Alexandre Dumas — Memoriile lui Garibaldi

memoriile lui garibaldi 
revăzute şi completate de al. Dumas - tatăl 


ÎN ROMÂNEŞTE DE TATIANA POPESCU-ULMU PREFAȚA Şi NOTE 
DE MIRCEA PĂ DUREtEANU 


EMBLEMA UNEI PRIETENII 

Memoires de Garibaldi Tradu.it sur. le manuscrit original par 
Alexandre Dumas Editeurş Calmann Levy, 

Paris între multiplele modalităţi de participare 5a devenirea 
istorică a umanităţii există două atitudini cu orientări şi structuri 
diferite, dacă nu chiar opuse. Una declanşează evenimentul 
istoric prin acţiuni concrete, în lealitatea lui faptică, materială, 
fremătătoare de viaţă, cealaltă îl' însufleţeşte prin mijloacele 
artei, urmărin- dii-i sinuozităţile şi hăţişurile, crcându-i, cu alte 
cuvinte, o existenţă imaginară, simbolică, transpusă pe planul 
estetic. 

N-am putea oare considera că revoluţionarul 'democrat italian 
Giuseppe Garibaldi şi scriitorul francez Alexandre Dumas-tatăl 
întruchipează asemenea orientări? Căci dacă primul, datorită 
nestăvilitei sale energii, se află la originea unor momente unice 
din viaţa eitorva popoare, cu largi ecouri sociale şi politice 
asupra comunităţilor umane respective, în schimb, al doilea a 
scos la iveală din hrisoavele colbuite ale istoriei, sau «lin 
fecunda lui putere de plăsmuire, o întreagă lume lo personaje, 
reale şi fictive, zugrăvite cu veridicitate, vervă şi umor, reţinând 
şi astăzi pe cititor în mrejele paginilor sale captivante. 

Evident, atitudinea celor doi protagonişti faţă de fenomenul 
istoric diferă profund. Pentru Garibaldi, omul nu o cu adevărat el 
însuşi decât proiectat în viitor. Prezenţa lui nu poate li 
confirmată decât în virtutea capacităţii sale de înfăptuire. Privit 
astfel, viitorul nu înseamnă o simplă năzuinţă dincolo de individ, 
a cărui realizare ar depinde de un temperament, de o 
întâmplare sau de un capriciu. Dimpotrivă, e un scop pe care 
făptura umană îl găseşte înăuntrul ei sau, altfel spus, intr-un fel 
de tensiune interioară, într-o aşteptare chinuitoare nevoită la un 
moment dat să se manifeste, să acţioneze, să capete viaţă. 
Numai înfăptuindu-şi posibilităţile ascunse fiecare ins îşi trăieşte 
cu adevărat, existenţa, îi acordă un sens şi ia parte la procesul 
istoric al epocii sale. 

La rândul său, Dumas ia cunoştinţă de istoricitatea omului 
prin dezvăluirea trecutului, sau, după expresia lui Edgar Quinet, 
prin „conştiinţa vremurilor care i-au precedat 
individualitateascriitorul a descoperit condiționarea istorică a 
ființei umane prin personajele şi evenimentele de altădată, 
clasate şi ierarhizate, adică prin existenţa altor făpturi, ajungând 


astfel la sentimentul valorii şi al sensului propriei sale trăiri. 
Interesul pentru trecut vădeşte, ca atare, o istoricitate care se 
împlineşte pe căi ocolite, adăpându-se la sursele unei realităţi 
mistuite de vremuri. 

Ş: totuşi, în pofida destinelor divergente, există, fără îndoială, 
profunde similitudini, afinități şi puncte de contact în viaţa cu iz 
atât de fabulos a acestor doi oameni. 

Mai întâi, robusteţea lor înnăscută, menită să înfrunte natura 
în rosturile ei elementare, să se avânte până la istovire, 
depăşind obstacolele, afirmindu-şi fără încetare bărbăţia, în 
înţelesul de „agonal”, aşa cum se folosea expresia în vechea 
Eladă, adică de luptă şi emulaţie. Ar fi cu neputinţă de imaginat 
nenumăratele acţiuni şi fapte de bravură ale lui Garibaldi, 
nedesminţitul lui efort de-a lungul unei vieţi cuprinse într-o 
aprigă încleştare ca adversităţile naturii şi ale oamenilor, fără 
resursele uimitoare ale vigurosului său organism. 

Nici fertilitatea literatului Dumas, care a publicat aproape trei 
sute de lucrări cu zeci de mii de personaje populând sute de mii 
de pagini, n-ar putea fi concepută fără capacitatea lui fizică 
excepţională, nevoită să facă faţă nu numai activităţii 
scriitoriceşti, dar şi pasiunii cinegetice, multiplelor obligaţii ca 
director de teatru şi de periodice, lungilor călătorii în străinătate 
sau unor misiuni cu caracter oficial şi nu mai puţin vieţii sociale 
tfi. Mondene, cu nenumărate barjehete şi libaţiuni în care 
spiritul său seânteietor se etala cu prodigalitate. 

O altă trăsătură de unire o reprezintă firea lor disponibilă, 
aventuroasă, înclinată să rişte, dar să se şi dăruiască fără 
încetare, impregnată de sentimentul măreției, deşi nu scutită de 
gustul fastului sau de o anumită emfază, neîngrădită de niciun 
fel de oprelişti rasiale sau naţionale, strivind nu arareori cu 
eleganţă, convenţionalismul şi ipocrita rigoare impusă de 
societatea timpului. 

Nu poate fi trecută cu vederea nici identitatea de situaţii 
creată în copilărie prin asimilarea unei învățături pripite şi 
rudimentare, repulsia lor încăpăţânată faţă sie studiul materiilor 
cu caracter clasicizant sau abstract, de unde serioase lacune 
existente în bagajul lor de cunoştinţe ca adolescenţi, completate 
în bună parte în anii de mai târziu, printr-o netăgăduită râvnă de 
autodidacţi. 

Dar mai presus de toate, temperamentele lor se înrudeau prin 


nesecate rezerve de viaţă ce se cereau cheltuite cu orice preţ, 
fie chiar în gesturi spectaculoase sau gratuite. Aşa se explică de 
ce curba existenţei lor parcurge curioase meandre, eu suişuri 
vertiginoase şi căderi bruşte, elemente de grandoare dar şi de 
amărăciune şi ingratitudine, desprinse însă de meschinărie, 
resentiment sau trufie, făcând din ei cele mai originale şi 
populuro figuri de la mijlocul veacului precedent, un fel de 
personaje de legendă, îndrăgite şi admirate de mulţimi. 

Pe scurt, ingenuitatea unui suflet de copil într-un trup de 
gigant, iată înţelesul metaforic al comunităţii îor tem 
peramentale. Căci aceeaşi undă de optimism, de mărinimie şi 
încredere în bunătatea firească şi nativă a omului îi învăluia pe 
amândoi, ca o răsfrângere afectivă şi anacronică a umanismului 
idilic al lui Rousseau. 

Nu pot fi însă anulate sau escamotate nici deosebirile de 
structură psihică, înclinațiile personale, elementele fortuite sau 
împrejurările hotărâtoare, adică întreg contextul caracterologic 
şi social care determină traiectoria fiecărui ins. Precizând 
asemenea aspecte şi detalii înseamnă, de fapt, a contura însuşi 
destinul acestor individualităţi proiectat pe fundalul condiţiilor 
specifice ale timpului respectiv, ceea ce ne va îngădui să 
sjoatem şi mai bine la iveală perioada relativ restrânsă, dar 
semnificativă, a colaborării lor. 

x Æ 

Trăsătura dominantă, vocaţia vieţii lui Giuseppe Garibaldi, aşa 
cum reiese din toate manifestările sale, a fost dorinţa lui 
nepotolită de activitate, îndemnul neîncetat la acţiune. Întreaga 
sa existenţă a constituit un duel dramatic al omului cu forţele 
obscurantismului, o luptă neobosită pentru progres. În Brazilia 
ca şi în Uruguay, în Siciiia ca şi în l.orena, el a fost gata să-şi dea 
viaţa spre a asigura triumful libertăţii popoarelor, combătând 
silnicia şi despotismul sub orice formă s-ar fi ivit. Timp de 
aproape patru decenii ardoarea lui n-a şovăit o' clipă. 

Din fragedă vârstă s-a simţit atras de viaţa activă, plină de 
mişcare şi de neprevăzut şi nu de traiul sedentar, tihnit, dar 
searbăd, pe care i-l hărăzeau ai săi. Avea în sânge pasiunea 
mării. Generaţii întregi de străbuni ai săi trăiseră pe mare. Îi 
plăcea să înfrunte puterea vântului „să se caţere pe scările de 
frânghie sau pe funiile corăbiilor, să ajute la înnodarea sau 
dezlegarea parâmelor. Dar mai ales să despice, cu braţele lui 


vânjoase de adolescent precoce, undele îmbietoare ale mării, 

«i îi i i dimarinar căreia i s-a dedicat cu o afecţiune vrednică 
de stimă, l-a călit şi i-a dat o mare stăpânire |, i «tino şi 
autoritate asupra celor din jur, lăsindu-şi mini nta pe fiecare 
episod din existenţa sa. Căci marele. —.. Ui dascăl a ramas şi pe 
mai departe tot viaţa de marinar, contactul de fiecare zi cu 
oameni care în cursul | ic e!:11 nan lo Im îşi dezvăluiau chipurile 
cele mai felurile. Luvala. C sa preţuiuscă prietenia şi să-şi dea 
seamă, tolodata, ca uimii nu putea să întreacă sentimentul solni 
irilăţii caic i 111u,. T pe oameni în faţa primejdiei co-, nllllic. 
Hii'iudu i mai apropiaţi, mai puţin aprigi şi e'gol-.. Îi Ne 
încredinţase, în nenumarate rinduri, că lucrul aresta minunat îşi 
dezvăluie prezenţa iu ellip firesc pe mare, adică acolo unde pe 
cele citeva seânduri ale unei coi ăi iii cu pinze o soartă 
asemănătoare pinde. Şte pe oameni în luptă cu puterea 
dezlănţuită a naturii. 

Marca îl deprinsese să înfrunte moartea, dar îl în văţ iso «a 
cunoască şi preţul vieţii. De aceea, un moment hotărilor în 
tinereţea lui a fost întâlnirea de la Marsilia 'din 188;:, cu exilatul 
şi patriotul genovez Giuseppe Mazzini. Omul care şi-a consacrat 
întreaga forţă şi capacitate pregătirii ideologice a unităţii Italiei 
sub forma unui stat republican. 

Oricâtă însemnătate prezintă însă această întrevedere, a 
cărei semnificaţie se adânceşte pe măsura maturizării lui 
Garibaldi, ar fi simplist să interpretăm evenimentele de mai 
târziu - aşa cum au făcut unii istorici şi cercetători - ca 
decurgând exclusiv din contactul stabilii atunci cu Mazzini. 

Există un fel de fatalitate lăuntrică, spune undeva Goethe, 
care ne conduce mersul, în sensul că primul pas o dată efectuat 
îl determină pe al doilea, pare la rândul lui incita pe al treilea, 
iar acesta pe următorul şi aşa mai departe. Ceea ce interesează 
însă, nu sunt paşii propriuzişi, ci sursa, mobilul lor interior. Şi, în 
situaţia lui Garibaldi, factorul care a pus înmişcare întregul 
angre naj afi acţiunilor saie ulterioare, nu trebuie căutat numai 
în evenimentele exterioare - adeziunea la asociaţia conspirativă 
„Tinăra Italie”, compromiterea în tentativa de insurecție din 
portul Genova, condamnarea la moarte, exilul în America de Sud 
etc., ci şi în frământările sale lăuntrice, în firea lui zbuciumată şi 
nemulțumită de vitregele condiţii în care se zbătea propriul său 
popor. 


Fără o amplă fundamentare social-istorică, viaţa 'lui Garibaldi 
apare arbitrară, lipsită de rigoare, reducându-se la o înşiruire de 
fapte fără semnificaţie profundă, neraportate şi neintegrate la 
un principiu coordonator, Găci desfăşurarea întregii sale 
existenţe nu poate fi separată de acel complex - oglindit de 
dialectica istoriei - care urmărea emanciparea ținuturilor italiene 
faţă de tutela străină şi crearea unui stat unitar, perioadă 
cunoscută sub numele de „Risorgiment”, adică de „trezire”, de 
regenerare morală şi spirituală a poporului italian. 

În accepţia lui generică şi universală, termenul Risorginient 
desemnează, ca atare, o serie întreagă de transformări 
economice, sociale şi politice, ţnanifestări literare, culturale şi 
artistice, evenimente diplomatice şi militare, cuprinse între 
sfârşitul secolului XVIII-lea şi primele şapte decenii ale secolului 
al XIX-lea. Urmarea a constituit-o trecerea Italiei de la seculara 
ei fracţionare politică la unificarea provinciilor, de la stăpânirea 
şi hegemonia străină la independenţa naţională, de la 
absolutismul monarhic la statul liberal şi constituţional. 

Risorgimentul nu a fost, însă, un fenomen istoric izolat la 
peninsula italică. El se înscrie în mişcarea, mai largă a secolului 
al XIX-lea, de constituire a statelor naţionale din centrul şi sud- 
estul Europei. Formarea statelor naţionale s-a dovedit a fi un 
veritabil act de cristalizare care s-a desfăşurat felurit, în funcţie 
de condiţiile istorice concrete la diferite popoare. 

O succintă incursiune în trecut ne arată că burghezia engleză, 
france/a. Spaniolă şi-a constituit state naţionale în secolele 
XV'—XVII, sprijinind monarhia absolutistă împotriva marilor 
feudali, aşa incit unificarea naţională era, în linii mari, terminată 
atunci când relaţiile capitaliste an devenit dominante. In centrul 
şi în sud-estul lluropci relaţiile capitaliste de/voltindu-se mai 
lent. Procesul de închegare a statelor naţionale a întârziat până 
iii secolul al XIX-lea, când a intimpinat o puternică rezistenţă din 
purica statelor monarho-feudale multinaționale şi a feudalilor 
autohtoni. Pentru a înfrânge această opoziţie burghezia a fost 
nevoită, datorită slăbiciunii ei, sa lacă apel la masele populare 
care s-au ridicat într-o |. Irgn lupta revoluţionară. 

lu cazul Italiei, victoria burgheziei a l'ost asigurată prin 
politica statului piemontez, care s-a folosit de lupta maselor mai 
ales în prima etapă a unificării. Burghezia s-a temut însă ca 
războiul de eliberare să nu capete un caracter predominant 


popular şi a făcut serioase eforturi de a înlătura masele largi de 
la desăvârşirea unificării, deşi tocmai participarea aceasta a 
asigurat victoria în momentele hotărâtoare ale luptei de 
redeşteptare naţională. 

În cadrul mişcării risorgimentale, figura centrală, simbolul 
participării populare la lupta pentru independenţa ţi unitatea 
Italiei, a fost Giuseppe Garibaldi. Cunoaşterea vieţii sale nu 
înseamnă numai apropierea de un mare patriot şi luptător 
împotriva oprimării, ci totodată înţelegerea sacrificiilor poporului 
italian din întreaga perioadă a Risorgimentului. Fără a avea 
întotdeauna perspectiva clară a sarcinilor dezvoltării sociale, în 
condiţiile timpului în care a trăit el, Garibaldi a avut totuşi în 
permanenţă intuiţia vie a ceea ce este bun şi drept, a ceea ce 
slujeşte interesele poporului. Prin această optică trebuie 
interpretate şi paginile de bravură înscrise de Garibaldi în 
Brazilia şi în Uruguay, unde a trăit aproape doisprezece ani, în 
care timp existenţa sa a fost strâns împletită cu viaţa oamenilor 
din acele locuri în lupta lor pentru independenţă şi progres 
social. 

Episoadele şi peripeţiile zugrăvite amănunţit în cartea de faţă, 
petrecute în al patrulea şi al cincilea deceniu al secolului trecut, 
arată că America Latină era pe atunci un continent în plină 
dezvoltare. În urma revoluțiilor de eliberare naţională care 
avuseseră loc între 1310—1822, determinate de naşterea şi 
dezvoltarea unui capitalism autohton ce se  împotrivea 
exploatării coloniale a metropolelor, în vasta regiune cuprinsă 
între Rio Grande del Norte şi Capul Horn, luaseră fiinţă o serie 
de state independente, formate pe ruinele vechilor colonii 
spaniole şi portugheze. 

Proclamându-se independente, noile state nu rezolvaseră nici 
pe departe gravele probleme politice şi economice care 
frământau continentul sud-american. Datorită intereselor 
egoiste şi hrăpărețe ale proprietarilor de pământ şi capitaliştilor 
compradori, în ţările latinoamericane s-a dezlănţuit un lung şir 
de războaie civile şi interstatale care le-au însângerat şi vlăguit. 
In focul acestor lupte ruinătoare, masele populare îşi revendicau 
dreptul la o existenţă liberă şi civilizată. 

Cu toate că Brazilia se smulsese de sub dependenţa 
metropolei, nu se realizase nicio îmbunătăţire în situaţia 
maselor muncitoare, îndeosebi a păturilor celor mai nevoiaşe 


denumite  „farrapos”, adică zdrenţăroşi. Puterea politică 
rămăsese tot în mâinile marilor plantatori, proprietari de pământ 
care trăiau ca adevăraţi potentaţi pe uriaşele lor plantaţii. Afară 
de aceasta, o racilă gravă înrădăcinată în economia braziliană 
era sclavia. Timp de secole sistemul economic al acestei ţări s-a 
bazat pe munca sclavilor din plantațiile de trestie de zahăr, 
bumbac şi cafea. Deşi comerţul cu sclavi fusese legal desfiinţat 
încă din 1828, el a continuat să fie practicat şi după aceea. Abia 
după terminarea războiului de secesiune din S.U.A., clasele 
conducătoare din Brazilia s-au văzut nevoite să lichideze sclavia, 
fiind, de fapt, ultima dintre ţărilo emisferei occidentale care a 
adoptat această măgură. 

Pentru a consolida regimul reacţionar introdus în 1822, o dată 
cu cucerirea independenţei, plantatorii brazilieni, proprietari de 
sclavi, ' au căutat să salveze ceva din naufragiul sistemului 
colonial, introducând în ţară regimul monarhic. Don l'edro, 
reprezentant al clasei dominatoare de a Portugaliei, a l'ost 
proclamat împărat. Sub monarhia braziliană, marii latifundiari - 
fazendeiros, în limbaj autohton - au continuat să folosească 
acelcaşi metode de dominație despotică, ce dăinuiseră timp de 
trei sute de ani sub regimul colonial portughez. In ciuda 
săvârşirii revoluţiei burgheze, capitaliştii n-au reuşit să pună 
mâna pe putere. Ca atare, alianţa proprietarului de pământ, a 
preotului. Şi a ofițerului din armată şi-a pus pecetea în 
continuare pe întregul fel de viaţă brazilian, exprimat prin 
puternicile relaţii feudale din acea perioadă. 

Dar cu tot controlul autocrat al marilor plantatori, unitatea 
noului stat brazilian era destul de şubredă. Oligarhia latifundiară 
şi militariştii de la Rio de Janeiro nu aveau nici forţa, nici 
autoritatea morală de a-şi impune voinţa în diferitele provincii 
ale vastului imperiu. Tendinţele de dezintegrare ş.au manifestat 
în mai multe. Rânduri după proclamarea independenţei. Astfel, 
în '1824, sub conducerea fraţilor Andrade, în provinciile din 
nord, cu deosebire la Pernambuco, a luat naştere o mişcare 
separatistă care a  dus.la proclamarea unei republici 
independente denumită „Confederaţia Ecuadorului”. Cerând 
sprijinul flotei engleze, guvernul imperial de la Rio de Janeiro a 
reuşit după un an să înăbuşe mişcarea. Dar o nouă revoltă 
izbucnită în 1825, sub conducerea lui Lavalleja, în aşa-numâta 
„Provincia Cisplatina” din partea de sud a ţării, care: fusese 


anexată de Brazilia cu câţiva ani înainte, nu a mai putut fi 
înfrântă. După trei ani de lupte, acest ţinut, având sprijinul 
militar al Argentinei, s-a proclamat independent sub numele de 
Uruguay. 

Dezvoltarea de sine stătătoare a noului stat era un exemplu 
ispititor şi pentru provinciile învecinate nemulţumite de 
administraţia centrală imperială de la Rio de Janeiro, ale cărei 
abuzuri deveniseră intolerante. Aşa se explică de ce în 
septembrie 1836 Rio Grande de Sul, vast ţinut muntos şi de 
coastă învecinat cu Uruguavyul, se proclamă la rândul lui 
independent. 

Întâmplările multiple şi variate care s-au succedat în perioada 
petrecutăîn acele locuri de Garibaldi, ca şi mai târziu după 1842 
în Uruguay, constituie substanţa unei bune părţi din Memorii. 
Fapte aparent obişnuite sau de seamă, momente idilice sau 
clipe de restrişte şi pericol, ţes în aceşti ani ai tinereţii lui 
aventuroase o adevărată odisee, în care se precizează natura 
personalităţii sale de combatant încercat şi neobosit, constituind 
o admirabilă şcoală pentru acţiunile de mai târziu. 

Când revine-în Italia, în 1848, atras de marile convulsii politice 
şi sociale ale continentului european, dai' îndeosebi de mişcările 
survenite în micile state italiene, promițătoare de adânci 
prefaceri, nu mai era marinarul necunoscut din 1835, care 
fusese silit să ia calea exilului spre a-şi salva viaţa. Faptele 
săvârşite în ţările sud-americane îi conturaseră o ciudată figură 
legendară. Nu e vorba de deformarea firească produsă în astfel 
de împrejurări de lentilele măritoare ale distanţei asupra 
imaginaţiei oamenilor simpli, ci de mărturiile unor persoane 
autorizate ca Mazzini, de pildă, care îi făcuse cunoscute faptele 
la Londra, în cercurile emigranților europeni refugiaţi în capitala 
Angliei din toate ţările continentului nostru. 

Aprecierea lui Mazzini nu era însă aceei a unui glas singuratic. 
Alte mărturii i-au creat lui Garibaldi un prestigiu îndeajuns de 
mare spre a-i asigura nu numai 
o întoarcere iu Piemont lipsită de pericole pentru securitatea lui 
personală de fost condamnat politic, dar şi o anumita autoritate, 
în sensul că era un om înzestrat cu caii Uiţi deosebite, de oare 
ţara sa putea să se bucure şi sa lo folosească în noile 
împrejurări iscate de ciocnirea cu Austria habsburgică. 

Astfel, Alexandro VValewski, fiul natural al lui Napoleon | 


devenit ministru de externe sub al doilea imperiu trimis în 1840 
în misiune de informare în 

1 nikiiia. N şi Argentina de către Franeois Guizot, faimosul istoric, 
pe atunci ministrul regelui Ludovic-Filip a in-' lormal cabinetul de 
la Paris că Garibaldi „era un geniu capabil de orice acțiune, în 
aşa fol, incit putea ajunge la i liinda ca şi cel mai bun mareşal 
(lin vremea* imperiului*. lar istoriograful şi literatul argentinian 
Bartolome Mitre 

— El însuşi refugiat politic la Montevideo - sublinia „ele-* rafia 
morală şi faima romanescă” de care era încon-* jurată figura 
exilatului italian. 

O confirmare ce nu poate fi tăgăduită asupra valorii sale a 
avut loc chiar îndată după înapoierea în Europa, atât în scurta, 
dar îndârjita rezistenţă împotriva trupelor austriece desfăşurată 
în cetatea naturală a munţilor din jurul lacului Maggiore, cât mai 
ales în cadrul epopeii tragice care a constituit bătălia pentru 
Roma din vara anului 1849 şi a dramaticei retrageri urmată 
după aceea. 

Care a fost semnificaţia adevărată a evenimentelor petrecute 
în străvechiul oraş de pe malul Tibrului? Memoriile ne transmit 
cu netăgăduită forţă suflul epic al sângeroasei încleştări, dar nu 
analizează faptele în structura lor intimă, nu se opresc asupra 
motivelor care au generat astfel de ciocniri. Dacă unele cauze 
nu erau pe atunci suficient de limpezi nici protagoniştilor 
dramei, în perspectiva timpului şi a interpretărilor istoriografiei 
actuale ele apăr astăzi cu deplină claritate, - În pofida aparentei 
străluciri a palatelor ei, Roma reflecta în viaţa de toate zilele 
starea de înapoiere socială şi economică a ținuturilor pe caro le 
stăpinea. Nu era vorba numai de racilele cunoscute de multă 
vreme drept inerente Statului papal, ca, de pildă, analfabetismul 
ce atingea în mediul rural 98°/o din numărul locuitorilor, 
manifestările obscurantiste faţă de orice progres al ştiinţei -şi 
tehnicii sau intervenţiile abuzive în legătură cu libertatea 
persoanei umane. Capitala catolicismului nu poseda nici cea mai 
palidă industrie, comerţul era slab, iar pe câmpiile din jurul 
oraşului, infestate de malarie, ea Maremma şi Agrul Pontin, 
unde trăia o populaţie rară 

— Supusă de reacţiunea feudală, stăpâna pământului, celor 
mai nemiloase forme de dijmă - se aplica o agricultură 
primitivă. La aspectele zugrăvite, se adăuga cea mai rea 


administraţie de stat din toată Europa, dacă se excepta aceea a 
Imperiului otoman. Toate slujbele şi atribuţiile publice puteau fi 
cumpărate. Finanţele Vaticanului nu se susțineau prin venituri 
proprii, cât mai ales prin daniile făcute de credincioşii catolici 
din toată lumea şi prin împrumuturi de la bancherii venețieni, 
lombarzi sau toscani. 

Faţă de o asemenea stare de lucruri nu apare. Surprinzătoare 
nici asasinarea în plină stradă a lui Pellegrino Rossi, şeful 
guvernului pontifical şi nici fuga papei Pius al IX-lea, deghizat în 
simple straie preoţeşti în noaptea de 24 spre 25 noiembrie’ 
1848. 

Proclamarea Republicii Romane la începutul anului următor 
de către Adunarea Constituantă a reprezentanţelor poporului - 
printre care şi Giuseppe Garibaldi ales de comuna Macerata - 
constituia un act de justiţie socială, punând capăt unui trecut 
odios din viaţa unei bune părţi a populaţiei peninsulei. Noul stat 
creat avea posibilitatea să devină nucleul în jurul căruia să se 
făurească independenţa şi unitatea italiană, aşa cum o 
preconiza Mazzini. Dar forţele reacţiunii europene au căutat să 
3ieludeze cât mai repede cu putinţă republica abia proclamată. 
Cu toate sacrificiile populaţiei romane şi jertr fele voluntarilor 
garibaldieni, zilele rezistenţei statului nou creat au lost 
numărate. În faţa forţelor copleşitoare alt* reacţiunii, apărătorii 
nu mai puteau opune decât zidul viu al piepturilor lor. Memoriile 
stăruie îndelung asupra acestui moment de triumf al 
democraţiei în Europa de atunci, subliniind cu forţă şi patetism 
sacrificiul combatanţilor, asemenea scăpărării unui fulger Intr-un 
peisaj întunecat de noapte. 

* 


Oricât pitoresc sau interes ar putea adăuga vieții lui Garibaldi 
peregrinările sale planetare din anii celui de-al doilea exil, sau 
succesele rapide şi spectaculoase ale vînutorilor alpini din 
timpul campaniei desfăşurate în 1859, trecerea sa pe scena 
istoriei, ca şi recunoştinţa posterității provine, îndeosebi, din 
surprinzătoarea acţiune militaro-politică, cunoscută sub numele 
de expediţia celor „o mie” de cămăşi roşii, pornită pentru 
eliberarea Sudului, unde zece milioane de italieni trăiau sub 
oprimarea absolutistă a Bourbonilor. Aceste fapte nu puteau fi 
cuprinse în lucrarea memorialistică de faţă care a văzut lumina 
tiparului chiar în acelaşi an când s-a desfăşurat epocalul 


eveniment. Ele însă fac parte integrantă din viaţa lui Garibaldi, 
încununându-i activitatea şi conferind existenţei sale veritabila 
ei dimensiune. 

Prin acţiunile din Sicilia şi Galabria aportul 3ui Găribaldi la 
cauza eliberării Italiei meridionale a fost he*tărâtor, contribuind 
în mod practic la grăbirea procesului unificării italiene. Spre 
deosebire de Mazzini, care, cil toată sinceritatea şi înflăcărarea 
năzuinţelor sale republicane, adoptase metode de luptă 
conspirative sau de Cavour, acest „mare vizir dinasticcum 3-a 
numit Marx, care dorea să realizeze unificarea, dar în folosul 
moderaţilor şi al monarhiei de Savoia, Garibaldi a fost 
exponentul direct al maselor populare, pe care le-a slujit cu 
fidelitate, identificându-se cu însăşi cauza lor. 

Scriitorul Alexandre Dumas-tatăl, care a însoţit pas cu pas 
expediţia celor,. O mie”, descriind evenimentele în cartea 
intiulată  Garibal/dienii, publicată la un an după apariţia 
Memoriilor, adică în 1861, nu aprofundează substratul adine al 
fenomenelor petrecute. Întreaga acţiune este înfăţişată ca un 
cânt de Ariosto, un fel de incursiune eroică, căruia autorul îi 
redă ritmul febril, clipele de supremă încordare sau marşul 
triumfal spre Neaoole 

— Atunci când focul răzmeriţei se aprinsese în întreaga 
Calabrie asemenea ierbei uscate de pe mirişti. Dar dincolo de 
latura narativă, de fiorul patriotic sau dezlănţuirea de patimi şi 
de sentimente, există o realitate socială ce nu poate fi ignorată, 
constituind însăşi explicaţia răsunătoarei acţiuni garibaldiene. 

În Regatul celor Două Sicilii, pământul se afla în proporţie de 
peste 90» /o în proprietatea regelui, a bisericii şi a marilor 
latifundiari. Ţărănimea, care forma majoritatea eovârşitoare a 
populaţiei, trăia în cele mai cumplite lipsuri, exploatată singeros 
printr-un larg sistem de dijme, clăci, învoieli agricole şi 
împrumuturi cămătăreşti. În ţinuturile din sud nu existau nici 
măcar puţinele drepturi şi înlesniri de care beneficiau ţăranii din 
alte regiuni ale peninsulei, ca. De pildă, dreptul la păşunat, 
acela de a-şi procura lemne sau de a lua în arendă terenurile 
comunale ori ale domeniilor coroanei. Ostilitatea ţărănimii faţă 
de regimul burbonic s-a accentuat şi mai mult atunci când 
acesta a instituit impozitul pe măcinat, care apăsa din greu 
asupra traiului oamenilor obidiţi. 

În acest climat social-politic nu mai apare surprinzătoare 


adeziunea largă, spontană a maselor. Ţărăneşti la acţiunea 
garibaldienilor, nici pasivitatea ţăranilor în uniformă - înml îţi cu 
forţa în armată - şi care nutreau o simpatie adincă pentru 
ţelurile expediției celor „o mie”. 

I.upta antiburbonică ia astfel caracterul unei ascuţite lupte de 
clasă a ţăranilor răzvrătiți, iar întreaga campanii' din sud 
îmbracă aspectul unui război popularţiV; ini, şi! Aşa se explică 
de ce micile forţe garibaldiene 4iu putut wi înfrunte un inamic 
de zece Sciu de douăzeci de în i mal numeros. Sub lo/încă. 
[Trăiască Italia - moarto. Şobolanilor'* (şobolanii erau partizanii 
Bourbonilor) ţăiitnimca şi populaţia nevoiaşa din micile centre 
din sud au sprijinit i u entuziasm acţiunea garibaldienilor, 
izol1ml. | lubirii trupele napolitane, tăindu-le posibilitatea tio a 
şi * aproviziona şi aplichid atât tactica războiului de „(.'Hernia1' 
cil şi aceea a insurecției. „Nu există o armată napolclană - scria 
Engels în acele zile în operele sale cu caracter militar: Există 
numai o armată regală. Ea a lost creată şi organizată cu scopul 
precis de a tine în /nu poporul”. Lipsită de suport moral, de 
legătură eu masele, ca se i'rângea în bucăţi la prima încercare 
serioasă. 

Pentru ataşamentul său sincer şi profund faţă de cauza 
libertăţii popoarelor, Garibaldi s-a bucurat de simpatia multor 
spirite generoase din întreaga Europă, nu numai din rândurile 
emigrației, dar chiar dintre literați, istorici, artişti, oameni de 
ştiinţă etc. Victor Hugo, Verdi, llerzen, Quinet, Gambetta, Arago, 
Michelet, Dumas, Pirogov, Nelat on şi mulţi alţii, au exprimat nu 
o dată prețuirea lor laţii de acţiunile şi forţa morală a lui 
Garibaldi. 

„Mă voi folosi de primul prilej pentru e. A să ridic glasul. — îi 
scria profetic Victor Hugo în 1863, din locul său de exil în insula 
Guernesay. fti trebuie milionul ăe braţe, milionul de inimi, 
milionul de spirite. iţi trebuie marea răzmeriță a popoarelor. Ea 
va veni!” iar patru ani mai târziu, într-un suprem gest de dăruire 
scrie un lung poem intitulat Mentana - tradus în câteva 
săptămâtii în şaptesprezece limbi - prilejuit de arestarea lui 
Garibaldi în urma infructuoasei tentative de eliberare a Romei 
pe calea armelor. Marele poet compară înfrângerea 
condotierului italian cu aceca a unui gladiator antic al cărui duh 
supravieţuieşte puterii telurice: „Fu aruncat în lanțuri acel ce a 
fost darnic /... Cadavru-i la pământ., dar gândul său triumfă 


Cât priveşte pe scriitorul Alexandre Dumas-tatăl, acesta era 
mai mult decât prieten, un veritabil confident. Admiraţia şi 
afecțiunea autorului celor Trei muşchetari pentru Garibaldi, îşi 
aveau, fără îndoială, obârşia în sentimentele sale mai vechi, 
italienizante. Încă din 1835 Dumas publicase la Paris un Tablou 
istoric şi descriptiv al Italiei, Piemontului, Sardiniei, Maltei, 
Siciliei şi Corsicei, oonsemnind astfel impresiile unei călătorii 
întreprinse atunci de-a lungul peninsulei precum şi în insulele 
din Mediterană, mai precis în întreaga arie geografică locuită de 
italieni sau impregnată de specificul italian. 

Câţiva ani mai târziu, în .1840, ea şi în următorii doi ani, 
Dumas străbate din nou pământul italic în toate direcţiile, însoţit 
de astă dată de soţia sa, actriţa Ida Ferrier. Publică o serie de 
volume despre Italia, printre care mai cunoscute sunt: Un an la 
Florența, Vila Palmieri, Corricolo, Speronare. Autorul izbuteşte să 
contopească elemente de pitoresc descriptiv cu detalii 
informative de ordin istoric' şi artistic, presărate cu amănunte 
romanţioase, fără să se ridice însă deasupra unei expuneri 
cursive şi agreabile, care satisfăcea totuşi cerinţele unor cercuri 
largi de cititori, dornici să afle aspecte inedite despre lumea 
italiană. Căci ambientul micilor state italiene intrase în gustul 
publicului larg din Fi'anţa şi indirect, prin intermediul cărţii 
franceze, în sfera intelectualilor din întreaga Europă. Stendhal, 
îndeosebi, reuşise să aţâţe curiozitatea şi să facă admirate şi 
dincolo de Alpi moravurile italiene. Mânăstirea din Parma 
datează din 1839. 

KX «li ir chiar i înainte ca drama lui Fabrice del Dengo să-şi 
u cuput.it un lo.’ privilegiat în imaginaţia maselor de i ltitori. 
Croind un interes tot mai vădit faţă de obiceiurile vi 
sentimentele italiene, între care pasiunea şi violenţa, Niiptii-. 
Litla şi fanatismul, intriga tenebroasă şi asasinatul îi. lu 
mreptuto,. | Justificate prin culoarea lor exotică şi minunii a, o 
lnireuurt literatură narativă solicitată de» un inibli uvi. L.lc 
'untiaste. | sen/aţii puternice, se dezvoltă ni pmpoiţii 
nemulmtilnite în perioada precedentă. 

Koniuncle de succes ale lui Alexandre Dumas-tatăl public. 
11 în deceniile al cincilea şi al şaselea ale secolului tiiviit, 
Ix'iV'liola/a nu numai de artificiul foiletonului. Morar Introdus 
atunci în presa cotidiană, dar şi de toată această stare de spirit, 
de mentalitatea receptivă a publicului cititor faţă de elementul 


surpriză,  detaliul imprevizibil, intriga complicată şi abil 
condusă. Ciclul muş'holurilor începe în 1846 şi continuă şi în 
anii următori, oglindind perioada istorică a Franţei de sub 
Ludovic al XIIl-loa şi a Regelui Soare, urmată apoi de alte opere 
avinil ca fundal epoca prerevoluţionară şi anii Revoluţiei 
burgheze din Franţa. 

O deosebită însemnătate pentru psihologia vremii respective 
prezintă romanul Contele de Monte Cristo publicat t reptat, în 
foileton, pe o durată de mai mulţi ani cunosi ind mai mult decât 
un succes, un triumf, ca o „izbucnire de fanfară-l, după inspirata 
expresie a lui Hugo. Peripeţia şi aventura, afirmarea 
individualităţii, setea de îmbogăţire rapidă într-o societate aflată 
în plină expansiune a imperiului colonial s-a reflectat de minune 
în această carte populată eu figuri contrastante, viguroase şi 
neînfricate, dispuse să rişte dar să şi izbândească cu orice preţ. 
Dumas a intuit admirabil spiritul vremii sale. Cu inventivitatea, 
verva şi puterea sa de lucru proverbiale, a obţinut reţete 
pecuniare nemaicunoscute până atunci. În pofida detractorilor şi 
a proceselor intentate, de editori sau foşti colaboratori, 
reputaţia lui nu a putut fi doborâtă sau zdruncinată în ochii 
publicului. Puţini oameni au cunoscut o notorietate literară atât 
de vastă nu numai în propria lor ţară dar şi dincolo de fruntariile 
ei. 

Din nefericire, Alexandre Dumas-tatăl nu a cunoscut niciodată 
măsura, prudenţa, echilibrul. Totul a fost exces în viaţa lui - 
opera ca şi existenţa sa particulară. Fire deschisă, jovială şi 
generoasă, în sufrageria Ini puteai să întâlneşti întreg Parisul 
literar şi artistic sau să stabileşti geografia Europei prin 
personalităţile prezente. Dar risipa era atât de evidentă incit în 
mod paradoxal scriitorul devenea tot mai sărac pe măsură ce se 
îmbogăţea. Printr-un cabotinaj în perfectă concordanţă cu 
caracterul lui extravagant, începuse să trăiască viaţa fastuoasă 
a unora dintre eroii săi, încât numai amenajarea castelului 
denumit Monte Cristo i-a absorbit sume fabuloase, ruinându-l 
până la sfârşit. Nu a fost însă unica fantezie a originalei sale 
vieţi. 

Când, în prima jumătate a anului 1860. Dumas proiectează o 
călătorie în Orient pe care urma să o efectueze cu bricul său 
„Emma”, se afla într-o stare de suflet suficient de receptivă şi 
fluctuantă spre a imprima cele mai neaşteptate întorsături 


existenţei sale. Aşa încât chiar de la prima lui escală la Genova 
la 16 mai, ajungându-i la urechi vestea despre recenta plecare a 
expediției garibaldiene în sud, intuieşte că un eveniment 
neobişnuit şi poate copleşitor avea să se producă. Ecourile 
acţiunilor anterioare ale lui Garibaldi stăruiau desigur în mintea 
lui, Dumas cu mult înainte de a-l fi cunoscut personal. În ochii 
săi, patriotul italian era un amestec ciudat din Surcouf şi Bayard, 
care-şi merita pe deplin epitetul romantic de „eroul celor două 
lumi”, un personaj nare în galeria tipologică a operei sale ar fi 
trebuit să ia loc alături de d'Artagnan şi Edmond Dantes, 
păstrând însă şi o trăsătură din Robinson Crusoe, dacă asociem 
şi cadrul singuratic al insulei Caprera. 

ltlei'ii de a-i publica memoriile, de a aduce la cunoşti nţa 
numeroşilor săi cititori elementele aventuroase pe «are le 
bănuia în viaţa lui Garibaldi, îl preocupa de umilă vreme, încât l- 
a determinat să se deplaseze la sfârpjilul lui 1859 la TOrino, 
puţind astfel să-. | concretizeze prolivlul. Întrevederile cu 
Garibaldi l-au făcut să se apropie de acest om sobru şi câim, 
care i-a dezvăluit neliânuitc afinități elective, generându-i 
totodată un sincer Mi'iiliment de afecţiune şi preţuire. 

Anulind călătoria în Orient cu acea versatilitate care ni muie». 
În Dumas, instinctul lui de fantezie şi originalitate, autorul 
Doamnei de Monsoreau s-a îndreptat cu bricul sau spre Palermo 
cu dorinţa vădită de a ieşi în Sntimpinarea marelui său prieten. 
Intâmplarea îi oferea prilejul nesperat să participe la un 
eveniment istoric ca ai lor şi nu numai ca simplu spectator. 
Alături de conducătorul expediției ar fi avut putinţa să trăiască 
nemijllorit temerara acţiune a noilor argonauţi şi nu s-o 
privească doar cu ochii imaginaţiei. 

ICxIstă un. Pasaj scris de Giuseppe Bandi, unul din agliiotanţii 
lui Garibaldi, care relatează scena întrevederii de la Palermo 
între Dumas şi conducătorul expediției celor „o mie”. „În drum 
spre casă - povesteşte Bandi - în clipa în care noi tocmai voiam 
să trecem peste o baricadă, ne ieşi în cale un bărbat voinic şt 
chipeş, care-l salută de departe pe general adresându-i-se în 
limba franceză. Omul acela voinic era îmbrăcat în întregime în 
alb şi pe cap purta o pălărie mare de paie, cu trei pene: una 
albastră, una albă şi alta roşie. 

(rhieeşt e, te rog, cine e? mă îndemnă Garibaldi. 

— (“ine poate să fie? am răspuns. Louis Blanc, Le: * dru- 


Rollin?... 

— Oho! râse generalul, este Alexandre Dumas. 

— Cum? Autorul Contelui de Monte Cristo și al celev Trei 
muşchetari? 

— Chiar el, xxm 

Le grand Alexandre // îmbrățişa pe Garibaldi, arătindu-i 
nesfirşite semne de afecţiune şi intră impreună cu el în Palatul 
pretorial, vorbind şi râzind tare, vrind parcă să umple tot palatul 
cu glasul şi cu veselia lui. 

Ne-au poftit la masă... Marele Alexandre a mâncat ca un poet 
şi s-a arătat atât de dornic de conversație, că nimeni n-a mai 
fost în stare să rostească o vorbă. E drept însă că se exprima 
aşa cum ştia să scrie, de rămăsesem cu gura căscată tot 
ascultându-l, chiar dacă nu înțelegeam o iotă, din cauza iuţelii 
covârşitcare cu care vorbea”. 

Cu felul lui savuros de a povesti, P.andi adaugă o serie 
întreagă de amănunte vii, pline de urnor, dar comite greşeli de 
apreciere, neavând posibilitatea să cunoască adevăratul aspect 
al relaţiilor dintre Garibaldi şi Dumas. Astfel, autorul Lalelei 
negre, cu largheţa sa proverbială da mare senior şi nabab, a pus 
la dispoziţia conducătorului expediției suma de 50.000 de franci 
aur, destul de însemnată la timpul respectiv, oferindu-şi 
totodată şi serviciile. Era neîndoios în gestul său ceva 
dezinteresat şi cavaleresc, în perfectă armonie nu numai cu 
faimoşii săi eroi, dar şi cu caracterul său generos, deschis şi 
galant, aşa cum se desprinde parcă din litografia executată în 
tinereţea scriitorului de prietenul său Achille Deveria. 

Oricare an fost motivele ce l-au determinat pe Dumas să 
însoţească. Expediția, aportul său în decursul întregii campanii a 
fost preţios, nelimitindu-se aşa cum s-ar putea crede la rolul 
unui simplu reporter de război. El s-a bucurat de încrederea 
personală a lui Garibaldi reuşind să aducă la îndeplinire două 
misiuni dificile ce i-au fost încredințate. Mai întâi, procurarea de 
arme atât de necesare combatanţilor şi refuzate de Cavour pe 
motiv că guvernul ipiemontez nu putea fi implicat într-o acţiune 
care l-ar fi putut compromite pe plan diplomatic. Datorită 
relaţiilor sale, Dumas a reuşit să achiziţioneze arme ia 

Marsilia, în mai mult chiar, a”izbutit să le transporte În Niciii; i 
cu propriul său bric „ICmma”, care, sub pavilam han iv, a putut 
să se strecoare mai uşor înşelind vi»! ilen (a vaselor napolotane 


ce patrulau în apele din juml 11isiiU'i şi În Marca Tiretiinnă. 

M u 111 11' .11ii ap. lie însă misiunea lui Dumas la Neapoie, 
iunie .1 pulul pali 111 îi le acoperii le pavilionul ţării sale. 

Holul '-'u comporta un anumit risc - aşa cum mula. Lithu 
/'ariâ”i, laocialul eniile/ al lui Garibaldi - meu ihepf ţel u’. 
Luhiloaseti legătura cu Liborio Romano, ii11111 îi eill ile 
mieiiie al licealului celor Două Sicilii. Trebui.) mi ie 
obțlun lie îi pred, ne .1 capitalei regatului, prin’ ” 
revoluţie de palat - eliliudu-se astfel nu numai o Inutila 
lupie fratricidă, dar chiar şi nimicirea oraşului de la 
poalele Ve/uviului - fie cel puţin o neutralizare a emisari 
lor guvernului piemontez, care urmăreau, din mol i ve 
tactice, să-l atragă pe biborio Romano, făcând a'*1 lei să 
intirzic sau chiar să eşueze ultima etapă a acţiunii 
nanbaldienc. 

Dumas, şi-a îndeplinit misiunea încredinţată, cu discreţii), şi 
tact, dacă ne referim la scrisoarea adresată lui | lari băltii. În 
mesajul confidenţial din 3 septembrie 1860, liiuiis lu Sapri, în 
Calabria, unde se afla atunci condunduriil expediției celor „o 
mie”, el scria că ministrul de interni* uapoletan se oferă, în 
anumite condiţii pe care le urata amănunţit, să predea capitala 
regatului fără vărsare de sânge, recunoscând împreună cu alţi 
doi membri din guvern autoritatea eliberatorului Sudului:.. Ştiţi - 
încheie Dumas scrisoarea - că nu vă cer nimic /iniiru mine, 
exceptind favoarea de a vina în localitatea d Monti, precum şi 
permisiunea de a continua săpăturile de la Pompei”. Câteva zile 
mai târziu, la V septembrie, Garibaldi îşi făcea intrarea triumfală 
în Neapoie, în entuziasmul frenetic al locuitorilor oraşului. 

După sfârşitul campaniei din sud, Garibaldi a încredinţat lui 
Dumas, conform dorinţei exprimate de aceste, postul onorific de 
director al artelor şi muzeelor, precum şi dreptul de a continua 
orice cercetări arheologice ar fi crezut de cuviinţă să facă. Pe 
deasupra, i se punea la dispoziţie, spre a-l locui, fostul palat 
regal din Ghiatamonte. Acest ultim privilegiu satisfăcea pe 
deplin vanitatea popularului romancier francez, dorinţa sa de 
fast şi aspecte somptuoase. Complăcându-se în clima şi 
ambientul napoletan, Dumas a rămas în oraşul de la poaCele 
Veuviului timp de patru ani, deşi Garibaldi - se retrăsese la 
Caprera încă din noiembrie 1860, ca urmare a disensiunilor ivite 
între el şi guvernul Cavour în problema anexării Sudului. 


S-ar păcătui printr-un exces de severitate dacă am accepta, 
aşa cum s-a insinuat de către unii exegeţi şi biografi, că pentru 
Dumas episodul din ltalia meridională a constituit o simplă 
diversiune marţială, adaptată temperamentului său, o paranteză 
necesară -şi stimulatoare pentru fantezia obosită a scriitorului în 
căutare de teme inedite. Dimpotrivă, e de presupus că tocmai în 
tensiunea marilor evenimente ale campaniei, s-a verificat şi s-a 
cimentat legătura durabilă şi spirituală între eliberatorul Sudului 
şi scriitorul francez. O mărturie de netăgăduit a acestei amiciţii, 
ea o emblemă concretă dăinuind în timp, a constituit-o însăşi 
publicarea la Paris, în anul eliberării Italiei meridionale, a 
Memoriilor lui Garibaldi, aşa cum apar ele în tălmăcirea de faţă. 

* 

f Publicâni Memoriile lui Garibaldi, animatorul lor, Alexandre 
Dumas, adaugă în subtitlu epitetul „tradu: ere”. Să fi fost din 
partea sa un exces de modestie, un subterfugiu editorial pentru 
ca publicul cititor să acorde «nai multă credibilitate lucrării, sau. 
O chestiune de cochetărie literară, aşa cum s-a mai întâmplat şi 
cu alte piese,. | 11,11 aţinui «le popularului scriitor? E dificil de 
dat ua răspuns precis. 

Dacă multe pagini, mai ales la începutul cărţii vădesc 
transpunere oarecum liniară a unui text original - în primul rând 
după manuscrisele elaborate de Garibaldi t, i Tanger încă din 
'1850 - în schimb, într-o serie înti cană de capitole se simte 
pana creatorului lui Kean IVintre ele, le-am putea cita pe acelea 
care redau poezia 
<irupiilor nesfârşite din America de Sud, misterul şi Hiikoiisii 
pădurii ecuatoriale, scenele de bătălie, îndeonelii de pe laguna 
de Los Patos sau de la asediul Roiuri. Cu ritmul lor vertiginos şi 
gâfâitor, prefigurând pro* 
< oi leul „. S? i. Spense'ului cinematografic de astăzi. 

fireşte, din confesiunile scrise sau comunicate verbal | 
(iaribaldi, Dumas a ştiut să desprindă amănuntul caracteristic, 
nota pitorească, gestul elocvent şi semnificativ, pe care le-a 
amplificat, dându-le valoarea naraţi unii. Căci spre deosebire de, 
memoriile scrise de majoritatea oamenilor de stat, ale militarilor 
sau diplomaților, memorii care rămân în arhive ca nişte simple 
documente pentru specialişti, paginile publicate de Dumas 
depăşesc interesul strict informativ, legat de timp şi spaţiu. Ele 
reuşesc să recreeze realul şi să redea adevărul omenesc, cu 


firescul, poezia, flacăra şi culoarea lui. 

Scriind confesiunile altcuiva, substituindu-se unei existenţe 
străine, scriitorul francez a căpătat o incomparabilă libertate de 
mişcare. El n-a mai fost Obligat să urmărească detaliile 
nesemnificative ale vieţii cotidiene în înlănţuirea lor mecanică - 
aşa cum se întâmplă când apelam la linia propriei noastre trăiri 
pe care vrem să o i” producem cu fidelitate - ci s-a lăsat conclus 
de stimulul imaginativ provocat de faptele lui Garibaldi, de 
semnificaţia epică a destinului său. 

l'roredând astfel, Dumas transformă lucrarea memoii. llistă 
propriu-zisă în „memorii imaginate”, ; jşa cum au la. M de altfel 
şi alţi predecesori iluştri ca Rousseau sau 

Chateaubriand în Confesiuni şi în Memorii de dincolo de 
mormânt. De fapt, ceea ce interesează în literatură e patetismul 
uman, nu amănuntul istoric invocat ca argument sau scuză. De 
aceea, frământările sociale şi politice, ca şi lupta maselor 
populare din vremea respectivă sunt schiţate în trăsături rapide 
şi generale, fără să fie analizate, să se ajungă la vreo 
interpretare sau să se emită vreo judecată de valoare. Lucrarea 
corespunde astfel concepţiei literare a lui Dumas, formulei sale 
de scriitor. 

E îndeobşte cunoscut că în cărţile savurosului romancier 
francez, lectorul nu trebuie să caute ample tablouri sociale, idei 
sau analize psihologice, ci dialog viu şi dramatic, naraţiune 
antrenantă, portrete contrastante, descrieri evocatoare, fluente 
şi plastice. Paginile sale captivează şi destind în sensul cel mai 
autentic al cuvântului, incit marele său contemporan şi prieten, 
Victor Hugo, în scrisoarea omagială adresată în 1872 către 
Dumas-fiul, nu exagera de loc spunând că autorul Memoriilor lui 
Garibaldi - „purifică şi face mai bune spiritele prin nu se ştie ce 
lumină veselă şi puternică... seduce, fascinează, interesează, 
amuză, instruieşte”. 

Nimeni nu poate nega că multe din scrierile lui Dumastatăl nu 
sunt astăzi caduce şi desuete. Dar în cele care se menţin şi 
rezistă timpului, câtă risipă de fantezie şi vervă nu putem găsi şi 
mai ales câtă ingeniozitate în crearea situaţiilor neaşteptate, a 
ceea ce se obişnuieşte să se numească astăzi aventura. Intr- 
adevăr, estetica romanului de aventură recunoaşte în Dumas- 
tatăl un admirabil şi fecund precursor. Sub noile lui avataruri, 
ficţiunea evazionistă, utopică, ştiinţifico-fantastică, romanul de 


aventură şi-a regăsit un suflu proaspăt, inedite şi inepuizabile 
filoane de explorat. 

Pretenţiile unor exegeţi de a-l discredita pe Dumas 
reproşându-i o serie de deficienţe care, de fapt, sunt organic 
legate de slăbiciunile romanului de aventură, apar mul 
ilcumliti. .1 îi îaeiliiatc a judecății critice decât ca o tini’ im i 4h-l 
admirabil în ol şi să nu-i l'twm n” ii. Mi poseda Darul de a 
îmbrăţişa, ' sub o 

A1 „>! 1” '1 i*1 r taliile unei acţiuni complicate în peri- 

OPţH. De n i 111111111.1 i viiiit un le ascunse, aşa cum se 
des- 

| di.im iniilie. Arţj aii „de, mi e un fapt de sub- 

ipifi i îi 11111. I i um nu i mai puţin nici suflul de energie 'Viiilii 
elm | de alli'tllilie -l de li uimi' al binelui pe laic îi li în tiii pei 
ioniiee sale cele irnai izbutite. 

'1111H 111p11111 în 11r. Ur. | principala i lui Garibaldi 
facv*m «Umulalni i dintoldeauna ai umanităţii - energia şi 
Dttnms a reuşii s; i exprime şi în cartea' de „imul omului iu 
mijlocul forţelor naturii şi a vn i 11” 'Il1llllin mlimpiiiulc în 
contactul cu semenii săi, «* ai e reuşeşte sa i domine prin 
puterea, priceperea, Voința şi isteţimea sa. Dar acest lucru nu 
e înfăptuit i „1” al'T.mii sau simboluri mitice, nici prinţr-un 
individ'ia în m. Njre. Siv. Ci prin fiorul marilor încercări ale fiinţe, 
umane capabile de încordare, disciplină şi cutezanţă. Ciiicl «- 
iirlea de faţă comunică cititorului nu numai forţa, de , i 
cousiringerile şi virtuțile etice ale protagonistului, Impulsul 
spontan de a-şi asuma întreaga responsabilitate i” Imite 
împrejurările, de a juca parcă neîncetat cartea inopriului. Suu 
destin. 

Tilcul ascuns, ca o apă subterană ce-şi face simțită pixveuţ. | 
printr-o vibraţie abia perceptibilă, se desprinde dl „paginile 
Memoriilor, ori de câte ori este vorba de iivenliira umană. Sensul 
aventurii nu rămâne însă exlei” i | iptelor de viaţă, nu intră în 
contradicţie cu ele. Şi i'ei mi exigenţele personajului principal 
conse- 
iinje Aşa se explică de ce aspectul afectiv-erotic, elementul 
pasional este înfăţişat cu o atât de mare eco,iiaii” de mijloace 
expresive, în cai-e pudoarea gesturilor ia împleteşte cu 


pudoarea cuvintelor. Acest element nu lipseşte, fără îndoială, 
nici din paginile cărţii de faţă căci făptura omenească absoarbe 
noi puteri de viaţă din nesecatul sentiment al dragostei. Dar 
iubirea rămâne în bună parte pe plan secundar, întrueât 
protagoniştii, puşi în faţa unor situaţii şi fapte neobişnuite, 
râmân în primul rând încordaţi spre acţiunea ce le stă în faţă şi 
în care trebuie să triumfe sau să moară. 

* 

Atras de chemarea cea mare a spațiilor vaste, Găribaldi a 
încercat de timpuriu sentimentul independentei, neîngrădit de 
nicio oprelişte, dorinţa de a trăi în deplină înfrățire cu natura 
înconjurătoare şi cu semenii săi. O dată cu trecerea anilor, 
sensul emancipator al existenţei sale s-a afirmat însă tot mai 
imperios, făurindu-i o viziune proprie, revoluţionară faţă de 
problemele libertăţii omului şi ale colectivităţii din care face 
parte, concretizate după aceea în precise acţiuni soeial-istorice. 

Dar atitudinea revoluţionară garibaldiană zămislită cu mai 
bine de un secol în urmă, a devenit curând o tradiţie 
prelungindu-se până în zilele noastre printre democraţii şi 
partizanii italieni, care au desfăşurat apriga bătălie a Rezistenței 
din anii grei ai fascismului şi ai celui de-al doilea război mondial. 
Pe drept cuvânt mişcarea de Rezistență a fost denumită „al 
doilea Risorigiment”. 

Expresie a  vitalităţii locuitorilor peninsulei, Rezistența 
desfăşurată în cadrul războiului de partizani purtat în perioada 
1943—1945, prezintă interesante analogii cu Juptele poporului 
italian din secolul trecut. La rândul ei. Realitatea istorică din 
timpullui Garibaldi - în lumina evenimentelor din perioada 
Rezistenței - capătă un răsunet, un sens profund, o perspectivă 
necunoscute cercetătorilor de odinioară. 

Pimindu-se la îndemina cititorilor români Memoriile lui 
(iaribdidi, nu se poate să nu amintim că eroul cărţii 
ii l'ost un cald sprijinitor al poporului nostru în. Lupta nu pentru 
unitate şi democraţie, ca şi faptul că poporul romflu a nutrit la 
rândul său o sinceră simpatie pentru riiii/a diieaptă a naţiunii 
italiene. Docximentele istorio1:1.11 i atestă, la o sută de ani 
după Risorgiment, legă- 
iurile strinse, create între patrioţii italieni şi români, itililiniindu- 
se împrejurarea că ambele popoare au trăit, în acelaşi timp, 
momentele hotărâtoare ale înfăptuirii unităţii lor naţionale. 


Privit în perspectiva timpului, destinul acestui mare 
răzvrătit împotriva rânduielilor unei lumi nedrepte, stăruie iu 
memoria oamenilor prin protestul său sincer, tenace, 
neînduplecat, asemenea adevărului inexorabil al vieţii O flacără 
vie şi inalterabilă continuă să-i priVegheze legenda. 

MIRCEA. PĂDURELEANU 

"XXX 

TABEL CRONOLOGIC! 


U 802 La 24 iunie se naşte la Villers-Cotterets, departamentul 
Aisne, Alexandre Dumas, unicul copil al generalului Thomas- 
Alexandre Dumas şi al Mariei-Louise Labouret. 

1805 Naşterea, la Genova, a lui Giuseppe Mazzini, marcantă 
personalitate din emigrația italiană în anii Risorgimentului., 

4807 La 4 iulie se naşte la Nisa, provincie sardă anexată de 
Franţa napoleoniană, Giuseppe Garibaldi, fiul armatorului 
Bomenico Garibaldi şi a Rosei Raimondi. 

3S75 Oraşul Nisa cu teritoriile idin jur revine la regatul 
Sardiniei ca urmare a prăbuşirii primului imperiu francez. 

181.2 Are loc eea dintâi călătorie a lui Garibaldi în Levant şi 
Marea Neagră pe brigantina „Cestanza”, în calitate de „mozzoa 
(elev marinar). 

Alexandre Dumas întreprinde prima sa călătorie la Paris unde 
ia contact cu mişcarea artistică şi lumea teatrului. 

! Memoriile Hai Garibaldi 

1825 Domenico Garibaldi, însoţit de fiul său Giuseppe, face o 
călătorie la Roma; „Cetatea Eternă” lasă o impresie de neşters 
tinărului de 18 ani. 
1832La 27 februarie, Giuseppe Garibaldi este înscris în registrele 

portului Nisa cu titlul de căpitan în marina comercială sardă. 

În aprilie, intră în contact cu un grup de saint-simonieni 
francezi ce se expatriau în Orient, fapt ce va avea o anumită 
înrâurire asupra concepţiei sale de viaţă. 
1833întâlnire la Marsilia, între Garibaldi şi Mazzini. Adeziunea 

celui dintâi la asociaţia conspirativă „Tânăra ltalie1', fondată 

de Mazzini, ale cărei țeluri fundamentale erau: independenţa 
ţării, unitatea republicană şi democraţia. 

La Paris, reprezentarea pieselor istorice: Henric al Ill-lea şi 
Curtea sa (1829); Christina (1830); Antony (1831); Tumul Nesle 
(1832) şi altele, asigură dramaturgului Alexandre Dumas un 


mare succes de public şi de prestigiu. 

1834 Eşuează insurecția din. Savoiat-pregătită şi condusă de 
Mazzini. 

1834 Compromis într-o tentativă insurecţională la Genova, 
Giuseppe Garibaldi se refugiază vremelnic la Marsilia. Are loc 
condamnarea sa la moarte în contumacie de către 
autorităţile piemonteze. 

.183.) Expatriere în America Latin*? Garibaldi se îmbarcă pe 
bricul „Le Nautonier” în calitate de căpitan secund, cu destinaţia 
Rio de. Janeiro. 

Scriitorul Alexandre Dumas întreprinde o călătorie în Italia, 
unde revine în anul următor, iar ulterior în 1540, 1841 şi 1842. 

iI83(i Garibaldi îmbrăţişează cauza revoluţionară a republicii 
independente Rio Grande de Sul şi participă, cu un mic vas, la 
acţiunile de război împotriva Braziliei imperiale. 

1837 Comandant al flotilei riograndeze, Garibaldi desfăşoară 
un război de „guerilla”, în operaţii efectuate atât pe apă cât şi 
pe uscat. 
1839Anita Ribera da Silva, o tânără braziliană de 18 ani, 

devinesoţia lui Garibaldi. Împărtăşind alături de acesta 

existenţa sa tumultuoasă. 

Începe col de-al doilea război iriterafnerican pentru 
acapararea Uruguay ului. 
1840La 16 ianuarie se naşte primul copil al soţilor Garibaldi, 

Menotti, după numele eroului-martir al răscoalei din 1831 de 

la Modena. 

1842Sfârşitul misiunii lui Garibaldi în Rio Grande de Sul. Familia 
Garibaldi se strămută la Montevideo unde exista o puternică 
colonie italiană formată, îndeosebi, din emigranţi politici. 

În conflictul cu Argentina dominată de dictatorul Juan Rosas, 
Garibaldi sprijină cauza republicii Uruguay. 
1843începe asediul îndelungat al oraşului Montevideo. Se 
formează trei legiuni de luptători emigraţi: italieni, francezi, 
spanioli, în scopul 

asigurării rezistenţei. Legiunea italiană, de 800 de oameni, 

este comandată de Garibaldi, căruia i se conferă gradul de 

colonel. 

1844Ostaşii Legiunii italiene îşi afirmă superio. Ritatea în toate 
acţiunile de hărţuire cu inamicul (Cerro, Boyada etc.). 

Apare, la Paris, romanul cei trei muşchetari de Alexandre 


r 


Dumas care asigură autorului o notorietate europeană. Începe 
totodată publicarea romanului-foileton Contele de Monte Cristo 
care va continua până în 1850, cujiosănd un succes fără 
precedent. 

1846Au, loc bătăliile de laSalto şi San-Antonio (Argentina 
septentrională) unde Legiunea italiană se acoperă de glorie. 
Avansarea lui Garibaldi la gradul de general. 

La Paris apar noi romane istorice care continuă seria 
succeselor înregistrate de Alexandre Dumas: Doamna de 
Montsorfiau; Cavalerul de la Maison Rouge; Războiul femeilor; 
după ce în anul precedent se tipăriseră: După 20 de ani 
(continuarea celor STrei muşchetari) şi Regina Margot. Începe 
publicarea Memoriilor unui medic (Joseph Balsamo) pe care /e 
va termina în următorii doi ani. 

Autorul lor întreprinde o călătorie de documentare în Africa de 
Nord (Algeria şi Tunis) unde e primit cu onoruri militare. 
Impresiile călătoriei sunt consemnate în volumul De la Paris la 
Cadix. 
1847Se acordă lui Garibaldi puteri depline în coordonarea 

asediului oraşului Montevideo. Aplicând tactica războiului de 

poziţii el imobilizează forţele inamice, sprijinind astfel bătălia 
diplomatică în scopul reglementării conflictului. 

La Paris Alexandre Dumas-fiul publică romanul Dama cu 
camelii. 

1848 Au loc mişcări revoluţionare în aproape toate statele 
europene, inclusiv în peninsula italică, înlăturarea monarhiei în 
Franţa prin luptele de stradă din 22—24 februarie şi 
proclamarea celei de-a doua republici. 

La 23 martie, regatul Sardiniei şi Piemontului declară război 
Austriei în vederea lichidării puterii habsburgiee din Italia de 
Nord. 

1848 La 24 iunie, Giuseppe 
Garibaldi, cu o parte din veteranii legiunii italiene din 
Montevideo, debarcă la Nisa după un exil de 12 ani. 
Comitetul provizoriu al oraşului Milano însărcinează pe 
generalul Garibaldi cu comanda batalioanelor de voluntari în 
curs de formare. 

La 9 august, după înfrângerea de la Custoza, regele Sardiniei 
semnează un armistițiu capitulard ca Austria. 

Batalioanele  garibaldiene de voluntari opun rezistenţă 


trupelor austriece în cetatea naturală a munţilor din jurul lacului 

Maggiore. Acţiunea, deşi de scurtă durată, are profund 

+ . Ecou în masele italiene, cât şi în afara fruntariilor peninsulei 
italice. 

Apare, la Paris, ziarul lui Alexandre Dumas Le Mois (Luna) 
precum şi romanul cei patruzeci şi cinci şi Vicontele de 
Bragelonne (u/tima parte din ciclul închinat muşchetarilor). 

La 25 noiembrie, papa Pius al IX-lea, temându-se de 
insurecția populară, părăseşte Roma refugii ndu-se pe teritoriul 
Regatului celor Două Sicilii. 

La 10 decembrie este ales preşedinte al Republicii franceze 
Ludovic-Napoleon Bonaparte, nepot al primului împărat al 
Franţei. 

1849 La 9 februarie, Adunarea Constituantă din Roma declară 
decăzută puterea laică a papilor şi proclamă Republica 
Romană. 

La 3 iunie începe asediul Romei de către trupele franceze 
trimise de noul preşedinte al Franţei, Ludovic-Napoleon 
Bonaparte. 

La 3 iulie, în pofida rezistenţei înverşunate., a apărătorilor, 
francezii pătrund în Cetatea Eternă. 

_ Are loc odiseea retragerii din Roma a voluntarilor garibaldieni. 

În decursul retragerii, se stinge din viaţă Anita Garibaldi. Începe 

a doua expatriere a lui Garibaldi, impusă ele guvernul 

piemontez, care va dura până în 1854. 

f 
1850La Tanger, Garibaldi începe redactarea primei părţi a 

Memoriilor referitoare la evenimentele din America de isud. 

In iunie pleacă la Liverpool, apoi la New York, unde rămâne şi 

în decursul anului următor lucrând într-a fabrică. 

Mazzini organizează la Londra „Comitetul central democratic 
european” la care aderă şi Nicolae 
e Bălcescu şi C. A. Rosetti. 

Alexandre Dumas publică romanul Colierul reginei. 
1852Căpitan de cursă lungă în. Serviciul unei societăţii italo- 

americane, Garibaldi călătoreşte în Panama, Peru, apoi în 

China, Filipine şi Australia. 

Camillo Benso di Cavour devine prim-ministru al regatului 
Sardiniei şi Piemontului. 

La 7 noiembrie şeful statului francez, desfiinţează republica, 


proclamându-se împărat sub numele de Napoleon al Ill-a. 

Din prudență, Alexandre Dumas se autoexilează la Bruxelles 
unde se află intelectualii francezi din opoziţie în frunte cu Victor 
Hugo. 
1853Călătoriile de serviciu ale lui Garibaldi se extind pe 

itinerariile cele mai diverse. Din nou în Pacific, apoi în Chile, 

ocolind Capul Horn, revine în Statele-Unite, la Boston, 

Izbucneşte războiul Crimeii între Rusia şi coaliția anglo-franco- 
turcă, la care se alătură şi Regatul Sardiniei... 

Are loc apariția romanelor lui Alexandra Dumas; Ange Pitou şi 
Contesa de Charny, 

Apare ziarul Muşchetarul, proprietatea scriitorului, 

1854 In februarie, are loc la Londra o întrevedere între Garibaldi 
şi Mazzini. 

La 10 mai Garibaldi reintră în patrie, debarcând la Genova, 

In toamna aceluiaşi an se instalează cu copiii ipe mica insulă 
Caprera din Mediterană, la intrarea în strimtoarea Bonifăciu. 

1855 La 20 ianuarie, regatul Sardiniei şi Piemontului, încheie 
un tratat cu Anglia şi Franţa, prin care se angajează să participe 
la războiul Crimeii, trimițând un corp expediționar de 15,000 de 
soldaţi. 

18.56 Are loc Congresul de pace de la Paris în vederea 
reglementării relaţiilor dintre Rusia şi puterile occidentale, după 
războiul Crimeii. Guvernul Cavour obţine anumite 'succese 
tactice. 

'1858 La 20 iulie în întâlnirea de la Plombieres dintre 
Napoleon al Ill-lea şi Cavour au fost puse bazele alianţei dintre 
Franţa şi Piemont, pentru înlăturarea Austriei de pe teritoriul 
italian, 

1858 întrevedere între Garibaldi şi Cavour la Torino cu privire la 
reorganizarea armatei regulate şi la formarea batalioanelor 
de voluntari. 

1859 Incepe războiul austro-franco-piemontez. 

1859 Garibaldi comandă corpul de vânători alpini, format din 
3.000 de voluntari. Eliberează o parte din Lombardia şi 
localităţile Sesto-Caler. De, Varese, Como, Adda, Bergamo, 
La- 

XLI 

nato, 

La 4. Şi 23 iunie, în bătăliile de la Magenta, Solferino şi San 


Martino, trupele franco-pieimonteze înfrâng armata austriacă. 

Toscana, Parma, Modena şi Romagna cer, în urma insurecţiilor 
populare, alipirea la Piemont. 

Are loc la Torino o întâlnire între Garibaldi şi Dumas, în 
legătură cu publicarea memoriilor. 

E 

160 La 5 şi 6 mai, vasele „Lombardo” şi „Piemontu părăsesc 
portul Quarto de lângă Genova, 'cu „o mie” de voluntari, sub 
comanda lui Giuseppe Garibaldi, în scopul eliberării Italiei 
meridionale. 

11 mai. Debarcare în nordul Siciliei, la Marsala. 

15 mai. Victoria de la Calatafimi. 

27 mai. Începe atacul pentru cucerirea oraşului Palermo. 

7 iunie. Eliberarea completă a capitalei siciliene şi ocuparea 
fortului Castellamare. 

18 iunie. Ocuparea oraşului Catania. 

20 iulie. Cucerirea oraşului Milazzo. 


25 iulie. Predarea fortului Milazzo. 

26 iulie. Intrarea în oraşul Messina, 

19 august. Traversarea strâmtorii Messina şi debarcarea 
voluntarilor garibaldieni în Calabria. 

20 august. E luat cu asalt oraşul Reggio. 


31 august. Intrarea în oraşul Cosenza, 
3 septembrie. Garibaldi pătrunde în Sapri. 


5 septembrie. Este ocupată Padula, 

6 septembrie. Intrarea în Salerno, 

7 septembrie. Garibaldi pătrunde în Neapole, în ovaţiile 
populaţiei. 


— 2 octombrie. Bătălia de la Voltumo, care consfinţeşte 
cucerirea Sudului prin înfrângerea trupelor napolitane. 

Alexandre Dumas, care a însoțit expediţia, celor „O mie”, de 
la Palermo la Neapole, e numit de eliberatorul Sudului, director 
al „Artelor frumoase”, Scriitorul francez editează la Neapole 
Ziarul unionist „L'indipendente”. Apar, la Paris, lucrările lui 
Dumas: Memoriile lui Garibaldi şi în Rusia, ultima inspirată dintr- 
o călătorie întreprinsă în anul precedent la Petersburg, Moscova, 
NijniNovgorod şi Caucaz. 

La 9 noiembrie, Garibaldi părăseşte Neapole pe vasul 
„Washington” cu destinația Caprera, în urma disensiunilor ivite 
cu guvernul piemontez. 


Alexandre Dumas rămâne la Neapole timp de patru ani, până 
în 1864. 
1861În şedinţa din 18 aprilie a Parlamentului din Torino, 
Garibaldi face un aspru rechizitoriu politicii cavouriene în 
legătură cu teritoriile eliberate din Sud. 
fea (3 iunie, moare primul ministru al Italiei unificate, Camillo 
Benso di Cavour. 
Apare lucrarea lui Alexandre Dumas Garibaldienii. 
XLIII 
XEII 
1862La 29 august, pe înălțimile de la Aspromonte (Calabria), 
Garibaldi e rănit şi apoi arestai din ordinul guvernului de la 
Torino, sub pretext că a pus la cale insurecția în Statul papal, 
voind să ecupe Roma, periclitând astfel relaţiile cu Napoleon 
al Ill-lea. Sub presiunea opiniei publice din toate provinciile 
italiene, ilustrul prizonier e eliberat după o scurtă detenţiune. 
_ 1864 în cursul lunilor aprilie şi mai, Garibaldi vizitează Anglia. 
Imbarcarea în portul La Valetta (Malta) pe un vapor britanic; 
debarcarea, la Southampton. Primire triumfală la Londra, 
Liverpool, Glasgow, Manchester şi alte oraşe din Marea Britanie. 
Miting popular în Trafalguar Square - cea mai mare 
demonstraţie de masă care avusese loc în capitala Angliei de la 
moartea lui Wellington. Revedere cu Mazzini în casa lui Alexandr 
Herzen. 
1866 La6 iunie încep ostilitățile între Prusia şi, Austria. 
'La 20 iunie intervine în conflict şi armata italiană. 
1866Garibaldi, comandant al unui corp de armată format din 
batalioane de voluntari, pătrunde în Trentin, cucerind poziţiile 
de la Coffaro, Monte Squello, Edolo, Rocca d'Anfo, Bezzecca. ’ 
Are loc bătălia de la Sadova în care trupele pru-* sace 
zdrobesc armata austriacă. 
Provincia Veneţia este cedată Italiei. 
1867Eşuează încercarea lui Garibaldi de a elibera Roma cu 
voluntarii săi. La 3 noiembrie, pe colinele de la Mentana 
(Italia Meridională), armata franceză trimisă de Napoleon al 
III-lea, înfrânge trupele de voluntari. Arestarea lui Gairbaldi îa 
Figline, din ordinul guvernului italian; eroul este condus în 
fortăreaţa de la Varignano. Datorită protestului ' maselor 
italiene şi al cercurilor de intelectuali europeni în frunte cu 
Victor Hugo, deţinutul e eliberat, retrăgându-se la Caprera. 


18684Apare ultima lucrare narativă a lui Dumas, Albii şi albaştrii, 
episod al luptelor din Vandeea. În anul următor scriitorul 
dramatizează tema. 

1870 La 19 iunie începe războiul franco-prusac. Sânti retrase 
trupele franceze de ocupaţie din Roma. Înfrângerile armatei 
franceze, izolarea Franţei de, puterile europene şi adâncile 
contradicții dinăuntrul ţării, constrâng pe Napoleon să capituleze 
la Sedan. Revoluţia declanşată la Paris instaurează cea de-a 
treia republică franceză. 

La 20 septembrie, Nino Bixio - unul din locotenenţii lui 
Garibaldi - pătrunde cu detaşamentul său în Roma, înălţând pe 
Capitol iu drapelul roşu-a b-verde. 

Garibaldi îşi oferă Franţei republicane serviciile sale. Acceptă 
comandamentul corpurilor ele voluntari ale armatei din Vosgi, 
operând în triunghiul Dole-Dijon-Autun. 

La 6 decembrie, moare scriitorul Alexandru Dumas-tatăl la 
castelul Puys, nu departe d,Dieppe, unde a fost înmormântat 
provizoriu. 

1871 În bătălia de la 21—23 ianuarie corpurile de voluntari ale 
armatei din Vosgi au înscris o victorie în apărarea Dijonuiui. 
La 18 martie este proclamată Comuna din Paris t' - embrion 

al statelor socialiste de mai târziu — 

care cunoaşte o existenţă de numai 72 de zile. 

1872 La 10 martie, moare la Pisa Giuseppe Mazzini. Cu acest 
prilej are loc o mare manifestaţie populară la care participă şi 
Garibaldi. 

Rămăşițele pământeşti ale lui Alexandre Dumas sunt 
transportate în satul natal Villers-Cotterets. 

1874 Apar o serie de lucrări în proză şi versuri albe ale lui 
Garibaldi, intitulate: C/e/ia, Cantorii voluntarul, Cei O mie. 
Autorul zugrăveşte, cu lirism, evenimentele trăite şi chipul 
unor tovarăşi de arme care s-au sacrificat 
— Luptând alături de el. 

1875 Deputat în Parlamentul din Roma, Gari. Baldi se preocupă, 
de mai mulţi ani, de un proiect de transformare al cursului 
Tibrului şi de îmbunătăţirea solului în Agrul Pontin, proiect 
nerealizat atunci din lipsa mijloacelor financiare. 

1882 La 2 iunie se stinge din viaţă, la locuinţa sa din insula 
Caprera, Giuseppe Garibaldi, unul din făuritorii unităţii Italiei. 
Moartea sa a fost declarată doliu naţional. 


1883 La 4 noiembrie, are loc în piața Malesherbes, din Paris, 
dezvelirea statuii lui Alexandre Dumas-tatăl. Opera a fost 
executată de. Gust ave Dore. 

XLV 

XLIV 

1946 Este proclamată Republica italiană, după 64 de ani de la 
moartea lui Garibaldi. Prin voinţa unanimă a populaţiei, 
plebiscitul a fost fixat pentru ziua de2 iunie, data comemorării 
marelui dispărut, această zi devenind sărbătoarea naţională a 
Italiei. 

UN CUVÂNT CĂTRE CITITOR 

M. P. 

Orice fapt actual îşi are rădăcina în trecut: este 11 neputinţă 
să începi vreo povestire, fie că se referă la existența unui om, fie 
la vreun eveniment, ) ară să arunci o privire asupra trecutului. 

Diferitele faze ale vieţii pe care am încercat s'-o descriem, ne 
vor duce de multe ori în Piemont, pământul natal al lui Garibaldi. 
Bărbații care au activitate. Politică, atunci când sunt oameni a i 
progresului, îşi au ceasurile lor de slăbiciune, iii care, asemenea 
lui Anteu, simt nevoia, spre i şi redobândi puterile, să atingă 
țărâna patriei, p care Brutus, în prefăcuta-i nebunie, o săruta 
socotind-o maica tuturor. Este deci necesar să fai-cin un studiu 
rapid al faptelor ce se petreceau în Italia între 1820 şi 1834, 
epocă în care începe această narațiune istorică. 

Războaiele Republicii şi invaziile Imperiului, exilaseră din 
Sardinia pe doi prinți care, plecati iii exil încă tineri, se 
întoarseră bâtrâni; erau doi frați, în persoana cărora se stingea 
ramura  barbălcască a ducilor de Savoia: unul a fost 
Victorilmanuel I|, iar celălalt, Carol-Felix. 

Amândoi au domnit. 

Ramura mai mică era reprezentată de către prințul de 
Carignan, care în 1823, a făcut ca grenadier în armata franceză, 
campania din Spania, unde s-a distins în mod deosebit la 
Trocadero. 

In 1840, într-o audiență pe care mi-a acordat-o, mi-a arătat 
sabia lui de grenadier şi epoleții delână roşie, pe care le păstra 
ca pe nişte relicve ale tinereții sale. 

Regele Victor-Emanuel I, urcându-se pe tronul care, probabil, 
nu-i fusese dat decât cu această conditie, făgăduise, sub cuvânt 
de onoare, suveranilor aliaţi, să nu facă, în orice împrejurare s- 


ar fi aflat, nicio concesie poporului său. 

Dar ceea ce era uşor de făgăduit în 1815, era greu de 
respectat în 1821. 

Din 1820, se răspândise, în Italia, carbonari smul. Într-o carte 
care este mai mult o mărturie decât un roman, Joseph Balsamo, 
am scris istoria iluminismului şi a francmasoneriei. 

Aceşti doi mari duşmani ai regalității, a căror deviză erau 
aceste trei inițiale: L.P.D., adică Lilia. Pedibus. Destrue au avut 
un mare rol în revoluţia franceză. Stvedenborg!, ai cărui adepți 
aveau să-l asasineze pe Gustav al III-lea, era mag. Aproape toți 
jacobinii şi un mare număr de 

ı  Expresie latină, în traducere literară „striviți crinii cu 
picioarele”.  Lozincă  insurecţională îndreptată împotriva 
Bourbonilor, a căror emblemă heraldică era un crin eu trei 
petale. 

2 Emanuel Swedenborg (1688—1*772), teozof şi vizionar 
suedez. 

cordelieri1 erau masoni, Filip-Egalite 2 era Mare Orient: i. 

Napoleon luă masoneria sub protecția sa; dar, protejâna-o, el 
o falsifică, o abătu de la scopul ei, o supuse interesului său şi 
făcu din ea un instrument al despotismului. 

Nu este pentru prima oară când s-au făurit lanțuri cu spadele. 
Joseph Napoleon a fost mare maestru  francmason; 
arhicancelarul Cambaeeres a fost mare maestru adjunct, iar 
Joachim Murat s, al doilea mare maestru adjunct. Impărăteasa 
Josefina, pe când se afla la Strassbourg, în 1805 prezidă 
ceremonia adoptării lojei Franc-Cavălerilor din Paris. În acelaşi 
timp, Eugene de Beauharnais era un venerabil al Ipjei Sfântului 
Eugen din Paris. Venit apoi în Italia, cu demnitatea de vicerege, 
Marele Orient din Milano îl numi maestru şi suveran comandor al 
consiliului suprem de gradul treizeci şi doi, adică îi acordă cea 
mai mare cinste cu putință, după statutele ordinului. 

Bernadotte era mason; fiul lui, prințul Oscar, a fost mare 
maestru al lojei suedeze; în diferitele loji din Paris, au fost iniţiaţi 
pe rând: Alexandru, duce de Wurtemberg; prințul Bernard le 
SaxaWeimar şi până şi ambasadorul persan, AskeriKhan; 
preşedintele senatului, contele de Lacepede, prezida Marele 


1 Ludovic-Filip-Iosif (1747—1793) principe francez din ramura de Orleans, cunoscut sub 
numele de Filip-Ega- lite, datorită rolului jucat în Revoluţia franceză; tatăl regelui 
Ludovic-'Filip. 


Orient din Franța, Jai cărui ofițeri de onoare erau generalii 
Kellermann, Massena şi Soiat. Prinții, miniştrii, mareşalii, ofițerii, 
magistrații, în |] sfârşit toți oamenii remarcabili prin gloria lor sau 
de seamă prin poziția lor, aveau ambiția să fie primiţi ca masoni. 
Chiar şi femeile au vrut să-şi aibă lojile lor, în care au şi intrat: 
doamnele de Vaudemont, de Carignan, de Girardin, de 
Narbonne şi miate alte doamne din clasele mari; totuşi, una 
singură a fost primită, nu ca soră, ci ca frate, Ea era faimoasa 
Xaintrailles, căreia primul consul îi dăduse un brevet de şef de 
escadron 

Dar nu numai în Franţa înflorea pe atunci masoneria. | 

Regele Suediei, în 1811, instituia ordinul civil al masoneriei. 
Frederic-Wilhelm al Ill-lea, regele Prusiei, aprobase printr-un 
edict, spre sfârşitul lunii iulie a anului 1800, constituirea marii 
loji din Berlin. Prinţul de Galles continuă să guverneze ordinul 
până în 1813, când fu numit regent. În sfârşit, în luna februarie 
a anului 1814, regele Olandei se declară protector al ordinului şi 
îngădui ca prințul moştenitor, fiul său, să primească titlul de 
venerabi| de onoare al lojei lui William-Frederic din Amsterdam. 

După întoarcerea Bourbonilor în Franța,  mareşalul 
Bournonville îl rugă pe regele Ludovic al XVIII-lea să pună 
ordinul sub protecţia unui membru din familia sa; dar Ludovic al 
XVIII-lea era un om cu o memorie bună, el nu uitase rolul pe 
care-l avusese, masoneria în catastrofa din 1793; în consecinţă, 
răspunse că nu va îngădui niciodată vreunui membru din familia 
sa să facă parte dintr-o societate secretă, oricare ar fi fost ea. 

In Italia, masoneria căzu o dată cu dominaţia franceză; dar în 
locul ei incepu să apară carbonarismul care părea să preia 
sarcina de unde o părăsise masoneria pentru a o continua în 
direcţia ei liberatoare. 

Două alte secte ținteau acelaşi lucru alături de ea: una se 
numea Congregația catolică, apostolică şi romană, iar cealaltă, 
Consistorială. 

Membrii Congregației aveau, ca semn de recunoaştere, un 
cordon de mătase, galben-pai, cu cinci noduri. Cei afiliati 
ordinelor inferioare nu vorbeau decât despre pietate şi despre 
binefacere; cât despre secretele sectei cunoscute numai de 
gradele înalte, nu se putea vorbi despre ele decât când erau 
numai doi; dacă măi venea un al treilei, conversaţia înceta în 
aceeaşi clipă; cuvântul de. Recunoaştere al congregaționiştilor 


era Eleuteria, adică Libertate; cuvântul secret era Ode, adică 
Independenţă. 

Această sectă, născută în Franţa, printre neocatolici, dintre 
care mulţi au fost unii dintre cei mai buni şi mai constanti 
republicani, traversase Alpii, trecuse în Piemont şi de acolo în 
Lombari/ia; dar, o dată aici, ea avu puțini adepți şi curia d se 
stinse, agenții secreti ai Austriei izbutind sa-şi procure la 
Genova, diplomele ce se eliberau inițiaților, ca şi statutele şi 
semnele de recunoaştere. 

Consistoriala era îndreptată îndeosebi impotriva austriecilor; 
în fruntea ei se aflau principii ta. « 

|V” « 

Hei care nu aparțineau casei de liabsburg?,; ea era prezidata, 
de cardinalul Gonsalvi, singurul prinț care n-a fost exclus din ea 
era ducele de Modena. Din această cauză, când liga fu 
cunoscută, urmară  teribilele persecuții ale acestui prinț 
împotriva patrioților: el avea nevoie ca Austria să-i ierte 
dezertarea şi de aceea, spre a se împăca cu ea, trebui să verse 
nici mai mult, nici mai puțin, decât sângele lui Menottis, 
tovarăşul lui de conspiratie- 

Consistorialiştii urmăreau să-i smulgă lui Francisc al Îl-lea 
Italia şi să şio împartă: In afară de Roma şi de Romagna, pe care 
le păstra, papa dobândea Toscana, insula Elba şi provincia 
Marche revene.au regelui Neapolului; Parma, Piacenza şi o parte 
din Lombardia, reveneau cu titlul de rege, ducelui de Modena; 
Massa, Carrara, Lucca, regelui Sardiniei; în sfârşit, împăratul 
Rusiei, Alexandru, care din aversiune față de Austria favoriza 
aceste planuri secrete, primea fie Ancona, fie Civita-Vecchia, fie 
Genova, spre a-şi face acolo o bază în Mediterana. 

Astfel, după cum vedeți, fără a consulta popoarele şi nici 
măcar delimitările teritoriale naturale, 

m 

această ligă îşi împărțea sufletele cum fac, după o razie, 
arabii cu o turmă cucerită; şi dreptul acesta pe care îl are şi cea 
din urmă făptură 'născuta pe pământul Europei de a-şi alege 
stăpânuh şi. De a nu intra ca slujitor decât la cel ce-i convine, 
acest drept era refuzat acum națiunilor. 


2 Autorul se referă la faptul că Austria, prin dinastia de Habsburg, stăpînea nu numai 
Lombardia şi provincia Veneţia, dar îşi exercita direct influenţa şi asupra Marelui ducat al 
Toscanei, ducatelor de Parma şi Piacenza, ducatului de Modena şi Republicii Lucca, ai căror 
con 


Din fericire, unul singur din toate aceste proiecte, cel pe care 
ÎI făgăduiau carbonarii, era după voia Domnului; şi acesta este 
pe cale de a se împlini. 

Carbonărismull, care singur era chemat să dea roade, se 
intensifica în acest timp tot mai mult în Romagna; el se unise cu 
secta guelfilor care îşi stabilise sediul la Ancona şi se sprijinea 
pe bonapartism. 

Lucian fusese înălțat la gradul de. Mare Lumină”; în adunări 
e secrete, se arăta necesitatea de a se smulge puterea din 
mâinile preoților, se 

ı Tactica de luptă conspirativă a carbonarilor. Numai 
i'onducătorii trebuiau să cunoască obiectivele mişcării ce 
urmărea să-şi atingă scopurile prin lovituri de stat, comploturi, 
suprimarea tiranilor. Ţelurile asociaţiei nu erau însă precizate 
într-un program clar, bine definit. In Sud şi ia Neapole, 
carbonarii luptau pentru constituţie, în Sicilia, pentru autonomie, 
în Nord, împotriva Austriei şi pentru independenţa Lombardiei. 
Revoltele puse ia cale «le carbonari începuseră să izbucnească 
în toate ţinuturile italiene. 

2 În secolul al XII-lea se numeau astfel partizanii lui llenric 
de Bavaria în lupta pentru succesiunea la trotilul german (de la 
cuvântul german V/e/fen), susținuți de papalitate împotriva 
casei de Hohenştaufen.. Prin extindere, s-au numit mai târziu 
astfel toţi aceia care-l susțineau pe papă. In Italia au fost guelfe 
oraşele Milano, Hologna, Florenţa, Genova. Partidul opus se 
numea al l'hibelinilor. Au fost ghibeline oraşele Pisa, Veroha, 
Arezzo. 

3 Grad superior, în limbajul simbolic al carbonarilor. 

invoca numele lui Brutus şi se pregăteau spiritele pentru 
republică. 

În noaptea de 24 iunie 1819, izbucni mişcarea: ea avu 
sfârşitul nenorocit pe care îl au de obicei primele încercări de 
acest fel; orice religie care trebuie să aibă apostoli, începe prin a 
avea martiri. Cinei carbonari fură împuşcaţi, ceilalți condamnaţi 
la închisoare pe viață; câțiva, judecați şi găsiți mai puţin 
vinovați, fură închişi pe timp de zece ani într-o fortăreață. 


3 Ciro Menotti (1798—1831), patriot italian, iniţiator al insurecției din Modena, 
condamnat la moarte prin spîn- zurătoare. în memoria lui, Garibaldi a dat numele de Menotti 
primului său copil. 

s Francisq al 11-lea (1768—1835). împărat al Austriei după 1806, născut la Florenţa, tatăl 
Mariei-Luiza, a doua soţie a lui Napoleon I; BI 


Atunci secta, devenită mai prudentă, îşi schimbă numele în 
acela de „Societatea latină”. 

Sub noul ei nume, societatea carbonarilor, conspira în 
Lombardia şi-şi întindea ramificaţiile în celelalte provincii ale 
Italiei. În toiul unui bal dat la Rovigo de contele Porgia, guvernul 
austriac ordonă arestarea mai multor persoane şi, a doua zi, 
declară vinovată de înaltă trădare, orice persoană care s-ar fi 
afiliat carbonarismului. Dar cea mai violentă mişcare se produse 
la Neapole. Coletta afirmă, în istoria lui, că afiliații din regat se 
ridicau la cifra enormă de şase sute patruzeci şi două mii care, 
după un document a* cancelariei aulice din Viena, ar fi fost mai 
mic decât cel real. „Numărul carbonarilor, spune acest 
document, se ridică la mai mult de opt sute de mii în Regatul 
celor Două Sicilii şi nu există nicio poliţie, nicio supraveghere 
care să poată stăvili o astfel de revărsare; a cere să fie distrusă 
ar fi deci o nechibzuinţă.” 1 

În acelaşi timp, când avea loc mişcarea de la Neapole, Riego, 
un alt martir care a lăsat un cântec al mortii, devenit în urmă 
cântec al victoriei, ridica, la 1 ianuarie 1820, steagul libertății şi 
un decret al lui Ferdinand al VIl-lea 1 vestea că, în urma 
manifestării voinţei poporului, regele se hotărâse să jure pe 
constituția proclamată de către „cortes-urile” 2 generale şi 
extraordinare din 1812. 

Închisorile, deschizându-se, dădură un minister Spaniei. 

Ferdinand I al Neapolului, în calitatea sa de infante al Spaniei, 
trebui, deşi rămânea suveran absolut, să jure supunere 
constituției spaniole. Atunci parcă un cutremur de pământ 
Zgudui Calabria, Capitanatul şi Salerno. Guvernul napolitan, 
slab, nesigur, bănuitor, decretă câteva reforme insuficiente care 
nu-l împiedicară pe generalul Pepe3 să-şi facă revoluția pe 
seama lui. Neapole îşi avu, ca şi în 1798, guvernul său 
provizoriu şi o cameră a reprezentanților. _ 

După câtva timp izbucni, la rândul ei, revoluţia piemonteză. In 
dimineața de 10 martie, căpitanul conte Palma ordona 
regimentului din Genova să pună mâna pe arme şi scotea acest 
strigăt: „Regele şi constituția spaniolă!” A doua zi, un guvern 
4 Ferdinand al VII-lea. (1784—1833), rege al Spaniei, revocat de Napoleon I în 1808 şi 
reîntronat după Waterloo. A fost primul suveran absolut, constrîns să recunoască <i constituţie 
cu caracter aşa-zis liberal şi care a servit ilrcpt model pentru statele italiene. 

Adunări însărcinate, în statele iberice, să discute Iernii? şi să voteze impozitele. 


Florestano Pepe (1778—1851), general italian, care împreună cu fratele său a instaurat in 
1820 un guvern liberal la Neapole. 


provizoriu era stabilit în numele regatului Italiei; el declara 
război Austriei. 

Astfel, revoluția pornită din Ancona, cucerise Neapolul şi 
revenise la Torino. Trei 'vulcani erupseseră în Italia, fără a-l mai 
socoti pe cel din 

Spania, iar Lombardia se agita într-un triunghi de foc. 

Regele Victor-Emanuel I, după cum ne amintim, işi dăduse 
cuvântul Sfintei Alianțe de a nu face poporului nicio concesie. 

Ulterior, spre a rămâne credincios făgăduielii sale, regele 
Victor-Emanuel abdică în favoarea fratelui său Carol-Felix aflat 
pe atunci la Modena şi-l numi regent pe prințul de Carignan, 
devenit apoi rege sub numele de Carol-Albert. 

Pentru patrioți, această abdicare a unui prinț cu inimă 
italiană, în favoarea unui prinț devotat cu totul Austriei, era o 
mare nenorocire. 

Astfel, Santa-Rosa, unul dintre primii promotori ai mişcării, 
exclama: 

„O, noapte de 13 martie 1821, noapte fatală pentru patria 
mea, care ne-a descurajat pe toţi, care a făcut să se coboare 
atâtea spade ridicate întru apărarea patriei, care a spulberat 
atâtea scumpe  nădejdi! Cu regele  Victor-Emanuel, 
naționalitatea Piemontului învingea; patria era în rege, ea se 
personifica în această inimă leală şi noi făcusem această 
revoluţie strigând: «Curaj!». Poate că într-o zi el ne va ierta de 
a-l fi făcut rege peste şase milioane, de italieni.” ’ 

Dar nu toi aşa era cu Carol-Felix; se revenea la jugul Austriei 
şi totul trebuia luat de la început. 

Cu toate acestea, nu fu pierdută orice speranță; la 14 martie, 
prințul de Carignan, ca regent, apăru în balcon; şi în mijlocid 
nesfârşitelor aclamații ale poporului, proclamă constituția 
Spaniei. 

Pentru a vedea ce imens răsunet trebuia să aibă acest fapt în 
viitor, cum avea regele Carol-Albert să-l dezmintă într-o zi pe 
prințul de Carignan, să cităm, nu numai faptul constituției 
proclamate cu voce tare, dar chiar şi textul afişului care a fost 
lipit pe Zidurile din Torino. 

lată traducerea lui literală: 

„în momentul greu în care ne aflăm, ne este cu neputinţă să 
ne închidem în limitele înguste ale rolului nostru de regent; 
respectul şi supunerea noastră faţă de majestatea-sa Carol- 


Felix, căruia i-a revenit tronul, ar fi trebuit să ne sfătuiască să ne 
abţinem de a aduce vreo schimbare legilor fundamentale ale 
regatului sau de a le intima cel puţin până am fi cunoscut 
intenţiile noului nostru suveran; dar cum necesitatea 
împrejurărilor este manifestă şi cum, pe de altă parte, noi ţinem 
să dăm noului rege un popor sănătos, 'zdravăn şi fericit şi nu 
unul gata zdrobit de facțiunile războiului civil, am cântărit, prin 
urmare, orice lucru cu înţelepciune şi am hotărât, la sfârşitul 
consiliului nostru şi în speranţa că majestatea-sa, împinsă de 
aceleaşi considerente, va învesti hotărârea noastră cu suverana 
sa aprobare, am hotărât, după cum am spus, ea constituţia 
Spaniei să fie recunoscută drept lege a statului, cu modificările 
pe care, de comun acord, i le-ar aduce regele şi reprezentarea 
naţională.” 

Cinci ani după apariția ei în Italia, iată deci ce obține 
carboneria: o constituţie în Spania, o constituţie la Neapole, o 
constituție în Piemont. 

Dar aceasta din urmă, ultima născută, avea să fie şi cea dintăi 
sugrumată., 

In loc să revină la Genova, sau la Milano, în loc să aprobe şi să 
consolideze libertățile date de către prințul de Carignan, regele 
Carol-Felix dădea la 3 aprilie următor, edictul pe care îl vom citi: 

„Datoria oricărui cetăţean credincios fiind aceea de a se 
supune din toată inima ordinei lucrurilor pe care o află stabilită 
de Dumnezeu şi de exercitarea autorităţii suverane, declar că, 
venind de la însuşi Dumnezeu, de noi depinde să alegem 
mijloacele pe care le vom judeca mai potrivite spre a dobândi 
binele; prin urmare, nevoind ca vreun supus credincios să 
murmure împotriva măsurilor pe care socotim necesar să le 
luăm, publicăm, drept regulă de conduită a fiecăruia, că nu 
recunoaştem ca supuşi credincioşi decât pe cei ce se vor supune 
imediat, condiţionând de această supunere întoarcerea noastră 
în statele noastre/ 

Si în acelaşi timp în care regele Carol-Felix dădea acest edict, 
model jle orbire, de prostie şi de încăpățânare, el numea o 
comisie militară însărcinată să ia cunoştinţă de delictele de 
trădare, de rebeliune şi de nesupunere care se săvârşiserăDin 


5 „In credinţa că majestatea-sa regele împins de aceleaşi consideraţii, va învesti această 
hotărîre cu aprobarea sa suverană : constituţia Spaniei va fi promulgată şi observată ca lege a 
statului. 

? Istoriografia modernă a identificat ca autor al s'cri- sorii pe Giuseppe Mazzini. 


fericire, principalii, aşa-zişi, criminali, adică cei ale căror nume 
sunt astăzi numele glorioase ale Piemontului, fugiseră. 

Comisia numită, de Carol-Felix nu-şi pierdu timpul. S-au văzut 
regi ducând. Lipsă de călăi, niciodată însă de judecători: în cinci 
luni, tribunalul judecă o sută şaptezeci şi opt de persoane, 
condamnând dintre ei şaptezeci şi trei la moarte şi la 
confiscarea averii, iar pe ceilalți la închisoare şi la ocnă. 

Dintre condamnații la moarte, şaizeci erau absenți şi au fost 
spânzurați simbolic. 

Să numim pe câțiva dintre aceşti bărbaţi, pentru ca să se 
vadă bine cine erau cei pe care îi lovea această putere stupid de 
absolută, care de la Tarquinus încoace n-a ştiut niciodată să 
doboare decât cele mai înalte şi mai inteligente capete. 

Erau: locotenentul Paria, locotenentul Ansaldi, medicul 
Ratazzi, inginerul Appiani, avocatul Dossena, avocatul Luzzi, 
căpitanul Baronis, contele Bianco, colonelul Regis, maiorul 
Santa-Rosa, căpitanul Lesio, colonelul Casaglio, maiorul 
Collegno, căpitanul Rădice, colonelul Morozzo, prințul Della 
Cisterna, căpitanul Ferasso, căpitanul Pachiarotti, avocatul 
Marochetti, sublocotenentul Anzzana, avocatul Ravina. 

In total şase ofiteri superiori, treizeci de subofiteri, cinci 
medici, zece avocați, un prinț; cu totii iluştri prin darurile 
inteligenței, cu toții remarcabili prin calitățile inimii. 

Doi fuseseră arestati şi executați: locotenentul de carabinieri 
Gian-Battista Lanari şi căpitanul Giacomo Garelli. Execuţia avu 
loc, pentru primul, la 2 iulie, iar pentru celălalt, la 25 august. 

Unul din principalii vinovati era fără îndoială Carol-Albert. El 
proclamase constituția, nu cum au spus-o partizanii săi „sub 
credința aprobării lui Carol-Felix”, ci în aceşti termeni, care sunt 
departe de. A face loc vreunei rezerve: 

„Nella fiducia che Sua Maestă il re mosso dalie stesse 
considera/ioni, SARÂ PER RIVESTIRE questa deliberazione della 
sua sovrana approvazione: la constituzione di Spagna SARA 
PROMULGATA E OSSERVATA COME LEGGE DELLO STATO':.1 


Astfel, la primirea scrisorii ce-i notifica refuzul regelui Carol- 
Felix, prințul de Carignan alergă la Modena; dar regele refuză 
să-l primească şi ducele îi dădu ordin să părăsească statele sale. 
Prin tul de Carignan se retrase la Florenţa pe Ungă marele duce 
de Toscana, pentru Carol-Albert nu era vorba de un simplu exil 


sau de o dizgrație momentană, era vorba de pierderea tronului 
Piemontului. Se răspândi zvonul potrivit căruia Carol-Felix ar 
lăsa coroana ducelui de Modena şi că acesta, care pierduse 
tronul în urma conspiraţiilor prinților italieni impotriva Austriei, 
de astă-dată şi-ar atinge scopul eternelor sale dorinți. 

Prințul de Carignan îşi încredință soarta contelui de la 
Maisonfort, ministrul nostru la Florența. Contele de la Maisonfort 
fi scrise îndată lui Ludovic al XVIII-lea. 

lată un fragment din scrisoarea ministrului nostru: 

„Pentru a-l deposeda pe prinţul de Carignan de moştenirea 
lui, este vorba să fie chemată la tron ducesa de Modena, fiica 
mai mare a regelui Victor. Această uşurinţă de a îndepărta casa 
de Savoia de la un tron pe care ea l-a fondat, această 
ingratitudine, semn al secolului în care trăim, nu poate să fie 
împărtăşită, nici susţinută de şeful unei case de optsprezece ori 
aliată cu ea şi această politică nu poate să fie cea a guvernului 
francez, care are cel puţin dreptul de a pretinde independenţa 
deplină a suveranului care deţine cheia Italiei. Et 

Ludovic al XVIII-lea fu de părerea ministrului său; el scrise 
prințului de Carignan că-i oferea un refugiu la curtea Franţei Era 
ca şi cum i-ar fi zis: „N-ai să te temi de nimic, iau interesele tale 
în mâinile mele şi nu voi îngădui ca altcineva în afară de tine să 
fie regele Piemontului”, într-adevăr, regele care acordase charta 
poporului său, nu putea să considere o crimă din partea uniii 
prinț de a fi făgăduit națiunii lui o constituție 
I ce nu fusese recunoscută. 

e Dar trebuia ca prințul de Carignan să se pocăP iască în fata 

Sfintei Alianțe. 

Din cele trei constituții născute din carbona- 

Orism, una, cea a Piemontului, fusese sugrumată la naşterea 
ei, de propriile mâini ale regelui Carol-Felix; cealaltă, cea de la 
Neapole, fusese nimicită de invazia austriacă; cea de a treia, 
singura supraviețuitoare, avea să fie spulberată de intervenția 
franceză. 

Se impunea ca prințul de Carignan care procla-? f mase. 
Constituţia Spaniei la Torino să se ducă să lupte, la Madrid 
împotriva constituției Spaniei. 

Băutura ce urma s-o înghită era amară; dar. MMacă Parisul 
merita o liturghie, Piemontul merita o doctorie. 

Prințul de Carignan îşi ascunse roşeața sub 


1 blana mițoasă a unei căciuli de grenadier, luă parte la 
campania din Spania şi fu unul din învingătorii de. La 
Trocadero, astfel încât la moartea lui Carol-Felix, la 21 aprilie 
1831, prinţul de Carignan se urcă. Fără prea mare greutate 
pe tron sub numele de Carol-Albert. 

Austria, care ar fi preferat să vadă acolo pe arhiducele de 
Modena, protestă; ea îl prezentă regilor pe Carol-Albert ca pe un 
carbonar şi, carbonarilor, pe Carol-Albert ca pe un trădător. 

Austria mintea de două ori. 

I — Carol-Albert nu era carbonar; în proclamația prin care 
dădu constituția arătă că fusese constrins şi silit să dea 
această proclamație. 

Carol-Albert neluându-şi un angajament personal, nu era un 
trădător, era doar un prinț care o. Vea ambiția sq ajungă rege. 

Ruşinea de a se duce la celălalt capăt al Europei pentru a 
suprima constituția pe care o proclamase la Torino era ştearsă 
de curajul grenadierului | soldatul îl absolvise pe prinț. 

Del Pozzo îi scria din exilul său de la Londra: „Termenii de 
mijloc şi jumătăţile de măsură nu slujesc la nimic şi nu fac să se 
înainteze cu nimic în politică; PIEMONTUL VREA UN REGE 
CONSTITUŢIONAL 

Un alt patriot1 ce-şi păstră anonimatul, îi scrise: 

„Puneti-vă în fruntea naţiunii, scrieţi pe steagul vostru: UNIRE, 
LIBERTATE, INDEPENDENȚA.  Declaraţi-vă  răzbunătorul şi 
interpretul dreptului popular. lutiiulaţi-vă regeneratorul Italiei, 
eliberaţi-o de barbari, construiți viitorul, daţi un nume unui 
secol, fondaţi o eră care să înceapă de la voi. Fiţi iun Napoleon 
al libertăţii italiene. Zvârliţi Austriei, o dată cu mănuşa voastră, 
numele Italiei: acest nume străvechi va face minuni; faceţi apel 
la tot ce e mare şi generos în peninsulă. Un tineret înflăcărat, 
curajos, însufleţit de cele două mari pasiuni care-i fad pe eroi, 
ura şi gloria, trăieşte de multă vreme cu un singur gând şi nu 
face decât să suspine după clipa care să-l pună în mişcare; 
chemaţi-l la arme, lăsaţi oraşele şi fortărețele în paza 
cetăţenilor; şi, eliberat astfel de orice altă grijă în afară de aceea 
de a învinge, daţi-i avântul. Adunați în jurul vostru pe toţi cei pe 
care renumele i-a proclamat mari prin. Inteligență, puternici prin 
curaj, nepătaţi de avariţie, lipsiţi de ambiţii josnice. Inspiraţi, în 
sfârşit, încredere mulţimii, spuliberându-i toate îndoielile despre 
intenţiile voastre şi cerând ajutorul tuturor oamenilor liberi; sire, 


vă spun adevărul: oamenii liberi vă aşteaptă răspunsul prin 
acţiuni; dar, oricare ar fi ele, fiţi sigur că posteritatea va 
proclama în voi fie pe primul dintre oameni, fie pe ultimul dintre 
tiranii italieni. Alegeţi!” 

Ceea ce face într-adevăr din regi aleşii Domnului, e faptul că 
lor trebuie să li se scrie astfel de scrisori; dacă regele Carol- 
Albert ar fi urmat sfaturile corespondentului său anonim, cu 
siguranță că el ar fi început cu Goito, dar probabil că n-ar fi 
sfârşit cu Novara. 

Carol-Albert aruncă scrisoarea în foc şi, în loc să meargă pe 
drumul larg ce-i era deschis, o apucă pe poteca îngustă a unei 
politici întortochiate. 

Incepând din acest moment, ruptura se produse între regele 
Sardiniei şi Tânăira Italie. 

TINARA ITALIE! Cam în această epocă au fost rostite, pentru 
prima oară aceste două cuvinte. 

Din cine se compunea ea pe atunci? Din Giuseppe Mazzini, 
neobositul promotor al unității italiene, pe capul căruia Italia a 
pus mai întâi coroana de lauri a victoriei, iar astăzi pune coroana 
de spini a ingratitudinii. Giuseppe Mazzini, de-abia cunoscut la 
acea epocă prin câteva publicații patriotice, hărțuit de poliția din 
Milano, se refugiase la Marsilia, unde punea prima piatră a 
imensei opere întreprinse de el, trimițând cu mii de dificultăți în 
Piemont, exemplare din publicaţia sa Tânăra Italie. 

Nobilii şi preoții piemontezi care puseseră stapânire pe spiritul 
lui Carol-Albert, tremurară când auziră răsunând dangătul de 
alarmă al cugetării. De doi ani de când prinseseră rădăcini la 
curte, ei îşi putuseră cântări puterea; şi, deşi îl cunoşteau pe 
regele Carol-Albert şi nepotolita lui sete de popularitate, deşi el 
fraterniza pe faţă eu Austria, le era teamă totuşi ca într-o bună 
zi să nu se redeştepte în el, să nu zicem vreun ferment de 
liberalism, ci vreo scânteie de ambiţie-. 

Se ştia că în noptile lui de frământare, aşa cum au regii, 
Carol-Albert visa tronul Italiei. Insă pe acest tron, el nu putea să 
se urce decât dând nuna cu Revoluţia: tronul Italiei nu era în 
puterea regilor, ci a popoarelor. 

Trebuia deci să pună o barieră între el şi patrioți. 

Intr-o zi, un asasin cu togă de judecător, se ridică şi zise: 

— E timpul să-l facem să simtă gustul sângelui. 

In aceeaşi zi, regele Carol-Albert fu prevenit.că în armată se 


urzea împotriva lui un mare complot; acest complot, i se spuse, 
urmărea să-l detroneze. 

Faptele fură denaturate, primejdiile exagerate: au fost atinse 
toate fibrele omului şi ale prințului, pentru a-i inocula toată acea 
spaimă de moărte, de care aveau nevoie aceşti oameni ce se 
intitulează salvatorii monarhiilor. 

Au denunțat, au minţit, au calomniat şi setea de sânge a fost 
în mod abil trezită în pieptul regal 

ocomisie extraordinară fu instituită la Torino, spre a conduce, 
prântr-o unică direcție, toate supliciile Piemontului. 

Prima violare a codului penal a fost decizia comisiei ca toți 
acuzații militari sau civili să fie judecați de un consiliu de război 

Cu acest prilej s-a dat răspunsul memorabil pe care-l vom 
cita: 

Un ofițer, care lua parte ca judecător în consiliul de anchetă, 
întrebă un jurisconsult despre câteva principii de drept criminal. 
Jurisconsultul îi răspunse că prima bază a oricărei legi, că prima 
regulă a oricărui cod era aceasta: „Un consiliu de anchetă 
militară trebuie să se declare incompetent să-i judece pe 
cetățeni 

— Asta nu ne este cu putință, răspunse ofițerul; generalul a 
ordonat să ne declarăm competenți. 

Și, de data aceasta, ordinul generalului a constituit temeiul 
legii, regula codului. 

Primul care pătă cu sângele lui purpura noului rege, fu 
caporalul Tamburelli: el fu împuşcat din spate, pentru crima de a 
fi citit soldaților lui Tânăra Italie. 

Al doilea fu locotenentul Tolla, vinovat de a fi avut în mână 
cărți sedițioase şi, cunoscând complotul, de a nu-l fi denunţat. 

Ca şi Tamburelli, el fu împuşcat din spate. 

Pedeapsa asta era o invenție ingenioasă a magistraturii 
piemonteze ca să asimileze supliciul împuşcării cu cel al 
spânzurării. 

Nu era de-ajuns să omori, trebuia să încerci să şi dezonorezi. 
La ÎS iunie, fură împuşcaţi, tot „din spate”, sergentul Miglio, 
Giuseppe Biglia şi Antonio Gavolli. 

Toţi aceşti bărbaţi au murit dând dovada unui admirabil curaj. 

Jacopo Ruffini se afla închis în temnițele din turnul Genovei. S- 
au folosit toate mijloacele pentru a-i slăbi forțele: lipsă de hrană, 
lipsă de somn. El simţi că slăbea nu numai fizic, dar şi moral. 


Hotări să nu aştepte a fi pus să aleagă între moarte şi ruşine. 
Temându-se că nu va mai avea puterea să aleagă moartea în 
ziua când ar trebui s-o facă, desprinse o lamă de fier din uşa 
închisorii, o ascuţi şi-şi tăie beregata. 

In spasmele agoniei, mai găsi timpul să scrie pe zid, cu vârful 
degetului muiat în sângele lui: 

„Las Italiei, prin testament, răzbunarea meall. 

Când intrară dimineața, în camera lui, îl găsiră mort. 

La Genova, fură împuşcaţi Luciano, Piacenza şi Louis Turffs 

La Alexandria: Domenico Ferrari, Giuseppe Menardi, Giuseppe 
Bigano, Amandi Costa, Giovanni Marini. 

Pe urmă veni rândul lui Andrea Vocchieri. 

Ca şi lui Jacopo Ruffini, îi vom consacra lui Andrea Vocchieri 
câteva rânduri. 

Un condamnat din Alexandria, care supraviețui îndelungatelor 
torturi de la Fenestrella, a lăsat în Memoriile sale povestirea 
agoniei lui Andrea Vocchieri. 

„Mai întâi, spuse, vorbind despre el însuşi, mi s-au luat cărţile 
ce se compuneau dintr-o Biblie, o culegere de rugăciuni creştine 
şi dintr-o Histoire des capucins illustres du Piemont; apoi mi s- 
au pus fiare la picioare, şi am fost dus întro altă celulă mai 
umedă, mai neagi'ă, mai murdară decât prima, cu ferestre cu 
gratii duble şi uşi cu două lacăte; această celulă era alături de 
cea a sărmanului Vocchieri; câteva crăpături, prost astupate, 
îngăduiau să-mi arunc privirea, din închisoarea mea într-a lui şi 
o lumină slabă, ce se întrezărea acolo, îmi îngădui să-l văd. Era 
culcat pe o bancă foarte stricată, şi avea fiare la picioare; 

1 /storie a capucinilor iluştri din Piemont (fr.). 

doi gardieni stăteau de o parte şi de alta, cu sabia scoasă; un 
paznic, înarmat cu puşcă, păzea uşa. Domnea o tăcere adâncă 
în această întunecoasă celulă; soldaţii păreau mai consternaţi 
chiar decât prizonierul; din timp în timp, doi călugări capucini 
veneau să-l vadă şi să-l întărească. L-am avut astfel dinaintea 
ochilor şi nu m-am putut împiedica să nu-l privesc, oricât de 
mare durere simţeam să-l văd astfel, timp de o săptămână 
întreagă. În sfârşit, într-o zi l-au luat: îl duceau la moarte41. 

Dar ceea ce nu povesteşte prizonierul, căci nu putea s-o ştie, 
este că Vochieri fu dus la moarte pe drumul cel mai lung; e 
adevărat că acest drum trecea prin faţa casei sale, unde locuiau 


6 Brofferio, Histbire du Piemont (n.a.). 


sora, soția şi cei doi copii ai săi. 

Sperau că, revăzând ceea ce iubea mai mult pe lume, 
condamnatidui îi va slăbi curajul şi va face mărturisiri. 

Dar, zâmbind trist, el zise: 

— „Ei au uitat că pe lumea asta există un lucru pe care-l 
iubesc mai mult decât pe soră, pe soţie şi copii: este Italia. 
Trăiască Italia!” 

Apoi, întorcându-se spre zbirii care aveau să-l impuşte în locul 
soldaților, le spuse aceste cuvin- te: „Să mergem!” 

Un sfert de oră mai târziu, cădea ciuruit de şase gloanțe. 

Acuma, Carol-Albert făcea parte din familia regilor din Sfhita 
Alianță, ca şi papa, regele Neapolului, Francisc al IV-lea şi 
Ferdinand al VII-lea: avea mâinile înroşite de sângele poporului 
său. 

În vremea aceea se afla la Nisa un om tânăr care privea 
curgând tot acest sânge, jurându-şi să-şi consacre viața cultului 
acelei libertăți în numele căreia cădeau atâția martiri. 

Acest tânăr, pe atunci în vârstă de douăzeci şi şase de ani, 
era Giuseppe Garibaldi. 

Să-l lăsăm să vorbească şi să povestească el însuşi 
minunatele evenimente ale aventuroasei sale existente. 

AL, DUMAS 

MEMORIILE LUI GIUSEPPE GARIBALDI 

PARTEA ÎNTÂI 

1 


Părinții mei 

M-am născut la Nisa la 4 iulie 1807, nu numai în aceeaşi casă, 
dar chiar în aceeaşi cameră în care a văzut lumina zilei şi 
Masşena llustrul mareşal era, după cum se ştie, fiul unui brutar. 
La parterul casei există chiar şi astăzi o brutărie. 

Dar mai înainte de a vorbi despre mine, să-mi fie îngăduit să 
spun un euvânt despre minunaţii mei părinţi, al căror caracter 
cinstit şi a c'ăror neţărmurită iubire au avut atâta influenţă 
asupra educaţiei ca şi asupra însuşirilor mele fizice. 

Tatăl meu, Domenico Garibaldi, născut la Chiavari, era fiu de 
marinar şi el însuşi om al mării; ochii lui, deschizându-se, văzură 
marea, pe întinsul căreia avea să-şi petreacă aproape toată 
viaţa. Desigur, era departe de a avea cunoştinţele care sunt 
apanajul doar al câtorva oameni aflaţi în situaţia sa şi mai ales 


al celor din vremea noastră. 

Işi făcuse educaţia de navigator nu într-o şcoală sperială, ci pe 
vasele bunicului meu. Mai târziu, comandase un vas propriu şi o 
scosese totdeauna bine la capăt. Averea lui a suferit 
nenumărate fluctuații, unele fericite, altele nefericite şi adesea 
am auzit spunându-se că ar fi putut să ne lase mai bogaţi decât 
a făcut-o. 

Dar despre asta, prea puţin îmi pasă. Era liber, bietul tata, să- 
şi cheltuiască după cum poftea banii câşt. Igaţi cu atâta trudă, 
iar eu îi sunt recunoscător şi pentru bruma de avere pe care mi- 
a lăsat-o. De altfel, de un lucru nu mă îndoiesc câtuşi de puţin şi 
anume că din toţi banii pe care i-a aruncat pe fereastră, cei care 
i-au alunecat printre degete cu cea mai mare plăcere sunt cei 
pe care i-a folosit pentru educaţia mea, cu toate că această 
educaţie a fost o grea lovitură pentru starea în care se găsea 
averea lui. 

Să nu se creadă totuşi că educaţia mea a fost câtuşi de puţin 
aristocratică. Nu, tatăl meu nu m-a pus să învăţ nici gimnastica, 
nici mânuirea armelor, nici călăria. Am învăţat gimnastica 
suindu-mă pe odgoane şi dându-mi drumul pe frânghii; scrima, 
apărându-mi capul şi încercând să crăp cât mai bine capetele 
celorlalţi; iar călăria, luând pildă de la primii călăreţi din lume, 
adică de la gauchos. 

Singurul exerciţiu din tinereţea mea - şi nici pentru acesta n- 
am avut profesor - a fost înotul. Când şi cum am învăţat să înot, 
nu-mi amintesc; mi se pare că am ştiut dintotdeauna, şi că m- 
am născut amfibie. Astfel, deşi nu sunt prea dispus să-mi aduc 
osanale, lucru de altfel pe care-l ştiu toţi cei ce mă cunosc, voi 
spune doar, fără să cred că asta constituie o laudă, că sunt unul 
din cei mai straşnici înotători care există. Nu trebuie deci să mi 
se atribuie niciun merit, ştiută fiind încrederea pe care o am în 
mine, pentru faptul că n-am şovăit niciodată să mă arunc în apă 
pentru a salva viaţa vreunuia dintre semenii mei. 

De altfel, dacă tatăl meu nu m-a pus să învăţ toate aceste 
exerciţii, asta a fost mai mult din vina timpurilor decât ci intr-a 
sa. In acea tristă epocă, preoţii erau stăpânii absoluţi ai 
Piemontului şi sforţările lor continue, munca lor asiduă tindeau 
mai degrabă să facă din tineri călugări inutili şi leneşi decât 
cetăţeni în stare să slujească nefericita noastră ţară. Pe lângă 
aceasta, dragostea adâncă pe care ne-o purta bietul meu tată, îl 


făcea să se teamă până şi de umbra oricărui studiu ce-ar fi putut 
să devină, mai târziu, o primejdie pentru noi. 

Cât despre mama mea, Rosa Ragiundo, o declar cu mândrie, 
era modelul femeilor. Desigur, orice fiu trebuie să spună despre 
mama lui ceea ce spun eu despre a mea; dar nimeni n-o va 
spune cu mai multă convingere decât mine. 

Una din amărăciunile vieţii mele, şi nu cea mai mică, a fost şi 
va fi aceea de a nu fi putut s-o fac fericită; ci, dimpotrivă, de a-i 
fi întristat şi îndurerat ultimele zile ale existenţei! Numai singur 
Dumnezeu poate să ştie neliniştile pe care i le-a pricinuit viaţa 
mea aventuroasă, căci numai El singur cunoaşte nemărginita 
dragoste pe care mama o simţea pentru mine. Dacă există 
vreun sentiment bun în sufletul meu o mărturisesc cu glas tare 
că de la ea îl am. Caracterul ei de înger nu putea să nu-şi afle 
răsfrângerea lui în mine. Oare nu milei sale faţă de nefericire, 
compasiunii sale faţă de suferinţe, îi datorez eu marea mea 
dragoste, ba voi spune chiar, adânca mea caritate faţă de 
patrie, caritate ce mi-a atras afecțiunea şi simpatia nefericiţilor 
mei concetăţeni? Sigur că nu sunt superstiţios; totuşi, voi afirma 
că în cele mai grele împrejurări din viaţa mea, când Oceanul 
urla sub carenă şi lângă pereţii vasului meu pe care îl ridica în 
sus ca pe un pai, când ghiulele îmi şuierau pe la urechi ca vântul 
în furtună, când gloanţele cădeau în jurul meu ca o grindină, o 
vedeam tot timpul îngemuttchiată, cufundată în rugăciunea ei, 
prosternată la picioarele Atotputernicului şi ceea ce-mi dădea 
curajul de care ceilalţi se mirau uneori, era convingerea că nu 
mi se putea întâmpla nicio nenorocire atâta vreme cât o femeie 
atât de sfântă, un asemenea înger se ruga pentru mine. 

II 

Primii mei ani 

Mi-am petrecut primii ani ai copilăriei cum şi-i petrec toți 
copiii, când râzând şi când plângând, mai atras spre plăcerile 
vârstei decât spre muncă, spre distracție decât spre studiu, 
astfel încât n-am profitat, cum ar fi trebuit s-o fac dacă aş fi fost 
mai înţelept, de sacrificiile pe care părinţii mei le făceau pentru 
mine. Nimic extraordinar nu mi s-a întâmplat în copilărie. 

Am avut o inimă mărinimoasă. Era un dar al Domnului şi al 
mamei mele şi avânturile acestei inimi bune le-am satisfăcut 
întotdeauna cu voluptate. Îmi era tare milă de tot ce era mic, 
slab şi în suferinţă. Mila mergea până şi faţă de animale. Sau 


mai degrabă începea cu animalele. Îmi amintesc că într-o zi am 
găsit un greieraş şi l-am dus în camera mea; acolo, jucându-mă 
cu el şi atingându-l cu ac'ea neîndemânare sau, mai bine zis, - 
cu acea brutalitate caracteristică copilăriei, i-am smuls un picior; 
durerea mi-a fost atât de mare, încât am stat mai multe ore 
închis în cameră, plângând amarnic. 

Altădată, mergând la vânătoare cu unul din verii mei, în 
ţinutul Var, m-am oprit pe marginea unui şanţ adânc unde 
spălătoresele obişnuiau să-şi spele rufele şi unde şi le spăla şi o 
biată femeie pe-ale ei. Nu ştiu cum se făcu de căzu în apă. Aşa 
mic cum eram - n-aveam decât opt ani - m-am aruncat după ea 
şi am salvat-o. Povestesc asta pentru a arăta cât de firesc era în 
mine acest sentiment care mă face să săr în ajutorul semenului 
meu şi cât de mic e meritul ce-l am, supunându-mă acestui 
îndemn- 

Dintre profesorii pe care i-am avut în această perioadă a vieţii 
mele, le păstrez o deosebită recunoştinţă părintelui Giovanni şi 
domnului Arena. 

De la primul, am profitat puţin, fiind gata să mă joc şi să 
hoinăresc, cum am mai spus-o, mai degrabă decât să studiez. 
Am, mai ales, remuşcarea că n-am învăţat engleza aşa cum aş fi 
putut s-o fac', remuşcare ce s-a redeşteptat în mine în toate 
împrejurările - şi aceste împrejurări au fost dese 

— Când m-am aflat printre englezi. Pe lângă aceasta, 
părintele Giovanni fiind de-al casei şi întrucâtva din familie, 
lecţiile mele sufereau de pe urma prea marei familiarităţi pe 
care mi-o luasem faţă de el. Celui de al doilea, un excelent 
profesor, îi datorez mai ales o veşnică recunoştinţă pentru a mă 
fi iniţiat în limba mea maternă printr-o lectură constantă a 
istoriei romane. 

Greşeala de a nu instrui copiii în limba şi cu privire la 
evenimentele patriei este săvârşită. În mod frecvent în Italia şi 
mai ales la Nisa, unde vecinătatea Franţei influenţează asupra 
educaţiei. Aşadar, ac'estei prime lecturi a istoriei noastre şi 
tenacităţii de care a dat dovadă fratele meu mai mare, Angelo, 
recomandându-mi atât studiul ei cât şi pe cel al frumoasei 
noastre limbi, îi datorez puţinul pe care am ajuns să-l dobândesc 
în ştiinţa istoriei şi în uşurinţa de a mă exprima în vorbire. 

Voi termina această primă perioadă a vieţii mele prin 
povestirea unui fapt care, deşi de mică importanţă, poate da o 


idee despre preferința mea către viaţa aventuroasă. 

Obosit de şcoală şi suferind din pricina existenţei mele 
sedentare, le-am propus într-o zi câtorva din tovarăşii mei să 
fugim la Genova. Zis şi făcut. Am luat o barcă de vânătoare şi 
iată-ne plutind spre Orient. Ne şi aflam în dreptul Monacoului 
când un corsar”, trimis de minunatul meu tată, ne captură şi ne 
readuse, acoperiţi de ruşine, la respectivele noastre case. Un 
preot care ne văzuse, ne denunţase: de aici vine, probabil, 
puţina mea simpatie faţă de preoţi. 

Tovarăşii mei de aventură erau, mi-aduc aminte, Cesare 
Parodi, Rafaello de Andreis şi Celestino Bermond. 

Primele mele călătorii 

„O, primăvară, tinereţe a anului! o, tinereţe, primăvară a 
vieţii!” a spus Met'astasio; eu voi adăuga: Cum se 
înfrumuseţează totul sub soarele tinereţii şi al primăverii! 

Luminată de acest soare fermecat, mi-ai apărut tu, o, 
frumoasă „Costanza”, prima corabie cu care am brăzdat marea. 
Pereţii tăi trainici, catargele înalte şi uşoare, puntea spațioasă, 
totul, până şi bustul de femeie ce se afla la prora, va rămâne 
săpat pe veci în memoria mea, cu dăltiţa de neşters a tinerei 
mele imaginaţii. Cu câtă graţie se aplecau pe vâslele lor 
mateloţii tăi, adevăraţi reprezentanţi ai cutezătorilor noştri 
ligurieni, o, frumoasă şi scumpă „Costanza”! Cu ce bucurie mă 
aplecam peste balcon, ca să le ascult cântecele populare şi 
corurile lor armonioase! Cântau cântece de dragoste; nimeni nu- 
i învăţa altceva pe atunci; oricât de: neînsemnate ar fi fost, ele 
mă înduioşau, mă îmbătau. Ah! dacă aceste cintece ar fi fost 
pentru patrie, ele m-ar fi exaltat, m-ar fi înnebunit! Dar cine 
oare să le spună pe atunci că există o Italie? Cine oare să-i 
înveţe că aveam o patrie de răzbunat şi de eliberat? Nu, nu! Noi 
am fost crescuţi şi ne-am făcut mari ca unii evrei, în credinţa că 
viaţa nu avea decât un scop: să faci avere. 

Şi în acest timp, când priveam bucuros, din stradă, vasul pe 
care aveam să mă îmbarc, mama îmi pregătea plângând zestrea 
mea de călătorie. 

Dar chemarea mea era de a cutreiera mările; 

tatăl meu se împotrivise din răsputeri. Dorinţa acestui om 
admirabil ar fi fost să urmez o carieră liniştită şi lipsită de 


7 Navă însărcinată cu supravegherea coastelor şi înarmată, conform dispoziţiilor autorităţilor 
portuare. 


primejdii, să mă fac preot, avocat sau medic; dar dârzenia mea 
fu mai tare; dragostea lui se plecă în faţa încăpăţânării mele 
tinereşti încât m-am îmbarcat pe brigantina? „Costanza”, 
căpitan fiind Angelo Pesante, cel mai îndrăzneţ lup de mare pe 
care l-am cunoscut vreodată. Dacă marina noastră s-ar fi 
dezvoltat aşa cum se putea spera, căpitanul Pesante ar fi fost 
îndreptăţit să comande unul din primele vase de război şi 
nimeni n-ar fi fost un căpitan mai de nădejde decât el. Pesante 
n-a comandat niciodată 

o flotă; dar, ca să mă întorc' la el, va crea curând una, de la 
bărci până la vasele cu trei punți, dacă 

1 se va încredința vreodată această misiune şi mă pun chezaş 
că patria nu va dobândi decât folos şi glorie din asta. 

Prima mea călătorie am făcut-o la Odesa; aceste călătorii au 
devenit de atunci atât de obişnuite şi de uşoare, încât e de 
prisos să le mai povestesc. 

A doua călătorie a fost la Roma, dar de data aceasta cu tatăl 
meu; fusese atât de neliniştit în timpul primei mele absenţe 
încât hotărâse, deoarece ţineam cu tot dinadinsul să călătoresc, 
să fac acest lucru împreună cu el. 

Ne îmbarcarăm pe propria sa corabie, „La Santa Reparata”. 

La Roma! Ce bucurie să mergi la Roma! Am arătat în ce fel, 
datorită sfaturilor fratelui meu şi grijii bunului meu profesor, 
studiile mi se îndreptau tocmai în această direcţie. Roma! Nu 
era oare pentru mine, înflăcărat adept al antichităţii, capitala 
lumii? Regina detronată! Dar rămâneau ruinele ei imense, 
uriaşe, sublime, în care sălăşluieşte, spectru luminos, amintirea 
a tot ce a fost mare în trecut. 

Nu era numai capitala lumii, dar şi leagănul acestei religii 
sfinte care a sfărâmat lanţurile sclavilor, a înnobilat umanitatea 
până atunci călcată în picioare; a acestei religii ai cărei primi, 
adevăraţi apostoli, au fost învățătorii naţiunilor, eliberatorii 
popoarelor, dar ai căror urmaşi degeneraţi, bastarzi, traficanţi, 
adevărate flageluri ale Italiei, şi-au vândut maica, pe maica 
noastră, a tuturora, străinului; nu! nu! Roma pe care o vedeam 
în tinereţea mea nu era numai Roma trecutului, era de 
asemenea Roma viitorului, purtând în sânul pi ideea 
regeneratoare a unui popor urmărit de pizma tuturor puterilor, 
fiindcă s-a născut mare, fiindcă a păşit în fruntea naţiunilor, 


8 Corabie uşoară eu două catarge. 


călăuzite de el spre civilizaţie. 

Roma! Ah! când mă gândeam la nefericirea ei, la înjosirea ei, 
la martiriul ei, îmi devenea sfântă şi scumpă mai presus de orice 
pe lume. O iubeam din toate puterile sufletului meu, nu numai 
în luptele superbe ale măreției ei, de-a lungul atâtor secole, dar 
şi în cele mai mici'evenimente pe care le strângeam în inima 
mea ca pe un preţios tezaur. 

Şi departe de a scădea, dragostea mea pentru Roma a sporit 
prin depărtarea de ea şi prin exil. Adesea, foarte adesea, dincolo 
de mări, la trei mii de leghe de ea, îi ceream Atotputernicului s-o 
revăd. În sfârşit, Roma era pentru mine Italia, pentru că eu nu 
concep Italia decât reunită în mădularele ei risipite, Roma fiind 
pentru mine singurul şi unicul simbol al unităţii italiene. 

Iniţierea mea 

Câtva timp am făcut cabotaj” cu tatăl meu; apoi m-am dus la 
Cagliari pe brigantina „Enea”, căpitan fiind Giuseppe Gervino. 

În timpul acestei călătorii, am fost martorul unei groaznice 
nenorociri, care avea să lase în viaţa mea o amintire de neşters. 
Revenind de la Cagliari, ne-am aflat la un moment dat, prin 
dreptul capului Nole, în tovărăşia câtorva vase, printre care se 
afla şi o fermecătoare felucă 2 catalană. După două sau trei zile 
de timp frumos, am simţit câteva pale de vânt pe care marinarii 
noştri l-au numit „libianul” pentru că, mai înainte de a ajunge pe 
Mediterană, el trece peste deşertul Libiei. Sub bătaia lui, marea 
începu să se umfle şi în curând se porni cu atâta furie, încât ne 
împinse cu forţa spre Vado. Feluca despre care am vorbit la 
început, se comportă admirabil, şi nu şovăi să spun că oricare 
dintre noi, prevăzând cum va fi vremea după modul în care se 
prezenta acum, ar fi preferat să se afle pe puntea acelei feluce, 
decât pe a lui. Dar bietul vas era destinat să ne ofere curând un 
foarte dureros spectacol; un val teribil îl clătină şi nu mai 
văzurăm pe puntea lui decât câţiva nenorociţi întinzând mâinile 
spre noi şi care peste puţin timp fură luaţi de un val şi mai 
cumplit decât primul. Catastrofa se producea în dreapta vasului 
nostru, dar ne era cu neputinţă să-i ajutăm pe nefericiţii 
naufragiaţi. 

Celelalte bărci care ne urmau se găsiră în aceeaşi 
imposibilitate. Nouă membri ai unei singure familii pieriră în 
acest jalnic fel, chiar sub ochii noştri. Căzură lacrimi până şi din 


9 Navigaţie de-a lungul coastelor. 


ochii cei mai duri, dar curând fură uscate de grija propriei 
noastre primejdii. Dar, ca şi cum puterile răului ar fi fost 
domolite prin aceste jertfe omeneşti, celelalte bărci sosiră fără 
vreun accident la Vado. 

De la Vado am plecat la Genova şi de la Genova, m-am întors 
la Nisa. 

Atunci am început un şir de călătorii în răsărit, în cursul cărora 
am fost prinşi şi jefuiţi în trei rânduri de pirați. Lucrul se 
întâmplă de două ori în timpul unei singure călătorii, ceea ce îi 
înfurie pe piraţii următori, întrucât aceştia nu mai găsiră nimic 
ce să ne ia. Cu prilejul acestor atacuri am început şi eu să mă 
familiarizez cu primejdia şi să bag de seamă că, fără să fiu 
Nelson, slavă Domnului! puteam, ca şi el, să mă întreb totuşi: 
„Ce înseamnă frica ?” 

În timpul uneia din aceste călătorii pe brigantina „La Cortese”, 
căpitan Barlasemera, am căzut bolnav la Constantinopol. Vasul 
fu silit să ridice pânzele şi boala mea prelungindu-se mai mult 
decât credeam, m-am aflat foarte strâmtorat în privinţa banilor. 
În orice împrejurare nenorocită m-aşi fi aflat, de orice primejdie 
aş fi fost ameninţat, întotdeauna m-am sinchisit prea puţin de 
nenorocirea mea, Căci mereu am avut norocul să întâlnesc câte 
un suflet milos care să aibă grijă de soarta mea. 

Printre aceste suflete milostive, se numără unul pe care n-am 
să-l uit niciodată: este vorba de doamna Louise Sauvaigo, de la 
Nisa, o fiinţă bună care m-a convins că două din cele mai 
desăvârşite femei din lume erau mama mea şi ea. Eâ reprezenta 
fericirea soţului ei, un om excelent şi făcea, cu o admirabilă 
inteligenţă, toată educaţia micii sale familii. 

Cu ce prilej am vorbit despre ea aici? N-aş putea spune. Ba 
da, ştiu: pentru că, întrucât scriu dintr-o nevoie a inimii, ea îmi 
dictează ceea ce aştern acuma pe hârtie. 

Războiul izbucnit atunci între turci şi ruşi m-a silit să-mi 
prelungesc şederea în capitala imperiului otoman. |n acea 
perioadă şi într-o vreme când nu ştiam cum aveam să trăiesc de 
pe o zi pe alta am intrat ca preceptor în casa văduvei Timoni. 
Slujba îmi fusese încredinţată în urma recomandării domnului 
Diego, doctor în medicină, căruia îi mulţumesc aici pentru 
serviciul pe care mi l-a făcut. Am rămas în această slujbă mai 
multe luni, după c-are am reînceput să navighez, îmbarcându- 
mă pe brigantina „Notre-Dame de Grâce”, căpitan Casabona. 


Acesta a fost primul vas pe care l-am comandat în calitate de 
căpitan. 

N-o să stărui asupra celorlalte călătorii ale mele, voi spune 
numai că, mereu chinuit de un adânc simţământ patriotic, în 
nicio împrejurare a vieţii mele n-am încetat să cer, fie de la 
oameni, fie de la evenimente, fie chiar de la cărţi, să mă iniţieze 
în misterele renaşterii Italiei; dar până la vârsta de douăzeci şi 
patru de ani, această căutare fu zadarnică şi eu m-am trudit în 
van. 

fi* 

În sfârşit, într-o călătorie la Taganrog, aflai pe puntea mea un 
patriot italian care cel dintâi îmi dădu câteva noţiuni despre felul 
cum se desfăşurau lucrurile în Italia. 

Era o lumină îndreptată spre nefericita noastră ţară. 

O declar sus şi tare. Cristofor Columb n-a fost mai fericit, 
când, pierdut în mijlocul Atlanticului, ameninţat de tovarăşii săi, 
cărora el le mai ceruse trei zile de răgaz, auzi, spre sfârşitul 
celei de a treia zi, strigându-se: „Pământ”, decât am fost eu, 
auzind pronunţându-se cuvântul patrie, şi văzând aprinzându-se 
în zare primul far, de către revoluţia franceză de la 1830. 

Existau deci oameni care să se preocupe de redeşteptarea 
Italiei. 

o altă călătorie am făcut-o la bordul „Clorindei”, un vas ce 
transporta la Constantinopol un grup de saint-simonienil, 
conduşi de Emiie Barrault. 

Auzisem vorbindu-se puțin despre secta saintsimonistă, ştiam 
doar că aceşti oameni erau apostolii persecutați ai unei noi 
religii. Mă apropiai de şeful lor şi mă prezentai ca patriot italian. 

Atunci, în acele nopţi transparente ale Orientului, care, aşa 
cum spune Chateaubriand, nu sunt beznă, ci doar absența zilei, 
sub un cer spuzit de stele, pe o mare a cărei briză puternică 
pare plină de aspirații generoase, am discutat, nu numai 
restrânsele chestiuni de naționalitate la care până atunci se 
limitase patriotismul meu - chestiuni 

ı Doctrină preconizată de socialistul utopic francez Clande- 
Henri Sainl-Simon (17G0—1825); în cadrul viitoarelor orânduiri 
sociale - susținea el - rolul predominant trebuia să revină 
ştiinţei şi industriei, savanților şi tehnicienilor. Societatea trebuia 
să asigure tuturor dreptul la muncă, fiecare muncind după 
capacităţile sale. Saint-Simon - limitat în vederile sale - 


înţelegea să-şi construiască socialismul utopic pe principiul 
împăcării claselor. 

privitoare la Italia, discuţii de la provincie la provincie - dar şi 
marea chestiune a umanităţii. 

Mai întâi apostolul îmi dovedi că omul care îşi apără patria 
sau care atacă patria celorlalţi, nu-i decât un soldat cucernic în 
prima ipoteză - nedrept în a doua; apoi că omul care, devenind 
cosmopolit, adoptă cea de a doua sa patrie şi merge şă-şi ofere 
spada şi sângele unui întreg popor care luptă împotriva tiraniei, 
este mai mult decât un soldat: este un erou. 

În spiritul meu se făcu atunci o stranie lumină la a cărei 
limpezime n-am mai văzut într-o corabie doar vehiculul folosit 
spre a schimba produsele unei ţări cu cele ale alteia, ci trimisul 
înaripat care duce cuvântul Domnului şi spada arhanghelului. 
Plecasem lacom de emoţii, curios să cunosc lucruri noi şi mă 
întrebam acuma dacă această vocaţie irezistibilă pe care o 
crezusem la început doar aceea a unui căpitan de cursă lungă, 
n-avea pentru mine şi zări încă nebănuite. 

V 

Evenimentele de la San-Giuliano 

Vasul pe care m-am întors de astă-dată din Orient avea ca 
destinație portul Marsilia. 

Sosind la Marsilia am aflat despre revoluția neizbutită din 
Piemont şi despre execuțiile, prin împuşcare, de la Chambery, 
Alessandria şi Genova. La Marsilia m-am apropiat de un anume 
Cove. Cove m-a dus la Mazzini. 

Eram departe de a bănui pe atunci marea comunitate de 
principii care mă va uni într-o zi cu acesta din urmă. Nimeni nu-l 
cunoştea încă pe tenacele, încăpăţânatul gânditor, căruia noua 
ltalie îi datorează laborioasa ei regenerare şi pe care nimic nu-l 
descuraja în opera sfântă pe care a întreprins-o, nici chiar 
ingratitudinea. 

Nu eu am căderea să exprim o părere despre Mazzini; dar să- 
mi fie îngăduit să spun că, după ce i s-a pus pe cap coroana de 
laur pe care o merită, i se îndeasă acum pe cap o coroană de 
spini pe care n-o merită. 

La prăbuşirea lui Andrea Vocchieri, Mazzini a scos un adevărat 
strigăt de război. El a scris în Tânăra Italie: 

„Italieni! a venit ziua, dacă vrem să rămânem demni de 
numele nostru, să ne contopim sângele cu cel al martirilor 


piemontezi”. 

In Franţa, în 1833, ac'este lucruri nu se strigau fără să fii 
pedepsit. La câtva timp după ce-i fusesem prezentat şi-i 
spusesem că putea să se bizuie pe mine, Mazzini, veşnicul 
proscris, fusese silit să părăsească Franţa şi să se retragă la 
Geneva. 

Intr-adevăr, în acel moment, parttdul republican părea cu 
desăvârşire nimicit în Franţa. Abia trecuse un an de la acel 5 
iunie, câteva luni după procesul luptătorilor de la mănăstirea 
Saint-Merri. 

Mazzini, acest om cu convingeri pentru care nu existau 
piedici, alesese acest moment pentru «nouă încercare. 

Patrioţii răspunseseră că erau gata, dar ei ce* reau un şef. Se 
gândiră la Ramorino, încă strălucitor în urma luptelor sale din 
Polonia. Mazzini nu aprobă această alegere; spiritul lui activ şi 
totodată profund îl prevenea împotriva prestigiului oamenilor 
mari; dar majoritatea îl voia pe Ramarino; Mazzini cedă. 

Chemat la Geneva, Ramorino acceptă comanda expediției. La 
prima conferinţă cu Mazzini, se conveni ca două coloane 
republicane să se îndrepte spre Piemont, una prin Savoia, 
cealaltă prin Geneva. 

Ramorino primi patruzeci de mii de franci pentru a face faţă 
cheltuielilor expediției şi plecă întovărăşit de un secretar al lui 
Mazzini care avea misiunea să vegheze asupra generalului!. 
Toate acestea se petreceau în septembrie 1833; expediţia 
trebuia să aibă loc în octombrie. 

Dar Ramorino tărăgănă până într-atât lucrurile încât nu fu 
gata decât în ianuarie 1834. 

Mazzini, cu toate tergiversările generalului ce luptase în 
Polonia, se ţinuse tare. 

În sfârşit, la 31 ianuarie, Ramorino, somat de Mazzini, se 
întâlnea cu el la Geneva, cu alţi doi generali şi cu un aghiotant. 
Conferinţa fu tristă şi tulburată de sumbre prevestiri. Mazzini 
propuse să se ocupe milităreşte satul San-Giuliano, unde se 
aflau adunaţi patrioţii savoiarzi şi republicanii francezi care 
rămâneau credincioşi mişcării. 

De aici urma să se înalțe steagul revoluţiei. 

10 Aceste evenimente care se petreceau intr-un loc unde nu se afla Garibaldi şi care nu 


sînt redate aici decît ca explicaţii istorice, sînt luate din lucrarea lui Angelo Brofferio asupra 
Piemontului (n. ed fr.). 


Ramorino consimţi la propunerea lui Mazzini. Cele două 
coloane trebuiau s-o pornească în marş în aceeaşi zi: una să 
plece de la Carouge, cealaltă de la Nyon; ultima să traverseze 
lacul pentru a se uni cu prima pe drumul spre San-Giuliano. 

Ramorino păstră comanda primei coloane; a doua fu 
încredinţată polonezului Grabsky. 

Guvernământul genevez, temându-se să nu se certe pe deo 
parte cu Franţa, pe de alta cu Piemontul, vedea cu ochi răi 
această mişcare. El vru să se împotrivească plecării de la 
Carouge a coloanei pe care o comanda Ramorino; dar poporul 
se împotrivi şi autorităţile fură silite să îngăduie coloanei să 
pornească. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cea care pleca de la Nyon. 

Două bărci ridicară pânzele, ducând una oameni, cealaltă 
arme. Un vas cu aburi al guvernământului, trimis în urmărirea 
lor, sechestră armele şi arestă oamenii. 

Ramorino, văzând că nu soseşte coloana ce trebuia să i se 
alăture, în loc să-şi continue marşul spre San-Giuliano, o luă de- 
a lungul coastelor lacului. Mult timp mărşăluiră fără să ştie 
încotro mergeau: nimeni nu cunoştea planurile generalului; era 
tare frig, iar drumurile erau desfundate. 

În afară de câţiva polonezi, coloana era alcătuită din voluntari 
italieni, nerăbdători să lupte, dar obosind uşor din pricina 
drumului lung şi greu. 

Drapelul italian străbătea nişte biete sate; niciun glas 
prietenos nu-l saluta: nu întâlneau pe drum decât oameni curioşi 
sau indiferenți. 

Obosit de lungile lui lucrări, Mazzini, care îşi lăsase pana 
pentru puşcă, urma coloana; mistuit de o febră arzătoare, pe 
jumătate mort de oboseală, se târa pe drumul greu, cu durerea 
înscrisă pe faţă. Îl întrebase de mai multe ori pe Ramorino care îi 
erau intenţiile şi ce cale urma. Dar de fiecare dată răspunsurile 
generalului nu-l satisfăcuseră. 

Ajunseră la Carra şi se opriră aici pentru a-şi petrece noaptea; 
Mazzini şi Ramorino stăteau amândoi în aceeaşi cameră. 

Ramorino se afla lângă foc, înfăşurat în mantaua lui; Mazzini 
îşi pironi asupră-i o privire sumbră şi bănuitoare. Deodată voc'ea 
lui sonoră, devenită şi mai vibrantă din cauza febrei, zise: 

— Nu urmând acest drum îl vom întâlni pe duşman. Trebuie 
să mergem acolo unde avem de dovedit curajul nostru. Dacă 


victoria este cu neputinţă, cel puţin să dovedim Italiei că ştim să 
murim. 

— Timpul şi prilejul nu ne vor lipsi niciodată, spre a înfrunta 
riscuri inutile, răspunse generalul, şi aş considera drept o crimă 
să expun în zadar floarea tinerimii italiene. 

— Nu există religie fără martiri, replică Mazzini; să o 
întemeiem pe a noastră, fie chiar cu preţul sângelui nostru. 

Abia rosti Mazzini aceste cuvinte, că se şi auzi zgomotul 
împuşcăturilor. 

Ramorino sări în picioare, Mazzini apucă o carabină, 
multumind lui Dumnezeu că, în sfârşit, le ajutase să întâlnească 
duşmanul. 

Dar aceasta era ultima sforţare a energiei sale: febra îl 
mistuia; tovarăşii săi care alergau în noapte, i se păreau nişte 
fantome; tâmplele îi zvâcneau; pământul îi fugi de sub picioare; 
căzu leşinat. 

Când îşi veni în fire, se afla în Elveţia, unde cu mare greutate 
îl aduseseră tovarăşii lui; salvele de armă de la Carra fuseseră o 
falsă alarmă. 

Ramorino declară atunci că totul era pierdut, refuză să 
meargă mai departe şi ordonă retragerea. 

În acest timp, o coloană de o sută de oameni, din care făcea 
parte un oarecare număr de republicani francezi, pleca de la 
Grenoble şi trecea frontierele Savoiei. 

Dar prefectul francez preveni autorităţile sarde; republicanii 
fură atacați noaptea, pe neaşteptate, în apropiere de peşterile 
Echelles şi împrăştiaţi după o luptă de un ceas. 

În această luptă, soldaţii sarzi luară doi prizonieri: pe Angelo 
Volontieri şi pe Joseph Borrel. Conduşi dinadins la Chambery şi 
condamnaţi la moarte, ei fură împuşcaţi pe acelaşi pământ pe 
care aburea încă sângele lui Enrico Tolla. 

Şi astfel luă sfârşit această nenorocită expediţie care fu 
numită în Franţa încăierarea de la SanGiuliano. 

VI 

Dumnezeul oamenilor buni 

Mi se dăduse în sfârşit sarcina pe care trebuia s-o îndeplinesc 
în mişcarea ce urma să aibă loc şi-o primisem fără s-o mai 
discut. 

Intrasem în serviciul statului ca matelot de primă clasă, pe 


fregata!! „Eurydice”. Dar misiunea mea era de a face acolo 
prozeliţi pentru Revoluţie şi mă achitasem de ea cât putusem 
mai bine. 

În cazul în care mişcarea izbuteă, eu şi tovarăşii mei trebuia 
să punem stăpânire pe fregată şi s-o ţinem la dispoziţia 
republicanilor. 

Numai că eu nu voisem, în înflăcărarea pe care o simţeam, să 
iau parte la această faptă. Auzisem că avea să izbucnească o 
mişcare la Genova şi că, în această mişcare, aveau să pună 
stăpânire pe cazarma jandarmilor situată în piaţa Sarzana. Am 
lăsat în seama tovarăşilor mei grija de a pune stăpânire pe vas 
şi în ceasul în care trebuia să izbucnească mişcarea la Genova, 
am coborât o barcă pe mare şi am acostat la vamă. De acolo, 
din două salturi, am fost în piaţa Sarzana, unde, cum am mai 
spus, era situată cazarma. 

Am aşteptat acolo aproape o oră; dar nu avii loc nicio 
adunare. 

Curând se răspândi zvonul că planul dăduse greş şi că 
republicanii fugiseră. 

Se mai spunea că se făcuseră şi arestări. 

Cum nu mă angajasem în marina sardă decât pentru a sluji 
mişcarea republicană ce se pregătea. Am socotit inutil să mă 
mai întorc pe bordul „Eurydicei” şi m-am gândit la fugă. 

În momentul când îmi făceam aceste planuri, nişte trupe 
prevenite, fără îndoială, de proiectul republicanilor de a pune 
stăpânire pe cazarma jandarmilor, începură să împresoare piaţa. 
Am înţeles că nu mai era timp de pierdut. M-am refugiat la o 
fructăreasă şi i-am mărturisit situaţia în care mă aflam. 
Admirabila femeie nu şovăi; mă ascunse în camera din fundul 
prăvăliei, îmi făcu rost de haine ţărăneşti, şi seara către orele 
opt, mergând ca şi cum m-aş fi dus la plimbare, am ieşit din 
Genova prin poarta Lanternei, începând astfel această viaţă de 
exil, de luptă şi de prigoană, pe care, după toate probabilitățile, 
n-am străbătut-o încă până la capăt. 

Era în 5 februarie 1834. 

Fără a urma vreun drum anumit, m-am îndreptat spre munte. 

Aveam o mulţime de grădini de traversat, o mulţime de ziduri 
de sărit. Din fericire, eram obişnuit cu acest fel de exerciţii, şi, 


11 Tip vechi de navă de război, înarmată uşor şi folosită mai ales în operaţiunile de 
recunoaştere. 


după o oră de gimnastică, mă şi aflam dincolo de ultima 
grădină, de partea cealaltă a ultimului zid. 

Conducându-mă după constelația Casiopeii, am ajuns pe 
înălțimile de la Sestri. După zece zile, sau mai bine zis după 
zece nopţi, am sosit la Nisa, unde m-am dus glonţ la casa 
mătuşii mele, în piaţa Victoriei, dorind s-o prevină pe mama, ca 
să n-o sperii prea tare. 

Acolo, m-am odihnit o zi, şi, în noaptea următoare, am pornit- 
o iar la drum, întovărăşit de doi prieteni, Joseph Janu şi Ange 
Gustavini. 

Ajunşi la Var, îl găsh'ăm umflat de ploi; dar, pentru un 
înotător ca mine, asta nu era o piedică. Il traversai jumătate în 
picioare şi jumătate înot. Cei doi prieteni ai mei rămăseseră de 
cealaltă parte a fluviului. Le făcui un semn de adio. Eram scăpat, 
sau aproape scăpat, după cum se va vedea. 

Cu această credinţă, m-am îndreptat fără şovăire spre un. 
Corp de gardă al vameşilor. Le-am spus cine eram şi pentru ce 
părăsisem Genova. Vameşii declarară că eram prizonierul lor 
până la un nou ordin, şi că acest ordin aveau să-l ceară de la 
Paris. 

Gândindu-mă că o să găsesc în curând vreun prilej să scap, n- 
am opus nicio rezistenţă. M-am lăsat condus la Grasse şi de la 
Grasse la Draguignan. 

La Draguignan am fost băgat într-o cameră de la primul etaj, 
a cărei fereastră deschisă dădea într-o grădină. 

M-am apropiat de fereastră ca şi cum aş fi cercetat 
priveliştea; de la fereastră până la pământ nu erau decât vreo 
cincisprezece picioare. Am sărit şi în timp ce vameşii, mai puţin 
sprinteni sau ţinând mai mult la picioarele lor decât mine, 
făceau un mare ocol pe scară, eu am ajuns pe potecă, iar de pe 
potecă am pornit-o spre munte. 

Nu cunoşteam drumul; dar eram marinar. Dacă nu aveam 
pământul, îmi rămânea cerul, această mare carte în care eram 
obişnuit să-mi citesc drumul. Călăuzindu-mă după stele, m-am 
îndreptat spre Marsilia. 

A doua zi seara, am ajuns într-un sat al cărui nume nu l-am 
ştiut niciodată, având altceva mai bun de făcut decât să mă 
interesez despre asta. 

Am intrat într-un han. Un bărbat tânăr şi o femeie tânără se 
încălzeau lângă masa pregătită pentru cină. 


Cerui ceva de mâncare, nu pusesem nimic în gură din ajun. 
Cina era bună, vinul de regiune plăcut, focul aprins. Am încercat 
unul din acele momente de bună dispoziţie care te cuprinde 
după ce ai scăpat dintr-o primejdie şi când crezi că nu mai aia 
te teme de nimic. Gazda mă felicită pentru straşnica mea poftă 
de mâncare şi pentru chipul meu vesel. 

I- am spus că nu-i nimic de mirare în pofta mea de mâncare, 
căci nu mâncasem de optsprezece ore. Cât despre chipul meu 
vesel, explicaţia era la fel de simplă: în ţara mea, scăpasem 
probabil de moarte, în Franţa de închisoare. 

Vorbind atâta, nu mai puteam să ţin secret restul. Gazda mea 
părea o fire atât de deschisă, nevasta părea atât de bună, încât 
le-am povestit totul. 

Atunci, spre marea mea surprindere, am văzut chipul gazdei 
întunecându-se. 

— Ei bine, ce aveţi? îl întrebai. 

— După mărturisirea pe care mi-aţi făcut-o, mă văd silit, cu 
conştiinţa împăcată, să vă arestez, îmi răspunse el. 

Am început să rid, nevrând să am aerul că iau în serios cele 
spuse. De altfel, în situaţia de unul contra unul, nu exista om pe 
lume de care să-mi fie frică. 

— Bine! am zis. Să mă arestaţi; o să aveţi tot timpul să mă 
arestaţi la desert. Lăsaţi-mă să-mi sfârşesc cina; chiar dacă vă 
plătesc dublu, tot mai mi-e foame. 

Şi continuai să mănânc fără să mă arăt câtuşi de puţin 
neliniştit. 

Dar curând am băgat de seamă că, dacă gazda mea ar fi avut 
nevoie de cineva pentru a-şi îndeplini proiectul pe care şi-l 
exprimase, n-ar fi fost lipsit de ajutor. 

Hanul său era locul de întâlnire al tineretului satului; în fiecare 
seară, veneau aici flăcăi ea să bea, să fumeze, să afle noutăţi, 
să discute politică. 

Obişnuita societate se adună încet-îneet, şi în curând se aflară 
în han vreo zece tineri care jucau cărți. 

Gazda nu mai aduse vorba despre arestarea mea, dar totuşi 
nu mă slăbea din ochi. 

Este adevărat că, întrucât nu aveam nici cel mai mic pachet 
cu mine, îmbrăcămintea mea nu putea să acopere consumaţia. 

Aveam ceva bani în buzunar şi-i făcui să sune; zornăitul lor 
păru să-l liniştească întrucâtva pe hangiu. 


Am ales momentul când unul dintre băutori tocmai sfârşise, în 
mijlocul strigătelor de bravo, un cântec ce se bucurase din plin 
de succes şi, cu un pahar în mână, am zis: 

— E rândul meu. 

Şi am început să intonez Dumnezeul oamenilor buni. 

Dacă n-aş fi avut altă vocaţie, aş fi putut să mă fac cântăreţ; 
am o voce de tenor care, dacă ar fi fost cultivată, ar fi putut să 
dobândească o anumită intensitate. 

Versurile lui Beranger, francheţa cu care erau cântate, 
fraternitatea refrenului, popularitatea poetului cuceriră toată 
asistenţa. 

Mă puseră să repet două, trei cuplete, fui îmbrăţişat la ultimul 
cuplet şi strigară: „Trăiască Beranger! Trăiască Franţa! Trăiască 
Italia!” 

După un atare succes nu mai putea fi vorba să fiu arestat; 
gazda mea nu mai sufla un cuvânt, astfel încât n-am ştiut 
niciodată dacă vorbise serios sau făcuse doar o glumă. 

Am petrecut noaptea cântând, jucând, bând; apoi a doua zi, 
dis-de-dimineaţă, întreaga ceată veselă se oferi să mă conducă, 
cinste pe care bineînţeles că o primii; nu ne-am despărţit decât 
după şase mile de drum. 

Desigur, Beranger a murit fără să ştie ce mare serviciu mi-a 
făcut 

Intru în serviciul republicii Rio-Grande 

Am sosit la Marsilia fără accident, la douăzeci de zile după ce 
părăsisem Genova. 

Mă înşel - mi se întâmplase un accident pe care l-am citit în 
Le peuple souverain. 

Fusesem condamnat la moarte. Era pentru prima oară că 
aveam cinstea să-mi văd numele tipărit într-un ziar. 

Deoarece din clipa aceea era primejdios să-mi mai păstrez 
numele, l-am schimbat cu acela de Pane. 

Am rămas câteva luni fără ocupaţie la Marsilia, folosindu-mă 
de ospitalitatea pe care mi-o dădea unul din prietenii mei, cu 
numele de Joseph Paris. 

In sfârşit, am izbutit să intru ca secund pe bordul vasului 
„L'Unionl4, căpitan Gaza. 

Duminica următoare, aflându-mă către orele cinci seara la 
fereastra din spate, împreună cu căpitanul, urmăream cu 
privirea, pe sub cheiul Sainte-Anne, un elev în vacanţă, care se 


distra sărind dintr-o barcă într-alta, când deodată îi alunecă 
piciorul. Scoase un țipăt şi căzu în mare. 

Eram îmbrăcat, de sărbătoare; dar la vederea accidentului, la 
strigătele copilului, văzându-l dispărând, mă aruncai, îmbrăcat şi 
încălţat cum eram, în rada portului. De două ori mă cufundai în 
zadar; a treia oară, am avut norocul să-l apuc pe elev de 
subţioară şi să-l readuc la suprafaţă. 

O dată acolo, nu-mi fu greu să-l împing până pe chei; o 
imensă mulţime se şi strânsese acolo şi mă primi cu aplauze şi 
strigăte de bravo. Băiatul era un tânăr de paisprezece ani, care 
se numea Joseph 

Rambaud. Lacrimile de bucurie şi binecuvântăriie mamei lui 
mă răsplătiră din plin pentru baia pe care o făcusem. Deoarece 
eu i-am salvat viaţa sub numele de Joseph Pane, este probabil 
că dacă mai trăieşte, n-a ştiut niciodată adevăratul nume al 
celui care l-a salvat. 

La bordul vasului „L'Union”, am întreprins a treia mea 
călătorie la Odesa; apoi, la întoarcere, m-am îmbarcat pe o 
fregată a beiului din Tunis. Am părăsit-o în portul La Goulette şi 
m-am întors cu un bric turcesc, iar la întoarcere, am găsit 
Marsilia aproape în aceeaşi stare în care a văzut-o domnul de 
Belzunce, pe timpul ciumei negre din 1720. 

Oraşul se afla în plină recrudescenţă a holerei. 

Toată lumea, în afară de medici şi surori de caritate, fugise 
din Marsilia. Fiecare era la casa lui de la ţară; oraşul avea 
înfăţişarea unui vast cimitir. 

Medicii cereau „benevo/i?. Se ştie că acesta este numele ce 
se dă în spitale ajutoarelor de bună voie. 

M-am oferit, împreună cu un cetăţean din Triest, care se 
reîntorcea împreună cu mine de la Tunis. Ne stabilirăm definitiv 
la hotel şi ne împărţirăm gărzile: 

Serviciul dură cincisprezece zile. 

După trecerea acestui răstimp, deoarece ciuma slăbise în 
intensitate şi eu găsisem un prilej să mă angajez şi, deci, să văd 
ţări noi, m-am tocmit ca secund pe bordul bricului!? „Le 
Nautonnier” din Nantes, gata de plecare spre Rio-de-Janeiro, 
căpitan fiind Beauregard. 


12 “ In limba portugheză : căpăţină de zahăr. 
13 Autorul se referă la campania din 1859, cînd trupele franco-piemonteze combăteau 
armata austriacă, iar Ga 


7 - Memoriile lui Garibaldi 

+  Corabie mare cu două catarge, cu pânze pătrate şi uneori 
cu motor. 

Mulţi dintre prietenii mei mi-au spus că eram, înainte de orice, 
un poet. 

Dacă nu eşti poet decât cu condiţia de a făuri //iada sau 
Divina Comedie, Meditaţiile lui Lamartine sau Orientalele lui 
Victor Hugo, atunci eu nu pot fi poet; dar dacă eşti poet fiindcă- 
ţi petreci ceasurile cătând în apele azurii şi adânci misterele 
vegetației submarine; dacă eşti poet fiindcă rămâi în extaz 
dinaintea golfului de la Rio de Janeiro, de la Neapole sau de la 
Constantinopol; dacă eşti poet fiindcă visezi la dragostea filială, 
la amintirile din copilărie sau la dragostea din adolescenţă, în 
mijlocul gloanţelor şi al ghiulelelor, fără să te gândeşti că visul 
tău poate să se sfârşească cu capul spart sau cu un braţ smuls - 
ei bine, atunci sunt şi eu poet. 

Îmi amintesc că într-o zi, în timpul ultimului război | deşi 
zdrobit de oboseală, nedormit de două nopţi, abia coborât de pe 
calul pe care călărisem două zile în şir, neslăbindu-l o clipă pe 
feldmareşalul austriac Urban, ca şi pe cei douăsprezece mii de 
oameni ai lui, cu cei patruzeci de bersalieri ai mei, patruzeci de 
cavalerişti şi o mie de oameni înarmaţi de bine de rău, suind o 
mică potecă de cealaltă parte a muntelui Orfano, împreună cu 
colonelul Turr şi cu cinci sau şase oameni, m-am oprit dintr-o 
dată, uitând de oboseală şi de primejdie, ca să ascult o 
privighetoare cântând. Era noapte, cu clar de lună şi o vreme 
splendidă; pasărea semăna, în vânt, şirul ei de note armonioase 
şi mi se părea, ascultând-o pe această mică prietenă a anilor 
mei de tinereţe, că simţeam cum picură peste mine o rouă 
binefăcătoare şi întremătoare. Cei ce mă înconjurau crezură sau 
că şovăiam asupra drumului de urmat, sau că ascultam vreun 
zgomot îndepărtat de tun, bubuind, sau de tropot de cai 
răsunând pe şosea. Nu, ascultam cântând privighetoarea căreia 
de zece ani poate nu-i mai auzisem viersul şi extazul dură nu 
numai până când cei care mă înconjurau îmi repetară de două 
sau de trei ori: „Generale, uite duşmanul!”, ci până ce 
duşmanul, spunând el însuşi: „lată-mă!”, şi trăgând asupra 
noastră, o făcu pe vrăjitoarea nopţii să-şi ia zborul. 

Aşadar, când, după ce-am mers de-a lungul stâncilor de granit 
care ascund atât de bine vederii tuturor portul Rio de Janeiro, 


încât indienii, în limbajul lor expresiv, l-au numit Nelhero hy, 
adică apă ascunsă; când, după ce-am străbătut trecerea ce 
duce în micul golf liniştit ca un lac; când, pe marginea 
occidentală a acestui golf, am văzut înălțându-se oraşul dominat 
de Păo de Acucar 1, imensă stâncă de formă conică ce slujeşte 
nu de far, ci de jalon navigatorului; când am văzut ridicându-se 
în jurul meu această natură luxuriantă despre care Africa şi Asia 
nu-mi putuseră da decât o slabă idee, am rămas cu adevărat 
uluit de priveliştea ce se desfăşura în faţa mea. 

O dată intrat în portul oraşului Rio de Janeiro, norocul îmi 
scoase, fără zăbavă, în cale cel mai rar lucru ce există pe lumea 
asta: un prieten. 

Pe acesta n-a fost nevoie să-l caut, n-am avut nevoie să ne 
cercetăm spre a ne cunoaşte; ne-am - întâlnit, am schimbat o 
privire şi totul a fost spus; după un zâmbet, după o strângere de 
mână, eram, Rosetti şi cu mine, fraţi pe viaţă. 

Mai târziu voi avea prilejul să spun cine era acest suflet de 
elită; şi totuşi eu, prietenul lui, eu, fratele lui, atâta vreme 
nedespărţit de el, voi muri poate fără să fi avut mângâierea de a 
înfige o cruce în acest punct neştiut al pământului american 
unde se odihnesc oasele acestui om generos şi viteaz. 

După ce Rossetti şi cu mine am petrecut câteva luni în 
trândăvie - numesc trândăvie a practica un comerţ pentru care 
niciunul, nici celălalt nu eram născuţi - întâmplarea făcu să 
intrăm în relaţie eu Zambecarri, secretarul lui Bento Gonzales, 
preşedintele republicii Rio-Grande de Sul care se afla în război 
cu Brazilia. Amândoi erau prizonieri tie război la Santa Cruz, 
fortăreață ce se ridică de partea dreaptă, la intrarea în port şi de 
unde are loc strigarea vaselor. Zambecarri, care, s-o spunem în 
treacăt, era fiul faimosului aeronaut dispărut într-o călătorie în 
Siria şi despre care nu s-a mai auzit vorbindu-se niciodată, îmi 
făcu cunoştinţă cu preşedintele care îmi dădu scrisori de 
împuternicire pentru a stăvili expedițiile de pirați împotriva 
Braziliei. 

După câtva timp, Bento Gonzales şi Zambecarri scăpară înot 
şi ajunseră cu bine în Rio-Grande. 

VIII 

Corsar 

Am armat, de război, micul bastiment „Mazzini”, cam de vreo 
treizeci de tone, la bordul căruia făceam cabotajul; am pornit-o 


pe mare cu şaisprezece tovarăşi de aventuri. Eram, aşadar, în 
sfârşit, liberi, navigam sub un drapel republican, eram deci 
corsari! 

Cu şaisprezece oameni drept echipaj şi cu o barcă, noi 
declaram război unui imperiu. 

leşind din port, am luat-o drept spre insulele Marioa, situate la 
cinci sau şase mile de intrarea în radă, ţinând-o pe stânga; 
armele şi muniţiile le ascunsesem sub carnea afumată cu 
manioc, singura hrană a negrilor. Mă îndreptai spre cea mai 
mare din aceste. Insule care are un loc de ancorare; am aruncat 
ancora, am sărit pe pământ şi m-am urcat pe cel mai înalt loc. 

Acolo, mi-am desfăcut larg braţele, cu un sentiment de bună 
dispoziţie şi de mâncirie, şi am scos un chiot asemenea 
vulturului ce pluteşte în tăriile văzduhului. 

Oceanul îmi aparţinea şi eu intram în posesia imperiului meu. 
Prilejul nu întârzie să se arate, pentru a-mi dovedi puterea 
asupra lui. 

În timp ce, întocmai ca o pasăre de mare, stăteam căţărat 
sus, în observatorul meu, am zărit o goeletă ce naviga sub 
pavilion brazilian. 

Am făcut semn să se pregătească totul pentru a o porni iar pe 
mare, şi am coborât pe plajă. 

Ne-am îndreptat glonţ spre goeletă, care nu bănuia ce 
primejdie o aşteaptă, la două sau trei mile depărtare de 
şenalul2 din Rio de Janeiro. 

Oprind-o, am arătat cine suntem şi am somat-o să se predea; 
goeletă, trebuie să recunoaştem acest lucru, nu opuse nicio 
rezistenţă. Ne-am urcat pe bord şi am pus stăpânire pe vas. 

Atunci am văzut venind spre mine un pârlit de pasager 
portughez care ţinea în mână o casetă. O deschise: era plină de 
diamante; mi-o oferea ca să-şi răscumpere viaţa. 

Am închis capacul cutiei şi i-am înapoiat-o, spunându-i că 
viaţa lui nu se află în nicio primejdie; că, prin urmare, putea să- 
şi păstreze diamantele pentru un prilej mai bun. 

Dar n-aveam timp de pierdut; eram întrucâtva sub focul 
bateriilor din port. Am transportat armele şi alimentele de pe 
„Mazzini41 pe goeletă, şi am scufundat vasul „Mazzini44, care; 
după cum vedeţi, avu o glorioasă, dar scurtă existenţă de 
corsar. 

Goeletă aparţinea unui austriac bogat care locuia în insula 


Grande situată pe dreapta, cum ieşi din port, cam la 
cincisprezece mile depărtare de uscat; vasul era încărcat cu 
cafea, pe care proprietarul ei o trimitea în Europa. 

Pentru mine era deci o pradă îndoit de bună, întrucât 
aparţinea unui austriac împotriva căruia purtasem război în 
Europa şi unui negustor domiciliat în Brazilia, ţară împotriva 
căreia purtam război în America. 

Mi-am botezat goeletă „Scarro pilla”, derivație din FarrapoiS, 
„oameni în zdrenţe”, nume pe care imperiul Braziliei îl dădea 
locuitorilor tinerelor republici ale Americii de Sud, după cum Filip 
al 

II-lea îi botezase „calici ai pământului şi ai mării44 pe 

răzvrătiţii din Ţările de Jos. Până atunci goeleta se numise „Lui, 
sa”. 
Acest nume, de altfel, ni se potrivea destul de bine. Nu toți 
tovarăşii mei erau nişte Rossetti şi trebuie să mărturisesc că 
chipurile multora dintre ei nu aveau darul să te liniştească; asta 
şi explică predarea grabnică a goeletei şi groaza portughezului 
ce-mi oferise diamantele lui. 

Dar în tot timpul cât am exercitat meseria de corsar, oamenii 
mei au primit ordinul să respecte viaţa, onoarea şi averea 
călătorilor... era să spun, sub ameninţarea pedepsei cu moartea; 
dar aş fi greşit dacă spuneam aşa, fiindcă ordinele mele fiind 
respectate întotdeauna n-am fost silit niciodată să pedepsesc pe 
nimeni. 

Imediat după primele măsuri luate pe bord, ne-am îndreptat 
nava spre Rio de la Plata; şi pentru a da un exemplu de felul 
cum voiam să fie respectate pe viitor, viaţa, libertatea şi 
bunurile prizonierilor noştri, când am ajuns în dreptul insulei 
Santa Catarina, puţin mai sus de capul ltapocoroya, am ordonat 
să se lase la apă iol'a bastimentului capturat, am pus să se 
coboare o dată cu pasagerii tot ce le aparţinea, am ordonat să li 
se dea alimente şi, dăruindu-le iola, i-am lăsat liberi să plece 
unde vor dori. 

Cinci negri, sclavi de pe bordul goeletei şi cărora le redasem 
libertatea, se angajară pe bordul meu ca mateloţi; apoi ne-am 
continuat drumul spre Rio de la Plata. 

Ne-am dus să aruncăm ancora la Maldonato, stat din 
Republica orientală a Uruguayului. 

Am fost primiţi admirabil de populaţie, şi chiar de autorităţile 


din Maldonato, ceea ce ni s-a părut de un excelent augur. 
Rossetti plecă, prin urmare, liniştit, spre Montevideo ca să 
aranjeze acolo micile noastre afaceri, adică să vândă o parte din 
încărcătura noastră şi să obţină bani pe ea. 

Noi am rămas la Maldonato, adică ia intrarea acestui splendid 
fluviu care la vărsarea lui măsoară treizeci de leghe în lăţime, 
timp de opt zile ce se scurseseră în serbări neîntrerupte care 
erau cât pe-aci să se sfârşescă într-un chip tragic. Oribe, care, în 
calitatea lui de şef al republicii 

Montevideo, nu recunoştea celelalte republici, dădu ordin 
şefului politic din Maldonato să mă aresteze şi să pună mâna pe 
goeletă mea. Din fericire, şeful politic din Maldonato era un om 
de treabă care, în loc să execute ordinul primit, ceea ce n-ar fi 
fost greu, dat fiind că nu prea aveam vreo bănuială, mă preveni 
că trebuie să părăsesc cât mai repede locul de ancorare şi să 
mă îndrept spre ţinta mea, dacă aveam vreuna. 

Am făgăduit să plec în aceeaşi scară; dar mai înainte, aveam 
şi eu, în ceea ce mă privea, o mică socoteală de încheiat. 

Vândusem unui negustor din Montevideo câţiva saci de cafea, 
luaţi din încărcătura noastră şi unele bijuterii ce-i aparţineau 
austriacului meu, ca să cumpăr alimente. Insă, fie că 
cumpărătorul meu era un rău platnic, fie că auzise spunându-se 
că eram în pericol de a fi arestat, îmi fusese cu neputinţă să-mi 
capăt banii. Dar, văzându-mă silit să plec seara, nu mai aveam 
timp de pierdut şi pentru mine era important să-mi primesc 
plata înainte de a părăsi Maldonato, întrueât mi-ar fi fost mai 
greu să-o obţin în lipsă. 

Prin urmare, către ora nouă seara am dat ordin să se facă 
pregătirile de drum şi, punându-mi pistoalele la cingătoare, mi- 
am aruncat mantaua pe umeri şi m-am îndreptat în linişte spre 
locuinţa negustorului meu. 

Era un splendid clar de lună, astfel încât îl vedeam de departe 
pe omul meu, luând aer în pragul uşii sale; el de asemenea mă 
văzu, mă recunoscu şi-mi făcu semn cu mâna să mă îndepărtez, 
dându-mi de înţeles prin acest semn că sunt în primejdie. ’ 


Prefăcându-mă că nu văd nimic, m-am îndreptat glonţ spre el, 
şi drept orice explicaţie, i-am pus pistolul în gât, zioându-i: 

— Banii mei! 

El vru să-mi dea lămuriri; dar când i-am repetat pentru a treia 


oară aceste două cuvinte: „Banii mei”, mă băgă în casă şi-mi 
numără cei două mii de patagoni pe care mi-i datora. 

Mi-am vârât iar pistolul la cingătoare, mi-am luat desaga sub 
braţ şi m-am întors pe goeletă fără să fi fost câtuşi de puţin 
îngrijorat. 

La ora unsprezece seara, am ridicat ancora luând-o în susul 
fluviului La Plata. 

IX 

La Plata 

In zorii zilei, spre marea mea mirare, mă aflam în mijlocul 
stâncilor de la Piedras Negras. 

Cum oare ajunsesem într-o asemenea situaţie, eu, care nu 
aţipisem nici măcar un minut, eu, care neîncetat mi-am pironit 
ochii asupra coastei, eu, care în noaptea aceea, redevenită 
sumbră după apusul soarelui, nu încetasem o clipă să consult 
busola şi să mă conduc după indicaţiile ei? 

Nu era momentul să-mi pun această întrebare; primejdia era 
imensă: apăreau stânci la suprafaţă, la babord şi la tribord, în 
faţă şi în spate; puntea era complet acoperită de spumă. Am 
sărit pe puntea de la trincă, dând ordin la babord să se 
cârmească în direcţia vântului; în timp ce echipajul îndeplinea 
această manevră, vântul luă cu el micul nostru gabier. 

Totuşi, din locul unde eram, dominam vasul şi stâncile, astfel 
încât puteam să indic drumul pe rare trebuia să-l urmeze 
goeletă; cât despre ea, ea şi cum ar fi fost însufleţită şi ar fi 
cunoscut primejdia ce-o ameninţa, deveni la fel de docilă la 
cârmă, cum este calul în frâu; în sfârşit, după un ceas, timp în 
care ne-am aflat între viaţă şi moarte şi în care i-am văzut chiar 
şi pe cei mai bătrâni marinari pălind, iar pe cei mai necredincioşi 
rugându-se, eram în afară de orice primejdie. 

v În clipa în care am putut să respir în voie, am vrut să-, 
cercetez cauzele care mă. Impinseseră în mijlocul acestor stânci 
primejdioase atât de bine cunoscute de navigatori, atât de bine 
indicate pe hărţi şi despre care credeam că sunt la trei mile 
depărtare, când de fapt mă aflam chiar printre ele. 

Mi-am consultat busola: continua s-o ia razna; dacă aş fi 
ascultat-o, m-a-ş fi izbit deţărm. 

Până la urmă, mi-am explicat totul. 

In momentul în care am părăsit goeletă ca. Să mă duc să-mi 
reclam cei două mii de patagoni de la cumpărătorul meu de 


cafea, dădusem ordin să fie transportate, în caz de atac, săbiile 
şi puştile pe -punte; ordinul fusese executat şi armele fuseseră 
depuse într-o cabină vecină cu habitaclul'. 

Fierăria armelor atrăsese spre ea acui magnetizat. După ce 
armele fură luate de acolo, busola îşi reluă direcţia ei normală. 

Ne-am continuat drumul şi am ajuns la JesusMaria, care se 
afla de cealaltă parte a Montevideoului şi aproape la aceeaşi 
distanţă ca Maldonato. 

Acolo, nimic nou, decât că ne-au lipsit alimentele, întrucât nu 
avusesem timp să ne aprovizio năm înainte de plecare. Dar, 
potrivit ordinelor daţe, nu exista nicio posibilitate de a debarca, 
şi, totuşi, trebuia potolită foamea a doisprezece voinici cu o 
grozavă poftă de mâncare. 

Dădui ordin să se manevreze, dar fără să ne îndepărtăm de 
țărm. 

Intr-o dimineaţă, am descoperit la o distanţă de aproape patru 
mile de uscat, o casă ce ni st' păru că are înfăţişarea unei 
ferme. Dădui ordin să se ancoreze cât mai aproape cu putinţă 
de mal şi, cum eu nu mai aveam barcă, dând-o pe a mea, aşa 
cum am mai spus, persoanelor pe care le debarcasem în insula 
Santa Catarina, am înjghebat o plută dintr-o masă şi din nişte 
butoaie şi, echipat cu o cange, m-am aventurat pe această 
ambarcaţie originală, cu un singur matelot, tot cu numele de 
Garibaldi ca şi mine, fără a-mi fi rudă; prenumele lui era 
Maurizio. 

Vasul era înţepenit cu două ancore, din pricina violenţei 
vântului ce bătea dinspre pampas. 

lată-ne deci aruncaţi în mijlocul stâncilor, nu însă navigând, ci 
învârtindu-ne şi dansând pe masa noastră, riscând în fiece clipă 
să ne răsturnăm. În sfârşit, după ce-am săvârşit adevărate 
minuni de echilibristică, am izbutit să eşuăm pe plajă; l-am lăsat 
pe Maurizio de pază la pluta noastră, şi eu m-am aventurat în 
mijlocul uscatului. 

X 

Câmpiile orientale f.0 

Priveliştea ce mi se înfăţişă atunci dinaintea ochilor şi asupra 
căreia privirea mi se pleca pentru prima oară, ar avea nevoie, 
spre a fi descrisă.pe de-a întregul şi cum se cuvine, şi de pana 
unui poet şi de penelul unui artist. Vedeam unduind dinainte-mi, 
ca valurile unei mări solidificate, imensele zări ale câmpiilor 


orientale, numite astfel deoarece se află pe malul estic al 
fluviului Uruguay, ce se varsă în fluviul La Plata, în faţa oraşului 
Buenos Aires şi deasupra Coloniei. Era, v-o jur, un spectacol cu 
totul nou pentru un om ce venea de dincolo de Atlantic, şi mai 
ales pentru un italian care s-a născut şi a crescut pe un pământ 
pe care rar găseşti un pogon fără o casă sau vreo altă lucrare 
ieşită din mâna omului. 

Acolo, dimpotrivă, totul era numai opera lui Dumnezeu; cum a 
ieşit din mâinile Domnului în ziua creaţiei, pământul a rămas tot 
aşa până în ziua de astăzi. Este o pajişte vastă, imensă, de 
nestrăbătut, şi priveliştea ei, care se înfăţişează ca un covor de 
verdeață şi de flori, mai ridicat din loc în loc, nu se schimbă 
decât pe țărmurile râului Arroga pe care se înalţă şi se leagănă 
în bătaia vântului, minunate pilcuri de arbori cu un frunziş 
luxuriant. 

Caii, boii, gazelele, struţii sunt, în lipsa făpturilor omeneşti, 
singurele vieţuitoare ale acestor imense solitudini pe care le 
străbate doar gaucho, acest centaur al lumii noi, parcă pentru 
ca întreaga turmă de animale sălbatice să nu uite că Dumnezeu 
le-a dat un stăpân. Dar pe acest stăpân. Cu ce ochi îl privesc 
trecând, armăsarii, taurii, struţii, gazelele? Care mai de care va 
protesta împotriva pretinsei lui dominaţii: armăsarul prin 
nechezatul lui; taurul prin muget, struţul şi gazela prin fugă. 

| 

Şi vederea lor îmi rechema în minte pământul pe care mă 
născusem, pământ nefericit pe care, când trece austriacul ce-l 
asupreşte, oamenii, aceste fiinţe făcute după chipul lui 
Dumnezeu, 11 salută şi se apleacă dinaintea lui, neîndrăznind 
să dea aceleaşi semne de independenţă cum dau, la vederea lui 
gaucho, animalele sălbatice din pampas. 

Dumnezeule atotputernic, Dumnezeule sfânt, până când vei 
îngădui o atât de adâncă înjosire a creaturii tale? 

Dar să lăsăm lumea veche, atât de tristă şi de deznădăjduită 
şi să revenim la lumea nouă, atât de tânără, atât de plină de 
viitor şi de speranţă. 

Ce frumos este armăsarul câmpiilor orientale, cu picioarele lui 
încordate, cu nările aburinde, cu buzele fremătătoare care n-au 
simţit niciodată contactul rece al zăbalei! Ce liber respiră în 
zvâcnetul coamei şi al cozii sale, crupa lui ce n-a fost nicicând 
apăsată de genunchi, nici însângerată de pinten! Ce mândru e 


când adună cu nechezatul lui, herghelia-i de iepe răzleţite, şi 
când, adevărat sultan al deşertului, fuge de prezenţa 
dominatoare a omului ducându-le cu el, repede ca un vârtej! 

O, minune a naturii! Miracol al creaţiei! Cum poate să-şi 
exprime emoția pe care a simţit-o la vederea voastră acest 
corsar de douăzeci şi cinci de ani, care pentru prima oară îşi 
întindea braţele spre imensitate! 

Dar, fiindcă acest corsar era pe jos, nici taurul, nici armăsarul 
nu-l luau drept om. În deserturile Americii, omul este completat 
de cal şi, fără el, devine cel din urmă dintre animale. Mai întâi ei 
se opreau uimiţi la vederea mea; pe urmă, curând, dispreţuindu- 
mi fără îndoială slăbiciunea, se apropiau de mine, mai-mai să-mi 
umezească obrazul cu răsuflarea lor. Să nu vă fie teamă 
niciodată de cal, animal nobil şi generos; dar să nu vă încrederi 
în taur, animal viclean şi ursuz. Cât despre gazele şi struţi, după 
ce am făcut cunoştinţă cu ele, asemenea calului şi taurului, dar 
într-un chip mai prudent, fugeau iuți ca săgețile; apoi, o dată 
ajunse pe vârful unui deluşor se întorceau să vadă dacă sunt 
urmărite. 

Pe vremea aceea, adică spre sfârşitul anului 
1834 şi începutul lui 1835, această parte a pământului oriental 
era încă neprihănită de vreun război; iată de ce întâlneai acolo 
animale sălbatice în număr atât de mare. 

1A.1 

Poeta 

Şi în vremea asta înaintam spre o estancia!*. Am găsit acolo o 
tânără femeie singură; era femeia unui capataz!”. Nu putea să-şi 
ia răspunderea să vândă sau să dăruiască un bou fără 
consimţământul soţului ei; trebuia deci să aşteptăm întoarcerea 
lui. De altfel era târziu şi, până a doua zi, nu exista niciun mijloc 
de a-l duce până la ţărmul mării. 

Sunt momente în viaţă a căror amintire, cu toate că se 
îndepărtează, continuă să trăiască şi să se înalțe ca nişte 
piramide, spre a spune astfel, în memorie, atât de bine, încât, 
oricare ar fi celelalte evenimente ale vieţii noastre, această 
amintire îşi păstrează eu stăruinţă locul pe care şi l-a dobândit! 
Era scris să întâlnesc în mijlocul acestui deşert pe soţia unui 
bărbat pe jumătate sălbatic, o tânără femeie cu o educaţie 


14 Numele fermelor în America de Sud. 
15 Stăpînul aşezării. 


cultivată, o poetă care-i ştia pe dinafară pe Dante, Petrarca, 
Tasso. 

După ce-am rostit puţinele cuvinte spaniole pe care le ştiam 
pe atunci, am fost plăcut surprins s-o aud răspunzându-mi în 
italiană. Mă pofti într-un chip plin de graţie să iau loc, aşteptând 
întoarcerea soţului ei. Pe când vorbeam, graţioasa mea gazdă 
mă întrebă dacă cunoşteam poeziile lui Quintana; şi la răspunsul 
meu negativ, ea îmi dădu un volum cu aceste poezii, spunându- 
mi că mi-l dăruieşte spre a învăţa spaniola de dragul ei. Am 
întrebat-o dacă nu făcea şi ea versuri. 

— Cum vreţi, îmi răspunse ea, să nu devii poet în faţa unei 
astfel de naturi? 

Şi, fără să se lase rugată, îmi recită mai multe poezii pe care 
le-am găsit pline de un puternic sentiment şi de o fermecătoare 
armonie. Mi-aş fi petrecut toată seara şi toată noaptea 
ascultând-o, fără să mă gândesc la bietul meu Maurizio, care mă 
aştepta păzind masa-plută; dar soţul ei se întoarse şi puse capăt 
părţii poetice a serii, spre a mă readuce ia scopul material al 
vizitei mele. Îi înfăţişai cererea mea şi rămase stabilit ca a doua 
zi el să aducă un bou.pe plajă şi să mi-l vândă. 

În zori mi-am luat rămas bun de la frumoasa mea poetă şi m- 
am grăbit să mă duc să mă întâlnesc cu Maurizio; acesta îşi 
petrecuse noaptea adăpostit cum putuse între patru butoaie, 
foarte neliniştit că nu mă vedea reîntorcindu-mă, şi teimându-se 
să nu fi fost mâncat de tigri foarte răspândiţi în această parte a 
Americii, şi mai puţin inofensivi decât armăsarii şi chiar taurii. 

După puţin se ivi şi capataz-ul târând un bou în laţ. Câteva 
clipe şi animalul fu înjunghiat, jupuit, tăiat în bucăţi, într-atât de 
mare le este îndemânarea oamenilor din Sud la îndeplinirea 
acestei corvezi sângeroase. 

Se punea apoi chestiunea transportării boului, tăiat în bucăţi, 
de pe mal pe vas, adică la o distanţă de cel puţin o mie de paşi, 
străbătând stânci le ascuţite printre care se zvârcolea o mare 
furioasă. 

Maurizio şi cu mine ne-am pus pe lucru. 

Se ştie cum fusese construită barca ce avea să ne ducă pe 
bordul vasului: o masă cu câte un butoi prins de fiecare picior şi 
un fel de ţepuşă în mijloc. I a venire această ţepuşă slujise, să 
ne agăţăm de ea îmbrăcămintea; la întoarcere avea să susţină 
hrana noastră ca să nu intre în apă. 


Am împins ambarcaţiunea în larg; ne-am aşezat deasupra ei 
şi Maurizio cu o prăjină în mână, eu cu o cange în pumn, am 
început să ne luptăm cu apa până la genunchi, întrueât 
greutatea pe care o ducea barca era prea mare; dar, fie ce-o fi, 
numai barca să plutească! 

Manevra noastră se îndeplinea în aplauzele puternice ale 
americanului şi ale echipajului goeietei care se. Rugau poate 
mai mult pentru salvarea cărnii decât pentru a noastră; la 
început navigația fu destul de uşoară; dar, ajunşi la un şir de 
stânci ascuţite pe care trebuia să le străbatem, ne-am pomenit 
în două rânduri înghiţiţi aproape cu totul de apă. Norocul făcu'să 
le străbatem cu bine în ciuda tuturor greutăților. 

Dar, ajungân 1 dincolo de dublul şir de stânci ascuţite, în loc 
să scăpăm de primejdie, aceasta devenise şi mai mare. N-am 
mai găsit fundul cu cângile noastre, drept care ne era cu 
neputinţă să mai conducem ambarcaţia. In afară de asta, 
curentul devenind mai puternic pe măsură ce înaintam în fluviu, 
ne ducea departe de covertă. 

Văzui aievea clipa în care aveam să străbatem Atlanticul, şi să 
nu ne oprim decât la Sfânta Elena sau la Capul Bunei Speranţe. 

Tovarăşilor noştri, dacă voiau să ne ajungă, nu le mai 
rămânea altă soluţie decât să ridice pânzele; ceea ce şi făcură şi 
cum vântul sufla dinspre uscat, goeletă ne ajunse curând ba 
chiar ne şi întrecu. 

Dar, în trecere, ne aruncă o funie; am legat ambarcaţia de vas 
şi mai întâi am dat alimentele; pe urmă ne-am agăţat şi noi, 
Maurizio şi cu mine; apoi, după noi, la sfârşit, veni şi rândul 
mesei, care fu pusă din nou la locul ei, în sufragerie, fiind redată 
fără zăbavă destinaţiei sale. 

Am fost răsplătiți de osteneala pe care ne-o dădusem spre a 
procura alimentele, văzând cu ce straşnică poftă le înfulecau 
tovarăşii noştri. 

După câteva zile, am cumpărat, cu treizeci de monede, o 
barcă de la o ba/anară cu care ne-am încrucişat. 

Am mai petrecut încă o zi având în faţa ochilor vârful insulei 
Jesus-Maria. 

XII 

Bătălia 

Ne petrecusem noaptea la ancoră, la şase mile de capul 
Jesus-Maria, având în faţă Barraneas de San Gregorio; sufla o 


briză uşoară dinspre nord, când am observat venind dinspre 
Montevideo două bărci pe care le-am crezut prietene; dar 
fiindcă n-aveau semnul convenit, un pavilion roşu, am crezut 
prudent să ridicăm pânzele, în aşteptarea lor; am mai ordonat 
ca să fie urcate pe punte puştile şi săbiile. 

Precauţia, cum se va vedea, nu era inutilă; prima barcă 
continua să înainteze spre noi şi nu se vedeau pe bord decât trei 
persoane; ajunsă la câţiva paşi de noi, cel ce părea şeful, ridică 
vocea şi ne porunci să ne predăm; în acelaşi timp puntea bărcii 
se umplu de oameni înarmaţi care, fără a ne da răgaz să 
răspundem la somaţie, deschiseră focul. Am strigat: „La arme!” 
şi mi-am luat puşca, dar deoarece vasul stătea pe loc, am 
comandat, urlând din răsputeri: 

— Jos pânzele din faţă! 

Surprins că goeletă nu ascultă de ordin, ca de obicei, m-am 
uitat spre cârmă şi am văzut că încă de la primul foc de armă 
cârmaciul, unul dintre cei mai buni mateloţi, fusese ucis. Se 
numea Fiorentino şi se născuse într-una din insulele noastre. 

. N-aveam timp de pierdut. Lupta începuse cu furie; lanciona - 
acesta este numele acestui fel de bărci împotriva cărora luptam 
- lanciona se agăţase de coasta noastră dreaptă, şi câţiva 
oameni se şi urcaseră pe bastingajul nostru; din fericire, câteva 
focuri de puşcă şi câteva lovituri de sabie le veniră de hac. 

După ce mi-am ajutat oamenii să respingă acest atac, m-am 
repezit la postul de ascultare de la trinca tribordului, acolo unde 
fusese lovit Fiorentino, şi am apucat cârma părăsită. Dar în 
momentul când apăsam cu mâna cârma spre a o întoarce, un 
glonţ duşman mă lovi între ureche şi carotidă, îmi străpunse 
gâtul şi mă răsturnă fără cunoştinţă pe punte. 

Restul luptei, care dură un ceas, fu dat de cadetul Luigi 
Carniglia, de Pasquale Lodola, de Giovanni Lamberti, de 
Maurizio Garibaldi şi de doi maltezi. Aşadar, italienii luptaseră 
minunat, în timp ce străinii şi cei cinci negri ai noştri se 
ascunseseră în cala vasului. În sfârşit, obosit de rezistenţa 
noastră, având vreo zece oameni scoşi din luptă, duşmanul fugi, 
în timp ce, vintul pornindu-se, camarazii noştri continuară să 
meargă în susul fluviului. 

Cu toate că-mi recăpătasem cunoştinţa şi că-mi venisem în 
fire, am rămas cu desăvârşire nemişcat, şi în consecinţă 
nefolositor, până la sfârşitul încăierării. 


Mărturisesc că primele mele senzaţii, când am redeschis ochii 
şi am revenit la viaţă au fost foarte plăcute. Pot să zic că 
fusesem mort şi că reînviasem, atât de adânc fusese leşinul 
meu şi până într-atâta de lipsit de orice licărire de viaţă. Dar să 
ne grăbim să adăugăm că această stare de bună dispoziţie fizică 
fu repede învinsă de conştiinţa situaţiei în care ne aflam. Rănit 
de moarte sau aproape, neavând la bord pe nimeni care să aibă 
nici cea mai mică cunoştinţă despre navigaţie, cea mai 
neînsemnată cunoştinţă geografică, am cerut să mi se aducă 
harta, am consultat-o cu ochii acoperiţi de un văl pe care îl 
credeam al morţii, şi am arătat cu degetul Santa-Fe de pe fluviul 
Parana. Nimeni dintre noi nu mai navigase vreodată pe La Plata, 
în afară de Maurizio, care călătorise o singură dată în sus, pe 
Uruguay. Mateloţilor îngroziţi. — italienii, trebuie s-o spun, nu 
împărtăşeau aceste temeri sau ştiau să şi le ascundă — 
mateloţilor îngroziţi şi de starea mea şi de vederea cadavrului 
lui Fiorentino, de teamă să nu fie prinşi şi luaţi drept pirați, li se 
citea spaima pe faţă şi dorinţa de a dezerta la primul prilej ivit. 
În aşteptare, în fiecare barcă, în fiecare şalupă, în fiecare trunchi 
de arbore plutitor, ei vedeau o lancionă duşmană trimisă în 
urmărirea lor. 

Cadavrul nenorocitului nostru camarad fu aruncat în fluviu cu 
ceremonialul obişnuit într-o asemenea ocazie, căci timp de mai 
multe zile n-am putut să debarcăm pe niciun petec de pământ. 
Trebuie să spun că acest fel de înmormântare nu era tocmai în 
vederile mele, şi că simţeam o repulsie cu atât mai adâncă cu 
cât, după toate probabilitățile, era cât p-ac-i să-l încerc şi eu. l- 
am destăinuit această repulsie scumpului meu Carniglia. 

În focul destăinuirii, versurile lui Foscolo îmi veneau cu 
insistenţă în minte: 

„O piatră, o piatră care să-mi deosebească osemintele de cele 
pe care. Moartea le seamănă pe pământ şi în ocean!”. 

Şi bietul meu prieten plângea şi-mi făgăduia că n-o să lase să 
fiu aruncat în apă, ci o să-mi sape o groapă şi o să mă culce lin 
în ea. Cine ştie, cu toată dorinţa fierbinte ce-o resimțea, dacă ar 
mai fi putut să-şi ţină făgăduiala! Cadavrul meu ar fi săturat 
vreun lup marin, vreun caiman din imensul La Plata. N-aş mai fi 
revăzut Italia, n-aş mai fi luptat pentru ea! Pentru ea, singui-a 
speranţă a vieţii mele! Dar nici n-aş mai fi văzut-o căzând din 
nou în ruşine şi în mişelie! 


Cine i-ar fi putut spune atunci preascumpului meu Luigi că în 
mai puţin de un an, aveam să-l văd prăvălit de pe stânci, 
dispărând în mare şi că aveam să-i caut zadarnic cadavrul 
pentru a-mi ţine faţă de el făgăduiala pe care mi-o făcuse el 
mie, de a-l înmormânta pe un pământ străin şi de a-i aşeza pe 
mormânt o piatră care să îndemne călătorul să se roage pentru 
el? Bietul Luigi! A dovedit faţă de mine grija unei mame în 
timpul lungei şi dureroasei mele boli, care nu-şi găsea alinarea 
decât văzându-l pe el şi atenţiile sale pr care această inimă de 
aur le avea pentru mine. 

XIII Luigi Carniglia 

Vreau să vă vorbesc puţin despre Luigi. Şi de ce n-ar trebui să 
vorbesc despre el? Fiindcă este un simplu matelot? Fiindcă nu 
era... Oh! vă răspund îndată la asta, sufletul îi era nobil, ca să 
susţină oricând şi oriunde onoarea italiană; nobil să înfrunte 
furtunile de tot felul; nobil, în sfârşit, să mă apere, să mă 
păzească, să mă îngrijească, aşa cum ar fi făcut cu copilul lui! 
Când stăteam culcat, în lunga mea agonie, pe patul de 
suferinţă; când, părăsit de toţi, aiuram în delirul morţii, el 
rămânea la căpătâiul meu, cu devotamentul şi răbdarea unui 
înger, fără a mă părăsi o clipă, decât pentru a se duce să plângă 
şi să-şi ascundă lacrimile. O, Luigi! oasele tale, risipite în 
genunile Atlanticului, meritau un monument în care proscrisul 
recunoscător ar fi putut într-o zi să te dea de exemplu 
concetăţenilor săi şi să-ţi redea aceste lacrimi calde pe care tu 
le-ai vărsat pentru el! 

Luigi Carniglia era din Deiva, un mic sat de pe ţărmul 
Levantului. Nu primise nicio instruire literară, dar suplinea 
această lipsă printr-o minunată inteligenţă. Fără să aibă 
cunoştinţele nautice necesare unui pilot, el a condus 
bastimentul până la Gualeguay, cu înţelepciunea şi cu norocul 
unui pilot desăvârşit. În lupta pe care am povestit-o, lui 
îndeosebi i-am datorat faptul că n-am căzut în mâinile 
duşmanului; înarmat cu o flintă şi aşezat în locul cel mai 
primejdios, el a fost groaza celor ce dădeau asaltul. Înalt de 
statură, robust, avea deopotrivă supleţe şi putere. Blând până la 
duioşie în viaţa obişnuită, el avea darul atât de rar de a se face 
iubit de către toţi. Vai! Cei mai buni fii ai nefericitului nostru 
pământ sfârşesc astfel, printre străini, fără să aibă mângâierea 
unei lacrimi şi... daţi uitării! 


XIV 

Prizonier 

* 

Am rămas nouăsprezece zile fără alte îngrijiri decât cele ce-mi 
fură date de Luigi Carniglia. 

După nouăsprezece zile, am ajuns la Gualeguay. 

Întâlnisem, la gura lui Ibiqui, un braţ al fluviului Parana, un 
vas comandat de un mahonez, numit don Lucas Tartaulo, un om 
de ispravă care avu tot felul de atenţii față de mine, dându-mi 
ceea ce credea că-mi putea fi de folos în starea mea. 

Am primit tot ceea ce mi se oferea, căei eram lipsiţi cu 
desăvârşire de orice pe bordul goeletei, în afară de cafea; de 
aceea se punea cafea în orice sos, fără ca cineva să se 
sinchisească dacă pentru mine cafeaua era o băutură sănătoasă 
şi un leac eficace. 

Mă mistuia o febră îngrozitoare însoţită de greutatea de a 
înghiţi ce ajungea aproape până la imposibilitate de a înghiţi. 
Lucrul nu era de mirare, căci glonţul, ca să ajungă dintr-o parte 
într-alta a gâtului, trecuse, în drumul lui, printre vertebrele 
cervicale şi faringe; pe urmă, după opt sau zece zile, febra mi-a 
scăzut; am început să înghit şi starea mea deveni suportabilă. 

Don Lucas făcu ceva mai mult; la despărţire îmi dădu - ca şi 
unuia din pasagerii lui numit d'Arragaida, un biscaian stabilit în 
America - nişte scrisori de recomandaţie la Gualeguay şi 
îndeosebi către guvernatorul provinciei d'EntraRios, don Pascal 
Echague, care, fiind silit să facă o călătorie, i-l lăsase lui don 
Lucas pe propriul lui medic, don Ramon Delarea, un tânăr 
argentinian de mare valoare; acesta, când îmi examină rana, 
simțind, în partea opusă locului pe unde intrase, glonţul 
alunecându-i sub deget, îmi făcu extracția cu multă îndemânare, 
şi, timp de câteva săptămâni, adică până la deplina mea 
restabilire, continuă să-mi dea cea mai afectuoasă îngrijire şi, s- 
o spunem, cea mai dezinteresată. 

Am stat şase luni la Gualeguay şi în timpul acestor şase luni, 
am rămas în casa lui don Jacinto Andreas care a fost pentru 
mine, atât el cât şi familia lui, plin de infinite atenţii şi de 
amabilităţi delicate. 

Numai că eu eram prizonier, sau aproape. Cu toată 
bunăvoința guvernatorului, don Pascal Echague şi cu tot 
interesul pe care mi-l arăta brava populaţie din Gualeguay, 


eram obligat să aştept decizia dictatorului din Buenos Aires, 
care nu lua nicio hotărâre. Dictator în acel timp la Buenos Aires 
era Rosas, personaj despre care vom vorbi mai târziu când ne 
vom ocupa de Montevideo. 

După ce mi s-a vindecat rana, am început să fac unele 
plimbări; dar, din ordinul autorităţii, cavalcadele mele erau 
limitate. În schimbul goeletei confiscate, mi se dădea un taler pe 
zi, ceea ce era mult într-o ţară unde totul este pe nimic şi în 
care n-ai niciun prilej să-ţi cheltuieşti banii; dar toate astea nu 
preţuiau cât libertatea. 

De altfel, probabil că şi această cheltuială de un taler pe zi 
apăsa administraţia, căci mi se făcură propuneri să fug; dar 
oamenii, care-mi făceau de bună credinţă aceste propuneri, 
erau, fără s-o ştie, agenţi provocatori. Mi se spunea că 
guvernămmtul, n-ar încerca o prea mare durere la vestea 
dispariţiei mele. Nu era nevoie să fiu îmboldit pentru a lua o 
hotărâre al cărei plan îl şi aveam în minte. După plecarea lui don 
Pascal Echague, guvernator în Gualeguay rămase un oarecare 
Leonardo Millan; până atunci el nu se arătase faţă de mine nici 
bun, nici rău; şi până în ziua aceea, eu n-aveam niciun motiv să 
mă plâng de el, cu toate că-mi arătase puţin interes. 

M-am hotărât deci să fug şi, în acest scop, mi-am început 
pregătirile, spre a fi gata la prima 

f 


ocazie ce mi s-ar ivi. Aşadar, într-o seară, pe furtună, m-am 
îndreptat spre casa unui bătrân cumsecade pe care îl vizitam de 
obicei, şi care locuia la trei mile de sat; de astă dată îi împărtăşii 
hotărârea mea, şi-l rugai să-mi găsească o călăuză şi cai, cu 
care speram să ajung la o fermă ţinută de un englez şi situată, 
pe malul stâng al fluviului Parană. Acolo, aş fi găsit, fără 
îndoială, un vas care să mă transporte incognito la Buenos Aires 
sau. La Montevideo. El îmi găsi ghid şi. Cai şi astfel am pornit-o 
la drum peste câmpuri, ca sănu fim descoperiţi. Aveam de 
parcurs aproape cincizeci şi patru de mile, care se puteau face, 
ţinând-o numai în galop, într-o jumătate de noapte. 

Când se lumină de ziuă, eram în faţa lui Ibiqui, la distanţă de 
aproape o jumătate de milă de fluviu; călăuza îmi spuse să mă 
opresc în tufărişul în care ne şi aflam, în timp ce el o să se ducă 
să vorbească. Fiind de acord cu acest lucru, călăuza plecă, iar 
eu rămăsei singur. 


Am descălecat, am agăţat Mul calului de craca unui arbore la 
rădăcinile căruia m-am. Culcat, şi am aşteptat acolo două-trei 
ceasuri; după aceea, văzând că nu se mai întoarce călăuza, m- 
am ridicat şi m-am hotărât să merg până la marginea tufărişului 
care era aproape; dar, în momentul când să ajung la marginea 
lui, am auzit în spatele meu o împuşcătură şi un glonţ şuierând 
prin iarbă. M-am întors şi am văzut un detaşament de călăreţi 
care veneau spre mine cu sabia scoasă; detaşamentul se şi afla 
între mine şi cal. Cu neputinţă să fug, zadarnic să mă apăr; m- 
am predat. 

Tortura cu frânghia 

Mi s-au legat mâinile la spate şi am fost urcat pe cal;. Pe 
urmă, întocmai ca şi mâinile, mi s-au legat, şi picioarele, 
imobilizate apoi de chinga calului. 

În felul acesta am fost dus la Gualeguay, unde, cum. Se va 
vedea, mă aştepta o soartă şi mai cruntă. 

să nu fiu acuzat că sunt prea delicat cu mine; ei, bine, 
mărturisesc, simt că mă trec fiorii de fiecare dată când îmi 
reamintesc această împrejurare din viaţa mea. 

Fiind dus înaintea lui don Leonardo Millan, am fost somat de 
el să-i denunţ pe cei ce-mi înlesniseră fuga. Nu mai e nevoie să 
spun c-am declarat că eu singur îmi pregătisem fuga şi-mi 
adusesem la îndeplinire planul; atunci, legat cum eram şi fiindcă 
don Leonardo Millan n-avea sa se teamă de nimic, se apropie de 
mine şi începu să mă lovească cu biciul; după aceea mă întrebă 
din nou, şi eu din nou am tăgăduit. 

Atunci porunci să fiu dus la închisoare şi rosti cu voce înceată 
câteva cuvinte la urechea celor ce mă însoţiseră. 

Dăduse ordin să fiu torturat. 

Când am ajuns în încăperea ce-mi era destinată, paznicii, 
ţinându-mă tot cu mâinile legate la spate, îmi mai strânseră 
încheieturile mâinilor cu încă o frânghie al cărei capăt îl - 
înfăşurară pe după o grindă şi, trăgând de el, mă ridicară la 
patru-cinci picioare de la pământ. 

Atunci don Leonardo Millan intră în închisoare şi mă întrebă 
dacă nu voiam să fac mărturisiri. 

Nu puteam decât să-l scuip în obraz şi mi-am şi oferit această 
satisfacţie. 

— Bine, spuse el. Retrăgându-se; când prizonierul o să aibă 
poftă să mărturisească, să mă chemaţi şi, după ce o să 


mărturisească, să-l daţi jos. 

După aceea, ieşi. 

Am rămas astfel atârnat două ceasuri. Toată greutatea 
trupului se sprijinea pe încheieturile mâinilor însângerate şi pe 
umerii luxaţi. Tot trupul îmi ardea ea un cuptor; în fiece clipă 
ceream apă şi, mai omenoşi decât călăul meu, paznicii îmi 
dădeau să. Beau; dar apa, pătrunzându-mi în stomac, dispărea 
de parcă ar fi fost aruncată pe o prăsea de fier înroşită în foc. 
Nu-ţi poţi face o idee despre ceea ce am suferit decât citind 
despre torturile aplicate prizonierilor din Evul Mediu. În sfârşit, 
după două ceasuri, paznicilor mei, făcându-li-se milă de mine, 
sau crezându-mă mort, mă deteră jos. Am căzut pe spate cât 
eram de lung. 

Nu mai eram decât o masă inertă, fără altă simţire decât o 
durere surdă şi adâncă, un ca davru sau aproape. 

In această stare şi fără măcar să fiu conştient de ceea ce mi 
se întâmpla, am fost pus în butuci. 

Am străbătut cincizeci de mile prin mlaştini, cu mâinile şi cu 
picioarele legate; tântarii numeroşi şi turbaţi în acest anotimp 
îmi făcură obrajii şi mâinile numai o rană. Am îndurat două 
ceasuri o tortură îngrozitoare, iar când mi-am venit în fire. Mă 
aflam legat cot la cot cu un ucigaş. 

Deşi nici în mijlocul celor mai atroce chinuri nu scosesem un 
singur cuvint şi deşi, de altfel, nu. Avusese niciun amestec în 
fuga mea, don Jacinte Andreas fusese închis; locuitorii din 
partea locului erau înspăimântați. 

In ce mă priveşte, fără îngrijirile unei femei care a fost pentru 
mine un înger de bunătate, aş fi fost mort. Lăsând de o parte 
orice teamă ea îi veni în ajutor sărmanului torturat. Se numea 
doamna Alleman. Graţie acestei blânde binefăcătoare, n-am 
dusă lipsă de nimic în închisoarea mea. 

Câteva zile după aceea, guvernatorul, văzând că era inutil să 
încerce să mă facă să vorbesc şi convins că aş putea muri mai 
înainte de a denunța pe vreunul din prietenii mei, nu îndrăzni 
probabil să-şi ia asupra lui răspunderea acestei morţi şi ordonă 
să fiu dus în capitala provinciei Bajada. Am zăcut în închisoarea 
de acolo două luni: apoi, guvernatorul îmi trimise vorbă că-mi 
era îngăduit să plec liber din acea provincie. Deşi profesez 
păreri opuse celor ale lui Echague şi deşi nu o singură dată, din 
ziua aceea, am luptat împotriva lui, n-aş putea să-mi ascund 


recunoştinţa pe care o simt totuşi faţă de el; şi aş vrea şi astăzi 
să fiu în situaţia de a-i dovedi această recunoştinţă pentru tot 
ceea ce a făcut pentru mine şi mai ales pentru libertatea pe 
care mi-a redat-o.' 

Mai târziu, norocul făcu. Să-mi cadă în mână toţi şefii militari 
din provincia Gualeguay şi toţi fură puşi în libertate fără să li se 
aducă cea mai mică jignire, nici persoanei şi nici bunurilor lor. 

Cât despre don Leonardo Millan, nici n-am vrut să-l văd, de 
teamă că prezenţa lui, aducându-mi aminte de ceea ce 
suferisem, să nu mă facă să săvârşesc vreo faptă nedemnă de 
mine. 

Călătorie în provincia Rio-Grande 

De la Bajada, m-am îmbarcat pe o brigantina italiană 
comandată de căpitanul Ventura. Acesta era un om de încredere 
şi demn în toate privinţele; el mă trată cu generozitate 
cavalerească şi mă duse până la gura fluviului Iguann, un 
afluent al Paranei, unde m-am îmbarcat pentru Montevideo, pe 
o balandră comandată de Pascal Carboni. 

Eram într-o zodie bună; căci şi el se purtă minunat cu mine. 

Fericirile ca şi nenorocirile vin grămadă; pentru moment se 
sfârşiseră cu acestea din urmă şi primele se ţineau lanţ. 

La Montevideo, am găsit o mulţime de prieteni în fruntea 
cărora trebuie să-l număr pe GianBattista Cuneo şi pe 
Napoleone Castellini. În curând şi Rossetti, pe care îl lăsasem la 
Montevideo, după cum vă reamintiţi, veni să mă întâlnească 
aici; sosea de la Rio Grande, unde fusese primit admirabil de 
aceşti mândri republicani. 

La Montevideo, proscripţia mea dăinuia mereu. Rezistenţa 
mea împotriva lancioanelor, oamenii lor pe care îi omorâsem, 
constituiau un motiv, cel puţin în aparenţă, serios. Am fost deci 
silit să stau ascuns în casa prietenului meu Pazante, unde am 
rămas o lună. 

Recluziunea mea, de altfel, era cum nu se poate mai 
suportabilă, îndulcită de vizitele atâtor compatrioți care, în acea 
epocă de prosperitate şi de pace, se stabiliseră în ţară şi arătau 
faţă de prietenii lor din lumea veche o ospitalitate generoasă. 
Războiul şi, mai ales, asediul Montevideoului, schimbaseră 
situaţia majorităţii dintre ei, şi, din bună cum era, le-o făcuseră 
rea, ba chiar foarte rea. Bieţii oameni! i-am plâns de multe ori; 
din nefericire, nu puteam să fac nimic altceva decât să-i plâng. 


După o lună, sosind vremea s-o pornesc la drum, am plecat, 
Rossetti şi cu mine, spre Rio Grande. Călătoria trebuia s-o facem 
şi am şi făcut-o călare; asta a fost o negrăită bucurie şi o 
negrăită plăcere pentru mine. Călătoream, cum se spune, a la 
escotero. 

Să explicăm ce înseamnă acest fel de a călători, care, în ce 
priveşte rapiditatea, lasă cu mult în urmă poştalionul, oricât de 
rapid ar fi el în ţările civilizate. 

Fie că sunt doi, trei sau patru, se călătoreşte cu vreo douăzeci 
de cai obişnuiţi, să-i urmeze pe cei ce merg călare; când 
călătorul îşi simte animalul obosit, descalecă, trece şaua de pe 
spatele calului său, pe acela al finui cal liber, încalecă, face trei 
sau patru leghe în galop, apoi îl părăseşte pentru un altul, şi aşa 
mereu până în momentul în care se hotărăşte să se oprească; 
bidivii obosiţi se odihnesc continuându-şi drumul, eliberaţi de 
şaua şi de călăreţul lor. 

În timpul scurtului popas pe care îl fac călăreţii, spre a-şi 
schimba calul, celelalte animale pasc în grabă câteva 
mănunchiuri de iarbă şi beau apă, dacă o găsesc; mese 
adevărate se iau numai de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. 

Am ajuns astfel la Piratinin, sediul guvernământului din Rio- 
Grande; în realitate capitala era Porto-Allegre, dar deoarece 
capitala se afla în puterea imperialilor, sediul republicii era la 
Piratinin. 

Piratinin este, desigur, cu cele două regiuni ale ei: regiunea 
câmpiilor şi regiunea munţilor, una din cele mai frumoase ţări 
din lume. 

Regiunea câmpiilor este în întregime tropicală; acolo cresc 
banane, trestie de zahăr, portocali. Printre tulpinile acestor 
plante şi arbori se târăsc şarpele cu clopoței, şarpele negru, 
şarpele roşu; pe acolo ca şi prin junglele Indiei se năpustesc 
tigrul, jaguarul şi puma, precum şi un leu inofensiv, de mărimea 
unui câine Saint-Bernard. 

Regiunea munţilor este blândă, ca dulcele meu climat de la 
Nisa; acolo se cultivă piersicile, perele, prunele, toate fructele 
Europei; tot acolo cresc acele magnifice păduri, a căror 
descriere nicio pană n-o va reda vreodată, cu pinii lor drepţi ca 
nişte catarge de corabie, înalţi de două sute de picioare şi al 
căror trunchi abia de-l pot cuprinde cu braţele cinci sau şase 
oameni. La umbra acestor pini cresc tacaroşii, trestii uriaşe care, 


asemenea ferigelor lumii de dinainte de potop, ajung până la 
înălţimea de optzeci de picioare şi care, la baza lor, de-abia 
ating grosimea trupului omenesc; acolo creşte barba de pao, 
literal tradus barba arborilor, care se foloseşte ca un fel de 
şerveţel şi acele liane care, prin multiplele lor înlănţuiri fac ca 
pădurile să fie de nestrăbătut; acolo se află acele luminişuri 
numite campestres, unde se înalţă oraşe întregi: Cima da Serra. 
Vaccaria, Lages; nu numai trei oraşe, ci trei departamente; o 
populaţie caucaziană, de origine portugheză şi de o ospitalitate 
homerică. 

Acolo călătorul n-are nevoie să spună nimic, să întrebe nimic. 
Intră în casă şi merge drept spre camera de oaspeţi; servitorii 
vin fără să fie chemaţi, îl descalţă, îi spală picioarele. Rămâne 
atâta timp cât vrea, pleacă când îi place, nu-şi ia rămas bun, nu 
mulţumeşte dacă n-are poftă şi cu toată această uitare, cel care 
o să vină după el, va fi la fel de bine primit. 

Asta-i tinereţea naturii, asta-i dimineaţa umanităţii. 

XVII Laguna Los Patos 

Când am ajuns la Piratinin, am fost admirabil primit de 
guvernământul republicii. Bento Gonzales, adevărat cavaler 
rătăcitor din alaiul lui Charlemagne, frate de cruce al unor eroi 
ca Oiivier şi Roland, puternic, agil, leal ca şi ei, adevărat 
centaur, mânuind calul cum nu l-am mai văzut decâţ pe 
generalul Netto, model de călăreț desăvârşit - lipsea, 
mărşăluind în fruntea unei brigade de cavalerie, ca să se lupte 
cu Sylva Tanaris, un şef imperial, care, după ce trecuse canalul 
de la San Gonzales, devasta această parte a provinciei Piratinin, 
pe atunci sediu al guvernământului republican, un mic sat 
fermecător prin aşezarea lui  alpestră, capitală a 
departamentului cu acelaşi nume, înconjurat de jur împrejur de 
o populaţie războinică foarte devotată cauzei libertăţii. 

În absenţa preşedintelui, ministrul finanţelor, Almeida, fu cel 
ce-mi făcu onorurile oraşului. 

Câteva cuvinte despre Rio-Grande, despre care s-ar putea 
crede, cum o indică numele său, că e situat pe cursul vreunui 
mare fluviu, sau că e un mare fluviu el însuşi. 

Rio-Grande este laguna della Los Patos, lacul rațelor; poate să 
aibă vreo treizeci de leghe în lungime, în afară de câteva 
porţiuni de care ne vom ocupa mai târziu, laguna este adâncă şi 
populată de caimani; este alcătuită din apele a cinci râuri care 


se varsă la extremitatea ei nordică şi care par că formează cele 
cinci degete ale unei mâini a căi'ei palmă o constituie capătul 
lagunei. 

Există un loc de unde cuprinzi cu ochii toate cele cinci râuri şi 
care din această pricină se şi numeşte Viamao, adică „am văzut 
mâna”. 

Viamao îşi schimbase numele şi se numea pe atunci 
Settembrina drept comemorare a republicii proclamate în 
septembrie. 

Deoarece n-aveam ce face la Piratinin, am cerut să trec în 
coloana de operaţii de pe lângă preşedinte, îndreptată spre San 
Gonzales. Acolo l-am văzut pe acest viteaz pentru prima dată şi 
mi-am petrecut câteva zile în preajma lui. Era într-adevăr un 
copil răsfăţat al firii; natura îl dăruise cu tot ceea ce face ca un 
erou să fie autentic. Când l-am cunoscut, Bento Gonzales 
atingea vârsta de şaizeci de ani. Inalt şi zvelt, călărea, cum am 
spus-o, cu o graţie şi o uşurinţă admirabile. Pe cal, i-ai fi dat 
douăzeci şi cinci de ani. Brav şi fericit, n-ar fi şovăit o clipă, 
asemenea unui cavaler al lui Ariosto, să se lupte cu un uriaş, 
chiar de-ar fi avut statura lui Polifem şi armura lui Ferragus. 
Scosese, printre cei dintâi, strigătul de război, nu din ambiţie 
personală, ci ca oricare alt fiu al acestui popor războinic. Traiul 
lui la ţară era asemenea celui al ultimului locuitor al pajiştilor: 
carne friptă şi apă curată. 

M-a invitat la o masă frugală chiar din prima zi în care ne-am 
văzut şi am vorbit cu aceeaşi familiaritate cu care am fi vorbit 
dacă am fi fost tovarăşi din copilărie şi egali. Cu atâtea daruri 
naturale şi dobândite, Bento Gonzales a fost idolul 
concetăţenilor săi şi, deşi hărăzit cu atâtea daruri, lucru ciudat, 
a fost aproape nenorocos în acţiunile lui războinice, ceea ce mă 
face să cred că mai mult decât geniul, întâmplarea este cea 
care hotărăşte izbânda în război şi soarta eroilor. 

Am urmat coloana până la Camodos, un şenal de trecere de la 
San Gonzales, care leagă laguna della Los Patos cu Merin. Sylva 
Tanaris se retrăsese în grabă de acolo, aflând că se apropia o 
coloană a armatei republicane. 

Neputând s-o ajungă, preşedintele se întoarse înapoi. Fireşte, 
am făcut la fel, şi am luat-o pe urmele lui, pe drumul spre 
Piratinin. Cam în vremea aceea, am primit vestea despre bătălia 
de la Rio-Pardo, unde armata imperială a fost zdrobită cu 


desăvârşire de către republicani. 

XVIII 

Inarmarea lancioanelor la Camacuă 

Am fost însărcinat cu înarmarea a două lancioane ce se aflau 
pe Camacuă, fluviu paralel sau aproape paralel cu canalul San 
Gonzales şi care, ca şi el, se varsă în laguna Los Patos. 

Adunasem atât mateioţi veniţi din Montevideo, cât şi din cei 
găsiţi la  Piratinin, vreo treizeci de oameni de toate 
naţionalităţile. Se înţelege de la sine că, din nefericire pentru el, 
scumpul meu Luigi Carniglia se afla printre ei. Mai aveam în plus 
un nou recrut, un francez uriaş, breton prin naştere, pe care il 
numeam Gros-jean, şi pe un altul, Francois, un adevărat pirat, 
frate vrednic de pe coastă. 

Am sosit la Camacuă: acolo am găsit un american numit John 
Griggs care tocmai supraveghea, de la o fermă a lui Bento 
Gonzales, unde locuia, terminarea a două ambarcaţiuni eu câte 
un catarg. 

Fusesem numit şef al acestei flote încă în construcţie, cu 
gradul de căpitan-locotenent. 

Era ciudată această construcție care făcea cinste 
binecunoscutei stăruințe americane. Oamenii se duceau să 
caute lemnul într-o parte şi fierul în alta; doi trei dulgheri tăiau 
lemnul şi un mulatru bătea fierul. Aşa fuseseră fabricate, de la 
cuie până la cercurile de fier ale catargelor, cele două 
ambarcaţiuni. 

După două luni flota a fost gata. Fiecare vas a fost armat cu 
două mici piese de bronz; patruzeci de negri sau de mulatri s-au 
adăugat celor treizeci de europeni aşa că numărul celor două 
echipaje s-a ridicat la şaptezeci de oameni. 

Şalupele puteau să' fie, una de cincisprezece până la 
optsprezece tone, iar cealaltă de douăsprezece până la 
cincisprezece tone. 

Am luat comanda celei mai puternice, pe care am botezat-o 
„Rio Pardo”, 

m 

John Griggs a primit comanda celeilalte, care a fost numită 
„Le Republicam”. 

Rossetti rămăsese la Piratinin, însărcinat cu redacţia ziarului 
Le Peuple. 

Indată după ce am terminat construirea navelor, am început 


să colindăm laguna Los Patos. Câteva zile s-au scurs făcând 
doar unele capturi neînsemnate. 

Imperialii ne opuneau două ambarcaţiuni de douăzeci şi opt 
de tone amândouă, treizeci de vase de război şi un vas cu aburi. 
lar noi aveam nişte ciurucuri. 

Laguna nu era navigabilă pentru vasele mari decât printr-un 
fel de canal de-a lungul țărmului răsăritean. 

Pe ţărmul opus, dimpotrivă, terenul urca în pantă şi chiar noi, 
cu toate că n-aveam nevoie de apă multă, eram siliţi să atingem 
uscatul cu mai bine de treizeci de metri înainte de a ajunge la 
tărm. 

Bancurile de nisip înaintau în lagună aproape ca dinții unui 
pieptene, numai că aceşti dinți erau foarte depărtaţi unul de 
celălalt. 

Când eram siliţi să ne aşezăm pe uscat şi când tunul vreunui 
bastiment de război sau al vreunui vas eu aburi ne stânjenea, 
eu strigam: 

— Haideţi, răţoii mei, în apă! 

Şi răţoii mei săreau în apă, şi încordându-şi braţele, ridicau 
şalupa şi o treceau de cealaltă parte a bancului de nisip. 

In acest fel, am capturat un vas încărcat ochi „l-am condus pe 
ţărmul occidental al lacului, aproape de Camacuă şi acolo i-am 
dat foc, după 

US 


ce-am scos din el tot ceea ce s-a putut scoate. 

Era prima captură pe care o făceam şi merita osteneala, de 
aceea îi bucură foarte mult pe marinarii noştri. Mai întâi, fiecare 
îşi luă partea lui din pradă, apoi dintr-un fond de rezervă le-am 
făcut oamenilor mei uniforme. Imperialii, care ne dispreţuiseră 
profund şi nu scăpau niciodată prilejul să-şi bată joc de noi, 
începură să priceapă importanţa noastră în lagună şi folosiră 
numeroase bastimente ca să-şi apere comerţul. Viaţa pe care o 
duceam era activă şi plină de primejdii din cauza superiorității 
numerice a duşmanului, dar în acelaşi timp atrăgătoare, 
pitorească şi în armonie cu caracterul meu. Noi nu eram numai 
marinari, la nevoie eram şi călăreţi; în clipele de primejdie, 
găseam întotdeauna atâţia cai câţi ne trebuiau, ba chiar şi mai 
mulţi, putând alcătui, în două ceasuri, un escadron nu prea 
elegant, dar cumplit. Pretutindeni, de-a lungul lagunei, se aflau 


ferme pe care proprietarii le părăsiseră din pricina luptelor duse 
în apropiere: acolo găseam tot felul de animale, cai şi hrană; pe 
lângă asta, în jurul fiecărei ferme se aflau porţiuni de teren 
cultivate de unde luam din belşug grâu, cartofi dulci şi deseori 
nişte portocale grozave, căci aici, în regiunea aceasta, creşteau 
cele mai gustoase portocale din întreaga Americă de Sud. Trupa 
care mă întovărăşea, o adevărată hoardă cosmopolită, era 
alcătuită din oameni de toate culorile şi de toate naţionalităţile. 
Eu o tratam cu o blândeţe poate nepotrivită unor astfel de 
oameni; dar un lucru pot să afirm cu tărie, că nu m-am căit 
niciodată de bunătatea mea, fiindcă toţi îmi dădeau ascultare 
încă de la primul ordin şi n-am fost silit să mă obosesc în van 
sau să pedepsesc pe careva. 

Estancia della Barba 

Pe Camacuă, unde aveam micul arsenal şi de unde apăruse 
flota republicană, locuiau, întinzându-se pe o imensă suprafaţă, 
toate familiile fraţilor lui Bento Gonzales, precum şi rudele mai 
îndepărtate; cirezi fără de număr păşteau pe aceste eâmpii 
splendide, pe care războiul le respectase, dat fiind că ele nu se 
aflau în apropiere de mâna lui distrugătoare. 

Produsele agricole erau îngrămădite aici cu un belşug, despre 
care rtu-ţi poţi face o idee în Europa. Am mai spus şi altădată 
că, în nicio ţară de pe pământ, n-ai putea să întâlneşti o 
ospitalitate mai deschisă şi mai cordială, iar ospitalitatea asta, 
noi o aflam în aceste case unde ni s-a arătat cea mai deplină 
simpatie. 

Fermele la care, din pricina apropierii lor de fluviu şi a bunei 
primiri pe care eram siguri că o vom găsi acolo, poposeam 
îndeosebi, erau fermele donei Anna şi ale donei Antonia, surorile 
preşedintelui. Aceste ferme erau situate, prima pe ţărmul 
fluviului Camacuă, cealaltă pe cel al fluviului Arrovo-Grande. Nu 
ştiu dacă era efectul imaginaţiei mele, sau doar privilegiul celor 
douăzeci şi şase de ani ai mei, dar orice lucru mi se părea 
înfrumusețat şi pot să afirm că nicio altă perioadă din viaţa mea 
nu-mi este mai vie în minte şi înfăţişată cu mai mult farmec ca 
cea pe care sunt gata s-o povestesc. Casa donei Anna era, în 
mod cu totul deosebit, un adevărat paradis; deşi nu mai era 
tânără, această fermecătoare femeie avea o fire veselă. In 
preajma ei se afla o întreagă familie de emigraţi din Pelotas, 
oraş dintr-o provincie al cărei şef era doctorul Paolo Ferreira; trei 


fete tinere, una mai încâăritătoare decât cealaltă, constituiau 
podoaba acestui loc minunat, una dintre ele, Manoela, era 
stăpâna absolută a sufletului meu; deşi fără speranţa de a-mi 
aparţine vreodată, nu mă puteam abţine să n-o iubesc. 

Fata era logodită cu unul din fiii lui Bento Gonzales. 

Totuşi, s-a ivit un prilej cinci, aflându-mă în primejelie, mi-a 
fost dat să constat că nu-i eram indiferent doamnei inimii mele 
şi faptul că ştiam că mă bucur de simpatia ei, mi-a fost de-ajuns 
spre a mă consola că nu putea să fie a mea. În general femeile 
din Rio-Grande sunt foarte frumoase; bărbaţii noştri deveniseră, 
în chip galant, sclavii lor; dar niciunul, trebuie s-o spun, n-avea 
pentru idolul lui un cult atât de dumnezeiesc şi atât de 
dezinteresat cum aveam eu pentru Manoela. Astfel, ori de câte 
ori un vânt puternic, o furtună, o expediţie ne împingea spre 
Arroyo-Grande sau spre Camacuă era sărbătoare printre noi; 
micul crâng de la Firiva, care indica intrarea pe unul din fluvii 
sau pădurea de portocali care ascundea vărsarea celuilalt, erau 
salutate* întotdeauna de o salvă puternică de urale ce dădeau 
în vileag entuziasmul nostru amoros. 

Intr-o zi. După ce trăsesem la mal ambarcaţiile şi ne aflam, la 
ferma della Barba - ce-i aparţinea donei Antonia,. Sora 
preşedintelui - dinaintea unui hambar care slujea la săratul şi 
afumatul cărnii şi care de aceea, la ţară, se şi numeşte (/a/pon 
da chargueada, veniră să ne prevină că colonelul Juan-Pietro de 
Abreus, poreclit din pricina şireteniei lui, Moringue, adică dihonii, 
debarcase la două-trei leghe depărtare de noi, cu şaptezeci de 
oameni din cavalerie şi cu optzeci din infanterie. 

Lucrul era cu atât mai probabil cu cât de la capturarea felurii, 
pe care o arsesem după ce ne însuşisem tot ce avusese ea mai 
de preţ, ştiam că Moringue jurase să-şi ia revanşa. 

Această veste mă umplu de bucurie. Oamenii pe care îi 
comanda colonelul Moringue erau mercenari germani şi 
austrieci, cărora ardeam de dorinţa să le plătesc datoria pe care 
orice bun italian a contractat-o faţă de fraţii lor din Europa. 

Noi eram cu toţii vreo şaizeci de oameni, dar eu îmi 
cunoşteam aceşti şaizeci de oameni ai mei şi cu ei mă credeam 
în stare să ţin piept nu numai la o sută cincizeci, ci şi la trei sute 
de austrieci. 

Prin urmare, am trimis cercetaşi în toate părţile, oprindu-mi 
aproape cincizeci ele oameni. 


Cei zece sau doisprezece oameni pe careţii trimisesem în 
recunoaştere se întoarseră toţi cu acelaşi răspuns: 

— N-am văzut nimic. 

Era o ceaţă deasă şi, datorită ei, duşmanul putuse să scape 
dp iscoade. 

Am hotărât să nu mă bizui numai pe inteligenţa omului, ci. Să 
mă adresez instinctului animalelor. 

De obicei, când se organizează o expediţie de acest fel şi 
când oameni dintr-o altă ţară vin în preajma vreunei ferme să 
întindă vreo cursă, animalele, care îl simt pe străin, dau semne 
de nelinişte ce nu-i înşală niciodată pe cei ce le iau în seamă. 

Animalele, gonite de oamenii mei, se răspândiră de jur 
împrejurul fermei fără să dea însă vreun semn că s-ar petrece 
ceva neobişnuit prin apropiere. 

Crezând că nu mai am a mă teme de nicio surpriză, am 
poruncit oamenilor să-şi pună puştile, aşa încărcate cum erau, 
ca şi muniţiile pe rastelele înjghebate în hambar şi le-am dat o 
pildă de siguranţă aşezându-mă să mănâne şi poftindu-i să facă 
la fel. 

De obicei aceasta era o invitaţie pe care o primeau fără să se 
lase rugaţi. Slavă Domnului, hrana nu ne lipsea. 

După terminarea mesei, l-am trimis pe fiecare la treaba lui. 

Oamenii mei munceau la fel de bine cum şi mâncau, adică din 
toată inima; nu se lăsară deci rugaţi: unii se duseră la 
lancioanele care erau trase pe țărm şi pe care le reparau; alţii la 
potcovit caii; unii în pădure să care cărbuni; alţii la pescuit. 

Am rămas singur cu bucătarul-şef, care-şi stabilise bucătăria 
sub cerul liber în faţa uşii hambarului şi care-şi supraveghea 
cratiţa sau lua spuma de pe oala cu ciorbă. 

Cât despre mine, savuram cu voluptate fiertura de mate, un 
fel de ceai din Paraguay care se bea dintr-un bostan cu ajutorul 
unui tub de sticlă sau de lemn. 

Nu bănuiam câtuşi de puţin că colonelul Moringue care era 
din partea locului, derutase printr-un şiretlic supravegherea 
oamenilor mei, câştigase încrederea animalelor noastre şi cu cei 
o sută cincizeci de austrieci ai lui, se culcase pe burtă într-un 
crâng, la cinci sau şase sute de paşi de noi. 

Deodată, spre marea mea surprindere am auzit în spatele 
meu, sunând atacul. 

— M-am întors. Infanteria şi cavaleria atacau, în galop, fiecare 


călăreț având un om după el; cei cărora le lipseau caii, alergau 
pe jos agăţaţi de coamele animalelor. 

Dintr-o săritură am fost pe banca din hambar; bucătarul mă 
urmă; dar duşmanul era atât de aproape încât în clipa în care 
treceam pragul o lovitură de lance mi se înfipse în punch*®. 

Am mai spus că puştile se găseau rânduite, aşa încărcate cum 
erau pe rastel. Erau cu toatele şaizeci. 

Am apucat una, am descărcat-o; pe urmă pe a doua, apoi pe 
a treia şi asta cu o iuţeală aşa de mare încât să fie convinşi că 
nu sunt singur, şi cu atâta succes, încât căzură trei oameni. 

A patra, a cincea, a şasea lovitură urmară după primele trei; 
fiindcă trăgeam în grămadă, fiecare lovitură nimerea în plin. 

Dacă mulţimii aceleia de soldaţi i-ar fi venit în minte să se 
năpustească în hambar atât corsarul - adică eu - cât şi 
expediţia lui ar fi pierit într-o clipă; dar bucătarul mi se alăturase 
şi, trăgând şi el, Dihorul, oricât de perspicace era, se lăsă prins 
în cursă şi crezu că suntem cu toţii în hambar. 

Drept urmare, se retrase cu oamenii lui la o sută de metri de 
hambar şi începu să tragă. Asta mă salvă. Cum bucătarul nu era 
un trăgător prea bun şi cum în situaţia noastră orice foc de 
puşcă pierdut era o greşeală, i-am ordonat să-mi încarce doar 
puştile şi să mi le dea la mână. 

Eram sigur de un lucru şi anume că oamenii mei, auzind 
împuşcăturile vor bănui că duşmanul a debarcat, vor pricepe 
totul şi vor alerga în ajutorul meu. 

Nu mă înşelasem. Viteazul meu Luigi Carniglia apăru cel 
dintâi prin norul de fum ce se întindea între hambar şi trupa 
duşmană, care la rândul ei, trăgea de mama-focului. 

Îndată după el se iviră Ignazio Bilbao, un brav biscaian şi un 
italian la fel de brav, numit Lorenzo. Într-o clipă oamenii fură 
lângă mine şi începură să mă imite care mai de care; veniră 
apoi Eduard Mutru, Nacemento Raphael şi Procope; aceştia doi 
din urmă erau, unul mulatru, celălalt negru; apoi Francesco da 
Sylva; aş vrea, în loc să scriu aici, pe hârtie, să gravez în bronz 
numele tuturor acestor viteji tovarăşi, în număr de treisprezece 
oare mi se alăturară şi luptară timp de cinci ore împotriva ao 
sută cincizeci de duşmani. 

Aceşti duşmani puseseră stăpânire pe toate casele, pe toate 
barăcile „pe toate căsuţele ce ne înconjurau şi de acolo trăgeau 


16 Haină caracteristică locuitorilor din aceste ţinuturi. 


cumplit asupra noastră. Alţii se urcară pe acoperiş, căruia îi 
ridicaseră învelitoarea, împuşcându-ne prin găuri şi azvârlind în 
noi cu torţe aprinse. Dar în timp ce unii stingeau torţele, ceilalţi 
răspundeau la împuşcături şi doi sau trei căzură morţi în mijlocul 
nostru prin găurile pe care ei înşişi le făcuseră. 

La rândul nostru, deschiserăm cu baionetele ferăstruici în 
zidul hambarului şi, oarecum la adăpost, trăgeam prin ele. 

Pe la ora trei, negrul Procope trase în plin: zdrobi braţul 
colonelului Moringue. 

Indată, colonelul ordonă să se sune retragerea şi plecă; îşi luă 
răniții, dar lăsă cincisprezece morţi. 

Dintre ai mei, din treisprezece oameni, aveam cinci morţi şi 
cinci răniţi. Trei dintre aceştia muriră din cauza rănilor, astfel 
încât această încăierare m-a costat opt oameni, fiind una din 
cele mai aprige la care am luat parte. 

Aceste lupte erau cu atât mai grele pentru noi, cu cât nu 
aveam nici medic, nici chirurg. Rănile uşoare se oblojeau cu apă 
rece, pe care o schimbau ori de câte ori era cu putinţă. 

Cât priveşte rănile grave, era cu totul altceva. În general 
rănitul îşi dădea el singur seama; dacă nu nădăjduia să-şi mai 
revină, chema pe cel mai bun prieten al lui, îi dădea pe scurt 
ultimele dispoziţii testamentare şi-l ruga să-l suprime printr-un 
foc de puşcă. Prietenul examina rănitul şi dacă era de părerea 
lui, se îmbrăţişau, îşi strângeau mâna şi un foc de armă sau de 
pistol constituia deznodământul dramei. 

Era ceva trist, era ceva barbar poate, dar te vreţi? Nu exista 
niciun mijloc de a proceda altfel. J 

Rossetti, care, din întâmplare, se afla la Camacuă, ca şi restul 
tovarăşilor noştri, nu putu, spre marele lui regret, să ne 
întâlnească. Unii fură siliţi, fiind urmăriţi şi fără arme, să treacă 
fluviul înot; alţii se înfundară în pădure; unul singur fu descoperit 
şi ucis. 

Această luptă atât de periculoasă şi care a avut un sfârşit atât 
de fericit, le dădu o încredere imensă oamenilor noştri şi 
locuitorilor de pe această coastă, expusă de mult timp 
incursiunilor acestui duşman aventuros şi întreprinzător. 

Moringue a fost, de altfel, cel mai bun şef de expediţie al 
imperialilor. Numai el era în stare de asemenea surprize, şi 
trebuie să spun că pe aceea o condusese cu o fineţe care i-ar fi 
adus în mod sigur, porecla de „dihor” dacă n-ar fi avut-o. Născut 


într-o ţară pe care, cum am spus, o cunoştea la perfecţie, 
înzestrat cu o şiretenie şi o îndrăzneală fără margini, el a adus 
mult rău cauzei republicane şi imperiul Braziliei lui îi datorează, 
fără nicio îndoială, în cea mai mare parte, supunerea acestei 
provincii curajoase. 

Noi, totuşi, ne-am sărbătorit victoria. În cinstea noastră, dona 
Antonia dădu o serbare la ferma ei, la o depărtare de vreo 
douăsprezece mile de hambarul în care susţinusem lupta. P 

La această serbare am aflat că o fată frumoasă, la vestea 
primejdiei în care mă aflasem, pălise şi ceruse cu căldură ştiri 
despre viaţa şi despre sănătatea mea - izbândă mai dulce inimii 
mele decât izbânda sângeroasă pe care o repurtasem. Ah, fată 
frumoasă de pe continentul american! Eram mândru şi fericit de 
a-ţi aparţine în orice fel chiar şi numai în gând. Erai hărăzită şi a 
trebuit să aparţii altuia, dar soarta mi-a rezervat o altă floare a 
Braziliei, pe care o pling astăzi şi pe care o voi plânge toată 
viaţa. Dulcea mamă a fiilor mei! Am cunoscut-o nu în victorie, ci 
în răst. Rişte şi în naufragiu, şi - mult mai mult decât tinereţea, 
chipul şi meritele mele - o înlănţuiră pe viaţă de mine, 
nenorocirile mele. 

Anita! Scumpă Anita! ” 

Expediția de la Sania Catarina 

Puţine lucruri, ba chiar nimic important nu se mai petrecu pe 
laguna de la Los Patos după această întâmplare. 

Începurăm să construim alte două vase. Primele materiale le 
aflarăm în prada noastră de mai înainte; cât despre prelucrarea 
lor, asta n-a fost numai opera noastră, ci şi a locuitorilor din 
împrejurimi care ne-au ajutat temeinic. 

După terminarea şi armarea celor două noi vase, am, fost 
chemaţi să ne unim cu armata” republicană, care asedia pe 
atunci Porto-Alegre, capitala provinciei. Armata n-a făcut nimic 
şi nici noi n-am putut să facem ceva în toată vremea petrecută 
în această regiune a lacului. 

Asediul era totuşi condus de Bento Manoel, căruia toată 
lumea îi atribuia, pe bună dreptate, mari merite de soldat, de 
general şi de organizator. Tot el a fost cel care, mai târziu, i-a 
trădat pe republicani şi a trecut de partea imperialilor. 


17 Garibaldi se referă la viitoarea lui soţie Anita, decedată în 1849, în împrejurări tragice. 
£ Deschizătură, ou capac, în punte, a unei nave care permite accesul în încăperile de sub 
punte. 


Se punea la cale expediţia de la Santa Catarina. Eu am fost 
chemat să fac parte din ea fiind pus sub ordinele generalului 
Canavarro. 

Numai că exista o greutate şi anume că nu puteam să ieşim 
din lagună, dat fiind că gura ei era păzită de imperiali. 

Intr-adevăr, pe ţărmul meridional se afla oraşul fortificat Rio- 
Grande de Sul, iar pe malul septentrional, San Jose de Norte, un 
oraş mai mic, dar tot fortificat. Însă aceste două locuri ca şi 
Porto-Alegre se găseau încă în puterea imperialilor, ceea ce îi 
făcea stăpâni pe intrarea şi pe ieşirea din lac. Ce-i drept, nu 
stăpâneau decât aceste trei puncte, dar erau prea de-ajuns. 

Totuşi, cu nişte oameni ca cei pe care îi comandam, nimic nu 
era cu neputinţă. 

Am propus să lăsăm pe lagună cele două vase mai mici; şeful 
lor avea să fie un bun marinar, cu numele de Zefferino d'Utra. 
Eu, cu celelalte două, având sub ordinele mele pe Griggs şi pe 
cei mai îndrăzneţi dintre oamenii noştri, urma să însoțesc 
expediţia, operând pe mare, în timp ce generalul Canavarro ar fi 
operat pe uscat. 

Era un plan foarte frumos, nu mai rămânea decât să fie pus în 
aplicare. 

Am propus să se construiască două care de-ajuns de mari şi 
de-ajuns de solide spre a putea transporta, pe fiecare din ele, 
câte o ambarc-aţie şi să se înhame la aceste care atâţia boi şi 
cai cât erau necesari ca să le tragă. 

Propunerea mea a fost primită, iar eu am fost însărcinat să-i 
dau curs. Numai că, reflectând asupra ei, i-am adus următoarele 
modificări: am pus să se facă de către un rotar priceput, opt roţi 
enorme, solide şi rezistente la orice încercare, cu butucii potrivit 
greutăţii pe care trebuiau s-o suporte. 

La una din extremităţile lacului - cea opusă lui Rio-Grande de 
Sul, adică la nord-est - există, în fundul unei râpe, un mic pârâu 
ce curge din laguna Los Păros în lacul Tramandai, pe care era 
vorba să se transporte cele două lancioana. 

Am pus să se coboare în această râpă unul din carele noastre, 
afundându-l cât mai mult; cu putinţă.; apoi., aşa cum făceam 
spre a le transporta pe deasupra bancurilor de nisip, am ridicat 
lanciona, până ce chila ei s-a sprijinit pe osia dublă. 

O sută de boi domesticiţi, înhămaţi la cârmă, cu ajutorul celor 
mai trainice frânghii ale noastre, fură porniţi dintr-o dată şi văzui 


cu o satisfacţie pe care nu pot s-o descriu, punându-se în 
mişcare ca un bagaj obişnuit, cel mai mare dintre cele două 
vase ale mele. 

Al doilea car fu coborât la rândul lui, încărcat ca şi primul, şi, 
ca şi primul, o luă din loc în mod fericit. 

Locuitorii se bucurară de spectacolul ciudat şi neobişnuit al 
celor două bastimente care treceau în care cu două roţi şi erau 
trase de câte două sute de boi pe o distanţă de cincizeci şi patru 
de mile, adică de optspr-ezece leghe şi totul fără cea mai mică 
dificultate şi fără cel mai mic accident. 

O dată ajunşi pe malul lacului Tramandai, lancioanele au fost 
lansate la apă în acelaşi fel în care fuseseră îmbarcate; acolo, li 
se făcură micile reparaţii pe care le necesita călătoria, dar care 
nu însemnau mare lucru, deoarece numai după trei zile erau în 
stare să navigheze. 

Lacul Tramandai este format din două ape curgătoare, ce 
izvorăsc de pe versantul oriental al lanţului de munţi Do 
Espinasso; el se varsă în Atlantic, dar este atât de puţin adine, 
încât numai în timpul marilor maree adâncimeă lui atinge patru 
sau cinci picioare. 

Trebuie să mai spunem că pe această coastă, deschisă din 
toate părţile, 'marea nu este aproape niciodată calmă, ci 
dimpotrivă, mai tot timpul e agitată. 

Zgomotul stâncilor de la suprafaţa apei, care se întind de-a 
lungul coastei şi pe care marinarii le numesc „caiil-, din pricina 
spumei pe care o împrăştie în jurul lor, se aude până la mai 
multe mile în interiorul ţării şi adesea este luat drept bubuitul 
tunetului. 

XXI 

Plecarea şi naufragiul 

In sfârşit, gata de plecare, am aşteptat ora mareei înalte, şi 
ne-am aventurat să ieşim în larg către ora patru după-amiază. 

In această împrejurare, urma să fim foarte satisfăcuţi de 
îndelungata deprindere pe care o aveam de a naviga prin 
mijlocul stâncilor de la suprafaţa apei; şi cu toată această 
deprindere, n-aş putea să mai spun astăzi prin ce manevră, mai 
mult îndrăzneață decât abilă, am izbutit să scoatem cele două 
vase în larg, deşi noi alesesem, cum am mai spus-o adineaori, 
ora când mareea era deplină,’ căci nicăieri nu aveam adâncimea 
necesară şi abia la căderea nopţii izbutirăm după multe sforţări 


să aruncăm ancora în Ocean, dincolo de înspumatele stânci de 
la suprafaţă, a căror mânie părea să sporească văzând că le 
scăpăm. 

Trebuie să consemnăm aici că niciodată, înaintea noastră, nu 
ieşise vreun vas din lacul Tramandai. 

Către ceasurile opt seara, am ridicat ancora şi am pornit-o la 
drum. 

A doua zi, la ora trei noaptea naufragiam la vărsarea fluviului 
Asserigua, ce-şi are izvorul în Sierra de Espinasso şi care se 
varsă în mare în provincia Santa Catarina, între Tours şi Santa 
Maura. 

Dintre cei treizeci de oameni ai echipajului, şaisprezece se 
înecaseră. 

Să povestim cum s-a produs această înfiorătoare catastrofă. 

De cu seară, chiar din momentul plecării, vântul din sud ne şi 
ameninţa, îngrămădind norii şi bătând cu furie. Noi am mers 
paralel cu coasta; „Rio Pardolavea, cum am spus, treizeci de 
oameni la bord, un tun de calibrai doisprezece pe pivot, o 
grămadă de lăzi, o mulţime de obiecte de tot felul, toate astea 
luate din precauţie, căci nu ştiam cât timp vom rămâne pe 
mare, ce țărm vom atinge şi în ce stare vom ajunge la el, dat 
fiind că ne îndreptam spre o ţară duşmană. 

Vasul se afla, aşadar, peste măsură de încărcat, şi deseori era 
acoperit în întregime de valurile, care, în fiece clipă creşteau o 
dată cu vântul şi uneori chiar amenințau să-l înghită. Hotărâi 
deci să mă apropii de coastă şi, dacă lucrul era cu putinţă, să 
acostez într-un loc de pe plajă care ni s-ar fi părut accesibil; dar 
deoarece marea, ce se tot umfla, nu ne lăsa să ne alegem 
poziţia care ne convenea, am fost acoperiţi de un val uriaş, ce 
ne aplecă cu totul într-o parte. 

În. Acel moment, mă aflam în vârful catargului trinchetei, de 
unde speram să descopăr o trecere printre stâncile de la 
suprafaţa apei; lanciona se înclină la tribord şi fui aruncat la o 
distanţă de vreo treizeci de picioare. 

Deşi eram într-o situaţie primejdioasă, încrederea pe care o 
aveam în forţele mele de înotător făcu să nu mă gândesc nicio 
clipă la moarte; dar, având cu mine câţiva oameni care nu erau 
marinari şi pe care cu o clipă mai înainte îi văzusem întinşi pe 
punte, chinuiţi de răul de mare - în loc să înot spre coastă, m- 
am apucat să adun o parte din obiectele care, fiind uşoare 


păreau că vor rămâne la suprafaţa apei, şi să le împing spre vas, 
strigând oamenilor mei să se arunce în mare, să apuce orice 
epavă'şi să încerce să ajungă pe coasta care se afla la mai bine 
de o milă depărtare de noi. Vasul se răsturnase, însă catargele îl 
mențineau cu partea de la babord deasupra apei. 

Primul om pe carexl-a. M văzut rămăsese agăţat de odgoane; 
era Eduard Mutru, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei; am 
împins spre el o bucată din tambuchi ', sfătuindu-l să nu-i dea 
drumul. Mutru, l'iind pe cale de a se salva, mi-am aruncat 
privirea spre vas. 

Primul om pe care l-am văzut fu scumpul şi curajosul meu 
Luigi Carniglia. În momentul catastrofei el se afla la eârmă şi 
rămăsese agăţat de vas, în partea pupei opusă vântului; din 
nenorocire în acea clipă era îmbrăcat eu o jachetă de postav 
foarte gros, pe care n-avusese vreme să şi-o mai scoată şi care 
îi strângea atât de tare braţele, încât îi era cu neputinţă să 
înoate cât timp avea să fie prizonierul ei. 

Văzând că mă îndreptam spre el, mă strigă. 

— Încearcă să te ţii bine, i-am răspuns, îţi vin în ajutor. 

Şi într-adevăr, urcându-mă iarăşi pe vas, ca o pisică, am ajuns 
până la el; m-am agăţat cu o mână de o ieşitură şi cu cealaltă 
scoțând din buzunar un cuţitaş care din păcate nu tăia bine, m- 
am apucat să-i spintec gulerul şi spiţele jachetei; încă o sforţare 
şi aş fi izbutit să-l liberez pe bietul Carniglia din această 
strânsoare, când o învolburare teribilă a mării ne acoperi, făcind 
ţăndări vasul, şi aruncându-i în mare pe toţi cei câţi mai 
rămăseseră pe bord. Carniglia fu azvârlit o dată cu ceilalţi şi nu 
mai apăru la suprafaţa apei. 

Cât despre mine, aruncat în fundul mării ca un proiectil, am 
revenit la suprafaţa apei buimăcit cu desăvârşire, dar cu toată 
buimăceala mea gândindu-mă la un singur lucru: să-i dau ajutor 
scumpului meu Luigi. Am înotat deci în jurul carcasei vasului 
ehemându-l eu strigăte puternice, în mijlocul şuierăturilor 
furtunii şi al bubuitului vijeliei, dar el nu mi-a răspus: fusese 
înghiţit pentru totdeauna, bunul meu tovarăş care-mi salvase 
viaţa pe estuarul La Plata şi faţă de care, cu toate sforţările 
mele, nu putusem să mă revanşez! 

În momentul în care pierdeam speranţa de a-i mai putea da 
ajutor lui Carniglia, mi-am aruncat ochii în jurul meu. A fost o 
minune a lui Dumnezeu, fără îndoială, dar în acel moment de 


agonie pentru toată lumea, nu m-am îndoit nicio clipă de 
salvarea mea, astfel încât am putut să mă ocup de salvarea 
celorlalţi. 

Mi-am văzut tovarăşii risipiţi şi înotând spre plajă, răzleţiţi unii 
de alţii, după abilitatea sau puterea lor. l-am ajuns într-o clipă şi, 
trimiţându-le un cuvânt de încurajare, i-am depăşit şi m-am 
pomenit printre primii, dacă nu chiar primul, între stâncile de la 
suprafaţă, tăind valuri uriaşe, cât munţii de înalte. 

Am ajuns pe țărm. Durerea pentru pierderea iubitului meu 
Carniglia mă făcu nepăsător faţă de soarta mea, dându-mi o 
putere de nebiruit. 

De cum am pus piciorul pe pământ, m-am şi întors, împins de 
o ultimă speranţă. 

Le-am întrebat pe rând pe toate aceste fiinţe speriate, ee 
puteau fi acoperite în orice moment de valuri, dar Carniglia 
fusese înghiţit de-a binelea; adâncurile Oceanului nu mi-l mai 
înapoiară. 

Atunci l-am revăzut pe Eduard Mutru, cel care, după Carniglia, 
îmi era cel mai scump, cel căruia îi întinsesem o bucată din 
tambuehi, îndemnându-l să se agaţe de ea din toate puterile. 
Fără îndoială, violenţa mării îi smulsese epava din mâini. El 
continua să înoate, dar era istovit şi mişcările sale sacadate 
arătau starea de extremă oboseală în care se afla. Am spus cât 
îl iubeam; el era cel de-al doilea frate al meu pe care aveam să-l 
pierd în cursul zilei. N-am vrut să rămân într-o clipă lipsit de tot 
ceea ce iubeam mai mult pe lume. Am împins în mare bucata de 
vas ce-mi slujise mie însumi să ajung la țărm şi m-am aruncat în 
mijlocul valurilor, întorcându-mă cu o totală nepăsare să caut 
primejdia din care de-abia scăpasem. După un minut, nu mai 
eram decât la câteva lungimi de braţ de Eduard; îi strigai: 

— Ţine-te bine! Curaj... lată-mă! Eşti scăpat! 

Zadarnică speranţă, sforţări inutile; în clipa în care împingeam 
spre el epava protectoare, se scufundă şi dispăru. 

Scoţând un țipăt, am dat drumul epavei de care mă ţineam şi 
mă cufundai. Dar negăsindu-l, m-am gândit că revenise poate la 
suprafaţa apei. M-am urcat la suprafaţă. Am revenit: nimic! M- 
am cufundat din nou, din nou m-am ridicat la suprafaţă. Am 
scos aceleaşi strigăte de disperare ca şi pentru Carniglia; ca şi 
pentru Carniglia totul a fost zadarnic; fusese înghiţit şi el, în 
adâncurile oceanului pe care nu se temuse să-l străbată c-a să 


vină să mă întâlnească, spre a sluji cauzapopoarelor. 

Incă un martir al libertăţii italiene, care nu-şi va avea un 
mormânt şi o cruce a lui! 

Cadavrele celor şaisprezece înecaţi pe care noi îi pierduserăm 
în acest dezastru şi care-mi fuseseră până atunci credincioşi 
tovarăşi de arme o dată înghiţite de mare, fură luate de valuri şi 
duse de curenţi la mai bine de treizeci de mile. Depărtare, spre 
nord. Am căutat atunci printre cei paisprezece care 
supravieţuiseră şi care în acel moment ajunseseră cu toţii la 
țărm, un chip de prieten, o figură de italian. Niciuna! Cei şase 
italieni care mă însoțeau erau morţi: Carniglia, Mutru, Staderini, 
Navone, Giovanni. Nu-mi mai amintesc numele celui de al 
şaselea. 

li cer iertare patriei de a-l fi uitat; ştiu prea bine că scriu acest 
lucru după un interval de doisprezece ani, ştiu prea bine că, de 
atunci, multe alte evenimente şi mai groaznice decât cel pe care 
l-am povestit s-au petrecut în viaţa mea; ştiu prea bine că am 
văzut prăbuşindu-se o naţiune, că am încercat zadarnic să apăr 
un oraş; ştiu prea bine că urmărit, exilat, hăituit ca o fiară 
sălbatică, am coborât în mormânt pe femeia care devenise 
inima inimii mele; ştiu prea bine că de-abia se închisese acest 
mormânt şi am fost silit să mă îndepărtez de el, ca damnaţii lui 
Dante, care merg înainte, dar al căror cap răsucit priveşte 
îndărăt; ştiu prea bine că nu mai am niciun adăpost; că din 
capătul extrem al Africii, privesc către această Europă care mă 
alungă ca pe un bandit, pe mine, care n-am avut totdeauna 
decât un gând, decât o dragoste „decât o nădejde: 

patria. Ştiu prea bine toate astea, dar nu-i mai puţin adevărat 
că ar trebui să-mi amintesc de acest nume. 

Dar, vai! nu mi-l mai amintesc! 

Tanger, martie-aprilie 1859. 

G. G. 

XXII 

John Griggs 

Lucru ciudat, cei care dispăruseră erau înotători buni, 
destoinici; fără îndoială că, încrezându-se peste măsură în 
iscusinţa lor, neglijară să pună mâna pe resturile plutitoare, şi 
speraseră să isc menţină pe apă fără acest sprijin, în timp ce, 
dimpotrivă, printre cei care îi regăseam sănătoşi şi teferi în jurul 
meu, erau câţiva tineri americani pe care îi văzusem stingheriţi 


până şi la trecerea unui braţ de râu lat numai de zece picioare. 

Mi se părea un lucru de necrezut, ţi totuşi acesta era 
adevărul. 

Lumea îmi părea un pustiu. 

M-am dus pe plajă, mi-am sprijinit capul în palme, şi cred că 
am plâns.- 

In toiul acestei apatii, ajunse până la mine un vaiet. Mi-am 
amintit atunci că, deşi aceşti oameni îmi erau necunoscuţi, 
aproape străini, fiind şeful lor şi în luptă şi la naufragiu, trebuia 
să le fiu părinte şi în nenorocire. 

Am înălţat capul. 

— Ce este, cine se vaită? am întrebat. 

Două-sau trei guri, clănţănind, răspunseră: 

— Mi-e frig. 

ieu, care până atunci nu mă gândisem lă asta, am simţit că şi 
mie mi-era frig. 

M-am ridicat în picioare şi m-am scuturat; câţiva dintre 
tovarăşii mei, de-acum amorţiţi, se aşezaseră jos sau se 
culcaseră cu gândul de a nu se mai ridica. 

l-am tras de braţe. 

Trei sau patru se şi aflau în acea etapă a toropelii care te face 
să preferi lâncezeala morţii în locul suferinţei de a te mai mişca. 

l-am chemat în ajutor pe cei mai viguroşi, i-am silit pe cei 
amorţiţi să se ridice, pe unul l-am luat de mână, le-am spus 
celor ce nu-şi pierduseră încă puterile să facă la fel şi le-am 
strigat: 

— Să alergăm! 

In acelaşi timp, am dat eu însumi pildă. 

La început am simţit o greutate „aş zice mai mult chiar, o 
durere foarte mare, silindu-ne să ne punem -în mişcare 
articulațiile înţepenite; dar, puţin câte puţin, membrele noastre 
îşi redobândiră elasticitatea. 

Am făcut acest exerciţiu timp de aproape o oră, după care 
sângele încălzit şi-a reluat circulaţia prin vinele noastre. 

Această gimnastică se desfăşurase în apropiere de fluviul 
Asserigua ce curge paralel cu marea şi se varsă în ea lao 
distanţă de o jumătate de milă de locul în care ne aflam; am 
pornit-o în sus, pe ţărmul drept al fluviului şi cam la patru mile 
de punctul nostru de plecare, am găsit o fermă şi acolo 
ospitalitatea ce dăinuie de-a pururi în pragul unei case 


americane. 

Cel de-al doilea vas al nostru, comandat de Griggs şi numit 
„Seival”, deşi de-abia ceva mai mare decât „Rio-Pardo”, dar de 
o construcţie diferită, puţu să lupte împotriva furtunii, să o 
înfrunte cu curaj şi să-şi continue victorios drumul. 

Trebuie să mai spun că Griggs era un excelent marinar. 

Scriu de pe o zi pe alta, silit poate să părăsesc mâine 
adăpostul în care mă odihnesc astăzi - nu ştiu dacă voi avea 
timp mai târziu să spun despre acest excelent şi valoros tânăr 
tot binele pe care-l gândesc despre el; îi voi plăti deci, deoarece 
numele lui se află sub pana mea, tributul pe care îl datorez 
memoriei sale. 

Sărmanul Griggs! Abia dacă am spus un cuvânt despre el şi 
totuşi când oare am mai întâlnit vreodată un om înzestrat cu 
asemenea curaj şi cu un caracter atât de fermecător? Născut 
dintr-o familie bogată, el venise să-şi ofere aurul, geniul şi 
sângele republicii care se năştea atunci, şi căreia i-a dat tot 
ceea ce-i oferise. Intr-o zi sosi o scrisoare de la părinţii lui, din 
America de Nord, prin care îl pofteau să se ducă să-şi ia în 
primire o moştenire colosală; numai că el şi primise cea mai 
frumoasă moştenire hărăzită omului de convingere şi de 
credinţă - victoria martiriului - murind pentru un popor nefericit, 
dar generos şi viteaz. Şi eu care am asistat la atâtea morţi 
glorioase, am văzut trupul sărmanului meu prieten tăiat în două 
ca trunchiul unui stejar, de securea tăietorului de lemne; partea 
de sus a trupului îi rămăsese dreaptă, pe puntea vasului 
„Cassapara”, cu chipul neînfricat, îmbujorat încă de pârjolul 
luptei, numai că membrele, zdrobite şi desprinse de trup zăceau 
împrăştiate în jurul lui; 

o lovitură de tun încărcat cu mitralii îl lovise de la douăzeci de 
paşi şi astfel mutilat mi se înfăţişă în ziua în care eu, împreună 
cu un alt tovarăş, după ce-am dat foc flotilei din ordinul 
generalului Canavarro, ne-am urcat pe vasui lui Gi'iggs, care 
tocmai fusese lovit în plin de escadra inamică. 

Oh, libertate! libertate! care regină de pe pământ poate să se 
laude că are în urma ei alaiul eroilor pe care îl ai tu în cer! 

XXIII Santa Catarina 

Partea din provincia Santa Catarina, unde naufragiasem, se 
ridicase, din fericire, împotriva împăratului la vestea apropierii 
forţelor republicane; în loc să găsim duşmani, am aflat acolo 


aliaţi; în loc să fim atacați, am fost sărbătoriţi; am avut, aşadar 
într-o clipă, la dispoziţie, toate mijloacele de transport pe care 
puteau să ni le ofere bieţii locuitori cărora le cerusem 
ospitalitate. 

Căpitanul Baldonino porunci să mi se dea calul lui şi o 
pornirăm imediat la drum spre a ajunge din urmă avangarda 
generalului  Canavarro, comandată de colonelul Texeira, 
avangardă ce se îndrepta în mare grabă spre laguna din Santa 
Catarina, în speranţa că o va lua prin surprindere!t. 

Trebuie să mărturisesc -că nu ne-a fost prea greu să punem 
mâna pe orăşelul care domina laguna şi care i-a dat şi numele. 
Garnizoana bătu repede în retragere şi trei mici nave de război 
se predară după o luptă scurtă; am trecut cu naufragiaţii mei pe 
bordul goeletei „ltaparika11 armată cu şapte tunuri. 

In primele şapte zile ale acestei ocupaţii, norocul părea că 
făcuse un pact cu republicanii: nevenindu-le să creadă într-o 
invazie atât de grabnică despre care nu aveam decât ştiri vagi, 
imperialii ordonaseră ca laguna să fie aprovizionată cu arme, 
muniții şi soldaţi; dar armele, muniţiile şi soldaţii sosiră când noi 
eram de-acum stăpâni pe oraş şi prin urmare căzură în mâinile 
noastre fără nicio sforţare, din parte-ne; cât despre locuitori, ei 
ne primiră ca pe nişte fraţi şi ca pe nişte eliberatori, titlu pe care 
noi n-am ştiut să-l justificăm, în timpul şederii noastre în mijlocul 
acestei populaţii prietene. 

Canavarro îşi stabili cartierul general în oraşul lagunei, 
botezat de republicani lulian, întrucât intraseră în el în luna iulie. 
El făgădui instaurarea unui guvernământ provincial, al cărui 
prim-preşedinte fu un preot venerabil şi care se bucura de un 
mare prestigiu în faţa întregului popor; Rossetti, cu titlul de 
secretar, a fost adevăratul suflet al acestui guvernământ; ce-i 
drept Rossetti părea făcut pentru toate funcţiile. 

Totul mergea deci de minune: colonelul Texeira, eu brava sa 
coloană de avangardă, îşi urmărise duşmanii până ce-i silise să 
se închidă în capitala provinciei şi pusese stăpânire pe cea mai 
mare parte din ţară; pretutindeni eram primiţi cu braţele 
deschise şi un mare număr de dezertori imperiali treceau de 
partea noastră. 

Proiecte magnifice fuseseră întocmite de generalul Canavarro, 


18 Provincia Santa Catarina este cea care fusese dată ca zestre de împăratul Braziliei 
sorei sale, la căsătoria ei cu prinţul de Joinville (n.a.). 


soldat cinstit cum n-a fost altul; aspru în aparenţă, dar în fond 
excelent, el avea obiceiul să spună că din această lagună de la 
Santa Catarina va ieşi hidra ce va devora imperiul şi poate că 
vorbele lui s-ar fi adeverit dacă ar fi existat mai multă grijă, mai 
multă chibzuială şi prevedere în legătură cu această expediţie; 
dar purtarea noastră trufaşă faţă de locuitori şi lipsa de mijloace 
făcură să se piardă roadele acestei strălucite campanii. 

XXIV 

O femeie 

Nu mă gândisem niciodată la căsătorie şi mă socoteam cu 
desăvârş-ire incapabil să devin soţ, dată fiind prea marea mea 
independenţă de caracter şi vocaţia mea irezistibilă pentru o 
viaţă aventuroasă; să ai o femeie şi copii mi se părea un lucru 
absolut imposibil pentru un om ce şi-a consacrat viaţa unei 
cauze al cărei succes, oric-ît de deplin ar fi, nu poate să-i 
îngăduie niciodată liniştea necesară unui tată de familie. 
Destinul hotărâse însă altfel; după moartea lui Luigi, a lui 
Eduard şi a tovarăşilor mei, mă aflam într-o completă izolare şi 
mi se părea că sunt singur pe lume. 

Nu-mi mai rămăsese nici măcar unul din aceşti prieteni, de 
care inima avea nevoie cum are viaţa nevoie de hrană. Cei ce 
supravieţuiseră, am mai spus-o, îmi erau străini; fără îndoială 
aveau şi ei suflete viteze şi inimi bune, ; dar îi cunoşteam de 
prea puţin timp spre a fi prieten cu vreunul din ei. In acest gol 
imens pe care îl făcuse în jurul meu teribila catastrofă, simţeam 
nevoia unui suflet care să mă iubească; fără acest suflet, 
existenţa îmi eraaproape cu neputinţă de suportat. 

Îl regăsisem, e drept, pe Rossetti, adică un frate; dar Rossetti, 
ocupat cu obligaţiile misiunii sale, nu putea să trăiască lângă 
mine; şi abia dacă-l vedeam o dată pe săptămână. Aveam deci 
nevoie, cum am mai spus, de cineva care să mă iubească şi 
care să mă iubească fără întârziere. Dar prietenia este rodul 
timpului; îi trebuie ani ca să se coacă, în timp ce dragostea este 
ca fulgerul, uneori născut din furtună. Dar ce contează, eu sunt 
dintre cei ce preferă furtunile, oricum ar fi ele, calmului vieţii, 
acalmiei inimii. 

Îmi trebuia, aşadar, o femeie; numai o femeie putea să mă 
vindece, o femeie, adică unicul refugiu, singurul înger 
consolator, steaua furtunii; o femeie, adică divinitatea pe care n- 
o implori niciodată în zadar când o implori cu inima şi mai ales 


când o implori în nefericire. 

Cu acest gând stăruitor, din cabina!” mea de pe „ltaparika” 
mi-am întors privirea spre uscat. Micul munte de la Barra era 
aproape, şi de pe puntea mea vedeam multe fete tinere, 
frumoase, ocupate cu treburi de-ale casei. Una dintre ele mă 
atrăgea însă mult mai mult decât celelalte. Mă hotărâi să debarc 
şi mă îndreptai în grabă spre casa asupra căreia îmi aţinteam de 
atâta timp privirea; inima îmi bătea să se spargă, dar ea şi 
luase, orioât de agitată era, una din acele hotărâri de 
nezdruncinat. Un bărbat mă pofti să intru, aş fi intrat chiar şi de 
m-ar fi oprit; pe acest bărbat îl mai văzusem o dată. O văzui pe 
tânără fată şi-i zisei: „Copilă, vei fi a mea!” Prin aceste cuvinte 
creasem o legătură pe care numai moartea putea s-o mai rupă. 
Dădusem peste o comoară apărată, dar o comoară atât de 
nepreţuită!... Dacă am săvârşit, prin asta, o greşeală, greşeala a 
fost în întregime a mea. A fost o greşeală dacă două inimi, 
unindu-se, sfâşiară inima unui nevinovat? 

Dar ea a murit şi el este răzbunatl. Unde am cunoscut 
măreţia greşelii? Acolo, la gurile fluviului Eridan, în ziua când 
nădăjduind s-o smulg morții, îi apăsam prin contractări violente 
pulsul spre a-i număra ultimele bătăi, îi sorbeam respiraţia tot 
mai rară, îi culegeam, eu buzele mele, răsuflarea ei gâfâitoare, 
sărutam, vai! nişte buze muribunde, vai! ei vărsăm lacrimi de 
deznădejde”. 

XXV 

Cursa 

Generalul hotărâse ca eu să ies cu trei vase armate spre a 
ataca unităţile imperiale, navigând pe lângă ţăramul Braziliei. 
Mă pregătii pentru această grea misiune, strângând tot ce-mi 
era necesar înarmării. Cele trei vase ale 'mele erau „Rio-Pardo”,. 
Comandat de mine „, Cassapara”, comandat de Griggs— 
amâindouă goeleâe - şi „Seival” comandat de italianul Le- 
nena8. Gura lagunei era blocată de bastimentele koperiaie de 
răesboi; dar noi ieşirăm noaptea, fără să fim stân jenaţi. Anita, 


19 Protagonistul Memoriilor reînvie scena morţii soţiei sale întîmplată în anul 1849. 


20 Acest pasaj este dinadins acoperit cu un văl de întuneric, căci, după ce l-am citit, m-am 
întors spre Garibaldi, zicîndu-i : 

_W@— Citeşte asta, scumpe prietene, lucrul nu mi se pare limpede. 

El citi într-adevăr ; .pe urmă, după o clipă, îmi spuse, suspinînd : 

— Asta aşa trebuie să rămînă. 

Două zile mai tîrziu el îmi trimise un caiet intitulat i 'Anita Garibaldi (nota lui Al. Dumas). 


de acum înainte tovarăşa întregii mele vieţi şi, prin urmare, a 
tuturor primejdiilor mele, ţinuse morţiş să se îmbarce împreună 
cu mine. 

Ajunşi în dreptul lui Santos, întâlnirăm o corvetă imperială ce 
ne urmări degeaba timp de două zile. În cea de-a doua zi, ne 
apropiarăm de insula de Abrigo de unde lu arăm două sumace 
încărcate cu orez. Ne continuarăm croaziera şi mai luarăm 
câteva prăzi. După opt zile de la plecarea noastră, îmi îndreptai 
nava spre lagună. 

Nu ştiu de ce, dar aveam o neagră presimţire privitor la ceea 
ce se petrecea acolo, dat fiind că şi mai înainte de plecarea 
noastră se manifesta o oarecare nemulţumire împotriva noastră. 
În plus eram prevenit de apropierea unui considerabil corp de 
trupe „comandat de generalul Andrea, căruia pacificarea 
regiunii del Para îi adusese o mare reputaţie. 

Pe când ne întorceam, întâlnirăm în dreptul insulei Santa 
Catarina un vas de război pentru paza coastei braziliene. Noi 
eram cu „Rio-Pardou şi cu „Seivala („Cassaparatt se despărţise 
de noi de mai multe zile, pe o noapte întunecată). Il 
descoperirăm la prora noastră şi nu exista niciun mijloc să-l 
putem evita. Ne îndreptarăm deci asupra lui şi-l atacarăm cu 
hotărâre. Am deschis focui, duşmanul ne-a răspuns la fel; dar 
urmările luptei au fost neînsemnate din pricina mării furioase. 
Rezultatul bătăliei fu pierderea eâtorva din prăzile noastre de 
război, comandanții lor,  lrispăimântaţi de superioritatea 
duşmanului, pieri înd u-ne steag u rile. 

Alţii o luară spre coasta apropiată. 

Una singură din prăzi fu salvată; era comandată de Ignazio 
Bilbao „bravul nostru biscaian, care acostă cu ea în portul 
Imbituba, pe atunci în puterea noastră. „Seivat”, al cărui tun 
fusese demontat şi lua apă, avu aceeaşi soartă: m-am văzut 
deci silit să fac şi eu ca ei, fiind prea slab ca să navighez singur 
în larg. 

Intrarăm în Imbituba, împinşi de vântul de nordest; pe un 
asemenea vânt ne era cu neputinţă să pătrundem iarăşi în 
lagună şi desigur că bastimentele imperiale staționate la Santa 
Catarina, informate de „Anduxinka”, un bastiment de război cu 
care avusesem de-a face, aveau să vină să ne atace; a trebuit 
aşadar să ne pregătim de luptă. Tunul demontat de pe „Seival” 
fu înălţat pe un promontoriu ce alcătuia micul golf dinspre 


răsărit, şi pe acest promontoriu construirăm o baterie apărată 
cu gabioane. 

Intr-adevăr, de-abia se lumină de ziuă, când zărirăm trei 
bastimente îndreptându-se spre noi. „Rio-Parcio” fu ancorat în 
fundul golfului şi începu o luptă foarte inegală, imperialii fiind 
incomparabil mai puternici decât noi. 

Voisem s-o duc pe Anita pe uscat, dar ea refuzase şi cum, în 
adâncul inimii mele îi admiram curajul şi eram mândru de el, o 
dată primele rugăminţi respinse, n-am făcut nimic în această 
împrejurare ca de altfel şi în celelalte ca să-i îngenunchez 
voinţa. 

Duşmanul, favorizat în manevra sa de vuitul ce se înteţea, se 
menținea la velă, cu înaintări scurte şi trăgând furios cu tunul. În 
felul acesta putea să deschidă, după cum vroia, toate unghiurile 
de diversiune pentru focul lui şi să-l îndrepte în întregime asupra 
goeletei noastre. Cu toate astea, luptam la rândul nostru cu cea 
mai îndârjită hotărâre şi, cum atacam atât de aproape încât ne 
puteam sluji de carabine, focul era şi dintr-o parte şi din 
cealaltă, dintre cele mai ucigătoare; în raport cu numărul nostru 
redus, aveam pierderi mai mari decât imperialii şi puntea ni se 
acoperise de cadavre şi de mutilaţi; dar, deşi coasta 
bastimentului ne era ciuruită de ghiulele, deşi catargele 
suferiseră mari avarii, eram hotărâți să nu cedăm şi să murim 
până la ultimul mai degrabă decât să ne predăm. Este adevăi'at 
că eram stimulaţi în această generoasă hotărâre, şi de 
amazoana braziliană pe care o aveam pe bord. Nu numai că 
Anita, cum am spus, nu voia să debarce, ci mai mult, cu 
carabina în mână, lua parte la luptă; eram, trebuie s-o 
mărturisesc, susținuți vitejeşte de bravul Manoel Rodriguez, 
comandantul bateriei noastre de pe' uscat şi atât cât dură 
scurta luptă, focurile lui fură conduse cu iscusinţă şi cu forţă. 

Duşmanul era foarte îndărijit, îndeosebi împotriva goeletei. De 
mai multe ori, în timpul luptei, el se apropie atât de mult, încât 
am crezut că vrea să ne abordeze. Ar fi fost bine venit, căci 
eram pregătiţi pentru orice. 

In sfârşit, după cinci ore de luptă înverşunată, duşmanul, spre 
marea noastră surprindere, începu să se retragă, cum am aflat 
mai târziu, din pricina morţii comandantului, ucis pe loc, de pe 
vasul „Frumoasa americană”, moarte ce pusese ca-, păt, luptei. 

In timpul acestei lupte, am încercat una din cele mai 


puternice şi mai dureroase emoţii din viaţa mea. În vreme ce 
Anita, pe puntea goeletei îi încuraja pe oamenii noştri cu sabia 
în mână, o ghiulea de tun o răsturnă împreună cu doi dintre ei. 
M-am repezit spre ea crezând că nu voi mai găsi decât un 
cadavru; dar Anita se ridică sănătoasă şi teafără; cei doi oameni 
însă fuseseră ucişi. Am implorat-o să coboare pe interpunte. 

— Da, o să cobor într-adevăr unde spui,zise ea, dar ca să-i 
silesc pe fricoşii care s-au ascuns acolo să iasă afară. 

Într-adevăr ea coborî pe interpunte şi ieşi repede, 
împingându-i înainte pe doi-trei mateloţi cumplit de ruşinaţi că 
se arătaseră mai puţin curajoşi decât o femeie. 

Restul zilei l-am folosit ca să îngropăm morţii şi să reparăm 
stricăciunile pricinuite  goeletei noastre de focul duşman, 
stricăciuni care erau mari. A doua zi, imperialii nemaiarătându- 
se şi pregătindu-se fără îndoială de vreun nou atac împotriva 
noastră, am îmbarcat tunul, am ridicat ancora la căderea nopţii 
şi ne-am îndreptat din nou spre lagună. 

Când duşmanul băgă de seamă că am plecat, noi eram 
departe; porni totuşi în urmărirea noastră, dar de-abia a doua zi 
putu să tragă după noi câteva lovituri de tun, însă fără niciun 
rezultat; astfel că reintrarăm, fără accident, în lagună, unde 
furăm sărbătoriţi de-ai noştri care se minunau cum putusem 
scăpa de un duşman superior nouă ca număr. 

XI - Memoriile lui Garibaldi 

Lacul din Imerui 

Alte evenimente ne aşteptau în lagună. 

Deoarece duşmanii continuau să înainteze împotriva noastră 
pe uscat într-un număr superior nouă, astfel încât nu exista nicio 
şansă de a le rezista; cum, pe de altă parte, neghiobiile şi 
brutalităţile noastre ni-i înstrăinaseră pe locuitorii provinciei 
Santa Catarina, ei fiind gata să se revolte şi să se alăture 
imperialilor; cum populaţia oraşului  lmerui, situat la 
extremitatea lacului, chiar se şi revoltase, eu am primit ordin din 
partea generalului Canavarro să pedepsesc această ţară 
nefericită, trecând-o prin foc şi sabie; am tost nevoit deci să-i 
ascult porunca. 

Locuitorii şi garnizoana făcuseră pregătiri de apărare dinspre 
mare; am debarcat deci la trei mile distanţă şi într-un moment 
când nu se aşteptau de loc, i-am asediat dinspre munte; luată 
prin surprindere şi învinsă, garnizoana fu pusă pe fugă şi noi ne- 


am trezit stăpâni pe Imerui. 

Doresc pentru mine ca şi pentru orice altă făptură care n-a 
încetat de a mai fi om, să nu primească niciodată un ordin 
asemănător celui pe care îl primisem eu şi care suna atât de 
hotărât, încât nu aveam nicio posibilitate de a nu-l îndeplini. 
Deşi există lungi şi prolixe relatări despre astfel de fapte, cred 
că nici cea mai teribilă relatare nu se poate apropia de realitate. 
Dumnezeu să mă aibă în mila lui şi să mă ierte, dar niciodată în 
viaţa mea n-am trăit o zi care să-mi lase în suflet o amintire atât 
de amară: nimeni nu-şi poate face o idee, dacă se dă frâu liber 
jafului, despre strădania pe care am depus-o ca să împiedic 
violenţa împotriva persoanelor şi să limitez distrugerea numai la 
lucrurile neînsufleţite; cu toate astea, am izbutit, cred, peste 
aşteptările mele; cât priveşte bunurile, mi-a fost cu neputinţă să 
evit dezordinea. Nimic n-a folosit, nici autoritatea 
comandantului, nici pedepsele, nici chiar loviturile. Am ajuns 
până la ameninţarea cu întoarcerea duşmanului. Am răspândit 
zvonul că, întrucât primise întăriri, inamicul venea din nou 
împotriva noastră, dar totul a fost zadarnic şf dacă duşmanul ar 
fi revenit într-adevăr, cum ne-ar fi găsit în dezordine, ne-ar fi 
măcelărit în toată legea. Din nenorocire, oraşul, deşi mic, avea o 
mulţime de magazine, ticsite cu vinuri şi lichioruri, astfel încât, 
în afară de mine, care nu beau niciodată decât apă, şi de câţiva 
ofiţeri pe care am. lzbutit să-i ţin în frâu, beţia fu aproape 
generală. Adăugaţi la asta faptul că pe cei mai mulţi dintre 
oameni de-abia îi cunoşteam, fiind noi recruți, prin urmare 
indisciplinaţi. Doar cincizeci de oameni foarte hotărâți, dacă ar fi 
venit să ne atace prin surprindere, cu siguranţă că ne-ar fi dat 
gata. În sfârşit, după ameninţări peste ameninţări şi multă 
strădanie, am izbutit să îmbarc iarăşi fiarele sălbatice 
dezlănţuite. 

După ce fură încărcate, pe puntea navei, alimente şi câteva 
efecte salvate de la jaf şi destinate diviziei, ne-am întors în 
lagună. 

În vremea asta, avangarda comandată de colonelul Texeira, 
se retrăgea dinaintea duşmanului, care înainta repede, în număr 
mare. 

Când ne-am înapoiat în lagună, tocmai se făceau pregătiri 
pentru transportarea bagajelor pe ţărmul drept şi în curând 
trupele trebuiră să treacă şi ele în urma bagajelor. 


XXVII 

Noi lupte 

Am avut mult de lucru în ziua când divizia a trecut pe ţărmul 
meridional, căci dacă armata era puţin numeroasă, bagajele şi 
încurcăturile de tot felul nu se mai sfârşeau. La cel mai îngust 
punct al gurii, curentul era de o violenţă îndoită. Am muncit 
aşadar de la răsăritul soarelui până la amiază, ca să putem 
trece divizia, folosindu-ne de toate bărcile ce s-au putut găsi. 

Spre amiază începu să-şi facă apariţia flotila inamicului, 
alcătuită din douăzeci şi două de vase; ea îşi combină operaţiile 
cu trupele de pe uscat şi înseşi vasele transportau, în afară de 
echipaje, un mare număr de soldaţi. M-am urcat pe muntele cel 
mai apropiat spre a observa duşmanul şi am recunoscut într-o 
clipă că planul lui era de a-şi reuni forţele la intrarea lagunei; i- 
am dat imediat de ştire generalului Canavarro şi el a dat îndată 
ordine în consecinţă dar, cu toate ordinele, oamenii noştri n-au 
ajuns la timp spre a apăra intrarea lagunei. O baterie instalată 
de noi la extremitatea digului comandată de bravul Capotto nu 
opuse decât o slabă rezistenţă, deoa,„rece nu avea decât tunuri 
de calibru mic, prost servite de altfel de către artilerişti 
neîndemânatici. Mai rămâneau cele trei mici vase republicane 
ale noastre, numai cu jumătate din echipaj, restul oamenilor 
fiind trimişi pe uscat, ca să ajute la trecerea trupelor. Unii, 
fiindu-le cu neputinţă, alţii, pentru că ţineau mult să stea 
departe de lupta teribilă ce se pregătea, cu toate ordinele pe 
care le-am trimis, nu ne-au venit în ajutor, lăsând pe umerii 
noştri toată greutatea luptei. 

In vremea asta, duşmanul venea asupra noastră cu toate 
pânzele, împins de vânt şi de maree. M-am grăbit deci, în ce mă 
privea, să mă duc la postul meu, pe bordul lui „Rio-Pardo'-, de 
unde curajoasa mea Anita şi începuse canonada, ţintind şi 
trăgând ea însăşi cu tunul pe care îşi'luase obligaţia să-l 
comande şi însufleţindu-i cu glasul ei pe oamenii noştri 
intimidaţi întrucâtva. 

Lupta a fost teribilă şi mai ucigătoare decât s-ar fi putut 
crede. Noi n-am pierdut mulţi oameni, căci mai bine de jumătate 
din echipaj se afla pe uscat, dar din cei şase ofiţeri repartizaţi pe 
cele trei vase, doar eu singur am supravieţuit. Toate tunurile 
noastre erau distruse. Totuşi lupta continua cu 'carabina şi n-am 
încetat să tragem atâta vreme cât' duşmanul trecu dinaintea 


noastră. În tot acest timp, Anita a rămas lângă mine, în locul cel 
mai primejdios, nevrând nici să debarce, nici să se folosească de 
vreun adăpost, dispreţuind până şi să se aplece, aşa cum face 
cel mai brav om când vede fitilul apropiindu-se de tunul inamic. 

În sfârşit crezui că am găsit un mijloc să o ţin departe de 
primejdie. 

l-am ordonat, fiind nevoie de un ordi al meu pentru ca ea să 
asculte şi, mai ales, de probabilitatea că dacă aş trimite un alt 
om ar găsi vreun pretext să nu se mai întoarcă, i-am ordonat 
deci să se ducă să, ceară întăriri generalului, făgăduindu-i 
acestuia că, dacă îmi va trimite aceste întăriri, voi reintra în 
lagună în urmărirea imperialilor şi într-atât le voi da de furcă, 
încât ei nu s-ar mai gândi să debarce chiar de-ar trebui ca eu, cu 
torta în mână, să le incendiez flota. Am obţinut de la Anita 
promisiunea că va rărnânepe uscat şi că-mi va trimite răspunsul 
printr-un om sigur; dar spre marele meu regret, veni ea însăşi: 
generalul n-avea oameni să-mi trimită; îmi ordona nu să 
incendiez flota duşmană, ceea ce el socoteadrept o sforţare 
disperată şi inutilă, ci să mă reîntorc, salvând armele de mână şi 
muniţiile. 

Am ascultat. Atunci, sub un foc ce nu se domoli o clipă, am 
izbutit să transportăm pe uscat „cu supraviețuitorii, armele şi 
muniţiile, operaţie pe care, în lipsa unui ofiţer, o conducea Anita, 
în timp ce eu, trecând de pe un vas pe altul, puneam în locul cel 
mai inflamabil de pe bordul fiecăruia din ele focul ce trebuia să 
le mistuie. 

A fost o misiune teribilă, întrucât am fost silit să trec de irei ori 
în revistă morţii şi răniții. Era un adevărat abator de carne 
omenească. Am călcat, pe trunchiuri despărțite de capete; la 
fiecare pas, împingeam cu piciorul  mădulare risipite. 
Comandantul de pe „ltaparika”, Juan Enriquez de la Raguna, 
zăcea lungit în mijlocul a doi-trei oameni din echipajul său, cu o 
ghiulea ce-i făcuse „în mijlocul pieptului, o gaură prin care-ţi 
puteai trece braţul. Bietul John Griggs, cum am spus-o în altă 
parte, fusese tăiat drept în două de. Tirul primit aproape în faţă 
al unei încărcături cu mitralii. La vederea unei atare privelişti mă 
pipăiam îşi mă întrebam necruţindu-mă de loc mai mult decât. 
Ceilalţi, cum de putusem să scap teafăr. 

Într-o clipă, un nor de fum ne acoperi vasul „şi bravii noştri 
morţi avură cel puţin „fiind arşi pe puntea vasului lor, un rug 


demn de ei. În vreme ce-mi săvârşeam opera de distrugere, 
Anita îşi săvârşea opera de salvare. Dar în ce fel, Doamne, 
Dumnezeule! într-un fel care mă face să mă cutremur. Pentru 
transportul armelor pe țărm şi pentru întoarcerea ei pe vas, a 
făcut peste douăzeci de drumuri, trecând neîncetat pe sub focul 
inamicului. Se afla într-o bărcuţă cu doi vâslaşi şi bieţii de ei se 
îndoiau cât puteau mai mult spre a evita gloanţele şi ghiulelele. 

Dar ea, în picioare la pupă, în mijlocul focului de mitralii, 
stătea dreaptă, calmă şi mândră ca o statuie a zeiţei Palas, şi 
Dumnezeu, care-şi întindea o mână asupra mea, o acoperea şi 
pe ea cu umbra aceleiaşi mâini. 

Aproape de căderea nopţii, după ce i-am adunat pe 
supraviețuitori m-am întâlnit cu ultimele rânduri ale diviziei 
noastre, în retragere spre RioGrande, şi am apucat pe acelaşi 
drum pe care îl urmasem cu câteva luni mai înainte, cu inima 
plină de speranţă şi precedaţi de victorie. 

XXVIII 

Călare în noianul peripeţiilor aventuroasei mele existenţe, am 
avut întotdeauna ceasuri bune, momente norocoase şi deşi clipa 
în care mă aflam nu părea la prima vedere că face parte din 
cele ce mi-au lăsat o amintire plăcută, o revendic totuşi, dacă 
nu ca plină de fericire, cel puţin ca plină de emoţii. 

În fruntea eâtorva oameni rămaşi din atâţia luptători ce 
meritaseră, pe bună dreptate, numele de bravi, mergeam 
călare, mândru de cei vii, mândru de cei morţi, aproape mândru 
chiar de mine însumi. Alături de mine călărea regina inimii mele, 
femeia demnă de toată admiraţia. Mă avântam într-o carieră şi 
mai atrăgătoare decât cea a marinei: ce-mi păsa că nu aveam, 
ca filosoful grec, decât ceea ce duceam cu mine? Că slujisem o 
republică săracă ce nu plătea nimănui şi care chiar de-ar fi fost 
bogată tot n-aş fi vrut să fiu plătit de ea? N-aveam oare o sabie 
bătându-mi şoldul, o carabină pusă de-a curmezişul armăturii 
şeii? N-o aveam oare lângă mine pe Anita, comoara mea, inimă 
la fel de înflăcărată ca şi a mea pentru cauza popoarelor? Nu 
privea ea luptele drept un divertisment, o simplă distracţie a 
vieţii de tabără? Viitorul îmi surâdea senin şi norocos; şi cu cât 
singurătăţile americane se înfăţişau mai sălbatice cu atât îmi 
apăreau mai frumoase şi mai ademenitoare. 

Ne-am continuat, aşadar, drumul retrăgându-ne până la Las 
Torres, graniţă a două provincii, unde ne-am aşezat tabăra. 


Duşmanul se mulţumise să ia în stăpânire din nou laguna, şi 
încetase să ne mai urmărească. Unindu-se cu divizia Acunha ce 
venea din provincia Săo Paulo, se îndreptă spre Cima da Serra, 
ţinut muntos ce aparţine provinciei Rio-Grande. 

Prietenii noştri de la munte, atacați de forţe superioare, 
cerură ajutor generalului Canavarro, şi el hotărî să le vină în 
ajutor cu o expediţie sub ordinele colonelului Texeira. Noi am 
făcut parte din această expediţie. Primiţi de către serranieni | 
comandaţi de colonelul Aranha, am zdrobit cu totul divizia 
duşmană la Santa Vittoria. Acunha se înecă în fluviul Pelaras şi 
cea mai mare parte din soldaţii săi căzură prizonieri. 

Această victorie readuse sub comandamentul republicii cele 
două ţinuturi, Vaccaria şi Lages, iar noi intrarăm triumfători în 
capitala acestuia din urmă. 

Vestea invaziei imperiale ridicase partidul brazilian şi Mello, 
un şef duşman, îşi sporise în această provincie armata cu vreo 
cinci sute de oameni din cavalerie. Generalul Bento-Manoel, 
însărcinat să lupte împotriva lui nu a putut s-o facă din pricina 
retragerii sale aşa că se mulţumise să-l trimită pe colonelul 
Portinko în urmărirea lui Mello care se îndrepta spre Săo Paulo. 

Poziţia şi forţele noastre ne îngăduiau cu prisosinţă nu numai 
să ne opunem trecerii lui Mello, ba chiar să-l şi zdrobim. Soarta 
însă n-a vrut-o; colonelul Texeira, nefiind sigur dacă duşmanul 
venea prin Vaccaria sau prin Coritibani, îşi împărţi armata în 
două corpuri, trimiţându-l pe colonelul Aranha la Vaccaria cu cea 
mai bună cavalerie a sa, în vreme ce noi, cu infanteria şi cu alţi 
câţiva oameni, toţi călări, luaţi aproape numai dintre prizonieri, 
ne-am îndreptat spre Coritibani. Era drumul pe tare îl urmă 
duşmanul. 

Această împărţire a forţelor ne-a fost fatală: recenta noastră 
victorie, firea înflăcărată a şefului nostru şi veştile pe care le 
aveam despre inamic, ne făceau să-l dispreţuim prea mult. În 
trei zile de marş, am fost la Coritibani şi ne-am instalat tabăra la 
o mică depărtare de Maromba, pe unde se presupunea că aveau 
să treacă imperialii. Pe mal fu aşezat un post şi santinele în 
locurile socotite necesare, apoi ne-am dus, pe deplin liniş tiţi, la 
culcare. Cât despre mine, deprinderea pe care o aveam eu 
astfel de războaie mă făcu să dorm iepureşte. Către miezul 
nopţii, postul de pe fluviu a fost atacat cu atâta furie., încât de- 
abia avu timp, să fugă schimbând doar câteva împuşcături cu 


duşmanul. 

La prima împuşcătură mă şi ridicasem în picioare, strigând: 
„La arme!” La acest strigăt toată lumea se trezi şi fu gata de 
luptă. La câtăva vreme după revărsatul zorilor, se ivi şi 
duşmanul şi după ce trecu fluviul, se opri la oarecare depărtare 
de noi, pregătit de luptă. Oricare altul în afară de Texseira, 
văzând superioritatea lui numerică, ar fi expediat curieri ca să 
cheme în ajutor cel de al doilea corp, şi, până la joncţiunea cu 
Aranha, l-ar fi înşelat pe duşman; dar viteazul republican se 
temu ca nu cumva inamicul să se retragă şi astfel, prin fuga lui, 
să nu piardă prilejul de a lupta. Se aruncă deci în luptă, 
sinchisindu-se prea puţin de poziţia avantajoasă pe care o ocupa 
adversarul lui. 

Duşmanul, profitând de terenul accidentat, îşi stabilise linia 
de bătaie pe o colină îndeajuns de ridicată, în faţa căreia se afla 
o vale adâncă, astupată de mulţi mărăcini; în afară de asta, el 
pusese ca strajă ascunsă pe coastele ei, câteva plutoane. 
Texeira ordonă atacul; ordinul fu îndeplinit cu străşnicie. Atunci 
duşmanul simulă o retragere. Oamenii noştri porniră în 
urmărirea lui fără să înceteze schimbul de focuri; dar deodată ei 
fură atacați de plutoanele ascunse, pe care nu le văzuseră şi 
care, luindu-i din flanc, îi siliră să treacă îndărât valea, în 
dezordine. Am pierdut, în această încăierare, pe unul dintre cei 
mai buni ofiţeri ai noştri, Manuel N., care era foarte iubit de şeful 
nostru. Dar linia în curând refăcută, ai noştri se aruncară înainte 
cu un nou avânt; duşmanul dădu înapoi şi începu să se retragă. 

N-a fost un număr mare de morţi şi răniţi, nici dintr-o parte 
nici din cealaltă, căci doar puţine trupe luaseră parte la luptă. 

Cu toate acestea, duşmanul se retrăgea în grabă şi noi îl 
urmăream cu îndârjire; dar cum cele două linii de cavalerie ale 
sale centinuară să fugă pe o distanţă de nouă mile, noi n-am 
putut să-l urmărim cu infanteria. Apropiindu-ne de Passa de 
Maromba, comandantul nostru de avangardă, maiorul Giacinto, 
îl preveni pe colonel că duşmanul îşi trecea, în cea mai mare 
dezordine, boii şi caii peste fluviu, ceea ce, socotea el, era 
dovada că vroia să-şi continue retragerea. Texeira nu şovăi o 
clipă: ordonă micului nostru pluton de cavalerie s-o pornească în 
galop şi-mi recomandă să-l urmez cât mai de-aproape cu 
infanteria mea. 

Dar această retragere nu era decât o capcană din partea 


vicleanului nostru duşman; şi din nenorocire, această capcană 
reuşi din plin. Din pricina terenului accidentat şi a grabei cu care 
îl străbătuse, el se afla în afara privirilor noastre şi, o dată ajuns 
la fluviu, îşi trecuse pe malul celălalt, boii şi caii aşa cum ne 
prevenise maiorul Giacinto, dalarmata şi-o pitise în dosul 
coloanelor împădurite care-o ascundeau cu desăvârşire ochilor 
noştri. 

O dată luate aceste măsuri şi după ce-au instalat un pluton 
spre a le susţine linia de. Trăgători, imperialii, preveniţi de 
imprudenţa pe care o dor vedisem, lă sân du-ne infanteria în 
urmă, făcură un marş în sens invers şi curând escadroanele lor 
începură să urce partea lină a unei văi. 

Plutonul nostru care-l urmărea p'e inamic în fuga lui simulată, 
fu primul care observă capcana, fără însă a mai avea timp s-o 
evite. Atacat din flanc, el fu cu desăvârşire dat peste cap; 
celelalte trei escadroane de cavalerie ale noastre avură aceeaşi 
soartă şi asta cu tot curajul şi hotărârea lui Texeira şi a câtorva 
din ofiţerii noştri de la. Rio-Grande; în câteva clipe cavaleriştii 
noştri fură zdrobiţi şi risipiţi care încotro. ” 

Aceştia erau, am mai spus-o, aproape toţi prizonierii de la 
Santa Vittoria, pe care poate că ne bizuisem cu prea mare 
uşurinţă; într-adevăr, ei nu puteau fi câtuşi de puţin devotați 
cauzei noastre; apoi, soldaţii noi veniţi din provincie, nu erau 
obişnuiţi cu călăritul; astfel că se împrăştiară în dezordine la 
prima ciocnire şi, în afară de câţiva morţi, mulţi dintre ei se 
lăsară luaţi prizonieri. Nu-mi scăpă nimic din incidentele 
catastrofei. Urcat pe un cal bun, după ce mi-am îmboldit 
infanteriştii să meargă cât mai repede cu putinţă, am pornit-o 
înainte şi, (ajunşi în vârful unei coline, am început să urmăresc 
cu privirea tristul sfârşit al luptei. 

Infanteriştii mei făcură tot ce e cu putinţă pe lumea asta ca să 
ajungă la vreme, dar în zadar. Din Vârful înălţimii pe care mă 
aflam, am judecat că era prea târziu pentru ca ei să ne mai 
poată aduce victoria, dar încă destul de devreme pentru a 
împiedica să nu fie pierdut totul. Chemai la mine doisprezece 
din vechii mei tovarăşi, pe cei mai iuți şi mai curajoşi; veniră în 
fugă. L-am lăsat pe maiorul Peichotto să vadă de rest şi cu 
această mână de viteji am ocupat, pe vârful unui deal, o poziţie 
for. Tificată de arbori. De acolo, am ţinut piept duşmanului care 
băgă de seamă că nu era pe deplin biruitor şi am slujit drept 


punct de adunare acelora dintre ai noştri care nu-şi pierduseră 
cu totul curajul. Colonelul şi câţiva cavalerişti se repliară, după 
ce făcuseră minuni de vitejie; restul infanteriei ne ajunse în 
acest loc şi atunci apărarea deveni teribilă şi ucigătoare. 

Totuşi, puternici pe poziţia noastră şi în număr de şaptezeci şi 
trei, am luptat având un avantaj; duşmanul, lipsindu-i infanteria 
şi fiind prea puţin obişnuit să lupte împotriva acestei arme, şarja 
în zadar: cinci sute. De oameni dintr-o excelentă cavalerie, 
înfierbântată şi fălindu-se cu victoria, se istoviră în zadar în faţa 
câtorva oameni hotărâți, fără să poată măcar o clipă să le 
străpungă rândurile. Totuşi, cu tot acest avantaj de moment, nu 
trebuia să-i dăm timp duşmanului să-şi strângă forţele, din care 
mai mult de jumătate continuau să-i urmărească pe fugarii 
noştri; şi mai ales trebuia să ne căutăm un adăpost mai 
temeinic decât cel care ne apărase până atunci. 

Un pâlc de arbori se înfăţişă privirii noastre, la depărtare cam 
de o milă. Am început să ne retragem îndreptându-ne într-acolo. 
In zadar duşmanul încercă să ne străpungă rândurile, în zadar 
şarja ori de câte ori afla un teren propice, totul fu în van. 

De altfel, în această împrejurare, de mare folos pentru noi a 
fost faptul că ofiţerii erau înarmaţi cu carabine; şi, cum eram cu 
toţii oameni căliţi, fiind strânşi laolaltă şi putând face faţă 
duşmanului din orice parte s-ar fi ivit, retrăgându-ne 
întotdeauna în bună orânduială, cu un schimb de focuri teribil şi 
bine ţintit, am ajuns la refugiul nostru unde duşmanul nu mai 
cuteză să pătrundă. 

O dată la adăpost, în pădurice, am găsit o poiană şi, strânşi 
grămadă, fără să lăsăm puşca din mână, am aşteptat căderea 
nopţii. 

Din toate părţile duşmanul ne striga: Predaţi-vă! dar noi nu-i 
răspundeam decât prin tăcere. 

XXIX 

Retragerea 

o dată cu căderea nopţii, ne-am pregătit de plecare; intenţia 
noastră era s-o pornim iar pedrumul spre Lages. Cea mai mare 
dificultate a acestei plecări o constituia transportarea răniților. 
Maiorul Peichotţo, mai ales, nu putea să se mişte de loc, fiind 
atins de un glonţ la picior. 

Cam pe la ora zece seara, răniții fiind aranjaţi cât mai bine cu 
putinţă, ne-am început marşul, părăsind pilcul de copaci şi 


încercând să urmăm linia pădurii. Pădurea aceasta, poate cea 
mai mare din lume, se întinde de la aluviunile fluviului La Plata 
până la cele ale fluviului Amazon, aceste două regine ale apelor, 
încununând crestele munţilor Sierra de Espinasso, pe o întindere 
de treizeci şi patru de grade latitudine; nu-i cunosc întinderea, în 
longitudine, dar trebuie să fie imensă.” 

Cele trei departamente, Cima da Serra, Vaccaria şi Lages 
sunt, cred că am mai spus-o, aşezate în luminişurile acestei 
păduri. Coritibani, un fel de colonie întemeiată de locuitorii 
oraşului Coritiba, aşezată în districtul Lages, din provincia Santa 
Catarina, fu teatrul evenimentului pe oare-l povestesc; mergem 
deci, pâlcul nostru singuratic, spre a ne apropia cât mai mult cu 
putinţă de pădure şi spre a încerca să ne reunim în direcţia 
Lagesului, cu corpul de armată al lui Aranha. Aflat departe de 
noi într-un moment atât de nepotrivit. 

La ieşirea din pădure, ni se întâmplă unul din acele 
evenimente care dovedesc cât de mult se află emul în voia 
împrejurărilor şi cât de puternic acţionează spaima însoţită de 
panică, chiar şi asupra celor mai curajoşi. Mărşăluiam în tăcere, 
potrivit cu situația noastră, gata să luptăm împotriva 
duşmanului, dacă ni s-ar fi opus retragerii. Un cal, aflat în 
marginea pădurii, la zgomotul slab pe care îl făcusem, se sperie 
şi o rupse la fugă. Se auzi o voce strigând: 

— Duşmanul! 

In aceeaşi clipă, aceşti şaptezeci şi trei de bărbaţi care 
ţinuseră piept la cinci sute, cu atâta curaj, încât se putea spune 
că-l învinseseră, se speriară şi o luară la fugă, risipindu-se în aşa 
fel, încât a fost o adevărată minune că niciunul dintre fugari nu 
s-a ciocnit: de duşman şi nu l-a trezit. 

In sfârşit, am reuşit să strâng o mână de oameni, căreia 
treptat-treptat i se alătură restul, astfel încât, la revărsatul 
zorilor, ne aflam la marginea pădurii, îndreptându-ne spre 
Lages. 

Duşmanul, pe care nimic nu-l prevenise asupra fugii noastre, 


21 E vorba de Matto Grosso (în limba portugheză, pădure deasă). Numele unui stat din 
Brazilia, la nord de Gran Chiaco. 

? Să ne fie îngăduit să ne slujim de expresia italiană care n-are echivalent în franceză, della 
gente ţi care înseamnă : bărbaţi, femei, copii, călători, negustori, vagabonzi etc. etc. (Al. 


Dumas). 

$ Anta este un animal de înălțimea unui măgar, cu desăvîrşire inofensiv, a cărui 
came este delicioasă. Din pielea lui se fac diferite obiecte de mare elegantă. Eu nu î-am 
văzut niciodată (n.a.). 


ne căută zadarnic a doua zi. 

În ziua luptei primejdia fusese mare, oboseala 
înspăimântătoare, foamea cumplită, setea arzătoare; dar 
trebuia să lupţi, să lupţi pentru viaţă şi gândul acesta ie 
stăpânea pe toate celelalte. Întrând în pădure, 'n-a mai fost la 
fel; ne-a lipsit totul şi preocuparea primejdiei nemaiexistând, a 
pus stăpânire pe noi mizeria groaznică, crudă, de neîndurat. 
Lipsa merindelor, descurajarea tuturor, rănile unora, lipsa 
mijloacelor de a le obloji fură gata să ne arunce în deznădejde. 
Timp de patru zile n-am găsit altceva de mâncare decât 
rădăcini; renunţ să mai descriu greutatea pe care am 
întâmpinat-o ca să ne croim drum prin imensa pădure, unde nu 
exista nici măcar o potecă şi unde natura, necruţător de 
fecundă, face să crească şi să se îndesească pe sub pinii uriaşi o 
a. Doua pădure de trestii, ale căror rămăşiţe formează, în unele 
locuri, metereze de netrecut. Câţiva din oamenii noştri, 
disperaţi, dezertară; a fost o adevărată trudă să-i aducem înapoi 
şi să-i silim cu forţa să se supună. Nu exista poate decât un 
sidgur leac pentru această descurajare şi eu am fost cel care l-a 
găsit. l-am adunat şi le-am spus că sunt liberi fie să se retragă, 
fiecare pe seama lui, cum i-cr tăia capul, fie să continue a 
mărşălui uniţi şi în corpore, ocrotindu-i pe răniţi şi apărându-se 
unii pe alţii. Leacul a fost eficace: începând din acel moment, 
fiecare fiind liber să plece, nimeni nu se mai gândi să dezerteze 
şi încrederea în posibilitatea salvării îi cuprinse din nou, pe toţi. 

Cinci zile după luptă, am găsit o picada, o potecă lată cât să 
treacă, un om, rar mai lată ca pentru doi oameni, croită prin 
pădure. Această potecă ne-a dus la o casă, unde ne-am potolit 
foamea, înjunghiind doi boi. 

De acolo, ne-am continuat drumul spre Lages, unde am ajuns 
într-o zi, pe o ploaie torențială.» 

Şederea la Lages şi în împrejurimi 

Lages, această ţară bună care ne sărbătorise atât. De straşnic 
când am fost victorioşi, la vestea înfrângerii noastre, îşi 
schimbase stindardul şi unii dintre cei mai hotăriţi restabiliseră 
sistemul imperial. Aceia, de altfel, fugiră la sosirea noastră şi, 
cum erau neguţători, majoritatea dintre ei îşi lăsaseră 
magazinele aprovizionate cu tot felul de lucruri. A fost un noroc, 
fiindcă am crezut că putem, fără remuşcări, să ne însuşim 
mărfurile duşmanilor noştri şi, datorită comerţului variat pe care 


îl exercitau, să ne îmbunătăţim în mod simţitor situaţia. 

În vremea asta, Texeira îi scrise lui Aranha, ordonându-i să ni 
se alăture şi tot cam în acest răstimp, primi vestea sosirii 
colonelului Portinko, trimis de Bento Manoel ca să urmeze 
acelaşi corp de armată al lui Mello, întâlnit de noi într-un chip 
atât de nefericit la Coritibani. 

In America, am slujit cauza popoarelor, şi am slujit-o sincer; 
eram, aşadar, adversarul absolutismului, acolo ca şi în Europa, 
îndrăgostit de sistemul în armonie cu convingerea mea şi prin 
urmare duşman al sistemului opus. l-am admirat uneori pe 
oameni, cel mai adesea i-am plâns, niciodată însă nu i-am urât. 
Când am descoperit că sunt egoişti şi răi, am pus egoismul şi 
răutatea lor pe seama nefericitei noastre firi. De atunci, m-am 
îndepărtat de teatrul unde s-au -petrecut evenimentele pe care 
le povestesc; în momentul în care scriu aceste rânduri, mă aflu 
la două mii de leghe distanţă, se poate crede, prin urmare, în 
imparţialitatea mea. Ei bine, o spun atât pentru prietenii cât şi 
pentru. Duşmanii mei, cei cu care mă luptam erau nişte copii 
cutezători ai continentului american, dar nu mai puţin cutezători 
erau şi cei în rând urile cărora îmi aflasem locul. 

A fost deci o faptă îndrăzneață cea pe care am hotărât-o de a 
apăra Lages-ul împotriva unui duşman de zece ori superior nouă 
şi căruia o victorie recentă îi dublase încrederea în sine. 
Despărţiţi de el prin fluviul Canoas, pe care nu-l puteam întări 
îndeajuns pentru a-l apăra, aşteptarăm timp ele mai multe zile 
joncţiunea cu Aranha şi cu Portinko; în tot acest răstimp 
duşmanul fu ţinut în loc de o mână de oameni. Îndată ce ne-au 
sosit întăririle, am pornit cu hotărâre spre inamic; dar atunci el 
fu acela care nu mai primi lupta, retrăgându-se în provincia 
vecină, Săo Paulo, unde spera să găsească un sprijin puternic. 

In această împrejurare am constatat defectele şi viciile 
reproşate în general armatelor republicane’; astfel de armate se 
compun de obicei din oameni însufleţiţi de patriotism şi de curaj, 
dar care. Nu înţeleg să rumână sub drapel decât atâta timp cât 
duşmanul ameninţă, şi se îndepărtează de el, îl părăsesc, când 
duşmanul dispare. Acest viciu aproape că a fost ruina noastră, 
acest defect a fost gata să neducă la pieire, în împrejurarea în 
care duşmanul, mai bi.no informat,.ar fi putut să ne nimicească 
dacă ar fi profitat de -ca. 

Serranienii dădură; exemplul părăsirii rând urilor. Oamenii lui 


Portinko îi urmară. Ţineţi seama că dezertorii, nu numai că-şi 
luau caii proprii, dar şi pe cei ai diviziei, astfel încât forţele 
noastre se micşorară din zi în zi, cu o iuţeală atât de mare, încât 
ne-am văzut repede siliţi să părăsim Lages-ul şi să ne retragem 
spre provincia Rio-Grande, temându-ne de prezenţa unui 
duşman care fusese silit să fugă dinaintea noastră şi a cărui 
fugă ne adusese înfrângerea. 

Acest fapt să, slujească drept pildă popoarelor care vor să fie 
libere; să ştie bine că nu cu flori, cu serbări, cu iluminaţii te lupţi 
împotriva soldaţilor căliţi şi disciplinaţi ai despotismului, ci cu 
ajutorul unor ostaşi mai disciplinaţi şi mai căliţi decât ei; să nu 
se apuce deci de o astfel de muncă grea cei ce nu sunt. În stare 
să călească şi să disciplineze un popor după ce l-au ridicat la 
luptă. 

Există de asemenea popoare care nu merită osteneala să fie 
împinse la luptă, căci gangrena nu se vindecă. 

Restul forţelor noastre, astfel micşorate - în vreme ce noi 
eram lipsiţi de lucrurile cele mai trebuincioase şi îndeosebi de 
îmbrăcăminte, lipsă groaznică la apropierea iernii mohorâte şi 
aspre din regiunile înalte - restul forţelor noastre, cum 
spuneam, începu să se demoralizeze şi să ceară, cu glas tare, să 
se întoarcă la casele lor. Texeira fu astfel silit să cedeze cererii 
şi-mi porunci să cobor din munţi şi să mă unesc cu armata, 
pregătindu-se la rândul lui să facă la fel. Această retragere a 
fost grea şi din pricina dificultății drumurilor şi din pricina 
duşmăniilor ascunse ale locuitorilor din pădure, vrăjmaşi 
înverşunaţi ai republicanilor. 

In număr de aproape şaptezeci, am eoborit deci pe picada di 
Peloffo. Am mai spus ce era o picada, şi am avut de înfruntat 
nenumărate şi neprevăzute curse, pe care le-am trecut având 
un noroc nemaipomenit, graţie hoţărârii oamenilor pe care îi 
conduceam şi oarecum datorită încrederii nemărginite pe care, 
în genere, o inspir celor pe care îi comand. Poteca ce-o urmam 
era îngustă, lăsând să treacă de-abia doi oameni şi din toate 
părţile înconjurată de desişuri; duşmanul, născut în ţară, 
obişnuit cu toate localităţile, se ascundea în locurile cele mai 
potrivite, apoi ne încercuia, ridicându-se dintr-o dată cu strigăte 
furioase, în timp ce un brâu de flăcări se aprindea, trosnind, în 
jurul nostru, fără ea noi să-i putem vedea pe trăgători, din 
fericire mai mult zgomotoşi decât îndemânatici. De altfel, 


purtarea admirabilă a oamenilor mei, unirea lor în primejdie au 

fost de aşa natură, încât 

1 numai câţiva fură uşor. Răniţi şi n-am avut decât un cal 
omorât. 

Asemenea întâmplări amintesc într-adevăr de pădurile vrăjite 
ale lui Tasso, unde fiecare arbore trăia şi avea glas şi sânge. 

Am ajuns la cartierul general de la Mala Casa, unde se afla pe 
atunci Bento Gonzales, îndeplinind funcţiile sale de preşedinte şi 
de comandant suprem. 

XXXI 

Bătălia de la Taquari 

Armata republicană se pregătea să pornească în marş. Cât 
despre duşman, după pierderea bătăliei de la Rio-Pardo, se 
refăcuse la Porto-Alegre, plecase de acolo sub ordinele 
bătrânului general Georgio şi-şi stabilise tabăra pe țărmurile 
fluviului Cahe, aşteptând joncţiunea cu generalul Calderon, care, 
cu un impunător corp de cavalerie, plecase de la Rio-Grande şi 
trebuia să se unească cu el, străbătând câmpia. 

Marele neajuns pe care l-am semnalat mai sus, adică risipirea 
trupelor republicane după ce-'riu se mai aflaseră în faţa 
duşmanului, înlesnea imperialilor orice acţiune voiau să 
întreprindă, astfel încât, în momentul când generalul Netto, care 
comanda forţele noastre din câmpie, îşi adunase un număr 
suficient de oameni spre a-l bate pe Calderon, acesta se şi 
întâlnise, pe Cahe, cu grosul armatei imperiale. 

Preşedintele avea absolută nevoie să-şi alăture divizia Netto, 
dacă vroia să fie în stare să lupte împotriva inamicului; de aceea 
ridică asediul. Această manevră şi joncţiunea ce-i urmă au avut 
un rezultat fericit şi au adus o mare cinste capacităţii militare a 
lui Bento Gonzales. Noi am plecat cu armata de la Mala Casa, 
luând-o spre San Leopoldo şi trecând la două mile depărtare de 
armata inamică; după două zile şi două nopţi de marş 
neîntrerupt, în timpul cărora n-am mâncat şi n-am băut de loc 
sau aproape de loc, am ajuns în apropiere de Taqguai'i, unde ne- 
am întâlnit cu generalul Netto care venea în intâmpinarea 
noastră. 

Am zis că n-am mâncat de loc şi am spus adevărul. De îndată 
ee duşmanul prinse de veste de mişcarea noastră, mărşălui cu 
hotărâre spre noi şi, în mai multe rânduri, ne ajunse şi ne atacă 
în timp ce ne odihneam o clipă sau eram ocupati să ne frigem 


carnea care constituia singura noastră hrană. Insă de vreo zece 
ori, tocmai când carnea era gata friptă, santinelele au strigat „la 
arme” şi a trebuit să luptăm în loc să luăm masa de prânz sau 
de seară. In sfârşit, am făcut popas la Pinhurinho, la şase mile 
de Taquari şi ne-am luat tonte măsurile pentru a lupta. 

Armata republicană, alcătuită dintr-o mic de oameni din 
infanterie şi din cinci mii de cavalerişti ocupa înălțimile de la 
Pinhurinho, un munte acoperit de pini, după cum o indică şi 
numele, nu prea înalt, dar care totuşi domina înălțimile 
învecinate. Infanteria se afla în centru comandată de bătrânul 
colonel Crezunzio. Aripa dreaptă asculta de generalul Netto, iar 
aripa stingă de Canavarro. Cele două aripi erau alcătuite, 
aşadar, numai din cavalerie şi, fără îndoială, cea mai bună 
cavalerie din lume. Infanteria, era şi ea excelentă. Dorinţa de a 
se încăiera era deci generală. 

Colonelul Antonio S., cu un corp de cavalerie, reprezenta 
rezerva. 

Duşmanul, la rândul lui, avea patru mii de infanterişti, şi, se 
spunea, trei mii de cavalerişti şi câteva tunuri; ocupase o poziţie 
de cealaltă parte a unui mic torent ce ne despărţea de el, şi 
acţiunea sa nu era câtuşi de puţin de disprețuit. Armata lui se 
compunea din cele mai bune trupe ale imperiului, comandate de 
un general foarte bătrân şi foarte capabil. 

Generalul inamic mărşăluise până atunci cu înflăcărare în 
urmărirea noastră şi-şi 1 i; ase toate măsurile pentru un atac în 
regulă. Două tunuri aşezate pe malul dinspre partea torentului 
scuipau foc în linia noastră de cavalerie. Vitejii noştri din prima 
brigadă, la ordinele lui Netto, îşi şi trăseseră săbiile din teacă şi 
nu mai aşteptau decât sunetul trompetei spre a se arunca 
asupra celor două batalioane care trecuseră torentul. Aceşti 
curajoşi continentali credeau în victorie, ca şi Netto, nefiind 
până atunci înfrânți niciodată. Infanteria, aşezată în divizii pe 
vârful colinei şi ascunsă de un teren accidentat, ardea de 
dorinţa de a se lupta. Teribilii lăncieri ai lui Canavarro şi 
înaintaseră, învăluind flancul drept al duşmanului şi silindu-l 
astfel să-şi schimbe frontul, schimbare ce se produsese în 
dezordine. 

Era o adevărată pădure de lăncii acest corp fără egal, alcătuit 
aproape în întregime din sclavi eliberaţi de către republică şi 
aleşi dintre cei mai buni îmblânzitori de cai din provincie; toţi 


erau negri, în afară de ofiţerii superiori. Niciodată duşmanul nu 
văzuse umerii acestor copii ai libertăţii, lănciile lor depăşind 
mărimea obişnuită a acestei arme; feţele lor oacheşe, 
mădularele lor vânjoase, întărite şi mai mult prin exerciţiile 
aspre şi obositoare, disciplina perfectă, în sfârşit totul, făcea ca 
ei să fie spaima duşmanului. 

Glasul  însufleţitor al comandantului Bento Gonzales 
cutremurase toate piepturile: „Fiecare să lupte astăzi ca şi cum 
ar avea patru trupuri spre a-şi apăra patria şi patru inimi spre a 
o iubi!”, spusese acest viteaz care avea toate însuşirile unui 
mare căpitan, în afară de noroc. 

Cât despre noi, sufletul nostru, ca să zicem aşa, simţea tot 
freamătul bătăliei şi era copleşit de încrederea în biruinţă. 
Niciodată nu mi se înfăţişase vreo zi mai frumoasă, niciodată 
vreo privelişte mai măreaţă. Aflat în mijlocul infanteriei noastre, 
pe ultima creastă a colinei, mi se descoperea totul, câmpul de 
luptă şi cele două armate. Câmpiile pe care avea loc ucigătorul 
joc al războiului erau acoperite de o vegetaţie scundă şi rară, ce 
nu stânjenea de fel nici mişcările strategice, nici privirea ce le 
urmărea; iar eu puteam să-mi spun că la picioarele mele, sub 
mine, vor fi hotărâte în câteva minute destinele celei mai mari 
părţi a continentului american, poate chiar a celui mai mare 
imperiu al lumii. 

Va exista un popor sau nu? Aceste corpuri de armată atât de 
compacte, atât de bine sudate unele cu altele, vor fi învinse şi 
împrăştiate? Toate astea, într-o clipă nu vor mai fi, decât 
cadavre şi mădulare zdrobite, desprinse de 'trup, înotând în 
sânge? Toată această tinereţe frumoasă şi vie va îngrăşa, cu 
rămăşiţele ei, aceste eâmpii magnifice? Haideţi! Sunaţi fanfare, 
bubuiţi tunuri, urlă bătălie şi totul să se hotărască la fel ca la 
Zama, ca la Farsala, ca la Actium! 

Dar nu, nu aşa avea să se întâmple: câmpia aceasta nu era 
hărăzită măcelului. Generalul inamic, intimidat de poziţia 
noastră puternică şi de atitudinea noastră hotărâtă, şovăi; 
porunci celor două batalioane să treacă din nou torentul şi de la 
atitudinea ofensivă pe care o luase, reveni iar la cea defensivă. 
Generalul Calderon fusese omorât chiar de la începutul atacului; 
din pricina asta poate şovăi Giorgio. 

Din moment ce el nu ne mai ataca, nu trebuia să-l atacăm 
noi? Asta era părerea majorităţii. Am fi făcut bine? Dacă lupta s- 


ar fi dat în condiţiile de la început şi nu s-ar fi ţinut seama de 
admirabila noastră poziţie, toţi sorții de izbândă ar fi fost de 
partea noastră. Dar părăsind această poziţie pentru a urmări un 
duşman de patru ori mai puternic decât noi în ce priveşte 
infanteria, trebuia să dăm lupta pe celălalt mal ăl torentului. 

Era riscant, deşi ispititor. 

In sfârşit, nu ne-am luptat de loc sau abia de ne-am luptat; 
ne-am petrecut toată ziua faţă-n faţă, mulţumindu-ne doar să ne 
hărţuim. 

Armata noastră dusese lipsă de carne şi infanteria îndeosebi 
era înfometată; şi mai greu de îndurat decât foamea era setea; 
nicăieri nu se mai găsea apă, în afară de acest torent, aflat în 
puterea duşmanului. Dar oamenii noştri se căliseră la toate 
lipsurile şi un singur vaiet ieşi din gura acestor muribunzi de 
foame şi de sete: să nu se mai lupte. O, italieni! italieni! în ziua 
când veţi fi uniţi şi cumpătaţi şi răbdători la oboseală, şi la 
lipsuri, străinul, fiţi siguri, n-o să mai calce în picioare pământul 
vostru şi n-o să vă mai necinstească niciodată căminul. În ziua 
aceea, o, italieni! Italia îşi va recăpăta locul nu numai în mijlocul, 
ci în fruntea naţiunilor lumii. 

In timpul nopţii bătrânul general Georgio dispăruse şi o dată 
cu ivirea zilei l-am căutat zadarnic pe duşman; abia către ora 
zece dimineaţa, pe când ceata se risipea, l-am văzut iarăşi pe 
poziţiile întărite de la Taquari. 

După puţin timp ni s-a dat de veste că din nou cavaleria sa 
trecea fluviul. Imperialii se aflau, aşadar, în plină retragere; 
trebuia să-i atacăm şi generalul nostru nu şovăi. 

Cavaleria duşmană traversase fluviul, ajutată de câteva vase* 
duşmane; dar infanteria toată rămăsese în stingă, apărată de 
aceleaşi vase şi de pădure: poziţia ei era una din cele mai 
prielnice. A doua brigadă a noastră de infanterie, alcătuită din 
batalioanele al treilea şi al douăzecilea, avea misiunea să 
înceapă atacul. Ea şi-o îndeplini cu tot curajul de care era în 
stare. Dar, din punct de vedere numeric, duşmanul era într-atât 
de superior acestor bravi, încât, după ce făcură minuni de vitejie 
au fost siliţi să se retragă, susținuți de brigada întâia, de 
batalionul de artilerie - fără tun - şi de către marină. Lupta fu 
cumplită, mai ales în pădure unde zgomotul împuşcăturilor şi al 
ar borilor doborâţi părea, în mijlocul unui fum gros, zgomotul 
unei vijelii de iad. 


Am numărat nu mai puţin de cinci sute de morţi şi de răniţi de 
fiecare parte. Cadavrele vitejilor noştri republicani au fost găsite 
până şi pe malul râpos al fluviului, unde respinseseră inamicul şi 
aproape îl împinseseră în curentul apei. Din nenorocire, aceste 
pierderi au fost fără niciun rezultat însemnat; deoarece brigada 
a doua se afla în retragere, lupta încetă. 

Între timp, se lăsă noaptea şi duşmanul putu să treacă fluviul 
în toată voia. 

Cu toate calităţile sale strălucite, despre care cred că am mai 
vorbit, voi aminti câteva defecte ale generalului Bento Gonzales: 
cel mai grav dintre ele era o oarecare şovăială, pricina probabilă 
a rezultatelor dezastruoase ale operaţiilor sale. Ar fi fost de dorit 
ca, în loc să-i arunce în luptă pe cei cinci sute de oameni, număr 
inferior celor pe care îi atacau, să-i fi împins împotriva 
duşmanului nu numai pe toţi infanteriştii pe care îi aveam, dar 
chiar şi pe cavalerişti, luptând jos, nu pe cal, deoarece, din 
pricina terenului accidentat, ei nu puteau să lupte în felul 
obişnuit; o atare manevră ne-ar fi adus cu siguranţă o splendidă 
victorie, dacă, făcându-l pe duşman să şovăie, am fi izbutit să-l 
aruncăm în fluviu; dar, din nefericire, generalul se temea să-şi 
pună în primejdie toată infanteria, singura pe care a avut-o el, 
singura pe care a avut-o Republica. 

În Ol-ice caz, rezultatul a fost, pentru noi, o pierdere 
ireparabilă  neştiind cum să-i înlocuim pe bravii noştri 
infanterişti, în vreme ce infanteria reprezenta, dimpotrivă, 
principala forţă a duşmanului, şi în vreme ce numeroşi recruți 
umpleau imediat golul făcut în rândurile ei. 

Inamicul, în sfârşit, rămase pe malul drept al fluviului Taquari 
stăpân, prin urmare, pe întreaga câmpie; Cât despre noi, ne-am 
reluat drumul spre Mala Casa. 

Toate aceste manevre greşite înrăutăţeau situaţia Republicii. 
Ne-am întors la San Leopoldo şi la Settembrina; şi în sfârşit, la 
vechea noastră tabără de la Mala Casa, părăsită însă după 
câteva zile pentru cea de la Beila Vist». « 

O operaţie plănuită pe vremea aceea de către general ar fi 
putut să ne readucă într-o poziţie excelentă, dacă norocul ar fi 
ajutat, aşa cum ar fi trebuit, sforţările acestui om, pe cât de 
superior tot pe atât de nefericit. 

XXXII 

Asediul de la San Jose de Norte 


Spre a fi în stare să-şi facă incursiunile pe câmp, duşmanul 
fusese silit să-şi lipsească fortărețele de infanterie; San Jose de 
Norte era în mod deosebit slăbită. 

Această fortăreață, situată pe malul septentrional al lacului 
Los Patos-, era una din poziţiile cheie ale provinciei, atât din 
punct de vedere comercial: cât şi din punct de vedere politic; 
luarea ei în stăpânire ar fi putut să schimbef aţa lucrurilor, atât 
de sumbră în acel moment pentru republicani; ocuparea ei 
devenea mai mult decât folositoare, era necesară. Într-adevăr, 
oraşul cuprindea obiecte de tot felul, indispensabile 
îmbrăcăminţii soldatului, care, în ce ne privea, se afla în cea mai 
jalnică stare: 

Insă, nu numai în această privinţă ci şi a însemnătăţii sale 
strategice, de unic port al provinciei, San Jose de Norte merita 
toate sacrificiile pentru a fi stăpânit, eu atât mai mult, cu cât în 
partea asta se găsea ata/aga, adică un catarg de semnalizare 
pentru vase, care indica acestora adâncimea la punctul de 
vărsare a apelor. 

Din nefericire în această expediţie, se întâmplă acelaşi lucru 
egre se întâmplase şi la Taquari. Condusă cu o admirabilă 
înţelepciune şi în cel mai mare secret, ea dădu cu desăvârşire 
greş datorită faptului că şovăiseră să lovească până la capăt. 

Un marş susţinut de opt zile, cu douăzeci şi cinci de mile 
parcurse pe zi ne aduse până sub zidurile fortăreței. 

Era una din acele nopţi de iarnă, în timpul cărora un adăpost 
şi un foc sunt o binefacere a Providenţei şi bieţii noştri soldaţi ai 
libertăţii, înfometați, acoperiţi de zdrenţe, cu mădularele 
înţepenite de frig, cu trupul îngheţat de ploaie, pe o furtună 
îngrozitoare ce ne întovărăşise mai tot timpul cât mărşăluisem, 
înaintau tăcuţi spre forturile şi tranşeele împânzite de santinele. 

La o mică distanţă de ziduri, caii şefilor fură lăsaţi în paza unui 
escadron de cavalerie, comandat de colonelul Amarai şi fiecai'e, 
adunându-şi ultimele forţe, se pregăti de luptă. 

Parola santinelei fu semnalul asaltului; rezistenţa se dovedi 
slabă şi de scurtă durată pe ziduri, iar tunurile fortului abia 
traseră. La ora unu şi jumătate dimineaţa dădurăm asaltul, la 
ora două puserăm stăpânire pe tranşee şi pe trei, patru forturi 
ce le păzeau şi care fură luate printr-un atac la baionetă. 

Stăpâni pe întreaga tranşee, stăpâni pe forturi, o dată intraţi 
în oraş părea cu neputinţă ca. El să ne mai scape. Ei, bine! şi de 


data asta ne aştepta ceea ce părea cu neputinţă. 

O dată ajunşi pe ziduri, pe străzile din San "jose, soldaţii 
noştri crezură că totul se sfârşise: cea mai mare parte dintre ei 
se împrăştie atrasă de momeala jafului. In timpul acesta, 
reveniţi din surpriza lor, imperialii se adunară într-un cartier 
fortificat al oraşului. Noi îi atacarăm acolo, dar ei respinseră 
atacul; şefii căutau pretutindeni soldaţi spre a da noi atacuri, dar 
căutau zadarnic, sau chiar, de-i întâlneau, erau fie împovăraţi de 
pradă, fie beţi, sau cu puştile rupte sau stricate de cât loviseră 
sau distruseseră porţile caselor. 

În ce-l privea, duşmanul nu-şi pierdea timpul: mai multe vase 
de război, aflate în port luară poziţie, împroşeând cu tirul lor 
străzile pe care ne aflam. S-a cerut ajutor la Rio Grande de Sul, 
oraş aşezat pe ţărmul opus lacului Los Patos, în vreme ce un 
singur fort, pe care noi neglijasem să-l ocupăm, slujea drept 
refugiu inamicului. Primul dintre toate forturile, cel al 
împăratului, a cărui ocupare ne costase un glorios şi ucigător 
asalt, fu făcut inutil de teribila explozie a pulberăriei, care ne 
ucise un mare număr de oameni. 

În sfârşit, cel mai glorios dintre triumfuri se schimbase către 
amiază în cea mai ruşinoasă retragere; cei mai bravi plângeau 
de mânie şi de disperare. In comparaţie cu situaţia noastră şi cu 
sforţările făcute de noi, pierderea a fost imensă. 

Începând din acest moment, infanteria noastră nu mai fu 
ddcât un schelet; cât priveşte puţina cavalerie ce venise îjT 
expediţie, ea sluji spre a acoperi retragerea. 

Divizia reintră în locuinţele ei de la Bella Vista, iar eu am 
rămas la San-Simon cu marina. 

Toată trupa mea se redusese la vreo patruzeci de oameni, 
ofiţeri şi soldaţi. 

XXXIII 

Anita 

Motivul plecării mele la San-Simon avea ca scop, dacă nu ca 
rezultat, să pun să se construiască nişte bărci făurite dintr-un 
singur trunchi de copac, cu ajutorul cărora voiam să comunic cu 
o altă parte a lacului. Dar în timpul celor câteva luni cât am 
rămas acolo, copacii făgăduiţi nu se iviră şi, prin urmare, nimic 
din planul nostru nu putu să se îndeplinească. S-a întâmplat că, 
întrucât mi-e groază de trândăvie, în loc să mă ocup de bărci, 
m-am ocupat de cai. La San-Simon se aflau, într-adevăr, o 


mulţime de cârlani, ce slujiră să facă din marinarii mei, călăreţi. 

San-Simon era o fermă foarte frumoasă şi încăpătoare, deşi 
pe atunci părăsită şi, în parte, distrusă; ea aparţinea unui conte 
de Samt-Simon, exilat odinioară, după cum cred, şi ai «cărui 
moştenitori erau ei înşişi exilați ca duşmani ai Republicii. Nu ştiu 
dacă era cumva rudă cu faimosul conte de Samt-Simon, 
întemeietorul acelei religii ai cărei adepţi mă iniţiaseră în 
cosmopolitism şi în fraternitate universală. 

Dar, pentru moment, întrucât aceşti Saint-Simoni de aici erau 
pentgu noi duşmani, ne purtarăm şi noi cu ferma lor cum te 
porţi cu un bun cucerit: adică puserăm stăpânire pe case, spre a 
ne face din ele sălaşuri, şi pe animale, spre a ne servi drept 
hrană. 

Cât despre distracţii, ele constau din domesticirea iepelor 
noastre sau, mai degrabă, a cârlanilor domnilor de Saint-Simon. 

Acolo mi-a pus în braţe scumpa mea Anita pe primul nostru 
nou-născut. În loc să-i dau numele unui sfânt, i l-am dat pe acela 
al unui martir. Se numeşte Menotti. 

S-a născut la 16 septembrie 1840 şi a fost, după toate 
probabilitățile, conceput în ziua luptei de la Santa Vittoria. 
Venirea lui fără accident pe această lume era o adevărată 
minune, după privaţiunile şi primejdiile îndurate de maieă-sa. 
Aceste privaţiuni şi suferinţe despre care n-am vorbit spre’ a nu- 
mi întrerupe povestirea, trebuie să-şi afle acum locul, în punctul 
la care am ajuns; şi este pentru mine un act de pietate să fac 
cunoscută, dacă nu lumii, cel puţin celor câţiva prieteni ce vor 
citi acest jurnal”, fiinţa admirabilă pe care am pierdut-o. 

Anita, ca întotdeauna, voise să mă însoţească şimă însoţise în 
campania pe care tocmai o făcuse, şi pe care sunt pe cale s-o 
povestesc. 

Ne amintim că, uniţi cu serranienii, comandaţi de colonelul 
Aranha, l-am bătut la Santa Vittoria pe brigadierul Acunha, în 
aşa fel încât divizia inamică fu cu desăvârşire distrusă. In timpul 
acestei lupte, Anita rămase călare în mijlocul focului, 
spectatoare a victoriei noastre şi a înfrângerii imperialilor. În 
ziua aceea, ea fu providenţa răniților 

1 Inutil să. Mai repet că acest jurnal nu fusese scris decât 
pentru câţiva prieteni, şi că a fost nevoie de influenţa celor mai 
apropiaţi pentru ca Garibaldi să mi-l încredinţeze (Al. Dumas). 

noştri, cai'e, neavând nici chirurg, nici ambulanţă, erau, de 


bine, de rău, pansaţi de noi înşine. Această victorie readuse, cel 
puţin pentru un moment, cele trei departamente, Lages, 
Vaccaria şi Cima da Serra, sub autoritatea Republicii şi am 
povestit mai înainte cum, după câteva zile, intrarăm victorioşi în 
Lages. 

Dar nu se întâmplă tot la fel şi în lupta de la Coritibani. 

Am povestit cum, cu tot curajul lui Texeira, cavaleria noastră 
fu învinsă şi cum, împreună cu cei şaptezeci şi trei de 
infanterişti ai mei, am rămas împresurat de mai bine de cinci 
sute de oameni din cavaleria inamică. 

În ziua aceea Anita luă parte la cele mai întunecate pei'ipeţii 
ale războiului. 

Nesupunându-se decât cu regret rolului de simplă spectatoare 
a luptei, ea grăbea aducerea munițiilor, temându-se să nu le 
lipsească luptătorilor, cartuşele; dacă într-adevăr muniţiile 
noastre n-ar fi fost. Reînnoite, ele s-ar fi isprăvit în curând şi am 
fi încetat focul pe care ne sileam să-l întreţinem; ea se apropie 
în acest scop de locul principal al luptei, când vreo douăzeci de 
cavalerişti inamici, urmărindu-i pe câţiva dintre fugari dădură 
peste soldaţii noştri de la trenul de luptă. Călăreaţă excelentă, şi 
călărind un cal admirabil, Anita putea să fugă şi să le scape; dar 
acest piept de femeie închidea în el o inimă de erou: în loc să 
fugă, ea îi determină pe soldaţii noştri să se apere şi se pomeni 
dintr-o dată înconjurată de imperiali. Un bărbat s-ar fi predat: ea 
dădu pinteni calului şi, luându-şi avânt cu putere, trecu prin 
mijlocul duşmanului neprimind decât un singur glonţ în pălărie, 
care-i zbârli părul, fără să-i atingă măcar ţeasta. Poate că ar fi 
scăpat, dacă nu i s-ar fi prăbuşit calul, lovit de moarte de un alt 
glonţ; tre' bui atunci să se predea şi fu dusă dinaintea 
colonelului inamic. 

De un curaj sublim în primejdie, Anita devenea şi mai 
măreaţă, dacă acest lucru e cu putinţă, în nenorocire; astfel că, 
în prezenţa acestui stat major uimit de curajul ei, dar care nu 
avu bunul simţ să-şi ascundă dinaintea unei femei orgoliul 
victoriei, ea respinse cu o mândrie aspră şi dispreţuitoare cele 
câteva cuvinte în care i se păru că răsună disprețul faţă de 
republicanii învinşi şi luptă la fel de dârz cu vorba precum 
luptase cu armele. 

Anita mă credea mort. Cu această credinţă, ceru şi obţinu 
învoirea să se ducă în mijlocul cadavrelor să-mi caute trupul pe 


câmpul de luptă. Vreme îndelungată rătăci singură şi, asemenea 
unei umbre pe câmpia însângerată, îl căută pe cel pe care se 
temea să-l întâlnească, întorcându-i pe cei căzuţi cu faţa la 
pământ, cărora, după îmbrăcăminte sau după statură, le afla 
vreo asemănare cu mine. 

Căutarea fu zadarnică; dimpotrivă, soarta îmi rezerva mie 
durerea de a-i uda cu lacrimile mele obrajii ei îngheţaţi; şi când 
acest chin suprem mă ajunse, nu mi se îngădui nici să arunc un 
pumn de ţărână sau să depun o floare pe mormântul mamei 
fiilor mei! 

De îndată ce fu aproape sigui'ă că eu trăiam, Anita nu mai 
avu decât un gând, acela de a fugi; prilejul nu întârzie să i se 
ivească. Profitând de faptul că duşmanul, victorios, se îmbătase, 
ea intră într-o casă vecină cu cea în care o ţineau prizonieră, şi 
unde, fără s-o cunoască, o femeie o primi şi avu grijă de ea. 
Haina pe care o aruncasem departe de mine spre a fi mai liber 
în mişcări, căzuse în mâna unui duşman; ea o obţinu în schimbul 
hainei sale mai frumoasă şi de o valoare mai mare. Venind 
noaptea, Anita se înfundă în pădure şi dispăru; trebuie să ai o 
inimă -şi de leu şi de gazelă, ca a acestei făpturi sfinte, pentru a 
te hazarda astfel. Numai cel ce a văzut imensele păduri ce 
acoperă crestele de la Espinas, cu pinii lor seculari, ce par sortiţi 
să susţină cerul şi care sunt pilaştrii acestui splendid templu al 
naturii, trestiile uriaşe ce umplu intervalele dintre ei, şi în care 
mişună animale feroce şi reptile a căror muşcătură este 
mortală, numai acela poate să-şi facă o idee despre primejdiile 
pe care avea să le întâmpine, despre greutăţile pe care avea să 
le învingă. Din fericire, fiica stepelor americane nu ştia ce-i frica: 
de la Coritibani la Lages, avea de făcut douăzeci de leghe prin 
codri de nepătruns, fără alimente; cum de a scos-o la capăt? 
Numai Dumnezeu ştie. 

Puţinii locuitori din această parte a provinciei pe care ea 
putea să-i întâlnească, erau ostili republicanilor şi îndată ce 
aceştia aflară de înfrângerea noastră, se înarmară şi puseră 
capcane în mai multe locuri, îndeosebi pe drumurile pe care 
trebuiau să le urmeze fugarii de la Coritibani la Lages. 

În cabecaes, adică în părţile aproape de netrecut ale acestor 
poteci, a avut loc un groaznic măcel al nenorociţilor noştri 
tovarăşi. Anita trecu noaptea aceste păsuri primejdioase şi, fie 
datorită stelei ei bune, fie hotăririi admirabile cu care le străbătu 


înfăţişarea ei îi făcu întotdeauna pe ucigaşi, s-o ia la goană 
fiindcă, spuneau ei, fuseseră urmăriţi de o fiinţă misterioasă. 

Intr-adevăr, era un lucru ciudat s-o vezi pe această vitează 
călare pe un armăsar înflăcăraţi cerut şi dobândit dintr-o casă 
unde primise găzduire şi asta; pe o noapte furtunoasă, 
avântându-se în galop, printre stânci, la lumina fulgerelor, şi 
zgomotele trăsnetului, căci aşa a fost cu adevărat această 
noapte aducătoare de nenorocire. Patru călăreţi, aşezaţi la 
trecerea fluviului Canoas, o luară la fugă la apariţia acestei 
năluci, năpustindu-se îndărătul tufişurilor de pe malul râului; în 
vremea asta, Anita ajungea, în sfârşit, pe malul torentului; 
torentul, umflat de ploi, cu apele sporite de pâraiele coborâte 
din munţi, devenise un fluviu; şi totuşi ea trecu acest fluviu 
furios nu cum făcuse cu câteva zile mai înainte, într-o barcă 
bună, ci înot, agăţată de coama calului pe care-l încuraja cu 
glasul ei. 

Torentul se arunca tunând, nu în strâmta lui albie, ci pe o 
întindere de cinci sute de paşi. Ei bine, teafără şi nevătămată, 
ea ajunse pe celălalt țărm. 

O ceaşcă de cafea, înghițită în grabă în Lages, fu tot ce bău 
temerara călătoare, de-a lungul celor patru zile cât îi trebuiră ca 
să ajungă din urmă la Vaccaria, corpul expediționar al 
colonelului Aranha. Acolo ne-am reîntâlnit, Anita şi cu mine, 
după o despărţire de opt zile, în care fiecare crezuse despre 
celălalt că murise. 

Îşi poate oricine închipui care ne-a fost bucuria. 

Ei bine, o şi mai mare bucurie mă aştepta în ziua când Anita 
mea, în peninsula ce închide laguna Los Patos, dinspre partea 
Atlanticului, dădu naştere, într-un rneho, unde primise cea mai 
generoasă ospitalitate, iubitului nostru fiu Menotti. 

Copilul veni pe lume cu o cicatrice la cap; această cicatrice 
era consecinţa căderii de pe cal suferită de mama lui. 

Şi aici, îneă o dată, reînnoiesc toate mulţumirile mele faţă de 
oamenii admirabili care ne-au dat ospitalitate; le păstrez, să fie 
încredinţaţi, o veşnică recunoştinţă. Pe eâmpul de luptă unde 
noi duceam lipsă până şi de cele mai necesare lucruri şi unde 
sigur că n-aş fi găsit nicio batistă ca să i-o dau bietei lăuze, ea n- 
ar fi putut birui acest moment suprem, în care femeia are 
nevoie de atâta putere şi de atâta îngrijire. 

Mă hotărâi totuşi, spre a-i ajuta pe scumpii mei, întrucât le 


lipseau atâtea, să fac o scurtă călătorie până la Settembrina ca 
să cumpăr îmbrăcăminte. Aveam acolo prieteni buni şi printre ei 
pe unul admirabil numit Blingini; pornii aşadar la drum, peste 
câmpiile inundate, unde apa îi ajungea calului până la pântece; 
trecui prin mijlocul unui ci mp altădată cultivat, numit Rossa- 
Velha, unde îl întâlnii pe căpitanul de lăncieri Massimo, care mă 
primi ca pe un bun tovarăş; el se afla într-un excelent loc de 
iernat, pus să păzească bidiviii. 

Sosii acolo seara, pe o ploaie torențială; a doua zi, timpul fiind 
la fel de rău, bunul căpitan făcu tot ce putu ca să mă reţină. 

Dar doream prea mult să-mi realizez scopul pentru care 
plecasem, ca să mă opresc din drum şi, în ciuda tuturor 
sfaturilor acestui bun prieten, am pornit-o iar peste câmpiile 
acelea care semănau cu un lac întins. La o depărtare de câteva 
mile am auzit împuşcături puternice tocmai dinspre direcţia pe 
care o părăsisem; am avut unele bănuieli pline de nelinişte, dar 
nu puteam să mă întorc îndărăt. 

Sosii deci la Settembrina, de unde cumpărai câteva obiecte 
de care aveam nevoie; după care, mereu neliniştit de aceste 
împuşcături, o pornii la drum spre San-Simon; trecând iarăşi pe 
la RossaVelha, aflai pricina zgomotului pe care îl auzisem şi 
trista întâmplare petrecută chiar în ziua plecării mele. 

Morinque, acelaşi care mă surprinsese la Camacuă şi pe care, 
împreună cu cei paisprezece oameni ai mei îl silisem să bată în 
retragere, cu un braţ rupt, Morinque îl sui'prinsese pe căpitanul 
Massimo cu toţi oamenii săi şi cu toate animalele lor, dintre care 
cea mai mare parte erau cai; cei mai buni fuseseră îmbarcaţi, 
ceilalţi ucişi.  Moringque  executase această manevră de 
surprindere cu vase de război şi cu infanterie; după care, 
îmbarcându-şi din nou infanteriştii, se îndreptase cu cavaleria sa 
spre RioGrande de Noi'te, înspăimântând în calea lui toate 
micile cete republicane care, crezându-se în siguranţă se 
răspândiseră pe acest teritoriu; printre ele se aflau şi cei câţiva 
marinari ai mei care fură siliţi să se refugieze în pădure. 

Primul meu strigăt, cum era şi de aşteptat, a fost: „Anita! Ce 
s-a întâmplat cu Anita?” 

Anita, a douăsprezecea zi după ce născuse, silită să se 
refugieze în pădure, pe o furtună îngrozitoare, se urcase pe cal, 
pe jumătate goală, cu bietul ei copil aşezat de-a curmezişul şeii. 

Aşadar n-am găsit la ranch nici pe Anita, nici pe bunii oameni 


care îi dăduseră găzduire; dar i-am ajuns la marginea unei 
păduri, unde se opriseră, neştiind prea bine unde se află 
duşmanul şi dacă mai trebuiau să se teamă de ceva. 

Ne-am reîntors la San-Simon şi am mai rămas acolo câtva 
timp; apoi ne-am strămutat tabăra şi am stabilit-o pe ţărmul 
stâng al fluviului Capivari, adică pe acelaşi fluviu pe care, cu un 
an mai înainte, ne străduiam să ne transportăm cu carele, 
vasele pentru expediţia de la Santa Catarina, expediţie ce se 
sfârşise atât de rău. 

Vai! inima îmi bătuse acolo plină de speranţe care se 
spulberaseră în chip atât de trist! 

Capivari se formează din diferite pâraie izvoiâto din 
numeroasele lacuri ce împodobesc partea septentrională a 
provinciei Rio-Grande pe țărmurile mării şi pe versantul de 
răsărit al lanţului munţilor Espinaso; el îşi ia numele de la 
capinara, un fel de trestii foarte răspândite în America 
meridională; în colonii ele se numesc capineios. 

De la Capivari şi de la Sangrador de Abreu, pe un canal ce 
serveşte drept cale de comunicaţie între o mlaştină şi un lac pe 
care strânsesem nişte bărci neînchipuit, de împovărate, am 
făcut câteva călătorii pe coasta occidentală a lacului, stabilind 
legătura între cele două maluri, şi transportmd della gentel. 

— XXXIV Ridicarea asediului. 

— Rossetti 

În vremea asta situaţia armatei republicane se înrăutăţea din 
zi în zi; lipsurile deveneau tot mai mari, iar resursele tot mai 
mici; cele două bătălii, de la Taquari şi de la San Jose de Norte, 
decimaseră infanteria, care, deşi puţin numeroasă, era nervul 
operaţiunilor asediului. Marile lipsuri duseseră la dezertare; 
populaţia, cum se întâmplă în aceste războaie prea mult 
prelungite, obosi; boala indiferenţei, cea mai rea dintre toate, o 
cuprinse şi fiecare din părţi simţea că venise momentul să se 
sfârşească odată. 

În această stare de lucruri imperialii făcură propuneri de 
compromis, care, deşi relativ avantajoase pentru republicani, 
fură respinse: acest refuz făcu să crească nemulţumirea părţii 
celei mai nenorocite, şi prin urmare a celei mai obosite din 
armată şi a poporului; în sfârşit, se hotărî ca asediul să fie ridicat 
şi să se sune retragerea. 

Divizia Canavarro, din care făceau parte marinarii, fu aleasă 


spre a începe mişcarea şi a daschide trecerile prin munţii 
ocupați de generalul Labattue, francez din serviciul împăratului. 
Bento Gonzales, cu restul armatei, ar mărşălui ultimul şi ar 
forma ariergarda. 

Garnizoana republicană de la Settembrina trebuia să-l urmeze 
şi să mărşăluiască după el; dar ea nu putu să execute această 
manevră, căci fu surprinsă de faimosul Morinqgue; oraşul fu 
cucerit. 

Acolo fu ucis scumpul meu Rossetti. 

Căzut de pe cal, după ce făcuse minuni de vitejie, rănit grav, 
somat să se predea, el preferă să fie omorât decât să-şi dea 
sabia. 

Incă o rană grea pentru inima mea. M-aţi auzit vorbind nu o 
singură dată despre Rossetti; se ştie cât îl iubeam; să-mi fie 
îngăduit deci, oricât de neajutorată mi-ar fi pana, să-i spun încă 
o dată Italiei ceea ce i-am mai spus-o de atâtea ori: 

— O, Italie! maica mea, noi am pierdut, eu, pe unul din fraţii 
mei cei mai scumpi, tu, pe unul dintre cei mai generoşi fii ai tăi! 

Rossetti era un fiu al Genovei. Fusese hărăzit bisericii de nişte 
părinţi care-i cunoşteau prea puţin firea; era unul dintre cei mai 
înflăcăraţi patrioţi'italieni pe care i-am cunoscut vreodată. 
Inclinat spre o viaţă aventuroasă şi neputând respira în Italia, el 
plecă spre Rio de Janeiro, unde făcu, când comerţ, când misitie; 
dar Rossetti nu era născut să fie negustor, era o plantă exotică, 
o plantă căreia nu-i pria pământul speculațiilor comerciale şi al 
calculului; nu că Rossetti n-ar fi fost o inteligenţă fină şi o natură 
capabilă să se îmbogăţească cu toate cunoştinţele; neîndoios că 
în toate lucrurile, el putea să aspire la primul rang; dar Rossetti 
era cel mai italian dintre toţi italienii, adică cel mai generos şi 
cel mai risipitor dintre oameni. Însă cu astfel de vicii comerciale, 
nu faci avere, ci mergi cu paşi uriaşi spre ruină. 

Astfel se întâmplă şi cu Rossetti. | 

Bun cu toţi, casa lui era casa tuturor, îndeosebi a italienilor 
nenorociţi. N-aştepta ca proscrişii să vină să-l caute, mergea el 
în întâmpinarea lor; ast* fel că în curând se pomeni la capătul 
resurselor» Nefericit el însuşi, această inimă de înger nu putea 
să vadă un italian suferind; dacă nu putea să-l ajute cu punga, îi 
cerea să aştepte în biata lui colibă, bătea străzile oraşului şi nu 
se întorcea înapoi fără un sprijin pentru cel ce-l aştepta; este 
adevărat că bunătatea, francheţea, lealitatea sa îl făcuseră 


prietenul lumii întregi şi că, în generoasele lui încurcături, toată 
lumea îl ajuta cu plăcere. 

Se dădu bătălia de la Tarifa, în care republicanii fură învinşi 
de către imperiali; Bento Gonzales şi şefii principali fură făcuţi 
prizonieri şi duşi îa Rio de Janeiro. Printre ei se afla şi căpitanul 
nostru Zambeccari, pe care l-am cunoscut, după cum am 
povestit, în închisorile de la Santa Cruz. 

Se vorbea să plecăm într-o expediţie de pirați, să ni se 
încredinţeze scrisori de împuternicire; din acel moment Rossetti 
şi cu mine n-am mai aflat linişte până ce nu ne-am avântat pe 
imensitatea Oceanului, sub pavilion republican. Rossetti luă 
asupra lui totul şi atinse ţinta pe care ne-o propusesem. 

Restul se ştie, deoarece, începând din acel moment, n-am mai 
fost slăbiţi din ochi. 

Vai! Nu există niciun colţ de pământ unde să nu se 
odihnească oasele vreunui italian generos; de asta ltalia n-ar 
trebui să se bucure, ci, dimpotrivă, să se îmbrace în doliu. O, 
biată Italie! tu le vei simţi cu adevărat lipsa doar în ziua când vei 
încerca să smulgi cadavrul tău corbilor care-l devorează. 

XXXV La Picada Las Antas 

Această retragere efectuată în anotimpul iernii, într-o ţară 
muntoasă şi pe o ploaie neîncetată, fu cea mai cumplită şi mai 
dezastruoasă pe care am văzut-o vreodată. 

Duceam cu noi, însumând toate proviziile, câteva vaci în lanţ, 
ştiind de mai înainte că n-aveam să găsim niciun animal bun 
pentru hrană în drumul pe care aveam să-l străbatem. 

Deşi retrăgându-ne noi înşine, urmăream divizia generalului 
Labattue, însă fără să o putem ajunge vreodată. Numai 
selvagienii, locuitorii pădurilor, manifestându-şi simpatia faţă de 
noi, îi atacară avangarda. l-am văzut de aproape pe aceşti 
oameni ai naturii şi ei nu ne-au fost ostili. 

În timpul acestei retrageri de trei luni, Anita in-, dură tot ceea 
ce se poate omeneşte îndura, fără să-şi dea sufletul. Ah! totul! 
îndură totul cu un stoicism şi cu un curaj de nedescris. 

Trebuie să cunoşti cât de cât pădurile din această parte a 
Braziliei, pentru a-ţi putea face o idee despre lipsurile îndurate 
de o trupă lipsită de mijloace de transport, neavând altă cale de 
a se aproviziona decât lasso-ul, o armă foarte utilă pe câmpiile 
ticsite de vite sau de vânat mare, dar cu desăvârşire inutilă în 
aceste păduri dese, adevărate adăposturi pentru lei şi tigri. 


Ca o culme a nenorocirii, fluviile foarte numeroase prin aceste 
păduri virgine, se umflau peste măsură. Din pricina ploii 
îngrozitoare care ne urmărea peste tot, necontenit, adeseori o 
parte din trupele noastre se pomenea închisă între două cursuri 
de apă, rămânând acolo lipsită de orice hrană. Atunci, foamea, 
arătându-şi colții, purcedea la un măcel printre femei şi copii şi 
mai jalnic decât cel pe care l-ar fi putut face gloanţele şi 
ghiulelele. 

Biata noastră infanterie era prada unor suferinţe şi a unor 
privaţiuni ce nu pot fi descrise, căci n-avea, aşa cum i se 
întâmplă cavaleriei, posibilitatea să-şi mănânce caii. Puţine 
femei şi mai puţini copii încă izbutiră să iasă din pădure. Puţinii 
câţi scăpară fură salvaţi de cavaleriştii care, având norocul să-şi 
păstreze caii, se milostiviseră de aceste biete mici făpturi 
părăsite de mamele lor moarte sau muribunde de foame, de frig 
şi de oboseală. 

Anita se cutremura la gândul de a-l pierde pe Menotti al 
nostru pe care nu l-am salvat, de altfel, decât printr-o minune. 
In locurile cele mai primejdioase ale drumului şi la trecerea 
fluviilor, îl purtam pe bietul copil, în vârstă de trei luni, atârnat 
de gâtul meu într-o basma; în chipul acesta, puteam să-l 
încălzesc cu răsuflarea mea. Dintr-o duzină de animale, cai şi 
catâri, ce intraseră cu mine în pădure, atât pentru serviciul meu 
cât şi al echipajului meu, rămăsesem numai cu doi catâri şi cu 
doi cai; ceilalţi căzuseră morţi de foame sau zdrobiţi de 
oboseală. Culme a nenorocirii, călăuzele pierduseră drumul şi 
asta fu principala cauză a suferințelor noastre îndurate în 
groaznica pădure Las Antas 1. 

Cu cât mergeam mai mult, cu atât mai puţin vedeam 
apropiindu-se sfârşitul acestei blestemate picade: am rămas 
până la urmă împreună cu doi catâri, groaznic de obosiţi, pe 
care nădăjduiam să-i salvez, silindu-i să înainteze mergând la 
pas şi hrănindu-i cu frunze de taguara, nişte trestii de la care şi- 
au luat numele taquarii. În vremea asta, am trimis-o pe Anita 
înainte cu un servitor şi cu copilul, ca să caute ieşirea din 
această pădure fără sfârşit şi să încerce să găsească şi puţină 
hrană. 

Cei doi cai pe care îi lăsasem Anitei, călăriţi pe rând de 
curajoasa femeie, ne salvară pe toţi. Ea găsi, în sfârşit, capătul 
pădurii şi, la capătul pădurii, un pichet al bravilor mei soldaţi, cu 


un foc aprins, ceea ce nu era de loc obişnuit pe o astfel de 
ploaie. 

Tovarăşii mei, care, din fericire, îşi păstraseră nişte haine de 
lână, înfăşurară copilul în ele, îl încălziră şi-l readuseră la viaţă, 
când biata lui mamă începuse să-şi piardă orice nădejde. Dar 
asta n-a fost totul: aceşti oameni admirabili se apucară să caute, 
plini de o caldă îndatorire, câteva alimente pe care nu le-ar fi 
căutat pentru ei, ci doar din dragoste pentru mine, şi cu ajutorul 
cărora i-am mai întremat puţin pe mamă şi pe copil. 

Cel care le-a adus primele şi cele mai eficace ajutoare se 
numea Manzio: binecuvântat să-i fie numele! 

Mă trudisem zadarnic să-mi salvez cei doi cai; până la urmă 
m-am văzut silit să părăsesc bietele animale năucite şi de-abia 
icnind şi, zdrobit eu însumi de oboseală, să fac, pe jos, restul 
drumului prin pădure. 

În aceeaşi zi, mi-am regăsit soţia şi copilul şi am aflat tot ce 
făcuseră tovarăşii mei pentru ei. 

După nouă zile de la intrarea în pădure, restul diviziei noastre 
de abia ieşea din ea. Doar puţini ofiţeri izbutiseră să-şi salveze 
caii. Inamicul, care ne-o luase înainte, fugind din faţa noastră, 
lăsase în picada două tunuri; dar, trecând pe lângă ele, abia de 
le-am învrednicit cu o privire. Mijloacele de transport ne lipseau 
şi, fără îndoială tunurile se mai află şi acum în acelaşi loc unde 
le-am văzut la trecerea noastră. 

Furtunile păreau să se limiteze la pădure. De cum ieşirăm din 
ea, apropiindu-ne de Cima da Serra şi Vaccaria, vremea deveni 
frumoasă şi câţiva boi ce ne picară în mână şi ne răsplătiră de 
îndelungatul nostru post, ne făcură să uităm oboseala, foamea 
şi ploaia. 

Am rămas în departamentul Vaccaria câteva zile, să aşteptăm 
divizia lui Bento Gonzales, ce ne ajunse din urmă, în dezordine şi 
redusă la o treime. Fapt e că neobositul Moringue, informat de 
retragerea acestei divizii, o pornise în urmărirea ariergardei 
sale, fără a o slăbi câtuşi de puţin, atacând-o cu orice prilej, 
unindu-se, pentru această operă de distrugere, cuoamenii de la 
munte, veşnic ostili republicanilor. Toate acestea îi dădură lui 
Labattue timpul şă-şi realizeze retragerea, apoi joncţiunea sa cu 
armata imperială; dar, după această joncțiune, de-abia de mai 
avea câteva sute de oameni în urma lui; aceleaşi neajunsuri pe 
care le înduraserăm noi, le întâmpinase şi el. Duşmanul, în afară 


de asta, avu de învins un obstacol neprevăzut şi pe care îl notez 
din pricina ciudăţeniei sale. 

Generalul Labattue, trebuind să traverseze în drumul lui două 
păduri numite Dos Mattos, găsi în mijlogul lor câteva din 
triburile indigene cunoscute sub numele de bugres, care sunt 
cele mai sălbatice din câte se cunosc în Brazilia. Aceste tri-; 
buri, aflând de trecerea imperialilor, îi atacară în trei sau patru 
rânduri şi le căşunară tot răul cu «putinţă. Cât despre noi, ei nu 
ne-au tulburat de loc şi, deşi pe drum se aflau nenumărate 
capcane din. Acelea pe care indienii le aşază în calea 
duşmanilor, în loc ca ele să fie ascunse sub iarbă sau ramuri, 
erau descoperite şi, prin urmare, niciuna primejdioasă. 

In timpul scurtei opriri pe care o făcurăm la marginea unuia 
din aceşti codri uriaşi, văzurăm ieşind din sihlă o femeie care, în 
tinereţea ei, fusese răpită de sălbatici şi profitase de 
vecinătatea noastră ca să fugă. 

Biata făptură era într-o stare jalnică. 

Deoarece noi nu mai aveam niciun duşman de care să fugim 
sau pe care să-l urmărim în aceste regiuni înalte, ne 
continuarăm marşul, în etape scurte, e adevărat, căci ne lipseau 
cu desăvârşh'e caii, şi trebuia să îmblânzim mânji, pe drum. 

Corpul  lăncierilor republicani fiind cu desăvârşire 
descompletat, fu silit să se refacă înlocuind caii cu mânji. 

Spectacolul negrilor tineri şi robuşti, dintre care fiecare merita 
epitetul de îmblânzitor de cai, epitet pe care Vergiliu îl dă lui 
Pelops, era splendid, mereu nou, deşi se repeta zilnic. Trebuia 
să-i vezi pe aceşti sălbatici copii ai stepelor, ce nu cunoşteau 
zăbala, şaua şi pintenul sărind, agăţându-se de coama mânjilor 
şi învirtindu-se cu ei pe câmpiepână ce, supunându-se omului, 
patrupedul se declara învins. 

Dar lupta era lungă; animalul nu se preda decât după ce 
făcuse toate sforţările ca să scape de tiranul lui; omul, la rândul 
său, admirabil în ce priveşte îndemânarea, puterea şi curajul, 
atent la toate mişcările animalului, strângându-l între pulpe ca 
într-un cleşte, sărind, rostogolindu-se şi ridicându-se o dată cu 
el, nu-i dădea drumul decât atunci când, lac de sudoare, alb de 
spumă, fremătând din picioare, calul era îmblânzit. 

Trei zile îi sunt de ajuns unui bun îmblânzitor de cai spre a-i 
pune zăbala chiar şi celui mai nărăvaş animal. 

Dar rareori izbutesc soldaţii să îmblânzească mânjii cum 


trebuie, mai ales în timpul marşurilor când nenumăratele lor 
ocupaţii îi împiedică pe aceşti îmblânzitori să le dea toate 
îngrijirile necesare. 

ICO 

O dată trecuţi de Mattos, străbăturăm provincia Missiones, 
îndreptându-ne spre Cruz-Alta, capitala acestei mici provincii; 
apoi de la Cruz-Alta mărşăluirăm spre San-Gabriel, unde fu 
stabilit cartierul general şi unde se construiră barăcile pentru 
tabăra armatei. 

Şase ani de viaţă plină de aventuri şi de primejdii nu mă 
obosiseră atâta vreme cât fusesem singur; dar acum, când 
aveam o mică familie, această despărţire de toate vechile mele 
cunoştinţe, faptul că după atâţia ani nu ştiam nimic despre 
părinţii mei, făcură să se nască în mine dorinţa de a mă apropia 
de un loc unde ştirile despre tatăl şi mama mea să-mi poată 
parveni; o vreme fusesem în stare să-mi închid în inimă toate 
aceste calde simţăminte, dar ele se adunaseră şi acuma îşi 
cereau dreptul. Adăugaţi la asta că nu mai ştiam nimic nici 
despre cealaltă mamă, care se numeşte ltalia! Familia este 
puternică, dar ipatria este de neînvins. 

Mă hotărâi, aşadar, să mă întorc la Montevideo, cel puţin 
pentru câtva timp şi-i cerui voie preşedintelui, cu permisiunea 
totodată de a-mi alcătui o mică cireadă de boi, din a căror 
vânzare, unul câte unul, trebuia să scot banii cu care, de-a 
lungul întregului drum, să pot face faţă cheltuielilor. 

XXXVI Conducător de boi 

lată-mă deci truppiere, adică conducător de boi. 

Ca urmare, într-o fermă numită „del Corral de Pedras”, am 
izbutit, cu autorizaţia ministrului de finanţe, să strâng în 
douăzeci de zile şi cu o trudă de nedescris, vreo nouă sute de 
animale; aceste animale erau cu desăvârşire sălbatice. O şi mai 
mare osteneală mă aştepta însă în timpul drumului, pe care am 
întâlnit obstacole aproape de netrecut; ecl mai mare dintre 
toate fu Rio-Negro, unde era cât pe-aci să văd risipindu-se tot 
capitalul meu. De pericolul trecerii fluviului, de lipsa mea de 
experienţă în noua meserie, şi, mai ales de hoţia unor capitaz 
mercenari, angajaţi de mine drept conducători, am salvat 
aproape cinci sute oe’ vite, care, dată fiind hrana proastă, 
drumul lung şi oboseala traversărilor, au fost socotite incapabile 
să ajungă la destinaţie. 


Hotărâi prin urmare să le omor, să le jupoi şi sa le vând pieile, 
operaţie după care, cheltuielile © dată scoase, îmi rămase vreo 
sută de monede ce-mi slujeau să fac faţă nevoilor urgente ale 
familiei. 

Aici trebuie să consemnez o întâlnire ce-mi aduse pe unul 
dintre cei mai scumpi, cei mai butii şi cei mai dragi prieteni ai 
mei. 

Vai! încă unul care s-a dus să aştepte într-altă lume, mai 
bună, eliberarea Italiei. 

a 

Pe când mă apropiam de San Gabriel, în retragerea pe care 
tocmai o executam, auzisem vorbindu-se despre un ofiţer italian 
ca despre un spirit mare, o inimă mare, un mare instruit, care, 
surghiunit drept carbonar, se luptase în Franţa, la 5 iunie 1832, 
apoi la Oporto, în timpul lungului asediu ce-i adusese acestui 
oraş numele de „nehvvins” şi care, în sfârşit, silit ca şi mine să 
pără” sească Europa, venise să-şi pună curajul şi priceperea în 
serviciul acestor tinere republici din America de Sud. 

Se povesteau despre el “fapte de curaj, isprăvi dovedind 
sânge rece şi forţă care mă făcuseră să repet de zeci de ori: 
„Când îl voi întâlni pe acest bărbat, va fi prietenul meull. 

Acest bărbat se numea Anzani. 

Una din aceste fapte, îndeosebi, făcuse mare vâlvă. 

Sosind, în America, Anzani se înfăţişase, cu o scrisoare de 
recomandaţie, la doi dintre compatrioţii noştri, domnii X., 
negustori de la San Gabriel. Aceşti domni făcuseră din el 
factotum-ul lor. 

Anzani era totodată casierul, contabilul, omul lor de încredere; 
mai mult: era geniul bun al casei lor. Ca toţi oamenii puternici şi 
curajoşi, Anzani era calm şi blajin. Magazinul, al cărui adevărat 
director devenise, era unul din acele magazine cum se află 
numai în America de Sud şi care ţin tot ce e cu putinţă de 
închipuit, reunind într-un singur fel de comerţ aproape toate 
felurile de comerţ cunoscute. 

Oraşul unde îşi aveau reşedinţa cei doi compatrioți ai noştri 
era însă din nefericire pentru acest magazin, vecin cu pădurea 
ce slujea drept refugiu triburilor de indieni bugres despre care 
am pomenit câteva cuvinte în capitolul precedent. 

Unul din şefii acestor indieni devenise spaima orăşelului unde, 
de două ori pe an, cobora cu tribul său şi jefuia după bunul lui 


plac, fără ca oraşul să îndrăznească a i se împotrivi. 

Coborând mai întii cu două sau trei sute de oameni, pe urmă 
cu o sută, apoi cu cincizeci, fiindcă văzuse sporind teroarea şi 
întărindu-i-se puterea, sfârşise prin a se simţi atât de stăpân 
acolo, încât venea chiar singur şi chiar aşa singur cum era îşi 
impunea ordinele şi-şi manifesta pretenţiile, de parcă ar fi avut 
în spatele lui întregul trib gata să treacă oraşul prin foc şi sânge. 

Anzani auzise vorbindu-se mult despre acest matamor şi 
ascultase tot ce se spusese despre el fără a-şi manifesta în 
vreun fel părerea privitor la îndrăzneala şefului sălbatic şi la 
teroarea pe care o inspira ferocitatea lui. 

Teroarea era atât de mare, încât, când răsuna strigătul: „Şeful 
mattosilor!” toate ferestrele se închideau, toate porţile se 
zăvoreau, ca şi cum s-ar fi strigat că trece un câine turbat. 

Indianul era obişnuit cu aceste manifestări de teroare, ce-i 
flatau orgoliul. El alegea poarta care-i plăcea să i se deschidă, 
lovea în ea şi, după ce poarta se deschidea - lucru ce se 
înfăptuia cu iuţeală datorită groazei - el putea să jefuiască toată 
casa fără ca stăpânii, vecinii sau alţi locuitori, oricare ar fi fost 
ei, să se gândească măcar să-i stânjenească în vreun fel 
retragerea. 

De două luni deci, Anzani conducea casa de comerţ până în 
cele mai mici amănunte, spre marea satisfacţie a celor doi 
patroni ai lui, când răsună cumplitul strigăt: 

— Şeful mattos-ilor! 

Ca de obicei, porţi şi obloane de ferestre se închiseră în 
grabă. 

Anzani era singur în casă, ocupat să încheie socotelile de 
peste săptămână. El nu găsi de cuviinţă că vestea zgomotoasă 
ce se răspândise merită osteneala să se deranjeze şi prin 
urmare rămase în dosul tejghelei, cu uşa şi ferestrele deschise. 

Indianul se opri mirat dinaintea acestei case care în toiul 
zăpăcelii generale pe care o pricinuia prezenţa lui, părea 
indiferentă la venirea sa. Intră şi văzu, de cealaltă parte a 
tejghelei, un bărbat, cu chipul liniştit, care-şi făcea socotelile. 

Se opri în faţa lui cu braţele încrucişate, privindu-l cu uimire. 

Anzani înălţă capul. Anzani era politeţea personificată. 

— Ce doreşti, prietene? îl întrebă el pe indian. 

— Cum, ce vreau? întrebă acesta. 

— Fără îndoială, zise Anzani, când intri într-un magazin, 


înseamnă că doreşti să cumperi ceva. 

Indianul izbucni în râs. 1 

— Aşadar, nu mă cunoşti? îl întrebă el pe Anzani. 

— De unde vrei să te cunosc? Este pentru prima oară că te 
văd. 

— Eu sunt şeful mattos-ilor, răspunse indianul, desfăcându-şi 
braţele şi arătându-şi cingătoarea cu un arsenal alcătuit din 
patru pistoale şi un pumnal. 

— Ei bine, şef al mattos-ilor, ce vrei? întrebă Anzani. 

— Vreau să beau, răspunse acesta. 

— Şi ce vrei să bei? 

— Un pahar de rachiu. 

— Nimic mai simplu; plăteşte mai întâi, şi apoi o să-ţi aduc 
paharul. 

Indianul începu să râdă din nou. 

Anzani încruntă uşor sprâncenele. 

— Uite, zise el, este pentru a doua oară că, în loc să-mi 
răspunzi, îmi râzi în nas. Faptul nu mi se pare politicos. Te 
previn, aşadar că, dacă mai faci asta şi a treia oară, te dau 
afară. 

Anzani rostise aceste cuvinte cu un ton atât de hotărât, încât 
oricare alt indian s-ar fi dumirit cu ce fel de om are de-a face. 

Poate că sălbaticul a înţeles, dar şi-a luat un aer ca şi cum n- 
ar fi înţeles. 

— Ţi-am spus să-mi dai un pahar de rachiu, repetă el lovind 
cu pumnul în tejghea. 

— Şi eu ţi-am spus mai întâi să plăteşti, repetă Anzani, şi dacă 
nu plăteşti, n-o să capeţi nimic. 

Indianul îi aruncă o privire mânioasă lui Anzani, dar privirea 
lui Anzani o înfruntă pe a sa; fulgerul se încrucişase cu fulgerul. 

Anzani avea obiceiul să spună: 

— Nu există nicio altă forţă decât forţa morală. Priveşte cu 
îndrăzneală, ţinteşte cu încăpăţânate pe omul care te priveşte; 
dacă-şi pleacă ochii, eşti stăpânul lui; dar tu nu-ţi pleca ochii 
fiindcă atunci o să-ţi fie el stăpân. 

Privirea lui Anzani avea o putere de neînvins. Indianul fu cel 
ce-şi plecă ochii. 

El îşi simţi inferioritatea; şi, furios de această dominație 
necunoscută lui, vru să-şi dea curaj, bând. 

— Ei bine, zise el, iată o jumătate de piastru; Serveşte-mă. 


— Este obligaţia mea să-i servesc pe oamenii care mă 
plătesc, zise liniştit Anzani. 

ŞI-I servi pe indian cu un pahar de rachiu. 

Indianul îl dădu pe gât. 

— Altul, zise el. 

Anzani îl servi din nou. 

Indianul îl înghiţi ca şi pe primul. 

— Încă unul, zise el iar. 

Atâta timp cât banii acoperiră libaţjunile indianului, Anzani nu 
făcu nicio observaţie; dar după 

SCS 

ce băutorul înghiţi rachiu în valoare egală cu cea a monedei 
pe care o dăduse, el se opri. 

— Ei bine? întrebă indianul. 

Anzani îi făcu socoteala. 

— Şi-acuma? insistă sălbaticul. 

— Şi-acuma? N-ai bani, n-ai rachiu, răspunse Anzani. 

Indianul socotise bine. Cele cinci sau şase pahare de rachiu 
pe care le băuse îi dădură curajul pe care privirea de leu a lui 
Anzani îl făcuse să şi-l piardă. 

— Rachiu! zise el ducându-şi mâna la unul din pistoalele lui; 
rachiu sau te omor!... 

Anzani, care bănuia că lucrurile aveau să sfârşească astfel, 
era gata pregătit. Era un bărbat înalt de cinci picioare şi nouă 
inci? înzestrat cu o forţa uimitoare, eu o îndemânare 
nemaipomenită. Îşi sprijini mâna dreaptă pe tejghea, sări în 
partea cealaltă şi se prăvăli, cu toată greutatea, peste indian, 
apucând cu stânga încheietura mâinii drepte a adversarului, mai 
înainte ca acesta să aibă timp să-şi armeze pistolul. 

Indianul nu rezistă atacului. Căzu pe spate; Anzani căzu peste 
el şi-i puse genunchiul: în piept. 

Apoi cu mâna stângă ţinu dreapta indianului, astfel încât să 
facă inofensivă arma, iar eu cealaltă mână îi luă de la cingătoare 
pistoalele şi pumnalul pe care le aruncă în prăvălie; pe urmă, îi 
smulse pistolul din mână, apucă ţeava şi-l plesni din răsputeri, 
peste faţă, cu mânerul; în sfârşit când crezu că indianul, ea să 
folosim termenii potriviţi, încasase destul, se ridică şi cărându-i 
pe săturate la lovituri cu picioarele îl împinse spre uşă şi-l 
rostogoli până-n stradă, în mijlocul căreia îl şi lăsă. 


22 Unităţi de măsură folosite în ţările anglo-saxone t piciorul = 0,3048 m ; inci = 2,54 cm. 


Indianul, într-adevăr, încasase destul. O şterse deci cum putu 
şi nu se mai arătă niciodată la SanGabriel. 

Anzani făcuse, sub un alt nume decât cel real 

— Sub numele de Ferrari - războiul în Portugalia. Sub acest 
nume, el se purtase admirabil, dobândind gradul de căpitan; sub 
acest nume căpătase două răni grave, una la cap, cealaltă în 
piept. Atât de grave, încât, chiar după şaisprezece ani, muri de 
pe urma uneia din ele. 

Rana de la cap era o lovitură de sabie care îi deschisese 
craniul. Cea de la piept se datora unui glonţ care se oprise în 
plămân şi care, mai târziu, îi provocă o tuberculoză pulmonară. 

Când i se vorbea lui Anzani despre minunile de curaj pe care 
le săvârşise sub numele de Ferrari, el zâmbea şi susţinea că 
acest Ferrari nu era una şi aceeaşi persoană cu el.. 

Din nefericire, bietul Anzani nu putea ca o dată cu vitejiile 
sale pe care le atribuia fiinţei pe care o plăsmuise, să-i transmită 
şi rănile sale. 

Acesta era omul despre care mi se vorbise.; omul pe care 
doream să-l cunosc şi pe care voiam să mi-l fac prieten. 

La San-Gabriel, am aflat că plecase cu treburi la vreo şaizeci 
de mile depărtare. M-am informat şi am sărit în şa ca să mă duc 
să-l întâlnesc.. 

Pe drum, pe malul unui râuleţ, am întâlnit un bărbat cu 
pieptul gol care-şi spăla cămaşa'; mi-am dat seama că acesta 
era bărbatul pe care-l căutam. 

M-am dus la el, i-am întins mâna, mi-am spus numele. 

Din acel moment, am fost ca fraţii. 

Pe atunci el nu mai avea casă de comerţ, ci, ca şi mine, 
intrase în serviciul republicii Rio-Grande. Comanda infanteria 
diviziei Juan Antonio, unul dintre cei mai renumiţi şefi 
republicani. Ca şi mine, de altfel, el părăsea serviciul, 
îndreptându-se spre al salto”. 

După ce am petrecut împreună o zi, ne-am dat adresele 
respective şi am hotărât că nu vom întreprinde nimic important, 
până nu ne vom înştiinţa unul pe celălalt. 

Să mi se îngăduie a da un amănunt ce ne va arăta atât 
sărăcia cât şi fraternitatea noastră. 

Anzani n avea decât o cămaşă, în schimb avea două perechi 


23 Faptă îndrăzneață. 
? E vorba de sfîrşitul secolului al XVIII-lea. 


de pantaloni. 

Eu eram la fel de sărac ca şi el în materie de cămăşi, în timp 
ce el era mai bogat decât mine cu o pereche de pantaloni. 

Ne-am culcat sub acelaşi acoperiş, dar Anzani plecă înainte de 
a se lumina şi fără să mă trezească. 

Când m-am deşteptat, am găsit pe patul meu cea mai bună 
din cele două perechi de pantaloni ai săi.. 

De-abia îl cunoscusem pe Anzani, dar acesta era un om pe 
care-l puteai cântări de la prima vedere; de aceea, când am 
intrat în serviciul republicii Montevideo şi când am fost 
însărcinat să organizez legiunea italiană, prima mea grijă a fost 
să-i scriiu lui Anzani să vină să împartă această muncă cu mine. 

Veni şi nu ne-am mai despărţit până în ziua când, punând 
piciorul pe pământul Italiei, el a murit în braţele mele. 

Profesor de matematică şi comis-voiajor 

Am descins la Montevideo în casa unuia dintre prietenii mei 
cu numele de Napoleone Castellira. Amabilităţii lui şi a soţiei 
sale îi datorez mult prea mult spre a mă putea achita vreodată 
intr-altfel decât prin recunoştinţa pe care le-am jurat-o, ea şi 
celorlalţi scumpi prieteni, G. B. Cuneo 

— Un alt prieten de o viaţă întreagă -, fraţii Antonim şi 
Giovanni Risso. 

Puţinii bani scoşi din vânzarea pieilor de bou o dată cheltuiţi 
spre a nu fi eu, soţia şi copilul o povară pentru prietenii mei, m- 
am apucat de două ocupaţii care, trebuie s-o mărturisesc, 
amândouă laolaltă de-abia ajungeau ca să-mi ţin zilele. 

Prima era cea de comis-voiajor de mărfuri: duceam cu mine 
tot felul de eşantioane de la magiun italienesc până la stofe de 
Rouen. A doua, cea de profesor ele matematică în casa 
onorabilului domn Paolo Semidei. 

Am dus acest trai până la intrarea mea în legiunea orientală. 

Treaba de la Rio-Grande începea să prindă şi să se pună pe 
roate. Nu mai aveam nimic de făcut în această privinţă. 
Republica Orientală, astfel se numea republica Montevideo, 
ştiindu-mă liber, nu întârzie să-mi ofere o îndeletnicire mai 
potrivită cu posibilităţile mele, şi îndeosebi cu caracterul meu, 
decât cea de profesor de matematică şi de comis-voiajor. 

Mi se oferi şi primii comanda corvetei?* „La Constitution”. 

Escadra orientală se afla sub ordinele colonelului Cosse; cea 


24 Navă de război de mic tonaj, înarmată uşor şi avînd mobilitate mare în acţiune. 


de la Buenos-Aires, sub ordinele generalului Brown. 

Intre cele două escadre avuseseră loc mai multe ciocniri şi 
lupte, dar ele nu dăduseră decât slabe rezultate. 

Cam în aceeaşi vreme, un anume Vidai, de tristă aducere 
aminte, fu însărcinat cu administrarea generală a Republicii. 

Unul din primele şi cele mai regretabile acte ale acestui om fu 
să scape de escadră, pe care el o socotea prea costisitoare 
pentru stat. Această escadră ce costase Republica sume imense 
şi care, de-ar fi fost păstrată, lucru uşor pe atunci, ar fi putut să 
constituie o superioritate însemnată faţă de la Plata, fu distrusă 
cu desăvârşire, iar mate' rialul furat. 

Eu am fost destinat unei expediţii, de rezultatul căreia aveau 
să atârne multe evenimente. 

Am fost trimis la Corrientes?5, cu brigantina „Pereyra”, având 
la bord optsprezece tunuri. În afară de aceste optsprezece piese 
de artilerie, mai avea două tunuri cu pivot. 

Alături de mine trebuia să navigheze goeletă „Procida! 

Corrientes lupta pe atunci împotriva lui Rosas 1, iar eu trebuia 
să-l ajut în manevrele sale împotriva forţelor dictatorului. Poate 
că expediţia avea un alt scop, dar ei era secretul domnului 
ministru general. 


. —) î 

Să-i fie îngăduit celui ce publică aceste Me~morii2 să dea 
cititorilor câteva explicaţii asupră stării republicii Montevideo în 
1841 pe care ge-t neralul Garibaldi n-a crezut că trebuie să le 
dea într-un jurnal scris de pe o zi pe alta. 

Aceste explicaţii vor fi cu atât mai exacte, cu câtl au fost 
dictate celui ce le publică astăzi, în 1849f de către un bărbat 
care a jucat un rol importării în evenimentele Republicii 
Orientale: de către generalul Pacheco y Obes, imul dintre cei 
mai buni prieteni ai noştri. 

Apoi, fiţi liniştiţi, scumpi cititori, îi vom cedăf îndată pana 
celuilalt prieten al nostru, tot atât de bun, cu numele de 
Giuseppe Garibaldi. ” 

Căci, după cum vedeţi, asemenea lui Cesar, acel; prim 
eliberator al Italiei, el mânuieşte pana la fet de bine ca şi spada. 


J 


25 Important centru din Argentina nord-orientală, capitala provinciei. cu acelaşi nume, 
situată aproape de confluenţa fluviilor Parană cu Paraguay. 


a. Vv. Fi 

MONTEVIDEO 

Călătorul care soseşte din Europa, pe unul din vasele pe care 
vechii locuitori ai țării le socotiseră drept case zburătoare, 
zăreşte mai întâi de toate, 

1 Juan Rosas (1793—1877), dictator al statului argentinian, 
între 1829—1831 şi 1835—1852. A fost răsturnat de o coaliţie 
internă. 

8 E vorba de Alexandre Dumas., în clipa când matelotul de 
cart strigă: „Pământ!”, doi munţi: un munte de piatră care este 
catedrala, biserica-mamă, „La matriz”, cum se spune acolo. Apoi 
un munte de granit, pătat de porţiuni verzi şi dominat de un far. 
El se numeşte Cerro. 

Pe măsură ce se apropie de turnurile catedralei, ale căror 
domuri de porțelan strălucesc în soare, călătorul distinge 
nenumărate miradoresl de diferite forme, care domină aproape 
toate casele; apoi distinge şi casele, roşii sau albe, cu terasele 
lor, răcoroase popasuri de seară; pe urmă, la poalele muntelui 
Cerro, aşa-numitele sa/adoras, yaste edificii unde se pune 
carnea la sărat; apoi, în sfârşit, în fundul golfului, tivind marea, 
fermecătoarele quintas, deliciu şi mândrie a locuitorilor şi care 
fac ca, în zilele de sărbătoare, să n-auzi ţţăsunând pe străzi 
decât aceste vorbe: 


— Să mergem la „Miguelete”; Să mergem la „Aguada”; Să 
mergem la „Arroyo-Secoa. 

Atunci, dacă veţi arunca ancora între Cerro şi praşul dominat, 
din orice punct l-aţi privi, de uriaşa catedrală; dacă iola vă duce 
cu repeziciune spre plajă, prin eforturile celor şase vâslaşi ai săi; 
dacă ziua veţi vedea pe drum frumoase grupuri de femei 
îmbrăcate ca nişte amazoane, ori de cavaleri în costume de 
călărie; dacă, seara, prin ferestrele deschise ce revarsă pe 
stradă torente de lumină şi de armonie, veţi auzi sunetele 
pianului sau vaietele harpei, trilurile scăpărătoare ale cadrilelor 
sau notele de jale ale romanţei, asta înseamnă că vă veţi afla în 
localitatea Montevideo, viceregina fluviului argintiu a cărui 
regină pretinde să fie Buenos Aires, fluviu ce se varsă în Atlantic 
printr-o gură lată de optzeci de leghe. 

niNerande (spân.). 


Juan-Diss de Solis fu cel dintâi care, la începutul anului 1516, 
descoperi coasta şi râul La Plata. Primul lucru pe care-l zări 
sentinela de pază fu Cerro. Atunci, plin de bucurie, omul strigă 
în limba latină: 

— Montem video! 1 

De aici numele oraşului a cărui istorie o vom schiţa pe scurt. 

Solis, mândru că mai descoperise, cu un an înaiiate, Rio de 
Janeiro nu se bucură însă multă vreme de noua sa descoperire. 

După ce-şi trimise în golf două vase şi după ce se urcă în 
susul apei La Plata cu un al treilea, încrezându-se în semnele de 
prietenie pe care i le arătară indienii, căzu într-o ambuscadă şi 
fu ucis* fript şi mâncat pe țărmurile unui pârâu care în amintirea 
acestei cumplite întâmplări poartă până astăzi numele de 
„Arroyo de Solis”. 

Această hoardă de indieni antropofagi, foarte bravi de altfel, 
aparţinea tribului primitiv Charruas; el era stăpânul ţării, tot aşa 
cum erau huronii şi siouxii 2 la cealaltă extremitate a marelui 
continent. 

Astfel, tribul acesta ţinu piept spaniolilor care fură siliţi să 
construiască oraşul Montevideo în toiul luptelor din fiece zi şi, 
mai ales al atacurilor din fiece noapte: de aceea, graţie acestei 
rezistenţe, Montevideo, deşi descoperit, cum ara spus-o, în 
1516, numără de-abia o sută de ani de la întemeiere. 

1 Văd un munte. 

8 Triburi de piei roşii, locuind În America ăe Nori; ihuronii în 
Canada, la nord de lacul Huron; Siouxii în statele Dakota,. 
Nebraska, Montana din S.U.A. 

In sfârşit, către fineâe secolului trecutl un bărbat porni un 
război de exterminare împotriva stăpânilor primitivi de pe țărm, 
război în care aceştia fură nimiciţi. Ultimele trei lupte - în timpul 
cărora, asemenea vechilor teutoni, ei îşi aşezară 3a mijloc 
femeile fi copiii şi căzură fără să dea înapoi un singur pas - 
văzură dispărând şi ultimii supraviețuitori şi ca nişte 
monumente ale acestei supreme înfrângeri, călătorul poate să 
vadă şi azi, la, poalele muntelui Augua, osemintele albite ale 
ultimilor eharruas. 

Acest nou Marius, învingător al acestor noi teutoni, era 
comandantul ținuturilor de câmpie, Jorge Paeheeo, tatăl 
generalului Paeheco y Obes, din gura căruia, cum am mai spus- 
o, ştim amănuntele pe care le vom pune sub ochii cititorilor. 


Dar sălbaticii nimiciţi lăsau comandantului Pacheco alți 
duşmani, mult mai dârzi, mult mai primejdios! şi mai ales mult 
mai de neînvins decât indienii, dat fiind că aceştia erau susținuți 
nu de o credinţă religioasă ce slăbea în fiece zi, ci de un interes 
material care dimpotrivă sporea pe fiece zi; aceşti duşmani erau 
contrabandiştii din Brazilia. 

Sistemul de prohibiţie era baza comerţului spaniol: se dădea 
deci un război îndârjit între comandantul ținuturilor de câmpie şi 
contrabandiştii care, când prin şiretenie, când prin forţă, 
încercau să-şi introducă pe teritoriul montevidean stofele şi 
tutunul. 

Lupta fu lungă, îndârjită, pe viaţă şi pe moarte. Don Jorge 
Pacheco, un bărbat de o putere hereuleană, de o statură uriaşă 
şi înzestrat cu o stăpânire de sine nemaipomenită, izbutise, în 
sfârşit 

(nădăjduia cel puţin, dacă nu să-l nimicească pe 
contrabandişti, cum făcuse cu charruas-ii, ceea ce era un lucru 
cu neputinţă, măcar să-i îndepărteze de oraş) - când deodată 
contrabandiştii apărură din nou, mai îndrăzneţi, mai activi şi mai 
uniţi ca oricând în jurul unei singure voințe, la fel de puternică, 
la fel de curajoasă şi, mai ales, la fel de inteligentă ca cea a 
comandantului Pacheco. 

Comandantul îşi trimise spionii la ţară şi se informă asupra 
cauzelor acestei recrudescenţe a ostilităţilor. Cu toţii se 
întoarseră cu acelaşi nume pe buze: 

— Artigas! 

Cine era acest Artigas? 

Un bărbat tânăr între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, brav 
asemenea unui spaniol de odinioară, şiret ca un charruas, iute 
ca un gaucho; avea câte ceva din toate trei rasele, dacă nu în 
sânge, cel puţin în spirit. 

Se dezlănţui o luptă a şireteniei şi a forţei între bătrânul 
comandant al ținuturilor de câmp şi tânărul contrabandist; dar 
unul era tânăr şi creştea în putere; celălalt era nu numai bătrân, 
ci şi obosit. 

Timp de patru sau cinci ani, Pacheco îl urmări pe Artigas, 
bătându-l pretutindeni unde se arăta; dar Artigas, bătut, nu 
putea fi nici prins, nici ucis; a doua zi, el apărea iarăşi. Omul de 
la oraş obosi cel dintâi în această luptă şi asemenea unuia din 
vechii romani de pe vremea Republicii, care-şi sacrificau 


mândria spre binele ţării, el propuse guvernămmtului să-i 
retragă împuternicirile, cu condiţia ca în locul său să fie făcut şef 
al ținuturilor de câmp Artigas; singur Artigas, după părerea lui, 
putea să ducă până la capăt opera pe rare el, Pacheco, nu putea 
să o îndeplinească, udică exterminarea contrabandiştilor. 

Guvernământul primi şi, la fel cu acei tâlhari romani care 
făceau declaraţie de supunere papei şi care se plimbau 
respectaţi prin oraşul a cărui groază fuseseră, Artigas îşi făcu 
intrarea în Montevideo şi luă opera de exterminare din punctul 
de unde o scăpase din mâini predecesorul său. 

După un an, contrabanda era, dacă nu nimicită, cel puţin 
dispărută. 

Asta se întâmplă cu cincizeci şi opt sau şaizeci de ani mai 
înainte de evenimentele în care avea să se afle amestecat 
Garibaldi; dar mai înainte de orice sunt autor dramatic şi nu pot 
să mă obişnuiesc să încep dramele fără un prolog; acest prolog 
nu este, de altfel, lipsit de interes şi prin el vom cunoaşte 
oameni şi localităţi destul de necunoscute în Franţa. 

Artigas avea pe vremea aceea douăzeci şi şapte sau douăzeci 
şi opt de ani; în epoca în care mi se dădeau aceste amănunte 
despre el, Artigas avea nouăzeci şi trei de ani şi trăia 
necunoscut într-o mică vilă a preşedintelui Paraguayului. De 
atunci, fără îndoială că a murit. 

Artigas era un bărbat tânăr, frumos, brav şi puternic care 
reprezenta una din cele trei puteri ce, stăpâniră rând pe rând 
Montevideo. 

Don Jorge Pacheco era prototipul virtuţilor cavalereşti ale 
lumii vechi; al virtuţilor cavalereşti care au traversat mările o 
dată cu Columb, Pizzaro şi Fernando Cortez 2. 

Artigas, era în schimb omul de la ţară; putea să reprezinte 
ceea ce se numea acolo partidul naţional, împărţit între 
portughezi şi spanioli, adică între străinii rămaşi portughezi şi 
spanioli prin şederea lor în oraşele unde totul le aducea aminte 
de moravurile portugheze şi spaniole. 

Venea apoi un al treilea tip şi chiar o a treia putere despre 
care trebuie neapărat să vorbim şi care era deopotrivă un flagel 
atât pentru omul de la oraş cât şi pentru cel de la ţară. 

Acest al treilea tip este gaucho, pentru care Garibaldi a găsit 
o expresie caracteristică şi pitorească. El l-a numit „centaurul 
lumii noi”. 


În Franţa, noi numim gaucho, pe oricine trăieşte pe aceste 
vaste întinderi, pe aceste imense stepe, pe aceste pampasuri 
infinite ce se întind de la țărmurile mării la versantul oriental al 
Anzilor. Ne înşelăm: căpitanul Head, din marina engleză, a 
lansat cel dintâi voga acestei manii de a confunda pe gaucho cu 
locuitorul câmpiei, care în mândria lui respinge nu numai 
asemănarea, dar chiar şi comparaţia. 

Gaucho este boemul lumii noi. Fără avere, fără casă, fără 
familie el are drept singur bun puncho '-ul, calul, cuțitul, /asso ?6- 
ul şi bolas lui. 

Cuţitul îi este arma-; lasso-ul şi bolas-ele îi sunt meseria. 

Artigas rămase, aşadar, comandantul ținuturilor de câmp, 
spre marea satisfactie a lumii întregi, cu excepţia 
contrabandiştilor; el se mai afla încă însărcinat cu această 
importantă funcţie şi când izbucni revoluţia din 1810, revoluţie 
ce avea drept scop şi care avu, într-adevăr, ca rezultat, 
nimicirea dominaţiei spaniole în lumea nouă. 

Ea începu deci în 1810, la Buenos Aires şi se sfârşi în Bolivia 
cu bătălia de la Ayaeuneho, în 1824. 

Şeful forţelor independente era pe atunci generalul Antonio- 
Jose de Suere; el avea cinci mii de oameni sub ordinele sale. 

Generalul suprem al trupelor spaniole era don Jose de 
Lasema, ultimul vicerege al Perului; el comanda unsprezece mii 
de oameni. 

Patrioţii n-aveau decât un singur tun; erau unul contra doi; ba 
chiar nici măcar unul contra doi, după cum se vede din cifrele 
pe care le-am dat. N-aveau nici muniții, nici provizii de alimente, 
nuci praf de puşcă, nici pâine. Nu trebuia să faci altceva decât 
să aştepţi ca ei să se predea; au fost atacați, dar au învins. 

Generalul patriot Alejo Cordova fu cel ce începu bătălia. 
Comanda cam vreo mie cinci sute de oameni. Işi înfipse drapelul 
în vârful săbiei şi strigă: 

— Înainte î 

— În pas alergător sau la pas? întrebă un ofiţer. 

— În pas de victorie, răspunse el. 

Seara, armata spaniolă capitulase în întregime ji se afla 
prizoniera celor pe care ea îi ţinuse prizonieri. 


26 Frînghie terminată cu un laţ şi mînuită cu o tehnică specială în America de Sud, pentru 
capturarea cavalinelor şi bovinelor de pe întinsele pampasuri. 

* Instrument folosit de crescătorii argentinieni pentru a prinde animalele în fugă. prin 
încolăcirea şi împiedicarea membrelor lor posterioare. 


Artigas, printre cei dintâi, salutase revoluţia ca eliberatoare. 
El se aşezase în fruntea mişcării la ţară şi-i oferise lui Pacheco 
să renunţe la rându-i la conducere în favoarea lui, cum făcuse 
altădată Pacheco cu ţinuturile de câmp. 

Acest schimb poate că s-ar fi produs, dar Pacheco fu prins în 
casa de la Casablanca, din Uruguay, de nişte marinari spanioli şi 
rămase prizonier în mâinile lor. 

Artigas îşi continuă totuşi opera de eliberare, în scurtă vreme 
el izgoni pe spanioli de pe întreaga câmpie al cărei rege 
devenise alungându-i în oraşul Montevideo, singurul care le mai 
rămăsese. Dar Montevideo putea să opună o rezistenţă 
serioasă, întrucât era al doilea oraş fortificat din America. 

Primul era San-juan d'Ulloa. 

La Montevideo se refugiaseră toţi partizanii spaniolilor, 
sprijiniți de o armată de patru mii de oameni. Artigas, susţinut 
de alianţa cu Buenos Aires, asedie oraşul. 

Dar o armată portugheză veni în ajutorul spaniolilor şi 
despresură Montevideo. 

În 1812, avu loc un nou asediu al Montevideocului. Generalul 
Rondeau din partea Buenos Airesului şi Artigas din partea 
patrioţilor montevideeni, şi-au unit forţele şi s-au întors să 
împresoare oraşul. 

Acest asediu dură douăzeci şi trei de luni; în cele din urmă 
capitularea predă viitoarea Republică Orientală asediatorilor, 
comandaţi pe atunci de generalul Alvear. 

Cum de generalul-şef era Alvear şi nu Artigas? O vom spune 
mai departe. 

Fapt e că după douăzeci de luni de asediu, după trei ani de 
contact între oamenii din Buenos 

Aires şi cei din Montevideo, deosebirile de obiceiuri, de 
moravuri, aş zice aproape de rasă, care la început fuseseră 
simple resentimente, deveniseră încetul cu încetul adevărate 
motive de ură. 

Artigas, ca şi Achile, se retrăsese, aşadar, în cortul său, sau 
mai bine zis, îşi ducea cortul cu el. Dispăruse în acele adâncuri 
ale câmpiei pe care le cunoscuse atât de bine în tinereţea sa, pe 
vremea când se îndeletnicea cu meseria de contrabandist. 

General Alvear îl înlocuise şi era, la predarea Montevideoului, 
general-şef al aşa-numiţilor portenos. 

Astfel se numesc în această ţară oamenii din Buenos Aires, în 


vreme ce montevideenii sunt numiţi orientali. 

Să încercăm să înfăţişăm aici, pentru o mai bună înţelegere, 
numeroasele diferenţe ce există între portenos şi orientali. 

Omul din Buenos Aires, stabilit în ţară de trei sute de ani în 
persoana strămoşului său, a pierdut, de la sfârşitul primului 
secol al strămutării lui în America, toate tradiţiile patriei mume, 
adică ale Spaniei. Interesele sale ţin de pământ, viaţa lui s-a 
legat de el. Locuitorii din Buenos Aires sunt aproape la fel de 
americani astăzi ca şi indienii de odinioară, pe care i-au cucerit 
şi pe care i-au înlocuit 

Omul din Montevideo, dimpotrivă, stabilit de-abia de un secol 
în ţară, tot în persoana strămoşului său, bineînţeles, omul din 
Montevideo n-a avut timp 'să uite că este fiu, nepot, strănepot 
de spaniol. El are sentimentul noii sale naţionalităţi, dar fără să 
fi uitat tradiţiile vechii Europe, de care ţine. Prin civilizaţie; în 
vreme ce omul de la ţară, de lă Buenos Aires, se îndepărtează 
de ea pe fiece zi spre a se întoarce iarăşi la barbarie. 

Şi; ţara îşi are influenţa ei asupra acestei trans-» * formări, 
retrogradă de o parte, progresistă de cea-*» laltă. 

Populaţia din Buenos Aires, răspândită pe lande imense, cu 
locuinţe foarte îndepărtate unele de altele, în regiuni triste ca 
înfăţişare, lipsite de apă, fără păduri - locuind în colibe prost 
construite capătă în această izolare, cu aceste lipsuri, la aceste 
depărtări, un caracter închis, jalnic, certăreţ. Preferinţele acestei 
populaţii sunt pentru indianul sălbatic de la graniţele ţării, cu 
care ea face comerţ cu pene de struţ, cu pături pentru cal şi cu 
lemn. De lăncii, lucruri pe care le aduce din ţările unde n-a 
pătruns civilizaţia, din centre necunoscute de europeni şi pe 
care le schimbă pe rachiu şi pe tutunul pe care-l duce către 
marile întinderi ale pampasurilor de la care şi-a luat numele 'Sau 
cărora poate că le-a dat numele. 

Populaţia din Montevideo, dimpotrivă, ocupă o ţară frumoasă 
udată de pârâuri ce-o desparte în văi. Ce-i drept, ţara e lipsită 
de păduri mari, nu posedă'codri adânci, ca America de Nord; dar 
pe fundul fiecărei văi curg pârâuri umbrite *de guebrocho, cu 
scoarţa tare ca fierul, de ubajai; de sauce cu frunziş bogat. Pe 
lângă asta, populaţia este bine adăpostită, bine hrănită. Casele 
sale, vile, ferme sau moşii arendate, sunt apropiate unele de 
altele; şi caracterul oamenilor, deschis şi ospitalier este aplecat 
spre această civilizaţie, a cărei apropiere de mare le aduce 


neîncetat, pe aripile vântului, mireasma care vine din Europa. 

Pentru populaţia din Buenos-Aires prototipul perfecțiunii este 
indianul călare. Pentru omul din câmpia Montevideo, este 
europeanulcu haina turnată pe el, cu cravata bine înnodată, 
bine strâns de jambiere şi de bretele. 

* Omul din Buenos Aires are pretenţia că este v primul ca 
eleganţă. El se aprinde, dar se şi potoleşte uşor. Are mai multă 
imaginaţie decât montevideenii. Primii poeţi pe care i-a 
cunoscut America sunt născuţi la Buenos Aires: Varela şi Lofinur, 
Dominguez şi Marmolsânt poeţi portenosi. 

Omul din Montevideo'este mai puţin poetic, dar mai calm şi 
mai sigur în hotărârile şi în proiectele sale. Dacă rivalul lui are 
pretenţia de a fi primul în eleganţă, el o are pe aceea de a fi 
primul în curaj. Printre poeţii lui, se află numele lui Hidalgo, 
Berro, Figuerta Juan Carlos Gomez. 

Cât despre femei, cele din Buenos Aires au pretenţia de a fi 
cele mai frumoase din. America meridională, de la strâmtoarea 
Lemaire până la fluviul Amazoanelor. 

Poate că, într-adevăr, chipul femeilor din Montevideo este mai 
puţin strălucitor decât cel al vecinelor lor, dar trupurile lor sunt 
minunate, piciorul, mâinile şi ţinuta lor par să fie aidoma celor 
din Sevilla sau din Grenada. 

Astfel, între cele două ţări există: rivalitate în curaj şi 
eleganţă, între bărbaţi; rivalitate în frumuseţe, în graţie şi în 
ţinută între femei; rivalitate în talent între poeţi, aceşti 
hermafrodiţi ai societăţii, irascibili ca bărbaţii, capricioşi ca 
femeile şi pe lângă aceasta, uneori naivi, asemenea copiilor. 

Din tot ceea ce am spus, reiese limpede că existau cauze 
suficiente care să ducă la ruptură între oamenii din Buenos Aires 
şi cei din Montevideo, între Artigas şi Alvear. 

Dar se produse nu numai această separare, ci se născu şi o 
ură; nu numai o ură, ci un război. 

Toate motivele de antipatie fură ridicate împotriva oamenilor 
din Buenos Aires de fostul şef al contrabandiştilor. Puțin îi păsa 
lui de-acum încolo de mijloace, numai să-şi atingă ţinta; şi ţinta 
lui era să-i izgonească din ţară pe portenoşi. 

Atunci Artigas, strângând tot ce-i oferea ţara ca resurse, se 
puse în fruntea acestor ţigani din America ce se numesc gaucho. 

Era întrucâtva un război sfânt cel pe care-l purta Artigas. 
Astfel încât nimic nu putu să i se împotrivească, nici partidul 


spaniol care înţelegea că reîntoarcerea lui Artigas la Montevideo 
însemna înlocuirea inteligenţei prin forţa brutală. 

Cei ce prevăzusem această întoarcere la barbarie nu se 
înşelaseră. Pentru prima dată, bărbaţi vagabonzi, necivilizaţi, 
lipsiţi de organizare, se găseau adunaţi laolaltă într-un corp de 
armată şi aveau un general. Aşadar, cu Artigas ca dictator 
începe o perioadă, oarecum analoagă cu sans-culotismul?! din 
1793. Montevideo se va vedea trecând sub stăpânirea omului cu 
picioarele goale, cu casonsi/los în vânt, cu chiripa ecosez, cu 
poncho-ul zdrenţuit acoperindu-i toate astea, cu pălăria pusă pe- 
o ureche şi cu barbijo. 

Montevideo deveni martorul unor scene nemaipomenite, 
groteşti, uneori teribile. Adesea, clasele suspuse ale societăţii se 
văd în imposibilitate de a acţiona; Artigas, mai puţin crud dar 
mai curajos, devine ceea ce a fost mai târziu Rosas. 

Oricât de dezastruoasă a fost dictatura lui Artigas, ea a avut 
totuşi partea ei strălucitoare şi naţională. Partea aceasta a fost 
lupta dusă de Montevideo împotriva Buenos Airesului, pe care 
Artigas l-a bătut neîncetat şi a cărui influenţă până la urmă a 
nimicit-o cu desăvârşire precum şi îndârjita sa rezistenţă faţă de 
armata portugheză care invadă ţara în 1815. 

Pretextul acestei invazii fu dezordinea administraţiei lui 
Artigas şi necesitatea de a salva popoarele vecine de asemenea 
dezordini care puteau lua naştere în sânul lor datorită 
exemplului contagios. Chiar înlăuntrul ţării, aceste dezordini se 
izbiseră de dubla împotrivire a partidului civilizaţiei. Îndeosebi 
clasele suspuse doreau din toată inima o victorie care să 
înlocuiască cu dominația portugheză, această dominație 
naţională ce aducea cu sine desfrânarea şi tirania brutală a 
forţei materiale. Totuşi, cu toată această mocnită conspirație 
dinlăuntru, cu toate atacurile portenosilor şi ale portughezilor, 
Artigas rezistă patru ani, dădu trei bătălii cu duşmanul şi în 
sfârşit învins sau mai bine zis zdrobit pas cu pas, se retrase în 
Entre Rios, adică de cealaltă parte a Uruguayului. Acolo, aşa 
fugar cum era, Artigas reprezenta încă, dacă nu prin forţele lui, 
cel puţin prin numele lui, o putere de temut, când Ramire, 
locotenentul său, se revoltă, ridică împotriva lui trei sferturi din 
oamenii ce-i rămâneau, îl bătu în aşa fel încât să-i spulbere 
speranţa de a-şi mai recuceri poziţia pierdută şi-l sili să fugă din 


27 Nume sub care aristocrații francezi desemnaseră, în 1789, acţiunea revoluţionarilor. 


această ţară unde, ca şi Anteu, părea să-şi redobândească 
puterile ori de câte ori atingea pământul. 

Se întâmplă atunci ca, asemenea unei furtuni care se 
împrăştie, după ce a semănat în urma ei prăpăd şi ruină, Artigas 
să dispară şi să se înfunde în Paraguay unde, cum am spus, în 
1848, pe vremea când Garibaldi apăra Montevideo, el mai trăia 
încă, în vârstă de nouăzeci şi trei sau nouăzeci şi patru de ani, în 
deplinătatea tuturor facultăţilor sale mintale şi chiar aproape a 
tuturor forţelor sale fizice. 

Artigas o dată învins, nimic nu se mai opuse dominaţiei 
portugheze. Ea se instaură în ţară şi baronul de Laguna, francez 
de origine, fu reprezentantul ei în 1825. In acest an (1825) 
Montevideo, ca toate posesiunile portugheze, a fost cedat 
Braziliei. 

Montevideo fu ocupat de o armată de opt mii de oameni şi 
totul părea să-i asigure împăratului o stăpânire liniştită. 

Atunci un montevideean, proscris, care locuia la Buenos Aires 
strin. Se treizeci şi doi de tovarăşi proscrişi ca şi el, şi hotărî 
împreună cu ei să redea patriei libertatea sau să moară. 

Acest pumn de patrioţi se îmbarcă pe două vase şi debarcă la 
Arenal-Grande. 

Numele şefului care îi comanda era Juan-Antonio Lavalleja. 

Lavalleja stabilise de mai înainte legături cu un proprietar de 
la ţară care trebuia, în momentul debarcării sale, să-i ţină caii 
pregătiţi. Aşadar, de cum puse piciorul pe pământ, îi şi dădu de 
veste omului său, dar acesta îi răspunse că totul fusese 
descoperit, caii răpiți şi că, dacă Lavalleja şi tovarăşii lui voiau 
să-i asculte îndemnul îi sfătuia să se îmbarce din nou şi să se 
întoarcă degrabă la Buenos Aires. 

Dar Lavalleja răspunse că el plecase cu scopul de a merge 
mai departe, nicidecum de a se întoarce îndărăt; prin urmare 
porunci vâslaşilor să se înapoieze fără el la Buenos Aires şi, la 
19 aprilie, împreună cu cei treizeci de oameni ai săi, puseră, în 
numele libertăţii, stăpânire pe teritoriul Montevideoului. 

A doua zi mica trupă, care rechiziţionase nişte cai, rechiziţie la 
care, de altfel, majoritatea proprietarilor îşi dăduseră concursul, 
porni în marş asupra capitalei şi întâlni un detaşament de două 
sute de călăreţi. Dintre aceşti două sute de călăreţi, patruzeci 
erau brazilieni şi o sută şaizeci orientali. Această trupă era 
comandată de un vechi tovarăş de arme al lui Lavalleja, 


colonelul Julien Laguna. Lavalleja putea să evite lupta, dar el, 
dimpotrivă, merse drept spre cei două sute de călăreţi. Mai 
înainte de a se încăiera însă, Lavalleja îi ceru o întrevedere lui 
Laguna. 

— Ce vreţi şi ce căutaţi în ţară? întrebă Laguna, venind el 
însuşi înaintea lui Lavalleja. 

— Tocmai am eliberat Montevideo de dominaţia străină, 
răspunse Lavalleja. Dacă sunteţi de partea mea, veniţi cu mine. 
Dacă sunteţi împotriva mea, predaţi-vă armele sau pregătiţi-vă 
de luptă. 

— Eu nu ştiu ce înseamnă cuvintele „a-ţi preda armele”, 
răspunse Laguna şi sper că nici n-o să mă înveţe nimeni 
vreodată. 

— Atunci, du-te de te aşază în fruntea oamenilor tăi şi să 
vedem de partea cui va fi Domnul. 

— Mă duc, răspunse Laguna. 

Şi plecă în galop spre a-şi întâlni soldaţii. 

Dar, chiar în acel moment, Lavalleja desfăşură drapelul 
naţional albastru, alb şi roşu, la fel cu al nostru şi îndată cei o 
sută şaizeci de orientali trecură de partea lui. 

Cei patruzeci de brazilieni fură luaţi prizonieri. 

Marşul lui Lavalleja asupra Montevideocului deveni din clipa 
aceea un marş triumfal, al cărui rezultat fu faptul că Republica 
Orientală, proclamată de voinţa şi de entuziasmul unui întreg 
popor îşi află locul printre naţiuni. 

ROSAS 

In vremea asta se impunea un nume ce avea să fie într-o zi 
teroarea federaţiei argentiniene. 

Puțin timp după revoluţia din 1810, un bărbat tânăr de 
cincisprezece-şaisprezece ani pleca din Buenos Aires, părăsind 
oraşul şi ducându-se la ţară. Avea chipul tulburat şi pasul iute. 

Acest bărbat tânăr se numea Juan-Manoel Rosas. 

Pentru ce încă aproape copil, acest fugar părăsea casa în care 
se născuse? Pentru ce, om de la oraş, se ducea să ceară azil 
oamenilor din munţi? Pentru că el, care într-o zi avea să-şi 
pălmuiască patria, îşi pălmuise mama şi blestemul părintesc îl 
urmărea. 

Această întâmplare, de altfel fără importanţă, se pierdu 
curând în zgomotul evenimentelor mai importante ce aveau loc; 
şi în vreme ce toţi vechii tovarăşi ai fugarului se adunau sub 


stindardul independenţei pentru a lupta împotriva dominaţiei 
spaniole, el se pierdea în pampas, începea viaţa de gaucho, îi 
adopta costumul şi moravurile, devenea unul dintre cei mai buni 
călăreţi şi unul dintre bărbaţii cei mai îndemânatici în mânuirea 
lassoului şi a bolei, astfel încât, văzându-l atât de iscusit în 
aceste exerciţii sălbatice, cel ce nu l-ar fi cunoscut mai dinainte 
nu l-ar fi luat drept un om de la oraş, ci unul de la ţară; nu un 
pueblero fugar, ci un adevărat gaucho. 

Rosas intră mai întâi ca peon, adică zilier, la o fermă, apoi 
deveni capataz. Garibaldi ne-a spus ce era un capataz, pe urmă 
mayordomo, titlu ce se explică de la sine. În această din urmă 
calitate, el administra bunurile puternicei familii Anehorena. De 
aici rezultă situaţia lui de proprietar. 

Intenţia noastră este să-l facem cunoscut pe Rosas sub toate 
aspectele, să arătăm care-i era starea spiritului în toiul 
evenimentelor ce se petreceau atunci. 

În timpul minunilor săvârşite de revoluţia împotriva Spaniei, 
Rosas se afla la Buenos Aires. Pe atunci, cel ce avea curaj, căuta 
celebritatea pe câmpul de luptă; cel ce avea talent în cultură, iar 
cel ce avea prudenţă o căuta în rațiune. Rosas era dornic de 
celebritate, dar la ce fel de celebritate se putea aştepta el? Ce 
faimă putea să dobândească el care nu avea nici curaj pe 
câmpul de luptă, nici lumini ale raţiunii? în fiece clipă, auzea 
răsunându-i în urechi câte un nume glorios. Printre aceste nume 
se aflau cele ale miniştrilor Rivadavia, Pasos, Aguero; sau 
numele războinicilor San-Martin *, Baieace, Rodriguez şi Las 
Heras. 

Şi toate aceste nume, al căror ecou venea dinspre oraş, 
aveau să trezească tăcerea singurătăţilor; dar în acelaşi timp, 
toate aceste nume îi trezeau ura împotriva acestui oraş care 
tuturor le hărăzise triumfuri, numai lui îi hărăzise exilul. 

Dar chiar în epoca aceea, Rosas visa la viitor şi şi-l pregătea. 
Rătăcind prin pampas, amestecat printre gauchos, el deveni 
tovarăşul de mizerie al săracului, măgulind prejudecățile omului 
câmpiilor, ridicându-l împotriva orăşanului, arătându-i forţa şi 
superioritatea numărului şi încercând să-l facă să înţeleagă că 
numai de-ar vrea el, câmpia, la rândul ei, ar deveni stăpâna 
oraşului, care vreme atât de îndelungată fusese regina ei. 

In vremea asta anii se scurgeau şi iată-ne în 1820. 

Atunci apare Rosas la orizontul îndepărtat al pampasurilor, 


bizuindu-se pe influenţa sa graţie căreia el i-a supus pe locuitorii 
câmpiilor. 

Am văzut ce se petrecuse la Montevideo. Să vedem ce se 
petrecea la Buenos Aires. 

Miliția din Buenos Aires se ridică împotriva guvernatorului 
Rodriguez. Un regiment al milițiilor de la şes, /os colorados de 
las Conchas roşii din Conchas, intră în oraş la 5 octombrie 1820, 
având în fruntea lor un colonel care cunoştea Buenos Aires-ul, 
iar Buenos Aires-ul la rândulsău îl cunoştea pe el. 

Colonelul era Rosas. * 

A doua zi, milițiile de la şes şi milițiile de la oraş se încăierară; 

numai că în ziua aceea, colonelul nu se afla în fruntea 
regimentului său. 
0 puternică durere de dinţi care încetă îndată după 
terminarea luptei, îl ţinu pe Rosas, spre marele lui regret, 
departe de încăierare: şi de ce nu? Octavian avea febră în ziua 
bătăliei de la Actium. % 

Rosas are multe trăsături comune cu Octavian; diferenţa 
constă doar în faptul că mai târziu Octavian a devenit Augustus, 
ceea ce niciodată, după toate probabilitățile, nu va deveni 
Rosas. 

Această intrare a lui Rosas în Buenos Aires fu singura faptă 
războinică pe care o săvârşi în toată viaţa lui politică. 

Răsculaţii de la oraş fură învinşi. 

Cu acest prilej, Rivadavia, vestit de multă vreme, se ridică în 
fruntea treburilor, fiind numit ministru de interne. 

Rivadavia era unul dintre acei oameni de geniu care apar în 
zilele de furtună ale revoluțiilor. El. Călătorise multă vreme în 
Europa. Poseda o cultură universală şi părea însufleţit de cel mai 
înflăcărat şi mai ales, de cel mai curat patriotism: numai că 
civilizaţia europeană, pe care o studiase la Paris şi la Londra îi 
falsificase înţelegerea cu privire la aplicarea ei la un popor care, 
neavând în spatele lui zece secole de lupte sociale, nu mergea 
în pas cu noi. El vru să grăbească mersul timpului, să facă 
pentru America ceea ce Petru cel Mare făcuse pentru Rusia; dar, 


28 Jose de San-Martin (1778—1850), erau al independenţei sud-americane, general şi om 


politic'de origine ar- gentiniană, eliberatorul statelor Chile şi Peru .de sub dominaţia spaniolă. 
A Victoria navală zdrobitoare, a lui Oetavian-Augus* asupra flotei combinate a lui Marc 

Antoniu şi a Cleo- patrei (31 î.€e.n.). 

i Serată, sindrofie (span.).. 

Călugăr (de lâ cuvîntul spaniol,' fraile). 


? 


neavând aceleaşi mijloace ca Petru, nu izbuti. 

Poate că altfel, cu puţină abilitate adăugată geniului său 
Rivadavia ar fi izbutit; dar el jigni oamenii în obiceiurile lor: 
unele obiceiuri sunt o naţionalitate; altele, o mândrie. Işi bătu 
joc de costumul american, îşi arătă repulsia faţă de chaqueta, 
disprețul pentru chiripa, pentru pieptarul şi fustanela omului de 
la ţară; şi cum în acelaşi timp nu-şi ascundea preferința pentru 
frac şi redingotă, încetul cu încetul deveni nepopular şi simţi 
cum îi scapă puterea prin supapele-păturii de jos. 

Şi totuşi câte lucruri nu dădu el ţării în schimbul a două 
îmbrăcăminţi pe care voia să i le ia? Administraţia lui fu cea mai 
prosperă din câte a avut vreodată Buenos Aires; fondează 
universităţi şi licee; introduce învăţământul în şcoli. Sub 
administraţia lui sunt chemaţi din Europa savanţi; artele sunt 
protejate şi se dezvoltă; în sfârşit, Buenos Aires este numit, pe 
pământul lui Columb, Atena Americii de Sud. 

Am mai vorbit despre războiul din Brazilia, izbucnit în 1826. 
Pentru a susţine acest război, Buenos Aires-ul făcu sacrificii 
uriaşe, îşi slei finanţele şi prin această sleire, slăbi resorturile 
administraţiei. 

odată finanţele sleite şi resorturile guvernământului slăbite 
începură iarăşi revoluțiile. 

Cum am mai spus, la Buenos Aires ca şi la Montevideo, 
opiniile de la sate şi de la oraş rar se aflau în armonie, 
neexistând nicio îmbinare a intereselor. Buenos Aires-ul făcu o 
revoluţie. 

Îndată câmpia se ridică în masă, porni spre Buenos Aires, 
invadă oraşul şi-şi făcu un şef al ei, un şef al guvernământului. 

Şeful era Rosas. 

Închidem paranteza deschisă cu câteva pagini mai înainte. 

În 1830, Rosas este, aşadar, ales guvernator, sub influenţa 
câmpiei, cu toată opoziţia oraşului, pe care îl găseşte pe 
jumătate strunit de poliţia administraţiei lui Rivadavia. 

Atunci Rosas, încearcă, el, gaucho-ul pampasurilor, să se 
împace cu civilizaţia. Pare să uite moravurile sălbatice 
practicate de el până atunci: şarpele vrea să-şi schimbe pielea. 

Dar oraşul rezistă avansurilor sale, civilizaţia refuză să-l 
graţieze pe transfugul care a ti'ecut de partea barbariei. Dacă 
Rosas se înfăţişează îmbrăcat într-o uniformă, oamenii de arme 
se întreabă în şoapte pe ce câmp de bătălie şi-a cucerit Rosas 


epoleţii; dacă vorbeşte într-o adunare, poetul îl întreabă pe omul 
de gust din a-' casă şi-a luat Rosas un astfel de stil; dacă apare 
ia o tertullial, femeile şi-l arată cu degetul, zicând: „lată-l pe 
gaucho travestit!” Şi toate acestea care-l hărţuiesc când dintr-o 
parte, când din alta, îl izbesc în plin obraz cu muşcătura 
usturătoare a epigramei anonime, pentru care portenosii sunt 
atât de renumiţi. 

Cei trei ani ai guvernării sale se scurseră în această luptă pe 
viaţă şi pe moarte dată orgoliului său şi poate că torturilor 
morale pe care a fost silit să le îndure în această perioadă li s-au 
datorat nu numai ferocitatea, ba chiar şi un surplus de 
ferocitate. Aşa încât, atunci când Rosas îşi depuse mandatul şi 
cobori scara palatului cu sufletul plin de ură, cu inima înecată în 
fiere, înțelegând că din clipa aceea orice împăcare' între el şi 
oraş era cu neputinţă, se duse să-i regăsească pe credincioşii 
săi gauchos, să-şi regăsească fermele al căror stăpân era, acea 
câmpie al cărei rege se simţea; dar făcea totul cu gândul de a 
se reîntoarce într-o zi la Buenos Aires ca dictator, asemenea lui 
Silla pe care nu-l cunoştea, despre care probabil n-auzise 
vorbindu-se niciodată, care intrase în Roma, într-o mână cu 
spada, iar în cealaltă cu torţa. Şi pentru a-şi atinge acest scop, 
iată ce făcu: ceru stăpânirii să-i dea o comandă oarecare în 
armata care mergea împotriva indienilor sălbatici; 
Guvernământul care se temea de el, crezu că-l îndepărtează 
acordându-i această favoare. li încredinţă toate trupele de care 
putea să dispună, uitând că, astfel, el slăbea, trecându-i puterea 
lui Rosas. 

Rosas, o dată în fruntea armatei, provocă o revoluţie la 
Buenos Aires, făcu să fie chemat la putere, n-o primi decât în 
condiţiile pe care le impuse el, întrucât deţinea forţa armată a 
ţării şi reintră în Buenos Aires, cu cea mai absolută dictatură ce” 
s-a cunoscut vreodată, adică cu toda la suma del poder publica 
(cu deplina deţinere a puterii publice). 

Guvernatorul care căzu sau mai degrabă pe care-l răsturnă, 
era generalul Juan-Ramon Baleace, unul dintre bărbaţii care 
făcuseră cel mai mult în războiul de independenţă, unul din şefii 
partidului federal sprijinit, după cum afirma Rosas, chiar de el 
însuşi. Baleace avea o inimă nobilă. Credinţa faţă de patrie îi era 
o religie. El crezuse în Rosas şi contribuise mult la ridicarea lui. 
Baleace fu primul pe care Rosas îl sacrifică. Baleace muri 


proscris şi când cadavrul lui trecu frontiera, proteguit de moarte, 
Rosas refuză familiei să-i dea lui Ealeace nu numai onorurile 
publice datorate unui om ce fusese guvernator, dar chiar şi 
simpla slujbă funebră care se oficia la căpătâiul oricărui 
cetăţean. 

Aşadar, cu data de 1833 începu adevărata putere a lui Rosas. 
Prima sa guvernare, de altfel, o disimulare continuă, nu-i dăduse 
încă în vileag instinctele-i crude care i-au adus de atunci încolo o 
sângeroasă faimă. Această perioadă nu fusese pătată decât de 
împuşcarea maiorului Mon- tero şi a prizonierilor de la San- 
Nicolas. Totuşi, să nu uităm că acestei epoci îi corespund mai 
multe morţi sumbre şi neaşteptate, acele morţi a căror dată 
istoria o înscrie, la întâmplare, cu litere roşii în cartea naţiunilor. 

Astfel dispărură doi şefi ai câmpiei, a căror influenţă putea să- 
| umbrească pe Rosas. De asemenea, tot la această dată se 
înscrie moartea lui Arboiito şi a lui Molina. Ceva asemănător, 
paremi-se, se întâmplă şi celor doi consuli care-l întovărăşise, a 
pe Octavian în prima sa bătălie împotriva lui Antoniu. ,, 

să-l înfăţişăm deci pe Rosas, care, deocamdată ne apare doar 
ca dictator, dar ajuns la cel mai înalt grad al puterii, pe care un 
om şi-a arogat vreodată dreptul s-o exercite asupra unei naţiuni. 

Către 1833, adică în epoca la care am ajuns, Rosas “fi în 
vârstă de treizeci şi nouă de ani. Are înfăţişare europeană, părul 
blond, tenul alb, ochii albaştri, favoriţii tăiaţi în dreptul gurii. 
Fără barbă, sau mustăţi. Privirea i-ar fi frumoasă, dacă ar putea 
fi apreciată; dar Rosas s-a deprins să nu-şi plivească în faţă nici 
prietenii, nici duşmanii, deoarece ştie că într-un prieten el are 
aproape întotdeauna un-duşman deghizat. 

Glasul îi este blajin şi când are nevoie să placă, conversaţia 
nu-i este lipsită de farmec. Reputația lui de laş este proverbială. 
Reputația lui de înşelător este universală. Adoră mistificările. Ele 
erau principala sa ocupaţie mai înainte de a se consacra 
afacerilor serioase. O dată la putere, mistificările constituiră 
pentru el doar o distracţie. 

Distracţiile îi erau brutale ca şi firea; înşelăciunea se înţelege 
de minune cu brutalitatea. Să dăm doar unul-două exemple: 

Într-o seară, când trebuia să cineze împreună cu unul din 
prietenii săi, ascunse vinul pentru masă şi lăsă în bufet numai o 
sticlă din faimoasa doctorie Leroy, doctorie celebră inventată pe 
vremea lui Moliem Prietenul căutând vinul, puse mâna pe sticlă. 


Cât despre conţinutul ei, găsind că are un gust destul de plăcut, 
îl goli în timpul cinei. Rosas, arborând sobrietatea, nu bău decât 
apă şi plecă la ferma lui îndată după cină, în timpul nopţii, 
prietenul crezu că plesneşte. Rosas râse mult de glumă. Dacă 
prietenul ar fi murit, fără îndoială că Rosas ar fi râs şi mai mult. 

Când primea vreun orăşan într-una din fermele sale, îi plăcea 
să-l facă să încalece caii cei mai puţin domesticiţi şi bucuria îi 
era cu atât mai mare, cu cât căderea călăreţului era mai 
primejdioasă. 

Cât timp guvernă, el se înconjură necontenit de măscărici şi 
de paiaţe şi chiar în mijlocul celor mai serioase afaceri, păstra în 
preajma lui acest ciudat anturaj. Pe când asedia Buenos Aires, în 
1829, avea pe lângă el patru din aceşti măscărici. Făcuse din ei 
călugări, al căror stareţ se declarase chiar el, în virtutea 
autorităţii absolute. El îi numea: fray 1 Bigna, fray Chaja, fray 
Lechuza şi fray Biscacha. In afară de paiaţe şi de măscărici, lui 
Rosas îi plăceau de asemenea dulcețurile, din care avea 
întotdeauna de toate felurile, în cortul lui. Dulceţurile nu erau 
disprețuite însă nici de către călugări şi uneori dispăreau unele 
borcane. Atunci Rosas chema toată comunitatea la spovedanie. 
Călugării ştiau cât i-ar fi costat să mintă: aşadar, vinovatul 
mărturisea. 

Pe dată vinovatul era despuiat de zdrenţele lui şi biciuit de 
ceilalţi trei tovarăşi ai săi. 

Toată lumea îl ştia la Buenos Aires pe mulatrul său, Eusebio, 
şi asta mai ales de când într-o zi „.la o recepţie oficială, lui 
Rosas îi veni ideea să facă şi el cu Eusebio ceea ce madame 
Dubarry făcea cu negrul ei Zamore. 

Îmbrăcat ca guvernator, Eusebio primi onorurile autorităţilor 
în locul şi pentru stăpânul său. 

Cu toată prietenia pe care Rosas o nutrea faţă de mulatrul 
său într-o zi i se năzări să-i facă o farsă, o farsă sălbatică la fel 
ca toate cele pe care el le-născocea. El simulă că se descoperise 
o conspirație al cărei cap era Eusebio: nici mai mult nici mai 
puţin se pusese la cale uciderea lui Rosas, cu pumnalul. Eusebio 
fu arestat, cu toate jurămintele lui de devotament. Rosas îşi 
avea judecătorii lui care nu se sinchiseau dacă acuzatul era sau 
nu vinovat. Rosas acuză, ei judecară şi-l condamnară pe bietul 
Eusebio la pedeapsa cu moartea. 

Eusebio îndură toate pregătirile supliciului, se spovedi, fu dus 


la locul execuţiei, îl găsi acolo pe călău şi pe ajutoarele lui; apoi 
deodată, ca zeul din tragedia antică, apăru Rosas, vestindu-l pe 
Eusebio că fiica sa, Manuelita, îndrăgostindu-se de el şi vrând 
să-l ia de bărbat, Rosas îl graţiază. 

E de prisos să mai spunem că Eusebio, cu toate că n-a murit 
de pe urma supliciului, fu cât pe-aci să moară de spaimă. 

Am rostit numele Manuelitei; am arătat că ea era fata lui 
Rosas. S-o spunem cititorilor francezi, cărora le este îngăduit să 
nu ştie ce înseamnă, ca femeie, această Manuelita, pe care 
Providența o aşezase lângă tatăl ei ca un geniu bun, a cărei 
principală îndeletnicire în zilele frumoase ale vieţii sale, fu să 
repete în fiece zi cuvântul iertare, care unecri îi fu acordată. 

Manuelita este astăzi o femeie de patruzeci de ani, care din 
devotament faţă de tatăl ei, poate întrucâtva şi faţă de misiunea 
pe care o primise din partea cerului, nu s-a măritat sau mai 
degrabă nu se măritase încă în 1850, de la care dată noi am 
pierdut-o din vedere. 

La drept vorbind, Manuelita nu era o femeie frumoasă; era 
ceva mai mult, era o persoană fermecătoare, cu o figură 
distinsă, plină de tact, cochetă ca o europeană, foarte 
preocupată mai ales de efectul pe care îl producea asupra 
străinilor. 

Manuelita a fost foarte calomniată, ceea ce e cât se poate de 
firesc: era fiica lui Rosas, adică a omului asupra căruia se 
concentrau toate urile. Fu acuzată că a moştenit instinctele 
crude ale tatălui ei şi că a uitat, asemenea fiicei papei Borgia, de 
dragostea filială prinsă în vârtejul unei alte dragoste mai 
pătimaşă şi mai puţin creştinească. 

Nimic din toate astea. Manuelita rămase nemăritată din două 
motive: mai întâi pentru că Rosas simţea uneori nevoia să fie 
iubit şi pentru că ştia că singura dragoste adevărată, devotată, 
infinită pe care putea să se bizuie era dragostea fiicei sale. 
Manuelita a rămas nemăritată poate şi pentru că în visele sale 
de regalitate, Rosas, astăzi, un simplu particular pierdut într-un’ 
colţ al Angliei, vedea, cred, strălucind în viitorul îndepărtat 
pentru Manuelita, vreo alianţă mai aristocratică decât cele la 
care avea dreptul să pretindă pe-atunci. 

Nu, pe cât de severă trebuie să fie istoria faţă de Rosas, tot 
pe atât, exceptând ipoteza de a fi nedreaptă, trebuie să fie 
blândă şi blândă fiind, va fi echitabilă cu Manuelita; ceea ce noi 


spunem aici, în această parte a lumii, fiecare o ştie acolo şi în 
adâncul inimii fiecare va recunoaşte drept un adevăr că 
Manuelita a fost veşnic stavilă, neputincioasă uneori, care oprea 
mânia tatălui ei, gata mereu să se reverse. De copil, ea avea un 
mijloc ciudat de a obţine de la Rosas hatârurile pe care i le 
cerea; îi cerea mulatrului Eusebio să rămână gol sau aproape 
gol, să i se pună şa şi, hamuri ca la cai, iar ea îşi potrivea la 
picioruşele-i de andaluză pinteni de gaucho. Eusebio se aşeza, 
în patru labe; Manuelita se urca pe spatele lui şi ciudata 
amazoană venea să-şi ţopăie bucefalul omenesc prin faţa tatălui 
care râdea de această diurnă deosebită şi, după ce râdea, îi 
îndeplinea Manuelitei hatărul pe care i-l cerea. 

Mai târziu, dându-şi seama că nu mai putea să folosească 
acest mijloc, oricât de eficace ar fi fost, ea începu să 
îndeplinească pe lângă dictator opera pe care o îndeplinea 
Mecena pe lângă August, când îi arunca tablele pe care el 
scrisese: „Surge carnifex! 14i. Dar Manuelita proceda altfel. Ea îl 
cunoştea pe tatăl ei mai bine decât oricine; îi ştia vanităţile 
ascunse la care era sensibil. Ea amâna, solicita şi uneori, dulce 
soră de caritate binecuvântată de Domnul, obținea ce voia. 

Manuelita era totodată regina şi sclava căminului domestic. 
Conducea casa, îl îngrijea pe tatăl ei şi, având în seamă toate 
relaţiile diplomatice, era adevăratul ministru al afacerilor străine 
la Buenos Aires. 

În sfârşit, după cum Rosas era o fiinţă ciudată care nu se lega 
de nimic şi nu se confunda cu nimeni în societate, Manuelita, 
devenită mai târziu Manuela, era o fiinţă nu numai ciudată în 
mijlocul tuturor, dar chiar străină tuturor şi care trecu solitară 
prin această lume, departe de dragostea bărbaţilor şi lipsită de 
simpatia femeilor. 

În afară de ea, Rosas mai avea un fiu numit Juan, dar care n-a 
fost niciodată amestecat în politica tatălui său, şi o fetiţă abia 
ieşită din copilărie, astăzi soţie cinstită, mamă fericită, care 
poartă în persoana soţului ei un nume onorabil şi onorat. 

odată ajuns la putere, Rosas s-a străduit din răsputeri să 
zdrobească federaţia, 

Lopez, fondatorul federaţiei, cade bolnav: Rosas îl cheamă la 
Buenos Aires şi-l îngrijeşte în casa lui. Lopez moare otrăvit. 

Quiroga, şeful federaţiei „a scăpat din douăzeci de lupte, una 
mai cumplită decât alta; a rămas drept pildă pentru curajul său, 


proverbial pentru lealitatea sa. Quiroga moare asasinat. 

Cullen, sfetnicul federaţiei, devine guvernator la Santa-Fe. 
Rosas unelteşte o revoluţie; Cullen este predat lui Rosas de 
către guvernatorul de la Santiago. Cullen este împuşcat. 

Orice om de seamă în partidul federal are soarta omului de 
seamă din Italia, pe vremea familiei Borgia. Şi, puţin câte puţin, 
Rosas, folosind aceleaşi mijloace ca Alexandru al VI-lea şi ca fiul 
său Cesar, ajunge să domnească asupra republicii Argentina, 
care, deşi adusă la o unitate desăvârşită, îşi păstrează totuşi 
titlul pompos de federaţie şi, lucru ciudat, va deveni duşmana 
unitarelor. 

Să spunem câteva cuvinte despre bărbaţii pe care i-am numit 
şi să reînviem pentru o clipă spectrele lor acuzatoare. Ar fi ceva 
asemănător scenei lui Shakespeare din Richard al III-lea, 
înaintea bătăliei. 

Există, de altfel, la toţi aceşti bărbaţi o preferinţă spre 
sălbăticia primitivă, ce merită să fie cunoscută.! 

Am început cu generalul Lopez. O singură povestioară ne va 
da o idee despre acest şef, dar şi despre oamenii cu care avea 
el de-a face. 

Lopez era guvernator la Santa-Fe. El avea la Entre-Rios un 
duşman personal, pe colonelul Ovando. Acesta din urmă, făcut 
prizonier după o revoltă, fu dus înaintea generalului Lopez. 

Generalul prânzea. Îl primi de minune pe Ovando şi-l invită să 
ia loc la masa lui. Conversaţia se înfiripă între ei ca între doi 
convivi cărora egalitatea de condiţii le impunea cea mai 
desăvirşită şi egală curtoazie. 

Totuşi, la mijlocul mesei, Lopez se întrerupse brusc. 

— Colonele, zise el, dacă aş fi căzut în mâna dumneavoastră, 
cum aţi căzut dumneavoastră într-a mea, şi asta în timpul 
mesei, ce-aţi fi făcut? 

— V-aş fi poftit să vă aşezaţi la masă, cum aţi făcut şi 
dumneavoastră cu mine. 

— Da, dar după prânz? 

— Aş fi pus să vă împuşte. 

— Sunt încântat că v-a venit ideea asta, căci este şi ideea 
mea. Veţi fi impuşeat după ce vă veţi scula de la masă. 

— Trebuie să plec îndată sau să termin prânzul? 

— Oh! terminaţi-l, colonele, terminaţi-l; nu suntem grăbiţi. 

Continuară, aşadar, masa. Luară cafeaua şi lichiorurile; pe 


urmă, după ce băură cafeaua şi lichiorurile, Ovando zise: 

— Cred că e timpul. 

— Vă mulţumesc ca n-aţi aşteptat să vi-o reamintesc, 
răspunse Lopez. Apoi, chemându-şi plantonul: Plutonul este 
gata? întrebă el. 

— Da, domnule general, răspunse soldatul. 

Atunci, întorc-îndu-se spre Ovando, zise: 

— Adio, colonele. 

— Nu, nu adio, ci la revedere, răspunse acesta; n-ai parte de o 
viaţă prea lungă în războaie ca cele pe care le purtăm noi. 

Şi, salutându-l pe Lopez, ieşi. Cinci minute mai târziu, un 
răpăit de puşcă, răsunând până în pragul casei lui Lopez, îl 
vestea că colonelul Ovando încetase să mai existe. 

să trecem la Quiroga, 

El ne este mai cunoscut. Reputația, sa străbătând mările, 
ecoul a ajuns la Paris. Moda s-a făcut stăpână pe această 
reputaţie: de la 1820 la 1823, s-au purtat mantale a la Quiroga 
şi pălării a la Bolivar”; probabil că niciunul, nici celălalt n-au 
purtat nici mantaua şi nici pălăria pe care admiratorii lor le 
purtau la două mii de leghe depărtare de ei. 

Ca şi Rosas, Quiroga era un om de la ţară. În tinereţe el slujise 
cu gradul de sergent în armata de linie împotriva spaniolilor. 
Retras în satul lui natal, la Rioja, se amestecă în partidele 
interne, deveni stăpânul ţării şi, o dată ajuns la cel mai înalt 
grad al puterii, se aruncă în lupta diferitelor facţiuni ale 
Republicii şi în această luptă se descoperi pentru prima oară 
Americii. 

După un an, Quiroga era spada partidului federal. Niciodată 
vreun om n-a obţinut atari rezultate prin simpla folosire a valorii 
personale. Numele său se bucura de un prestigiu ce preţuia cât 
armate întregi. Iscusita sa tactică în toiul luptei era să atragă 
spre el cât mai multe primejdii cu putinţă, iar când, în 
încăierare, scotea strigătul de război, făcând să freamăte în 
mâna, sa lancea lungă, care-i era arma de predilecție, până şi 
cele mai brave inimi simțeau ce înseamnă teama. 

Quiroga era crud, sau mai degrabă feroce; dar, în ferocitatea 
29 Arma la ochi ! ("Fr.). 

? Justo Jose de Urquiza (1800—1870), general şi om politic argentinian. Mai întîi 
colaborator, apoi adversar al dictatorului Juan Rosas, l-a învins şi s-a proclamat dictator (1852). 
Preşedinte al Argentinei după 1854. A murit 


asasinat. 
?  flîu secat (spân.). 


lui avea totdeauna ceva măreț şi generos. Avea ferocitatea 
leului, nu pe cea a tigrului. 

Când colonelul Pringles, unul din cei mai aprigi duşmani ai lui, 
este luat prizonier şi apoi asasinat, cel care l-a asasinat şi care 
slujeşte sub or- 

1 Simon Bolivar (1783—1830), general venezuelean, erou al 
independenţei sud-arnericane în conflictele cu Spania. A pus 
bazele republicilor Columbia (1819) şi Bolivia (1825). 

dinele lui Quiroga, se prezentă în faţa acestuia, crezând că a 
câştigat o bună recompensă. Quiroga 
11lasă să-şi povestească crima după care porunceşte să fie 
împuşcat. 

Altă dată, doi ofiţeri aparţinând partidului duşman, sunt luaţi 
prizonieri de către oamenii săi, care amintindu-şi de chinurile 
unui tovarăş de-al lor îi aduc de data asta pe cei doi, vii. Rosas 
lecere să-şi părăsească drapelul şi să servească sub ordinele 
sale. 

Unul din ei primeşte, celălalt refuză. 

— Bine, zice el celui care a primit, să încăleeăm şi să mergem 
să-l împuşcăm pe camaradul tău. 

Acesta, fără a face vreo observaţie, se grăbeşte să dea 
ascultare, sporovăieşte vesel tot drumul eu Quiroga, al cărui 
adjutant se şi vede, în timp ce condamnatul, escortat de un 
pichet cu armele încărcate, merge tăcut, la moarte. 

Ajuns la locul de execuţie, Quiroga ordonă ofițerului care a 
refuzat „să-şi trădeze partidul, să se aşeze în genunchi; dar, 
după comanda: „En joue x, el se opreşte. 

— Haide, se adresă el celui ce se şi vedea mort, eşti un brav! 
la calul domnului şi pleacă. 

Şi arătă calul renegatului. 

— Dar eu? întrebă acesta? 

— Tu, răspunse Quiroga,. Tu nu mai ai nevoie de cal, căcio să 
mori. 

Şi cu toate rugăminţile pe care i le adresează în favoarea 
camaradului său cel căruia tocmai i-a redat viaţa, el îl împuşcă. 

Quiroga n-a fost învins decât o dată şi atunci de către 
generalul Paz, Fabius-ul american, un bărbat virtuos şi pur, cum 
n-a mai fost vreodată altul. El distrusese în două rânduri 
armatele lui Quiroga în groaznicele bătălii de la Tablada şi de la 
Oncativo. Era o privelişte minunată pentru aceste tinere 


republici care abia se infiripau, să vadă arta, tactica şi strategia 
în luptă puse faţă în faţă cu curajul nestăpânit şi cu voinţa de 
fier a lui Quiroga. Dar o dată generalul Paz făcut prizonier, la o 
sută de paşi de armata sa, cu o lovitură de boia care înfăşură 
picioarele calului, Quiroga fu de neînvins. 

Războiul dintre partidul unitar şi partidul federal o dată sfârşit, 
Quiroga întreprinse o călătorie în provinciile din interior. Dar, 
intorcându-se din călătorie, el fu înconjurat, la Barrancallaco, de 
vreo treizeci de ucigaşi, care traseră cu arma în trăsura sa. 
Quiroga, bolnav, stătea culcat înăuntru; un glonţ, după ce 
străbătu una din tăbliile trăsurii, îi zdrobi pieptul. Deşi rănit de 
moarte, el se ridică şi, palid, însângerat, deschise portiera. 
Văzându-l pe erou în picioare, deşi un cadavru, ucigaşii o luară 
la fugă. Dar Santos Perez, şeful lor, înaintă drept spre Quiroga, 
şi cum acesta căzuse într-un genunchi, trase şi-l ucise. 

Atunci ucigaşii se reîntoarseră şi sfârşiră treaba începută. 
Fraţii Renafe care comandau la Cordova, erau cei ce conduceau 
şi această expediţie, în înţelegere cu Rosas. Rosas însă avusese 
grijă să se ţină atât de departe, că nici nu fu zărit. După aceea 
se dădu de partea celui care fusese asasinat din ordinul său şi-i 
urmări pe ucigaşi. Ei fură arestaţi: şi împuşcaţi. 

Rămâne Cullen. R 

Cullen, născut în. Spania se stabilise în oraşul Santa-Fe unde 
se aliase cu Lopez şi devenise ministru şi conducător al politicii 
sale. Imensa influenţă pe care Lopez o avu asupra republicii 
Argentina, din 1820 până la moartea sa, survenită în 1833, făcu 
din Cullen un personaj extrem de important. Când, în zilele lui 
de restrişte, Rosas, proscris, emigră la Santa-Fe, Cullen îi făcu 
tot felul de servicii; dar toate aceste servicii nu putură să-l facă 
pe viitorul dictator să uite că Cullen era unul din oamenii ce 
voiau să pună capăt ştăpânirii arbitrariului în republica 
Argentina. Totuşi, el ştiu să-şi ascundă reaua-credinţă sub 
aparențele celei mai mari prietenii faţă de Cullen. 

La moartea lui Lopez, Cullen fu numit guvernator la Santa-Fe 
şi se consacră îmbunătăţirii stării acestei provincii; în acelaşi 
timp, în loc să se arate duşman al blocusului francez, Cullen nu- 
şi ascunse simpatia faţă de Franţa, considerând că puterea 
acesteia reprezenta un mare sprijin pentru ideile sale 
civilizatoare. Atunci Rosas provocă o revoluţie pe care o sprijini 
în mod public trimițând şi trupe. Cullen, învins, se refugie în 


provincia Santiago del Estri, pe care o comanda prietenul său, 
guvernatorul Ibarra. Rosas care, deşi distrugând federaţia îl şi 
declarase pe Cullen „sălbatic unitar44, începu totuşi negocieri 
cu Ibarra spre a i-l preda pe Cullen. 

Vreme îndelungată aceste negocieri eşuară şi Cullen, la 
asigurările prietenului său Ibarra, care jura că nu-l va preda 
niciodată, se credea salvat, când într-o zi, într-un moment când 
nu se aştepta câtuşi de puţin la asta, fu arestat de către soldaţii 
lui Ibarra şi dus lui Rosas; dar acesta, aflând că i-l aduceau pe 
Cullen captiv, trimise ordinul să fie împuşcat în mijlocul 
drumului, pentru că, «pune el într-o scrisoare către guvernatorul 
din Santa-Fe, care-i succedase lui Cullen, „procesul său îl 
constituiau crimele sale, pe care toată lumea le cunoştea”. 

Cullen era un om de societate agreabil şi cu un caracter 
uman. Influenţa. Sa asupra lui Lopez a fost folosită întotdeauna 
spre a-i domoli orice fel de asprime; datorită acestei influenţe, 
generalul Lopez, cu toate rugăminţile lui Rosas, nu îngădui să fie 
împuşcat nici măcar un singur prizonier dintre cei luaţi în timpul 
campaniei din 1831, campanie care făcu să cadă în puterea sa 
cei mai importanţi şefi ai partidului unitar. 

De altfel Cullen purta, aparent, amprenta unui om civilizat, 
dar superficial instruit şi cu talente mediocre. 

Aşa s-a întimplat că Rosas, singurul om poate care n-a avut 
nicio glorie militară printre toţi şefii partidului federal, se 
descotorosi de capii acestui partid; de atunci încolo, el rămase 
singurul personaj important al republicii Argentina, în aceeaşi 
vreme în care era stăpânul absolut al Buenos Airesului. 

Astfel Rosas, ajuns atotputernic, porni să se răzbune 
împotriva claselor suspuse care îl priviseră atâta vreme cu 
dispreţ. În mijlocul celor mai aristocrați şi mai eleganţi bărbaţi, 
el se arăta întotdeauna îmbrăcat cu chaqueta şi fără cravată, 
dădea baluri pe care le prezida cu soţia şi cu fiica lui, şi la care 
invita în afară de tot ceea ce Buenos Aires-ul avea mai distins, 
căruţaşi, măcelari şi chiar pe cei fără morală din oraş. 

Într-o zi deschise balul, dansând cu o sclavă şi Manuelita cu 
un gaucho. 

Dar nu numai în chipul acesta pedepsi el mândra cetate; 
proclamă acest teribil principiu; „Cei care nu este cu mine, este 
împotriva mea”. 

Din ziua aceea orice om care-i displăcea; era calificat 


„sălbatic unitar*1 şi cel căruia Rosas îi dăduse acest nume nu 
mai avea drept nici la libertate, nici la proprietate, nici la viaţă, 
nici la onoare. 

Atunci, spre a pune în practică teoriile lui Rosas, se organiză, 
sub auspiciile sale, faimoasa societate „Mas-Horca”, adică „încă 
alte spânzurători”. Această societate era alcătuită din toţi 
oamenii fără lege şi conştiinţă, din toţi faliţii, din toţi zbirii 
oraşului. 

La această societate „Mas-Horca”, erau afiliaţi din ordin 
superior: şeful poliţiei, judecătorii de pace, în sfârşit toţi cei care 
trebuiau să vegheze la menţinerea ordinei publice; de aceea, 
când membrii acestei societăţi spărgeau casa vreunui cetăţean 
pentru a-l jefui sau a-l asasina, cel a cărui viaţă sau proprietate 
era ameninţată, striga în zadar după ajutor, nimeni nu era acolo 
spre a se opune violenţelor cărora bietul om le cădea victimă. 
Aceste violenţe erau săvârşite atât la lumina zilei cât şi în toiul 
nopţii şi nu exista niciun mijloc spre a te putea feri de ele. 

Vrem câteva exemple? Să le dăm. La noi trebuie să remarcăm 
că întotdeauna, după acuzaţie, urmează judecata. 

În această epocă eleganţii din Buenos Aires aveau obiceiul să 
poarte favoriţii în formă de colier. Dar, sub pretextul că barba 
tăiată astfel, forma litera U, adică Unitar, „Mas-Horca ” punea 
mâna pe aceşti nenorociţi şi îi rădea cu cuțite prost ascuţite, iar 
barba cădea împreună cu fâşii de carne; după care, victima era 
lăsată în voia capriciilor celei mai de pe urmă gloate, adunată 
din curiozitate la spectacol şi care uneori împingea farsa 
Sângeroasă până la moarte. 

Pe atunci femeile din popor începeau să poarte în păr o 
panglică roşie, cunoscută sub numele de mono. Intr-o zi „Mas- 
Horca” înaintă până în pragul principalelor biserici şi toate 
femeile care intrau sau ieşeau fără să aibă un mono pe cap, se 
pomeniră că li se fixa câte unul cu gudron fierbinte. 

Nu mai era 'un lucru neobişnuit să vezi o femeie despuiată de 
îmbrăcăminte şi biciuită în mijlocul străzii şi asta fiindcă purta o 
batistă, o rochie, o podoabă oarecare, pe care se distingea 
culoarea albastră sau verde. Acelaşi lucru se întâmpla cu bărbaţi 
dintre cei mai distinşi şi era de ajuns să apară în public purtând 
o haină sau o cravată, pentru a se expune celor mai mari 
primejdii. 

O dată cu persoanele desemnate, fără îndoială, de mai înainte 


şi aparţinând claselor superioare ale societăţii pe care le 
urmărea o răzbunare nevăzută, dar ştiută, erau victime ale 
acestor violenţe sau erau închişi cu sutele şi cetăţenii ale căror 
opinii nu se armonizau, să nu zicem cu cele ale dictatorului. Dar 
până şi cu combinaţiile încă necunoscute ale viitoarei sale 
politici. Nimeni nu ştia pentru ce crimă era arestat şi ar fi fost un 
lucru de prisos să mai afli, întrucât ştia Rosas. Aşa cum crima 
rămânea necunoscută, judecata era şi ea declarată inutilă şi în 
fiecare zi, spre a face loc prizonierilor din zilele următoare, 
închisorile ticsite se descotoroseau de surplusul captivilor cu 
ajutorul a numeroase împuşcări. Aceste împuşcări aveau loc la 
adăpostul întunericului şi oraşul se trezea brusc la' zgomotul 
tunetelor nocturne care-l decimau. 

Dimineaţa, ceea ce nu se pomenise nici chiar în Franţa pe 
vremea celor mai teribile zile din 1793, vedeai căruţaşii poliţiei 
adunând în linişte, de pe străzi, trupurile celor asasinați, apoi 
ducându-se să ridice din închisoare trupurile celor pe care îi 
împuşcaseră, cărând toate aceste cadavre spre un şanţ adânc 
unde le aruncau de-a valma, fără să le fie îngăduit rudelor 
victimelor nici măcar să vinp să şi-i recunoască pe ai lor şi să le 
facă o slujbă. 

Dar asta nu era totul: căruţaşii care conduceau aceste jalnice 
rămăşiţe, îşi vesteau sosirea prin glume deşucheate care făceau 
ca porţile să se închidă şi lumea să fugă; au fost văzute capete 
desprinse de trupuri, apoi coşuri umplute cu aceste capete, şi 
căruţaşii imitând strigătul obişnuit al negustorilor de fructe de la 
ţară, le ofereau trecătorilor înspăimântați, strigând: 

— Hai la piersici unitare! Cine vrea piersici unitare! 

În curând calculul dădu mâna cu barbaria, confiscarea cu 
moartea. 

Rosas înţelegea că singurul mijloc de a se menţine la putere 
era să creeze în jurul lui interese inseparabile de ale sale. 

Astfel el arătă unei părţii a societăţii averea celeilalte, 
zicându-i: „Asta îţi aparţine!” 

— Din acel moment începu ruina vechilor proprietari din 
Buenos Aires şi se văzură apărând averi rapide şi scandaloase la 
prietenii lui Rosas. 

Ceea ce nu îndrăznise să viseze niciun tiran, ceea ce nu-i 
dăduse prin minte nici lui Neron şi nici lui Domițian, a săvârşit 
Rosas; după ce i-a ucis tatăl, el i-a interzis fiului să poarte doliu. 


Legea care conţinea această interdicţie fu proclamată şi afişată 
şi trebuia negreşit să fie proclamată şi afişată, căci în lipsa ei nu 
s-ar fi văzut decât veşminte de doliu la Buenos-Aires. 

Excesele despotismului îi loviră şi pe străini şi printre alţii pe 
câţiva francezi. Rosas, care credea că totul îi este îngăduit faţă 
de ei, puse la grea încercare răbdarea regelui Ludovic-Filip, 
răbdare binecunoscută totuşi, şi duse la formarea primului 
blocus instituit în Franţa. 

Dar clasele suspuse ale societăţii, astfel maltratate, începură 
să fugă din Buenos Aires, şi spre a-şi găsi un refugiu, îşi aţintiră 
privirea asupra statului* Oriental, unde cea mai mare parte din 
oraşul proscris veni să-şi caute un adăpost. 

Zadarnic poliţia lui Rosas îşi îndoi vigilenţa, zadarnic 
pedepsea cu moartea emigrarea, zadarnic acestei pedepse i se 
aduseră completări cumplite. In curând Rosas constată că 
moartea nu mai era de ajuns; teroarea şi ura pe care le inspira 
erau mai puternice decât mijloacele inventate de el, emigrarea 
lua proporţii ceas de ceas, clipă de clipă. 'Ca o familie întreagă 
să poată fugi trebuia găsită o barcă destul de mare pentru a 
încăpea toţi în ea şi după ce găseau barca, tată. Mamă, copii, 
fraţi, surori, se îngrămădeau înăuntru de-a valma părăsind casă, 
bunuri, avere; şi în fiece zi vedeai sosind în statul Oriental, adică 
la Montevideo, câteva asemenea bărci de pasageri care nu mai 
aveau altă avere decât îmbrăcămintea de pe ei. 

Şi niciunul din aceşti fugari nu s-a căit vreodată, încrezindu-se 
în ospitalitatea poporului oriental; această ospitalitate fu mare şi 
generoasă, cum ar fi fost cea a unei republici antice; o 
ospitalitate la care, de altfel, poporul argentinian trebuia să se 
aştepte ca de la prieteni, sau mai degrabă ca de la fraţi, care de 
atâtea ori îşi uniseră drapelele. Cu ale lor spre a lupta împotriva 
englezului,  spaniolului sau  brazilianului, duşmani comuni, 
duşmani străini mai puţin primejdioşi decât duşmanul care se 
născuse în mijlocul lor. 

Argentinienii soseau şi debarcau cu grămada, iar locuitorii îi 
aşteptau în port şi pe măsură ce ei puneau piciorul pe pământ, 
îşi luau în primire numărul de emigranţi pe care-i puteau primi 
potrivit resurselor băneşti sau mărimii locuinţei lor. Apoi, 
alimente, bani, îmbrăcăminte, totul era pus la. Dispoziţia acestor 
nenorociţi până în clipa când puteau să-şi găsească unele 
resurse, lucru în care îi ajuta toată lumea; şi ei, la rândul lor, 


recunoscători, se apucau imediat de muncă spre a uşura povara 
pe care le-o impuneau gazdelor lor şi dându-le astfel 
posibilitatea de a primi noi fugari. Pentru a-şi atinge scopul, 
persoanele cele mai obişnuite, cu toate plăcerile luxului 
îndeplineau cele mai umile meserii, înnobilându-le cu atât mai 
mult cu cât aceste meserii erau cu desăvârşire străine de starea 
lor socială. 

Aşa se făcu că cele mai frumoase nume ale republicii 
Argentina figurară în emigrație. 

Lavalle, cea mai strălucită spadă a armatei; Florencio Vareia, 
cel mai admirabil talent al ei; Aguero, unul din primii bărbaţi de 
stat; Echaverria, un Lamartine din La Plata; La Vega, Bayard-ul 
armatei Anzilor, Guttierez, fericitul cântăreţ al gloriilor naţionale, 
Alsina, marele avocat şi ilustrul cetăţean, apar printre numele 
emigranților, după cum apar şi Saenz, Valiente, Molino, Torres, 
Ramos, Megia, marii proprietari; d'uţa cum mai apar şi 
Rodriguez, bătrânul general'atât al armatelor independenţei cât 
şi al armatelor unitare; Olozabal, unul din cei mai buni ostaşi ai 
armatei Anzilor, al cărei Bayard era, după cum am spus, La 
Vega. Fapt e că Rosas îl urmărea atât pe unitar cât şi pe federal, 
preocupat doar de un singur lucru: să scape de toţi cei ce 
puteau să-i fie un obstacol în calea dictaturii sale. 

Ura pe care Rosas o purta statului Oriental se datoreştc 
ospitalităţii acordate de acesta oamenilor pe care el îi urmărea. 

In epoca despre care amintim, preşedinţia Republicii era 
exercitată de generalul Fructuoso Rivera. 

Rivera, al cărui nume l-am mai pomenit, era un om de la ţară 
ca şi Rosas, ca şi Quiroga; numai că toate instinctele lui îl 
mânau spre civilizaţie, ceea ce făcea din el antipodul lui Rosas. 
Ca războinic, bravura lui Rivera n-a fost depăşită; ca om de 
partid, generozitatea nu i-a fost egalată. Timp de treizeci şi cinci 
de ani, el a fost văzut pe scenele politice ale ţării sale. Timp de 
treizeci şi cinci de ani, el a fost văzut punând mâna pe armă 
chiar în clipa când se rosteau cuvintele: „Război străinilor!” 

Când începu revoluţia împotriva Spaniei, el îşi sacrifică 
averea; căci pentru el, nevoia de a se dărui era de neînvins; nu 
era numai generos, era chiar risipitor. 

Şi, după cum Rivera era risipitor, faţă de oameni, Dumnezeu 
fusese risipitor faţă de el. Era un cavaler frumos, în sensul 
adevărat al cuvântului spaniol caballero, prin care se înţelege 


totodată soldatul şi gentilomul; cu o piele smeadă, înalt de 
statură, cu privirea pătrunzătoare, vorbind cu graţie şi 
antrenându-şi interlocutorii într-un cerc fascinant, cu un gest ce 
nu-i aparţinea decât lui; a fost omul cel mai popular din statul 
Oriental; dar trebuie s-o spunem că niciodată un mai rău 
administrator n-a dezorganizat resursele băneşti ale poporului. 
Işi risipise propria avere şi a risipit şi averea publică, nu spre a 
şi-o reface pe a lui, ci pentru că-şi păstrase ca om de stat, toate 
obiceiurile princiare ale omului particular. 

Dar în epoca la care iată-ne ajunşi, această ruină încă nu se 
resimțea. Rivera de-abia îşi luase în primire preşedinţia, şi 
preşedinţia sa era înconjurată de cei mai capabili bărbaţi ai ţării! 
Obez, Herrera, Vasquez, Alvares, Ellauri, Luiz-Eduard Perez, erau 
cu adevărat, dacă nu miniştrii lui, cel puţin consilierii 
guvernământului său, şi prin aceşti bărbaţi, tot ceea ce însemna 
progres, libertate şi prosperitate era asigurat acestei frumoase 
ţări. 

Obez, primul dintre prietenii lui Rivera, era un bărbat cu un 
caracter antic; patriotismul, demnitatea, talentele sale 
excepţionale, adânca sa instruire îl situează în rândul marilor 
oameni ai Americii. Pentru ca nimic să nu lipsească popularității 
sale, a murit proscris fiind una din primele victime ale sistemului 
lui Rosas în statul Oriental. 

Luiz-Eduard Perez era un Aristide la Montevideo. Republican 
sever, patriot exaltat, el îşi consacră lunga sa existenţă virtuţii, 
libertăţii şi ţării sale. 

Vasquez, bărbat instruit şi de talent, începu să aducă ţării 
primele servicii la asediul Montevideoului, în războiul împotriva 
Spaniei, şi-şi sfârşi cariera pe vremea asediului împotriva lui 
Rosas. 

Herrera, Alvarez şi Ellauri, cumnaţi cu Obez, nu rămaseră mai 
prejos de cei pe care i-am numit; ei aparţin nu numai statului 
Oriental ca apărători devotați ai lui, dar şi cauzei americane în 
întregime. 

Numele lor vor fi de asemenea pe veci sacre pe acest vast 
pământ al lui Columb care se întinde de la Capul Horn până la 
strâmtoarea lui Behring. 

MANUEL ORIBE 

Preşedinţia lui Rivera luă sfârşit în 1834. Îi urmă generalul 
Manuel Oribe, datorită chiar influenţei lui Rivera, care nădăjduia 


să aibă în el un prieten şi un continuator al sistemului său. Într- 
adevăr, Manuel Oribe fusese numit general de către Rivera şi 
făcuse parte din precedenta administraţie ca ministru de război. 

Oribe aparţinea uneia din primele familii ale ţării. El luptă 
pentru apărarea ei şi se distinse întotdeauna prin bravura sa 
personală. Avea un spirit slab, o inteligenţă redusă: asta explică 
alianţa lui cu Rosas, căruia i se alătură cu trup şi suflet, fără a se 
gândi că această alianţă aducea după ea însăşi pierderea 
independenţei, pentru care el, Oribe, luptase de atâtea ori. 

Ca gpneral, dovedi o totală incapacitate. Patimile lui aveâu 
violenţa organismelor nervoase şi-l împingeau la cruzime. În 
viaţa particulară era un om cumsecade. 

Ca administrator, el. Fu mai econom decât Rivera şi nu i se 
poate reproşa că ar fi mărit deficitul tezaurului public, totuşi lui îi 
revine întreaga răspundere a ruinii statului Oriental. Uitând că 
nu este de ajuns să vrei, spre a fi şef de partid, el refuză să 
rămână legat de marele partid naţional care îl avea ca şef pe 
Rivera. Vru să-şi formeze un partid al său, trezi neîncrederea 
ţării şi, speriat de slăbiciunea sa, se aruncă într-o zi în braţele lui 
Rosas. Deşi tratatul rămasesecret, ţara recunoscu această 
alianţă, văzând ostilitățile surde ale guvernământului împotriva 
emigrării argentiniere, şi cum nimic nu era mai potrivnic opiniei 
ţării decât sistemul lui Rosas, ţara îl urmă pe generalul Rivera, în 
momentul când acesta se ridică, în 1836, în fruntea unei 
revoluţii împotriva lui Oribe. 

Cu toată această totală unanimitate copleşitoare care-l 
ameninţa, Oribe rezistă până în 1838. 

Oribe căzu de la preşedinţie printr-o î'enunţare făcută în mod 
oficial în faţa Camerelor şi plecă din ţară, după ce ceruse 
aceloraşi Camere permisiunea de a se retrage. 

Dar, o dată plecat din ţară, Rosas îl sili să protesteze 
împotriva acestei renunţări şi, lucru nemaivăzut până atunci în 
America, îl recunoscu drept şef al guvernului unei ţări de unde el 
însuşi fusese izgonit. Era ca şi cum Ludovic-Filip, la Clairemont, 
l-ar fi numit pe ducele de Bordeaux vicerege al Republicii 
franceze. La Montevideo se făcea haz pe seama acestei 
excentricităţi a dictatorului. Dar între timp el se pregăti să le 
preschimbe râsul în lacrimi. 

Consecința firească a acestei purtări a lui Rosas ora războiul 
dintre cele două naţiuni. 


, Acest război fu groaznic. 

Oribe, pe care câteva din jurnalele noastre plătite de Rosas, l- 
au numit „ilustrul” şi „virtuosull4 Oribe, fu atunci general şi 
călău totodată. 

'Să dăm la iveală câteva pagini din aceste liste însângerate 
publicate de foaia America de Sud şi pe care ca o mamă 
îndurerată în prezent, şi ca o zeiţă răzbunătoare în viitor, a 
înregistrat zece mii de asasinate. 

Să spicuim la întâmplare extrase din rapoartele adresate lui 
Rosas-de către ofiţerii şi agenţii săi. 

Generalul don Mariano Acha ce slujeşte în armata potrivnică 
lui Rosas, apără San-Juan şi la 22 august 1841 se predă după 
patruzeci şi opt de ore de rezistenţă. 

Don Jose-Santos Ramirez, ofiţer al lui Rosas transmite 
guvernământului de la San-Juan raportul oficial al acestui 
eveniment. Există acolo această frază: 

„Totul se află în puterea noastră, dar cu iertare şi garanţie 
pentru toți prizonierii. Printre ei se găseşte un fiu al lui 
Lamadrid.” 

Luaţi numărul 2067 din Diario de la Tarde, adică al ziarului de 
seară din Buenos Aires, din 22 octombrie 1841 şi o să puteţi citi 
acest paragraf care constată garantarea vieții pentru prizonier: 

„Desaguedero, 22 septembrie 1841 

Pretinsul sălbatic unitar Mariano Acha a fost decapitat ieri şi 
capul lui a fost expus privirilor publicului 

— Semnat: Angel Pacheco. 

Să nu se confunde acest Angel Pacheco, locotenent al lui 
Rosas cu vărul său Pacheco y Obes, unul din cei mai înverşunaţi 
duşmani ai săi. 

Dar aşteptaţi, vă amintiţi că în raportul lui Santos Ramirez se 
afla această frază: 

„Printre ei (prizonieri) se găseşte un fiu al lui Lamadrid.” 

(Deschideţi Gaceta mercantile numărul 5073, din 22 aprilie 
1842 şi o să găsiţi acolo această scrisoare, scrisă de Mazario 
Benavidez lui don Juan-Manoel Rosas: 

„Micaflore la Marche, 7 aprilie 1842 

Intr-o depeşă precedentă v-am adus la cunoştinţă motivele 
pentru care îl păstrăm pe sălbaticul Ciriaco Lamadrid; dar aflând 
că acesta din urmă s-a adresat mai multor şefi ai provinciei 
pentru a-i îndemna la dezordini, am pus, la sosirea mea la Rioja, 


ca el să fie decapitat primul, precum şi sălbaticul unitar Manoel- 
Julian Frias, originar din Santiago." 

Semnat: Mazario Benavidez. 

Manoel Oribe, aflat în fruntea armatelor lui Rosas, însărcinate 
să supună provinciile argentine, înfrânge, la 15 aprilie 1842, pe 
teritoriul de la Santa-Fe, forţele comandate de generalul 
JuanPablo Lopez. 

Printre prizonieri se află generalul don JuanApostol Martinez. 

Citiţi acest fragment dintr-o scrisoare a lui Oribe: 

„La cartierul general de la Bananas de Casonaa 

La 17 aprilie 1842 

Treizeci şi ceva de morți şi câtiva prizonieri, dintre care 
pretinsul sălbatic Juan-Apostol Martinez, căruia i s-a tăiat ieri 
capul.” 

Semnat: Manoel Oribe 

Dacă mai aveţi la îndemână Gaceta mercantile deschideţi-o 
şi, în numărul 5093, cu data din 20 septembrie 1842, o să găsiţi 
un raport oficial al lui Manoel-Antonio Saravia, ce slujeşte în 
armata lui Oribe. 

Acest raport conţine o listă de şaptesprezece persoane, dintre 
care un şef de batalion şi un căpitan care au fost luaţi prizonieri 
la Numayan şi au fost condamnaţi la moarte, pedeapsă 
obişnuită. 

să ne întoarcem la „ilustrul'4 şi „virtuosul” Oribe, în numărul 
3007 din Diario de la Tarde. 

Despre bătălia de la Monte-Grande se raportează: 

„Cartierul general de la Ceibal, 14 septembrie 1841. 

Printre prizonieri s-a aflat trădătorul sălbatic unitar, ex- 
colonelul Facundo Bor da, care a fost executat pe loc împreună 
cu alți pretinşi ofițeri, atât din cavalerie cât şi din infanterie. 

Manoel Oribe.” 

Oribe are noroc: un trădător îi predă guvernământul din 
Tucuman şi pe ofiţerii lui. De aceea, el se grăbeşte să-i anunţe 
această ştire lui Rosas. 

lată scrisoarea: 

„Cartierul general de la Metan, 3 octombrie 1841. 

Săl/baticii unitari pe care mi i-a predat comandantul Sandoval 
şi care sunt: Mar ion, pretinsul guvernator-general de la 
Tucuman, Avellanieda, pretinsul colonel J.M. Vilela, căpitanul 
Jose Espejo şi locotenentul-prim Leonard Leonard Sosa, au fost 


executați, pe loc, ca de obicei, cu excepția lui Avelanieda căntia 
am ordonat să i se taie capul şi, după tăiere, capul să fie expus 
privirilor publicului în piaţa din Tucuman. 

Manoel Oribe. 

Să-l lăsăm pe acesta şi să trecem la alt călău al lui Rosas. 

„Casamarca, 29 ale lunii de Rosas 1841 Excelenței sale 
domnului guvernator D. CI. A. Arredondo 

După mai bine de două ceasuri de foc şi după ce au căsăpit 
toată infanteria, cavaleria la rândul său a fost pusă toată pe 
fugă şi numai şeful ei a scăpat pe colina de la Ambaste cu 
treizeci de oameni; îl urmărim şi capul va fi în curând în piaţa 
publică, tot aşa cum se află acolo şi capetele pretinşilor miniştri 
Gonzales Dulce şi Espeche. 

Trăiască federația! 

M. Maza.” 

lată lista nominală a sălbaticilor unitari, pretinşi şefi şi ofiţeri 
care au fost executaţi după acţiunea din 29. 

Colonel: Vicente Mercao. 

Comandanți: Modesto Villafane, Juan Pedro Ponce, Damasio 
Arias, Manuel Lopez, Pedro Rodriguez. 

Șefii de batalion: Manuel Riso, Santiago de la Cruz-Jose. 

Căpitani: Juan de Dios Ponce, Jose Salas, Pedro Aranjo, Isidore 
Ponce, Pedro Barros. 

Aajutanţi: Damasio Sarmiento, Eugenio Novilio, Francisco 
Quinteros, Daniel Rodriguez. 

Locotenent; Domingo Diaz. 

M. Maza.Ci 

Fiindcă suntem la Maza, să continuăm, apoi ne vom 
reîntoarce la Rosas, 

„Casamarca, 4 noiembrie 1841 

V-am anunţat că pusesem în derută totală pe sălbaticul unitar 
Cubas, care era urmărit şi că în curând urma să avem capul 
banditului. Intr-adevăr el a fost prins pe colina de la Ambaste: a 
fost prins chiar în pat; prin urmare, capul suszisului bandit 
Cubas a fost expus în piaţa publică a acestui oraş, 

După acțiune: 

Au fost prinşi nouăsprezece ofițeri care-l urmau pe Cubas. Nu 
s-a lăsat viata nici unui învins: Triumful a fost desuvârşit, şi nu 
mi-a scăpat niciunul. 

M. Maza” 


Să spicuim în trecere din Boletin de Mendosa, numărul 12, 
această scrisoare scrisă de pe câmpul de luptă de la Arroyo- 
Grande şi adresată guvernatorului Aldao de către colonelul din 
Geronima Costa: 

„Am luat mai mult de o sută cincizeci de şefi şi de ofițeri, care 
au fost executați pe loc.” 

Orice foc de artificii îşi are buchetul său; să sfârşim deci şi noi 
printr-un buchet acest sângeros foc de artificii. 

Am făgăduit să revin la Rosas; mă întorc deci la el. 

Colonelul Zelallaran este ucis; capul său este. Adus în faţa lui 
Rosas. 

Rosas îşi petrece trei ceasuri rostogolind u-l cu piciorul şi 
scuipându-l; atunci află că un alt colonel, frate de arme al 
acestuia se află prizonier; prima sa pornire este să poruncească 
să-l împuşte, dar se răzgândeşte; în loc să-l condamne la 
moarte, îl condamnă la tortură: timp de trei zile prizonierul va 
privi douăsprezece ore pe zi acest cap tăiat, expus dinaintea lui, 
pe o masă. 

Rosas ordonă să fie împuşcaţi în mijlocul pieţii San-Nâcolas o 
parte din prizonierii generalului Paz. 

Printre prizonieri se afla colonelul Vedela, fostul guvernator de 
la San-Luis; în momentul supliciului, fiul condamnatului se 
aruncă în braţele tatălui său. 

— Impuşcaţi-i pe amândoi, zice Rosas. 

Şi fiu şi tată cad loviți, unul în braţele celuilalt. 

In 1832, Rosas hotărî să fie aduşi, într-o piaţă din Buenos 
Aires, optzeci de prizonieri indieni şi în fiecare zi, în văzul 
tuturor, dădea ordin să fie măcelăriți câţiva, cu lovituri de 
baionetă. 

Camilla O'Gorman, o fată de optsprezece ani, aparţinând 
uneia din primele familii din Buenos Aires, este sedusă de un 
preot de douăzeci şi patru de ani. Ei părăsesc amândoi Buenos 
Aires-ul şi se refugiază într-un sătuleţ de la Corrientes, unde, 
zicând că sunt căsătoriţi, deschid un fel de şcoală. Corrientes 
cade în puterea lui Rosas. Recunoscuţi de către un preot şi 
denunţaţi de acesta lui Rosas, fugarul şi tovarăşa lui sunt aduşi 
la Buenos Aires, unde, fără judecată, Rosas ordonă să fie 
împuşcaţi. 

— Dar, i se atrage atenţia lui Rosas, Camilla O'Gorman este 
însărcinată în opt luni. 


— Botezaţi-i pântecele, zice Rosas, care, ca bun creştin, vrea 
să salveze sufletul copilului. 

După ce i s-a botezat pântecele, Camilla O'Gorman a fost 
împuşcată. 

Trei gloanţe străpung braţele nenorocitei mame care într-o 
pornire instinctivă şi le întinsese peste pântece ca să-şi 
ocrotească pruncul. 

Şi acum e oare cu putinţă ca Franţa să-şi facă prieteni ca 
Rosas şi duşmani ca Garibaldi? 

Într-adevăr, tratatul de la 1840, semnat de amiralul Mackau şi 
care îi poartă numele, îi sporea puterea lui Rosas „lăsând 
Republica Orientală angajată singură în luptă. 

Atunci apăru Garibaldi, la întoarcerea sa de la Rio-Grande. 

De o parte, Rosas şi Orâbe, adică forţa, bogăţia, puterea 
luptând pentru despotism. 

De cealaltă parte, o biată republică mică, un oraş distrus, o 
vistierie goală, un popor lipsit de mijloace, neputându-şi plăti 
apărătorii, dar luptând pentru libertate. 

Garibaldi nu şovăi. Se îndreptă hotărât către popor şi spre 
libertate. 

PARTEA A DOUA 

Noi îi dăm iarăşi pana şi-l lăsăm să-şi povestească luptele din 
vremea acestui asediu înverşunat, care, la fel ca şi cel al Troiei, 
tinu nouă ani. 

ALEXANDRE DUMAS 

Toiul e pierdut, în afară de onoare 

Adevăratul motiv al expediției nu era de a aduce ajutoare 
locuitorilor din Corrientes şi de a-i aproviziona, adevăratul motiv 
era de a se descotorosi de mine. Cum oare, fiind atât de 
neînsemnat, îmi şi făcusem duşmani aşa de puternici? Este o 
taină pe care n-am putut s-o dezleg niciodată. 

La intrarea mea, pe fluviu, armata orientală se afla la San- 
Jose, în Uruguay, şi cea a lui Oribe la Boyada, capitala provinciei 
Entre-Rios; amândouă se pregăteau de luptă. Armata din 
Corrientes, la rândul ei, stătea gata să se alăture armatei 
orientale. 

Eu trebuia să merg în susul fluviului Parană până la 
Corrientes, adică la o distanţă de şase sute de mile, între două 
ţărmuri duşmane, ba, ceva mai mult, urmărit de o escadră de 
patru ori mai puternică decât a mea. Pe tot acest parcurs, nu 


puteam să acostez decât pe insule sau pe ţărmuri pustii. 

Când am părăsit Montevideo, puteam pune rămăşag unul 
contra o sută că n-aveam să mă mai întorc vreodată. 

Chiar la ieşirea din Montevideo, a trebuit să dau o primă luptă 
cu bateria de la Martin-Garcia, o insulă situată în apropierea 
confluenței celor două mari fluvii, Uruguay şi Parană, şi pe lângă 
apa cărora trebuia să treci neapărat, deoarece nu exista decât 
un singur canal la distanţă de o jumătate de bătaie de tun, de 
insulă, pentru bastimentele de un oarecare tonaj. 

Am avut câţiva morţi şi printre ei, pe un brav ofiţer italian, 
Pocarobba; capul i-a fost retezat de o ghiulea de tun. Am mai 
avut şi opt sau zece răniţi. 

La trei mile de insula Martin-Garcia „La Constiution11, s-a 
împotmolit în nisip; din nefericire, accidentul s-a produs în 
timpul mareei joase. A trebuit să muncim din răsputeri spre a-l 
face să plutească; dar, graţie curajului oamenilor noştri, mica 
noastră flotă a ieşit la liman şi de astă dată. 

În vreme ce eram ocupați să trasportăm pe goeletă toate 
obiectele grele, am zărit venind spre noi escadra duşmană; se 
ivise de cealaltă parte a insulei şi se îndrepta spre noi într-o 
ordine perfectă. 

Mă aflam într-o situaţie proastă; spre a uşura vasul „La 
Constitutionll, ordonasem transportarea tuturor tunurilor pe 
goeletă „Procida”, unde stăteau îngrămădite; prin urmare ele nu 
ne erau de niciun folos; aşadar nu ne mai rămânea decât 
brigantina „Teresia”, al cărui comandant curajos se afla lângă 
mine, împreună cu cea mai mare parte a echipajului său, 
ajutându-ne în munca noastră. 

Intre timp, duşmanul, sigur de victorie, înainta cutezător spre 
noi, cu şapte vase de război, în ovaţiile trupelor de peninsulă. 

Cu toată primejdia iminentă în care mă aflam, nu m-am lăsat 
pradă deznădejdii. Nu, în împrejurările supreme, Dumnezeu m-a 
ajutat să-mi păstrez întotdeauna încrederea în el; dar îi las pe 
ceilalţi să judece în ce situaţie mă aflam, şi îndeosebi, pe 
marinari. Era vorba nu numai de salvarea vieţii - bucuros aş fi 
renunţat la ea într-un astfel de moment - ci de salvarea onoarei. 
Cu cât oamenii care mă împinseseră în situaţia în care mă aflam 
socotiseră că-mi voi pierde reputaţia, cu atât mai mult eu 
trebuia să ies din această situaţie nenorocită, cu onoarea 
însângerată, e adevărat, dar nepătată. 


Bătălia nu putea fi evitată, trebuia deci dată în cele mai 
avantajoase  condiţii* cu putință. Prin. Urmare, fiindcă 
bastimentele mele, mai uşoare decât cele ale duşmanului, se 
afundau mai puţin în apă, am procedat în aşa fel încât să mă 
apropii cât mai mult de coastă, care îmi oferea, dacă totul ar fi 
fost pierdut pe fluviu, un ultim mijloc de salvare: debarcarea. 
Am pus, în măsura în care a fost posibil, să se golească puntea 
goeletei pentru ca să ne putem folosi de câteva tunuri şi, după 
ce am luat aceste măsuri, am aşteptat. 

Escadra care urma să mă atace era comandată de amiralul 
Brown; ştiam, aşadar, că aveam de-a face cu unul din cei mai 
bravi marinari din lume. 

Lupta ţinu trei zile, fără ca duşmanul să socotească potrivită 
trecerea la abox-daj. În dimineaţa celei de a treia zile mai 
aveam praf de puşcă, dar ne lipseau proiectilele. Am pus să se 
sfărâme lanţurile bastimentelor, să se strângă cuiele, ciocanele, 
tot ceea ce fiind de aramă sau de fier, putea să înlocuiască 
ghiulelele şi mitra liile şi i le-am scuipat în obraz duşmanului; 
treaba asta ne-a luat toată ziua. 

În sfârşit, spre seara celei de a treia zile, nemaiavind niciun 
proiectil pe bord, după ce pierdusem mai bine de jumătate din 
oameni, am ordonat să se dea foc celor trei bastimente şi, sub 
canonada duşmană, puserăm piciorul pe pământ, fiecare om 
ducându-şi muscheta şi raţia de cartuşe. 

Pe răniții transportabili i-am luat cu noi. Cât despre ceilalţi... 
am spus cam ce se petrecea într-o asemenea împrejurare. 

Ne aflam deci la o sută cincizeci sau două sute de mile de 
Montevideo şi pe un țărm duşman. Mai întâi inamicul încercă să 
ne atace cu garnizoana de pe insula Martin Garcia; dar noi, 
înfierbântaţi încă de lupta cu amiralul Brown, am primit-o în aşa 
fel, încât această garnizoană nu s-a mai întors de unde plecase. 

Am  pornit-o apoi la drum de-a curmezişul deşertului, 
hrănindu-ne cu cele câteva provizii pe care le luasem şi cu ceea 
ce izbuteam să ne procurăm pe drum. 

Orientalii pierduseră bătălia de la ArroyoGrande; ne-am unit 
cu fugarii, pe care îi strânsesem în jurul meu şi, după cinci sau 
şase zile de lupte, de hărţuieli, de lipsuri, de suferinţe despre 
care nimic n-ar putea sugera vreo idee, ne-am întors la 
Montevideo, eu aducând intactă ceea ce se crezuse atâta că 
aveam să pierd pe drum: onoarea! 


Această luptă şi altele pe care le-am dus împotriva lui, i-au 
lăsat amiralului Brown o atât de frumoasă amintire despre mine, 
încât, după ce-a plecat din serviciul lui Rosas, deşi războiul 
continua, înapoindu-se la Montevideo, mai înainte chiar de a-şi 
vedea familia, a ţinut în primul rând să mă vadă pe mine. A dat 
fuga, aşadar, să mă viziteze în casa mea de la Portone, m-a 
îmbrăţişat şi m-a răsîimbrăţişat, de parcă aş fi fost propriul lui 
fiu; acest om extraordinar nu se mai sătura să mă strângă la 
pieptul lui, mărturisindu-mi simpatia. 

Apoi, după ce-a sfârşit cu mine, întorcându-se spre Anita, a 
ZIS: 

— Doamnă, am luptat multă vreme împotriva soțului 
dumneavoastră, fără succes; eu mă înverşunam să-l înving şi 
să-l fac prizonierul meu, dar el a izbutit întotdeauna să-mi 
reziste şi să-mi scape. Dacă aş fi avut norocul să-l prind, şi-ar fi 
dat seama, după felul în care l-aş fi tratat, de stima pe care o 
aveam faţă de el. 

Povestesc această întâmplare, pentru că ea îi face amiralului 
Brown mai multă cinste chiar decât mie însumi.. 

Il 

Se formează legiunile 

După victoria de la Arroyo-Grande, Oribe porni spre 
Montevideo, declarând că n-avea să cruţe pe nimeni, nici chiar 
pe străini. 

În aşteptare, le tăie capul tuturor celor pe care-i întâlni în 
drumul său, sau îi împuşcă. 

Atunci, cum la Montevideo se afla un număr mare de italieni 
care veniseră acolo, unii pentru afaceri comerciale, alţii 
proscrişi, le-am adresat compatrioţilor mei o proclamaţie, 
invitându-i sa ia anna în mână, să formeze o legiune şi să lupte 
până la moarte pentru cei ce le dăduseră ospitalitate. 

În vremea asta, Rivera îşi strângea resturile armatei. 

La rândul lor, francezii alcătuiră o legiune căreia i se 
alăturaseră bascii franci; spaniolii alcătuiau o alta cu care se 
uniră bascii spanioli. Dar, la trei sau patru luni după formarea ei, 
legiunea spaniolă, alcătuită în mare parte din carlişti, trecu în 
tabăra duşmanului şi deveni forţa principală a atacului, după 
cum'legiunea italiană fu factorul principal al apărării. 

Legiunea italiană n-avea soldă, n-avea decât raţii de pâine, de 
vin, de sare, de ulei etc.; totuşi după război, trebuia să se dea 


supravieţuitorilor, văduvelor şi orfanilor, pământuri şi vite. 

La început, legiunea se compunea din patru până la cinci sute 
de oameni; pe urmă numărul ei s-a ridicat la opt sute, dat fitnd 
că pe măsură ce vasele europene aduceau italieni proscrişi sau 
veniţi să facă avere şi a căror speranţă era dezamăgită de 
starea proastă a afacerilor, aceştia se înrolau în ea. 

Legiunea a fost la început împărţită în trei batalioane, unul 
comandat de Danuzio, altul de Ramella şi al treilea de Mancini. 

Oribe cunoştea toate aceste pregătiri de apărare; numai că nu 
credea în ele. Mărşălui spre Montevideo, cum am spus-o, dar se 
cantona la Cerrito. Poate că, în starea de dezordine în care se 
afla oraşul, ar fi putut să intre de îndată; credea însă că are 
acolo numeroşi partizani şi aşteptă o demonstraţie din partea 
lor. Demonstrația fu însă aşteptată în zadar şi astfel Oribe dădu 
timp Montevideoului să-şi orzanizeze apărarea. 

Rămase deci cam la o oră de marş depărtare de Montevideo, 
având douăsprezece sau paisprezece mii de oameni. 

Montevideo putu, după un oarecare timp, să-i opună nouă mii 
de oameni, dintre care cinci mii de negri eliberaţi şi care se 
dovediră soldaţi excelenți. 

Când Oribe pierdu speranţa de a mai intra prieteneşte în 
Montevideo, se fortifică la Cerrito şi hărţuielile începură. 

La rândul lor, montevideenii se fortificară cât mai bine cu 
putinţă; inginerul nostru era colonelul Echevarria. 

Organizarea generală a trupelor îi aparţinea generalului Paz. 
Joaquin Suarez era preşedinte, Pacheco y Obes, ministru de 
război. 

In curând Paz părăsi Montevideo spre a ridica la luptă 
Corrientes şi Entre-Rios. 

Prima dată când ieşi din linii, nu ştiu dacă din vina şefilor sau 
a soldaţilor, legiunea fu cuprinsă în întregime de panică şi se 
întoarse fără să fi tras un singur foc. 

L-am obligat pe unul din cei trei comandanţi să-şi dea 
demisia. Am ţinut o cuvântare impresionantă italienilor şi i-am 
scris pentru a doua oară lui Anzani, care se afla într-o casă de. 
Comerţ din Uruguay să vină la mine. 

Acest admirabil prieten sosi cam prin luna iulie. O dată cu 
sosirea lui, totul dobândi putere şi viaţă; cum legiunea era 
administrată groaznic, el se ocupă cu toată atenţia de această 
problemă. 


În vremea asta, de bine de rău, se reorganizase şi o mică 
flotilă, a cărei comandă îmi fu încredinţată. 

Mancini îşi reluă locul î-n fruntea legiunii. 

Flotila comunica, prin fluviu, cu Cerro. O fortăreață rămasă în 
puterea montevideenilor, cu toate că se afle la trei sau patru 
leghe mai departe, pe fluviul La Plata, decât Cerrito, căzut în 
puterea lui Oribe. 

Cerro ne era foarte necesar. Constituia un serios punct de 
sprijin atât pentru a ne aproviziona cât şi spre a trimite hotărâri 
în câmpie şi a-i strânge pe fugari. 

Înainte de organizarea apărării, escadra amiralului Brown 
făcuse o încercare asupra lui Cerro şi asupra insulei Los Ratos. 
Vreme de trei zile am apărat insula şi fortăreaţa. Insula avea 
tunuri de calibrul optsprezece şi treizeci şi şase, astfel că l-am 
silit pe amiralul Brown să se retragă cu pierderi mari. 

Am spus că la sosirea liii Anzani delapidările încetaseră; 
cinstea lui domina toate pieţele;  încetase puterea 
delapidatorilor. Atunci a fost pus la cale un complot care avea 
ca scop să ne asasineze pe’ amândoi şi să-i vândă duşmanului 
legiunea italiană. Anzani fu înştiinţat de complot. Conspiratorii 
văzură că nu mai era nimic de făcut în privinţa asta şi, într-o zi, 
pe când legiunea se afla la avanposturi, douăzeci de ofiţeri şi 
cincizeci de soldaţi trecură la duşman. 

Dar soldaţii, s-o recunoaştem, s-au reîntors treptat-treptat, 
unul câte unul. 

Legiunea, curățată de trădători, se simţi mai bine; Anzani o 
adună. 

— Dacă aş fi vrut să fac o alegere între buni şi răi, zise el, n-aş 
fi izbutit atât de bine cum au făcut-o cei răi singuri. 

La rândul meu, le-am vorbit ostaşilor; însuşi generalul 
Pacheco ţinu un discurs. 

După câteva zile de la prima ciocnire, când legiunea italiană 
se purtase atât de jalnic, am vrut s-o reabilitez şi am propus o 
expediţie care a fost acceptată. Era vorba de atacarea trupelor 
lui Oribe, care se aflau în fortăreaţa Cerro. Am îmbarcat 
legiunea italiană pe mica noastră escadră şi am debarcat la 
Cerro. Acolo, Pacheco şi cu mine, am pornit în fruntea legiunii; 
duşmanul fu atacat la ora două, după-amiază, şi pus pe fugă la 
cinci. 

Legiunea, compusă din patrusute de oameni, şarjă un 


batalion de şase sute. Pacheco lupta călare; eu, pe jos sau 
călare, după cum era nevoie. l-am ucis duşmanului o sută 
cincizeci de oameni şi i-am luat două sute de prizonieri. Am avut 
cinci sau şase morţi, vreo zece răniţi, printre alţii un ofiţer numit 
Ferrucci, căruia a trebuit să i se amputeze un picior. 

Ne-am întors în triumf la Montevideo; a doua zi, Pacheco îşi 
adună legiunea, îi mulţumi şi dădu o puşcă de onoare 
sergentului Loreto. 

Intâmplarea se petrecuse la 28 martie 1843. Acum eram 
liniştit; legiunea primise botezul focului. 

În luna mai a avut loc botezul drapelului. 

Era din stofă neagră, cu Vezuviul pictat pe el, reprezentând 
emblema Italiei şi a revoluțiilor pe care le purta în sânul ei. 
Drapelul fu dat în paza lui Sacchi, un tânăr de douăzeci de ani, 
care se comportase admirabil în lupta de la Cerro. 

E acelaşi care a luptat mai târziu împreună cu mine, şi care 
astăzi este colonel. 

232 

| 

Colonelul Negra 

La li noiembrie a aceluiaşi ani, legiunea italiană se afla de 
serviciu la avanposturi; mă aflam şi eu acolo, alături de ea. 

După prânz, colonelul montevideean Negra încălecă şi 
străbătu linia cu câţiva oameni. Se trase asupra lui şi el căzu de 
pe cal, rănit de moarte. 

Văzându-l prăbuşindu-şe, duşmanul şarjă şi puse mâna pe 
trupul lui. 

De-abia aflai această ştire că, nevrând să las trupul unui atât 
de brav ofiţer expus insultelor duşmanului, luai o sută de 
oameni care-mi fură la îndemână şi atacai împreună cu ei. Am 
luat înapoi trupul colonelului. 

Dar atunci se îndârjiră soldaţii lui Oribe, şi duşmanului îi sosi 
un atât de mare ajutor în oameni, încât mă pomenii înconjurat. 
Ai noştri, văzând asta, îmi veniră în ajutor atât de bine încât, 
puţin câte puţin, toată legiunea începu să se îneaiere. 

Inflăcăraţi de glasul meu, oamenii se avântară, răsturnară 
totul, luară o baterie şi-l alungară pe duşman de pe poziţiile lui. 

Dar în curând acesta se năpusti peste noi în număr copleşitor. 

Toate forţele sau aproape toate forţele garnizoanei ieşiră la 
iveală; lupta deveni generală şi dură opt ceasuri. 


Am fost siliţi să părăsim poziţiile luate în primul iui'eş; dar i- 
am pricinuit lui Oribe pierderi uriaşe şi ne-am întors la 
Montevideo, învingători în realitate şi încredinţaţi de acum 
înainte de superioritatea noastră asupra duşmanului. 

Am avut şaizeci de morţi şi răniţi. 

Antrenat în luptă şarjasem ca un simplu soldat; nu văzusem, 
aşadar, decât ceea ce se petrecuse în jurul meu. 

Dar, în toiul învălmăşelii, îl zărisem pe Anzani luptând. Cu 
calmul lui obişnuit, şi ştiam că, dominând lupta, lui nu-i scăpase 
niciun amănunt, în aceeaşi seară, i-am cerut un raport asupra 
celor care se distinseseră. 

A doua zi, am adunat legiunea, am lăudat-o, i-am mulţumit în 
numele Italiei, şi am înălţat în grad ofiţeri şi subofiţeri. 

După aceste două lupte, legiunea italiană avea asemenea 
înrâurire asupra duşmanului încât, dacă. 

o vedea pornind împotriva lui la atac cu baioneta, n-o mai 
aştepta, sau, dacă o aştepta, era dat peste cap. 

În vremea asta, Rivera izbutise să strângă un mic corp de 
armată de cinci sau şase mii de oameni, cu care ducea 
campania şi lupta cu duşmanul. ÎI avea în faţa lui pe Urquizal, 
astăzi preşedinte al republicii Argentina. Din timp-în timp, 
trimitea, prin Cerro, aprovizionări la Montevideo. Oribe obosi să-l 
vadă pe Rivera manevrând astfel; el scoase un anumit număr de 
oameni din armată, ordonându-le să-l ajungă pe Urquiza şi să-i 
transmită acestuia ordinul de a lupta şi de a-l distruge pe Rivera 
cu ajutorul întăririlor pe care i le trimitea. 

IV 

Trecerea peste râul Boyada 

La Montevideo aflarăm despre marşul oamenilor lui Oribe. 
Generalul Paz hotări să profite de această slăbire a armatei 
duşmane. 

Dincolo de Cerrito se afla un corp de aproape o mie opt sute 
de oameni, care ţinea Cerro sub observaţie. 

Am plecat la 23 aprilie 1844, la orele zece seara. lată care era 
planul: să atacăm corpul de observaţie de la Cerro; văzind acest 
atac, Oribe ar fi trimis ajutor ia Cerro, ceea ce i-ar fi slăbit 
puterea de luptă; în vremea asta garnizoana ar fi ieşit şi ar fi 
atacat câmpul. 

Am luat-o pe” ţărmul mării, am traversat Arroyo-Seco | ale 
cărui ape, cu tot numele său, ne ajungeau până la umeri. 


Ajunşi pe celălalt mal am pornit-o peste câmpie şi am 
înconjurat tabăra. 

Mergeam cu atâta precauţie, încât n-am trezit pe nimeni. 

In sfârşit, am ajuns în faţa corpului de observaţie. 

Garnizoana din Cerro trebuia să iasă şi să ne sprijine atacul. 
Se încinse o discuţie între cei doi ofiţeri care comandau la Cerro, 
şi care voiau amândoi să preia comanda. De îndată ce cei o mie 
opt sute de oameni ar fi luat-o la fugă, noi trebuia să ne 
întoarcem asupra lui Oribe şi să-l prindem între două focuri, cel 
al nostru şi cel al garnizoanei oraşului. Această neînțelegere 
făcu să eşueze totul; garnizoana ieşi, dar, stăpân pe toate 
forţele lui, Oribe o respinse şi el fu cel care, la rândul lui, putu să 
pornească spre noi şi să execute planul de bătălie pus la cale 
împotriva lui. 

Aşadar am fost atacați atât de armata lui Oribe cî şi de corpul 
de observaţie; nu ne mai rămiînea decât un singur lucru: să ne 
retragem pe Cerro şi, retrăgându-ne, să-i pricinuim duşmanului 
cât mai mult rău cu putinţă. Am luat comanda ariergărzii spre a 
susţine, din răsputeri, retragerea. Intre noi şi Cerro se afla un fel 
de râu noroios numit Boyada. Trebuia să-l trecem cu noroiul 
până la brâu. Incercând să provoace dezordine la traversare, 
duşmanul aşezase pe un muncel o baterie de patru tunuri, care 
se porniră să tragă chiar în clipa când începurăm trecerea. Dar 
legiunea italiană se călea din ce în ce mai tare în focul luptei: nu 
dădu deci mai multă atenţie acestei grindini de mitralii decât ar 
fi dat unei grindini obişnuite. Atunci am văzut ce oameni bravi 
erau negrii noştri. Erau în stare să se lase ucişi, tot aşteptându-l, 
cu un genunchi la pământ, pe duşman. Mă aflam în mijlocul lor; 
am putut astfel să văd cum se purtau. Lupta dură şase ceasuri. 
X 

În serviciul Montevideo-uiui se afla un englez. El mi-a amintit 
de mai multe ori de compatriotul său. Amiralul Brown. Acest 
englez avea mână liberă din partea lui Pacheco, care-l cunoştea, 
să facă tot ceea ce ar fi crezut de folos la Montevideo. Strinsese 
vreo patruzeci sau cincizeci de oameni. Noi il numeam Samuel; 
nu ştiu dacă avea un alt nume. N-am cunoscut alt om mai brav 
decât el. 

După traversarea Boyadei, l-am văzut sosind singur, cu 
ordonanța lui. 

— Ei bine, Samuel, l-am întrebat, unde îţi este regimentul? 


— Regiment, drepţi! strigă el. 

Nimeni nu apăru, nimeni nu răspunse; oamenii fuseseră 
omorâţi toţi, de la primul până la ultimul. 

— Un ordin de zi al generalului Paz aduse cele mai mari elogii 
legiunii italiene: ea scosese din luptă şaptezeci de oameni. 

Ne-am întors la Montevideo prin Cerro. 

Samuel se apucă imediat să-şi alcătuiască din' nou un corp de 
armată. 

V 

Legiunea italiană refuză pământurile ce-i sunt oferite 

La 30 ianuarie 1845, generalul Rivera, uluit de purtarea pe 
care o avusese legiunea italiană în lupta de la Cerro şi la 
traversarea Boyadei, îmi scrise următoarea scrisoare: 

„Domnule, 

Anul trecut, când am dat în dar onoratei legiuni franceze, un 
număr de pământuri, care a fost primit, cum veti fi aflat din 
ziare, nădăjduiam că această întâmplare îmi va aduce la 
cartierul meu general şi vreun ofițer din legiunea italiană, 
oferindu-mi-se astfel prilejul de a-mi satisface o dorință fierbinte 
a inimii, şi anume de a arăta legiunii italiene stima pe care o 
nutresc pentru serviciile importante aduse Republicii de 
tovarăşii dumneavoastră în războiul pe care îl ducem impotriva 
forțelor armate de invazie de la Buenos Aires. 

Spre a nu mai amâna de loc ceea ce eu privesc ca 
îndeplinirea unei datorii sfinte, închid. In prezenta, şi asta cu cea 
mai mare plăcere, un act de donație pe care o fac ilustrei şi 
valoroasei legiuni italiene, ca un zălog sincer al recunoştinței - 
mele personale pentru neprețuitele, servicii aduse de acest corp 
țării mele. 

Darul nu este, desigur, egal nici cu serviciile şi nici cu dorința 
mea; totuşi nădăjduiesc că nu veti refuza să-l oferiti, în numele 
meu, camarazilor dumneavoastră şi să-i informați despre 
bunăvoința şi recunoştinţa mea față de ei, precum şi față de 
dumneavoastră, care îi comandati cu atâta demnitate şi care, şi 
mai înainte de această dată, ați cucerit, ajutind Republica, un 
incontestabil drept la recunoştinţa noastră. 

Profit de acest prilej, domnule colonel, pentru a vă ruga să 
primiţi asigurarea deosebitei mele considerații şi a profundei 
mele stime. 

Fructuoso Rivera.” 


Lucru remarcabil este faptul că acest mare patriot ne făcea 
acest dar din propria sa avere. Pământurile pe care ni le oferea 
nu erau pământuri ale Republicii, ele aparţineau propriului său 
patrimoniu, 1î 

Astfel că i-am răspuns la 23 mai următor, dată la care mi-a 
fost comunicată scrisoarea sa: 

„Eccellentissimo signore 1 1 

Colonelul  Parrodi, în prezența tuturor ofițerilor legiunii 
italiene, mi-a remis, după dorința dumneavoastră, scrisoarea pe 
care ați avut bunătatea să mi-o scrieți la data de 30 ianuarie şi, 
o dată cu această scrisoare, un act prin care donați legiunii 
italiene unele bucăți de pământ luate din proprietățile 
dumneavoastră şi care se întind între Arroyo de las Avenas şi 
Arroyo-Grande, la nord de Rio-Negro; şi pe lângă asta, o turmă. 
De vite, ca şi fermele aflătoare pe acest teren. 

Dumneavoastră spuneti că donatia este făcută de 
dumneavoastră ca o recompensă pentru serviciile noastre față 
de Republică. 

Ofițerii italieni, după ce au luat cunoştinţă de scrisoarea 
dumneavoastră şi de cuprinsul ei, au declarat în unanimitate, în 
numele legiunii, că ei n-au înţeles, cerând arme şi oferindu-şi 
serviciile lor Republicii, să primească altceva decât cinstea de a 
împărtăşi primejdiile pe care le înfruntă fiii ţării care le-a dat 
ospitalitate. Purtându-se astfel, ei ascultă doar de glasul 
conştiinţei lor. Făcând ceea ce ei consideră doar îndeplinirea 
unei datorii, vor continua, atâta vreme cât nevoile asediului o 
vor cere, să împărtăşească sforțările şi primejdiile nobililor 
montevideeni; dar ei nu doresc vreun premiu sau vreo răsplată 
a strădaniilor lor. 

Am, aşadar, onoarea să vă comunic, Excelenţă, răspunsul 
legiunii, cu care sentimentele şi principiile mele sunt întru totul 
de acord. 

În consecinţă, vă restitui actul original al donaţiei. 

Să vă dea Dumnezeu viaţă îndelungată! 

Giuseppe Garibaldi” 

Italienii au continuat să slujească fără nicio retribuţie; singurul 
lor mijloc de a obţine câţiva bani, când aveau absolută nevoie 
să-şi reînnoiască vreun obiect de îmbrăcăminte, era să facă de 
serviciu pentru vreun neguţător francez sau basc, care îi plătea 
înlocuitorului cam doi franci franzeci. 


Se înţelege de la sine că, dacă se dădea atunci vreo luptă, 
înlocuitorul lupta şi se lăsa ucis în locul celui pe care-l înlocuise, 
* 

VI 

Dizgraţia lui Eivera 

i 

Am spus care era planul generalului’ Paz la ieşirea noastră 
nocturnă din Montevideo. 

Acest plan, dacă reușea, schimba faţa lucrurilor şi făcea, după 
toate probabilitățile, să se ridice asediul contra lui Oribe; dar, 
acest plan o dată eşuat, ne-am reîntors la garnizoana noastră de 
toate zilele, adică la posturile înaintate care, şi de o parte şi de 
alta, aveau să se fortifice din ce în ce mai mult, până ce-am fi 
avut şi noi o linie de baterii aproape corespunzătoare bateriilor 
duşmane. 

În acel moment, generalul Paz ne părăsi şi plecă să conducă 
insurecția provinciei Corrientes şi să sprijine astfel cauza 
naţională despărţind forţele generalului Urquiza, care se afla în 
faţa generalului Rivera. 

Dar lucrurile nu se petrecură nici pe departe cum nădâjduiam, 
şi asta din pricina nerăbdării generalului Rivera, căruia, fără să-i 
pese de ordinele guvernământului care îi interzicea să 
pornească o bătălie decisivă, dădu această bătălie şi o pierdu cu 
desăvârşire pe câmpurile de la IndiaMuerte. 

Armata noastră de câmp a fost învinsă; două mii de prizonieri, 
poate chiar mai mulţi, au fost strangulaţi, spânzurați, decapitaţi 
împotriva tuturor legilor umanităţii şi ale războiului. 

Mulţi au rămas pe câmpul de luptă, alţii au fost împrăştiaţi pe 
întinderile nesfârşite. Generalul Rivera, cu câţiva dintr-ai lui, 
ajunse la graniţa Braziliei şi, socotit vinovat de acest imens 
dezastru, a fost exilat de guvernământ. 

O dată bătălia de la India-Muerte pierdută, Montevideo 
rămase numai cu propriile sale forţe. Colonelul Correa luă 
comanda garnizoanei. Cu toate acestea, grija supremă a 
apărării rămase împărţită între Pacheco şi mine. După această 
nenorocită bătălie, câţiva dintre şefii noştri izbutiră să adune 
diferite detaşamente de soldaţi risipiţi şi să ducă, împreună cu 
ei, războiul de partizani în cele mai potrivite locuri pentru o 
asemenea bătălie. 

Generalul Llanos strânse aproape două sute de oameni şi, 


preferind să se uneaăfcă îndată cu apărătorii de la Montevideo, 
se năpusti asupra duşmanilor care ţineau sub observaţie Cerro, 
făcu o spărtură, pătrunse până în fort şi ne ajunse. Primind 
această mică întărire, lui Pacheco îi veni ideea unui ajutor. La 27 
mai 1845, am îmbarcat la Montevideo, în timpul nopţii, legiunea 
italiană şi alte câteva forţe luate de la Cerro şi, cu acest mic 
corp, ne-am dus să stăm la pândă într-o veche pulberărie 
părăsită. 

În dimineaţa zilei de 28 mai, cavaleria generalului Llanos a 
ieşit, protejată de infanterie, şi a atras duşmanul spre 
pulberărie; când acesta s-a aflat la o mică depărtare, ai noştri au 
ţâşnit, cu legiunea italiană în frunte, şi, şarjând la baionetă, au 
acoperit câmpul cu cadavre. 

Atunci toată divizia care ţinea sub observaţie Cerro a venit în 
linia de bătaie şi a început o luptă crâncenă, care până la sfârşit 
a fost în favoarea noastră. 

Duşmanul, pus în mare dezordine, a fost urmărit cu baioneta 
în coastă, şi a trebuit să se pornească unul din acele uragane 
însoţite de tunete, grindină şi ploaie, despre care pot să-şi facă 
o idee numai cei ce le-au văzut, ca să se poată pune capăt 
luptei. 

Pierderile duşmanului au fost considerabile. 

Au fost mulţi răniţi şi morţi şi, printre aceştia din urmă, 
generalul Nunz, unul dintre cei mai buni şi mai bravi generali 
inamici, care a fost omorât de glonţul unui soldat de-al nostru. 

Pe lângă asta, s-a strâns o pradă bogată în vite; astfel încât 
ne-am reîntors la Montevideo, cu inima plină de bucurie şi de 
speranţă. 

lzbânda acestui ajutor m-a făcut să-i propun un altul 
guvernământului: era vorba de a îmbarca pe flotilă legiunea 
italiană, de a porni în sus, pe fluviu, ascunzându-mi oamenii cât 
mai. Multă vreme cu putinţă, până la Buenos Aires, şi, o dată 
ajunşi acolo, eu să debarc noaptea, să mă îndrept spre casa lui 
Rosas, să-l ridic şi să-l aduc la Montevideo. 

Dacă ar fi izbutit, această expediţie punea dintr-o dată capăt 
războiului; dar guvernământul a refuzat. 

In intervalele de odihnă pe care şi le lua armata noastră. De 
uscat, eu mă urcam, cu orice risc, pe bordul micii noastre flotile 
şi, cu toată blocada» cărei vigilenţă o înşelam, ieşeam în larg şi 
mă duceam să pun mâna pe vreun vas de comerţ, pe care, sub 


nasul amiralului Brown, îl aduceam prizonier în port. 

Alteori, prin manevre bine chibzuite, atrăgând spre mine toate 
forţele blocadei, deschideam intrarea în port micilor vase de 
comerţ, care aduceau tot felul de provizii oraşului asediat. 

Adeseori, chiar, îmbarcându-mă noaptea cu vreo sută din cei 
mai hotărâți soldaţi ai mei, încercam să iau cu asalt vasele 
duşmane, pe care nu puteam să le atac ziua, din pricina 
artileriei puternice; dar mai întotdeauna încercarea mea era 
zadarnică: duşmanul, bănuindu-mi intenţiile, nu rămânea 
noaptea ancorat, ci se muta într-alt loc, mult mai depărtat de cel 
unde credeam că-l găsesc. 

In sfârşit, într-o zi, vrând să am conştiinţa împăcată, am ieşit 
cu trei mici vase, cele mai bune din escadrilă, şi, în plină lumină, 
am hotărât să atac duşmanul, pe arimajul lui, în rada de la 
Montevideo. 

Escadra lui Rosas se compunea din trei vase: „25 martie'l, 
„Generalul Echague11, „Maypu”. 

Cele trei vase aveau patruzeci şi opt de tunuri. 

Eu aveam numai opt tunuri de mic calibru; dar îmi cunoşteam 
oamenii: dacă reuşeam să-l abordăm, duşmanul era pierdut. Am 
înaintat împotriva escadrei în linie de luptă. 

Ne şi aflam cam la o bătaie de tun de ei; încă o milă şi lupta 
devenea de neînlăturat. Toate terasele din Montevideo erau 
înţesate de curioşi; catargele vaselor de toate naţionalităţile ce 
staţionau în port erau, ca să zicem aşa, pavoazate cu oameni. 

Toţi aceşti spectatori aşteptau cu nelinişte rezultatul unei 
bătălii care, cu fiece clipă, devenea de neînlăturat. 

Dar comandantul flotei argentiniene nu vru să se expună 
primejdiilor acestei lupte; o luă la sănătoasa şi noi ne-am întors 
în port, răsplătiți doar de aplauzele unanime care ne-au salutat. 

VII 

Intervenţia anglo-franceză 

In vremea asta, cum treburile mergeau cât se poate de rău la 
Montevideo, intervenţia anglo-franceză făcu să înceteze deodată 
blocada; cele două puteri aliate puseră mâna pe flota duşmană 
şi şi-o împărţiră. 

Atunci se hotărî o expediţie în Uruguay. 

Scopul acestei expediţii era de a pune stăpânire pe insula 
Martin-Garcia, pe oraşul Colonia şi pe alte câteva localităţi, 
îndeosebi pe Salto, prin care se putea comunica cu Brazilia şi 


unde totodată se putea alcătui un nucleu de armată de câmp 
destinată s-o înlocuiască pe cea nimicită. 

Am îmbarcat două sute de voluntari pe flotila mea şi m-am 
îndreptat spre fortul de la Martin-Garcia. L-am găsit părăsit de 
duşman şi l-am ocupat, 

Oraşul Colonia era de asemenea părăsit, când escadra anglo- 
franceză şi mica noastră flotilă au sosit în faţa sa. 

Legiunea italiană cobori, luptă şi-l respinse pe generalul 
Montero, care se afla cu forţe superioare, de cealaltă parte a 
oraşului. 

În v remea asta, n-aş putea spune în ce scop, escadrele 
deschiseră un foc foarte viu împotriva oraşului părăsit; ele 
debarcară trupe, constituind astfel rezerva pentru atacul 
împotriva generalului Montero. Către orele două după-amiază 
am intrat în oraş. 

Legiunea italiană a fost îneazărmată într-o biserică; am dat 
cele mai severe ordine ca să fie respectate până şi cele mai mici 
lucruri aparţinând locuitorilor inamici, siliţi să-şi părăsească 
locuinţele. Inutil să mai spun că ostaşii legiunii au ascultat cu 
religiozitate de ordinele mele. Oraşul a fost păzit şi fortificat de 
ai noştri, care lăsară acolo o garnizoană. Flotilele engleză şi 
franceză intrară în Parană şi distruseră, într-o luptă care ţinu trei 
zile, bateriile ce stăpâneau cursul fluviului. Rezistența 
duşmanului a fost eroică. 

Am continuat să urc pe fluviu cu mica mea flotilă, compusă 
dintr-un bric, o goeletă şi mai multe vase mici. 

Tot timpul cât mersesem împreună, amiralul francez şi 
comandorul englez -îmi arătaseră cea mai vie simpatie simpatie 
de care amiralul Laine îndeosebi, continuă să-mi dea dovezi. 
Foarte adesea şi unul şi celălalt au venit să stea în bivuacul 
nostru şi să guste din carnea afumată care alcătuia singura 
noastră hrană. Anzani, care ne însoțea în expediţia noastră, 
împărtăşea această simpatie ce ne făcea onoare. Era unul din 
acei oameni pe care nu-i nevoie decât să-i vezi ca să-i iubeşti şi 
să-i stimezi. 

În vreme ce flota noastră urca în sus, pe Uruguay, am văzut 
venind spre noi câţiva oameni din cavalerie comandaţi de 
căpitanul de la Cruz, un adevărat erou, adică un bărbat cu cel 
mai frumos caracter şi de cel mai mare curaj. 

Aceşti oameni au urmat flotila mergând de-a lungul 


Uruguayului şi ne-au fost de un imens folos, mai întâi ca 
exploratori, şi apoi ca furnizori de alimente. 

Ei au ocupat diferite regiuni: Vacas, Mercedes etc. 

Duşmanul, pretutindeni unde îl întâlneam, era bătut. 

Paysandu, o fortăreață de pe plaja Uruguayului, încercă să ne 
zdrobească sub artileria ei; dar nu ne făcu prea mare rău. Ne- 
am aşezat poziţiile mai sus de Paysandu, într-o fermă numită 
Hervidero, unde am rămas mai multe zile. 

Generalul Lavalleja încercă asupra noastră un atac de noapte 
cu infanteria, cavaleria şi -artileria; dar fu respins cu pierderi 
considerabile de neînvinşii noştri soldaţi. 

De la Hervidero, am scris guvernământului prin mijlocirea 
căpitanului Montaldi, care se reîntorcea la Montevideo pe o 
goeletă de comerţ; goeletă a fost atacată la trecerea ei prin faţa 
Paysandei, încercuită de ambarcaţiuni duşmane şi capturată, 
după o îndârjită rezistenţă a căpitanului Montaldi, care, 
rămânând singur pe punte, a fost luat prizonier. 

O mulţime de bărci, navigând sub pavilion inamic, cădeau 
zilnic în puterea noastră. Îi lăsam pe cei mai mulţi dintre cei 
îmbarcaţi pe ele să se întoarcă la ai lor. 

Gualeguaychu, un oraş aşezat pe ţărmul drept al Uruguayului 
şi pe Gualeguay, în Entre-Rios, căzu prin surprindere în mâinile 
noastre. Acolo, l-am luat prizonier pe acelaşi don Leonardo 
Millan, care, când mă făcuse prizonier, mă supusese la tortura 
cu frânghia. 

Se înţelege de la sine că i-am redat libertatea fără a-i face 
vreun rău, drept singură pedeapsă fiindu-i teama pe care a 
simtit-o când m-a recunoscut. 

Gualeguaychu a fost părăsit: nu era o poziţie care să merite a 
fi păstrată, dar oraşul plăti un tribut serios în bani, îmbrăcăminte 
şi arme. 

În sfârşit, după nenumărate lupte şi întâmplări, am ajuns cu 
escadra în locul numit Salto, pentru că Uruguayul formează în 
acest loc o cataractă şi mai. Sus de această cataractă nu mai 
este navigabil decât pentru bărcile mici. 

Generalul Lavalleja, care ocupa ţinutul, îl părăsi la sosirea 
noastră, silindu-i pe toţi locuitorii să-l urmeze. 

De altfel, ţinutul era întru totul potrivit cu scopul expediției, el 
neaflându-se prea departe de graniţă. Am hotărât să ne stabilim 
acolo. Prin urmare, prima operaţie fu să mergem împotriva lui 


Lavalleja, care se afla cu tabăra pe Zapevi, un afluent al 
Uruguayului. În timpul nopţii porni la drum infanteria noastră 
precum şi puţina cavalerie comandată de câtre de la Cruz. In 
zori, ne aflam aproape de tabăra pe care o găsirăm apărată, de 
o parte, de căruţe, de cealaltă, de râul Uruguay, iar din spate de 
râul Zapevi. Mi-am rânduit oamenii în două mici coloane şi, 
flancat de cavalerie, am pornit la atac. După o luptă de câteva 
minute, eram stăpânii taberei; duşmanul fusese pus pe fugă şi 
trecea râul Zapevi. Rezultatul acestei operaţiuni a fost mai întâi 
reîntoarcerea la Salto a tuturor familiilor ce fuseseră târâte cu 
forţa din casele lor. 

l-am luat duşmanului aproape o sută de prizonieri precum şi 
mulţi cai, boi, muniții şi o piesă de artilerie, aceeaşi care trăsese 
asupra noastră la atacul de la Hervidero; ea fusese turnată în 
Italia şi avea săpat, în bronz, numele oelui care o fabricase: 
Cosimo Cenni, şi data: 1492. 

Această expediţie a făcut cea mai mare cinste legiunii şi a 
avut consecinţe mari. Cam trei mii de locuitori s-au reîntors la 
căminele lor. 

Conduşi de Anzani, soldaţii mei se apucară îndată să instaleze 
o baterie în piaţa oraşului, care domina, prin poziţia ei, 
împrejurimile. Trimisei curieri în Brazilia spre a intra în 
comunicaţie cu refugiații şi, graţie lor, s-a început organizarea 
unei armate de câmp. 

In scurt timp, bateria a fost construită şi înarmată cu două 
tunuri, atât de bine, încât, în seara de 5 decembrie 1845, ea a 
fost gata să răspundă atacurilor generalului Urquiza, care se 
înfăţişă în dimineaţa zilei de 6, cu trei mii cinci sute de 
cavalerişti, opt sute de infanterişti şi o baterie de câmp. 

Dispoziţiile mele au fost identice cu acelea pe care le dai când 
vrei să sporeşti însutit forţele materiale, prin influenţă morală. 

Am ordonat escadrei să se retragă şi să nu lase nici o singură 
barcă în preajma noastră. Mi-am împrăştiat oamenii prin 
ulicioare, ordonându-le să le baricadeze şi nelăsând deschise 
decât străzile principale. Am publicat un ordin de zi energic, şi l- 
am aşteptat pe Urquiza, care, încrezător în forţele lui, declarase 
soldaţilor săi că oamenii pe care-i aveau în faţa lor aveau o 
„inimă de iepure”. 

Pe la ora nouă dimineaţa, el ne atacă din toate punctele; noi îi 
răspunserăm prin împuşcăturile trăgătorilor care apăreau, din 


toate ulicioarele şi prin salvele celor două tunuri ale noastre. 

La momentul potrivit, când l-am văzut mirat de rezistenţa 
noastră, am ordonat să fie atacat de două companii de rezervă; 
Urquiza se retrase în mod ruşinos, lăsând un mare număr de 
morţi şi de răniţi în casele pe care începuse să pună stăpânire, 
necâştigând nimic altceva din atacul lui decât câteva vite, pe 
care izbuti să ni le ia şi asta din greşeala pichetului de pe o 
ambarcaţiune de război engleză care, împreună cu un vas 
francez, ne urmase până la Salto. 

Aceste două ambarcaţiuni se oferiseră să ne ajute să apărăm 
ţinutul; pichetul englez preschimbă în fort o casă care apăra „El 
Corral”, unde erau închise cam vreo şase sute de vite. Inamicul 
trimise un detaşament de infanterie în acest punct; dar soldaţii 
englezi fură cuprinşi dintr-o dată de o panică grozavă, astfel 
încât, fugind, unii pe ferestre, alţii pe uşă, dădură posibilitate 
soldaţilor lui Urquiza să ia cu ei vitele acestora. 

Timp de douăzeci şi trei de zile, duşmanul îşi reînnoi mereu 
atacurile fără să obţină vreun rezultat. 

O dată cu căderea nopţii, era rândul nostru la atac; nu-i lăsam 
lui Urquiza niciun moment de linişte. Cum duceam lipsă de 
carne, ne-am mâncat caii. În sfârşit, convins de zădărnicia 
sforţărilor sale, Urquiza luă hotărârea să se retragă, mărturisind 
că pierduse, în diferitele atacuri împotriva noastră, mai mulţi 
oameni decât în bătălia de la India-Muerte. 

Retrăgindu-se, duşmanul încercă să pună mâna pe 
ambarcaţiunile mele spre a trece Uruguayul 5 dar graţie 
supravegherii, planul lui eşuă şi fu silit să treacă fluviul la 
douăsprezece leghe mai sus; după care, se întoarse să-şi aşeze 
tabăra pe câmpurile de la Camardia, în faţa oraşului Salto. 

In vreme ce Urquiza îşi organiza această tabără, am ordonat, 
în plină zi, câtorva oameni din cavalerie să treacă fluviul, 
protejaţi de ambarcaţiunile şi de infanteria noastră. 

Această mică trupă i-a atacat pe oamenii care păzeau o 
imensă herghelie de cai ce păşteau în pampas şi, gonind vx-eo 
sută dintre ei spre a-i înlocui pe cei pe care îi mâncasem, i-a silit 
să treacă fluviul şi mi i-a adus înainte ca duşmanul să-şi fi 
revenit din surpriză şi să fi încercat măcar cât de cât să'neiî în p i 
e d ice. 

VIII 

Operaţiunea de la Salto San-Antonio 


În vremea asta, colonelul Baez, venind din Brazilia, cu vreo 
două sute de oameni din cavalerie, se unise cu noi. 

Generalul Medina îşi aduna forţele şi noi îl aşteptam de pe o zi 
pe alta. Intr-adevăr, la 7 februarie 1846, am primit un mesaj de 
la el, care mă înştiinţa că în ziua următoare se va afla pe 
înălțimile de la Zapevi cu cinci sute de călăreţi. El îmi cerea veşti 
despre duşmani şi un ajutor, în caz de atac. Trimisul lui îi duse 
ştirea că, la 8 februarie, voi fi cu forţe suficiente spre a-i înlesni 
intrarea în regiune, pe înălțimile de la Zapevi. 

In consecinţă, către orele nouă, am plecat cu o sută cincizeci 
de oameni din legiune şi două sute de cavalerişti, mergând de-a 
lungul Uruguayului. Ne îndreptarăm spre Las Laperas, la 
aproape trei leghe de Salto, flancaţi de patru sute de duşmani 
aparţinând corpului generalului Servando Gomez, singurele forţe 
care, pentru moment, se aflau la Salto, ţinându-l sub observaţie. 
Infanteria noastră luă poziţie sub un zaper - un zaper este un 
acoperiş de paie susţinut de patru stâlpi - care nu ne oferea alt 
avantaj decât să ne apere de razele ucigătoare ale soarelui. 
Cavaleria, comandată de colonelul Baez şi de maiorul Caratei io, 
se rândui până la Zapevi. Anzani, suferind cum era, de un picior, 
rămăsese să apere Salto, şi, împreună cu el, bolnavi şi ei, mai 
rămăseseră treizeci sau patruzeci de soldaţi. 

In afară de asta, vreo zece oameni stăteau de pază la baterie. 

Era cam pe la ora unsprezece dimineaţa; când, deodată, am 
văzut înaintând de pe câmpiile de la Zapevi spre înălțimile pe 
care mă aflam, un număr considerabil de inamici călări; aproape 
în aceiaşi timp am băgat de seamă că fiecare călăreț ducea un 
infanterist pe crupă. Şi, într-adevăr, la o mică depărtare de 
înălțimile pe care mă aflam, călăreţii se împărţiră în două şi-i 
lăsară jos pe infanteriştii lor, care îndată se şi rânduiră spre a se 
năpusti asupra noastră. 

Cavaleria noastră deschise focul împotriva duşmanului, dar el, 
fiindu-ne superior ca număr, o atacă şi o puse îndată pe fugă. Ea 
se îndreptă, în goană spre zaperul până la care şi ajungeau 
gloanţele duşmane. Atunci, înțelegând că adevărata rezistenţă 
avea să fie cea a bravilor legionari şi că acolo unde vor fi ei se 
va da lupta, m-am repezit în direcţia lor; dar de abia ajunsei în 
primele rânduri, în mijlocul focului inamic, când am simţit dintr-o 
dată cum calul se lasă sub mine şi cum în cădere mă târăşte 
după el. 


Primul meu gând fu că, văzându-mă căzând, oamenii mei or 
să mă creadă mort şi că această credinţă putea să provoace 
dezordine printre ei. Căzând, am avut totuşi prezenţa de spirit 
să iau un pistol din coburii şeii şi, ridicându-mă îndată, să trag în 
aer pentru ca să se vadă bine că sunt teafăr şi nevătămat. Într- 
adevăr, de abia mă văzură atingând pământul că am şi fost 
ridicat şi dus în mijlocul aior mei. 

Intre timp, inamicul înainta într-una, cu o mie două sute de 
cavalerişti şi trei sute de infanterişti. 

Părăsiţi de cavalerie, mai râmaserăm cu toţii o sută nouăzeci 
de oameni. Nu aveam timpul să mai ţin o cuvântare lungă; de 
altfel, nici nu obişnuiam s-o fac. Cu voce tare, am rostit doar 
aceste vorbe: 

— . Duşmanii sunt numeroşi, noi suntem puţini; cu atât mai 
bine! Cu cât suntem mai puţini, cu atât lupta va fi mai glorioasă. 
Să fim calmi! Să nu tragem decât la sigur şi să atacăm la 
baionetă! 

Aceste vorbe se adresau unor oameni asupra cărora fiecare 
din aceste cuvinte avu efectul unei scântei electrice. 

De altfel, orice altă hotărâre ar fi fost funestă. Cam la o milă, 
în dreapta noastră, aveam Uruguavyul cu câteva pilcuri de 
pădure; dar o retra-* gere, într-un asemenea moment, ar fi fost 
semnaiul pierzaniei noastre, a tuturor; am înţeles-o pe deplin, 
aşa încât nici nu m-am gândit la asta. 

Ajunsă aproape la şaizeci de paşi de noi, coloana duşmană îşi 
descărcă armele, pricinuindu-ne o mare pierdere; dar ai noştri îi 
răspunseră printr-un schimb de focuri mult mai ucigător, cu atât 
mai mult eu cât puştile noastre erau încărcate nu numai cu 
gloanţe, ci şi cu alice mari. Comandantul infanteriei căzu lovit de 
moarte; rândurile se desfăcură şi, în fruntea bravilor mei, cu o 
puşcă în mână, i-am condus la un atac înverşunat. Era şi 
vremea: cavaleria se şi afla în flancul şi în spatele nostru. 
Incăierarea a fost cumplită. Câţiva oameni din infanteria inamică 
scăpară luând-o iute la sănătoasa. Asta îmi dădu timp să rezist 
cavaleriei. 

Oamenii noştri se întorceau ea şi cum fiecare ar fi primit 
ordinul să execute această manevră. 

Cu toţii, ofiţeri şi soldaţi, s-au luptat ca nişte uriaşi. 

Atunci, vreo douăzeci de călăreţi, conduşi de un brav ofiţer 
numit Vega, fiindu-le ruşine de fuga lui Baez şi a oamenilor lui, 


care ne lăsaseră singuri, se întoarseră, preferind să vină să ne 
împărtăşească soarta  decât* să-şi continue retragerea 
ruşinoasă. li văzurăm dintr-o dată trecând din nou prin mijlocul 
duşmanului şi aşezându-se alături de noi. Trebuia, v-o spun, 
curaj nu glumă, ca să faci ceea ce făceau ei. De altfel, atacul pe 
care l-au dat, când ne-au ajuns, ne-a folosit mult în acel moment 
critic: îl despărţi şi-l dădu peste cap pe inamic, care o şi pornise 
în urmărirea fugarilor. 

Astfel, la al doilea foc al nostru, cavaleria, văzându-şi 
infanteria distrusă şi douăzeci şi cinci sau treizeci din oamenii ei 
căzând sub focul nostru, cavaleria, zic, se retrase cu un pas şi 
puse jos, pe pământ, aproape vreo şase sute de oameni, care, 
luându-şi carabinele, ne înconjurară din toate părţile. 

De jur împrejurul nostru se afla o bucată bună de pământ 
acoperită cu cadavre de cai şi de oameni, atât ai duşmanilor cât 
şi ai noştri. Aş putea să povestesc nenumărate acte individuale 
de bravură. Cu toţii s-au luptat ca vechii viteji ai lui Tasso şi ai. 
Lui Ariosto; mulţi erau acoperiţi de răni de tot soiul, străpunşi de 
gloanţe, de sabie, de vârfuri de lande. Un tânăr gornist de 
cincisprezece ani, pe care îl numeam Roşul, şi care ne însufleţea 
în timpul luptei cu goarna, fu lovit de a lance. Să-şi arunce 
goarna, să-şi ia cuțitul, să se năpustească asupra călăreţului ce-l 
lovise, a fost chestie de o secundă. Numai că, lovind, îşi dădu 
ultima suflare. După luptă, cele două cadavre au fost găsite 
încleştate unul de celălalt. Tânăr ul era plin de răni; călăreţul 
avea în coapsă urma adâneă a muşcăturii făcută de duşmanul 
său. 

Din partea adversarilor noştri s-au văzut de asemenea acte de 
un curaj uluitor. Unul din ei, văzând că şura în jurul căreia ne 
strânsesem, dacă nu era un meterez împotriva gloanţelor, era 
cel puţin un adăpost împotriva soarelui, luă un tăciune aprins, 
se avântă într-o cursă nebună de cal, trecu prin mijlocul nostru 
şi, în trecere, aruncă, fulgerător, tăciunele aprins pe acoperişul 
de paie. 

Tăciunele căzu la pământ fără să-şi atingă ţinta; 

„ călăreţul săvârşise totuşi o acţiune temerară. 

Oamenii erau gata să tragă asupra lui; i-am împiedicat. S-o 
facă. 

— Trebuie să-i cruţăm pe cei bravi, le-am strigat; sunt din 
rasa noastră. 


Şi nimeni n-a tras asupră-i. 

Era o minune cum de mă ascultau toţi aceşti oameni viteji. 

Un cuvânt. Al meu dădea putere răniților, curaj celor 
şovăielnici şi înzecea avântul celor puternici. 

Când am văzut duşmanul decimat de focul nostru, istovit de 
rezistenţa noastră, numai atunci am pomenit de retragere, însă 
nu zicând: „Să ne retragem!” ci: 

— Retrăgându-ne, nu vom lăsa, nădăjduiesc, nici un singur 
rănit pe câmpul de luptă. 

— Nu! Nu! strigară toţi într-un glas. 

De altfel, aproape toţi eram răniţi, 

Văzând că toată lumea e foarte calmă şi sigură de sine, am 
dat în linişte ordinul să se retragă, continuând să lupte. 

Din fericire, eu n-aveam nicio zgârietură, ceea ce îmi îngăduia 
să fiu peste tot şi, când un duşman se apropia cu prea mare 
cutezanţă de noi, să-l fac să se căiască de cutezanţa sa. Puţinii 
oameni valizi aflaţi printre noi cântau imnuri patriotice, cărora 
răniții le răspundeau în cor. Duşmanul nu pricepea nimic din 
toate astea. Cel mai mult sufeream din pricina lipsei de apă. Unii 
smulgeau rădăcini şi le mestecau; alţii sugeau gloanţele de 
plumb; câţiva şi-au băut urina. 

In sfârşit, veni noaptea şi, o dată cu ea, şi puţină răcoare. 

Mi-am strâns oamenii în coloană, cu răniții la mijloc. Numai 
doi, care erau cu neputinţă de transportat au fost lăsaţi pe 
câmpul de luptă. Am recomandat insistent micii mele trupe să 
nu se împrăştie şi să se retragă în direcţia unei pădurici. 

Duşmanul pusese stăpânire pe ea înaintea noastră; dar fu 
izgonit cu îndârjire. Am trimis cercetaşi care se întoarseră să-mi 
spună că duşmanul lăsându-şi caii să pască, se întinsese la 
pământ să se odihnească. Credea fără îndoială că foamea şi 
Jipsa de muniții ne determinaseră să ne oprim; foamea, noi n-o 
simţeam; cât despre muniții, am fi găsit, la adversarii noştri 
morţi, oricâte am fi vrut. Ne rămânea să îndeplinim lucrul cel 
mai greu. 

Duşmanul se instalase între noi şi Salto; după un repaus de un 
ceas, care îi făcu pe adversari să creadă că vom rămâne toată 
noaptea acolo unde ne aflam, am ordonat oamenilor mei să se 
rânduiască din nou în coloană şi, în pas alergător, cu baioneta 
scoasă, ne-am prăvălit ca un torent în mijlocul lor. Goarnele 
duşmane sunară încălecarea; dar, mai înainte ca fiecare om să- 


şi fi găsit şa, frâie şi cal, noi şi trecuserăm, 

Ne-am îndreptat iarăşi spre un fel de hăţiş. O dată intraţi în 
hăţiş, am ordonat tuturor să se culce cu burta la pământ. 
Duşmanul venea spre noi fără să ne vadă, sunând atacul. 

L-am lăsat să se apropie până la cincizeci de paşi de pădure şi 
de-abia atunci am strigat: „Foc!”, eu dând primul exemplu. 

Douăzeci şi cinci sau treizeci de oameni şi tot atâţia cai se 
prăvăliră; duşmanul se întoarse şi reintră în tabăra lui. Le-am 
spus oamenilor mei: 

— Haideţi copii, cred că a sosit momentul să mergem să ne 
potolim setea. 

Şi mergând mereu de-a lungul păduricii, cărându-ne răniții, 
ţinându-i la distanţă pe cei mai îndărjiţi dintre adversarii noştri, 
care nu voiau să ne dea pace, am ajuns pe malul râului. La 
intrarea în sat ne aştepta o mare emoție: Anzani se afla acolo, 
plângând de bucurie. Mă îmbrăţişă primul, şi după mine, vru să-i 
îmbrăţişeze pe toţi ceilalţi. 

Anzani dăduse şi el o luptă: fusese atacat cu cei câţiva 
oameni ai lui, de duşmanul care, înainte de-a intra în luptă, îl 
somase să se predea, spunându-i că noi eram cu toţii morţi sau 
prizonieri. 

Dar Anzani răspunsese”: 

— Italienii nu se predau; căraţi-vă toţi câţi sunteţi sau vă 
trăsnesc cu escadroanele mele. Atâta vreme cât voi avea cu 
mine unul din tovarăşii mei, vom lupta împreună şi, de voi 
rămâne singur, atunci voi da foc la pulbere şi voi sări în aer, iar 
voi o dată cu mine. 

Duşmanul nu mai aşteptă altceva şi se retrase. De aceea, 
oamenii mei, care găseau de toate din belşug la Salto, ziceau 
adresându-mi-se: 

— Tu ne-ai salvat prima oară; dar Anzani ne-a salvat a doua 
oară! 

A doua zi, am scris această scrisoare comisiei legiunii italiene 
de la Montevideo: 

Fraților, 

Alaltăieri, am dat pe câmpurile de la San-Antonio, la o leghe şi 
jumătate de oraş, cea mai teribilă şi mai glorioasă dintre luptele 
noastre. Cele patru companii ale legiunii şi douăzeci de oameni 
din cavalerie, luaţi sub protecția noastră, nu numai că s-au 
apărat împotriva a o mie două sute de oameni ai lui Seruando 


Gomez, dar au distrus în întregime infanteria duşmană, în 
număr de trei sute de oameni care îi asediase. Focul, început la 
amiază, s-a Sf îrşit la miezul nopții. 

Nici numărul duşmanilor, nici repetatele lor şarje, nici 
mulțimea de cavalerişti, nici atacurile puşcaşilor pedeştri, n-au 
putut să ne facă nimic; cu toate că nu aveam alt adăpost decât 
un hangar în ruină susținut de patru stâlpi, soldații mei au 
respins neîncetat asalturile duşmanilor înverşunați; toti ofițerii 
au devenit soldați în ziua aceea; Anzani, care rămăsese la Salto 
şi căruia duşmanul îi ordonase să se predea, a răspuns cu fitilul 
în mână. Şi cu piciorul pe cutia de pulbere a bateriei, cu toate că 
duşmanul îl încredințase că noi 'eram toți morți sau prizonieri. 

Am avut treizeci de morți şi cincizeci de răniți, toți ofițerii au 
fost loviți, în afară de Scarone, Saccarello cel mare şi Traversi, 
care au fost totuşi şi ei foarte uşor răniți. 

Nu mi-aş schimba numele de soldat italian pe tot aurul din 
lume. 

La miezul nopții am început retragerea spre Salto; eram ceva 
mai mult de o sută de soldați teferi şi nevătămați, cei uşor atinşi 
aflându-se în frunte, şi domolind inamicul când îşi îngăduia prea 
multe. Ah! este o istorie care ar merita să fie turnată în bronz! 
Adio! o să vă scriu mai pe larg altă dată. 

Al dumneavoastră, Giuseppe Garibaldi. 

P.S. Of iterii răniți sunt: Casana, Marochetti, Beruti, Remorini, 
Saccarello cel mic, Sacchi, Grafigna şi Rodi.” 

Asta a fost ultima noastră mare operaţiune la Montevideo. 

li scriu papei 

Cam în vremea asta am aflat, la Montevideo, despre înălţarea 
la pontificat a lui Pius al IX-lea”. 

Se ştie care au fost începuturile acestei domnii. 

M-am hotărât îndată, spre a-l ajuta pe sfântul părinte în 
hotărârile lui-generoase de care era însufleţit, să-mi ofer braţul, 
atât al meu cât şi al tovarăşilor mei de arme. 

Cei ce cred într-o opoziţie sistematică din partea mea faţă de 
papalitate vor vedea, din scrisoarea care va urma, că nu era 


30 Papa Pius al IX-lea (1792—1878), a fost salutat la începutul pontificatului său (1846), 
pentru atitudinea sa liberală : libertatea moderată a presei ; instituirea Consiliului consultativ 
de stat şi a gărzii civice ; promulgarea unei constituţii care acorda unele drepturi democratice. 
Curînd însă a trecut pe poziţii net reacționare, retrăgînd toate concesiile făcute, promovînd 
dogma infailibilităţii papei şi condamnînd prin enciclica Sillabus, orice concepţie liberală. S-a 
constituit prizonier în Vatican la intrarea trupelor italiene în Roma, în 1870. 


nimic adevărâT; devotamentul meu era închinat cauzei libertăţii 
în general, în orice parte a globului s-ar fi ivit această libertate. 

Se va înţelege totuşi că acordam preferinţă ţării mele şi că 
eram gata să slujesc sub cel ce părea chemat să fie mântuitorul 
politic al ltaliei:!. 

Noi am crezut, Anzani şi cu mine, că acest rol sublim îi era 
rezervat lui Pius al IX-lea şi i-am scris nunţiului papal 
următoarea scrisoare, rugându-l să-i transmită Sanctităţii-sale 
urările noastre şi pe cele ale soldaţilor: 

Preailustre şi prearespecâate stăpâne, 

Din momentul în care ne-au sosit primele veşti despre 
înscăunarea suveranului pontif Pius al IX-lea şi despre amnistia 
pe care o acordă sărmanilor proscrişi, cu o atenție şi un interes 
mereu crescânde, am urmărit paşii pe care şeful suprem al 
Bisericii i-a făcut pe drumul gloriei şi al libertății. Laudele, al 
căror ecou ajunge până la noi, peste mări, fiorul cu care Italia 
primeşte convocarea deputaților şi aplaudă înțeleptele concesii 
făcute acolo tiparului, instituirea gărzii civice, impulsul dat 
instrucției populare şi industriei, fără a mai socoti numeroasele 
măsuri îndreptate toate spre ameliorarea şi bunăstarea claselor 
sărace şi spre alcătuirea unei noi administrații, totul, în sfârşit, 
ne-a convins că a apărut, din sânul patriei noastre, omul care, 
înțelegând nevoile secolului său, a ştiut după preceptele 
augustei noastre religii, veşnic noi, veşnic nemuritoare, şi fără a 
deroga de la autoritatea lor, să dea ascultare cerinţei 
vremurilor, şi noi, deşi toate aceste progrese n-au avut influență 
asupra noastră, căci le-am urmărit doar de departe, ne-am unit 
aplauzele şi urările cu consensul universal al Italiei şi al vitregii 
creştinătăţi; dar când, acum câteva zile, am aflat despre 
atentatul nelegiuit prin care o facțiune ațâţată şi susținută de 
străin, neobosită încă, după atâta vreme de când sfâşie biata 
noastră patrie, işi propunea să răstoarne ordinea lucrurilor 
existente astăzi, ni s-a părut că admiraţia şi entuziasmul pentru 
suveranul pontif erau un tribut prea slab şi că ni se impunea o 
mai mare datorie. 

Noi care vă scriem, preailustre şi prearespectate stăpâne, 
suntem cei care, mereu însufletiti de acelaşi spirit ce ne-a făcut 
să înfruntăm exilul, am luat armele la Montevideo pentru o 
cauză ce ni se părea dreaptă şi am strâns câteva sute de 


31 Garibaldi a fost victima aceloraşi iluzii ca şi conaţionalii săi. 


oameni, compatrioții noştri, care veniseră aici, nădăjduind. Să 
trăiască zile mai puțin nefericite decât cele pe care le înduram 
în patria noastră. 

lată însă că se împlinesc cinci ani de la asediul care 
împresoară zidurile acestui oraş, şi de când fiecare din noi a fost 
pus să dea dovadă de resemnare şi de curaj; şi, grație 
Providenţței şi vechiului spirit care încă ne înflăcărează, sângele 
italian, legiunea noastră a avut prilejul să se distingă, şi, de 
fiecare dată când s-a ivit acest prilej, ea nu l-a lăsat să-i scape; 
atât de bine, încât 

— Cred că este îngăduit s-o spun fără vanitate — 

pe drumul onoarei, ea a depăşit toate celelalte armate emule 
şi rivale. 

Aşadar, dacă astăzi, brațele care au oarecare tradiție a 
armelor sunt primite de Sanctitatea-sa, de prisos să spun că, 
mai bucuros decât oricând, noile vom pune în slujba celui ce 
face atâta pentru patrie şi pentru biserică. 

Ne vom socoti, aşadar, fericiți dacă putem veni în ajutor 
operei mântuitoare a lui Pius al IX-lea, noi şi tovarăşii noştri, în 
numele cărora vă vorbim şi nu vom. Socoti că. Vom plăti prea 
scump, vărsându-ne sângele. Pentru ea. 

Dacă clomnia-voastră ilustră şi respectabilă socoteşte că 
oferta noastră ar putea să-i fie pe plac suveranului pontif, s-o 
aştearnă la picioarele tronului său. 

Nu pretenția puerilă că brațul nostru ar fi necesar este aceea 
care ne face să-l oferim; ştim prea bine că tronul sfântului Petru 
se reazămă pe temelii pe care ajutoarele omeneşti nu le pot nici 
zdruncina, nici întări, şi că, de altfel, noua ordine a lucrurilor are 
numeroşi apărători care vor şti să respingă cu tărie atacurile 
nedrepte ale duşmanilor săi; dar, deoarece opera trebuie să fie 
împărțită între cei buni, şi munca grea dată celor puternici, 
faceți-ne cinstea de a ne număra printre aceştia. 

În aşteptare, noi mulțumim Providenţei de a o fi păzit pe 
Sanctitatea-sa de uneltirile celor răi, şi facem urări fierbinţi ca 
să-i dea ani mulţi spre fericirea creştinătăţii şi a Italiei. 

Nu ne mai rămâne acum decât să rugăm pe domnia-voastră 
ilustră şi preavenerabilă să ne ierte deranjul pe care i-l pricinuim 
şi să binevoiască a primi sentimentele noastre de desăvârşită 
stimă şi de profund respect cu care suntem ai domnieisale 
preailustre şi respectabile, preaplecate slugi 


G. Garibaldi 
F. Anzani 

Montevideo, 12 octombrie 1847” 

Am aşteptat zadarnic: nu ne-a sosit nicio veste, nici de la 
nunțiu şi nici de la Sanctitatea-sa. Atunci am luat hotărârea să 
mergem în Italia cu o parte din legiunea noastră. 

Intenția mea era de a sprijini revoluţia acolo unde ea şi luase 
armele şi de a o trezi acolo unde era încă adormită, în munţii 
Abruzzi, de pildă. 

Numai că niciunul din noi n-avea un ban pentru a traversa 
oceanul. 

K 

IVlă întorc în Europa. 

— Moartea lui Anzani 

Am recurs la un mijloc care a izbutit întotdeauna pe lângă 
inimile generoase: am deschis o listă de subscripţie printre 
compatrioţii mei. 

Lucrul începu să prindă, până ce câţiva de reacredinţă 
încercară să ridice în rândul soldaţilor un protest împotriva mea, 
intimidându-i pe cei ce erau dispuşi să mă urmeze. Li se băgă în 
cap acestor bieţi oameni că-i duceam spre o moarte sigură, că 
acţiunea pe care o visam era cu neputinţă şi că o soartă 
asemănătoare celei a fraţilor Bandiera le era rezervată şi lor. 
Rezultatul a fost că cei mai timizi se retraseră şi că eu am rămas 
doar cu optzeci şi cinci de oameni, şi chiar din aceşti optzeci şi 
cinci, douăzeci şi nouă o dată îmbarcaţi ne părăsiră. 

Din fericire, cei care rămâneau cu mine erau cei mai viteji, 
aproape toţi supraviețuitori ai luptei noastre de la San-Antonio. 
În plus, aveam câţiva uruguayeni încrezători în norocul meu şi 
printre ei, pe bietul meu negru Aguyar, care fu ucis în 1849, la 
asediul Romei. 

Am spus că deschisesem, printre italieni, o subscripţie spre a 
ne înlesni plecarea. Cea mai mare sumă a acestei subscripţii 
fusese dată de Stefano Antonini, un genovez stabilit la 
Montevideo. 

Guvernul, la rândul lui, se oferi să ne sprijine din toate 
puterile; dar îl ştiam atât de sărac, încât n-am vrut să primesc 
de la el decât două tunuri şi opt sute de puşti, care am ordonat 
să fie transportate pe bricul nostru. 

În momentul plecării ni se întâmplă, cu comandantul lui 


„Biponte-Gazzolo” de la Nervi, acelaşi lucru care li s-a întâmplat 
şi francezilor pe vremea cruciadei lui Baudouin cu venețienii, 
care făgăduiseră să-i transporte pe pământul sfânt: pretenţia lui 
fu atât de mare, că a trebuit să vindem totul, până şi cămăşile 
de pe noi, pentru a-l satisface, astfel încât, în timpul traversării, 
câţiva dintre noi au stat culcaţi, nemaiavând haine cu care să se 
îmbrace. 

Ne şi aflam la trei sute de leghe de țărm, cam în dreptul 
gurilor Orinocului, şi eu mă distram împreună cu Orrigoni să 
prind de pe bompres, cu harponul, marsuini, când deodată am 
auzit răsunând strigătul: „Foc!” 

Să sar de pe bompres pe punte şi să alunec pe capacul de la 
bocaport, a fost chestie de o secundă. Când a împărţit 
alimentele, distribuitorul făcuse imprudenţa să scoată rachiu 
dintr-un butoiaş în mână cu o luminare; rachiul luase foc, cel, 
ce-l scotea îşi pierduse capul şi, în loc să închidă butoiaşul, 
lăsase rachiul să curgă în voie; magazia cu alimente, despărțită 
de o tăblie groasă doar de un deget, era un adevărat lac în 
flăcări. 

Cu acest prilej am văzut că cei mai curajoşi oameni sunt 
cuprinşi de frică, atunci când primejdia li se înfăţişează sub un 
alt aspect decât cel cu care sunt obişnuiţi. 

Toţi aceşti oameni, care erau eroi pe câmpul de luptă, se 
ciocneau, alergau, îşi pierdeau capul, tremurând şi speriaţi ca 
nişte copii. 

După zece minute, ajutat de Anzani, care sărise din pat la 
primul strigăt de alarmă, am stins focul. 

Intr-adevăr, bietul Anzani stătea în pat, nu atât fiindcă era cu 
desăvârşire lipsit de îmbrăcăminte, ci pentru că era grav atins 
de boala de care avea să moară sosind la Genova, adică de 
tuberculoză pulmonară. 

Acest om admirabil, căruia cel mai aprig duşman al lui, dacă 
ar fi putut să aibă vreun duşman, nu i-ar fi aflat un singur cusur, 
după ce şi-a consacrat viaţa cauzei libertăţii, voia ca şi ultimele 
lui momente, să le fie folositoare tovarăşilor de arme; In fiecare 
zi era ajutat să se urce pe punte; când nu se mai. Putu deplasa, 
ceru să fie dus pe punte, şi acolo, culcat pe o saltea, adesea 
sprijinindu-se de mine, dădea lecţii de strategie soldaţilor, 
strânşi în jurul lui, la pupa vasului. 

Era un adevărat dicţionar bietul Anzani; tot atât de greu mi-ar 


fi să enumăr lucrurile pe care le ştia, precum mi-ar fi să găsesc 
unul pe care nu-l ştia. 

La Palo, cam la cinci mile de Alicante, am coborit pe țărm ca 
să cumpărăm o capră şi portocale pentru Anzani. 

Acolo am aflat de la viceconsulul sardinian. O parte din 
evenimentele care se petreceau în Italia. 

Am aflat că fusese proclamată constituţia piemonteză şi că 
avuseseră loc cele cinci zile glorioase de la Milano, lucruri pe 
care nu puteam să le cunoaştem la plecarea noastră din 
Montevideo, adică la 27 martie 1848. 

Viceconsulul ne spuse că văzuse trecând vase italiene cu 
drapelul tricolor. N-a trebuit mai mult spre a mă hotărî să 
arborez stindardul independenței. Am coborât pavilionul 
Montevideoului, sub care navigam, şi am înălţat îndată, în vârful 
catargului nostru, drapelul  sardinian, improvizat dintr-o 
jumătate de cearşaf de pat, o cazacă roşie şi ornamentele verzi 
ale uniformei noastre de bord 

Să amintim că uniforma noastră era bluza roşie cu ornamente 
verzi, tivite cu alb. 

La 24 iunie, în ziua de Sfântul loan, am ajuns în faţa Nişei. 
Mulţi erau de părere că nu trebuia să debarcăm fără să avem 
informaţii mai bogate. 

Eu riscam mai mult decât oricine, deoarece mă aflam încă sub 
pedeapsa condamnării la moarte. 

Totuşi n-am şovăit - sau, mai degrabă, n-aş fi şovăit, căci, 
fiind recunoscut de oamenii care montau o ambarcaţiune, 
numele meu se răspâncli îndată, şi cum se răspândi, Nisa 
întreagă se grăbi să se. Îndrepte spre port, ; a trebuit să 
primesc, î n mijlocul aclamaţiilor, să asist la serbările care se 
dădeau peste tot. De îndată ce se ştiu că mă aflam la Nisa, şi că 
trecusem Oceanul spre a veni în ajutor libertăţii italiene, 
voluntarii alergară din toate părţile. Dar eu aveam, pentru 
moment, vederi pe care le credeam mai bune. 

După cum crezusem în Papa Pius al IX-lea, credeam acum în 
regele Carol-Albert; în loc să mă interesez de Medieil, pe care îl 
trimisesem. Cum am spus, la Viareggio, spre a organiza acolo 
insurecția, găsind insurecția organizată şi pe regele Piemontului 
în fruntea ei, am crezut că tot ce aveam mai bun de făcut era să 
mă duc să-i ofer serviciile mele. 2 

1 Giacomo Medici (1817—1882), patriot şi general italian, 


unul din colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Garibaldi. S-a 
evidenţiat în ultimele lupte, din America de Sud, din Lombardia, 
la asediul Romei. Şi în acţiunea de («liberare a Italiei 
meridionale. 

— Gestul lui Garibaldi a dezamăgit pe prieteni şi pe 
admiratori: iluziile lui au fost însă în curând supiberate de 
desfăşurarea evenimentelor. 

l-am spus adio bietului meu Anzani, un adio cu atât mai 
dureros, cu cât ştiam amândoi că n-aveam să ne mai revedem, 
şi m-am îmbarcat pentru Genova, de unde m-am dus la cartierul 
general al Suveranului. 

Rezultatul îmi dovedi că mă înşelasem. Ne-am despărţit, 
regele şi cu mine, nemulţumiţi unul de celălalt, şi m-am întors la 
Torino, unde am aflat despre moartea lui Anzani. 

Imi pierdeam jumătate din inimă. Italia pierdea pe unul din cei 
mai distinşi fii ai ei. O, Italie ’ Italie! maică nefericită! ce doliu 
pentru tine în ziua când acest brav printre bravi, acest leal 
printre leali, a închis pentru totdeauna ochii la lumina frumosului 
tău soare! 

La moartea unui om ca Anzani, ţi-am spus-o, o, Italie î 
națiunea care i-a dat naştere ar trebui să scoată un țipăt de 
durere din adâncul măruntaielor ei şi, dacă ea nu plânge, dacă 
nu se jeluie ca Rachel, în Rama, această naţiune nu este 
vrednică nici de simpatie, nici de milă, ea care n-a avut nici 
simpatie, nici milă pentru cei mai generoşi martiri ai ei. Oh! 
martir, de o sută de ori martir a fost scumpul nostru Anzani, şi 
chinui cel mai crud îndurat de acest viteaz a fost să atingă 
pământul natal, biet muribund, şi să nu sfârşească precum, 
trăise, luptându-se pentru el, pentru onoarea acestui pământ, 
pentru înnoirea lui. O, Anzani! dacă un geniu asemenea ţie ar fi. 
Vegheat asupra luptelor din Lombardia, asupra bătăliei de la 
Novara, asupra asediului Romei, străinul n-ar mai întina 
pământul natal şi n-ar mai călca în picioare, cu neruşinare, 
osemintele vitejilor noştri. 

— Personaj biblic i soţia lui laeofo. 

Legiunea italiană, după cum s-a văzut, realizase puţin înainte 
de venirea lui Anzani j dar după venirea lui, sub proteguirea sa, 


32 Cititorul nu-i cunoaşte încă pe aceşti alţi trei martiri ai libertăţii italiene ; dar în curînd 
va face cunoştinţă cu ei. Garibaldi, care nu scria spre a fi tipărit, îşi vorbeşte întrucîtva lui 
însuşi, şi nu cititorilor (Al, Dumas). 


ea străbătu un drum atât de glorios încât ar fi putut să facă 
geloase până şi cele mai lăudate naţiuni. 

Dintre toţi militarii, soldaţii, luptătorii, dintre toţi oamenii pe 
care i-am cunoscut şi care poartă o muschetă sau o spadă, nu 
ştiu pe niciunul care să-l poată egala pe Anzani, ca avânt al 
curajului, ca punere în practică a ştiinţei. Era înzestrat cu 
îndrăzneala clocotitoare a lui Massena, cu sângele rece al lui 
Daverio, cu seninătatea, bravura şi temperamentul războinic al 
lui Manara.1 

Cunoştinţele militare ale lui Anzani, ştiinţa sa despre toate 
lucrurile nu erau egalate de nimeni, înzestrat cu o memorie fără 
pereche, el vorbea cu o precizie nemaipomenită despre lucrurile 
trecute, chiar dacă aceste lucruri trecute ar fi ajuns până în 
antichitate. 

În ultimii ani ai vieţii sale, caracterul i se schimbase mult; 
devenise aspru, supărăcios, intolerant, dar, bietul Anzani, nu se 
schimbase fără motiv! Chinuit aproape fără încetare de dureri, 
urmări ale numeroaselor lui răni şi ale vieţii furtunoase pe care o 
dusese atâţia ani, îşi târa existenţa de nesuportat, o existenţă 
de martir. Las unei mâini mai pricepute decât a mea, grija de a 
zugrăvi viaţa militară a lui Anzani, vrednică să umple nopţile de 
veghe ale unui scriitor de s. Eamă. In Italia, în Grecia, în 
Portugalia, în Spania, în America, se vor găsi, mergând pe 
urmele lui, documentele vieţii unui erou. 

Ziarul legiunii italiene de la Montevideo, ţinut de Anzani, nu 
este decât un episod al vieţii sale. El a fost sufletul acestei 
legiuni, ridicată, condusă, administrată de el, şi cu care se 
identificase. 

O, Italie! când Atotputernicul va pune capăt nenorocirilor tale, 
el îţi va dărui alţi Anzani spre a-i călăuzi pe fiii tăi la nimicirea 
celor ce te defăimează şi te tiranizează!, 

G. Garibaldi 

KI 

Din nou Montevideo 

Mai înainte de a începe povestirea campaniei din Lombardia, 
întreprinsă în 1848, să spunem, cu privire la Montevedio, tot 
ceea ce Garibaldi, în modestia lui, n-a putut să spună, să 
povestim tot ceea ce el n-a putut să povestească. 

* 


Ne amintim de lupta din 24 aprilie 1844, de trecerea 


primejdioasă a Boyadei; se ştie în cel fel s-au purtat acolo 
soldaţii italieni. 

Ofiţerul care-i dădea raportul generalului Paz se mărgini să-i 
spună cu privire la soldaţii italieni: 

— S-au bătut ca nişte tigri. 

— Nu-i de mirare, răspunse generalul Paz, sunt comandaţi de 
un leu. 

După bătălia de la San-Antonio, amiralul Laine, care comanda 
poziţia La Plata, cuprins de uimire faţă de acest minunat fapt de 
arme, îi scrise lui Garibaldi următoarea scrisoare, al cărei 
original se află în mâinile lui G.B. Cuneo, prieten cu Garibaldi. 
Amiralul Laine comanda fregata „L’ Africainea. 

„Vă felicit, scumpul meu general, de a fi contribuit cu atâta 
putere, prin purtarea dumneavoastră inteligentă şi neinfricată, 
la săvârşirea faptei războinice cu care s-ar fi mânarit soldații 
mărci armate care, pentru o clipă, a stăpânit Europa, 

Vă felicit de asemenea pentru simplitatea şi modestia care fac 
şi mai preţțioasăi lectura relatării în care daţi cele mai 
minuțioase amănunte despre o faptă războinică, pentru care vi 
se poate Ofribui, fără teamă, meritul în întregime. 

De altfel, această modestie v-a câştigat simpatia persoanelor 
în stare să preţuiască e.um se cuvine ceea ce ati izbutit să faceti 
de şase luni încoace, persoane printre care trebuie să nuvmrați, 
în primul rând, pe ministrul nostru plenipotențiar, onorabilul 
baron Deffaudis, care poartă un adine respect caracterului 
dumneavoastră şi în care aveţi un calci apărător, mai ales când 
e vorba să se scrie la Paris spre a spulbera acolo părerile 
nefavorabile iscate de unele articole din ziare, redactate de 
persoane puțin obişnuite să spună adevărul chiar când 
povestesc fapte întâmplate sub ochii lor. 

Primiti, generale, asigurarea stimei mele 

Laine” 

Nu numai că-i scrise lui Garibaldi, dar amiralul Laine vru să-i 
prezinte personal omagiile sale: El ceru să fie debarcat la 
Montevideo şi se duse în strada Portone, unde locuia Garibaldi. 
Această locuinţă, la fel de sărăcăcioasă ca şi a celui din urmă 
soldat, nu se închidea niciodată, ci rămânea deschisă zi şi 
noapte pentru toată lumea „îndeosebi pentru vânt şi ploaie”, 
cum îmi spunea Garibaldi povestindu-mi această intâmplare. 

Era miezul nopţii; amiralul împinse uşa şi, deoarece casa nu 


era luminată, se izbi de un scaun. 

— Hei, zise el, trebuie neapărat să-ţi spargi capul când vii să-l 
vezi pe Garibaldi? 

— Hei! femeie, strigă la rândul lui Garibaldi, fără a recunoaşte 
glasul amiralului, n-auzi că este cineva în anticameră? Fă 
lumină! 

— Şi cu ce vrei să fac lumină? răspunse Anita. Nu ştii că n-am 
niciun ban în casă ca să cumpăr o luminare? 

— E adevăi'at, răspunse filosofic Garibaldi. 

El se ridică: şi ducându-se să deschidă uşa camerei în care se 
afla, zise: 

— Pe aici, pe aici! pentru ca vocea lui, în lipsa luminii, să-l 
călăuzească pe vizitator. 

Amiralul Laine intră; era atât de întuneric încât fu silit să-şi 
spună numele pentru ca Garibaldi să ştie cu cine avea de-a face. 

— Amirale, zise el, o să mă scuzaţi, dar când am încheiat 
tratatul cu republica Montevideo, am uitat să specific şi o raţie 
de luminări printre rațiile ce ni se dau. Dar, după cum v-a spus 
Anita, neexistând nici im ban în casă pentru a cumpăra o 
luminare, stăm pe întuneric. Din fericire, presupun că 
dumneavoastră veniţi să vorbiţi cu mine şi nu să mă vedeţi. 

Într-adevăr, amiralul vorbi cu Garibaldi, dar nu-l văzu. 

După ce plecă, se duse la generalul Pacheco y Obes, ministrul 
de război, şi-i povesti cele întâmplate. 

Ministrul de război, care tocmai dăduse decretul pe care îl 
vom citi, luă îndată o sută de patagoni (cinci sute de franci) şi-i 
trimise lui Garibaldi. 

Garibaldi nu vru să-l ofenseze pe prietenul său Pacheco, 
refuzându-i; dar a doua zi, dis-de-dimineaţă, luând cei o sută de 
patagoni, se duse să-i împartă văduvelor şi orfanilor soldaţilor 
ucişi la Salto San-Antonio, nepăstrând pentru el decât atât cât 
trebuia spre a cumpăra o jumătate de kilogram de luminări, şi o 
pofti pe soţia lui să facă economie, pentru cazul în care amiralul 
Laine ar mai veni să-i facă o a doua vizită. 

lată decretul pe care îl redacta Pacheco y Obes, când amiralul 
Laine venise să facă apel la dărnicia lui: 

Ordin general 

„Spre a da vitejilor noştri tovarăşi de arme care au devenit 
nemuritori pe câmpurile de la San-Antonio, o înaltă dovadă a 
stimei pe care o are faţă de ei armata pe care au făcut-o ilustră 


în această memorabilă luptă, ministrul de război hotărăşte: 

1. La 15 curent, zi aleasă de autorități spre a remite legiunii 
italiene o copie după următorul decret, va avea loc o mare 
paradă a garnizoanei ce se va aduna în strada del Mercado, 
aşezându-şi flancul drept în mica piață cu acelaşi-nume şi în 
ordinea pe care o va indica statul-major. 

2. Legiunea italiană se va aduna în piața Constitucion, în fața 
catedralei, şi acojo ea va primi sus-zisa copie care îi va fi remisă 
de o deputăție prezidată de colonelul Francesco Tages, şi 
compusă dintr-un şef, un ofițer, un sergent şi un soldat, din 
fiecare corp. 

3. Deputăţia, după revenirea la corpurile respective, se va 
îndrepta cu ele spre locul indicat, defilând în coloană de onoare 
prin faţa legiunii italiene, şi asta în vreme ce şefii de corpuri vor 
saluta cu strigătul de «Trăiască Patria! trăiască generalul 
Garibaldi şi bravii lui tovarăşi.'» 

4. Regimentele vor trebui să fie aliniate la orele zece 
dimineața. 

5. Se va da câte o copie 
autentică de pe acest ordin de zi legiunii italiene şi generalului 
Garibaldi. « 

Pacheco y Obes” 

Decretul menționa: 

1. Că următoarele cuvinte vor fi înscrise cu litere de aur pe 
drapelul legiunii italiene: 

„ACȚIUNEA DIN 8 FEBRUARIE 184G A LEGIUNII 
ITALIENE DE SUB ORDINELE LUI GARIBALDI” 

2. Că legiunea italiană va fi prezentă la toate parările; 

3. Că numele mortilor căzuți în această ciocnire vor fi înscrise, 
pe o placă aflată în sala guvernământului. 

4. Că toţi soldaţii vor purta ca semn distinctiv, pe braţul stâng, o 
stemă şi pe ea o coroană înconjurată de inscripţia următoare: 

„INVINCIBILI COMBATTERONO. 8 | EBBRAIS 1846”) 

Pe lângă asta, Garibaldi, vrând să dea dovada supremă a 
simpatiei şi recunoştinţei faţă de ostaşii care căzuseră luptând 
alături de el, în ziua de 8 februarie, puse să se înalțe pe câmpul 
de luptă o cruce mare ce purta pe una din feţele ei această 
inscripţie: 

„AUS XXXVI ITALIENS MORTS LE 8 FEVRIER 
MDCCCXLVI” 2 


Şi pe cealaltă parte: 

„CLXXXIV ITALIENS DANS LE CHAMP SAN-ANTONIO * 

x 

Oricât de sărac era Garibaldi, găsi toâuşi într-o zi un soldat 
mai sărac decât el. Acesta n-avea nici cămaşă pe dânsul. 
Garibaldi îl duse într-un ungher, îşi scoase cămaşa şi i-o dădu. 
Întorcându-se acasă, el îi ceru Anitei altă cămaşă. Dar Anita, 
clătinând din cap, zise: 

— Ştii bine că n-aveai decât una; ai dat-o, cu atât mai rău 
pentru tine! 

Şi la rândul lui, Garibaldi, rămase fără cămaşă, până ce-i dădu 
Anzani una. Dar Garibaldi era incorigibil. 

Într-o zi, după ce captură un vas duşman, împărţi prada cu 
tovarăşii lui. După ce făcu împărţeala, îşi chemă oamenii unii 
după alţii, şi-i întrebă despre starea familiilor lor. 

Celor mai nevoiaşi le dădu o parte din prada sa, zicându-le: 

— la asta pentru copiii dumitale. 

Printre altele, se mai afla pe bord şi o mare sumă de bani; dar 
Garibaldi o trimise vistieriei din Montevideo, nevoind să se 
atingă de niciun ban. După câtăva vreme, partea din pradă se 
topi, aşa încât nu mai rămase decât cu trei centime în casă. 
Aceşti bani formează obiectul unei întâmplări pe care mi-a 
povestit-o chiar Garibaldi. 

Într-o zi, o auzi pe fetiţa lui, Teresita, scoțând nişte ţipete 
puternice. Cum îşi adora copilul, alergă să vadă despre ce era 
vorba. 

Copilul, alunecând din vârful scării, venise grămadă până jos; 
faţa îi era plină de sânge. Garibaldi, neştiind cum s-o mângâie, 
se gândi la cele trei centime care alcătuiau toată averea lui şi pe 
care îi păstra pentru împrejurări grele. Luă aceste centime şi se 
duse să cumpere o jucărie cu care să-l încânte pe copil. La uşă, 
se întâlni cu un trimis al preşedintelui Joaquin Suarez, care-l 
căuta, din partea stăpânului său, pentru o comunicare 
importantă. 

Garibaldi se duse imediat la preşedinte, uitând de motivul 
pentru care plecase de-acasă şi ţinând, în mod maşinal, cele trei 
centime în mână. 

Conferinţa ţinu două ceasuri; într-adevăr, era vorba de lucruri 
importante. 

După cele două ceasuri, Garibaldi se înapoie acasă; copilul se 


liniştise, dar Anita era foarte. Neliniştită. 

— Punga a fost furată! îi zise ea îndată ce-l văzu. 

Garibaldi îşi aminti de cele trei centime pe care le mai ţinea 
încă în mână. Hoţul era el. 

Campania din Lombardia 

Acuma vom relua povestirea noastră, cu ajutorul unui prieten 
al lui Garibaldi, a bravului colonel Medici - care poate fi judecat, 
de altfel, după simplitatea vorbelor sale - de acolo de unde a 
întrerupt-o Garibaldi. 

Plecarea sa în Sicilia ne-ar sili să oprim aici Memoriile sale, 
dacă Medici nu şi-ar fi asumat sarcina să le continue. 

Şi nouă, o mărturisim, acest fel de a vorbi despre Garibaldi ne 
place mai mult decât să-l lăsăm pe Garibaldi să vorbească 
despre el însuşi. Intradevăr, când povesteşte Garibaldi, el uită 
neîncetat contribuţia sa la acţiunile pe care le istoriseşte, şi asta 
spr? a scoate în evidenţă faptele tovarăşilor săi; deoarece noi ne 
ocupăm îndeosebi de el, e preferabil, spre a-l vedea în 
adevărata sa lumină, să i se istorisească faptele de către 
altcineva decât de el însuşi. 

Aşadar, îl vom lăsa pe colonelul Mediei să povestească el 
campania din Lombardia din 1848. 

x 

Am plecat de la Londra spre Montevideo, pe la jumătatea 
anului 1846. Niciun motiv politic sau comercial nu mă chema în 
America de Sud: mă duceam acolo pentru sănătatea mea. 

Doctorii mă credeau atins de tuberculoză pulmonară; opiniile 
mele liberale m-au exilat din Italia; m-am hotărât deci să 
traversez marea. 

Am ajuns la Montevideo la şapte sau opt luni după acţiunea 
de la Salto San-Antonio. Faima legiunii italiene se afla în 
plinătatea înfloririi ei. Garibaldi era pe atunci eroul momentului. 
Am căutat sa-l cunosc şi l-am rugat să mă primească în legiunea 
sa: a consimţit. 

A doua zi îmbrăcam bluza roşie cu ornamente verzi, şi-mi 
ziceam cu mândrie: „Sunt soldatul lui Garibaldi!” 

Curând, m-am legat mai strâns de el. El mi-a acordat 
prietenia, pe urmă încrederea sa şi, când totul a fost hotărât 
pentru plecare, cu o lună mai înainte ca el să părăsească 
Montevideo, m-am îmbarcat pe un pachebot ce pleca spre Le 
Hâvre. 


Aveam instrucţiunile lui, instrucţiuni clare şi precise ca toate 
cele pe care le dădea Garibaldi. Eram însărcinat să mă duc în 
Piemont şi în Toscana şi să văd acolo mai mulţi oameni 
străluciți, printre alţii pe Fanţi, pe Guerazzi şi pe Beluomini, fiul 
generalului. Aveam adresa lui Guerazzi, care stătea ascuns în 
apropiere de Pistoia. 

Sprijinit de aceste puternice ajutoare, trebuia să organizez 
insurecția: Garibaldi, debarcând la Viareggio, ar fi găsit-o gata; 
am fi pus stăpânire pe Lucca şi am fi mers acolo unde ar fi 
existat speranţe. 

Am străbătut Parisul pe vremea răscoalei din 15 mai; am 
trecut în Italia şi, după o lună, aveam trei sute de oameni gata 
să meargă oriunde i-aş fi condus, fie şi în iad. Atunci am aflat eu 
că Garibaldi debarcase la Nisa. 

În primul moment m-am simţit adânc rănit pentru faptul că 
uitase de ceea ce fusese convenit între noi. După care aflai că 
Garibaldi părăsise Nisa şi că-l lăsase pe Anzani pe moarte. Il 
iubeam mult pe Anzani; toată lumea îl iubea. Am alergat deci la 
Nisa; Anzani mai trăia încă. L-am transportat la Genova, unde, în 
timpul agoniei, primi ospitalitate în palatul marchizului Gavotto, 
în apartamentul pe care îl ocupa acolo pictorul Gallino. M-am 
aşezat la căpătâiul lui şi nu l-am mai părăsit. Anzani era 
îngrijorat, mai mult decât se cuvenea, de supărarea mea pe 
Garibaldi. Îmi vorbea adesea despre asta; într-o zi, îmi luă mâna 
şi, cu un accent profetic ce părea că-şi are inspiraţia într-o altă 
lume, îmi zise: 

— Medici, să nu fii prea sever cu Garibaldi; el este un om care 
a primit din partea cerului o atare menire, încât e bine să-l 
sprijini şi să-l urmezi. Viitorul Italiei stă în mâinile lui; este un 
ales. M-am certat şi eu, nu o dată, cu el; dar, convins de 
misiunea sa, m-am întors totdeauna la el, fă când eu primul pas. 

Aceste vorbe m-au impresionat cum ne impresionează 
ultimele cuvinte ale unui muribund şi, de atunci, le-am auzit 
foarte adesea răsunându-mi în urechi. Anzani era filosof şi 
practica prea puţin îndatoririle materiale ale religiei. Totuşi, în 
clipa morţii, şi deoarece a fost întrebat dacă nu vrea să vadă un 
preot, a răspuns: „Da, chemaţi unul”. 

Şi, întrucât mă miram de acest act, pe care îl numeam 
slăbiciune, el îmi spuse: 

— Prietene, Italia aşteaptă mult în acest moment de la doi 


oameni, de la Pius al IX-lea şi de la Garibaldi. Ei bine, oamenii 
care s-au întors aici cu Garibaldi nu trebuie să fie acuzaţi că sunt 
cretici. 

După care, primi sfintele taine. 

În aceeaşi noapte, spre orele trei dimineaţa, muri în braţele 
mele fără să-şi fi pierdut o clipă cunoştinţa, fără să fi avut un 
minut de delir. Ultimele lui cuvinte au fost: 

— Nu uita recomandaţia mea cu privire la Garibaldi. 

Şi îşi dădu ultima suflare. 

Trupul şi hârtiile lui Anzani au fost încredințate fratelui său, un 
om devotat cu trup şi suflet partidului austriac. 

Trupul i-a fost dus la Alzate, patria lui Anzani, şi cadavrul 
acestui om, care cu şase luni mai înainte n-ar fi găsit, în 
întreaga Italie, o piatră unde să-şi pună capul, avu parte de un 
marş triumfal, 

Când se află despre moartea lui, la Montevideo, fu un doliu 
general în legiune; i se cântă un requiem şi doctorul. Bartolomeo 
Udicine, medic şi chirurg al legiunii, rosti un discurs funebru. 

Cât despre Garibaldi, pentru a face să retrăiască atât cât era 
cu putinţă, amintirea lui, organizând batalioanele de voluntari 
lombarzi, numi primul batalion, batalionul „Anzanil'. 

După moartea lui Anzani, am plecat la Torino. 

Într-o zi, întâmplarea a făcut ca, plimbându-mă pe sub 
arcade, să mă pomenesc faţă în faţă cu Garibaldi. 

Văzându-l, îmi veni în minte recomandarea lui Anzani; este 
adevărat că era sprijinită şi pe adânca şi respectuoasa tandreţe 
pe care i-o purtam lui Garibaldi. 

Ne aruncarăm unul în braţele celuilalt. 

Apoi, după ce ne-am îmbrăţişat călduros, amintirea patriei ne 
veni amândurora, în acelaşi timp, în minte: 

— Ei bine, ce-o să facem? ne-am întrebat noi. 

— Dar dumneavoastră nu veniţi de la Roverbella? l-am 
întrebat eu. N-aţi fost să vă oferiţi sabia lui Carol-Albert? 

Buza i se lăsă în jos în mod dispreţuitor. 

— Oamenii ăştia nu sunt vrednici ca inimi de-ale noastre să li 
se supună. Nu oamenii, scumpul meu Medici: patria, totdeauna 
patria şi, nimic alta decât patria. 

Deoarece nu părea dispus să-mi dea amănunte despre 
întrevederea lui cu Carol-Albert, am încetat să-l mai întreb. 

Mai târziu, am aflat că regele Carol-Albert îl primise cu o 


extremă răceală, trimiţându-l la Torino pentru ca el să aştepte 
acolo „ordinele” ministrului său de război, domnul Ricci. 

Domnul Ricci, consimţind să-şi aducă aminte că Garibaldi 
aştepta ordinele lui, puse să-l cheme şi-i zise; 

— - Te sfătuiesc serios să pleci la Veneţia; acolo o să iei 
comanda câtorva bărcuţe şi o să poţi, fiind corsar, să fii foarte 
folositor venețienilor. Cred că locul dumitale este acolo şi nu în 
altă parte. 

Garibaldi nu-i răspunse domnului Ricci, doar că în loc să se 
ducă la Veneţia, rămase la Torino. 

lată pentru ce l-am întâlnit pe sub arcade. 

— Ei bine, ce-o să facem? ne întrebarăm din nou. 

Cu oameni căliţi asemenea lui Garibaldi, hotărârile se iau 
repede. 

Am hotărât deci să mergem la Milano, şi am şi plecat în 
aceeaşi seară. 

Momentul era bun; tocmai se primise vestea primelor 
înfrângeri ale armatei piemonteze“. Guvernul provizoriu îi dădu 
lui Garibaldi titlul de general şi-l autoriză să organizeze 
batalioane de voluntari lombarzi. Garibaldi şi cu mine, care 
eram sub ordinele sale, ne-am pus de îndată pe lucru. Mai întâi 
am fost ajunşi de un batalion de voluntari din Vicenza, ce ne 
sosea gata organizat de la Pavia. Acesta era un nucleu. 
Garibaldi creă batalionul „Anzani”, pe care îl completă în 
curând. 

Eu aveam sarcina să disciplinez tot acest tineret al 
baricadelor care, în timpul celor cinci zile**, cu trei sute de puşti 
şi cu patru sau cinci sute de suflete, îl gonise din Milano pe 
Radetzky şi pe cei douăzeci de mii de soldaţi ai lui. Dar 
întâmpinam aceleaşi greutăţi pe care le-a întâmpinat Garibaldi 
şi în 1859. Corpurile de voluntari, care reprezintă spiritul 
Revoluţiei, neliniştesc întotdeauna guvernele. Un singur cuvânt 
ne va da o idee despre spiritul voluntarilor noştri. 

Mazzini era stegarul lor, şi una din companiile sale se numea 
compania „Medici”. Guvernul a început prin a ne refuza armele; 
un bărbat cu ochelari, care ocupa un loc important în minister, 


33 E vorba de înfrângerea de la Custozza (aproape de Verona), din vara anului 1.848, 
cînd Carol Albert a fost silit să semneze armistițiul. 
34 Insurecția din Milano, numită „a celor cinci zile“ 


— deoarece luptele de stradă începute la 18 martie 1848 se sfirşiră la 22 — a reuşit să scoată 
din metropola lombardă trupele austriece ale lui Radetzky. 


zise, foarte arogant, că astea erau arme pierdute şi că Garibaldi 
era un spadasin, şi nimic alta. Noi n-am răspuns decât: bine; cât 
despre arme, am spus că ni le vom procura singuri, dar cel puţin 
să binevoiască să ne dea uniforme. Ni s-a răspuns că nu existau 
uniforme; dar ni s-au deschis depozite în care se aflau haine 
austriece, ungureşti şi croate. Era o glumă bună faţă de nişte 
oameni care cereau să fie ucişi, mergând să lupte cu croații, cu 
ungurii şi cu austriecii. Toţi aceşti tineri care aparţineau primelor 
familii din Milano, dintre care câteva erau milionare, au refuzat 
cu indignare. Totuşi trebuia luată o hotărâre; nu se putea lupta, 
unii fiind în frac, ceilalţi în redingotă; am luat hainele de pânză 
ale soldaţilor austrieci, ale celor ce se numesc ritters, şi ne-am 
făcut din ele un fel de bluze. 

iți venea să mori de râs, nu alta; aveam aerul unui regiment 
de bucătari. Trebuia să ai ochiul foarte pătrunzător spre a 
recunoaşte, sub această pânză grosolană, floarea tineretului din 
Milano. 

In vreme ce ne croiam hainele, pe măsură, ne procuram puşti 
şi muniții prin toate mijloacele posibile. În sfârşit, o dată 
înarmaţi şi îmbrăcaţi, o pornirăm, în marş, spre Bergamo, 
cântând imnuri patriotice. 

Cât despre mine, aveam sub ordinele mele cam vreo sută 
optzeci de tineri, aproape toţi, am spus-o, aparţinând primelor 
familii din Milano. 

Sosirăm la Bergamo, unde furăm ajunşi de Mazzini, care 
venea să-şi ia locul în rândurile noastre şi care fu primit cu 
aclamații. 

Aici ni se alătură un regiment de locuitori din Bergamo, recruți 
regulaţi ai armatei piemonteze, târând după ei două tunuri ce 
aparțineau gărzii naționale. 

De-abia sosirăm, că un ordin al comitetului din Milano ne şi 
rechemă; din comitet făceau parte: Fanţi, Maeştri şi Restelli. 

Ordinul arăta că trebuie să ne întoarcem, în marş forţat. Am 
dat ascultare şi am luat-o îndărăt spre Milano. Dar, sosiți la 
Monza, am aflat, totodată, că Milano capitulase şi că un corp de 
cavalerişti austrieci o pornise în urmărirea noastră. Garibaldi 
ordonă îndată retragerea spre Como; intenţia noastră era să ne 
apropiem cât mai mult cu putinţă de graniţa elveţiană. Garibaldi 
mă puse în ariergardă spre a-i acoperi retragerea. Eram foarte 
obosiţi de marşul forţat pe care-l făcusem. N-avusesem timp să 


mâncăm la Monza, eram morţi de foame şi de oboseală; oamenii 
noştri se retraseră în dezordine, dar cu totul demoralizaţi. 

Rezultatul acestei demoralizări fu că, o dată ajunşi la Como, 
dezertarea se şi ivi printre noi. Din cinci mii de oameni pe care îi 
avea Garibaldi, patru mii două sute trecură în Elveţia; am rămas 
cu opt sute. Garibaldi, ca şi cum i-ar mai fi avut încă pe cei cinci 
mii de oameni ai lui, cu calmul său obişnuit, luă poziţie la 
Camerlata, punctul de încrucişare al mai multor drumuri, mai 
înainte de Como. Instală acolo cele două tunuri şi expedie curieri 
lui Manara, lui Griffini, lui Durando, lui Apice, în sfârşit tuturor 
şefilor de corpuri voluntare din Lombardia de sus, invitându-i să 
cadă de acord cu el asupra poziţiilor puternice pe care le 
ocupau, poziţii cu atât mai sigure şi lesne de menţinut până în 
ultimul moment, cu cât ele se sprijineau pe Elveţia. Invitaţia 
rămase însă fără rezultat. Atunci Garibaldi se retrase de la 
Camerlata, către acelaşi San-Fermo unde, în 1859, i-am bătut 
atât de rău pe austrieci. 

Dar, mai înainte de a ocupa poziţia, el ne adună în piaţa din 
San-Fermo şi ne adresă o cuvântare. Cuvântările lui Garibaldi, 
vii, pitoreşti, captivante, aveau adevărata elocinţă a soldatului. 
Ne spuse că războiul de partizani trebuia să continue, în grupuri, 
că războiul acesta era cel mai sigur şi mai puţin primejdios, că 
era vorba doar să ai încredere în şef şi să te bizui pe tovarăşii 
tăi. 

Cu toată această cuvântare călduroasă, avură loc în timpul 
nopţii, noi dezertări şi, a doua zi, trupa noastră se redusese la 
patru sau cinci sute de oameni. 

Garibaldi, spre marele său regret, se hotări să se întoarcă în 
Piemont, dar, în momentul când să treacă graniţa, îl cuprinse 
ruşinea; se opri la Castelletto, pe Tessin, îmi ordonă să străbat 
împrejurimile şi să-i aduc înapoi cât mai mulţi dezertori cu 
putinţă. Mă dusei până la Lugano, adusei îndărăt trei sute de 
oameni, ne numărarăm, eram şapte sute cincizeci. Garibaldi 
găsi că numărul este suficient spre a merge împotriva 
austriecilor. 

La 12 august, el dă faimoasa sa proclamaţie, în care îl declară 
pe Carol-Albert trădător, arătă că italienii nu mai pot şi nu mai 
trebuie să se încreadă în el şi că orice patriot trebuie să 
considere ca o datorie să facă războiul, fiecare pe seama lui. 

După darea acestei proclamaţii, în momentul când din toate 


părţile se bătea în retragere, noi singuri o pornim înainte şi 
Garibaldi, cu şapte sute cincizeci de oameni, organizează o 
mişcare ofensivă împotriva armatei austriece. Ne îndreptăm 
spre Arona; punem stăpânire pe două vase cu aburi şi pe câteva 
ambarcaţiuni mici. Începem îmbarcarea care ţine până seara, iar 
a doua zi, în zori, sosim la Luino. 

Garibaldi era bolnav; avea o febră intermitentă împotriva 
căreia încerca zadarnic să lupte. 

Cuprins de unul din aceste accese, el intră în hanul „La 
Beccaccia”, o casă izolată, mai înainte de Luino, şi despărțită de 
sat printr-un râuleţ peste care este aruncat un pod; pe urmă 
trimise să mă cheme. 

— Medici, îmi zise el, am absolută nevoie de două ceasuri de 
odihnă; înlocuieşte-mă şi veghează asupra noastră. 

Hanul „La Beccaceia” era rău ales pentru un om cu febră, 
care voia să doarmă liniştit. Era sentinela înaintată de la Luino, 
prima casă ce ar fi trebuit să fie atacată de duşman, 
presupunându-l pe duşman prin împrejurimi. 

Noi nu aveam nicio ştire privitor la mişcările austriecilor, nu 
ştiam dacă ne aflam la zece leghe de ei sau la un kilometru. l- 
am spus totuşi lui Garibaldi să doarmă liniştit, asigurându-l că- 
mi voi lua toate precauţiile pentru ca somnul să nu-i fie tulburat. 
După ce i-am făgăduit asta, am ieşit; puştile se aflau grămadă, 
de partea cealaltă a podului, iar oamenii noştri campaţi între 
pod şi Luino. 

Am aşezat sentinele în faţa, hanului „La Beccaccia” şi am 
trimis nişte ţărani să cerceteze împrejurimile. 

După o jumătate de ceas, iscoadele mele se întoarseră 
speriate, strigând: 

— Austriecii! austriecii! 

Garibaldi în toiul febrei, sări jos din pat, ordonându-mi să pun 
să se sune adunarea şi să-i strâng pe oamenii noştri; de la 
fereastra sa, vedea câmpia şi urma să ne ajungă când va fi 
timpul. 

Într-adevăr, după zece minute, se afla în mijlocul nostru. 


Împărţi mica noastră trupă în două coloane; una, barând 
drumul, fu destinată să ţină piept austriecilor; cealaltă, luând o 
poziţie de flanc, ne împiedica să ne rotim şi putea chiar să şi 
atace. 


Austriecii se iviră curând pe drumul mare; socotirăm că 
puteau să fie între o mie şi o mie două sute; ei puseră îndată 
mâna pe hanul „La Beccaccia”. 

Garibaldi dădu pe loc ordinul de atac coloanei care închidea 
drumul mare; această coloană, care se compunea din patru sute 
de oameni, atacă, în mod hotărât, o mie două sute. 

Obiceiul lui Garibaldi era de a nu-şi număra niciodată nici 
duşmanii, nici proprii lui oameni; dacă te afli în faţa duşmanului, 
apoi trebuie să-l ataci. 

Trebuie să mărturisesc că, aproape întotdeauna, această 
tactică i-a reuşit. 

Totuşi, austriecii rezistând, Garibaldi socoti necesar să-şi 
angajeze toate forţele; el chemă coloana din flanc şi reînnoi 
atacul. 

Aveam dinainte-mi un zid, pe care îl escaladai împreună cu 
compania mea; mă pomenii în grădină; austriecii trăgeau prin 
toate deschizăturile hanului. 

Dar noi ne aruncarăm în mijlocul gloanţelor, atacarăm la 
baionetă şi, prin toate aceste deschizături, care, cu o clipă mai 
înainte, vărsau foc, pătrunserăm noi. Austriecii se retraseră în 
mare dezordine. 

Garibaldi condusese atacul călare, dinaintea podului, la 
cincizeci de paşi de han, în mijlocul focului; fusese o minune că, 
expus ca o ţintă tirului inamic, nu-l atinsese niciun glonţ. De 
îndată ce-i văzu pe austrieci puşi pe fugă, îmi strigă să-i 
urmăresc cu compania mea. Dezertarea o redusese cam la vreo 
sută de oameni, şi, cu cei o sută de oameni ai mei, am pornit în 
urmărirea a o mie o sută de oameni. Nu era în asta cine ştie ce 
mare merit, căci austriecii păreau cuprinşi de o adevărată 
panică; fugeau aruncând puşti, raniţe şi cartuşiere; alergară 
până la Varese. Lăsară, la hanul „La Beceaccia'| vreo sută de 
morţi şi de răniţi, iar în mâinile noastre optzeci de prizonieri. 

Am auzit spunându-se că se opriseră la Gereminiada; m-am 
dus până acolo, dar ei şi plecaseră. Am pornit-o pe urmele lor; 
dar, oricât de repede am alergat, nu i-am mai ajuns. 

În timpul nopţii sosi vestea că un al doilea corp austriac, mai 
numeros decât primul, se îndrepta spre noi. Garibaldi îmi ordonă 
să rezist la Gereminiada; pusei, pe dată, să se ridice baricade şi 
să se facă creneluri pe case. 

Eram atât de obişnuiţi cu astfel de fortificaţii, încât nu ne 


trebuia mai mult de un ceas pentru a face ca până şi ultima 
bojdeucă să fie în stare să reziste unui asediu. Ştirea era falsă. 
Garibaldi trimise două-trei companii în direcţii diferite; apoi, la 
întoarcerea lor, strângându-şi tot efectivul, dădu ordin să se 
mărşăluiască spre Guerla şi, de acolo, spre Varese, unde fu 
primit în triumf. 

Noi înaintam drept spre Radetzky. 

La Varese, ocuparăm înălţimea Buino di Sopra, care domină 
Varese şi oare ne asigura retragerea. Acolo, Garibaldi ordonă să 
fie împuşcat un spion al austriecilor. Spionul trebuia să furnizeze 
informaţii despre forţele noastre celor trei mari coloane 
austriece trimise împotriva noastră. Una pornea spre Como, alta 
spre Varese; a treia se despărţea de celelalte două şi se 
îndrepta spre Luino. 

Apărea limpede că planul austriecilor era să se aşeze între 
Garibaldi şi Lugano şi să-i taie retragerea, fie spre Piemont, fie 
spre Elveţia, Atunci am plecat de la Buino la Arcisate. 

De la Arcisate, Garibaldi mă trimise cu compania mea, care 
făcea mereu serviciul de avangardă, spre Viggia. 

Ajuns acolo cu cei o sută de oameni ai mei, am primit ordinul 
să mă îndrept imediat împotriva austriecilor. 

Prima coloană cu care am făcut cunoştinţă era divizia d'Aspre, 
care dispunea de cinci mii de oameni. 

Acelaşi general d'Aspre a fost cel care a săvârşit mai apoi 
masacrele de la Livorno. 

Dând ascultare ordinului primit, m-am pregătit de luptă şi, 
spre a o da în cele mai bune condiţii cu putinţă, am pus 
stăpânire pe trei sătuleţe ce formau un triunghi: Calzone, 
Ligurno şi Rodero. 

Aceste trei sate păzeau toate drumurile ce veneau dinspre 
Como. 

îndărătul acestor sate se afla o poziţie puternică, San-Maffeo, 
o stâncă de necucerit, de pe care n-aveam, realmente, decât să 
mă rostogolesc ca să cobor în Elveţia, adică într-o ţară neutră. 

Îi împărţisem pe cei o sută de oameni ai mei în trei 
detaşamente; fiecare detaşament ocupa un sat. Eu am ocupat 
Ligurno. Sosisem acolo cu patruzeci de oameni în timpul nopţii, 
şi mă fortificasem în el cât putusem mai bine. 

În zori, austriecii mă atacară. 

Mai întâi, puseră mâna pe Rodero, pe care îl găsiseră părăsit; 


în timpul nopţii, garnizoana lui se retrăsese în Elveţia. Eu am 
rămas cu şaizeci şi opt de oameni. 

l-am rechemat pe cei treizeci de oameni pe care îi aveam la 
Catzone şi, în pas alergător, am ajuns ia San-Maffeo; aici 
puteam rezista. 

Deabia mă instalasem, că am şi fost atacat; de la Rodero, 
tunul austriac ne trimetea ghiulele şi rachete tip Congreve. 

Îmi aruncai privirea în jurul meu: muntele era, la poale, 
împresurat de cavalerie. Ne hotărârăm totuşi să ne apărăm cu 
dârzenie. 

Austriecii porniră la asaltul muntelui; schimbul de focuri 
începu. Din nefericire, fiecare dintre noi n-aveam decât vreo 
douăzeci de cartuşe, şi puştile noastre erau mai mult decât 
mediocre. 

La zgomotul salvei noastre, munţii Elveţiei, vecini cu San- 
Maffeo se umplură de curioşi. Cinci sau şase tessinezi, înarmaţi 
cu carabine, nu putură rezista ispitei; ei ni se alăturară şi traseră 
focuri de puşcă laolaltă eu noi, ea amatori. 

Mi-am păstrat poziţia şi am susţinut lupta până ce oamenii 
mei au tras ultimele cartuşe. 

Nădăjduiam mereu că Garibaldi va auzi tunul austriecilor şi ne 
va veni în ajutor; dar Garibaldi avea altceva de făcut decât să ne 
ajute; el aflase că austriecii înaintau spre Luino şi pornise în 
întâmpinarea lor. 

După ce am tras toate cartuşele, am socotit că era vremea să 
mă gândesc la retragere. Condugşi de tessinezii noştri, am pornit- 
o de-a curmezişul stâncilor, pe un drum cunoscut numai de 
oamenii de prin partea locului. 

După o oră ne aflam în Elveţia. 

M-am retras cu oamenii mei într-o pădurice; locuitorii ne 
împrumutară lăzi în care am ascuns puştile spre a le scoate la 
iveală cu un alt prilej. Şaizeci şi opt de oameni, ţinusem piept 
împotriva a cinci mii, mai bine de patru ceasuri. 

Generalul d'Asspre ceru să se scrie în toate ziarele că dătâuse 
o'"luptă. Îndârjită împotriva armatei lui Garibaldi, pe care o 
lăsase într-o debandadă absolută. 

Numai austriecii sunt în stare să facă astfel de glume. 

XIII 

Urmarea campaniei din Lonibardia 

Cum am spus, Garibaldi pornise spre Luino; dar mai înainte de 


a ajunge acolo, el primi vestea că Luino şi fusese ocupat de 
austrieci, în acelaşi timp în care coloana lui d'Aspre, după marea 
lui victorie asupra noastră, punea stăpânire pe Arcisate. 

Din clipa aceea, retragerea lui Garibaldi prin Elveţia devenea 
foarte dificilă. El se hotărî deci să pornească drept spre 
Morazzone, o poziţie foarte bine întărită şi, prin urmare, foarte 
prielnică. 

De altfel, zgomotul tunului pe care îl auzise, îl făcuse să-i lase 
gura apă. 

Cum îşi întinse tabăra aici, se şi văzu înconjurat de cinci mii 
de austrieci. El n-avea decât cinci sute de oameni. 

Timp de o zi întreagă, cu cei cinci sute de oameni, susţinu 
atacul celor cinci mii de austrieci. La căderea nopţii, îşi rândui 
oamenii în şiruri strânse, şi se năpusti asupra duşmanului cu 
baioneta. Favorizat de întuneric, el făcu o spărtură sângeroasă 
şi se trezi în şes. La o leghe de Morazzone, dădu drumul 
oamenilor, le dete întâlnire la Lugano şi, pe jos, cu o călăuză 
deghizată în ţăran, o porni spre Elveţia. 

Într-o dimineaţă, am aflat, la Lugano, că Garibaldi, despre 
care se zicea că-i mort sau prins la Morazzone, sosise într-un sat 
vecin. Atunci mi-am reamintit vorbele profetice ale lui Anzani. 

Am alergat într-un suflet la Garibaldi, l-am găsit în pat, 
zdrobit, sleit, de-abia vorbind. Făcuse un marş de şaisprezece 
ore şi nu scăpase de austrieci decât printr-o minune. Prima -lui 
întrebare, văzându-mă, a fost: 

— Ai gata compania? 

— Da, i-am răspuns. 

— Ei bine, lasă-mă să dorm noaptea esta; mâine ne vom urii 
oamenii şi vom lua-o de la început. 

Nu m-am putut abtine să nu râd; era limpede că, a doua zi va 
fi atât de istovit, incit nu va putea să-şi mişte nici măcar un 
picior. Dar a doua zi, spre marea mea surprindere, Garibaldi era 
în picioare; sufletul şi trupul acestui om erau la fel; amândouă 
erau de bronz. Nu mai era însă nimic de făcut; campania lui 
Garibaldi în Lombardia se sfâx-şise. Atunci Garibaldi se întoarse 
în Piemont şi reveni la Genova. Acolo, el primi propunerile pe 
care i le făcu o delegaţie siciliană. Aceste propuneri erau să se 
îmbarce pentru Sicilia şi să susţină cauza Revoluţiei. La început, 
el primi şi se duse cu trei sute de oameni la Livorno; dar, aflând 
ce se petrecea la Roma, părăsi ideea expediției în Sicilia şi se 


îndreptă spre capitală unde îl vom şi regăsi în curând. 

Cât despre mine, rămas la Lugano cu compania mea, care, 
după ce adunase c-îţiva dezertori, număra optzeci de oameni, 
mi se îngădui să stau cu ei, într-o magazie. Armele noastre 
continuau să rămână ascunse şi la îndemână. 

In scurt timp, am organizat, pentru a nu ne pierde vremea, o 
insurecție în Lombardia. Guvernul elveţian fu prevenit despre 
asta şi ocupă cantonul Tessin cu contingentele federale. Se 
hotări atunci să fiu internat. Am fost într-adevăr internat, 
împreună cu două sute de oameni - majoritatea serviseră sub 
Garibaldi, ceilalţi fuseseră conduşi de mine - şi trimişi la 
Bellinzona, unde ne ţinură într-o cazarmă, ca fiind primejdioşi şi 
în stare să violăm frontiera. Proiectul continua totuşi să-şi facă 
drum. Generalii Ascioni şi d'Apice trebuiau să plece din Lugano 
şi să se îndrepte spre Como prin valea Intelvi. 

Cât despre mine, urma să plec de la Bellinzona, să trec prin 
pasul Jorio, unul dintre cele mai înalte şi mai grele, de la graniţă, 
să cobor pe lacul Como şi să-i chem pe locuitorii de acolo la 
arme. După aceea, cu trupa mea, aveam să mă alătur celor doi 
generali. 

Deoarece eram supravegheați, lucrul se arăta destul de greu 
de îndeplinit. 

Pe o înălţime ce domină Bellinzona se află ruinele unui vechi 
castel care a aparţinut odinioară familiei Visconti. Acolo ne 
depozitasem armele şi muniţiile pe care izbutisem să le mai 
procur. 

Aveam în total două sute cincizeci de oameni. l-am împărţit în 
opt sau zece grupe ce trebuiau, pe mai multe drumuri şi evitând 
supravegherea trupelor elveţiene, să se adune la castel. Contrar 
oricărei aşteptări, planul izbuti pe deplin. 

Fiecare grup sosi la întâlnire fără să se fi lovit de vreo piedică; 
am înarmat toată lumea şi tocmai eram gata s-o pornesc spre 
munţi, adică să trec graniţa. Deodată, am auzit sunând 
adunarea generală; trupele locale se pregăteau să plece în 
urmărirea mea. Atunci însă localnicii, care începuseră să 
manifeste o mare prietenie faţă de mine, se ridicară întru 
apărarea mea şi ameninţară că, dacă toboşarul nu tace, vor 
suna clopotul de alarmă şi vor înălța baricade. Eliberat de 
această grijă, am ordonat oamenilor mei să pornească în marş; 
ne aflam la sfârşitul lui octombrie, bătea un vint rece dinspre 


nord, făgăduindu-ne o noapte furtunoasă. Am mers toată 
noaptea împotriva vântului, cu faţa biciuită de zăpadă. S-a 
luminat şi am mers, în aceleaşi condiţii, întreaga zi; trebuia să 
trecem cu orice preţ vârful Jorio, acoperit de zăpadă; iarna, însă, 
făcuse păsurile de nestrăbătut; noi le-am trecut totuşi, dar 
zăpada era aproape tot timpul până deasupra genunchilor, ba 
deseori chiar până la-subţiori. După nenumărate suferinţe, am 
ajuns în sfârşit pe culme, dar acolo ne aştepta un duşman şi mai 
cumplit decât toţi cei pe care îi biruisem până atunci: viforul. 
Intr-o clipă am fost orbiţi cu totul şi n-am mai văzut nici la zece 
paşi în jurul nostru. Le-am spus oamenilor mei să se strângă unii 
lângă alţii, să meargă pe un singur rând şi să mă urmeze, 
înaintând cât mai repede cu putinţă. Trei rămaseră totuşi în 
urmă, căzură spre a nu se mai ridica, au fost îngropaţi sub omăt 
şi dorm sau veghează poate şi acum pe creştetul Jorio. 

Mergeam în frunte „fără să urmez niciun drum stabilit, fără să 
ştiu încotro mă îndrept, lăsându-mă în voia norocului; deodată 
m-am oprit; nu mai simţeam sub picioare stânca; încă un pas, şi 
aş fi căzut în prăpastie! Am cerut oamenilor să se oprească, 
ordonând ca fiecare să. Rămână locului până la ziuă. lar eu, de 
unul singur, însoţit de o călăuză, am căutat toată noaptea un 
drum; de nenumărate ori n-am mai simţit pământul sub tălpi 
sau mai degrabă zăpada; căci piciorul ne aluneca într-una şi 
numai printr-o minune niciunul din noi doi n-a fost îngropat sau 
ucis în cădere. In sfârşit, în zori am ajuns în apropierea unor 
cabane părăsite. Totuşi, fiindcă ele ne ofereau un adăpost, am 
vrut să mă întorc la oamenii mei. Dar în clipa aceea forţele m-au 
părăsit şi am căzut zdrobit de oboseală şi îngheţat de frig. 
Călăuza mea m-a transportat într-una din cabane, a izbutit să 
aprindă focul şi m-a adus în simţiri. 

In vremea asta, norocul a vrut ca oamenii mei să urmeze 
aceeaşi cale pe care o urmasem şi eu, astfel încât, după două 
ceasuri, m-au ajuns. Am pornit-o iar la drum şi-am coborât la 
Gravedona, pe lacul Como. Sosit acolo, după un popas de o 
jumătate de zi, am plecat iar în marş spre a-i întâlni pe cei doi 
generali cu care aveam întâlnire şi care, în timpul traversării 
mele, trebuiau să angajeze o bătălie. Dar în loc să-i bată pe 
austrieci, cei doi generali fuseseră ei bătuţi, şi eu urmam să lupt 
împotriva diviziei Wohigemuth, care şi ocupase valea Intelvi, 
precum şi împotriva vaselor cu aburi ticsite de austrieci. Atunci 


am luat-o pe o scurtătură, am pătruns în valea Menaggio şi am 
ocupat, la marginea ei, Portezzo, pe lacul Lugano, păstrându-mi, 
pentru retragere, valea Cavarnia, ce ducea la graniţa elveţiană. 
Poziţia era strălucită; comunicam cu Lugano, de unde puteam să 
primesc oameni şi muniții; dar nimeni nu veni să mi se alăture şi 
am stat acolo degeaba opt zile. La sfârşitul acestui interval, 
austriecii îşi concentrară forţele şi porniră spre Portezzo. Eu m- 
am retras în valea Cavarnia şi am făcut nn popas pe muntele 
San-Lucio, care des* parte Lombardia de Elveţia. Imi ziceam că, 
dacă m-ar ataca, să procedez la fel ca la San-Maffeo. 

Dar n-a avut loc decât un schimb de câteva focuri de armă. 
Doi din oamenii mei muriră de pe urma rănilor lor. Nu era nimic 
de făcut; toate trecătorile zăceau acoperite sub zăpadă; iarna 
devenea tot mai aspră; m-am întors în Elveţia; am ascuns 
puştile, iar pe urmă m-am ascuns şi eu. Din nefericire, eu eram 
mai greu de ascuns decât o puşcă şi, cum eram foarte 
compromis, pentru mine nu era vorba numai de o simplă 
internare, ci de închisoare; trebuia să fiu fericit dacă, o dată 
arestat, autorităţile elveţiene nu m-ar fi predat austriecilor. Am 
hotărât deci să fac tot ce voi putea spre a mă reîntoarce în 
Piemont. Am luat cu împrumut o trăsură ca să pot pleca din 
Lugano. O dată plecat, aş fi ajuns la Magadino; de la Magadino, 
urma să trec prin Genova şi, de la Genova, Dumnezeu ştie 
încotro urma s-o apuc. Străbăteam, aşadar, Lugano în trăsură, 
când un car cu lemne, care închidea strada, mă opri. Trebuia să 
aştept să fie descărcat. Am aşteptat, stăpânindu-mă cu greu; 
dar, în momentul acela, trecu pe acolo comandantul batalionului 
federal. Mă recunoscu, chemă garda şi ordonă să fiu arestat. M- 
au băgat la închisoare; nu mă puteam aştepta la altceva mai 
Uşor. 

Totuşi mi s-a întâmplat şi ceva bun. Deoarece locuitorii de 
vază din Lugano îmi erau toţi prieteni, ei obţinură ca în loc să 
rămân la închisoare, să fiu dus la graniţa sardă. Nu făcui decât 
să traversez Piemontul. Toscana era republică; mă îmbarcai la 
Genova şi plecai la Florenţa. La Livomo, o telegramă ne vesti că 
marele duce, înşelându-l pe Montanelli sub pretextul unei boli, 
fugise de la Siena şi se refugiase la Porto-Ferrajo. . 

Îndată Guerazzi porunci gărzii naţionale de la Livorno să se 
îmbarce, să-l urmărească pe duce şi să-l aresteze. In vreme ce 
semna acest ordin, i se spuse că sosisem la Livorno, 


— Oferiţi-i comanda expediției, zise Guerazzi şi convingeţi-l să 
primească. 

După cum e uşor de înţeles, n-a trebuit să fiu rugat prea mult; 
m-am pus de îndată la ordinele guvernului provizoriu. Ne-am 
îmbarcat pe bordul vasului „Giglio” şi-am navigat spre insula 
Elba. De-abia am pornit-o pe mare, că se şi semnală o fregată 
cu vapori. Era franceză, engleză, austriacă? Habar n-aveam; dar 
prudenţa ne împiedica să ne apropiem prea mult de vas. Am 
ordonat, aşadar, ca „Giglio” să facă un ocol şi, în loc să acostez 
direct la Livorno, am acostat la Golfodi-Campo; am traversat 
insula fără oprire şi am sosit la Porto-Ferrajo. Marele duce nu 
fusese zărit. Expediția luase sfârşit. Atunci m-am reîntors la 
Florenţa şi-am reorganizat aici, în voie, rămăşiţele coloanei 
mele, pe care am întărit-o cu noi voluntari; căci toţi cei ce se 
refugiaseră la Florenţa voiau să vină cu mine. In timpul şederii 
mele în acest oraş, reacţiunea a făcut două încercări, dar eu le- 
am înăbuşit. Într-o dimineaţă, se răspândi zvonul că austriecii 
intrau pe la graniţa cu Modena; am alergat într-acolo cu oamenii 
mei. Nici urmă de austrieci. O a treia încercare a reacţiunii a 
reuşit însă; guvernământul marelui duce fu restabilit şi eu, care 
fusesem însărcinat să-l arestez, fireşte că am fost constrâns să 
plec. In afară de legiunea mea, mai exista la Florenţa o legiune 
poloneză perfect organizată; am făcut apel la ea, şi ea mă urmă. 
Am trecut Apeninii şi am coborât la Bologna. Aici am fost primit 
destul de rău de guvernul republican, care mă consideră 
dezertor. Generalul Mezzacopo îşi organiza, în acest oraş, o 
divizie destinată să meargă în ajutorul Romei. El ne trecu în 
revistă, recunoscu că nu suntem dezertori şi făcu din noi 
avangarda lui. Pornirăm, pe drumul spre Foligno, către Narni şi 
Civita-Castellana. Ajunşi acolo, o luarăm spre Sabine ca să-i 
evităm pe francezi. Am intrat la Roma prin poarta San-Giovanni. 

să spunem în ce stare se afla Roma. 

XIV 

Roma în dimineaţa de 24 aprilie, avangarda diviziei franceze 
ajunsese în faţa portului Civita-Vecchia, şi un aghiotant al 
generalului Oudinot* coborâse pe uscat spre a parlamenta cu 
Manucci, prefectul Republicii romane. El îi spuse că scopul 
intervenţiei franceze era de a salva interesele materiale şi 


35 Nicolas-Charles-Victor Oudinot, duce de Reggio, general francez, care din ordinul lui 
Napoleon al III-lea a instituit asediul Romei în 1849. 


morale ale populaţiei romane; că Franţa voia, vrăjmaşă cum era 
a despotismului şi a anarhiei, să asigure Italiei o libertate 
înţeleaptă; că ea spera să găsească la poporul roman vechea 
simpatie ce-l unise cu poporul francez, dar că, în aşteptare, 
deoarece flota nu putea sta pe mare fără a fi primejduită, era 
necesar un permis imediat de debarcare; în cazul când acest 
permis ar fi refuzat, generalul francez ar fi silit, spre marele său 
regret, să folosească forţa. Pe lângă asta, el trebuia să prevină 
oraşul Civita-Vecchia că, în cazul când s-ar fi tras un singur foc 
de puşcă, oraşul ar fi fost obligat să plătească un milion. 

Şi, zicând acestea, fără a mai aştepta răspunsul guvernului 
din Roma, căruia Manucci voia să-i relateze cele de mai sus, 
generalul Oudinot dezarmă batalionul Metara, ocupă fortul, 
închise tipografia oraşului, puse o sentinelă la poai'tă şi se 
împotrivi la debarcarea unui corp de cinci sute de lombarzi. 

— Aceşti cinci sute de lombarzi formau batalionul de bersalieri 
comandat de Manara, care, izgonit din patria sa, respins de 
Piemont, venea să caute un mormânt la Roma. Acest batalion se 
compunea din aristocrația lombardă şi venise să se unească cu 
apărătorii Republicii. 

Dandolo o mărturiseşte el însuşi în cartea sa Voluntari şi 
bersalieri: nu din simpatie faţă de cauza romanilor făcea asta, ci 
pentru că nu mai ştia în ce loc din lume să ceară un azil. 

Bersalierii sosiseră la două zile după generalul Oudinot; 
acuma generalul era cel ce dădea permisele de debarcare, de 
care el se lipsise. Enrico Dandolo, descendent al dogelui cu 
acelaşi nume, purtând, ca şi istoricul, fiul celebrului învingător al 
Constantinopolului, prenumele de Enrico, cobori de două ori pe 
uscat spre a-i cere generalului această permisiune; nu numai că 
îi fu refuzată, dar i se dădu ordinul precis să se întoarcă îndărăt. 
El raportă acest răspuns lui Manara, care, la rândul lui, cobori 
spre a vedea dacă n-avea să fie mai norocos decât locotenentul 
lui. Dar Manara nu fu mai norocos decât Enrico Dandolo. 

— Eşti lombard? îl întrebă generalul. 

— Fără îndoială, răspunse Manara. 

— Ei bine, replică Oudinot, cum se face că, fiind lombard, te 
amesteci în treburile Romei? 

— Dumneata, care eşti francez, te-amesteci şi mai mult, 
răspunse Manara. 

Apoi, întorcându-i spatele generalului, se întoarse pe vas. 


Dar când se află pe bord că generalul francez se opunea 
coborârii, exasperarea ajunse la culme. De la plecarea din 
Genova, oamenii suferiseră mult din pricina mării agitate şi a 
înghesuielii; bersalierii ca şi voluntarii voiau să sară în apă şi să 
ajungă cu orice risc înot la țărm. 

Când Manara văzu că oamenii săi sunt foarte hotărâți să 
recurgă la acest mijloc extrem, se duse pentru a doua oară la 
generalul Oudinot, şi, după o lungă insistenţă, obţinu ca 
batalionul să debarce la Porto-d'Anzio. Generalul francez 
pretinse mai întâi ca Manara să rămână departe de Roma şi cu 
desăvârşire neutru până la 4 mai, dată la care, zicea el, totul s- 
ar fi sfârşit. Dar Manara refuză. 

— Generale, răspunse el, eu nu sunt decât un maior în 
serviciul Republicii romane, subordonat eu însumi ministrului şi 
generalului meu. Depinzând de ei, eu nu pot să-mi iau un astfel 
de angajament. 

Domnul Manucci crezu atunci, acţionând în numele ministrului 
de război, că trebuie să se supună condiţiilor puse de generalul 
Oudinot şi, în schimbul acestei făgăduieli, voluntarii şi bersalierii 
lombarzi putură a doua zi, 27 aprilie, de dimineaţă, să debarce 
la Porto d'Anzio; ei plecară, la 28, spre Albano şi-şi instalară 
bivuacul în câmpia Romei. 

In timpul nopţii sosi un ordin al generalului Giuseppe 
Avezzana, ministrul de război care, fie că ignora angajamentul 
luat de domnul Manucci în numele lui Manara, fie că nu ţinu 
seama de el, ordonă bersalierilor să pornească îndată, în marş» 
spre Roma. În cursul dimineţii de 29, în mijlocul aplauzelor unei 
mulţimi imense, ei îşi făcură intrarea în Roma. La vestea sosirii 
francezilor la  ('ivita-Vecchia, adunarea romană se declară 
permanentă. Atunci s-a pus această gravă chestiune: li se vor 
deschide francezilor porţile, sau forţa se va opune forţei? 

Triumvirul Armellini şi mulţi alţii fură de părere ca francezii să 
fie primiţi ca prieteni. 

Mazzini, Cernuschi, Sterbini şi majoritatea voiau să se apere 
cu îndârjire şi până la capătul puterilor. ” 

Mai înainte de orice, trebuia să se salveze onoarea, ziceau ei. 

Adunarea nu şovăi: la 26 aprilie, la orele două după-amiază, 
următorul decret fu votat în aplauzele întregii Rome: 

În numele lui Dumnezeu şi al poporului, 

După comunicarea primită de triumvirat, Adunarea fi 


încredințează onoarea Republicii şi-l însărcinează să respingă 
forța prin forță:1 

După  decretarea rezistenței,  Cernuschi, care  înălţase 
baricadele de la Milano, fu numit inspector al baricadelor din 
Roma; punctele întărite fură prevăzute cu tunuri, iar poporul se 
agită fremătând, în aşteptarea unui mare eveniment. Atunci se 
ivi omul providenţial. Lfn strigăt puternic răsună pe străzile 
Romei: „Garibaldi! Garibaldi!” Apoi o mulţime imensă, mergând 
înaintea lui, începu să strige aruncându-şi pălăriile în aer şi 
fluturându-şi batistele: „lată-l! lată-l!” 

Ar fi cu neputinţă de zugrăvit entuziasmul ce cuprinse 
mulţimea la vederea lui; s-ar fi zis că mântuitorul Republicii 
venea întru apărarea Romei; curajul poporului spori datorită 
încrederii în el, şi se părea că Adunarea decretase nu numai 
apărarea, dar şi victoria. 

Câteva rânduri din /storia revoluției din Roma de Biagio 
Miraglia vor da o idee despre acest entuziasm: 

„Acest învingător misterios, înconjurat de o atât de 
strălucitoare aureolă de glorie, care, străin de discuțiile Adunării 
şi ignorându-le, intra în Roma chiar în ajunul zilei în care 
Republica avea să fie atacată, era, în mintea poporului roman, 
singurul om în stare să susțină decretul rezistenței. De aceea, 
pe dată, mulțimile se strânseră în jurul celui care întruchipa 
necesitatea momentului şi care era nădejdea tuturor.” 

Astfel, necesitatea publică îi dădea lui Garibaldi titlul de 
general contestat în ultimul război chiar de cei pentru care el se 
bătuse. 

x 

lată acum câteva amănunte, căci, în situaţia în care se afla, 
fiind pe punctul de a pleca în Sicilia, n-au putut să ne fie 
furnizate chiar de Garibaldi; dar ele ne-au fost date de către 
prietenul său, domnul Vecchi, istoric al războiului de la 1848, 
membru al adunării constituante romane, soldatul de la 30 
aprilie, de la 3 şi 30 iunie; cel, în sfârşit, la care Garibaldi îşi 
petrecu ultima sa lună de şedere la Genova şi din casa căruia 
plecă spre a se îmbarca. 

să-l lăsăm pe domnul Vecchi să vorbească, sau mai degrabă 
să dăm notele sale originale. Domnul 


Vecchi vorbeşte la fel de bine franceza ca şi italiana. 
* 


Moartea lui Rossi şi fuga papei2 îl aflară pe Garibaldi la 
Ravenna, unde el înrolase o puternică legiune de voluntari. 

Se hotărî să meargă singur la Roma spre a se înţelege cu 
guvernul provizoriu, al cărui factotum era Sterbini; dar i se dădu 
să înţeleagă că prezenţa sa la Roma era la fel de primejdioasă 
ca şi cantonările soldaţilor săi pe teritoriul legatelor; 

i se ordonă să se încazarmeze la Macerata, un oraş calm şi 
liniştit, unde răspmdiseră zvonul că el ar fi un hoţ de drumul 
mare. 

Astfel, de-abia instalat, primi ordinul să treacă cu legiunea sa 
la Rieti. Soldaţii o porniră prin Tolentino, Foligno şi Spoleto. 

El veni la Ascoli, deoarece aflase că poliţia burbonică şi 
papistă, folosindu-se de bani, intimidare şi anatemă, începea să 
ridice populaţiile Apeninilor împotriva guvernului de la Roma. 

Pe atunci, eram căpitan în regimentul 23 de linie în armata 
piemonteză şi mă bucuram de permisia mea de două luni la 
Ascoli, când concetăţenii mei mă numiră deputat în constituanta 
romană. 

La 20 ianuarie, am primit vizita lui Garibaldi; a doua zi el vru 
să plece la Rieti trecâhd muntele acoperit de zăpadă şi 
mişunând de tâlhari; sfaturile de prudenţă, împotrivirea 
patrioţilor nu făcură decât să-i sporească la culme dorinţa de 
turist militar; mai bine de o leghe, am fost întovărăşiţi de 
mulţimea care plingea şi se jeluia; mulţi mă îmbrăţişară, 
crezând că n-aveau să mă mai revadă. 

Generalul era însoţit de Nino Bixio”, aghiotantul lui, de 
căpitanul Sacchi, tovarăşul lui de arme din lumea nouă şi de 
Aguyar, negrul său. 

Restul suitei se compunea din subsemnatul şi dintr-un căţeluş 
care, rănit la o labă în ziua bătăliei de la San-Antonio, dezertă de 
sub drapelul armatei din Buenos Aires, sub care mersese până 
atunci, spre a se înrola sub flamura lui Garibaldi. 

Micul animal inteligent mergea întotdeauna şchiopătând între 
picioarele calului lui Garibaldi. Câinele se numea Guerillo. 

În prima noapte furăm găzduiţi la guvernatorul din Arguata, 
Gaetano Rinaldi, şeful reacţiunii clericale, care apărea după noi 


36 Pellegrino Rossi (1787—1848), prim-ministru ai Statului papal, asasinat la Roma în timpul 
unei răscoale populare. 

37 Nino Bixio (1821—1873), general italian, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui 
Garibaldi, faimos prin îndrăzneala şi bravura sa. A participat la toate momentele importante ale 
făuririi unităţii italiene. 


pe măsură ce înaintam. 

Am rămas într-o cameră de la parter, neluminată, până la ora 
zece seara, cu lume care intra, ieşea, şuşotea. L-am făcut atent 
pe general, care îmi răspunse în franceză, cu obişnuitul lui calm: 

— Nu te alarma, se alcătuieşte meniul cinei. 

Nici nu ştia ce bine ghicise; ne-am sculat de la masă la miezul 
nopţii şi am fost trataţi ca nişte cardinali. La plecare, am primit 
de la guvernator două kilograme de trufe pentru drum. La ora 
patru dimineaţa încălecam, şi fiul domnului Rinaldi ne întovărăşi 
până pe creştetul muntelui, cu un drapel tricolor de mătase. La 
amiază am înfulecat un miel.pe care generalul puse să-l frigă în 
ciozvârte la flacăra unor mănunchiuri de vreascuri; seara, am 
intrat într-un han izolat, plin de ţărani înarmaţi. Poate că ei 
primiseră cuvântul de ordine de la Arguata; aveau nişte figuri 
sinistre; toată lumea fu invitată de noi să bea, dar toţi refuzară. 
Ne-am retras să ne culcăm şi am dormit cu sabia alături, cu 
degetul pe trăgaciul pistolului. 

Garibaldi se sculă, cu genunchiul drept umflat şi văietându-se 
de dureri în cotul stâng din pricina reumatismelor căpătate în 
America; nu-şi putu încălţa cizma dreaptă şi-şi vâri braţul într-o 
eșarfă. 

După o jumătate de ceas de drum, caii noştri refuzară să 
meargă mai departe. Suiam, într-adevăr, un urcuş abrupt, pe 
care îngheţul de peste noapte îl făcuse lunecos ca oglinda. 

O leghe, animalele merseră pe mantăile noastre, pe care le 
întindeam dinaintea lor; străbăturăm apoi o câmpie acoperită de 
zăpadă, având necazuri până peste cap din pricina cailor; spre a 
mă încălzi, am coborit de pe cal şi m-am dus să mă informez 
despre sănătatea generalului, care călărea înaintea mea, numai 
cu un picior încălţat; celălalt era acoperit doar cu un ciorap de 
bumbac. 

— Ei bine, cum ne simţim, generale? l-am întrebat. 

El mă saluta cu acel surâs blajin, ce-i stătea în firea-i 
puternică şi liniştită, şi-mi zise: 

— Mulţumesc, mă simt minunat. 

Cum mergeam alături de el, fără îndoială ca să se sustragă 
durerilor crâncene care-i muşcau carnea fără a-i afecta 
sensibilitatea, îmi arătă cu mâna grandioasa privelişte a acestei 
naturi sălbatice. Intr-adevăr, ne aflam în mijlocul munţilor 
ciudaţi ale căror creste stâncoase semănau cu nişte cetăţui 


durate de uriaşi. 

Peste tot, grămezi de stânci roase de veacuri şi desprinse de 
pe culmi, care se prăvăliseră în văile strimte şi povârnite, 
precum şi în albia unui şuvoi ce spumega înspăimântător, 
zgomotos şi milos; ici şi colo, câteva case răzlețe, ascunse de 
pilcuri de stejari, de fagi, de castani, de brazi, dezvăluindu-se 
doar prin fumul alburiu ce ieşea din hornurile lor. 

Acest peisaj, parcă de Salvador Rosa *, întunecat de răscoală 
şi devenit şi mai ameninţător din pricina şuieratului cumplit al 
vântului, exaltă sufletul lui Garibaldi. 

— Aici, zise el, aş vrea să întâlnesc întreaga armată a lui 
Radetzky; bravii noştri ostaşi n-ar lăsa să se întoarcă la Viena 
nici măcar unul din soldaţii lui; aici i-am răzbuna şi pe Varus şi 
pe fraţii noştri morţi în pădurea de la Teutberg. 

Cam pe la ora cinci ne aflam aproape de Cascia, un mic pâlc 
de case strânse ciopor pe creştetul unei coline înverzite; vântul 
gonise norii, soarele strălucea pe culmile înzăpezite, făcând din 
ele munţi de argint zugrăviți pe un fundal de azur ce se 
preschimba spre asfinţit, în trandafiriu aprins. 

Ne odihneam în apropierea unei colibe de paie, când patra 
tineri veniră să ne întrebe cine eram. La numele lui Garibaldi, o 
luară la fugă şi, după un sfert de ceas, gonfalonierul, 
notabilităţile, garda naţională, mulţimea cu muzica în frunte, 
alergară în întâmpinarea noastră spre a-l invita pe general să 
poftească în sat. 

Ca la semnul unei baghete magice, se înălţă un arc de triumf 
din frunziş; teatral fu iluminat; avu loc un dineu şi un bal în casa 
guvernatorului, care totuşi era un clerical mândru. Imi amintesc 
că acolo îi fu prezentat lui Garibaldi un ţăranpoet care rostise - 
el nu ştia nici să citească şi nici să scrie - un întreg poem asupra 
vieţii pastorale. 

Pe la ora nouă, un vecin îmi şopti încet, la ureche, că un băiat 
de cincisprezece ani zăcea în închisoarea comunală, îndobitocit 
de loviturile şi de maltratările tatălui său, care, recăsătorindu-se 
la vârsta de şaizeci de ani cu o tânără ţărancă, aţâţat de 
aceasta, îşi învinuise fiul că n-o respectase. Guvernatorul 
primise vreo douăzeci de scuzi şi-l aruncase pe copil în 
închisoare. l-am vorbit despre asta generalului. 

Fu adus tatăl, apoi nefericitul copil. A fost o scenă comică şi 
hidoasă totdeodată. Tatăl era de acord ca fiul său să iasă din 


închisoare; dar reclama, cu naivitate, suma pe care o dăduse 
spre a fi băgat acolo. Copilul plângea cu lacrimi fierbinţi şi-l 
îmbrăţişa pe Garibaldi; cât despre guvernator, el nu ştia ce 
atitudine să ia. Până la sfârşit, vorbi poporului, de sus, din 
balcon şi copilul fu purtat în triumf de toţi ştrengarii din sat. 

A doua zi, la ora cinci de dimineaţă, un detaşament din garda 
naţională plecă cu noi, pe o ploaie măruntă şi pătrunzătoare. 

Detaşamentul ne însoţi până la Rieti şi escortă un funcţionar 
financiar, închis în locul unde am prânzit, care era un spion 
plătit de generalul burbonic Landi ce comanda coloana mobilă 
de la graniţa Statelor romane. 

Legiunea italiană, încazarmată la Rieti, se compunea din trei 
batalioane (în total o mie cinci sute de oameni) cărora li se 
adăugaseră nouăzeci de lăncieri îmbrăcaţi şi prevăzuţi cu cai pe 
cheltuiala comandantului lor, contele Angelo Maşina, din 
Bologna. 

Cu ei a pornit contele în ajutorul Romei. 

La debarcarea francezilor la Civita-Vecchia, legiunea se afla la 
Anagni, leagănul şi mormântul lui Bonifaciu al VITI-lea. 

AUg. Vecchi 

x 

Dar acestui general, care avea tot poporul în alaiul lui, îi mai 
trebuiau soldaţi. 

Ise improviză o brigadă din elemente străine unele de altele, 
din oameni ce nu se cunoşteau între ei şi care trebuiau să se 
unească, să se contopească, să devină un amalgam, ca urmare 
a entuziasmului pe care îi inspira generalul. 

Această brigadă fu alcătuită: din două batalioane ale propriei 
sale legiuni, printre care vreo patruzeci de oameni veniţi cu el 
din Montevideo, purtând bluza roşie cu pasmanterie verde; din 
trei sute de oameni întorşi de la Veneţia; din patru sute de tineri 
de la Universitate; din trei sute de vameşi mobilizați; în sfârşit, 
din trei sute de emigranţi; în total, două mii cinci sute de 
oameni care fură însărcinaţi cu apărarea zidurilor de la poarta 
Portese până la porţile San-Pancrazio şi Cavallegieri, şi oeupând 
toate punctele înalte din afara zidurilor vilei Corsini, cunoscute 
sub numele de Quatro-Venti, până la vila Pamfili. 

După toate probabilitățile, asupra acestui punct aveau să se 
îndrepte toate sforţările francezilor, care voiau să păstreze 
Civita-Vecchia ca bază a operaţiunilor lor. 


La 28 aprilie, avangarda franceză se afla la Palo, unde, din 
ajun, sosise, deschizând drumul, un batalion de vânători. 

La 29, ea se afla la Castel-di-Guido, adică la cinci leghe de 
Roma. Atunci generalul-comandant il trimise în recunoaştere pe 
fratele său, căpitanul Oudinot, şi pe un aghiotant, împreună cu 
cincisprezece soldaţi din cavaleria uşoară. 

Această recunoaştere înainta până la punctul unde se despart 
cele două drumuri aureliene, cel vechi şi cel nou, şi la o leghe de 
Roma întâlni avanposturile romane. 

Ofiţerul care comanda avanposturile înainta şi adresându-se 
francezilor, îi întrebă: 

— Ce vreţi? 

— Să mergem la Roma, răspunseră francezii. 

— Asta nu se poate, zise ofiţerul italian. 

— Noi vorbim în numele Republicii franceze. 

— Şi noi, în numele Republicii romane; aşadar, îndărăt, 
domnilor! 

— Şi dacă noi nu vrem să ne întoarcem îndărăt? 

— Vom încerca să vă facem să plecaţi fără voia 
dumneavoastră. 

— Prin ce mijloc? 

— Cu forţa. 

— Atunci, zise ofiţerul francez, întorcându-se spre ai săi, dacă- 
i aşa, deschideţi focul. 

Şi, în acelaşi timp, el însuşi descărcă un pistol pe care-l 
scoase din coburii şeii. 

— Foc! răspunse ofiţerul care comanda avanposturile romane. 

Cei trimişi în recunoaştere, prea slabi spre a rezista, se 
retraseră în galop, lăsind în mâinile noastre un vânător francez 
prins sub calul lui mort. Fu luat şi dus la Roma. 

Buletinul francez spune că noi am rupt-o la fugă şi că am fost 
urmăriţi; dar, dacă lucrul acesta era adevărat, cum ar fi fost cu 
putinţă să facem un prizonier şi să-l aducem la Roma, noi care 
eram pe jos, în vreme ce francezii erau călări? 

De altfel, vom arăta mai multe erori de acest fel. 

Cei plecaţi în recunoaştere raportară generalului Oudinot 
ştirea că Roma era gata să se apere şi că nu trebuia să se bizuie 
că va intra în oraş, aşa cum se aştepta, fără a recurge la 
violenţă şi în mijlocul aclamaţiilor poporului. 

Generalul comandant francez nu-şi întrerupse însă marşul. 


În ziua următoare, adică la 30 aprilie, lăsând la Maglianilla 
raniţele soldaţilor, înaintă în pas alergător. 

Să relevăm o nouă eroare-privitoare la 30 aprilie, după cum 
am relevat-o şi pe cea referitoare la 29. 

Anumiți scriitori francezi au spus că, victime ale unei intrigi 
josnice, soldaţii fuseseră atraşi în oraş în urma unei simple 
recunoaşteri şi căzuseră într-o cursă. 

Afacerea din 30 aprilie n-a fost o recunoaştere şi francezii n- 
au fost atraşi într-o cursă. Afacerea din 30 aprilie a fost o luptă 
la care se aştepta, desigur, generalul francez, şi dovadă este 
planul bătăliei găsit asupra unui ofiţer francez mort şi transmis 
de colonelul Masi, generalului ministru de război:t: 

„Un îndoit atac va trebui dat prin porțile Angelica şi 
Cavallegieri spre a distrage atenția duşmanului. 

Prin cel dintâi se vor lua cu forța trupele duşmane care sunt 
postate pe Monte-Mario, şi apoi se va putea ocupa poarta 
Angelica. 

După ce trupele noastre vor fi ocupat aceste două puncte, noi 
vom respinge inamicul, cu toată forța posibilă, în toate direcțiile, 
şi punctul adunării generale va fi piața San Pietro. 

Se recomandă indeosebi să fie cruțat sângele francez” 

Ideea generalului francez nu numai că era proastă, dar a fost 
şi rău îndeplinită; vom încerca s-o dovedim. 

Drumul care duce de la Civita-Vecchia la Roma, se desparte, 
cam la o mie cinci sute de metri de ziduri, în două: spre dreapta 
el duce la poarta San-Pancrazio; spre stingă, la poarta 
Cavallegieri, vecină cu colţul ieşit în afară al Vaticanului. 

Vrând să urmeze planul stabilit şi să atace prin spate Monte- 
Mario, apoi să asedieze poarta Angelica, armata franceză, 
ajunsă la bifurcaţie, trebuia s-o cotească, cu o brigadă, spre 
stânga, în direcţia apeductului Paolo, şi cu cealaltă s-o ia la 
dreapta, spre sătuleţul San-Pio şi să încerce a pune stăpânire pe 
poarta Cavallegieri. 

Asta a fost grava eroare pe care o săvârşiră francezii. Ei 
aruncară în dreapta infanteria uşoară din regimentul 20 de linie, 
care găsi un teren aspru, brăzdat de păduri şi greu accesibil, iar 
pe înălțimile din stânga, îi plasă pe vânătorii din Vincennes; la 


38 Eu nu fac aici un roman, eu public Memorii. Sînt, aşadar, silit să traduc textual. Eu nu 
dezmint, nici nu afirm : eu instruiesc un proces înaintea acestui mare şi ultim judecător care se 
numeşte Adevărul (Al, Dumas). 


vreo sută cincizeci de metri de ziduri, aceşti bravi rătăciţi ai 
armatei duşmane fură trăsniţi de grindina de mitralii pe care o 
scuipa bateria bastionului San-Mario. 

Totuşi răul a fost mai mic pentru ei decât ar fi putut să fie, 
datorită îndemânării dobândite în războiul împotriva arabilor, de 
a-şi face metereze din toate accidentele terenului. 

La rându-le, tirul lor, admirabil condus, ne pricinui pierderi 
mari. Aici au fost ucişi: locotenentul Marducoi, un tânăr de mare 
nădejde, a cărui mamă, după reîntoarcerea papei Pius al IX-lea, 
a fost condamnată la opt zile închisoare pentru că a depus flori 
pe mormântul fiului ei;  adjutantul-maior Enrico Pallini, 
brigadierul della Ridova, căpitanul Pifferi, locotenentul Belii şi 
alţi câţiva, necunoscuţi pentru ceilalţi, darl” scumpi nouă, ca de 
pildă de Stephanis, Ludovic şi căpitanul Leduc, un belgian 
curajos care a luptat pentru noi în războiul de independenţă. 

Dar cei vii nu lipseau ca să ia locul celor dispăruţi. 

Incă de dimineaţă, bubuitul tobelor îi vesti pe romani de 
apropierea francezilor, şi, într-o clipă, zidurile şi bastioanele se 
umplură de oameni. 

In vreme ce focul infanteriştilor din regimentul 20 de linie şi 
cel al vânătorilor din Vincennes răspundeau focului nostru, 
grosul coloanei franceze continua să înainteze. 

In momentul în care apăru coloana, o baterie alcătuită din 
patru tunuri, instalată pe un bastion, începu să o mitralieze. 

Generalul francez aşeză îndată pe apeducte o baterie cu 
misiunea de a răspunde focului nostru şi ordonă să fie urcate pe 
un deal alte două tunuri care fură aşezate cu faţa spre grădinile 
Vaticanului, unde se aflau puţini soldaţi, dar o mulţime imensă 
de popor înarmat. 

Deoarece focul nostru se domolise o clipă din pricina preciziei 
tirului vânătorilor din Vincennes, generalul francez aruncă în 
luptă brigada „Moliere”, care înaintă curajos, până sub ziduri; 
dar, cum am spus-o morții fuseseră repede înlocuiţi, şi focul se 
aprinse iar, şi mai puternic, zdrobind capul coloanelor Marulaz şi 
Bout, care fură silite aşadar să bată în retragere şi să-şi caute 
un adăpost prin scobiturile terenului. 

Garibaldi urmărea toate aceste mişcări din grădinile vilei 
Pamfili. El socoti că sosise momentul să lovească la rându-i şi îşi 
strecură mai multe detaşamente mici printre butucii de viţă; dar 
această manevră fu descoperită şi regimentul 


20 de linie trimise întăriri vânătorilor din Vincennes ca să 
împiedice să fie luaţi prin surprindere şi ca să-i ocrotească. 
Garibaldi trimise atunci vorbă că, dacă i s-ar da, ca întăriri, o 
mie de oameni, ar răspunde de succesul din acea zi. 

Ise trimise îndată batalionul colonelului Galleti şi primul 
batalion din legiunea romană, comandat de coloeielul Morelli. El 
rândui mai multe companii spre a apăra trecerile amenințate; 
altele fură însărcinate să apere flancurile şi spatele în această 
operaţie, iar el, mergând în fruntea oamenilor care îi mai 
rămăseseră, se aruncă asupra francezilor. 

Din nenorocire, de la înălţimea meterezelor, ai noştri i-au luat 
pe oamenii lui Garibaldi drept soldaţii generalului Oudinot şi au 
deschis focul asupra lor. Garibaldi se opri până ce greşeala a 
fost băgată de seamă şi atunci, atacând la baionetă, se năpusti 
drept în mijlocul armatei franceze. Se încinse o luptă groaznică 
între „tigrii de la Montevideoll, cum erau numiţi oamenii lui 
Garibaldi şi leii din Africa. Francezi şi romani se luptau corp la 
corp, se înjunghiau cu baionetele, se încleştau, se răsturnau, se 
ridicau. Garibaldi găsise, în sfârşit, duşmani vrednici de el. 

Acolo fură ucişi, dintre ai noştri, căpitanul Montaldi, 
locotenenţii Rigli şi Zamboni; acolo au fost răniţi maiorul 
Marochetti, chirurgul Schienda, ofiţerul Ghiglioni, capelanul Ugo 
Bassi, care, fără arme, în mijlocul luptătorilor, înfrunta rănile şi 
moartea spre a-i ajuta pe răniţi şi a-i mângâia pe muribunzi; 
inimă cucernică, suflet milos, din care preoţii au făcut un martir; 
în sfârşit, locotenenţii d'Airoro, Tressoldi, Rolla şi tânărul 
Stadella, fiul generalului napolitan. 

După o luptă de o oră, francezii fură siliţi să cedeze; o parte 
se împrăştie în dezordine pe câmpie, iar altă parte bătu în 
retragere spre corpul principal. 

Două sute şaizeci rămaseră prizonierii noştri. 

In acel moment căpitanul de artilerie Faby aghiotantul 
generalului-comandant văzând eşecul atacului, plănuit atât de 
prost de general, şi crezând că mai poate îndrepta lucrurile, îi 
propuse şefului său să pornească un nou atac, pe un drum pe 
care-l cunoştea, zicea el, şi care l-ar fi condus, neobservat, până 
sub zidurile Romei, în faţa grădinilor Vaticanului. 

Drumul era mărginit de patru sau cinci case ascunse în 
mijlocul viilor, unde puteau fi lăsate detaşamentele. 

Generalul-comandant fu de acord, îi dădu o brigadă din corpul 


Levaillant, şi căpitanul Faby plecăi 

La început, operaţiunea a fost uşoară şi marşul coloanei, ce-i 
drept, trecu neobservat de către apărătorii Romei până la 
drumul consular al porţii Angelica; dar, acolo, la prima fulgerare 
pe care soarele o smulse armelor franceze, un foc năprasnic, 
pornit de pe tot cuprinsul grădinilor pontificale, întâmpină 
coloana, şi unul din primele gloanţe îl răni pe căpitanul Faby, 
care o conducea. 

Deşi lipsită de conducătorul ei, coloana se apără vitejeşte şi, 
câtăva vreme, răspunse focului de pe ziduri; dar, decimaţi, 
striviţi, zdrobiţi, având în spatele lor trupele noastre de la 
Monte-Mario, iar în faţă tirul castelului Sant-Angelo, care le 
închidea drumul spre poarta Angelica, expuşi fără apărare 
grindinei de gloanţe şi de mitralii ce ploua din grădinile 
Vaticanului şi care nu le îngăduia să-şi reia vechile poziţii, 
francezii fură siliţi să se refugieze în căsuţele răspândite prin vii 
şi risipite de-a lungul drumului, unde artileria noastră continuă 
să-i secere fulgerător. 

Astfel, o brigadă întreagă care era aripa stingă a corpului de 
armată francez, se află despărțită de centrul ei şi în primejdie de 
a fi făcută prizonieră. 

Din fericire pentru generalul Levaillant, trupele noastre de la 
Monte-Mario n-au coborât, şi două mii de oameni, masaţi 
îndărătul porţii Angelica, nu s-au clintit din loc. 

Generalul-comandant nu fusese mai norocos nici în sectorul 
din dreapta, adică în punctul unde luptase Garibaldi; o clipă, 
focul şi lupta încetaseră prin retragerea francezilor; dar, 
văzându-şi oamenii respinşi, generalul Oudinot, temându-se să 
nu i se taie comunicațiile cu Civita-Vecchia, împinse înainte 
resturile brigăzii „Moliere” şi lupta, potolită o clipă, reîncepuse 
cu un nou avânt. Dar toată ştiinţa războiului, disciplina, curajul, 
atacul năvalnic, totul dădu greş în faţa soldaţilor noştri, oricât de 
tineri, oricât de fără experienţă erau ei. 

Căci Garibaldi se afla acolo, călare, înălţat în scări, cu părul în 
vânt, asemenea unei statui de bronz a zeului bătăliilor. 

La vederea neînvinsului, fiecare îşi aminti de vitejiile 
strămoşilor şi de acei cuceritori ai lumii, ale căror morminte le 
aveau sub picioare; s-ar fi zis că toţi ştiau că umbra Camillilor, 
Cincinatilor şi Cezarilor îl priveau de pe Capitoliu. Violenţei, furiei 
franceze, ei le opuseră calmul roman, voinţa supremă a 


deznădejdei. 

După patru ore de luptă madârijită, şeful unui batalion din 
regimentul 20 de linie, astăzi generalul Pieard, graţie unor 
sforţări nemaipomenite şi unui admirabil curaj, puse stăpânire, 
cu trei sute de oameni, pe o poziţie bună, silincâu-i pe tinerii de 
la Universitate să o părăsească; dar imediat, Garibaldi, primind 
un batalion de exilați comandat de Arcioni şi un detaşament al 
legiunii romane, cu două companii din aceeaşi legiune, se 
avântă ferindu-şi capul, cu baioneta la piept, reluând la rândul 
său ofensiva; cu o înflăcărare de nebiruit, doborând orice 
piedică, el încercui în casa din cax-e îşi făcuse o fortăreață, pe 
şeful de batalion Picard, care atacat de pe lături de oamenii 
noştri, iar din faţă de Nino Bixio, care luptă corp la corp cu el, fu, 
în sfârşit, silit să se predea împreună cu cei trei sute de oameni 
ai lui. Această uriaşă luptă a hotărât soarta acelei zile şi a 
schimbat cu desăvârşire faţa lucrurilor. Nu se mai punea 
chestiunea de a se şti dacă Oudinot avea să intre în Roma, ci 
dacă avea să se mai poată întoarce la Civita-Vecchia. 

Într-adevăr, Garibaldi, o dată stăpân pe vila Pamfili şi pe 
poziţiile apeductelor, domina calea Aureliană şi printr-o manevră 
rapidă, putea să le-o ia înainte francezilor la Castel-di-Guido şi 
să le închidă drumul. 

Rezultatul acestei manevre era sigur; aripa stingă a 
francezilor strivită sub grădinile Vaticanului şi refugiată, cum am 
spus, în căsuţele răzlețe de acolo, nu putea să se retragă fără să 
nu se expună tirului ucigător al artileriei şi salvei de focuri de pe 
ziduri. 

Aripa dreaptă, bătută şi împrăştiată sub cerul liber de 
Garibaldi, se afla intr-unui din acele momente de descurajare 
fatală ce urmează unei înfrângeri neaşteptate şi nu putea opune 
decât o slabă rezistenţă. Mai mult încă, francezii erau istoviţi 
după o luptă de zece ore şi lipsiţi de orice detaşament* de 
cavalerie care să le acopere retragerea. 

Noi aveam două regimente de linie de rezervă, două 
regimente de dragoni călări, două escadroane de carabinieri, 
batalionul de lombarzi comandat de Manara, legat, ce-i drept, 
de cuvântul dat de Manucci şi, în spatele lor, un întreg popor. 

Garibaldi şi judecase situaţia, căci, de pe câmpul de luptă, el îi 
scria ministrului de război Avezzana: 

„Trimiteţi-mi noi trupe şi, aşa cum v-am făgăduit să-i bat pe 


frajicezi, cuvânt pe care mi l-am ținut, vă făgăduiesc să-i 
împiedic ca nici măcar unul singur să nu se urce pe vasele lor” 

Dar se zice că atunci triumvirul Mazzini îşi rosti hotărât 
cuvântul împotriva acestui proiect. 

— Să nu ne facem, spuse el, din Franţa un duşman de moarte 
printr-o înfrângere totală, şi să nu-i expunem pe tinerii noştri 
soldaţi de rezervă, în câmp deschis, împotriva unui duşman 
înfrânt, dar valoros. 

Această gravă eroare a lui Mazzini îi răpi lui Garibaldi gloria 
unei zile asemenea celei a lui Napoleon, şi făcu de prisos 
victoria din 30; o eroare fatală, şi totuşi scuzabilă la un om ce-şi 
pusese toate speranţele în partidul democratic francez al cărui 
şef era Ledru-Rollin*, o eroare cu urmări incalculabile pentru 
Italia. 

Planul lui Garibaldi, dacă ar fi fpst adoptat, putea să schimbe 
destinele Italiei. 

Într-adevăr, poziția era dintre cele mai simple, şi voi face apel, 
astăzi când urile s-au potolit şi când un soare nou răsare pentru 
Italia, chiar la lealitatea adversarilor noştri. 

Oudinot atacase Roma cu două brigăzi, una sub ordinele 
generalului Levaillant, cealaltă sub ordinele generalului Moliere; 
un batalion de vânători pedeştri, douăsprezece tunuri de câmp 
şi cincizeci de cai, completau divizia; am văzut în ce stare grea 
ajunsese, în seara de 30 aprilie, acest corp de armată, a cărui 
aripă stingă fusese prelungită în mod nepotrivit, iar aripa 
dreaptă zvârlită spre centrul lui de către Garibaldi, stăpân al 
vilei Pamfili, al apeductelor şi al străvechii căi Aureliene; trebuia 
fără a se pierde nicio clipă şi cu toate trupele disponibile, să se 
înainteze şi francezii să fie siliţi fie s-o rupă la fugă, lucru 
necesar dacă voiau să ajungă la Civita-Vecchia, fie la o nouă 
luptă, care s-ar fi sfârşit prin absoluta lor distragere în situaţia 
neprielnică în care se aflau. 

Armata franceză ar fi fost zdrobită sau silită să depună 
armele. 

Ceea ce e curios, este că, în tot timpul acestei zile, muzicile 
militare romane au cântat Marsilieza, luptând împotriva celor 
care, însufleţiţi de acest cântec, biruiseră Europa. 

Este adevărat că francezii n-o mai cântau. 


39 Alexandre-Auguste Ledru-Rollin (1807—1874), avocat şi om politic francez, membru al 
guvernului provizoriu. din 1848. A fost unul din promotorii sufragiului universal. 


În afară de morţii şi de răniții pe care i-am avut, gloanţele şi 
ghiulelele au pricinuit, în acea zi, mari pagube monumentelor 
noastre, şi nu ne-am putut opri să nu surâdem cu tristeţe, când 
am citit, în ziarele franceze, că asediul avea să dureze probabil 
mult din cauza grijii inginerilor de a apăra monumentele 
artistice. 

Gloanţele şi ghiulelele loveau, intr-adevăr, şi răsunau ca 
grindina pe cupola de la San-Pietro şi pe Vatican. 

În capela Paulina, bogată în frescele lui Michelangelo, ale lui 
Zuceari şi ale lui Lorenzo Sabati, una dintre picturi a fost atinsă 
transversal de un proiectil. 

În Capela Sixtină, un altul a deteriorat un panou pictat de 
Buonarotti. 

În sfârşit, francezii au pierdut în acea zi o mie trei sute de 
oameni, răniţi şi prizonieri. Noi am avut o sută de oameni ucişi 
sau scoşi din luptă, şi un prizonier. 

Acest prizonier era capelanul nostru Ugo Bassi, care, într-una 
din manevrele noastre de retragere, ţinând pe genunchi capul 
unui muribund alături de care se aşezase spre a-l mângâia, n-a 
vrut să plece de lângă rănit decât după ce acesta şi-a dat ultima 
suflare. 

E uşor de ghicit bucuria care cuprinse Roma în seara şi în 
noaptea următoare acestei prime lupte. Orice întorsătură ar fi 
luat de acum încolo lucrurile, istoria, cel puţin aşa se credea, n- 
ar mai putea tăgădui că noi, nu numai c-am ţinut piept o zi 
întreagă primilor soldaţi din lume, dar căi-am şi silit să dea 
îndărăt. 

Întregul oraş a fost iluminat şi a luat înfăţişarea unei zile de 
sărbătoare naţională; de pretutindeni se auzeau cântece şi 
orchestre. La cartierul general răsunau cântece şi o muzică ce le 
strângea inima de durere soldaţilor şi ofiţerilor francezi. 

Căpitanul Faby. Se întoarse către un ofiţer roman, care era 
istoricul Vecchi şi-l întrebă: 

— Bucuria şi cântecele astea vor să ne insulte? 

— Nu, îi răspunse Vecchi, să nu credeţi asta; poporul nostru 
este generos şi nu insultă în nenorocire; dar el îşi sărbătoreşte 
botezul de sânge şi de foc. 

— Noi i-am învins astăzi pe primii soldaţi din lume; vreţi să-l 
împiedicaţi să aplaude în memoria morţilor şi pentru reînvierea 
bătrânei noastre Rome? 


Căpitanul Faby fu adânc mişcat de acest răspuns, care fusese 
rostit într-o franceză fără cusur, atât de mişcat încât, cu lacrimi 
în ochi, strigă: 

— Ei bine, dacă-i aşa, trăiască Roma! Trăiască Italia! 

Niciun soldat prizonier n-a fost trimis în tabăra ce-i fusese 
destinată, fără să nu primească hrană şi fără să nu i se dea tot 
ceea ce avea nevoie. Cât despre ofiţerii care îşi pierduseră 
sabia, pe ioc, li se dădu o alta. 

A doua zi, 1 mai, în zori, neobositul Garibaldi, primind de la 
ministerul de război autorizaţia de a-i ataca pe francezi, cu 
legiunea sa, adică cu o mie două sute de oameni, o împărţi în 
două coloane, dintre care o parte ieşi cu Maşina, pe poarta 
Cavallegieri, iar cealaltă, sub ordinele sale, pe poarta San- 
Pancrazio. Puţina cavalerie pe care o avea fu sporită cu un 
escadron de dragoni. 

Scopul lui Garibaldi era de a-i surprinde pe francezi pe câmpul 
lor şi de a-i provoca la luptă, deşi erau de şase ori mai numeroşi 
decât el; spera, de altfel, ca la zgomotul focurilor de armă şi al 
tunului, întreg poporul să-i sară în ajutor. 

Dar, o dată ajuns pe câmp, află că francezii plecaseră în 
timpul nopţii, retrăgânduse spre Castel-di-Guido, şi că Maşina, 
care apucase pe drumul cel mai scurt, ajunsese din urmă 
ariergarda lor şi se încăierase cu ea. 

Garibaldi îşi grăbi atunci marşul şi-l ajunse pe Maşina în 
apropiere de hanul Malagrotta, unde francezii, adunându-se, 
păreau să se pregătească de luptă. Ocupă îndată, pe o înălţime, 
o poziţie avantajoasă în flancul armatei franceze; dar, în 
momentul în care ai noştri urmau să atace, un ofiţer se 
desprinse din corpul de armată, înaintă pe drumul cel mare şi 
ceru să discute cu Garibaldi. 

Garibaldi ordonă să fie adus în faţa sa. 

Solul zise că fusese trimis de generalul-comandant al armatei 
franceze spre a trata încheierea unui armistițiu şi a se încredința 
dacă, într-adevăr, poporul Romei primea guvernarea 
republicană şi voia să-i apere drepturile. Ca dovadă a intențiilor 
leale ale generalului, acesta ne propunea să ni-l înapoieze pe 
părintele Ugo Bassi, făcut prizonier, în ajun, cum am mai 
povestit. 

În timpul acestei discuţii, sosi şi un ordin al ministrului, 
impunându-i lui Garibaldi să reintre în Roma. 


Legiunea reintră în oraş către ora patru dupăamiază, 
aducându-l cu ea pe parlamentar. 

Armistițiul cerut de generalul Oudinot îi fu acordat. 

XV 

Expediția împotriva armatei napolitane 

În vreme ce se petreceau întâmplările pe care le-am povestit 
acum, armata napolitană, dispunând de aproape douăzeci de 
mii de oameni, avându-l pe rege în fruntea ei, trăgând după ea 
treizeci şi şase de guri de foc, flancată de o minunată cavalerie, 
mândră de recentele ei triumfuri din Calabria şi Sicilia, înainta 
pe malul stâng al Tibrului, cu scopul de a asedia oraşul. Ea 
ocupase milităreşte Velletri, apoi Albano şi Frascati, apărată la 
dreapta de Apenini, la stânga de mare, şi împingându-şi 
avanposturile până la câteva leghe de zidurile noastre. 

Văzând toate astea, Garibaldi, pe care armistițiul îl lăsa 
inactiv, ceru să folosească răgazul pe care îl avea spre a purta 
război împotriva regelui Neapolului. | s-a acordat această 
îngăduinţă. 

In seara de 4 mai, Garibaldi ieşi cu legiunea sa, care număra 
două mii cinci sute de oameni. 

Printre aceşti două mii cinci sute de oameni se aflau 
batalionul de bersalieri al lui Manara, repus în deplinătatea 
drepturilor sale (care, de altfel, nu-i fuseseră luate cu privire la 
regele  Neapolului), vameşii, legiunea universitară, două 
companii din garda naţională mobilă şi alte câteva corpuri de 
voluntari. 

Întâlnirea fusese fixată în Piaţa poporului. La ora şase, 
Garibaldi sosise. 

Un tânăr elveţian, din Elveţia germană, care a scris o 
excelentă istorie a asediului Romei, Gustav de Hoffstetter, 
descrie astfel impresia produsă asupra lui la vederea lui 
Garibaldi: 

„în momentul când batea ora şase, generalul apăru însoțit de 
statul său major şi fu primit cu un tunet de «vivat»; eu îl 
vedeam pentru prima oară: un om de statură mijlocie, cu 
obrazul ars de soare, dar cu linii de o puritate antică; stătea pe 
calul lui, aşa de calm şi de sigur, de parcă s-ar fi născut călare; 
de sub pălăria cu boruri mari, cu un găitan îngust, împodobită 
cu o pană neagră de strut, i se revărsa o claie de păr; o barbă 
roşie îi acoperea toată partea de jos a feței; peste cămaşa roşie 


avea aruncat un puncho american alb, căptuşit cu roşu ca şi 
cămaşa. Statul său ma jor purta bluză roşie; mai târziu, toată 
legiunea italiană adoptă această culoare. 

În spatele său, galopa soldatul care avea grijă de calul lui, un 
negru vinjos care-l urmase din America; negrul era îmbrăcat cu 
o manta roşie şi era inarmat cu o lancie cu fanion roşu. 

Toţi cei care veniseră cu el din America purtau la cingătoare 
pistoale şi pumnale frumos lucrate; fiecare avea în mână un bici 
din curele de piele de bivol.” 

să continuăm descrierea: de data asta, vorbeşte Emilio 
Dandolo; şi el - biet tânăr, rănit la asediul Romei, asediu în care 
fratele lui fusese ucis - mort în urmă de o boală de piept, la 
Milano, a lăsat o expunere a evenimentelor la care a luat parte. 

„Urmati de ordonanțele lor, toți aceşti ofițeri veniți din 
America se împrăştie, se adună, aleargă în dezordine, merg de 
colo-colo., activi, grijulii, neobosiţi; când trupa se opreşte în 
bivuac spre a se odihni câtăva vreme, pare un spectacol ciudat 
să-i vezi pe aceşti soldați sărind jos de pe cai şi după ce-şi aşază 
armele în grămezi, să se îngrijească fiecare personal, ca şi 
generalul, de bidiviii lor. 

Treaba o dată sfârşită, abia atunci călăreții se gindesc şi la ei, 
şi dacă, nu pot obține merinde din localitățile vecine, trei sau 
patru colonei sau maiori sar pe cai şi, înarmaţi cu lassoul, se 
aventurează în câmpie pe urmele oilor sau ale boilor. Când au 
adunat atâtea animale câte poftesc, se întorc, împingând 
înaintea lor cireada; distribuie un anumit număr din ele fiecărei 
companii şi toți câți sunt, soldați şi ofițeri, se apucă să ucidă 
animalele, să taie ciozvârte şi, la nişte focuri uriaşe să frigă 
enorme bucăți de bou, de porc sau de miel, fără a mai socoti 
păsările, precum curcani, pui de găină, rațe etc. 

În vremea asta, dacă primejdia este departe, Garibaldi stă 
culcat în cortul lui; dacă, dimpotrivă, duşmanul este pe aproape, 
el nu coboară de pe cal, dă ordine şi vizitează avanposturile; 
adesea îşi leapădă ciudata uniformă, se îmbracă țărăneşte şi 
porneşte chiar el în cele mai primejdioase explorări; aşezat pe 
vreo culme înaltă ce domină împrejurimile, îşi petrece mai tot 
timpul  scrutând  adâncimile orizontului cu luneta; când. 
Trompeta generalului dă semnalul de plecare, aceleaşi lassouri 
slujesc la prinderea şi strângerea cailor ce pasc răspândiţi pe 
pajişti; ordinul de marş este stabilit ca şi în ajun, şi corpul de 


armată porneşte la drum fără ca nimeni să ştie sau să-şi facă 
griji încotro merge. 

Legiunea personală a lui Garibaldi numără cam peste o mie 
de suflete, ea este alcătuită din cei mai pestriți oameni ce s-au 
văzut vreodată, o lume de tot soiul, de toate vârstele, copii între 
doisprezece şi paisprezece ani, atraşi spre această vtață de 
independență fie dintr-un sentiment nobil, fie dintr-o nelinişte a 
vârstei, soldaţi bătrâni aduşi de numele şi de faima ilustrului 
condotier al lumii noi, şi, în mijlocul tuturor acestora, mulți care 
nu se pot lăuda decât cu jumătate din deviza lui Bayard - „Fără 
frică” - şi care caută, în învălmăşeala războiului, desfrâul şi fuga 
de pedeapsă. 

Ofițerii sunt aleşi dintre cei mai curajoşi şi sunt înălțaţi la 
gradele superioare, fără a se ține seamă de vechime, nici de 
regulele obişnuite de avansare. Astăzi îl vezi pe unul, cu sabia la 
şold, că e căpitan; mâine, din dorința de variaţie, va lua 
muscheta, va intra în rânduri şi iată-l redevenit soldat. Solda nu 
lipseşte: ea este adusă de hârtia triumvirilor, care nu cere decât 
oboseala de a o tipări; proporțional, numărul ofițerilor este mai 
mare decât cel al soldaților. 

Vagmistrul, adică omul însărcinat cu bagajele, e căpitan; 
bucătarul generalului e locotenent; ordonanța are acelaşi grad; 
statul-major e alcătuit din maiori şi din colonei. 

De o simplitate patriarhală atât de mare, încât ai zice că-i 
prefăcută, Garibaldi seamănă mai degrabă cu şefid unui trib 
indian decât cu un general; dar când se apropie primejdia sau 
când se şi declară, atunci el este cu adevărat admirabil în ce 
priveşte curajul şi agerimea ochiului; ceea ce ar putea să-i 
lipsească doar ca ştiinţă strategică, în calitate de general după 
regulile artei militare, este înlocuit la el printr-o activitate 
uluitoare” 

După cum vedeţi, acest om extraordinar face aceeaşi 
impresie asupra tuturor temperamentelor. 

să ne reîntoarcem, la expediţia împotriva napolitanilor. 

Trupa se puse în marş la sfârşitul zilei, spre ora opt seara. 
Unde mergeau? Nimeni nu ştia nimic. O apucară la dreapta 
unde după ce descriseseră un cerc imens, se pomeniră pe 
drumul Palestrina. 

Noaptea era limpede şi răcoroasă; mergeau în tăcere şi cu 
pas iuţit. Statul-major asigura el însuşi serviciul de siguranţă. 


Ofițerii, însoţiţi de câţiva oameni călare, dădeau raite mari pe 
câmpie; când terenul era prea accidentat, coloana se oprea şi 
adjutanţii, cercetând pământul ce se întindea dinaintea lor, se 
întorceau să dea veşti, care puneau iarăşi expediţia în mişcare. 

Aceste popasuri aveau, pe lângă avantajul securităţii, pe 
acela de a da răgaz tuturor să se odihnească, marşul 
prelungindu-se astfel fără prea mare oboseală până la ora opt 
dimineaţă. La depărtare de o leghe de Tivoli, se opriră; după 
câtăva vreme părăsiră drumul Preneste care duce spre drumul 
Palestrina, şi se îndreptară spre Tivoli urmând o cale veche 
romană. 

Datorită acestui marş nocturn, executat la repezeală, 
generalul câştigase un întreit avantaj: 

1. Indusese în eroare pe spionii, care, văzându-l ieşind pe 
poarta Poporului, vor fi crezut că expediţia se îndrepta împotriva 
francezilor; aceştia, oprindu-se atunci la Palo, începuseră un fel 
de congres cu triumviratul. 

2. La Tivoli, Garibaldi se afla pe flancul drept al liniei de 
operaţii a napolitanilor, care-şi aveau tabăra la Velletri şi care îşi 
trimiteau  cercetaşii spre Roma până pe înălțimile acestei 
localităţi. 

3. Marşul nocturn printr-o landă pustie, lipsită de umbră şi de 
apă, era, datorită nopţii răcoroase, o adevărată binefacere 
pentru trupe. 

La ora cinci seara, oamenii au strâns rândurile şi au mărşăluit 
spre ruinele vilei Adriana, la distanţă de aproape o leghe de 
locul unde făcuseră popas, loc ce se află la poalele muntelui pe 
care se înalţă Tivoli. 

În primul moment generalul avusese intenţia să rămână cu 
trupa acolo; dar îşi schimbă hotărârea şi ceru mai întâi să se 
cerceteze locurile în amănunţime. El nu duse trupe la Tivoli, 
deoarece nu voia să intre în oraş decât în cazuri extreme.: „r; 

In mijlocul ruinelor vilei Adriana, ce alcătuiesc o adevărată 
fortăreață, întreaga brigadă îşi aşeză tabăra, oameni şi cai - 
odăile subterane ale acestui imens edificiu fiind destul de bine 
păstrate pentru ca să se poată locui în ele. Vila aceasta a fost 
ridicată chiar de Adrian; ea măsoară două mile în lungime şi o 
milă în lăţime. O pădurice de portocali şi de smochini a crescut 
pe locul vechiului palat. 

La 6 mai, am plecat la ora opt dimineaţa, cu bersalierii în 


frunte; pentru a ajunge pe marea cale Palestrina, am fost siliţi 
să trecem prin strâmtoarea San-Vetorino. Ne-a trebuit un ceas 
ca să străbatem acest defileu; la amiază am poposit pe o altă 
vale, unde am găsit apă rece şi umbră. Nu se zărea nicio casă, 
dar înotam prin verdeață. 

La ora cinci şi jumătate, am reluat marşul şi am urcat 
muntele. Soldaţii aveau în faţa lor animalele de povară care 
cărau muniţiile de război. Cât despre soldaţi, fiecare din ei îşi 
ducea pâinea; de carne nu se îngrijeau, ea se găsea la toate 
popasurile; numai bersalierii aveau erătiţi. Ajunsă pe vârful 
muntelui, expediţia dădu peste o cale romană veche, admirabil 
păstrată, care ducea la Palestrina, unde şi sosi la ora unu 
dimineaţa. 

A fost o binecuvântare descoperirea acestei căi romane, atât 
de bine păstrată, încât niciun animal de povară nu făcu vreun 
pas greşit şi nici vântul nu stârni vreun fir de praf. 

Totuşi, s-au făcut dese popasuri spre a-i da soldatului repaus. 
Avea, într-adevăr, nevoie, dată fiind treaba ce-l aştepta, să n- 
ajungă prea obosit. Generalul trimise patrule în toate părţile. 
Una din patrule, alcătuită din şaizeci de oameni şi comandată de 
locotenentul Bronzelli, acelaşi care, zece ani mai târziu a fost 
lovit de moarte pe câmpul de luptă de la Treponti, a obţinut cele 
mai bune rezultate; ea a atacat un sat ocupat de napolitani, i-a 
pus pe fugă şi a făcut câţiva prizonieri. 

Doi dintre ei, care nu voiau să se predea, au fost omorâţi şi 
sfârtecaţi în bucăţi. 

La nouă, s-a primit înştiinţarea că un corp considerabil de 
napolitani înainta spre Palestrina; şi, într-adevăr, pe la ora două 
după-amiază, dinspre vârful muntelui San Pietro, care domină 
oraşul şi care era ocupat de compania a doua, a noastră, s-a 
văzut înaintând în ordine perfectă, pe cele două căi ce se 
întâlnesc la poarta del Sole, coloana duşmană. Erau două 
regimente de infanterie din garda regală şi o divizie de 
cavalerie. 

Garibaldi trimise în întâmpinarea lor, ca tiraliori, două 
companii din legiunea sa, una din garda naţională mobilă şi 
compania a patra de bersalieri. 

Aceasta din urmă ocupa partea stângă a lungului şir de munţi 
ce se pierde în vale. 

De pe platforma porţii, Manara domina de pe cal această 


măreaţă privelişte şi, cu ajutorul unei trompete, indica mişcările 
ce trebuiau executate. Te-ai fi putut crede la o trecere în 
revistă, într-atât de liniştit se desfăşurau lucrurile şi într-atât de 
bine răspundeau manevrele semnalelor trompetei. 

Când ne-am aflat aproape de napolitani, a început un foc 
foarte viu, şi celelalte corpuri ale expediției, strânse în coloană, 
se prezentară dincolo de poartă. 

Căpetenia duşmană vru atunci să-şi desfăşoare în tiraliori 
primele plutoane; dar soldaţii, înspăimântați, refuzară să se 
îndepărteze unii de alţii. Cât despre noi, înaintam într-una, 
continuându-ne focul. Atunci extrema noastră dreaptă, 
comandată de căpitanul Rozat, ocoli un zid ce-l împiedica să 
înainteze şi aleargă repede răspândindu-se spre flancui'ile 
duşmanului. Napolitanii şovăiră o clipă; apoi, rupând deodată 
rândurile, o luară la fugă aproape fără să-şi descarce puştile. 
Atunci câţiva oameni din batalionul lui Manara pătrunseră până 
în rândurile lor şi ieşiră de acolo aducând cinci sau şase 
prizonieri. 

În flancul drept, deşi mergând mai lent, lucrurile se 
desfăşurară în acelaşi fel; prima companie de bersalieri i-a lăsat 
pe napolitani să se apropie până la distanţa unui foc de pistol, şi 
printr-o şarjă năvalnică şi neaşteptată, cu un puternic atac la 
baionetă, i-a pus lesne pe fugă, izgonindu-i pe rând din cele trei 
case pe care le ocupau şi susţinând, cu cel mai mare calm, un 
atac de cavalerie ce i-a costat viaţa pe mulţi cavalerişti 
napolitani. 

Acesta era momentul aşteptat de Garibaldi; el trimise un 
batalion de întărire lui Manara, ordonându-i să atace pe toată 
linia, la baionetă. Trăsniţi, pe flancul lor, de către lombarzi, 
respinşi din faţă de legiuni şi de exilați, soldaţii regali o luară 
repede şi peste tot la fugă, lăsând trei tunuri pe câmpul de 
bătaie. 

Lupta dură trei ore şi fu dusă la bun sfârşit fără mare 
greutate. Duşmanii opuseră o atât de slabă rezistenţă, încât ne- 
a surprins şi pe noi. 

Dacă am fi avut cavalerie ca s-o trimitem în urmărirea 
fugarilor, pierderile lor ar fi fost considerabile. 

Dar, când Garibaldi îl văzu pe duşman retrăgându-se atât de 
grăbit şi pe ai noştri urmărindu-l în dezordine, se temu de o 
ambuscadă şi ordonă să se sune retragerea. 


Noi am avut o duzină de morţi şi douăzeci de răniţi, printre 
care pe viteazul căpitan Ferrari, care a primit o lovitură de 
baionetă în picior. 

Pierderile napolitanilor au fost de o sută de oameni. 

Rezultatul material, după cum se vede, era neînsemnat, dar 
efectul moral era mare. 

Două mii cinci sute de soldaţi ai lui Garibaldi puseseră în 
totală derută şase mii de napolitani. 

Cam vreo douăzeci de bieţi prizonieri, aproape toţi din rezervă 
şi, prin urmare, smulşi familiilor şi siliţi să lupte pentru o cauză 
ce nu era a lor, fură aduşi în faţa lui Garibaldi. Tremurând, cu 
mâiniie împreunate, ei implorară să li se lase viaţa. Erau bărbaţi 
frumoşi, bine îmbrăcaţi, dar înarmaţi groaznic de prost, cu puşti 
grele cu cremene, cu raniţele pline de iconiţe cu sfinţi şi cu 
madone, de relicve şi de amulete. Le purtau la gât, în buzunare, 
peste tot. Spuseră că regele se afla la Albano cu două regimente 
elveţiene, cu trei de cavalerie şi cu patru baterii; se aşteptau 
alte întăriri de la Neapole. 

Fuseseră trimişi sub ordinele generalului Zucehi să ia 
Palestrina şi să pună mâna pe Garibaldi, care le inspira o groază 
de neînchipuit. 

Ne-am instalat tabăra peste noapte în afara PaLestrinei. 

In ziua următoare, am înaintat cu două mile mai departe, spre 
a ocupa avanposturile; patrulele noastre s-au aventurat chiar 
până în liniile duşmane, care-şi aveau pichetele la distanţă de 
patru mile. 

Spre a nu sta degeaba, îi puneam pe soldaţii noştri să facă 
manevre, căci, de la Solaro, nu mai făcuseră nici măcar o 
singură dată exerciţii. Era un spectacol frumos şi încurajator 
pentru cauza noastră republicană să-i vezi pe aceşti bărbaţi 
care, la un sfert de leghe depărtare de duşman, învățau 
mânuirea armelor de care aveau să se servească împotriva lui, 
şi care, la sunetul trompetei şi al tobei, studiau şcoala plutonului 
şi focul tiraliorilor. 

Am revenit seara în oraş; dar am revenit pentru un nou asalt. 

Am sosit la 7 mai, la miezul nopţii, pe o ploaie torențială. 
Batalionul Manara primise drept locuinţă o mânăstire de 
augustini, dar călugării nu voiseră să-i deschidă; obosiţi şi uzi 
leoarcă, republicanii au bătut zadarnic în poartă, timp de o oră şi 
pe un vânt rece ca gheaţa. In sfârşit, bersalierii şi-au pierdut 


răbdarea, oricât de mare le-ar fi fost; i-au chemat pe genişti şi 
poarta mânăstirii a fost spartă. 

Deşi, în seara aceea, soldaţii, cumplit de obosiţi, erau furioşi 
de o astfel de primire, deşi generalul le-o spusese desluşit şi nu 
le ascunsese oamenilor săi că ducea războiul atât împotriva 
călugărilor duşmani republicii cât şi împotriva napolitanilor, 
îndemnurile lui Manara şi ale ofiţerilor lui au izbutit să-i 
potolească pe soldaţii noştri şi să împiedice răfuiala la care te 
puteai aştepta într-un astfel de prilej. S-au culcat în linişte pe 
pardoseala coridoarelor şi au căutat, într-o scurtă odihnă, 
puterea de a îndura noi oboseli. Din fericire, oboseala pe care 
ne-au pricinuit-o napolitanii n-a fost mare. Insă, în seara luptei, 
bersalierii s-au reîntors la mânăstirea lor şi din nou au găsit-o 
închisă. Din nou a trebuit să se recurgă la securea geniştilor. De 
data asta însă, fraţii fugiseră. Ei nu putuseră să creadă că nişte 
republicani ar fi atât de puţin ranehiunoşi şi se temeau ca nu 
cumva blindeţea de care dăduseră dovadă să nu fie o cursă şi 
să nu ascund't o cumplită schimbare de atitudine. 

Fugind, fraţii luaseră cu ei cheile chiliilor. Pentru a obţine 
pături şi obiectele necesare unei instalări, oricât de modestă ar 
fi fost ea, a trebuit să fie sparte câteva uşi. Din fericire, geniştii 
nu erau departe. După ce au fost sparte uşile, exemplul a fost 
molipsitor; în loc să se mai mulţumească, ca prima dată, cu 
pardoseala coridoarelor, soldaţii au vrut să aibă unii saltele, alţii 
paturi; şefii, obosiţi să mai facă morală, au urmat pilda rea şi au 
luat cu asalt chiliile. În mai puţin de o jumătate de oră, 
mânăstirea a fost dată peste cap; de-abia a mai fost timp să se 
pună sentinele la uşa bisericii, la pivniţă şi la bibliotecă. De 
altfel, nici nu prea aveai ce să iei; fraţii nu lăsaseră decât 
mobilele, dintre care niciuna nu putea fi vârâtă într-o raniţă; dar 
un mare număr de ţărani, care îi aţâţaseră pe soldaţii noştri la 
această devastare, profitară de dezordine şi, ca furnicile, se 
strângeau câte trei, patru, spre a căra obiectele prea grele 
pentru unul singur. 

Mulţi dintre ai noştri, prea puţin evlavioşi, alergau de colo-colo 
prin toată mânăstirea, fericiţi, măcar o dată în viaţă că au de-a 
face cu călugării. Unul ieşea dintr-o chilie cu o pălărie mare de 
dominican pe cap, altul se plimba cu gravitate pe coridoare, 
îmbrăcat într-un lung anteriu alb peste uniforma lui. Cu toţii s-au 
înfăţişat la apel, având în mâini o enormă luminare aprinsă şi, în 


tot cursul nopţii de 9 spre 10, în onoarea victoriei noastre 
asupra napolitanilor, mânăstirea a fost splendid iluminată. 

Corespondenta bieţilor fraţi n-a fost mai respectată decât 
restul, şi aproape toate scrisorile au fost aduse în triumf şi citite 
cu glas tare de către soldaţi, scrisori ce i-ar fi făcut să roşească 
până la urechi pe căştii fondatori ai ordinului. 

La zece, ne-am oprit la Palestrina şi ne-am instalat bivuacul 
pe pajişti. Napolitanilor se părea că le pierise pofta să ne mai 
atace şi, ocolind colinele de la Albano şi de la Frascati, se 
apropiau încet-încet de Roma. 

Garibaldi, care se temea de un atac comun al napolitanilor şi 
al francezilor, o porni în marş chiar în aceeaşi seară, spre a se 
întoarce la Roma; am trecut în tăcere şi într-o ordine 
desăvârşită, la o depărtare de două mile de eâmpul duşman, pe 
poteci aproape impracticabile, fără ca vreun accident să tulbure 
liniştea unui marş măreț. 

În sfârşit, în dimineaţa de 12, am ajuns la Roma, după ce am 
făcut în timpul nopţii douăzeci şi opt de mile fără să ne oprim o 
clipă; aveam absolută nevoie de odihnă; mulţi dintre noi, 
crezând că plecăm într-o campanie de câteva ceasuri, nu-şi 
luaseră, ca să le fie mai uşor, nici cratiţă, nici raniţă, nici rufe. 

Dar la căderea nopţii, în loc să ne odihnim, am fost siliţi să ne 
luăm iar puştile; s-a dat o alarmă în oraş; s-a răspândit zvonul 
că francezii atacau Monte-Mario; am ieşit în mare grabă pe 
poarta Angelica, am schimbat câteva focuri de armă cu francezii 
şi am dormit pe marginea unui şanţ, cu mâna pe armă. 

1 Intrucât Medici n-a luat parte la expediţia de la Palestrina, 
cea mai mare parte din aceste amănunte sunt împrumutate de 
la Emilio Dandolo. (Al. Dumas). 

Lupta de la Velletri 

Incepând din acest moment, notele lăsate pentru noi de 
Garibaldi, în clipa plecării sale spre Sicilia, ne îngăduie să-i dăm 
iar cuvântul şi să-i punem pana în mână. 

x 

La 12 mai, Adunarea constituantă romană, la vestea apărării 
eroice a Bolognei, dădea acest decret: 

„Roma, 12 mai 1849 


40 Ferdinand de Lesseps (1805—1894), diplomat francez, ambasador la Roma în momentul 
proclamării Republicii romane. Ulterior, a condus lucrările de forare ale Canalului de Suez şi a 
început lucrările Canalului Panama. 


Adunarea  constituantă, în numele lui Dumnezeu şi al 
poporului, 

Decretează: 

Articol unic 

Se declară că eroicul popor al Bolognei a binemeritat de la 
patrie şi că este demnul emul al fratelui său, poporul roman. ” 

In aceeaşi zi când Bologna cădea, ambasadorul extraordinar 
al republicii franceze, Ferdinand de Lesseps 1, intra în Roma cu 
Michele Accursi, trimisul republicii romane la Paris.- 

Graţie bunelor oficii ale ambasadorului francez, armistițiul, în 
care era vorba de cincisprezece zile şi împotriva căruia mă 
ridicasem cu atâta tărie în ziua de 1 mai, se încheiase. 

Guvernul roman hotărî să profite de acest armistițiu spre a se 
descotorosi de armata napolitană; fără ca ea să fie cu adevărat 
de temut, era destul de supărător să ai douăzeci de mii de 
oameni şi treizeci şi şase de tunuri pe umerii tăi. 

Greşesc, căci nu mai avea decât treizeci şi trei, întrucât noi 
adusesem trei din ele de la Palestrina. 

Cu acest prilej, guvernul din Roma socoti nimerit să facă doi 
generali de divizie, unul, dintr-un colonel, celălalt, dintr-un 
general de brigadă; primul fu Roselli, al doilea, eu. 

Guvernul îl numi pe Roselli general al expediției. 

Câţiva prieteni mă îndemnau să nu primesc această poziţie 
secundară, sub ordinele unui om care, nu mai departe decât în 
ajun, fusese inferiorul meu. Dar mărturisesc că totdeauna am 
fost insensibil la aceste chestiuni de amor-propriu; de mi s-ar fi 
dat prilejul, fie şi ca simplu soldat, să scot sabia împotriva 
duşmanului ţării mele, aş fi slujit şi ca bersalier. Am primit deci, 
cu recunoştinţă, să slujesc ca general de divizie. 

La 16 mai, seara, toată armata Republicii, adică zece mii de 
oameni şi douăsprezece tunuri, ieşi dintre zidurile Romei pe 
poarta San-Giovannj. Printre aceşti zece mii de oameni, trei mii 
erau din cavalerie. 

Pe drum, au băgat de seamă că lipsea corpul de armată al lui 
Manara, care fusese desemnat să ia parte la expediţie. S-a 
trimis un ofiţer de statmajor spre a se informa cum se făcea că 
Manara, de obicei primul când era vorba să meargă împotriva 
duşmanului, era de data asta ultimul. Uitaseră un singur lucru: 
să-l prevină. L-au găsit furios; credea că el singur fusese exclus 
din expediţie. 


Trecurăm Tibrul, în drum spre Tivoli; acolo, am luat-o la 
dreapta şi am ajuns, cam pe la ora unsprezece dimineaţa, la 
Zagarola, după un marş dintre cele mai obositoare pentru 
oamenii noştri. Deşi nu ajunsesem departe, mersesem 
şaisprezece ceasuri încheiate. Asta din pricina lungimii coloanei. 
Era un praf insuportabil. Pe lângă asta, în unele locuri, drumul 
era atât de îngust, îneât a trebuit să trecem unul câte unul. 

Când am sosit la Zagarola, n-am găsit nici pâine, nici carne; 
divizia napolitană avusese grijă să facă ordine: mâncase totul şi 
băuse aproape totul. Statul-major uitase să prevadă această 
împrejurare. 

Din fericire, luasem cu mine câteva vite; oamenii mei au prins 
altele cu lasso-ul; au fost tăiate, împărţite în bucăţi, fripte şi 
mâncate. 

Este adevărat că, atunci când m-am plâns de această lipsă de 
prevedere care era cât pe-aci să rateze expediţia din pricina 
foametei, mi s-a răspuns că se temuseră, adunând merinde, să 
nu trezească atenţia duşmanului. Foarte bine! 

Am stat aproape treizeci de ore în acest târguşor, de unde am 
pornit la drum tot fără pâine, la fel cum veniserăm acolo. 

Ordinul de plecare a fost dat la 18 mai, la ora unu după- 
amiază; dar n-am pornit cu adevărat în marş decât la ora şase 
seara. Astfel de opriri sunt mai obositoare decât marşurile 
forţate. 

În sfârşit, la ora şase, am putut să mă pun iarăşi în fruntea 
brigăzii de avangardă, şi am pornit spre Valmontone. Celelalte 
brigăzi mă urmau. Ordonasem să se păstreze linişte desăvârşită 
în rânduri, capul coloanei şi flancurile să vegheze cu cea mai 
mare atenţie. Primisem înştiinţarea că armata napolitană se 
instalase la Velletri cu nouăsprezece sau douăzeci de mii de 
oameni dintre care două regimente elveţiene şi treizeci de 
tunuri. 

Se spunea că s-ar afla în oraş regele Neapolului în persoană. 

Într-adevăr, regalii ocupau Velletri, Albano şi Frascati; 
avanposturile lor ajungeau până la Fratocchi. Aripa stângă le era 
ocrotită de mare, aripa dreaptă apărată de Apenini; cum 
părăsisem Palestrina, o ocupaseră ei, dominând astfel valea 
unde se afla singurul drum practicabil pentru o armată, venind 
dinspre Roma, care i-ar fi putut ataca. Puteau, aşadar, să ne 
opună o rezistenţă serioasă; apoi, ei mai aveau faţă de noi 


avantajul poziţiei, avantajul numărului, avantajul tunurilor şi pe 
cel al cavaleriei. 

Dar fericitul rezultat al primei acţiuni era o făgăduială a 
soartei pentru cea de-a doua. Trupele regelui Neapolului, erau, 
de altfel, cu desăvârşire demoralizate şi, după cum se ştie, în 
război, moralul este totul. 

Pentru a-l constrânge pe duşman la o retragere sau la o luptă, 
ne-am gândit să punem, vremelnic, stăpânire pe vale, să 
ocupăm o poziţie de flanc care să amenințe comunicațiile 
armatei napolitane cu Neapolul. Monte-Fortino a fost ales să 
devină acest punct strategic. O dată stăpâni pe el, puteam să ne 
aruncăm asupra Citernei şi să le închidem regalilor drumul spre 
graniţa lor, să punem stăpânire pe Velletri, dacă, din întâmplare, 
ei l-ar fi părăsit pentru a ne ocoli, sau, în sfârşit, să ne aruncăm 
cu toate forţele noastre asupra celui mai slab corp al inamicului, 
dacă inamicul săvârşea greşeala de a se împărţi. 

Pe înserat, am ajuns la o trecătoare foarte strimtă care duce 
până aproape de Valmontone; 

am avut de furcă două ceasuri. Regimentul Manara, ajutat de 
un escadron de dragon! şi de două tunuri, a fost însărcinat să 
apere avangarda. 

Am sosit la ora zece; era întuneric beznă, iar locul de campare 
prost; am fost siliţi să trimitem după apă la depărtare de o milă. 

La 18, ne-am continuat marşul cu aceeaşi iuţeală; la fel ca în 
ajun, am găsit Palestrina şi Valmontone părăsite de către 
duşman, şi de asemenea liber Monte-Fortino, pe care era atât 
de uşor să ni-l dispute. 

Toată armata burbonică era în plină retragere spre Valletri. 

In dimineaţa de 19, eu am părăsit poziţia de la Monte-Fortino 
ca să mărşăluirii spre Velletri cu legiunea italiană, cu al treilea 
batalion din regimentul trei de infanterie romană şi cu câţiva 
cavalerişti comandaţi de curajosul Maşina; în total, aproape o 
mie cinci sute de oameni. Aveam alături de mine pe Ugo Bassi 
care, totdeauna fără arme, dar călăreț excelent-, slujindu-mi 
drept aghiotant, îmi repeta neîncetat în mijlocul focului: 

— Generale! Vă implor, trimiteţi-mă pe mine unde e primejdie 
în loc să trimiteţi acolo pe un altul mai folositor decât mine. 

Când am ajuns aproape de Velletri, am trimis un detaşament 
cu ordinul să înainteze pe sub zidurile oraşului spre a 
recunoaşte locurile şi, atrăgându-l pe duşman, să-l facă, dacă 


era cu putinţă, să treacă la ofensivă. Nu speram, desigur, cu cei 
o mie cinci sute de oameni ai mei, să-i bat pe cei douăzeci de 
mii de oameni ai regelui Neapolului; dar speram, o dată lupta 
angajată, să-i atrag spre mine şi, dându-le de furcă, grosul 
armatei noastre să aibă astfel timp să ajungă spre a lua parte la 
bătălie. 

Pe înălțimile ee mărginesc drumul care duce la Velletri, mi-am 
aşezat jumătate din legiune, două sau trei sute de oameni în 
centru, jumătate din batalion la dreapta, iar grupul de 
cavalerişti, comandaţi de Marina, chiar pe drum. 

Am păstrat restul oamenilor în linia a doua ca rezervă. 

Duşmanul, văzându-ne într-un număr aşa de mic, n-a zăbovit 
să ne atace; primul, un regiment de vânători pedeştri ieşi dintre 
ziduri şi, răspândindu-se, deschise un foc de tiraliori împotriva 
avanposturilor noastre. 

Avanposturile, conform ordinului pe care îl primiseră, bătură 
în retragere. Vâhătorii napolie tani au fost urmaţi de câteva 
batalioane de linie şi de un corp numeros de cavalerie. Ciocnirea 
a fost violentă, dar n-a ţinut mult. Ajunşi la o jumătate de bătaie 
de puşcă de oamenii noştri, focul cu desăvârşire calm şi bine 
dirijat de aceştia i-a oprit îndată. Bătălia începuse de o jumătate 
de ceas. In acest moment, duşmanul şi-a aruncat» două 
eseadroane de vânători călări pe drumul cătrei noi; o şarjă 
deznădăjduită a acestora trebuia să hotărască victoria. M-am 
pus atunci în fruntea celor cincizeci-şaizeei de călăreţi ai mei şi 
am atacat cinci sute de oameni. Napolitanii, mânaţi de avântul 
lor, au trecut peste trupurile noastre. Eu am fost răsturnat din şa 
şi aruncat la zece paşi de calul meu; m-am ridicat şi am rămas 
în mijlocul învălmăşelii, lovind din răsputeri ca să nu fiu lovit. 

Calul meu a făcut la fel ca mine; s-a ridicăt de jos. M-am 
zvârlit în spinarea lui, şi punându-mi pălăria în vârful săbiei şi 
agitând-o, m-am arătat oamenilor noştri, care puteau să mă 
creadă mort. De altfel, eram uşor de recunoscut, fiind singurul 
îmbrăcat într-un puneho alb, cu căptuşeală roşie. 

Strigăte puternice răsunară, văzându-mă înviat din morţi. 

In iureşul ei, şarja cavaleriştilor napolitani pătrunsese până la 
rezerva noastră, în vreme ce batalioanele de linie, strânse în 
coloană, îi urmau. Tocmai această înflăcărare îi pierdu; căci, 
flancurile lor nemaifiind apărate de regimentul de vânători 
pedeştri, întâlnindu-i pe-ai noştri ascunşi pe toate dealurile, în 


dreapta şi-n stânga, cu rezerva noastră în frunte, deveniră o 
adevărată ţintă pentru loviturile soldaţilor noşM. 

În acel moment am trimis să se ceariftntăriri generalului- 
comandant, spunându-i că socoteam bătălia angajată de-a 
binelea. 

Mi s-a răspuns că nu mi se puteau trimite ajutoare, deoarece 
soldaţii nu-şi mâncaseră încă supa. Am hotărât atunci să fac ce 
voi putea cu propriile mele forţe, din nenorocire întotdeauna 
insuficiente în împrejurări decisive, 

i Am ordonat să se sune atacul pe toată linia; eram o mie cinci 
sute împotriva a cinci mii. 

În aceeaşi clipă, cele două tunuri ale noastre fură puse în 
baterie şi bubuiră; focul tiraliorilor s-a întețit şi cei patruzeci sau 
cincizeci de lăncieri ai mei, conduşi de Marina, se năpustiră 
peste trei sau patru mii de infanterişti. 

In vremea asta, Manara, care se afla cam la vreo două mile de 
noi, auzind focul, îi ceru generalului-comandant permisiunea de 
a se duce la tun. După o oră, această permisiune îi fu acordată. 
Curajoşii tineri au pornit în pas alergător, pe drumul mare, sub 
focul artileriei duşmane. Când au ajuns la ariergarda noastră, 
aceasta se deschise spre a-i lăsa să treacă. Ei defilară în sunetul 
trompetelor şi în mijlocul unui admirabil entuziasm. La vederea 
acestor tineri, mici, bruneţi, viguroşi, a panaşurilor lor negre 
fluturând în vânt, strigătul de „Trăiască bersalierii!”, ţâşni de pe 
toate buzele. Ei răspunseră prin strigătul de „Trăiască 
Garibaldi!” şi intrară în linie. 

In timpul acesta, duşmanul fusese respins de pe o poziţie pe 
alta şi se retrăgea sub protecţia tunurilor din piaţă, din care cea 
mai mare parte, aşezate în dreapta porţii, aveau în spate o 
mănăstire; două din ele bateau în anfiladă drumul mare, ' 
celelalte trăgeau în flancul stâng al coloanei noastre, unde erau 
răspândiţi tiraliorii; dar, dată fiind natura terenubh, care le 
oferea oamenilor mei numeroase ridicături îndărătul cărora se 
puteau ascunde, ele nu le pricinuiau prea mult rău. De-abia 
ajuns pe câmpul de luptă, Manara mă căută cu privirea. 

Mă recunoscu îndată după puncho-ul meu alb; şi o porni în 
galop ca să ajungă la mine dar, în drum, fu oprit de un incident 
pe care îl redau aici, deoarece zugrăveşte admirabil spiritul 
oamenilor noştri. 

Trecând prin faţa muzicii, care citita un cântec vesel, vreo 


douăzeci de oameni de-ai lui nu putuseră rezista ritmului şi, în 
iureşul gloanţelor şi al mitraliilor napolitanilor, se apucară să 
danseze. 

În clipa când însuşi Manara, sub o ploaie de gloanţe, îi privea 
râzând, o ghiulea de tun răpuse doi dansatori. 

După acest accident, se produse o scurtă pauză. Dar Manara 
strigă: 

— Eî bine, muzica? 

Muzica răsună iar şi dansul se porni din nou şt mai aprins ca 
înainte. În ce mă priveşte, când i-am văzut sosind pe bersalieri, 
l-am trimis pe Ugo Bassi ca să-i spună lui Manara să vină să-mu 
vorbească. 

Primul său cuvânt a fost să întrebe dacă nu eram cumva rănit. 

— Cred că generalul a primit două gloanţe, unul în mână şi 
celălalt în picior, răspunse Ugo Bassi; dar, cum nu se plânge, 
probabil că rănile nu sunt primejdioase. 

— Într-adevăr, avusesem două zgârieturi, de care nu m-am 
ocupat decât seara, când n-am mai avut altceva de făcut. 

Manara îmi povesti scena la care tocmai asistase. 

— Oare cu astfel de oameni, mă întrebă. Eî, nu. Putem să 
încercăm să luăm cu asalt Velletri? 

Am început să râd. Să luăm cu asalt, cu două mii de oameni şi 
cu două tunuri, un oraş cocoţat, ca un cuib de vulturi, pe vârf de 
munte şi apărat de douăzeci de mii de oameni şi de treizeci de 
tunuri! 

Dar acesta era spiritul ce însufleţea acest tineret viteaz, 
căruia nimic nu i se părea cu neputinţă. 

Am trimis noi mesageri la cartierul general. Dacă aş fi avut 
măcar cinci mii de oameni, aş îi încercat isprava, într-atât de 
mare era entuziasmul oamenilor mei şi descurajarea 
napolitanilor. 

În dreapta porții, se vedea cu ochiul liber un fel de spărtură 
în-zid; această spărtură era astupată cu fascine, dar câteva 
ghiulele de tun'ar fi deschis-o; coloanele de atac, puteau ajunge 
adăpostite de  nenumăraţii copaci presăraţi pe coastele 
colinelor, la această spărtură; iar geniştii tuturor corpurilor, după 
înlăturarea obstacolelor, ar fi făcut restul. Două atacuri simulate 
ar fi apă rat atacul principal. 

În loc de asta, a trebuit să ne mulţumim să-i lăsăm pe 
bersalierii noştri să se distreze cu oamenii de pe metereze, în 


vrem e ce, din mânăstirea capucinilor, două regimente elveţiene 
deschideau asupra lor un groaznic foc de artilerie. 

În sfârşit, generalul-comandant se hotărî să-mi vină în ajutor 
cu toată armata; dar când sosi, momentul prielnic trecuse. Cum 
nu mă îndoiam că duşmanul va evacua oraşul peste noapte, şi 
fiind infdrmat că regele şi plecase cu şase mii cie oameni, am 
propus să se trimită un detaşament puternic spre poarta 
Neapolului şi să se preseze flancul duşmanului, în momentul 
când s-ar retrage în dezordine; teama de a ne slăbi forţele peste 
măsură împiedică executarea acestui plan. 

Pe la miezul nopţii, vrând să ştiu pe ce mă bizui, i-am ordonat 
lui Manara să trimită un ofiţer, cu patruzeci de oameni de care 
să fie sigur, până sub zidurile oraşului Velletri, ba chiar până în 
Velletri, dacă era cu putinţă. 

Manara transmise ordinul meu sublocgtenentului Emilio 
Dandolo, care luă patruzeci de oameni şi înaintă, pe întuneric, 
spre oraş. 

Doi ţărani pe care-i întâlni îl asigurară că oraşul fusese 
părăsit. 

Dandolo şi cu oamenii lui înaintară atunci până ia poartă; n-o 
păzea nicio sentinelă. 

Sfărâmată de ghiulelele noastre, poarta fusese baricadată. 
Bersalierii escaladară baricada şi se pomeniră în oraş. 

Oraşul era într-adevăr pustiu. Dandolo făcu cîţiva prizonieri 
care întârziaseră şi, de la ei şi de la lumea din oraş pe care o 
trezi, află tot ceea ce avea nevoie să ştie, şi anume că îndată 
după venirea nopţii, napolitanii începuseră să se retragă, dar 
atât de grăbiţi şi într-o asemenea dezordine, îneât îşi părăsiseră 
cea mai mare parte din răniţi. 

În zori am pornit în urmărirea lor; dar mi-a fost cu neputinţă 
să-i mai ajung. De altfel, în vreme ce eu mă aflam pe drumul 
mare de la Terracina, am primit ordin să mă alătur coloanei, din 
care jumătate se întorcea la Roma, în timp ce jumătatea 
cealaltă era destinată să elibereze localitatea Frosinone de 
voluntarii lui Zucchi, care o devastau. 

În felul acesta duşmanul ne scăpă şi o zi care putea să fie 
decisivă însemnă doar un simplu succes tactic. 

În ziua aceea patru au fost lucrurile pe care generalul- 
comandant şi armata nu se pricepuseră să le facă: 

1. N-au ştiut să-mi trimită întăriri când le-am cerut. 


2. N-au ştiut să dea asaltul când m-au ajuns din urmă. 

3. N-au ştiut să împiedice retragerea napolitanilor. 

4. N-au ştiut să-i hărţuiaseă pe fugari. 

XVII 

3 iunie 

M-am întors la Roma la 24 mai, în mijlocul unei mulţimi 
imense, care mă saluta cu strigăte de bucurie nebună. 

In timpul acesta, austriecii amenințau Aneona; un prim corp 
de patru mii de oameni şi plecase de ia Roma spre a merge să 
apere teritoriile legalelor şi provincia Marche. 

Era vorba să fie trimis şi ' un al doilea corp; dar mai înainte de 
a-l face să părăsească Roma, generalul Roselli crezu de datoria 
sa şi pentru siguranţa Romei, să-i scrie ducelui de Reggio 
următoarea scrisoare: 

„Cetăţene general, 

Convingerea mea adâncă este că armata Republicii romane 
va lupta într-o zi alături de cea a Republicii franceze spre a 
susține cele mai sfinte drepturi ale popoarelor. Această 
convingere mă îndeamnă să vă fac propuneri pe care 
nădăjduiesc că le veţi primi. Am cunoştinţa că între 
guvernământ şi ministrul plenipotenţiar al Franţei, a fost semnat 
un tratat care n-a primit aprobarea dumneavoastră. 

Eu nu intru în misterele politicii, ci mă adresez 
dumneavoastră în calitate de general suprem dl armatei, 
comandant suprem al trupelor franceze care operează în 
regiunea Romei. Austriecii sunt în marş; ei incearcă să-şi 
concentreze forțele la Foligno, de acolo, sprijinindu-şi aripa 
dreaptă ps teritoriul Toscanei, au intenţia să înainteze pe valea 
Tibrului şi să opereze, prin Abruzzi, joncțiunea, lor cu napolitanii. 
Nu cred că dumneavoastră aţi putea privi cu indiferență 
realizându-se un asemenea plan. 

Cred că trebuie să vă comunic presupunerile mele cu privire 
la mişcările austriecilor, mai ales în momentul în care atitudinea 
dumneavoastră nekotărâiă ne paralizează forțele şi poate să-i 
asi- 

p 

gure o izbândă duşmanului. Aceste motive mi se par 
îndeajuns de puternice pentru a vă cere un armistițiu nelimitat 
şi notificarea ostilităților cu cincisprezece zile mai înainte de 
reluarea lor. 


Generale, acest armistițiu eu îl cred necesar pentru a-mi salva 
patria şi îl cer în numele onoarei, armatei şi a Republicii 
franceze. 

În cazul când capul coloanelor austriece s-ar ivi la Civita- 
Castellana, răspunderea de a ne fi silit să ne împărțim forțele 
într-un moment când ele ne sunt atât de prețioase şi de a fi 
asigurat astfel succesele duşmanilor Franţei, ar cădea, în fața 
istoriei, asupra armatei franceze. 

Am onoarea de a vă cere, generale, un răspuns “grabnic, 
rugându-vă să, primiţi salutul fraternității. 

Roseui 

Generalul francez răspunse: 

„Generale, 

Ordinele guvemământului meu sunt pozitive; ele îmi impun să 
intru în Roma cât mai curind cu putinţă. Ara denunţat autorității 
romane armistițiul verbal pe care, la insistențele domnului de 
Lesseps, consimţisem să-l acord momentan. Am ordonat să se 
prevină în scris avanposturile noastre, că cele două armate erau 
în drept să reinceapă ostilitățile. 

Dar, pentru a da conaționalilor dumneavoastră care ar vrea să 
părăsească Roma, şi la cererea domnului cancelar al ambasadei 
Franței, putinţa s-o facă eu uşurinţă, amin atacul pieţei până 
luni dimineață... 

Primiti, generale, asigurarea înaltei mele consider ațiuni. 

Generalul-comandant al corpului de armată al Mediteranei, 
Oudinot, duce de Reggio.” 

După această asigurare, atacul nu trebuia să înceapă decât la 
4 iunie. 

Este adevărat că un autor francez, Fol ard, a spus în 
comentariile sale asupra lui Polvb: 

„Un general care se culcă pe încrederea într-un tratat se 
trezeşte înşelat”. 

La 3 iunie, către orele trei, m-am deşteptat în bubuitul 
tunului. 

Eu locuiam în via Carroze nr. 59 cu doi prieteni ai mei: 
Orrigoni, despre care am mai sp-us un cuvânt, cred, şi Daverio, 
despre care, de asemenea, am avut prilejul să vorbesc, acelaşi 
care, la Velletri, comanda compania de copii. 

Amândoi, la acest zgomot neaşteptat, săriră din pat în acelaşi 
timp cu mine. Daverio suferea foarte mult din pricina unui 


abces; i-am ordonat să rămână acasă. Cât despre Orrigoni, n- 
aveam niciun motiv să-l împiedic să vină cu mine. Am sărit pe 
cal, iăsându-i libertatea de a mă ajunge unde şi când va voi, şi 
am pornit-o în galop spre poarte San-Pancrazio. Am găsit focul 
în toi. lată ce se întâmplase: 

Avanposturile noastre de la vila Pamfili constau din două 
companii de bersalieri bolognezi şi din două sute de oameni din 
regimentul şase. În clipa când suna miezul nopţii şi când, prin 
urmare, tocmai intram în ziua de 3 iunie, o coloană franceză se 
strecură prin bezna cea mai deasă spre vila Pamfili. 

— Cine-i? strigă sentinela, avertizată de zgomotele paşilor. 

— Viva l'Italia! răspunse o voce. 

Sentinela crezu că are de-a face cu nişte compatrioți; îi lăsă 
să se apropie şi fu dezarmată. 

Câţiva bărbaţi săriră pe ferestre în grădină, apoi, o dată în 
grădină, de pe ziduri, jos. 

Cei mai iuți se retraseră în dosul mânăstirii SanPancrazio, 
strigând: „La arme!” 

Ceilalţi alergară în direcţia vilelor Valentini şi Corsini. 

Ca şi vila Pamfili, ele fură luate prin surprindere, nu totuşi fără 
a opune oarecare rezistenţă 

Strigătele celor ce se refugiaseră. În spatele mânăstirii San- 
Pancrazio, împuşcăturile trase de apărătorii vilei Corsini şi ai 
vilei Valentini îi treziseră pe tunari. 

In momentul când aceştia văzură vila Corsini şi vila Valentini 
ocupate de francezi, îşi îndreptară focul spre aceste două case 
de ţară. 

Bubuitul tunului îl deşteptă pe toboşar şi stârni clopotele. 

Să dăm o idee despre câmpul de luptă pe care se va juca 
destinul acestei zile înfricoşătoare. 

De la poarta San-Pancrazio pleacă un drum ce duce direct la 
Vascello; acest drum e lung cam de două sute cincizeci de paşi. 

Apoi drumul se împarte. Drumul principal coboară la dreapta, 
de-a lungul grădinilor vilei Corsini, înconjurată de ziduri, şi 
merge să întâlnească drumul mare dinspre Civita-Vecchia. 
Drumul secundar, încetând de a mai fi un drum public şi 
devenind o alee de grădină, conduce direct la vila Coi'sini, la o 
depărtare de trei sute de metri. 

Această alee este mărginită, de fiecare parte, de garduri vii 
de mirt, înalte şi dese. 


Un al treilea drum coteşte la stânga, şi, ca şi primul, în partea 
opusă merge de-a lungul zidului înalt al grădinii Corsini. 

Vila Vascello este o clădire mare şi masivă cu trei etaje, 
înconjurată de grădini şi de ziduri. La cincizeci de paşi de ea se 
află o căsuţă, din care se poate trage în ferestrele vilei Corsini. 

Pe drumul din stânga, 3a o sută de paşi de locul unde se 
separă de drumul mare, se înalţă două căsuțe, una chiar în 
spatele grădinii vilei Corsini, cealaltă la douăzeci de paşi mai 
sus. 

Vila Corsini, situată pe o înălţime, domină toate împrejurimile: 
poziţia este foarte puternică, întrucât, dacă ataci direct şi fără 
să faci unele lucrări pregătitoare, eşti silit să treci peste grilajul 
care se găseşte la extremitatea grădinii şi să suporţi, mai 
înainte de a ajunge îa vilă, focul concentrat al duşmanului, 
adăpostit de gardurile vii, de vase, de parapete, de statui şi 
chiar de casă, foc deschis în punctul în care zidurile grădinii se 
închid într-un unghi ascuţit, nelăsând între ele o altă 
deschizătură decât cea a porţii. 

Acest teren este pretutindeni foarte accidentat şi, dincolo de 
vila Corsini, prezintă multe puncte favorabile duşmanului, care, 
culcat între neregularităţile lui sau mascat de pădurici, poate să- 
şi aşeze rezerve la. Adăpost de focul asediatorilor, presupunând 
că ar fi silit să părăsească locuinţa. 

Când am ajuns la poarta San-Pancrazio, vila Pamifili, vila 
Corsini şi vila Valentini fuseseră luate. Singură Vascello 
rămăsese în puterea noastră. Dar, vila Corsini luată, însemna 
pentru noi o pierdere uriaşă; atâta vreme cât eram stăpâni pe 
vila Corsini, francezii nu puteau să-şi sape tranşoe. Cu orice 
preţ, trebuia deci s-o recucerim, pentru Roma, asta era o 
chestiune de viaţă şi de moarte. Focurile se încrucişau între 
tunarii de pe metereze, între oamenii de la Vascello şi francezii 
de la vila Corsini şi de la Vila Valentini. 

Dar nu putea fi vorba nici de schimb de focuri, nici de salve de 
tun, ci era necesar un asalt, un asalt teribil şi victorios, care să 
ne redea vila Corsini. M-am repezit în mijlocul drumului, fără să- 
mi pese dacă puncho-ul meu alb şi pălăria mea cu pene aveau 
să slujească drept ţintă tiraliorilor francezi, şi, cu glasul şi cu 
gestul, i-am chemat pe toţi bărbaţii gata să mă urmeze. Ofiţeri 
şi soldaţi ieşiră parcă din pământ. 

Într-o clipă, i-am avut lângă mine pe aghiotantul meu Nino 


Bixio, pe Daverio, pe care-l cre\ deam rămas conform ordinului 
meu, în via Carroze, pe Marina, comandantul obişnuit ai 
lăncierilor mei, în sfârşit pe Sacchi şi pe Marochetti, vechii mei. 
Tovarăşi de război din Montevideo. Ei adunară restul 
bersalierilor bolognezi, se puseră în fruntea legiunii italiene şi se 
avântară primii, atrăgându-i după ei şi pe ceilalţi. Nimic n-a 
putut să le stăvilească avântul: vila Corsini a fost luată; dar, mai 
înainte de a ajunge la ea, atâţia oameni rămăseseră pe drumul 
care trebuise să fie străbătut, încât cei ce intraseră acolo n-au 
putut rezista numeroaselor coloane venite să-i asedieze. Au fost 
siliţi să dea înapoi. 

Dar, în timpul acestui atac, sosiră alţii, alţii li se adăugară; 
comandanții, furioşi de eşecul lor, cereau să se atace din nou. 
Marina, căruia un glonţ îi străbătuse braţul, îşi ridică acest braţ 
însângerat, strigind: „înainte!” 

' Spre a-i ajuta pe aceşti soldaţi viteji, i-am dat mai mulţi 
dintre oamenii de la Vascello; sună atacul şi vila Corsini a fost 
din nou luată. Un sfert de ceas mai târziu, era iarăşi pierdută şi 
ne costase un sânge preţios. Marina, după cum am spus, fusese 
rănit la braţ; Nino Bixio primise un glonţ în şold; Daverio fusese 
ucis. În momentul când îi ceream lui Marina să se ducă să-şi 
lege rana şi când ordonam să fie transportat Bixio, Manara, care 
alergase de pe câmpul Vaccino, cu toate ordinele contradictorii 
pe care le primise, veni lângă mine. 

— Scoate-ţi oamenii la atac, i-am zis; vezi prea bine că trebuie 
să luăm înapoi cetăţuia asta. 

Prima lui companie, comandată de căpitanul Ferrari, fost 
aghiotantul generalului Durando, se şi desfăşurase în tiraliori 
dincolo de poarta SanPamerazio. Ferrari era un viteaz, care 
făcuse cu noi dubla campanie de la Palestrina şi de la Velletri; la 
Palestrina fusese rănit la picior de o lovitură de baionetă, dar se 
vindecase. 

Manara spuse trompetului să sune adunarea; Ferrari îşi - 
strânse oamenii şi veni să primească ordinele colonelului său. El 
ordonă să se înfigă baioneta în vârful puştii, ceru să se sune 
atacul şi se avântă. În clipa când ajunse la grilaj, adică la trei 
sute de metri de casă, o grindină de gloanţe se abătu asupra lui 
şi a oamenilor săi. 

Totuşi el merse înainte, cu capul în piept, îndreptându-se spre 
vilă, care bubuia şi scotea flăcări ca un vulcan, până ce 


locotenentul său Mangiagalli, trăgându-l de pulpana hainei, îi 
strigă: 

— Căpitane! Păi bine, căpitane, nu vedeţi că n-am mai rămas 
decât noi doi? 

Ferrari privi îndărăt pentru prima oară: dintre oamenii lui, 
douăzeci şi opt din optzeci zăceau lungiţi în juru-i, morţi sau 
răniţi. Ceilalţi bătuseră în retragere. Magiagalli şi el făcură la fel. 
Manara era furios că, sub ochii mei, restul companiei îi părăsise 
pe cei doi ofiţeri. El chemă compania a doua, comandată de 
căpitanul Enrico Dandolo, un milanez nobil şi bogat, de origine 
venețiană, după cum o indică numele său ducal. Strânse 
resturile primei companii şi strigă: 

— Inainte, lombarzi! Trebuie să murim sau să luăm înapoi 
clădirea. Gândiţi-vă că Garibaldi vă priveşte. 

Ferrari făcu semn că are de spus ceva. 

— Haide, vorbeşte! zise Manara. 

— Generale, îmi zise Ferrari, ceea ee o să vă spun n-o fac cu 
speranţa de a micşora primejdia, ci cu speranţa de a izbândi. Eu 
cunosc locurile, viu de acolo, şi aţi văzut că am şovăit mai mult 
să ies decât să intru acolo. 

Am dat din cap în semn de aprobare. 

— Ei, bine, iată ceea ce vă propun: în loc de a o lua pe alee şi 
de a ataca frontal, ne vom strecura îndărătul gardurilor de mirt, 
compania Dandolo la stânga, a mea la dreapta. O piatră 
aruncată de mine companiei Dandolo îi va da de ştire că 
oamenii mei sunt gata; o altă piatră, zvârlită din partea lui, va fi 
răspunsul; atunci cei opt trompeţi ai noştri vor suna atacul toţi 
în acelaşi timp, şi noi vom da năvală la asalt, chiar de pe 
marginea terasei. 

— Faceţi cum ştiţi, i-am răspuns, dar luaţi înapoi prăpădita 
asta de fortăreață. 

Ferrari plecă în fruntea companiei sale. Şi Dandolo în fruntea 
companiei lui. Am cerut să fie urmaţi de căpitanul Hoffstetter şi 
de vreo cincizeci de studenţi, însărcinaţi să ocupe casa din 
stânga despre care am mai vorbit, şi care a fost cunoscută mai 
târziu sub numele de „Casa arsă”. 

După zece minute, am auzit trompeţii şi, aproape îndată, 
schimbul de focuri de armă. lată ce se petrecea: 

Cele două companii, apărate de gardurile de mirt şi de vii, 
pătrunseseră într-adevăr aşa cum nădăjduise Ferrari, fără să fie 


văzute sau auzite, ajungând cam la patruzeci de paşi de terasă. 

Acolo, semnalele fuseseră schimbate, trompetele răsunaseră, 
şi vitejii mei bersalieri o porniseră 3a asalt. Dar, de pe terasă, 
din salonul mare al primului etaj, de pe scara circulară care 
ducea la el, de la toate ferestrele, în sfârşit, se dezlănţuise un tir 
îngrozitor. Dandolo fusese răsturnat, cu trupul străpuns de un 
glonţ; locotenentul Sylva era şi el rănit nu departe de căpitanul 
Ferrari; sublocotenentul Mancini primise, aproape simultan, 
două gloanţe, unul în fesă, celălalt în braţ. Şi totuşi, conduşi de 
căpitanul Ferrari, Dandolo fiind ucis, bersalierii, într-o ultimă 
sforţare, eontinuară să înainteze; escaladară terasa şi-i 
respinseră pe francezi până la scara circulară a vilei. 

Acolo, sforţările lor încetară; îi aveau pe francezi în acelaşi 
timp şi în faţă şi în flancuri; se trăgea asupra lor de aproape, şi 
fiece glonţ dădea peste cap un om. li vedeam înverşunându-se 
şi căzând zadarnic; am înţeles că s-ar fi lăsat ucişi până la 
ultimul fără niciun rezultat. Am ordonat să se sune retragerea. 
Eu aveam două mii de oameni, în vreme ce francezii aveau 
douăzeci de mii; eu ocupam vila Corsini cu o companie, ei o luau 
înapoi cu un regiment. Căci, ca şi mine, francezii îşi dădeau 
perfect de bine seama de importanţa poziţiei. Bersalierii mei se 
întoarseră; lăsaseră patruzeci de morţi în grădina vilei; aproape 
toţi ceilalţi erau răniţi, 

Trebuia să aşteptăm noi trupe. 

l-am trimis pe Orrigoni şi pe Ugo Bassi în oraş, cu însărcinarea 
de a-mi aduce pe oricine ar fi întâlnit; pentru liniştirea 
conştiinţei mele, vroiam să fac o ultimă, o supremă încercare. 

l-am pus pe oameni la adăpost, îndărătul vilei Vascello. 

Cam după vreo oră, mi-au sosit, amestecate, companii de 
linie, studenţi, vameşi, restul de bersalieri lombarzi, şi rămăşiţe 
din diferite corpuri de armată. În mijlocul lor se afla Marina, 
călare, cu vreo douăzeci de lăncieri pe care mi-i aducea. Fusese 
bandajat şi se întorcea să ia parte la acţiune. 

Atunci am ieşit din Vascello cu un mic grup de dragoni; la 
vederea mea, strigătele de „Trăiască Italia! i! „Trăiască 
Republica romană!” izbucniră, tunul bubui de pe ziduri şi 
ghiulelele, trecând pe deasupra capului nostru, îi vestiră pe 
francezi că a început un nou atac; şi, cu toţii împreună, în 
dezordine, amestecați Marina în fruntea lăncierilor săi, Manara 
în fruntea bersalierilor, eu în fruntea tuturor, ne-am năpustit 


asupra, nu voi spune a vilei cu neputinţă de luat, ci cu neputinţă 
de ţinut. Ajunşi la poartă, n-au putut să intre toţi; şuvoiul se 
scurse în dreapta şi în stânga; cei ce au fost astfel îndepărtați s- 
au răspândit ca tiraliori pe cele două laturi ale casei; alţii au 
escaladat zidurile şi-au sărit în grădina vilei; alţii, în sfârşit, au 
înaintat până la vila Valentini, au luat-o şi au făcut prizonieri. 

Acolo, am văzut petrecându-se sub ochii mei un lucru de 
necrezut: Marina, urmat de lăncierii lui, se afla în fruntea 
coloanei; neînfricatul călăreț trecu în zbor, străbătu terasa şi, o 
dată ajuns la capătul scării, dând pinteni calului, îl sili să sară 
treptele în galop, astfel îneât după o clipă apăru pe palierul ce 
ducea în salonul mare, asemenea unei statui ecvestre. 

Această apoteoză nu dură decât un minut; o salvă, de lao 
mică distanţă, îl răsturnă pe călăreț; calul se prăbuşi peste el, 
străpuns de nouă gloanţe. Manara venea din spate, conducând 
un atac de baionetă, căruia nimic nu i-a rezistat; într-o clipă, vila 
Corsini a fost a noastră. Clipa a fost scurtă, dar sublimă. 
Francezii, reunindu-şi toate rezervele, au pornit cu toţii laolaltă; 
mai înainte chiar de a fi putut să stăvilesc dezordinea ce 
urmează întotdeauna după victorie, lupta a reînceput şi mai 
îndârjită, şi mai sângeroasă, şi mai ucigătoare: i-am văzut 
trecând din nou pe lângă mine, respinşi de cele două puteri 
irezistibile ale războiului, fierul şi focul, pe cei pe care îi văzusem 
trecând o clipa mai înainte. Îi duceau pe răniţi, printre care se 
afla şi viteazul căpitan llozat. 

— Am eu socotelile mele, îmi zise el trecând prin faţa mea. 

Şi îmi arătă pieptul însângerat. Am văzut multe lupte 
cumplite, am văzut luptele noastre de la Rio-Grande, am văzut-o 
pe cea de la Bo' vada, pe cea de la Salto San-Antonio, dar n-am 
văzut nimic asemănător măcelului de la vila Corsini. 

Am ieşit cel din urmă, cu puncho-ul ciuruit de gloanţe, dar 
fără o singură rană. După zece minute, reintram în Vascello, în 
şirul de case ce ne aparţineau, şi focul începu din nou de la 
toate ferestrele asupra vilei Corsini. Nu mai era nimic de făcut. 

Cu toate acestea, seara, vreo sută de oameni, conduşi de 
Emilio Dandolo, fratele celui ucis, şi ele Goffredo Mameli, un 
tânăr poet genovez, ce promitea mult, veniră să-mi ceară să 
mai facă o ultimă tentativă. 

— Faceţi-o, le-am zis, bieţi copii; poate veă Dumnezeu vă 
îndeamnă. 


Au plecat şi s-au reîntors după ce pierduseră jumătate din 
oamenii lor. Emilio Dandolo avea coapsa străpunsă; Mameli era 
rănit la gambă. Suferisem pierderi cumplite. Legiunea italiană 
avea, morţi şi răniţi, cinci sute de oameni scoşi din luptă. 
Bersalierii care nu angajaseră în luptă decât şase sute de 
oameni, au avut o sută cincizeci de morţi. Toate celelalte 
pierderi au fost în aceeaşi proporţie. Divizia mea de patru mii de 
oameni a pierdut în total o mie de oameni, dintre care o sută de 
ofiţeri. Seara. Bertani ', în raportul lui, mi-a numărat o sută 
optzeci de ofiţeri răniţi, atât la vila Corsini, cât şi la poarta 
Poporului; numai bersalierii au avut doi ofiţeri ucişi şi 
unsprezece răniţi. 

Ofițerii ucişi au fost: colonelul Daverio, colonelul Marina, 
colonelul Pollini, maiorul Ramorino, adjutantul-maior Peralta, 
locotenentul Bonnet, locotenentul Cavalleri, Emanuele, 
sublocotenentul Grani, căpitanul Dandolo, locotenentul Scarani, 
căpitanul Davio, locotenentul Şarete, locotenentul Cazzaniga. În 
acea zi, s-au putut vedea admirabile acte de curaj, şi de 
devotament. 

La ultimul atac, Ferrari şi Mangiagalli, care nu putuseră să 
intre o dată cu noi, s-au năpustit cu cei câţiva oameni care îi 
urmau, asupra vilei va lentini, Acolo, au avut de înfruntat cea 
mai în~ 

dirjită rezistenţă: s-au luptat de pe o scară pe alta, dintr-o 
cameră într-altă cameră, nu însă cu puştile, care deveniseră 
inutile, ci cu sabia. Cea a lui Mangiagalli se rupsese în două, dar 
a continuat să lovească cu ciotul ei, şi a lovit atât de bine, 
Ferrari făcând la rândul său acelaşi lucru, încât au rămas 
stăpânii vilei Valentini. 

O lovitură de baionetă îi străpunsese sergentului-furier 
Monfrini, în vârstă de optsprezece ani, inâna dreaptă; băiatul s-a 
dus să se panseze şi, după o clipă, s-a întors să-şi reia locul. 

— Ce cauţi aici? i-a strigat Manara. Rănit cum eşti, nu poţi fi 
bun de nimic. 

— Vă cer iertare, domnule colonel „a răspuns Monfrini dar 
sporesc şi eu numărul. Viteazul tînăr a fost ucis. Locotenentul 
Bronzelli, aflând că ordonanța sa, pentru care avea o mare 
afecţiune „murise la vila Corsini, luă patru oameni hotărâți, intră 
noaptea în vilă şi luă cadavrul prietenului său, pe care-l îngropă 
după datina creştinească. Un soldat milanez, d'Alla Longa, îl 


văzuse căzând, lovit de moarte, pe caporalul Fiorini; asta se 
întâmplase în momentul în care fusesem respinşi. Longa nu voia 
să lase trupul prietenului său în mâinile francezilor, Il luă deci pe 
muribund pe umerii săi. Dai' după douăzeci de paşi, îl lovi un 
glonţ şi pe el, şi se prăbuşi mort lângă Fiorini. 

Durerea locotenentului Emilio Dandolo a întristat întreaga 
armată. Am spus că venise, împreună cu Mameli, să-mi ceară 
voie să mai dea un ultim atac, iar eu le aprobasem cererea. 
Dandolo pătrunse în vila Corsini, dar nu se ocupă deci de 
soarta fratelui său, pe care-l credea rănit şi? u prizonier. In toiul 
focului, le striga tovarăşilor săi: „Nu l-aţi văzut pe fratele meu?” 
şi, fără să-i pese de el însuşi, se apropia de răniţi şi de morţi, 
întrebându-i pe primii şi cercetindu-i pe ceilalţi. latăînsă că primi 
un glonţ în coapsă şi căzu. Ridicat de tovarăşii săi, a fost dus la 
ambulanţă şi pansat; după ce l-au bandajat, a pus mâna pe un 
baston ca să se sprijine şi, şchiopătând, o porni din nou în 
căutarea fratelui său. Intră în casa unde se afla Ferrari; tot acolo 
se afla şi cadavrul lui Enrico Dandoio. Ferrari, simțindu-se prea 
slăbit ca să mai asiste la izbucnirea unei dureri ca cea pe care o 
presimţea, aruncă o manta peste mort. Emilio intră, întrebă, 
stărui; cu toţii răspunseră că Enrico Dandolo fusese rănit; că, 
după toate probabilitățile, era prizonier; dar niciunul nu vru să-i 
spună că murise. In sfârşit, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, 
Emilio Dandolo tot trebuia să afle ştirea fatală, botărâră, ca 
Manara să-i spună tot. În momentul când tânărul locotenent 
trecu prin faţa uneia din căsuţele luate de francezi, Manara îi 
făcu semn să intre. Toţi cei care se aflau în cameră ieşiră. 

— Nu-ţi mai căuta fratele, sărman prieten, îi zise Manara, 
apucându-l de mână; de acum înainte eu îţi voi fi frate. 

Emilio se prăbuşi grămadă, la pământ, trăsnit mai curând de 
groaznica veste decât din pricina slăbiciunii survenite de pe 
urma sângelui pierdut şi a rănii sale dureroase. In acelaşi timp, 
două tinere fete se pomeniră dintr-o dată în faţa tatălui lor mort 
pe care-l aduceau nişte soldaţi; una din ele căzu leşinată peste 
cadavru, iar când sex ridică se constată că înnebunise. 

O mamă, văzându-şi fiul dându-şi sufletul, nu putu să verse 
nicio lacrimă; dar după trei zile se prăpădi şi ea. Dimpotrivă, un 
tată, căruia îi voi ascunde numele spre a nu-l expune urii 
preoţilor, după ce-i căzuse primul lui fecior şi trăgea să moară, 
mi-l aduse pe al doilea, în vârsţă dg treisprezece ani, spunându- 


mi: 

— Invaţă-l să-şi răzbune fratele! 

Nici străbunul său, bătrânul Horaţiu, n-ar fi făcut altfel. 

XVIII 

Asediul 

9 « 

Temându-mă de un asalt pentru a doua zi, l-am însărcinat pe 
Giacomo Medici cu apărarea întregii noastre linii înaintate. Care 
se compunea acum din Vascello şi din trei sau patru7 barăci 
luate înapoi de la francezi. Apoi mi-am petrecut noaptea ca să 
ne organizăm mijloacele de apărare. Nu mai era vorba doar să 
salvăm Roma. Din moment ce o armată de patruzeci de mii de 
oameni, târând treizeci şi şase de tunuri de asediu, e capabilă 
să-şi facă lucrările pregătitoare, cucerirea unui oias nu mai este 
decât o chestiune de timp. Intr-o zi sau alta, trebuie să cadă; 
singura speranţă ce-i mai rămâne este să cadă glorios. 

Mi-am stabilit, chiar în seara aceea, cartierul general în casa 
Savorelli, care, înălțându-se pe deasupra meterezelor, domină 
poarta San-Pancrazio şi îngăduie să vezi tot ceea ce se petrece 
la Vascello, în vila Corsini şi în vila Valentini. 

Este adevărat că mă aflam la o distanţă de numai jumătate 
de bătaie de carabină de tiraliorii francezi. Dar cine nu riscă, nu 
câştigă. 

L-am însărcinat pe un căruţaş de treabă să-mi găsească 
lucrători şi să se ocupe de acele plăceri mărunte care i-ar fi 
putut bucura pe oamenii mei în timpul oboselii: un pahar de vin 
sau un strop de rachiu. Exista printre ei un brav patriot care, 
mai târziu, şi-a plătit scump patriotismul; îl chema Ciceruacchio 
după poreclă, şi Angelo Brunetto după nume. N-a vrut să 
primească niciodată vreun ban, nici pentru munca lui, nici 
pentru ceea ce ne furniza. Există pe lumea asta oameni în 
sufletul cărora Dumnezeu sădeşte o doză mai mare de 
perfecţiune. În zile de linişte, ei îşi dau obolul la mersul înainte 
al omenirii şi se străduiesc să faciliteze progresul: atunci ei se 
numesc Gutenberg, Vincent de Paul, Galileo, Vico, Rousseau, 
Volta, Filangieri, Franklin. 

In vreme de nenorocire, îi vezi ivindu-se deodată, conducând 
masele şi expunându-se cu hotărâre loviturii soartei potrivnice. 
Atunci recunoştinţa omenirii le face populare numele: Arnoldo 
da Mescia, Savonarola, Cola di Rienzo, Masaniello, Joseph de 


Lesi şi Ciceravacchio. Aceşti oameni se nasc de obicei din pătura 
săracă, de jos, din această pătură care, în epocile de dezastru 
are totdeauna privilegiul suferinţei; dar, gemând, ea meditează; 
visând, speră; suferind, munceşte. 

Angelo Brunetto, după cum am mai spus-o, era unul dintre 
aceştia; nu s-a dat înapoi de la nimic pentru împlinirea misiunii, 
nici chiar de la martiriu. În tot timpul asediului Romei, el a fost 
drapelul viu al poporului. Aplaudat, căutat, privit de tovarăşii săi 
ca o autoritate, el era adevăratul primus inter pares; dar, cu 
toate triumfurile lui, a rămas totuşi modest, trăind aşa cum 
trăise întotdeauna; sincer, leal, cinstit, el îşi da tora belşugul 
doar muncii lui, afecțiunea concetăţenilor săi o datora cinstei 
sale plină de prietenie, iar stima papei însuşi, căruia el i-a adus 
mari servicii în cazurile de răzmeriţă, o datora carităţii sale faţă 
de cei puternici, o virtute dintre cele mai rare la cei slabi, când 
sunt chemaţi să ia locul celor puternici. 

Se născuse la Roma în 1802, în cartierul Rijutta. Cum era 
mare, gras şi rotofei în copilărie, maică-sa îi dăduse porecla de 
Ciceruacchio, ceea ce în jargonul poporului roman, înseamnă 
înfloritor, plin de sănătate. Crescând, această vigoare făgăduită 
de copil, s-a dezvoltat la bărbat. Aceasta era deci porecla pe 
care Brunetto o repeta cel mai adesea. In 1849, când l-am 
cunoscut, avea o barbă blondă de toată frumuseţea ce începea 
să încărunţească, plete lungi şi buclate, gâtul scurt şi plin, 
pieptul lat, statura înaltă, mersul sigur. Niciodată vreun 
nenorocit care a intrat la el cu mâna întinsă, n-a ieşit cu mâna 
goală; de asemenea numele său n-a fost văzut niciodată pe 
acele liste de subscripţie destinate mai mult să-i glorifice pe cei 
ce subscriu decât să-i ajute pe nenorociţi. 

Când se revărsa Tibrul, fapt de altfel foarte frecvent la Roma, 
era primul care se transforma în barcagiu ca să le ducă hrană şi 
cuvinte de îmbărbătare compatrioţilor săi izolaţi de ape. Acest 
viteaz bărbat mă adora. Când aveam nevoie de lucrători pentru 
ofiţerii de geniu, nu trebuia decât să-i fac un semn: sosea cu 
două, cu trei, cu patru sute de oameni; îi dădeam bonuri către 
minister, dar el nu s-a atins niciodată măcar de unul singur. 'La 
plecarea mea din Roma, Brunetto m-a urmat cu cei doi copii ai 
săi, a acostat împreună cu Ugo Bassi la Messola, apoi s-a 
îndreptat cu fiii săi într-o direcţie opusă. 

La timpul potrivit, voi povesti îndoitul său martiriu ca tată şi 


ca cetăţean. 

L-am pomenit de două sau de trei ori pe capelanul nostru, 
Ugo Bassi. Să-i consacram câteva pagini şi acestuia. Ele îşi 
găsesc locul în seara şi în noaptea unei bătălii în care mila sa 
plină de duioşie a fost pusă la grea sarcină. Pentru răniții noştri, 
Ugo Bassi, tânăr, frumos, elocvent, era cu adevărat un înger ai 
morţii. Avea naivitatea unui copil şi totodată credinţa unui 
martir, ştiinţa unui erudit, curajul liniştit al unui erou. 

Se născuse la Cento, dintr-un tată bolognez, dar, ca şi Andrea 
Chenier, dintr-o mamă grecoaică. Prenumele său era Giuseppe; 
dar, devenind harnab.it, şi-l luase pe cel de Ugo, în amintirea, 
fără îndoială, a, poetului nostru patriot Ugo Foscolo. 

Era, aşadar, de rasă latină şi elenică totdeodată, două din cele 
mai frumoase şi mai plăcute rase din lume. Avea părul negru şi 
eârlionţat de la natură, ochii strălucitori ca soarele, când potoliţi, 
când scăpărători, gura zâmbitoare, gâtul lung şi alb, membrele 
suple, dar puternice, inima înflăcărată de glorie şi de primejdie, 
pornirile blânde şi cinstite, spiritul înalt, cald, iute, făcut şi 
pentru contemplările cucernice ale anahoretu-. lui, dar şi pentru 
avânturile nestăpânite ale apostolatului. _ 

Studiile i-au fost nu o muncă anevoioasă, ci o cucerire. Invăţă 
foarte repede literatura, artele şi, ca o răsfrângere a ştiinţei, ştia 
pe dinafară întregul poem al lui Dante. Şase luni i-au fosb de- 
ajuns ca să înveţe greceşte; cât despre latină, o vorbea ca pe 
limba sa maternă şi făcea versuri în felul celor ale lui Horaţiu; 
scria din fuga condeiului, în engleză şi franceză şi, când 
evenimentele îl aduceau în mijlocul luptelor noastre, purta 
întotdeauna la el pe Shakespeare şi pe Byron. Tragicul englez şi 
poetul care a murit la Missolonghi îi auzeau bătăile inimii sale 
patriotice. Pe lângă asta, mai era şi pictor şi muzician. 

După cum crezusem eu în papa Pius al IX-lea, tot aşa crezuse 
şi Ugo Bassi în el. 

Pius al IX-lea îi urmă lui Grigore al XVI-lea, Pius al IX-lea hotărî 
amnistia, Pius al IX-lea făgădui reforme, Pius al IX-lea era ridicat 
în slăvi de toţi italienii, admiiat de toţi străinii, imitat de către 
ceilalţi principi ai Italiei. 

La 25 martie 1848, cruciada porni din Roma; toate semnele 
păreau să prevestească unificarea Italiei. / 

Drumul a fost un triumf neîntrerupt. Aspra rasă latină alerga 
de pe cele mai îndepărtate plaiuri. Venea să afle şi să ducă mai 


departe vestea fericită că în ltalia sosise ziua învierii şi că 
poporul ei, cu fruntea scăldată în sudori şi-n sânge, avea să fie, 
în sfârşit, liber. 

Ugo Bassi se afla la Ancona, unde predica pentru postul 
Paştelui. Prima legiune de voluntari sosi deci acolo; Ugo le vorbi, 
în piaţă, şi comentând starea nenorocită a armelor şi hainelor 
lor, idealiză în cuvântul său avântat mizeria trupelor noastre de 
care duşmanii îşi băteau joc. Două zile mai târziu, se alătură şi 
el cruciadei şi porni laolaltă cu toţi ca al doilea capelan al 
voluntarilor romani. 

Bassi, ca şi prietenul său Gavazzi, era socotit providenţa 
armatei. Nu numai că elocinţa lui tre/ea în italieni dragostea 
pentru Italia şi devotamentul faţă de ea, dar mai avea darul să 
scoată din lăzile cele mai îndărătnice ofrande numeroase şi 
bogate. La Bologna, el a făcut minuni: cei bogaţi dădeau banii 
cu grămada; femeile, bijuterii, cercei, inele. O fată tânără, 
neavând nimic de dat, îşi reteză frumoasele-i plete şi i le oferi. 

Asistase la toate luptele şi la toate sacrificiile noastre, la 
Cornuda, la Treviso, la Veneţia. 

Soră de caritate, apostol, soldat neînfricat, pretutindeni, în 
lupta de la Treviso, unde a murit prietenul şi compatriotul său, 
generalul Guidotti, Bassi şi-a dezvăluit toate virtuțile inimii sale. 
Un glonţ i-a sfârtecat braţul stâng şi i-a provocat o rană mare în 
piept. Palid încă şi suferind de pe urma acestei răni dureroase, a 
fost văzut, în lupta de la Mestre, cu un drapel în mână, luând 
parte primul şi fără arme ia asediul palatului Bianchini. 

Bassi a întovărăşit legiunea italiană în toate peregrinările ei. 
Cuvântul său puternic fascina masele, şi. Dacă Dumnezeu ar fi 
hotărât un soroc nenorocirilor Italiei, vocea lui Bassi, ca şi cea a 
sfântului Bernard, ar fi chemat popoarele pe câmpurile de luptă. 
Dacă Italia ajunge vreodată să se unească, să-i dea Dumnezeu 
cuvântul unui Ugo Bassi! Când Roma a căzut, când nu-i mai 
rămăsese decât surghiunul, foamea, mizeria. Ugo n-a şovăit o 
clipă să mă întovărăşească. L-am primit pe corabia mea „La 
C'esenatia”, şi el a împărţit cu mine ultimul surâs al destinului, 
surâsul lui de adio! 

In această corabie, pe care ani condus-o eu însumi, se aflau 
Anita, Ugo Bassi, Ciceravacchio şi cei doi fii ai lui. Au murit cu 
toţii, şi în ce fel! 

O, morţi sfinţi, voi povesti tuturor martiriu vostru! 


Numele lui Ugo Bassi va fi cuvântul de ordine al italienilor în 
ziua eliberării. 

Dar m-am lăsat purtat prea departe de ţinta mea. 

să ne reîntoarcem deci la asediul Romei. 

În noaptea de 4 iunie, în timp ee adversarii noştri simulau un 
atac asupra porţii San-Pancrazio, s-a săpat o tranşee la trei sute 
de metri de piaţă, şi au fost instalate două baterii de asediu, una 
la o sută de metri în spatele tranşeii, cu scopul de a stinge focul 
bastionului nr. 6, iar alta în dreapta, ea să ţină piept bateriei 
romane de la Vestaccio şi de la San-Alexis. Tranşeea se sprijin 
nea, în dreapta, pe înălţimi ce nu puteau fi atacate, iar în stânga 
pe vila Pamfili. 

Incă din zori, ordonasem să fie chemat Manara şi-l rugasem 
să renunţe la titlul lui de colonel de bersalieri pentru a primi 
gradul de şef al statului meu major. li ceream, şi ştiam asta, un 
mare sacrificiu; dar Manara era cel mai potrivit pentru această 
funcţie. Valoarea lui putea îi dată drept pildă, era înzestrat cu un 
desăvârşii calm sufletesc în mijlocul primejdiei, cu un ochi sigur 
în luptă; făcuse din bersalierii lui trupe în rândul cărora domnea 
cea mai admirabilă disciplină. Vorbea patru limbi; în sfârşit, 
înfăţişarea lui avea acea demnitate care se potriveşte gradelor 
superioare. Manara primi propunerea mea. 

Restul statului major se compunea din: maiorii Cenni şi 
Bueno, căpitanii Carpni şi Davio, doi francezi, ofiţeri excelenți, 
Pilhes şi Laviron; căpitanul Ceccadi care, în timpul serviciului 
său în Spania şi în Africa dobândise crucea Spaniei şi crucea 
Legiunii de onoare, Silco şi Stagnetti, care, la Palestrina, i-au 
comandat pe emigraţi, locotenentul de cavalerie Gili, curierul 
GianTiuzzi şi, în sfârşit, un membru al Adunării, căpitanul Cessi. 

Manara organiză mai întâi statul major în interior; toată lumea 
voia să rămână cu mine, la vila Savorelli; vila avea vedere spre 
câmpie, şi nu se putea petrece nimic care să scape ochilor 
noştri. 

Este adevărat că această distracţie nu era lipsită de 
primejdie. Cum se ştia că vila Savorelli era cartierul meu 
general, ghiulelele, obuzele şi gloanţele, toate îmi erau 
destinate. Mai ales când mă urcam, ca să văd mai bine, pe micul 
belvedere ce domina casa, lucrul devenea aproape ciudat. Se 
dezlănţuia o adevărată grindină de gloanţe, şi niciodată n-am 
mai auzit o furtună cu astfel de şuierături. Casa, zguduită de 


ghiulele, se clătina ca în toiul unui cutremur de pământ. Adesea, 
ca să le dau de lucru artileriştilor şi tiraliorilor francezi, ceream 
să mi se servească prânzul pe acest mic belvedere, care nu era 
apărat decât de un parapet de lemn. Atunci aveam, vă asigur, o 
muzică ce mă scutea s-o mai solicit pe cea a regimentului. 

A fost însă cu mult mai rău atunci când nu mai ştiu ce glumet 
deplasat, de la statul-major, s-a distrat arborând pe 
paratrăsnetul ce domina mica terasă, un drapel, pe care erau 
scrise, cu litere groase, aceste cuvinte: 

„Bună Ziua, cardinale Oudinot!” 

În a patra sau a cincea zi de când le tot oferisem tiralioriior şi 
artileriştilor francezi această distracţie, generalul Avezzana a 
venit să mă vadă şi, băgând de seamă că ferestrele salonului nu 
se aflau la o înălţime corespunzătoare, m-a întrebat dacă nu 
cumva aveam vreun loc mai ridicat de unde să poată privi spre 
câmp. L-am condus pe belvederele meu. Desigur că francezii au 
vrut să fie la înălţime, căci, de-abia am sosit acolo, că a şi 
început muzica. 

Generalul a privit foarte calm avanposturile inamice, apoi a 
coborât fără să zică nimic. 

A doua zi mi-am găsit belvederele blindat cu saci de pământ. 
Am întrebat cine dădu acest ordin. 


— Ministrul de război, mi s-a răspuns. 

Nu exista niciun mijloc de a contrazice un ordin al ministrului 
de război. 

Această turbată îndârjire a artileriştilor francezi de a-mi ciurui 
bietul meu cartier-general cu ghiulele, cu gloanţe şi cu obuze, 
dădea loc uneori chiar la scene distractive. 

Într-o zi, cred că în 6 sau 7 iunie, prietenul meu Vecchi, actor 
şi totodată istoric al dramei pe care o reprezentăm, a venit pe la 
ora cinci să mă vadă; fiindcă aveam lume la masă, cerusem vsă 
mi se trimită de la Roma o cină gata pregătită, într-o cutie de 
tablă. Cum am băgat de seamă că aspectul meniului nostru ÎI 
ispitea pe Vecchi, i-am propus să-l împartă cu noi. Generalul 
Avezzana şi Constantino Rita erau şi ei de faţă. Ne-am aşezat 
deci jos, pe pământ, în grădină. Ghiulelele zguduiau atât de tare 
casa, încât, ca să putem mânca pe o masă ca lumea ne-ar fi 
trebuit unul din acele aparate care se fixează pe mesele vaselor, 
în zilele de furtună pe mare. În toiul cinei, la un metru de noi, 


căzu o bombă. Toată lumea o luă la sănătoasa; Vecchi fu gata 
să facă la fel ca ceilalţi, dar eu îl ţinui zdravăn de mână; era 
doar membru al Adunării. 

— Senator roman, i-am zis râzând, rămâi pe scaunul curul! 

Bomba explodă aşa cum era şi de aşteptat, adică în partea 
opusă celei în care ne aflam; ne-am ales doar cu neplăcerea de 
a fi acoperiţi de praf atât noi cât şi cina noastră. 

Vecchi făcuse bine profitând de masa pe care i-o oferisem, 
căci nu prea mâncam în toate zilele. Uneori ajutorii de bucătar ai 
restaurantului nostru. Inspăimântaţi de zgomotul mortierelor 
franceze, de tirul vânătorilor de la Vincennes şi mai ales de 
cadavrele pe care le întâlneam în cale, se opreau din drum, 
neîndrăznind să meargă mai departe; atunci primul venit punea 
mâna pe ospăţul nostru şi şi-l însuşea. Într-o zi. Un soldat de-al 
meu, cu numele de Casanova, îmi pregăti la ora trei dimineaţa 
nişte macaroane. Patruzeci şi opt de ore nu trăisem decât cu 
câte o ceaşcă de cafea cu lapte şi cu două sau trei sticle de 
bere. 

De altfel, lui Vecchi i se întâmplau mereu păţanii de felul celei 
pe care am povestit-o. Într-o altă zi. Când veni să-mi dea 
raportul - de două zile era de gardă, departe, tocmai pe via 
Costabili, aşa se numea una din căsuţele pe care le aveam în 
împrejurimile vilei Corsini - mă găsi la masă, mâncând. De data 
asta domnii artilerişti avuseseră bunătatea să-mi acorde un mic 
răgaz. Dinaintea mea se afla un risoto din cele mai gustoase. l- 
am făcut loc lui Vecchi lângă mine şi l-am poftit să împărţim 
cina. Dar, când să se aşeze la masă, Manara îl opri. 

— Nu face asta, Vecchi, îi zise el. De trei zile în şir ofiţerii 
poftiţi de general la masă au fost omorâţi fără a mai avea vreme 
să-şi facă digestia. 

Intr-adevăr, Davio, Rozat şi Panizzi fuseseră ucişi în condiţiile 
arătate de Manara. Dar aroma risoto-uâui a fost mai puternică 
decât opreliştea lui Manara. 

— Foarte bine! răspunse Vecchi. Asta se potriveşte’ de 
minune cu prezicerea' care mi s-a făcut. 

— Ce prezicere? întrebă Manara. 

— In copilărie, o ţigancă mi-a făcut horoscopul. Mi-a prezis că 
o să mor la Roma, 3a vârsta câe. Treizeci şi şase de ani şi foarte 
bogat. In 3838, într-o călătorie pe oare am făcut-o pe jos de la 
Neapole la Salerno, în apropiere de Sarno, am fugărit pe un 


câmp cu bumbac, o ţigancă de optsprezece ani, căreia voiam cu 
tot dinadinsul să-i sărut ochii frumoşi. Ea s-a apărat cu cuțitul eu 
i-am opus armei sale ofensive, una defensivă: un scud nou-nouţ. 
Luând scudul, ea mi-a apucat mâna şi mi-a prevestit că voi muri 
la Roma, la vârsta de treizeci şi şase de ani şi foarte bogat. Sunt 
în al treizeci şi şaselea an al vieţii: fără să fiu foarte bogat, sunt 
totuşi destul de bogat pentru un om care urmează să moară. 
Dar sunt fatalist ca un mahomedan. Ce. Ţi-e scris, în frunte ţi-e 
pus. Deci daţi-mi risoto-ul, domnule general. 

Am râs de povestea lui Vecchi. Dar Manara rămase serios şi 
zise: 

— -Totuşi, Vecchi, n-am să fiu liniştit decât la sfârşitul zilei. 
Apoi, întorcându-se spre mine: Pentru numele lui Dumnezeu, 
domnule general, zise el, să nu-l trimiteţi nicăieri astăzi. 

Asta îi şi convenea lui Vecchi care era frânt de oboseală, căci 
stătuse de veghe nouă nopţi la rând, şi, după cină, mi-a cerut 
să-i îngădui să se 'retragă, spre a se odihni puţin. 

— Culcă-te în patul meu, dacă vrei, zise Manara, fie că vorbea 
serios, fie că-şi continua gluma. Pentru numele lui Dumnezeu, te 
rog să nu ieşi afară! 

Vecchi se aruncă pe patul lui Manara. 

După o oră, i-am văzut pe ofiţerii francezi aşezându-şi 
gabioanele în tranşeea săpată în faţa bastionului nostru. Am 
căutat în jurul meu un ofiţer ca să îndrept împotriva lor focul 
unei duzini de tiraliori. Nu ştiu unde trimisesem toată lumea, dar 
eram singur. 

M-am gândit la bietul Vecchi, care dormea cu pumnii strânşi. 
Aveam de gând să-l trezesc, dar ghiulelele făceau un zgomot 
îngrozitor. L-am tras de un picior; a deschis ochii. 

— Haide, i-am zis, dormi de douăzeci şi patru de ore, nu mai 
ai de ce să te temi de prezicerea lui Manara. la o duzină din cei 
mai buni tiraliori şi curăţă-mi dealul de aceşti voinici. 

Vecchi, care este foarte curajos, nu aşteptă să 
i se spună de două ori. Luă doisprezece bersalieri voluntari şi 
se ascunse cu ei îndărătul unei baricade gabionate pe care o 
ridicase, cu ajutorul geniştilor, un oarecare aghiotant numit 
Po/zio. De acolo, el îndreptă un foc atât de ucigător asupra 
francezilor, încât aceştia au început să răspundă cu ghiulele de 
tun la gloanţele lui sau mai degrabă ia cele ale bersalieri lor. 
După o jumătate de ceas, au venit să-mi spună: 


— Ştiţi, domnule general, bietul Vecchi a fost ucis ! 

Am simţit un cuţit în inimă. Eram vinovat de moartea lui, şi-mi 
făceam aspre mustrări. Dar, după un alt ceas, spre marea mea 
bucurie, l-am văzut întorcându-se. 

— Ah! la te uită! i-am zis. Lasă-mă să te îmbrăţişez, '. Te 
credeam mort! 

— Am fost doar îngropat, îmi. Răspunse el; 

— Cum? 

Imi povesti cum o ghiulea rupsese un sac de pământ, care se 
revărsase peste el; cum în aceeaşi clipă, acel sac cu pământ 
golindu-se, ceilalţi îşi pierduseră echilibrul şi vreo zece sau 
doisprezece saci căzuseră grămadă peste el îngropându-l de-a 
binelea. Dar se întâmplă un alt lucru şi mai neobişnuit decât 
presupusa moarte a lui Vecchi. Aceeaşi ghiulea care îl îngropase 
pe el lovise un zid şi, ricoşând, zdrobise şalele unui soldat tânăr. 
Soldatul, aşezat pe o targă, îşi încrucişase mâinile pe piept, 
ridicase ochii la cer şi-şi dăduse ultima suflare. Tocmai se 
pregăteau să-l ducă la ambulanţă, când un ofiţer se aruncă 
deasupra cadavrului şi-l acoperi cu sărutări. 

Acest ofiţer era Pozzio. Tânărul soldat nu era altul decât 
Colomba Antonietti, soţia lui, care, îmbrăcată astfel, îşi urmase 
bărbatul la Velletri şi luptase alături de el la 3 iunie. întâmplarea 
îmi aminti de biata mea Anita, care, şi ea, era tot atât de calmă 
în toiul focului, şi pe care, de voie de nevoie, o lăsasem la Rieti. 
Era însărcinată şi, în numele copilului pe care îl purta în 
pântece, o hotărâsem, deşi cu greu, să se despartă de mine. 

In ziua de 7, s-a încheiat de ambele părţi un armistițiu; era 
sărbătoarea Zilei Domnului. În 9 am ordonat o mare ieşire spre 
a întrerupe lucrările înaintate ale francezilor, lucrări care se 
prelungeau spre al doilea bastion din stânga. La această 
operaţie au fost chemaţi vameşii şi un batalion din regimentul 5. 
In acel moment bersalierii făceau de serviciu la căsuțe în stânga 
străzii Visellia, şi erau de pază la bastioane. 

Căpitanul Rozat, acelaşi pe care îl luaseră de la vila Corsini şi 
care, trecând pe lângă mine, îmi strigase: „Domnule general, 
am eu socotelile mele! căpitanul Rozat, zic, nu primise decât un 
glonte neexplodat care i se oprise într-o coastă. Deşi, la drept 
vorbind, contuzia era destul de serioasă pentru ca să rămână la 
pat, el se sculase chiar a treia zi şi, în ziua aceea, voise cu orice 
preţ să ia comanda companiei 4, destinată bastionului al doilea. 


Văzând că paza din tranşee îi hărţuia pe asediatori, Rozat luă o 
carabină şi, cum era un excelent trăgător, trase vreo 
cincisprezece focuri de armă, dintre care mai mult de jumătate 
îşi nimeriră ţinta. Oamenii săi atacau, iar el trăgea. Priceperea 
lui trezi rivalitatea cîtorva vânători din Africa, care începură să-i 
răspundă cu foc după foc. Un prim glonte îi zbură pălăria; atunci 
el, ridicând-o, o flutură în aer, strigând: 

— Trăiască Italia! 

Dar chiar în acel moment, un glonţ îi intiă în gură şi ieşindu-i 
prin ceafă, puse capăt acestui strigăt. După două zile de agonie, 
se sfârşi. 

În ziua de 10 iunie, am primit o înştiinţare de la generalul 
Roselli că trebuie să preiau comanda unei mari ieşiri, la care 
participă jumătate din armata romană. Această ieşire trebuia să 
aibă loc prin poarta Cavallegieri şi avea drept scop să ia înapoi 
fie vila Pamfili, fie vila Valentini. 

În consecinţă, ministrul de război Avezzana mi-a încredinţat 
comanda liniei San-Pancrazio şi, cu legiunea italiană şi cu 
regimentul de bersalieri, m-am dus în piaţa Vaticanului, unde 
corpul destinat acestei importante operaţiuni trebuia să fie 
completat cu regimentele Passi şi Masi, precum şi cu legiunea 
poloneză. Am trecut călare pe dinaintea fiecărui corp, i-am 
chemat pe comandanţi la raport şi le-am comunicat scopul 
misiunii şi felul cum înţelegeam eu atacul. Am făcut apoi să 
circule cuvântul de ordine, să se distribuie muniţiile, pregătind 
totul pentru ora arătată, în vreme ee soldaţii, cu ochii aţintiţi la 
lună, o luau în zeflemea şi o ocărau pentru încetineala cu care 
se mişca. Spre a evita una din acele greşeli nocturne atât de 
obişnuite în astfel de expediţii, când, luându-i pe prieteni drept 
duşmani încep să tragă unii asupra altora, le-am ordonat solda 
ţilor să-şi pună cămăşile peste uniformă. Această manevră a 
produs o mare veselie printre soldaţi, din pricina stării în care se 
afla la mulţi dintre ei îmbrăcămintea de corp din care eu 
cutezam să fac un veşrnânt exterior. 

La ora zece seara s-a deschis poarta, şi legiunea | poloneză, 
comandată de Hoffstetter, care a lăsat un excelent jurnal al 
asediului Romei, a ieşit ca avangardă; după ea venea legiunea 
italiană în fruntea căreia se afla colonelul Manara. Aceasta, la 
rândul ei era urmată de regimentele de bersalieri Passi şi Masi. 
Masi comanda ariergarda. 


De îndată ce m-am aflat pe câmp, mi-am dat seama că am 
procedat greşit ordonând soldaţilor să-şi pună cămăşile peste 
uniforme. Oamenii noştri se vedeau ea în plină zi; n-ar fi apucat 
să facă nicio sută de paşi, şi francezii ar fi băgat de seamă că 
sunt atacați de o armată de năluci. Am ordonat deci să-şi scoată 
cămăşile. Se înţelege de la sine că niciun soldat nu şi-a dat 
osteneala să şi-o pună la loc, acolo de unde şi-o scosese. 

Călăream în flancul legiunii italiene, când nişte ostaşi care 
duceau o scară, trecând pe lângă o vilă, au vrut să se asigure 
dacă într-adevăr era părăsită, aşa după cum părea. Şi-au 
sprijinit deci scara de o fereastră de la primul etaj. Regimentul s- 
a oprit să vadă rezultatul investigaţiei, lăsând avangarda să-şi 
continue drumul. Cinci sau şase oameni se urcară pe scară. 
Deodată, unul alunecă sub picioarele celui care era cocoţat în 
virf căzu peste al doilea, al doilea peste al treilea, şi toţi, cu un 
zgomot înspăimântător, se prăvăliră cu seara cu tot la pământ. 

In cădere, se descărcată două puşti. 

Avangarda, comandată de Hoffstetter şi de Saccilii, doi din cei 
mai bravi ofiţeri ai mei, se crezu surprinsă de către francezii pe 
care se ducea să-i surprindă. O spaimă cumplită puse stăpânire 
pe soldaţii care se despărţiră de Hoffstetter şi de Sacchi; 
aceştia, rămânând doar cu vreo douăzeci Ue oameni se 
năpustiră spre noi într-o goană nebună, dând peste cap, în 
ciocnire, tot ce întâluiră în cale. Manara încercă să-i oprească, 
dar în zadar. Mă aruncai în mijlocul lor şi-i lovi, izbind în dreapta 
şi-n stânga, cu biciul meu de gaucho. Degeaba, loviturile nu 
folosiră la nimic, şi sunt încredinţat că toţi voinicii mei ar fi 
reintrat în aceeaşi goană turbată în Koma, dacă bersalierii, în 
fruntea cărora erau doi şefi de batalion şi căpitanul Ferrari, nu 
le-ar fi tăiat calea cu baioneta. 

După zgomotul produs de toată această încăierare, nu mai 
era de presupus ca francezii să nu se fi alarmat. A trebuit deci 
să se renunţe la acţiune. Cât despre mine, obosisem să tot 
lovesc în aceşti ticăloşi aşa că m-am întors spunându-i lui 
Manara: 

— Dragă prietene, am făcut greşeala că nu i-am pus pe bravii 
bersalieri ca avangardă. 

Intr-adevăr, bersalierii, erau oameni minunaţi, de care Manara 
trebuia să fie şi era pe bună dreptate mândru. Când îi ceream 
câte un detaşament de soldaţi de ai lui, Manara obişnuia să 


spună: 

— Haideţi, patruzeci de oameni voluntari pentru o expediţie 
dintre care un sfert vor fi omorâţi, şi un-sfert răniţi. 

Şi, cu tot acest pronostic, la o asemenea cerere se înfăţişa tot 
regimentul aşa încât spre a nu-i face pe unii geloşi, trebuia să se 
tragă la sorţi. 

În ziua de 12, la amiază, un batalion din regimentul Uniunii 
începu să trudească la efectuarea unei lucrări pregătitoare în via 
din stânga străzii Vitellia, când iată că francezii încercară să-i 
împiedice în munca lor. Indată maiorii Lanzi şi Panizzi ordonară 
muncitorilor, adică corpului de gardă, să ia armele şi, cu o 
temeritate de necrezut, se aruncară asupra parapetului tranşeii 
franceze. Au fost întâmpinați de un foc teribil. Panizzi căzu lovit 
de moarte. Pietro Lanzi preluă comanda bolognezilor săi, dar 
într-o clipă avu aceeaşi soartă ca şi tovarăşul lui, şi se prăbuşi 
lovit la braţ şi în piept. Totuşi, ceilalţi, conduşi de ofiţerul Meloni, 
ţineau încă terenul, neputincioşi să mai continue atacul, dar 
strigând din răsputeri: „Trăiască Italia!” şi dându-le astfel curaj 
tovarăşilor lor. În ziua aceea, regimentul Uniunii luptă cu un 
curaj admirabil: ca să nu-şi piardă timpul încărcându-şi mereu 
armele, ei loveau când cu baioneta, când cu patul puştii. Alţii, 
asemenea lui Aiax şi Diomede din //iada, înşfăcau pietre de pe 
drum şi le azvârleau în adversarii lor. 

Înverşunarea era atât de cumplită, încât căpitanul polonez 
Vern, care avea pe piept mai multe cruci, şi, printre ele şi pe cea 
a Legiunii de onoare câştigată în Africa, stând în picioare pe 
baricadă şi lovindu-se peste piept cu palma, striga: 

— Aici, aici, trageţi aici, în crucea Legiunii de onoare! 

Un glonţ îl lovi în cap. 

— Mai jos, strigă el, mai jos, neghiobilor! 

Îl atinse şi un al doilea glonţ; fu scos repede din învălmăşeală. 
S-a reîntors şi, mai târziu, a plecat să moară în Grecia. 

Asistam, de pe belvederele meu, la această ispravă. Deşi 
zgârcit cu elogiile - cei ce mă cunosc îmi vor da dreptate - am 
socotit de datoria mea să fac un raport guvernământului. 

În ziua de 14 mai, dimineaţă, cel puţin aşa cred 

— Scriu fără niciun punct de reper şi pot să mă înşel asupra 
datei - luam masa la vila Spada, într-o cameră de la etajul al 
treilea, cu Sacchi, Bueno şi Corcelli; eram cu toţii numai în 
cămaşă, eu, oarecum îngrijorat, căci îl condamnasem la moarte 


pe unul din ofiţerii noştri, un napolitan care, cuprins de groază, 
îşi părăsise noaptea postul, când deodată auzirăm paşi grăbiţi 
pe coridor. Uşa se deschise, iar eu scosei un strigăt: era Anita, 
care venea la mine, condusă de Orrigoni. Cei de faţă, 
recunoscându-mi soţia, îşi îmbrăcară hainele şi ne lăsară singuri. 

— Ştiţi cu ce s-a distrat soţia dumneavoastră, venind din 
strada della Corrizzi, aici, domnule general? mă întrebă Orrigoni. 

— Nu. Cu ce? 

— S-a oprit de-a lungul străzii San-Pietro, în Montorio, ca să se 
uite la bateria franceză. Priviţi colbul care ne acoperă pe 
amândoi: e datorit ghiulelelor care au izbit în zid. Şi când i-am 
spus: „Haideţi o dată, dar haideţi o dată, doamnă 1 E inutil să vă 
lăsaţi ucisă aici”, dânsa mi-a răspuns: „Dragul meu, cum găseşti 
că tratează francezii ca nişte catolici ce sunt, bisericile?” 

Scumpa Anita! O strângeam la piept. Mi se părea că de-acum 
totul avea să se petreacă după dorinţa mea. Ingerul meu bun se 
întorsese lângă mine. 

mm 

Am regretat că n-am putut să-i îndeplinesc Anitei prima 
rugăminte pe care mi-a făcut-o, aceea a graţierii ofițerului 
napolitan; dar trebuia dat un exemplu. Nu-l puteam răsplăti pe 
Medici pentru admirabila lui comportare de la Vascello; a trebuit 
să-i dau laşului o pedeapsă pentru laşitatea. Sa. A fost împuşcat. 

XIX 

Surpriza 

La 13 iunie, francezii au început un bombardament teribil. 
Şapte baterii, scuipând neîncetat foc, atacau cu tunul partea 
dreaptă a celui de al treilea bastion din stânga, curtinal şi 
partea stângă a celui de al doilea bastion. Ceilalţi se ocupau 
îndeosebi de vila Spada şi de vila Savorelli, cartameninţa în 
fiece clipă să ne cadă în cap, astfel încât, spre marele meu 
regret, m-am văzut silit, în ziua de 20, să-mi mut cartierul 
general în palatul Corsini. 

Era cu neputinţă să rămân însă acolo; mă aflam prea departe 
de ziduri. 

Socoteam, este adevărat, că pot.fi liniştit. Ata cat, zi de zi. 
Medici, pe care noi îl numeam „neobositul”, respingea atacurile 
şi-şi păstra Vas cello şi căsuţele lui. Spre cinstea sa, n-aş pute 
spune că ştiu cum a izbutit să facă acest lucri 

' "Termen. Tehnic militar i zid ca.e uneşte două bastioane 


vecine. 

La 20 iunie, fură făcute trei spărturi de care duşmanul se 
putea folosi, în ciuda tuturor sforţărilor mele şi ale lui Manara 
pentru a ne împotrivi efectului proiectilelor. De altfel, asaltul era 
pentru mine o sărbătoare. Cei pe care îi aveam în faţa noastră 
erau adversari demni de noi. Le arătasem că italienii ştiau să se 
bată. Nădăjduiam să le arăt acum ce înseamnă o luptă cu cuțitul 
şi cu pumnalul. 

— In seara de 21 iunie, erau de gardă la bastionul din stânga 
şi la apărarea spărturii, al doilea batalion al Uniunii precum şi 
două companii din r regimentul 1 care trebuiau să fie 
schimbate. Ele îşi prelungiră totuşi serviciul până la ziuă, spre o 
mai bună apărare a bastionului al treilea din 
i stânga. 

Prima şi a cincea companie a bersalierilor erau de serviciu la 
Vascello; a şasea şi a şaptea, de P gardă în apropiere, spre 
stânga, dincolo de poarta 
I San-Pancrazio de unde începeau să se înşire sentinelele 

noastre, spre dreapta, până la zidurile casei şi la câţiva paşi 

de tranşeea franceză. 

Acest serviciu era cumplit de primejdios. Nu se făcea decât 
noaptea şi, cu puţin înainte de ziuă, toate posturile erau retrase, 
iar garda de noapte reintra între ziduri. 

Maiorul Calvandro avea în sarcină. Suprave gherca exterioară 
a acestei linii; colonelul Rossi, î serviciul de rond interior. 

După ce îşi rânduise toate avanposturile, maiorul începu să 
dea instrucţiuni căpitanilor Ştambio şi Morandoli când, spre ora 
unsprezece noaptea, un anumit zgomot, parcă de zid spart, se 
auzi dinspre bastioanele 2 şi 3. După acest zgomot răsunară 
câteva împuşcături şi totul se cufundă iar în noapte şi în tăcere. 
Ce se întâmplase? 

Se întâmplase că francezii se înfăţişaseră deodată dinaintea 
spărturii, nu ca un duşman ce porneşte la asalt, ci ca nişte 
soldaţi care schimbă o gardă. De unde ieşeau? Pe unde 
veniseră? Ce drum luaseră? Întrebări la care a fost cu neputinţă 
de răspuns. Mulţi au bănuit o trădare. 

Sentinela, interogată, a răspuns că francezii ieşiseră din 
pământ şi-i ordonaseră să fugă. 

In aceeaşi noapte, în ciuda unei rezistenţe energice, bastionul 
nr. 7 şi curtina ce-l lega de bastionul nr. 6 au căzut în mâinile 


francezilor după o luptă sângeroasă. 

Chiar în ziua precedentă eu îmi mutasem cartierul. General de 
la vila Savorelli la palatul Corsini. Aproape imediat după această 
întâmplare, am fost prevenit de adjutantul-maior Delai, din 
regimentul Uniunii. Mărturisesc că am rămas înmărmurit şi că 
am fost printre primii care s-au raliat la părerea celor care 
credeau într-o trădare. 

Urmat de Manara şi de căpitanul Hoffstetter, am ajuns la locul 
acela tocmai în momentul când bersalierii, totdeauna treji şi 
totdeauna gata, se şi strânseseră pe strada ce duce la San- 
Pancrazio. 

Legiunea italiană, prevenită, mă urma în pas alergător; 
veneau apoi două cohorte ale colonelului Sacchi. 

Sacchi trimise îndată o companie spre a recunoaşte locurile; 
dar, ajunsă la al doilea bastion, ea a fost silită, dat fiind numărul 
francezilor, să se retragă în casa Gallicelli, 

Ştirea groaznică se şi răspândise prin oraş; triumviratul, 
prevenit, puse să se sune alarma. La acest zgomot, fiecare casă 
parcă şi-ar fi alungat locuitorii; într-o clipă, străzile se umplură 
de lume. 

Generalul-comandant Roselli, ministrul de război, întreg 
statul-major şi însuşi Marini alergară pe Gianicolo. Poporul 
înarmat ne înconjura şi cerea să-i alungăm pe francezi de pe 
ziduri. Generalul Roselli şi ministrul de război împărtăşeau 
această părere; dar eu m-am declarat împotriva ei. 

Mă temeam de confuzia pe care ar produce-o, în rândurile 
noastre, - toată această mulţime, de dezordinea mişcărilor, 
panică atât de obişnuită noaptea la oamenii neobişnuiţi cu focul, 
şi, după cum constatasem în noaptea de 10, chiar la oamenii 
care sunt obişnuiţi cu el. 

Am cerut deci cu hotărâre să aşteptăm până dimineaţa. 

Dimineaţa am fi putut vedea cu ce duşman aveam de-a face, 
chiar dacă âeest duşman ar fi fost însăşi trădarea. 

Când s-a luminat de ziuă, divizia mea era gata, întărită cu 
regimentele pe care generalul Roselli mi le pusese la dispoziţie. 

Compania studenţilor lombarzi, care făcea parte din legiunea 
Medici, alcătuia avangarda, însăşi legiunea Medici primise 
ordinul să mi se alăture. 

Tunui'ile bateriilor noastre, îndreptate spre bastioanele 
ocupate, bubuiau totodată de la Şan-Pietro în Montorio, de la 


bastionul 8 şi de la SanAlexis. 

Studenţii lombarzi porniră primii la asalt. Deşi trăsniţi de focul 
francezilor, ei se aruncară cu baioneta asupra numeroasei gărzi 
şi asupra lucrătorilor, pe care îi siliră să se strângă în casa 
Barberini. Vitejii tineri se şi aflau pe terasa casei: văzusem însă 
cam cu ce forţe aveam de-a face. Mi-am dat seama că un al 
doilea 3 iunie mi-âr fi răpit jumătate din aceşti bărbaţi pe care îi 
iubeam ca pe copiii mei. Nu mai trăgeam nicio nădejde să-i 
alung pe francezi de pe poziţia lor; urma să comand un măcel 
inutil. 

Roma era pierdută, dar era pierdută după o apărare 
minunată, splendidă. Căderea Romei după un asemenea asediu 
însemna triumful democraţiei în toată Europa. 

Apoi îmi făceam planul să păstrez patru sau cinci mii de 
apărători devotați care mă cunoşteau, pe care îi cunoşteam şi 
care ar fi răspuns la prima mea chemare. 1 

Am dat ordinul de retragere, făgăduind pentru ora cinci seara. 
Un alt asalt, pe care n-aveam de gând să-l dau, ca şi pe primul 
de altfel. 

Studenţii s-au comportat admirabil. Nu voi da decât un 
exemplu. 

Un pictor, milanezul Juduno, a fost străpuns de douăzeci şi 
şapte de lovituri de baionetă. Bertani l-a salvat, şi astăzi el se 
simte admirabil. 

De altfel, pentru mine, totul era pierdut, cel puţin pentru 
câtva timp, nu din clipa în care francezii se făcuseră stăpâni pe 
spărturile noastre, ci din clipa în care partidul ce susţinea 
Republica romană în constituanta franceză fu învins. 

Presupunând că, sacrificând o mie de viteji, i-aş ft alungat pe 
francezi de pe poziţiile lor, aşa cum îi alungasem la 3 iunie de pe 
poziţiile din vila Corsini şi din vila Valentini, ca şi la 3 iunie ei ar 
fi luat înapoi, cu ajutorul a noi forţe, toate poziţiile de unde îi 
alungasem. 

De astă dată, nu aveam aceleaşi motive ca să mă 
încăpăţânez. 

* Campania din 1859 şi expediţia din Sicilia dovedesc că 
Garibaldi avea dreptate (Al. Dumas). 

Vila Corsini, o dată în puterea noastră, împiedica lucrările 
pregătitoare asediului. Dar, o dată lucrările executate şi 
spărturile făcute, cine mai putea să împiedice căderea Romei? 


Nimeni. 

Mai înainte de a afla de fuga lui Ledru-Rollin şi a prietenilor săi 
în Anglia, fiecare zi cu care prelungeam existenţa Romei era o zi 
de speranţă. După această veste, rezistenţa nu mai fu decât o 
disperare inutilă. Am considerat-aşadar că romanii făcuseră 
destul în faţa lumii spre a nu mai fi nevoie să recurgă la 
disperare. 

Puterile coalizate închiseseră Republica romană, adică toată 
democraţia peninsulei, între vechile ziduri ale lui Aurelian. 

Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să sfărâmăm 
încercuirea şi să purtăm războiul, ca Scipio, în Cartagina. 

Cartagina noastră era Neapolul. 

Intr-o zi, ne vom afla acolo faţă în faţă, nădăjduiesc, 
despotismul şi cu mine. 

Deie Domnul ca această zi să se apropie! 

XX 

Sfârşitul 

Eram surprinşi, dar nu încă învinşi. 

La două sute de paşi îndărătul zidurilor se înălța antica incintă 
Aureliană. Am ordonat să fie fortificată cât mai bine cu putinţă. 
Renunţasem la ideea unui asalt; dar voiam totuşi să apăr 
terenul pas cu pas. 

obaterie de şapte tunuri a fost aşezată pe bastionul nr. 5 şi 
pusă, datorită lucrărilor noastre, la adăpost de focul francezilor. 

Ea începu să tragă în ziua de 23 dis-de-dimineaţă şi, 
secondată de bateria San-Alexis şi de cea de la San-Pietro în 
Montorio, îşi încrucişa în âşa fel focurile deasupra breşei, încât 
francezii au fost siliţi să-şi părăsească lucrările. Scopul gehiştilor 
francezi era ca, o dată stăpâni pe spărtura făcută în zid, să 
instaleze îndată, pe curtinele ( şi 7, o baterie de tunuri. Sarcina 
mea era să împiedic această instalare. 

De aici, sforţările de necrezut ale francezilor, d-' a zdrobi 
împotrivirea noastră înverşunată. In noaptea de 23, francezii îşi 
aşezară, în sfârşit, bateria. In dimineaţa de 24, zdrobiţi de 
tunurile noastre, ei au fost siliţi să-şi închidă deschizăturile din 
zid pe unde îşi aruncau proiectilele. S-au gtndit atunci să aşeze 
două noi baterii pe bastioanele 6 şi 7, de unde puteau să 
distrugă bateria de la San-Pietro în Montorio, apărată de 
legiunea mea. 

In aşteptare, generalul Oudinot, spre a-şi dovedi, aşa cum 


afirmase în buletinele sale, cultul pe care-l avea pentru oraşul 
monumental, în ziua de 

21 arunca bombe asupra tuturor cartierelor. Generalul folosea 
acest mijloc de teroare îndeosebi în timpul nopţii. Multe bombe 
au căzut în cartierul Transtevere, multe pe Capitoliu, câteva pe 
Quirinal, în piaţa Spaniei, pe Corso. Una din aceste bombe a 
căzut deasupra templului în care se află Hercule al lui Canava; 
dar cupola a rezistat. Alta a explodat în palatul Spada şi a 
avariat fresca Aurora de Guido Reni. O alta, şi mai nelegiuită, a 
zdrobit capitelul unei coloane din minunatul templu al Fortunei 
virile, o capodoperă respectată de secole. 

Triumviratul a oferit azil în palatul Corsini familiilor din popor 
ale căror case fuseseră distruse. 

Purtarea poporului roman în aceste zile de încercări a fost 
demnă de timpurile antice. Deşi urmărite de grindina de 
proiectile ce le distrugea acoperişurile caselor, mamele fugeau 
în toiul nopţii, cu copiii strinşi la piept; deşi văzduhul răsuna de 
ţipete şi de vaiete, niciun glas n-a pomenit cuvin! ul predare. 

În toiul tuturor acestor ţipete, se ridica, din timp în timp, câte 
un strigăt batjocoritor ori de câte ori vreo ghiulea sau vreun 
obuz năruia o parte din casă: 

— Biriecuvânrtarea papei! 

Tirul minunat al tunurilor noastre, din zilele de 25, 26 şi 27 
iunie, a făcut să amuţească bateriile instalate de francezi pe 
curtina şi pe bastioanele ocupate. Dar două baterii franceze, 
una aşezată pe bastionul nr. 6 şi cealaltă în afara zidurilor, au 
deschis focul împotriva bateriilor noastre de. la Santa Sabina şi 
de la San-Alexis. Pe lângă asta, alte două baterii aşezate, una pe 
curtină şi cealaltă pe bastionul numărul 7, au deschis la rândul 
lor focul împotriva bateriei noastre de la San-Pietro în 

Montorio. 

O a cincea baterie rezervată breşelor în zid, aşezată la 
picioarele bastionului numărul 7 şi, prin urmare, la adăpost de 
focul nostru, şi-l deschise 

2 Guido Reni (1575—1642),. Pictor italian născut la Belogna, 
autorul Aurorei, Răpirea Elenei etc. 

pe-ai ei în flancul bastionului numărul 8. O a şasea baterie, 
aşezată dinaintea bisericii San-Panci'azio, lovea bastionul nr. 8 
şi cartierul meu general, vila 

Savorelli. In sfârşit, o a şaptea baterie, situată în faţa vilei 


Corsini, a bubuit deodată împroşcând cupola San Pancrazio, vila 
Savorelli şi zidul Aure lian. 

N-am văzut niciodată o asemenea furtună de flăcări, o 
asemenea grindină de mitralii. Bietele noastre tunuri erau 
întrucâtva sufocate. 

Şi totuşi, nu pot să spun altceva, spre lauda lui Medici, decât 
doar că Vascello şi căsuţele lui erau încă ocupate. Singur asediul 
lui Vascello ar merita să-şi aibă un istoric. 

În seara de 28, bateriile franceze au părut să se odihnească o 
clipă şi să-şi tragă sufletul. Dar, în ziua de 29, ele au reînceput 
să tragă cu o nouă furie. 

Roma era cuprinsă de o mare frământare. Ziua de 27 fusese 
groaznică, pierderile noastre fuseseră aproape egale cu cele din 
3 iunie. Străzile erau acoperite de oameni mutilaţi. Lucrătorii de- 
abia luau în mână lopata sau cazmaua, că şi erau tăiaţi în două 
de ghiulele sau mutilaţi de obuze. Toţi artileriştii noştri, absolut 
toţi, înţelegeţi, fuseseră omorâţi la tunurile lor. Serviciul de 
artilerie era îndeplinit de soldaţii de linie. Toată garda naţională 
se afla sub arme. Exista, lucru nemaipomenit, o rezervă 
alcătuită din răniţi care, sângerând din belşug, îşi făceau 
datoria. Şi, în vremea asta, într-un admirabil contrast, calmă şi 
impasibilă, 

Adunarea, în permanenţă pe Capitoliu delibera sub ghiulele şi 
gloanţe. 

Atât timp cât tunurile noastre au fost în stare să tragă, au tras 
din răsputeri. 

Dar, în seara zilei de 29 a fost distrus şi ultimul tun. 

Focul nostru a încetat. 

Spărtura făcută în bastionul 8 era practicabilă. Zidul porţii 
San-Pancrazio şi bastionul 9 se prăbuşiră. 

Noaptea de 29 cobori, aşadar, asupra Romei asemenea unui 
linţoliu. 

Ca să împiedice repararea spărturilor din zidul nostru, artileria 
franceză bubui toată noaptea. A fost o noapte îngrozitoare. 
Furtuna cerului se uni cu cea a pământului. Tunetul bubuia, 
fulgerul se încrucişa cu bombele; trăsntetul căzu în două sau 
trei locuri, parcă spre a arăta că oraşul este sacru. 

Cu toată sărbătoarea Sfântului Petru, cele două armate îşi 
continuaseră lupta pe viaţă şi pe moarte. 

Xa venirea nopţii, deoarece se aştepta un atac în beznă, tot 


oraşul a fost iluminat, tot, până şi marea, cupolă a Vaticanului. 

De altfel, acesta era obiceiul la Roma, în seara sărbătorii 
Sfântului Petru. Cel care în această seară şi-ar fi aţintit privirea 
asupra cetăţii eterne, ar fi văzut unul din acele spectacole pe 
care ochiul omenesc nu-l contemplă decât o dată în decursul 
secolelor. 

La picioarele sale, el ar fi văzut întinzându-se o vale nesfârşită 
plină de biserici şi de palate, tăiata în două. De şerpuirile 
Tibrului, care părea un Flegeton; la stânga, un munte, Capitoliul, 
pe. Turnul căruia fâlfâia în vânt drapelul Republicii;, în dreapta, 
silueta întunecată a lui Monte-Mario, unde, dimpotrivă, fâlfâiau, 
laolaltă, drapelele francezilor şi ale papii; în fund cupola lui 
Michelangelo, înălțându-se încununată toată de lumină în 
mijlocul norilor; în sfârşit, drept cadru al tabloului, Gianâcolo şi 
toată linia de la San-Pancrazio, iluminată şi ea, dar de fulgerul 
tunurilor şi al muschetelor. 

Apoi, alături de toate astea, ceva mai măreț decât înfruntarea 
materiei: lupta dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana, 
dintre Ahriman şi Qrmuz; lupta suveranităţii poporului împotriva 
dreptului divin, a libertăţii împotriva despotismului, a religiei lui 
Cristos împotriva religiei papilor. 

La miezul nopţii, cerul se însenină, tunetul şi tunurile amuţiră 
şi tăcerea se aşternu după vuietul de iad; o tăcere în timpul 
căreia francezii se apropiau tot mai mult de ziduri şi puneau 
stăpânire pe ultima breşă făcută în bastionul 8. 

La ora două dimineaţă; se auziră trei lovituri de tun, trase la 
intervale egale. Sentinele dădură alarma, trompetele sunară. 

Bersalierii, mereu gata, mereu neobosiţi, ieşiră din vila Spada 
şi alergară la poarta San-Pancrazio, lăsând două companii de 
rezervă ca să păzească vila Spada. Intrară până la genunchi în 
pământul desfundat. Am pornit cu sabia scoasă, în fruntea lor, 
intonând imnul popular al Italiei. În acel moment, mărturisesc, 
cu desăvârşire descurajat în privinţa viitorului, nu aveam decât 
o singură dorinţă: să mă las ucis. 

M-am aruncat împreună cu ei asupra francezilor. 

Ce s-a petrecut atunci? Habar n-am." Timp de două ceasuri, 


41 Iată cum descrie această luptă istoricul Vecchi, unu] Sintre cei mai curajoşi apărători ai 
Romei : 

„Ne aflam închişi în vila Spada, unde tineam piept unui foc îngrozitor de muschete şi de 
carabine. începeam 

E Tadeus Kosciuszko (1746—1817). general polonez cara a luat parte la insurecțiile 


am lovit neîncetat. Când se făcu ziuă, eram plin de sânge. Nu 
aveam nici măcar o singură rană. Era o minune. 

În această acţiune a fost ucis, nevrând să se predea, 
locotenentul Morosini, un biet copil ce nu împlinise douăzeci de 
ani şi care s-a luptat ca un erou. 

În toiul sângeroasei încăierări am primit un mesaj al Adunării, 
care mă poftea să mă duc pe Capitoliu. Acestui ordin îi datorez 
viaţa. Altfel, aş fi fost cu siguranţă ucis. 

Cob'orând spre Longara împreună cu Vecchi, care era 
membru în Constituantă, am aflat că bietul meu negru Aguyar 
fusese omorât. 

În timp ce-mi ţinea pregătit un cal de schimb, un glonţ îi 
străpunsese ţeasta. Am simţit o durere să ducem lipsă de 
muniții, când apăru generalul Garibaldi cu o coloană de soldați 
unii din regimentul 6 ele linie, comandati de Passi, hotărit să 
dea o ultimă lovitură nu pentru salvarea Romei, ci pentru 
onoarea ei. Alăiurându-ne tovarăşilor noştri, ne-am năpustit 
asupra spărturii. Izbind cu lăncile, cu săbiile, cu baionetele: 
praful de puşcă şi gloanțele lipseau. Francezii, uluiți de această 
lovitură teribilă, mai întâi dădură înapoi; dar se iviră alţii, în 
vreme ce artileria, îndreptată asupra noastră începu să secere 
şiruri întregi dintr-ai noştri. Incinta Aureliană a fost luată şi 
reluată; nu exista loc unde să pui piciorul fără să nu dai de câte 
un mort sau de câte un rănit. În noaptea. Aceea, Garibaldi a fost 
mai mare decât il văzusem vreodată, mai mare decât îl văzuse 
cineva vreodată. Sabia îi era fulger; orice om lovit de el era un 
om mort. Singele unui nou adversar spăla sângele celui ce 
căzuse. Ai fi zis căi-i Leonida la Termopile, Ferruccio la castelul 
de la Gavissana. Tremuram să nu-l văd căz'ind dintr-o clipă într- 
alta; dar nu, el rămase în picioare ca Destinul crâneenă; 
pierdeam prin el mai mult decât un slujitor, pierdeam un 
prieten. 

Mazzini şi anunţase Adunării situaţia în care ne aflam. 

Nu ne mai răxnâneau deci de luat decât trei hotărâri, spuse 
el: 

1. Să se ducă tratative cu francezii; 

2. Să. Se apere oraşul, baricadă cu baricadă;. 

3. Adunarea, triumviratul şi armata să părăsească oraşul, 
ducând cu ele paladium-ul libertăţii romane. 


împotriva Rusiei ţariste. 


Când am apărut în pragul sălii., toţi. Deputaţii s-au ridicat în 
picioare şi-au aplaudat. 

M-am uitat în juru-mi ca să văd ce anume putuse, să 
trezească un. Asemenea entuziasm. Eram plin de singe,. 
Îmbrăcămintea îmi era ciuruită de gloanţe şi de lovituri de 
'baionetă. Sabia, tocită de atâtea lovituri, nu mai intra decât pe 
jumătate în teacă. Mi-.au strigat: 

— La tribună! La tribună! 

M-am urcat la tribună. 

Mi s -au adresat întrebări din toate părţile. 

— Orice apărare este de acum încolo’ eu -neputinţă, le-am 
spus eu, afară numai dacă nu vrem să facem din Roma o a doua 
Saragossa. La 9 februarie, am propus o dictatură militară; ea 
singură putea să pună pe picior de război o sută de mii de 
oameni înarmaţi. Elemente capabile existau atunci: trebuia să le 
cauţi, le-ai fi găsit în oricare om curajos. In epoca aceea, 
îndrăzneala a fost respinsă, biruită de măsuri neînsemnate. Nu 
puteam să stărui mai mult. Am cedat. Mă împiedica modestia 
fiindcă,. De fapt, simţeam că eu aş fi putut fi acel om curajos. 
Am greşit „prin asta, faţă de principiul sacru care este idolul 
inimii inele. Dacă aş fi fost ascultat, acvila romană ar fi zburat 
din nou pe turnurile Capitoliului şi, împreună cu vitejii mei, care 
ştiau să moară, după cum s-a văzut, aş fi schimbat faţa Italiei. 
Dar la cele întâmplaţg nu mai există leac. Să privim cu capul sus 
incendiul pe care nu mai suntem stăpâni. Să ieşim din Roma cu 
toţi voluntarii înarmaţi care vor vrea să ne urmeze. Acolo unde 
vom fi noi, va fi şi Roma. Eu nu mă angajez la nimic; voi face tot 
ceea ce poate să facă un om şi, refugiată în noi, patria nu va 
pieri. 

Această propunere, făcută şi de Mazzini, a fost respinsă. * 

A respins-o însuşi Enrico Cernuschi, viteazul Cernuschi, unul 
din eroii celor cinci zile milaneze, preşedintele comisiei 
baricadelor romane. Mi-a urmat la tribună şi, cu lacrimile în ochi 
şi cu glasul sugrumat, zise: 

— Voi ştiţi cu toţii că sunt un înflăcărat apărător al patriei şi al 
poporului; ei bine, v-o spun cu gura mea, nu ne mai putem 
împotrivi în niciun fel francezilor, iar Roma şi poporul ei - 
lacrimile îl înăbuşeau - trebuie să se resemneze în faţa 
ocupaţiei. 

După o scurtă deliberare, Adunarea a dat următorul decret: 


„Republic8 Romană în numele lui Dumnezeu şi al poporului 
Adunarea  constituantă romană decretează incetarea anei 
apărări imposibile. Ea rămâne la postul său: 

Triumviratul este însărcinat cu executarea prezentului 
decret.a 


/ 
Cine mă iubeşte să mă urmeze 


La 2 iulie, am adunat trupele în piaţa Vaticanului, am înaintat 
în mijlocul lor. Le-am anunţat că părăseam Roma spre a 
conduce, în provincii, revolta împotriva austriecilor, împotriva 
regelui Neapolului şi împotriva lui Pius al IX-lea. Şi am adăugat: 

— Cei ce vor vrea să mă urmeze vor fi primiţi printre ai mei; 
nu le cer acestora decât o inimă plină de dragoste faţă de 
patrie. Nu voiavea nici soldă, nici odihnă; vor avea doar pâine şi 
apă când, din întâmplare, se vor găsi şi astea. Cine nu-i 
mulţumit cu această soartă, să rămână aici. O dată ieşit pe 
poarta Romei, orice pas îndărăt va fi un pas spre moarte. 

Patru mii de infanterişti şi cinci sute de cavalerişti se rânduiră 
în juru-mi; ei reprezentau cele două treimi ce-mi mai rămâneau 
din apărătorii Romei. Anita, îmbrăcată ca bărbat; Ciceravacchio, 
care nu voia să vadă înjosirea ţării sale şi Ugo Bassi, sfântul care 
aspira la martiriu, au fost primii care s-au rânduit lângă mine. 

Spre ' seară, am ieşit pe drumul către Tivoli. Inima îmi era 
întristată de moarte. 

Ultima veste pe care o aflasem era moartea lui Manara. 

* 

Aici se întrerup Memoriile lui Garibaldi. 

Poate că într-o zi voi obţine de la el istorisirea celei de a doua 
părţi a vieţii sale, după cum am obținut-o şi pe prima. Aceasta 
va putea fi exprimată doar în două cuvinte: 

„Exil şi triumfuri”. 

Urmează câteva amănunte asupra morţilor, pe care doctorul 
Bertani a binevoit să le redacteze pentru mine. 

XXII Mo rt îi 

LUCIANO MANARA. 

La 30 iunie 1849, la ora două dimineaţa a început, după cum 
s-a văzut în Memoriile generalului, atacul incintei Aureliene, a 
doua linie de apărare a noastră. 

Către orele trei dimineaţa, Manara a reintrat în vila Spada; îşi 


şi aranjase tiraliorii. 

În ajun, o ghiulea, după ce se lovise de zid, căzuse în patul lui. 
Se trăsese de-o parte ca să-i facă loc şi, râzând, spusese: 

— O să vedeţi că n-o să am norocul să m-aleg cu nicio 
zgârietură. 

La întoarcere, l-a găsit pe Emilio Dandolo foarte neliniştit cu 
privire la Morosini, despre care se zvonise că era prizonier. 
Niciunul, nici celălalt nu aveau nicio ştire despre el. In acel 
moment, un glonţ, râcoşând, l-a lovit pe Dandolo în braţ. 

— Pe legea mea, sărmanul meu băiat, pare-se că numai pe 
tine ţe caută! zise Manara. 

Apoi, scoţându-şi centironul şi lăsându-şi sabia, luă un binoclu 
şi se apropie de fereastră ca să-i privească pe francezii care 
întorceau un tun, potrivindu-l către o ţintă. In aceeaşi clipă, se 
descărcă o carabină; glonţul trecu pi'intre doi saci de pământ şi- 
| lovi în pântece, tocmai în locul pe care i l-ar fi ocrotit centironul 
dacă nu şi l-ar fi seos. 

Dandolo îl văzu clătinându-se şi, aşa rănit cum, era, se 
apropie să-l susţină. 

— Sunt mort! îi zise Manara lui Dandolo, prăbuşindu-se. Ai 
grijă de copiii mei. 

Un medic alergă în. Grabă; dar, văzându-l pălind, rănitul 
înţelese că totul s-a sfârşit. Manara fu aşezat pe o largă şi, în 
toiul focului, tovarăşii săi l-au dus la Santa-Maria della Scala. Am 
fost chemat de la ambulanţa dei Pellegrini, unde mă aflam; am 
alergat la el. Ceruse să fie adus lângă mine. Ţineam mult unul la 
altul, vai! Locul era plin de proiectilele franceze. O femeie 
tânără, care făcuse imprudenţa să privească de la o fereastră, 
fusese lovită în piept şi ucisă pe loc. Domnului Varenna, ofiţer 
lombard, i-au fost zdrobite amândouă picioarele de către un 
obuz, în timp ce urca alături de mine treptele bisericii. Ca şi 
mine, şi el venise să-l vadă pe Manara. Un medic alerga şi el 
spre biserică. O grenadă îl răsturnă de pe cal; după o clipă, calul 
său, rănit de aceeaşi lovitură, se prăbuşi peste el. Eu am ajuns 
teafăr şi nevătămat. In fundul bisericii, în dreapta, aproape de 
balustradă, se afla un pat înconjurat de ofiţeri din legiunea 
Manara. De îndată ce rănitul mă văzu, întinse mâna spre mine 
şi, cu voce stinsă, mă întrebă: 

— Rana e mortală? 

In ciuda realităţii, tinereţea sa nu voia să admită ideea morţii. 


Zgomotul şi farmecul vieţii militare nu învinseseră încă în el 
bucuriile domestice. 

Văzând că nu-i răspundeam, repetă: 

— - Te întreb dacă rana este mortală. Răspunde-mi! 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul meu, izbucni în cuvinte pline 
de regrete. Îi încurajai, atât cât poate s-o facă un om căruia îi 
lipseşte curajul; totuşi, el văzu bine că nu mai trăgeam nădejde. 
Mai mulţi medici se apropiară de el; dar, făcându-le semn din 
cap să se îndepărteze, el le zise: 

— Lăsaţi-mă să mor liniştit! 

Pulsul aproape că nu i se mai simţea, extremităţile îi erau 
reci, trăsăturile adânc schimbate, sângele curgea şuvoi din rană, 
şi bietul Manara suferea îngrozitor. 

Tovarăşii săi mai întrebară ce părere am despre starea lui. 

— Mai are cam un ceas de trăit, i-am. Zis lui Dandolo. 

Atunci tânărul se aplecă la urechea prietenului său: 

— Gândeşte-te la Domnul! îi spuse el. 

— Oh! mă gândesc la el, şi încă mult! răspunse Manara. 

Atunci făcu semn unui capucin să se apropie. Călugărul se 
apropie de pat, ascultă spovedania muribundului şi-i acordă 
iertarea păcatelor. Apoi sărmanul nostru prieten ceru sfânta 
împărtăşanie. 

Dandolo încercă să-l mângâie, cât putu mai bine, vorbindu-i 
despre Dumnezeu. ÎI întrerupse ca să-i vorbească de fiii săi. 

— Creşte.-i, îi zise el, în iubirea faţă de Dumnezeu şi de patrie. 

Apoi adăugă: 

— Du la Milano trupul meu împreună cu cel al fratelui tău. Te 
doare că mor, scumpe prietene, zise el; vai! şi mie îmi pare rău 
după viaţă. 

Chemă lângă el un soldat care-i era ordonanţă şi pe care de 
multe ori îl ocărise. 

— Mă ierţi, nu-i aşa? îi zise el zâmbindu-i. 

Pe urmă îl întrebă pe Dandol/) dacă primise veşti despre 
Morosini. Unii ziceau că ar fi prizonier. Cu puţin înainte de a 
muri, Manara îşi scoase inelul din deget, il puse în degetul lui 
Dandolo şi-i spuse: 

— Am să-l salut pe fratele* tău din partea ta. 

Apoi, întorcându-se către mine: 

— O, Bertani! Fă să mor mai repede, zise el, sufăr prea mult! 

Asta a fost ultima jeluire care i-a mai ieşit de pe buze. 


A intrat în agonie, s-a agăţat, zvârcolindu-se, de cei din jurul 
lui, apoi a căzut din nou pe pat, cu un suspin, neclintit şi rece. 

l-am pus mâna pe inimă; îi mai bştea încă, dar rar; puţin câte 
puţin, bătăile au încetat. Sufletul 
i se şi urcase la cer. 

Le-am spus atunci călugărilor ce mă înconjurau să-mi 
pregătească o soluţie cu arsenic ea s-o injectez în cadavru; dar 
arsenicul lipsea. M-am mulţumit să-i fac o injecție cu sublimat 
corosiv. Rămăşiţele pământeşti au fost transportate într-o 
încăpere din dreapta altarului principal, lângă sacristie, şi acolo, 
îmbrăcat în uniforma lui, a fost aşezat eu grijă, cu capul pe o 
pernă. 

Tinărul său prieten, Eleuterio Pagliano care, în. Tot timpul 
asediului luptase vitejeşte şi cartastăzi este unul dintre' cei mai 
distinşi pictori din Lombardia, i-a făcut portretul. 

Aproape* de el, culcat pe o scândură, se afla negrul lui 
Garibaldi, Aguyar. Priveam aceste două cadavre atât de 
frumoase, fiecare de o frumuseţe diferită, când am auzit pe 
cineva hohotind de plâns. Cel ce plângea era Ugo Bassi. 

Toată vremea cât am rămas în această încăpere, ea a fost 
ţinta proiectilelor franceze. 

A doua zi, cadavrul a fost transportat într-o casă şi, de acolo, 
la biserica San Lorenzo. După aceea, a fost depus în biserica 
Cento Padri, unde îl aştepta trupul lui Enrico Dandolo şi unde 
avea săi se alăture şi cel al lui Morosini. 

Chiar în ziua morţii sale, lui Manara îi sosi o scrisoare de la 
soţia lui, cuprinzând doar aceste cuvinte; 

„Nu te ghidi la mine, nu te gândi la copiii tăi, gindeşte-te la 
patrie”. 

Sărmana femeie, moartea avea să-i aducă răspunsul! 

EMILIO MOROSINI 

Stăteam lângă Manara, aflat pe palul de moarte, întrebându- 
ne unii pe alţii ce deveniseră cei mai scumpi prieteni ai noştri şi, 
printre alţii, Emilio Morosini. Dar, în ziua aceea, ne-a fost cu 
neputinţă să ştim ceva precis despre el. 

. În dimineaţa de 1 iulie, Dandolo află de la un soldat care 
stătuse împreună cu Morosini într-o breşă, că acesta căzuse 
grav rănit, în mâinile francezilor. Deşi suferea nespus din pricina 
rănii, Dandolo dădu fuga la triumvirat, apoi la minister ca să 
obţină un permis de ieşire. După trei ceasuri de insistenţe, îl 


obţinu şi alergă pe câmpul francez fără niciun fel de permis de 
liberă trecere. Arestat de avanposturi, el arătă scopul pentru 
care venea. Unui ofiţer i se făcu milă de neliniştea lui şi-i dădu 
voie să pătrundă în tabără, unde fu condus la ambulanţă. Aici 
află că Morosini murise. 

Ceru să i se dea cadavrul spre a-l preda familiei; dar un medic 
îi răspunse că rămăşiţele pământeşti ale lui Morosini fuseseră 
duse de vreo două ceasuri la un cimitir destul de îndepărtat. 
Dandolo ceru un permis ca să-l dezgroape. 

In vreme ce aştepta un răspuns la cererea sa, intră un 
căpitan, adjutant-maior, care rămase foarte mirat văzând în 
tabăra franceză un ofiţer italian, fără permis de liberă trecere. El 
condamnă la arest pe ofiţerul care-l lăsase să treacă şi-l trimise 
pe Dandolo din nou în linia de avanpost, fără să vrea să asculte 
nimic. Dandolo se înapoie aducind prietenilor săi trista veste şi 
scrise şefului de stat major francez spre a-i cere permisul de 
exhumare. Îl obţinu în dimineaţa zilei de 2 iulie. 

Trista ceremonie a transportării lui Manara o dată sfârşită, 
Dandolo se apropie de mine, spunându-mi: 

— Bertani, peste câteva ceasuri cadavrul lui Morosini se va 
afla la biserica Cento-Padri, la Santa Vieto, unde îl vei putea 
vedea. 

M-am dus la biserică puţin înainte să se însereze. Casa sau 
mai degrabă mânăstirea prin care se ajunge la biserică era 
ocupată de trupele franceze, astfel încât biserica era închisă. 
Am cerut unui căpitan permisiunea să intru; acesta, văzându-mi 
tristeţea întipărită pe chip, mă întrebă cu biândeţe dacă sunt 
soldat, care îmi este patria şi dacă pierdusem vreo rudă sau 
vreun prieten, l-am răspuns că pierdusem pe mulţi dintre 
prietenii mei şi, printre alţii, pe Manara. Îi cunoştea după nume, 
îmi ceru amănunte despre moartea lui şi-mi dădu şi el altele la 
rândul său. 

Un vânător din Vincennes, care se afâa în apropierea lui la 
atacul de la vila Spada şi pe care mi-l arătă stând în picioare în 
mijlocul unui grup de soldaţi, aproape de poarta unde ne 
găseam, îi spusese în clipa când Manara se apropiase cu 
binoclul de fereastră: 

— Uitaţi-vă bine la acest ofiţer, este un om mort. 

In acelaşi timp, soldatul trase: glonţul îşi atinsese ţinta, el îl 
văzu pe Manara eăzând. 


Căpitanul continua să vorbească; eu eram aşa de trist, încât 
n-am putut să-i răspund decât rugându-l să mă lase să intru în 
biserică. 

— Ce-o să faceţi acolo? mă întrebă el. 

— O să mă duc să caut cadavrul unui alt prieten dezgropat 
chiar astăzi şi încredinţat de-ai voştri durerii mamei sale. 

Franţuzul trimise să se ceară permisiunea colonelului, o 
obţinu şi mă incredinţă paznicului bisericii ca să mă lase să 
intru. 

Biserica era foarte întunecoasă; paznicul deschise o portiţă 
prin care ajungeau din mânăstire drept în mijlocul bisericii, îmi 
dădu o lampă şi, arătându-mi un ungher întunecat, îmi zise: 

— Caută-l acolo. 

Şi n-a vrut să mă urmeze mai departe. 

M-am apropiat trist şi cucernic, cu un fior ce-mi străbatea 
toate mădularele. Tăcerea, întunericul, lumina slabă a lămpii, 
preţiosul trup pe care-l căutam, neliniştea de a-l regăsi astfel pe 
fermecătorul tânăr pe care-l cunoscusem plin de viaţă, toate 
astea făcură să-mi bată inima în piept mai-mai să se spargă. 
Mergeam încet, necunoscând locul, neştiind unde era depus 
mortul, ridieându-mi lampa şi tremurând sa nu-l lovesc cu 
piciorul. În sfârşit, lângă trepte, am zărit o formă neagră şi 
lungă; am continuat să înaintez, ţinând mereu lampa ridicată. 
Am recunoscut un trup omenesc. Aproape nebun de durere şi de 
groaza nelămurită care mă cuprinsese, m-am aplecat deasupra 
lui. Oh! trist! trist! trist! 

Cu mâna care-mi rămăsese liberă, am desfăcut şnurul ce-i 
ţinea linţoliul, strins, la gât, peste pântece şi peste picioare. l-am 
ridicat capul. Deşi întrucâtva desfigurat, am recunoscut în el pe 
bietul copil pe care-l căutam. Am dat drumul capului. A căzut pe 
lespede făcând un zgomot pe care n-am să-l uit niciodată. Părul 
îmi era scăldat în sudoare. M-am oprit tremurând tot. Doamne, 
ce puternic eşti şi cât de îngrozitoare este moartea! 

Am făcut o sforţare să mă stăpânesc. Ca medic, obişnuit cu 
moartea, nu voiam să mă las învins de ea. Am pus lampa pe una 
din treptele altarului şi, îndreptându-mi iarăşi ochii spre chipul 
mortului, l-am privit cu tristeţe: era mai alb decât cearşaful ce-i 
acoperea. l-am căutat şi i-am atins rănile. Aş fi vrut să adun 
până şi ultimele picături de sânge din inima lui spre a i le duce 
mamei sale şi spre a face cu acest sânge o cruce pe fruntea 


acestor tineri italieni care, într-o bună zi, vor trebui să se ridice 
pentru eliberarea patriei lor. Apoi i-am tăiat o şuviţă de păr. 
Poate că avea şi vreo prietenă; mamă însă’, avea cu siguranţă. 

In sfârşit, i-am strâns mâna; i-am descoperit pentru ultima 
oară capul şi i-am şoptit: 

— Adio 1 - Am ieşit, tremurând, din biserică, ducând cu mine 
atât de viu întipărită această privelişte a morţii, încât şi astăzi, 
după unsprezece ani, când aştern aceste rânduri, tot mai văd 
chipul acela palid înfăşurat în linţoliul mânjit peste tot de 
pământ şi de sânge. 

leşind, l-am regăsit pe paznic, apoi pe ofiţer, căruia i-am 
strâns mâna fără să pot rosti un euvânt. 

A doua zi, cadavrul lui Morosini a fost pus într-un sicriu de 
plumb, în aşteptarea clipei când urma să plece spre pământul 
natal, împreună cu cadavrele prietenilor săi. 

Doream eu toţii, cu aceeaşi ardoare, să cunoaştem amănunte 
asupra morţii lui Morosini. Dar ceilalţi erau obligaţi să plece. 
Rămâneau doar morţii şi cei ce-i ajutau pe răniţi să moară. Eu 
mă număram printre aceştia din urmă. 

lată, aşadar, ce-am aflat despre moartea lui Morosini. 
Amănuntele pe care le voi da, le deţin de la domnul de Santi, un 
corsican folosit în serviciul sanitar francez şi care, în noaptea de 
29 spre 30 iunie, era chirurg la ambulanţa tranşeii- 

Acest stimat şi bun confrate, căruia îi sunt îndatorat pentru 
câteva servicii, mi-a povestit că, la 30 iunie în zorii zilei, a fost 
adus la ambulanţă unul din ofiţerii noştri, atât de tânăr şi atât de 
frumos, încât la început a fost luat drept femeie. Era uşor rănit 
la cap, la mâna stângă şi la piept, dar rana mortală o avea în 
pântece. De Santi 51 îngrijise cu afecţiune. Morosini, care mai 
vorbea încă, îl întrebă: 

— Cum vi se par rănile mele? 

De Santi îi răspunse: 

*; - Ai încredere în Dumnezeu şi în tinereţea dumitale. 

— Bine, zise Morosini; înţeleg că sunt pierdut! 

Apoi adăugă, cu un suspin! 

— Biata mama S 

li dădu doctorului portofelul, întoarse capul şi începi nd din 
clipa aceea refuză să mai scoată vreun cuvânt. 

La câteva minute după ce Morosini fusese bandajat, intră la 
ambulanţă un bătrân sergent din regimentul 32 şi, după ce cătă 


cu îngrijorare către patul tânărul ui ofiţer, îi spuse medicului: 

— Elel 

— Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă domnul de Santi. 

— Aş fi vrut cu orice preţ să-l salvez pe acest biet băiat; am 
făcut tot ce-am putut. Dar nu, n-a avut noroc. 

Atunci el povesti că Morosini, însoţit numai de patru oameni, 
fusese încercuit şi somat să se predea, ia care el răspunsese: 

— Niciodată! 

Şi continuă să lupte cu sabia, strigând oamenilor săi: 

— În numele Italiei, vă interzic să vă predaţi! 

Atunci, bătrânul sergent îi puse baioneta în piept, nădăjduind 
să-l intimideze. Dar Morosini apucă baioneta cu mâna stângă şi-l 
lovi pe sergent cu sabia în obraz. Acesta, totuşi, îi opri pe 
soldaţii săi să tragă, sperând ca tânărul ofiţer să fie prins viu, şi, 
prin urmare, să-l scape. Dar un soldat care se afla în spatele lui, 
vădind că Morosini continua să se apere, îşi descărcă puşca în ei 
de foarte aproape. Glonţul îi străpunsese măruntaiele; rana era 
mortală. Morosini căzu, dar într-un genunchi şi pe mâna stângă. 
Şi din această poziţie mai încercă să-şi lovească adversarii, 
st'rigându-le într-una tovarăşilor săi: 

— Lăsaţi-vă ucişi, dar nu vă predaţi. 

Sergentul, furios, se întoarse spre soldat, zicându-i: 

— Nenorocitule! Ce-ai făcut? Nu vezi că era un copil? 

Morosini a murit la câteva ore după ce a fost adus la 
ambulanţă şi a fost îngropat în cearşaful în care îi găsisem 
înfăşurat în biserica Cento Paciri, 

Morosini avea la centură două pistoale pe mânerul cărora era 
gravat numele lui Kosciuszko |, amicul familiei sale, şi care le 
făcuse cadou bunicului său. 

Am făcut toate cercetările posibile, spre a regăsi sabia şi 
pistoalele lui Morosini, dar zadarnic. Se pare că bătrânul sergent 
pusese stăpânire pe ele, numai că ei declară că nu voia să le 
înapoieze cu niciun preţ. 

La 4 septembrie 1849, cele trei sicrie cu cele trei cadavre, al 
lui Enrico Dandolo, al lui Luciano Manara şi al lui Emilio Morosini, 
au fost debarcate la Molo-Novo di Genova. 

GOFFP.EDO MAMELI 


Garibaldi povesteşte în Memoriile sale şi în scurta biografie pe 
care "a făcut-o despre Goffredo Megneli, că în seara de 3 iunie 


tânărul poet a venit să-i ceară să încerce un nou atac asupra 
vilei Corsini şi că ei i-a îndeplinit cererea. Mameli a fost rănit cu 
acest prilej la piciorul stâng. 

Rana, prin ea însăşi nu era deloc gravă, dar din cauza unei 
proaste circulații a sângelui se cangrenă şi, la 18 iunie, 
amputarea nu mai putu fi înlăturată. 

' Fereastra camerei în care se afla Mameli, la ambulanţa 
„Trinită dei Pellegrini”, era neîncetat lovită de proiectile; dar 
Mameli: a dat dovadă de cea mai desăvârşită nepăsare faţă de 
această primejdie, postumă, dacă se poate spune astfel. Numai 
că atunci când s-a simţit cu totul istovit din pricina supuraţiei, o 
zi sau două s-a arătat agasat de gloanţe şi de ghiulele, ca un 
copil faţă de muştele care-l necăjesc. 

— Să fiu ucis în aer liber şi luptând, zicea el, perfect, dar să fiu 
ucis în patul meu, ca un paralitic, asta nu! 

La 8 iunie, intră în delir, un delir în timpul căruia cânta tot 
timpul cu voce înceată şi-şi reamintea aproape zi cu zi viaţa sa, 
vai! atât de scurtă. 

In intervalele dintre aceste cântece, făcea profeţii. Sau urări 
patriei sale. Avea douăzeci şi unu de ani când a murit. A fost 
îngropat la Roma. 

Mameli a compus un cântec de război pe care Garibaldi îl 
cânta adesea şi-l fredona neîncetat: Fratelli d'Italia 1. 

k Acest cântec este popular în Italia. 

MELLARA 

m 

Colonelul Mellara rănit în lupta de la 6 iunie, a murit la 4 iulie 
când francezii intraseră în oraş. Fiindcă nu le mai era îngăduit 
romanilor să protesteze cu armele, ei s-au strâns în biserică, în 
jurul catafalcului războinicului mort. Dar, în vreme ce poporul 
adunat plângea într-o cucernica tăcere lângă acest cadavru, 
simbol al Italiei prăbuşite, un ofiţer de poliţie, în fruntea unui 
grup de soldaţi, 

1 Fraţi din Italia. 

pătrunse în biserică şi smulse de lângă chipiul mortului, 
aşezat cum era obiceiul, deasupra sicriului. Cocarda italiană; 
apoi, întrerupând pioasa ceremonie, ordonă să se stingă 
luminările şi să fie evacuată biserica. 

Ceea ce se şi făcu. 

Bietul Mellara n-a avut astfel parte nici măcar de această 


ultimă consolare a morţilor, de lacrimile picurate din ochii iubiţi. 

De altfel, patimile politice s-au manifestat atât la reacţionarii 
romani cât şi la reacţionarii francezi. Preoţii şi călugării 
îndeosebi s-au arătat infami faţă de bieţii răniţi părăsiţi şi lăsaţi 
în grija lor. Unui anume Giovanni, din Cremona, rănit în coapsă, 
ei au refuzat să-i dea un pahar cu apă până ce nu s-a spovedit. 
Pentru a înţelege durerea acestei torturi, trebuie să fii medic şi 
să cunoşti nevoia imperioasă de a bea pe care o simte bolnavul 
rănit de un foc de puşcă. Toţi medicii din Roma care au îngrijit 
patrioţi răniţi şi-au pierdut dreptul de a mai practica. 

Să mi se îngăduie o observaţie filosofică sau mai degrabă 
morală. 

Exiştă o mare diferenţă îptre moartea soldatului constrâns la 
serviciul militar prin recrutare şi cea a soldatului care-şi slujeşte 
în mod voluntar ţara. 

Voluntarul este plin de entuziasm, mândru e! e rănile lui, 
glorios prin moartea sa. El îşi alină cele mai crude suferinţe prin 
dăruirea şi prin dragostea lui faţă de patrie, prin dorinţa pe care 
şi-o exprimă în rugăciunile înălțate către Dumnezeu pentru 
triumful cauzei sale. 

Celălalt este mut sau nu rosteşte decât vorbe de răzbunare 
împotriva celui care l-a rănit. 

Un copil din Bologna, în vârstă de zece ani, care făcea parte 
din legiunea Garibaldi, a lăsat să i se taie mâna rănită, de 3a 
încheietura pumnului fără să scoată un geamăt, după care, palid 
şi slăbit, a vrut să asiste la ultima bătălie. 

Pentru a se crea cât mai multe spitale, câte unul străbătea 
străzile Romei strigând cu glas tare: 

— Pentru patrioţii răniți! 

Şi atunci toate ferestrele se deschideau şi oamenii aruncau 
grămadă pânze, cearşafuri, saltele şi perne. Spitalele au fost 
create prin caritatea deosebită a municipiului. 

Bertani. 

GUPRINS 

Prefaţă...» «» «a «V 

Tabel cronologic XXXIII 

Un cuvânt eătre cititor 1 

. PARTEA ÎNTÂX 
1. Părinţii mei......... 25 

IT.Primii mei ani 28 


m. Primele mele călătorii 31 
rv. Iniţierea mea 34 
v. Evenimentele de la San-Giuliano... 38 
vi. Dumnezeul oamenilor buni... 43 
VII. Intru în serviciul republicii Rio-Grande 49 
viii. Corsar 53 
IX. . La Plata 58 
x. Câmpiile orientale - 60 
xI. Poeta 63 
xu. Bătălia 66 
xi. Luigi Carniglia 70 
xiv. Prizonier 71 
xv. Tortura cu frmghia 75 
xvI. Călătorie în provincia Rio-Grande.. 78 
xvi. Laguna Patos... «e * 81 
xvin. înarmarea lancioanelor ia Camacuă.. 83 
xx. Kstancia della Barba. 87 
xx. Expediția de la Santa Catarina,. 95 
xx. Plecarea şi naufragiul...... 98 
xxu. John Griggs „. 104 
xxu. Santa Catarina.... 107 
xxv. O femeie 109 
XXV. Cursa.. 111 
XXVI. Lacul din Imerui... 116 
XXVII. Noi lupte 118 
XXVIII. Călare 121 
XXIX. Retragerea 128 
XXX. Şederea ia Lages şi în împrejurimi.. 131 
XXXI. Bătălia de la Taquari 134 
XXXII. Asediul de la San Jose de Norte. 1141 
XXXII. Anita J44 
XXXIV. Ridicarea asediului. 
XXXV. — Rossetti.. J, 52 XXXV. La Picada Las An tas - 155 
XXXVI. Conducător de boi 161 
XXXVII. Profesor de matematică şi comis-voiajor 170 
Montevideo 172 
Rosas 188 
Manuel Oribe 214 
PARTEA A DOUA 
l. Totul e-pierdut, în afară de onoare... 225 


II. Se formează legiunile...... 229 
m. Colonelul Negra 234 
iv. Trecerea peste râu! Boyada 236 
v. Legiunea italiană refuză pământurile ce-i sunt oferite 238 
v.  Dizgraţia lui Rivera 241 
vi. Intervenția anglo-franceză... 245 
VIIT. Operaţiunea de la Salto San-Antonio.. 951 
IX. Îi scriu papei 260 
x. Mă întorc în Eluropa. 
xı. — Moartea lui Anzani 264 
xi. Din nou Montevideo.... 270 
xu. Campania din Lombardia 277 
xiv. Urmarea campaniei din Lombardia... 291 
xv. Roma... 298 
xvI. Expediția împotriva armatei napolitane.. 322 
xvu. Lupta de la Velletri 335 
xvi. 3 iunie 345 
XVIII. Asediul ' 360 
xIx. Surpriza 378 
xx. Sfârşitul 383 
xxi. Cine mă iubeşte să mă urmeze... 392 
xxi. Morţii - Lticiano Manara 393 
Emilio Morosini 397 
Goffredo Mameli 403 
Mellara 404 
memoriile lui garibaldi 


Volumul de față cuprinde pagini autobiografice (revăzute şi 
completate de autorul Ce/or trei muşchetari) O privitoare la viaţa 
zbuciumată şi plină de aventuri a e lui Giuseppe Garibaldi (1807 
—1882), unul dintre făuri- 

— Torii unităţii italiene. Sunt evocate copilăria şi tinereţea 

celebrului revoluţionar (în capitolele: Primii mei ani, 

Primele mele călătorii, Evenimentele de la San-Giuliano), anii 
de luptă în slujba libertăţii în Brazilia şi Uruguay 3 (Intru în 
serviciul republicii Rio-Grande, Corsar, Prizonier, 

Tortura cu fringhia, Expeditia de la Santa Catarina, Plecarea şi 
naufragiul, Bătălia de la Taguari, Totul e pierdut, în afară de 
onoare), revoluţia italiană din 1848 —1849 (Campania din 


Lombardia, Roma, Asediul etc.). 

1 Nume acordat în Franţa, înainte de Revoluţie, ordinului 
religios al călugărilor franciscani. 

: | Ordin ierarhic în asociaţia, secretă a francmasonilor. 

* 1, a Farina - Storia d'ltalia (n.a.). 

1 Andre Massena (1758—1817). Mareşal al Franţei, duce de 
Rivoli şi prinţ de Essling, supranumit de Napoleon „răsfăţatul 
victoriilorl; s-a ilustrat la Rivoli (1797), la Zurich (1799), la 
asediul Genovei (1800), la Essling şi Wagram (1809). 

ribaldi comanda corpul de vânători alpini. 

1 Casetă de aramă, cu geamuri, în care se închid compusele 
şi instrumentele de precizie, necesare, navigaţiei. 

1 Serranieni - locuitori din regiunea Cima da Serra. 122 

1 Manta folosită în America de Sud. Constă dinte-'» singură 
bucată de stofă pătrată, eu o deschizătură pria care se 
introduce capul. Puncho a fost adoptat de Gartbaldi ca un 
atribut vestimentar. 

1 Ridică-te, călăul! (Lat.), 

1 Dăm în italiană aceste două cuvinte, greu de tradus în 
franceză, limbă în care cuvintele excellent seigneur n-au o 
semnificaţie echivalentă (Al. Dumas), 

1 Neînvinşi au luptat, 8 februarie 1846 (it.). 

2 Celor 36 de italieni morţi la 8 februarie 1846 (fi). 
3 184 de italieni pe câmpul de la San-Antonio (fr.). 

1 Salvador Rosa (1615—1673), pictor, poet şi muzician italian, 
născut aproape de Neapole. 

1 Agosti.no Bertani (1812—1886), medic şi patriot i'alian; a 
luat parte la insurecția din Milano, la asediul Romei, ca şi la 
expediţia celor „o -mie” alături de'Garibaldi.