentul tău are o imagine atât de 
frumoasă despre tine. Încearcă să fii vrednică de ea. 

— După cum vorbeşte mătuşa Rasa, ai crede că încearcă 
să te convingă să nu mă mai iubeşti, zise Eiadh. Poate că e 
puţin geloasă că un bărbat atât de bun mă curtează. 

— Uiţi că deja l-am avut pe tată. Ce să-mi mai doresc de la 
fiu? 


Fu un moment tensionat; se spuseseră lucruri care nu 
trebuiau - nu puteau fi - rostite într-o conversaţie 
politicoasă. Decât sub formă de glumă. 

În cele din urmă, Rasa izbucni în râs. În cele din urmă i se 
alăturară cu bucurie, uşuraţi. 

— Sufletul Suprem fie cu tine, spuse Rasa. 

— Să te întorci repede după mine, zise Eiadh. 

Se lipi de el atât de strâns, încât putea simţi fiecare 
părticică a trupului ei atingându-l, ca şi cum s-ar fi imprimat 
în carnea lui. Sau poate luând amprenta corpului lui pe 
sine. El o îmbrăţişă la rândul lui; ea nu trebuia să aibă vreo 
îndoială asupra dorinţei sau a iubirii lui. 

Era după-amiază când Elemak ajunse acasă la Gaballufix. 
Din obişnuinţă, fu pe punctul să se strecoare pe aleea către 
intrarea laterală privată. Apoi îşi dădu seama că relaţia lui 
cu Gaballufix se schimbase într-un mod imprevizibil. Dacă 
Gaballufix îl considera pe el un trădător, o sosire în secret, 
complet neobservată, i-ar oferi lui Gabya oportunitatea 
perfectă de a se descotorosi de el fără să ştie nimeni. În 
plus, să intre pe uşa din spate ar fi însemnat că Elemak 
avea o poziţie inferioară celei a lui Gaballufix. Se săturase 
de asta. Va veni prin faţă, vizibil, pe intrarea principală, ca 
un bărbat important al oraşului, un oaspete onorat - şi cu 
mulţi martori. 

Spre mulţumirea lui, servitorii lui Gaballufix fură politicoşi, 
invitându-l aproape imediat înăuntru, şi aşteptă doar foarte 
puţin înainte de a fi poftit în biblioteca unde se întâlnea 
aproape întotdeauna cu Gaballufix. Nimic nu părea 
schimbat - Gabya se ridică de pe scaunul său şi-l întâmpină 
pe Elemak cu o îmbrăţişare. Vorbiră ca nişte fraţi, povestind 
timp de câteva minute despre oameni pe care îi cunoşteau 
amândoi din cercul de prieteni şi adepţi ai lui Gaballufix. 
Singura urmă de tensiune dintre ei era modul în care 
Gabya se referea la „plecarea grăbită în miez de noapte” a 
lui Elemak. 


— Nu a fost ideea mea, spuse Elemak. Nu ştiu care dintre 
oamenii tăi a vorbit, dar Tata ne-a trezit cu câteva ore 
înainte de ivirea zorilor, şi am fost în deşert înainte ca 
întâlnirea să fi avut loc. 

— Nu-mi place să fiu luat prin surprindere. Dar ştiu că 
uneori unele lucruri ne scapă de sub control. 

Gabya se dovedea înţelegător. Cuprins de uşurare, Elemak 
se instală mai comod în fotoliu. 

— Îţi dai seama cât de îngrijorat am fost. Nu puteam pur şi 
simplu să mă furişez şi să te avertizez despre ce se întâmpla 
- Tata a fost mereu cu ochii pe noi, ca să nu mai pomenesc 
de fraţii mei mai mici. 

— Mebbekew? 

— Am făcut tot posibilul ca să nu se dea în vileag. N-ar fi 
trebuit să-l incluzi şi pe el în plan. 

— Nu? 

— De unde ştii că nu a fost el cel care l-a anunţat pe Tata? 

— Nu ştiu asta, zise Gaballufix. Ştiu doar că dragtil meu 
verişor Wetchik a fugit şi fratele meu Elemak odată cu el. 

— Cel puţin a părăsit oraşul. N-o să-ţi mai stea în cale. 

— Nu? 

— Bineînţeles că nu. Ce poate să facă dintr-o vale izolată 
din deşert? 

— Te-a trimis pe tine înapoi, observă Gaballufix. 

— Cu un obiectiv limitat care nu are nimic de-a face cu 
problema căruţelor de război, Potokgavan şi Capetele Ude. 
— Oricum discuţiile au ajuns dincolo de aceste probleme, 
spuse Gaballufix. Sau poate ar trebui să spun că au ajuns 

mult mai aproape decât aceste probleme. 

Ia zi - care este obiectivul limitat al tatălui tău şi cum îl pot 
eu contracara? 

Elemak râse, sperând că Gabya glumea. 

— Cel mai bun mod de ai te împotrivi, cred eu, ar fi să-i 
dai ceea ce vrea - un lucru simplu, de fapt un nimic - şi apoi 
noi o să plecăm, iar lupta va rămâne între tine şi Roptat, aşa 
cum ţi-ai dorit. 


— Nu am vrut niciodată să fie între mine şi cineva. Sunt un 
om paşnic. Nu vreau conflicte. Credeam că am conceput un 
plan prin care conflictele să poată fi evitate, dar în ultimul 
moment oamenii pe care contam au dat greş. 

Încă mai zâmbea, dar Elemak înţelese că lucrurile nu 
stăteau chiar aşa de bine între ei doi cum sperase. 

— Spune-mi acum, Elya, ce este acel lucru pe care crezi că 
l-aş putea face pentru tatăl tău, numai pentru că o cere el? 


— Există un Catalog, zise Elemak. Un obiect străvechi care 
a aparţinut familiei de generaţii. 

— Un catalog? De ce aş avea eu un catalog al familiei 
Wetchik? 

— Nu ştiu. Am presupus că ştii la ce se referă. L-a numit 
pur şi simplu „Catalogul”, aşa că am crezut că ştii. 

— Am zeci de cataloage. Zeci. 

Apoi, brusc, Gaballufix înălţă o sprânceană, ca şi cum 
tocmai şi-ar fi dat seama de ceva. Însă Elemak îl mai văzuse 
dând acelaşi spectacol, şi deci ştia că se juca cu el. 

— Doar dacă. Nu, e absurd, niciodată nu a aparţinut casei 
Wetchik. 

Elemak îşi jucă îndatoritor rolul. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Catalogul Palwashantu, desigur, zise Gaballufix. Motivul 
pentru care s-a format clanul, la începutul începuturilor. Cel 
mai preţios artefact din toată Basilica. 

Desigur, îi putea majora valoarea. Ca orice comerciant 
dornic să vândă. Să pretindă că ceea ce are de vânzare este 
cel mai valoros lucru care a existat vreodată pe planetă, ca 
să poată stabili un preţ absurd de ridicat, din care putea 
apoi să lase. 

— Atunci nu poate fi ăsta, zise Elemak, categoric Tata nu s- 
a gândit că ar fi atât de preţios. E mai mult ceva 
sentimental. A fost al bunicului lui şi l-a împrumutat 
consiliului clanului ca să-l păstreze în siguranţă cât timp el 
călătorea. Acum Tata vrea să-l ia cu el în călătorie. 

— O, atunci acela este. Bunicul lui l-a avut, dar numai în 
calitate de păstrător temporar. I-a fost încredinţat lui 
Wetchik de către clanul Palwashantu; el a obosit să poarte 
povara şi a înapoiat-o. Acum a fost numit un alt păstrător - 
eu. lar eu nu sunt obosit. Aşa că spune-i tatălui tău că îi 
sunt recunoscător că a vrut să mă ajute în îndatoririle mele, 
dar mă voi strădui să continui şi fără ajutorul său încă vreo 
câţiva ani, cred. 


Era momentul să fie pomenit un preţ. Elemak aşteptă, dar 
Gaballufix nu spuse nimic. 

Apoi, când liniştea se prelungise timp de câteva minute, 
Gaballufix se ridică din spatele mesei. 

— Oricum, dragul meu frate, mă bucur că te-ai întors în 
oraş. Sper că vei rămâne timp îndelungat, mi-ar fi de folos 
sprijinul tău. De fapt, acum că tatăl tău pare să se fi exilat, 
cu siguranţă îmi voi utiliza influenţa ca să încerc să fac să fii 
numit Wetchik în locul lui. 

Nu era deloc ceea ce aşteptase Elemak. Asta implica o 
relaţie între Elemak şi propria moştenire care era complet 
intolerabilă. 

— Wetchik este Tata, zise el. Nu a murit, iar când o să 
moară, eu voi fi Wetchik fără ajutorul nimănui. 

— Nu a murit? Întrebă Gaballufix. Atunci unde e? Nu-l văd 
pe vechiul meu prieten Wetchik, dar îl văd pe fiul său care 
va profita cel mai mult de pe urma morţii lui. 

— Fraţii mei sunt toţi martori că Tata trăieşte. 

— Şi ei unde sunt? 

Lui Elemak aproape că-i scăpă că se ascundeau nu 
departe de zidurile oraşului. Apoi îşi dădu seama că 
aproape sigur asta era ceea ce Gaballufix îşi dorea cel mai 
mult să afle - cine erau aliaţii lui Elemak şi unde se aflau. 

— Doar nu crezi că aş intra singur în oraş, nu-i aşa, când 
fraţii mei sunt la fel de nerăbdători ca mine să se întoarcă 
în Basilica! 

Bineînţeles Gaballufix ştia că Elemak minţea - sau, cel 
puţin, ştia că amprenta lui Elemak era singura care apăruse 
la vreuna dintre porţile oraşului. Dar Gabya nu avea cum să 
ştie dacă Elemak doar blufa şi fraţii lui erau departe în 
deşert, sau dacă ei îi păcăliseră pe paznicii de la porţi şi se 
aflau chiar acum în oraş, complotând să-l înşele pe 
Gaballufix. Însă Gaballufix nu putea recunoaşte că ştia că 
Elemak era singurul intrat legal în oraş - ar fi însemnat să 
accepte faptul că avea acces neîngrădit la computerele din 
Basilica. 


— Mă bucur că au reuşit să se întoarcă la plăcerile 
oraşului, zise Gabya. Sper totuşi să fie atenţi. S-a instituit o 
regulă severă - în cea mai mare parte din cauza lui Roptat 
şi a clicii lui. Mă tem: cu toate că ajut oraşul punând câţiva 
dintre angajaţii mei să facă ore suplimentare patrulând pe 
străzi, tot este posibil ca tinerii care hoinăresc singuri prin 
oraş să fie implicaţi în incidente nefericite. Uneori chiar 
periculoase. 

— O să-i atenţionez să se ferească. 

— Şi tu să faci la fel, Elemak. Îmi fac griji pentru tine, 
frate. Există persoane care cred că tatăl tău a fost implicat 
într-un complot împotriva lui Roptat. Dacă îşi revarsă 
resentimentele asupra ta? 

În acel moment Elemak îşi dădu seama că misiunea lui 
eşuase. Evident Gabya credea că Elemak îl trădase sau 
ajunsese la concluzia că nu îi mai era de folos şi ar fi putut fi 
destul de periculos încât să merite să fie ucis. Acum nu mai 
exista nici o speranţă să obţină ceva mimând o amabilitate 
ca între fraţi. Dar poate merita să încerce o altă abordare. 

— Haide, Gabya, făcu Elemak, doar ştii că tu ai răspândit 
povestea aia cum că Tata ar complota împotriva lui Roptat. 
Aşa a fost planul, îţi aminteşti? Ca Tata să fie găsit în sera 
rece alături de cadavrul lui Roptat. Nu ar fi fost condamnat, 
dar ar fi fost implicat într-o crimă, discreditat. Numai că 
Tata nu a venit, şi în consecinţă Roptat nu s-a apropiat 
destul pentru ca bătăuşii tăi să-l asasineze, iar acum tu 
încerci să salvezi cât poţi de mult din plan. Am stat aici şi 
am discutat - de ce să ne prefacem amândoi că nu ştim 
exact ce se petrece? 

— Dar nu ştim amândoi ce se petrece, replică Gaballufix. 
N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti. 

Elemak îl privi cu dispreţ. 

— Şi când te gândeşti că odată te-am crezut capabil să 
conduci Basilica spre măreție. Nu ai fost în stare nici măcar 
să-ţi neutralizezi opoziţia atunci când ai avut ocazia. 

— Am fost trădat de proşti şi laşi, zise Gaballufix. 


— Asta e scuza la care apelează întotdeauna proştii şi laşii 
pentru eşecurile lor, şi este întotdeauna adevărat, atât timp 
cât îţi dai seama că vorbesc despre o autotrădare. 

— Mă faci pe mine prost şi laş? 

Gaballufix era furios acum, pierzându-şi controlul. Elemak 
nu-l văzuse niciodată astfel, cu excepţia unor izbucniri 
temperamentale ocazionale. Nu era convins că putea face 
faţă situaţiei, dar cel puţin nu mai era suava indiferenţă pe 
care i-o arătase Gabya până acum. 

— Măcar eu nu m-am furişat în puterea nopţii, zise 
Gaballufix. Măcar eu nu am crezut orice poveste care mi s-a 
spus, indiferent cât era de idioată. 

— Şi eu am făcut asta? Întrebă Elemak. Uiţi, Gabya, că tu 
eşti cel care mi-a spus poveşti. Acum aş vrea să ştiu pe care 
dintre ele am fost eu idiot s-o cred. Că tu acţionai numai în 
interesul Basilicăi? Pe asta n-am crezut-o niciodată - am 
ştiut că lucrai numai pentru propriul profit şi putere. Sau 
poate crezi că am crezut povestea despre cum tu îl iubeai 
sincer pe tata şi încercai să-l împiedici să se implice în 
politică împotriva voinţei lui. Chiar ţi se pare că am crezut-o 
pe asta? L-ai urât încă de când doamna Rasa te-a refuzat şi 
s-a recăsătorit cu el, şi ura ta a crescut cu fiecare an în care 
au rămas împreună. 

— Nu mi-a păsat! Zise Gaballufix. Ea nu înseamnă nimic 
pentru mine! 

— Chiar şi acum ea este singura persoană căreia încerci 
să-i faci pe plac - imaginează-ţi, să te duci la ea acasă şi să 
te umfli în pene ca un cocoş, lăudându-te în faţa ei. Ar 
trebui să auzi cum râde de tine. 

Desigur Elemak ştia că spunând asemenea lucru o punea 
pe Rasa în mare pericol, dar jocul implica mari primejdii, iar 
el nu putea spera să-l câştige dacă nu risca puţin. În plus, 
doamna Rasa se putea descurca cu Gaballufix. 

— Râde? Ea nu râde. Nici măcar nu ai vorbit cu ea. 

— Uită-te la mine - vezi vreo urmă din murdăria drumului 
pe hainele mele? Am făcut baie la ea acasă. Osămă 


căsătoresc cu nepoata ei favorită. Mi-a spus că mai degrabă 
s-ar căsători cu un iepure decât să mai petreacă o noapte 
cu tine. 

O clipă se gândi că Gaballufix va scoate o armă şi îl va 
ucide pe loc. Apoi faţa lui Gabya se relaxă puţin, într-un fel 
de zâmbet. 

— Acum ştiu că minţi, zise el. Rasa n-ar spune niciodată 
ceva atât de nepoliticos. 

— Bineînţeles că am inventat-o, replică Elemak. Voiam 
doar să vezi cine e prostul care crede orice poveste aude. 

— E un lucru să crezi pe moment. Altceva e să continui să 
crezi în nişte idei stupide. 

În clipa aceea Elemak îşi dădu seama pentru prima dată 
că minciuna spusă de Gaballufix era chiar faptul în care el 
încă mai credea. Gabya avea dreptate: Elemak fusese un 
prost să creadă, şi chiar mai prost să continue să creadă şi 
acum. 

— N-ai vrut niciodată să-l acuzi pe Iata de uciderea lui 
Ropitat, nu-i aşa? 

— Ba sigur că am vrut. 

— Dar nu să-l aduci în faţa tribunalului. 

— O, nu, asta ar fi fost o prostie, o pierdere de timp. Ți-am 
mai spus asta. 

— Ai spus că ar fi o pierdere de timp pentru că prestigiul 
Tatei în oraş îl asigura că nu va fi niciodată condamnat. Dar 
adevărul este că el nu ar fi ajuns niciodată la proces pentru 
că tu voiai ca oamenii să descopere ambele trupuri, al lui 
Roptat şi al atei, în sera rece. 

— Ce acuzaţie groaznică. Neg totul. Ai o imaginaţie atât de 
urâtă, băiete? 

— "Te-ai folosit de mine ca să-mi trădez propriul tată 
pentru ca tu să-l poţi ucide. 

— Mult timp, rosti Gaballufix, am presupus că tu ştiai asta. 
Am presupus că tu înţelegi că nu vorbim pe faţă despre 
acest lucru pur şi simplu pentru că subiectul este extrem de 
neplăcut. Am considerat că îţi dai seama că singura 


modalitate prin care aş putea să obţin pentru tine 
moştenirea ta mai devreme este să aranjez moartea tatălui 
tău. 

Furia provocată de faptul că fusese aproape un 
conspirator la asasinarea tatălui său învinse tot 
autocontrolul lui Elemak. Se repezi la Gaballufix şi se 
pomeni uitându-se la pulsul din mâna acestuia. 

— Da, da, văd că ai oarecare idee despre ce poate face 
unui om un puls de la distanţă mică. Ai ucisun omcuo 
armă ca asta, nu-i aşa? De fapt, ar putea să fi fost chiar 
arma asta, nu? 

Elemak se uită şi recunoscu urmele de uzură de pe puls, 
acolo unde fusese aşezat pe piatră, unde fusese zgâriat şi 
însemnat, unde culoarea fusese ştearsă de lumina soarelui 
când stătuse lângă coapsa lui în decursul nenumăratelor 
ore de drumuri prin deşert. 

— I-am împrumutat pulsul ăsta lui Mebbekew în ziua în 
care m-am întors acasă cu ultima caravană, zise el stupid. 

— Iar Mebbekew mi l-a împrumutat mie. I-am spus - 
apropo de proşti - că voiam să-ţi fac o surpriză mai târziu, 
la o petrecere, ca să te onorez pentru vărsarea de sânge. I- 
am spus că voi folosi povestea ta ca inspiraţie pentru 
soldaţii mei. 

Gaballufix râse. Râse mult. 

— De asta l-ai atras pe Mebbekew. Ca să facă rost de 
pulsul meu. 

Dar de ce? Elemak şi-l imagină pe tatăl lui zăcând acolo, 
mort, apoi cineva descoperind pulsul lui nu foarte departe, 
posibil abandonat în graba de a părăsi locul. Şi-l imagină pe 
Gaballufix explicând consiliului oraşului, cu lacrimi în ochi: 
„Aici îi aduce lăcomia pe cei din generaţia tânără - propriul 
meu frate vitreg gata să-şi ucidă tatăl ca să obţină 
moştenirea.” 

— Ai dreptate, zise Elemak încet. Am fost un prost. 

— Ai fost şi eşti. Ai fost văzut astăzi în oraş - în tot oraşul. 
Oamenii mei ţi-au luat urma în câteva cartiere. Există mulţi 


martori - şi va fi încântător s-o vedem pe Rasa silită să 
depună mărturie împotriva băiatului cel mare al iubitului ei 
Volemak. Pentru că cineva va muri în noaptea asta ucis cu 
acest puls, care va fi găsit lângă cadavru, apoi toată lumea 
va şti că asasinul a fost fiul lui Wetchik, probabil la ordinele 
tatălui său. Şi partea cea mai frumoasă este că pot să-ţi 
spun asta, şi apoi să te anunţ că pot să te scot din oraş viu, 
iar tu nu poţi face nimic în sensul ăsta. Dacă începi să 
vorbeşti oamenilor despre complotul meu de a omori pe 
cineva - pe oricine hotărăsc eu o să presupună cu toţii că 
nu faci decât să încerci să-ţi acoperi cu anticipație propria 
crimă. Eşti un prost, Elemak, la fel ca tatăl tău. Chiar când 
ştiai că nu mă tem să ucid pentru a-mi atinge scopurile, te- 
ai gândit că tu şi familia ta sunteţi imuni, că voi fi blând cu 
tine pentru că acelaşi pântec bătrân şi obosit ne-a purtat şi 
pe tine, şi pe mine timp de nouă luni în care am extras viaţa 
din placentă. 

Elemak nu văzuse niciodată pe chipul unui om atâta furie, 
atâta ură, atâta răutate, nu-şi imaginase niciodată că era 
posibil. Şi totuşi stătea acolo, uitându-se cum Gabya descria 
cu veselie o crimă pe care intenţiona s-o comită. Îl îngrozea, 
dar în acelaşi timp îl făcea să simtă un fel nebunesc de 
încredere. Ca şi cum faptul că Gaballufix îşi dezvăluia 
propria micime interioară îl determina pe Elemak să 
înţeleagă cât de măreț era el. 

— Oare cine-i prostul, Gabya? Cine-i prostul? 

— Cred că acum nu mai există nici un dubiu. 

— Destul de adevărat, acceptă Elemak. O să faci în aşa fel 
încât să ne fie imposibil mie şi 'Tatei să ne întoarcem în oraş, 
cel puţin un timp, dar moartea lui Roptat n-o să-ţi 
netezească drumul. Chiar eşti atât de prost? Nimeni nu va 
crede nici o clipă că Iata l-a ucis pe Roptat sau că am făcut- 
O eu. 

— Am arma! 

— Arma, dar nici un martor la crimă, doar povestea ta 
răspândită de oamenii tăi. Nu sunt chiar tâmpiţi încât să nu 


adune unu cu unu. Cine câştigă din moartea lui Roptat şi 
exilul Tatei? Numai tu, Gabya. Oraşul o să pornească o 
revoltă sângeroasă împotriva ta. Soldaţii tăi vor muri pe 
străzi. 

— Supraestimezi voinţa laşilor mei duşmani, zise 
Gaballufix. Dar glasul lui nu mai suna atât de sigur, iar 
veselia îi dispăruse. 

— Duşmanii tăi nu sunt laşi pentru că nu sunt dispuşi să 
ucidă ca să-şi atingă scopurile. Sunt dispuşi să ucidă ca să 
oprească un om ca tine. Un gândac parazit fără creier, 
gelos, invidios, răutăcios ca tine. 

— Vrei atât de mult să mori? 

— Da, omoară-mă acum, Gabya. Sute de oameni ştiu că mă 
aflu aici. Sute care aşteaptă să le spun ce am auzit. Întregul 
tău plan a fost dezvăluit şi nici o parte a lui nu a funcţionat. 
Pentru că ai fost atât de prost încât a trebuit să te lauzi. 

Cuvintele lui Elemak erau un bluf, desigur, dar Gaballufix îl 
crezu. Cel puţin suficient cât să facă o pauză. Să-şi pună 
întrebări. Apoi Gabya zâmbi. 

— Elya, fratele meu, sunt mândru de tine. 

Elemak ştia când cineva ceda. Nu spuse nimic. 

— La urma urmelor eşti fratele meu - sângele lui Volemak 
nu te-a slăbit deloc. Poate te-a făcut chiar mai puternic. 

— Chiar crezi că o să-ţi înghit linguşelile? 

— Bineînţeles că nu, spuse Gaballufix. Bineînţeles că o să 
le dispreţuieşti, dar asta nu mă împiedică să te admir, nu-i 
aşa? Dar te opreşte pe tine să accepţi admiraţia mea! 
Pierderea e a ta, dragă Elya. 

— Am venit după Catalog, Gaballufix, rosti Elemak. Un 
lucru simplu. Dă-mi-l, şi am plecat. Wetchik şi familia lui n-o 
să te mai deranjeze niciodată, iar tu o să-ţi joci micile tale 
jocuri până când cineva o să-ţi înfigă un cuţit în spate numai 
ca să nu mai audă sunetele stridente pe care le scoţi atunci 
când te crezi extrem de deştept. 

Gaballufix îşi plecă capul pe o parte. 

O să mi-l dea, gândi Elemak triumfător. 


— Nu, zise Gaballufix. Mi-ar plăcea, dar nu pot. Ar fi greu 
de explicat în faţa consiliului clanului dispariţia Catalogului. 
S-ar crea multe necazuri, şi de ce mi-aş face atâtea 
probleme doar ca să scap de Wetchik? La urma urmelor, am 
scăpat deja de el. 

În sfârşit, acum Elemak ajunsese acolo unde voia: 
târguiala ca între negustori. 

— Ce altceva ar fi necesar ca să merite osteneala? Întrebă 
Elemak. 

— Fă-mi o ofertă. Destui bani ca să mă recompenseze 
pentru eforturile suplimentare pe care ar trebui să le fac. 

— Dă-mi Catalogul, şi Tata o să-ţi vireze fondurile. Oricât 
vrei. 

— Adică să aştept banii? Să aştept ca Wetchik să mă 
plătească mai târziu pentru un Catalog pe care ţi-l dau 
acum? O, am înţeles, văd ce se întâmplă! Gaballufix râse 
dispreţuitor: Nu-mi poţi da bani acum pentru că nu ai. 
Wetchik tot nu ţi-a dat nimic! Te-a trimis să-i faci comisioane 
şi nu ţi-a dat nici măcar acces la banii lui! 

Era umilitor. Tata ar fi trebuit să-şi fi dat seama că în 
negocierea cu Gaballufix se va ajunge în cele din urmă la 
bani; ar fi trebuit să-i dea parola care să-i asigure accesul la 
fondurile familiei Wetchik. Rashgallivak, administratorul, 
avea mai mult control asupra averii lui Wetchik decât 
Elemak. Simţea furie şi resentimente faţă de tatăl său care 
îl pusese într-o asemenea situaţie de inferioritate. Bătrân 
stupid şi miop, întotdeauna se împiedica atunci când venea 
vorba de afaceri! 

— Spune-mi, Elya, zise Gaballufix, încetând să mai râdă. 
Dacă propriul tată nu a avut încredere să-ţi dea pe mână 
banii, de ce aş avea eu încredere să-ţi dau Catalogul? 

Spunând asta, Gaballufix întinse mâna sub masă părând că 
declanşează un fel de comutator, căci trei uşi se deschiseră 
imediat şi trei soldaţi cu aspect identic năvăliră în încăpere. 
Îl apucară pe Elemak şi îl împinseră brutal în hol, apoi afară 
pe uşa principală. 


Nu era destul. Îl însoţiră în marş forţat până la cea mai 
apropiată poartă, care se întâmplă să fie Poarta din Spate - 
chiar lângă casa mamei lui - şi îl aruncară la pământ în faţa 
paznicilor. 

— Ăsta părăseşte oraşul! Strigă unul dintre soldaţi. 

— Şi nu se mai întoarce niciodată! Răcni altul. 

Paznicii nu păreau foarte impresionați. 

— Eşti cetăţean? Întrebă unul dintre ei. 

— Da, răspunse Elemak scuturându-se de praf. 

— Degetul, te rog. 

[i întinseră ecranul, iar Elemak îşi apăsă degetul mare pe 
el. 

— Cetăţene Elemak, fiu al lui Hosni şi al lui Wetchik. Este o 
onoare să vă servim. 

Apoi paznicii se ridicară toţi în picioare în poziţie de drepţi 
şi îl salutară. 

EI fu complet uluit. Niciodată la toate intrările şi ieşirile lui 
din Basilica nimeni nu ridicase măcar o sprânceană când 
computerul îi citise prestigioasa identitate. Iar acum era 
salutat! 

Apoi soldaţii lui Gaballufix îl tratară din nou cu grosolănie, 
lăudându-se cu ce o să-i facă dacă se va mai întoarce 
vreodată, şi Elemak înţelese. Paznicii oficiali ai oraşului îi 
arătau lui şi tuturor celorlalţi aflaţi în apropierea porţii că ei 
nu făceau parte din mica armată a lui Gaballufix. Mai mult, 
însuşi faptul că fiul lui Wetchik era evident duşmanul lui 
Gaballufix îi făcea pe paznici să vrea să-l salute. Dacă 
Elemak ar găsi o cale să se folosească de această situaţie, 
ar putea s-o întoarcă foarte bine în avantajul lui. Dacă aş 
reveni în oraş ca eliberator, conducând gărzile şi miliția 
pentru a-l zdrobi pe Gabya şi detestata lui armată de 
costume clonate. Atunci oraşul mi-ar da cu bucurie tot ceea 
ce Gabya încearcă să obţină prin înşelăciune, intimidare şi 
crimă. Aş avea toată puterea pe care Gaballufix şi-a 
imaginat-o vreodată, iar oraşul m-ar iubi pentru asta. 

12. AVEREA. 


În deşert era o zi mizerabilă, chiar acceptând faptul că în 
afară de o oră şi jumătate la amiază canionul era cufundat 
într-o umbră adâncă, cu o briză constantă răcorindu-l. Nici 
un loc nu este comod, cugetă Nafai, când aştepţi ca 
altcineva să facă o treabă pe care o consideri a ta. Mai rea 
decât căldura, decât transpiraţia care i se scurgea în ochi şi 
decât nisipul care îi intra în haine şi printre dinţi era teama 
bolnăvicioasă pe care o simţea Nafai ori de câte ori se 
gândea că Elemak era cel căruia i se încredinţase misiunea 
Sufletului Suprem. 

Nafai ştia, desigur, că Elemak măsluise tragerea la sorţi. 
Nu era atât de naiv încât să creadă că fratele lui ar lăsa un 
astfel de lucru la voia întâmplării. Chiar dacă admira 
îndemânarea lui Elya, Nafai era supărat pe el. Măcar 
încerca să obţină Catalogul? Sau se dusese în oraş şi se 
întâlnise cu Gaballufix pentru a plănui în continuare 
trădarea atei, a oraşului şi în final a misiunii Sufletului 
Suprem de salvare a umanităţii? 

Se va mai întoarce vreodată? 

Apoi în sfârşit la mijlocul după-amiezii se auziră huruitul şi 
pocnetul pietrelor rostogolindu-se, şi Elemak cobori 
zgomotos în ascunzişul lor. Avea mâinile goale, dar ochii 
strălucitori. Am fost trădaţi, gândi Nafai. 

— A refuzat, bineînţeles, zise Elemak. Catalogul este mai 
important decât ne-a spus Tata. Gaballufix nu vrea să 
renunţe la el - cel puţin nu pe degeaba. 

— Atunci pentru ce? Întrebă Issib. 

— N-a spus. Dar are un preţ. Mi-a dat de înţeles că va 
asculta o ofertă. Problema e că trebuie să ne întoarcem la 
Tata şi să obţinem accesul la banii lui. 

Lui Nafai nu-i plăcea asta deloc. De unde să ştie ce îşi 
promiseseră unul altuia Gaballufix şi Elemak? 

— Tot drumul înapoi, şi cu mâinile goale, protestă 
Mebbekew. Uite cum facem, Elya. Tu te întorci, iar noi 
ceilalţi aşteptăm aici până te întorci cu parola conturilor 
Tatei. 


— Sigur că da, zise Issib. N-o să-mi petrec noaptea aici în 
deşert când m-aş putea duce în oraş unde flotoarele mele 
funcţionează. 

— Chiar atât de prost eşti? Nu-ţi dai seama că lucrurile 
stau altfel acum? Nu mai poţi hoinări neobservat prin oraş. 
Trupele lui Gabya sunt peste tot. lar Gaballufix nu e 
prietenul Tatei. Şi în consecinţă nici al nostru. 

— E fratele tău, zise Mebbekew. 

— Nu e fratele nimănui. Are atât morala, cât şi 
proprietăţile de suprafaţă ale noroiului. Îl cunosc mai bine 
decât oricare dintre voi, şi pot să vă jur că v-ar ucide 
imediat ce v-ar vedea. 

Nafai fu mirat să-l audă pe Elemak vorbind astfel. 

— Credeam că vrei ca el să conducă Basilica. 

— Credeam că planul lui este cel mai bun pentru oraş în 
războaiele care vor veni, spuse Elemak. Dar nu m-am 
gândit niciodată că Gaballufix ar face ceva din alt motiv în 
afară de propriul avantaj. Soldaţii lui împânzesc Basilica - 
poartă un fel de costume holografice care le acoperă tot 
corpul, aşa că toţi arată absolut la fel. 

— Măşti pentru tot corpul! Strigă Mebbekew. Ce idee 
grozavă! 

— Asta înseamnă, continuă Elemak, că dacă unul dintre 
soldaţii lui Gaballufix ar fi văzut comiţând o crimă - cum ar 
fi răpirea sau uciderea unui fiu hoinar al bătrânului Wetchik 
- nimeni nu ar putea identifica individul care a comis-o. 

— Oh, făcu Mebbekew. 

— Aşadar, chiar dacă Tata ne-ar da acces la banii lui, ce te 
face să crezi că Gaballufix îl va vinde? 

— Gândeşte-te, Nafai. Chiar şi un băiat de paisprezece ani 
ar trebui să priceapă câte ceva din afacerile bărbaţilor. 
Gaballufix plăteşte sute de soldaţi. Averea lui e mare, dar 
nu suficient de mare ca s-o ţină aşa la infinit, nu fără a 
obţine controlul asupra banilor din impozite cu care să-i 
întreţină. Banii Tatei l-ar ajuta foarte mult. În momentul de 
faţă, Gaballufix probabil are nevoie de bani mai mult decât 


de prestigiul dat de posesia Catalogului, despre care puţin 
probabil să mai fi auzit cineva. 

Trecând peste condescendenţa lui Elemak, Nafai îşi dădu 
seama că analiza era corectă. 

— Catalogul este de vânzare, atunci. 

— Ar putea să fie, spuse Elemak. Aşadar noi ne întoarcem 
la Tata şi vedem dacă merită să dăm bani pentru Catalog, şi 
cât de mulţi. Apoi el ne dă acces la finanţele lui, iar noi ne 
întoarcem şi ne târguim. 

— Iar eu zic să te întorci tu şi să mă laşi pe mine să-mi 
încerc şansele în oraş, insistă Mebbekew. 

— Vreau să scap în noaptea asta de scaun, zise şi Issib. 

— Când o să ne întoarcem, spuse Elemak, atunci veţi 
putea intra în oraş. 

— Ca şi acum? O să ne pui iar să aşteptăm, şi n-o să mai 
intrăm niciodată. 

— Bine, rosti Elemak. Mă duc singur şi îi spun atei că voi 
l-aţi abandonat, pe el şi cauza lui, doar ca să puteţi intra în 
oraş ca să plutiţi pe acolo şi să vă regulaţi. 

— Eu nu mă duc să mă regulez! Protestă Issib. 

— Iar eu nu mă duc să plutesc, rânji Mebbekew. 

— Staţi o clipă, zise Nafai. Dacă ne întoarcem la Tata şi 
obţinem permisiunea, ce facem după aceea? Ar dura 
aproape o săptămână. Cine ştie cum se vor schimba 
lucrurile între timp? Ar putea să fie deja război civil în 
Basilica. Sau Gaballufix şi-ar putea găsi alte surse de 
finanţare, aşa că banii noştri nu ar mai avea nici o 
importanţă pentru el. Acum e momentul să-i facem o ofertă. 

Elemak îl privi surprins. 

— Da, aşa este. Dar nu avem acces la banii Tatei. 

Drept răspuns, Nafai se uită la Issib. 

Issib îşi dădu ochii peste cap. 

— I-am promis atei, zise. 

— Vrei să spui că tu cunoşti parola Tatei? Se miră 
Mebbekew. 


— A spus că ar trebui s-o mai ştie cineva, în caz de 
urgenţă, explică Issib. Dar tu de unde ştii, Nafai? 

— Ei, haide, nu sunt idiot. În timpul cercetărilor tale ai 
avut acces la fişiere din biblioteca oraşului pe care un puşti 
ca tine nu le-ar primi fără aprobarea expresă a unui adult. 
Totuşi n-am ştiut că Iata ţi-a dat-o ţie. 

— Mă rog, mi-a dat doar codul de acces. Restul am 
descoperit eu însumi. 

Mebbekew era livid. 

— Tot timpul cât eu am trăit ca un cerşetor în oraş, tu ai 
avut acces la întreaga avere a Tatei? 

— Gândeşte-te, Meb, zise Elemak. În cine altcineva ar fi 
avut Tata încredere să-i spună parola? Nafai e un copil, tu 
eşti un risipitor, iar eu aveam mereu neînţelegeri cu el în 
privinţa modului în care să investească banii. Issib însă - ce 
să facă el cu banii? 

— Deci pentru că el nu are nevoie de bani, primeşte tot ce 
vrea? 

— Dacă aş fi utilizat vreodată parola ca să obţin bani, el ar 
fi schimbat-o, aşadar nu am folosit-o niciodată, spuse Issib. 
Poate că mai are o parolă pentru accesul la bani - n-am 
încercat niciodată. Şi nici acum nu voi încerca, aşa că lăsaţi- 
o baltă. Tata nu ne-a autorizat să scotocim în averea 
familiei. 

— Ne-a spus că Sufletul Suprem vrea ca noi să-i aducem 
Catalogul, zise Nafai. Nu înţelegi? Catalogul este atât de 
important, încât Tata a fost nevoit să ne trimită să înfruntăm 
duşmanul, omul care a plănuit să-l ucidă. 

— Of, haide, Nyef, ăsta a fost un vis al Iatei, nu ceva real, 
zise Mebbekew. Gaballufix nu plănuia să-l ucidă. 

— Ba da, replică Elemak. Plănuia să-i ucidă pe Roptat şi pe 
Tata, şi apoi să dea vina pe mine. 

Mebbekew rămase cu gura căscată. 

— Avea de gând să aranjeze să fie găsit pulsul meu - cel pe 
care ţi l-am împrumutat ţie, Mebbekew - lângă trupul Tatei. 
Ai fost foarte neîndemânatic să-mi pierzi pulsul, Meb. 


— De unde ştii toate astea? Întrebă Issib. 

— Mi-a spus Gaballufix. Încercând să mă impresioneze 
arătându-mi cât sunt de neajutorat. 

— Să mergem la consiliu, propuse Issib. Dacă Gaballufix a 
mărturisit. 

— A mărturisit - sau mai degrabă s-a fălit - în faţa mea, 
singuri în cameră. Cuvântul meu împotriva cuvântului lui. 
Nu are rost să spunem cuiva. N-ar fi de nici un folos. 

— Asta este ocazia, zise Nafai. Astăzi, chiar acum. Ne 
ducem acasă, accesăm fişierele 'Tatei din propria lui 
bibliotecă, convertim toate fondurile în lichidităţi. Mergem 
la piaţa aurului şi le transformăm în lingouri, acţiuni, 
bijuterii şi ce-o mai fi, apoi ne ducem la Gaballufix şi. 

— Şi el ni le fură, ne omoară şi ne ciopârţeşte cadavrele în 
bucăţi ca să le găsească şacalii prin vreun şanţ în afara 
oraşului, zise Elemak. 

— Nu aşa. Luăm un martor cu noi - cineva de care n-ar 
avea curajul să se atingă. 

— Pe cine? Întrebă Issib. 

— Rashgallivak, zise Nafai. Nu e doar administratorul 
casei Wetchik, ştii asta. E un Palwashantu, un om de 
încredere care se bucură de mult prestigiu. U luăm cu noi, 
vede tot, asistă la schimb, banii Tatei pentru Catalog, şi 
ieşim cu toţii în viaţă. Gaballufix poate să ne ucidă pe noi, 
pentru că ne ascundem şi Tata e în exil, dar nu se poate 
atinge de Rash. 

— Vrei să mergem cu toţii la Gaballufix? Întrebă Issib. 

— În oraş? Adăugă Mebbekew. 

— Nu e un plan rău, admise Elemak. Riscant, dar e 
adevărat că acum e momentul să acţionăm. 

— Atunci hai să mergem acasă. Putem lăsa animalele aici 
peste noapte, nu-i aşa? Issib şi cu mine ne-am putea duce la 
bibliotecă să transferăm fondurile, în timp ce tu şi Meb îl 
găsiţi pe Rash şi-l aduceţi acolo ca să putem merge cu toţii 
la Gaballufix. 


— Rash o să fie de acord? Întrebă Issib. Adică, dacă 
Gaballufix se hotărăşte totuşi să ne ucidă pe toţi? 

— Da, zise Elemak. Loialitatea lui este absolută. Niciodată 
nu s-ar abate de la datoria lui faţă de casa Wetchik. 

Le luă aproximativ o oră. Era după-amiaza târziu când 
intrară în Piaţa Aurului şi începură tranzacţiile finale. 'Toate 
fondurile care nu erau legate de proprietăţi imobiliare se 
găseau în formă lichidă în contul bancar al lui Issib - de 
fapt, ca toate conturile bancare ale fraţilor, doar un subcont 
al contului principal al Tatei. Dacă cineva se îndoia că Issib 
avea autorizarea să cheltuie atât de mult, Rashgallivak era 
de faţă supraveghind în tăcere. Toată lumea ştia că dacă 
Rash era acolo afacerea era legală. 

Suma implicată reprezenta cea mai mare tranzacţie unică 
de active mobile din istoria recentă a Pieţei Aurului. Nici un 
broker nu deţinea suficiente lingouri, bijuterii sau acţiuni ca 
să acopere măcar parţial afacerea. Timp de peste o oră, 
înainte ca soarele să coboare dincolo de zidul roşu şi Piaţa 
Aurului să se cufunde în umbră, brokerii se luptară între ei 
până când în cele din urmă întreaga sumă fu depusă pe o 
singură masă. Fondurile fuseseră transferate; o sumă 
incredibilă se mutase de pe o coloană pe alta pe toate 
display-urile computerelor, iar toţi brokerii priveau acum cu 
uimire şi respect. Lingourile fuseseră strânse în trei 
pachete învelite în pânză şi legate, bijuteriile împachetate 
în săculeţi de pânză, acţiunile puse în mape de piele. Apoi 
pachetele fură împărţite între cei patru fii ai lui Wetchik. 

Unul dintre brokeri aranjase deja ca şase gărzi să-i 
însoţească oriunde ar merge, dar Elemak îi refuză. 

— Dacă mergem cu pază, fiecare hoţ din Basilica va vedea 
şi va observa unde ne ducem. Atunci vieţile noastre şi-ar 
pierde valoarea. O să ne mişcăm repede şi fără gărzi, fără 
să fim remarcaţi. 

Din nou brokerii se uitară spre Rashgallivak, care dădu din 
cap aprobator. 


Parcurseră jumătate de oră străzile oraşului, nervoşi şi 
conştienţi de fiecare privire îndreptată asupra lor, apoi 
ajunseră la uşa casei lui Gaballufix. Nafai văzu imediat că 
atât Elemak, cât şi Mebbekew erau cunoscuţi aici. La fel şi 
Rashgallivak - dar Rash era bine cunoscut în clanul 
Palwashantu, astfel încât ar fi fost o surpriză să nu fie 
recunoscut. Doar Nafai şi Issib trebuiră prezentaţi în faţa 
lui Gaballufix în salonul mare din casa lui - nu, nu a lui, cia 
soţiei sale. 

— Deci tu eşti cel care zboară, zise Gaballufix uitându-se la 
Issib. 

— Plutesc, răspunse Issib. 

— Văd. Voi doi, fiii Rasei. Îl privi în ochi pe Nafai: Eşti înalt 
pentru cineva atât de tânăr. 

Nafai nu spuse nimic. Era prea ocupat să studieze faţa lui 
Gaballufix. Cu adevărat banală. Puțin flască, poate. Nu mai 
era tânăr, dar era mai tânăr decât Tata, care la urma 
urmelor fusese căsătorit cu mama lui Gaballufix suficient 
cât să-l conceapă pe Elemak. Exista o uşoară asemănare 
între Elya şi Gaballufix, dar nu prea multă, doar părul închis 
la culoare şi felul în care ochii erau puţin apropiaţi sub 
sprâncenele groase. 

Semănau la ochi, dar tot ochii le erau cei mai diferiţi, căci 
privirea lui Gaballufix avea ceva lăcrimos, înroşit, opus 
durității căutăturii lui Elya. Elemak era un om de acţiune şi 
forţă, un bărbat al deşertului, care putea face faţă străinilor 
şi locurilor necunoscute cu curaj, încredere şi vigoare. Prin 
contrast, Gaballufix era un bărbat care nu se ducea nicăieri 
şi nu făcea nimic: stătea doar în vizuina lui şi îi punea pe 
alţii să-i facă munca. Elemak ieşea şi pătrundea în lume, 
schimbând-o acolo unde dorea; Gaballufix stătea într-un 
singur loc şi sugea lumea, golind-o pentru a se umple pe 
sine. 

— Deci cel tânăr e mut, zise Gaballufix. 

— Pentru prima dată în viaţa lui, comentă Meb. Urmară 
câteva râsete nervoase. 


— De ce fiii şi administratorul lui Wetchik mă onorează cu 
vizita lor? 

— Tata vrea să schimbe daruri cu tine, spuse Elemak. 
Trăim într-un loc în care avem prea puţină nevoie de bani, 
însă 'Tata şi-a pus în minte - ba nu, Sufletul Suprem i-a 
poruncit - să ia cu el Catalogul. În timp ce tu, Gaballufix, nu 
ai nevoie de catalog - te-ai uitat măcar la el în toţi anii de 
când eşti conducătorul consiliului clanului? 

— Dar ai putea să foloseşti o parte a proprietăţilor Wetchik 
mai avantajos decât ar fi în stare Tata, aflându-se departe 
de oraş. 

Era un discurs elocvent, plin de adevăr şi în acelaşi timp 
complet amăgitor, şi Nafai îl admiră. Nu exista nici o 
îndoială pentru nimeni că aici se încerca să se cumpere 
ceva, însă totul era delicat deghizat într-un schimb de 
daruri, pentru ca Gaballufix să nu poată fi acuzat pe faţă că 
ar fi vândut Catalogul, sau că Tata l-ar fi cumpărat. 

— Sunt convins că ruda mea Wetchik este mult prea 
generoasă faţă de mine, zise Gaballufix. Nu-mi imaginez că 
i-aş fi prea mult de ajutor administrând o parte neglijabilă a 
imensei sale bogății. 

Drept răspuns, Elemak păşi în faţă şi desfăşură un pachet 
greu de lingouri de platină. Gaballufix culese unul şi îl 
cântări în mâini. 

— Asta e ceva frumos, spuse. Totuşi eu ştiu că reprezintă o 
fracțiune atât de mică din averea lui Wetchik, încât nu m-aş 
simţi bine făcându-i o favoare la fel de mică rudei mele, 
când el doreşte în schimb povara grea a păstrării 
Catalogului Palwashantu. 

— Este doar un eşantion, zise Elemak. 

— Dacă mi se acordă această încredere, nu ar trebui să 
văd întreaga dimensiune a ceea ce mi se va încredința? 

Elemak desfăcu restul comorii pe care o ducea asupra sa 
şi o întinse pe masă. 

— Cu siguranţă numai cu atât ar îndrăzni Tata să te 
împovăreze. 


— O povară atât de uşoară, replică Gaballufix. Mi-ar fi 
ruşine ca acesta să fie tot ajutorul pe care îl dau unei rude. 

Însă Nafai putea vedea că ochii lui Gaballufix sclipesc 
zărind atâta bogăţie adunată într-un singur loc. 

— Presupun că este numai un sfert din ceea ce aduceţi. 

Gaballufix se uită de la Nafai la Issib şi la Mebbekew. 

— Consider că este suficient, zise Elemak. 

— Atunci nu voi accepta să încredinţez povara Catalogului 
rudei mele, rosti Gaballufix. 

— Foarte bine, replică Elemak. Se aplecă şi începu să 
înfăşoare lingourile. 

Asta e tot? Se gândi Nafai. Ne dăm bătuţi atât de uşor? 
Oare eu sunt singurul care vede foamea lui Gaballufix 
pentru bani? Că dacă îi oferim puţin mai mult, va vinde? 

— Aşteaptă, zise Nafai. Putem adăuga şi ceea ce duc eu. 

Nafai era conştient că Elemak se uita urât la el, dar era de 
neconceput să ajungi atât de aproape şi să pleci cu mâinile 
goale. Elemak nu-şi dădea seama cât de important era 
Catalogul? Mai important decât banii, asta era sigur. 

— Şi dacă nu e destul, mai are şi Issib. Arată-i, Issib. Lasă- 
mă să-i arăt. 

În câteva secunde îşi triplaseră oferta. 

— Mă tem, zise Elemak cu vocea de gheaţă, că fratele meu 
mai mic s-a oferit fără să se gândească să te împovăreze cu 
mult mai mult decât am intenţionat eu vreodată să-ţi 
propun. 

— Din contră, replică Gaballufix. Fratele tău mai mic a 
estimat mai corect povara pe care sunt dispus s-o port. Într- 
adevăr, cred că dacă şi ultimul sfert din ceea ce aţi adus în 
casa mea va fi pus pe această masă, aş considera corect să-i 
transfer dragei mele rude greaua responsabilitate a 
Catalogului Palwashantu. 

— Eu spun că e prea mult. 

— Atunci îmi răneşti sentimentele, zise Gaballufix, şi nu 
văd nici un motiv pentru alte discuţii. 


— Am venit pentru Catalog, spuse Nafai. Am venit pentru 
că Sufletul Suprem îl cere. 

— Tatăl vostru este faimos pentru sfinţenia şi viziunile lui. 

— Dacă eşti de acord să accepţi tot ce avem, zise Nafai, îţi 
vom da totul cu bucurie ca să îndeplinim dorinţa Sufletului 
Suprem. 

— O asemenea supunere va fi mult timp pomenită în 
Templu, rosti Gaballufix. Se uită la Mebbekew: Sau sfinţenia 
lui Nafai nu se potriveşte cu cea a fratelui său Mebbekew? 

Chinuit de nehotărâre, Mebbekew se uita de la Elemak la 
Gaballufix. 

Dar Elemak fu cel care acţionă. Se aplecă şi continuă să 
înfăşoare lingourile în pânză. 

— Nu! Strigă Nafai. N-o să dăm acum înapoi! Întinse mâna 
spre Mebbekew: Ştii ce ar vrea Iata să faci. 

— Văd că numai cel mai tânăr înţelege cu adevărat, zise 
Gaballufix. 

Mebbekew făcu un pas în faţă şi începu să aşeze pachetele 
pe masă. În acest timp Nafai îl simţi pe Elemak apucându-l 
de umăr, degetele înfigându-i-se în carne, şi Elemak îi şopti 
în ureche: 

— 'Ţi-am spus să laşi asta în seama mea. I-ai dat de patru 
ori cât era necesar, prostule. Am rămas fără nimic. 

Nimic în afară de Catalog, gândi Nafai. Însă îşi dădu vag 
seama că ar fi fost posibil ca Elemak să se priceapă mai 
bine să conducă negocierea, şi poate ar fi trebuit să-şi ţină 
gura şi să-l lase pe Elya să se descurce. Dar în momentul în 
care acţionase Nafai fusese sigur că trebuia să vorbească 
sau altfel nu ar fi căpătat niciodată Catalogul. 

Toată averea lui Wetchik, cu excepţia pământului şi a 
construcţiilor, se afla pe masa lui Gaballufix. 

— Asta e de ajuns? Întrebă Elemak sec. 

— Exact cât trebuie, zise Gaballufix. Exact cât să-mi 
dovedească că Volemak Wetchik a trădat cu totul clanul 
Palwashantu. Marea sa bogăţie a fost dată pe mâna fiilor 
care, în prostia lor copilărească, au hotărât s-o irosească 


cumpărând ceea ce orice adevărat Palwashantu ştie că nu 
poate fi niciodată vândut. Catalogul sacru încredinţat 
clanului Palwashantu - oare a crezut Volemak că poate fi 
cumpărat? Nu, imposibil, nu se poate! Nu pot decât să trag 
concluzia că fie şi-a pierdut minţile, fie voi l-aţi ucis şi i-aţi 
ascuns pe undeva trupul. 

— Nu! Strigă Nafai. 

— Minciunile tale sunt obscene, zise Elemak, şi n-o să le 
mai tolerăm. 

Făcu un pas în faţă şi începu pentru a treia oară să adune 
comoara. 

— Hoţul! Strigă Gaballufix. 

Uşile se deschiseră brusc şi o duzină de soldaţi pătrunseră 
în cameră. 

— Crezi că poţi face asta în prezenţa lui Rashgallivak? 
Întrebă Elemak. 

— Insist să o fac în prezenţa lui. Cine crezi că a venit 
primul la mine cu vestea că Volemak trădează încrederea 
familiei Wetchik? Că fiii lui Volemak distrug averea familiei 
Wetchik pentru un capriciu nebunesc? 

— Eu slujesc casa lui Wetchik, spuse Rashgallivak. Se uită 
la fiecare dintre fraţi, cu faţa ca o mască a tristeţii: Este 
imposibil să fie în interesul măreţei case ca averea să-i fie 
distrusă de un nebun care are impresia că are viziuni. 
Gaballufix abia a putut crede ce i-am povestit, dar a fost de 
acord cu mine că averea lui Wetchik trebuie predată în grija 
altei ramuri a familiei. 

— Ca şef al clanului Palwashantu, intonă Gaballufix, declar 
că Volemak şi fiii săi, dovedindu-se nepotriviţi şi nedemni de 
încredere ca păstrători ai celei mai mari case a clanului, 
sunt de acum înlăturați ca moştenitori şi posesori ai casei 
Wetchik pentru totdeauna. Iar în semn de recunoaştere a 
anilor de serviciu loial, atât al lui, cât şi al predecesorilor 
săi, îi acord temporar dreptul asupra averii familiei Wetchik 
şi dreptul de a folosi numele de Wetchik lui Rashgallivak, ca 
să se ocupe de toate problemele casei Wetchik până când 


consiliul clanului va decide altfel. Cât despre Volemak şi fiii 
săi, dacă vor protesta şi se vor opune acestei hotărâri, vor fi 
consideraţi duşmani de sânge ai clanului Palwashantu şi vor 
fi judecaţi după legi mult mai vechi decât cele ale oraşului 
Basilica. 

Gaballufix se aplecă peste masă, zâmbind către Elemak: 

— Ai înţeles toate astea, Elya? 

Elemak privi spre Rashgallivak. 

— Înţeleg că cel mai loial bărbat din Basilica este acum cel 
mai crud trădător. 

— Voi sunteţi trădătorii, zise Rash. Nebunia asta subită a 
viziunilor, o călătorie absolut neprofitabilă în deşert, 
vânzarea tuturor animalelor, demiterea tuturor angajaţilor, 
şi acum asta - ca administrator al casei Wetchik, nu am avut 
altă opţiune decât să implic consiliul clanului. 

— Gaballufix nu înseamnă consiliul clanului, spuse Elemak. 
E un hoţ ordinar, iar tu ai pus averea noastră în mâinile lui. 
— Voi i-aţi pus averea în mâini. Nu înţelegeţi ce am făcut 
pentru voi? Pentru toţi patru? Consiliul mă va lăsa pe mine 
administrator timp de câţiva ani până trec toate astea, iar 

în această perioadă dacă unul dintre voi se dovedeşte a fi 
un bărbat sobru şi demn de încredere, vrednic de această 
responsabilitate, averea şi numele de Wetchik vă vor fi 
redate. 

— Nu va mai rămâne nici o avere, zise Elemak. Gabya va 
cheltui totul pe armata sa înainte de sfârşitul anului. 

— Ba deloc, protestă Gaballufix. Ii predau totul lui Rash, să 
continue el administrarea. 

Elemak râse amar. 

— Funcţia de administrator îi cere să facă ceea ce îi 
ordonă consiliul. Şi ce va ordona consiliul? O să vezi, Rash. 
Chiar foarte curând - întrucât consiliul a avut nişte 
cheltuieli destul de mari cu toţi soldaţii care trebuie plătiţi. 

Rashgallivak nu părea în largul lui. 

— Gaballufix a menţionat că o mică parte din bani ar putea 
fi dedusă pentru cheltuielile curente, dar tatăl vostru ar fi 


contribuit oricum la cheltuielile clanului dacă ar fi fost în 
deplinătatea facultăţilor mintale. 

— Te-a luat de prost, zise Elemak, la fel şi pe mine. Pe toţi. 

Rash se uită la Gaballufix, extrem de îngrijorat. 

— Poate ar trebui să convocăm consiliul în problema asta, 
zise. 

— Consiliul s-a întrunit deja. 

— Cât de mari sunt cheltuielile clanului? Întrebă 
Rashgallivak. 

— O nimica toată. Nu-ţi pierde timpul cu astfel de griji. 
Sau te vei dovedi la fel de nedemn de încredere ca Volemak 
şi fiii săi? 

— Vezi? Zise Elemak. Deja începe: ori faci ce spune Gabya, 
ori nu vei mai fi administratorul averii Wetchik. 

— Legea e lege, declară Gaballufix. Acum e timpul ca 
aceşti tineri risipitori să plece din casa mea înainte de a fi 
acuzaţi de asasinarea tatălui lor. 

— Adică, înainte să mai spunem ceva care să-l ajute pe 
Rash să vadă adevărul. 

— O să plecăm, zise Mebbekew. Dar toată vorbăria asta 
despre consiliul clanului Palwashantu şi numirea lui 
Rashgallivak Wetchik e rahat în ploaie. Eşti un hoţ, Gabya, 
un hoţ mincinos şi ucigaş care i-ar fi omorât pe Roptat şi pe 
Tata dacă n-am fi părăsit oraşul în noaptea aia, şi nu lăsăm 
averea familiei pe mâinile tale murdare de sânge! 

Spunând asta Mebbekew se întinse şi apucă un săculeţ cu 
bijuterii. 

Imediat soldaţii săriră asupra lor, a tuturor. Bijuteriile 
dispărură într-o clipă din mâinile lui Meb, şi fără urmă de 
delicateţe toţi patru fură daţi afară din salon şi aruncaţi în 
stradă pe uşa principală. 

— Plecaţi de aici! Strigară soldaţii. Hoţilor! Criminalilor! 

Nafai abia apucă să gândească ceva înainte ca Mebbekew 
să sară la gâtul lui. 

— Tu a trebuit să pui toată averea pe masă! 

— Oricum urma s-o obţină pe toată, protestă Nafai. 


— Tăceţi, proştilor; interveni Elemak. Nu s-a terminat. 
Vieţile noastre nu valorează nici cât un fir de praf - probabil 
are oameni la fiecare cincizeci de metri, care aşteaptă să ne 
omoare. Singura noastră speranţă este să ne despărţim şi 
să fugim. Nu vă opriţi sub nici un motiv. Şi ţineţi minte - 
ceva ce Rasa mi-a spus astăzi - nu aveţi încredere în nici un 
bărbat. Repetă, schimbând puţin accentul: Nu aveţi 
încredere în nici un bărbat. Ne întâlnim la noapte acolo 
unde sunt cămilele. Oricine nu e acolo până în zori se va 
presupune că e mort. Acum fugiţi - şi nu în vreun loc unde 
s-ar aştepta ei să vă duceţi. 

Elemak începu să alerge înspre nord. După numai câţiva 
paşi se întoarse: 

— Acum, proştilor! Vedeţi, deja dau alarma despre asasini! 

Nafai văzu că unul dintre soldaţii de pe veranda lui 
Gaballufix ridicase un braţ, arătând cu celălalt înspre ei. 

— Cât de repede te poţi deplasa cu flotoarele alea? Îl 
întrebă Nafai pe Issib. 

— Mai repede decât tine. Dar nu mai repede decât un 
puls. 

— Sufletul Suprem să ne apere. 

— Corect, zise Issib. Acum şterge-o, prostule. 

Nafai lăsă capul în jos şi se avântă în zona cea mai 
aglomerată. Alergase o sută de metri spre sud pe Strada 
Fântânii când se întoarse şi văzu de ce oamenii strigau în 
urma lui: Issib se înălţase vreo douăzeci de metri în aer şi 
tocmai dispărea peste acoperişul casei aflate pestre drum 
de cea a lui Gaballufix. N-am ştiut niciodată că poate face 
asta, gândi Nafai. 

Apoi, când o luă din nou la fugă, îi trecu prin minte că 
probabil nici Issib nu ştiuse. 

— Uite unul, zise o voce aspră. 

Un bărbat apăru brusc în faţa lui, cu o lamă energetică în 
mână. O femeie icni; lumea se retrase. Dar aproape fără să- 
şi dea seama că ştie, Nafai simţi prezenţa unui bărbat în 


spatele lui. Dacă se ferea de lama din faţă, ar fi dat peste 
adevăratul asasin din spate. 

Aşa că Nafai se aruncă înainte. Duşmanul său nu se 
aşteptase ca un băiat neînarmat să fie agresiv - lovitura 
lamei nu întâlni nimic. Nafai înfipse un genunchi între 
picioarele bărbatului, ridicându-l de la pământ. 

Bărbatul urlă. Nafai îl îmbrânci într-o parte şi o rupse la 
fugă fără să se uite înapoi, privind în faţă numai ca să evite 
oamenii şi să se ferească de sclipirea roşie a unei alte lame 
sau de raza albă fierbinte a unui puls. 

13. ZBORUL. 

Issya nu încercase niciodată să urce atât de mult cu 
flotoarele. Ştia că reacţionau la tensiunile din muşchii lui, că 
flotorul pe care îl apăsa cel mai tare rămânea fixat pe 
poziţie în aer. Dar întotdeauna presupusese că acea poziţie 
depindea într-o oarecare măsură de terenul aflat imediat 
sub flotor. Nu greşea foarte mult - cu cât se înălța mai mult, 
cu atât flotoarele tindeau să „alunece” în jos - dar în mare 
descoperi că se poate ridica în aer ca pe o scară până când 
ajunse la nivelul acoperişurilor. 

Fireşte, toată lumea se uita la el - dar asta şi voia. loată 
lumea să se uite la mine şi să vorbească despre tânărul 
infirm care a „zburat” până pe acoperiş. Soldaţii lui 
Gaballufix nu ar îndrăzni să-l împuşte cu atât de mulţi 
martori, cel puţin nu chiar în faţa casei conducătorului lor. 

Pe acoperişuri nu era nimeni, observă asta imediat, aşa că 
se folosi de ele ca de un fel de autostradă, alunecând jos 
printre burlane şi coşuri, cupole şi lifturi, cornişe şi copacii 
din grădinile de deasupra caselor. 

O dată surprinse un bătrân care repara zidăria din jurul 
aleilor unei văduve; zăngănitul unei ţigle sparte îl îngrijoră 
pe moment; însă când se întoarse văzu că omul nu căzuse, 
ci stătea cu gura căscată la Issib. Oare în seara asta va 
apărea o poveste, se întrebă el, despre un tânăr semizeu 
care fusese văzut plutind prin aer deasupra Basilicăi, poate 


căutând iubirea unei fete muritoare de o frumuseţe 
uluitoare? 

Şirul de case era foarte lung, căci în zonă se construiseră 
câteva străzi. Reuşi să străbată mai mult de jumătate din 
drumul către Poarta din Spate fără să coboare la nivelul 
străzii, şi cu siguranţă obținuse un timp mai bun decât orice 
potenţial urmăritor. Desigur, exista întotdeauna 
posibilitatea ca Gaballufix să aibă asasini postați la porţile 
oraşului; cu siguranţă dacă s-ar fi organizat vreo 
ambuscadă aceasta ar fi avut loc la Poarta din Spate, cea 
mai apropiată de casa lui. Aşadar Issib nu-şi permitea să fie 
neglijent odată ajuns la nivelul străzii. 

Dar înainte de a părăsi acoperişurile aruncă o privire plină 
de dorinţă spre zidul roşu al oraşului. De la înălţimea lui 
vedea soarele încă sus, împărţit în două de creasta zidului. 
Dacă ar putea zbura pe deasupra. Dar ştia că zidul era 
încărcat cu dispozitive electronice complicate, inclusiv 
nodurile care creau câmpul magnetic care îi alimenta 
flotoarele. Nu exista nici un punct de traversare - micul 
computer de la centura lui nu ar fi putut echilibra forţele 
puternic antagonice de deasupra zidului. 

Ajunse la capătul unui acoperiş şi pluti în jos în mulţime. 
Era capătul superior al Drumului Sacru, unde bărbaţilor li 
se permitea accesul. Mulţi îi observară coborârea, 
bineînţeles, dar odată ajuns la nivelul străzii se lăsă imediat 
în jos în poziţie şezând şi se strecură prin trafic la înălţimea 
unui copil. Acum să încerce un asasin să mă împuşte, se 
gândi. În câteva minute era la poartă. Paznicii îi 
recunoscură numele în clipa când fu afişat de scaner şi îl 
bătură pe spate urându-i numai bine. 

La Poarta din Spate nu era deşert, desigur, ci marginile 
Pădurii Fără Cărări. La dreapta se găsea pădurea deasă 
care făcea de netrecut partea de nord a Basilicăi; în stânga, 
văi întortocheate sufocate de copaci şi liane, coborând de 
pe dealurile mănoase spre piatra seacă a deşertului. Pentru 
un om normal ar fi fost o călătorie de coşmar dacă nu 


cunoştea drumul cum era convins că îl cunoştea Elemak. 
Pentru Issib problema era doar să evite obstacolele mai 
înalte şi să plutească uşor în jos până când oraşul dispărea 
complet din vedere. Se orientă după soare până pe platoul 
deşertic; apoi o luă spre sud, traversând drumurile numite 
cel Uscat şi al Deşertului, iar la apus ajunse în locul unde îşi 
ascunsese scaunul. 

Flotoarele lui erau acum la limita câmpului magnetic al 
oraşului şi îi fu dificil să se instaleze în scaun. Dar tot ce 
făcea cu scaunul era dificil şi limitat. Avea însă şi avantaje. 
Proiectat să fie un scaun complet pentru un infirm, avea 
încorporat un computer conectat la biblioteca publică a 
oraşului când se afla în raza de acţiune, cu câteva interfeţe 
diferite pentru oameni cu diferite handicapuri. Putea chiar 
să rostească unele cuvinte-cheie şi scaunul să le înţeleagă, 
şi de asemenea să producă cu o aproximaţie suficientă 
cuvintele mai obişnuite din câteva zeci de limbi. Dacă nu ar 
fi existat flotoarele, scaunul ar fi fost probabil cel mai 
preţios lucru din viaţa lui. Dar existau flotoarele. Când le 
avea, era aproape un om normal, plus câteva avantaje. 
Când nu le putea folosi, era un infirm total lipsit de 
avantaje. 

Însă cămilele aşteptau în afara zonei de acţiune a 
câmpului magnetic al oraşului, aşa că era nevoit să 
folosească scaunul. Se urcă în el, opri flotoarele, apoi ghidă 
scaunul în plutirea lui lentă prin canioanele înguste până 
când în cele din urmă simţi mirosul, apoi auzi cămilele. 

Nu era nimeni acolo; era primul. Aşeză scaunul pe 
picioare, îl echilibra, şi stătu acolo ascultând după oricine s- 
ar fi apropiat, în timp ce parcurgea ştirile din bibliotecă 
privitoare la orice crime inexplicabile sau incidente 
violente. Deocamdată nimic. Dar putea să dureze ceva până 
când vestea să ajungă la reporteri şi bârfitori. Fraţii lui 
puteau să moară chiar în acel moment, sau să fie morţi 
deja, sau arestaţi, încarceraţi şi păstraţi pentru vreo 
răscumpărare. Atunci ce ar trebui să facă el? Cum ar mai 


putea spera să se întoarcă acasă? Scaunul l-ar putea purta, 
deşi era puţin probabil - nu era conceput pentru deplasări 
pe distanţe lungi. Ştia din experienţă că scaunul putea să se 
mişte continuu timp de aproximativ o oră înainte de a 
necesita câteva ore de reîncărcare la soare. 

Mă va ajuta Mama, se gândi Issib. Dacă nu se întorc în 
noaptea asta, Mama o să mă ajute. Dacă voi putea ajunge la 
ea. 

Mebbekew se ascunse prin mulţime. Văzuse nişte bărbaţi 
strigând să-şi croiască drum înspre el, dar experienţa lui de 
actor - în special unul care se plimbase prin public adunând 
bani - îi adusese un bun-simţ al aglomerației, şi se descurcă 
în trafic ca un expert faţă de cei care îl urmăreau, 
îndreptându-se mereu spre locurile unde înghesuiala era 
mai mare, strecurându-se prin spaţiile care aveau să fie 
astupate de grupurile de oameni care se apropiau. În 
curând asasinii - dacă asta erau - rămaseră cu mult în 
spatele lui. Atunci Mebbekew începu să se mişte, o alergare 
leneşă, în salturi, care nu dădea impresia de prea mare 
grabă, dar acoperea terenul foarte rapid. Părea că aleargă 
doar din plăcere, şi de fapt aşa şi era - dar continuă mereu 
să privească atent. Ori de câte ori vedea soldaţi se îndrepta 
direct spre ei, în ideea că Gaballufix nu va îndrăzni să se 
folosească de oameni clar identificabili ca fiind ai lui pentru 
comiterea unei crime în public, la lumina după-amiezii. 

În jumătate de oră străbătuse tot drumul spre est până în 
Dolltown, districtul pe care îl cunoştea cel mai bine. Soldaţii 
erau mai puţini aici, şi, cu toate că existau destui asasini de 
închiriat, erau dintre aceia care nu stăteau prea mult 
angajaţi în acelaşi loc. De asemenea Meb cunoştea oameni 
care ştiau această parte a oraşului mai bine decât însuşi 
computerul oraşului. 

Să n-ai încredere în nici un bărbat, spusese Elemak. Ei, 
bine, asta era destul de simplu. Meb cunoştea mulţi bărbaţi, 
dar prietenii lui erau toţi femei. Fusese o alegere uşoară 
pentru el încă de când crescuse suficient ca să înţeleagă 


aplicaţiile practice ale diferenţelor dintre bărbaţi şi femei. 
Aproape că râsese când Tata îi adusese o mătuşică la vârsta 
de şaisprezece ani - se distrase prefăcându-se neştiutor în 
ale amorului când fusese la ea, dar după câteva zile ea îl 
alungase declarând cu umor că, dacă se va mai întoarce, el 
o va învăţa pe ea lucruri pe care nu dorise vreodată să le 
înveţe în mod special. Meb se descurca bine cu femeile. Ele 
îl iubeau şi continuau să-l iubească nu pentru că se 
pricepea să ofere plăcere, cu toate că se pricepea, ci mai 
degrabă pentru că ştia cum să le asculte pe femei astfel 
încât ele să ştie că sunt ascultate; ştia cum să le vorbească 
încât ele să se simtă în acelaşi timp necesare şi protejate. 
Bineînţeles, nu toate femeile îl plăceau, dar cele care o 
făceau îl plăceau foarte mult şi pentru totdeauna. 

În Dolltown lui Mebbekew îi luă doar câteva minute înainte 
de a ajunge în camera unei cântărețe din citeră de pe 
Strada Muzicii, câteva minute să ajungă în braţele ei şi alte 
câteva ca s-o pătrundă; apoi stătură de vorbă timp de o oră, 
ea ieşi şi se asigură de ajutorul câtorva actriţe pe care le 
cunoşteau amândoi, ele însele nu mai puţin îndrăgostite de 
Mebbekew. Puţin după căderea nopţii, Mebbekew, cu 
perucă, rochie şi machiat, vorbind şi mergând ca o femeie, 
trecu prin Poarta Muzicii împreună cu un grup de femei 
care râdeau şi cântau. Abia când îşi puse degetul mare pe 
scaner identitatea lui fu dezvăluită, iar paznicul, citindu-i 
numele, abia dacă clipi şi îi ură noapte bună. 

Mebbekew rămase costumat până ajunse la locul de 
întâlnire, şi singurul lui regret fu că cel care se holbă la el şi 
nu-l recunoscu decât atunci când vorbi era Issib şi nu 
Elemak. Ar fi fost drăguţ ca fratele său mai mare să vadă 
acea glumă. Dar, întrucât întreaga lor avere şi titlul tatei 
tocmai le fuseseră furate, Elemak probabil n-ar fi avut 
oricum chef de glume. 

Plecarea lui Elemak din oraş fu cea mai lipsită de 
evenimente. Nu văzu nici un asasin şi nu întâmpină nici o 
problemă să ajungă la casa lui Hosni de lângă Poarta din 


Spate. Temându-se că poate ucigaşii îl aşteaptă la poartă 
intră repede să-i facă o vizită mamei sale. Ea îi oferi o masă 
minunată - întotdeauna angaja cei mai buni bucătari din 
Basilica - îi ascultă cu simpatie povestea, fu de acord cu el 
că dacă ar fi pierdut sarcina atunci când era însărcinată cu 
Gaballufix lumea ar fi fost un loc mai bun, şi în final îl 
trimise la treburile lui la câteva ore după lăsarea 
întunericului cu ceva aur în buzunar, un cuţit greu cu lamă 
de metal la brâu şi un sărut. El ştia că dacă Gaballufix ar fi 
venit mai târziu în acea seară lăudându-se că obținuse prin 
înşelătorie o avere de la fiii lui Volemak, inclusiv Wetchik, 
Mama ar fi râs şi l-ar fi felicitat. lubea tot ceea ce era 
amuzant şi se amuza de aproape orice. O femeie veselă, dar 
cu sufletul gol. Elemak era sigur că Gaballufix moştenea 
simţul moral de la ea, dar categoric nu şi inteligenţa ei. 
Însă, sincer vorbind, învăţătoarea sa Rasa îi spusese odată 
că mama lui era în realitate foarte inteligentă - mult prea 
inteligentă ca să-i lase pe alţii să vadă cât de inteligentă 
era. „Este ca atunci când te găseşti între nişte străini 
periculoşi”, zisese Rasa. „Este mult mai bine să-i laşi să 
creadă că nu le înţelegi limba, pentru ca ei să vorbească 
liber de faţă cu tine. Aşa e şi draga de Hosni atunci când se 
află printre cei care se dau foarte deştepţi şi educați, îşi 
bate joc de ei fără milă după ce pleacă.” 

Oare îşi va bate joc de mine în faţa lui Gaballufix, aşa cum 
şi-a bătut joc de el faţă de mine? Sau ne va ridiculiza pe 
amândoi împreună cu prietenele ei după ce vom pleca? 

La poartă paznicii îl recunoscură imediat, îl salutară din 
nou şi se oferiră să-l ajute în măsura în care le stătea în 
putinţă. Le mulţumi, apoi dispăru în noapte. Chiar şi la 
lumina stelelor cunoştea calea pe potecile întortocheate 
care duceau din Pădurea Fără Cărări înspre deşert. Pe tot 
parcursul drumului întunecos nu se putu gândi la nimic 
altceva decât la furia lui la adresa lui Gaballufix, la felul cum 
îl manipulase atrăgându-l pe Rash de partea sa. Putea auzi 


în minte râsul mamei lor ca şi când s-ar fi adresat în 
întregime lui. Se simţea atât de neajutorat, teribil de umilit. 

Apoi îşi reaminti cel mai groaznic dintre momente, când 
Nafai intervenise atât de stupid în târguiala lui şi cedase 
întreaga avere a atei. Dacă nu ar fi făcut asta, Rashgallivak 
poate nu ar fi tras însă concluzia că nu sunt demni de 
bogăţiile familiei Wetchik. Atunci nu s-ar fi pus împotriva 
lor, iar ei ar fi putut pleca cu tezaurul şi cu titlul Tatei 
neatins. Nafai fusese cel care pierduse totul. Dacă ar fi fost 
doar el implicat, poate că ar fi reuşit. Probabil că Gaballufix 
ar fi scos Catalogul mulţumindu-se cu un sfert din averea 
Tatei - chiar şi aşa erau mai mulţi bani decât ar fi putut 
obţine Gaballufix prin orice altă metodă. Nafai, dobitocul 
ăla prost care niciodată nu-şi putea ţine gura, cel care 
pretindea că are viziuni pentru ca Iata să-l iubească mai 
mult, cel care prin simplul fapt că se născuse îl 
transformase pe Gaballufix în duşmanul permanent al Tatei. 

Dacă aş pune acum mâna pe el l-aş omori, gândi Elemak. 
M-a făcut să-mi pierd averea, onoarea şi în consecinţă 
întregul viitor. Pentru el e uşor să renunţe la bogăţiile 
familiei Wetchik - oricum nu ar fi fost niciodată ale lui. Ar fi 
fost ale mele. Eu am fost născut pentru asta. M-am pregătit. 
Eu le-aş fi dublat şi apoi le-aş fi dublat încă o dată, iar şi iar, 
pentru că sunt un om de afaceri mult mai bun decât a fost 
sau ar putea vreodată să fie Tata. Dar acum am ajuns un 
exilat şi un proscris, acuzat de furt şi lipsit de bani, lipsit 
chiar şi de respectul omului care ar fi trebuit să fie mâna 
mea dreaptă, Rashgallivak. 

Totul din cauza lui Nafai. Totul numai din vina lui. 

Nafai alergă orbit de panică, fără să aibă vreo destinaţie în 
minte. Abia când scăpă din aglomeraţie şi ajunse în spaţiu 
deschis începu să se calmeze suficient încât să se 
gândească la locul unde se afla şi la ce ar trebui să facă în 
continuare. Se găsea în Vechiul Ring de Dans, cândva o 
piaţă la fel de largă ca Orchestra din Dolltown care o 
înlocuise cu secole în urmă. Însă acum clădirile năpădiseră 


ringul pe toate laturile. Îşi pierduse forma rotundă şi nici 
chiar forma de bol a amfiteatrului nu se mai observa printre 
case şi magazine. Dar un spaţiu deschis tot rămăsese, şi 
acolo stătea Nafai privind cerul, rozaliu spre apus, cenuşiu 
spre negru la răsărit. Era o beznă aproape totală, iar el 
habar n-avea dacă asasinii îl mai urmăreau. Un lucru era 
sigur - în întuneric, în această parte a oraşului, mulţimea se 
rărea, iar o crimă ar fi putut trece mult mai uşor 
neobservată. Toată alergătura îl adusese mai departe ca 
oricând de siguranţă, şi nu ştia ce să facă de acum încolo. 

— Nafai, zise o voce de fetiţă. 

Se întoarse. Era Luet. 

— Bună, o salută el. Dar nu avea timp să stea de vorbă. 
Trebuia să se gândească. 

— Repede, zise ea. 

— Repede ce? 

— Vino cu mine. 

— Nu pot. Am ceva de făcut. 

— Da, spuse ea. Trebuie să vii cu mine. 

— Trebuie să ies din oraş. 

Ea îl apucă de pieptul cămăşii şi se ridică pe vârfuri, 
intenţionând fără îndoială să ajungă să-l privească în ochi, 
dar nu reuşi decât să atârne de cămaşa lui ca o păpuşă. El 
râse, dar ea nu i se alătură. 

— Ascultă, o tu cel mai ocupat dintre bărbaţi, rosti ea, ai 
uitat că eu sunt vizionară a Sufletului Suprem? 

Uitase. Uitase chiar şi că sosirea ei în toiul nopţii îl salvase 
pe Tata de complotul lui Gaballufix. Îşi dădu seama că 
existau încă lucruri pe care ea nu le ştia. Simţi întru câtva 
că ar trebui să-i explice. 

— Elemak şi Mebbekew au fost implicaţi în complot. Dar 
eu cred că Gaballufix i-a minţit în privinţa intenţiilor lui. 

Ea nu avu răbdare să-i asculte bălmăjelile confuze. 

— Crezi că-mi pasă de asta acum? Ie caută, Nafai. Am 
văzut asta într-un vis - un soldat cu mâinile pline de sânge 


pândind pe străzi. Am ştiut că trebuia să te găsesc. Să te 
salvez. 

— Cum poţi să mă salvezi tu? 

— Vino cu mine, zise ea. Eu ştiu drumul. 

Nu avea nici o idee mai bună. De fapt, când încerca să se 
gândească la o alternativă la a o urma, mintea i se golea. 
Nu putea reţine gândul. În sfârşit se dumiri că era un mesaj 
de la Sufletul Suprem. Voia ca el să meargă cu ea. O 
trimisese la el, aşa că el trebuia să o urmeze oriunde l-ar fi 
dus. 

Ea îl luă de mână şi îl trase de pe Vechiul Ring de Dans pe 
strada cu acelaşi nume până ajunseră într-un loc unde se 
îngusta, apoi la o intersecţie o luară spre stânga. 

— Averea noastră s-a dus, spuse Nafai. A fost şi vina mea. 
Numai că Rashgallivak ne-a trădat. 

— Taci. Nu e un cartier potrivit. 

Avea dreptate. Era întuneric, iar drumul trecea printre 
case vechi, părăginite şi murdare. Erau puţini oameni în jur 
şi niciunul dintre ei nu părea dornic să-i privească în ochi. 

Ocoliră pe câteva străduţe, apoi se pomeniră dintr-odată 
pe Strada Primăverii aproape de punctul în care intra în 
pădurea sfântă. În acel moment Nafai zări în faţa lui un 
grup de soldaţi stând de pază de parcă ar fi ştiut că avea să 
apară acolo. Se întoarse imediat s-o ia la fugă, apoi observă 
pe drumul pe care tocmai apucaseră câţiva bărbaţi cu 
lamele lor sclipind tăcute în noapte. 

— Bună treabă, Nyef, zise Luet cu dispreţ. Probabil nici nu 
ne-ar fi remarcat. Acum părem suspecți. 

— Ştiu deja cine suntem, spuse el arătând către bărbaţii 
care se apropiau pe străduţa întunecoasă. 

— Of, bine. Sperasem să folosim calea uşoară, dar merge 
şi aşa. 

Îl apucă de mână şi îl târi în direcţia greşită pe Strada 
Primăverii, departe de oraş şi spre pădurea sacră. Nafai 
ştia că era cel mai stupid lucru pe care îl putea face ea. La 
marginea pădurii nu ar mai exista nici un martor. Asasinii 


puteau face ce voiau. Dacă ea îşi imagina că Nafai avea vreo 
îndemânare în luptă şi că s-ar putea salva dezarmându-i sau 
omorându-i pe asasini, avea să descopere rapid tristul 
adevăr că el nu fusese niciodată interesat de bătăi şi nu 
avea nici un fel de antrenament în acest sens. Nici măcar 
nu-şi putea aminti să fi lovit pe cineva într-o clipă de furie în 
toată viaţa lui, nici chiar pe fraţii lui mai mari, întrucât dacă 
ar fi ripostat în faţa lui Meb sau a lui Elemak nu ar fi făcut 
decât să înrăutăţească lucrurile. Poate că Nafai era mare 
pentru vârsta lui, cel mai înalt dintre fiii lui Wetchik, dar 
asta nu însemna nimic când venea vorba de bătaie. 

Pe măsură ce înaintau în întuneric spre capătul Străzii 
Primăverii, asasinii deveniră mai îndrăzneţi. 

— Foarte bine, rosti unul dintre ei, încet, dar suficient cât 
să audă Nafai şi Luet. În umbră. Acolo o să ne purtăm 
discuţia. 

— N-aveţi ce să ne furaţi. 

Glasul lui Luet tremura, trădând panica, dar Nafai ştia 
după strângerea sigură a mâinii că nu tremura deloc. 

Dar el tremura. 

— În umbră, repetă bărbatul. 

Aşa că se supuseră. Pătrunseră în bezna dintre copaci. Dar 
spre surprinderea lui Nafai, nu se opriră şi nici nu se 
îndreptară spre sud ca să ocolească pădurea şi să reintre în 
oraş pe următorul drum. Ea îl conduse aproape direct spre 
est. Adânc în inima ținutului interzis. 

— Nu pot să merg acolo, zise el. 

— Taci. Nici ei nu pot, dacă nu ne aud vorbind ca să 
urmărească sunetul. 

EI îşi ţinu gura şi o urmă. După un timp terenul începu să 
coboare, nu mai era o pantă, ci mai degrabă o râpă şi 
deveni foarte dificil să-şi găsească drumul. 

Cerul era deja complet negru şi, deşi căzuseră multe 
frunze, umbra copacilor era încă deasă. 

— Nu văd nimic, şopti el. 

— Nici eu, răspunse ea. 


— Stai. Ascultă. Poate că nu ne mai urmăresc. 

— Nu. Dar nu ne putem opri. 

— De ce nu? 

— Trebuie să te scot din oraş. 

— Dacă sunt prins aici, pedeapsa va fi cumplită. 

— Ştiu, zise ea. Cu atât mai rău pentru mine, că te-am 
adus. 

— Atunci du-mă înapoi. 

— Ba nu, aici vrea Sufletul Suprem să mergem. 

Era totuşi prea dificil să se mai ţină de mână - aveau 
nevoie de ambele mâini ca să coboare pe panta accidentată. 
La lumina zilei nu ar fi fost o treabă prea dificilă, dar pe 
întuneric exista posibilitatea să nu se vadă vreun obstacol 
care ar fi putut să-i accidenteze mortal, astfel că fiecare pas 
trebuia testat. Măcar aici copacii erau mai rari, iar lumina 
stelelor îi putea ajuta ceva mai bine să vadă. Asta cel puţin 
până când pătrunseră în ceaţă. 

— Acum trebuie să ne oprim, zise el. 

— Continuă să mergi. 

— Prin ceaţă? O să ne râtăcim, o să cădem şi o să murim. 

— E un semn bun, spuse Luet. Înseamnă că am ajuns cam 
la jumătatea drumului spre lac. 

— Doar nu mă duci la lac! 

— Sst. 

— Mai bine m-aş arunca pur şi simplu, ca să-i scutesc de 
efortul de a mă ucide. 

— Taci, prostule. Sufletul Suprem ne va proteja. 

— Sufletul Suprem e un computer conectat la sateliții 
aflaţi pe orbită în jurul lui Harmony. Nu are nici o maşinărie 
magică prin care să ajungă aici şi să ne prindă când cădem. 

— Ne face atenţi, zise Luet. Sau măcar mă ajută pe mine 
să găsesc drumul. Numai să taci tu şi să mă laşi s-o ascult. 

Coborâră ore întregi prin ceaţă, sau aşa i se păru lui Nafai, 
dar în cele din urmă ajunseră la fundul văii. larbă pe o 
câmpie plată, făcând loc noroiului. 

Noroi cald. Nu, noroi fierbinte. 


— Am ajuns, spuse ea. Nu putem intra în apă pe aici - se 
ridică dintr-o crăpătură adâncă în crusta lumii, de asta e 
atât de fierbinte încât clocoteşte şi scoate aburi. Apa ne-ar 
fierbe carnea de pe oase dacă am sta cât de puţin în ea, 
chiar şi în apropierea țărmului. 

— Atunci cum pot femeile. 

— Noi ne rugăm în apropiere de capătul opus, unde lacul 
este alimentat de torentele reci ca gheaţa din munţi. Unele 
intră în apele cele mai reci. Dar viziunile apar în 
majoritatea cazurilor când plutim în locurile unde se 
întâlnesc apele reci cu cele fierbinţi. Un loc cu turbulenţe, 
unde valurile ne leagănă şi ne răsucesc continuu, 
îngheţându-ne şi uscându-ne pe rând. Locul unde inima 
lumii şi suprafaţa sa rece se întâlnesc. Un loc unde cele 
două inimi ale fiecărei femei devin una. 

— Nu am ce căuta aici, zise Nafai. 

— Ştiu, replică Luet. Dar aici ne-a condus Sufletul Suprem, 
aşa că o să rămânem. 

Atunci Nafai se sperie cel mai tare. O femeie, vorbindu-i de 
aproape. '[i-am spus că am auzit vocea unui bărbat. Venea 
de acolo? 

Multe femei cu lanterne se apropiară. Tălpile lor plescăiau 
la fiecare pas prin noroiul fierbinte, apoi sunete de sucţiune 
când le ridicau. Cât de mult m-am scufundat eu în nămol? 
Se întrebă Nafai. Le va fi greu să mă scoată? Sau pur şi 
simplu mă vor îngropa de viu aici, lăsând nămolul să 
hotărască dacă să mă coacă sau să mă sufoce? 

— L-am adus, spuse Luet. 

— E Luet, zise o bătrână. Numele fu preluat într-o şoaptă 
şi purtat prin mulţimea care se aduna. 

— Sufletul Suprem m-a condus aici. Bărbatul acesta nu 
este precum ceilalţi. Sufletul Suprem l-a ales. 

— Legea e lege, spuse bătrâna. Singură ţi-ai asumat 
responsabilitatea, dar asta nu face decât să mute pedeapsa 
de la el asupra ta. 


Nafai văzu cât de încordată era Luet. Îşi dădu seama: nici 
ea nu înţelege Sufletul Suprem mai bine decât mine. 

Din câte ştia ea, Sufletului Suprem nu-i păsa dacă ea trăia 
sau murea, şi ar fi fost foarte mulţumit s-o lase să plătească 
cu viaţa pentru ca eu să petrec noaptea în siguranţă aici. 

— Foarte bine, zise Luet. Dar trebuie să-l duceţi la Poarta 
Ascunsă şi să-l ajutaţi să străbată pădurea. 

— Să nu ne spui tu ce trebuie să facem, nelegiuito! Strigă 
una dintre femei. Dar celelalte îi făcură semn să tacă. Nafai 
putea vedea că Luet se bucura de mare respect chiar şi 
când făcea ceva scandalos. 

Apoi mulţimea se dădu puţin la o parte ca să lase să treacă 
o femeie, care apăru ca o fantomă din ceaţă. Era 
dezbrăcată, şi pentru că era curată Nafai nu-şi dădu seama 
pe moment că era o sălbatică. Abia când ajunse foarte 
aproape, trăgând de mâneca lui Luet, Nafai observă cât de 
tăbăcită şi uscată îi era pielea, cât de ridată şi scofâlcită îi 
era faţa. 

— Tu, şopti Luet. 

— Tu, repetă sălbatica. 

Apoi femeia sfântă a deşertului se întoarse spre bătrâna 
care părea să fie conducătoarea cetei de justiţiare. 

— Am pedepsit-o deja, spuse. 

— Ce vrei să spui? Întrebă bătrâna. 

— Eu sunt Sufletul Suprem, şi spun că deja a suportat 
pedeapsa mea. 

Bătrâna se uită la fată, plină de incertitudini. 

— E adevărat ce spune, Luet? 

Nafai era uluit. Încrederea lor în Luet era atât de 
puternică încât i-ar cere să confirme sau să nege o mărturie 
care ar putea costa-o viaţa sau să i-o salveze, în funcţie de 
propriul ei răspuns? 

Încrederea lor era justificată, căci răspunsul lui Luet nu 
conţinea nici o pledoarie specială în favoarea ei. 

— Această femeie sfântă mi-a dat doar o palmă. Cum poate 
să fie suficientă pedeapsa asta? 


— Eu am adus-o aici, spuse sălbatica. Am făcut-o să-l 
aducă pe băiat. Lui i-am arătat viziuni măreţe, şi voi 
continua să îi arăt. Sămânţa lui se va bucura de cinste şi se 
va ridica o naţiune semeaţă. Nimeni să nu-i împiedice 
drumul prin apă şi prin pădure, cât despre ea, ea poartă 
urma mâinii mele întipărită pe faţă. Cine o mai poate atinge 
după ce eu i-am făcut asta? 

— Acesta este cu adevărat glasul Mamei, zise bătrâna. 

— Mama, şoptiră câteva. 

— Sufletul Suprem, şoptiră altele. 

Femeia sfântă se întoarse iar către Luet şi ridică un deget 
atingând buzele fetei. Luet îi sărută degetul, uşor, şi Nafai 
simţi pentru o clipă durerea acelei dulceţi. Apoi expresia 
sălbaticei se schimbă. Parcă un suflet luminos sălăşluise în 
interiorul chipului ei şi acum dispăruse; părea distrasă, 
oarecum confuză. Privi în jur, nerecunoscând nimic, apoi se 
îndepărtă topindu-se în ceaţă. 

— Era mama ta? Şopti Nafai. 

— Nu, răspunse Luet. Mama trupului meu nu mai e sfântă. 
Dar în inima mea toate aceste femei îmi sunt mame. 

— Adevărat ai vorbit, zise bătrâna. Cât adevăr spune 
copilul ăsta! 

Luet plecă capul. Când ridică din nou faţa, Nafai văzu 
lacrimi pe obrazul ei. Nu înţelegea nimic din ceea ce se 
petrecea acolo, sau ce însemna pentru Luet; ştia doar că 
pentru un timp viaţa lui fusese în pericol, apoi a ei, iar acum 
pericolul trecuse. Pentru el era suficient. 

Sălbatica spusese că nimeni nu-i va împiedica drumul prin 
apă şi prin pădure. După o scurtă discuţie, femeile hotărâră 
că asta însemna ca el să traverseze lacul din acel punct 
spre capătul opus, de la fierbinte la rece; el nu ştia cum 
ajunseseră la asta pornind de la cele câteva cuvinte ale 
sălbaticei, dar se minunase adesea cât de multe sensuri pot 
să stoarcă preoţii şi din puţinele scrieri sacre ale religiei 
bărbaţilor. Aşteptară câteva minute până să iasă femeile din 
apă. Abia atunci Luet îi permise să se apropie ca să vadă 


lacul. Acum era limpede de unde provenea ceața - se înălța 
în perdele de aburi din apă, sau cel puţin aşa i se părea lui. 
Două femei într-o barcă lungă şi joasă o împingeau spre 
țărm, una vâslind, cealaltă stând la cârmă. Prora vasului era 
scundă şi pătrată, dar întrucât pe lac nu erau valuri şi 
vâslitul era lin nu părea să existe vreun pericol ca barca să 
ia apă la bord. Se apropiară din ce în ce mai mult de mal, 
până ce în cele din urmă fundul bărcii atinse pământul. Mai 
erau totuşi câţiva metri de apă de traversat între barcă şi 
porţiunea noroioasă unde stăteau Nafai şi Luet. Nămolul 
era acum dureros de fierbinte, iar Nafai era nevoit să-şi 
mişte destul de des picioarele ca să nu se ardă. Cum ar fi 
fost să meargă prin apă? 

— Mergi încet, şopti Luet. Cu cât stropeşti mai puţin cu 
atât mai bine, aşa că nu trebuie să alergi. O să vezi că dacă 
mergi continuu ajungi curând în barcă, iar durerea trece 
repede. 

Deci ea mai făcuse asta. Foarte bine, dacă Luet putea 
suporta, putea şi el. Făcu un pas spre apă. Femeile icniră. 

— Nu, zise ea repede. În locul ăsta, unde eşti un copil şi un 
străin, trebuie să fii condus. 

Eu, copil? În comparaţie cu tine? Apoi îşi dădu seama că 
ea evident avea dreptate. Indiferent de vârstele lor, aici era 
locul ei, nu al lui; aici ea era adultul şi el copilul. 

Ea stabili ritmul, alert, dar nu grăbit. Apa îi ardea 
picioarele, dar era puţin adâncă şi el nu stropea prea mult, 
cu toate că nu era la fel de grațios şi lin în mişcări ca Luet. 
În câteva clipe ajunseră în barcă, dar păru că durase o 
veşnicie, o mie de paşi agonizanţi, în special ezitarea din 
momentul în care ea urcase în ambarcaţiune. În cele din 
urmă, ea urcă şi mâna ei îl trase după ea, şi el mişcă 
picioarele care îl usturau atât de adânc sub piele încât îi fu 
frică să se uite de teamă să nu vadă carnea fiartă pe ele. 
Dar când privi pielea arăta normal. Luet se folosi de poalele 
cămăşii ei ca să-i şteargă picioarele. Femeia care vâslea 
înfipse lama unei vâsle în nămolul de pe fundul apei şi 


împinse înapoi, cu muşchii braţelor sale masive umflaţi de 
efort. Nafai se întoarse cu faţa spre Luet şi se prinse de 
mâinile ei, în timp ce barca aluneca pe ape. 

Fu cea mai stranie călătorie din viaţa lui Nafai, deşi nu una 
lungă. Ceaţa făcea ca totul să pară magic şi ireal. Stânci 
uriaşe pândeau deasupra apei şi ei pluteau în tăcere printre 
ele, apoi pietrele dispărură ca înghiţite. Apa deveni mai 
fierbinte şi erau locuri în care bolborosea; ocoliră acele 
puncte. Barca în sine nu se încălzea niciodată, dar aerul din 
jurul lor era atât de fierbinte şi de umed, încât curând 
ajunseră uzi, cu hainele lipindu-li-se de trupuri. Nafai 
observă pentru prima dată că Luet avea de fapt forme de 
femeie; nu prea mult, dar suficient cât să nu mai poată să se 
gândească la ea ca fiind nimic altceva decât un copil. Dintr- 
odată se intimidă să stea ţinând-o de mâini, însă şi mai frică 
îi era să-i dea drumul. Avea nevoie s-o atingă, ca un copil 
agăţat în întuneric de mâna mamei lui. 

Continuară să plutească. Aerul se răci. Trecură prin locuri 
înguste, cu stânci abrupte de ambele părţi, care păreau să 
se apropie din ce în ce mai mult pe măsură ce se înălţau, 
până ce se pierdeau în ceţuri. Nafai se întrebă dacă nu 
cumva se aflau într-o peşteră, sau dacă nu, dacă soarele 
pătrundea vreodată până la baza viroagei adânci. Apoi 
pereţii de piatră se retraseră şi ceața se mai rări puţin. În 
acelaşi timp apa deveni mai agitată. Acum se formau valuri, 
iar curenţii prindeau barca şi încercau s-o rotească, s-o 
întoarcă dintr-o parte în alta. 

Femeia ridică vâslele; cea de la cârmă luă mâna de pe 
timonă. Luet se aplecă şi şopti: 

— Acesta e locul în care vin viziunile. 'Ţi-am spus - unde se 
întâlnesc căldura cu frigul. Aici noi trecem prin apă cu 
trupurile. 

Cu trupurile însemna exact asta. Simţindu-se şi mai 
intimidat să o privească pe Luet dezbrăcându-se decât să se 
dezbrace el însuşi, îşi urmări propriile mâini desfăcându-şi 
hainele şi împăturindu-le, în timp ce Luet făcea acelaşi 


lucru lăsându-le grămadă în barcă, încercând cumva s-o 
privească fără s-o vadă, Nafai nu reuşi să-şi dea seama cum 
alunecă în apă atât de tăcut pentru ca apoi să plutească 
nemişcată pe spate. Văzu că ea nu făcea nici o mişcare de 
înot, astfel că atunci când el se aruncă zgomotos în lac 
rămase de asemenea nemişcat. Apa îl susţinea însă 
surprinzător de bine. Nu era în pericol să se scufunde. 
Liniştea era adâncă şi copleşitoare; vorbi doar o dată, când 
văzu că ea se îndepărtează. 

— Nu contează, răspunse ea încet. Taci. 

El tăcu. Acum se găsea singur în ceaţă. Curenţii îl răsuciră 
- sau poate că nu, căci prin aburi nu putea deosebi estul de 
vest sau orice alt reper care să îl localizeze, decât sus şi jos, 
şi chiar şi acest lucru părea să conteze foarte puţin. Era 
calm, un loc unde însă ochii lui puteau să vadă şi totuşi să 
nu vadă, unde urechile lui puteau să audă şi totuşi să nu 
audă nimic. Însă curentul nu-l lăsa să adoarmă. Putea simţi 
sub el undele de cald şi rece, uneori foarte fierbinţi, alteori 
îngheţate, astfel că din când în când se gândea: n-o să mai 
pot suporta, trebuie să înot altfel o să mor aici - apoi 
curentul se schimba din nou. 

Nu avu nici o viziune. Sufletul Suprem nu-i spuse nimic. El 
ascultă. Chiar îi vorbi Sufletului Suprem, rugându-l să-i 
arate cum ar putea obţine vreodată Catalogul după care îl 
trimisese Tata. Dacă Sufletul Suprem îl auzi, nu-i dădu nici 
un semn. 

Pluti pe lac o eternitate. Sau poate trecuseră numai câteva 
minute înainte să audă foşnetul blând al vâslelor în apă. O 
mână îi atinse părul, faţa, umărul, apoi îl apucă de braţ. Îşi 
aminti cum să întoarcă capul şi când o făcu văzu barca şi pe 
Luet, acum complet îmbrăcată, întinzându-se spre el. Nu se 
gândi să se ruşineze şi acum; era doar bucuros să o vadă şi 
puţin trist la gândul că va trebui să iasă din apă. Nu era 
îndemânatic la urcatul în barcă. O făcu să se clatine rău şi 
apa se revărsă înăuntrul ei. 

— Rostogoleşte-te, şopti Luet. 


Se întoarse pe o parte în apă, întinse un picior şi un braţ în 
barcă şi se rostogoli înăuntru. O făcu uşor, aproape în 
linişte. Luet îi dădu hainele, încă umede, dar acum foarte 
reci. Le trase pe el şi se înfioră în timp ce femeile continuau 
să împingă barca printr-o ceaţă care îl îngheţa până în 
măduva oaselor. Luet tremura şi ea, dar nu părea s-o 
deranjeze. 

În cele din urmă ajunseră la țărm, unde iarăşi aştepta un 
grup de femei. Poate o altă barcă traversase lacul, fără să 
aştepte ritualul trecerii trupului prin apă, sau poate că 
exista un drum pentru cei care aduceau mesaje; indiferent 
de motiv, femeile care se aflau acolo ştiau deja cine erau ei. 
Nu era nevoie de explicaţii. Luet deschise din nou drumul, 
acum printr-o apă îngheţată care îi provocă lui Nafai dureri 
în oase. Ajunseră pe uscat - de data asta un mal acoperit cu 
iarbă în loc de întinderea nămoloasă - şi mâinile femeilor 
înfăşurară o pătură uscată în jurul lui. Văzu că şi Luet era la 
fel încălzită. 

— Primul bărbat care trece prin apă, rosti o femeie. 

— Bărbatul care trece prin apele femeilor, zise o alta. 

Luet îi explică părând puţin jenată: 

— Profeţii celebre. Sunt atât de multe, încât e greu să nu 
se împlinească din când în când câte una. 

El zâmbi. Ştia că ea lua profeţiile mult mai în serios decât 
lăsa să se vadă. La fel ca el. 

Observă că nimeni nu o întrebă ce se întâmplase în apă; 
nimeni nu o întrebă dacă avusese vreo viziune. Dar trăgeau 
de timp, aşteptând, până când în cele din urmă ea spuse: 

— Sufletul Suprem mi-a adus liniştea, şi asta a fost 
suficient. 

Atunci ele se îndepărtară, majoritatea, deşi unele dintre 
ele se uitară la Nafai până când el clătină din cap. 

— Am trecut de partea cea mai uşoară, spuse ea. 

Crezu că glumeşte, dar ea îl conduse prin Poarta Ascunsă, 
o spărtură legendară în zidul roşu despre care credea doar 
pe jumătate că există cu adevărat. Era o trecere boltită 


printre două turnuri masive, şi în loc de paznicii oraşului 
acolo erau doar femei care supravegheau. Ştia că de 
cealaltă parte se întindea Pădurea Fără Cărări. Pricepu 
repede că îşi merita numele. Până să iasă pe Drumul 
Pădurii faţa îi fu brăzdată de tăieturi, şi la fel şi a ei, braţele 
şi picioarele de asemenea. 

— Poarta din Spate e în direcţia aceea, zise Luet. Iar prin 
oricare dintre defileele astea ajungi în deşert. De aici nu 
mai ştiu încotro mergi. 

— E suficient. Mă descurc. 

— Atunci înseamnă că am făcut ceea ce m-a trimis Sufletul 
Suprem să fac. 

Nafai nu ştiu ce să spună. Nu ştia nici măcar cum să 
exprime în cuvinte ceea ce simţea. 

— Cred că nu te cunosc, spuse. 

Ea îl privi perplexă. 

— Nu, am greşit, zise Nafai. Cred că nu te-am cunoscut 
înainte, chiar dacă îmi închipuiam că te cunosc, iar acum, că 
te-am cunoscut în sfârşit, înţeleg că nu ştiu cu adevărat 
nimic despre tine. 

Ea zâmbi. 

— Curenţii ăia încrucişaţi îţi provoacă o asemenea stare de 
fiecare dată. Să nu spui nimănui, bărbat sau femeie, ce ai 
făcut în seara asta. 

— Când îmi amintesc, nu sunt sigur dacă eu o să cred că 
mi s-a întâmplat în realitate. 

— O să te mai vedem în casa mătuşii Rasa? 

— Nu ştiu, zise Nafai. Nu ştiu decât atât: că n-am habar 
cum să pun mâna pe Catalog fără să fiu ucis, şi totuşi 
trebuie să îl obţin. 

— Aşteaptă să îţi spună Sufletul Suprem cum să faci, îl 
sfătui Luet, apoi fă-o. 

El aprobă din cap. 

— E bine dacă Sufletul Suprem o să-mi spună ceva. 

— O să-ţi spună. Când va fi ceva de făcut, ea o să-ţi spună. 


Apoi, dintr-un impuls, Luet întinse mâna şi o apucă pe a 
lui, strângând-o doar pentru o clipă. El îşi reaminti, ca un 
ecou prin trupul lui, cum se ţinuse de ea pe lac. Însă acum 
era puţin ruşinat, şi îşi retrase mâna. Ea îl văzuse slab. Ea îl 
văzuse dezbrăcat. 

— Vezi? Spuse ea. Deja uiţi cum a fost în realitate. 

— Banu. 

Ea se întoarse şi apucă pe drumul către Poarta din Spate. 
Vru s-o strige şi să-i spună, ai avut dreptate, uitam cum a 
fost în realitate, îmi reaminteam totul prin ochii obişnuiţi, 
îmi aminteam din punctul de vedere al băiatului care am 
fost înainte, dar acum îmi amintesc nu că eram slab sau 
dezbrăcat, ori altceva de care să mă ruşinez. Ci că eu 
călătoream ca un erou măreț din profeţii peste lacul magic, 
avându-te pe tine drept ghid şi învăţător, şi când ne-am scos 
hainele nu eram un bărbat şi o femeie amândoi goi, ci mai 
degrabă doi zei din poveştile străvechi despre tărâmuri 
îndepărtate, renunțând la deghizările de muritori şi 
etalându-şi glorioasa nemurire, gata să plutească peste 
marea morţii ieşind fără cicatrice pe malul celălalt. 

Dar până să se gândească el la toate aceste lucruri pe care 
să le spună, ea dispăruse deja după o cotitură. 

14. SCAUNUL LUI ISSIB. 

Nafai nu ştia la ce să se aştepte când ajunse la punctul de 
întâlnire. Pe tot parcursul drumului prin deşert la lumina 
stelelor îşi imaginase continuu lucruri oribile. Dacă niciunul 
dintre fraţi nu a scăpat? Ei nu beneficiaseră de ajutorul lui 
Luet şi al femeilor din Basilica. Sau dacă au scăpat, dar 
soldaţii l-au urmărit pe vreunul până la ascunzătoare şi i-au 
omorât pe toţi? Când va ajunge acolo le va descoperi 
corpurile mutilate? Sau va fi aşteptat de soldaţi, să-l prindă 
şi să-l arunce în canion? 

Făcu o pauză în capătul defileului, în punctul în care se 
opriseră să tragă la sorţi mai devreme în acea dimineaţă. 
Suflet Suprem, zise în sinea lui, oare trebuie să cobor? 


Răspunsul primit fu o imagine formată în mintea lui - unul 
dintre soldaţii inumani ai lui Gaballufix plimbându-se 
noaptea pe străzile pustii ale Basilicăi. Nu ştiu cum să 
interpreteze asta. li spunea Sufletul Suprem că soldaţii 
erau peste tot în oraş? Sau viziunea îl avertiza pe Nafai că 
soldaţii îl aşteptau în defileu, şi creierul lui adăuga pur şi 
simplu detaliul irelevant al oraşului? 

Un lucru era de neevitat - sentimentul de necesitate pe 
care îl primea de la Sufletul Suprem. Ca şi cum ar fi fost o 
ocazie pe care nu-şi putea permite să o rateze. Sau un 
pericol pe care trebuia să-l evite. 

Când mesajul este atât de neclar, îşi spuse Nafai în sinea 
lui, de la ce pot pleca în afară de propria mea judecată? 
Dacă fraţii mei au necazuri trebuie să ştiu. Nu-i pot 
abandona, chiar dacă aş fi eu însumi în primejdie. Dacă 
greşesc, îndepărtează gândul ăsta de mine. 

Apoi începu să coboare în defileu. Nu resimţi nici o 
distragere, nici o stupoare. Indiferent ce altceva intenţiona 
să-i comunice Sufletul Suprem, cu siguranţă nu îl deranja 
ca el să ajungă la întâlnirea cu fraţii săi. 

Sau poate că renunţase la el. Dar nu: dacă îşi dăduse atâta 
osteneală să-l scoată din oraş, prin Lacul Femeilor, Sufletul 
Suprem nu îl prea putea abandona acum. 

Era atât de întuneric în canion, încât se împiedică şi 
alunecă până când în final se opri pe pragul acoperit cu 
pietriş unde trebuiau să aştepte fraţii lui. 

— Nafai. 

Era vocea lui Issib. Dar Nafai abia apucă să îl audă înainte 
să simtă o lovitură puternică. Sandaua cuiva îi izbise faţa, 
trântindu-l pe pietriş. 

— Tâmpitule! Strigă Elemak. Aş fi vrut să te prindă şi să te 
omoare, ticălos mic! 

Un alt picior, din partea cealaltă, îi zdrobi nasul. Auzi 
glasul lui Mebbekew: 

— S-a dus totul, toată averea, absolut tot, din cauza ta! 


— Nu a luat-o el, proştilor! Strigă Issib. Gaballufix a furat- 
O! 

— Tu să taci! Urlă Mebbekew, înaintând către Issib. Nafai 
reuşi în cele din urmă să vadă ce se petrecea. 

Cu toate că faţa îl ustura din cauza pietricelelor imprimate 
în tălpile sandalelor lor, în realitate nu-l răniseră serios. 
Însă acum îşi dădu seama că erau turbaţi de furie. Dar de 
ce să fie furioşi pe Nafai? 

— Rash e cel care ne-a trădat, spuse el. Ei se întoarseră 
imediat spre el. 

— Zău aşa, făcu Elemak. Nu ţi-am spus că eu o să mă ocup 
de negociere? Puteam obţine Catalogul pentru numai un 
sfert din cât aveam, dar nu, tu a trebuit să. 

— Tu renunţai! Strigă Nafai. Te retrăgeai! Elemak urlă 
furios, îl apucă pe Nafai de cămaşă şi-l ridică de la pământ. 

— Jumătate din negociere înseamnă să te retragi, idiotule! 
Crezi că nu ştiam ce fac? Eu, care am făcut comerţ în ţări 
străine şi am obţinut profit mare pentru numai câteva 
produse - cum de nu ai avut încredere că ştiam ce fac? În 
toată viaţa ta tu nu ai negociat decât pentru câteva 
myachik-uri stupide în piaţă, băieţaş. 

— N-am ştiut, recunoscu Nafai. 

Elemak îl aruncă la pământ. Nafai îşi zdreli coatele şi 
capul lui lovi pietrele destul de tare ca să-l doară. Fără să 
vrea ţipă. 

— Lasă-l în pace, laşule, zise Issib. 

— Mă faci pe mine laş? 

— Gaballufix avea de gând să pună mâna pe banii noştri 
indiferent de ce am fi făcut noi. Îl avea deja pe Rash de 
partea lui. 

— Acum ai ajuns expert în ceea ce s-ar fi întâmplat, zise 
Elemak. 

— Stai pe tronul tău şi ne judeci! Îi strigă Mebbekew. Dacă 
îl consideri pe Nafai atât de nevinovat, despre tine ce ai de 
spus? Tu ai scos banii din conturile atei! 


Nafai se ridică. Nu-i plăcea cum îl amenințau pe Issib. Să- 
şi reverse furia asupra lui era un lucru, dar să ajungă pe 
punctul de a-l răni pe Issya însemna cu totul altceva. 

— Îmi pare rău, zise Nafai - nu putea decât să ia asupra lui 
vina şi mânia lor. Nu am înţeles, şi ar fi trebuit să-mi ţin 
gura. Îmi pare rău. 

— Ce înseamnă să-ţi pară rău? Replică Elemak. De câte ori 
ai spus asta când era prea târziu ca să mai corectăm 
consecinţele? Nu înveţi niciodată nimic, Nafai. Tata nu te-a 
învăţat nimic. Copilaşul lui, preţiosul băieţel al Rasei, care 
nu poate face nimic greşit. Ei, bine, e timpul să înveţi lecţiile 
pe care Tata ar fi trebuit să ţi le predea cu ani în urmă. 

Elemak extrase una din vergelele dintr-o legătură 
sprijinită pe peretele de stâncă. Era destinată să suporte 
încărcăturile grele de pe spinarea unei cămile; era destul 
de flexibilă şi nu foarte grea, dar rezistentă şi lungă. Nafai 
înţelese imediat ce intenţiona Elemak. 

— Nu ai dreptul să te atingi de mine. 

— Nu, nimeni nu are dreptul să te atingă, zise Mebbekew. 
Nafai cel sacru, odorul Tatei, nimeni nu-l poate atinge. Ne 
poate atinge pe noi, bineînţeles. Poate să piardă moştenirea 
noastră, dar nimeni nu-l poate atinge pe el. 

— Oricum nu ar fi fost niciodată moştenirea ta. A fost 
dintotdeauna a lui Elemak. 

Un alt gând îi veni în minte lui Nafai, în legătură cu cine ar 
fi primit moştenirea. Ştiu dinainte de a deschide gura că nu 
era cel mai înţelept lucru care putea fi rostit, când Elemak 
şi Mebbekew erau deja supăraţi. Dar îl spuse totuşi. 

— Dacă e vorba despre ceea ce aţi pierdut, amândoi 
meritaţi să fiţi dezmoşteniţi, fiindcă aţi complotat împotriva 
Tatei. 

— E o minciună, zise Mebbekew. 

— Cât de prost crezi că sunt? Poate nu ştiai că Gaballufix 
intenţiona să-l ucidă pe Tata în dimineaţa aia, dar ştiai că 
intenţionează să ucidă pe cineva. Ce ţi-a promis Gaballufix, 
Elemak? Acelaşi lucru pe care i l-a promis lui Rash - numele 


de Wetchik şi averea, după ce Iata ar fi fost discreditat şi 
forţat să părăsească oraşul? 

Elemak răcni şi se repezi la el, împărțind lovituri cu 
vergeaua. Era atât de furios, încât puţine dintre lovituri îşi 
atinseră ţinta, dar atunci când o făcură fură dure. Nafai nu 
mai simţise niciodată o asemenea durere, nici chiar atunci 
când se ruga, nici chiar atunci când picioarele îi fuseseră 
cufundate în apa fierbinte a lacului. Se trezi cu faţa în jos pe 
prundiş, cu Elemak aplecat deasupra lui gata să-l lovească - 
unde, peste spate? În cap? 

— Te rog! Ţipă Nafai. 

— Mincinosule! Urlă Elemak. 

— Trădătorule! Replică Nafai. Începu să se ridice în 
genunchi, apoi în picioare. 

Vergeaua căzu, trântindu-l înapoi la pământ. Mi-a rupt 
spatele, gândi Nafai. O să fiu paralizat. O să fiu ca Issib, 
infirm într-un scaun pentru tot restul vieţii mele. 

Gândul la Issib păru să-l pună în mişcare. Căci atunci când 
Elemak ridică din nou vergeaua, scaunul lui Issib se năpusti 
înaintea lui. Scaunul se răsucea în mers - nu putea fi ţinut 
total sub control - şi vergeaua îl atinse pe Issib peste un 
braţ. '[ipă de durere, şi scaunul scăpă complet de sub 
control, rotindu-se nebuneşte şi clătinându-se înainte şi 
înapoi. Sistemul de evitare a coliziunii îl împiedică să se 
izbească de pereţii de piatră ai defileului, dar se lovi de 
Mebbekew care încerca să se ferească, doborându-l. 

— Nu te băga, Issib! Strigă Elemak. 

— Laşule! Îl admonestă Nafai. Ai fost un nimic în faţa lui 
Gaballufix, dar acum poţi să baţi un infirm şi un băiat de 
paisprezece ani! Cât curaj! 

Din nou Elemak se întoarse de la Issib cu faţa spre Nafai. 

— Ai vorbit prea mult de data asta, băiete. 

Nu mai striga. Furia devenise mai rece, mai profundă. 

— Nu mai vreau să aud vocea asta, mă înţelegi? 

— Corect, Elya. N-ai putut să-l faci pe Gaballufix să-l 
omoare pe Iata în locul tău, dar cel puţin poţi să mă omori 


pe mine. Dă-i drumul, dovedeşte ce bărbat eşti ucigându-ţi 
fratele mai mic. 

Nafai sperase să-l facă pe Elemak să se ruşineze şi să dea 
înapoi, dar raţionamentul fusese greşit. Elemak îşi pierdu 
orice urmă de autocontrol. În timp ce Issib se rotea în faţa 
lui, Elemak îl apucă de un braţ şi îl trase din scaun, 
aruncându-l la pământ ca pe o jucărie stricată. 

— Nu! Strigă Nafai. 

Se repezi la Issib să-l ajute, dar Mebbekew se afla între ei 
şi când Nafai ajunse suficient de aproape îl îmbrânci. Nafai 
se prăbuşi la picioarele lui Elemak. 

Elemak aruncase vergeaua. Când el se aplecă s-o ia, 
Mebbekew alergă la legătură şi scoase o alta. 

— Hai să terminăm cu el acum. lar dacă Issib nu-şi poate 
ţine gura, cu amândoi. 

Nafai nu-şi putu da seama dacă Elemak auzise sau nu. Ştiu 
doar că vergeaua coboară şuierând, zdrobindu-i umărul. 
Elemak încă nu ţintea bine, dar un lucru era limpede: căuta 
partea de sus a corpului lui Nafai. li căuta capul. Voia ca 
Nafai să moară. 

Brusc o lumină orbitoare izbucni în canion. Nafai înălţă 
capul la timp ca să-l vadă pe Elemak răsucindu-se spre 
sursa luminii. Era scaunul lui Issib. 

Doar că nu era posibil. Scaunul lui Issib avea un sistem de 
comutare pasiv. Când nu i se spunea explicit ce să facă, se 
aşeza jos, echilibrându-se pe picioare, şi aştepta 
instrucţiuni. Tocmai făcuse acest lucru când Elemak îl 
trântise pe Issib la pământ. 

— Ce se întâmplă? Întrebă Mebbekew. 

— Ce se întâmplă? Repetă o voce mecanică dinspre scaun. 

— Probabil l-ai defectat. 

— Nu eu sunt defect, vorbi scaunul. Credinţa şi încrederea 
sunt defecte. Frăția s-a defectat. Onoarea, legea şi decenţa 
s-au defectat. Compasiunea s-a defectat. Dar eu nu sunt 
defect. 

— Fă-l să înceteze, Issya, zise Mebbekew. 


Nafai observă că Elemak nu spunea nimic. Fixa calm 
scaunul, ţinând vergeaua încă în mâini. Apoi, cu un mârâit, 
se avântă înainte şi biciui scaunul cu vergeaua. 

Izbucni un fulger, sau cel puţin aşa păru. Elemak ţipă şi 
căzu pe spate, iar vergeaua zbură în aer. Era încinsă pe 
toată lungimea ei. 

Încet, cu grijă, Mebbekew strecură vergeaua lui înapoi în 
legătură. 

— De ce îţi baţi fratele cu vergeaua, Elemak? Spuse 
scaunul. De ce vrei să-l omori, Mebbekew? 

— Cine face asta? Întrebă Mebbekew. 

— Nu înţelegi, prostule? Rosti Issib slab, de unde zăcea pe 
pietre. Cine ne-a trimis încă de la început în misiunea asta? 

— Tata, zise Mebbekew. 

— Sufletul Suprem, zise Elemak. 

— Încă nu aţi înţeles că pentru că fratele vostru mai mic 
Nafai a fost dispus să-mi asculte glasul, că eu l-am alespeel 
să vă conducă? 

Acest lucru îi reduse pe amândoi la tăcere. Dar Nafai ştia 
că în inimile lor ura se transformase dintr-o mânie 
înfierbântată într-un resentiment rece şi dur care nu va 
dispărea niciodată. Sufletul Suprem îl alesese pe Nafai să-i 
conducă. Pe Nafai, care nu putea nici măcar să încheie o 
negociere cu Gaballufix fără să strice totul. Suflet Suprem, 
de ce îmi faci mie una ca asta? 

— Dacă nu v-aţi fi trădat tatăl, dacă aţi fi crezut în el şi l-aţi 
fi ascultat, nu l-aş fi ales pe Nafai înaintea voastră, spuse 
scaunul - Sufletul Suprem. Acum întoarceţi-vă în Basilica, şi 
eu vi-l voi da pe Gaballufix pe mâini. 

Apoi luminile scaunului se stinseră şi el se aşeză uşor pe 
pământ. 

Aşteptară toţi, înlemniţi, câteva secunde în tăcere. Apoi 
Elemak se întoarse spre Issib şi blând, cu grijă, îl ridică şi îl 
aşeză în scaun. 

— Îmi pare rău, Issya, zise încet. Nu eram în toate minţile. 
Nu ţi-aş face rău pentru nimic în lume. 


Issib nu spuse nimic. 

— Pe Nafai eram supăraţi, adăugă Mebbekew. 

Issib se răsuci spre el şi, în şoaptă, îi repetă propriile lui 
cuvinte: 

— Hai să terminăm cu el acum. lar dacă Issib nu-şi poate 
ţine gura, cu amândoi. 

Mebbekew simţi înţepătura. 

— Presupun că o să-mi păstraţi veşnic pică pentru asta. 

— Gura, Meb. Să ne gândim. 

— Bună idee. Până acum gânditul ne-a adus atâta bine. 

— E ceva să vezi cum Sufletul Suprem mişcă un scaun, 
zise Elemak. Dar Gaballufix are sute de soldaţi. Ne poate 
ucide pe fiecare dintre noi de cincizeci de ori - unde sunt 
soldaţii Sufletului Suprem? Ce armată o să ne protejeze 
acum? 

Nafai se ridicase în picioare, ascultându-i. Abia putea 
crede ce-i auzeau urechile. 

— Sufletul Suprem tocmai ne-a arătat o parte din puterea 
lui, iar voi încă vă mai temeţi de soldaţii lui Gaballufix? 
Sufletul Suprem e mai puternic decât acei soldaţi. Dacă nu 
vrea ca ei să ne omoare, soldaţii n-au cum să ne omoare. 

Elemak şi Mebbekew îl priviră în tăcere. 

— Aţi vrut să mă ucideţi pentru că nu vă plăceau cuvintele 
mele, spuse Nafai. Vreţi acum să mă urmaţi, să ascultați 
cuvintele Sufletului Suprem? 

— De unde să ştim că n-ai manipulat chiar tu scaunul? 
Întrebă Mebbekew. 

— Aşa e. Am ştiut încă dinainte de a intra astăzi în oraş că 
o să daţi vina pe mine pentru orice şi o să încercaţi să mă 
omorâţi, astfel încât Issya şi cu mine am programat scaunul 
să rostească exact acest discurs. 

— Nu fi prost, Meb, zise Elemak. Vom fi ucişi, dar întrucât 
am pierdut totul, pentru mine nu prea mai are mare 
importanţă. 

— Doar pentru că tu eşti fatalist nu înseamnă că eu vreau 
să mor. 


Issib împinse scaunul în faţă. 

— Hai să mergem, îi spuse lui Nafai. Îl urmez pe Sufletul 
Suprem, şi pe tine ca slujitor al lui. Să mergem. 

Nafai dădu din cap, apoi porni pe drumul care ducea la 
ieşirea din defileu. Un timp nu auzi decât sunetul propriilor 
săi paşi şi zumzetul slab al scaunului lui Issib. Apoi, în 
sfârşit, auzi şi zgomotele lui Elemak şi Mebbekew, 
urmându-l. 

15. CRIMA. 

Dacă vrem să mai avem vreo speranţă, gândi Nafai, 
trebuie să încetăm să mai concepem propriile noastre 
planuri. Gaballufix ne dejoacă manevrele de fiecare dată. 

lar acum aveau şi mai puţine speranţe, întrucât Elemak şi 
Mebbekew refuzau deliberat să coopereze. De ce trebuise 
Sufletul Suprem să spună ceea ce spusese despre rolul de 
conducător al lui Nafai? Cum putea el să preia comanda în 
faţa propriilor fraţi mai mari, care ar fi fost mult mai 
bucuroşi să-l vadă eşuând decât să-l ajute ca să reuşească? 
Bineînţeles că Issib nu reprezenta o problemă, dar nici nu 
putea fi de prea mult ajutor, chiar şi folosind din nou 
flotoarele. El era prea uşor de observat, prea fragil, şi în 
acelaşi timp prea lent. 

Treptat, pe măsură ce înaintau prin deşert - el deschizând 
drumul, nu pentru că aşa ar fi vrut, ci pentru că Elemak 
refuzase să-l ajute să găsească potecile - Nafai ajunse la o 
concluzie inevitabilă: ar fi avut mult mai multe şanse pe 
cont propriu decât însoţit de fraţii săi. 

Nu pentru că ar fi crezut că singur avea vreo şansă. Dar ar 
fi avut ajutorul Sufletului Suprem. Iar Sufletul Suprem îl 
mai salvase şi înainte din Basilica. 

Dar când Sufletul Suprem îl scosese din oraş, reuşise 
pentru că Luet îl ţinea de mână. Acum cine îi va ţine locul 
lui Luet? Ea era vizionara, la fel de apropiată Sufletului 
Suprem cum îi era el mamei lui. Luet simţea cum Sufletul 
Suprem îi arată fiecare pas; Nafai simţea doar din când în 
când indicaţiile Sufletului Suprem, atât de rar, atât de 


confuz. Ce însemna viziunea lui cu soldatul cu mâinile 
pătate de sânge care pândea pe străzile din Basilica? Era 
oare un duşman cu care trebuia să se lupte? Era moartea 
lui? Sau o călăuză? Era atât de confuz, cum să poată 
concepe un plan? 

Se opri. 

Ceilalţi se opriră în spatele lui. 

— Acum ce mai e? Întrebă Mebbekew. Iluminează-ne, o, 
măreț conducător uns de Sufletul Suprem. 

Nafai nu răspunse. Încercă în schimb să-şi golească 
mintea. Să-şi relaxeze nodul de teamă din stomac. Lui 
Sufletul Suprem nu-i vorbea aşa cum îi vorbea însă lui Luet, 
pentru că Luet nu aştepta să conceapă un plan. Luet 
asculta. Asculta mai întâi, înţelegea mai întâi. 

Dacă Nafai intenţiona cu adevărat să încerce să-l ajute pe 
Sufletul Suprem, să încerce să fie mâinile şi picioarele lui 
aici pe suprafaţa acestei planete, atunci trebuia să înceteze 
să mai facă propriile lui planuri prosteşti şi să-i dea 
Sufletului Suprem o şansă să vorbească cu el. 

Se aflau lângă Dogtown, care se întindea de-a lungul 
străzilor ducând spre poarta numită a Coşului. Până acum 
presupusese că ar trebui să ocolească Dogtown şi să-şi 
croiască drum prin vreun canion înapoi pe Drumul Pădurii 
şi să intre în Basilica prin Poarta din Spate. Însă acum 
aştepta, testând ideile. Se gândi să înconjoare Dogtown, şi 
gândurile lui alunecară fără ţintă. 

Apoi se întoarse spre Coş şi imediat simţi un val de 
încredere. Da, îşi zise. Sufletul Suprem încearcă să mă 
conducă, eu doar trebuie să tac şi să ascult. Aşa cum ar fi 
trebuit să tac şi să ascult atunci când Elemak negocia cu 
Gaballufix în această după-amiază. 

— Of, bine, zise Mebbekew. Hai să mergem la a doua 
dintre cel mai bine păzite porţi. Să trecem prin cea mai 
urâtă mahala, unde toţi cei care sunt de vânzare, adică cam 
toţi oamenii în viaţă, îi aparţin lui Gaballufix. 

— Taci, făcu Issib. 


— Lasă-l să vorbească, replică Nafai. O să atragă oamenii 
lui Gaballufix asupra noastră şi o să fim ucişi pe loc, adică 
exact ceea ce vrea Mebbekew, pentru că atunci când o să 
murim cu toţii Meb o să poată spune „Vezi, Nyef, ne-ai adus 
la moarte!”, şi asta o să-l facă să moară fericit. 

Mebbekew se repezi spre Nafai, dar Elemak îl opri. 

— O să facem linişte, spuse Elemak. 

Nafai îi conduse până la Drumul de Sus, care se întindea 
între Poartă şi Dogtown. Era mărginit de case destul de 
banale, dar la acea oră din noapte nu era sigur şi puţini 
oameni circulau pe el. Nafai îi duse în locul unde se găsea 
cel mai mare spaţiu între casele de pe ambele părţi ale 
străzii, privi în stânga şi în dreapta, apoi se aplecă şi 
traversă în goană. Pe partea opusă se opri într-un şanţ 
secat şi îi urmări pe ceilalţi. 

Nu veneau. 

Nu veneau. 

S-au hotărât să mă abandoneze acum, se gândi Nafai. Ei, 
bine. 

Apoi apărură. Nu alergând, cum făcuse Nafai, ci mergând 
agale. Toţi trei. Bineînţeles, îşi zise Nafai. Au aşteptat ca să-l 
scoată pe Issib din scaun. Ar fi trebuit să mă gândesc la 
asta. 

În timp ce traversau, Nafai îşi dădu seama că în loc ca 
Issib să plutească, era susţinut de ceilalţi doi, ţinându-şi 
braţele aruncate peste umerii lor şi târându-şi picioarele. 
Pentru oricine nu ştia adevărul, Issib ar fi părut un beţiv 
ajutat de prieteni să ajungă acasă. 

Nu traversară direct strada. Merseră oblic, ca şi cum ar fi 
urmat de fapt drumul, dar s-ar fi rătăcit în întuneric sau ar 
fi fost abătuţi într-o direcţie de beţivul pe care îl sprijineau. 
În cele din urmă trecură dincolo şi se strecurară după 
tufişuri. 

Nafai îi ajunse din urmă când îl ajutau pe Issib să-şi 
ajusteze flotoarele. 


— A fost grozav de bine, şopti el. O mie de oameni ar fi 
putut să vă vadă şi nimeni nu v-ar fi băgat în seamă. 

— Elemak s-a gândit la asta, spuse Issib. 

— Tu ar trebui să conduci. 

— Nu după părerea Sufletului Suprem, replică Elemak. 

— A scaunului lui Issib, adică, zise Mebbekew. 

— A fost la fel de bine, Nyef, să traversezi tu primul, spuse 
Elemak. Paznicii caută patru bărbaţi, dintre care unul pe 
flotoare. Au văzut în schimb trei, unul fiind beat. 

— Şi acum încotro? Întrebă Issib. 

Nafai ridică din umeri. 

— Pe aici, bănuiesc. 

Porni înainte, traversând oblic terenul pustiu dintre 
Drumul de Sus şi Coş. 

Se simţi distras. Nu se putea gândi la ce avea să facă în 
continuare. Nu se putea gândi la nimic. 

— Stop, zise. 

Se gândi să-i conducă înainte, dar simţi că nu e bine. 1 se 
părea corect să meargă singur. 

— Aşteptaţi aici, spuse. Mă duc singur în oraş. 

— Sclipitor, făcu Mebbekew. Am fi putut aştepta lângă 
cămile. 

— Ba nu, zise Nafai. Vă rog. Am nevoie de voi aici. Trebuie 
să fiu însă sigur că pot ieşi pe poartă găsindu-vă aici. 

— Cât o să dureze? Întrebă Issib. 

— Nu ştiu. 

— Bine, deci ce intenţionezi să faci? 

Nu prea putea să le spună că n-avea nici cea mai vagă 
idee. 

— Elemak nu ne-a spus ce plan avea el. 

— Exact, zise Mebbekew, prefă-te că eşti şeful. 

— O să aşteptăm, interveni Elemak. Dar dacă la răsăritul 
soarelui suntem încă aici, în spaţiu deschis, categoric o să 
fim prinşi. Înţelegi asta. 

— La prima rază de lumină pe cer, dacă nu m-am întors, 
luaţi scaunul lui Issib şi porniţi către locul unde sunt 


cămilele. 

— Aşa o să facem, zise Elemak. 

— Dacă o să avem chef, adăugă Mebbekew. 

— O să avem chef, replică Elemak. Meb o să fie aici, la fel 
ca noi ceilalţi. 

Nafai ştia că Elemak încă îl ura, îl dispreţuia - dar de 
asemenea ştia că Elemak va face ceea ce spunea. Chiar 
dacă Elemak se aştepta ca el să eşueze, îi oferea o şansă 
rezonabilă de a reuşi. 

— Mulţumesc, rosti Nafai. 

— Adu Catalogul, zise Elemak. Tu eşti băiatul Sufletului 
Suprem, aşa că vino cu Catalogul. 

Nafai îi părăsi, îndreptându-se către Coş. Apropiindu-se, 
putea auzi paznicii vorbind. Erau prea mulţi - şase sau 
şapte, nu doi ca de obicei. De ce? Se lipi de perete şi 
alunecă pe lângă el, până putu auzi destul de bine ceea ce 
discutau. 

— E Gaballufix însuşi, zic eu, spuse un paznic. Probabil l-a 
omorât mai întâi pe băiatul lui Wetchik, ca să nu aibă cum 
părăsi oraşul, apoi l-a asasinat pe Roptat şi a dat vina pe 
cineva care nu poate reacţiona. 

— Stilul lui Gaballufix, îl răspunse un altul. Noroi adevărat, 
el şi oamenii lui. 

Roptat era mort. Nafai simţi un fior de teamă. După atâtea 
comploturi eşuate, în cele din urmă se întâmplase - 
Gaballufix comisese în sfârşit crima. Şi dăduse vina pe unul 
dintre băieţii lui Wetchik. 

Eu, îşi dădu seama Nafai. A dat vina pe mine. Eu sunt 
singurul care nu am ieşit din oraş printr-o poartă 
monitorizată. Conform evidenţelor computerului oraşului, 
eu încă mă aflu între zidurile lui. Evident asta ştia şi 
Gaballufix. A profitat de ocazie, l-a ucis pe Roptat, şi a 
răspândit zvonul că a făcut-o cel mai mic dintre fiii lui 
Wetchik. 

Dar femeile ştiu. Femeile ştiu că el minte. El încă nu şi-a 
dat seama, dar până mâine fiecare femeie din Basilica va 


cunoaşte adevărul - că atunci când a fost asasinat Roptat eu 
eram la lac cu Luet. Nici măcar nu mai trebuie să intru în 
noaptea asta în oraş. Gaballufix va fi distrus de propria 
prostie, iar noi putem aştepta râzând dincolo de ziduri! 

Dar nu se putea concentra asupra ideii de a aştepta afară. 
Sufletul Suprem nu dorea asta. Pentru Sufletul Suprem nu 
era important ca Gaballufix să fie prins minţind. Sufletul 
Suprem voia Catalogul, iar căderea lui Gaballufix nu ar fi 
adus Catalogul în mâinile atei. 

Cum trec de paznici? Întrebă Nafai. 

Tot ce simţi drept răspuns fu propria frică. Ştia că asta nu 
venea de la Sufletul Suprem. 

Aşa că aşteptă. După un timp, conversaţia paznicilor 
începu să lâncezească. 

— Hai să facem o tură prin Dogtown, propuse unul. 

Cinci dintre ei ieşiră pe poartă în întunericul străzilor din 
Dogtown. Dacă s-ar fi întors să se uite la poartă, l-ar fi văzut 
pe Nafai stând acolo sprijinit de zid la nici doi metri de 
deschizătură. Dar nu se întoarseră. 

Acum era momentul, ştia; frica se mai estompase, însă 
simţea şi o sete de a acţiona, de a se pune în mişcare. 
Sufletul Suprem? Era greu de spus, dar trebuia să facă 
ceva. Deci, ţinându-şi răsuflarea, Nafai ieşi în lumină. 

Un paznic stătea pe un scaun, sprijinit de poartă. Aţipit, 
sau aproape. Celălalt se uşura pe peretele din partea 
opusă, cu spatele la deschidere. Nafai trecu în linişte. 
Niciunul nu se mişcă din poziţia în care stătea până când 
Nafai nu ieşi din lumina aruncată de poartă. Apoi le auzi 
vocile în urma sa, discutând, dar nu despre el, fără să dea 
alarma. Probabil aşa a fost şi în cazul lui Luet, se gândi el, în 
noaptea când a venit să ne avertizeze. Sufletul Suprem îi 
făcuse pe paznici suficient de proşti încât s-o lase să treacă 
de parcă ar fi fost invizibilă. Aşa cum am trecut şi eu. 

Luna începuse să se ridice. Trecuse mai mult de jumătate 
din noapte. Oraşul era adormit, probabil cu excepţia zonei 
Dolltown şi a Pieței Interioare, şi chiar şi acelea trebuiau să 


fie ceva mai potolite în aceste zile de tensiune şi agitaţie 
când soldaţii patrulau pe străzi. Însă în acest district, unul 
oarecum liniştit care nu avea deloc viaţă de noapte, nimeni 
nu se plimba. Nafai nu era sigur dacă pustietatea străzilor 
era un lucru bun sau unul rău. Era bine că îl vedeau mai 
puţini oameni; rău pentru că dacă era văzut ar fi fost cu 
siguranţă remarcat. 

Numai că în noaptea aceea Sufletul Suprem îl ajuta să nu 
fie remarcat. Rămânea în umbră, fără să-şi forţeze norocul, 
şi atunci când un escadron de soldaţi trecu pe lângă el se 
ascunse în cadrul unei uşi şi ei îşi văzură de drum fără să-l 
observe. 

Probabil asta este limita puterii Sufletului Suprem, gândi 
Nafai. Cu Luet, cu Tata şi cu mine poate comunica prin idei. 
Şi printr-un dispozitiv - scaunul lui Issib - dar cine poate 
bănui cât îl poate costa asta? Pentru a ajunge direct în 
minţile celorlalţi oameni nu prea are altă posibilitate decât 
să-i distragă, în acelaşi mod în care îi îndepărtează de ideile 
interzise. Nu-i poate întoarce pe soldaţi din drum, dar îi 
poate împiedica să-l remarce pe tipul care stă în umbra 
cadrului unei uşi, îi poate împiedica să vrea să se apropie să 
cerceteze, să vadă ce e cu el. Nu-i poate opri pe paznicii 
porţilor să-şi facă datoria, dar îl poate ajuta pe paznicul 
aţipit să viseze astfel încât sunetul paşilor lui Nafai să facă 
parte din povestea visului, iar el să nu ridice capul. 

Şi chiar pentru a face atâta lucru Sufletul Suprem trebuie 
să-şi concentreze în noaptea aceasta întreaga atenţie 
asupra străzilor, se gândi Nafai. Asupra acestui loc precis. 
Asupra mea. 

Oare încotro mă îndrept? 

Nu contează. Să-mi deconectez mintea şi să merg, asta 
trebuie să fac. Să-l las pe Sufletul Suprem să mă ducă de 
mână, aşa cum a făcut Luet. 

Totuşi îi era greu să-şi golească mintea, să se oprească de 
a mai recunoaşte fiecare stradă la care ajungea, de a se 
gândi la oamenii sau magazinele pe care le cunoştea pe 


fiecare stradă, şi la ce legătură ar putea avea cu obţinerea 
Catalogului. Chiar şi acum mintea lui era prea implicată. 

Şi de ce nu ar fi? Se gândi el. Se presupune că ar trebui să 
încetez să mai fiu o fiinţă umană? Să devin infinit de prost 
pentru ca Sufletul Suprem să mă poată controla? Cea mai 
mare ambiţie a vieţii mele este să fiu o marionetă? 

Nu, veni răspunsul. Era la fel de clar ca în noaptea aceea 
în deşert, lângă pârâu. Nu eşti o marionetă. Eşti aici pentru 
că tu ai ales să fii aici. Dar acum, ca să-mi poţi auzi glasul, 
trebuie să-ţi goleşti mintea. Nu pentru că vreau să fii prost, 
ci pentru că trebuie să poţi să mă auzi. Destul de curând vei 
avea din nou nevoie de toată isteţimea ta. Proştii nu-mi sunt 
de nici un ajutor. 

Când vocea dispăru, Nafai se trezi sprijinit de zid, gâfâind. 
Nu era de glumă când Sufletul Suprem se împingea astfel 
printre gândurile lui. Ce au făcut strămoşii noştri copiilor 
lor când ne-au transformat astfel încât un computer să ne 
aducă lucruri în minte? Oare în vremurile de început toţi 
copiii auzeau vocea Sufletului Suprem aşa cum o aud eu 
acum? Sau întotdeauna a fost ceva rar să-i poţi auzi glasul? 

Mişcă-te. O simţea ca pe o foame. Şi se mişcă. Se mişcă 
aşa cum o mai făcuse de două ori în ultimele două 
săptămâni - deplasându-se de pe o stradă pe alta aproape 
în transă, nesigur de locul în care se afla, fără să-i pese. Aşa 
cum se întâmplase chiar în această după-amiază, când 
fugea de asasini. 

Nici măcar nu am o armă. 

Gândul îl opri brusc din mişcare. 11 scoase din transă. Nu 
ştia sigur unde se găsea. Dar acolo, pe jumătate ascuns în 
umbră, zăcea un om întins pe stradă. Nafai se apropie, 
curios. Poate un beţiv. Sau ar fi putut fi victima vreunui 
tolchok, a soldaţilor sau a asasinilor. O victimă a lui 
Gaballufix. 

Nu. Nu era deloc o victimă. Acolo zăcea unul dintre 
soldaţii identici ai lui Gaballufix, şi după duhoarea de urină 
şi alcool era limpede că nu rănile îl doborâseră la pământ. 


Nafai fu pe punctul de a se îndepărta, când îşi dădu seama 
că asta era cea mai bună deghizare la care ar fi putut 
spera. I-ar fi fost mult mai simplu să ajungă în apropierea 
lui Gaballufix dacă ar fi purtat unul dintre costumele 
holografice de soldat - şi iată că în faţa lui se afla exact un 
astfel de costum, un dar pe care nu trebuia decât să şi-l 
însuşească. 

Îngenunche lângă bărbat şi îl rostogoli pe spate. Cutia 
care controla holograma era imposibil de văzut, dar 
plimbându-şi mâinile prin imagine o găsi pe pipăite, prinsă 
de o centură în talie. O desfăcu, dar chiar şi aşa nu o putu 
depărta de bărbat mai mult de câţiva centimetri. 

A, desigur, îşi aminti Nafai. Elemak a spus că era un fel de 
pelerină, iar cutia făcea parte din aceasta. 

Când trase cutia de-a lungul trupului bărbatului, alunecă 
uşor. Rostogolindu-l într-o parte şi-n alta, reuşi în cele din 
urmă să-i scoată costumul holografic de pe braţe, de sub 
Corp, şi apoi să i-ltragă peste cap. 

Abia atunci Nafai îşi dădu seama că Sufletul Suprem îi 
oferise mai mult decât un costum. Bărbatul nu era un 
bătăuş plătit purtând uniformă de soldat. Era Gaballufix 
însuşi. 

Îşi băuse minţile, zăcea în propria vomă şi urină, dar cu 
toate acestea fără urmă de îndoială era Gaballufix. 

Dar ce putea face Nafai cu acest beţiv? Cu siguranţă nu 
avea Catalogul la el. lar Nafai nu-şi făcea nici o iluzie că 
târându-l acasă ar fi putut câştiga recunoştinţa eternă a lui 
Gaballufix. 

Ticălosul sărbătorise probabil moartea lui Roptat. Ucigaşul 
zăcea acolo în stradă, numai că nu va fi niciodată pedepsit 
pentru asta. De fapt, va încerca să dea vina pe mine. Nafai 
era furios. Îi trecu prin minte să-şi pună bocancul pe capul 
lui Gaballufix şi să-i strivească mutra de caldarâmul 
acoperit de vomă. S-ar fi simţit atât de bine, atât de. 

Ucide.-l. 


Gândul era atât de limpede de parcă cineva ar fi vorbit în 
spatele lui. Nu, îşi zise Nafai. Nu pot să fac asta. Nu pot să 
ucid un om. 

De ce crezi că te-am adus aici? E un criminal. Legea cere 
moartea lui. 

Legea cere şi moartea mea pentru că am văzut Lacul 
Femeilor, răspunse Nafai în tăcere. Şi totuşi mi s-a arătat 
milă. 

Eu te-am dus la lac, Nafai. Aşa cum te-am adus şi aici. Să 
faci ceea ce trebuie făcut. Nu vei obţine niciodată Catalogul 
cât timp el este în viaţă. 

Nu pot ucide un om. Un om neajutorat - aş fi un criminal. 

Nu ar fi decât dreptate. 

Nu dacă vine din mâna mea. Îl urăsc prea mult. Îl vreau 
mort. Pentru că mi-a umilit familia. Pentru că a furat titlul 
tatălui meu. Pentru că ne-a luat averea. Pentru bătaia pe 
care am primit-o de la fraţii mei. Pentru tolchok şi pentru 
soldaţi, pentru că a stins lumina speranţei din oraşul meu. 
Din cauza modului în care l-a transformat pe Rashgallivak, 
un om bun, într-o unealtă slabă şi stupidă. Pentru toate 
aceste lucruri îl vreau mort. Vreau să-l strivesc sub călcâiul 
meu. Dar dacă l-aş ucide acum aş fi un laş şi un asasin, nu 
un justiţiar. 

El a încercat să te omoare pe tine. Eşti pe lista asasinilor 
lui. 

Ştiu asta. Deci dacă l-aş ucide acum ar fi o răzbunare 
personală. 

Gândegşte-te la ce faci, Nafai. Gândegşte-te. 

Nu voi deveni un criminal. 

Corect. Tu o să salvezi vieţi. Există o singură speranţă de a 
salva lumea de măcelul care a distrus Pământul acum 
patruzeci de milioane de ani, iar dacă acest bărbat rămâne 
în viaţă speranţa se spulberă. Trebuie să piară miliardele de 
suflete de pe planeta Harmony pentru ca tu să-ţi poţi păstra 
mâinile curate? Eu îţi spun că asta nu e o crimă, un 
asasinat, ci dreptate. Eu l-am judecat şi l-am găsit vinovat. A 


ordonat să fie ucis Roptat, să fiţi ucişi tu şi fraţii tăi, şi să fie 
ucis tatăl tău. Pune la cale un război care ar duce mii de 
oameni la moarte şi oraşul ar fi cucerit. Tu nu-l cruţi din 
milă, Nafai, pentru că doar moartea lui va consola oraşul şi 
oamenii pe care îi iubeşti, numai moartea lui va aduce 
alinare lumii. Îl cruţi din pură vanitate. Ca să te poţi uita la 
mâinile tale şi să le vezi nepătate de sânge. Îţi spun că dacă 
nu-l ucizi pe acest om, pe mâinile tale va fi sângele a 
milioane de oameni. 

Nu! 

Ţipătul lui Nafai era mult prea înspăimântat ca să fie tăcut, 
ca să fie reţinut în interiorul minţii lui. 

Glasul din capul său nu se domoli: Catalogul deschide cea 
mai vastă bibliotecă din lume, Nafai. Cu el toate lucrurile 
vor fi posibile pentru slujitorii mei. Fără el nu voi avea altă 
voce în afară de cea pe care o auzi tu acum, constant 
modificată şi distorsionată de propriile speranţe şi dorinţe. 
Fără Catalog eu nu vă pot ajuta, iar voi nu mă puteţi ajuta 
pe mine. Puterile mele vor continua să slăbească, şi legea 
mea îşi va pierde importanţa în rândurile oamenilor, până 
când în final focurile vor izbucni din nou şi o altă lume se va 
pierde. Catalogul, Nafai. la de la acest om ceea ce cere 
legea, apoi du-te şi găseşte Catalogul. 

Nafai se aplecă şi apucă lama energetică atârnată la 
centura lui Gaballufix. 

Nu ştiu cum să omor un om cu asta. Nu înjunghie. Nu-l pot 
împunge în inimă cu ea. 

Capul. Taie-i capul. 

Nu pot. Nu pot, nu pot, nu pot. 

Dar Nafai greşea. Putea. Îl apucă pe Gaballufix de păr şi îi 
întinse gâtul. Gaballufix se mişcă - oare se trezea? Nafai 
aproape că dădu drumul părului, dar Gaballufix recăzu 
rapid în inconştienţă. Nafai declanşă lama, apoi i-o aşeză 
uşor pe gât. Lama băzâia. Apăru un firicel de sânge. Nafai 
apăsă mai tare şi firicelul deveni o rană deschisă, sângele 
stropind lama şi sfârâind zgomotos. E prea târziu să mă 


opresc acum, prea târziu. Apăsă din ce în ce mai tare. Osul 
opuse rezistenţă, dar Nafai răsuci capul şi făcu o 
deschizătură între vertebre, şi atunci lama tăie repede şi 
capul se desprinse. 

Cămaşa şi pantalonii lui Nafai erau plini de sânge, la fel ca 
mâinile şi faţa, picura peste tot. Am ucis un om şi ţin capul 
lui în mână. Ce sunt eu acum? Cine sunt acum? Cu ce sunt 
mai bun decât cel care zace aici, sfâşiat de mâinile mele? 

Catalogul. 

Nu suporta să mai poarte hainele îmbibate de sânge. La 
limita panicii, se descotorosi de ele, le sfâşie, apoi îşi şterse 
faţa şi mâinile cu spatele curat al cămăşii. Astea au fost 
hainele pe care mi le-a dat Luet când am urcat din nou în 
barcă în locul acela frumos şi paşnic, şi acum uite ce am 
făcut cu ele. 

Apoi, îngenunchind lângă cadavru şi propriile haine 
aruncate în balta de sânge, îşi dădu seama că din cauza 
înclinării străzii şi a faptului că cea mai mare parte a 
sângelui cursese în sus dinspre gât, hainele lui Gaballufix 
nu erau pătate de sânge. Erau murdare de vomă şi de 
urină, dar nu şi de sânge. Nafai trebuia să se îmbrace în 
ceva. Costumul nu ar fi suficient - pe dedesubt ar fi fost 
desculţ şi i-ar fi fost frig. 

Când se gândi să se îmbrace în hainele lui Gaballufix i se 
păru ceva dezgustător, dar în acelaşi timp ştia că trebuia să 
o facă. Îndepărtă puţin corpul de balta de sânge, apoi îl 
dezbrăcă cu grijă, ferindu-l să se murdărească. Aproape că 
se înecă atunci când îşi trase pantalonii reci şi umezi, apoi 
se gândi cu dispreţ că unui bărbat care ucisese aşa cum 
tocmai o făcuse el nu ar trebui să-i fie scârbă să poarte 
urina altui om pe picioarele sale. Acelaşi lucru era şi cu 
duhoarea acră de pe cămaşă şi de pe armura pe care 
Gaballufix o purta pe dedesubt. Acum nimic nu mai e oribil 
pentru mine, cugetă Nafai. Deja sunt pierdut. 

Singurul lucru pe care nu se putu convinge să-l facă fu să- 
şi pună lama la centură, aşa cum o purtase Gaballufix. 


Şterse amprentele de pe mâner şi o aruncă alături de cap. 
Apoi râse. Acelea sunt hainele mele, pe care nenumărați 
martori m-au văzut purtându-le astăzi. De ce trebuie să mă 
străduiesc să mă mai ascund, când le las în urmă? 

Chiar le las în urmă, se gândi Nafai. Ca şi cum mi-aş lăsa 
aici propriul cadavru. Costumaţia unui copil. Acum port 
hainele unui bărbat. Şi nu ale oricărui bărbat. Ale celui mai 
rău şi mai monstruos bărbat pe care îl cunosc. Mi se 
potrivesc. 

Îşi trase pelerina de soldat peste cap. Nu se simţea diferit, 
dar presupunea că aspectul era altul. Se îndepărtă de 
cadavru. Nu se putea gândi încotro s-o ia. Nu se putea 
gândi la nimic. 

Se întoarse cu spatele la corp. Lăsase ceva în urmă, ştia 
asta. Dar ceea ce lăsase nu erau decât propriile haine şi 
lama. Aşa că până la urmă ridică lama, şterse sângele de pe 
ea pe hainele lui vechi şi o prinse la centură. 

Acum putea să plece. Acasă la Gaballufix, desigur. Acum o 
ştia foarte clar. Putea gândi limpede. Pantalonii îi îngheţau 
pe picioare şi îl rodeau. Armura corporală era grea. Era 
stânjenitor să mergi cu lama energetică la brâu. Aşa te 
simţi când eşti Gaballufix, gândi Nafai. În noaptea asta eu 
sunt Gaballufix. 

Trebuie să mă grăbesc. Înainte să fie găsit cadavrul. 

Ba nu. Sufletul Suprem îi va împiedica să observe trupul, 
cel puţin pentru un timp. Până dimineaţă când vor ieşi atât 
de mulţi oameni, încât Sufletului Suprem îi va fi dificil să-i 
influenţeze concomitent pe toţi. Deci am timp. 

Urcă pe Strada Fântânii, apoi se răzgândi. O luă pe Strada 
Lungă şi ajunse la casa lui Gaballufix prin spate. Pe alee 
descoperi uşa pe care o folosise Elemak cu atât de multe - 
atât de puţine - zile în urmă. Oare era încuiată? 

Era. Şi acum ce fac? Probabil înăuntru aştepta cineva. 
Stătea de pază. Cum ar putea el, deghizat în soldat de rând, 
să pretindă să intre la ora aceea? Dacă îl puneau să 
deconecteze costumul odată intrat? L-ar recunoaşte 


imediat. Mai râu, ar recunoaşte hainele lui Gaballufix şi ar 
înţelege că exista o singură cale prin care el putuse să 
îmbrace hainele stăpânului lor. 

Ba nu, două căi. 

Gaballufix mai venise probabil acasă beat şi altă dată. 

Nafai încercă, mai întâi în linişte, să-şi imagineze cum suna 
glasul lui Gaballufix. Aspru şi răguşit. Râcâind în gât. Nafai 
ar reuşi să-l imite destul de bine, era convins de asta - şi nu 
trebuia să fie perfect, pentru că Gaballufix era beat, 
desigur, doar duhnea, iar vocea putea să-i fie neclară şi 
scăpată de sub control, iar el s-ar putea împletici şi cădea 
Şi. 
— Deschideţi, deschideţi uşa! Zbieră. 

Era groaznic, nu suna deloc ca Gaballufix. 

— Deschideţi uşa, idioţilor, eu sunt! 

Mai bine. Mai bine. În plus Sufletul Suprem le va da un 
impuls, îi va încuraja să se gândească la alte lucruri cu 
excepţia faptului că vocea lui Gaballufix suna puţin altfel în 
noaptea asta. 

Uşa se întredeschise. Imediat Nafai o îmbrânci şi pătrunse 
înăuntru. 

— Să mă încuiaţi afară din propria mea casă, ar trebui să 
vă expediez într-o cutie, ar trebui să vă trimit înapoi la 
tăticu' făcuţi bucăţi. 

Nafai habar n-avea cum vorbea Gaballufix de obicei, dar 
bănuia o proastă dispoziţie şi ameninţări, în special dacă 
era beat. Nafai nu văzuse prea mulţi beţivi. Numai de 
câteva ori pe stradă, şi mai des în teatre, dar acolo erau 
actori care jucau roluri de beţivi. 

Gândi: la urma urmelor, sunt actor. Am crezut că asta o să 
ajung în final, şi iată-mă. 

— Daţi-mi voie să vă ajut, domnule, zise bărbatul. 

Nafai nu se uită la el. În schimb se împiedică intenţionat şi 
căzu în genunchi, îndoindu-se din talie. 

— Cred că o să vărs, icni. 


Apoi atinse cutia de la centură şi deconectă costumul. 
Doar o clipă. Suficient de mult pentru ca toţi cei care se 
aflau în încăpere să poată vedea hainele lui Gaballufix, în 
timp ce faţa şi părul lui Nafai erau ascunse fiindcă stătea 
aplecat. Apoi porni din nou costumul. Încercă să producă un 
sunet de vomă, şi reuşi atât de bine, încât icnind îi urcară 
pe gât puţină fiere şi acid. 

— Ce doriţi, domnule? Întrebă bărbatul. 

— Cine păzeşte Catalogul! Răcni Nafai. Astăzi toată lumea 
vrea Catalogul - ei, bine, acum îl vreau eu. 

— Zdorab, spuse bărbatul. 

— Cheamă.-l. 

— Doarme, e. 

Nafai se ridică nesigur pe picioare. 

— Când vin eu în casa asta, nimeni nu doarme! 

— Îl chem, domnule, îmi pare rău, m-am gândit că. 

Nafai se balansă neîndemânatic către el. Omul se retrase 
părând înspăimântat. Oare am mers prea departe? Nu avea 
cum să-şi dea seama. Bărbatul alunecă pe lângă perete şi 
ieşi printr-o uşă. Nafai habar n-avea dacă avea să se 
întoarcă însoţit de soldaţi care să-l aresteze. 

Se întoarse cu Zdorab. Sau cel puţin Nafai presupunea că 
era Zdorab. Dar trebuia să se asigure, nu-i aşa? Aşa că se 
aplecă spre el şi-i răsuflă urât mirositor în faţă. 

— Tu eşti Zdorab? 

Să-şi imagineze că Gaballufix era atât de beat încât nu 
putea vedea bine. 

— Da, domnule, răspunse bărbatul. 

Părea speriat. Bine. 

— Catalogul meu. Unde e? 

— Care? 

— Cel pe care îl vor ticăloşii ăia - băieţii lui Wetchik - 
Catalogul, pe Sufletul Suprem! 

— Catalogul Palwashantu? 

— Unde l-ai pus, derbedeule? 


— În vistierie, zise Zdorab. N-am ştiut că vreţi să fie 
accesibil. Nu l-aţi mai folosit niciodată până acum, aşa că 
am crezut. 

— Mă pot folosi de el dacă vreau! 

Încetează să mai vorbeşti atât, îşi spuse. Cu cat vorbeşti 
mai mult, cu atât îi va fi mai dificil Sufletului Suprem să-l 
împiedice pe omul ăsta să se îndoiască de vocea mea. 

Zdorab îl conduse printr-un coridor. Nafai se lovi 
ostentativ din când în când de pereţi. Când atinse locul în 
care vergeaua lui Elemak căzuse cu cea mai mare forţă 
simţi un junghi de la umăr la şold. Gemu de durere - dar îşi 
închipui că acest lucru îi făcea jocul şi mai credibil. 

În timp ce parcurgeau nivelul inferior al casei, teama 
începu să-l cuprindă din nou. Dacă i se va cere o 
identificare precisă pentru a deschide vistieria? Scanarea 
retinei? Amprenta degetului? 

Dar uşa vistieriei era deschisă. Sunt un prost norocos, se 
întrebă Nafai, sau doar marioneta Sufletului Suprem? Sau, 
printr-o mică şansă, îmi aleg liber măcar o parte a drumului 
meu în misiunea din noaptea asta? 

Nu ştia nici măcar ce răspuns îşi dorea. Dacă alegerea lui 
era liberă, atunci însemna că liber alesese să ucidă un om 
care zăcea neajutorat în stradă. Era mult mai bine să 
creadă că Sufletul Suprem îl silise sau îl păcălise ca s-o facă. 
Sau că ceva din genele sau din influenţa înaintaşilor lui îl 
forţaseră să facă aşa ceva. Era mai bine să creadă că nu 
avusese de ales, decât să se chinuie întrebându-se dacă nu 
ar fi fost suficient să fure hainele lui Gaballufix fără să 
trebuiască să-l omoare mai întâi. Responsabilitatea pentru 
ceea ce făcuse având totuşi mai multe opţiuni era o povară 
mult prea mare pentru Nafai. 

Zdorab intră în vistierie. Nafai îl urmă, apoi se opri văzând 
o masă mare pe care întreaga bogăţie furată de Gaballufix 
de la ei în acea după-amiază stătea aranjată în grămezi 
ordonate. 


— După cum vedeţi, domnule, analiza este aproape gata, 
zise Zdorab plimbându-se printre rafturi. Am păstrat totul 
curat şi în ordine. E foarte amabil din partea 
dumneavoastră să veniţi aici. 

Mă reţine în vistierie, se întrebă Nafai, aşteptând până 
sosesc ajutoarele? 

Zdorab apăru dintre rafturile din spatele camerei. Era un 
bărbat micuţ, mult mai scund decât Nafai, şi începea deja 
să chelească deşi nu putea avea mai mult de treizeci de ani. 
În realitate o figură comică - însă dacă îşi dădea seama ce 
se petrecea cu adevărat, viaţa lui Nafai putea fi în pericol. 

— Ăsta e? Întrebă Zdorab. 

Evident, Nafai nu avea nici cea mai vagă idee despre cum 
ar fi trebuit să arate. Văzuse multe cataloage, dar 
majoritatea erau mici computere independente cu acces la 
o bibliotecă importantă. Acesta nu avea nimic pe care Nafai 
să-l recunoască a fi un display. Ceea ce aducea Zdorab era 
un glob de culoarea alamei, de vreo douăzeci şi cinci de 
centimetri în diametru, puţin turtit la capete. 

— Să văd, mârâi Nafai. 

Zdorab părea că ezită să se despartă de obiect. O clipă 
Nafai fu străbătut de un val de panică. Nu vrea să mi-l dea 
pentru că ştie cine sunt în realitate. 

Apoi Zdorab îşi dezvălui adevărata preocupare. 

— Domnule, aţi spus că trebuie să-l păstrăm întotdeauna 
foarte curat. 

Îşi făcea griji fiindcă Gaballufix ar fi putut fi murdar pe sub 
costumul de soldat. La urma urmelor părea beat mort, 
mirosea a băutură şi chiar mai rău. Mâinile lui puteau fi 
acoperite de orice. 

— Ai dreptate, zise Nafai. Du-l tu. 

— Cum doriţi, domnule. 

— Ăsta e, nu-i aşa? Zise Nafai. Trebuia să fie sigur - nu 
putea decât să spere că rolul de beţiv era destul de 
convingător pentru ca întrebările stupide să nu provoace 
suspiciuni. 


— Este Catalogul Palwashantu, dacă la asta vă referiţi. Mă 
întrebam doar dacă este ceea ce doriţi cu adevărat. Nu l-aţi 
mai cerut niciodată până acum. 

Aşadar Gaballufix nu-l scosese nici măcar din vistierie - 
niciodată, în nici un moment, nu avusese de gând să li-l dea 
lor, indiferent cât ar fi negociat Elemak sau cât ar fi plătit. 
Asta îl făcu pe Nafai să se simtă puţin mai bine. Nu fusese o 
ocazie pierdută. Orice scenariu ar fi condus la acelaşi 
deznodământ. 

— Unde îl ducem? Întrebă Zdorab. 

Excelentă întrebare, gândi Nafai. Aş putea foarte bine să-i 
spun că îl dăm fiilor lui Wetchik, care aşteaptă în beznă 
dincolo de Coş. 

— Trebuie să-l arăt consiliului clanului. 

— Noaptea la ora asta? 

— Da, la ora asta! M-au întrerupt, nenorociţii. Eu 
petreceam, şi ei trebuie să vadă Catalogul fiindcă li s-a 
năzărit că poate a fost furat de băieţii ăia mincinoşi şi 
ucigaşi şi hoţi ai lui Wetchik. 

Zdorab tuşi, plecă capul şi se grăbi, conducându-l pe Nafai 
pe coridor. 

Deci lui Zdorab nu-i place să audă cum Gaballufix îi insultă 
pe fiii lui Wetchik. Foarte interesant. Dar nu atât de 
interesant încât Nafai să aibă încredere în el. 

— Mai încet, pitic mizerabil! Strigă Nafai. 

— Da, domnule. 

Zdorab încetini şi Nafai merse clătinându-se după el. 

Ajunseră la uşă unde acelaşi bărbat stătea de pază. Omul îl 
privi pe Zdorab cu ochi întrebători. 

— Deschide, te rog, uşa stăpânului Gaballufix, rosti 
Zdorab. leşim. 

Singurul semnal, îşi dădu seama Nafai, era că paznicul de 
la uşă întreba dacă omul în costum holografic de soldat era 
Gaballufix, iar Zdorab răspunsese că bădăranul beţiv 
dinăuntrul costumului era acelaşi care intrase cu numai 
câteva clipe înainte. 


— Mergeţi să petreceţi, domnule? Întrebă paznicul de la 
uşă. 

— Se pare că în noaptea asta consiliul îşi cere drepturile, 
zise Zdorab. 

— Doriţi escortă? Nu avem pe aproape decât vreo duzină 
de oameni, dar putem aduce câţiva din Dogtown în câteva 
minute, dacă vreţi. 

— Nu, lătră Nafai. 

— Mă gândeam. Poate consiliului trebuie să i se 
reamintească, la fel ca data trecută. 

— Îşi amintesc! 

Se întrebă ce însemna „data trecută”. 

Zdorab o luă înainte afară pe uşă. Nafai se împletici după 
el. În spatele lor uşa fu încuiată. 

Mergând pe străzile aproape pustii ale Basilicăi, Nafai 
începu să înţeleagă ceea ce tocmai realizase. După toate 
eşecurile zilei, ieşise din casa lui Gaballufix având 
Catalogul. Sau cel puţin cu un om care ducea Catalogul. 

— Aerul e foarte înviorător, nu-i aşa, domnule? Zise 
Zdorab. 

— Mm. 

— Vreau să spun, se pare că aveţi capul considerabil mai 
limpede. 

Nafai îşi dădu seama că uitase să continue să facă pe 
beţivul. Însă era prea târziu să reia acumy ar fi fost absurd 
să se împiedice imediat ce Zdorab spusese cât de puţin beat 
părea. În schimb Nafai se opri, se întoarse spre Zdorab şi se 
uită urât. Nu că Zdorab i-ar fi putut vedeaexpresia feţei. 
Dar omul trebuia să şi-o imagineze. 

Aparent Zdorab avea o imaginaţie foarte bogată. Se făcu 
imediat şi mai mic. 

— Nu zic că nu aţi fi avut capul limpede şi până acum. 
Adică, tot timpul. Capul dumneavoastră este întotdeauna 
limpede, domnule. Iar în noaptea asta aveţi o întâlnire cu 
consiliul clanului, şi ăsta e un lucru bun, domnule. 

Minunat, gândi Nafai. 


— Unde se întâlnesc în noaptea asta? Întrebă Zdorab. 

Nafai nu avea nici cea mai vagă idee. Ştia doar că el 
trebuia să-şi întâlnească fraţii dincolo de Coş. 

— Unde crezi! Mârăi. 

— Mă rog, ziceam că. Păreaţi să vă îndreptaţi spre Coş, şi. 
Asta nu înseamnă că nu pot ţine o întâlnire în Dogtown, 
numai că de obicei. pe mine nu m-a luat nimeni niciodată. 
Din câte ştiu eu, întâlnirile se pot ţine de fiecare dată în altă 
parte, doar că am auzit pe cineva spunând că întâlnirea se 
ţine la casa mamei dumneavoastră de lângă Poarta din 
Spate, dar asta era. Poate să se fi întâmplat o singură dată. 

Nafai continuă să meargă, lăsându-l pe Zdorab să 
vorbească singur din ce în ce mai temător. 

— O nu! Strigă Zdorab. 

Nafai se opri. Dacă iau Catalogul şi fug spre poartă, oare 
pot să ajung înainte ca el să declanşeze alarma? 

— Am lăsat vistieria deschisă, spuse Zdorab. Îmi făceam 
griji din cauza Catalogului. Vă rog să mă iertaţi, domnule. 
Ştiu că uşa trebuie să fie deschisă numai când sunt eu de 
faţă, şi eu. Sfinte, tocmai mi-am dat seama că am mai lăsat- 
o deschisă şi înainte, când am venit să vă întâmpin la uşa 
din spate. Ce-oi fi păţit? Voi înţelege dacă îmi voi pierde 
slujba din cauza asta, domnule. Niciodată nu am mai lăsat 
uşa vistieriei deschisă şi nepăzită. Să mă întorc şi s-o încui? 
Toată bogăţia de acolo - cum puteţi fi sigur că niciunul 
dintre servitori nu va. Domnule, pot să fug înapoi şi să vă 
ajung din urmă în câteva minute, sunt foarte iute de picior, 
vă asigur. 

Era ocazia perfectă să scape de Zdorab, să ia Catalogul, 
să-l lase pe om să plece, şi să iasă prin Poarta Coşului 
înainte ca el să se întoarcă. Dar dacă totul era doar un 
subterfugiu? Dacă Zdorab încerca să se despartă de el ca 
să-i poată anunţa pe soldaţii lui Gaballufix că un impostor în 
costum holografic furase Catalogul? Nu-şi putea permite să- 
| lase pe Zdorab să plece, nu acum. Nu înainte de a se afla 
în siguranţă dincolo de poartă. 


— Rămâi cu mine, spuse Nafai. 

Tresări auzindu-şi glasul care acum semăna foarte puţin 
cu al lui Gaballufix. Oare sprâncenele lui Zdorab se 
ridicaseră de surpriză când vorbise Nafai? Oare chiar şi 
acum îşi pune problema vocii? Continuă să mergi, îşi zise 
Nafai. Mergi şi nu spune nimic. Grăbi pasul, iar Zdorab, cu 
picioarele lui mai scurte, trebui să alerge ca să-l urmeze. 

— N-am fost niciodată la o astfel de întâlnire, zise Zdorab. 
Deja gâfâia de oboseală. Nu va trebui să spun nimic, nu-i 
aşa? Vreau să zic, eu nu sunt membru al consiliului. Of, ce 
vorbesc! Probabil că oricum n-o să mă lase nici măcar să 
intru acolo unde are loc întrunirea propriu-zisă. Dar o să vă 
aştept afară. Vă rog să mă iertaţi pentru că sunt atât de 
nervos, eu niciodată. Mi-am petrecut timpul în vistierie şi în 
bibliotecă, bineînţeles, ţinând contabilitatea şi aşa mai 
departe, trebuie să înţelegeţi că eu nu prea ies mult, şi 
întrucât trăiesc singur nu am parte de prea multă 
conversaţie, aşa că majoritatea lucrurilor pe care le ştiu 
despre politică provin din ceea ce am auzit întâmplător. 
Bineînţeles, ştiu că dumneavoastră sunteţi foarte implicat. 
Toţi cei din casă sunt foarte mândri că lucrează pentru un 
om atât de faimos. E periculos însă, nu-i aşa, mai ales că 
Roptat a fost ucis în seara asta. Nu vă temeţi puţin pentru 
viaţa dumneavoastră? 

Oare e chiar atât de prost? Se gândi Nafai. Sau în realitate 
îl suspectează pe Gaballufix că ar putea fi asasinul lui 
Roptat, iar ăsta este modul lui stângaci de a obţine 
informaţii? 

În orice caz Nafai se îndoia că Gaballufix ar fi răspuns la o 
astfel de întrebare, aşa că îşi ţinu gura. În sfârşit ajunse la 
poartă. 

Paznicii erau foarte vigilenţi. Bineînţeles: Zdorab ar fi 
devenit prea curios dacă ar fi fost ciudat de neatenţi şi de 
data asta. Nafai se blestemă pentru ideea de a-l lua cu el pe 
Zdorab. Ar fi trebuit să scape de el când avusese ocazia. 


Paznicii îşi ocupară poziţiile, întinzându-le ecranele pe 
care să-şi pună degetul mare. Păreau şi agresivi - costumul 
de soldat al lui Nafai făcea din el un duşman, sau cel puţin 
un rival. Ecranul avea să-i dezvăluie tăcut adevărata 
identitate, desigur, dar întrucât Nafai era suspectat de 
asasinarea lui Roptat, acest lucru nu era de prea mare 
ajutor. 

Cum stăteau acolo înlemniţi de nehotărâre, Zdorab 
interveni. 

— Doar nu o să insistaţi ca stăpânul meu să-şi pună 
degetul pe ecranul vostru jalnic, nu-i aşa? Zbieră el. Apoi 
apăsă cu propriul său deget pe scaner: Uite, cine vă spune 
că sunt eu? Trezorierul Domnului Gaballufix! 

— Legea cere ca toată lumea să pună degetul aici, zise 
paznicul. Dar acum părea mult mai puţin sigur pe el. Era un 
lucru să se certe cu soldaţii lui Gaballufix, şi cu totul altul 
să-l înfrunte pe el în persoană. 

— Îmi pare rău, domnule, dar slujba mea este să v-o cer. 

Nafai tot nu se mişcă. 

— Asta e hărţuire, rosti Zdorab. Exact asta e. 

Continua să se uite pieziş la Nafai, deşi nu putea citi nici 
aprobare, nici dezaprobare pe masca holografică lipsită de 
expresie. 

— Astăzi a avut loc o crimă, spuse paznicul scuzându-se. 
Chiar dumneavoastră aţi spus că fiul cel mai mic al lui 
Wetchik l-a ucis pe Roptat, aşa că noi trebuie să verificâăm 
pe toată lumea. 

Nafai făcu un pas înainte şi întinse degetul către scaner. 
Însă atunci când o făcu se aplecă spre paznic şi-i şopti: 

— Dar dacă omul care a spus o minciună atât de absurdă a 
fost însuşi criminalul? 

Paznicul se trase înapoi, surprins de voce şi abia 
înțelegând cuvintele. Apoi cobori privirea pe ecran şi văzu 
numele pe care i-l arăta computerul oraşului. Făcu o pauză, 
gândindu-se. 


Suflet Suprem, dă-i înţelepciune acestui om. Fă-l să vadă 
adevărul şi să acţioneze în consecinţă. 

— Vă mulţumim că v-aţi supus legii, domnule Gaballufix, 
rosti paznicul. Apăsă pe butonul de ştergere şi Nafai îşi 
văzu numele dispărând. Nimeni altcineva nu-l putuse 
vedea. 

Fără să arunce nici o privire înapoi, Nafai ieşi pe poartă. Îl 
auzi pe Zdorab păşind în urma lui. 

— Am făcut bine, domnule? Întrebă Zdorab. Adică mi s-a 
părut că ezitaţi să puneţi degetul, aşa că eu. Unde 
mergem? Nu e puţin cam întuneric ca s-o luăm de-a dreptul 
prin tufişurile astea? Ne-am putea ţine de drum, domnule 
Gaballufix? Bineînţeles, e lună, aşa că nu e chiar aşa de 
întuneric, dar. 

Cu vorbăria lui Zdorab era imposibil să fie discreţi în timp 
ce înaintau direct spre locul unde Nafai îi lăsase pe fraţii săi 
să-l aştepte. Iar acum Zdorab îl numea cu voce tare 
Gaballufix. Nu fu chiar o surpriză când Nafai observă o 
mişcare şi auzi zgomot de paşi care se îndepărtau în fugă. 
Bineînţeles - crezuseră că Nafai fusese prins, că îi trădase, 
că Gaballufix venise să-i ucidă. Ce puteau ei să vadă în afara 
costumului? 

Nafai bâjbâi pe comenzi. Cum să-şi dea seama dacă era 
conectat sau nu? În cele din urmă îşi trase costumul peste 
cap şi strigă atât cât îndrăzni de tare, cu propriul lui glas: 

— Elemak! Issya! Meb! Sunt eu, nu fugiţi! 

Ei se opriră din alergat. 

— Nafai! Zise Meb. 

— În hainele lui Gaballufix! Observă Elemak. 

— Ai reuşit! Strigă Issib, râzând. 

Un scâncet slab chiar în spatele lui îi reaminti lui Nafai că 
dulcea scenă a reunirii îi părea mult mai puţin fericită 
bietului Zdorab, care tocmai constatase că îl urmase chiar 
pe omul acuzat de uciderea lui Roptat cu numai câteva ore 
în urmă, şi care cu siguranţă îi făcuse acelaşi lucru lui 
Gaballufix. 


Nafai se întoarse la timp ca să-l vadă pe Zdorab răsucindu- 
se pe călcâie şi rupând-o la fugă. „Sunt foarte iute de 
picior” îi spusese Zdorab mai devreme, dar acum Nafai îşi 
dădu seama că nu era adevărat. Îl ajunse din urmă în mai 
puţin de zece paşi, îl dobori şi se luptă cu el pe pământul 
pietros câteva clipe înainte de a-l imobiliza, astupând cu 
palma gura bietului om. 

Paznicii se aflau la mai puţin de cincizeci de metri distanţă. 
Fără îndoială Sufletul Suprem îi împiedicase să dea atenţie 
gălăgiei care tocmai se stinsese, dar abilitatea Sufletului 
Suprem de a-i face pe oameni proşti avea limitele ei. 

— Ascultă-mă, şopti Nafai vehement. Dacă faci ce-ţi spun, 
Zdorab, n-o să te omor. Înţelegi? 

Sub mâna sa, Nafai simţi capul mişcându-se în sus şi-n jos. 

— Îţi jur pe Sufletul Suprem că nu eu l-am ucis pe Roptat. 
Stăpânul tău Gaballufix i-a cerut moartea şi a poruncit ca 
eu şi fraţii mei să fim omorâţi. El a fost criminalul, dar acum 
eu l-am ucis pe Gaballufix şi s-a făcut dreptate. Mă înţelegi? 
Eu nu sunt dintre aceia care ucid de plăcere. Nu vreau să 
te omor pe tine. O să taci dacă iau mâna de pe gura ta? 

Aprobă din nou. Nafai îi eliberă gura. 

— Mă bucur că nu vrei să mă omori, şopti Zdorab. Nu 
vreau să fiu mort. 

— Mă crezi? Întrebă Nafai. 

— Tu ai crede răspunsul meu? Mi se pare că ne aflăm într- 
una din acele situaţii în care oamenii spun cam orice cred 
că ar vrea să audă cealaltă persoană, nu-i aşa? 

Avea dreptate. 

— Zdorab, nu pot să te las să te întorci în oraş, înţelegi? 
Cred că totul se reduce la asta - dacă eşti într-adevăr unul 
dintre oamenii lui Gaballufix, unul dintre derbedeii pe care 
el îi angajează să-i facă treburile murdare în Basilica, atunci 
eu nu pot să am încredere în nimic din ce ai spune tu, şi aş 
putea să te ucid chiar acum şi să terminăm totul. Dar nu 
cred că eşti aşa. Cred că eşti un bibliotecar, un contabil, un 


funcţionar care nu avea idee ce înseamnă să lucrezi pentru 
Gaballufix. 

— Eu am tot văzut unele lucruri, dar nimeni altcineva nu 
părea să le considere bizare şi nimeni n-ar fi răspuns 
vreodată la întrebările mele, aşa că mi-am ţinut gura. În 
general. 

— Noi mergem în deşert. Dacă vii cu noi, şi rămâi cu noi - 
dacă îmi dai cuvântul tău în faţa Sufletului Suprem - atunci 
vei fi un om liber, făcând parte din familia noastră, egal cu 
oricine altcineva. Nu vrem să ne fii servitor; te primim doar 
ca prieten. 

— Bineînţeles că voi jura. Dar cum o să ştiţi dacă puteţi să 
aveţi încredere în mine? 

— Jură în faţa Sufletului Suprem, prietene Zdorab, şi eu 
voi şti. 

— Atunci, în faţa Sufletului Suprem, jur să rămân cu voi şi 
să vă fiu întotdeauna prieten loial. Cu condiţia să nu mă 
omorâţi. Cu toate că bănuiesc că dacă m-aţi omori restul 
nici nu s-ar mai pune în discuţie, nu? 

Nafai observă că fraţii lui se adunaseră în jurul lor. 
Auziseră jurământul şi aveau propriile lor păreri. 

— Omoară.-l, zise Meb. E unul dintre oamenii lui 
Gaballufix, nu poţi avea încredere în el. 

— O fac eu, dacă trebuie, adăugă Elemak. 

— Cum am putea şti? Întrebă Issib. 

Dar Nafai nu îi auzea. El îl asculta pe Sufletul Suprem, şi 
răspunsul fu clar. Ai încredere în acest om. 

— Îţi accept jurământul, zise Nafai. Şi jur pe Sufletul 
Suprem că nici eu, nici altcineva din familia mea nu-ţi va 
face nici un rău, atât timp cât tu îţi respecţi legământul. 
Juraţi cu toţii. 

— E absurd! Zise Mebbekew. Ne pui pe toţi în primejdie. 

— În noaptea asta Sufletul Suprem mi-a dat mie 
conducerea, iar voi aţi promis că îmi veţi da ascultare. Am 
scos Catalogul din oraş, nu? lar Gaballufix e mort. Juraţi-i 
acestui om! 


Făcură jurământul, toţi. 

— Acum, îi spuse Nafai lui Zdorab, dă-mi Catalogul. 

— Nu pot, replică Zdorab. 

— Vezi? Pufni Meb. 

— Vreau să zic. Când m-ai trântit la pământ l-am scăpat. 

— Minunat, făcu Elemak. Atâta muncă să obţinem 
preţiosul Catalog, iar acum o să culegem bucăţi din el prin 
tot deşertul. 

Însă Issib îl găsi la numai un metru distanţă, şi când 
Elemak îl ridică părea neatins. Cel puţin la lumina lunii 
părea să nu aibă nici o zgârietură. 

Mebbekew îl analiză şi el îndeaproape, îl răsuci, îl cântări. 

— E doar o bilă. O bilă de metal. 

— Nici măcar nu arată ca un catalog, zise Issib. 

Nafai întinse mâinile şi luă obiectul de la Mebbekew. 
Imediat începu să strălucească. Apărură lumini sub el. 

— Cred că îl ţii invers, zise Zdorab. 

Nafai îl întoarse. În aerul de deasupra globului o săgeată 
holografică indica spre sud-vest. Deasupra săgeţii erau 
câteva cuvinte, dar într-o limbă pe care Nafai nu o 
înţelegea. 

— E vechea Puckyi, spuse Issib. Acum nimeni n-o mai 
vorbeşte. 

Literele se schimbară. Era un singur cuvânt. Scaun. 

— Săgeata, spuse Issib. Arată spre locul unde mi-am lăsat 
scaunul. 

— la să văd, zise Elemak. 

Nafai îi înmână Catalogul. În momentul în care părăsi 
mâinile lui Nafai display-ul dispăru. 

Nafai întinse mâna să ia Catalogul înapoi. Elemak îl privi 
calm, cu ochi de gheaţă, apoi îi dădu lui Nafai globul de 
metal. Când Nafai îl atinse iar, display-ul reapăru. Nafai se 
întoarse spre Zdorab: 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu. Înainte nu a făcut niciodată nimic. Am crezut că 
e stricat. 


— Lasă-mă să încerc, zise Issib. 

— Nu, te rog, răspunse Nafai. Să-l împachetăm şi să-l 
ducem acasă la Tata fără să ne mai uităm la el. Elemak ştie 
drumul. El ar trebui să ne conducă. 

— Corect, aprobă Mebbekew. 

— Cum vreţi, făcu Issib. 

— Care dintre voi e Elemak? Întrebă Zdorab. 

Elemak se îndreptă spre Drumul de Sus, către locul unde 
îi aştepta scaunul lui Issib. Când ajunseră la adăpostul 
cămilelor, cerul abia începea să se lumineze către răsărit. 
Nafai împachetă Catalogul şi i-l dădu lui Elemak să-l aşeze 
pe un suport. 

— Tu ar trebui să i-l dai atei, spuse Nafai. 

Elemak întinse mâna şi apucă între degete cămaşa lui 
Nafai - a lui Gaballufix. Îl trase spre el şi rosti blând: 

— Nu face pe şeful cu mine, Nafai. Eu văd cum merg 
lucrurile şi îţi spun de pe acum. Nu primesc puterea, 
onoarea sau altceva ca pe un dar din partea ta. Tot ce am, 
am pentru că este dreptul meu. Pricepi? 

Nafai aprobă din cap. Elemak dădu drumul cămăşii şi se 
îndepărtă. Abia atunci Nafai înţelese că ruptura dintre el şi 
fratele lui mai mare nu avea cum să fie vindecată. Catalogul 
prinsese viaţă în mâinile lui Nafai. În ale lui Elemak zăcuse 
inert. Sufletul Suprem vorbise, iar Elemak nu avea să uite 
mesajul. 

16. CATALOGUL SUFLETULUI SUPREM. 

Nafai şi tatăl său stăteau jos, iar Issib era întins pe un 
covor în cortul Tatei. Catalogul era aşezat pe o carpetă între 
ei. Nafai atinse Catalogul cu degetele. Tatăl lui întinse şi el 
mâna şi îl atinse. Apoi, cu cealaltă mână, ridică braţul lui 
Issib şi îl aduse aproape, până îl atinse. În contact cu toţi 
trei deodată, Catalogul vorbi. 

— Treaz, după atât timp. 

Era o şoaptă. Nafai nu era complet sigur dacă îl auzea cu 
urechile sau dacă mintea lui transforma zgomotele 


înconjurătoare - vântul deşertului, propriile lor respiraţii - 
într-o voce. 

— Ai venit la noi cu un mare preţ, spuse Tata. 

— Am aşteptat mult timp să am din nou acest glas, 
răspunse Catalogul. 

Nu Catalogul vorbea. Acum Nafai ştia asta. 

— E vocea Sufletului Suprem. 

— Da, se auzi şoapta. 

— Dacă acest obiect reprezintă vocea ta, întrebă Tata, de 
ce este numit catalog? 

Răspunsul nu veni decât după o lungă ezitare. 

— Este un catalog al meu. 

Un Catalog al Sufletului Suprem. Un catalog era un 
instrument creat pentru ca oamenii să-şi găsească drumul 
prin memoria ca un labirint al unui computer complex. 
Sufletul Suprem era cel mai mare dintre toate computerele, 
iar acesta era instrumentul care îi ajuta pe Nafai, Issib şi 
tatăl lor să înceapă, în sfârşit, să-l înţeleagă. 

— Acum dacă avem Catalogul, întrebă Nafai, ne poţi 
explica cine - ce eşti? 

Din nou o pauză, apoi şoapta: 

— Eu sunt Amintirea Pământului. Nu am fost creat să 
rezist atât de mult. Slăbesc, şi trebuie să mă întorc la cel 
care este mai înţelept decât mine, care îmi va spune ce să 
fac ca să salvez această lume lipsită de armonie numită 
Harmony. Am ales familia voastră ca să mă ducă înapoi la 
Păstrătorul Pământului. 

— Acolo ne conduci? 

— Planeta care a fost îngropată sub gheaţă şi ascunsă în 
ceţuri acum s-a trezit cu siguranţă la viaţă. Păstrătorul care 
a condus omenirea departe de planeta pe care au distrus-o 
categoric nu îşi va întoarce acum faţa de la noi. Urmaţi-mă, 
copii ai Pământului, şi eu vă voi duce înapoi pe străvechea 
voastră lume. 

Nafai se uită de la Tata la Issib şi înapoi. 

— Vă daţi seama ce înseamnă asta? Zise. 


— O călătorie lungă, spuse Tata, ezitant. 

— Lungă! Atât de lungă, încât luminii îi trebuie o sută de 
ani ca să ajungă la noi! 

— Despre ce tot vorbiţi? Întrebă Issib. Doar nu credeţi că 
Sufletul Suprem a promis să ne ducă pe o altă planetă. 

Cuvintele lui Issib atârnară în aer ca o muzică 
dezacordată. Nafai stătea împietrit. Bineînţeles că Sufletul 
Suprem le promisese să-i ducă pe o altă planetă. Asta 
spuneau limpede cuvintele lui. Numai că nu era ceea ce 
auzise Issib. 

Sau Iata. Evident, Catalogul nu emitea sunete propriu- 
zise, iar ei de fapt auzeau cu mintea, nu cu urechile. 

— Ce credeţi voi că a spus Sufletul Suprem? Întrebă Nafai. 

— Că ne va conduce într-un ţinut frumos, spuse Tata. Un 
loc bun, unde recoltele vor creşte bogate şi livezile vor da 
rod. Un loc unde copiii noştri vor trăi liberi şi buni, departe 
de răul din Basilica. 

— Dar unde? Unde a spus că va fi acest ţinut frumos? 

— Nafai, trebuie să înveţi să fii mai răbdător şi mai 
încrezător. Sufletul Suprem ne va conduce pas cu pas, şi 
apoi, într-o zi, unul dintre aceşti paşi va fi ultimul din 
călătoria noastră, iar noi vom ajunge acasă. 

— Nu va fi un oraş, zise Issib, dar va fi un loc unde îmi voi 
putea folosi din nou flotoarele. 

Nafai era profund dezamăgit. Ştia ce auzise el, dar ştia şi 
că Tata şi Issib nu auziseră. De ce nu? Fie asta însemna că 
ei pur şi simplu nu puteau înţelege vocea Sufletului Suprem 
la fel de clar ca el, fie că Sufletul Suprem le transmisese un 
mesaj diferit. În orice caz, nu putea să-şi impună cu forţa 
modul în care înţelesese el. 

— Tu ce ai auzit? Întrebă Tata. A fost mai mult? 

— Deocamdată nimic important, răspunse Nafai. Ceea ce 
contează cu adevărat este să ştim că nu trebuie să mai 
aşteptăm pe aici pentru ca Basilica să ne primească înapoi. 
Acum nu mai suntem exilați, suntem expatriaţi. Emigranţi. 
Basilica nu mai este oraşul nostru. 


Tata oftă. 

— Şi când te gândeşti că eram pe punctul să mă retrag şi 
să-i predau afacerile lui Elya. Nu mai voiam să călătoresc! 
lar acum mă tem că voi începe cea mai lungă călătorie din 
viaţa mea. 

Nafai se întinse, luă Catalogul în mâini şi îl trase mai 
aproape. Vibra între palmele sale. 

— Iar tu, ciudatul meu mic Catalog, sper să ne dovedeşti 
că au meritat toate necazurile prin care am trecut ca să te 
obţinem. Şi preţul pe care l-am plătit. 

— Atâta bogăţie, zise Issib. N-am ştiut niciodată că eram 
atât de bogaţi până în ziua în care n-am mai fost. 

— Acum suntem mai bogaţi ca niciodată, spuse Iata. Ni s-a 
promis un întreg pământ, fără nici un oraş, clan sau 
duşman care să ni-l ia. lar Catalogul Sufletului Suprem este 
aici ca să ne deschidă drumul. 

Nafai abia îi auzea. Se gândea la sângele pe care îl 
vărsase, la cât de pătate erau hainele şi pielea lui. N-am 
vrut s-o fac, gândi, şi era un lucru drept să iei viaţa unui 
criminal. Când Elemak a crezut că s-ar putea să fi ucis un 
om, un străin, cu un puls, el s-a lăudat cu asta. Dar eu l-am 
ucis de aproape, cu propriile mele mâini, când zăcea beat şi 
neajutorat pe stradă. Am făcut-o nu pentru că mă temeam 
pentru viaţa mea, nu pentru a apăra o caravană, ci cu 
sânge rece, fără patimă. Pentru că Sufletul Suprem mi-a 
spus că aşa e drept. Şi pentru că în inima mea am crezut că 
era necesar. 

Dar l-am şi urât. Oare o să fiu vreodată sigur că nu am 
făcut-o din cauza acestei uri, a dorinţei de răzbunare? Mă 
tem că întotdeauna voi suspecta că în adâncul sufletului 
sunt un asasin. 

Pot să trăiesc cu gândul ăsta, totuşi. Pot dormi în noaptea 
asta. Cu timpul sunt convins că durerea va trece. Este 
preţul pentru ceea ce am acceptat să devin: un slujitor al 
Sufletului Suprem. Nu mai sunt propriul meu stăpân. Sunt 
omul în care Sufletul Suprem a ales să mă prefacă. Sper să- 


mi placă măcar o mică parte a ceea ce voi deveni când 
Sufletul Suprem va termina cu mine. 

În acea noapte dormi şi visă. Nu crima. Nu capul lui 
Gaballufix, nici sângele de pe propriile haine. Visă în schimb 
că plutea pe o mare ai cărei curenţi erau fierbinţi şi reci, iar 
ceața se întindea la nesfârşit în faţa sa. Şi după aceea, din 
acest loc pierdut, misterios şi calm, nişte mâini se întinseră 
pipăindu-i faţa, umărul, apoi îl apucară de braţ şi îl traseră. 
Nu sunt primul sosit aici, îşi dădu el seama când se trezi din 
vis, nu sunt singur în acest loc, în această împărăție a 
Sufletului Suprem. Alţii au fost aici înaintea mea, iar acum 
sunt cu mine, şi vor fi cu mine în tot timpul care va urma. 


SFÂRŞIT