Edgar Wallace — Misterul vrajitoarei africane

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


MISTERUL VRAJITOAREI 
AFRICANE 


1. Magia fricii. 

Toate acestea s-au întâmplat în timpul absenței 
Excelenţelor lor şi, dacă nu ar fi fost această absenţă, nu s- 
ar fi putut petrece. 

Excelenţa Sa, Administratorul 'Teritoriilor Rezervate, 
ieşind la pensie, plecase însoţit de salve de tun şi de imnul 
naţional cântat de muzicanţii aproape albi, şi care toţi, dar 
mai ales trompeţii, aveau tendinţa să cânte fals. Noua 
Excelenţă suferea în acest timp chinurile picăturii 
chinezeşti în Devonshire, la Budleigh Salterton, de unde 
plecarea sa era mereu amânată. 

Orice schimbare petrecută în Administraţie nu modifica 
aproape cu nimic existenţa locuitorilor din regiunea 
Marelui Fluviu, iar căpitanul Hamilton, care făcea parte din 
unitatea regală Hussa, îndreptându-se furios spre cabana 
care-l adăpostea pe tânărul său subordonat, era foarte 
puţin interesat de evenimentul care se desfăşura. 

Nemulțumirea sa era legată însă de cu totul altceva şi 
anume, de faptul că subalternul său, Tibbetts, săvârşise 
greşeala de neiertat de a trimite corespondențe la ziare, 
aceasta fiind una dintre slăbiciunile sale. Hamilton era ud 
de transpiraţie şi furios, deoarece soarele ardea îngrozitor, 
iar fierbinţeala pământului galben din cuptorul care se 
chema poligon de exerciţii îl ardea chiar şi prin tălpile 
pantofilor. 


Clădirile cazărmii, care mărgineau pe una din laturi 
poligonul, erau învăluite într-o masă de abur dogoritor, iar 
căpitanul zărea palmierii ca printr-o ceaţă. Păsările tăceau 
apăsate de căldură. 

Deschizând cu o lovitură de picior uşa cabanei în care se 
afla locotenentul, Hamilton intră strâmbându-se de scârbă. 
Locotenentul Tibbetts, supranumit Schelet, întins pe pat, 
era îmbrăcat în ceva care-ţi lua ochii: o pijama purpurie, cu 
dungi alternative de verde şi galben. 

Hamilton aruncă pe masă foaia de ziar pe care o ţinea în 
mână, exact în clipa în care Schelet deschidea ochii. 

— Bună ziua, domnule, zise acesta, uşor ameţit. lot mai 
plouă? 

— Bună ziua, scrâşni Hamilton. Schelet, masa se serveşte 
peste o oră şi am ceva să-ţi spun. 

Celălalt adormi la loc. 

— Scoală-te şi acoperă-ţi picioarele astea hidoase. 

Pleoapele locotenentului se mişcară puţin. Murmură, abia 
auzit, că nu înţelegea despre ce este vorba, peşi văzuse 
ziarul pe care căpitanul îl aruncase pe masă, recunoscând 
şi caracterele gotice ale literelor din titlu. 

— Fapt este, Schelet, spuse Hamilton cu un aer ce se voia 
înspăimântător, că nimeni nu-şi dă seama mai bine decât 
dumneata ce greşeală gravă săvârşeşte un ofiţer scriind la 
indiferent la ziar. Iar aici - şi continuând să vorbească bătu 
cu palma peste ziarul împăturit aflat pe masă - ceea ce este 
scris e o enormitate. 

— E vorba de ziarele Surrey Star şi Middlesex Plain 
Dealer, domnule, murmură Schelet cu ochii în continuare 
închişi, imagine însăşi a răbdării şi resemnării; de 
asemenea, Sunbury Herald şi Molesey Times, domnule. 

Trupul său lung era întins alene, mâinile împreunate sub 
cap. Vârfurile imenselor picioare depăşeau capătul patului. 
Avea aerul şi vocea unui om care, deşi rănit de moarte, îşi 
iartă aproapele. 

— Puțin îmi pasă la ce ziar scrii. 


— În ce ziare, stimate domnule ofiţer. Să vorbim ca nişte 
oameni cu carte, domnul meu. Nu trebuie să chinuim biata 
noastră limbă. 

— Ridică-te imediat, personaj indisciplinat şi ia poziţie, 
şuieră căpitanul. 

Locotenentul nu-şi dădu măcar osteneala să deschidă 
ochii. 

— Avem o discuţie amicală sau nu, bătrâne? Continuă el 
răbdător. 

E vizita unui prieten sau un consiliu de război, bătrâne 
Ham? Hamilton îl apucă de gulerul pijamalei, ridicându-l cu 
brutalitate în picioare. 

— Vexaţiuni fizice, spuse Schelet liniştit. Înnebunit de 
invidie, căpitanul loveşte un strălucit tânăr ofiţer, de mare 
viitor. Consiliul de Război îl declară vinovat pe bătrânul 
distins ofiţer, care se otrăveşte. 

— N-ai să ajungi niciodată ziarist, spuse Hamilton. (În 
momentul acesta Schelet aprobă cu gravitate din cap). 
Primo: nu ştii ortografie! 

— Bătrânul nostru drag Napoleon nu ştia nici el, spuse 
Schelet cu hotărâre. Nici acel scump venerabil Washington. 
Respectarea riguroasă a ortografiei este dovada unei 
inteligenţe mediocre. Doar o ştii foarte bine, iubitul meu 
bătrânel, Demosthenel. 

— Problema e cât se poate de serioasă; Hamilton îl 
împinse cu blândeţe pe tânărul ofiţer spre pat, pe care 
acesta căzu fără proteste. Este interzis să scrii articole 
politice sugerând că ar fi oportun ca secretarul de stat să 
vină aici să vadă cu proprii săi ochi. Hamilton căuta din 
priviri paragraful incriminat, citind mai departe. Munca 
desfăşurată de tineri ofiţeri ignoraţi (în afară de indigeni, 
care îi privesc cu adoraţie) şi cărora nu li se recunosc 
meritele. 

Schelet ridică din umeri. Tăcerea sa ascundea un respect 
ofensator. 


— Îţi interzic să mai trimiţi scrisori personale, Schelet, fie 
că ar fi destinate unei stele de pe cer, unei comete, lunii, 
soarelui sau oricărui alt membru al sistemului nostru solar. 

— Să nu amestecăm religia în această discuţie, bătrâne 
Ham, spuse Schelet cu o voce surdă. 

Este foarte puţin probabil ca domnul Nickerson Haben să 
fi auzit vorbindu-se despre aceşti bravi reprezentanţi ai 
opiniei publice care erau Star Surrey şi Middlesex Plain. Nu 
obişnuia să acorde vreo atenţie unui ziar cu un tiraj mai mic 
de un milion de exemplare. 

Şi totuşi, publicarea scrisorilor trimise de Schelet a coincis 
cu un moment critic din viaţa lui Haben, ceea ce a putut să 
conducă, s-ar zice, la manifestările orgolioase în care se 
lansă Star Surrey, redactorul său şef neezitând să scrie: Ce 
gândeşte astăzi Star, Guvernul face mâine. 

Pentru că, într-adevăr, Nickerson Haben porni imediat să 
inspecteze, „cu proprii săi ochi”, Teritoriile. În vârstă de 
vreo treizeci şi cinci de ani, avea lumea la picioarele sale şi 
nimeni nu se gândea să-şi pună întrebarea de ce. Un obraz 
palid, umeri înguşti, o buclă desprinsă din părul său negru, 
stufos, căzută pe frunte, în momentele de efuziune 
oratorică; ochii adânciţi în orbite, buze subţiri, pomeţi 
ascuţiţi, mâini lungi, albe, cam acesta ar fi portretul rapid 
creionat. Nickerson a dat năvală în Camera Comunelor? cu 
discursuri ameţitoare, tulburând oamenii cuminţi şi 
cetăţenii aşezaţi. Forţa convingătoare a cuvântului său, 
criticile acerbe au agitat atmosfera demnă a Parlamentului. 
Astfel încât, miniştrii au început să se agite neliniştiţi, sub 
povara sarcasmelor sale, şefii de grupări parlamentare, 
adunaţi pe coridoare, aşteptau cu iritare să fie arătaţi cu 
degetul. Om de partid, se ferea cu multă grijă să rănească 
susceptibilităţile propriilor săi şefi. Dacă se întâmpla să 
formuleze totuşi vreo critică, nu făcea altceva decât să 
repete, pe un ton împăciuitor, ceea ce ei înşişi lăsaseră să se 
înţeleagă în vreo ocazie publică. 


Atunci când, la un moment dat, un oarecare cabinet 
ministerial a căzut, domnul Haben, părăsind un scaun sigur, 
a reintrat în lupta electorală şi, învingându-l pe candidatul 
comitatului West Monrouth, şi-a făcut o reintrare triumfală 
la Westminster3. 

În noul cabinet a fost mai întâi subsecretar de stat la 
Agricultură, iar apoi la Externe. Haben se căsătorise cu 
văduva lui Cornelius Beit, o americancă bogată, cu 
cincisprezece ani mai în vârstă decât el, femeie inteligentă, 
cu simţul umorului, dotată cu o remarcabilă capacitate de 
cunoaştere a oamenilor. Convieţuirea lor nu s-a dovedit 
prea fericită. Ea şi-a dat seama de caracterul lui, 
descoperind aroganţa unui om care se făurise singur şi care 
ajunsese puţin prea repede sus. Într-o zi i-a mărturisit unei 
prietene intime că Nickerson avea un fond de vulgaritate pe 
care îl suporta cu mare greutate. S-a ajuns chiar să se 
vorbească despre un eventual divorţ. 

Toate acestea s-au petrecut mai înainte de operaţia de 
apendicită pe care doamna Nickerson a suferit-o. Operația, 
făcută de un medic celebru la acea vreme, a fost o reuşită, 
iar vindecarea părea definitivă. Nickerson, cât se poate de 
fericit de vindecarea soţiei sale, a venit în Cameră, 
pronunţând cel mai frumos discurs din cariera sa asupra 
Belucistanului4. 

Trei zile mai târziu femeia era moartă. S-a întâmplat una 
dintre acele căderi, inexplicabile pentru profan şi atât de 
temute de medic. Haben părea un om terminat. Cei care-l 
detestau, şi nu erau puţini, s-au întrebat cum va putea 
supravieţui în viaţa publică, cunoscând că principala sa 
sursă de venit secase. N-au avut însă nici măcar răgazul să 
se lanseze în diferite supoziţii. La deschiderea 
testamentului s-a constatat ca era unicul moştenitor al 
întregii averi, în afară de un legat în beneficiul cameristei. 

Nickerson Haben s-a îmbarcat pe primul vas cu destinaţia 
Africa, combinând afacerile cu plăcerea, şi străduindu-se s-o 


descopere cât mai bine pe cea de a doua, ca să-şi afle 
uitarea. 

Locotenentul Tibbetts, din unitatea regală Hussa, era 
principalul informator al Cartierului General. De câte ori 
acest băieţandru costeliv, cu monoclu, înălţat pe nişte 
picioare lungi şi subţiri, nu transmisese ştiri: unele bune, 
altele rele, mai întotdeauna, însă, exagerate! 

Acum tocmai sosea, alergând pe nisipul galben al plajei, cu 
sacul de poştă în mână, casca dată pe ceafă, aducând o 
veste surprinzătoare. 

Urcă dintr-un salt cele cinci trepte ale scării, dând buzna 
în marea sală de mese unde prânzea Hamilton, lăsând să 
cadă sacul pe genunchii acestuia exact în momentul în care 
ceaşca de cafea a căpitanului se afla în aer, într-un echilibru 
extrem de fragil. 

— Schelet! Potaie de maidan, mormăi furios Hamilton 
căutându-şi batista ca să-şi şteargă cafeaua fierbinte care 
se mutase pe pantalonii săi de un alb imaculat. 

— Vine, Ham! Bâigui Schelet. Bătrânul domn a citit 
scrisoarea mea, după care a tras fermoarul la bătrânul său 
sac de voiaj aristocratic şi a prins ultimul tren din Victoria 
Station. 

Hamilton ridică rapid capul, temându-se că celălalt a făcut 
o insolaţie. 

— Cine vine, nătâng neîndemânatic? Întrebă cu un 
amestec de furie şi curiozitate. 

— Cum cine? Haben, bătrânul domn. Subsecretarul, dragă 
bătrâne. Schelet părea cam incoerent. A citit scrisoarea 
mea în bătrânul Star, iar acum se află în birourile 
Administraţiei. Pentru mine, în sfârşit, va veni răsplata. Dar 
nu voi accepta nimic dacă nu va fi la fel răsplătit şi bătrânul 
meu Ham. 

Hamilton îi arată cu o privire severă scaunul de alături. 

— Stai jos şi termină odată cu criza de nervi. Cine ţi-a 
vândut gluma asta proastă? 


Cel care adusese pe țărm sacul de poştă era secundul 
vasului Bassam. Haben se şi afla la sediul Administraţiei, 
fiind sosit cu acelaşi vapor. Hamilton uită dintr-o dată de 
pantalonul pătat. 

— Pică prost, spuse el oarecum încurcat. Sanders se află 
pe undeva prin ţinuturile de sus. Cam cum arată Haben 
ăsta? 

Schelet se gândi să-i facă vizitatorului, din motive 
personale, un tablou cât mai îndatoritor. Un om care se 
deranja cu atâta promptitudine, ca urmare a apariţiei într- 
un jurnal a unei scrisori semnate de el, trebuia să aibă, în 
orice caz, şi ceva bun în el. De altfel, aceeaşi întrebare o 
pusese şi el, Schelet, secundului de pe vasul Bassam, iar 
acesta, cu francheţea specifică marinarului, răspunsese cu 
două cuvinte, dintre care unul părea de sorginte 
rabelaisiană5, iar cel de-al doilea nu ar putea fi tipărit. 
Fiindcă domnul Haben nu strălucea în ochii celor din 
categorii inferioare lui, servitorii îl detestau. Secretarii săi 
nu făceau decât să intre şi să iasă de la el, iar un membru al 
Camerei Lorzilor, mare amator de cai, îl judecase într-o 
singură propoziţie: Haben nu ştie să-şi „ducă” ovăzul. 

— Nu e chiar aşa de rău, răspunse Schelet, minţind. 

A doua zi, foarte devreme, sergentul Ahmet Mahmet îi 
aduse un porumbel călător lui Hamilton, iar acesta îi scrise 
lui Sanders următorul mesaj pe hârtie foarte subţire: 

Haben, turist afaceri externe, în drum. Aflat sediu 
Administraţie făcând mare tărăboi. Cred mai bine 
întoarcere, pentru a te ocupa deel. 

Hamilton fusese la bordul lui Bassam pentru a culege 
unele informaţii, iar acum obiceiurile lui Nickerson nu mai 
aveau nici un secret pentru el. Fixă hârtia cu mesajul de 
piciorul porumbelului, lansându-l apoi în aerul fierbinte. 
„Păzeşte-te de vulturi, mic prieten al soldaţilor!”, îi ură 
Hamilton după vechile obiceiuri. 

Destinul domnului Haben, secretar de stat, s-a împletit în 
mod ciudat cu cel al unei femei din Chimbiri, numită 


Agasaka. 

Haben se îmbrăca la cel mai bun croitor din Savile Row, 
Agasaka nu avea nimic pe ea, în afară de fusta de ierburi 
uscate cu care-şi încinsese talia bine proporţionată. 

O femeie înaltă, cu un corp zvelt, privire gravă, care nu 
iubea nici un bărbat, dedată cu totul vrăjitoriei, familiară cu 
spiritele şi cu diavolii, spatele drept, sânul mic, adorată de 
copii, cu un braţ atât de puternic şi de îndemânatic încât 
putea arunca o suliță mai departe decât un bărbat tânăr - 
aceasta era Agasaka, femeia din Chimbiri, fiica răposatului 
N'kema-N'kimi, tăietorul de lemne. 

Avea şaptesprezece ani, aşadar destul de bătrână pentru o 
indigenă. Bărbaţii se învârtiseră în jurul ei, fiecare în felul 
lui. 

Drăguţă cu toţi, nu arătase nici o preferinţă pentru 
vreunul dintre ei. 

Trăia la fratele său, M'suru Vânătorul. Femeile acestuia o 
urau fiindcă nu minţea niciodată, fiind în întregime devotată 
fratelui ei, dar şi numeroşilor iubiţi ai soțiilor lui. Femeilor 
le-ar fi plăcut să o bată, însă se temeau prea mult de 
puterea braţului ei. Acolo unde mâinile nu îndrăzneau prea 
mult, limbile dezlegate deveneau foarte îndrăzneţe, totuşi 
noroiul aruncat nu se lipea de ea. 

Agasaka trăise mulţi ani, împreună cu părintele ei, în 
inima pădurii, acolo unde se afla M'shimba-M'shamba, 
diavolul fioros şi năvalnic care smulge arborii, în timp ce 
gura-i împroaşcă foc arzător. Alte fiinţe puternice trăiau nu 
departe de locurile acelea, N'guro, câinele fără cap şi 
Chikalaka-M'bofunga, vârcolacul, toţi în afară de şopârla de 
foc, aceea a cărei privire anunţă moartea. N'kema o 
deprinsese cu misterele vieţii, ale începuturilor ei, ale 
locului de unde ia ea naştere. Cunoştea forţa şi violenţa 
oamenilor. Dar N'kema i-a arătat şi cum să fie şi cea mai 
misterioasă dintre femei, învăţând-o magia transmisă din 
gură în gură de-a lungul tuturor timpurilor, veche încă în 
vremurile în care fusese pusă prima piatră a piramidelor. 


Bărbaţilor le era cam teamă de ea, chiar şi Oboro însuşi, 
vraciul şef, o evita. 

Cea mai stranie putere magică pe care o poseda era aceea 
de a face să apară în ochii bărbaţilor şi a femeilor ceea ce 
doreau cel mai puţin să vadă. 

Un tânăr şef, care pusese ochii pe ea, îi luă într-o zi urma 
în susul fluviului, printre ierburile înalte. La un moment dat 
apăru lângă ea, pe cărarea pustie şi, lăsându-şi în desişul 
alăturat suliţele, o apucă de braţe atât de puternic încât, cu 
toată forţa sa, ea nu reuşi să se elibereze. 

— Agasaka, îi spuse tânărul războinic, am în pădure o 
colibă în care nu s-a auzit niciodată glas de femeie. 

Nu reuşi să meargă mai departe pentru că, pe deasupra 
umărului satinat al fetei, văzu înaintând, unul lângă altul, pe 
cărarea strimtă, trei leoparzi. Amuşinând, cu capetele în 
jos, privirile lor sclipeau de poftă. 

Îi dădu imediat drumul, alergând spre suliţele sale. 

Când se întoarse, femeia şi leoparzii dispăruseră. 

Aliki, vânătorul satului, nu avea nici teamă, nici griji, 
pentru că arta magiei nu îi era străină. Adesea, în pădure, 
fusese în legătură cu diavolii. Într-o noapte a avut o 
vedenie. În timp ce ai săi erau aşezaţi în faţa unui foc aprins 
în faţa colibei lui, el văzu în foc o mare şopârla roşie, care 
clipea din pleoapele greoaie. Aliki căută cu sânge rece, din 
priviri, o victimă dintre cei aflaţi în jur. Calichi, şopârla 
focului, este cel mai binevoitor dintre demoni, acceptând un 
înlocuitor pentru bărbatul sau femeia cărora ochii săi, 
clipind, îi anunţă moartea. 

Aşadar, Aliki trecu în revistă cele trei femei ale sale, pe 
tatăl şi pe unchiul ce venise să vâneze în împrejurimile 
satului lor. Niciunul dintre ei nu era destul de frumos 
pentru a putea fi sacrificat, cu excepţia celei mai tinere 
dintre soțiile sale. Calichi este un diavol dificil. Numai ce 
este foarte frumos şi bun îi place. 

Uliţa principală care străbate satul Isisi din Chimbiri se 
întinde de la pădure până la râu, un drum larg mărginit de 


colibe, cu focuri asemănătoare celui în care Aliki zărise 
şopârla şi cu femei şi cu bărbaţi înghesuiți în jur. Cerul, 
deasupra arborilor de cauciuc, era încrustat de stele 
strălucitoare, sclipind oarecum în felul ochilor lui Calichi, 
dar încă şi mai rapid. 

Aliki privi stelele, apoi îşi frecă podul palmelor în ţărână 
pentru a conjura soarta şi, chiar în acel moment, văzu 
apărând pe cea de-a doua soţie a vecinului său, o tânără 
zveltă de optsprezece ani, nimfă sculptată în abanos, 
dreaptă şi suplă, cu bustul gol până la centura de ierburi 
uscate ce-i încingea mijlocul subţire. Aliki înţelese că-şi 
găsise un înlocuitor convenabil şi pronunţă încet numele 
femeii, privind fix în ochii şopârlei. Animalul dispăru încetul 
cu încetul. Aliki îşi dădu seama că Zeul aprobase alegerea 
sa. Mai târziu, în aceeaşi noapte, când Loka, femeia lui 
M'suru, vânătorul, se duse să scoată apă din râu pentru 
prima nevastă a acestuia, Aliki o opri. 

— Nimeni nu este atât de frumoasă ca tine, Loka, îi spuse 
el, pentru că ai picioarele asemeni unui leu şi gât de tânără 
antilopă. 

Aliki evocă în continuare toate atributele perfecțiunii ei 
fizice şi Loka îl ascultă râzând. În ziua aceea se certase cu 
prima soţie a bărbatului ei şi M'suru o bătuse. Acum era 
avidă de laude şi gata de aventură. 

— Nu vrei o soţie, Aliki? Îl întrebă încântată. Aş putea să ţi- 
o dau pe Agasaka, sora soţului meu, care este foarte 
frumoasă şi care, până acum, nu s-a apropiat de umărul nici 
unui bărbat. Spusese acestea pe un ton maliţios, pentru că 
de fapt o ura pe Agasaka. Se ştie că acesta este obiceiul 
femeilor, de a le lăuda pe cele pe care nu le pot suferi. 

— În ce-o priveşte pe Agasaka sau nevestele. Spuse Aliki, 
cu un gest de dispreţ, nu există femeie care să se asemene 
cu tine, nici chiar în coliba bătrânului rege de cealaltă parte 
a muntelui, la capătul pământului. 

— Îmi dau seama că eşti nebun, aşa cum mi-a spus-o 
mereu M'suru. Şi că vezi lucruri ciudate, pe care nimeni 


altcineva nu le poate zări, spuse femeia cu vocea ei joasă şi 
melodioasă. Nu numai M'suru, dar şi toţi ceilalţi spun că 
eşti bolnav de „mongo”. 

Ceea ce era adevărat. Aliki suferea de dureri de cap 
sfâşietoare. 

— M'suru e un bătrân imbecil, răspunse el. Am un 
talisman care mă face să văd minunile. Hai cu mine în 
pădure, Loka. O să-ţi vorbesc despre magie, o să-ţi arăt 
lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată şi o să te iubesc aşa 
cum un bătrân nu ar putea să o facă niciodată. 

Femeia puse jos ulciorul pe care-l purta şi îl urmă în 
pădure. Acolo el o ucise imediat, după care aprinse focul, în 
care i se arătă şopârla, ce părea mulţumită. Aliki se spălă în 
râu, apoi se întoarse în coliba sa. 

A doua zi, când se deşteptă din somn, îipăru rău că o 
omorâse pe Loka, pentru că, dintre toate femeile pe care le 
cunoştea, aceasta fusese cea mai frumoasă. Satul era pe 
jumătate gol, ulciorul lăsat de Loka fusese găsit, iar acum 
băteau pădurea ca s-o găsească şi pe ea. 

A fost găsită. Nimeni nu o văzuse însă îndreptându-se spre 
pădure. Unii credeau că fusese luată de pescarii din Ochori, 
alţii bănuiau un diavol cunoscut pentru farsele lui 
amoroase. Trupul a fost adus în sat şi toate nevestele îşi 
confecţionară şorţuri din frunze lungi, verzi şi dansară, 
bătând din picioare, Dansul Morţii, acompaniindu-se de 
melodii stranii. 

Şezând pe vine în faţa focului său, Aliki privea procesiunea 
cu nepăsare, îi părea rău că o omorâse pe femeia aceasta, 
care acum era purtată pe umeri. Privirea îi alunecă în jos, 
spre foc, iar supărarea îi spori şi mai mult, pentru că 
şopârla cu ochi arzători îi făcea din nou semne tot mai 
insistente cu pleoapele clipind într-una. 

Ceea ce însemna că nu săvârşise ritualul aşteptat. 

Ridicând privirea, zări o femeie înaltă, suplă, care se 
sprijinea de uşa unei colibe. 


O convingere teribilă se instală în sufletul lui Aliki. De 
îndată ce-şi întoarse privirea de la femeie, adâncind-o în 
flăcările focului, şopârla dispăru. Nu mai era timp de 
pierdut. Se ridică, apropiindu-se de femeie. 

— Te văd, Agasaka, îi spuse. Deasupra casei fratelui tău s-a 
abătut o mare ruşine. Oamenii spun că Loka a avut un iubit 
care a ucis-o. 

Ea îşi întoarse privirea spre el. Ochii ei bruni, imenşi, erau 
scăldaţi într-o lumină minunată ce părea să vibreze atunci 
când îl măsură. 

— Loka a murit pentru că era o proastă, îi răspunse. Dar 
acela care a ucis-o este şi mai prost. Durerea ei s-a dus, a 
lui abia va veni. În curând Sandi, pasărea cenuşie, va sosi, 
scoţându-i ochii bărbatului care a ucis-o. 

Aliki o ura, dar, şiret, aprobă dând din cap. 

— Eu sunt înţelept, Agasaka, îi spuse. Văd lucruri pe care 
nici un alt om nu poate să le zărească. Şi, înainte ca Sandi 
să ajungă aici cu ajutoarele lui, am să-ţi arăt o vrajă care-l 
va aduce pe cel care a săvârşit răul la poarta colibei fratelui 
tău, când luna va fi sus, iar unda râului va scădea. 

Ochii gravi ai femeii îl fixau. Cântecul nevestelor nu mai 
era decât un zumzet îndepărtat, venind din celălalt capăt al 
satului. Un câine urla din fundul unei colibe, iar acum toţi 
se îndreptau spre râu, să pună corpul într-o pirogă, pentru 
a fi dus până la insuliţa unde morţii dorm somnul de veci în 
gropile puţin adânci. 

— Să mergem, spuse Agasaka. 

Traversară împreună un câmp de porumb, îndreptându-se 
spre pădurea de dincolo de sat, apoi pe cărări strâmte şi 
şerpuitoare atinseră marginea pădurii. Lanurile de porumb 
rămăseseră în urmă, locul era prea pustiu pentru pasărea 
ţesător, dar încă prea aproape de sat pentru micile 
maimuțe cu barbă albicioasă. Bărbatul merse mai departe. 
Ajunseră la un luminiş presărat cu flori galbene. Arborii din 
jur erau foarte înalţi. Dacă zece oameni s-ar fi căţărat unul 
în spatele celuilalt, sprijinindu-se de trunchiurile lucioase, 


de-abia dacă cel mai de sus ar fi putut atinge prima creangă 
a arborelui. 

Bărbatul se opri, întorcându-se spre ea. Vârfurile arborilor 
începură chiar în acel moment să se agite. Se porni un vânt 
rece, iar tunetul izbucni. 

— Să ne aşezăm, spuse. Mai întâi am să-ţi povestesc 
despre femeile care m-au dorit şi de ce nu am vrut să 
răspund chemării lor. Dragostea pentru tine mă oprea. 
După aceea ne vom iubi. 

— Asta nu e magie, Aliki, răspunse tânără femeie. 

Stătea foarte aproape de el. Aliki ridică sulița. 

— Acum vei muri, la fel cum a murit Loka, în urma poruncii 
pe care am primit-o de la şopârla de foc. Vorbind, se dădu 
un pas înapoi, ridicând braţul cu sulița, pregătit să lovească. 

— Eu sunt Loka, spuse tânăra fată. 

El o privi, rămânând încremenit. Era într-adevăr Loka, cu 
ochii săi vicleni, degetele lungi, cu coapsele prelungi şi 
lucioase, purtând o floare roşie la ureche. 

— Oh! Spuse bărbatul învins, lăsând să-i alunece din mână 
sulița. 

Agasaka se aplecă şi o ridică. Devenise din nou ea însăşi. 
Fără floare roşie, degetele îi erau mai scurte, iar pe chip, 
acolo unde mai înainte se desena surâsul viclean, apăruse 
gravitatea morţii. 

— Acum ai văzut magia mea. Mergi înainte, Aliki, 
ucigaşule. Eu nu sunt făcută pentru dragoste, ci pentru a fi 
unealta unei puteri misterioase. 

Ameţit cu totul, bărbatul porni pe drumul pe care 
veniseră. Agasaka îl urma şi astfel, mergând în spatele lui, 
încercă uşor cu degetul lama ascuţită a suliţei. Cu toate că 
de-abia o atinsese, pe vârful degetului ei apăru o linie 
subţire, roşie. Pădurea se întunecase, vântul urla fără 
încetare. La marginea codrului, aproape de mlaştini, ea 
învârti sulița deasupra umărului stâng, asemeni unui 
cavaler care ar fi mânuit sabia. Aliki se întoarse pe 
jumătate. 


Prima nevastă a lui M'suru se afla pe ţărmul râului, 
adunând rădăcinile de manioc pe care le lăsase acolo la 
muiat, când văzu căzând la picioarele ei capul lui Aliki, 
exact când primul fulger sfâşie întunericul nopţii. 

De patru ore, o canonieră albă, strălucind în soare, înainta 
de-a lungul falezei denumită Peştele din cauza formei sale. 
Apele negre ale fluviului se ridicau în jurul provei formând o 
masă sticloasă cu margine roşietică, din cauză că vasul 
Zaire urca împotriva curentului cu o viteză de şase noduri. 

Apele de la Isisi până la Mokalibi erau în plină creştere; pe 
bancurile de nisip, crocodilii dormeau cu gurile căscate. 

Comisarul guvernamental Sanders, siluetă subţire şi 
elegantă, de o albeaţă imaculată, stătea în picioare lângă 
omul care ţinea roata cârmei, având alături casca colonială 
din plută. În noaptea trecută îl înţepase un tăune mare şi 
umflătura îl durea la cea mai mică atingere. Între dinţii albi 
şi regulaţi ţinea o ţigară lungă din tutun negru. Tocmai 
terminase masa. Ordonanţa îi aducea cafetiera de argint şi 
farfuria cu fructe. 

Cerul se arăta de un albastru intens, dar barometrul 
scădea alarmant şi de aceea urmărea să se pună la adăpost 
lângă ţărmul fluviului, sub arborii înalţi, într-un mic golf 
aflat la sud de Chimbiri. 

— Lo'ba ka'loka, adâncime un braţ?, prin mila Domnului! 

Musul cu ochii somnoroşi, aflat la prova, ridica sonda 
umedă, anunțând adâncimea apei. Sanders apucă mânerul 
transmiţătorului, trase de el şi Yoka, mecanicul, urlă din 
rărunchi în chip de răspuns. 

— O jumătate de braţ! 

Buum! 

Vaporul încetini, roata zbaturilor se învârti în sens invers, 
apoi vârful se izbi direct de patul de nisip, împins într-o 
parte de curentul apei. Pupa viră şi ea atingând bancul. 
După care roata zbaturilor porni în sensul de mers şi Zaire 
se îndreptă spre malul drept al râului, înconjurând bancul 
de nisip până când reveni pe firul apei. 


— Dumnezeule, spuse cârmaciul, bancul ăsta de nisip a 
ieşit din iad, de când m-am născut eu, niciodată nu s-a aflat 
aici. 

— Gândeşte-te numai la fluviu, băiete, spuse Sanders, 
puţin dispus să flecărească. Se zăreau rostogolindu-se norii 
deasupra vârfurilor arborilor, nori galbeni care fierbeau, 
căpătând felurite nuanţe sub puterea vântului. 

Suprafaţa apei era acoperită de valuri mici, albicioase, 
care se spărgeau lăsând în urmă stropi perlaţi. Sanders îşi 
trecu ţigara dintr-un colţ într-altul al gurii, o scoase, se uită 
la ea cu regret, după care o aruncă în apă. În spatele lui, 
servitorul ţinea o manta impermeabilă gata să fie 
îmbrăcată. I-o dădu, îi întinse casca şi deasupra puse o 
glugă pe care i-o legă sub bărbie. Căldura era 
insuportabila. lemperatura de cuptor anunţa o furtună 
violentă. Sanders era ud de transpiraţie, hainele i se lipeau 
de piele. 

Un fulger izbucni în cer, spărgându-se în mai multe braţe. 
Zgomotul tunetului deveni asurzitor şi i se părea că o 
imensă greutate îl apasă pe cap. Fulgerele coborau din cer 
în zig-zag-uri orbitoare. Între timp norii galbeni deveniseră 
negri, tenebrele nopţii se răspândeau asupra lumii, 
întunericul devenea şi mai perceptibil datorită unei 
luminozităţi stranii, îndepărtate, pe care un orizont 
îndepărtat o lăsa câteodată să se filtreze printre norii 
sfâşiaţi de trăsnete. 

— Babord, strigă scurt Sanders. Tribord şi iar babord. 

Ajunseră la locul de adăpost, în micul golf al fluviului, în 
momentul în care primele picături de ploaie începură să 
cadă. Sanders trimise o duzină de oameni pe mal pentru a 
amara vaporul de arborii groşi de cauciuc de la marginea 
apei. 

Puntea vasului fu inundată într-o secundă, iar pantofii albi 
ai comisarului se colorară în gri deschis şi trecură repede 
într-un cenuşiu de ardezie. Trimise după Yoka, mecanicul, 
omul său de încredere. 


— Mai leagă o parâmă şi rămâi cu motorul sub presiune. 

— Stăpâne, întrebă Yoka, trebuie să dau drumul la Hupa- 
hupa8? Văd că hoţii ăştia de akasavi se tem să vină pe 
ploaie ca să vă întâmpine. 

Sanders scutură din cap. 

— Au să vină la timpul potrivit. Satul este la distanţă de o 
milă şi n-ar putea oricum să audă Hupa-hupa. 

Intră în cabină ca să-şi recapete suflul. Un vânt extrem de 
violent îl lovise în faţă timp de zece minute şi zece minute 
sunt lungi când de-abia mai poţi respira. 

Cabina avea două ferestre. Cea din stânga, aflată 
deasupra divanului pe care se lăsă să cadă, îi îngăduia să 
vadă cărarea pe unde, mai devreme sau mai târziu, va trece 
un indigen; ce-l va preveni, fără îndoială, pe şef. 

Fulgerele nu încetau deloc. Ploaia cădea cu asemenea 
violenţă, încât părea că au aruncat ancora sub o cascadă. 
Lumina începu să se schimbe încet şi norii negri deveniră 
de un cenuşiu opac. 

Sanders deschise uşa cabinei, pentru că rafalele de vânt 
slăbiseră în intensitate. Luă o ţigară şi o aprinse, aşteptând 
fără grabă. Vasul trebuia tras la edec până la plaja din 
dreptul satului. Comisarul spera că proviziile de lemn 
pentru el fuseseră pregătite. Oamenii din Chimbiri erau 
leneşi, ultima oară când venise acolo îi aduseseră numai 
câteva trunchiuri de copaci verzi. Lui Yoka şi echipajului le 
plăcea urletul diabolic al sirenei, dar Sanders ştia exact cât 
abur consuma. Privi cărarea şi deodată văzu opt oameni, 
mergând doi câte doi, ducând pe umerii lor un trup. 

Un fulger brăzdă cerul în momentul în care Sanders sărea 
pe țărm. Lumina, izbucnind din toate părţile în mijlocul 
norilor întunecaţi, era suficientă pentru a se putea vedea cu 
claritate ce purtau oamenii pe umeri. Comisarul se opri 
drept în faţa celor opt, care-l priviră cu chipuri ursuze. În 
spatele lor, la o anumită distanţă se mai aflau alţi câţiva 
care, nepăsători la furtună, îi urmaseră. 


— O, bărbaţilor! Spuse Sanders cu blândeţe, iar când 
vorbea aşa îşi arăta şirul strălucitor de dinţi, cine sunteţi 
voi, care aţi pus pe faţa acestei femei semnul spiritelor 
sfinte? 

Femeia pe care o purtau pe umerii lor cei opt bărbaţi 
avea, într-adevăr, faţa vopsită cu var. Niciunul dintre ei nu 
răspunse. Sanders îi observă cum îşi mişcă degetele de la 
picioare. Unul singur rămăsese complet nemişcat şi 
comisarul i se adresă. 

— M'suru, fiul lui N'kema, cine este femeia aceasta? 

M'suru îşi limpezi vocea. 

— Domnia Voastră, femeia aceasta este fiica propriei mele 
mame. Ea l-a ucis pe Aliki, iar mai înainte a ucis-o pe 
propria mea nevastă, Loka. 

— Cine a văzut? 

— Stăpâne, prima mea nevastă, care de când i-a fost 
înecat iubitul îmi este credincioasă; ea este cea care a văzut 
căzând capul lui Aliki. Tot ea a auzit-o pe Agasaka spunând: 
du-te acolo unde am trimis-o şi pe Loka, ştii unde, tu care 
m-ai văzut ucigând-o! 

Sanders nu se arătă convins. 

— Dezlegaţi-o pe femeie, ca să poată sta în picioare în faţa 
mea. 

Desfăcură frânghiile cu care era legată, după care, la 
ordinul lui, îi şterseră varul de pe faţă. 

— Vorbeşte! 

Agasaka vorbi cât se poate de simplu, povestirea ei părea 
adevărul însuşi. 'Totuşi. 

— Aduceţi-o la mine pe femeia care a auzit-o spunând 
cuvintele acelea. 

Nevasta lui M'suru se afla la coada cortegiului. Se 
prezentă în faţa comisarului, plină de importanţă, neliniştită 
totuşi pentru că privirea de gheaţă a lui Sanders o tulbura. 
Dar, de îndată ce-şi regăsi vocea, deveni foarte limbută. 

Sanders, al cărui impermeabil şiroia încă, o asculta, cu 
capul uşor înclinat. Agasaka, subţire, dreaptă, stătea în faţa 


lui cu aerul grav, fără să se ruşineze pentru faptul că, 
pierzându-şi centura de ierburi uscate din jurul mijlocului, 
se găsea în ţinuta în care venise pe lume. Prima nevastă îşi 
termină povestirea: 

— Sandi, acesta este adevărul; dacă am spus vreo 
minciună, fiinţele lungi să mă ducă în fundul râului, hrană 
şerpilor. 

Sanders o observa. Îi văzu pielea brună devenind spălăcită 
şi cenuşie, iar gura deschizându-i-se într-o strâmbătură de 
groază. 

Ceea ce nu văzu el fu fiinţa lungă, crocodilul galben care 
urca prin iarbă spre martora mincinoasă, cu ochişorii lui 
strălucitori, gura umedă larg deschisă, dând la iveală 
vârfurile ascuţite ale dinţilor. 

Singura care l-a văzut a fost prima nevastă a lui M'suru. 
Căzu strigând de spaimă şi, încolăcindu-se de picioarele 
bărbatului ei, îl apucă strâns de genunchi. 

Sanders nu spuse nimic. În continuare auzi însă o altă 
relatare, în cele mai mici detalii, care contrazicea net prima 
versiune. Cea care vorbea era fata. 

— Vino cu mine, Agasaka, pe vaporul meu, îi spuse, ştiind 
că dacă ea rămâne mai departe cu ai ei, s-ar fi putut 
produce incidente foarte grave. Uneori, din motive şi mai 
neînsemnate decât acesta, s-au născut războaie. 

O luă cu el pe Zaire. Ea îl urmă supusă, cu toate că nu s-ar 
fi putut spune despre ea că este o fiinţă docilă. 

În noaptea aceea la cartierul general sosi un porumbel 
voiajor, sfârşit de oboseală. Citind mesajul care-i fusese 
adus, Sanders nu se arătă nici mulţumit, nici nemulţumit. 
Personajele oficiale de rang înalt îl plictiseau în general, cu 
toate că întâlnise şi oameni care se arătaseră înţelegători şi 
plăcuţi. Ceea ce mai ales îl preocupa acum erau povestirile 
care-i ajunseseră la urechi, din surse de încredere, despre 
puterile misterioase ale tinerei Agasaka. Văzuse, în 
decursul timpului, multe ciudăţenii aici, în ţinutul fluviului. 
Diverse forme de magie şi vrăjitorie îl nedumereau, 


lăsându-l neliniştit. Cel mai adesea era vorba pur şi simplu 
de hipnotism. Erau însă şi lucruri care depăşeau 
înţelegerea lui. Ele veneau din vechiul Egipt şi încă şi mai 
de departe. 

Zaire apucă, a doua zi, pe calea de întoarcere. Sanders îl 
chemă pe Abiboo, ordonanța sa. 

— Adu-o pe femeia din Chimbiri, îi spuse. Agasaka a fost 
adusă din cabina cu provizii de drum, acolo unde fusese 
adăpostită peste noapte ca oaspete şi ca prizonier. 

— Mi s-a povestit asta şi asta despre tine, Agasaka, îi 
spuse, indicând şi sursele de unde avea informaţiile. 

— Domnia Voastră, spuse Agasaka după ce el termină de 
vorbit, lucrurile astea le-am învăţat de la tatăl meu care, la 
rândul său le ştia de la tatăl lui. Fiindcă, Domnia Voastră, 
era fiul lui M'kufusu, iar acesta, fiul lui Bonfongu-M'lini, 
care era fiul lui N'smabi. 

Şi tot aşa, enumera treizeci de generaţii, înainte ca el să o 
fi putut opri. Generaţii reprezentând cam patru sute de ani. 
Sanders rămase perplex. Odată întâlnise un bătrân din 
N'gombi care îi dăduse detalii intime asupra unui individ 
care trăise în timpul lui Saladin. 

— Arată-mi ceva din magia ta, femeie, îi spuse. Dar, spre 
marea lui surpriză, ea refuză, scuturând din cap. 

— Domnia Voastră, nu pot să practic această magie decât 
când îmi este frică. 

Sanders puse mâna pe browning, scoţându-l pe jumătate 
din teaca sa. 

Stătea sub o pânză întinsă deasupra punţii. Timonierul era 
la cârmă, musul la provă cu sonda. Evită să privească pe 
Agasaka, fixându-şi privirea în ceafa timonierului. 

De-abia atinse crosa armei că şi văzu la picioarele sale 
lucrul de care se temea cel mai mult în lume; o viperă 
pătată, şuierând, cu capul dat pe spate, gata de atac. 

Trase două focuri. Timonierul, urlând, sări într-o parte, ca 
să se pună la adăpost, lăsând în derivă vasul, care se angaja 
în curentul rapid. 


După care nu mai zări nimic, în afară de două găuri mici, 
atât de apropiate una de alta, încât aproape se confundau. 
Sanders fugi la cârmă şi redresa vasul pe direcţie. După ce 
timonierul îşi reluă postul în primire, iar musul ieşi din 
spatele grămezii de lemne îndărătul căreia se ascunsese 
tremurând, Sanders reveni la scaunul său, îndepărtându-l 
cu un gest pe Abiboo, ce alergase, cu o puşcă în mână, să-i 
sară în ajutor stăpânului său. 

— Femeie, îi spuse liniştit Sanders, poţi să te întorci la 
coliba ta. 

Agasaka plecă fără să dea semn de satisfacţie, ceea ce nu 
s-ar fi întâmplat cu o femeie de o calitate mai puţin bună. Şi 
pentru că el nici măcar nu o privise, nu s-ar fi putut spune 
că ea l-ar fi hipnotizat. Sanders se aplecă, examinând 
găurile lăsate de gloanţe, prea tulburat pentru a se simţi şi 
ridicol. 

Mai târziu trimise după ea şi când Agasaka, în după- 
amiaza aceleiaşi zile, reveni, el îi oferi o ciocolată, începând 
apoi să-i vorbească despre tatăl ei. 

Fata stătea pe punte la picioarele lui şi, când i s-a părut că 
i-a câştigat încrederea, şi-a lăsat mâna uşor pe părul ei, aşa 
cum mai făcuse şi altă dată cu fete tinere. 

Vipera se arătă din nou, încolăcită, gata să muşte. Sanders 
o aţinti cu privirea, fără să-şi tragă mâna de pe capul fetei. 
Atunci, dincolo de corpul ei strălucitor, zări scândurile 
punţii; vipera dispăruse. 

— Nu îţi mai frică? Întrebă el cu blândeţe. 

— Domnia Voastră. Puțin. Dar acum deloc, sunt sigură că 
n-ai face rău nici unei femei. 

Zaire şi ciudata sa pasageră acostă în cea de-a treia zi la 
cheiul Rezidenţei, cu două ore înainte de asfinţit. Căpitanul 
Hamilton aştepta, înjurând furios, pentru că fusese nevoit 
să primească, fără să se fi aşteptat, un oaspete ale cărui 
maniere lăsau foarte mult de dorit. 

— Este o fiinţă insuportabilă, spuse Hamilton. Nimic nu e 
destul de bun pentru el. A făcut un tărăboi nemaipomenit 


când a constatat că nu sunteţi aici să-l primiţi. Schelet l-a 
mai îndulcit un pic. Măgarul ăsta stupid a scos o gardă de 
onoare pe plajă la sosirea lui. N-am ştiut-o decât cu foarte 
puţin timp înainte de a fi debarcat. Era prea târziu pentru a 
retrage oamenii. Ei bine, era exact ceea ce trebuia făcut. 
Nickerson, domnul, se aştepta încă şi la mai mult. Drapele, 
oficialități etc. Un covor roşu, muzică. 

Aceste comentarii au fost făcute între chei şi grădina 
Rezidenţei. O formă albă, lipsită de vlagă, întinsă pe un 
fotoliu adânc, întoarse capul spre noul venit, fără a-şi da 
măcar osteneala să se ridice, necum să-i iasă în 
întâmpinare, părăsind răcoarea verandei pentru spaţiul 
deschis care se prăjea sub focul de cuptor al soarelui. 

Sanders zări o figură palidă, deasupra unei veste de un alb 
imaculat, doi ochi înfundaţi şi bănuitori, o meşă lungă 
nepieptănată, lipită pe o frunte înaltă, în sfârşit, o gură cu 
buze subţiri şi albicioase. 

— Dumneata eşti Sanders? 

Domnul Haben măsură din priviri silueta elegantă aflată în 
faţa lui... 

— Eu sunt comisarul, domnule. 

— De ce n-ai venit să mă întâmpini? Ştiai că vin. 

Sanders fu mai mult şocat decât jignit de acest ton. Un 
cuvânt grosolan în gura unei femei ar fi produs asupra lui 
acelaşi efect. Secretarii şi subsecretarii de stat erau nişte 
fiinţe divine, care utilizau o frazeologie proprie lor, 
ascunzându-şi nemulţumirile în țesătura fină de argint a 
unui limbaj ales, ce îndulcea asprimea observaţiilor. 

— M-ai auzit, domnule? 

— V-am auzit. Eram într-o inspecţie în regiunea Chimbiri. 
Nu mi-a ajuns vestea sosirii dumneavoastră. 

Sanders vorbea foarte reţinut, fixându-l pe Nickerson. 

Domnul Haben era pe punctul de a-l contrazice, dar se 
stăpâni. Dacă, aşa cum spusese răposata doamnă Haben, în 
el exista şi un fond de mare vulgaritate, nu e mai puţin 
adevărat că exista şi un fond de mare prudenţă. Comisarul 


avea încă la centură revolverul, cu mânerul lustruit de atâta 
folosinţă. 

— Hââm. Mormăi domnul subsecretar de stat Haben şi se 
readânci în fotoliu. 

Era o persoană suficient de inteligentă, îşi dădu seama 
Sanders. Cunoştea istoria Teritoriilor, era avid de informaţii. 
Considera regiunea prost administrată. Sistemul, defectuos. 
Impozitele se situau sub ceea ce s-ar fi putut obţine. 
Comisarii erau oameni leneşi, singurul lucru la care se 
gândeau fiind acela de a-şi rezerva cât mai mult timp 
pentru vânătoare. Sanders nu făcu nici o observaţie la 
aceste comentarii. 

— Un personaj cu totul odios! Spuse Hamilton. 

Dar cel mai atins în amorul său propriu a fost Schelet. 

Rămas singur cu subsecretarul de stat timp de ooră 
înainte de masa de seară, Schelet condusese cu 
îndemânare conversaţia spre Surrey Star şi Middlesex Plain 
Dealer. 

— Presupun, domnule, că citind drăguţa mea bătrână 
scrisoare v-aţi gândit că sunt cam îndrăzneţ. 

— Scrisoarea dumitale? Domnul Haben îşi întoarse capul 
către Schelet. 

Acesta îi explică, neştiind ce-l aştepta. Vorbi pe îndelete, 
spunându-i pentru ce scrisese, ideea de la care pornise, 
incidentul care declanşase această idee. 

— Tinere, doar nu-ţi închipui cu adevărat că Guvernul 
Majestății Sale s-ar osteni să trimită un ministru de stat în 
Africa doar pentru că un subaltern cu cap găunos scrie 
scrisori la un obscur ziar de provincie?! 

Schelet clipi repede din ochi. 

— Am venit. Dar în definitiv de ce ar trebui să ţi-o spun? 
Întrebă plictisit Nickerson Haben. În orice caz, poţi să fii 
sigur că scrisoarea dumitale nu are nici o legătură cu 
venirea mea aici. Am mai spus-o, voi ofiţerii de aici aveţi 
prea mult timp de pierdut. Aceasta este o problemă care 
trebuie studiată. 


Dar asta nu a fost totul. Mai ales în timpul mesei, 
subsecretarul a atins culmea măgăriei. Felurile servite erau 
de proastă calitate. El avea oroare de cotlete cu garnitură 
de nucă de cocos, patateleo îi făceau greață, puiul era 
uscat, cafeaua infamă. Din fericire îşi adusese propriile 
ţigări. 

Schelet a petrecut această oră penibilă întrebându-se cei 
s-ar putea întâmpla dacă, aplecându-se peste masă, l-ar 
pocni pe subsecretarul de stat cu o solniţă în cap. 

Sanders rămase impasibil. Nici un muşchi de pe faţă nu-i 
tresări atunci când domnul Nickerson Haben se lansă în 
cele mai neplăcute presupuneri, pentru că o făcea cu o 
crasă ignoranță şi pe baza acelui fond de vulgaritate care îi 
era atât de propriu. 

— O indigenă rămâne o indigenă, răspunse Sanders 
netulburat la o reflecţie ambiguă a subsecretarului. Nu am 
avut, din fericire, decât domni în subordinea mea şi această 
complicaţie nu s-a ivit niciodată. 

Domnul Haben surâse sceptic. Când surâdea, ieşea la 
iveală toată acreala caracterului său. 

— Foarte bine, spuse el sec, totuşi sunt informat că astfel 
de lucruri se mai întâmpla. 

Hamilton era palid de furie. Schelet privea fix înaintea lui, 
năucit, ca un băieţel care nu pricepe prea mare lucru. 
Domnul Haben mai puse o întrebare. Sanders, spre uimirea 
celorlalţi, răspunse printr-un semn afirmativ. 

— Da, am adus-o pe această tânără fată din Chimbiri, 
spuse el. Acum se află la unitatea de pază împreună cu 
nevasta sergentului Abiboo. Nu ştiu încă ce am să fac cu ea. 

— Îmi închipui că este reţinută ca prizonieră. 

— Nu. Sanders ezită. Lui Haben i se păru că nu se simte la 
îndemână. Femeia practică o magie care mă pune destul de 
mult în încurcătură. 

Domnul Haben începu să râdă. 

— Ce glumă! Constată el dispreţuitor. Arătaţi-mi-o şi mie 
pe magiciană. 


Schelet fu trimis să o caute. În timp ce traversa poligonul 
de exerciţii nu conteni să înjure hotărât şi cu voce tare. 

— lată deci ce vă reproşăm, spuse domnul Haben, 
aşteptând venirea femeii. De atâta vreme de când staţi aici 
aţi început să vă „negrizaţi” (Sanders tresări, căci cuvântul 
negru nu este folosit în Africa). Asimilaţi superstiţiile 
indigenilor. Magie, auzi. Dumnezeule mare! 

Dădu din cap cu un aer descurajat. 

— Biata mea nevastă credea şi ea în astfel de năzbâtii. Se 
născuse într-un sat din America de Sud şi doica ei, o 
negresă, se zicea că putea face nişte lucruri de necrezut, 
folosindu-se de oasele de pui. 

Sanders nu l-ar fi crezut căsătorit. 

— Apendicită, operaţie, cretinul ăla de doctor. Domnul 
Haben lăsă să-i scape, dispreţuitor câteva detalii personale. 
Aşa cum v-am mai spus adineaori, voi ăştia. Hââm. 

Agasaka se afla în pragul încăperii, îmbrăcată ca o 
misionară, cum se zice. Corpul ei era mulat într-un veşmânt 
de bumbac alb, care o înfăşură până la nivelul sânilor. 

— Despre ea vorbeam? Apropie-te! Îi făcu semn şi tânăra 
înaintă spre Haben. Să vedem puţin această magie. Spune-i 
ceva. 

Sanders aprobă din cap. 

— Omul acesta doreşte să cunoască magia ta. Este un 
mare şef în ţara mea. 

Fata nu răspunse. 

— Nu e rea, spuse Nickerson, mai mult pentru sine, şi făcu 
un gest care-i uimi pe toţi. Se ridică, o apucă de bărbie pe 
Agasaka şi, ridicându-i capul, o trase spre el. În ochii lui 
exista ceva violent, pe care femeia îl înţelese. Fondul său de 
vulgaritate ieşea la iveală cu o îngrozitoare cruzime. 

— Nu eşti rea pentru o negresă. 

Mâna îi căzu deodată. Ceilalţi îi văzură faţa 
schimonosindu-se hidos. O femeie frumoasă, cu cearcăne 
adânci sub ochi, se afla în faţa lui. Îi vedea trăsăturile 
adesea şi se străduia neîncetat să le uite. Acum erau de o 


paloare mortală. Femeia era îmbrăcată cu o rochie de seară 
din mătase, strânsă pe corp. 

EI o auzi vorbindu-i. 

— Nick, nu vrei să aştepţi să se întoarcă infirmiera? Nu 
cred că am voie să beau apă de la gheaţă, doctorul a spus. 

— Să-l ia naiba pe doctor, spuse Nickerson Haben, 
scrâşnind cuvintele între dinţi, iar cei trei bărbaţi de lângă 
el zăriră mâna femeii din faţa lor ridicându-se, ca şi cum ar 
fi ţinut un pahar. Îl auziră strigând: 

— M-am săturat de tine, înţelegi! M-am săturat! Ai de 
gând să faci un alt testament, hai spune odată! 

Ochii lui Nickerson rămăseseră aţintiţi într-un punct fix. 
Apoi se întoarse încet, cu faţa descompusă, spre Sanders: 

— Nevasta mea - şi ţintind cu degetul undeva în faţa lui, 
murmură clar aceste cuvinte. Am ucis-o! Eu am ucis-o! 

După care îşi dădu seama că el era Nickerson Haben, 
subsecretar de stat, şi că trei personaje oficiale lipsite de 
importanţă, împreună cu o femeie neagră, îl priveau cu 
gravitate, descoperire, din păcate pentru el, făcută o 
secundă prea târziu. 

— Retrageţi-vă în camera dumneavoastră, domnule, spuse 
Sanders, şi îşi petrecu aproape toată noaptea pentru a 
redacta o scrisoare destinată secretarului Afacerilor 
Externe. 

2. Mătura nouă. 

Bătrânul rege care locuieşte de cealaltă parte a muntelui 
îşi trimisese soldaţii să facă o razie în ţara Ochori, de unde 
aceştia s-au întors cu zece femei şi patruzeci de capre. 
Soldaţii au făcut o nouă razie opt zile mai târziu şi încă una 
săptămâna următoare. 

Domnul comisar Sanders îi ceru explicaţii bătrânului rege 
şi porni spre Ochori pentru a-l întâlni pe trimisul acestuia. 

Într-o zi oarecare, Buliki, împuternicitul şi primul ministru 
al marelui rege K'salugu-M'nobo cobori din munte. Sosi cu 
un aer foarte important, escortat de şaizeci şi patru de 
purtători de sulițe, fiecare îmbrăcat cu pielea de leopard a 


Armatei Regale, adică o piele cu trei cozi de maimuţă, 
simbol al rapidităţii, ferocităţii şi agilităţii oamenilor săi. 

Sanders, a cărui escortă era mai puţin impozantă, aştepta, 
în cetatea Ochori, sosirea acestei misiuni. Ea avea două zile 
de întârziere şi venea acum, nu dis-de-dimineaţă, cum 
fusese convenit, ci în plină căldură. Aşezat, cu picioarele 
încrucişate sub scaunul pliant, Sanders îşi plimba ţigara 
dintr-un colţ în altul al gurii, trasând desene pe nisip cu 
bastonul lui din lemn de abanos. 

În spatele lui se afla Bosambo, înalt şi drept, cu mase de 
muşchi tresăltând la fiecare mişcare sub pielea brună a 
spatelui său gol, căpetenie şi rege al ţării Ochori, din nord 
până la sud. 

Dincolo de adăpostul care fusese ridicat pentru a servi 
drept loc de tratative, străjuia un detaşament din 
regimentul Hussa, oameni cu feţe arămii, mânuind puştile 
cu o uşurinţă ce inspira un mare respect mulţimii adunate 
pentru a asista la această memorabilă întrevedere. 

Sanders nu spunea nimic, ştiind că nu era momentul 
confidenţelor, convins că, foarte probabil, Bosambo ştia tot 
atât de multe ca şi el despre delictele săvârşite de marele 
rege. La nordul lanţului de munţi se găsea, într-adevăr, un 
teritoriu independent, care nu recunoştea altă putere decât 
cea a regelui însuşi. 

Că această stare de lucruri s-ar fi prelungit sau nu, iată 
ceva care nu depindea doar de întrevedere; Sanders ştia 
foarte bine că ar fi fost nevoie de cel puţin patru batalioane 
pentru a forţa trecătorile munţilor, iar guvernul britanic era 
împotriva oricărui război în acel moment. 

Garda regală pe care suveranul de dincolo de munte i-o 
dăduse ministrului său ajunse în marea piaţă, aliniindu-se în 
faţa lui Sanders. Soldaţii Hussa îi priviră cu tot interesul ce- 
l pot inspira unor combatanți posibilii lor adversari. Buliki 
era înalt, gras şi lat în umeri. Înainta cu un aer fanfaron 
până la coliba destinată tratativelor, fără să pară câtuşi de 


puţin impresionat de importanţa celui pe care avea să-l 
întâlnească. 

— Te văd, omule alb, spuse noul sosit în limba bomongo, 
care se vorbeşte pe o distanţă de şase sute de mile în 
nordul şi vestul 'Teritoriilor. 

— Te văd, omule negru, răspunse Sanders. Ce veşti aduci 
de la stăpânul tău? 

— Stăpâne, reluă celălalt cu insolenţă, regele meu nu are 
să-ţi spună altceva decât că, atâta vreme cât va domni el 
peste această ţară, nu cunoaşte alt suveran decât bunul lui 
plac şi altă lege decât cea pe care el o face. 

— Oh! Spuse Sanders cu un aer batjocoritor. Înseamnă că 
are un talisman foarte puternic ca să-mi vorbească atât de 
curajos şi chiar tu, Buliki, cred că ai în piept o inimă de leu, 
pentru că aici eu sunt regele, iar pe cei care vorbesc cu 
mine pe un ton de stăpân îi spânzur imediat, fără să mai 
aştept nimic. 

Vocea comisarului era glacială, ochii lui albaştri ţinteau un 
pom înalt, aflat la o anumită distanţă în faţa lui. 

Buliki, care ignora statutul de inviolabilitate al unui 
ambasador, păli preschimbându-şi culoarea într-o nuanţă 
cenuşie şi începu să-şi mute greutatea corpului de pe un 
picior pe altul. 

— Domnia Voastră, se rugă el, schimbând deodată tonul, 
sunt un om obosit pentru că a trebuit să traversez muntele 
Rece-Praf-Alb-care-se-lopeşte, ca să ajung astăzi aici. Fii 
deci îndurător cu mine, o biată căpetenie care nu cunoaşte 
obiceiurile oamenilor albi. 

— Întoarce-te la stăpânul tău, Buliki, şi spune-i 
următoarele: Sandi, care stăpâneşte peste marele râu 
pentru stăpânul său, a hotărât ca soldaţii voştri să nu vină 
să mai ia femeile şi caprele din Ochori. Fiindcă eu sunt un 
om hotărât să ucid, fără nici o cruţare, nici chiar faţă de 
regi sau şefi. Unde este M'balagini, care a ridicat suliţele 
împotriva mea? E mort, iar ploile i-au putrezit coliba. În van 
ai să cauţi adăpost în mijlocul pădurii. Micii regi sunt 


păşunea mea. Puternici în casa nevestelor lor, mici de tot 
când, legaţi cu lanţuri, îi iau pe marele meu vas. Întoarce-te 
la bătrânul rege şi spune-i: Oricine se va aventura de acum 
înainte de partea aceasta a Muntelui Spiritelor, fie el 
căpetenie sau soldat, va deveni sclavul poporului meu şi va 
mulţumi în genunchi dacă i se va cruța viaţa. Întrevederea a 
luat sfârşit. „Ambasada” odată plecată. 

— Negru împuţit - spuse Bosambo, care era negru ca şi 
crema de ghete, dar beneficiase de avantajul unei educaţii 
la misionari - măgar prost. 

După care, vorbind în propria sa limbă, pentru că Sanders 
nu încuraja folosirea aici a limbii engleze, adăugă: 

— Domnia Voastră, bătrânul rege este foarte şiret şi la 
umbra colibei lui se află un om alb care cunoaşte gândurile 
oamenilor albi. 

— Drace. Spuse Sanders surprins. Noutatea îl miră, nu şi- 
ar fi închipuit că Joe luase calea aceasta. 

Sus în munte, la bătrânul rege, Buliki, prosternat la 
picioarele acestuia, dădea socoteală cu privire la misiunea 
sa. Regele, cu faţa smochinită, îl asculta mângâindu-şi 
barba rară şi creaţă. 

Joe 'Traficantul (alt nume nu avea) îl asculta de asemenea, 
cerând să i se traducă o parte a mesajului. 

— Spune-i bătrânului rege, îi ceru interpretului, că toate 
acestea sunt şmecherii. Sanders nu are mai mult de 
cincizeci de soldaţi. Dacă se va plânge la Cartierul General 
că a fost ameninţat, Sanders va fi serios scuturat. Nu-i este 
îngăduit să ajungă într-o asemenea situaţie. 

Joe, cât timp nu era decât pe jumătate beat, se arăta o 
autoritate în ceea ce priveşte legile nescrise ale brusei10. 
Traversase Africa de la Zambezi până la Lado şi învățase 
multe. Nu exista închisoare, de la Charter la Dakka, prin 
care să nu fi trecut. Făcuse trafic de arme şi de alcool, 
schimbându-le cu fildeş, eşuând acum în singurul loc în care 
braţul justiţiei nu-l putea atinge. 


Sanders făcea parte dintr-o lume pe care el o ura foarte 
mult, sentiment nu cu totul nemotivat, mai ales în acest caz, 
cunoscând că Sanders punea să fie biciuiţi vânzătorii de 
alcool şi mergea până acolo că-i spânzura pe domnii albi ce- 
i aprovizionau cu arme pe indigenii primitivi şi sângeroşi. 

— Ascultă. Joe se înfierbântase de ideea care-i venise. 
Spune-i regelui să-l invite pe Sanders la o întrevedere 
importantă undeva, aici în murite. O să aranjăm să vină pe 
drumul acesta. 

Planul fu prezentat pe loc. Ochii lipsiţi de viaţă ai 
bătrânului rege se luminară şi el începu să-şi frece mâinile. 
De mult îşi jurase să întindă pe toba sa de război pielea 
omului care îi punea piedici în permanenţă. 

— Aceste cuvinte sunt frumoase, spuse un consilier căruia 
nu-i plăcea oaspetele alb al regelui, dar se ştie foarte bine 
că Sanders poate să treacă, fără a fi atins, prin cele mai 
înspăimântătoare pericole, datorită lui M'shimba- 
M'shamba, spiritul necruţător. Se spune, chiar, că mari 
trupe de demoni merg alături de el, urlând aşa de fioros, 
încât până şi leoparzii mor de spaimă. 

Bătrânul rege, impresionat, îşi linse patru degete de la 
mâna dreaptă, pentru a alunga duhurile rele. 

— Aiureli, spuse Joe cu multă siguranţă. Bancuri, chestia 
asta cu spiritele. Ai să pui mâna pe el, n-ai teamă, şi niciunul 
dintre nenorociţii ăştia nu va mai veni să-şi bage botul de 
partea aceasta a muntelui. 

Regele ascultă, întinzându-şi gâtul uscat către interpret. 

— Omule, aşa o să facem, spuse el. Şi lui Buliki îi dădu 
ordin să se ridice. 

Tot aşa cum în Egiptul Antic anii primeau numele regilor, 
la fel exista o cronografie a fluviului, care avea un 
semnificativ raport cu un oarecare locotenent Tibbetts 
făcând parte din unitatea regală Hussa. 

Annus mirabilis, cum i s-a mai spus, pentru motive care nu 
aveau cu nimic de-a face cu Schelet, nume cu care-l 
botezase Hamilton pe slăbănogul său subordonat. După 


cum nu aveau de-a face nici cu minunile ce s-au petrecut în 
acea vreme pe pământ şi pe ape. Fiindcă, într-adevăr, nu 
există nici o certitudine că Schelet ar fi avut vreo influenţă 
notabilă asupra solului, care, în acel an, a dat o uimitoare 
recoltă. 

Şi, de asemenea, nu el a fost cel care a făcut să se reverse 
fluviul. Inundaţia a măturat treizeci şi cinci de sate 
pescăreşti, aducând crocodilii în pădure, unde s-au 
înfruntat straşnic cu leoparzii şi cu bivolii. 

În sfârşit, el nu e câtuşi de puţin răspunzător de venirea şi 
personalitatea celui desemnat ireverenţios sub porecla de 
„domnii mei”; numai porecla poate fi pusă în contul lui. 

Măturile noi nu curăţă întotdeauna bine, dar, în general, 
ridică suficient de mult praf ca să-i înece pe unii, iar pe alţii 
să-i facă sa plângă. Macalister Campbell Cairns era cea mai 
nouă mătură pe care o barcă zgâlţăită de valuri o 
debarcase pentru a agita posturile îndepărtate ale 
teritoriului, minate de febra malariei, şi pentru a stârni 
dorinţa de a asasina, gata să se exteriorizeze chiar la omul 
cel mai supus legii. 

Acest om era o Excelenţă; se vedeau strălucind pe reverul 
hainei sale panglici de decoraţii de culori diferite. Peste 
pancreas etala, aşa cum avea dreptul, o stea de strasuri 
strălucitoare. Ar fi putut adăuga la numele său o colecţie de 
litere, indicând prescurtarea diverselor calităţi dobândite, 
un şir tot atât de lung ca şi propriul său nume. Din barca ce 
l-a adus la țărm căzu în braţele unui sergent, din trăsurica 
vopsită ţipător căzu în mijlocul grupului format din doi 
secretari, un ofiţer superior de stat major şi intendentul 
casei, iar apoi sfârşi prin a cădea în fotoliul bine capitonat 
ce-i revenea de drept în virtutea funcţiei lui. Mătura cea 
nouă începu aproape imediat să bântuie în colţurile 
prăfuite. De la sediul Administraţiei a fost emis un ordin de 
zi, în chip de act de bun venit, parafat cu indescifrabila sa 
semnătură. Venise (spunea el) pentru a face să izbucnească 


lumina în ungherele cele mai întunecate, pentru a împărţi 
dreptatea. 

— Fără părtinire, la albi şi la negri, pentru a aduce 
Inspirația şi Speranţa celor declasaţi, pentru a organiza 
Centralizarea şi a înfrâna tendinţa oricărui funcţionar de a 
înfrânge legea (nu totul fusese spus chiar în felul acesta, 
dar cam aşa ceva voia să spună). În sfârşit, şi nu era lucrul 
cel mai puţin important, avea intenţia să viziteze toate 
avanposturile acestei civilizaţii de care el se simţea 
responsabil. lar dacă cineva va avea de formulat vreo 
plângere, să binevoiască să-l aştepte pe Excelenţa Sa, care 
îşi va face negreşit apariţia. 

— Dumnezeule mare! Suspinară treizeci şi trei de 
comisari, inspectori, comandanţi de trupă etc. Când primiră 
adresa alăturată acestui ordin de zi se afla o notă foarte 
secretă şi confidențială, pentru cei mai importanţi dintre 
subordonați. 

A fost adus la cunoştinţa Administratorului faptul că unele 
condamnări la moarte sunt frecvent pronunţate şi 
executate de către funcţionarii inferiori, mai ales în 
Teritoriile Rezervate. O asemenea practică trebuie să 
înceteze. Orice anchetă în caz de omor, trădare, instigare la 
rebeliune va trebui transmisă Administraţiei, însoţită de un 
raport cu privire la probe, în trei exemplare, depoziţiile în 
două, precum şi un raport cu privire la verdictul pronunţat 
de Curte11. 

La o lună după emiterea acestui ordin de zi, locotenentul 
Tibbetts, alias Schelet, urmări un om care-l asasinase pe 
H'kema, tăietorul de lemne, luându-i apoi femeia, şi îl prinse 
nu departe de frontiera bătrânului rege. După o oră, 
ucigaşul era spânzurat. 

Schelet ajunsese la un stadiu de dezvoltare în care dorinţa 
sa cea mai fierbinte era aceea de a face muzică. Avea, într- 
un colţ al cabanei, un armoniu portativ, iar sub pat, o violă. 
Era în stare să deosebească, aproape la prima vedere, un şi 
bemol de un fa diez pe o partitură. Mai avea şi o mică 


bibliotecă cu lucrări privind teoria muzicii, fiecare volum 
legat în albastru viu, cu o monogramă aurie pe copertă. Un 
timpan cu accesoriile respective ocupa locul unei mese, 
rezervată în mod obişnuit studiului cărţilor Tactica de 
Cleary şi Manualul legii militare. 

Schelet îşi inaugura cariera muzicală prin cumpărarea 
unui clarinet, obiect lung din lemn şi metal strălucitor. Îl 
cumpără, aşa cum achiziţiona diverse lucruri inutile, fiindcă 
citise în revista sa favorită un anunţ astfel conceput: 

Învăţaţi să cântaţi la clarinet. Cineva, până nu de mult 
anonim salariat, este acum şef de orchestră la Tawoomba. 
După ce a învăţat să cânte la clarinet a ajuns om bogat, 
devenind proprietarul casei în care locuia şi deţinătorul 
unui cont de zece milioane dolari la Banca Farmer. 

Portretul acestui „anonim” era alăturat anunţului, dovadă 
a bunei credinţe manifestată de ofertant. Schelet era 
convins că zece milioane însemnau zece milioane şi, drept 
urmare, expedie imediat 25 de dolari. Nu era în stare să 
reziste unor asemenea anunţuri autorizate prin care ţi se 
ordonă să completezi un buletin de comandă şi să trimiţi 
fără întârziere banii. 

— Am un suflet sensibil, se scuză el atunci când primi 
clarinetul. Pentru mine este ca şi cum aş fi stăpânit de viciul 
beţiei, dragul meu bătrân căpitan. Deîndată ce văd unul din 
blestematele astea de buletine, simt nevoia imperioasă să îl 
şi semnez. Bătrânul Schelet, dragă domnule şi frate de 
arme, poate fi dus cu uşurinţă, dar nu constrâns. Dus, da, 
constrâns, ba. Este o chestiune de familie. 

— Sărac cu duhul, ai vrea să spui? Sugeră Hamilton. 

— Oh, nu. Răule! Răule ce eşti! Schelet îşi luă un aer de 
reproş, poznaş. 

— Problema este următoarea: Schelet - căpitanul 
Hamilton se roti pe scaunul său, privirea rece, 
necruțătoare, atitudine evident ostilă - în mod categoric nu- 
ţi voi permite să cânţi la acest infernal instrument la mai 
puţin de cinci mile de clădirea Rezidenţei. 


— Ham, bătrâne domn, dreptate, Ham, bătrânul meu 
superior, aşa cum spune dragul şi bătrânul Shakespeare, 
binecuvântat fie cel care dă şi cel sau cea, care primeşte. 

Hamilton îşi reproşa deseori slăbiciunea pentru 
subalternul său. Ar fi trebuit demult să-l trimită la arest sau 
să-l ţină închis, în sfârşit, să facă ceva ca să-l potolească. 

Dragostea lui Schelet pentru muzică sporea pe măsură ce 
cânta. Cântatul la armoniu nu deranja pe nimeni, până în 
ziua în care, însă, scoţându-l afară, şi era o noapte plăcută, 
începu să cânte în faţa a o sută douăzeci de soldaţi, făcând 
parte, fireşte din unitatea regală Hussa, la care s-au 
adăugat nenumăratele lor neveste şi la Ici de numeroasele 
lor progenituri. Clopotele (stadiul următor al bolii) au 
constituit un adevărat blestem. Hamilton a luat-o de două 
ori la fugă spre clădirea Rezidenţei crezând că a întârziat la 
micul dejun, pentru a constata că de fapt Schelet studia 
lucrarea Sunaţi, clopote furioase. Odată, garnizoana 
întreagă alergă bezmetică, la miezul nopţii, să prindă 
cimpanzeul domesticit de Ahmet. Blândul animal reuşise să 
se smulgă din lanţ şi pornise în explorare. Au trebuit trei 
zile pentru a-l convinge să se coboare dintr-un copac foarte 
înalt, în care se retrăsese, ţinând clopotul do diez în laba 
stângă şi cel de sol major în cea dreaptă, legănându-le 
alternativ, zi şi noapte, cu o disperare care topea inimile 
celor ce-l vedeau. 

Trompeta cu clape, pe care Schelet a primit-o, de probă, 
din Sierra Leone, a fost trimisă înapoi din ordinul lui 
Sanders. Motivul a fost că demoraliza trupele Coroanei, 
căci primele măsuri din O viaţă de marinar semănau în chip 
izbitor cu semnalul de trompetă care se dădea pentru 
Alarmă-Adunarea, astfel că trupele se aflau într-o stare de 
permanentă alertă, oamenii alergând neîncetat în careu, să 
ia poziţie cu armamentul şi efectele. 

— Am vorbit cu comisarul, spuse Hamilton, şi am convenit 
că pe viitor te vei mărgini, cât priveşte studiile tale 


muzicale, la posibilităţile oferite de o orgă de mici 
dimensiuni, dotată cu surdină. 

— Lucru comun, dragul meu bătrân superior, murmură 
Schelet pe un ton de reproş. 

— Sau pe o chitară, ori un acordeon - şi văzând privirea lui 
Tibbetts luminându-se dintr-o dată - un foarte mic 
acordeon, de preferinţă cu surdină de cauciuc. 

— Cel care nu se bucură în bătrânul său suflet de muzică, 
spus Schelet cu multă demnitate, e bun de aruncat în 
fântâna nelegiuirilor. 

— Aş fi nemângâiat să te văd acolo, zise Hamilton, dar îmi 
dau seama că, din fericire, eşti conştient de talentele cu 
care te-a înzestrat natura. 

Atmosfera era deci încărcată. O oarecare destindere s-a 
produs în momentul în care de la sediul Administraţiei a 
fost primit un ordin prin care era convocat ofiţerul ce 
dăduse dispoziţie să fie executat supusul bătrânului rege. 

— Eram sigur că ceva o să iasă de aici, remarcă gânditor 
Schelet. Te rog să remarci, bătrâne arivist. 

— Schelet! Îl întrerupse decis superiorul său. 

— Vreau să spun că nu voi accepta nici o decorație, dragul 
meu domn. Pur şi simplu îi voi comunica bătrânei 
Excelenţe: domnule, apreciez onoarea cu care guvernul 
majestăţii sale vrea să mă gratuleze şi o merit. Într-adevăr 
am făcut o treabă bună, totuşi, atâta vreme cât acest bătrân 
drăguţ Hamilton nu poate adăuga o iniţială după numele 
său. 

— Îţi interzic să aduci în discuţie numele meu, îl opri 
Hamilton cu răceală. Iar dacă îţi imaginezi că eşti convocat 
la sediu pentru a primi buchete de flori, pot să te anunţ de 
pe acum că singurele flori pe care le-ai putea vedea sunt 
cele ce vor fi oferite succesorului tău la post. Sunt convins 
că va fi vorba de lucruri şi mai rele. N-ai citit nota: Foarte 
secret şi confidenţial. 

Prelunga figură a locotenentului Tibbetts se lungi şi mai 
tare. Îşi potrivi cu grijă monoclul, fixându-l cu severitate pe 


căpitan. 

— Dacă va fi vorba de o execuţie, bătrânul meu superior, 
de ce a mea? Cine are postul de comandă la Ochori? 
Dumneata, bătrâne Ham. Nu încerca să scapi de 
răspundere. Uriah hittitul12 a făcut exact acelaşi lucru şi 
ştii bine ce reputaţie oribilă are. Cât priveşte ordinul, cred 
că este vorba de o glumă. 

Solemnă şi enervantă treabă o vizită la Administrator. 
Dacă este vorba, mai ales, de unul nou, se răspunde la 
convocare cu genunchii tremurând. 

Or, nu numai că Macalister Campbell Cairns era nou, dar 
nu avea nici un fel de experienţă. 1 se dăduseră diferite 
porecle, un semn nu prea bun. Cel cunoscut doar prin 
numele său patronimic este, de obicei, un tip apreciat. Dacă 
are două nume, înseamnă că e bine cunoscut. Dacă însă 
beneficiază de o jumătate de duzină de apelative, este sigur 
că nu va fi deloc popular. 

Nu trecuseră mai mult de cinci minute de când îşi luase în 
primire funcţia, că şi îmbogăţise lumea cu sistemul său de 
control responsabil, care putea fi rezumat după cum 
urmează: 

Toate unităţile administrative vor fi împărţite în atâtea 
districte câţi ofiţeri europeni există. Toţi ofiţerii vor controla 
un district, fiind responsabili de prosperitatea şi buna sa 
organizare. 

Faptul că ofiţerul respectiv ar fi avut locuinţa la o distanţă 
de trei sute de mile de unitatea teritorială pe care trebuia 
să o administreze nu avea nici o importanţă. Putea fi un 
ofiţer subaltern, care se ocupa de tinerii recruți indigeni 
veniţi din junglă sau din păduri şi cărora le făcea instrucţia 
militară, făcându-i să afle pentru prima oară că o puşcă nu 
era neapărat o sperietoare de moarte, ci un instrument de 
precizie, îndeplinind anumite funcţii cu o exactitate 
matematică; că, de fapt, glonţul şi nu zgomotul era cauza 
reală a tuturor fatalităţilor consecutive descărcării armei. 


Cartierul General al Administraţiei era numele pompos al 
unui orăşel remarcabil, care se mândrea cu faptul că era 
administrat de o municipalitate, avea un grup electrogen, o 
instalaţie hidraulică şi un rezervor de apă. De asemenea, că 
poseda un oarecare număr de căsuțe zugrăvite cu var, cu 
acoperişuri plate, aflate în mijlocul unor grădini de plante 
exotice. Un fel de omnibuze trase de cai traversau lungile 
bulevarde, iar spre interiorul junglei porneau, la intervale 
regulate, trenuri. Fortificațiile cuprindeau mai multe forturi 
din beton armat, care semănau cu nişte cutii mari de 
farmacie, dar erau prevăzute cu tunuri cu bătaie rapidă de 
cel mai recent model. 

Ansamblul populaţiei consta din indigeni care purtau fuste 
sau pantaloni. În oraş erau trei biserici, răspunzând 
nevoilor spirituale a trei categorii de credincioşi, 
dependenţi, fiecare, de unul dintre aceste lăcaşuri. O 
clădire îngustă şi sumbră, o alta lungă şi luminoasă, în fine, 
biserica oficială, cea care presupune prezenţa, în fiecare 
duminică dimineaţa, a credincioşilor la slujbă, restul zilei 
fiindu-le rezervat pentru tenis sau oricare alt joc onorabil. 

Toţi comisarii detestă Cartierul General, unde indigenii 
vorbesc englezeşte şi sunt strigaţi cu apelativul „Domi'le”, 
poartă redingotă, cilindru pe cap şi sunt încălţaţi cu pantofi 
strâmţi, care duminica sunt lustruiţi. Pentru ofiţerii din 
„Teritoriu” invitaţia de a se prezenta în acest blestemat loc 
este primită cu acelaşi entuziasm pe care l-ar încerca o 
mamă de familie convocată la Casa Albă13 în plină 
carantină de rujeolă. 

Schelet, al cărui suflet candid ignora frica, porni spre 
Cartierul General având în cap o hotărâre de ultim moment, 
care i se părea extraordinară: să renunţe la toate 
instrumentele în favoarea saxofonului. Din când în când îi 
trecea prin minte figura Administratorului în stare de furie. 

Macalister credea cu convingere în mitraliere, în 
corespondenţa făcută în triplu exemplar şi în creditul ce se 
cuvine a fi acordat „omului potrivit pe postul potrivit”. 


Această din urmă convingere o dobândise în momentul în 
care a descoperit că el însuşi era acel om. Detesta toate 
vinurile şi bucatele străine, îi plăcea la nebunie carnea de 
berbec scoţian şi whisky-ul, nu avea nici un pic de încredere 
în tânăra generaţie. Pe timpul copilăriei sale totul fusese 
altfel. Cei care intrau în diplomaţie erau oameni de familie 
bună, femeile erau modeste, iar copiii nu vorbeau decât 
atunci când erau întrebaţi. 

Mare de statură, lat în umeri, cu un spate de bivol, faţa sa 
stacojie trecuse prin toate culorile posibile. S-ar fi putut 
spune că iniţial fusese modelată în ceară roşie, iar apoi 
uitată la soare. 

— Excelenţa Sa vă va primi imediat, spuse al treilea 
secretar privindu-şi ceasul. Aţi întârziat zece minute. 
Scutură mustrător din cap. 

— Vaporul a avut o zi de întârziere, spuse Schelet. 

Cel de-al treilea secretar scutură din nou capul; îşi scoase 
casca şi începu să se uite în ea, cu ochii pe jumătate închişi, 
mişcând din buze. Parcă se ruga. Apoi: 

— Pe aici, domnule Tibbetts, zise el pornind repede de-a 
lungul unui coridor. 

Schelet, care încerca oroarea şi disprețul militarului 
pentru serviciul civil, îl urmă într-un ritm voit mai lent, 
marcându-şi astfel spiritul de independenţă. 

Sir Macalister măsura în lung şi lat marele său birou, cu 
mâinile la spate, cu întreaga greutate a măreţului imperiu 
apăsându-i grumazul. Aruncă o privire în fugă noului venit, 
fără să se oprească din mers. 

— Domnul Tibbetts, Excelenţa Voastră, spuse secretarul 
pe tonul unui om care a reuşit o captură după o vânătoare 
agitată. 

— Hâh. Lăsă să-i scape Excelenţa Sa. 

Secretarul se retrase, cu mult regret, pentru că i-ar fi 
plăcut să audă tot ceea ce avea să spună Administratorul. 

— Deci, dumneata eşti domnul Tibbetts? 

— Da, domnule. 


— Excelenţa Voastră, scârţâi Macalister. Rudă cumva cu 
defunctul sir John Tibbetts? 

— Da, domnule. Era tatăl meu. 

— Oh! 

Aici Administratorul marcă punct pierdut. Sir John fusese 
personajul oficial cel mai remarcabil din regiune. 

— Ei bine! Domnule, puteţi să-mi spuneţi pentru ce 
binevoiţi, vă rog, să-mi spuneţi pentru ce, în timp ce aţi 
efectuat operaţii de poliţie în districtul Chimbiri, aţi 
executat fără judecată pe un oarecare Talaki? O să vă 
justificaţi că v-aţi aflat într-o situaţie periculoasă. O să-mi 
explicaţi că eraţi la cinci sute de mile de cel mai apropiat 
magistrat. O să-mi mai spuneţi că există precedente. Sau că 
blestematul a încercat să evadeze fiindcă nu aveţi oameni 
suficienţi. Se opri brusc, fixându-l cu ochi arzători. 

— Nu, domnule, răspunse politicos Schelet, mărturisesc că 
niciuna dintre aceste ingenioase idei nu-mi trecuse prin 
minte. 

— Nu, domnule? Oh! Chiar aşa, domnule. Or, domnule, vă 
rog să încercaţi să mă înţelegeţi, domnule. Începând de 
astăzi, şi doresc să o repetaţi comisarului, domnule, de 
acum înainte nici un om nu va mai muri pe teritoriul său 
înainte ca un ordin de execuţie să fi fost semnat şi parafat 
de mine, domnule Administrator, domnule, sau de către 
delegatul meu, domnule. E limpede? Spuneţi-i toate acestea 
domnului Sanders, domnule. 

Schelet nu păru deloc emoţionat de discurs. 

— Da, domnule, zise el, şi poate că atunci când domnul 
Sanders va demisiona, Excelenţa Voastră se va gândi şi la 
înlocuitorul său? 

— Demisiona? Sir Macalister deveni purpuriu. Sanders era 
aproape o tradiţie la Afacerile Externe. Ultima dată când îşi 
oferise demisia un Administrator, dintre cei mai importanţi, 
fusese rechemat. La întoarcerea în metropolă i s-a spus că 
era infinit mai uşor să fie găsit un Administrator decât un 
comisar al Teritoriilor Fluviului. 


— Credeţi că va demisiona, domnule Tibbetts? Adăugă pe 
un ton aproape calm. 

— Cu siguranţă, domnule. Nu este de uzanţă să se 
transmită un astfel de mesaj printr-un subordonat. După 
care Schelet scutură din cap în chip de reproş, adăugând: 
mă tem că şi eu voi fi, de asemenea, obligat să demisionez. 

Efectul acestei ameninţări nu a fost chiar vizibil. Schelet 
povesti mai târziu că tipul s-a clătinat pe picioare. În orice 
caz, a reînceput să măsoare camera în lung şi în lat. 

— O să-i vorbesc eu însumi. Este foarte nepotrivit, dar am 
s-o fac. Pentru ce l-aţi spânzurat pe acel individ, domnule? 

— Fiindcă, domnule, omorâse un alt individ, luându-i apoi 
nevasta. 

Şi începu să-i relateze ce s-a întâmplat. Sir Macalister, 
care nu prea era obişnuit cu adevărurile crude ale vieţii, se 
înfiora, întrerupându-l la mijlocul relatării. 

— Groaznic, cel mai bine ar fi să luăm masa împreună şi să 
stăm de vorbă despre toate acestea, Tibbetts, la ora şapte şi 
jumătate. Nu mă lăsa să aştept, că te dau afară. Apropo, 
acum că mă gândesc, mi se pare că lucrurile nu merg prea 
bine în ţara bătrânului rege. Chestiune delicată, cere mult 
tact. Spune-i lui Sanders că sosesc cu primul vapor, să-mi 
aranjeze o întâlnire cu bătrânul. Nu, stai, nu vreau să se 
amestece Sanders. Am să rezolv eu însumi problema asta 
de frontieră. la şapte şi jumătate precis, dacă întârzii un 
singur minut, află că o să fii alungat cu picioare în fund, ai 
cuvântul meu! 

Afară, pe coridor, Schelet întâlni un prieten de la 
Sandhurst14, un tânăr îmbrăcat în ţinută albă, purtând 
însemnele de aghiotant. După primele urlete de bucurie, 
celălalt schiţă portretul Administratorului. 

— Nu e chiar cel mai afurisit dintre diavoli, dar mănâncă 
prea mult şi mai ales bea peste măsură, zise aghiotantul, 
fără nici un pic de respect. Când ai să-l auzi vorbind ca un 
lucrător de fabrică de la Dundee, o să-ţi dai seama cu cine 
ai de-a face. A fost şi nefericit în dragoste, adăugă el cu 


amărăciune. Dacă n-ai nimic împotrivă, e de preferat ca, în 
seara aceasta, să nu abordezi subiectul femeie; mai ales să 
nu vorbeşti despre femeile scoțiene. 

Schelet promise. Sosi devreme şi găsi un Sir Macalister 
bine dispus, pătruns de binevoitoarea predispoziţie creată 
de un cocktail. Schelet se simţi chiar în stare să-i 
mărturisească ultima sa achiziţie, saxofonul. 
Administratorul dispreţuia saxofoniştii. Către sfârşitul mesei 
îşi mărturisi slăbiciunile. 

— Tinere, trebuie să fii nebun ca să nu preferi dulcile 
tânguiri ale cimpoiului, bietelor sunete ale saxofonului. 
Stewart, micuţule, adu-mi, te rog, fluierele din cufăr. 

Când vorbea pe tonul acesta, sir Macalister era fericit, 
severul Administrator devenind un scoţian cât se poate de 
uman. 

Schelet rămase două ore pe marginea scaunului său, 
foarte impresionat. Prin monoclul bine fixat privea fascinat 
un om corpolent, în ţinută de seară, cu reverele hainei 
scânteind de decoraţii, care măsura sufrageria, purtând 
sub braţ un cimpoi, cu tuburile garnisite de panglici. 

Îi cântă Florile pădurii şi Moartea prinţului. Tuburile 
cimpoiului plângeau, împroşcând o muzică duioasă. La 
urmă, îi aşeză cu propriile sale mâini de Administrator 
cimpoiul sub braţ oaspetelui său, împărtăşindu-i secretul 
sunetelor stranii. 

— E bine! O să-ţi dau un instrument vechi, pe care-l 
adusesem pentru Stewart, micuțul nu e prea dotat. 

lar mai târziu, către miezul nopţii: 

— Stai jos, Tibbetts. O să iei vaporul mâine dimineaţă ca să 
te întorci în Teritoriu, eşti tânăr. Când eram de vârsta ta, 
da, îmi amintesc de o fată. Maggie Brown, aşa se numea. 
Fiica unui mărunt fermier, nu era de rangul meu, Tibbetts, 
mă înţelegi. 

Stewart Clay îl conduse pe vizitator la hotel. 

— Nu e un tip chiar aşa de nesuferit. Dar aş prefera ca 
Maggie Brown să fi murit mai înainte ca el să o fi zărit 


pentru prima dată. Eu o consum de două ori pe săptămână, 
în stare pură, fără nici un amestec15. 

— Bătrâne Stewart, întrebă Schelet insistent, de fapt care 
care face 00000? 

Schelet reveni transfigurat la Cartierul General, dar 
mecanicul de pe Bassam a fost fericit când l-a văzut 
părăsind vasul. 

— Am crezut că s-a întâmplat ceva la maşini, Mac, îi spuse 
el căpitanului. Am băgat ulei cu nemiluita în nenorocitele 
alea de pistoane crezând că ele scârţâie, când de fapt era 
ofiţerul ăsta cu bojoci de hering, care sufla tot timpul în 
porcăria lui de maşinărie. 

În fond, nu-i păsa; prezenţa unui Administrator în 
districtul lui Sanders mai curând îl plictisea pe acesta decât 
îl impresiona. 

Cobori pe chei să-l salute pe Excelenţa Sa la plecare şi, 
cum avusese prevederea să facă mai confortabile instalaţiile 
de pe vaporul Zaire, îmbogăţind şi sărăcăcioasa pivniţă a 
impunătorului vas, Sir Macalister era aproape afectuos. 

— Îmi pare rău că ţi-am dat atâta bătaie de cap, domnule 
Sanders, spuse el cu bunăvoință. Dar îmi propun să fac un 
turneu anual de inspecţie, administratorii dinaintea mea s- 
au arătat cam slabi. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, domnule, nu aş avea 
încredere în bătrânul rege, spuse Sanders. Eu personal nu 
i-aş fi cerut o întrevedere, simplul fapt că ela dorit-o atât de 
curând după conversaţia pe care am avut-o cu ministrul său 
mi se pare destul de suspect. Cred că aţi sesizat că 
întrevederea a fost solicitată de rege, iar nu de mine! În 
fapt, a anticipat propunerea dumneavoastră cu douăzeci şi 
patru de ore. 

— Cu atât mai bine, domnule Sanders, replică încântat 
Excelenţa Sa. O să-l găsesc într-o dispoziţie mult mai 
conciliantă. 


Roata cu zbaturi a vaporului se puse în mişcare. Schelet, 
într-o ţinută de un alb imaculat, înalt şi drept, pe punte, 
salută într-o poziţie magnifică. Zaire dădu îndărăt încet 
până la mijlocul râului şi, zbaturile sale acţionând din ce în 
ce mai puternic, dispăru îndată, ascuns de cotul pe care-l 
făcea râul. 

— Sper că o să se înece, îi spuse cu acreală Hamilton lui 
Sanders în timp ce urcau spre Rezidenţă. Dar chiar înecul 
este prea blând pentru un tip care l-a învăţat pe Schelet să 
cânte la cimpoi. 

Pentru prima dată în viaţa sa, Schelet lăsă în mâinile 
îndemânatice ale lui Yoka, mecanicul şef, grija de a pilota 
vasul. 

— Sunt aici, dacă este nevoie de mine, domnule şi 
Excelenţa Voastră, explică el cu gravitate. Simplul fapt că 
mă aflu pe această bătrână şi drăguță de punte dă 
încredere oamenilor. 

Sir Macalister, cu casca lăsată puţin pe ceafă, măsura 
puntea, deasupra căreia fusese întinsă o pânză de cort. 

— Să-mi arăţi toate locurile interesante pe lângă care vom 
trece, Tibbetts, au fost singurele sale instrucţiuni şi tot 
restul zilei Schelet dădu din gură. 

— Lângă această bătrână insulă, chiar acolo, am căzut în 
apă, fiind cât p-aci să fiu înghiţit de un bătrân crocodil rău. 
Dacă veniţi aici lângă mine, o să puteţi vedea. Nu, nu puteţi. 
Ba da, acum puteţi. Priviţi-l, satul acela printre arbori. Acolo 
am fost înţepat de un bătrân oribil ţânţar, iar drăguţul meu 
de braţ s-a umflat cât drăguţul dumneavoastră de cap 
bătrân. Ce mai, de speriat. Observaţi bancul acela de nisip, 
domnule, acolo în mijlocul râului? Am eşuat şi am stat 
înţepenit în el o zi întreagă. A fost pur şi simplu ceva atroce. 
Să nu vezi nimic, decât apă. O zi întreagă. Satul acela, 
domnule, se cheamă. Drace, să mă ia naiba dacă mai ştiu 
care este numele lui. Yoka, aflat în apropierea lui îi suflă 
încet, Umbula... Da, ăsta este, Umbula, cam ca umbrela, 
nu? Ha, ha, ha! Nu e chiar aşa de rău, bătrâne domn iubit. 


— Ei bine, ce s-a întâmplat în satul acela? 

— Am fost muşcat de un câine, domnule, un bătrân câine 
bun de mâncat. Absolut teribil. Am stat la pat toată ziua, 
domnule. Golfuleţul ăsta se numeşte. (Yoka îi suflă din nou) 
Luisini, chiar aşa, de acolo se ajunge la un bătrân lac, 
domnule, un lac cu totul extraordinar. Numai apă şi tot felul 
de chestii. O dată am căzut în bătrânul lac. M-am udat, ce 
să mai spun. 

Bosambo îşi aştepta oaspeţii în cetatea Ochori şi, când 
constată că Sanders nu era printre ei, i se lungi faţa. 

— Domnia Voastră, va fi o întrevedere rea. Bosambo era 
grav. Spionii mei m-au informat că două regimente ale 
bătrânului rege au fost instalate pe coasta muntelui. Din 
cauza aceasta, am strâns toate suliţele şi i-am chemat de 
peste tot pe tinerii mei războinici. 

Schelet trase puternic aer pe nas, făcând o mutră lungă, 
semn sigur al neliniştii de care era cuprins. 

— Noutăţile pe care mi le aduci sunt proaste, spuse el cu 
tristeţe, pentru că acesta este omul regelui şi are un rang 
foarte înalt. 

— Mie mi se pare că arată ca o vacă grasă, exclamă negrul 
cu naivitate, şi e o adevărată minune că toţi oamenii voştri 
foarte importanţi sunt graşi şi bătrâni. 

Schelet, şi asta poate fi de înţeles, se simţi vexat. 

— Eşti un bătrân animal caraghios. 

— Ca şi Domnia Voastră, adesea, i-o întoarse cu 
generozitate Bosambo. 

Schelet îşi petrecu tot restul serii încercând, în van, să-l 
convingă pe marele om să nu meargă mai departe. Aveau o 
escortă de douăzeci de soldaţi şi drumul care ducea în 
munţi trecea prin hăţişuri stufoase, în care tirul armelor era 
practic lipsit de eficacitate. 

— Domnule Tibbetts, spuse Excelenţa Sa, cu un aer 
impunător, un funcţionar britanic nu evită niciodată să-şi 
facă datoria, cuvânt sacru ce ar trebui înscris cu litere de 


aur deasupra capului său, pentru ca, treaz sau dormind, să- 
l poată întotdeauna vedea! 

— În ce mă priveşte, dragă domnule, murmură Schelet, eu 
nu reuşesc să dorm niciodată cu bătrânii mei ochi deschişi. 
Problema este, dragă Excelenţă. 

— Domnule Tibbetts, începeţi să fiţi cam familiar. 

Schelet se sfătui cu aghiotantul marelui om. Locotenentul 
Stewart Clay nu-l încuraja deloc. 

— Nu are imaginaţie, afară de cazul în care este vorba de 
o scoţiancă numită Brown. Mai oferă-i un cocktail şi să 
vedem ce-o să iasă. 

Un alt cocktail a avut doar rezultatul de a-i provoca 
Administratorului dorinţa de a face muzică. Zece mii de 
războinici Ochori gâfâind - acum cetatea se transformase 
într-o adevărată tabără militară - ascultară Oamenii lui 
Campbell înaintează. 

— Stăpâne, vorbi încet Bosambo, fascinat, pentru ce 
Domnia Sa se plimbă-n lung şi lat atunci când scoate aceste 
misterioase zgomote din burtă? Există şi sunete mai 
înfricoşătoare? 

Cimpoiul cu panglici a lui Schelet se însărcina, puţin mai 
târziu, să-i dea răspunsul. 

Plecară dis-de-dimineaţă zece soldaţi plus o sută cincizeci 
de suliţaşi încercaţi, ajungând la picioarele muntelui în 
momentul în care ultimele raze ale soarelui atingeau 
vârfurile arbuştilor din brusă. 

— Ne odihnim aici o oră, după care continuăm drumul la 
răcoarea nopţii, spuse Sir Macalister, care fusese purtat în 
lectică pe parcursul ultimelor douăsprezece mile. 

Schelet îşi şterse fruntea umedă şi sărată. 

— Ar fi mai bine, poate, sugeră el, să aşteptăm dimineaţa, 
domnule. Oamenii nu se mai pot ţine pe picioare. 

Sir Macalister surâse. 

— O să-i ţii în formă, băiete, spuse el jovial. Muzica îi va 
antrena, să ştii de la mine. Cu ocazia aceasta ai să te mai şi 
exersezi puţin, prietene, nu eşti încă pus la punct. 


În marea fisură a muntelui spiritelor, născută din 
muşcătura lui M'shumba-M'shamba în timpul unei 
îngrozitoare furtuni nocturne, douăzeci de suliţaşi aşteptau 
ascunşi în umbră. Bătrânul rege, înfăşurat într-o blană, 
stătea pe vine sub stânci, încălzindu-se cu un vas mare 
umplut cu jar ascuns sub poalele veşmântului larg. La 
picioarele sale, Joe Traficantul trăgea dintr-o pipă scurtă cu 
miros scârbos. 

— Spune-i că după ce Sanders va fi suprimat, o să poată 
face oricâte razii de pradă va dori la Ochori. 

Unul dintre consilierii aflaţi în suita regelui, întins pe 
drumul pietros, cu urechea lipită de pământ, se ridică. 

— Vin, spuse. Şi fluieră în chip de semnal. 

Cele douăzeci de sulițe se făcură o sută. Umbră după 
umbră trecea tăcută şi dispărea; luna în descreştere făcea 
să lucească, la trecerea lor, vârful armelor. Pe acele locuri 
terenul era presărat cu blocuri mari de stâncă, în spatele 
cărora se puteau ascunde câte trei oameni. 

— Nimeni nu atacă până când nu vor ajunge la distanţa de 
o suliță de mine, vorbi regele. Mi-l aduceţi pe Sandi viu şi la 
fel pe tânărul cu ochiul de argint. 

Un consilier alături de el se întoarse neliniştit. 

— Şi dacă vin spiritele rele. Începu el. 

Joe recunoscu unul dintre cuvinte, deducând restul. 

— Baliverne, mormăi înciudat. Spune-i că poate să mă 
jupoaie de viu dacă se va întâmpla aşa ceva. Spirite, auzi! 
Hai, Sanders, scumpul meu, te aştept! 

În momentele următoare auziră un zgomot de paşi. Ici, 
colo, printre arbori se zărea lumina unei lanterne legănate 
în mers. În spatele stâncilor, încordaţi, oamenii apucară cu 
mâini înfrigurate suliţele ucigaşe. 

— Ucideţi-i! Ordonă regele, cu o voce joasă. 

De-abia articulase cuvântul, că nişte sunete oribile şi 
misterioase se înălţară deasupra coloanei în marş. Ţipătul 
unui suflet rănit, strigătul unui om torturat peste puterile 


lui, urletele sălbatice şi triumfătoare, amestecându-se cu 
râsete demonice. 

Regele rămase o clipă nemişcat, paralizat, cu faţa 
schimonosită de groază. Oamenii ascunşi în spatele 
stâncilor o luară la fugă, cu strigăte înspăimântătoare, 
orbiţi de frică, aruncându-şi la întâmplare suliţele şi 
scuturile. 

— Spune-i că nu e vorba decât de un cimpo. 

Vocea lui Joe se înecă într-un suspin. Căzu în genunchi, 
încercând în zadar să-şi smulgă sulița cere-i străpunsese 
trupul. Consilierul regelui îl lovise în timp ce o lua la fugă. 

— Da, domnule, spuse Schelet atunci când, a doua zi în 
zori, au ajuns în fortăreaţa Ochori, total dezamăgiţi pentru 
lipsa de curtoazie a regelui. Atunci când un tip fixează o 
întâlnire, trebuie să se şi ducă. 

— A fost o ambuscadă, pentru numele lui Dumnezeu, 
frisonă Excelenţa Sa, zgâlţâit de pe o parte pe alta, în timp 
ce purtătorii de lectică parcurgeau o bucată de drum foarte 
prost. Inutil, dragă prietene, să-mi spui că n-a fost o 
ambuscadă - omul acela alb, străpuns de o suliță - 
Dumnezeule mare, înspăimântător. 

— Poate că a fost o ambuscadă, Excelenţă, admise Schelet, 
dar atunci cum se explică faptul că bătrânii pescari16 au 
întins-o? Iată ce mă intrigă. 

Şi spunând aceasta, Schelet era cu adevărat sincer. 

3. Un om bun. 

Să vezi un om alb trăind în felul unui indigen are, fără 
îndoială, ceva romantic, iar pentru biograful său reprezintă, 
în primul rând, o chestiune de imaginaţie, începând chiar 
cu alegerea locului de desfăşurare a acţiunii. În insulele 
scăldate de mări strălucitoare, cocotieri şi ghirlande din 
flori de arbori exotici, un bărbat poate să convieţuiască 
firesc cu o femeie cu tenul măsliniu, fără să provoace prin 
aceasta zâmbete maliţioase din partea semenilor săi. Dar în 
Africa. 


B'firi, femeia creştină, era tânără şi frumoasă. Avusese trei 
soţi; toţi o iubiseră şi au murit. După cel de-al treilea deces, 
şeful satului a adus-o înaintea lui Sanders. 

— Nu este bine ca oamenii tineri să moară atât de repede, 
spuse el în timpul convorbirii care a avut loc. Dacă astfel de 
lucruri s-ar fi petrecut pe vremea tatălui tatălui meu, 
femeia ar fi fost omorâtă ca vrăjitoare, căci este evident că 
în corpul ei se ascunde o otravă violentă pentru bărbaţi. 
Dar astăzi, stăpâne Sandi, s-au dus zilele acelea fericite, iar 
noi te-am chemat aici ca să-ţi ascultăm cuvintele înțelepte. 

Discursul nu era lipsit de o anumită subtilă ironie, iar 
Sanders trecu prudent peste acest amănunt. Problema de 
rezolvat nu era nici mai complicată, nici mai delicată decât 
multe altele cu care era confruntat. 

De data asta, cel puţin, nu a mai fost însă nevoie să joace 
rolul de oracol. 

B'firi, care până atunci nu spusese nimic, a început să 
vorbească. 

— Stăpâne, am obosit văzând atâţia bărbaţi care nu 
întâlnesc o femeie bună fără să încerce să o facă şi mai 
bună sau care fac dintr-o femeie rea una şi mai rea. M-am 
apropiat de credincioşii lui lisus la râul Shagali şi voi merge 
acolo ca să mă curăţ de păcate, îmi voi acoperi cu pânză 
sânii şi prin această magie, atunci când voi fi bătrână, îmi 
vor creşte aripi şi astfel o să mă ridic sus, la nori, unde voi 
trăi împreună cu alte spirite. 

Problema fusese rezolvată. B'firi fu urcată deci într-o 
pirogă condusă de fraţii săi şi dusă până la misiunea 
baptistă. Acolo a fost botezată, învățată să pregătească 
ceaiul şi dobândi multe alte virtuţi creştine. 

Era o femeie inteligentă. Învăţă engleza în mai puţin de un 
an. După optsprezece luni, predicatoare laică, se duse prin 
păduri pentru a duce Cuvântul Domnului. Într-o zi - pe 
vremea aceea conducea propria ei misiune - s-a petrecut 
un fapt memorabil. Un alb - un alb bolnăvicios - sosi 
împleticindu-se prin mlaştini. Oamenii din sat au venit să-i 


spună şi ea a ieşit în întâmpinarea lui. Era îmbrăcat cu nişte 
haine ponosite, urât mirositoare, pe cap avea o cască 
turtită, murdară, cu calota ruptă. Văzându-l în acest hal, 
femeia şi-a închipuit că e beat. Şi, într-adevăr, era. În 
spatele lui, urmându-l la o distanţă respectuoasă, se afla 
hamalul şi servitorul său, om în vârstă, născut în Angola, 
care purta, balansând-o uşor, o mare cutie de ambalaj 
pentru zahăr, în care se găseau toate bunurile şi averile 
necunoscutului. 

B'firi nu a trebuit să intervină pentru a i se găsi 
musafirului o casă. Omul era alb, nu ca Sanders, bronzat, ci 
un alb ca de cretă. 

A doua zi de dimineaţă, B'firi a pregătit ceaiul şi i l-a dus 
într-o cană din care ieşeau aburi. Cu ochii rătăciţi, bărbatul 
se aşeză, o privi cu un aer furios, luându-i cana din mână. 

— Unde mă aflu, Dumnezeule? Spuse cu o voce răguşită, 
în timp ce sorbea din ceai. Ce ţară nenorocită! Ah, cum aş 
dori să fiu mort. Doamne, aş vrea să fiu mort! 

Ea îl certă cu gravitate, într-o bună engleză. Pleoapele 
bărbatului începură să se zbată. 

— Ce anume? Misiune? Mulţumesc pentru ceai. Căzu la 
loc, zguduit de frisoane, pe o manta pliată care îi servea de 
pernă şi închise ochii. Când îi deschise iar, femeia se afla tot 
acolo, îngenuncheată lângă patul din piei de animale, 
ţinând în mână cana de ceai. Bărbatul văzuse odată, la 
Christie17 o statuetă de abanos, destul de asemănătoare, 
doar că aceasta din faţa lui era mai puţin neagră. Corpul 
femeii nu era înfăşurat, până la gât, într-o țesătură de 
bumbac, mărturie a virtuţilor unei femei creştine. Avea pe 
ea doar mica fustă din ierburi, strânsă în jurul mijlocului, în 
rest, mătasea brună a pielii. 

— Dumneata eşti misionară? O întrebă el nesigur, după ce 
femeia îi explicase de ce se găsea acolo. Am pierdut tot, 
continuă bărbatul. Am renunţat la tot ceea ce face viaţa 
posibilă, atunci când am ajuns în această blestemată ţară. 
Regret. 


Ea repetă cuvântul încet, din vârful buzelor. B'firi era o 
femeie delicată. Înţelegea bărbaţii, pe trei dintre ei îi 
înmormântase, şi ştia că nu sunt fericiţi decât atunci când 
pot vorbi despre ei înşişi. John Silwick Aliston se căina tot 
timpul. Ajungea să i se facă atât de milă de el însuşi încât îi 
dădeau lacrimile. Patru zile mai târziu a decis că B'firi era 
un miracol hărăzit salvării lui. Ea întrevedea un viitor 
magnific. Când se întoarseră la misiune, albul Aliston o luă 
de nevastă pe B'firi, indigena. Misionarul care a oficiat după 
toate regulile cununia, B'firi fiind botezată, sosise de puţin 
timp din Anglia şi nu avea idei foarte precise în legătură cu 
linia de demarcaţie dintre negri şi albi. Credea că întreaga 
umanitate este creaţia lui Dumnezeu, cerul fiind populat de 
fiinţe cu pigmenţi neutri. Drept urmare, îi declară pe John 
Silwick Aliston, celibatar, şi pe B'firi, mândria misiunii 
creştine, soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu şi a adunării 
credincioşilor. 

Domnul şi doamna Aliston se întoarseră în căsuţa familiei 
unde proaspătul soţ goli trei sferturi dintr-o sticlă de rom, 
băutură prohibită, şi adormi plângând. Licenţiat în litere al 
Universităţii din Oxford, era în mod absurd conştient de 
degradarea sa, absurd pentru că îşi înjosea rangul şi casta 
socială cu ochii deschişi. 

Comisarul Sanders a aflat şocanta noutate printr-unul din 
spionii săi şi, drept urmare, expedie de îndată un porumbel 
locotenentului Tibbetts, ocupat cu căutarea, în regiunea 
Akasava, a unui arab care de nenumărate ori introdusese în 
ţară arme de contrabandă. Porumbelul purta următorul 
mesaj: 

Alungă-l pe Aliston din Teritoriu. Trimite-o la naiba pe 
misionară şi întoarce-te să raportezi. 

Schelet îşi croi drum până la şalupa cu aburi care-l 
adusese în susul fluviului. Trei zile mai târziu ajungea în 
satul unde doamna Aliston aştepta ca soţul ei să fie suficient 
de refăcut după atacul de delirium tremens18 pe care-l 
suferise pentru a putea începe împreună cea de a patra 


lună de miere. Din fericire, misionara era absentă, ceea ce 
îl cruţă pe Schelet de cea mai penibilă dintre obligaţiile 
sale. 

Îl găsi pe Aliston în faţa căsuţei, cu capul între mâini. 

— Ridică-te, dragă bătrâne Aliston, îi spuse. Nu lâncezi, ca 
acel drag bătrân poet, căci despărţirea naşte un sentiment 
de o inconfundabilă dulceaţă. Să ne spunem, aşadar, adio. 

Aliston sări în picioare, auzind vorbindu-i-se într-o limbă 
care-i era familiară, şi rămase uluit în faţa apariţiei 
neaşteptate a unui tânăr înalt şi deşirat, îmbrăcat în cămaşă 
kaki. 

— Oh! Iartă-mă. Bună ziua, spuse el cu stângăcie. 

— Fă-ţi drăguţele tale bagaje, Aliston, pasăre rară. O 
insolaţie este ceva cât se poate de rău pentru un domn 
călător. Un tip face tot felul de prostii atunci când l-a pocnit 
drăguţul de bătrân soare. 

Omul începea încetul cu încetul să înţeleagă. 

— Ce vrei? Şi cine naiba eşti? Se răsti el. 

— Delegatul comisariatului, domnule. Schelet devenise 
foarte blând. Şi astfel de lucruri nu pot fi permise. Doamne! 
Văd că nu l-ai citit pe Kipling: albul e alb, negrul e negru, 
fiecare merge pe stradă pe partea lui. 

Tot ce mai rămăsese dintr-un bărbat în John Aliston se 
condensa într-un gest de sfidare. 

— Sper că n-ai să mă consideri grosolan dacă te întreb 
pentru ce-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala? 

— Mă tem că da, bătrâne Aliston, în mod sigur asta e ceea 
ce voi crede, declară Schelet, şi aş fi teribil de tulburat. 
Haide, ia-ţi sacul de călătorie, bătrâne domn. 

Aliston îşi înfipse picioarele în pământ, lipindu-şi palmele 
de coapse. 

— Nu plec. Şi nu mă poţi forţa s-o fac. 

Un pumn noduros ţâşni şi îl atinse sub bărbie. Omul se 
întinse cât era de lung, apoi se ridică înjurând şi gemând. 
Schelet îl mai lovi de două ori înainte ca celălalt să rămână 
la pământ. 


— Sus, bătrâne prostănac! lar cum Aliston nu dădea nici 
un semn, Schelet se aplecă şi îl ridică pe picioare. 

— Animalule, sughiţă Aliston. Să dai într-un om bolnav. 
Brută ce eşti. 

Şi porni docil între doi soldaţi care, la fluierul strident a lui 
Schelet, ieşiră ca din pământ. 

Doamna Aliston sosea alergând dintr-un capăt al satului, în 
timp ce soţul ei ieşea prin celălalt capăt. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă ea, cenuşie de furie. 

Schelet răspunse, folosind dialectul regional. 

— Femeie, bărbatul acesta face parte din poporul meu, tot 
aşa cum tu faci parte din poporul tău. Există râul şi 
pământul. Acolo unde se amestecă e noroi şi putoare. 

— Eu sunt nevasta lui, zise ea tremurând, dar cu o furie 
ucigătoare în ochi. Amândoi suntem oamenii lui Dumnezeu 
şi eu am o hârtie cu care pot să dovedesc că m-am căsătorit 
după regula oamenilor lui Dumnezeu. Aşa încât. 

Şi sub impulsul momentului, ea invocă un motiv excelent 
pentru a justifica de ce dorea compania soţului său. 

— Nu mă interesează intimităţile voastre, scumpă bătrână 
B'firi, replică Schelet cu superioritate, dar cam jenat. 

Femeia îl urmă până la şalupă discutând, rugându-l, 
amenințând. La fiecare zece paşi se opreau, lungile braţe 
ale lui Schelet se agitau într-un chip foarte elocvent, umerii 
foarte slăbănogi se tot ridicau. Când vasul porni, ea se urcă 
într-o pirogă, luând şase vâslaşi şi porni în urma lui. 
Nenorocul a făcut ca Wiggle să eşueze pe un banc de nisip. 
Atunci femeia se caţără cu repeziciune la bordul vasului, de 
unde fu aruncată în apă de soldăţimea indignată. Dar B'firi 
nu renunţă şi, legându-şi piroga de spatele şalupei, refuză 
să se mişte de acolo. 

În timpul ultimei sale experienţe conjugale dobândise un 
vocabular variat şi foarte colorat. 

Schelet, după ce ascultă timp de trei secunde tot ceea ce 
gândea despre el, îşi astupă urechile. 


— Nu e frumos, nu, nu e frumos. Nu trebuie să spui toate 
acestea, zău, nu trebuie să le spui, n-ai să mai ajungi în 
ceruri. 

În timp ce doamna Aliston şi vâslaşii dormeau pe fundul 
bărcii, noaptea, un soldat, trecând tiptil peste bordul 
vasului, dezlegă barca pe care o trase până la prundişul 
malului, legând-o cu noduri zdravene de trunchiul unui 
copac. În acelaşi timp, camarazii săi, înfundaţi în nisip până 
la genunchi, împingeau vasul Wiggle în apa adâncă. Atunci 
când femeia se trezi dis-de-dimineaţă, închisoarea în care 
se afla soţul ei dispăruse. B'firi, furioasă, se întoarse vâslind 
spre misiune. La jumătatea drumului se opri într-un sat de 
pescari. Bătrânul şef era foarte bogat şi toate femeile lui 
purtau coliere mari de aramă, mărturie a opulenţei sale. 

— Dacă vii la mine am să fac din tine prima mea nevastă şi 
am să-ţi dau nenumărate brățări pentru gleznele tale. Am 
să-ţi fac şi o colibă nouă, iar bătrâna mea femeie va fi 
servitoarea ta. 

B'firi reflectă cu atenţie la această propunere. 

— Accepţi să devii creştin, să mă laşi să te stropesc cu apă 
şi să-ţi spun cuvinte sfinte? Întrebă ea. 

— Un ju-ju face cât orice alt ju-ju, răspunse bătrânul 
filosof, şi astfel doamna Aliston îşi începu cel de-al cincilea 
mariaj. 

Sanders stătea la biroul lui; în faţa sa se afla un ora 
bărbos, cu aer posac. 

— Un lucru este sigur, domnule Aliston - vocea lui 
Sanders, în astfel de ocazii, era tăioasă ca un brici - în 
Teritorii nu se poate încheia o căsătorie între europeni, fără 
un certificat semnat de mine. Mariajul pe care l-aţi încheiat 
este, aşadar, din toate punctele de vedere, ilegal. Îmi dau 
seama că aş risipi şi timpul meu de lucru şi celal 
dumneavoastră, dacă aş încerca să vă fac să înţelegeţi 
abjecţia unor astfel de căsătorii mixte. 

— Chestiune de opinie, bombăni cel din faţa lui. După care 
continuă: şi cu mine ce o să se întâmple acum? 


— O să vă expediez acasă, cu primul vas disponibil, în 
calitate de S.B.M. 

Omul se încinse şi se roşi. Orgoliul lui se revolta la gândul 
de a fi considerat drept „Supus britanic în mizerie”. Era 
dispus să se recunoască sărac, invocând scuze legitime, dar 
să i se pună o asemenea etichetă pe zdrenţele mizeriei sale 
i se părea intolerabil. 

În ziua în care vasul sosi, nu a mai fost de găsit. Plecase 
undeva, în adâncul Teritoriului, iar prima dată când se auzi 
vorbindu-se despre el, se află că îi învăţa pe băştinaşi să 
facă bere din făină. Schelet porni în căutarea sa, însoţit de 
doi oameni, dar celălalt află despre sosirea lui şi dispăru, 
pierzându-i-se urma timp de trei luni. Mai târziu Sanders, 
în timp ce urca pe cursul fluviului cu vasul Zaire, fu oprit la 
jumătatea drumului de către un bătrân şef de trib, cu o 
plângere. 

— Bi'firi, femeia mea, a plecat în inima pădurii cu un alb, 
spuse el cu o voce tremurândă. Şi, Domnia Voastră, asta nu 
e totul, a luat cu ea un colier mare de aramă care face cât o 
sută de capre. 

Sanders înjură în barbă, după care expedie un porumbel 
călător la Cartierul General. De data aceasta, Hamilton şi 
cu Schelet, însoţiţi de o jumătate de duzină de soldaţi, 
porniră pe urmele delincventului. Pista urmată îi conduse în 
apropiere de frontiera franceză, unde descoperiră o nouă 
crimă. Un negustor arab fusese atacat de o mână de 
răsculați comandaţi de către un alb. Cu acest prilej au fost 
furate patru lăzi de gin, iar un om ucis. 

Căpitanul Hamilton nu căută să afle de ce vânzătorii de gin 
se găseau în apropierea unei zone prohibite comerţului cu 
alcool, ci schimbă drumul cu 90" şi, târziu după-amiază, 
dădu peste hoţi. Nouă oameni beţi morţi sforăiau asurzitor, 
în timp ce degetele lungi ale lui John Silwick Aliston erau 
încleştate de gâtul unei femei moarte. Schelet a reuşit cu 
greutate să le desprindă de acolo. 


— Sărmană făptură, spuse cu o voce înecată, contemplând 
forma nemişcată de la picioarele lui. 

La mâna femeii se afla un obiect care îi atrase imediat 
atenţia. O mică brățară de aur, un moft ieftin, de o calitate 
îndoielnică, pe care se vedea că fuseseră odată montate trei 
mici pietre preţioase. Dintre acestea, mai rămăsese acum 
doar un mărunt diamant lipsit de strălucire. Schelet se 
aplecă, desfăcu încuietoarea brăţării şi o scoase de la mâna 
femeii. 

— Hââm! Spuse Hamilton, cântărind bijuteria ieftină în 
podul palmei. Fabricaţie americană, cinci dolari, netto. Cum 
naiba a ajuns asta aici, în Akasava? 

Îi restitui bijuteria lui Schelet, care o băgă în buzunar. 

Era ora trei după-amiază, a doua zi, când Aliston se trezi 
la o viaţă ale cărei clipe erau deja numărate. 

— Hello! Ridică privirea spre feţele grave ale celor doi 
ofiţeri aflaţi lângă el. M-aţi prins, ai? Unde e B'firi? 

Nu i se răspunse nimic. 

— I-am făcut vreun râu?! 

Cel mai în vârstă dintre cei doi bărbaţi se aplecă, 
punându-i ceva în mână. Era o carte. 

— Carte de rugăciuni! Ce idee. 

Privirea lui Hamilton se adânci într-a sa. 

— Vei fi spânzurat într-o jumătate de oră, anunţă el scurt. 
Cinci dintre prietenii tăi au băut până au murit, ceilalţi doi 
îţi vor împărtăşi soarta. Sper să nu ţii cu orice preţ ca un 
judecător şi un juriu să te judece, şi ca numele tău, ca şi 
crima odioasă pe care ai săvârşit-o, să apară în jurnalele 
engleze? 

Mut, tremurând, palid ca ceara, omul făcu semn că nu. Îl 
lăsară în pace, fără să-l scape din ochi, până la împlinirea 
timpului fixat. Un soldat s-a urcat în copac, potrivind funia, 
după care Schelet se îndreptă spre condamnat. Acesta 
stătea ghemuit în acelaşi loc, cu capul în piept. 

— Vino! 1 se adresă cu asprime locotenentul Tibbetts, 
punându-i mâna pe umăr. 


Aliston sări în picioare, scoțând un urlet. Se clătină o clipă, 
apoi se poticni căzând ghemuit. Nu-şi reveni niciodată; şi-a 
dat duhul seara, pe răcoare. A fost înmormântat într-o 
groapă, separat de indigenii care fuseseră spânzurați. 

Se ştia, în general, că nu poţi conta pe Schelet atunci când 
era lăsat de capul lui. Bun ofiţer, curajos, dacă rămânea 
fără cineva alături, singurătatea i se urca la cap. 

Practic, în perioada aceea, nu mai era decât el în post. 
Comisarul Sanders se afla în zona platourilor înalte pentru 
a culege impozitele anuale, iar căpitanul Hamilton zăcea la 
pat, doborât de o criză obişnuită, însă foarte puternică, de 
malarie. Este adevărat că se afla pradă unei ciudate iluzii, 
anume că pică prin saltea în jos şi aterizează pe vârfurile 
grilajului de fier de la Albert Memorial, dar în fond nu era 
nimic îngrijorător în acest coşmar. Cei care cunosc 
simptomele febrei ştiu că lucrurile devin cu adevărat 
primejdioase doar atunci când ajungi să te crezi regina 
Victoria sau că joci poker cu lulius Caesar, miza fiind taxele 
de pescuit pe râul Rubicon19. 

Schelet nu-l credea pe superiorul său în pericol, tot aşa 
cum nici acesta sau Sanders nu credeau aşa ceva, şi unica 
dorinţă a lui Hamilton era să scape de îngrijirile 
binevoitoare pe care i le acorda Schelet. Din păcate, 
telegraful care făcea legătura între Teritoriile din zona 
fluviului şi Marele Cartier General fusese reparat şi 
funcţiona în săptămâna aceea. Pentru că, de obicei, 
regiunea e străbătută de elefanţi şi, atunci când aceştia nu 
se scarpină de stâlpii de comunicaţie, în orice caz trag firele 
aeriene ca să vadă dacă nu cumva sunt bune de mâncat. De 
data aceasta, Cartierul General, într-o tresărire de energie, 
refăcuse totul, punând linia de comunicaţie în stare de 
funcţionare. 

— Totul e bine? Întrebase Cartierul General. 

Schelet mâăzgăli îndată un răspuns, transmis de telegrafist, 
un metis fără imaginaţie şi convins - trebuie să i se 


recunoască această scuză - că era vorba de un mesaj cifrat 
de maximă importanţă. 

Totul e bine, totu bine stop comisarul la Ississi Isissi stop 
Hamilton acces aces puternic de febră dar eu rezist resist 
stop voi Face posibilul pentru salva viaţa Hamilton mă te-m, 
mă tem mătem de mai rău stop voi Face datoria datorea. 

Schelet avea exasperantul obicei de a scrie cam de trei ori 
cea mai mare parte dintre cuvinte pentru a putea descoperi 
astfel pe cel care părea mai corect. Şi dacă, aşa cum 
Sanders îi atrăsese atenţia, ar fi avut inteligenţa să le taie 
pe cele care, până la urmă, i se păreau mai puţin reuşite, 
corespondenţa sa ar fi avut neîndoielnic de câştigat în ce 
priveşte claritatea stilului. 

Schelet fu străbătut de o idee genială. În caz de boală, 
Cartierul General trimitea adeseori pe cineva pentru a da 
ajutor. Cererea o făcea de obicei Sanders. Dar, de data asta, 
de ce nu ar face-o el? 

Trimiteţi o infirmieră capabilă, adăugă el la sfârşitul 
telegramei. 

Totuşi, aceasta părea insuficient. Hamilton avea nevoie de 
o femeie care să aibă grijă de el ca o mamă. Maternă. Drept 
urmare, completă cererea cu un adjectiv tehnic. Grav şi 
mândru de ceea ce făcuse, reveni la Rezidenţă, intră în 
camera lui Hamilton şi puse o palmă umedă pe fruntea 
ofițerului adormit. 

— Ce (urmă un cuvânt violent) vrei (urmă un cuvânt şi mai 
violent)? Întrebă furios bolnavul. 

— Schelet e lângă tine, bătrâne, murmură vizitatorul pe 
un ton liniştitor. Vrei ceva, bătrâne Ham? 

— Da, să te duci naibii! Cară-te de-aici! 

— Delirează, murmură Schelet în timp ce părăsea în vârful 
picioarelor camera, răsturnând în trecere masa. 

— Ţţţţ, îşi spuse el vexat, auzind uşa trântită în spatele lui. 

Restul zilei şi cea următoare şi le petrecu străduindu-se să 
combine tot felul de bunătăţi pentru bolnav. Madam Pepe, 
bucătăreasa Rezidenţei, îl privi plină de respect, în timp ce 


confecţiona un jeleu. Schelet făcu operaţia după o reţetă pe 
care o descoperise într-o carte de bucate. Nu se poate 
spune că era rea la gust, atât doar că nu se legă, rămânând 
ceva colorat care curgea. 

— Nu, urlă Hamilton delirând, nu beau. Nu vreau să fiu 
otrăvit! Ai făcut-o tu? Tu? Nenorocitule. 

Ceaşca şi conţinutul ei zburară pe fereastră. 

— Nu-i frumos, nu e frumos, spuse Schelet ca o mamă 
care-şi ceartă cu blândeţe copilul. Lasă-l pe micuțul Schelet 
să-ţi ia temperatura. 

Mâna galbenă a lui Hamilton arătă uşa. Mişcarea fu 
însoţită de o privire drăcească. Imediat ce infirmierul său fu 
dincolo de prag, se auzi zăvorul tras şi, dinăuntru, vocea 
ucigătoare a lui Hamilton: 

— Am aici un pistol cu zece cartuşe. Dacă încerci să mă 
mai îngrijeşti îţi zbor creierii. 

— Periculos, murmură Schelet. Şi, ridicând din umeri, îşi 
declină orice responsabilitate cu privire la bolnav. 

Rămas singur, căpitanul Hamilton înghiţi trei capsule de 
chinină, bău din abundență o infuzie de orez şi căzu pe dată 
într-un somn adânc. În după-amiaza zilei următoare Schelet 
picotea pe vastul peron alb al Rezidenţei. Razele soarelui îl 
ajunseră, concentrându-se pe bătătura care-i înfrumuseţa 
degetul mic al piciorului. Locotenentul Tibbetts visa. Se 
făcea că era ars pe rug în faţă la Trinity College, din 
Cambridge, pentru că se arătase ireverenţios faţă de Jockey 
Club. Flăcările îi cuprinseră acum picioarele, mai ales unul 
dintre ele. 

— Auu! Spuse Schelet suferind şi se sculă din somn ca să- 
şi frece drăgăstos piciorul, prin pantof. Zări atunci, pe 
măsură ce-şi redobândea acuitatea simţurilor, un lucru 
extraordinar. În faţa lui, la câţiva paşi, stând pe un fotoliu 
de pânză, se afla cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse 
vreodată. Tânără, cu şuviţele de păr de culoarea aurului 
roşu strălucindu-i în soare sub dublura verde a căştii 
coloniale. Buzele frumos desenate pe ovalul delicat al 


obrazului erau de un roşu de muşcată. În acel moment erau 
destinse într-un zâmbet, în timp ce ochii săi în tonuri de 
bleu-gri surâdeau. 

— Dumnezeu să binecuvânteze bătrânul meu suflet, 
murmură Schelet, şi trupul său deşirat se prăbuşi din nou 
pe scaunul pe care se afla. Dumnezeu să binecuvânteze 
sărmanul meu bătrân suflet. N-ar fi trebuit să mănânc 
carne de porc. 

— Treziţi-vă, vă rog. 

Schelet deschise un ochi şi o cuprinse în întregime cu 
privirea, deschise şi celălalt ochi, înţepenind cu gura 
căscată. 

— Aştept cu răbdare pe locul acesta de un sfert de oră, 
spuse încântătoarea fiinţă. Alături de ea se aflau două 
cufere mari, o valiză, un sac de golf şi o rachetă de tenis. 

— Sunt infirmiera de la spitalul Victoria. 

Schelet se ridică, clătinându-se şi lăsând să-i scape un 
torent de cuvinte fără şir. 

— Pe viaţa mea şi pe bătrânii mei pantofi nedemodaţi, 
horeai locotenentul. Dumneavoastră sunteţi tânără 
persoană. Nu, sunteţi prea tânără. Cum naiba ai ajuns aici, 
bătrână scumpă infirmieră? 

— Cu vaporul. Am sosit cu vasul Pealago. 

— Ca să-l îngrijeşti pe acest drag bătrân de Ham. 
Caraghios lucru, Dumnezeu să mă binecuvânteze! 

Fata îl măsură cu atenţie. 

— Ham, un bărbat? 

Schelet dădu din cap. 

— Febră? 

Schelet dădu din nou din cap, şi ea păru dintr-o dată 
uşurată. 

— N-are nevoie să fie îngrijit, drăguță bătrână 
domnişoară, începu el. 

— A murit? Îl întrebă ea cu răceală. 

Schelet deschise gura îngrozit, o privi fix un moment, după 
care se repezi în interiorul Rezidenţei. Reveni după zece 


secunde. 

— Nu, tânără domnişoară, îi răspunse. Trăieşte, de fapt 
ceea ce vroiam să spun este că îl îngrijesc eu însumi, se 
ocupă de sănătatea lui nedemna mea făptură... 

Fata îl contemplă cu un aer solemn. 

— Şi mai trăieşte! Spuse cu jumătate de voce. 

Schelet se simţi ofensat. 

— Şi încă agitat, răspunse cu o nuanţă de reproş. O să te 
miri poate, drăguţa mea bătrână soră infirmieră, dar eu 
însumi sunt un infirmier atestat. 

— Dumneata? 

Fata era surprinsă, aşa cum Schelet se şi aşteptase. 

— Da, exact cum ţi-am spus, bătrână dragă cruce-roşie. 
Am luat zece lecţii prin corespondenţă. Diagnosticul, 
scumpa mea bătrână infirmieră, este specialitatea mea. Se 
încruntă, măsurând-o cu un aer atent. Ai făcut o uşoară 
insolaţie, unul dintre ochi este mai mic decât celălalt. 

— Nu e adevărat, protestă fata. Îşi deschise poşeta de pe 
genunchi, de unde scoase o mică oglindă. Nu-i adevărat, 
protestă ea furioasă. Sunt de aceeaşi mărime amândoi. 
Unde e bolnavul? 

Schelet îi indică uşa, cu un gest. 

— Îngrijeşte-l cu răbdare. Dacă o să ai probleme, trimite 
după mine, bătrână Betsy Gamp20; atenţie la ştergătorul 
de picioare, a doua uşă pe stânga. În cazul în care devine 
violent, am şi sosit cu un drăgălaş de ciocan de lemn, 
special pregătit pentru o asemenea eventualitate, şi îi 
administrez poţiunea calmantă. 

Auzi vorbindu-se prin uşa închisă de la camera lui 
Hamilton, apoi o exclamaţie şi zgomotul zăvorului tras. 

— Cine v-a chemat aici, soră? 

Un răspuns aproape şoptit. Schelet surâse cu înţelegere. 
Reuşise totuşi să facă ceva. Oare juca într-adevăr tenis, ori 
îşi plimba doar racheta de tenis? 

Se făcuse seară şi el aştepta ca infirmiera să apară. Cina 
urma să fie servită într-o jumătate de oră şi, cu toate că 


între timp o mai zărise, mişcându-se cu grabă între 
bucătărie şi camera bolnavului, nu se ivise totuşi ocazia să 
stea de vorbă cu ea mai pe îndelete. Prima dată când 
încercase: 

— Tocmai doream să-ţi spun, bătrână scumpă domnişoară. 

Ea îi duse un deget la buze: 

— Linişte, a adormit. 

lar a doua oară: 

— Nu mi-ai spus cum te cheamă, dragă bătrână soră de 
caritate. 

— Sst. Acum se trezeşte. 

Sumbru, meditând asupra izolării în care era împins, 
Schelet auzi răsunând în tăcerea nopţii bătaia cadenţată a 
motorului de pe Zaire şi zări fumul de la cazane urcându-se 
leneş peste coama arborilor, în secunda următoare o luă la 
fugă spre chei, în întâmpinarea comisarului. 

— M-am întors mai repede cu o săptămână decât era 
prevăzut. Oamenii din Akasava s-au făcut mai cinstiţi sau, 
cine ştie, au vrut să mă vadă cât mai repede plecat. Cum îi 
merge lui Hamilton? Am primit mesajul trimis prin 
porumbelul călător, sper că nu e nimic serios? 

— Nu, domnule, spuse Schelet şi aprecie că acela era 
momentul potrivit pentru a-i anunţa vizita pe care o aveau. 

— O infirmieră! Exclamă Sanders stupefiat. Dar pentru ce, 
Dumnezeule? 

Celălalt tuşi uşor. 

— Acestui bătrân drag de Hamilton i-a fost destul de rău, 
domnule, explică el cu gravitate. Nici măcar nu vroia să mă 
vadă. Dacă riscam să-mi arunc o privire prin fereastră îşi 
întorcea bătrâna sa moacă la perete. Astfel că am fost 
nevoit să solicit o infirmieră. 

— Nu înţeleg, are vreo importanţă că un om doarme culcat 
pe o parte şi nu pe cealaltă? Întrebă cu simplitate Sanders. 

— Cu faţa la bătrânul perete, domnule, îl corectă politicos 
Schelet clătinând din cap. Este un simptom foarte 
îngrijorător, dacă ţinem seama de simptomele descrise în 


drăguţa noastră de bătrână farmacopee, domnule. Oamenii 
sfârşesc întotdeauna cu faţa la perete. 

— Prostii, spuse Sanders cu un surâs uşor pe buze. Dacă 
totuşi bătrâna doamnă se află aici, trebuie să i se asigure 
tot confortul necesar. 

Schelet tuşi uşor. 

— Nu tocmai bătrână, domnule, nu s-ar putea spune că e 
bătrână. Mai curând spre partea tinereţii, dragă domn şi 
Excelenţă. Frumoasă, domnule, într-un anumit sens, 
adăugă el cu o bruscă îndrăzneală. 

Faţa lui Sanders se lungi. 

— Acum nu mai are nimic de făcut. Hamilton o să se pună 
pe picioare. Cartierul General s-a trezit de-a binelea; de 
obicei aşteaptă să treacă o lună până să-ţi răspundă la o 
astfel de cerere. 

Sanders o salută pe fată cu bunăvoință, îi acordă chiar o 
anumită atenţie, oricât de detaşat era. 

— Nu cred că e nevoie să mai rămân mult timp, spuse ea, 
instinctul său de femeie făcând-o să ghicească gândurile 
ascunse pe care primirea lui Sanders le ascundea. 
Căpitanul nu mai este bolnav. E enervat, dar nu suferind. Şi 
privirea ei îl fixă necruţător pe Schelet. 

— Enervarea este neîndoielnic o boală, spuse Schelet cu 
convingere. Un caracter urât este semn de demenţă, 
bătrână scumpă matroană de spital. 

După ce tânăra se retrase, Sanders, care avusese între 
timp o scurtă discuţie cu bolnavul pentru a afla cauzele 
enervării acestuia, îl luă pe Schelet pe verandă, unde îi 
vorbi cu multă prietenie. 

— Trebuie să te supraveghezi mai mult, băiete. Mă tem că 
uneori foloseşti cuvinte care dobândesc cu totul alt sens 
decât cel dorit de tine. Astfel. Şi Sanders continuă cu un 
exemplu. 

— Dar aceasta nu înseamnă o femeie cu instincte de 
mamă, domnule? Spuse Schelet stupefiat. Dumnezeu să mă 
binecuvânteze, domnule. 


— O infirmieră de maternitate înseamnă cu totul altceva, 
răspunse Sanders cu o surprinzătoare seriozitate pentru un 
om care era puternic scuturat de un râs interior. Şi 
bineînţeles, Hamilton este destul de furios. 

Sanders folosi ultima dimineaţă pe care fata avea să şi-o 
petreacă la Rezidenţă străduindu-se s-o facă să se simtă cât 
mai bine. Se numea Rosalie Marten şi mărturisea că are 
douăzeci şi patru de ani. 

— Trebuie să fie încântător să te afli departe de lumina 
electrică şi cinematografe, spuse ea respirând adânc. Am 
venit în Africa occidentală crezând că o să am parte tocmai 
de o astfel de viaţă, în realitate Cartierul General este un fel 
de Clapham2 1, cu soare în plus. Nu s-ar putea găsi ceva de 
lucru pentru mine, aici, domnule Sanders? 

EI scutură din cap. 

— Întrebarea mea este poate puţin indiscretă, domnişoară 
Marten, în definitiv de ce aţi venit pe Coastă22? Aveţi 
prieteni acolo? 

— Nu, răspunse ea sec. Am oroare de locul acela. Din 
anumite puncte de vedere e ceva mai puţin rău decât aş fi 
crezut, dar în fapt se arată cu mult mai rău. Ideea de a veni 
pe Coastă mi-a venit citind un jurnal comercial editat de un 
om care nu s-a deplasat niciodată dincolo de Sierra 
Leone23. Ştiu asta de la tatăl meu, care e ziarist. Urăsc 
locul acela, îl urăsc! 

Vehemenţa tonului său îl izbi pe Sanders. Privind-o, 
înţelese ce se întâmplase cu ea: iubise un bărbat. Şi lucrul 
acesta se adeveri, pentru că aproape imediat fata preciză: 

— Bărbatul cu care eram logodită a murit aici. Vorbea cu o 
sinceritate crudă. A venit aici acum doi ani. 

În vocea ei se simţi o undă de slăbiciune doar pentru o 
clipă. Sanders păstră tăcerea, astfel de confidenţe îi făceau 
rău. Coasta devora nemilos multe vieţi tinere, iar tragedia 
fetei avea multe corespondențe. 

— Era omul cel mai bun din lume. Venise aici pentru că 
voia să câştige suficient de mulţi bani ca să-şi întemeieze un 


cămin. Sunt destul de bogată, domnule Sanders, şi trebuia 
să se pună la adăpost de suspiciunile familiei. Era privit 
drept vânător de zestre şi asta i se spusese chiar în faţă, 
deşi eu nu am aflat-o decât mult mai târziu. 

— Era cumva. Misionar? 

Ea scutură uşor din cap şi surâse. 

— Nu. Era un om foarte bun, dar nu misionar. A murit 
undeva în teritoriul francez. Mi-a scris la puţin timp după ce 
sosise pe Coastă. E groaznic. Fata îşi încruntă sprâncenele. 
În fiecare zi trec prin faţa hotelului unde a stat, lângă 
Cartierul General. Ştiu care este fereastra camerei lui. De 
acolo privea strada pe care trec eu în fiecare zi. Nu-mi vine 
să cred, domnule Sanders. Pur şi simplu, nu-mi vine să 
cred. 

Sanders îşi dădu seama că fata îi vorbea aşa cum nu mai 
vorbise cu nimeni înainte, că simţea nevoia să-şi 
exteriorizeze gânduri îndelung refulate, comunicându-le 
cuiva. O lăsă să-şi descarce amarul fără a o întrerupe, în 
timp ce parcurgeau cu paşi lenți tristul şi aridul teren de 
lângă Rezidenţă. 

— V-am plictisit îngrozitor, dar mi-a făcut bine, spuse ea pe 
jumătate râzând, pe jumătate plângând. Mi-am dorit 
adeseori să fiu catolică pentru a mă putea spovedi. Cred că, 
încetul cu încetul, îmi voi reveni, mă voi căsători cu un 
oarecare, uitând romanul meu între săculeţii de lavandă din 
cufărul amintirilor pierdute. Până la urmă, inimile nu se 
frâng chiar atât de uşor. 

În timp ce fata se afla în camera sa, Sanders îi avertiză pe 
ceilalţi: 

— Atenţie la conversațiile aiurite despre moarte, dezastre 
şi alte asemenea. Această biată copilă a trăit o întâmplare 
tristă. 

Nu însemna în nici un fel că i-ar fi trădat încrederea, 
evocând tragedia care marcase această tânără viaţă. 

— Trebuie să fim prudenţi şi să o distrăm, bătrâne drag 
domn şi Excelenţă, spuse Schelet impresionat. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu te apuci să faci 
ceva! Strigară într-un glas Sanders şi Hamilton. 

— Poate că aş fi putut să-i arăt unele dintre curiozităţile 
mele, replică Schelet cu un aer uşor jignit. Dar, bineînţeles, 
dragă domnule, dacă socotiți că aş putea corupe astfel 
inocenta bătrână doamnă. 

— Mi-e absolut indiferent dacă o corupi sau nu, dar nu 
vreau cu nici un preţ ca un oaspete să fie plictisit cu tot felul 
de aiureli. Spuse Hamilton. 

— Arată-i curiozităţile tale, interveni binevoitor Sanders, 
dar nu intra în prea multe amănunte în ce priveşte istoria 
fiecăruia. 

Schelet alergă la cabana lui, adunând în grabă tot ce 
credea că ar fi putut-o interesa pe fată. Rosalie Marten se 
întoarse şi găsi trei oameni de o solemnitate anormală care, 
însufleţindu-se dintr-o dată la vederea ei, manifestară o 
bucurie atât de forţată, încât ea putu să-şi dea imediat 
seama de ceea ce ascundea. 

— Le-aţi spus de trista mea poveste, spuse fata aproape cu 
impertinenţă. Sunt mulţumită, dar vă implor pe toţi, nu 
faceţi din asta un mister. Am sentimentul îngrozitor că 
muriţi acum de teamă ca nu cumva să mă răniţi cu ceva. Vă 
TOg, nu mă trataţi cu atâta tact, nu suport. 

Schelet se arătă pentru moment încurcat, pentru că 
tocmai se jurase să se arate plin de tact. Buzunarele lui 
erau burduşite de diverse curiozităţi, obiecte scoase la 
întâmplare din cufărul mare aflat sub patul său. 

— Regretăm foarte mult că ne părăsiţi, bătrână scumpă 
domnişoară, spuse după ce tensiunea creată de tentativele 
lor neîndemânatice se risipi, iar tânărul servitor arab 
servise cafeaua. Trei bucăţi de zahăr sau patru? Dumnezeu 
să binecuvânteze bătrânul meu suflet, chiar nu vreţi zahăr? 
Nu o să ajungeţi niciodată atât de grasă ca acest bătrân 
umflat de Schelet. 

— Ciolănos e mult mai expresiv, spuse Sanders. 


— Asta tocmai îmi aduce aminte. Zise Schelet, scotocindu- 
şi buzunarele. Cred că obiectul acesta ar putea să te 
distreze teribil, scumpa mea soră de caritate. Este inelul de 
pe degetul omului cel mai gras din Teritorii, numitul N'per 
din Akasaka. 

Vorbind, scoase din buzunare o grămadă de obiecte de tot 
felul: brățări de sârmă, linguri de lemn sculptat, două 
şiraguri de mărgele din lemn, un pieptene sau două din 
oţel, punându-le pe masă. 

— Aceasta este un fel de poşetă foarte drăguță a unei 
femei din tribul N'gombi. 

În momentul acela auzi un strigăt slab şi, neliniştit, se 
întoarse. Rosalie Marten se ridicase şi privea grămăjoara de 
pe faţa de masă. Obrazul ei era de o paloare mortală. Cu 
mâna tremurândă arăta fix spre un anumit obiect. 

— Unde. Unde aţi găsit acest lucru? 

Mâna îi era îndreptată spre o mică brățară de aur fără 
luciu, din montura căreia lipseau două pietre. 

— Asta, huum! Pentru o clipă, Schelet uită avertismentele 
care-i fuseseră date. Ei bine, la drept vorbind, tânără 
domnişoară, această brăţărică a fost luată. 

În momentul acela privirea lui întâlni ochii reci şi 
ameninţători ai lui Sanders şi tăcu. 

— Asta. Era a lui, spuse ea cu o voce înăbuşită, luând 
bijuteria în mână cu multă tandreţe. Am cumpărat-o la New 
York pe când eram copilă. Tatăl meu m-a luat acolo cu el şi l- 
am rugat să mi-o cumpere. l-am dat-o în chip de amintire. 
lubitului meu. 

Sanders fu primul care-şi găsi sângele rece. 

— Care a fost numele. Logodnicului dumneavoastră, 
domnişoară Marten? 

Ea continuă să mângâie bijuteria deformată, iar pe faţă îi 
stăruia un surâs de o duioşie nesfârşită. 

— John Silwick Aliston, şopti ea, cel mai bun şi cel mai 
scump om din câţi au existat vreodată. 


Tăcerea era aşa de adâncă încât, dacă n-ar fi fost atât de 
absorbită de jalnica relicvă pe care o ţinea în palmă, fata ar 
fi putut auzi cum respiră adânc cei trei bărbaţi. 

— Un om foarte bun, cel mai bun care a existat vreodată. 
Schelet se agăța de şansa care i se oferise. Vorbea încet, o 
voce surdă, sacadată, lipsită de suflu. Dragul de John, ce 
băiat straşnic. 

Tânără ridică rapid privirea spre el. Ceilalţi doi de-abia 
mai respirau. 

— L-aţi cunoscut? 

Schelet înclină din cap. Ochii săi străluceau de inspiraţie. 

— Chiar foarte bine, bătrână bonă. L-am întâlnit lângă 
frontiera franceză. Un băiat foarte cumsecade. Febra însă. 

— Eraţi lângă el când a murit? 

Capul lui Schelet se mişca de sus în jos ca un automat. 

— Da. Atât de vesel, până în ultimul minut. Un tip atât de 
brav, plin de curaj, dragă domnişoară. Mi-a lăsat brăţara ca 
să i-o dau celei pe care o iubea, deşi nu mi-a spus numele ei 
niciodată. Unul dintre cei mai buni pe care i-am întâlnit. 
Acest bătrân John. 

Se opri, epuizat de efortul depus. 

Ea privi lung bijuteria, apoi îi întinse mâna lui Schelet. 

— Mulţumesc. O să mă gândesc întotdeauna la ce-aţi făcut 
pentru el. Sunt sigură că aţi fost foarte bun cu el. 
Dumnezeu să vă aibă în pază. 

Schelet fu pe punctul de a izbucni în plâns. 

4. Femeile vorbesc. 

Dacă se taie un copal24, lăsându-l apoi să se usuce într-un 
loc ceva mai înalt, unde soarele îl usucă şi apa nu bălteşte 
ca să putrezească, iar atunci când este tocmai bun de lucru 
se taie din el o bucată lungă de trei yarzi25 şi se scobeşte 
cu răbdare mijlocul unuia dintre capete, se obţine un 
instrument de comunicare cunoscut încă din vechime şi 
care a fost folosit şi pe timpul lui Caesar. 

M'gliki, omul cu lokali, toba de semnalizare, era foarte, 
foarte bătrân şi aproape orb, în aşa fel încât se încurca la 


tot locul, răsturnând cratiţele şi spărgând preţioase vase de 
lut, situaţie care dădea loc la certuri în familie, cunoscând 
că, potrivit legii, rudele celor incapabili sunt răspunzători 
de daunele cauzate de aceştia. 

Cu toate acestea, bătrân şi neputincios cum era, nimeni 
din întreaga lume (care se întinde de la Muntele Spiritelor 
până la fluviul cu un singur mal, căruia i se spune mare), nu 
era în stare să bată atât de bine într-un trunchi de arbore 
scobit, cum o făcea M'gliki. Aşezat în faţa unui astfel de 
trunchi cu suprafaţa vălurită din cauza loviturilor şi 
mânuind două măciuci groase, el lansa în văzduh, fără 
întrerupere, răpăieli de mesaje: bârfe şi zvonuri din cetate, 
apeluri urgente adresate pescarilor aflaţi la mare 
depărtare, comunicări personale de familie, anunţuri 
despre morţi şi nou născuţi, căsătorii şi scandaluri recente. 
Orice înfloritură, orice schimbare a cadenţei pe toba lokali 
are o anumită semnificaţie. Sanders, aflat în zona fluviului, 
putea să capteze mesajele transmise de M'gliki de la o 
distanţă de 30 de mile, într-o noapte liniştită; bătrânul nu se 
înşela niciodată. 

Un şir lung de bătăi, urmat de una scurtă şi iarăşi şirul 
lung, însemna numele lui Sanders. Dacă după aceasta se 
auzeau trei lovituri precise, la distanţe egale, mesajul 
semnifica „nu există reclamaţii”. 

Sanders ajunsese să recunoască numele fiecărui şef, al 
fiecărui trib, tradus în bătăi de tobă. Orice avertisment, 
promisiune, orice ştire despre un furt sau un asasinat 
transmise pe această cale deveneau de înţeles pentru el. 

Bătrânul stătea aşezat cât e ziua de lungă în faţa tobei sale 
de lemn, cu ochii ce nu vedeau, ţintiţi asupra fluviului întins. 
Pentru anotimpul ploilor i se construise un mic adăpost, în 
lipsa căruia ar fi însemnat să se întoarcă acasă 
împiedicându-se printre lucruri şi spărgând mai mult decât 
ar fi putut plăti rubedeniile. 

După o seară care se dovedi deosebit de păgubitoare 
pentru familie, deoarece bătrânul călcase pe cozile a trei 


sulițe, rupându-le, răsturnase o oală plină de peşti şi 
aproape omorâse un câine comestibil, marfă de preţ, fiul 
său cel mai mare împreună cu fratele său mai mic se 
sfătuiră, în secret, ce e de făcut. 

— Am putea merge să vânăm în Pădurea Pigmeilor, spuse 
fiul său, luându-l cu noi pe M'gliki şi spunându-i că avem 
nevoie de ajutorul lui. Odată ajunşi acolo, după ce va 
adormi, plecăm, lăsându-l singur. Bătrân cum este şi orb, va 
muri repede. 

Drept urmare, fiul şi fratele îşi luară rubedenia într-o 
dimineaţă şi vâsliră cinci zile ca să ajungă la Pădurile 
Întunecate. M'gliki, aşezat la prova cu un micuţ dar foarte 
sonor lokali, aduse la cunoştinţa întregii lumi, pe întreg 
parcursul drumului, prin bătăile sale de tobă, că el era 
celebrul cântăreţ la lokali, cei care-l însoțeau fiind 
minunatul său fiu şi propriul său frate. 

Petrecură o parte din noapte în pădure şi fugiră după 
răsăritul lunii, după ce ascunseseră toba lokali, 
abandonându-l pe bătrân pradă ferocilor omuleţi din brusă 
şi leoparzilor cu ochii galbeni care se strecurau din copac în 
copac, înconjurându-l. 

Ar fi murit cu siguranţă acolo, dacă nu l-ar fi găsit o fetiţă 
şi nu l-ar fi condus într-un loc în care se aflau zece colibe - 
ceea ce pentru zona de brusă înseamnă un sat mare. Fetiţa 
se numea Asabo şi, chiar pentru vârsta de şase ani, era 
foarte urâtă. Tatăl ei era căpetenia aşezării şi, reuşind să-şi 
înfrângă dorinţa naturală de-a încerca asupra străinului 
fără apărare efectul ultimei otrăvi descoperite, în care îşi 
înmuiase vârful săgeţilor, îl adăposti într-un colţ al colibei 
sale. 

Oamenii din brusă dobândiră din acel moment o 
importanţă sporită, deoarece M'gliki îşi petrecea mai tot 
timpul instruind-o pe micuța Asabo. Mica tobă lokali a fost 
descoperită sub un copac şi, spre uimirea încântată a 
întregului sat, Asabo îşi făurea un mare viitor. 


— Ai să fii femeia cea mai celebră din lume, îi profeţea 
M'gliki. O să iei în căsătorie o căpetenie şi ai să dormi pe un 
pat de piei de animale. Vei avea trei iubiţi, care te vor vizita 
fără să ştie unul de altul, iar soţul tău nu va afla de niciunul 
dintre ei. 

Asabo scoase un sunet nedesluşit de satisfacţie. La data 
acelei profeţii avea zece ani. 

Comisarul Sanders dispunea de un mare număr de agenţi 
indigeni care-l ţineau la curent cu tot ceea ce interesa 
guvernul său şi pe el însuşi. Spionii lui constituiau un 
serviciu de informaţii atât de bine pus la punct, încât ar fi 
putut da oricând o vedere de ansamblu asupra condiţiilor 
sociale şi economice ale celor douăzeci şi trei de triburi pe 
care era însărcinat să le conducă. Cu toate acestea, exista 
un mic ţinut asupra căruia nu reuşea să obţină decât 
informaţii fragmentare şi nesigure. Micii Vânători, popor 
timid şi sălbatic, ascuns în adâncul Pădurilor Iguri, nu 
tolera nici un amestec în viaţa lui, privind cu o totală lipsă 
de bunăvoință orice intervenţie din afară. Un spion de 
statură normală, într-o ţară în care media de înălţime este 
de 38 de degete26 nu poate trece neobservat. 

Sanders dusese tratative într-un loc situat la marginea 
pădurii cu o căpetenie de foarte mică statură, cu burta 
umflată, reuşind să obţină promisiunea unui tribut anual 
sub formă de piei de animale, cauciuc şi răşină de copal. 
Promisiunea a fost întocmai respectată, bunurile fiind 
livrate cu regularitate. An de an, în luna Veşmântului Nou, 
când frunzişul verde al pădurii se înnoia, vasul Wiggle, 
urcând pe îngustul râu care mărgineşte Pădurea Iguri, 
găsea într-un luminiş, aproape de debarcader, o ciudată 
grămadă, amestec de cauciuc şi răşină, iar alături o altă 
grămadă din piei de animale. 

În preajma lor se aflau de obicei doi omuleţi cu figuri 
fioroase. De îndată ce şalupa îşi făcea apariţia, ei se 
retrăgeau, supraveghind ridicarea şi transportul tributului 
de la o distanţă prudentă. 


Într-o bună zi, şalupa nu mai găsi însă nimic: nici piei, nici 
răşină, nici cauciuc, nici oameni. 

Era aproape miezul nopţii. Sanders plecase să se culce, 
dar unuia dintre cei ce jucau pichet27 la lumina lămpii de 
ulei puţin îi păsa de ora târzie: 

— Schelet, eşti rubicon28, spuse căpitanul Hamilton cu 
satisfacţie, totalizând punctele. 

Faţa lui Tibbetts era ca o mască. 

— Să mai facem o partidă, bătrâne Ham. Dar, bătrânul 
meu drag ofiţer, înainte de a începe, dacă nu te deranjează, 
te rog să-ţi sufleci mânecile. 

— Ce naiba vrei să spui, Schelet, replică superiorul său, 
indignat. 

— Nimic, domnule. E vorba doar de o simplă precauţie, 
bătrâne. De la orele zece de când jucăm ai în permanenţă 
toţi aşii şi toţi popii. Hai să jucăm cinstit, domnule, tot ce te 
rog este să-ţi sufleci manşetele de la haină. 

Hamilton îl fixă cu un aer glacial şi împărţi cărţile. Începea 
să-l agaseze Schelet ce-şi potrivea necontenit monoclul, cu 
privirile aţintite mereu asupra mâinilor sale, în timp ce 
împărțea cărţile, astfel că este uşor de înţeles pentru ce 
căpitanul Hamilton a putut să se încurce la un moment dat, 
dându-şi o carte în plus. 

— Ah! Interveni Schelet, cu subînţeles. Alege-ţi cărţile 
care-ţi convin. Nu te jena de mine. 

— Schelet, mă insulţi! Tună celălalt. 

Schelet îşi privi cărţile cu un surâs insinuant. 

— Cred că s-a strecurat o greşeală, bătrâne speculant. Mi- 
a ajuns şi mie în mână un as. N-ai vrea să împarţi din nou 
cărţile? 

Hamilton nu răspunse. Continuă jocul, marcând o sută 
patruzeci de puncte şi făcându-şi praf adversarul, care-şi 
aruncase asul greşit. 

— Eu fac cărţile acum? Întrebă excesiv de politicos 
Schelet. 

— Dacă vrei. 


Hamilton fu cât se poate de sec. 

— Nu spun nimic, dragă domnule, ceea ce nu înseamnă că 
nu gândesc, spuse Schelet, ridicându-şi cărţile. 

— Până acum n-am avut prilejul să-mi dau seama, observă 
celălalt. 

Când veni rândul său să împartă cărţile, se prefăcu că nu-l 
vede pe Schelet aplecându-se să se uite pe sub masă şi nu 
remarcă nici faptul că inepuizabilul său partener pipăie cu 
buricul degetelor dosul cărţilor de joc pentru a vedea dacă 
nu sunt însemnate cu înţepături invizibile. 

— Şansa e şansă, dragă domnule şi frate de arme, spuse 
Schelet, examinându-şi cărţile de joc, iar jocul e joc, dar 
necazul e cu împărţirea acestora. 

Se uită încă o dată cu atenţie la cărţile pe care le avea în 
mână, încruntându-se. 

— Iartă-mă bătrâne Ham, dar parcă n-ar fi acelaşi pachet. 
Hamilton aruncă furios cărţile. 

— Ascultă Schelet, şuieră el printre dinţi, dacă insinuezi 
cumva că trişez, să ştii că îţi crap capul. 

— Singura parte din întregul meu care nu ar mai fi furată, 
Ham, bătrâne scamator. Am pierdut aproape patru şilingi în 
trei ore. 

— Pe care niciodată n-ai să-i plăteşti, strigă Hamilton 
ridicându-se de la masa de joc. Schelet, eşti imposibil. 
Mâine dimineaţă îţi treci în revistă plutonul la ora şapte, 
după care începi exerciţiile. 

— Urâtă treabă, murmură Schelet, omul ăsta nu numai că 
mă ruinează, dar se şi lasă dominat de caracterul lui urât. 
Se foloseşte de blestemata lui de autoritate ca să-mi facă o 
viaţă de câine. Eşti mai rău decât Uriah, hittitul29 cel rău. 
Vezi Biblia. 

A doua zi dimineaţa, Sanders ieşi din micul său birou cu un 
aer mai preocupat ca de obicei. Între degetul mare şi cel 
arătător ţinea o hârtie fină de ţigară, acoperită cu un scris 
mărunt în caractere arabe. Hamilton îl observă. 


— Un porumbel? Întrebă el. V-aţi sculat foarte devreme, 
domnule. 

Sanders intră în sala de mese, răsuci robinetul maşinii de 
cafea şi se aşeză la masă, în faţă cu ceaşca de cafea 
aburindă. 

— Sergentul de serviciu mi-a adus mesajul acesta dis-de- 
dimineaţă, spuse el. Micul mesager era urmărit de un şoim, 
dar a avut şansa să scape. Unde este Schelet? 

Hamilton privi într-o parte. De acolo de unde se afla, putea 
să zărească prin fereastra sălii câmpul de instrucţie, pe 
care o grupă de douăzeci de oameni executau exerciţii 
militare. Locotenentul Tibbetts, în pantaloni albi, cămaşă de 
sport şi cască colonială pe cap, dădea comenzile. I se auzea 
vocea ascuţită. Limbajul folosit era un curios amestec de 
arabă, bomongo şi engleză. 

— O, copil de părinţi împiedicaţi, aşa te-am învăţat eu? 
Lighioane caraghioase. Când spun unu, îţi propteşti 
amândouă mâinile deasupra fundului şi îndoi genunchii. Nu 
ca o babă cu scârţâieli şi gemete, ci ca o antilopă tânără. 
Cerul să te amuţească, Abdul, lepră bătrână, încetează să 
mai ţopăi atâta, lasă-te pe vine şi suge-ţi burta. Oh! Ko, eşti 
ca o bătrână vacă proastă. Drepţi! Culcat...! 

— Schelet pare foarte ocupat, spuse Sanders. 

— Schelet trebuie pus pe roate, răspunse Hamilton pe un 
ton afectat. Din când în când este bine să fie pus la punct. 
Nu pot să-i permit să insinueze că trişez şi în acelaşi timp 
să-mi păstrez respectul pentru mine însumi. Am jucat ieri 
seară pichet cu el şi trebuie să recunosc că nu a avut carte. 
Mi-a cerut să-mi suflec manşetele de la haină şi mi-am spus 
că merge puţin prea departe, dar când. 

Hamilton povesti în amănunt tot ce se întâmplase şi, cu 
toate că Sanders nu avea nici un chef de râs, reuşi totuşi să- 
i descreţească fruntea. 

— Am fost foarte nemulţumit de Schelet, spuse căpitanul, 
dar râzând. 


Obiectul nemulțumirii sale intră în sala de mese să-şi ia 
micul dejun. Era cam ţeapăn, pentru a nu spune chiar 
distant. 

— 'ziua, Schelet. 

Hamilton manifesta o stare de spirit împăciuitoare. 

— 'ziua, domnule. Schelet salută, luând poziţie. Exerciţiul 
s-a încheiat. 

— Hai, nu te mai ţine aşa înţepat. Trebuie să recunoşti că 
ai fost jignitor. 

Schelet cu ceaşca într-o mână, salută cu cealaltă. 

— Orice plângere, domnule, trebuie înaintată 
comandantului şef, domnule. Voi fi fericit să răspund la 
orice scrisoare pe care mi-o veţi adresa, dar, vă rog sămă 
scuzaţi, domnule, nu vom schimba nici glume nici înţepături 
între noi. 

— Schelet, o să te trimit să culegi taxele de la pigmeii din 
Iguri, curmă Sanders discuţia dintre cei doi. Vei pleca cu 
Wiggle, dar nu cobori de pe vas. Dacă nu se întâmplă nimic 
anormal, mi-ar place să-l întâlneşti pe şeful lor. În mod 
special ţin să iei contact cu un oarecare K'belu. Evită orice 
incident, nu ar fi exclus să ne trezim cu o grămadă de 
necazuri pe cap. Ai grijă să fiţi bine pregătiţi, cu o rezervă 
suficientă de cartuşe, ca să puteţi riposta atâta vreme cât 
brusa nu se va afla în spatele vostru. 

— Nu este exclus ca ei să-şi facă jocul. Începu Hamilton, 
dar subordonatul său îl opri cu un gest. 

— Vă rog să renunţaţi la viciul dumneavoastră favorit, 
stimate domn, spuse el cu aroganță. Şi, de altfel, eu am 
încetat să mai joc. 

— Nu sunt foarte sigur, observă liniştit Sanders. Aş fi 
foarte mulţumit să te văd întorcându-te, cu sau fără taxe 
adunate. 

În inima marii păduri se născuse un cala-cala, un copilaş 
mic de tot, cu o piele gri-cafenie, căruia părinţii săi îi 
spuseră K'belu, adică şoricelul oacheş. Locul lui de naştere 
a fost un cuib suspendat între două crăci ale unui stejar 


imens. Părinţii aparţineau celui mai mărunt tip de pigmei, 
care trăiau izolaţi printre arbori, încrengătura în care-şi 
făcuseră sălaşul era atât de largă, încât încăpuse acolo 
coliba cu pereţi şi acoperiş de ierburi împletite, ce se 
întreţeseau cu ramurile proteguitoare, făcând căsuţa 
impermeabilă. Acolo băieţaşul a crescut, a gândit, a mâncat 
şi a fost bătut, acolo a învăţat să cunoască ierburile şi să 
deosebească plantele care dau otravă. Apoi, când a sosit 
timpul, a pornit în urma micuţului său tată, la vânătoare. 

În ţara Iguri trăia un misionar foarte întreprinzător, care- 
şi petrecuse întreaga viaţă studiind oamenii din brusă, sau 
bushmen-ii, mai întâi în partea sudică a Africii Centrale, 
apoi în zona de vest a acesteia. Îi iubea pe omuleţii aceştia, 
fiind convins că erau primii oameni creaţi de bunul 
Dumnezeu. K'belu l-a cunoscut în primii ani ai vieţii. Omul 
lui Dumnezeu avea o casă în marginea pădurii. În jurul 
casei se îngrijise să crească câţiva bananieri, pentru a 
putea lăsa să i se fure bananele. Oamenii continuară să fure 
Chiar şi după ce şi-au dat seama că pot să le capete dacă le 
cer, dar pentru ei părea mult mai puţin complicat să le fure. 
Într-o zi, acest om al lui Dumnezeu, care se numea 
părintele Matei, îl surprinse pe K'belu asupra faptului şi 
alergă după el să-l prindă, dovedind o surprinzătoare 
agilitate, fiindcă de felul lui era solid şi, în plus, lunga 
sutană cafenie a ordinului său religios îl încurca la fugă. 
Părintele Matei nu îl omori pe K'belu, nu îi scoase nici ochii, 
nu îl muşcă de inimă, pe scurt, nu îi făcu nimic din tot ceea 
ce se pune pe seama misionarilor. Dimpotrivă, luă cu el 
copilul care se zbătea din toate puterile, îi dădu să bea 
lapte de capră şi îi mai dădu şi un braţ de banane, atât cât 
micuțul K'belu putu să ducă. Mai târziu, când acesta reveni, 
timid şi neîncrezător, îi arătă câteva semne diabolice, cum 
ar fi literele A, B şi C. La zece ani, K'belu învățase să 
citească limba bomongo, care este limba vorbită în zona 
marilor păduri, amestecată cu câteva cuvinte vechi din 
dialectul vorbit doar de către pigmei. 


Misionarul a murit la scurt timp, de o boală tropicală 
necunoscută. K'belu s-a dus, în noaptea când misionarul a 
murit, în casa acestuia şi a luat de acolo toate cărţile pe 
care a putut să le adune. Mai târziu, după moartea tatălui 
său, la venerabila vârstă de treizeci şi şase de ani30, copilul 
a plecat în satul cel mai apropiat, încărcat cu săgețile 
otrăvite ce aparținuseră tatălui său şi cu cărţile luate de la 
misionar. Şeful acelei minuscule comunităţi i-a dat o colibă 
în schimbul săgeţilor. 

După câtva timp, atunci când noul venit şi-a dovedit 
superioritatea - era capabil să citească tot felul de cărţi 
acoperite de acele semne diabolice, la fel ca şi părintele 
Matei - şeful comunităţii s-a sfătuit cu nevasta şi apoi a 
venit să stea de vorbă cu el. 

— Am o fiică, Asabo, este o femeie uimitoare, reuşeşte să 
scoată dintr-un trunchi de copac nişte zgomote misterioase. 
Cel care a învăţat-o a fost M'gliki, un bătrân din tribul 
N'gombi, cel ce s-a îmbolnăvit şi a murit atunci când fluviul 
s-a revărsat şi pădurea s-a umplut de peşti. Îţi dau ţie 
această femeie pentru zece sulițe şi atâta sare cât poate 
ţine un om în palmele sale. 

— Nu am nici săgeți şi nici sare, răspunse K'belu mândru, 
dar sunt de acord s-o iau pe această femeie, fiindcă sunt un 
bărbat care vrea să aibă copii. 

La vremea aceea avea cincisprezece ani, vârsta de 
însurătoare; tatăl consimţi şi plăti toate cheltuielile de 
nuntă. 

Asabo trăi de atunci înainte în coliba soţului şi stăpânului 
ei, munci pentru el, îi respectă secretele, căci K'belu 
gândea şi gândea cât e ziua de lungă. În mintea lui exista o 
anume idee, care nu era încă foarte bine conturată şi pe 
care, deocamdată, nu o înţelegea prea bine. Era văzut 
mereu cu capul în cărţi, răsfoind paginile răsucite la colţuri, 
şi astfel se răspândi zvonul că era însuşi Ouda. Ouda este 
diavolul pigmeilor, el face rău dar tot el împarte şi binele. 
Singurul zeu pe care pigmeii îl cunosc. 


Renumele său crescu, iar ideea prinse rădăcini. Într-o zi el 
convocă o adunare la care toţi au trebuit să se ducă. Nimeni 
nu i-a contestat dreptul de a da un astfel de ordin. Pigmeii 
constituie o democraţie fără mare coeziune şi nu au şefi, în 
adevăratul înţeles al cuvântului. 

— Oameni buni, ascultaţi-mă cu toţii, începu K'belu. Am 
aflat prin vrăjile mele că noi suntem primii stăpâni ai lumii, 
datorită micimii noastre. Cine se mai poate căţăra cu atâta 
uşurinţă în copaci ca noi? De cine se tem alţii mai mult 
decât de noi? Nimeni nu ne întrece în lume, căci noi suntem 
stăpânii, iar ceilalţi, sclavii. 

Micul popor îl asculta uimit, în timp ce Ideea începea să se 
desluşească puţin în capul lor. 

— Popoarele din jurul nostru au un şef peste fiecare trib. 
Deasupra tuturor se află Sandi şi cei doi fii ai săi. Dacă 
aceştia ar muri, cine ar fi stăpânul lumii? Bineînţeles cei ce 
l-au omorât. Dacă apoi ar veni un nou şef cu fiii săi (pe 
întreg Teritoriul se insista asupra acestei înrudiri) şi ar muri 
şi ei, şi tot astfel, până când cei atotputernici care i-au 
trimis pe aceşti oameni albi să facă legea la noi, s-ar sătura 
şi ar renunţa, ţara ar rămâne cui? Micului popor viclean, 
care suntem noi. 

Ideea părea bună. Trei mii de bushmen-i începură astfel să 
aibă sentimentul unei apartenenţe naţionale. 

— După o lună şi un sfert de lună, Sandi va veni să ne ia 
răşina, cauciucul şi pieile de maimuţă. Sau, dacă nu el, fiul 
lui cu ochi de argint, ori omul cu voce groasă, care strigă la 
soldaţi (asta era o identificare difamatorie pentru 
Hamilton). Or eu, K'belu, Ouda al poporului meu, eu vă 
spun că nu le vom da decât guma lipicioasă rămasă de pe 
urma omizilor. 

Cuvintele sale au fost ascultate în tăcere. Cu toate acestea, 
un om important din Pădurile Întunecate spuse: 

— Ai vorbit bine, K'belu, dar dacă Sandi va veni cu puşca 
lui micuță care face ha-ha-ha, s-a terminat cu noi. 


Tăcu şi se aplecă dintr-o dată înainte, cu pieptul 
atingându-i genunchii. K'belu, prevăzând o anumită 
rezistenţă, îl plasase pe unul dintre oamenii săi într-un 
copac. Un simplu semn şi imediat o săgeată pornise 
şuierând, străpungându-l pe cel ce vorbise. Opoziția era 
redusă la tăcere. 

K'belu se retrase şi-i povesti întâmplarea femeii sale. 

— O, K'belu, ştiu că tu eşti Ouda şi un mare stăpân. Când 
vei fi rege al lumii voi avea brățări de aramă la glezne şi voi 
dormi pe un pat de piei. 

Trecu sub tăcere profeția care o anunţase că va avea trei 
iubiţi. Vor veni şi aceştia, fără nici o îndoială. În bucuria sa 
debordantă, împiedică satul să doarmă timp de jumătate de 
noapte. Toba lokali răsună ore întregi, trimițând în cele 
patru zări cântecul ei de triumf. 

Pentru prima dată, fără îndoială, din timpul dinastiilor 
egiptene, bushmen-ii s-au supus autorităţii unui şef. Prima 
grijă a lui K'belu a fost să reunească unităţile răspândite, 
care trăiau izolate în pădure şi să le organizeze pe sate. 
Micii oameni au fost nemulţumiţi de această măsură, care 
aducea atingere libertăţii lor (este poporul cel mai liber din 
lume), femeile au început să protesteze cu sunete guturale, 
fiii şi fiicele lor, măsurând cam optsprezece degete de la 
călcâi în sus, intrară în incinte necunoscute lor până atunci, 
cu sentimentul precis că acolo aveau să se întâmple tot felul 
de lucruri nemaipomenite. 

K'belu puse să se ridice în centrul celui mai mare dintre 
sate un fel de palat din ierburi împletite. Acolo îşi aduna 
consilierii stingheriţi şi stângaci, care până în clipa aceea n- 
avuseseră habar de probleme municipale. Lucrurile se aflau 
în acest stadiu când, în ultimul pătrar al lunii, Schelet 
ajunse la locul fixat pentru ridicarea tributului. Wiggle 
aşteptă cea mai mare parte a săptămânii, după care 
Tibbetts trimise un om să culeagă informaţii. Emisarul se 
născuse în regiunea Isisi, îi cunoştea pe pigmei şi vorbea 


limba lor. Trecură trei zile. În timpul ultimei nopţi, un soldat 
îl sculă pe Schelet. 

— Stăpâne, am auzit zgomote ciudate pe mal, în apropiere 
de vas. 

Schelet îşi trase cizmele sale moi, care-l apărau de țânțari, 
peste pantalonii de pijama şi ieşi pe punte să asculte. 
Noaptea înstelată era liniştită, nu se auzea nici un zgomot, 
afară de cel produs de izbirea apei de corpul vasului. Nici 
măcar un strigăt de pasăre nu tulbura liniştea. O stea 
căzătoare ştergea încet cerul cu o urmă albă. 

— Omule, ce fel de zgomote erau? Întrebă Schelet încet. 

— Zgomot de oameni care merg şi de lucru care cade pe 
pământ, veni răspunsul. 

Schelet înclină capul ascultând cu atenţie. Auzi un gâlgâit 
în apă, un crocodil care trecea înotând. 

Era aproape ora cinci. Şalupa fusese legată de doi arbori 
de cauciuc şi lanţurile mobile de amaraj erau desfăşurate, 
în aşa fel încât bordul vasului se afla la o distanţă de vreo 
douăsprezece picioare de mal, fiind menţinut în această 
poziţie de curentul apei, care izbea vasul dintr-o parte. 

Schelet reveni în cabină, îmbrăcă o manta, îşi luă lanterna 
şi, de sub pernă, pistolul. Prova fiind partea cea mai 
apropiată de prundişul malului, înainta fără zgomot până la 
micul troliu în jurul căruia se înfăşură lanţul de amaraj. 
Apoi, apăsând brusc pe butonul lanternei, plimbă fascicolul 
de lumină albă de-a lungul malului. În trecere, lumina 
scoase la iveală cablul de amaraj întins, şi pe el, căţărându- 
se, o fiinţă ce semăna cu o maimuţă. Dincolo de ea, malul 
apei era înţesat cu mici trupuri goale. Schelet stinse 
imediat lanterna şi se puse la adăpost sub punte, exact în 
ultimul moment. Pentru că, fără nici o întârziere, asupra 
vasului se abătu o grindină de săgeți. Lăsând să treacă valul 
de săgeți otrăvite, ridică braţul deasupra punţii şi trase 
zece focuri în direcţia în care-i zărise. 

— Adăpostiţi-vă! Zbieră el, auzindu-i pe soldaţi că s-au 
trezit şi încearcă să iasă pe punte. 


Dar nici o altă săgeată nu mai fu trasă şi, de altfel, nici nu 
se aştepta să urmeze o a doua aversă. 

Hoarda tuciurie fugea în acest moment, pentru a se pune 
la adăpost în hăţiş. Pigmeii nu atacă niciodată când în faţa 
lor se află arme de foc. 

Ziua veni dintr-odată, şi odată cu ea un vacarm asurzitor 
răsună cu putere, ca şi cum milioane de păsări ar fi ciripit 
deodată; ţipetele maimuţelor se adăugară zgomotului. Totul 
se lumină, vârfurile arborilor scânteiară în primele raze de 
soare. 

— Dumnezeule mare! Exclamă Schelet. 

La vreo doisprezece yarzi de malul apei era înfipt în 
pământ un stâlp de care era legat indigenul pe care-l 
trimisese cu câtva timp în urmă în pădure, la pigmei. De 
fapt, Schelet mai curând bănui că este el, în realitate fiind 
foarte greu de recunoscut. 

Privi îndelung obiectul acela groaznic şi dădu apoi ordin ca 
vasul să se apropie de țărm. Mitralierele din proră şi pupă 
luară linia de tragere în tufişurile întunecate, în spatele 
cărora omuleţii tuciurii stăteau la pândă. 

— Debarcă mai mulţi oameni, Achmet, şi îngropaţi-l. 

Schelet, la mitraliera din faţă, supraveghea atent 
activitatea, mai ales fără a pierde din ochi pădurea. După ce 
treaba a fost terminată, iar oamenii s-au spălat pe mâini, 
Schelet a ordonat: 

— Slăbiţi lanţurile groase. 

Pericolul era departe de a fi înlăturat. Înainte de a ajunge 
la cursul principal al fluviului, trebuiau să parcurgă două 
mile în inima pădurii, mergând pe un afluent care curgea 
între două maluri înalte, la o distanţă nu mai mare de 
douăzeci de yarzi unul de altul. Coamele arborilor aflându- 
se aproape la nivelul apei, locurile în zona aceea erau foarte 
potrivite pentru o ambuscadă, fiind suficient să se bareze 
drumul printr-un arbore pus de-a curmezişul râului. 
Schelet luă cârma vasului, îndreptându-l pe mijlocul 
curentului. 


— Toată lumea adăpostită, ordonă el şi porni cu toată 
viteza înainte. 

Numai Yoka se afla în preajma lui. 

— Pleacă de-aici, Yoka! Ordonă Schelet. 

— Stăpâne, asta e moarte curată, răspunse bravul Yoka, 
omuleţii ne vor aştepta la Strâmtoare şi Schelet se întoarse 
spre el. 

— Adăposteşte-te odată, urlă el, sau pun să te biciuiască 
până la sânge. 

Yoka plecă. 

Timp de o oră navigară în zona fără copaci, apoi pădurea 
se arătă în zare. 

Nu se vedea nici un semn de blocare a râului, totul părea 
mort. 

Schelet încetini, fixă timona şi dădu o fugă până în cabina 
lui, de unde se întoarse cu plapuma veche de puf. Şi-o puse 
pe cap, după care porni din nou cu viteză maximă, intrând 
în zona foarte îngustă a râului. În curând ajunse la pădure, 
în obscuritate, căci ramurile arborilor se uneau deasupra 
apei într-un fel de boltă deasă. 

Buum! 

Fundul vasului şterse un mic banc de nisip. Şalupa viră, 
schimbându-şi uşor direcţia până când ajunse sub malul 
înalt. Accidentul îi dădu o idee. Menţinu, pe cât era posibil, 
vasul foarte aproape de malul înalt al râului. Omuleţii nu 
vor îndrăzni să se arate. 

În faţa lui, la două sute de yarzi, zări un arbore mare, 
înclinat spre luciul apei, aplecându-se din ce în ce mai mult. 
Cineva lovea cu furie în trunchiul lui. Dacă ar fi reuşit să-l 
doboare, ramurile lui stufoase ar fi format un obstacol de 
netrecut. Schelet, hipnotizat, privea într-acolo, uitând de 
pericol, până când o săgeată şuieră, se izbi de cârmă şi, 
ricoşând, îi trecu aproape pe lângă ureche. O a doua 
săgeată întră în plapumă, sfâşiind mătasea veche. 

Arborele continua să se încline. Trecu pe sub el exact în 
momentul în care auzi ramurile pârâind şi ştergându-se de 


pupa vasului. 

— PfIfFf, exclamă Schelet. Arborii începeau să se rărească. 
Îşi aruncă cu năduf plapuma de pe cap. Naiba să-i ia! 

Era leoarcă de sudoare şi vlăguit. Ţinuse cârma atât de 
strâns că palmele-i sângerau. 

— Hei! Yoka, strigă el din adâncul plămânilor. 

Iar când acesta apăru, îi ceru în araba vorbită pe coastă: 

— Adu-mi o cupă de nectar, din acela pe care huriile31 din 
Paradis, cu ochi luminoşi, îl toarnă din vasele lor de aur. 

— Stăpâne, zise Yoka uşor neliniştit, Domnia Voastră vrea 
să vorbească despre un whisky cu sifon? 

— Dublu, încheie Schelet, plescăind din buzele uscate. 

Triumful său a fost scurt. 

Şalupa tocmai dădea un cot al râului, când un copac izolat 
începu să se aplece, căzând cu zgomot în apă. În aceeaşi 
clipă pădurea foşnăi de omuleţi şi o ploaie de săgeți se 
abătu asupra vasului. 

Schelet dădu imediat în marşarier, dar se scurse o veşnicie 
până când vasul, ascultând de comandă, alunecă înapoi. 
Pigmeii părăsiseră adăposturile şi alergau de-a lungul 
malului împădurit. Moartea se afla înaintea şi în urma lui. 
Deşi săgețile nu puteau încă să-l ajungă, în curând aceasta 
avea să se întâmple. 

Lăsându-l pe Yoka la cârmă, Schelet se instală în spatele 
unei mitraliere, al cărui tac-tac-tac răsună imediat sub 
arbori. Ca prin farmec, omuleţii dispărură imediat. Opri 
vasul şi şalupa intră imediat în derivă, încet, apropiindu-se 
de zona în care duşmanul părea mai numeros. Examina 
obstacolul din apă şi inima i se strânse. Zaire ar fi putut să 
treacă cu uşurinţă, dar şalupa, la primul şoc, s-ar fi 
răsturnat. 

Săgeţile plouau mai departe în apă, în curând aveau să 
ajungă pe puntea vasului. 

Se întoarse, fugi în cabină şi zmângăli ceva în grabă pe o 
hârtie de orez. Yoka îi aduse un porumbel şi scrisoarea fu 
fixată printr-un elastic de picioruşul porumbelului. 


— Întoarce-te acasă, bătrâne norocos, exclamă Schelet, 
tare mi-ar fi plăcut să te pot urma. 

Dădu drumul porumbelului, privindu-l cum se roteşte în 
cerc, după care, vasul începând să alunece în derivă spre 
mal, îşi înfundă buzunarele cu gloanţe pentru cele două 
revolvere, exact în momentul în care primul pigmeu sărea 
pe puntea şalupei. 

— Să mi-i aduceţi vii pe toţi oamenii aceştia, ordonase 
K'belu, dar mai ales pe tânărul bărbat cu ochiul de argint, 
fiul lui Sandi. 

Din fericire, un singur om a fost omorât în decursul 
ultimului atac al pigmeilor şi Schelet traversă pădurea în 
fruntea unui grup de oameni descurajaţi. Ajunseră noaptea 
în faţa lui Ouda. 

— Te văd, fiu al lui Sandi, spuse K'belu. Acum ai înţeles că 
suntem un mare popor, pentru că am învins tunurile tale 
care fac ha-ha-ha, ca şi pe teribilii tăi soldaţi. 

Era un pigmeu foarte urât, dar mai puţin decât mica 
femeie goală care dansa lângă el, pocnindu-şi degetele 
scurte într-o neînfrânată dezlănţuire de fericire, pentru că 
patul de piei de animale era foarte aproape, iar primul iubit 
îi şi aruncase o privire plină de înţeles. 

— Oh, nebunule! Spuse un soldat. Unde se află cei ce au 
încercat să reziste guvernului? Nu atârnă ei de copaci până 
când oasele ajung să le treacă prin funiile de care sunt 
spânzurați?! Sandi ştie unde suntem, va veni şi tu ai să 
ajungi acolo unde trăiesc umbrele maimuţelor. 

— Mănâncă-i inima! Strigă Asabo. Dă-mi-l mie pe omul 
ăsta înalt şi am să fac trei omuleţi din el. Bărbatul o împinse 
violent. 

În momentul acela se auziră de peste tot strigăte ascuţite, 
sălbatice, mulţimea care-i înconjura se topi şi nu mai 
rămaseră decât prizonierii, K'belu şi femeia lui. Cu toate 
acestea, încă nu se vedea nimic. Soldaţii care soseau îşi 
vopsiseră baionetele în negru, pentru ca lumina să nu fie 
reflectată de oţelul lor, iar Sandi însuşi, cu capul gol, purta 


o manta neagră peste hainele sale kaki. Chiar şi Schelet nu 
îl recunoscu decât atunci când intră în bătaia focului. 

— O, K'belu, îl strigă Sanders şi omuleţul se strâmbă de 
furie. Aşadar, mai întâi îl vei ucide pe Tibbetts, apoi un alt 
şef şi încă un şef, iar la urmă mă vei ucide pe mine, continuă 
Sanders cu surâsul lui îngheţat. Omuleţule, ce-ai putea 
spune acum care să te ajute să nu mori în noaptea asta? 

K'belu îşi regăsea încetul cu încetul glasul. 

— Stăpâne, cum ai aflat misterele astea? 

— Femeile vorbesc, spuse Sanders, cu un aer enigmatic, 
căutând din priviri mica tobă lokali în care Asabo bătuse cu 
atâta bucurie, ca să aducă la cunoştinţă întregii lumi gloria 
bărbatului ei. 

— Slavă Domnului că mesajul a fost transmis de Asabo de 
mai multe ori. Achmet l-a auzit în Isisi, şi mi-a trimis un 
porumbel. Eu aflasem însă dinainte. Hamilton a vrut să vină 
şi el cu mine, dar cineva trebuia să rămână la Rezidenţă. 

— Desigur, domnule, spuse Schelet, cu gândul tot la 
necazul lui; trebuia să rămână ca să măsluiască afurisitele 
de cărţi de joc. 

5. Sfânta. 

Sanders vedea trecând, din timp în timp, prin Rezidenţă, 
bărbaţi şi femei care se dedicaseră binelui aproapelui lor. El 
nu împărtăşea obişnuitele prejudecăţi ale cercurilor 
guvernamentale împotriva misionarilor. În acelaşi timp, 
însă, nici nu-i vedea cu ochi prea buni, deoarece stabileau o 
nouă autoritate în regiune. 

Doamna Albert a sosit într-o bună dimineaţă, fără să se fi 
anunţat în prealabil. Marele Cartier General transmisese 
despre ea o documentaţie cât se poate de abundentă. Fiică 
a unui pair32 al regatului, onorabila Cynthia Pertwell Albert 
trăise la vremea ei o. Viaţă destul de aventuroasă. 

Cynthia fusese actriţă, Cynthia divorțase, Cynthia scrisese 
un volum subţire de memorii plin de scandaluri şi, în sfârşit, 
(ultimă resursă a celor care trăiesc din publicitate) se 
vorbea că se va călugări. Din nefericire, la timpul acela o 


altă vedetă mondenă se decisese să intre în mănăstire şi 
Cynthia dezminţi imediat că ar avea de gând să facă aşa 
ceva, anunțând că intrase în societatea Misiunilor religioase 
şi că dorea să-şi consacre de acum înainte întreaga viaţă 
păgânilor, care trăiau în întunericul necredinţei. 

— Da, domnule, spuse Schelet, o cunosc pe bătrâna 
doamnă. A lăsat în spatele ei o groază de întâmplări, unele 
mai vesele decât altele, şi, Dumnezeu să mă ierte, trebuie 
să fii un mare farsor ca după toate astea să mai devii şi 
misionar. 

El nu înţelegea (la fel ca şi Cynthia, la drept vorbind) că în 
acea inimă exaltată se născuse o mare dorinţă de sfinţenie, 
pe trei sferturi sinceră. Evident, o emoție atât de nobilă nu 
se putea menţine fără unele slăbiciuni. Cynthia se vedea 
deseori ajungând la o stare de perfecţiune, mai presus de 
orice formă de impulsivitate emoţională, şi se visa urmată 
de mulţimi de adoratori până când va ajunge icoană (pe 
care nu şovăia să o plaseze în biserica Westminster). În fine, 
în timpul momentelor sale de extaz, întrevedea chiar 
posibilitatea revenirii bisericii sale33 la Roma, fie doar şi 
pentru a putea obţine astfel canonizarea sfintei Cynthia, în 
elanurile ei spirituale se arăta foarte sinceră, ajutată la 
aceasta de câtre fondatorul şi prezidentul societăţii 
Misiunilor, un bătrânel foarte cumsecade, care avea darul 
să-i facă pe ceilalţi să creadă că erau tot atât de buni ca şi 
el. Cynthia, este de la sine înţeles, avea şi scăderi. 

Sosi aducând cu sine opt cuiere, patru valize şi o trusă de 
toaletă din piele, îmbrăcată cu o splendidă rochie albă şi 
având o cască colonială pe cap, ţinută în care fusese 
fotografiată înainte de a părăsi palatul ei de la Sunningdale. 
Dar aerul de sfinţenie şi de martiriu anticipate, reproduse 
în revistele ilustrate mondene, dispărură cu totul atunci 
când Schelet, ducându-se, cu galanterie, să o ia cu barca de 
pe vas pentru a o aduce la țărm, clătină din neîndemânare 
barca, trântind-o în apă. 


— V-aţi arătat cât se poate de stupid, mi-aţi nenorocit 
rochia, bombăni ea. Oricare alt bărbat m-ar fi dus până la 
țarm fără nici o dificultate. Pentru ce, Dumnezeule, v-aţi 
mai amestecat? 

— Moderaţi-vă acuzaţiile, scumpă doamnă misionară, 
murmură Schelet şocat. Există copii pe-aici. 

Nu existau, fireşte, exceptându-l pe însuşi Schelet, dar, 
după cum remarcă şi acesta ceva mai târziu, ar fi putut să 
fie. 

— Ei bine, cum aţi putut să fiţi atât de neîndemânatic?! 

Onorabila Cynthia înţelese că nu-şi juca tocmai cum 
trebuie rolul şi luă un ton ceva mai blând. 

În picioare pe plajă, scuturându-şi rochia udă, era 
imaginea însăşi a unei sfinte contrariate. Dar, în clipa în 
care ajunse la Rezidenţă, se dezlănţui: 

— Mi se pare, domnule Sanders, că ar fi trebuit să-mi 
puneţi la dispoziţie o maşină sau orice alt vehicul. A fost 
extrem de neplăcut să merg pe întinderea asta de nisip şi 
acest nenorocit de băieţandru, tot timpul cu „bătrână dragă 
doamnă” şi „scumpa bătrână misionară”. Este pur şi simplu 
intolerabil. 

Sanders o privea plin de răbdare. Era destul de drăguță, 
cu pudra sa fină şi buzele roşii. Avea trăsături plăcute şi 
ochi destul de frumoşi. Răspândea în jurul ei o undă slabă 
de parfum. 

— Ce planuri aveţi, doamnă Albert? O întrebă. Mi se pare 
că urmează să porniţi spre interiorul regiunii ca să preluaţi 
activitatea doamnei Kleine. 

— Nu voi face treaba nimănui. Am să mă alătur acelei 
doamne, spuse puţin înţepată Cynthia. 

— Mă tem că ar trebui să vă ridicaţi la cer, spuse Sanders 
bine dispus. Doamna Kleine a murit acum trei luni. A avut 
un accident. 

Cynthia păli. 

— Nu mi s-a spus nimic, replică ea sufocându-se. Ce 
accident? 


— Pentru a fi mai exact, a fost asasinată, preciza Sanders 
calm, iar doamna parfumată din faţa lui se sprijini de masă. 

— Asasinată? Întrebă cu o voce surdă. Sanders aprobă 
înclinându-şi capul. 

— Indigenii din acea zonă sunt destul de primitivi. O 
iubiseră atât de mult încât, la primul zvon despre plecarea 
ei, au ucis-o ca să poată astfel păstra sfântul ei trup printre 
ei; aceasta a fost explicaţia pe care au dat-o. 

Mondena misionară de-abia mai putea să vorbească. 

— Mi s-a spus că nu există nici un pericol. Dumnezeule 
mare, nici nu mă gândesc să mă duc în locul acela oribil. 

— Cred că ar fi mult mai bine să vă întoarceţi acasă, îi 
spuse Sanders fără nici un menajament. Există un vapor 
care trece pe aici lunea viitoare. 

— Categoric nu, îl opri onorabila Cynthia. 

Să se întoarcă! Ce idee! Să ajungă de râsul unor persoane 
ca Julie Hawthill, care s-a fotografiat în veşmântul atât de 
elegant de călugăriţă şi care se află încă la mănăstire 
(probabil că şi-a făcut toate aranjamentele ca să stea acolo 
trei luni), să fie obligată să-i braveze pe toţi nesuferiţii de 
gazetari, ca şi pe oricare altă persoană care, întâlnind-o în 
Ascot34, ar interpela-o cu perfidie: Hallo! Cynthia! 
Credeam că te-au mâncat canibalii! Nu, categoric, aşa ceva 
nu era posibil. 

— Trebuie să fie un loc pe undeva în care să pot rămâne, 
devotându-mă operelor caritabile. Domnul Bilberry mi-a 
spus că Misiunea are un post la. Cum îi spune, ceva care 
începe cu „I”. 

— Isisi? Sugeră cu bunăvoință Sanders. Da, mi se pare că 
misionarii au acolo o mică reşedinţă. Să încerc să aranjez 
lucrul acesta. 

Triburile din Isisi erau liniştite în perioada aceea - în afară 
de Fantomele Galbene - pe care, deocamdată, Sanders nu 
le lua în serios. Drept urmare, îl trimise pe Schelet, cu vasul 
Wiggle, în recunoaştere, iar noutăţile pe care acesta i le 
raportă fură satisfăcătoare. 


Misionarul aflat în acest post era pe punctul de a porni 
într-una din lungile sale călătorii în inima pădurii tropicale, 
urmând să absenteze, împreună cu soţia lui, timp de trei 
luni. În acest interval avea să pună la dispoziţia Cynthiei 
căsuţa sa confortabilă, precum şi pe adjuncţii şi interpreţii 
săi laici. Îi trimise o lungă epistolă, plină de cuvinte care 
începeau cu literă mare, cum ar fi Credinţă, Sacrificiu, Milă 
şi Glorie. Cynthia reciti de două ori epistola ca să încerce 
să-şi dea seama dacă în casa care-i fusese oferită exista sau 
nu o cameră de baie. 

Schelet o conduse la locul ei de muncă. 

— Iată ce aveţi de făcut, scumpă bătrână domnişoară, 
printre altele: să evitaţi, pe cât posibil, ca ţânţarii să vă 
înţepe pe picioare, să luaţi o mică gură de whisky şi să vă 
păstraţi drăguţul dumneavoastră tupeu. 

— Mi-ar place să mă scutiţi de acest scumpă bătrână 
domnişoară. Mi se pare o mare impertinenţă. 

— Îmi pare rău, bătrână dragă misionară, murmură 
prudent Schelet. 

Cynthiei nu-i plăcu locuinţa, deşi împrejurimile i se părură 
delicioase. Petrecu două zile fotografiind satul, apoi îi ceru 
unui predicator laic indigen să o fotografieze pe ea, 
înconjurată de o mulţime de copii din sat, goi puşcă şi 
răspândind în jurul lor un miros cu totul specific. 

Nopțile erau tot ceea ce se putea închipui mai rău. În 
timpul zilei, Cynthia se putea distra cu aparatul ei de 
fotografiat şi putea să citească biblia în bisericuţa cu 
acoperiş de paie, dar nopţile erau îngrozitor de întunecoase 
şi tăcute. Fără a mai vorbi de femeia neagră, creştină, care 
dormea într-o cameră alăturată şi vorbea în somn, visând la 
iubitul ei, un oarecare M'gara, pescar din Akasaka. Din 
fericire, Cynthia nu vorbea dialectul bomogo şi astfel n-a 
fost pusă în situaţia de a afla că scandalurile mondene din 
Mayfair35 au multe lucruri în comun cu cele de pe malul 
fluviului, cunoscând că M'gara era căsătorit şi dovedea, în 
general, o lipsă de ţinută. 


Un punct de interes apăru în momentul în care, începând 
să se plictisească tare, făcu cunoştinţă cu Osaku, fiul unui 
mare vraci, cu care a avut şi o discuţie interesantă, Osaku 
însuşi fiind familiarizat cu magia şi necromanţia. „Un 
sălbatic cu un aer foarte nobil”, îl descria Cynthia în prima 
scrisoare pe care o trimisese acasă. „Şi cât se poate de 
gentil. I-am dat un săpun, unul din acelea pe care le-am 
cumpărat la Paris de la Pinier, iar acum nu se mai dezlipeşte 
de mine. Sanders l-a tratat, cel puţin în aparenţă, oribil, 
ameninţându-l că-l va spânzura şi chiar l-a omorât pe tatăl 
lui. Draga mea, toţi aceşti indigeni mă adoră, pur şi simplu. 
Îmi spun Mămică, şi mă simt foarte fericită. În cocioaba asta 
mizerabilă am o baie infamă, dar patul este confortabil. Mă 
întorc acasă, în concediu, peste trei luni.” 

Sanders, este adevărat, îl ameninţase pe Osaku şi îl 
maltratase pe autorul vieţii acestuia, un vraci faimos la 
vremea lui. 

Vracii din Teritorii nu sunt deloc de neglijat. La început, 
când Sanders a preluat funcţia de comisar, aceşti Oameni- 
Diavoli au organizat un fel de convenţie. S-au adunat, la 
lumina lunii noi, în Insula Craniilor, nu departe de eleşteul 
Apei Negre şi, de acolo, i-au trimis un mesaj lui Sanders, 
cerându-i tributul pe care-l impunea înălţimea lor, pentru 
că în timpurile acelea, fiind oameni foarte importanţi, îi 
ţineau sub puterea lor pe căpetenii şi pe regi. Sanders le-a 
trimis tributul. O funie lungă, cu un laţ trecut printr-o 
butonieră de piele. lar emisarul său le-a transmis că funia 
va fi agăţată într-un loc anume de o ramură de copac. Cei 
ce vor dori tributul sunt invitaţi să-l aştepte acolo la prima 
oră a nopţii. Când Sanders a ajuns, locul era pustiu, iar 
funia se legăna în vântul nopţii, deasupra cenuşii stinse, 
rămase de la focul pe care-l făcuseră. 

Aceşti oameni devin, adesea, vraci în temeiul unui drept 
ereditar, dacă nu sunt doar nişte sărmani nebuni care aud 
voci misterioase, ori dobândesc acest rang prin viclenie, aşa 
cum se întâmplase cu Cheku din Isisi, tatăl lui Osaku. Ei 


practică ritualuri secrete, în pădure, înrolând apoi recruți 
pentru Leoparzi, cea mai periculoasă dintre societăţile 
secrete. La lichidarea acesteia, Cheku a devenit agentul 
Fantomelor Galbene, societate originară din Nigeria şi 
deosebindu-se de Leoparzi prin felul său de a ucide. 

Bosambo, căpetenia tribului Ochori, jignise grav 
Fantomele dând buzna peste ei în timpul unei şedinţe şi 
fusese condamnat la moarte. În timpul nopţii, pe când 
dormea, doi oameni din neamul Isisi veniră pe nesimţite 
dinspre fluviu, aducând cu ei un bulgăre mare de argilă, 
bine frământat. Se strecurară ca două umbre în coliba sa, 
cel mai puternic dintre ei îi aplică lutul pe faţă, în timp ce al 
doilea se aşeza cu toată greutatea pe picioarele lui. În mod 
normal Bosambo ar fi trebuit să moară după două minute, 
dar era puternic cât zece. 

Afară, la lumina focului, Bosambo îi judecă pe asasini: 

— Să fie duşi înapoi, în ţara lor. 

Patru oameni din garda sa personală îi urcară pe 
prizonieri în luntrea cu care veniseră şi vâslind i-au dus 
până în dreptul unui loc adânc din albia fluviului. Le-au 
atârnat de glezne bolovani grei de piatră, iar în noaptea 
aceea două noi umbre au apărut în Munţii Spiritelor, acolo 
unde sălăşluiesc sufletele morţilor. 

Vestea a ajuns până la urechile lui Sandi, care porni spre 
nord, călătorind zi şi noapte. A avut o scurtă întrevedere cu 
Bosambo, dar oprirea sa în satul lui Cheku a durat mai mult 
şi a fost mai neplăcută. 

Zi după zi, aşezat în coliba tratativelor, el depista 
Fantomele. Noapte după noapte trei focuri au ars la 
picioarele colibei unde-şi stabilise scaunul de cercetare şi 
judecată. Apoi îl arătă cu degetul pe vraci şi acesta a fost 
sfârşitul lui Cheku. 

Lui Osaku, fiul şi urmaşul acestuia, Sanders îi vorbi aşa: 

— Mă întorc în casa mea frumoasă de pe malul Râului, iar 
tu rămâi în viaţă aici. la aminte la acest proverb din ţinutul 
Râului, pe care toţi îl cunosc şi tu mai bine decât oricare: 


„Cei care nu mişcă, nu pot călca în spini.”. Fii atent cum 
mergi, Osaku, dacă nu vrei s-o iei pe urma tatălui tău. 

Timp de un an, Osaku, fiul lui Cheku, a fost precaut. Se 
ocupa de preziceri, dar asta nu făcea rău nimănui. Sanders 
a aflat că unele din miracolele prezise s-au îndeplinit, că 
bancuri mari de peşti a căror poziţie fusese indicată de el 
au fost descoperite de pescari, că fiii promişi s-au născut, că 
furtuni anunţate au venit la timpul şi locul indicate. Sanders 
nu a intervenit decât atunci când Osaku a prezis moartea 
cuiva şi aceasta s-a produs. 

Din dispoziţia lui, Osaku s-a prezentat în faţa sa în satul 
K'forio, unde Sanders prezida nişte tratative de căsătorie, 
iar atunci când băiatul frumos şi înalt se află înaintea lui, 
comisarul i-a spus: 

— O, prezicătorule! Te văd. Lasă-l pe Sandi, care este tatăl 
şi mama ta, să privească, cu înţelepciune, în ziua de mâine. 
Te văd, Osaku, într-o oarecare zi vei prezice moartea 
duşmanului tău şi iată! Acesta va fi mort a doua zi. Dar nici 
nu va ajunge să se lase noaptea următoare şi Tibbetts va fi 
aici cu soldaţii lui. Osaku va fi dus în adâncul pădurii, acolo 
unde trăiesc numai maimuţele, şi îl vor spânzura în locul 
acela, atârnându-l de gât, aşa cum au făcut cu tatăl său. 
Prezic bine sau nu, Osaku? 

Osaku mişcă din picioare, agitându-şi degetele, apoi plecă, 
urându-l din adâncul inimii pe omul cu ochi albaştri fioroşi. 
Timp de două luni reflectă la ce avea de făcut, apoi, după 
trecerea acestui timp, împrumută de la şeful şi prietenul 
său o jumătate de duzină de vâslaşi şi porni pe râu spre 
Marele Cartier General. Aceasta se petrecea cu trei zile 
înainte de sosirea Cynthiei. 

— Stăpâne, spuse vraciul, m-am gândit la multe lucruri 
ciudate. Tu eşti tatăl şi mama poporului tău, tu ne duci în 
braţele tale şi ne faci fericiţi. Or, stăpâne, diavolii m-au 
înzestrat pe mine cu un dar. Ochii mei văd tot ceea ce vine 
odată cu Soarele. Şi pentru că te iubesc, o Sandi! Le voi 
spune tuturor care mă ascultă şi cred în vorbele mele cât 


eşti de frumos. Le voi mai spune că dacă sunt oameni buni, 
dacă plătesc ceea ce datorează şi nu-şi fură unii altora 
suliţele, vor fi foarte fericiţi, recoltele lor vor fi bune, iar 
peştii se vor înmulţi în apele lor. 

— Acestea sunt cuvinte foarte înțelepte, spuse Sanders, 
aşteptând urmarea. 

— Dar, stăpâne, din asta Osaku nu va avea nici un folos, 
pentru că oamenii nu oferă daruri bogate pentru plăceri 
care sunt la îndemâna tuturor. De aceea, eu te rog, Sandi, 
lasă-mi mie toate taxele şi dăruieşte-mi cadouri din pânză şi 
alte lucruri minunate care. 

— Întoarce-te în satul tău, Osaku, îl întrerupse Sanders 
posomorât. Eu răsplătesc nu dând, ci neluând. Aşa fac 
guvernele. Prin faptul că te-am lăsat în viaţă şi nu ai lanţuri 
la picioare te-am răsplătit îndeajuns. Întrevederea s-a 
terminat. 

Sanders îi acordă un răstimp de două zile până la plecare 
pentru ca vâslaşii să se odihnească, iar în acest timp mintea 
lui Osaku pregătea răzbunarea. În mod special deveni 
interesat de preocupările bizare ale unui lungan de 
locotenent, care avea o sticlă strălucitoare în ochi36 şi care 
trecea drept fiu al lui Sandi. În fiecare dimineaţă, după ce 
se scălda, ieşea pe prundişul râului şi urmărea progresele 
unui mic animal. În nisipul cald, descoperise un fel de ou 
mare de o formă foarte curioasă. 

Într-o dimineaţă, în timp ce Tibbetts turna deasupra oului 
nisip cald, oul se crăpă şi din lăuntrul lui îşi făcu apariţia un 
minuscul botişor galben. Ca hipnotizat, Tibbetts urmări 
strecurându-se afară un fel de şopârlă, care rămase întinsă 
sub razele calde ale soarelui, cu trupul palpitând puternic. 

Se aplecă şi ridică grijuliu micul animal, punându-l în 
batistă. 

Se zvârcolea încet, dar locotenentul îşi duse triumfal 
progenitura la Rezidenţă, depunând-o în faţa superiorului 
său. 

— Bazil a sosit. E băiat. 


Căpitanul Hamilton privi şi se înfioră. 

— la de pe masă spurcăciunea asta. Doamne! Un crocodil 
la micul dejun! 

— Dragă bătrâne Ham, vorbi Schelet cu mare seriozitate, 
nu trebuie să dispreţuieşti acest umil croco. Are ceva 
omenesc în el, bătrâne Ham, la fel ca tine. Bazil va 
demonstra că, printr-o îngrijire atentă şi tandră, chiar un 
drăguţ bătrân sirian. 

— Saurian37 este cuvântul potrivit. 

— Mă rog, fie, poate să se ataşeze de patronul său. Bazil 
va merge după mine, mă va urma peste tot. Noaptea va 
dormi în faţa uşii mele, Ham. Acest tânăr. Ei, trezeşte-te! 

Mica reptilă zăcea nemişcată, aproape că nu-ţi dădeai 
seama dacă mai respira. 

— Ai nişte rachiu, dragă bătrâne domn, ceru Schelet 
alarmat. 

— Îneacă-l, răspunse insensibil Hamilton. Dacă vrei să-l 
readuci la viaţă, cântă-i ceva. Unul din cântecele tale de 
leagăn. 

Schelet apucă cana cu lapte şi o vărsă într-o farfurie, 
stropind de jur împrejur. Bagă botişorul ascuţit al 
crocodilului muribund în lichidul alb. Crocodilul se zbătu, 
deschise gura, scoase un sunet ascuţit şi, cu o mişcare de 
cap bruscă, apucă degetul lui Schelet între două şiruri de 
dinţi mici, ascuţiţi ca nişte ace. 

— Auuu, urlă Schelet. Afurisită viperă mică. Cară-te. 

Scutură mâna şi minusculul animal căzu pe masă, în faţa 
lui Schelet, cu gura deschisă, respirând cât se poate de 
normal. 

— Să fiu al naibii, bătrâne drag Ham, să muşti mâna care- 
ţi dă să mănânci! Bătrână insectă rea. La râu cu tine! 

— Crezi că te-ar deranja, Schelet, dacă n-ai folosi cleştele 
de zahăr pentru a-ţi plimba crocodilul? 

— M-a muşcat la sânge, bătrâne drag domn. Schelet 
fierbea de indignare. După tot ce-am făcut pentru el. 


— S-a înecat? Întrebă Hamilton cu privirea adâncită într- 
un jurnal vechi de o lună, pe care-l citea. 

— Nu, domnule, afurisitul de animal a început să înoate ca. 
O broască, domnule. Sper că va avea mari neplăceri. 

Osaku fusese martorul aruncării crocodilului. Stând pe 
vine, împreună cu vâslaşii, pe marginea râului, văzuse 
micuțul trup căzând în râu şi în mintea lui începu să 
încolţească o idee. În definitiv ce este profeția dacă nu 
inspiraţie? lar inspiraţia, ce altceva decât relaţia automată 
de la cauză la efect? În momentul acela exista un crocodil în 
plus în râu, o formă insidioasă, suplimentară care, 
strecurându-se cu perfidie, va face să cadă în apă femeile, 
sosite dimineaţă la râu să-şi umple ulcioarele. După 
plecarea lui Osaku, zvonuri neliniştitoare începură să 
circule de-a lungul râului. Osaku prezisese, iar Fantomele 
Galbene se arătaseră la triburile Akasavas şi Isisi. 

El prevedea acum ploi torențiale, cerul avea să reverse 
torente de apă timp de trei zile, după care vor înceta. Apoi, 
la vremea lunii noi, va fi un potop, lumea va fi acoperită cu 
apă, din care vor ieşi o mulţime de crocodili, acoperind 
pământul cu totul. Nu le vor scăpa nici maimuţele din 
copaci şi nici chiar păsările care zboară. lar toate acestea 
se vor întâmpla pentru că Sandi ura potopul şi umpluse râul 
cu monştri galbeni care latră noaptea. 

Sanders află ce se vorbea. Încărcă cu lemne toată partea 
din faţă a vaporului Zaire, ţinând motorul sub presiune, 
gata de plecare. 

— Totul din cauza ta, reflectă cu amărăciune Hamilton, din 
cauza nenorocitei tale de experienţe cu clocirea oului de 
crocodil. Schelet închise ochii răbdător. 

— Fii drept, bătrâne drag Ham, îl rugă el. Eu sunt cel care 
a clocit ploaia, te întreb, bătrâne drag Solomon38? Hai, fii 
cinstit. Nu puneţi totul în cârca bătrânului Schelet. Bazil a 
fost o dezamăgire, recunosc, este un lucru care se întâmpla 
în toate familiile, bătrâne drag căpitan. 


— Nu aş fi surprins, spuse Sanders gânditor, ca la baza 
acestei agitaţii să se afle scârba aia de mic crocodil al tău. 
Ceea ce putem face este să nu ne lăsăm ameţiţi, sperând că 
nu va fi nici un miracol, iar dacă totuşi acesta se va 
produce, să nu ia amploare. Până atunci, pregătiţi-vă s-o 
aduceţi aici pe biata doamnă Albert de la Isisi. 

— La ce miracol vă aşteptaţi, domnule? Întrebă Hamilton 
surprins. 

— Crocodilii, răspunse Sanders laconic. O coincidenţă 
foarte curioasă. Bosambo mi-a comunicat azi-dimineaţă că 
toate golfurile fluviului din zona tribului Ochori par pline de 
crocodili. 

Hamilton îl privi. Schelet se prăbuşi pe un scaun. 

— Nu Bazil, spuse el fără vlagă. Micul Bazil nu a avut 
timpul să-şi întemeieze o familie. 

— S-a mai întâmplat o dată, acum doisprezece ani, aşa 
cum este consemnat în rapoartele Rezidenţei. Oficiul 
colonial de zoologie are o teorie potrivit căreia ar exista o 
specie de crocodili care se îngroapă în mâl şi nu-şi fac 
apariţia decât o dată la fiecare lună albastră. Eu însumi am 
prins câţiva crocodili din această specie, aflaţi la vreo 
douăsprezece picioare sub sol, şi care au părut foarte 
contrariaţi de faptul că au fost treziţi. 

Fenomenul de care Sanders se temuse s-a produs chiar în 
acea noapte şi chiar la porţile Rezidenţei. Era ora două 
dimineaţa, luna lumina cu intermitenţă, când Abdulla, 
santinela de pază, a văzut ceva ca o umbră înaintând pe 
terenul de exerciţii. Strigă tare: Stai! La auzul vocii 
acestuia, forma întrezărită se opri, iar santinela se gândi că 
fusese umbra unui norişor, proiectată de lumina lunii. Cu 
toate acestea, forma reîncepu să avanseze către el şi o dată 
cu aceasta simţi în nări un iz slab de mosc. Trase imediat. 
Sanders auzi focul de armă şi ieşi pe peronul Rezidenţei, cu 
revolverul în mână. Îl auzi pe Schelet strigând ceva din 
pridvorul cabanei sale, dar era prea departe pentru a 
înţelege ce spune. 


— Ce s-a întâmplat, domnule? 

Hamilton, alături de comisar, îşi ţinea puşca sub braţ. 

— Mi s-a părut că am auzit un foc de armă. Ceva nu e în 
regulă, îl auzi pe Schelet? 

O exclamaţie răguşită de spaimă ajunse în acel moment 
până la urechile lor, apoi, din direcţia cabanei lui Schelet, 
urmară sunetele sacadate ale unui revolver. 

— Dumnezeule mare! Priveşte! Exclamă gâfâind Sanders. 

O spărtură în nori trimise un val de lumină pe terenul de 
exerciţii. Numără trei, patru, cinci crocodili care se târau cu 
vioiciune spre lumină. Hamilton trase un foc de armă şi unul 
dintre ei tremură într-o mişcare convulsivă, scoase un țipăt 
de durere, se mai târî puţin, după care înţepeni. În 
momentul acela, cel mai mare dintre ei făcu o cotitură 
bruscă, îndreptându-se spre treptele Rezidenţei, cu o 
repeziciune de necrezut. Hamilton şi Sanders traseră 
deodată, mai traseră încă o dată, fără rezultat aparent. Cea 
de-a treia împuşcătură a avut efect doar atunci când capul 
lung al reptilei se ridică spre peron. 

— Să mă ierte Dumnezeu, şopti Hamilton. 

Toate cabanele erau luminate. Santinelele trăgeau asupra 
unor ţinte care nu se vedeau. Împingând un cartuş în 
magazia armei, Hamilton o luă la fugă spre cabana lui 
Schelet. Îl găsi zăcând, nemişcat, pe pământ, şi-l crezu mort 
în primul moment, apoi crezu că are piciorul fracturat. Doi 
soldaţi l-au transportat la Rezidenţă unde l-au întins pe jos. 

— Diavolul de animal i-a dat o lovitură cu coada, spuse 
Hamilton, încercând să-i strecoare câteva înghiţituri de apă 
printre dinţii puternic strânşi. 

Schelet deschise ochii. 

— Nu Bazil, murmură el. Sărmanul micuţ, Bazil. 

— Scoală-te odată, crescător de pui, bombăni Hamilton. 

Schelet se ridică în capul oaselor, îşi frecă piciorul şi se 
uită în jurul lui. 

— Nu era Bazil, declară el solemn. Vreau să fac o 
declaraţie înainte de a muri, bătrâne drag domn, pentru a-l 


pune la adăpost pe bietul Bazil de orice răspundere. 

Îi trebui un sfert de oră să-şi revină şi nici după aceeanua 
fost capabil să dea vreo explicaţie. Îşi amintea că a auzit un 
foc de armă, s-a repezit afară. Văzuse în faţa lui scânteind 
doi ochi îngrozitori şi descărcase arma. Ce s-a întâmplat 
mai departe, nu ştia. 

La revărsatul zorilor sosiră trei bărci din satele vecine, 
aducând cu ele veşti proaste despre diverse dezastre şi 
morţi. Colibe invadate, femei, copii, bătrâni dispăruţi. Cele 
mai grave pierderi, însă, pentru comunităţile săteşti, erau 
cele suferite prin invadarea ţarcurilor unde erau ţinuţi 
câinii comestibili. Din fericire, în împrejurimile Rezidenţei 
nu se petrecuse nimic grav. 

— Dacă astfel de lucruri s-au întâmplat în zona noastră, ce 
trebuie să fie în susul râului! 

Vasul Zaire porni la drum la orele unsprezece. Fluviul era 
pustiu, nu se zărea nici o ambarcaţiune pe el. Vaporul 
înainta încet. Merse întreaga noapte, oprindu-se doar 
pentru a încărca nişte combustibil lemnos în satul I'gebi. 
Acolo, Sanders începu să-şi dea seama de întinderea 
dezastrului. 

Satul ajunsese o ruină, de-abia dacă se mai ţinea pe 
picioare ici-colo o colibă. În noaptea care trecuse, i-a 
povestit un şef local, tremurând, toţi crocodilii din lume 
ieşiseră din apă şi nu putea să spună care au fost, în 
întregime, ravagiile produse, fiindcă oamenii din sat, în 
afară de fiul său, se refugiaseră în păduri. 

Pierderile erau foarte grele. El relată întâmplări 
îngrozitoare, în timp ce Sanders îl asculta cu o aparentă 
impasibilitate. Termină de încărcat lemnele şi-şi continuă 
drumul în susul râului. 

Aflaţi la prova vasului, şase soldaţi trăgeau în orice 
crocodil pe care-l vedeau. La un moment dat trecură pe 
lângă un banc de nisip plin de reptile. Schelet puse să se 
încarce un obuzier şi trimise două încărcături în grămada 


de animale. Bancul de nisip a rămas gol într-o clipită, 
excepţie făcând două exemplare estropiate. 

Sanders acostă în dreptul salului Isisi, pe care-l găsi 
pustiu. Străzile ofereau mărturia înspăimântătoare a 
raidului din timpul nopţii. 

Sanders se duse cu gândul la doamna Albert şi păli. 

— Stăpâne, Mămica a plecat, îi spuse un sătean. Eu am 
trecut pe lângă casa ei, pe cărarea care duce spre pădure, 
şi nu am văzut decât o singură femeie moartă, ucisă de o 
suliță. 

— Ucisă cu sulița! Vorbi Sanders scrâşnind din dinţi. 

— Cineva a ucis-o, confirmă omul înspăimântat. Cine poate 
şti, într-o noapte ca asta, cu ce demoni poţi să ai de-a face. 

Casa misionarului se afla la distanţă de o milă de sat şi 
când Sanders ajunse acolo, dădu de o fată moartă în pragul 
camerei Cynthiei. Un demon mai puternic şi mai distrugător 
decât crocodilii trecuse pe acolo. 

Ploile nu mai conteneau. Lui Osaku începu să-i fie frică şi 
îşi chemă pe cei patru discipoli. 

— Acum este sfârşitul lumii, le spuse, căci Sandi va afla că 
eu am făcut să cadă torentele de apă şi dacă, după aceea, 
vor apărea şi Fiinţele Necruţătoare, s-a zis cu mine şi cu noi 
toţi cei care am reuşit să le aducem prin vrâjile noastre. lar 
dacă vom fi spânzurați pentru atât de puţin, ce s-ar mai 
putea întâmpla dacă am săvârşi şi alte fapte, pentru că 
fiecare om nu are decât o singură viaţă şi dacă el omoară 
un singur om, ori ucide lumea întreagă, este acelaşi lucru şi 
mai rău nu-i poate fi. 

Osaku parafraza în felul acesta dictonul care spune că nu 
poţi muri decât o dată. 

— Să o ducem pe Mămica într-una din insulele de pe lac, 
continuă el, acolo unde Sandi nu vine niciodată şi unde nu 
este bine să-şi arunce privirea. Pentru că femeia aceasta mă 
iubeşte şi mi-a dăruit lucruri minunate; dar, fiindcă îi este 
frică de Sandi, îmi întoarce spatele. 


Discipolii, speriaţi şi ei de potop, plecară fiecare în drumul 
său. 

Cynthia stătea în casă, ascultând neîncetata răpăială a 
ploii şi întrebându-se de ce întârzie Sanders să trimită după 
ea, când auzi în camera alăturată voci şi apoi un țipăt. 

Se ridică în grabă. Uşa se deschise. În faţa ei, Osaku 
pronunţă câteva cuvinte într-un idiom necunoscut, dar 
gestul cu care le însoţi putea fi tradus în orice limbă. 

leşi tremurând din încăpere şi, traversând camera 
alăturată, călcă pe ceva moale care o făcu să ţipe de 
spaimă. Pe sulița lui Osaku era sânge, fata care dormea în 
camera de lângă ea, sforăind şi visând la iubitul ei, nu avea 
să mai sforăie de acum înainte. 

leşiră în ploaie. Osaku o ţinea de braţ şi fu împinsă într-o 
pirogă îngustă, îngrozitor de instabilă. Vâslaşul, şiroind de 
ploaie, urma malul, apoi, făcând o întoarcere bruscă, se 
îndreptă spre golfuleţul prin care se ajungea la lac. 
Ajunseră acolo la ivirea zorilor şi acostară la malul unei mici 
insule. Nu era cea la care voia să meargă Osaku, dar piroga 
se umpluse pe jumătate de apă. Doi oameni o goleau fără 
oprire, dar nu puteau face faţă teribilelor averse de ploaie. 

— Rămânem aici, mămică, zise Osaku, târând-o pe pământ 
pe tânăra femeie pe jumătate moartă. Era ţeapănă, 
îngheţată de frică, îi aranjară sub arborii şiroind de apă un 
adăpost rudimentar sub care, într-o stare de somnolenţă, 
ajunse, în ultima zi de ploaie, să-şi piardă cunoştinţa. 
Nivelul apei în lac urcase îngrijorător, apa era foarte 
agitată. Osaku şi însoțitorii săi se arătau din ce în ce mai 
îngrijoraţi, pentru că suprafaţa lacului era brăzdată în toate 
sensurile de nişte încreţituri semnificative. Zări la un 
moment dat doi crocodili cu pielea lucitoare, ieşind din lac 
şi întinzându-se pe prundiş. Când un crocodil iese pe mal, 
rămâne cu botul îndreptat spre apă, la cel mai mic semnal 
reintrând în apă. 

— Mi se pare, spuse el, că vrăjile pe care le ştie mămica 
sunt mai puternice decât ale noastre. l-am auzit pe 


Oamenii-Dumnezeu39 spunând aceasta şi acum ştiu că este 
adevărat, fiinţele Galbene sunt stăpânite de ei. Tibbetts nu 
ţinea unul în mână?! Dacă nu-i vom face nici un rău lui 
mămica, vor pleca. După care vom putea merge în insula 
mare unde nu pot să ne ajungă şi acolo o să facem ce vrem. 

Erau zece oameni pe mica insulă, a cărei suprafaţă se 
micşora văzând cu ochii, pe măsură ce nivelul apei creştea. 
Fiecare dintre cei patru discipoli îşi adusese femeia, una 
singură dintre ele venind de bună voie. Cynthia auzea 
gemetele şi plânsetele acestora în starea sa de somnolenţă 
şi tremura de spaimă. 

Fu trezită din somn de un zgomot oribil şi alergă să vadă 
ce e. Ivirea zorilor era aproape, cornul lunii foarte jos. 
Ţipete, un fel de lătrături guturale şi sălbatice. Iarba şi 
tufişurile culcate de teribile lovituri de coadă. 

Sanders a fost pus pe drumul cel bun de către un pescar 
pe jumătate nebun şi Zaire atinse coasta insulei la apariţia 
primelor raze ale soarelui. Schelet, cu puşca în mână, sări 
imediat pe mal. Nu s-ar fi putut închipui spectacol mai 
înfiorător, de jur împrejur numai tufişuri călcate în picioare, 
arbuşti frânţi, ici-colo pete de sânge. 

Cynthia, în picioare, era singură, cu silueta sa fragilă 
nemişcată, cu un surâs liniştit pe buze. 

— Nu m-au atins fiindcă sunt o sfântă. Îţi dai seama de 
lucrul acesta, bineînţeles, domnule Tibbetts? Era un 
spectacol oribil să vezi cum îi târau în apă, dar creaturile 
acestea atroce de mine nici nu s-au atins. Aş dori să trimiţi o 
ştire de ultimă oră la Morning Post. Sfânta Cynthia! 

Îi surâse slab, cu buzele tremurânde, privirea aţintită într- 
o stranie fixitate. 

— Indigenii mă adoră, nu uitaţi asta, vă rog. După care 
continuă, aproape fără pauză: Ile rog să-i spui şoferului că 
sunt gata să mă întorc acasă. 

Căzu în braţele lui Schelet care o purtă până la vapor. 

Sunt multe persoane care cred că onorabila Cynthia se 
află şi astăzi în Ţara Neagră şi, într-un anumit fel, nu 


greşesc. Dar este vorba de acea ţară neagră numită, printr- 
un eufemism, ospiciu. Acolo, în nordul Londrei, trăieşte 
Cynthia, cu surâsul ei cuminte, privirea fixă, vorbind despre 
sfinţi şi crocodili. 

6. Omul care ura oraşul Sheffield. 

Dincolo de pădurea Visurilor Fericite, mlaştină frumoasă la 
vedere, dar ucigătoare pentru cei ce s-ar încumeta să o 
traverseze, se află terenurile de vânătoare ale tribului Isisi, 
iar mai încolo, pământurile cele mai îndepărtate ale tribului 
N'gombi, denumiți şi Cei Mai Mici N'gombi, iar câteodată şi 
N'gombi Isisi, ceea ce înseamnă aproape acelaşi lucru. 

Acolo, în adâncul pădurii primitive, neexplorată nici chiar 
de către vânătorii şi culegătorii de cauciuc, trăia departe de 
orice contact cu vecinii săi o oarecare ramură a unui trib, 
cunoscută sub numele de Oamenii-Pleşuvi din I'fubi. Nu 
duceau războaie, nu furau nici capre şi nici femei, se 
lipseau de sare, trăiau, în sfârşit, fără a face cuiva vreun 
rău. 

Sanders trecea pe acolo o dată pe an, străbătând cu 
greutate pădurea, ca să-i viziteze pe aceşti copii ciudaţi 
aflaţi sub tutela sa. În discuţiile purtate cu acel prilej, în loc 
să audă plângeri acumulate de-a lungul unui an întreg, 
constata că nu au nimic de reclamat, în afară poate de 
faptul că un nefericit de Isisi din tribul Marilor N'gombi 
braconase pe pământurile lor sau le omorâse maimuţele. 
Despre certurile dintre ei nu suflau nici un cuvinţel, puneau 
puţine întrebări şi erau extrem de bănuitori. 

Din zvon public, Sanders aflase că un bărbat din acest trib 
îşi bătuse cu multă cruzime femeia şi că-l înfruntase pe 
şeful tribului. Acum aştepta să audă plângeri împotriva lui. 
Nu a existat însă nici o plângere. Atunci când, în mod 
discret, a întrebat ce face, i s-a răspuns pe tonul cel mai 
firesc că a fost bolnav şi a murit. 1 s-a arătat o groapă nu 
prea adâncă, din care ieşeau la suprafaţă fâşii de pânză, 
agitându-se uşor în aer. I s-au mai arătat fragmente din 
obiectele de bucătărie care-i aparținuseră, risipite peste 


tot, precum şi locul unde se aflase fosta sa colibă. Din 
aceasta nu mai rămăsese decât o parte din acoperiş, 
prăbuşit şi aproape îngropat sub ierburile înalte. Procedând 
cu înţelepciune, Sanders s-a oprit aici cu ancheta. „Boala” 
de care murise cel dispărut putea fi beri-beri40, dar putea 
fi la fel de bine şi mica secure atârnată lângă uşa colibei 
şefului de trib. 

Aceşti oameni pleşuvi (lucru curios, chiar şi capetele 
tinerilor luceau ca abanosul lustruit) nu dădeau nici o 
bătaie de cap autorităţilor. Ei nu întreprindeau expediţii 
pentru uciderea vecinilor lor şi îşi plăteau cu regularitate 
taxele datorate. Erau curaţi şi muncitori. Chiar dacă 
practicau ritualuri secrete şi fabricau licori stranii, 
necunoscute de toate celelalte triburi din regiunea fluviului, 
din activităţile lor nu rezultau vărsări de sânge, cel puţin în 
aparenţă, în sfârşit, ei îndeplineau un rol foarte util prin 
aceea că asigurau, prin poziţia lor independentă, paza 
Râpelor, care se aflau într-o zonă de patruzeci de mile 
pătrate, lipsite de arbori sau tufişuri. Ioţi europenii care 
locuiau în împrejurimi credeau că Râpele sunt bogate în 
aur. O legendă, de altfel, foarte răspândită. În orice caz 
guvernul Majestății Sale nu a încercat niciodată să verifice 
temeinicia ei. 

Un alb, care susţinea că se numeşte Odwall, sosi într-o 
bună zi în această liniştită regiune. Iniţial, numele său 
fusese Obenwitsch, dar, pentru motive numai de el 
cunoscute, îl transformase într-un nume cu rezonanţă 
engleză. Odwall se rătăcise printre Râpe, la care nu se 
putea ajunge decât trecând prin ţinutul Oamenilor-Pleşuvi. 
Aceste fiinţe pacifice erau convinse că nu există decât trei 
oameni albi în lume şi îl primiră deci cu tot respectul şi 
uimirea unei adunări de credincioşi la apariţia neaşteptată 
a arhiepiscopului de Canterbury41. 

Luă loc printre ei şi le vorbi în limba lor. Băştinaşii au 
organizat o mare sărbătoare, fetele tribului dansară în 
onoarea lui. Cu acest prilej i-au dezvăluit şi misterul cheliei 


lor, lucru care, de altfel, nu l-a interesat prea mult. Nu a 
părut prea impresionat nici atunci când bătrânul Ch'uga, 
şeful satului, îi încredința, confidenţial, vorbind foarte încet, 
în colţul cel mai întunecat al colibei sale, vestea descoperirii 
unei plante noi care vindeca nebunia. Oamenii-Pleşuvi sunt 
extrem de versaţi în ştiinţa ierburilor miraculoase şi acesta 
este exact motivul pentru care sunt pleşuvi, aşa cum se va 
vedea mai departe. 

Puţin câte puţin şi cu mult tact, Odwall aduse vorba despre 
Râpe şi despre pulberea galbenă care rămânea din 
pământul negru, atunci când era spălat, dar de la primele 
cuvinte Ch'uga îl opri, scuturând din cap: 

— Stăpâne, spuse el puţin şocat, noi nu vorbim despre 
aceste lucruri din cauza lui Sandi, tatăl nostru, şi nici nu 
săpăm pământul fiindcă ni s-a interzis. Dacă sunt străini 
care se duc acolo şi încep să facă găuri în pământ, îi atacăm 
cu suliţele şi-i punem pe fugă. 

Domnul Obenwitsch - să-i spunem mai curând Odwall - 
foarte interesat de ceea ce auzea, încetă să mai pună totuşi 
întrebări. Avea la dispoziţie, îşi făcu el socoteala, cel puţin 
trei luni ca să se împrietenească cu şeful. Putea deci să 
aştepte. Din nefericire pentru el, în dimineaţa zilei 
următoare, pe când se plimba în satul încărcat de verdeață, 
întâlni, ieşind din pădure, un alb însoţit de o gardă de şase 
soldaţi cu fesuri roşii. Domnul Odwall nu leşină la vederea 
lui. Schiţă o mică grimasă, care ar fi putut fi luată şi drept 
zâmbet, după care atinse cu două degete marginea căştii 
sale coloniale, puţin cam jerpelită. 

— Bună ziua, domnule comisar, îl salută el, mă numesc 
Odwall. 

— Te numeşti Obenwitsch, răspunse Sanders, cu surâsul 
său rece. Am avut plăcerea să te alung acum trei ani din 
ţară şi mă tem că voi fi obligat să o fac încă o dată. 

Domnul Odwall era cu un cap mai înalt decât zveltul 
comisar, bine clădit şi lovea cu mare uşurinţă. Cu toate 


acestea primi ameninţarea fără să crâcnească, şi nu numai 
din cauza prezenţei soldaţilor. 

— Te afli, fără autorizaţie, într-un teritoriu cu regim de 
rezervaţie. Şi asta nu e totul. Arată-mi bagajele. 

Acestea constau dintr-un sac de călătorie vechi, pe care-l 
aduse din coliba şefului. În jurul lor, toţi oamenii satului 
urmăreau cu o anumită nelinişte scena, întrebându-se ce se 
petrece. Sanders deschise sacul, examinând interiorul lui. 
Găsi înăuntru o sticlă de whisky plină pe sfert, mirosi 
conţinutul, după care goli sticla pe pământ. 

— Ai transportat alcool într-o zonă interzisă, continuă el 
scurt. O să stai şase luni la închisoare. 

— Ascultă, Sanders, n-ai impresia că te porţi cam arbitrar? 

— Poţi să mă urmezi de bună voie sau te pot pune în 
lanţuri, îl întrerupse Sanders. Nu avem ce discuta. 

Condus sub escortă, domnul Obenwitsch cobori fluviul 
până la Cartierul General, unde a fost trimis la închisoare. 

Sanders nu le-a spus Oamenilor-Pleşuvi pentru ce fusese 
arestat compatriotul său; trebuia menţinut prestigiul rasei 
albe, iar domnul Odwall, care-l cunoştea bine, a contat pe 
această reacţie. A executat cele şase luni, după care a fost 
expediat în Anglia, fiind cetăţean britanic. În ciuda arestării 
sale, nu i-a purtat ranchiună lui Sanders, deoarece, chiar 
dacă încălca constant legea, ştia să se încline în faţa 
autorităţii. 

Domnul Odwall avea suficienţi bani să-şi poată permite să 
închirieze la Londra, într-un cartier foarte bun, un 
apartament, precum şi să comande la un magazin de lux 
coli de hârtie pentru corespondenţă cu antet gravat pe ele. 
În timpul celor şase luni de detenţie făurise un plan bine 
pus la punct, în afară de un mic amănunt, dar care putea fi 
uşor soluţionat. Odwall făcu apel la un expert al finanţelor. 
Îl întâlnise pe domnul Wilberry într-una din acele case în 
care se fac conversații şi se schimbă idei, denumite în mod 
fals cluburi de noapte. Domnul Wilberry era un bogat 
fabricant. El nutrea o ură profundă faţă de oraşul Sheffield. 


O intoleranţă devenită aproape o obsesie, mergând până 
acolo încât ar fi preferat să facă un ocol de o sută de mile 
numai să nu treacă prin oraş. Atunci când îi scria 
directorului fabricii sale (care se afla în Sheffield), îl punea 
pe secretar să scrie adresa; numele oraşului îi era atât de 
odios că nu putea nici să-l scrie. 

Domnul Wilberry nu era numai fabricant, ci şi chimist. 
Obţinuse, după terminarea studiilor, a licenţă în chimie, iar 
mania sa era să obţină un aliaj de oţel special care să 
revoluţioneze lumea afacerilor. La drept vorbind, era mai 
bun ca om de afaceri decât ca savant. După ce a cheltuit o 
sută de mii de lire sterline, a produs, în sfârşit, un oţel în 
acelaşi timp pur şi maleabil. El oferi acest produs, în 
exclusivitate, oraşului Sheffield (în schimbul unor drepturi 
băneşti pe care un statistician obiectiv le calculă la trei 
milioane lire pe an). Sheffield, la început foarte interesat, 
deveni sceptic. S-au făcut încercări cu noul produs, iar 
rezultatele se vădiră dezastruoase. Până la urmă, fabricanţii 
din Sheffield, întruniţi în consiliu, ajutaţi şi susținuți de 
către experţi, au analizat fără menajamente calităţile 
oţelului Wilberry, refuzând atât să-l producă, cât şi să-l 
cumpere. Stadiul afacerii s-a oprit deci aici, în ceea ce-i 
privea. 

Domnul Wilberry nu i-a iertat însă niciodată oraşului 
Sheffield afrontul adus. Insatisfacţia sa se transformă în 
ură. Ura celui care şi-a văzut copilul celor mai dragi visuri 
sfârtecat de mâini necruțătoare. Şi-a vândut proprietatea 
pe care o avea în apropiere de fabrică şi chiar pe aceasta ar 
fi închis-o, dacă nu ar fi fost om de afaceri, o asemenea 
soluţie vădindu-se cu totul contrară intereselor sale. Drept 
urmare, se stabili în Surrey şi-şi instală acolo un mare 
laborator, în care angaja orice tânăr specialist care 
împărtăşea opiniile sale despre calităţile oţelului Wilberry. 

Odwall pusese ochii pe domnul Wilberry. Nu ştia aproape 
nimic în legătură cu oţelul, dar în timpul detenţiei a avut 
norocul să-i cadă în mână volumul XIV din Enciclopedia 


aflată la biblioteca închisorii. Citind articolul consacrat 
fierului, şi-a dat seama că orice i-ar fi spus lui Wilberry cu 
privire la existenţa unor zăcăminte de minereu de fier din 
Teritorii, nu i-ar fi trezit nici cel mai mic interes acestuia. 
Era necesar ca fierul să se găsească în apropiere de 
cărbune şi ca transporturile să fie lesnicioase. 

Îi expuse planul în micul său birou, prost aerisit, din 
Jermyn Street. 

— Aurul îi interesează pe toţi, începu el, dar 
dumneavoastră, domnule Wilberry. 

Apoi îi povesti istoria Râpelor, reuşind să-i capteze 
interesul. 

Domnul Wilberry era un om cu o faţă roşie şi transpirată, 
care fuma ţigări de foi groase, purta ghete albe şi avea la 
degetul mic un inel împodobit cu diamante. Foarte bogat 
fiind, rămase destul de sceptic, până în momentul în care 
Odwall i-a arătat un săculeţ plin cu granule galbene. 

— Am făcut în aşa fel încât să pot spăla un ciubăr de 
pământ şi iată ce-am găsit! Încheie cu un aer solemn. 

Omul de afaceri nu s-a întrebat cum de reuşise Odwall să 
ascundă ceea ce descoperise în timp ce era percheziţionat, 
aşa cum se prevede în rigurosul regulament al închisorilor. 
Dar chiar dacă ar fi făcut-o, răspunsul ar fi fost o minciună 
foarte bine pregătită, în realitate aurul fiind cumpărat de 
Odwall de la Dakka, în timpul călătoriei spre metropolă. 

— Sunt dispus să investesc două mii de lire în afacere, se 
oferi, în final, Wilberry. Nărozii ăştia cu cap de porc din 
Sheffield aproape că m-au ruinat, dar va veni ziua, băiete, 
în care le voi arăta eu cine sunt. Aş da şi o jumătate de 
milion ca să le pot răsuci puţin gâtul leprelor ălora. 

Ultima sa ofertă nu prea era în acord cu mărturisirea de 
sărăcie anterior făcută, dar nu era el omul care să-şi facă 
din asta o problemă. 

Planul pus la punct de Odwall era simplu. 

— Acolo la Rezidenţă se află un tânăr ofiţer, aiurit, care 
crede că tot ce zboară se mănâncă. Sanders pleacă în iunie 


la Ochori ca să ducă tratative cu şefii din nord, şi-lia cu el 
pe Hamilton. 

Îi explică lui Wilberry cine era Hamilton, după care 
continuă: 

— De data aceasta o să am timp trei luni şi ştiu eu cum să 
vorbesc cu băieţandrul ăsta de Tibbetts. Forările de sondaj 
vor fi pichetate şi înregistrate înainte de întoarcerea lui 
Sanders. 

— 'Tibbetts te cunoaşte? 

— Deloc. Era absent când m-a arestat Sanders şi nu se 
găsea în zonă nici atunci când făceam afaceri pe acolo. Las' 
pe mine. 

Pe Schelet nu-l mira nimic mai mult decât incapacitatea 
superiorului său de a-i aprecia incontestabilul talent 
muzical. Cu toate acestea, scrisoarea domnului Walter 
Bagen avea un caracter atât de neaşteptat, încât 
locotenentul Tibbetts, din unitatea regală Hussa, nu conteni 
o oră întreagă să implore binecuvântarea cerească asupra 
sa. După care concepu pe loc o scrisoare de răspuns, într-o 
ortografie cât se poate de incertă. 

Stimate Domn, Am onoara de a confirma primirea scrisori 
dumnevoastră din 15 crt. Vă, mulţumesc de asemenea că 
mă consideraţ ca o mare autoritate în arheologie (acest 
cuvânt a reuşit să-l ortografieze corect fiindcă l-a copiat 
literă cu literă de pe textul dactilografiat al 
corespondentului său). Voi lua cu ziguranţă notă de tot ce 
poate fi remarcabil ca ruine romane, mărturii ale unei 
antice civilizaţii etc. Vă muţumesc că maţ ales membru al 
Societăţii Arkeologice (de data asta cuvântul l-a scris din 
memorie) a Africii Centrale. Fiţi sigur că voi face tot ceea ce 
depinde de mine pentru ca Societatea să înainteze pe 
drumul măreț al Arkeolog. Nutresc speranţa că sunteţi 
sănătos şi vă simţiţi bine. 

Al dumneavoastră, cu sinceritate. 

A. Tibbetts, locotenent, M. S. A. A. C. A42 


La masa de prânz, Schelet menţiona în treacăt noua sa 
calitate. 

— Membru al cui? Întrebă Hamilton cu grimasă 
interogativă. 

— Arche. Mmm. Ştii tu, bătrân ofiţer, fosile şi chestii d- 
astea. N-aş fi deloc mirat dacă aş descoperi ceva, un dino. 
Dinosar, în sfârşit, înţelegi, una din bătrânele păsări care se 
plimbau prin lume în timpurile preistorice, ca să spun aşa, 
când tu erai copil. Şi drăguţul ăla de ich43. Ceva ale cărui 
oase se găsesc mai peste tot. Şi urme romane. 

— Vrei să scrii un articol despre toate acestea? Întrebă 
nemilos căpitanul Hamilton. 

Schelet îşi încreţi, reprobator, sprâncenele: 

— Te întreb pentru că şeful contabil mi-a trimis o 
scrisoare, aş spune cam ironică. Ar vrea să ştie câţi de 1 se 
pun în cuvântul flanelă. Cred că verificase inventarul pe 
care i l-ai trimis. 

Locotenentul 'Tibbetts îşi potrivi mai bine monoclul. 

— De obicei pun trei, dar n-ar fi exclus să fie nevoie de 
patru, Ham, răspunse pe un ton de gingaş reproş. Cămăşile 
de flanelă nu au nimic de-a face cu arche. Înţelegi tu ce 
vreau să spun. 

Studiul despre Fosilele romane şi alte objecte de origynă 
vechie nu a ajuns niciodată să vadă lumina tiparului, 
deoarece domnul Bagen, care se mai numea şi Odwall, nu 
era cu nimic interesat în arkheologie, indiferent cum ar fi 
fost dactilografiat acest cuvânt, iar societatea nu exista 
decât pe hârtia de scrisori cu antet, pe care o comandase el 
în intenţia de a-i conferi titlul de membru lui Schelet. 
Scrisoarea pe care acesta a primit-o ca răspuns avea 
înscrisă, în chip de antet, următoarea titulatură: 

Institutul Societăţii Arheologice a Africii Centrale 943, 
Jermyn Street. 

lar mai jos... 

Preşdinte: Ducele de. 

Secretar: Walter S. Bagen M. S.A. A.C. 


Prin scrisoare se confirma primirea studiului trimis de 
Schelet care va fi publicat în Buletinul Societăţii şi-l informa 
că: 

În planurile de activitate ale societăţii este prevăzută 
trimiterea în regiune a unui mic grup de savanţi, cu care 
prilej Onorabilul său Preşedinte, sau, în lipsa acestuia, 
autorul acestei scrisori, vă va face o vizită pentru a vă 
transmite felicitările Societăţii în legătură cu admirabilul 
dumneavoastră studiu. 

Reprezentantul Societăţii de Arheologie a Africii Centrale 
debarcă într-o zi caldă de iunie, traversând plaja cu o 
pioasă rugăciune pe buze, aceea ca nimic să nu fi provocat 
întârzierea plecării comisarului Sanders. Domnul Odwall 
era îmbrăcat cu un costum alb, o cască colonială albă, 
pantofi albi, pe scurt era personificarea însăşi a ştiinţei 
pure. Ochelarii săi mari, montați în rame de baga, ca şi 
cartea pe care o purta sub braţ îi confereau un aer grav şi 
studios. 

— Sandi, el, nu este aici, domnu', îl informă sergentul 
negru care îl întâmpină la jumătatea drumului, ceea ce i-a 
luat lui Odwall o mare greutate de pe suflet. 'Amili, nici el, 
nu este aici, domnu', lipseşte timp mult. Domnu' Tibetti vrea 
să vadă domnu'? 

Schelet era întins pe unul din marile fotolii aflate pe 
peronul verandei - cu nesfârşitele sale picioare sprijinite pe 
balustradă. Văzându-l pe vizitatorul său, se ridică imediat. 

— Dumnezeu să mă binecuvânteze, bătrâne domn 
secretar, vorbi gâfâind. N-aveam nici cea mai vagă idee cu 
privire la data sosirii dumneavoastră. 

Domnul Odwall înţelese că, dacă s-ar fi anunţat, ar fi fost 
primit cu fanfară. 

Schelet vorbi despre arheologie în timpul dejunului: 

— Există nişte bătrâne locuri foarte frumuşele în ţara asta, 
pe care nimeni nu le-a explorat, chiar şi urme romane. Un 
fel de viaduct în I'fubi, ştiţi domnule ceva ca un pod pe care 
curge apa, cât se poate de roman. Mai există nişte grămezi 


de. Îmi scapă drăguţul acela de cuvânt din arhe. Cuvântul 
exact. Ceva care seamănă cu un soi de puț, dragă bătrâne 
domn. Un fel de zid, da, cu siguranţă, un zid. 

— vă înţeleg foarte bine, dădu din cap cu gravitate domnul 
Odwall. 

Seara, tatona terenul. 

— Da, răspunse Schelet fără prea mare entuziasm. Puteţi 
să mergeţi în zona despre care vorbiţi, bineînţeles, atât 
doar că trebuie să-l anunţ pe comisar. 

— Am o autorizaţie de la Ministerul Coloniilor, avansa cu 
prudenţă Odwall. 

Nu avea nimic, de fapt, dar presupunea, şi pe bună 
dreptate, că în împrejurările existente nu i se va cere să 
arate documentul. 

Schelet se linişti. 

— Dacă aveţi aşa ceva, bătrâne arh. bineînţeles că puteţi 
merge. Mi-ar place să vă pot însoţi, dar din păcate sunt 
țintuit aici, pe loc, până la întoarcerea lui Sanders. 

Odwall angajă vâslaşi chiar a doua zi, puse bagajele în 
mijlocul bărcii şi, instalat confortabil sub o copertină din 
frunze de palmier, porni la drum. Şapte zile mai târziu 
ajunse în punctul cel mai apropiat de zona Râpelor şi 
pătrunse în pădure. În cea de-a douăsprezecea zi de la 
plecarea din Rezidenţă intra în satul Oamenilor-Pleşuvi, 
unde a fost primit cu multă căldură. 

A rămas aproape o săptămână în sat şi în tot acest timp 
rătăci prin întinderea dezolantă a Râpelor, însă în 
permanenţă însoţit de bătrânul şef al satului. 

— Stăpâne, acesta este un loc blestemat, pentru că 
ascunde, sub pământ, sufletele morţilor şi spiriduşi 
îngrozitori. Din cauza aceasta Sandi, stăpânul nostru, ne-a 
spus că nici un alb nu trebuie să umble pe aici, pentru că 
tot felul de rele se vor abate asupra lui după aceea. Hai cu 
mine în pădurile înverzite şi am să-ţi arăt o floare care-i dă 
bărbatului un mare curaj, dacă o fierbi într-un vas larg, 
după ce ai cules-o pe lună plină. 


Domnul Odwall nu avea nevoie de un astfel de stimulent. 
Narcoticul pe care-l dorea el se afla în pământ. 

Într-o noapte, la cincisprezece zile după sosirea lui în sat, 
după ce reuşise, desfăşurându-şi toată ingeniozitatea, să 
culeagă şi să spele un ciubăr cu pământ, fără a descoperi, 
de altfel, nici cea mai mică urmă de aur, bătrâna căpetenie 
îi făcu o vizită. Domnul Odwall stătea în pragul colibei, 
privind, prost dispus, forfota obişnuită a femeilor din sat. 

— Stăpâne, spuse Ch'uga cu un aer misterios, fiindcă tu 
eşti prieten cu Sandi am să-ţi dau o mare comoară. 

Vorbind, privea în jur ca să se asigure că nu-l mai aude 
nimeni altcineva, iar lui Odwall începu să-i bată inima. 

— Acesta este secretul nostru pe care acum o să ţi-l 
împărtăşesc şi ţie. Mi l-a spus tatăl meu când era pe patul 
de moarte, iar eu îl voi transmite mai departe fiului meu 
atunci când, pentru ultimele clipe, se va apropia de faţa 
mea. 

Scoase de sub stofa murdară a pelerinei sale un mic vas de 
argilă umplut până sus cu o substanţă galbenă de 
consistenţa untului. Obrazul domnului Odwall se ascuţi de 
dezamăgire. Avusese un moment de bucurie nebună, 
sperând că va vedea mâna ridată oferindu-i un săculeţ de 
aur. 

— lată minunăţia noastră, spuse celălalt cu o voce surdă. 
Datorită ei noi nu suntem la fel ca ceilalţi oameni. 

Prinse mâna oaspetelui său, întinse puţină unsoare pe 
antebraţul său păros, după care îl şterse cu pulpana 
pelerinei. Acolo unde înainte era păr, pielea se arăta acum 
curată şi lucioasă. 

— Prin această vrajă capetele noastre sunt lipsite de păr, 
termină bătrânul şef, fără să-şi dea seama, din fericire, de 
dezamăgirea celuilalt Ţi-o dăruiesc, este lucrul cel mai 
minunat din lume. 

Prima tendinţă a domnului Odwall a fost de a arunca vasul 
de lut în capul bătrânului. Se stăpâni, totuşi, punându-l jos 
alături de el. 


— lată nişte cuvinte foarte frumoase şi o vrajă minunată, 
dar, continuă el cu vioiciune, eu mai ştiu şi de alte 
minunăţii, cum ar fi pulberea galbenă care iese din pământ. 
Află că eu sunt un mare şef în ţara mea, am nenumărați 
sclavi şi multe bogății. În fiecare noapte dorm pe un pat din 
piei de animale. Dacă tu îmi spui unde se găseşte această 
pulbere galbenă, am să fac din tine un om bogat. Caprele 
tale vor umple pădurea, iar colibele femeilor tale vor umple 
un sat. 

Ch'uga, în mod vizibil, nu se simţea în largul lui. 

— Stăpâne, nu ştiu nimic despre această pulbere galbenă, 
spuse el neliniştit, şi nici nu trebuie să vorbesc despre ea, 
pentru că aşa mi-a dat ordin Sandi. Într-o zi, un bărbat a 
ajuns până la cea de-a treia viroagă şi a adunat pământ de 
acolo. Dar Sandi l-a urmărit peste tot şi până la urmă l-a 
prins. Mai bine îţi vorbesc despre pasta cea misterioasă şi 
despre felul în care noi o pregătim. Mai întâi luăm seu de 
capră, pe care îl punem să fiarbă într-o oală mare, 
împreună cu poame de. 

Domnul Odwall începu să caşte. 

— O să-mi spui mâine. 

Aflase acum tot ce voia să ştie. Era vorba de a treia 
viroagă, situată la patru mile de sat. În aceeaşi noapte, în 
timp ce satul dormea, se furişă din coliba sa, cu un sac de 
pânză în spinare, în care se afla o lopată şi păşind în vârful 
picioarelor, pentru ca omul de pază să nu-l simtă. lraversă 
o pădurice, ajunse la Râpe, parcurgând drumul până la cea 
de-a treia viroagă. Solul era moale, friabil, cedând cu 
uşurinţă la săpat. 

Atinse repede ceea ce bănui a fi stratul aluvionar. Îşi 
umplu pe jumătate sacul, îl săltă pe umeri, constatând că-l 
va putea duce cu uşurinţă până în sat. Acolo avea să facă, în 
linişte, operaţiile de spălare. Era pe punctul de plecare 
când, întorcându-se, zări, la lumina lunii, o umbră. Era 
bătrâna căpetenie. 


— Mi-a scăpat o vorbă care nu trebuia şi am să-i transmit 
lui Sandi ştirea aceasta proastă. Stăpâne, acum goleşte-ţi 
sacul. 

— Nu golesc nimic. 

Apoi, folosind dialectul bomongo, se strădui să-i explice 
prezenţa sa acolo. După care făcu un pas, încercând să 
treacă prin faţa bătrânului şi să plece. Acesta îl apucă de 
braţ, cu blândeţe, însă ferm. 

— Stăpâne, nu pleci de aici. 


Odwall încercă să se desprindă, dar era foarte greu, astfel 
încărcat. Aşa că lăsă jos sacul şi-l împinse pe bătrân. În 
momentul acela observă strălucind vârful suliţei îndreptate 
în sus în chip de avertisment şi, fără să mai gândească, îl 
lovi cu lopata. Lovitura îşi ajunse ţinta şi bătrânul se prăbuşi 
în ţărână. Odwall blestemă clipa în care-şi pierduse 
cumpătul şi îngenunchind, îl întoarse pe şef cu faţa în sus. 
Sângera din belşug. La vederea trupului acela înţepenit, 
aventurierul se simţi cuprins de frică. Dacă ar fi fost prins, 
cu siguranţă Sanders nu l-ar fi cruțat. Funia spânzurătorii 
se şi legăna înaintea ochilor săi. 

Scoase din buzunar o batistă, îi legă rana cu ea, atât cât 
era în stare să o facă, după care, aruncându-şi sacul pe 
umăr, scăldat în sudoare, se întoarse în sat, îşi luă valiza şi 
porni pe drumul care ducea către Coastă. Timp de trei zile, 
fără hamali, se chinui sub căldura arzătoare a soarelui 
tropical, în fiecare moment aşteptând să audă paşi în 
spatele său, dormind mai mult treaz şi clătinându-se sub 
povara comorii. 

În sfârşit, la capătul acestui calvar, ajunse la locul unde îi 
lăsase pe vâslaşi. Fără vreun moment de răgaz, aruncă 
sacul pe fundul bărcii şi căzu ca un bolovan pe bancă. 
Adormise chiar mai înainte ca vâslaşii să fi început să 
intoneze melopeea cu care-şi ritmau loviturile de vâslă. 
Când s-a trezit, era lumină. Barca era legată de un pom şi 
pe țărm strălucea un foc viu făcut de vâslaşi. Întinse mâna 
după sacul care-l costase atât de scump, dar acesta nu mai 
era acolo. 

Strigătul său sălbatic de furie îl făcu pe şeful vâslaşilor să 
alerge într-un suflet. 

— Stăpâne, dar nu era decât pământ. Atârna greu, făcând 
să se afunde barca, pentru că apele, aici în apropiere de 
întâlnirea cu fluviul Isisi, sunt învolburate, aşa că a trebuit 
să-l aruncăm peste bord. 

Odwall începu să se plimbe de ici-colo ca un nebun, 
blestemându-l pe Sanders, blestemând totul, cu excepţia 


propriei sale nebunii. 

Schelet ieşi în întâmpinarea sa de îndată ce barca fu 
semnalată. La vederea celuilalt, înţelese că s-a petrecut 
ceva. 

— Dragă bătrâne astrolog, strigă oarecum alarmat. Aveţi 
febră, scumpe bătrân secretar. Lăsaţi-mă să vă dau puţină 
chinină. 

— Când trece primul vapor? 

— Trece, nici o grijă, bătrâne arche. În sfârşit, ştiţi 
cuvântul ăla. Aţi găsit ruinele romane? Chestia aia. Mâinile 
lui Schelet se mişcau cu repeziciune, încercând să 
completeze absenţa cuvintelor. 

— Da, da, am găsit, răspunse celălalt nerâbdător. 

Îşi dădu seama, deodată ceva mai liniştit, că vestea noii 
sale crime nu ajunsese încă la Cartierul General. Poate că 
Ch'uga nici nu era mort, indigenii aceştia au capul tare. 

— Nu vreţi să-l aşteptaţi pe comisar? Mâine soseşte. 

— Mâine! Aproape urlă Odwall. Nu, nici vorbă, trebuie să 
plec neapărat astăzi. Spuneţi că vaporul se opreşte, sigur? 

Schelet îi arătă cu un gest larg marea. Un vas german 
aruncase ancora, iar de pe punte tocmai se cobora o barcă. 

Plecarea domnului Walter Bagen, secretarul Societăţii 
Arheologice a Africii Centrale, îi provocă o oarecare 
decepţie lui Schelet care sfârşise de adunat un adevărat 
munte de informaţii cu privire la o ipotetică ocupaţie a 
regiunii de către greci. Această supoziţie se baza pe 
existenţa unei coloane corintice, ce servea drept reazem 
pentru veranda Rezidenţei şi care, pentru a spune adevărul 
până la capăt, fusese adusă acolo de către predecesorul lui 
Sanders. 

Domnul Odwall nu se simţi în largul său decât după ce 
malurile joase ale 'Teritoriilor dispărură la orizont. 

Vaporul nu oprea în nici un port până la Plymouth. Avea 
deci timp suficient ca să poată inventa o poveste cu care să- 
i satisfacă orice curiozitate celui ce-i pusese la dispoziţie 
fondurile băneşti pentru expediţie. 


Domnul Wilberry era cât se poate de convins, în timp ce se 
îndrepta spre Jermyn Street, că i se va prezenta expozeul 
unui eşec. Fiind un om de afaceri versat, ştia perfect să 
interpreteze o scrisoare care începea astfel: M-am întors, 
după cum vedeţi, şi deşi rezultatele călătoriei mele nu sunt 
chiar cele pe care le-aş fi dorit. 

— Am să vă spun exact totul, începu Odwall, după ce omul 
de afaceri cu faţa stacojie se instalase în singurul fotoliu 
suficient de mare pentru a-l putea cuprinde. 

Lucru ciudat, povestea spusă de călătorul nostru era, în 
fapt, adevărată. Explicaţia eşecului nu trebuia căutată în 
altă parte. 

— Ghinion, spuse domnul Wilberry, care ştia ce înseamnă 
să pierzi bani. Totuşi, eu cred că dacă i-ai fi dat o sumă 
frumuşică de bani bătrânului, acesta cu siguranţă te-ar fi 
ajutat. 

Odwall scutură sceptic din cap. 

— Nu vă puteţi da seama ce influenţă fantastică are 
animalul de Sanders asupra oamenilor din regiune. 

Vorbind, îşi aduse dintr-o dată aminte de ceva. 

— lată un lucru care s-ar putea să vă intereseze. 

Se duse în dormitor, de unde reveni cu o ulcică de pământ 
indigenă şi, îndepărtând hârtia uleioasă care o acoperea, 
dădu la iveală unguentul. 

Domnul Wilberry îşi încreţi sprâncenele. 

— Un epilator, spuse. Oare este eficace? 

— Vreţi să ştiţi dacă e eficace? Reluă Odwall râzând. Oala 
este acum pe jumătate goală. Am folosit unguentul în timp 
ce mă aflam pe mare ca să nu mă mai rad. 

Wilberry întinse mâna, apucă oala şi, luând puţină grăsime 
pe vârful degetelor, îşi unse puful de sub ureche. După care 
şterse locul respectiv cu batista. În locul unde fusese aplicat 
unguentul pielea rămăsese complet curată. 

Domnului Odwall i se tăie respiraţia. 

— Ai formula alifiei ăsteia? 

— Nu, nu m-a interesat. Dar puteţi să o daţi la analiză. 


— La analiză! Auzi. Este un produs vegetal, imbecilule! 

Analizele nu indică totul. S-a oferit cumva să-ţi dea 
formula de preparare? 

— Da, dar nu i-am dat nici o atenţie, pe mine mă interesa 
doar aurul. 

Wilberry îşi frământa cu disperare mâinile unse. 

— Dumnezeule mare! Urlă, ca scos din minţi, întorcându- 
se cu privirea în flăcări spre aventurier. Imbecilule! 
Gugumanule! Creier găunos, strigă în culmea furiei. Vroiai 
aur? Uite, îl aveai aici. Ridică oala în dreptul ochilor 
celuilalt. 

— Înţelegi ce ai aici? Ce-am fi putut avea! Dacă aş fi fost 
acum în posesia formulei aş fi ruinat Sheffield-ul. O lamă de 
ras nu s-ar mai fi vândut. Oh, nebun fără minte ce eşti! 

— Dar, dar. Începu să se bâlbâie celălalt. 

— Dar, dar, repetă Wilberry, imitându-l, pradă furiei. Alifia 
asta valora un milion de lire, valora zece milioane. Aş fi 
văzut întreg Sheffield-ul târându-se umilit la picioarele 
mele. Formula unguentului ar fi distrus lama de ras şi, 
odată cu ea, toate companiile care o fabrică. Vroiai aur? Na- 
ţi aur! Sub nasul tău de prost şi n-ai fost în stare să-l vezi. 

Nici Schelet şi nici Sanders, lucru ciudat, nu au făcut vreo 
legătură între moartea prematură a bătrânului şef şi vizita 
secretarului unei mari societăţi de arheologie. Sanders 
porni în căutarea acelui alb şi-şi dădu seama, după 
descrierea făcută, că Odwall revenise în locurile acelea şi 
apoi plecase din nou. 

— Nu-mi dau seama dacă în semn de doliu sau datorită 
cine ştie cărei alte cauze, Oamenii-Pleşuvi nu mai sunt 
pleşuvi, spuse Sanders la cină, în seara întoarcerii sale. 
Foloseau, se pare, un fel de medicament pe care-l prepara 
bătrânul şef, care nu le-a transmis secretul. Acum, că 
sărmanul bătrân s-a dus, Oamenii-Pleşuvi au redevenit cât 
se poate de normali. Ar trebui să faci o comunicare în acest 
sens societăţii tale arheologice, Schelet. 


Schelet urmă sfatul primit, dar scrisoarea expediată de el 
îi fu returnată cu următoarea menţiune: Plecat fără adresă. 

7. Insulele Bucuriei. 

Vasul Zaire se oprise într-o zi în una din Insulele Bucuriei. 
Erau toate nelocuite. Cu toate că se găsea apă, iar vegetaţia 
era abundentă, nu se zăreau nici maimuțe, nici şobolani, ba 
chiar nici şerpi. 

Portughezii instalaseră, în alte timpuri, un post pe una din 
aceste insule. Se vedeau ruinele cenuşii unui mic fort şi 
câteva urme ale şederii lor. 

Schelet îşi propuse să petreacă vreo două săptămâni pe 
acolo ca să adune plante pentru un ierbar. La vremea 
respectivă, ultima sa pasiune era botanica; umpluse tot felul 
de caiete cu flori şi ierburi uscate, mai toate identificate cu 
denumiri inexacte. 

Nu a reuşit însă să se ţină de cuvânt, iar Insulele Bucuriei 
au continuat să servească doar ca puncte de reper pentru 
ambarcaţiunile care traversau zona. Insulele născuseră 
propriile lor legende, care s-au transmis pe fluviu în sus, 
ajungând la populaţii ce nu văzuseră niciodată marea. 

După una dintre aceste legende, acolo îşi avea casa de 
vară M'shimba-M'shamba. Potrivit alteia, insulele erau 
locuite de o rasă de sclavi care ţeseau pânză pentru albi. 

Oamenii din Kano spuneau că Mahomet coborâse într-o zi 
pe cea mai mare dintre insule şi avusese acolo un vis, că 
lumea întreagă se va converti la învăţăturile sale. Trebuie 
adăugat că oamenii din Kano consideră insulele un loc plin 
de mistere. 

Soldaţii negri Hussa sunt mahomedani, ei respectă toate 
practicile rituale ale religiei lor, în afară de faptul că femeile 
nu poartă văluri. Abiboo îi spuse într-o zi comisarului 
Sanders că acesta este obiceiul membrilor tribului Fula, 
care, prin voinţa Emirului, au titlul de seniori de Kano. Dar, 
deşi nu-şi ţin închise femeile, sunt, în schimb, foarte riguroşi 
cât priveşte fidelitatea acestora. Aşa că, într-o zi, pe când se 
întorcea din pădure, soldatul Ben Abdul, văzându-şi tânără 


şi frumoasa nevastă zbătându-se în braţele lui Achmet, 
gornistul, se aruncă asupra chipeşului băieţandru şi, cu 
siguranţă s-ar fi întâmplat un omor, dacă zgomotul luptei 
dintre cei doi nu l-ar fi alertat pe sergentul Abiboo. Ela 
folosit ca argument un bici din piele de rinocer. 

Raportul de zi al locotenentului Tibbetts se ţinea 
dimineaţa, la orele 7. În faţa lui a fost adus gornistul 
vinovat, prezentându-i-se oribila lui faptă. Femeia nu a 
depus mărturie, în locul ei a vorbit bărbatul, povestind totul 
cu multă volubilitate. După ce a terminat, Schelet, 
potrivindu-şi monoclul, a dat următoarea sentinţă: 

— Va fi ţinut la carceră şapte zile. 'Toate însemnele de pe 
uniforma sa, care atestă că a fost un bun soldat, vor fi 
îndepărtate şi în timpul cât va sta la carceră nu va primi 
soldă. 

Achmet intră deci într-una din celulele aflate în spatele 
corpului de gardă, muncind acolo la curăţatul cânepei şi 
beneficiind de o raţie alimentară foarte redusă. 

— Mai bine să-l expediem pe prostălăul ăsta la Marele 
Cartier General, sugeră Sanders, măsură cu care căpitanul 
Hamilton se declară cu totul de acord. 

Dar nu este chiar atât de uşor să fie schimbat un om din 
postul lui. A fost necesar să se trimită mai întâi un raport (în 
trei exemplare) la Administraţie şi să se completeze un 
chestionar, iar toate aceste treburi au luat timp. 
Nepopularul Achmet a ieşit din închisoare şi a revenit la 
goarna sa. Lucrurile păreau să se fi liniştit, pentru că Ben 
Abdul, soţul ofensat, era un om de treabă, incapabil de 
represalii. Nevasta lui, însă, nu părea convinsă. Se numea 
Fahmeh. Cu trăsături de tip mai degrabă arab, brună, în 
ochii unui european putea trece drept atrăgătoare, cu nasul 
său fin şi drept şi ochii frumoşi. 

Fahmeh se ocupa eu menajul locotenentului Tibbetts şi îi 
spăla lenjeria. 

— Stăpâne, îi spuse într-o dimineaţă, în timp ce făcea 
curat, acest Achmet mă priveşte mereu când mă vede 


trecând şi ochii lui sunt tare drăgăstoşi. Mi-e frică. 

— Femeie, dacă tu nu l-ai privi nu te-ai putea simţi 
ofensată, căci e scris în cartea sfântă că ofensa nu există 
decât atunci când afli despre ea. 

Femeia îşi încreţi sprâncenele. 

— 'Toate femeile mă arată cu degetul. Mă întreabă de ce 
omul meu nu-l bate. Atâta vreme cât nu va pleca de aici nu 
voi fi fericită, pentru că-l urăsc. 

— Totul la timpul său, filosofă tânărul ofiţer. 

Schelet avea el însuşi propriile griji. Lucra foarte mult. 
Numeroasele instrumente se acopereau de praf, 
armoniumul rămânea închis, cimpoiul care-i fusese oferit de 
un administrator credul atârna neglijent pe peretele 
cabanei (Fahmeh nici măcar nu-l ştergea de praf, crezând 
că este rămăşiţa unui monstru marin din familia 
caracatiţelor). 

EI studia acum cu ardoare un curs de drept. O circulară 
foarte amănunţită, emisă de Marele Cartier General, 
recomanda tuturor ofiţerilor care îndeplinesc o funcţie 
administrativă sau ofiţerilor care ar putea fi chemaţi la un 
moment dat în absenţa autorităţilor legale să îndeplinească 
astfel de funcţii, să se consacre studiului dreptului. Li se 
oferea, pentru a-i încuraja în această întreprindere, un spor 
microscopic de soldă, dacă ajungeau să-şi însuşească 
materia respectivă. 

Aceasta a fost de ajuns pentru a-l arunca pe Schelet în 
braţele prea primitoare ale Şcolii de Drept, Jurisprudenţă şi 
de Medicină Hat, ale cărei anunţuri umpleau paginile de 
publicitate în cele mai importante ziare. 

Învăţaţi Dreptul, îndemna poruncitor anunţul. Schelet a 
trimis o scrisoare pentru a obţine informaţii şi, drept 
răspuns, a primit un braţ de prospecte, o scrisoare care 
începea cu Dragă prietene, precum şi un buletin de 
înscriere de pe care nu lipsea decât semnătura lui pentru a 
face să-i ajungă pe masa de lucru misterele dezvăluite ale 
legii. 


— De ce folos ţi-ar putea fi legile Statelor Unite? 
Dumnezeu ştie! Spuse Hamilton, găsindu-l pe subordonatul 
său adâncit într-un studiu despre Personalitatea Juridică. 
Mai bine ai încerca să adânceşti cele zece porunci. 

Schelet se lăsă pe spatele scaunului cu o plictiseală 
afectată şi închise ochii. 

— Bătrâne domn ofiţer, începu el cu o răbdare 
ofensatoare, de ce trebuie să bombăni mereu? Acest gen de 
activitate este într-adevăr prea profund pentru domnia 
voastră, bătrâne scump ofiţer. Pot să pun pariu că nu ştii 
nici măcar că este ilegal să pretinzi că ai fi altcineva decât 
cel ce eşti în realitate. 

— M-ai dat gata. 

— Şi pot să pun de asemenea pariu că nu ştii, sărmane 
domn ignorant, ce s-ar întâmpla cu mine dacă ţi-aş scrie că 
eu sunt Sanders, deşi eu nu sunt Sanders, iar tu ai crede că 
eu sunt Sanders şi, drept urmare, mi-ai completa un cec. Ei 
bine, ce s-ar întâmpla cu mine? 

— Eu ştiu ce s-ar întâmpla cu mine, replică Hamilton. 

În cursul aceleiaşi zile, căpitanul îi împărtăşi lui Sanders 
neliniştile sale. 

— Niciodată nu l-am văzut pe Schelet studiind cu atâta 
ardoare. Umblă ca prin vis şi mă gratulează cu Înălţimea 
Voastră44. Nu credeţi că ar fi bine, domnule, să triaţi 
scrisorile care sosesc la Rezidenţă, eliminându-le pe toate 
cele care poartă inscripţia Şcoala de Drept şi Medicină Hat? 

Sanders surâse. 

— Nu cred că pot să fac acest lucru, dar am să stau de 
vorbă cu Schelet. 

Înainte de a fi reuşit să o facă, s-a întâmplat un lucru 
ciudat. Caporalul corpului de gardă raportă că îl văzuse pe 
Schelet plimbându-se pe terenul de instrucţie, în mijlocul 
nopţii. Cabana sa se afla de cealaltă parte a câmpului de 
instrucţie, exact în faţa corpului de gardă, iar în timpul 
nopţilor foarte calde, în care nu se putea dormi, santinelele 
vedeau adesea un tânăr înalt, îmbrăcat într-o pijama cu 


dungi viu colorate, plimbându-se în lung şi-n lat, prin faţa 
cabanei. 

Santinela îl zări îndreptându-se spre depozitul unităţii, o 
construcţie urâtă cu acoperişul de tablă, în care erau 
păstrate efectele militare, fără să acorde nici o importanţă 
acestui fapt. Îl menţiona, totuşi, din întâmplare, caporalului 
care, la rândul său, tot din întâmplare, i-l relată lui 
Hamilton. 

— La ce oră se întâmpla asta? Îl chestionă interesat 
căpitanul. 

— Trei ore înainte de a se face ziuă, Domnia Voastră. 

— Ce naiba făceai în miezul nopţii? 

— Eu, domnule? Răspunse Schelet. Dormeam, domnule, în 
general, asta e ceea ce fac în timpul nopţii, bătrâne Ham. 
Hamilton îl privi cu uimire. 

— Bravul meu băiat, astă noapte pe la orele trei bântuiai 
pe terenul de exerciţii. Schelet îl privi uluit. 

— Eu, domnule? Puțin aer pentru sărmanul bătrân 
căpitan, şi-a pierdut respiraţia, replică el cu înţelegere. 
Soarele, bătrâne domn, căldura, sărmane bătrân căpitan. 

— Vrei să spui că nu tu erai cel ce bântuia prin 
împrejurimi la trei noaptea, în pijamaua ta imposibilă? 

— Nu, domnule. Cât priveşte pijamaua. 

— Să nu vorbim de ea la masă, zise Hamilton. 

— Ai fost vreodată somnambul, Schelet? Întrebă Sanders. 

— Când eram copil, admise Schelet, asta s-a petrecut cu 
mulţi ani în urmă. 

Sanders nu luă incidentul în serios. Mai târziu, îi spuse 
totuşi lui Hamilton: 

— Lucrează mult, aşa se explică faptul că umblă prin 
somn. Nu poate păţi nimic; ar fi bine totuşi să-i spui 
sergentului să stea cu ochii pe el. 

În noaptea aceea nu s-a întâmplat nimic. Dar în noaptea 
următoare, Hamilton, neputând dormi din cauza căldurii, îşi 
scoase patul de campanie pe verandă, în speranţa că 
ţânţarii nu vor observa absenţa plasei din jurul patului. 


După o luptă acerbă de o oră, renunţă, se ridică cu o bravă 
înjurătură, se duse în sufragerie şi-şi făcu o limonada. Se 
întoarse, complet treaz şi, renunțând să mai instaleze plasa 
de țânțari în jurul patului, se aşeză pe unul din marile fotolii 
de pe verandă, aprinzându-şi o ţigară. 

Era o noapte cu lună plină. De acolo de unde se afla, zări 
strălucirea oţelului de la baioneta santinelei, care-şi făcea 
rondul, precum şi vârful aprins al ţigării pe care omul o 
fuma. Hamilton zâmbi. Cu ani în urmă, la începutul carierei, 
l-ar fi chemat pe soldat la el şi l-ar fi pedepsit pentru acest 
act de indisciplină, dar între timp învățase că anumite 
încălcări ale regulamentului ţineau de omenescul lucrurilor 
şi că a aplica în asemenea cazuri sancţiuni nu servea la 
NIMIC. 

Deodată observă o siluetă, îmbrăcată în pijama, 
traversând careul de adunare al unităţii şi dispărând în 
cabana lui Schelet. Aşteptă cinci minute, apoi, cedând 
curiozităţii, se ridică, îşi luă lanterna şi se îndreptă spre 
terenul de instrucţie. Schelet lăsase uşile şi ferestrele 
deschise. Hamilton lumină înăuntru cu lanterna, şi-l văzu pe 
subordonatul său adâncit într-un somn greu sub plasa din 
jurul patului. În momentul în care fascicolul de lumină i se 
opri pe faţă, Schelet mormăi ceva, întorcându-se pe cealaltă 
parte. 

Hamilton se duse la santinelă, a cărui ţigară fumega încă, 
pe jos, martor mut al greşelii lui. 

— Nu, domnule, nu l-am văzut pe Tibbetts ieşind din 
căsuţa lui, răspunse santinela întrebării puse de Hamilton, 
dar există şi o uşă în spate pe care eu nu pot s-o văd, iar 
Tibbetts vine şi pleacă neîncetat, din cauza asta n-am putut 
să strig Stai! Tibbetts are un rang înalt. 

— Ela aruncat ţigara asta? Întrebă ofiţerul, ironic. 

— Domnia Voastră, numai el putea s-o facă. Cine altcineva 
ar fi fumat?! 

Hamilton consideră că nu e înţelept să insiste. Poşta 
pentru Rezidenţă sosi a doua zi şi printre scrisori (la care se 


adăugau colete groase cu antetul Şcolii de Drept şi 
Medicină Hat) se afla şi ordinul de transfer la Cartierul 
General al gornistului Achmet. Hamilton de-abia avu timpul 
să pună hârtiile acestuia în ordine, ştiut fiind că orice soldat 
este însoţit de o solidă documentaţie, şi de a le trimite rapid 
la bordul vasului. 'Treburile acestea îl ocupară atât de mult, 
încât nu a avut timpul să stea de vorbă cu somnambulul. 
Schelet, în momentele sale de criză, era un sprijin de slabă 
nădejde. Întotdeauna reuşea performanţa de a înscrie 
infracţiunea săvârşită de indigeni pe foaia lor medicală, iar 
durerea de gât pe foaia matricolă, la rubrica abaterilor 
disciplinare. De-abia în seara zilei se prezentă ocazia de a fi 
atacată problema. 

— Dumnezeu să binecuvânteze, drăguţul meu bătrân 
sufleţel, ripostă Schelet uluit. Să umblu dormind! Îţi baţi joc 
de mine, Ham! 

— Nu eram destul de aproape, dacă aş fi fost, ţi-aş fi tras o 
palmă ca să te trezesc din somn. 

— Ca să mă omori, probabil, spuse Schelet indignat. Omor 
de gradul trei45, bătrânul meu scump ofiţer. Să nu faci 
niciodată asta, Ham. Stăpâneşte-ţi pornirile. 

Departe de a fi alarmat de excentricităţile ce-i fuseseră 
dezvăluite, Schelet părea mai curând mândru. Vorbi despre 
tot felul de întâmplări din tinereţe, să-ţi facă părul măciucă, 
ba chiar povesti cu lux de amănunte o lungă şi 
impresionantă istorie despre felul în care se plimbase de-a 
lungul unui parapet înalt. 

— Moartea, bătrâne domn, mă privea drept în faţă. 

— Moartea are toată simpatia mea, răspunse cu răceală 
Hamilton, dar pentru moment te avertizez că s-ar putea să 
ai unele neplăceri. Nu cred că ai fi foarte încântat dacă te- 
aş da în paza unui gardian. 

— Poţi să fii sigur că nu! Scrâşni din dinţi Schelet. 

— În orice caz, continuă Hamilton, trebuie să vezi ce faci 
ca să încetezi cu vagabondajele astea nocturne. Te-aş sfătui 
să-ţi presari pioneze pe podeaua camerei. 


Schelet scoase nişte sunete de protest. 

— Sau, dacă vrei, leagă-ţi degetul cel mare de la picior de 
pat. O să te demoralizeze neputinţa de a te ridica şi în felul 
acesta o să te dezobişnuieşti. Schelet ridică din umeri. 

— O să mă străduiesc, domnule, replică morocăânos. 

Revenind în cabana sa, o găsi acolo pe Fahmeh, femeia lui 
Ben Abdul, care desfăşura plasa contra ţânţarilor, vârând 
capetele sub salteaua patului. 

— Inima mea este acum fericită, Tibbetts, îi spuse. Achmet 
a plecat cu vaporul cel mare şi nu-mi va mai aţine calea. 

Schelet nu avea nici un chef să se întindă la discuţii în 
legătură cu plecarea lui Achmet sau cu nemulţumirile 
tinerei femei. Cu toate acestea, era curios să afle ce se 
spunea despre obiceiurile sale nocturne. 

— Ia spune-mi Fahmeh, soldaţii mă văd deseori plimbându- 
mă în timpul nopţii? 

Ea dădu din cap, spre marea sa stupefacţie. 

— Da, stăpâne, eu te-am văzut în hainele frumoase de 
mătase pe care le îmbraci noaptea şi încălţat cu cizmele 
galbene. Ai venit odată la coliba mea şi l-ai strigat pe soţul 
meu. Am ieşit afară şi mi-ai spus că aitreabă cu el. Din 
cauză că aveai o privire rătăcită am crezut că eşti nebun. 

Schelet se lăsă greoi pe scaunul cel mai apropiat. 

— Dumnezeu să mă binecuvânteze, spuse el încet, pălind. 
Dumnezeule Mare şi şerpi binecuvântaţi, adăugă trecându- 
şi degetele prin părul rar, de un blond deschis. 

— În plus, continuă ea fără milă, mulţi soldaţi te-au văzut 
ducându-te la casa de tablă şi Militini46. Te-a văzut şi el în 
noaptea asta. 

Schelet îi făcu semn cu mâna să plece. Oare începea să 
înnebunească? Oameni tineri - inteligenţi şi strălucitori - 
înnebuniseră în timp ce se aflau în Teritorii, copleşiţi de 
soarele arzător şi de eternul albastru al cerului. 

Seara, când veni la masă, aduse cu el un document pe 
care-l puse sub ochii lui Sanders, arborând o expresie 
tragică. 


— Aş dori să certificaţi hârtia asta, scumpe bătrâne domn 
şi Excelenţă, articulă Schelet cu tristeţe. V-am lăsat 
moştenire micul meu bungalow de la Shoreham, iar lui Ham 
i-am dat toate puştile şi celelalte lucruri ale mele. 

— Ce e asta? Întrebă Sanders, examinând documentul 
care-i fusese pus în faţă şi care începea astfel: 

Eu, Augustus Tibbetts, locotenent în regimentul regal 
Hussa, în plinătatea fatalităţilor mele mintale. 

— Un testament?! Ce prostie! Şi, de altfel, Schelet, n-aş 
putea figura ca martor într-un testament prin care-mi este 
lăsat un bun oricât de neînsemnat, fie el chiar bungalow-ul 
de la Shoreham. Te simţi rău, cumva? 

— Nu, domnule. Sunt la limită, domnule, continuă Schelet 
pe un ton de dincolo de mormânt. Răvăşit, domnule. 
Bătându-se cu palma peste frunte, continuă. Am vedenii, 
domnule, şi în fiecare noapte umblu peste tot, domnule. 

— Ah, eşti deci somnambul! Ei bine, din asta nu se moare, 
continuă Sanders, şi cum în acel moment gornistul care-i 
luase locul lui Achmet tocmai dăduse apelul pentru masa de 
seară, îl invită: 

— Stai jos şi mănâncă. 

Colibele soldaţilor se întindeau pe două şiruri aproape 
paralele cu malul fluviului. În apropiere, nu departe de 
mare, ei au micile lor grădini de legume unde cresc din 
abundență patate, ceapă şi plante făinoase. Zona aceasta a 
locuinţelor are, mai ales noaptea, un anumit pitoresc: în 
permanenţă sunt trei focuri aprinse, se aude muzica unui 
banjo însoţită de bătăi din palme, precum şi de tam-tam-ul 
unei tobe, ritmând dansurile. În noaptea aceea Schelet 
instalase o capcană savant gândită, destinată să-l trezească 
din somn în cazul în care, fără voia lui, s-ar fi pregătit de 
plimbare. Era vorba de o combinaţie între o puşcă veche şi 
o coadă de mătură, potrivite într-un echilibru foarte precar 
deasupra uşii întredeschise. 

Bărbatul care veni, în plină noapte, să-l trezească, ştia, cu 
siguranţă, de existenţa capcanei căci toţi, bărbaţi, femei, 


copii, îl văzuseră mai devreme meşterind la ea. Aşa că omul 
se opri în faţa uşii, strigându-l. 

— Tibbetts, repetă de câteva ori. 

La a treia strigare, locotenentul sări din pat, împinse uşa şi 
fu aproape doborât de puşca ce-i căzuse în cap. 

— Ce s-a întâmplat, omule? Bombăni furios, frecându-se în 
moalele capului. 

— Stăpâne, vrei să vii să vezi? A fost omorât Ben Abdul. 

Schelet îşi trase repede mantaua pe umeri, se încălţă şi 
ieşi afară, în noapte. 

— Cine l-a omorât? 

— Stăpâne, nimeni nu ştie. Femeia lui l-a auzit scoțând un 
țipăt şi când a ieşit din colibă l-a găsit pe Ben Abdul mort, 
Dumnezeu să-l odihnească! 

Cineva aţâţase între timp unul din focuri. Toate colibele se 
goliseră şi o mulţime de bărbaţi şi femei, pe jumătate goi, se 
îngrămădiseră în jurul trupului întins la pământ. 

Omul fusese lovit direct în inimă; zăcea pe o parte, cu 
braţele întinse. Femeia lui, plângând, îi rugase pe bărbaţi 
să-l aducă în colibă, dar soldaţii nu s-au atins de el, lăsându- 
Il acolo unde fusese găsit. Schelet s-a dus la Rezidenţă şi i-a 
trezit pe Hamilton şi pe comisar. Apoi toţi trei s-au îndreptat 
spre locul crimei. 

Sanders era intrigat. Ţara nu se afla în război, iar omul 
acela fusese atât de inofensiv, încât nu avea nici un duşman, 
în afară poate de Achmet, care se afla însă pe un vapor la o 
sută de mile de Rezidenţă. Mai mult încă, nu avusese 
certuri în familie, aşa cum mai pretutindeni existau, se 
înţelegea bine cu femeia lui, pe care o bătea rareori. Părea 
inexplicabil. 

Sanders examina arma crimei. Era o suliță cu coadă 
scurtă, din cele care se aflau cu zecile la Cartierul General. 
Soldaţii le cumpărau sau le furau din zona de sus a fluviului. 
Schelet avea vreo duzină la el. 

— Foarte ciudat; aduceţi-o la mine pe femeia lui, ordonă 
comisarul. 


Prietenele ei reuşiră să o liniştească şi o aduseră la 
Sanders, care rămăsese lângă foc. 

— Acum spune-mi mie, femeie, întrebă el cu răbdare, n-ai 
auzit nimic în timpul nopţii? 

Fahmeh ezită. 

— Domnia Voastră, am auzit o voce strigându-l şi el a ieşit 
atunci afară. 

— Ce voce? Întrebă cu bunăvoință Sanders. Tu-i cunoşti pe 
toţi camarazii bărbatului tău. Femeia scutură din cap. 

— Nu era niciunul dintre ei. După care îl privi într-un fel 
foarte ciudat pe Schelet, care păli ca un mort. 

— A mea? Articula el cu greutate. Femeia dădu din cap. 

— Stăpâne, tu erai cel care-l striga pe bărbatul meu, 
aprobă ea cu o voce surdă. Şi din momentul acela n-am mai 
auzit nimic până la ţipătul lui. 

Schelet nu mişcă. Stătea ţeapăn, ţinându-se ceva mai 
drept decât de obicei. Se aplecă, luând de jos sulița, care 
fusese scoasă din trupul celui ucis, şi o examină la lumina 
focului. Pe coada ei se afla o iniţială. 

— E sulița mea, afirmă el, cu simplitate. Am adus-o de la 
N'gobi acum trei luni. 

Hamilton luă sulița în mână şi o învârti pe toate părţile. Se 
mânji cu sângele cald încă, de pe suliță. Îşi întoarse privirea 
spre Fahmeh. 

— Femeie, i se adresă cu asprime, n-ai fi putut să-l auzi pe 
Tibbetts. Astea sunt cuvinte prosteşti. În timp ce Tibbetts 
dormea, eu îl supravegheam, aflat în umbra cabanei sale, 
ştiind că are ciudatul obicei de a umbla în timpul somnului. 

— În privinţa asta, stăpâne, eu nu ştiu nimic. Atâta ştiu că 
vocea lui Tibbetts l-a făcut să iasă din colibă pe Ben Abdul. 

Şi Fahmeh rămase neclintită pe această poziţie. A fost 
interogată şi santinela. Nu-l văzuse pe Schelet traversând 
terenul de instrucţie, dar mai exista o cărare, direct prin 
brusă, pe unde s-ar fi putut întoarce la cabana lui fără a fi 
văzut. 


— O să discutăm despre toate acestea, spuse Sanders 
calm. Acum hai cu noi, Schelet, să bem ceva. 

Cei trei oameni intrară tăcuţi în clădirea Rezidentei, 
cufundată în întuneric. Hamilton aprinse lămpile şi puse o 
sticlă mare de whisky pe masă. Faţa lui Schelet era palidă şi 
crispată. Refuză paharul, scuturând din cap.: 

— Nu, mulţumesc, bătrâne Ham, spuse cu o anumită 
duritate în voce. După care continuă într-un monolog 
interogativ: Să-l fi ucis eu oare pe acest nefericit? 
Mărturisesc că înainte de a adormi mă gândeam la el. 

— N-ai omorât pe nimeni, strigă Hamilton furios. Ce te-a 
apucat? Femeia este acum pe jumătate nebună. Mâine 
dimineaţă va spune, cu siguranţă, altceva. Există cineva 
care avea o socoteală cu Ben Abdul şi a încheiat conturile. 
Pista asta nu vă spune nimic? 

— Nimic, spuse Sanders calm. 

— Credeţi că eu l-am ucis, domnule? Întrebă Schelet, tras 
la faţă. Sanders se scarpină pe bărbie. 

— Dacă eu cred că l-ai ucis? Repetă el cu pauze mari între 
cuvinte. Nu, nu cred, Schelet. 

În noaptea aceea niciunul dintre ei nu a putut dormi. La 
revărsatul zorilor Sanders veni cu o idee, pe care i-o 
împărtăşi lui Hamilton. 

— Te-ai gândit cumva să verifici depozitul ca să vezi dată 
nu lipseşte nimic? În rapoarte se arată că Schelet a fost 
văzut acolo de două ori. 

Ideea nu-i venise până atunci lui Hamilton şi, fără nici o 
întârziere, luă cheia, ducându-se la mica încăpere acoperită 
cu tablă ondulată, însoţit de sergentul Abiboo, pentru o 
sumară inspecţie. Sumară, fiindcă de la prima vedere 
apărea evident că depozitul fusese vizitat de cineva foarte 
grăbit. Un vraf de pături fusese răvăşit. Lipseau şase bucăţi. 
În camera unde se păstrau proviziile, o ladă fusese deschisă 
şi din ea dispăruseră zece cutii de conserve de carne şi de 
legume. Dar asta nu era tot. Într-o mică încăpere se aflau 
zece rastele cu puşti Lee-Enfield noi, care fuseseră trimise 


unităţii pentru ca soldaţii să deprindă mânuirea lor, în 
dotarea de până atunci a trupei neintrând decât vechile 
puşti Lee-Metford. Lipseau două din armele noi şi o cutie de 
cartuşe. În sfârşit, se încercase forțarea vechii case de bani, 
în care nu se găsea nimic altceva decât rapoarte vechii şi o 
bună provizie de hârtie de scris. 

Hamilton îi raportă lui Sanders constatările făcute. 

— Un somnambul n-ar fi putut în nici un caz să fure 
procedând atât de metodic, reflectă Sanders gânditor. Vom 
telegrafia la Cartierul General. Vaporul ar fi trebuit să 
ajungă în dimineaţa asta şi dacă linia de comunicaţii 
funcţionează. 

Linia funcţiona. O demonstra mesajul ce fusese 
recepționat de telegrafist. În mesaj, trimis de ofiţerul 
comandant al trupelor, se spunea: 

Soldatul Achmet nu se afla la bord când am ajuns. 
Căpitanul vasului crede că Achmet a sărit în apă mai înainte 
ca vasul să se fi îndepărtat prea mult de țărm. 

Cei doi se priviră. 

— Găseşte-l imediat pe Achmet, ordonă scurt Sanders. 
Era, dacă-mi amintesc bine, un excelent înotător şi a putut 
cu uşurinţă să ajungă în brusă. 

Dincolo de plajă, brusa se întindea pe o distanţă de 
cincizeci de mile spre nord. Era puţin locuită, datorită unui 
vânt puternic care o răvăşea periodic. În afară de câteva 
mărunte triburi care-şi câştigau viaţa din pescuit, în zona 
respectivă nu se afla nici o aşezare mai importantă. 

— S-a refugiat în brusă, a revenit în timpul nopţii şi l-a ucis 
pe Ben Abdul, spuse Hamilton. 

— Dar vocea lui Hamilton? Sugeră Sanders. 

— Un truc vechi. Aceşti oameni Hussa sunt nişte mimi 
înnăscuţi, iar Schelet este unul dintre subiectele lor 
favorite. 

După care, el însuşi imită perfect vocea lui Schelet, 
strigând Ben Abdul în arabă. 


Explorarea întregii bruse era imposibilă, dar Schelet, 
însoţit de doi hăitaşi, cercetă plaja căutând urme de paşi. La 
două mile de post au găsit o succesiune de urme care 
duceau în brusă, unde se pierdeau. În zona aceea curgea 
un râuleţ şi Schelet urmă cursul lui până într-un loc în care 
apa era adâncă. În porţiunea aceea crocodilii îşi depuneau 
ouăle. 

Reveni la post şi dădu raportul. Se suna adunarea. Toţi 
oamenii, fie că erau sau nu de serviciu, se aliniară pe 
câmpul de instrucţie. Hamilton îl întrebă pe fiecare în parte. 
Nimeni nu-l văzuse pe Achmet gornistul. Nu minţeau şi 
Hamilton o ştia. Omul nu era iubit şi nimeni nu l-ar fi 
acoperit. 

— Poate ar fi mai bine dacă ţi-ai petrece noaptea la 
Rezidenţă, Schelet, îi sugeră Sanders. 

Schelet însă obiectă. 

— Vreau să ştiu exact care este contribuţia mea în toate 
acestea, domnule, vorbi el decis. Dacă bătrânul Ham va da 
ordin santinelei să strige Stai! Oriunde mă va zări, aş fi 
foarte mulţumit. 

Ochii i se închideau de somn când ajunse să-şi desfacă 
plasa de țânțari şi se aruncă în pat, căzând într-un somn 
adânc de îndată ce îşi lăsă capul pe pernă. 

După ce se asigură că Schelet dormea, Hamilton luă un 
scaun şi se aşeză la uşa din faţă a cabanei lui. Apoi dădu 
înconjur cabanei şi sprijini de uşa din spate un bulumac 
solid, în aşa fel încât nu putea fi deschisă dinăuntru. După 
ce isprăvi, reveni în faţa cabanei, îşi puse o pătură pe 
genunchi şi căzu într-un somn adânc. 

Urletul care-l făcu să sară în picioare nu venea din cabană. 
Auzi voci agitate din direcţia corpului de gardă. Primul său 
gând a fost la Schelet. Împingând scaunul cu piciorul, se 
repezi în cabană. Patul lui Schelet era gol. 

O luă la fugă către terenul de instrucţie, cu inima strânsă, 
în momentul în care sergentul de gardă venea să-l caute. 

— Stăpâne, spuse omul tremurând tot, sergentul Abiboo. 


— Mort? Întrebă Hamilton emoţionat. 

— Nu, Domnia Voastră, doar rănit. În timp ce dormea, 
cineva a intrat în coliba lui şi i-a aplicat o lovitură de suliță; 
el dormea întors pe o parte. 

Hamilton nu aşteptă să termine, se repezi spre cartierul 
soldaţilor. Îndepărtând mulţimea îngrămădită în faţa colibei 
lui Abiboo, intră înăuntru. 

Rana era uşoară. Abiboo, aşezat pe patul din piei de 
animale, era pansat cu grijă de către una din cele două 
neveste ale sale. 

— Nu ştiu nimic, domnule, spuse el cu sinceritate. Am 
simţit durerea şi m-am trezit. Înainte de a putea sări din 
pat, duşmanul dispăruse. 

Dacă Abiboo nu văzuse nimic, o femeie care dormea într-o 
colibă alăturată auzise o voce care-l striga. 

— Era Tibbetts, domnule, spuse ea. 

— Cum mama naibii să fie Tibbetts, scrâşni din dinţi 
Hamilton, când el dormea în cabana lui. 

Fahmeh ieşi din grupul care o înconjura. 

— Domnia Voastră, l-am văzut pe Tibbetts traversând satul 
ca o nălucă. Avea în mână o suliță înroşită de sânge. A 
aruncat-o în faţa uşii dincolo de care stăteam de veghe. 
Fiindcă mi-a fost frică, nu am atins-o. 

Sanders îi ajunsese din urmă. Cei doi bărbaţi s-au dus să 
cerceteze. Suliţa zăcea în centrul uliţei care trecea printre 
cele două şiruri de colibe. Hamilton o ridică de jos, lumină 
coada suliţei şi scoase un geamăt. Îi dădu sulița, fără nici un 
cuvânt, lui Sanders. 

— Acum e în cabana lui? Întrebă comisarul. 

— Nu, domnule, Dumnezeu ştie cum a reuşit să iasă. 

Gorniştii au sunat alarma, iar soldaţii au alergat să se 
echipeze. Apoi porniră în grupuri de câte doi sau trei să 
bată pădurea în jurul Rezidenţei. Un detaşament mai 
numeros fu trimis în grabă pe plajă. Cercetările durară 
toată noaptea, fără a se găsi vreo urmă. 


— Nu mai înţeleg nimic, spuse Sanders când Hamilton 
reveni la răsăritul soarelui, ca să-i anunţe insuccesul 
cercetărilor. 

— Schelet n-a putut. Nu! E cu totul absurd. 

Hamilton, alături de el, era imaginea vie a dezolării. 

— E oribil, spuse disperat. Desigur, ar putea fi ceva bizar 
la mijloc. 

În momentul acela zări cu coada ochiului un om alergând 
spre ei. Era Abiboo, rănitul. Urcă dintr-o săritură cele patru 
trepte ale peronului. 

— Stăpâne, spuse cu răsuflarea tăiată, Fahmeh, femeia lui 
Ben Abdul. A plecat! 

Se instaura un moment de tăcere. 

— A plecat? 

Omul înclină din cap. 

— Da, Domnia Voastră, nimeni nu a văzut-o plecând, dar a 
fost văzut Tibbetts. 

— Ce? Strigă Hamilton. Cine l-a văzut? 

— Atunci când toţi bărbaţii erau pe terenul de instrucţie, 
replică celălalt, o bătrână a rămas în urmă din cauza unui 
picior umflat. Femeia caporalului Aii Fula care a fost 
omorât. 

— Unde l-a văzut pe Tibbetts? Îl întrerupse Sanders. 

— În bărcuţa lui, fu răspunsul stupefiant pe care comisarul 
îl primi, aceea care face cic-cic-cic. A trecut ca o umbră pe 
râuleţul care duce la marile ape. 

— Să mă ia naiba, spuse fără putere Hamilton. 

Se repezi spre chei, sperând că femeia se înşelase, dar nu, 
barca cu motor dispăruse. 

Totul începea să devină un mister de nedezlegat şi 
Sanders apucase să scrie deja trei pagini din raportul către 
Marele Cartier General când Hamilton, foarte agitat, îl 
chemă să coboare pe chei. Barca cu motor revenea dinspre 
mare, remorcând o pirogă lungă în care stăteau ghemuite 
două mizerabile fiinţe omeneşti. 


lată ce a povestit Fahmeh, femeia din Kano, atunci când a 
ajuns în faţa lui Sanders: 

— Domnia Voastră, Achmet a fost iubitul meu pentru că 
era tânăr şi frumos, iar bărbatul meu, bătrân şi prost. Şi 
atunci când Ben Abdul m-a surprins în braţele lui, am făcut 
în aşa fel încât să creadă că-l urăsc, ştiind că va veni timpul 
când vom pleca împreună în Insulele Bucuriei, să ne 
construim acolo o colibă, să ne semănăm grădina şi să fim 
veşnic împreună. Dar îl uram pe Tibbetts, pentru că îl 
băgase la carceră pe omul meu. Aveam o pirogă pe care o 
ţineam într-un golfuleţ şi, ştiind că Tibbetts dormea adânc 
de tot, Achmet a luat cheia de la magazia depozitului, 
scoțând de acolo toate lucrurile de care aveam nevoie 
pentru călătoria noastră până în Insule. Aşa că am luat din 
magazie un sac de orez şi un sac de sare, aţă cu cârlige fine 
ca să pescuim şi pânză ca să ne acoperim. L-am ucis pe Ben 
Abdul fiindcă ura mea împotriva lui nu s-a stins nici un 
moment. Am vrut să-l ucid şi pe Abiboo din cauza cruzimii 
cu care l-a bătut pe omul meu, dar dormea întors pe o 
parte. 

Sanders nu făcu nici un comentariu. Ar fi fost o pierdere 
de timp inutilă. Dădu ordin ca prizonierii să fie închişi şi îl 
chemă la el pe Schelet pentru explicaţii. 

— Am rumegat totul în timp ce eram întins în pat, dragă 
bătrână Excelenţă, spuse Schelet, în timp ce acel sărman 
bătrân de Hamilton sforăia. Ca un porc, adăugă el insolent. 
Ideea mi-a venit dintr-o dată. Deducţie şi logică, scumpe 
domn şi frate de arme. Ştiam că această bătrână femeie rea 
putea să intre oricând în cabana mea şi deci că era singura 
persoană care ar fi putut sustrage una din suliţele mele. 
Mulţi oameni nu au înţeles. Mai ştiam că în cabana mea se 
găseau zece sau poate douăsprezece sulițe. M-am sculat, 
am făcut lumină şi le-am numărat. Nu mai erau decât şapte 
sau poate nouă. 

— Sau poate douăsprezece, spuse Hamilton zâmbind. 


— Lipseau trei sau poate cinci, spuse Schelet cu gravitate. 
Mi s-a părut o bună idee să cotrobăi puţin în coliba acestei 
rele persoane. 

— În mijlocul nopţii! Murmură Hamilton. 

— Am trecut peste picioarele tale şi bineînţeles că n-ai 
simţit nimic, reluă Schelet cu un aer de triumf. Aşa că vezi, 
dragă Ham, nu sunt somnambul. Caraghiosul care intra şi 
ieşea din cabana mea, îmbrăcat în propria mea pijama, era 
însuşi Achmet. Niciodată nu mi-aş fi putut închipui să fie 
atât de măgar încât să-mi şterpelească pijamaua. Dar asta e 
altceva. M-am îndreptat spre colibele lor, mergând pe 
cărarea ce trece prin brusă şi, de-abia ajunsesem acolo, 
când am zărit-o pe doamna Ben Abdul ieşind din coliba lui 
Abiboo, după care a urmat tărăboiul pe care-l ştiţi. M-am 
ascuns imediat, într-o secundă am înţeles toată istoria. 
Creierul meu. 

— Da, ştim, Schelet, spuse Sanders bine dispus. Ce s-a 
întâmplat după aceea? 

Schelet o urmărise pe ucigaşă prin pădure până la locul în 
care o aştepta iubitul ei cu piroga pregătită de drum. 
Piroga pornise spre mare mai înainte ca Schelet să 
înţeleagă ce urmăreau. În momentul în care şi-a dat seama, 
a fugit la cheiul unde era acostată barca cu motor, pornind 
în urmărirea lor. 

— Nu sunt somnambul, acesta este punctul care vreau să 
fie bine stabilit, bătrânul meu drag ofiţer, spuse el, 
exuberant. Când merg, sunt treaz, iar când sunt treaz, sunt 
extrem de abil. Dacă aveţi de gând să întocmiţi un raport 
despre toate acestea la Cartierul General, Excelenţă, 
continuă el adresându-se lui Sanders, vă rog să menţionaţi 
că am întreprins întreaga acţiune fără a fi asistat de cineva, 
ba aş putea spune mai curând jenat de bătrânul meu 
superior. 

Răspunsul dat de Hamilton nu poate fi tipărit. 

8. Jocul cu mingea. 


Doran Campbell-Cairns iubea mult animalele. Adora 
fluturii. Entomologiştii care-i vânau cu plasele lor nesuferite 
erau, pentru ea, nişte persoane oribile. N-ar fi pus în viaţa 
ei frumosul său picior pe o inofensivă şi folositoare râmă. Şi 
ar fi leşinat doar la ideea de a strivi o muscă. Era o fată 
înaltă, cu o ţinută splendidă, cu un minunat ten alb, deschis, 
sprâncene frumos arcuite şi ochii de un albastru tot atât de 
limpede ca şi culoarea cerului dis-de-dimineaţă. Fiică unică 
a Excelenței Sale Administratorul, venea în Teritorii să 
petreacă alături de el trei luni în perioada cea mai 
sănătoasă a anului, după care mergea la Paris, unde se 
instala într-un pension de domnişoare în care tinerele fete, 
pentru a-şi desăvârşi educaţia, învaţă să se îmbrace, să-şi 
spună părerea despre o operă, să danseze, să fie la curent 
cu cele mai moderne şi costisitoare restaurante. 

În ochii locotenentului Tibbetts, domnişoara Doran nu era 
un copil. El era convins că fata avea exact vârsta ideală. Nu 
şi-o putea imagina nici mai tânără, nici mai bătrână. Părul 
ei era de aur spumos, iar buzele făcute parcă pentru a-i da 
amețeli unui tânăr bărbat sensibil, aşa cum, de altfel, era 
Schelet. Cele câteva zile petrecute de Excelenţa Sa la 
Rezidenţă constituiau patru pagini de culoare în cartea 
cenuşie a existenţei lui, patru trandafiri parfumaţi într-o 
brazdă de ceapă, dacă este admisibil ca nişte impresii 
sublime să poată fi exprimate printr-o comparaţie atât de 
ridicolă. 

— Schelet, îi spuse într-o dimineaţă Sanders, 
Administratorul soseşte la sfârşitul săptămânii şi o aduce cu 
el pe fiica sa. 

— Dumnezeu să-i binecuvânteze bătrâna sa inimă, 
murmură Schelet adâncit în acel moment în desfacerea 
corespondenţei. Mă voi strădui să fac tot ce pot pentru a-i 
asigura acestei bătrâne fete o viaţă confortabilă. 

— După câte-mi amintesc, îl întrerupse Hamilton 
încreţindu-şi sprâncenele şi încercând să-şi forţeze 
memoria, este doar o copilandră. Am primit deunazi o 


scrisoare de la sora mea în care-mi vorbea şi despre ea. 
Vine de la pension. 

— Nişte păpuşi minunate, sunt sigur, spuse Schelet, 
ridicând capul. Încredeţi-vă în mine, dragă bătrâne 
Excelenţă. O să am grijă să distrez cât mai bine copilul. N-ai 
să crezi, bătrâne Ham, dar copiii mă iubesc. Sunt cam ca 
bătrânul cântăreţ din fluier, de nu ştiu unde. De îndată ce 
începea să cânte. Dar cred că ai citit romanul, bătrâne 
Ham, de ce mă plictiseşti cu atâtea întrebări.? 

— Pentru a fi exact, încă nu am făcut-o, spuse Hamilton. 
lar dacă aş face-o ar fi pentru a-mi putea da seama dacă 
eşti atât de mare imbecil pe cât pari sau dacă această 
superignoranţă e doar de faţadă. 

— Tiţt, murmură Schelet revenind la corespondenţa lui, 
bătrân colecţionar de sugari. 

— Ai grijă, deci, încheie Sanders discuţia, să fie montată 
plasa la terenul de tenis şi să se repare răcitorul. 

Schelet, cu inima uşoară ca un fulg, porni, fluierând, în 
întâmpinarea Administratorului. Reveni încântat şi, o dată 
în viaţă, mut ca un peşte. 

Domnişoara Doran i se alăturase, firesc, fiindcă era cel mai 
tânăr. Sanders i se părea oribil de sever şi despre Hamilton 
îi mărturisi că are pe buze o expresie de cruzime. 

— Perfect adevărat, tânără domnişoară, spuse Schelet, 
copleşit de emoție. Lucrurile pe care mi le tot trânteşte 
acest drăguţ bătrân de. 

— Vreau să spun că are aerul cuiva în stare. Ei bine, în 
stare să te facă să suferi. 

Schelet aprobă solemn din cap. 

— Un tip mârşav, dragă bătrână tânără domnişoară, se 
arătă el din nou de acord cu fata. Nu are nici cea mai mică 
înţelegere pentru sentimentele unui camarad de arme. 

O exclamaţie agasată scăpă printre minunatele ei buze. 

— Sunteţi cât se poate de stupid! Domnule Schelet. 

— Numele meu este Tibbetts, dar puteţi să-mi spuneţi 
Schelet, domnişoară Excelenţă. 


— O să-ţi spun aşa cum am chef, răspunse domnişoara 
Excelenţă. 

— O să-mi placă numele cu care mă strigaţi, oricare ar fi 
el, scumpă bătrână persoană, replică Schelet. Iar acest 
răspuns îl încântă atât de mult, încât redobândi ceva din 
siguranţa pe care la un moment dat o pierduse. 

Patru zile în care să o vadă la micul dejun, la masă, la cină. 

Patruzeci şi opt de ore de minunată beţie pe Zaire, atunci 
când îl va însoţi pe tatăl ei în turneul de inspecţie. Fără a 
mai vorbi de serile în care, sub veranda umbroasă, aşezat 
lângă ea, îmbrăcată în alb strălucitor, aproape că-i va putea 
atinge mâna. Odată chiar a atins-o cu adevărat, atunci când 
încercase să alunge un ţânţar. În cea de a patra dimineaţă, 
pradă unui acces de delir - vaporul urma să plece chiar în 
după-amiaza aceea - Schelet îi făcu o declaraţie. 

— Problema este următoarea, tânără domnişoară Doran, 
se auzi vorbind cu o voce atât de străină că nici măcar el nu 
şi-o recunoştea. Pur şi simplu, m-am îndrăgostit nebuneşte 
de dumneata. Chiar sunt îndrăgostit, zău, bătrână scumpă 
domnişoară. Am un unchi care are o groază de bani, vreau 
să spun că nu poate trăi la nesfârşit, lucrul acesta se 
întâmplă cu foarte puţini oameni, draga bătrână 
domnişoară. Ştiu că eşti foarte tânără, iar eu cumplit de 
bătrân. Drăguţul dumitale de tală este un om grozav, deşi 
nu va fi necesar să-l vedem chiar în fiecare zi. 

— Despre ce vorbiţi? Ochii ei luminoşi îl fixau exact în 
pupile. 

Schelet îşi limpezi vocea, îşi şterse fruntea umezită de 
transpiraţie cu o batistă de mătase, care îi plăcea nespus şi 
pe care avea intenţia să i-o ofere înainte de plecare, mai 
tuşi o dată, privi jur împrejur, apoi, în culmea disperării, 
articulă: 

— Dragă domnişoară, problema. Unde ne aflăm cu 
problema noastră? 

— Ce problemă? 


— Căsătoria. Această drăguță căsătorie, scârţâi Schelet. 
Ta-ta-ti-ta-ta-ta-ta. 

Fata nu recunoscu marşul nupţial al lui Mendelssohn, cu 
toată strădania pe care o depusese Schelet. 

— Căsătorie? Mi-aţi făcut cumva o cerere în căsătorie? 

Sprâncenele sale se ridicară în chip dispreţuitor. 

Schelet dădu din cap, mut de adoraţie, speranţă şi teamă. 

— Este cât se poate de ridicol, spuse domnişoara Doran, 
care n-ar fi putut să calce pe o râmă inofensivă şi 
folositoare, nici să strivească o muscă sau să înţepe cu acul 
un fluture. Este total ridicol şi stupid ceea ce-mi spuneţi. Ar 
fi imposibil să ne căsătorim. Mai întâi sunteţi îngrozitor de 
bătrân. Ce vârstă aveţi? 

— O sută cinci ani, spuse Schelet, făcând un trist efort să 
glumească. 

— Sunt sigură că aveţi cel puţin douăzeci şi patru de ani, 
spuse ea cu severitate. În plus, sunteţi foarte urât. 

— Eu! Sări indignat Schelet. Eu, urât?! Nu fii absurdă, 
draga mea bătrână domnişoară. 

— Bineînţeles că eşti foarte urât, insistă fata. Priveşte-ţi 
nasul. 

Schelet se strădui să-şi caute nasul din priviri, fără a reuşi 
să vadă nimic special la el, afară poate doar de faptul că era 
cărămiziu, la fel ca şi întreaga sa faţă. 

— Şi ce are nasul meu? Întrebă întărâtat. Iar dacă tot am 
ajuns aici, tu nici măcar nu ai nas! 

Fata scoase o exclamaţie de durere şi mânie. 

— Cum îndrăzneşti să te legi de nasul meu?! O să-i spun 
tatălui meu! 

— Ai face foarte bine, răspunse Schelet cu amărăciune, 
fiindcă în parte şi el e răspunzător. 

— Oh! Exclamă ea încă o dată. După care continuă 
răutăcioasă: Mi-ar fi imposibil să mă mărit cu un bărbat 
care nu e atlet. Şi dacă vrei să ştii, îl iubesc pe Harry Glide, 
care este unul din cei mai buni înaintaşi47 ai echipei din 
Cambridge. 


Schelet scutură din cap nervos. 

— Ai găsit genul de persoană pe care s-o iubeşti! Ca şi cum 
n-ai fi tu însăţi prea înaintată. 

— Să ne întoarcem la Rezidenţă, spuse ea cu un calm 
ameninţător. 

Schelet ridică din umeri şi porni alături de ea. 

— Şi asta după tot ceea ce am făcut pentru dumneata, 
articulă el, după o lungă pauză. 

Fata se opri, fulgerându-l din priviri. 

— Ce-aţi făcut pentru mine? 

— Ţi-am arătat tot, nu-i aşa? Scrâşni indignat. Iar plasa la 
terenul de tenis cine a montat-o? 

— O plasă dezgustător de uzată! 

— Cea mai bună pe care o avem, răspunse hotărât 
Schelet. 

— Şi altceva, ce altceva ai mai făcut? 

Schelet, negăsind nimic de spus, suplini răspunsul printr- 
un gest rotund cu mâna. 

— Ai creat globul pământesc? Întrebă ironică. Eşti cumva 
grădinarul şef al lui Dumnezeu? 

Schelet se arătă şocat: 

— Nu mai avem ce discuta, spuse, şi se întoarseră la 
Rezidenţa, fără a mai schimba vreun cuvânt. 

Administratorul se afla pe picior de plecare. 

— Unde naiba ai fost, Doran? O întrebă cu blândeţe, 
fiindcă îi era totuşi puţin frică de frumoasa lui fiică. 

— Tocmai am văzut o insectă cât se poate de stranie şi am 
urmărit contorsiunile ei curioase, spuse. Doran, privindu-l 
din colţul ochiului pe Schelet. 

— Şi eu, spuse el provocator. O insectă care se dă în 
spectacol. 

Ea se întoarse brusc pe călcâie, luându-şi de braţ tatăl şi 
îndepărtându-se atât de ostentativ, încât nu s-ar fi putut ca 
gestul ei să nu se remarce. 

— Vii cu mine până la plajă, Schelet? Întrebă Hamilton. 


Pe faţa locotenentului apăru o grimasă în care se 
amestecau disprețul, indiferența, amuzamentul, 
superioritatea. Cu toate acestea, când vaporul alb începu să 
dispară la orizont, ochii i se umplură de lacrimi şi un nodi 
se urcă în gât, iar o surdă durere se instală acolo unde i se 
afla probabil inima. Aproape că ar fi dorit în acel moment să 
se îmbete. Din nefericire, whisky-ul îi făcea rău, iar după al 
doilea pahar de porto adormea în mod inevitabil. 

— Cum ţi se pare, Schelet? Întrebă Hamilton. 

— Nu arată rău, zise Schelet, prefăcându-se indiferent. 
Cam precoce, dar. Nu pot spune că arată rău. 

— Eu o găsesc frumoasă, afirmă Sanders netulburat, 
ridicându-şi privirea către el. 

— Da-aa, admise Schelet, dar aspectul nu înseamnă mare 
lucru. Inteligența este totul, bătrână Excelenţă. Şi aşa cum 
spune atât de şic bătrânul Kipling, ea m-a învăţat ce sunt 
femeile. 

Se retrase devreme, refuzând apăsat să joace pichet cu 
Hamilton. Cea mai mare parte a nopţii şi-a petrecut-o 
scriind un. Poem în stil tragic: 

Tu care ai intrat în viaţa mea. 

Şi căreia i-am cerat să devină micuța mea soţie. 

Mi-ai aruncat cu dispreţ, în faţă, nasul meu. 

Cerul este însă cel care ne-a creat pe toţi, ie ţi-a dat doar 
un năsuc. 

Dar eu nu cred că asta-i lipsă de noroc. 

Oh! Inima mea este pustie şi bolnavă. 

În curând voi împărtăşi soarta soldatului pe câmpul de 
bătaie. 

Atunci când mă gândesc la tine. 

Văd faţa ta de vis. 

Şi îmi spun că, de voi fi omorât, pentru tine totuna va fi. 

Fie pentru tine un avertisment. 

Tot ce s-a petrecut ieri, Nu frânge o inimă care bate cu 
putere pentru tine, iubito. 

Nu aisă mă mai revezi vreodată. 


Pocite că sunt într-adevăr urât, Dar în nici un caz atât de 
prost pe cât par. 

P. S. Retrag tot ce am spus despre nasul tău. 

Să fi ajuns sau nu această epistolă la domnişoara Doran 
Campbell-Cairns? Dacă da, înseamnă că a fost atât de 
frământată de remuşcări încât nu a avut curajul să 
răspundă. Orice s-ar fi întâmplat, sigur este că lui nu i-a 
sosit vreun răspuns. Schelet, devenit cinic în privinţa 
femeilor, se puse pe citit jurnalele de sport, preocupare din 
care se născu interesul său pentru fotbal şi rugby. 

Un incident petrecut în satul Ugundi îi dădu prilejul să ia 
parte direct la un joc pe care nu-l mai practicase din timpul 
şcolii. 

Există un loc în apropiere de acest sat care se numeşte 
Zece Leoparzi. Lipsit de umbră şi fără iarbă este înconjurat 
de o îngrămădeală de trunchiuri de copaci putreziţi, 
acoperiţi de ciuperci. Au fost smulşi cu mulţi ani în urmă, de 
elefanţi puternici, care i-au aruncat peste tot. 

Elefanții veneau în zona aceea de sute de ani. Se provocau 
ţipând şi se luptau între ei în joacă, în acea epocă a anului 
în care până şi masculii bătrâni, cei mai iritabili, nu se mai 
servesc de colții lor de fildeş. Elefanții tineri se angajau, de 
asemenea, în mici lupte, lipsite de agresivitate, sub privirea 
somnolentă a mamelor lor. Exact în această zonă s-au 
descoperit, într-o zi memorabila, resturile mutilate a zece 
leoparzi. Nu este exclus ca ei să se fi aflat în urmărirea unui 
elefant tânăr, pentru că a fost un an de foamete (Sanders îl 
situa în 1703). Dar cum de se aflau împreună cei zece 
leoparzi, ei fiind de la natură puţin sociabili, faptul acesta a 
rămas un mister încă nedesluşit. 

În apropierea locului cu pricina, în satul Ugundi, comisarul 
Sanders era antrenat într-o întrevedere în cadrul căreia 
trebuia să se pronunţe asupra situaţiei femeii Katabeli, 
nevasta căpeteniei Akasava, cea de a paisprezecea fiică 
cunoscută a regelui tribului Isisi. 


M'laba, şeful satului, o cumpărase pe trei saci de sare, doi 
câini dintr-o specie rară şi prețioasă, precum şi patru mii de 
bare de cupru, preţ mare pentru cineva care nu dansa prea 
bine. Acum M'laba cerea să i se restituie preţul, pentru că 
femeia se îndrăgostise de altul. 

Sanders a ascultat cu răbdare enumerarea iubiţilor 
mărturisiţi sau bănuiţi, aruncând din când în când câte un 
cuvânt mai picant cu privire la moralitatea celor din tribul 
Isisi; la sfârşitul celei de a treia zile, recunoscu soţului 
înşelat dreptul de a-şi relua sarea, ceea ce echivala cu 
anularea căsătoriei. 

Astfel de tratative ar fi trebuit să fie terminate în aceeaşi 
zi, cazul acesta depăşea însă litigiile obişnuite dintre triburi. 
Katabeli era născută dintr-o mamă şi un tată care aveau 
fiecare ca rang trei semne, în timp ce M'laba avea numai 
două semne. Altfel spus, feţele primilor erau împodobite cu 
trei tăieturi laterale, în timp ce faţa celuilalt era însemnată 
cu două tăieturi, traversată de una longitudinală, în forma 
crucii Sfântului Andrei. Un observator superficial nu ar fi 
putut sesiza complicaţia ce decurgea din această diferenţă, 
dar, din punct de vedere al intereselor politice, o asemenea 
căsătorie reprezenta, mai întâi, uniunea a două rase rivale, 
iar apoi, asocierea intereselor divergente ale Ligii Alcoolice 
cu cele ale Societăţii de lemperanţă. Oamenii tribului Isisi 
şi cei ai tribului Akasava erau, de fapt, imposibil de împăcat, 
atât în morală cât şi în viaţa practică. 

Iar divorţul însemna un război. 

— Stăpâne, spuse tatăl femeii, nu este drept, pentru că 
fiica mea i-a făcut un fiu acestui bărbat şi aceasta-i destul 
pentru a-mi da dreptul să păstrez sarea. Apoi, oamenii cu 
două tăieturi vor râde de mine şi va fi greu să-i opresc pe 
tinerii mei luptători în faţa acestor trufaşi akasava. 

— Oricine râde de tine râde de mine, spuse Sanders. Cât 
priveşte sarea, o să-ţi rămână atât cât cântăreşte copilul. 

Copilaşul brun şi sarea fură aşezaţi pe cele două talere ale 
marii balanţe de lemn şi cântăriţi până când talerele 


ajunseră la egalitate, dar numai după ce Sanders a avut 
grijă să desfacă de la brâul copilului o centură de care 
atârnau bucăţi grele de fier. 

— Domnia Voastră, dacă i se scoate centura, spuse bunicul 
nemulţumit, copilul va fi nenorocos. 

— lar dacă nu i-o scoţi tu, vei căpăta prea multă sare, ceea 
ce va fi un nenoroc pentru M'laba. 

Judecata nu satisfăcu cele două popoare puternice, virile şi 
combative. Şi care erau ceea ce Sanders numea „cheile de 
boltă”. Fiindcă, într-adevăr, de-a lungul multor generaţii 
fuseseră factorii principali de declanşare a unor războaie. 
Între oamenii akasava, însetaţi de sânge şi cruzii riverani ai 
fluviului Isisi avuseseră loc nenumărate războaie, care 
antrenaseră şi alte popoare. Sanders a revenit la Cartierul 
General extrem de preocupat. 

În anul acela recoltele fuseseră bune, iar recoltele bune 
conduc adeseori la război. Peştele, de asemenea, fusese din 
belşug şi oamenii se îmbogăţiseră între cele două sezoane 
de ploaie. Sanders era atât de neliniştit încât dădu 
dispoziţie la jumătatea drumului ca vasul să fie oprit; voia 
să se întoarcă, spunându-şi că, după ce va ajunge din nou 
acolo, va găsi pe loc un mijloc de conciliere a părţilor. Mai 
reflectând însă, renunţă şi-şi continuă drumul, întoarcerea 
sa ar fi fost un semn de slăbiciune, sporind prin aceasta 
chiar importanţa contestaţiilor posibile. 

— În tot acest timp, Schelet abandonase cursurile prin 
corespondenţă, iar plictiseala îi crescuse într-o asemenea 
măsură încât începu să vorbească dispreţuitor până şi de 
ziarul ce apărea în oraşul său natal şi care publica, 
invariabil, tot ceea ce primea de la el, oricare ar fi fost 
subiectul abordat. 

Iar Schelet, lipsit de o manie oarecare semăna cu o vacă 
bolnavă. Posac şi fără vlagă, lăsând să-i scape câte un 
gâlgâit stins ce exprima dezgustul de viaţă şi de tot ce-i 
aducea ea. Sanders era însă prea ocupat pentru a se 
nelinişti de starea lui Schelet. 


În astfel de momente făcea un consiliu cu cei doi ofiţeri, 
consiliu la care era chemat să participe şi Ahmet, 
principalul său spion. Acum pe Ahmet îl lăsase în urma lui 
să culeagă informaţii. Aşadar, nici o decizie nu a fost luată 
mai înainte de întoarcerea acestui incomparabil furnizor de 
ştiri, care, după ce şi-a îndeplinit misiunea, a coborât fluviul 
într-o pirogă purtată de vâslaşi plătiţi. Ahmet îi prezentă 
comisarului un tablou cât se poate de negru al situaţiei. 

— Stăpâne, va fi război, începu el, pentru că femeia şi 
părinţii ei sunt foarte întărâtaţi împotriva lui M'laba, iar, în 
ochii poporului său, femeia are dreptate. Sandi, tu ştii bine, 
acesta este obiceiul la cei din Isisi: o femeie poate să aibă 
legături cu condiţia să nu iasă scandal, pentru că ei 
consideră acesta un fapt natural. Şi, de asemenea, ştii că 
nu-şi repudiază femeile decât numai dacă sunt leneşe sau 
gătesc aşa de prost încât pe bărbat îl doare înăuntrul lui. 
Am văzut sulițe noi în sat, iar M'laba şi-a trimis omul de 
încredere în regiunea N'gombi, cu peşte şi sare ca să mai 
cumpere şi alte sulițe. 

— Trebuie împiedicat acest război, spuse Sanders, fără a 
se trage nici un foc de armă. 

Îl privi pe Schelet cu un aer gânditor. 

— M-ar tenta să te trimit acolo, printre ei, Schelet. Cred că 
prezenţa ta ar împiedica aproape sigur complicațiile. 

Schelet avea deja un plan făcut şi, spre surprinderea lui 
Hamilton, Sanders îl acceptă fără discuţie, ba chiar cu un 
anume entuziasm. 

— Mi se pare incredibil, spuse acesta, să-i faci pe diavolii 
ăştia să joace rugby, dar merită să încerci, Schelet. Pentru 
mai multă siguranţă, totuşi, ia-l şi pe Bosambo cu tine, voi fi 
mai liniştit dacă o să ai vreo câteva zeci de suliţaşi Ochori în 
jurul tău. 

Drept urmare, Schelet se îmbarcă pe Zaire şi fu lăsat în 
punctul numit Zece Leoparzi, care constituia un fel de zonă 
neutră între triburile Akasava şi Isisi. 


Sosi la vreme. Schelet îşi putu da seama singur de ce se 
pregăteşte, pentru că, în timp ce oamenii săi înconjurau cu 
un gard de spini campamentul instalat, el se duse să se 
plimbe în satul Ugundi. Tinerii luptători făceau exerciţii suit 
privirile admirative ale populaţiei feminine. Sosirea lui 
Schelet a fost neaşteptată. M'laba, căpetenia (un mare şef, 
satul numărând două mii de suflete) nu aflase nimic, locul 
numit Zece Leoparzi fiind rar vizitat de oamenii din sat. 

— Această ceartă a luat naştere, stăpâne Tibbetts, din 
îngâmfarea femeii mele şi a tatălui ei. Şi noi suntem însă un 
popor mândru, se zice că oamenii akasava stăpâneau ţara 
de la munţii cei înalţi până la marile ape. 

Schelet se aşeză pe un taburet sculptat, în faţa colibei 
şefului, iar tinerii luptători încetară să mai danseze dansuri 
războinice şi să sară, retrăgându-se la o parte cu un aer 
stângaci. 

— Îmi placi prea mult, M'laba, ca să te văd spânzurat de 
vârful unui arbore din cauza acestei nebunii care a intrat în 
tine, spuse Schelet. Am o idee bună, care mă îndeamnă să 
ţin un sfat la Zece Leoparzi. 

După care se duse în satul Isisi, la cinci mile depărtare. De 
data aceasta era aşteptat. Vasul Zaire trecuse pe lângă sat 
urcând fluviul şi nu se vedea nici o urmă de pregătire de 
război. Femeile pisau grânele, iar tinerii îşi povesteau tot 
felul de isprăvi grozave, care nu aveau însă nimic de-a face 
cu războiul. Totuşi, câteva amănunte semnificative îi 
atraseră atenţia lui Schelet. Katabeli, femeia divorțată a 
şefului akasava, se bucura de onoruri în mijlocul familiei, 
ceea ce era un lucru neobişnuit în astfel de cazuri. Gleznele 
îi erau împodobite cu brățări de aramă, la fel ca şi 
frumoasele ei braţe, dovedind atenţia de care se bucura. 

— Nu ne gândim la război, spuse şeful, bătrânul ei tată, 
căci ar însemna să-l supărăm pe Sandi. Dar dacă aceşti 
câini de akasava ne vor ataca, ne vom apăra satul, pentru 
că ei tratează cu cruzime femeile şi copiii. De altfel, stăpâne 


Tibbetts, nu trebuie uitat că oamenii Isisi ocârmuiau ţara de 
la Munţii Spiritelor. 

Schelet îl ascultă cu răbdare, după care fixă data sfatului, 
alegând momentul potrivit pentru ca cel mai bun aliat al 
său să ajungă acolo. 

Bosambo, chemat cu un mesaj trimis printr-un porumbel, 
sosi cu trei pirogi, fiecare din ele cu douăzeci de vâslaşi, 
care deîndată ce au pus piciorul pe pământ s-au şi 
transformat în luptători, prin simpla schimbare a vâslei cu 
sulița şi pavăza. După formulele de curtoazie, Schelet îşi 
expuse intenţiile şi cele două sate fură invitate să se 
prezinte la sfat, lăsându-şi acasă suliţele. 

Cei din tribul Akasava luară loc la stânga, cei din tribul 
Isisi la dreapta, iar între ei o solidă formaţie de suliţaşi 
Ochori, cu Bosambo în frunte, la o jumătate de duzină de 
yarzi de Schelet. 

Locotenentul 'Tibbetts avea puţini rivali în ce priveşte 
talentele de orator indigen. Vorbea dialectul bomongo mai 
cursiv decât Sanders şi cunoştea bine simbolistica fluviului. 

— Ascultaţi-mă voi toţi, începu Schelet. O să vă vorbesc 
despre nişte vrăji care au făcut din ţara mea o ţară mare, 
căci acolo popoarele nu se înfruntă cu mânie, ele luptă 
unele împotriva altora doar prin curaj şi oricine câştigă 
primeşte o înaltă recompensă. Aşa că eu doresc, şefi ai 
triburilor Akasava şi Isisi, să-mi alegeţi fiecare câte 
cincisprezece oameni solizi, mlădioşi şi iuți de picior. După 
care vom proceda astfel. 

Ca să traduci practica jocului de rugby în bomongo era o 
dovadă nu tocmai neînsemnată de talent. Schelet reuşi atât 
de bine, încât oamenii care sosiseră acolo doar cu gândul la 
omorârea adversarilor s-au întors acasă gândindu-se numai 
la această magie: să lupţi fără vărsare de sânge. 

Spre seară, lui Schelet îi sosi, printr-un vâslaş de la 
Cartierul General, o scrisoare trimisă de Sanders şi alături, 
minunea minunilor: un plic imens, pe care era scris cu litere 
mari: Locotenent Tibbetts din Regimentul Regal Hussa. 


Instinctul lui i-ar fi dezvăluit numele expeditoarei chiar 
dacă nu ar fi avut în albumul lui de autografe semnătura ei 
într-o caligrafie cu caractere înalte şi pline de strălucire. 

Dragă domnule Tibbetts, poemul dumitale pur şi simplu m- 
a emoţionat. Cât de savant trebuie să fii! Am fost pentru 
dumneata, o ştiu acum, o fiinţă rea, oare mă vei ierta 
vreodată? Nasul dumitale e foarte frumos, după părerea 
mea. Îmi aminteşte mult de nasul dragului de Napoleon 
Bonaparte! Mai scrie-mi, te rog. Voi fi aici toată luna 
aceasta. 

Schelet îi scrise. I-a prezentat proiectul pe care-l 
concepuse pentru înăbuşirea conflictului, făcu aluzii voalate 
la pericolul teribil în care se afla. Evocă, manifestând amare 
remuşcări, propria sa „grosolănie” şi îşi exprimă speranţa 
că îi mergea tot atât de bine ca şi lui, pentru moment. 

Antrenamentul celor două echipe rivale continuă 
săptămână după săptămână. La început au existat unele 
mici dificultăţi, mai curând datorită însufleţirii jucătorilor 
decât problemelor de tehnică, căci atât unii cât şi ceilalţi 
deveniră pasionaţi după joc. 

— Ieri, spuse un „înaintaş” akasava, când ne-am alăturat 
capetele ca să strecurăm mingea pe sub picioarele noastre, 
unul din câinii ăştia din Isisi m-a ciupit de fund. Aşa că 
astăzi mi-am luat cu mine un cuţitaş. 

Din fericire, Schelet a descoperit „cuţitaşul” şi l-a fugărit 
pe entuziastul jucător, cu lovituri de picioare în fund, de jur 
împrejurul câmpiei Zece Leoparzi, terenul de joc. 

Şarjele de atac au provocat unele neplăceri. 

— O, omule! Strigă Schelet exasperat, dacă atunci când îl 
ataci pe cel ce fuge cu mingea îl mai muşti de picior, o să 
pun să ţi se tragă câteva bastoane. 

— Stăpâne, pleda delincventul, când l-am trântit la pământ 
am căzut peste el şi mi-a fost atât de la îndemână să-l muşc! 

Bosambo cu oamenii săi priveau uluiţi aceste stranii 
manevre. 


— Stăpâne, jocul ăsta seamănă cu un război fără sulițe, 
comentă Bosambo. Şi atunci, cum se va sfârşi? 

Schelet îi explică planul său. Meciul va avea loc în 
prezenţa celor două sate, până atunci excluse cu totul de la 
ce se petrecea. S-a căzut de acord că tribul care va pierde 
va accepta înfrângerea. Timpul trecea, ploile nu erau prea 
departe şi zvonurile despre război deveniseră atât de slabe 
încât de-abia mai puteau fi auzite de la o tabără la cealaltă. 

Acordul lui Sanders era un sprijin preţios pentru tânărul 
ofiţer, dar prima sa bucurie adevărată a fost o nouă 
scrisoare, scrisă în grabă, însoţită de o casetă mică, sosite 
odată cu comisarul. Doran Campbell-Cairns era pe punctul 
de a părăsi Coasta. 

Găsesc că eşti pur şi simplu minunat, spunea ea. Scrie-mi 
te rog la Paris (dar nu dădea adresa). Papa găseşte ideea 
dumitale admirabilă. Îţi trimit o cupă pe care am cumpărat- 
o cu proprii mei bani. Nu este cu adevărat de aur, dar papa 
spune că aurul se va şterge de-abia peste câţiva ani. lartă- 
mă, te rog, de tot ce am spus despre nasul dumitale. 

Schelet i-ar fi iertat orice, iar când, mai târziu, tânăra fată 
s-a logodit cu vlăstarul unei nobile familii, el nu i-a purtat 
deloc pică. 

Cupa era magnifică. O asemenea cupă trebuie să fi costat 
o sută de lire. Măi târziu a descoperit eticheta pe soclul 
cupei şi a fost foarte surprins că un asemenea articol 
strălucitor să fi putut fi vândut la un preţ aşa de mic. 

În dimineaţa meciului, Sanders a prezidat discuţiile, 
desfăşurate într-o ambianţă aproape cordială. 

— Eşti cu adevărat un băiat remarcabil, Schelet, îi spuse 
tânărului, încântat. Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, 
barometrul coboară mereu, adăugă el inconsecvent. 

Toţi cei din tribul Akasava, aflaţi pe o rază de optzeci de 
mile, se adunaseră pe vasta câmpie. Erau masaţi pe pantele 
line care duceau către pădurile Isisi, fiind admirabil 
desfăşuraţi în acest amfiteatru natural. 


— Sunt prea mulţi, după părerea mea, şi, mai ales, sunt 
numai bărbaţi, spuse Sanders privind în jurul lui. 

Stătea jos, în faţa unui mic cort, iar în faţa sa se afla cupa 
de aur, care strălucea în razele palide de soare, furişate 
printre nori. 

Comisarul îşi trimise soldaţii în mijlocul spectatorilor, să 
vadă dacă nu erau înarmaţi. Aparent nu aveau nimic la ei, 
în afara bastoanelor lungi, cu care mergeau la drum. 

Meciul a început pe o căldură toridă. În momentul în care 
Schelet a fluierat începutul partidei şi cei din Isisi au atacat, 
a izbucnit o furtună de răcnete şi s-a iscat o asemenea 
agitaţie, încât Sanders însuşi se lăsă prins. 

Urmărind jocul, constată că asista la o partidă de rugby de 
o bună factură medie. Înaintaşii jucau foarte bine, fazele de 
atac se succedau vioi. Lucrul a început să se strice atunci 
când L'mo, un akasava solid, trântind un înaintaş isisi, îi sări 
cu genunchii pe umeri. Doi spectatori ieşiră din mulţime şi-l 
loviră pe L'mo în cap. Cu toate acestea, incidentul a rămas 
fără urmări şi partida a continuat. 

Primul gol a fost încasat de Isisi în aplauzele furtunoase 
ale aiuriţilor spectatori isisi. 

Un al doilea incident s-a produs tot datorită lui L'mo. A 
placat, trântindu-şi adversarul dar, fără a se mulţumi doar 
să-i ia balonul, l-a apucat de urechi, târându-l spre mijlocul 
terenului, până când a intervenit Sanders. 

Jocul a continuat încă două minute, poate şi mai puţin. 
După care un akasava, sărind asupra unui nefericit 
adversar, care era cu mingea în dinţi, începu să-l strângă de 
gât, încet şi în mod ştiinţific. Mulțimea se dezagregă. În 
momentul acela interveni Sanders. 

— Înapoi! 

Schelet fugi spre linia subţire de soldaţi Hussa şi careul de 
luptători ai lui Bosambo. 

— Slavă Domnului că nu au sulițe, spuse Sanders. 

În faţa lui se agita o pădure de bastoane. Peste tot 
începuseră încăierările. Grupe de akasava contra celor isisi. 


— Baionetele la armă, ordonă Schelet cu răsuflarea tăiată. 

Lamele strălucitoare ale baionetelor îşi făcură cu greu 
drum prin mulţimea dezlănţuită, reuşind să o despartă în 
două părţi inegale. 

Şi exact în acel moment, binecuvântata ploaie începu să 
cadă, însă nu doar ca o mică aversă, ci ca un torent, o 
cataractă, revărsându-se dintr-o dată din cerul întunecat. 
Oamenii lui Bosambo îşi făceau loc la dreapta şi la stânga, 
dar acum nu mai era nevoie. 

Triburile se retrăgeau în grupe mari, pansându-şi rănile 
din mers şi cântând. 

— Asta a fost salvarea noastră, spuse Sanders. 

Căută din priviri masa pe care fusese expus magnificul 
premiu al meciului. Acum, în locul mesei nu mai era decât 
un maldăr de sfărâmături, iar cupa dispăruse. 

— Sper că a fost luată de câştigător, spuse Sanders cu un 
surâs ironic. Apropo, cine a câştigat? 

Schelet n-a putut să-i răspundă. Dacă s-ar fi aflat în piroga 
lui Bosambo, în timp ce aceasta se îndrepta spre Ochori, ar 
fi fost în stare s-o facă. Bosambo îi aducea Fatimei, soarele 
sufletului său şi unica lui nevastă, o splendidă cupă de aur. 

— Sandi mi-a dăruit-o, datorită puterii mele şi iscusinţei pe 
care am dovedit-o într-un joc pe care Tibbetts l-a adus şi i-a 
învăţat pe cei din triburile Akasava şi Isisi, dar pe care 
numai eu îl joc bine. Am să beau din ea berea pe care tuo 
prepari pentru mine, turturica mea, lumina ochilor mei! 

9. Înțeleptul. 

Rareori, o dată într-un secol poate, se văd răsărind din 
mulţimea de şarlatani şi simulanţi, magicieni atât de 
iscusiţi, încât amintirea lor persistă mai mult decât cea a 
regilor şi prinților. Unii dintre ei mor tineri, puterile lor 
rămânând ignorate. Alţii ajung la maturitate fără să fi avut 
prilejul să-şi valorifice darurile cu care au fost înzestrați sau 
păstrează cu străşnicie secretul lor. Iar alţii, rămânând 
neînţeleşi, sunt automat clasaţi în categoria nebunilor. 


Viaţa lui Tehala, înțeleptul din Ochori, era simplă şi fără 
ocolişuri, el fiind fiul unic al unui om bogat în turme de vite, 
sare şi bare de cupru, moneda curentă în acea parte de 
lume. T'chala îşi iubea semenii, nu făcea nimănui rău, şi 
dacă nu putea profeţi cuiva un lucru bun, nu o mai făcea de 
loc. Era, s-ar putea spune, un sfânt. Sanders însuşi, care 
privea cu ochi bănuitori orice individ, afirma că posedă 
puteri supranaturale, păstrând o frânghie de spânzurat sau 
cătuşe pentru toţi cei care uzau de reputaţia lor pentru a 
face rău, vorbea cu respect şi nu trecea niciodată prin 
Ochori, fără a se opri la coliba înţeleptului spre a-l asculta 
filosofând. 

— Ce lucruri stranii vezi tu, T'chala? Îl întrebă într-o zi. 

— Stăpâne, văd noaptea morţii trecând pe lângă mine, de 
la stânga la dreapta, mulţime de feţe albe, negre, galbene. 
Nu mi-e frică, pentru că sunt aievea, căci moartea e 
realitatea, iar viaţa, doar visul unui om bolnav. 

— Şi ce mai vezi? 

— Stăpâne, există lucruri care apar la ordinul meu şi îmi 
vorbesc. Dar sunt cuvinte de nebun şi tu mă vei trimite la 
bătrânii insulei, acolo unde se află fratele meu. 

— Ce-ţi spun? 

T'chala reflectă un moment, cu bărbia sprijinită în palmă. 

— Îmi spun că adevărul este mai presus de orice în lume. 
Tot răul vine de la sămânţa minciunii: războaie, omoruri, 
durerea şi moartea. 

— Îl vezi tu pe M'shimba-M'shamba şi o mică şopârla 
verde? Îl întrebă cu viclenie Sanders. T'chala surâse. 

— Aceasta este marea nebunie a celor ce trăiesc, să dea 
zeilor imaginea oamenilor şi lucrurilor de care se tem. 
Gândul meu este că zeii nu trăiesc şi nu se ascund în 
pământ, în apele adânci sau în cer, ci că pământul trăieşte 
în zei. Acum, Sandi, tu îmi vei zice că sunt nebun. 

Sanders zâmbi cu blândeţe. 

— Eu te cred foarte înţelept, T'chala, mai înţelept decât 
oricare altul din cei pe care-i cunosc. 


Îi dărui sare şi o conservă de fructe, care lui T'chala îi 
plăcea foarte mult. 

Puțin după aceasta, T'chala s-a îmbolnăvit de friguri. 
Fiindcă era un om de o mare sfinţenie, şi pentru că era în 
legătură cu spiritele, cei din sat, care-l iubeau, au hotărât 
că era mai bine să-l lase să moară, de frică să nu-i supere 
pe zeii apropiaţi. În consecinţă, nu i-au mai adus hrană şi 
nici apă, astfel că în mod sigur ar fi ajuns să se alăture 
procesiunii care trecea prin faţa ochilor săi, în fiecare 
noapte, dacă M'lema, nevasta căpeteniei, din spirit de 
contrazicere şi fiindcă era o femeie arogantă, nu i-ar fi adus 
pe ascuns mâncare şi apă de băut. 

M'lema era fata celei mai bătrâne neveste a unui om de 
condiţie joasă, numit N'kema, nume dat tuturor oamenilor 
de rând. Înaltă şi frumoasă, ea avea o soră mai mică, 
O'fara,. Nici înaltă şi nici frumoasă, care a fost fericită să se 
mărite cu un pescar în vârstă. Acesta trăia într-o colibă 
izolată, aflată la malul unei lagune numită Barba din cauza 
stufului şi a ierburilor care-i împodobeau suprafaţa. 

O'fara făcea tot ce-i cerea acest bătrân. Usca şi afuma 
peştele pe care el îl prindea, muia maniocul şi îl pisa ca să 
facă pâine din el, cultiva grădina în care creşteau legume 
făinoase şi-i pregătea masa. Era prea bătrân ca să facă 
dragoste, dar încă destul de viguros ca să o bată atunci 
când nu era mulţumit. Gândea că ea se va obişnui să 
trăiască astfel, considerându-se norocoasă că el nu-i dă nici 
o atenţie. 

O'fara a aşteptat un an întreg, după care întâlni un tăietor 
de lemne simpatic, tânăr şi mulţumit de viaţă. Veni o zi în 
care existenţa legăturii ajunse la urechile căpeteniei 
districtului, om bogat care o luase de nevastă pe sora lui 
O'fara. O'fara s-a prezentat la sfat purtând pe şold un copil, 
iar bătrânul pescar a dat amănunte care au stârnit râsete 
deochiate. Oamenii din tribul Ochori sunt din rasă canibală, 
şi au darul să râdă cu mare uşurinţă. Căpetenia a pronunţat 
divorţul şi, cum în joc nu era nici o zestre, nimeni nu a avut 


de suferit, în afară de O'fara. A căutat adăpost la sora sa 
M'lema, care i-a arătat însă uşa. 

— M-ai făcut de râs pe mine şi pe bărbatul meu, strigă la 
ea cu o voce atât de acră, că micuțul, care moţăia pe şoldul 
mamei, deschise ochii, privind-o pe mătuşa sa, fără să 
înţeleagă. Eşti o femeie rea şi nu ai ce căuta în coliba mea. 

O'fara se duse în pădure, ocupând o veche colibă, 
nelocuită, care, din cauză că adăpostise altădată un 
cadavru, fusese abandonată. A trăit aici şi copilul aici a 
învăţat să meargă. Era foarte îndemânatică la pescuit şi 
prindea cu uşurinţă peştele. Până în noaptea în care a fost 
surprinsă de pescari. A luat-o la fugă, dar unul dintre ei, 
mai sprinten, cu toate zigzagurile ei abile, a reuşit s-o 
prindă la malul fluviului. 

— Eh, femeie, îi spuse, acum ştiu ce demon a speriat 
peştele şi pentru ce fraţii mei şi cu mine trebuie să mergem 
şi să căutăm până la Isisi ca să prindem ceva. 

Îi legă încheietura mâinii de gleznă (femeia era prea 
secătuită de puteri ca să se mai zbată). Ceilalţi bărbaţi 
sosiră şi ei şi fiecare o bătu cu centura lui de piele, după 
care se aşezară la sfat pentru a stabili ce vor face cu ea. 
Răstimp fatal pentru hotărârea ce se pregăteau s-o ia, 
fiindcă în acest timp silueta albă a vasului Zaire trecu prin 
dreptul falezei. lar Sanders, care avea nişte ochi foarte buni 
şi un binoclu şi mai bun, observând scena care se desfăşura 
pe mal, dădu ordin să se lanseze o barcă la apă. 

— Stăpâne, femeia aceasta a speriat peştele din râu şi este 
o fiinţă foarte rea, pentru că fiind nevasta lui K'raviki, 
pescarul, şi-a bătut joc de el, făcând asta şi asta. 

— O ko! Se miră foarte politicos Sanders. 

O'fara se ridică ţeapănă, plină de urmele loviturilor 
primite. 

— Spune-mi, omule, îl întrebă Sanders pe şeful pescarilor, 
de câte ori ai dat în femeia asta? 

Cel întrebat dădu, neliniştit, un răspuns la întâmplare. 


— Vei primi tot atâtea lovituri şi încă o dată pe atât, vorbi 
cu blândeţe Sanders. 

Pocni din degete şi Abiboo, sergentul, îşi dădu jos tunica şi 
îşi suflecă mânecile. 

Sanders intră în pădure, luă copilul femeii şi îi aduse pe 
amândoi pe vas. O oră mai târziu sosea în satul în care se 
afla sora lui O'fara, care era atât de încărcată la glezne şi 
braţe cu brățări, încât mergând zornăia, şi se întâlni cu 
soţul acesteia, Sabaya. 

— Iată-te, şef al satului, îl salută Sanders. Vorbind, luă 
puţin şi gustă din sarea pe care acesta o ţinea în căuşul 
palmelor. 'Ţi-o aduc pe femeia aceasta cu copilul ei. Se va 
instala în satul tău şi nimeni n-o va alunga. 

Şeful nu era deloc mulţumit. Nevasta lui, mai puţin 
respectuoasă, începu să se răstească. 

— O'fara este o femeie uşuratică şi Sandi nu ştie că pe 
vremea când era nevasta lui K'raviki pescarul. 

Sanders observă că femeile clătinau din cap aprobativ. 

— Aduceţi-mi o strachină de lapte de capră, spuse el, iar 
apoi, când i s-a adus, continuă: Fiecare nevastă să bea din 
laptele ăsta. Dacă nu are alt iubit decât pe soţul ei, laptele 
va rămâne alb, dacă are un iubit, laptele se va înnegri. 

M'lema îşi retrase mâna pe care o întinsese. 

— Stăpâne, asta e vrăjitorie şi mie mi-e frică. 

Sanders întinse strachina cu lapte către celelalte femei, 
înspăimântate, acestea se traseră înapoi. Pe faţa lui 
Sanders se aşternu un zâmbet ironic. 

— Neveste fără pată, după cum văd, spuse el în batjocură. 
Care dintre voi este cea virtuoasă? 

Copilaşul cu ochii mari pe care O'fara îl purta pe şold 
scoase un gungurit şi Sanders îi duse la buze strachina cu 
lapte. 

— Rămâne alb, căci este fără de păcat. 

Apoi îl privi pe şef drept în ochi. 

— Ce facem cu O'fara? Îl întrebă. 

Bărbatul, furios, răspunse: 


— Să rămână, stăpâne Sandi. Pun chezăşie cu capul meu 
că va fi în siguranţă. Cât priveşte pe femeia mea, acum ştiu 
ce ştiu şi voi afla încă şi mai multe. 

Privirea rece a lui Sanders o întâlni pe a sa. 

— Mă întorc într-o lună pentru sfat, şef al satului. Aş vrea 
ca atunci să te aşezi alături de mine. Dar dacă judeci 
înaintea mea, să ştii că voi face dreptate. 

Avertisment care fu de-ajuns pentru Sabaya. El se mulţumi 
să-şi certe nevasta cu băţul. 

În noaptea aceea, bărbatul ei, fiind plecat cu alţi oameni la 
vânătoare de maimuțe în pădure, M'lema se duse să-şi 
întâlnească iubitul, un tânăr în ochii căruia ea era o zeiţă. 
Bărbatul, un akasava cu frica lui Dumnezeu (căci fusese 
crescut de misionari), o cunoscuse pe M'lema în timp ce era 
predicator laic. 

— Du-te, îi spuse femeia, fără să te vadă nimeni la T'chala, 
înțeleptul care locuieşte în capătul satului. El mă iubeşte, 
fiindcă atunci când era bolnav i-am dus mâncare şi lapte de 
capră. O să mă ajute. Spune-i că Sandi m-a umilit din cauza 
surorii mele O'fara. Să-i facă o vrajă ca să se usuce şi să 
moară, şi ea şi copilul tăietorului de lemne. 

Tânărul akasava, care se numea Bologa, fu alarmat. 

— Acesta e un gând rău, îi spuse. Lasă femeia să rămână 
în sat, sufletul ei se va duce în ziua binecuvântată în care 
oile vor fi despărțite de capre, aşa cum ne-a învăţat bunul 
Dumnezeu. 

Femeia nu stătu la discuţii. Îi ordonă. Supunându-se, 
iubitul se duse la T'chala, pe care-l găsi aşezat în pragul 
colibei sale, sub răcoarea nopţii care se lăsa, privind undeva 
departe, înaintea lui, meditând asupra adevărului. 

Cu faţa nemişcată, inexpresivă, îl ascultă pe Bologa 
vorbindu-i. 

Iubitul se întoarse repede la M'lema. 

— E nebun, îi spuse, nu mi-a vorbit decât despre adevăr şi 
minciună, iar când l-am întrebat dacă vrea să facă ce i-am 


cerut, mi-a spus că e un lucru rău şi că răul nu este pentru 
un om ca el. 

— Întoarce-te la câinele bătrân, insistă femeia şi spune-i să 
nu-i pomenească nici un cuvânt din ce i-ai spus tu lui Sandi, 
când va veni. Acum îmi pare rău că nu l-am lăsat să moară. 

Bologa se întoarse la T'chala şi-i transmise ce-i spusese 
femeia. 

— Dacă mă întreabă, o să-i spun, zise 'T'chala cu simplitate. 
Pentru că o minciună este ca un şarpe care se împarte pe 
din două, transformându-se în doi şerpi, iar dacă nu sunt 
omorâţi ajung să umple lumea întreagă. 

M'lema, înnebunită, nu văzu decât o singură ieşire din 
această situaţie. Noaptea, pe când T'chala dormea, Bologa, 
iubitul, care făcea parte dintre Fantomele Galbene, cobori 
la râu, în locul unde terenul este argilos, frământă un 
bulgăre mare de lut şi, urcând la coliba bătrânului, i-l 
îndesă pe faţă, rămânând culcat peste elpână când nu mai 
simţi nici o tresărire. Aşa, îşi spuse M'lema, acum s-a sfârşit 
cu înţelepciunea. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă, în 
loc să vadă o mulţime în doliu în jurul colibei bătrânului, îl 
zări stând la soare, cu mâinile împreunate, fixând cu 
privirea, în depărtare, adevărul. 

Iubitul ei află noutatea şi, cenuşiu de spaimă, ar fi fugit în 
pădure dacă T'chala nu i-ar fi trimis vorbă că vrea să-l vadă. 
Veni deci în faţa lui, înfricoşat. 

— Bologa, eu te văd, vorbi cu gravitate bătrânul. Din cauză 
că eşti un om rău, nimeni însă din sat nu te va mai vedea. 

Bologa, mort de frică, străbătu satul şi, ajungând lângă un 
grup de prieteni, printre care se afla şi fratele său, îi strigă: 

— O ko! Mi s-a întâmplat un lucru îngrozitor. 

Fratele lui nu ridică privirea şi nu-i răspunse. Nimeni nu 
părea să-l fi zărit. Se aplecă, atingând umărul celuilalt, dar 
mâna îi era uşoară ca un fulg, nu avea nici substanţă, nici 
greutate. Strigă tare, însă nimeni nu-l auzi. 

— Ei, voi toţi! Urlă. 


Niciunul dintre capete nu se întoarse. Alergă ca un smintit 
pe uliţa satului până la M'lema care, aşezată în faţa colibei 
ei, veghea o oală ce fierbea pe foc. 

— M'lema, se văicări cu lacrimi în ochi, bătrânul mi-a făcut 
o vrajă! 

Femeia nu ridică ochii, iar când el o apucă de braţ cu un 
urlet de spaimă, mâinile i se încleştară în gol. 

Aceasta a fost povestea pe care a spus-o atunci când a fost 
dus pe mica insulă unde se aflau cei ce-şi pierduseră 
minţile. 

— Lucrul cel mai curios, spuse Sanders când i s-au relatat 
toate acestea, este că cei ce l-au văzut pe Bologa jură că el 
nu s-a mişcat din faţa colibei lui T'chala, unde a rămas 
aproape o oră. Atunci când a fost luat, înnebunise, desigur. 

— Poţi să te duci să-l vezi, Schelet, data viitoare când ai să 
mergi la Ochori, poate reuşeşti să scoţi de aici ceva de 
înţeles. 

Exista obiceiul, din timpuri străvechi, ca atunci când 
cineva, bătrân sau tânăr, îşi pierdea minţile, să i se scoată 
ochii, dacă nu era deja orb, şi apoi să fie abandonat într-o 
zonă în care bântuiau leoparzii. Comisarul Sanders 
interzisese o asemenea practică. Nu puţini au fost bătrânii 
care au protestat împotriva acestei inadmisibile intervenţii, 
ce leza libertatea persoanei, chiar dacă ei înşişi ar fi putut fi 
supuşi, mai târziu, aceleiaşi practici. 

Bosambo, căpetenia tribului Ochori, îşi conducea ţara cu o 
mână de fier. Vai de cel ce ar fi îndrăznit să înfrângă 
dispoziţiile lui! Era un excelent mărşăluitor. Depăşea pe cei 
mai buni alergători dintre soldaţii săi. Nu se despărţea 
niciodată de scutul lui de nuiele, ca şi de şase mici sulițe, 
care-şi atingeau întotdeauna ţinta. Astfel încât, atunci când 
a făcut cunoscut ordinul stăpânului său că bătrânii nu mai 
pot fi supuşi vechiului obicei, cei tineri au murmurat, dar s- 
au supus. 

O nouă regulă a fost instituită cu privire la tratamentul 
aplicabil celor în vârstă. Li se construi un mic sat pe o 


peninsulă largă, care se întindea spre mijlocul fluviului şi nu 
era legată de mal decât printr-o fâşie îngustă de pământ. În 
fiecare dimineaţă, oameni anume desemnaţi aduceau hrană 
mulţimii de nevinovaţi; au fost puşi paznici pe istm, ca să 
împiedice traversarea lui de către bietele fiinţe decrepite. 
Planul nu era rău şi luase naştere în inventivul creier al 
locotenentului Tibbetts. Comparat cu o veche metodă, 
prezenta totuşi următorul dezavantaj: permitea nebunilor 
să se întâlnească între ei şi să-şi împărtăşească ce urau cel 
mai mult pe lume. lar concluzia comună a fost că urau un 
tânăr deşirat, care purta monoclu chiar şi în timp ce 
dormea. 

— Acest om, începu Bologa, e doar un adolescent, dar a 
ajuns, datorită puterilor sale magice, un personaj 
important; el ne-a tratat cu multă cruzime, fiindcă ne-a 
băgat aici, în închisoare. Or, pe vremea tatălui meu, noi îi 
duceam pe bătrâni în pădure, unde erau liberi, şi făceam în 
aşa fel încât să nu vadă sălbăticiunile care rătăcesc 
noaptea. 

Ascultătorii săi îl aprobară. Erau şapte bătrâni, aşezaţi 
împreună cu Bologa într-un semicerc în jurul unui foc mare. 
Cu toţii erau sătui. Guvernul era generos, iar unii dintre ei 
aveau şi rude care le aduceau de mâncare. Vorbiră fără 
răgaz despre Schelet, până târziu în noapte. Doi dintre 
bătrâni au adormit, alţi doi erau adânc preocupaţi de 
convorbirile lor cu duhurile care-i vizitau, dar ultimii trei au 
ascultat atent până la sfârşit. 

— Voi sunteţi bătrâni şi slabi, el e tânăr şi în putere. Dar şi 
eu sunt puternic, nu-i aşa? Iar forţa unită a opt căţei nu-i 
vine de hac leopardului? 

I-au trezit, cu greutate, pe cei ce dormeau şi le-au expus 
planul lor: să-l prindă pe Schelet în timpul uneia din 
inspecţiile pe care le făcea, să-l lege şi să-i aplice şase 
tratamente, fiecare dintre ei având în această privinţă ideea 
sa originală. Hotărârea ar fi putut foarte bine să le iasă din 
cap. Din păcate, însă, Schelet pică chiar a doua zi, cu un 


zâmbet afectat pe faţa lui colţuroasă şi cu o rază de soare 
strălucindu-i în monoclu. 

— Ah, iată-vă, bătrâne suflete. Sosise singur, lăsând vasul 
Zaire să se aprovizioneze cu lemn la trei mile distanţă de 
peninsulă. 

Fericiţi şi mulţumiţi, plini de vigoare! 

Omul de pază nu se afla la postul lui atunci când Schelet 
trecuse pe acolo, fiind plecat în satul cel mare pentru a 
asista la serbarea unei căsătorii, astfel că nu l-a putut vedea 
pe tânăr nici la dus, nici la întors. 

Schelet a înţeles ce pericol îl paşte în momentului care s-a 
simţit strâns de gât de un braţ nervos, în timp ce o pereche 
de genunchi osoşi îl împingeau cu putere din spate. Dacă s- 
ar fi aflat afară, în aer liber, ar fi putut fi văzut, dar era în 
marea colibă a nebunilor, unde inspecta amenajările pe 
care le făcuse cu scopul ca pacienţii să se simtă cât mai 
bine. 

Şi astfel, Schelet ar fi putut să-şi încheie cariera într-un 
mod de-a dreptul penibil dacă, din întâmplare, n-ar fi trecut 
tocmai atunci pe râu piroga mare, de război, a lui Bosambo, 
regele tribului Ochori. Cântecul vâslaşilor ajunse la urechile 
nebunilor şi, ca nişte copii, renunţară imediat la treaba lor, 
grăbindu-se să ajungă la malul apei, să privească minunata 
barcă cu pânză roşie (o perdea ce separase altădată cabina 
lui Sanders de biroul lui), înaintând în bătaia tobelor, la 
care ei înşişi s-au alăturat bătând din palme, şi care 
imprima ritmul celor douăzeci şi patru de vâslași, izbind 
într-o cadență perfectă luciul apei. 

Bosambo ar fi trecut mai departe dacă nu ar fi observat că 
nebunii erau înarmaţi. Acostă, sărind cu uşurinţă pe țărm. 

— Oh, oameni-spirite, ce s-a întâmplat? Întrebă Bosambo. 

— Stăpâne Bosambo, spuse Bologa, Tibbetts se află în 
coliba noastră şi noi vrem să-i facem asta şi asta şi asta. 

Toţi ceilalţi îl aprobară dând din cap şi fiecare se grăbi să- 
şi expună planul... 


Din trei sărituri, Bosambo fu în colibă, tăie frânghia cu 
care fusese legat locotenentul aproape sufocat, şi-l trase 
afară. 

— Stăpâne, ce să fac cu aceşti bătrâni demenţi şi nebunul 
cel tânăr, care este mai nebun decât ei toţi? Şi-au pierdut 
judecata şi le-ar fi mai bine morţi. Spune-mi doar un cuvânt 
şi îi voi chema în colibă, iar pe măsură ce fiecare va intra îl 
voi omori, fără ca măcar să-şi dea seama. 

— Eşti un nătărău de bătrân asasin, replică Schelet 
indignat. 

lar Bosambo radie de mulţumire. 

— Eu, creştin ca şi tine, ca Marki-Luki-loani. Merg la cer o 
dată, tu mergi la cer o dată. Cum te simţi? 

După care începu să mimeze cum îl va primi pe Schelet 
într-o lume mai bună, unde se vor întâlni. 

Lui Schelet îi fusese cu adevărat frică, cea mai cumplită 
frică din toate cele pe care le încercase vreodată. Hidoşenia 
situaţiei în care se aflase îi lăsase o impresie mai vie decât 
oricare alt pericol, fie el cât de grav, prin care trecuse. 

În tot timpul drumului de întoarcere s-a gândit la felul în 
care l-ar putea recompensa pe Bosambo. Acesta, consultat, 
răspunse cu o sinceritate totală. 

— Stăpâne, dă-mi bani. De fiecare dată când zăresc 
obrazul marelui rege pe o monedă, inima mea bate mai tare 
pentru el. 

Dar Schelet vedea altfel lucrurile. 

— Pentru ce, îi sugeră cinicul său superior (iar căpitanul 
Hamilton putea fi de un cinism desăvârşit), pentru ce nu i-ai 
trimite o adresă de mulţumiri, cu o caligrafie frumos 
ornamentată sau un serviciu de tacâmuri de peşte? Ori o 
pendulă de marmoră, cu sau fără îngeri auriţi? 

— Să nu amestecăm religia în chestia asta, dragă bătrâne 
domn, îl rugă cu gravitate Schelet. Bosambo. 

Se lovi cu palma osoasă peste frunte şi, o secundă mai 
târziu, sări treptele de la intrare şi se repezi spre terenul 
de exerciţii bătut de soare. Se întoarse curând, roşu şi 


surâzător; ducea sub braţ câte un pachet de reviste 
ilustrate. Le puse pe masă. 

— Ştiu ce vrei să-i dai, zise Hamilton. Un gramofon plătit 
în rate: cinci şilingi acont şi câte zece şilingi pe lună. 

Schelet clătină din cap. 

— Un curs prin corespondenţă? 

— Tot n-ai ghicit, bătrână ghicitoare. 

— Ia stai! Hamilton îşi duse mâna la frunte. Nu cumva un 
costum de gală? Sau o lanternă de buzunar, apeşi pe buton 
şi iese soarele? 

— Scumpul meu bătrân ofiţer căpitan şi prieten. 

Sanders ridică ochii de pe ziarul Times şi întrebă: 

— Ceva legat de pictură, Schelet? 

Locotenentul Tibbetts rămase cu gura căscată. 

— De unde ştiţi. Excelenţă? 

Sanders începu să râdă domol. 

— Cu trei săptămâni înainte să pleci pe fluviu mi-ai tot 
făcut aluzii la decorația casei mele, spuse el caustic, iar de- 
atunci mă tot gândesc cum să evit dezastrul. 

— Pictură? Zise Hamilton, neîncrezător. 

— Pictură cu şablonul, bombăni Schelet şi se afundă în 
lectură. Căută până la cină ca să găsească anunţul: 

Înfrumuseţaţi-vă interiorul. 

Un om din Missouri câştigă astfel zece mii de dolari pe 
săptămână. 

Puteţi face la fel. 

Nu este o jucărie. 

E o sursă de câştig. 

— Fapt este, Ham, mărturisi Schelet, că am comandat deja 
utilajul nr. 3, în speranţa, dragă bătrâne domn, că arta nu 
te va lăsa indiferent. 

— Dacă fac bine socoteala, spuse Sanders mohorât, cred c- 
ar fi mai înţelept să-i dăm utilajul lui Bosambo. Nu mă 
îndoiesc că-l va folosi cum se cuvine. Şi când o să te duci în 
Ţinuturi, treci pe la T'chala şi dă-i o cutie de conserve. Cu 


voia Domnului, acolo se află singura minte trează din tot 
ţinutul Ochori. 

— Oamenii iscusiţi se prăbuşesc uşor, zise Hamilton. 

Sanders mişcă din cap. 

— Cu T'chala e altfel. Dac-ar fi alb, ar fi o personalitate. E 
un adevărat filosof. 

— Spune-mi de ce îi e frică unui om, spuse cinicul 
Hamilton, şi o să ştiu cum să-l judec. 

— Nu-i e frică de nimic, zise Sanders. 

— Exact ca mine, murmură Schelet. 

Patru săptămâni mai târziu, îi explica marelui şef fascinat 
arta şi practicarea şabloanelor. Se aflau pe puntea vasului 
Zaire, după ce îl lăsaseră pe Sanders la tribul Isisi. Schelet 
avea, deci, o zi întreagă înaintea lui. 

— Stăpâne, e o minune, suflă Bosambo. Periuţa ta 
dansează pe hârtiuţele astea galbene şi apare imaginea 
unei flori frumoase, aşa de adevărată, că-i simţi chiar şi 
parfumul. 

— Şi omul călare, murmură Schelet. Nu-l uita. Şi moara de 
vânt, bătrânul meu sălbatic. 

— Acum toţi cei din Ochori or să vadă ce mare vrăjitor 
sunt, zise Bosambo. Nici chiar T'chala, înțeleptul, nu poate 
desena o floare cu ochii închişi. 

Lucrurile acestea se petreceau pe timpul când oamenii 
ochori, invocând tot felul de motive, nu-i plătiseră 
căpeteniei lor tot impozitul. Caprele erau bolnave, grâul nu 
se făcuse, peştele dispăruse. 

Adevărul era că se răspândise printre oamenii ochori o 
epidemie de rezistenţă pasivă, iar mişcarea se generalizase 
până-ntr-atât, că Bosambo şovăia să întrebuinţeze forţa 
pentru a obţine de la poporul său recalcitrant drepturile 
Guvernului şi mai ales drepturile lui. 

Toată săptămână Bosambo se ocupă de copiat desene cu 
şablonul, experimentând şi meditând; în sfârşit, într-o 
noapte, marea lui tobă lokali trimise un mesaj în tot ţinutul, 
convocând căpeteniile şi notabilii la un mare sfat. 


Veniră nu prea bucuroşi, gata să se împotrivească 
inevitabilelor cereri de impozite suplimentare, încântați 
când oamenii de încredere ai lui Bosambo îi înştiinţară că 
nu e vorba de problema taxelor. 

Bosambo, tronând pe scaunul lui de protocol sub 
acoperişul de paie al colibei sfatului, vorbi astfel 
ascultătorilor săi ghemuiţi împrejur: 

— Voi toţi, ascultați! Răgi el. Sandi, prietenul meu şi 
Tibbetts, care-mi e ca un frate, au ţinut sfat cu mine. Sandi 
a zis: „În tribul ochori sunt oameni buni şi răi. Înseamnă-i 
pe cei buni, ca atunci când îmi arunc privirea la ei să-i 
cunosc şi să-i răsplătesc; acesta-i ordinul marelui rege, tatăl 
meu.”. 

Oamenii ochori, bănuitori şi curioşi, înțelegeau teoria 
însemnelor: şefii cei mici nu purtau la gât medalii de argint, 
mărturie a măreției lor? Un bătrân, păcătos notoriu care 
trecuse de două ori pe lângă spânzurătoare, se ridică şi 
salută. 

— Bosambo, spuse el, bine ai vorbit. Ştii că-l iubesc pe 
Sandi, cu toate cele ce se bârfesc despre mine. Înseamnă- 
mă, ca să mă întorc în cetatea mea şi să arăt poporului meu 
minunea asta. 

— Aşa voi face, Osaku, zise Bosambo cu promptitudine, iar 
cei patru sute de matako pe care o să mi-i plăteşti pentru 
această onoare şi pe care o să-i trimit stăpânului Sandi, n-o 
să însemne mare lucru pentru un om bogat ca tine. 

Osaku mârâi la aceste vorbe, dar posibilităţile care se 
întrevedeau erau ispititoare. Se târgui şi propuse trei sute 
de matako. Culcat pe burtă, îl lăsă pe Bosambo să-i picteze 
cu şablonul o splendidă moară de vânt pe omoplatul stâng. 

Bosambo lămuri şi decoră oamenii până seara. Unii dintre 
notabili nu aduseseră bare de aramă cu ei şi cerură credit, 
dar vicleanul stăpân al poporului ochori nu se lăsă 
înduplecat. „Problema decorării, spuse el în răspuns, nu 
putea fi tratată decât pe bază strict financiară.” 


Apărură şi sceptici. Majoritatea, totuşi, văzuse înfăptuirea 
miracolului şi-i urmase pe cei însemnați şi binecuvântaţi, 
examinând îndeaproape trandafirii, morile de vânt şi 
olandezii cu pantaloni largi care împodobeau pielea 
semenilor lor, aşa că se grăbiră spre case, ca să-şi aducă 
bogăţiile. 

Au venit şi mulţi care n-au fost decoraţi. T'chala, înțeleptul, 
făcu drum de zece mile prin pădure ca să vadă însemnele, 
dar clătină din cap când îl zări pe Bosambo. 

— Semnele astea sunt făcute pentru cei slabi la cap, fără 
minte, stăpâne Bosambo. Or, eu sunt înţelept şi cunosc viaţa 
şi moartea şi ştiu că viaţa e un vis, iar moartea realitatea. 
Nu caut nici răsplată, nici pedeapsă. 

— 'Ţie ţi-l voi face pentru că te iubesc, promise Bosambo, 
care vroia să aibă aprobarea înţeleptului, pentru ca, atunci 
când Sanders va veni să-i ceară socotelile, să poată invoca 
mărturia lui. În plus, aceste semne magice îţi vor da viaţă 
lungă şi o mare siguranţă. 

Dar T'chala zâmbi cu gravitate şi plecă. 

A treia zi sosi micul şef, bărbatul lui M'lema. Îşi aduse cu el 
nevasta. În schimbul a cinci sute de matako şi a unui sac cu 
sare, i se făcu favoarea să i se picteze o pată roşie, 
strălucitoare, pe burtă. Dar, când o împinse înainte pe 
emoţionata lui nevastă, Bosambo îşi şterse sudoarea de pe 
frunte şi-şi puse jos pensula surmenată. 

— N-o voi însemna pe femeia asta, zise el, deşi cunoştea 
dragostea nebună pe care i-o purta căpetenia; n-o s-o fac, 
pentru că stăpânul nostru Sandi a vorbit rău de ea. 

— Bosambo, insistă căpetenia, e femeie şi ca atare e lipsită 
de orice bun-simţ. Iar eu îţi voi da o mie de matako şi două 
capre dacă-i pui semnul cel mai bun, pentru ca Sandi 
văzând-o, să-i vorbească cu îngăduinţă. 

Bosambo se târgui ca să mai obţină o capră, o căpătă şi o 
decora pe M'lema într-un fel nou. 

— Bosambo, protestă şeful, cum o să poată vedea oamenii 
semnul ăsta minunat? Doar ea nu e o N'gombi, să umble 


fără veşminte cuviincioase! 

Bosambo recunoscu justeţea argumentului şi repetă 
desenul pe ceafa femeii. 

Mai târziu sosi şi O'fara, sărmana fără prieteni, iar 
Bosambo, care nu era un sentimental şi pe deasupra mai 
rămăsese şi fără vopsele, o trimise printr-un gest în neantul 
din care venise. 

— Aceste înalte mistere nu sunt pentru de-al de tine, 
O'fara. Du-te la tăietorul tău de lemne şi spune-i să-mi 
aducă un sac de sare sau altă comoară din pământ, din cele 
pe care le îngroapă oamenii pădurii. 

Tristă, O'fara se întoarse deci în sat, la singurătatea ei. 
Acolo îl găsi pe T'chala, înțeleptul, care medita asupra 
adevărului, şi se aşeză la picioarele lui şi-i povesti despre 
sărăcia ei. I'chala era neobişnuit de distrat. 

— Am văzut un semn ca un copac mare, pe care Bosambo 
l-a pus pe pieptul unui bătrân ca să-i dea viaţă lungă, spuse 
el visător, privind-o pe fată. Ce nevoi ai tu, femeie, cărora 
Bosambo să le dea răspuns? Eşti tânără - deci ai totul. Or, 
eu sunt un om tare bătrân şi nu trec niciodată pe lângă un 
mormânt, fără să mă opresc şi să mă gândesc la groapa ce 
mă aşteaptă. Viaţa vine şi se duce ca soarele. De-abia a 
venit dimineaţa, că s-a şi făcut noapte. Un copac mare, 
roşu, cu ramuri în toate părţile. 

Ea continuă să se plângă că n-a ştiut cum să-l înduplece pe 
şef s-o însemne, ca să capete bunăvoința lui Sandi. 

— Nu asta vreau eu, o întrerupse el, cam nerăbdător 
pentru un om aşa de sfânt, căci Sandi mă iubeşte pentru 
înţelepciunea mea şi eu sunt mult deasupra oamenilor de 
rând. Viaţa e un vis, dar, cu toate astea, există oameni 
cărora le place să viseze. lar moartea e reală, dar cine 
doreşte realitatea, când există visele? 

Veştile ajunseră şi pe limba de pământ unde locuiau 
nebunii, iar Bologa, supărat de nedreptatea care i se 
făcuse, văzu în asta îndeplinirea promisiunii omului lui 
Dumnezeu. O idee măreaţă ivindu-se în mintea lui, se grăbi 


s-o pună în aplicare. Trecu târâş pe lângă paznicul adormit 
în noaptea neagră şi, croindu-şi drum până la satul 
pescarilor, fură o barcă şi cobori pe fluviu. Sosind în ţinutul 
lui, constată că poporul akasava era în fierbere, dintr-un 
capăt al ţării în celălalt. Nu văzu vasul Zaire lunecând spre 
nord cu toată viteza şi scuipând nori de fum pe coş. Punţile 
îi erau pline de soldaţi şi, în jurul celor două tunuri, obuzele 
erau îngrămădite rânduri-rânduri, căci mirosul războiului 
ajunsese până la nasul fin al domnului comisar Sanders. 

Povestea însemnelor se răspândise de-a lungul fluviului ca 
un foc de paie şi fiecare trib interpretase în felul lui 
favoarea făcută tribului Ochori. 

Bologa se duse la căpetenia poporului akasava şi îi expuse 
teoria lui: 

— Omul-Dumnezeu mi-a zis: unii vor fi însemnați ca oi, iar 
alţii în chip de capre. Şi care-s oile, dacă nu tribul Ochori? 
Căci ştii bine că, înainte să vină Bosambo, erau nişte laşi. Şi 
aici e misterul: toţi cei pe care i-a însemnat astfel vor fi 
stăpânii poporului nostru şi noi vom fi sclavii lor, aşa cum a 
prezis Omul-Dumnezeu. 

— Ăsta e un sfat rău, zise regele akasava, posomorându- 
se. Să mergem la oi şi să le ucidem. 

Sanders era doar la douăzeci de mile depărtare, când 
regele akasava adună o mie de suliţaşi în oraşul său şi, într- 
o noapte neagră şi ploioasă, urcă pe fluviu până la primul 
sat mare ochori. 

Toba lokali bătu alarma în zori şi Bosambo alergă în 
ajutorul moşiei lui atacate. Aruncă cea mai bună trupă la 
atac contra satului fumegând şi-i alungă de-acolo pe 
akasava, urmărindu-i până la pirogile lor. Zaire apăru în 
timp ce vâsleau spre mijlocul fluviului. 

Bosambo, trezit din beţia luptei, inspecta ruinele, 
întovărăşit de Sanders. O singură colibă rămăsese în 
picioare şi, în faţa ei, stătea O'fara, cea ce nu fusese 
însemnată. 


— Stăpâne, nu m-au omorât pentru că n-aveam semnul 
magic pe mine. Au ucis-o pe M'lema şi pe căpetenie, 
bărbatul ei, căci au tăbărât asupra noastră înaintea zorilor 
şi oamenii dormeau. 

— Unde e T'chala? Asta-i coliba lui, zise Sanders. Sunt 
sigur că acest om înţelept a scăpat de măcel. 

Ea se întoarse fără un cuvânt şi intră în colibă. Sanders o 
urmă. I'chala era mort. Mânerul de aramă al cuţitului care- 
| ucisese ieşea dintre ramurile unui copac roşu, pictat cu 
stângăcie pe pieptul lui. 

— Am făcut pictura asta magică pentru că aşa mi-a cerut 
el. Mi-a adus lemn de camfor şi ulei şi mi-a arătat cum era 
făcut copacul magic, căci avea o mare teamă de moarte, 
spuse O'fara. 

10. Cântăreaţa. 

Dacă locotenentului Tibbetts îi venea o idee genială cu 
privire la educaţie, o aşternea imediat în scris. Nu prea mai 
era văzut pe la Rezidenţă, nimeni nu-l mai auzea vorbind, 
devenea foarte taciturn la masă, ca să nu spunem direct 
iritabil. Era preocupat de elaborarea unui proiect pentru 
traducerea în dialectul bomongo a poeziilor pentru copii din 
tinereţea sa. Schelet, ca educator, nu ştia ce este odihna. 
Dacă nu dobândea pentru el noi cunoştinţe, era fericit să 
împartă altora rezultatele studiilor sale. 

Rimele care au văzut lumina zilei nu au avut decât un 
succes modest: 

Miri-Miri avea o căpriţă. 

Cu blană albă. 

Când Miri-Miri se plimba de-a lungul râului. 

Căpriţa venea după ea. 

Drăguţa o urma pretutindeni pe Miri-Miri. 

Aceasta era traducerea aproape literală a frumoasei poezii 
„Mary avea un mieluşel” şi Schelet a depus o muncă eroică 
pentru a-i învăţa această poezioară pe copiii tribului Isisi, 
Akasava şi Ochori. 


— Stăpâne, i s-a plâns într-o zi lui Sanders unul dintre şefii 
din tribul Isisi, Tibbetts a venit să ţină sfat cu copiii noştri, 
umilindu-ne în acest fel pe noi, oamenii maturi. I-a pus să 
spună ceva despre o capră albă şi tu ştii, Sandi, capra albă 
aduce ghinion. De aceea, de îndată ce se naşte una, noi o 
omorâm. lar de când copiii noştri au învăţat cântecul acesta 
de vrajă, recoltele noastre sunt slabe şi arborii de cauciuc s- 
au uscat. Unul dintre copii a murit de tuse, altul a căzut în 
râu. 

Schelet nu a avut mai mult succes când a fost vorba să-i 
înveţe „Iom, Tom, cântăreţul la flaut”. Oamenii s-au plâns 
atunci că îi învaţă pe copii să fure purcei. 

— Cred că ar fi mai bine dacă ai lăsa grija educaţiei lor în 
sarcina misionarilor. Partea proastă la oamenii noştri e că 
prea iau toate lucrurile de bune. 

Drept urmare, traducerile în dialect bomongo au fost 
abandonate, iar Schelet a început să caute ceva nou. 

— Băiatul ăsta e neobosit, spuse Hamilton. Dacă aş avea 
energia lui, aş pune în mişcare o maşinărie. Toată dimineaţa 
mi-a citit glumele din Snappy Stuff, o publicaţie care apare 
în Statele Unite, din câte am înţeles. Iar Schelet se inspiră 
din aceste mizerabile fiţuici americane. Ieri, de exemplu, 
mi-a spus „linge-blide”. Asta a fost cum a mai fost, dar dacă- 
| aud spunându-mi încă o dată „băieţaş”, o să caut un mijloc 
cât mai puţin dureros să-l suprim. Notiţele din ziarele de 
mare tiraj, prea scurte pentru a putea cuprinde o relatare 
completă, exercită o atracţie periculoasă asupra unei 
anumite categorii de cititori. Schelet lăsa întotdeauna la 
urmă lectura paginii intitulate Lucruri îndeobşte ignorate; 
pentru el, acesta era desertul zilei. Stând la masa de lucru, 
sub lampa lui brevetată, care lumina atunci când nu 
fumega, Schelet afla astfel că: 

Totalul Datoriei Naţionale, socotit în penny, ar înconjura de 
trei ori globul pământesc dacă monezile ar fi puse cap la 
cap. 


Există mai mulţi acri48 în Yorkshire decât cuvinte în Biblie. 
Autorii dramatici din Anglia încasează în fiecare an drepturi 
de autor în valoare de 500000 lire. Cerneala a fost 
inventată. 

Şi aşa mai departe... 

Poate că erau simple invenţii. Sigur este că, nu se ştie 
cum, Schelet ajungea să cadă întotdeauna pe paragraful 
care-i dădea idei în legătură cu posibilitatea obţinerii unor 
drepturi de autor. 

Într-o duminică după amiază, Sanders şi cei doi ofiţeri se 
vânturau pe peronul Rezidenţei, în aşteptarea unei furtuni, 
care ameninţa încă de dimineaţă şi pe care o doreau din tot 
sufletul. La un moment dat, Schelet se ridică brusc de pe 
scaunul său. 

— Ham, bătrână moluscă, am să scriu o piesă. 

Schelet îşi alegea de obicei astfel de momente pentru a 
face anunţurile cele mai neaşteptate cu putinţă. Căldura şi 
lipsa de aer, într-o zi sufocantă, nu-l transformau într-o 
fiinţă vegetativă şi nici nu erau de natură să submineze 
forţa sa vitală. 

Hamilton îşi întoarse spre el faţa înecată de transpiraţie, 
aruncându-i o privire rugătoare. 

— Aşteaptă să se mai răcorească, Schelet, îl imploră el. Fii 
băiat bun şi ţine-ţi gura până începe să plouă. Mi se pare că 
a început să tune. 

— Ploaia e încă departe, susură Schelet, şi parcă nu se 
apropie, dragul meu bătrân dramaturg. 

Hamilton scoase un geamăt. 

— Mă gândesc, de ce acţiunea nu s-ar desfăşura în 
Teritorii? Întrebă Schelet. Uite care este tema. Un tânăr şi 
frumos locotenent - acesta este eroul, Ham - este detestat 
de către urâciosul său căpitan. Când se întâmpla o 
încurcătură, întotdeauna locotenentul cel drăguţ deznoadă 
iţele, iar cel care culege meritele este bineînţeles bătrânul 
urâcios de comandant. Mă urmăreşti, Ham? 

Hamilton închise ochii, gemând din nou. 


— Într-o bună zi, soseşte o drăguță de bătrână doamnă, 
Ham. Ochi frumoşi, păr frumos, talie suplă şi, cum era de 
aşteptat, se îndrăgosteşte de tânărul locotenent. Mă asculţi, 
Ham? 

Ham îşi ţinea ochii închişi. 

— Mă asculţi, dragul meu bătrân domn? 

Hamilton scoase un nou geamăt. 

— Dar acest tânăr ofiţer, atât de drăguţ, este un om de 
onoare. El ştie că - ah! Uitasem să-ţi spun, Ham - că tatăl 
frumoasei domnişoare nu-l iubeşte pe bătrânul ofiţer şi că 
ea, adică această bătrână domnişoară, nu este cu adevărat 
fiica sa. Mai există în aceasta intrigă şi un trădător: 
căpitanul Dark49. Şi acum, spune-mi, cum crezi tu că 
tânărul subordonat o va salva pe fată? 

— Care fată? 

— Cea despre care-ţi vorbesc. O fantomă îl avertizează. 

— Ce-a făcut păunul? Murmură căpitanul. 

Schelet scoase nişte sunete în chip de protest. 

— Fantomă, am zis FANTOMĂ. El are un dar fizic, drăguţul 
de subordonat. 

Hamilton deschise ochii. 

— Se ocupă de fizică? 

— Tţţţ, Ham. Ce tot spui? Nu eşti deloc atent. Tânărul 
ofiţer putea zări strigoi şi lucruri d-astea. Ştia cum să le 
cheme, scumpe bătrân ofiţer. Schelet pocni din degete: Ei, 
fantomă, fantomă, mă auzi?! Şi ele apăreau. Cu piesa asta 
am să fac avere, Ham. Până acum nu s-a scris ceva cu un 
erou fizic. 

— Psihic, broscoiule, bombăni Hamilton. Vrei să mă laşi să 
dorm? Te rog. 

Un fulger alb izbucni deasupra pădurii din spatele 
Rezidenţei, urmat de un uruit surd care creştea necontenit 
şi apoi de un zgomot formidabil. Hamilton deschise ochii. 

— Suflă, spuse el. Îl simţi? Minunatul ăsta de vânt... 

Praful de pe terenul de instrucţie se ridica în mici 
vârtejuri. Ropotul ploii ajunse la ei mai înainte ca primele 


picături să fi căzut. 

Sanders ieşi din toropeala lui, scoase din portţigaret o 
ţigară groasă, de foi; ochii săi obosiţi surâdeau într-una. 

— Acest bătrân răutăcios tată, Ham, vrea ca fata să-l ia de 
bărbat pe celălalt şi bineînţeles frumosul locotenent o ştie şi 
nu vrea să mai aibă de-a face cu ea. 

— Hai să intrăm înăuntru, fiinţă limbută, spuse Hamilton 
ridicându-se anevoie în timp ce ploaia începea să cadă. Şi 
dacă ai de gând să pui asta în piesă am să-ţi sparg capul tău 
gol. 

A gândi însemna, pentru Schelet, a acţiona. Mai înainte ca 
furtuna să fi trecut, el aşternuse pe hârtie luminoasa sa 
idee. 

Scena I. O Rezidenţă binecunoscută. 


(Intră locotenentul Harold Darcey), Locotenent HD: Ah! 
Nimeni, nimeni cu adevărat. Acest blestemat de loc e 
pustiu. E timpul să-mi torn un whisky cu sifon, (îşi toarnă un 
whisky cu sifon). Ah, nu am nici un moment de pierdut. 
Studiile mele, studiile mele. Studiile mele înainte de orice. 


(Intră Dorman Macatyster, o tânără şi frumoasă fată, ochi 
încântători etc.) 

DM: Oh! Nu ştiam că eşti aici, locotenent Darcey. Oh! De-ai 
şti cât te iubesc. 

Locotenent HD: Asta nu se va putea întâmpla niciodată, 
dragă bătrână Dorman, căile noastre sunt atât de 
îndepărtate una de cealaltă! Eşti promisă altuia. Adio! Eu 
sunt o fiinţă fizică. Ştiu că această iubire nu se va putea 
împlini niciodată. 

DM: Oh! Nu mă părăsi, Harold Trebuie să-ţi împărtăşesc 
un secret. Tatăl meu nu este tatăl meu, am fost un copil 
găsit, m-a adoptat când eram încă în leagăn. 


(Intră căpitanul Dark) 


Căpitanul Dark: Ah! Ce cauţi aici, singură cu bărbatul 
ăsta?! Blestemat să fii Harold, o să te distrug, destrug 
distrug. 

Era aproape de miezul nopţii. Hamilton se pregătea să se 
ducă la culcare, când Schelet îi aduse actul întâi, în 
întregime. 

— Citeşte-l, Ham, îi spuse, puţin emoţionat. Spune-mi ce 
crezi. Părerea ta sinceră, Ham. Mie mi se pare cea mai 
bună piesă pe care am scris-o vreodată. 

— Câte ai scris până acum? Îl întrebă superiorul lui, 
surprins. 

— Asta-i prima, bătrâne critic. 

Hamilton răsfoi paginile manuscrisului, pătate cu cerneală. 

— Am s-o citesc în pat, îl asigură. 

Căpitanul îşi luă răgazul să citească piesa a doua zi 
dimineaţă. 

— E stupidă, fu constatarea sa a doua zi la micul dejun. 
Ortografia, pe alocuri, se arată aproape normală, dar 
aceasta e singura ei calitate. 

Schelet rânji. 

— Ha, ha. Te recunoşti, bătrâne căpitane Dark. Desigur, 
bătrâne acrit, nu-ţi face plăcere. Dar când o să citeşti şi 
actul doi. 

— N-o să existe nici un act doi, spuse Hamilton ferm. 

— Nu-l cunoşti pe bătrânul Schelet. 

Veto-ul a fost opus într-un chip neaşteptat. Sanders a 
obiectat cu blândeţe şi politicos la dezvoltarea, în 
continuare, a intrigii. 

— Dacă începi să scrii că savanții americani sunt refuzaţi 
să intre în Teritorii, iar aşa ceva se tipăreşte, o să fii dat 
afară. 'lextul e foarte dramatic, însă faptele sunt 
neadevărate. 

Schelet începu să scrie din nou intriga celui de al doilea 
act. 

Dacă un tânăr dramaturg ia de la capăt cel de al doilea 
act, în general nu mai continuă. Cât priveşte expediţia 


americană. 

Toţi ofiţerii britanici sunt înclinați să se arate cam aroganţi 
faţă de străini şi nepoliticoşi faţă de conaţionalii lor. 
Comisarul Sanders nu era iubit de profani fiindcă detesta 
orice amestec şi era de piatră faţă de orice străin. S-ar fi 
putut pune un afiş mare la intrarea în Teritorii: „Intrarea 
interzisă, exceptând afacerile”. 

Reuşise, mai mult decât zece comisari la un loc să-i 
întoarcă din drum pe cei veniţi pentru explorări, 
prospecţiuni sau, pur şi simplu, ca traficanţi. Misionarii îl 
atacaseră în predicile lor şi au înălţat rugăciuni ofensatoare 
la adresa lui. S-au întocmit rapoarte împotriva sa, s-au 
publicat notițe în ziare, chiar şi articole de pagina întâi, cât 
se poate de neplăcute. Cu toate acestea, politica sa era 
aprobată tacit de guvern, chiar dacă uneori se afla în 
conflict cu autorităţile. 

O astfel de situaţie s-a ivit, mai ales, în cazul expediției 
Cress-Rainer, sosită din Statele Unite cu sprijinul oficial al 
ambasadorului britanic. Expediția îşi propusese studierea 
faunei din Teritorii, care poseda, fără îndoială, o mare 
diversitate de mamifere ciudate şi de insecte încă 
neclasificate. Dar Sanders le-a trântit uşa în nas şi a avut 
dreptate'. Era în timpul primului război mondial, care, din 
sud, străbătea şi aici în Teritorii, ajungând aproape până la 
porţile Rezidenţei. Atitudinea lui a dat loc unui scandal, dar 
până la urmă Sanders a avut câştig de cauză şi expediţia a 
trebuit să ia drumul Angolei. 

Cu toate acestea, Sanders îi aprecia pe americani şi, în 
ciuda aşa zisului antagonism în care se afla cu operele de 
caritate, ţinea mult la o misionară, cetăţeană americană de 
origine germană. Şi-ar fi dat jumătate din soldă pentru a o 
menţine sub protecţia sa pe această femeie simplă şi în 
vârstă. 

Atunci când doamna Kleine, din Cincinnati, şi-a luat rămas 
bun de la populaţia Isisi, despărţirea a fost foarte grea, 
dând loc unor mari regrete. Mama-sfântă, atât de iubită, a 


fost însoţită de tot poporul, cu pirogile, în primele treizeci 
de mile ale călătoriei sale. Creştină cu bun simţ şi cu 
înclinații practice, dotată cu toate calităţile strămoşilor ei, a 
părăsit ţara Isisi fiindcă munca sa, aici, intrase în rutină, 
devenind prea simplă. A plecat într-o fundătură de ţară 
numită Ojubi, preferind să trăiască şi să moară într-un loc 
unde albii ajungeau rareori. Acolo, indigenii manifestară 
faţă de ea o afecţiune încă şi mai puternică decât cea 
arătată de cei din Isisi. Era renumită în cele trei principale 
triburi, cărora le cânta cu vocea ei gravă de contralto o 
mulţime de cântece religioase. Atunci când sănătatea i-a 
slăbit şi s-a hotărât să se reîntoarcă în Statele Unite, 
poporul din Ojubi a ţinut un sfat mare după care, într-o 
dimineaţă, discipolul ei favorit, cu faţa şiroind de lacrimi, a 
intrat în coliba ei şi ucis-o cu o lovitură de suliță, aplicată cu 
o asemenea precizie şi viteză încât doar pleoapele i s-au 
zbătut o clipă. 

Sanders se afla la o distanţă de optzeci de mile de locul 
acela când a aflat vestea, transmisă prin lokali. Ajunse în 
satul Ojubi după un marş forţat prin mlaştini şi pădure, la 
ora matinală la care floricelele plantate de doamna Kleine 
se deschideau în toată splendoarea lor. 

Se aşeză, obosit, plin de praf şi ţinu acolo, în faţa colibei, 
sfatul. 

— Stăpâne, spuse cel ce o ucisese, Mămica era pentru noi 
foarte frumoasă şi bună, aşa că am omorât-o pentru ca 
duhul ei cel bun să rămână veşnic printre noi. 

Acest punct de vedere nu era doar al celui ce o omorâse, ci 
al tuturor, chiar şi al celui mai mare peste oamenii din sat şi 
din împrejurimi. 

Sanders nu a fost şocat şi nici mânios, ci doar mâhnit la 
gândul că această viaţă atât de folositoare fusese prea 
devreme curmată, îl spânzură deîndată pe ucigaş, care a 
mers la moarte intonând un cântec religios trist, însoţit de 
aprobarea concetăţenilor săi. 


Şeful satului, la rândul lui, a fost trimis în satul în care 
oamenii umblă cu lanţuri la picioare. S-au mai luat şi alte 
măsuri. Lucrurile sărmanei doamne Kleine au fost 
împachetate şi trimise în oraşul ei natal. În fine, în ultima zi, 
Sanders l-a luat de-o parte pe noul şef şi i-a dat câteva 
sfaturi. 

— Poporul tău a săvârşit un lucru îngrozitor. Cu atât mai 
groaznic cu cât nu-şi dă seama, cel puţin, că a greşit. Ei 
bine, va trebui ca lumea întreagă să afle că Ojubi sunt un 
popor de proşti mai mărginiţi chiar decât se crede. 

— Stăpâne, nu a fost o prostie s-o trimitem pe Mămica la 
ceruri. lar noi ştim bine lucrul acesta, fiindcă în noaptea 
trecută mulţi din tinerii noştri au auzit-o cântând 
frumoasele ei cântece în pădure. Pentru că ea însăşi ne-a 
spus că oamenii nu mor cu adevărat, spiritul lor rămâne 
veşnic; şi atunci, cum poate fi omorât cineva? 

Comisarul nu avusese timp şi nici nu era dispus să intre în 
abstracţiuni teologice. Nu dădu vreo importanţă poveştii 
despre vocea care cânta în pădure, invenţie inevitabilă în 
situaţia dată. Se duse la cei din tribul Isisi pentru a le dael 
vestea şi a înăbuşi astfel în faşă orice tentaţie la represalii 
din partea lor. A făcut bine, pentru că ştirea ajunsese la ei şi 
un grup mic, dar bine ales, se şi pregătea să pornească spre 
Ojubi ca să le dea o lecţie, deşi trei sute de mile de apă şi 
pădure despărţeau cele două triburi. 

Mai fuseseră puse la punct şi alte proiecte neplăcute, cu 
privire la şeful tribului Ojubi, printre care acela de a-l duce 
pe Insula Şerpilor, acolo unde locuia femeia nebună. 

În punctul în care fluviul primeşte apele rapide ale râului 
Kasava, se găseşte o insuliţă în formă de pară, numită, cu 
bun temei, a şerpilor. În această insuliţă trăiesc mulţi şerpi, 
netulburaţi de nimeni, care stau agăţaţi ca nişte ciorchini în 
sumedenia de arbori presăraţi peste tot. 

Insula avea un singur locuitor, o femeie care iubea şerpii, 
liliecii şi alte animale ciudate pe care numai ea le cunoştea. 


Se numea Lobili şi era o străină venită în aceste locuri în 
anul în care Sanders fusese în concediu în Anglia. 

Femeia era bogată, nu în turme, sare sau bare de aramă, 
ca ceilalţi oameni din ţară ci, după cât se zvonea, în arginţi. 
Nimic nu l-ar fi împiedicat pe Sanders să se ducă la ea, 
totuşi existau motive temeinice ca să n-o facă. Insula se 
găsea într-o zonă a fluviului agitată de curenţi puternici şi 
vârtejuri care făceau foarte dificilă acostarea. Era destul să 
ştie că ea trăia pe insulă şi îşi închipuia că venise acolo de 
undeva de pe coastă, având motive serioase să rămână în 
ţinutul acela. Sanders se mulțumea cu rapoartele pe care i 
le trimiteau şefii din vecinătate şi din care căpăta toate 
informaţiile posibile. 

Printre altele, Sanders a mai aflat că femeia fuma pipă şi 
că locuinţa ei era o colibă frumoasă, ridicată de oameni din 
tribul Isisi pe care reuşise să-i determine să se aventureze 
în acest loc înfiorător. Că îşi plătea taxele către şeful 
regiunii şi că era suficient să ridice o mână, ca anumiţi şerpi 
să cadă jos, morţi. Sanders avea rezervele lui în ce priveşte 
acest miracol, care este atribuit tuturor celor care se ocupă 
de vrăjitorii. 

Sanders a avut prilejul să vorbească cu ea chiar în ziua în 
care a zărit-o pentru prima oară. De pe puntea vasului 
Zaire a observat o siluetă cu un păr lung, cenuşiu, care 
pescuia cu undiţa pe malul râului. În gură avea o pipă şi, în 
timp ce el trecea, ridică mâna în chip de salut. 

Sanders se ducea în satul Isisi, situat în dreptul insulei, să 
facă acolo o anchetă, Obisi, fiul unui mic şef local, fiind scos 
din apă pe jumătate mort, cu un cucui mare în frunte. Omul 
era un târâie-brâu bine cunoscut, care trăgea în vânat când 
se afla atât de aproape de el încât ar fi putut să-l ochească 
şi întins în pat. În timpul pescuitului stătea pe vine în 
pirogă, spunându-i primei lui neveste, care-l însoțea, când 
să arunce sulița în peşte. Nu-şi consuma energia decât 
pentru un singur lucru: era un hoţ neruşinat, care 
petrecuse un an în satul cu lanţuri. Obisi se afla într-o stare 


proastă, fruntea îi era peste măsură de umflată şi 
însemnată cu o mică rană. 

— Stăpâne, eram pe insula unde trăieşte nebuna, gemu el, 
a venit la mine şi mi-a spus cuvinte foarte urâte, iar când i- 
am răspuns, a ridicat mâna şi în clipa aceea am simţit o 
durere teribilă la cap. 

— La ce oră te-ai dus în insulă? Întrebă Sanders. 

Omul ezită. 

— Stăpâne, asta s-a întâmplat în timp ce se lăsase 
întunericul nopţii, mi-era teamă să nu mă vadă prietenii mei 
vorbind cu nebuna. 

Sanders îi cunoştea bine pe indigeni. El vorbea fără 
ocolişuri, mergând direct la ţintă. 

— Ai fost să furi, îl acuză pe Obisi. 

Celălalt negă, cu un gest maşinal. 

Sanders îi examina rana. Aspectul ei îl intrigă. El cunoştea, 
desigur, cazurile de vrăjitorii. De data aceasta, însă, exista 
ceva misterios, care ar fi trebuit aprofundat. Acostă cu 
destulă greutate pe insulă, înaintând cu precauţie pe 
cărarea bătătorită, cu revolverul în mână (detesta şerpii), 
până la coliba în faţa căreia era aşezată bătrână femeie. O 
persoană cu umerii largi, care după aspect nu făcea parte 
nici din tribul Akasava, nici din tribul Isisi. 

Îl aştepta liniştită, cu mâinile pe genunchi. 

— Lobili, iată-te. Mi s-a povestit o istorie ciudată despre 
tine. 

Îi repetă cuvintele pe care le auzise de la Obisi şi pe care 
ea le ascultă fără să-l întrerupă. 

După ce Sanders termină de vorbit, femeia spuse: 

— Stăpâne, acest om este mai rău decât un hoţ. A venit în 
timpul nopţii şi cred că unul dintre şerpii care atârnă pe 
ramurile copacilor l-a rănit. 

Explicaţia era plauzibilă. 

— De ce trăieşti singură aici, Lobili? Eşti doar o femeie şi 
pe această insulă sunt animale groaznice. 

— Pentru mine nu sunt groaznice. 


Scoase, printre buze, un slab şuierat. În momentul 
următor, Sanders văzu cu groază un cap plat, în formă de 
as de pică, arătându-se la colţul uşii şi şuierând 
ameninţător. Comisarul se întoarse rapid, cu pistolul în 
mână. 

— Stăpâne, nu te teme, nu-ţi poate face rău. l-am scos 
otrava. Ochii căprui ai femeii păreau să surâdă uşor. După 
care, pocni din buze şi şarpele dispăru. Sunt unii cu mult 
mai răi; vorbind, arătă cu un gest spre malul din faţă. Există 
un loc în pădure unde trăiesc şerpi foarte mari, care 
omoară un om zdrobindu-l sau dintr-o simplă lovitură dată 
cu capul. Tot acolo trăiesc şi oameni care fac răul doar 
pentru rău. 

Sanders îi aruncă o privire rapidă. Nu o întrebă mai mult, 
femeia făcând aluzie la un subiect pe care nici un indigen 
nu-l abordează. 

Reveni în sat, interesându-se în legătură cu anumiţi străini 
care s-ar fi aflat în inima pădurii. 

Cei din Isisi supravegheau vasul Zaire, plini de teamă. 
Vasul urca şi cobora pe fluviu, oprindu-se în dreptul 
cătunelor de pescari; comisarul vizită insule puţin 
frecventate aflate în mijlocul fluviului, precum şi colonii 
izolate. Şi, de pretutindeni, Sanders auzea aceeaşi poveste. 
Oameni care dispăruseră în mod misterios. Pescari plecaţi 
în pirogele lor, care nu se mai întorseseră. Odată, o femeie 
intrase în pădure şi acolo dispăruse. 

Sanders simţea că nu numai satele, la vedere, îl pândeau, 
dar şi că din pădure ochi invizibili urmăreau pretutindeni 
vasul Zaire. 

Când, în sfârşit, vaporul porni în josul fluviului, 
depărtându-se cu adevărat, mulţi dintre cei din tribul Isisi 
se liniştiră. 

Sanders acostă la cheiul cel mic, dând ordin ca motoarele 
să rămână sub presiune, iar vasul să fie gata în orice 
moment de plecare. Nu-i spuse nimic lui Hamilton nici 
despre Obisi, rănitul, nici despre femeia cu şerpi. 


— E o întrunire de canibali la Isisi, vorbi el. Şi nu au trecut 
decât şase luni de când l-am spânzurat pe D'fira-fuso. 

Hamilton scoase un şuierat de enervare. 

— Porcii, zise cu o voce joasă. 

Tribul Isisi, tribul N'gombi şi o parte din Akasavi sunt 
canibali. Nu au ascuns niciodată acest lucru. Omul este 
carne, la asta se reduce tot. Luptătorii luptau şi mai bine 
după masa care încorona victoria lor. Încet, dar sigur, legea 
nouă înfrângea această practică. Mulţi fuseseră spânzurați 
de pomi înalţi, ca să fie bine văzuţi, alţii puşi în lanţuri şi la 
munci forţate în beneficiul guvernământului, biciul şi funia 
schimbaseră obiceiurile triburilor. Cu toate acestea, din 
când în când apărea câte o bandă rătăcitoare de sectanţi 
credincioşi vechilor obiceiuri. 

— Schelet va pleca pe Zaire, cu vâlvă mare, pentru a asista 
la nişte tratative de căsătorie, tocmai se pregăteşte una la 
Ochori. Va lua cu el cât mai puţini oameni, ca să nu sperie 
păsărelele noastre. Noi îl vom urma în şalupă cu toţi 
oamenii de care dispunem. Apropo, Hamilton, vor trebui şi 
nişte mitraliere. 

Schelet porni, deci, pe fluviu în sus, luând cu el piesa pe 
care o terminase, aventurile lui Harold şi ale sinistrului 
căpitan Dark. 

Navigaţia este o artă pe care locotenentul Tibbetts nu a 
stăpânit-o niciodată foarte bine. Fluviul era înşelător, mai 
întotdeauna în adâncuri era altceva decât părea să indice 
suprafaţa. lar bancurile de nisip aveau supărătorul obicei 
de a apare acolo unde, cu o zi înainte, se afla un canal 
adânc. 

Mersul contra curentului era destul de uşor. 

Voiajul acesta al lui Schelet a fost marcat de un amănunt 
exasperant şi neobişnuit. De obicei, la fiecare douăzeci de 
mile, de-a lungul fluviului, grămezi mari de lemne sau 
trunchiuri de copaci se aflau permanent la dispoziţia lui 
Sandi. Oamenii care tăiau lemnul erau scutiţi de orice alte 
taxe - o săptămână de muncă, acesta era preţul plătit de ei. 


Tăierile se făceau pe rând, lemnul fiind încărcat la bord, cel 
mai adesea, cam la un an după ce fusese tăiat şi depozitat. 

De data aceasta, la prima oprire, Schelet nu a găsit 
provizia de lemne. Şi-a făcut socoteala să înnopteze acolo, 
cel mai apropiat loc de depozitare aflându-se la o distanţă 
de douăzeci de mile mai departe. Noaptea cădea şi 
navigația, în întuneric, este dificilă şi periculoasă. Schelet 
expedie un soldat în pădure, care începea să se întunece, ca 
să-l cheme pe şeful micului sat ce avea misiunea de a 
furniza lemnul. Omul se arătă foarte vorbăreţ. 

— Stăpâne, spuse, chiar Sandi a încărcat acum două luni 
lemnul depozitat de noi, iar tinerii mei au fost bolnavi, 
foarte slăbiţi de friguri şi nu au putut să doboare alţi arbori. 

Schelet tăie scurt explicaţiile. Pe Zaire se afla un carnet în 
care era înscris foarte precis numărul depozitelor de lemne 
din care se făceau aprovizionările. Cel de acum purta 
numărul 57, iar Zaire nu mai făcuse o escală aici de 
aproape optsprezece luni... 

— Eşti un mare mincinos, spuse Schelet foarte contrariat. 
După care continuă în bomongo: O să tai şi să stivuieşti de 
două ori mai mult lemn decât am nevoie, mai înainte de 
întoarcerea mea. De asemenea, o să te pun să plăteşti şi 
impozitul, atâţia peşti, înşiraţi pe sfoară, şi atâta sare. Totul 
să fie gata până la întoarcerea mea. 

Şeful, cam speriat, îşi încrucişa braţele pe piept, ţinându- 
se de coaste, gest semnificând culmea nenorocirii. 

— Stăpâne, vei avea peştele şi de asemeni sarea, dar 
lemnul nu pot să ţi-l dau, fiindcă tinerii mei sunt bolnavi şi, 
Doamne, suntem rău speriaţi de duhurile care sălăşluiesc 
pe aici, după cum ştii şi Domnia Ta. 

— Oh, imbecilule, răspunse Schelet enervat. Ce duhuri 
există în lume? 

În momentul acela văzu, într-o străfulgerare, eroul piesei 
sale şi fantoma, răsăriţi pe hârtia din cabina sa. 

— Sunt multe duhuri pe aici, 'Tibbetts, spuse şeful încet. 
Din cauza lor, tinerilor mei le este frică să intre în această 


parte a pădurii. Pentru că se aude şi vocea mămichii 
cântând. 

— Mămica să cânte. Schelet o cunoscuse şi un fior îi 
străbătu şira spinării. Micul şef observă efectul produs de 
vorbele sale şi insistă: 

— Noi auzim deseori cântecele ei frumoase, atunci când se 
plimbă prin pădurile întunecoase, şi de multe ori suntem 
îngrijoraţi pentru ea din cauza Ucigaşilor. 

Omul se trădase. Tânărul ofiţer îl văzu chircindu-se de 
frică. 

Schelet în stare de repaos sau în viaţa privată era cu totul 
altul decât Schelet în timpul serviciului. Ochii săi albaştri 
deveniră de oţel. În momentul acela nu mai ştia decât de un 
singur lucru, datoria. 

— Vorbeşte, îi spuse cu blândeţe, vorbeşte-mi de cei care 
trăiesc în pădure şi mănâncă oameni. 

Acum înţelegea pentru ce lipsea lemnul, le era frică de 
Ucigaşi, care-i surprind pe cei izolaţi, luând drept pradă 
micile grupuri de tăietori de lemne. 

— Oh, şi aşa am spus prea multe, gâfâi şeful, a cărui faţă 
devenise cenuşie. Lasă-mă să vorbesc cu oamenii mei, 
stăpâne. 

Schelet aprobă dând din cap. Se întoarse la vapor, îi 
trimise un porumbel lui Sanders, după care îl chemă pe 
Mahmet Aii, caporalul, cu cei şase soldaţi. 

— Doi oameni vor rămâne pe vapor, stând lângă frânghiile 
care-l leagă de țărm. Yoka şi ajutorul său vor menţine 
cazanul sub presiune. Iar tu şi cei patru oameni mă veţi 
urma pe pământ, fiecare cu cincizeci de cartuşe la el. 
Oriunde merg eu, voi veniţi după mine. 

Cobori pe mal, unde şeful îl aştepta să-i vorbească. 

— Lucrurile stau aşa, Tibbetts. Ucigaşii trăiesc în pădure, 
cale de jumătate de noapte de aici. Sunt atâţia câte degete 
am eu la cele două mâini. lar tu, cu frumogşii tăi soldaţi, îi vei 
putea prinde pentru că, este adevărat, nouă ne e frică. 


Ucigaşii au mai fost odată, în timp ce trăia tatăl meu şi l-au 
dus cu ei pe fratele meu. 

Schelet ascultă cu multă răbdare tragica poveste. 

— Ai să mergi în faţa mea, îi spuse, şi dacă eşti cumva un 
om al ucigaşilor, punându-mă în primejdie pe mine şi pe 
soldaţii mei, ai să ajungi în iad chiar în noaptea asta. 

Exista un drum bătut prin pădure. Schelet îşi aduse 
aminte că îl folosise, pe o anumită distanţă, pe când 
urmărea un alb care încălcase legea. Restul timpului şi-l 
petrecu instruindu-şi soldaţii, aşteptând nerăbdător veşti de 
la Sanders. Dacă pierdea ocazia, vânatul avea să-i scape. 

Aşteptă noaptea. Era răcoroasă, înstelată, şi, când se lăsă 
întunericul, se puse în mişcare cu micul lui detaşament. 
Kibili, şeful, mergea înainte, iar Schelet, imediat în urma lui. 
Au înaintat aşa, în tăcere, preţ de o oră. Din când în când 
Schelet scotea busola din buzunar şi privea cadranul 
luminos. Era aproape imposibil, în marş, să poată fi 
determinat cu precizie punctul în care te afli, dar, după 
indicaţiile busolei, şi-a dat seama că se depărtase de nord, 
îndreptându-se printr-o buclă largă către est. Departe de a 
pătrunde în pădure, urmărea fluviul pe o linie aproape 
paralelă. Verifică aceasta în timpul unei pauze de odihnă. În 
fapt, se îndreptau spre aşezarea principală a tribului Isisi. 
Băgă busola la loc în buzunar şi îşi scoase pistolul, ţinând 
degetul cel mare pe piedică. 

Un moment se întrebă dacă n-ar face mai bine să se 
întoarcă pe Zaire. Sanders, care nu era decât la zece ore în 
urma lui, trebuia să fie în acel moment foarte aproape de 
locul de depozitare al lemnelor. Dacă se oprea mai înainte, 
avea să trimită, cu siguranţă, un cercetaş în pădure ca să 
vadă ce se întâmpla. 

Pădurea era foarte tăcută. Schelet, simplu muritor, îşi 
aduse aminte, pentru o clipă, de duhuri şi frisonă. 

— La drum, ordonă el aproape în şoaptă, şi coloana se 
puse în mişcare. 


Se mai opriră încă o dată după o oră. Începuseră să 
pătrundă în interiorul pădurii, rămânând totuşi foarte 
aproape de fluviu. Zaire ar fi putut să vină în urma lor, dacă 
ar fi ştiut de la început direcţia de mers. Începuse să-şi 
piardă încrederea în ghid, fără să ajungă totuşi să-l 
bănuiască, încă. Poate că o luase pe drumul cel mai sigur 
care conducea la bârlogul Oamenilor-Roşii. 

După încă două ore de mers ajunseră la un urcuş. 

— Stăpâne, de cealaltă parte se găseşte ascunzătoarea 
Oamenilor-Roşii, murmură ghidul. 

Era scăldat în sudoare, datorită în cea mai mare parte 
fricii pe care o încerca. 

Schelet îl chemă pe Ali Mahmet. 

— Oamenii să-şi încarce armele, vorbi el într-o răsuflare. 
Auzi zăngănitul pregătirii armelor. Se întoarse spre ghid şi 
nu-l mai văzu. 'Tăcut ca şi pădurea, dispăruse. 

Schelet armă pistolul. 

— Umăr lângă umăr, Ali Mahmet, îi strigă, încercând să ia 
poziţie lângă omul cel mai apropiat. 

În acelaşi moment auzi o înjurătură guturală în arabă şi 
zgomotul făcut de izbitura unei baionete. Cineva îl apucă de 
glezne şi căzu greoi, atât de greu încât i se tăie respiraţia. 
Trase de două ori în trupul de deasupra lui, simţindu-l cum 
se convulsionează, după care fu lovit cu ceva în cap, şi-şi 
pierdu cunoştinţa. 

Când şi-a revenit, se afla în picioare, sângele îi curgea de-a 
lungul obrazului. Cineva îl ţinea, nu mai avea pistolul, iar la 
picioarele lui un om ţipa zvârcolindu-se de durere. 

— Să-i ducem în locul unde sunt omorâţi, spuse o voce, 
apoi o alta îl strigă pe Kibili, folosind numai dialectul 
N'gosobo. 

— E mort, spuse cea de a treia voce, Tibbetts l-a ciopârţit 
cu puşca cea mică, aceea care face ha-ha. 

Cel care vorbise primul mormăi ceva, după care grupul se 
puse în mişcare. Schelet ascultă paşii, reuşi imediat să-i 
distingă pe unii de alţii. Oamenii săi erau încă vii. Liniştit, 


lăsă să-i scape un suspin de uşurare, apoi, reflectând ce 
puţine motive avea ca să fie liniştit, rânji. Mâinile îi erau 
legate atât de strâns încât în curând aveau să înceapă să se 
umfle. Dacă ar fi putut să-i convingă să-l dezlege, avea un 
mic browning în buzunarul interior al cămăşii. 

— Oh, omule, strigă el, de ce mă ţii legat, doar ai arma 
mea care face ha-ha şi voi sunteţi mulţi. 

— Un om legat nu-şi taie mâinile, sună sinistrul răspuns. 

Încercă să ajungă cu mâna la buzunar, dar frânghia tare 
cu care era legat îi trecea printre picioare, legându-i la 
spate şi coatele. 

Ajungând la o creastă, Schelet văzu în depărtare fluviul, 
precum şi lumina unui foc îndepărtat. 

— Tibbetts, în noaptea asta ai să mori, auzi o voce. Un 
căţeluş a crezut că urmăreşte leopardul şi de fapt leopardul 
îl urmărea în tot acest timp. 

Se făcu tăcere; călăuza necunoscută se opri brusc. 

— Aud ceva. Spuse ghidul. 

Cu toţii îşi încordară auzul. Un vârf de oţel ascuţit se 
sprijinea în gâtul lui Schelet. 

— Nu, nu e nimic. 

Aproape în acelaşi moment răsunetul unei voci se ridică 
din mijlocul pădurii, o voce de femeie care cânta: 

În timp ce păstorii păzeau turmele. 

Stând toţi, pe pământ. 

Îngerul Domnului coborî, De jur împrejur lumina slava lui. 

Vocea răsuna foarte aproape, limpede, de o suavitate de 
neînchipuit. 

Schelet îngheţase. Niciodată nu o auzise pe mămica 
Kleine, dar aceasta, fără nici o îndoială, era o voce 
americană. 

— Ce-i asta? Se auzi un glas răguşit. 

— Duhul mămichii-Isus, veni răspunsul. 

Ascultară din nou, dar nu se mai auzi nimic în afară de 
bătaia inimilor. 

— Am ajuns. Să aprindem focul. 


Schelet auzi hârşâitul frunzelor umede date la o parte. Un 
cerc roşiatic apăru la vedere şi peste cărbunii ascunşi fu 
aruncat un braţ de rămurele uscate, făcând să izbucnească 
flăcările. 

Schelet văzu atunci nu zece, ci patruzeci de Oameni-Roşii, 
cei mai mulţi dintre ei din tribul N'gombi. Unul dintre ei se 
bucura de o autoritate deosebită. Ei îi spuneau Obisi. 

Schelet cercetă din priviri restul detaşamentului. Constată 
că era mai mult sau mai puţin intact şi se întrebă pentru ce 
fuseseră cruţaţi. 

Obisi, ghicindu-i gândurile, îi dădu explicaţia. 

— Capra vie trăieşte, pe cea moartă trebuie s-o duci în 
spate. 

— Carne pe picioare, spuse Schelet în engleză, încântat de 
gluma sa macabră. 

— Pe tine, Tibbetts, o să te omorâm fiindcă eşti alb şi 
nimeni n-o să te cumpere. 

Luă din mâinile unuia dintre oameni o armă în formă de 
seceră, cu o lamă largă. 

— Asta. Începu el, şi se prăbuşi. 

Schelet auzise zgomotul obiectului care-l izbise pe Obisi, 
dar nu se aşteptase să-l vadă căzând. Unul dintre oameni 
urlă de spaimă, alergă la el şi-l întoarse cu faţa în sus. 

— Vrăjitorie! Strigă şi îşi căută cu mâna cuțitul, când. 

Poc. Căzu în genunchi, ţinându-se de coaste şi 
strâmbându-se îngrozitor. 

De undeva se trăgea asupra cărării din pădure, trei siluete 
goale se iviră, luminate deodată de flăcările focului şi 
strigând ceva. Schelet înţelese ce spuneau şi fu cât pe-aci 
să leşine. 

— Pune-mi o vorbă bună Tibbetts, gâfâi un om lângă el, 
tăindu-i frânghia cu care era legat. A avut noroc că s-a 
aplecat să taie ultimele legături şi astfel glonţul care-i era 
destinat a trecut pe lângă el. 

— "Totul e-n ordine, urlă Schelet, zărindu-l pe Sanders cu 
pistolul în mână. 


— Domnul fie lăudat. Spuse Sanders. Şi atunci a intervenit 
supranaturalul. 

Vocea suavă a cântăreţei se ridică deodată din adâncul 
pădurii întunecate: 

Să-i mulţumim cu toţii Dumnezeului nostru. 

Sanders cerceta din priviri umbra pădurii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Spuse cu o voce înăbuşită 
şi atunci se petrecu incidentul cel mai stupefiant al nopţii. 

Lobili, femeia cu şerpi, apăru, apropiindu-se cu paşi mici. 

— Oh, Lobili! Exclamă Sanders. Ea râse, un râs domol, 
fericit. 

— Mă tem că nu mai trebuie să-mi spui aşa. Sanders fu cât 
pe-aci să cadă din picioare, căci bătrâna negresă vorbea 
perfect englezeşte. Sunt doctor Selina Grant, de la 
Universitatea Gregorytown şi profesor de biologie. Aveam 
nevoie cu orice preţ de cineva în ţara asta, domnule 
Sanders. Culoarea mea mi-a fost de mare ajutor. Totuşi, a 
trebuit să-mi întăresc bine inima înainte de a lua hotărârea, 
la vârsta mea, să consimt a purta veşmântul băştinaşilor 
acestei ţări. 

— Dumnezeule mare! Vorbi Sanders cu o voce cavernoasă 
şi ciupindu-se ca să se convingă că nu visează. Eşti. Sunteţi 
negresă.? 

Ea dădu din cap, surâzând. 

— Sigur, aşa m-a făcut Dumnezeu. Tatăl meu era doctor la 
Charleston, iar mama mea de rasă pură bantu. Am învăţat 
bomongo în şase luni de la un misionar care se afla în 
concediu în Anglia. Sunt aici de trei ani şi dacă n-aş fi cântat 
rătăcind pe ici, pe colo, as fi uitat cum sună limba 
americană. Domnule Sanders, trebuie să vă spun că am cea 
mai frumoasă colecţie de ophidieni50 neclasificaţi din 
lumea asta. Trebuie să veniţi în insula mea şi să-mi 
inspectaţi „interiorul”. 

Sanders îşi scoase cascheta, întinzându-i mâna. 

— O strângere de mână, doctore, îi spuse. 


Doctor Selina Grant îşi vâri pistolul cu aer comprimat în 
cordonul fustei şi-i strânse bărbăteşte mâna. 

— Scuzaţi-mă, doamnă doctor. Schelet îşi regăsise vocea - 
dumneavoastră eraţi persoana pe care am auzit-o cântând? 

— Bineînţeles. 

— Şi bătrână puşcă cu aer comprimat tot.? 

— Pistol cu aer comprimat. A fost singura mea armă şi mi- 
a fost de mare ajutor. Pariez că niciunul dintre voi nu are o 
țigară, zise ea. Să fumezi tot timpul pipă este un obicei prea 
primitiv pentru Selina. 

Schelet găsi prin buzunare o ţigară pe care i-o aprinse. 

— Sunteţi prima doamnă indigenă căreia i-am făcut acest 
Mic serviciu. 

Şi într-adevăr, această aventură a fost cea mai stranie din 
viaţa lui. 


SFÂRŞIT 


1 Demosthene, om politic şi orator atenian (384 - 322 
î.e.n.). Exilat, s-a sinucis după înăbuşirea revoltei grecilor 
împotriva macedonenilor, izbucnită şi la îndemnurile sale, în 
urma morţii lui Alexandru cel Mare. (n. trad.) 

2 Organul legislativ interior în sistemul constituţional 
englez. (n. trad.) 

3 Sediul Parlamentului englez, construit în prima jumătate 
a secolului al XIX-lea. (n. trad.) 

4 Regiune muntoasă din Pakistan, fostă colonie engleză. 
(n. trad.) 

5 Francois Rabelais, celebru scriitor francez (1494 - 
1553), utilizând în opera sa, deseori, un limbaj pitoresc şi 
frust. (n. trad.) 

6 Unitate de măsură a vitezei, utilizată în marină, 
reprezentând 0,514 m/s, (o milă marină pe oră). (n. trad.) 


7 Unitate de măsură engleză. 

— Cca. 183m - indicând adâncimea apei. (n. trad.) 

8 Sirenă. Cea mai mare parte din noţiunile noi receptate 
de indigeni au fost traduse prin onomatopee. (n. a.) 

9 Legumă cultivată în zonele calde, întrucâtva 
asemănătoare cartofului. (n. trad.) 

10 Regiune specifică zonelor tropicale, cu anotimp cumplit 
secetos, caracterizată printr-o vegetaţie săracă de arbuşti, 
(n. trad.) 

11 În general, ancheta precede judecata. Poate că este 
vorba de o situaţie cu totul particulară, proprie jurisdicției 
exercitate de autorităţile metropolei în colonia în care este 
plasată povestirea, sau poate că autorul s-a lăsat doar 
purtat de plăcerea invenţiei. (n. trad.) 

12 Personaj biblic. (n. trad.) 

13 Reşedinţa preşedintelui Statelor Unite. (n. trad.) 

14 Celebră şcoală militară engleză, înfiinţată în 1802; 
transferată în 1947 la Cambridge. (n. ed.) 

15 Un fel de joc de cuvinte. Maggie Brown este o marcă de 
whisky, pe etichetă fiind reprodus capul unei fete (n. trad.) 

16 Se referă la oamenii regelui, care erau indigeni din 
zona râului, trăind îndeosebi din pescuit (n. trad.) 

17 Faimoasă firmă de licitaţie de antichităţi (n. trad.) 

18 Boală concretizată prin stări convulsive, pierderi de 
memorie etc., consecinţă a intoxicării etilice. (n. trad.) 

19 Râu care desparte Italia de Galia Cisalpina şi pe care 
Iuliu Cezar a luat hotărârea să-l treacă, în anul 49 î. Hr, 
pentru a intra în Roma şi a-şi instaura astfel, autoritatea 
asupra capitalei imperiale. Într-un sens comun, „a trece 
Rubiconul” semnifică luarea unei decizii de o mare 
gravitate, acceptând toate consecinţele posibile (n. trad.) 

20 Aluzie la un personaj (soră-infirmieră) dintr-un roman 
al lui Dickens (n. trad.) 

21 Cartier din Londra (n. trad.) 

22 Referire la zona de litoral unde este situat Cartierul 
General (n. trad.) 


23 Lanţ de munţi din Africa de vest (n. trad.) 

24 Arbore din zona tropicală. (n. trad.) 

25 Unitate de măsură engleză echivalentă cu 0,914m (n. 
trad.) 

26 Unitate veche de măsură a lungimii valorând 27,07 
mm. (n. trad) 

27 Joc de cărţi de origine franceză (n. trad.) 

28 Expresie folosită la jocul de pichet semnificând 
pierderea partidei de către unul dintre jucători (n. trad.) 

29 Hittiţi - Popor antic, menţionat şi în Biblie. (n. trad.) 

30 Pigmeii trăiesc puţin; cei care depăşesc treizeci de ani 
sunt consideraţi bătrâni. (n. ed.) 

31 Personaje mitice în religia islamică. (n. trad.) 

32 Înalt rang nobiliar în Anglia. (n. trad.) 

33 Biserica anglicană, fondată în timpul lui Henric al VIII- 
lea şi desprinsă din biserica catolică. (n. trad.) 

34 Locul desfăşurării unor curse de cai în apropiere de 
Londra, prilej monden de întâlniri. (n. trad.) 

35 Cartier din Londra. (n. trad.) 

36 „Ochiul de argint” al lui Tibbetts, monoclul. (n. trad.) 

37 Ordinul saurienilor - Reptilele. (n. trad.) 

38 Aluzie la înțeleptul rege Solomon despre care se 
vorbeşte în Biblie. (n. trad.) 

39 Numele sub care populaţiile primitive desemnau 
preoţii. (n. trad.) 

40 Boală tropicală, afectând mai ales populaţiile de 
culoare. (n. trad.) 

41 Oraş în Anglia, sediul arhiepiscopului primat al 
regatului (n. trad.) 

42 Membru al Societăţii Arheologice a Africii Centrale. (n. 
a.) 

43 Aluzii la dinozaur şi ihtiozaur, animale preistorice. (n. 
trad.) 

44 Formulă uzuală de politeţe folosită în justiţia britanică 
(n. trad.) 


45 În sistemul de drept anglo-saxon gravitatea 
infracţiunilor de omor se exprimă în grade. (n. trad.) 

46 Militini, Tibeti, Sandi etc., moduri în care în care 
indigenii schimonosesc, simplificându-le, numele lui 
Hamilton, Tibbetts şi Sanders, (n. ed.) 

47 Referire la postul de înaintaş din jocul de rugby (n. 
trad.) 

48 Unitate de măsură reprezentând 4047 m2. (n. trad.) 

49 Întunecatul (n. trad.) 

50 Subordin al clasei reptilelor, conţinând toţi şerpii, (n. 
trad.)