Alexandre Dumas — Memoriile lui Garibaldi

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


Memoriile lui Garibaldi 


Memoriile lui Garibaldi revăzute şi completate de Al. Dumas 
- tatăl 


EMBLEMA UNEI PRIETENII. 

Memoires de Garibaldi Tradu.it sur. le manuscrit original 
par Alexandre Dumas Editeurş Calmann Levy, Paris între 
multiplele modalităţi de participare 5a devenirea istorică a 
umanităţii există două atitudini cu orientări şi structuri 
diferite, dacă nu chiar opuse. Una declanşează evenimentul 
istoric prin acţiuni concrete, în lealitatea lui faptică, 
materială, fremătătoare de viaţă, cealaltă îl' însufleţeşte 
prin mijloacele artei, urmărindii-i sinuozităţile şi hăţişurile, 
crcându-i, cu alte cuvinte, o existenţă imaginară, simbolică, 
transpusă pe planul estetic. 

N-am putea oare considera că revoluţionarul 'democrat 
italian Giuseppe Garibaldi şi scriitorul francez Alexandre 
Dumas-tatăl întruchipează asemenea orientări? Căci dacă 
primul, datorită nestăvilitei sale energii, se află la originea 
unor momente unice din viaţa eitorva popoare, cu largi 
ecouri sociale şi politice asupra comunităţilor umane 
respective, în schimb, al doilea a scos la iveală din 
hrisoavele colbuite ale istoriei, sau „lin fecunda lui putere 
de plăsmuire, o întreagă lume lo personaje, reale şi fictive, 
zugrăvite cu veridicitate, vervă şi umor, reţinând şi astăzi 
pe cititor în mrejele paginilor sale captivante. 

Evident, atitudinea celor doi protagonişti faţă de 
fenomenul istoric diferă profund. Pentru Garibaldi, omul nu 
o cu adevărat el însuşi decât proiectat în viitor. Prezenţa lui 
nu poate li confirmată decât în virtutea capacităţii sale de 
înfăptuire. Privit astfel, viitorul nu înseamnă o simplă 


năzuinţă dincolo de individ, a cărui realizare ar depinde de 
un temperament, de o întâmplare sau de un capriciu. 
Dimpotrivă, e un scop pe care făptura umană îl găseşte 
înăuntrul ei sau, altfel spus, într-un fel de tensiune 
interioară, într-o aşteptare chinuitoare nevoită la un 
moment dat să se manifeste, să acţioneze, să capete viaţă. 
Numai înfăptuindu-şi posibilităţile ascunse fiecare ins îşi 
trăieşte cu adevărat, existenţa, îi acordă un sens şi ia parte 
la procesul istoric al epocii sale. 

La rândul său, Dumas ia cunoştinţă de istoricitatea omului 
prin dezvăluirea trecutului, sau, după expresia lui Edgar 
Quinet, prin „conştiinţa vremurilor care i-au precedat 
individualitateascriitorul a descoperit condiţionarea istorică 
a fiinţei umane prin personajele şi evenimentele de 
altădată, clasate şi ierarhizate, adică prin existenţa altor 
făpturi, ajungând astfel la sentimentul valorii şi al sensului 
propriei sale trăiri. Interesul pentru trecut vădeşte, ca 
atare, o istoricitate care se împlineşte pe căi ocolite, 
adăpându-se la sursele unei realităţi mistuite de vremuri. 

Ş: totuşi, în pofida destinelor divergente, există, fără 
îndoială, profunde similitudini, afinități şi puncte de contact 
în viaţa cu iz atât de fabulos a acestor doi oameni. 

Mai întâi, robusteţea lor înnăscută, menită să înfrunte 
natura în rosturile ei elementare, să se avânte până la 
istovire, depăşind obstacolele, afirmându-şi fără încetare 
bărbăţia, în înţelesul de „agonal”, aşa cum se folosea 
expresia în vechea Eladă, adică de luptă şi emulaţie. Ar fi cu 
neputinţă de imaginat nenumăratele acţiuni şi fapte de 
bravură ale lui Garibaldi, nedesminţitul lui efort de-a lungul 
unei vieţi cuprinse într-o aprigă încleştare ca adversităţile 
naturii şi ale oamenilor, fără resursele uimitoare ale 
vigurosului său organism. 

Nici fertilitatea literatului Dumas, care a publicat aproape 
trei sute de lucrări cu zeci de mii de personaje populând 
sute de mii de pagini, n-ar putea fi concepută fără 
capacitatea lui fizică excepţională, nevoită să facă faţă nu 


numai activităţii scriitoriceşti, dar şi pasiunii cinegetice, 
multiplelor obligaţii ca director de teatru şi de periodice, 
lungilor călătorii în străinătate sau unor misiuni cu caracter 
oficial şi nu mai puţin vieţii sociale tfi. Mondene, cu 
nenumărate barjehete şi libaţiuni în care spiritul său 
seânteietor se etala cu prodigalitate. 

O altă trăsătură de unire o reprezintă firea lor disponibilă, 
aventuroasă, înclinată să rişte, dar să se şi dăruiască fără 
încetare, impregnată de sentimentul măreției, deşi nu 
scutită de gustul fastului sau de o anumită emfază, 
neîngrădită de nici un fel de oprelişti rasiale sau naţionale, 
strivind nu arareori cu eleganţă, convenţionalismul şi 
ipocrita rigoare impusă de societatea timpului. 

Nu poate fi trecută cu vederea nici identitatea de situaţii 
creată în copilărie prin asimilarea unei învățături pripite şi 
rudimentare, repulsia lor încăpăţânată faţă sie studiul 
materiilor cu caracter clasicizant sau abstract, de unde 
serioase lacune existente în bagajul lor de cunoştinţe ca 
adolescenţi, completate în bună parte în anii de mai târziu, 
printr-o netăgăduită râvnă de autodidacţi. 

Dar mai presus de toate, temperamentele lor se înrudeau 
prin nesecate rezerve de viaţă ce se cereau cheltuite cu 
orice preţ, fie chiar în gesturi spectaculoase sau gratuite. 
Aşa se explică de ce curba existenţei lor parcurge curioase 
meandre, eu suişuri vertiginoase şi căderi bruşte, elemente 
de grandoare dar şi de amărăciune şi ingratitudine, 
desprinse însă de meschinărie, resentiment sau trufie, 
făcând din ei cele mai originale şi populuro figuri de la 
mijlocul veacului precedent, un fel de personaje de legendă, 
îndrăgite şi admirate de mulţimi. 

Pe scurt, ingenuitatea unui suflet de copil într-un trup de 
gigant, iată înţelesul metaforic al comunităţii îor tem 
peramentale. Căci aceeaşi undă de optimism, de mărinimie 
şi încredere în bunătatea firească şi nativă a omului îi 
învăluia pe amândoi, ca o răsfrângere afectivă şi anacronică 
a umanismului idilic al lui Rousseau. 


Nu pot fi însă anulate sau escamotate nici deosebirile de 
structură psihică, înclinațiile personale, elementele fortuite 
sau împrejurările hotărâtoare, adică întreg contextul 
caracterologic şi social care determină traiectoria fiecărui 
ins. Precizând asemenea aspecte şi detalii înseamnă, de 
fapt, a contura însuşi destinul acestor individualităţi 
proiectat pe fundalul condiţiilor specifice ale timpului 
respectiv, ceea ce ne va îngădui să sjoatem şi mai bine la 
iveală perioada relativ restrânsă, dar semnificativă, a 
colaborării lor. 

Trăsătura dominantă, vocaţia vieţii lui Giuseppe Garibaldi, 
aşa cum reiese din toate manifestările sale, a fost dorinţa lui 
nepotolită de activitate, îndemnul neîncetat la acţiune. 
Întreaga sa existenţă a constituit un duel dramatic al 
omului cu forţele obscurantismului, o luptă neobosită 
pentru progres. În Brazilia ca şi în Uruguay, în Siciiia ca şi 
în l.orena, el a fost gata să-şi dea viaţa spre a asigura 
triumful libertăţii popoarelor, combătând silnicia şi 
despotismul sub orice formă s-ar fi ivit. Timp de aproape 
patru decenii ardoarea lui n-a şovăit o' clipă. 

Din fragedă vârstă s-a simţit atras de viaţa activă, plină de 
mişcare şi de neprevăzut şi nu de traiul sedentar, tihnit, dar 
searbăd, pe care i-l hărăzeau ai săi. Avea în sânge pasiunea 
mării. Generaţii întregi de străbuni ai săi trăiseră pe mare. 
Îi plăcea să înfrunte puterea vântului „să se caţere pe 
scările de frânghie sau pe funiile corăbiilor, să ajute la 
înnodarea sau dezlegarea parâmelor. Dar mai ales să 
despice, cu braţele lui vânjoase de adolescent precoce, 
undele îmbietoare ale mării, „i îi i i dimarinar căreia i s-a 
dedicat cu o afecţiune vrednică de stimă, l-a câălit şi i-a dat o 
mare stăpânire |, i „tino şi autoritate asupra celor din jur, 
lăsându-şi mlIni nta pe fiecare episod din existenţa sa. Căci 
marele. 

— Ui dascăl a rămas şi pe mai departe tot viaţa de 
marinar, contactul de fiecare zi cu oameni care în cursul I ic 
e!:11 nan Io Im îşi dezvăluiau chipurile cele mai felurile. 


Luvala. C sa preţuiuscă prietenia şi să-şi dea seamă, 
tolodata, ca uimii nu putea să întreacă sentimentul solni 
irilăţii caic i 111u,. T pe oameni în faţa primejdiei 

con111 lic. Hii'iudu i mai apropiaţi, mai puţin aprigi şi e'gol- 
Îi Ne încredinţase, în nenumărate rânduri, că lucrul aresta 
minunat îşi dezvăluie prezenţa iu ellip firesc pe mare, adică 
acolo unde pe cele câteva seânduri ale unei coi ăi iii cu 
pânze o soartă asemănătoare pânde. Şte pe oameni în luptă 
cu puterea dezlănţuită a naturii. 

Marca îl deprinsese să înfrunte moartea, dar îl în văţ iso „a 
cunoască şi preţul vieţii. De aceea, un moment hotărilor în 
tinereţea lui a fost întâlnirea de la Marsilia 'din 188;: cu 
exilatul şi patriotul genovez Giuseppe Mazzini. Omul care 
şi-a consacrat întreaga forţă şi capacitate pregătirii 
ideologice a unităţii Italiei sub forma unui stat republican. 

Oricâtă însemnătate prezintă însă această întrevedere, a 
cărei semnificaţie se adânceşte pe măsura maturizării lui 
Garibaldi, ar fi simplist să interpretăm evenimentele de mai 
târziu - aşa cum au făcut unii istorici şi cercetători - ca 
decurgând exclusiv din contactul stabilii atunci cu Mazzini. 

Există un fel de fatalitate lăuntrică, spune undeva Goethe, 
care ne conduce mersul, în sensul că primul pas o dată 
efectuat îl determină pe al doilea, pare la rândul lui incita 
pe al treilea, iar acesta pe următorul şi aşa mai departe. 
Ceea ce interesează însă, nu sunt paşii propriuzişi, ci sursa, 
mobilul lor interior. Şi, în situaţia lui Garibaldi, factorul care 
a pus înmişcare întregul angre naj afi acţiunilor saie 
ulterioare, nu trebuie căutat numai în evenimentele 
exterioare - adeziunea la asociaţia conspirativă „Linăra 
Italie”, compromiterea în tentativa de insurecție din portul 
Genova, condamnarea la moarte, exilul în America de Sud 
etc., ci şi în frământările sale lăuntrice, în firea lui 
zbuciumată şi nemulțumită de vitregele condiţii în care se 
zbătea propriul său popor. 

Fără o amplă fundamentare social-istorică, viaţa 'lui 
Garibaldi apare arbitrară, lipsită de rigoare, reducându-se 


la o înşiruire de fapte fără semnificaţie profundă, 
neraportate şi neintegrate la un principiu coordonator, Gaci 
desfăşurarea întregii sale existenţe nu poate fi separată de 
acel complex - oglindit de dialectica istoriei - care urmărea 
emanciparea ținuturilor italiene faţă de tutela străină şi 
crearea unui stat unitar, perioadă cunoscută sub numele de 
„Risorgiment”, adică de „trezire”, de regenerare morală şi 
spirituală a poporului italian. 

În accepţia lui generică şi universală, termenul 
Risorginient desemnează, ca atare, o serie întreagă de 
transformări economice, sociale şi politice, ţnanifestări 
literare, culturale şi artistice, evenimente diplomatice şi 
militare, cuprinse între sfârşitul secolului XVIII-lea şi 
primele şapte decenii ale secolului al XIX-lea. Urmarea a 
constituit-o trecerea Italiei de la seculara ei fracţionare 
politică la unificarea provinciilor, de la stăpânirea şi 
hegemonia străină la independenţa naţională, de la 
absolutismul monarhic la statul liberal şi constituţional. 

Risorgimentul nu a fost, însă, un fenomen istoric izolat la 
peninsula italică. El se înscrie în mişcarea, mai largă a 
secolului al XIX-lea, de constituire a statelor naţionale din 
centrul şi sud-estul Europei. Formarea statelor naţionale s- 
a dovedit a fi un veritabil act de cristalizare care s-a 
desfăşurat felurit, în funcţie de condiţiile istorice concrete 
la diferite popoare. 

O succintă incursiune în trecut ne arată că burghezia 
engleză, france/a. Spaniolă şi-a constituit state naţionale în 
secolele XV'-XVII, sprijinind monarhia absolutistă împotriva 
marilor feudali, aşa incit unificarea naţională era, în linii 
mari, terminată atunci când relaţiile capitaliste an devenit 
dominante. În centrul şi în sud-estul lluropci relaţiile 
capitaliste de/voltindu-se mai lent. Procesul de închegare a 
statelor naţionale a întârziat până iii secolul al XIX-lea, când 
a întâmpinat o puternică rezistenţă din purica statelor 
monarho-feudale multinaționale şi a feudalilor autohtoni. 
Pentru a înfrânge această opoziţie burghezia a fost nevoită, 


datorită slăbiciunii ei, sa lacă apel la masele populare care 
s-au ridicat într-o 1. Irgn lupta revoluţionară. 

Iu cazul Italiei, victoria burgheziei a l'ost asigurată prin 
politica statului piemontez, care s-a folosit de lupta maselor 
mai ales în prima etapă a unificării. Burghezia s-a temut 
însă ca războiul de eliberare să nu capete un caracter 
predominant popular şi a făcut serioase eforturi de a 
înlătura masele largi de la desăvârşirea unificării, deşi 
tocmai participarea aceasta a asigurat victoria în 
momentele hotărâtoare ale luptei de redeşteptare 
naţională. 

În cadrul mişcării risorgimentale, figura centrală, simbolul 
participării populare la lupta pentru independenţa ţi 
unitatea Italiei, a fost Giuseppe Garibaldi. Cunoaşterea 
vieţii sale nu înseamnă numai apropierea de un mare 
patriot şi luptător împotriva oprimării, ci totodată 
înţelegerea sacrificiilor poporului italian din întreaga 
perioadă a Risorgimentului. Fără a avea întotdeauna 
perspectiva clară a sarcinilor dezvoltării sociale, în 
condiţiile timpului în care a trăit el, Garibaldi a avut totuşi 
în permanenţă intuiţia vie a ceea ce este bun şi drept, a 
ceea ce slujeşte interesele poporului. Prin această optică 
trebuie interpretate şi paginile de bravură înscrise de 
Garibaldi în Brazilia şi în Uruguay, unde a trăit aproape 
doisprezece ani, în care timp existenţa sa a fost strâns 
împletită cu viaţa oamenilor din acele locuri în lupta lor 
pentru independenţă şi progres social. 

Episoadele şi peripeţiile zugrăvite amănunţit în cartea de 
faţă, petrecute în al patrulea şi al cincilea deceniu al 
secolului trecut, arată că America Latină era pe atunci un 
continent în plină dezvoltare. În urma revoluțiilor de 
eliberare naţională care avuseseră loc între 1310-1822, 
determinate de naşterea şi dezvoltarea unui capitalism 
autohton ce se împotrivea exploatării coloniale a 
metropolelor, în vasta regiune cuprinsă între Rio Grande 
del Norte şi Capul Horn, luaseră fiinţă o serie de state 


independente, formate pe ruinele vechilor colonii spaniole 
şi portugheze. 

Proclamându-se independente, noile state nu rezolvaseră 
nici pe departe gravele probleme politice şi economice care 
frământau continentul sud-american. Datorită intereselor 
egoiste şi hrăpăreţe ale proprietarilor de pământ şi 
capitaliştilor compradori, în ţările latinoamericane s-a 
dezlănţuit un lung şir de războaie civile şi interstatale care 
le-au însângerat şi vlăguit. În focul acestor lupte ruinătoare, 
masele populare îşi revendicau dreptul la o existenţă liberă 
şi civilizată. 

Cu toate că Brazilia se smulsese de sub dependenţa 
metropolei, nu se realizase nici o îmbunătăţire în situaţia 
maselor muncitoare, îndeosebi a păturilor celor mai 
nevoiaşe denumite „farrapos”, adică zdrenţăroşi. Puterea 
politică rămăsese tot în mâinile marilor plantatori, 
proprietari de pământ care trăiau ca adevăraţi potentaţi pe 
uriaşele lor plantaţii. Afară de aceasta, o racilă gravă 
înrădăcinată în economia braziliană era sclavia. Timp de 
secole sistemul economic al acestei ţări s-a bazat pe munca 
sclavilor din plantațiile de trestie de zahăr, bumbac şi cafea. 
Deşi comerţul cu sclavi fusese legal desfiinţat încă din 1828, 
el a continuat să fie practicat şi după aceea. Abia după 
terminarea războiului de secesiune din S. U. A., clasele 
conducătoare din Brazilia s-au văzut nevoite să lichideze 
sclavia, fiind, de fapt, ultima dintre ţârilo emisferei 
occidentale care a adoptat această măgură. 

Pentru a consolida regimul reacţionar introdus în 1822, o 
dată cu cucerirea independenţei, plantatorii brazilieni, 
proprietari de sclavi, ' au căutat să salveze ceva din 
naufragiul sistemului colonial, introducând în ţară regimul 
monarhic. Don l'edro, reprezentant al clasei dominatoare 
de a Portugaliei, a l'ost proclamat împărat. Sub monarhia 
braziliană, marii latifundiari - fazendeiros, în limbaj 
autohton - au continuat să folosească acelcaşi metode de 
dominație despotică, ce dăinuiseră timp de trei sute de ani 


sub regimul colonial portughez. În ciuda săvârşirii 
revoluţiei burgheze, capitaliştii n-au reuşit să pună mâna pe 
putere. Ca atare, alianţa proprietarului de pământ, a 
preotului. Şi a ofițerului din armată şi-a pus pecetea în 
continuare pe întregul fel de viaţă brazilian, exprimat prin 
puternicile relaţii feudale din acea perioadă. 

Dar cu tot controlul autocrat al marilor plantatori, unitatea 
noului stat brazilian era destul de şubredă. Oligarhia 
latifundiară şi militariştii de la Rio de Janeiro nu aveau nici 
forţa, nici autoritatea morală de a-şi impune voinţa în 
diferitele provincii ale vastului imperiu. Tendinţele de 
dezintegrare ş.au manifestat în mai multe. Rânduri după 
proclamarea independenţei. Astfel, în '1824, sub 
conducerea fraţilor Andrade, în provinciile din nord, cu 
deosebire la Pernambuco, a luat naştere o mişcare 
separatistă care a dus.la proclamarea unei republici 
independente denumită „Confederaţia Ecuadorului”. 
Cerând sprijinul flotei engleze, guvernul imperial de la Rio 
de Janeiro a reuşit după un an să înăbuşe mişcarea. Dar o 
nouă revoltă izbucnită în 1825, sub conducerea lui 
Lavalleja, în aşa-numâta „Provincia Cisplatina” din partea 
de sud a ţării, care: fusese anexată de Brazilia cu câţiva ani 
înainte, nu a mai putut fi înfrântă. După trei ani de lupte, 
acest ţinut, având sprijinul militar al Argentinei, s-a 
proclamat independent sub numele de Uruguay. 

Dezvoltarea de sine stătătoare a noului stat era un 
exemplu ispititor şi pentru provinciile învecinate 
nemulţumite de administraţia centrală imperială de la Rio 
de Janeiro, ale cărei abuzuri deveniseră intolerante. Aşa se 
explică de ce în septembrie 1836 Rio Grande de Sul, vast 
ţinut muntos şi de coastă învecinat cu Uruguayul, se 
proclamă la rândul lui independent. 

Întâmplările multiple şi variate care s-au succedat în 
perioada petrecutăân acele locuri de Garibaldi, ca şi mai 
târziu după 1842 în Uruguay, constituie substanţa unei 
bune părţi din Memorii. Fapte aparent obişnuite sau de 


seamă, momente idilice sau clipe de restrişte şi pericol, ţes 
în aceşti ani ai tinereţii lui aventuroase o adevărată odisee, 
în care se precizează natura personalităţii sale de 
combatant încercat şi neobosit, constituind o admirabilă 
şcoală pentru acţiunile de mai târziu. 

Când revine-în Italia, în 18486, atras de marile convulsii 
politice şi sociale ale continentului european, dai' îndeosebi 
de mişcările survenite în micile state italiene, promițătoare 
de adânci prefaceri, nu mai era marinarul necunoscut din 
1835, care fusese silit să ia calea exilului spre a-şi salva 
viaţa. Faptele săvârşite în ţările sud-americane îi 
conturaseră o ciudată figură legendară. Nu e vorba de 
deformarea firească produsă în astfel de împrejurări de 
lentilele măritoare ale distanţei asupra imaginaţiei 
oamenilor simpli, ci de mărturiile unor persoane autorizate 
ca Mazzini, de pildă, care îi făcuse cunoscute faptele la 
Londra, în cercurile emigranților europeni refugiaţi în 
capitala Angliei din toate ţările continentului nostru. 

Aprecierea lui Mazzini nu era însă aceei a unui glas 
singuratic. Alte mărturii i-au creat lui Garibaldi un prestigiu 
îndeajuns de mare spre a-i asigura nu numai întoarcere iu 
Piemont lipsită de pericole pentru securitatea lui personală 
de fost condamnat politic, dar şi o anumită autoritate, în 
sensul că era un om înzestrat cu caii Uiţi deosebite, de oare 
ţara sa putea să se bucure şi sa Io folosească în noile 
împrejurări iscate de ciocnirea cu Austria habsburgică. 

Astfel, Alexandro VValewski, fiul natural al lui Napoleon | 
devenit ministru de externe sub al doilea imperiu trimis în 
1840 în misiune de informare în nikiiia. N şi Argentina de 
către Franeois Guizot, faimosul istoric, pe atunci ministrul 
regelui Ludovic-Filip a in-' lormal cabinetul de la Paris că 
Garibaldi „era un geniu capabil de orice acţiune, în aşa fol, 
incit putea ajunge la i liinda ca şi cel mai bun mareşal (lin 
vremea* imperiului*. lar istoriograful şi literatul 
argentinian Bartolome Mitre 


— EI însuşi refugiat politic la Montevideo - sublinia „ele-* 
rafia morală şi faima romanescă” de care era încon-* jurată 
figura exilatului italian. 

O confirmare ce nu poate fi tăgăduită asupra valorii sale a 
avut loc chiar îndată după înapoierea în Europa, atât în 
scurta, dar îndârjita rezistenţă împotriva trupelor austriece 
desfăşurată în cetatea naturală a munţilor din jurul lacului 
Maggiore, cât mai ales în cadrul epopeii tragice care a 
constituit bătălia pentru Roma din vara anului 1849 şi a 
dramaticei retrageri urmată după aceea. 

Care a fost semnificaţia adevărată a evenimentelor 
petrecute în străvechiul oraş de pe malul Tibrului? 
Memoriile ne transmit cu netăgăduită forţă suflul epic al 
sângeroasei încleştări, dar nu analizează faptele în 
structura lor intimă, nu se opresc asupra motivelor care au 
generat astfel de ciocniri. Dacă unele cauze nu erau pe 
atunci suficient de limpezi nici protagoniştilor dramei, în 
perspectiva timpului şi a interpretărilor istoriografiei 
actuale ele apăr astăzi cu deplină claritate. 

— În pofida aparentei străluciri a palatelor ei, Roma 
reflecta în viaţa de toate zilele starea de înapoiere socială şi 
economică a ținuturilor pe caro le stăpânea. Nu era vorba 
numai de racilele cunoscute de multă vreme drept inerente 
Statului papal, ca, de pildă, analfabetismul ce atingea în 
mediul rural 98*/0 din numărul locuitorilor, manifestările 
obscurantiste faţă de orice progres al ştiinţei şi tehnicii sau 
intervenţiile abuzive în legătură cu libertatea persoanei 
umane. Capitala catolicismului nu poseda nici cea mai 
palidă industrie, comerţul era slab, iar pe câmpiile din jurul 
oraşului, infestate de malarie, ea Maremma şi Agrul Pontin, 
unde trăia o populaţie rară 

— Supusă de reacţiunea feudală, stăpâna pământului, 
celor mai nemiloase forme de dijmă - se aplica o agricultură 
primitivă. La aspectele zugrăvite, se adăuga cea mai rea 
administraţie de stat din toată Europa, dacă se excepta 
aceea a Imperiului otoman. Toate slujbele şi atribuţiile 


publice puteau fi cumpărate. Finanţele Vaticanului nu se 
susțineau prin venituri proprii, cât mai ales prin daniile 
făcute de credincioşii catolici din toată lumea şi prin 
împrumuturi de la bancherii venețieni, lombarzi sau 
toscani. 

Faţă de o asemenea stare de lucruri nu apare. 
Surprinzătoare nici asasinarea în plină stradă a lui 
Pellegrino Rossi, şeful guvernului pontifical şi nici fuga 
papei Pius al IX-lea, deghizat în simple straie preoţeşti în 
noaptea de 24 spre 25 noiembrie' 1848. 

Proclamarea Republicii Romane la începutul anului 
următor de către Adunarea Constituantă a 
reprezentanţelor poporului - printre care şi Giuseppe 
Garibaldi ales de comuna Macerata - constituia un act de 
justiţie socială, punând capăt unui trecut odios din viaţa 
unei bune părţi a populaţiei peninsulei. Noul stat creat avea 
posibilitatea să devină nucleul în jurul căruia să se 
făurească independenţa şi unitatea italiană, aşa cum o 
preconiza Mazzini. Dar forţele reacţiunii europene au 
căutat să 3ieludeze cât mai repede cu putinţă republica 
abia proclamată. Cu toate sacrificiile populaţiei romane şi 
jertr fele voluntarilor garibaldieni, zilele rezistenţei statului 
nou creat au l'ost numărate. În faţa forţelor copleşitoare 
alt* reacţiunii, apărătorii nu mai puteau opune decât zidul 
viu al piepturilor lor. Memoriile stăruie îndelung asupra 
acestui moment de triumf al democraţiei în Europa de 
atunci, subliniind cu forţă şi patetism sacrificiul 
combatanţilor, asemenea scăpărării unui fulger Într-un 
peisaj întunecat de noapte. 

Oricât pitoresc sau interes ar putea adăuga vieţii lui 
Garibaldi peregrinările sale planetare din anii celui de-al 
doilea exil, sau succesele rapide şi spectaculoase ale 
vânutorilor alpini din timpul campaniei desfăşurate în 1859, 
trecerea sa pe scena istoriei, ca şi recunoştinţa posterităţii 
provine, îndeosebi, din surprinzătoarea acţiune militaro- 
politică, cunoscută sub numele de expediţia celor „o mie” 


de cămăşi roşii, pornită pentru eliberarea Sudului, unde 
zece milioane de italieni trăiau sub oprimarea absolutistă a 
Bourbonilor. Aceste fapte nu puteau fi cuprinse în lucrarea 
memorialistică de faţă care a văzut lumina tiparului chiar în 
acelaşi an când s-a desfăşurat epocalul eveniment. Ele însă 
fac parte integrantă din viaţa lui Garibaldi, încununându-i 
activitatea şi conferind existenţei sale veritabila ei 
dimensiune. 

Prin acţiunile din Sicilia şi Galabria aportul 3ui Găribaldi la 
cauza eliberării Italiei meridionale a fost he*târâtor, 
contribuind în mod practic la grăbirea procesului unificării 
italiene. Spre deosebire de Mazzini, care, cil toată 
sinceritatea şi înflăcărarea năzuinţelor sale republicane, 
adoptase metode de luptă conspirative sau de Cavour, acest 
„mare vizir dinasticcum 3-a numit Marx, care dorea să 
realizeze unificarea, dar în folosul moderaţilor şi al 
monarhiei de Savoia, Garibaldi a fost exponentul direct al 
maselor populare, pe care le-a slujit cu fidelitate, 
identificându-se cu însăşi cauza lor. 

Scriitorul Alexandre Dumas-tatăl, care a însoţit pas cu pas 
expediţia celor,. O mie”, descriind evenimentele în cartea 
intiulată Garibaldienii, publicată la un an după apariţia 
Memoriilor, adică în 1861, nu aprofundează substratul 
adine al fenomenelor petrecute. Întreaga acţiune este 
înfăţişată ca un cânt de Ariosto, un fel de incursiune eroică, 
căruia autorul îi redă ritmul febril, clipele de supremă 
încordare sau marşul triumfal spre Neaoole 

— Atunci când focul răzmeriţei se aprinsese în întreaga 
Calabrie asemenea ierbei uscate de pe mirişti. Dar dincolo 
de latura narativă, de fiorul patriotic sau dezlănţuirea de 
patimi şi de sentimente, există o realitate socială ce nu 
poate fi ignorată, constituind însăşi explicaţia răsunătoarei 
acţiuni garibaldiene. 

În Regatul celor Două Sicilii, pământul se afla în proporţie 
de peste 90”/oîn proprietatea regelui, a bisericii şi a marilor 
latifundiari. Ţărănimea, care forma majoritatea 


eovârşitoare a populaţiei, trăia în cele mai cumplite lipsuri, 
exploatată sângeros printr-un larg sistem de dijme, clăci, 
învoieli agricole şi împrumuturi cămătăreşti. În ţinuturile 
din sud nu existau nici măcar puţinele drepturi şi înlesniri 
de care beneficiau ţăranii din alte regiuni ale peninsulei, ca. 
De pildă, dreptul la păşunat, acela de a-şi procura lemne 
sau de a lua în arendă terenurile comunale ori ale 
domeniilor coroanei. Ostilitatea ţărănimii faţă de regimul 
burbonic s-a accentuat şi mai mult atunci când acesta a 
instituit impozitul pe măcinat, care apăsa din greu asupra 
traiului oamenilor obidiţi. 

În acest climat social-politic nu mai apare surprinzătoare 
adeziunea largă, spontană a maselor. ărăneşti la acţiunea 
garibaldienilor, nici pasivitatea ţăranilor în uniformă - înml 
îţi cu forţa în armată - şi care nutreau o simpatie adâncă 
pentru ţelurile expediției celor „o mie”. 

I.upta antiburbonică ia astfel caracterul unei ascuţite lupte 
de clasă a ţăranilor răzvrătiți, iar întreaga campanii' din 
sud îmbracă aspectul unui război popularţiV; ini, şiAşa se 
explică de ce micile forţe garibaldiene 4iu putut wi înfrunte 
un inamic de zece Sciu de douăzeci de în i mal numeros. 
Sub lo/încă. /Trăiască Italia - moarto. Şobolanilor'* 
(şobolanii erau partizanii Bourbonilor) ţăiitnimca şi 
populaţia nevoiaşa din micile centre din sud au sprijinit i u 
entuziasm acţiunea garibaldienilor, izol1ml. ] lubirii 
trupele napolitane, tăindu-le posibilitatea tio a şi * 
aproviziona şi aplichid atât tactica războiului de , 
(.'Hernial!' cil şi aceea a insurecției. „Nu există o armată 
napolclană - scria Engels în acele zile în operele sale cu 
caracter militar: Există numai o armată regală. Ea a/ost 
creată şi organizată cu scopul precis de a ţine în/nu 
poporul”. Lipsită de suport moral, de legătură eu masele, ca 
se i'rângea în bucăţi la prima încercare serioasă. 

Pentru ataşamentul său sincer şi profund faţă de cauza 
libertăţii popoarelor, Garibaldi s-a bucurat de simpatia 
multor spirite generoase din întreaga Europă, nu numai din 


rândurile emigrației, dar chiar dintre literați, istorici, 
artişti, oameni de ştiinţă etc. Victor Hugo, Verdi, Ilerzen, 
Quinet, Gambetta, Arago, Michelet, Dumas, Pirogov, Nelat 
on şi mulţi alţii, au exprimat nu o dată prețuirea lor laţii de 
acţiunile şi forţa morală a lui Garibaldi. 

„Mă voi folosi de primul prilej pentru e. A să ridic glasul. - 
îi scria profetic Victor Hugo în 1863, din locul său de exil în 
insula Guernesay. Îţi trebuie milionul ăe braţe, milionul de 
inimi, milionul de spirite. Îţi trebuie marea răzmeriţă a 
popoarelor. Ea va veni!” iar patru ani mai târziu, într-un 
suprem gest de dăruire scrie un lung poem intitulat 
Mentana - tradus în câteva săptămâtii în şaptesprezece 
limbi - prilejuit de arestarea lui Garibaldi în urma 
infructuoasei tentative de eliberare a Romei pe calea 
armelor. Marele poet compară înfrângerea condotierului 
italian cu aceca a unui gladiator antic al cărui duh 
supravieţuieşte puterii telurice: „Fu aruncat în lanţuri acel 
ce a fost darnic/... Cadavru-i la pământ., dar gândul său 
triumfă. 

Cât priveşte pe scriitorul Alexandre Dumas-tatăl, acesta 
era mai mult decât prieten, un veritabil confident. 
Admiraţia şi afecțiunea autorului celor Trei muşchetari 
pentru Garibaldi, îşi aveau, fără îndoială, obârşia în 
sentimentele sale mai vechi, italienizante. Încă din 1835 
Dumas publicase la Paris un Tablou istoric şi descriptiv al 
Italiei, Piemontului, Sardiniei, Maltei, Siciliei şi Corsicei, 
oonsemnind astfel impresiile unei călătorii întreprinse 
atunci de-a lungul peninsulei precum şi în insulele din 
Mediterană, mai precis în întreaga arie geografică locuită 
de italieni sau impregnată de specificul italian. 

Câţiva ani mai târziu, în.1840, ea şi în următorii doi ani, 
Dumas străbate din nou pământul italic în toate direcţiile, 
însoţit de astă dată de soţia sa, actriţa Ida Ferrier. Publică o 
serie de volume despre Italia, printre care mai cunoscute 
sunt: Un an la Florenţa, Vila Palmieri, Corricolo, Speronare. 
Autorul izbuteşte să contopească elemente de pitoresc 


descriptiv cu detalii informative de ordin istoric! şi artistic, 
presărate cu amănunte romanţioase, fără să se ridice însă 
deasupra unei expuneri cursive şi agreabile, care satisfăcea 
totuşi cerinţele unor cercuri largi de cititori, dornici să afle 
aspecte inedite despre lumea italiană. Căci ambientul 
micilor state italiene intrase în gustul publicului larg din 
Fi'anţa şi indirect, prin intermediul cărţii franceze, în sfera 
intelectualilor din întreaga Europă. Stendhal, îndeosebi, 
reuşise să aţâţe curiozitatea şi să facă admirate şi dincolo 
de Alpi moravurile italiene. Mânăstirea din Parma datează 
din 1839. 

KX „li ir chiar i înainte ca drama lui Fabrice del Dengo să- 
şi cuput.it un Io.' privilegiat în imaginaţia maselor de i 
[titori. Croind un interes tot mai vădit faţă de obiceiurile vi 
sentimentele italiene, între care pasiunea şi violenţa, 
Niipt'iLlţla şi fanatismul, intriga tenebroasă şi asasinatul îi. 
Iu mreptuto,. 1 Justificate prin culoarea lor exotică şi 
minunii a, o Inireuurt literatură narativă solicitată de” un 
inibli uvi. L.. Ic 'untiaste. | sen/aţli puternice, se dezvoltă ni 
pmpoiţli nemulmtilnite în perioada precedentă. 

Koniuncle de succes ale lui Alexandre Dumas-tatăl public. 
11 în deceniile al cincilea şi al şaselea ale secolului tiiviit, 
Ix'iV'liola/a nu numai de artificiul foiletonului. Morar 
Introdus atunci în presa cotidiană, dar şi de toată această 
stare de spirit, de mentalitatea receptivă a publicului cititor 
faţă de elementul surpriză, detaliul imprevizibil, intriga 
complicată şi abil condusă. Ciclul muş'holurilor începe în 
1846 şi continuă şi în anii următori, oglindind perioada 
istorică a Franţei de sub Ludovic al XIIl-loa şi a Regelui 
Soare, urmată apoi de alte opere avinil ca fundal epoca 
prerevoluţionară şi anii Revoluţiei burgheze din Franţa. 

O deosebită însemnătate pentru psihologia vremii 
respective prezintă romanul Contele de Monte Cristo 
publicat t reptat, în foileton, pe o durată de mai mulţi ani 
cunosi ind mai mult decât un succes, un triumf, ca o 
„izbucnire de fanfară-l, după inspirata expresie a lui Hugo. 


Peripeţia şi aventura, afirmarea individualităţii, setea de 
îmbogăţire rapidă într-o societate aflată în plină expansiune 
a imperiului colonial s-a reflectat de minune în această 
carte populată eu figuri contrastante, viguroase şi 
neînfricate, dispuse să rişte dar să şi izbândească cu orice 
preţ. Dumas a intuit admirabil spiritul vremii sale. Cu 
inventivitatea, verva şi puterea sa de lucru proverbiale, a 
obţinut reţete pecuniare nemaicunoscute până atunci. În 
pofida detractorilor şi a proceselor intentate, de editori sau 
foşti colaboratori, reputaţia lui nu a putut fi doborâtă sau 
zdruncinată în ochii publicului. Puţini oameni au cunoscut o 
notorietate literară atât de vastă nu numai în propria lor 
ţară dar şi dincolo de fruntariile ei. 

Din nefericire, Alexandre Dumas-tatăl nu a cunoscut 
niciodată măsura, prudenţa, echilibrul. Totul a fost exces în 
viaţa lui - opera ca şi existenţa sa particulară. Fire deschisă, 
jovială şi generoasă, în sufrageria Ini puteai să întâlneşti 
întreg Parisul literar şi artistic sau să stabileşti geografia 
Europei prin personalităţile prezente. Dar risipa era atât de 
evidentă incit în mod paradoxal scriitorul devenea tot mai 
sărac pe măsură ce se îmbogăţea. Printr-un cabotinaj în 
perfectă concordanţă cu caracterul lui extravagant, 
începuse să trăiască viaţa fastuoasă a unora dintre eroii săi, 
încât numai amenajarea castelului denumit Monte Cristo i-a 
absorbit sume fabuloase, ruinându-l până la sfârşit. Nu a 
fost însă unica fantezie a originalei sale vieţi. 

Când, în prima jumătate a anului 1860. Dumas proiectează 
o călătorie în Orient pe care urma să o efectueze cu bricul 
său „Emma”, se afla într-o stare de suflet suficient de 
receptivă şi fluctuantă spre a imprima cele mai neaşteptate 
întorsături existenţei sale. Aşa încât chiar de la prima lui 
escală la Genova la 16 mai, ajungându-i la urechi vestea 
despre recenta plecare a expediției garibaldiene în sud, 
intuieşte că un eveniment neobişnuit şi poate copleşitor 
avea să se producă. Ecourile acţiunilor anterioare ale lui 
Garibaldi stăruiau desigur în mintea lui, Dumas cu mult 


înainte de a-l fi cunoscut personal. În ochii săi, patriotul 
italian era un amestec ciudat din Surcouf şi Bayard, care-şi 
merita pe deplin epitetul romantic de „eroul celor două 
lumi”, un personaj nare în galeria tipologică a operei sale ar 
fi trebuit să ia loc alături de d'Artagnan şi Edmond Dantes, 
păstrând însă şi o trăsătură din Robinson Crusoe, dacă 
asociem şi cadrul singuratic al insulei Caprera. 

Itlei'ii de a-i publica memoriile, de a aduce la cunoşti nţa 
numeroşilor săi cititori elementele aventuroase pe „are le 
bănuia în viaţa lui Garibaldi, îl preocupa de umilă vreme, 
încât l-a determinat să se deplaseze la sfârpjilul lui 1859 la 
TOrino, puţind astfel săl concretizeze prolivlul. 
Întrevederile cu Garibaldi l-au făcut să se apropie de acest 
om sobru şi căim, care i-a dezvăluit neliânuitc afinități 
elective, generându-i totodată un sincer Mi'iiliment de 
afecţiune şi preţuire. 

Anulând călătoria în Orient cu acea versatilitate care ni 
muie”. În Dumas, instinctul lui de fantezie şi originalitate, 
autorul Doamnei de Monsoreau s-a îndreptat cu bricul sau 
spre Palermo cu dorinţa vădită de a ieşi în Sntimpinarea 
marelui său prieten. Întâmplarea îi oferea prilejul nesperat 
să participe la un eveniment istoric ca ai lor şi nu numai ca 
simplu spectator. Alături de conducătorul expediției ar fi 
avut putinţa să trăiască nemijllorit temerara acţiune a 
noilor argonauţi şi nu s-o privească doar cu ochii 
imaginaţiei. 

ICxlstă un. Pasaj scris de Giuseppe Bandi, unul din 
agliiotanţii lui Garibaldi, care relatează scena întrevederii 
de la Palermo între Dumas şi conducătorul expediției celor 
„o mie”. „În drum spre casă - povesteşte Bandi - în clipa în 
care noi tocmai voiam să trecem peste o baricadă, ne ieşi în 
cale un bărbat voinic şt chipeş, care-l salută de departe pe 
general adresându-i-se în limba franceză. Omul acela voinic 
era îmbrăcat în întregime în alb şi pe cap purta o pălărie 
mare de paie, cu trei pene: una albastră, una albă şi alta 
roşie. 


(rhieeşt e, te rog, cine e? mă îndemnă Garibaldi. 

— Cine poate să fie? am răspuns. Louis Blanc, Le: * dru- 
Rollin?. 

— Oho! râse generalul, este Alexandre Dumas. 

— Cum? Autorul Contelui de Monte Cristo şi al celev Trei 
muşchetari? 

— Chiar el. 

Le grand Alexandre îl îmbrăţişa pe Garibaldi, arătându-i 
nesfârşite semne de afecţiune şi intră împreună cu el în 
Palatul pretorial, vorbind şi răzind tare, vrând parcă să 
umple tot palatul cu glasul şi cu veselia lui. 

Ne-au poftit la masă... Marele Alexandre a mâncat ca un 
poet şi s-a arătat atât de dornic de conversaţie, că nimeni n- 
a mai fost în stare să rostească o vorbă. E drept însă că se 
exprima aşa cum ştia să scrie, de rămăsesem cu gura 
căscată tot ascultându-l, chiar dacă nu înţelegeam o iotă, 
din cauza iuţelii covârşitcare cu care vorbea”. 

Cu felul lui savuros de a povesti, Pandi adaugă o serie 
întreagă de amănunte vii, pline de urnor, dar comite greşeli 
de apreciere, neavând posibilitatea să cunoască adevăratul 
aspect al relaţiilor dintre Garibaldi şi Dumas. Astfel, autorul 
Lalelei negre, cu largheţa sa proverbială da mare senior şi 
nabab, a pus la dispoziţia conducătorului expediției suma 
de 50.000 de franci aur, destul de însemnată la timpul 
respectiv, oferindu-şi totodată şi serviciile. Era neîndoios în 
gestul său ceva dezinteresat şi cavaleresc, în perfectă 
armonie nu numai cu faimoşii săi eroi, dar şi cu caracterul 
său generos, deschis şi galant, aşa cum se desprinde parcă 
din litografia executată în tinereţea scriitorului de prietenul 
său Achille Deveria. 

Oricare an fost motivele ce l-au determinat pe Dumas să 
însoţească. Expediția, aportul său în decursul întregii 
campanii a fost preţios, nelimitându-se aşa cum s-ar putea 
crede la rolul unui simplu reporter de război. El s-a bucurat 
de încrederea personală a lui Garibaldi reuşind să aducă la 


îndeplinire două misiuni dificile ce i-au fost încredințate. 
Mai întâi, procurarea de arme atât de necesare 
combatanţilor şi refuzate de Cavour pe motiv că guvernul 
ipiemontez nu putea fi implicat într-o acţiune care l-ar fi 
putut compromite pe plan diplomatic. Datorită relaţiilor 
sale, Dumas a reuşit să achiziţioneze arme ia Marsilia, în 
mai mult chiar, a”izbutit să le transporte În Niciii; i cu 
propriul său bric „ICmma”, care, sub pavilam han iv, a putut 
să se strecoare mai uşor înşelând vi”! ilen (a vaselor 
napolotane ce patrulau în apele din juml 11isiiU'i şi În 
Marca Tiretiinnă. 

Mu 11111'.11lii ap. lie însă misiunea lui Dumas la 
Neapoie, iunie.1l pulul pali 111 îi le acoperii le pavilionul 
țarii sale. 

Holul '-'u comporta un anumit risc - aşa cum mula. Lithu 
l'ariâ'i, laocialul eniile/al lui Garibaldi - meu ihepfţelu '. 
Luhiloaseti legătura cu Liborio Romano, iil1111 îi eill ile 
mieiiie al licealului celor Două Sicilii. Trebui.) mi ie obţlun 
lie îi pred, ne.1 capitalei regatului, prini' „ revoluţie de 
palat - ese astfel nu numai o Inutila lupie fratricidă, dar 
Chiar şi nimicirea oraşului de la poalele Ve/uviului - fie cel 
puţin o neutralizare a emisari lor guvernului piemontez, 
care urmăreau, din moli ve tactice, să-l atragă pe biborio 
Romano, făcând a'*1 lei să intirzic sau chiar să eşueze 
ultima etapă a acţiunii nanbaldienc. 

Dumas, şi-a îndeplinit misiunea încredinţată, cu discreţii), 
şi tact, dacă ne referim la scrisoarea adresată lui 1 lari 
balţii. În mesajul confidenţial din 3 septembrie 1860, liiuiis 
Iu Sapri, în Calabria, unde se afla atunci condunduriil 
expediției celor „o mie”, el scria că ministrul de interni* 
uapoletan se oferă, în anumite condiţii pe care le urata 
amănunţit, să predea capitala regatului fără vărsare de 
sânge, recunoscând împreună cu alţi doi membri din 
guvern autoritatea eliberatorului Sudului: Ştiţi - încheie 
Dumas scrisoarea - că nu vă cer nimic/iniiru mine, 
exceptând favoarea de a vina în localitatea d Monti, precum 


şi permisiunea de a continua săpăturile de la Pompei”. 
Câteva zile mai târziu, la V septembrie, Garibaldi îşi făcea 
intrarea triumfală în Neapoie, în entuziasmul frenetic al 
locuitorilor oraşului. 

După sfârşitul campaniei din sud, Garibaldi a încredinţat 
lui Dumas, conform dorinţei exprimate de aceste, postul 
onorific de director al artelor şi muzeelor, precum şi dreptul 
de a continua orice cercetări arheologice ar fi crezut de 
cuviinţă să facă. Pe deasupra, i se punea la dispoziţie, spre 
a-l locui, fostul palat regal din Ghiatamonte. Acest ultim 
privilegiu satisfăcea pe deplin vanitatea popularului 
romancier francez, dorinţa sa de fast şi aspecte 
somptuoase. Complăcându-se în clima şi ambientul 
napoletan, Dumas a rămas în oraşul de la poaOele Veuviului 
timp de patru ani, deşi Garibaldi - se retrăsese Ia Caprera 
încă din noiembrie 1860, ca urmare a disensiunilor ivite 
între el şi guvernul Cavour în problema anexării Sudului. 

S-ar păcătui printr-un exces de severitate dacă am 
accepta, aşa cum s-a insinuat de către unii exegeţi şi 
biografi, că pentru Dumas episodul din Italia meridională a 
constituit o simplă diversiune marţială, adaptată 
temperamentului său, o paranteză necesară şi stimulatoare 
pentru fantezia obosită a scriitorului în căutare de teme 
inedite. Dimpotrivă, e de presupus că tocmai în tensiunea 
marilor evenimente ale campaniei, s-a verificat şi s-a 
cimentat legătura durabilă şi spirituală între eliberatorul 
Sudului şi scriitorul francez. O mărturie de netăgăduit a 
acestei amiciţii, ea o emblemă concretă dăinuind în timp, a 
constituit-o însăşi publicarea la Paris, în anul eliberării 
Italiei meridionale, a Memoriilor lui Garibaldi, aşa cum apar 
ele în tălmăcirea de faţă. 

* f Publicâni Memoriile lui Garibaldi, animatorul lor, 
Alexandre Dumas, adaugă în subtitlu epitetul „tradu: ere”. 
Să fi fost din partea sa un exces de modestie, un 
subterfugiu editorial pentru ca publicul cititor să acorde 
„nai multă credibilitate lucrării, sau. O chestiune de 


cochetărie literară, aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alte 
piese,. 1 11,11 aţinui „le popularului scriitor? E dificil de dat 
ua răspuns precis. 

Dacă multe pagini, mai ales la începutul cărţii vădesc 
transpunere oarecum liniară a unui text original - în primul 
rând după manuscrisele elaborate de Garibaldi t, i Tanger 
încă din '1850 - în schimb, într-o serie înti cană de capitole 
se simte pana creatorului lui Kean IVintre ele, le-am putea 
cita pe acelea care redau poezia irupiilor nesfârşite din 
America de Sud, misterul şi Hiikoiisii pădurii ecuatoriale, 
scenele de bătălie, îndeonelii de pe laguna de Los Patos sau 
de la asediul Roiuri. Cu ritmul lor vertiginos şi gâfâitor, 
prefigurând pro* oi leul „. S? i. Spense”ului cinematografic 
de astăzi. 

Fireşte, din confesiunile scrise sau comunicate verbal | 
(iaribaldi, Dumas a ştiut să desprindă amănuntul 
caracteristic, nota pitorească, gestul elocvent şi 
semnificativ, pe care le-a amplificat, dându-le valoarea 
naraţi unii. Căci spre deosebire de, memoriile scrise de 
majoritatea oamenilor de stat, ale militarilor sau 
diplomaților, memorii care rămân în arhive ca nişte simple 
documente pentru specialişti, paginile publicate de Dumas 
depăşesc interesul strict informativ, legat de timp şi spaţiu. 
Ele reuşesc să recreeze realul şi să redea adevărul 
omenesc, cu firescul, poezia, flacăra şi culoarea lui. 

Scriind confesiunile altcuiva, substituindu-se unei 
existenţe străine, scriitorul francez a căpătat o 
incomparabilă libertate de mişcare. El n-a mai fost Obligat 
să urmărească detaliile nesemnificative ale vieţii cotidiene 
în înlănţuirea lor mecanică - aşa cum se întâmplă când 
apelam la linia propriei noastre trăiri pe care vrem să oi” 
producem cu fidelitate - ci s-a lăsat conclus de stimulul 
imaginativ provocat de faptele lui Garibaldi, de semnificaţia 
epică a destinului său. 

I'roredând astfel, Dumas transformă lucrarea memoâi. 
[listă propriu-zisă în „memorii imaginate”,; jşa cum au la. M 


de altfel şi alţi predecesori iluştri ca Rousseau sau 
Chateaubriand în Confesiuni şi în Memorii de dincolo de 
mormânt. De fapt, ceea ce interesează în literatură e 
patetismul uman, nu amănuntul istoric invocat ca argument 
sau scuză. De aceea, frământările sociale şi politice, ca şi 
lupta maselor populare din vremea respectivă sunt schiţate 
în trăsături rapide şi generale, fără să fie analizate, să se 
ajungă la vreo interpretare sau să se emită vreo judecată 
de valoare. Lucrarea corespunde astfel concepţiei literare a 
lui Dumas, formulei sale de scriitor. 

E îndeobşte cunoscut că în cărţile savurosului romancier 
francez, lectorul nu trebuie să caute ample tablouri sociale, 
idei sau analize psihologice, ci dialog viu şi dramatic, 
naraţiune antrenantă, portrete contrastante, descrieri 
evocatoare, fluente şi plastice. Paginile sale captivează şi 
destind în sensul cel mai autentic al cuvântului, incit marele 
său contemporan şi prieten, Victor Hugo, în scrisoarea 
omagială adresată în 1872 către Dumas-fiul, nu exagera de 
loc spunând că autorul Memoriilor lui Garibaldi - „purifică 
şi face mai bune spiritele prin nu se ştie ce lumină veselă şi 
puternică... seduce, fascinează, interesează, amuză, 
instruieşte”. 

Nimeni nu poate nega că multe din scrierile lui Dumastatăl 
nu sunt astăzi caduce şi desuete. Dar în cele care se menţin 
şi rezistă timpului, câtă risipă de fantezie şi vervă nu putem 
găsi şi mai ales câtă ingeniozitate în crearea situaţiilor 
neaşteptate, a ceea ce se obişnuieşte să se numească astăzi 
aventura. Într-adevăr, estetica romanului de aventură 
recunoaşte în Dumas-tatăl un admirabil şi fecund precursor. 
Sub noile lui avataruri, ficţiunea evazionistă, utopică, 
ştiinţifico-fantastică, romanul de aventură şi-a regăsit un 
suflu proaspăt, inedite şi inepuizabile filoane de explorat. 

Pretenţiile unor exegeţi de a-l discredita pe Dumas 
reproşându-i o serie de deficienţe care, de fapt, sunt 
organic legate de slăbiciunile romanului de aventură, apar 
mul ilcumliti..1 îi îaeiliiatc a judecății critice decât ca o tini' 


CE. A ce are admirabil în ol şi să nu-i l!twm n” ii. Mi poseda 
Darul de a îmbrăţişa, 'suboA1 ,,!11”'1i*11'taliile unei 
acţiuni complicate în peri- 


(c) PţH. De n i111111111.1iviiiitun le ascunse, aşa cum 
se desi di.im iniilie. Arţj aii „de, mi e un fapt de subipifi i îi 
11111.liumnuimai puţin nici suflul de energie 'Vliilii elm 
l de alli'tllilie 1 de li uimi' al binelui pe laic îi li în tiii pei 
ioniiee sale cele irnai izbutite. 

'1111H 111p11111 în lir. Ur. IL principala i lui Garibaldi 
facv*m „Umulalni i dintoldeauna ai umanităţii - energia şi 
Dttnms a reugşii s; i exprime şi în cartea' de „imul omului iu 
mijlocul forţelor naturii şi a vn i 11” '11111lin mlimpiiiulc în 
contactul cu semenii săi, „* ai e reuşeşte sa i domine prin 
puterea, priceperea, Voința şi isteţimea sa. Dar acest lucru 
nu e înfăptuit i „1” al'T.mii sau simboluri mitice, nici prinţr- 
un individ'ia în m. Njre. Siv. Ci prin fiorul marilor încercări 
ale fiinţe, umane capabile de încordare, disciplină şi 
cutezanţă. Ci'iicl „-iirlea de faţă comunică cititorului nu 
numai forţa, de, i cousiringerile şi virtuțile etice ale 
protagonistului, Impulsul spontan de a-şi asuma întreaga 
responsabilitate i” Imite împrejurările, de a juca parcă 
neîncetat cartea inopriului. Suu destin. 

Tâlcul ascuns, ca o apă subterană ce-şi face simțită 
pixveuţ. | printr-o vibraţie abia perceptibilă, se desprinde dl 
„paginile Memoriilor, ori de câte ori este vorba de iivenliira 
umană. Sensul aventurii nu rămâne însă exlei” i | iptelor de 
viaţă, nu intră în contradicţie cu ele. Şi i”ei mi exigenţele 
o până fa extremele ei conseinje Aşa se explică de ce 
aspectul afectiv-erotic, elementul pasional este înfăţişat cu 
o atât de mare eco'iiaii” de mijloace expresive, în cai-e 
pudoarea gesturilor ia împleteşte cu pudoarea cuvintelor. 
Acest element nu lipseşte, fără îndoială, nici din paginile 
cărţii de faţă căci făptura omenească absoarbe noi puteri 


de viaţă din nesecatul sentiment al dragostei. Dar iubirea 
rămâne în bună parte pe plan secundar, întrueât 
protagoniştii, puşi în faţa unor situaţii şi fapte neobişnuite, 
rămân în primul rând încordaţi spre acţiunea ce le stă în 
faţă şi în care trebuie să triumfe sau să moară. 

Atras de chemarea cea mare a spaţiilor vaste, Găribaldi a 
încercat de timpuriu sentimentul independenţei, neîngrădit 
de nici o oprelişte, dorinţa de a trăi în deplină înfrățire cu 
natura înconjurătoare şi cu semenii săi. O dată cu trecerea 
anilor, sensul emancipator al existenţei sale s-a afirmat însă 
tot mai imperios, făurindu-i o viziune proprie, revoluţionară 
faţă de problemele libertăţii omului şi ale colectivităţii din 
care face parte, concretizate după aceea în precise acţiuni 
soeial-istorice. 

Dar atitudinea revoluţionară garibaldiană zămislită cu mai 
bine de un secol în urmă, a devenit curând o tradiţie 
prelungindu-se până în zilele noastre printre democraţii şi 
partizanii italieni, care au desfăşurat apriga bătălie a 
Rezistenței din anii grei ai fascismului şi ai celui de-al doilea 
război mondial. Pe drept cuvânt mişcarea de Rezistență a 
fost denumită „al doilea Risorigiment”. 

Expresie a vitalităţii locuitorilor peninsulei, Rezistenţa 
desfăşurată în cadrul războiului de partizani purtat în 
perioada 1943-1945, prezintă interesante analogii cu 
Juptele poporului italian din secolul trecut. La rândul ei. 
Realitatea istorică din timpullui Garibaldi - în lumina 
evenimentelor din perioada Rezistenței - capătă un 
răsunet, un sens profund, o perspectivă necunoscute 
cercetătorilor de odinioară. 

Pimindu-se la îndemâna cititorilor români Memoriile lui 
(iaribdidi, nu se poate să nu amintim că eroul cărţii l'ost un 
cald sprijinitor al poporului nostru în. Lupta nu pentru 
unitate şi democraţie, ca şi faptul că poporul romflu a nutrit 
la rândul său o sinceră simpatie pentru riiii/a diieaptă a 
naţiunii italiene. Docximentele istorio1:1.11 i atestă, la o 
sută de ani după Risorgiment, legăurile strânse, create 


între patrioţi italieni şi români, itililiniindu-se împrejurarea 
că ambele popoare au trăit, în acelaşi timp, momentele 
hotărâtoare ale înfăptuirii unităţii lor naţionale. 

I'rivit în perspectiva timpului, destinul acestui mare 
răzvrătit împotriva rânduielilor unei lumi nedrepte, stăruie 
iu memoria oamenilor prin protestul său sincer, tenace, 
neînduplecat, asemenea adevărului inexorabil al vieţii O 
flacără vie şi inalterabilă continuă să-i priVegheze legenda. 

MIRCEA. PĂDURELEANU 

'XXXi TABEL CRONOLOGIC! 

U 802 La 24 iunie se naşte la Villers-Cotterets, 
departamentul Aisne, Alexandre Dumas, unicul copil al 
generalului Thomas-Alexandre Dumas şi al Mariei-Louise 
Labouret. 

1805 Naşterea, la Genova, a lui Giuseppe Mazzini, 
marcantă personalitate din emigrația italiană în anii 
Risorgimentului., 

4807 La 4 iulie se naşte la Nisa, provincie sardă anexată 
de Franţa napoleoniană, Giuseppe Garibaldi, fiul 
armatorului Bomenico Garibaldi şi a Rosei Raimondi. 

3S75 Oraşul Nisa cu teritoriile idin jur revine la regatul 
Sardiniei ca urmare a prăbuşirii primului imperiu francez. 

181.2 Are loc eea dintâi călătorie a lui Garibaldi în Levant 
şi Marea Neagră pe brigantina „Cestanza”, în calitate de 
„mozzoa (elev marinar). 

Alexandre Dumas întreprinde prima sa călătorie la Paris 
unde ia contact cu mişcarea artistică şi lumea teatrului. 

! Memoriile Hai Garibaldi 

1825 Domenico Garibaldi, însoţit de fiul său Giuseppe, 
face o călătorie la Roma; „Cetatea Eternă” lasă o impresie 
de neşters tinărului de 18 ani. 

La 27 februarie, Giuseppe Garibaldi este înscris în 
registrele portului Nisa cu titlul de căpitan în marina 
comercială sardă. 

În aprilie, intră în contact cu un grup de saint-simonieni 
francezi ce se expatriau în Orient, fapt ce va avea o anumită 


înrâurire asupra concepţiei sale de viaţă. 

Întâlnire la Marsilia, între Garibaldi şi Mazzini. Adeziunea 
celui dintâi la asociaţia conspirativă „Tânăra Italiel!, 
fondată de Mazzini, ale cărei țeluri fundamentale erau: 
independenţa ţării, unitatea republicană şi democraţia. 

La Paris, reprezentarea pieselor istorice: Henric al III-lea 
şi Curtea sa (1829); Christina (1830); Antony (1831); Tumul 
Nesle (1832) şi altele, asigură dramaturgului Alexandre 
Dumas un mare succes de public şi de prestigiu. 

1834 Eşuează insurecția din. Savoiat-pregătită şi condusă 
de Mazzini. 

Compromis într-o tentativă insurecţională la Genova, 
Giuseppe Garibaldi se refugiază vremelnic la Marsilia. Are 
loc condamnarea sa la moarte în contumacie de către 
autorităţile piemonteze. 

183.) Expatriere în America Latin*? Garibaldi se îmbarcă 
pe bricul „Le Nautonier” în calitate de căpitan secund, cu 
destinaţia Rio de. Janeiro. 

Scriitorul Alexandre Dumas întreprinde o călătorie în 
Italia, unde revine în anul următor, iar ulterior în 1S40, 
1841 şi 1842. 

I[183(i Garibaldi îmbrăţişează cauza revoluţionară a 
republicii independente Rio Grande de Sul şi participă, cu 
un mic vas, la acţiunile de război împotriva Braziliei 
imperiale. 

1837 Comandant al flotilei riograndeze, Garibaldi 
desfăşoară un război de „guerilla”, în operaţii efectuate atât 
pe apă cât şi pe uscat. 

Anita Ribera da Silva, o tânără braziliană de 18 ani, 
devinesoţia lui Garibaldi. Împărtăşind alături de acesta 
existenţa sa tumultuoasă. 

Începe col de-al doilea război iriterafnerican pentru 
acapararea Uruguay ului. 

La 16 ianuarie se naşte primul copil al soţilor Garibaldi, 
Menotti, după numele eroului-martir al răscoalei din 1831 
de la Modena. 


Sfârşitul misiunii lui Garibaldi în Rio Grande de Sul. 
Familia Garibaldi se strămută la Montevideo unde exista o 
puternică colonie italiană formată, îndeosebi, din emigranţi 
politici. 

În conflictul cu Argentina dominată de dictatorul Juan 
Rosas, Garibaldi sprijină cauza republicii Uruguay. 

Începe asediul îndelungat al oraşului Montevideo. Se 
formează trei legiuni de luptători emigraţi: italieni, 
francezi, spanioli, în scopul ' asigurării rezistenţei. Legiunea 
italiană, de 800 de oameni, este comandată de Garibaldi, 
căruia i se conferă gradul de colonel. 

Ostaşii Legiunii italiene îşi afirmă superio. Ritatea în toate 
acţiunile de hărţuire cu inamicul (Cerro, Boyada etc.). 

Apare, la Paris, romanul cei trei muşchetari de Alexandre 
Dumas care asigură autorului o notorietate europeană. 
Începe totodată publicarea romanului-foileton Contele de 
Monte Cristo care va continua până în 1850, cujiosănd un 
succes fără precedent. 

Au, loc bătăliile de laSalto şi San-Antonio (Argentina 
septentrională) unde Legiunea italiană se acoperă de 
glorie. Avansarea lui Garibaldi la gradul de general. 

La Paris apar noi romane istorice care continuă seria 
succeselor înregistrate de Alexandre Dumas: Doamna de 
Montsorfiau; Cavalerul de la Maison Rouge; Războiul 
femeilor; după ce în anul precedent se tipăriseră: După 20 
de ani (continuarea celor STrei muşchetari) şi Regina 
Margot. Începe publicarea Memoriilor unui medic (Joseph 
Balsamo) pe care le va termina în următorii doi ani. 

Autorul lor întreprinde o călătorie de documentare în 
Africa de Nord (Algeria şi Tunis) unde e primit cu onoruri 
militare. Impresiile călătoriei sunt consemnate în volumul 
De la Paris la Cadix. 

Se acordă lui Garibaldi puteri depline în coordonarea 
asediului oraşului Montevideo. Aplicând tactica războiului 
de poziţii el imobilizează forţele inamice, sprijinind astfel 
bătălia diplomatică în scopul reglementării conflictului. 


La Paris Alexandre Dumas-fiul publică romanul Dama cu 
camelii. 

1848 Au loc mişcări revoluţionare în aproape toate statele 
europene, inclusiv în peninsula italică, înlăturarea 
monarhiei în Franţa prin luptele de stradă din 22-24 
februarie şi proclamarea celei de-a doua republici. 

La 23 martie, regatul Sardiniei şi Piemontului declară 
război Austriei în vederea lichidării puterii habsburgiee din 
Italia de Nord. 

La 24 iunie, Giuseppe Garibaldi, cu o parte din veteranii 
legiunii italiene din Montevideo, debarcă la Nisa după un 
exil de 12 ani. Comitetul provizoriu al oraşului Milano 
însărcinează pe generalul Garibaldi cu comanda 
batalioanelor de voluntari în curs de formare. 

La 9 august, după înfrângerea de la Custoza, regele 
Sardiniei semnează un armistițiu capitulard ca Austria. 

Batalioanele garibaldiene de voluntari opun rezistenţă 
trupelor austriece în cetatea naturală a munţilor din jurul 
lacului Maggiore. Acţiunea, deşi de scurtă durată, are 
profund Ecou în masele italiene, cât şi în afara fruntariilor 
peninsulei italice. 

Apare, la Paris, ziarul lui Alexandre Dumas Le Mois (Luna) 
precum şi romanul cei patruzeci şi cinci şi Vicontele de 
Bragelonne (ultima parte din ciclul închinat muşchetarilor). 

La 25 noiembrie, papa Pius al IX-lea, temându-se de 
insurecția populară, părăseşte Roma refugii ndu-se pe 
teritoriul Regatului celor Două Sicilii. 

La 10 decembrie este ales preşedinte al Republicii 
franceze Ludovic-Napoleon Bonaparte, nepot al primului 
împărat al Franţei. 

La 9 februarie, Adunarea Constituantă din Roma declară 
decăzută puterea laică a papilor şi proclamă Republica 
Romană. 

La 3 iunie începe asediul Romei de către trupele franceze 
trimise de noul preşedinte al Franţei, Ludovic-Napoleon 
Bonaparte. 


La 3 iulie, în pofida rezistenţei înverşunate., a apărătorilor, 
francezii pătrund în Cetatea Eternă. 

Are loc odiseea retragerii din Roma a voluntarilor 
garibaldieni. În decursul retragerii, se stinge din viaţă Anita 
Garibaldi. Începe a doua expatriere a lui Garibaldi, impusă 
ele guvernul piemontez, care va dura până în 1854. 

F La Tanger, Garibaldi începe redactarea primei părţi a 
Memoriilor referitoare la evenimentele din America de isud. 
În iunie pleacă la Liverpool, apoi la New York, unde rămâne 
şi în decursul anului următor lucrând într-a fabrică. 

Mazzini organizează la Londra „Comitetul central 
democratic european” la care aderă şi Nicolae Bălcescu şi 
C. A. Rosetti. 

Alexandre Dumas publică romanul Colierul reginei. 

Căpitan de cursă lungă în. Serviciul unei societăţii italo- 
americane, Garibaldi călătoreşte în Panama, Peru, apoi în 
China, Filipine şi Australia. 

Camillo Benso di Cavour devine prim-ministru al regatului 
Sardiniei şi Piemontului. 

La 7 noiembrie şeful statului francez, desfiinţează 
republica, proclamându-se împărat sub numele de 
Napoleon al III-a. 

Din prudenţă, Alexandre Dumas se autoexilează la 
Bruxelles unde se află intelectualii francezi din opoziţie în 
frunte cu Victor Hugo. 

Călătoriile de serviciu ale lui Garibaldi se extind pe 
itinerariile cele mai diverse. Din nou în Pacific, apoi în Chile, 
ocolind Capul Horn, revine în Statele-Unite, la Boston, 
Izbucneşte războiul Crimeii între Rusia şi coaliția anglo- 
franco-turcă, la care se alătură şi Regatul Sardiniei... 

Are loc apariţia romanelor lui Alexandra Dumas; Ange 
Pitou şi Contesa de Charny, Apare ziarul Muşchetarul, 
proprietatea scriitorului, În februarie, are loc la Londra o 
întrevedere între Garibaldi şi Mazzini. 

La 10 mai Garibaldi reintră în patrie, debarcând la 
Genova, În toamna aceluiaşi an se instalează cu copiii ipe 


mica insulă Caprera din Mediterană, la intrarea în 
strâmtoarea Bonifăciu. 

1855 La 20 ianuarie, regatul Sardiniei şi Piemontului, 
încheie un tratat cu Anglia şi Franţa, prin care se angajează 
să participe la războiul Crimeii, trimițând un corp 
expediționar de 15,000 de soldaţi. 

18.56 Are loc Congresul de pace de la Paris în vederea 
reglementării relaţiilor dintre Rusia şi puterile occidentale, 
după războiul Crimeii. Guvernul Cavour obţine anumite 
'succese tactice. 

'1858 La 20 iulie în întâlnirea de la Plombieres dintre 
Napoleon al III-lea şi Cavour au fost puse bazele alianţei 
dintre Franţa şi Piemont, pentru înlăturarea Austriei de pe 
teritoriul italian, întrevedere între Garibaldi şi Cavour la 
Torino cu privire la reorganizarea armatei regulate şi la 
formarea batalioanelor de voluntari. 

1859 Începe războiul austro-franco-piemontez. 

Garibaldi comandă corpul de vânători alpini, format din 
3.000 de voluntari. Eliberează o parte din Lombardia şi 
localităţile Sesto-Caler. De, Varese, Como, Adda, Bergamo, 
LaXLI nato, La 4. Şi 23 iunie, în bătăliile de la Magenta, 
Solferino şi San Marţino, trupele franco-pieimonteze 
înfrâng armata austriacă. 

Toscana, Parma, Modena şi Romagna cer, în urma 
insurecţiilor populare, alipirea la Piemont. 

Are loc la Torino o întâlnire între Garibaldi şi Dumas, în 
legătură cu publicarea memoriilor. 

[.! 

160 La 5 şi 6 mai, vasele „Lombardo” şi „Piemontu 
părăsesc portul Quarto de lângă Genova, 'cu „o mie” de 
voluntari, sub comanda lui Giuseppe Garibaldi, în scopul 
eliberării Italiei meridionale. 

11 mai. Debarcare în nordul Siciliei, la Mârşala. 

15 mai. Victoria de la Calatafimi. 

27 mai. Începe atacul pentru cucerirea oraşului Palermo. 


7 iunie. Eliberarea completă a capitalei siciliene şi 
ocuparea fortului Castellamare. 

18 iunie. Ocuparea oraşului Catania. 

20 iulie. Cucerirea oraşului Milazzo. 

Iulie. Predarea fortului Milazzo. 

Iulie. Intrarea în oraşul Messina, august. Traversarea 
strâmtorii Messina şi debarcarea voluntarilor garibaldieni 
în Calabria. 

August. E luat cu asalt oraşul Reggio. 

31 august. Intrarea în oraşul Cosenza, 

3 septembrie. Garibaldi pătrunde în Sapri. 

Septembrie. Este ocupată Padula, septembrie. Intrarea în 
Salerno, septembrie. Garibaldi pătrunde în Neapole, în 
ovaţiile populaţiei. 

— 2 octombrie. Bătălia de la Voltumo, care consfinţeşte 
cucerirea Sudului prin înfrângerea trupelor napolitane. 

Alexandre Dumas, care a însoţit expediţia, celor „O mie”, 
de la Palermo la Neapole, e numit de eliberatorul Sudului, 
director al „Artelor frumoase”, Scriitorul francez editează 
la Neapole ziarul unionist „L'indipendente”. Apar, la Paris, 
lucrările lui Dumas: Memoriile lui Garibaldi şi în Rusia, 
ultima inspirată dintr-o călătorie întreprinsă în anul 
precedent la Petersburg, Moscova, NijniNovgorod şi 
Caucaz. 

La 9 noiembrie, Garibaldi părăseşte Neapole pe vasul 
„Washington” cu destinaţia Caprera, în urma disensiunilor 
ivite cu guvernul piemontez. 

Alexandre Dumas rămâne la Neapole timp de patru ani, 
până în 1864. 

În şedinţa din 18 aprilie a Parlamentului din Torino, 
Garibaldi face un aspru rechizitoriu politicii cavouriene în 
legătură cu teritoriile eliberate din Sud. 

Fea (3 iunie, moare primul ministru al Italiei unificate, 
Camillo Benso di Cavour. 

Apare lucrarea lui Alexandre Dumas Garibaldienii. 


XLIII XEIÎ La 29 august, pe înălțimile de la Aspromonte 
(Calabria), Garibaldi e rănit şi apoi arestai din ordinul 
guvernului de la Torino, sub pretext că a pus la cale 
insurecția în Statul papal, voind să ecupe Roma, periclitând 
astfel relaţiile cu Napoleon al III-lea. Sub presiunea opiniei 
publice din toate provinciile italiene, ilustrul prizonier e 
eliberat după o scurtă detenţiune. 

1864 în cursul lunilor aprilie şi mai, Garibaldi vizitează 
Anglia. Îmbarcarea în portul La Valetta (Malta) pe un vapor 
britanic; debarcarea, la Southampton. Primire triumfală la 
Londra, Liverpool, Glasgow, Manchester şi alte oraşe din 
Marea Britanie. Miting popular în Trafalguar Square - cea 
mai mare demonstraţie de masă care avusese loc în capitala 
Angliei de la moartea lui Wellington. Revedere cu Mazzini în 
casa lui Alexandr Herzen. 

1866 La6 iunie încep ostilitățile între Prusia şi, Austria. 

'La 20 iunie intervine în conflict şi armata italiană. 

Garibaldi, comandant al unui corp de armată format din 
batalioane de voluntari, pătrunde în Trentin, cucerind 
poziţiile de la Coffaro, Monte Squello, Edolo, Rocca d'Anfo, 
Bezzecca. ! 

Are loc bătălia de la Sadova în care trupele pru-* sace 
zdrobesc armata austriacă. 

Provincia Veneţia este cedată Italiei. 

Eşuează încercarea lui Garibaldi de a elibera Roma cu 
voluntarii săi. La 3 noiembrie, pe colinele de la Mentana 
(Italia Meridională), armata franceză trimisă de Napoleon 
al III-lea, înfrânge trupele de voluntari. Arestarea lui 
Gairbaldi îa Figline, din ordinul guvernului italian; eroul 
este condus în fortăreaţa de la Varignano. Datorită 
protestului ' maselor italiene şi al cercurilor de intelectuali 
europeni în frunte cu Victor Hugo, deţinutul e eliberat, 
retrăgându-se la Caprera. 

Apare ultima lucrare narativă a lui Dumas, Albii şi 
albaştrii, episod al luptelor din Vandeeă. În anul următor 
scriitorul dramatizează tema. 


1870 La 19 iunie începe războiul franco-prusac. Sânţi 
retrase trupele franceze de ocupaţie din Roma. Înfrângerile 
armatei franceze, izolarea Franţei de, puterile europene şi 
adâncile contradicții dinăuntrul ţării, constrâng pe 
Napoleon să capituleze la Sedan. Revoluţia declanşată la 
Paris instaurează cea de-a treia republică franceză. 

La 20 septembrie, Nino Bixio - unul din locotenenţii lui 
Garibaldi - pătrunde cu detașamentul său în Roma, înălţând 
pe Capitol iu drapelul roşu-a b-verde. 

Garibaldi îşi oferă Franţei republicane serviciile sale. 
Acceptă comandamentul corpurilor ele voluntari ale 
armatei din Vosgi, operând în triunghiul Dole-Dijon-Autun. 

La 6 decembrie, moare scriitorul Alexandru Dumas-tatăl la 
castelul Puys, nu departe d”Dieppe, unde a fost 
înmormântat provizoriu. 

În bătălia de la 21-23 ianuarie corpurile de voluntari ale 
armatei din Vosgi au înscris o victorie în apărarea Dijonuiui. 

La 18 martie este proclamată Comuna din Paris t' - 
embrion al statelor socialiste de mai târziu - care cunoaşte 
o existenţă de numai 72 de zile. 

La 10 martie, moare la Pisa Giuseppe Mazzini. Cu acest 
prilej are loc o mare manifestaţie populară la care participă 
şi Garibaldi. 

Rămăşiţele pământeşti ale lui Alexandre Dumas sunt 
transportate în satul natal Villers-Cotterets. 

Apar o serie de lucrări în proză şi versuri albe ale lui 
Garibaldi, intitulate: Clelia, Cantorii voluntarul, Cei O mie. 
Autorul zugrăveşte, cu lirism, evenimentele trăite şi chipul 
unor tovarăşi de arme care s-au sacrificat 

— Luptând alături de el. 

Deputat în Parlamentul din Roma, Gări. Baldi se preocupă, 
de mai mulţi ani, de un proiect de transformare al cursului 
Tibrului şi de îmbunătăţirea solului în Agrul Pontin, proiect 
nerealizat atunci din lipsa mijloacelor financiare. 

La 2 iunie se stinge din viaţă, la locuinţa sa din insula 
Caprera, Giuseppe Garibaldi, unul din făuritorii unităţii 


Italiei. Moartea sa a fost declarată doliu naţional. 

La 4 noiembrie, are loc în piaţa Malesherbes, din Paris, 
dezvelirea statuii lui Alexandre Dumas-tatăl. Opera a fost 
executată de. Gust ave Dore. 

XIV XLIV 

1946 Este proclamată Republica italiană, după 64 de ani 
de la moartea lui Garibaldi. Prin voinţa unanimă a 
populaţiei, plebiscitul a fost fixat pentru ziua de2 iunie, data 
comemorării marelui dispărut, această zi devenind 
sărbătoarea naţională a Italiei. 

UN CUVÂNT CĂTRE CITITOR M. P 

Orice fapt actual îşi are rădăcina în trecut: este 11 
neputinţă să începi vreo povestire, fie că se referă la 
existenţa unui om, fie la vreun eveniment,) ară să arunci o 
privire asupra trecutului. 

Diferitele faze ale vieţii pe care am încercat s'-o descriem, 
ne vor duce de multe ori în Piemont, pământul natal al lui 
Garibaldi. Bărbaţii care au activitate. Politică, atunci când 
sunt oameni a i progresului, îşi au ceasurile lor de 
slăbiciune, iii care, asemenea lui Anteu, simt nevoia, spre i 
şi redobândi puterile, să atingă ţărâna patriei, p care 
Brutus, în prefăcuta-i nebunie, o săruta socotind-o maica 
tuturor. Este deci necesar să fai-cin un studiu rapid al 
faptelor ce se petreceau în Italia între 1820 şi 1834, epocă 
în care începe această naraţiune istorică. 

Războaiele Republicii şi invaziile Imperiului, exilaseră din 
Sardinia pe doi prinți care, plecaţi iii exil încă tineri, se 
întoarseră bătrâni; erau doi fraţi, în persoana cărora se 
stingea ramura barbălcască a ducilor de Savoia: unul a fost 
Victorilmanuel I, iar celălalt, Carol-Felix. 

Amândoi au domnit. 

Ramura mai mică era reprezentată de către prinţul de 
Carignan, care în 1823, a făcut ca grenadier în armata 
franceză, campania din Spania, unde s-a distins în mod 
deosebit la Trocadero. 


În 1840, într-o audienţă pe care mi-a acordat-o, mi-a 
arătat sabia lui de grenadier şi epoleţii delână roşie, pe 
care le păstra ca pe nişte relicve ale tinereţii sale. 

Regele Victor-Emanuel Î, urcându-se pe tronul care, 
probabil, nu-i fusese dat decât cu această condiţie, 
făgăduise, sub cuvânt de onoare, suveranilor aliaţi, să nu 
facă, în orice împrejurare s-ar fi aflat, nici o concesie 
poporului său. 

Dar ceea ce era uşor de făgăduit în 1815, era greu de 
respectat în 1821. 

Din 1820, se răspândise, în Italia, carbonari smul. Într-o 
carte care este mai mult o mărturie decât un roman, Joseph 
Balsamo, am scris istoria iluminismului şi a 
francmasoneriei. 

Aceşti doi mari duşmani ai regalității, a căror deviză erau 
aceste trei iniţiale: L. P D., adică Lilia. Pedibus. Destrue au 
avut un mare rol în revoluţia franceză. Stvedenborgl, ai 
cărui adepţi aveau să-l asasineze pe Gustav al Ill-lea, era 
mag. Aproape toţi jacobinii şi un mare număr de Expresie 
latină, în traducere literară „striviţi crinii cu picioarele”. 
Lozincă insurecţională îndreptată împotriva Bourbonilor, a 
căror emblemă heraldică era un crin eu trei petale. 

Emanuel Swedenborg (1688-1*772), teozof şi vizionar 
suedez. 

Cordelieril erau masoni, Filip-Egalite 2 era Mare Orient: i. 

Napoleon luă masoneria sub protecţia sa; dar, protejând-o, 
el o falsifică, o abătu de la scopul ei, o supuse interesului 
său şi făcu din ea un instrument al despotismului. 

Nu este pentru prima oară când s-au făurit lanţuri cu 
spadele. Joseph Napoleon a fost mare maestru francmason; 
arhicancelarul Cambaeeres a fost mare maestru adjunct, 
iar Joachim Murat s, al doilea mare maestru adjunct. 
Împărăteasa Josefina, pe când se afla la Strassbourg, în 
1805 prezidă ceremonia adoptării lojei Franc-Cavălerilor 
din Paris. În acelaşi timp, Eugene de Beauharnais era un 
venerabil al Ipjei Sfântului Eugen din Paris. Venit apoi în 


Italia, cu demnitatea de vicerege, Marele Orient din Milano 
îl numi maestru şi suveran comandor al consiliului suprem 
de gradul treizeci şi doi, adică îi acordă cea mai mare cinste 
cu putinţă, după statutele ordinului. 

Bernadotte era mason; fiul lui, prinţul Oscar, a fost mare 
maestru al lojei suedeze; în diferitele loji din Paris, au fost 
iniţiaţi pe rând: Alexandru, duce de Wurtemberg; prinţul 
Bernard le Saxa Weimar şi până şi ambasadorul persan, 
AskeriKhan; preşedintele senatului, contele de Lacepede, 
prezida Marele Orient din Franţa, Jai cărui ofiţeri de onoare 
erau generalii Kellermann, Massena şi Soidt. Prinții, 
miniştrii, mareşalii, ofiţerii, magistraţii, în ] sfârşit toţi 
oamenii remarcabili prin gloria lor sau de seamă prin 
poziţia lor, aveau ambiția să fie primiţi ca masoni. Chiar şi 
femeile au vrut să-şi aibă lojile lor, în care au şi intrat: 
doamnele de Vaudemont, de Carignan, de Girardin, de 
Narbonne şi midte alte doamne din clasele mari; totuşi, una 
singură a fost primită, nu ca soră, ci ca frate, Ea era 
faimoasa Xaintrailles, căreia primul consul îi dăduse un 
brevet de şef de escadron Dar nu numai în Franţa înflorea 
pe atunci masoneria. lpar Regele Suediei, în 1811, instituia 
ordinul civil al masoneriei. Frederic-Wilhelm al Ill-lea, 
regele Prusiei, aprobase printr-un edict, spre sfârşitul lunii 
iulie a anului 1800, constituirea marii loji din Berlin. Prinţul 
de Galles continuă să guverneze ordinul până în 18613, când 
fu numit regent. În sfârşit, în luna februarie a anului 1814, 
regele Olandei se declară protector al ordinului şi îngădui 
ca prinţul moştenitor, fiul său, să primească titlul de 
venerabil de onoare al lojei lui William-Frederic din 
Amsterdam. 

După întoarcerea Bourbonilor în Franţa, mareşalul 
Bournonville îl rugă pe regele Ludovic al XVIII-lea să pună 
ordinul sub protecţia unui membru din familia sa; dar 
Ludovic al XVIII-lea era un om cu o memorie bună, elnu 
uitase rolul pe care-l avusese, masoneria în catastrofa din 
1793; în consecinţă, răspunse că nu va îngădui niciodată 


vreunui membru din familia sa să facă parte dintr-o 
societate secretă, oricare ar fi fost ea. 

În Italia, masoneria căzu o dată cu dominaţia franceză; dar 
în locul ei începu să apară carbonarismul care părea să 
preia sarcina de unde o părăsise masoneria pentru a o 
continua în direcţia ei liberatoare. 

Două alte secte ţinteau acelaşi lucru alături de ea: una se 
numea Congregația catolică, apostolică şi romană, iar 
cealaltă, Consistorială. 

Membrii Congregaţiei aveau, ca semn de recunoaştere, un 
cordon de mătase, galben-pai, cu cinci noduri. Cei afiliaţi 
ordinelor inferioare nu vorbeau decât despre pietate şi 
despre binefacere; cât despre secretele sectei cunoscute 
numai de gradele înalte, nu se putea vorbi despre ele decât 
când erau numai doi; dacă măi venea un altreilei, 
conversaţia înceta în aceeaşi clipă; cuvântul de. 
Recunoaştere al congregaţioniştilor era Eleuteria, adică 
Libertate; cuvântul secret era Ode, adică Independenţă. 

Această sectă, născută în Franţa, printre neocatolici, 
dintre care mulţi au fost unii dintre cei mai buni şi mai 
constanţi republicani, traversase Alpii, trecuse în Piemont şi 
de acolo în Lombari/ia; dar, o dată aici, ea avu puţini adepţi 
şi curia d se stinse, agenţii secreţi ai Austriei izbutind să-şi 
procure la Genova, diplomele ce se eliberau iniţiaţilor, ca şi 
statutele şi semnele de recunoaştere. 

Consistoriala era îndreptată îndeosebi împotriva 
austriecilor; în fruntea ei se aflau principii ta. ,! , 

Hei care nu aparţineau casei de liabsburg2; ea era 
prezidata, de cardinalul Gonsalvi; singurul prinţ care n-a 
fost exclus din ea era ducele de Modena. Din această cauză, 
când liga fu cunoscută, urmară teribilele persecuții ale 
acestui prinţ împotriva patrioţilor: el avea nevoie ca Austria 
să-i ierte dezertarea şi de aceea, spre a se împăca cu ea, 
trebui să verse nici mai mult, nici mai puţin, decât sângele 
lui Menottis, tovarăşul lui de conspiraţieConsistorialiştii 
urmăreau să-i smulgă lui Francisc al II-lea Italia şi să şio 


împartă: În afară de Roma şi de Romagna, pe care le 
păstra, papa dobândea 'Toscana, insula Elba şi provincia 
Marche revene.au regelui Neapolului; Parma, Piacenza şi o 
parte din Lombardia, reveneau cu titlul de rege, ducelui de 
Modena; Massa, Carrara, Lucca, regelui Sardiniei; în 
sfârşit, împăratul Rusiei, Alexandru, care din aversiune faţă 
de Austria favoriza aceste planuri secrete, primea fie 
Ancona, fie Civita-Vecchia, fie Genova, spre a-şi face acolo o 
bază în Mediterana. 

Astfel, după cum vedeţi, fără a consulta popoarele şi nici 
măcar delimitările teritoriale naturale, m această ligă îşi 
împărțea sufletele cum fac, după o razie, arabii cu o turmă 
cucerită; şi dreptul acesta pe care îl are şi cea din urmă 
făptură 'născuta pe pământul Europei de a-şi alege 
stăpânuh şi. De a nu intra ca slujitor decât la cel ce-i 
convine, acest drept era refuzat acum naţiunilor. 

Din fericire, unul singur din toate aceste proiecte, cel pe 
care îl făgăduiau carbonarii, era după voia Domnului; şi 
acesta este pe cale de a se împlini. 

Carbonărismull, care singur era chemat să dea roade, se 
intensifica în acest timp tot mai mult în Romagna; el se 
unise cu secta guelfilor care îşi stabilise sediul la Ancona şi 
se sprijinea pe bonapartism. 

Lucian fusese înălţat la gradul de. Mare Lumină3; în 
adunăril e secrete, se arăta necesitatea de a se smulge 
puterea din mâinile preoţilor, se Tactica de luptă 
conspirativă a carbonarilor. Numai i'onducătorii trebuiau să 
cunoască obiectivele mişcării ce urmărea să-şi atingă 
scopurile prin lovituri de stat, comploturi, suprimarea 
tiranilor. 'Ţelurile asociaţiei nu erau însă precizate într-un 
program clar, bine definit. În Sud şi ia Neapole, carbonarii 
luptau pentru constituţie, în Sicilia, pentru autonomie, în 
Nord, împotriva Austriei şi pentru independenţa 
Lombardiei. Revoltele puse ia cale „le carbonari începuseră 
să izbucnească în toate ţinuturile italiene. 


În secolul al XII-lea se numeau astfel partizanii lui llenric 
de Bavaria în lupta pentru succesiunea la trotilul german 
(de la cuvântul german V/elfen), susținuți de papalitate 
împotriva casei de Hohenştaufen.. Prin extindere, s-au 
numit mai târziu astfel toţi aceia care-l susțineau pe papă. 
În Italia au fost guelfe oraşele Milano, Hologna, Florenţa, 
Genova. Partidul opus se numea al l'hibelinilor. Au fost 
ghibeline oraşele Pisa, Veroha, Arezzo. 

Grad superior, în limbajul simbolic al carbonarilor. 

Invoca numele lui Brutus şi se pregăteau spiritele pentru 
republică. 

În noaptea de 24 iunie 1819, izbucni mişcarea: ea avu 
sfârşitul nenorocit pe care îl au de obicei primele încercări 
de acest fel; orice religie care trebuie să aibă apostoli, 
începe prin a avea martiri. Cinei carbonari fură împuşcaţi, 
ceilalţi condamnaţi la închisoare pe viaţă; câţiva, judecaţi şi 
găsiţi mai puţin vinovaţi, fură închişi pe timp de zece ani 
într-o fortăreață. 

Atunci secta, devenită mai prudentă, îşi schimbă numele în 
acela de „Societatea latină”. 

Sub noul ei nume, societatea carbonarilor, conspira în 
Lombardia şi-şi întindea ramificaţiile în celelalte provincii 
ale Italiei. În toiul unui bal dat la Rovigo de contele Porgia, 
guvernul austriac ordonă arestarea mai multor persoane şi, 
a doua zi, declară vinovată de înaltă trădare, orice persoană 
care s-ar fi afiliat carbonarismului. Dar cea mai violentă 
mişcare se produse la Neapole. Coletta afirmă, în istoria lui, 
că afiliaţii din regat se ridicau la cifra enormă de şase sute 
patruzeci şi două mii care, după un document a4 
cancelariei aulice din Viena, ar fi fost mai mic decât cel real. 
„Numărul carbonarilor, spune acest document, se ridică la 
mai mult de opt sute de mii în Regatul celor Două Sicilii şi 
nu există nici o poliţie, nici o supraveghere care să poată 
stăvili o astfel de revărsare; a cere să fie distrusă ar fi deci o 
nechibzuinţă.” 1 


În acelaşi timp, când avea loc mişcarea de la Neapole, 
Riego, un alt martir care a lăsat un cântec al morţii, devenit 
în urmă cântec al victoriei, ridica, la 1 ianuarie 1820, 
steagul libertăţii şi un decret al lui Ferdinand al VII-lea 1 
vestea că, în urma manifestării voinţei poporului, regele se 
hotărâse să jure pe constituţia proclamată de către „cortes- 
urile” 2 generale şi extraordinare din 1812. 

Închisorile, deschizându-se, dădură un minister Spaniei. 

Ferdinand I al Neapolului, în calitatea sa de infante al 
Spaniei, trebui, deşi rămânea suveran absolut, să jure 
supunere constituţiei spaniole. Atunci parcă un cutremur de 
pământ zgudui Calabria, Capitanatul şi Salerno. Guvernul 
napolitan, slab, nesigur, bănuitor, decretă câteva reforme 
insuficiente care nu-l împiedicară pe generalul Pepe3 să-şi 
facă revoluţia pe seama lui. Neapole îşi avu, ca şi în 1798, 
guvernul său provizoriu şi o cameră a reprezentanţilor. 

După câtva timp izbucni, la rândul ei, revoluţia 
piemonteză. În dimineaţa de 10 martie, căpitanul conte 
Palma ordona regimentului din Genova să pună mâna pe 
arme şi scotea acest strigăt: „Regele şi constituţia 
spaniolă!” A doua zi, un guvern provizoriu era stabilit în 
numele regatului Italiei; el declara război Austriei. 

Astfel, revoluţia pornită din Ancona, cucerise Neapolul şi 
revenise la Torino. Trei 'vulcani erupseseră în Italia, fără a-l 
mai socoti pe cel din Spania, iar Lombardia se agita într-un 
triunghi de foc. 

Regele Victor-Emanuel ÎI, după cum ne amintim, îşi dăduse 
cuvântul Sfintei Alianțe de a nu face poporului nici o 
concesie. 

Ulterior, spre a rămâne credincios făgăduielii sale, regele 
Victor-Emanuel abdică în favoarea fratelui său Carol-Felix 
aflat pe atunci la Modena şi-l numi regent pe prinţul de 
Carignan, devenit apoi rege sub numele de Carol-Albert. 

Pentru patrioţi, această abdicare a unui prinţ cu inimă 
italiană, în favoarea unui prinţ devotat cu totul Austriei, era 
o mare nenorocire. 


Astfel, Santa-Rosa, unul dintre primii promotori ai 
mişcării, exclama: „O, noapte de 13 martie 1821, noapte 
fatală pentru patria mea, care ne-a descurajat pe toţi, care 
a făcut să se coboare atâtea spade ridicate întru apărarea 
patriei, care a spulberat atâtea scumpe nădejdi! Cu regele 
Victor-Emanuel, naționalitatea Piemontului învingea; patria 
era în rege, ea se personifica în această inimă leală şi noi 
făcusem această revoluţie strigând: „Curaj!”. Poate că într-o 
zi el ne va ierta de a-l fi făcut rege peste şase milioane, de 
italieni.” ' 

Dar nu toi aşa era cu Carol-Felix; se revenea la jugul 
Austriei şi totul trebuia luat de la început. 

Cu toate acestea, nu fu pierdută orice speranţă; la 14 
martie, prinţul de Carignan, ca regent, apăru în balcon; şi 
în mijlocid nesfârşitelor aclamații ale poporului, proclamă 
constituţia Spaniei. 

Pentru a vedea ce imens răsunet trebuia să aibă acest fapt 
în viitor, cum avea regele Carol-Albert să-l dezmintă într-o 
zi pe prinţul de Carignan, să cităm, nu numai faptul 
constituţiei proclamate cu voce tare, dar chiar şi textul 
afişului care a fost lipit pe Zidurile din Torino. 

Iată traducerea lui literală: „în momentul greu în care ne 
aflăm, ne este cu neputinţă să ne închidem în limitele 
înguste ale rolului nostru de regent; respectul şi supunerea 
noastră faţă de majestatea-sa Carol-Felix, căruia i-a revenit 
tronul, ar fi trebuit să ne sfâtuiască să ne abţinem de a 
aduce vreo schimbare legilor fundamentale ale regatului 
sau de a le intima cel puţin până am fi cunoscut intenţiile 
noului nostru suveran; dar cum necesitatea împrejurărilor 
este manifestă şi cum, pe de altă parte, noi ţinem să dăm 
noului rege un popor sănătos, 'zdravăn şi fericit şi nu unul 
gata zdrobit de facțiunile războiului civil, am cântărit, prin 
urmare, orice lucru cu înţelepciune şi am hotărât, la 
sfârşitul consiliului nostru şi în speranţa că majestatea-sa, 
împinsă de aceleaşi considerente, va învesti hotărârea 
noastră cu suverana sa aprobare, am hotărât, după cum am 


spus, ea constituţia Spaniei să fie recunoscută drept lege a 
statului, cu modificările pe care, de comun acord, i le-ar 
aduce regele şi reprezentarea naţională.” 

Cinci ani după apariţia ei în Italia, iată deci ce obţine 
carboneria: o constituţie în Spania, o constituţie la Neapole, 
o constituţie în Piemont. 

Dar aceasta din urmă, ultima născută, avea să fie şi cea 
dintâi sugrumată., În loc să revină la Genova, sau la Milano, 
în loc să aprobe şi să consolideze libertăţile date de către 
prinţul de Carignan, regele Carol-Felix dădea la 3 aprilie 
următor, edictul pe care îl vom citi: „Datoria oricărui 
cetăţean credincios fiind aceea de a se supune din toată 
inima ordinei lucrurilor pe care o află stabilită de 
Dumnezeu şi de exercitarea autorităţii suverane, declar că, 
venind de la însuşi Dumnezeu, de noi depinde să alegem 
mijloacele pe care le vom judeca mai potrivite spre a 
dobândi binele; prin urmare, nevoind ca vreun supus 
credincios să murmure împotriva măsurilor pe care socotim 
necesar să le luăm, publicăm, drept regulă de conduită a 
fiecăruia, că nu recunoaştem ca supuşi credincioşi decât pe 
cei ce se vor supune imediat, condiţionând de această 
supunere întoarcerea noastră în statele noastre/5 

Şi în acelaşi timp în care regele Carol-Felix dădea acest 
edict, model jle orbire, de prostie şi de încăpățânare, el 
numea o comisie militară însărcinată să ia cunoştinţă de 
delictele de trădare, de rebeliune şi de nesupunere care se 
săvârşiserăDin fericire, principalii, aşa-zişi, criminali, adică 
cei ale căror nume sunt astăzi numele glorioase ale 
Piemontului, fugiseră. 

Comisia numită, de Carol-Felix nu-şi pierdu timpul. S-au 
văzut regi ducând. Lipsă de călăi, niciodată însă de 
judecători: în cinci luni, tribunalul judecă o sută şaptezeci şi 
opt de persoane, condamnând dintre ei şaptezeci şi trei la 
moarte şi la confiscarea averii, iar pe ceilalţi la închisoare şi 
la ocnă. 


Dintre condamnaţii la moarte, şaizeci erau absenţi şi au 
fost spânzurați simbolic. 

Să numim pe câţiva dintre aceşti bărbaţi, pentru ca să se 
vadă bine cine erau cei pe care îi lovea această putere 
stupid de absolută, care de la Targuinus încoace n-a ştiut 
niciodată să doboare decât cele mai înalte şi mai inteligente 
capete. 

Erau: locotenentul Paria, locotenentul Ansaldi, medicul 
Ratazzi, inginerul Appiani, avocatul Dossena, avocatul 
Luzzi, căpitanul Baronis, contele Bianco, colonelul Regis, 
maiorul Santa-Rosa, căpitanul Leşio, colonelul Casaglio, 
maiorul Collegno, căpitanul Rădice, colonelul Morozzo, 
prinţul Della Cisterna, căpitanul Ferasso, căpitanul 
Pachiarotti, avocatul Marochetti, sublocotenentul Anzzana, 
avocatul Ravina. 

În total şase ofiţeri superiori, treizeci de subofiţeri, cinci 
medici, zece avocaţi, un prinţ; cu toţii iluştri prin darurile 
inteligenţei, cu toţii remarcabili prin calităţile inimii. 

Doi fuseseră arestaţi şi executaţi: locotenentul de 
carabinieri Gian-Battista Lânari şi căpitanul Giacomo 
Garelli. Execuţia avu loc, pentru primul, la 2 iulie, iar 
pentru celălalt, la 25 august. 

Unul din principalii vinovaţi era fără îndoială Carol-Albert. 
El proclamase constituţia, nu cum au spus-o partizanii săi 
„sub credinţa aprobării lui Carol-Felix”, ci în aceşti termeni, 
care sunt departe de. A face loc vreunei rezerve: „Nella 
fiducia che Sua Maestă il re mosso dalie stesse 
considera/ioni, SARA PER RIVESTIRE questa deliberazione 
della sua sovrana approvazione: la constituzione di Spagna 
SARA PROMULGATA E OSSERVATA COME LEGGE DELLO 
STATO':1 

Astfel, la primirea scrisorii ce-i notifica refuzul regelui 
Carol-Felix, prinţul de Carignan alergă la Modena; dar 
regele refuză să-l primească şi ducele îi dădu ordin să 
părăsească statele sale. Prin ţul de Carignan se retrase la 
Florenţa pe Ungă marele duce de Toscana; pentru Carol- 


Albert nu era vorba de un simplu exil sau de o dizgrație 
momentană, era vorba de pierderea tronului Piemontului. 
Se răspândi zvonul potrivit căruia Carol-Felix ar lăsa 
coroana ducelui de Modena şi că acesta, care pierduse 
tronul în urma conspiraţiilor prinților italieni împotriva 
Austriei, de astă-dată şi-ar atinge scopul eternelor sale 
dorinţi. 

Prinţul de Carignan îşi încredinţă soarta contelui de la 
Maisonfort, ministrul nostru la Florenţa. Contele de la 
Maisonfort îi scrise îndată lui Ludovic al XVIII-lea. 

lată un fragment din scrisoarea ministrului nostru: 
„Pentru a-l deposeda pe prinţul de Carignan de moştenirea 
lui, este vorba să fie chemată la tron ducesa de Modena, 
fiica mai mare a regelui Victor. Această uşurinţă de a 
îndepărta casa de Savoia de la un tron pe care ea l-a fondat, 
această ingratitudine, semn al secolului în care trăim, nu 
poate să fie împărtăşită, nici susţinută de şeful unei case de 
optsprezece ori aliată cu ea şi această politică nu poate să 
fie cea a guvernului francez, care are cel puţin dreptul de a 
pretinde independenţa deplină a suveranului care deţine 
cheia Italiei. Et Ludovic al XVIII-lea fu de părerea 
ministrului său; el scrise prinţului de Carignan că-i oferea 
un refugiu la curtea Franţei Era ca şi cum i-ar fi zis: „N-ai 
să te temi de nimic, iau interesele tale în mâinile mele şi nu 
voi îngădui ca altcineva în afară de tine să fie regele 
Piemontului”, într-adevăr, regele care acordase charta 
poporului său, nu putea să considere o crimă din partea 
uniii prinţ de a fi făgăduit naţiunii lui o constituţie ce nu 
fusese recunoscută. 

Dar trebuia ca prinţul de Carignan să se pocăP iască în 
faţa Sfintei Alianțe. 

Din cele trei constituţii născute din carbonaOrism, una, 
cea a Piemontului, fusese sugrumată la naşterea ei, de 
propriile mâini ale regelui Carol-Felix; cealaltă, cea de la 
Neapole, fusese nimicită de invazia austriacă; cea de a 


treia, singura supraviețuitoare, avea să fie spulberată de 
intervenţia franceză. 

Se impunea ca prinţul de Carignan care procla-? f mase. 
Constituţia Spaniei la Torino să se ducă să lupte, la Madrid 
împotriva constituţiei Spaniei. 

Băutura ce urma s-o înghită era amară; dar. MMacă 
Parisul merita o liturghie, Piemontul merita o doctorie. 

Prinţul de Carignan îşi ascunse roşeaţa sub blana miţoasă 
a unei căciuli de grenadier, luă parte la campania din 
Spania şi fu unul din învingătorii de. La Trocadero, astfel 
încât la moartea lui Carol-Felix, la 21 aprilie 1831, prinţul 
de Carignan se urcă. Fără prea mare greutate pe tron sub 
numele de Carol-Albert. 

Austria, care ar fi preferat să vadă acolo pe arhiducele de 
Modena, protestă; ea îl prezentă regilor pe Carol-Albert ca 
pe un carbonar şi, carbonarilor, pe Carol-Albert ca pe un 
trădător. 

Austria minţea de două ori. 

— Carol-Albert nu era carbonar; în proclamația prin care 
dădu constituţia arătă că fusese constrâns şi silit să dea 
această proclamaţie. 

Carol-Albert neluându-şi un angajament personal, nu era 
un trădător, era doar un prinţ care o. Vea ambiția sq ajungă 
rege. 

Ruşinea de a se duce la celălalt capăt al Europei pentru a 
suprima constituţia pe care o proclamase la Torino era 
ştearsă de curajul grenadierului | soldatul îl absolvise pe 
prinţ. 

Del Pozzo îi scria din exilul său de la Londra: „lermenii de 
mijloc şi jumătăţile de măsură nu slujesc la nimic şi nu fac 
să se înainteze cu nimic în politică; PIEMONTIUL VREA UN 
REGE CONSIITUŢIONAL Un alt patriotl ce-şi păstră 
anonimatul, îi scrise: „Puneţi-vă în fruntea naţiunii, scrieţi 
pe steagul vostru: UNIRE, LIBERIATE, INDEPENDENȚA. 
Declaraţi-vă răzbunătorul şi interpretul dreptului popular. 
lutiiulaţi-vă regeneratorul Italiei, eliberaţi-o de barbari, 


construiți viitorul, daţi un nume unui secol, fondaţi o eră 
care să înceapă de la voi. Fiţi iun Napoleon al libertăţii 
italiene. Zvârliţi Austriei, o dată cu mănuşa voastră, numele 
Italiei: acest nume străvechi va face minuni; faceţi apel la 
tot ce e mare şi generos în peninsulă. Un tineret înflăcărat, 
curajos, însufleţit de cele două mari pasiuni care-i fad pe 
eroi, ura şi gloria, trăieşte de multă vreme cu un singur 
gând şi nu face decât să suspine după clipa care să-l pună 
în mişcare; chemaţi-l la arme, lăsaţi oraşele şi fortărețele în 
paza cetăţenilor; şi, eliberat astfel de orice altă grijă în 
afară de aceea de a învinge, daţi-i avântul. Adunați în jurul 
vostru pe toţi cei pe care renumele i-a proclamat mari prin. 
Inteligență, puternici prin curaj, nepătaţi de avariţie, lipsiţi 
de ambiţii josnice. Inspiraţi, în sfârşit, încredere mulţimii, 
spuliberându-i toate îndoielile despre intenţiile voastre şi 
cerând ajutorul tuturor oamenilor liberi; sire, vă spun 
adevărul: oamenii liberi vă aşteaptă răspunsul prin acţiuni; 
dar, oricare ar fi ele, fiţi sigur că posteritatea va proclama 
în voi fie pe primul dintre oameni, fie pe ultimul dintre 
tiranii italieni. Alegeţi!” 

Ceea ce face într-adevăr din regi aleşii Domnului, e faptul 
că lor trebuie să li se scrie astfel de scrisori; dacă regele 
Carol-Albert ar fi urmat sfaturile corespondentului său 
anonim, cu siguranţă că el ar fi început cu Goito, dar 
probabil că n-ar fi sfârşit cu Novară. 

Carol-Albert aruncă scrisoarea în foc şi, în loc să meargă 
pe drumul larg ce-i era deschis, o apucă pe poteca îngustă a 
unei politici întortochiate. 

Începând din acest moment, ruptura se produse între 
regele Sardiniei şi Tânăira Italie. 

TINĂRA ITALIE! Cam în această epocă au fost rostite, 
pentru prima oară aceste două cuvinte. 

Din cine se compunea ea pe atunci? Din Giuseppe Mazzini, 
neobositul promotor al unităţii italiene, pe capul căruia 
[talia a pus mai întâi coroana de lauri a victoriei, iar astăzi 
pune coroana de spini a ingratitudinii. Giuseppe Mazzini, 


de-abia cunoscut la acea epocă prin câteva publicaţii 
patriotice, hărțuit de poliţia din Milano, se refugiase la 
Marsilia, unde punea prima piatră a imensei opere 
întreprinse de el, trimițând cu mii de dificultăţi în Piemont, 
exemplare din publicaţia sa Tânăra Italie. 

Nobilii şi preoţii piemontezi care puseseră stăpânire pe 
spiritul lui Carol-Albert, tremurară când auziră răsunând 
dangătul de alarmă al cugetării. De doi ani de când 
prinseseră rădăcini la curte, ei îşi putuseră cântări puterea; 
şi, deşi îl cunoşteau pe regele Carol-Albert şi nepotolita lui 
sete de popularitate, deşi el fraterniza pe faţă eu Austria, le 
era teamă totuşi ca într-o bună zi să nu se redeştepte în el, 
să nu zicem vreun ferment de liberalism, ci vreo scânteie de 
ambiţieSe ştia că în nopţile lui de frământare, aşa cum au 
regii, Carol-Albert visa tronul Italiei. Insă pe acest tron, el 
nu putea să se urce decât dând nuna cu Revoluţia: tronul 
Italiei nu era în puterea regilor, ci a popoarelor. 

Trebuia deci să pună o barieră între el şi patrioţi. 

Într-o zi, un asasin cu togă de judecător, se ridică şi zise: 

— E timpul să-l facem să simtă gustul sângelui. 

În aceeaşi zi, regele Carol-Albert fu preveniT. Că în armată 
se urzea împotriva lui un mare complot; acest complot, i se 
spuse, urmărea să-l detroneze. 

Faptele fură denaturate, primejdiile exagerate: au fost 
atinse toate fibrele omului şi ale prinţului, pentru a-i inocula 
toată acea spaimă de moărte, de care aveau nevoie aceşti 
oameni ce se intitulează salvatorii monarhiilor. 

Au denunţat, au minţit, au calomniat şi setea de sânge a 
fost în mod abil trezită în pieptul regal comisie 
extraordinară fu instituită la Torino, spre a conduce, prântr- 
o unică direcţie, toate supliciile Piemontului. 

Prima violare a codului penal a fost decizia comisiei ca toţi 
acuzaţii militari sau civili să fie judecaţi de un consiliu de 
război Cu acest prilej s-a dat răspunsul memorabil pe care-l 
vom cita: Un ofiţer, care lua parte ca judecător în consiliul 
de anchetă, întrebă un jurisconsult despre câteva principii 


de drept criminal. Jurisconsultul îi răspunse că prima bază 
a oricărei legi, că prima regulă a oricărui cod era aceasta: 
„Un consiliu de anchetă militară trebuie să se declare 
incompetent să-i judece pe cetăţeni 

— Asta nu ne este cu putinţă, răspunse ofiţerul; generalul 
a ordonat să ne declarăm competenţi. 

Şi, de data aceasta, ordinul generalului a constituit 
temeiul legii, regula codului. 

Primul care pătă cu sângele lui purpura noului rege, fu 
caporalul Tamburelli; el fu împuşcat din spate, pentru crima 
de a fi citit soldaţilor lui Tânăra Italie. 

Al doilea fu locotenentul Tolla, vinovat de a fi avut în mână 
cărţi sediţioase şi, cunoscând complotul, de a nu-l fi 
denunţat. 

Ca şi lamburelli, el fu împuşcat din spate. 

Pedeapsa asta era o invenţie ingenioasă a magistraturii 
piemonteze ca să asimileze supliciul împuşcării cu cel al 
spânzurării. 

Nu era de-ajuns să omori, trebuia să încerci să şi 
dezonorezi. La ÎS iunie, fură împuşcaţi, tot „din spate”, 
sergentul Miglio, Giuseppe Biglia şi Antonio Gavolli. 

Toţi aceşti bărbaţi au murit dând dovada unui admirabil 
curaj. 

Jacopo Ruffini se afla închis în temniţele din turnul 
Genovei. S-au folosit toate mijloacele pentru a-i slăbi 
forţele: lipsă de hrană, lipsă de somn. El simţi că slăbea nu 
numai fizic, dar şi moral. Hotări să nu aştepte a fi pus să 
aleagă între moarte şi ruşine. Temându-se că nu va mai 
avea puterea să aleagă moartea în ziua când ar trebui s-o 
facă, desprinse o lamă de fier din uşa închisorii, o ascuţi şi- 
şi tăie beregata. 

În spasmele agoniei, mai găsi timpul să scrie pe zid, cu 
vârful degetului muiat în sângele lui: „Las Italiei, prin 
testament, răzbunarea meal1. 

Când intrară dimineaţa, în camera lui, îl găsiră mort. 


La Genova, fură împuşcaţi Luciano, Piacenza şi Louis 
Turffs La Alexandria: Domenico Ferrari, Giuseppe Menardi, 
Giuseppe Bigano, Amandi Costa, Giovanni Marini. 

Pe urmă veni rândul lui Andrea Vocchieri. 

Ca şi lui Jacopo Ruffini, îi vom consacra lui Andrea 
Vocchieri câteva rânduri. 

Un condamnat din Alexandria, care supravieţui 
îndelungatelor torturi de la Fenestrella, a lăsat în Memoriile 
sale povestirea agoniei lui Andrea Vocchieri. 

„Mai întâi, spuse, vorbind despre el însuşi, mi s-au luat 
cărţile ce se compuneau dintr-o Biblie, o culegere de 
rugăciuni creştine şi dintr-o Histoire des capucins illustres 
du Piemont6; apoi mi s-au pus fiare la picioare, şi am fost 
dus întro altă celulă mai umedă, mai neagi'ă, mai murdară 
decât prima, cu ferestre cu gratii duble şi uşi cu două 
lacăte; această celulă era alături de cea a sărmanului 
Vocchieri; câteva crăpături, prost astupate, îngăduiau să-mi 
arunc privirea, din închisoarea mea într-a lui şi o lumină 
slabă, ce se întrezărea acolo, îmi îngădui să-l văd. Era 
culcat pe o bancă foarte stricată, şi avea fiare la picioare; 

1 Istorie a capucinilor iluştri din Piemont (fr.). 

Doi gardieni stăteau de o parte şi de alta, cu sabia scoasă; 
un paznic, înarmat cu puşcă, păzea uşa. Domnea o tăcere 
adâncă în această întunecoasă celulă; soldaţii păreau mai 
consternaţi chiar decât prizonierul; din timp în timp, doi 
călugări capucini veneau să-l vadă şi să-l întărească. L-am 
avut astfel dinaintea ochilor şi nu m-am putut împiedica să 
nu-l privesc, oricât de mare durere simţeam să-l văd astfel, 
timp de o săptămână întreagă. În sfârşit, într-o zi l-au luat: 
îl duceau la moarte41. 

Dar ceea ce nu povesteşte prizonierul, căci nu putea s-o 
ştie, este că Vochieri fu dus la moarte pe drumul cel mai 
lung; e adevărat că acest drum trecea prin faţa casei sale, 
unde locuiau sora, soţia şi cei doi copii ai săi. 

Sperau că, revăzând ceea ce iubea mai mult pe lume, 
condamnatidui îi va slăbi curajul şi va face mărturisiri.! 


Dar, zâmbind trist, el zise: 

— Ei au uitat că pe lumea asta există un lucru pe care-l 
iubesc mai mult decât pe soră, pe soţie şi copii: este Italia. 
Trăiască Italia!” 

Apoi, întorcându-se spre zbirii care aveau să-l împuşte în 
locul soldaţilor, le spuse aceste cuvin- te: „Să mergem!” 

Un sfert de oră mai târziu, cădea ciuruit de şase gloanţe. 

Acuma, Carol-Albert făcea parte din familia regilor din 
Sfhita Alianţă, ca şi papa, regele Neapolului, Francisc al IV- 
lea şi Ferdinand al VIl-lea: avea mâinile înroşite de sângele 
poporului său. 

În vremea aceea se afla la Nisa un om tânăr care privea 
curgând tot acest sânge, jurându-şi să-şi consacre viaţa 
cultului acelei libertăţi în numele căreia cădeau atâţia 
martiri. 

Acest tânăr, pe atunci în vârstă de douăzeci şi şase de ani, 
era Giuseppe Garibaldi. 

Să-l lăsăm să vorbească şi să povestească el însuşi 
minunatele evenimente ale aventuroasei sale existenţe. 

AL, DUMAS MEMORIILE LUI GIUSEPPE GARIBALDI 
PARTEA ÎNTÂI Părinţii mei M-am născut la Nisa la 4 iulie 
1807, nu numai în aceeaşi casă, dar chiar în aceeaşi cameră 
în care a văzut lumina zilei şi Masşena Ilustrul mareşal era, 
după cum se ştie, fiul unui brutar. La parterul casei există 
chiar şi astăzi o brutărie. 

Dar mai înainte de a vorbi despre mine, să-mi fie îngăduit 
să spun un euvânt despre minunaţii mei părinţi, al căror 
caracter cinstit şi a c'ăror neţărmurită iubire au avut atâta 
influenţă asupra educaţiei ca şi asupra însuşirilor mele 
fizice. 

Tatăl meu, Domenico Garibaldi, născut la Chiavari, era fiu 
de marinar şi el însuşi om al mării; ochii lui, deschizându-se, 
văzură marea, pe întinsul căreia avea să-şi petreacă 
aproape toată viaţa. Desigur, era departe de a avea 
cunoştinţele care sunt apanajul doar al câtorva oameni 
aflaţi în situaţia sa şi mai ales al celor din vremea noastră. 


Îşi făcuse educaţia de navigator nu într-o şcoală sperială, 
ci pe vasele bunicului meu. Mai târziu, comandase un vas 
propriu şi o scosese totdeauna bine la capăt. Averea lui a 
suferit nenumărate fluctuații, unele fericite, altele nefericite 
şi adesea am auzit spunându-se că ar fi putut să ne lase mai 
bogaţi decât a făcut-o. 

Dar despre asta, prea puţin îmi pasă. Era liber, bietul tata, 
să-şi cheltuiască după cum poftea banii câşt. Igaţi cu atâta 
trudă, iar eu îi sunt recunoscător şi pentru bruma de avere 
pe care mi-a lăsat-o. De altfel, de un lucru nu mă îndoiesc 
câtuşi de puţin şi anume că din toţi banii pe care i-a aruncat 
pe fereastră, cei care i-au alunecat printre degete cu cea 
mai mare plăcere sunt cei pe care i-a folosit pentru 
educaţia mea, cu toate că această educaţie a fost o grea 
lovitură pentru starea în care se găsea averea lui. 

Să nu se creadă totuşi că educaţia mea a fost câtuşi de 
puţin aristocratică. Nu, tatăl meu nu m-a pus să învăţ nici 
gimnastica, nici mânuirea armelor, nici călăria. Am învăţat 
gimnastica suindu-mă pe odgoane şi dându-mi drumul pe 
frânghii; scrima, apărându-mi capul şi încercând să crăp cât 
mai bine capetele celorlalţi; iar călăria, luând pildă de la 
primii călăreţi din lume, adică de la gauchos. 

Singurul exerciţiu din tinereţea mea - şi nici pentru acesta 
n-am avut profesor - a fost înotul. Când şi cum am învăţat 
să înot, nu-mi amintesc; mi se pare că am ştiut 
dintotdeauna, şi că m-am născut amfibie. Astfel, deşi nu 
sunt prea dispus să-mi aduc osanale, lucru de altfel pe care- 
| ştiu toţi cei ce mă cunosc, voi spune doar, fără să cred că 
asta constituie o laudă, că sunt unul din cei mai straşnici 
înotători care există. Nu trebuie deci să mi se atribuie nici 
un merit, ştiută fiind încrederea pe care o am în mine, 
pentru faptul că n-am şovăit niciodată să mă arunc în apă 
pentru a salva viaţa vreunuia dintre semenii mei. 

De altfel, dacă tatăl meu nu m-a pus să învăţ toate aceste 
exerciţii, asta a fost mai mult din vina timpurilor decât ci 
într-a sa. În acea tristă epocă, preoţii erau stăpânii absoluţi 


ai Piemontului şi sforţările lor continue, munca lor asiduă 
tindeau mai degrabă să facă din tineri călugări inutili şi 
leneşi decât cetăţeni în stare să slujească nefericita noastră 
ţară. Pe lângă aceasta, dragostea adâncă pe care ne-o purta 
bietul meu tată, îl făcea să se teamă până şi de umbra 
oricărui studiu ce-ar fi putut să devină, mai târziu, o 
primejdie pentru noi. 

Cât despre mama mea, Rosa Ragiundo, o declar cu 
mândrie, era modelul femeilor. Desigur, orice fiu trebuie să 
spună despre mama lui ceea ce spun eu despre a mea; dar 
nimeni n-o va spune cu mai multă convingere decât mine. 

Una din amărăciunile vieţii mele, şi nu cea mai mică, a fost 
şi va fi aceea de a nu fi putut s-o fac fericită; ci, dimpotrivă, 
de a-i fi întristat şi îndurerat ultimele zile ale existenţei! 
Numai singur Dumnezeu poate să ştie neliniştile pe care i 
le-a pricinuit viaţa mea aventuroasă, căci numai El singur 
cunoaşte nemărginita dragoste pe care mama o simţea 
pentru mine. Dacă există vreun sentiment bun în sufletul 
meu o mărturisesc cu glas tare că de la ea îl am. Caracterul 
ei de înger nu putea să nu-şi afle răsfrângerea lui în mine. 
Oare nu milei sale faţă de nefericire, compasiunii sale faţă 
de suferinţe, îi datorez eu marea mea dragoste, ba voi 
spune chiar, adânca mea caritate faţă de patrie, caritate ce 
mi-a atras afecțiunea şi simpatia nefericiţilor mei 
concetăţeni? Sigur că nu sunt superstiţios; totuşi, voi afirma 
că în cele mai grele împrejurări din viaţa mea, când 
Oceanul urla sub carenă şi lângă pereţii vasului meu pe 
care îl ridica în sus ca pe un pai, când ghiulele îmi şuierau 
pe la urechi ca vântul în furtună, când gloanţele cădeau în 
jurul meu ca o grindină, o vedeam tot timpul 
îngemuttchiată, cufundată în rugăciunea ei, prosternată la 
picioarele Atotputernicului şi ceea ce-mi dădea curajul de 
care ceilalţi se mirau uneori, era convingerea că nu mi se 
putea întâmpla nici o nenorocire atâta vreme cât o femeie 
atât de sfântă, un asemenea înger se ruga pentru mine. 


II Primii mei ani Mi-am petrecut primii ani ai copilăriei 
cum şi-i petrec toţi copiii, când râzând şi când plângând, 
mai atras spre plăcerile vârstei decât spre muncă, spre 
distracţie decât spre studiu, astfel încât n-am profitat, cum 
ar fi trebuit s-o fac dacă aş fi fost mai înţelept, de sacrificiile 
pe care părinţii mei le făceau pentru mine. Nimic 
extraordinar nu mi s-a întâmplat în copilărie. 

Am avut o inimă mărinimoasă. Era un dar al Domnului şi al 
mamei mele şi avânturile acestei inimi bune le-am satisfăcut 
întotdeauna cu voluptate. Îmi era tare milă de tot ce era 
Mic, slab şi în suferinţă. Mila mergea până şi faţă de 
animale. Sau mai degrabă începea cu animalele. Îmi 
amintesc că într-o zi am găsit un greieraş şi l-am dus în 
camera mea; acolo, jucându-mă cu el şi atingându-l cu ac'ea 
neîndemânare sau, mai bine zis. - cu acea brutalitate 
caracteristică copilăriei, i-am smuls un picior; durerea mi-a 
fost atât de mare, încât am stat mai multe ore închis în 
cameră, plângând amarnic. 

Altădată, mergând la vânătoare cu unul din verii mei, în 
ţinutul Var, m-am oprit pe marginea unui şanţ adânc unde 
spălătoresele obişnuiau să-şi spele rufele şi unde şi le spăla 
şi o biată femeie pe-ale ei. Nu ştiu cum se făcu de căzu în 
apă. Aşa mic cum eram - n-aveam decât opt ani - m-am 
aruncat după ea şi am salvat-o. Povestesc asta pentru a 
arăta cât de firesc era în mine acest sentiment care mă face 
să săr în ajutorul semenului meu şi cât de mic e meritul ce-l 
am, supunându-mă acestui îndemnDintre profesorii pe care 
i-am avut în această perioadă a vieţii mele, le păstrez o 
deosebită recunoştinţă părintelui Giovanni şi domnului 
Arena. 

De la primul, am profitat puţin, fiind gata să mă joc şi să 
hoinăresc, cum am mai spus-o, mai degrabă decât să 
studiez. Am, mai ales, remuşcarea că n-am învăţat engleza 
aşa cum aş fi putut s-o fac', remuşcare ce s-a redeşteptat în 
mine în toate împrejurările - şi aceste împrejurări au fost 
dese 


— Când m-am aflat printre englezi. Pe lângă aceasta, 
părintele Giovanni fiind de-al casei şi întrucâtva din familie, 
lecţiile mele sufereau de pe urma prea marei familiarităţi 
pe care mi-o luasem faţă de el. Celui de al doilea, un 
excelent profesor, îi datorez mai ales o veşnică recunoştinţă 
pentru a mă fi iniţiat în limba mea maternă printr-o lectură 
constantă a istoriei romane. 

Greşeala de a nu instrui copiii în limba şi cu privire la 
evenimentele patriei este săvârşită. În mod frecvent în Italia 
şi mai ales la Nisa, unde vecinătatea Franţei influenţează 
asupra educaţiei. Aşadar, ac'estei prime lecturi a istoriei 
noastre şi tenacităţii de care a dat dovadă fratele meu mai 
mare, Angelo, recomandându-mi atât studiul ei cât şi pe cel 
al frumoasei noastre limbi, îi datorez puţinul pe care am 
ajuns să-l dobândesc în ştiinţa istoriei şi în uşurinţa de a mă 
exprima în vorbire. 

Voi termina această primă perioadă a vieţii mele prin 
povestirea unui fapt care, deşi de mică importanţă, poate 
da o idee despre preferința mea către viaţa aventuroasă. 

Obosit de şcoală şi suferind din pricina existenţei mele 
sedentare, le-am propus într-o zi câtorva din tovarăşii mei 
să fugim la Genova. Zis şi făcut. Am luat o barcă de 
vânătoare şi iată-ne plutind spre Orient. Ne şi aflam în 
dreptul Monacoului când un corsar?7, trimis de minunatul 
meu tată, ne captură şi ne readuse, acoperiţi de ruşine, la 
respectivele noastre case. Un preot care ne văzuse, ne 
denunţase: de aici vine, probabil, puţina mea simpatie faţă 
de preoţi. 

Tovarăşii mei de aventură erau, mi-aduc aminte, Cesare 
Parodi, Rafaello de Andreis şi Celestino Bermond. 

Primele mele călătorii „O, primăvară, tinereţe a anului! o, 
tinereţe, primăvară a vieţii!” a spus Met'astasio; eu voi 
adăuga: Cum se înfrumuseţează totul sub soarele tinereţii 
şi al primăverii! 

Luminată de acest soare fermecat, mi-ai apărut tu, o, 
frumoasă „Costanza”, prima corabie cu care am brăzdat 


marea. Pereţii tăi trainici, catargele înalte şi uşoare, puntea 
spațioasă, totul, până şi bustul de femeie ce se afla la prora, 
va rămâne săpat pe veci în memoria mea, cu dăltiţa de 
neşters a tinerei mele imaginaţii. Cu câtă graţie se aplecau 
pe vâslele lor mateloţii tăi, adevăraţi reprezentanţi ai 
cutezătorilor noştri ligurieni, o, frumoasă şi scumpă 
„Costanza”! Cu ce bucurie mă aplecam peste balcon, ca să 
le ascult cântecele populare şi corurile lor armonioase! 
Cântau cântece de dragoste; nimeni nu-i învăţa altceva pe 
atunci; oricât de: neînsemnate ar fi fost, ele mă înduioşau, 
mă îmbătau. Ah! dacă aceste cântece ar fi fost pentru 
patrie, ele m-ar fi exaltat, m-ar fi înnebunit! Dar cine oare 
să le spună pe atunci că există o Italie? Cine oare să-i înveţe 
că aveam o patrie de răzbunat şi de eliberat? Nu, nu! Noi 
am fost crescuţi şi ne-am făcut mari ca unii evrei, în 
credinţa că viaţa nu avea decât un scop: să faci avere. 

Şi în acest timp, când priveam bucuros, din stradă, vasul 
pe care aveam să mă îmbarc, mama îmi pregătea plângând 
zestrea mea de călătorie. 

Dar chemarea mea era de a cutreiera mările; tatăl meu se 
împotrivise din răsputeri. Dorinţa acestui om admirabil ar fi 
fost să urmez o carieră liniştită şi lipsită de primejdii, să mă 
fac preot, avocat sau medic; dar dârzenia mea fu mai tare; 
dragostea lui se plecă în faţa încăpăţânării mele tinereşti 
încât m-am îmbarcat pe brigantina8 „Costanza”, căpitan 
fiind Angelo Pesante, cel mai îndrăzneţ lup de mare pe care 
l-am cunoscut vreodată. Dacă marina noastră s-ar fi 
dezvoltat aşa cum se putea spera, căpitanul Pesante ar fi 
fost îndreptăţit să comande unul din primele vase de război 
şi nimeni n-ar fi fost un căpitan mai de nădejde decât el. 
Pesante n-a comandat niciodată flotă; dar, ca să mă întorc' 
la el, va crea curând una, de la bărci până la vasele cu trei 
punți, dacă se va încredința vreodată această misiune şi mă 
pun chezaş că patria nu va dobândi decât folos şi glorie din 
asta. 


Prima mea călătorie am făcut-o la Odesa; aceste călătorii 
au devenit de atunci atât de obişnuite şi de uşoare, încât e 
de prisos să le mai povestesc. 

A doua călătorie a fost la Roma, dar de data aceasta cu 
tatăl meu; fusese atât de neliniştit în timpul primei mele 
absenţe încât hotărâse, deoarece ţineam cu tot dinadinsul 
să călătoresc, să fac acest lucru împreună cu el. 

Ne îmbarcarăm pe propria sa corabie, „La Santa 
Reparata”. 

La Roma! Ce bucurie să mergi la Roma! Am arătat în ce 
fel, datorită sfaturilor fratelui meu şi grijii bunului meu 
profesor, studiile mi se îndreptau tocmai în această direcţie. 
Roma! Nu era oare pentru mine, înflăcărat adept al 
antichităţii, capitala lumii? Regina detronată! Dar 
rămâneau ruinele ei imense, uriaşe, sublime, în care 
sălăşluieşte, spectru luminos, amintirea a tot ce a fost mare 
în trecut. 

Nu era numai capitala lumii, dar şi leagănul acestei religii 
sfinte care a sfărâmat lanţurile sclavilor, a înnobilat 
umanitatea până atunci călcată în picioare; a acestei religii 
ai cărei primi, adevăraţi apostoli, au fost învățătorii 
naţiunilor, eliberatorii popoarelor, dar ai căror urmaşi 
degeneraţi, bastarzi, traficanţi, adevărate flageluri ale 
Italiei, şi-au vândut maica, pe maica noastră, a tuturora, 
străinului; nu! nu! Roma pe care o vedeam în tinereţea mea 
nu era numai Roma trecutului, era de asemenea Roma 
viitorului, purtând în sânul pi ideea regeneratoare a unui 
popor urmărit de pizma tuturor puterilor, fiindcă s-a născut 
mare, fiindcă a păşit în fruntea naţiunilor, călăuzite de el 
spre civilizaţie. 

Roma! Ah! când mă gândeam la nefericirea ei, la înjosirea 
ei, la martiriul ei, îmi devenea sfântă şi scumpă mai presus 
de orice pe lume. O iubeam din toate puterile sufletului 
meu, nu numai în luptele superbe ale măreției ei, de-a 
lungul atâtor secole, dar şi în cele mai mici'evenimente pe 
care le strângeam în inima mea ca pe un preţios tezaur. 


Şi departe de a scădea, dragostea mea pentru Roma a 
sporit prin depărtarea de ea şi prin exil. Adesea, foarte 
adesea, dincolo de mări, la trei mii de leghe de ea, îi ceream 
Atotputernicului s-o revăd. În sfârşit, Roma era pentru mine 
Italia, pentru că eu nu concep Italia decât reunită în 
mădularele ei risipite, Roma fiind pentru mine singurul şi 
unicul simbol al unităţii italiene. 

Iniţierea mea Câtva timp am făcut cabotaj? cu tatăl meu; 
apoi m-am dus la Cagliari pe brigantina „Enea”, căpitan 
fiind Giuseppe Gervino. 

În timpul acestei călătorii, am fost martorul unei groaznice 
nenorociri, care avea să lase în viaţa mea o amintire de 
neşters. Revenind de la Cagliari, ne-am aflat la un moment 
dat, prin dreptul capului Nole, în tovărăşia câtorva vase, 
printre care se afla şi o fermecătoare felucă 2 catalană. 
După două sau trei zile de timp frumos, am simţit câteva 
pale de vânt pe care marinarii noştri l-au numit „libianul” 
pentru că, mai înainte de a ajunge pe Mediterană, el trece 
peste deşertul Libiei. Sub bătaia lui, marea începu să se 
umfle şi în curând se porni cu atâta furie, încât ne împinse 
cu forţa spre Vado. Feluca despre care am vorbit la început, 
se comportă admirabil, şi nu şovâăi să spun că oricare dintre 
noi, prevăzând cum va fi vremea după modul în care se 
prezenta acum, ar fi preferat să se afle pe puntea acelei 
feluce, decât pe a lui. Dar bietul vas era destinat să ne ofere 
curând un foarte dureros spectacol; un val teribil îl clătină 
şi nu mai văzurăm pe puntea lui decât câţiva nenorociţi 
întinzând mâinile spre noi şi care peste puţin timp fură luaţi 
de un val şi mai cumplit decât primul. Catastrofa se 
producea în dreapta vasului nostru, dar ne era cu neputinţă 
să-i ajutăm pe nefericiţii naufragiaţi. 

Celelalte bărci care ne urmau se găsiră în aceeaşi 
imposibilitate. Nouă membri ai unei singure familii pieriră 
în acest jalnic fel, chiar sub ochii noştri. Căzură lacrimi 
până şi din ochii cei mai duri, dar curând fură uscate de 
grija propriei noastre primejdii. Dar, ca şi cum puterile 


răului ar fi fost domolite prin aceste jertfe omeneşti, 
celelalte bărci sosiră fără vreun accident la Vado. 

De la Vado am plecat la Genova şi de la Genova, m-am 
întors la Nisa. 

Atunci am început un şir de călătorii în răsărit, în cursul 
cărora am fost prinşi şi jefuiţi în trei rânduri de pirați. 
Lucrul se întâmplă de două ori în timpul unei singure 
călătorii, ceea ce îi înfurie pe piraţii următori, întrucât 
aceştia nu mai găsiră nimic ce să ne ia. Cu prilejul acestor 
atacuri am început şi eu să mă familiarizez cu primejdia şi 
să bag de seamă că, fără să fiu Nelson, slavă Domnului! 
puteam, ca şi el, să mă întreb totuşi: „Ce înseamnă frica?” 

În timpul uneia din aceste călătorii pe brigantina „La 
Cortese”, căpitan Barlasemera, am căzut bolnav la 
Constantinopol. Vasul fu silit să ridice pânzele şi boala mea 
prelungindu-se mai mult decât credeam, m-am aflat foarte 
strâmtorat în privinţa banilor. În orice împrejurare 
nenorocită m-aşi fi aflat, de orice primejdie aş fi fost 
ameninţat, întotdeauna m-am sinchisit prea puţin de 
nenorocirea mea, Căci mereu am avut norocul să întâlnesc 
câte un suflet milos care să aibă grijă de soarta mea. 

Printre aceste suflete milostive, se numără unul pe care n- 
am să-l uit niciodată: este vorba de doamna Louise 
Sauvaigo, de la Nisa, o fiinţă bună care m-a convins că două 
din cele mai desăvârşite femei din lume erau mama mea şi 
ea. Eâ reprezenta fericirea soţului ei, un om excelent şi 
făcea, cu o admirabilă inteligenţă, toată educaţia micii sale 
familii. 

Cu ce prilej am vorbit despre ea aici? N-aş putea spune. 
Ba da, ştiu: pentru că, întrucât scriu dintr-o nevoie a inimii, 
ea îmi dictează ceea ce aştern acuma pe hârtie. 

Războiul izbucnit atunci între turci şi ruşi m-a silit să-mi 
prelungesc şederea în capitala imperiului otoman. În acea 
perioadă şi într-o vreme când nu ştiam cum aveam să 
trăiesc de pe o zi pe alta am intrat ca preceptor în casa 
văduvei Timoni. Slujba îmi fusese încredinţată în urma 


recomandării domnului Diego, doctor în medicină, căruia îi 
mulţumesc aici pentru serviciul pe care mi l-a făcut. Am 
rămas în această slujbă mai multe luni, după c-are am 
reînceput să navighez, îmbarcându-mă pe brigantina 
„Notre-Dame de Grâce”, căpitan Casabona. 

Acesta a fost primul vas pe care l-am comandat în calitate 
de căpitan. 

N-o să stărui asupra celorlalte călătorii ale mele, voi spune 
numai că, mereu chinuit de un adânc simţământ patriotic, 
în nici o împrejurare a vieţii mele n-am încetat să cer, fie de 
la oameni, fie de la evenimente, fie chiar de la cărţi, să mă 
iniţieze în misterele renaşterii Italiei; dar până la vârsta de 
douăzeci şi patru de ani, această căutare fu zadarnică şi eu 
m-am trudit în van. 

Pi* 

În sfârşit, într-o călătorie la Taganrog, aflai pe puntea mea 
un patriot italian care cel dintâi îmi dădu câteva noţiuni 
despre felul cum se desfăşurau lucrurile în Italia. 

Era o lumină îndreptată spre nefericita noastră ţară. 

O declar sus şi tare. Cristofor Columb n-a fost mai fericit, 
când, pierdut în mijlocul Atlanticului, ameninţat de tovarăşii 
săi, cărora el le mai ceruse trei zile de răgaz, auzi, spre 
sfârşitul celei de a treia zi, strigându-se: „Pământ”, decât 
am fost eu, auzind pronunţându-se cuvântul patrie, şi 
văzând aprinzându-se în zare primul far, de către revoluţia 
franceză de la 1830. 

Existau deci oameni care să se preocupe de redeşteptarea 
Italiei. 

Altă călătorie am făcut-o la bordul „Clorindei”, un vas ce 
transporta la Constantinopol un grup de saint-simonienil, 
conduşi de Emiie Barrault. 

Auzisem vorbindu-se puţin despre secta saintsimonistă, 
ştiam doar că aceşti oameni erau apostolii persecutați ai 
unei noi religii. Mă apropiai de şeful lor şi mă prezentai ca 
patriot italian. 


Atunci, în acele nopţi transparente ale Orientului, care, 
aşa cum spune Chateaubriand, nu sunt beznă, ci doar 
absenţa zilei, sub un cer spuzit de stele, pe o mare a cărei 
briză puternică pare plină de aspirații generoase, am 
discutat, nu numai restrânsele chestiuni de naţionalitate la 
care până atunci se limitase patriotismul meu - chestiuni 
Doctrină preconizată de socialistul utopic francez Clande- 
Henri Sainl-Simon (17G0-1825); în cadrul viitoarelor 
orânduiri sociale - susţinea el - rolul predominant trebuia 
să revină ştiinţei şi industriei, savanților şi tehnicienilor. 
Societatea trebuia să asigure tuturor dreptul la muncă, 
fiecare muncind după capacităţile sale. Saint-Simon - 
limitat în vederile sale - înţelegea să-şi construiască 
socialismul utopic pe principiul împăcării claselor. 

Privitoare la Italia, discuţii de la provincie la provincie - 
dar şi marea chestiune a umanităţii. 

Mai întâi apostolul îmi dovedi că omul care îşi apără patria 
sau care atacă patria celorlalţi, nu-i decât un soldat 
cucernic în prima ipoteză - nedrept în a doua; apoi că omul 
care, devenind cosmopolit, adoptă cea de a doua sa patrie şi 
merge să-şi ofere spada şi sângele unui întreg popor care 
luptă împotriva tiraniei, este mai mult decât un soldat: este 
un erou. 

În spiritul meu se făcu atunci o stranie lumină la a cărei 
limpezime n-am mai văzut într-o corabie doar vehiculul 
folosit spre a schimba produsele unei ţări cu cele ale alteia, 
ci trimisul înaripat care duce cuvântul Domnului şi spada 
arhanghelului. Plecasem lacom de emoţii, curios să cunosc 
lucruri noi şi mă întrebam acuma dacă această vocaţie 
irezistibilă pe care o crezusem la început doar aceea a unui 
căpitan de cursă lungă, n-avea pentru mine şi zări încă 
nebănuite. 

V Evenimentele de la San-Giuliano Vasul pe care m-am 
întors de astă-dată din Orient avea ca destinaţie portul 
Marsilia. 


Sosind la Marsilia am aflat despre revoluţia neizbutită din 
Piemont şi despre execuțiile, prin împuşcare, de la 
Chambery, Alessandria şi Genova. La Marsilia m-am 
apropiat de un anume Cove. Cove m-a dus la Mazzini. 

Eram departe de a bănui pe atunci marea comunitate de 
principii care mă va uni într-o zi cu acesta din urmă. Nimeni 
nu-l cunoştea încă pe tenacele, încăpăţânatul gânditor, 
căruia noua Italie îi datorează laborioasa ei regenerare şi 
pe care nimic nu-l descuraja în opera sfântă pe care a 
întreprins-o, nici chiar ingratitudinea. 

Nu eu am căderea să exprim o părere despre Mazzini; dar 
să-mi fie îngăduit să spun că, după ce i s-a pus pe cap 
coroana de laur pe care o merită, i se îndeasă acum pe cap 
o coroană de spini pe care n-o merită. 

La prăbuşirea lui Andrea Vocchieri, Mazzini a scos un 
adevărat strigăt de război. El a scris în Tânăra Italie: 
„Italieni! a venit ziua, dacă vrem să rămânem demni de 
numele nostru, să ne contopim sângele cu cel al martirilor 
piemontezi”. 

În Franţa, în 1833, ac'este lucruri nu se strigau fără să fii 
pedepsit. La câtva timp după ce-i fusesem prezentat şi-i 
spusesem că putea să se bizuie pe mine, Mazzini, veşnicul 
proscris, fusese silit să părăsească Franţa şi să se retragă la 
Geneva. 

Într-adevăr, în acel moment, parttdul republican părea cu 
desăvârşire nimicit în Franţa. Abia trecuse un an de la acel 
5 iunie, câteva luni după procesul luptătorilor de la 
mănăstirea Saint-Merri. 

Mazzini, acest om cu convingeri pentru care nu existau 
piedici, alesese acest moment pentru „nouă încercare. 

Patrioţii răspunseseră că erau gata, dar ei ce* reau un şef. 
Se gândiră la Ramorino, încă strălucitor în urma luptelor 
sale din Polonia. Mazzini nu aprobă această alegere; spiritul 
lui activ şi totodată profund îl prevenea împotriva 
prestigiului oamenilor mari; dar majoritatea îl voia pe 
Ramarino; Mazzini cedă. 


Chemat la Geneva, Ramorino acceptă comanda expediției. 
La prima conferinţă cu Mazzini, se conveni ca două coloane 
republicane să se îndrepte spre Piemont, una prin Savoia, 
cealaltă prin Geneva. 

Ramorino primi patruzeci de mii de franci pentru a face 
faţă cheltuielilor expediției şi plecă întovărăşit de un 
secretar al lui Mazzini care avea misiunea să vegheze 
asupra generaluluil 0. Toate acestea se petreceau în 
septembrie 1833; expediţia trebuia să aibă loc în 
octombrie. 

Dar Ramorino tărăgănă până într-atât lucrurile încât nu fu 
gata decât în ianuarie 1834. 

Mazzini, cu toate tergiversările generalului ce luptase în 
Polonia, se ţinuse tare. 

În sfârşit, la 31 ianuarie, Ramorino, somat de Mazzini, se 
întâlnea cu el la Geneva, cu alţi doi generali şi cu un 
aghiotant. Conferinţa fu tristă şi tulburată de sumbre 
prevestiri. Mazzini propuse să se ocupe milităreşte satul 
San-Giuliano, unde se aflau adunaţi patrioţii savoiarzi şi 
republicanii francezi care rămâneau credincioşi mişcării. 

De aici urma să se înalțe steagul revoluţiei. 

Ramorino consimţi la propunerea lui Mazzini. Cele două 
coloane trebuiau s-o pornească în marş în aceeaşi zi: una să 
plece de la Carouge, cealaltă de la Nyon; ultima să 
traverseze lacul pentru a se uni cu prima pe drumul spre 
San-Giuliano. 

Ramorino păstră comanda primei coloane; a doua fu 
încredinţată polonezului Grabsky. 

Guvernământul genevez, temându-se să nu se certe pe de 
o parte cu Franţa, pe de alta cu Piemontul, vedea cu ochi 
răi această mişcare. El vru să se împotrivească plecării de 
la Carouge a coloanei pe care o comanda Ramorino; dar 
poporul se împotrivi şi autorităţile fură silite să îngăduie 
coloanei să pornească. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu cea care pleca de la Nyon. 


Două bărci ridicară pânzele, ducând una oameni, cealaltă 
arme. Un vas cu aburi al guvernământului, trimis în 
urmărirea lor, sechestră armele şi arestă oamenii. 

Ramorino, văzând că nu soseşte coloana ce trebuia să i se 
alăture, în loc să-şi continue marşul spre San-Giuliano, o luă 
de-a lungul coastelor lacului. Mult timp mărşăluiră fără să 
ştie încotro mergeau: nimeni nu cunoştea planurile 
generalului; era tare frig, iar drumurile erau desfundate. 

În afară de câţiva polonezi, coloana era alcătuită din 
voluntari italieni, nerăbdători să lupte, dar obosind uşor din 
pricina drumului lung şi greu. 

Drapelul italian străbătea nişte biete sate; nici un glas 
prietenos nu-l saluta: nu întâlneau pe drum decât oameni 
curioşi sau indiferenți. 

Obosit de lungile lui lucrări, Mazzini, care îşi lăsase pana 
pentru puşcă, urma coloana; mistuit de o febră arzătoare, 
pe jumătate mort de oboseală, se târa pe drumul greu, cu 
durerea înscrisă pe faţă. Îl întrebase de mai multe ori pe 
Ramorino care îi erau intenţiile şi ce cale urma. Dar de 
fiecare dată răspunsurile generalului nu-l satisfăcuseră. 

Ajunseră la Carra şi se opriră aici pentru a-şi petrece 
noaptea; Mazzini şi Ramorino stăteau amândoi în aceeaşi 
cameră. 

Ramorino se afla lângă foc, înfăşurat în mantaua lui; 
Mazzini îşi pironi asupră-i o privire sumbră şi bănuitoare. 
Deodată voc'ea lui sonoră, devenită şi mai vibrantă din 
cauza febrei, zise: 

— Nu urmând acest drum îl vom întâlni pe duşman. 
Trebuie să mergem acolo unde avem de dovedit curajul 
nostru. Dacă victoria este cu neputinţă, cel puţin să 
dovedim Italiei că ştim să murim. 

— Timpul şi prilejul nu ne vor lipsi niciodată, spre a 
înfrunta riscuri inutile, răspunse generalul, şi aş considera 
drept o crimă să expun în zadar floarea tinerimii italiene. 

— Nu există religie fără martiri, replică Mazzini; să o 
întemeiem pe a noastră, fie chiar cu preţul sângelui nostru. 


Abia rosti Mazzini aceste cuvinte, că se şi auzi zgomotul 
împuşcăturilor. 

Ramorino sări în picioare, Mazzini apucă o carabină, 
mulţumind lui Dumnezeu că, în sfârşit, le ajutase să 
întâlnească duşmanul. 

Dar aceasta era ultima sforţare a energiei sale: febra îl 
mistuia; tovarăşii săi care alergau în noapte, i se păreau 
nişte fantome; tâmplele îi zvâcneau; pământul îi fugi de sub 
picioare; căzu leşinat. 

Când îşi veni în fire, se afla în Elveţia, unde cu mare 
greutate îl aduseseră tovarăşii lui; salvele de armă de la 
Carra fuseseră o falsă alarmă. 

Ramorino declară atunci că totul era pierdut, refuză să 
meargă mai departe şi ordonă retragerea. 

În acest timp, o coloană de o sută de oameni, din care 
făcea parte un oarecare număr de republicani francezi, 
pleca de la Grenoble şi trecea frontierele Savoiei. 

Dar prefectul francez preveni autorităţile sarde; 
republicanii fură atacați noaptea, pe neaşteptate, în 
apropiere de peşterile Echelles şi împrăştiaţi după o luptă 
de un ceas. 

În această luptă, soldaţii sarzi luară doi prizonieri: pe 
Angelo Volontieri şi pe Joseph Borrel. Condugşi dinadins la 
Chambery şi condamnaţi la moarte, ei fură împuşcaţi pe 
acelaşi pământ pe care aburea încă sângele lui Enrico Tolla. 

Şi astfel luă sfârşit această nenorocită expediţie care fu 
numită în Franţa încăierarea de la SanGiuliano. 

VI Dumnezeul oamenilor buni Mi se dăduse în sfârşit 
sarcina pe care trebuia s-o îndeplinesc în mişcarea ce urma 
să aibă loc şi-o primisem fără s-o mai discut. 

Intrasem în serviciul statului ca matelot de primă clasă, pe 
fregatal11l „Eurydice”. Dar misiunea mea era de a face acolo 
prozeliţi pentru Revoluţie şi mă achitasem de ea cât 
putusem mai bine. 

În cazul în care mişcarea izbuteă, eu şi tovarăşii mei 
trebuia să punem stăpânire pe fregată şi s-o ţinem la 


dispoziţia republicanilor. 

Numai că eu nu voisem, în înflăcărarea pe care o simţeam, 
să iau parte la această faptă. Auzisem că avea să 
izbucnească o mişcare la Genova şi că, în această mişcare, 
aveau să pună stăpânire pe cazarma jandarmilor situată în 
piaţa Sarzana. Am lăsat în seama tovarăşilor mei grija de a 
pune stăpânire pe vas şi în ceasul în care trebuia să 
izbucnească mişcarea la Genova, am coborât o barcă pe 
mare şi am acostat la vamă. De acolo, din două salturi, am 
fost în piaţa Sarzana, unde, cum am mai spus, era situată 
cazarma. 

Am aşteptat acolo aproape o oră; dar nu avii loc nici o 
adunare. 

Curând se răspândi zvonul că planul dăduse greş şi că 
republicanii fugiseră. 

Se mai spunea că se făcuseră şi arestări. 

Cum nu mă angajasem în marina sardă decât pentru a 
sluji mişcarea republicană ce se pregătea. Am socotit inutil 
să mă mai întorc pe bordul „Eurydicei” şi m-am gândit la 
fugă. 

În momentul când îmi făceam aceste planuri, nişte trupe 
prevenite, fără îndoială, de proiectul republicanilor de a 
pune stăpânire pe cazarma jandarmilor, începură să 
împresoare piaţa. Am înţeles că nu mai era timp de pierdut. 
M-am refugiat la o fructăreasă şi i-am mărturisit situaţia în 
care mă aflam. Admirabila femeie nu şovăi; mă ascunse în 
camera din fundul prăvăliei, îmi făcu rost de haine 
ţărăneşti, şi seara către orele opt, mergând ca şi cum m-aş 
fi dus la plimbare, am ieşit din Genova prin poarta 
Lanternei, începând astfel această viaţă de exil, de luptă şi 
de prigoană, pe care, după toate probabilitățile, n-am 
străbătut-o încă până la capăt. 

Era în 5 februarie 1834. 

Fără a urma vreun drum anumit, m-am îndreptat spre 
munte. 


Aveam o mulţime de grădini de traversat, o mulţime de 
ziduri de sărit. Din fericire, eram obişnuit cu acest fel de 
exerciţii, şi, după o oră de gimnastică, mă şi aflam dincolo 
de ultima grădină, de partea cealaltă a ultimului zid. 

Conducându-mă după constelația Casiopeii, am ajuns pe 
înălțimile de la Sestri. După zece zile, sau mai bine zis după 
zece nopţi, am sosit la Nisa, unde m-am dus glonţ la casa 
mătuşii mele, în piaţa Victoriei, dorind s-o prevină pe mama, 
ca să n-o sperii prea tare. 

Acolo, m-am odihnit o zi, şi, în noaptea următoare, am 
pornit-o iar la drum, întovărăşit de doi prieteni, Joseph Janu 
şi Ange Gustavini. 

Ajunşi la Var, îl găsh'ăm umflat de ploi; dar, pentru un 
înotător ca mine, asta nu era o piedică. Îl traversai jumătate 
în picioare şi jumătate înot. Cei doi prieteni ai mei 
rămăseseră de cealaltă parte a fluviului. Le făcui un semn 
de adio. Eram scăpat, sau aproape scăpat, după cum se va 
vedea. 

Cu această credinţă, m-am îndreptat fără şovăire spre un. 
Corp de gardă al vameşilor. Le-am spus cine eram şi pentru 
ce părăsisem Genova. Vameşii declarară că eram 
prizonierul lor până la un nou ordin, şi că acest ordin aveau 
să-l ceară de la Paris. 

Gândindu-mă că o să găsesc în curând vreun prilej să 
scap, n-am opus nici o rezistenţă. M-am lăsat condus la 
Grasse şi de la Grasse la Draguignan. 

La Draguignan am fost băgat într-o cameră de la primul 
etaj, a cărei fereastră deschisă dădea într-o grădină. 

M-am apropiat de fereastră ca şi cum aş fi cercetat 
priveliştea; de la fereastră până la pământ nu erau decât 
vreo cincisprezece picioare. Am sărit şi în timp ce vameşii, 
mai puţin sprinteni sau ţinând mai mult la picioarele lor 
decât mine, făceau un mare ocol pe scară, eu am ajuns pe 
potecă, iar de pe potecă am pornit-o spre munte. 

Nu cunoşteam drumul; dar eram marinar. Dacă nu aveam 
pământul, îmi rămânea cerul, această mare carte în care 


eram obişnuit să-mi citesc drumul. Călăuzindu-mă după 
stele, m-am îndreptat spre Marsilia. 

A doua zi seara, am ajuns într-un sat al cărui nume nu l-am 
ştiut niciodată, având altceva mai bun de făcut decât să mă 
interesez despre asta. 

Am intrat într-un han. Un bărbat tânăr şi o femeie tânără 
se încălzeau lângă masa pregătită pentru cină. 

Cerui ceva de mâncare, nu pusesem nimic în gură din 
ajun. Cina era bună, vinul de regiune plăcut, focul aprins. 
Am încercat unul din acele momente de bună dispoziţie 
care te cuprinde după ce ai scăpat dintr-o primejdie şi când 
crezi că nu mai aia te teme de nimic. Gazda mă felicită 
pentru straşnica mea poftă de mâncare şi pentru chipul 
meu vesel. 

Am spus că nu-i nimic de mirare în pofta mea de mâncare, 
căci nu mâncasem de optsprezece ore. Cât despre chipul 
meu vesel, explicaţia era la fel de simplă: în ţara mea, 
scăpasem probabil de moarte, în Franţa de închisoare. 

Vorbind atâta, nu mai puteam să ţin secret restul. Gazda 
mea părea o fire atât de deschisă, nevasta părea atât de 
bună, încât le-am povestit totul. 

Atunci, spre marea mea surprindere, am văzut chipul 
gazdei întunecându-se. 

— Ei bine, ce aveţi? îl întrebai. 

— După mărturisirea pe care mi-aţi făcut-o, mă văd silit, 
cu conştiinţa împăcată, să vă arestez, îmi răspunse el. 

Am început să rid, nevrând să am aerul că iau în serios 
cele spuse. De altfel, în situaţia de unul contra unul, nu 
exista om pe lume de care să-mi fie frică. 

— Bine! am zis. Să mă arestaţi; o să aveţi tot timpul să mă 
arestaţi la desert. Lăsaţi-mă să-mi sfârşesc cina; chiar dacă 
vă plătesc dublu, tot mai mi-e foame. 

Şi continuai să mănânc fără să mă arăt câtuşi de puţin 
neliniştit. 

Dar curând am băgat de seamă că, dacă gazda mea ar fi 
avut nevoie de cineva pentru a-şi îndeplini proiectul pe care 


şi-l exprimase, n-ar fi fost lipsit de ajutor. 

Hanul său era locul de întâlnire al tineretului satului; în 
fiecare seară, veneau aici flăcăi ea să bea, să fumeze, să afle 
noutăţi, să discute politică. 

Obişnuita societate se adună încet-îneet, şi în curând se 
aflară în han vreo zece tineri care jucau cărţi. 

Gazda nu mai aduse vorba despre arestarea mea, dar 
totuşi nu mă slăbea din ochi. 

Este adevărat că, întrucât nu aveam nici cel mai mic 
pachet cu mine, îmbrăcămintea mea nu putea să acopere 
consumaţia. 

Aveam ceva bani în buzunar şi-i făcui să sune; zornăitul lor 
păru să-l liniştească întrucâtva pe hangiu. 

Am ales momentul când unul dintre băutori tocmai 
sfârşise, în mijlocul strigătelor de bravo, un cântec ce se 
bucurase din plin de succes şi, cu un pahar în mână, am zis: 

— E rândul meu. 

Şi am început să intonez Dumnezeul oamenilor buni. 

Dacă n-aş fi avut altă vocaţie, aş fi putut să mă fac 
cântăreţ; am o voce de tenor care, dacă ar fi fost cultivată, 
ar fi putut să dobândească o anumită intensitate. 

Versurile lui Beranger, francheţa cu care erau cântate, 
fraternitatea refrenului, popularitatea poetului cuceriră 
toată asistenţa. 

Mă puseră să repet două, trei cuplete, fui îmbrăţişat la 
ultimul cuplet şi strigară: „Irăiască Beranger! Trăiască 
Franţa! Trăiască Italia!” 

După un atare succes nu mai putea fi vorba să fiu arestat; 
gazda mea nu mai sufla un cuvânt, astfel încât n-am ştiut 
niciodată dacă vorbise serios sau făcuse doar o glumă. 

Am petrecut noaptea cântând, jucând, bând; apoi a doua 
zi, dis-de-dimineaţă, întreaga ceată veselă se oferi să mă 
conducă, cinste pe care bineînţeles că o primii; nu ne-am 
despărţit decât după şase mile de drum. 

Desigur, Beranger a murit fără să ştie ce mare serviciu mi- 
a făcut Intru în serviciul republicii Rio-Grande Am sosit la 


Marsilia fără accident, la douăzeci de zile după ce 
părăsisem Genova. 

Mă înşel - mi se întâmplase un accident pe care l-am citit 
în Le peuple souverain. 

Fusesem condamnat la moarte. Era pentru prima oară că 
aveam cinstea să-mi văd numele tipărit într-un ziar. 

Deoarece din clipa aceea era primejdios să-mi mai păstrez 
numele, l-am schimbat cu acela de Pane. 

Am rămas câteva luni fără ocupaţie la Marsilia, folosindu- 
mă de ospitalitatea pe care mi-o dădea unul din prietenii 
mei, cu numele de Joseph Paris. 

În sfârşit, am izbutit să intru ca secund pe bordul vasului 
„Li Union14, căpitan Gaza. 

Duminica următoare, aflându-mă către orele cinci seara la 
fereastra din spate, împreună cu căpitanul, urmăream cu 
privirea, pe sub cheiul Sainte-Anne, un elev în vacanţă, care 
se distra sărind dintr-o barcă într-alta, când deodată îi 
alunecă piciorul. Scoase un țipăt şi căzu în mare. 

Eram îmbrăcat, de sărbătoare; dar la vederea 
accidentului, la strigătele copilului, văzându-l dispărând, mă 
aruncai, îmbrăcat şi încălţat cum eram, în rada portului. De 
două ori mă cufundai în zadar; a treia oară, am avut 
norocul să-l apuc pe elev de subţioară şi să-l readuc la 
suprafaţă. 

O dată acolo, nu-mi fu greu să-l împing până pe chei; o 
imensă mulţime se şi strânsese acolo şi mă primi cu aplauze 
şi strigăte de bravo. Băiatul era un tânăr de paisprezece 
ani, care se numea Joseph Rambaud. Lacrimile de bucurie 
şi binecuvântăriie mamei lui mă răsplătiră din plin pentru 
baia pe care o făcusem. Deoarece eu i-am salvat viaţa sub 
numele de Joseph Pane, este probabil că dacă mai trăieşte, 
n-a ştiut niciodată adevăratul nume al celui care l-a salvat. 

La bordul vasului „L'Union”, am întreprins a treia mea 
călătorie la Odesa; apoi, la întoarcere, m-am îmbarcat pe o 
fregată a beiului din Tunis. Am părăsit-o în portul La 
Goulette şi m-am întors cu un bric turcesc, iar la întoarcere, 


am găsit Marsilia aproape în aceeaşi stare în care a văzut-o 
domnul de Belzunce, pe timpul ciumei negre din 1720. 

Oraşul se afla în plină recrudescenţă a holerei. 

Toată lumea, în afară de medici şi surori de caritate, fugise 
din Marsilia. Fiecare era la casa lui de la ţară; oraşul avea 
înfăţişarea unui vast cimitir. 

Medicii cereau „benevolil2. Se ştie că acesta este numele 
ce se dă în spitale ajutoarelor de bună voie. 

M-am oferit, împreună cu un cetăţean din Triest, care se 
reîntorcea împreună cu mine de la Tunis. Ne stabilirăm 
definitiv la hotel şi ne împărţirăm gărzile: Serviciul dură 
cincisprezece zile. 

După trecerea acestui răstimp, deoarece ciuma slăbise în 
intensitate şi eu găsisem un prilej să mă angajez şi, deci, să 
văd ţări noi, m-am tocmit ca secund pe bordul bricului1 3 
„Le Nautonnier” din Nantes, gata de plecare spre Rio-de- 
Janeiro, căpitan fiind Beauregard. 

— Memoriile lui Garibaldi Corabie mare cu două catarge, 
cu pânze pătrate şi uneori cu motor. 

Mulţi dintre prietenii mei mi-au spus că eram, înainte de 
orice, un poet. 

Dacă nu eşti poet decât cu condiţia de a făuri Iliada sau 
Divina Comedie, Meditaţiile lui Lamartine sau Orientalele 
lui Victor Hugo, atunci eu nu pot fi poet; dar dacă eşti poet 
fiindcă-ţi petreci ceasurile cătând în apele azurii şi adânci 
misterele vegetației submarine; dacă eşti poet fiindcă rămăi 
în extaz dinaintea golfului de la Rio de Janeiro, de la 
Neapole sau de la Constantinopol; dacă eşti poet fiindcă 
visezi la dragostea filială, la amintirile din copilărie sau la 
dragostea din adolescenţă, în mijlocul gloanţelor şi al 
ghiulelelor, fără să te gândeşti că visul tău poate să se 
sfârşească cu capul spart sau cu un braţ smuls - ei bine, 
atunci sunt şi eu poet. 

Îmi amintesc că într-o zi, în timpul ultimului război deşi 
zdrobit de oboseală, nedormit de două nopţi, abia coborât 
de pe calul pe care călărisem două zile în şir, neslăbindu-l o 


clipă pe feldmareşalul austriac Urban, ca şi pe cei 
douăsprezece mii de oameni ai lui, cu cei patruzeci de 
bersalieri ai mei, patruzeci de cavalerişti şi o mie de oameni 
înarmaţi de bine de rău, suind o mică potecă de cealaltă 
parte a muntelui Orfano, împreună cu colonelul Turr şi cu 
cinci sau şase oameni, m-am oprit dintr-o dată, uitând de 
oboseală şi de primejdie, ca să ascult o privighetoare 
cântând. Era noapte, cu clar de lună şi o vreme splendidă; 
pasărea semăna, în vânt, şirul ei de note armonioase şi mi 
se părea, ascultând-o pe această mică prietenă a anilor mei 
de tinereţe, că simţeam cum picură peste mine o rouă 
binefăcătoare şi întremătoare. Cei ce mă înconjurau 
crezură sau că şovăiam asupra drumului de urmat, sau că 
ascultam vreun zgomot îndepărtat de tun, bubuind, sau de 
tropot de cai răsunând pe şosea. Nu, ascultam cântând 
privighetoarea căreia de zece ani poate nu-i mai auzisem 
viersul şi extazul dură nu numai până când cei care mă 
înconjurau îmi repetară de două sau de trei ori: „Generale, 
uite duşmanul!”, ci până ce duşmanul, spunând el însuşi: 
„lată-mă!”, şi trăgând asupra noastră, o făcu pe vrăjitoarea 
nopţii să-şi ia zborul. 

Aşadar, când, după ce-am mers de-a lungul stâncilor de 
granit care ascund atât de bine vederii tuturor portul Rio 
de Janeiro, încât indienii, în limbajul lor expresiv, l-au numit 
Nelhero hy, adică apă ascunsă; când, după ce-am străbătut 
trecerea ce duce în micul golf liniştit ca un lac; când, pe 
marginea occidentală a acestui golf, am văzut înălțându-se 
oraşul dominat de Păo de Acucar 1, imensă stâncă de formă 
conică ce slujeşte nu de far, ci de jalon navigatorului; când 
am văzut ridicându-se în jurul meu această natură 
luxuriantă despre care Africa şi Asia nu-mi putuseră da 
decât o slabă idee, am rămas cu adevărat uluit de 
priveliştea ce se desfăşura în faţa mea. 

O dată intrat în portul oraşului Rio de Janeiro, norocul îmi 
scoase, fără zăbavă, în cale cel mai rar lucru ce există pe 
lumea asta: un prieten. 


Pe acesta n-a fost nevoie să-l caut, n-am avut nevoie să ne 
cercetăm spre a ne cunoaşte; ne-am - întâlnit, am schimbat 
o privire şi totul a fost spus; după un zâmbet, după o 
strângere de mână, eram, Rosetti şi cu mine, fraţi pe viaţă. 

Mai târziu voi avea prilejul să spun cine era acest suflet de 
elită; şi totuşi eu, prietenul lui, eu, fratele lui, atâta vreme 
nedespărţit de el, voi muri poate fără să fi avut mângâierea 
de a înfige o cruce în acest punct neştiut al pământului 
american unde se odihnesc oasele acestui om generos şi 
viteaz. 

După ce Rossetti şi cu mine am petrecut câteva luni în 
trândăvie - numesc trândăvie a practica un comerţ pentru 
care niciunul, nici celălalt nu eram născuţi - întâmplarea 
făcu să intrăm în relaţie eu Zambecarri, secretarul lui 
Bento Gonzales, preşedintele republicii Rio-Grande de Sul 
care se afla în război cu Brazilia. Amândoi erau prizonieri 
ție război la Santa Cruz, fortăreață ce se ridică de partea 
dreaptă, la intrarea în port şi de unde are loc strigarea 
vaselor. Zambecarri, care, s-o spunem în treacăt, era fiul 
faimosului aeronaut dispărut într-o călătorie în Siria şi 
despre care nu s-a mai auzit vorbindu-se niciodată, îmi făcu 
cunoştinţă cu preşedintele care îmi dădu scrisori de 
împuternicire pentru a stăvili expedițiile de pirați împotriva 
Braziliei. 

După câtva timp, Bento Gonzales şi Zambecarri scăpară 
înot şi ajunseră cu bine în Rio-Grande. 

VIII Corsar Am armat, de război, micul bastiment 
„Mazzini”, cam de vreo treizeci de tone, la bordul căruia 
făceam cabotajul; am pornit-o pe mare cu şaisprezece 
tovarăşi de aventuri. Eram, aşadar, în sfârşit, liberi, 
navigam sub un drapel republican, eram deci corsari! 

Cu şaisprezece oameni drept echipaj şi cu o barcă, noi 
declaram război unui imperiu. 

leşind din port, am luat-o drept spre insulele Marioa, 
situate la cinci sau şase mile de intrarea în radă, ţinând-o 
pe stânga; armele şi muniţiile le ascunsesem sub carnea 


afumată cu manioc, singura hrană a negrilor. Mă îndreptai 
spre cea mai mare din aceste. Insule care are un loc de 
ancorare; am aruncat ancora, am sărit pe pământ şi m-am 
urcat pe cel mai înalt loc. 

Acolo, mi-am desfăcut larg braţele, cu un sentiment de 
bună dispoziţie şi de mâncirie, şi am scos un chiot 
asemenea vulturului ce pluteşte în tăriile văzduhului. 

Oceanul îmi aparţinea şi eu intram în posesia imperiului 
meu. Prilejul nu întârzie să se arate, pentru a-mi dovedi 
puterea asupra lui. 

În timp ce, întocmai ca o pasăre de mare, stăteam căţărat 
sus, în observatorul meu, am zărit o goeletă ce naviga sub 
pavilion brazilian. 

Am făcut semn să se pregătească totul pentru a o porni iar 
pe mare, şi am coborât pe plajă. 

Ne-am îndreptat glonţ spre goeletă, care nu bănuia ce 
primejdie o aşteaptă, la două sau trei mile depărtare de 
şenalul? din Rio de Janeiro. 

Oprind-o, am arătat cine suntem şi am somat-o să se 
predea; goeletă, trebuie să recunoaştem acest lucru, nu 
opuse nici o rezistenţă. Ne-am urcat pe bord şi am pus 
stăpânire pe vas. 

Atunci am văzut venind spre mine un pârlit de pasager 
portughez care ţinea în mână o casetă. O deschise: era 
plină de diamante; mi-o oferea ca să-şi răscumpere viaţa. 

Am închis capacul cutiei şi i-am înapoiat-o, spunându-i că 
viaţa lui nu se află în nici o primejdie; că, prin urmare, 
putea să-şi păstreze diamantele pentru un prilej mai bun. 

Dar n-aveam timp de pierdut; eram întrucâtva sub focul 
bateriilor din port. Am transportat armele şi alimentele de 
pe „Mazzini41 pe goeletă, şi am scufundat vasul 
„Mazzini44, care; după cum vedeţi, avu o glorioasă, dar 
scurtă existenţă de corsar. 

Goeletă aparţinea unui austriac bogat care locuia în insula 
Grande situată pe dreapta, cum ieşi din port, cam la 


cincisprezece mile depărtare de uscat; vasul era încărcat cu 
cafea, pe care proprietarul ei o trimitea în Europa. 

Pentru mine era deci o pradă îndoit de bună, întrucât 
aparţinea unui austriac împotriva căruia purtasem război în 
Europa şi unui negustor domiciliat în Brazilia, ţară 
împotriva căreia purtam război în America. 

Mi-am botezat goeletă „Scarro pilla”, derivație din 
FarrapoiS, „oameni în zdrenţe”, nume pe care imperiul 
Braziliei îl dădea locuitorilor tinerelor republici ale Americii 
de Sud, după cum Filip al lea îi botezase „calici ai 
pământului şi ai mării44 pe răzvrătiţii din Ţările de Jos. 
Până atunci goeleta se numise „Lui, sa”. 

Acest nume, de altfel, ni se potrivea destul de bine. Nu toţi 
tovarăşii mei erau nişte Rossetti şi trebuie să mărturisesc 
că chipurile multora dintre ei nu aveau darul să te 
liniştească; asta şi explică predarea grabnică a goeletei şi 
groaza portughezului ce-mi oferise diamantele lui. 

Dar în tot timpul cât am exercitat meseria de corsar, 
oamenii mei au primit ordinul să respecte viaţa, onoarea şi 
averea călătorilor... era să spun, sub ameninţarea pedepsei 
cu moartea; dar aş fi greşit dacă spuneam aşa, fiindcă 
ordinele mele fiind respectate întotdeauna n-am fost silit 
niciodată să pedepsesc pe nimeni. 

Imediat după primele măsuri luate pe bord, ne-am 
îndreptat nava spre Rio de la Plata; şi pentru a da un 
exemplu de felul cum voiam să fie respectate pe viitor, viaţa, 
libertatea şi bunurile prizonierilor noştri, când am ajuns în 
dreptul insulei Santa Catarina, puţin mai sus de capul 
Itapocoroya, am ordonat să se lase la apă iol'a 
bastimentului capturat, am pus să se coboare o dată cu 
pasagerii tot ce le aparţinea, am ordonat să li se dea 
alimente şi, dăruindu-le iola, i-am lăsat liberi să plece unde 
vor dori. 

Cinci negri, sclavi de pe bordul goeletei şi cărora le 
redasem libertatea, se angajară pe bordul meu ca mateloţi; 
apoi ne-am continuat drumul spre Rio de la Plata. 


Ne-am dus să aruncăm ancora la Maldonato, stat din 
Republica orientală a Uruguayului. 

Am fost primiţi admirabil de populaţie, şi chiar de 
autorităţile din Maldonato, ceea ce ni s-a părut de un 
excelent augur. Rossetti plecă, prin urmare, liniştit, spre 
Montevideo ca să aranjeze acolo micile noastre afaceri, 
adică să vândă o parte din încărcătura noastră şi să obţină 
bani pe ea. 

Noi am rămas la Maldonato, adică ia intrarea acestui 
splendid fluviu care la vărsarea lui măsoară treizeci de 
leghe în lăţime, timp de opt zile ce se scurseseră în serbări 
neîntrerupte care erau cât pe-aci să se sfârşescă într-un 
chip tragic. Oribe, care, în calitatea lui de şef al republicii 
Montevideo, nu recunoştea celelalte republici, dădu ordin 
şefului politic din Maldonato să mă aresteze şi să pună 
mâna pe goeletă mea. Din fericire, şeful politic din 
Maldonato era un om de treabă care, în loc să execute 
ordinul primit, ceea ce n-ar fi fost greu, dat fiind că nu prea 
aveam vreo bănuială, mă preveni că trebuie să părăsesc cât 
mai repede locul de ancorare şi să mă îndrept spre ţinta 
mea, dacă aveam vreuna. 

Am făgăduit să plec în aceeaşi scară; dar mai înainte, 
aveam şi eu, în ceea ce mă privea, o mică socoteală de 
încheiat. 

Vândusem unui negustor din Montevideo câţiva saci de 
cafea, luaţi din încărcătura noastră şi unele bijuterii ce-i 
aparţineau austriacului meu, ca să cumpăr alimente. Insă, 
fie că cumpărătorul meu era un rău platnic, fie că auzise 
spunându-se că eram în pericol de a fi arestat, îmi fusese cu 
neputinţă să-mi capăt banii. Dar, văzându-mă silit să plec 
seara, nu mai aveam timp de pierdut şi pentru mine era 
important să-mi primesc plata înainte de a părăsi 
Maldonato, întrueât mi-ar fi fost mai greu să-o obţin în lipsă. 

Prin urmare, către ora nouă seara am dat ordin să se facă 
pregătirile de drum şi, punându-mi pistoalele la cingătoare, 


mi-am aruncat mantaua pe umeri şi m-am îndreptat în 
linişte spre locuinţa negustorului meu. 

Era un splendid clar de lună, astfel încât îl vedeam de 
departe pe omul meu, luând aer în pragul uşii sale; el de 
asemenea mă văzu, mă recunoscu şi-mi făcu semn cu mâna 
să mă îndepărtez, dându-mi de înţeles prin acest semn că 
sunt în primejdie. ' 

Prefăcându-mă că nu văd nimic, m-am îndreptat glonţ spre 
el, şi drept orice explicaţie, i-am pus pistolul în gât, zioându- 
Il: 

— Banii mei! 

EI vru să-mi dea lămuriri; dar când i-am repetat pentru a 
treia oară aceste două cuvinte: „Banii mei”, mă băgă în casă 
şi-mi numără cei două mii de patagoni pe care mi-i datora. 

Mi-am vârât iar pistolul la cingătoare, mi-am luat desaga 
sub braţ şi m-am întors pe goeletă fără să fi fost câtuşi de 
puţin îngrijorat. 

La ora unsprezece seara, am ridicat ancora luând-o în 
susul fluviului La Plata. 

IX La Plata În zorii zilei, spre marea mea mirare, mă aflam 
în mijlocul stâncilor de la Piedras Negras. 

Cum oare ajunsesem într-o asemenea situaţie, eu, care nu 
aţipisem nici măcar un minut, eu, care neîncetat mi-am 
pironit ochii asupra coastei, eu, care în noaptea aceea, 
redevenită sumbră după apusul soarelui, nu încetasem o 
clipă să consult busola şi să mă conduc după indicaţiile ei? 

Nu era momentul să-mi pun această întrebare; primejdia 
era imensă: apăreau stânci la suprafaţă, la babord şi la 
tribord, în faţă şi în spate; puntea era complet acoperită de 
spumă. Am sărit pe puntea de la trincă, dând ordin la 
babord să se cârmească în direcţia vântului; în timp ce 
echipajul îndeplinea această manevră, vântul luă cu el micul 
nostru gabier. 

Totuşi, din locul unde eram, dominam vasul şi stâncile, 
astfel încât puteam să indic drumul pe rare trebuia să-l 
urmeze goeletă; cât despre ea, ea şi cum ar fi fost 


însufleţită şi ar fi cunoscut primejdia ce-o ameninţa, deveni 
la fel de docilă la cârmă, cum este calul în frâu; în sfârşit, 
după un ceas, timp în care ne-am aflat între viaţă şi moarte 
şi în care i-am văzut chiar şi pe cei mai bătrâni marinari 
pălind, iar pe cei mai necredincioşi rugându-se, eram în 
afară de orice primejdie. 

V În clipa în care am putut să respir în voie, am vrut 
săcercetez cauzele care mă. Împinseseră în mijlocul acestor 
stânci primejdioase atât de bine cunoscute de navigatori, 
atât de bine indicate pe hărţi şi despre care credeam că 
sunt la trei mile depărtare, când de fapt mă aflam chiar 
printre ele. 

Mi-am consultat busola: continua s-o ia razna; dacă aş fi 
ascultat-o, m-a-ş fi izbit deţărm. 

Până la urmă, mi-am explicat totul. 

În momentul în care am părăsit goeletă ca. Să mă duc să- 
mi reclam cei două mii de patagoni de la cumpărătorul meu 
de cafea, dădusem ordin să fie transportate, în caz de atac, 
săbiile şi puştile pe punte; ordinul fusese executat şi armele 
fuseseră depuse într-o cabină vecină cu habitaclul'. 

Fierăria armelor atrăsese spre ea acui magnetizat. După 
ce armele fură luate de acolo, busola îşi reluă direcţia ei 
normală. 

Ne-am continuat drumul şi am ajuns la JesusMaria, care se 
afla de cealaltă parte a Montevideoului şi aproape la 
aceeaşi distanţă ca Maldonato. 

Acolo, nimic nou, decât că ne-au lipsit alimentele, întrucât 
nu avusesem timp să ne aprovizio năm înainte de plecare. 
Dar, potrivit ordinelor daţe, nu exista nici o posibilitate de a 
debarca, şi, totuşi, trebuia potolită foamea a doisprezece 
voinici cu o grozavă poftă de mâncare. 

Dădui ordin să se manevreze, dar fără să ne îndepărtăm 
de țărm. 

Într-o dimineaţă, am descoperit la o distanţă de aproape 
patru mile de uscat, o casă ce ni st! păru că are înfăţişarea 
unei ferme. Dădui ordin să se ancoreze cât mai aproape cu 


putinţă de mal şi, cum eu nu mai aveam barcă, dând-o pe a 
mea, aşa cum am mai spus, persoanelor pe care le 
debarcasem în insula Santa Catarina, am înjghebat o plută 
dintr-o masă şi din nişte butoaie şi, echipat cu o cange, m- 
am aventurat pe această ambarcaţie originală, cu un singur 
matelot, tot cu numele de Garibaldi ca şi mine, fără a-mi fi 
rudă; prenumele lui era Maurizio. 

Vasul era înţepenit cu două ancore, din pricina violenţei 
vântului ce bătea dinspre pampas. 

Iată-ne deci aruncaţi în mijlocul stâncilor, nu însă 
navigând, ci învârtindu-ne şi dansând pe masa noastră, 
riscând în fiece clipă să ne răsturnăm. În sfârşit, după ce- 
am săvârşit adevărate minuni de echilibristică, am izbutit să 
eşuăm pe plajă; l-am lăsat pe Maurizio de pază la pluta 
noastră, şi eu m-am aventurat în mijlocul uscatului. 

X Câmpiile orientale f.0 

Priveliştea ce mi se înfăţişă atunci dinaintea ochilor şi 
asupra căreia privirea mi se pleca pentru prima oară, ar 
avea nevoie, spre a fi descrisă.pe de-a întregul şi cum se 
cuvine, şi de pana unui poet şi de penelul unui artist. 
Vedeam unduind dinainte-mi, ca valurile unei mări 
solidificate, imensele zări ale câmpiilor orientale, numite 
astfel deoarece se află pe malul estic al fluviului Uruguay, ce 
se varsă în fluviul La Plata, în faţa oraşului Buenos Aires şi 
deasupra Coloniei. Era, v-o jur, un spectacol cu totul nou 
pentru un om ce venea de dincolo de Atlantic, şi mai ales 
pentru un italian care s-a născut şi a crescut pe un pământ 
pe care rar găseşti un pogon fără o casă sau vreo altă 
lucrare ieşită din mâna omului. 

Acolo, dimpotrivă, totul era numai opera lui Dumnezeu; 
cum a ieşit din mâinile Domnului în ziua creaţiei, pământul 
a rămas tot aşa până în ziua de astăzi. Este o pajişte vastă, 
imensă, de nestrăbătut, şi priveliştea ei, care se înfăţişează 
ca un covor de verdeață şi de flori, mai ridicat din loc în loc, 
nu se schimbă decât pe țărmurile râului Arroga pe care se 


înalţă şi se leagănă în bătaia vântului, minunate pilcuri de 
arbori cu un frunziş luxuriant. 

Caii, boii, gazelele, struţii sunt, în lipsa făpturilor omeneşti, 
singurele vieţuitoare ale acestor imense solitudini pe care 
le străbate doar gaucho, acest centaur al lumii noi, parcă 
pentru ca întreaga turmă de animale sălbatice să nu uite că 
Dumnezeu le-a dat un stăpân. Dar pe acest stăpân. Cu ce 
ochi îl privesc trecând, armăsarii, taurii, struţii, gazelele? 
Care mai de care va protesta împotriva pretinsei lui 
dominaţii: armăsarul prin nechezatul lui; taurul prin muget, 
struţul şi gazela prin fugă. 

Î Şi vederea lor îmi rechema în minte pământul pe care mă 
născusem, pământ nefericit pe care, când trece austriacul 
ce-l asupreşte, oamenii, aceste fiinţe făcute după chipul lui 
Dumnezeu, 11 salută şi se apleacă dinaintea lui, 
neîndrăznind să dea aceleaşi semne de independenţă cum 
dau, la vederea lui gaucho, animalele sălbatice din pampas. 

Dumnezeule atotputernic, Dumnezeule sfânt, până când 
vei îngădui o atât de adâncă înjosire a creaturii tale? 

Dar să lăsăm lumea veche, atât de tristă şi de 
deznădăjduită şi să revenim la lumea nouă, atât de tânără, 
atât de plină de viitor şi de speranţă. 

Ce frumos este armăsarul câmpiilor orientale, cu 
picioarele lui încordate, cu nările aburinde, cu buzele 
fremătătoare care n-au simţit niciodată contactul rece al 
zăbalei! Ce liber respiră în zvâcnetul coamei şi al cozii sale, 
crupa lui ce n-a fost nicicând apăsată de genunchi, nici 
însângerată de pinten! Ce mândru e când adună cu 
nechezatul lui, herghelia-i de iepe răzleţite, şi când, 
adevărat sultan al deşertului, fuge de prezenţa 
dominatoare a omului ducându-le cu el, repede ca un 
vârtej! 

O, minune a naturii! Miracol al creaţiei! Cum poate să-şi 
exprime emoția pe care a simţit-o la vederea voastră acest 
corsar de douăzeci şi cinci de ani, care pentru prima oară 
îşi întindea braţele spre imensitate! 


Dar, fiindcă acest corsar era pe jos, nici taurul, nici 
armăsarul nu-l luau drept om. În deserturile Americii, omul 
este completat de cal şi, fără el, devine cel din urmă dintre 
animale. Mai întâi ei se opreau uimiţi la vederea mea; pe 
urmă, curând, dispreţuindu-mi fără îndoială slăbiciunea, se 
apropiau de mine, mai-mai să-mi umezească obrazul cu 
răsuflarea lor. Să nu vă fie teamă niciodată de cal, animal 
nobil şi generos; dar să nu vă încrederi în taur, animal 
viclean şi ursuz. Cât despre gazele şi struţi, după ce am 
făcut cunoştinţă cu ele, asemenea calului şi taurului, dar 
într-un chip mai prudent, fugeau iuți ca săgețile; apoi, o 
dată ajunse pe vârful unui deluşor se întorceau să vadă 
dacă sunt urmărite. 

Pe vremea aceea, adică spre sfârşitul anului şi începutul 
lui 1835, această parte a pământului oriental era încă 
neprihănită de vreun război; iată de ce întâlneai acolo 
animale sălbatice în număr atât de mare. 

1A.1 

Poeta Şi în vremea asta înaintam spre o estancia14. Am 
găsit acolo o tânără femeie singură; era femeia unui 
capataz15. Nu putea să-şi ia răspunderea să vândă sau să 
dăruiască un bou fără consimţământul soţului ei; trebuia 
deci să aşteptăm întoarcerea lui. De altfel era târziu şi, 
până a doua zi, nu exista nici un mijloc de a-l duce până la 
tarmul mării. 

Sunt momente în viaţă a căror amintire, cu toate că se 
îndepărtează, continuă să trăiască şi să se înalțe ca nişte 
piramide, spre a spune astfel, în memorie, atât de bine, 
încât, oricare ar fi celelalte evenimente ale vieţii noastre, 
această amintire îşi păstrează eu stăruinţă locul pe care şi l- 
a dobândit! Era scris să întâlnesc în mijlocul acestui deşert 
pe soţia unui bărbat pe jumătate sălbatic, o tânără femeie 
cu o educaţie cultivată, o poetă care-i ştia pe dinafară pe 
Dante, Petrarca, Tasso. 

După ce-am rostit puţinele cuvinte spaniole pe care le 
ştiam pe atunci, am fost plăcut surprins s-o aud 


răspunzându-mi în italiană. Mă pofiti într-un chip plin de 
graţie să iau loc, aşteptând întoarcerea soţului ei. Pe când 
vorbeam, graţioasa mea gazdă mă întrebă dacă cunoşteam 
poeziile lui Quintana; şi la răspunsul meu negativ, ea îmi 
dădu un volum cu aceste poezii, spunându-mi că mi-l 
dăruieşte spre a învăţa spaniola de dragul ei. Am întrebat-o 
dacă nu făcea şi ea versuri. 

— Cum vreţi, îmi răspunse ea, să nu devii poet în faţa unei 
astfel de naturi? 

Şi, fără să se lase rugată, îmi recită mai multe poezii pe 
care le-am găsit pline de un puternic sentiment şi de o 
fermecătoare armonie. Mi-aş fi petrecut toată seara şi toată 
noaptea ascultând-o, fără să mă gândesc la bietul meu 
Maurizio, care mă aştepta păzind masa-plută; dar soţul ei 
se întoarse şi puse capăt părţii poetice a serii, spre a mă 
readuce ia scopul material al vizitei mele. Îi înfăţişai 
cererea mea şi rămase stabilit ca a doua zi el să aducă un 
bou.pe plajă şi să mi-l vândă. 

În zori mi-am luat rămas bun de la frumoasa mea poetă şi 
m-am grăbit să mă duc să mă întâlnesc cu Maurizio; acesta 
îşi petrecuse noaptea adăpostit cum putuse între patru 
butoaie, foarte neliniştit că nu mă vedea reîntorcându-mă, 
şi teimându-se să nu fi fost mâncat de tigri foarte răspândiţi 
în această parte a Americii, şi mai puţin inofensivi decât 
armăsarii şi chiar taurii. 

După puţin se ivi şi capataz-ul târând un bou în laţ. Câteva 
clipe şi animalul fu înjunghiat, jupuit, tăiat în bucăţi, într- 
atât de mare le este îndemânarea oamenilor din Sud la 
îndeplinirea acestei corvezi sângeroase. 

Se punea apoi chestiunea transportării boului, tăiat în 
bucăţi, de pe mal pe vas, adică la o distanţă de cel puţin o 
mie de paşi, străbătând stânci le ascuţite printre care se 
zvârcolea o mare furioasă. 

Maurizio şi cu mine ne-am pus pe lucru. 

Se ştie cum fusese construită barca ce avea să ne ducă pe 
bordul vasului: o masă cu câte un butoi prins de fiecare 


picior şi un fel de ţepuşă în mijloc. I a venire această ţepuşă 
slujise, să ne agăţăm de ea îmbrăcămintea; la întoarcere 
avea să susţină hrana noastră ca să nu intre în apă. 

Am împins ambarcaţiunea în larg; ne-am aşezat deasupra 
ei şi Maurizio cu o prăjină în mână, eu cu o cange în pumn, 
am început să ne luptăm cu apa până la genunchi, întrueât 
greutatea pe care o ducea barca era prea mare; dar, fie ce- 
o fi, numai barca să plutească! 

Manevra noastră se îndeplinea în aplauzele puternice ale 
americanului şi ale echipajului goeietei care se. Rugau 
poate mai mult pentru salvarea cărnii decât pentru a 
noastră; la început navigația fu destul de uşoară; dar, ajunşi 
la un şir de stânci ascuţite pe care trebuia să le străbatem, 
ne-am pomenit în două rânduri înghiţiţi aproape cu totul de 
apă. Norocul făcu'să le străbatem cu bine în ciuda tuturor 
greutăților. 

Dar, ajungân 1 dincolo de dublul şir de stânci ascuţite, în 
loc să scăpăm de primejdie, aceasta devenise şi mai mare. 
N-am mai găsit fundul cu câăngile noastre, drept care ne era 
cu neputinţă să mai conducem ambarcaţia. În afară de asta, 
curentul devenind mai puternic pe măsură ce înaintam în 
fluviu, ne ducea departe de covertă. 

Văzui aievea clipa în care aveam să străbatem Atlanticul, şi 
să nu ne oprim decât la Sfânta Elena sau la Capul Bunei 
Speranţe. 

Tovarăşilor noştri, dacă voiau să ne ajungă, nu le mai 
rămânea altă soluţie decât să ridice pânzele; ceea ce şi 
făcură şi cum vântul sufla dinspre uscat, goeletă ne ajunse 
curând ba chiar ne şi întrecu. 

Dar, în trecere, ne aruncă o funie; am legat ambarcaţia de 
vas şi mai întâi am dat alimentele; pe urmă ne-am agăţat şi 
noi, Maurizio şi cu mine; apoi, după noi, la sfârşit, veni şi 
rândul mesei, care fu pusă din nou la locul ei, în sufragerie, 
fiind redată fără zâbavă destinaţiei sale. 

Am fost răsplătiți de osteneala pe care ne-o dădusem spre 
a procura alimentele, văzând cu ce straşnică poftă le 


înfulecau tovarăşii noştri. 

După câteva zile, am cumpărat, cu treizeci de monede, o 
barcă de la o balandră cu care ne-am încrucişat. 

Am mai petrecut încă o zi având în faţa ochilor vârful 
insulei Jesus-Maria. 

XII Bătălia Ne petrecusem noaptea la ancoră, la şase mile 
de capul Jesus-Maria, având în faţă Barraneas de San 
Gregorio; sufla o briză uşoară dinspre nord, când am 
observat venind dinspre Montevideo două bărci pe care le- 
am crezut prietene; dar fiindcă n-aveau semnul convenit, 
un pavilion roşu, am crezut prudent să ridicăm pânzele, în 
aşteptarea lor; am mai ordonat ca să fie urcate pe punte 
puştile şi săbiile. 

Precauţia, cum se va vedea, nu era inutilă; prima barcă 
continua să înainteze spre noi şi nu se vedeau pe bord 
decât trei persoane; ajunsă la câţiva paşi de noi, cel ce 
părea şeful, ridică vocea şi ne porunci să ne predăm; în 
acelaşi timp puntea bărcii se umplu de oameni înarmaţi 
care, fără a ne da răgaz să răspundem la somaţie, 
deschiseră focul. Am strigat: „La arme!” şi mi-am luat 
puşca, dar deoarece vasul stătea pe loc, am comandat, 
urlând din răsputeri: 

— Jos pânzele din faţă! 

Surprins că goeletă nu ascultă de ordin, ca de obicei, m- 
am uitat spre cârmă şi am văzut că încă de la primul foc de 
armă cârmaciul, unul dintre cei mai buni mateloţi, fusese 
ucis. Se numea Fiorentino şi se născuse într-una din 
insulele noastre. 

N-aveam timp de pierdut. Lupta începuse cu furie; 
lanciona - acesta este numele acestui fel de bărci împotriva 
cărora luptam - lanciona se agăţase de coasta noastră 
dreaptă, şi câţiva oameni se şi urcaseră pe bastingajul 
nostru; din fericire, câteva focuri de puşcă şi câteva lovituri 
de sabie le veniră de hac. 

După ce mi-am ajutat oamenii să respingă acest atac, m- 
am repezit la postul de ascultare de la trinca tribordului, 


acolo unde fusese lovit Fiorentino, şi am apucat cârma 
părăsită. Dar în momentul când apăsam cu mâna cârma 
spre a o întoarce, un glonţ duşman mă lovi între ureche şi 
carotidă, îmi străpunse gâtul şi mă răsturnă fără cunoştinţă 
pe punte. 

Restul luptei, care dură un ceas, fu dat de cadetul Luigi 
Carniglia, de Pasquale Lodola, de Giovanni Lamberţi, de 
Maurizio Garibaldi şi de doi maltezi. Aşadar, italienii 
luptaseră minunat, în timp ce străinii şi cei cinci negri ai 
noştri se ascunseseră în cala vasului. În sfârşit, obosit de 
rezistenţa noastră, având vreo zece oameni scoşi din luptă, 
duşmanul fugi, în timp ce, vintul pornindu-se, camarazii 
noştri continuară să meargă în susul fluviului. 

Cu toate că-mi recăpătasem cunoştinţa şi că-mi venisem în 
fire, am rămas cu desăvârşire nemişcat, şi în consecinţă 
nefolositor, până la sfârşitul încăierării. 

Mărturisesc că primele mele senzaţii, când am redeschis 
ochii şi am revenit la viaţă au fost foarte plăcute. Pot să zic 
că fusesem mort şi că reînviasem, atât de adânc fusese 
leşinul meu şi până într-atâta de lipsit de orice licărire de 
viaţă. Dar să ne grăbim să adăugăm că această stare de 
bună dispoziţie fizică fu repede învinsă de conştiinţa 
situaţiei în care ne aflam. Rănit de moarte sau aproape, 
neavând la bord pe nimeni care să aibă nici cea mai mică 
cunoştinţă despre navigaţie, cea mai neînsemnată 
cunoştinţă geografică, am cerut să mi se aducă harta, am 
consultat-o cu ochii acoperiţi de un văl pe care îl credeam al 
morţii, şi am arătat cu degetul Santa-Fe de pe fluviul 
Parana. Nimeni dintre noi nu mai navigase vreodată pe La 
Plata, în afară de Maurizio, care călătorise o singură dată în 
sus, pe Uruguay. Mateloţilor îngroziţi. - italienii, trebuie s-o 
spun, nu împărtăşeau aceste temeri sau ştiau să şi le 
ascundă mateloţilor îngroziţi şi de starea mea şi de vederea 
cadavrului lui Fiorentino, de teamă să nu fie prinşi şi luaţi 
drept pirați, li se citea spaima pe faţă şi dorinţa de a 
dezerta la primul prilej ivit. În aşteptare, în fiecare barcă, în 


fiecare şalupă, în fiecare trunchi de arbore plutitor, ei 
vedeau o lancionă duşmană trimisă în urmărirea lor. 

Cadavrul nenorocitului nostru camarad fu aruncat în fluviu 
cu ceremonialul obişnuit într-o asemenea ocazie, căci timp 
de mai multe zile n-am putut să debarcăm pe nici un petec 
de pământ. Trebuie să spun că acest fel de înmormântare 
nu era tocmai în vederile mele, şi că simţeam o repulsie cu 
atât mai adâncă cu cât, după toate probabilitățile, era cât p- 
ac-i să-l încerc şi eu. l-am destăinuit această repulsie 
scumpului meu Carniglia. 

În focul destăinuirii, versurile lui Foscolo îmi veneau cu 
insistenţă în minte: „O piatră, o piatră care să-mi 
deosebească osemintele de cele pe care. Moartea le 
seamănă pe pământ şi în ocean!”. 

Şi bietul meu prieten plângea şi-mi făgăduia că n-o să lase 
să fiu aruncat în apă, ci o să-mi sape o groapă şiosă mă 
culce lin în ea. Cine ştie, cu toată dorinţa fierbinte ce-o 
resimțea, dacă ar mai fi putut să-şi ţină făgăduiala! 
Cadavrul meu ar fi săturat vreun lup marin, vreun caiman 
din imensul La Plata. N-aş mai fi revăzut Italia, n-aş mai fi 
luptat pentru ea! Pentru ea, singui-a speranţă a vieţii mele! 
Dar nici n-aş mai fi văzut-o căzând din nou în ruşine şi în 
mişelie! 

Cine i-ar fi putut spune atunci preascumpului meu Luigi că 
în mai puţin de un an, aveam să-l văd prăvălit de pe stânci, 
dispărând în mare şi că aveam să-i caut zadarnic cadavrul 
pentru a-mi ţine faţă de el făgăduiala pe care mi-o făcuse el 
mie, de a-l înmormânta pe un pământ străin şi de a-i aşeza 
pe mormânt o piatră care să îndemne călătorul să se roage 
pentru el? Bietul Luigi! A dovedit faţă de mine grija unei 
mame în timpul lungei şi dureroasei mele boli, care nu-şi 
găsea alinarea decât văzându-l pe el şi atenţiile sale pr care 
această inimă de aur le avea pentru mine. 

XIII Luigi Carniglia Vreau să vă vorbesc puţin despre 
Luigi. Şi de ce n-ar trebui să vorbesc despre el? Fiindcă 
este un simplu matelot? Fiindcă nu era... Oh! vă răspund 


îndată la asta, sufletul îi era nobil, ca să susţină oricând şi 
oriunde onoarea italiană; nobil să înfrunte furtunile de tot 
felul; nobil, în sfârşit, să mă apere, să mă păzească, să mă 
îngrijească, aşa cum ar fi făcut cu copilul lui! Când stăteam 
culcat, în lunga mea agonie, pe patul de suferinţă; când, 
părăsit de toţi, aiuram în delirul morţii, el rămânea la 
căpătâiul meu, cu devotamentul şi răbdarea unui înger, fără 
a mă părăsi o clipă, decât pentru a se duce să plângă şi să-şi 
ascundă lacrimile. O, Luigi! oasele tale, risipite în genunile 
Atlanticului, meritau un monument în care proscrisul 
recunoscător ar fi putut într-o zi să te dea de exemplu 
concetăţenilor săi şi să-ţi redea aceste lacrimi calde pe care 
tu le-ai vărsat pentru el! 

Luigi Carniglia era din Deiva, un mic sat de pe ţărmul 
Levantului. Nu primise nici o instruire literară, dar suplinea 
această lipsă printr-o minunată inteligenţă. Fără să aibă 
cunoştinţele nautice necesare unui pilot, el a condus 
bastimentul până la Gualeguay, cu înţelepciunea şi cu 
norocul unui pilot desăvârşit. În lupta pe care am povestit-o, 
lui îndeosebi i-am datorat faptul că n-am căzut în mâinile 
duşmanului; înarmat cu o flintă şi aşezat în locul cel mai 
primejdios, el a fost groaza celor ce dădeau asaltul. Înalt de 
statură, robust, avea deopotrivă supleţe şi putere. Blând 
până la duioşie în viaţa obişnuită, el avea darul atât de rar 
de a se face iubit de către toţi. Vai! Cei mai buni fii ai 
nefericitului nostru pământ sfârşesc astfel, printre străini, 
fără să aibă mângăierea unei lacrimi şi... daţi uitării! 

XIV Prizonier Am rămas nouăsprezece zile fără alte 
îngrijiri decât cele ce-mi fură date de Luigi Carniglia. 

După nouăsprezece zile, am ajuns la Gualeguay. 

Întâlnisem, la gura lui Ibiqui, un braţ al fluviului Parana, 
un vas comandat de un mahonez, numit don Lucas Iartaulo, 
un om de ispravă care avu tot felul de atenţii faţă de mine, 
dându-mi ceea ce credea că-mi putea fi de folos în starea 
mea. 


Am primit tot ceea ce mi se oferea, căei eram lipsiţi cu 
desăvârşire de orice pe bordul goeletei, în afară de cafea; 
de aceea se punea cafea în orice sos, fără ca cineva să se 
sinchisească dacă pentru mine cafeaua era o băutură 
sănătoasă şi un leac eficace. 

Mă mistuia o febră îngrozitoare însoţită de greutatea de a 
înghiţi ce ajungea aproape până la imposibilitate de a 
înghiţi. Lucrul nu era de mirare, căci glonţul, ca să ajungă 
dintr-o parte într-alta a gâtului, trecuse, în drumul lui, 
printre vertebrele cervicale şi faringe; pe urmă, după opt 
sau zece zile, febra mi-a scăzut; am început să înghit şi 
starea mea deveni suportabilă. 

Don Lucas făcu ceva mai mult; la despărţire îmi dădu - ca 
şi unuia din pasagerii lui numit d'Arragaida, un biscaian 
stabilit în America - nişte scrisori de recomandaţie la 
Gualeguay şi îndeosebi către guvernatorul provinciei 
d'EntraRios, don Pascal Echague, care, fiind silit să facă o 
călătorie, i-l lăsase lui don Lucas pe propriul lui medic, don 
Ramon Delarea, un tânăr argentinian de mare valoare; 
acesta, când îmi examină rana, simțind, în partea opusă 
locului pe unde intrase, glonţul alunecându-i sub deget, îmi 
făcu extracția cu multă îndemânare, şi, timp de câteva 
săptămâni, adică până la deplina mea restabilire, continuă 
să-mi dea cea mai afectuoasă îngrijire şi, s-o spunem, cea 
mai dezinteresată. 

Am stat şase luni la Gualeguay şi în timpul acestor şase 
luni, am rămas în casa lui don Jacinto Andreas care a fost 
pentru mine, atât el cât şi familia lui, plin de infinite atenţii 
şi de amabilităţi delicate. 

Numai că eu eram prizonier, sau aproape. Cu toată 
bunăvoința guvernatorului, don Pascal Echague şi cu tot 
interesul pe care mi-l arăta brava populaţie din Gualeguay, 
eram obligat să aştept decizia dictatorului din Buenos Aires, 
care nu lua nici o hotărâre. Dictator în acel timp la Buenos 
Aires era Rosas, personaj despre care vom vorbi mai târziu 
când ne vom ocupa de Montevideo. 


După ce mi s-a vindecat rana, am început să fac unele 
plimbări; dar, din ordinul autorităţii, cavalcadele mele erau 
limitate. În schimbul goeletei confiscate, mi se dădea un 
taler pe zi, ceea ce era mult într-o ţară unde totul este pe 
nimic şi în care n-ai nici un prilej să-ţi cheltuieşti banii; dar 
toate astea nu preţuiau cât libertatea. 

De altfel, probabil că şi această cheltuială de un taler pe zi 
apăsa administraţia, căci mi se făcură propuneri să fug; dar 
oamenii, care-mi făceau de bună credinţă aceste propuneri, 
erau, fără s-o ştie, agenţi provocatori. Mi se spunea că 
guvernămmtul, n-ar încerca o prea mare durere la vestea 
dispariţiei mele. Nu era nevoie să fiu îmboldit pentru a lua o 
hotărâre al cărei plan îl şi aveam în minte. După plecarea 
lui don Pascal Echague, guvernator în Gualeguay rămase 
un oarecare Leonardo Millan; până atunci el nu se arătase 
faţă de mine nici bun, nici rău; şi până în ziua aceea, eu n- 
aveam nici un motiv să mă plâng de el, cu toate că-mi 
arătase puţin interes. 

M-am hotărât deci să fug şi, în acest scop, mi-am început 
pregătirile, spre a fi gata la prima f ocazie ce mi s-ar ivi. 
Aşadar, într-o seară, pe furtună, m-am îndreptat spre casa 
unui bătrân cumsecade pe care îl vizitam de obicei, şi care 
locuia la trei mile de sat; de astă dată îi împărtăşii 
hotărârea mea, şi-l rugai să-mi găsească o călăuză şi cai, cu 
care speram să ajung la o fermă ţinută de un englez şi 
situată, pe malul stâng al fluviului Parană. Acolo, aş fi găsit, 
fără îndoială, un vas care să mă transporte incognito la 
Buenos Aires sau. La Montevideo. El îmi găsi ghid şi. Cai şi 
astfel am pornit-o la drum peste câmpuri, ca sănu fim 
descoperiţi. Aveam de parcurs aproape cincizeci şi patru de 
mile, care se puteau face, ţinând-o numai în galop, într-o 
jumătate de noapte. 

Când se lumină de ziuă, eram în faţa lui Ibiqui, la distanţă 
de aproape o jumătate de milă de fluviu; călăuza îmi spuse 
să mă opresc în tufărişul în care ne şi aflam, în timp ceelo 


să se ducă să vorbească. Fiind de acord cu acest lucru, 
călăuza plecă, iar eu rămăsei singur. 

Am descălecat, am agăţat Mul calului de craca unui arbore 
la rădăcinile căruia m-am. Culcat, şi am aşteptat acolo 
două-trei ceasuri; după aceea, văzând că nu se mai întoarce 
călăuza, m-am ridicat şi m-am hotărât să merg până la 
marginea tufărişului care era aproape; dar, în momentul 
când să ajung la marginea lui, am auzit în spatele meu o 
împuşcătură şi un glonţ şuierând prin iarbă. M-am întors şi 
am văzut un detaşament de călăreţi care veneau spre mine 
cu sabia scoasă; detaşamentul se şi afla între mine şi cal. Cu 
neputinţă să fug, zadarnic să mă apăr; m-am predat. 

Tortura cu frânghia Mi s-au legat mâinile la spate şi am 
fost urcat pe cal; Pe urmă, întocmai ca şi mâinile, mi s-au 
legat, şi picioarele, imobilizate apoi de chinga calului. 

În felul acesta am fost dus la Gualeguay, unde, cum. Se va 
vedea, mă aştepta o soartă şi mai cruntă. 

Să nu fiu acuzat că sunt prea delicat cu mine; ei, bine, 
mărturisesc, simt că mă trec fiorii de fiecare dată când îmi 
reamintesc această împrejurare din viaţa mea. 

Fiind dus înaintea lui don Leonardo Millan, am fost somat 
de el să-i denunţ pe cei ce-mi înlesniseră fuga. Nu mai e 
nevoie să spun c-am declarat că eu singur îmi pregătisem 
fuga şi-mi adusesem la îndeplinire planul; atunci, legat cum 
eram şi fiindcă don Leonardo Millan n-avea sa se teamă de 
nimic, se apropie de mine şi începu să mă lovească cu 
biciul; după aceea mă întrebă din nou, şi eu din nou am 
tăgăduit. 

Atunci porunci să fiu dus la închisoare şi rosti cu voce 
înceată câteva cuvinte la urechea celor ce mă însoţiseră. 

Dăduse ordin să fiu torturat. 

Când am ajuns în încăperea ce-mi era destinată, paznicii, 
ţinându-mă tot cu mâinile legate la spate, îmi mai strânseră 
încheieturile mâinilor cu încă o frânghie al cărei capăt îl 
înfăşurară pe după o grindă şi, trăgând de el, mă ridicară la 
patru-cinci picioare de la pământ. 


Atunci don Leonardo Millan intră în închisoare şi mă 
întrebă dacă nu voiam să fac mărturisiri. 

Nu puteam decât să-l scuip în obraz şi mi-am şi oferit 
această satisfacţie. 

— Bine, spuse el. Retrăgându-se; când prizonierul o să 
aibă poftă să mărturisească, să mă chemaţi şi, după ce o să 
mărturisească, să-l daţi jos. 

După aceea, ieşi. 

Am rămas astfel atârnat două ceasuri. Toată greutatea 
trupului se sprijinea pe încheieturile mâinilor însângerate şi 
pe umerii luxaţi. Tot trupul îmi ardea ea un cuptor; în fiece 
clipă ceream apă şi, mai omenoşi decât călăul meu, paznicii 
îmi dădeau să. Beau; dar apa, pătrunzându-mi în stomac, 
dispărea de parcă ar fi fost aruncată pe o prăsea de fier 
înroşită în foc. Nu-ţi poţi face o idee despre ceea ce am 
suferit decât citind despre torturile aplicate prizonierilor 
din Evul Mediu. În sfârşit, după două ceasuri, paznicilor 
mei, făcându-li-se milă de mine, sau crezându-mă mort, mă 
deteră jos. Am căzut pe spate cât eram de lung. 

Nu mai eram decât o masă inertă, fără altă simţire decât o 
durere surdă şi adâncă, un ca davru sau aproape. 

În această stare şi fără măcar să fiu conştient de ceea ce 
mi se întâmpla, am fost pus în butuci. 

Am străbătut cincizeci de mile prin mlaştini, cu mâinile şi 
cu picioarele legate; ţânţarii numeroşi şi turbaţi în acest 
anotimp îmi făcură obrajii şi mâinile numai o rană. Am 
îndurat două ceasuri o tortură îngrozitoare, iar când mi-am 
venit în fire. Mă aflam legat cot la cot cu un ucigaş. 

Deşi nici în mijlocul celor mai atroce chinuri nu scosesem 
un singur cuvânt şi deşi, de altfel, nu. Avusese nici un 
amestec în fuga mea, don Jacinte Andreas fusese închis; 
locuitorii din partea locului erau înspăimântați. 

În ce mă priveşte, fără îngrijirile unei femei care a fost 
pentru mine un înger de bunătate, aş fi fost mort. Lăsând 
de o parte orice teamă ea îi veni în ajutor sărmanului 


torturat. Se numea doamna Alleman. Graţie acestei blânde 
binefăcătoare, n-am dusă lipsă de nimic în închisoarea mea. 

Câteva zile după aceea, guvernatorul, văzând că era inutil 
să încerce să mă facă să vorbesc şi convins că aş putea muri 
mai înainte de a denunța pe vreunul din prietenii mei, nu 
îndrăzni probabil să-şi ia asupra lui răspunderea acestei 
morţi şi ordonă să fiu dus în capitala provinciei Bajada. Am 
zăcut în închisoarea de acolo două luni: apoi, guvernatorul 
îmi trimise vorbă că-mi era îngăduit să plec liber din acea 
provincie. Deşi profesez păreri opuse celor ale lui Echague 
şi deşi nu o singură dată, din ziua aceea, am luptat 
împotriva lui, n-aş putea să-mi ascund recunoştinţa pe care 
o simt totuşi faţă de el; şi aş vrea şi astăzi să fiu în situaţia 
de a-i dovedi această recunoştinţă pentru tot ceea cea 
făcut pentru mine şi mai ales pentru libertatea pe care mi-a 
redat-o.' 

Mai târziu, norocul făcu. Să-mi cadă în mână toţi şefii 
militari din provincia Gualeguay şi toţi fură puşi în libertate 
fără să li se aducă cea mai mică jignire, nici persoanei şi nici 
bunurilor lor. 

Cât despre don Leonardo Millan, nici n-am vrut să-l văd, 
de teamă că prezenţa lui, aducându-mi aminte de ceea ce 
suferisem, să nu mă facă să săvârşesc vreo faptă nedemnă 
de mine. 

Călătorie în provincia Rio-Grande De Ia Bajada, m-am 
îmbarcat pe o brigantina italiană comandată de căpitanul 
Ventura. Acesta era un om de încredere şi demn în toate 
privinţele; el mă trată cu generozitate cavalerească şi mă 
duse până la gura fluviului Iguann, un afluent al Paranei, 
unde m-am îmbarcat pentru Montevideo, pe o balandră 
comandată de Pascal Carboni. 

Eram într-o zodie bună; căci şi el se purtă minunat cu 
mine. 

Fericirile ca şi nenorocirile vin grămadă; pentru moment 
se sfârşiseră cu acestea din urmă şi primele se ţineau lanţ. 


La Montevideo, am găsit o mulţime de prieteni în fruntea 
cărora trebuie să-l număr pe GianBattista Cuneo şi pe 
Napoleone Castellini. În curând şi Rossetti, pe care îl 
lăsasem la Montevideo, după cum vă reamintiţi, veni să mă 
întâlnească aici; sosea de la Rio Grande, unde fusese primit 
admirabil de aceşti mândri republicani. 

La Montevideo, proscripţia mea dăinuia mereu. Rezistenţa 
mea împotriva lancioanelor, oamenii lor pe care îi 
omorâsem, constituiau un motiv, cel puţin în aparenţă, 
serios. Am fost deci silit să stau ascuns în casa prietenului 
meu Pazante, unde am rămas o lună. 

Recluziunea mea, de altfel, era cum nu se poate mai 
suportabilă, îndulcită de vizitele atâtor compatrioți care, în 
acea epocă de prosperitate şi de pace, se stabiliseră în ţară 
şi arătau faţă de prietenii lor din lumea veche o ospitalitate 
generoasă. Războiul şi, mai ales, asediul Montevideoului, 
schimbaseră situaţia majorităţii dintre ei, şi, din bună cum 
era, le-o făcuseră rea, ba chiar foarte rea. Bieţii oameni! i- 
am plâns de multe ori; din nefericire, nu puteam să fac 
nimic altceva decât să-i plâng. 

După o lună, sosind vremea s-o pornesc la drum, am 
plecat, Rossetti şi cu mine, spre Rio Grande. Călătoria 
trebuia s-o facem şi am şi făcut-o călare; asta a fost o 
negrăită bucurie şi o negrăită plăcere pentru mine. 
Călătoream, cum se spune, a la escotero. 

Să explicăm ce înseamnă acest fel de a călători, care, în ce 
priveşte rapiditatea, lasă cu mult în urmă poştalionul, oricât 
de rapid ar fi el în ţările civilizate. 

Fie că sunt doi, trei sau patru, se călătoreşte cu vreo 
douăzeci de cai obişnuiţi, să-i urmeze pe cei ce merg călare; 
când călătorul îşi simte animalul obosit, descalecă, trece 
şaua de pe spatele calului său, pe acela al finui cal liber, 
încalecă, face trei sau patru leghe în galop, apoi îl părăseşte 
pentru un altul, şi aşa mereu până în momentul în care se 
hotărăşte să se oprească; bidivii obosiţi se odihnesc 
continuându-şi drumul, eliberaţi de şaua şi de călăreţul lor. 


În timpul scurtului popas pe care îl fac călăreţii, spre a-şi 
schimba calul, celelalte animale pasc în grabă câteva 
mănunchiuri de iarbă şi beau apă, dacă o găsesc; mese 
adevărate se iau numai de două ori pe zi, dimineaţa şi 
seara. 

Am ajuns astfel la Piratinin, sediul guvernământului din 
Rio-Grande; în realitate capitala era Porto-Allegre, dar 
deoarece capitala se afla în puterea imperialilor, sediul 
republicii era la Piratinin. 

Piratinin este, desigur, cu cele două regiuni ale ei: 
regiunea câmpiilor şi regiunea munţilor, una din cele mai 
frumoase ţări din lume. 

Regiunea câmpiilor este în întregime tropicală; acolo cresc 
banane, trestie de zahăr, portocali. Printre tulpinile acestor 
plante şi arbori se târăsc şarpele cu clopoței, şarpele negru, 
şarpele roşu; pe acolo ca şi prin junglele Indiei se năpustesc 
tigrul, jaguarul şi puma, precum şi un leu inofensiv, de 
mărimea unui câine Saint-Bernard. 

Regiunea munţilor este blândă, ca dulcele meu climat de 
la Nisa; acolo se cultivă piersicile, perele, prunele, toate 
fructele Europei; tot acolo cresc acele magnifice păduri, a 
căror descriere nici o pană n-o va reda vreodată, cu pinii lor 
drepţi ca nişte catarge de corabie, înalţi de două sute de 
picioare şi al căror trunchi abia de-l pot cuprinde cu braţele 
cinci sau şase oameni. La umbra acestor pini cresc 
tacaroşii, trestii uriaşe care, asemenea ferigelor lumii de 
dinainte de potop, ajung până la înălţimea de optzeci de 
picioare şi care, la baza lor, de-abia ating grosimea trupului 
omenesc; acolo creşte barba de pao, literal tradus barba 
arborilor, care se foloseşte ca un fel de şerveţel şi acele 
liane care, prin multiplele lor înlănţuiri fac ca pădurile să fie 
de nestrăbătut; acolo se află acele luminişuri numite 
campestres, unde se înalţă oraşe întregi: Cima da Serra. 
Vaccaria, Lages; nu numai trei oraşe, ci trei departamente; 
o populaţie caucaziană, de origine portugheză şi de o 
ospitalitate homerică. 


Acolo călătorul n-are nevoie să spună nimic, să întrebe 
nimic. Intră în casă şi merge drept spre camera de oaspeţi; 
servitorii vin fără să fie chemaţi, îl descalţă, îi spală 
picioarele. Rămâne atâta timp cât vrea, pleacă când îi place, 
nu-şi ia rămas bun, nu mulţumeşte dacă n-are poftă şi cu 
toată această uitare, cel care o să vină după el, va fi la fel de 
bine primit. 

Asta-i tinereţea naturii, asta-i dimineaţa umanităţii. 

XVII Laguna Los Patos Când am ajuns la Piratinin, am fost 
admirabil primit de guvernământul republicii. Bento 
Gonzales, adevărat cavaler rătăcitor din alaiul lui 
Charlemagne, frate de cruce al unor eroi ca Oiivier şi 
Roland, puternic, agil, leal ca şi ei, adevărat centaur, 
mânuind calul cum nu l-am mai văzut decât pe generalul 
Netto, model de călăreț desăvârşit - lipsea, mărşăluind în 
fruntea unei brigade de cavalerie, ca să se lupte cu Sylva 
Tanaris, un şef imperial, care, după ce trecuse canalul de la 
San Gonzales, devasta această parte a provinciei Piratinin, 
pe atunci sediu al guvernământului republican, un mic sat 
fermecător prin aşezarea lui alpestră, capitală a 
departamentului cu acelaşi nume, înconjurat de jur 
împrejur de o populaţie războinică foarte devotată cauzei 
libertăţii. 

În absenţa preşedintelui, ministrul finanţelor, Almeida, fu 
cel ce-mi făcu onorurile oraşului. 

Câteva cuvinte despre Rio-Grande, despre care s-ar putea 
crede, cum o indică numele său, că e situat pe cursul 
vreunui mare fluviu, sau că e un mare fluviu el însuşi. 

Rio-Grande este laguna della Los Patos, lacul rațelor; 
poate să aibă vreo treizeci de leghe în lungime, în afară de 
câteva porţiuni de care ne vom ocupa mai târziu, laguna 
este adâncă şi populată de caimani; este alcătuită din apele 
a cinci râuri care se varsă la extremitatea ei nordică şi care 
par că formează cele cinci degete ale unei mâini a căi'ei 
palmă o constituie capătul lagunei. 


Există un loc de unde cuprinzi cu ochii toate cele cinci 
râuri şi care din această pricină se şi numeşte Viamao, 
adică „am văzut mâna”. 

Viamao îşi schimbase numele şi se numea pe atunci 
Settembrina drept comemorare a republicii proclamate în 
septembrie. 

Deoarece n-aveam ce face la Piratinin, am cerut să trec în 
coloana de operaţii de pe lângă preşedinte, îndreptată spre 
San Gonzales. Acolo l-am văzut pe acest viteaz pentru 
prima dată şi mi-am petrecut câteva zile în preajma lui. Era 
într-adevăr un copil răsfăţat al firii; natura îl dăruise cu tot 
ceea ce face ca un erou să fie autentic. Când l-am cunoscut, 
Bento Gonzales atingea vârsta de şaizeci de ani. Înalt şi 
zvelt, călărea, cum am spus-o, cu o graţie şi o uşurinţă 
admirabile. Pe cal, i-ai fi dat douăzeci şi cinci de ani. Brav şi 
fericit, n-ar fi şovăit o clipă, asemenea unui cavaler al lui 
Ariosto, să se lupte cu un uriaş, chiar de-ar fi avut statura 
lui Polifem şi armura lui Ferragus. Scosese, printre cei 
dintâi, strigătul de război, nu din ambiţie personală, ci ca 
oricare alt fiu al acestui popor războinic. Traiul lui la ţară 
era asemenea celui al ultimului locuitor al pajiştilor: carne 
friptă şi apă curată. 

M-a invitat la o masă frugală chiar din prima zi în care ne- 
am văzut şi am vorbit cu aceeaşi familiaritate cu care am fi 
vorbit dacă am fi fost tovarăşi din copilărie şi egali. Cu 
atâtea daruri naturale şi dobândite, Bento Gonzales a fost 
idolul concetăţenilor săi şi, deşi hărăzit cu atâtea daruri, 
lucru ciudat, a fost aproape nenorocos în acţiunile lui 
războinice, ceea ce mă face să cred că mai mult decât 
geniul, întâmplarea este cea care hotărăşte izbânda în 
război şi soarta eroilor. 

Am urmat coloana până la Camodos, un şenal de trecere 
de la San Gonzales, care leagă laguna della Los Patos cu 
Merin. Sylva 'Tanaris se retrăsese în grabă de acolo, aflând 
că se apropia o coloană a armatei republicane. 


Neputând s-o ajungă, preşedintele se întoarse înapoi. 
Fireşte, am făcut la fel, şi am luat-o pe urmele lui, pe 
drumul spre Piratinin. Cam în vremea aceea, am primit 
vestea despre bătălia de la Rio-Pardo, unde armata 
imperială a fost zdrobită cu desăvârşire de către 
republicani. 

XVIII Înarmarea lancioanelor la Camacuă Am fost 
însărcinat cu înarmarea a două lancioane ce se aflau pe 
Camacuă, fluviu paralel sau aproape paralel cu canalul San 
Gonzales şi care, ca şi el, se varsă în laguna Los Patos. 

Adunasem atât mateioţi veniţi din Montevideo, cât şi din 
cei găsiţi la Piratinin, vreo treizeci de oameni de toate 
naţionalităţile. Se înţelege de la sine că, din nefericire 
pentru el, scumpul meu Luigi Carniglia se afla printre ei. 
Mai aveam în plus un nou recrut, un francez uriaş, breton 
prin naştere, pe care il numeam Gros-Jean, şi pe un altul, 
Francois, un adevărat pirat, frate vrednic de pe coastă. 

Am sosit la Camacuă: acolo am găsit un american numit 
John Griggs care tocmai supraveghea, de la o fermă a lui 
Bento Gonzales, unde locuia, terminarea a două 
ambarcaţiuni eu câte un catarg. 

Fusesem numit şef al acestei flote încă în construcţie, cu 
gradul de căpitan-locotenent. 

Era ciudată această construcţie care făcea cinste 
binecunoscutei stăruinţe americane. Oamenii se duceau să 
caute lemnul într-o parte şi fierul în alta; doi trei dulgheri 
tăiau lemnul şi un mulatru bătea fierul. Aşa fuseseră 
fabricate, de la cuie până la cercurile de fier ale catargelor, 
cele două ambarcaţiuni. 

După două luni flota a fost gata. Fiecare vas a fost armat 
cu două mici piese de bronz; patruzeci de negri sau de 
mulatri s-au adăugat celor treizeci de europeni aşa că 
numărul celor două echipaje s-a ridicat la şaptezeci de 
oameni. 

Şalupele puteau să' fie, una de cincisprezece până la 
optsprezece tone, iar cealaltă de douăsprezece până la 


cincisprezece tone. 

Am luat comanda celei mai puternice, pe care am botezat- 
o „Rio Pardo”, m John Griggs a primit comanda celeilalte, 
care a fost numită „Le Republicam”. 

Rossetti rămăsese la Piratinin, însărcinat cu redacţia 
ziarului Le Peuple. 

Îndată după ce am terminat construirea navelor, am 
început să colindăm laguna Los Patos. Câteva zile s-au scurs 
făcând doar unele capturi neînsemnate. 

Imperialii ne opuneau două ambarcaţiuni de douăzeci şi 
opt de tone amândouă, treizeci de vase de război şi un vas 
cu aburi. lar noi aveam nişte ciurucuri. 

Laguna nu era navigabilă pentru vasele mari decât printr- 
un fel de canal de-a lungul țărmului răsăritean. 

Pe ţărmul opus, dimpotrivă, terenul urca în pantă şi chiar 
noi, cu toate că n-aveam nevoie de apă multă, eram siliţi să 
atingem uscatul cu mai bine de treizeci de metri înainte de 
a ajunge la țărm. 

Bancurile de nisip înaintau în lagună aproape ca dinţii 
unui pieptene, numai că aceşti dinţi erau foarte depărtaţi 
unul de celălalt. 

Când eram siliţi să ne aşezăm pe uscat şi când tunul 
vreunui bastiment de război sau al vreunui vas eu aburi ne 
stânjenea, eu strigam: 

— Haideţi, răţoii mei, în apă! 

Şi răţoii mei săreau în apă, şi încordându-şi braţele, 
ridicau şalupa şi o treceau de cealaltă parte a bancului de 
Nisip. 

În acest fel, am capturat un vas încărcat ochi „l-am condus 
pe ţărmul occidental al lacului, aproape de Camacuă şi 
acolo i-am dat foc, după us ce-am scos din el tot ceea ce s-a 
putut scoate. 

Era prima captură pe care o făceam şi merita osteneala, 
de aceea îi bucură foarte mult pe marinarii noştri. Mai întâi, 
fiecare îşi luă partea lui din pradă, apoi dintr-un fond de 
rezervă le-am făcut oamenilor mei uniforme. Imperialii, 


care ne dispreţuiseră profund şi nu scăpau niciodată 
prilejul să-şi bată joc de noi, începură să priceapă 
importanţa noastră în lagună şi folosiră numeroase 
bastimente ca să-şi apere comerţul. Viaţa pe care o duceam 
era activă şi plină de primejdii din cauza superiorității 
numerice a duşmanului, dar în acelaşi timp atrăgătoare, 
pitorească şi în armonie cu caracterul meu. Noi nu eram 
numai marinari, la nevoie eram şi călăreţi; în clipele de 
primejdie, găseam întotdeauna atâţia cai câţi ne trebuiau, 
ba chiar şi mai mulţi, putând alcătui, în două ceasuri, un 
escadron nu prea elegant, dar cumplit. Pretutindeni, de-a 
lungul lagunei, se aflau ferme pe care proprietarii le 
părăsiseră din pricina luptelor duse în apropiere: acolo 
găseam tot felul de animale, cai şi hrană; pe lângă asta, în 
jurul fiecărei ferme se aflau porţiuni de teren cultivate de 
unde luam din belşug grâu, cartofi dulci şi deseori nişte 
portocale grozave, căci aici, în regiunea aceasta, creşteau 
cele mai gustoase portocale din întreaga Americă de Sud. 
Trupa care mă întovărăşea, o adevărată hoardă 
cosmopolită, era alcătuită din oameni de toate culorile şi de 
toate naţionalităţile. Eu o tratam cu o blândeţe poate 
nepotrivită unor astfel de oameni; dar un lucru pot să afirm 
cu tărie, că nu m-am căit niciodată de bunătatea mea, 
fiindcă toţi îmi dădeau ascultare încă de la primul ordin şi n- 
am fost silit să mă obosesc în van sau să pedepsesc pe 
careva. 

Estancia della Barba Pe Camacuă, unde aveam micul 
arsenal şi de unde apăruse flota republicană, locuiau, 
întinzându-se pe o imensă suprafaţă, toate familiile fraţilor 
lui Bento Gonzales, precum şi rudele mai îndepărtate; cirezi 
fără de număr păşteau pe aceste eâmpii splendide, pe care 
războiul le respectase, dat fiind că ele nu se aflau în 
apropiere de mâna lui distrugătoare. 

Produsele agricole erau îngrămădite aici cu un belşug, 
despre care rtu-ţi poţi face o idee în Europa. Am mai spus şi 
altădată că, în nici o ţară de pe pământ, n-ai putea să 


întâlneşti o ospitalitate mai deschisă şi mai cordială, iar 
ospitalitatea asta, noi o aflam în aceste case unde ni s-a 
arătat cea mai deplină simpatie. 

Fermele la care, din pricina apropierii lor de fluviu şi a 
bunei primiri pe care eram siguri că o vom găsi acolo, 
poposeam îndeosebi, erau fermele donei Anna şi ale donei 
Antonia, surorile preşedintelui. Aceste ferme erau situate, 
prima pe ţărmul fluviului Camacuă, cealaltă pe cel al 
fluviului Arrovo-Grande. Nu ştiu dacă era efectul 
imaginaţiei mele, sau doar privilegiul celor douăzeci şi şase 
de ani ai mei, dar orice lucru mi se părea înfrumusețat şi 
pot să afirm că nici o altă perioadă din viaţa mea nu-mi este 
mai vie în minte şi înfăţişată cu mai mult farmec ca cea pe 
care sunt gata s-o povestesc. Casa donei Anna era, în mod 
cu totul deosebit, un adevărat paradis; deşi nu mai era 
tânără, această fermecătoare femeie avea o fire veselă. În 
preajma ei se afla o întreagă familie de emigraţi din Pelotas, 
oraş dintr-o provincie al cărei şef era doctorul Paolo 
Ferreira; trei fete tinere, una mai încâritătoare decât 
cealaltă, constituiau podoaba acestui loc minunat, una 
dintre ele, Manoela, era stăpâna absolută a sufletului meu; 
deşi fără speranţa de a-mi aparţine vreodată, nu mă 
puteam abţine să n-o iubesc. 

Fata era logodită cu unul din fiii lui Bento Gonzales. 

Totuşi, s-a ivit un prilej cinci, aflându-mă în primejelie, mi-a 
fost dat să constat că nu-i eram indiferent doamnei inimii 
mele şi faptul că ştiam că mă bucur de simpatia ei, mi-a fost 
de-ajuns spre a mă consola că nu putea să fie a mea. În 
general femeile din Rio-Grande sunt foarte frumoase; 
bărbaţii noştri deveniseră, în chip galant, sclavii lor; dar 
niciunul, trebuie s-o spun, n-avea pentru idolul lui un cult 
atât de dumnezeiesc şi atât de dezinteresat cum aveam eu 
pentru Manoela. Astfel, ori de câte ori un vânt puternic, o 
furtună, o expediţie ne împingea spre Arroyo-Grande sau 
spre Camacuă era sărbătoare printre noi; micul crâng de la 
Firiva, care indica intrarea pe unul din fluvii sau pădurea de 


portocali care ascundea vărsarea celuilalt, erau salutate* 
întotdeauna de o salvă puternică de urale ce dădeau în 
vileag entuziasmul nostru amoros. 

Într-o zi. După ce trăsesem la mal ambarcaţiile şi ne aflam, 
la ferma della Barba - ce-i aparţinea donei Antonia,. Sora 
preşedintelui - dinaintea unui hambar care slujea la săratul 
şi afumatul cărnii şi care de aceea, la ţară, se şi numeşte 
(lalpon da chargueada, veniră să ne prevină că colonelul 
Juan-Pietro de Abreus, poreclit din pricina şireteniei lui, 
Moringue, adică dihonii, debarcase la două-trei leghe 
depărtare de noi, cu şaptezeci de oameni din cavalerie şi cu 
optzeci din infanterie. 

Lucrul era cu atât mai probabil cu cât de la capturarea 
felurii, pe care o arsesem după ce ne însuşisem tot ce 
avusese ea mai de preţ, ştiam că Moringue jurase să-şi ia 
revanşa. 

Această veste mă umplu de bucurie. Oamenii pe care îi 
comanda colonelul Moringue erau mercenari germani şi 
austrieci, cărora ardeam de dorinţa să le plătesc datoria pe 
care orice bun italian a contractat-o faţă de fraţii lor din 
Europa. 

Noi eram cu toţii vreo şaizeci de oameni, dar eu îmi 
cunoşteam aceşti şaizeci de oameni ai mei şi cu ei mă 
credeam în stare să ţin piept nu numai la o sută cincizeci, ci 
şi la trei sute de austrieci. 

Prin urmare, am trimis cercetaşi în toate părţile, oprindu- 
mi aproape cincizeci ele oameni. 

Cei zece sau doisprezece oameni pe careţii trâmisesem în 
recunoaştere se întoarseră toţi cu acelaşi răspuns: 

— N-am văzut nimic. 

Era o ceaţă deasă şi, datorită ei, duşmanul putuse să scape 
dp iscoade. 

Am hotărât să nu mă bizui numai pe inteligenţa omului, ci. 
Să mă adresez instinctului animalelor. 

De obicei, când se organizează o expediţie de acest fel şi 
când oameni dintr-o altă ţară vin în preajma vreunei ferme 


să întindă vreo cursă, animalele, care îl simt pe străin, dau 
semne de nelinişte ce nu-i înşală niciodată pe cei ce le iau în 
seamă. 

Animalele, gonite de oamenii mei, se răspândiră de jur 
împrejurul fermei fără să dea însă vreun semn că s-ar 
petrece ceva neobişnuit prin apropiere. 

Crezând că nu maiama mă teme de nici o surpriză, am 
poruncit oamenilor să-şi pună puştile, aşa încărcate cum 
erau, ca şi muniţiile pe rastelele înjghebate în hambar şi le- 
am dat o pildă de siguranţă aşezându-mă să mănâne şi 
poftindu-i să facă la fel. 

De obicei aceasta era o invitaţie pe care o primeau fără să 
se lase rugaţi. Slavă Domnului, hrana nu ne lipsea. 

După terminarea mesei, l-am trimis pe fiecare la treaba 
lui. 

Oamenii mei munceau la fel de bine cum şi mâncau, adică 
din toată inima; nu se lăsară deci rugaţi: unii se duseră la 
lancioanele care erau trase pe țărm şi pe care le reparau; 
alţii la potcovit caii; unii în pădure să care cărbuni; alţii la 
pescuit. 

Am rămas singur cu bucătarul-şef, care-şi stabilise 
bucătăria sub cerul liber în faţa uşii hambarului şi care-şi 
supraveghea cratiţa sau lua spuma de pe oala cu ciorbă. 

Cât despre mine, savuram cu voluptate fiertura de mate, 
un fel de ceai din Paraguay care se bea dintr-un bostan cu 
ajutorul unui tub de sticlă sau de lemn. 

Nu bănuiam câtuşi de puţin că colonelul Moringue care 
era din partea locului, derutase printr-un şiretlic 
supravegherea oamenilor mei, câştigase încrederea 
animalelor noastre şi cu cei o sută cincizeci de austrieci ai 
lui, se culcase pe burtă într-un crâng, la cinci sau şase sute 
de paşi de noi. 

Deodată, spre marea mea surprindere am auzit în spatele 
meu, sunând atacul. 

— M-am întors. Infanteria şi cavaleria atacau, în galop, 
fiecare călăreț având un om după el; cei cărora le lipseau 


caii, alergau pe jos agăţaţi de coamele animalelor. 

Dintr-o săritură am fost pe banca din hambar; bucătarul 
mă urmă; dar duşmanul era atât de aproape încât în clipa 
în care treceam pragul o lovitură de lance mi se înfipse în 
punch16. 

Am mai spus că puştile se găseau rânduite, aşa încărcate 
cum erau pe rastel. Erau cu toatele şaizeci. 

Am apucat una, am descărcat-o; pe urmă pe a doua, apoi 
pe a treia şi asta cu o iuţeală aşa de mare încât să fie 
convinşi că nu sunt singur, şi cu atâta succes, încât căzură 
trei oameni. 

A patra, a cincea, a şasea lovitură urmară după primele 
trei; fiindcă trăgeam în grămadă, fiecare lovitură nimerea 
în plin. 

Dacă mulţimii aceleia de soldaţi i-ar fi venit în minte să se 
năpustească în hambar atât corsarul - adică eu - cât şi 
expediţia lui ar fi pierit într-o clipă; dar bucătarul mi se 
alăturase şi, trăgând şi el, Dihorul, oricât de perspicace era, 
se lăsă prins în cursă şi crezu că suntem cu toţii în hambar. 

Drept urmare, se retrase cu oamenii lui la o sută de metri 
de hambar şi începu să tragă. Asta mă salvă. Cum bucătarul 
nu era un trăgător prea bun şi cum în situaţia noastră orice 
foc de puşcă pierdut era o greşeală, i-am ordonat să-mi 
încarce doar puştile şi să mi le dea la mână. 

Eram sigur de un lucru şi anume că oamenii mei, auzind 
împuşcăturile vor bănui că duşmanul a debarcat, vor 
pricepe totul şi vor alerga în ajutorul meu. 

Nu mă înşelasem. Viteazul meu Luigi Carniglia apăru cel 
dintâi prin norul de fum ce se întindea între hambar şi 
trupa duşmană, care la rândul ei, trăgea de mama-focului. 

Îndată după el se iviră Ignazio Bilbao, un brav biscaian şi 
un italian la fel de brav, numit Lorenzo. Într-o clipă oamenii 
fură lângă mine şi începură să mă imite care mai de care; 
veniră apoi Eduard Mutru, Nacemento Raphael şi Procope; 
aceştia doi din urmă erau, unul mulatru, celălalt negru; 
apoi Francesco da Sylva; aş vrea, în loc să scriu aici, pe 


hârtie, să gravez în bronz numele tuturor acestor viteji 
tovarăşi, în număr de treisprezece oare mi se alăturară şi 
luptară timp de cinci ore împotriva a o sută cincizeci de 
duşmani. 

Aceşti duşmani puseseră stăpânire pe toate casele, pe 
toate barăcile „pe toate căsuţele ce ne înconjurau şi de 
acolo trăgeau cumplit asupra noastră. Alţii se urcară pe 
acoperiş, căruia îi ridicaseră învelitoarea, împuşcându-ne 
prin găuri şi azvârlind în noi cu torţe aprinse. Dar în timp ce 
unii stingeau torţele, ceilalţi răspundeau la împuşcături şi 
doi sau trei căzură morţi în mijlocul nostru prin găurile pe 
care ei înşişi le făcuseră. 

La rândul nostru, deschiserăm cu baionetele ferăstruici în 
zidul hambarului şi, oarecum la adăpost, trăgeam prin ele. 
Pe la ora trei, negrul Procope trase în plin: zdrobi braţul 

colonelului Moringue. 

Îndată, colonelul ordonă să se sune retragerea şi plecă; îşi 
luă răniții, dar lăsă cincisprezece morţi. 

Dintre ai mei, din treisprezece oameni, aveam cinci morţi 
şi cinci răniţi. Trei dintre aceştia muriră din cauza rănilor, 
astfel încât această încăierare m-a costat opt oameni, fiind 
una din cele mai aprige la care am luat parte. 

Aceste lupte erau cu atât mai grele pentru noi, cu cât nu 
aveam nici medic, nici chirurg. Rănile uşoare se oblojeau cu 
apă rece, pe care o schimbau ori de câte ori era cu putinţă. 

Cât priveşte rănile grave, era cu totul altceva. În general 
rănitul îşi dădea el singur seama; dacă nu nădăjduia să-şi 
mai revină, chema pe cel mai bun prieten al lui, îi dădea pe 
scurt ultimele dispoziţii testamentare şi-l ruga să-l suprime 
printr-un foc de puşcă. Prietenul examina rănitul şi dacă 
era de părerea lui, se îmbrăţişau, îşi strângeau mâna şi un 
foc de armă sau de pistol constituia deznodământul dramei. 

Era ceva trist, era ceva barbar poate, dar te vreţi? Nu 
exista nici un mijloc de a proceda altfel. ] Rossetti, care, din 
întâmplare, se afla la Camacuă, ca şi restul tovarăşilor 
noştri, nu putu, spre marele lui regret, să ne întâlnească. 


Unii fură siliţi, fiind urmăriţi şi fără arme, să treacă fluviul 
înot; alţii se înfundară în pădure; unul singur fu descoperit 
Şi ucis. 

Această luptă atât de periculoasă şi care a avut un sfârşit 
atât de fericit, le dădu o încredere imensă oamenilor noştri 
şi locuitorilor de pe această coastă, expusă de mult timp 
incursiunilor acestui duşman aventuros şi întreprinzător. 

Moringue a fost, de altfel, cel mai bun şef de expediţie al 
imperialilor. Numai el era în stare de asemenea surprize, şi 
trebuie să spun că pe aceea o condusese cu o fineţe care i- 
ar fi adus în mod sigur, porecla de „dihor” dacă n-ar fi avut- 
o. Născut într-o ţară pe care, cum am spus, o cunoştea la 
perfecţie, înzestrat cu o şiretenie şi o îndrăzneală fără 
margini, el a adus mult rău cauzei republicane şi imperiul 
Braziliei lui îi datorează, fără nici o îndoială, în cea mai 
mare parte, supunerea acestei provincii curajoase. 

Noi, totuşi, ne-am sărbătorit victoria. În cinstea noastră, 
dona Antonia dădu o serbare la ferma ei, la o depărtare de 
vreo douăsprezece mile de hambarul în care susţinusem 
lupta. P La această serbare am aflat că o fată frumoasă, la 
vestea primejdiei în care mă aflasem, pălise şi ceruse cu 
căldură ştiri despre viaţa şi despre sănătatea mea - izbândă 
mai dulce inimii mele decât izbânda sângeroasă pe care o 
repurtasem. Ah, fată frumoasă de pe continentul american! 
Eram mândru şi fericit de a-ţi aparţine în orice fel chiar şi 
numai în gând. Erai hărăzită şi a trebuit să aparţii altuia, 
dar soarta mi-a rezervat o altă floare a Braziliei, pe care o 
plâng astăzi şi pe care o voi plânge toată viaţa. Dulcea 
mamă a fiilor mei! Am cunoscut-o nu în victorie, ci în răst. 
Rişte şi în naufragiu, şi - mult mai mult decât tinereţea, 
chipul şi meritele mele - o înlănţuiră pe viaţă de mine, 
nenorocirile mele. 

Anita! Scumpă Anita! 17 

Expediția de la Sania Catarina Puţine lucruri, ba chiar 
nimic important nu se mai petrecu pe laguna de la Los 
Patos după această întâmplare. 


Începurăm să construim alte două vase. Primele materiale 
le aflarăm în prada noastră de mai înainte; cât despre 
prelucrarea lor, asta n-a fost numai opera noastră, ci şi a 
locuitorilor din împrejurimi care ne-au ajutat temeinic. 

După terminarea şi armarea celor două noi vase, am, fost 
chemaţi să ne unim cu armata” republicană, care asedia pe 
atunci Porto-Alegre, capitala provinciei. Armata n-a făcut 
nimic şi nici noi n-am putut să facem ceva în toată vremea 
petrecută în această regiune a lacului. 

Asediul era totuşi condus de Bento Manoel, căruia toată 
lumea îi atribuia, pe bună dreptate, mari merite de soldat, 
de general şi de organizator. Tot el a fost cel care, mai 
târziu, i-a trădat pe republicani şi a trecut de partea 
imperialilor. 

Se punea la cale expediţia de la Santa Catarina. Eu am 
fost chemat să fac parte din ea fiind pus sub ordinele 
generalului Canavarro. 

Numai că exista o greutate şi anume că nu puteam să 
ieşim din lagună, dat fiind că gura ei era păzită de imperiali. 

Într-adevăr, pe ţărmul meridional se afla oraşul fortificat 
Rio-Grande de Sul, iar pe malul septentrional, San Jose de 
Norte, un oraş mai mic, dar tot fortificat. Însă aceste două 
locuri ca şi Porto-Alegre se găseau încă în puterea 
imperialilor, ceea ce îi făcea stăpâni pe intrarea şi pe ieşirea 
din lac. Ce-i drept, nu stăpâneau decât aceste trei puncte, 
dar erau prea de-ajuns. 

Totuşi, cu nişte oameni ca cei pe care îi comandam, nimic 
nu era cu neputinţă. 

Am propus să lăsăm pe lagună cele două vase mai mici; 
şeful lor avea să fie un bun marinar, cu numele de Zefferino 
d'Utra. Eu, cu celelalte două, având sub ordinele mele pe 
Griggs şi pe cei mai îndrăzneţi dintre oamenii noştri, urma 
să însoțesc expediţia, operând pe mare, în timp ce 
generalul Canavarro ar fi operat pe uscat. 

Era un plan foarte frumos, nu mai rămânea decât să fie 
pus în aplicare. 


Am propus să se construiască două care de-ajuns de mari 
şi de-ajuns de solide spre a putea transporta, pe fiecare din 
ele, câte o ambarc-aţie şi să se înhame la aceste care atâţia 
boi şi cai cât erau necesari ca să le tragă. 

Propunerea mea a fost primită, iar eu am fost însărcinat 
să-i dau curs. Numai că, reflectând asupra ei, i-am adus 
următoarele modificări: am pus să se facă de către un rotar 
priceput, opt roţi enorme, solide şi rezistente la orice 
încercare, cu butucii potrivit greutăţii pe care trebuiau s-o 
suporte. 

La una din extremităţile lacului - cea opusă lui Rio-Grande 
de Sul, adică la nord-est - există, în fundul unei râpe, un 
mic pârâu ce curge din laguna Los Păros în lacul 
Trămândăi, pe care era vorba să se transporte cele două 
lancioana. 

Am pus să se coboare în această râpă unul din carele 
noastre, afundându-l cât mai mult; cu putinţă.; apoi., aşa 
cum făceam spre a le transporta pe deasupra bancurilor de 
nisip, am ridicat lanciona, până ce chila ei s-a sprijinit pe 
osia dublă. 

O sută de boi domesticiţi, înhămaţi la cârmă, cu ajutorul 
celor mai trainice frânghii ale noastre, fură porniţi dintr-o 
dată şi văzui cu o satisfacţie pe care nu pot s-o descriu, 
punându-se în mişcare ca un bagaj obişnuit, cel mai mare 
dintre cele două vase ale mele. 

Al doilea car fu coborât la rândul lui, încărcat ca şi primul, 
şi, ca şi primul, o luă din loc în mod fericit. 

Locuitorii se bucurară de spectacolul ciudat şi neobişnuit 
al celor două bastimente care treceau în care cu două roţi 
şi erau trase de câte două sute de boi pe o distanţă de 
cincizeci şi patru de mile, adică de optspr-ezece leghe şi 
totul fără cea mai mică dificultate şi fără cel mai mic 
accident. 

O dată ajunşi pe malul lacului Trămândăi, lancioanele au 
fost lansate la apă în acelaşi fel în care fuseseră îmbarcate; 
acolo, li se făcură micile reparaţii pe care le necesita 


călătoria, dar care nu însemnau mare lucru, deoarece 
numai după trei zile erau în stare să navigheze. 

Lacul Trămândăi este format din două ape curgătoare, ce 
izvorăsc de pe versantul oriental al lanţului de munţi Do 
Espinasso; el se varsă în Atlantic, dar este atât de puţin 
adine, încât numai în timpul marilor maree adâncimea lui 
atinge patru sau cinci picioare. 

Trebuie să mai spunem că pe această coastă, deschisă din 
toate părţile, 'marea nu este aproape niciodată calmă, ci 
dimpotrivă, mai tot timpul e agitată. 

Zgomotul stâncilor de la suprafaţa apei, care se întind de-a 
lungul coastei şi pe care marinarii le numesc „caiil- din 
pricina spumei pe care o împrăştie în jurul lor, se aude până 
la mai multe mile în interiorul ţării şi adesea este luat drept 
bubuitul tunetului. 

XXI Plecarea şi naufragiul În sfârşit, gata de plecare, am 
aşteptat ora mareei înalte, şi ne-am aventurat să ieşim în 
larg către ora patru după-amiază. 

În această împrejurare, urma să fim foarte satisfăcuţi de 
îndelungata deprindere pe care o aveam de a naviga prin 
mijlocul stâncilor de la suprafaţa apei; şi cu toată această 
deprindere, n-aş putea să mai spun astăzi prin ce manevră, 
mai mult îndrăzneață decât abilă, am izbutit să scoatem 
cele două vase în larg, deşi noi alesesem, cum am mai spus- 
o adineaori, ora când mareea era deplină, ' căci nicăieri nu 
aveam adâncimea necesară şi abia la căderea nopţii 
izbutirăm după multe sforţări să aruncăm ancora în Ocean, 
dincolo de înspumatele stânci de la suprafaţă, a căror 
mânie părea să sporească văzând că le scăpăm. 

Trebuie să consemnăm aici că niciodată, înaintea noastră, 
nu ieşise vreun vas din lacul Trămândăi. 

Către ceasurile opt seara, am ridicat ancora şi am pornit-o 
la drum. 

A doua zi, la ora trei noaptea naufragiam la vărsarea 
fluviului Asserigua, ce-şi are izvorul în Sierra de Espinasso 


şi care se varsă în mare în provincia Santa Catarina, între 
Tours şi Santa Maura. 

Dintre cei treizeci de oameni ai echipajului, şaisprezece se 
înecaseră. 

Să povestim cum s-a produs această înfiorătoare 
catastrofă. 

De cu seară, chiar din momentul plecării, vântul din sud ne 
şi ameninţa, îngrămădind norii şi bătând cu furie. Noi am 
mers paralel cu coasta; „Rio Pardolavea, cum am spus, 
treizeci de oameni la bord, un tun de calibrai doisprezece 
pe pivot, o grămadă de lăzi, o mulţime de obiecte de tot 
felul, toate astea luate din precauţie, căci nu ştiam cât timp 
vom rămâne pe mare, ce țărm vom atinge şi în ce stare vom 
ajunge la el, dat fiind că ne îndreptam spre o ţară duşmană. 

Vasul se afla, aşadar, peste măsură de încărcat, şi deseori 
era acoperit în întregime de valurile, care, în fiece clipă 
creşteau o dată cu vântul şi uneori chiar amenințau să-l 
înghită. Hotărâi deci să mă apropii de coastă şi, dacă lucrul 
era cu putinţă, să acostez într-un loc de pe plajă care ni s-ar 
fi părut accesibil; dar deoarece marea, ce se tot umfla, nu 
ne lăsa să ne alegem poziţia care ne convenea, am fost 
acoperiţi de un val uriaş, ce ne aplecă cu totul într-o parte. 

În. Acel moment, mă aflam în vârful catargului trinchetei, 
de unde speram să descopăr o trecere printre stâncile de la 
suprafaţa apei; lanciona se înclină la tribord şi fui aruncat la 
o distanţă de vreo treizeci de picioare. 

Deşi eram într-o situaţie primejdioasă, încrederea pe care 
o aveam în forţele mele de înotător făcu să nu mă gândesc 
nici o clipă la moarte; dar, având cu mine câţiva oameni 
care nu erau marinari şi pe care cu o clipă mai înainte îi 
văzusem întinşi pe punte, chinuiţi de răul de mare - în loc 
să înot spre coastă, m-am apucat să adun o parte din 
obiectele care, fiind uşoare păreau că vor rămâne la 
suprafaţa apei, şi să le împing spre vas, strigând oamenilor 
mei să se arunce în mare, să apuce orice epavă'şi să încerce 
să ajungă pe coasta care se afla la mai bine de o milă 


depărtare de noi. Vasul se răsturnase, însă catargele îl 
mențineau cu partea de la babord deasupra apei. 

Primul om pe carexl-a. M văzut rămăsese agăţat de 
odgoane; era Eduard Mutru, unul dintre cei mai buni 
prieteni ai mei; am împins spre el o bucată din tambuchi ', 
sfătuindu-l să nu-i dea drumul. Mutru, liind pe cale de a se 
salva, mi-am aruncat privirea spre vas. 

Primul om pe care l-am văzut fu scumpul şi curajosul meu 
Luigi Carniglia. În momentul catastrofei el se afla la eârmă 
şi rămăsese agăţat de vas, în partea pupei opusă vântului; 
din nenorocire în acea clipă era îmbrăcat eu o jachetă de 
postav foarte gros, pe care n-avusese vreme să şi-o mai 
scoată şi care îi strângea atât de tare braţele, încât îi era cu 
neputinţă să înoate cât timp avea să fie prizonierul ei. 

Văzând că mă îndreptam spre el, mă strigă. 

— Încearcă să te ţii bine, i-am răspuns, îţi vin în ajutor. 

Şi într-adevăr, urcându-mă iarăşi pe vas, ca o pisică, am 
ajuns până la el; m-am agăţat cu o mână de o ieşitură şi cu 
cealaltă scoțând din buzunar un cuţitaş care din păcate nu 
tăia bine, m-am apucat să-i spintec gulerul şi spiţele 
jachetei; încă o sforţare şi aş fi izbutit să-l liberez pe bietul 
Carniglia din această strânsoare, când o învolburare 
teribilă a mării ne acoperi, făcând ţăndări vasul, şi 
aruncându-i în mare pe toţi cei câţi mai rămăseseră pe 
bord. Carniglia fu azvârlit o dată cu ceilalţi şi nu mai apăru 
la suprafaţa apei. 

Cât despre mine, aruncat în fundul mării ca un proiectil, 
am revenit la suprafaţa apei buimăcit cu desăvârşire, dar cu 
toată buimăceala mea gândindu-mă la un singur lucru: să-i 
dau ajutor scumpului meu Luigi. Am înotat deci în jurul 
carcasei vasului ehemându-l eu strigăte puternice, în 
mijlocul şuierăturilor furtunii şi al bubuitului vijeliei, dar el 
nu mi-a răspus: fusese înghiţit pentru totdeauna, bunul meu 
tovarăş care-mi salvase viaţa pe estuarul La Plata şi faţă de 
care, cu toate sforţările mele, nu putusem să mă revanşez! 


În momentul în care pierdeam speranţa de a-i mai putea 
da ajutor lui Carniglia, mi-am aruncat ochii în jurul meu. A 
fost o minune a lui Dumnezeu, fără îndoială, dar în acel 
moment de agonie pentru toată lumea, nu m-am îndoit nici 
o clipă de salvarea mea, astfel încât am putut să mă ocup de 
salvarea celorlalţi. 

Mi-am văzut tovarăşii risipiţi şi înotând spre plajă, răzleţiţi 
unii de alţii, după abilitatea sau puterea lor. I-am ajuns într- 
o clipă şi, trimiţându-le un cuvânt de încurajare, i-am 
depăşit şi m-am pomenit printre primii, dacă nu chiar 
primul, între stâncile de la suprafaţă, tăind valuri uriaşe, cât 
munţii de înalte. 

Am ajuns pe țărm. Durerea pentru pierderea iubitului meu 
Carniglia mă făcu nepăsător faţă de soarta mea, dându-mi o 
putere de nebiruit. 

De cum am pus piciorul pe pământ, m-am şi întors, împins 
de o ultimă speranţă. 

Le-am întrebat pe rând pe toate aceste fiinţe speriate, ee 
puteau fi acoperite în orice moment de valuri, dar Carniglia 
fusese înghiţit de-a binelea; adâncurile Oceanului nu mi-l 
mai înapoiară. 


Atunci l-am revăzut pe Eduard Mutru, cel care, după 
Carniglia, îmi era cel mai scump, cel căruia îi întinsesem o 
bucată din tambuehi, îndemnându-l să se agaţe de ea din 
toate puterile. Fără îndoială, violenţa mării îi smulsese 
epava din mâini. El continua să înoate, dar era istovit şi 
mişcările sale sacadate arătau starea de extremă oboseală 
în care se afla. Am spus cât îl iubeam; el era cel de-al doilea 
frate al meu pe care aveam să-l pierd în cursul zilei. N-am 
vrut să rămân într-o clipă lipsit de tot ceea ce iubeam mai 
mult pe lume. Am împins în mare bucata de vas ce-mi slujise 
mie însumi să ajung la țărm şi m-am aruncat în mijlocul 
valurilor, întorcându-mă cu o totală nepăsare să caut 
primejdia din care de-abia scăpasem. După un minut, nu 
mai eram decât la câteva lungimi de braţ de Eduard; îi 
strigai: 

— Ţine-te bine! Curaj... lată-mă! Eşti scăpat! 

Zadarnică speranţă, sforţări inutile; în clipa în care 
împingeam spre el epava protectoare, se scufundă şi 
dispăru. 

Scoţând un țipăt, am dat drumul epavei de care mă ţineam 
şi mă cufundai. Dar negăsindu-l, m-am gândit că revenise 
poate la suprafaţa apei. M-am urcat la suprafaţă. Am 
revenit: nimic! M-am cufundat din nou, din nou m-am 
ridicat la suprafaţă. Am scos aceleaşi strigăte de disperare 
ca şi pentru Carniglia; ca şi pentru Carniglia totul a fost 
zadarnic; fusese înghiţit şi el, în adâncurile oceanului pe 
care nu se temuse să-l străbată c-a să vină să mă 
întâlnească, spre a sluji cauzapopoarelor. 

Încă un martir al libertăţii italiene, care nu-şi va avea un 
mormânt şi o cruce a lui! 

Cadavrele celor şaisprezece înecaţi pe care noi îi 
pierduserăm în acest dezastru şi care-mi fuseseră până 
atunci credincioşi tovarăşi de arme o dată înghiţite de 
mare, fură luate de valuri şi duse de curenţi la mai bine de 
treizeci de mile. Depărtare, spre nord. Am căutat atunci 
printre cei paisprezece care supravieţuiseră şi care în acel 


moment ajunseseră cu toţii la țărm, un chip de prieten, o 
figură de italian. Niciuna! Cei şase italieni care mă însoțeau 
erau morţi: Carniglia, Mutru, Staderini, Navone, Giovanni. 
Nu-mi mai amintesc numele celui de al şaselea. 

Îi cer iertare patriei de a-l fi uitat; ştiu prea bine că scriu 
acest lucru după un interval de doisprezece ani, ştiu prea 
bine că, de atunci, multe alte evenimente şi mai groaznice 
decât cel pe care l-am povestit s-au petrecut în viaţa mea; 
ştiu prea bine că am văzut prăbuşindu-se o naţiune, că am 
încercat zadarnic să apăr un oraş; ştiu prea bine că 
urmărit, exilat, hăituit ca o fiară sălbatică, am coborât în 
mormânt pe femeia care devenise inima inimii mele; ştiu 
prea bine că de-abia se închisese acest mormânt şi am fost 
silit să mă îndepărtez de el, ca damnaţii lui Dante, care 
merg înainte, dar al căror cap răsucit priveşte îndărăt; ştiu 
prea bine că nu mai am nici un adăpost; că din capătul 
extrem al Africii, privesc către această Europă care mă 
alungă ca pe un bandit, pe mine, care n-am avut totdeauna 
decât un gând, decât o dragoste „decât o nădejde: patria. 
Ştiu prea bine toate astea, dar nu-i mai puţin adevărat că ar 
trebui să-mi amintesc de acest nume. 

Dar, vai! nu mi-l mai amintesc! 

Tanger, martie-aprilie 1859. 

G.G. 

XXII John Griggs Lucru ciudat, cei care dispăruseră erau 
înotători buni, destoinici; fără îndoială că, încrezându-se 
peste măsură în iscusinţa lor, neglijară să pună mâna pe 
resturile plutitoare, şi speraseră să isc menţină pe apă fără 
acest sprijin, în timp ce, dimpotrivă, printre cei care îi 
regăseam sănătoşi şi teferi în jurul meu, erau câţiva tineri 
americani pe care îi văzusem stingheriţi până şi la trecerea 
unui braţ de râu lat numai de zece picioare. 

Mi se părea un lucru de necrezut, ţi totuşi acesta era 
adevărul. 

Lumea îmi părea un pustiu. 


M-am dus pe plajă, mi-am sprijinit capul în palme, şi cred 
că am plâns.- 

În toiul acestei apatii, ajunse până la mine un vaiet. Mi-am 
amintit atunci că, deşi aceşti oameni îmi erau necunoscuţi, 
aproape străini, fiind şeful lor şi în luptă şi la naufragiu, 
trebuia să le fiu părinte şi în nenorocire. 

Am înălţat capul. 

— Ce este, cine se vaită? am întrebat. 

Două-sau trei guri, clănţănind, răspunseră: 

— Mi-e frig. 

leu, care până atunci nu mă gândisem lă asta, am simţit că 
şi mie mi-era frig. 

M-am ridicat în picioare şi m-am scuturat; câţiva dintre 
tovarăşii mei, de-acum amorţiţi, se aşezaseră jos sau se 
culcaseră cu gândul de a nu se mai ridica. 

I-am tras de braţe. 

Trei sau patru se şi aflau în acea etapă a toropelii care te 
face să preferi lâncezeala morţii în locul suferinţei de a te 
mai mişca. 

I-am chemat în ajutor pe cei mai viguroşi, i-am silit pe cei 
amorţiţi să se ridice, pe unul l-am luat de mână, le-am spus 
celor ce nu-şi pierduseră încă puterile să facă la fel şi le-am 
strigat: 

— Să alergăm! 

În acelaşi timp, am dat eu însumi pildă. 

La început am simţit o greutate „aş zice mai mult chiar, o 
durere foarte mare, silindu-ne să ne punem în mişcare 
articulațiile înţepenite; dar, puţin câte puţin, membrele 
noastre îşi redobândiră elasticitatea. 

Am făcut acest exerciţiu timp de aproape o oră, după care 
sângele încălzit şi-a reluat circulaţia prin vinele noastre. 

Această gimnastică se desfăşurase în apropiere de fluviul 
Asserigua ce curge paralel cu marea şi se varsă în ea la o 
distanţă de o jumătate de milă de locul în care ne aflam; am 
pornit-o în sus, pe ţărmul drept al fluviului şi cam la patru 
mile de punctul nostru de plecare, am găsit o fermă şi acolo 


ospitalitatea ce dăinuie de-a pururi în pragul unei case 
americane. 

Cel de-al doilea vas al nostru, comandat de Griggs şi numit 
„Seival”, deşi de-abia ceva mai mare decât „Rio-Pardo”, dar 
de o construcţie diferită, puţu să lupte împotriva furtunii, să 
o înfrunte cu curaj şi să-şi continue victorios drumul. 

Trebuie să mai spun că Griggs era un excelent marinar. 

Scriu de pe o zi pe alta, silit poate să părăsesc mâine 
adăpostul în care mă odihnesc astăzi - nu ştiu dacă voi avea 
timp mai târziu să spun despre acest excelent şi valoros 
tânăr tot binele pe care-l gândesc despre el; îi voi plăti deci, 
deoarece numele lui se află sub pana mea, tributul pe care 
îl datorez memoriei sale. 

Sărmanul Griggs! Abia dacă am spus un cuvânt despre el 
şi totuşi când oare am mai întâlnit vreodată un om înzestrat 
cu asemenea curaj şi cu un caracter atât de fermecător? 
Născut dintr-o familie bogată, el venise să-şi ofere aurul, 
geniul şi sângele republicii care se năştea atunci, şi căreia i- 
a dat tot ceea ce-i oferise. Într-o zi sosi o scrisoare de la 
părinţii lui, din America de Nord, prin care îl pofteau să se 
ducă să-şi ia în primire o moştenire colosală; numai că el şi 
primise cea mai frumoasă moştenire hărăzită omului de 
convingere şi de credinţă - victoria martiriului - murind 
pentru un popor nefericit, dar generos şi viteaz. Şi eu care 
am asistat la atâtea morţi glorioase, am văzut trupul 
sărmanului meu prieten tăiat în două ca trunchiul unui 
stejar, de securea tăietorului de lemne; partea de sus a 
trupului îi rămăsese dreaptă, pe puntea vasului 
„Cassapara”, cu chipul neînfricat, îmbujorat încă de pârjolul 
luptei, numai că membrele, zdrobite şi desprinse de trup 
zăceau împrăştiate în jurul lui; o lovitură de tun încărcat cu 
mitralii îl lovise de la douăzeci de paşi şi astfel mutilat mi se 
înfăţişă în ziua în care eu, împreună cu un alt tovarăş, după 
ce-am dat foc flotilei din ordinul generalului Canavarro, ne- 
am urcat pe vasui lui Gi'iggs, care tocmai fusese lovit în plin 
de escadra inamică. 


Oh, libertate! libertate! care regină de pe pământ poate să 
se laude că are în urma ei alaiul eroilor pe care îl ai tu în 
cer! 

XXIII Santa Catarina Partea din provincia Santa Catarina, 
unde naufragiasem, se ridicase, din fericire, împotriva 
împăratului la vestea apropierii forţelor republicane; în loc 
să găsim duşmani, am aflat acolo aliaţi; în loc să fim atacați, 
am fost sărbătoriţi; am avut, aşadar într-o clipă, la 
dispoziţie, toate mijloacele de transport pe care puteau să 
ni le ofere bieţii locuitori cărora le cerusem ospitalitate. 

Căpitanul Baldonino porunci să mi se dea calul lui şi o 
pornirăm imediat la drum spre a ajunge din urmă 
avangarda generalului Canavarro, comandată de colonelul 
Texeira, avangardă ce se îndrepta în mare grabă spre 
laguna din Santa Catarina, în speranţa că o va lua prin 
surprindere18. 

Trebuie să mărturisesc că nu ne-a fost prea greu să 
punem mâna pe orăşelul care domina laguna şi care i-a dat 
şi numele. Garnizoana bătu repede în retragere şi trei mici 
nave de război se predară după o luptă scurtă; am trecut cu 
naufragiaţii mei pe bordul goeletei „Itaparikal1 armată cu 
şapte tunuri. 

În primele şapte zile ale acestei ocupaţii, norocul părea că 
făcuse un pact cu republicanii: nevenindu-le să creadă într- 
o invazie atât de grabnică despre care nu aveam decât ştiri 
vagi, imperialii ordonaseră ca laguna să fie aprovizionată cu 
arme, muniții şi soldaţi; dar armele, muniţiile şi soldaţii 
sosiră când noi eram de-acum stăpâni pe oraş şi prin 
urmare căzură în mâinile noastre fără nici o sforţare, din 
parte-ne; cât despre locuitori, ei ne primiră ca pe nişte fraţi 
şi ca pe nişte eliberatori, titlu pe care noi n-am ştiut să-l 
justificăm, în timpul şederii noastre în mijlocul acestei 
populaţii prietene. 

Canavarro îşi stabili cartierul general în oraşul lagunei, 
botezat de republicani Iulian, întrucât intraseră în el în luna 
iulie. El făgădui instaurarea unui guvernământ provincial, 


al cărui prim-preşedinte fu un preot venerabil şi care se 
bucura de un mare prestigiu în faţa întregului popor; 
Rossetti, cu titlul de secretar, a fost adevăratul suflet al 
acestui guvernământ; ce-i drept Rossetti părea făcut pentru 
toate funcţiile. 

Totul mergea deci de minune: colonelul Texeira, eu brava 
sa coloană de avangardă, îşi urmărise duşmanii până ce-i 
silise să se închidă în capitala provinciei şi pusese stăpânire 
pe cea mai mare parte din ţară; pretutindeni eram primiţi 
cu braţele deschise şi un mare număr de dezertori imperiali 
treceau de partea noastră. 

Proiecte magnifice fuseseră întocmite de generalul 
Canavarro, soldat cinstit cum n-a fost altul; aspru în 
aparenţă, dar în fond excelent, el avea obiceiul să spună că 
din această lagună de la Santa Catarina va ieşi hidra ce va 
devora imperiul şi poate că vorbele lui s-ar fi adeverit dacă 
ar fi existat mai multă grijă, mai multă chibzuială şi 
prevedere în legătură cu această expediţie; dar purtarea 
noastră trufaşă faţă de locuitori şi lipsa de mijloace făcură 
să se piardă roadele acestei strălucite campanii. 

XXIV O femeie Nu mă gândisem niciodată la căsătorie şi 
mă socoteam cu desăvârş-ire incapabil să devin soţ, dată 
fiind prea marea mea independenţă de caracter şi vocaţia 
mea irezistibilă pentru o viaţă aventuroasă; să ai o femeie şi 
copii mi se părea un lucru absolut imposibil pentru un om 
ce şi-a consacrat viaţa unei cauze al cărei succes, oric-ît de 
deplin ar fi, nu poate să-i îngăduie niciodată liniştea 
necesară unui tată de familie. Destinul hotărâse însă altfel; 
după moartea lui Luigi, a lui Eduard şi a tovarăşilor mei, mă 
aflam într-o completă izolare şi mi se părea că sunt singur 
pe lume. 

Nu-mi mai rămăsese nici măcar unul din aceşti prieteni, de 
care inima avea nevoie cum are viaţa nevoie de hrană. Cei 
ce supravieţuiseră, am mai spus-o, îmi erau străini; fără 
îndoială aveau şi ei suflete viteze şi inimi bune,; dar îi 
cunoşteam de prea puţin timp spre a fi prieten cu vreunul 


din ei. În acest gol imens pe care îl făcuse în jurul meu 
teribila catastrofă, simţeam nevoia unui suflet care să mă 
iubească; fără acest suflet, existenţa îmi eraaproape cu 
neputinţă de suportat. 

Îl regăsisem, e drept, pe Rossetti, adică un frate; dar 
Rossetti, ocupat cu obligaţiile misiunii sale, nu putea să 
trăiască lângă mine; şi abia dacă-l vedeam o dată pe 
săptămână. Aveam deci nevoie, cum am mai spus, de cineva 
care să mă iubească şi care să mă iubească fără întârziere. 
Dar prietenia este rodul timpului; îi trebuie ani ca să se 
coacă, în timp ce dragostea este ca fulgerul, uneori născut 
din furtună. Dar ce contează, eu sunt dintre cei ce preferă 
furtunile, oricum ar fi ele, calmului vieţii, acalmiei inimii. 

Îmi trebuia, aşadar, o femeie; numai o femeie putea să mă 
vindece, o femeie, adică unicul refugiu, singurul înger 
consolator, steaua furtunii; o femeie, adică divinitatea pe 
care n-o implori niciodată în zadar când o implori cu inima 
şi mai ales când o implori în nefericire. 

Cu acest gând stăruitor, din cabina19 mea de pe 
„Ltaparika” mi-am întors privirea spre uscat. Micul munte 
de la Barra era aproape, şi de pe puntea mea vedeam multe 
fete tinere, frumoase, ocupate cu treburi de-ale casei. Una 
dintre ele mă atrăgea însă mult mai mult decât celelalte. 
Mă hotărâi să debarce şi mă îndreptai în grabă spre casa 
asupra căreia îmi aţinteam de atâta timp privirea; inima îmi 
bătea să se spargă, dar ea şi luase, orioât de agitată era, 
una din acele hotărâri de nezdruncinat. Un bărbat mă pofti 
să intru, aş fi intrat chiar şi de m-ar fi oprit; pe acest bărbat 
îl mai văzusem o dată. O văzui pe tânără fată şi-i zisei: 
„Copilă, vei fi a mea!” Prin aceste cuvinte creasem o 
legătură pe care numai moartea putea s-o mai rupă. 
Dădusem peste o comoară apărată, dar o comoară atât de 
nepreţuită!. Dacă am săvârşit, prin asta, o greşeală, 
greşeala a fost în întregime a mea. A fost o greşeală dacă 
două inimi, unindu-se, sfâşiară inima unui nevinovat? 


Dar ea a murit şi el este răzbunatl. Unde am cunoscut 
măreţia greşelii? Acolo, la gurile fluviului Eridan, în ziua 
când nădăjduind s-o smulg morţii, îi apăsam prin 
contractări violente pulsul spre a-i număra ultimele bătăi, îi 
sorbeam respiraţia tot mai rară, îi culegeam, eu buzele 
mele, răsuflarea ei gâfâitoare, sărutam, vai! nişte buze 
muribunde, vai! ei vărsăm lacrimi de deznădejde20. 

XXV Cursa Generalul hotărâse ca eu să ies cu trei vase 
armate spre a ataca unităţile imperiale, navigând pe lângă 
tărâmul Braziliei. Mă pregătii pentru această grea misiune, 
strângând tot ce-mi era necesar înarmării. Cele trei vase 
ale 'mele erau „Rio-Pardo”,. Comandat de mine ,, 
Cassapara”, comandat de Griggsamâindouă goeleâe - şi 
„Seival” comandat de italianul Le-nena (r). Gura lagunei era 
blocată de bastimentele koperiaie de răesboi; dar noi 
ieşirăm noaptea, fără să fim stân jenaţi. Anita, de acum 
înainte tovarăşa întregii mele vieţi şi, prin urmare, a tuturor 
primejdiilor mele, ţinuse morţiş să se îmbarce împreună cu 
mine. 

Ajunşi în dreptul lui Santos, întâlnirăm o corvetă imperială 
ce ne urmări degeaba timp de două zile. În cea de-a doua 
zi, ne apropiarăm de insula de Abrigo de unde lu arâăm 
două sumace încărcate cu orez. Ne continuarăm croaziera 
şi mai luarăm câteva prăzi. După opt zile de la plecarea 
noastră, îmi îndreptai nava spre lagună. 

Nu ştiu de ce, dar aveam o neagră presimţire privitor la 
ceea ce se petrecea acolo, dat fiind că şi mai înainte de 
plecarea noastră se manifesta o oarecare nemulţumire 
împotriva noastră. În plus eram prevenit de apropierea 
unui considerabil corp de trupe „comandat de generalul 
Andrea, căruia pacificarea regiunii del Para îi adusese o 
mare reputaţie. 

Pe când ne întorceam, întâlnirăm în dreptul insulei Santa 
Catarina un vas de război pentru paza coastei braziliene. 
Noi eram cu „Rio-Pardou şi cu „Seivala („Cassaparatt se 
despărţise de noi de mai multe zile, pe o noapte 


întunecată). Îl descoperirăm la prora noastră şi nu exista 
nici un mijloc să-l putem evita. Ne îndreptarăm deci asupra 
lui şi-l atacarăm cu hotărâre. Am deschis focui, duşmanul 
ne-a răspuns la fel; dar urmările luptei au fost neînsemnate 
din pricina mării furioase. Rezultatul bătăliei fu pierderea 
eâtorva din prăzile noastre de război, comandanții lor, 
Irispăimântaţi de superioritatea duşmanului, pieri înd u-ne 
steag u rile. 

Alţii o luară spre coasta apropiată. 

Una singură din prăzi fu salvată; era comandată de 
Ignazio Bilbao „bravul nostru biscaian, care acostă cu ea în 
portul Imbituba, pe atunci în puterea noastră. „Seivat”, al 
cărui tun fusese demontat şi lua apă, avu aceeaşi soartă: m- 
am văzut deci silit să fac şi eu ca ei, fiind prea slab ca să 
navighez singur în larg. 

Intrarăm în Imbituba, împinşi de vântul de nordest; pe un 
asemenea vânt ne era cu neputinţă să pătrundem iarăşi în 
lagună şi desigur că bastimentele imperiale staționate la 
Santa Catarina, informate de „Anduxinka”, un bastiment de 
război cu care avusesem de-a face, aveau să vină să ne 
atace; a trebuit aşadar să ne pregătim de luptă. Tunul 
demontat de pe „Seival” fu înălţat pe un promontoriu ce 
alcătuia micul golf dinspre răsărit, şi pe acest promontoriu 
construirăm o baterie apărată cu gabioane. 

Într-adevăr, de-abia se lumină de ziuă, când zărirăm trei 
bastimente îndreptându-se spre noi. „Rio-Parcio” fu ancorat 
în fundul golfului şi începu o luptă foarte inegală, imperialii 
fiind incomparabil mai puternici decât noi. 

Voisem s-o duc pe Anita pe uscat, dar ea refuzase şi cum, 
în adâncul inimii mele îi admiram curajul şi eram mândru 
de el, o dată primele rugăminţi respinse, n-am făcut nimic 
în această împrejurare ca de altfel şi în celelalte ca să-i 
îngenunchez voinţa. 

Duşmanul, favorizat în manevra sa de vuitul ce se înteţea, 
se menținea la velă, cu înaintări scurte şi trăgând furios cu 
tunul. În felul acesta putea să deschidă, după cum vroia, 


toate unghiurile de diversiune pentru focul lui şi să-l 
îndrepte în întregime asupra goeletei noastre. Cu toate 
astea, luptam la rândul nostru cu cea mai îndârjită hotărâre 
şi, cum atacam atât de aproape încât ne puteam sluji de 
carabine, focul era şi dintr-o parte şi din cealaltă, dintre 
cele mai ucigătoare; în raport cu numărul nostru redus, 
aveam pierderi mai mari decât imperialii şi puntea ni se 
acoperise de cadavre şi de mutilaţi; dar, deşi coasta 
bastimentului ne era ciuruită de ghiulele, deşi catargele 
suferiseră mari avarii, eram hotărâți să nu cedăm şi să 
murim până la ultimul mai degrabă decât să ne predăm. 
Este adevăi'at că eram stimulaţi în această generoasă 
hotărâre, şi de amazoana braziliană pe care o aveam pe 
bord. Nu numai că Anita, cum am spus, nu voia să debarce, 
ci mai mult, cu carabina în mână, lua parte la luptă; eram, 
trebuie s-o mărturisesc, susținuți vitejeşte de bravul Manoel 
Rodriguez, comandantul bateriei noastre de pe' uscat şi 
atât cât dură scurta luptă, focurile lui fură conduse cu 
iscusinţă şi cu forţă. 

Duşmanul era foarte îndârijit, îndeosebi împotriva goeletei. 
De mai multe ori, în timpul luptei, el se apropie atât de 
mult, încât am crezut că vrea să ne abordeze. Ar fi fost bine 
venit, căci eram pregătiţi pentru orice. 

În sfârşit, după cinci ore de luptă înverşunată, duşmanul, 
spre marea noastră surprindere, începu să se retragă, cum 
am aflat mai târziu, din pricina morţii comandantului, ucis 
pe loc, de pe vasul „Frumoasa americană”, moarte ce 
pusese capat, luptei. 

În timpul acestei lupte, am încercat una din cele mai 
puternice şi mai dureroase emoţii din viaţa mea. În vreme 
ce Anita, pe puntea goeletei îi încuraja pe oamenii noştri cu 
sabia în mână, o ghiulea de tun o răsturnă împreună cu doi 
dintre ei. M-am repezit spre ea crezând că nu voi mai găsi 
decât un cadavru; dar Anita se ridică sănătoasă şi teafără; 
cei doi oameni însă fuseseră ucişi. Am implorat-o să coboare 
pe interpunte. 


— Da, o să cobor într-adevăr unde spui, zise ea, dar ca să-i 
silesc pe fricoşii care s-au ascuns acolo să iasă afară. 

Într-adevăr ea cobori pe interpunte şi ieşi repede, 
împingându-i înainte pe doi-trei mateloţi cumplit de ruşinaţi 
că se arătaseră mai puţin curajoşi decât o femeie. 

Restul zilei l-am folosit ca să îngropăm morţii şi să 
reparăm stricăciunile pricinuite goeletei noastre de focul 
duşman, stricăciuni care erau mari. A doua zi, imperialii 
nemaiarătându-se şi pregătindu-se fără îndoială de vreun 
nou atac împotriva noastră, am îmbarcat tunul, am ridicat 
ancora la căderea nopţii şi ne-am îndreptat din nou spre 
lagună. 

Când duşmanul băgă de seamă că am plecat, noi eram 
departe; porni totuşi în urmărirea noastră, dar de-abia a 
doua zi putu să tragă după noi câteva lovituri de tun, însă 
fără nici un rezultat; astfel că reintrarăm, fără accident, în 
lagună, unde furăm sărbătoriţi de-ai noştri care se minunau 
cum putusem scăpa de un duşman superior nouă ca număr. 

XI - Memoriile lui Garibaldi Lacul din Imerui Alte 
evenimente ne aşteptau în lagună. 

Deoarece duşmanii continuau să înainteze împotriva 
noastră pe uscat într-un număr superior nouă, astfel încât 
nu exista nici o şansă de a le rezista; cum, pe de altă parte, 
neghiobiile şi brutalităţile noastre ni-i înstrăinaseră pe 
locuitorii provinciei Santa Catarina, ei fiind gata să se 
revolte şi să se alăture imperialilor; cum populaţia oraşului 
Imerui, situat la extremitatea lacului, chiar se şi revoltase, 
eu am primit ordin din partea generalului Canavarro să 
pedepsesc această ţară nefericită, trecând-o prin foc şi 
sabie; am tost nevoit deci să-i ascult porunca. 

Locuitorii şi garnizoana făcuseră pregătiri de apărare 
dinspre mare; am debarcat deci la trei mile distanţă şi într- 
un moment când nu se aşteptau de loc, i-am asediat dinspre 
munte; luată prin surprindere şi învinsă, garnizoana fu pusă 
pe fugă şi noi ne-am trezit stăpâni pe Imerui. 


Doresc pentru mine ca şi pentru orice altă făptură care n- 
a încetat de a mai fi om, să nu primească niciodată un ordin 
asemănător celui pe care îl primisem eu şi care suna atât de 
hotărât, încât nu aveam nici o posibilitate de a nu-l 
îndeplini. Deşi există lungi şi prolixe relatări despre astfel 
de fapte, cred că nici cea mai teribilă relatare nu se poate 
apropia de realitate. Dumnezeu să mă aibă în mila lui şi să 
mă ierte, dar niciodată în viaţa mea n-am trăit o zi care să- 
mi lase în suflet o amintire atât de amară: nimeni nu-şi 
poate face o idee, dacă se dă frâu liber jafului, despre 
strădania pe care am depus-o ca să împiedic violenţa 
împotriva persoanelor şi să limitez distrugerea numai la 
lucrurile neînsufleţite; cu toate astea, am izbutit, cred, 
peste aşteptările mele; cât priveşte bunurile, mi-a fost cu 
neputinţă să evit dezordinea. Nimic n-a folosit, nici 
autoritatea comandantului, nici pedepsele, nici chiar 
loviturile. Am ajuns până la ameninţarea cu întoarcerea 
duşmanului. Am răspândit zvonul că, întrucât primise 
întăriri, inamicul venea din nou împotriva noastră, dar totul 
a fost zadarnic şf dacă duşmanul ar fi revenit într-adevăr, 
cum ne-ar fi găsit în dezordine, ne-ar fi măcelărit în toată 
legea. Din nenorocire, oraşul, deşi mic, avea o mulţime de 
magazine, ticsite cu vinuri şi lichioruri, astfel încât, în afară 
de mine, care nu beau niciodată decât apă, şi de câţiva 
ofiţeri pe care am. Izbutit să-i ţin în frâu, beţia fu aproape 
generală. Adăugaţi la asta faptul că pe cei mai mulţi dintre 
oameni de-abia îi cunoşteam, fiind noi recruți, prin urmare 
indisciplinaţi. Doar cincizeci de oameni foarte hotărâți, dacă 
ar fi venit să ne atace prin surprindere, cu siguranţă că ne- 
ar fi dat gata. În sfârşit, după ameninţări peste ameninţări 
şi multă strădanie, am izbutit să îmbarce iarăşi fiarele 
sălbatice dezlănţuite. 

După ce fură încărcate, pe puntea navei, alimente şi 
câteva efecte salvate de la jaf şi destinate diviziei, ne-am 
întors în lagună. 


În vremea asta, avangarda comandată de colonelul 
Texeira, se retrăgea dinaintea duşmanului, care înainta 
repede, în număr mare. 

Când ne-am înapoiat în lagună, tocmai se făceau pregătiri 
pentru transportarea bagajelor pe ţărmul drept şi în 
curând trupele trebuiră să treacă şi ele în urma bagajelor. 

XXVII Noi lupte Am avut mult de lucru în ziua când divizia 
a trecut pe ţărmul meridional, căci dacă armata era puţin 
numeroasă, bagajele şi încurcăturile de tot felul nu se mai 
sfârşeau. La cel mai îngust punct al gurii, curentul era de o 
violenţă îndoită. Am muncit aşadar de la răsăritul soarelui 
până la amiază, ca să putem trece divizia, folosindu-ne de 
toate bărcile ce s-au putut găsi. 

Spre amiază începu să-şi facă apariţia flotila inamicului, 
alcătuită din douăzeci şi două de vase; ea îşi combină 
operaţiile cu trupele de pe uscat şi înseşi vasele 
transportau, în afară de echipaje, un mare număr de 
soldaţi. M-am urcat pe muntele cel mai apropiat spre a 
observa duşmanul şi am recunoscut într-o clipă că planul lui 
era de a-şi reuni forţele la intrarea lagunei; i-am dat 
imediat de ştire generalului Canavarro şi el a dat îndată 
ordine în consecinţă dar, cu toate ordinele, oamenii noştri 
n-au ajuns la timp spre a apăra intrarea lagunei. O baterie 
instalată de noi la extremitatea digului comandată de 
bravul Capotto nu opuse decât o slabă rezistenţă, 
deoa”rece nu avea decât tunuri de calibru mic, prost servite 
de altfel de către artilerişti neîndemânatici. Mai rămâneau 
cele trei mici vase republicane ale noastre, numai cu 
jumătate din echipaj, restul oamenilor fiind trimişi pe uscat, 
ca să ajute la trecerea trupelor. Unii, fiindu-le cu neputinţă, 
alţii, pentru că ţineau mult să stea departe de lupta teribilă 
ce se pregătea, cu toate ordinele pe care le-am trimis, nu 
ne-au venit în ajutor, lăsând pe umerii noştri toată 
greutatea luptei. 

În vremea asta, duşmanul venea asupra noastră cu toate 
pânzele, împins de vânt şi de maree. M-am grăbit deci, în ce 


mă privea, să mă duc la postul meu, pe bordul lui „Rio- 
Pardo'- de unde curajoasa mea Anita şi începuse canonada, 
ţintind şi trăgând ea însăşi cu tunul pe care îşi'luase 
obligaţia să-l comande şi însufleţindu-i cu glasul ei pe 
oamenii noştri intimidaţi întrucâtva. 

Lupta a fost teribilă şi mai ucigătoare decât s-ar fi putut 
crede. Noi n-am pierdut mulţi oameni, căci mai bine de 
jumătate din echipaj se afla pe uscat, dar din cei şase ofiţeri 
repartizaţi pe cele trei vase, doar eu singur am 
supravieţuit. Toate tunurile noastre erau distruse. Totuşi 
lupta continua cu 'carabina şi n-am încetat să tragem atâta 
vreme cât' duşmanul trecu dinaintea noastră. În tot acest 
timp, Anita a rămas lângă mine, în locul cel mai primejdios, 
nevrând nici să debarce, nici să se folosească de vreun 
adăpost, dispreţuind până şi să se aplece, aşa cum face cel 
mai brav om când vede fitilul apropiindu-se de tunul inamic. 

În sfârşit crezui că am găsit un mijloc să o ţin departe de 
primejdie. 

I-am ordonat, fiind nevoie de un ordi al meu pentru ca ea 
să asculte şi, mai ales, de probabilitatea că dacă aş trimite 
un alt om ar găsi vreun pretext să nu se mai întoarcă, i-am 
ordonat deci să se ducă să, ceară întăriri generalului, 
făgăduindu-i acestuia că, dacă îmi va trimite aceste întăriri, 
voi reintra în lagună în urmărirea imperialilor şi într-atât le 
voi da de furcă, încât ei nu s-ar mai gândi să debarce chiar 
de-ar trebui ca eu, cu torţa în mână, să le incendiez flota. 
Am obţinut de la Anita promisiunea că va rărnânepe uscat 
şi că-mi va trimite răspunsul printr-un om sigur; dar spre 
marele meu regret, veni ea însăşi: generalul n-avea oameni 
să-mi trimită; îmi ordona nu să incendiez flota duşmană, 
ceea ce el socoteadrept o sforţare disperată şi inutilă, ci să 
mă reîntorc, salvând armele de mână şi muniţiile. 

Am ascultat. Atunci, sub un foc ce nu se domoli o clipă, am 
izbutit să transportăm pe uscat „cu supraviețuitorii, armele 
şi muniţiile, operaţie pe care, în lipsa unui ofiţer, o 
conducea Anita, în timp ce eu, trecând de pe un vas pe 


altul, puneam în locul cel mai inflamabil de pe bordul 
fiecăruia din ele focul ce trebuia să le mistuie. 

A fost o misiune teribilă, întrucât am fost silit să trec de 
irei ori în revistă morţii şi răniții. Era un adevărat abator de 
carne omenească. Am călcat, pe trunchiuri despărțite de 
capete; la fiecare pas, împingeam cu piciorul mădulare 
risipite. Comandantul de pe „Iltaparika”, Juan Enriquez de 
la Raguna, zăcea lungit în mijlocul a doi-trei oameni din 
echipajul său, cu o ghiulea ce-i făcuse „în mijlocul pieptului, 
o gaură prin care-ţi puteai trece braţul. Bietul John Griggs, 
cum am spus-o în altă parte, fusese tăiat drept în două de. 
Tirul primit aproape în faţă al unei încărcături cu mitralii. 
La vederea unei atare privelişti mă pipăiam îşi mă întrebam 
necruţându-mă de loc mai mult decât. Ceilalţi, cum de 
putusem să scap teafăr. 

Într-o clipă, un nor de fum ne acoperi vasul „şi bravii 
noştri morţi avură cel puţin „fiind arşi pe puntea vasului lor, 
un rug demn de ei. În vreme ce-mi săvârşeam opera de 
distrugere, Anita îşi săvârşea opera de salvare. Dar în ce 
fel, Doamne, Dumnezeule! într-un fel care mă face să mă 
cutremur. Pentru transportul armelor pe țărm şi pentru 
întoarcerea ei pe vas, a făcut peste douăzeci de drumuri, 
trecând neîncetat pe sub focul inamicului. Se afla într-o 
bărcuţă cu doi vâslaşi şi bieţii de ei se îndoiau cât puteau 
mai mult spre a evita gloanţele şi ghiulelele. 

Dar ea, în picioare la pupă, în mijlocul focului de mitralii, 
stătea dreaptă, calmă şi mândră ca o statuie a zeiţei Palas, 
şi Dumnezeu, care-şi întindea o mână asupra mea, o 
acoperea şi pe ea cu umbra aceleiaşi mâini. 

Aproape de căderea nopţii, după ce i-am adunat pe 
supraviețuitori m-am întâlnit cu ultimele rânduri ale diviziei 
noastre, în retragere spre RioGrande, şi am apucat pe 
acelaşi drum pe care îl urmasem cu câteva luni mai înainte, 
cu inima plină de speranţă şi precedaţi de victorie. 

XXVIII Călare în noianul peripeţiilor aventuroasei mele 
existenţe, am avut întotdeauna ceasuri bune, momente 


norocoase şi deşi clipa în care mă aflam nu părea la prima 
vedere că face parte din cele ce mi-au lăsat o amintire 
plăcută, o revendic totuşi, dacă nu ca plină de fericire, cel 
puţin ca plină de emoţii. 

În fruntea eâtorva oameni rămaşi din atâţia luptători ce 
meritaseră, pe bună dreptate, numele de bravi, mergeam 
călare, mândru de cei vii, mândru de cei morţi, aproape 
mândru chiar de mine însumi. Alături de mine călărea 
regina inimii mele, femeia demnă de toată admiraţia. Mă 
avântam într-o carieră şi mai atrăgătoare decât cea a 
marinei: ce-mi păsa că nu aveam, ca filosoful grec, decât 
ceea ce duceam cu mine? Că slujisem o republică săracă ce 
nu plătea nimănui şi care chiar de-ar fi fost bogată tot n-aş 
fi vrut să fiu plătit de ea? N-aveam oare o sabie bătându-mi 
şoldul, o carabină pusă de-a curmezişul armăturii şeii? N-o 
aveam oare lângă mine pe Anita, comoara mea, inimă la fel 
de înflăcărată ca şi a mea pentru cauza popoarelor? Nu 
privea ea luptele drept un divertisment, o simplă distracţie 
a vieţii de tabără? Viitorul îmi surâdea senin şi norocos; şi 
cu cât singurătăţile americane se înfăţişau mai sălbatice cu 
atât îmi apăreau mai frumoase şi mai ademenitoare. 

Ne-am continuat, aşadar, drumul retrăgându-ne până la 
Las Torres, graniţă a două provincii, unde ne-am aşezat 
tabăra. Duşmanul se mulţumise să ia în stăpânire din nou 
laguna, şi încetase să ne mai urmărească. Unindu-se cu 
divizia Acunha ce venea din provincia Săo Paulo, se 
îndreptă spre Cima da Serra, ţinut muntos ce aparţine 
provinciei Rio-Grande. 

Prietenii noştri de la munte, atacați de forţe superioare, 
cerură ajutor generalului Canavarro, şi el hotări să le vină 
în ajutor cu o expediţie sub ordinele colonelului Texeira. Noi 
am făcut parte din această expediţie. Primiţi de către 
serranieni comandaţi de colonelul Aranha, am zdrobit cu 
totul divizia duşmană la Santa Vittoria. Acunha se înecă în 
fluviul Pelaras şi cea mai mare parte din soldaţii săi căzură 
prizonieri. 


Această victorie readuse sub comandamentul republicii 
cele două ţinuturi, Vaccaria şi Lages, iar noi intrarăm 
triumfători în capitala acestuia din urmă. 

Vestea invaziei imperiale ridicase partidul brazilian şi 
Mello, un şef duşman, îşi sporise în această provincie 
armata cu vreo cinci sute de oameni din cavalerie. 
Generalul Bento-Manoel, însărcinat să lupte împotriva lui 
nu a putut s-o facă din pricina retragerii sale aşa că se 
mulţumise să-l trimită pe colonelul Portinko în urmărirea lui 
Mello care se îndrepta spre Săo Paulo. 

Poziţia şi forţele noastre ne îngăduiau cu prisosinţă nu 
numai să ne opunem trecerii lui Mello, ba chiar să-l şi 
zdrobim. Soarta însă n-a vrut-o; colonelul Texeira, nefiind 
sigur dacă duşmanul venea prin Vaccaria sau prin 
Coritibani, îşi împărţi armata în două corpuri, trimiţându-l 
pe colonelul Aranha la Vaccaria cu cea mai bună cavalerie a 
sa, în vreme ce noi, cu infanteria şi cu alţi câţiva oameni, 
toţi călări, luaţi aproape numai dintre prizonieri, ne-am 
îndreptat spre Coritibani. Era drumul pe tare îl urmă 
duşmanul. 

Această împărţire a forţelor ne-a fost fatală: recenta 
noastră victorie, firea înflăcărată a şefului nostru şi veştile 
pe care le aveam despre inamic, ne făceau să-l dispreţuim 
prea mult. În trei zile de marş, am fost la Coritibani şi ne- 
am instalat tabăra la o mică depărtare de Maromba, pe 
unde se presupunea că aveau să treacă imperialii. Pe mal fu 
aşezat un post şi santinele în locurile socotite necesare, 
apoi ne-am dus, pe deplin liniş tiţi, la culcare. Cât despre 
mine, deprinderea pe car (c) o aveam eu astfel de războaie 
mă făcu să dorm iepureşte. Către miezul nopţii, postul de 
pe fluviu a fost atacat cu atâta furie., încât de-abia avu timp, 
să fugă schimbând doar câteva împuşcături cu duşmanul. 

La prima împuşcătură mă şi ridicasem în picioare, 
strigând: „La arme!” La acest strigăt toată lumea se trezi şi 
fu gata de luptă. La câtăva vreme după revărsatul zorilor, 
se ivi şi duşmanul şi după ce trecu fluviul, se opri la 


oarecare depărtare de noi, pregătit de luptă. Oricare altul 
în afară de 'Texseira, văzând superioritatea lui numerică, ar 
fi expediat curieri ca să cheme în ajutor cel de al doilea 
Corp, şi, până la joncţiunea cu Aranha, l-ar fi înşelat pe 
duşman; dar viteazul republican se temu ca nu cumva 
inamicul să se retragă şi astfel, prin fuga lui, să nu piardă 
prilejul de a lupta. Se aruncă deci în luptă, sinchisindu-se 
prea puţin de poziţia avantajoasă pe care o ocupa 
adversarul lui. 

Duşmanul, profitând de terenul accidentat, îşi stabilise 
linia de bătaie pe o colină îndeajuns de ridicată, în faţa 
căreia se afla o vale adâncă, astupată de mulţi mărăcini; în 
afară de asta, el pusese ca strajă ascunsă pe coastele ei, 
câteva plutoane. Texeira ordonă atacul; ordinul fu îndeplinit 
cu străşnicie. Atunci duşmanul simulă o retragere. Oamenii 
noştri porniră în urmărirea lui fără să înceteze schimbul de 
focuri; dar deodată ei fură atacați de plutoanele ascunse, pe 
care nu le văzuseră şi care, luându-i din flanc, îi siliră să 
treacă îndărăt valea, în dezordine. Am pierdut, în această 
încăierare, pe unul dintre cei mai buni ofiţeri ai noştri, 
Manuel N., care era foarte iubit de şeful nostru. Dar linia în 
curând refăcută, ai noştri se aruncară înainte cu un nou 
avânt; duşmanul dădu înapoi şi începu să se retragă. 

N-a fost un număr mare de morţi şi răniţi, nici dintr-o 
parte nici din cealaltă, căci doar puţine trupe luaseră parte 
la luptă. 

Cu toate acestea, duşmanul se retrăgea în grabă şi noi îl 
urmăream cu îndârjire; dar cum cele două linii de cavalerie 
ale sale centinuară să fugă pe o distanţă de nouă mile, noi 
n-am putut să-l urmărim cu infanteria. Apropiindu-ne de 
Passa de Maromba, comandantul nostru de avangardă, 
maiorul Giacinto, îl preveni pe colonel că duşmanul îşi 
trecea, în cea mai mare dezordine, boii şi caii peste fluviu, 
ceea ce, socotea el, era dovada că vroia să-şi continue 
retragerea. 'lexeira nu şovăi o clipă: ordonă micului nostru 


pluton de cavalerie s-o pornească în galop şi-mi recomandă 
să-l urmez cât mai de-aproape cu infanteria mea. 

Dar această retragere nu era decât o capcană din partea 
vicleanului nostru duşman; şi din nenorocire, această 
capcană reuşi din plin. Din pricina terenului accidentat şi a 
grabei cu care îl străbătuse, el se afla în afara privirilor 
noastre şi, o dată ajuns la fluviu, îşi trecuse pe malul 
celălalt, boii şi caii aşa cum ne prevenise maiorul Giacinto, 
dalarmata şi-o pitise în dosul coloanelor împădurite care-o 
ascundeau cu desăvârşire ochilor noştri. 

O dată luate aceste măsuri şi după ce-au instalat un pluton 
spre a le susţine linia de. Trăgători, imperialii, preveniţi de 
imprudenţa pe care o dor vedisem, lă sân du-ne infanteria 
în urmă, făcură un marş în sens invers şi curând 
escadroanele lor începură să urce partea lină a unei văi. 

Plutonul nostru care-l urmărea p'e inamic în fuga lui 
simulată, fu primul care observă capcana, fără însă a mai 
avea timp s-o evite. Atacat din flanc, el fu cu desăvârşire dat 
peste cap; celelalte trei escadroane de cavalerie ale noastre 
avură aceeaşi soartă şi asta cu tot curajul şi hotărârea lui 
Texeira şi a câtorva din ofiţerii noştri de la. Rio-Grande; în 
câteva clipe cavaleriştii noştri fură zdrobiţi şi risipiţi care 
încotro. ' 

Aceştia erau, am mai spus-o, aproape toţi prizonierii de la 
Santa Vittoria, pe care poate că ne bizuisem cu prea mare 
uşurinţă; într-adevăr, ei nu puteau fi câtuşi de puţin 
devotați cauzei noastre; apoi, soldaţii noi veniţi din 
provincie, nu erau obişnuiţi cu călăritul; astfel că se 
împrăştiară în dezordine la prima ciocnire şi, în afară de 
câţiva morţi, mulţi dintre ei se lăsară luaţi prizonieri. Nu-mi 
scăpă nimic din incidentele catastrofei. Urcat pe un cal bun, 
după ce mi-am îmboldit infanteriştii să meargă cât mai 
repede cu putinţă, am pornit-o înainte şi, (ajunşi în vârful 
unei coline, am început să urmăresc cu privirea tristul 
sfârşit al luptei. 


Infanteriştii mei făcură tot ce e cu putinţă pe lumea asta 
ca să ajungă la vreme, dar în zadar. Din Vârful înălţimii pe 
care mă aflam, am judecat că era prea târziu pentru ca ei 
să ne mai poată aduce victoria, dar încă destul de devreme 
pentru a împiedica să nu fie pierdut totul. Chemai la mine 
doisprezece din vechii mei tovarăşi, pe cei mai iuți şi mai 
curajoşi; veniră în fugă. L-am lăsat pe maiorul Peichotto să 
vadă de rest şi cu această mână de viteji am ocupat, pe 
vârful unui deal, o poziţie for. Tificată de arbori. De acolo, 
am ţinut piept duşmanului care băgă de seamă că nu era pe 
deplin biruitor şi am slujit drept punct de adunare acelora 
dintre ai noştri care nu-şi pierduseră cu totul curajul. 
Colonelul şi câţiva cavalerişti se repliară, după ce făcuseră 
minuni de vitejie; restul infanteriei ne ajunse în acest loc şi 
atunci apărarea deveni teribilă şi ucigătoare. 

Totuşi, puternici pe poziţia noastră şi în număr de 
şaptezeci şi trei, am luptat având un avantaj; duşmanul, 
lipsindu-i infanteria şi fiind prea puţin obişnuit să lupte 
împotriva acestei arme, şarja în zadar: cinci sute. De 
oameni dintr-o excelentă cavalerie, înfierbântată şi fălindu- 
se cu victoria, se istoviră în zadar în faţa câtorva oameni 
hotărâți, fără să poată măcar o clipă să le străpungă 
rândurile. Totuşi, cu tot acest avantaj de moment, nu 
trebuia să-i dăm timp duşmanului să-şi strângă forţele, din 
care mai mult de jumătate continuau să-i urmărească pe 
fugarii noştri; şi mai ales trebuia să ne căutăm un adăpost 
mai temeinic decât cel care ne apărase până atunci. 

Un pâlc de arbori se înfăţişă privirii noastre, la depărtare 
cam de o milă. Am început să ne retragem îndreptându-ne 
într-acolo. În zadar duşmanul încercă să ne străpungă 
rândurile, în zadar şarja ori de câte ori afla un teren 
propice, totul fu în van. 

De altfel, în această împrejurare, de mare folos pentru noi 
a fost faptul că ofiţerii erau înarmaţi cu carabine; şi, cum 
eram cu toţii oameni căliţi, fiind strânşi laolaltă şi putând 
face faţă duşmanului din orice parte s-ar fi ivit, retrăgându- 


ne întotdeauna în bună orânduială, cu un schimb de focuri 
teribil şi bine ţintit, am ajuns la refugiul nostru unde 
duşmanul nu mai cuteză să pătrundă. 

O dată la adăpost, în pădurice, am găsit o poiană şi, strânşi 
grămadă, fără să lăsăm puşca din mână, am aşteptat 
căderea nopţii. 

Din toate părţile duşmanul ne striga: Predaţi-vă! dar noi 
nu-i răspundeam decât prin tăcere. 

XXIX Retragerea dată cu căderea nopţii, ne-am pregătit 
de plecare; intenţia noastră era s-o pornim iar pedrumul 
spre Lages. Cea mai mare dificultate a acestei plecări o 
constituia transportarea răniților. Maiorul Peichotţo, mai 
ales, nu putea să se mişte de loc, fiind atins de un glonţ la 
picior. 

Cam pe la ora zece seara, răniții fiind aranjaţi cât mai bine 
cu putinţă, ne-am început marşul, părăsind pilcul de copaci 
şi încercând să urmăm linia pădurii. Pădurea aceasta, poate 
cea mai mare din lume, se întinde de la aluviunile fluviului 
La Plata până la cele ale fluviului Amazon, aceste două 
regine ale apelor, încununând crestele munţilor Sierra de 
Espinasso, pe o întindere de treizeci şi patru de grade 
latitudine; nu-i cunosc întinderea, în longitudine, dar 
trebuie să fie imensă.21 

Cele trei departamente, Cima da Serra, Vaccaria şi Lages 
sunt, cred că am mai spus-o, aşezate în luminişurile acestei 
păduri. Coritibani, un fel de colonie întemeiată de locuitorii 
oraşului Coritiba, aşezată în districtul Lages, din provincia 
Santa Catarina, fu teatrul evenimentului pe oare-l 
povestesc; mergem deci, pâlcul nostru singuratic, spre a ne 
apropia cât mai mult cu putinţă de pădure şi spre a încerca 
să ne reunim în direcţia L.agesului, cu corpul de armată al 
lui Aranha. Aflat departe de noi într-un moment atât de 
nepotrivit. 

La ieşirea din pădure, ni se întâmplă unul din acele 
evenimente care dovedesc cât de mult se află emul în voia 
împrejurărilor şi cât de puternic acţionează spaima însoţită 


de panică, chiar şi asupra celor mai curajoşi. Mărşăluiam în 
tăcere, potrivit cu situaţia noastră, gata să luptăm împotriva 
duşmanului, dacă ni s-ar fi opus retragerii. Un cal, aflat în 
marginea pădurii, la zgomotul slab pe care îl făcusem, se 
sperie şi o rupse la fugă. Se auzi o voce strigând: 

— Duşmanul! 

În aceeaşi clipă, aceşti şaptezeci şi trei de bărbaţi care 
ţinuseră piept la cinci sute, cu atâta curaj, încât se putea 
spune că-l învinseseră, se speriară şi o luară la fugă, 
risipindu-se în aşa fel, încât a fost o adevărată minune că 
niciunul dintre fugari nu s-a ciocnit: de duşman şi nu l-a 
trezit. 

În sfârşit, am reuşit să strâng o mână de oameni, căreia 
treptat-treptat i se alătură restul, astfel încât, la revărsatul 
zorilor, ne aflam la marginea pădurii, îndreptându-ne spre 
Lages. 

Duşmanul, pe care nimic nu-l prevenise asupra fugii 
noastre, ne căută zadarnic a doua zi. 

În ziua luptei primejdia fusese mare, oboseala 
înspăimântătoare, foamea cumplită, setea arzătoare; dar 
trebuia să lupţi, să lupţi pentru viaţă şi gândul acesta ie 
stăpânea pe toate celelalte. Întrând în pădure, 'n-a mai fost 
la fel; ne-a lipsit totul şi preocuparea primejdiei 
nemaiexistând, a pus stăpânire pe noi mizeria groaznică, 
crudă, de neîndurat. Lipsa merindelor, descurajarea 
tuturor, rănile unora, lipsa mijloacelor de a le obloji fură 
gata să ne arunce în deznădejde. Timp de patru zile n-am 
găsit altceva de mâncare decât rădăcini; renunţ să mai 
descriu greutatea pe care am întâmpinat-o ca să ne croim 
drum prin imensa pădure, unde nu exista nici măcar o 
potecă şi unde natura, necruţător de fecundă, face să 
crească şi să se îndesească pe sub pinii uriaşi o a. Doua 
pădure de trestii, ale căror rămăşiţe formează, în unele 
locuri, metereze de netrecut. Câţiva din oamenii noştri, 
disperaţi, dezertară; a fost o adevărată trudă să-i aducem 
înapoi şi să-i silim cu forţa să se supună. Nu exista poate 


decât un sidgur leac pentru această descurajare şi eu am 
fost cel care l-a găsit. I-am adunat şi le-am spus că sunt 
liberi fie să se retragă, fiecare pe seama lui, cum i-cr tăia 
capul, fie să continue a mărşălui uniţi şi în corpore, 
ocrotindu-i pe răniţi şi apărându-se unii pe alţii. Leacul a 
fost eficace: începând din acel moment, fiecare fiind liber să 
plece, nimeni nu se mai gândi să dezerteze şi încrederea în 
posibilitatea salvării îi cuprinse din nou, pe toţi. 

Cinci zile după luptă, am găsit o picada, o potecă lată cât 
să treacă, un om, rar mai lată ca pentru doi oameni, croită 
prin pădure. Această potecă ne-a dus la o casă, unde ne-am 
potolit foamea, înjunghiind doi boi. 

De acolo, ne-am continuat drumul spre Lages, unde am 
ajuns într-o zi, pe o ploaie torențială.” 

Şederea la Lages şi în împrejurimi Lages, această ţară 
bună care ne sărbătorise atât. De straşnic când am fost 
victorioşi, la vestea înfrângerii noastre, îşi schimbase 
stindardul şi unii dintre cei mai hotărâți restabiliseră 
sistemul imperial. Aceia, de altfel, fugiră la sosirea noastră 
şi, cum erau neguţători, majoritatea dintre ei îşi lăsaseră 
magazinele aprovizionate cu tot felul de lucruri. A fost un 
noroc, fiindcă am crezut că putem, fără remuşcări, să ne 
însuşim mărfurile duşmanilor noştri şi, datorită comerţului 
variat pe care îl exercitau, să ne îmbunătăţim în mod 
simţitor situaţia. 

În vremea asta, Texeira îi scrise lui Aranha, ordonându-i să 
ni se alăture şi tot cam în acest răstimp, primi vestea sosirii 
colonelului Portinko, trimis de Bento Manoel ca să urmeze 
acelaşi corp de armată al lui Mello, întâlnit de noi într-un 
chip atât de nefericit la Coritibani. 

În America, am slujit cauza popoarelor, şi am slujit-o 
sincer; eram, aşadar, adversarul absolutismului, acolo ca şi 
în Europa, îndrăgostit de sistemul în armonie cu 
convingerea mea şi prin urmare duşman al sistemului opus. 
I-am admirat uneori pe oameni, cel mai adesea i-am plâns, 
niciodată însă nu i-am urât. Când am descoperit că sunt 


egoişti şi răi, am pus egoismul şi răutatea lor pe seama 
nefericitei noastre firi. De atunci, m-am îndepărtat de 
teatrul unde s-au petrecut evenimentele pe care le 
povestesc; în momentul în care scriu aceste rânduri, mă 
aflu la două mii de leghe distanţă, se poate crede, prin 
urmare, în imparţialitatea mea. Ei bine, o spun atât pentru 
prietenii cât şi pentru. Duşmanii mei, cei cu care mă luptam 
erau nişte copii cutezători ai continentului american, dar nu 
mai puţin cutezători erau şi cei în rând urile cărora îmi 
aflasem locul. 

A fost deci o faptă îndrăzneață cea pe care am hotărât-o 
de a apăra Lages-ul împotriva unui duşman de zece ori 
superior nouă şi căruia o victorie recentă îi dublase 
încrederea în sine. Despărţiţi de el prin fluviul Canoas, pe 
care nu-l puteam întări îndeajuns pentru a-l apăra, 
aşteptarăm timp ele mai multe zile joncţiunea cu Aranha şi 
cu Portinko; în tot acest răstimp duşmanul fu ţinut în loc de 
o mână de oameni. Îndată ce ne-au sosit întăririle, am 
pornit cu hotărâre spre inamic; dar atunci el fu acela care 
nu mai primi lupta, retrăgându-se în provincia vecină, Săo 
Paulo, unde spera să găsească un sprijin puternic. 

În această împrejurare am constatat defectele şi viciile 
reproşate în general armatelor republicane'; astfel de 
armate se compun de obicei din oameni însufleţiţi de 
patriotism şi de curaj, dar care. Nu înţeleg să rumână sub 
drapel decât atâta timp cât duşmanul ameninţă, şi se 
îndepărtează de el, îl părăsesc, când duşmanul dispare. 
Acest viciu aproape că a fost ruina noastră, acest defect a 
fost gata să neducă la pieire, în împrejurarea în care 
duşmanul, mai bi.no informat,.ar fi putut să ne nimicească 
dacă ar fi profitat de ca. 

Serranienii dădură; exemplul părăsirii rând urilor. 
Oamenii lui Portinko îi urmară. Ţineţi seama că dezertorii, 
nu numai că-şi luau caii proprii, dar şi pe cei ai diviziei, 
astfel încât forţele noastre se micşorară din zi în zi, cu o 
iuţeală atât de mare, încât ne-am văzut repede siliţi să 


părăsim Lages-ul şi să ne retragem spre provincia Rio- 
Grande, temându-ne de prezenţa unui duşman care fusese 
silit să fugă dinaintea noastră şi a cărui fugă ne adusese 
înfrângerea. 

Acest fapt să, slujească drept pildă popoarelor care vor să 
fie libere; să ştie bine că nu cu flori, cu serbări, cu iluminaţii 
te lupţi împotriva soldaţilor căliţi şi disciplinaţi ai 
despotismului, ci cu ajutorul unor ostaşi mai disciplinaţi şi 
mai căliţi decât ei; să nu se apuce deci de o astfel de muncă 
grea cei ce nu sunt. În stare să călească şi să disciplineze 
un popor după ce l-au ridicat la luptă. 

Există de asemenea popoare care nu merită osteneala să 
fie împinse la luptă, căci gangrena nu se vindecă. 

Restul forţelor noastre, astfel micşorate - în vreme ce noi 
eram lipsiţi de lucrurile cele mai trebuincioase şi îndeosebi 
de îmbrăcăminte, lipsă groaznică la apropierea iernii 
mohorâte şi aspre din regiunile înalte - restul forţelor 
noastre, cum spuneam, începu să se demoralizeze şi să 
ceară, cu glas tare, să se întoarcă la casele lor. Texeira fu 
astfel silit să cedeze cererii şi-mi porunci să cobor din munţi 
şi să mă unesc cu armata, pregătindu-se la rândul lui să 
facă la fel. Această retragere a fost grea şi din pricina 
dificultății drumurilor şi din pricina duşmăniilor ascunse ale 
locuitorilor din pădure, vrăjmaşi înverşunaţi ai 
republicanilor. 

În număr de aproape şaptezeci, am eoborit deci pe picada 
di Pelofto. Am mai spus ce era o picada, şi am avut de 
înfruntat nenumărate şi neprevăzute curse, pe care le-am 
trecut având un noroc nemaipomenit, graţie hotărârii 
oamenilor pe care îi conduceam şi oarecum datorită 
încrederii nemărginite pe care, în genere, o inspir celor pe 
care îi comand. Poteca ce-o urmam era îngustă, lăsând să 
treacă de-abia doi oameni şi din toate părţile înconjurată de 
desişuri; duşmanul, născut în ţară, obişnuit cu toate 
localităţile, se ascundea în locurile cele mai potrivite, apoi 
ne încercuia, ridicându-se dintr-o dată cu strigăte furioase, 


în timp ce un brâu de flăcări se aprindea, trosnind, în jurul 
nostru, fără ea noi să-i putem vedea pe trăgători, din 
fericire mai mult zgomotoşi decât îndemânatici. De altfel, 
purtarea admirabilă a oamenilor mei, unirea lor în 
primejdie au fost de aşa natură, încât numai câţiva fură 
uşor. Răniţi şi n-am avut decât un cal omorât. 

Asemenea întâmplări amintesc într-adevăr de pădurile 
vrăjite ale lui Tasso, unde fiecare arbore trăia şi avea glas şi 
sânge. 

Am ajuns la cartierul general de la Mala Casa, unde se afla 
pe atunci Bento Gonzales, îndeplinind funcţiile sale de 
preşedinte şi de comandant suprem. 

XXXI Bătălia de la Tagquari Armata republicană se 
pregătea să pornească în marş. Cât despre duşman, după 
pierderea bătăliei de la Rio-Pardo, se refăcuse la Porto- 
Alegre, plecase de acolo sub ordinele bătrânului general 
Georgio şi-şi stabilise tabăra pe țărmurile fluviului Cahe, 
aşteptând joncţiunea cu generalul Calderon, care, cu un 
impunător corp de cavalerie, plecase de la Rio-Grande şi 
trebuia să se unească cu el, străbătând câmpia. 

Marele neajuns pe care l-am semnalat mai sus, adică 
risipirea trupelor republicane după ce-'riu se mai aflaseră 
în faţa duşmanului, înlesnea imperialilor orice acţiune voiau 
să întreprindă, astfel încât, în momentul când generalul 
Netto, care comanda forţele noastre din câmpie, îşi 
adunase un număr suficient de oameni spre a-l bate pe 
Calderon, acesta se şi întâlnise, pe Cahe, cu grosul armatei 
imperiale. 

Preşedintele avea absolută nevoie să-şi alăture divizia 
Netto, dacă vroia să fie în stare să lupte împotriva 
inamicului; de aceea ridică asediul. Această manevră şi 
joncţiunea ce-i urmă au avut un rezultat fericit şi au adus o 
mare cinste capacităţii militare a lui Bento Gonzales. Noi 
am plecat cu armata de la Mala Casa, luând-o spre San 
Leopoldo şi trecând la două mile depărtare de armata 
inamică; după două zile şi două nopţi de marş neîntrerupt, 


în timpul cărora n-am mâncat şi n-am băut de loc sau 
aproape de loc, am ajuns în apropiere de Taquai'i, unde ne- 
am întâlnit cu generalul Netto care venea în întâmpinarea 
noastră. 

Am zis că n-am mâncat de loc şi am spus adevărul. De 
îndată ee duşmanul prinse de veste de mişcarea noastră, 
mărşălui cu hotărâre spre noi şi, în mai multe rânduri, ne 
ajunse şi ne atacă în timp ce ne odihneam o clipă sau eram 
ocupați să ne frigem carnea care constituia singura noastră 
hrană. Insă de vreo zece ori, tocmai când carnea era gata 
friptă, santinelele au strigat „la arme” şi a trebuit să luptăm 
în loc să luăm masa de prânz sau de seară. În sfârşit, am 
făcut popas la Pinhurinho, la şase mile de 'Tagquari şi ne-am 
luat tonte măsurile pentru a lupta. 

Armata republicană, alcătuită dintr-o mic de oameni din 
infanterie şi din cinci mii de cavalerişti ocupa înălțimile de 
la Pinhurinho, un munte acoperit de pini, după cum o indică 
şi numele, nu prea înalt, dar care totuşi domina înălțimile 
învecinate. Infanteria se afla în centru comandată de 
bătrânul colonel Crezunzio. Aripa dreaptă asculta de 
generalul Netto, iar aripa stingă de Canavarro. Cele două 
aripi erau alcătuite, aşadar, numai din cavalerie şi, fără 
îndoială, cea mai bună cavalerie din lume. Infanteria, era şi 
ea excelentă. Dorinţa de a se încăiera era deci generală. 

Colonelul Antonio S., cu un corp de cavalerie, reprezenta 
rezerva. 

Duşmanul, la rândul lui, avea patru mii de infanterişti, şi, 
se spunea, trei mii de cavalerişti şi câteva tunuri; ocupase o 
poziţie de cealaltă parte a unui mic torent ce ne despărţea 
de el, şi acţiunea sa nu era câtuşi de puţin de disprețuit. 
Armata lui se compunea din cele mai bune trupe ale 
imperiului, comandate de un general foarte bătrân şi foarte 
capabil. 

Generalul inamic mărşăluise până atunci cu înflăcărare în 
urmărirea noastră şi-şi 1 i; ase toate măsurile pentru un 
atac în regulă. Două tunuri aşezate pe malul dinspre partea 


torentului scuipau foc în linia noastră de cavalerie. Vitejii 
noştri din prima brigadă, la ordinele lui Netto, îşi şi 
trăseseră săbiile din teacă şi nu mai aşteptau decât sunetul 
trompetei spre a se arunca asupra celor două batalioane 
care trecuseră torentul. Aceşti curajoşi continentali 
credeau în victorie, ca şi Netto, nefiind până atunci înfrânți 
niciodată. Infanteria, aşezată în divizii pe vârful colinei şi 
ascunsă de un teren accidentat, ardea de dorinţa de a se 
lupta. 'Teribilii lăncieri ai lui Canavarro şi înaintaseră, 
învăluind flancul drept al duşmanului şi silindu-l astfel să-şi 
schimbe frontul, schimbare ce se produsese în dezordine. 

Era o adevărată pădure de lăncii acest corp fără egal, 
alcătuit aproape în întregime din sclavi eliberaţi de către 
republică şi aleşi dintre cei mai buni îmblânzitori de cai din 
provincie; toţi erau negri, în afară de ofiţerii superiori. 
Niciodată duşmanul nu văzuse umerii acestor copii ai 
libertăţii, lănciile lor depăşind mărimea obişnuită a acestei 
arme; feţele lor oacheşe, mădularele lor vânjoase, întărite şi 
mai mult prin exerciţiile aspre şi obositoare, disciplina 
perfectă, în sfârşit totul, făcea ca ei să fie spaima 
duşmanului. 

Glasul însufleţitor al comandantului Bento Gonzales 
cutremurase toate piepturile: „Fiecare să lupte astăzi ca şi 
cum ar avea patru trupuri spre a-şi apăra patria şi patru 
inimi spre a o iubi!”, spusese acest viteaz care avea toate 
însuşirile unui mare căpitan, în afară de noroc. 

Cât despre noi, sufletul nostru, ca să zicem aşa, simţea tot 
freamătul bătăliei şi era copleşit de încrederea în biruinţă. 
Niciodată nu mi se înfăţişase vreo zi mai frumoasă, 
niciodată vreo privelişte mai măreaţă. Aflat în mijlocul 
infanteriei noastre, pe ultima creastă a colinei, mi se 
descoperea totul, câmpul de luptă şi cele două armate. 
Câmpiile pe care avea loc ucigătorul joc al războiului erau 
acoperite de o vegetaţie scundă şi rară, ce nu stânjenea de 
fel nici mişcările strategice, nici privirea ce le urmărea; iar 
eu puteam să-mi spun că la picioarele mele, sub mine, vor fi 


hotărâte în câteva minute destinele celei mai mari părţi a 
continentului american, poate chiar a celui mai mare 
imperiu al lumii. 

Va exista un popor sau nu? Aceste corpuri de armată atât 
de compacte, atât de bine sudate unele cu altele, vor fi 
învinse şi împrăştiate? Toate astea, într-o clipă nu vor mai fi, 
decât cadavre şi mădulare zdrobite, desprinse de 'trup, 
înotând în sânge? Toată această tinereţe frumoasă şi vie va 
îngrăşa, cu rămăşiţele ei, aceste eâmpii magnifice? Haideţi! 
Sunaţi fanfare, bubuiţi tunuri, urlă bătălie şi totul să se 
hotărască la fel ca la Zama, ca la Farsala, ca la Actium! 

Dar nu, nu aşa avea să se întâmple: câmpia aceasta nu era 
hărăzită măcelului. Generalul inamic, intimidat de poziţia 
noastră puternică şi de atitudinea noastră hotărâtă, şovăi; 
porunci celor două batalioane să treacă din nou torentul şi 
de la atitudinea ofensivă pe care o luase, reveni iar la cea 
defensivă. Generalul Calderon fusese omorât chiar de la 
începutul atacului; din pricina asta poate şovăi Giorgio. 

Din moment ce el nu ne mai ataca, nu trebuia să-l atacăm 
noi? Asta era părerea majorităţii. Am fi făcut bine? Dacă 
lupta s-ar fi dat în condiţiile de la început şi nu s-ar fi ţinut 
seama de admirabila noastră poziţie, toţi sorții de izbândă 
ar fi fost de partea noastră. Dar părăsind această poziţie 
pentru a urmări un duşman de patru ori mai puternic decât 
noi în ce priveşte infanteria, trebuia să dăm lupta pe celălalt 
mal âl torentului. 

Era riscant, deşi ispititor. 

În sfârşit, nu ne-am luptat de loc sau abia de ne-am luptat; 
ne-am petrecut toată ziua faţă-n faţă, mulţumindu-ne doar 
să ne hărţuim. 

Armata noastră dusese lipsă de carne şi infanteria 
îndeosebi era înfometată; şi mai greu de îndurat decât 
foamea era setea; nicăieri nu se mai găsea apă, în afară de 
acest torent, aflat în puterea duşmanului. Dar oamenii 
noştri se căliseră la toate lipsurile şi un singur vaiet ieşi din 
gura acestor muribunzi de foame şi de sete: să nu se mai 


lupte. O, italieni! italieni! în ziua când veţi fi uniţi şi 
cumpătaţi şi răbdători la oboseală, şi la lipsuri, străinul, fiţi 
siguri, n-o să mai calce în picioare pământul vostru şi n-o să 
vă mai necinstească niciodată căminul. În ziua aceea, o, 
italieni! Italia îşi va recăpăta locul nu numai în mijlocul, ci în 
fruntea naţiunilor lumii. 

În timpul nopţii bătrânul general Georgio dispăruse şi o 
dată cu ivirea zilei l-am căutat zadarnic pe duşman; abia 
către ora zece dimineaţa, pe când ceața se risipea, l-am 
văzut iarăşi pe poziţiile întărite de la 'Taquari. 

După puţin timp ni s-a dat de veste că din nou cavaleria sa 
trecea fluviul. Imperialii se aflau, aşadar, în plină retragere; 
trebuia să-i atacăm şi generalul nostru nu şovăi. 

Cavaleria duşmană traversase fluviul, ajutată de câteva 
vase* duşmane; dar infanteria toată rămăsese în stingă, 
apărată de aceleaşi vase şi de pădure: poziţia ei era una din 
cele mai prielnice. A doua brigadă a noastră de infanterie, 
alcătuită din batalioanele al treilea şi al douăzecilea, avea 
misiunea să înceapă atacul. Ea şi-o îndeplini cu tot curajul 
de care era în stare. Dar, din punct de vedere numeric, 
duşmanul era într-atât de superior acestor bravi, încât, 
după ce făcură minuni de vitejie au fost siliţi să se retragă, 
susținuți de brigada întâia, de batalionul de artilerie - fără 
tun - şi de către marină. Lupta fu cumplită, mai ales în 
pădure unde zgomotul împuşcăturilor şi al ar borilor 
doborâţi părea, în mijlocul unui fum gros, zgomotul unei 
vijelii de iad. 

Am numărat nu mai puţin de cinci sute de morţi şi de 
răniţi de fiecare parte. Cadavrele vitejilor noştri republicani 
au fost găsite până şi pe malul râpos al fluviului, unde 
respinseseră inamicul şi aproape îl împinseseră în curentul 
apei. Din nenorocire, aceste pierderi au fost fără nici un 
rezultat însemnat; deoarece brigada a doua se afla în 
retragere, lupta încetă. 

Între timp, se lăsă noaptea şi duşmanul putu să treacă 
fluviul în toată voia. 


Cu toate calităţile sale strălucite, despre care cred că am 
mai vorbit, voi aminti câteva defecte ale generalului Bento 
Gonzales: cel mai grav dintre ele era o oarecare şovăială, 
pricina probabilă a rezultatelor dezastruoase ale operaţiilor 
sale. Ar fi fost de dorit ca, în loc să-i arunce în luptă pe cei 
cinci sute de oameni, număr inferior celor pe care îi atacau, 
să-i fi împins împotriva duşmanului nu numai pe toţi 
infanteriştii pe care îi aveam, dar chiar şi pe cavalerişti, 
luptând jos, nu pe cal, deoarece, din pricina terenului 
accidentat, ei nu puteau să lupte în felul obişnuit; o atare 
manevră ne-ar fi adus cu siguranţă o splendidă victorie, 
dacă, făcându-l pe duşman să şovăie, am fi izbutit să-l 
aruncăm în fluviu; dar, din nefericire, generalul se temea 
să-şi pună în primejdie toată infanteria, singura pe care a 
avut-o el, singura pe care a avut-o Republica. 

În Ol-ice caz, rezultatul a fost, pentru noi, o pierdere 
ireparabilă neştiind cum să-i înlocuim pe bravii noştri 
infanterişti, în vreme ce infanteria reprezenta, dimpotrivă, 
principala forţă a duşmanului, şi în vreme ce numeroşi 
recruți umpleau imediat golul făcut în rândurile ei. 

Inamicul, în sfârşit, rămase pe malul drept al fluviului 
Tagquari stăpân, prin urmare, pe întreaga câmpie; Cât 
despre noi, ne-am reluat drumul spre Mala Casa. 

Toate aceste manevre greşite înrăutăţeau situaţia 
Republicii. Ne-am întors la San Leopoldo şi la Settembrina; 
şi în sfârşit, la vechea noastră tabără de la Mala Casa, 
părăsită însă după câteva zile pentru cea de la Beila Vist”. , 

O operaţie plănuită pe vremea aceea de către general ar fi 
putut să ne readucă într-o poziţie excelentă, dacă norocul 
ar fi ajutat, aşa cum ar fi trebuit, sforţările acestui om, pe 
cât de superior tot pe atât de nefericit. 

XXXII Asediul de la San Jose de Norte Spre a fi în stare să- 
şi facă incursiunile pe câmp, duşmanul fusese silit să-şi 
lipsească fortărețele de infanterie; San Jose de Norte era în 
mod deosebit slăbită. 


Această fortăreață, situată pe malul septentrional al 
lacului Los Patosera una din poziţiile cheie ale provinciei, 
atât din punct de vedere comercial: cât şi din punct de 
vedere politic; luarea ei în stăpânire ar fi putut să schimbef 
aţa lucrurilor, atât de sumbră în acel moment pentru 
republicani; ocuparea ei devenea mai mult decât 
folositoare, era necesară. Într-adevăr, oraşul cuprindea 
obiecte de tot felul, indispensabile îmbrăcăminţii soldatului, 
care, în ce ne privea, se afla în cea mai jalnică stare: Însă, 
nu numai în această privinţă ci şi a însemnătăţii sale 
strategice, de unic port al provinciei, San Jose de Norte 
merita toate sacrificiile pentru a fi stăpânit, eu atât mai 
mult, cu cât în partea asta se găsea atalaga, adică un catarg 
de semnalizare pentru vase, care indica acestora 
adâncimea la punctul de vărsare a apelor. 

Din nefericire în această expediţie, se întâmplă acelaşi 
lucru egre se întâmplase şi la Taquari. Condusă cu o 
admirabilă înţelepciune şi în cel mai mare secret, ea dădu 
cu desăvârşire greş datorită faptului că şovăiseră să 
lovească până la capăt. 

Un marş susţinut de opt zile, cu douăzeci şi cinci de mile 
parcurse pe zi ne aduse până sub zidurile fortăreței. 

Era una din acele nopţi de iarnă, în timpul cărora un 
adăpost şi un foc sunt o binefacere a Providenţei şi bieţii 
noştri soldaţi ai libertăţii, înfometați, acoperiţi de zdrenţe, 
cu mădularele înţepenite de frig, cu trupul îngheţat de 
ploaie, pe o furtună îngrozitoare ce ne întovărăşise mai tot 
timpul cât mărşăluisem, înaintau tăcuţi spre forturile şi 
tranşeele împânzite de santinele. 

La o mică distanţă de ziduri, caii şefilor fură lăsaţi în paza 
unui escadron de cavalerie, comandat de colonelul Amarai 
şi fiecai'e, adunându-şi ultimele forţe, se pregăti de luptă. 

Parola santinelei fu semnalul asaltului; rezistenţa se 
dovedi slabă şi de scurtă durată pe ziduri, iar tunurile 
fortului abia traseră. La ora unu şi jumătate dimineaţa 
dădurăm asaltul, la ora două puserăm stăpânire pe tranşee 


şi pe trei, patru forturi ce le păzeau şi care fură luate 
printr-un atac la baionetă. 

Stăpâni pe întreaga tranşee, stăpâni pe forturi, o dată 
intraţi în oraş părea cu neputinţă ca. El să ne mai scape. Ei, 
bine! şi de data asta ne aştepta ceea ce părea cu neputinţă. 

O dată ajunşi pe ziduri, pe străzile din San „jose, soldaţii 
noştri crezură că totul se sfârşise: cea mai mare parte 
dintre ei se împrăştie atrasă de momeala jafului. În timpul 
acesta, reveniţi din surpriza lor, imperialii se adunară într- 
un cartier fortificat al oraşului. Noi îi atacarăm acolo, dar ei 
respinseră atacul; şefii căutau pretutindeni soldaţi spre a 
da noi atacuri, dar căutau zadarnic, sau chiar, de-i 
întâlneau, erau fie împovăraţi de pradă, fie beţi, sau cu 
puştile rupte sau stricate de cât loviseră sau distruseseră 
porţile caselor. 

În ce-l privea, duşmanul nu-şi pierdea timpul: mai multe 
vase de război, aflate în port luară poziţie, împroşeând cu 
tirul lor străzile pe care ne aflam. S-a cerut ajutor la Rio 
Grande de Sul, oraş aşezat pe ţărmul opus lacului L.os 
Patos, în vreme ce un singur fort, pe care noi neglijasem să- 
| ocupăm, slujea drept refugiu inamicului. Primul dintre 
toate forturile, cel al împăratului, a cărui ocupare ne 
costase un glorios şi ucigător asalt, fu făcut inutil de teribila 
explozie a pulberăriei, care ne ucise un mare număr de 
oameni. 

În sfârşit, cel mai glorios dintre triumfuri se schimbase 
către amiază în cea mai ruşinoasă retragere; cei mai bravi 
plângeau de mânie şi de disperare. În comparaţie cu 
situaţia noastră şi cu sforţările făcute de noi, pierderea a 
fost imensă. 

Începând din acest moment, infanteria noastră nu mai fu 
ddcât un schelet; cât priveşte puţina cavalerie ce venise îjI 
expediţie, ea sluji spre a acoperi retragerea. 

Divizia reintră în locuinţele ei de la Bella Vista, iar eu am 
rămas la San-Simon cu marina. 


Toată trupa mea se redusese la vreo patruzeci de oameni, 
ofiţeri şi soldaţi. 

XXXIII Anita Motivul plecării mele la San-Simon avea ca 
scop, dacă nu ca rezultat, să pun să se construiască nişte 
bărci făurite dintr-un singur trunchi de copac, cu ajutorul 
cărora voiam să comunic cu o altă parte a lacului. Dar în 
timpul celor câteva luni cât am rămas acolo, copacii 
făgăduiţi nu se iviră şi, prin urmare, nimic din planul nostru 
nu putu să se îndeplinească. S-a întâmplat că, întrucât mi-e 
groază de trândăvie, în loc să mă ocup de bărci, m-am 
ocupat de cai. La San-Simon se aflau, într-adevăr, o mulţime 
de cârlani, ce slujiră să facă din marinarii mei, călăreţi. 

San-Simon era o fermă foarte frumoasă şi încăpătoare, 
deşi pe atunci părăsită şi, în parte, distrusă; ea aparţinea 
unui conte de Samt-Simon, exilat odinioară, după cum cred, 
şi ai „cărui moştenitori erau ei înşişi exilați ca duşmani ai 
Republicii. Nu ştiu dacă era cumva rudă cu faimosul conte 
de Samt-Simon, întemeietorul acelei religii ai cărei adepţi 
mă iniţiaseră în cosmopolitism şi în fraternitate universală. 

Dar, pentru moment, întrucât aceşti Saint-Simoni de aici 
erau pentgu noi duşmani, ne purtarăm şi noi cu ferma lor 
cum te porţi cu un bun cucerit: adică puserăm stăpânire pe 
case, spre a ne face din ele sălaşuri, şi pe animale, spre a ne 
servi drept hrană. 

Cât despre distracţii, ele constau din domesticirea iepelor 
noastre sau, mai degrabă, a cârlanilor domnilor de Saint- 
Simon. 

Acolo mi-a pus în braţe scumpa mea Anita pe primul 
nostru nou-născut. În loc să-i dau numele unui sfânt, i l-am 
dat pe acela al unui martir. Se numeşte Menotti. 

S-a născut la 16 septembrie 1840 şi a fost, după toate 
probabilitățile, conceput în ziua luptei de la Santa Vittoria. 
Venirea lui fără accident pe această lume era o adevărată 
minune, după privaţiunile şi primejdiile îndurate de maieă- 
sa. Aceste privaţiuni şi suferinţe despre care n-am vorbit 
spre' a nu-mi întrerupe povestirea, trebuie să-şi afle acum 


locul, în punctul la care am ajuns; şi este pentru mine un 
act de pietate să fac cunoscută, dacă nu lumii, cel puţin 
celor câţiva prieteni ce vor citi acest jurnal, fiinţa 
admirabilă pe care am pierdut-o. 

Anita, ca întotdeauna, voise să mă însoţească şimă însoţise 
în campania pe care tocmai o făcuse, şi pe care sunt pe cale 
s-o povestesc. 

Ne amintim că, uniţi cu serranienii, comandaţi de colonelul 
Aranha, l-am bătut Ia Santa Vittoria pe brigadierul Acunha, 
în aşa fel încât divizia inamică fu cu desăvârşire distrusă. În 
timpul acestei lupte, Anita rămase călare în mijlocul focului, 
spectatoare a victoriei noastre şi a înfrângerii imperialilor. 
În ziua aceea, ea fu providenţa răniților Inutil să. Mai repet 
că acest jurnal nu fusese scris decât pentru câţiva prieteni, 
şi că a fost nevoie de influenţa celor mai apropiaţi pentru ca 
Garibaldi să mi-l încredinţeze (Al. Dumas). 

Noştri, cai'e, neavând nici chirurg, nici ambulanţă, erau, 
de bine, de rău, pansaţi de noi înşine. Această victorie 
readuse, cel puţin pentru un moment, cele trei 
departamente, Lages, Vaccaria şi Cima da Serra, sub 
autoritatea Republicii şi am povestit mai înainte cum, după 
câteva zile, intrarăm victorioşi în Lages. 

Dar nu se întâmplă tot la fel şi în lupta de la Coritibani. 

Am povestit cum, cu tot curajul lui Texeira, cavaleria 
noastră fu învinsă şi cum, împreună cu cei şaptezeci şi trei 
de infanterişti ai mei, am rămas împresurat de mai bine de 
cinci sute de oameni din cavaleria inamică. 

În ziua aceea Anita luă parte la cele mai întunecate 
pei'ipeţii ale războiului. 

Nesupunându-se decât cu regret rolului de simplă 
spectatoare a luptei, ea grăbea aducerea munițiilor, 
temându-se să nu le lipsească luptătorilor, cartuşele; dacă 
într-adevăr muniţiile noastre n-ar fi fost. Reînnoite, ele s-ar 
fi isprăvit în curând şi am fi încetat focul pe care ne sileam 
să-l întreţinem; ea se apropie în acest scop de locul 
principal al luptei, când vreo douăzeci de cavalerişti 


inamici, urmărindu-i pe câţiva dintre fugari dădură peste 
soldaţii noştri de la trenul de luptă. Călăreaţă excelentă, şi 
călărind un cal admirabil, Anita putea să fugă şi să le scape; 
dar acest piept de femeie închidea în el o inimă de erou: în 
loc să fugă, ea îi determină pe soldaţii noştri să se apere şi 
se pomeni dintr-o dată înconjurată de imperiali. Un bărbat 
s-ar fi predat: ea dădu pinteni calului şi, luându-şi avânt cu 
putere, trecu prin mijlocul duşmanului neprimind decât un 
singur glonţ în pălărie, care-i zbârli părul, fără să-i atingă 
măcar ţeasta. Poate că ar fi scăpat, dacă nu i s-ar fi prăbuşit 
calul, lovit de moarte de un alt glonţ; tre' bui atunci să se 
predea şi fu dusă dinaintea colonelului inamic. 

De un curaj sublim în primejdie, Anita devenea şi mai 
măreaţă, dacă acest lucru e cu putinţă, în nenorocire; astfel 
că, în prezenţa acestui stat major uimit de curajul ei, dar 
care nu avu bunul simţ să-şi ascundă dinaintea unei femei 
orgoliul victoriei, ea respinse cu o mândrie aspră şi 
dispreţuitoare cele câteva cuvinte în care i se păru că 
răsună disprețul faţă de republicanii învinşi şi luptă la fel de 
dârz cu vorba precum luptase cu armele. 

Anita mă credea mort. Cu această credinţă, ceru şi obţinu 
învoirea să se ducă în mijlocul cadavrelor să-mi caute trupul 
pe câmpul de luptă. Vreme îndelungată rătăci singură şi, 
asemenea unei umbre pe câmpia însângerată, îl căută pe 
cel pe care se temea să-l întâlnească, întorcându-i pe cei 
căzuţi cu faţa la pământ, cărora, după îmbrăcăminte sau 
după statură, le afla vreo asemănare cu mine. 

Căutarea fu zadarnică; dimpotrivă, soarta îmi rezerva mie 
durerea de a-i uda cu lacrimile mele obrajii ei îngheţaţi; şi 
când acest chin suprem mă ajunse, nu mi se îngădui nici să 
arunc un pumn de ţărână sau să depun o floare pe 
mormântul mamei fiilor mei! 

De îndată ce fu aproape sigui'ă că eu trăiam, Anita nu mai 
avu decât un gând, acela de a fugi; prilejul nu întârzie să i 
se ivească. Profitând de faptul că duşmanul, victorios, se 
îmbătase, ea intră într-o casă vecină cu cea în care o ţineau 


prizonieră, şi unde, fără s-o cunoască, o femeie o primi şi 
avu grijă de ea. Haina pe care o aruncasem departe de 
mine spre a fi mai liber în mişcări, căzuse în mâna unui 
duşman; ea o obţinu în schimbul hainei sale mai frumoasă şi 
de o valoare mai mare. Venind noaptea, Anita se înfundă în 
pădure şi dispăru; trebuie să ai o inimă şi de leu şi de 
gazelă, ca a acestei făpturi sfinte, pentru a te hazarda 
astfel. Numai cel ce a văzut imensele păduri ce acoperă 
crestele de la Espinas, cu pinii lor seculari, ce par sortiţi să 
susţină cerul şi care sunt pilaştrii acestui splendid templu al 
naturii, trestiile uriaşe ce umplu intervalele dintre ei, şi în 
care mişună animale feroce şi reptile a căror muşcătură 
este mortală, numai acela poate să-şi facă o idee despre 
primejdiile pe care avea să le întâmpine, despre greutăţile 
pe care avea să le învingă. Din fericire, fiica stepelor 
americane nu ştia ce-i frica: de la Coritibani la Lages, avea 
de făcut douăzeci de leghe prin codri de nepătruns, fără 
alimente; cum de a scos-o la capăt? Numai Dumnezeu ştie. 

Puţinii locuitori din această parte a provinciei pe care ea 
putea să-i întâlnească, erau ostili republicanilor şi îndată ce 
aceştia aflară de înfrângerea noastră, se înarmară şi puseră 
capcane în mai multe locuri, îndeosebi pe drumurile pe care 
trebuiau să le urmeze fugarii de la Coritibani la Lages. 

În cabecaes, adică în părţile aproape de netrecut ale 
acestor poteci, a avut loc un groaznic măcel al nenorociţilor 
noştri tovarăşi. Anita trecu noaptea aceste păsuri 
primejdioase şi, fie datorită stelei ei bune, fie hotărârii 
admirabile cu care le străbătu înfăţişarea ei îi făcu 
întotdeauna pe ucigaşi, s-o ia la goană fiindcă, spuneau ei, 
fuseseră urmăriţi de o fiinţă misterioasă. 

Într-adevăr, era un lucru ciudat s-o vezi pe această vitează 
călare pe un armăsar înflăcăraţi cerut şi dobândit dintr-o 
casă unde primise găzduire şi asta; pe o noapte furtunoasă, 
avântându-se în galop, printre stânci, la lumina fulgerelor, 
şi zgomotele trăsnetului, căci aşa a fost cu adevărat această 
noapte aducătoare de nenorocire. Patru călăreţi, aşezaţi la 


trecerea fluviului Canoas, o luară la fugă la apariţia acestei 
năluci, năpustindu-se îndărătul tufişurilor de pe malul 
râului; în vremea asta, Anita ajungea, în sfârşit, pe malul 
torentului; torentul, umflat de ploi, cu apele sporite de 
pâraiele coborâte din munţi, devenise un fluviu; şi totuşi ea 
trecu acest fluviu furios nu cum făcuse cu câteva zile mai 
înainte, într-o barcă bună, ci înot, agăţată de coama calului 
pe care-l încuraja cu glasul ei. 

Torentul se arunca tunând, nu în strâmta lui albie, ci pe o 
întindere de cinci sute de paşi. Ei bine, teafără şi 
nevătămată, ea ajunse pe celălalt țărm. 

O ceaşcă de cafea, înghițită în grabă în Lages, fu tot ce 
bău temerara călătoare, de-a lungul celor patru zile cât îi 
trebuiră ca să ajungă din urmă la Vaccaria, corpul 
expediționar al colonelului Aranha. Acolo ne-am reîntâlnit, 
Anita şi cu mine, după o despărţire de opt zile, în care 
fiecare crezuse despre celălalt că murise. 

Îşi poate oricine închipui care ne-a fost bucuria. 

Ei bine, o şi mai mare bucurie mă aştepta în ziua când 
Anita mea, în peninsula ce închide laguna Los Patos, 
dinspre partea Atlanticului, dădu naştere, într-un rneho, 
unde primise cea mai generoasă ospitalitate, iubitului 
nostru fiu Menotti. 

Copilul veni pe lume cu o cicatrice la cap; această cicatrice 
era consecinţa căderii de pe cal suferită de mama lui. 

Şi aici, îheă o dată, reînnoiesc toate mulţumirile mele faţă 
de oamenii admirabili care ne-au dat ospitalitate; le 
păstrez, să fie încredinţaţi, o veşnică recunoştinţă. Pe 
eâmpul de luptă unde noi duceam lipsă până şi de cele mai 
necesare lucruri şi unde sigur că n-aş fi găsit nici o batistă 
ca să i-o dau bietei lăuze, ea n-ar fi putut birui acest 
moment suprem, în care femeia are nevoie de atâta putere 
şi de atâta îngrijire. 

Mă hotărâi totuşi, spre a-i ajuta pe scumpii mei, întrucât le 
lipseau atâtea, să fac o scurtă călătorie până la Settembrina 
ca să cumpăr îmbrăcăminte. Aveam acolo prieteni buni şi 


printre ei pe unul admirabil numit Blingini; pornii aşadar la 
drum, peste câmpiile inundate, unde apa îi ajungea calului 
până la pântece; trecui prin mijlocul unui ci mp altădată 
cultivat, numit Rossa-Velha, unde îl întâlnii pe căpitanul de 
lâăncieri Massimo, care mă primi ca pe un bun tovarăş; el se 
afla într-un excelent loc de iernat, pus să păzească bidiviii. 

Sosii acolo seara, pe o ploaie torențială; a doua zi, timpul 
fiind la fel de rău, bunul căpitan făcu tot ce putu ca să mă 
reţină. 

Dar doream prea mult să-mi realizez scopul pentru care 
plecasem, ca să mă opresc din drum şi, în ciuda tuturor 
sfaturilor acestui bun prieten, am pornit-o iar peste 
câmpiile acelea care semănau cu un lac întins. La o 
depărtare de câteva mile am auzit împuşcături puternice 
tocmai dinspre direcţia pe care o părăsisem; am avut unele 
bănuieli pline de nelinişte, dar nu puteam să mă întorc 
îndărăt. 

Sosii deci la Settembrina, de unde cumpărai câteva 
obiecte de care aveam nevoie; după care, mereu neliniştit 
de aceste împuşcături, o pornii la drum spre San-Simon; 
trecând iarăşi pe la RossaVelha, aflai pricina zgomotului pe 
care îl auzisem şi trista întâmplare petrecută chiar în ziua 
plecării mele. 

Morinque, acelaşi care mă surprinsese la Camacuă şi pe 
care, împreună cu cei paisprezece oameni ai mei îl silisem 
să bată în retragere, cu un braţ rupt, Moringue îl 
sui'prinsese pe căpitanul Massimo cu toţi oamenii săi şi cu 
toate animalele lor, dintre care cea mai mare parte erau 
cai; cei mai buni fuseseră îmbarcaţi, ceilalţi ucişi. Morinque 
executase această manevră de surprindere cu vase de 
război şi cu infanterie; după care, îmbarcându-şi din nou 
infanteriştii, se îndreptase cu cavaleria sa spre RioGrande 
de Noi'te, înspăimântând în calea lui toate micile cete 
republicane care, crezându-se în siguranţă se răspândiseră 
pe acest teritoriu; printre ele se aflau şi cei câţiva marinari 
ai mei care fură siliţi să se refugieze în pădure. 


Primul meu strigăt, cum era şi de aşteptat, a fost: „Anita! 
Ce s-a întâmplat cu Anita?” 

Anita, a douăsprezecea zi după ce născuse, silită să se 
refugieze în pădure, pe o furtună îngrozitoare, se urcase pe 
cal, pe jumătate goală, cu bietul ei copil aşezat de-a 
curmezişul şeii. 

Aşadar n-am găsit la ranch nici pe Anita, nici pe bunii 
oameni care îi dăduseră găzduire; dar i-am ajuns la 
marginea unei păduri, unde se opriseră, neştiind prea bine 
unde se află duşmanul şi dacă mai trebuiau să se teamă de 
ceva. 

Ne-am reîntors la San-Simon şi am mai rămas acolo câtva 
timp; apoi ne-am strămutat tabăra şi am stabilit-o pe ţărmul 
stâng al fluviului Capivari, adică pe acelaşi fluviu pe care, cu 
un an mai înainte, ne străduiam să ne transportăm cu 
carele, vasele pentru expediţia de la Santa Catarina, 
expediţie ce se sfârşise atât de rău. 

Vai! inima îmi bătuse acolo plină de speranţe care se 
spulberaseră în chip atât de trist! 

Capivari se formează din diferite pâraie izvoi'âto din 
numeroasele lacuri ce împodobesc partea septentrională a 
provinciei Rio-Grande pe țărmurile mării şi pe versantul de 
răsărit al lanţului munţilor Espinaso; el îşi ia numele de la 
capinara, un fel de trestii foarte răspândite în America 
meridională; în colonii ele se numesc capineios. 

De la Capivari şi de la Sangrador de Abreu, pe un canal ce 
serveşte drept cale de comunicaţie între o mlaştină şi un lac 
pe care strânsesem nişte bărci neînchipuit, de împovărate, 
am făcut câteva călătorii pe coasta occidentală a lacului, 
stabilind legătura între cele două maluri, şi transportmd 
della gentel. 

— XXXIV Ridicarea asediului. 

— Rossetti În vremea asta situaţia armatei republicane se 
înrăutăţea din zi în zi; lipsurile deveneau tot mai mari, iar 
resursele tot mai mici; cele două bătălii, de la Taquari şi de 
la San Jose de Norte, decimaseră infanteria, care, deşi 


puţin numeroasă, era nervul operaţiunilor asediului. Marile 
lipsuri duseseră la dezertare; populaţia, cum se întâmplă în 
aceste războaie prea mult prelungite, obosi; boala 
indiferenţei, cea mai rea dintre toate, o cuprinse şi fiecare 
din părţi simţea că venise momentul să se sfârşească odată. 

În această stare de lucruri imperialii făcură propuneri de 
compromis, care, deşi relativ avantajoase pentru 
republicani, fură respinse: acest refuz făcu să crească 
nemulţumirea părţii celei mai nenorocite, şi prin urmare a 
celei mai obosite din armată şi a poporului; în sfârşit, se 
hotări ca asediul să fie ridicat şi să se sune retragerea. 

Divizia Canavarro, din care făceau parte marinarii, fu 
aleasă spre a începe mişcarea şi a daschide trecerile prin 
munţii ocupați de generalul Labattue, francez din serviciul 
împăratului. Bento Gonzales, cu restul armatei, ar mărşălui 
ultimul şi ar forma ariergarda. 

Garnizoana republicană de la Settembrina trebuia să-l 
urmeze şi să mărşăluiască după el; dar ea nu putu să 
execute această manevră, căci fu surprinsă de faimosul 
Morinque; oraşul fu cucerit. 

Acolo fu ucis scumpul meu Rossetti. 

Căzut de pe cal, după ce făcuse minuni de vitejie, rănit 
grav, somat să se predea, el preferă să fie omorât decât să- 
şi dea sabia. 

Încă o rană grea pentru inima mea. M-aţi auzit vorbind nu 
o singură dată despre Rossetti; se ştie cât îl iubeam; să-mi 
fie îngăduit deci, oricât de neajutorată mi-ar fi pana, să-i 
spun încă o dată Italiei ceea ce i-am mai spus-o de atâtea 
ori: 

— O, Italie! maica mea, noi am pierdut, eu, pe unul din 
fraţii mei cei mai scumpi, tu, pe unul dintre cei mai generoşi 
fii ai tăi! 

Rossetti era un fiu al Genovei. Fusese hărăzit bisericii de 
nişte părinţi care-i cunoşteau prea puţin firea; era unul 
dintre cei mai înflăcăraţi patrioţi'italieni pe care i-am 
cunoscut vreodată. Înclinat spre o viaţă aventuroasă şi 


neputând respira în Italia, el plecă spre Rio de Janeiro, 
unde făcu, când comerţ, când misitie; dar Rossetti nu era 
născut să fie negustor, era o plantă exotică, o plantă căreia 
nu-i pria pământul speculațiilor comerciale şi al calculului; 
nu că Rossetti n-ar fi fost o inteligenţă fină şi o natură 
capabilă să se îmbogăţească cu toate cunoştinţele; 
neîndoios că în toate lucrurile, el putea să aspire la primul 
rang; dar Rossetti era cel mai italian dintre toţi italienii, 
adică cel mai generos şi cel mai risipitor dintre oameni. Însă 
cu astfel de vicii comerciale, nu faci avere, ci mergi cu paşi 
uriaşi spre ruină. 

Astfel se întâmplă şi cu Rossetti. par Bun cu toţi, casa lui 
era casa tuturor, îndeosebi a italienilor nenorociţi. N- 
aştepta ca proscrişii să vină să-l caute, mergea el în 
întâmpinarea lor; ast* fel că în curând se pomeni la capătul 
resurselor” Nefericit el însuşi, această inimă de înger nu 
putea să vadă un italian suferind; dacă nu putea să-l ajute 
cu punga, îi cerea să aştepte în biata lui colibă, bătea 
străzile oraşului şi nu se întorcea înapoi fără un sprijin 
pentru cel ce-l aştepta; este adevărat că bunătatea, 
francheţea, lealitatea sa îl făcuseră prietenul lumii întregi şi 
că, în generoasele lui încurcături, toată lumea îl ajuta cu 
plăcere. 

Se dădu bătălia de la Tarifa, în care republicanii fură 
învinşi de către imperiali; Bento Gonzales şi şefii principali 
fură făcuţi prizonieri şi duşi îa Rio de Janeiro. Printre ei se 
afla şi căpitanul nostru Zambeccari, pe care l-am cunoscut, 
după cum am povestit, în închisorile de la Santa Cruz. 

Se vorbea să plecăm într-o expediţie de pirați, să ni se 
încredinţeze scrisori de împuternicire; din acel moment 
Rossetti şi cu mine n-am mai aflat linişte până ce nu ne-am 
avântat pe imensitatea Oceanului, sub pavilion republican. 
Rossetti luă asupra lui totul şi atinse ţinta pe care ne-o 
propusesem. 

Restul se ştie, deoarece, începând din acel moment, n-am 
mai fost slăbiţi din ochi. 


Vai! Nu există nici un colţ de pământ unde să nu se 
odihnească oasele vreunui italian generos; de asta Italia n- 
ar trebui să se bucure, ci, dimpotrivă, să se îmbrace în 
doliu. O, biată Italie! tu le vei simţi cu adevărat lipsa doar în 
ziua când vei încerca să smulgi cadavrul tău corbilor care-l 
devorează. 

XXXV La Picada Las Antas Această retragere efectuată în 
anotimpul iernii, într-o ţară muntoasă şi pe o ploaie 
neîncetată, fu cea mai cumplită şi mai dezastruoasă pe care 
am văzut-o vreodată. 

Duceam cu noi, însumând toate proviziile, câteva vaci în 
lanţ, ştiind de mai înainte că n-aveam să găsim nici un 
animal bun pentru hrană în drumul pe care aveam să-l 
străbatem. 

Deşi retrăgându-ne noi înşine, urmăream divizia 
generalului Labattue, însă fără să o putem ajunge vreodată. 
Numai selvagienii, locuitorii pădurilor, manifestându-şi 
simpatia faţă de noi, îi atacară avangarda. l-am văzut de 
aproape pe aceşti oameni ai naturii şi ei nu ne-au fost ostili. 

În timpul acestei retrageri de trei luni, Anita indură tot 
ceea ce se poate omenegşte îndura, fără să-şi dea sufletul. 
Ah! totul! îndură totul cu un stoicism şi cu un curaj de 
nedescris. 

Trebuie să cunoşti cât de cât pădurile din această parte a 
Braziliei, pentru a-ţi putea face o idee despre lipsurile 
îndurate de o trupă lipsită de mijloace de transport, 
neavând altă cale de a se aproviziona decât lasso-ul, o armă 
foarte utilă pe câmpiile ticsite de vite sau de vânat mare, 
dar cu desăvârşire inutilă în aceste păduri dese, adevărate 
adăposturi pentru lei şi tigri. 

Ca o culme a nenorocirii, fluviile foarte numeroase prin 
aceste păduri virgine, se umflau peste măsură. Din pricina 
ploii îngrozitoare care ne urmărea peste tot, necontenit, 
adeseori o parte din trupele noastre se pomenea închisă 
între două cursuri de apă, rămânând acolo lipsită de orice 
hrană. Atunci, foamea, arătându-şi colții, purcedea la un 


măcel printre femei şi copii şi mai jalnic decât cel pe care L- 
ar fi putut face gloanţele şi ghiulelele. 

Biata noastră infanterie era prada unor suferinţe şi a unor 
privaţiuni ce nu pot fi descrise, căci n-avea, aşa cum i se 
întâmplă cavaleriei, posibilitatea să-şi mănânce caii. Puţine 
femei şi mai puţini copii încă izbutiră să iasă din pădure. 
Puţinii câţi scăpară fură salvaţi de cavaleriştii care, având 
norocul să-şi păstreze caii, se milostiviseră de aceste biete 
mici făpturi părăsite de mamele lor moarte sau muribunde 
de foame, de frig şi de oboseală. 

Anita se cutremura la gândul de a-l pierde pe Menotti al 
nostru pe care nu l-am salvat, de altfel, decât printr-o 
minune. În locurile cele mai primejdioase ale drumului şi la 
trecerea fluviilor, îl purtam pe bietul copil, în vârstă de trei 
luni, atârnat de gâtul meu într-o basma; în chipul acesta, 
puteam să-l încălzesc cu răsuflarea mea. Dintr-o duzină de 
animale, cai şi catâri, ce intraseră cu mine în pădure, atât 
pentru serviciul meu cât şi al echipajului meu, rămăsesem 
numai cu doi catâri şi cu doi cai; ceilalţi căzuseră morţi de 
foame sau zdrobiţi de oboseală. Culme a nenorocirii, 
călăuzele pierduseră drumul şi asta fu principala cauză a 
suferințelor noastre îndurate în groaznica pădure Las Antas 
1. 

Cu cât mergeam mai mult, cu atât mai puţin vedeam 
apropiindu-se sfârşitul acestei blestemate picade: am rămas 
până la urmă împreună cu doi catâri, groaznic de obosiţi, 
pe care nădăjduiam să-i salvez, silindu-i să înainteze 
mergând la pas şi hrănindu-i cu frunze de tagquara, nişte 
trestii de la care şi-au luat numele taquarii. În vremea asta, 
am trimis-o pe Anita înainte cu un servitor şi cu copilul, ca 
să caute ieşirea din această pădure fără sfârşit şi să încerce 
să găsească şi puţină hrană. 

Cei doi cai pe care îi lăsasem Anitei, călăriţi pe rând de 
curajoasa femeie, ne salvară pe toţi. Ea găsi, în sfârşit, 
capătul pădurii şi, la capătul pădurii, un pichet al bravilor 


mei soldaţi, cu un foc aprins, ceea ce nu era de loc obişnuit 
pe o astfel de ploaie. 

Tovarăşii mei, care, din fericire, îşi păstraseră nişte haine 
de lână, înfăşurară copilul în ele, îl încălziră şi-l readuseră 
la viaţă, când biata lui mamă începuse să-şi piardă orice 
nădejde. Dar asta n-a fost totul: aceşti oameni admirabili se 
apucară să caute, plini de o caldă îndatorire, câteva 
alimente pe care nu le-ar fi căutat pentru ei, ci doar din 
dragoste pentru mine, şi cu ajutorul cărora i-am mai 
întremat puţin pe mamă şi pe copil. 

Cel care le-a adus primele şi cele mai eficace ajutoare se 
numea Manzio: binecuvântat să-i fie numele! 

Mă trudisem zadarnic să-mi salvez cei doi cai; până la 
urmă m-am văzut silit să părăsesc bietele animale năucite şi 
de-abia icnind şi, zdrobit eu însumi de oboseală, să fac, pe 
jos, restul drumului prin pădure. 

În aceeaşi zi, mi-am regăsit soţia şi copilul şi am aflat tot 
ce făcuseră tovarăşii mei pentru ei. 

După nouă zile de la intrarea în pădure, restul diviziei 
noastre de abia ieşea din ea. Doar puţini ofiţeri izbutiseră 
să-şi salveze caii. Inamicul, care ne-o luase înainte, fugind 
din faţa noastră, lăsase în picada două tunuri; dar, trecând 
pe lângă ele, abia de le-am învrednicit cu o privire. 
Mijloacele de transport ne lipseau şi, fără îndoială tunurile 
se mai află şi acum în acelaşi loc unde le-am văzut la 
trecerea noastră. 

Furtunile păreau să se limiteze la pădure. De cum ieşirăm 
din ea, apropiindu-ne de Cima da Serra şi Vaccaria, vremea 
deveni frumoasă şi câţiva boi ce ne picară în mână şi ne 
răsplătiră de îndelungatul nostru post, ne făcură să uităm 
oboseala, foamea şi ploaia. 

Am rămas în departamentul Vaccaria câteva zile, să 
aşteptăm divizia lui Bento Gonzales, ce ne ajunse din urmă, 
în dezordine şi redusă la o treime. Fapt e că neobositul 
Moringue, informat de retragerea acestei divizii, o pornise 
în urmărirea ariergardei sale, fără a o slăbi câtuşi de puţin, 


atacând-o cu orice prilej, unindu-se, pentru această operă 
de distrugere, cuoamenii de la munte, veşnic ostili 
republicanilor. Toate acestea îi dădură lui Labattue timpul 
să-şi realizeze retragerea, apoi joncţiunea sa cu armata 
imperială; dar, după această joncțiune, de-abia de mai avea 
câteva sute de oameni în urma lui; aceleaşi neajunsuri pe 
care le înduraserăm noi, le întâmpinase şi el. Duşmanul, în 
afară de asta, avu de învins un obstacol neprevăzut şi pe 
care îl notez din pricina ciudăţeniei sale. 

Generalul Labattue, trebuind să traverseze în drumul lui 
două păduri numite Dos Mattos, găsi în mijloqul lor câteva 
din triburile indigene cunoscute sub numele de bugres, 
care sunt cele mai sălbatice din câte se cunosc în Brazilia. 
Aceste tri-; buri, aflând de trecerea imperialilor, îi atacară 
în trei sau patru rânduri şi le căşunară tot răul cu „putinţă. 
Cât despre noi, ei nu ne-au tulburat de loc şi, deşi pe drum 
se aflau nenumărate capcane din. Acelea pe care indienii le 
aşază în calea duşmanilor, în loc ca ele să fie ascunse sub 
iarbă sau ramuri, erau descoperite şi, prin urmare, niciuna 
primejdioasă. 

În timpul scurtei opriri pe care o făcurăm la marginea 
unuia din aceşti codri uriaşi, văzurăm ieşind din sihlă o 
femeie care, în tinereţea ei, fusese răpită de sălbatici şi 
profitase de vecinătatea noastră ca să fugă. 

Biata făptură era într-o stare jalnică. 

Deoarece noi nu mai aveam nici un duşman de care să 
fugim sau pe care să-l urmărim în aceste regiuni înalte, ne 
continuarăm marşul, în etape scurte, e adevărat, căci ne 
lipseau cu desăvârşh'e caii, şi trebuia să îmblânzim mânji, 
pe drum. 

Corpul lăncierilor republicani fiind cu desăvârşire 
descompletat, fu silit să se refacă înlocuind caii cu mâniji. 

Spectacolul negrilor tineri şi robuşti, dintre care fiecare 
merita epitetul de îmblânzitor de cai, epitet pe care Vergiliu 
îl dă lui Pelops, era splendid, mereu nou, deşi se repeta 
zilnic. Trebuia să-i vezi pe aceşti sălbatici copii ai stepelor, 


ce nu cunoşteau zăbala, şaua şi pintenul sărind, agăţându- 
se de coama mânjilor şi învârtindu-se cu ei pe câmpiepână 
ce, supunându-se omului, patrupedul se declara învins. 

Dar lupta era lungă; animalul nu se preda decât după ce 
făcuse toate sforţările ca să scape de tiranul lui; omul, la 
rândul său, admirabil în ce priveşte îndemânarea, puterea 
şi curajul, atent la toate mişcările animalului, strângându-l 
între pulpe ca într-un cleşte, sărind, rostogolindu-se şi 
ridicându-se o dată cu el, nu-i dădea drumul decât atunci 
când, lac de sudoare, alb de spumă, fremătând din picioare, 
calul era îmblânzit. 

Trei zile îi sunt de ajuns unui bun îmblânzitor de cai spre 
a-i pune zăbala chiar şi celui mai nărăvaş animal. 

Dar rareori izbutesc soldaţii să îmblânzească mânjii cum 
trebuie, mai ales în timpul marşurilor când nenumăratele 
lor ocupaţii îi împiedică pe aceşti îmblânzitori să le dea 
toate îngrijirile necesare. 

ICO O dată trecuţi de Mattos, străbăturăm provincia 
Missiones, îndreptându-ne spre Cruz-Alta, capitala acestei 
mici provincii; apoi de la Cruz-Alta mărşăluirăm spre San- 
Gabriel, unde fu stabilit cartierul general şi unde se 
construiră barăcile pentru tabăra armatei. 

Şase ani de viaţă plină de aventuri şi de primejdii nu mă 
obosiseră atâta vreme cât fusesem singur; dar acum, când 
aveam o mică familie, această despărţire de toate vechile 
mele cunoştinţe, faptul că după atâţia ani nu ştiam nimic 
despre părinţii mei, făcură să se nască în mine dorinţa de a 
mă apropia de un loc unde ştirile despre tatăl şi mama mea 
să-mi poată parveni; o vreme fusesem în stare să-mi închid 
în inimă toate aceste calde simţăminte, dar ele se 
adunaseră şi acuma îşi cereau dreptul. Adăugaţi la asta că 
nu mai ştiam nimic nici despre cealaltă mamă, care se 
numeşte Italia! Familia este puternică, dar ipatria este de 
neînvins. 

Mă hotărâi, aşadar, să mă întorc la Montevideo, cel puţin 
pentru câtva timp şi-i cerui voie preşedintelui, cu 


permisiunea totodată de a-mi alcătui o mică cireadă de boi, 
din a căror vânzare, unul câte unul, trebuia să scot banii cu 
care, de-a lungul întregului drum, să pot face faţă 
cheltuielilor. 

XXXVI Conducător de boi lată-mă deci truppiere, adică 
conducător de boi. 

Ca urmare, într-o fermă numită „del Corral de Pedras”, am 
izbutit, cu autorizaţia ministrului de finanţe, să strâng în 
douăzeci de zile şi cu o trudă de nedescris, vreo nouă sute 
de animale; aceste animale erau cu desăvârşire sălbatice. O 
şi mai mare osteneală mă aştepta însă în timpul drumului, 
pe care am întâlnit obstacole aproape de netrecut; ecl mai 
mare dintre toate fu Rio-Negro, unde era cât pe-aci să văd 
risipindu-se tot capitalul meu. De pericolul trecerii fluviului, 
de lipsa mea de experienţă în noua meserie, şi, mai ales de 
hoţia unor capitaz mercenari, angajaţi de mine drept 
conducători, am salvat aproape cinci sute oe' vite, care, 
dată fiind hrana proastă, drumul lung şi oboseala 
traversărilor, au fost socotite incapabile să ajungă la 
destinaţie. 

Hotărâi prin urmare să le omor, să le jupoi şi sa le vând 
pieile, operaţie după care, cheltuielile (c) dată scoase, îmi 
rămase vreo sută de monede ce-mi slujeau să fac faţă 
nevoilor urgente ale familiei. 

Aici trebuie să consemnez o întâlnire ce-mi aduse pe unul 
dintre cei mai scumpi, cei mai butii şi cei mai dragi prieteni 
ai mei. 

Vai! încă unul care s-a dus să aştepte într-altă lume, mai 
bună, eliberarea Italiei. 

A Pe când mă apropiam de San Gabriel, în retragerea pe 
care tocmai o executam, auzisem vorbindu-se despre un 
ofiţer italian ca despre un spirit mare, o inimă mare, un 
mare instruit, care, surghiunit drept carbonar, se luptase în 
Franţa, la 5 iunie 1832, apoi la Oporto, în timpul lungului 
asediu ce-i adusese acestui oraş numele de „nehvvins” şi 
care, în sfârşit, silit ca şi mine să pară” sească Europa, 


venise să-şi pună curajul şi priceperea în serviciul acestor 
tinere republici din America de Sud. 

Se povesteau despre el „fapte de curaj, isprăvi dovedind 
sânge rece şi forţă care mă făcuseră să repet de zeci de ori: 
„Când îl voi întâlni pe acest bărbat, va fi prietenul meul11. 

Acest bărbat se numea Anzani. 

Una din aceste fapte, îndeosebi, făcuse mare vâlvă. 

Sosind, în America, Anzani se înfăţişase, cu o scrisoare de 
recomandaţie, la doi dintre compatrioţii noştri, domnii X., 
negustori de la San Gabriel. Aceşti domni făcuseră din el 
factotum-ul. lor. 

Anzani era totodată casierul, contabilul, omul lor de 
încredere; mai mult: era geniul bun al casei lor. Ca toţi 
oamenii puternici şi curajoşi, Anzani era calm şi blajin. 
Magazinul, al cărui adevărat director devenise, era unul din 
acele magazine cum se află numai în America de Sud şi 
care ţin tot ce e cu putinţă de închipuit, reunind într-un 
singur fel de comerţ aproape toate felurile de comerţ 
cunoscute. 

Oraşul unde îşi aveau reşedinţa cei doi compatrioți ai 
noştri era însă din nefericire pentru acest magazin, vecin cu 
pădurea ce slujea drept refugiu triburilor de indieni bugres 
despre care am pomenit câteva cuvinte în capitolul 
precedent. 

Unul din şefii acestor indieni devenise spaima orăşelului 
unde, de două ori pe an, cobora cu tribul său şi jefuia după 
bunul lui plac, fără ca oraşul să îndrăznească a i se 
împotrivi. 

Coborând mai întii cu două sau trei sute de oameni, pe 
urmă cu o sută, apoi cu cincizeci, fiindcă văzuse sporind 
teroarea şi întărindu-i-se puterea, sfârşise prin a se simţi 
atât de stăpân acolo, încât venea chiar singur şi chiar aşa 
singur cum era îşi impunea ordinele şi-şi manifesta 
pretenţiile, de parcă ar fi avut în spatele lui întregul trib 
gata să treacă oraşul prin foc şi sânge. 


Anzani auzise vorbindu-se mult despre acest matamor şi 
ascultase tot ce se spusese despre el fără a-şi manifesta în 
vreun fel părerea privitor la îndrăzneala şefului sălbatic şi 
la teroarea pe care o inspira ferocitatea lui. 

Teroarea era atât de mare, încât, când răsuna strigătul: 
„Şeful mattosilor!” toate ferestrele se închideau, toate 
porţile se zăvoreau, ca şi cum s-ar fi strigat că trece un 
câine turbat. 

Indianul era obişnuit cu aceste manifestări de teroare, ce-i 
flatau orgoliul. El alegea poarta care-i plăcea să i se 
deschidă, lovea în ea şi, după ce poarta se deschidea - lucru 
ce se înfăptuia cu iuţeală datorită groazei - el putea să 
jefuiască toată casa fără ca stăpânii, vecinii sau alţi 
locuitori, oricare ar fi fost ei, să se gândească măcar să-i 
stânjenească în vreun fel retragerea. 

De două luni deci, Anzani conducea casa de comerţ până 
în cele mai mici amănunte, spre marea satisfacţie a celor 
doi patroni ai lui, când răsună cumplitul strigăt: 

— Şeful mattos-ilor! 

Ca de obicei, porţi şi obloane de ferestre se închiseră în 
grabă. 

Anzani era singur în casă, ocupat să încheie socotelile de 
peste săptămână. El nu găsi de cuviinţă că vestea 
zgomotoasă ce se răspândise merită osteneala să se 
deranjeze şi prin urmare rămase în dosul tejghelei, cu uşa 
şi ferestrele deschise. 

Indianul se opri mirat dinaintea acestei case care în toiul 
zăpăcelii generale pe care o pricinuia prezenţa lui, părea 
indiferentă la venirea sa. Intră şi văzu, de cealaltă parte a 
tejghelei, un bărbat, cu chipul liniştit, care-şi făcea 
socotelile. 

Se opri în faţa lui cu braţele încrucişate, privindu-l cu 
uimire. 

Anzani înălţă capul. Anzani era politeţea personificată. 

— Ce doreşti, prietene? îl întrebă el pe indian. 

— Cum, ce vreau? întrebă acesta. 


— Fără îndoială, zise Anzani, când intri într-un magazin, 
înseamnă că doreşti să cumperi ceva. 

Indianul izbucni în râs. 1 

— Aşadar, nu mă cunoşti? îl întrebă el pe Anzani. 

— De unde vrei să te cunosc? Este pentru prima oară că te 
văd. 

— Eu sunt şeful mattos-ilor, răspunse indianul, 
desfăcându-şi braţele şi arătându-şi cingătoarea cu un 
arsenal alcătuit din patru pistoale şi un pumnal. 

— Ei bine, şef al mattos-ilor, ce vrei? întrebă Anzani. 

— Vreau să beau, răspunse acesta. 

— Şi ce vrei să bei? 

— Un pahar de rachiu. 

— Nimic mai simplu; plăteşte mai întâi, şi apoi o să-ţi aduc 
paharul. 

Indianul începu să râdă din nou. 

Anzani încruntă uşor sprâncenele. 

— Uite, zise el, este pentru a doua oară că, în loc să-mi 
răspunzi, îmi râzi în nas. Faptul nu mi se pare politicos. 'Te 
previn, aşadar că, dacă mai faci asta şi a treia oară, te dau 
afară. 

Anzani rostise aceste cuvinte cu un ton atât de hotărât, 
încât oricare alt indian s-ar fi dumirit cu ce fel de om are 
de-a face. 

Poate că sălbaticul a înţeles, dar şi-a luat un aer ca şi cum 
n-ar fi înţeles. 

— 'Ţi-am spus să-mi dai un pahar de rachiu, repetă el 
lovind cu pumnul în tejghea. 

— Şi eu ţi-am spus mai întâi să plăteşti, repetă Anzani, şi 
dacă nu plăteşti, n-o să capeţi nimic. 

Indianul îi aruncă o privire mânioasă lui Anzani, dar 
privirea lui Anzani o înfruntă pe a sa; fulgerul se încrucişase 
cu fulgerul. 

Anzani avea obiceiul să spună: 

— Nu există nici o altă forţă decât forţa morală. Priveşte 
cu îndrăzneală, ţinteşte cu încăpăţânate pe omul care te 


priveşte; dacă-şi pleacă ochii, eşti stăpânul lui; dar tu nu-ţi 
pleca ochii fiindcă atunci o să-ţi fie el stăpân. 

Privirea lui Anzani avea o putere de neînvins. Indianul fu 
cel ce-şi plecă ochii. 

EI îşi simţi inferioritatea; şi, furios de această dominație 
necunoscută lui, vru să-şi dea curaj, bând. 

— Ei bine, zise el, iată o jumătate de piastru; Serveşte-mă. 

— Este obligaţia mea să-i servesc pe oamenii care mă 
plătesc, zise liniştit Anzani. 

Şi-l servi pe indian cu un pahar de rachiu. 

Indianul îl dădu pe gât. 

— Altul, zise el. 

Anzani îl servi din nou. 

Indianul îl înghiţi ca şi pe primul. 

— Încă unul, zise el iar. 

Atâta timp cât banii acoperiră libaţjunile indianului, Anzani 
nu făcu nici o observaţie; dar după SCS ce băutorul înghiţi 
rachiu în valoare egală cu cea a monedei pe care o dăduse, 
el se opri. 

— Ei bine? întrebă indianul. 

Anzani îi făcu socoteala. 

— Şi-acuma? insistă sălbaticul. 

— Şi-acuma? N-ai bani, n-ai rachiu, răspunse Anzani. 

Indianul socotise bine. Cele cinci sau şase pahare de 
rachiu pe care le băuse îi dădură curajul pe care privirea de 
leu a lui Anzani îl făcuse să şi-l piardă. 

— Rachiu! zise el ducându-şi mâna la unul din pistoalele 
lui; rachiu sau te omor!. 

Anzani, care bănuia că lucrurile aveau să sfârşească astfel, 
era gata pregătit. Era un bărbat înalt de cinci picioare şi 
nouă inci22 înzestrat cu o forţa uimitoare, eu o îndemânare 
nemaipomenită. Îşi sprijini mâna dreaptă pe tejghea, sări în 
partea cealaltă şi se prăvăli, cu toată greutatea, peste 
indian, apucând cu stânga încheietura mâinii drepte a 
adversarului, mai înainte ca acesta să aibă timp să-şi 
armeze pistolul. 


Indianul nu rezistă atacului. Căzu pe spate; Anzani căzu 
peste el şi-i puse genunchiul: în piept. 

Apoi cu mâna stângă ţinu dreapta indianului, astfel încât 
să facă inofensivă arma, iar eu cealaltă mână îi luă de la 
cingătoare pistoalele şi pumnalul pe care le aruncă în 
prăvălie; pe urmă, îi smulse pistolul din mână, apucă ţeava 
şi-l plesni din răsputeri, peste faţă, cu mânerul; în sfârşit 
când crezu că indianul, ea să folosim termenii potriviţi, 
încasase destul, se ridică şi cărându-i pe săturate la lovituri 
cu picioarele îl împinse spre uşă şi-l rostogoli până-n stradă, 
în mijlocul căreia îl şi lăsă. 

Indianul, într-adevăr, încasase destul. O şterse deci cum 
putu şi nu se mai arătă niciodată la SanGabriel. 

Anzani făcuse, sub un alt nume decât cel real 

— Sub numele de Ferrari - războiul în Portugalia. Sub 
acest nume, el se purtase admirabil, dobândind gradul de 
căpitan; sub acest nume căpătase două răni grave, una la 
cap, cealaltă în piept. Atât de grave, încât, chiar după 
şaisprezece ani, muri de pe urma uneia din ele. 

Rana de la cap era o lovitură de sabie care îi deschisese 
craniul. Cea de la piept se datora unui glonţ care se oprise 
în plămân şi care, mai târziu, îi provocă o tuberculoză 
pulmonară. 

Când i se vorbea lui Anzani despre minunile de curaj pe 
care le săvârşise sub numele de Ferrari, el zâmbea şi 
susţinea că acest Ferrari nu era una şi aceeaşi persoană cu 
el.. 

Din nefericire, bietul Anzani nu putea ca o dată cu vitejiile 
sale pe care le atribuia fiinţei pe care o plăsmuise, să-i 
transmită şi rănile sale. 

Acesta era omul despre care mi se vorbise.; omul pe care 
doream să-l cunosc şi pe care voiam să mi-l fac prieten. 

La San-Gabriel, am aflat că plecase cu treburi la vreo 
şaizeci de mile depărtare. M-am informat şi am sărit în şa 
ca să mă duc să-l întâlnesc.. 


Pe drum, pe malul unui râuleţ, am întâlnit un bărbat cu 
pieptul gol care-şi spăla cămaşa'; mi-am dat seama că 
acesta era bărbatul pe care-l căutam. 

M-am dus la el, i-am întins mâna, mi-am spus numele. 

Din acel moment, am fost ca fraţii. 

Pe atunci el nu mai avea casă de comerţ, ci, ca şi mine, 
intrase în serviciul republicii Rio-Grande. Comanda 
infanteria diviziei Juan Antonio, unul dintre cei mai renumiţi 
şefi republicani. Ca şi mine, de altfel, el părăsea serviciul, 
îndreptându-se spre al salto23. 

După ce am petrecut împreună o zi, ne-am dat adresele 
respective şi am hotărât că nu vom întreprinde nimic 
important, până nu ne vom înştiinţa unul pe celălalt. 

Să mi se îngăduie a da un amănunt ce ne va arăta atât 
sărăcia cât şi fraternitatea noastră. 

Anzani n avea decât o cămaşă, în schimb avea două 
perechi de pantaloni. 

Eu eram la fel de sărac ca şi el în materie de cămăşi, în 
timp ce el era mai bogat decât mine cu o pereche de 
pantaloni. 

Ne-am culcat sub acelaşi acoperiş, dar Anzani plecă 
înainte de a se lumina şi fără să mă trezească. 

Când m-am deşteptat, am găsit pe patul meu cea mai bună 
din cele două perechi de pantaloni ai săi.. 

De-abia îl cunoscusem pe Anzani, dar acesta era un om pe 
care-l puteai cântări de la prima vedere; de aceea, când am 
intrat în serviciul republicii Montevideo şi când am fost 
însărcinat să organizez legiunea italiană, prima mea grijă a 
fost să-i scriiu lui Anzani să vină să împartă această muncă 
cu mine. 

Veni şi nu ne-am mai despărţit până în ziua când, punând 
piciorul pe pământul Italiei, el a murit în braţele mele. 

Profesor de matematică şi comis-voiajor Am descins la 
Montevideo în casa unuia dintre prietenii mei cu numele de 
Napoleone Castellira. Amabilităţii lui şi a soţiei sale îi 
datorez mult prea mult spre a mă putea achita vreodată 


intr-altfel decât prin recunoştinţa pe care le-am jurat-o, ea 
şi celorlalţi scumpi prieteni, G. B. Cuneo 

— Un alt prieten de o viaţă întreagă - fraţii Antonim şi 
Giovanni Risso. 

Puţinii bani scoşi din vânzarea pieilor de bou o dată 
cheltuiţi spre a nu fi eu, soţia şi copilul o povară pentru 
prietenii mei, m-am apucat de două ocupaţii care, trebuie s- 
o mărturisesc, amândouă laolaltă de-abia ajungeau ca să-mi 
ţin zilele. 

Prima era cea de comis-voiajor de mărfuri: duceam cu 
mine tot felul de eşantioane de la magiun italienesc până la 
stofe de Rouen. A doua, cea de profesor ele matematică în 
casa onorabilului domn Paolo Semidei. 

Am dus acest trai până la intrarea mea în legiunea 
orientală. 

Treaba de la Rio-Grande începea să prindă şi să se pună 
pe roate. Nu mai aveam nimic de făcut în această privinţă. 
Republica Orientală, astfel se numea republica Montevideo, 
ştiindu-mă liber, nu întârzie să-mi ofere o îndeletnicire mai 
potrivită cu posibilităţile mele, şi îndeosebi cu caracterul 
meu, decât cea de profesor de matematică şi de comis- 
voiajor. 

Mi se oferi şi primii comanda corvetei24 „La Constitution”. 

Escadra orientală se afla sub ordinele colonelului Cosse; 
cea de la Buenos-Aires, sub ordinele generalului Brown. 

Intre cele două escadre avuseseră loc mai multe ciocniri şi 
lupte, dar ele nu dăduseră decât slabe rezultate. 

Cam în aceeaşi vreme, un anume Vidai, de tristă aducere 
aminte, fu însărcinat cu administrarea generală a 
Republicii. 

Unul din primele şi cele mai regretabile acte ale acestui 
om fu să scape de escadră, pe care el o socotea prea 
costisitoare pentru stat. Această escadră ce costase 
Republica sume imense şi care, de-ar fi fost păstrată, lucru 
uşor pe atunci, ar fi putut să constituie o superioritate 


însemnată faţă de la Plata, fu distrusă cu desăvârşire, iar 
mate! rialul furat. 

Eu am fost destinat unei expediţii, de rezultatul căreia 
aveau să atârne multe evenimente. 

Am fost trimis la Corrientes25, cu brigantina „Pereyra”, 
având la bord optsprezece tunuri. În afară de aceste 
optsprezece piese de artilerie, mai avea două tunuri cu 
pivot. 

Alături de mine trebuia să navigheze goeletă „Procida! 

Corrientes lupta pe atunci împotriva lui Rosas 1, iar eu 
trebuia să-l ajut în manevrele sale împotriva forţelor 
dictatorului. Poate că expediţia avea un alt scop, dar ei era 
secretul domnului ministru general. 

—) î Să-i fie îngăduit celui ce publică aceste Me-morii?2 să 
dea cititorilor câteva explicaţii asupră stării republicii 
Montevideo în 1841 pe care ge-t neralul Garibaldi n-a 
crezut că trebuie să le dea într-un jurnal scris de pe o zi pe 
alta. 

Aceste explicaţii vor fi cu atât mai exacte, cu câtl au fost 
dictate celui ce le publică astăzi, în 1849f de către un 
bărbat care a jucat un rol importării în evenimentele 
Republicii Orientale: de către generalul Pacheco y Obes, 
imul dintre cei mai buni prieteni ai noştri. 

Apoi, fiţi liniştiţi, scumpi cititori, îi vom cedăf îndată pana 
celuilalt prieten al nostru, tot atât de bun, cu numele de 
Giuseppe Garibaldi.” 

Căci, după cum vedeţi, asemenea lui Cesar, acel; prim 
eliberator al Italiei, el mânuieşte pana la fet de bine ca şi 
spada. ] 

„ii Vv. Fi MONTEVIDEO 

— Fy Călătorul care soseşte din Europa, pe unul din vasele 
pe care vechii locuitori ai ţării le socotiseră drept case 
zburătoare, zăreşte mai întâi de toate, Juan Rosas (1793- 
1877), dictator al statului argentinian, între 1829-1831 şi 
1835-1852. A fost răsturnat de o coaliţie internă. 


8 E vorba de Alexandre Dumas., în clipa când matelotul de 
cart strigă: „Pământ!”, doi munţi: un munte de piatră care 
este catedrala, biserica-mamă, „La matriz”, cum se spune 
acolo. Apoi un munte de granit, pătat de porţiuni verzi şi 
dominat de un far. El se numeşte Cerro. 

Pe măsură ce se apropie de turnurile catedralei, ale căror 
domuri de porțelan strălucesc în soare, călătorul distinge 
nenumărate miradoresl de diferite forme, care domină 
aproape toate casele; apoi distinge şi casele, roşii sau albe, 
cu terasele lor, răcoroase popasuri de seară; pe urmă, la 
poalele muntelui Cerro, aşa-numitele saladoras, yaste 
edificii unde se pune carnea la sărat; apoi, în sfârşit, în 
fundul golfului, tivind marea, fermecătoarele quintas, 
deliciu şi mândrie a locuitorilor şi care fac ca, în zilele de 
sărbătoare, să n-auzi ţţăsunând pe străzi decât aceste 
vorbe: 

— Să mergem la „Miguelete”; Să mergem la „Aguada”; Să 
mergem la „Arroyo-Secoa. 

Atunci, dacă veţi arunca ancora între Cerro şi praşul 
dominat, din orice punct l-aţi privi, de uriaşa catedrală; 
dacă iola vă duce cu repeziciune spre plajă, prin eforturile 
celor şase vâslaşi ai săi; dacă ziua veţi vedea pe drum 
frumoase grupuri de femei îmbrăcate ca nişte amazoane, 
ori de cavaleri în costume de călărie; dacă, seara, prin 
ferestrele deschise ce revarsă pe stradă torente de lumină 
şi de armonie, veţi auzi sunetele pianului sau vaietele 
harpei, trilurile scăpărătoare ale cadrilelor sau notele de 
jale ale romanţei, asta înseamnă că vă veţi afla în localitatea 
Montevideo, viceregina fluviului argintiu a cărui regină 
pretinde să fie Buenos Aires, fluviu ce se varsă în Atlantic 
printr-o gură lată de optzeci de leghe. 

NifVerande (spân.). 

Juan-Diss de Solis fu cel dintâi care, la începutul anului 
1516, descoperi coasta şi râul La Plata. Primul lucru pe 
care-l zări sentinela de pază fu Cerro. Atunci, plin de 
bucurie, omul strigă în limba latină: 


— Montem video! 1 

De aici numele oraşului a cărui istorie o vom schiţa pe 
scurt. 

Solis, mândru că mai descoperise, cu un an înaiiate, Rio de 
Janeiro nu se bucură însă multă vreme de noua sa 
descoperire. 

După ce-şi trimise în golf două vase şi după ce se urcă în 
susul apei La Plata cu un altreilea, încrezându-se în 
semnele de prietenie pe care i le arătară indienii, căzu într- 
o ambuscadă şi fu ucis* fript şi mâncat pe țărmurile unui 
pârâu care în amintirea acestei cumplite întâmplări poartă 
până astăzi numele de „Arroyo de Solis”. 

Această hoardă de indieni antropofagi, foarte bravi de 
altfel, aparţinea tribului primitiv Charruas; el era stăpânul 
țarii, tot aşa cum erau huronii şi siouxii 2 la cealaltă 
extremitate a marelui continent. 

Astfel, tribul acesta ţinu piept spaniolilor care fură siliţi să 
construiască oraşul Montevideo în toiul luptelor din fiece zi 
şi, mai ales al atacurilor din fiece noapte: de aceea, graţie 
acestei rezistenţe, Montevideo, deşi descoperit, cum ara 
spus-o, în 1516, numără de-abia o sută de ani de la 
întemeiere. 

Văd un munte. 

8 Triburi de piei roşii, locuind În America ăe Nori; ihuronii 
în Canada, la nord de lacul Huron; Siouxii în statele 
Dakota,. Nebraska, Montana din S.U.A. 

În sfârşit, către fineâe secolului trecutl un bărbat porni un 
război de exterminare împotriva stăpânilor primitivi de pe 
țărm, război în care aceştia fură nimiciţi. Ultimele trei lupte 
- în timpul cărora, asemenea vechilor teutoni, ei îşi aşezară 
3a mijloc femeile fi copiii şi căzură fără să dea înapoi un 
singur pas - văzură dispărând şi ultimii supraviețuitori şi ca 
nişte monumente ale acestei supreme înfrângeri, călătorul 
poate să vadă şi azi, la, poalele muntelui Augua, osemintele 
albite ale ultimilor eharruas. 


Acest nou Marius, învingător al acestor noi teutoni, era 
comandantul ținuturilor de câmpie, Jorge Paeheeo, tatăl 
generalului Paeheco y Obes, din gura căruia, cum am mai 
spus-o, ştim amănuntele pe care le vom pune sub ochii 
cititorilor. 

Dar sălbaticii nimiciţi lăsau comandantului Pacheco alţi 
duşmani, mult mai dârzi, mult mai primejdios! şi mai ales 
mult mai de neînvins decât indienii, dat fiind că aceştia erau 
susținuți nu de o credinţă religioasă ce slăbea în fiece zi, ci 
de un interes material care dimpotrivă sporea pe fiece zi; 
aceşti duşmani erau contrabandiştii din Brazilia. 

Sistemul de prohibiţie era baza comerţului spaniol: se 
dădea deci un război îndârjit între comandantul ținuturilor 
de câmpie şi contrabandiştii care, când prin şiretenie, când 
prin forţă, încercau să-şi introducă pe teritoriul 
montevidean stofele şi tutunul. 

Lupta fu lungă, îndârjită, pe viaţă şi pe moarte. Don Jorge 
Pacheco, un bărbat de o putere hereuleană, de o statură 
uriaşă şi înzestrat cu o stăpânire de sine nemaipomenită, 
izbutise, în sfârşit 


(nădâăjduia cel puţin, dacă nu să-l nimicească pe 
contrabandişti, cum făcuse cu charruas-ii, ceea ce era un 
lucru cu neputinţă, măcar să-i îndepărteze de oraş) - când 
deodată contrabandiştii apărură din nou, mai îndrăzneţi, 
mai activi şi mai uniţi ca oricând în jurul unei singure 
voințe, la fel de puternică, la fel de curajoasă şi, mai ales, la 
fel de inteligentă ca cea a comandantului Pacheco. 

Comandantul îşi trimise spionii la ţară şi se informă asupra 
cauzelor acestei recrudescenţe a ostilităţilor. Cu toţii se 
întoarseră cu acelaşi nume pe buze: 

— Artigas! 

Cine era acest Artigas? 

Un bărbat tânăr între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, 
brav asemenea unui spaniol de odinioară, şiret ca un 


charruas, iute ca un gaucho; avea câte ceva din toate trei 
rasele, dacă nu în sânge, cel puţin în spirit. 

Se dezlănţui o luptă a şireteniei şi a forţei între bătrânul 
comandant al ținuturilor de câmp şi tânărul contrabandist; 
dar unul era tânăr şi creştea în putere; celălalt era nu 
numai bătrân, ci şi obosit. 

Timp de patru sau cinci ani, Pacheco îl urmări pe Artigas, 
bătându-l pretutindeni unde se arăta; dar Artigas, bătut, nu 
putea fi nici prins, nici ucis; a doua zi, el apărea iarăşi. Omul 
de la oraş obosi cel dintâi în această luptă şi asemenea 
unuia din vechii romani de pe vremea Republicii, care-şi 
sacrificau mândria spre binele ţării, el propuse 
guvernămmtului să-i retragă împuternicirile, cu condiţia ca 
în locul său să fie făcut şef al ținuturilor de câmp Artigas; 
singur Artigas, după părerea lui, putea să ducă până la 
capăt opera pe rare el, Pacheco, nu putea să o 
îndeplinească, udică exterminarea contrabandiştilor. 

Guvernământul primi şi, la fel cu acei tâlhari romani care 
făceau declaraţie de supunere papei şi care se plimbau 
respectaţi prin oraşul a cărui groază fuseseră, Artigas îşi 
făcu intrarea în Montevideo şi luă opera de exterminare din 
punctul de unde o scăpase din mâini predecesorul său. 

După un an, contrabanda era, dacă nu nimicită, cel puţin 
dispărută. 

Asta se întâmplă cu cincizeci şi opt sau şaizeci de ani mai 
înainte de evenimentele în care avea să se afle amestecat 
Garibaldi; dar mai înainte de orice sunt autor dramatic şi 
nu pot să mă obişnuiesc să încep dramele fără un prolog; 
acest prolog nu este, de altfel, lipsit de interes şi prin el vom 
cunoaşte oameni şi localităţi destul de necunoscute în 
Franţa. 

Artigas avea pe vremea aceea douăzeci şi şapte sau 
douăzeci şi opt de ani; în epoca în care mi se dădeau aceste 
amănunte despre el, Artigas avea nouăzeci şi trei de ani şi 
trăia necunoscut într-o mică vilă a preşedintelui 
Paraguayului. De atunci, fără îndoială că a murit. 


Artigas era un bărbat tânăr, frumos, brav şi puternic care 
reprezenta una din cele trei puteri ce, stăpâniră rând pe 
rând Montevideo. 

Don Jorge Pacheco era prototipul virtuţilor cavalereşti ale 
lumii vechi; al virtuţilor cavalereşti care au traversat mările 
o dată cu Columb, Pizzaro şi Fernando Cortez 2. 

Artigas, era în schimb omul de la ţară; putea să reprezinte 
ceea ce se numea acolo partidul naţional, împărţit între 
portughezi şi spanioli, adică între străinii rămaşi portughezi 
şi spanioli prin şederea lor în oraşele unde totul le aducea 
aminte de moravurile portugheze şi spaniole. 

Venea apoi un al treilea tip şi chiar o a treia putere despre 
care trebuie neapărat să vorbim şi care era deopotrivă un 
flagel atât pentru omul de la oraş cât şi pentru cel de la 
ţară. 

Acest al treilea tip este gaucho, pentru care Garibaldi a 
găsit o expresie caracteristică şi pitorească. El l-a numit 
„centaurul lumii noi”. 

În Franţa, noi numim gaucho, pe oricine trăieşte pe aceste 
vaste întinderi, pe aceste imense stepe, pe aceste 
pampasuri infinite ce se întind de la țărmurile mării la 
versantul oriental al Anzilor. Ne înşelăm: căpitanul Head, 
din marina engleză, a lansat cel dintâi voga acestei manii de 
a confunda pe gaucho cu locuitorul câmpiei, care în 
mândria lui respinge nu numai asemănarea, dar chiar şi 
comparaţia. 

Gaucho este boemul lumii noi. Fără avere, fără casă, fără 
familie el are drept singur bun puncho '-ul, calul, cuțitul, 
lasso 26-ul şi bolas lui. 

Cuţitul îi este arma-; lasso-ul şi bolas-ele îi sunt meseria. 

Artigas rămase, aşadar, comandantul ținuturilor de câmp, 
spre marea satisfacţie a lumii întregi, cu excepţia 
contrabandiştilor; el se mai afla încă însărcinat cu această 
importantă funcţie şi când izbucni revoluţia din 1810, 
revoluţie ce avea drept scop şi care avu, într-adevăr, ca 
rezultat, nimicirea dominaţiei spaniole în lumea nouă. 


Ea începu deci în 1810, la Buenos Aires şi se sfârşi în 
Bolivia cu bătălia de la Ayaeuneho, în 1824. 

Şeful forţelor independente era pe atunci generalul 
Antonio-]Jose de Suere; el avea cinci mii de oameni sub 
ordinele sale. 

Generalul suprem al trupelor spaniole era don Jose de 
Lasema, ultimul vicerege al Perului; el comanda unsprezece 
mii de oameni. 

Patrioţii n-aveau decât un singur tun; erau unul contra doi; 
ba chiar nici măcar unul contra doi, după cum se vede din 
cifrele pe care le-am dat. N-aveau nici muniții, nici provizii 
de alimente, nuci praf de puşcă, nici pâine. Nu trebuia să 
faci altceva decât să aştepţi ca ei să se predea; au fost 
atacați, dar au învins. 

Generalul patriot Alejo Cordova fu cel ce începu bătălia. 
Comanda cam vreo mie cinci sute de oameni. Îşi înfipse 
drapelul în vârful săbiei şi strigă: 

— Înainte î 

— În pas alergător sau la pas? întrebă un ofiţer. 

— În pas de victorie, răspunse el. 

Seara, armata spaniolă capitulase în întregime ji se afla 
prizoniera celor pe care ea îi ţinuse prizonieri. 

Artigas, printre cei dintâi, salutase revoluţia ca 
eliberatoare. El se aşezase în fruntea mişcării la ţară şi-i 
oferise lui Pacheco să renunţe la rându-i la conducere în 
favoarea lui, cum făcuse altădată Pacheco cu ţinuturile de 
câmp. 

Acest schimb poate că s-ar fi produs, dar Pacheco fu prins 
în casa de la Casablanca, din Uruguay, de nişte marinari 
spanioli şi rămase prizonier în mâinile lor. 

Artigas îşi continuă totuşi opera de eliberare, în scurtă 
vreme el izgoni pe spanioli de pe întreaga câmpie al cărei 
rege devenise alungându-i în oraşul Montevideo, singurul 
care le mai rămăsese. Dar Montevideo putea să opună o 
rezistenţă serioasă, întrucât era al doilea oraş fortificat din 
America. 


Primul era San-Juan d'Ulloa. 

La Montevideo se refugiaseră toţi partizanii spaniolilor, 
sprijiniți de o armată de patru mii de oameni. Artigas, 
susţinut de alianţa cu Buenos Aires, asedie oraşul. 

Dar o armată portugheză veni în ajutorul spaniolilor şi 
despresură Montevideo. 

În 1812, avu loc un nou asediu al Montevideoului. 
Generalul Rondeau din partea Buenos Airesului şi Artigas 
din partea patrioţilor montevideeni, şi-au unit forţele şi s-au 
întors să împresoare oraşul. 

Acest asediu dură douăzeci şi trei de luni; în cele din urmă 
capitularea predă viitoarea Republică Orientală 
asediatorilor, comandaţi pe atunci de generalul Alvear. 

Cum de generalul-şef era Alvear şi nu Artigas? O vom 
spune mai departe. 

Fapt e că după douăzeci de luni de asediu, după trei ani de 
contact între oamenii din Buenos Aires şi cei din 
Montevideo, deosebirile de obiceiuri, de moravuri, aş zice 
aproape de rasă, care la început fuseseră simple 
resentimente, deveniseră încetul cu încetul adevărate 
motive de ură. 

Artigas, ca şi Achile, se retrăsese, aşadar, în cortul său, sau 
mai bine zis, îşi ducea cortul cu el. Dispăruse în acele 
adâncuri ale câmpiei pe care le cunoscuse atât de bine în 
tinereţea sa, pe vremea când se îndeletnicea cu meseria de 
contrabandist. 

General Alvear îl înlocuise şi era, la predarea 
Montevideoului, general-şef al aşa-numiţilor portenos. 

Astfel se numesc în această ţară oamenii din Buenos Aires, 
în vreme ce montevideenii sunt numiţi orientali. 

Să încercăm să înfăţişăm aici, pentru o mai bună 
înţelegere, numeroasele diferenţe ce există între portenos 
şi orientali. 

Omul din Buenos Aires, stabilit în ţară de trei sute de ani 
în persoana strămoşului său, a pierdut, de la sfârşitul 
primului secol al strămutării lui în America, toate tradiţiile 


patriei mume, adică ale Spaniei. Interesele sale ţin de 
pământ, viaţa lui s-a legat de el. Locuitorii din Buenos Aires 
sunt aproape la fel de americani astăzi ca şi indienii de 
odinioară, pe care i-au cucerit şi pe care i-au înlocuit Omul 
din Montevideo, dimpotrivă, stabilit de-abia de un secol în 
ţară, tot în persoana strămoşului său, bineînţeles, omul din 
Montevideo n-a avut timp 'să uite că este fiu, nepot, 
strănepot de spaniol. El are sentimentul noii sale 
naţionalităţi, dar fără să fi uitat tradiţiile vechii Europe, de 
care ţine. Prin civilizaţie; în vreme ce omul de la ţară, de lă 
Buenos Aires, se îndepărtează de ea pe fiece zi spre a se 
întoarce iarăşi la barbarie. 

Şi; ţara îşi are influenţa ei asupra acestei trans-” * formări, 
retrogradă de o parte, progresistă de cea-*” laltă. 

Populaţia din Buenos Aires, răspândită pe lande imense, 
cu locuinţe foarte îndepărtate unele de altele, în regiuni 
triste ca înfăţişare, lipsite de apă, fără păduri - locuind în 
colibe prost construite capătă în această izolare, cu aceste 
lipsuri, la aceste depărtări, un caracter închis, jalnic, 
certăreţ. Preferinţele acestei populaţii sunt pentru indianul 
sălbatic de la graniţele ţării, cu care ea face comerţ cu pene 
de struţ, cu pături pentru cal şi cu lemn. De lăncii, lucruri 
pe care le aduce din ţările unde n-a pătruns civilizaţia, din 
centre necunoscute de europeni şi pe care le schimbă pe 
rachiu şi pe tutunul pe care-l duce către marile întinderi ale 
pampasurilor de la care şi-a luat numele 'Sau cărora poate 
că le-a dat numele. 

Populaţia din Montevideo, dimpotrivă, ocupă o ţară 
frumoasă udată de pârâuri ce-o desparte în văi. Ce-i drept, 
ţara e lipsită de păduri mari, nu posedă'codri adânci, ca 
America de Nord; dar pe fundul fiecărei văi curg pârâuri 
umbrite *de quebrocho, cu scoarţa tare ca fierul, de ubajai; 
de şauce cu frunziş bogat. Pe lângă asta, populaţia este bine 
adăpostită, bine hrăânită. Casele sale, vile, ferme sau moşii 
arendate, sunt apropiate unele de altele; şi caracterul 
oamenilor, deschis şi ospitalier este aplecat spre această 


civilizaţie, a cărei apropiere de mare le aduce neîncetat, pe 
aripile vântului, mireasma care vine din Europa. 

Pentru populaţia din Buenos-Aires prototipul perfecțiunii 
este indianul călare. Pentru omul din câmpia Montevideo, 
este europeanulcu haina turnată pe el, cu cravata bine 
înnodată, bine strâns de jambiere şi de bretele. 

* Omul din Buenos Aires are pretenţia că este v primul ca 
eleganţă. El se aprinde, dar se şi potoleşte uşor. Are mai 
multă imaginaţie decât montevideenii. Primii poeţi pe care 
i-a cunoscut America sunt născuţi la Buenos Aires: Varela şi 
Lofinur, Dominguez şi Marmolsânt poeţi portenosi. 

Omul din Montevideo'este mai puţin poetic, dar mai calm 
şi mai sigur în hotărârile şi în proiectele sale. Dacă rivalul 
lui are pretenţia de a fi primul în eleganţă, el o are pe aceea 
de a fi primul în curaj. Printre poeţii lui, se află numele lui 
Hidalgo, Berro, Figuerta Juan Carlos Gomez. 

Cât despre femei, cele din Buenos Aires au pretenţia de a 
fi cele mai frumoase din. America meridională, de la 
strâmtoarea Lemaire până la fluviul Amazoanelor. 

Poate că, într-adevăr, chipul femeilor din Montevideo este 
mai puţin strălucitor decât cel al vecinelor lor, dar trupurile 
lor sunt minunate, piciorul, mâinile şi ţinuta lor par să fie 
aidoma celor din Sevilla sau din Grenada. 

Astfel, între cele două ţări există: rivalitate în curaj şi 
eleganţă, între bărbaţi; rivalitate în frumuseţe, în graţie şi 
în ţinută între femei; rivalitate în talent între poeţi, aceşti 
hermafrodiţi ai societăţii, irascibili ca bărbaţii, capricioşi ca 
femeile şi pe lângă aceasta, uneori naivi, asemenea copiilor. 

Din tot ceea ce am spus, reiese limpede că existau cauze 
suficiente care să ducă la ruptură între oamenii din Buenos 
Aires şi cei din Montevideo, între Artigas şi Alvear. 

Dar se produse nu numai această separare, ci se născu şi o 
ură; nu numai o ură, ci un război. 

Toate motivele de antipatie fură ridicate împotriva 
oamenilor din Buenos Aires de fostul şef al 
contrabandiştilor. Puțin îi păsa lui de-acum încolo de 


mijloace, numai să-şi atingă ţinta; şi ţinta lui era să-i 
izgonească din ţară pe portenoşi. 

Atunci Artigas, strângând tot ce-i oferea ţara ca resurse, 
se puse în fruntea acestor ţigani din America ce se numesc 
gaucho. 

Era întrucâtva un război sfânt cel pe care-l purta Artigas. 
Astfel încât nimic nu putu să i se împotrivească, nici partidul 
spaniol care înţelegea că reîntoarcerea lui Artigas la 
Montevideo însemna înlocuirea inteligenţei prin forţa 
brutală. 

Cei ce prevăzusem această întoarcere la barbarie nu se 
înşelaseră. Pentru prima dată, bărbaţi vagabonzi, 
necivilizaţi, lipsiţi de organizare, se găseau adunaţi laolaltă 
într-un corp de armată şi aveau un general. Aşadar, cu 
Artigas ca dictator începe o perioadă, oarecum analoagă cu 
sans-culotismul27 din 1793. Montevideo se va vedea 
trecând sub stăpânirea omului cu picioarele goale, cu 
casonsillos în vânt, cu chiripa ecosez, cu poncho-ul 
zdrenţuit acoperindu-i toate astea, cu pălăria pusă pe-o 
ureche şi cu barbijo. 

Montevideo deveni martorul unor scene nemaipomenite, 
groteşti, uneori teribile. Adesea, clasele suspuse ale 
societăţii se văd în imposibilitate de a acţiona; Artigas, mai 
puţin crud dar mai curajos, devine ceea ce a fost mai târziu 
Rosas. 

Oricât de dezastruoasă a fost dictatura lui Artigas, ea a 
avut totuşi partea ei strălucitoare şi naţională. Partea 
aceasta a fost lupta dusă de Montevideo împotriva Buenos 
Airesului, pe care Artigas l-a bătut neîncetat şi a cărui 
influenţă până la urmă a nimicit-o cu desăvârşire precum şi 
îndârjita sa rezistenţă faţă de armata portugheză care 
invadă ţara în 1815. 

Pretextul acestei invazii fu dezordinea administraţiei lui 
Artigas şi necesitatea de a salva popoarele vecine de 
asemenea dezordini care puteau lua naştere în sânul lor 
datorită exemplului contagios. Chiar înlăuntrul ţării, aceste 


dezordini se izbiseră de dubla împotrivire a partidului 
civilizaţiei. Îndeosebi clasele suspuse doreau din toată inima 
o victorie care să înlocuiască cu dominaţia portugheză, 
această dominație naţională ce aducea cu sine desfrânarea 
şi tirania brutală a forţei materiale. Totuşi, cu toată această 
mocnită conspirație dinlăuntru, cu toate atacurile 
portenosilor şi ale portughezilor, Artigas rezistă patru ani, 
dădu trei bătălii cu duşmanul şi în sfârşit învins sau mai 
bine zis zdrobit pas cu pas, se retrase în Entre Rios, adică 
de cealaltă parte a Uruguayului. Acolo, aşa fugar cum era, 
Artigas reprezenta încă, dacă nu prin forţele lui, cel puţin 
prin numele lui, o putere de temut, când Ramire, 
locotenentul său, se revoltă, ridică împotriva lui trei sferturi 
din oamenii ce-i rămâneau, îl bătu în aşa fel încât să-i 
spulbere speranţa de a-şi mai recuceri poziţia pierdută şi-l 
sili să fugă din această ţară unde, ca şi Anteu, părea să-şi 
redobândească puterile ori de câte ori atingea pământul. 

Se întâmplă atunci ca, asemenea unei furtuni care se 
împrăştie, după ce a semănat în urma ei prăpăd şi ruină, 
Artigas să dispară şi să se înfunde în Paraguay unde, cum 
am spus, în 1848, pe vremea când Garibaldi apăra 
Montevideo, el mai trăia încă, în vârstă de nouăzeci şi trei 
sau nouăzeci şi patru de ani, în deplinătatea tuturor 
facultăţilor sale mintale şi chiar aproape a tuturor forţelor 
sale fizice. 

Artigas o dată învins, nimic nu se mai opuse dominaţiei 
portugheze. Ea se instaură în ţară şi baronul de Laguna, 
francez de origine, fu reprezentantul ei în 1825. În acest an 
(1825) Montevideo, ca toate posesiunile portugheze, a fost 
cedat Braziliei. 

Montevideo fu ocupat de o armată de opt mii de oameni şi 
totul părea să-i asigure împăratului o stăpânire liniştită. 

Atunci un montevideean, proscris, care locuia la Buenos 
Aires strin. Se treizeci şi doi de tovarăşi proscrişi ca şi el, şi 
hotări împreună cu ei să redea patriei libertatea sau să 
moară. 


Acest pumn de patrioţi se îmbarcă pe două vase şi debarcă 
la Arenal-Grande. 

Numele şefului care îi comanda era Juan-Antonio 
Lavalleja. 

Lavalleja stabilise de mai înainte legături cu un proprietar 
de la ţară care trebuia, în momentul debarcării sale, să-i 
ţină caii pregătiţi. Aşadar, de cum puse piciorul pe pământ, 
îi şi dădu de veste omului său, dar acesta îi răspunse că 
totul fusese descoperit, caii răpiți şi că, dacă Lavalleja şi 
tovarăşii lui voiau să-i asculte îndemnul îi sfătuia să se 
îmbarce din nou şi să se întoarcă degrabă la Buenos Aires. 

Dar Lavalleja răspunse că el plecase cu scopul de a merge 
mai departe, nicidecum de a se întoarce îndărăt; prin 
urmare porunci vâslaşilor să se înapoieze fără el la Buenos 
Aires şi, la 19 aprilie, împreună cu cei treizeci de oameni ai 
săi, puseră, în numele libertăţii, stăpânire pe teritoriul 
Montevideoului. 

A doua zi mica trupă, care rechiziţionase nişte cai, 
rechiziţie la care, de altfel, majoritatea proprietarilor îşi 
dăduseră concursul, porni în marş asupra capitalei şi întâlni 
un detaşament de două sute de călăreţi. Dintre aceşti două 
sute de călăreţi, patruzeci erau brazilieni şi o sută şaizeci 
orientali. Această trupă era comandată de un vechi tovarăş 
de arme al lui Lavalleja, colonelul Julien Laguna. Lavalleja 
putea să evite lupta, dar el, dimpotrivă, merse drept spre 
cei două sute de călăreţi. Mai înainte de a se încăiera însă, 
Lavalleja îi ceru o întrevedere lui Laguna. 

— Ce vreţi şi ce căutaţi în ţară? întrebă Laguna, venind el 
însuşi înaintea lui Lavalleja. 

— 'Tocmai am eliberat Montevideo de dominaţia străină, 
răspunse Lavalleja. Dacă sunteţi de partea mea, veniţi cu 
mine. Dacă sunteţi împotriva mea, predaţi-vă armele sau 
pregătiţi-vă de luptă. 

— Eu nu ştiu ce înseamnă cuvintele „a-ţi preda armele”, 
răspunse Laguna şi sper că nici n-o să mă înveţe nimeni 
vreodată. 


— Atunci, du-te de te aşază în fruntea oamenilor tăi şi să 
vedem de partea cui va fi Domnul. 

— Mă duc, răspunse Laguna. 

Şi plecă în galop spre a-şi întâlni soldaţii. 

Dar, chiar în acel moment, Lavalleja desfăşură drapelul 
naţional albastru, alb şi roşu, la fel cu al nostru şi îndată cei 
o sută şaizeci de orientali trecură de partea lui. 

Cei patruzeci de brazilieni fură luaţi prizonieri. 

Marşul lui Lavalleja asupra Montevideoului deveni din 
clipa aceea un marş triumfal, al cărui rezultat fu faptul că 
Republica Orientală, proclamată de voinţa şi de entuziasmul 
unui întreg popor îşi află locul printre naţiuni. 

ROSAS În vremea asta se impunea un nume ce avea să fie 
într-o zi teroarea federaţiei argentiniene. 

Puțin timp după revoluţia din 1810, un bărbat tânăr de 
cincisprezece-şaisprezece ani pleca din Buenos Aires, 
părăsind oraşul şi ducându-se la ţară. Avea chipul tulburat 
şi pasul iute. 

Acest bărbat tânăr se numea Juan-Manoel Rosas. 

Pentru ce încă aproape copil, acest fugar părăsea casa în 
care se născuse? Pentru ce, om de la oraş, se ducea să 
ceară azil oamenilor din munţi? Pentru că el, care într-o zi 
avea să-şi pălmuiască patria, îşi pălmuise mama şi 
blestemul părintesc îl urmărea. 

Această întâmplare, de altfel fără importanţă, se pierdu 
curând în zgomotul evenimentelor mai importante ce aveau 
loc; şi în vreme ce toţi vechii tovarăşi ai fugarului se adunau 
sub stindardul independenţei pentru a lupta împotriva 
dominaţiei spaniole, el se pierdea în pampas, începea viaţa 
de gaucho, îi adopta costumul şi moravurile, devenea unul 
dintre cei mai buni călăreţi şi unul dintre bărbaţii cei mai 
îndemânatici în mânuirea lassoului şi a bolei, astfel încât, 
văzându-l atât de iscusit în aceste exerciţii sălbatice, cel ce 
nu l-ar fi cunoscut mai dinainte nu l-ar fi luat drept un om 
de la oraş, ci unul de la ţară; nu un pueblero fugar, ci un 
adevărat gaucho. 


Rosas intră mai întâi ca peon, adică zilier, la o fermă, apoi 
deveni capataz. Garibaldi ne-a spus ce era un capataz, pe 
urmă mayordomo, titlu ce se explică de la sine. În această 
din urmă calitate, el administra bunurile puternicei familii 
Anehorena. De aici rezultă situaţia lui de proprietar. 

Intenţia noastră este să-l facem cunoscut pe Rosas sub 
toate aspectele, să arătăm care-i era starea spiritului în 
toiul evenimentelor ce se petreceau atunci. 

În timpul minunilor săvârşite de revoluţia împotriva 
Spaniei, Rosas se afla la Buenos Aires. Pe atunci, cel ce avea 
curaj, căuta celebritatea pe câmpul de luptă; cel ce avea 
talent în cultură, iar cel ce avea prudenţă o căuta în 
rațiune. Rosas era dornic de celebritate, dar la ce fel de 
celebritate se putea aştepta el? Ce faimă putea să 
dobândească el care nu avea nici curaj pe câmpul de luptă, 
nici lumini ale raţiunii? în fiece clipă, auzea răsunându-i în 
urechi câte un nume glorios. Printre aceste nume se aflau 
cele ale miniştrilor Rivadavia, Pasoş, Aguero; sau numele 
războinicilor San-Martin *, Baieace, Rodriguez şi Las Heras. 

Şi toate aceste nume, al căror ecou venea dinspre oraş, 
aveau să trezească tăcerea singurătăţilor; dar în acelaşi 
timp, toate aceste nume îi trezeau ura împotriva acestui 
oraş care tuturor le hărăzise triumfuri, numai lui îi hărăzise 
exilul. 

Dar chiar în epoca aceea, Rosas visa la viitor şi şi-l 
pregătea. Rătăcind prin pampas, amestecat printre 
gauchos, el deveni tovarăşul de mizerie al săracului, 
măgulind prejudecățile omului câmpiilor, ridicându-l 
împotriva orăşanului, arătându-i forţa şi superioritatea 
numărului şi încercând să-l facă să înţeleagă că numai de-ar 
vrea el, câmpia, la rândul ei, ar deveni stăpâna oraşului, 
care vreme atât de îndelungată fusese regina ei. 

În vremea asta anii se scurgeau şi iată-ne în 1820. 

Atunci apare Rosas la orizontul îndepărtat al pampasurilor, 
bizuindu-se pe influenţa sa graţie căreia el i-a supus pe 
locuitorii câmpiilor. 


Am văzut ce se petrecuse la Montevideo. Să vedem ce se 
petrecea la Buenos Aires. 

Miliția din Buenos Aires se ridică împotriva guvernatorului 
Rodriguez. Un regiment al milițiilor de la şes, los colorados 
de las Conchas roşii din Conchas, intră în oraş la 5 
octombrie 1820, având în fruntea lor un colonel care 
cunoştea Buenos Aires-ul, iar Buenos Aires-ul la rândulsău 
îl cunoştea pe el. 

Colonelul era Rosas. * 

A doua zi, milițiile de la şes şi milițiile de la oraş se 
încăierară; numai că în ziua aceea, colonelul nu se afla în 
fruntea regimentului său. 

Puternică durere de dinţi care încetă îndată după 
terminarea luptei, îl ţinu pe Rosas, spre marele lui regret, 
departe de încăierare: şi de ce nu? Octavian avea febră în 
ziua bătăliei de la Actium. 28 

Rosas are multe trăsături comune cu Octavian; diferenţa 
constă doar în faptul că mai târziu Octavian a devenit 
Augustus, ceea ce niciodată, după toate probabilitățile, nu 
va deveni Rosas. 

Această intrare a lui Rosas în Buenos Aires fu singura 
faptă războinică pe care o săvârşi în toată viaţa lui politică. 

Răsculaţii de la oraş fură învinşi. 

Cu acest prilej, Rivadavia, vestit de multă vreme, se ridică 
în fruntea treburilor, fiind numit ministru de interne. 

Rivadavia era unul dintre acei oameni de geniu care apar 
în zilele de furtună ale revoluțiilor. El. Călătorise multă 
vreme în Europa. Poseda o cultură universală şi părea 
însufleţit de cel mai înflăcărat şi mai ales, de cel mai curat 
patriotism: numai că civilizaţia europeană, pe care o 
studiase la Paris şi la Londra îi falsificase înţelegerea cu 
privire la aplicarea ei la un popor care, neavând în spatele 
lui zece secole de lupte sociale, nu mergea în pas cu noi. El 
vru să grăbească mersul timpului, să facă pentru America 
ceea ce Petru cel Mare făcuse pentru Rusia; dar, neavând 
aceleaşi mijloace ca Petru, nu izbuti. 


Poate că altfel, cu puţină abilitate adăugată geniului său 
Rivadavia ar fi izbutit; dar el jigni oamenii în obiceiurile lor: 
unele obiceiuri sunt o naţionalitate; altele, o mândrie. Îşi 
bătu joc de costumul american, îşi arătă repulsia faţă de 
chaqueta, disprețul pentru chiripa, pentru pieptarul şi 
fustanela omului de la ţară; şi cum în acelaşi timp nu-şi 
ascundea preferința pentru frac şi redingotă, încetul cu 
încetul deveni nepopular şi simţi cum îi scapă puterea prin 
supapele-păturii de jos. 

Şi totuşi câte lucruri nu dădu el ţării în schimbul a două 
îmbrăcăminţi pe care voia să i le ia? Administraţia lui fu cea 
mai prosperă din câte a avut vreodată Buenos Aires; 
fondează universităţi şi licee; introduce învăţământul în 
şcoli. Sub administraţia lui sunt chemaţi din Europa savanţi; 
artele sunt protejate şi se dezvoltă; în sfârşit, Buenos Aires 
este numit, pe pământul lui Columb, Atena Americii de Sud. 

Am mai vorbit despre războiul din Brazilia, izbucnit în 
1826. Pentru a susţine acest război, Buenos Aires-ul făcu 
sacrificii uriaşe, îşi slei finanţele şi prin această sleire, slăbi 
resorturile administraţiei. 

Dată finanţele sleite şi resorturile guvernământului slăbite 
începură iarăşi revoluțiile. 

Cum am mai spus, la Buenos Aires ca şi la Montevideo, 
opiniile de la sate şi de la oraş rar se aflau în armonie, 
neexistând nici o îmbinare a intereselor. Buenos Aires-ul 
făcu o revoluţie. 

Îndată câmpia se ridică în masă, porni spre Buenos Aires, 
invadă oraşul şi-şi făcu un şef alei, un şefal 
guvernământului. 

Şeful era Rosas. 

Închidem paranteza deschisă cu câteva pagini mai înainte. 

În 1830, Rosas este, aşadar, ales guvernator, sub influenţa 
câmpiei, cu toată opoziţia oraşului, pe care îl găseşte pe 
jumătate strunit de poliţia administraţiei lui Rivadavia. 

Atunci Rosas, încearcă, el, gaucho-ul pampasurilor, să se 
împace cu civilizaţia. Pare să uite moravurile sălbatice 


practicate de el până atunci: şarpele vrea să-şi schimbe 
pielea. 

Dar oraşul rezistă avansurilor sale, civilizaţia refuză să-l 
graţieze pe transfugul care a ti'ecut de partea barbariei. 
Dacă Rosas se înfăţişează îmbrăcat într-o uniformă, oamenii 
de arme se întreabă în şoapte pe ce câmp de bătălie şi-a 
cucerit Rosas epoleţii; dacă vorbeşte într-o adunare, poetul 
îl întreabă pe omul de gust din a-' casă şi-a luat Rosas un 
astfel de stil; dacă apare ia o tertullial, femeile şi-l arată cu 
degetul, zicând: „lată-l pe gaucho travestit!” Şi toate 
acestea care-l hărţuiesc când dintr-o parte, când din alta, îl 
izbesc în plin obraz cu mușcătura usturătoare a epigramei 
anonime, pentru care portenosii sunt atât de renumiţi. 

Cei trei ani ai guvernării sale se scurseră în această luptă 
pe viaţă şi pe moarte dată orgoliului său şi poate că 
torturilor morale pe care a fost silit să le îndure în această 
perioadă li s-au datorat nu numai ferocitatea, ba chiar şi un 
surplus de ferocitate. Aşa încât, atunci când Rosas îşi 
depuse mandatul şi cobori scara palatului cu sufletul plin de 
ură, cu inima înecată în fiere, înțelegând că din clipa aceea 
orice împăcare' între el şi oraş era cu neputinţă, se duse să- 
i regăsească pe credincioşii săi gauchos, să-şi regăsească 
fermele al căror stăpân era, acea câmpie al cărei rege se 
simţea; dar făcea totul cu gândul de a se reîntoarce într-o zi 
la Buenos Aires ca dictator, asemenea lui Silla pe care nu-l 
cunoştea, despre care probabil n-auzise vorbindu-se 
niciodată, care intrase în Roma, într-o mână cu spada, iar în 
cealaltă cu torţa. Şi pentru a-şi atinge acest scop, iată ce 
făcu: ceru stăpânirii să-i dea o comandă oarecare în armata 
care mergea împotriva indienilor sălbatici; Guvernământul 
care se temea de el, crezu că-l îndepărtează acordându-i 
această favoare. Îi încredinţă toate trupele de care putea să 
dispună, uitând că, astfel, el slăbea, trecându-i puterea lui 
Rosas. 

Rosas, o dată în fruntea armatei, provocă o revoluţie la 
Buenos Aires, făcu să fie chemat la putere, n-o primi decât 


în condiţiile pe care le impuse el, întrucât deţinea forţa 
armată a ţării şi reintră în Buenos Aires, cu cea mai 
absolută dictatură ce” s-a cunoscut vreodată, adică cu toda 
la suma del poder publica (cu deplina deţinere a puterii 
publice). 

Guvernatorul care căzu sau mai degrabă pe care-l 
răsturnă, era generalul Juan-Ramon Baleace, unul dintre 
bărbaţii care făcuseră cel mai mult în războiul de 
independenţă, unul din şefii partidului federal sprijinit, 
după cum afirma Rosas, chiar de el însuşi. Baleace avea o 
inimă nobilă. Credinţa faţă de patrie îi era o religie. El 
crezuse în Rosas şi contribuise mult la ridicarea lui. Baleace 
fu primul pe care Rosas îl sacrifică. Baleace muri proscris şi 
când cadavrul lui trecu frontiera, proteguit de moarte, 
Rosas refuză familiei să-i dea lui Ealeace nu numai 
onorurile publice datorate unui om ce fusese guvernator, 
dar chiar şi simpla slujbă funebră care se oficia la căpătâiul 
oricărui cetăţean. 

Aşadar, cu data de 1833 începu adevărata putere a lui 
Rosas. Prima sa guvernare, de altfel, o disimulare continuă, 
nu-i dăduse încă în vileag instinctele-i crude care i-au adus 
de atunci încolo o sângeroasă faimă. Această perioadă nu 
fusese pătată decât de împuşcarea maiorului Mon- tero şi 
a prizonierilor de la San-Nicolas. Totuşi, să nu uităm că 
acestei epoci îi corespund mai multe morţi sumbre şi 
neaşteptate, acele morţi a căror dată istoria o înscrie, la 
întâmplare, cu litere roşii în cartea naţiunilor. 

Astfel dispărură doi şefi ai câmpiei, a căror influenţă putea 
să-l umbrească pe Rosas. De asemenea, tot la această dată 
se înscrie moartea lui Arboiito şi a lui Molina. Ceva 
asemănător, paremi-se, se întâmplă şi celor doi consuli 
care-l întovărăşise, a pe Octavian în prima sa bătălie 
împotriva lui Antoniu. , 

Să-l înfăţişăm deci pe Rosas, care, deocamdată ne apare 
doar ca dictator, dar ajuns la cel mai înalt grad al puterii, pe 


care un om şi-a arogat vreodată dreptul s-o exercite asupra 
unei naţiuni. 

Către 1833, adică în epoca la care am ajuns, Rosas „fi în 
vârstă de treizeci şi nouă de ani. Are înfăţişare europeană, 
părul blond, tenul alb, ochii albaştri, favoriţii tăiaţi în 
dreptul gurii. Fără barbă, sau mustăţi. Privirea i-ar fi 
frumoasă, dacă ar putea fi apreciată; dar Rosas s-a deprins 
să nu-şi plivească în faţă nici prietenii, nici duşmanii, 
deoarece ştie că într-un prieten el are aproape întotdeauna 
un-duşman deghizat. 

Glasul îi este blajin şi când are nevoie să placă, conversaţia 
nu-i este lipsită de farmec. Reputația lui de laş este 
proverbială. Reputația lui de înşelător este universală. 
Adoră mistificările. Ele erau principala sa ocupaţie mai 
înainte de a se consacra afacerilor serioase. O dată la 
putere, mistificările constituiră pentru el doar o distracţie. 

Distracţiile îi erau brutale ca şi firea; înşelăciunea se 
înţelege de minune cu brutalitatea. Să dăm doar unul-două 
exemple: Într-o seară, când trebuia să cineze împreună cu 
unul din prietenii săi, ascunse vinul pentru masă şi lăsă în 
bufet numai o sticlă din faimoasa doctorie Leroy, doctorie 
celebră inventată pe vremea lui Moliem Prietenul căutând 
vinul, puse mâna pe sticlă. Cât despre conţinutul ei, găsind 
că are un gust destul de plăcut, îl goli în timpul cinei. Rosas, 
arborând sobrietatea, nu bău decât apă şi plecă la ferma lui 
îndată după cină, în timpul nopţii, prietenul crezu că 
plesneşte. Rosas râse mult de glumă. Dacă prietenul ar fi 
murit, fără îndoială că Rosas ar fi râs şi mai mult. 

Când primea vreun orăşan într-una din fermele sale, îi 
plăcea să-l facă să încalece caii cei mai puţin domesticiţi şi 
bucuria îi era cu atât mai mare, cu cât căderea călăreţului 
era mai primejdioasă. 

Cât timp guvernă, el se înconjură necontenit de măscărici 
şi de paiaţe şi chiar în mijlocul celor mai serioase afaceri, 
păstra în preajma lui acest ciudat anturaj. Pe când asedia 
Buenos Aires, în 18629, avea pe lângă el patru din aceşti 


măscărici. Făcuse din ei călugări, al căror stareţ se 
declarase chiar el, în virtutea autorităţii absolute. Elîi 
numea: fray 1 Bigna, fray Chaja, fray Lechuza şi fray 
Biscacha. În afară de paiaţe şi de măscărici, lui Rosas îi 
plăceau de asemenea dulceţurile, din care avea întotdeauna 
de toate felurile, în cortul lui. Dulceţurile nu erau 
dispreţuite însă nici de către călugări şi uneori dispăreau 
unele borcane. Atunci Rosas chema toată comunitatea la 
spovedanie. Călugării ştiau cât i-ar fi costat să mintă: 
aşadar, vinovatul mărturisea. 

Pe dată vinovatul era despuiat de zdrenţele lui şi biciuit de 
ceilalţi trei tovarăşi ai săi. 

Toată lumea îl ştia la Buenos Aires pe mulatrul său, 
Eusebio, şi asta mai ales de când într-o zi „.la o recepţie 
oficială, lui Rosas îi veni ideea să facă şi el cu Eusebio ceea 
ce madame Dubarry făcea cu negrul ei Zamore. 

Îmbrăcat ca guvernator, Eusebio primi onorurile 
autorităţilor în locul şi pentru stăpânul său. 

Cu toată prietenia pe care Rosas o nutrea faţă de mulatrul 
său într-o zi i se năzări să-i facă o farsă, o farsă sălbatică la 
fel ca toate cele pe care el le-născocea. El simulă că se 
descoperise o conspirație al cărei cap era Eusebio: nici mai 
mult nici mai puţin se pusese la cale uciderea lui Rosas, cu 
pumnalul. Eusebio fu arestat, cu toate jurămintele lui de 
devotament. Rosas îşi avea judecătorii lui care nu se 
sinchiseau dacă acuzatul era sau nu vinovat. Rosas acuză, ei 
judecară şi-l condamnară pe bietul Eusebio la pedeapsa cu 
moartea. 

Eusebio îndură toate pregătirile supliciului, se spovedi, fu 
dus la locul execuţiei, îl găsi acolo pe călău şi pe ajutoarele 
lui; apoi deodată, ca zeul din tragedia antică, apăru Rosas, 
vestindu-l pe Eusebio că fiica sa, Manuelita, îndrăgostindu- 
se de el şi vrând să-l ia de bărbat, Rosas îl graţiază. 

E de prisos să mai spunem că Eusebio, cu toate că n-a 
murit de pe urma supliciului, fu cât pe-aci să moară de 
spaimă. 


Am rostit numele Manuelitei; am arătat că ea era fata lui 
Rosas. S-o spunem cititorilor francezi, cărora le este 
îngăduit să nu ştie ce înseamnă, ca femeie, această 
Manuelita, pe care Providența o aşezase lângă tatăl ei ca un 
geniu bun, a cărei principală îndeletnicire în zilele frumoase 
ale vieţii sale, fu să repete în fiece zi cuvântul iertare, care 
unecri îi fu acordată. 

Manuelita este astăzi o femeie de patruzeci de ani, care 
din devotament faţă de tatăl ei, poate întrucâtva şi faţă de 
misiunea pe care o primise din partea cerului, nu s-a 
măritat sau mai degrabă nu se măritase încă în 1850, de la 
care dată noi am pierdut-o din vedere. 

La drept vorbind, Manuelita nu era o femeie frumoasă; era 
ceva mai mult, era o persoană fermecătoare, cu o figură 
distinsă, plină de tact, cochetă ca o europeană, foarte 
preocupată mai ales de efectul pe care îl producea asupra 
străinilor. 

Manuelita a fost foarte calomniată, ceea ce e cât se poate 
de firesc: era fiica lui Rosas, adică a omului asupra căruia 
se concentrau toate urile. Fu acuzată că a moştenit 
instinctele crude ale tatălui ei şi că a uitat, asemenea fiicei 
papei Borgia, de dragostea filială prinsă în vârtejul unei alte 
dragoste mai pătimaşă şi mai puţin creştinească. 

Nimic din toate astea. Manuelita rămase nemăritată din 
două motive: mai întâi pentru că Rosas simţea uneori 
nevoia să fie iubit şi pentru că ştia că singura dragoste 
adevărată, devotată, infinită pe care putea să se bizuie era 
dragostea fiicei sale. Manuelita a rămas nemăritată poate şi 
pentru că în visele sale de regalitate, Rosas, astăzi, un 
simplu particular pierdut într-un' colţ al Angliei, vedea, 
cred, strălucind în viitorul îndepărtat pentru Manuelita, 
vreo alianţă mai aristocratică decât cele la care avea 
dreptul să pretindă pe-atunci. 

Nu, pe cât de severă trebuie să fie istoria faţă de Rosas, 
tot pe atât, exceptând ipoteza de a fi nedreaptă, trebuie să 
fie blândă şi blândă fiind, va fi echitabilă cu Manuelita; ceea 


ce noi spunem aici, în această parte a lumii, fiecare o ştie 
acolo şi în adâncul inimii fiecare va recunoaşte drept un 
adevăr că Manuelita a fost veşnic stavilă, neputincioasă 
uneori, care oprea mânia tatălui ei, gata mereu să se 
reverse. De copil, ea avea un mijloc ciudat de a obţine de la 
Rosas hatârurile pe care i le cerea; îi cerea mulatrului 
Eusebio să rămână gol sau aproape gol, să i se pună şa şi, 
hamuri ca la cai, iar ea îşi potrivea la picioruşele-i de 
andaluză pinteni de gaucho. Eusebio se aşeza, în patru 
labe; Manuelita se urca pe spatele lui şi ciudata amazoană 
venea să-şi ţopăie bucefalul omenesc prin faţa tatălui care 
râdea de această diurnă deosebită şi, după ce râdea, îi 
îndeplinea Manuelitei hatăârul pe care i-l cerea. 

Mai târziu, dându-şi seama că nu mai putea să folosească 
acest mijloc, oricât de eficace ar fi fost, ea începu să 
îndeplinească pe lângă dictator opera pe care o îndeplinea 
Mecena pe lângă August, când îi arunca tablele pe care el 
scrisese: „Surge carnifex! 14i. Dar Manuelita proceda altfel. 
Ea îl cunoştea pe tatăl ei mai bine decât oricine; îi ştia 
vanităţile ascunse la care era sensibil. Ea amâna, solicita şi 
uneori, dulce soră de caritate binecuvântată de Domnul, 
obținea ce voia. 

Manuelita era totodată regina şi sclava căminului 
domestic. Conducea casa, îl îngrijea pe tatăl ei şi, având în 
seamă toate relaţiile diplomatice, era adevăratul ministru al 
afacerilor străine la Buenos Aires. 

În sfârşit, după cum Rosas era o fiinţă ciudată care nu se 
lega de nimic şi nu se confunda cu nimeni în societate, 
Manuelita, devenită mai târziu Manuela, era o fiinţă nu 
numai ciudată în mijlocul tuturor, dar chiar străină tuturor 
şi care trecu solitară prin această lume, departe de 
dragostea bărbaţilor şi lipsită de simpatia femeilor. 

În afară de ea, Rosas mai avea un fiu numit Juan, dar care 
n-a fost niciodată amestecat în politica tatălui său, şi o fetiţă 
abia ieşită din copilărie, astăzi soţie cinstită, mamă fericită, 


care poartă în persoana soţului ei un nume onorabil şi 
onorat. 

Dată ajuns la putere, Rosas s-a străduit din răsputeri să 
zdrobească federaţia, Lopez, fondatorul federaţiei, cade 
bolnav: Rosas îl cheamă la Buenos Aires şi-l îngrijeşte în 
casa lui. Lopez moare otrăvit. 

Quiroga, şeful federaţiei „a scăpat din douăzeci de lupte, 
una mai cumplită decât alta; a rămas drept pildă pentru 
curajul său, proverbial pentru lealitatea sa. Quiroga moare 
asasinat. 

Cullen, sfetnicul federaţiei, devine guvernator la Santa-Fe. 
Rosas unelteşte o revoluţie; Cullen este predat lui Rosas de 
către guvernatorul de la Santiago. Cullen este împuşcat. 

Orice om de seamă în partidul federal are soarta omului 
de seamă din Italia, pe vremea familiei Borgia. Şi, puţin 
câte puţin, Rosas, folosind aceleaşi mijloace ca Alexandru al 
VI-lea şi ca fiul său Cesar, ajunge să domnească asupra 
republicii Argentina, care, deşi adusă la o unitate 
desăvârşită, îşi păstrează totuşi titlul pompos de federaţie 
şi, lucru ciudat, va deveni duşmana unitarelor. 

Să spunem câteva cuvinte despre bărbaţii pe care i-am 
numit şi să reînviem pentru o clipă spectrele lor acuzatoare. 
Ar fi ceva asemănător scenei lui Shakespeare din Richard al 
III-lea, înaintea bătăliei. 

Există, de altfel, la toţi aceşti bărbaţi o preferinţă spre 
sălbăticia primitivă, ce merită să fie cunoscută.! 

Am început cu generalul Lopez. O singură povestioară ne 
va da o idee despre acest şef, dar şi despre oamenii cu care 
avea el de-a face. 

Lopez era guvernator la Santa-Fe. El avea la Entre-Rios un 
duşman personal, pe colonelul Ovando. Acesta din urmă, 
făcut prizonier după o revoltă, fu dus înaintea generalului 
Lopez. 

Generalul prânzea. Îl primi de minune pe Ovando şi-l 
invită să ia loc la masa lui. Conversaţia se înfiripă între ei ca 


între doi convivi cărora egalitatea de condiţii le impunea 
cea mai desăvârşită şi egală curtoazie. 

Totuşi, la mijlocul mesei, Lopez se întrerupse brusc. 

— Colonele, zise el, dacă aş fi căzut în mâna 
dumneavoastră, cum aţi căzut dumneavoastră într-a mea, şi 
asta în timpul mesei, ce-aţi fi făcut? 

— V-aş fi poftit să vă aşezaţi la masă, cum aţi făcut şi 
dumneavoastră cu mine. 

— Da, dar după prânz? 

— Aş fi pus să vă împuşte. 

— Sunt încântat că v-a venit ideea asta, căci este şi ideea 
mea. Veţi fi impuşeat după ce vă veţi scula de la masă. 

— Trebuie să plec îndată sau să termin prânzul? 

— Oh! terminaţi-l, colonele, terminaţi-l; nu suntem grăbiţi. 

Continuară, aşadar, masa. Luară cafeaua şi lichiorurile; pe 
urmă, după ce băură cafeaua şi lichiorurile, Ovando zise: 

— Cred că e timpul. 

— Vă mulţumesc ca n-aţi aşteptat să vi-o reamintesc, 
răspunse Lopez. Apoi, chemându-şi plantonul: Plutonul este 
gata? întrebă el. 

— Da, domnule general, răspunse soldatul. 

Atunci, întorc-îndu-se spre Ovando, zise: 

— Adio, colonele. 

— Nu, nu adio, ci la revedere, răspunse acesta; n-ai parte 
de o viaţă prea lungă în războaie ca cele pe care le purtăm 
noi. 

Şi, salutându-l pe Lopez, ieşi. Cinci minute mai târziu, un 
răpăit de puşcă, răsunând până în pragul casei lui Lopez, îl 
vestea că colonelul Ovando încetase să mai existe. 

Să trecem la Quiroga, El ne este mai cunoscut. Reputația, 
sa străbătând mările, ecoul a ajuns la Paris. Moda s-a făcut 
stăpână pe această reputaţie: de la 1820 la 1823, s-au 
purtat mantale a la Quiroga şi pălării a la Bolivar29; 
probabil că niciunul, nici celălalt n-au purtat nici mantaua şi 
nici pălăria pe care admiratorii lor le purtau la două mii de 
leghe depărtare de ei. 


Ca şi Rosas, Quiroga era un om de la ţară. În tinereţe el 
slujise cu gradul de sergent în armata de linie împotriva 
spaniolilor. Retras în satul lui natal, la Rioja, se amestecă în 
partidele interne, deveni stăpânul ţării şi, o dată ajuns la cel 
mai înalt grad al puterii, se aruncă în lupta diferitelor 
facţiuni ale Republicii şi în această luptă se descoperi 
pentru prima oară Americii. 

După un an, Quiroga era spada partidului federal. 
Niciodată vreun om n-a obţinut atari rezultate prin simpla 
folosire a valorii personale. Numele său se bucura de un 
prestigiu ce preţuia cât armate întregi. Iscusita sa tactică în 
toiul luptei era să atragă spre el cât mai multe primejdii cu 
putinţă, iar când, în încăierare, scotea strigătul de război, 
făcând să freamăte în mâna, sa lancea lungă, care-i era 
arma de predilecție, până şi cele mai brave inimi simțeau ce 
înseamnă teama. 

Quiroga era crud, sau mai degrabă feroce; dar, în 
ferocitatea lui avea totdeauna ceva măreț şi generos. Avea 
ferocitatea leului, nu pe cea a tigrului. 

Când colonelul Pringles, unul din cei mai aprigi duşmani ai 
lui, este luat prizonier şi apoi asasinat, cel care l-a asasinat 
şi care slujeşte sub or- 

1 Simon Bolivar (1783-1830), general venezuelean, erou 
al independenţei sud-arnericane în conflictele cu Spania. A 
pus bazele republicilor Columbia (1819) şi Bolivia (1825). 

Dinele lui Quiroga, se prezentă în faţa acestuia, crezând că 
a câştigat o bună recompensă. Quiroga lasă să-şi 
povestească crima după care porunceşte să fie împuşcat. 

Altă dată, doi ofiţeri aparţinând partidului duşman, sunt 
luaţi prizonieri de către oamenii săi, care amintindu-şi de 
chinurile unui tovarăş de-al lor îi aduc de data asta pe cei 
doi, vii. Rosas lecere să-şi părăsească drapelul şi să 
servească sub ordinele sale. 

Unul din ei primeşte, celălalt refuză. 

— Bine, zice el celui care a primit, să încăleeăm şi să 
mergem să-l împuşcăm pe camaradul tău. 


Acesta, fără a face vreo observaţie, se grăbeşte să dea 
ascultare, sporovăieşte vesel tot drumul eu Quiroga, al 
cărui adjutant se şi vede, în timp ce condamnatul, escortat 
de un pichet cu armele încărcate, merge tăcut, la moarte. 

Ajuns la locul de execuţie, Quiroga ordonă ofițerului care a 
refuzat „să-şi trădeze partidul, să se aşeze în genunchi; dar, 
după comanda: „En joue x, el se opreşte. 

— Haide, se adresă el celui ce se şi vedea mort, eşti un 
brav! la calul domnului şi pleacă. 

Şi arătă calul renegatului. 

— Dar eu? întrebă acesta? 

— Tu, răspunse Quiroga,. Tu nu mai ai nevoie de cal, căci o 
să mori. 

Şi cu toate rugăminţile pe care i le adresează în favoarea 
camaradului său cel căruia tocmai i-a redat viaţa, el îl 
împuşcă. 

Quiroga n-a fost învins decât o dată şi atunci de către 
generalul Paz, Fabius-ul american, un bărbat virtuos şi pur, 
cum n-a mai fost vreodată altul. El distrusese în două 
rânduri armatele lui Quiroga în groaznicele bătălii de la 
Tablada şi de la Oncativo. Era o privelişte minunată pentru 
aceste tinere republici care abia se înfiripau, să vadă arta, 
tactica şi strategia în luptă puse faţă în faţă cu curajul 
nestăpânit şi cu voinţa de fier a lui Quiroga. Dar o dată 
generalul Paz făcut prizonier, la o sută de paşi de armata 
sa, cu o lovitură de boia care înfăşură picioarele calului, 
Quiroga fu de neînvins. 

Războiul dintre partidul unitar şi partidul federal o dată 
sfârşit, Quiroga întreprinse o călătorie în provinciile din 
interior. Dar, întorcându-se din călătorie, el fu înconjurat, la 
Barrancallaco, de vreo treizeci de ucigaşi, care traseră cu 
arma în trăsura sa. Quiroga, bolnav, stătea culcat înăuntru; 
un glonţ, după ce străbătu una din tăbliile trăsurii, îi zdrobi 
pieptul. Deşi rănit de moarte, el se ridică şi, palid, 
însângerat, deschise portiera. Văzându-l pe erou în 
picioare, deşi un cadavru, ucigaşii o luară la fugă. Dar 


Santos Perez, şeful lor, înaintă drept spre Quiroga, şi cum 
acesta căzuse într-un genunchi, trase şi-l ucise. 

Atunci ucigaşii se reîntoarseră şi sfârşiră treaba începută. 
Fraţii Renafe care comandau la Cordova, erau cei ce 
conduceau şi această expediţie, în înţelegere cu Rosas. 
Rosas însă avusese grijă să se ţină atât de departe, că nici 
nu fu zărit. După aceea se dădu de partea celui care fusese 
asasinat din ordinul său şi-i urmări pe ucigaşi. Ei fură 
arestaţi: şi împuşcaţi. 

Rămâne Cullen. R Cullen, născut în. Spania se stabilise în 
oraşul Santa-Fe unde se aliase cu L.opez şi devenise 
ministru şi conducător al politicii sale. Imensa influenţă pe 
care Lopez o avu asupra republicii Argentina, din 1820 
până la moartea sa, survenită în 1833, făcu din Cullen un 
personaj extrem de important. Când, în zilele lui de 
restrişte, Rosas, proscris, emigră la Santa-Fe, Cullen îi făcu 
tot felul de servicii; dar toate aceste servicii nu putură să-l 
facă pe viitorul dictator să uite că Cullen era unul din 
oamenii ce voiau să pună capăt stăpânirii arbitrariului în 
republica Argentina. Totuşi, el ştiu să-şi ascundă reaua- 
credinţă sub aparențele celei mai mari prietenii faţă de 
Cullen. 

La moartea lui Lopez, Cullen fu numit guvernator la Santa- 
Fe şi se consacră îmbunătăţirii stării acestei provincii; în 
acelaşi timp, în loc să se arate duşman al blocusului francez, 
Cullen nu-şi ascunse simpatia faţă de Franţa, considerând 
că puterea acesteia reprezenta un mare sprijin pentru 
ideile sale civilizatoare. Atunci Rosas provocă o revoluţie pe 
care o sprijini în mod public trimițând şi trupe. Cullen, 
învins, se refugie în provincia Santiago del Eştri, pe care o 
comanda prietenul său, guvernatorul Ibarra. Rosas care, 
deşi distrugând federaţia îl şi declarase pe Cullen „sălbatic 
unitar44, începu totuşi negocieri cu Ibarra spre a i-l preda 
pe Cullen. 

Vreme îndelungată aceste negocieri eşuară şi Cullen, la 
asigurările prietenului său Ibarra, care jura că nu-l va 


preda niciodată, se credea salvat, când într-o zi, într-un 
moment când nu se aştepta câtuşi de puţin la asta, fu 
arestat de către soldaţii lui Ibarra şi dus lui Rosas; dar 
acesta, aflând că i-l aduceau pe Cullen captiv, trimise 
ordinul să fie împuşcat în mijlocul drumului, pentru că, 
„pune el într-o scrisoare către guvernatorul din Santa-Fe, 
care-i succedase lui Cullen, „procesul său îl constituiau 
crimele sale, pe care toată lumea le cunoştea”. 

Cullen era un om de societate agreabil şi cu un caracter 
uman. Influenţa. Sa asupra lui Lopez a fost folosită 
întotdeauna spre a-i domoli orice fel de asprime; datorită 
acestei influenţe, generalul Lopez, cu toate rugăminţile lui 
Rosas, nu îngădui să fie împuşcat nici măcar un singur 
prizonier dintre cei luaţi în timpul campaniei din 1831, 
campanie care făcu să cadă în puterea sa cei mai importanţi 
şefi ai partidului unitar. 

De altfel Cullen purta, aparent, amprenta unui om civilizat, 
dar superficial instruit şi cu talente mediocre. 

Aşa s-a întâmplat că Rosas, singurul om poate care n-a 
avut nici o glorie militară printre toţi şefii partidului federal, 
se descotorosi de capii acestui partid; de atunci încolo, el 
rămase singurul personaj important al republicii Argentina, 
în aceeaşi vreme în care era stăpânul absolut al Buenos 
Airesului. 

Astfel Rosas, ajuns atotputernic, porni să se răzbune 
împotriva claselor suspuse care îl priviseră atâta vreme cu 
dispreţ. În mijlocul celor mai aristocrați şi mai eleganţi 
bărbaţi, el se arăta întotdeauna îmbrăcat cu chaqueta şi 
fără cravată, dădea baluri pe care le prezida cu soţia şi cu 
fiica lui, şi la care invita în afară de tot ceea ce Buenos 
Aires-ul avea mai distins, căruţaşi, măcelari şi chiar pe cei 
fără morală din oraş. 

Într-o zi deschise balul, dansând cu o sclavă şi Manuelita 
cu un gaucho. 

Dar nu numai în chipul acesta pedepsi el mândra cetate; 
proclamă acest teribil principiu; „Cei care nu este cu mine, 


este împotriva mea”. 

Din ziua aceea orice om care-i displăcea; era calificat 
„sălbatic unitar*1 şi cel căruia Rosas îi dăduse acest nume 
nu mai avea drept nici la libertate, nici la proprietate, nici la 
viaţă, nici la onoare. 

Atunci, spre a pune în practică teoriile lui Rosas, se 
organiză, sub auspiciile sale, faimoasa societate „Mas- 
Horca”, adică „încă alte spânzurători”. Această societate 
era alcătuită din toţi oamenii fără lege şi conştiinţă, din toţi 
faliţii, din toţi zbirii oraşului. 

La această societate „Mas-Horca”, erau afiliaţi din ordin 
superior: şeful poliţiei, judecătorii de pace, în sfârşit toţi cei 
care trebuiau să vegheze la menţinerea ordinei publice; de 
aceea, când membrii acestei societăţi spărgeau casa 
vreunui cetăţean pentru a-l jefui sau a-l asasina, cela cărui 
viaţă sau proprietate era ameninţată, striga în zadar după 
ajutor, nimeni nu era acolo spre a se opune violenţelor 
cărora bietul om le cădea victimă. Aceste violenţe erau 
săvârşite atât la lumina zilei cât şi în toiul nopţii şi nu exista 
nici un mijloc spre a te putea feri de ele. 

Vrem câteva exemple? Să le dăm. La noi trebuie să 
remarcăm că întotdeauna, după acuzaţie, urmează 
judecata. 

În această epocă eleganţii din Buenos Aires aveau obiceiul 
să poarte favoriţii în formă de colier. Dar, sub pretextul că 
barba tăiată astfel, forma litera U, adică Unitar, „Mas- 
Horca” punea mâna pe aceşti nenorociţi şi îi rădea cu cuțite 
prost ascuţite, iar barba cădea împreună cu fâşii de carne; 
după care, victima era lăsată în voia capriciilor celei mai de 
pe urmă gloate, adunată din curiozitate la spectacol şi care 
uneori împingea farsa Sângeroasă până la moarte. 

Pe atunci femeile din popor începeau să poarte în păr o 
panglică roşie, cunoscută sub numele de mono. Într-o zi 
„Mas-Horca” înaintă până în pragul principalelor biserici şi 
toate femeile care intrau sau ieşeau fără să aibă un mono 


pe cap, se pomeniră că li se fixa câte unul cu gudron 
fierbinte. 

Nu mai era 'un lucru neobişnuit să vezi o femeie despuiată 
de îmbrăcăminte şi biciuită în mijlocul străzii şi asta fiindcă 
purta o batistă, o rochie, o podoabă oarecare, pe care se 
distingea culoarea albastră sau verde. Acelaşi lucru se 
întâmpla cu bărbaţi dintre cei mai distinşi şi era de ajuns să 
apară în public purtând o haină sau o cravată, pentru a se 
expune celor mai mari primejdii. 

O dată cu persoanele desemnate, fără îndoială, de mai 
înainte şi aparţinând claselor superioare ale societăţii pe 
care le urmărea o răzbunare nevăzută, dar ştiută, erau 
victime ale acestor violenţe sau erau închişi cu sutele şi 
cetăţenii ale căror opinii nu se armonizau, să nu zicem cu 
cele ale dictatorului. Dar până şi cu combinaţiile încă 
necunoscute ale viitoarei sale politici. Nimeni nu ştia pentru 
ce crimă era arestat şi ar fi fost un lucru de prisos să mai 
afli, întrucât ştia Rosas. Aşa cum crima rămânea 
necunoscută, judecata era şi ea declarată inutilă şi în 
fiecare zi, spre a face loc prizonierilor din zilele următoare, 
închisorile ticsite se descotoroseau de surplusul captivilor 
cu ajutorul a numeroase împuşcări. Aceste împuşcări aveau 
loc la adăpostul întunericului şi oraşul se trezea brusc la' 
zgomotul tunetelor nocturne care-l decimau. 

Dimineaţa, ceea ce nu se pomenise nici chiar în Franţa pe 
vremea celor mai teribile zile din 1793, vedeai căruţaşii 
poliţiei adunând în linişte, de pe străzi, trupurile celor 
asasinați, apoi ducându-se să ridice din închisoare trupurile 
celor pe care îi împuşcaseră, cărând toate aceste cadavre 
spre un şanţ adânc unde le aruncau de-a valma, fără să le 
fie îngăduit rudelor victimelor nici măcar să vinp să şi-i 
recunoască pe ai lor şi să le facă o slujbă. 

Dar asta nu era totul: câruţaşii care conduceau aceste 
jalnice rămăşiţe, îşi vesteau sosirea prin glume deşucheate 
care făceau ca porţile să se închidă şi lumea să fugă; au fost 
văzute capete desprinse de trupuri, apoi coşuri umplute cu 


aceste capete, şi căruţaşii imitând strigătul obişnuit al 
negustorilor de fructe de la ţară, le ofereau trecătorilor 
înspăimântați, strigând: 

— Hai la piersici unitare! Cine vrea piersici unitare! 

În curând calculul dădu mâna cu barbaria, confiscarea cu 
moartea. 

Rosas înţelegea că singurul mijloc de a se menţine la 
putere era să creeze în jurul lui interese inseparabile de ale 
sale. 

Astfel el arătă unei părţii a societăţii averea celeilalte, 
zicându-i: „Asta îţi aparţine!” 

— Din acel moment începu ruina vechilor proprietari din 
Buenos Aires şi se văzură apărând averi rapide şi 
scandaloase la prietenii lui Rosas. 

Ceea ce nu îndrăznise să viseze nici un tiran, ceea ce nu-i 
dăduse prin minte nici lui Neron şi nici lui Domițian, a 
săvârşit Rosas; după ce i-a ucis tatăl, eli-a interzis fiului să 
poarte doliu. Legea care conţinea această interdicţie fu 
proclamată şi afişată şi trebuia negreşit să fie proclamată şi 
afişată, căci în lipsa ei nu s-ar fi văzut decât veşminte de 
doliu la Buenos-Aires. 

E.xcesele despotismului îi loviră şi pe străini şi printre alţii 
pe câţiva francezi. Rosas, care credea că totul îi este 
îngăduit faţă de ei, puse la grea încercare răbdarea regelui 
Ludovic-Filip, răbdare binecunoscută totuşi, şi duse la 
formarea primului blocus instituit în Franţa. 

Dar clasele suspuse ale societăţii, astfel maltratate, 
începură să fugă din Buenos Aires, şi spre a-şi găsi un 
refugiu, îşi aţintiră privirea asupra statului* Oriental, unde 
cea mai mare parte din oraşul proscris veni să-şi caute un 
adăpost. 

Zadarnic poliţia lui Rosas îşi îndoi vigilenţa, zadarnic 
pedepsea cu moartea emigrarea, zadarnic acestei pedepse i 
se aduseră completări cumplite. În curând Rosas constată 
că moartea nu mai era de ajuns; teroarea şi ura pe care le 
inspira erau mai puternice decât mijloacele inventate de el, 


emigrarea lua proporţii ceas de ceas, clipă de clipă. 'Cao 
familie întreagă să poată fugi trebuia găsită o barcă destul 
de mare pentru a încăpea toţi în ea şi după ce găseau 
barca, tată. Mamă, copii, fraţi, surori, se îngrămădeau 
înăuntru de-a valma părăsind casă, bunuri, avere; şi în fiece 
zi vedeai sosind în statul Oriental, adică la Montevideo, 
câteva asemenea bărci de pasageri care nu mai aveau altă 
avere decât îmbrăcămintea de pe ei. 

Şi niciunul din aceşti fugari nu s-a căit vreodată, 
încrezându-se în ospitalitatea poporului oriental; această 
ospitalitate fu mare şi generoasă, cum ar fi fost cea a unei 
republici antice; o ospitalitate la care, de altfel, poporul 
argentinian trebuia să se aştepte ca de la prieteni, sau mai 
degrabă ca de la fraţi, care de atâtea ori îşi uniseră 
drapelele. Cu ale lor spre a lupta împotriva englezului, 
spaniolului sau brazilianului, duşmani comuni, duşmani 
străini mai puţin primejdioşi decât duşmanul care se 
născuse în mijlocul lor. 

Argentinienii soseau şi debarcau cu grămada, iar locuitorii 
îi aşteptau în port şi pe măsură ce ei puneau piciorul pe 
pământ, îşi luau în primire numărul de emigranţi pe care-i 
puteau primi potrivit resurselor băneşti sau mărimii 
locuinţei lor. Apoi, alimente, bani, îmbrăcăminte, totul era 
pus la. Dispoziţia acestor nenorociţi până în clipa când 
puteau să-şi găsească unele resurse, lucru în care îi ajuta 
toată lumea; şi ei, la rândul lor, recunoscători, se apucau 
imediat de muncă spre a uşura povara pe care le-o 
impuneau gazdelor lor şi dându-le astfel posibilitatea de a 
primi noi fugari. Pentru a-şi atinge scopul, persoanele cele 
mai obişnuite, cu toate plăcerile luxului îndeplineau cele 
mai umile meserii, înnobilându-le cu atât mai mult cu cât 
aceste meserii erau cu desăvârşire străine de starea lor 
socială. 

Aşa se făcu că cele mai frumoase nume ale republicii 
Argentina figurară în emigrație. 


Lavalle, cea mai strălucită spadă a armatei; Florencio 
Vareia, cel mai admirabil talent al ei; Aguero, unul din 
primii bărbaţi de stat; Echaverria, un Lamartine din La 
Plata; La Vega, Bayard-ul armatei Anzilor, Guttierez, 
fericitul cântăreţ al gloriilor naţionale, Alsina, marele avocat 
şi ilustrul cetăţean, apar printre numele emigranților, după 
cum apar şi Saenz, Valiente, Molino, Torres, Ramos, Megia, 
marii proprietari; d'uţa cum mai apar şi Rodriguez, 
bătrânul general'atât al armatelor independenţei cât şi al 
armatelor unitare; Olozabal, unul din cei mai buni ostaşi ai 
armatei Anzilor, al cărei Bayard era, după cum am spus, La 
Vega. Fapt e că Rosas îl urmărea atât pe unitar cât şi pe 
federal, preocupat doar de un singur lucru: să scape de toţi 
cei ce puteau să-i fie un obstacol în calea dictaturii sale. 

Ura pe care Rosas o purta statului Oriental se datoreştc 
ospitalităţii acordate de acesta oamenilor pe care el îi 
urmărea. 

În epoca despre care amintim, preşedinţia Republicii era 
exercitată de generalul Fructuoso Rivera. 

Rivera, al cărui nume l-am mai pomenit, era un om de la 
ţară ca şi Rosas, ca şi Quiroga; numai că toate instinctele lui 
îl mânau spre civilizaţie, ceea ce făcea din el antipodul lui 
Rosas. Ca războinic, bravura lui Rivera n-a fost depăşită; ca 
om de partid, generozitatea nu i-a fost egalată. Timp de 
treizeci şi cinci de ani, el a fost văzut pe scenele politice ale 
ţării sale. Timp de treizeci şi cinci de ani, el a fost văzut 
punând mâna pe armă chiar în clipa când se rosteau 
cuvintele: „Război străinilor!” 

Când începu revoluţia împotriva Spaniei, el îşi sacrifică 
averea; căci pentru el, nevoia de a se dărui era de neînvins; 
nu era numai generos, era chiar risipitor. 

Şi, după cum Rivera era risipitor, faţă de oameni, 
Dumnezeu fusese risipitor faţă de el. Era un cavaler frumos, 
în sensul adevărat al cuvântului spaniol caballero, prin care 
se înţelege totodată soldatul şi gentilomul; cu o piele 
smeadă, înalt de statură, cu privirea pătrunzătoare, vorbind 


cu graţie şi antrenându-şi interlocutorii într-un cerc 
fascinant, cu un gest ce nu-i aparţinea decât lui; a fost omul 
cel mai popular din statul Oriental; dar trebuie s-o spunem 
că niciodată un mai rău administrator n-a dezorganizat 
resursele băneşti ale poporului. Îşi risipise propria avere şi 
a risipit şi averea publică, nu spre a şi-o reface pe a lui, ci 
pentru că-şi păstrase ca om de stat, toate obiceiurile 
princiare ale omului particular. 

Dar în epoca la care iată-ne ajunşi, această ruină încă nu 
se resimțea. Rivera de-abia îşi luase în primire preşedinţia, 
şi preşedinţia sa era înconjurată de cei mai capabili bărbaţi 
ai ţării! Obez, Herrera, Vasquez, Alvares, Ellauri, Luiz- 
Eduard Perez, erau cu adevărat, dacă nu miniştrii lui, cel 
puţin consilierii guvernământului său, şi prin aceşti bărbaţi, 
tot ceea ce însemna progres, libertate şi prosperitate era 
asigurat acestei frumoase ţări. 

Obez, primul dintre prietenii lui Rivera, era un bărbat cu 
un caracter antic; patriotismul, demnitatea, talentele sale 
excepţionale, adânca sa instruire îl situează în rândul 
marilor oameni ai Americii. Pentru ca nimic să nu lipsească 
popularității sale, a murit proscris fiind una din primele 
victime ale sistemului lui Rosas în statul Oriental. 

Luiz-Eduard Perez era un Aristide la Montevideo. 
Republican sever, patriot exaltat, el îşi consacră lunga sa 
existenţă virtuţii, libertăţii şi ţării sale. 

Vasquez, bărbat instruit şi de talent, începu să aducă ţării 
primele servicii la asediul Montevideoului, în războiul 
împotriva Spaniei, şi-şi sfârşi cariera pe vremea asediului 
împotriva lui Rosas. 

Herrera, Alvarez şi Ellauri, cumnaţi cu Obez, nu rămaseră 
mai prejos de cei pe care i-am numit; ei aparţin nu numai 
statului Oriental ca apărători devotați ai lui, dar şi cauzei 
americane în întregime. 

Numele lor vor fi de asemenea pe veci sacre pe acest vast 
pământ al lui Columb care se întinde de la Capul Horn până 
la strâmtoarea lui Behring. 


MANUEL ORIBE Preşedinţia lui Rivera luă sfârşit în 1834. 
Îi urmă generalul Manuel Oribe, datorită chiar influenţei lui 
Rivera, care nădăjduia să aibă în el un prieten şi un 
continuator al sistemului său. Într-adevăr, Manuel Oribe 
fusese numit general de către Rivera şi făcuse parte din 
precedenta administraţie ca ministru de război. 

Oribe aparţinea uneia din primele familii ale ţării. El luptă 
pentru apărarea ei şi se distinse întotdeauna prin bravura 
sa personală. Avea un spirit slab, o inteligenţă redusă: asta 
explică alianţa lui cu Rosas, căruia i se alătură cu trup şi 
suflet, fără a se gândi că această alianţă aducea după ea 
însăşi pierderea independenţei, pentru care el, Oribe, 
luptase de atâtea ori. 

Ca gpneral, dovedi o totală incapacitate. Patimile lui aveâu 
violenţa organismelor nervoase şi-l împingeau la cruzime. 
În viaţa particulară era un om cumsecade. 

Ca administrator, el. Fu mai econom decât Rivera şi nu i se 
poate reproşa că ar fi mărit deficitul tezaurului public, 
totuşi lui îi revine întreaga răspundere a ruinii statului 
Oriental. Uitând că nu este de ajuns să vrei, spre a fi şef de 
partid, el refuză să rămână legat de marele partid naţional 
care îl avea ca şef pe Rivera. Vru să-şi formeze un partid al 
său, trezi neîncrederea ţării şi, speriat de slăbiciunea sa, se 
aruncă într-o zi în braţele lui Rosas. Deşi tratatul 
rămasesecret, ţara recunoscu această alianţă, văzând 
ostilitățile surde ale guvernământului împotriva emigrării 
argentiniere, şi cum nimic nu era mai potrivnic opiniei ţării 
decât sistemul lui Rosas, ţara îl urmă pe generalul Rivera, 
în momentul când acesta se ridică, în 1636, în fruntea unei 
revoluţii împotriva lui Oribe. 

Cu toată această totală unanimitate copleşitoare care-l 
ameninţa, Oribe rezistă până în 18638. 

Oribe căzu de la preşedinţie printr-o î'enunţare făcută în 
mod oficial în faţa Camerelor şi plecă din ţară, după ce 
ceruse aceloraşi Camere permisiunea de a se retrage. 


Dar, o dată plecat din ţară, Rosas îl sili să protesteze 
împotriva acestei renunţări şi, lucru nemaivăzut până 
atunci în America, îl recunoscu drept şef al guvernului unei 
ţări de unde el însuşi fusese izgonit. Era ca şi cum Ludovic- 
Filip, la Clairemont, l-ar fi numit pe ducele de Bordeaux 
vicerege al Republicii franceze. La Montevideo se făcea haz 
pe seama acestei excentricităţi a dictatorului. Dar între 
timp el se pregăti să le preschimbe râsul în lacrimi. 

Consecința firească a acestei purtări a lui Rosas ora 
războiul dintre cele două naţiuni. 

„ Acest război fu groaznic. 

Oribe, pe care câteva din jurnalele noastre plătite de 
Rosas, l-au numit „ilustrul” şi „virtuosul14 Oribe, fu atunci 
general şi călău totodată. 

'Să dăm la iveală câteva pagini din aceste liste însângerate 
publicate de foaia America de Sud şi pe care ca o mamă 
îndurerată în prezent, şi ca o zeiţă răzbunătoare în viitor, a 
înregistrat zece mii de asasinate. 

Să spicuim la întâmplare extrase din rapoartele adresate 
lui Rosas-de către ofiţerii şi agenţii săi. 

Generalul don Mariano Acha ce slujeşte în armata 
potrivnică lui Rosas, apără San-Juan şi la 22 august 1841 se 
predă după patruzeci şi opt de ore de rezistenţă. 

Don Jose-Santos Ramirez, ofiţer al lui Rosas transmite 
guvernământului de la San-Juan raportul oficial al acestui 
eveniment. Există acolo această frază: „lotul se află în 
puterea noastră, dar cu iertare şi garanţie pentru toţi 
prizonierii. Printre ei se găseşte un fiu al lui Lamadrid.” 

Luaţi numărul 2067 din Diario de la Tarde, adică al 
ziarului de seară din Buenos Aires, din 22 octombrie 1841 
şi o să puteţi citi acest paragraf care constată garantarea 
vieţii pentru prizonier: „Desaguedero, 22 septembrie 1841 

Pretinsul sălbatic unitar Mariano Acha a fost decapitat ieri 
şi capul lui a fost expus privirilor publicului 

— Semnat: Angel Pacheco. 


Să nu se confunde acest Angel Pacheco, locotenent al lui 
Rosas cu vărul său Pacheco y Obes, unul din cei mai 
înverşunaţi duşmani ai săi. 

Dar aşteptaţi, vă amintiţi că în raportul lui Santos Ramirez 
se afla această frază: „Printre ei (prizonieri) se găseşte un 
fiu al lui Lamadrid.” 


(Deschideţi Gaceta mercantile numărul 5073, din 22 
aprilie 1842 şi o să găsiţi acolo această scrisoare, scrisă de 
Mazario Benavidez lui don Juan-Manoel Rosas: „Micaflore 
la Marche, 7 aprilie 1842 

Într-o depeşă precedentă v-am adus la cunoştinţă motivele 
pentru care îl păstrăm pe sălbaticul Ciriaco Lamadrid; dar 
aflând că acesta din urmă s-a adresat mai multor şefi ai 
provinciei pentru a-i îndemna la dezordini, am pus, la 
sosirea mea la Rioja, ca el să fie decapitat primul, precum şi 
sălbaticul unitar Manoel-Julian Frias, originar din 
Santiago.” 

Semnat: Mazario Benavidez. 

Manoel Oribe, aflat în fruntea armatelor lui Rosas, 
însărcinate să supună provinciile argentine, înfrânge, la 15 
aprilie 1842, pe teritoriul de la Santa-Fe, forţele comandate 
de generalul JuanPablo Lopez. 

Printre prizonieri se află generalul don JuanApostol 
Martinez. 

Citiţi acest fragment dintr-o scrisoare a lui Oribe: „La 
cartierul general de la Bananas de Casonda La 17 aprilie 
1842 

Treizeci şi ceva de morţi şi câţiva prizonieri, dintre care 
pretinsul sălbatic Juan-Apostol Martinez, căruia i s-a tăiat 
ieri capul.” 

Semnat: Manoel Oribe Dacă mai aveţi la îndemână Gaceta 
mercantile deschideţi-o şi, în numărul 5093, cu data din 20 
septembrie 1842, o să găsiţi un raport oficial al lui Manoel- 
Antonio Saravia, ce slujeşte în armata lui Oribe. 


Acest raport conţine o listă de şaptesprezece persoane, 
dintre care un şef de batalion şi un căpitan care au fost luaţi 
prizonieri la Numayan şi au fost condamnaţi la moarte, 
pedeapsă obişnuită. 

Să ne întoarcem la „ilustrul'4 şi „virtuosul” Oribe, în 
numărul 3007 din Diario de la Tarde. 

Despre bătălia de la Monte-Grande se raportează: 
„Cartierul general de la Ceibal, 14 septembrie 1841. 

Printre prizonieri s-a aflat trădătorul sălbatic unitar, ex- 
colonelul Facundo Bor da, care a fost executat pe loc 
împreună cu alţi pretinşi ofiţeri, atât din cavalerie cât şi din 
infanterie. 

Manoel Oribe.” 

Oribe are noroc: un trădător îi predă guvernământul din 
Tucuman şi pe ofiţerii lui. De aceea, el se grăbeşte să-i 
anunţe această ştire lui Rosas. 

lată scrisoarea: „Cartierul general de la Metan, 3 
octombrie 1841. 

Sălbaticii unitari pe care mi i-a predat comandantul 
Sandoval şi care sunt: Mar ion, pretinsul guvernator- 
general de la Tucuman, Avellanieda, pretinsul colonel ]. M. 
Vilela, căpitanul Jose Espejo şi locotenentul-prim Leonard 
Leonard Sosa, au fost executaţi, pe loc, ca de obicei, cu 
excepţia lui Avelanieda cântia am ordonat să i se taie capul 
şi, după tăiere, capul să fie expus privirilor publicului în 
piaţa din Tucuman. 

Manoel Oribe. 

Să-l lăsăm pe acesta şi să trecem la alt călău al lui Rosas. 

„Casamarca, 29 ale lunii de Rosas 1841 Excelenței sale 
domnului guvernator D. CI. A. Arredondo După mai bine de 
două ceasuri de foc şi după ce au căsăpit toată infanteria, 
cavaleria la rândul său a fost pusă toată pe fugă şi numai 
şeful ei a scăpat pe colina de la Ambaste cu treizeci de 
oameni; îl urmărim şi capul va fi în curând în piaţa publică, 
tot aşa cum se află acolo şi capetele pretinşilor miniştri 
Gonzales Dulce şi Espeche. 


Trăiască federaţia! 

M. Maza.” 

lată lista nominală a sălbaticilor unitari, pretinşi şefi şi 
ofiţeri care au fost executaţi după acţiunea din 29. 

Colonel: Vicente Mercao. 

Comandanți: Modesto Villafane, Juan Pedro Ponce, 
Damasio Arias, Manuel Lopez, Pedro Rodriguez. 

Şefii de batalion: Manuel Riso, Santiago de la Cruz-Jose. 

Căpitani: Juan de Dios Ponce, Jose Salas, Pedro Aranjo, 
Isidore Ponce, Pedro Barros. 

Adjutanţi: Damasio Sarmiento, Eugenio Novilio, Francisco 
Quinteros, Daniel Rodriguez. 

Locotenent; Domingo Diaz. 

M. Maza. Ci Fiindcă suntem la Maza, să continuăm, apoi 
ne vom reîntoarce la Rosas, „Casamarca, 4 noiembrie 18641 

V-am anunţat că pusesem în derută totală pe sălbaticul 
unitar Cubas, care era urmărit şi că în curând urma să 
avem capul banditului. Într-adevăr el a fost prins pe colina 
de la Ambaste: a fost prins chiar în pat; prin urmare, capul 
suszisului bandit Cubas a fost expus în piaţa publică a 
acestui oraş, După acţiune: Au fost prinşi nouăsprezece 
ofiţeri care-l urmau pe Cubas. Nu s-a lăsat viaţa nici unui 
învins: Triumful a fost desuvârşit, şi nu mi-a scăpat niciunul. 

M. Maza” 

Să spicuim în trecere din Boletin de Mendosa, numărul 12, 
această scrisoare scrisă de pe câmpul de luptă de la Arroyo- 
Grande şi adresată guvernatorului Aldao de către colonelul 
din Geronima Costa: „Am luat mai mult de o sută cincizeci 
de şefi şi de ofiţeri, care au fost executaţi pe loc.” 

Orice foc de artificii îşi are buchetul său; să sfârşim deci şi 
noi printr-un buchet acest sângeros foc de artificii. 

Am făgăduit să revin la Rosas; mă întorc deci la el. 

Colonelul Zelallaran este ucis; capul său este. Adus în faţa 
lui Rosas. 

Rosas îşi petrece trei ceasuri rostogolind u-l cu piciorul şi 
scuipându-l; atunci află că un alt colonel, frate de arme al 


acestuia se află prizonier; prima sa pornire este să 
poruncească să-l împuşte, dar se răzgândeşte; în loc să-l 
condamne la moarte, îl condamnă la tortură: timp de trei 
zile prizonierul va privi douăsprezece ore pe zi acest cap 
tăiat, expus dinaintea lui, pe o masă. 

Rosas ordonă să fie împuşcaţi în mijlocul pieţii San- 
Năcolas o parte din prizonierii generalului Paz. 

Printre prizonieri se afla colonelul Vedela, fostul 
guvernator de la San-Luis; în momentul supliciului, fiul 
condamnatului se aruncă în braţele tatălui său. 

— Împuşcaţi-i pe amândoi, zice Rosas. 

Şi fiu şi tată cad loviți, unul în braţele celuilalt. 

În 1832, Rosas hotări să fie aduşi, într-o piaţă din Buenos 
Aires, optzeci de prizonieri indieni şi în fiecare zi, în văzul 
tuturor, dădea ordin să fie măcelăriți câţiva, cu lovituri de 
baionetă. 

Camilla O'Gorman, o fată de optsprezece ani, aparţinând 
uneia din primele familii din Buenos Aires, este sedusă de 
un preot de douăzeci şi patru de ani. Ei părăsesc amândoi 
Buenos Aires-ul şi se refugiază într-un sătuleţ de la 
Corrientes, unde, zicând că sunt căsătoriţi, deschid un fel 
de şcoală. Corrientes cade în puterea lui Rosas. 
Recunoscuţi de câtre un preot şi denunţaţi de acesta lui 
Rosas, fugarul şi tovarăşa lui sunt aduşi la Buenos Aires, 
unde, fără judecată, Rosas ordonă să fie împuşcaţi. 

— Dar, i se atrage atenţia lui Rosas, Camilla O'Gorman 
este însărcinată în opt luni. 

— Botezaţi-i pântecele, zice Rosas, care, ca bun creştin, 
vrea să salveze sufletul copilului. 

După ce i s-a botezat pântecele, Camilla O'Gorman a fost 
împuşcată. 

Trei gloanţe străpung braţele nenorocitei mame care într- 
o pornire instinctivă şi le întinsese peste pântece ca să-şi 
ocrotească pruncul. 

Şi acum e oare cu putinţă ca Franţa să-şi facă prieteni ca 
Rosas şi duşmani ca Garibaldi? 


Într-adevăr, tratatul de la 1840, semnat de amiralul 
Mackau şi care îi poartă numele, îi sporea puterea lui Rosas 
„lăsând Republica Orientală angajată singură în luptă. 

Atunci apăru Garibaldi, la întoarcerea sa de la Rio-Grande. 

De o parte, Rosas şi Orâbe, adică forţa, bogăţia, puterea 
luptând pentru despotism. 

De cealaltă parte, o biată republică mică, un oraş distrus, 
o vistierie goală, un popor lipsit de mijloace, neputându-şi 
plăti apărătorii, dar luptând pentru libertate. 

Garibaldi nu şovăi. Se îndreptă hotărât către popor şi spre 
libertate. 

PARTEA A DOUA Noi îi dăm iarăşi pana şi-l lăsăm să-şi 
povestească luptele din vremea acestui asediu înverşunat, 
care, la fel ca şi cel al Troiei, ţinu nouă ani. 

ALEXANDRE DUMAS 'Toiul e pierdut, în afară de onoare 
Adevăratul motiv al expediției nu era de a aduce ajutoare 
locuitorilor din Corrientes şi de a-i aproviziona, adevăratul 
motiv era de a se descotorosi de mine. Cum oare, fiind atât 
de neînsemnat, îmi şi făcusem duşmani aşa de puternici? 
Este o taină pe care n-am putut s-o dezleg niciodată. 

La intrarea mea, pe fluviu, armata orientală se afla la San- 
Jose, în Uruguay, şi cea a lui Oribe la Boyada, capitala 
provinciei Entre-Rios; amândouă se pregăteau de luptă. 
Armata din Corrientes, la rândul ei, stătea gata să se 
alăture armatei orientale. 

Eu trebuia să merg în susul fluviului Parană până la 
Corrientes, adică la o distanţă de şase sute de mile, între 
două ţărmuri duşmane, ba, ceva mai mult, urmărit de o 
escadră de patru ori mai puternică decât a mea. Pe tot 
acest parcurs, nu puteam să acostez decât pe insule sau pe 
ţărmuri pustii. 

Când am părăsit Montevideo, puteam pune rămăşag unul 
contra o sută că n-aveam să mă mai întorc vreodată. 

Chiar la ieşirea din Montevideo, a trebuit să dau o primă 
luptă cu bateria de la Martin-Garcia, o insulă situată în 
apropierea confluenței celor două mari fluvii, Uruguay şi 


Parană, şi pe lângă apa cărora trebuia să treci neapărat, 

deoarece nu exista decât un singur canal la distanţă de o 
jumătate de bătaie de tun, de insulă, pentru bastimentele 
de un oarecare tonaj. 

Am avut câţiva morţi şi printre ei, pe un brav ofiţer italian, 
Pocarobba; capul i-a fost retezat de o ghiulea de tun. Am 
mai avut şi opt sau zece răniţi. 

La trei mile de insula Martin-Garcia „La Constiution1 1, s-a 
împotmolit în nisip; din nefericire, accidentul s-a produs în 
timpul mareei joase. A trebuit să muncim din răsputeri spre 
a-l face să plutească; dar, graţie curajului oamenilor noştri, 
mica noastră flotă a ieşit la liman şi de astă dată. 

În vreme ce eram ocupați să trasportăm pe goeletă toate 
obiectele grele, am zărit venind spre noi escadra duşmană; 
se ivise de cealaltă parte a insulei şi se îndrepta spre noi 
într-o ordine perfectă. 

Mă aflam într-o situaţie proastă; spre a uşura vasul „La 
Constitution1 1, ordonasem transportarea tuturor tunurilor 
pe goeletă „Procida”, unde stăteau îngrămădite; prin 
urmare ele nu ne erau de nici un folos; aşadar nu ne mai 
rămânea decât brigantina „Ieresia”, al cărui comandant 
curajos se afla lângă mine, împreună cu cea mai mare parte 
a echipajului său, ajutându-ne în munca noastră. 

Intre timp, duşmanul, sigur de victorie, înainta cutezător 
spre noi, cu şapte vase de război, în ovaţiile trupelor de 
peninsulă. 

Cu toată primejdia iminentă în care mă aflam, nu m-am 
lăsat pradă deznădejdii. Nu, în împrejurările supreme, 
Dumnezeu m-a ajutat să-mi păstrez întotdeauna încrederea 
în el; dar îi las pe ceilalţi să judece în ce situaţie mă aflam, şi 
îndeosebi, pe marinari. Era vorba nu numai de salvarea 
vieţii - bucuros aş fi renunţat la ea într-un astfel de moment 
- ci de salvarea onoarei. Cu cât oamenii care mă 
împinseseră în situaţia în care mă aflam socotiseră că-mi voi 
pierde reputaţia, cu atât mai mult eu trebuia să ies din 


această situaţie nenorocită, cu onoarea însângerată, e 
adevărat, dar nepătată. 

Bătălia nu putea fi evitată, trebuia deci dată în cele mai 
avantajoase condiţii* cu putinţă. Prin. Urmare, fiindcă 
bastimentele mele, mai uşoare decât cele ale duşmanului, 
se afundau mai puţin în apă, am procedat în aşa fel încât să 
mă apropii cât mai mult de coastă, care îmi oferea, dacă 
totul ar fi fost pierdut pe fluviu, un ultim mijloc de salvare: 
debarcarea. Am pus, în măsura în care a fost posibil, să se 
golească puntea goeletei pentru ca să ne putem folosi de 
câteva tunuri şi, după ce am luat aceste măsuri, am 
aşteptat. 

Escadra care urma să mă atace era comandată de 
amiralul Brown; ştiam, aşadar, că aveam de-a face cu unul 
din cei mai bravi marinari din lume. 

Lupta ţinu trei zile, fără ca duşmanul să socotească 
potrivită trecerea la abox-daj. În dimineaţa celei de a treia 
zile mai aveam praf de puşcă, dar ne lipseau proiectilele. 
Am pus să se sfărâme lanţurile bastimentelor, să se strângă 
cuiele, ciocanele, tot ceea ce fiind de aramă sau de fier, 
putea să înlocuiască ghiulelele şi mitra liile şi i le-am scuipat 
în obraz duşmanului; treaba asta ne-a luat toată ziua. 

În sfârşit, spre seara celei de a treia zile, nemaiavând nici 
un proiectil pe bord, după ce pierdusem mai bine de 
jumătate din oameni, am ordonat să se dea foc celor trei 
bastimente şi, sub canonada duşmană, puserăm piciorul pe 
pământ, fiecare om ducându-şi muscheta şi raţia de 
cartuşe. 

Pe răniții transportabili i-am luat cu noi. Cât despre 
ceilalţi... am spus cam ce se petrecea într-o asemenea 
împrejurare. 

Ne aflam deci la o sută cincizeci sau două sute de mile de 
Montevideo şi pe un țărm duşman. Mai întâi inamicul 
încercă să ne atace cu garnizoana de pe insula Martin 
Garcia; dar noi, înfierbântaţi încă de lupta cu amiralul 


Brown, am primit-o în aşa fel, încât această garnizoană nu 
s-a mai întors de unde plecase. 

Am pornit-o apoi la drum de-a curmezişul deşertului, 
hrănindu-ne cu cele câteva provizii pe care le luasem şi cu 
ceea ce izbuteam să ne procurăm pe drum. 

Orientalii pierduseră bătălia de la ArroyoGrande; ne-am 
unit cu fugarii, pe care îi strânsesem în jurul meu şi, după 
cinci sau şase zile de lupte, de hărţuieli, de lipsuri, de 
suferinţe despre care nimic n-ar putea sugera vreo idee, 
ne-am întors la Montevideo, eu aducând intactă ceea ce se 
crezuse atâta că aveam să pierd pe drum: onoarea! 

Această luptă şi altele pe care le-am dus împotriva lui, i-au 
lăsat amiralului Brown o atât de frumoasă amintire despre 
mine, încât, după ce-a plecat din serviciul lui Rosas, deşi 
războiul continua, înapoindu-se la Montevideo, mai înainte 
chiar de a-şi vedea familia, a ţinut în primul rând să mă 
vadă pe mine. A dat fuga, aşadar, să mă viziteze în casa mea 
de la Portone, m-a îmbrăţişat şi m-a răsîmbrăţişat, de parcă 
aş fi fost propriul lui fiu; acest om extraordinar nu se mai 
sătura să mă strângă la pieptul lui, mărturisindu-mi 
simpatia. 

Apoi, după ce-a sfârşit cu mine, întorcându-se spre Anita, a 
ZIS: 

— Doamnă, am luptat multă vreme împotriva soţului 
dumneavoastră, fără succes; eu mă înverşunam să-l înving 
şi să-l fac prizonierul meu, dar el a izbutit întotdeauna să-mi 
reziste şi să-mi scape. Dacă aş fi avut norocul să-l prind, şi- 
ar fi dat seama, după felul în care l-aş fi tratat, de stima pe 
care o aveam faţă de el. 

Povestesc această întâmplare, pentru că ea îi face 
amiralului Brown mai multă cinste chiar decât mie însumi.. 

II Se formează legiunile După victoria de la Arroyo- 
Grande, Oribe porni spre Montevideo, declarând că n-avea 
să cruţe pe nimeni, nici chiar pe străini. 

În aşteptare, le tăie capul tuturor celor pe care-i întâlni în 
drumul său, sau îi împuşcă. 


Atunci, cum la Montevideo se afla un număr mare de 
italieni care veniseră acolo, unii pentru afaceri comerciale, 
alţii proscrişi, le-am adresat compatrioţilor mei o 
proclamaţie, invitându-i sa ia anna în mână, să formeze o 
legiune şi să lupte până la moarte pentru cei ce le dăduseră 
ospitalitate. 

În vremea asta, Rivera îşi strângea resturile armatei. 

La rândul lor, francezii alcătuiră o legiune căreia i se 
alăturaseră bascii franci; spaniolii alcătuiau o alta cu care 
se uniră bascii spanioli. Dar, la trei sau patru luni după 
formarea ei, legiunea spaniolă, alcătuită în mare parte din 
carlişti, trecu în tabăra duşmanului şi deveni forţa 
principală a atacului, după cum'legiunea italiană fu factorul 
principal al apărării. 

Legiunea italiană n-avea soldă, n-avea decât raţii de pâine, 
de vin, de sare, de ulei etc.; totuşi după război, trebuia să se 
dea supravieţuitorilor, văduvelor şi orfanilor, pământuri şi 
vite. 

La început, legiunea se compunea din patru până la cinci 
sute de oameni; pe urmă numărul ei s-a ridicat la opt sute, 
dat fitnd că pe măsură ce vasele europene aduceau italieni 
proscrişi sau veniţi să facă avere şi a căror speranţă era 
dezamăgită de starea proastă a afacerilor, aceştia se 
înrolau în ea. 

Legiunea a fost la început împărţită în trei batalioane, unul 
comandat de Danuzio, altul de Ramella şi al treilea de 
Mancini. 

Oribe cunoştea toate aceste pregătiri de apărare; numai 
că nu credea în ele. Mărşălui spre Montevideo, cum am 
spus-o, dar se cantona la Cerrito. Poate că, în starea de 
dezordine în care se afla oraşul, ar fi putut să intre de 
îndată; credea însă că are acolo numeroşi partizani şi 
aşteptă o demonstraţie din partea lor. Demonstrația fu însă 
aşteptată în zadar şi astfel Oribe dădu timp Montevideoului 
să-şi orzanizeze apărarea. 


Rămase deci cam la o oră de marş depărtare de 
Montevideo, având douăsprezece sau paisprezece mii de 
oameni. 

Montevideo putu, după un oarecare timp, să-i opună nouă 
mii de oameni, dintre care cinci mii de negri eliberaţi şi 
care se dovediră soldaţi excelenți. 

Când Oribe pierdu speranţa de a mai intra prieteneşte în 
Montevideo, se fortifică la Cerrito şi hărţuielile începură. 

La rândul lor, montevideenii se fortificară cât mai bine cu 
putinţă; inginerul nostru era colonelul Echevarria. 

Organizarea generală a trupelor îi aparţinea generalului 
Paz. Joaquin Suarez era preşedinte, Pacheco y Obes, 
ministru de război. 

În curând Paz părăsi Montevideo spre a ridica la luptă 
Corrientes şi Entre-Rios. 

Prima dată când ieşi din linii, nu ştiu dacă din vina şefilor 
sau a soldaţilor, legiunea fu cuprinsă în întregime de panică 
şi se întoarse fără să fi tras un singur foc. 

L-am obligat pe unul din cei trei comandanţi să-şi dea 
demisia. Am ţinut o cuvântare impresionantă italienilor şi i- 
am scris pentru a doua oară lui Anzani, care se afla într-o 
casă de. Comerţ din Uruguay să vină la mine. 

Acest admirabil prieten sosi cam prin luna iulie. O dată cu 
sosirea lui, totul dobândi putere şi viaţă; cum legiunea era 
administrată groaznic, el se ocupă cu toată atenţia de 
această problemă. 

În vremea asta, de bine de rău, se reorganizase şi o mică 
flotilă, a cărei comandă îmi fu încredinţată. 

Mancini îşi reluă locul î-n fruntea legiunii. 

Flotila comunica, prin fluviu, cu Cerro. O fortăreață 
rămasă în puterea montevideenilor, cu toate că se afle la 
trei sau patru leghe mai departe, pe fluviul La Plata, decât 
Cerrito, căzut în puterea lui Oribe. 

Cerro ne era foarte necesar. Constituia un serios punct de 
sprijin atât pentru a ne aproviziona cât şi spre a trimite 
hotărâri în câmpie şi a-i strânge pe fugari. 


Înainte de organizarea apărării, escadra amiralului Brown 
făcuse o încercare asupra lui Cerro şi asupra insulei Los 
Ratos. Vreme de trei zile am apărat insula şi fortăreaţa. 
Insula avea tunuri de calibrul optsprezece şi treizeci şi şase, 
astfel că l-am silit pe amiralul Brown să se retragă cu 
pierderi mari. 

Am spus că la sosirea liii Anzani delapidările încetaseră; 
cinstea lui domina toate pieţele; încetase puterea 
delapidatorilor. Atunci a fost pus la cale un complot care 
avea ca scop să ne asasineze pe' amândoi şi să-i vândă 
dușmanului legiunea italiană. Anzani fu înştiinţat de 
complot. Conspiratorii văzură că nu mai era nimic de făcut 
în privinţa asta şi, într-o zi, pe când legiunea se afla la 
avanposturi, douăzeci de ofiţeri şi cincizeci de soldaţi 
trecură la duşman. 

Dar soldaţii, s-o recunoaştem, s-au reîntors treptat-treptat, 
unul câte unul. 

Legiunea, curățată de trădători, se simţi mai bine; Anzani 
o adună. 

— Dacă aş fi vrut să fac o alegere între buni şi răi, zise el, 
n-aş fi izbutit atât de bine cum au făcut-o cei răi singuri. 

La rândul meu, le-am vorbit ostaşilor; însuşi generalul 
Pacheco ţinu un discurs. 

După câteva zile de la prima ciocnire, când legiunea 
italiană se purtase atât de jalnic, am vrut s-o reabilitez şi 
am propus o expediţie care a fost acceptată. Era vorba de 
atacarea trupelor lui Oribe, care se aflau în fortăreaţa 
Cerro. Am îmbarcat legiunea italiană pe mica noastră 
escadră şi am debarcat la Cerro. Acolo, Pacheco şi cu mine, 
am pornit în fruntea legiunii; duşmanul fu atacat la ora 
două, după-amiază, şi pus pe fugă la cinci. 

Legiunea, compusă din patrusute de oameni, şarjă un 
batalion de şase sute. Pacheco lupta călare; eu, pe jos sau 
călare, după cum era nevoie. l-am ucis duşmanului o sută 
cincizeci de oameni şi i-am luat două sute de prizonieri. Am 
avut cinci sau şase morţi, vreo zece răniţi, printre alţii un 


ofiţer numit Ferrucci, căruia a trebuit să i se amputeze un 
picior. 

Ne-am întors în triumf la Montevideo; a doua zi, Pacheco 
îşi adună legiunea, îi mulţumi şi dădu o puşcă de onoare 
sergentului Loreto. 

Întâmplarea se petrecuse la 28 martie 1843. Acum eram 
liniştit; legiunea primise botezul focului. 

În luna mai a avut loc botezul drapelului. 

Era din stofă neagră, cu Vezuviul pictat pe el, 
reprezentând emblema Italiei şi a revoluțiilor pe care le 
purta în sânul ei. Drapelul fu dat în paza lui Sacchi, un 
tânăr de douăzeci de ani, care se comportase admirabil în 
lupta de la Cerro. 

E acelaşi care a luptat mai târziu împreună cu mine, şi 
care astăzi este colonel. 

L Colonelul Negra La l'i noiembrie a aceluiaşi ani, legiunea 
italiană se afla de serviciu la avanposturi; mă aflam şi eu 
acolo, alături de ea. 

După prânz, colonelul montevideean Negra încălecă şi 
străbătu linia cu câţiva oameni. Se trase asupra lui şi el 
căzu de pe cal, rănit de moarte. 

Văzându-l prăbuşindu-se, duşmanul şarjă şi puse mâna pe 
trupul lui. 

De-abia aflai această ştire că, nevrând să las trupul unui 
atât de brav ofiţer expus insultelor duşmanului, luai o sută 
de oameni care-mi fură la îndemână şi atacai împreună cu 
ei. Am luat înapoi trupul colonelului. 

Dar atunci se îndârjiră soldaţii lui Oribe, şi dușmanului îi 
sosi un atât de mare ajutor în oameni, încât mă pomenii 
înconjurat. Ai noştri, văzând asta, îmi veniră în ajutor atât 
de bine încât, puţin câte puţin, toată legiunea începu să se 
îneaiere. 

Înflăcăraţi de glasul meu, oamenii se avântară, răsturnară 
totul, luară o baterie şi-l alungară pe duşman de pe poziţiile 
lui. 


Dar în curând acesta se năpusti peste noi în număr 
copleşitor. 

Toate forţele sau aproape toate forţele garnizoanei ieşiră 
la iveală; lupta deveni generală şi dură opt ceasuri. 

Am fost siliţi să părăsim poziţiile luate în primul iui'eş; dar 
i-am pricinuit lui Oribe pierderi uriaşe şi ne-am întors la 
Montevideo, învingători în realitate şi încredinţaţi de acum 
înainte de superioritatea noastră asupra duşmanului. 

Am avut şaizeci de morţi şi răniţi. 

Antrenat în luptă şarjasem ca un simplu soldat; nu 
văzusem, aşadar, decât ceea ce se petrecuse în jurul meu. 

Dar, în toiul învălmăgşelii, îl zărisem pe Anzani luptând. Cu 
calmul lui obişnuit, şi ştiam că, dominând lupta, lui nu-i 
scăpase nici un amănunt, în aceeaşi seară, i-am cerut un 
raport asupra celor care se distinseseră. 

A doua zi, am adunat legiunea, am lăudat-o, i-am mulţumit 
în numele Italiei, şi am înălţat în grad ofiţeri şi subofiţeri. 

După aceste două lupte, legiunea italiană avea asemenea 
înrâurire asupra duşmanului încât, dacă. 

O vedea pornind împotriva lui la atac cu baioneta, n-o mai 
aştepta, sau, dacă o aştepta, era dat peste cap. 

În vremea asta, Rivera izbutise să strângă un mic corp de 
armată de cinci sau şase mii de oameni, cu care ducea 
campania şi lupta cu duşmanul. Îl avea în faţa lui pe 
Urquizal, astăzi preşedinte al republicii Argentina. Din 
timp-în timp, trimitea, prin Cerro, aprovizionări la 
Montevideo. Oribe obosi să-l vadă pe Rivera manevrând 
astfel; el scoase un anumit număr de oameni din armată, 
ordonându-le să-l ajungă pe Urquiza şi să-i transmită 
acestuia ordinul de a lupta şi de a-l distruge pe Rivera cu 
ajutorul întăririlor pe care i le trimitea. 

IV Trecerea peste râul Boyada La Montevideo aflarăm 
despre marşul oamenilor lui Oribe. Generalul Paz hotări să 
profite de această slăbire a armatei duşmane. 

Dincolo de Cerrito se afla un corp de aproape o mie opt 
sute de oameni, care ţinea Cerro sub observaţie. 


Am plecat la 23 aprilie 1844, la orele zece seara. lată care 
era planul: să atacăm corpul de observaţie de la Cerro; 
văzând acest atac, Oribe ar fi trimis ajutor ia Cerro, ceea ce 
i-ar fi slăbit puterea de luptă; în vremea asta garnizoana ar 
fi ieşit şi ar fi atacat câmpul. 

Am luat-o pe” ţărmul mării, am traversat Arroyo-Seco ale 
cărui ape, cu tot numele său, ne ajungeau până la umeri. 

Ajunşi pe celălalt mal am pornit-o peste câmpie şi am 
înconjurat tabăra. 

Mergeam cu atâta precauţie, încât n-am trezit pe nimeni. 

În sfârşit, am ajuns în faţa corpului de observaţie. 

Garnizoana din Cerro trebuia să iasă şi să ne sprijine 
atacul. Se încinse o discuţie între cei doi ofiţeri care 
comandau la Cerro, şi care voiau amândoi să preia 
comanda. De îndată ce cei o mie opt sute de oameni ar fi 
luat-o la fugă, noi trebuia să ne întoarcem asupra lui Oribe 
şi să-l prindem între două focuri, cel al nostru şi cel al 
garnizoanei oraşului. Această neînțelegere făcu să eşueze 
totul; garnizoana ieşi, dar, stăpân pe toate forţele lui, Oribe 
o respinse şi el fu cel care, la rândul lui, putu să pornească 
spre noi şi să execute planul de bătălie pus la cale împotriva 
lui. 

Aşadar am fost atacați atât de armata lui Oribe ci şi de 
corpul de observaţie; nu ne mai rămânea decât un singur 
lucru: să ne retragem pe Cerro şi, retrăgându-ne, să-i 
pricinuim duşmanului cât mai mult rău cu putinţă. Am luat 
comanda ariergărzii spre a susţine, din răsputeri, 
retragerea. Intre noi şi Cerro se afla un fel de râu noroios 
numit Boyada. Trebuia să-l trecem cu noroiul până la brâu. 
Încercând să provoace dezordine la traversare, duşmanul 
aşezase pe un muncel o baterie de patru tunuri, care se 
porniră să tragă chiar în clipa când începurăm trecerea. 
Dar legiunea italiană se călea din ce în ce mai tare în focul 
luptei: nu dădu deci mai multă atenţie acestei grindini de 
mitralii decât ar fi dat unei grindini obişnuite. Atunci am 
văzut ce oameni bravi erau negrii noştri. Erau în stare să se 


lase ucişi, tot aşteptându-l, cu un genunchi la pământ, pe 
duşman. Mă aflam în mijlocul lor; am putut astfel să văd 
cum se purtau. Lupta dură şase ceasuri. X În serviciul 
Montevideo-uiui se afla un englez. El mi-a amintit de mai 
multe ori de compatriotul său. Amiralul Brown. Acest 
englez avea mână liberă din partea lui Pacheco, care-l 
cunoştea, să facă tot ceea ce ar fi crezut de folos la 
Montevideo. Strânsese vreo patruzeci sau cincizeci de 
oameni. Noi il numeam Samuel; nu ştiu dacă avea un alt 
nume. N-am cunoscut alt om mai brav decât el. 

După traversarea Boyadei, l-am văzut sosind singur, cu 
ordonanța lui. 

— Ei bine, Samuel, l-am întrebat, unde îţi este regimentul? 

— Regiment, drepţi! strigă el. 

Nimeni nu apăru, nimeni nu răspunse; oamenii fuseseră 
omorâţi toţi, de la primul până la ultimul. 

— Un ordin de zi al generalului Paz aduse cele mai mari 
elogii legiunii italiene: ea scosese din luptă şaptezeci de 
oameni. 

Ne-am întors la Montevideo prin Cerro. 

Samuel se apucă imediat să-şi alcătuiască din' nou un corp 
de armată. 

V Legiunea italiană refuză pământurile ce-i sunt oferite La 
30 ianuarie 1845, generalul Rivera, uluit de purtarea pe 
care o avusese legiunea italiană în lupta de la Cerro şi la 
traversarea Boyadei, îmi scrise următoarea scrisoare: 
„Domnule, Anul trecut, când am dat în dar onoratei legiuni 
franceze, un număr de pământuri, care a fost primit, cum 
veţi fi aflat din ziare, nădăjduiam că această întâmplare îmi 
va aduce la cartierul meu general şi vreun ofiţer din 
legiunea italiană, oferindu-mi-se astfel prilejul de a-mi 
satisface o dorinţă fierbinte a inimii, şi anume de a arăta 
legiunii italiene stima pe care o nutresc pentru serviciile 
importante aduse Republicii de tovarăşii dumneavoastră în 
războiul pe care îl ducem împotriva forţelor armate de 
invazie de la Buenos Aires. 


Spre a nu mai amâna de loc ceea ce eu privesc ca 
îndeplinirea unei datorii sfinte, închid. În prezenta, şi asta 
cu cea mai mare plăcere, un act de donaţie pe care o fac 
ilustrei şi valoroasei legiuni italiene, ca un zălog sincer al 
recunoştinţei mele personale pentru nepreţuitele, servicii 
aduse de acest corp ţării mele. 

Darul nu este, desigur, egal nici cu serviciile şi nici cu 
dorinţa mea; totuşi nădăjduiesc că nu veţi refuza să-l oferiţi, 
în numele meu, camarazilor dumneavoastră şi să-i informaţi 
despre bunăvoința şi recunoştinţa mea faţă de ei, precum şi 
faţă de dumneavoastră, care îi comandaţi cu atâta 
demnitate şi care, şi mai înainte de această dată, aţi cucerit, 
ajutând Republica, un incontestabil drept la recunoştinţa 
noastră. 

Profit de acest prilej, domnule colonel, pentru a vă ruga să 
primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţii şi a 
profundei mele stime. 

Fructuoso Rivera.” 

Lucru remarcabil este faptul că acest mare patriot ne 
făcea acest dar din propria sa avere. Pământurile pe care ni 
le oferea nu erau pământuri ale Republicii, ele aparţineau 
propriului său patrimoniu, 1 î Astfel că i-am răspuns la 23 
mai următor, dată la care mi-a fost comunicată scrisoarea 
sa: „Eccellentissimo signore 11 

Colonelul Parrodi, în prezenţa tuturor ofiţerilor legiunii 
italiene, mi-a remis, după dorinţa dumneavoastră, 
scrisoarea pe care aţi avut bunătatea să mi-o scrieţi la data 
de 30 ianuarie şi, o dată cu această scrisoare, un act prin 
care donați legiunii italiene unele bucăţi de pământ luate 
din proprietăţile dumneavoastră şi care se întind între 
Arroyo de las Avenas şi Arroyo-Grande, la nord de Rio- 
Negro; şi pe lângă asta, o turmă. De vite, ca şi fermele 
aflătoare pe acest teren. 

Dumneavoastră spuneţi că donația este făcută de 
dumneavoastră ca o recompensă pentru serviciile noastre 
faţă de Republică. 


Ofițerii italieni, după ce au luat cunoştinţă de scrisoarea 
dumneavoastră şi de cuprinsul ei, au declarat în 
unanimitate, în numele legiunii, că ei n-au înţeles, cerând 
arme şi oferindu-şi serviciile lor Republicii, să primească 
altceva decât cinstea de a împărtăşi primejdiile pe care le 
înfruntă fiii ţării care le-a dat ospitalitate. Purtându-se 
astfel, ei ascultă doar de glasul conştiinţei lor. Făcând ceea 
ce ei consideră doar îndeplinirea unei datorii, vor continua, 
atâta vreme cât nevoile asediului o vor cere, să 
împărtăşească sforţările şi primejdiile nobililor 
montevideeni; dar ei nu doresc vreun premiu sau vreo 
răsplată a strădaniilor lor. 

Am, aşadar, onoarea să vă comunic, Excelenţă, răspunsul 
legiunii, cu care sentimentele şi principiile mele sunt întru 
totul de acord. 

În consecinţă, vă restitui actul original al donaţiei. 

Să vă dea Dumnezeu viaţă îndelungată! 

Giuseppe Garibaldi” 

Italienii au continuat să slujească fără nici o retribuţie; 
singurul lor mijloc de a obţine câţiva bani, când aveau 
absolută nevoie să-şi reînnoiască vreun obiect de 
îmbrăcăminte, era să facă de serviciu pentru vreun 
neguţător francez sau basc, care îi plătea înlocuitorului cam 
doi franci franzeci. 

Se înţelege de la sine că, dacă se dădea atunci vreo luptă, 
înlocuitorul lupta şi se lăsa ucis în locul celui pe care-l 
înlocuise, * 

VI Dizgraţia lui Eivera i Am spus care era planul 
generalului' Paz la ieşirea noastră nocturnă din 
Montevideo. 

Acest plan, dacă reuşea, schimba faţa lucrurilor şi făcea, 
după toate probabilitățile, să se ridice asediul contra lui 
Oribe; dar, acest plan o dată eşuat, ne-am reîntors la 
garnizoana noastră de toate zilele, adică la posturile 
înaintate care, şi de o parte şi de alta, aveau să se fortifice 


din ce în ce mai mult, până ce-am fi avut şi noi o linie de 
baterii aproape corespunzătoare bateriilor duşmane. 

În acel moment, generalul Paz ne părăsi şi plecă să 
conducă insurecția provinciei Corrientes şi să sprijine astfel 
cauza naţională despărţind forţele generalului Urquiza, 
care se afla în faţa generalului Rivera. 

Dar lucrurile nu se petrecură nici pe departe cum 
nădăjduiam, şi asta din pricina nerăbdaării generalului 
Rivera, căruia, fără să-i pese de ordinele guvernământului 
care îi interzicea să pornească o bătălie decisivă, dădu 
această bătălie şi o pierdu cu desăvârşire pe câmpurile de 
la IndiaMuerte. 

Armata noastră de câmp a fost învinsă; două mii de 
prizonieri, poate chiar mai mulţi, au fost strangulaţi, 
spânzurați, decapitaţi împotriva tuturor legilor umanităţii şi 
ale războiului. 

Mulţi au rămas pe câmpul de luptă, alţii au fost împrăştiaţi 
pe întinderile nesfârşite. Generalul Rivera, cu câţiva dintr-ai 
lui, ajunse la graniţa Braziliei şi, socotit vinovat de acest 
imens dezastru, a fost exilat de guvernământ. 

O dată bătălia de la India-Muerte pierdută, Montevideo 
rămase numai cu propriile sale forţe. Colonelul Correa luă 
comanda garnizoanei. Cu toate acestea, grija supremă a 
apărării rămase împărţită între Pacheco şi mine. După 
această nenorocită bătălie, câţiva dintre şefii noştri izbutiră 
să adune diferite detaşamente de soldaţi risipiţi şi să ducă, 
împreună cu ei, războiul de partizani în cele mai potrivite 
locuri pentru o asemenea bătălie. 

Generalul Llanos strânse aproape două sute de oameni şi, 
preferind să se uneaăfcă îndată cu apărătorii de la 
Montevideo, se năpusti asupra duşmanilor care ţineau sub 
observaţie Cerro, făcu o spărtură, pătrunse până în fort şi 
ne ajunse. Primind această mică întărire, lui Pacheco îi veni 
ideea unui ajutor. La 27 mai 1845, am îmbarcat la 
Montevideo, în timpul nopţii, legiunea italiană şi alte câteva 


forţe luate de la Cerro şi, cu acest mic corp, ne-am dus să 
stăm la pândă într-o veche pulberărie părăsită. 

În dimineaţa zilei de 28 mai, cavaleria generalului Llanos a 
ieşit, protejată de infanterie, şi a atras duşmanul spre 
pulberărie; când acesta s-a aflat la o mică depărtare, ai 
noştri au ţâşnit, cu legiunea italiană în frunte, şi, şarjând la 
baionetă, au acoperit câmpul cu cadavre. 

Atunci toată divizia care ţinea sub observaţie Cerro a venit 
în linia de bătaie şi a început o luptă crâncenă, care până la 
sfârşit a fost în favoarea noastră. 

Duşmanul, pus în mare dezordine, a fost urmărit cu 
baioneta în coastă, şi a trebuit să se pornească unul din 
acele uragane însoţite de tunete, grindină şi ploaie, despre 
care pot să-şi facă o idee numai cei ce le-au văzut, ca să se 
poată pune capăt luptei. 

Pierderile duşmanului au fost considerabile. 

Au fost mulţi răniţi şi morţi şi, printre aceştia din urmă, 
generalul Nunz, unul dintre cei mai buni şi mai bravi 
generali inamici, care a fost omorât de glonţul unui soldat 
de-al nostru. 

Pe lângă asta, s-a strâns o pradă bogată în vite; astfel încât 
ne-am reîntors la Montevideo, cu inima plină de bucurie şi 
de speranţă. 

Izbânda acestui ajutor m-a făcut să-i propun un altul 
guvernământului: era vorba de a îmbarca pe flotilă legiunea 
italiană, de a porni în sus, pe fluviu, ascunzându-mi oamenii 
cât mai. Multă vreme cu putinţă, până la Buenos Aires, şi, o 
dată ajunşi acolo, eu să debarc noaptea, să mă îndrept spre 
casa lui Rosas, să-l ridic şi să-l aduc la Montevideo. 

Dacă ar fi izbutit, această expediţie punea dintr-o dată 
capăt războiului; dar guvernământul a refuzat. 

În intervalele de odihnă pe care şi le lua armata noastră. 
De uscat, eu mă urcam, cu orice risc, pe bordul micii 
noastre flotile şi, cu toată blocada” cărei vigilenţă o înşelam, 
ieşeam în larg şi mă duceam să pun mâna pe vreun vas de 


comerţ, pe care, sub nasul amiralului Brown, îl aduceam 
prizonier în port. 

Alteori, prin manevre bine chibzuite, atrăgând spre mine 
toate forţele blocadei, deschideam intrarea în port micilor 
vase de comerţ, care aduceau tot felul de provizii oraşului 
asediat. 


Adeseori, chiar, îmbarcându-mă noaptea cu vreo sută din 
cei mai hotărâți soldaţi ai mei, încercam să iau cu asalt 
vasele duşmane, pe care nu puteam să le atac ziua, din 
pricina artileriei puternice; dar mai întotdeauna încercarea 
mea era zadarnică: duşmanul, bănuindu-mi intenţiile, nu 
rămânea noaptea ancorat, ci se muta într-alt loc, mult mai 
depărtat de cel unde credeam că-l găsesc. 

În sfârşit, într-o zi, vrând să am conştiinţa împăcată, am 
ieşit cu trei mici vase, cele mai bune din escadrilă, şi, în 
plină lumină, am hotărât să atac duşmanul, pe arimajul lui, 
în rada de la Montevideo. 

Escadra lui Rosas se compunea din trei vase: „25 martie'l, 
„Generalul Echague11, „Maypu”. 

Cele trei vase aveau patruzeci şi opt de tunuri. 

Eu aveam numai opt tunuri de mic calibru; dar îmi 
cunoşteam oamenii: dacă reuşeam să-l abordăm, duşmanul 
era pierdut. Am înaintat împotriva escadrei în linie de luptă. 

Ne şi aflam cam la o bătaie de tun de ei; încă o milă şi 
lupta devenea de neînlăturat. 'Toate terasele din 
Montevideo erau înţesate de curioşi; catargele vaselor de 
toate naţionalităţile ce staţionau în port erau, ca să zicem 
aşa, pavoazate cu oameni. 

Toţi aceşti spectatori aşteptau cu nelinişte rezultatul unei 
bătălii care, cu fiece clipă, devenea de neînlăturat. 

Dar comandantul flotei argentiniene nu vru să se expună 
primejdiilor acestei lupte; o luă la sănătoasa şi noi ne-am 
întors în port, răsplătiți doar de aplauzele unanime care ne- 
au salutat. 

VII Intervenţia anglo-franceză În vremea asta, cum 
treburile mergeau cât se poate de rău la Montevideo, 
intervenţia anglo-franceză făcu să înceteze deodată 
blocada; cele două puteri aliate puseră mâna pe flota 
duşmană şi şi-o împărţiră. 

Atunci se hotări o expediţie în Uruguay. 

Scopul acestei expediţii era de a pune stăpânire pe insula 
Martin-Garcia, pe oraşul Colonia şi pe alte câteva localităţi, 


îndeosebi pe Salto, prin care se putea comunica cu Brazilia 
şi unde totodată se putea alcătui un nucleu de armată de 
câmp destinată s-o înlocuiască pe cea nimicită. 

Am îmbarcat două sute de voluntari pe flotila mea şi m-am 
îndreptat spre fortul de la Martin-Garcia. L-am găsit părăsit 
de duşman şi l-am ocupat, Oraşul Colonia era de asemenea 
părăsit, când escadra anglo-franceză şi mica noastră flotilă 
au sosit în faţa sa. 

Legiunea italiană cobori, luptă şi-l respinse pe generalul 
Montero, care se afla cu forţe superioare, de cealaltă parte 
a oraşului. 

În vremea asta, n-aş putea spune în ce scop, escadrele 
deschiseră un foc foarte viu împotriva oraşului părăsit; ele 
debarcară trupe, constituind astfel rezerva pentru atacul 
împotriva generalului Montero. Către orele două după- 
amiază am intrat în oraş. 

Legiunea italiană a fost îneazărmată într-o biserică; am 
dat cele mai severe ordine ca să fie respectate până şi cele 
mai mici lucruri aparţinând locuitorilor inamici, siliţi să-şi 
părăsească locuinţele. Inutil să mai spun că ostaşii legiunii 
au ascultat cu religiozitate de ordinele mele. Oraşul a fost 
păzit şi fortificat de ai noştri, care lăsară acolo o 
garnizoană. Flotilele engleză şi franceză intrară în Parană şi 
distruseră, într-o luptă care ţinu trei zile, bateriile ce 
stăpâneau cursul fluviului. Rezistenţa dușmanului a fost 
eroică. 

Am continuat să urc pe fluviu cu mica mea flotilă, compusă 
dintr-un bric, o goeletă şi mai multe vase mici. 

Tot timpul cât mersesem împreună, amiralul francez şi 
comandorul englez îmi arătaseră cea mai vie simpatie 
simpatie de care amiralul Laine îndeosebi, continuă să-mi 
dea dovezi. Foarte adesea şi unul şi celălalt au venit să stea 
în bivuacul nostru şi să guste din carnea afumată care 
alcătuia singura noastră hrană. Anzani, care ne însoțea în 
expediţia noastră, împărtăşea această simpatie ce ne făcea 


onoare. Era unul din acei oameni pe care nu-i nevoie decât 
să-i vezi ca să-i iubeşti şi să-i stimezi. 

În vreme ce flota noastră urca în sus, pe Uruguay, am 
văzut venind spre noi câţiva oameni din cavalerie 
comandaţi de căpitanul de la Cruz, un adevărat erou, adică 
un bărbat cu cel mai frumos caracter şi de cel mai mare 
curaj. 

Aceşti oameni au urmat flotila mergând de-a lungul 
Uruguayului şi ne-au fost de un imens folos, mai întâi ca 
exploratori, şi apoi ca furnizori de alimente. 

Ei au ocupat diferite regiuni: Vacas, Mercedes etc. 

Duşmanul, pretutindeni unde îl întâlneam, era bătut. 

Paysandu, o fortăreață de pe plaja Uruguayului, încercă să 
ne zdrobească sub artileria ei; dar nu ne făcu prea mare 
rău. Ne-am aşezat poziţiile mai sus de Paysandu, într-o 
fermă numită Hervidero, unde am rămas mai multe zile. 

Generalul Lavalleja încercă asupra noastră un atac de 
noapte cu infanteria, cavaleria şi artileria; dar fu respins cu 
pierderi considerabile de neînvinşii noştri soldaţi. 

De la Hervidero, am scris guvernământului prin mijlocirea 
căpitanului Montaldi, care se reîntorcea la Montevideo pe o 
goeletă de comerţ; goeletă a fost atacată la trecerea ei prin 
faţa Paysandei, încercuită de ambarcaţiuni duşmane şi 
capturată, după o îndârjită rezistenţă a căpitanului 
Montaldi, care, rămânând singur pe punte, a fost luat 
prizonier. 

O mulţime de bărci, navigând sub pavilion inamic, cădeau 
zilnic în puterea noastră. Îi lăsam pe cei mai mulţi dintre cei 
îmbarcaţi pe ele să se întoarcă la ai lor. 

Gualeguaychu, un oraş aşezat pe ţărmul drept al 
Uruguayului şi pe Gualeguay, în Entre-Rios, căzu prin 
surprindere în mâinile noastre. Acolo, l-am luat prizonier pe 
acelaşi don Leonardo Millan, care, când mă făcuse 
prizonier, mă supusese la tortura cu frânghia. 

Se înţelege de la sine că i-am redat libertatea fără a-i face 
vreun rău, drept singură pedeapsă fiindu-i teama pe care a 


simţit-o când m-a recunoscut. 

Gualeguaychu a fost părăsit: nu era o poziţie care să 
merite a fi păstrată, dar oraşul plăti un tribut serios în bani, 
îmbrăcăminte şi arme. 

În sfârşit, după nenumărate lupte şi întâmplări, am ajuns 
cu escadra în locul numit Salto, pentru că Uruguayul 
formează în acest loc o cataractă şi mai. Sus de această 
cataractă nu mai este navigabil decât pentru bărcile mici. 

Generalul Lavalleja, care ocupa ţinutul, îl părăsi la sosirea 
noastră, silindu-i pe toţi locuitorii să-l urmeze. 

De altfel, ţinutul era întru totul potrivit cu scopul 
expediției, el neaflându-se prea departe de graniţă. Am 
hotărât să ne stabilim acolo. Prin urmare, prima operaţie fu 
să mergem împotriva lui Lavalleja, care se afla cu tabăra pe 
Zapevi, un afluent al Uruguayului. În timpul nopţii porni la 
drum infanteria noastră precum şi puţina cavalerie 
comandată de către de la Cruz. În zori, ne aflam aproape de 
tabăra pe care o găsirăm apărată, de o parte, de căruţe, de 
cealaltă, de râul Uruguay, iar din spate de râul Zapevi. Mi- 
am rânduit oamenii în două mici coloane şi, flancat de 
cavalerie, am pornit la atac. După o luptă de câteva minute, 
eram stăpânii taberei; duşmanul fusese pus pe fugă şi 
trecea râul Zapevi. Rezultatul acestei operaţiuni a fost mai 
întâi reîntoarcerea la Salto a tuturor familiilor ce fuseseră 
târâte cu forţa din casele lor. 

I-am luat duşmanului aproape o sută de prizonieri precum 
şi mulţi cai, boi, muniții şi o piesă de artilerie, aceeaşi care 
trăsese asupra noastră la atacul de la Hervidero; ea fusese 
turnată în Italia şi avea săpat, în bronz, numele oelui care o 
fabricase: Cosimo Cenni, şi data: 1492. 

Această expediţie a făcut cea mai mare cinste legiunii şi a 
avut consecinţe mari. Cam trei mii de locuitori s-au reîntors 
la căminele lor. 

Conduşi de Anzani, soldaţii mei se apucară îndată să 
instaleze o baterie în piaţa oraşului, care domina, prin 
poziţia ei, împrejurimile. Trimisei curieri în Brazilia spre a 


intra în comunicaţie cu refugiații şi, graţie lor, s-a început 
organizarea unei armate de câmp. 

În scurt timp, bateria a fost construită şi înarmată cu două 
tunuri, atât de bine, încât, în seara de 5 decembrie 1845, ea 
a fost gata să răspundă atacurilor generalului Urquiza, care 
se înfăţişă în dimineaţa zilei de 6, cu trei mii cinci sute de 
cavalerişti, opt sute de infanterişti şi o baterie de câmp. 

Dispoziţiile mele au fost identice cu acelea pe care le dai 
când vrei să sporeşti însutit forţele materiale, prin influenţă 
morală. 

Am ordonat escadrei să se retragă şi să nu lase nici o 
singură barcă în preajma noastră. Mi-am împrăştiat 
oamenii prin ulicioare, ordonându-le să le baricadeze şi 
nelăsând deschise decât străzile principale. Am publicat un 
ordin de zi energic, şi l-am aşteptat pe Urquiza, care, 
încrezător în forţele lui, declarase soldaţilor săi că oamenii 
pe care-i aveau în faţa lor aveau o „inimă de iepure”. 

Pe la ora nouă dimineaţa, el ne atacă din toate punctele; 
noi îi răspunserăm prin împuşcăturile trăgătorilor care 
apăreau, din toate ulicioarele şi prin salvele celor două 
tunuri ale noastre. 

La momentul potrivit, când l-am văzut mirat de rezistenţa 
noastră, am ordonat să fie atacat de două companii de 
rezervă; Urquiza se retrase în mod ruşinos, lăsând un mare 
număr de morţi şi de răniţi în casele pe care începuse să 
pună stăpânire, necâştigând nimic altceva din atacul lui 
decât câteva vite, pe care izbuti să ni le ia şi asta din 
greşeala pichetului de pe o ambarcaţiune de război engleză 
care, împreună cu un vas francez, ne urmase până la Salto. 

Aceste două ambarcaţiuni se oferiseră să ne ajute să 
apărăm ţinutul; pichetul englez preschimbă în fort o casă 
care apăra „El Corral”, unde erau închise cam vreo şase 
sute de vite. Inamicul trimise un detaşament de infanterie 
în acest punct; dar soldaţii englezi fură cuprinşi dintr-o dată 
de o panică grozavă, astfel încât, fugind, unii pe ferestre, 


alţii pe uşă, dădură posibilitate soldaţilor lui Urquiza să ia 
cu ei vitele acestora. 

Timp de douăzeci şi trei de zile, duşmanul îşi reînnoi 
mereu atacurile fără să obţină vreun rezultat. 

O dată cu căderea nopţii, era rândul nostru la atac; nu-i 
lăsam lui Urquiza nici un moment de linişte. Cum duceam 
lipsă de carne, ne-am mâncat caii. În sfârşit, convins de 
zădărnicia sforţărilor sale, Urguiza luă hotărârea să se 
retragă, mărturisind că pierduse, în diferitele atacuri 
împotriva noastră, mai mulţi oameni decât în bătălia de la 
India-Muerte. 

Retrăgându-se, duşmanul încercă să pună mâna pe 
ambarcaţiunile mele spre a trece Uruguayul 5 dar graţie 
supravegherii, planul lui eşuă şi fu silit să treacă fluviul la 
douăsprezece leghe mai sus; după care, se întoarse să-şi 
aşeze tabăra pe câmpurile de la Camardia, în faţa oraşului 
Salto. 

În vreme ce Urquiza îşi organiza această tabără, am 
ordonat, în plină zi, câtorva oameni din cavalerie să treacă 
fluviul, protejaţi de ambarcaţiunile şi de infanteria noastră. 

Această mică trupă i-a atacat pe oamenii care păzeau o 
imensă herghelie de cai ce păşteau în pampas şi, gonind vx- 
eo sută dintre ei spre a-i înlocui pe cei pe care îi mâncasem, 
i-a silit să treacă fluviul şi mi i-a adus înainte ca duşmanul 
să-şi fi revenit din surpriză şi să fi încercat măcar cât de cât 
să'neî în pie dice. 

VIII Operaţiunea de la Salto San-Antonio În vremea asta, 
colonelul Baez, venind din Brazilia, cu vreo două sute de 
oameni din cavalerie, se unise cu noi. 

Generalul Medina îşi aduna forţele şi noi îl aşteptam de pe 
o zi pe alta. Într-adevăr, la 7 februarie 1846, am primit un 
mesaj de la el, care mă înştiinţa că în ziua următoare se va 
afla pe înălțimile de la Zapevi cu cinci sute de călăreţi. El 
îmi cerea veşti despre duşmani şi un ajutor, în caz de atac. 
Trimisul lui îi duse ştirea că, la 8 februarie, voi fi cu forţe 


suficiente spre a-i înlesni intrarea în regiune, pe înălțimile 
de la Zapevi. 

În consecinţă, către orele nouă, am plecat cu o sută 
cincizeci de oameni din legiune şi două sute de cavalerişti, 
mergând de-a lungul Uruguayului. Ne îndreptarăm spre 
Las Laperas, la aproape trei leghe de Salto, flancaţi de 
patru sute de duşmani aparţinând corpului generalului 
Servando Gomez, singurele forţe care, pentru moment, se 
aflau la Salto, ţinându-l sub observaţie. Infanteria noastră 
luă poziţie sub un zaper - un zaper este un acoperiş de paie 
susţinut de patru stâlpi - care nu ne oferea alt avantaj decât 
să ne apere de razele ucigătoare ale soarelui. Cavaleria, 
comandată de colonelul Baez şi de maiorul Caratei io, se 
rândui până la Zapevi. Anzani, suferind cum era, de un 
picior, rămăsese să apere Salto, şi, împreună cu el, bolnavi 
şi ei, mai rămăseseră treizeci sau patruzeci de soldaţi. 

În afară de asta, vreo zece oameni stăteau de pază la 
baterie. 

Era cam pe la ora unsprezece dimineaţa; când, deodată, 
am văzut înaintând de pe câmpiile de la Zapevi spre 
înălțimile pe care mă aflam, un număr considerabil de 
inamici călări; aproape în aceiaşi timp am băgat de seamă 
că fiecare călăreț ducea un infanterist pe crupă. Şi, într- 
adevăr, la o mică depărtare de înălțimile pe care mă aflam, 
călăreţii se împărţiră în două şi-i lăsară jos pe infanteriştii 
lor, care îndată se şi rânduiră spre a se năpusti asupra 
noastră. 

Cavaleria noastră deschise focul împotriva duşmanului, 
dar el, fiindu-ne superior ca număr, o atacă şi o puse îndată 
pe fugă. Ea se îndreptă, în goană spre zaperul până la care 
şi ajungeau gloanţele duşmane. Atunci, înțelegând că 
adevărata rezistenţă avea să fie cea a bravilor legionari şi 
că acolo unde vor fi ei se va da lupta, m-am repezit în 
direcţia lor; dar de abia ajunsei în primele rânduri, în 
mijlocul focului inamic, când am simţit dintr-o dată cum 
calul se lasă sub mine şi cum în cădere mă târăşte după el. 


Primul meu gând fu că, văzându-mă căzând, oamenii mei 
or să mă creadă mort şi că această credinţă putea să 
provoace dezordine printre ei. Căzând, am avut totuşi 
prezenţa de spirit să iau un pistol din coburii şeii şi, 
ridicându-mă îndată, să trag în aer pentru ca să se vadă 
bine că sunt teafăr şi nevătămat. Într-adevăr, de abia mă 
văzură atingând pământul că am şi fost ridicat şi dus în 
mijlocul aior mei. 

Intre timp, inamicul înainta într-una, cu o mie două sute de 
cavalerişti şi trei sute de infanterişti. 

Părăsiţi de cavalerie, mai rămaserăm cu toţii o sută 
nouăzeci de oameni. Nu aveam timpul să mai ţin o 
cuvântare lungă; de altfel, nici nu obişnuiam s-o fac. Cu 
voce tare, am rostit doar aceste vorbe: 

— Duşmanii sunt numeroşi, noi suntem puţini; cu atât mai 
bine! Cu cât suntem mai puţini, cu atât lupta va fi mai 
glorioasă. Să fim calmi! Să nu tragem decât la sigur şi să 
atacăm la baionetă! 

Aceste vorbe se adresau unor oameni asupra cărora 
fiecare din aceste cuvinte avu efectul unei scântei electrice. 

De altfel, orice altă hotărâre ar fi fost funestă. Cam la o 
milă, în dreapta noastră, aveam Uruguayul cu câteva pilcuri 
de pădure; dar o retra-* gere, într-un asemenea moment, 
ar fi fost semnaiul pierzaniei noastre, a tuturor; am înţeles- 
o pe deplin, aşa încât nici nu m-am gândit la asta. 

Ajunsă aproape la şaizeci de paşi de noi, coloana duşmană 
îşi descărcă armele, pricinuindu-ne o mare pierdere; dar ai 
noştri îi răspunseră printr-un schimb de focuri mult mai 
ucigător, cu atât mai mult eu cât puştile noastre erau 
încărcate nu numai cu gloanţe, ci şi cu alice mari. 
Comandantul infanteriei căzu lovit de moarte; rândurile se 
desfăcură şi, în fruntea bravilor mei, cu o puşcă în mână, i- 
am condus la un atac înverşunat. Era şi vremea: cavaleria 
se şi afla în flancul şi în spatele nostru. Încăierarea a fost 
cumplită. Câţiva oameni din infanteria inamică scăpară 


luând-o iute la sănătoasa. Asta îmi dădu timp să rezist 
cavaleriei. 

Oamenii noştri se întorceau ea şi cum fiecare ar fi primit 
ordinul să execute această manevră. 

Cu toţii, ofiţeri şi soldaţi, s-au luptat ca nişte uriaşi. 

Atunci, vreo douăzeci de călăreţi, conduşi de un brav ofiţer 
numit Vega, fiindu-le ruşine de fuga lui Baez şi a oamenilor 
lui, care ne lăsaseră singuri, se întoarseră, preferind să vină 
să ne împărtăşească soarta decât* să-şi continue retragerea 
ruşinoasă. Îi văzurăm dintr-o dată trecând din nou prin 
mijlocul duşmanului şi aşezându-se alături de noi. Trebuia, 
v-o spun, curaj nu glumă, ca să faci ceea ce făceau ei. De 
altfel, atacul pe care l-au dat, când ne-au ajuns, ne-a folosit 
mult în acel moment critic: îl despărţi şi-l dădu peste cap pe 
inamic, care o şi pornise în urmărirea fugarilor. 

Astfel, la al doilea foc al nostru, cavaleria, văzându-şi 
infanteria distrusă şi douăzeci şi cinci sau treizeci din 
oamenii ei căzând sub focul nostru, cavaleria, zic, se retrase 
cu un pas şi puse jos, pe pământ, aproape vreo şase sute de 
oameni, care, luându-şi carabinele, ne înconjurară din toate 
părţile. 

De jur împrejurul nostru se afla o bucată bună de pământ 
acoperită cu cadavre de cai şi de oameni, atât ai duşmanilor 
cât şi ai noştri. Aş putea să povestesc nenumărate acte 
individuale de bravură. Cu toţii s-au luptat ca vechii viteji ai 
lui 'Tasso şi ai. Lui Ariosto; mulţi erau acoperiţi de răni de 
tot soiul, străpunşi de gloanţe, de sabie, de vârfuri de lande. 
Un tânăr gornist de cincisprezece ani, pe care îl numeam 
Roşul, şi care ne însufleţea în timpul luptei cu goarna, fu 
lovit de a lance. Să-şi arunce goarna, să-şi ia cuțitul, să se 
năpustească asupra călăreţului ce-l lovise, a fost chestie de 
o secundă. Numai că, lovind, îşi dădu ultima suflare. După 
luptă, cele două cadavre au fost găsite încleştate unul de 
celălalt. Tânăr ul era plin de răni; călăreţul avea în coapsă 
urma adâneă a muşcăturii făcută de duşmanul său. 


Din partea adversarilor noştri s-au văzut de asemenea 
acte de un curaj uluitor. Unul din ei, văzând că şura în jurul 
căreia ne strânsesem, dacă nu era un meterez împotriva 
gloanţelor, era cel puţin un adăpost împotriva soarelui, luă 
un tăciune aprins, se avântă într-o cursă nebună de cal, 
trecu prin mijlocul nostru şi, în trecere, aruncă, fulgerător, 
tăciunele aprins pe acoperişul de paie. 

Tăciunele căzu la pământ fără să-şi atingă ţinta; călăreţul 
săvârşise totuşi o acţiune temerară. 

Oamenii erau gata să tragă asupra lui; i-am împiedicat. S- 
o facă. 

— Trebuie să-i cruţăm pe cei bravi, le-am strigat; sunt din 
rasa noastră. 

Şi nimeni n-a tras asupră-i. 

Era o minune cum de mă ascultau toţi aceşti oameni viteji. 

Un cuvânt. Al meu dădea putere răniților, curaj celor 
şovăielnici şi înzecea avântul celor puternici. 

Când am văzut duşmanul decimat de focul nostru, istovit 
de rezistenţa noastră, numai atunci am pomenit de 
retragere, însă nu zicând: „Să ne retragem!” ci: 

— Retrăgându-ne, nu vom lăsa, nădăjduiesc, nici un singur 
rănit pe câmpul de luptă. 

— Nu! Nu! strigară toţi într-un glas. 

De altfel, aproape toţi eram răniţi, Văzând că toată lumea 
e foarte calmă şi sigură de sine, am dat în linişte ordinul să 
se retragă, continuând să lupte. 

Din fericire, eu n-aveam nici o zgârietură, ceea ce îmi 
îngăduia să fiu peste tot şi, când un duşman se apropia cu 
prea mare cutezanţă de noi, să-l fac să se căiască de 
cutezanţa sa. Puţinii oameni valizi aflaţi printre noi cântau 
imnuri patriotice, cărora răniții le răspundeau în cor. 
Duşmanul nu pricepea nimic din toate astea. Cel mai mult 
sufeream din pricina lipsei de apă. Unii smulgeau rădăcini 
şi le mestecau; alţii sugeau gloanţele de plumb; câţiva şi-au 
băut urina. 

În sfârşit, veni noaptea şi, o dată cu ea, şi puţină răcoare. 


Mi-am strâns oamenii în coloană, cu răniții la mijloc. 
Numai doi, care erau cu neputinţă de transportat au fost 
lăsaţi pe câmpul de luptă. Am recomandat insistent micii 
mele trupe să nu se împrăştie şi să se retragă în direcţia 
unei pădurici. 

Duşmanul pusese stăpânire pe ea înaintea noastră; dar fu 
izgonit cu îndârjire. Am trimis cercetaşi care se întoarseră 
să-mi spună că duşmanul lăsându-şi caii să pască, se 
întinsese la pământ să se odihnească. Credea fără îndoială 
că foamea şi Jipsa de muniții ne determinaseră să ne oprim; 
foamea, noi n-o simţeam; cât despre muniții, am fi găsit, la 
adversarii noştri morţi, oricâte am fi vrut. Ne rămânea să 
îndeplinim lucrul cel mai greu. 

Duşmanul se instalase între noi şi Salto; după un repaus 
de un ceas, care îi făcu pe adversari să creadă că vom 
rămâne toată noaptea acolo unde ne aflam, am ordonat 
oamenilor mei să se rânduiască din nou în coloană şi, în pas 
alergător, cu baioneta scoasă, ne-am prăvălit ca un torent în 
mijlocul lor. Goarnele duşmane sunară încălecarea; dar, mai 
înainte ca fiecare om să-şi fi găsit şa, frâie şi cal, noi şi 
trecuserăm, Ne-am îndreptat iarăşi spre un fel de hăţiş. O 
dată intraţi în hăţiş, am ordonat tuturor să se culce cu burta 
la pământ. Duşmanul venea spre noi fără să ne vadă, 
sunând atacul. 

L-am lăsat să se apropie până la cincizeci de paşi de 
pădure şi de-abia atunci am strigat: „Foc!”, eu dând primul 
exemplu. 

Douăzeci şi cinci sau treizeci de oameni şi tot atâţia cai se 
prăvăliră; duşmanul se întoarse şi reintră în tabăra lui. Le- 
am spus oamenilor mei: 

— Haideţi copii, cred că a sosit momentul să mergem să ne 
potolim setea. 

Şi mergând mereu de-a lungul păduricii, cărându-ne 
răniții, ţinându-i la distanţă pe cei mai îndăriiţi dintre 
adversarii noştri, care nu voiau să ne dea pace, am ajuns pe 
malul râului. La intrarea în sat ne aştepta o mare emoție: 


Anzani se afla acolo, plângând de bucurie. Mă îmbrăţişă 
primul, şi după mine, vru să-i îmbrăţişeze pe toţi ceilalţi. 

Anzani dăduse şi el o luptă: fusese atacat cu cei câţiva 
oameni ai lui, de duşmanul care, înainte de-a intra în luptă, 
îl somase să se predea, spunându-i că noi eram cu toţii 
morţi sau prizonieri. 

Dar Anzani răspunsese”: 

— Italienii nu se predau; căraţi-vă toţi câţi sunteţi sau vă 
trăsnesc cu escadroanele mele. Atâta vreme cât voi avea cu 
mine unul din tovarăşii mei, vom lupta împreună şi, de voi 
rămâne singur, atunci voi da foc la pulbere şi voi sări în aer, 
iar voi o dată cu mine. 

Duşmanul nu mai aşteptă altceva şi se retrase. De aceea, 
oamenii mei, care găseau de toate din belşug la Salto, 
ziceau adresându-mi-se: 

— Tu ne-ai salvat prima oară; dar Anzani ne-a salvat a 
doua oară! 

A doua zi, am scris această scrisoare comisiei legiunii 
italiene de la Montevideo: Fraţilor, Alaltăieri, am dat pe 
câmpurile de la San-Antonio, la o leghe şi jumătate de oraş, 
cea mai teribilă şi mai glorioasă dintre luptele noastre. Cele 
patru companii ale legiunii şi douăzeci de oameni din 
cavalerie, luaţi sub protecţia noastră, nu numai că s-au 
apărat împotriva a o mie două sute de oameni ai lui 
Seruando Gomez, dar au distrus în întregime infanteria 
duşmană, în număr de trei sute de oameni care îi asediase. 
Focul, început la amiază, s-a sf îrşit la miezul nopţii. 

Nici numărul duşmanilor, nici repetatele lor şarje, nici 
mulţimea de cavalerişti, nici atacurile puşcaşilor pedeştri, 
n-au putut să ne facă nimic; cu toate că nu aveam alt 
adăpost decât un hangar în ruină susţinut de patru stâlpi, 
soldaţii mei au respins neîncetat asalturile duşmanilor 
înverşunaţi; toţi ofiţerii au devenit soldaţi în ziua aceea; 
Anzani, care rămăsese la Salto şi căruia duşmanul îi 
ordonase să se predea, a răspuns cu fitilul în mână. Şi cu 
piciorul pe cutia de pulbere a bateriei, cu toate că 


duşmanul îl încredinţase că noi 'eram toţi morţi sau 
prizonieri. 

Am avut treizeci de morţi şi cincizeci de răniţi; toţi ofiţerii 
au fost loviți, în afară de Scarone, Saccarello cel mare şi 
Traversi, care au fost totuşi şi ei foarte uşor răniţi. 

Nu mi-aş schimba numele de soldat italian pe tot aurul din 
lume. 

La miezul nopţii am început retragerea spre Salto; eram 
ceva mai mult de o sută de soldaţi teferi şi nevătămaţi, cei 
uşor atinşi aflându-se în frunte, şi domolind inamicul când 
îşi îngăduia prea multe. Ah! este o istorie care ar merita să 
fie turnată în bronz! Adio! o să vă scriu mai pe larg altă 
dată. 

Al dumneavoastră, Giuseppe Garibaldi. 

P S. Ofițerii răniţi sunt: Casana, Marochetti, Beruti, 
Remorini, Saccarello cel mic, Sacchi, Grafigna şi Rodi.” 

Asta a fost ultima noastră mare operaţiune la Montevideo. 

Îi scriu papei Cam în vremea asta am aflat, la Montevideo, 
despre înălţarea la pontificat a lui Pius al IX-lea30. 

Se ştie care au fost începuturile acestei domnii. 

M-am hotărât îndată, spre a-l ajuta pe sfântul părinte în 
hotărârile Iui-generoase de care era însufleţit, să-mi ofer 
braţul, atât al meu cât şi al tovarăşilor mei de arme. 

Cei ce cred într-o opoziţie sistematică din partea mea faţă 
de papalitate vor vedea, din scrisoarea care va urma, că nu 
era nimic adevărat; devotamentul meu era închinat cauzei 
libertăţii în general, în orice parte a globului s-ar fi ivit 
această libertate. 

Se va înţelege totuşi că acordam preferinţă ţării mele şi că 
eram gata să slujesc sub cel ce părea chemat să fie 
mântuitorul politic al Italiei31. 

Noi am crezut, Anzani şi cu mine, că acest rol sublim îi era 
rezervat lui Pius al IX-lea şi i-am scris nunţiului papal 
următoarea scrisoare, rugându-l să-i transmită Sanctităţii- 
sale urările noastre şi pe cele ale soldaţilor: Preailustre şi 
prearespecâate stăpâne, Din momentul în care ne-au sosit 


primele veşti despre înscăunarea suveranului pontif Pius al 
IX-lea şi despre amnistia pe care o acordă sărmanilor 
proscrişi, cu o atenţie şi un interes mereu crescânde, am 
urmărit paşii pe care şeful suprem al Bisericii i-a făcut pe 
drumul gloriei şi al libertăţii. Laudele, al căror ecou ajunge 
până la noi, peste mări, fiorul cu care Italia primeşte 
convocarea deputaţilor şi aplaudă înţeleptele concesii 
făcute acolo tiparului, instituirea gărzii civice, impulsul dat 
instrucției populare şi industriei, fără a mai socoti 
numeroasele măsuri îndreptate toate spre ameliorarea şi 
bunăstarea claselor sărace şi spre alcătuirea unei noi 
administrații, totul, în sfârşit, ne-a convins că a apărut, din 
sânul patriei noastre, omul care, înțelegând nevoile 
secolului său, a ştiut după preceptele augustei noastre 
religii, veşnic noi, veşnic nemuritoare, şi fără a deroga de la 
autoritatea lor, să dea ascultare cerinţei vremurilor; şi noi, 
deşi toate aceste progrese n-au avut influenţă asupra 
noastră, căci le-am urmărit doar de departe, ne-am unit 
aplauzele şi urările cu consensul universal al Italiei şi al 
vitregii creştinătăţi; dar când, acum câteva zile, am aflat 
despre atentatul nelegiuit prin care o facțiune aţâţată şi 
susţinută de străin, neobosită încă, după atâta vreme de 
când sfâşie biata noastră patrie, îşi propunea să răstoarne 
ordinea lucrurilor existente astăzi, ni s-a părut că admiraţia 
şi entuziasmul pentru suveranul pontif erau un tribut prea 
slab şi că ni se impunea o mai mare datorie. 

Noi care vă scriem, preailustre şi prearespectate stăpâne, 
suntem cei care, mereu însufleţiţi de acelaşi spirit ce ne-a 
făcut să înfruntăm exilul, am luat armele la Montevideo 
pentru o cauză ce ni se părea dreaptă şi am strâns câteva 
sute de oameni, compatrioţii noştri, care veniseră aici, 
nădăjduind. Să trăiască zile mai puţin nefericite decât cele 
pe care le înduram în patria noastră. 

lată însă că se împlinesc cinci ani de la asediul care 
împresoară zidurile acestui oraş, şi de când fiecare din noi a 
fost pus să dea dovadă de resemnare şi de curaj; şi, graţie 


Providenţei şi vechiului spirit care încă ne înflăcărează, 
sângele italian, legiunea noastră a avut prilejul să se 
distingă, şi, de fiecare dată când s-a ivit acest prilej, ea nu l- 
a lăsat să-i scape; atât de bine, încât 

— Cred că este îngăduit s-o spun fără vanitate - pe drumul 
onoarei, ea a depăşit toate celelalte armate emule şi rivale. 

Aşadar, dacă astăzi, braţele care au oarecare tradiţie a 
armelor sunt primite de Sanctitatea-sa, de prisos să spun 
că, mai bucuros decât oricând, noile vom pune în slujba 
celui ce face atâta pentru patrie şi pentru biserică. 

Ne vom socoti, aşadar, fericiţi dacă putem veni în ajutor 
operei mântuitoare a lui Pius al IX-lea, noi şi tovarăşii noştri, 
în numele cărora vă vorbim şi nu vom. Socoti că. Vom plăti 
prea scump, vărsându-ne sângele. Pentru ea. 

Dacă clomnia-voastră ilustră şi respectabilă socoteşte că 
oferta noastră ar putea să-i fie pe plac suveranului pontif, s- 
o aştearnă la picioarele tronului său. 

Nu pretenţia puerilă că braţul nostru ar fi necesar este 
aceea care ne face să-l oferim; ştim prea bine că tronul 
sfântului Petru se reazămă pe temelii pe care ajutoarele 
omeneşti nu le pot nici zdruncina, nici întări, şi că, de altfel, 
noua ordine a lucrurilor are numeroşi apărători care vor şti 
să respingă cu tărie atacurile nedrepte ale duşmanilor săi; 
dar, deoarece opera trebuie să fie împărţită între cei buni, 
şi munca grea dată celor puternici, faceţi-ne cinstea de a ne 
număra printre aceştia. 

În aşteptare, noi mulţumim Providenţei de a o fi păzit pe 
Sanctitatea-sa de uneltirile celor răi, şi facem urări fierbinţi 
ca să-i dea ani mulţi spre fericirea creştinătăţii şi a Italiei. 

Nu ne mai rămâne acum decât să rugăm pe domnia- 
voastră ilustră şi preavenerabilă să ne ierte deranjul pe 
care i-l pricinuim şi să binevoiască a primi sentimentele 
noastre de desăvârşită stimă şi de profund respect cu care 
suntem ai domnieisale preailustre şi respectabile, 
preaplecate slugi G. Garibaldi Anzani Montevideo, 12 
octombrie 1847” 


Am aşteptat zadarnic: nu ne-a sosit nici o veste, nici de la 
nunțiu şi nici de la Sanctitatea-sa. Atunci am luat hotărârea 
să mergem în Italia cu o parte din legiunea noastră. 

Intenţia mea era de a sprijini revoluţia acolo unde ea şi 
luase armele şi de a o trezi acolo unde era încă adormită, în 
munţii Abruzzi, de pildă. 

Numai că niciunul din noi n-avea un ban pentru a traversa 
oceanul. 

K IVlă întorc în Europa. 

— Moartea lui Anzani Am recurs la un mijloc care a izbutit 
întotdeauna pe lângă inimile generoase: am deschis o listă 
de subscripţie printre compatrioţii mei. 

Lucrul începu să prindă, până ce câţiva de reacredinţă 
încercară să ridice în rândul soldaţilor un protest împotriva 
mea, intimidându-i pe cei ce erau dispuşi să mă urmeze. Li 
se băgă în cap acestor bieţi oameni că-i duceam spre o 
moarte sigură, că acţiunea pe care o visam era cu neputinţă 
şi că o soartă asemănătoare celei a fraţilor Bandiera le era 
rezervată şi lor. Rezultatul a fost că cei mai timizi se 
retraseră şi că eu am rămas doar cu optzeci şi cinci de 
oameni, şi chiar din aceşti optzeci şi cinci, douăzeci şi nouă 
o dată îmbarcaţi ne părăsiră. 

Din fericire, cei care rămâneau cu mine erau cei mai viteji, 
aproape toţi supraviețuitori ai luptei noastre de la San- 
Antonio. În plus, aveam câţiva uruguayeni încrezători în 
norocul meu şi printre ei, pe bietul meu negru Aguyar, care 
fu ucis în 1849, la asediul Romei. 

Am spus că deschisesem, printre italieni, o subscripţie 
spre a ne înlesni plecarea. Cea mai mare sumă a acestei 
subscripţii fusese dată de Stefano Antonini, un genovez 
stabilit la Montevideo. 

Guvernul, la rândul lui, se oferi să ne sprijine din toate 
puterile; dar îl ştiam atât de sărac, încât n-am vrut să 
primesc de la el decât două tunuri şi opt sute de puşti, care 
am ordonat să fie transportate pe bricul nostru. 


În momentul plecării ni se întâmplă, cu comandantul lui 
„Biponte-Gazzolo” de la Nervi, acelaşi lucru care Li s-a 
întâmplat şi francezilor pe vremea cruciadei lui Baudouin 
cu venețienii, care făgăduiseră să-i transporte pe pământul 
sfânt: pretenţia lui fu atât de mare, că a trebuit să vindem 
totul, până şi cămăşile de pe noi, pentru a-l satisface, astfel 
încât, în timpul traversării, câţiva dintre noi au stat culcaţi, 
nemaiavând haine cu care să se îmbrace. 

Ne şi aflam la trei sute de leghe de țărm, cam în dreptul 
gurilor Orinocului, şi eu mă distram împreună cu Orrigoni 
să prind de pe bompres, cu harponul, marsuini, când 
deodată am auzit răsunând strigătul: „Foc!” 

Să sar de pe bompres pe punte şi să alunec pe capacul de 
la bocaport, a fost chestie de o secundă. Când a împărţit 
alimentele, distribuitorul făcuse imprudenţa să scoată 
rachiu dintr-un butoiaş în mână cu o luminare; rachiul luase 
foc, cel, ce-l scotea îşi pierduse capul şi, în loc să închidă 
butoiaşul, lăsase rachiul să curgă în voie; magazia cu 
alimente, despărțită de o tăblie groasă doar de un deget, 
era un adevărat lac în flăcări. 

Cu acest prilej am văzut că cei mai curajoşi oameni sunt 
cuprinşi de frică, atunci când primejdia li se înfăţişează sub 
un alt aspect decât cel cu care sunt obişnuiţi. 

Toţi aceşti oameni, care erau eroi pe câmpul de luptă, se 
ciocneau, alergau, îşi pierdeau capul, tremurând şi speriaţi 
ca nişte copii. 

După zece minute, ajutat de Anzani, care sărise din pat la 
primul strigăt de alarmă, am stins focul. 

Într-adevăr, bietul Anzani stătea în pat, nu atât fiindcă era 
cu desăvârşire lipsit de îmbrăcăminte, ci pentru că era grav 
atins de boala de care avea să moară sosind la Genova, 
adică de tuberculoză pulmonară. 

Acest om admirabil, căruia cel mai aprig duşman al lui, 
dacă ar fi putut să aibă vreun duşman, nu i-ar fi aflat un 
singur cusur, după ce şi-a consacrat viaţa cauzei libertăţii, 
voia ca şi ultimele lui momente, să le fie folositoare 


tovarăşilor de arme; În fiecare zi era ajutat să se urce pe 
punte; când nu se mai. Putu deplasa, ceru să fie dus pe 
punte, şi acolo, culcat pe o saltea, adesea sprijinindu-se de 
mine, dădea lecţii de strategie soldaţilor, strânşi în jurul lui, 
la pupa vasului. 

Era un adevărat dicţionar bietul Anzani; tot atât de greu 
mi-ar fi să enumăr lucrurile pe care le ştia, precum mi-ar fi 
să găsesc unul pe care nu-l ştia. 

La Palo, cam la cinci mile de Alicante, am coborât pe țărm 
ca să cumpărăm o capră şi portocale pentru Anzani. 

Acolo am aflat de la viceconsulul sardinian. O parte din 
evenimentele care se petreceau în Italia. 

Am aflat că fusese proclamată constituţia piemonteză şi că 
avuseseră loc cele cinci zile glorioase de la Milano, lucruri 
pe care nu puteam să le cunoaştem la plecarea noastră din 
Montevideo, adică la 27 martie 1848. 

Viceconsulul ne spuse că văzuse trecând vase italiene cu 
drapelul tricolor. N-a trebuit mai mult spre a mă hotări să 
arborez stindardul independenţei. Am coborât pavilionul 
Montevideoului, sub care navigam, şi am înălţat îndată, în 
vârful catargului nostru, drapelul sardinian, improvizat 
dintr-o jumătate de cearşaf de pat, o cazacă roşie şi 
ornamentele verzi ale uniformei noastre de bord Să 
amintim că uniforma noastră era bluza roşie cu ornamente 
verzi, tivite cu alb. 

La 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan, am ajuns în faţa Nişei. 
Mulţi erau de părere că nu trebuia să debarcăm fără să 
avem informaţii mai bogate. 

Eu riscam mai mult decât oricine, deoarece mă aflam încă 
sub pedeapsa condamnării la moarte. 

Totuşi n-am şovăit - sau, mai degrabă, n-aş fi şovăit, căci, 
fiind recunoscut de oamenii care montau o ambarcaţiune, 
numele meu se răspâncli îndată, şi cum se răspândi, Nisa 
întreagă se grăbi să se. Îndrepte spre port,; a trebuit să 
primesc, în mijlocul aclamaţiilor, să asist la serbările care 
se dădeau peste tot. De îndată ce se ştiu că mă aflam la 


Nisa, şi că trecusem Oceanul spre a veni în ajutor libertăţii 
italiene, voluntarii alergară din toate părţile. Dar eu aveam, 
pentru moment, vederi pe care le credeam mai bune. 

După cum crezusem în Papa Pius al IX-lea, credeam acum 
în regele Carol-Albert; în loc să mă interesez de Medieil, pe 
care îl trimisesem. Cum am spus, la Viareggio, spre a 
organiza acolo insurecția, găsind insurecția organizată şi pe 
regele Piemontului în fruntea ei, am crezut că tot ce aveam 
mai bun de făcut era să mă duc să-i ofer serviciile mele. 2 

1 Giacomo Medici (1817-1882), patriot şi general italian, 
unul din colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Garibaldi. S-a 
evidenţiat în ultimele lupte, din America de Sud, din 
Lombardia, la asediul Romei. Şi în acţiunea de („liberare a 
Italiei meridionale. 

— Gestul lui Garibaldi a dezamăgit pe prieteni şi pe 
admiratori: iluziile lui au fost însă în curând supiberate de 
desfăşurarea evenimentelor. 

I-am spus adio bietului meu Anzani, un adio cu atât mai 
dureros, cu cât ştiam amândoi că n-aveam să ne mai 
revedem, şi m-am îmbarcat pentru Genova, de unde m-am 
dus la cartierul general al Suveranului. 

Rezultatul îmi dovedi că mă înşelasem. Ne-am despărţit, 
regele şi cu mine, nemulţumiţi unul de celălalt, şi m-am 
întors la 'Torino, unde am aflat despre moartea lui Anzani. 

Îmi pierdeam jumătate din inimă. Italia pierdea pe unul 
din cei mai distinşi fii ai ei. O, Italie ' Italie! maică nefericită! 
ce doliu pentru tine în ziua când acest brav printre bravi, 
acest leal printre leali, a închis pentru totdeauna ochii la 
lumina frumosului tău soare! 

La moartea unui om ca Anzani, ţi-am spus-o, o, taliei 
națiunea care i-a dat naştere ar trebui să scoată un țipăt de 
durere din adâncul măruntaielor ei şi, dacă ea nu plânge, 
dacă nu se jeluie ca Rachel32, în Rama, această naţiune nu 
este vrednică nici de simpatie, nici de milă, ea care n-a avut 
nici simpatie, nici milă pentru cei mai generoşi martiri ai ei. 
Oh! martir, de o sută de ori martir a fost scumpul nostru 


Anzani, şi chinui cel mai crud îndurat de acest viteaz a fost 
să atingă pământul natal, biet muribund, şi să nu sfârşească 
precum, trăise, luptându-se pentru el, pentru onoarea 
acestui pământ, pentru înnoirea lui. O, Anzani! dacă un 
geniu asemenea ţie ar fi. Vegheat asupra luptelor din 
Lombardia, asupra bătăliei de la Novară, asupra asediului 
Romei, străinul n-ar mai întina pământul natal şi n-ar mai 
călca în picioare, cu neruşinare, osemintele vitejilor noştri. 

— Personaj biblic i soţia lui laeofo. 

Legiunea italiană, după cum s-a văzut, realizase puţin 
înainte de venirea lui Anzani j dar după venirea lui, sub 
proteguirea sa, ea străbătu un drum atât de glorios încât ar 
fi putut să facă geloase până şi cele mai lăudate naţiuni. 

Dintre toţi militarii, soldaţii, luptătorii, dintre toţi oamenii 
pe care i-am cunoscut şi care poartă o muschetă sau o 
spadă, nu ştiu pe niciunul care să-l poată egala pe Anzani, 
ca avânt al curajului, ca punere în practică a ştiinţei. Era 
înzestrat cu îndrăzneala clocotitoare a lui Massena, cu 
sângele rece al lui Daverio, cu seninătatea, bravura şi 
temperamentul războinic al lui Manara.l 

Cunoştinţele militare ale lui Anzani, ştiinţa sa despre toate 
lucrurile nu erau egalate de nimeni, înzestrat cu o memorie 
fără pereche, el vorbea cu o precizie nemaipomenită despre 
lucrurile trecute, chiar dacă aceste lucruri trecute ar fi 
ajuns până în antichitate. 

În ultimii ani ai vieţii sale, caracterul i se schimbase mult; 
devenise aspru, supărăcios, intolerant, dar, bietul Anzani, 
nu se schimbase fără motiv! Chinuit aproape fără încetare 
de dureri, urmări ale numeroaselor lui răni şi ale vieţii 
furtunoase pe care o dusese atâţia ani, îşi târa existenţa de 
nesuportat, o existenţă de martir. Las unei mâini mai 
pricepute decât a mea, grija de a zugrăvi viaţa militară a lui 
Anzani, vrednică să umple nopţile de veghe ale unui scriitor 
de s. Eamă. În Italia, în Grecia, în Portugalia, în Spania, în 
America, se vor găsi, mergând pe urmele lui, documentele 
vieţii unui erou. 


Ziarul legiunii italiene de la Montevideo, ţinut de Anzani, 
nu este decât un episod al vieţii sale. El a fost sufletul 
acestei legiuni, ridicată, condusă, administrată de el, şi cu 
care se identificase. 

O, Italie! când Atotputernicul va pune capăt nenorocirilor 
tale, el îţi va dărui alţi Anzani spre a-i călăuzi pe fiii tăi la 
nimicirea celor ce te defăimează şi te tiranizează! 

Garibaldi KI Din nou Montevideo Mai înainte de a începe 
povestirea campaniei din Lombardia, întreprinsă în 1848, 
să spunem, cu privire la Montevedio, tot ceea ce Garibaldi, 
în modestia lui, n-a putut să spună, să povestim tot ceea ce 
el n-a putut să povestească. 

Ne amintim de lupta din 24 aprilie 1844, de trecerea 
primejdioasă a Boyadei; se ştie în cel fel s-au purtat acolo 
soldaţii italieni. 

Ofiţerul care-i dădea raportul generalului Paz se mărgini 
să-i spună cu privire la soldaţii italieni: 

— S-au bătut ca nişte tigri. 

— Nu-i de mirare, răspunse generalul Paz, sunt comandaţi 
de un leu. 

După bătălia de la San-Antonio, amiralul Laine, care 
comanda poziţia La Plata, cuprins de uimire faţă de acest 
minunat fapt de arme, îi scrise lui Garibaldi următoarea 
scrisoare, al cărei original se află în mâinile lui G. B. Cuneo, 
prieten cu Garibaldi. Amiralul Laine comanda fregata „L 
Africainea. 

„Vă felicit, scumpul meu general, de a fi contribuit cu atâta 
putere, prin purtarea dumneavoastră inteligentă şi 
neînfricată, la săvârşirea faptei războinice cu care s-ar fi 
mândrit soldaţii mărci armate care, pentru o clipă, a 
stăpânit Europa, Vă felicit de asemenea pentru simplitatea 
şi modestia care fac şi mai preţioasăi lectura relatării în 
care daţi cele mai minuţioase amănunte despre o faptă 
războinică, pentru care vi se poate Ofribui, fără teamă, 
meritul în întregime. 


De altfel, această modestie v-a câştigat simpatia 
persoanelor în stare să preţuiască e.um se cuvine ceea ce 
aţi izbutit să faceţi de şase luni încoace, persoane printre 
care trebuie să nuvmraţi, în primul rând, pe ministrul 
nostru plenipotenţiar, onorabilul baron Deffaudis, care 
poartă un adine respect caracterului dumneavoastră şi în 
care aveţi un calci apărător, mai ales când e vorba să se 
scrie la Paris spre a spulbera acolo părerile nefavorabile 
iscate de unele articole din ziare, redactate de persoane 
puţin obişnuite să spună adevărul chiar când povestesc 
fapte întâmplate sub ochii lor. 

Primiţi, generale, asigurarea stimei mele Laine” 

Nu numai că-i scrise lui Garibaldi, dar amiralul Laine vru 
să-i prezinte personal omagiile sale: El ceru să fie debarcat 
la Montevideo şi se duse în strada Portone, unde locuia 
Garibaldi. Această locuinţă, la fel de sărăcăcioasă ca şi a 
celui din urmă soldat, nu se închidea niciodată, ci rămânea 
deschisă zi şi noapte pentru toată lumea „îndeosebi pentru 
vânt şi ploaie”, cum îmi spunea Garibaldi povestindu-mi 
această întâmplare. 

Era miezul nopţii; amiralul împinse uşa şi, deoarece casa 
nu era luminată, se izbi de un scaun. 

— Hei, zise el, trebuie neapărat să-ţi spargi capul când vii 
să-l vezi pe Garibaldi? 

— Hei! femeie, strigă la rândul lui Garibaldi, fără a 
recunoaşte glasul amiralului, n-auzi că este cineva în 
anticameră? Fă lumină! 

— Şi cu ce vrei să fac lumină? răspunse Anita. Nu ştii că n- 
am nici un ban în casă ca să cumpăr o luminare? 

— E adevăi'at, răspunse filosofic Garibaldi. 

EI se ridică: şi ducându-se să deschidă uşa camerei în care 
se afla, zise: 

— Pe aici, pe aici! pentru ca vocea lui, în lipsa luminii, să-l 
călăuzească pe vizitator. 

Amiralul Laine intră; era atât de întuneric încât fu silit să- 
şi spună numele pentru ca Garibaldi să ştie cu cine avea de- 


a face. 

— Amirale, zise el, o să mă scuzaţi, dar când am încheiat 
tratatul cu republica Montevideo, am uitat să specific şi o 
raţie de luminări printre rațiile ce ni se dau. Dar, după cum 
v-a spus Anita, neexistând nici im ban în casă pentru a 
cumpăra o luminare, stăm pe întuneric. Din fericire, 
presupun că dumneavoastră veniţi să vorbiţi cu mine şi nu 
să mă vedeţi. 

Într-adevăr, amiralul vorbi cu Garibaldi, dar nu-l văzu. 

După ce plecă, se duse la generalul Pacheco y Obes, 
ministrul de război, şi-i povesti cele întâmplate. 

Ministrul de război, care tocmai dăduse decretul pe care îl 
vom citi, luă îndată o sută de patagoni (cinci sute de franci) 
şi-i trimise lui Garibaldi. 

Garibaldi nu vru să-l ofenseze pe prietenul său Pacheco, 
refuzândU-i; dar a doua zi, dis-de-dimineaţă, luând cei o 
sută de patagoni, se duse să-i împartă văduvelor şi orfanilor 
soldaţilor ucişi la Salto San-Antonio, nepăstrând pentru el 
decât atât cât trebuia spre a cumpăra o jumătate de 
kilogram de luminări, şi o pofti pe soţia lui să facă 
economie, pentru cazul în care amiralul Laine ar mai veni 
să-i facă o a doua vizită. 

lată decretul pe care îl redacta Pacheco y Obes, când 
amiralul Laine venise să facă apel la dărnicia lui: Ordin 
general „Spre a da vitejilor noştri tovarăşi de arme care au 
devenit nemuritori pe câmpurile de la San-Antonio, o înaltă 
dovadă a stimei pe care o are faţă de ei armata pe care au 
făcut-o ilustră în această memorabilă luptă, ministrul de 
război hotărăşte: La 15 curent, zi aleasă de autorităţi spre a 
remite legiunii italiene o copie după următorul decret, va 
avea loc o mare paradă a garnizoanei ce se va aduna în 
strada del Mercado, aşezându-şi flancul drept în mica piaţă 
cu acelaşi-nume şi în ordinea pe care o va indica statul- 
major. 

Legiunea italiană se va aduna în piaţa Constitucion, în faţa 
catedralei, şi acojo ea va primi sus-zisa copie care îi va fi 


remisă de o deputăţie prezidată de colonelul Francesco 
Tages, şi compusă dintr-un şef, un ofiţer, un sergent şi un 
soldat, din fiecare corp. 

Deputăţia, după revenirea la corpurile respective, se va 
îndrepta cu ele spre locul indicat, defilând în coloană de 
onoare prin faţa legiunii italiene, şi asta în vreme ce şefii de 
corpuri vor saluta cu strigătul de „Trăiască Patria! trăiască 
generalul Garibaldi şi bravii lui tovarăşi.', 

Regimentele vor trebui să fie aliniate la orele zece 
dimineaţa. 

Se va da câte o copie autentică de pe acest ordin de zi 
legiunii italiene şi generalului Garibaldi. , 

Pacheco y Obes” 

Decretul menţiona: Că următoarele cuvinte vor fi înscrise 
cu litere de aur pe drapelul legiunii italiene: „ACŢIUNEA 
DIN 8 FEBRUARIE 184G A LEGIUNII ITALIENE DE SUB 
ORDINELE LUI GARIBALDI” 

Că legiunea italiană va fi prezentă la toate parările; Că 
numele morţilor căzuţi în această ciocnire vor fi înscrise, pe 
o placă aflată în sala guvernământului. 

Că toţi soldaţii vor purta ca semn distinctiv, pe braţul 
stâng, o stemă şi pe ea o coroană înconjurată de inscripţia 
următoare: „INVINCIBILI COMBATIERONO. 8 Il EBBRAIS 
1846” 

Pe lângă asta, Garibaldi, vrând să dea dovada supremă a 
simpatiei şi recunoştinţei faţă de ostaşii care căzuseră 
luptând alături de el, în ziua de 8 februarie, puse să se 
înalțe pe câmpul de luptă o cruce mare ce purta pe una din 
feţele ei această inscripţie: „AUS XXXVI ITALIENS MORIS 
LE 8 FEVRIER MDCCCXILVI” 2 

Şi pe cealaltă parte: „CLXXXIV ITALIENS DANS LE 
CHAMP SAN-ANTONIO * 

Oricât de sărac era Garibaldi, găsi toâuşi într-o zi un 
soldat mai sărac decât el. Acesta n-avea nici cămaşă pe 
dânsul. Garibaldi îl duse într-un ungher, îşi scoase cămaşa şi 


i-o dădu. Întorcându-se acasă, el îi ceru Anitei altă cămaşă. 
Dar Anita, clătinând din cap, zise: 

— Ştii bine că n-aveai decât una; ai dat-o, cu atât mai rău 
pentru tine! 

Şi la rândul lui, Garibaldi, rămase fără cămaşă, până ce-i 
dădu Anzani una. Dar Garibaldi era incorigibil. 

Într-o zi, după ce captură un vas duşman, împărţi prada cu 
tovarăşii lui. După ce făcu împărţeala, îşi chemă oamenii 
unii după alţii, şi-i întrebă despre starea familiilor lor. 

Celor mai nevoiaşi le dădu o parte din prada sa, zicându- 
le: 

— la asta pentru copiii dumitale. 

Printre altele, se mai afla pe bord şi o mare sumă de bani; 
dar Garibaldi o trimise vistieriei din Montevideo, nevoind să 
se atingă de nici un ban. După câtăva vreme, partea din 
pradă se topi, aşa încât nu mai rămase decât cu trei 
centime în casă. Aceşti bani formează obiectul unei 
întâmplări pe care mi-a povestit-o chiar Garibaldi. 

Într-o zi, o auzi pe fetiţa lui, Teresita, scoțând nişte ţipete 
puternice. Cum îşi adora copilul, alergă să vadă despre ce 
era vorba. 

Copilul, alunecând din vârful scării, venise grămadă până 
jos; faţa îi era plină de sânge. Garibaldi, neştiind cum s-o 
mângâie, se gândi la cele trei centime care alcătuiau toată 
averea lui şi pe care îi păstra pentru împrejurări grele. Luă 
aceste centime şi se duse să cumpere o jucărie cu care să-l 
încânte pe copil. La uşă, se întâlni cu un trimis al 
preşedintelui Joaquin Suarez, care-l căuta, din partea 
stăpânului său, pentru o comunicare importantă. 

Garibaldi se duse imediat la preşedinte, uitând de motivul 
pentru care plecase de-acasă şi ţinând, în mod maşinal, cele 
trei centime în mână. 

Conferinţa ţinu două ceasuri; într-adevăr, era vorba de 
lucruri importante. 

După cele două ceasuri, Garibaldi se înapoie acasă; copilul 
se liniştise, dar Anita era foarte. Neliniştită. 


— Punga a fost furată! îi zise ea îndată ce-l văzu. 

Garibaldi îşi aminti de cele trei centime pe care le mai 
ţinea încă în mână. Hoţul era el. 

Campania din Lombardia Acuma vom relua povestirea 
noastră, cu ajutorul unui prieten al lui Garibaldi, a bravului 
colonel Medici - care poate fi judecat, de altfel, după 
simplitatea vorbelor sale - de acolo de unde a întrerupt-o 
Garibaldi. 

Plecarea sa în Sicilia ne-ar sili să oprim aici Memoriile sale, 
dacă Medici nu şi-ar fi asumat sarcina să le continue. 

Şi nouă, o mărturisim, acest fel de a vorbi despre Garibaldi 
ne place mai mult decât să-l lăsăm pe Garibaldi să 
vorbească despre el însuşi. Intradevăr, când povesteşte 
Garibaldi, el uită neîncetat contribuţia sa la acţiunile pe 
care le istoriseşte, şi asta spr? a scoate în evidenţă faptele 
tovarăşilor săi; deoarece noi ne ocupăm îndeosebi de el, e 
preferabil, spre a-l vedea în adevărata sa lumină, să i se 
istorisească faptele de către altcineva decât de el însuşi. 

Aşadar, îl vom lăsa pe colonelul Mediei să povestească el 
campania din Lombardia din 1848. 

Am plecat de la Londra spre Montevideo, pe la jumătatea 
anului 1846. Nici un motiv politic sau comercial nu mă 
chema în America de Sud: mă duceam acolo pentru 
sănătatea mea. 

Doctorii mă credeau atins de tuberculoză pulmonară; 
opiniile mele liberale m-au exilat din Italia; m-am hotărât 
deci să traversez marea. 

Am ajuns la Montevideo la şapte sau opt luni după 
acţiunea de la Salto San-Antonio. Faima legiunii italiene se 
afla în plinătatea înfloririi ei. Garibaldi era pe atunci eroul 
momentului. Am căutat să-l cunosc şi l-am rugat să mă 
primească în legiunea sa: a consimţit. 

A doua zi îmbrăcam bluza roşie cu ornamente verzi, şi-mi 
ziceam cu mândrie: „Sunt soldatul lui Garibaldi!” 

Curând, m-am legat mai strâns de el. El mi-a acordat 
prietenia, pe urmă încrederea sa şi, când totul a fost 


hotărât pentru plecare, cu o lună mai înainte ca el să 
părăsească Montevideo, m-am îmbarcat pe un pachebot ce 
pleca spre Le Hâvre. 

Aveam instrucţiunile lui, instrucţiuni clare şi precise ca 
toate cele pe care le dădea Garibaldi. Eram însărcinat să 
mă duc în Piemont şi în Toscana şi să văd acolo mai mulţi 
oameni străluciți, printre alţii pe Fanţi, pe Guerazzi şi pe 
Beluomini, fiul generalului. Aveam adresa lui Guerazzi, care 
stătea ascuns în apropiere de Pistoia. 

Sprijinit de aceste puternice ajutoare, trebuia să 
organizez insurecția: Garibaldi, debarcând la Viareggio, ar 
fi găsit-o gata; am fi pus stăpânire pe Lucca şi am fi mers 
acolo unde ar fi existat speranţe. 

Am străbătut Parisul pe vremea răscoalei din 15 mai; am 
trecut în Italia şi, după o lună, aveam trei sute de oameni 
gata să meargă oriunde i-aş fi condus, fie şi în iad. Atunci 
am aflat eu că Garibaldi debarcase la Nisa. 

În primul moment m-am simţit adânc rănit pentru faptul 
că uitase de ceea ce fusese convenit între noi. După care 
aflai că Garibaldi părăsise Nisa şi că-l lăsase pe Anzani pe 
moarte. Îl iubeam mult pe Anzani; toată lumea îl iubea. Am 
alergat deci la Nisa; Anzani mai trăia încă. L-am transportat 
la Genova, unde, în timpul agoniei, primi ospitalitate în 
palatul marchizului Gavotto, în apartamentul pe care îl 
ocupa acolo pictorul Gallino. M-am aşezat la căpătâiul lui şi 
nu l-am mai părăsit. Anzani era îngrijorat, mai mult decât se 
cuvenea, de supărarea mea pe Garibaldi. Îmi vorbea adesea 
despre asta; într-o zi, îmi luă mâna şi, cu un accent profetic 
ce părea că-şi are inspiraţia într-o altă lume, îmi zise: 

— Medici, să nu fii prea sever cu Garibaldi; el este un om 
care a primit din partea cerului o atare menire, încât e bine 
să-l sprijini şi să-l urmezi. Viitorul Italiei stă în mâinile lui; 
este un ales. M-am certat şi eu, nu o dată, cu el; dar, 
convins de misiunea sa, m-am întors totdeauna la el, fă când 
eu primul pas. 


Aceste vorbe m-au impresionat cum ne impresionează 
ultimele cuvinte ale unui muribund şi, de atunci, le-am auzit 
foarte adesea răsunându-mi în urechi. Anzani era filosof şi 
practica prea puţin îndatoririle materiale ale religiei. Totuşi, 
în clipa morţii, şi deoarece a fost întrebat dacă nu vrea să 
vadă un preot, a răspuns: „Da, chemaţi unul”. 

Şi, întrucât mă miram de acest act, pe care îl numeam 
slăbiciune, el îmi spuse: 

— Prietene, Italia aşteaptă mult în acest moment de la doi 
oameni, de la Pius al IX-lea şi de la Garibaldi. Ei bine, 
oamenii care s-au întors aici cu Garibaldi nu trebuie să fie 
acuzaţi că sunt cretici. 

După care, primi sfintele taine. 

În aceeaşi noapte, spre orele trei dimineaţa, muri în 
braţele mele fără să-şi fi pierdut o clipă cunoştinţa, fără să fi 
avut un minut de delir. Ultimele lui cuvinte au fost: 

— Nu uita recomandaţia mea cu privire la Garibaldi. 

Şi îşi dădu ultima suflare. 

Trupul şi hârtiile lui Anzani au fost încredințate fratelui 
său, un om devotat cu trup şi suflet partidului austriac. 

Trupul i-a fost dus la Alzate, patria lui Anzani, şi cadavrul 
acestui om, care cu şase luni mai înainte n-ar fi găsit, în 
întreaga Italie, o piatră unde să-şi pună capul, avu parte de 
un marş triumfal, Când se află despre moartea lui, la 
Montevideo, fu un doliu general în legiune; i se cântă un 
requiem şi doctorul. Bartolomeo Udicine, medic şi chirurg 
al legiunii, rosti un discurs funebru. 

Cât despre Garibaldi, pentru a face să retrăiască atât cât 
era cu putinţă, amintirea lui, organizând batalioanele de 
voluntari lombarzi, numi primul batalion, batalionul 
„Anzanil'. 

După moartea lui Anzani, am plecat la Torino. 

Într-o zi, întâmplarea a făcut ca, plimbându-mă pe sub 
arcade, să mă pomenesc faţă în faţă cu Garibaldi. 

Văzându-l, îmi veni în minte recomandarea lui Anzani; este 
adevărat că era sprijinită şi pe adânca şi respectuoasa 


tandreţe pe care i-o purtam lui Garibaldi. 

Ne aruncarăm unul în braţele celuilalt. 

Apoi, după ce ne-am îmbrăţişat călduros, amintirea patriei 
ne veni amândurora, în acelaşi timp, în minte: 

— Ei bine, ce-o să facem? ne-am întrebat noi. 

— Dar dumneavoastră nu veniţi de la Roverbella? l-am 
întrebat eu. N-aţi fost să vă oferiţi sabia lui Carol-Albert? 

Buza i se lăsă în jos în mod dispreţuitor. 

— Oamenii ăştia nu sunt vrednici ca inimi de-ale noastre să 
li se supună. Nu oamenii, scumpul meu Medici: patria, 
totdeauna patria şi, nimic alta decât patria. 

Deoarece nu părea dispus să-mi dea amănunte despre 
întrevederea lui cu Carol-Albert, am încetat să-l mai întreb. 
Mai târziu, am aflat că regele Carol-Albert îl primise cu o 

extremă răceală, trimiţându-l la 'Torino pentru ca el să 
aştepte acolo „ordinele” ministrului său de război, domnul 
Ricci. 

Domnul Ricci, consimţind să-şi aducă aminte că Garibaldi 
aştepta ordinele lui, puse să-l cheme şi-i zise; 

— 'Te sfătuiesc serios să pleci la Veneţia; acolo o să iei 
comanda câtorva bărcuţe şi o să poţi, fiind corsar, să fii 
foarte folositor venețienilor. Cred că locul dumitale este 
acolo şi nu în altă parte. 

Garibaldi nu-i răspunse domnului Ricci, doar că în loc să se 
ducă la Veneţia, rămase la Torino. 

lată pentru ce l-am întâlnit pe sub arcade. 

— Ei bine, ce-o să facem? ne întrebarăm din nou. 

Cu oameni căliţi asemenea lui Garibaldi, hotărârile se iau 
repede. 

Am hotărât deci să mergem la Milano, şi am şi plecat în 
aceeaşi seară. 

Momentul era bun; tocmai se primise vestea primelor 
înfrângeri ale armatei piemonteze33. Guvernul provizoriu îi 
dădu lui Garibaldi titlul de general şi-l autoriză să 
organizeze batalioane de voluntari lombarzi. Garibaldi şi cu 
mine, care eram sub ordinele sale, ne-am pus de îndată pe 


lucru. Mai întâi am fost ajunşi de un batalion de voluntari 
din Vicenza, ce ne sosea gata organizat de la Pavia. Acesta 
era un nucleu. Garibaldi creă batalionul „Anzani”, pe care îl 
completă în curând. 

Eu aveam sarcina să disciplinez tot acest tineret al 
baricadelor care, în timpul celor cinci zile34, cu trei sute de 
puşti şi cu patru sau cinci sute de suflete, îl gonise din 
Milano pe Radetzky şi pe cei douăzeci de mii de soldaţi ai 
lui. Dar întâmpinam aceleaşi greutăţi pe care le-a 
întâmpinat Garibaldi şi în 1859. Corpurile de voluntari, care 
reprezintă spiritul Revoluţiei, neliniştesc întotdeauna 
guvernele. Un singur cuvânt ne va da o idee despre spiritul 
voluntarilor noştri. 

Mazzini era stegarul lor, şi una din companiile sale se 
numea compania „Medici”. Guvernul a început prin a ne 
refuza armele; un bărbat cu ochelari, care ocupa un loc 
important în minister, zise, foarte arogant, că astea erau 
arme pierdute şi că Garibaldi era un spadasin, şi nimic alta. 
Noi n-am răspuns decât: bine; cât despre arme, am spus că 
ni le vom procura singuri, dar cel puţin să binevoiască să ne 
dea uniforme. Ni s-a răspuns că nu existau uniforme; dar ni 
s-au deschis depozite în care se aflau haine austriece, 
ungureşti şi croate. Era o glumă bună faţă de nişte oameni 
care cereau să fie ucişi, mergând să lupte cu croații, cu 
ungurii şi cu austriecii. Toţi aceşti tineri care aparţineau 
primelor familii din Milano, dintre care câteva erau 
milionare, au refuzat cu indignare. Totuşi trebuia luată o 
hotărâre; nu se putea lupta, unii fiind în frac, ceilalţi în 
redingotă; am luat hainele de pânză ale soldaţilor austrieci, 
ale celor ce se numesc ritters, şi ne-am făcut din ele un fel 
de bluze. 

Îți venea să mori de râs, nu alta; aveam aerul unui 
regiment de bucătari. Trebuia să ai ochiul foarte 
pătrunzător spre a recunoaşte, sub această pânză 
grosolană, floarea tineretului din Milano. 


În vreme ce ne croiam hainele, pe măsură, ne procuram 
puşti şi muniții prin toate mijloacele posibile. În sfârşit, o 
dată înarmaţi şi îmbrăcaţi, o pornirăm, în marş, spre 
Bergamo, cântând imnuri patriotice. 

Cât despre mine, aveam sub ordinele mele cam vreo sută 
optzeci de tineri, aproape toţi, am spus-o, aparţinând 
primelor familii din Milano. 

Sosirăm la Bergamo, unde furăm ajunşi de Mazzini, care 
venea să-şi ia locul în rândurile noastre şi care fu primit cu 
aclamații. 

Aici ni se alătură un regiment de locuitori din Bergamo, 
recruți regulaţi ai armatei piemonteze, târând după ei două 
tunuri ce aparţineau gărzii naţionale. 

De-abia sosirăm, că un ordin al comitetului din Milano ne 
şi rechemă; din comitet făceau parte: Fanţi, Maeştri şi 
Restelli. 

Ordinul arăta că trebuie să ne întoarcem, în marş forţat. 
Am dat ascultare şi am luat-o îndărăt spre Milano. Dar, 
sosiți la Monza, am aflat, totodată, că Milano capitulase şi 
că un corp de cavalerişti austrieci o pornise în urmărirea 
noastră. Garibaldi ordonă îndată retragerea spre Como; 
intenţia noastră era să ne apropiem cât mai mult cu putinţă 
de graniţa elveţiană. Garibaldi mă puse în ariergardă spre 
a-i acoperi retragerea. Eram foarte obosiţi de marşul forţat 
pe care-l făcusem. N-avusesem timp să mâncăm la Monza, 
eram morţi de foame şi de oboseală; oamenii noştri se 
retraseră în dezordine, dar cu totul demoralizaţi. 

Rezultatul acestei demoralizări fu că, o dată ajunşi la 
Como, dezertarea se şi ivi printre noi. Din cinci mii de 
oameni pe care îi avea Garibaldi, patru mii două sute 
trecură în Elveţia; am rămas cu opt sute. Garibaldi, ca şi 
cum i-ar mai fi avut încă pe cei cinci mii de oameni ai lui, cu 
calmul său obişnuit, luă poziţie la Camerlata, punctul de 
încrucişare al mai multor drumuri, mai înainte de Como. 
Instală acolo cele două tunuri şi expedie curieri lui Manara, 
lui Griffini, lui Durando, lui Apice, în sfârşit tuturor şefilor 


de corpuri voluntare din Lombardia de sus, invitându-i să 
cadă de acord cu el asupra poziţiilor puternice pe care le 
ocupau, poziţii cu atât mai sigure şi lesne de menţinut până 
în ultimul moment, cu cât ele se sprijineau pe Elveţia. 
Invitaţia rămase însă fără rezultat. Atunci Garibaldi se 
retrase de la Camerlata, către acelaşi San-Fermo unde, în 
1859, i-am bătut atât de rău pe austrieci. 

Dar, mai înainte de a ocupa poziţia, el ne adună în piaţa 
din San-Fermo şi ne adresă o cuvântare. Cuvântările lui 
Garibaldi, vii, pitoreşti, captivante, aveau adevărata elocinţă 
a soldatului. Ne spuse că războiul de partizani trebuia să 
continue, în grupuri, că războiul acesta era cel mai sigur şi 
mai puţin primejdios, că era vorba doar să ai încredere în 
şef şi să te bizui pe tovarăşii tăi. 

Cu toată această cuvântare călduroasă, avură loc în timpul 
nopţii, noi dezertări şi, a doua zi, trupa noastră se redusese 
la patru sau cinci sute de oameni. 

Garibaldi, spre marele său regret, se hotări să se întoarcă 
în Piemont, dar, în momentul când să treacă graniţa, îl 
cuprinse ruşinea; se opri la Castelletto, pe Tessin, îmi 
ordonă să străbat împrejurimile şi să-i aduc înapoi cât mai 
mulţi dezertori cu putinţă. Mă dusei până la Lugano, adusei 
îndărăt trei sute de oameni, ne numărarăm, eram şapte 
sute cincizeci. Garibaldi găsi că numărul este suficient spre 
a merge împotriva austriecilor. 

La 12 august, el dă faimoasa sa proclamaţie, în care îl 
declară pe Carol-Albert trădător, arătă că italienii nu mai 
pot şi nu mai trebuie să se încreadă în el şi că orice patriot 
trebuie să considere ca o datorie să facă războiul, fiecare 
pe seama lui. 

După darea acestei proclamaţii, în momentul când din 
toate părţile se bătea în retragere, noi singuri o pornim 
înainte şi Garibaldi, cu şapte sute cincizeci de oameni, 
organizează o mişcare ofensivă împotriva armatei 
austriece. Ne îndreptăm spre Arona; punem stăpânire pe 
două vase cu aburi şi pe câteva ambarcaţiuni mici. Începem 


îmbarcarea care ţine până seara, iar a doua zi, în zori, 
sosim la Luino. 

Garibaldi era bolnav; avea o febră intermitentă împotriva 
căreia încerca zadarnic să lupte. 

Cuprins de unul din aceste accese, elintră în hanul „La 
Beccaccia”, o casă izolată, mai înainte de Luino, şi 
despărțită de sat printr-un râuleţ peste care este aruncat 
un pod; pe urmă trimise să mă cheme. 

— Medici, îmi zise el, am absolută nevoie de două ceasuri 
de odihnă; înlocuieşte-mă şi veghează asupra noastră. 

Hanul „La Beccaceia” era rău ales pentru un om cu febră, 
care voia să doarmă liniştit. Era sentinela înaintată de la 
Luino, prima casă ce ar fi trebuit să fie atacată de duşman, 
presupunându-l pe duşman prin împrejurimi. 

Noi nu aveam nici o ştire privitor la mişcările austriecilor, 
nu ştiam dacă ne aflam la zece leghe de ei sau la un 
kilometru. l-am spus totuşi lui Garibaldi să doarmă liniştit, 
asigurându-l că-mi voi lua toate precauţiile pentru ca 
somnul să nu-i fie tulburat. După ce i-am făgăduit asta, am 
ieşit; puştile se aflau grămadă, de partea cealaltă a podului, 
iar oamenii noştri campaţi între pod şi Luino. 

Am aşezat sentinele în faţa, hanului „La Beccaccia” şi am 
trimis nişte ţărani să cerceteze împrejurimile. 

După o jumătate de ceas, iscoadele mele se întoarseră 
speriate, strigând: 

— Austriecii! austriecii! 

Garibaldi în toiul febrei, sări jos din pat, ordonându-mi să 
pun să se sune adunarea şi să-i strâng pe oamenii noştri; de 
la fereastra sa, vedea câmpia şi urma să ne ajungă când va 
fi timpul. 

Într-adevăr, după zece minute, se afla în mijlocul nostru. 

Împărţi mica noastră trupă în două coloane; una, barând 
drumul, fu destinată să ţină piept austriecilor; cealaltă, 
luând o poziţie de flanc, ne împiedica să ne rotim şi putea 
chiar să şi atace. 


Austriecii se iviră curând pe drumul mare; socotirăm că 
puteau să fie între o mie şi o mie două sute; ei puseră 
îndată mâna pe hanul „La Beccaccia”. 

Garibaldi dădu pe loc ordinul de atac coloanei care 
închidea drumul mare; această coloană, care se compunea 
din patru sute de oameni, atacă, în mod hotărât, o mie două 
sute. 

Obiceiul lui Garibaldi era de a nu-şi număra niciodată nici 
duşmanii, nici proprii lui oameni; dacă te afli în faţa 
duşmanului, apoi trebuie să-l ataci. 

Trebuie să mărturisesc că, aproape întotdeauna, această 
tactică i-a reuşit. 

Totuşi, austriecii rezistând, Garibaldi socoti necesar să-şi 
angajeze toate forţele; el chemă coloana din flanc şi reînnoi 
atacul. 

Aveam dinainte-mi un zid, pe care îl escaladai împreună cu 
compania mea; mă pomenii în grădină; austriecii trăgeau 
prin toate deschizăturile hanului. 

Dar noi ne aruncarăm în mijlocul gloanţelor, atacarăm la 
baionetă şi, prin toate aceste deschizături, care, cu o clipă 
mai înainte, vărsau foc, pătrunserăm noi. Austriecii se 
retraseră în mare dezordine. 

Garibaldi condusese atacul călare, dinaintea podului, la 
cincizeci de paşi de han, în mijlocul focului; fusese o minune 
că, expus ca o ţintă tirului inamic, nu-l atinsese nici un 
glonţ. De îndată ce-i văzu pe austrieci puşi pe fugă, îmi 
strigă să-i urmăresc cu compania mea. Dezertarea o 
redusese cam la vreo sută de oameni, şi, cu cei o sută de 
oameni ai mei, am pornit în urmărirea a o mie o sută de 
oameni. Nu era în asta cine ştie ce mare merit, căci 
austriecii păreau cuprinşi de o adevărată panică; fugeau 
aruncând puşti, raniţe şi cartuşiere; alergară până la 
Varese. Lăsară, la hanul „La Beceaccia'vreo sută de morţi şi 
de răniţi, iar în mâinile noastre optzeci de prizonieri. 

Am auzit spunându-se că se opriseră la Gereminiada; m- 
am dus până acolo, dar ei şi plecaseră. Am pornit-o pe 


urmele lor; dar, oricât de repede am alergat, nu i-am mai 
ajuns. 

În timpul nopţii sosi vestea că un al doilea corp austriac, 
mai numeros decât primul, se îndrepta spre noi. Garibaldi 
îmi ordonă să rezist la Gereminiada; pusei, pe dată, să se 
ridice baricade şi să se facă creneluri pe case. 

Eram atât de obişnuiţi cu astfel de fortificaţii, încât nu ne 
trebuia mai mult de un ceas pentru a face ca până şi ultima 
bojdeucă să fie în stare să reziste unui asediu. Ştirea era 
falsă. Garibaldi trimise două-trei companii în direcţii 
diferite; apoi, la întoarcerea lor, strângându-şi tot efectivul, 
dădu ordin să se mărşăluiască spre Guerla şi, de acolo, spre 
Varese, unde fu primit în triumf. 

Noi înaintam drept spre Radetzky. 

La Varese, ocuparăm înălţimea Buino di Sopra, care 
domină Varese şi oare ne asigura retragerea. Acolo, 
Garibaldi ordonă să fie împuşcat un spion al austriecilor. 
Spionul trebuia să furnizeze informaţii despre forţele 
noastre celor trei mari coloane austriece trimise împotriva 
noastră. Una pornea spre Como, alta spre Varese; a treia se 
despărţea de celelalte două şi se îndrepta spre Luino. 

Apărea limpede că planul austriecilor era să se aşeze între 
Garibaldi şi Lugano şi să-i taie retragerea, fie spre Piemont, 
fie spre Elveţia, Atunci am plecat de Ia Buino la Arcisate. 

De la Arcisate, Garibaldi mă trimise cu compania mea, 
care făcea mereu serviciul de avangardă, spre Viggia. 

Ajuns acolo cu cei o sută de oameni ai mei, am primit 
ordinul să mă îndrept imediat împotriva austriecilor. 

Prima coloană cu care am făcut cunoştinţă era divizia 
d'Aspre, care dispunea de cinci mii de oameni. 

Acelaşi general d'Aspre a fost cel care a săvârşit mai apoi 
masacrele de la Livorno. 

Dând ascultare ordinului primit, m-am pregătit de luptă şi, 
spre a o da în cele mai bune condiţii cu putinţă, am pus 
stăpânire pe trei sătuleţe ce formau un triunghi: Calzone, 
Ligurno şi Rodero. 


Aceste trei sate păzeau toate drumurile ce veneau dinspre 
Como. 

Îndărătul acestor sate se afla o poziţie puternică, San- 
Maffeo, o stâncă de necucerit, de pe care n-aveam, 
realmente, decât să mă rostogolesc ca să cobor în Elveţia, 
adică într-o ţară neutră. 

Îi împărţisem pe cei o sută de oameni ai mei în trei 
detașamente; fiecare detaşament ocupa un sat. Eu am 
ocupat Ligurno. Sosisem acolo cu patruzeci de oameni în 
timpul nopţii, şi mă fortificasem în el cât putusem mai bine. 

În zori, austriecii mă atacară. 

Mai întâi, puseră mâna pe Rodero, pe care îl găsiseră 
părăsit; în timpul nopţii, garnizoana lui se retrăsese în 
Elveţia. Eu am rămas cu şaizeci şi opt de oameni. 

I-am rechemat pe cei treizeci de oameni pe care îi aveam 
la Catzone şi, în pas alergător, am ajuns ia San-Maffeo; aici 
puteam rezista. 

Deabia mă instalasem, că am şi fost atacat; de la Rodero, 
tunul austriac ne trimetea ghiulele şi rachete tip Congreve. 
Îmi aruncai privirea în jurul meu: muntele era, la poale, 
împresurat de cavalerie. Ne hotărârăm totuşi să ne apărăm 

cu dârzenie. 

Austriecii porniră la asaltul muntelui; schimbul de focuri 
începu. Din nefericire, fiecare dintre noi n-aveam decât 
vreo douăzeci de cartuşe, şi puştile noastre erau mai mult 
decât mediocre. 

La zgomotul salvei noastre, munţii Elveţiei, vecini cu San- 
Maftfeo se umplură de curioşi. Cinci sau şase tessinezi, 
înarmaţi cu carabine, nu putură rezista ispitei; ei ni se 
alăturară şi traseră focuri de puşcă laolaltă eu noi, ea 
amatori. 

Mi-am păstrat poziţia şi am susţinut lupta până ce oamenii 
mei au tras ultimele cartuşe. 

Nădăjduiam mereu că Garibaldi va auzi tunul austriecilor 
şi ne va veni în ajutor; dar Garibaldi avea altceva de făcut 


decât să ne ajute; el aflase că austriecii înaintau spre Luino 
şi pornise în întâmpinarea lor. 

După ce am tras toate cartuşele, am socotit că era vremea 
să mă gândesc la retragere. Conduşi de tessinezii noştri, 
am pornit-o de-a curmezişul stâncilor, pe un drum cunoscut 
numai de oamenii de prin partea locului. 

După o oră ne aflam în Elveţia. 

M-am retras cu oamenii mei într-o pădurice; locuitorii ne 
împrumutară lăzi în care am ascuns puştile spre a le scoate 
la iveală cu un alt prilej. Şaizeci şi opt de oameni, ţinusem 
piept împotriva a cinci mii, mai bine de patru ceasuri. 

Generalul d'Asspre ceru să se scrie în toate ziarele că 
dătâuse o',„luptă. Îndârjită împotriva armatei lui Garibaldi, 
pe care o lăsase într-o debandadă absolută. 

Numai austriecii sunt în stare să facă astfel de glume. 

XIII Urmarea campaniei din Lonibardia Cum am spus, 
Garibaldi pornise spre Luino; dar mai înainte de a ajunge 
acolo, el primi vestea că Luino şi fusese ocupat de austrieci, 
în acelaşi timp în care coloana lui d'Aspre, după marea lui 
victorie asupra noastră, punea stăpânire pe Arcisate. 

Din clipa aceea, retragerea lui Garibaldi prin Elveţia 
devenea foarte dificilă. El se hotări deci să pornească drept 
spre Morazzone, o poziţie foarte bine întărită şi, prin 
urmare, foarte prielnică. 

De altfel, zgomotul tunului pe care îl auzise, îl făcuse să-i 
lase gura apă. 

Cum îşi întinse tabăra aici, se şi văzu înconjurat de cinci 
mii de austrieci. El n-avea decât cinci sute de oameni. 

Timp de o zi întreagă, cu cei cinci sute de oameni, susţinu 
atacul celor cinci mii de austrieci. La căderea nopţii, îşi 
rândui oamenii în şiruri strânse, şi se năpusti asupra 
duşmanului cu baioneta. Favorizat de întuneric, el făcu o 
spărtură sângeroasă şi se trezi în şes. La o leghe de 
Morazzone, dădu drumul oamenilor, le dete întâlnire la 
Lugano şi, pe jos, cu o călăuză deghizată în ţăran, o porni 
spre Elveţia. 


Într-o dimineaţă, am aflat, la Lugano, că Garibaldi, despre 
care se zicea că-i mort sau prins la Morazzone, sosise într- 
un sat vecin. Atunci mi-am reamintit vorbele profetice ale 
lui Anzani. 

Am alergat într-un suflet la Garibaldi, l-am găsit în pat, 
zdrobit, sleit, de-abia vorbind. Făcuse un marş de 
şaisprezece ore şi nu scăpase de austrieci decât printr-o 
minune. Prima lui întrebare, văzându-mă, a fost: 

— Ai gata compania? 

— Da, i-am răspuns. 

— Ei bine, lasă-mă să dorm noaptea esta; mâine ne vom 
urji oamenii şi vom lua-o de la început. 

Nu m-am putut abţine să nu râd; era limpede că, a doua zi 
va fi atât de istovit, incit nu va putea să-şi mişte nici măcar 
un picior. Dar a doua zi, spre marea mea surprindere, 
Garibaldi era în picioare; sufletul şi trupul acestui om erau 
la fel; amândouă erau de bronz. Nu mai era însă nimic de 
făcut; campania lui Garibaldi în Lombardia se sfâx-şise. 
Atunci Garibaldi se întoarse în Piemont şi reveni la Genova. 
Acolo, el primi propunerile pe care i le făcu o delegaţie 
siciliană. Aceste propuneri erau să se îmbarce pentru Sicilia 
şi să susţină cauza Revoluţiei. La început, el primi şi se duse 
cu trei sute de oameni la Livorno; dar, aflând ce se petrecea 
la Roma, părăsi ideea expediției în Sicilia şi se îndreptă spre 
capitală unde îl vom şi regăsi în curând. 

Cât despre mine, rămas la Lugano cu compania mea, care, 
după ce adunase c-îţiva dezertori, număra optzeci de 
oameni, mi se îngădui să stau cu ei, într-o magazie. Armele 
noastre continuau să rămână ascunse şi la îndemână. 

În scurt timp, am organizat, pentru a nu ne pierde 
vremea, o insurecție în Lombardia. Guvernul elveţian fu 
prevenit despre asta şi ocupă cantonul Tessin cu 
contingentele federale. Se hotări atunci să fiu internat. Am 
fost într-adevăr internat, împreună cu două sute de oameni 
- majoritatea serviseră sub Garibaldi, ceilalţi fuseseră 
conduşi de mine - şi trimişi la Bellinzona, unde ne ţinură 


într-o cazarmă, ca fiind primejdioşi şi în stare să violăm 
frontiera. Proiectul continua totuşi să-şi facă drum. 
Generalii Ascioni şi d'Apice trebuiau să plece din Lugano şi 
să se îndrepte spre Como prin valea Intelvi. 

Cât despre mine, urma să plec de la Bellinzona, să trec 
prin pasul Jorio, unul dintre cele mai înalte şi mai grele, de 
la graniţă, să cobor pe lacul Como şi să-i chem pe locuitorii 
de acolo la arme. După aceea, cu trupa mea, aveam să mă 
alătur celor doi generali. 

Deoarece eram supravegheați, lucrul se arăta destul de 
greu de îndeplinit. 

Pe o înălţime ce domină Bellinzona se află ruinele unui 
vechi castel care a aparţinut odinioară familiei Visconti. 
Acolo ne depozitasem armele şi muniţiile pe care izbutisem 
să le mai procur. 

Aveam în total două sute cincizeci de oameni. I-am 
împărţit în opt sau zece grupe ce trebuiau, pe mai multe 
drumuri şi evitând supravegherea trupelor elveţiene, să se 
adune la castel. Contrar oricărei aşteptări, planul izbuti pe 
deplin. 

Fiecare grup sosi la întâlnire fără să se fi lovit de vreo 
piedică; am înarmat toată lumea şi tocmai eram gata s-o 
pornesc spre munţi, adică să trec graniţa. Deodată, am 
auzit sunând adunarea generală; trupele locale se 
pregăteau să plece în urmărirea mea. Atunci însă localnicii, 
care începuseră să manifeste o mare prietenie faţă de mine, 
se ridicară întru apărarea mea şi ameninţară că, dacă 
toboşarul nu tace, vor suna clopotul de alarmă şi vor înălța 
baricade. Eliberat de această grijă, am ordonat oamenilor 
mei să pornească în marş; ne aflam la sfârşitul lui 
octombrie, bătea un vint rece dinspre nord, făgăduindu-ne 
o noapte furtunoasă. Am mers toată noaptea împotriva 
vântului, cu faţa biciuită de zăpadă. S-a luminat şi am mers, 
în aceleaşi condiţii, întreaga zi; trebuia să trecem cu orice 
preţ vârful Jorio, acoperit de zăpadă; iarna, însă, făcuse 
păsurile de nestrăbătut; noi le-am trecut totuşi, dar zăpada 


era aproape tot timpul până deasupra genunchilor, ba 
deseori chiar până la-subţiori. După nenumărate suferinţe, 
am ajuns în sfârşit pe culme, dar acolo ne aştepta un 
duşman şi mai cumplit decât toţi cei pe care îi biruisem 
până atunci: viforul. Într-o clipă am fost orbiţi cu totul şi n- 
am mai văzut nici la zece paşi în jurul nostru. Le-am spus 
oamenilor mei să se strângă unii lângă alţii, să meargă pe 
un singur rând şi să mă urmeze, înaintând cât mai repede 
cu putinţă. Trei rămaseră totuşi în urmă, căzură spre a nu 
se mai ridica, au fost îngropaţi sub omăt şi dorm sau 
veghează poate şi acum pe creştetul Jorio. 

Mergeam în frunte „fără să urmez nici un drum stabilit, 
fără să ştiu încotro mă îndrept, lăsându-mă în voia 
norocului; deodată m-am oprit; nu mai simţeam sub 
picioare stânca; încă un pas, şi aş fi căzut în prăpastie! Am 
cerut oamenilor să se oprească, ordonând ca fiecare să. 
Rămână locului până la ziuă. Iar eu, de unul singur, însoţit 
de o călăuză, am căutat toată noaptea un drum; de 
nenumărate ori n-am mai simţit pământul sub tălpi sau mai 
degrabă zăpada; căci piciorul ne aluneca într-una şi numai 
printr-o minune niciunul din noi doi n-a fost îngropat sau 
ucis în cădere. În sfârşit, în zori am ajuns în apropierea 
unor cabane părăsite. Totuşi, fiindcă ele ne ofereau un 
adăpost, am vrut să mă întorc la oamenii mei. Dar în clipa 
aceea forţele m-au părăsit şi am căzut zdrobit de oboseală 
şi îngheţat de frig. Călăuza mea m-a transportat într-una 
din cabane, a izbutit să aprindă focul şi m-a adus în simţiri. 

În vremea asta, norocul a vrut ca oamenii mei să urmeze 
aceeaşi cale pe care o urmasem şi eu, astfel încât, după 
două ceasuri, m-au ajuns. Am pornit-o iar la drum şi-am 
coborât la Gravedona, pe lacul Como. Sosit acolo, după un 
popas de o jumătate de zi, am plecat iar în marş spre a-i 
întâlni pe cei doi generali cu care aveam întâlnire şi care, în 
timpul traversării mele, trebuiau să angajeze o bătălie. Dar 
în loc să-i bată pe austrieci, cei doi generali fuseseră ei 
bătuţi, şi eu urmam să lupt împotriva diviziei Wohigemuth, 


care şi ocupase valea Intelvi, precum şi împotriva vaselor cu 
aburi ticsite de austrieci. Atunci am luat-o pe o scurtătură, 
am pătruns în valea Menaggio şi am ocupat, la marginea ei, 
Portezzo, pe lacul Lugano, păstrându-mi, pentru retragere, 
valea Cavarnia, ce ducea la graniţa elveţiană. Poziţia era 
strălucită; comunicam cu Lugano, de unde puteam să 
primesc oameni şi muniții; dar nimeni nu veni să mi se 
alăture şi am stat acolo degeaba opt zile. La sfârşitul 
acestui interval, austriecii îşi concentrară forţele şi porniră 
spre Portezzo. Eu m-am retras în valea Cavarnia şi am făcut 
nn popas pe muntele San-Lucio, care des* parte Lombardia 
de Elveţia. Îmi ziceam că, dacă m-ar ataca, să procedez la 
fel ca la San-Maffeo. 

Dar n-a avut loc decât un schimb de câteva focuri de armă. 
Doi din oamenii mei muriră de pe urma rănilor lor. Nu era 
nimic de făcut; toate trecătorile zăceau acoperite sub 
zăpadă; iarna devenea tot mai aspră; m-am întors în 
Elveţia; am ascuns puştile, iar pe urmă m-am ascuns şi eu. 
Din nefericire, eu eram mai greu de ascuns decât o puşcă 
şi, cum eram foarte compromis, pentru mine nu era vorba 
numai de o simplă internare, ci de închisoare; trebuia să fiu 
fericit dacă, o dată arestat, autorităţile elveţiene nu m-ar fi 
predat austriecilor. Am hotărât deci să fac tot ce voi putea 
spre a mă reîntoarce în Piemont. Am luat cu împrumut o 
trăsură ca să pot pleca din Lugano. O dată plecat, aş fi ajuns 
la Magadino; de la Magadino, urma să trec prin Genova şi, 
de la Genova, Dumnezeu ştie încotro urma s-o apuc. 
Străbăteam, aşadar, Lugano în trăsură, când un car cu 
lemne, care închidea strada, mă opri. Trebuia să aştept să 
fie descărcat. Am aşteptat, stăpânindu-mă cu greu; dar, în 
momentul acela, trecu pe acolo comandantul batalionului 
federal. Mă recunoscu, chemă garda şi ordonă să fiu 
arestat. M-au băgat la închisoare; nu mă puteam aştepta la 
altceva mai uşor. 

Totuşi mi s-a întâmplat şi ceva bun. Deoarece locuitorii de 
vază din Lugano îmi erau toţi prieteni, ei obţinură ca în loc 


să rămân la închisoare, să fiu dus la graniţa sardă. Nu făcui 
decât să traversez Piemontul. Toscana era republică; mă 
îmbarcai la Genova şi plecai la Florenţa. La Livomo, o 
telegramă ne vesti că marele duce, înşelându-l pe 
Montanelli sub pretextul unei boli, fugise de la Siena şi se 
refugiase la Porto-Ferrajo.. 

Îndată Guerazzi porunci gărzii naţionale de la Livorno să 
se îmbarce, să-l urmărească pe duce şi să-l aresteze. În 
vreme ce semna acest ordin, i se spuse că sosisem la 
Livorno. 

— Oferiţi-i comanda expediției, zise Guerazzi şi convingeţi- 
Il să primească. 

După cum e uşor de înţeles, n-a trebuit să fiu rugat prea 
mult; m-am pus de îndată la ordinele guvernului provizoriu. 
Ne-am îmbarcat pe bordul vasului „Giglio” şi-am navigat 
spre insula Elba. De-abia am pornit-o pe mare, că se şi 
semnală o fregată cu vapori. Era franceză, engleză, 
austriacă? Habar n-aveam; dar prudenţa ne împiedica să ne 
apropiem prea mult de vas. Am ordonat, aşadar, ca „Giglio” 
să facă un ocol şi, în loc să acostez direct la Livorno, am 
acostat la Golfodi-Campo; am traversat insula fără oprire şi 
am sosit la Porto-Ferrajo. Marele duce nu fusese zărit. 
Expediția luase sfârşit. Atunci m-am reîntors la Florenţa şi- 
am reorganizat aici, în voie, rămăşiţele coloanei mele, pe 
care am întărit-o cu noi voluntari; căci toţi cei ce se 
refugiaseră la Florenţa voiau să vină cu mine. În timpul 
şederii mele în acest oraş, reacţiunea a făcut două 
încercări, dar eu le-am înăbuşit. Într-o dimineaţă, se 
răspândi zvonul că austriecii intrau pe la graniţa cu 
Modena; am alergat într-acolo cu oamenii mei. Nici urmă 
de austrieci. O a treia încercare a reacţiunii a reuşit însă; 
guvernământul marelui duce fu restabilit şi eu, care 
fusesem însărcinat să-l arestez, fireşte că am fost constrâns 
să plec. În afară de legiunea mea, mai exista la Florenţa o 
legiune poloneză perfect organizată; am făcut apel la ea, şi 
ea mă urmă. Am trecut Apeninii şi am coborât la Bologna. 


Aici am fost primit destul de rău de guvernul republican, 
care mă consideră dezertor. Generalul Mezzacopo îşi 
organiza, în acest oraş, o divizie destinată să meargă în 
ajutorul Romei. El ne trecu în revistă, recunoscu că nu 
suntem dezertori şi făcu din noi avangarda lui. Pornirăm, pe 
drumul spre Foligno, către Narni şi Civita-Castellana. Ajunşi 
acolo, o luarăm spre Sabine ca să-i evităm pe francezi. Am 
intrat la Roma prin poarta San-Giovanni. 

Să spunem în ce stare se afla Roma. 

XIV Roma în dimineaţa de 24 aprilie, avangarda diviziei 
franceze ajunsese în faţa portului Civita-Vecchia, şi un 
aghiotant al generalului Oudinot35 coborâse pe uscat spre 
a parlamenta cu Manucci, prefectul Republicii romane. El îi 
spuse că scopul intervenţiei franceze era de a salva 
interesele materiale şi morale ale populaţiei romane; că 
Franţa voia, vrăjmaşă cum era a despotismului şi a anarhiei, 
să asigure Italiei o libertate înţeleaptă; că ea spera să 
găsească la poporul roman vechea simpatie ce-l unise cu 
poporul francez, dar că, în aşteptare, deoarece flota nu 
putea sta pe mare fără a fi primejduită, era necesar un 
permis imediat de debarcare; în cazul când acest permis ar 
fi refuzat, generalul francez ar fi silit, spre marele său 
regret, să folosească forţa. Pe lângă asta, el trebuia să 
prevină oraşul Civita-Vecchia că, în cazul când s-ar fi tras un 
singur foc de puşcă, oraşul ar fi fost obligat să plătească un 
milion. 

Şi, zicând acestea, fără a mai aştepta răspunsul guvernului 
din Roma, căruia Manucci voia să-i relateze cele de mai sus, 
generalul Oudinot dezarmă batalionul Metara, ocupă fortul, 
închise tipografia oraşului, puse o sentinelă la poai'tă şi se 
împotrivi la debarcarea unui corp de cinci sute de lombarzi. 

— Aceşti cinci sute de lombarzi formau batalionul de 
bersalieri comandat de Manara, care, izgonit din patria sa, 
respins de Piemont, venea să caute un mormânt la Roma. 
Acest batalion se compunea din aristocrația lombardă şi 
venise să se unească cu apărătorii Republicii. 


Dandolo o mărturiseşte el însuşi în cartea sa Voluntari şi 
bersalieri: nu din simpatie faţă de cauza romanilor făcea 
asta, ci pentru că nu mai ştia în ce loc din lume să ceară un 
azil. 

Bersalierii sosiseră la două zile după generalul Oudinot; 
acuma generalul era cel ce dădea permisele de debarcare, 
de care el se lipsise. Enrico Dandolo, descendent al dogelui 
cu acelaşi nume, purtând, ca şi istoricul, fiul celebrului 
învingător al Constantinopolului, prenumele de Enrico, 
cobori de două ori pe uscat spre a-i cere generalului 
această permisiune; nu numai că îi fu refuzată, dar i se 
dădu ordinul precis să se întoarcă îndărăt. El raportă acest 
răspuns lui Manara, care, la rândul lui, cobori spre a vedea 
dacă n-avea să fie mai norocos decât locotenentul lui. Dar 
Manara nu fu mai norocos decât Enrico Dandolo. 

— Eşti lombard? îl întrebă generalul. 

— Fără îndoială, răspunse Manara. 

— Ei bine, replică Oudinot, cum se face că, fiind lombard, 
te amesteci în treburile Romei? 

— Dumneata, care eşti francez, te-amesteci şi mai mult, 
răspunse Manara. 

Apoi, întorcându-i spatele generalului, se întoarse pe vas. 

Dar când se află pe bord că generalul francez se opunea 
coborârii, exasperarea ajunse la culme. De la plecarea din 
Genova, oamenii suferiseră mult din pricina mării agitate şi 
a înghesuielii; bersalierii ca şi voluntarii voiau să sară în apă 
şi să ajungă cu orice risc înot la țărm. 

Când Manara văzu că oamenii săi sunt foarte hotărâți să 
recurgă la acest mijloc extrem, se duse pentru a doua oară 
la generalul Oudinot, şi, după o lungă insistenţă, obţinu ca 
batalionul să debarce la Porto-d'Anzio. Generalul francez 
pretinse mai întâi ca Manara să rămână departe de Roma şi 
cu desăvârşire neutru până la 4 mai, dată la care, zicea el, 
totul s-ar fi sfârşit. Dar Manara refuză. 

— Generale, răspunse el, eu nu sunt decât un maior în 
serviciul Republicii romane, subordonat eu însumi 


ministrului şi generalului meu. Depinzând de ei, eu nu pot 
să-mi iau un astfel de angajament. 

Domnul Manucci crezu atunci, acţionând în numele 
ministrului de război, că trebuie să se supună condiţiilor 
puse de generalul Oudinot şi, în schimbul acestei făgăduieli, 
voluntarii şi bersalierii lombarzi putură a doua zi, 27 aprilie, 
de dimineaţă, să debarce la Porto d'Anzio; ei plecară, la 28, 
spre Albano şi-şi instalară bivuacul în câmpia Romei. 

În timpul nopţii sosi un ordin al generalului Giuseppe 
Avezzana, ministrul de război care, fie că ignora 
angajamentul luat de domnul Manucci în numele lui 
Manara, fie că nu ţinu seama de el, ordonă bersalierilor să 
pornească îndată, în marş” spre Roma. În cursul dimineţii 
de 29, în mijlocul aplauzelor unei mulţimi imense, ei îşi 
făcură intrarea în Roma. La vestea sosirii francezilor la 
('ivita-Vecchia, adunarea romană se declară permanentă. 
Atunci s-a pus această gravă chestiune: li se vor deschide 
francezilor porţile, sau forţa se va opune forţei? 

Triumvirul Armellini şi mulţi alţii fură de părere ca 
francezii să fie primiţi ca prieteni. 

Mazzini, Cernuschi, Sterbini şi majoritatea voiau să se 
apere cu îndârjire şi până la capătul puterilor. , 

Mai înainte de orice, trebuia să se salveze onoarea, ziceau 
ei. 

Adunarea nu şovâi: la 26 aprilie, la orele două după- 
amiază, următorul decret fu votat în aplauzele întregii 
Rome: În numele lui Dumnezeu şi al poporului, După 
comunicarea primită de triumvirat, Adunarea îi 
încredinţează onoarea Republicii şi-l însărcinează să 
respingă forţa prin forţă:1 

După decretarea rezistenţei, Cernuschi, care înălţase 
baricadele de la Milano, fu numit inspector al baricadelor 
din Roma; punctele întărite fură prevăzute cu tunuri, iar 
poporul se agită fremătând, în aşteptarea unui mare 
eveniment. Atunci se ivi omul providenţial. Lfn strigăt 
puternic răsună pe străzile Romei: „Garibaldi! Garibaldi 


VW 


Apoi o mulţime imensă, mergând înaintea lui, începu să 
strige aruncându-şi pălăriile în aer şi fluturându-şi 
batistele: „lată-l! Iată-l!” 

Ar fi cu neputinţă de zugrăvit entuziasmul ce cuprinse 
mulţimea la vederea lui; s-ar fi zis că mântuitorul Republicii 
venea întru apărarea Romei; curajul poporului spori 
datorită încrederii în el, şi se părea că Adunarea decretase 
nu numai apărarea, dar şi victoria. 

Câteva rânduri din Istoria revoluţiei din Roma de Biagio 
Miraglia vor da o idee despre acest entuziasm: „Acest 
învingător misterios, înconjurat de o atât de strălucitoare 
aureolă de glorie, care, străin de discuţiile Adunării şi 
ignorându-le, intra în Roma chiar în ajunul zilei în care 
Republica avea să fie atacată, era, în mintea poporului 
roman, singurul om în stare să susţină decretul rezistenţei. 
De aceea, pe dată, mulțimile se strânseră în jurul celui care 
întruchipa necesitatea momentului şi care era nădejdea 
tuturor.” 

Astfel, necesitatea publică îi dădea lui Garibaldi titlul de 
general contestat în ultimul război chiar de cei pentru care 
el se bătuse. 

lată acum câteva amănunte, căci, în situaţia în care se afla, 
fiind pe punctul de a pleca în Sicilia, n-au putut să ne fie 
furnizate chiar de Garibaldi; dar ele ne-au fost date de 
către prietenul său, domnul Vecchi, istoric al războiului de 
la 1848, membru al adunării constituante romane, soldatul 
de la 30 aprilie, de la 3 şi 30 iunie; cel, în sfârşit, la care 
Garibaldi îşi petrecu ultima sa lună de şedere la Genova şi 
din casa căruia plecă spre a se îmbarca. 

Să-l lăsăm pe domnul Vecchi să vorbească, sau mai 
degrabă să dăm notele sale originale. Domnul Vecchi 
vorbeşte la fel de bine franceza ca şi italiana. 

Moartea lui Rossi36 şi fuga papei? îl aflară pe Garibaldi la 
Ravenna, unde el înrolase o puternică legiune de voluntari. 
Se hotări să meargă singur la Roma spre a se înţelege cu 
guvernul provizoriu, al cărui factotum era Sterbini; dar i se 


dădu să înţeleagă că prezenţa sa la Roma era la fel de 
primejdioasă ca şi cantonările soldaţilor săi pe teritoriul 
legatelor; se ordonă să se încazarmeze la Macerata, un oraş 
calm şi liniştit, unde răspmdiseră zvonul că el ar fi un hoţ de 
drumul mare. 

Astfel, de-abia instalat, primi ordinul să treacă cu legiunea 
sa la Rieti. Soldaţii o porniră prin Tolentino, Foligno şi 
Spoleto. 

EI veni la Ascoli, deoarece aflase că poliţia burbonică şi 
papistă, folosindu-se de bani, intimidare şi anatemă, 
începea să ridice populaţiile Apeninilor împotriva 
guvernului de la Roma. 

Pe atunci, eram căpitan în regimentul 23 de linie în armata 
piemonteză şi mă bucuram de permisia mea de două luni la 
Ascoli, când concetăţenii mei mă numiră deputat în 
constituanta romană. 

La 20 ianuarie, am primit vizita lui Garibaldi; a doua zi el 
vru să plece la Rieti trecâhd muntele acoperit de zăpadă şi 
mişunând de tâlhari; sfaturile de prudenţă, împotrivirea 
patrioţilor nu făcură decât să-i sporească la culme dorinţa 
de turist militar; mai bine de o leghe, am fost întovărăşiţi de 
mulţimea care plângea şi se jeluia; mulţi mă îmbrăţişară, 
crezând că n-aveau să mă mai revadă. 

Generalul era însoţit de Nino Bixio37, aghiotantul lui, de 
căpitanul Sacchi, tovarăşul lui de arme din lumea nouă şi de 
Aguyar, negrul său. 

Restul suitei se compunea din subsemnatul şi dintr-un 
căţeluş care, rănit la o labă în ziua bătăliei de la San- 
Antonio, dezertă de sub drapelul armatei din Buenos Aires, 
sub care mersese până atunci, spre a se înrola sub flamura 
lui Garibaldi. 

Micul animal inteligent mergea întotdeauna şchiopătând 
între picioarele calului lui Garibaldi. Câinele se numea 
Guerillo. 

În prima noapte furăm găzduiţi la guvernatorul din 
Arguata, Gaetano Rinaldi, şeful reacţiunii clericale, care 


apărea după noi pe măsură ce înaintam. 

Am rămas într-o cameră de la parter, neluminată, până la 
ora zece seara, cu lume care intra, ieşea, şuşotea. L-am 
făcut atent pe general, care îmi răspunse în franceză, cu 
obişnuitul lui calm: 

— Nu te alarma, se alcătuieşte meniul cinei. 

Nici nu ştia ce bine ghicise; ne-am sculat de la masă la 
miezul nopţii şi am fost trataţi ca nişte cardinali. La plecare, 
am primit de la guvernator două kilograme de trufe pentru 
drum. La ora patru dimineaţa încălecam, şi fiul domnului 
Rinaldi ne întovărăşi până pe creştetul muntelui, cu un 
drapel tricolor de mătase. La amiază am înfulecat un 
miel.pe care generalul puse să-l frigă în ciozvârte la flacăra 
unor mănunchiuri de vreascuri; seara, am intrat într-un han 
izolat, plin de ţărani înarmaţi. Poate că ei primiseră 
cuvântul de ordine de la Arguata; aveau nişte figuri sinistre; 
toată lumea fu invitată de noi să bea, dar toţi refuzară. Ne- 
am retras să ne culcăm şi am dormit cu sabia alături, cu 
degetul pe trăgaciul pistolului. 

Garibaldi se sculă, cu genunchiul drept umflat şi 
văietându-se de dureri în cotul stâng din pricina 
reumatismelor căpătate în America; nu-şi putu încălţa 
cizma dreaptă şi-şi vâri braţul într-o eşarfă. 

După o jumătate de ceas de drum, caii noştri refuzară să 
meargă mai departe. Suiam, într-adevăr, un urcuş abrupt, 
pe care îngheţul de peste noapte îl făcuse lunecos ca 
oglinda. 

O leghe, animalele merseră pe mantăile noastre, pe care 
le întindeam dinaintea lor; străbăturăm apoi o câmpie 
acoperită de zăpadă, având necazuri până peste cap din 
pricina cailor; spre a mă încălzi, am coborât de pe cal şi m- 
am dus să mă informez despre sănătatea generalului, care 
călărea înaintea mea, numai cu un picior încălţat; celălalt 
era acoperit doar cu un ciorap de bumbac. 

— Ei bine, cum ne simţim, generale? l-am întrebat. 


El mă saluta cu acel surâs blajin, ce-i stătea în firea-i 
puternică şi liniştită, şi-mi zise: 

— Mulţumesc, mă simt minunat. 

Cum mergeam alături de el, fără îndoială ca să se sustragă 
durerilor crâncene care-i muşcau carnea fără a-i afecta 
sensibilitatea, îmi arătă cu mâna grandioasa privelişte a 
acestei naturi sălbatice. Într-adevăr, ne aflam în mijlocul 
munţilor ciudaţi ale căror creste stâncoase semănau cu 
nişte cetăţui durate de uriaşi. 

Peste tot, grămezi de stânci roase de veacuri şi desprinse 
de pe culmi, care se prăvăliseră în văile strimte şi povârnite, 
precum şi în albia unui şuvoi ce spumega înspăimântător, 
zgomotos şi milos; ici şi colo, câteva case răzlețe, ascunse 
de pilcuri de stejari, de fagi, de castani, de brazi, 
dezvăluindu-se doar prin fumul alburiu ce ieşea din 
hornurile lor. 

Acest peisaj, parcă de Salvador Rosa *, întunecat de 
răscoală şi devenit şi mai ameninţător din pricina 
şuieratului cumplit al vântului, exaltă sufletul lui Garibaldi. 

— Aici, zise el, aş vrea să întâlnesc întreaga armată a lui 
Radetzky; bravii noştri ostaşi n-ar lăsa să se întoarcă la 
Viena nici măcar unul din soldaţii lui; aici i-am răzbuna şi pe 
Varus şi pe fraţii noştri morţi în pădurea de la Teutberg. 

Cam pe la ora cinci ne aflam aproape de Cascia, un mic 
pâlc de case strânse ciopor pe creştetul unei coline 
înverzite; vântul gonise norii, soarele strălucea pe culmile 
înzăpezite, făcând din ele munţi de argint zugrăviți pe un 
fundal de azur ce se preschimba spre asfinţit, în trandafiriu 
aprins. 

Ne odihneam în apropierea unei colibe de paie, când patra 
tineri veniră să ne întrebe cine eram. La numele lui 
Garibaldi, o luară la fugă şi, după un sfert de ceas, 
gonfalonierul, notabilităţile, garda naţională, mulţimea cu 
muzica în frunte, alergară în întâmpinarea noastră spre a-l 
invita pe general să poftească în sat. 


Ca la semnul unei baghete magice, se înălţă un arc de 
triumf din frunziş; teatral fu iluminat; avu loc un dineu şi un 
bal în casa guvernatorului, care totuşi era un clerical 
mândru. Îmi amintesc că acolo îi fu prezentat lui Garibaldi 
un ţăranpoet care rostise - el nu ştia nici să citească şi nici 
să scrie - un întreg poem asupra vieţii pastorale. 

Pe la ora nouă, un vecin îmi şopti încet, la ureche, că un 
băiat de cincisprezece ani zăcea în închisoarea comunală, 
îndobitocit de loviturile şi de maltratările tatălui său, care, 
recăsătorindu-se la vârsta de şaizeci de ani cu o tânără 
ţărancă, aţâţat de aceasta, îşi învinuise fiul că n-o 
respectase. Guvernatorul primise vreo douăzeci de scuzi şi-l 
aruncase pe copil în închisoare. I-am vorbit despre asta 
generalului. 

Fu adus tatăl, apoi nefericitul copil. A fost o scenă comică 
şi hidoasă totdeodată. Tatăl era de acord ca fiul său să iasă 
din închisoare; dar reclama, cu naivitate, suma pe care o 
dăduse spre a fi băgat acolo. Copilul plângea cu lacrimi 
fierbinţi şi-l îmbrăţişa pe Garibaldi; cât despre guvernator, 
el nu ştia ce atitudine să ia. Până la sfârşit, vorbi poporului, 
de sus, din balcon şi copilul fu purtat în triumf de toţi 
ştrengarii din sat. 

A doua zi, la ora cinci de dimineaţă, un detaşament din 
garda naţională plecă cu noi, pe o ploaie măruntă şi 
pătrunzătoare. 

Detaşamentul ne însoţi până la Rieti şi escortă un 
funcţionar financiar, închis în locul unde am prânzit, care 
era un spion plătit de generalul burbonic Landi ce comanda 
coloana mobilă de la graniţa Statelor romane. 

Legiunea italiană, încazarmată la Rieti, se compunea din 
trei batalioane (în total o mie cinci sute de oameni) cărora li 
se adăugaseră nouăzeci de lăncieri îmbrăcaţi şi prevăzuţi 
cu cai pe cheltuiala comandantului lor, contele Angelo 
Maşina, din Bologna. 

Cu ei a pornit contele în ajutorul Romei. 


La debarcarea francezilor la Civita-Vecchia, legiunea se 
afla la Anagni, leagănul şi mormântul lui Bonifaciu al VITI- 
lea. 

Aug. Vecchi Dar acestui general, care avea tot poporul în 
alaiul lui, îi mai trebuiau soldaţi. 

Se improviză o brigadă din elemente străine unele de 
altele, din oameni ce nu se cunoşteau între ei şi care 
trebuiau să se unească, să se contopească, să devină un 
amalgam, ca urmare a entuziasmului pe care îi inspira 
generalul. 

Această brigadă fu alcătuită: din două batalioane ale 
propriei sale legiuni, printre care vreo patruzeci de oameni 
veniţi cu el din Montevideo, purtând bluza roşie cu 
pasmanterie verde; din trei sute de oameni întorşi de la 
Veneţia; din patru sute de tineri de la Universitate; din trei 
sute de vameşi mobilizați; în sfârşit, din trei sute de 
emigranţi; în total, două mii cinci sute de oameni care fură 
însărcinaţi cu apărarea zidurilor de la poarta Portese până 
la porţile San-Pancrazio şi Cavallegieri, şi oeupând toate 
punctele înalte din afara zidurilor vilei Corsini, cunoscute 
sub numele de Quatro-Venti, până la vila Pamfili. 

După toate probabilitățile, asupra acestui punct aveau să 
se îndrepte toate sforţările francezilor, care voiau să 
păstreze Civita-Vecchia ca bază a operaţiunilor lor. 

La 28 aprilie, avangarda franceză se afla la Palo, unde, din 
ajun, sosise, deschizând drumul, un batalion de vânători. 

La 29, ea se afla la Castel-di-Guido, adică la cinci leghe de 
Roma. Atunci generalul-comandant il trimise în 
recunoaştere pe fratele său, căpitanul Oudinot, şi pe un 
aghiotant, împreună cu cincisprezece soldaţi din cavaleria 
uşoară. 

Această recunoaştere înainta până la punctul unde se 
despart cele două drumuri aureliene, cel vechi şi cel nou, şi 
la o leghe de Roma întâlni avanposturile romane. 

Ofiţerul care comanda avanposturile înainta şi adresându- 
se francezilor, îi întrebă: 


— Ce vreţi? 

— Să mergem la Roma, răspunseră francezii. 

— Asta nu se poate, zise ofiţerul italian. 

— Noi vorbim în numele Republicii franceze. 

— Şi noi, în numele Republicii romane; aşadar, îndărăt, 
domnilor! 

— Şi dacă noi nu vrem să ne întoarcem îndărăt? 

— Vom încerca să vă facem să plecaţi fără voia 
dumneavoastră. 

— Prin ce mijloc? 

— Cu forţa. 

— Atunci, zise ofiţerul francez, întorcându-se spre ai săi, 
dacă-i aşa, deschideţi focul. 

Şi, în acelaşi timp, el însuşi descărcă un pistol pe care-l 
scoase din coburii şeii. 

— Foc! răspunse ofiţerul care comanda avanposturile 
romane. 

Cei trimişi în recunoaştere, prea slabi spre a rezista, se 
retraseră în galop, lăsând în mâinile noastre un vânător 
francez prins sub calul lui mort. Fu luat şi dus la Roma. 

Buletinul francez spune că noi am rupt-o la fugă şi că am 
fost urmăriţi; dar, dacă lucrul acesta era adevărat, cum ar fi 
fost cu putinţă să facem un prizonier şi să-l aducem la 
Roma, noi care eram pe jos, în vreme ce francezii erau 
călări? 

De altfel, vom arăta mai multe erori de acest fel. 

Cei plecaţi în recunoaştere raportară generalului Oudinot 
ştirea că Roma era gata să se apere şi că nu trebuia să se 
bizuie că va intra în oraş, aşa cum se aştepta, fără a 
recurge la violenţă şi în mijlocul aclamaţiilor poporului. 

Generalul comandant francez nu-şi întrerupse însă marşul. 

În ziua următoare, adică la 30 aprilie, lăsând la Maglianilla 
raniţele soldaţilor, înaintă în pas alergător. 

Să relevăm o nouă eroare-privitoare la 30 aprilie, după 
cum am relevat-o şi pe cea referitoare la 29. 


Anumiți scriitori francezi au spus că, victime ale unei 
intrigi josnice, soldaţii fuseseră atraşi în oraş în urma unei 
simple recunoaşteri şi căzuseră într-o cursă. 

Afacerea din 30 aprilie n-a fost o recunoaştere şi francezii 
n-au fost atraşi într-o cursă. Afacerea din 30 aprilie a fost o 
luptă la care se aştepta, desigur, generalul francez, şi 
dovadă este planul bătăliei găsit asupra unui ofiţer francez 
mort şi transmis de colonelul Maşi, generalului ministru de 
război38: „Un îndoit atac va trebui dat prin porţile Angelica 
şi Cavallegieri spre a distrage atenţia duşmanului. 

Prin cel dintâi se vor lua cu forţa trupele duşmane care 
sunt postate pe Monte-Mario, şi apoi se va putea ocupa 
poarta Angelica. 

După ce trupele noastre vor fi ocupat aceste două puncte, 
noi vom respinge inamicul, cu toată forţa posibilă, în toate 
direcţiile, şi punctul adunării generale va fi piaţa San Pietro. 

Se recomandă îndeosebi să fie cruțat sângele francez” 

Ideea generalului francez nu numai că era proastă, dar a 
fost şi rău îndeplinită; vom încerca s-o dovedim. 

Drumul care duce de la Civita-Vecchia la Roma, se 
desparte, cam la o mie cinci sute de metri de ziduri, în 
două: spre dreapta el duce la poarta San-Pancrazio; spre 
stingă, la poarta Cavallegieri, vecină cu colţul ieşit în afară 
al Vaticanului. 

Vrând să urmeze planul stabilit şi să atace prin spate 
Monte-Mario, apoi să asedieze poarta Angelica, armata 
franceză, ajunsă la bifurcaţie, trebuia s-o cotească, cu o 
brigadă, spre stânga, în direcţia apeductului Paolo, şi cu 
cealaltă s-o ia la dreapta, spre sătuleţul San-Pio şi să 
încerce a pune stăpânire pe poarta Cavallegieri. 

Asta a fost grava eroare pe care o săvârşiră francezii. Ei 
aruncară în dreapta infanteria uşoară din regimentul 20 de 
linie, care găsi un teren aspru, brăzdat de păduri şi greu 
accesibil, iar pe înălțimile din stânga, îi plasă pe vânătorii 
din Vincennes; la vreo sută cincizeci de metri de ziduri, 
aceşti bravi rătăciţi ai armatei duşmane fură trăsniţi de 


grindina de mitralii pe care o scuipa bateria bastionului 
San-Mario. 

Totuşi răul a fost mai mic pentru ei decât ar fi putut să fie, 
datorită îndemânării dobândite în războiul împotriva 
arabilor, de a-şi face metereze din toate accidentele 
terenului. 

La rându-le, tirul lor, admirabil condus, ne pricinui 
pierderi mari. Aici au fost ucişi: locotenentul Marducoi, un 
tânăr de mare nădejde, a cărui mamă, după reîntoarcerea 
papei Pius al IX-lea, a fost condamnată la opt zile închisoare 
pentru că a depus flori pe mormântul fiului ei; adjutantul- 
maior Enrico Pallini, brigadierul della Ridova, căpitanul 
Pifferi, locotenentul Belii şi alţi câţiva, necunoscuţi pentru 
ceilalţi, darl” scumpi nouă, ca de pildă de Stephanis, 
Ludovic şi căpitanul Leduc, un belgian curajos care a luptat 
pentru noi în războiul de independenţă. 

Dar cei vii nu lipseau ca să ia locul celor dispăruţi. 

Încă de dimineaţă, bubuitul tobelor îi vesti pe romani de 
apropierea francezilor, şi, într-o clipă, zidurile şi bastioanele 
se umplură de oameni. 

În vreme ce focul infanteriştilor din regimentul 20 de linie 
şi cel al vânătorilor din Vincennes răspundeau focului 
nostru, grosul coloanei franceze continua să înainteze. 

În momentul în care apăru coloana, o baterie alcătuită din 
patru tunuri, instalată pe un bastion, începu să o mitralieze. 
Generalul francez aşeză îndată pe apeducte o baterie cu 

misiunea de a răspunde focului nostru şi ordonă să fie 
urcate pe un dealalte două tunuri care fură aşezate cu faţa 
spre grădinile Vaticanului, unde se aflau puţini soldaţi, dar o 
mulţime imensă de popor înarmat. 

Deoarece focul nostru se domolise o clipă din pricina 
preciziei tirului vânătorilor din Vincennes, generalul 
francez aruncă în luptă brigada „Moliere”, care înaintă 
curajos, până sub ziduri; dar, cum am spus-o morţii 
fuseseră repede înlocuiţi, şi focul se aprinse iar, şi mai 
puternic, zdrobind capul coloanelor Marulaz şi Bout, care 


fură silite aşadar să bată în retragere şi să-şi caute un 
adăpost prin scobiturile terenului. 

Garibaldi urmărea toate aceste mişcări din grădinile vilei 
Pamfili. El socoti că sosise momentul să lovească la rându-i 
şi îşi strecură mai multe detaşamente mici printre butucii 
de viţă; dar această manevră fu descoperită şi regimentul 
de linie trimise întăriri vânătorilor din Vincennes ca să 
împiedice să fie luaţi prin surprindere şi ca să-i ocrotească. 
Garibaldi trimise atunci vorbă că, dacă i s-ar da, ca întăriri, 
o mie de oameni, ar răspunde de succesul din acea zi. 

Se trimise îndată batalionul colonelului Galleti şi primul 
batalion din legiunea romană, comandat de coloeielul 
Morelli. El rândui mai multe companii spre a apăra trecerile 
amenințate; altele fură însărcinate să apere flancurile şi 
spatele în această operaţie, iar el, mergând în fruntea 
oamenilor care îi mai rămăseseră, se aruncă asupra 
francezilor. 

Din nenorocire, de la înălţimea meterezelor, ai noştri i-au 
luat pe oamenii lui Garibaldi drept soldaţii generalului 
Oudinot şi au deschis focul asupra lor. Garibaldi se opri 
până ce greşeala a fost băgată de seamă şi atunci, atacând 
la baionetă, se năpusti drept în mijlocul armatei franceze. 
Se încinse o luptă groaznică între „tigrii de la 
Montevideo11, cum erau numiţi oamenii lui Garibaldi şi leii 
din Africa. Francezi şi romani se luptau corp la corp, se 
înjunghiau cu baionetele, se încleştau, se răsturnau, se 
ridicau. Garibaldi găsise, în sfârşit, duşmani vrednici de el. 

Acolo fură ucişi, dintre ai noştri, căpitanul Montaldi, 
locotenenţii Rigli şi Zamboni; acolo au fost răniţi maiorul 
Marochetti, chirurgul Schienda, ofiţerul Ghiglioni, 
capelanul Ugo Bassi, care, fără arme, în mijlocul 
luptătorilor, înfrunta rănile şi moartea spre a-i ajuta pe 
răniţi şi a-i mângâia pe muribunzi; inimă cucernică, suflet 
milos, din care preoţii au făcut un martir; în sfârşit, 
locotenenţii d'Airoro, Tressoldi, Rolla şi tânărul Stadella, fiul 
generalului napolitan. 


După o luptă de o oră, francezii fură siliţi să cedeze; o 
parte se împrăştie în dezordine pe câmpie, iar altă parte 
bătu în retragere spre corpul principal. 

Două sute şaizeci rămaseră prizonierii noştri. 

În acel moment căpitanul de artilerie Faby aghiotantul 
generalului-comandant văzând eşecul atacului, plănuit atât 
de prost de general, şi crezând că mai poate îndrepta 
lucrurile, îi propuse şefului său să pornească un nou atac, 
pe un drum pe care-l cunoştea, zicea el, şi care l-ar fi 
condus, neobservat, până sub zidurile Romei, în faţa 
grădinilor Vaticanului. 

Drumul era mărginit de patru sau cinci case ascunse în 
mijlocul viilor, unde puteau fi lăsate detaşamentele. 

Generalul-comandant fu de acord, îi dădu o brigadă din 
corpul Levaillant, şi căpitanul Faby plecăi La început, 
operaţiunea a fost uşoară şi marşul coloanei, ce-i drept, 
trecu neobservat de către apărătorii Romei până la drumul 
consular al porţii Angelica; dar, acolo, la prima fulgerare pe 
care soarele o smulse armelor franceze, un foc năprasnic, 
pornit de pe tot cuprinsul grădinilor pontificale, întâmpină 
coloana, şi unul din primele gloanţe îl răni pe căpitanul 
Faby, care o conducea. 

Deşi lipsită de conducătorul ei, coloana se apără vitejeşte 
şi, câtăva vreme, răspunse focului de pe ziduri; dar, 
decimaţi, striviţi, zdrobiţi, având în spatele lor trupele 
noastre de la Monte-Mario, iar în faţă tirul castelului Sant- 
Angelo, care le închidea drumul spre poarta Angelica, 
expuşi fără apărare grindinei de gloanţe şi de mitralii ce 
ploua din grădinile Vaticanului şi care nu le îngăduia să-şi 
reia vechile poziţii, francezii fură siliţi să se refugieze în 
căsuţele răspândite prin vii şi risipite de-a lungul drumului, 
unde artileria noastră continuă să-i secere fulgerător. 

Astfel, o brigadă întreagă care era aripa stingă a corpului 
de armată francez, se află despărțită de centrul ei şi în 
primejdie de a fi făcută prizonieră. 


Din fericire pentru generalul Levaillant, trupele noastre de 
la Monte-Mario n-au coborât, şi două mii de oameni, masaţi 
îndărătul porţii Angelica, nu s-au clintit din loc. 

Generalul-comandant nu fusese mai norocos nici în 
sectorul din dreapta, adică în punctul unde luptase 
Garibaldi; o clipă, focul şi lupta încetaseră prin retragerea 
francezilor; dar, văzându-şi oamenii respinşi, generalul 
Oudinot, temându-se să nu i se taie comunicațiile cu Civita- 
Vecchia, împinse înainte resturile brigăzii „Moliere” şi lupta, 
potolită o clipă, reîncepuse cu un nou avânt. Dar toată 
ştiinţa războiului, disciplina, curajul, atacul năvalnic, totul 
dădu greş în faţa soldaţilor noştri, oricât de tineri, oricât de 
fără experienţă erau ei. 

Căci Garibaldi se afla acolo, călare, înălţat în scări, cu 
părul în vânt, asemenea unei statui de bronz a zeului 
bătăliilor. 

La vederea neînvinsului, fiecare îşi aminti de vitejiile 
strămoşilor şi de acei cuceritori ai lumii, ale căror morminte 
le aveau sub picioare; s-ar fi zis că toţi ştiau că umbra 
Camillilor, Cincinatilor şi Cezarilor îl priveau de pe 
Capitoliu. Violenţei, furiei franceze, ei le opuseră calmul 
roman, voinţa supremă a deznădejdei. 

După patru ore de luptă mdârijită, şeful unui batalion din 
regimentul 20 de linie, astăzi generalul Pieard, graţie unor 
sforţări nemaipomenite şi unui admirabil curaj, puse 
stăpânire, cu trei sute de oameni, pe o poziţie bună, 
silincâu-i pe tinerii de la Universitate să o părăsească; dar 
imediat, Garibaldi, primind un batalion de exilați comandat 
de Arcioni şi un detaşament al legiunii romane, cu două 
companii din aceeaşi legiune, se avântă ferindu-şi capul, cu 
baioneta la piept, reluând la rândul său ofensiva; cu o 
înflăcărare de nebiruit, doborând orice piedică, el încercui 
în casa din cax-e îşi făcuse o fortăreață, pe şeful de batalion 
Picard, care atacat de pe lături de oamenii noştri, iar din 
faţă de Nino Bixio, care luptă corp la corp cu el, fu, în 
sfârşit, silit să se predea împreună cu cei trei sute de 


oameni ai lui. Această uriaşă luptă a hotărât soarta acelei 
zile şi a schimbat cu desăvârşire faţa lucrurilor. Nu se mai 
punea chestiunea de a se şti dacă Oudinot avea să intre în 
Roma, ci dacă avea să se mai poată întoarce la Civita- 
Vecchia. 

Într-adevăr, Garibaldi, o dată stăpân pe vila Pamfili şi pe 
poziţiile apeductelor, domina calea Aureliană şi printr-o 
manevră rapidă, putea să le-o ia înainte francezilor la 
Castel-di-Guido şi să le închidă drumul. 

Rezultatul acestei manevre era sigur; aripa stingă a 
francezilor strivită sub grădinile Vaticanului şi refugiată, 
cum am spus, în căsuţele răzlețe de acolo, nu putea să se 
retragă fără să nu se expună tirului ucigător al artileriei şi 
salvei de focuri de pe ziduri. 

Aripa dreaptă, bătută şi împrăştiată sub cerul liber de 
Garibaldi, se afla într-unui din acele momente de 
descurajare fatală ce urmează unei înfrângeri neaşteptate 
şi nu putea opune decât o slabă rezistenţă. Mai mult încă, 
francezii erau istoviţi după o luptă de zece ore şi lipsiţi de 
orice detaşament* de cavalerie care să le acopere 
retragerea. 

Noi aveam două regimente de linie de rezervă, două 
regimente de dragoni călări, două escadroane de 
carabinieri, batalionul de lombarzi comandat de Manara, 
legat, ce-i drept, de cuvântul dat de Manucci şi, în spatele 
lor, un întreg popor. 

Garibaldi şi judecase situaţia, căci, de pe câmpul de luptă, 
el îi scria ministrului de război Avezzana: „Irimiteţi-mi noi 
trupe şi, aşa cum v-am făgăduit să-i bat pe frajicezi, cuvânt 
pe care mi l-am ţinut, vă făgăduiesc să-i împiedic ca nici 
măcar unul singur să nu se urce pe vasele lor” 

Dar se zice că atunci triumvirul Mazzini îşi rosti hotărât 
cuvântul împotriva acestui proiect. 

— Să nu ne facem, spuse el, din Franţa un duşman de 
moarte printr-o înfrângere totală, şi să nu-i expunem pe 


tinerii noştri soldaţi de rezervă, în câmp deschis, împotriva 
unui duşman înfrânt, dar valoros. 

Această gravă eroare a lui Mazzini îi răpi lui Garibaldi 
gloria unei zile asemenea celei a lui Napoleon, şi făcu de 
prisos victoria din 30; o eroare fatală, şi totuşi scuzabilă la 
un om ce-şi pusese toate speranţele în partidul democratic 
francez al cărui şef era Ledru-Rollin39, o eroare cu urmări 
incalculabile pentru Italia. 

Planul lui Garibaldi, dacă ar fi fpst adoptat, putea să 
schimbe destinele Italiei. 

Într-adevăr, poziţia era dintre cele mai simple, şi voi face 
apel, astăzi când urile s-au potolit şi când un soare nou 
răsare pentru Italia, chiar la lealitatea adversarilor noştri. 

Oudinot atacase Roma cu două brigăzi, una sub ordinele 
generalului Levaillant, cealaltă sub ordinele generalului 
Moliere; un batalion de vânători pedeştri, douăsprezece 
tunuri de câmp şi cincizeci de cai, completau divizia; am 
văzut în ce stare grea ajunsese, în seara de 30 aprilie, acest 
corp de armată, a cărui aripă stingă fusese prelungită în 
mod nepotrivit, iar aripa dreaptă zvârlită spre centrul lui de 
către Garibaldi, stăpân al vilei Pamfili, al apeductelor şi al 
străvechii căi Aureliene; trebuia fără a se pierde nici o clipă 
şi cu toate trupele disponibile, să se înainteze şi francezii să 
fie siliţi fie s-o rupă la fugă, lucru necesar dacă voiau să 
ajungă la Civita-Vecchia, fie la o nouă luptă, care s-ar fi 
sfârşit prin absoluta lor distragere în situaţia neprielnică în 
care se aflau. 

Armata franceză ar fi fost zdrobită sau silită să depună 
armele. 

Ceea ce e curios, este că, în tot timpul acestei zile, 
muzicile militare romane au cântat Marsilieza, luptând 
împotriva celor care, însufleţiţi de acest cântec, biruiseră 
Europa. 

Este adevărat că francezii n-o mai cântau. 

În afară de morții şi de răniții pe care i-am avut, gloanţele 
şi ghiulelele au pricinuit, în acea zi, mari pagube 


monumentelor noastre, şi nu ne-am putut opri să nu 
surâdem cu tristeţe, când am citit, în ziarele franceze, că 
asediul avea să dureze probabil mult din cauza grijii 
inginerilor de a apăra monumentele artistice. 

Gloanţele şi ghiulelele loveau, într-adevăr, şi răsunau ca 
grindina pe cupola de la San-Pietro şi pe Vatican. 

În capela Paulina, bogată în frescele lui Michelangelo, ale 
lui Zuceari şi ale lui Lorenzo Sabati, una dintre picturi a fost 
atinsă transversal de un proiectil. 

În Capela Sixtină, un altul a deteriorat un panou pictat de 
Buonaroiti. 

În sfârşit, francezii au pierdut în acea zi o mie trei sute de 
oameni, răniţi şi prizonieri. Noi am avut o sută de oameni 
ucişi sau scoşi din luptă, şi un prizonier. 

Acest prizonier era capelanul nostru Ugo Bassi, care, într- 
una din manevrele noastre de retragere, ţinând pe 
genunchi capul unui muribund alături de care se aşezase 
spre a-l mângăia, n-a vrut să plece de lângă rănit decât 
după ce acesta şi-a dat ultima suflare. 

E uşor de ghicit bucuria care cuprinse Roma în seara şi în 
noaptea următoare acestei prime lupte. Orice întorsătură 
ar fi luat de acum încolo lucrurile, istoria, cel puţin aşa se 
credea, n-ar mai putea tăgădui că noi, nu numai c-am ţinut 
piept o zi întreagă primilor soldaţi din lume, dar căi-am şi 
silit să dea îndărăt. 

Întregul oraş a fost iluminat şi a luat înfăţişarea unei zile 
de sărbătoare naţională; de pretutindeni se auzeau cântece 
şi orchestre. La cartierul general răsunau cântece şi o 
muzică ce le strângea inima de durere soldaţilor şi ofiţerilor 
francezi. 

Căpitanul Faby. Se întoarse către un ofiţer roman, care era 
istoricul Vecchi şi-l întrebă: 

— Bucuria şi cântecele astea vor să ne insulte? 

— Nu, îi răspunse Vecchi, să nu credeţi asta; poporul 
nostru este generos şi nu insultă în nenorocire; dar el îşi 
sărbătoreşte botezul de sânge şi de foc. 


— Noi i-am învins astăzi pe primii soldaţi din lume; vreţi 
să-l împiedicaţi să aplaude în memoria morţilor şi pentru 
reînvierea bătrânei noastre Rome? 

Căpitanul Faby fu adânc mişcat de acest răspuns, care 
fusese rostit într-o franceză fără cusur, atât de mişcat încât, 
cu lacrimi în ochi, strigă: 

— Ei bine, dacă-i aşa, trăiască Roma! Trăiască Italia! 

Nici un soldat prizonier n-a fost trimis în tabăra ce-i fusese 
destinată, fără să nu primească hrană şi fără să nu i se dea 
tot ceea ce avea nevoie. Cât despre ofiţerii care îşi 
pierduseră sabia, pe ioc, li se dădu o alta. 

A doua zi, 1 mai, în zori, neobositul Garibaldi, primind de 
la ministerul de război autorizaţia de a-i ataca pe francezi, 
cu legiunea sa, adică cu o mie două sute de oameni, o 
împărţi în două coloane, dintre care o parte ieşi cu Maşina, 
pe poarta Cavallegieri, iar cealaltă, sub ordinele sale, pe 
poarta San-Pancrazio. Puţina cavalerie pe care o avea fu 
sporită cu un escadron de dragoni. 

Scopul lui Garibaldi era de a-i surprinde pe francezi pe 
câmpul lor şi de a-i provoca la luptă, deşi erau de şase ori 
mai numeroşi decât el; spera, de altfel, ca la zgomotul 
focurilor de armă şi al tunului, întreg poporul să-i sară în 
ajutor. 

Dar, o dată ajuns pe câmp, află că francezii plecaseră în 
timpul nopţii, retrăgânduse spre Castel-di-Guido, şi că 
Maşina, care apucase pe drumul cel mai scurt, ajunsese din 
urmă ariergarda lor şi se încăierase cu ea. 

Garibaldi îşi grăbi atunci marşul şi-l ajunse pe Maşina în 
apropiere de hanul Malagrotta, unde francezii, adunându- 
se, păreau să se pregătească de luptă. Ocupă îndată, pe o 
înălţime, o poziţie avantajoasă în flancul armatei franceze; 
dar, în momentul în care ai noştri urmau să atace, un ofiţer 
se desprinse din corpul de armată, înaintă pe drumul cel 
mare şi ceru să discute cu Garibaldi. 

Garibaldi ordonă să fie adus în faţa sa. 


Solul zise că fusese trimis de generalul-comandant al 
armatei franceze spre a trata încheierea unui armistițiu şi a 
se încredința dacă, într-adevăr, poporul Romei primea 
guvernarea republicană şi voia să-i apere drepturile. Ca 
dovadă a intenţiilor leale ale generalului, acesta ne 
propunea să ni-l înapoieze pe părintele Ugo Bassi, făcut 
prizonier, în ajun, cum am mai povestit. 

În timpul acestei discuţii, sosi şi un ordin al ministrului, 
impunându-i lui Garibaldi să reintre în Roma. 

Legiunea reintră în oraş către ora patru dupăamiază, 
aducându-l cu ea pe parlamentar. 

Armistițiul cerut de generalul Oudinot îi fu acordat. 

XV Expediția împotriva armatei napolitane În vreme ce se 
petreceau întâmplările pe care le-am povestit acum, armata 
napolitană, dispunând de aproape douăzeci de mii de 
oameni, avându-l pe rege în fruntea ei, trăgând după ea 
treizeci şi şase de guri de foc, flancată de o minunată 
cavalerie, mândră de recentele ei triumfuri din Calabria şi 
Sicilia, înainta pe malul stâng al Tibrului, cu scopul de a 
asedia oraşul. Ea ocupase milităreşte Velletri, apoi Albano şi 
Frascati, apărată la dreapta de Apenini, la stânga de mare, 
şi împingându-şi avanposturile până la câteva leghe de 
zidurile noastre. 

Văzând toate astea, Garibaldi, pe care armistițiul îl lăsa 
inactiv, ceru să folosească răgazul pe care îl avea spre a 
purta război împotriva regelui Neapolului. 1 s-a acordat 
această îngăduinţă. 

În seara de 4 mai, Garibaldi ieşi cu legiunea sa, care 
număra două mii cinci sute de oameni. 

Printre aceşti două mii cinci sute de oameni se aflau 
batalionul de bersalieri al lui Manara, repus în deplinătatea 
drepturilor sale (care, de altfel, nu-i fuseseră luate cu 
privire la regele Neapolului), vameşii, legiunea universitară, 
două companii din garda naţională mobilă şi alte câteva 
corpuri de voluntari. 


Întâlnirea fusese fixată în Piaţa poporului. La ora şase, 
Garibaldi sosise. 

Un tânăr elveţian, din Elveţia germană, care a scris o 
excelentă istorie a asediului Romei, Gustav de Hoffstetter, 
descrie astfel impresia produsă asupra lui la vederea lui 
Garibaldi: „în momentul când batea ora şase, generalul 
apăru însoţit de statul său major şi fu primit cu un tunet de 
„vivat”; eu îl vedeam pentru prima oară: un om de statură 
mijlocie, cu obrazul ars de soare, dar cu linii de o puritate 
antică; stătea pe calul lui, aşa de calm şi de sigur, de parcă 
s-ar fi născut călare; de sub pălăria cu boruri mari, cu un 
găitan îngust, împodobită cu o pană neagră de struţ, i se 
revărsa o claie de păr; o barbă roşie îi acoperea toată 
partea de jos a feţei; peste cămaşa roşie avea aruncat un 
puncho american alb, căptuşit cu roşu ca şi cămaşa. Statul 
său ma jor purta bluză roşie; mai târziu, toată legiunea 
italiană adoptă această culoare. 

În spatele său, galopa soldatul care avea grijă de calul lui, 
un negru vânjos care-l urmase din America; negrul era 
îmbrăcat cu o manta roşie şi era înarmat cu o lancie cu 
fanion roşu. 

Toţi cei care veniseră cu el din America purtau la 
cingătoare pistoale şi pumnale frumos lucrate; fiecare avea 
în mână un bici din curele de piele de bivol.” 

Să continuăm descrierea: de data asta, vorbeşte Emilio 
Dandolo; şi el - biet tânăr, rănit la asediul Romei, asediu în 
care fratele lui fusese ucis - mort în urmă de o boală de 
piept, la Milano, a lăsat o expunere a evenimentelor la care 
a luat parte. 

„Urmaţi de ordonanţele lor, toţi aceşti ofiţeri veniţi din 
America se împrăştie, se adună, aleargă în dezordine, merg 
de colo-colo., activi, grijulii, neobosiţi; când trupa se opreşte 
în bivuac spre a se odihni câtăva vreme, pare un spectacol 
ciudat să-i vezi pe aceşti soldaţi sărind jos de pe cai şi după 
ce-şi aşază armele în grămezi, să se îngrijească fiecare 
personal, ca şi generalul, de bidiviii lor. 


Treaba o dată sfârşită, abia atunci călăreţii se gândesc şi 
la ei, şi dacă, nu pot obţine merinde din localităţile vecine, 
trei sau patru colonei sau maiori sar pe cai şi, înarmaţi cu 
lassoul, se aventurează în câmpie pe urmele oilor sau ale 
boilor. Când au adunat atâtea animale câte poftesc, se 
întorc, împingând înaintea lor cireada; distribuie un anumit 
număr din ele fiecărei companii şi toţi câţi sunt, soldaţi şi 
ofiţeri, se apucă să ucidă animalele, să taie ciozvârte şi, la 
nişte focuri uriaşe să frigă enorme bucăţi de bou, de porc 
sau de miel, fără a mai socoti păsările, precum curcani, pui 
de găină, rațe etc. 

În vremea asta, dacă primejdia este departe, Garibaldi stă 
culcat în cortul lui; dacă, dimpotrivă, duşmanul este pe 
aproape, el nu coboară de pe cal, dă ordine şi vizitează 
avanposturile; adesea îşi leapădă ciudata uniformă, se 
îmbracă ţărăneşte şi porneşte chiar el în cele mai 
primejdioase explorări; aşezat pe vreo culme înaltă ce 
domină împrejurimile, îşi petrece mai tot timpul scrutând 
adâncimile orizontului cu luneta; când. Trompeta 
generalului dă semnalul de plecare, aceleaşi lassouri slujesc 
la prinderea şi strângerea cailor ce pasc răspândiţi pe 
pajiști; ordinul de marş este stabilit ca şi în ajun, şi corpul 
de armată porneşte la drum fără ca nimeni să ştie sau să-şi 
facă griji încotro merge. 

Legiunea personală a lui Garibaldi numără cam peste o 
mie de suflete; ea este alcătuită din cei mai pestriţi oameni 
ce s-au văzut vreodată; o lume de tot soiul, de toate 
vârstele, copii între doisprezece şi paisprezece ani, atraşi 
spre această vtaţă de independenţă fie dintr-un sentiment 
nobil, fie dintr-o nelinişte a vârstei, soldaţi bătrâni aduşi de 
numele şi de faima ilustrului condotier al lumii noi, şi, în 
mijlocul tuturor acestora, mulţi care nu se pot lăuda decât 
cu jumătate din deviza lui Bayard - „Fără frică” - şi care 
caută, în învălmăşeala războiului, desfrâul şi fuga de 
pedeapsă. 


Ofițerii sunt aleşi dintre cei mai curajoşi şi sunt înălţaţi la 
gradele superioare, fără a se ţine seamă de vechime, nici de 
regulele obişnuite de avansare. Astăzi îl vezi pe unul, cu 
sabia la şold, că e căpitan; mâine, din dorinţa de variaţie, va 
lua muscheta, va intra în rânduri şi iată-l redevenit soldat. 
Solda nu lipseşte: ea este adusă de hârtia triumvirilor, care 
nu cere decât oboseala de a o tipări; proporţional, numărul 
ofiţerilor este mai mare decât cel al soldaţilor. 

Vagmistrul, adică omul însărcinat cu bagajele, e căpitan; 
bucătarul generalului e locotenent; ordonanța are acelaşi 
grad; statul-major e alcătuit din maiori şi din colonei. 

De o simplitate patriarhală atât de mare, încât ai zice că-i 
prefăcută, Garibaldi seamănă mai degrabă cu şefid unui 
trib indian decât cu un general; dar când se apropie 
primejdia sau când se şi declară, atunci el este cu adevărat 
admirabil în ce priveşte curajul şi agerimea ochiului; ceea 
ce ar putea să-i lipsească doar ca ştiinţă strategică, în 
calitate de general după regulile artei militare, este înlocuit 
la el printr-o activitate uluitoare” 

După cum vedeţi, acest om extraordinar face aceeaşi 
impresie asupra tuturor temperamentelor. 

Să ne reîntoarcem, la expediţia împotriva napolitanilor. 

Trupa se puse în marş la sfârşitul zilei, spre ora opt seara. 
Unde mergeau? Nimeni nu ştia nimic. O apucară la dreapta 
unde după ce descriseseră un cerc imens, se pomeniră pe 
drumul Palestrina. 

Noaptea era limpede şi răcoroasă; mergeau în tăcere şi cu 
pas iuţit. Statul-major asigura el însuşi serviciul de 
siguranţă. Ofițerii, însoţiţi de câţiva oameni călare, dădeau 
raite mari pe câmpie; când terenul era prea accidentat, 
coloana se oprea şi adjutanţii, cercetând pământul ce se 
întindea dinaintea lor, se întorceau să dea veşti, care 
puneau iarăşi expediţia în mişcare. 

Aceste popasuri aveau, pe lângă avantajul securităţii, pe 
acela de a da răgaz tuturor să se odihnească, marşul 
prelungindu-se astfel fără prea mare oboseală până la ora 


opt dimineaţă. La depărtare de o leghe de Tivoli, se opriră; 
după câtăva vreme părăsiră drumul Preneste care duce 
spre drumul Palestrina, şi se îndreptară spre Tivoli urmând 
o cale veche romană. 

Datorită acestui marş nocturn, executat la repezeală, 
generalul câştigase un întreit avantaj: Indusese în eroare 
pe spionii, care, văzându-l ieşind pe poarta Poporului, vor fi 
crezut că expediţia se îndrepta împotriva francezilor; 
aceştia, oprindu-se atunci la Palo, începuseră un fel de 
congres cu triumviratul. 

La Tivoli, Garibaldi se afla pe flancul drept al liniei de 
operaţii a napolitanilor, care-şi aveau tabăra la Velletri şi 
care îşi trimiteau cercetaşii spre Roma până pe înălțimile 
acestei localităţi. 

Marşul nocturn printr-o landă pustie, lipsită de umbră şi 
de apă, era, datorită nopţii răcoroase, o adevărată 
binefacere pentru trupe. 

La ora cinci seara, oamenii au strâns rândurile şi au 
mărşăluit spre ruinele vilei Adriana, la distanţă de aproape 
o leghe de locul unde făcuseră popas, loc ce se află la 
poalele muntelui pe care se înalţă Tivoli. 

În primul moment generalul avusese intenţia să rămână cu 
trupa acolo; dar îşi schimbă hotărârea şi ceru mai întâi să 
se cerceteze locurile în amănunţime. El nu duse trupe la 
Tivoli, deoarece nu voia să intre în oraş decât în cazuri 
extreme.: „r; În mijlocul ruinelor vilei Adriana, ce alcătuiesc 
o adevărată fortăreață, întreaga brigadă îşi aşeză tabăra, 
oameni şi cai - odăile subterane ale acestui imens edificiu 
fiind destul de bine păstrate pentru ca să se poată locui în 
ele. Vila aceasta a fost ridicată chiar de Adrian; ea măsoară 
două mile în lungime şi o milă în lăţime. O pădurice de 
portocali şi de smochini a crescut pe locul vechiului palat. 

La 6 mai, am plecat la ora opt dimineaţa, cu bersalierii în 
frunte; pentru a ajunge pe marea cale Palestrina, am fost 
siliţi să trecem prin strâmtoarea San-Vetorino. Ne-a trebuit 
un ceas ca să străbatem acest defileu; la amiază am poposit 


pe o altă vale, unde am găsit apă rece şi umbră. Nu se 
zărea nici o casă, dar înotam prin verdeață. 

La ora cinci şi jumătate, am reluat marşul şi am urcat 
muntele. Soldaţii aveau în faţa lor animalele de povară care 
cărau muniţiile de război. Cât despre soldaţi, fiecare din ei 
îşi ducea pâinea; de carne nu se îngrijeau, ea se găsea la 
toate popasurile; numai bersalierii aveau erătiţi. Ajunsă pe 
vârful muntelui, expediţia dădu peste o cale romană veche, 
admirabil păstrată, care ducea la Palestrina, unde şi sosi la 
ora unu dimineaţa. 

A fost o binecuvântare descoperirea acestei căi romane, 
atât de bine păstrată, încât nici un animal de povară nu făcu 
vreun pas greşit şi nici vântul nu stârni vreun fir de praf. 

Totuşi, s-au făcut dese popasuri spre a-i da soldatului 
repaus. Avea, într-adevăr, nevoie, dată fiind treaba ce-l 
aştepta, să n-ajungă prea obosit. Generalul trimise patrule 
în toate părţile. Una din patrule, alcătuită din şaizeci de 
oameni şi comandată de locotenentul Bronzelli, acelaşi 
care, zece ani mai târziu a fost lovit de moarte pe câmpul 
de luptă de la Treponti, a obţinut cele mai bune rezultate; 
ea a atacat un sat ocupat de napolitani, i-a pus pe fugă şi a 
făcut câţiva prizonieri. 

Doi dintre ei, care nu voiau să se predea, au fost omorâţi şi 
sfârtecaţi în bucăţi. 

La nouă, s-a primit înştiinţarea că un corp considerabil de 
napolitani înainta spre Palestrina; şi, într-adevăr, pe la ora 
două după-amiază, dinspre vârful muntelui San Pietro, care 
domină oraşul şi care era ocupat de compania a doua, a 
noastră, s-a văzut înaintând în ordine perfectă, pe cele două 
căi ce se întâlnesc la poarta del Sole, coloana duşmană. 
Erau două regimente de infanterie din garda regală şi o 
divizie de cavalerie. 

Garibaldi trimise în întâmpinarea lor, ca tiraliori, două 
companii din legiunea sa, una din garda naţională mobilă şi 
compania a patra de bersalieri. 


Aceasta din urmă ocupa partea stângă a lungului şir de 
munţi ce se pierde în vale. 

De pe platforma porţii, Manara domina de pe cal această 
măreaţă privelişte şi, cu ajutorul unei trompete, indica 
mişcările ce trebuiau executate. Te-ai fi putut crede la o 
trecere în revistă, într-atât de liniştit se desfăşurau lucrurile 
şi într-atât de bine răspundeau manevrele semnalelor 
trompetei. 

Când ne-am aflat aproape de napolitani, a început un foc 
foarte viu, şi celelalte corpuri ale expediției, strânse în 
coloană, se prezentară dincolo de poartă. 

Căpetenia duşmană vru atunci să-şi desfăşoare în tiraliori 
primele plutoane; dar soldaţii, înspăimântați, refuzară să se 
îndepărteze unii de alţii. Cât despre noi, înaintam într-una, 
continuându-ne focul. Atunci extrema noastră dreaptă, 
comandată de căpitanul Rozat, ocoli un zid ce-l împiedica să 
înainteze şi aleargă repede răspândindu-se spre flancui'ile 
dușmanului. Napolitanii şovăiră o clipă; apoi, rupând 
deodată rândurile, o luară la fugă aproape fără să-şi 
descarce puştile. Atunci câţiva oameni din batalionul lui 
Manara pătrunseră până în rândurile lor şi ieşiră de acolo 
aducând cinci sau şase prizonieri. 

În flancul drept, deşi mergând mai lent, lucrurile se 
desfăşurară în acelaşi fel; prima companie de bersalieri i-a 
lăsat pe napolitani să se apropie până la distanţa unui foc 
de pistol, şi printr-o şarjă năvalnică şi neaşteptată, cu un 
puternic atac la baionetă, i-a pus lesne pe fugă, izgonindu-i 
pe rând din cele trei case pe care le ocupau şi susţinând, cu 
cel mai mare calm, un atac de cavalerie ce i-a costat viaţa 
pe mulţi cavalerişti napolitani. 

Acesta era momentul aşteptat de Garibaldi; el trimise un 
batalion de întărire lui Manara, ordonându-i să atace pe 
toată linia, la baionetă. Trăsniţi, pe flancul lor, de către 
lombarzi, respinşi din faţă de legiuni şi de exilați, soldaţii 
regali o luară repede şi peste tot la fugă, lăsând trei tunuri 
pe câmpul de bătaie. 


Lupta dură trei ore şi fu dusă la bun sfârşit fără mare 
greutate. Duşmanii opuseră o atât de slabă rezistenţă, încât 
ne-a surprins şi pe noi. 

Dacă am fi avut cavalerie ca s-o trimitem în urmărirea 
fugarilor, pierderile lor ar fi fost considerabile. 

Dar, când Garibaldi îl văzu pe duşman retrăgându-se atât 
de grăbit şi pe ai noştri urmărindu-l în dezordine, se temu 
de o ambuscadă şi ordonă să se sune retragerea. 

Noi am avut o duzină de morţi şi douăzeci de răniţi, 
printre care pe viteazul căpitan Ferrari, care a primit o 
lovitură de baionetă în picior. 

Pierderile napolitanilor au fost de o sută de oameni. 

Rezultatul material, după cum se vede, era neînsemnat, 
dar efectul moral era mare. 

Două mii cinci sute de soldaţi ai lui Garibaldi puseseră în 
totală derută şase mii de napolitani. 

Cam vreo douăzeci de bieţi prizonieri, aproape toţi din 
rezervă şi, prin urmare, smulşi familiilor şi siliţi să lupte 
pentru o cauză ce nu era a lor, fură aduşi în faţa lui 
Garibaldi. Tremurând, cu mâiniie împreunate, ei implorară 
să li se lase viaţa. Erau bărbaţi frumoşi, bine îmbrăcaţi, dar 
înarmaţi groaznic de prost, cu puşti grele cu cremene, cu 
raniţele pline de iconiţe cu sfinţi şi cu madone, de relicve şi 
de amulete. Le purtau la gât, în buzunare, peste tot. 
Spuseră că regele se afla la Albano cu două regimente 
elveţiene, cu trei de cavalerie şi cu patru baterii; se 
aşteptau alte întăriri de la Neapole. 

Fuseseră trimişi sub ordinele generalului Zucehi să ia 
Palestrina şi să pună mâna pe Garibaldi, care le inspira o 
groază de neînchipuit. 

Ne-am instalat tabăra peste noapte în afara PaLestrinei. 

În ziua următoare, am înaintat cu două mile mai departe, 
spre a ocupa avanposturile; patrulele noastre s-au 
aventurat chiar până în liniile duşmane, care-şi aveau 
pichetele la distanţă de patru mile. 


Spre a nu sta degeaba, îi puneam pe soldaţii noştri să facă 
manevre, căci, de la Solaro, nu mai făcuseră nici măcar o 
singură dată exerciţii. Era un spectacol frumos şi 
încurajator pentru cauza noastră republicană să-i vezi pe 
aceşti bărbaţi care, la un sfert de leghe depărtare de 
duşman, învățau mânuirea armelor de care aveau să se 
servească împotriva lui, şi care, la sunetul trompetei şi al 
tobei, studiau şcoala plutonului şi focul tiraliorilor. 

Am revenit seara în oraş; dar am revenit pentru un nou 
asalt. 

Am sosit la 7 mai, la miezul nopţii, pe o ploaie torențială. 
Batalionul Manara primise drept locuinţă o mânăstire de 
augustini, dar călugării nu voiseră să-i deschidă; obosiţi şi 
uzi leoarcă, republicanii au bătut zadarnic în poartă, timp 
de o oră şi pe un vânt rece ca gheaţa. În sfârşit, bersalierii 
şi-au pierdut răbdarea, oricât de mare le-ar fi fost; i-au 
chemat pe genişti şi poarta mânăstirii a fost spartă. 

Deşi, în seara aceea, soldaţii, cumplit de obosiţi, erau 
furioşi de o astfel de primire, deşi generalul le-o spusese 
desluşit şi nu le ascunsese oamenilor săi că ducea războiul 
atât împotriva călugărilor duşmani republicii cât şi 
împotriva napolitanilor, îndemnurile lui Manara şi ale 
ofiţerilor lui au izbutit să-i potolească pe soldaţii noştri şi să 
împiedice răfuiala la care te puteai aştepta într-un astfel de 
prilej. S-au culcat în linişte pe pardoseala coridoarelor şi au 
căutat, într-o scurtă odihnă, puterea de a îndura noi 
oboseli. Din fericire, oboseala pe care ne-au pricinuit-o 
napolitanii n-a fost mare. Însă, în seara luptei, bersalierii s- 
au reîntors la mânăstirea lor şi din nou au găsit-o închisă. 
Din nou a trebuit să se recurgă la securea geniştilor. De 
data asta însă, fraţii fugiseră. Ei nu putuseră să creadă că 
nişte republicani ar fi atât de puţin ranehiunoşi şi se 
temeau ca nu cumva blândeţea de care dăduseră dovadă să 
nu fie o cursă şi să nu ascund't o cumplită schimbare de 
atitudine. 


Fugind, fraţii luaseră cu ei cheile chiliilor. Pentru a obţine 
pături şi obiectele necesare unei instalări, oricât de 
modestă ar fi fost ea, a trebuit să fie sparte câteva uşi. Din 
fericire, geniştii nu erau departe. După ce au fost sparte 
uşile, exemplul a fost molipsitor; în loc să se mai 
mulţumească, ca prima dată, cu pardoseala coridoarelor, 
soldaţii au vrut să aibă unii saltele, alţii paturi; şefii, obosiţi 
să mai facă morală, au urmat pilda rea şi au luat cu asalt 
chiliile. În mai puţin de o jumătate de oră, mânăstirea a fost 
dată peste cap; de-abia a mai fost timp să se pună sentinele 
la uşa bisericii, la pivniţă şi la bibliotecă. De altfel, nici nu 
prea aveai ce să iei; fraţii nu lăsaseră decât mobilele, dintre 
care niciuna nu putea fi vârâtă într-o raniţă; dar un mare 
număr de ţărani, care îi aţâţaseră pe soldaţii noştri la 
această devastare, profitară de dezordine şi, ca furnicile, se 
strângeau câte trei, patru, spre a căra obiectele prea grele 
pentru unul singur. 

Mulţi dintre ai noştri, prea puţin evlavioşi, alergau de colo- 
colo prin toată mânăstirea, fericiţi, măcar o dată în viaţă că 
au de-a face cu călugării. Unul ieşea dintr-o chilie cu o 
pălărie mare de dominican pe cap, altul se plimba cu 
gravitate pe coridoare, îmbrăcat într-un lung anteriu alb 
peste uniforma lui. Cu toţii s-au înfăţişat la apel, având în 
mâini o enormă luminare aprinsă şi, în tot cursul nopţii de 9 
spre 10, în onoarea victoriei noastre asupra napolitanilor, 
mânăstirea a fost splendid iluminată. 

Corespondenta bieţilor fraţi n-a fost mai respectată decât 
restul, şi aproape toate scrisorile au fost aduse în triumf şi 
citite cu glas tare de către soldaţi, scrisori ce i-ar fi făcut să 
roşească până la urechi pe căştii fondatori ai ordinului.40 

La zece, ne-am oprit la Palestrina şi ne-am instalat 
bivuacul pe pajişti. Napolitanilor se părea că le pierise pofta 
să ne mai atace şi, ocolind colinele de la Albano şi de la 
Frascati, se apropiau încet-încet de Roma. 

Garibaldi, care se temea de un atac comun al napolitanilor 
şi al francezilor, o porni în marş chiar în aceeaşi seară, spre 


a se întoarce la Roma; am trecut în tăcere şi într-o ordine 
desăvârşită, la o depărtare de două mile de eâmpul 
duşman, pe poteci aproape impracticabile, fără ca vreun 
accident să tulbure liniştea unui marş măreț. 

În sfârşit, în dimineaţa de 12, am ajuns la Roma, după ce 
am făcut în timpul nopţii douăzeci şi opt de mile fără să ne 
oprim o clipă; aveam absolută nevoie de odihnă; mulţi 
dintre noi, crezând că plecăm într-o campanie de câteva 
ceasuri, nu-şi luaseră, ca să le fie mai uşor, nici cratiţă, nici 
raniţă, nici rufe. 

Dar la căderea nopţii, în loc să ne odihnim, am fost siliţi să 
ne luăm iar puştile; s-a dat o alarmă în oraş; s-a răspândit 
zvonul că francezii atacau Monte-Mario; am ieşit în mare 
grabă pe poarta Angelica, am schimbat câteva focuri de 
armă cu francezii şi am dormit pe marginea unui şanţ, cu 
mâna pe armă. 

1 Întrucât Medici n-a luat parte la expediţia de la 
Palestrina, cea mai mare parte din aceste amănunte sunt 
împrumutate de la Emilio Dandolo. (Al. Dumas). 

Lupta de la Velletri Începând din acest moment, notele 
lăsate pentru noi de Garibaldi, în clipa plecării sale spre 
Sicilia, ne îngăduie să-i dăm iar cuvântul şi să-i punem pana 
în mână. 

La 12 mai, Adunarea constituantă romană, la vestea 
apărării eroice a Bolognei, dădea acest decret: „Roma, 12 
mai 1849 

Adunarea constituantă, în numele lui Dumnezeu şi al 
poporului, Decretează: Articol unic Se declară că eroicul 
popor al Bolognei a binemeritat de la patrie şi că este 
demnul emul al fratelui său, poporul roman.” 

În aceeaşi zi când Bologna cădea, ambasadorul 
extraordinar al republicii franceze, Ferdinand de Lesseps 1, 
intra în Roma cu Michele Accursi, trimisul republicii 
romane la Paris.- 

Graţie bunelor oficii ale ambasadorului francez, 
armistițiul, în care era vorba de cincisprezece zile şi 


împotriva căruia mă ridicasem cu atâta tărie în ziua de 1 
mai, se încheiase. 

Guvernul roman hotări să profite de acest armistițiu spre a 
se descotorosi de armata napolitană; fără ca ea să fie cu 
adevărat de temut, era destul de supărător să ai douăzeci 
de mii de oameni şi treizeci şi şase de tunuri pe umerii tăi. 

Greşesc, căci nu mai avea decât treizeci şi trei, întrucât 
noi adusesem trei din ele de la Palestrina. 

Cu acest prilej, guvernul din Roma socoti nimerit să facă 
doi generali de divizie, unul, dintr-un colonel, celălalt, dintr- 
un general de brigadă; primul fu Roselli, al doilea, eu. 

Guvernul îl numi pe Roselli general al expediției. 

Câţiva prieteni mă îndemnau să nu primesc această poziţie 
secundară, sub ordinele unui om care, nu mai departe 
decât în ajun, fusese inferiorul meu. Dar mărturisesc că 
totdeauna am fost insensibil la aceste chestiuni de amor- 
propriu; de mi s-ar fi dat prilejul, fie şi ca simplu soldat, să 
scot sabia împotriva duşmanului ţării mele, aş fi slujit şi ca 
bersalier. Am primit deci, cu recunoştinţă, să slujesc ca 
general de divizie. 

La 16 mai, seara, toată armata Republicii, adică zece mii 
de oameni şi douăsprezece tunuri, ieşi dintre zidurile Romei 
pe poarta San-Giovannj. Printre aceşti zece mii de oameni, 
trei mii erau din cavalerie. 

Pe drum, au băgat de seamă că lipsea corpul de armată al 
lui Manara, care fusese desemnat să ia parte la expediţie. 
S-a trimis un ofiţer de statmajor spre a se informa cum se 
făcea că Manara, de obicei primul când era vorba să 
meargă împotriva duşmanului, era de data asta ultimul. 
Uitaseră un singur lucru: să-l prevină. L-au găsit furios; 
credea că el singur fusese exclus din expediţie. 

Trecurăm Tibrul, în drum spre Tivoli; acolo, am luat-o la 
dreapta şi am ajuns, cam pe la ora unsprezece dimineaţa, la 
Zagarola, după un marş dintre cele mai obositoare pentru 
oamenii noştri. Deşi nu ajunsesem departe, mersesem 
şaisprezece ceasuri încheiate. Asta din pricina lungimii 


coloanei. Era un praf insuportabil. Pe lângă asta, în unele 
locuri, drumul era atât de îngust, îneât a trebuit să trecem 
unul câte unul. 

Când am sosit la Zagarola, n-am găsit nici pâine, nici 
carne; divizia napolitană avusese grijă să facă ordine: 
mâncase totul şi băuse aproape totul. Statul-major uitase să 
prevadă această împrejurare. 

Din fericire, luasem cu mine câteva vite; oamenii mei au 
prins altele cu lasso-ul; au fost tăiate, împărţite în bucăţi, 
fripte şi mâncate. 

Este adevărat că, atunci când m-am plâns de această lipsă 
de prevedere care era cât pe-aci să rateze expediţia din 
pricina foametei, mi s-a răspuns că se temuseră, adunând 
merinde, să nu trezească atenţia duşmanului. Foarte bine! 

Am stat aproape treizeci de ore în acest târguşor, de unde 
am pornit la drum tot fără pâine, la fel cum veniserăm 
acolo. 

Ordinul de plecare a fost dat la 18 mai, la ora unu după- 
amiază; dar n-am pornit cu adevărat în marş decât la ora 
şase seara. Astfel de opriri sunt mai obositoare decât 
marşurile forţate. 

În sfârşit, la ora şase, am putut să mă pun iarăşi în fruntea 
brigăzii de avangardă, şi am pornit spre Valmontone. 
Celelalte brigăzi mă urmau. Ordonasem să se păstreze 
linişte desăvârşită în rânduri, capul coloanei şi flancurile să 
vegheze cu cea mai mare atenţie. Primisem înştiinţarea că 
armata napolitană se instalase la Velletri cu nouăsprezece 
sau douăzeci de mii de oameni dintre care două regimente 
elveţiene şi treizeci de tunuri. 

Se spunea că s-ar afla în oraş regele Neapolului în 
persoană. 

Într-adevăr, regalii ocupau Velletri, Albano şi Frascati; 
avanposturile lor ajungeau până la Fratocchi. Aripa stângă 
le era ocrotită de mare, aripa dreaptă apărată de Apenini; 
cum părăsisem Palestrina, o ocupaseră ei, dominând astfel 
valea unde se afla singurul drum practicabil pentru o 


armată, venind dinspre Roma, care i-ar fi putut ataca. 
Puteau, aşadar, să ne opună o rezistenţă serioasă; apoi, ei 
mai aveau faţă de noi avantajul poziţiei, avantajul 
numărului, avantajul tunurilor şi pe cel al cavaleriei. 

Dar fericitul rezultat al primei acţiuni era o făgăduială a 
soartei pentru cea de-a doua. Trupele regelui Neapolului, 
erau, de altfel, cu desăvârşire demoralizate şi, după cum se 
ştie, în război, moralul este totul. 

Pentru a-l constrânge pe duşman la o retragere sau la o 
luptă, ne-am gândit să punem, vremelnic, stăpânire pe vale, 
să ocupăm o poziţie de flanc care să amenințe comunicațiile 
armatei napolitane cu Neapolul. Monte-Fortino a fost ales 
să devină acest punct strategic. O dată stăpâni pe el, 
puteam să ne aruncăm asupra Citernei şi să le închidem 
regalilor drumul spre graniţa lor, să punem stăpânire pe 
Velletri, dacă, din întâmplare, ei l-ar fi părăsit pentru a ne 
ocoli, sau, în sfârşit, să ne aruncăm cu toate forţele noastre 
asupra celui mai slab corp al inamicului, dacă inamicul 
săvârşea greşeala de a se împărţi. 

Pe înserat, am ajuns la o trecătoare foarte strimtă care 
duce până aproape de Valmontone; am avut de furcă două 
ceasuri. Regimentul Manara, ajutat de un escadron de 
dragon! şi de două tunuri, a fost însărcinat să apere 
avangarda. 

Am sosit la ora zece; era întuneric beznă, iar locul de 
campare prost; am fost siliţi să trimitem după apă la 
depărtare de o milă. 

La 18, ne-am continuat marşul cu aceeaşi iuţeală; la fel ca 
în ajun, am găsit Palestrina şi Valmontone părăsite de către 
duşman, şi de asemenea liber Monte-Fortino, pe care era 
atât de uşor să ni-l dispute. 

Toată armata burbonică era în plină retragere spre 
Valletri. 

În dimineaţa de 19, eu am părăsit poziţia de la Monte- 
Fortino ca să mărşăluirii spre Velletri cu legiunea italiană, 
cu al treilea batalion din regimentul trei de infanterie 


romană şi cu câţiva cavalerişti comandaţi de curajosul 
Maşina; în total, aproape o mie cinci sute de oameni. Aveam 
alături de mine pe Ugo Bassi care, totdeauna fără arme, 
dar călăreț excelentslujindu-mi drept aghiotant, îmi repeta 
neîncetat în mijlocul focului: 

— Generale! Vă implor, trimiteţi-mă pe mine unde e 
primejdie în loc să trimiteţi acolo pe un altul mai folositor 
decât mine. 

Când am ajuns aproape de Velletri, am trimis un 
detaşament cu ordinul să înainteze pe sub zidurile oraşului 
spre a recunoaşte locurile şi, atrăgându-l pe duşman, să-l 
facă, dacă era cu putinţă, să treacă la ofensivă. Nu speram, 
desigur, cu cei o mie cinci sute de oameni ai mei, să-i bat pe 
cei douăzeci de mii de oameni ai regelui Neapolului; dar 
speram, o dată lupta angajată, să-i atrag spre mine şi, 
dându-le de furcă, grosul armatei noastre să aibă astfel 
timp să ajungă spre a lua parte la bătălie. 

Pe înălțimile ee mărginesc drumul care duce la Velletri, mi- 
am aşezat jumătate din legiune, două sau trei sute de 
oameni în centru, jumătate din batalion la dreapta, iar 
grupul de cavalerişti, comandaţi de Marina, chiar pe drum. 

Am păstrat restul oamenilor în linia a doua ca rezervă. 

Duşmanul, văzându-ne într-un număr aşa de mic, n-a 
zăbovit să ne atace; primul, un regiment de vânători 
pedeştri ieşi dintre ziduri şi, răspândindu-se, deschise un 
foc de tiraliori împotriva avanposturilor noastre. 

Avanposturile, conform ordinului pe care îl primiseră, 
bătură în retragere. Vâhătorii napolie tăni au fost urmaţi de 
câteva batalioane de linie şi de un corp numeros de 
cavalerie. Ciocnirea a fost violentă, dar n-a ţinut mult. 
Ajunşi la o jumătate de bătaie de puşcă de oamenii noştri, 
focul cu desăvârşire calm şi bine dirijat de aceştia i-a oprit 
îndată. Bătălia începuse de o jumătate de ceas. În acest 
moment, duşmanul şi-a aruncat” două eseadroane de 
vânători călări pe drumul cătrei noi; o şarjă deznădăjduită a 
acestora trebuia să hotărască victoria. M-am pus atunci în 


fruntea celor cincizeci-şaizeei de călăreţi ai mei şi am atacat 
cinci sute de oameni. Napolitanii, mânaţi de avântul lor, au 
trecut peste trupurile noastre. Eu am fost răsturnat din şa 
şi aruncat la zece paşi de calul meu; m-am ridicat şi am 
rămas în mijlocul învălmăşelii, lovind din răsputeri ca să nu 
fiu lovit. 

Calul meu a făcut la fel ca mine; s-a ridicăt de jos. M-am 
zvârlit în spinarea lui, şi punându-mi pălăria în vârful săbiei 
şi agitând-o, m-am arătat oamenilor noştri, care puteau să 
mă creadă mort. De altfel, eram uşor de recunoscut, fiind 
singurul îmbrăcat într-un puneho alb, cu căptuşeală roşie. 

Strigăte puternice răsunară, văzându-mă înviat din morţi. 

În iureşul ei, şarja cavaleriştilor napolitani pătrunsese 
până la rezerva noastră, în vreme ce batalioanele de linie, 
strânse în coloană, îi urmau. Tocmai această înflăcărare îi 
pierdu; căci, flancurile lor nemaifiind apărate de regimentul 
de vânători pedeştri, întâlnindu-i pe-ai noştri ascunşi pe 
toate dealurile, în dreapta şi-n stânga, cu rezerva noastră în 
frunte, deveniră o adevărată ţintă pentru loviturile 
soldaţilor noşM. 

În acel moment am trimis să se cearifintăriri generalului- 
comandant, spunându-i că socoteam bătălia angajată de-a 
binelea. 

Mi s-a răspuns că nu mi se puteau trimite ajutoare, 
deoarece soldaţii nu-şi mâncaseră încă supa. Am hotărât 
atunci să fac ce voi putea cu propriile mele forţe, din 
nenorocire întotdeauna insuficiente în împrejurări decisive, 
Am ordonat să se sune atacul pe toată linia; eram o mie 
cinci sute împotriva a cinci mii. 

În aceeaşi clipă, cele două tunuri ale noastre fură puse în 
baterie şi bubuiră; focul tiraliorilor s-a întețit şi cei 
patruzeci sau cincizeci de lăncieri ai mei, conduşi de 
Marina, se năpustiră peste trei sau patru mii de infanterişti. 

În vremea asta, Manara, care se afla cam la vreo două mile 
de noi, auzind focul, îi ceru generalului-comandant 
permisiunea de a se duce la tun. După o oră, această 


permisiune îi fu acordată. Curajoşii tineri au pornit în pas 
alergător, pe drumul mare, sub focul artileriei duşmane. 
Când au ajuns la ariergarda noastră, aceasta se deschise 
spre a-i lăsa să treacă. Ei defilară în sunetul trompetelor şi 
în mijlocul unui admirabil entuziasm. La vederea acestor 
tineri, mici, bruneţi, viguroşi, a panaşurilor lor negre 
fluturând în vânt, strigătul de „Trăiască bersalierii!”, ţâşni 
de pe toate buzele. Ei răspunseră prin strigătul de 
„Trăiască Garibaldi!” şi intrară în linie. 

În timpul acesta, duşmanul fusese respins de pe o poziţie 
pe alta şi se retrăgea sub protecţia tunurilor din piaţă, din 
care cea mai mare parte, aşezate în dreapta porţii, aveau în 
spate o mănăstire; două din ele băteau în anfiladă drumul 
mare, ' celelalte trăgeau în flancul stâng al coloanei 
noastre, unde erau răspândiţi tiraliorii; dar, dată fiind 
natura terenubh, care le oferea oamenilor mei numeroase 
ridicături îndărătul cărora se puteau ascunde, ele nu le 
pricinuiau prea mult rău. De-abia ajuns pe câmpul de luptă, 
Manara mă căută cu privirea. 

Mă recunoscu îndată după puncho-ul meu alb; şi o porni în 
galop ca să ajungă la mine dar, în drum, fu oprit de un 
incident pe care îl redau aici, deoarece zugrăveşte 
admirabil spiritul oamenilor noştri. 

Trecând prin faţa muzicii, care citita un cântec vesel, vreo 
douăzeci de oameni de-ai lui nu putuseră rezista ritmului şi, 
în iureşul gloanţelor şi al mitraliilor napolitanilor, se 
apucară să danseze. 

În clipa când însuşi Manara, sub o ploaie de gloanţe, îi 
privea râzând, o ghiulea de tun răpuse doi dansatori. 

După acest accident, se produse o scurtă pauză. Dar 
Manara strigă: 

— Eî bine, muzica? 

Muzica răsună iar şi dansul se porni din nou şt mai aprins 
ca înainte. În ce mă priveşte, când i-am văzut sosind pe 
bersalieri, l-am trimis pe Ugo Bassi ca să-i spună lui Manara 
să vină să-mu vorbească. 


Primul său cuvânt a fost să întrebe dacă nu eram cumva 
rănit. 

— Cred că generalul a primit două gloanţe, unul în mână şi 
celălalt în picior, răspunse Ugo Bassi; dar, cum nu se 
plânge, probabil că rănile nu sunt primejdioase. 

— Într-adevăr, avusesem două zgârieturi, de care nu m-am 
ocupat decât seara, când n-am mai avut altceva de făcut. 

Manara îmi povesti scena la care tocmai asistase. 

— Oare cu astfel de oameni, mă întrebă. Eî, nu. Putem să 
încercăm să luăm cu asalt Velletri? 

Am început să râd. Să luăm cu asalt, cu două mii de 
oameni şi cu două tunuri, un oraş cocoţat, ca un cuib de 
vulturi, pe vârf de munte şi apărat de douăzeci de mii de 
oameni şi de treizeci de tunuri! 

Dar acesta era spiritul ce însufleţea acest tineret viteaz, 
căruia nimic nu i se părea cu neputinţă. 

Am trimis noi mesageri la cartierul general. Dacă aş fi avut 
măcar cinci mii de oameni, aş îi încercat isprava, într-atât 
de mare era entuziasmul oamenilor mei şi descurajarea 
napolitanilor. 

În dreapta porţii, se vedea cu ochiul liber un fel de 
spărtură în-zid; această spărtură era astupată cu fascine, 
dar câteva ghiulele de tun'ar fi deschis-o; coloanele de atac, 
puteau ajunge adăpostite de nenumăraţii copaci presăraţi 
pe coastele colinelor, la această spărtură; iar geniştii 
tuturor corpurilor, după înlăturarea obstacolelor, ar fi făcut 
restul. Două atacuri simulate ar fi apă rat atacul principal. 

În loc de asta, a trebuit să ne mulţumim să-i lăsăm pe 
bersalierii noştri să se distreze cu oamenii de pe metereze, 
în vrem e ce, din mânăstirea capucinilor, două regimente 
elveţiene deschideau asupra lor un groaznic foc de artilerie. 

În sfârşit, generalul-comandant se hotări să-mi vină în 
ajutor cu toată armata; dar când sosi, momentul prielnic 
trecuse. Cum nu mă îndoiam că duşmanul va evacua oraşul 
peste noapte, şi fiind infdrmat că regele şi plecase cu şase 
mii cie oameni, am propus să se trimită un detaşament 


puternic spre poarta Neapolului şi să se preseze flancul 
duşmanului, în momentul când s-ar retrage în dezordine; 
teama de a ne slăbi forţele peste măsură împiedică 
executarea acestui plan. 

Pe la miezul nopţii, vrând să ştiu pe ce mă bizui, i-am 
ordonat lui Manara să trimită un ofiţer, cu patruzeci de 
oameni de care să fie sigur, până sub zidurile oraşului 
Velletri, ba chiar până în Velletri, dacă era cu putinţă. 

Manara transmise ordinul meu sublocgtenentului Emilio 
Dandolo, care luă patruzeci de oameni şi înaintă, pe 
întuneric, spre oraş. 

Doi ţărani pe care-i întâlni îl asigurară că oraşul fusese 
părăsit. 

Dandolo şi cu oamenii lui înaintară atunci până ia poartă; 
n-o păzea nici o sentinelă. 

Sfărâmată de ghiulelele noastre, poarta fusese baricadată. 
Bersalierii escaladară baricada şi se pomeniră în oraş. 

Oraşul era într-adevăr pustiu. Dandolo făcu câţiva 
prizonieri care întârziaseră şi, de la ei şi de la lumea din 
oraş pe care o trezi, află tot ceea ce avea nevoie să ştie, şi 
anume că îndată după venirea nopţii, napolitanii începuseră 
să se retragă, dar atât de grăbiţi şi într-o asemenea 
dezordine, îneât îşi părăsiseră cea mai mare parte din 
răniţi. 

În zori am pornit în urmărirea lor; dar mi-a fost cu 
neputinţă să-i mai ajung. De altfel, în vreme ce eu mă aflam 
pe drumul mare de la Terracina, am primit ordin să mă 
alătur coloanei, din care jumătate se întorcea la Roma, în 
timp ce jumătatea cealaltă era destinată să elibereze 
localitatea Frosinone de voluntarii lui Zucchi, care o 
devastau. 

În felul acesta duşmanul ne scăpă şi o zi care putea să fie 
decisivă însemnă doar un simplu succes tactic. 

În ziua aceea patru au fost lucrurile pe care generalul- 
comandant şi armata nu se pricepuseră să le facă: N-au 
ştiut să-mi trimită întăriri când le-am cerut. 


N-au ştiut să dea asaltul când m-au ajuns din urmă. 

N-au ştiut să împiedice retragerea napolitanilor. 

N-au ştiut să-i hărţuiaseă pe fugari. 

XVII 

3 iunie M-am întors la Roma la 24 mai, în mijlocul unei 
mulţimi imense, care mă saluta cu strigăte de bucurie 
nebună. 

În timpul acesta, austriecii amenințau Aneona; un prim 
corp de patru mii de oameni şi plecase de ia Roma spre a 
merge să apere teritoriile legalelor şi provincia Marche. 

Era vorba să fie trimis şi ' un al doilea corp; dar mai 
înainte de a-l face să părăsească Roma, generalul Roselli 
crezu de datoria sa şi pentru siguranţa Romei, să-i scrie 
ducelui de Reggio următoarea scrisoare: „Cetăţene 
general, Convingerea mea adâncă este că armata Republicii 
romane va lupta într-o zi alături de cea a Republicii 
franceze spre a susţine cele mai sfinte drepturi ale 
popoarelor. Această convingere mă îndeamnă să vă fac 
propuneri pe care nădâăjduiesc că le veţi primi. Am 
cunoştinţa că între guvernământ şi ministrul plenipotenţiar 
al Franţei, a fost semnat un tratat care n-a primit 
aprobarea dumneavoastră. 

Eu nu intru în misterele politicii, ci mă adresez 
dumneavoastră în calitate de general suprem dl armatei, 
comandant suprem al trupelor franceze care operează în 
regiunea Romei. Austriecii sunt în marş; ei încearcă să-şi 
concentreze forţele la Foligno, de acolo, sprijinindu-şi aripa 
dreaptă ps teritoriul Toscanei, au intenţia să înainteze pe 
valea Tibrului şi să opereze, prin Abruzzi, joncţiunea, lor cu 
napolitanii. Nu cred că dumneavoastră aţi putea privi cu 
indiferenţă realizându-se un asemenea plan. 

Cred că trebuie să vă comunic presupunerile mele cu 
privire la mişcările austriecilor, mai ales în momentul în 
care atitudinea dumneavoastră nekotărâiă ne paralizează 
forţele şi poate să-i asip gure o izbândă duşmanului. Aceste 
motive mi se par îndeajuns de puternice pentru a vă cere 


un armistițiu nelimitat şi notificarea ostilităţilor cu 
cincisprezece zile mai înainte de reluarea lor. 

Generale, acest armistițiu eu îl cred necesar pentru a-mi 
salva patria şi îl cer în numele onoarei, armatei şi a 
Republicii franceze. 

În cazul când capul coloanelor austriece s-ar ivi la Civita- 
Castellana, răspunderea de a ne fi silit să ne împărţim 
forţele într-un moment când ele ne sunt atât de preţioase şi 
de a fi asigurat astfel succesele duşmanilor Franţei, ar 
cădea, în faţa istoriei, asupra armatei franceze. 

Am onoarea de a vă cere, generale, un răspuns 'grabnic, 
rugându-vă să, primiţi salutul fraternității. 

Roseui Generalul francez răspunse: „Generale, Ordinele 
guvemământului meu sunt pozitive; ele îmi impun să intru 
în Roma cât mai curând cu putinţă. Ara denunţat autorităţii 
romane armistițiul verbal pe care, la insistenţele domnului 
de Lesseps, consimţisem să-l acord momentan. Am ordonat 
să se prevină în scris avanposturile noastre, că cele două 
armate erau în drept să reînceapă ostilitățile. 

Dar, pentru a da conaţionalilor dumneavoastră care ar 
vrea să părăsească Roma, şi la cererea domnului cancelar 
al ambasadei Franţei, putinţa s-o facă eu uşurinţă, amin 
atacul pieţei până luni dimineaţă... 

Primiţi, generale, asigurarea înaltei mele consider aţiuni. 

Generalul-comandant al corpului de armată al 
Mediteranei, Oudinot, duce de Reggio.” 

După această asigurare, atacul nu trebuia să înceapă 
decât la 4 iunie. 

Este adevărat că un autor francez, Fol ard, a spus în 
comentariile sale asupra lui Polvb: „Un general care se 
culcă pe încrederea într-un tratat se trezeşte înşelat”. 

La 3 iunie, către orele trei, m-am deşteptat în bubuitul 
tunului. 

Eu locuiam în via Carroze nr. 59 cu doi prieteni ai mei: 
Orrigoni, despre care am mai sp-us un cuvânt, cred, şi 
Daverio, despre care, de asemenea, am avut prilejul să 


vorbesc, acelaşi care, la Velletri, comanda compania de 
copii. 

Amândoi, la acest zgomot neaşteptat, săriră din pat în 
acelaşi timp cu mine. Daverio suferea foarte mult din 
pricina unui abces; i-am ordonat să rămână acasă. Cât 
despre Orrigoni, n-aveam nici un motiv să-l împiedic să vină 
cu mine. Am sărit pe cal, iăsându-i libertatea de a mă 
ajunge unde şi când va voi, şi am pornit-o în galop spre 
poarte San-Pancrazio. Am găsit focul în toi. lată ce se 
întâmplase: Avanposturile noastre de la vila Pamfili constau 
din două companii de bersalieri bolognezi şi din două sute 
de oameni din regimentul şase. În clipa când suna miezul 
nopţii şi când, prin urmare, tocmai intram în ziua de 3 iunie, 
o coloană franceză se strecură prin bezna cea mai deasă 
spre vila Pamifili. 

— Cine-i? strigă sentinela, avertizată de zgomotele paşilor. 

— Viva l'lItalia! răspunse o voce. 

Sentinela crezu că are de-a face cu nişte compatrioți; îi 
lăsă să se apropie şi fu dezarmată. 

Câţiva bărbaţi săriră pe ferestre în grădină, apoi, o dată în 
grădină, de pe ziduri, jos. 

Cei mai iuți se retraseră în dosul mânăstirii SanPancrazio, 
strigând: „La arme!” 

Ceilalţi alergară în direcţia vilelor Valentini şi Corsini. 

Ca şi vila Pamifili, ele fură luate prin surprindere, nu totuşi 
fără a opune oarecare rezistenţă Strigătele celor ce se 
refugiaseră. În spatele mânăstirii San-Pancrazio, 
împuşcăturile trase de apărătorii vilei Corsini şi ai vilei 
Valentini îi treziseră pe tunari. 

În momentul când aceştia văzură vila Corsini şi vila 
Valentini ocupate de francezi, îşi îndreptară focul spre 
aceste două case de ţară. 

Bubuitul tunului îl deşteptă pe toboşar şi stârni clopotele. 

Să dăm o idee despre câmpul de luptă pe care se va juca 
destinul acestei zile înfricoşătoare. 


De la poarta San-Pancrazio pleacă un drum ce duce direct 
la Vascello; acest drum e lung cam de două sute cincizeci de 
paşi. 

Apoi drumul se împarte. Drumul principal coboară la 
dreapta, de-a lungul grădinilor vilei Corsini, înconjurată de 
ziduri, şi merge să întâlnească drumul mare dinspre Civita- 
Vecchia. Drumul secundar, încetând de a mai fi un drum 
public şi devenind o alee de grădină, conduce direct la vila 
Coi'sini, la o depărtare de trei sute de metri. 

Această alee este mărginită, de fiecare parte, de garduri 
vii de mirt, înalte şi dese. 

Un altreilea drum coteşte la stânga, şi, ca şi primul, în 
partea opusă merge de-a lungul zidului înalt al grădinii 
Corsini. 

Vila Vascello este o clădire mare şi masivă cu trei etaje, 
înconjurată de grădini şi de ziduri. La cincizeci de paşi de 
ea se află o căsuţă, din care se poate trage în ferestrele vilei 
Corsini. 

Pe drumul din stânga, 3a o sută de paşi de locul unde se 
separă de drumul mare, se înalţă două căsuțe, una chiar în 
spatele grădinii vilei Corsini, cealaltă la douăzeci de paşi 
mai sus. 

Vila Corsini, situată pe o înălţime, domină toate 
împrejurimile: poziţia este foarte puternică, întrucât, dacă 
ataci direct şi fără să faci unele lucrări pregătitoare, eşti 
silit să treci peste grilajul care se găseşte la extremitatea 
grădinii şi să suporţi, mai înainte de a ajunge îa vilă, focul 
concentrat al duşmanului, adăpostit de gardurile vii, de 
vase, de parapete, de statui şi chiar de casă, foc deschis în 
punctul în care zidurile grădinii se închid într-un unghi 
ascuţit, nelăsând între ele o altă deschizătură decât cea a 
porţii. 

Acest teren este pretutindeni foarte accidentat şi, dincolo 
de vila Corsini, prezintă multe puncte favorabile 
duşmanului, care, culcat între neregularităţile lui sau 
mascat de pădurici, poate să-şi aşeze rezerve la. Adăpost de 


focul asediatorilor, presupunând că ar fi silit să părăsească 
locuinţa. 

Când am ajuns la poarta San-Pancrazio, vila Pamifili, vila 
Corsini şi vila Valentini fuseseră luate. Singură Vascello 
rămăsese în puterea noastră. Dar, vila Corsini luată, 
însemna pentru noi o pierdere uriaşă; atâta vreme cât eram 
stăpâni pe vila Corsini, francezii nu puteau să-şi sape 
tranşoe. Cu orice preţ, trebuia deci s-o recucerim, pentru 
Roma, asta era o chestiune de viaţă şi de moarte. Focurile 
se încrucişau între tunarii de pe metereze, între oamenii de 
la Vascello şi francezii de la vila Corsini şi de la Vila 
Valentini. 

Dar nu putea fi vorba nici de schimb de focuri, nici de 
salve de tun, ci era necesar un asalt, un asalt teribil şi 
victorios, care să ne redea vila Corsini. M-am repezit în 
mijlocul drumului, fără să-mi pese dacă puncho-ul meu alb 
şi pălăria mea cu pene aveau să slujească drept ţintă 
tiraliorilor francezi, şi, cu glasul şi cu gestul, i-am chemat pe 
toţi bărbaţii gata să mă urmeze. Ofiţeri şi soldaţi ieşiră 
parcă din pământ. 

Într-o clipă, i-am avut lângă mine pe aghiotantul meu Nino 
Bixio, pe Daverio, pe care-l credeam rămas conform 
ordinului meu, în via Carroze, pe Marina, comandantul 
obişnuit ai lăncierilor mei, în sfârşit pe Sacchi şi pe 
Marochetti, vechii mei. Tovarăşi de război din Montevideo. 
Ei adunară restul bersalierilor bolognezi, se puseră în 
fruntea legiunii italiene şi se avântară primii, atrăgându-i 
după ei şi pe ceilalţi. Nimic n-a putut să le stăvilească 
avântul: vila Corsini a fost luată; dar, mai înainte de a 
ajunge la ea, atâţia oameni rămăseseră pe drumul care 
trebuise să fie străbătut, încât cei ce intraseră acolo n-au 
putut rezista numeroaselor coloane venite să-i asedieze. Au 
fost siliţi să dea înapoi. 

Dar, în timpul acestui atac, sosiră alţii, alţii li se adăugară; 
comandanții, furioşi de eşecul lor, cereau să se atace din 
nou. Marina, căruia un glonţ îi străbătuse braţul, îşi ridică 


acest braţ însângerat, strigând: „înainte!” ' Spre a-i ajuta 
pe aceşti soldaţi viteji, i-am dat mai mulţi dintre oamenii de 
la Vascello; sună atacul şi vila Corsini a fost din nou luată. 
Un sfert de ceas mai târziu, era iarăşi pierdută şi ne costase 
un sânge preţios. Marina, după cum am spus, fusese rănit la 
braţ; Nino Bixio primise un glonţ în şold; Daverio fusese 
ucis. În momentul când îi ceream lui Marina să se ducă să-şi 
lege rana şi când ordonam să fie transportat Bixio, Manara, 
care alergase de pe câmpul Vaccino, cu toate ordinele 
contradictorii pe care le primise, veni lângă mine. 

— Scoate-ţi oamenii la atac, i-am zis; vezi prea bine că 
trebuie să luăm înapoi cetăţuia asta. 

Prima lui companie, comandată de căpitanul Ferrari, fost 
aghiotantul generalului Durando, se şi desfăşurase în 
tiraliori dincolo de poarta SanPamerazio. Ferrari era un 
viteaz, care făcuse cu noi dubla campanie de la Palestrina şi 
de la Velletri; la Palestrina fusese rănit la picior de o 
lovitură de baionetă, dar se vindecase. 

Manara spuse trompetului să sune adunarea; Ferrari îşi 
strânse oamenii şi veni să primească ordinele colonelului 
său. El ordonă să se înfigă baioneta în vârful puştii, ceru să 
se sune atacul şi se avântă. În clipa când ajunse la grilaj, 
adică la trei sute de metri de casă, o grindină de gloanţe se 
abătu asupra lui şi a oamenilor săi. 

Totuşi el merse înainte, cu capul în piept, îndreptându-se 
spre vilă, care bubuia şi scotea flăcări ca un vulcan, până ce 
locotenentul său Mangiagalli, trăgându-l de pulpana hainei, 
îi strigă: 

— Căpitane! Păi bine, căpitane, nu vedeţi că n-am mai 
rămas decât noi doi? 

Ferrari privi îndărăt pentru prima oară: dintre oamenii lui, 
douăzeci şi opt din optzeci zăceau lungiţi în juru-i, morţi sau 
răniţi. Ceilalţi bătuseră în retragere. Magiagalli şi el făcură 
la fel. Manara era furios că, sub ochii mei, restul companiei 
îi părăsise pe cei doi ofiţeri. El chemă compania a doua, 
comandată de căpitanul Enrico Dandolo, un milanez nobil şi 


bogat, de origine venețiană, după cum o indică numele său 
ducal. Strânse resturile primei companii şi strigă: 

— Înainte, lombarzi! Trebuie să murim sau să luăm înapoi 
clădirea. Gândiţi-vă că Garibaldi vă priveşte. 

Ferrari făcu semn că are de spus ceva. 

— Haide, vorbeşte! zise Manara. 

— Generale, îmi zise Ferrari, ceea ee o să vă spun n-o fac 
cu speranţa de a micşora primejdia, ci cu speranţa de a 
izbândi. Eu cunosc locurile, viu de acolo, şi aţi văzut că am 
şovăit mai mult să ies decât să intru acolo. 

Am dat din cap în semn de aprobare. 

— Ei, bine, iată ceea ce vă propun: în loc dea o lua pe alee 
şi de a ataca frontal, ne vom strecura îndărătul gardurilor 
de mirt, compania Dandolo la stânga, a mea la dreapta. O 
piatră aruncată de mine companiei Dandolo îi va da de ştire 
că oamenii mei sunt gata; o altă piatră, zvârlită din partea 
lui, va fi răspunsul; atunci cei opt trompeţi ai noştri vor 
suna atacul toţi în acelaşi timp, şi noi vom da năvală la asalt, 
chiar de pe marginea terasei. 

— Faceţi cum ştiţi, i-am răspuns, dar luaţi înapoi prăpădita 
asta de fortăreață. 

Ferrari plecă în fruntea companiei sale. Şi Dandolo în 
fruntea companiei lui. Am cerut să fie urmaţi de căpitanul 
Hoffstetter şi de vreo cincizeci de studenţi, însărcinaţi să 
ocupe casa din stânga despre care am mai vorbit, şi care a 
fost cunoscută mai târziu sub numele de „Casa arsă”. 

După zece minute, am auzit trompeţii şi, aproape îndată, 
schimbul de focuri de armă. lată ce se petrecea: Cele două 
companii, apărate de gardurile de mirt şi de vii, 
pătrunseseră într-adevăr aşa cum nădăjduise Ferrari, fără 
să fie văzute sau auzite, ajungând cam la patruzeci de paşi 
de terasă. 

Acolo, semnalele fuseseră schimbate, trompetele 
răsunaseră, şi vitejii mei bersalieri o porniseră 3a asalt. Dar, 
de pe terasă, din salonul mare al primului etaj, de pe scara 
circulară care ducea la el, de la toate ferestrele, în sfârşit, 


se dezlănţuise un tir îngrozitor. Dandolo fusese răsturnat, 
cu trupul străpuns de un glonţ; locotenentul Sylva era şi el 
rănit nu departe de căpitanul Ferrari; sublocotenentul 
Mancini primise, aproape simultan, două gloanţe, unul în 
fesă, celălalt în braţ. Şi totuşi, conduşi de căpitanul Ferrari, 
Dandolo fiind ucis, bersalierii, într-o ultimă sforţare, 
eontinuară să înainteze; escaladară terasa şi-i respinseră 
pe francezi până la scara circulară a vilei. 

Acolo, sforţările lor încetară; îi aveau pe francezi în acelaşi 
timp şi în faţă şi în flancuri; se trăgea asupra lor de 
aproape, şi fiece glonţ dădea peste cap un om. Îi vedeam 
înverşunându-se şi căzând zadarnic; am înţeles că s-ar fi 
lăsat ucişi până la ultimul fără nici un rezultat. Am ordonat 
să se sune retragerea. Eu aveam două mii de oameni, în 
vreme ce francezii aveau douăzeci de mii; eu ocupam vila 
Corsini cu o companie, ei o luau înapoi cu un regiment. 
Căci, ca şi mine, francezii îşi dădeau perfect de bine seama 
de importanţa poziţiei. Bersalierii mei se întoarseră; 
lăsaseră patruzeci de morţi în grădina vilei; aproape toţi 
ceilalţi erau răniţi, Trebuia să aşteptăm noi trupe. 

I-am trimis pe Orrigoni şi pe Ugo Bassi în oraş, cu 
însărcinarea de a-mi aduce pe oricine ar fi întâlnit; pentru 
liniştirea conştiinţei mele, vroiam să fac o ultimă, o supremă 
încercare. 

I-am pus pe oameni la adăpost, îndărătul vilei Vascello. 

Cam după vreo oră, mi-au sosit, amestecate, companii de 
linie, studenţi, vameşi, restul de bersalieri lombarzi, şi 
rămăşiţe din diferite corpuri de armată. În mijlocul lor se 
afla Marina, călare, cu vreo douăzeci de lăncieri pe care mi- 
i aducea. Fusese bandajat şi se întorcea să ia parte la 
acţiune. 

Atunci am ieşit din Vascello cu un mic grup de dragoni; la 
vederea mea, strigătele de „Trăiască Italia! i! „Irăiască 
Republica romană!” izbucniră, tunul bubui de pe ziduri şi 
ghiulelele, trecând pe deasupra capului nostru, îi vestiră pe 
francezi că a început un nou atac; şi, cu toţii împreună, în 


dezordine, amestecați Marina în fruntea lăncierilor săi, 
Manara în fruntea bersalierilor, eu în fruntea tuturor, ne-am 
năpustit asupra, nu voi spune a vilei cu neputinţă de luat, ci 
cu neputinţă de ţinut. Ajunşi la poartă, n-au putut să intre 
toţi; şuvoiul se scurse în dreapta şi în stânga; cei ce au fost 
astfel îndepărtați s-au răspândit ca tiraliori pe cele două 
laturi ale casei; alţii au escaladat zidurile şi-au sărit în 
grădina vilei; alţii, în sfârşit, au înaintat până la vila 
Valentini, au luat-o şi au făcut prizonieri. 

Acolo, am văzut petrecându-se sub ochii mei un lucru de 
necrezut: Marina, urmat de lăncierii lui, se afla în fruntea 
coloanei; neînfricatul călăreț trecu în zbor, străbătu terasa 
şi, o dată ajuns la capătul scării, dând pinteni calului, îl sili 
să sară treptele în galop, astfel îneât după o clipă apăru pe 
palierul ce ducea în salonul mare, asemenea unei statui 
ecvestre. 

Această apoteoză nu dură decât un minut; o salvă, de la o 
mică distanţă, îl răsturnă pe călăreț; calul se prăbuşi peste 
el, străpuns de nouă gloanţe. Manara venea din spate, 
conducând un atac de baionetă, căruia nimic nu i-a rezistat; 
într-o clipă, vila Corsini a fost a noastră. Clipa a fost scurtă, 
dar sublimă. Francezii, reunindu-şi toate rezervele, au 
pornit cu toţii laolaltă; mai înainte chiar de a fi putut să 
stăvilesc dezordinea ce urmează întotdeauna după victorie, 
lupta a reînceput şi mai îndârjită, şi mai sângeroasă, şi mai 
ucigătoare: i-am văzut trecând din nou pe lângă mine, 
respinşi de cele două puteri irezistibile ale războiului, fierul 
şi focul, pe cei pe care îi văzusem trecând o clipa mai 
înainte. Îi duceau pe răniţi, printre care se afla şi viteazul 
căpitan llozat. 

— Am eu socotelile mele, îmi zise el trecând prin faţa mea. 

Şi îmi arătă pieptul însângerat. Am văzut multe lupte 
cumplite, am văzut luptele noastre de la Rio-Grande, am 
văzut-o pe cea de la Bo' vadă, pe cea de la Salto San- 
Antonio, dar n-am văzut nimic asemănător măcelului de la 
vila Corsini. 


Am ieşit cel din urmă, cu puncho-ul ciuruit de gloanţe, dar 
fără o singură rană. După zece minute, reintram în Vascello, 
în şirul de case ce ne aparţineau, şi focul începu din nou de 
la toate ferestrele asupra vilei Corsini. Nu mai era nimic de 
făcut. 

Cu toate acestea, seara, vreo sută de oameni, conduşi de 
Emilio Dandolo, fratele celui ucis, şi ele Goffredo Mameli, 
un tânăr poet genovez, ce promitea mult, veniră să-mi 
ceară să mai facă o ultimă tentativă. 

— Faceţi-o, le-am zis, bieţi copii; poate veă Dumnezeu vă 
îndeamnă. 

Au plecat şi s-au reîntors după ce pierduseră jumătate din 
oamenii lor. Emilio Dandolo avea coapsa străpunsă; Mameli 
era rănit la gambă. Suferisem pierderi cumplite. Legiunea 
italiană avea, morţi şi răniţi, cinci sute de oameni scoşi din 
luptă. Bersalierii care nu angajaseră în luptă decât şase 
sute de oameni, au avut o sută cincizeci de morţi. Ioate 
celelalte pierderi au fost în aceeaşi proporţie. Divizia mea 
de patru mii de oameni a pierdut în total o mie de oameni, 
dintre care o sută de ofiţeri. Seara. Bertani ', în raportul lui, 
mi-a numărat o sută optzeci de ofiţeri răniţi, atât la vila 
Corsini, cât şi la poarta Poporului; numai bersalierii au avut 
doi ofiţeri ucişi şi unsprezece răniţi. 

Ofițerii ucişi au fost: colonelul Daverio, colonelul Marina, 
colonelul Pollini, maiorul Ramorino, adjutantul-maior 
Peralta, locotenentul Bonnet, locotenentul Cavalleri, 
Emanuele, sublocotenentul Grani, căpitanul Dandolo, 
locotenentul Scarani, căpitanul Davio, locotenentul Şarete, 
locotenentul Cazzaniga. În acea zi, s-au putut vedea 
admirabile acte de curaj, şi de devotament. 

La ultimul atac, Ferrari şi Mangiagalli, care nu putuseră să 
intre o dată cu noi, s-au năpustit cu cei câţiva oameni care îi 
urmau, asupra vilei va lentini, Acolo, au avut de înfruntat 
cea mai în- dirjită rezistenţă: s-au luptat de pe o scară pe 
alta, dintr-o cameră într-altă cameră, nu însă cu puştile, 
care deveniseră inutile, ci cu sabia. Cea a lui Mangiagalli se 


rupsese în două, dar a continuat să lovească cu ciotul ei, şi a 
lovit atât de bine, Ferrari făcând la rândul său acelaşi lucru, 
încât au rămas stăpânii vilei Valentini. 

O lovitură de baionetă îi străpunsese sergentului-furier 
Monfrini, în vârstă de optsprezece ani, inâna dreaptă; 
băiatul s-a dus să se panseze şi, după o clipă, s-a întors să-şi 
reia locul. 

— Ce cauţi aici? i-a strigat Manara. Rănit cum eşti, nu poţi 
fi bun de nimic. 

— Vă cer iertare, domnule colonel „a răspuns Monfrini dar 
sporesc şi eu numărul. Viteazul tânăr a fost ucis. 
Locotenentul Bronzelli, aflând că ordonanța sa, pentru care 
avea o mare afecţiune „murise la vila Corsini, luă patru 
oameni hotărâți, intră noaptea în vilă şi luă cadavrul 
prietenului său, pe care-l îngropă după datina creştinească. 
Un soldat milanez, d'Alla Longa, îl văzuse căzând, lovit de 
moarte, pe caporalul Fiorini; asta se întâmplase în 
momentul în care fusesem respinşi. Longa nu voia să lase 
trupul prietenului său în mâinile francezilor, |l luă deci pe 
muribund pe umerii săi. Dai' după douăzeci de paşi, îl lovi 
un glonţ şi pe el, şi se prăbuşi mort lângă Fiorini. 

Durerea locotenentului Emilio Dandolo a întristat întreaga 
armată. Am spus că venise, împreună cu Mameli, să-mi 
ceară voie să mai dea un ultim atac, iar eu le aprobasem 
cererea. Dandolo pătrunse în vila Corsini, dar nu se ocupă 
decţt de soarta fratelui său, pe care-l credea rănit şi? u 
prizonier. În toiul focului, le striga tovarăşilor săi: „Nu l-aţi 
văzut pe fratele meu?” şi, fără să-i pese de el însuşi, se 
apropia de răniţi şi de morţi, întrebându-i pe primii şi 
cercetându-i pe ceilalţi. latăânsă că primi un glonţ în 
coapsă şi căzu. Ridicat de tovarăşii săi, a fost dus la 
ambulanţă şi pansat; după ce l-au bandajat, a pus mâna pe 
un baston ca să se sprijine şi, şchiopătând, o porni din nou 
în căutarea fratelui său. Intră în casa unde se afla Ferrari; 
tot acolo se afla şi cadavrul lui Enrico Dandoio. Ferrari, 
simțindu-se prea slăbit ca să mai asiste la izbucnirea unei 


dureri ca cea pe care o presimţea, aruncă o manta peste 
mort. Emilio intră, întrebă, stărui; cu toţii răspunseră că 
Enrico Dandolo fusese rănit; că, după toate probabilitățile, 
era prizonier; dar niciunul nu vru să-i spună că murise. În 
sfârşit, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, Emilio Dandolo 
tot trebuia să afle ştirea fatală, botărâră, ca Manara să-i 
spună tot. În momentul când tânărul locotenent trecu prin 
faţa uneia din căsuţele luate de francezi, Manara îi făcu 
semn să intre. Toţi cei care se aflau în cameră ieşiră. 

— Nu-ţi mai căuta fratele, sărman prieten, îi zise Manara, 
apucându-l de mână; de acum înainte eu îţi voi fi frate. 

Emilio se prăbuşi grămadă, la pământ, trăsnit mai curând 
de groaznica veste decât din pricina slăbiciunii survenite de 
pe urma sângelui pierdut şi a rănii sale dureroase. În 
acelaşi timp, două tinere fete se pomeniră dintr-o dată în 
faţa tatălui lor mort pe care-l aduceau nişte soldaţi; una din 
ele căzu leşinată peste cadavru, iar când sex ridică se 
constată că înnebunise. 

O mamă, văzându-şi fiul dându-şi sufletul, nu putu să verse 
nici o lacrimă; dar după trei zile se prăpădi şi ea. 
Dimpotrivă, un tată, căruia îi voi ascunde numele spre a nu- 
l expune urii preoţilor, după ce-i căzuse primul lui fecior şi 
trăgea să moară, mi-l aduse pe al doilea, în vârstă dg 
treisprezece ani, spunându-mi: 

— Învaţă-l să-şi răzbune fratele! 

Nici străbunul său, bătrânul Horaţiu, n-ar fi făcut altfel. 

XVIII Asediul 'lemându-mă de un asalt pentru a doua zi, l- 
am însărcinat pe Giacomo Medici cu apărarea întregii 
noastre linii înaintate. Care se compunea acum din Vascello 
şi din trei sau patru? barăci luate înapoi de la francezi. Apoi 
mi-am petrecut noaptea ca să ne organizăm mijloacele de 
apărare. Nu mai era vorba doar să salvăm Roma. Din 
moment ce o armată de patruzeci de mii de oameni, târând 
treizeci şi şase de tunuri de asediu, e capabilă să-şi facă 
lucrările pregătitoare, cucerirea unui oias nu mai este 
decât o chestiune de timp. Într-o zi sau alta, trebuie să 


cadă; singura speranţă ce-i mai rămâne este să cadă 
glorios. 

Mi-am stabilit, chiar în seara aceea, cartierul general în 
casa Savorelli, care, înălțându-se pe deasupra meterezelor, 
domină poarta San-Pancrazio şi îngăduie să vezi tot ceea ce 
se petrece la Vascello, în vila Corsini şi în vila Valentini. 

Este adevărat că mă aflam la o distanţă de numai jumătate 
de bătaie de carabină de tiraliorii francezi. Dar cine nu 
riscă, nu câştigă. 

L-am însărcinat pe un căruţaş de treabă să-mi găsească 
lucrători şi să se ocupe de acele plăceri mărunte care i-ar fi 
putut bucura pe oamenii mei în timpul oboselii: un pahar de 
vin sau un strop de rachiu. Exista printre ei un brav patriot 
care, mai târziu, şi-a plătit scump patriotismul; îl chema 
Ciceruacchio după poreclă, şi Angelo Brunetto după nume. 
N-a vrut să primească niciodată vreun ban, nici pentru 
munca lui, nici pentru ceea ce ne furniza. Există pe lumea 
asta oameni în sufletul cărora Dumnezeu sădeşte o doză 
mai mare de perfecţiune. În zile de linişte, ei îşi dau obolul 
la mersul înainte al omenirii şi se străduiesc să faciliteze 
progresul: atunci ei se numesc Gutenberg, Vincent de Paul, 
Galileo, Vico, Rousseau, Volta, Filangieri, Franklin. 

În vreme de nenorocire, îi vezi ivindu-se deodată, 
conducând masele şi expunându-se cu hotărâre loviturii 
soartei potrivnice. Atunci recunoştinţa omenirii le face 
populare numele: Arnoldo da Mescia, Savonarola, Cola di 
Rienzo, Masaniello, Joseph de Leşi şi Ciceravacchio. Aceşti 
oameni se nasc de obicei din pătura săracă, de jos, din 
această pătură care, în epocile de dezastru are totdeauna 
privilegiul suferinţei; dar, gemând, ea meditează; visând, 
speră; suferind, munceşte. 

Angelo Brunetto, după cum am mai spus-o, era unul dintre 
aceştia; nu s-a dat înapoi de la nimic pentru împlinirea 
misiunii, nici chiar de la martiriu. În tot timpul asediului 
Romei, el a fost drapelul viu al poporului. Aplaudat, căutat, 
privit de tovarăşii săi ca o autoritate, el era adevăratul 


primus inter pares; dar, cu toate triumfurile lui, a rămas 
totuşi modest, trăind aşa cum trăise întotdeauna; sincer, 
leal, cinstit, el îşi da tora belşugul doar muncii lui, 
afecțiunea concetăţenilor săi o datora cinstei sale plină de 
prietenie, iar stima papei însuşi, căruia el i-a adus mari 
servicii în cazurile de răzmeriţă, o datora carităţii sale faţă 
de cei puternici, o virtute dintre cele mai rare la cei slabi, 
când sunt chemaţi să ia locul celor puternici. 

Se născuse la Roma în 1802, în cartierul Rijutta. Cum era 
mare, gras şi rotofei în copilărie, maică-sa îi dăduse porecla 
de Ciceruacchio, ceea ce în jargonul poporului roman, 
înseamnă înfloritor, plin de sănătate. Crescând, această 
vigoare făgăduită de copil, s-a dezvoltat la bărbat. Aceasta 
era deci porecla pe care Brunetto o repeta cel mai adesea. 
În 1849, când l-am cunoscut, avea o barbă blondă de toată 
frumuseţea ce începea să încărunţească, plete lungi şi 
buclate, gâtul scurt şi plin, pieptul lat, statura înaltă, mersul 
sigur. Niciodată vreun nenorocit care a intrat la el cu mâna 
întinsă, n-a ieşit cu mâna goală; de asemenea numele său n- 
a fost văzut niciodată pe acele liste de subscripţie destinate 
mai mult să-i glorifice pe cei ce subscriu decât să-i ajute pe 
nenorociţi. 

Când se revărsa Tibrul, fapt de altfel foarte frecvent la 
Roma, era primul care se transforma în barcagiu ca să le 
ducă hrană şi cuvinte de îmbărbătare compatrioţilor săi 
izolaţi de ape. Acest viteaz bărbat mă adora. Când aveam 
nevoie de lucrători pentru ofiţerii de geniu, nu trebuia 
decât să-i fac un semn: sosea cu două, cu trei, cu patru sute 
de oameni; îi dădeam bonuri către minister, dar el nu s-a 
atins niciodată măcar de unul singur. 'La plecarea mea din 
Roma, Brunetto m-a urmat cu cei doi copii ai săi, a acostat 
împreună cu Ugo Bassi la Messola, apoi s-a îndreptat cu fiii 
săi într-o direcţie opusă. 

La timpul potrivit, voi povesti îndoitul său martiriu ca tată 
şi ca cetăţean. 


L-am pomenit de două sau de trei ori pe capelanul nostru, 
Ugo Bassi. Să-i consacram câteva pagini şi acestuia. Ele îşi 
găsesc locul în seara şi în noaptea unei bătălii în care mila 
sa plină de duioşie a fost pusă la grea sarcină. Pentru răniții 
noştri, Ugo Bassi, tânăr, frumos, elocvent, era cu adevărat 
un înger ai morţii. Avea naivitatea unui copil şi totodată 
credinţa unui martir, ştiinţa unui erudit, curajul liniştit al 
unui erou. 

Se născuse la Cento, dintr-un tată bolognez, dar, ca şi 
Andrea Chenier, dintr-o mamă grecoaică. Prenumele său 
era Giuseppe; dar, devenind harnab.it, şi-l luase pe cel de 
Ugo, în amintirea, fără îndoială, a, poetului nostru patriot 
Ugo Foscolo. 

Era, aşadar, de rasă latină şi elenică totdeodată, două din 
cele mai frumoase şi mai plăcute rase din lume. Avea părul 
negru şi eârlionţat de la natură, ochii strălucitori ca soarele, 
când potoliţi, când scăpărători, gura zâmbitoare, gâtul lung 
şi alb, membrele suple, dar puternice, inima înflăcărată de 
glorie şi de primejdie, pornirile blânde şi cinstite, spiritul 
înalt, cald, iute, făcut şi pentru contemplările cucernice ale 
anahoretului, dar şi pentru avânturile nestăpânite ale 
apostolatului. 

Studiile i-au fost nu o muncă anevoioasă, ci o cucerire. 
Învăţă foarte repede literatura, artele şi, ca o răsfrângere a 
ştiinţei, ştia pe dinafară întregul poem al lui Dante. Şase 
luni i-au fosb de-ajuns ca să înveţe greceşte; cât despre 
latină, o vorbea ca pe limba sa maternă şi făcea versuri în 
felul celor ale lui Horaţiu; scria din fuga condeiului, în 
engleză şi franceză şi, când evenimentele îl aduceau în 
mijlocul luptelor noastre, purta întotdeauna la el pe 
Shakespeare şi pe Byron. Tragicul englez şi poetul care a 
murit la Missolonghi îi auzeau bătăile inimii sale patriotice. 
Pe lângă asta, mai era şi pictor şi muzician. 

După cum crezusem eu în papa Pius al IX-lea, tot aşa 
crezuse şi Ugo Bassi în el. 


Pius al IX-lea îi urmă lui Grigore al XVI-lea, Pius al IX-lea 
hotărî amnistia, Pius al IX-lea făgădui reforme, Pius al IX-lea 
era ridicat în slăvi de toţi italienii, admiiat de toţi străinii, 
imitat de către ceilalţi principi ai Italiei. 

La 25 martie 1848, cruciada porni din Roma; toate 
semnele păreau să prevestească unificarea Italiei. / 

Drumul a fost un triumf neîntrerupt. Aspra rasă latină 
alerga de pe cele mai îndepărtate plaiuri. Venea să afle şi să 
ducă mai departe vestea fericită că în Italia sosise ziua 
învierii şi că poporul ei, cu fruntea scăldată în sudori şi-n 
sânge, avea să fie, în sfârşit, liber. 

Ugo Bassi se afla la Ancona, unde predica pentru postul 
Paştelui. Prima legiune de voluntari sosi deci acolo; Ugo le 
vorbi, în piaţă, şi comentând starea nenorocită a armelor şi 
hainelor lor, idealiză în cuvântul său avântat mizeria 
trupelor noastre de care duşmanii îşi băteau joc. Două zile 
mai târziu, se alătură şi el cruciadei şi porni laolaltă cu toţi 
ca al doilea capelan al voluntarilor romani. 

Bassi, ca şi prietenul său Gavazzi, era socotit providenţa 
armatei. Nu numai că elocinţa lui tre/ea în italieni 
dragostea pentru Italia şi devotamentul faţă de ea, dar mai 
avea darul să scoată din lăzile cele mai îndărătnice ofrande 
numeroase şi bogate. La Bologna, el a făcut minuni: cei 
bogaţi dădeau banii cu grămada; femeile, bijuterii, cercei, 
inele. O fată tânără, neavând nimic de dat, îşi reteză 
frumoasele-i plete şi i le oferi. 

Asistase la toate luptele şi la toate sacrificiile noastre, la 
Cornuda, la Treviso, la Veneţia. 

Soră de caritate, apostol, soldat neînfricat, pretutindeni, în 
lupta de la Treviso, unde a murit prietenul şi compatriotul 
său, generalul Guidotti, Bassi şi-a dezvăluit toate virtuțile 
inimii sale. Un glonţ i-a sfârtecat braţul stâng şi i-a provocat 
o rană mare în piept. Palid încă şi suferind de pe urma 
acestei răni dureroase, a fost văzut, în lupta de la Mestre, 
cu un drapel în mână, luând parte primul şi fără arme ia 
asediul palatului Bianchini. 


Bassi a întovărăşit legiunea italiană în toate peregrinările 
ei. Cuvântul său puternic fascina masele, şi. Dacă 
Dumnezeu ar fi hotărât un soroc nenorocirilor Italiei, vocea 
lui Bassi, ca şi cea a sfântului Bernard, ar fi chemat 
popoarele pe câmpurile de luptă. Dacă Italia ajunge 
vreodată să se unească, să-i dea Dumnezeu cuvântul unui 
Ugo Bassi! Când Roma a căzut, când nu-i mai rămăsese 
decât surghiunul, foamea, mizeria. Ugo n-a şovăit o clipă să 
mă întovărăşească. L-am primit pe corabia mea „La 
C'esenatia”, şi el a împărţit cu mine ultimul surâs al 
destinului, surâsul lui de adio! 

În această corabie, pe care ani condus-o eu însumi, se 
aflau Anita, Ugo Bassi, Ciceravacchio şi cei doi fii ai lui. Au 
murit cu toţii, şi în ce fel! 

O, morţi sfinţi, voi povesti tuturor martiriu vostru! 

Numele lui Ugo Bassi va fi cuvântul de ordine alitalienilor 
în ziua eliberării. 

Dar m-am lăsat purtat prea departe de ţinta mea. 

Să ne reîntoarcem deci la asediul Romei. 

În noaptea de 4 iunie, în timp ee adversarii noştri simulau 
un atac asupra porţii San-Pancrazio, s-a săpat o tranşee la 
trei sute de metri de piaţă, şi au fost instalate două baterii 
de asediu, una la o sută de metri în spatele tranşeii, cu 
scopul de a stinge focul bastionului nr. 6, iar alta în dreapta, 
ea să ţină piept bateriei romane de la Vestaccio şi de la San- 
Alexis. Tranşeea se sprijin nea, în dreapta, pe înălţimi ce nu 
puteau fi atacate, iar în stânga pe vila Pamfili. 

Încă din zori, ordonasem să fie chemat Manara şi-l 
rugasem să renunţe la titlul lui de colonel de bersalieri 
pentru a primi gradul de şef al statului meu major. Îi 
ceream, şi ştiam asta, un mare sacrificiu; dar Manara era 
cel mai potrivit pentru această funcţie. Valoarea lui putea îi 
dată drept pildă, era înzestrat cu un desăvârşii calm 
sufletesc în mijlocul primejdiei, cu un ochi sigur în luptă; 
făcuse din bersalierii lui trupe în rândul cărora domnea cea 
mai admirabilă disciplină. Vorbea patru limbi; în sfârşit, 


înfăţişarea lui avea acea demnitate care se potriveşte 
gradelor superioare. Manara primi propunerea mea. 

Restul statului major se compunea din: maiorii Cenni şi 
Bueno, căpitanii Carpni şi Davio, doi francezi, ofiţeri 
excelenți, Pilhes şi Laviron; căpitanul Ceccadi care, în 
timpul serviciului său în Spania şi în Africa dobândise 
crucea Spaniei şi crucea Legiunii de onoare, Silco şi 
Stagnetti, care, la Palestrina, i-au comandat pe emigraţi, 
locotenentul de cavalerie Gili, curierul GianTiuzzi şi, în 
sfârşit, un membru al Adunării, căpitanul Cessi. 

Manara organiză mai întâi statul major în interior; toată 
lumea voia să rămână cu mine, la vila Savorelli; vila avea 
vedere spre câmpie, şi nu se putea petrece nimic care să 
scape ochilor noştri. 

Este adevărat că această distracţie nu era lipsită de 
primejdie. Cum se ştia că vila Savorelli era cartierul meu 
general, ghiulelele, obuzele şi gloanţele, toate îmi erau 
destinate. Mai ales când mă urcam, ca să văd mai bine, pe 
micul belvedere ce domina casa, lucrul devenea aproape 
ciudat. Se dezlănţuia o adevărată grindină de gloanţe, şi 
niciodată n-am mai auzit o furtună cu astfel de şuierături. 
Casa, zguduită de ghiulele, se clătina ca în toiul unui 
cutremur de pământ. Adesea, ca să le dau de lucru 
artileriştilor şi tiraliorilor francezi, ceream să mi se 
servească prânzul pe acest mic belvedere, care nu era 
apărat decât de un parapet de lemn. Atunci aveam, vă 
asigur, o muzică ce mă scutea s-o mai solicit pe cea a 
regimentului. 

A fost însă cu mult mai rău atunci când nu mai ştiu ce 
glumeţ deplasat, de la statul-major, s-a distrat arborând pe 
paratrăsnetul ce domina mica terasă, un drapel, pe care 
erau scrise, cu litere groase, aceste cuvinte: „Bună ziua, 
cardinale Oudinot!” 

În a patra sau a cincea zi de când le tot oferisem 
tiralioriior şi artileriştilor francezi această distracţie, 
generalul Avezzana a venit să mă vadă şi, băgând de seamă 


că ferestrele salonului nu se aflau la o înălţime 
corespunzătoare, m-a întrebat dacă nu cumva aveam vreun 
loc mai ridicat de unde să poată privi spre câmp. L-am 
condus pe belvederele meu. Desigur că francezii au vrut să 
fie la înălţime, căci, de-abia am sosit acolo, că a şi început 
muzica. 

Generalul a privit foarte calm avanposturile inamice, apoi 
a coborât fără să zică nimic. 

A doua zi mi-am găsit belvederele blindat cu saci de 
pământ. Am întrebat cine dădu acest ordin. 

— Ministrul de război, mi s-a răspuns. 

Nu exista nici un mijloc de a contrazice un ordin al 
ministrului de război. 

Această turbată îndârjire a artileriştilor francezi de a-mi 
ciurui bietul meu cartier-general cu ghiulele, cu gloanţe şi 
cu obuze, dădea loc uneori chiar la scene distractive. 

Într-o zi, cred că în 6 sau 7 iunie, prietenul meu Vecchi, 
actor şi totodată istoric al dramei pe care o reprezentăm, a 
venit pe la ora cinci să mă vadă; fiindcă aveam lume la 
masă, cerusem vsă mi se trimită de la Roma o cină gata 
pregătită, într-o cutie de tablă. Cum am băgat de seamă că 
aspectul meniului nostru îl ispitea pe Vecchi, i-am propus 
să-l împartă cu noi. Generalul Avezzana şi Constantino Rita 
erau şi ei de faţă. Ne-am aşezat deci jos, pe pământ, în 
grădină. Ghiulelele zguduiau atât de tare casa, încât, ca să 
putem mânca pe o masă ca lumea ne-ar fi trebuit unul din 
acele aparate care se fixează pe mesele vaselor, în zilele de 
furtună pe mare. În toiul cinei, la un metru de noi, căzu o 
bombă. Toată lumea o luă la sănătoasa; Vecchi fu gata să 
facă la fel ca ceilalţi, dar eu îl ţinui zdravăn de mână; era 
doar membru al Adunării. 

— Senator roman, i-am zis râzând, rămâi pe scaunul curul! 

Bomba explodă aşa cum era şi de aşteptat, adică în partea 
opusă celei în care ne aflam; ne-am ales doar cu neplăcerea 
de a fi acoperiţi de praf atât noi cât şi cina noastră. 


Vecchi făcuse bine profitând de masa pe care i-o oferisem, 
căci nu prea mâncam în toate zilele. Uneori ajutorii de 
bucătar ai restaurantului nostru. Înspăimântaţi de zgomotul 
mortierelor franceze, de tirul vânătorilor de la Vincennes şi 
mai ales de cadavrele pe care le întâlneam în cale, se 
opreau din drum, neîndrăznind să meargă mai departe; 
atunci primul venit punea mâna pe ospăţul nostru şi şi-l 
însuşea. Într-o zi. Un soldat de-al meu, cu numele de 
Casanova, îmi pregăti la ora trei dimineaţa nişte 
macaroane. Patruzeci şi opt de ore nu trăisem decât cu câte 
o ceaşcă de cafea cu lapte şi cu două sau trei sticle de bere. 

De altfel, lui Vecchi i se întâmplau mereu păţanii de felul 
celei pe care am povestit-o. Într-o altă zi. Când veni să-mi 
dea raportul - de două zile era de gardă, departe, tocmai 
pe via Costabili, aşa se numea una din căsuţele pe care le 
aveam în împrejurimile vilei Corsini - mă găsi la masă, 
mâncând. De data asta domnii artilerişti avuseseră 
bunătatea să-mi acorde un mic răgaz. Dinaintea mea se afla 
un risoto din cele mai gustoase. I-am făcut loc lui Vecchi 
lângă mine şi l-am poftit să împărţim cina. Dar, când să se 
aşeze la masă, Manara îl opri. 

— Nu face asta, Vecchi, îi zise el. De trei zile în şir ofiţerii 
poftiţi de general la masă au fost omorâţi fără a mai avea 
vreme să-şi facă digestia. 

Într-adevăr, Davio, Rozat şi Panizzi fuseseră ucişi în 
condiţiile arătate de Manara. Dar aroma risoto-uâui a fost 
mai puternică decât opreliştea lui Manara. 

— Foarte bine! răspunse Vecchi. Asta se potriveşte! de 
minune cu prezicerea' care mi s-a făcut. 

— Ce prezicere? întrebă Manara. 

— În copilărie, o ţigancă mi-a făcut horoscopul. Mi-a prezis 
că o să mor la Roma, 3a vârsta câe. Treizeci şi şase de ani şi 
foarte bogat. În 3838, într-o călătorie pe oare am făcut-o pe 
jos de la Neapole la Salerno, în apropiere de Sarno, am 
fugărit pe un câmp cu bumbac, o ţigancă de optsprezece 
ani, căreia voiam cu tot dinadinsul să-i sărut ochii frumoşi. 


Ea s-a apărat cu cuțitul eu i-am opus armei sale ofensive, 
una defensivă: un scud nou-nouţ. Luând scudul, ea mi-a 
apucat mâna şi mi-a prevestit că voi muri la Roma, la vârsta 
de treizeci şi şase de ani şi foarte bogat. Sunt în al treizeci 
şi şaselea an al vieţii: fără să fiu foarte bogat, sunt totuşi 
destul de bogat pentru un om care urmează să moară. Dar 
sunt fatalist ca un mahomedan. Ce. Ţi-e scris, în frunte ţi-e 
pus. Deci daţi-mi risoto-ul, domnule general. 

Am râs de povestea lui Vecchi. Dar Manara rămase serios 
Şi zise: 

— Totuşi, Vecchi, n-am să fiu liniştit decât la sfârşitul zilei. 
Apoi, întorcându-se spre mine: Pentru numele lui 
Dumnezeu, domnule general, zise el, să nu-l trimiteţi 
nicăieri astăzi. 

Asta îi şi convenea lui Vecchi care era frânt de oboseală, 
căci stătuse de veghe nouă nopţi la rând, şi, după cină, mi-a 
cerut să-i îngădui să se 'retragă, spre a se odihni puţin. 

— Culcă-te în patul meu, dacă vrei, zise Manara, fie că 
vorbea serios, fie că-şi continua gluma. Pentru numele lui 
Dumnezeu, te rog să nu ieşi afară! 

Vecchi se aruncă pe patul lui Manara. 

După o oră, i-am văzut pe ofiţerii francezi aşezându-şi 
gabioanele în tranşeea săpată în faţa bastionului nostru. Am 
căutat în jurul meu un ofiţer ca să îndrept împotriva lor 
focul unei duzini de tiraliori. Nu ştiu unde trimisesem toată 
lumea, dar eram singur. 

M-am gândit la bietul Vecchi, care dormea cu pumnii 
strânşi. Aveam de gând să-l trezesc, dar ghiulelele făceau 
un zgomot îngrozitor. L-am tras de un picior; a deschis 
ochii. 

— Haide, i-am zis, dormi de douăzeci şi patru de ore, nu 
mai ai de ce să te temi de prezicerea lui Manara. la o 
duzină din cei mai buni tiraliori şi curăţă-mi dealul de aceşti 
voinici. 

Vecchi, care este foarte curajos, nu aşteptă să se spună de 
două ori. Luă doisprezece bersalieri voluntari şi se ascunse 


cu ei îndărătul unei baricade gabionate pe care o ridicase, 
cu ajutorul geniştilor, un oarecare aghiotant numit Po/zio. 
De acolo, el îndreptă un foc atât de ucigător asupra 
francezilor, încât aceştia au început să răspundă cu ghiulele 
de tun la gloanţele lui sau mai degrabă ia cele ale bersalieri 
lor. După o jumătate de ceas, au venit să-mi spună: 

— Ştiţi, domnule general, bietul Vecchi a fost ucis! 

Am simţit un cuţit în inimă. Eram vinovat de moartea lui, 
şi-mi făceam aspre mustrări. Dar, după un alt ceas, spre 
marea mea bucurie, l-am văzut întorcându-se. 

— Ah! Ia te uită! i-am zis. Lasă-mă să te îmbrăţişez, '. Te 
credeam mort! 

— Am fost doar îngropat, îmi. Răspunse el; 

— Cum? 

Îmi povesti cum o ghiulea rupsese un sac de pământ, care 
se revărsase peste el; cum în aceeaşi clipă, acel sac cu 
pământ golindu-se, ceilalţi îşi pierduseră echilibrul şi vreo 
zece sau doisprezece saci căzuseră grămadă peste el 
îngropându-l de-a binelea. Dar se întâmplă un alt lucru şi 
mai neobişnuit decât presupusa moarte a lui Vecchi. 
Aceeaşi ghiulea care îl îngropase pe el lovise un zid şi, 
ricoşând, zdrobise şalele unui soldat tânăr. Soldatul, aşezat 
pe o targă, îşi încrucişase mâinile pe piept, ridicase ochii la 
cer şi-şi dăduse ultima suflare. Tocmai se pregăteau să-l 
ducă la ambulanţă, când un ofiţer se aruncă deasupra 
cadavrului şi-l acoperi cu sărutări. 

Acest ofiţer era Pozzio. Tânărul soldat nu era altul decât 
Colomba Antonietti, soţia lui, care, îmbrăcată astfel, îşi 
urmase bărbatul la Velletri şi luptase alături de ella 3 iunie. 
Întâmplarea îmi aminti de biata mea Anita, care, şi ea, era 
tot atât de calmă în toiul focului, şi pe care, de voie de 
nevoie, o lăsasem la Rieti. Era însărcinată şi, în numele 
copilului pe care îl purta în pântece, o hotărâsem, deşi cu 
greu, să se despartă de mine. 

În ziua de 7, s-a încheiat de ambele părţi un armistițiu; era 
sărbătoarea Zilei Domnului. În 9 am ordonat o mare ieşire 


spre a întrerupe lucrările înaintate ale francezilor, lucrări 
care se prelungeau spre al doilea bastion din stânga. La 
această operaţie au fost chemaţi vameşii şi un batalion din 
regimentul 5. În acel moment bersalierii făceau de serviciu 
la căsuțe în stânga străzii Visellia, şi erau de pază la 
bastioane. 

Căpitanul Rozat, acelaşi pe care îl luaseră de la vila Corsini 
şi care, trecând pe lângă mine, îmi strigase: „Domnule 
general, am eu socotelile mele! căpitanul Rozat, zic, nu 
primise decât un glonte neexplodat care i se oprise într-o 
coastă. Deşi, la drept vorbind, contuzia era destul de 
serioasă pentru ca să rămână la pat, el se sculase chiar a 
treia zi şi, în ziua aceea, voise cu orice preţ să ia comanda 
companiei 4, destinată bastionului al doilea. Văzând că paza 
din tranşee îi hărţuia pe asediatori, Rozat luă o carabină şi, 
cum era un excelent trăgător, trase vreo cincisprezece 
focuri de armă, dintre care mai mult de jumătate îşi 
nimeriră ţinta. Oamenii săi atacau, iar el trăgea. Priceperea 
lui trezi rivalitatea câtorva vânători din Africa, care 
începură să-i răspundă cu foc după foc. Un prim glonte îi 
zbură pălăria; atunci el, ridicând-o, o flutură în aer, 
strigând: 

— Trăiască Italia! 

Dar chiar în acel moment, un glonţ îi întia în gură şi 
ieşindu-i prin ceafă, puse capăt acestui strigăt. După două 
zile de agonie, se sfârşi. 

În ziua de 10 iunie, am primit o înştiinţare de la generalul 
Roselli că trebuie să preiau comanda unei mari ieşiri, la 
care participă jumătate din armata romană. Această ieşire 
trebuia să aibă loc prin poarta Cavallegieri şi avea drept 
scop să ia înapoi fie vila Pamfili, fie vila Valentini. 

În consecinţă, ministrul de război Avezzana mi-a 
încredinţat comanda liniei San-Pancrazio şi, cu legiunea 
italiană şi cu regimentul de bersalieri, m-am dus în piaţa 
Vaticanului, unde corpul destinat acestei importante 
operaţiuni trebuia să fie completat cu regimentele Passi şi 


Maşi, precum şi cu legiunea poloneză. Am trecut călare pe 
dinaintea fiecărui corp, i-am chemat pe comandanţi la 
raport şi le-am comunicat scopul misiunii şi felul cum 
înţelegeam eu atacul. Am făcut apoi să circule cuvântul de 
ordine, să se distribuie muniţiile, pregătind totul pentru ora 
arătată, în vreme ee soldaţii, cu ochii aţintiţi la lună, o luau 
în zeflemea şi o ocărau pentru încetineala cu care se mişca. 
Spre a evita una din acele greşeli nocturne atât de 
obişnuite în astfel de expediţii, când, luându-i pe prieteni 
drept duşmani încep să tragă unii asupra altora, le-am 
ordonat solda ţilor să-şi pună cămăşile peste uniformă. 
Această manevră a produs o mare veselie printre soldaţi, 
din pricina stării în care se afla la mulţi dintre ei 
îmbrăcămintea de corp din care eu cutezam să fac un 
veşrnânt exterior. 

La ora zece seara s-a deschis poarta, şi legiunea | 
poloneză, comandată de Hoffstetter, care a lăsat un 
excelent jurnal al asediului Romei, a ieşit ca avangardă; 
după ea venea legiunea italiană în fruntea căreia se afla 
colonelul Manara. Aceasta, la rândul ei era urmată de 
regimentele de bersalieri Passi şi Maşi. Maşi comanda 
ariergarda. 

De îndată ce m-am aflat pe câmp, mi-am dat seama că am 
procedat greşit ordonând soldaţilor să-şi pună cămăşile 
peste uniforme. Oamenii noştri se vedeau ea în plină zi; n-ar 
fi apucat să facă nici o sută de paşi, şi francezii ar fi băgat 
de seamă că sunt atacați de o armată de năluci. Am ordonat 
deci să-şi scoată cămăşile. Se înţelege de la sine că nici un 
soldat nu şi-a dat osteneala să şi-o pună la loc, acolo de 
unde şi-o scosese. 

Călăream în flancul legiunii italiene, când nişte ostaşi care 
duceau o scară, trecând pe lângă o vilă, au vrut să se 
asigure dacă într-adevăr era părăsită, aşa după cum părea. 
Şi-au sprijinit deci scara de o fereastră de la primul etaj. 
Regimentul s-a oprit să vadă rezultatul investigaţiei, lăsând 
avangarda să-şi continue drumul. Cinci sau şase oameni se 


urcară pe scară. Deodată, unul alunecă sub picioarele celui 
care era cocoţat în vârf căzu peste al doilea, al doilea peste 
al treilea, şi toţi, cu un zgomot înspăimântător, se prăvăliră 
cu seara cu tot la pământ. 

În cădere, se descărcată două puşti. 

Avangarda, comandată de Hoffstetter şi de Sacclii, doi din 
cei mai bravi ofiţeri ai mei, se crezu surprinsă de către 
francezii pe care se ducea să-i surprindă. O spaimă 
cumplită puse stăpânire pe soldaţii care se despărţiră de 
Hoffstetter şi de Sacchi; aceştia, rămânând doar cu vreo 
douăzeci Ue oameni se năpustiră spre noi într-o goană 
nebună, dând peste cap, în ciocnire, tot ce întâluiră în cale. 
Manara încercă să-i oprească, dar în zadar. Mă aruncai în 
mijlocul lor şi-i lovi, izbind în dreapta şi-n stânga, cu biciul 
meu de gaucho. Degeaba, loviturile nu folosiră la nimic, şi 
sunt încredinţat că toţi voinicii mei ar fi reintrat în aceeaşi 
goană turbată în Koma, dacă bersalierii, în fruntea cărora 
erau doi şefi de batalion şi căpitanul Ferrari, nu le-ar fi tăiat 
calea cu baioneta. 

După zgomotul produs de toată această încăierare, nu mai 
era de presupus ca francezii să nu se fi alarmat. A trebuit 
deci să se renunţe la acţiune. Cât despre mine, obosisem să 
tot lovesc în aceşti ticăloşi aşa că m-am întors spunându-i lui 
Manara: 

— Dragă prietene, am făcut greşeala că nu i-am pus pe 
bravii bersalieri ca avangardă. 

Într-adevăr, bersalierii, erau oameni minunaţi, de care 
Manara trebuia să fie şi era pe bună dreptate mândru. 
Când îi ceream câte un detaşament de soldaţi de ai lui, 
Manara obişnuia să spună: 

— Haideţi, patruzeci de oameni voluntari pentru o 
expediţie dintre care un sfert vor fi omorâţi, şi un-sfert 
răniţi. 

Şi, cu tot acest pronostic, la o asemenea cerere se înfăţişa 
tot regimentul aşa încât spre a nu-i face pe unii geloşi, 
trebuia să se tragă la sorţi. 


În ziua de 12, la amiază, un batalion din regimentul 
Uniunii începu să trudească la efectuarea unei lucrări 
pregătitoare în via din stânga străzii Vitellia, când iată că 
francezii încercară să-i împiedice în munca lor. Îndată 
maiorii Lanzi şi Panizzi ordonară muncitorilor, adică 
corpului de gardă, să ia armele şi, cu o temeritate de 
necrezut, se aruncară asupra parapetului tranşeii franceze. 
Au fost întâmpinați de un foc teribil. Panizzi căzu lovit de 
moarte. Pietro Lanzi preluă comanda bolognezilor săi, dar 
într-o clipă avu aceeaşi soartă ca şi tovarăşul lui, şi se 
prăbuşi lovit la braţ şi în piept. Totuşi, ceilalţi, conduşi de 
ofiţerul Meloni, ţineau încă terenul, neputincioşi să mai 
continue atacul, dar strigând din răsputeri: „Irăiască 
Italia!” şi dându-le astfel curaj tovarăşilor lor. În ziua aceea, 
regimentul Uniunii luptă cu un curaj admirabil: ca să nu-şi 
piardă timpul încărcându-şi mereu armele, ei loveau când 
cu baioneta, când cu patul puştii. Alţii, asemenea lui Aiax şi 
Diomede din Iliada, înşfăcau pietre de pe drum şi le 
azvârleau în adversarii lor. 

Înverşunarea era atât de cumplită, încât căpitanul polonez 
Vern, care avea pe piept mai multe cruci, şi, printre ele şi 
pe cea a Legiunii de onoare câştigată în Africa, stând în 
picioare pe baricadă şi lovindu-se peste piept cu palma, 
striga: 

— Aici, aici, trageţi aici, în crucea Legiunii de onoare! 

Un glonţ îl lovi în cap. 

— Mai jos, strigă el, mai jos, neghiobilor! 

Îl atinse şi un al doilea glonţ; fu scos repede din 
învălmăşeală. S-a reîntors şi, mai târziu, a plecat să moară 
în Grecia. 

Asistam, de pe belvederele meu, la această ispravă. Deşi 
zgârcit cu elogiile - cei ce mă cunosc îmi vor da dreptate - 
am socotit de datoria mea să fac un raport 
guvernământului. 

În ziua de 14 mai, dimineaţă, cel puţin aşa cred 


— Scriu fără nici un punct de reper şi pot să mă înşel 
asupra datei - luam masa la vila Spada, într-o cameră de la 
etajul al treilea, cu Sacchi, Bueno şi Corcelli; eram cu toţii 
numai în cămaşă, eu, oarecum îngrijorat, căci îl 
condamnasem la moarte pe unul din ofiţerii noştri, un 
napolitan care, cuprins de groază, îşi părăsise noaptea 
postul, când deodată auzirăm paşi grăbiţi pe coridor. Uşa se 
deschise, iar eu scosei un strigăt: era Anita, care venea la 
mine, condusă de Orrigoni. Cei de faţă, recunoscându-mi 
soţia, îşi îmbrăcară hainele şi ne lăsară singuri. 

— Ştiţi cu ce s-a distrat soţia dumneavoastră, venind din 
strada della Corrizzi, aici, domnule general? mă întrebă 
Orrigoni. 

— Nu. Cu ce? 

— S-a oprit de-a lungul străzii San-Pietro, în Montorio, ca 
să se uite la bateria franceză. Priviţi colbul care ne acoperă 
pe amândoi: e datorit ghiulelelor care au izbit în zid. Şi 
când i-am spus: „Haideţi o dată, dar haideţi o dată, doamnă 
1 E inutil să vă lăsaţi ucisă aici”, dânsa mi-a răspuns: 
„Dragul meu, cum găseşti că tratează francezii ca nişte 
catolici ce sunt, bisericile?” 

Scumpa Anita! O strângeam la piept. Mi se părea că de- 
acum totul avea să se petreacă după dorinţa mea. Îngerul 
meu bun se întorsese lângă mine. 

Mm Am regretat că n-am putut să-i îndeplinesc Anitei 
prima rugăminte pe care mi-a făcut-o, aceea a graţierii 
ofițerului napolitan; dar trebuia dat un exemplu. Nu-l 
puteam răsplăti pe Medici pentru admirabila lui 
comportare de la Vascello; a trebuit să-i dau laşului o 
pedeapsă pentru laşitatea. Sa. A fost împuşcat. 

XIX Surpriza La 13 iunie, francezii au început un 
bombardament teribil. Şapte baterii, scuipând neîncetat 
foc, atacau cu tunul partea dreaptă a celui de al treilea 
bastion din stânga, curtinal şi partea stângă a celui de al 
doilea bastion. Ceilalţi se ocupau îndeosebi de vila Spada şi 
de vila Savorelli, cartameninţa în fiece clipă să ne cadă în 


cap, astfel încât, spre marele meu regret, m-am văzut silit, 
în ziua de 20, să-mi mut cartierul general în palatul Corsini. 

Era cu neputinţă să rămân însă acolo; mă aflam prea 
departe de ziduri. 

Socoteam, este adevărat, că pot.fi liniştit. Ata cat, zi de zi. 
Medici, pe care noi îl numeam „neobositul”, respingea 
atacurile şi-şi păstra Vas cello şi căsuţele lui. Spre cinstea 
sa, n-aş pute spune că ştiu cum a izbutit să facă acest lucri ' 
"Termen. Tehnic militar i zid cA. E uneşte două bastioane 
vecine. 

La 20 iunie, fură făcute trei spărturi de care duşmanul se 
putea folosi, în ciuda tuturor sforţărilor mele şi ale lui 
Manara pentru a ne împotrivi efectului proiectilelor. De 
altfel, asaltul era pentru mine o sărbătoare. Cei pe care îi 
aveam în faţa noastră erau adversari demni de noi. Le 
arătasem că italienii ştiau să se bată. Nădăjduiam să le arăt 
acum ce înseamnă o luptă cu cuțitul şi cu pumnalul. 

— În seara de 21 iunie, erau de gardă la bastionul din 
stânga şi la apărarea spărturii, al doilea batalion al Uniunii 
precum şi două companii din r regimentul 1 care trebuiau 
să fie schimbate. Ele îşi prelungiră totuşi serviciul până la 
ziuă, spre o mai bună apărare a bastionului al treilea din 
stânga. 

Prima şi a cincea companie a bersalierilor erau de serviciu 
la Vascello; a şasea şi a şaptea, de P gardă în apropiere, 
spre stânga, dincolo de poarta San-Pancrazio de unde 
începeau să se înşire sentinelele noastre, spre dreapta, 
până la zidurile casei şi la câţiva paşi de tranşeea franceză. 

Acest serviciu era cumplit de primejdios. Nu se făcea 
decât noaptea şi, cu puţin înainte de ziuă, toate posturile 
erau retrase, iar garda de noapte reintra între ziduri. 

Maiorul Calvandro avea în sarcină. Suprave gherca 
exterioară a acestei linii; colonelul Rossi, î serviciul de rond 
interior. 

După ce îşi rânduise toate avanposturile, maiorul începu 
să dea instrucţiuni căpitanilor Ştambio şi Morandoli când, 


spre ora unsprezece noaptea, un anumit zgomot, parcă de 
zid spart, se auzi dinspre bastioanele 2 şi 3. După acest 
zgomot răsunară câteva împuşcături şi totul se cufundă iar 
în noapte şi în tăcere. Ce se întâmplase? 

Se întâmplase că francezii se înfăţişaseră deodată 
dinaintea spărturii, nu ca un duşman ce porneşte la asalt, ci 
ca nişte soldaţi care schimbă o gardă. De unde ieşeau? Pe 
unde veniseră? Ce drum luaseră? Întrebări la care a fost cu 
neputinţă de răspuns. Mulţi au bănuit o trădare. 

Sentinela, interogată, a răspuns că francezii ieşiseră din 
pământ şi-i ordonaseră să fugă. 

În aceeaşi noapte, în ciuda unei rezistenţe energice, 
bastionul nr. 7 şi curtina ce-l lega de bastionul nr. 6 au căzut 
în mâinile francezilor după o luptă sângeroasă. 

Chiar în ziua precedentă eu îmi mutasem cartierul. 
General de la vila Savorelli la palatul Corsini. Aproape 
imediat după această întâmplare, am fost prevenit de 
adjutantul-maior Delai, din regimentul Uniunii. Mărturisesc 
că am rămas înmărmurit şi că am fost printre primii care s- 
au raliat la părerea celor care credeau într-o trădare. 

Urmat de Manara şi de căpitanul Hoffstetter, am ajuns la 
locul acela tocmai în momentul când bersalierii, totdeauna 
treji şi totdeauna gata, se şi strânseseră pe strada ce duce 
la San-Pancrazio. 

Legiunea italiană, prevenită, mă urma în pas alergător; 
veneau apoi două cohorte ale colonelului Sacchi. 

Sacchi trimise îndată o companie spre a recunoaşte 
locurile; dar, ajunsă la al doilea bastion, ea a fost silită, dat 
fiind numărul francezilor, să se retragă în casa Gallicelli, 
Ştirea groaznică se şi răspândise prin oraş; triumviratul, 
prevenit, puse să se sune alarma. La acest zgomot, fiecare 
casă parcă şi-ar fi alungat locuitorii; într-o clipă, străzile se 
umplură de lume. 

Generalul-comandant Roselli, ministrul de război, întreg 
statul-major şi însuşi Marini alergară pe Gianicolo. Poporul 
înarmat ne înconjura şi cerea să-i alungăm pe francezi de 


pe ziduri. Generalul Roselli şi ministrul de război 
împărtăşeau această părere; dar eu m-am declarat 
împotriva ei. 

Mă temeam de confuzia pe care ar produce-o, în rândurile 
noastre. - toată această mulţime, de dezordinea mişcărilor, 
panică atât de obişnuită noaptea la oamenii neobişnuiţi cu 
focul, şi, după cum constatasem în noaptea de 10, chiar la 
oamenii care sunt obişnuiţi cu el. 

Am cerut deci cu hotărâre să aşteptăm până dimineaţa. 

Dimineaţa am fi putut vedea cu ce duşman aveam de-a 
face, chiar dacă îeest duşman ar fi fost însăşi trădarea. 

Când s-a luminat de ziuă, divizia mea era gata, întărită cu 
regimentele pe care generalul Roselli mi le pusese la 
dispoziţie. 

Compania studenţilor lombarzi, care făcea parte din 
legiunea Medici, alcătuia avangarda, însăşi legiunea Medici 
primise ordinul să mi se alăture. 

Tunui'ile bateriilor noastre, îndreptate spre bastioanele 
ocupate, bubuiau totodată de la Şan-Pietro în Montorio, de 
la bastionul 8 şi de la SanAlexis. 

Studenţii lombarzi porniră primii la asalt. Deşi trăsniţi de 
focul francezilor, ei se aruncară cu baioneta asupra 
numeroasei gărzi şi asupra lucrătorilor, pe care îi siliră să 
se strângă în casa Barberini. Vitejii tineri se şi aflau pe 
terasa casei: văzusem însă cam cu ce forţe aveam de-a face. 
Mi-am dat seama că un al doilea 3 iunie mi-âr fi răpit 
jumătate din aceşti bărbaţi pe care îi iubeam ca pe copiii 
mei. Nu mai trăgeam nici o nădejde să-i alung pe francezi 
de pe poziţia lor; urma să comand un măcel inutil. 

Roma era pierdută, dar era pierdută după o apărare 
minunată, splendidă. Căderea Romei după un asemenea 
asediu însemna triumful democraţiei în toată Europa. 

Apoi îmi făceam planul să păstrez patru sau cinci mii de 
apărători devotați care mă cunoşteau, pe care îi cunoşteam 
şi care ar fi răspuns la prima mea chemare. 1 


Am dat ordinul de retragere, făgăduind pentru ora cinci 
seara. Un alt asalt, pe care n-aveam de gând să-l dau, ca şi 
pe primul de altfel. 

Studenţii s-au comportat admirabil. Nu voi da decât un 
exemplu. 

Un pictor, milanezul Juduno, a fost străpuns de douăzeci şi 
şapte de lovituri de baionetă. Bertani l-a salvat, şi astăzi el 
se simte admirabil. 

De altfel, pentru mine, totul era pierdut, cel puţin pentru 
câtva timp, nu din clipa în care francezii se făcuseră stăpâni 
pe spărturile noastre, ci din clipa în care partidul ce 
susţinea Republica romană în constituanta franceză fu 
învins. 

Presupunând că, sacrificând o mie de viteji, i-aş ft alungat 
pe francezi de pe poziţiile lor, aşa cum îi alungasem la 3 
iunie de pe poziţiile din vila Corsini şi din vila Valentini, ca şi 
la 3 iunie ei ar fi luat înapoi, cu ajutorul a noi forţe, toate 
poziţiile de unde îi alungasem. 

De astă dată, nu aveam aceleaşi motive ca sămă 
încăpăţânez. 

* Campania din 1859 şi expediţia din Sicilia dovedesc că 
Garibaldi avea dreptate (Al. Dumas). 

Vila Corsini, o dată în puterea noastră, împiedica lucrările 
pregătitoare asediului. Dar, o dată lucrările executate şi 
spărturile făcute, cine mai putea să împiedice căderea 
Romei? Nimeni. 

Mai înainte de a afla de fuga lui Ledru-Rollin şi a 
prietenilor săi în Anglia, fiecare zi cu care prelungeam 
existenţa Romei era o zi de speranţă. După această veste, 
rezistenţa nu mai fu decât o disperare inutilă. Am 
considerat-aşadar că romanii făcuseră destul în faţa lumii 
spre a nu mai fi nevoie să recurgă la disperare. 

Puterile coalizate închiseseră Republica romană, adică 
toată democraţia peninsulei, între vechile ziduri ale lui 
Aurelian. 


Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să sfărâmăm 
încercuirea şi să purtăm războiul, ca Scipio, în Cartagina. 

Cartagina noastră era Neapolul. 

Într-o zi, ne vom afla acolo faţă în faţă, nădăjduiesc, 
despotismul şi cu mine. 


Deie Domnul ca această zi să se apropie! 

XX Sfârşitul Eram surprinşi, dar nu încă învinşi. 

La două sute de paşi îndărătul zidurilor se înălța antica 
incintă Aureliană. Am ordonat să fie fortificată cât mai bine 
cu putinţă. Renunţasem la ideea unui asalt; dar voiam totuşi 
să apăr terenul pas cu pas. 

Baterie de şapte tunuri a fost aşezată pe bastionul nr. 5 şi 
pusă, datorită lucrărilor noastre, la adăpost de focul 
francezilor. 

Ea începu să tragă în ziua de 23 dis-de-dimineaţă şi, 
secondată de bateria San-Alexis şi de cea de la San-Pietro 
în Montorio, îşi încrucişa în aşa fel focurile deasupra breşei, 
încât francezii au fost siliţi să-şi părăsească lucrările. Scopul 
gehiştilor francezi era ca, o dată stăpâni pe spărtura făcută 
în zid, să instaleze îndată, pe curtinele (şi 7, o baterie de 
tunuri. Sarcina mea era să împiedic această instalare. 

De aici, sforţările de necrezut ale francezilor, d-' a zdrobi 
împotrivirea noastră înverşunată. În noaptea de 23, 
francezii îşi aşezară, în sfârşit, bateria. În dimineaţa de 24, 
zdrobiţi de tunurile noastre, ei au fost siliţi să-şi închidă 
deschizăturile din zid pe unde îşi aruncau proiectilele. S-au 
gtndit atunci să aşeze două noi baterii pe bastioanele 6 şi 7, 
de unde puteau să distrugă bateria de la San-Pietro în 
Montorio, apărată de legiunea mea. 

În aşteptare, generalul Oudinot, spre a-şi dovedi, aşa cum 
afirmase în buletinele sale, cultul pe care-l avea pentru 
oraşul monumental, în ziua de arunca bombe asupra 
tuturor cartierelor. Generalul folosea acest mijloc de 
teroare îndeosebi în timpul nopţii. Multe bombe au căzut în 
cartierul Transtevere, multe pe Capitoliu, câteva pe 
Quirinal, în piaţa Spaniei, pe Corso. Una din aceste bombe a 
căzut deasupra templului în care se află Hercule al lui 
Canava; dar cupola a rezistat. Alta a explodat în palatul 
Spada şi a avariat fresca Aurora de Guido Renil. O alta, şi 
mai nelegiuită, a zdrobit capitelul unei coloane din 


minunatul templu al Fortunei virile, o capodoperă 
respectată de secole. 

Triumviratul a oferit azil în palatul Corsini familiilor din 
popor ale căror case fuseseră distruse. 

Purtarea poporului roman în aceste zile de încercări a fost 
demnă de timpurile antice. Deşi urmărite de grindina de 
proiectile ce le distrugea acoperişurile caselor, mamele 
fugeau în toiul nopţii, cu copiii strânşi la piept; deşi 
văzduhul răsuna de ţipete şi de vaiete, nici un glas n-a 
pomenit cuvin! ul predare. 

În toiul tuturor acestor ţipete, se ridica, din timp în timp, 
câte un strigăt batjocoritor ori de câte ori vreo ghiulea sau 
vreun obuz năruia o parte din casă: 

— Biriecuvânrtarea papei! 

Tirul minunat al tunurilor noastre, din zilele de 25, 26 şi 
27 iunie, a făcut să amuţească bateriile instalate de francezi 
pe curtina şi pe bastioanele ocupate. Dar două baterii 
franceze, una aşezată pe bastionul nr. 6 şi cealaltă în afara 
zidurilor, au deschis focul împotriva bateriilor noastre de. Îa 
Santa Sabina şi de la San-Alexis. Pe lângă asta, alte două 
baterii aşezate, una pe curtină şi cealaltă pe bastionul 
numărul 7, au deschis la rândul lor focul împotriva bateriei 
noastre de la San-Pietro în Montorio. 

O a cincea baterie rezervată breşelor în zid, aşezată la 
picioarele bastionului numărul 7 şi, prin urmare, la adăpost 
de focul nostru, şi-l deschise Guido Reni (1575-1642),. 
Pictor italian născut la Belogna, autorul Aurorei, Răpirea 
Elenei etc. 

Pe-ai ei în flancul bastionului numărul 8. O a şasea baterie, 
aşezată dinaintea bisericii San-Panci'azio, lovea bastionul 
nr. 8 şi cartierul meu general, vila Savorelli. În sfârşit, o a 
şaptea baterie, situată în faţa vilei Corsini, a bubuit deodată 
împroşcând cupola San Pancrazio, vila Savorelli şi zidul 
Aure lian. 

N-am văzut niciodată o asemenea furtună de flăcări, o 
asemenea grindină de mitralii. Bietele noastre tunuri erau 


întrucâtva sufocate. 

Şi totuşi, nu pot să spun altceva, spre lauda lui Medici, 
decât doar că Vascello şi căsuţele lui erau încă ocupate. 
Singur asediul lui Vascello ar merita să-şi aibă un istoric. 

În seara de 28, bateriile franceze au părut să se 
odihnească o clipă şi să-şi tragă sufletul. Dar, în ziua de 29, 
ele au reînceput să tragă cu o nouă furie. 

Roma era cuprinsă de o mare frământare. Ziua de 27 
fusese groaznică, pierderile noastre fuseseră aproape egale 
cu cele din 3 iunie. Străzile erau acoperite de oameni 
mutilaţi. Lucrătorii de-abia luau în mână lopata sau 
cazmaua, că şi erau tăiaţi în două de ghiulele sau mutilaţi 
de obuze. Toţi artileriştii noştri, absolut toţi, înţelegeţi, 
fuseseră omorâţi la tunurile lor. Serviciul de artilerie era 
îndeplinit de soldaţii de linie. Toată garda naţională se afla 
sub arme. Exista, lucru nemaipomenit, o rezervă alcătuită 
din răniţi care, sângerând din belşug, îşi făceau datoria. Şi, 
în vremea asta, într-un admirabil contrast, calmă şi 
impasibilă, Adunarea, în permanenţă pe Capitoliu delibera 
sub ghiulele şi gloanţe. 

Atât timp cât tunurile noastre au fost în stare să tragă, au 
tras din răsputeri. 

Dar, în seara zilei de 29 a fost distrus şi ultimul tun. 

Focul nostru a încetat. 

Spărtura făcută în bastionul 8 era practicabilă. Zidul porţii 
San-Pancrazio şi bastionul 9 se prăbuşiră. 

Noaptea de 29 cobori, aşadar, asupra Romei asemenea 
unui linţoliu. 

Ca să împiedice repararea spărturilor din zidul nostru, 
artileria franceză bubui toată noaptea. A fost o noapte 
îngrozitoare. Furtuna cerului se uni cu cea a pământului. 
Tunetul bubuia, fulgerul se încrucişa cu bombele; trăsntetul 
oăzu în două sau trei locuri, parcă spre a arăta că oraşul 
este sacru. 

Cu toată sărbătoarea Sfântului Petru, cele două armate îşi 
continuaseră lupta pe viaţă şi pe moarte. 


Xa venirea nopţii, deoarece se aştepta un atac în beznă, 
tot oraşul a fost iluminat, tot, până şi marea, cupolă a 
Vaticanului. 

De altfel, acesta era obiceiul la Roma, în seara sărbătorii 
Sfântului Petru. Cel care în această seară şi-ar fi aţintit 
privirea asupra cetăţii eterne, ar fi văzut unul din acele 
spectacole pe care ochiul omenesc nu-l contemplă decât o 
dată în decursul secolelor. 

La picioarele sale, el ar fi văzut întinzându-se o vale 
nesfârşită plină de biserici şi de palate, tăiata în două. De 
şerpuirile Tibrului, care părea un Flegeton; la stânga, un 
munte, Capitoliul, pe. Turnul căruia fâlfâia în vânt drapelul 
Republicii; în dreapta, silueta întunecată a lui Monte-Mario, 
unde, dimpotrivă, fâlfâiau, laolaltă, drapelele francezilor şi 
ale papii; în fund cupola lui Michelangelo, înălțându-se 
încununată toată de lumină în mijlocul norilor; în sfârşit, 
drept cadru al tabloului, Gianâcolo şi toată linia de la San- 
Pancrazio, iluminată şi ea, dar de fulgerul tunurilor şi al 
muschetelor. 

Apoi, alături de toate astea, ceva mai măreț decât 
înfruntarea materiei: lupta dintre bine şi rău, dintre 
Dumnezeu şi Satana, dintre Ahriman şi Qrmuz; lupta 
suveranităţii poporului împotriva dreptului divin, a libertăţii 
împotriva despotismului, a religiei lui Cristos împotriva 
religiei papilor. 

La miezul nopţii, cerul se însenină, tunetul şi tunurile 
amuţiră şi tăcerea se aşternu după vuietul de iad; o tăcere 
în timpul căreia francezii se apropiau tot mai mult de ziduri 
şi puneau stăpânire pe ultima breşă făcută în bastionul 8. 

La ora două dimineaţă; se auziră trei lovituri de tun, trase 
la intervale egale. Sentinele dădură alarma, trompetele 
sunară. 

Bersalierii, mereu gata, mereu neobosiţi, ieşiră din vila 
Spada şi alergară la poarta San-Pancrazio, lăsând două 
companii de rezervă ca să păzească vila Spada. Intrară 
până la genunchi în pământul desfundat. Am pornit cu sabia 


scoasă, în fruntea lor, intonând imnul popular al Italiei. În 
acel moment, mărturisesc, cu desăvârşire descurajat în 
privinţa viitorului, nu aveam decât o singură dorinţă: să mă 
las ucis. 

M-am aruncat împreună cu ei asupra francezilor. 

Ce s-a petrecut atunci? Habar n-am.41 Timp de două 
ceasuri, am lovit neîncetat. Când se făcu ziuă, eram plin de 
sânge. Nu aveam nici măcar o singură rană. Era o minune. 

În această acţiune a fost ucis, nevrând să se predea, 
locotenentul Morosini, un biet copil ce nu împlinise 
douăzeci de ani şi care s-a luptat ca un erou. 

În toiul sângeroasei încăierări am primit un mesaj al 
Adunării, care mă poftea să mă duc pe Capitoliu. Acestui 
ordin îi datorez viaţa. Altfel, aş fi fost cu siguranţă ucis. 

Cob'orând spre Longara împreună cu Vecchi, care era 
membru în Constituantă, am aflat că bietul meu negru 
Aguyar fusese omorât. 

În timp ce-mi ţinea pregătit un cal de schimb, un glonţ îi 
străpunsese ţeasta. Am simţit o durere să ducem lipsă de 
muniții, când apăru generalul Garibaldi cu o coloană de 
soldaţi unii din regimentul 6 ele linie, comandaţi de Passi, 
hotărât să dea o ultimă lovitură nu pentru salvarea Romei, 
ci pentru onoarea ei. Alăiurându-ne tovarăşilor noştri, ne- 
am năpustit asupra spărturii. Izbind cu lăncile, cu săbiile, 
cu baionetele: praful de puşcă şi gloanţele lipseau. 
Francezii, uluiţi de această lovitură teribilă, mai întâi 
dădură înapoi; dar se iviră alţii, în vreme ce artileria, 
îndreptată asupra noastră începu să secere şiruri întregi 
dintr-ai noştri. Incinta Aureliană a fost luată şi reluată; nu 
exista loc unde să pui piciorul fără să nu dai de câte un 
mort sau de câte un rănit. În noaptea. Aceea, Garibaldi a 
fost mai mare decât il văzusem vreodată, mai mare decât îl 
văzuse cineva vreodată. Sabia îi era fulger; orice om lovit 
de el era un om mort. Sângele unui nou adversar spăla 
sângele celui ce căzuse. Ai fi zis căi-i Leonida la Termopile, 
Ferruccio la castelul de la Gavissana. Tremuram să nu-l văd 


căz'ind dintr-o clipă într-alta; dar nu, el rămase în picioare 
ca Destinul crâneenă; pierdeam prin el mai mult decât un 
slujitor, pierdeam un prieten. 

Mazzini şi anunţase Adunării situaţia în care ne aflam. 

Nu ne mai răxnâneau deci de luat decât trei hotărâri, 
spuse el: Să se ducă tratative cu francezii; Să. Se apere 
oraşul, baricadă cu baricadă; Adunarea, triumviratul şi 
armata să părăsească oraşul, ducând cu ele paladium-ul 
libertăţii romane. 

Când am apărut în pragul sălii., toţi. Deputaţii s-au ridicat 
în picioare şi-au aplaudat. 

M-am uitat în juru-mi ca să văd ce anume putuse, să 
trezească un. Asemenea entuziasm. Eram plin de sânge,. 
Îmbrăcămintea îmi era ciuruită de gloanţe şi de lovituri de 
'baionetă. Sabia, tocită de atâtea lovituri, nu mai intra decât 
pe jumătate în teacă. Mi-au strigat: 

— La tribună! La tribună! 

M-am urcat la tribună. 

Mi s au adresat întrebări din toate părţile. 

— Orice apărare este de acum încolo' eu neputinţă, le-am 
spus eu, afară numai dacă nu vrem să facem din Roma oa 
doua Saragossa. La 9 februarie, am propus o dictatură 
militară; ea singură putea să pună pe picior de război o 
sută de mii de oameni înarmaţi. Elemente capabile existau 
atunci: trebuia să le cauţi, le-ai fi găsit în oricare om 
curajos. În epoca aceea, îndrăzneala a fost respinsă, biruită 
de măsuri neînsemnate. Nu puteam să stărui mai mult. Am 
cedat. Mă împiedica modestia fiindcă,. De fapt, simţeam că 
eu aş fi putut fi acel om curajos. Am greşit „prin asta, faţă 
de principiul sacru care este idolul inimii inele. Dacă aş fi 
fost ascultat, acvila romană ar fi zburat din nou pe turnurile 
Capitoliului şi, împreună cu vitejii mei, care ştiau să moară, 
după cum s-a văzut, aş fi schimbat faţa Italiei. Dar la cele 
întâmplaţg nu mai există leac. Să privim cu capul sus 
incendiul pe care nu mai suntem stăpâni. Să ieşim din Roma 
cu toţi voluntarii înarmaţi care vor vrea să ne urmeze. Acolo 


unde vom fi noi, va fi şi Roma. Eu nu mă angajez la nimic; 
voi face tot ceea ce poate să facă un om şi, refugiată în noi, 
patria nu va pieri. 

Această propunere, făcută şi de Mazzini, a fost respinsă. * 

A respins-o însuşi Enrico Cernuschi, viteazul Cernuschi, 
unul din eroii celor cinci zile milaneze, preşedintele comisiei 
baricadelor romane. Mi-a urmat la tribună şi, cu lacrimile în 
ochi şi cu glasul sugrumat, zise: 

— Voi ştiţi cu toţii că sunt un înflăcărat apărător al patriei 
şi al poporului; ei bine, v-o spun cu gura mea, nu ne mai 
putem împotrivi în nici un fel francezilor, iar Roma şi 
poporul ei - lacrimile îl înăbuşeau - trebuie să se resemneze 
în faţa ocupaţiei. 

După o scurtă deliberare, Adunarea a dat următorul 
decret: „Republic (r) Romană în numele lui Dumnezeu şi al 
poporului Adunarea constituantă romană decretează 
încetarea anei apărări imposibile. Ea rămâne la postul său: 
Triumviratul este însărcinat cu executarea prezentului 
decret.a Cine mă iubeşte să mă urmeze La 2 iulie, am 
adunat trupele în piaţa Vaticanului, am înaintat în mijlocul 
lor. Le-am anunţat că părăseam Roma spre a conduce, în 
provincii, revolta împotriva austriecilor, împotriva regelui 
Neapolului şi împotriva lui Pius al IX-lea. Şi am adăugat: 

— Cei ce vor vrea să mă urmeze vor fi primiţi printre ai 
mei; nu le cer acestora decât o inimă plină de dragoste faţă 
de patrie. Nu voiavea nici soldă, nici odihnă; vor avea doar 
pâine şi apă când, din întâmplare, se vor găsi şi astea. Cine 
nu-i mulţumit cu această soartă, să rămână aici. O dată ieşit 
pe poarta Romei, orice pas îndărăt va fi un pas spre moarte. 

Patru mii de infanterişti şi cinci sute de cavalerişti se 
rânduiră în juru-mi; ei reprezentau cele două treimi ce-mi 
mai rămâneau din apărătorii Romei. Anita, îmbrăcată ca 
bărbat; Ciceravacchio, care nu voia să vadă înjosirea ţării 
sale şi Ugo Bassi, sfântul care aspira la martiriu, au fost 
primii care s-au rânduit lângă mine. 


Spre ! seară, am ieşit pe drumul către Tivoli. Inima îmi era 
întristată de moarte. 

Ultima veste pe care o aflasem era moartea lui Manara. 

Aici se întrerup Memoriile lui Garibaldi. 

Poate că într-o zi voi obţine de la el istorisirea celei de a 
doua părţi a vieţii sale, după cum am obținut-o şi pe prima. 
Aceasta va putea fi exprimată doar în două cuvinte: „Exil şi 
triumfuri”. 

Urmează câteva amănunte asupra morţilor, pe care 
doctorul Bertani a binevoit să le redacteze pentru mine. 

XXII Mo rt îi LUCIANO MANARA. 

La 30 iunie 1849, la ora două dimineaţa a început, după 
cum s-a văzut în Memoriile generalului, atacul incintei 
Aureliene, a doua linie de apărare a noastră. 

Către orele trei dimineaţa, Manara a reintrat în vila 
Spada; îşi şi aranjase tiraliorii. 

În ajun, o ghiulea, după ce se lovise de zid, căzuse în patul 
lui. Se trăsese de-o parte ca să-i facă loc şi, râzând, 
spusese: 

— O să vedeţi că n-o să am norocul să m-aleg cu nici o 
zgârietură. 

La întoarcere, l-a găsit pe Emilio Dandolo foarte neliniştit 
cu privire la Morosini, despre care se zvonise că era 
prizonier. Niciunul, nici celălalt nu aveau nici o ştire despre 
el. În acel moment, un glonţ, râcoşând, l-a lovit pe Dandolo 
în braţ. 

— Pe legea mea, sărmanul meu băiat, pare-se că numai pe 
tine ţe caută! zise Manara. 

Apoi, scoţându-şi centironul şi lăsându-şi sabia, luă un 
binoclu şi se apropie de fereastră ca să-i privească pe 
francezii care întorceau un tun, potrivindu-l către o ţintă. În 
aceeaşi clipă, se descărcă o carabină; glonţul trecu pi'intre 
doi saci de pământ şi-l lovi în pântece, tocmai în locul pe 
care i l-ar fi ocrotit centironul dacă nu şi l-ar fi seos. 

Dandolo îl văzu clătinându-se şi, aşa rănit cum, era, se 
apropie să-l susţină. 


— Sunt mort! îi zise Manara lui Dandolo, prăbuşindu-se. Ai 
grijă de copiii mei. 

Un medic alergă în. Grabă; dar, văzându-l pălind, rănitul 
înţelese că totul s-a sfârşit. Manara fu aşezat pe o largă şi, 
în toiul focului, tovarăşii săi l-au dus la Santa-Maria della 
Scala. Am fost chemat de la ambulanţa dei Pellegrini, unde 
mă aflam; am alergat la el. Ceruse să fie adus lângă mine. 
Ţineam mult unul la altul, vai! Locul era plin de proiectilele 
franceze. O femeie tânără, care făcuse imprudenţa să 
privească de la o fereastră, fusese lovită în piept şi ucisă pe 
loc. Domnului Varenna, ofiţer lombard, i-au fost zdrobite 
amândouă picioarele de către un obuz, în timp ce urca 
alături de mine treptele bisericii. Ca şi mine, şi el venise să-l 
vadă pe Manara. Un medic alerga şi el spre biserică. O 
grenadă îl răsturnă de pe cal; după o clipă, calul său, rănit 
de aceeaşi lovitură, se prăbuşi peste el. Eu am ajuns teafăr 
şi nevătămat. În fundul bisericii, în dreapta, aproape de 
balustradă, se afla un pat înconjurat de ofiţeri din legiunea 
Manara. De îndată ce rănitul mă văzu, întinse mâna spre 
mine şi, cu voce stinsă, mă întrebă: 

— Rana e mortală? 

În ciuda realităţii, tinereţea sa nu voia să admită ideea 
morţii. Zgomotul şi farmecul vieţii militare nu învinseseră 
încă în el bucuriile domestice. 

Văzând că nu-i răspundeam, repetă: 

— Te întreb dacă rana este mortală. Răspunde-mi! 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul meu, izbucni în cuvinte 
pline de regrete. Îi încurajai, atât cât poate s-o facă un om 
căruia îi lipseşte curajul; totuşi, el văzu bine că nu mai 
trăgeam nădejde. Mai mulţi medici se apropiară de el; dar, 
făcându-le semn din cap să se îndepărteze, el le zise: 

— Lăsaţi-mă să mor liniştit! 

Pulsul aproape că nu i se mai simţea, extremităţile îi erau 
reci, trăsăturile adânc schimbate, sângele curgea şuvoi din 
rană, şi bietul Manara suferea îngrozitor. 

Tovarăşii săi mai întrebară ce părere am despre starea lui. 


— Mai are cam un ceas de trăit, i-am. Zis lui Dandolo. 

Atunci tânărul se aplecă la urechea prietenului său: 

— Gândeşte-te la Domnul! îi spuse el. 

— Oh! mă gândesc la el, şi încă mult! răspunse Manara. 

Atunci făcu semn unui capucin să se apropie. Călugărul se 
apropie de pat, ascultă spovedania muribundului şi-i acordă 
iertarea păcatelor. Apoi sărmanul nostru prieten ceru 
sfânta împărtăşanie. 

Dandolo încercă să-l mângâie, cât putu mai bine, vorbindu- 
i despre Dumnezeu. Îl întrerupse ca să-i vorbească de fiii 
săi. 

— Creşte-i, îi zise el, în iubirea faţă de Dumnezeu şi de 
patrie. 

Apoi adăugă: 

— Du la Milano trupul meu împreună cu cel al fratelui tău. 
Te doare că mor, scumpe prietene, zise el; vai! şi mie îmi 
pare rău după viaţă. 

Chemă lângă el un soldat care-i era ordonanţă şi pe care 
de multe ori îl ocărise. 

— Mă ierţi, nu-i aşa? îi zise el zâmbindu-i. 

Pe urmă îl întrebă pe Dandol/) dacă primise veşti despre 
Morosini. Unii ziceau că ar fi prizonier. Cu puţin înainte de 
a muri, Manara îşi scoase inelul din deget, il puse în degetul 
lui Dandolo şi-i spuse: 

— Am să-l salut pe fratele* tău din partea ta. 

Apoi, întorcându-se către mine: 

— O, Bertani! Fă să mor mai repede, zise el, sufăr prea 
mult! 

Asta a fost ultima jeluire care i-a mai ieşit de pe buze. 

A intrat în agonie, s-a agăţat, zvârcolindu-se, de cei din 
jurul lui, apoi a căzut din nou pe pat, cu un suspin, neclintit 
şi rece. 

I-am pus mâna pe inimă; îi mai bştea încă, dar rar; puţin 
câte puţin, bătăile au încetat. Sufletul se şi urcase la cer. 

Le-am spus atunci călugărilor ce mă înconjurau să-mi 
pregătească o soluţie cu arsenic ea s-o injectez în cadavru; 


dar arsenicul lipsea. M-am mulţumit să-i fac o injecție cu 
sublimat corosiv. Rămăşiţele pământeşti au fost 
transportate într-o încăpere din dreapta altarului principal, 
lângă sacristie, şi acolo, îmbrăcat în uniforma lui, a fost 
aşezat eu grijă, cu capul pe o pernă. 

Tinărul său prieten, Eleuterio Pagliano care, în. Tot timpul 
asediului luptase vitejeşte şi cartastăzi este unul dintre! cei 
mai distinşi pictori din Lombardia, i-a făcut portretul. 

Aproape* de el, culcat pe o scândură, se afla negrul lui 
Garibaldi, Aguyar. Priveam aceste două cadavre atât de 
frumoase, fiecare de o frumuseţe diferită, când am auzit pe 
cineva hohotind de plâns. Cel ce plângea era Ugo Bassi. 

Toată vremea cât am rămas în această încăpere, ea a fost 
ţinta proiectilelor franceze. 

A doua zi, cadavrul a fost transportat într-o casă şi, de 
acolo, la biserica San Lorenzo. După aceea, a fost depus în 
biserica Cento Padri, unde îl aştepta trupul lui Enrico 
Dandolo şi unde avea săi se alăture şi cel al lui Morosini. 

Chiar în ziua morţii sale, lui Manara îi sosi o scrisoare de la 
soţia lui, cuprinzând doar aceste cuvinte; „Nu te ghidi la 
mine, nu te gândi la copiii tăi, gândeşte-te la patrie”. 

Sărmana femeie, moartea avea să-i aducă răspunsul! 

EMILIO MOROSINI Stăteam lângă Manara, aflat pe palul 
de moarte, întrebându-ne unii pe alţii ce deveniseră cei mai 
scumpi prieteni ai noştri şi, printre alţii, Emilio Morosini. 
Dar, în ziua aceea, ne-a fost cu neputinţă să ştim ceva precis 
despre el. 

În dimineaţa de 1 iulie, Dandolo află de la un soldat care 
stătuse împreună cu Morosini într-o breşă, că acesta căzuse 
grav rănit, în mâinile francezilor. Deşi suferea nespus din 
pricina rănii, Dandolo dădu fuga la triumvirat, apoi la 
minister ca să obţină un permis de ieşire. După trei ceasuri 
de insistenţe, îl obţinu şi alergă pe câmpul francez fără nici 
un fel de permis de liberă trecere. Arestat de avanposturi, 
el arătă scopul pentru care venea. Unui ofiţer i se făcu milă 


de neliniştea lui şi-i dădu voie să pătrundă în tabără, unde 
fu condus la ambulanţă. Aici află că Morosini murise. 

Ceru să i se dea cadavrul spre a-l preda familiei; dar un 
medic îi răspunse că rămăşiţele pământeşti ale lui Morosini 
fuseseră duse de vreo două ceasuri la un cimitir destul de 
îndepărtat. Dandolo ceru un permis ca să-l dezgroape. 

În vreme ce aştepta un răspuns la cererea sa, intră un 
căpitan, adjutant-maior, care rămase foarte mirat văzând în 
tabăra franceză un ofiţer italian, fără permis de liberă 
trecere. El condamnă la arest pe ofiţerul care-l lăsase să 
treacă şi-l trimise pe Dandolo din nou în linia de avanpost, 
fără să vrea să asculte nimic. Dandolo se înapoie aducând 
prietenilor săi trista veste şi scrise şefului de stat major 
francez spre a-i cere permisul de exhumare. Îl obţinu în 
dimineaţa zilei de 2 iulie. 

Trista ceremonie a transportării lui Manara o dată sfârşită, 
Dandolo se apropie de mine, spunându-mi: 

— Bertani, peste câteva ceasuri cadavrul lui Morosini se va 
afla la biserica Cento-Padri, la Santa Vieto, unde îl vei putea 
vedea. 

M-am dus la biserică puţin înainte să se însereze. Casa sau 
mai degrabă mânăstirea prin care se ajunge la biserică era 
ocupată de trupele franceze, astfel încât biserica era 
închisă. Am cerut unui căpitan permisiunea să intru; acesta, 
văzându-mi tristeţea întipărită pe chip, mă întrebă cu 
biândeţe dacă sunt soldat, care îmi este patria şi dacă 
pierdusem vreo rudă sau vreun prieten, l-am răspuns că 
pierdusem pe mulţi dintre prietenii mei şi, printre alţii, pe 
Manara. Îi cunoştea după nume, îmi ceru amănunte despre 
moartea lui şi-mi dădu şi el altele la rândul său. 

Un vânător din Vincennes, care se afâa în apropierea lui la 
atacul de la vila Spada şi pe care mi-l arătă stând în 
picioare în mijlocul unui grup de soldaţi, aproape de poarta 
unde ne găseam, îi spusese în clipa când Manara se 
apropiase cu binoclul de fereastră: 

— Uitaţi-vă bine la acest ofiţer, este un om mort. 


În acelaşi timp, soldatul trase: glonţul îşi atinsese ţinta, el 
îl văzu pe Manara eăzând. 

Căpitanul continua să vorbească; eu eram aşa de trist, 
încât n-am putut să-i răspund decât rugându-l să mă lase să 
intru în biserică. 

— Ce-o să faceţi acolo? mă întrebă el. 

— O să mă duc să caut cadavrul unui alt prieten dezgropat 
chiar astăzi şi încredinţat de-ai voştri durerii mamei sale. 

Franţuzul trimise să se ceară permisiunea colonelului, o 
obţinu şi mă încredința paznicului bisericii ca să mă lase să 
intru. 

Biserica era foarte întunecoasă; paznicul deschise o 
portiţă prin care ajungeau din mânăstire drept în mijlocul 
bisericii, îmi dădu o lampă şi, arătându-mi un ungher 
întunecat, îmi zise: 

— Caută-l acolo. 

Şi n-a vrut să mă urmeze mai departe. 

M-am apropiat trist şi cucernic, cu un fior ce-mi străbătea 
toate mădularele. Tăcerea, întunericul, lumina slabă a 
lămpii, preţiosul trup pe care-l căutam, neliniştea de a-l 
regăsi astfel pe fermecătorul tânăr pe care-l cunoscusem 
plin de viaţă, toate astea făcură să-mi bată inima în piept 
mai-mai să se spargă. Mergeam încet, necunoscând locul, 
neştiind unde era depus mortul, ridieându-mi lampa şi 
tremurând sa nu-l lovesc cu piciorul. În sfârşit, lângă trepte, 
am zărit o formă neagră şi lungă; am continuat să înaintez, 
ţinând mereu lampa ridicată. Am recunoscut un trup 
omenesc. Aproape nebun de durere şi de groaza nelămurită 
care mă cuprinsese, m-am aplecat deasupra lui. Oh! trist! 
trist! trist! 

Cu mâna care-mi rămăsese liberă, am desfăcut şnurul ce-i 
ţinea linţoliul, strâns, la gât, peste pântece şi peste picioare. 
I-am ridicat capul. Deşi întrucâtva desfigurat, am 
recunoscut în el pe bietul copil pe care-l căutam. Am dat 
drumul capului. A căzut pe lespede făcând un zgomot pe 
care n-am să-l uit niciodată. Părul îmi era scăldat în 


sudoare. M-am oprit tremurând tot. Doamne, ce puternic 
eşti şi cât de îngrozitoare este moartea! 

Am făcut o sforţare să mă stăpânesc. Ca medic, obişnuit cu 
moartea, nu voiam să mă las învins de ea. Am pus lampa pe 
una din treptele altarului şi, îndreptându-mi iarăşi ochii 
spre chipul mortului, l-am privit cu tristeţe: era mai alb 
decât cearşaful ce-i acoperea. I-am căutat şi i-am atins 
rănile. Aş fi vrut să adun până şi ultimele picături de sânge 
din inima lui spre a i le duce mamei sale şi spre a face cu 
acest sânge o cruce pe fruntea acestor tineri italieni care, 
într-o bună zi, vor trebui să se ridice pentru eliberarea 
patriei lor. Apoi i-am tăiat o şuviţă de păr. Poate că avea şi 
vreo prietenă; mamă însă', avea cu siguranţă. 

În sfârşit, i-am strâns mâna; i-am descoperit pentru ultima 
oară capul şi i-am şoptit: 

— Adio 1 - Am ieşit, tremurând, din biserică, ducând cu 
mine atât de viu întipărită această privelişte a morţii, încât 
şi astăzi, după unsprezece ani, când aştern aceste rânduri, 
tot mai văd chipul acela palid înfăşurat în linţoliul mânjit 
peste tot de pământ şi de sânge. 

leşind, l-am regăsit pe paznic, apoi pe ofiţer, căruia i-am 
strâns mâna fără să pot rosti un euvânt. 

A doua zi, cadavrul lui Morosini a fost pus într-un sicriu de 
plumb, în aşteptarea clipei când urma să plece spre 
pământul natal, împreună cu cadavrele prietenilor săi. 

Doream eu toţii, cu aceeaşi ardoare, să cunoaştem 
amănunte asupra morţii lui Morosini. Dar ceilalţi erau 
obligaţi să plece. Rămâneau doar morţii şi cei ce-i ajutau pe 
răniţi să moară. Eu mă număram printre aceştia din urmă. 

lată, aşadar, ce-am aflat despre moartea lui Morosini. 
Amănuntele pe care le voi da, le deţin de la domnul de 
Santi, un corsican folosit în serviciul sanitar francez şi care, 
în noaptea de 29 spre 30 iunie, era chirurg la ambulanţa 
tranşeiiAcest stimat şi bun confrate, căruia îi sunt îndatorat 
pentru câteva servicii, mi-a povestit că, la 30 iunie în zorii 
zilei, a fost adus la ambulanţă unul din ofiţerii noştri, atât de 


tânăr şi atât de frumos, încât la început a fost luat drept 
femeie. Era uşor rănit la cap, la mâna stângă şi la piept, dar 
rana mortală o avea în pântece. De Santi 51 îngrijise cu 
afecţiune. Morosini, care mai vorbea încă, îl întrebă: 

— Cum vi se par rănile mele? 

De Santi îi răspunse: 

— Ai încredere în Dumnezeu şi în tinereţea dumitale. 

— Bine, zise Morosini; înţeleg că sunt pierdut! 

Apoi adăugă, cu un suspin! 

— Biata mama Sli dădu doctorului portofelul, întoarse 
capul şi începi nd din clipa aceea refuză să mai scoată 
vreun cuvânt. 

La câteva minute după ce Morosini fusese bandajat, intră 
la ambulanţă un bătrân sergent din regimentul 32 şi, după 
ce cătă cu îngrijorare către patul tânărul ui ofiţer, îi spuse 
medicului: 

— Elel 

— Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă domnul de Santi. 

— Aş fi vrut cu orice preţ să-l salvez pe acest biet băiat; am 
făcut tot ce-am putut. Dar nu, n-a avut noroc. 

Atunci el povesti că Morosini, însoţit numai de patru 
oameni, fusese încercuit şi somat să se predea, ia care el 
răspunsese: 

— Niciodată! 

Şi continuă să lupte cu sabia, strigând oamenilor săi: 

— În numele Italiei, vă interzic să vă predaţi! 

Atunci, bătrânul sergent îi puse baioneta în piept, 
nădăjduind să-l intimideze. Dar Morosini apucă baioneta cu 
mâna stângă şi-l lovi pe sergent cu sabia în obraz. Acesta, 
totuşi, îi opri pe soldaţii săi să tragă, sperând ca tânărul 
ofiţer să fie prins viu, şi, prin urmare, să-l scape. Dar un 
soldat care se afla în spatele lui, vădind că Morosini 
continua să se apere, îşi descărcă puşca în ei de foarte 
aproape. Glonţul îi străpunsese măruntaiele; rana era 
mortală. Morosini căzu, dar într-un genunchi şi pe mâna 


stângă. Şi din această poziţie mai încercă să-şi lovească 
adversarii, st'rigându-le într-una tovarăşilor săi: 

— Lăsaţi-vă ucişi, dar nu vă predaţi. 

Sergentul, furios, se întoarse spre soldat, zicându-i: 

— Nenorocitule! Ce-ai făcut? Nu vezi că era un copil? 

Morosini a murit la câteva ore după ce a fost adus la 
ambulanţă şi a fost îngropat în cearşaful în care îi găsisem 
înfăşurat în biserica Cento Paciri, Morosini avea la centură 
două pistoale pe mânerul cărora era gravat numele lui 
Kosciuszko l, amicul familiei sale, şi care le făcuse cadou 
bunicului său. 

Am făcut toate cercetările posibile, spre a regăsi sabia şi 
pistoalele lui Morosini, dar zadarnic. Se pare că bătrânul 
sergent pusese stăpânire pe ele, numai că ei declară că nu 
voia să le înapoieze cu nici un preţ. 

La 4 septembrie 1849, cele trei sicrie cu cele trei cadavre, 
al lui Enrico Dandolo, al lui Luciano Manara şi al lui Emilio 
Morosini, au fost debarcate la Molo-Novo di Genova. 

GOFFP EDO MAMELI Garibaldi povesteşte în Memoriile 
sale şi în scurta biografie pe care „a făcut-o despre 
Goffredo Megneli, că în seara de 3 iunie tânărul poet a venit 
să-i ceară să încerce un nou atac asupra vilei Corsini şi că ei 
i-a îndeplinit cererea. Mameli a fost rănit cu acest prilej la 
piciorul stâng. 

Rana, prin ea însăşi nu era deloc gravă, dar din cauza unei 
proaste circulații a sângelui se cangrenă şi, la 18 iunie, 
amputarea nu mai putu fi înlăturată. 

' Fereastra camerei în care se afla Mameli, la ambulanţa 
„Trinită dei Pellegrini”, era neîncetat lovită de proiectile; 
dar Mameli: a dat dovadă de cea mai desăvârşită nepăsare 
faţă de această primejdie, postumă, dacă se poate spune 
astfel. Numai că atunci când s-a simţit cu totul istovit din 
pricina supuraţiei, o zi sau două s-a arătat agasat de 
gloanţe şi de ghiulele, ca un copil faţă de muştele care-l 
necăjesc. 


— Să fiu ucis în aer liber şi luptând, zicea el, perfect, dar 
să fiu ucis în patul meu, ca un paralitic, asta nu! 

La 8 iunie, intră în delir, un delir în timpul căruia cânta tot 
timpul cu voce înceată şi-şi reamintea aproape zi cu zi viaţa 
sa, vai! atât de scurtă. 

În intervalele dintre aceste cântece, făcea profeţii. Sau 
urări patriei sale. Avea douăzeci şi unu de ani când a murit. 
A fost îngropat la Roma. 

Mameli a compus un cântec de război pe care Garibaldi îl 
cânta adesea şi-l fredona neîncetat: Fratelli d'Italia 1. 

K Acest cântec este popular în Italia. 

MELLARA m Colonelul Mellara rănit în lupta de la 6 iunie, 
a murit la 4 iulie când francezii intraseră în oraş. Fiindcă nu 
le mai era îngăduit romanilor să protesteze cu armele, ei s- 
au strâns în biserică, în jurul catafalcului războinicului 
mort. Dar, în vreme ce poporul adunat plângea într-o 
cucernica tăcere lângă acest cadavru, simbol al Italiei 
prăbuşite, un ofiţer de poliţie, în fruntea unui grup de 
soldaţi, Fraţi din Italia. 

Pătrunse în biserică şi smulse de lângă chipiul mortului, 
aşezat cum era obiceiul, deasupra sicriului. Cocarda 
italiană; apoi, întrerupând pioasa ceremonie, ordonă să se 
stingă luminările şi să fie evacuată biserica. 

Ceea ce se şi făcu. 

Bietul Mellara n-a avut astfel parte nici măcar de această 
ultimă consolare a morţilor, de lacrimile picurate din ochii 
iubiţi. 

De altfel, patimile politice s-au manifestat atât la 
reacţionarii romani cât şi la reacţionarii francezi. Preoţii şi 
călugării îndeosebi s-au arătat infami faţă de bieţii răniţi 
părăsiţi şi lăsaţi în grija lor. Unui anume Giovanni, din 
Cremona, rănit în coapsă, ei au refuzat să-i dea un pahar cu 
apă până ce nu s-a spovedit. Pentru a înţelege durerea 
acestei torturi, trebuie să fii medic şi să cunoşti nevoia 
imperioasă de a bea pe care o simte bolnavul rănit de un 


foc de puşcă. Toţi medicii din Roma care au îngrijit patrioţi 
răniţi şi-au pierdut dreptul de a mai practica. 

Să mi se îngăduie o observaţie filosofică sau mai degrabă 
morală. 

Exista o mare diferenţă îptre moartea soldatului constrâns 
la serviciul militar prin recrutare şi cea a soldatului care-şi 
slujeşte în mod voluntar ţara. 

Voluntarul este plin de entuziasm, mândru e! e rănile lui, 
glorios prin moartea sa. El îşi alină cele mai crude suferinţe 
prin dăruirea şi prin dragostea lui faţă de patrie, prin 
dorinţa pe care şi-o exprimă în rugăciunile înălțate către 
Dumnezeu pentru triumful cauzei sale. 

Celălalt este mut sau nu rosteşte decât vorbe de 
răzbunare împotriva celui care l-a rănit. 

Un copil din Bologna, în vârstă de zece ani, care făcea 
parte din legiunea Garibaldi, a lăsat să i se taie mâna 
rănită, de 3a încheietura pumnului fără să scoată un 
geamăt, după care, palid şi slăbit, a vrut să asiste la ultima 
bătălie. 

Pentru a se crea cât mai multe spitale, câte unul străbătea 
străzile Romei strigând cu glas tare: 

— Pentru patrioţii răniţi! 

Şi atunci toate ferestrele se deschideau şi oamenii 
aruncau grămadă pânze, cearşafuri, saltele şi perne. 
Spitalele au fost create prin caritatea deosebită a 
municipiului. 


SFÂRŞIT 


1 Nume acordat în Franţa, înainte de Revoluţie, ordinului 
religios al călugărilor franciscani. 
: ] Ordin ierarhic în asociaţia, secretă a francmasonilor. 
* [, a Farina - Storia d'Italia (n.a.). 


1 Andre Massena (1758-1817). Mareşal al Franţei, duce 
de Rivoli şi prinţ de Essling, supranumit de Napoleon 
„răsfăţatul victoriilori; s-a ilustrat la Rivoli (1797), la Zurich 
(1799), la asediul Genovei (1800), la Essling şi Wagram 
(1809). 

Ribaldi comanda corpul de vânători alpini. 

1 Casetă de aramă, cu geamuri, în care se închid 
compusele şi instrumentele de precizie, necesare, 
navigaţiei. 

1 Serranieni - locuitori din regiunea Cima da Serra. 122 

1 Manta folosită în America de Sud. Constă dinte-', 
singură bucată de stofă pătrată, eu o deschizătură pria care 
se introduce capul. Puncho a fost adoptat de Gartbaldi ca 
un atribut vestimentar. 

1 Ridică-te, călăul (r)! (Lat.), 

1 Dăm în italiană aceste două cuvinte, greu de tradus în 
franceză, limbă în care cuvintele excellent seigneur n-au o 
semnificaţie echivalentă (Al. Dumas), 

1 Neînvinşi au luptat, 8 februarie 1846 (it.). 

Celor 36 de italieni morţi la 8 februarie 1846 (fi. 

184 de italieni pe câmpul de la San-Antonio (fr.). 

1 Salvador Rosa (1615-1673), pictor, poet şi muzician 
italian, născut aproape de Neapole. 

1 Agosti.no Bertani (1812-1886), medic şi patriot i'alian; a 
luat parte la insurecția din Milano, la asediul Romei, ca şi la 
expediţia celor „o mie” alături de'Garibaldi. 

1 Ludovic-Filip-losif (1747-1793) principe francez din 
ramura de Orleans, cunoscut sub numele de Filip-Egalite, 
datorită rolului jucat în Revoluţia franceză; tatăl regelui 
Ludovic-'Filip. 

2 Autorul se referă la faptul că Austria, prin dinastia de 
Habsburg, stăpânea nu numai Lombardia şi provincia 
Veneţia, dar îşi exercita direct influenţa şi asupra Marelui 
ducat al Toscanei, ducatelor de Parma şi Piacenza, ducatului 
de Modena şi Republicii Lucca, ai căror con 


3 Ciro Menotti (1798-1831), patriot italian, iniţiator al 
insurecției din Modena, condamnat la moarte prin 
spânzurătoarE. În memoria lui, Garibaldi a dat numele de 
Menotti primului său copil. 

G Francisq al 11-lea (1768-1835). Împărat al Austriei după 
1806, născut la Florenţa, tatăl Mariei-Luiza, a doua soţie a 
lui Napoleon [; 

4 Ferdinand al VII-lea. (1784-1833), rege al Spaniei, 
revocat de Napoleon I în 1808 şi reîntronat după Waterloo. 
A fost primul suveran absolut, constrâns să recunoască <i 
constituţie cu caracter aşa-zis liberal şi care a servit ilrcpt 
model pentru statele italiene. 

Adunări însărcinate, în statele iberice, să discute Iernii? şi 
să voteze impozitele. 

Florestano Pepe (1778-1851), general italian, care 
împreună cu fratele său a instaurat în 1820 un guvern 
liberal la Neapole. 

5 „In credinţa că majestatea-sa regele împins de aceleaşi 
consideraţii, va învesti această hotărâre cu aprobarea sa 
suverană: constituţia Spaniei va fi promulgată şi observată 
ca lege a statului. 

5 Istoriografia modernă a identificat ca autor al s'crisorii 
pe Giuseppe Mazzini. 

6 Brofferio, Histbire du Piemont (n.a.). 

7 Navă însărcinată cu supravegherea coastelor şi 
înarmată, conform dispoziţiilor autorităţilor portuare. 

8 Corabie uşoară eu două catarge. 

9 Navigaţie de-a lungul coastelor. 

10 Aceste evenimente care se petreceau într-un loc unde 
nu se afla Garibaldi şi care nu sunt redate aici decât ca 
explicaţii istorice, sunt luate din lucrarea lui Angelo 
Brofferio asupra Piemontului (N. Ed fr.). 

11 Tip vechi de navă de război, înarmată uşor şi folosită 
mai ales în operaţiunile de recunoaştere. 

'1 In limba portugheză: căpăţână de zahăr. 


13 Autorul se referă la campania din 1859, când trupele 
franco-piemonteze combăteau armata austriacă, iar Ga 

14 Numele fermelor în America de Sud. 

15 Stăpânul aşezării. 

16 Haină caracteristică locuitorilor din aceste ţinuturi. 

17 Garibaldi se referă la viitoarea lui soţie Anita, decedată 
în 1849, în împrejurări tragice. 

17 Deschizătură, ou capac, în punte, a unei nave care 
permite accesul în încăperile de sub punte. 

18 Provincia Santa Catarina este cea care fusese dată ca 
zestre de împăratul Braziliei sorei sale, la căsătoria ei cu 
prinţul de Joinville (n.a.). 

19 Protagonistul Memoriilor reînvie scena morţii soţiei 
sale întâmplată în anul 1849. 

20 Acest pasaj este dinadins acoperit cu un văl de 
întuneric, căci, după ce l-am citit, m-am întors spre 
Garibaldi, zicându-i: 

— Citeşte asta, scumpe prietene, lucrul nu mi se pare 
limpede. 

EI citi într-adevăr;pe urmă, după o clipă, îmi spuse, 
suspinând: 

— Asta aşa trebuie să rămână. 

Două zile mai târziu el îmi trimise un caiet intitulat i 'Anita 
Garibaldi (nota lui Al. Dumas). 

21 E vorba de Matto Grosso (în limba portugheză, pădure 
deasă). Numele unui stat din Brazilia, la nord de Gran 
Chiaco. 

21 Să ne fie îngăduit să ne slujim de expresia italiană care 
n-are echivalent în franceză, della gente ţi care înseamnă: 
bărbaţi, femei, copii, călători, negustori, vagabonzi etC. Etc. 
(Al. Dumas). 

21 Anta este un animal de înălţimea unui măgar, cu 
desăvârşire inofensiv, a cărui came este delicioasă. Din 
pielea lui se fac diferite obiecte de mare elegantă. Eu nu î- 
am văzut niciodată (n.a.). 


22 Unităţi de măsură folosite în ţările anglo-saxone t 
piciorul = 0,3048 m; inci = 2,54 cm. 

23 Faptă îndrăzneață. 

23 E vorba de sfârşitul secolului al XVIII-lea. 

24 Navă de război de mic tonaj, înarmată uşor şi având 
mobilitate mare în acţiune. 

25 Important centru din Argentina nord-orientală, capitala 
provinciel. Cu acelaşi nume, situată aproape de confluenţa 
fluviilor Parană cu Paraguay. 

26 Frânghie terminată cu un laţ şi mânuită cu o tehnică 
specială în America de Sud, pentru capturarea cavalinelor 
şi bovinelor de pe întinsele pampasuri. 

* Instrument folosit de crescătorii argentinieni pentru a 
prinde animalele în fugă. Prin încolăcirea şi împiedicarea 
membrelor lor posterioare. 

27 Nume sub care aristocrații francezi desemnaseră, în 
1789, acţiunea revoluţionarilor. 

28 Jose de San-Martin (1778-1850), erau al independenţei 
sud-americane, general şi om politic'de origine 
argentiniană, eliberatorul statelor Chile şi PerU. De sub 
dominaţia spaniolă. 

28 Victoria navală zdrobitoare, a lui Oetavian-Augus* 
asupra flotei combinate a lui Marc Antoniu şi a Cleopatrei 
(31 î.e.n.). 

28 Serată, sindrofie (span.).. 

28 Călugăr (de la cuvântul spaniol, ! fraile). 

29 Arma la ochi! („Fr.). 

29 Justo Jose de Urquiza (1800-1870), general şi om 
politic argentinian. Mai întâi colaborator, apoi adversar al 
dictatorului Juan Rosas, l-a învins şi s-a proclamat dictator 
(1852). Preşedinte al Argentinei după 1854. A murit 
asasinat. 

29 flâu secat (spân.). 

30 Papa Pius al IX-lea (1792-1878), a fost salutat la 
începutul pontificatului său (1846), pentru atitudinea sa 
liberală: libertatea moderată a presei; instituirea Consiliului 


consultativ de stat şi a gărzii civice; promulgarea unei 
constituţii care acorda unele drepturi democratice. Curând 
însă a trecut pe poziţii net reacționare, retrăgând toate 
concesiile făcute, promovând dogma infailibilităţii papei şi 
condamnând prin enciclica Sillabus, orice concepţie 
liberală. S-a constituit prizonier în Vatican la intrarea 
trupelor italiene în Roma, în 1870. 

31 Garibaldi a fost victima aceloraşi iluzii ca şi conaţionalii 
săi. 

32 Cititorul nu-i cunoaşte încă pe aceşti alţi trei martiri ai 
libertăţii italiene; dar în curând va face cunoştinţă cu ei. 
Garibaldi, care nu scria spre a fi tipărit, îşi vorbeşte 
întrucâtva lui însuşi, şi nu cititorilor (Al, Dumas). 

33 E vorba de înfrângerea de la Custozza (aproape de 
Verona), din vara anului 1.8648, când Carol Albert a fost silit 
să semneze armistițiul. 

34 Insurecția din Milano, numită „a celor cinci zile” 
deoarece luptele de stradă începute la 18 martie 1848 se 
sfârşiră la 22 - a reuşit să scoată din metropola lombardă 
trupele austriece ale lui Radetzky. 

35 Nicolas-Charles-Victor Oudinot, duce de Reggio, 
general francez, care din ordinul lui Napoleon al III-lea a 
instituit asediul Romei în 1849. 

36 Pellegrino Rossi (1787-1848), prim-ministru ai Statului 
papal, asasinat la Roma în timpul unei răscoale populare. 

37 Nino Bixio (1821-1873), general italian, unul din cei 
mai apropiaţi colaboratori ai lui Garibaldi, faimos prin 
îndrăzneala şi bravura sa. A participat la toate momentele 
importante ale făuririi unităţii italiene. 

38 Eu nu fac aici un roman, eu public Memorii. Sunt, 
aşadar, silit să traduc textual. Eu nu dezmint, nici nu afirm: 
eu instruiesc un proces înaintea acestui mare şi ultim 
judecător care se numeşte Adevărul (Al, Dumas). 

39 Alexandre-Auguste Ledru-Rollin (1807-1874), avocat şi 
om politic francez, membru al guvernului provizoriU. Din 
1848. A fost unul din promotorii sufragiului universal. 


40 Ferdinand de Lesseps (1805-1894), diplomat francez, 
ambasador la Roma în momentul proclamării Republicii 
romane. Ulterior, a condus lucrările de forare ale Canalului 
de Suez şi a început lucrările Canalului Panama. 

41 Iată cum descrie această luptă istoricul Vecchi, unu] 
Sintre cei mai curajoşi apărători ai Romei: „Ne aflam închişi 
în vila Spada, unde ţineam piept unui foc îngrozitor de 
muschete şi de carabinE. Începeam 

41 'Tadeus Kosciuszko (1746-1817). General polonez cara 
a luat parte la insurecţiile împotriva Rusiei ţariste.