Miguel Asturias — Domnul Presedinte

M.A. ASTURIAS 


Domnul Preşedinte 


930 
l a: Îl OLE (LA 


Miguel Angel Asturias 


Domnul Preşedinte 


Traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Paul Alexandru 
Georgescu 


1964 
BIBLIOTECA PENTRU TOŢI 


EDITURA PENTRU LITERATURĂ 


PREFAȚA 


De pe culmi, privirea rotitoare, până în depărtări, este 
firească şi de neînlăturat. Ajuns în punctul cel mai înalt al unei 
cariere scriitoriceşti de răsunet şi prestigiu internaţional, Miguel 
Angel Asturias a simţit nevoia să fixeze locul şi semnificaţia 
operei sale în ansamblul peisajului literar latino-american, şi a 
făcut-o cu luciditate şi totodată cu pasiune, în cuvinte care ard 
şi luminează ca o flacără. „Adevăratul nostru roman - scrie el la 
pluralul solidarităţii combative - este prezent în spadele leale 
ale spiritului, în pumnii muncitorilor, în sudoarea ţăranilor, în 
glasurile celor care ridică clocotitor protest pentru că văd seva şi 
sângele întinselor noastre pământuri curgând spre mări pentru a 
îmbogăți metropole străine... Pe noi ne doare America, şi de 
aceea vorbim.” Aceste cuvinte, care amintesc pasionata 
exclamaţie a lui Unamuno, cuprind - explicit sau implicit - tot ce 
este necesar pentru a defini creaţia lui Asturias în raport cu 
dezvoltarea literaturii Americii hispanice: tradiţia realistă şi 
protestatară pe care el o continuă, tendinţele evazioniste şi 
puriste pe care le combate, noutatea de concepţie, de teme şi 
de expresie pe care o aduce în arta romanului. Într-o serie de 
eseuri care vor apărea pentru prima oară în limba română, 
Miguel Angel Asturias şi-a determinat poziţia faţă de beletristica 
ţărilor latino-americane printr-un întreit proces de adeziune, 
respingere şi depăşire care se cere urmărit şi înfăţişat mai de 
aproape, întrucât el este, în ansamblul său, drumul multor 
scriitori occidentali spre adevărurile fundamentale ale vremii 
noastre. 

In principalele ei momente, literatura Americii latine 
vădeşte, cel puţin prin marile ei opere, un nedezminţit 
neconformism, care îmbracă nenumărate forme - potrivit ţării, 
împrejurării, scriitorului. 

In epoca colonială, următoare descoperirii şi cuceririi lumii 
noi, reacţia critică, protestatară a scriitorilor era mai mult decât 
explicabilă: conchistadorii spanioli îşi făcuseră intrarea în istorie 
printr-un genocid de înspăimântătoare proporţii, dezvăluite cu 


vehementă indignare de Bartolomé de las Casas în Brevisima 
relación de la destrucción de las Indias (Scurtă relatare a 
nimicirii indienilor). lar când, cu vremea, exterminarea 
băştinaşilor „se îndulceşte”, ea lasă locul muncii de rob în mine 
şi pe plantaţii. Nicio mirare deci că la începuturile literaturii 
Americii Latine sau despre America Latină stau faimoase acte şi 
sentimente neconformiste: strigătul dârz de luptă al indienilor 
araucani, care străbate poema lui Alonso Ercilla, acoperita, 
subtila tristeţe din Comentariile regale ale incaşului Garcilaso de 
la Vega, sau, mai târziu, râsul şi ironia muşcătoare ale altui 
indian, Concoloncorvo, autorul povestirii £/ Lazari/lo de ciegos 
caminantes (Ucenicul orbilor rătăcitori). 

In epoca luptei pentru independenţă, protestul se îndreaptă 
în primul rând împotriva metropolei asupritoare, monopoliste. 
Cei care poartă acum cu mândrie stindardul insurecției sunt 
poeţii, dar exigenţa eliberării este generală, şi adesea cea mai 
lucidă - şi cea mai actuală - condamnare a colonialismului nu o 
găsim în versurile barzilor Joaquin Olmedo, Andres Bello, ci în 
proza ideologilor independenţei naţionale de felul lui Vizcardo y 
Guzmân. „Metropola - scrie el - ne desparte de lume şi ne 
sechestrează orice relaţie cu restul genului uman... De când s- 
au unit oamenii în societate spre folosul lor reciproc, noi am fost 
singurii pe lume obligați să plătim mai scump satisfacerea 
nevoilor şi să vindem mai scăzut produsele muncii proprii. Şi 
pentru ca această silnicie să aibă toate efectele el, am fost 
închişi ca într-o cetate asediată.” 

După obţinerea independenţei, în lunga şi frământata 
epocă de discordii civile, când diferiţi caudillos se succed la 
putere într-o sarabandă de conjuraţii, lovituri de stat şi 
asasinate, patosul libertăţii şi spiritul de revoltă se prelungesc în 
literatura scriitorilor exilați de stăpânii zilei. Solicitat însă de 
circumstanţe personale contradictorii şi pus sub semnul 
romantismului vremii, neconformismul exilaţilor îşi pierde din 
limpezime, sensul social şi combativitatea fiind acoperite de 
valuri nesfârşite de retorică versificată. 

Verbozitatea şi inconsistenţa ideologică a poeziei continuă 
şi în deceniile următoare - perioada de organizare a instituţiilor 
- până la Ruben Dario. Faptul face ca protestul să fie preluat de 
un gen care, profund înnoit, dăinuieşte şi astăzi: romanul 
indianist. Tributare şi ele, în parte, opticii romantice 


sentimentale şi idealizatoare, romanele indianiste, totuşi, au 
meritul de-a fi menţinut vie problema unei mari injustiţii sociale 
şi de a o fi transmis scriitorilor contemporani care, cu altă 
pătrundere socială şi incivitate artistică, au scris romane 
zguduitoare despre condiţia tragică a indienilor. De ajuns să 
citez, dintre acestea, sfâşietorul Huasipungo de Jorge Icaza şi El 
mundo es ancho y ajeno (E largă lumea şi străină), în care Ciro 
Alegria a cuprins întreaga amărăciune a celor cărora, aşa cum 
sugerează titlul, li se neagă însuşi locul şi rostul în lume. 

Cu aceasta ajungem la perioada dinainte şi după cel de-al 
doilea război mondial, deosebit de importantă pentru destinele 
romanului latino-american. Este epoca penetraţiei monopolurilor 
imperialiste, dar totodată este epoca revendicărilor clasei 
muncitoare, în rapidă creştere, şi a afirmației partidelor marxist- 
leniniste. Marile fenomene ale contemporaneităţii: sistemul 
socialist mondial, mişcarea muncitorească internaţională şi 
lupta pentru pace, se resimt puternic şi în această parte a lumii: 
America Latină devine un Continent „vulcanic”, cu clocotitoare 
năzuinţe de independenţă economică şi radicale transformări 
democratice.  Neconformismul scriitorilor  latino-americani 
dobândeşte acum conţinut şi perspectivă socială, operele lor se 
apropie considerabil de condiţia şi ideologia proletară. Aria de 
investigaţie a romancierilor se lărgeşte în continuu, noi ţinuturi 
şi noi strădanii omeneşti sunt ridicate la demnitatea operei de 
artă: minerii din podişurile înalte şi îngheţate ale Boliviei, 
zugrăviți atât de pregnant de Augusto Céspedes în Metalul 
dracului, „fiii salpetrului” din cunoscutul roman al lui V. 
Teitelboim, peonii de pe plantațiile de banane (Închisoarea 
verde de Amaya Amador) sau locuitorii din cocioabele de lângă 
Buenos Aires (Orașul Mizeria este şi el America de V. Verbinsky). 

In toate aceste romane, atitudinea autorilor devine 
inevitabil acuzatoare şi revendicativă. Curajul de a denunța 
mizeria, violenţa, neomenia fac din scrierile lor mărturii 
arzătoare ale adevărurilor Americii Latine. Şi astfel, radicalizarea 
protestului ajută să se împlinească alt mare proces al literaturii 
acestui continent, şi anume descoperirea realităţii latino- 
americane în ceea ce are ea mai adânc şi mai specific. 
Sentimentul nedesluşit şi tulburător al noutăţii naturii şi vieţii 
americane era de mult cunoscut - dovadă Rusticatio mexicana a 
lui Rafael Landivar - dar literar el nu se realizase decât parţial şi 


disparat: produsese numai descrieri de peisaje - e drept, deo 
frumuseţe grandioasă şi stranie - şi creionări de tipuri locale: 
păstorul nomad (e/ gaucho), moşierul (el estanciero), muncitorul 
cu braţele (e/ peón). Greutatea rămânea întreagă: a descoperi şi 
a reda specificul american, dinăuntru, în toată adâncimea 
complexităţii lui. Romancierii latino-americani de azi au rezolvat 
problema cu virtuozitate într-o serie de romane care dau 
copleşitor sentimentul autenticităţii americane. Ei au îmbogăţit 
literatura universală cu o nouă regiune umană, cu toate 
determinările necesare: geografice, psihologice, sociale. Aceste 
romane, în care se oglindeşte chipul unei lumi şi al unui 
continent, sunt în acelaşi timp foarte diferite şi foarte 
asemănătoare. Astfel, în La vorágine (Vâltoarea) a lui Jose 
Eustasio Rivera trăieşte sălbatic jungla columbiană, unde se 
pierd fără nume aventurierii cauciucului, în Doña Bárbara 
Rómulo Gallegos face să se ciocnească pofte şi patimi 
nemărginite şi fierbinţi ca şesurile Venezuelei, în Don Segundo 
Sombra de Ricardo Guiraldes ne învăluie poezia rătăcirii prin 
pampa argentiniană a „ultimului gaucho”, iar în Regiunea cea 
mai transparentă Carlos Fuentes prezintă viaţa unui oraş 
modern - capitala Mexicului - într-o uluitoare arhitectonică de 
fapte şi visuri, de năzuinţe şi înfrângeri. Diferenţele enorme 
dintre aceste opere nu ne pot împiedica să ne dăm scama de 
substratul comun din care se hrănesc, de rădăcina lor unică: o 
intensitate vitală debordantă, explozivă, întovărăşită de zbatere 
şi sfâşiere. Putere şi neîmplinire, exaltare şi suferinţă, adică 
situaţia - istoriceşte perfect explicabilă - a uriaşului care se 
trezeşte şi-şi scutură lanţurile înainte de a le rupe. 

Acestea sunt tendinţele progresiste ale literaturii latino- 
americane la care aderă Miguel Angel Asturias: adâncirea 
protestului social şi descoperirea autenticităţii americane. Spre 
prima îl îndreaptă nepotolita sete de dreptate, afân de justicia; 
spre cea de-a doua - nevoia imperioasă a adevărului, afân de 
verdad. Pe aceste linii se situează şi se mişcă întreaga lui operă; 
în prelungirea lor trebuie căutată contribuţia originală a 
romancierului. În prelungirea şi în întâlnirea lor, căci în practica 
artistică Miguel Angel Asturias uneşte reflectarea şi critica în 
ceea ce am putea numi realism implacabil. Formula are 
avantajul de a-i caracteriza opera şi totodată de a o separa de 
alte tendinţe ale literaturii latino-americane. Crezând ferm în 


funcţia cognitivă şi etică a artei, adică în capacitatea şi obligaţia 
ei de a reflecta, potenţat, adevărurile necesare mersului spre 
plenitudinea umană, Miguel Angel Asturias respinge categoric 
orice înjoseşte sau bagatelizează literatura, deturnând-o de la 
menirea ei artistică şi răspunderea ei socială. Este cazul celor 
care fac din artă un joc gratuit, iar din roman - un mijloc de 
distracţie, un pasatiempo. Este şi acesta un fel de a-l împiedica 
să fie un instrument de luptă şi de transformare socială. 
Crezând în valoarea revelatoare a cuvântului şi în necesitatea 
sensurilor, Miguel Angel Asturias priveşte cu îndreptăţită ironie 
atât cultul absurdului - de pildă ciudăţeniile căutate ale 
„stridenţiştilor” - cât şi cultul tăcerii de care se apropie, fără ca 
din nefericire să se identifice cu el, poezia denumită //itanjăfara. 
Jitanjâfariştii au desfiinţat cuvintele, dar - ultimul pas e cel mai 
greu! - păstrează încă silabele, înşirându-le ca simple sunete, 
fără niciun sens. 

În sfârşit, Miguel Angel Asturias, autor al unei opere adânc 
împlântate în realităţile autohtone, este un hotărât adversar al 
literaturii de evaziune sau imitație. Refugiul capricios, porque sí, 
din faţa vieţii de aci şi acum - fie el elegant la curtea regelui 
Filip al Il-lea spre Gloria lui Don Ramiro! - nu a servit nimănui, 
iar încercarea viguroaselor temperamente latino-americane de a 
înşela şi a se înşela devenind parnasieni, simbolişti, 
impresionişti sau dadişti, după cum cerea moda literară de pe 
malurile Senei, nu poate trezi decât zâmbetul. Reveniţi în patrie, 
aceşti „exilați ai Parisului”, ba/coneaban su país, îşi priveau ţara 
ca din balcon, distanţi şi plictisiţi. Sub o formă mai rafinată şi 
mai pretențioasă, fenomenul balconului continuă şi astăzi în 
teoria artei pure, în atitudinile estetizante, în pretenţiile de 
apolitism sau în ostentaţia cosmopolită. Tuturor acestor moduri 
ale înstrăinării de sine, Miguel Angel Asturias le opune viguroasa 
sa credinţă în excelența unei arte pentru cei mulţi, consecinţă a 
hotărârii lui de a privi viaţa în ochi. „Contactul direct cu 
realitățile noastre ne îngăduie să ne păstrăm încrederea şi 
credința în popor... Suntem oameni ai poporului, care scriu 
despre lucrurile poporului.” _ 

Negaţia negaţiei pune problema depăşirii. In ce fel a dus 
mai departe Asturias tendinţele progresiste înfăţişate? Cu ce 
nou meşteşug a scris el despre „lucrurile poporului”? Răspunsul 


1 Titlul unui roman istoric al scriitorului argentinian Enrique Larreta. 


la aceste întrebări îl dă însuşi procesul de creaţie al operei sale, 
aşa cum s-a desfăşurat el în împrejurările concrete de viaţă ale 
autorului. 


x 


Aceste împrejurări încep cu o copilărie petrecută mai ales 
printre bătrânii indieni, în ale căror poveşti ascultate vrăjit de 
micul Miguel, răsunau ecourile străvechiului şi mirificului folclor 
maya. În prima sa carte - Legendele Guatemalei - publicată la 
Madrid în 1930, Asturias va aduna tocmai aceste şoapte de 
seară ale copilăriei, păstrând şi înnobilând artistic întreaga lor 
fantezie şi forţă poetică. De atunci, elementul indian va reveni 
mereu de-a lungul operei scriitorului, de fiecare dată în noi 
forme şi cu sporită pregnantă. 

A doua împrejurare întipărită adânc în sufletul lui Miguel 
Angel Asturias a fost atmosfera înăbuşitoare, de coşmar, a 
dictaturii lui Estrada Cabrera, pe care a trăit-o în anii 
adolescenţei şi ca student. Pentru a reda chipul hidos al unui 
astfel de tiran şi ororile unui sistem politic şi social întemeiat pe 
crimă şi corupţie, Miguel Angel Asturias va avea nevoie de 10 
ani, în cursul cărora va scrie zguduitorul roman Domnul 
Preşedinte. Neconformismul, protestul social şi vocaţia revoltei 
vor atinge cu această carte o intensitate nemaiîntâlnită în 
literatura latino-americană şi vor alcătui punctul de vedere 
constant al autorului, perspectiva fundamentală a întregii sale 
creaţii literare. 

După răsturnarea dictatorului, la care dă o mână de ajutor, 
tânărul Asturias vine la Paris - a treia împrejurare importantă a 
vieţii sale - unde îşi face ucenicia scriitoricească. Urmează, ca 
un fel de etape ale acesteia, cunoaşterea operei lui Henri 
Barbusse şi Romain Rolland, curiozitatea trecătoare faţă de 
îndrăznelile suprarealismului, influență clasicilor ruşi şi 
orientarea definitivă spre un realism viguros, în care - asemeni 
artei maya - veracitatea necruțătoare se alătură şi se îmbină cu 
suflul celei mai înalte poezii. 

După întoarcerea poetului în Guatemala (1933), procesul 
acesta de limpezire şi cristalizare se precipită. El este în aceeaşi 
măsură artistic, ideologic şi politic. Se accentuează apropierea 
scriitorului de țărănimea guatemaleză, aproape în întregime 


indiană, şi o dată cu aceasta se conturează în spiritul său o nouă 
concepţie asupra modului latino-american de a simţi lumea. 
Părerea lui Miguel Angel Asturias este că forţa exuberantă, 
cotropitoare a naturii tropicale şi ecourile mentalităţii mitice a 
băştinaşilor fac ca între om şi mediul înconjurător să se 
stabilească o adâncă compenetrare, o intimitate esenţială şi un 
schimb învolburat de mesaje, exprimabil doar prin mijloacele 
poeziei. Construit pe acest punct de vedere, romanul Hombres 
de maiz (Oameni de porumb), pe care Asturias îl publică la puţin 
timp după Domnul Preşedinte, conţine pagini de netăgăduită 
originalitate şi frumuseţe. lată un exemplu. „Un cintezoi lua cu 
el pădurea dintr-un tril. Privighetoarea, tot dmtr-un tril, o aduse 
la locul ei. Cintezoiul, ajutându-se cu câteva  fluierături 
voiniceşti, o mută mai departe, în grabă. Privighetoarea, cu 
sprijinul unor fluierături voiniceşti, o readuse în zbor. Ciocârlani 
şi privighetori, sturzi şi ghionoaie, mierle şi pitpalaci luau şi 
aduceau păduri şi fâşii de păduri, în timp ce se iveau zorile.”? 
Vitalizarea naturii şi limbajul poetic nu sunt însă o piedică în 
calea criticii sociale. Dimpotrivă: desfăşurându-se în cadrul unei 
naturi de o splendoare şi bogăţie neasemuite, mizeria omului 
împilat şi jefuit rezultă, prin contrast, mai tragică. Aceasta nu 
mai era o teză artistică, ci un fapt de viaţă pe care romancierul îl 
avea sub ochi în Guatemala: suferinţele impuse poporului de 
hrăpăreţele monopoluri străine. În deceniul 1944-1954, când în 
patria sa se instaurează guverne legale, democratice, Miguel 
Angel Asturias scrie pe această temă „trilogia bananieră”, 
înăuntrul căreia se pot deosebi lămurit treptele indignării şi 
trecerea protestului pe poziţii de clasă. Astfel, Viento fuerte 
(Vânt puternic) povesteşte despre invazia monopolurilor nord- 
americane, punând în centrul atenţiei conflictele dintre 
proprietarii de plantaţii şi agenţii străini; în £/ Papa verde (Papa 
cel verde) accentul cade pe protestul celor jefuiţi de 
monstruoasa caracatiţă care este United Fruit Company, pentru 
ca în Los ojos de los enterrados (Ochii celor îngropați), apărut 
mai târziu - în 1962 -, să intervină în desfăşurarea acţiunii 
elementele dinamice ale rezistenţei populare: muncitorii şi 
conducătorii sindicali. Originalitatea acestei trilogii, contribuţia 


2 Denumirile păsărilor americane fiind greu de tradus, am dat 
„corespondente” româneşti în acest fragment, care interesează numai ca 
tehnică poetică. 


pe care o aduce ea la literatura de protest social, constă în 
perspectiva dinamică, în urmărirea problemei în mers, în 
desfăşurarea ei amplă şi necesară spre soluţie, în depăşirea, pe 
parcurs, a iluziilor, superstiţiilor, greşelilor. 

În sfârşit, ultima împrejurare care a influenţat adânc viaţa şi 
activitatea lui Miguel Angel Asturias a fost răsturnarea de către 
mercenarii lui Castillo Armas a guvernului Arbenz, în timpul 
căruia scriitorul reprezentase Guatemala ca ambasador la 
Buenos Aires şi în El Salvador. Urmează ani lungi şi grei de exil, 
dar totodată de rodnică creaţie literară şi de contribuţie 
hotărâtă la mişcarea mondială pentru pace. Scriitorul publică 
acum un volum de nuvele, Week-end en Guatemala, în care 
demască cu mijloacele unei arte sobre şi incisive agresiunea 
imperialistă din 1954. Cartea îl aduce pe romancier în plină 
actualitate politică şi îi redeşteaptă vehemenţa satirică din 
Domnul Preşedinte. Demnă de remarcat este apariţia 
elementelor revoluţionare din situaţia de atunci a Guatemalei: 
acţiunea conspirativă a patrioţilor, demnitatea umană restituită 
ţăranului indian şi lupta lui pentru apărarea reformei agrare, 
perspectiva revoltei populare. Ultimul roman publicat de Miguel 
Angel Asturias, Mulata de Tal (O mulatră oarecare), este, ca şi 
Oameni de porumb, o investigaţie a mentalităţii indiene, 
realizată în două registre - realitatea şi visul - care îşi 
contrapun, îşi interferează sau chiar îşi contopesc calităţile. 
Tema şi construcţia cărţii permit autorului să practice pe faţă şi 
din plin ceea ce el numeşte „emanciparea de sintaxa clasică 
castiliană”. Spaniola din această carte dă într-adevăr o 
puternică impresie de noutate, prin exuberanţa lexicală 
(enumeraţii  nesfârşite, acumulări uimitoare de sinonime, 
proliferarea unui cuvânt în diminutive, derivate verbale, 
paronime), prin complexitatea şi subtilitatea frazei, deasă şi 
şerpuitoare ca o pădure de liane, printr-o împerechere de 
brutalitate senzuală şi rafinament conceptual care (orice 
noutate e relativă!) aminteşte de Quevedo. 

Portretul literar al lui Miguel Angel Asturias - oricât de 
sumar schiţat - ar fi nedrept de incomplet dacă nu am spune că 
romancierul este  întovărăşit de un poet de autentică 
sensibilitate şi originală putere de expresie, evidente în volumul 
antologic Sien de alondra (Tâmplă de ciocârlie), şi de un 
dramaturg mai puţin perseverent, care a izbutit totuşi prin piesa 


istorică Audiencia de los confines (Judecata hotarelor) nu numai 
să intereseze spectatorul, dar şi să-i dea de gândit. 

Activitatea literară a lui Miguel Angel Asturias mai are o 
latură, pe care noi românii o apreciem la întreaga ei valoare: 
aceea de traducător în limba spaniolă a două antologii de proză 
narativă românească?. Nu este singura dovadă a interesului şi 
dragostei pe care romancierul Asturias le are pentru ţara 
noastră; alta - la fel de grăitoare - o constituie cartea pe care a 
scris-o despre viaţa de azi a poporului nostru şi căreia i-a dat 
simplul, dar semnificativul titlu: Rumania, su nueva imagen 
(Noul chip al României). 


x 


Traducerea în limba română a romanului £/ Señor 
Presidente dă cititorilor români posibilitatea de a cunoaşte o 
operă căreia i se acordă astăzi nu numai un loc de frunte în 
literatura Americii Latine, ci şi o importanţă crescândă în cadrul 
literaturii universale. Dovezile faptice ale acestei preţuiri le 
constituie premiul internaţional Club du livre, obţinut de autor, 
traducerea romanului în treisprezece limbi străine, precum şi 
consensul criticii de a considera opera drept „cel mai important 
roman din toate câte s-au scris pe tema dictaturii în America 
Latină” (Juan Liscano). Dar mai presus decât elogiul criticii s-a 
dovedit a fi elogiul vieţii însăşi: în vremea unor dictatori de tipul 
Domnului Preşedinte, romanul a circulat clandestin în manuscris 
din mână în mână şi, desigur, cu efectul unui material exploziv. 

Lucrul era de altfel cu totul explicabil prin tema majoră a 
cărţii, prin atitudinea vehement combativă a autorului, prin 
îndrăzneala şi eficienţa mijloacelor artistice folosite. Într-adevăr, 
în linii arzătoare de acvaforte şi cu o forţă satirică amintind de 
Goya, Miguel Angel Asturias face tabloul - şi procesul - 
întregului sistem politic şi social latino-amcrican, generat de 
dictatură şi de exploatare. Prin faţa cititorului se perindă astfel 
mizeria copleşitoare a cerşetorilor şi vagabonzilor care se 
adăpostesc noaptea în Portalul Domnului, torturile şi crimele 
poliţiei secrete, laşitatea şi meschinăria conducătorilor şi 
privilegiaţilor. Ne sunt arătate realist, în adevărul lor atroce, 


3 Un volum de povestiri de Mihail Sadoveanu şi o antologie a prozatorilor 
români contemporani, ambele în curs de apariţie. 


„instituţiile” sistemului: cârciuma, bordelul, cazarma, închisorile, 
procuratura şi, în sfârşit, palatul prezidenţial, căci în centrul 
tabloului autorul aşază figura odioasă a dictatorului. 

Din persoana acestui „domn preşedinte” crud şi fricos, 
vanitos şi lacom, pervers şi răzbunător emană o atmosferă de 
corupţie, suspiciune şi teroare care pătrunde peste tot şi 
învăluie totul. Asturias arată magistral cum bănuiala se 
generalizează, cum frica fiecăruia sporeşte cu frica celuilalt, 
până ajunge anticipată, fără motiv precis, stare naturală. E un 
proces monstruos de împăienjenire a răului, de contagiune a 
spaimei şi de multiplicare a ei prin ea însăşi. Autorul este însă 
un prea bun psiholog - şi un scriitor prea abil - pentru a nu 
introduce chiar în această ambianţă nuanţe, modalităţi, 
diferențieri. Violenţa ni se înfăţişează căzând absurd asupra unei 
victime nevinovate  (paracliserul), dar şi întorcându-se 
batjocoritor asupra călăului (Vásquez); tragicul e întretăiat de 
grotesc, şi laşitatea cunoaşte grade. 

Nu trebuie însă să credem că întreg romanul este lucrat în 
tonuri sumbre, de spaimă. Domnul Preşedinte se bucură de un 
susţinut acompaniament grotesc, iar cei care mişună în jurul 
dictatorului stârnesc în mod constant strălucita vervă 
caricaturală a autorului. Există apoi în carte iubirea adevărată a 
Camilei, există copilăria ei, evocată cu graţie uşor ironică şi mai 
ales există figurile luminoase ale celor care reprezintă 
deopotrivă poporul şi istoria. In rândul acestora aflăm pe buna şi 
inimoasa Niña Fedina, femeia căreia zbirii poliţiei îi omoară 
copilul; apoi pe ţăranul indian jefuit de autorităţi şi silit să 
ajungă „hoţ cinstit” la drumul mare şi mai ales pe studentul 
care, în fund de temniţă, răspunde astfel îndemnului la 
rugăciune al paracliserului, închis şi el: 

„— Ce-i asta «să ne rugăm»? Nu trebuie să ne rugăm deloc. 
Ci să încercăm să spargem uşa şi să mergem la revoluţie!” 

Sunt oamenii care peste câteva decenii, în zilele noastre, 
strângându-şi rândurile şi dobândind conştiinţa puterii lor, se vor 
revolta împotriva dictaturii şi vor răsturna-o, fie ea a lui Batista, 
Perez sau Trujillo. Fireşte, într-un roman a cărui acţiune se 
petrece în 1916 autorul nu putea introduce o astfel de revoltă 
populară, ale cărei condiţii s-au maturizat ulterior. Şi totuşi, 
Miguel Angel Asturias arată limpede nu numai cauzele viitoarei 
efervescenţe revoluţionare, ci şi necesitatea şi căile ei. Este 


profund semnificativ faptul că celelalte pete de lumină din 
roman - iubirea Camilei, „îndreptarea” lui Miguel Chip-de-înger 
şi bunele intenţii ale generalului Canales - sunt înghiţite până la 
urmă de forţele întunericului, înfrângerea acestor personaje 
dovedeşte că în regimul Domnului Preşedinte nu este posibilă 
evadarea individuală, salvarea pe cont propriu. Necesitatea 
luptei comune, a solidarităţii active cu poporul este şi în acest 
fel pusă în lumină. 

Comentatorii apuseni au vorbit despre un fel de 
incandescenţă a cărţii, care adesea răneşte parcă privirea. 
Formularea este ambiguă. Ceea ce jigneşte şi privirea, şi sufletul 
sunt crimele Domnului Preşedinte, dar arzător e numai protestul 
politic, înfierarea dictaturii ca sistem care, lăsat în viaţă, 
generează - dovadă finalul cărţii - maxima oroare cunoscută: 
aceea de a ucide speranţa în umanitate. 

Construcţia epică a romanului rezultă dintr-un procedeu 
foarte potrivit pentru a exprima atmosfera regimului dictatorial 
în care este posibilă în orice clipă şi în orice sens, surpriza. 
Procedeul mi se pare a consta în suprapunerea a două situaţii - 
una de fond, alta de suprafaţă - şi în rezolvarea dualității printr- 
un element nou, aparent neaşteptat. Astfel, chiar de la începutul 
romanului se poate observa cum peste crima întâmplătoare a 
unui cerşetor nebun, Domnul Preşedinte suprapune o înscenare 
de complot, menită să-i dea motiv pentru a-şi lichida adversarii. 
„Dualitatea” aceasta va duce însă nu la uciderea, ci la scăparea 
generalului Canales - unul dintre ei. Mai departe: răpirea 
mişelească a Camilei - fiica generalului - de către Chip-de-înger 
este ascunsă sub o pretinsă salvare; de aci va rezulta însă nu 
ură sau dispreţ, ci o mare iubire. În sfârşit, acelaşi procedeu în 
prăbuşirea lui Miguel: în aparenţă misiune diplomatică, în 
realitate cursă, urmată însă nu de un asasinat fizic, ci de unul 
moral, încă mai monstruos. 

Bineînţeles, țesătura narativă e mult mai bogată decât o 
poate sugera schiţa simplificatoare a câtorva momente. 
Romanul are substanţă epică şi ritm. Destinele se întâlnesc, se 
întretaie şi se determină motivat, necesar (exemplu: iubirea şi 
căderea lui Miguel), acceptând totuşi înăuntrul lor elemente de 
surpriză bine calculate (uciderea lui Parrales Sonriente, fuga lui 
Canales, arestarea lui  Chip-de-înger).  „Situaţiile tari”, 
numeroase în acest roman, sunt bine stăpânite şi tratate cu un 


amestec fericit de realism viguros şi suflu poetic, care împiedică 
alunecarea lor în efecte melodramatice. În această privinţă 
existau incontestabile primejdii, ca de pildă episodul în care 
deţinuta Niña Fedina, vândută unei case de prostituție, îşi 
poartă în braţe, peste tot, pruncul mort. 

Talentul portretistic al autorului merită o menţiune specială. 
Idiotul numit paiaţă, crâşmăriţa Masacuata, maiorul Farfán, 
doña Chón, patroana localului „La dulcea desfătare”, au 
culoarea, relieful şi firescul vieţii. Firescul vieţii hispano- 
americane, pasionate, excesive, trecând uşor de la cruzime la 
generozitate şi împrumutând parcă naturii tropicale ceva din 
frumuseţea acesteia - ciudată, amenințătoare. Este una dintre 
cauzele impresiei de nou, de nemaîntâlnit pe care o produce de 
foarte multe ori Domnul Preşedinte. 

Puternica originalitate a romanului se datoreşte însă nu 
numai concepţiei şi fondului, materialului de viaţă, ci şi 
procedeelor de valorificare artistică specifice lui Miguel Angel 
Asturias. Să menţionăm dintre ele numai tehnica „pointillistă” în 
redarea peisajelor, repetiţia - când litanie, când laitmotiv - a 
unor expresii destinate să „dreneze” preaplinul emoţiei, 
folosirea cu voluptate a onomatopeelor, dar mai ales recurgerea 
- în momentele culminante, de cumpănă între viaţă şi moarte - 
la animismul şi la viziunea fabulos-populară a folclorului maya 
(capitolul Dansul lui Tohil). 


x 


Aceasta e cartea pe care Miguel Angel Asturias a dăruit-o şi 
prin care s-a dăruit luptei oamenilor cinstiţi de pretutindeni 
împotriva asupririi şi exploatării. În ea se îngemănează, aşa cum 
se cuvine, darurile unei arte noi, de surprinzătoare frumuseţe, 
cu năzuinţele spre o aşezare dreaptă şi umană a lumii. 


PAUL ALEXANDRU GEORGESCU 


TABEL CRONOLOGIC 


1899 La 19 octombrie se naşte Miguel Angel Asturias, în 
Guatemala, capitala republicii cu acelaşi nume din 
America Centrală. Îşi petrece copilăria în ambianța 
ţărănească, indiană, a localităţii Salama din provincia Baja 
Veracruz, unde părinţii săi (tatăl - avocat, mama - 
institutoare) se refugiază pentru a scăpa de persecuțiile 
dictatorului Estrada Cabrera. 


1908 Familia Asturias revine în Capitală, şi Miguel Angel 
urmează cursurile liceale la Instituto Central Nacional. 


1917 Îşi trece examenul de bacalaureat şi se înscrie la 
Facultatea de drept. 


1920 Participă, în timpul studenţiei, la mişcarea de revoltă care, 
după patru luni de demonstraţii şi opt zile de luptă 
armată, izbuteşte să răstoarne odiosul regim dictatorial. 


1921 Miguel Angel Asturias este trimis ca delegat al studenţimii, 
din Guatemala la primul Congres Internaţional al 
Studenţilor, care se ţine în Mexic. Cunoaşte, cu acest 
prilej, pe Ramón del Valle Înclân şi pe tinerii Lombardo 
Toledano, Jaime Torres Bodet, Carlos Pellicer. 


1922 Îşi trece licenţa în drept şi examenul de avocat, cu o 
lucrare intitulată Problema sociala a indienilor, în care 
denunţă nedreptăţile şi spoliaţiile suferite de populaţia 
indigena. Teza e premiată cu Medalia de Aur a 
Universităţii Naţionale. Paralel cu studiile universitare şi 
după terminarea lor, Miguel Angel Asturias desfăşoară o 
susţinută activitate educativă: ţine conferinţe, organizează 
Universitatea Populară. 

De acum datează şi începuturile lui literare. 
Colaborează la diferite ziare şi reviste, cu poeme în care 
exaltă cauza revoluţiei şi cu scurte povestiri, dintre care 


Los mendigos politicos (Cerșetorii politici) va forma, mai 
târziu, primul capitol şi baza de pornire a romanului £/ 
Senior Presidente (Domnul Preşedinte). 


1921-1923 După lovitura militară din 1921, reîncepe urmărirea 
elementelor progresiste. inta atacurilor o formează 
Universitatea Populară şi întemeietorii ei. Unii sunt ucişi în 
stradă, ca dr. ]. E. Quintana, alţii sunt siliţi să părăsească 
ţara. Miguel Angel se află printre cei care pleacă în 
Europa. 


1923-1933 În iulie 1923 soseşte la Paris, unde va rămâne zece 
ani, perioadă importantă pentru formarea personalităţii 
sale. Se înscrie la Sorbona, la cursurile despre Mituri/e şi 
religiile Americii prehispanice afe prof. Georges Raynaud. 
Sub îndrumarea acestuia, Miguel Angel Asturias se 
îndreaptă la început spre domeniul erudiţiei istorice, 
cercetând tot ce este în legătură cu vechile culturi 
americane şi adâncind în special problemele civilizaţiei 
maya. Traduce în limba spaniolă faimoasa epopee a 
indienilor quiches - Popol Vuh - dar, atras mai mult de 
beletristică, începe să valorifice literar materialul indigen, 
volumul Leyendas de Guatemala, pe care-l publică la 
Madrid. 

In 1930 apare imediat o traducere franceză, prefațată 
de Paul Valery, şi cartea obţine premiul Silla Monsegur pe 
1931. Succesul îl integrează efervescenţei literare a 
Parisului din acei ani. 

Cunoaşte de aproape pe Henri Barbusse, Louis Aragon, 
Picasso, Jean Cocteau, Tristan Tzara. Dintre scriitorii 
latino-americani se împrieteneşte mai ales cu Cesar 
Vallejo, Alejo Carpentier, Arturo Uslar Pietri, Alfonso 
Reyes. Intre timp scrie Domnul Preşedinte, cu întreruperi 
şi refăcând de mai multe ori manuscrisul. 

Preocupările universitare şi literare nu îi întrerup 
activitatea politică şi publicistică. Călătoreşte - în calitate 
de corespondent de presă - prin Germania, Elveţia, Italia, 
Suedia şi Norvegia; publică peste 2.000 de articole în 
ziarele şi revistele din Guatemala, Mexic, Cuba, Argentina; 
duce campanie în favoarea eroului independenţei 


nicaragueze, generalul Sandino; ia cuvântul la marile 
mitinguri antiimperialiste, alături de Miguel de Unamuno şi 
Henri Barbusse. 

1933-1944 În iulie 1933, Miguel Angel Asturias se întoarce în 
Guatemala. Întemeiază şi conduce un ziar vorbit (Diario 
del aire), dar preocupările sale principale merg spre 
poezie. Acum scrie Sonetos del amor acongojado (Sonete 
ale dragostei întristate) şi alte poeme, reunite într-o 
antologie poetică publicată la Buenos Aires în 1948, sub 
titlul Sien de alondra (Tâmplă de ciocărlie). 

1944-1954 În 1944 cade dictatorul Ubico, în timpul căruia 
capitole din Domnul Preşedinte se citeau în manuscris, în 
reuniuni secrete, adesea întrerupte de descinderile 
poliţiei. Sub preşedinţia lui Juan Jose Arévalo şi mai cu 
seamă sub aceea a lui Jacobo Arbenz, se iniţiază în viaţa 
Guatemalei o perioadă de transformări democratice, la 
care Miguel Angel Asturias participă cu entuziasm şi 
fermitate. Reprezintă ţara sa ca ministru consilier la 
Buenos Aires şi Paris, dejoacă planurile reacţiunii ca 
ambasador în El Salvador şi apără vehement principiul 
independenţei țărilor  latino-americane la a zecea 
Conferinţă interamericană de la Caracas. Literar, acest 
deceniu constituie epoca afirmării lui Miguel Angel 
Asturias ca unul dintre cei mai de seamă romancieri de 
limbă spaniolă. Apare în Mexic (Editorial Costa Amic, 
1946) romanul Domnul Preşedinte, care, tradus întâi în 
limba franceză şi apoi în alte douăsprezece limbi, premiat 
de Club du livre, transpus în formă de piesă de teatru şi 
reţinut pentru cinematograf, va deveni una dintre marile 
cărţi ale literaturii universale contemporane. Tot acum 
scrie şi publică romanul Hombres de maiz (Oameni de 
porumb, 1949), precum şi primele volume din trilogia 
referitoare la exploatarea trusturilor „bananiere”: Viento 
fuerte (Vănt puternic, 1950) şi El Papa verde (Papa cel 
verde, 1952). 

1954-1964 În anul 1954, după invazii'mercenarilor lui Castillo 
Armas şi răsturnarea guvernului legal al ţării, noul dictator 
îl destituie pe Miguel Angel Asturias din postul de 
ambasador şi îi ridică cetăţenia. Incepe acum pentru 
scriitor perioada exilului, care durează încă şi care îi va 


aduce suferinţe şi persecuții, dar totodată va determina o 
sporire a combativităţii sale politice şi o extindere a 
activităţii sale literare. Aparţin acestui deceniu Week-end 
en Guatemala (1955), opt povestiri despre intervenţia 
imperialistă în Guatemala, Audiencia de los confines 
(Judecata hotarelor, 1956), piesă de teatru despre viaţa 
umanistului Bartolomé de las Casas, Ejercicios poéticos en 
forma de sonetos sobre temas de Horacio (Exerciţii 
poetice în forma de sonete pe teme de Horaţiu, 1955), Los 
0jos de los enterrados (Ochii celor îngropați, 1962), ultimul 
volum al trilogiei „bananiere”, şi romanul cel mai recent, 
Mulata de Tal (O oarecare mulatră) apărut în 1963. 

In toţi aceşti ani, Miguel Angel Asturias sprijină prin 
scris şi faptă cauza păcii şi a progresului social. După o 
călătorie în China, în 1956, asistă ca observator la 
Congresul Scriitorilor din Asia, ţinut la New Delhi în acelaşi 
an, participă la Festivalul Mondial al Tineretului de la 
Moscova în 1957 şi apoi revine în capitala Uniunii 
Sovietice, ca delegat la Conferinţa pentru Pace şi 
Dezarmare din 1962. Invitat de Fidel Castro, vizitează de 
două ori Cuba, a cărei poziţie antiimperialistă o susţine la 
Conferinţa din Montevideo, în ianuarie 1962. Arestat la 
Buenos Aires în martie 1962, este eliberat în urma 
protestelor scriitorilor din întreaga lume. 

Miguel Angel Asturias nu s-a mărginit să scrie romane, 
el a şi gândit asupra artei narative, expunându-şi ideile 
într-o serie de studii care vor apărea în limba română sub 
titlul Romanul latino-american, mărturie a epocii. 

Autorul Domnului Preşedinte a vizitat ţara noastră în 
două rânduri - în 1962 şi 1963 - scriind despre ea o carte, 
sugestiv intitulată Rumania, su nueva imagen (Noul chip 
al României) care va apărea în curând. Cunoscător plin de 
dragoste al valorilor noastre literare, Miguel Angel Asturias 
a tradus în limba spaniolă o Culegere de povestiri de 
Mihail Sadoveanu şi o Antologie a prozei române 
contemporane. 


PARTEA ÎNTÂI 
21, 22 şi 23 APRILIE 


| 
LA PORTALUL DOMNULUI 


„„„Luminează, lumină de foc, satană! Ca un vâjâit în urechi 
stăruia bătaia clopotelor, chemând la rugăciune - îndoită 
trecere, supărătoare, de la lumină la umbră, de la umbră la 
lumină. Luminează, lumină de foc! Satană, stea de piatră, 
străluceşte asupra putreziciunii! Luminează, lumină luminată, 
străluceşte deasupra  putreziciunii,  satană!  Luminează, 
străluceşte, lumină de foc... luminează, lumină de foc... 
luminează, lumină... 

Cerşetorii se târau prin ospătăriile murdare ale pieţei, 
pierduţi în umbra catedralei îngheţate. Se scurgeau spre Piaţa 
Armelor, de-a lungul străzilor largi ca marea, lăsând în urmă 
oraşul răzleţ, singuratic. 

Noaptea îi aduna pe toţi, o dată cu stelele: veneau să 
doarmă sub portalul catedralei, fără altă legătură între ei decât 
mizeria comună. Se blestemau şi se înjurau printre dinţi, 
înverşunaţi, duşmănoşi, căutându-şi ceartă. Se împingeau cu 
coatele, aruncau unii în alţii cu tot ce le cădea în mână, până la 
urmă cu pământ sau murdării. Se doborau şi se călcau în 
picioare, se scuipau şi se muşcau, apucaţi de furie. Familia lor, 
înrudită doar prin lăzile de gunoi, nu cunoştea odihna, nici 
încrederea. Se culcau, fără să se dezbrace, departe unul de 
altul, şi dormeau ca hoţii, cu capul pe bocceaua în care-şi 
păstrau averea: resturi de carne, pantofi ferfeniţă, capete de 
lumânări, câţiva pumni de orez fiert învelit în ziare vechi, 
portocale şi banane stricate. 

li vedeai pe treptele dinaintea portalului, cu faţa spre zid, 


numărându-şi banii şi muşcând monezile de nichel, ca să le 
încerce dacă nu sunt cumva false... Vorbeau singuri, înghițind 
pe furiş bucăţi de pâine uscată şi trecându-şi în revistă proviziile 
- mâncarea şi armele - pentru că pe stradă mergeau veşnic 
gata de război: înarmaţi cu pietre şi talismane. Nu se ştie să se 
fi ajutat vreodată între ei, ca toţi cerşetorii, erau zgârciţi cu 
resturile care le alcătuiau mâncarea, le dădeau mai degrabă 
câinilor decât unui tovarăş de suferinţă. 

După ce mâncau, îşi puneau banii într-o basma înnodată de 
şapte ori, legată de-o curea şi păstrată chiar pe piele; apoi se 
trânteau pe jos şi cădeau într-un somn chinuit, frământat de 
visuri groaznice. ...Se făcea că prin faţa ochilor lor trec porci 
hămesiţi, femei sfrijite, câini şchiopi, roţi de trăsură şi stafii de 
călugări ce intrau în catedrală ca un convoi de înmormântare, 
precedaţi de-un mănunchi de raze de lună, închipuind oase reci 
de mort, aşezate în cruce. Uneori, când le era somnul mai 
adânc, îi deşteptau tipetele unui idiot, care se simţea pierdut în 
Piaţa Armelor. Alteori îi trezeau suspinele unei oarbe, care se 
visa acoperită de muşte şi atârnând într-un cârlig ca hălcile de 
carne la măcelărie. Uneori, pasul greu al unei patrule târând în 
lovituri pe vreun deţinut politic, urmat de câteva femei, care 
ştergeau urmele de sânge de pe jos cu batistele muiate în 
lacrimi. Alteori, horcăitul unui slăbănog ritos sau gâfâitul unei 
surdo-mute însărcinate, care, simţindu-şi copilul în pântece, 
plângea de teamă. Dar cel mai trist era ţipătul idiotului. Sfâşia 
cerul. Un țipăt prelung, sacadat, neomenesc. 

Duminicile cădea în mijlocul acestei adunături ciudate un 
beţiv, care adormind, îşi chema mama, în somn, cu plânsete de 
copil. In gura lui, cuvântul „mamă” era deopotrivă blestem şi 
vaiet. Auzindu-l, idiotul se scula, privea în dreapta şi-n stânga, 
cercetând locul din faţa portalului şi, după ce se deştepta de-a 
binelea, deştepta şi pe ceilalţi cu ţipetele lui, plângând de frică 
şi amestecându-şi plânsul cu acela al beţivului. 

Câinii lătrau, se auzeau felurite strigăte, iar cei mai îndârjiți 
dintre milogi se sculau şi veneau să îngroaşe larma, ţipând să se 
facă tăcere. Să-şi ţină gura, că de nu, vine poliţia. Dar poliţia nici 
nu se gândea să vină. Niciunul din calici nu avea bani pentru 
amendă. „Trăiască Franţa!” striga Labă-goală, un pungaş şchiop 
şi rău de gură, în mijlocul urletelor şi salturilor idiotului, care din 
pricina lui Labă-goală ajunsese să fie de râsul tuturor 


cerşetorilor. Labă-goală venea uneori pe la ei chiar în cursul 
săptămânii, şi-n unele nopţi îl imita pe beţiv. Era un bun imitator 
şi la fiecare strigăt al lui, Paiaţă, aşa-l porecliseră pe idiot, care 
când dormea părea mort, sărea din somn rătăcit, fără să-şi dea 
seama de cei din jur, umbre ghemuite pe jos şi înfăşurate în 
bucăţi de pături. Văzându-l în halul acela, aproape nebun, 
milogii îi aruncau vorbe de ocară, cu râsete sparte. Cu ochii 
ţintuiţi undeva departe, dincolo de chipurile slute ale tovarăşilor 
lui de mizerie, fără să vadă pe nimeni, fără să simtă nimic, 
obosit de plâns, cădea din nou în somn, dar, abia adormit, vocea 
lui Labă-goală îl deştepta iar, în fiecare noapte: 

— Mamă... 

Paiaţă se trezea dintr-o dată, ca cel ce visează că se 
rostogoleşte în gol, deschidea ochii mari, tot mai mari, şi apoi, 
rănit până-n străfundul fiinţei, se chircea de durere, şi lacrimile îi 
curgeau şiroaie pe obraz, până când, doborât de somn, adormea 
iarăşi, cu trupul ca de cârpă, cu o urmă de greață în cugetul 
rătăcit. Dar abia aţipea, un început de toropeală, şi vocea altei 
arătări îl deştepta: 

— Mamă! 

Era Văduvioara, mulatrul degenerat, care, chicotind de râs, 
cu fandoseli de fată bătrână, continua: 

— ...maică milostivă, nădejdea noastră, Dumnezeu să te 
izbăvească, ţie ne rugăm noi, izgoniţii, noi, dezmoşteniţii... 

Idiotul se deştepta râzând. Părea că-l fac şi pe el să râdă 
propria lui foame, spaima şi durerea, care-i ţâşneau printre dinţi 
într-un rânjet vesel, şi atunci milogii umpleau văzduhul de chiote 
şi hohote de râs... şi iarăşi chiote... şi iarăşi hohote de râs... Unui 
grăsan cu mustăţile murdare de sos i se tăiase răsuflarea, iar de 
atâta râs chiorul se scăpa pe el şi se dădea cu capul de pereţi. 
Orbii protestau că nu se poate dormi de atâta scandal, iar 
Muscă, un orb căruia-i lipseau amândouă picioarele, striga mai 
tare decât toţi ceilalţi că aşa petrec numai fătălăii. 

Nimeni nu sta însă să-i asculte pe orbi, cât despre 
lăudăroşeniile lui Muscă, cine să le ia în seamă: 

— Eu, care mi-am petrecut copilăria în cazarma unui 
regiment de artilerie, unde loviturile de copite ale catârilor şi ale 
şefilor m-au făcut om... om, cu slujbă de cal... da' alergătura mi- 
a folosit mai târziu, când am ajuns tânăr flaşnetar şi cutreieram 
străzile cu caterinca. Eu, care mi-am pierdut ochii într-o beţie, 


fără să ştiu cum, piciorul drept în altă beţie, fără să ştiu când, iar 
piciorul stâng, călcat de-o maşină, fără să ştiu unde... că eram 
tot criţă! 

Pornită de la cerşetori, se răspândi vestea că Paiaţă 
înnebunea când auzea vorbindu-se de mamă-sa. Nefericitul 
cutreiera străzi, pieţe, curţi şi târguri, căutând cu disperare să 
scape de mulţimea care oricând, mereu şi oriunde striga după 
el, ca un blestem al cerului, cuvântul „mamă”. Intra prin case să 
caute adăpost, dar ai casei îl scoteau în stradă cu câinii sau cu 
servitorii. Îl zvârleau afară din biserici, din prăvălii, din toate 
părţile, fără să-i ia în seamă oboseala de animal fugărit şi nici 
ochii care, în ciuda smintelii lui, cerşeau milă şi îndurare. 

Oraşul atât de mare, nemăsurat de mare pentru oboseala 
lui, se făcea tot mai mic, prea mic faţă de spaima lui. După 
nopţile acelea de teamă urmau zile de persecuție. Oamenii îl 
hăituiau, strigându-i: „Paiaţă, duminică te-nsori cu mă-ta, ea... 
bătrână, tu... şi gata!” Nemulţumiţi cu atâta, îl loveau şi-i sfâşiau 
hainele. Urmărit de o droaie de copii, se refugia în cartierele 
sărace, dar acolo unde toţi erau la porţile mizeriei, oamenii îi 
făceau viaţa şi mai grea, îi aruncau nu numai vorbe de ocară, ci 
şi pietre, şoareci morţi, cutii goale de conserve. 

Dintr-unul din aceste cartiere, într-o zi când sunau clopotele 
de rugăciune, Paiaţă urca spre Portalul Domnului, rănit la frunte, 
fără pălărie, târând după el o coadă de zmeu, pe care i-o 
agăţaseră, în batjocură, la spate. Il înspăimânta umbra zidurilor, 
câinii  rătăciţi, frunzele care cădeau, huruitul inegal al 
vehiculelor... Când sosi la portal aproape noaptea, cerşetorii, 
întorşi cu faţa la perete, îşi numărau şi răsnumărau banii 
câştigaţi. Labă-goală se certa cu Muscă; surdo-muta îşi pipăia 
pântecul, pentru ea inexplicabil de crescut, iar oarba se legăna 
în somn, agăţată de un cârlig şi acoperită de muşte ca o bucată 
de carne la măcelărie. 

Idiotul căzu la pământ, pe jumătate mort, de nopţi şi nopţi 
de când nu închisese ochii, şi de zile după zile de când nu-şi 
odihnise picioarele. Cerşetorii tăceau şi se scărpinau de pureci. 
Nu puteau dormi, atenţi la paşii jandarmilor, care veneau şi 
plecau din piaţa slab luminată, şi la zăngănitul armelor 
santinelelor, fantome învăluite în ponchos* vărgate, veghind pe 
picior de război, ca în toate nopţile, la ferestrele cazărmilor 


1 Veşmânt larg, un fel de manta mai scurtă, purtată mai ales de indieni (n.t.). 


vecine. Îl păzeau pe Domnul Preşedinte al republicii, al cărui 
domiciliu nu-l cunoştea nimeni, căci avea mai multe în afara 
oraşului, după cum nimeni nu ştia nici cum dormea, se povestea 
că alături de telefon, cu un bici în mână, şi nici la ce oră, căci 
prietenii lui povesteau că nu doarme niciodată. 

Spre Portalul Domnului înainta o umbră. Milogii se răsuciră 
ca viermii. La scârţâitul cizmelor militare răspunse ţipătul de 
cobe al unei păsări care se pierdu în noaptea întunecoasă, fără 
margini şi fără fund, ca oceanul... 

Labă-goală întredeschise ochii, în aer plutea o ameninţare 
de sfârşit de lume, şi spuse cucuvelei: 

— Uali, uali, ia-ţi sarea şi piperul... Nu-ţi vreau boala, dar 
nici leacu', şi mai bine lua-te-ar dracu! 

Muscă îşi căuta pe pipăite faţa. Aerul durea ca înainte de 
cutremur. Văduvioara, în mijlocul orbilor, îşi făcea semnul crucii. 
Numai Paiaţă dormea, cu pumnii strânşi, o dată sforăia şi el. 

Umbra se opri, râsul îi lumina figura, şi apoi, apropiindu-se 
de idiot în vârful picioarelor, strigă tare, în chip de glumă: 

— Mamă! 

Nu spuse mai mult. Smuls din somn de strigătul 
necunoscutului, Paiaţă sări într-o clipă pe el şi fără a-i da timp să 
se folosească de arme, îi vâri degetele în ochi, îi muşcă nasul şi-i 
lovi părţile bărbăteşti cu genunchii până-l văzu la pământ, 
nemişcat. 

Cerşetorii închiseră ochii îngroziţi, cucuvaia fâlfâi iarăşi prin 
aer, iar Paiaţă se năpusti în întunericul străzilor, înnebunit, 
stăpânit încă de furia aceea înspăimântătoare. 

O forţă oarbă ridicase viaţa colonelului Jose Parrales 
Sonriente, zis şi „omul cu măgăriţa”. 

Se lumina de ziuă. 


II 
MOARTEA LUI MUSCĂ 


Soarele aurea terasele secţiei a doua de poliţie (trecea pe 
stradă tot felul de lume), scălda în lumină capela protestantă (se 
vedeau câteva porţi deschise) şi o clădire de cărămizi, la care 
lucrau mai mulţi zidari. La secţie, grupuri de femei desculţe 
stăteau pe jos, în curtea în care părea că plouă mereu, sau pe 
băncile de piatră din coridoarele întunecoase; îi aşteptau pe 


deţinuţi, ţinându-şi coşurile cu merinde pe fustele întinse ca un 
hamac de la un genunchi la altul şi înconjurate de o droaie de 
copii, cei mici lipiţi de sânii moi şi căzuţi ai mamelor, cei mai 
mărişori amenințând cu căscături pofticioase pâinile din coşuri. 
Femeile îşi povesteau unele altora necazurile cu vocea scăzută, 
plângând şi ştergându-şi lacrimile cu colţul şalului. O bătrână 
scuturată de friguri, cu cearcăne vinete la ochi, se topea într-un 
plâns tăcut, dând parcă să se înţeleagă că durerea ei de mamă 
e mai amarnică decât a celorlalte femei. In viaţă, ca şi în locul 
acela jalnic de aşteptare, răul n-avea niciun leac. In faţa a doi 
sau trei bieţi arbori neînagrijiţi, a unei fântâni secate şi a unor 
poliţişti palizi, care-şi curăţau gulerele de celuloid cu scuipat, nu 
le mai rămânea altceva decât să se lase în seama Domnului. 

Un jandarm metis trecu pe lângă ele cărându-l pe Muscă. Il 
prinsese lângă Colegiul infanţilor şi-l purta pe sus, legănându-l 
ca pe-o maimuţă. Dar femeile nu-şi dădură seama de glumă, 
atente fiind numai la gardienii care, dintr-un moment într-altul, 
urmau să ducă mâncarea deţinuţilor şi să le aducă veşti. „Zice 
că... să nu-ţi mai faci griji de el, că s-a mai îndreptat!” „Zice că... 
să-i aduci alifie cu mercur de patru reali, cum s-o deschide 
farmacia!” „Zice câ... ceea ce i-ai spus prin văru-său nu poate să 
fie adevărat!” „Zice câ... trebuie să-i cauţi un apărător şi că 
pentru asta să vorbeşti mai întâi cu vreun stagiar, că ăştia cer 
mai puţin!” „Zice câ... să-i trimiţi de doi reali sare amară!” „Zice 
că... îi pare tare rău că trebuie să vinzi dulapul!” 

— Ei, mai încet! protestă Muscă, văzându-se maltratat în 
felul acesta de către poliţist. Ce, vrei să mă omori? Şi asta 
numai fiindcă-s sărac! Sărac, dar curat!... Şi nu mă mai trage 
aşa, că nu-s fiu-tău, nici păpuşelul tău, nici bătaia ta de joc, un 
ăla, acolo, ca să mă duci aşa! Aţi fost deştepţi, nu glumă, că ne- 
aţi luat de la Azilul milogilor, ca să vă daţi bine cu iancheii! Ce 
scârbe! Noi plătim totdeauna oalele sparte. Şi cel puţin dac-am 
fi ţinuţi omeneşte!... Dar când a venit mister ăla, Bagă-nasu-n- 
toate, ne-au lăsat trei zile fără mâncare, zgâiţi pe la ferestre, cu 
cuverturile pe noi, ca nebunii... 

De îndată ce erau prinşi, cerşetorii erau duşi de-a dreptul la 
una din Cele trei Marii, în celula cea mai strâmtă şi mai 
murdară. Muscă intră târându-se, ca un rac. Glasul lui, acoperit 
de scrâşnetul zăvoarelor cu dinţi de lup şi de înjurăturile 
gardienilor care duhneau a mucegai şi a tutun rânced, se înălţă, 


răsunător, sub bolta pivniţei: 

— Aoleo, ce copoi! Născătoare de Dumnezeu, cum te 
scutură! Doamne, ajută-mă!... 

Milogilor din temniţă li se scurgeau ochii ca la animalele 
bolnave de răpciugă, chinuiţi de teamă şi de întunericul pe care 
simțeau că nu şi-l vor mai putea alunga niciodată din ochi. Se 
aflau în locul acela, unde atâţia şi atâţia alţii suferiseră de foame 
şi de sete aşteptându-şi moartea, şi erau înspăimântați de 
gândul că-i vor face săpun negru, ca pe câini, sau că-i vor tăia 
ca să fie daţi de mâncare poliţiştilor. Feţele antropofagilor, 
strălucind ca nişte felinare, înaintau prin întuneric, cu fălcile 
umflate ca nişte buci, cu mustăţile ca spuma ciocolatei... 

Un student şi un paracliser se aflau în aceeaşi celulă. 

— Señor, dacă nu mă înşel, dumneata ai fost primul aici, 
nu-i aşa? Dumneata, şi apoi eu, nu? 

Studentul vorbea numai ca să spună ceva, ca să scape 
măcar de-o părticică din spaima care-i strângea gâtlejul. 

— Cred că da... răspunse paracliserul, căutând în întuneric 
chipul celui care-i vorbea. 

— Şi... da... voiam să te întreb de ce te-au arestat... 

— Păi, din cauza politicii, aşa spun... 

Studentul se înfioră din cap până-n picioare şi rosti cu greu: 

— Şi pe mine la fel... 

Cerşetorii căutau în preajmă nedespărţita desagă cu 
provizii, dar în biroul Directorului poliţiei le luaseră totul, până şi 
ce aveau în buzunare, ca să nu păstreze în celulă nici măcar un 
chibrit. Ordinele erau stricte. 

— Şi procesul dumitale? continuă studentul. 

— Mie nu-mi fac proces, cum zici dumneata, eu sunt aici din 
ordin superior! 

Şi, spunând aceasta, paracliserul începu să-şi frece spatele 
de zidul zgrunţuros, ca să-şi alunge păduchii. 

— Poate că erai... 

— Eu? Nici gând, îl întrerupse supărat paraciliserul. Eu nu 
eram nimic. 

În acel moment scârţâiră balamalele porţii, care se deschise 
puţin de tot, lăsând loc unui alt cerşetor. 

— „Trăiască Franţa!” strigă Labă-goală intrând în celulă. 

— M-au luat... începu să spună paracliserul. 

— „Trăiască Franţa!” 


— ...din pricina unui delict pe care l-am comis numai şi 
numai din greşeală. Închipuie-ţi şi dumneata că în loc să scot un 
anunţ despre Maica Domnului, care fusese lipit pe uşa bisericii 
unde eram paracliser, am scos anunţul de sărbătorire a mamei 
Domnului Preşedinte! 

— Bine, dar cum s-a putut afla? şopti studentul, în timp ce 
paracliserul îşi ştergea lacrimile cu vârful degetelor, apăsat, ca 
şi cum ar fi vrut să şi le smulgă din ochi. 

— Nu ştiu... nenorocirea mea... Ştiu numai că m-au prins şi 
m-au dus în biroul Directorului poliţiei, care, după câteva 
perechi de palme, a poruncit să mă bage în celula asta. „La 
secret - cum a spus el - ca revoluţionar...” 

De frică, de foame şi de frig, cerşetorii plângeau, ghemuiţi 
în umbră. Nu-şi vedeau nici mâinile. Uneori rămâneau ca 
împietriţi, şi atunci răsuflarea surdomutei însărcinate alerga 
printre ei ca în căutarea unei ieşiri. 

Cine ştie la ce oră, poate că la miezul nopţii, îi scoaseră din 
celulă. Era vorba să ancheteze o crimă politică, după cum le 
spuse un om scund şi gras, cu faţa gălbejită şi brăzdată de 
zbârcituri, cu o mustață neîngrijită deasupra buzelor groase, 
cam cârn şi cu ochii în fundul capului. Omul îi întrebă dacă 
cunoşteau pe autorul sau pe autorii asasinatului de la Portalul 
Domnului, săvârşit cu o noapte înainte asupra persoanei unui 
colonel din armată. 

O lampă cu fitil lumina încăperea în care-i mutaseră. 
Lumina ei slabă părea că trece printr-o sticlă aburită. Unde erau 
lucrurile? Unde era peretele? Unde era rastelul puştilor, mai 
înarmat decât fălcile unui tigru, şi centironul acela de poliţist cu 
gloanţe de revolver? 

Răspunsul neaşteptat al cerşetorilor îl făcu să sară de pe 
scaun pe Procurorul general al curţii marţiale, căci el însuşi îi 
interoga. 

— Mie să-mi spuneţi adevărul! ţipă el, arătându-şi ochii de 
vasilisc de după ochelarii de miop, după ce dăduse furios cu 
pumnul în masa pe care scria. 

Unul câte unul, cerşetorii repetară că autorul asasinatului 
comis la Portalul Domnului era Paiaţă şi povestiră amănuntele 
crimei, pe care o văzuseră cu propriii lor ochi. 

Procurorul făcu un semn, şi poliţiştii, care aşteptau la uşă 
ciulind urechile, se repeziră la cerşetori şi, în ghionţi şi lovituri, îi 


împinseră alături, într-o sală dărăpănată. Din grinda cea mare, 
abia vizibilă, atârna o frânghie lungă. 

— Idiotul a făcut-o! strigă primul torturat, în nădejdea că, 
mărturisind adevărul, va scăpa de chinuri. ldiotul a făcut-o, 
señor! Idiotul! Pe dumnezeul meu că idiotul! lIdiotul, idiotul! 
Paiaţă, Paiaţă! El! EI! El! 

— Aşa v-au învăţat să-mi spuneţi, dar la mine nu prind 
minciunile! Adevărul sau moartea! Auziţi? Moartea! Şi băgaţi-vi- 
o bine în cap! 

Vocea Procurorului se pierdea în vârtejul de sânge ce 
gâlgâia în urechile nefericitului, care spânzurat de degetele cele 
mari de la mâini, nu putea pune picioarele pe pământ şi striga 
mereu: 

— Idiotul a fost! Idiotul a fost! Vă jur că el. Idiotul, idiotul!... 

—  Minţi, rosti Procurorul, făcând o mică pauză; minţi, 
mincinosule! O să-ţi spun eu atunci cine-a omorât pe colonelul 
Jose Parrales Sonriente: generalul Eusebio Canales şi avocatul 
Abel Carvajal, şi să văd dacă ar îndrăzneala să tăgăduieşti! 

După cuvintele lui urmă o tăcere de gheaţă, apoi... apoi un 
geamăt, alt geamăt mai lung şi în sfârşit un da... Când 
dezlegară frânghia, Văduvioara căzu pe brânci, în nesimţire. 
Obrajii lui de mulatru, scăldaţi în sudoare şi lacrimi, semănau cu 
o bucată de cărbune muiat de ploaie. Interogaţi în continuare, 
tovarăşii lui, care tremurau cum tremură câinii otrăviţi pe strada 
de poliţie, întăriră cu toţii spusele Procurorului. Toţi, în afară de 
Muscă. Faţa i se strâmbase de teamă şi de scârbă. Il spânzurară 
de degete pentru că de-acolo de jos, pe jumătate îngropat - 
îngropat până la mijloc, ca cei cărora le lipsesc picioarele - 
striga că tovarăşii lui mint când învinuiesc persoane străine de-o 
crimă pentru care singurul răspunzător era idiotul. 

— Răspunzător!... prinse cuvântul Procurorul. Cum 
îndrăzneşti să spui că un idiot e responsabil? Uite cum se văd 
minciunile. Responsabil un iresponsabil! 

— Asta să v-o spună el... 

— Să-l muiem puţin! sugeră un poliţist cu o voce subţire de 
femeie, pe când altul îi brăzdă faţa cu o vână de bou. 

— Spune adevărul! ţipă Procurorul, în timp ce loviturile 
plouau pe obrajii bătrânului... Adevărul, sau rămâi spânzurat aici 
toată noaptea! 

— Nu vezi că-s orb? 


— Recunoaşte-atunci că n-a fost Paiaţă... 

— Nu, pentru că ăsta e adevărul. 

Două lovituri de bici îi sângerară buzele... 

— Eşti orb, dar auzi, spune adevărul, declară ca tovarăşii 
tăi! 

— De acord, spuse Muscă cu vocea stinsă. 

Procurorul crezu partida câştigată. 

— De acord, scârnăvie, c-a fost Paiaţă! 

— Imbecilule! 

Insulta Procurorului se pierdu în urechile acelei jumătăţi de 
om care n-avea să mai audă nimic. Când desfăcură frânghia, 
cadavrul lui Muscă, adică trunchiul, căci cele două picioare îi 
lipseau, căzu drept în jos, ca un pendul stricat. 

— Mincinos bătrân! De altfel, declaraţia lui n-ar fi folosit la 
nimic, fiindcă era orb! exclamă Procurorul, trecând pe lângă 
cadavru. 

Şi alergă să raporteze Domnului Preşedinte despre primele 
rezultate ale procesului. Il ducea, pe cât putea de repede, o 
trăsură veche, trasă de doi cai slăbănogi, cu coastele ieşite; 
felinarele trăsurii, aprinse, păreau ochii morţii. Poliţiştii aruncară 
corpul lui Muscă într-o cotigă cu gunoi, care luă direcţia 
cimitirului. Începeau să cânte cocoşii. Cerşetorii puşi în libertate 
ieşeau pe străzi. Surdo-muta plângea de frică pentru că-şi 
simţea copilul în pântece... 


II 
FUGA PAIAŢEI 


Paiaţă fugi pe străzile înguste şi întortocheate din 
mahalalele oraşului, fără ca ţipetele lui pline de groază să 
tulbure seninul cerului sau somnul locuitorilor, pe cât de egali în 
faţa morții, pe atât de inegali în lupta pe care o reîncepeau la 
răsăritul soarelui; unii neavând nici cu ce să-şi ducă zilele, siliţi 
să trudească din greu ca să-şi câştige pâinea, iar alţii huzurind 
în belşug şi bucurându-se de toate privilegiile trândăviei; 
prieteni ai Domnului Preşedinte, proprietari de case - patruzeci, 
cincizeci de case - cămătari cu nouă şi zece la sută dobândă pe 
lună, funcţionari cu şapte şi opt funcţii, exploatatori de 
concesiuni, de case de amanet, de titluri profesionale, de 
tripouri, de lupte cu cocoşi, de indieni, de fabrici de rachiu, de 


bordeluri, de cârciumi şi de ziare subvenţionate. 

Zorile tiveau cu roşu marginile pâlniei pe care munţii o 
făceau în jurul oraşului aruncat pe câmpie ca o coajă murdară. 
Pe străzi - subterane cufundate încă în umbră - treceau primii 
lucrători în drum spre locul de muncă, fantasme în neantul unei 
lumi create din nou în fiecare dimineaţă, urmaţi, câteva ore mai 
târziu, de funcţionari, meşteşugari şi liceeni, iar pe la 
unsprezece, când soarele era sus, de domnii pântecoşi, care se 
plimbau, ca să ajute digestia gustării de dimineaţă şi să-şi facă 
poftă de mâncare pentru prânz, ca să-şi viziteze vreun prieten 
influent şi să cumpere, împreună cu el, chitanţele prin care 
învățătorii înfometați le cedau, la jumătate din valoare, lefurile 
lor întârziate. Străzile erau încă stăpânite de umbră când le 
tulbura tăcerea foşnetul fustelor scrobite ale fetei din popor care 
se străduia în fel şi chip să-şi susţină familia - lăptăreasă, 
vânzătoare ambulantă, servitoare - ca şi de zarva celei care 
începea să trebăluiască o dată cu zorile; iar când lumina 
dimineţii se subţia între roz şi alb, ca floarea de begonia, se 
auzeau paşii mărunți ai salariatei slăbuţe, dispreţuită de 
trufaşele doamne, care, numai târziu de tot, când soarele 
începea să dogorească, ieşeau şi ele prin coridoare să se mai 
dezmorţească puţin, să povestească servitoarelor ce-au visat, să 
critice lumea care trece, să necăjească pisoiul, să frunzărească 
gazeta sau să se admire în oglindă. 

Jumătate aievea, jumătate în vis, alerga Paiaţă, urmărit de 
câini şi de acele unei ploi mărunte, stăruitoare. Alerga la 
întâmplare, înfricoşat, cu gura deschisă, cu limba scoasă, 
gâfâind şi bătând aerul cu braţele. Pe lângă el treceau porţi şi 
ferestre şi iar porţi şi ferestre, şi iar porţi şi ferestre... Câteodată 
se oprea brusc, ducându-şi mâinile în dreptul feţei, ca să şi-o 
apere de stâlpii de telegraf, apoi, văzând că nu-s primejdioşi, 
izbucnea în hohote de râs şi trecea mai departe, ca cel care a 
scăpat dintr-o temniţă, ale cărei ziduri de ceaţă, pe măsură ce 
alerga, se îndepărtau şi ele. 

Intr-una din mahalale, acolo unde oraşul iese spre câmp, 
Paiaţă se prăbuşi pe o grămadă de gunoi şi, ca şi cum ar fi 
ajuns, în sfârşit, în patul lui, adormi. Peste gunoi era un 
păienjeniş de crengi uscate ale unor arbori încărcaţi de 
Zopilotes”, nişte păsări negre, care, văzându-l nemişcat, se 


5 Păsări răpitoare de mărime mijlocie, urât mirositoare (n.t.). 


lăsară pe pământ şi, fără a-l pierde din ochii lor albăstrii, 
începură să se apropie de el ţopăind, înconjurându-l din toate 
părţile cu dansul lor macabru de păsări de pradă. Privind 
bănuitoare în toate părţile, pitindu-se, gata să-şi ia zborul la cel 
mai slab tremur al frunzelor sau la foşnetul vântului prin 
gunoaie, ţopăind mereu, strânseră cercul până când ajunseră 
să-l atingă cu ciocul. Un croncănit feroce dădu semnalul 
atacului. Paiaţă se deşteptă, încercă să se apere... Una din 
păsări - cea mai îndrăzneață - îi şi sfâşiase buza de sus, 
înfigându-şi ciocul în ea ca o săgeată, în timp ce alţi călăi se 
certau pe ochii şi inima lui. Pasărea care-i rupsese buza se 
chinuia să smulgă din ea o bucată, fără să-i mai pese că prada e 
vie, şi ar fi izbutit dacă Paiaţă, trăgându-se înapoi, n-ar fi căzut 
pe spate într-o groapă cu gunoaie, în nori de praf şi urmat de 
murdăriile care se desprindeau în bucăţi ca nişte plăgi de 
pecingine. A 

Se înseră. Cer albastru. Câmp verde. In cazărmi, trâmbiţele 
sunau semnalul de ora şase, obicei de trib în alarmă sau de 
cetate medievală asediată. În închisori începea agonia celor 
întemnițați, ucişi încetul cu încetul de lungul şir al anilor. Zările 
se strâmtau şi se retrăgeau, ca într-o cochilie, pe străzile 
oraşului, melc cu o mie de capete. Intâlneai oameni care se 
întorceau de la audienţele prezidenţiale: cu favoruri sau în 
dizgrație. Luminile tripourilor înjunghiau umbra. 

Idiotul lupta cu fantoma păsării hrăpăreţe pe care o simţea 
încă deasupra-i şi cu durerea de la un picior pe care şi-l rupsese 
căzând, o durere neagră, de neîndurat, care-i smulgea viaţa. 

Gemu toată noaptea - când încet, când puternic, când 
încet, când puternic, ca un câine rănit... 

Ay, ay, ay... ay, ay, ay, ay... 

„între plantele de pădure care transformau gunoaiele 
oraşului în flori minunate, alături de un ochi de apă dulce, 
creierul idiotului imagina furtuni uriaşe în universul îngust al 
capului său. 

A-a-ay... a-a-ay... a-ay... 

Ghearele de oţel ale febrei îi strângeau fruntea. Destrămare 
a gândurilor. Elasticitate a lumii în oglinzi. Disproporţie 
fantastică. Uragan delirant. Fugă ameţitoare, orizontală, 
verticală, piezişă, abia născută şi moartă în spirală... 

AY, ay, ay, ay, ay... 


Curbăîncurbădecurbăîncurbă, femeia lui Lot“ (cea care a 
născocit loteria?). Catării care trăgeau tramvaiul se prefăceau în 
nevasta lui Lot, iar nemişcarea ei, de piatră, îi scotea din sărite 
pe manipulanţi, care, nemulţumindu-se să-i plesnească cu 
bicele şi să azvârle cu pietre în ei, îi pofteau din când în când şi 
pe pasageri să facă uz de armele aflate asupra lor. Cei mai de 
scamă aveau pumnale şi îndemnau catării la drum înţepânau-i... 

Ay, ay, ay. 

Ay, ay, ay. 

Tocilarul îşi ascute dinţii ca să râdă. Ascuţitori de râs! Dinţi 
de tocilar! 

Mamă! 

Ţipătul beţivului îl făcea să se cutremure. 

Mamă! 

Între bureţii norilor, străjuia strălucitoare luna. Lumina ei 
albă, răsfrântă pe frunzele umede, dobândea luciu şi culoare de 
porțelan. 

Îi ia, îi ia... 

Îi ia pe sfinţii bisericii ca să-i îngroape! 

Ah, ce bucurie, să vezi c-o să-i îngroape! Ha, ha, ha, o să-i 
îngroape! Ah, ce bucurie! Cimitirul e mai vesel decât oraşul, e 
mai curat! Vai ce bucurie... ha! ha!... ce bucurie c-o să-i 
îngroape! Vai, ce bucurie! 


Ta-ra-ra! Ta-ra-ri! 
Simbarân, bum, bum, simbarăn! 
Ta-ra-ra! Ta-ra-ri! 
Simbarân, bum, bum, simbarăn! 


Şi, călcând totul în picioare, îşi continua drumul, în salturi 
mari, de la un vulcan la altul, din stea în stea, dintr-un cer în alt 
cer, jumătate treaz, jumătate dormind, între guri căscate, mari 
şi mici, ştirbe sau cu colţi, cu buze şi fără buze, cu buze duble, 
cu mustăţi, cu limbi bifurcate, cu limbi întreite, care-i strigau: 
„Mamă! Mamă! Mamă!” 

Pfu-pfu... Lua trenul, să se îndepărteze cât mai repede de 


€ Personaj biblic; vestit de îngeri, părăseşte, împreună cu soţia şi fiicele sale, 
cetatea Gomorei care urma să fie arsă din mânia divină; împinsă de 
curiozitate, soţia lui Lot priveşte în urma ei ca să vadă dezastrul, fapt pentru 
care e transformată într-o stană de piatră (n.r.). 


oraş, căutând munţii, care i se păreau trepte de scări spre 
vulcani, dincolo de stâlpii telegrafici, dincolo de târgul de haine 
vechi, dincolo de fortul artileriei, turtă umplută cu soldaţi. 

Dar trenul se întorcea la punctul de plecare ca o jucărie 
trasă c-o aţă, şi la sosirea lui - trac-trac, trac-trac - îl aştepta o 
precupeaţă fonfăită, cu părul din mlădiţe de răchită, care-i 
striga: „Pâine pentru idiot, drăguţule! Apă pentru idiot, apă 
pentru idiot!” 

Urmărit de precupeaţă, care-l ameninţa cu o tigvă plină cu 
apă, începu să alerge către Portalul Domnului, dar când sosi... 
MAMA! Un țipăt... un salt... un om... noaptea... lupta... moartea... 
sângele... fuga... idiotul... „Apă pentru idiot! Apă pentru idiot!” 

ÎI deşteptă durerea din picior. Înlăuntrul oaselor simţea un 
fel de labirint. Lumina zilei îi răni pupilele. Incâlcite vrejuri 
agăţătoare, presărate cu flori frumoase, îmbiau la odihnă sub 
umbră, alături de răcoarea proaspătă a unei fântâni, care-şi 
unduia coada spumoasă ca şi cum între muşchi şi ferigi s-ar fi 
ascuns o veveriţă de argint. 

Nimic. Nimic. 

Închizând ochii, Paiaţă se scufundă din nou în noapte, ca să 
lupte cu suferinţa lui, să-şi aşeze mai bine piciorul rupt, ca să-şi 
ţină buza sfâşiată cu mâna. Dar când deschise pleoapele-i 
arzătoare, simţi că deasupra lui trec ceruri de sânge. Printre 
fulgere, fugea umbra viermilor, prefăcută în fluture. 

Se întoarse cu spatele spre delirul care acum îi suna în 
ureche ca un clopoțel. Gheaţă pentru muribunzi! Omul cu 
gheaţă vinde ultima împărtăşanie. Preotul vinde gheaţă. Gheaţă 
pentru muribunzi! Tlin! Tlin! Gheaţă pentru muribunzi! Trece 
ultima împărtăşanie! Trece omul cu gheaţa! Scoate-ţi pălăria, 
mut bălos! Gheaţă pentru muribunzi!... 


IV. 
CHIP-DE-ÎNGER 


Acoperit de hârtii, de bucăţi de piele, zdrenţe, schelete de 
umbrelă, pălării de paie desfundate, tinichele găurite, cioburi de 
porțelan, cutii de carton, coperţi, bucăţi de sticlă, pantofi 
hăbuciţi şi scorojiţi de soare, gulere, coji de ouă, câlţi şi resturi 
de mâncare... Paiaţă continua să viseze. Se făcea că e într-o 
curte uriaşă, înconjurat de măşti, care - îşi dădu de îndată 


seama - nu erau decât chipuri ce urmăreau cu atenţie o luptă 
de cocoşi. Dar lupta ţinu puţin, simplu foc de paie. Unul din 
combatanți expiră fără agonie, sub privirile sticloase ale 
spectatorilor, fericiţi ca pot vedea cuţitele acelea încovoiate 
ieşind din rană şiroind de sânge. Atmosferă de cârciumă. 
Scuipat înnegrit de tutun. Măruntaie. Oboseală sălbatică. 
Toropeală. Moliciune, Amiază tropicală. Cineva trecu prin visul 
lui în vârful picioarelor, ca să nu-l deştepte... 

Era mama Paiaţei, iubita unui crescător de cocoşi, care 
cânta la ghitară cu unghiile lui de cremene, şi victima geloziei şi 
a viciilor lui. Povestea suferințelor ei fără sfârşit: pereche a 
individului aceluia şi martiră a copilului pe care-l născuse - după 
spusele cumetrelor atotştiutoare - sub înrâurirea directă a lunii 
aflate în descreştere; la chinul ei veni să se adauge şi capul 
disproporționat al copilului - un cap mare şi rotund, cu două 
umflături mici, ca luna - feţele osoase ale tuturor bolnavilor de 
la spital şi gesturile de spaimă şi de silă, sughiţul şi vărsatul 
beţivului crescător de cocoşi. 

Paiaţă auzi foşnetul fustei ei scrobite - vânt şi frunze - şi 
alergă după ea cu ochii plini de lacrimi. 

La pieptul mamei se linişti. Şi trupul fiinţei care-i dăduse 
viaţă supse, ca o sugativă, durerea rănilor lui. Ce adânc, 
netulburat refugiu! Ce dragoste blândă! Crinuleţ, crinul meu 
frumos! Să te mângâi, să te dezmierd! 

Undeva, în adâncurile urechii lui, crescătorul de cocoşi 
îngâna un cântec: 


De ce nu... 
De ce nu... 
De ce nu, bomboană lioliu, 
Cum fi eu sunt cocoş liolio, 
Dacă pun eu gheara liolio, 
Îmi târăsc aripa liolio! 


Paiaţă ridică încet capul şi spuse, fără să vorbească: 

— lertare, măicuţă, iertare. 

Şi umbra care-i plimba mâna peste faţă, mângâindu-l, 
răspunse plângerii: 

— lertare, fiule, iertare! 

Vocea tatălui, izvorând subţire din paharul cu rachiu, se 


auzea până hăt-departe: 


Mă-ncurcai. 
Mă-ncurcai... 
Mă-ncurcai cu una albă, 
ȘI când yuca'-i bună, 
Smulgi doar rădăcină! 


Paiaţă murmură: 

— Măicuţă, mă doare sufletul! 

Şi umbra care-i plimba mâna peste faţă, mângâindu-l, 
răspunse plângerii lui: 

— Fiule, mă doare sufletul! 

Fericirea nu are gustul cărnii. Alături de ei, cobora să sărute 
pământul umbra unui pin, răcoritoare ca un râu. lar în pin cânta 
o pasăre care nu era numai pasăre, ci şi clopoțel de aur: 

— Eu sunt Mărul-Trandafir al Păsării Paradisului, eu sunt 
viaţa; jumătate din corpul meu e minciună şi jumătate adevăr, 
sunt trandafir şi măr deopotrivă şi tuturora le dau un ochi de 
sticlă şi unul adevărat, cei ce privesc cu ochiul meu de sticlă văd 
pentru că visează, cei ce privesc cu ochiul meu adevărat văd 
pentru că privesc. Eu sunt viaţa, sunt Mărul-Trandafir al Păsării 
Paradisului, sunt umbra tuturor lucrurilor reale şi realitatea 
tuturor închipuirilor! 

Deodată, părăsea fustele mamei şi alerga să vadă trecând 
saltimbancii. Cai cu coama lungă, ca nişte sălcii plângătoare, 
călăriţi de femei îmbrăcate numai în paiete. Trăsuri împodobite 
cu flori şi steguleţe din foiţă hurducându-se pe caldarâmul 
străzilor cu clătinări de om beat. Ceată de muzicanți slinoşi 
suflând din trompete, scârţâind din viori sau bătând din tobe. 
Paiaţele, spoite cu făină, împărțeau programe colorate, 
anunțând reprezentaţia de gală dată în cinstea „preşedintelui 
republicii, părintele patriei, şeful marelui partid liberal şi 
ocrotitorul tineretului studios”. 

Privirea lui rătăcea prin spaţiul cuprins sub o boltă înaltă. 
Saltimbancii îl părăsiră într-o clădire ridicată peste o prăpastie 
fără fund, de culoare verde-cenuşie. Bănci cu spătar atârnau de 
draperii ca nişte poduri suspendate. Confesionalele urcau şi 


7 Yuca sau mandioca, arbust din rădăcina căruia se scoate un fel de făină, 
tapioca (n.t.). 


coborau de la pământ la cer - ascensoare de suflete - mânuite 
de îngerul cu bulgărul de aur şi de Dracul cu unsprezece mii de 
coarne. Dintr-o firidă de biserică, trecând ca lumina prin 
peretele de sticlă, Fecioara veni să-l întrebe ce voia, pe cine 
căuta. lar el se opri, foarte mulţumit să stea de vorbă cu ea, 
stăpâna casei aceleia, mierea îngerilor, rostul sfinţilor şi 
dulceaţa săracilor. Mărita doamnă măsura mai puţin de un 
metru, şi totuşi, când vorbea, făcea impresia că înţelege totul ca 
un om mare. Paiaţă îi povesti prin semne cât de mult îi plăcea 
lui să mestece ceară, şi ea - jumătate serioasă, jumătate 
zâmbind - îi spuse să ia una din lumânările aprinse la altarul ei. 
Apoi, ridicându-şi puţin mantia de argint care-i era prea lungă, îl 
luă de mână şi îl duse la un iaz cu peşti colorați şi îi dădu 
curcubeul să-l sugă ca pe o acadea. Fericirea lui era deplină. Se 
simţea fericit de la vârful limbii până la vârful degetelor de la 
picioare. Tot ce nu avusese el în viaţă: o bucată de ceară de 
mestecat, o acadea cu mentă, un ochi de apă cu peşti colorați şi 
o mamă care să-i mângâie piciorul rupt şi să-i ia durerea, 
cântându-i: 


Vindecă-te, 
Vindecă-te, broscuță mică! 


dobândea în vis, adormit pe gunoi. 

Dar fericirea nu durează mai mult decât o picătură de 
ploaie sub soare... Pe o potecă albicioasă ca laptele, care se 
pierdea în gunoaie, cobori un tăietor de lemne, urmat de un 
câine, cu un braţ de vreascuri în spinare. Deasupra acestora îşi 
pusese haina, împăturită, iar securea şi-o ducea în braţe, ca pe- 
un copil. Groapa nu era adâncă, dar amurgul o scufunda în 
umbrele care învăluiau gunoiul îngrămădit în fund - resturi de 
viaţă umană, cărora noaptea şi frica le asigurau liniştea. 
Tăietorul de lemne privi în urmă. Ar fi jurat că e urmărit. După 
câţiva paşi se opri. Simţea prezenţa cuiva, care sta ascuns 
acolo. Câinele urla, zburlit, ca şi cum ar fi văzut pe necuratul. Un 
vârtej ridică în aer hârtiile murdare, pătate parcă de sânge sau 
de sfeclă. Cerul se vedea foarte departe, foarte albastru, 
împodobit ca un mormânt înalt cu coroane de păsări negre care 
zburau în cercuri leneşe. Deodată, câinele o zbughi spre locul 
unde zăcea Paiaţă. Pe tăietor îl trecu un fior de teamă. Se 


apropie pas cu pas, luându-se după câine, să vadă cine era 
mortul. Era mereu în primejdie să-şi rănească picioarele în 
cioburile de geamuri, în fundurile de sticle sparte sau în cutiile 
goale de sardele; sărea peste murdăriile puturoase şi peste 
petele întunecoase. Ca nişte bărci pe o mare de gunoi, lighenele 
luaseră apă... 

Fără să-şi lase povara - mai grea era frica - tăietorul trase 
de picior presupusul cadavru, şi mare nu-i fu mirarea când văzu 
că se află în faţa unui om viu, ale cărui palpitaţii alcătuiau un fel 
de grafic al spaimei, întrerupt de tipetele lui şi de lătratul 
câinelui, asemeni vântului când îl întretaie ploaia. Paşii cuiva 
care umbla pe-acolo, printr-o pădurice de pini şi guayabos? 
bătrâni, îl tulburară cu totul pe tăietor. Dacă o fi vreun agent de 
poliţie... Adevărat, că atunci... Asta îi mai lipsea... 

— Taci! strigă spre câine. Şi cum acesta continua să latre, îi 
repezi un picior. Sst, javră, lasă lătratul! 

Se gândi să fugă... Dar fuga l-ar fi învinovăţit de crimă pe el. 
Şi dacă cel ce se zărea mai era şi poliţist... Aşa că, întorcându-se 
spre rănit, spuse: 

— Dă mâna, să te ajut... sfinte Dumnezeule, încă niţel, şi te 
omorau! Hai, nu-ţi fie teamă, nu ţipa, că nu-ți fac niciun rău. Am 
trecut pe-aici şi, cum te-am văzut zăcând... 

— Am văzut cum îl dezgropai - grăi cineva în spatele lui, pe 
neaşteptate - şi m-am întors fiindc-am crezut că e cineva 
cunoscut. Să-l scoatem de-aici... 

Tăietorul de lemne întoarse capul, şi cât pe-aci să cadă de 
spaimă. | se tăie răsuflarea şi, dacă n-o luă la goană, fu numai 
din pricina rănitului, care s-ar fi prăbuşit fără sprijinul lui. Cel 
care vorbea era un înger: faţa de marmură aurită, părul blond, 
gura mică şi un aer feminin, în contrast violent cu ochii lui negri, 
bărbăteşti. Veşmântul lui avea o culoare cenuşie, şi în lumina 
amurgului se vedea ca un nor. În mâinile-i fine avea un baston 
de bambus foarte subţire şi o pălărie cu boruri mari, care părea 
o porumbiţă. 

— Un înger... Tăietorul nu-şi putea desprinde ochii de pe 
faţa lui... Un înger, repeta, un înger! 

— Se vede după haine că e un om sărac, spuse arătarea. Ce 
trist e să fii sărac! 

— După cum e cazul... În lumea asta totul e după caz. 


8 Arbore ale cărui fructe seamănă cu perele (n.t.). 


Uitaţi-vă la mine: sunt sărac lipit - munca, nevasta şi coliba, 
asta-i tot ce am - dar nu mă plâng, îngână tăietorul, vorbind ca 
în vis, ca să fie pe placul îngerului, a cărui putere, ca răsplată 
pentru resemnarea lui creştină, putea să-l transforme - numai 
să vrea - din tăietor de lemne în rege. 

Şi pentru o clipă se văzu înveşmântat în aur, acoperit cu o 
mantie de purpură, purtând pe cap o coroană în colţuri şi în 
mână un sceptru bătut în diamante. Groapa cu gunoi se afla 
undeva departe, în urmă... 

— Curios! observă arătarea, înălţându-şi vocea peste 
vaietele Paiaţei. 

— Curios, de ce? La urma urmei, noi, săracii, suntem cei 
mai supuşi. Ce-am putea face? E drept că de când cu şcoala cei 
care au învăţat să citească umblă după ce nu-i cu putinţă. Până 
şi pe nevastă-mea o apucă uneori tristeţea, zice c-ar vrea să 
aibă aripi duminicile. 

Coasta pe care-o urcau devenea tot mai abruptă; rănitul 
leşină de două-trei ori. Arborii suiau şi coborau înaintea ochilor 
lui de muribund ca degetele dansatorilor în dansurile chinezeşti. 
Cuvintele celor care-l duceau aproape pe sus îi umblau prin 
urechi făcând zigzaguri, ca beţivii pe un pământ alunecos. O 
pată mare, neagră, îi cuprinse faţa. Fiori reci şi repezi îi 
împrăştiau în trup cenuşa imaginilor arse. 

— Aşadar nevasta ta ar vrea să aibă aripi duminica? spuse 
arătarea. Să aibă aripi... Şi când te gândeşti că dacă le-ar avea 
nu i-ar fi de niciun folos! 

— Poate, deşi ea zice că le-ar vrea ca să se ducă la 
plimbare, iar când e supărată pe mine, le cere vântului. 

Tăietorul se opri o clipă ca să-şi şteargă sudoarea frunţii cu 
haina şi exclamă: 

— E greu, nu glumă! 

Între timp, arătarea îi spunea: 

— Pentru asta îi sunt prea de-ajuns şi picioarele; oricâte 
aripi ar avea, tot nu te-ar părăsi. 

— Asta nu, sigur că nu, dar nu pentru c-ar fi bună la inimă, 
ci pentru că femeia e o pasăre care nu poate trăi fără colivie şi 
pentru că toate lemnele astea pe care le car acasă, pe toate i le- 
aş rupe pe spinare - şi amintindu-şi atunci că vorbea cu un 
înger, căută s-o dreagă - spre binele ei, nu-i aşa? 

Necunoscutul păstră tăcere. 


— Cine l-o fi bătut aşa de rău pe nenorocitul ăsta? adăugă 
tăietorul, încurcat şi ca să schimbe vorba. 

— Se găsesc întotdeauna... 

— Adevărat că sunt unii gata la orice... Pe ăsta e adevărat 
că... parc-au vrut să omoare un şarpe, un cuţit în gură şi la 
gunoi cu ei! 

— Sunt sigur că mai are şi alte răni. 

— Aia de la buză i-au făcut-o, zic eu, cu un brici, şi-apoi l-au 
aruncat în groapă ca să nu-l mai găsească nimeni. Credeţi-mă 
pe mine. 

— Între cer şi pământ... 

— Ezact ce vream să spun şi eu. 

Când ieşiră din văgăună, văzură arborii plini de zopi/otes, şi 
frica - mai puternică decât durerea - îl făcu pe Paiaţă să nu mai 
crâcnească şi să se strângă ca un arici într-o tăcere de moarte. 

Vântul alerga uşor pe câmpie; sufla de la oraşe spre sate 
subţire, binevoitor, familiar... 

Necunoscutul se uita la ceas şi - după ce lăsă în buzunarul 
rănitului câteva monede - se îndepărtă grăbit, spunând 
tăietorului un bun rămas prietenos. 

Cerul fără un nor strălucea în toată splendoarea lui. 
Mahalalele oraşului se uitau spre câmpie cu luminile electrice 
aprinse, ca nişte chibrituri într-un teatru în care se stinseseră 
lămpile. Şiruri şerpuitoare de arbori se desprinseră din întuneric 
de îndată ce se apropiară de primele locuinţe, colibe de lut 
mirosind a paie, căsuțe de lemn locuite de metişi, case mari cu 
vestibuluri murdare şi iz de grajd, hanuri în care se găseau de 
vânzare clasicele paie, slujnica cu iubitul la armată şi căruţaşi 
stând la sfat pe întuneric. 

Tăietorul de lemne îl părăsi pe rănit în apropiere de primele 
case; înainte de-a pleca îi spuse pe unde s-o ia ca să ajungă la 
spital. Paiaţă deschise ochii, căutând ceva care să-i aline 
suferinţa, să-l scape de sughiţul acela adânc al întregii lui fiinţe, 
dar privirea-i de muribund, fixă ca un spin, îşi înfipse zadarnic 
rugămintea în porţile închise de pe strada pustie. De departe se 
auzeau trâmbiţe - sunând parcă supunerea unui trib nomad - şi 
clopotele care repetau pentru cei răposaţi întru domnul două 
note tremurătoare: mi-la! mi-lă! mi-lă!... 

Un zopilote care se târa în umbră îl făcu să tresară de 
spaimă. Ţipătul păsării cu aripa ruptă era pentru el o 


ameninţare. Şi, încet-încet, ţinându-se de ziduri, sprijinindu-se 
de tremurarea lor nemişcată, în plâns şi geamăt, porni fără să 
ştie unde, cu faţa biciuită de vânt - de vântul acela care muşca 
gheaţa înainte ca noaptea să-şi sufle îndârjirea. Sughiţul îl 
hărţuia mereu... 

Tăietorul lăsă să-i cadă povara de lemne în curtea colibei, 
aşa cum făcea întotdeauna. Câinele, care i-o luase înainte, îl 
întâmpină gudurându-se. Îl dădu la o parte şi, fără să-şi scoată 
pălăria, îşi aruncă pe umeri haina ca nişte aripi de liliac şi se 
apropie de focul aprins într-un colţ, la care nevasta lui încălzea 
nişte turte, şi-i povesti întâmplarea. 

— În groapa cu gunoi m-am întâlnit c-un înger... 

Lumina flăcărilor juca pe pereţii de bambus şi pe tavanul 
din paie ca aripile altor îngeri. 

Din colibă ieşea un fum alb, tremurător, vegetal. 


V 
DOBITOCUL ĂLA! 


Secretarul Preşedintelui asculta pe doctorul Barreño. 

— Vreau să vă spun, domnule secretar, că de zece ani 
vizitez zi de zi o cazarmă în calitate de medic militar. Vreau să 
vă mai spun că am fost victima unei agresiuni incalificabile, am 
fost arestat, şi aceasta numai datorită faptului că... dar mai bine 
să vă povestesc cele întâmplate: în spitalul militar s-a ivit o 
maladie ciudată; zilnic mureau zece-doisprezece oameni 
dimineaţa,  zece-doisprezece  după-masă,  zece-doisprezece 
noaptea. Şeful serviciului sanitar al armatei mă însărcină atunci 
ca împreună cu alţi colegi să cercetez cazul şi să raportez 
asupra cauzelor morţii unor oameni care cu o zi înainte de-a 
deceda, intrau în spital sănătoşi sau aproape sănătoşi. Trebuie 
să vă spun că după 
cinci autopsii am izbutit să stabilesc că nenorociţii aceia mureau 
de-o perforaţie intestinală de mărimea unui bănuţ, produsă de 
un agent pe care nu-l cunoşteam, dar care mai apoi se dovedi a 
fi sulfatul de sodiu ce li se dă ca purgativ, sulfat de sodiu 
cumpărat de la fabricile de apă gazoasă şi prin urmare, de 
proastă calitate. Trebuie să vă spun că ceilalţi medici, colegii 
mei, nu au fost de aceeaşi părere cu mine şi că, fără îndoială, 
din această cauză nu au fost arestaţi; pentru ei era o boală 


nouă, care trebuia studiată. Trebuie să vă spun că au murit o 
sută patruzeci de soldaţi şi că mai sunt încă două butoaie de 
sulfat. Trebuie să vă spun că pentru a fura câţiva pesos, şeful 
serviciului sanitar al armatei a sacrificat o sută patruzeci de 
oameni, plus cei care vor urma... Trebuie să vă mai spun... 

— Doctor Luis Barreño, strigă la uşa secretariatului un 
aghiotant prezidenţial. 

—...Şi am să vă spun, domnule secretar, ce-mi va spune El. 

Secretarul îl întovărăşi pe doctorul Barrefo câţiva paşi. 
Lăsând deoparte problema umanităţii, îl interesa felul în care 
vorbea doctorul: întretăiat, monoton, cenuşiu, în concordanţă cu 
capul cărunt şi cu faţa lui de om de ştiinţă, asemănătoare unui 
biftec uscat. 

Preşedintele republicii îl primi în picioare, cu capul sus, cu 
un braţ lăsat, fireşte, în jos şi cu altul la spate. Fără să-i dea 
timp să-l salute, îi strigă: 

— Trebuie să-ţi spun, don Luis, şi s-o ţii bine minte, că nu 
sunt dispus să tolerez câtuşi de puţin ca din pricina trăncănelii 
unor doctoraşi, să se zdruncine prestigiul guvernului meu. 
Duşmanii mei ar trebui să n-o uite, altfel, la primul prilej, le zbor 
capul. Poţi să pleci. Şterge-o! Şi cheamă pe dobitocul ăla! 

Mergând de-a-ndăratelea, cu pălăria în mână şi cu o cută 
tragică pe frunte, palid ca în ziua când va fi înmormântat, 
doctorul Barreño ieşi din cabinetul prezidenţial. 

— Sunt pierdut, domnule secretar, sunt pierdut. Tot ce-am 
auzit a fost: „poţi să pleci, şterge-o şi cheamă pe dobitocul ăla!” 

— Eu sunt dobitocul ăla! 

De la o masă din colţ se ridică un scrib şi după ce spuse 
aceste cuvinte, intră în cabinetul Preşedintelui pe uşa prin care 
abia ieşise doctorul Barrefo. 

— Am crezut c-o să mă lovească. Dacă l-aţi fi văzut! bâigui 
medicul, ştergându-şi sudoarea care îi curgea pe faţă. Dacă l-aţi 
fi văzut! Dar eu vă răpesc timpul, domnule secretar, şi 
dumneavoastră sunteţi foarte ocupat! Aşa că plec. Şi multe 
mulţumiri! 

— Pentru nimic. Cu bine, doctore, cu bine! 

Secretarul termina corespondența pe care Domnul 
Preşedinte urma s-o semneze în câteva clipe. Oraşul sorbea 
oranjada amurgului, înveşmântat în nori frumoşi de olandă albă 
şi împodobit cu stele deasupra capului, ca un înger în altar. Din 


clopotniţele luminoase cădeau pe străzi, ca picuri, notele din 
Ave Maria. 

Barrefo se întoarse acasă zdrobit. Cine se poate feri de-o 
lovitură de pumnal dată pe la spate?! închise uşa, privind 
acoperişurile de unde putea să coboare o mână criminală ca să-l 
sugrume şi se refugie în camera lui, într-o nişă unde-şi păstra 
hainele. 

Jachetele atârnau solemn, ca nişte spânzurați care se 
conservau în naftalină, şi, stăpânit de gândul morţii, Barreño îşi 
aminti de asasinarea tatălui său, petrecută cu mulţi ani în urmă, 
noaptea pe drum când era singur. Familia trebuise să se 
mulţumească cu rezultatul nul al anchetei oficiale - farsa 
încoronase infamia - şi cu o scrisoare anonimă care spunea cam 
acestea: „Veneam, cumnatul meu şi cu mine, pe drumul care 
duce de la Vuelta Grande la Canoa, pe la unsprezece noaptea, 
când, la o oarecare depărtare, răsună o împuşcătură, apoi altele 
- puturăm număra cinci. Ne ascunsem într-o pădurice apropiată. 
Auzeam venind în direcţia noastră câţiva călăreţi în galop. 
Trecură pe lângă noi, gata să ne atingă, şi după un răstimp, 
când totul se linişti, ne continuarăm drumul. Dar caii noştri 
începură foarte repede să sforăie şi să dea înapoi. 
Descălecarăm, cu pistoalele în mâini, să vedem ce putea fi la 
mijloc şi găsirăm zăcând cu faţa la pământ cadavrul unui om, iar 
la câţiva paşi un catâr rănit, pe care cumnatul meu îl scăpă de 
chinuri. Fără să şovăim, ne întoarserăm să dăm de veste la 
Vuelta Grande... La comandaturi găsirăm pe colonelul Jose 
Parrales Sonriente, «omul cu măgăriţa», întovărăşit de un grup 
de prieteni, stând în jurul unei mese pline de pahare. ÎI 
chemarăm deoparte şi pe şoptite îi povestirăm tot ce 
văzuserăm. Întâi împuşcăturile, apoi... Ascultându-ne, înălţă din 
umeri, privi spre flacăra lămpii murdare şi răspunse încet: 
«Duceţi-vă drept acasă şi - ascultaţi-mă pe mine - nu mai 
vorbiţi nimănui de asta»...” 

— Luis!... Luis!... 

Dintre hainele agăţate se desprinse o jachetă şi căzu ca o 
pasăre de pradă. 

— Luis!... 

Barrefo sări în picioare şi începu să frunzărească o carte, la 
doi paşi de bibliotecă. Ce spaimă ar fi tras soţia lui dacă l-ar fi 
găsit între haine! 


— Ştii că n-ai niciun haz?! O să te omori studiind sau o să-ţi 
pierzi minţile. Adu-ţi aminte ce-ţi tot spun! Nu vrei să înţelegi că 
pentru a ajunge ceva în ţara asta e nevoie mai mult de vorbărie 
decât de ştiinţă? Ce câştigi cu învăţătura? Nimic! Poate cel mult 
o pereche de ciorapi, şi nici atât... Asta ne mai lipsea... Asta ne 
mai lipsea!... 

Lumina şi vocea soţiei îi redară liniştea. 

— Asta ne mai lipsea! învăţătură şi iar învăţătură! Şi pentru 
ce, mă rog? Ca să se spună, după ce-o să mori, c-ai fost un 
savant, aşa cum se spune de toţi... Să studieze felcerii; tu n-ai 
nevoie, că eşti titrat, doar la asta serveşte diploma: să ştii fără 
să mai studiezi. Şi nu mai face mutra asta acră! In loc de 
bibliotecă, ar trebui să ai pacienţi. Dacă pentru fiecare hârţoagă 
inutilă din astea ai avea un bolnav, noi cei din casă, am fi mai 
sănătoşi. Eu aş vrea să văd că ai o clinică plină, că sună 
telefonul la orice oră, că te cheamă la consultaţii... In sfârşit, că 
ai ajuns şi tu ceva în viaţă... 

— Nu vreau să ajung „ceva” în felul acela... 

— Bine, atunci... cineva important. Şi pentru asta să nu-mi 
spui că e nevoie să-ţi strici ochii pe cărţi, aşa cum faci tu. Ar 
vrea ei să ştie ceilalţi medici jumătate din ce ştii tu, dar n-au 
nevoie. Destul că ştiu să se înfigă şi să-şi facă un nume. Medicul 
Domnului Preşedinte încoace, medicul Domnului Preşedinte 
încolo... Asta, da, vezi, asta înseamnă a fi într-adevăr cineva... 

— Eeeei... şi Barreno prelungeşte pe „e” ca şi cum ar avea 
o mică lipsă de memorie. Ei, atunci, fetiţo, lasă-ţi speranţele; ai 
să cazi jos când îţi voi povesti că vin de la Preşedinte; da, da, l- 
am văzut pe Preşedinte. 

— Cum?! Şi ce ţi-a spus, cum te-a primit? 

— Rău. Tot ce-am auzit a fost „să i se taie capul”. M-a prins 
o frică groaznică şi ce-a fost mai rău era că nu găseam uşa să 
ies. 

— S-a înfuriat? Nu-i nimic, nu eşti nici primul, nici ultimul pe 
care se înfurie, pe alţii îi bate! Şi după ce tăcu câteva momente, 
adăugă: Pe tine te-a pierdut întotdeauna frica... 

— Bine, femeie, dar arată-mi pe cineva care să fie curajos 
cu o fiară! 

— Nu, Luis, nu mă gândeam la asta, vorbeam de chirurgie, 
fiindcă acum nu mai poţi ajunge medicul Preşedintelui. Pentru 
asta ar trebui să nu-ţi mai fie frică. Ca să fii chirurg e nevoie de 


i 


curaj. Crede-mă. Curaj şi hotărâre ca să înfigi bisturiul. O 
croitoreasă care se teme să nu strice stofa n-o să ajungă 
niciodată să taie bine o rochie. Şi o rochie bună, nu-i aşa, 
înseamnă ceva. În schimb, doctorii pot să se exerseze pe 
indieni, la spital. lar pe chestia cu Preşedintele, nu te mai necăji. 
Omul trebuie să fie scos din fire din pricina asasinatului aceluia 
oribil de la Portalul Domnului. 

— Fă bine şi taci! Să nu se întâmple ce nu s-a întâmplat aici 
niciodată: să te lovesc! Nu e un asasinat şi nu există nimic oribil 
în faptul că s-a terminat cu călăul acela odios, care pe un drum 
pustiu mi-a ucis tatăl, un bătrân singur şi fără apărare. 

— După o anonimă. Parcă n-ai fi bărbat. Cine se ia după 
anonime? 

— Eu nu mă iau după anonime. Dacă m-aş lua... 

— Parcă n-ai fi bărbat... 

— Lasă-mă să vorbesc! Dacă m-aş lua după anonime, n-ai 
mai fi aici, în casa mea. Barrefo îşi cerceta buzunarele cu grabă 
şi nerăbdare. N-ai mai fi aici, în casa mea. Poftim, citeşte... 

Palidă, fără altă culoare decât roşul chimic al buzelor, 
femeia luă hârtia pe care i-o întindea bărbatul şi o citi într-o 
clipă: 


„Doctore, fii bun şi consolează-ţi nevasta, acum când «omul 
cu măgăriţa» a trecut într-o lume mai bună. Sfatul unor prieteni 
şi al unor prietene care te iubesc.” 


Cu un hohot de râs dureros - aşchii de falsă veselie care 
umplură eprubetele şi retortele din micul laborator ai doctorului 
Barrefio asemeni unui venin necunoscut - femeia înapoie biletul 
bărbatului. O servitoare întredeschise uşa şi spuse: 

— Masa e servită! 


În palat, Preşedintele semna corespondenţa, asistat de 
bătrânelul care intrase la plecarea doctorului Barrefio când se 
auzise chemat cu numele de „dobitocul ăla”. 

„Dobitocul ăla” era un om îmbrăcat sărăcăcios, cu pielea 
roz, ca a unui pui de şoarece, cu părul de aur, dar de aur prost, 
falsificat, cu ochii albaştri şi tulburi, pierduţi în dosul unor 
ochelari de culoarea gălbenuşului de ou. 

Preşedintele aşternu ultima semnătura, iar bătrânelul, în 


graba de a pune tamponul, vărsă călimara peste plicul semnat. 

— Dobitocule! 

— Dom...nule Pre... 

— Dobitocule! 

O apăsare furioasă pe sonerie, apoi alta, alta... zgomot de 
paşi, şi în uşă apăru un aghiotant. 

— Generale, să i se dea animalului ăstuia două sute de 
lovituri de baston! răcni Preşedintele şi trecu imediat în Casa 
prezidenţială. 

Masa era servită. 

„Animalului” i se umplură ochii de lacrimi. Nu vorbi pentru 
că nu putea şi pentru că ştia că era inutil să implore iertarea: 
Domnul Preşedinte era turbat de asasinarea lui Parrales 
Sonriente. In faţa ochilor lui înceţoşaţi apărură nevasta şi copiii 
lui: o bătrâioară obosită şi o jumătate de duzină de copilaşi 
slăbuţi, care cereau iertare pentru el. Cu mâna crispată îşi căută 
buzunarul hainei ca să scoată batista şi să plângă amarnic - ah! 
de ce nu putea să tipe, s-ar fi uşurat! - gândind nu că pedeapsa 
ar fi nedreaptă, cum ar fi făcut ceilalţi muritori, ci dimpotrivă, că 
merita să fie lovit ca să înveţe să nu se mai poarte ca un 
neghiob - ah! de ce nu putea să ţipe, s-ar fi uşurat! - să fie atent 
şi să nu mai verse cerneala peste note - ah! de ce nu putea să 
tipe... s-ar fi uşurat!... 

Dintre buzele crispate îi ieşeau dinţii, ca o peineta, 
contribuind, împreună cu spaima şi cu obrajii scobiţi, să-i dea 
înfăţişarea unui condamnat la moarte. Năduşeala ii lipea 
cămaşa pe spinare şi - ciudat! - era nenorocit din cauza 
aceasta. Niciodată nu transpirase atâta! Şi să nu poată striga ca 
să se uşureze. Şi greaţa, frica asta care-l făcea să... să... să 
tremure. _ 

Aghiotantul îl scoase de braţ ca pe-un năuc. Il cuprinsese o 
amorţeală macabră, avea ochii ficşi, în urechi o groaznică 
senzaţie de gol, iar pielea şi-o simţea grea, foarte grea şi parcă 
ruptă din dreptul rinichilor, şi era slăbit, tot mai slăbit... 

După câteva minute, în sala de mâncare: 

— Permiteţi, Domnule Preşedinte? 

— Intră, generale. 

— Domnule Preşedinte, vin să vă raportez că „animalul ăla” 


? Pieptene mare, cu dinţi rari, pus în cap pentru a sprijini voalul numit 
mantilla (n.t.). 


n-a putut suporta două sute de lovituri. 

Servitoarea, care ţinea tava cu mâncare din care se servea 
Preşedintele în acel moment - cartofi copţi în coajă - începu să 
tremure... 

— Şi tu de ce tremuri?! o apostrofă stăpânul. Apoi, 
întorcându-se către generalul care în poziţie de drepţi, cu chipiul 
în mână, aştepta fără să clipească: Bine, poţi să te retragi. 

Fără să lase tava, servitoarea alergă după aghiotant şi 
ajungându-l din urmă, îl întrebă de ce n-a putut suporta 
condamnatul cele două sute de lovituri. 

— Cum de ce? Fiindc-a murit! 

Cu tava mereu în mână, servitoarea se întoarse în sala de 
mâncare. 

— Señor, spuse aproape plângând Preşedintelui, care 
mânca liniştit, zice că n-a putut suporta fiindc-a murit! 

— Ei şi? Serveşte ce urmează! 


VI 
CAPUL UNUI GENERAL 


Miguel Chip-de-înger, omul de încredere al Preşedintelui, 
intră îndată după terminarea mesei. 

— Mii de scuze, Domnule Preşedinte, spuse apărând în uşa 
sufrageriei. (Era frumos şi rău ca satana.) Mii de scuze, Domnule 
Preşedinte, dacă vin... acum, dar a trebuit să-i ajut unui tăietor 
de lemne la transportarea unui rănit pe care-l scosese dintr-o 
groapă cu gunoi, aşa că n-am putut veni mai înainte! Şi vă 
informez, Domnule Preşedinte, că nu era vorba de vreo 
persoană cunoscută, ci de un om oarecare, fără importanţă. 

Preşedintele era îmbrăcat ca de obicei, după regulile celui 
mai riguros doliu: pantofi negri, haine negre, cravată neagră, şi 
tot neagră şi pălăria, pe care nu şi-o scotea niciodată. Sub 
mustăţile-i cărunte, lăsate la colţurile buzelor, îşi ascundea 
gingiile fără dinţi, pielea îi atârna pe obraji şi avea pleoapele 
ciupite. 

— Şi l-ai dus unde trebuie? întrebă Preşedintele, 
descreţindu-şi sprâncenele. 

— Domnule Preşedinte, să vedeţi... 

— Ce vorbă-i asta? Cineva care se laudă că e prietenul 
Preşedintelui republicii nu părăseşte în stradă un biet rănit, 


victimă a unui agresor necunoscut! 

O mişcare uşoară la uşa sufrageriei îl făcu să întoarcă capul. 

— Intră, generale... 

— Cu voia dumneavoastră, Domnule Preşedinte... 

— E totul gata, generale? 

— Da, Domnule Preşedinte! 

— Du-te chiar dumneata, generale; prezintă condoleanţele 
mele văduvei şi dă-i aceşti trei sute de pesos, pe care-i trimite 
Preşedintele republicii ca ajutor de înmormântare. 

Generalul, care rămăsese în picioare, cu chipiul în mâna 
dreaptă, încremenit, aproape fără să respire, luă banii de pe 
masă, făcu stânga-mprejur şi, câteva minute mai târziu, plecă în 
automobilul în care se afla coşciugul cu corpul „dobitocului ăla”. 

Chip-de-înger se grăbi să explice: 

— Am vrut să merg cu rănitul până la spital, dar apoi mi-am 
spus: „Cu un ordin al Domnului Preşedinte îl vor îngriji mai 
bine”. Şi cum trebuia să vin aici, chemat de dumneavoastră, ca 
să vă repet încă o dată cât de greu mi-e să mă gândesc cum |- 
au omorât mişeii, pe la spate, pe bunul nostru Parrales 
Sonriente... 

— Bine, voi da ordinul. 

— Nici nu se putea aştepta altceva de la cel despre care 
atâţia oameni spun că n-ar trebui să guverneze această ţară... 

Preşedintele sări ca ars. 

— Cine sunt aceia? 

— În primul rând eu, Domnule Preşedinte, eu, care cred 
împreună cu mulţi alţii că un om ca dumneavoastră ar trebui să 
guverneze o ţară ca Franţa, sau ca libera Elveţie, sau ca harnica 
Belgie, sau ca minunata Danemarcă!... Dar, mai ales ca Franţa... 
Dumneavoastră aţi fi omul ideal pentru a conduce destinele 
marelui popor al lui Gambetta? şi Victor Hugo! 

Un surâs aproape imperceptibil se desemnă sub mustaţa 
Preşedintelui, care, ştergându-şi ochelarii cu o batista de 
mătase albă, fără a-l slăbi din ochi pe Chip-de-înger, îndreptă 
după o scurtă pauză conversaţia în altă direcţie. 

— Te-am chemat, Miguel, pentru o chestiune care mă 
interesează şi care vreau să se rezolve chiar în noaptea asta. 
Autorităţile au ordonat arestarea pungaşului acela de Eusebio 


19 Leon Gambetta (1838-1882), avocat şi om de stat francez, republican de 
extremă stângă (n.r.). 


Canales, generalul pe care-l cunoşti, va fi ridicat după miezul 
nopţii din casa lui. Din motive particulare, deşi e unul din cei 
care l-au asasinat pe Parrales Sonriente, guvernul nu consideră 
oportun să-l bage la închisoare, aşa că omul acesta trebuie să 
fugă imediat. Du-te la el chiar acum, spune-i tot ce ştii şi 
sfătuieşte-l, ca şi cum ar veni de la tine, să se facă nevăzut chiar 
în noaptea asta. Poţi să-i dai şi o mână de ajutor, dar dacă nu 
vrea să fugă - crezând, ca orice militar de carieră, că nu e 
onorabil - şi dacă mâine îl vor prinde, pun să-i taie capul. Nu 
trebuie să ştie nimic despre convorbirea asta - rămâne între noi 
doi... Şi tu bagă de seamă, să nu afle poliţia că te duci la el; fii 
atent cum aranjezi lucrurile ca să nu dai naştere la bănuieli şi fă 
ca pungaşul acela s-o şteargă imediat. Poţi pleca. 

Favoritul ieşi cu faţa pe jumătate îngropată într-o eşarfă 
neagră. (Era frumos şi rău ca satana.) Ofițerii care păzeau sala 
de mâncare îl salutară ostăşeşte. Presimţeau sau poate aflaseră 
că ducea în mâini capul unui general? Şaizeci de nenorociţi 
căscau în sala de audienţe, aşteptând ca Domnul Preşedinte să 
fie liber. Străzile din apropierea palatului şi a Casei prezidenţiale 
erau împodobite cu flori. Grupuri de soldaţi, sub conducerea 
Comandantului pieţei, înfrumuseţau frontispiciul cazărmilor 
vecine cu lampioane, steguleţe şi ghirlande de foiţă albastră şi 
albă. 

Chip-de-înger nici nu-şi dădu seama de pregătirile acelea de 
sărbătoare. Trebuia să-l vadă pe general, să stabilească 
împreună un plan şi să-i înlesnească fuga. Totul i se păru uşor 
până nu începură să-l latre câinii din pădurea aceea 
monstruoasă care-l apăra pe Domnul Preşedinte de duşmani, 
pădure de arbori cu urechi, care, la cel mai slab ecou, se 
răsuceau ca frământaţi de uragan. Nici cel mai uşor foşnet iscat 
pe o rază de-o leghe nu scăpa atenţiei acelor milioane de 
cartilaje înfometate. Câinii continuau să latre. O reţea de fire 
invizibile, mai invizibile decât firele de telegraf, lega fiecare 
frunză cu Domnul Preşedinte, atent la ceea ce se petrecea în 
măruntaiele cele mai adânci ale cetăţenilor. 

Ce bine ar fi să poţi face o înţelegere cu dracul şi să-i vinzi 
sufletul, cu condiţia de a înşela vigilenţa poliţiei şi de a înlesni 
fuga generalului... Dar dracul nu face acte de milostenie, deşi 
isprava asta ar putea avea urmări grave... Capul unui generai şi 
încă ceva... Rosti cuvintele ca şi cum într-adevăr ar fi avut în 


mâini capul generalului şi încă ceva. 

Ajunsese în faţa casei generalului Canales, situată în 
cartierul La Merced. Era o casă mare, pe colţ, veche de aproape 
o sută de ani; cele opt balcoane care dădeau spre strada 
principală şi poarta mare, pentru trăsuri, de pe cealaltă stradă îi 
dădeau un fel de nobleţe, ca de monedă antică. Un moment 
favoritul se gândi să se oprească aici şi în cazul când ar auzi 
zgomot înăuntru, să bată, ca să-i deschidă. Dar prezenţa 
jandarmilor, care se-nvârteau pe trotuarul din faţă, îl făcu să-şi 
schimbe gândul. Grăbi pasul, dar nu fără a arunca o privire pe 
fereastră, ca să vadă dacă nu-i înăuntru cineva căruia i-ar putea 
face semn. Nu văzu pe nimeni. Să se oprească pe trotuar - cu 
neputinţă fără a nu deveni suspect. In colţul opus însă era o 
cârciumă, şi ca să poată rămâne aproape de casa generalului, 
trebuia să intre şi să consume ceva. O bere. Spuse câteva 
cuvinte femeii care servea şi, cu paharul de bere în mână, 
întoarse capul, ca să vadă cine ocupa banca lipită de perete, 
căci, intrând, zărise cu coada ochiului o siluetă. Individul purta o 
pălărie mare, trasă până peste ochi, un şervet în jurul gâtului, 
gulerul hainei ridicat, nişte pantaloni largi în partea de jos, ca o 
pâlnie, şi ghetele descheiate, cu toc înalt, cu vârful de pânză 
ceruită, iar restul din piele galbenă şi postav cafeniu. 
Plimbându-şi privirea distrată prin încăpere, favoritul văzu 
şirurile de sticle frumos aliniate pe rafturi, „S"-ul luminos al 
becului electric, o reclamă de vinuri spaniole, care-l înfăţişa pe 
Bachus călare pe un butoi, între călugări pântecoşi şi femei 
despuiate, iar deasupra un portret al Domnului Preşedinte, 
scandalos de întinerit, cu nişte linii de cale ferată, în chip de 
epoleţi, pe umeri, în timp ce un înger lăsa să-i cadă pe creştet o 
cunună de laur. Era un portret executat cu mult gust artistic. Din 
când în când, Chip-de-înger privea casa generalului. Trebuia să 
fie atent, să nu facă vreo greşeală - poate că cel de pe banchetă 
şi crâşmăriţa erau mai mult decât prieteni... Işi descheie haina, 
se rezemă de tejghea şi-apoi îşi încrucişă picioarele cu aerul 
unei persoane care n-are de gând să plece imediat. Dac-ar mai 
cere o bere? O ceru şi pentru a câştiga timp plăti cu o bancnotă 
de o sută de pesos. Poate că n-avea să-i schimbe. Intr-adevăr, 
crâşmăriţa deschise - nemulțumită - sertarul, scormoni printre 
bancnotele murdare şi-apoi îl închise cu zgomot. N-avea de 
unde da restul. Întotdeauna aceeaşi poveste: să plece să 


schimbe. Îşi scoase şorţul şi punându-şi-l pe braţele goale, ieşi în 
stradă, după ce aruncă individului de pe banchetă o privire plină 
de înţeles, ca şi cum i-ar fi recomandat să nu-l piardă din ochi pe 
client, ca să nu fure ceva. Precauţie inutilă, fiindcă în acel 
moment, ca picată din cer, ieşi din casa generalului o 
domnişoară, şi Chip-de-înger nu mai stătu pe gânduri. 

— Señorita - îi spuse, ajungând-o din urmă şi mergând 
alături de dânsa - anunţaţi, vă rog, pe stăpânul casei de unde 
aţi ieşit că am să-i comunic ceva extrem de urgent... 

— Tatălui meu? 

— Sunteţi fiica generalului Canales? 

— Da, domnule... 

— Atunci... nu, nu vă opriţi... mergeţi... să ne continuăm 
drumul... lată cartea mea de vizită. Spuneţi-i, vă rog, că-l aştept 
la mine acasă cât mai repede cu putinţă; eu mă duc chiar acum 
acasă şi-l aştept acolo. Spuneţi-i că viaţa îi e în primejdie... Da, 
da, la mine acasă, cât mai repede posibil... 

Vântul îi smulse pălăria şi trebui să fugă înapoi după ea ca 
S- 

o prindă. Îi scăpă din mâini de două-trei ori. În sfârşit o captură, 
cu gesturile omului care urmăreşte o găină în curtea de păsări. 

Se întoarse la cârciumă sub pretext de-a lua restul, în 
realitate ca să vadă ce impresie făcuse ieşirea lui grăbită asupra 
celui de pe banchetă. Il găsi luptându-se cu crâşmăriţa, o 
înghesuise lângă perete şi-i căuta lacom gura, ca să-i smulgă un 
sărut. 

— Copoi scârbos, nu degeaba-ţi zice lumea greţosuli!, 
spunea crâşmăriţa, iar omul de pe banchetă, speriat de 
zgomotul paşilor lui Chip-de-înger, îi dădu drumul. 

Chip-de-înger interveni prietenos, ca să-şi realizeze 
planurile 
mai uşor. Dezarmă pe crâşmăriţă, care pusese mâna pe-o sticlă, 
şi se întoarse împăciuitor spre omul de pe banchetă. 

—  Linişteşte-te, linişteşte-te, señora! Ce maniere sunt 
astea? Păstrează restul şi lămuriţi-vă cu binele. Nu câştigaţi 
nimic făcând scandal. Ba mai poate veni şi poliţia, mai ales dacă 
prietenul... 

— Lucio Vâsquez, la ordinele dumneavoastră. 


11 Agentul de poliţie se numeşte Lucio Vásquez, iar cârciumăriţa pronunţă 
Sucio (murdar) Bascas (greață) (n.t.). 


— Lucio Vâsquez? Sucio Bascas! Cât despre poliţie... La 
fiecare pas te ameninţă cu poliţia! Să poftească, n-au decât să 
vină. Nu mi-e frică de ei, domnule. Eu nu-s indiană ca să mă 
ameninte ăsta cu închisoarea! 

— Dacă vreau, te bag într-un bordel, nu într-o închisoare, 
mormăi Vâsquez, scuipând imediat ceea ce-şi scosese, horcăind, 
din gâtlej. 

— Ba o să bagi pe cine ştiu eu! 

— Ei... haide, haide, ajunge, faceţi pace! 

— Bine, señor, eu nu mai zic nimic. 

Vocea lui Vâsquez era neplăcută, vorbea ca o femeie, cu un 
glas subţire, dulceag şi fals. Indrăgostit până peste cap de 
crâşmăriţă, se lupta cu ea zi şi noapte ca s-o facă să-l sărute de 
bunăvoie, nu-i cerea mai mult. Dar crâşmăriţă nu voia nici în 
ruptul capului, sub cuvânt că cine dă un deget dă toată mâna. 
Rugăminţi, ameninţări, daruri, suspine prefăcute sau adevărate, 
serenade, minciuni linguşitoare, totul se sfărâma de refuzul 
încăpățânat al crâşmăriţei, care nu se lăsa nici învinsă, nici 
convinsă. „Cine mă iubeşte - spunea ea - ştie că dragostea cu 
mine e trântă, nu glumă.” 

— Acum că aţi tăcut - continuă Chip-de-înger, vorbind ca 
pentru el şi frecând cu degetul arătător o monedă de nichel 
ţintuită pe tejghea - am să vă povestesc ce e cu domnişoara din 
casa de peste drum. 

Şi se pregătea tocmai să le spună că-l rugase un prieten s- 
o întrebe dacă primise scrisoarea lui, când crâşmăriţa i-o luă 
înainte: 

— Norocosule, las’, c-am văzut noi cum îi tragi clopotele! 

Favoritului i se luminară ochii. „Îi trage clopotele...” Să 
spună că se opune familia... Să simuleze o răpire... Răpire, 
siluire, se aseamănă... 

Continuă să frece cu degetul moneda ţintuită pe tejghea, 
dar acum mişcarea era mai repede. 

— E adevărat, răspunse Chip-de-înger, dar sunt amărât 
pentru că tatăl ei nu vrea să ne căsătorim... 

— A! să n-aud de bătrânul ăsta, îl întrerupse Vâsquez. Se 
uită la noi ca la dracu, ca şi când noi am fi de vină c-am primit 
ordin să-l urmărim peste tot! 

— Aşa-s bogaţii, adăugă crâşmăriţa, tot bosumflată. 

— Şi din pricina asta, continuă să le explice Chip-de-înger, 


m-am gândit s-o răpesc. Ea e de acord. Acum am vorbit cu ea 
din nou şi ne-am hotărât. O răpesc la noapte. 

Crâşmăriţa şi Vásquez surâseră. 

— la dă-ne câte-un păhărel, spuse Vásquez crâşmăriţei, că 
începe să devină interesant! Apoi se întoarse spre Chip-de-înger, 
oferindu-i o ţigară: Fumaţi, domnule? 

— Nu, mulţumesc... dar... ca să nu te refuz... 

Crâşmăriţa umplu trei păhărele, în timp ce ei îşi aprindeau 
ţigările. 

După o clipă, când îi mai trecu arsura băuturii, Chip-de- 
înger îi întrebă: 

— M-aş putea bizui pe voi? Fie ce-o fi, am nevoie de ajutorul 
vostru. Şi asta chiar azi! 

— După unsprezece noaptea eu nu pot, că sunt de serviciu, 
observă Vâsquez, dar m-ar putea înlocui asta... 

— „Asta” să-i spui mamă-ti! Cu mine să vorbeşti politicos! 

— M-ar putea înlocui „dânsa”, numită şi Masacuata. Şi, 
întorcându-se spre crâşmăriţă: Face cât doi, afară numai dacă 
nu preferaţi să vă trimit în locul meu un bărbat. Am un prieten 
de toată încrederea. 

— Tu, la toate-l scoţi pe Genaro Rodas, dovleacul ăla alb! 

— De ce dovleac alb? iscodi Chip-de-înger. 

— Pentru ca pare mort, e... de-co-ro-lat... sau cum îi spune, 
că nu mai ştiu nici să vorbesc... de-co-lo-rat... asta e! 

— Şi ce-are a face scripca cu iepurele? 

— În ceea ce mă priveşte, nu văd niciun inconvenient... 

— Ba da, domnule, iertaţi-mă că vă tai vorba, are a face, 
numai că nu voiam să vă spun: femeia lui Genaro Rodas, una pe 
care-o cheamă Fedina, spune peste tot că fata generalului o să 
fie naşa copilului ei; care va să zică Genaro Rodas, prietenul 
ăsta al tău, nu-i omul cel mai potrivit pentru ceea ce vrea 
domnul. 

— Măi, câte mofturi! 

— Pentru tine toate-s mofturi! 

Chip-de-înger îi mulţumi lui Vásquez pentru bună-voinţă, 
dându-i să înţeleagă că era mai bine să nu conteze pe dovleac 
alb pentru că, aşa cum spunea crâşmăriţă, nu era deloc omul 
potrivit. 

— E păcat, prietene Vâsquez, că nu mă poţi ajuta dumneata 
la treaba asta... 


— Şi mie-mi pare rău că nu va pot ține tovărăşie; dacă aş fi 
ştiut mai înainte, mi-aş fi cerut o permisie. 

— Dacă se poate aranja cu bani... 

— Nu, nici vorbă de-aşa ceva, eu nu-s din cei care se lasă 
greu, dar credeţi-mă, nu se poate face nimic... şi-şi duse mâna 
la ureche. 

— Ce să facem, dacă nu se poate, nu se poate. Eu am să 
vin la noapte, la unu jumătate-două fără un sfert, căci, în 
dragoste, ştiţi vorba: inima toată şi îndată. 

Işi luă rămas bun în pragul uşii, îşi duse ceasul de mână la 
ureche ca să audă dacă merge - ce fior al destinului în acea 
pulsaţie isocronă! - şi porni grăbit, cu eşarfa neagră peste faţa-i 
palidă. Ducea în mâini capul unui general şi încă ceva. 


VII 
MOARTEA PAIAŢEI 


Genaro Rodas se opri lângă perete ca să-şi aprindă o ţigară. 
Lucio Vâsquez apăru tocmai când freca chibritul pe cutie. Un 
câine vomita pe grilajul sanctuarului. 

— Ce vânt afurisit, mormăi Rodas văzându-şi prietenul. 

— E, ce mai spui, băiatule? îl întrebă, în chip de salut, 
Vásquez; apoi îşi continuară drumul împreună. 

— Nimic, dar tu? 

— Unde te duci? 

— Cum unde mă duc? Asta-i bună! Păi nu vorbisem noi să 
ne întâlnim aici? 

— Am crezut c-ai uitat. Să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat. 
Dar hai să bem ceva! Nu ştiu cum se face, dar parcă am poftă 
de-un păhărel. Vino, să trecem mai întâi pe la Portalul Domnului, 
să vedem ce mai e pe-acolo. 

— Cred că nu-i nimic, dar, dacă vrei, să trecem. De când i- 
au oprit pe milogi să mai doarmă acolo, nu mai vezi nici ţipenie 
de om noaptea. 

— Cu atât mai bine. Să trecem prin faţa portalului dacă vrei. 
Uh, ce vânt s-a pornit... 

După asasinatul colonelului Parrales Sonriente, poliţia 
secretă nu pierdea din ochi nicio clipă Piaţa Catedralei: 
încredinţaseră supravegherea ei celor mai vajnici agenţi. 
Vásquez şi prietenul său străbătură piaţa, urcară treptele 


dinspre palatul arhiepiscopal şi ieşiră prin partea numită Cien 
Puertas!?. Umbrele coloanelor, aşternute pe pământ, ocupau 
locul cerşetorilor. O scară, pe urmă alta, şi alta arătau că 
zugravii se pregătesc să reîntinerească edificiul. Intr-adevăr 
dintre toate dispoziţiile luate de onorabila Primărie pentru a-i 
dovedi Domnului Preşedinte devotamentul ei necondiţionat, cea 
mai de seamă privea curățirea şi înfrumusețarea acelui loc - 
teatrul odiosului asasinat - cu cheltuiala turcilor care-şi aveau 
acolo bazarurile lor mirosind a cârpă arsă. „Să plătească turcii, 
pentru că, trăind în locul crimei, sunt şi ei, într-o oarecare 
măsură, vinovaţi de moartea colonelului Parrales Sonriente”, 
glăsuiau sentenţios severele dispoziţii ale edililor. In urma 
acestor contribuţii cu caracter vindicativ, turcii ar fi ajuns mai 
săraci decât cerşetorii care dormeau mai înainte în faţa 
prăvăliilor lor dacă nu s-ar fi recurs la ajutorul unor prieteni 
influenţi şi n-ar fi obţinut, prin intervenţiile acestora, să 
plătească cheltuielile privind zugrăvirea, amenajarea şi 
iluminatul Portalului Domnului cu bonuri de tezaur cumpărate 
de ei la jumătate din valoarea nominală. 

Dar prezenţa poliţiei secrete îi îngrijora. Se întrebau, pe 
şoptite, care să fie pricina acelei supravegheri continue. Nu s-au 
topit oare bonurile lor în cazanele cu var? N-au cumpărat cu 
banii lor bidinele mari şi dese ca bărbile profeților lui Israel? 
Prevăzători, sporiră numărul barelor, zăvoarelor şi lacătelor 
puse, pe dinăuntru, la uşile magazinelor lor. 

Vásquez şi Rodas ieşiră din Piaţa Catedralei prin partea 
numită Cien Puertas. Tăcerea înghiţea ecoul dens al paşilor lor. 
Mai departe, urcând strada, intrară într-un bufet numit La /eu/ 
care se deşteaptă; Vâsquez salută pe patron, ceru două pahare 
şi veni să se aşeze alături de Rodas, la o măsuţă, după un 
paravan. 

— Şi-acu, ia spune-mi, ce-i cu chestia aia a mea? spuse 
Rodas. 

— Noroc! şi Vásquez ridică paharul cu rachiu. 

— Să trăieşti! 

Cârciumarul, care se apropiase ca să-i servească, adăugă 
din obişnuinţă: 

— În sănătatea dumneavoastră! 

Goliră amândoi paharele dintr-o singură sorbitură. 


12 O sută de porţi (n.t.). 


— Cu chestia aia nu s-a făcut nimic... Vásquez scuipă 
cuvintele împreună cu ultima înghiţitură de rachiu diluat în 
salivă spumoasă. Subdirectorul a pus în pâine pe-un fin de-al lui, 
şi când i-am vorbit de tine, îi şi dăduseră postul individului ăluia, 
cine ştie ce neisprăvit... 

— Poveşti! 

— Ba na, ştii bine că unde porunceşte căpitanul tace 
marinarul... Eu le-am spus că vrei să intri în poliţia secretă şi ca 
eşti un tip tare! Dar ştii şi tu cum merge tărăşenia! 

— Şi el ce ţi-a spus? 

— Ce-ai auzit: că vrea să-l căpătuiască pe finu-su, şi cu asta 
mi-a închis gura. Acum să-ţi mai spun ceva: azi e mult mai greu 
să capeţi un ciolan în poliţia secretă decât atunci când am intrat 
eu. Toţi au mirosit că aici e rost de învârteală. 

Rodas primi cuvintele prietenului său ridicând din umeri şi 

mormăind ceva neînțeles. Venise cu speranţa de-a găsi ceva de 
lucru. 
_ — Stai, măi omule, nu te mâhni. Nu face să te mâhneşti. 
Îndată ce aflăm de alt ciolan, punem mâna pe el. iţi jur pe 
Dumnezeul-meu, pe mormântul mamei, na! c-o să-l ai, mai ales 
acum când lucrurile se-nfierbântă şi când sunt sigur c-o să ne 
mărească numărul. Nu ştiu dacă ţi-am povestit... Şi, spunând 
aceasta, Vâsquez se întoarse, privind în toate părţile: Nu! Mai 
bine să nu-ţi povestesc! Eu nu-s din ăia care nu pot să-şi ţină 
clanţa! 

— Foarte bine, nu-mi povesti nimic, mie puţin îmi pasă! 

— Da să ştii că lucru e hotărât... 

— Ascultă, băiatule, nu-mi spune nimic, fă bine şi taci din 
gură! Te-ai îndoit de mine - gata! 

— Nu, omule, nu! Mă, dar supărăcios mai eşti! 

— Nu, mai bine taci, mie nu-mi place fereala asta. 

— Parc-ai fi femeie. Te-a întrebat cineva ceva de faci atâtea 
mofturi? 

Vásquez se ridică în picioare, ca să vadă dacă-l aude 
cineva, şi adăugă cu jumătate de glas, apropiindu-se de Rodas, 
care-l ascultă fără plăcere, jignit din cauza reticenţelor lui: 

— Nu ştiu dacă ţi-am povestit că cerşetorii care dormeau 
sub Portalul Domnului în noaptea crimei şi-au dat drumul la gură 
şi-a aflat acum toată lumea cine sunt cei care i-au făcut de 
petrecanie colonelului - şi, urcând glasul - adică, cine mai mulţi? 


o să mă-ntrebi tu - şi, coborându-l din nou, ca şi cum i-ar fi 
dezvăluit un secret de stat - nimeni decât generalul Eusebio 
Canales şi avocatul Abel Carvajal... 

— E adevărat ceea ce-mi spui tu acum? 

— Chiar astăzi a fost semnat ordinul de arestare, şi cu asta 
ţi-am spus totul. 

— Vezi, băiatule, rosti Rodas mai împăcat, pe colonelul ăla 
de ziceau că omora musca de la o sută de paşi cu un glonte şi 
de care se spuneau fel de fel de grozăvii l-au achitat fără 
revolver şi fără cuţit, sucindu-i gâtul ca la o găină. In viaţă, 
băiatule, totul e să fii hotărât. Să-i ia dracu pe ucigaşi! 

Vásquez propuse alt rând, şi-l şi comandă: 

— Două mici, don Lucho! 

Don Lucho, crâşmarul, umplu din nou păhărelele. Servea pe 
clienţi, arătându-şi, mândru, bretelele de mătase neagră. 

— Pe gât cu ele, spuse Vásquez şi, după ce scuipă printre 
dinţi, adăugă: Tu rămâi mereu în urmă! Ştii că am şi cu o 
dambla: să nu văd paharele pline; şi dacă n-o ştii, afl-o acuma! 
Noroc! 

Rodas, cu gândul în altă parte, se grăbi să ciocnească. Dar, 
imediat ce-şi dezlipi de buze paharul gol, exclamă: 

— Aia de l-au trimis pe colonel pe lumea ailaltă n-or să fie ei 
aşa proşti să vină iar în Piaţa Catedralei! Puteţi să-i aşteptaţi 
acolo mult şi bine! 

— Şi cine ţi-a spus ţie c-or să mai vină? 

— Cum? 

— Ei... Între timp se fac cercetări, şi tot ce pofteşti! Ha, ha, 
ha! Zău că mă faci să râd! 

— Ce tot îndrugi acolo? Ceea ce-ţi spun eu e că dacă poliţia 
ştie cine i-a făcut felul colonelului, e o prostie să aştepte ca 
domnii ucigaşi să vină iar sub Portalul Domnului ca să pună ea 
mâna pe ei sau... poate că supraveghează piaţa din cauza 
ochilor frumoşi ai turcilor? Ce zici? 

— Nu vorbi despre ceea ce nu ştii! 

— Dar nu-mi împuia nici tu urechile cu basme! 

— Ce face poliţia secretă la Portalul Domnului n-are nicio 
legătură cu povestea colonelului Parrales, şi nici nu te 
interesează... 

— Nu mă face să râd... 

— Nu, serios, omul pe care-l aşteaptă poliţia secretă în 


piaţă n-are nimic de-a face cu crima. Zău că nu. Nici nu-ți 
închipui ce facem noi acolo... aşteptăm un om turbat. 

— Mai vezi de alţii! 

— Dacă-ţi spun! Ţi-aduci aminte de mutul ăla după care 
strigau toţi milogii „mamă”? Unul înalt, ciolănos, cu picioarele 
strâmbe, care alerga pe străzi ca un bezmetic... Ţi-aduci 
aminte? Sigur că da. Păi pe ăsta-l pândim noi la Portalul 
Domnului, căci de-acolo a dispărut acum trei zile. O să-l umplem 
cu gloanţe ca pe-un cârnat... 

Şi, spunând aceasta, îşi duse mâna la revolver. 

— Gâdilă-mă, să râd! 

— Nu, omule, nu te păcălesc, e-adevărat, crede-mă că e 
adevărat, a muşcat o grămadă de oameni, şi medicii au prescris 
să-i facem injecții de plumb sub piele. Să mor dacă te mint! 

— Văd că vrei să mă aiureşti, dar să ştii că nu s-a născut 
încă ăla care să mă ducă. Nu sunt eu aşa prost... ce aşteaptă 
poliţia sub Portalul Domnului e întoarcerea ălora de-au sucit 
gâtul colonelului. 

— Mamă, mamă, ce catâr! Pe mut, auzi tu, pe mut îl 
aşteaptă, pe mutul ăla care-a turbat şi-a muşcat o mulţime de 
oameni. De câte ori vrei să-ţi mai spun? 

Paiaţă umplea strada de gemete, târându-şi trupul din care 
muşca sălbatic durerea de şale. Înainta când pe pântece, 
hârşâindu-se pe pietre, ajutându-se cu mâinile şi cu vârful 
picioarelor, când târându-se pe coapsa piciorului sănătos şi 
sprijinindu-se cu cotul. În cele din urmă ajunse în Piaţa 
Catedralei. Vântul se frângea în arborii parcului, iar vuietul lui 
părea țipăt de pasare de pradă. Cuprins de spaimă, Paiaţă 
rămase un lung răstimp desprins de conştiinţă, pradă unei 
nelinişti adânci, din viscere, pe care-o resimțea până-n limbă, 
umflată şi uscată ca un peşte mort în cenuşă, în timp ce 
sudoarea îi curgea şiroaie pe picioare. Treaptă cu treaptă urcă 
scările spre Portalul Domnului, treaptă cu treaptă, întinzându-se 
ca o pisică ce trage să moară şi se ghemui în întuneric, cu gura 
căscată, cu ochii ca de cocă, acoperit de zdrenţe îmbibate de 
sânge şi de noroi. Tăcerea topea paşii ultimilor trecători, 
clinchetul armelor santinelelor şi umbletul ferit al câinilor 
vagabonzi, care, adulmecând pământul ca să găsească oase, 
răscoleau hârtiile şi frunzele - în care fuseseră învelite porţiile 


de tamales” - purtate de vânt prin piaţă. 


Don Lucho umplu încă o dată paharele duble, pe care le 
numea „cu două etaje”. 

— Cum vine asta că „te aiuresc”? spunea Vâsquez între 
două salve de scuipat, cu vocea mai ascuţită ca de obicei. Nu-ţi 
spuneam tocmai că azi, înainte de-a porni să mă întâlnesc cu 
tine, pe la nouă, nouă jumătate, pe când o vrăjeam pe 
Masacuata, intră în local un tip care ceru o bere? Muierea îl servi 
la iuţeală. Tipul mai ceru una şi plăti c-o hârtie de-o sută. 
Muierea n-avu să-i dea restul şi se duse s-o schimbe. Eu eram 
numai ochi, că, de când îl văzusem pe tip intrând, simţisem că 
nu-i lucru curat, şi într-adevăr, bătrânule, parc-aş fi ştiut: din 
casa de „vizavi” ieşi o tipesă şi individul, cum o văzu, se şi 
repezi după ea. Eu nu putui să văd mai mult, că tocmai atunci 
se întoarse Masacuata, şi eu, mă ştii, începui s-o hărţuiesc... 

— Şi-atunci hârtia de-o sută... 

— Nu, stai să vezi. Tocmai când mă luptam cu femeia, se 
întoarse şi tipul după rest, dar, văzând-o în braţele mele, deveni 
încrezător şi ne mărturisi că era îndrăgostit lulea de fata 
generalului Canales şi că are de gând s-o fure chiar în noaptea 
asta, dacă o putea. Fata generalului era chiar tipesa, care ieşise 
să se înţeleagă cu el în privinţa fugii. Şi nici nu ştii cât m-a rugat 
să-l ajut s-o răpească, dar ce puteam face, cu paza asta a 
portalului... 

— Ce mai poveste! 

Rodas îşi întovărăşi exclamaţia cu o ţâşnitură de salivă. 

— Şi cum pe necunoscutul ăsta eu l-am văzut de multe ori 
pe la Casa prezidenţială... 

— Aiurea, trebuie să fie vreo rubedenie de-a generalului! 

— Da de unde, nici urmă de-aşa ceva! Ce mă miră însă e 
zorul ăsta de-a fura fata chiar azi. Poate c-o fi aflat ceva de 
arestarea generalului şi vrea să pună mâna pe mititică tocmai 
când o să-l înhaţe ortacii pe bătrân. 

— Pe toate le ştii, mintosule! 

— Să mai bem un rând şi s-o ştergem! 

Don Lucho umplu paharele, şi prietenii le goliră fără 
întârziere. Scuipau acum peste scuipături şi peste mucuri de 


13 Amestec de mălai cu unt, uneori cu carne, învelit în frunze de bananier sau 
de porumb (n.t.). 


ţigări ieftine. 

— Cât face, don Lucho?? 

— O dată şaisprezece şi cu patru... 

— De fiecare? 

— Nu, s-ar putea una ca asta! La un loc! răspunse 
cârciumarul, în timp ce Vásquez îi număra în mână câteva bilete 
şi patru monede de nichel. 

— La bună vedere, don Lucho! 

— Don Luchito, pe curând! 

Vocile lor se confundară cu răspunsul cârciumarului, care îi 
conduse până la uşă. 

— Da frig mai e, fir-ar să fie! exclamă Rodas când ieşiră în 
stradă şi-şi înfundă mâinile în buzunarele pantalonilor. 

Pas cu pas, ajunseră la prăvăliile din dreptul închisorii, în 

colţul cel mai apropiat de Portalul Domnului. La stăruința lui 
Vásquez, care se simţea mulţumit şi-şi întindea braţele ca şi 
cum s-ar fi scutura: de un munte de lene, se opriră acolo. 
i — Uite-aşa se deşteaptă leul, spunea întinzându-se. 
Incurcată treabă să trebuiască să ţii un „leu” ca să fii şi tu un 
leu! Şi fă-mi plăcerea de treci pe râs, că asta e noaptea mea de 
veselie, asta e noaptea mea de veselie, ţi-o spun cu, noaptea 
mea de veselie! 

Şi tot repetând aşa, cu vocea ascuţită, tot mai ascuţită, 
părea că preschimbă noaptea într-un tamburin cu clopoței de 
aur, părea să strângă în vânt mâini de prieteni nevăzuţi şi, 
aducându-şi-l în faţa ochilor pe păpuşarul portalului, părea că-i 
înveseleşte toate personajele, făcându-le să râdă în hohote... Şi 
râdea şi el, râdea mereu, încercând câteva figuri de dans cu 
mâinile în buzunarele hainei scurte, până când râsul i se înecă 
într-un fel de hohot care nu mai însemna veselie, ci suferinţă; 
apoi se îndoi deodată din şale, ca să-şi apere gura de revolta 
stomacului. Dar, pe neaşteptate, amuţi. Râsul i se întări pe 
buze, ca gipsul pe care-l folosesc dentiştii ca să ia mulajul 
danturii. II văzuse pe Paiaţă. Paşii lui călcară tăcerea de sub 
Portalul Domnului. Zidirile vechi din piaţă îi înmulţeau cu doi, cu 
opt, cu doisprezece. Idiotul scâncea încet, apoi tare şi iar încet, 
ca un câine rănit. Un urlet sfâşie noaptea. Vâsquez, pe care 
Paiaţă îl văzuse apropiindu-se cu revolverul în mână, îl târa 
acum de piciorul rupt spre treptele ce duceau către palatul 
arhiepiscopal. Rodas asista la scenă fără să facă o mişcare, cu 


răsuflarea grea, înecat în sudoare. La prima împuşcătură, Paiaţă 
se prăbuşi pe scările de piatră. Altă împuşcătură îi puse capăt 
vieţii, între cele două detunături, turcii se zgribuliră în aşternut. 
Şi nu văzu nimeni nimic. 


VIII 
PĂPUŞARUL DE LA PORTALUL DOMNULUI 


La detunăturile armei şi la urletele Paiaţei, la fuga lui 
Vásquez şi a prietenului său, străzile începură să alerge pe 
străzi, sărac înveşmântate cu lună, nepricepând bine ce s-a 
întâmplat, iar arborii îşi frângeau degetele de durere că nu 
puteau spune - cu glasul vântului, prin firele telefonice - ceea ce 
se întâmplase. Străzile se arătau pe la colţuri, întrebându-se 
unde-o fi locul crimei şi, ca zăpăcite, unele alergau către 
cartierele din centru, altele către cele mărginaşe. Nu, nu se 
întâmplase în Stradela Evreiască în zigzag şi cu caldarâmul 
încreţit ca valurile, desemnată parcă de-un beţiv! Nu, nici în 
străduţa Esquintilla, vestită odinioară prin domnişorii care-şi 
inaugurau spadele în carnea mocofanilor de jandarmi, întinerind 
astfel poveştile cu, muşchetari şi cu acte de cavalerism. Nici în 
Strada Regală, preferată de jucătorii de cărţi, dintre care 
niciunul - aşa se spune - nu trece fără să salute statuia! Nici în 
strada Sfânta Teresa, cu coborâşul ei repede şi cu amare 
vecinătăţi! Nici în Uliţa lepurelui, nici pe lângă fântâna Habana, 
nici în Cinci-Străzi, nici pe lângă Fundătura Martinichezului!... 

Se întâmplase în Piaţa Centrală, acolo unde apa spăla 
neîncetat zidurile vespasienelor cu un fel de plâns neînțeles, 
unde santinelele loveau mereu pavajul sonor cu patul armelor, 
acolo unde noaptea se învârtea fără odihnă sub bolta îngheţată 
a cerului, cuprinzând cer şi catedrală. 

Vântul avea palpitaţia confuză a unei tâmple rănite de 
gloanţe, iar suflarea lui încerca zadarnic să smulgă arborilor 
ideile fixe ale frunzelor. 

Deodată, la una din barăcile de lângă Portalul Domnului se 
deschise o uşă, şi pe furiş, ca un şoarece, apăru păpuşarul. 
Nevastă-sa îl împingea spre stradă cu curiozitatea unei fetiţe de 
cincizeci de ani, ca să vadă şi să-i spună ce se întâmplase. Ce se 
întâmplase? Ce fuseseră împuşcăturile acelea una după alta? 
Păpuşarul n-avea nicio poftă să apară în stradă în cămaşă de 


noapte ca să-i aducă noutăţi dofiei Venjamân!* - aşa o 
porecliseră pe soţia lui, şi asta numai pentru că el se numea 
Benjamin - şi, de asemenea, i se părea de prost gust ca 
dumneaei, în dorinţa de a şti dacă fusese omorât vreun turc, să- 
| împungă în coaste cu pintenii celor zece degete, ca să-l facă 
să-şi lungească gâtul cât mai mult cu putinţă. 

— Bine, femeie, dar dacă nu văd nimic! Ce vrei să-ţi spun? 
Mă împingi degeaba! 

— Ce spui?... A fost în partea turcilor? 

— Spun că nu văd nimic şi că pretenţiile astea... 

— Vorbeşte mai lămurit, pentru numele lui Dumnezeu! 

Când păpuşarul îşi scotea dantura, îşi chinuia gura-i supta 
ca o ventuza pentru fiecare cuvânt. 

— A! acum văd, aşteaptă; cred că ştiu despre ce-i vorba! 

— Dar, Benjamin, nu înţeleg nimic. Nu vrei să înţelegi că nu 
înţeleg nimic? 

— Văd, văd! Acolo, în colţul palatului arhiepiscopal, se 
adună lume! 

— Hai, dă-te la o parte din uşa, că nu eşti bun de nimic şi nu 
înţeleg nicio vorbă din ce bolboroseşti! 

Don Benjamin lasă locul soţiei sale, care apăru despletită, 
cu un sân atârnând peste cămaşa de indian galben şi cu celalalt 
prins în scapularul fecioarei. 

— Acolo... aduc o targa, fură ultimele cuvinte ale lui don 
Benjamin înainte de a-şi părăsi postul de observaţie. 

— Bine, bine, va să zică acolo! Eu credeam că-i la turci. De 
ce nu mi-ai spus, Benjamin, că-i acolo? De-asta s-au auzit aşa de 
aproape împuşcăturile! 

— Sigur. Uite c-au adus targa! repetă păpuşarul. Când 
vorbea din spatele femeii, vocea lui părea că iese din fundul 
pământului. 

— Ce spui? 

— Spun c-am văzut c-au adus o targă! 

— Taci din gură, că nu ştii ce spui, şi mai bine ţi-ai pune 
dinţii, că fără ei parcă ai vorbi englezeşte! 

— Îţi spun ce-am văzut!... 

— Uite, acum o aduc! 

— Nu, draga mea, era acolo! 

— Eu îţi spun c-o aduc acum, doar nu-s nebună, nu? 


14 Literal: Vino, şuncă! (n.t.) 


— Nu ştiu, dar eu am văzut-o... 

— Ce, targa? Eu înţelesesem că... 

Don Benjamin măsura mai puţin de un metru: era slab şi 
păros ca un liliac şi se întreba cum ai putea face să vadă şi el 
grupul acela de jandarmi, căci era ca şi pierdut după spatele 
dorici Venjamân, matroană impozantă: două locuri în tramvai, 
pentru fiecare parte câte unul, şi nouă coţi de stofă pentru o 
rochie. 

— Bine, dar numai tu vrei să vezi? îndrăzni să se plângă don 
Benjamin, cu speranţa de-a ieşi din acea eclipsă totală. 

La aceste vorbe - parc-ar fi rostit „deschide-te, Sesam!” - 
doña Venjamón se întoarse ca un munte şi puse mâna pe el. 

— Mamă-doamne, vino-ncoa, uriaşule, că te ridic eu! îi 
strigă, luându-l pe sus şi ducându-l la uşă ca pe un copil, în 
braţe. 

Păpuşarul, furios, vedea roşu, verde, portocaliu - toate 
culorile. In depărtare, în timp ce el se zbătea în braţele soţiei lui, 
patru oameni beţi străbăteau piaţa, ducând pe-o targa trupul 
Paiaţei. Doña Venjamân îşi făcu semnul crucii. Şi-l plânseră 
vespasianele publice şi vântul care stârnea fâlfâiri de zopi;/otes, 
în arborii parcului, veştejiţi, de culoarea prafului. 

— Doică-ţi dau, nu sclavă, ar fi trebuit să-mi spună, popa 
când ne-a cununat - afurisit fie ceasul! - bombăni păpuşarul 
când puse din nou picioarele pe pământ. 

Scumpa lui jumătate - ciudată jumătate, căci, dacă-l 
socoteai pe el la o jumătate de lămâie, ea întrecea un dovleac - 
îl lăsă să vorbească: pe de o parte pentru că nu înţelegea niciun 
cuvânt din ceea ce-i spunea el când era fără dinţi, iar pe de alta 
ca să-i dea respectul cuvenit soţului. 

După un sfert de ora, doña Venjamón sforăia ca şi cum 
aparatul ei respirator ar fi luptat ca să nu moară înăbuşit de 
muntele acela de carne, iar el, don Benjamin, numai venin şi 
fiere, continua să blesteme ceasul în care se cununase. 

Singurul care câştigă din această neobişnuită întâmplare fu 
teatrul lui de păpuşi. Păpuşile se aventurară pe meleagurile 
tragediei, cu lacrimile picurând din ochii lor de carton mulţumită 
unui sistem de tubuleţe alimentate de o canulă cufundată într- 
un lighean cu apă. Până atunci, păpuşile lui râseseră numai, iar 
dacă vreodată  lăcrămaseră totuşi, o făcuseră cu faţa 
zâmbitoare, fără elocvenţa plânsului care le curgea acum pe 


obraji, inundând scena veselelor farse cu adevărate râuri de 
lacrimi. 

Don Benjamin crezuse că micii lui spectatori vor plânge la 
aceste comedii în care pătrunsese un început de durere, dar 
surpriza îi fu fără margini când îi văzu râzând în hohote, cu mai 
multă poftă şi veselie ca înainte. Copiii râdeau când vedeau că 
alţii plâng... Copiii râdeau când vedeau că alţii sunt bătuţi... 

— Nelogic, nelogic, conchidea don Benjamin. 

— Ba logic, răslogic, îl contrazicea doña Venjamân. 

— Nelogic, nelogic, nelogic! 

— Răslogic, răslogic, răslogic! 

— Să nu ne certăm din cauza asta! propunea don Benjamin. 

— Să nu ne certăm... accepta ea. 

— Totuşi e nelogic... 

— Ba-i logic şi răslogic. Răs, arhi şi supralogic. 

Când doña Venjamón se certa cu soţul ei, adăuga cuvintelor 
felurite silabe - ca nişte supape de siguranţă - ca să nu 
explodeze. 

Logic sau nelogic, sigur e că în panorama de lângă Portalul 
Domnului funcţiona multă vreme maşinăria aceea cu canula, 
care făcea păpuşile să plângă pentru a-i face pe copii să râdă. 


IX 
OCHIUL DE STICLĂ 


Micii negustori ai oraşului trăgeau obloanele la căderea 
nopţii, după ce-şi făcuseră socotelile, îşi primiseră ziarul şi-şi 
serviseră ultimii clienţi. Grupuri de băieţi se distrau la colţuri de 
stradă cu cărăbuşii care, atraşi de lumină, se roteau în jurul 
becurilor electrice. După ce prindeau insecta, o supuneau la o 
scrie de torturi, pe care cei mai mulţi le prelungeau fără milă, 
fără să se găsească, dintre ceilalţi, măcar unul care - cu o 
simplă apăsare de picior să pună capăt jocului aceluia crud. La 
ferestre se vedeau perechi de îndrăgostiţi pradă chinurilor 
iubirii. Patrule înarmate cu baionete şi gărzi de noapte înarmate 
cu ciomege străbăteau după pasul şefului, în şir de câte unul, 
străzile liniştite. În unele nopţi, totuşi, lucrurile se schimbau. 
Paşnicii vânători de  cărăbuşi se jucau de-a războiul, 
organizându-se să dea bătălii a căror durată depindea de 
proiectile, pentru că, atât timp at mai rămâneau pietre pe 


stradă, combatanții nu se retrăgeau. Mama fetei, prin simpla-i 
apariţie, punea capăt scenelor amoroase şi-l silea pe îndrăgostit 
s-o ia la picior, cu pălăria în mână, ca şi cum l-ar fi zărit pe 
necuratul. lar patrulei, ca să mai schimbe monotonia mersului, i 
se căşuna din când în când pe vreun trecător oarecare, şi-atunci 
îl percheziţiona din cap până-n picioare şi-l ducea la arest chiar 
dacă n-avea arme, sub motiv că pare suspect, vagabond, 
conspirator sau pentru ca, aşa cum spunea şeful, „are o mutră 
care nu-mi place”... 

In orele acestea din noapte cartierele sărace dădeau o 
impresie de nesfârşită singurătate, de un soi de mizerie sordidă, 
cu resturi de nepăsare orientala, pecetluită de un fanatism 
religios care făcea ca toate acestea să pară un decret al voinţei 
dumnezeieşti. Apa şanţurilor aducea luna jos, lângă faţa 
pământului, iar cea de băut, în zăgazuri, număra orele fără 
sfârşit ale unui popor care se credea condamnat la sclavie şi 
viciu. 

Intr-unul din aceste cartiere se despărți Lucio Vásquez de 
prietenul său. 

— Cu bine, Genaro!... îi spuse el, cerându-i din ochi să 
păstreze secretul; zbor să văd dacă mai e vreme să dau o mână 
de ajutor îndrăgostitului nostru. 

Genaro se opri un moment, cu gestul nehotărât al celui care 
şovăie să spună ceva prietenului de care tocmai se desparte; 
apoi se apropie de-o casă - locuia într-o prăvălioară - şi bătu cu 
un deget. 

— Cine-i? Cine-i acolo? întrebă o voce dinăuntru. 

— Eu... răspunse Genaro, aplecându-şi capul pe măsura 
porţii, ca şi cum ar fi vorbit la urechea unei persoane scunde. 

— Care eu? spuse o femeie deschizând uşa. 

In cămaşă de noapte şi despletită, nevasta lui, Fedina, 
ridică lumânarea la înălţimea capului pentru a-i vedea faţa. 
După ce Genaro intră în casă, ea puse cu zgomot lumina jos, 
lăsă să cadă drugii de fier de la uşă şi se îndreptă spre pat fără 
să spună o vorbă. Aşeză apoi lumânarea în faţa ceasului, ca să 
vadă şi neruşinatul la ce oră a venit acasă. Acesta se opri să 
mângâie pisoiul care dormea pe tejghea şi încercă să fluiere 
încet un cântec vesel. 

— Ce s-a întâmplat de eşti aşa mulţumit?! strigă Fedina, 
ştergându-şi picioarele ca să se urce în pat. 


— Nimic, se grăbi să răspundă Genaro, pierdut ca o umbră 
în întunericul prăvălioarei, temându-se ca nu cumva femeia să-şi 
dea seama, auzindu-i glasul, de frământarea dureroasă din el. 

— Te împrieteneşti tot mai tare cu polițistul ăla care 
vorbeşte ca o femeie. 

— Nu! îi tăie vorba Genaro, trecând în partea din fund a 
prăvăliei, care le servea drept dormitor. Ochii îi erau aproape 
ascunşi de pălăria trasă jos, pe frunte. 

— Mincinosule, v-aţi despărţit chiar acum, în faţa casei! 
Ascultă-mă pe mine, eu ştiu ce spun: de la oamenii care vorbesc 
ca scapeţii - nici cocoș, nici găină - nu-ţi pot veni decât belele. 
Umbli cu el peste tot, doar te-o băga în poliţia secretă. Meserie 
de trântor, mă mir că nu le e ruşine! 

— Şi asta ce-i? întrebă Genaro, scoțând dintr-o cutie o 
rochiţă, îndreptând astfel conversaţia pe alt făgaş. 

Fedina luă rochita din mâinile bărbatului ei ca pe-o 
emblema de pace, se aşeză pe pat şi începu să-i povestească, 
plină de însufleţire, că era un dar din partea fiicei generalului 
Canales, cu care vorbise să fie naşa primului lor născut. Rodas 
îşi ascunse faţa în umbra care învăluia leagănul fiului său şi, 
prost dispus, fără a auzi ce-i povestea nevasta despre pregătirile 
de botez, îşi puse mâna în faţa lumânării, ca să-şi ferească ochii 
de lumină, dar imediat o trase înapoi ca fript şi începu să şi-o 
scuture pentru a scăpa de reflexul sângeriu care i se lipise pe 
degete. Fantoma morţii se ridica din leagănul fiului său ca dintr- 
o raclă. Morţii ar trebui şi ei legănaţi, ca nişte copii. Era o 
fantomă de culoarea albuşului, cu ochii acoperiţi ca de un nor, 
fără păr, fără sprâncene, fără dinţi, răsucită ca spiralele de fum 
ale cădelniţelor de la slujba înmormântării. Vocea soţiei părea 
ca vine de-atât de departe! îi vorbea de fiul său, de botez, de 
fata generalului, de invitaţi: vecina de-alături, vecinul gras din 
faţă, vecina din spate, vecina din colţ, patronul restaurantului, al 
măcelăriei, al brutăriei. 

— Ce bine-o să petrecem! Şi-apoi, întrerupându-se deodată: 
Genaro, ce ai? 

Acesta tresări. 

— Eu? Nimic. 

Strigătul soţiei sale ciurui fantoma morţii cu un roi de 
puncte negre care închipuiră apoi, în umbra colului, un schelet. 
Era un schelet de femeie, deşi nu avea femeiesc decât sinii 


veştezi, păroşi şi căzuţi, atârnând ca nişte bolovani deasupra 
coastelor întredeschise ca obloanele. 

— Genaro, ce-i cu tine? 

— Nimic. 

— De asta te duci tu în oraş? Ca să te întorci cu coada-ntre 
picioare şi ca lunaticii? Îndrăcitule, acasă nu puteai sta! 

Vocea nevestei risipi scheletul. 

— Nu, n-am nimic. 

Un ochi i se plimba pe degetele mâinii drepte ca rotogolul 
de lumină al unei lanterne. De la degetul mic la mijlociu, de la 
mijlociu la inelar, de la acesta la arătător, apoi la degetul mare. 
Un ochi... Un singur ochi... lar palpitaţiile lui îi dădeau fiori. 
Strânse pumnul ca să-l stâlcească, strânse tare, până când îi 
intrară unghiile în carne. Zadarnic: când deschise mâna, ochiul 
reapăru pe degete, nu mai mare ca inima unei păsări, dar mai 
înspăimântător decât iadul. Tâmplele i se năclăiră într-o sudoare 
grasă şi caldă ca o supă de carne. Cine-l privea prin ochiul acela 
care sălta printre degete ca bila de la ruletă, în ritmul unui dans 
macabru? 

Fedina îl trase de lângă coşul unde dormea copilul. 

— Genaro, ce ai? 

— Nimic! Şi, după câteva suspine: Nimic, mă urmăreşte un 
ochi, mă urmăreşte un ochi! Îmi văd mâinile... Nu, nu se poate! 
Sunt ochii mei, e un ochi... 

— Doamne, fereşte! şopti ea fără să înţeleagă tocmai bine 
vorbele acelea ciudate. 

— Un ochi... da, un ochi rotund, negru, cu gene păroase, 
sticlos! 

— Văd eu ce e: te-ai îmbătat! 

— Cum să mă fi îmbătat dacă n-am băut nimic?! 

— Nimic, dar îţi miroase gura a băutură cât de colo! 

În jumătatea odăii în care-şi făcuseră dormitorul - cealaltă 
jumătate o ocupa prăvălia - Rodas se simţea pierdut ca într-o 
subterană, departe de orice mângâiere, între lilieci şi pânze de 
păianjen, între şerpi şi crabi. 

— Ai făcut ceva, adăugă Fedina, tăind fraza cu un căscat, şi 
ochiul lui Dumnezeu te priveşte! 

Genaro se trânti pe pat şi se bagă sub cearşafuri aşa cum 
era, îmbrăcat, încălţat, cu tot ce era pe el. Alături de trupul 
nevestei lui, un trup frumos de femeie tânără, juca ochiul. 


Fedina stinse lumina, dar atunci fu mai rău: ochiul crescu în 
întuneric cu atâta repeziciune, încât într-o clipă cuprinse pereţii, 
odaia, acoperişul, casa, viaţa lui, copilul... 

— Nu, răspunse Genaro afirmației îndepărtate a nevestei 
lui, care, cu ţipete de spaimă, aprinsese din nou lumânarea şi-i 
ştergea cu o cârpă sudoarea rece care-i scălda fruntea - nu-i 
ochiul lui Dumnezeu, e ochiul dracului! 

Fedina se închină. Genaro îi spuse să stingă din nou 
lumânarea. Trecând de la lumină la întuneric ochiul se prefăcu 
într-un fel de opt, şi apoi fulgerând, păru că se va ciocni de ceva 
şi într-adevăr, se ciocni de nişte paşi care răsunau pe stradă... 

— Portalul Domnului, portalul! strigă Genaro. Da, da... 
lumină, chibrituri, lumină. Pentru numele lui Dumnezeu, 
aprinde! 

Ea întinse braţul peste el şi luă cutia de chibrituri. Departe, 
se auziră roţile unei trăsuri. Genaro începu să-şi muşte degetele 
şi să vorbească fără şir, ca şi cum ar fi fost pe punctul de a se 
îneca: nu voia să rămână singur şi-şi chema nevasta, care, ca 
să-l liniştească, îşi pusese fusta şi se dusese să-i încălzească o 
ceaşcă de cafea. 

La ţipetele bărbatului, Fedina se întoarse, înspăimântată, la 
pat. „Ce l-o fi apucat?” îşi spunea, urmărind tremurul flăcării cu 
ochii ei frumoşi şi negri. Se gândea la viermii pe care-i scoseseră 
din stomacul Ninei Enriqueta, aceea de la Casa teatrului; la 
indianul acela de la spital, în al cărui cap găsiseră, în loc de 
creieri, un fel de terci; la Cadejo, strigoiul care nu te lasă să 
dormi. Ca găina care, văzând că vine uliul, îşi întinde aripile şi-şi 
cheamă puii, se ridică şi puse pe pieptul copilaşului o iconiţă cu 
chipul sfântului Blas, recitind cu glas tare rugăciunea sfintei 
treimi. 

Dar rugăciunea îl făcu pe Genaro să se scuture şi mai tare, 
ca şi cum l-ar fi bătut. Cu ochii închişi, se dădu jos din pat, ca să 
fie alături de nevasta lui, care era doar la câţiva paşi, lângă 
leagăn, şi, în genunchi, îmbrăţişându-i picioarele, îi povesti tot 
ceea ce văzuse. 

— Da, se rostogoli în jos, pe trepte, de la prima 
împuşcătură. Sângele curgea, dar nu închisese ochii. Avea 
picioarele răşchirate, privirea nemişcată... O privire rece, 
lipicioasă, nu ştiu cum să-ţi spun... Ca un fulger ochiul lui 
cuprinse totul şi încremeni asupra noastră! Un ochi cu gene 


păroase, care nu mi se mai dezlipeşte de-aici, de degete, de- 
aici, Doamne-Dumnezeule, de-aici!... 

Scâncetul  pruncului îl făcu să tacă. Femeia ridică 
mogâldeaţa învăluită în scutece şi-i dădu să sugă, fără a putea 
să se depărteze de bărbatul ei, care rămăsese îngenuncheat, 
îmbrăţişându-i picioarele şi gemând. 

— Ce e mai grav e că Lucio... 

— Lucio-l cheamă pe ala care vorbeşte ca o femeie? 

— Da, Lucio Vásquez... 

— Ăla care-i zic Catifea? 

— Da... 

— Şi de ce Dumnezeu l-a omorât? 

— Aşa suna ordinul, mutul era turbat. Dar ce-i şi mai rău e 
că Lucio mi-a povestit că s-a dat ordin să fie arestat generalul 
Canales şi că un tip pe care-l cunoaşte el o s-o răpească pe 
domnişoara, fiica generalului, chiar în noaptea asta. 

— Pe domnişoara Camila? Pe naşa copilului? 

— Da. 

Auzind un lucru aşa de necrezut, Fedina plânse cu uşurinţa 
şi abundența cu care plâng oamenii din popor nenorocirile 
altora. Lacrimile ei, calde ca apa pe care o duc bunicile la 
biserică pentru a înnădi apa rece şi sfinţită din cristelniţă, 
cădeau peste căpşorul pruncului, care gângurea. Micuţul 
adormi. Noaptea trecuse, dar ei stăteau ca amorţiţi de-un 
descântec; apoi zorile traseră sub uşă linia lor de aur, şi tăcerea 
prăvălioarei fu întreruptă de ciocăniturile femeii care aducea 
pâine. 

Pâine, pâine, pâine! 


X 
PRINŢII OŞTIRII 


Generalul Eusebio Canales, numit şi Galonatul, părăsi casa 
lui Chip-de-înger călcând mândru şi marţial, ca şi cum s-ar fi dus 
să se pună în fruntea unei armate, dar, când închise poarta şi 
rămase singur în stradă, pasul său de paradă militară se prefăcu 
în mers de indian care se duce la larg să-şi vândă găina. Simţea 
în urma lui, aproape, paşii grăbiţi ai spionilor care-l urmăreau. 
Durerea pricinuită de hernia lui inghinală îi făcea greață; îşi 
apăsa locul dureros cu degetele. Gâfâind, lăsa să-i scape 


frânturi de vorbe şi văicăreli trunchiate. Îşi simţea inima când 
bătând nebuneşte, când oprindu-se, aşa încât, cu ochii pierduţi, 
golit de gânduri, trebuia să-şi apese pieptul cu mâinile, vrând 
parcă să-şi înfigă degetele printre coaste, să apuce inima cu ele 
şi s-o facă să se mişte. Din fericire ajunsese şi trecuse de colţul 
acela care acum câteva minute i se părea atât de departe. ŞI 
acum următorul, numai că acesta... ce departe era pentru 
oboseala lui!... Scuipă. Aproape că nu-l mai ţineau picioarele. O 
coajă. La capătul străzii aluneca o trăsură. Nu, el era cel care 
aluneca. Totuşi văzu că trăsura, casele, luminile... Grăbi pasul. 
Nu-i mai rămânea altceva de făcut. Bine, cel puţin, că trecuse şi 
de colţul care i se păruse atât de departe cu câteva minute mai 
înainte. Şi acum celălalt, numai că acesta... ce departe era faţă 
de oboseala lui! încleşta dinţii, ca să-şi stăpânească genunchii. 
Aproape că nu mai putea merge. Genunchii ţepeni şi o 
mâncărime de nesuferit în coccis şi în fundul gâtlejului. 
Genunchii, încă puţin şi va trebui să ajungă acasă târându-se, 
ajutându-se cu mâinile, cu coatele şi cu tot ceea ce mai lupta în 
el ca să scape de moarte. 

Incetini pasul. Colţurile se urmau, unele după altele, pustii. 
Mai mult, păreau că se înmulţesc în noaptea fără somn ca 
muchiile unor paravane transparente. Se simţea ridicol faţă de 
el şi faţă de ceilalţi, faţă de cei care-l vedeau şi faţa de cei care 
cu-l vedeau, simţământ absurd, explicabil prin poziţia lui de om 
notoriu, prin credinţa lui că întotdeauna, chiar şi în singurătatea 
nopţii, se află sub privirea concetăţenilor. „Întâmple-se ce s-o 
întâmpla - murmură el - dar datoria mea e să rămân acasă; cu 
atât mai mult dacă-i adevărat ce mi-a spus pungaşul acela de 
Chip-de-înger!” 

Şi mai departe: 

„Să fug înseamnă să recunosc că-s vinovat.” Ecoul îi repeta 
paşii... „Să fug înseamnă să recunosc că-s vinovat, să...! Dar 
dacă nu fug..,” Ecoul îi repeta paşii... „Inseamnă să recunosc că- 
s vinovat! Dar dacă nu fug?” Ecoul îi repeta paşii... 

Işi duse mâna la piept ca să-şi smulgă cataplasma aceea de 
frică pe care i-o lipise acolo favoritul... Simţea lipsa decoraţiilor 
lui militare. „Să fug înseamnă să recunosc că-s vinovat, dar 
dacă nu fug...” Degetul lui Chip-de-înger îi indica drumul exilului 
ca singura soluţie posibilă... „Trebuie să-ţi salvezi pielea, 
generale! Mai e încă timp!” Şi tot ce era el, tot ce însemna el, 


tot ce iubea el cu duioşia unui copil: patrie, familie, amintiri, 
tradiţii şi pe Camila, fiica lui... totul se învârtea în jurul acelui 
deget fatal, ca şi cum, în clipa când i se sfărâmau ideile, s-ar fi 
sfărâmat întreg universul. 

Mai făcu câţiva paşi, şi din viziunea aceea ameţitoare nu-i 
mai rămase decât o lacrimă confuză în ochi... 

„Generalii sunt prinții oştirii, am spus într-un discurs. Ce 
imbecil! Cât m-a costat bucăţica asta de frază! Preşedintele nu 
mi-o va ierta niciodată, şi cum nu mă avea la inimă nici înainte, 
acum vrea să se scape de mine aruncând asupra-mi moartea 
unui colonel care-a arătat întotdeauna un afectuos respect faţa 
de părul meu alb.” 

Un surâs subţire şi amar se ivi sub mustaţa-i căruntă. Şi 
înlăuntrul lui însuşi apărea, deschizându-şi drum, un alt general 
Canales, un general Canales care înainta încet, cu pas de 
broască ţestoasă, ca şi cum s-ar fi întors de la o procesiune - 
tăcut, întunecat, trist, mirosind a pulbere arsă în jocuri de 
artificii. Adevăratul Canales, Galonatul, cel care ieşise din casa 
lui Chip-de-înger ţanţoş, la apogeul carierei sale militare, 
purtând pe umerii lui de titan gloria bătăliilor date de Alexandru, 
lulius Cezar, Napoleon şi Bolivar, se vedea înlocuit pe 
neaşteptate de o caricatură de general, de un general Canales 
fără galoane strălucitoare, fără panaş şi ciucuri, fără cizme cu 
pinteni de aur. Alături de acest intrus înveşmântat în haine 
pământii, păros, dezumflat, alături de această înmormântare de 
om sărac, celălalt, autenticul, adevăratul Canales - Galonatul - 
părea, fără îngâmfare din parte-i, o superbă înmormântare de 
lux, cu cordoane, lauri, penaje şi onoruri solemne. Generalul 
Canales, cel despuiat de zorzoane, mergea spre ceasul unei 
înfrângeri pe care n-o va cunoaşte istoria, trecând înaintea celui 
adevărat, care rămânea în urma ca o fantoşă scăldată în aur şi 
azur, cu tricornul pe ochi, spada ruptă, manşetele ieşite în afară, 
iar pe piept cu crucile şi medaliile ruginite. 

Fără să încetinească pasul, Canales îşi întoarse privirea de 
la imaginea lui de gală, simțindu-se, din punct de vedere moral, 
învins. Îl înspăimânta gândul de-a se vedea în exil, în nişte 
pantaloni de portar şi o haină prea lungă sau prea scurtă, prea 


15 Simon Bolivar (1782—1839), general şi om politic sud-american; a luptat 
pentru eliberarea unor state ale Americii Latine de sub dominaţia spaniolă 
(n.r.). 


strimtă sau prea largă, niciodată pe măsura lui. Mergea pe 
ruinele propriei lui vieţi, călcându-şi în picioare galoanele, de-a 
lungul străzilor... 

„Dar sunt nevinovat! Şi îşi repetă, din toată inima şi cu cea 
mai convingătoare voce: Sunt nevinovat, de ce să mă tem?...” 

„Tocmai de asta, îi răspundea conştiinţa cu limba lui Chip- 
de-înger, tocmai de asta. Dacă ai fi vinovat, altul ar fi cântecul. 
Crima e prețioasă pentru că garantează guvernului adeziunea 
cetăţeanului. Patria? Hm! Salvează-te, generale, eu ştiu ce-ţi 
spun; patria nu-ţi ajută la nimic. Legile? Mă faci să râd! Fugi, 
generale, altfel te aşteaptă moartea!” „Dar dacă sunt 
nevinovat?!” 

„Generale, nu te întreba dacă eşti vinovat sau nu, întreabă- 
te dacă te bucuri sau nu de favoarea stăpânului, fiindcă un 
nevinovat rău văzut de guvern stă mai prost decât un vinovat!” 

Îşi îndepărtă urechile de la vocea lui Chip-de-înger, 
mormăind vorbe de răzbunare şi înecându-se în bătăile 
nebuneşti ale inimii. Ceva mai departe se gândi la fiica lui. Il 
aştepta, probabil, tremurând de teamă. Bătea ceasul din turnul 
bisericii La Merced. Cerul era limpede, cu o spuză de stele, fără 
urmă de nor. Ajungând la colţul casei lui, văzu ferestrele 
luminate. Lucirile lor, reflectate până la mijlocul străzii, păreau 
pline de nelinişte... 

„O voi lăsa pe Camila în casa fratelui meu Juan, până voi 
putea trimite pe cineva după ea. Chip-de-înger s-a oferit s-o 
ducă chiar în noaptea asta sau mâine dimineaţă.” 

N-avu nevoie să folosească cheia pe care-o avea în mână, 
fiindcă, imediat ce sosi, uşa se deschise. 

— Tăticule! 

— Taci! Vino... am să-ţi explic... Trebuie să câştigăm timp... 
am să-ţi explic... Ordonanţa să-mi pregătească numaidecât un 
catâr... banii... revolverul... O să trimit mai târziu după haine... 
N-am nevoie decât de câteva lucruri indispensabile, într-o 
valiză. Nu ştiu ce-ţi spun şi nici dacă tu mă înţelegi! Dă ordin să 
pună şaua pe catârul cel şarg, iar tu pregăteşte-mi bagajul; în 
timpul asta eu mă schimb şi scriu o scrisoare pentru fraţii mei. 
Vei rămâne la Juan câteva zile. 

Dacă ar fi fost surprinsă de-un nebun, fiica lui Canales nu s- 
ar fi înspăimântat aşa cum se înspăimânta văzându-l pe tatăl ei, 
om calm de obicei, în starea aceea de nervi. li pieri glasul şi se 


schimbă la faţă. Niciodată nu-l văzuse astfel. Împinsă de grabă, 
copleşită de durere, fără să audă bine şi fără să poată spune 
altceva decât „Doamne-Dumnezeule!”, alergă să deştepte 
ordonanța, ca să pună şaua pe catâr, un animal superb, cu ochii 
scânteietori, şi-apoi se întoarse să facă valiza - nici nu ştia ce să 
pună înăuntru (...prosoape, ciorapi, pâinişoare... da, cu unt, dar 
uitase sarea...); apoi trecu în bucătărie să-şi deştepte dădaca, 
pe Chabelona, care trăgea mai întotdeauna un pui de somn pe 
lada de cărbuni, lângă cuptorul în care nu mai era decât cenuşă 
şi lângă pisoiul care-şi mişca din când în când urechile ca pentru 
a goni zgomotele. 

Generalul scria de zor când trecu servitoarea prin cameră 
ca să ferece ferestrele. 

Tăcerea punea stăpânire pe casă, dar nu era tăcerea de 
mătase a nopţilor dulci şi liniştite, tăcerea aceea care scoate 
copii de pe visurile fericite, mai uşoară decât gândirea florilor, 
mai puţin foşnitoare ca apa... Tăcerea care învăluia acuma casa 
- şi pe care-o tulburau tusea generalului, paşii neliniştiţi ai fiicei 
lui, suspinele servitoarei şi deschisul şi închisul continuu al 
dulapurilor - era o tăcere uscată, încordată şi supărătoare ca un 
veşmânt străin. 


Un om mărunţel, cu figura vicleană şi cu un corp subţire de 
dansator, scrie fără să ridice peniţa şi fără să facă zgomot, 
părând că ţese o pânză de păianjen. 


Excelenţei-Sale 
Domnului Preşedinte 
constituţional al republicii 


Excelenţă, 


Conform instrucţiunilor primite, generalul Eusebio Canales 
este urmărit pas cu pas. Am onoarea să informez pe excelența- 
voastră că în ultima oră a fost văzut în casa unuia din prietenii 
excelenţei-voastre, don Miguel Chip-de-înger. Bucătăreasa, 
care-şi spionează stăpânul şi pe servitoare, şi servitoarea, care- 
şi spionează stăpânul şi pe bucătăreasă, mă informează în 
momentul acesta că Chip-de-înger s-a încuiat în camera sa cu 
generalul Canales, rămânând singuri aproximativ trei sferturi de 


oră. Ele adaugă că generalul a plecat foarte agitat. Conform 
instrucţiunilor s-a dublat paza casei lui Canales, reînnoindu-se 
ordinul de-a fi împuşcat la cea mai mică încercare de fugă. 

Servitoarea - şi asta n-o ştie bucătăreasa - completează 
raportul. Stăpânul ei a lăsat-o să înţeleagă - mă informează prin 
telefon - că generalul Canales venise să-i ofere pe propria lui 
fiică, în schimbul unei intervenţii eficace pe lângă Preşedinte. 

Bucătăreasa - şi asta n-o ştie servitoarea - e ceva mai 
explicită în această privinţă: spune că, la plecarea generalului, 
stăpânul său era foarte mulţumit şi a însărcinat-o ca imediat ce 
se deschid magazinele să se aprovizioneze cu conserve, lichior, 
biscuiţi şi bomboane, fiindcă va veni să locuiască cu el o 
domnişoară de familie bună. 

Acestea sunt lucrurile despre care am onoarea să raportăm 
Domnului Preşedinte al republicii... 


Scrise data, semnă - o parafa încârligată şi cu săgeți - apoi, 
ca pentru a repara o scăpare a memoriei, înainte de a arunca 
tocul de care avea încă nevoie, căci voia să-şi exploreze nările, 
adăugă: 


Post-scriptum. Adaos la raportul trimis azi-dimineaţă. 
Doctor Luis Barreno: astăzi după-amiază au vizitat clinica sa trei 
persoane - doi erau nevoiaşi; seara a ieşit să se plimbe în parc 
cu soţia. Avocatul Abel Carvajal: după-amiază s-a dus la Banca 
Americană, la o farmacie din faţa Mânăstirii capucinilor şi la 
Clubul german; aici a vorbit îndelung cu Mr. Romsth, pe care 
poliţia îl urmăreşte separat, şi s-a întors acasă la şapte jumătate 
seara. N-a mai fost văzut ieşind şi, conform instrucţiunilor, s-a 
dublat paza din jurul casei sale. Semnat ca mai sus. Aceeaşi 
dată. 


„XI 
RĂPIREA 


După ce se despărţi de Rodas, Lucio Vásquez, căruia-i cam 
tremurau picioarele, porni în grabă spre cârciuma Masacuatei, 
să vadă dacă mai era timp să dea o mână de ajutor la răpirea 
fetei. Trecu, mort de frică, pe lângă fântâna Merced, lac de 
spaimă şi de întâmplări groaznice, după spusele poporului şi 


după pălăvrăgelile femeilor, care, luând apă în vase, treceau 
firul de apă murdară prin acul bărfelilor lor. 

„Straşnică chestie să duci un fraier, gândea ucigaşul lui 
Paiaţă! Şi cum a dat Dumnezeu să termin mai curând treaba de 
la Portalul Domnului, pot să-mi ofer plăcerea asta. Sfântă 
fecioară, dacă numai când şterpeleşti o găină şi simţi, aşa, ca un 
fior pe şira spinării, dar ce trebuie să fie când furi o femeie!” 

Cârciuma  Masacuatei apăru, în sfârşit, dar îl trecură 
sudorile când se uită la ceasul de la La Merced... Era aproape 
timpul... sau nu văzu el bine. Salută pe câţiva din poliţiştii care 
păzeau casa lui Canales, şi dintr-un singur pas, ca o săritură de 
iepure, ajunse la uşa cârciumioarei. 

Masacuata, care, în aşteptarea orei două, se culcase cu 
nervii aţâţaţi, îşi strângea picioarele unul în altul, îşi sucea şi 
răsucea braţele în fel şi chip, îşi îngropa şi-şi dezgropa capul din 
perne fără să poată închide ochii. li ieşeau parcă flăcări din toţi 
porii... 

La ciocănitul lui Vásquez sări din pat cu un oftat gros, ca o 
perie de ţesălat caii. 

— Cine-i? 

— Eu, Vâsquez, deschide! 

— Credeam că nu mai vii! 

— Cât e ceasul? întrebă omul intrând în casă. 

— Unu şi-un sfert, răspunse crâşmăriţa imediat, fără să se 
mai uite la ceas, cu siguranţa celei care, aşteptând ora două, 
număra minutele - cinci minute, zece minute, douăzeci de 
minute... 

— Atunci cum se face că la ceasul de la La Merced era două 
fără un sfert? 

— Nu mai spune! Să ştii că ceasul popilor a luat-o înainte! 

— la spune, nu s-a întors tipul cu sutarul? 

— Nu. 

Vásquez o îmbrăţişă pe crâşmăriţă, aşteptându-se ca gestul 
lui drăgăstos să-i fie plătit cu o palmă. Dar nu fu aşa: 
Masacuata, blânda ca o porumbiţa, se lasă strânsă în braţe şi 
sărutată, pecetluind astfel dulcea promisiune amoroasă de a nu- 
i mai refuza nimic în noaptea aceea. Singura lumânare care 
lumina, slab, încăperea ardea în faţa unei imagini a fecioarei din 
Chiquínquirá. Alături se vedea un buchet de trandafiri artificiali. 
Vásquez suflă în lumânare şi, punându-i crâşmăriţei o piedică, o 


trânti jos. Imaginea fecioarei se şterse în umbră, şi două trupuri 
se rostogoliră pe podea, împletite ca o funie de usturoi. 


Chip-de-înger apăru grăbit dinspre Strada Teatrului; era 
însoţit de-o ceată de derbedei. 

— După ce pun mâna pe fată, puteţi jefui casa. Vă promit 
că nu veţi pleca cu mâinile goale. Dar multă atenţie acum, şi 
mai ales multă grijă după; să vă ţineţi gura, că, dacă-i vorba să- 
mi faceţi o treabă proastă, mai bine nu mi-o faceţi deloc! 

Când să treacă de colţul străzii, îi opri o patrulă. Favoritul se 
înţelese cu şeful, în timp ce soldaţii îi înconjurau. 

— Vrem să dăm o serenadă, domnule locotenent... 

— Şi unde, mă rog, prin ce parte? întrebă ofiţerul lovind cu 
sabia în caldarâm. 

— Aici, în Callejón de Jesus... 

— Dar nu văd nici marimba!€, nici charangas". Ciudată 
treabă, o fi vreo serenadă mută! 

Pe furiş, Chip-de-înger strecură ofițerului un bilet de-o sută 
de pesos, care curmă pe loc dificultăţile. 

Silueta bisericii La Merced apăru la capătul străzii. O zidire 
în formă de broască ţestoasă, cu două ferestre - ca doi ochi - în 
cupolă. Favoritul dădu ordin „băieţilor” să se răspândească 
înainte de-a ajunge la cârciuma Masacuatei. 

— Cârciuma E£/ Tus-tep, ţineţi minte! le spuse încet, înainte 
de-a se despărţi. £/ Tus-tep. Ochii-n patru, băieţi, să nu 
nimerească nimeni în altă parte! £/ 7us-tep, în apropierea unei 
plăpumării... 

Paşii celor care alcătuiau ceata se pierdură treptat pe 
drumuri opuse. Planul fugii era următorul: când va suna ceasul 
de la La Marced ora două din noapte, doi-trei oameni, trimişi de 
Chip-de-înger, se vor urca pe acoperişul casei generalului 
Canales; auzindu-i umblând, fata generalului va ieşi la fereastra 
din faţa casei strigând „Hoţii!” şi ţipând cât va putea mai tare, 
ca să-i atragă acolo pe jandarmii care supravegheau strada. In 
felul acesta, folosindu-se de învălmăşeală, Canales va putea fugi 
pe poarta din spate. 

Un nătărău, un smintit şi un copil n-ar fi întocmit un plan 
mai nebunesc. Nu se ţinea în picioare în niciun fel, iar dacă 


16 Instrument muzical indian cu clape de lemn (n.t.). 
17 instrumente muzicale indiene de suflat (n.t.). 


generalul şi favoritul, deşi îşi dăduseră seama cât e de absurd, îl 
acceptaseră totuşi, lucrul se explica prin faptul că fiecare în 
parte îl socotea drept o cursă în care urma să cadă celălalt. 
Pentru Canales protecţia favoritului îi asigura fuga mai bine 
decât orice plan, iar pentru Chip-de-înger reuşita nu depindea 
de ceea ce hotărau ei doi, ci de ceea ce voia Domnul Preşedinte, 
căruia, imediat după plecarea generalului, îi comunică prin 
telefon ora şi amănuntele stratagemei. 

La tropice, nopţile de aprilie, întunecate, reci, despletite, 
triste, par văduvele zilelor calde de martie. Chip-de-înger ajunse 
la colţul străzii pe care se afla cârciuma Masacuatei şi casa 
generalului.  Numărând umbrele cenuşii ale poliţiştilor, 
împrăştiaţi pe ici şi pe colo, făcu înconjurul străzilor care 
cuprindeau în raza lor casa lui Canales, iar când se întoarse 
intră, îndoindu-se de spate, pe uşa joasă a cârciumii; la casele 
vecine era câte un jandarm în uniformă la fiecare poartă; cât 
despre agenţii poliţiei secrete, care se învârteau, neliniştiţi, pe 
trotuare, renunţă să-i numere. Il apăsa ceva pe suflet. „lau parte 
la o crimă, îşi spuse; când omul ăsta va încerca să fugă, îl vor 
asasina.” Pe măsură ce le sucea şi învârtea în cap, gândurile 
acestea deveneau tot mai negre. | se părea odios, respingător 
să răpească fiica unui muribund; dar dacă generalul, cu ocazia 
aceasta, ar putea să fugă, atunci răpirea i se va înfăţişa ca o 
răsplată plăcută şi simpatică. Pe un om insensibil ca el nu 
bunătatea îl făcea să se simtă prost în faţa unei curse întinse, în 
mijlocul oraşului, unui cetăţean care, încrezător şi fără apărare, 
fuge de-acasă, socotind că e ocrotit de umbra unui prieten al 
Domnului Preşedinte. Ocrotire aparentă, care în fond nu era 
decât culmea unei cruzimi rafinate, menită să amărască şi să 
tortureze şi mai groaznic ultimele momente ale victimei, care se 
va vedea înşelată, prinsă, trădată. Mai era, de asemenea, un 
mijloc ingenios de-a da crimei un aspect legal, înfăţişând-o ca o 
măsura extremă la care recurseseră autorităţile ca să evite fuga 
unui om învinuit de-un asasinat şi care urma să fie arestat chiar 
a doua zi. Nu! Cu totul altul era sentimentul care-l frământa pe 
Chip-de-înger, făcându-l să-şi muşte buzele şi să dezaprobe, în 
sinea lui, o urzeală atât de josnică şi de mârşavă. De bună- 
credinţă, ajunsese să se considere cu adevărat protectorul 
generalului, căpătând, în această calitate, un anumit drept 
asupra fiicei acestuia, drept pe care-l simţea dispărând acum 


când se vedea în rolul său de totdeauna - de instrument orb - şi 
în locul lui real - de zbir, de călău. Un vânt ciudat sufla pe 
întinderea tăcerii lui. O vegetaţie sălbatică creştea o dată cu 
setea genelor lui lipsite de lacrimi, cu setea cactuşilor ghimpoşi, 
cu setea arborilor pe care n-o potoleşte apa cerului. De ce să fie 
oare atât de aprigă dorinţa? De ce le e sete arborilor sub ploaie? 

Il fulgeră o idee: să se întoarcă înapoi, să bată la poarta 
casei, să-l înştiinţeze pe Canales... (Întrevăzu, o clipă, pe fiica 
acestuia surâzându-i, recunoscătoare.) Dar între timp trecuse de 
cârciumă, iar Vásquez şi oamenii lui îl reînsufleţiră, primul cu 
vorbele, ceilalţi cu prezenţa. 

— Cât despre mine, ce ordonaţi, asta execut. Da, da, sunt 
gata să vă ajut la toate, mă-nţelegeţi? Şi eu nu-s din ăia care 
dau bir cu fugiţii, am şapte vieţi, sânge viteaz de maur. Vásquez 
se silea să-şi îngroaşe vocea-i de femeie, ca să dea mai multă 
tărie cuvintelor lui. Şi adăugă, mai încet: Dacă nu mi-aţi fi adus 
noroc, n-aş vorbi aşa cum vorbesc. Pe cuvântul meu. Pe 
cuvântul meu că nu, credeţi-mă. Dar dumneavoastră sunteţi cel 
care m-a pus pe calea bună în privinţa amorului, şi-acum 
Masacuata zic şi cu că s-a purtat omeneşte cu mine. 

— Ce bine-mi pare că eşti aici şi că te văd aşa de hotărât, 
căci mie aşa-mi plac oamenii! exclamă Chip-de-înger strângând 
mâna ucigaşului Paiaţei cu căldură. Prietene Vásquez, îmi redai 
curajul care-mi cam pierise din cauza poliţiştilor: e câte unul la 
fiecare poartă. 

— Veniţi să beţi un păhărel, ca să vă alungaţi frica! 

— Şi, crede-mă, nu mă tem pentru mine, pentru că eu, ca 
să fiu sincer, nu-i pentru prima dată când am încurcături din 
astea; de ea mi-e grijă, căci, înţelegi, nu mi-ar veni la socoteală 
ca atunci când vom ieşi din casă să pună niscai poliţişti mâna pe 
noi şi să ne aresteze. 

— Bine, dar ia gândiţi-vă, cine să stea să vă aresteze? Când 
o să se afle că-i rost de jaf, nu mai rămâne în stradă nici 
sămânță de poliţist! Nu, señor, nici urma de-aşa ceva, îmi pun şi 
capul! Ascultaţi-mă pe mine, señor. Când or să vadă unde-i 
sacul cu grăunţe, or să dea buzna cu toţii ca să ia cât mai mult, 
asta fără niciun fel de îndoială... 

— N-ar fi mai prudent să vorbeşti dumneata cu ei, fiindcă 
tot ai fost aşa de bun şi-ai venit, şi cum ei ştiu că eşti incapabil 
să... 


— Da de unde! Nu trebuie să le spunem absolut nimic. 
Când or vedea poarta deschisă, la perete, or să-şi zică îndată: 
„Pe-aici, că-i rost de învârteală...” Cu-atât mai mult când mă vor 
vedea şi pe mine, care mă bucur de oarecare faimă printre ei 
de-atunci de când am intrat, cu Antonio Libelulă, în casa 
preotului ăluia care, văzându-ne sărind pe fereastră în odaia lui, 
s-a înfricoşat aşa de tare, că ne-a aruncat cheile de la dulapul 
unde-şi ţinea gologanii - învelite într-o batistă, ca să nu facă 
zgomot la cădere - şi-apoi s-a prefăcut Că doarme, părinţelul! 
Da, señor, am făcut atunci o treabă pe cinste. Şi, pe deasupra, 
ăştia-s băieţi hotărâți, termină Vásquez, arătând spre adunătura 
de indivizi cu feţe de bandit care tăceau, se scărpinau de pureci 
şi goleau pahar după pahar, aruncând rachiul dintr-o dată, până- 
n fundul gâtlejului, şi scuipând apoi cu amărăciune, de îndată 
ce-şi dezlipeau paharul de buze. Da, señor, sunt băieţi de 
nădejde! 

Chip-de-înger ridică paharul invitând pe Vâsquez să bea în 
cinstea amorului. Masacuata veni şi ea lângă ei, cu un păhărel 
cu rachiu de anason. Şi băură toţi trei. 

Din precauţie, nu aprinseseră becul electric, şi lumânarea 
care ardea în faţa fecioarei din Chiqguinquiră continua să fie 
singura lumină din cameră. În  penumbră, trupurile 
zdrenţăroşilor aruncau umbre fantastice, care se prelungeau ca 
nişte gazele pe pereţii de culoarea ierbii uscate, iar pe rafturi 
sticlele păreau nişte flăcări colorate. Urmăreau cu toţii mersul 
ceasornicului. Scuipăturile loveau podeaua ca cloanţele. Chip- 
de-înger, departe de grup, aştepta în picioare, cu spatele 
sprijinit de perete, în apropierea imaginii fecioarei. Ochii lui mari 
şi negri treceau de la o mobili la alta, urmărind un gând care, în 
momentele acelea hotărâtoare, încerca să pună stăpânire pe el: 
să aibă o femeie şi copii. Surâse înlăuntrul lui, amintindu-și 
anecdota aceea cu deţinutul politic care, condamnat la moarte, 
primeşte, cu douăsprezece orc înainte de execuţie, vizita 
procurorului militar trimis de cei de sus ca să-i acorde o favoare, 
şi poate chiar şi viaţa, cu condiţia de-a reveni asupra 
declaraţiilor. „Ei bine, răspunse deţinutul pe neaşteptate, 
favoarea pe care o cer este să las un fiu.” „Acordat”, spuse 
procurorul şi, voind să facă haz, porunci să i se aducă o 
prostituată. Condamnatul, fără să se atingă de femeie, îi spuse 
să plece, iar când se întoarse procurorul, îi aruncă în faţă: 


„Dacă-i vorba de fii de târfă, ajunge câţi sunt”. 

Alt surâs, abia simţit, părea că-i gâdilă colţul buzelor, în 
timp ce-şi spunea: „Am fost director de şcoală, director de ziar, 
deputat, primar, şi-acum iată-mă şeful unei bande de 
răufăcători. La dracu, ce mai e şi viaţa! That is the life in the 
tropic!’ 

Două bătăi de orologiu se desprinseră din pietrele turnului 
bisericii La Merced. 

— Toată lumea în stradă! strigă Chip-de-înger şi, scoțând 
revolverul, spuse mai încet Masacuatei, înainte de-a ieşi: Mă- 
ntorc îndată cu comoara mea! 

La treabă! porunci Vásquez, căţărându-se ca o şopârlă pe 
una din ferestrele casei generalului, urmat de doi din banda. ŞI 
să-l văd pe cel care dă-napoi! 

In casa generalului răsunau încă cele două bătăi de clopot 
ale orologiului. 

— Vii, Camila? 

— Da, tăticule! 

Canales îşi pusese nişte pantaloni de călărie şi un veston 
albastru, fără galoane, din care i se desprindea capul cu părul 
alb, fără pată. Camila îi căzu în braţe, sfârşită de puteri, fără o 
lacrimă, fără o vorbă. Sufletul nu înţelege nici fericirea şi nici 
nefericirea dacă n-a avut timp să le silabisească şi să le înveţe 
mai dinainte. Trebuie să fi muşcat batista sărată de lacrimi, 
trebuie s-o fi muşcat cu înverşunare, s-o fi sfâşiat cu dinţii. 
Pentru Camila tot ceea ce se întâmpla era ca un joc sau ca un 
vis urât; adevărat, însă, nu, adevărat nu putea să fie. Ceea ce se 
întâmpla, ceea ce i se întâmpla ei şi tatălui ei nu era cu putinţă. 
Generalul Canales o cuprinse în braţe, ca de despărţire. 

— Aşa am îmbrăţişat-o şi pe maică-ta când am plecat în 
ultimul război pentru apărarea patriei. Săraca de ea! Era 
convinsă că n-o să mă mai întorc, şi când colo ea a fost cea care 
nu m-a aşteptat. 

Auzind paşi pe terasă, bătrânul militar se smulse din 
îmbrăţişare, străbătu curtea printre straturi şi ghiveciuri cu flori 
şi se îndreptă spre poarta din spatele casei. Parfumul fiecărei 
tufe de azalee, al fiecărui trandafir, al fiecărei muşcate îi spunea 
adio. li spunea adio şi scârţâitul argilei, şi lumina ferestrelor. 
Casa se stinse deodată, ca tăiată cu cuțitul de celelalte case. Să 


18 Aceasta e viaţa la tropic! (Engl.) 


fugă nu era demn de un soldat... Dar ideea de-a se întoarce în 
ţară în fruntea unei revoluţii liberatoare... 

Potrivit planului lor, Camila ieşi la fereastră ca să ceară 
ajutor: 

— Hoţii! Au intrat hoţii! 

Înainte ca glasul ei să se piardă în noaptea nesfârşită, primii 
jandarmi - cei ce păzeau în faţa casei - sosiră suflând în 
degetele găunoase ale fluierelor. Zgomot discordant de metal şi 
lemn. Intrară numaidecât pe poarta dinspre stradă. Alţi agenţi, 
îmbrăcaţi în civil, se arătară la colţuri, fără să ştie despre ce era 
vorba. Dar tocmai pentru că erau în îndoială, scosese fiecare, 
pentru orice eventualitate, cuțitul lung şi ascuţit - stăpânul 
agonici - şi veneau cu pălăria pe ochi şi cu şuierul hainei ridicat. 
Poarta, izbită de perete, îi înghiţea pe toţi. Râu umflat, cu 
bulboane. Într-o casă sunt atâtea lucruri supărate pe stăpân... 
Urcându-se pe acoperiş, Vâsquez tăie sârmele luminii. Camerele 
şi coridoarele nu mai erau decât o umbră deasă. Unii aprindeau 
chibrituri ca să găsească dulapurile, scrinurile, bufetele. Şi, fără 
vorbă, le scotoceau de sus şi până jos, după ce le smulseseră 
încuietorile, spărseseră geamurile cu tocul revolverului şi 
rupseseră în aşchii lemnul fin. Alţii, rătăcindu-se în salon, 
răsturnau scaunele, mesele, etajerele cu fotografii, amestecând 
totul în chip tragic, sau dând de-un pian cu coadă care 
rămăsese deschis, începeau să lovească în el, iar acesta gemea 
ca un animal rănit. 

De departe se auzi un râs de furculiţe, linguri şi cuțite 
risipite pe jos şi, imediat, un strigăt înăbuşit de-o lovitură. Doica 
o ascundea pe Camila în sufragerie, în spatele unui bufet. Dar 
favoritul îi dădu brânci, trântind-o la pământ. Bătrâna se ridică, 
prinzând în păr mânerul cutiei de tacâmuri, care se răspândiră 
numaidecât pe podea. Vásquez o amuţi cu o lovitură de bâtă. 
Izbi orbeşte ca într-un sac. Nu-şi vedeau nici mâinile. 


PARTEA A DOUA 
24, 25, 26 şi 27 APRILIE 


XII 
CAMILA 


Îşi petrecea ore şi ore în odaia ei, în faţa oglinzii. „O să-ți 
apară dracu dacă te tot zgâieşti aşa”, îi striga doica. „Mai drac 
decât mine?” răspundea Camila, cu părul răvăşit în flăcări 
negre, cu faţa-i bronzată unsă cu ulei de cacao - căci aşa şi-o 
curăța - cu ochii verzi şi umezi uşor oblici şi traşi puţin spre 
tâmple. China!” Canales - cum o porecliseră la şcoală - chiar 
dacă era cu uniforma ei de liceană închisă până la gât, încă 
părea mai puţin urâtă, mai capricioasă, mai iscoditoare, mai 
femeie... 

— Cincisprezece ani, îşi spunea ea în faţa oglinzii, şi sunt tot 
o fată mică şi proastă, cu mulţi unchi şi mătuşi, veri şi verişoare, 
care merg întotdeauna împreună, ca insectele. 

Se trăgea de păr, scotea ţipete, se strâmba. Nu putea suferi 
să facă parte din roiul acela de oameni înrudiţi. Să fie „fetiţa”. 
Să meargă cu ei la paradă, să-i urmeze peste tot. Să asiste la 
slujba de la ora douăsprezece la Cerro del Carmen, să 
călărească pe calul roib, să se plimbe în jurul teatrului Colón, să 
se urce şi să coboare povârnişurile de la El Sauce. 

Unchii ei erau nişte sperietori mustăcioase, cu degetele 
zornăind de inele. Verii, grăsani, greoi, cu părul în neorânduială. 
Mătugşile, respingătoare. Aşa-i vedea ea, disperată că unii - verii 
- îi dăruiau cutii cu caramele împodobite cu steguleţe, ca unui 
copil; iar alţii - unchii - o mângâiau cu mâinile lor care, miroseau 
a trabuc, prinzându-i obrajii între degetul gros şi arătător, ca să-i 
mişte faţa într-o parte şi într-alta, ceea ce-o făcea ca, instinctiv, 
să-şi înţepenească gâtul. Era disperată că mătuşile o sărutau 


19 China înseamnă ţi chinezoaică şi fată frumoasă (n.t.). 


fără să-şi ridice voalul pălăriei, lăsându-i pe piele senzaţia unei 
pânze de păianjen lipită cu salivă. 

În după-amiezile de duminică dormea sau se plictisea în 
salon, obosită să se tot uite la portretele vechi din albumul 
familiei, în afară de cele atârnate pe pereţii tapisaţi cu roşu sau 
la cele orânduite pe colţare negre, pe mese argintate şi pe 
console de marmură, în timp ce tatăl ei torcea ca o pisică 
privind strada pustie de la fereastră, sau răspundea saluturilor 
vecinilor şi cunoscuţilor care treceau, când şi când, câte unul. Işi 
ridicau pălăria văzându-l. Era doar generalul Canales! Şi 
generalul le răspundea cu o voce groasă, răsunătoare: „Bună 
seara!... Pe curând...” „Mă bucur că vă văd...” „Multă 
sănătate!...” Fotografiile mamei sale, făcute imediat după 
căsătorie şi care lăsau să i se vadă numai degetele şi faţa - 
restul fiind acoperit în întregime de cele trei regnuri ale naturii, 
rochia după ultima modă, până la glezne, mănuşile până spre 
coţ, gâtul învăluit de blănuri şi pălăria revărsându-se în panglici 
şi pene, sub o umbrelă încărcată de dantele încreţite - apoi 
fotografiile mătuşilor ei cu pieptul umflat, căptuşite ca mobilele 
din salon, cu părul pavat parcă cu pietre mai mult sau mai puţin 
preţioase şi cu mici diademe pe frunte, şi fotografiile prietenelor 
de atunci, unele cu mantii de Manilla, pieptene înalt şi evantai, 
altele îmbrăcate ca indienele, cu sandale, guipi/?, tocoyal* şi cu 
un ulcior pe umăr, şi altele gătite cu mantie madrilenă, cu 
aluniţe false şi bijuterii, fotografii care-o făceau pe Camila să 
alunece în somnolenţe de crepuscul sau să caute dedicaţii de 
felul acesta: „Portretul de faţă să te urmărească asemeni 
umbrei”; „În fiecare clipă cu tine, acest palid martor al dragostei 
mele”; „Dacă uitarea şterge aceste litere, va amuţi şi amintirea 
mea”. Sub alte fotografii, printre violete uscate, prinse cu 
panglici decolorate, abia se putea citi: „Remember?, 1898”; 
„...idolatrizată”; „Până dincolo de mormânt”; „Necunoscuta 
ta...” 

Tatăl ei saluta pe cei care treceau pe strada pustie - când şi 
când câte unul - dar vocea lui puternică răsuna în salon ca şi 
cum ar fi răspuns dedicaţiilor. „Portretul de faţă să te 
urmărească asemeni umbrei”: „Mă bucur că vă merge bine...!”; 


29 Bluză fără mâneci, purtată de femeile indiene (n.t.). 
21 Fustă făcută din pânză grosolană (n.t.). 
22 Aminteşte-ţi (engl.). 


„În fiecare clipă cu tine, acest palid martor al dragostei mele”: 
„La revedere şi să fii sănătos...!”; „Dacă uitarea şterge aceste 
litere, va amuţi şi amintirea mea”: „Al dumitale devotat; salută 
pe mama din partea mea!” 

Un prieten scăpa uneori din albumul cu portrete şi se oprea 
să stea de vorbă cu generalul la fereastră. Camila îl spiona, 
ascunsă după perdele. Era cel care, în fotografie, avea un aer de 
conchistador, era acel tânăr zvelt, cu gene lungi şi care purta 
pantaloni colorați, în carouri, redingotă încheiată la toţi nasturii 
şi o pălărie între melon şi joben, renumita „Vezi că-ndrăznesc?” 
de la sfârşitul secolului. 

Camila surâdea şi-şi oprea pe buze aceste cuvinte: „Mai 
bine-ai fi rămas în portret, domnule... Ai fi fost demodat în felul 
de-a te îmbrăca, costumul dumitale de muzeu ar fi dat loc la 
glume, dar n-ai fi burtos, chel şi cu obrajii umflaţi ca două mingi 
de cauciuc.” 

Din penumbra perdelelor de catifea, mirosind a praf, Camila 
îşi apropia ochii ei verzi de geamul acelei după-amiezi de 
duminică. Nimic nu îndulcea cruzimea ochilor ei de cristal 
îngheţat când, din casă, privea ceea ce se petrecea în stradă. 

Separaţi de grilajul de fier al balconului, tatăl ei şi un 
prieten, după aparenţe foarte apropiat, îşi omorau timpul. 
Generalul îşi înfundase coatele într-o perniţă de satin pe care se 
vedeau, luminoase, mânecile cămăşii lui de in, căci era numai în 
cămaşă. Prietenul avea faţa verzuie, nasul coroiat, mustaţa 
firavă şi baston cu măciulie de aur. Trecea pe-acolo, prin faţa 
casei, întâmplător, când generalul îl opri cu un: „Fericiţi sunt 
ochii care te mai văd prin părţile astea, pe la La Merced! Mare 
minune!” Camila îl găsi în album. Nu era uşor de recunoscut. 
Fotografia trebuia privită cu multă atenţie. Bietul señor avusese 
nasul bine făcut, faţa plină, plăcută. Adevărată-i vorba că 
vremea trece peste oameni. Acum avea faţa colţuroasă, umerii 
obrajilor ieşiţi, sprâncenele rărite şi bărbia uscată, ascuţită. In 
timp ce vorbea cu tatăl ei cu o voce înceată şi cavernoasă, îşi 
ducea măciulia bastonului la nas în fiecare moment, ca pentru a 
mirosi aurul. 

Imensitatea în mişcare. Ea însăşi în mişcare. Tot ce fusese 
în ea încremenit acum era în mişcare. Când văzu marea pentru 
prima oară, îi fluturau pe buze, jucăuşe, cuvinte de bucuroasă 
uimire, dar la întrebarea unchilor cum i se părea spectacolul, 


răspunse cu un aer plin de importanţă: „O ştiam din 
fotografie!...” 

Adierea vântului îi flutura în mâini o pălărie roz cu borurile 
foarte mari. Era ca un cerc de copii sau ca o mare pasăre 
rotundă. 

Verii, cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, nu mai terminau 
minunându-se.  Tălăzuirea  asurzitoare  înăbuşea vorbele 
mătuşilor: „Ce frumos! Cum se poate?! Câtă apă! Pare că-i 
supărată! Şi uite... soarele stă gata să se cufunde! N-om fi uitat 
ceva în tren, că prea am coborât în fugă? Aţi controlat dacă 
totu-i în ordine? Să numărăm valizele!...” 

Unchii ei, încărcaţi cu valize, cu îmbrăcăminte uşoară - 
hainele acelea încreţite ca stafida, purtate de sezonişti - cu 
ciorchini de nuci de cocos; pe care doamnele se repeziseră să le 
cumpere de la vânzătorii de prin gări numai pentru că erau 
ieftine, cu o grămadă de coşuri şi coşuleţe, se îndreptară spre 
hotel unul după altul, în şir indian. 

— Ai dreptate, am băgat şi eu de seamă... vorbi în sfârşit 
unul din verii ei, cel mai dezgheţat. (Zvâcnirea sângelui spori 
nuanţa de bronz a pielii Camilei cu o uşoară roşeaţă, şi asta din 
pricina faptului că se făcea aluzie la cele spuse de ea.) Eu n-am 
luat-o însă chiar aşa cum ai spus-o tu. Cred c-ai vrut să spui că 
marea seamănă cu vederile care se văd în filmele de călătorii, 
numai că e mai mare. 

Camila auzise de filme - vederile acelea mişcătoare care se 
dădeau în spatele Portalului Domnului, la Cien Puertas - dar nu 
le văzuse şi nici nu ştia cum erau. Totuşi, din ceea ce-i spuse 
vărul ei, îi fu uşor să şi le închipuie, întorcând ochii şi văzând 
marea. Totul în mişcare. Nimic statornic. Imagini peste imagini 
contopindu-se, răsturnându-se, sărind în bucăţi, ca să formeze o 
viziune fugară în fiecare moment, o stare care nu era nici solidă, 
nici lichidă, nici gazoasă, ci starea în care e viaţa mării. Starea 
luminoasă, proprie şi mării şi vederilor acelora mişcătoare. 

Cu degetele chircite în pantofi şi cu privirea în toate părţile, 
Camila continua să contemple ceea ce ochii ei nu se mai 
saturau să vadă. Dacă în primul moment i se păruse că pupilele 
i se golesc ca să poată cuprinde imensitatea, acum ele erau 
pline de această imensitate. În ochii ei verzi se urca fluxul mării. 

Urmată de vărul ei, cobori pe plajă puţin câte puţin - nu era 
uşor să mergi pe nisip - ca să fie mai aproape de valuri; dar în 


loc de-o mână cavalerească, Oceanul Pacific îi aruncă un pumn 
de apă limpede, care-i scălda picioarele. Surprinsă, abia dacă 
avu timpul să se tragă înapoi, nu fără a-i lăsa zălog pălăria roz, 
care se vedea acum ca un punct între spume, şi nu fără un țipăt 
uşor, de copil răsfăţat, care ameninţă că se duce să se plângă 
tăticului. 

— Ah!... mare! zise ea. 

Nici ea, nici vărul ei nu-şi dădură seama. Rostise pentru 
prima oară cuvântul „iubire”23 amenințând marea. Cerul, care 
prinsese, la asfinţit, culoarea tamarindului, răcea şi mai mult 
verdele adânc al apei. 

De ce, pe plajă, îşi sărută braţele, respirând mirosul 
proaspăt al pielii sale însorite şi sărate? De ce făcu la fel cu 
fructele pe care n-o lăsau să le mănânce, apropiindu-le de 
buzele-i împreunate şi respirându-le aroma?, „Fetiţelor le face 
rău acreală fructelor - propovăduiau mătuşile ei la hotel - 
umezeala la picioare şi zbenguiala.” Camila îşi sărutase tatăl şi 
doica fără să-şi dea seama de mirosul lor. Sărutase, ţinându-şi 
respiraţia, piciorul statuii de lemn a lui Isus de la La Merced, 
uscat şi răsucit asemeni unei rădăcini rupte. Dar fără a mirosi ce 
săruţi, sărutul nu mai înseamnă nimic. Carnea ei sărată şi aurie 
ca nisipul, ananaşii şi gutuile o învăţară să sărute cu nările 
deschise, pofticioase. Dar trecând de la descoperire la fapt, ea 
nu ştiu dacă mirosise sau muşcase atunci când, la sfârşitul 
sezonului, o sărutase pe gură vărul ei, acela care vorbea de 
cinematograf şi care ştia să fluiere tangoul argentinian. 

Intorcându-se în capitală, Camila îşi puse doica pe foc ca s-o 
ducă la vederile acelea mişcătoare. Se aflau în spatele Portalului 
Domnului, la Cien Puertas. Se duseră pe ascuns de tatăl ei, 
frângându-şi degetele şi murmurând rugăciuni. Fură cât pe-aci 
să se întoarcă de la uşă văzând sala plină de lume. Se aşezară 
pe două scaune, aproape de-o perdea albă, pe care-o scălda 
câteodată un fel de rază răsfrântă de soare. Încercau aparatele, 
lentilele şi curentul electric care producea un bâzâit la fel cu cel 
al cărbunilor care produc lumină în felinarele de pe străzi. 

Sala se scufundă deodată în întuneric. Camila avu impresia 
că se juca de-a v-aţi-ascunselea. Pe ecran totul era amestecat, 
ceţos. Imagini cu mişcări săltăreţe de lăcuste. Umbre de 


23 Joc de cuvinte. În spaniolă A! mar! (Ah! mare!) pronunţat amar, înseamnă 
a iubi (n.t.). 


personaje care, vorbind, păreau că mestecă, mergând, că fac 
salturi şi mişcând braţele, că se dezarticulează. Camila îşi aminti 
de ziua când se ascunsese cu un băiat în cămăruţa aceea abia 
luminată de-o ferestruică. Amintirea era aşa de precisă, încât 
Camila uită de imagini. Candela aprinsă pentru sufletele din 
purgatoriu pâlpâia în colţul cel mai întunecos al odăii, în faţa 
unui Cristos de celuloid, aproape transparent. Se ascunseră sub 
pat. Trebuiră să se întindă pe podea. Patul scârţâia mereu: o 
mobilă veche căreia nu-i ardea să fie zgâlţâită. „Tuero!”2%... se 
auzi strigătul unui tovarăş de joacă venind din ultima curte. 
„Tuero! Tuero!” strigară alţii în prima curte. „Tuero! Tuero!” 
Auzind paşii celui care căuta spunând cu voce tare „Tuero!”, 
Camila începu să râdă. Tovarăşul ei de joacă o privea 
ameninţător, ca să tacă. Ea îi ascultă îndemnul cu ochi serioşi, 
dar nu se mai putu stăpâni când simţi în nări mirosul nesuferit al 
unei măsuţe de noapte întredeschise şi ar fi izbucnit în hohote 
de râs dacă nu i-ar fi aruncat chiar atunci în faţă o mână de nisip 
fin, care-i umplu ochii de lacrimi, şi dacă n-ar fi avut senzaţia 
arzătoare a unei lovituri în cap. 

Ca şi atunci, din ascunzătoare, ieşi şi din cinematograf: cu 
ochii plânşi şi lovită de cei care părăseau grăbiţi scaunele şi 
alergau spre ieşire în întuneric. Nu se opriră până-n Piaţa 
Comerţului. Şi abia aici află Camila că publicul fugise de 
excomunicare. Pe ecran, o femeie cu rochia lipită de corp şi un 
bărbat cu părul lung, cu mustață şi cravată de artist dansau 
tangoul argentinian. 


Vásquez ieşi în stradă înarmat cu bâta de care se folosise 
ca s-o reducă pe doică la tăcere. Făcu un semn cu capul, şi Chip- 
de-înger apăru cu fata generalului în braţe. 

Poliţia începea să fugă cu prada tocmai când ei dispărură 
prin poarta cârciumioarei £/ Tus-tep. 

Dintre poliţişti, cel care nu pusese mâna pe-o şa, luase o 
pendulă de perete, o oglindă cât omul, o statuie, o masă, un 
crucifix, o broască ţestoasă, găini, rațe, porumbei. Haine 
bărbăteşti, pantofi de femeie, bibelouri chinezeşti, flori, icoane, 
vase, ligheane, lămpi, pirostrii, candelabre, flacoane cu 
medicamente, tablouri, cărţi, umbrele. 


24 Strigăt la jocul de-a v-aţi-ascunselea, echivalent cu: „Unde eşti?” sau „Te 
văd!” (n.t.). 


Cârciumăriţa aşteptă la £E/ Tus-tep cu bara de fier în mână, 
gata să baricadeze uşa. 

Niciodată nu bănuise Camila existenţa acestei cocioabe, 
duhnind a mucegai, la doi paşi de casa unde ea trăia atât de 
răsfăţată de bătrânul militar - cine-ar crede! până ieri fericit - 
îngrijită de doica ei, astăzi - de necrezut! - rănită, sau poate 
moartă... Florile din grădină, ieri neatinse, zăceau astăzi culcate 
la pamânt; pisica fugită, canarul mort, zdrobit cu colivie cu tot. 
Când favoritul îi scoase eşarfa neagră cu care-o legase la ochi, 
Camila avu impresia că e foarte departe de casă... De două sau 
de trei ori îşi trecu mâna peste faţă, privind în toate părţile ca să 
afle unde-a fost dusă. Degetele-i înăbuşiră ţipătul când îşi dădu 
seama de nenorocirea ei. Nu era, deci, un vis. 

— Domnişoară... În jurul corpului ei amorţit, greu, şerpuia 
vocea celui care-i anunţase în după-amiaza aceea catastrofa. 
Aici, cel puţin, nu te mai ameninţă niciun pericol. Ce să-ţi dăm 
ca să-ţi treacă spaima? 

— Sperietură de apă şi de foc! spuse cârciumăreasa şi 
alergă să dezgroape jăraticul din vasul cu cenuşă care-i servea 
drept cuptor. Vâsquez folosi momentul ca să pună mâna pe-o 
sticlă cu rachiu aromat şi să-l înghită pe nerăsuflate, de parc-ar 
fi fost în pragul morţii. 

Masacuata sufla să aţăţe cărbunii, repetând mereu între 
dinţi: „Ghemotoc pe foc, s-aprinde pe loc”. In spatele ei, pe 
peretele din fund, însângerat de dogoarea jăraticului, alunecă 
umbra lui Vásquez în drum spre curte. 

— Aici e locul unde el i-a zis ei... dondănea Lucio cu limba 
împleticită. Vine oricare pentru o sută... şi cu-atât mai vârtos 
pentru-o mie. Dă cu căciula-n câini, ce-am avut şi... 

Când bucata de jăratic căzu în ceaşcă şi se stinse sfârâind, 
apa lua culoarea chipului de om înspăimântat. Ca sâmburele 
unui fruct infernal, pluti cărbunele negru pe care Masacuata îl 
aruncase în apă arzând şi pe care-l scoase apoi stins, cu 
cleştele. „Sperietură de apă şi de foc”, repeta ea. Camila îşi 
recapătă glasul de la cele dintâi înghiţituri. 

— Şi tata? fură primele ei cuvinte. 

— Linişteşte-te, nu te amări, mai bea puţină apă de jăratic; 
generalului nu i s-a întâmplat nimic, îi răspunse Chip-de-înger. 

— O ştiţi sigur? 

— Presupun... 


— Şi dacă, o nenorocire... 

— Ssst, nu cobi! 

Camila se uită din nou la Chip-de-înger. Faţa spune adesea 
mai mult decât cuvintele. Dar ochii i se pierdură zadarnic în 
pupilele negre şi mute ale favoritului. 

— Trebuie să te odihneşti, fetiţo... observă Masacuata. Se 
întorcea, târând bancheta pe care stătuse Vâsquez în după- 
amiaza aceea, când intrase în local pentru prima oară domnul 
cu berea şi cu bancnota... 

„Într-o după-amiază de-acum câţiva ani sau de-acum 
câteva ore? Favoritul îşi oprea privirea, pe rând, când asupra 
fetei generalului, când asupra flăcării lumânării din faţa fecioarei 
din Chiquinquirâ. Gândul de-a stinge lumina şi de-a o avea Îi 
întuneca şi mai mult ochii. Să sufle-n lumânare şi... ar fi a lui, de 
voie sau nevoie. Dar, plimbându-şi privirea de la imaginea 
fecioarei la chipul Camilei, prăbuşită pe canapea, şi văzându-i 
faţa palidă sub boabele lacrimilor, părul despletit şi corpul de 
înger firav, îşi schimbă gândul; îi luă ceaşca din mână cu un aer 
părintesc şi-şi spuse: „Sărăcuţa!”... 

Tusea crâşmăriţei, care-i dădu să înţeleagă că-i lasă singuri, 
şi ocările ei, când îl găsi pe Vásquez beat mort, zăcând în 
curticica cu ghivece de trandafiri din spatele prăvăliei, se 
contopiră cu noile hohote de plâns ale Camilei. 

— Uite-n ce hal eşti, neruşinatule, striga, furioasă, 
Masacuata, nu eşti bun decât să-mi faci venin! Bine zice cine 
zice că voi, cât ai clipi din ochi, şi şterpeliţi ceva. Şi mai ziceai că 
mă iubeşti... Se vede, se vede cât de colo... Abia am întors 
spatele şi-ai şi pus laba pe sticlă... Păi sigur, că ce te costă pe 
tine... că-i pe veresie, nu? Banditule! Cară-te, că, de nu, te calc 
în picioare! 

Beţivul răspundea c-o voce plângăreaţă. lar când femeia 
începu să-l târască de picioare, capul i se izbi de pământ. Vântul 
închise poarta dinspre curticică şi nu se mai auzi nimic. 

— Bine, dar acum a trecut, s-a terminat... spunea mereu 
Chip-de-înger la urechea Camilei, care plângea cu sughiţuri. 
Tatăl dumitale nu mai e în pericol, şi dumneata, ascunsă aici, te 
afli în siguranţă. Şi pe urmă sunt şi eu aici, ca să te apăr...a 
trecut, nu mai plânge; dacă plângi aşa, te enervezi şi mai mult... 
priveşte-mă fără să plângi şi-am să-ţi explic totul, aşa cum s-a 
întâmplat... 


Încet, încet, Camila se opri din plâns. Chip-de-înger, care-o 
mângâia pe păr, îi luă batista din mână, ca să-i şteargă ochii. 
Albe de var şi cu vopsea roşie, zorile se iveau la orizont, între 
lucruri, pe sub uşi. Fântânile căscau şi iar căscau. lar văzduhul 
arunca pletele negre ale nopţii, ca să se gătească cu perucă 
blondă. 

— Trebuie să te linişteşti neapărat, altfel stricăm totul. 
Compromiţi soarta tuturor: şi pe-a dumitale, şi pe-a tatălui 
dumitale, şi pe-a mea. La noapte o să vin să te conduc în casa 
unchilor dumitale. Important e să câştigăm timp. Trebuie să 
avem răbdare. Sunt lucruri care nu se pot rezolva aşa, bătând 
din palme, e nevoie de chibzuială, de stăruinţă... 

— Nu, nu pentru mine mă tem. După cele ce mi-aţi spus, 
mă simt în siguranţă şi vă sunt recunoscătoare. Pentru tata mi-e 
teamă. Aş vrea să am certitudinea că nu i s-a întâmplat nimic. 

— Mă însărcinez să-ţi aduc veşti... 

— Chiar azi? 

— Chiar azi! 

Inainte de-a pleca, Chip-de-înger se întoarse spre fată şi-i 
dădu o pălmuţă afectuoasă pe obraz. 

— Şi acum, linişte! 

Fata generalului Canales îşi 
lacrimi, şi-i răspunse: 

— Veşti... 


A 


nălţă ochii, din nou plini de 


XIII 
ARESTĂRI 


Soţia lui Genaro Rodas ieşi în stradă alergând, nici nu 
aşteptă măcar să ia în primire pâinea. Şi numai Dumnezeu ştia 
dacă-i lăsase în coşuri câştigul cuvenit, îşi părăsi bărbatul trântit 
în pat nedezbrăcat, ca un olog, si pe copilaş dormind în coşul 
care-i servea drept leagăn. Orele şase dimineaţa. 

Tocmai suna ceasul de la La Merced când ea bătu în poarta 
casei generalului. O vor ierta şi de zgomot şi de venirea la o oră 
atât de nepotrivită, gândea ea, cu inelul de fier în mână, gata să 
bată din nou. Dar ce făceau? Veneau sau nu veneau să-i 
deschidă? Generalul trebuie să afle cât mai repede ceea ce i-a 
povestit Lucio Vásquez azi-noapte descreieratului ei de bărbat în 
localul, acela... cum se numeşte?... La leul care se deşteaptă... 


Se opri din bătut şi, în timp ce aştepta să i se deschidă, se 
gândi că cerşetorii or să arunce omorul de la Portalul Domnului 
asupra generalului, că acesta o să fie arestat în cursul dimineţii 
şi, în sfârşit - partea cea mai rea - c-or s-o răpească pe 
domnişoara... 

„Ce neruşinare, adevărată neruşinare!” repeta ea în gând; 
apoi începu să bată din nou în poartă. 

Şi inima-i bătea, înspăimântată. „C-o să-l aresteze pe 
general? Bine, ce să-i faci, asta-i treaba lui de bărbat, şi gata. 
Dar să se lege de domnişoara... Sfinte Cristoase! Ar fi o 
nenorocire groaznică. Aş pune capul jos că asta-i ticluită de 
derbedeii ăia neruşinaţi care vin în oraş cu apucăturile lor de 
tâlhari!” 

Bătu din nou. Casa, strada, aerul, totul răsuna ca o tobă. 
Era deznădăjduită că nu-i deschide nimeni. Începu să citească, 
literă cu literă, numele cârciumioarei din colţ, ca să-i treacă 
vremea: E/ Tustep... Nu era mult de citit dacă nu se uita şi la ce 
spuneau siluetele acelea zugrăvite de o parte şi de alta a uşii: 
de o parte un bărbat şi de alta o femeie. Din gura femeii ieşea 
această invitaţie: „Vino să dansăm un tustepe!/”, iar peste 
umărul bărbatului, care strângea în mână o sticlă, răspundea 
altă inscripţie: „Nu, pentru că eu dansez tocmai un tustepoi!...” 

Obosită de atâta bătut - nu era nimeni acasă sau nu voiau 
să-i deschidă - împinse poarta. Neîntâmpinând rezistenţă, mâna 
o duse înainte... Nu era închisa cu cheia? Îşi strânse în jurul ei 
şalul cu ciucuri, străbătu vestibulul cu inima bătând să-i spargă 
pieptul şi intra în coridor fără să ştie de ea. Se opri, îngheţată, 
încremenită de realitate ca pasărea de alice, palidă, abia 
răsuflând, cu privirea goală, cu membrele paralizate, văzând 
vasele de flori de pe jos, cozile de quetzal”, paravane şi cioburi 
de geam, oglinzi sparte, dulapuri distruse, broaşte forţate, hârtii, 
haine, mobilă şi covoare. Totul devastat, totul învechit într-o 
noapte: totul transformat într-un morman netrebnic, în gunoi 
fără viaţă, fără căldură, fără suflet... 

Doica rătăcea cu capul spart, ca o fantomă printre ruinele 
acelui cuib părăsit, căutându-şi domnişoara. 

— Ha-ha-ha, râdea ea. Hi-hi-hi... Unde te ascunzi Camila? 
Acuşi pun mâna pe tine, lasă... 


25 Pasăre cu pene verzi şi roşii, trăind în America tropicală (n.t.). 


— De ce nu răspunzi? Cucu! Unde eşti? Cucu! Cucu! Cucu! 


Ea credea că se joacă de-a v-aţi-ascunselea cu Camila. O 
căuta şi iar o căuta prin toate colţurile, printre flori, pe sub 
paturi, pe după uşi, răvăşind toate ca un vârtej... 

— Ha, ha, ha!... Hi, hi, hi... Hu, hu, hu... Cucu, cucu! leşi, 
fetiţă mică, ieşi, c-am obosit căutându-te... Ha, ha, ha... leşi!... 
Cucu! Te văd, te văd... Hi, hi, hi... Hu, hu, hu!... 

Şi tot căutând aşa, se sprijini de marginea fântânii şi, 
văzându-şi chipul în apa liniştită, începu să ţipe ca o maimuţă 
rănită şi să râdă cu râsul acela care se preface, ajungând pe 
buze, în tremur de frică; cu părul căzut pe ochi şi cu mâinile 
acoperindu-şi părul şi faţa, se cinchi încet-încet jos, ca să scape 
de ciudata arătare oglindită-n fântână. Mormăind, se ruga de 
iertare, ca şi cum s-ar fi ruşinat - ea faţă de ea - că e atât de 
urâtă, atât de bătrână, atât de mărunţică, atât de despletită... 
Deodată scoase alt țipăt. Prin ploaia laţelor de păr şi printre 
vergelele degetelor, văzuse soarele sărind de pe acoperişul 
casei, căzând asupra ei şi smulgând din ea o umbră, umbra la 
care se uita ca acum în curte. Îmboldită de furie, se ridică în 
picioare şi, înverşunându-se împotriva propriei sale umbre şi a 
propriului său chip, începu să izbească apa şi pământul - apa cu 
mâinile, pământul cu picioarele. Voia să le şteargă. Umbra se 
răsucea ca un animal biciuit, dar, cu toate c-o pisa cu călcâiele, 
rămânea tot acolo. lar chipul i se spărgea în bucăţi când 
răscolea lichidul cu mâinile, dar, de îndată ce zbuciumul apei 
înceta, apărea din nou. Urlă cu turbare de fiară văzând că nu 
poate distruge pulberea aceea de cărbune presărată pe pietre şi 
care, frământată cu picioarele, se răsucea ca şi cum ar fi simţit 
cu adevărat loviturile, după cum nu putea să distrugă nici 
pulberea cealaltă, luminoasă, care tremura pe apă cu un nu ştiu 
ce din chipul ei şi pe care o stâlcea cu palmele şi pumnii. 

Picioarele începuseră să-i sângereze, mâinile-i cădeau de 
oboseala, şi totuşi umbra şi chipul ei dăinuiau încă, 
indestructibile. 

Cuprinsă de spaimă şi înnebunită de furie, cu disperarea 
celui care atacă pentru ultima oară, se aruncă cu capul asupra 
fântânii... 

Doi trandafiri căzură în apă... 

Ramura unui măceş spinos îi scosese ochii... 


Se zvârcoli pe pământ, întocmai ca propria ei umbră, până 
rămase fără simţire, la piciorul unui portocal, pe care-l pătau cu 
sânge florile unei plante agăţătoare. 

Trecea pe stradă muzica militară. Ce vigoare şi ce aer 
marţial! Ce sete de arcuri triumfale! Totuşi, în pofida silinţei 
trompeţilor de-a sufla tare si în ritm, vecinii, departe de-a se 
deştepta cu nerăbdarea eroilor sătui de-a vedea spada 
odihnindu-se în pacea aurită a holdelor, deschideau ochii asupra 
unei potolite zile de sărbătoare, cu umila intenţie de-a ruga pe 
Dumnezeu să-i ferească de gânduri rele, de cuvinte rele şi de 
fapte rele împotriva Domnului Preşedinte al republicii. 

leşind dintr-un leşin scurt, doica auzi şi ea muzica. Era în 
întuneric. Desigur, domnişoara venise în vârful picioarelor şi-i 
acoperise ochii cu mâinile, pe la spate. 

— Camila, fetiţa mea, ştiu că eşti tu, lasă-mă să te văd! 
bolborosi, ducându-şi mâinile la faţă ca să-şi smulgă de pe ochi 
mâinile domnişoarei, care-i pricinuiau o durere groaznică. 

Vântul ducea în jos, pe stradă, ciorchini de zgomote. Muzica 
şi întunericul orbirii, care-i acoperea ochii ca într-un joc de copii, 
îi aduseră aminte de Şcoala din Satul Vechi unde învățase 
primele litere. Un salt în timp şi se văzu, aproape mare, stând la 
umbra manghierilor?$ şi-apoi încet, încetişor, un alt salt, şi iat-o 
într-un car tras de boi, mergând pe-un drum oblu, în miros de 
fin. Scârţâitul roţilor făcea să sângereze, ca o dublă coroană de 
spini, tăcerea căruţaşului - tinerelul imberb care-o făcuse 
femeie. Rumegând neostoit, boii obosiţi trăgeau carul nupţial. 
Beţia cerului deasupra câmpiei elastice... Dar amintirea se 
destrăma repede şi, cu năvala unei cascade, Vedea intrând în 
casă un val de oameni... Găâfâitul lor de bestii, ţipetele drăceşti, 
loviturile, sudălmile, râsetele groase şi sparte, pianul care ţipa, 
răguşit ca şi cum i-ar fi smuls măselele cu mâna, domnişoara, 
mistuindu-se ca un parfum, şi-o lovitură de măciucă în mijlocul 
frunţii, urmată de-un vaiet neomenesc şi de-o umbră imensă... 

Soţia lui Genaro Rodas, Niña Fedina, o găsi pe doică trântită 
jos, în curte, cu obrajii scăldaţi în sânge, cu părul încâlcit şi cu 
îmbrăcămintea sfâşiată în bucăţi, luptând cu muştele pe care 
mâini invizibile i le aruncau - ca pe nişte pumni de seminţe - în 
faţă. Cuprinsă de spaimă, ca şi cum ar fi întâlnit o stafie, Niña se 
năpusti în casă. 


26 Arbore cu fructe ovale, de culoare galbenă şi aromatice (n.t.). 


— Săraca de ea, săraca de ea! murmura într-una. 

Sub o fereastră, găsi scrisoarea pe care i-o scrisese 
generalul fratelui său Juan. li recomanda să aibă grijă de 
Camila... Dar Niña Fedina n-o citi toată, pe de-o parte pentru c-o 
chinuiau ţipetele doicii, care păreau că ies din oglinzile sparte, 
din geamurile făcute zob, din scaunele spintecate, din tablourile 
date jos de pe pereţi, din dulapurile sfărâmate, iar pe de altă 
parte pentru că nu se mai gândi decât cum să fugă mai iute. Îşi 
şterse sudoarea de pe faţă cu batista, împăturită în patru, pe 
care-o mototolea, nervoasă, în mâna-i împodobită cu inele 
ieftine; puse scrisoarea în sân şi se îndreptă cu toată graba spre 
stradă. 

Prea târziu. Un ofiţer cu mâna grea o prinse pe pragul porţii. 
Casa era înconjurată de soldaţi. Din curte se auzea ţipătul doicii, 
pe care-o chinuiau muştele. 

Lucio Vásquez, care, la rugăminţile Masacuatei şi ale 
Camilei, supraveghea casa generalului din poarta cârciumii, 
simţi că i se taie răsuflarea văzând c-o înhaţă pe soţia lui 
Genaro Rodas, prietenul căruia-i povestise chiar în noaptea 
aceea, încălzit de băutură, despre arestarea lui Canales. 

— Se-ncurcă lucrurile! exclamă crâşmăriţa, care ieşise în 
uşă tocmai când o prindeau pe Niña Fedina. 

Un soldat se apropie de cârciumă. „Caută pe fata 
generalului”, îşi spuse Masacuata cu inima strânsă de frică. Tot 
aşa crezu şi Vâsquez, căruia i se făcu părul măciucă. Soldatul se 
apropie ca să le spună să închidă. Traseră obloanele şi rămaseră 
la pândă după ele, căutând să vadă, prin crăpături, ce se 
întâmplă în stradă. 

Vásquez prinse din nou curaj în semiîntuneric şi, sub 
pretextul spaimei, vru s-o mângâie pe Masacuata, dar aceasta, 
ca de obicei, nu se lasă. Cât pe-aci să-i dea şi palme. 

— Da mofturoasă mai eşti! 

— Zău? Nici nu mă gândesc să mă las pipăită de unul ca 
tine. Vezi, nu ţi-am spus eu azi-noapte că zăpăcita asta se- 
nvârte pe lângă fata generalului? 

— Taci, că te pot auzi, o întrerupse Vásquez. Vorbeau 
aplecaţi, ca să poată privi în stradă printre şipcile oblonului. 

— Nu fă pe prostul, că doar vorbesc încet!... Dacă nu ţi-aş fi 
spus ieri că femeia asta se ţine după fata generalului Ca să-i 
boteze plodul, tu l-ai fi adus şi pe Genaro, şi se afla toată 


povestea. 

— Înî, răspunse Vásquez, horcăind, ca şi cum ar fi vrut să 
dea la o parte pânza aceea pe care-o simţea lipită, îndărătnic, 
între nas şi gât. 

— Nu fi scârbos! Adevărat că n-ai niciun pic de educaţie! 

— Da delicată mai eşti! 

— Psst! 

Procurorul militar cobora în acel moment dintr-o trăsură 
hodorogită. 

— Procurorul... spuse Vásquez. 

— Şi pentru ce vine? întrebă Masacuata. 

— Ca să-l aresteze pe general... 

— Şi pentru asta s-a îmbrăcat ca un papagal? la priveşte-l! 
Ha, ha, ha! Ce-ar fi să-i smulgi una din penele alea grozave de şi 
le-a pus pe cap? 

— Ce tot spui acolo? Te cam întreci cu gluma! E îmbrăcat 
aşa pentru că de aici se duce la Preşedinte. 

— Bine de el! 

— Dacă nu l-au prins azi-noapte pe general, s-a zis cu mine! 

— De ce azi-noapte? 

— Sst, ţine-ţi gura! 

Când Procurorul cobori din droşcă, se dădură ordine cu voce 
scăzută, şi un căpitan, urmat de-un grup de soldaţi, intră în casa 
lui Canales cu sabia scoasă din teacă într-o mână şi cu 
revolverul într-alta, ca ofiţerii din cromolitografiile înfăţişând 
bătăliile din războiul ruso-japonez. 

(După câteva minute - secole pentru Vásquez, care 
urmărea totul cu sufletul la gură - ofiţerul se întoarse, cu chipul 
descompus, palid şi agitat, ca să-l informeze pe Procuror de 
ceea ce se întâmpla. 

— Ce?... Ce?!... strigă Procurorul. 

Cuvintele ofițerului se desluşeau cu greu din pricina 
răsuflării lui gâtuite. 

— A... a fugit? urlă Procurorul şi două vine i se umflară pe 
frunte ca două semne negre de întrebare. Şi au... au... prădat 
casa?... 

Fără a pierde o clipă, dispăru pe o uşă, urmat de ofiţer. O 
singură privire, repede ca fulgerul, şi se întoarse în stradă, cu 
mâna-i grăsuţă şi mânioasă încleştată pe mânerul stiletului şi 
atât de palid, încât buzele i se confundau cu spălăcitele lui 


mustăţi. 

— Tare-aş vrea să ştiu cum de-a izbutit să fugă! exclamă 
ieşind pe poartă. Ordin urgent, că doar de asta s-a inventat 
telefonul, ca să capturăm duşmanii guvernului. Vulpe bătrână! 
Cum pun mâna pe tine, te şi spânzur! N-aş vrea să fiu în pielea 
ta! 

Privirea Procurorului căzu ca un fulger asupra Niñei Fedina. 
Un ofiţer şi un sergent o aduseseră aproape cu forţa în locul 
unde vocifera el. 

Căţea! îi spuse şi, fără s-o slăbească din ochi, adăugă: O s-o 
facem noi să spună tot! Locotenente, ia zece soldaţi şi du-o iute 
unde trebuie. La secret, auzi? 

Un țipăt încremenit umplu văzduhul, un țipăt unsuros, 
sfâşietor, de om jupuit. 

— Doamne-Dumnezeule, parcă-l răstignesc pe nenorocitul 
ăsta! se văicări Vásquez. Ţipetele doicii, tot mai ascuţite, îi 
sfredeleau pieptul. 

Masacuata îl corectă, dispreţuitoare: 

— N-auzi că-i femeie? Crezi că toţi bărbaţii au vocea 
piţigăiată ca tine? 

— la mai taci... 

Procurorul ordonă să se percheziţioneze toate casele din 
vecinătate. Grupuri de soldaţi, sub comanda caporalilor şi 
sergenţilor, se răspândiră în toate părţile. Percheziţionau curţi, 
odăi, dependinţe, terase, fântâni. Se urcau pe acoperişuri, 
răscoleau dulapuri, paturi, covoare, rafturi, butoaie, bufete şi 
lăzi. Dacă vecinul zăbovea puţin până să deschidă uşa, o 
spărgeau cu patul puștii. Câinii lătrau furioşi, strângându-se 
alături de stăpânii lor palizi. Din fiecare casă ţâşneau lătraturile 
ca apa dintr-o stropitoare... 

— Să ştii că percheziţionează şi-aici! spuse Vásquez, căruia- 
i pierise aproape şi graiul de spaimă. În ce ne-am băgat! Şi dacă 
ne-ar fi ieşit ceva, dar aşa, pe daiboj... 

Masacuata alergă s-o înştiinţeze pe Camila. 

— Eu sunt de părere, spuse Vásquez intrând după ea, să-şi 
acopere faţa şi să plece... 

Şi, fără să aştepte răspuns, se întoarse spre uşa dinspre 
stradă. 

— Staţi, staţi, continuă el punând ochiul la crăpătură. 
Procurorul a contramandat ordinul şi nu mai percheziţionează. 


Am scăpat. 

Din doi paşi, crâăşmăriţa ajunse la uşă, ca să vadă cu ochii ei 
ceea ce anunţa Lucio cu atâta bucurie. 

— Uite-ţi şi răstignitul, şopti ea. 

— Cine-i asta? 

— Servitoarea, doica, nu vezi? Şi adăugă, ferindu-şi corpul 
de mâna pofticioasă a lui Vásquez: Stai locului, nu-nţelegi? Stai 
locului, fir-ai... 

— Săraca, ia priveşte cum o târăsc! 

— Parc-ar fi trecut tramvaiul peste ea! 

— De ce s-or fi uitând cruciş cei ce mor? 

— Lasă-mă, nu vreau să mai văd. 

O escortă, la ordinele unui căpitan cu sabia în mâini, o 
scotea, târâş, din casa lui Canales, pe nefericita doică. 
Procurorul n-o putu interoga. Cu douăzeci şi patru de ore mai 
înainte, zdreanţă aceasta umană, care acum agoniza, era 
sufletul unei case unde singura preocupare a gureşului canar 
era să-şi urzească intrigile cu grăunţele de mei ale glasului) a 
şuvoiului fântânii să-şi ticluiască cercurile lui concentrice, a 
generalului pasienţele lui interminabile, iar a Camilei capriciile. 

Procurorul sări în trăsură, urmat de un ofiţer. Vehicolul 
dispăru îndată după primul colţ al străzii. Apăru o targă, purtată 
de patru oameni, murdari şi zdrenţăroşi, ca să ducă la morgă 
cadavrul doicii. Trupa plecă în formaţie de defilare spre una din 
cazărmi, şi Masacuata deschise cârciuma. Vâsquez se aşeză pe 
locul lui obişnuit, pe bancă, ascunzându-şi cu greu mâhnirea 
pricinuită de arestarea soţiei lui Genaro Rodas. Capul îi era 
fierbinte ca un cuptor de ars cărămizi, mahmureala alcoolului îi 
pătrunsese prin toţi porii, iar din când în când, aducându-şi 
aminte de fuga generalului, îl cuprindea ameteala. 

Între timp, Niña Fedina scurta din drumul închisorii, 
luptându-se cu soldaţii din escortă care-o îmbrânceau, la fiecare 
pas, de pe trotuar spre mijlocul străzii. Se lăsa înghiontită, fără 
să zică nimic, dar deodată, din mers, ca şi cum ar fi ajuns la 
limitele răbdării, lipi pe obrazul unuia din ei o palmă zdravănă. 
Un neaşteptat pat de puşcă fu răspunsul imediat, iar alt soldat o 
lovi pe la spate. Se-mpletici, dinţii începură să-i clănţăne, şi 
înaintea ochilor începu să-i joace stele verzi. 

— Prăpădliţilor! La asta vă folosesc armele!... Ar trebui să vă 
fie ruşine! interveni o femeie care se întorcea de la piaţă cu un 


coş de verdeţuri şi fructe. 

— la-o din loc, femeie! îi strigă un soldat. 

— Neobrăzatule! 

— Vedeţi-vă de drum, doamnă, strigă un sergent, vedeţi-vă 
de drum, sau n-aveţi nicio treabă? 

— Da voi aveţi, trântorilor?! 

— Ţine-ţi gura, sau te plesnim! 

— Auziţi, să mă plesnească! Asta-i culmea! Nişte „ăia” 
stafidiţi, nişte coate-goale cu pantalonii rupţi în fund! Aţi vrea să 
batjocoriţi oamenii, iar ei să stea cuminţi, cu botul pe labe! 
Şleahtă de derbedei!... Să ocărâţi lumea numai aşa, de plăcere! 

Patrula îşi continuă drumul şi, între trecătorii care-o priveau 
înfricoşaţi, necunoscuta apărătoare a soţiei lui Genaro Rodas 
rămase, puţin câte puţin, în urmă, în timp ce, înconjurată de 
soldaţi, Niña Fedina îşi continua drumul spre închisoare, tragică, 
descompusă, cu faţa scăldată în sudoare, măturând pământul 
cu ciucurii şalului. 


Trăsura Procurorului militar se ivi la colţul casei avocatului 
Abel Carvajal în clipa în care acesta, cu joben şi în jachetă, pleca 
spre palat. Procurorul făcu să se bălăbănească întreg vehicolul 
sărind de pe pernă drept în mijlocul trotuarului. Carvajal 
închisese tocmai poarta casei şi-şi punea, cu grijă, o mănuşă, 
când fu arestat de colegul său. Un pichet de soldaţi îl conduse 
prin mijlocul străzii, în ţinută de ceremonie, la secţia a doua de 
poliţie, împodobită pe din afară cu steguleţe şi foiţă colorată. || 
duseră de-a dreptul la celula în care se aflau arestaţi studentul 
şi paracliserul. 


XIV 
SĂ CÂNTE TOT UNIVERSUL! 


Străzile apăreau puţin câte puţin în lumina fugară a zorilor, 
printre acoperişurile şi câmpurile care răspândeau o răcoare de 
aprilie. Pe alocuri se distingeau siluetele catărilor care aduceau 
laptele în goană mare, îmboldiţi de tipetele şi biciul argatului 
care-i mâna, în timp ce mânerele vaselor de metal zornăiau, 
ciocnindu-se. Zorile se revărsau, de asemeni, şi asupra vacilor 
care aşteptau să fie mulse pe pragul caselor bogate sau la 
răscrucile din cartierele nevoiaşe, printre clienţii bolnavi, 
convalescenţi sau condamnaţi fără scăpare, cu ochii cârpiţi de 
somn, înfundaţi în cap şi sticloşi. Când le venea rândul, se 
apropiau ca să-şi ia ei înşişi laptele, aplecând vasul cu 
meşteşug, aşa ca să nu se facă spumă şi să capete cât mai mult 
lichid. Treceau pe străzi femeile care aduceau pâine. Cu capul 
plecat adânc pe piept, cu spatele arcuit, cu pulpele încordate şi 
picioare goale, păşeau încet, şovăitor, împovărate de enorme 
coşuri - unele peste altele - pagode care lăsau în aer un miros 
de aluat cu zahăr şi cu susan prăjit. În zilele de sărbătoare 
naţională, trompetele se auzeau pe aici de dimineaţă, 
deşteptare muzicală care isca fantasme de metal şi vânt, 
simfonie de mirosuri, strănuturi de culori, în timp ce - mai clar, 
mai dogit - răsuna, timid şi îndrăzneţ totdeodată, glasul 
clopotelor anunțând prima liturghie. Timid şi îndrăzneţ, pentru 
că dangătul lor care trezea, în zilele de sărbătoare religioasă, 
gust de ciocolată şi de prăjitură, în zilele de sărbătoare naţională 
amintea de lucrurile interzise. 

Sărbătoare naţională... 

De pe străzi, o dată cu mirosul de pământ reavăn, se urca 
bucuria locuitorilor care aruncau apă pe fereastră ca să nu se 
ridice prea mult praf când vor trece, spre palat, trupele cu 
drapelul. Drapelul mirosea a batistă nouă. Treceau apoi şi 
echipajele impresionante ale „măririlor”: generali în uniforme 
sclipitoare mirosind a naftalină, doctori în fracuri, care mai 
păstrau încă iz de dulap închis, unii purtând joben, alţii tricorn 
cu pene. Funcţionarii mărunți mergeau pe jos, într-o anume 
ordine, după importanţa lor, determinată în ochii bunului guvern 
de preţul înmormântării pe care-avea să le-o plătească într-o 


bună zi statul. 

O, Doamne, cerul şi pământul sunt pline de mărirea ta! 
Izolat de toţi, departe de tot, în mijlocul prietenilor, Preşedintele 
se lăsa văzut, fericind astfel poporul care preţuia aşa de mult 
strădaniile lui. 

O, Doamne, cerul şi pământul sunt pline de mărirea ta! 
Doamnele simțeau divina putere a zeului adorat. Prelaţii 
corpolenţi îl tămâiau. Juriştii se credeau într-o adunare prezidată 
de Alfons înțeleptul”. Diplomaţii arborau un aer măreț, ca şi 
cum ar fi fost la Versailles, la curtea Regelui Soare. Ziariştii - din 
ţară şi din străinătate - se felicitau că se află în prezenţa unui 
nou Pericle. O, Doamne, cerul şi pământul sunt pline de 
mărirea ta! Poeţii se credeau la Atena, cel puţin aşa pretindeau 
ei în faţa lumii. Un cioplitor de statui de sfinţi, care se socotea 
egalul lui Fidias?%, surâdea dând ochii peste cap şi frecându-şi 
mâinile auzind cum se aclamă pe străzi numele măritului 
cârmuitor. O, Doamne, cerul şi pământul sunt pline de mărirea 
ta! Un compozitor de marşuri funebre, adept entuziast al lui 
Bachus, îşi arăta faţa de pătlăgea roşie la un balcon, căutând să 
vadă pe unde mai era pământul. 

Chip-de-înger îşi deschise drum printre invitaţi. (Era frumos 
şi rău ca satana.) 

— Poporul cere să ieşiţi în balcon, Domnule Preşedinte! 

— ...poporul? 

Stăpânul puse în acest cuvânt un semn de întrebare. 
Tăcerea domnea în jurul lui. Sub povara unei mari tristeţi, pe 
care-o înfrânse, plin de mânie, înainte de-a ajunge să i se vadă 
în ochi, se ridică din fotoliu şi se duse în balcon. 

Apăru în faţa poporului înconjurat de prietenii săi. Un grup 
de femei venise să sărbătorească fericita aniversare a zilei când 
scăpase de la moarte. Cea care se însărcinase cu pronunţarea 
discursului, imediat ce-l văzu pe Preşedinte, începu: 

— „Fiu al poporului!...” 


27 Alfons al X-lea cel înţelept, regele Castiliei şi Leonului (1252-1284); a 
încurajat literatura şi artele, fiind el însuşi autorul unor cunoscute poeme, 
Cantigas (n.t.). 

28 Celebru oratar şi om de stat atenian, sprijinitor al artelor şi literelor, 
supranumit, pentru elocvenţa şi comportarea sa, „Olimpianul” (499—429 
î.e.n.) (n.r.). 

29 Cel mai mare sculptor al Greciei antice (n. aprox. 496—m. 451 î.e.n.) (n.r.). 


Stăpânul îşi înghiţi saliva amară, amintindu-şi poate de anii 
lui de student, petrecuţi lângă o mamă fără mijloace de 
existenţă, într-un oraş împietrit de rea-voinţă; dar favoritul, pe 
care-l mânca limba, îndrăzni să adauge încet: 

— Ca Isus, fiu al poporului... _ 

— „Fiu al poporului, reluă oratoarea, da, al poporului! In 
această zi de radioasă frumuseţe soarele străluceşte pe cer, 
lumina lui îţi ocroteşte ochii şi viaţa şi ne dă drept pildă munca 
aceea sacrosanctă datorită căreia pe bolta cerească lumina 
urmează umbrei, umbra, nopţii negre şi necruțătoare, de unde- 
au apărut mâinile criminale care, în loc să semene ogoarele, aşa 
cum tu, stăpâne, ne înveţi, au semănat sub paşii tăi o bombă 
care, în ciuda ştiinţificei sale preparaţii europene, te-a lăsat 
nevătămat...” 

Un ropot de aplauze acoperi vocea oratoarei, pe care 
răuvoitorii o porecliseră Limbă-de-vacă, şi, asemeni evantaielor, 
o serie de urale vânturară aerul în jurul eroului şi al suitei sale. 

— Trăiască Domnul Preşedinte! 

— Trăiască Domnul Preşedinte al republicii. 

— Trăiască Domnul Preşedinte constituţional ai republicii! 

— Intr-un singur glas, care să răsune până la marginea 
lumii şi să nu amuţească niciodată, într-un singur glas să 
strigăm: Trăiască Domnul Preşedinte constituţional al republicii, 
părintele patriei, şeful marelui partid liberal, liberal la suflet şi 
ocrotitor al tinerimii studioase! 

Limbă-de-vacă reluă: 

— „In noroi ar fi zăcut, terfelit, steagul nostru dacă aceşti 
răi fii ai patriei, sprijiniți în încercarea lor criminală de duşmanii 
Domnului Preşedinte, şi-ar fi atins scopul. Dar ei nu s-au gândit 
niciodată că mâna lui Dumnezeu veghea şi veghează asupra 
preţioasei existenţe prezidenţiale, spre mulţumirea tuturor celor 
care, ştiindu-l demn de a fi Primul Cetăţean al Națiunii, l-au 
înconjurat cu dragostea lor în acele momente gramaturgice, îl 
înconjoară şi-l vor înconjura întotdeauna când va fi necesar! 

Da, domnilor... domnilor şi doamnelor, astăzi, mai mult 
decât oricând, ştim că, dacă s-ar fi atins ţelurile sinistre din acea 
zi de tristă amintire pentru ţara noastră, care întinde mâna 
tuturor popoarelor ci;/ivizate, patria ar fi rămas orfană de tatăl şi 
ocrotitorul ei, pe mâinile celor care ascut în umbră pumnalele 
pentru a răni pieptul Democraţiei, aşa cum a spus acel mare 


tribun care s-a numit Juan Montaivo*! 

Datorită Dumneavoastră, flamura continuă să fluture 
neîntinată, iar de pe stema ţării n-a fugit nici pasărea care, 
asemeni păsării tenis! a renăscut din cenuşa mamilor“?, care au 
declarat independenţa naţională în acea auroră a libertăţii 
Americii, fără să se verse o singură picătură de sânge, ratificând 
astfel dorinţa de libertate dovedită de acei man; indieni care au 
luptat până la moarte pentru cucerirea libertăţii şi a drepturilor 
omului! 

Şi de aceea, domnilor, venim astăzi să sărbătorim pe 
multilustrul ocrotitor al claselor nevoiaşe, pe cel care veghează 
asupra noastră cu dragoste de părinte şi ne conduce ţara, aşa 
cum am mai spus, spre culmea progresului căruia Fulton? i-a 
dat un nou impuls descoperind forţa aburilor, iar Juan Santa 
Maria** l-a apărat de piraţii invadatori dând foc acelei fatale 
pulberării în ţinuturile eroicului Lempira*. Trăiască patria! 
Trăiască Preşedintele constituţional al republicii, şeful partidului 
liberal, binefăcătorul naţiei, ocrotitorul femeii lipsite de apărare, 
al copilului şi al educaţiei!” 

Strigătele de „trăiască” ale Limbii-de-vacă se pierdură într- 
un incendiu de aclamații, stins apoi într-o mare de aplauze. 

Cu mâna încleştată pe balustrada balconului de marmură, 
stând din profil ca să nu-şi expună pieptul şi plimbându-şi capul 
dintr-o parte într-alta asupra adunării, cu sprâncenele încruntate 
şi ochii la pândă, Preşedintele rosti câteva cuvinte de răspuns. 
Bărbaţii şi femeile îşi şterseră mai mult decât o lacrimă. 

— Domnule Preşedinte, îndrăzni Chip-de-înger auzindu-l 
suflându-şi nasul, dacă aţi intra?... Mulțimea vă face rău la 


30 Scriitor ecuadorian (1833-1889), adversar înverşunat al dictatorului Garcia 
Moreno (n.t.). 

31 Oratoarea, incultă, pronunţă greşit numele păsării F&nix, care, potrivit 
legendelor antichităţii, trăia mai multe secole, se ardea ea însăşi pe un rug şi 
renăştea din propria ei cenuşă (n.t.). 

3226 Pronunţare greşită a curtatului latin manes, care denumea sufletele 
morţilor, considerate de romani ca divinităţi (n.t.). 

33 Robert Fulton (1765-1815), inginer american, a aplicat forţa aburilor la 
navigaţie, construind mici vapoare în 1807 (n.t.). 

34 Aluzie la fapta eroică a lui Juan Santa Maria (1831-1856), în lupta contra 
armatei aventurierului american Walker, care invadase Nicaragua. El a 
incediat pulberăria inamicului cu preţul vieţii lui (n.t.). 

352% Sef indian, care a luptat, eroic împotriva conchistadorilor spanioli (n.t.). 


inimă... 

Procurorul militar se repezi către Preşedinte, care se 
întorcea din balcon urmat de câţiva prieteni. Voia să-i raporteze 
despre fuga generalului Canales şi să-l felicite pentru discurs 
înaintea celorlalţi, dar, ca toţi cei care se apropiaseră cu intenţia 
aceasta, Se opri țintuit de o teamă ciudată şi, pentru a nu 
rămâne cu mâna în aer, i-o întinse lui Chip-de-înger. 

Favoritul îi întoarse spatele, şi în acel moment Procurorul - 
cu mâna în aer încă - auzi prima detunătură dintr-o serie de 
explozii care se urmară rapid, la câteva secunde una de alta, ca 
nişte salve de artilerie. Apoi se auziră ţipete, toată lumea începu 
să alerge, să sară peste scaunele răsturnate; femeilor le veni 
rău şi se auzi pasul soldaţilor care, cu mâna în cartuşiera ce nu 
se deschidea destul de repede, cu puşca încărcată, se 
răspândeau ca boabele de orez între mitraliere, oglinzi sparte, 
ofiţeri şi tunuri... 

Un colonel dispărea pe scară în sus, cu revolverul în mână. 
Altul cobora pe-o scară în spirală, cu revolverul în mână. Totuşi, 
nu era nimic. Un căpitan sări peste pervazul ferestrei, tot cu 
revolverul în mână. Altul se repezi, tot aşa, la uşă. Nu era nimic, 
nu era nimic. Totuşi aerul era rece. Încet-încet, invitaţii se 
apropiară unii de alţii - unul era lac de spaimă, altul îşi pierduse 
mănuşile; celor care-şi redobândeau culoarea feţei nu le 
revenea graiul, iar celor care-şi regăseau graiul, le lipsea 
culoarea feţei. Ceea ce însă nu putu spune nimeni fu pe unde şi 
când se făcuse nevăzut Preşedintele. 

La picioarele unei scări zăcea, lungit pe jos, primul toboşar 
al fanfarei militare. Se rostogolise de la etaj, cu tobă cu tot, 
pricinuind acel strigăt general de: „Să scape cine poate!” 


XV 
UNCHI ŞI MĂTUŞI 


Favoritul plecă de la palat între mai-marele puterii 
judecătoreşti, un bătrânel în jachetă şi cu joben, amintind de 
şobolanii din desenele pentru copii, şi un reprezentant al 
poporului, uscat şi cojit ca un sfânt din aceia a căror vechime n- 
o punea nimeni la îndoială. 

Discutau amândoi, cu argumente de-ţi lăsa gura apă, dacă-i 
mai bine să meargă la Grand-H6tel sau la o crâşmă de prin 


împrejurimi pentru a se lepăda de spaima pricinuită de idiotul 
acela de toboşar pe care ei l-ar trimite, fără pic de remuşcare, la 
închisoare, în iad sau într-un loc şi mai groaznic. Când vorbea 
reprezentantul poporului, partizanul Grana-Ho6tel-ului, părea că 
edictează norme obligatorii cu privire la locurile cele mai alese 
pentru a goli sticlele, operaţie care, în definitiv, avea urmări 
favorabile pentru finanţele statului - îi sporea încasările. Când 
vorbea magistratul, o făcea cu emfaza celui care pronunţă o 
sentinţă executorie: „...consider că e de natura bogăției 
adevărate lipsa de ostentaţie şi, ca atare, amice, eu prefer un 
han modest, unde te simţi bine între prieteni, unui hotel 
somptuos, unde nu tot ce străluceşte e aur”. 

Chip-de-înger îi lăsă discutând la colţul palatului - era mai 
bine să nu se bage în acel conflict între autorităţi - şi o luă prin 
cartierul El incienso?’ în căutarea casei lui don Juan Canales. Era 
cazul ca domnul acesta să meargă sau să trimită în grabă pe 
cineva ca să-şi ia nepoata de la barul £/ Tus-tep. „Să se ducă el 
sau să trimită pe altcineva, ce-mi pasă mie! îşi zicea el; 
important e să nu mai depindă de mine, să existe aşa cum 
exista până ieri, când nici nu ştiam că există, când nu însemna 
nimic pentru mine...” Două sau trei persoane se dădură în lături 
din faţa lui, cedându-i trotuarul în chip de salut. Mulţumi fără să 
se uite cine erau. 

Dintre toţi fraţii generalului, numai don Juan locuia în El 
incienso, într-una din casele apropiate de El cuño, cum era 
numită monetăria care, fie spus în treacăt, era o clădire de o 
solemnitate hidoasă. Bastioane cu tencuiala scorojită întăreau 
zidurile mucegăite, iar prin ferestrele apărate de zăbrele de fier, 
se ghiceau sălile cu aspect de cuşti pentru fiare. Acolo se 
păzeau milioanele diavolului. 

Când favoritul bătu în poartă, răspunse, furios, un câine. 
După înverşunarea cu care lătra cerberul, se ghicea că e legat. 

Cu pălăria în mână, păşi pragul uşii Chip-de-înger - era 
frumos şi rău ca satana - mulţumit că se găsea în locul unde 
urma s-o lase pe fiica generalului, dar şi ameţit de lătratul 
câinelui şi de repetatele invitaţii - după dumneavoastră, vă rog, 
după dumneavoastră - ale unui bărbat congestionat, surâzător 
şi burtos, care nu era altul decât don Juan Canales. 

— Poftiţi vă rog, fiţi aşa bun, pe aici, vă rog, după 


36 în româneşte „tămâia” (n.t.). 


dumneavoastră, domnule. Cărui fapt îi datorăm plăcerea acestei 
vizite? 

Don Juan spunea toate astea ca un automat, cu un ton care 
n-avea nicio legătură cu teama pe care-o simţea în prezenţa 
acestui preţios personaj, intimul Domnului Preşedinte. 

Chip-de-înger străbătu salonul cu privirea. Cum mai lătra 
după vizitatori blestematul acela de câine! Băgă de seamă că 
din grupul de portrete al fraţilor Canales scoseseră portretul 
generalului. O oglindă, în partea cealaltă a salonului, reproducea 
golul lăsat de portret şi o parte din salonul cu tapet de hârtie, pe 
vremuri galbenă, culoarea formularelor de telegrame. 

Câinele - se gândi Chip-de-înger, în timp ce don Juan epuiza 
frazele obişnuite ale repertoriului său de formule amabile - 
continuă să fie sufletul casei, ca în timpurile primitive. Apărarea 
tribului. Până şi Domnul Preşedinte avea o haită de câini aduşi 
din străinătate. 

Prin oglindă, îl văzu pe stăpânul casei frământându-şi 
mâinile cu disperare. După ce debitase frazele de convenienţă, 
don Juan Canales, ca un bun înotător, se aruncase în apă până 
la fund. 

— Aici, în casa mea - spunea el - soţia mea şi cu mine am 
dezaprobat cu adevărată indignare purtarea fratelui meu 
Eusebio! Ce oroare! O crimă e întotdeauna un lucru respingător, 
şi în acest caz, mai mult decât în oricare altul, victima fiind o 
persoană atât de apreciată în toate privinţele, un om care era 
onoarea armatei noastre şi mai ales - spuneţi-o şi 
dumneavoastră - un prieten al Domnului Preşedinte! 

Chip-de-înger păstra tăcerea groaznică a celui care, 
neputând salva o persoană din lipsă de mijloace, o vede cum se 
îneacă - tăcere comparabilă numai cu aceea a vizitatorilor când 
amuţesc, temându-se şi să accepte şi să respingă ceea ce aud 
spunându-se. 

Văzând că vorbele lui cad în gol, don Juan îşi pierdu capul 
şi, ca un om gata să se înece, începu să bată aerul cu mâinile, 
căutând să atingă fundul cu picioarele. Simţea că-i clocoteşte 
creierul. Se credea amestecat în asasinatul de la Portalul 
Domnului şi în vastele lui ramificații politice. Faptul că nu era 
vinovat nu-i va servi la nimic, absolut la nimic. La ora asta, 
probabil că-l şi implicaseră; sigur că-l implicaseră! Loterie, 
amice, loterie! Loterie, amice, loterie! întreaga ţară era cuprinsă 


şi sintetizată în fraza aceasta, pe care o striga Tío Fulgencio”, 
un om al lui Dumnezeu, catolic fervent şi negustor priceput, 
care vindea bilete de loterie pe stradă. În locul lui Chip-de-înger, 
Canales vedea silueta de schelet a lui Tio Fulgencio, ale cărui 
oase, fălci şi degete păreau ţinute cu sârmele nervilor, Tio 
Fulgencio strângea geanta de piele neagră sub braţu-i colţuros, 
îşi descreţea faţa şi, frământându-se în nişte pantaloni cu fundul 
imens, scotea falca înainte, ca să spună cu o voce care-i ieşea 
pe nas şi prin gura fără dinţi: „Amice; singura lege pe acest 
pământ e loteria: e o chestie de loterie să mergi la închisoare, o 
chestie de loterie să te împuşte sau nu şi tot o chestie de loterie 
e să ajungi deputat, diplomat, preşedinte de republică, general, 
ministru! La ce bun să studiezi, când totul e loterie? Loterie, 
amice, loterie, cumpără deci un bilet de loterie.” Şi scheletul 
acela noduros, trunchiul acela răsucit de viţă se scutura de râsul 
care-i ieşea din gură ca o cascadă de numere câştigătoare. 

Chip-de-înger, cu totul departe de ceea ce gândea don Juan, 
îl observa în tăcere, întrebându-se ce putea avea comun cu 
Cămila acel om laş şi respingător. 

— Pe la noi s-aude, mai bine spus i s-a povestit soţiei mele, 
că se intenţionează să fiu implicat şi eu în asasinatul colonelului 
Parrales Sonriente!... continuă Canales, ştergându-şi broboanele 
mari. de sudoare care i se scurgeau de pe frunte cu o batistă, 
scoasă cu mare greutate din buzunar. 

— Eu nu ştiu nimic, îi răspunse sec favoritul. 

— Ar fi nedrept! Şi, cum v-am mai spus, noi am dezaprobat 
din primul moment fapta lui Eusebio. Afară de aceasta, nu ştiu 
dacă dumneavoastră sunteţi la curent, în ultima vreme noi ne 
vedeam foarte rar cu fratele meu. Aproape niciodată. Mai bine 
zis chiar niciodată. Treceam unul pe lângă altul ca doi străini: 
bună ziua, bună ziua; bună seara, bună seara; atât, şi nimic mai 
mult. 

Vocea lui Juan începuse să devină nesigură. Soţia lui 
urmărea convorbirea de după un paravan şi crezu prudent să 
vină în ajutorul bărbatului ei. 

— Prezintă-mă, Juan! exclamă ea apărând şi salutând pe 
Chip-de-înger cu o înclinare a capului şi cu un surâs curtenitor. 

— Da, într-adevăr! răspunse, zăpăcit, soţul, ridicându-se în 
picioare o dată cu favoritul. Am plăcerea să vă prezint pe soţia 


37 Tio înseamnă unchi, dar şi bade, neică. Aici ar fi „nea Fulgencio” (n.t.). 


mea! 

— Judith Canales... 

Chip-de-înger auzi numele soţiei lui don Juan, dar nu-şi 
aminti să-l fi spus pe al său. 

În timpul acelei vizite pe care o prelungea fără motiv, sub 
influenţa forţei inexplicabile ce începuse să-i stăpânească inima 
şi să-i dezorganizeze existenţa, cuvintele care n-aveau nicio 
legătură cu Camila îi sunau în urechi fără să lase vreo urmă. 

„De ce nu-mi vorbesc oamenii aceştia de nepoata lor? 
gândea el. Dacă mi-ar vorbi de ea, le-aş da atenţie, dacă mi-ar 
vorbi de ea, le-aş spune să nu fie îngrijoraţi, pentru că don Juan 
nu-i implicat în niciun asasinat; dacă mi-ar vorbi de ea... Dar ce 
prost sunt! Ce-aş vrea oare? Camila să nu mai fie Camila! Să 
rămână aici cu ei şi eu să nu mă mai gândesc la ea; eu, ea, ei... 
Ce prost sunt! Ea şi ei, iar eu nu, eu singur, departe, fără ea...” 

Doña Judith - aşa semna dânsa, cu „h” la urmă - luă loc pe 
sofa şi-şi duse la nas batista de dantelă, luând un aer de 
aşteptare. 

— V-am întrerupt conversaţia, iertaţi-mă... Spuneaţi ca... 

— Spu... 

— Da... 

— Îi... 

Toţi trei vorbiră în acelaşi timp şi, după câţiva „continuaţi, 
vă rog”, „continuaţi, vă rog” de cel mai grațios efect, don Juan, 
fără să-şi dea seama, rămase să vorbească el. („Dobitocule!”, îi 
strigă din ochi soţia lui.) 

— Îi povesteam tocmai prietenului nostru cât de indignati 
am fost noi doi atunci când am aflat - în mod pur confidenţial - 
că fratele meu Eusebio e unul din asasinii colonelului Parrales 
Sonriente... 

— A, da, da, aprobă doña Judith, ridicându-şi promontoriul 
sinilor. Am spus, şi eu şi Juan, că generalul, cumnatul meu, n-ar 
fi trebuit să-şi mânjească niciodată galoanele cu asemenea 
grozăvie, şi ceea ce-i şi mai rău acum - ca o culme a nenorocirii 
- se zice că vor să-l implice şi pe soţul meu! 

— Tocmai din cauza asta îi explicam lui don Miguel că 
raporturile dintre noi şi fratele meu erau foarte reci, că eram ca 
nişte duşmani... da, nişte duşmani de moarte; el nu putea să mă 
vadă nici măcar în fotografie, iar eu pe el şi mai puţin! 

— Ei, nu chiar aşa... Ştiţi, neînţelegeri familiare, care 


despart întotdeauna pe oameni şi dau naştere la certuri! adăugă 
doña Judith, lăsând să plutească în aer un suspin. 

— Am înţeles, le tăie vorba Chip-de-înger; don Juan să nu 
uite însă că între fraţi există întotdeauna legături 
indestructibile... 

— Cum adică, don Miguel? Eu, complice? 

— Daţi-mi voie! 

— Să nu credeţi aşa ceva, interveni doña Judith, cu ochii 
plecaţi. Toate legăturile se distrug când sunt în joc chestiuni 
băneşti, e trist că-i aşa, dar lucruri de astea se văd în fiecare zi: 
banul nu respectă sângele! 

— Daţi-mi voie! Eu spuneam că între fraţi sunt legături 
indestructibile pentru că, în ciuda profundelor divergențe care 
existau între don Juan şi general, acesta, văzându-se pierdut şi 
obligat să părăsească ţara, mi-a spus că... 

— E un netrebnic dacă m-a amestecat în crimele lui! O 
calomnie mârşavă! 

— Bine, dar nici nu-i vorba de-aşa ceva. 

— Juan, Juan, lasă-l pe don Miguel să vorbească. 

— Mi-a spus că se bizuie pe ajutorul dumneavoastră ca fiica 
lui să nu rămână părăsită şi m-a rugat să vorbesc cu 
dumneavoastră ca, dacă puteţi, s-o adăpostiţi aici... 

De data aceasta fu Chip-de-înger cel care simţi că vorbele 
lui cad în gol. Avu impresia că vorbeşte unor persoane care nu 
înţeleg spaniola. Intre don Juan, pântecos şi proaspăt bărbierit, 
şi doña Judith, care-şi grămădise parcă sânii într-o roabă, 
vorbele lui cădeau în oglindă, simbol al absenței lor totale. 

— Şi dumneavoastră vă revine să vedeţi ce trebuie făcut 
pentru aceasta copilă. 

— A, da, fireşte!... Imediat ce don Juan află că Chip-de-înger 
nu venise să-l aresteze, îşi redobândi siguranţa-i de om 
important. Nu ştiu ce să vă răspund, căci, ca să fiu sincer, 
chestiunea asta vine ca o surpriză... In casa mea, se-nţelege, 
nici gând... Ce vreţi, nu mă pot juca cu focul... Aici, cu noi, 
desigur că biata fată s-ar simţi foarte bine, dar nici soţia mea şi 
nici eu nu suntem dispuşi să pierdem prietenia persoanelor care 
ne vizitează şi care n-ar vedea cu ochi buni faptul că am deschis 
uşa căminului nostru cinstit fiicei unui duşman al Domnului 
Preşedinte... Pe de altă parte, e ştiut de toţi că celebrul meu 
frate a oferit... cum să spun? da, a oferit pe fiica lui unui prieten 


intim al Şefului Națiunii, pentru ca acela, la rândul lui... 

Şi toate acestea, după cum se ştie, numai ca să scape de 
închisoare, îl întrerupse doña Judith, scufundând promontoriul 
sinilor în prăpastia unui suspin. Aşa cum spunea Juan, şi-a oferit 
fiica unui prieten al Domnului Preşedinte, care, la rândul lui, 
trebuie s-o ofere însuşi Preşedintelui. Acesta, după cum e logic 
şi natural, respinge o propunere aşa de josnică şi, în acel 
moment, „Prinţul oștirii”, aşa cum fusese poreclit de la acel 
faimos discurs, văzând că n-are nicio ieşire, hotărî să fugă şi să 
ne-o lase nouă pe domnişoara lui... Să-i fie... Ce se putea 
aştepta de la cel care-a aruncat, ca pe-o ciumă, asemenea 
bănuială asupra familiei sale şi discreditul asupra numelui său?! 
să nu credeţi că noi n-am suferit din pricina urmărilor acestei 
afaceri. Ne-a scos peri albi, nu alta, martori ne sunt Dumnezeu 
şi sfânta Fecioară! 

Un fulger de mânie trecu prin noaptea adâncă pe care o 
adăpostea în ochi Chip-de-înger. 

— Atunci nu mai avem nimic de discutat... 

— Ne pare rău pentru dumneavoastră că v-aţi dat osteneala 
să veniţi până la noi. Dacă m-aţi fi chemat... 

— lar pentru dumneavoastră, completă doña Judith pe soţul 
ei, am fi acceptat cu toată dragostea, dacă nu ne-ar fi fost 
absolut imposibil. 

Chip-de-înger ieşi fără să se uite la ei şi fără să rostească un 
cuvânt. Câinele lătra înfuriat, târând lanţul pe pământ de la un 
capăt la altul al sârmei. 

— Voi merge la ceilalţi fraţi, spuse Miguel la despărţire, pe 
prag. 

— Nu vă mai pierdeţi vremea, se grăbi să-i răspundă don 
Juan; dacă eu, care am reputaţie de conservator, pentru că 
locuiesc în acest cartier, n-am primit-o în casă, ei, care sunt 
liberali... ei bine, ei vor crede că sunteţi nebun sau că e vorba 
pur şi simplu de-o glumă... 

Spuse aceste cuvinte când ajunse aproape în stradă, 
închise apoi poarta încet, îşi frecă mâinile grăsuţe şi se întoarse 
spre casă după un moment de nehotărâre. Simţea o dorinţă de 
nestăpânit să mângâie pe cineva, dar nu pe nevastă-sa, aşa că 
se duse să caute câinele, care continua să latre. 

Lasă câinele în pace dacă vrei să pleci! îi strigă doña Judith 
din curte, unde tăia trandafiri, folosind clipele prielnice când 


soarele, spre amurg, nu mai avea atâta putere. 

— Da, plec acum... 

— Atunci grăbeşte-te, că eu trebuie să merg la biserică să- 
mi fac rugăciunile şi nu vreau să ies pe străzi după ora şase, mai 
ales astăzi. 


XVI 
IN CASA NOUĂ*% 


La câteva minute după ora opt dimineaţa (fericiţi oamenii 
din vremea clepsidrei când nu exista tic-tacul ceasornicelor 
noastre, iar timpul nu se măsura cu salturi mărunte de insectă!), 
Niña Fedina fu închisă într-o celulă în formă de ghitară, aproape 
ca un mormânt, după ce i se făcuseră formele obişnuite şi 
cercetaseră îndelung tot ce avea şi purta pe ea. O 
percheziţionară din tălpi până în creştet, de la unghii până la 
subsuori, peste tot - lucru nespus de supărător - şi 
minuţiozitatea spori atunci când îi găsiră în cămaşă o scrisoare 
de-a generalului Canales - scrisă chiar de el - scrisoarea pe care 
o ridicase de pe jos în casa acestuia. 

Obosită să stea în picioare în celula aşa de îngustă că nu 
putea face doi paşi, se aşeză pe pământ - la urma urmelor era 
mai bine să stea jos - dar, după câteva minute, se ridică din 
nou. Frigul podelei îi cuprindea picioarele, mâinile, urechile - 
carnea îngheaţă uşor - şi rămase iarăşi câtva timp în picioare, 
dar mai târziu se aşeză din nou, apoi iar se ridică, şi iar se 
aşeză, şi iar se ridică... 

În curte se auzea cântecul deţinutelor pe care le scoteau 
din celulă la soare. Cu toată amărăciunea din sufletele lor, 
cântecele aveau ceva proaspăt, ceva din savoarea legumelor 
crude. Unele cântece, îngânate pierdut, cu o voce adormită, 
erau de o crudă monotonie, a cărei apăsare grea, înlănţuitoare o 
întrerupeau, deodată, ţipete disperate... Blestemau, înjurau, se 
ocărau... 

Din primul moment, Niña Fedina fu înspăimântată de o voce 
ţipătoare, care repeta neîncetat, pe ton de psalmodie: 


De la Casa Nouă 
la Casa ruşinii, 


33 închisoare (n.t.). 


cerul meu iubit, 
nu-i decât un pas; 
şi cum suntem singuri, 
cerul meu iubit, 
dă-mi o sărutare. 
AY, ay, ay, ay! 
Dă-mi o sărutare, 
că de-aci la Casa 
destrăbălării, 
cerul meu iubit, 
nu-i decât un pas. 


Primele două versuri nu se potriveau cu restul cântecului, şi 
totuşi tocmai această uşoară discordanţă părea să accentueze şi 
mai mult strânsa înrudire dintre casele rău famate şi închisoare. 
Ritmul se frângea, sacrificat realităţii, pentru a sublinia adevărul 
chinuitor care-o făcea pe Niña Fedina să se înfioare. Se temea 
să nu-i fie teamă şi tremura încă înainte de-a simţi toată 
spaima, neînţeleasa şi îngrozitoarea spaimă care o cuprinse mai 
târziu, când vocea aceea de patefon răguşit, ascunzând în ea 
mai multe mistere decât o crimă, o pătrunse până la oase. 

Să aibă ca singură mâncare un cântec atât de amar era 
nedrept. O fiinţă jupuită de vie nu s-ar fi zbătut în chinuri aşa de 
cumplite cum se zvârcolea ea, în celulă, auzind cântecul 
deţinutelor care, uitând că patul prostituatei e mai îngheţat 
chiar decât patul închisorii, îl socoteau poate ca o supremă 
speranţă de libertate şi iubire. 

Amintirea fiului ei o potoli. Se gândea la el ca şi cum l-ar 
purta încă în pântece. Mamele nu izbutesc niciodată să se simtă 
complet goale de fiii lor. Primul lucru pe care-l va face când va 
ieşi de la închisoare va fi să-l boteze. Pregătise totul. Ce drăguţe 
erau fustiţa şi boneţica pe care i le dăruise domnişoara Camila! 
Avea de gând să dea tamal şi ciocolată la micul dejun, orez ca la 
Valencia şi pipian” la prânz, sirop de scorţişoară, horchata”, 
îngheţată şi prăjiturele seara. lar tipografului cu un ochi de sticlă 
îi va comanda să-i tipărească mici imagini, pe care le va dărui 


3 Mâncare americană, preparată din carne de berbec, de găină şi de curcan, 
cu slănină şi cu migdale pisate (n.t.). 

4 Băutură răcoritoare, preparată din migdale, seminţe de dovleac, apă şi 
zahăr (n.t.). 


prietenilor. Şi-ar mai vrea să închirieze şi două trăsuri „de la 
Schumann”, cu cai din aceia mari cât locomotivele, înhămaţi cu 
lanţuri argintate şi zornăitoare, şi cu vizitii în redingotă şi joben. 
Apoi încerca să-şi alunge gândurile astea de frică să nu i se 
întâmple şi ei ceea ce se povesteşte că i s-a întâmplat celui 
care, în ajunul nunţii, îşi spunea: „Să vezi mâine, la ora asta, ce 
bucurie pe capul meu!”; dar a doua zi, înainte de nuntă, trecând 
pe stradă, i-a căzut o cărămidă în cap. 

Gândurile i se întoarseră la copilul ei, şi atât de adâncă îi fu 
bucuria, încât privea fără să înţeleagă păienjenişul de desene 
indecente de pe perete. Vederea lor, când îşi dădu seama de 
ele, o tulbură din nou. Cruci, fraze cuvioase, nume de oameni, 
numere cabalistice se împleteau cu draci cu corpul răsucit ca 
nişte candelabre şi flori cu petale în formă de degete, caricaturi 
de judecători şi de magistrați, şi bărci, şi ancore, şi leagăne, şi 
sticle, şi mâini care se strângeau, şi ochi, şi inimi străpunse de 
pumnale, şi sori cu mustăţi ca poliţiştii, şi luni cu faţa de 
domnişoară bătrână, şi stele, şi ceasornice, şi sirene, şi ghitare 
cu aripi, şi săgeți... 

Inspăimântată, vru să se îndepărteze de lumea aceea de 
nebunie perversă, dar se lovi de celelalte ziduri murdărite şi ele 
cu obscenităţi. Mută de spaimă, închise ochii: era o femeie care 
începea să se rostogolească pe un teren alunecos, iar la 
trecerea ei, în loc de ferestre, se deschideau prăpăstii, şi cerul îi 
arăta stelele aşa cum arată un lup dinţii. 

Pe jos, un popor de furnici ducea o libarcă moartă. 


De la Casa Nouă 
la Casa ruşinii, 
cerul meu iubit... 


Şi cântecul revenea, frecându-i uşor carnea vie cu ace 
subţiri de sticlă, ca pentru a-i toci pudoarea femeiască. 
i In oraş continua serbarea în cinstea Preşedintelui republicii. 
In Piaţa Centrală se ridica, noaptea, clasicul ecran - asemeni 
unui eşafod - pe care se proiectau fragmente de filme ceţoase 
în faţa unei mulţimi care părea că asistă, cu evlavie, la un 
autodafe. Clădirile publice se desprindeau, iluminate, pe fondul 
cerului. O turmă de paşi se încolăcea ca un turban în jurul 
parcului circular, împrejmuit de un grilaj format din zăbrele 


foarte ascuţite la vârf. În nopţile de sărbătoare, societatea cea 
mai aleasă se aduna acolo, învârtindu-se mereu, în cerc, în timp 
ce oamenii din popor asistau la reprezentaţia cinematografică 
sub stele, într-o tăcere religioasă. Inghesuiţi ca sardelele, 
bătrâni şi bătrâne, holtei şi bărbaţi căsătoriţi (aceştia nici nu-şi 
mai ascundeau plictiseala), căscând care mai de care, urmăreau 
de pe băncile şi scaunele grădinii pe trecători, făcând 
complimente fetelor şi salutându-şi prietenii. Din când în când, 
bogaţi şi săraci ridicau ochii spre cer: exploda câte o rachetă şi 
imediat risipea în aer toate mătăsurile curcubeului. 

Prima noapte petrecută în celulă e îngrozitoare. Cel închis 
rămâne treptat-treptat în umbră, ca în afara vieţii, şi intră într-o 
lume de cleştar. Zidurile dispar, acoperişul se şterge, pământul 
se mistuie, şi totuşi sufletul e atât de departe de-a se simţi liber 
I Mai degrabă îşi simte moartea! 

Niña Fedina începu, zorit, să se roage. „Adu-ţi aminte, 
preamilostivă fecioară Maria, că niciodată nu s-a întâmplat să fie 
părăsit vreunul din cei care s-au pus sub ocrotirea, ta, cerând de 
la tine ajutor şi apărare! Aşa şi eu, însufleţită de această 
încredere, vin acum la tine, ocrotitoare a fecioarelor, mă apropii 
de tine şi, plângându-mi păcatele, mă arunc la picioarele tale. 
Nu întoarce faţa de la rugile mele, prea-sfântă fecioară, ci auzi- 
le şi primeşte-le.” Umbra o strângea, parcă, de gât. Nu putu să 
se roage mai mult. Se lăsă să cadă jos, şi cu braţele, pe care le 
simţi lungi, foarte, foarte lungi, îmbrăţişa pământul îngheţat, 
toate pământurile îngheţate ale tuturor celor închişi, ale tuturor 
celor care suferă pe nedrept, ale celor prigoniţi pentru dreptate, 
ale tuturor muribunzilor şi ale călătorilor... Şi astfel începu să 
recite litania: 

Ora pro nobis”... 
Ora pro nobis... 
Ora pro nobis... 
Ora pro nobis... 
Ora pro nobis... 
Ora pro nobis... 
Ora pro nobis... 
Ora pro nobis... 


Încetul cu încetul, se ridică. Îi era foame. Cine-i va da să 


11 Roagă-te pentru noi... (lat.). 


sugă copilaşului ei? Târâş, se apropie de uşă şi bătu în ea 
zadarnic. 


Ora pro nobis... 
Ora pro nobis... 
Ora pro nobis... 


În depărtare se auziră douăsprezece bătăi de clopot... 


Ora pro nobis... 
Ora pro nobis... 


În lumea fiului ei... 
Ora pro nobis... 


Douăsprezece bătăi, le numără bine... Reînsufleţită, se sili 
să se închipuie în libertate şi izbuti. Se văzu în casa ei, între 
lucrurile şi cunoscuţii ei, spunându-i Juanitei: „Bună ziua, îmi 
pare bine că te văd!”; se văzu ieşind din casă şi bătând din 
palme ca s-o cheme pe Gabrielita, supraveghind cărbunii, 
salutând cu o plecăciune pe don Timoteo. Prăvălioara ei îi apăru 
ca ceva viu, ca şi cum ar fi împrumutat ceva din fiinţa ei şi din a 
tuturora... 

Afară, serbarea continua, cu ecranul cinematografic în locul 
eşafodului şi cu înconjurul parcului de către sclavii înhămaţi la 
roată. 

Când se aştepta mai puţin, se deschise uşa celulei. 
Zgomotul zăvoarelor o făcu să-şi tragă picioarele ca şi cum s-ar 
fi simţit, dintr-o dată, pe marginea unei prăpăstii. Doi oameni o 
căutară în întunecime şi, fără să-i spună o vorbă, o împinseră pe 
un coridor îngust, pe care vântul nopţii îl mătura cu suflarea lui 
rece. Trecu apoi prin două săli cufundate în întuneric, spre un 
birou luminat. Când intră îl văzu pe Procurorul militar vorbind în 
şoaptă cu grefierul. 

„Asta e domnul care cântă la orgă la biserica Virgen del 
Carmen! îşi spuse Niña Fedina. Mi se părea mie că-l cunosc 
atunci când m-au arestat: acolo l-am văzut, în biserică. Nu 
trebuie să fie om rău!...” 

Ochii Procurorului militar se fixară asupra ei îndelung. Apoi 


o întrebă, în general, de nume, vârstă, stare civilă, profesie, 
domiciliu. Soţia lui Rodas răspunse acestor întrebări în chip 
lămurit, adăugind şi ea o întrebare tocmai când grefierul scria 
ultimul ei răspuns; dar întrebarea nu fu înţeleasă prea bine 
pentru că, în acel moment, sună telefonul şi se auzi, sporită de 
tăcerea din camera vecină, o voce răguşită de femeie, care 
spunea: „Da! Ce-ai mai făcut?... Îmi pare tare bine. Am trimis-o 
pe Canducha azi-dimineaţă să întrebe... Rochia? Rochia cade 
frumos, e bine tăiată... Cum?... Nu, nu-i pătată... Spun că nu-i 
pătată... Da, dar să nu lipsiţi... Da, da... Da... Veniţi neapărat... 
Cu bine... Noapte bună... Cu bine...” 

Între timp, Procurorul militar răspundea la întrebarea Nifei 
Fedina pe un ton familiar de ironie crudă, batjocoritoare: 

— Nu te îngriji, că pentru asta suntem noi aici, ca să-i 
informăm pe cei care, întocmai ca şi dumneata, nu ştiu de ce 
sunt arestaţi... 

Şi, schimbând glasul, cu ochii de broscoi crescuţi în orbite, 
adăugă încet: 

— Dar mai înainte trebuie să-mi spui ce făceai dumneata în 
casa generalului Eusebio Canales azi-dimineaţă? 

— Mă... mă dusesem să-l caut pe general pentru o treabă... 

— Ce treabă? Se poate şti? 

— O treabă acolo, nu prea cine ştie ce, domnule. Aveam să- 
i spun o vorbă. Să vedeţi... Am să vă spun totul dintr-o dată: ca 
să-i spun c-aveau să-l aresteze pentru asasinarea colonelului 
aceluia nu mai ştiu cum îi zice, de l-au omorât la Portalul 
Domnului. 

— Şi mai ai îndrăzneala să întrebi pentru ce-ai fost 
arestată? Tâlhăroaico! Asta ţi se pare ţie puţin? Tâlhăroaico! 
Puțin, hai? Puţin!... 

La fiecare puțin, indignarea Procurorului creştea. 

— Aşteptaţi, domnule, să vă spun, că nu e ceea ce credeţi 
dumneavoastră! Aşteptaţi, pentru numele lui Dumnezeu, că, 
atunci când am ajuns cu la casa generalului, el nu mai era acolo, 
eu nu l-am văzut şi n-am văzut pe nimeni, plecaseră cu toţii, 
casa era goală, şi numai servitoarea alerga încoa şi încolo. 

— Şi asta ţi se pare puţin? Asta-i puţin? La ce oră ai ajuns 
acolo? 

— Tocmai bătea şase dimineaţa ceasul de la La Merced, 
domnule! 


— Ce bine-ţi mai aduci aminte! Şi de unde ştiai dumneata 
ca generalul avea să fie arestat? 

— De unde ştiam eu? 

— Da, dumneata. 

— De la bărbatu meu! 

— Şi pe bărbatul dumitale cum îl cheamă? 

— Genaro Rodas! 

— Şi el de la cine ştia? Cum de ştia? Cine i-a spus? 

— Un prieten de-al lui, domnule, unul din poliţia secretă, 
numit Lucio Vâsquez; el i-a povestit bărbatului meu, iar bărbatul 
meu mie. 

— Şi dumneata generalului! îi luă vorba, grăbit, Procurorul. 

Niña Fedina îşi mişcă, hotărâtă, capul, ca şi cum ar fi zis: 
„Doamne fereşte, nici gând de-aşa ceva!” 

— Şi pe ce drum a apucat generalul? 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, eu nu l-am văzut pe 
general, v-am mai spus doar! Nu mă înţelegeţi? Nu l-am văzut, 
nu l-am văzut! Ce interes aş avea să vă spun că nu; şi cu atât 
mai rău dacă domnul acela scrie acolo, în declaraţie, că l-am 
văzut! şi arătă spre grefier care o privi din nou, cu figura lui 
spălăcită şi pătată de pistrui, asemeni unei sugative care a băut 
numeroase puncte de suspensie. 

— Pe dumneata nu te priveşte ce scrie el! Răspunde la 
întrebare! Pe ce drum a apucat generalul? 

Urmă o tăcere mai îndelungată. Apoi, şi mai dură, vocea 
Procurorului silabisi tare şi apăsat: 

— Pe ce drum a apucat generalul? 

— Nu ştiu! Ce vreţi să vă răspund? Nu ştiu, nu l-am văzut, 
nu i-am vorbit!... Poftim întâmplare! 

— Faci rău ca tăgăduieşti, fiindcă autorităţile ştiu totul, 
absolut totul, şi ştiu că dumneata ai vorbit cu generalul! 

— Zău dacă nu-mi vine să râd! 

— Ascultă ce-ţi spun şi nu râde, că autorităţile ştiu totul, 
totul! Auzi? Totul! La fiecare totu/ făcea să tremure masa cu 
lovituri de pumn. Dacă nu l-ai văzut pe general, de unde ai 
scrisoarea asta. A venit ea singură zburând şi ţi s-a băgat în 
cămaşă, nu-i aşa? 

— Asta e o scrisoare pe care am găsit-o aruncată în casa 
generalului şi-am rădicat-o de pe jos când am plecat, dar mai 
bine nu vă mai spun nimic, fiindcă dumneavoastră tot nu mă 


credeţi, ca şi cum eu aş fi o mincinoasă. 

— Am rădicat-o! Proasta, nu ştie nici să vorbească, zise 
grefierul. 

— Haide, destul cu poveştile şi mărturiseşte adevărul. Cu 
minciunile nu faci decât să-ţi pregăteşti singură o pedeapsă pe 
care-o vei ţine minte toată viaţa! 

— Ce v-am spus eu e adevărul; acum, dacă dumneavoastră 
nu mă credeţi, eu nu vă pot sili să înţelegeţi cu băţul, aşa cum 
aş face cu copilul meu. 

— O să te coste foarte scump, ia aminte la ce-ţi spun! Şi, 
altceva: ce aveai dumneata de-a face cu generalul? Ce-ţi era, ce 
eşti dumneata cu el? Sora lui, sau... Ce-ai luat de la el? 

— Eu... de la general? Nimic, nu l-am văzut decât poate de 
două ori, însă, să vedeţi, s-a întâmplat că fiica lui mi-a făgăduit 
să-mi boteze copilul... 

— Ăsta nu-i un motiv. 

— Era ca şi naşa fiului meu, domnule! 

Grefierul adăugă, de ia spatele Procurorului: 

— Incearcă să ne „ducă”... 

— Şi dacă mi-a fost milă, mi-am pierdut capul şi-am alergat 
acolo unde ştiţi a fost din pricină că Lucio i-a povestit lui 
bărbatu-meu că-n noaptea asta o s-o răpească un om pe fiica 
ge... 

— Termină cu minciunile! Mai bine mi-ai mărturisi de 
bunăvoie unde-i ascunzişul generalului, pe care eu ştiu că-l ştii, 
că eşti singura care-l ştii şi ni-l vei spune aici numai nouă, numai 
mie!... Lasă plânsul, vorbeşte, te ascult! 

Şi, coborând glasul până la tonul unui confesor, adăugă: 

— Dacă-mi spui unde se află generalul... haide, ascultă-mă, 
eu ştiu că dumneata ştii şi că-mi vei spune; dacă-mi spui locul 
unde s-a ascuns generalul, te iert, auzi? te iert; ordon să te pună 
în libertate şi de-aici te duci de-a dreptul acasă, liniştită... 
Gândeşte-te... gândeşte-te bine! 

— Vai, domnule, dac-aş şti, v-aş spune! Dar nu ştiu, din 
nenorocire nu ştiu... Sfântă Fecioară, ce să mă fac! 

— De ce tăgăduieşti? Nu vezi că astfel îţi faci singură rău? 

În pauzele care urmau după frazele Procurorului, grefierul 
îşi sugea măselele. 

— Pentru că nu foloseşte la nimic să te iau cu binele, fiindcă 
sunteţi nişte ticăloşi - această ultimă frază o spuse Procurorul 


mai repede şi cu mânie crescândă, ca un vulcan în erupție - o să 
mi-o spui cu răul. Află că dumneata ai comis un delict foarte 
grav împotriva siguranţei statului şi că te găseşti în mâinile 
justiţiei ca fiind responsabilă de fuga unui trădător, uneltitor, 
răzvrătit, asasin şi duşman al Domnului Preşedinte... Şi asta 
înseamnă foarte mult, foarte, foarte mult! 

Soţia lui Rodas, nu ştia ce să facă. Cuvintele omului aceluia 
în care intrase parcă necuratul ascundeau o ameninţare 
apropiată, groaznică, ceva asemenea morţii. Simţi că-i tremură 
fălcile, degetele, picioarele... Cel căruia-i tremură degetele pare 
că şi-a scos oasele din ele şi că-şi scutură mâinile ca pe nişte 
mănuşi. Cel căruia-i tremură fălcile, fără să poată vorbi, pare că- 
şi telegrafiază spaima. lar cel căruia-i tremură picioarele merge, 
parcă, într-o trăsură pe care o târâse, ca pe-un suflet dus de 
demoni, două fiare dezlănţuite. 

— Domnule... se rugă ea. 

— Bagă de seamă, că nu-i jucărie. Haide, repede! Unde-i 
generalul? 

Departe, se deschise o uşă, pentru a lăsa să treacă plânsul 
unui prunc. Un plâns cald, disperat... 

— Fă-o pentru copilul dumitale! 

Nici nu rostise bine Procurorul aceste cuvinte, şi Niña 
Fedina, cu capul ridicat, căuta în toate părţile să vadă de unde 
venea plânsul. 

— De două ore plânge mereu... Degeaba cauţi unde este... 
Plânge de foame şi va muri de foame dacă nu-mi spui locul unde 
se află generalul! 

Femeia se repezi pe-o uşă, dar îi ieşiră înainte trei oameni, 
trei bestii întunecate, care, fără multă greutate, îi frânseră 
slabele ei puteri de femeie. In acea luptă zadarnică i se despleti 
părul, îi ieşi bluza din cordon şi i se desprinseră fustele. Dar 
puţin îi păsa că-i cade totul de pe ea. Aproape goală, se târî în 
genunchi spre Procuror, implorându-l s-o lase să-i dea piept 
copilaşului. 

— Poţi să-i dai cât pofteşti, dar mai înainte spune-mi unde-i 
generalul! 

— Pe sfânta Fecioară, domnule - se rugă ea, îmbrăţişând 
picioarele Procurorului - pe sfânta Fecioară, lăsaţi-mă să-i dau 
băieţaşului meu să sugă, vedeţi că abia mai poate plânge, 
vedeţi că moare, şi după asta, dacă vreţi, omorâţi-mă. 


— Aici nu folosesc la nimic sfintele fecioare! Dacă nu-mi 
spui unde stă ascuns generalul, rămâi aici, şi fiul dumitale n-are 
decât să plângă pân-o crăpa! 

Ca nebună, îngenunche în faţa oamenilor care păzeau uşa. 
Apoi se luptă cu ei. Apoi se întoarse să îngenunche iar înaintea 
Procurorului, să-i îmbrăţişeze picioarele. 

— Domnule, pentru fiul meu! 

— Păi da, pentru fiul dumitale: unde-i generalul? E inutil să 
cazi în genunchi şi să joci toată comedia asta. Dacă nu răspunzi 
la ce te întreb, ia-ţi nădejdea că-i vei da copilului să sugă. 

Şi spunând aceasta, Procurorul se ridică în picioare, obosit 
de-atâta stat pe scaun. Grefierul îşi sugea măselele; avea tocul 
gata pregătit să consemneze declaraţia care nu mai ieşea de pe 
buzele nefericitei mame. 

— Unde-i generalul? 

In nopţile de iarnă, apa plânge în burlane. Tot aşa se auzea 
şi plânsul copilului: gâlgâit, înfundat. 

— Unde-i generalul? 

Niña Fedina tăcea ca o sălbăticiune rănită, muşcându-şi 
buzele în neştire. 

— Unde-i generalul? 

Aşa trecură cinci, zece, cincisprezece minute. În sfârşit, 
ştergându-şi buzele cu o batistă tivită cu negru, Procurorul 
adăugă, la întrebările pe care le repetase atâta, ameninţarea: 

— Ei bine, dacă nu-mi spui, o să sfărâmi în mâini puţin var 
nestins, să vedem dacă nici aşa n-o să-ţi aminteşti de drumul pe 
care l-a luat Canales. 

— Fac tot ce vreţi, dar mai înainte lăsaţi-mă să... să... să-i 
dau piept micuţului! Domnule, nu fiţi aşa, nu-i drept! Copilaşul 
n-are nicio vină, domnule! Pedepsiţi-mă pe mine cum vreţi! 

Unul din oamenii care păzeau uşa o îmbrânci, trântind-o la 
pământ; iar altul îi dădu un picior, care-o lungi de-a binelea pe 
jos. Plânsul şi indignarea o făceau să nu mai vadă nici 
cărămizile, nici obiectele. Nu mai simţea decât plânsul copilului 
ei. 

Era ora unu noaptea când începu să sfărâme cu mâinile var 
nestins, ca să n-o mai bată. Băieţaşul ei plângea... 

Din când în când, Procurorul repeta: 

— Unde-i generalul? Unde-i generalul? 

Ora unu... 


Ora două... 

In sfârşit, ora trei... Băieţaşul ei plângea... 

Ora trei, când ea credea că-i aproape cinci... 

Nu mai venea odată ora patru... Şi băieţaşul ei plângea... 

Ora patru... Şi băieţaşul ei plângea... 

— Unde-i generalul? Unde-i generalul? 

Cu mâinile acoperite de crăpături nenumărate şi adânci, 
care se deschideau şi mai mult la fiecare mişcare, cu degetele 
jupuite la vârf, numai carne vie, cu răni la încheieturi şi unghiile 
sângerânde, Niña Fedina ţipa de durere tot frământând varul cu 
mâna. Când se oprea, rugându-se, mai mult pentru copilul ei 
decât pentru ea, o copleşeau loviturile. 

— Unde-i generalul? Unde-i generalul? 

Ea nu asculta glasul Procurorului. Plânsul fiului ei, tot mai 
stins, îi umplea auzul! 

La cinci fără douăzeci o părăsiră fără cunoştinţă, zăcând pe 
podea. De pe buze i se prelingea o spumă groasă şi din sânii ei, 
brăzdaţi de crăpături mici aproape invizibile, îi curgea laptele - 
mai alb ca varul. Din când în când, din ochii ei umflaţi se 
scurgeau lacrimi furişe. 

Mai târziu - se iveau zorile - o duseră în celulă. Acolo se 
deşteptă alături de fiul ei muribund, îngheţat, fără viaţă, ca o 
păpuşă de cârpă. Simţindu-se la sânul mamei, copilul se învioră 
un pic şi se aruncă asupra sânului cu lăcomie, dar punând guriţa 
pe el şi simțind gustul acru al varului, lăsă sânul şi începu să 
plângă. In zadar se strădui ea să-l facă să ia sânul din nou. Cu 
pruncul în braţe, lovi orbeşte uşa... | se răcea în braţe... Se 
răcea... Se răcea... Nu era cu putinţă să lase să moară aşa o 
făptură nevinovată, şi începu să lovească uşa şi să ţipe... 

— Ah! îmi moare copilul... îmi moare copilul! Viaţa mea, 
carnea mea, viaţa mea! Săriţi, pentru numele lui Dumnezeu! 
Deschideţi, deschideţi! Imi moare copilul! Sfântă Fecioară! 
Sfinte Antoane! Isuse! 

Afară continua serbarea. A doua zi, întocmai ca cea dintâi: 
ecranul cinematografului în chip de eşafod şi înconjurul parcului 
de către sclavii legaţi la roată. 


XVII 
UNELTIRILE IUBIRII 


— Vine, nu vine! 

— Eu parcă-l şi văd! 

— Întârzie, dar nu-i nimic, nu-i aşa? Numai să vină! 

— De asta poţi să fii dumneata Sigură aşa cum eşti sigură 
că acum e noapte: Primesc să-mi taie o ureche dacă nu vine. Nu 
te mai frământa... 

— Şi crezi c-o să-mi aducă veşti despre tata? Chiar el s-a 
oferit... 

— Bineînţeles... Cu atât mai mult... 

— Ah! De-ar da Dumnezeu să nu-mi aducă veşti rele! Nu 
ştiu ce-i cu mine... Am să-nnebunesc... Aş vrea să vină mai 
repede, ca să scap de îndoială, iar, pe de altă parte, dacă-mi 
aduce veşti rele, mai bine să nu vină. 

Din colţul bucătăriei improvizate, Masacuata urmărea 
palpitaţiile glasului Camilei, care vorbea lungită în pat. O 
lumânare, fixată pe pământ, ardea în faţa fecioarei din 
Chiquinquiră. 

— Aşa cum eşti dumneata, cred şi eu c-o să vină, şi încă cu 
veşti care-o să-ţi placă, adu-ţi aminte de vorba mea... Da de 
unde sunt cu aşa de sigură? o să mă-ntrebi dumneata... Simt cu 
aşa, şi-n treburile inimii nu dau greş niciodată... Când e vorba de 
bărbaţi!... Ehei, dacă m-aş apuca să-ţi povestesc... E-adevărat 
că un deget nu-i la fel cu celelalte, şi totuşi sunt la fel: se- 
nfiinţează de parc-ar fi nişte câini atraşi de mirosul osului! 

Zgomotul foalelor mici cu care aţâţa focul întretăia frazele 
crâşmăriţei. Camila se uita la ea cum suflă în foc, dar nu-i dădea 
atenţie. 

— Iubirea, copilă dragă, e ca o granizada“?. Dacă începi s-o 
sugi imediat ce-i gata, găseşti sirop din belşug şi-i o plăcere; 
ţâşneşte din toate părţile şi trebuie să te grăbeşti să-l înghiţi, că, 
de nu, se scurge; dar după aceea... după aceea nu mai rămâne 
decât o bucată de gheaţă fără niciun gust şi fără nicio culoare. 

Se auziră paşi pe stradă. Camila îşi simţi inima bătând aşa 
de tare, încât trebui să şi-o apese cu amândouă mâinile. Trecură 
prin faţa uşii şi se depărtară repede. 

— Am crezut că-i el... 

— N-o să mai întârzie mult... 

— Trebuie să se fi dus la unchii mei înainte de-a veni aici; 
probabil c-are să vină şi unchiul Juan cu el... 


42 Băutură rece, de obicei un sirop, conţinut într-o pojghiţă de gheaţă (n.t.). 


— Cât! cât! Vezi că-ţi bea pisicul laptele, goneşte-l... 

Camila se întoarse ca să privească animalul, care, speriat 
de ţipătul crâşmăriţei, începuse să-şi lingă mustăţile muiate în 
lapte, aproape de ceaşca uitată pe un scaun. 

— Cum îl cheamă pe pisicul dumitale? 

— Benjui... 

— Eu aveam un pisoi căruia-i ziceam Gota şi era, de fapt, o 
pisică... 

— Acuma s-aud, într-adevăr, paşi, poate că... Era el. 

În timp ce Masacuata desfereca uşa, Camila îşi trecu 
mâinile prin păr, ca să şi-l aranjeze cât de cât. Inima îi bătea 
puternic. La sfârşitul acelei zile care i se păru, în unele 
momente, fără sfârşit, interminabilă, eternă, faţa îi era umflată 
de plâns, istovită, fără viaţă, cu cearcăne la ochi, ca faţa unei 
bolnave care aude şuşotindu-se despre pregătirile propriei sale 
operaţii. 

Da, domnişoară, veşti bune! spuse Chip-de-înger de la uşă, 
schimbându-şi expresia de mâhnire de pe figură. 

Ea îl aştepta în picioare, cu o mână pe capul patului, cu 
ochii plini de lacrimi, cu faţa rece. Favoritul îi mângâie mâinile. 

— Întâi veştile despre tatăl dumitale, întrucât interesează 
cel mai mult... Pronunţând aceste cuvinte, privi pe Masacuata şi 
atunci, fără să schimbe tonul, îşi schimbă gândul. Ei bine, tatăl 
dumitale nu ştie că eşti ascunsă aici... 

— Şi el unde se află?... 

— Linişteşte-te! 

— M-aş mulţumi să ştiu numai că nu i s-a întâmplat nimic! 


— Luaţi loc, domnule... interveni crâşmăriţa, oferind 
bancheta lui Chip-de-înger. 
— Mulţumesc. 


— Şi cum, desigur, aveţi de vorbit mai multe, dacă nu vă 
mai trebuie nimic, îngăduiţi-mi să plec pentru câteva minute. Mă 
întorc îndată. Mă duc să văd ce-i cu Lucio, căci a plecat de azi- 
dimineaţă şi nu s-a mai întors. 

Favoritul fu cât pe-aci să-i ceară crâşmăriţei să nu-l lase 
singur cu Camila. 

Dar Masacuata şi ajunsese în curticica întunecoasă, ca să-şi 
schimbe fusta, iar Camila îi spunea: 

— Dumnezeu să te răsplătească pentru tot ceea ce faci; mă 
auzi, doamnă? Săraca, e aşa de bună! Şi are haz când vorbeşte. 


Spune că dumneata eşti foarte bun, ca eşti foarte bogat şi foarte 
simpatic şi că te cunoaşte de multă vreme... 

— Da, e foarte bună. Totuşi, nu se putea vorbi în faţa ei cu 
toată încrederea şi e mai bine c-a plecat. Despre tatăl dumitale 
se ştie numai că a fugit, dar până nu trece frontiera nu vom 
avea ştiri sigure. la spune-mi: ai povestit ceva despre tatăl 
dumitale femeii acesteia? 

— Nu, pentru c-am crezut că ştie totul. 

— E mai bine să nu ştie absolut nimic. 

— Şi unchii mei ce ţi-au spus? 

— N-am putut să mă duc să-i văd pentru c-am alergat să 
capăt veşti despre tatăl dumitale, dar le-am anunţat vizita mea 
pentru mâine. 

— lartă-mă că te supăr atâta, dar înţelegi şi dumneata că 
m-aş simţi mai liniştită acolo, cu ei, mai ales cu unchiul Juan, 
care mi-e naş şi care s-a purtat cu mine ca un tată... 

— Vă vedeaţi des? 

— Aproape în fiecare zi... Da, aproape zilnic, fiindcă atunci 
când nu mergeam noi la el, venea el la noi, singur sau cu soţia. 
E fratele pe care tata l-a iubit cel mai mult. Întotdeauna-mi 
spunea: „Dacă eu n-am să mai fiu cu tine, am să te las cu Juan, 
la el trebuie să te duci şi să-l asculţi ca şi cum ar fi tatăl tău”. 
Chiar duminica trecută am luat masa împreună. 

— În orice caz, vreau să ştii că, dacă te-am ascuns aici, a 
fost pentru a te feri de maltratările poliţiei şi pentru că aici era 
mai aproape. 

Oboseala lumânării, cu feştila netăiată, plutea ca privirea 
unui miop. Chip-de-înger se vedea în acea lumină micşorat, pe 
jumătate bolnav şi-o privea pe Camila, mai palidă, mai singură 
şi mai frumoasă ca niciodată în rochia ei de culoare galbenă ca 
lămâia. 

— La ce te gândeşti? 

Vocea lui avea intimitatea unui om împăcat. 

— Prin câte necazuri o fi trecut bietul tata, fugind prin locuri 
necunoscute, întunecoase, nu ştiu nici eu cum, înfometat, 
însetat, căzând de somn, fără adăpost! Sfânta Fecioară să-l 
întovărăşească! Toată ziua am ţinut lumânarea aprinsă... 

— Nu te mai gândi la astfel de lucruri, nu chema 
nenorocirea; totul se întâmplă aşa cum stă scris să se întâmple. 
Ce departe eram de-a ne închipui: dumneata că mă vei 


cunoaşte şi eu că-i voi putea fi de folos tatălui dumitale!... 

Apoi îi luă o mână - pe care ea i-o lăsă - să i-o mângâie şi 
priviră amândoi chipul Fecioarei. 

Favoritul gândea: 


În colțul cerului de peruzele 
Ce bine încăpeai, căci făurarul, 
Când te-ai născut, din nea scoase tiparul 
Trupului tău în forma unei stele! 


Strofa, inexplicabilă în acele momente, rămase izolată în 
mintea lui şi se topi parcă în palpitaţia care învăluia sufletele 
amândurora. 

— Şi dumneata ce crezi? Tata va merge departe? Şi cam pe 
când se va şti... 

— N-am nicio idee, dar e o chestiune de zile... 

— De multe zile? 

— Nu... 

— Poate să aibă veşti unchiul meu Juan... 

— Probabil... 

— Pari stânjenit când îţi vorbesc de unchii mei... 

— Cum poţi spune aşa ceva! Deloc. Dimpotrivă, socot că 
fără ei responsabilitatea mea ar fi mai mare. Unde te-aş duce eu 
dacă n-ar fi ei... 

Chip-de-înger îşi schimba glasul când, încetând cu 
născocirile despre fuga generalului, vorbea despre unchii ei. Se 
temea să nu-l vadă pe general întorcându-se legat şi urmat de 
escortă, sau rece ca marmura, înfăşurat într-o pătură 
însângerată. 

Uşa se deschise dintr-o dată şi Masacuata intra valvârtej. 
Barele de la uşă se rostogoliră pe jos. Un suflu de aer făcu să 
pâlpâie lumina. 

— lertaţi-mă că vă întrerup, am venit într-un suflet... Lucio e 
arestat! îmi povestea tocmai o cunoscută de-a mea, când primii 
biletul ăsta. E la penitenciar... A pălăvrăgit nătărăul ăla de 
Genaro Rodas. Păcat că mai poartă pantaloni şi se numeşte 
bărbat. Presimţeam eu; toată după-amiaza am fost fără chef. In 
fiecare clipă-mi zvâcnea inima: tac, tac, tac... Rodas le-a spus că 
dumneavoastră şi cu Lucio aţi răpit-o pe domnişoara de-acasă... 

Favoritul nu putu să împiedice catastrofa. Un pumn de 


cuvinte şi - explozia... Camila, el şi biata lui iubire se făcură 
fărâme într-o clipă, în mai puţin de-o clipă... Când Chip-de-înger 
începu să-şi dea seama de realitate, Camila plângea cu 
disperare, culcată pe pat, cu faţa în mâini; crâşmăriţa vorbea 
mereu, povestind cu toate amănuntele răpirea, fără să înţeleagă 
că prin cuvintele ei prăbuşea o lume întreagă într-o prăpastie de 
deznădejde; cât despre el, simţea că-l îngropau de viu, cu ochii 
deschişi. 

După ce plânse câtva timp, Camila se ridică, asemeni unei 
somnambule, cerând crâşmăriţei ceva cu care să se acopere 
pentru a ieşi pe stradă. 

Când aceasta îi dădu un şal, se întoarse către Chip-de-înger 
şi-i spuse: 

— Dacă dumneata eşti, cum spui, un cavaler, însoţeşte-mă 
până la casa unchiului meu Juan. 

Favoritul vru să spună ceea ce nu se poate spune, acel 
cuvânt de nerostit cu buzele şi care tremură în ochii tuturor 
celor pe care soarta îi loveşte în speranţele lor cele mai adânci 
şi mai intime. 

— Unde mi-e pălăria? întrebă el cu vocea răguşită de 
neliniştea şi teama pe care căuta să şi le înăbușe. 

Cu pălăria în mână, se întoarse spre interiorul cârciumioarei 
ca să privească încă o dată, înainte de-a pleca, locul în care se 
scufundase o iluzie. 

— Dar... obiectă el atunci când ajunse lângă uşă, mi-e 
teamă să nu fie prea târziu... 

— Dacă ne-am duce într-o casă străină, da; dar mergem la 
mine, căci, află dumneata, la oricare din unchii mei sunt ca la 
mine acasă... 

Chip-de-înger o opri cu blândeţe de-un braţ şi, ca şi cum și- 
ar fi smuls sufletul, îi spuse adevărul cu brutalitate: 

— La casa unchilor dumitale nici nu trebuie să te gândeşti; 
nu vor s-audă de dumneata, nu vor să ştie nimic de general, îl 
reneagă ca frate. Mi-a spus-o astăzi unchiul dumitale Juan... 

— Dar dumneata însuţi mi-ai afirmat adineauri că n-ai văzut 
pe unchii mei şi că le-ai anunţat numai vizita!... Atunci cum 
rămâne? Uiţi propriile dumitale cuvinte şi-mi calomniezi unchii 
ca să reţii în această cârciumă prada care-ţi scapă din mâini?! 
Unchii mei să nu vrea să audă de noi, să nu mă primească în 
casa lor? Probabil nu eşti în toate minţile! Vino, însoţeşte-mă, ca 


să te convingi de contrariul! 

— Nu sunt nebun, crede-mă! Mi-aş da viaţa ca să nu suferi 
vreo jignire, şi dacă am minţit, am făcut-o pentru ca... nu ştiu... 
Minţeam din compătimire, din cauză că voiam să-ţi cruţ, până-n 
ultima clipă, durerea pe care o vei încerca acum... Mă gândeam 
să mă duc mâine iarăşi la ei, ca să-i rog din nou, să găsesc vreo 
altă soluţie, să le cer să nu te lase parasite 
în stradă, dar acum nu mai e cu putinţă... Dumneata ai şi pornit 
spre ei, nu mai e cu putinţă... 

Străzile luminate par şi mai singuratice. Crâşmăriţa ieşi cu 
lumânarea, care ardea în faţa fecioarei Măria, ca să le lumineze 
primii paşi. Vântul o stinse. Pierind, limba flăcării schiţă gestul 
unei femei care îngenunche. 


XVIII 
BĂTĂI IN POARTA 


Bum, bum, bum, bum! 

Ca rachetele care explodează paralel cu pământul. loviturile 
în poartă şerpuiră prin toată casa, deşteptând clinele, care 
începu să latre pe dată spre stradă. Zgomotul îi arsese somnul. 
Camila întoarse capul către Chip-de-înger - pe pragul porţii 
unchiului său Juan se şi simţea în siguranţă - şi-i spuse, foarte 
mândră: 

— Latră pentru că nu m-a recunoscut! Rubin! Rubin! 
adăugă, chemând câinele care continua să latre. Rubin! Rubin! 
Sunt eu, Rubin! Nu mă cunoşti, Rubin? Fugi, du-te, să vină 
repede să-mi deschidă... Şi, întorcându-se încă o dată către 
Chip-de-înger: Trebuie să mai aşteptăm puţin! 

— Da, da, nu-ţi face griji pentru mine, să aşteptăm! 

Vorba îi era fărâmiţată ca a unui om care a pierdut totul şi 
căruia-i e indiferent totul. 

— Poate n-au auzit, poate că-i nevoie să batem mai tare. 

Ridică şi lasă să cadă cu zgomot, de mai multe ori, mâna de 
bronz aurit prinsă de poartă. 

— Probabil că servitoarele dorm, deşi ar fi timpul să fi ieşit 
să vadă cine bate. Are dreptate tatăl meu care, suferind de 
insomnie, spune întotdeauna după o noapte nedormită: „Ferice 
de cei cu somn adânc”. 

In toată casa, Rubin era singurul care dădea semne de 


viaţă. Lătratul lui se auzea când la intrare, când înlăuntru, în 
curtea interioară. Alerga neobosit după loviturile din poartă, 
pietre aruncate asupra tăcerii care-o făcea pe Camila să simtă 
un nod ciudat în gât. 

— Nu înţeleg, observă ea fără să se îndepărteze de poartă. 
Fără îndoială că dorm; să bat mai tare, poate vin! 

Bum, bum, bum!... Bum, bum, bum! 

— Acuma trebuie să vină! Sunt sigură că nu ne-au auzit 
încă! 

— Până una-alta, văd că ies vecinii! spuse Chip-de-înger. 

Intr-adevăr, deşi nu se vedea prin ceaţă, se auzea zgomotul 
uşilor. 

— Bine, dar asta nu-nseamnă nimic, nu-i aşa? 

— Sigur că nu, bate, bate, nu te nelinişti din pricina asta! 

— Să mai aşteptăm o clipă, să vedem dacă nu vin... 

Şi, ca să facă să treacă timpul, Camila începu să numere în 
gând: unu, doi, trei, patru... zece, unsprezece... douăzeci, 
douăzeci şi unu... douăzeci şi patru, do-uă-zeci-şi-cinci... 

— Nu vin! 

...douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte - îi era frică să nu 
ajungă la cincizeci - treizeci... treizeci şi opt... 

Deodată, fără să ştie de ce, simţi că e adevărat ceea ce-i 
spusese Chip-de-înger despre unchiul Juan şi, înecată de 
spaimă, bătu încă o dată, şi încă o dată... Bum, bum, bum! 
Acum nici nu mai lăsa mâna de bronz din mână... Bumbum, 
bum, bum, bumbumbum! Nu era cu putinţă! Bum!... Bum, 
bumbum, bum, bum, bum! 

Acelaşi răspuns, mereu: nesfârşitul lătrat al câinelui. Ce rău, 
de care nu-şi dădea seama, le făcuse ea, ca să nu-i deschidă 
poarta casei? Bătu din nou. Speranţa îi renăştea la fiecare 
lovitură. Ce se va face ea dac-o vor lăsa pe stradă? Numai 
gândindu-se la lucrul acesta şi încremenea toată. Bătu din nou. 
Bătu cu înverşunare, ca şi cum ar fi zdrobit, cu ciocanul, capul 
unui duşman. Işi simţea picioarele grele, gura amară, limba ca 
un burete, şi în dinţi arzătoarea înţepătură a spaimei. 

Scârţâi o fereastră şi se auziră chiar glasuri. Tot corpul i se 
încălzi. Deschideau, slavă Domnului! Era bucuroasă să se 
despartă de omul acela, ai cărui ochi scăpărau fosforescenţe 
diabolice, ca ochii pisicilor, de acel individ respingător, deşi 
frumos ca un înger. In acea clipă, lumea din casă şi lumea de pe 


stradă, despărțite prin poartă, se atingeau ca doi aştri fără 
lumină. Casa-ţi îngăduie să-ţi mănânci pâinea pe ascuns - 
pâinea mâncată pe ascuns e gustoasă, spun înţelepţii - casa 
posedă siguranţa lucrurilor permanente şi atrage stima socială, 
stabilă ca portretul de familie în care tatăl se distinge prin nodul 
de la cravată, mama arborează cele mai scumpe bijuterii, iar 
copiii sunt daţi pe păr cu aqua florida autentică. Strada, 
dimpotrivă, e o lume nestatornică, periculoasă, plină de 
aventuri, falsă ca oglinzile, e un spălător public al murdăriilor din 
jurul ei. _ 

De câte ori se jucase, când era mică, în faţa acelei porţi! In 
timp ce tatăl ei şi unchiul Juan, gata să-şi ia rămas bun, discutau 
încă, de câte ori nu privise, de-acolo, streşinile caselor vecine 
care se profilau pe albastrul cerului ca spinările unor animale 
îmbrăcate în solzi! 

— Ai auzit şi dumneata c-au deschis fereastra aceea, nu-i 
aşa? Totuşi, nu vine nimeni. Sau... poate să fi greşit casa... Ar 
avea haz! 

Şi, lăsând mâna de bronz, cobori de pe trotuar, ca să 
cerceteze faţada casei. Nu se înşelase. Era, într-adevăr, casa 
unchiului său. „Juan Canales, constructor”, spunea placa de 
metal de la poartă. Ca un copil, lăsă buza în jos şi izbucni în 
plâns. Lacrimile, ca nişte cai minusculi, târau din adâncimile 
creierului ei gândul negru că e adevărat ceea ce-i spusese Chip- 
de-înger, plecând de la £/ Tus-tep. Era un lucru sigur, şi totuşi ea 
nu voia încă să-l creadă. 

Ceaţa învăluia străzile. Un fel de stucărie din smântână, de 
culoarea rachiului şi cu miros de verdeață. 

— Întovărăşeşte-mă la ceilalţi unchi ai mei; întâi la unchiul 
Luis, dacă vrei... 

— Unde spui dumneata... 

— Atunci, să mergem... Lacrimile-i curgeau din ochi ca 
ploaia. Aici n-au vrut să-mi deschidă... 


Plecară. Ea întorcând capul la fiecare pas - nu părăsea încă 
speranţa că în ultima clipă vor deschide - şi Chip-de-înger 
sumbru. O să vadă el don Juan Canales; era cu neputinţă să lase 
fără răzbunare o astfel de insultă! Din ce în ce mai departe, 
câinele continua să latre. În curând dispăru orice speranţă. Nu 
se mai auzea nici câinele. În faţa Monetăriei întâlniră un factor 
beat. Zvârlea scrisorile în mijlocul străzii cu gesturi de 
somnambul. Aproape nu mai putea să meargă. Din când în când 
ridica braţele şi râdea cu un cârâit de pasăre domestică, 
luptându-se cu propria-i salivă care cădea, în fire încâlcite, până 
pe nasturii de la uniformă. Ca mişcaţi de acelaşi resort, Camila 
şi Chip-de-înger se apucară să adune scrisorile şi să i le pună în 
geantă, sfătuindu-l să nu le mai arunce. 

— Mul... mulţumesc, vă foa... foarte mul... ţumesc! silabisea 
cuvintele, sprijinit de zidul unui pavilion al Monetăriei. Apoi, 
când Camila şi însoţitorul ei îl lăsară cu scrisorile în geantă, se 
depărtă cântând: 


Ca să te urci în cer 
două lucruri se cer: 
o scară mărişoară 
şi-o fată bălăioară! 


Şi, jumătate cântând, jumătate vorbind, adăugă pe altă 
melodie: 


Urcă, urcă, urcă, 
fecioara la cer, 

urcă, urcă, urcă, 
spre crăiia ei! 


— Când sfântul Juan o să coboare degetul, cu, Gu... Gu... 
Gumercindo Solares, n-o să mai fiu poştaş, n-o să mai fiu 
poştaş... 

Şi cântând: 


Când o fi să mor, 
cine-o să mă-ngroape 
Bietele surori 


ale milosteniei.* 


— Vai şi vai, băiete, ca eşti de prisos, că eşti de prisos! 
Se pierdu în ceaţă, împleticindu-se. Era un omuleţ cu un cap 
cât toate zilele. Uniforma îi era prea mare şi şapca prea mică. 


În acest timp, Juan Canales se străduia din răsputeri să 
obţină legătura cu fratele lui, José Antonio. Centrala telefonică 
nu răspundea, şi zgomotul soneriei îi făcea rău. In sfârşit, îi 
răspunse o voce ca de dincolo de mormânt. Ceru casa lui Jose 
Antonio Canales şi - împotriva aşteptării sale - vocea fratelui 
mai mare se auzi în aparat. 

— Da, da, eu sunt, Juan. Credeam că nu m-ai recunoscut... 
Ei bine, închipuie-ţi... Ea şi tipul, da... Te cred, te cred... Se 
înţelege... Da, da... Ce spui?... Nuuu, nu le-am deschis!... Poţi să- 
ţi închipui... Şi, desigur, de aici au venit la tine... Ce, ce?... 
Bănuiam eu... Am tremurat tot timpul!... Şi pe voi, fireşte, iar 
nevestei tale cred că numai bine nu i-a făcut spaima; nevastă- 
mea voia să iasă la poartă, dar eu m-am opus!... Fireşte... se 
înţelege de la sine... Bine, dar vecinii tăi... Păi, da... Aici, la mine, 
e mai rău. Probabil că tună şi fulgeră... Şi de la tine probabil că 
s-au dus la Luis... A, nu? Veneau de la el?... 


O lucire palidă şi apoi o limpezime difuză, rând pe rând suc 
de lămâie, suc de portocală, rumenire de foc abia aţâţat, aur 
mat topit de primele flăcări... Lumina zorilor îi surprinse pe 
stradă, când se întorceau de la casa lui don Jose Antonio, unde 
bătuseră zadarnic. 

La fiecare pas, Camila repeta: 

— Am să mă descurc eu! 

Îi clănţăneau dinţii de frig. Ochii ei, umezi de lacrimi, 
vedeau ivirea zorilor cu nebănuită amărăciune. Luase înfăţişarea 
fiinţelor rănite de cruzimea soartei. Mersul îi era şovăielnic. 
Mişcările nu păreau ale ei. 

Păsările salutau revărsatul zorilor în grădinile parcurilor 
publice şi în curţile cu flori de pe lângă case. Un concert de 
tremurătoare glasuri cereşti urca spre azurul divin al dimineţii, 
în timp ce se trezeau la viaţă trandafirii. lar pe de altă parte, 
dangătul clopotelor care dădeau cerului bună dimineaţa alterna 


+3 Aluzie la călugărițele numite Hermanas de la Caridad (n.t.). 


cu loviturile înfundate de prin măcelăriile unde se tăia carnea; 
solfegiul cocoşilor, care băteau măsura cu aripile, se întretăia cu 
pocnetul surd al plinilor descărcate în coşurile franzelăriilor; 
vocile şi paşii chefliilor, care nu dormiseră toată noaptea, cu 
zgomotul vreunei uşi deschise de câte-o bătrânică mergând la 
spovedanie sau de câte-o servitoare grăbită să cumpere pâine 
pentru călătorul care trebuie să ia trenul îndată după cafeaua de 
dimineaţă. 

Se lumina de ziuă... 

Cu lovituri furioase de cioc, câţiva zopi/otes se luptau pe 
cadavrul unei pisici. Câinii urmăreau căţelele cu ochii injectaţi 
de sânge, cu limba scoasă, gâfâind. Unul din ei trecu 
scheunând, cu coada între picioare; abia întoarse capul, trist şi 
speriat, ca să-şi arate colții. Pe lângă ziduri şi porţi, câinii 
desemnau cataractele Niagarei. 


Se lumina de ziuă... 

Echipele de indieni care măturaseră în timpul nopţii străzile 
din centru se reîntorceau acasă, în cocioabele lor, unul după 
altul, fantome îmbrăcate în pânză aspră, râzând şi vorbind într-o 
limbă care suna ca un cântec de greieri în tăcerea dimineţii. 
Ţineau măturile la subsuoară ca pe nişte umbrele. Dinţi de alviţă 
pe chipuri de aramă. Desculţi. Zdrenţăroşi. Câteodată, unul din 
ei se oprea la marginea trotuarului şi-şi sufla nasul, aplecându- 
se în clipa când îşi apuca nasul între degetul gros şi arătător. In 
faţa uşilor de la biserici îşi scoteau pălăria. 

Se lumina de ziuă... 

Masacuata se bucură văzându-i că revin împreună. Nu 
putuse închide ochii toată noaptea de mâhnire., şi-acum se 
pregătea să meargă de îndată la Penitenciar, cu mâncare pentru 
Lucio Vâsquez. 

Chip-de-înger se despărţi de ele, în timp ce Camila îşi 
plângea necrezuta ei nenorocire. 

— Pe curând, zise, fără să ştie nici el de ce; nu mai avea 
doar nimic de făcut acolo. 

Şi, plecând, pentru prima oară de la moartea mamei sale, 
îşi simţi ochii plini de lacrimi. 


XIX 
SOCOTELILE ŞI CIOCOLATA 


Procurorul militar îşi termină de băut ciocolata cu orez 
printr-o dublă ridicare a ceştii, ca să soarbă şi ultima picătură; 
apoi îşi şterse mustaţa spălăcită cu mâneca largă a cămăşii şi, 
apropiindu-se de lumina lămpii, privi atent fundul ceştii, ca să 
vadă dacă nu mai rămăsese ceva. Intre hârţoagele şi codurile lui 
terfelite, tăcut şi slut, miop şi lacom, nu se putea spune, atunci 
când îşi scotea gulerul, dacă era femeie sau bărbat acel licenţiat 
în drept, acel arbore de hârtie timbrată ale cărui rădăcini se 
hrăneau din toate clasele sociale, chiar şi din cele mai umile şi 
mai nenorocite. Niciodată, fără îndoială, nu văzuseră generaţiile 
trecute o astfel de foame de hârtie timbrată. Scoţând ochii din 
ceaşcă, pe care-o cerceta cu degetul ca să fie sigur că sorbise 
totul, văzu apărând în pragul singurei uşi a biroului pe 
servitoarea sa, un fel de spectru care-şi târa picioarele încetişor, 
unul după altul, ca şi cum pantofii i-ar fi fost prea mari. 

— Se cheamă că ţi-ai şi băut ciocolata! 

— Da, a fost foarte gustoasă, să-ţi dea Dumnezeu numai 
bine! Tare-mi place să simt pe gâtlej drojdia băuturii ăsteia. 

— Unde-ai pus ceaşca? întrebă servitoarea, căutând printre 
cărţile care, îngrămădite unele peste altele, făceau umbră pe 
masă. 

— Acolo! N-o vezi? 

— Acum, că veni vorba, ia priveşte: sertarele astea s-au 
burduşit de-atâta hârtie timbrată. Mâine, dacă vrei, aş putea 
încerca s-o vând. 

— Dar să fii cu grijă, să nu se afle. Lumea-i aşa de 
câinoasă... 

— Dumneata crezi pesemne că n-am niciun dram de minte? 
Sunt peste patru sute de foi a douăzeci şi cinci de centime şi 
aproape două sute a cincizeci... Le-am numărat azi după- 
amiază, când mi se-ncălzea fierul de călcat. 

O bătaie în uşa de la stradă tăie cuvântul servitoarei. 

— Ce fel de-a bate... imbecilul, mormăi Procurorul. 

— Aşa bat întotdeauna... Oare cine-o fi?... De multe ori, 
când sunt în bucătărie, aud şi de-acolo bătăile din uşă. 

Servitoarea rosti ultimele cuvinte în timp ce pornea să vadă 
cine bate. Cu capul mic şi cu fustele lungi, decolorate, părea o 
umbrelă. 

— Nu sunt acasă! îi strigă Procurorul. Şi uită-te mai bine pe 


fereastră să vezi cine e. 

După câteva minute, bătrâna, târând în acelaşi fel 
picioarele, se întoarse cu o scrisoare. 

— Aşteaptă răspuns... 

Prost dispus, Procurorul rupse plicul, parcurse cu privirea 
hârtia pe care-o găsi înăuntru şi spuse servitoarei pe un ton 
îndulcit: 

— Spune-i c-am primit-o. 

Târându-şi încontinuu picioarele, bătrâna se întoarse să dea 
răspunsul băiatului care adusese scrisoarea şi-apoi închise cu 
grijă fereastra. 

După aceea se duse să încerce uşile, şi treaba asta o făcu 
să revină târziu. Dar tot nu se hotărâse să ia ceaşca murdară de 
ciocolată. 

Între timp, Procurorul, tolănit într-un fotoliu, recitea cuvânt 
cu cuvânt scrisoarea pe care-o primise. Era de la un coleg, care 
îi propunea o afacere. Îi scria avocatul Vidalitas: „Dinte-de-aur, 
prietena Domnului Preşedinte şi patroana unui renumit 
stabiliment de femei publice, a venit azi dimineaţă la biroul meu 
ca să-mi spună c-a văzut la Casa Nouă o femeie tânăra şi 
drăguță care-ar fi foarte potrivită pentru afacerile ei. Oferă 
pentru ea zece mii de pesos. Ştiind că e arestată din ordinul tău, 
te deranjez ca să-mi spui dacă vezi vreun inconvenient în a 
primi această frumuşică sumă şi în a preda pe zisa femeie 
clientei mele...” 

— Dacă nu mai ai nevoie de nimic, mă duc să mă culc. 

— Nu, de nimic, noapte bună... 

— Şi dumitale la fel... Pace sufletelor din purgatoriu! 

În timp ce servitoarea pleca, târându-şi picioarele, 
Procurorul militar se gândea la suma pe care i-ar aduce-o 
afacerea propusă, cifră cu cifră: un 1, un O, alt O, alt O, alt 0... 
Zece mii de pesos! 

Bătrâna se întoarse: 

— Am uitat să-ţi spun că părintele ne-a trimis vorbă că 
mâine dimineaţă o să citească liturghia mai devreme. 

— Adevărat, că mâine e sâmbătă. Să mă deştepţi când or 
să sune clopotele, auzi? fiindcă noaptea trecută n-am dormit şi 
poate c-o să mă prindă somnul. 

— Bine, atunci o să te deştept... 

Şi, spunând acestea, porni încet-încet, târându-şi picioarele. 


Dar se întoarse iar. Uitase să ducă ceaşca murdară la chiuveta 
de spălat vase. Işi aminti abia după ce se dezbrăcase. 

— Bine că mi-am adus aminte, îngână ea de una singură, cu 
jumătate de gură, că, de nu, adevărat că... îşi puse cu greu 
pantofii, adevărat că... şi termină cu un Doamne-Doamne! 
învăluit într-un suspin. Dacă n-ar fi uitat ceaşca aceea murdară, 
ar fi rămas frumuşel în pat. 

Procurorul nu-şi dădu seama de ultima intrare şi ieşire a 
bătrânei, cufundat în citirea ultimei sale capodopere: procesul 
fugii generalului Eusebio Canales. Patru erau inculpaţii 
principali: Fedina Rodas, Genaro Rodas, Lucio Vâsquez şi... îşi 
lingea buzele - celălalt, un personaj care-o merita, Miguel Chip- 
de-înger. 

„Răpirea fiicei generalului, asemeni acelui nor negru pe 
care-l împroaşcă în jur caracatiţa când se simte atacată, n-a fost 
decât un şiretlic pentru a înşela vigilenţa autorităţii, îşi zicea el. 
Declaraţiile Fedinei Rodas sunt categorice în această privinţă: 
când a venit să caute pe general la şase dimineaţa, casa era 
pustie. Declaraţiile ei mi s-au părut adevărate din primul 
moment, şi dacă am strâns puţintel şurubul, am făcut-o numai 
ca să fiu şi mai sigur: spusele ei însemnau condamnarea fără 
scăpare a lui Chip-de-înger. Dacă la şase dimineaţa nu mai era 
nimeni în casă şi dacă, pe de altă parte, din rapoartele poliţiei 
rezultă că generalul s-a întors acasă la douăsprezece noaptea, 
atunci înseamnă că inculpatul a fugit la două noaptea, în timp 
ce celălalt, printr-un simulacru de răpire, se îndepărta cu fiica 
lui... 

Ce deceptie pentru Domnul Preşedinte când va afla că omul 
lui de absolută încredere a pregătit şi a înlesnit fuga unuia din 
cei mai înverşunaţi duşmani ai săi!... Cum se va înfuria când i se 
va arăta că prietenul intim al colonelului Sonriente ajută să fugă 
pe unul din ucigaşii lui!...” 

Citi şi reciti articolele codului militar referitoare la tăinuitori 
- pe care le ştia de altfel pe dinafară - şi, asemeni celui care 
savurează un sos picant, i se vedea strălucind bucuria în ochii 
lui de vasilisc şi pe faţa-i de cârpă ori de câte ori întâlnea în 
textul legii - la fiecare două rânduri - expresia „pedeapsă cu 
moartea” sau varianta ei: „închisoare pe viaţă”. 

„A, don Miguelin Miguelito! Ai încăput pe mâinile mele şi 
pentru cât timp oi avea eu poftă! leri, când m-ai jignit în palatul 


Domnului Preşedinte, nu credeam c-o să ne vedem la faţă aşa 
de repede! Şi te avertizez că răzbunarea mea e fără sfârşit!” 

Cu mintea fierbând de gândul răzbunării, cu inima rece ca 
oţelul, urcă scările palatului la orele unsprezece ale dimineţii 
următoare. Aducea dosarul procesului şi mandatul de arestare 
împotriva lui Chip-de-înger. 

— Uite ce e, domnule Procuror, îi spuse Preşedintele după 
ce acesta termină expunerea faptelor. Lasă aici dosarul şi 
ascultă bine ceea ce-ţi spun: nici soţia lui Rodas şi nici Miguel nu 
sunt vinovaţi; pe femeie s-o pui numaidecât în libertate, 
mandatul de arestare rupe-l; vinovaţi sunteţi voi, nătărăilor, 
servitori care... nu serviţi... la nimic! La cea mai mică încercare 
de fugă, poliţia trebuia să tragă asupra generalului Canales şi să 
termine cu el. Aşa suna ordinul! Dar poliţia nu poate vedea o 
uşă deschisă fără să n-o mănânce degetele de pofta furatului. 
Dumneata crezi că Chip-de-înger a contribuit cu ceva la fuga lui 
Canales. Nu la fuga, ci la moartea lui Canales colabora el... Dar 
cum poliţia e o nemaipomenită porcărie... Poţi pleca... Şi în ceea 
ce priveşte pe ceilalţi doi inculpaţi, Vásquez şi Rodas, n-ai decât 
să-i lucrezi, că-s o pereche de pungaşi; mai ales Vásquez, care 
ştie mai mult decât i s-a spus... Poţi pleca! 


XX 
LUPII ÎNTRE EI 


Genaro Rodas, care, oricât de mult plânsese, tot nu-şi 
putuse alunga dinaintea ochilor privirea Paiaţei, apăru în faţa 
Procurorului militar cu capul în jos, copleşit din pricina 
nenorocirilor care se abătuseră asupra casei lui. Îl copleşise 
descurajarea aceea pe care o pricinuieşte, chiar şi sufletului 
celor mai tari, lipsa de libertate. Procurorul ordonă să i se scoată 
cătuşele, iar lui îi porunci, ca unui servitor, să se apropie. 

— Băiatule, îi spuse el după o lungă tăcere, care, prin ea 
însăşi, spunea multe; ştiu tot şi, dacă te întreb, e numai fiindcă 
vreau să aud chiar din gura ta cum a fost cu omorul cerşetorului 
aceluia la Portalul Domnului... 

— Cum a fost cu... începu să vorbească grăbit Genaro, dar 
se opri imediat, înfricoşat parcă de ceea ce urma să spună. 

— Da, cum a fost cu... 

— Vai de mine, domnule, pentru Dumnezeu, să nu mă 


schingiuiţi. Vai de mine! Am să vă spun tot adevărul, dar, pe tot 
ce aveţi mai scump, domnule, nu mă schingiuiţi! 

— Nu-ţi fie frică, băiatule, legea e severă cu criminalii 
înrăiţi, dar când e vorba de-un băiat bun ca tine... Fii fără grijă, 
spune-mi adevărul! 

— Vai de mine, domnule, mi-e frică! Să nu mă omorâţi! Și, 
în timp ce vorbea, se răsucea rugător, apărându-se, parcă, de o 
ameninţare care plutea în aer deasupra lui. 

— Nu, băiatule! 

— Cum a fost cu... Păi, s-a întâmplat alaltăieri noapte, ştiţi 
şi dumneavoastră când. În noaptea aia rămăsese să mă 
întâlnesc cu Lucio Vâsquez la colţul catedralei, acolo pe unde 
urci la chinezi. Eu, domnule, umblam să-mi găsesc slujbă, şi 
Lucio-mi spusese c-o să-mi caute de lucru în poliţia secretă. Ne- 
am întâlnit, cum v-am mai spus, şi, din vorbă-n vorbă, mă invită 
să luăm un păhărel într-un local care se află pe-acolo, niţel mai 
sus de Piaţa Armelor, şi care se numeşte La leul care se 
deşteaptă. Dar dintr-un păhărel se făcură două, trei, patru, cinci 
şi, ca să nu vă plictisesc... 

— Da, da... aproba Procurorul, în timp ce întorcea capul 
către grefierul pistruiat, care consemna declaraţiile inculpatului. 

Dar, vedeţi dumneavoastră, aflai că Lucio nu-mi obținuse 
locul acela în poliţia secretă. Şi atunci eu i-am spus că nu-i 
nimic. Apoi... Ah! da, acum mi-aduc aminte! A plătit el 
consumaţia. Şi-atunci am plecat din nou împreună şi ne-am dus 
la Portalul Domnului, căci Lucio-mi spusese că e de serviciu 
acolo; trebuia să aştepte un mut turbat, pe care-mi povesti că 
avea ordin să-l achite. Că eu am şi spus: „Păi, eu o şterg!” Și 
atunci ne-am îndreptat spre portal. Ajunsesem aproape, dar cu 
am rămas puţin în urmă. El trecu strada, încet, pas cu pas, dar, 
ajungând la intrarea portalului, porni în goană. Eu o luai la fugă 
după el, crezând că suntem urmăriţi. Când colo... Vásquez 
smulse de lângă perete pe cineva: era mutul; mutul, văzându-se 
prins, ţipă ca şi cum ar fi căzut un zid peste el. Apoi Vásquez 
scoase revolverul şi, fără să spună o vorbă, trase un foc, apoi 
altul. Zău, domnule, eu n-am avut nicio vină, să nu mă 
schingiuiţi, nu l-am omorât eu! Căutam de lucru, domnule... şi 
uite ce păţesc... Mai bine-aş fi rămas tâmplar... Cine m-a pus să 
vreau să fiu poliţist?! 

Privirea îngheţată a Paiaţei se lipi din nou pe ochii lui Rodas. 


Procurorul, fără să-şi schimbe expresia feţei, apăsă în tăcere pe 
butonul unei sonerii. Se auziră paşi şi apărură la uşă mai mulţi 
gardieni, în frunte cu şeful lor. 

— Ai grijă, şefule, să i se dea individului ăstuia două sute de 
lovituri... 

Vocea Procurorului nu se schimbă câtuşi de puţin când 
dădu acest ordin; rosti cuvintele pe tonul unui director de bancă 
care dispune să se plătească unui client două sute de pesos. 

Rodas nu înţelegea. Ridicându-şi capul, se uită la zbirii 
desculți care-l aşteptau. Şi înţelese şi mai puţin când le văzu 
feţele senine, impasibile, fără cea mai mică umbră de mirare. 
Grefierul îşi întoarse spre el faţa plină de pistrui şi ochii fără 
expresie. Şeful gardienilor spuse ceva Procurorului. Procurorul 
spuse ceva şefului. Rodas asurzise. Rodas nu înţelegea. Totuşi, 
avu impresia că se va scăpa în pantaloni când şeful îi strigă să 
treacă în camera de alături - o odăiţă boltită - şi când, ajungând 
lângă el, îl îmbrânci cu brutalitate. 

Procurorul vocifera încă împotriva lui Rodas când intră Lucio 
Vásquez. 

— E imposibil să te porţi bine cu indivizii ăştia. Nu merită 
decât bătaie şi iar bătaie! 

Vásquez, deşi se simţea între prieteni, nu era în apele lui, 
auzind mai ales ceea ce auzea. Era destul şi chiar prea grav să fi 


contribuit - chiar fără voie, ca fraierul - la fuga generalului 
Canales. 
— Numele? 


— Lucio Vásquez. 

— De unde eşti? 

— De-aici! 

— Din închisoare? 

— Nu, cum din închisoare? Din capitală! 

— Căsătorit? Burlac? 

— Burlac pe toată viaţa! 

— Răspunde la întrebare cum se cuvine! Profesiune sau 
meserie? 

— Funcţionar până la moarte... 

— Cum adică? 

— Păi, funcționar la stat. 

— Ai mai fost arestat? 

— Da. 


— Pentru ce delict? 

— Asasinat în bandă. 

— Vârsta? 

— Nu am vârsta. 

— Cum n-ai vârstă? 

— Nu ştiu câţi ani am, dar, dacă e nevoie să am vreo 
vârstă, puneţi acolo treizeci şi cinci. 

— Ce ştii de asasinarea Paiaţei? 

Procurorul aruncă întrebarea pe neaşteptate, cu ochii 
aţintiţi în ochii acuzatului. Contrar aşteptărilor, vorbele lui nu 
făcură niciun efect asupra lui Vásquez, care, foarte natural - 
puţin lipsi să nu-şi frece mâinile - spuse: 

— Ceea ce ştiu despre asasinarea Paiaţei e ca l-am omorât 
eu! Şi, punându-şi mâna pe piept, repetă, ca să nu mai fie nicio 
îndoială: Eu! 

— Şi iei asta aşa, ca pe-un fel de ştrengărie! exclamă 
Procurorul. Sau eşti atât de inconştient încât nu-ţi dai seama că 
poate să te coste viaţa?... 

— Poate... 

— Cum poate? 

Procurorul rămase un moment descumpănit, fără să ştie ce 
atitudine să ia. Il dezarma liniştea lui Vásquez, vocea lui de 
mandolină, ochii lui de linx. Ca să câştige timp, se întoarse către 
grefier: 

— Scrie... Şi, cu voce tremurată, adăugă: Scrie că Lucio 
Vásquez declară că el a asasinat pe Paiaţă, cu complicitatea lui 
Genaro Rodas. 

— S-a scris, răspunse grefierul printre dinţi. 

— Eu văd, obiectă Lucio fără să-şi piardă calmul şi cu un ton 
zeflemitor care-l făcu pe Procuror să-şi muşte buzele, că 
dumneavoastră, domnule Procuror, nu cunoaşteţi poate multe 
lucruri. Ce rost are declaraţia asta? Nu-i nicio îndoială că nu mi- 
aş fi murdărit mâinile c-o asemenea treabă, dacă n-aş fi... 

— Respectă tribunalul, sau te... 

— Ceea ce vă spun eu are foarte mult rost. Vă spun că n-aş 
fi fost eu atât de neghiob să-l omor pe idiot numai din plăcerea 
de a-l omori, şi dac-am făcut-o, totuşi, am făcut-o la ordinele 
exprese ale Domnului Preşedinte... 

— Tăcere! Mincinosule! Ah, iată unde-am ajuns!... 

Dar nu-şi termină fraza, fiindcă în acel moment intrară 


gardienii, aducându-l pe Rodas, cu braţele atârnând şi cu 
picioarele târâş, moale ca o cârpă, ca cearşaful sfintei Veronica. 

— Câte i-ai dat? întrebă Procurorul pe şef, care surâdea 
grefierului cu biciul încolăcit în jurul gâtului ca o coadă de 
maimuţă. 

— Două sute! 

— Atunci... 

Grefierul scoase pe Procuror din încurcătura în care era: 

— Eu ziceam să-i mai dea alte două sute, murmură el în aşa 
fel cuvintele, ca să nu fie înţeles de către ceilalţi. 

Procurorul auzi sfatul. 

— Da, şefule, vezi să i se mai dea încă două sute, în timp ce 
eu continuu cu ăsta. 

„«Ăsta» e fiul mă-tii, fi-ţi-ar mutra şa de bicicletă”, gândi 
Vásquez. 

Gardienii se întoarseră înapoi urmaţi de vătaf, târând după 
ei jalnica povară. În colţul rezervat pentru tortură, îl aruncară cu 
faţa în jos pe o rogojină. Patru îl ţinură de mâini şi de picioare, 
iar ceilalţi îl biciuiră. Şeful ţinea socoteala. Rodas se chirci la 
primele lovituri, dar apoi, secătuit, nu mai avu putere să se 
zvârcolească şi să urle de durere ca atunci când începuseră să-l 
biciuiască. Sub vergile de gutui, umede, flexibile, de culoare 
verde-gălbuie, ieşeau cheaguri de sânge din rănile făcute la 
prima şedinţă şi care începeau să prindă coajă. Ultimele sale 
vaiete fură nişte ţipete înăbuşite de fiară care agonizează fără 
conştiinţa clară a durerii ei. Îşi apăsa faţa în rogojină, fără glas, 
cu mişcări crispate, cu părul încâlcit. Gemetele lui sfâşietoare se 
confundau cu gâfâitul gardienilor, pe care şeful, dacă nu loveau 
cum trebuie, îi plesnea, la rândul lui, cu biciul. 

— Uşor ar fi, Lucio Vásquez, ca fiecare derbedeu care ar 
comite un delict să, scape cu simpla afirmaţie că l-a săvârşit din 
ordinul Domnului Preşedinte. Unde-i dovada? Domnul Preşedinte 
nu-i nebun să dea un astfel de ordin. Unde-i hârtia din care să se 
constate că ţi s-a ordonat să procedezi cu nefericitul acela într- 
un chip atât de crud şi de josnic? 

Vásquez păli şi, în timp ce căuta un răspuns potrivit, îşi 
băgă mâinile tremurânde în buzunarele pantalonilor. 

— În faţa tribunalelor ştii foarte bine că numai actele 
vorbesc; altfel unde-am ajunge? Unde-i ordinul acela? 

— Să vedeţi: ordinul acela nu-l mai am. L-am restituit. 


Domnul Preşedinte trebuie să ştie. 

— Cum aşa? Şi de ce l-ai restituit? 

— Pentru că jos scria că, după îndeplinirea lui, să fie dat 
înapoi semnat. Nu era să rămână la mine, nu-i aşa?... Mi se pare 
că... Înţelegeţi dumneavoastră... 

— Nicio vorbă mai mult, nicio vorbă! Cu mine nu-ţi merge! 
Şi şmecheria cu Preşedintele nu se prinde, banditule! Eu nu-s 
copil de şcoală ca să cred braşoave din astea. Spusele unei 
persoane nu fac dovadă în justiţie, afară de cazurile specificate 
în coduri ca, de pildă, depoziţia sub jurământ a unui poliţist. Dar 
aici nu e vorba de un curs de drept penal... şi apoi, destul... Am 
zis: destul!... 

— Dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-l pe el, poate c-aşa 
o să mă credeţi. Nu eram cu dumneavoastră când milogii l-au 
acuzat pe?... 

— Taci, sau îţi cos gura cu biciul! Mă şi văd întrebând pe 
Domnul Preşedinte!... Ceea ce pot să-ţi spun, Vásquez, e că tu 
ştii mai mult decât ţi s-a spus şi că ţi-e capul în primejdie! 

Lucio plecă adânc capul, ca şi cum cuvintele Procurorului l- 
ar fi ghilotinat. Dincolo de ferestre, afară, vântul sufla cu 
înverşunare. 


a e a XXI 
INVARTIRE IN CERC 


Chip-de-înger îşi smulse cu înfrigurare gulerul şi cravata. 
Nimic mai prostesc - gândea el - decât pretenţia fiecăruia de a 
explica faptele celorlalţi, acte străine lui. Acte străine... Străine! 
Critica este, adesea, şopoteală de oameni înăcriţi. Trec sub 
tăcere părţile bune, exagerează pe celelalte. O faimoasă 
porcărie, care doare ca peria pe rană. In timp ce reproşul voalat, 
de-o substanţă foarte subtilă, disimulat în informaţiile date de 
membrii familiei, de prieteni sau de sufletele caritabile, 
pătrunde mai adânc... Şi până şi servitoarele! La dracu cu toate 
bârfelile astea murdare! 

Dintr-o smucitură, smulse toţi nasturii cămăşii. Se auzi o 
sfâşietură, ca şi cum şi-ar fi despicat pieptul. Servitoarele îl 
informau amănunţit de tot ceea ce se povestea despre 
amorurile lui. Oamenii care nu vor să se căsătorească pentru a 
nu avea în casă o femeie care să le repete, ca o elevă 


conştiincioasă la examen, ceea ce spune lumea despre ei - 
nimic bun niciodată - oamenii aceştia sfârşesc, asemeni lui 
Chip-de-înger, prin a auzi aceleaşi lucruri din gura servitoarelor. 

Lăsa perdelele camerei înainte de-a termina să-şi scoată 
cămaşa. Avea nevoie să doarmă sau să i se pară, cel puţin, că 
odaia ignoră ziua, acea zi care - constată cu ranchiună - nu 
putea fi decât exact ceea ce fusese. 

„Să dorm, îşi repetă el, pe marginea patului, după ce-şi 
scosese pantofii şi ciorapii şi, cu cămaşa desfăcută, îşi descheia 
pantalonii. Dar idiot mai sunt! Nu mi-am scos încă haina!” 

Mergând pe călcâie, cu vârfurile degetelor în sus ca să nu 
pună talpa pe cimentul rece al pardoselii, izbuti să-şi pună haina 
pe spătarul unui scaun şi, în salturi mici, repede, înfrigurat, 
ţopăind într-un picior ca un cocostârc, se întoarse în pat. Şi, 
buf!... căzu, urmat de... frigul din odaie ca de un animal 
credincios. Pantalonii, aruncaţi în aer, se rotiră ca acele unui 
ceasornic gigantic. Camera părea de gheaţă. Ce eroare! Gheaţă 
cu sare. Gheaţă de lacrimi. Sări în pat ca într-o barcă de salvare 
de pe un sloi de gheaţă. Căută să se arunce în afară de ce i se 
întâmpla şi căzu în patul care i se păru o insulă albă, înconjurată 
de penumbre şi de fapte nemişcate, pulverizate. Voia să uite, să 
doarmă, să nu mai fie. Destul cu raţionamentele montabile şi 
demontabile ca piesele unei maşini! La naiba cu şurubăria 
simțului comun! Mai bine visul, neantul, acea amorţeală dulce, 
la început albastră, deşi în genere e verde, apoi neagră, şi care 
se răspândeşte din ochi în tot corpul, anihilând persoana însăşi. 
O, dorinţă! Lucrul dorit îl ai şi nu-l ai. E ca o privighetoare de aur 
căreia mâinile noastre-i făuresc o colivie cu cele zece degete 
împreunate. Un vis neîntrerupt, reparator, fără vizitatori care 
intră prin oglinzile ochilor şi se pleacă prin ferestrele nasului. 
Aşa ceva dorea el, ceva asemănător somnului său liniştit de 
altădată. Se convinse însă repede cât de departe se ţinea de el 
somnul: sus, mai sus decât acoperişul, în spaţiul limpede de 
deasupra casei care alcătuia ziua, acea zi de neuitat. Se culcă 
cu faţa în jos. Cu neputinţă! Pe partea stângă, ca să-i amuţească 
inima. Pe partea dreaptă. Zadarnic! O sută de ore îl despărţeau 
de somnul lui liniştit, de vremea când se culca fără preocupări 
sentimentale. Instinctul îl acuza şoptindu-i că neliniştea îi vine 
din faptul că n-o luase pe Camila cu forţa. Partea întunecoasă a 
vieţii te înconjoară, uneori, atât de strâns, încât sinuciderea 


devine singurul mijloc de scăpare. „Nu voi mai fi!” îşi spunea. Şi 
înlăuntrul lui tremura tot. Îşi atinse un picior de celălalt. Simţea 
lipsa cuiului din crucea pe care se zvârcolea. „Beţivii, îşi spuse, 
au în mersul lor ceva care aminteşte de spânzurați, iar 
spânzuraţii, ceva de om beţiv - când azvârle din picioare, sau 
când îi mişcă vântul.” Instinctul lui îl acuza. 

Cearşafurile se răsuciseră în jurul, lui ca nişte fuste. Fuste 
de nesuferit, muiate în sudoare. 

Tirbuşoane de mătase pe ceafă... niciodată... Totuşi prin 
vecini e un fonograf. Nu-l auzise. Nu-l ştia. Acum află de el. În 
casa din fund au un câine. Ba chiar doi. Dar aici au un fonograf. 
Numai unul. „Intre pâlnia fonografului din apropiere şi câinii din 
casa de-acolo, care ascultă de vocea stăpânului, se află casa 
mea, capul meu, eu... A fi departe şi a fi aproape înseamnă a fi 
vecini. Asta e partea urâtă: să fii vecin cu cineva. Ce treabă au 
ei: să cânte la fonograf. Şi să bârfească pe toată lumea. Îmi şi 
închipui ce-or fi zicând de mine. O pereche de slăbănogi 
gălbejiţi. De mine pot să spună ce poftesc, puţin îmi pasă, dar 
de ea... In momentul în care voi constata c-au spus o singură 
vorbă rea despre ea, îi fac membri ai Tineretului liberal. De 
multe ori i-am ameninţat cu asta, dar acum sunt hotărât să duc 
ameninţarea până la capăt. Cum o să le mai otrăvesc viaţa! Şi, 
totuşi, poate nu! Sunt foarte neruşinaţi. Parcă-i şi aud repetând 
peste tot: «A răpit-o pe biata fată după miezul nopţii, a târât-o în 
taverna unei codoaşe şi a violat-o; poliţia secretă păzea la uşi, 
ca să nu se apropie nimeni!» Şi - la dracu! - îşi vor imagina şi 
scena: dezbrăcată, cu rochia sfâşiată, victima avea carnea şi 
penele tremurătoare ale păsării abia prinse în cursă. «Şi a avut- 
o - or să spună - fără o mângâiere, cu ochii închişi, ca cel care 
săvârşeşte o crimă sau înghite un purgativ!» Dac-ar şti ei că nu-i 
aşa, că mă şi căiesc aproape de cavalerismul meu. Dac-ar şti că 
tot ce presupun ei e fals. Dar lor le place să-şi imagineze. Pe ea 
mai ales. Pe ea cu mine şi... cu ei. Ei o dezbracă, ei fac ceea ce - 
după ei - am făcut eu. A, nu! A-i băga în Tineretul liberal e o 
pedeapsă prea uşoară pentru perechea asta de serafimi. 
Trebuie căutat ceva mai tare. Pedeapsa ideală, fiindcă amândoi 
sunt burlaci - adevărat că sunt burlaci bătrâni! - ar fi o... o 
pereche de domnişoare... din acelea. Cunosc eu două din astea 
pe care le întreţine Domnul Preşedinte. Cu alea ar trebui 
pedepsiţi, cu alea! Dar una din ele e însărcinată. N-are a face. 


Cu atât mai bine. Când Domnul Preşedinte vrea să însoare pe 
cineva, nu-i cazul ca ginerele să privească prea atent pântecele 
logodnicei... Aşa că, să se însoare cu ele, să se însoare de 
frică...” 

Se ghemui, strângându-şi mâinile între picioarele chircite și- 
şi înfundă capul în perne, pentru a-şi potoli fulgerarea dureroasă 
a ideilor. Tivurile cearşafurilor îl atingeau ca o mână rece, 
uşurare de-o clipă în fuga dezlănţuită a gândurilor. 

In cele din urmă căută răcoarea plăcută altfel, mai departe, 
lungindu-şi picioarele afară din cearşafuri şi atingând cu ele 
barele de bronz ale patului. Puțin, câte puţin, deschise ochii. | se 
părea că, făcând aceasta, rupea țesutul fin al genelor. Agăţat de 
propriii lui ochi - ventuze lipite de tavan - uşor ca umbra, îşi 
simţea oasele ca de gelatină, coastele reduse la cartilaje, iar 
capul făcut din cocă moale... Din umbră, o mână de vată părea 
că loveşte cu ciocanul cu care se bate la poartă... Mâna de vată 
a unei somnambule... Casele sunt arbori făcuţi din ciocane. 
Oraşele sunt păduri de arbori care bat, cheamă... Frunzele 
sunetului cădeau în timp ce ea bătea la poartă... Trunchiul intact 
al porţii, după ce-şi lepădase frunzele sunetului intact... Ei nu-i 
mai rămânea decât să bata, să cheme... Lor nu le mai rămânea 
decât să deschidă... Dar nu deschiseră. Ar fi trebuit să le 
dărâme poarta. Să bată din răsputeri, s-o dărâme, să le dărâme 
casa... 

— Cine?... Ce?... 

Sosise un anunţ de deces. 

— Da, dar nu intra înăuntru, că trebuie să doarmă. Pune-l 
aci, pe birou. 

— „Domnul Joaquin Cerón s-a săvârşit din viaţă noaptea 
trecută, după ce a primit sfintele taine. Soţia, copiii şi celelalte 
rude îşi îndeplinesc o tristă datorie comunicându-vă decesul. Vă 
roagă să-l ajutaţi cu rugile dumneavoastră şi să asistați la 
înhumarea care va avea loc la Cimitirul Central azi la orele 4 
p.m. Ceremonia va lua sfârşit la poarta cimitirului. Casa 
mortuară: Stradela Căruţaşului.” 

Fără voia lui, auzise pe una din servitoare citind anunţul de 
înmormântare a lui don Joaquin Cerón. 

Işi scoase un braţ de sub cearşaf şi şi-l puse, îndoit, sub 
cap. Don Juan Canales i se plimba pe frunte, împodobit cu pene. 
Smulsese opt inimi şi le lovea unele de altele ca pe nişte 


castaniete. Pe doña Judith o simţea pe ceafă, cu sânii ciclopici 
prinşi în corsetul care foşnea - corset din pânză metalică şi 
mătase - iar în cocul pompeian avea un pieptene magnific, care- 
o făcea să semene cu o tarasca“. La braţul pe care-l ţinea sub 
cap, în chip de perină, simţi un cârcel şi începu să şi-l dezdoaie, 
puţin câte puţin, cum faci cu haina pe care merge un scorpion... 

Puțin câte , puţin... 

Spre umăr i se suia un ascensor încărcat cu furnici... Spre 
cot îi cobora un ascensor încărcat cu furnici magnetizate... Prin 
vinele braţului durerea pricinuită de cârcel se scurgea în 
penumbră... Mâna îi era un şuvoi... Un şuvoi de degete duble, 
până la pământ, cu zece mii de unghii... 

„Sărăcuţa, se istoveşte bătând, şi încă zadarnic... Ah, 
bestiilor, dacă deschideţi, vă scuip în faţă... după cum trei şi cu 
doi fac cinci... şi cu cinci, zece... şi cu nouă, nouăsprezece, aşa 
de sigur îi scuip în faţă... La început bătea cu multă demnitate, 
dar la sfârşit mai degrabă părea că loveşte pământul cu un 
târnăcop... Nu bătea la poartă, ci îşi săpa propriul ei mormânt... 
Ce deşteptare fără speranţă! Mâine am să mă duc s-o văd... Pot 
să mă duc... Sub pretextul de a-i aduce veşti de la tatăl ei, pot 
să mă duc... Sau... dacă aş avea ştiri, aş putea chiar astăzi, deşi 
se va îndoi de cuvintele mele...” 


„Nu mă îndoiesc de cuvintele dumitale! E sigur, e 
neîndoielnic că unchii mei l-au renegat pe tata şi că ţi-au spus 
că nu vor să-mi vadă nici portretul în casele lor!” Aşa se gândea 
Camila, întinsă în patul Masacuatei şi chinuită de o durere 
ascuţită între umeri. In acest timp, în local, separat de dormitor 
doar printr-un perete de scânduri vechi, pânze şi rogojini, clienţii 
comentau, între două păhărele, întâmplările zilei: fuga 
generalului, răpirea fiicei sale, şiretlicurile favoritului... 
Crâşmăriţa se făcea că nu-i aude, dar nu pierdea o vorbă din 
ceea ce se povestea... 

O ameţeală puternică o îndepărta pe Camila de liota 
murdară de dincolo. Senzaţie de cădere verticală în tăcere. Între 
a ţipa - ar fi imprudent - şi a nu ţipa - teamă de totală pierdere 
de sine - alese ţipătul. Un frig asemeni penelor unei păsări 
moarte o învălui ca un linţoliu. 

Masacuata veni în fugă, imediat - ce se întâmplase? - şi, 


44 Chip de şarpe monstruos, un fel de balaur, scos la unele procesiuni (n.t.). 


văzând-o cu faţa verde ca sticla, cu braţele înţepenite, cu dinţii 
strânşi şi pleoapele căzute, alergă să ia o gură de rachiu din 
prima carafă care-i căzu sub mână şi se întoarse ca s-o 
stropească. Nici nu mai ştiu, de grijă, la ce oră-i plecară clienţii. 
Se ruga fecioarei Maria şi la toţi sfinţii ca fata aceea să nu 
moară la ea. 


„...Azi dimineaţă, când ne-am despărţit, cuvintele mele-au 
făcut-o să plângă; altceva ce i-ar mai fi putut rămâne? Când 
ceea ce ne pare minciună se adevereşte, plângem întotdeauna, 
fie de bucurie, fie de durere...” 

Aşa gândea Chip-de-înger în patul lui, aproape adormit, dar 
încă destul de treaz, în mijlocul unei arderi albăstrui, angelice. Şi 
încet-încet, cuprins acum de somn, plutea sub propria lui 
gândire, fără corp, fără formă, ca un aer călduţ, mişcător, purtat 
de propria lui respiraţie... 

În acea afundare a trupului în neființă numai Camila stăruia, 
înaltă, dulce şi crudă ca o cruce de ţintirim... 


Visul, stăpânul care brăzdează mările întunecate ale 
realităţii, îl primi într-una din multele lui bărci. Mâini nevăzute îl 
smulseră din fălcile căscate ale faptelor - valuri flămânde care-şi 
disputau resturile victimelor în încăierări înverşunate. 

— Cine e? întrebă Visul. 

— Miguel Chip-de-înger, răspunseră oameni nevăzuţi. 
Mâinile lor, asemeni unor umbre albe, ieşeau din umbrele negre 
şi nu se puteau pipăi. 

— Duceţi-l în barca celor... - Visul şovăi - ...celor îndrăgostiţi 
care, pierzând nădejdea să iubească ei înşişi, se resemnează să 
fie iubiţi. 

Şi slujitorii Visului îl conduceau, ascultători, la barcă, 
călcând peste acel strat de irealitate pe care-l acopereau, cu o 
pulbere foarte fină, faptele zilnice ale vieţii, când un zgomot, 
ascuţit ca o gheară, îl smulse din mâinile lor... 


Patul... 

Servitoarele... 

Nu, ferparul... Ba nu, un copil! 

Chip-de-înger îşi trecu mâna peste ochi şi-şi înălța capul, 
înspăimântat. La doi paşi de patul lui se afla un copil care gâfâia 


şi nu putea să vorbească. În cele din urmă spuse: 

— Mă tri-mite doam-na de la E/ Tus-tep... să mergeţi acolo... 
că domnişoarei... îi e... foarte rău... 

Dac-ar fi auzit că îi e rău Domnului Preşedinte, favoritul nu 
s-ar fi îmbrăcat cu atâta repeziciune. leşi în stradă cu prima 
pălărie pe care-o smulse din cuier, fără să-şi lege bine şireturile 
de la pantofi, cu nodul cravatei prost făcut... 


— Cine e? întrebă Visul. 

Slujitorii tocmai pescuiau în apele vieţii o roză pe cale să se 
ofilească. 

— Camila Canales, îi răspunseră. 

— Bine, puneţi-o, dacă are loc, în barca îndrăgostiţilor care 
nu vor fi fericiţi... 


— Ce spuneţi, doctore? Vocea lui Chip-de-înger avea 
inflexiuni paterne. Starea Camilei era gravă. 
— Cred că febra va urca încă. E procesul pneumoniei... 


XXII 
MORMÂNTUL VIU 


Fiul ei murise... Cu felul acela de-a se mişca - aducând 
puţin a marionetă - propriu celor care, în vălmăşagul vieţii, 
încep să-şi piardă cumpăna minţii, Niña Fedina ridică trupul 
neînsufleţit al copilului, uşor ca un ghioc gol, până-l lipi de 
obrazul ei fierbinte. Îl sărută. Îl mângâie. Dar deodată se aşeză 
în genunchi - pe sub uşă se strecura un reflex gălbui, ca paiul - 
aplecându-se spre locul acela unde lumina zorilor forma o şuviţă 
mai clară, jos, aproape de crăpătură, ca să vadă mai bine 
cadavrul micuţului. 

Cu feţişoara zbârcită ca pielea unei cicatrice, cu două 
cercuri negre în jurul ochilor şi cu buzele pământii, semăna mai 
mult cu un fetus în scutece decât cu un copil de câteva luni. Il 
smulse imediat din lumină, strângându-l la sânii ei umflaţi de 
lapte. Se plângea împotriva lui Dumnezeu într-un limbaj 
nearticulat, cu vorbe frământate în plâns; din când în când i se 
oprea inima şi, ca în sughiţul agoniei, fără să înceteze vaietul, 
bolborosea: „Copilul meu!... copilul!... copilul!...” 

Lacrimile i se «rostogoleau pe faţa-i nemişcată. Plânse până 


la leşin, uitând de bărbatul ei, pe care amenințau că-l vor lăsa 
să moară de foame la penitenciar dacă ea nu mărturisea; nu 
mai ţinea seamă nici de durerile propriului ei trup - mâinile şi 
sânii numai o rană, ochii care-i ardeau, spinarea zdrobită de 
lovituri. Nu-i mai păsa nici de prăvălia părăsită. Era desprinsă de 
toate, îndobitocită. lar când lacrimile-i secară şi nu mai putu 
plânge, simţi că devine mormântul fiului ei, pe care-l avea din 
nou în pântece - i se păru că ultimul, nesfârşitul lui somn era 
somnul ei. O bucurie pătrunzătoare sfâşie pentru o clipă 
eternitatea durerii. Gândul că e mormântul fiului ei ii alina inima 
ca un balsam. Trăia bucuria femeilor care se îngropau cu iubiții 
lor în timpurile străvechi ale Orientului. Ba chiar, într-o măsură 
mai mare, căci ea nu se îngropa cu fiul ei, ci era mormântul viu, 
ultimul leagăn, matricea în care amândoi, strâns uniţi, vor 
rămâne în aşteptare până vor fi chemaţi la Josafat“. Fără să-şi 
şteargă lacrimile, îşi potrivi părul, ca şi cum s-ar fi pregătit 
pentru sărbătoare, şi-şi strânse cadavrul la sân, între braţe şi 
picioare, ghemuită într-un colţ al celulei. 

Mormintele nu-şi sărută morţii, aşa că nu trebuia să-l 
sărute; în schimb îi apasă mult, mult de tot, aşa cum făcea şi ea. 
Sunt cămăşi de forţă şi de dragoste care-i silesc să îndure 
liniştiţi, nemişcaţi, gâdilarea viermilor, arderile descompunerii. 
Lumina ce se strecura prin crăpătura de sub uşă sporea încet, 
ca o dorinţă incerta, milenară parcă. Gonite de ziua care 
pătrundea tot mai mult în celulă, umbrele se urcau pe ziduri 
încet, ca scorpionii. Erau ziduri de oase... Oase tatuate cu 
desene indecente. Niña Fedina închise ochii - mormintele sunt 
întunecoase pe dinăuntru - şi nu mai spuse niciun cuvânt, nu 
mai scoase niciun geamăt - mormintele sunt tăcute pe din 
afară. 

Trecuse de amiază. Miros de chiparoşi spălaţi cu apa 
cerului. Rândunici. Străzile, scăldate din plin de soare, se 
umpleau de copii neastâmpăraţi. Şcolile vărsau în oraş un râu 
de vieţi noi. Unii ieşeau jucându-se de-a caii într-un du-te-vino 
ameţitor, ca un roi de muşte. Alţii făceau roată în jurul a doi 
copii, care se băteau ca nişte cocoşi înfuriaţi. Nasuri 
sângerânde, muci, lacrimi. Unii sunau la fiecare poartă. Alţii 
asaltau tăvile cu dulciuri, de teamă să nu se termine buşeurile, 


45 Vale între lerusalim şi Muntele Măslinilor unde, potrivit credințelor creştine, 
va avea loc judecata de apoi (n.t.). 


prăjiturile cu nuci de cocos, tartele cu migdale, bezelele; sau 
cădeau, ca piraţii, asupra coşurilor cu fructe, pe care le 
părăseau apoi ca pe nişte ambarcaţiuni prădate şi distruse. In 
urma lor veneau cei care făceau schimburi de mărunţişuri, 
colecţionau timbre sau fumau, forţându-se să nu verse. 

Dintr-o trăsură, care se opri în faţa închisorii, coborâră trei 
femei tinere şi una bătrână, lată cât două. După înfăţişare se 
vedea bine ce meserie au. Cele tinere purtau rochii în culori 
aprinse, ciorapi roşii, pantofi galbeni cu tocuri exagerat de 
înalte, cu fustele deasupra genunchilor - lăsând să se vadă 
dantelele, lungi şi murdare, ale chiloţilor - bluzele decoltate 
până la buric. Coafura, numită „perucă Ludovic al XV-lea”, 
consta dintr-o mare cantitate de cârlionţi unsuroşi, susținuți de- 
o panglică verde sau galbenă; iar culoarea obrajilor amintea 
becurile roşii de la poarta bordelurilor. Bătrâna, îmbrăcată în 
negru şi cu un şal violet, se urni cu greu din trăsură, sprijinindu- 
se de una din aripi cu mâna-i grasă, încărcată de briliante. 

— Trăsura să aştepte, nu-i aşa, doña Ch6n? întrebă cea mai 
tânără dintre cele trei graţii, ridicând vocea-i ţipătoare ca şi cum 
ar fi trebuit s-o audă pietrele de pe strada aceea pustie. 

— Bine; atunci să aştepte aici, răspunse bătrâna. 

Şi intrară tuspatru în Casa Nouă; portăreasa le întâmpină cu 
plecăciuni. 

În vestibulul neprimitor mai aşteptau şi alte persoane. 

— Ascultă, Chinta, secretarul e-aici? întrebă bătrâna pe 
portăreasă. 

— Da, doña Chân, chiar acum a venit. 

— Întreabă-l, te rog, dacă mă poate primi; îi aduc un mic 
ordin, care mă interesează foarte mult. 

În timp ce portăreasa se îndepărta, bătrâna rămase tăcută. 
Pentru persoanele de-o anumită vârstă, locul îşi păstra încă 
aerul său de mănăstire. Înainte de-a fi închisoare pentru 
delicvente, fusese o închisoare a iubirii. Femei şi atunci, femei şi 
acum. Printre zidurile groase plutea, ca un zbor de porumbiţă, 
vocea suavă a călugăriţelor. Dacă lipseau crinii, în schimb 
lumina era albă, mângâietoare, sărbătorească, iar posturile şi 
canonelile erau înlocuite cu spinii tuturor torturilor, care 
înfloreau sub semnul legii şi al pânzelor de păianjen. 

Când portăreasa se întoarse, doña Chân se duse să 
vorbească cu secretarul. Cu directoarea se şi înţelesese. 


Procurorul militar ordonase să-i fie predată, în schimbul a zece 
mii de pesos, deţinuta Fedina Rodas, care, cu începere din acel 
moment, va face parte dintre pensionarele Dulcii desfătări, cum 
se numea bordelul doñei Chân Dinte-de-aur. 

Cele două lovituri în uşă răsunară ca tunetul în celula în 
care stătea nefericita Niña Fedina, ghemuită, ţinându-şi copilul 
în braţe, fără să se mişte, fără să deschidă ochii, aproape fără să 
răsufle. Neluând în seamă vestea pe care i-o dădură simţurile, 
făcu ca şi cum nici n-ar fi auzit plânsul zăvoarelor. Un vaiet de 
balamale vechi, uitate se prelungi ca un glas de jale în mijlocul 
tăcerii. Deschiseră uşa şi o scoaseră afară îmbrâncind-o. Ea 
strângea din ochi ca să nu vadă lumina. - mormintele sunt 
întunecoase pe dinăuntru. Şi aşa, ca pe-o oarbă, cu odoraşul 
mort strâns lipit de piept, o scoaseră din închisoare. Nu mai era 
decât un animal cumpărat pentru negoţul cel mai josnic. 

— Face pe muta! 

— Nu deschide ochii ca să nu ne vadă! 

— Se vede treaba că-i e ruşine! 

— Poate că nu vrea să-şi deştepte copilul! 

De felul acesta fură reflecţiile pe care le făcură pe drum 
doña Chón Dinte-de-aur şi cele trei tinere graţii. Cu un zgomot 
asurzitor, trăsura străbătea străzi pline de bolovani şi hârtoape. 
Birjarul, un spaniol cu aer de Don Quijote, ocăra cât putea caii, 
pe care - cum era picador“ - îi folosea mai târziu în arenă, la 
luptele de tauri. Alături de el, Niña Fedina făcu scurtul drum de 
la închisoare la bordel aşa cum spunea cântecul: uitând cu 
desăvârşire lumea din jurul ei, fără să mişte pleoapele, fără să-şi 
dezlipească buzele, strângându-şi copilul cu toată puterea. 

Doña Chón se opri să plătească trăsura. Între timp, fetele o 
ajutară pe Fedina să coboare şi, cu mâini îndatoritoare de 
colege, o siliră să intre la Du/cea desfătare. 

Câţiva clienţi, aproape toţi militari, îşi pierdeau timpul în 
saloanele bordelului. 

— Ei! cât e ceasul, băiatule? strigă doña Chón către 
barman. 

Unul dintre militari răspunse: 

— Şase şi douăzeci, doña Chompipa... 

— Aici erai, zurbagiule? Nu te văzusem!... 

— La ceasul nostru e şi douăzeci şi cinci... interveni 


46 Cel care luptă cu taurii călare şi cu sulița (pica) (n.t.). 


barmanul. 

„Achiziţia” trezi curiozitatea tuturor. Toţi o cereau pentru 
noaptea aceea. Fedina continua să păstreze cu îndărătnicie 
tăcerea ei de mormânt, cu cadavrul copilului cuibărit în braţe, 
fără să ridice pleoapele, simțindu-se rece şi grea ca piatra. 

— Hai, porunci Dinte-de-aur celor trei graţii; duceţi-o la 
bucătărie să-i dea Manuela ceva de mâncare şi pe urmă siliţi-o 
să se îmbrace şi să se pieptene puţin. 

Un căpitan de artilerie, cu ochi albaştri spălăciţi, încercă să 
se apropie de „achiziţie” ca să-i pipăie picioarele. Dar una din 
cele trei graţii o apără. Apoi un marinar se lipi de ca de trunchiul 
unui palmier, dând ochii peste cap şi arătându-şi dinţii splendizi 
de indian, şi o sărută, frecându-şi buzele care miroseau a rachiu 
de obrazul îngheţat şi brăzdat de urma sărată a lacrimilor. 
Veselie de cazarmă şi bordel! Căldura  prostituatelor 
compensează recea mânuire a armelor! 

— Ei, zurbagiule, interveni doña Chân, oprindu-l. Aşa-i 
vorba? Fă bine şi potoleşte-te! 

Fedina nu se feri de atingerile acelea scârboase, 
mulţumindu-se să strângă şi mai tare pleoapele şi buzele, ca să- 
şi apere orbirea şi muţenia ei de mormânt amenințate. Strânse 
de asemenea mai tare, în întuneric şi în tăcere, trupul copilului, 
pe care-l legăna încă, ca pe un prunc adormit. 

O duseră într-o curte mică unde după-amiaza se îneca puţin 
câte puţin într-o fântână. Se auzeau tânguieli de femei, glasuri 
subţiri, fragile, şopoteli de bolnave sau de eleve, de deţinute sau 
de călugăriţe, râsete false, ţipete uşoare, ascuţite şi paşi de 
persoane care umblă în ciorapi. Dintr-o cameră, cineva aruncă 
un pachet de cărţi de joc, care se resfiră în evantai, pe pământ. 
O femeie cu părul răvăşit scoase capul printr-o uşiţă ca de 
porumbar şi, privind cărţile de joc risipite ca şi cum ar fi fost 
imaginea fatalităţii înseşi, îşi şterse o lacrimă de pe obrazul 
veşted. 

In stradă, în faţa Du/cii desfătări ardea o lumină roşie. Părea 
ochiul injectat cu sânge al unei fiare. Oameni şi fiare căpătau o 
culoare tragică... Misterul camerelor fotografice. Oamenii 
veneau să se scalde în lumina aceea roşie ca bolnavii de vărsat 
ca să nu le rămână cicatricele. Îşi arătau feţele la lumină cu 
teamă şi cu ruşinea de a fi văzuţi, ca şi cum ar fi băut sânge, şi 
apoi se întorceau la lumina albă a străzilor, a oraşului, la lumina 


limpede a lămpii de-acasă, cu impresia aceea supărătoare de-a 
fi acoperit o fotografie cu un văl. 

Fedina tot nu-şi dădea seama de ceea ce se întâmplă cu ea; 
tot ce nu era în legătură cu fiul ei nici nu exista pentru ea. Cu 
ochii mai închişi ca niciodată, cu buzele la fel şi cu cadavrul lipit 
de sânii plini de lapte. De prisos să povestim ceea ce făcură 
colegele ei ca s-o scoată din starea aceea înainte de-a o duce la 
bucătărie. 

Bucătăreasa, Manuela Calvario, trona de mulţi ani între 
cuptorul cu cărbuni şi lada de gunoi a Du/ci; desfătări. Era un fel 
de tată etern, fără barbă şi cu fustele scrobite. Când apăru 
Fedina, obrajii fleşcăiţi ai respectabilei şi enormei bucătărese se 
umplură de-o substanţă aeriformă, care luă repede forma 
vorbirii. 

— Altă neruşinată!... Asta de unde-o mai fi ieşit?... Şi ce 
dracu strânge-acolo? 

Prin semne - căci, fără să-şi dea seama de ce, nici cele trei 
graţii nu îndrăzneau să vorbească - îi dădură a înţelege 
bucătăresei că ieşea din închisoare, punând o mână peste alta, 
în chip de zăbrele. 

— Încă o pros... proastă marfă! continuă matroana. lar când 
celelalte plecară, adăugă: Otravă ţi-aş da, nu mâncare! Uite-ţi 
blidul aici! Hai, înfulecă! Ghiftuieşte-te! 

Şi-i mai dărui, pe deasupra, o serie de lovituri cu frigarea pe 
spinare. 

Fedina se lăsă jos pe podea, cu micuțul ei mort, fără să 
deschidă ochii şi fără să răspundă. Ţinându-l mereu în acelaşi 
loc, nici nu-l mai simţea. Manuela Calvario umbla încoace şi 
încolo, ţipând şi închinându-se. 

Tot plecând şi venind, simţi la un moment dat un miros 
greu în bucătărie. Se întorcea de la spălător cu o farfurie.. Fără 
să-şi piardă vremea cu amănunte, dădu câteva picioare Fedinei, 
tipând: 

— Nespălata asta miroase-aşa. S-o luaţi de-aici, că n-o mai 
rabd! Luaţi-o! 

La tipetele ei veni doña Chón şi amândouă, cu forţa, ca şi 
cum ar fi rupt ramurile unui arbore, descleştară braţele 
nefericitei mame care, simțind că-i smulg copilul, deschise ochii, 
scoase un urlet şi căzu la pământ, în nesimţire. 

— Copilul miroase! E mort! Ce grozăvie! exclamă dona 


Manuela. Dinte-de-aur nu fu în stare să rostească niciun cuvânt. 

În timp ce prostituatele năvăleau în bucătărie, doña Chân 
alergă la telefon să înştiinţeze autorităţile. Toate voiau să vadă 
copilul şi să-l sărute. ŞI-I sărutară de nenumărate ori, 
smulgându-şi-l una alteia din mâini şi de la gură. O mască de 
salivă - saliva viciului - acoperi obrăjorii zbârciţi ai cadavrului, 
care şi căpătase un miros greu. Incepu bocetul şi se organiză 
priveghiul. Maiorul Farfân interveni ca să se obţină autorizaţia 
poliţiei. Se liberă una din camerele „de lucru”, cea mai mare, şi 
se arse tămâie, ca să înece mirosul mai puţin cuvios al încăperii; 
doña Manuela arse răşină în bucătărie şi, pe o tablă de lac 
negru, între flori şi pânzeturi de olandă, aşezară copilul zbârcit, 
uscat şi gălbejit ca un vierme. 

În noaptea aceea, tuturora le murise câte un copil. Ardeau 
patru lumânări. Plutea un miros de mălai copt şi ţuică, de 
cărnuri bolnave, de mucuri de ţigară şi de urină. O femeie pe 
jumătate beată, cu un sân afară şi cu un trabuc în gură - pe 
care mai mult îl mesteca decât îl fuma repeta, cu ochii scăldaţi 
în lacrimi: 


Hai, dormi, odoraş, 
Puiuţ adorat, 
Altfel vine lupul 
ȘI te-a şi păpat! 
Dormi, iubire dragă, 
Că eu am de lucru; 
Să cos noaptea-ntreagă, 
Scutece să spăl! 


XXIII 
RAPORT CĂTRE DOMNUL PREŞEDINTE 


1. Alexandra Bran, văduva, domiciliată în acest oraş, 
proprietara plăpumăriei La balena sinceră, face cunoscut că 
stabilimentul ei comercial având zid comun cu debitul de băuturi 
spirtoase £/ Tus-tep a putut observa că aici se întâlnesc foarte 
des, şi mai ales noaptea, unele persoane însufleţite de 
creştineasca dorinţă de-a vizita o bolnavă. Aduce faptul la 
cunoştinţa Domnului Preşedinte, deoarece ea, pe baza 


conversaţiilor ascultate prin zid, are bănuiala ca în acest local se 
ascunde generalul Eusebio Canales şi că persoanele care vin 
acolo conspiră împotriva statului şi împotriva preţioasei vieţi a 
Domnului Preşedinte. 

2. Soledad Belmares, cu domiciliul în această capitală, 
spune că nu mai are ce să mănânce pentru că i s-au terminat 
resursele, şi, cum aici n-o cunoaşte nimeni, nimeni nu vrea s-o 
împrumute cu bani; că, aflându-se în această situaţie, roagă pe 
Domnul Preşedinte să acorde libertatea fiului ei Manuel 
Belmares H. şi cumnatului ei Federico Horneros P.; că ministrul 
ţării ei vă poate informa că ei nu se ocupă de politică şi că au 
venit aici numai pentru a-şi câştiga viaţa prin muncă cinstită, 
singurul lor delict fiind acela de-a fi acceptat o recomandare din 
partea generalului Eusebio Canales ca să li se dea de lucru la 
gară. 

3. Colonelul Prudencio Perfecto Paz declară că scopul 
ultimei lui călătorii la frontieră a fost să observe condiţiile 
terenului, starea drumurilor şi a potecilor, pentru a putea alege 
locurile care trebuie ocupate; descrie amănunţit un plan de 
campanie uşor de executat în punctele strategice avantajoase în 
cazul unei mişcări revoluţionare; confirmă ştirea că la frontieră 
există oameni angajaţi în acest scop de către Juan León Parada 
şi alţii, având ca material de război bombe de mână, mitraliere, 
puşti de calibru redus, dinamită pentru mine şi toate cele 
necesare folosirii lor; că grupul revoluţionarilor înarmaţi e 
alcătuit din 25—30 de indivizi, care atacă forţele guvernului 
suprem în fiecare moment; că n-a putut avea confirmarea ştirii 
după care Canales ar fi în fruntea lor, dar dacă lucrul e 
adevărat, aceştia vor încerca fără îndoială o invazie, afară de 
cazul când se vor face aranjamente diplomatice pentru 
internarea revoltaţilor; că el e gata să respingă invazia care se 
anunţă pentru începutul lunii viitoare, dar îi lipsesc arme pentru 
compania de tiraliori; că, exceptând câţiva bolnavi cărora li se 
dau îngrijirile cuvenite, trupa se află în condiţii bune şi e 
instruită zilnic de la 6 la 8 dimineaţa, având ca raţie alimentară 
o vită pe săptămână. Colonelul mai aminteşte că a şi cerut 
portului saci plini cu nisip pentru întărituri. 

4. Juan Antonio Mares aduce mulţumirile lui Domnului 
Preşedinte pentru interesul pe care a binevoit să-l arate, făcând 
să fie îngrijit de doctori; acum e din nou la ordinele sale şi-l 


roagă să-i permită a veni în capitală, întrucât are să-i aducă la 
înalta şa cunoştinţă câteva lucruri în legătură cu activitatea 
politică a avocatului Abel Carvajal. 

5. Luis Raveles M. arată că, fiind bolnav şi lipsit de mijloace 
pentru a se căuta, doreşte să se reîntoarcă în Statele Unite, 
unde solicită un post în vreunul din consulatele republicii, dar nu 
în New Orleans şi nici în condiţiile de mai înainte, ci ca un sincer 
prieten al Domnului Preşedinte; că la sfârşitul lunii ianuarie a 
avut imensul noroc de a fi trecut pe lista audienţelor, dar când 
se afla în vestibul, gata să intre, a observat o oarecare 
neîncredere din partea statului-major, că a fost lăsat mai la 
urmă, nerespectându-se ordinea înscrierilor pe listă şi, când 
părea că i-a sosit în sfârşit rândul, l-a luat un ofiţer deoparte 
într-o cameră, l-a percheziţionat ca şi cum ar fi fost un anarhist 
şi i-a spus că procedează astfel deoarece deţineau informaţia că 
era plătit de avocatul Abel Carvajal ca să-l asasineze pe Domnul 
Preşedinte; că la întoarcere audiența se suspendase; că după 
aceea a făcut tot ce-a putut ca să vorbească cu Domnul 
Preşedinte - fără să izbutească - pentru a-i comunica anumite 
chestiuni pe care nu le poate încredința hârtiei. 

6. Nicomedes Aceituno ne informează în scris că, 
întorcându-se în capitală de unde pleacă adesea pentru afaceri 
comerciale, a văzut pe una din şosele că de pe afişul lipit pe un 
rezervor de apă numele Domnului Preşedinte fusese distrus 
aproape în întregime: şase litere fuseseră smulse şi celelalte 
şterse. 

7. Lucio Vâsquez, deţinut în Penitenciarul central, din 
ordinul Procurorului militar, roagă respectuos să i se acorde o 
audienţă. 

8. Catrino Regisio face cunoscut că, fiind administrator al 
fermei La tierra, proprietatea generalului Eusebio Canales, în 
luna august, anul trecut, acest domn a primit într-o zi vizita a 
patru prieteni, cărora, îmbătându-se, le-a declarat că, dacă ar 
izbucni revoluţia, el ar avea la dispoziţia lui două batalioane: 
unul sub comanda maiorului Farfân, acolo de faţă, şi altul sub 
ordinele unui locotenent-colonel al cărui nume nu l-a indicat; 
cum zvonurile despre revoluţie continuă, aduce cele de mai sus 
la cunoştinţa Domnului Preşedinte în scris, întrucât nu i-a fost cu 
putinţă s-o facă personal, deşi a solicitat mai multe audienţe. 

9. Generalul Megadeo Ray6n remite o scrisoare pe care i-a 


adresat-o preotul Antonio Blas Custodio şi în care se declară că 
de când, potrivit ordinului arhiepiscopal, l-a înlocuit pe părintele 
Urquijo la parohia Sfântul Luca, acesta - Urquijo - îl calomniază 
şi agită populaţia catolică prin răspândire de neadevăruri, ajutat 
fiind de dona Arcadia de Ayuso; cum prezenţa părintelui Urquijo, 
prieten al avocatului Abel Carvajal, poate produce grave 
consecinţe, aduce faptul la cunoştinţa Domnului Preşedinte. 

10. Alfredo Toledano, din localitate, arată că, suferind de 
insomnie, adoarme întotdeauna noaptea târziu, din care motiv a 
surprins pe unul din prietenii Domnului Preşedinte, Miguel Chip- 
de-înger, bătând puternic şi cu nerăbdare la poarta casei lui don 
Juan Canales, fratele generalului, care nu mai încetează cu 
înţepăturile la adresa guvernului. Aduce faptul la cunoştinţa 
Domnului Preşedinte pentru cazul că ar putea să intereseze. 

11. Nicomedes Aceituno, voiajor comercial, face cunoscut 
că cel care a distrus numele Domnului Preşedinte de pe 
rezervorul de apă a fost contabilul Guillermo Lizazo, aflat în 
stare de ebrietate. 

12. Casimiro Rebeco Luna arată, ca se împlinesc doi ani şi 
jumătate de când se află deţinut la secţia a doua de poliţie şi, 
cum e sărac şi n-are rude care să intervină pentru el, se 
adresează Domnului Preşedinte, implorându-l să binevoiască a 
ordona eliberarea lui, întrucât singura acuzaţie ce i se aduce e 
aceea de a fi scos, după sfatul duşmanilor guvernului, de pe uşa 
bisericii la care era paracliser anunţul pentru sărbătorirea 
mamei Domnului Preşedinte; lucrul acesta nu este adevărat, 
căci, dacă a săvârşit faptul, l-a săvârşit din greşeală, crezând că 
scoate alt anunţ, fiindcă nu ştie să citească. 

13. Doctorul Luis Barreño solicită Domnului Preşedinte 
permisiunea de a pleca în străinătate în călătorie de studii, 
împreună cu soţia. 

14. Adelaida Penal, pensionară a bordelului Dulcea 
desfătare din localitate, se adresează Domnului Preşedinte 
pentru a-i face cunoscut că maiorul Modesto Farfân i-a afirmat, 
în stare de ebrietate, că generalul Eusebio Canales era singurul 
general adevărat pe care l-a cunoscut în armată şi că dizgraţia 
lui se datorează temerii pe care Domnul Preşedinte o nutreşte 
faţă de şefii capabili; şi că, cu toate astea, revoluţia va triumfa. 

15. Monica Perdomino, bolnavă la Spitalul General, patul nr. 
14, sala Sfântul Rafael, declară că, patul ei fiind lipit de acela al 


bolnavei Fedina Rodas, a auzit că în delirul ei numita bolnavă 
vorbeşte de generalul Canales; dar deoarece nu are nici ea 
capul prea limpede n-a putut înţelege prea bine ce spunea 
cealaltă şi că ar fi bine să vină cineva ca s-o supravegheze pe 
Fedina Rodas şi să-i noteze aiurelile; aduce toate acestea la 
cunoştinţa Domnului Preşedinte, întrucât este şi ea o umilă 
admiratoare a guvernământului domniei-sale. 

16. Tomás Javeli comunică unirea sa prin căsătorie cu 
domnişoara Arguelina Suárez, act pe care-l oferă ca omagiu 
Domnului Preşedinte al republicii. 

28 aprilie... 


XXIV 
CASA FEMEILOR PIERDUTE 


— Scâr-pi, boa-pa, so-po... 

— lo-po? Da-pa, dra-pa, gă-pă... 

— Târ-pi, fă-pă... 

— Ba-pa, tu-pu... 

— Ei, gura! Mai tacă-vă pliscul! Auzi! Cât e ziulica de mare 
nu mai încetaţi: caţa, caţa! Parcă sunteţi animale, de nu mă 
înţelegeţi... strigă patroana. 

Imbrăcată c-o bluză neagră şi o fustă violet, Dinte-de-aur îşi 
rumega cina într-un fotoliu de piele, în spatele tejghelei de la 
bar. După o clipă, se adresă unei servitoare cu faţa arămie şi cu 
cozi strânse şi lucioase: 

— Pancha, spune fetelor să vină încoace; aşa nu merge, o 
să-nceapă să vină clienţii şi-ar trebui să fie aici, gata pregătite. 
Veşnic trebuie să le îmboldeşti pe fiinţele astea! 

Două fete, numai în ciorapi, intrară alergând. 

— Ei, mai staţi locului! Consuelo! Drăguţe mai sunt 
dumnealor, fetiţele! Le arde de joacă! Şi, ascultă, Adelaida - ei, 
Adelaida, cu tine vorbesc! - dacă vine maiorul, să-i iei sabia 
amanet pentru ceea ce ne datorează. Cât ne datorează, 
maimuţoiule? 

— Nouă sute în cap, plus treizeci şi şase de azi-noapte, 
răspunse barmanul. 

— O sabie nu valorează cine ştie ce, chiar dac-ar fi de aur, 
dar, oricum, e mai bine decât nimic. Adelaida! Ei! Cu cine 
vorbesc? Cu peretele, sau cu tine? 


— Da, da, doña Chón, auzit... spuse între două hohote de 
râs Adelaida, continuând să se joace cu colega ei, pe care o 
ţinea strâns de coc. 

Asortimentul de femei de la Dulcea desfătare ocupa în 
tăcere divanurile uzate. Înalte, scunde, grase, slabe, tinere, 
adolescente, supuse, recalcitrante, blonde, cu părul roşu, cu 
părul negru, cu ochii mari, cu ochii mici, albe, oacheşe, mulatre. 
Fără să semene între ele, se asemănau totuşi. În cămăşuţele de 
pânză ieftină, sânii se clătinau. Stând pe divane, îşi arătau 
picioarele slabe ca beţele, jartierele în culori vesele şi 
dedesubturile roşii cu tiv de dantelă albă, sau roz-pal cu dantelă 
neagră. 

Aşteptarea vizitelor le făcea nervoase. Aşteptau ca 
emigrantele, cu ochi de animal, îngrămădite în faţa oglinzilor. Ca 
să-şi treacă vremea, unele dormeau, altele fumau, unele 
mestecau bomboane de mentă, altele socoteau numărul 
aproximativ al murdăriilor de muscă de pe lanţurile de hârtie 
albă şi roz care împodobeau tavanul; duşmancele se certau, 
prietenele se mângâiau încet şi fără cuviinţă. Aproape toate 
aveau porecle. Pe cea cu ochii mari o numeau Cuţit, dacă era 
scundă îi spuneau Cuţitaş, iar dacă era bătrână şi grasă, 
Cuţitoaie. Pe cea cu nasul răsfrânt o porecleau, desigur, Cârna, 
pe cea oacheşa, Negresa, pe mulatră, Tăciune, pe cea cu ochii 
oblici. Chinezoaica, Bălana, pe cea cu părul blond şi Bâlbâita pe 
cea care vorbea gângav. 

Afară de poreclele acestea obişnuite, mai erau şi altele ca 
Vindecata, Purcica, Scârbă-mică, Porumbiţa, Maţe-fripte. 

Unii bărbaţi veneau la căderea nopţii, ca să petreacă câteva 
momente cu fetele libere, vorbindu-le despre dragoste şi 
aţâţându-le cu jumătăţi de săruturi. Erau întotdeauna gătiţi şi 
sclivisiţi. Doña Chân i-ar fi luat la palme pentru că, ştiindu-i 
lefteri, îi făceau numai venin, dar îi răbda în local fără să 
crâcnească, de teamă să nu le supere pe regine. Bietele regine 
se încurcau cu indivizii aceia - protectori care le exploatau, 
amanți care le maltratau - numai din nevoie de dragoste, din 
nevoia de-a avea şi ele pe cineva. 

Tot în primele ore ale nopţii veneau şi adolescenţii 
nepricepuţi. Intrau tremurând, neputând aproape să vorbească, 
cu un fel de nesiguranţă în mişcări - ca fluturii ameţiţi - şi nu se 
simțeau bine decât atunci când se vedeau din nou afară, în 


stradă. Prăzi bune. Supuşi şi neputincioşi. Cincisprezece ani. 
„Bună seara”. „Nu mă uita”. leşeau din bordel cu o senzaţie de 
greață, în loc de aceea de păcat şi vitejie pe care o aveau 
înainte de-a intra; resimţeau totuşi o oboseală dulce, ca după 
prea mult râs sau prea mult joc. Ah! ce bine se simțeau afară, 
departe de casa aceea urât mirositoare! Muşcau aerul ca pe un 
fruct proaspăt şi contemplau stelele ca iradierea propriilor lor 
muşchi. 

După care venea rândul oamenilor serioşi. Bine-văzutul om 
de afaceri, burduhănos şi întreprinzător. O cantitate 
astronomică de pântece îi rotunjea coşul pieptului. Salariatul de 
magazin îmbrăţişa ca şi cum ar fi măsurat pânza cu metru, spre 
deosebire de medic, care-şi ausculta parcă pacientul. Ziaristul, 
client care până la urmă îşi lăsa zălog pălăria. Avocatul, având 
ceva de felină şi de geranium în familiaritatea lui bănuitoare şi 
vulgară. Provincialul, papă-lapte. Funcţionarul public, încovoiat 
şi fără trecere la femei. Burghezul, umflat şi puhav. 
Meşteşugarul, cu miros de piele argăsită. Unul cu bani, care, la 
fiecare moment, îşi pipăia pe ascuns portofelul, ceasul, inelele. 
Farmacistul, mai tăcut decât frizerul şi mai puţin atent decât 
dentistul... 

Cel mai tare se aprindea salonul la miezul nopţii. Bărbaţii şi 
femeile aveau gura arsă. Sărutările, amestec lasciv de carne şi 
salivă, alternau cu muşcăturile, mărturisirile cu loviturile, 
surâsurile cu hohotele şi pocniturile sticlelor de şampanie cu 
descărcarea armelor când era pe-acolo vreunul mai viteaz. 

— Asta e viaţă, o dată şi jumătate! zicea un bătrân, cu 
coatele pe masă şi cu ochii fugind în toate părţile. Îşi frământa 
picioarele, iar pe frunte i se vedea un mănunchi de vine umflate. 
Din ce în ce mai entuziasmat, el întreba necontenit pe tovarăşul 
lui de chef: Pot să merg cu femeia aceea de-acolo? 

— Sigur, omule, doar asta aşteaptă. 

— Dar cu cealaltă de lângă ea? Parcă-mi place mai mult!. 

— Păi, atunci du-te cu asta. 

O brună, care, din cochetărie, se lăsase desculţă, traversă 
salonul. 

— Dar cu aceea care se duce-ncolo? 

— Cu care? Cu mulatra? 

— Cum o cheamă? 

— Adelaida, dar îi zic Purcica. Nu te înfige însă, că-i 


încurcată cu maiorul Farfân. 

— Scroafa, cum îl mai mângâie! observă bătrânul cu vocea 
scăzută. 

Cocota îl îmbăta pe Farfán cu iscusinţă de şarpe, îşi apropia 
de el băutura fermecătoare a ochilor mai frumoşi ca oricând, din 
cauza beladonei, oboseala buzelor cărnoase, greutatea sânilor 
calzi şi a pântecului rotunjit. 

— Mai bine scoate-ţi porcăria asta, şopti Purcica la urechea 
lui Farfán. Şi, fără să aştepte răspuns - că atunci ar fi fost prea 
târziu - îi desprinse sabia de centiron şi i-o dădu barmanului. 

Un tren de ţipete trecu în fugă, traversă tunelele tuturor 
urechilor şi îşi continuă goana... 

Perechile dansau, în tact sau în contra lui, cu mişcări de 
animale bicefale. 

Un tren de ţipete trecu în goană. Sub roţile lui, între biele şi 
pistoane, se zbătea o femeie beată, galbenă ca şofranul, 
ţinându-şi pântecul cu mâinile şi ştergându-şi, cu lacrimile, 
fardul de pe obraji şi de pe buze. 

— Vai, pântecul meu! Vai, pântecul meu! Vai! 

Numai beţivii nu se alăturară grupului celor care alergau să 
vadă ce se petrece. Auzind zarva, bărbaţii căsătoriţi întrebau 
dacă era rănită, ca să plece înainte de-a veni poliţia; ceilalţi 
însă, luând lucrurile mai uşor, alergau de colo până colo din 
plăcerea de-a se ciocni unul de altul. Tot mai mare devenea 
grupul celor strânşi în jurul femeii, care se zbătea neîncetat, cu 
ochii daţi peste cap şi cu limba scoasă. În momentul suprem al 
crizei, îi scăpă dantura falsă. Spectatorii fură cuprinşi de-un râs 
frenetic, nebunesc. Un hohot general salută căderea bruscă a 
dinţilor pe podeaua de ciment. 

Doña Chón puse capăt scandalului. Se afla pe undeva 
înlăuntrul localului şi veni în salon ca o cloşcă alarmată, care 
aleargă cârâind la puişorii ei, prinse de-un braţ pe nefericita 
aceea care urla şi mătură casa cu ea până-n bucătărie, unde-o 
îngropă în camera cu cărbuni, ajutată fiind de Calvario, care 
profită de ocazie ca s-o înţepe de câteva ori cu frigarea. 

Profitând de învălmăşeală, bătrânul îndrăgostit de Purcica o 
sustrase maiorului, care nu mai vedea de beat ce era. 

— Ce scârbă de femeie, nu-i aşa, maior Farfân?! exclamă 
Dinte-de-aur, întorcându-se de la bucătărie. Ca să se ghiftuiască 
şi să trândăvească toată ziua culcată-n pat n-o doare pântecul, 


iar acum... e ca şi cum în ceasul bătăliei un militar s-ar plânge 
că şi pe el îl doare...! 

Un râs gros de beţivani îi acoperi vocea. Râdeau ca şi cum 
ar fi scuipat melasă. Între timp, patroana se întoarse către 
barman: 

— Pe măgăriţa asta voiam s-o înlocuiesc cu fata pe care am 
adus-o ieri de la penitenciar. Ce ghinion cu accidentul acela! 

— Era o fată „pe cinste”! 

— l-am şi spus avocatului să vadă cum o să se aranjeze cu 
Procurorul, ca să-mi dea banii înapoi... Asta ar mai lipsi, ca cele 
zece mii de pesos să rămână la ticălosul ăla. 

— Păi, fireşte... Cât despre Procuror, am auzit că-i un 
pehlivan. 

— Ca toţi prefăcuţii... 

— Şi pe deasupra un stricat!... 

— Fie cum o vrea, dar te asigur că, cu mine, nu-i merge! Nu 
căţeii ăia mici contează, ci grangurii, pe care... 

Nu termină fraza, căci se aplecă peste fereastră să vadă 
cine bătea la poartă. 

— Isuse Cristoase cu toţi sfinţii! Tocmai la dumneata mă 
gândeam şi iată că Dumnezeu mi te şi trimite încoace, grăi 
patroana cu glas tare către omul care aştepta în stradă, cu capa 
ridicată până la ochi, scăldat de lumina roşie de la intrare. Apoi, 
fără să-i mai răspundă la „bună seara”, se grăbi să poruncească 
servitoarei să deschidă poarta imediat. 

— Fugi, Pancha, deschide degrabă, zboară, deschide, că-i 
don Miguelito! 

Doña Chón îl cunoscuse prin simpla ei presimţire şi după 
ochii lui de satana. 

— Asta zic şi eu minune! 

În timp ce-o saluta pe patroană, Chip-de-înger străbătu 
salonul cu privirea. Se linişti, descoperind un trup prăvălit, care 
trebuie să fi fost maiorul Farfán; o şuviţă prelungă de salivă se 
scurgea de pe buza-i căzută. 

— Şi încă o minune din cele mari, că unul ca dumneata nu-i 
prea vizitează pe cei săraci. 

— Nu, doña Chón, cum se poate să crezi una ca asta! 

— Şi vii tocmai la ţanc! Mă jeluiam la toţi sfinţii din pricina 
unui necaz pe care-l am, şi iată că sfinţii mi te trimit pe 
dumneata... 


— Ştii bine că sunt la dispoziţia dumitale... 

— Mii de mulţumiri. Sunt într-o încurcătură pe care am să ti- 
o povestesc imediat, dar mai înainte să bei un păhărel. 

— Nu te deranja... 

— Niciun deranj! Ceva acolo, un flecuşor, ce doreşti, ce-ţi 
pofteşte inima! Sper să nu mă refuzi! Un guisguey” o să-ţi facă 
bine. Însă să ni-l servească dincolo, la mine. Vino, te rog, pe-aici. 

Camerele pe care şi le rezervase Dinte-de-aur, despărțite cu 
totul de restul casei, erau ca o lume aparte. Pe mese, pe scrinuri 
şi pe consolele de marmură se îngrămădeau icoane, sculpturi 
pioase şi relicve. O Sfântă Familie se deosebea dintre toate prin 
proporţii şi prin perfecțiunea lucrului. Copilul Isus, înalt cât un 
crin, sta parcă să vorbească. Alături de el, sfântul losif şi 
fecioara Maria, cu mantia ei înstelată. Fecioara Maria acoperită 
de juvaeruri, iar sfântul Josif cu o diademă împodobită cu două 
perle care făceau, fiecare, o avere. Sub un glob mare, trăgea să 
moară un Cristos oacheş, scăldat în sânge, iar într-o vitrină 
largă, acoperită de scoici, se urca la cer o preacurată, sculptată 
după tabloul lui Murillo“, dar ceea ce valora cel mai mult era 
şarpele de smarald încolăcit la picioarele ei. Icoanele alternau 
cu portretele dofei Chân (diminutiv de la Concepción, 
adevăratul ei nume), la vârsta de douăzeci de ani, când avusese 
la picioare pe un preşedinte de republică - nici mai mult, nici 
mai puţin - care-i propunea s-o ducă la „Parisul din Franţa”, pe 
doi magistrați de la Curtea supramă şi pe trei cârnăţari care se 
luptară pentru ea cu cuţitele, la un bâlci. Înghesuit pe undeva 
printr-un colţ, ca să nu-l vadă oaspeţii, se afla şi portretul celui 
care supravieţuise încăierării, un individ lăţos, care, cu timpul, 
ajunsese să-i fie soţ. 

— Stai pe sofa, don Miguelito, că-i mai plăcut. 

— Trăieşti bine aici, doña Chân! 

— Fac şi eu tot ce pot... 

— Parc-ai fi într-o biserică! 

— Haide, nu fi păgân, nu râde de sfinţii mei. 

— Şi cu ce pot să-ţi fiu de folos? 

— Nu, mai înainte bea păhărelul de güisguey... 

— Atunci, în sănătatea dumitale, doña Chón! 


7 Băutură alcoolică mexicană - un fel de rachiu (n.t.). 
48 Murillo (Bartolomé Esteban) (1617-1682), pictor spaniol, excelent colorist 
şi portretist (n.r.). 


— Să trăieşti şi dumneata, don Miguelito, şi iartă-mă că nu- 
ţi ţin tovărăşie, dar cu păcătoasa mea de inflamație... Pune, te 
rog, păhărelul aici sau dă-mi-l mie, să-l pun pe măsuţa asta... 

— Mulţumesc. 

— Ei bine, cum îţi spuneam, don Miguelito, am dat de un 
mare necaz şi vreau să mă ajuţi cu un sfat din acelea pe care 
numai cei ca dumneata ştiu să le dea... E din pricina unei femei 
pe care-o ţin aici, în stabilimentul meu, şi care nu-mi mai 
foloseşte la nimic, aşa c-am căutat şi-am aflat printr-o 
cunoştinţă de-a mea că la penitenciar aveau o fata „clasa una”, 
arestată din ordinul Procurorului militar. Cum eu ştiu unde 
trebuie să bat şaua, m-am dus de-a dreptul la avocatul meu, 
don Juan Vidalitas, care m-a ajutat şi-n alte dăţi să capăt femei, 
şi l-am rugat să scrie, în numele meu, o scrisoare Procurorului şi 
să-i ofere pentru deţinuta aceea zece mii de pesos. 

— Zece mii de pesos? 

— Da, da, cât ai auzit, zece mii. Şi dumnealui, Procurorul, n- 
a aşteptat să i-o spun de două ori. Mi-a răspuns imediat că-i în 
regulă şi, la primirea banilor, pe care i-am numărat eu însumi pe 
birou, în bilete de câtc „cinci sutare”, mi-a dat un ordin scris 
către penitenciar ca să mi se predea femeia. Am aflat acolo că 
era deţinută pe o chestie politică. Se pare c-au dibuit-o în casa 
generalului Canales... 

— Cum? 

Chip-de-înger, care urmărea povestirea doñei Chân fără să-i 
dea multă atenţie, cu urechea mai mult spre uşă, pândind să nu 
plece Farfân, pe care-l căuta de multe ore, simţi în spate o 
pânza de înţepături fine numai la auzul numelui lui Canales 
amestecat în acea afacere. Nefericita deţinută era, fără îndoială, 
servitoarea Chabela, de care vorbea Camila în delirul febrei. 

— lartă-mă ca te întrerup... Unde-i femeia aceea? 

— O să vezi, dar lasă-mă să termin. Însoţită de trei fete, eu 
personal m-am dus, cu ordinul Procurorului, ca s-o scot din 
penitenciar. Nu voiam să-mi schimbe marfa. Am mers cu 
trăsura, ca să fie mai luxos. Şi cum îţi spun, sosim acolo, le arăt 
ordinul, ei îl citesc şi pe faţă şi pe dos, îl cercetează, scot fata, 
mi-o dau şi - să nu te mai obosesc - o aducem aici; în local, o 
aşteptau cu toţii şi le plăcu la toţi. Dar ce e, don Miguelito? De 
ce-ai căzut pe gânduri? 

— Şi unde-i femeia? 


Chip-de-înger era gata s-o scoată de acolo chiar în aceeaşi 
noapte. Dar băbătia dracului povestea înainte, iar lui minutele i 
se păreau ani. 

— Ehee... Ar păpa pisoiul lăptic... şi dumneata ca toţi 
bărbaţii. Dar lasă-mă să continuu. Chiar de când am scos-o de la 
penitenciar am văzut că femeia se încăpăţâna să nu deschidă 
ochii şi să nu scoată o vorbă. li vorbeam, dar era ca şi cum ai fi 
vorbit peretelui din faţă. După mine, erau fandoseli. Mai băgai 
de seamă că strângea în braţe un mojondroc de mărimea unui 
copilaş. 

În mintea favoritului imaginea Camilei se întinse până când 
se rupse în două - ca un opt de la mijloc - cu mişcarea 
instantanee a unei băşici de săpun care plesneşte. 

— Un copil? 

— Da, bucătăreasa mea, Manuela Calvario Cristales, 
descoperi că nefericita aceea legăna la sân un prunc mort, care 
începuse chiar să miroase. Mă cheamă, eu alerg iute la 
bucătărie, şi amândouă îi smulserăm copilul, după ce cu greu 
izbutirăm să-i desfacem braţele. Manuela i le rupse aproape, iar 
când îi luarăm pruncul deschise ochii, aşa cum o să-i deschidă 
morţii în ziua judecății de apoi, scoase un țipăt care trebuie să 
se fi auzit până-n piaţă şi căzu jos ca trăsnită. 

— Moartă? 

— Pe moment aşa am crezut şi noi. Am chemat apoi s-o ia; 
au venit de la spital şi-au dus-o, înfăşurată într-un cearşaf, la 
San Juan de Dios. Eu n-am vrut s-o văd, mă impresiona prea 
tare. Spun fetele că din ochi - pe care-i ţinea tot închişi - îi 
curgeau lacrimile aşa, ca o apă care nu mai foloseşte la nimic. 
Doña Chón se opri o clipă, şi apoi adăugă printre dinţi: Fetele 
care s-au dus azi-dimineţă să-şi facă vizita la spital au întrebat 
de ea şi se pare că-i tot grav. Şi aici vine necazul meu. Înţelegi 
dumneata că nici nu mă gândesc ca Procurorul să rămână cu cei 
zece mii de pesos ai mei, şi-acum caut să văd ce-i de făcut ca să 
mi-i dea înapoi, pentru că-n numele cui îmi opreşte el ce-i al 
meu, în numele cui?... Prefer de o mie de ori să donez banii 
spitalului sau să-i dau la săraci! 

— Să-i reclame avocatul dumitale, iar cât despre biata 
femeie... 

— Păi a şi fost astăzi avocatul meu de două ori, iartă-mă că- 
ţi iau vorba, ca să-l caute: întâi acasă şi apoi la serviciu, şi de 


fiecare dată i-a spus acelaşi lucru: că nu-mi dă înapoi niciun 
sfanţ. Să vezi ce neruşinat e omul ăsta: spune că atunci când se 
cumpără o vacă, dacă moare, nu pierde cel care a vândut-o, ci 
cel care a cumpărat-o... Şi că dacă aşa e la animale, cu atât mai 
mult la oameni... Aşa zice... Să-ţi spun drept, îmi vine să-l... 

Chip-de-înger rămânea tăcut. Cine era femeia aceea 
vândută? Cine era copilul mort? 

Doña Chón îşi arătă dintele de aur, amenințând: 

— A, dar am să intru-n el şi am să-l scutur cum n-a făcut 
nici mă-sa! Dacă mă bagă la închisoare, să aibă cel puţin pe ce. 
Dumnezeu ştie cât de greu se câstigă banii, ca să mă las furată 
aşa. Escroc bătrân! Chiar azi-dimineaţă am trimis să-i arunce 
pământ de mort la poarta casei. Să vezi dumneata, după asta, 
dac-o mai duce el mult... 

— Şi pe copil l-au îngropat? 

— L-am privegheat aici; fetele astea, sunt aşa de 
sentimentale! Am făcut şi prăjituri. 

— Petrecere... 

— Şi încă cum! 

— Şi poliţia ce face? 

— Am mişcat din urechi şi ne-au dat autorizaţia de 
înmormântare. A doua zi l-am îngropat pe bietul micuţ în insulă, 
într-un sicriu splendid, căptuşit cu satin alb. 

— Şi nu te temi că familia o să ceară cadavrul sau cel puţin 
actul...? 

— Asta ar mai lipsi! Şi cine să-l ceară? Ta-su e arestat din 
motive politice - îl cheamă Rodas - şi maică-sa, cum ţi-am spus, 
e la spital. 

Chip-de-înger surâse în gând, scăpat de o greutate enormă. 
Nu făcea parte din familia Camilei... 

— Dă-mi un sfat, don Miguelito, dumneata care eşti atât de 
inteligent, ce trebuie să fac ca porcul ăla bătrân să nu rămână 
cu banii mei? Nu uita: sunt zece mii de pesos...! Astea nu-s 
seminţe! 

— După părerea mea, trebuie să-l vezi pe Domnul 
Preşedinte şi să te plângi lui. Solicită-i o audienţă şi du-te cu 
încredere, că el îţi va rezolva problema. E în puterea lui. 

— La asta mă gândeam şi eu. Aşa voi face. Chiar mâine bat 
o telegramă fulger, cerându-i o audienţă. Din fericire, suntem 
prieteni vechi; când nu era decât ministru, avea o adevărată 


pasiune pentru mine. A trecut o bucăţică de vreme de atunci. Eu 
eram tânără şi frumuşică, păream un lujer, ca în fotografia de 
colo, ia priveşte... Imi aduc aminte că trăiam spre marginea 
oraşului, în El Cielito, cu mama - fie-i ţărâna uşoară! - şi vezi ce 
înseamnă ghinionul? Într-o bună zi o loveşte un papagal cu 
ciocul şi-o lasă chioară de-un ochi! Nu-ţi mai spun c-am fript 
papagalul - aş fi fript şi-o sută - şi l-am dat unui câine, care l-a 
mâncat în chip de delicatesă şi a turbat pe loc. Din tot ce-mi mai 
amintesc de-atunci, lucrul cel mai vesel e că prin faţa casei 
treceau toate înmormântările. Treceau morţii cu droaia... Şi din 
cauza acestei împrejurări nefericite ne-am despărţit, Domnul 
Preşedinte şi cu mine, pentru totdeauna. Pe el îl băgau în 
sperieţi înmormântările, dar eu ce vină aveam? Era foarte 
copilăros şi avea capul plin cu tot felul de poveşti. Dacă îl 
ameninţa ceva, cât de cât, „înghiţea” toate trăsnăile care i se 
spuneau, şi tot aşa când îl linguşeau. La început eram nebună 
după el, şi tot mângâindu-l şi sărutându-l îl făceam să uite şirul 
acela nesfârşit de morţi în sicrie de toate culorile. Pe urmă m- 
am plictisit şi l-am lăsat. Parcă-l văd aici, unde stai dumneata 
acum: cu batistă de mătase albă înnodată în jurul gâtului, cu 
pălărie plată, ghete cu urechi roz şi costum albastru-deschis... 

— Şi pe urmă, aşa merg lucrurile astea; iar după ce-a ajuns 
preşedinte, te-a cununat, nu-i aşa? 

— AŞ... răposatul meu bărbat, Dumnezeu să-l ierte, nu 
admitea ceremonii din astea. 


XXV 
UNDE SE OPREŞTE MOARTEA 


Preotul venea cu sutana fâlfâind. Alţii aleargă şi pentru mai 
puţin. „Există în lume ceva mai de preţ decât sufletul?” se 
întreba el. Unii se ridică de la masă, cu matele ghiorăind, pentru 
doi-trei pesos... 

Când intră preotul, urmat de vecinele amatoare de-a asista 
la agonie, Chip-de-înger se smulse de la căpătâiul Camilei cu 
paşi care făceau un zgomot de rădăcini rupte. Crâşmăriţa târî un 
scaun pentru preot, şi apoi se depărtară toţi. 

— ...eu, păcătosul, mă spovedesc ţie, Doamne... spuneau 
ei. 


— In nomine Pater et Filii et... Fata mea, de când nu te-ai 
spovedit?... 

— De două luni... 

— Ai împlinit canonul? 

— Da, părinte. 

— Mărturiseşte-ţi păcatele... 

— Mă acuz, părinte, c-am minţit 

— În lucruri însemnate? 

— Nu... că n-am ascultat pe tata şi... (...tic-tac, tic-tac, tic- 
tac) şi mă acuz, părinte... (tic-tac) ...că nu m-am dus 
întotdeauna la biserică. 

Bolnava şi confesorul vorbeau ea într-o catacombă. Dracul, 
îngerul păzitor şi Moartea asistau la spovedanie. Moartea îşi 
afunda în ochii sticloşi ai Camilei privirea orbitelor ei goale. 
Dracul scuipa păianjeni, instalat la capul patului, iar îngerul, într- 
un colţ, plângea cu sughiţuri. 

— Mă acuz, părinte, că nu m-am rugat dimineaţa şi seara 
şi... mă acuz, părinte că... (tic-tac, tic-tac)... că m-am certat cu 
prietenele! 

— Pentru chestiuni de onoare? 

— Nu... 

— Fata mea, ai păcătuit foarte grav în faţa lui Dumnezeu. 

— Mă acuz, părinte, că m-am urcat pe cal, călărind ca 
bărbaţii... 

— Mai erau alte persoane de faţă şi s-a iscat vreun scandal 
din pricina asta? 

— Erau câţiva indieni numai. 

— Asta înseamnă că te-ai semeţit, crezându-te în stare să 
ajungi deopotrivă cu bărbatul şi căzând totodată în mare păcat, 
pentru că dacă Domnul-Dumnezeu a făcut-o pe femeie femeie, 
că nu trebuie să treacă peste asta voind să fie bărbat, aşa cum 
a făcut diavolul care s-a pierdut pentru c-a vrut să fie 
Dumnezeu. 

In jumătatea din faţă a camerei, ocupată de cârciumioară, 
în faţa tejghelei şi a unui altar de sticle de toate culorile, 
aşteptau Chip-de-înger, Masacuata şi vecinele, fără să sufle o 
vorbă, schimbându-şi, cu privirea, temerile şi speranţele, 
răsuflând rar - orchestră de suspine înăbuşite de ideea morții. 
Uşa întredeschisă lăsa să se vadă în străzile luminoase biserica 


49 În numele tatălui şi-a! fiului şi-al... (lat.) (n.t.). 


La Merced, parte din intrare, casele şi puţinii trecători care 
mergeau acasă. Chip-de-înger suferea cumplit văzând că 
oamenii aceştia veneau şi plecau fără să le pese că, aproape de 
tot, Camila moare. Nu erau decât boabe mari de nisip într-un 
ciur subţire de soare; umbre cu simţuri; pachete de carne 
ambulantă... 

Peste faţa tăcerii, vocea preotului, spovedind, târa 
lănţişoare de cuvinte. Bolnava tuşi; aerul îi rupea foiţele subţiri 
ale plămânilor. 

— Mă acuz, părinte, de toate păcatele, uşoare sau mortale, 
pe care le-am săvârşit şi de care nu-mi aduc aminte. 

Cuvintele latine ale iertării, fuga grăbită a Dracului şi paşii 
îngerului, care, ca o lumină, se apropia din nou de Camila cu 
aripile-i albe şi calde, alungară mânia favoritului contra 
trecătorilor, ura lui împotriva a tot ceea ce nu participa la 
durerea lui - ura copilărească, muiată în duioşie - şi îl făcură să 
conceapă - graţia vine pe drumuri ascunse - gândul de-a salva 
un om care să fie în cea mai mare primejdie de moarte. 
Dumnezeau, poate, îi va dărui în schimb viaţa Camilei, ceea ce, 
după spusele ştiinţei, nu mai era cu putinţă. 

Preotul plecă fără să facă zgomot, se opri în uşă ca să-şi 
aprindă o ţigară de tutun tare şi îşi sumese poalele sutanei, căci 
pe stradă, potrivit legilor, trebuia s-o poarte ascunsă sub 
mantie. Părea un om făcut din cenuşă dulce. Incepea să umble 
vorba că fusese chemat să spovedească o femeie aflată pe 
patul morţii. După el plecară vecinele limbute şi Chip-de-înger, 
care alerga să-şi realizeze planul. 

Callejón de Jesus, Calul bălan şi Cazarma de cavalerie. Aici 
întrebă pe ofiţerul de serviciu despre maiorul Farfân. | se spuse 
să aştepte un moment, şi un caporal se duse să-l caute, 
strigând: 

— Don maior Farfán! Don maior Farfân!... 

Vocea, fără răspuns, i se stingea în curtea enormă. O 
tremurare de sunete răspundea în streşinele caselor 
depărtate: ...ior Farfán! ...ior Farfân!... 

Favoritul rămase la câţiva paşi de poartă, străin la ceea ce 
se petrecea în jurul lui. Câini şi câteva zopi/otes se certau pe 
cadavrul unei pisici în mijlocul străzii, în faţa comandantului 
care, postat la o fereastră cu gratii de fier, se distra văzând 
lupta aceea înverşunată răsucindu-şi mustăţile în furculiţă. Două 


doamne sorbeau răcoritoare într-o prăvălioară plină de muşte. 
Din casa vecină ieşeau cinci copii îmbrăcaţi în costume marinar, 
urmaţi de-un domn palid ca o gulie şi de-o doamnă însărcinată 
(tăticul şi mămica). Un măcelar trecu printre copii, aprinzând o 
ţigară - avea hainele pătate de sânge, mânecile cămăşii 
suflecate şi pe piept, într-un buzunar larg şi adânc, satârul 
ascuţit. Soldaţii intrau şi ieşeau. Pe lespezile vestibulului se 
alcătuia un şarpe făcut din urmele picioarelor desculţe şi 
umede, care se pierdea în curte. Cheile cazărmii se ciocneau cu 
clinchet de arma santinelei, oprită alături de ofiţerul de serviciu, 
care sta pe un scaun de fier, în mijlocul unui cerc de scuipături. 

Cu paşi furişi de sălbăticiune, se apropie de ofiţer o femeie 
cu pielea ca arama, arsă de soare, albită şi zbârcită de ani, 
scoţându-şi şalul de aţă ca să vorbească - în semn de respect; şi 
cu capul descoperit, se rugă: 

— lartă-mă, señor, dar te rog din suflet să-mi îngădui a 
vorbi cu fiul meu. Sfânta Fecioară o să-ţi răsplătească 
bunătatea. 

Inainte de-a răspunde, ofiţerul lansă un scuipat mirosind a 
tutun şi dinţi stricaţi. 

— Cum îl cheamă pe fiul dumitale? 

— Ismael, señor. 

— Ismael şi mai cum? 

— Ismael Almeu, señor. 

— Fireşte, al dumitale, dar care e numele lui de familie? 

— E Almeu, señor. 

— Bine, atunci vino în altă zi, astăzi suntem ocupati. 

Bătrâna se retrase, fără să-şi pună şalul, puţin câte puţin, 
numărându-şi paşii, ca şi cum şi-ar fi măsurat nefericirea; se 
opri o clipă pe marginea trotuarului şi apoi se apropie încă o 
dată de ofiţer, care continua să stea pe scaun. 

— lartă-mă, señor, dar eu nu sunt de pe aici, vin de foarte 
departe, mai mult de douăzeci de leghe, aşa că, dacă nu-l văd 
azi, cine ştie când oi putea să mai vin? Fă bunătate, rogu-te, şi 
cheamă-l. 

— Ţi-am spus adineauri că suntem ocupați. Hai, pleacă, nu 
ne mai plictisi! 

Chip-de-înger, care asista la scenă, împins de dorinţa de-a 
face bine pentru ca Dumnezeu să-i redea sănătatea Camilei, 
spuse încet ofițerului: 


— Cheamă pe băiatul acela, locotenente, şi primeşte asta 
pentru ţigări. 

Militarul luă banii fără să se uite la necunoscutul care i-i 
dăduse şi porunci să-l cheme pe Ismail Almeu. Bătrânica rămase 
cu privirea aţintită asupra binefăcătorului ei ca asupra unui 
înger. 

Maiorul Farfân nu era în cazarmă. Un furier cu tocul după 
ureche apăru la un balcon şi-l informă pe favorit că la aceste 
ceasuri de seară putea să-l găsească numai la Dulcea desfătare, 
fiindcă nobilul fiu al lui Marte îşi împărțea timpul între serviciu şi 
amor. Nu era rău, totuşi, să-l caute şi acasă. Chip-de-înger luă o 
trăsură. Farfân avea închiriată o cameră în oraş, departe, la 
dracu-n praznic. Uşa de brad nevopsit, strâmbată de umezeală, 
lăsa să se întrevadă interiorul camerei. Era întuneric. Chip-de- 
înger bătu de două, de trei ori. Nu era nimeni. Plecă în grabă, 
dar înainte de-a se duce la Du/cea desfătare îşi spuse că ar fi 
bine să treacă mai întâi să vadă ce mai face Camila. Il surprinse 
zgomotul trăsurii când trecu de pe drumul de pământ pe 
caldarâmul străzilor. Zgomot de copite şi roţi, de roţi şi copite. 


După ce Dinte-de-aur termină de povestit amorurile ei cu 
Domnul Preşedinte, Chip-de-înger se întoarse în salon. Trebuia 
să nu-l piardă din ochi pe maiorul Farfân şi să afle mai multe 
despre femeia arestată în casa generalului Canales şi vândută 
de către canalia de Procuror pe zece mii de pesos. 

Dansul era în toi. Perechile se învârteau în ritmul unui vals 
la modă, pe care Farfân, beat mort, îl acompania cu o voce 
hodorogită: 


De ce doar pe mine 
Damele mă plac? 
Fiindcă le cânt, bine 
„Floare de tabac”... 


Deodată se ridică şi, dându-şi seama că îi lipsea Purcica, se 
opri din cântat şi începu să strige, întretăind vorbele cu 
sughiţuri: 

— Nu-i aici Purcica, nu-i aşa, scârboşilor?... E ocupată, nu-i 
aşa, scârboşilor?... Atunci plec... Te... te cred că plec... plec şi 
gata... De ce să nu plec?... Te cred că plec... 


Se ridică cu greu, sprijinindu-se de masa la care se 
împotmolise, de scaune, de pereţi, şi se îndreptă cu paşi 
împleticiţi spre uşa pe care servitoarea se repezi să i-o deschidă. 

— Te c... te c... red că plec! Cine-i târfă se întoarce, nu-i 
aşa, Chânita? Dar eu plec... Hâc... Nouă, militarilor cu şcoală, nu 
ne mai rămâne decât să bem, să bem pân-om muri, şi atunci, în 
loc să ne incinereze, să ne distileze! Să trăiască haleala şi 
„boboru”! luhuu! 

Chip-de-înger îl ajunse îndată din urmă. Mergea pe frânghia 
slăbită a străzii ca un dansator pe sârmă; când rămânea cu 
piciorul drept ridicat în aer, când cu cel stâng, când cu cel stâng, 
când cu cel drept şi când cu amândouă... dar când să cadă, 
făcea totuşi pasul salvator şi spunea: „E-n regulă, zise catârul 
frâului”. 

Acum luminau strada ferestrele altui bordel. Un pianist 
pletos cânta Clar de lună de Beethoven. In salonul pustiu nu-l 
ascultau decât scaunele, rânduite ca invitaţii în jurul pianului cu 
coadă, nu mai mare decât balena lui lona. Favoritul se opri ca 
rănit de muzică, îl lipi de perete pe maior - biată păpuşă inertă - 
şi se apropie de sunete ca să-şi intercaleze inima sfărâmată 
între ele: învia din morţi - un mort cu ochii calzi - izolat, departe 
de pământ, în timp ce ochii de lumină ai felinarelor se stingeau, 
şi de pe acoperişuri picura seninul ca nişte cuie pentru 
răstignirea beţivilor şi reţintuirea sicrielor. Fiecare ciocâănaş al 
pianului, cutie cu magnete, aduna grăunţele atât de mărunte 
ale sunetelor şi, după ce le ţinea o clipă împreunate, le risipea 
pe degetele arpegiilor pe care falangele le des... do... iau pentru 
a bate la poarta iubirii pentru totdeauna închisă - întotdeauna 
aceleaşi degete, întotdeauna aceeaşi mână. Pe cerul împietrit, 
luna aluneca către pajişti adormite; fugea, şi după ea hăurile 
înspăimântau pasările şi sufletele cărora lumea li se pare 
imensă şi miraculoasă când se naşte iubirea, şi mică atunci când 
se stinge. 

Farfán se deşteptă lungit pe tejgheaua unui bufet, în 
mâinile unui necunoscut care-l scutura, aşa cum se scutură un 
pom ca să cadă fructele coapte. 

— Nu mă recunoşti, domnule maior? 

— Da... nu... momentan... 

— Adu-ţi aminte... 

— Aaaoh! căscă Fârfan, dându-se jos de pe tejgheaua unde 


stătea lungit, zdrobit ca un animal de povară. 

— Miguel Chip-de înger, stimate domn. 

Maiorul îşi luă poziţia de drepţi. 

—  lertaţi-mă că nu v-am recunoscut. Adevărat, 
dumneavoastră sunteţi cel care însoţeşte totdeauna pe Domnul 
Preşedinte. 

— Foarte bine! Nu te mira, domnule maior, că mi-am permis 
să te deştept aşa... brusc... 

— Nu vă faceţi griji pentru asta. 

— Insă dumneata trebuia să te întorci la cazarmă, iar, pe de 
altă parte, eu aveam nevoie să-ţi vorbesc între patru ochi şi 
acum se întâmplă că patroana acestui... să zicem bufet nu e de 
faţă. leri te-am căutat ca pe iarba de leac toată după-masa, la 
cazarmă, acasă... Ceea ce-ţi voi spune nu trebuie s-o repeţi 
nimănui. 

— Vă dau cuvântul meu de onoare. 

Favoritul strânse cu plăcere mâna maiorului şi, cu ochii 
aţintiţi la uşă, îi spuse pe şoptite: 

— Sunt în măsură de-a şti că există un ordin ca să se 
termine cu dumneata. S-au dat instrucţiuni la spitalul militar ca 
să-ţi administreze un calmant definitiv cu ocazia primei beţii 
care te va trânti la pat. Prostituata pe care-o frecventezi 
dumneata la Dulcea desfătare l-a informat pe Domnul 
Preşedinte de fanfaronadele dumitale revoluţionare. 

Farfán, pe care cuvintele favoritului îl ţintuiseră la pământ, 
ridică pumnii ca şi cum ar fi vrut să lovească. 

— Ah, putoarea! 

Dar, după gestul de lovire, plecă, zdrobit, capul. 

— Ce să fac acum, Dumnezeule? 

— Deocamdată să nu te mai îmbeţi; în felul acesta ocoleşti 
primejdia imediată, şi să nu... 

— Tot aşa mă gândeam şi eu, dar nu voi putea, va fi greu. 
Şi-apoi? 

— Şi-apoi să nu mai iei masa la cazarmă. 

— Nu ştiu cu ce să vă arăt recunoştinţa mea. 

— Cu tăcerea... 

— Bineînţeles, dar asta nu-i destul. În sfârşit, se va ivi 
prilejul şi, fireşte, vă rog să contaţi pe un om care vă datorează 
viaţa. 

— E bine de asemenea să te sfătuiesc, ca prieten, să cauţi 


mijlocul de a-l împăca pe Domnul Preşedinte. 

— Da, adevărat. 

— Nu te costă nimic. 

Şi adăugară amândoi, în gând, „comiţând, de pildă, o 
crimă”, mijlocul cel mai eficace pentru a dobândi bunăvoința 
celui care-o poruncea; sau „insultând în public oameni fără 
apărare”; sau „făcând să se simtă superioritatea forţei asupra 
opiniei publice a ţării”; sau „îmbogăţindu-te pe spinarea 
poporului”; sau... 

Crima sângeroasă era însă cea mai bună, suprimarea unui 
semen constituia adeziunea cea mai completă a cetăţeanului la 
regimul Domnului Preşedinte! Două luni de închisoare, pentru 
salvarea aparenţelor, şi-apoi de-a dreptul într-o funcţie publică 
de încredere, acordată numai persoanelor cu procese deschise 
şi suspendate, aceasta pentru a le putea readuce mai uşor la 
închisoare, potrivit legii, dacă nu se purtau bine. 

— Nu te costă nimic. 

— Sunteţi prea bun. 

— Nu, mie nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru nimic; prin 
salvarea dumitale intenţionez să aduc o ofrandă lui Dumnezeu 
pentru însănătoşirea unei persoane foarte, foarte grav bolnave. 
Salvez viaţa dumitale pentru salvarea vieţii ei. 

— Poate soţia dumneavoastră... 

Cuvântul cel mai dulce din Cântarea Cântărilor pluti pentru 
o clipă, năframă minunată, între arborii din care se scuturau 
heruvimi şi flori de portocali. 

După plecarea maiorului, Chip-de-înger se pipăi pentru a şti 
dacă el, care trimisese atâţia oameni la moarte, era acelaşi care 
acum, în albastrul neîntinat al dimineţii, trimitea un om spre 
viaţă. 


XXVI 
VÂRTEJUL 


Pe când silueta rotofeie a maiorului se depărta ca un glob, 
Chip-de-înger închise uşa şi încet, pe vârful picioarelor, se duse 
în încăperea întunecoasă din spatele prăvăliei. Credea că 
visează. Între realitate şi vis diferenţa e, uneori, pur mecanică. 
Dormea sau era treaz? Aici, în penumbră, simţea că pământul 
începe să meargă... Ceasornicul şi muştele o întovărăşeau pe 


Camila în drumul ei spre moarte. Ceasornicul lăsa să se scurgă 
boabele mici de orez ale pulsului său pentru a însemna drumul 
şi pentru a nu se pierde la întoarcere, când ea va fi încetat să 
mai existe. Muştele alergau pe pereţi, curăţindu-şi aripioarele de 
frigul morţii. Altele zburau fără odihnă, repezi şi sonore. Fără să 
facă zgomot, Chip-de-înger se opri lângă pat. Bolnava continua 
să delireze... 

Joc de visuri... pete de ulei camforat... convorbirea înceată a 
stelelor... contactul nevăzut, sărat şi dezgolit cu visul, mâinile 
împreunate... inutilitatea mâinilor strânse în alte mâini... în 
săpunul parfumat... în grădina cărţii de lectură... în locul cu 
tigri... în cel depărtat cu papagali... în colivia lui Dumnezeu... 

„.„. In colivia lui Dumnezeu, liturghia unui cocoş cu un strop 
de lună pe creastă... în colivia lui Dumnezeu... Ciuguleşte 
anafură... se aprinde şi se stinge, se aprinde şi se stinge... Se 
cântă liturghia... Nu-i cocoş; e un fulger de celuloid în gâtul unei 
sticle mari, înconjurată de soldaţi mititei... Fulgere de la 
cofetăria Rosa Blanca spre Santa-Rosa... Spuma de bere a 
cocoşului pentru cocoşel... pentru cocoşel... 


În cadavru-l vom preface 
Matatera, tera, la! 
Treaba asta nu-i prea place, 
Matatera, tera, la! 


„„Se aude o tobă, acolo unde nu-i niciuna... 

„„„Numai unchii ei se prefac ca dorm în mijlocul lucrurilor 
însufleţite şi treze, refugiați în insulele paturilor lor 
matrimoniale, sub armura plăpumilor mirosind a mâncare 
mestecată. Zadarnic poarta-tobă smulge halci de tăcere. „Bat 
mereu!” şopteşte soţia unuia din unchi, cea cu masca mai urâtă 
decât toate. „Da, dar cine se duce să deschidă trebuie să fie 
foarte atent!” îi răspunde în întuneric soţul ei. „Cât să fie 
ceasul? Şi ce bine dormeam! Bat mereu!” „Da, dar cine se duce 
să deschidă trebuie să fie foarte atent!” „Ce-o să zică vecinii?!” 
„Da, dar cine se duce să deschidă trebuie să fie foarte atent!” 
„Numai pentru asta ar trebui să ieşim să deschidem, căci ce-or 
să zică despre noi, închipuie-ţi! Vai, bat mereu!” „Da, dar cine 
se duce să deschidă trebuie să fie foarte atent!” „E un abuz, 
unde s-a mai văzut aşa ceva, e o lipsă de respect, o grosolănie!” 


„Da, dar cine se duce să deschidă trebuie să fie foarte atent!”... 

In gâtlejurile servitoarelor, vocea răguşită a unchiului ei se 
limpezeşte. Fantome mirosind a vițel vin să şoptească în 
dormitorul stăpânilor. „Domnule, doamnă! cum mai bat...” şi se 
întorc pe saltelele lor, între purici şi somn, repetând mereu: 
„Da... dar cine se duce să deschidă trebuie să fie foarte atent!” 

„„Tam, tam, toba casei... întunericul străzii... Câinii acoperă 
cerul de lătratul lor ca şi cum ar vrea să facă un acoperiş şi 
deasupra stelelor, a reptilelor negre şi a spălătoreselor de 
podele cu braţele cufundate în spuma cu fulgerări de argint... 

— Tată, tăticule, tată!... 

In delirul ei îşi chema tatăl, doica moartă la spital şi pe 
unchii care nici muribundă nu voiau s-o primească în casă. 

Chip-de-înger îi puse mâna pe frunte. „Orice vindecare e un 
miracol, gândea el mângâind-o. Dacă aş putea să-i alung boala 
numai cu căldura mâinii!” Simţea o durere fără să ştie unde; era 
suferinţa inexplicabilă a celui care vede murind o fiinţă tânără, 
era un tremur de duioşie care îi pătrundea pe sub piele, în 
carne. Nu ştia ce să facă. Maşinal, îşi împletea gândurile cu 
rugăciunile: „Dacă aş putea să mă strecor sub pleoapele ei şi să- 
i mişc apele ochilor... miloşi şi după această izgonire... în ochii ei 
de culoarea aripilor speranţei... noastre, Dumnezeu să te aibă în 
pază, pe tine te rugăm noi, dezmoşteniţii”. 

„A trăi e o crimă... cea de toate zilele... când iubeşti... dă- 
ne-o nouă astăzi.” 

Se gândi la casa lui ca la un lucru străin. Casa lui era acolo, 
acolo, lângă Camila, acolo unde nu era casa lui, dar era Camila. 
Şi când nu va mai fi Camila? Il pătrundea o durere nelămurită, 
care se răspândea în tot trupul... Şi când nu va mai fi Camila?... 

O căruţă trecu pe stradă, facând să se zguduie totul. Pe 
rafturile bufetului se ciocniră sticlele, belciugul mare de la uşă 
clămpăni, tremurară casele vecine. Tresărind, Chip-de-înger îşi 
dădu seama că adormise în picioare. Era mai bine să stea jos. 
Alături de masa cu doctorii se afla un scaun. Se aşeză. Tic-tacul 
ceasornicului, mirosul de camfor, mirosul lumânărilor oferite lui 
Isus de la La Merced şi celui de la Candelaria - atotputernici - 
masa, prosoapele, medicamentele, funia sfântului Francisc, pe 
care le-o împrumutase o vecină ca să alunge diavolul, totul, se 
desfăcea fără ciocniri, în ritm lent, gradaţie muzicală a adormirii. 

Două lovituri puternice în uşă deşteptară pe Chip-de-înger. 


Ce groaznic coşmar avusese! Din fericire, realitatea era alta. Cel 
care se întoarce de la o înmormântare, ca şi cel care se trezeşte 
dintr-un vis rău, încearcă aceeaşi senzaţie de bunăstare. Fericit, 
Miguel alergă să vadă cine bate. Probabil veşti de la general, 
sau o convocare urgentă la preşedinţie. 

— Bună ziua... 

— Bună ziua, răspunse favoritul unui individ mai înalt decât 
el, cu faţa mică, roz, care, auzindu-l vorbind, înclină capul şi 
începu să-l caute cu ochelarii lui de miop... 

— lertaţi-mă. Imi puteţi spune dacă aici locuieşte doamna 
care găteşte pentru muzicanți? E o doamnă îmbrăcată în 
negru... 

Chip-de-înger îi închise uşa în nas. Miopul rămase mai 
departe, căutându-şi convorbitorul. Văzând eă nu-l găseşte, se 
duse să întrebe la casa alăturată. 

— Cu bine, Tomasita. Să ne vedem sănătoase. 

— Eu merg la târg! 

Aceste două voci se auziră în acelaşi timp. La uşă 
Măsacuata adăugă: 

— Va să zică azi pleci la plimbare... 

— Da' ce crezi... 

— Vezi să nu te fure! 

— Da de unde, cine se încarcă c-o gură de hrănit? 

Chip-de-înger se apropie să deschidă uşa. 

— Cum a mers? întrebă el pe Masacuata, care se întorcea 
de la penitenciar. 

— Ca de obicei. 

— Ce ţi-au spus? 

— Nimic. 

— L-ai văzut pe Vâsquez?... 

Glumiţi; i-am dus mâncarea, au adus înapoi coşul, şi gata! 

— Atunci nu mai e în penitenciar... 

— Mie mi s-au tăiat picioarele când am văzut că aduc coşul 
neatins, dar un domn de-acolo mi-a spus că l-ar fi scos la 
muncă. 

— Directorul? 

— Nu. Pe bestia aceea am pus-o cu botul pe labe, voia să 
mă ciupească de obraji. 

— Cum o găseşti pe Camila? 

— Merge pe drumul ei, sărăcuţa! 


— E rău, foarte rău, nu-i aşa? 

— E fericită, ce poţi dori mai mult decât să te duci fără să 
cunoşti viaţa? Pe dumneavoastră vă plâng eu mai mult. Ar 
trebui să vă duceţi şi să vă rugaţi lui Isus de la La Merced, poate 
v-ar păstra-o în viaţă. Eu chiar azi-dimineaţă, înainte de-a merge 
la penitenciar, am fost să-i aprind o lumânare şi să-i spun: 
„Ascultă, negriciosule, am venit la tine c-o rugăminte, că nu 
degeaba eşti tu tatăl nostru al tuturor, aşa că trebuie să mă 
asculţi: în mâna ta stă să nu moară fata asta. Tot aşa am rugat- 
o şi pe Fecioară, când m-am sculat, şi-acum vin să te supăr şi pe 
tine pentru acelaşi lucru. Îţi las lumânarea asta-n dar şi mă 
încred în puterea ta, cu toate c-o să mai trec eu pe-aici, ca să-ţi 
amintesc rugămintea!” 

Pe jumătate adormit, Chip-de-înger îşi amintea viziunea. 
Între oamenii cu pantalonii roşii, Procurorul, cu faţa lui de 
bufniţă, vântura o anonimă, o săruta, o lingea, o mânca, o da 
afară şi o mânca din nou... 


XXVII 
PE DRUMUL EXILULUI 


Catârul generalului Canales bâjbâia în lumina tot mai puţină 
a înserării, beat de oboseală, ducând pe spate masa inertă a 
călăreţului, care se ţinea strâns de cârligul şeii. Păsările treceau 
peste arbori şi norii peste munţi, uneori coborând, alteori 
urcând. Uneori urcând, uneori coborând, cum făcuse şi călăreţul 
până a nu fi răpus de somn şi oboseală. Când străbătea 
povârnişuri de netrecut, râuri largi cu vaduri de piatră şi apă 
înspumată în care paşii animalului se iuţeau, când urca costişe 
pline de noroi din care se rupeau sfărâmături de stâncă, 
alunecând în prăpăstii drepte ca peretele, când trecea prin 
păduri dese şi încâlcite cu tufişuri de mure şi pe poteci de capre, 
evocând poveşti cu vrăjitoare şi hoţi de drumul mare. 

Noaptea se lăsase de mult. O leghe de câmp umed. Se ivi o 
umbră, care-l despărţi pe călăreț de catâr, conduse călăreţul 
într-o locuinţă părăsită şi plecă fără zgomot. Reveni însă îndată. 
Nu-fusese, desigur, decât pe undeva pe-aproape, pe unde 
cântau greierii: Cri-cri, cri-cri!... Rămase înăuntru un moment, 
apoi se pierdu iar, ca fumul. Se întoarse din nou... Venea şi 
pleca. Pleca şi revenea. Pleca ca şi cum ar fi dat şi altora de 


veste ceea ce descoperise, şi revenea ca şi cum ar fi vrut să se 
asigure că drumeţul e încă acolo. Peisajul înstelat îi urmărea 
umbletul de şopârlă ca un câine credincios, care-n tăcerea nopţii 
îşi mişca numai coada lui de sunete: Cri-cri, cri-cri!... 

În cele din urmă rămase în casă. Vântul trecea săltând prin 
ramurile arborilor. Se simţea apropierea zorilor în şcoala 
nocturnă a broaştelor care învățau stelele să citească. Lucrurile 
prindeau formă în ochii omului cinchit lângă uşă; recules şi sfios, 
stingherit de ivirea dimineţii şi de răsuflarea liniştită a 
călătorului care dormea. Umbra din noaptea trecută devenise 
om: era cel care-l ajutase să descalece. Când se lumină, începu 
să pregătească focul: aşeză în cruce pietrele înnegrite de fum, 
scormoni cu o aşchie de brad cenuşa veche şi, din surcele 
uscate şi lemne verzi, întocmi rugul. Lemnul verde nu arde 
liniştit; sporovăieşte ca un papagal, asudă, se contractă, râde, 
plânge... Călărețul se deşteptă încremenit de ceea ce vedea, 
străin de propriu-i trup şi, dintr-un salt, fu în picioare, lângă uşă, 
cu pistolul în mână, hotărât să-şi vândă scump pielea. 
Netulburat deloc de ţeava armei, omul îi arătă cu un gest 
nepăsător ulcica plină cu cafea, care începuse să fiarbă pe foc. 
Dar călăreţul nu-l luă în seamă. Puțin câte puţin, se apropie de 
uşă - casa era, desigur, înconjurată de soldaţi - dar nu văzu 
decât câmpia întinsă şi ceața trandafirie a dimineţii. Evaporaţie. 
Depărtare. Albastru spumos. Arbori. Nori. Gâlgâit de triluri. 
Catârul lui dormea la picioarele unui smochin. Fără să clipească, 
rămase ascultând, ca să se convingă de ceea ce vedea - dar nu 
auzi nimic, în afară de concertul armonios al păsărilor şi de 
curgerea domoală a unui râu cu ape bogate, care răspândea în 
atmosferă un foşnet abia simţit, asemănător prafului de zahăr 
care cădea în ulcica cu cafea fierbinte. 

— Nu cumva eşti trimis de vreo autoritate? murmură omul 
care-l ajutase noaptea şi, neîncrezător, încercă să ascundă 
patruzeci-cincizeci de ştiuleţi de porumb, aşezându-se în faţa 
lor.. 

Călărețul ridică ochii ca să-şi privească tovarăşul. Clătină 
capul de la stânga la dreapta, cu buzele lipite de ulcică. 

— Atunci eşti om bun, tatita”, spuse indianul, ascunzându- 
şi bucuria şi lăsând să rătăcească prin încăpere ochii lui de câine 
pierdut. 


50 7atita (tătuţule), termen de respect afectuos folosit de indieni (n.t.). 


— Sunt fugar... 

Omul nu se mai căzni să ascundă ştiuleţii şi se apropie de 
călăreț ca să-i mai toarne cafea. Canales nici nu putea vorbi de 
emoție. 

— Tot aşa şi eu, señor; eu fug pentru că m-am dus să fur 
porumb. Dar nu-s hoţ, pentru că pământul acela era al meu, dar 
mi l-au luat Împreună cu catârii... 

Generalul Canales se arătă interesat de vorbele indianului, 
care urma să-i explice cum venea asta că fura şi nu era hoţ. 

— Să vezi, tatita, eu fur fără să fiu hoţ de meserie, căci mai 
înainte eu, aşa cum mă vezi, eram stăpânul unei bucăţi de 
pământ, pe-aici, pe-aproape, şi a opt catâri. Aveam casa mea, 
femeia mea şi copiii mei şi eram cinstit ca şi dumneata... 

— Da, şi apoi... 

— Acum trei ani veni delegatul şi-mi porunci, pentru ziua 
Domnului Preşedinte, să car brazi cu catârii mei. l-am cărat, ce 
era să fac?... Dar când sosi şi-mi văzu catării, porunci să fiu 
băgat la închisoare, la secret, şi, împreună cu primarul, un 
metis, îşi împărţiră animalele mele, iar când vrusei să cer ce era 
al meu, rodul muncii mele, delegatul îmi spuse că eram o fiară şi 
că, dacă nu-mi închideam botul, avea să mă pună în lanţuri. 
Foarte bine, domnule delegat, i-am spus, faceţi cu mine ce vreţi, 
dar catârii sunt ai mei. N-am apucat să spun mai mult, tatita, 
căci m-a lovit aşa de tare cu centironul în cap, că aproape era să 
mă omoare... 

Un surâs amar apărea şi dispărea sub mustaţa căruntă a 
bătrânului militar căzut în dizgrație. Fără să ridice glasul, 
indianul conţinea, pe acelaşi ton: 

— Când am ieşit din spital, au venit nişte oameni din sat să- 
mi spună că îi închiseseră şi pe fii şi că, pentru trei mii de pesos, 
i-ar lăsa liberi. Cum băieţii mei erau tineri, alergai la comandant 
şi-i spusei să mi-i lase liberi, să nu-i trimită la cazarmă, că eu o 
să-mi pun pământul zălog şi-o să plătesc cei trei mii de pesos. 
M-am dus în capitală şi acolo un avocat întocmi, în înţelegere cu 
un domn străin, înscrisuri în care spuneau că-mi dau cei trei mii 
de pesos împrumut cu ipotecă. Asta mi-au citit ei, dar de scris 
au scris altceva. După puţin, au trimis un om de la judecătorie, 
care mi-a spus să plec de pe pământul meu, că nu mai era al 
meu, fiindcă-l vândusem domnului aceluia străin pe trei mii de 
pesos. Eu am jurat pe Dumnezeu că nu-i adevărat, dar nu m-au 


crezut pe mine, ci pe avocat, aşa c-a trebuit să plec de pe 
ogorul meu, în timp ce pe băieţi, cu toate că mi-au luat cei trei 
mii de pesos, i-au dus la cazarmă; unul a murit păzind frontiera, 
altul a fugit şi e ca mort, iar mama lor, femeia mea, a murit de 
friguri... Din pricina asta fur, tatita, fără să fiu hoţ, fur chiar dacă 
m-ar omori în bătăi şi m-ar arunca în temniţă. 

— „„„Şi asta apărăm noi, militarii! 

— Ce zici, tatita? 

In inima bătrânului Canales se dezlănţuia furtuna aceea pe 
care-o simte orice om cinstit pus în faţa nedreptăţii. Îl durea 
sufletul de ţara lui, era ca şi când i-ar fi putrezit carnea pe el. Îl 
durea de la piele până-n măduvă, la rădăcina părului, sub 
unghii, între dinţi. Care era realitatea? Să nu gândească 
niciodată cu capul, ci cu chipiul. Să fie militar pentru a menţine 
la putere o clica de tâlhari, exploatatori şi vânzători de patrie 
speriaţi de propria lor importanţă era un lucru infamant şi mult 
mai trist decât a muri de foame în exil. În numele cui îndrăznesc 
să ne ceară nouă, militarilor, lealitate faţă de nişte regimuri care 
trădează ţara şi poporul?... 

Indianul se uita la general ca la un fetiş ciudat, fără să 
înţeleagă cele câteva cuvinte pe care le rostea acesta. 

— Pleacă, tatita... că acum te pomeneşti cu jandarmii călări! 

Canales propuse indianului să vină cu el în statul vecin, şi 
indianul, care fără ogorul lui era ca un arbore dezrădăcinat, 
acceptă. Plata era bună. 

leşiră din colibă fără să stingă focul. Drum deschis prin 
pădure cu lovituri de machetes”!. In faţa lor se pierdeau urmele 
de tigri. Umbră, lumină. Umbră. Lumină. Păienjeniş de frunze; în 
spatele lor văzură arzând coliba ca un meteor. Amiază. Nori 
încremeniţi. Disperare. Lumina albă, orbitoare. Pietre şi iar 
pietre. Insecte. Oseminte albe, calde ca rufele de corp proaspăt 
călcate. Sevă dospită - vârtej-de păsări ameţite. Apă cu sete. 
Tropic. Schimbare fără ore, căldură egală, mereu egală, mereu... 

Generalul îşi puse pe ceafă o batistă, ca să se apere de 
razele soarelui. Alături de el, în pas cu catârul mergea indianul. 

— Cred că dacă mergem toată noaptea mâine putem 
ajunge la frontieră, şi-ar fi bine dac-am încerca să mergem puţin 
şi pe şosea, căci trebuie să trec pe la Las a/deas, casa unor 
prietene... 


51 Cuţit lung şi tăios, de dimensiunile unei săbii mici (n.t.). 


— Tatita, ce vrei să faci? Pe şosea? Or să te găsească 
jandarmii! 

— Hai, puţin curaj! Mergi după mine, că cine nu riscă nu 
câştigă, şi prietenele acestea ne pot fi de mare folos! 

— Vai, nu te duce, tatita. Şi, tresărind, indianul adăugă: 
Auzi? Auzi, tati... ? 

Se apropia tropot de cai, dar aproape imediat încetă vântul 
şi atunci, ca şi cum s-ar fi întors din drum, rămase şi zgomotul în 
urmă. 

— Taci! 

— Jandarmii, tatita, ştiu eu ce spun. Acum nu ne rămâne 
decât s-o luăm pe-aici, cu toate c-o să ocolim tare mult până să 
ieşim la Las a/deas! 

Urmând pe indian, generalul se afundă pe un drumeag 
lăturalnic. Trebui să descalece şi să coboare, trăgând catârul 
după el. Pe măsură ce-i înghiţea prăvalea, se simțeau ca 
înlăuntrul unui melc, mai adăpostiţi de ameninţarea ce apăsa 
asupra lor. Se întuneca foarte repede. Umbrele se îngrămădiră 
în fundul văii adormite. Arbori şi păsări păreau vestitori 
misterioşi în vântul care se mişca într-un du-te-vino continuu, 
potolit. Un nouraş de praf roşiatic, aproape de stele, fu tot ceea 
ce văzură ei din jandarmii care treceau în galop prin locul de 
unde se depărtaseră ei. 

...Merseseră toată noaptea. 

— Când o să sfârşim de urcat culmea asta o să zărim Las 
aldeas, tatita. 

Indianul o luă înainte cu catârul, ca să dea de veste 
prietenelor lui Canales, trei surori necăsătorite, care-şi 
petreceau viaţa între biserică şi anghine, între rugăciuni şi 
dureri de urechi, nevralgii faciale şi junghiuri intercostale. Aflară 
ştirea. Aproape să leşine. Primiră pe general în dormitor. In 
salon li se părea primejdios. La ţară, să nu fie cu supărare, 
oaspeţii intră strigând: „Ziua bună, ziua bună” de se aude până- 
n bucătărie. Generalul povesti ceea ce i se întâmplase cu voce 
calmă, domoală, ştergându-şi o lacrimă atunci când vorbi 
despre Camila. Ele plângeau mâhnite, aşa de mâhnite că pentru 
moment uitară de propria lor durere, moartea mamei, după care 
purtau doliu mare. 

— O să vă înlesnim noi fuga, cel puţin ultimul pas, trecerea 
frontierei. Mă duc să culeg informaţii de pe la vecini... Trebuie 


să ne amintim de toţi cei care fac contrabandă... Căci vadurile 
de trecere sunt aproape toate păzite de autorităţi. 

Rostind aceste cuvinte, sora cea mare îşi întrebă din ochi 
surorile. 

— Da, domnule general, nu vă rămâne decât fuga, aşa cum 
spune sora mea; şi fiindcă nu cred să vă strice ceva provizii, mă 
duc să vi le prepar. 

La cuvintele surorii mijlocii, căreia până şi durerea de 
măsele îi fugise de spaimă, mezina adăugă: 

— Şi cum domnul general va petrece toată ziua aici, cu noi, 
eu rămân cu dânsul ca să-l ţin de vorbă şi să nu mai fie aşa de 
trist. 

Generalul privi pe cele trei surori cu recunoştinţă - ceea ce 
făceau pentru el nu putea fi plătit - rugându-le, cu glas scăzut, 
să-i ierte multa supărare ce le-o pricinuia. 

— Domnule general, nicio vorbă în plus! 

— Să nu spuneţi asta, domnule general! 

— Copilele mele, înţeleg, ştiu cât sunteţi de bune, dar am 
să vă compromit rămânând în casa voastră... 

— Bine, dar în ceea ce ne priveşte, prietenii nu prea... 
Închipuiţi-vă, acum cu moartea mamei... 

— Dar, spuneţi-mi, de ce-a murit mama? 

— Vă va povesti sora noastră, noi ne ducem să ne vedem 
de treburi... 

Vorbise sora mai mare. Apoi suspină. Avea corsetul 
înfăşurat în şorţ şi se duse să şi-l pună la bucătărie, unde sora 
mijlocie, între purcei şi păsări, pregătea proviziile. 

— N-am putut-o duce în capitală şi aici nu i-au putut 
identifica boala. Ştiţi cum se întâmplă în cazuri de astea, 
domnule general. Şi se simţea din ce în ce mai rău, biata mamă! 
A murit plângând, fiindcă ne lăsa singure pe lume.Ce puteam 
face? Dar să vedeţi ce ni s-a întâmplat după aceea: nu avem, 
materialmente, cu ce plăti doctorul, căci ne ia, pentru cele 
cincisprezece vizite făcute, cam tot atâta cât face casa asta, 
care e tot ce-am moştenit de la tata. Îngăduiţi-mi o clipă, mă 
duc să văd ce vrea însoţitorul dumneavoastră. 

Când sora cea mică plecă, Canales adormi. Ochii închişi, 
trupul ca fulgul... 

— Ce vrei, omule? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, unde-i locul acela... mă- 


nţelegeţi... 

— Mai încolo, vezi... după trăsuri... 

Somnul generalului se ţesea din linişte provincială. 
Mulţumirea câmpurilor semănate, duioşia şesurilor verzi şi a 
floricelelor simple de câmp. Dimineaţa trecu o dată cu spaima 
prepeliţelor pe care vânătorii le stropeau cu alice, cu spaima 
neagră a unei înmormântări pe care preotul o stropea cu 
agheazmă şi cu zbenguiala unui vițel neastâmpărat şi jucăuş. In 
curtea celor trei surori nemăritate avură loc, între porumbei, 
evenimente importante: moartea unui seducător, o căsătorie şi 
treizeci de împerecheri sub soare... Cum s-ar spune, mai nimic! 

Cum s-ar spune, mai nimic! ieşeau să spună porumbeii la 
uşiţele coteţului lor; cum s-ar spune, mai nimic!... 

La ora douăsprezece, cele trei surori deşteptară pe general 
pentru a prânzi. Orez cu chipilins?. Supă de vacă. Rasol. Friptură 
de pui. Prăjituri. Banane. Cafea. 

— Ziua bună!... 

Vocea delegatului  întrerupse prânzul. Surorile se 
îngălbeniră, fără să ştie ce să mai facă. Generalul se ascunse 
după o uşă. 

— Nu vă speriaţi, fetelor, că doar nu-s dracul cu unsprezece 
mii de coarne. Ce frică vă e de mine, şi doar ştiţi cât vă 
simpatizez! 

Bietelor surori le dispăruse graiul. 

— ŞI... nici aşa, din greşeală, nu-mi spuneţi să intru şi să iau 
loc... măcar pe jos?... 

Mezina oferi un scaun celei mai înalte autorităţi a satului. 

— Mulţumesc. Dar cine lua masa cu dumneavoastră? Văd 
că sunt trei farfurii cu mâncare, şi asta, a patra?... 

Cele trei femei fixară deodată ochii în farfuria generalului. 

— Da... într-adevăr... - bâigui cea mare, frământându-şi 
mâinile de teamă. 

Sora mijlocie îi veni în ajutor. 

— Nu ştim cum să vă explicăm, dar, cu toate că mama a 
murit, îi punem întotdeauna tacâmul la masă, ca să nu ne 
simţim aşa, singure... 

— Mi se pare mie că dumneavoastră o să cădeţi la spiritism! 

— Cu ce vă servim, domnule comandant? 

— Mulţumesc, nu iau nimic, nevastă-mea mi-a dat să 


52 Plantă aromatică şi narcotică, cu frunze mici, comestibilă (n.t.). 


mănânc chiar adineauri, dar nu mi-am putut face siesta pentru 
c-am primit o telegramă de la Ministerul de Interne cu ordinul 
de-a lua măsuri împotriva dumneavoastră dacă nu-l plătiţi pe 
doctor... 

— Dar, domnule comandant, nu-i drept, ştiţi şi 
dumneavoastră că nu-i drept... 

— Se poate să nu fie drept, dar când Dumnezeu 
porunceşte, dracu tace... 

— Fireşte!... exclamară cele trei femei cu lacrimile în ochi. 

— Îmi pare rău că trebuie să vin c-o chestie aşa de 
supărătoare, dar asta este şi acum ştiţi: nouă mii de pesos, casa 
sau... 

În felul în care făcu stânga-mprejur, în care le întoarse 
spatele - un spate lat cât un trunchi de ceiba” - şi în care se 
îndepărtă se simţea toată hotărârea abjectă a doctorului. 

Generalul le auzea plângând. Închiseră poarta dinspre drum 
cu zăvor şi bară, temându-se să nu se întoarcă delegatul. 
Lacrimile le cădeau, picurând, în farfurii. 

— Ce amară e viaţa, domnule general. Dumneavoastră 
sunteţi fericit că plecaţi pentru totdeauna din ţara asta! 

— Şi cu ce vă ameninţă?... o întrerupse Canales pe sora cea 
mai în vârstă care, fără să-şi şteargă lacrimile, spuse surorilor 
ei: 

— Povestiţi-i una din voi... 

— C-o scoate pe mama din mormânt... bolborosi cea mica. 

Canales se uită atent la cele trei surori şi încetă să mai 
mănânce: 

— Cum vine asta? 

— Aşa cum auziţi, domnule general, ne ameninţă c-o scoate 
pe mama din mormânt... 

— Bine, dar nu se poate... 

— Povesteşte-i... 

— Da. Trebuie să ştiţi, domnule general, că medicul pe 
care-l avem aici în sat e un ticălos fără pereche; ne spuseseră 
nouă oamenii, dar ştiţi, până nu te frigi, nu te temi de foc, aşa 
că ne-am lăsat păcălite. Ce vreţi... E greu să-ţi închipui că există 
oameni aşa de răi... 

— Mai luaţi câteva ridichi, domnule general... 

Sora mijlocie îi întinse farfuria şi în timp ce Canales se 


53 Arbore uriaş din America (n.t.) 


servea cu ridichi, mezina îşi continuă povestirea: 

— Şi ne-a prins... Trucul lui constă în a pune să se 
contruiască un cavou ori de câte ori are un bolnav în stare 
gravă; şi cum rudele la orice se gândesc numai la înmormântare 
nu... Momentul o dată sosit - aşa ni s-a întâmplat nouă - decât 
s-o bage pe mama în pământ am acceptat un loc în cavoul lui, 
fără să ştim la ce ne expunem... 

— Şi cum toată lumea ştie că suntem nişte femei singure!... 
observă cea mai mare cu glasul întretăiat de suspine. 

— Intr-un cuvânt, domnule general, în ziua în care ne 
trimise socoteala, să ne vină leşin la toate trei: nouă mii de 
pesos pentru cincisprezece vizite, nouă mii de pesos, casa asta, 
fiindcă se pare că vrea să se căsătorească, sau... 

— Sau, dacă nu-i plătim, i-a spus surorii mele - e ceva 
groaznic! - i-a spus să ne scoatem scârnăvia din cavou! 

Canales lovi cu pumnul în masă. 

— Ticălosul! 

Şi iar dădu un pumn de zăngăniră farfuriile, tacâmurile şi 
paharele. Deschidea şi-şi strângea degetele ca pentru a 
sugruma nu numai pe acel bandit cu titlu de medic, ci un întreg 
sistem social care-l facea să cadă dintr-o ruşine într-alta. 
„Pentru asta - îşi dădea el seama acum - li se promite celor 
umili împărăţia cerurilor, basme din acelea popeşti, ca să rabde 
pe toţi pungaşii ăştia. Ei bine, nu! Destul cu împărăţia gogoşilor! 
Jur că voi face o revoluţie completă, de jos în sus şi de sus în jos; 
poporul trebuie să se răscoale împotriva atâtor paraziți, 
exploatatori de diplome, trântori cărora le-ar face bine să 
lucreze pământul. Să nu mai rămână un cap nezdrobit când e 
vorba de asemenea pungaşi. Fiecare trebuie să dărâme ceva, să 
dărâme, să dărâme...” 

Fuga fu fixată pentru ora zece noaptea, în înţelegere cu 
contrabandistul, un prieten de-al casei. Generalul scrise mai 
multe scrisori, una foarte urgentă, pentru fiica lui. Indianul va 
merge, ca hamal, pe şosea. Nu-şi luară rămas bun. Caii se 
depărtară cu copitele învăluite; în cârpe. Lipite de-un perete, 
surorile plângeau în umbra unei ulicioare întunecoase. leşind la 
drumul mare, o mână opri calul generalului. Se auziră nişte paşi 
târşiţi. 

— Ce spaimă am tras, murmură contrabandistul, mi s-a 
tăiat răsuflarea! Dar n-aveţi nicio grijă, sunt nişte oameni care 


merg mai încolo, unde doctorul dă o serenadă iubitei dumnealui. 

La capătul drumului ardea o grămăjoară de lemn de brad, 
iar limbile strălucirii ei luminoase împreunau şi despărţeau 
siluetele caselor, ale arborilor şi ale celor cinci său şase oameni 
adunaţi sub o fereastră. 

— Care din ei e doctorul? întrebă generalul cu pistolul în 
mână. 

Contrabandistul struni calul, îşi ridică braţul şi arată cu 
degetul pe cel cu ghitara. O împuşcătură sfâşie aerul, şi omul 
căzu ca o banană ruptă din ciorchine. 

— Uiuu!... Ce-aţi făcut? Să fugim repede!... Or să pună 
mâna pe noi... repede... daţi pinteni!... 

— Ceea ce-ar tre-bui... să... fa-că... toţi pentru a... li-bera... 
po-porul...! răspunse Canales cu vocea întretăiată de galopul 
calului. 

Paşii animalelor deşteptară câinii, câinii deşteptară găinile, 
găinile cocoşii, cocoşii pe oameni - care reveneau la viaţă fără 
plăcere, căscând, întinzându-se, cu teamă... 

Cei care veniseră la serenadă ridicară cadavrul doctorului. 
Din casele vecine ieşiră inşi cu lanterne. Eroina serenadei nu 
putea plânge şi, buimăcită de spaimă, pe jumătate goală, cu un 
lampion chinezesc în mână, ţintuia cu ochi pierduţi negura 
nopţii ucigaşe. 

— Suntem pe lângă râu, domnule general, dar că să poţi 
trece pe aici, prin locul ăsta, trebuie să fii bărbat, nu glumă, v-o 
spune unul care se pricepe... Ah, viaţă, dac-ai fi nesfârşită!... 

— Cine vorbeşte de frică? răspunse Canales, care venea 
mai în urmă, călare pe un cal murg. 

— Vedeţi că, atunci când omul e urmărit, îl cuprind nişte 
puteri grozave. Dumneavoastră ţineţi-vă bine de mine, să nu vă 
rătăciţi! 

Peisajul era difuz, aerul era când călduţ, când îngheţat ca 
sticla. Râul bolborosea în fundul prăpastiei. 

Descălecară şi, printr-o trecătoare, coborâră aproape în 
fugă. Contrabandistul priponi animalele într-un loc cunoscut, ca 
să le reia la întoarcere. Între umbre, râul părea un şirag 
nesfârşit de pete, care reflectau lumina cerului înstelat. În jurul 
lor plutea o vegetaţie ciudată: arbori cu frunzişul ciuruit de un 
vărsat verde, cu ochi de culoarea talcului şi dinţi albi. Alături de 
ei apa şopotea în somn, opacă, răspândind miros de broască... 


Din piatră în piatră, săreau contrabandistul şi generalul, 
amândoi cu pistoalele în mâna, fără să rostească un cuvânt. 
Umbrele lor îi urmăreau ca nişte caimanF*. Caimanii, ca nişte 
umbre. li înţepau nori de insecte. Venin înaripat plutind în vânt. 
Mirosea a mare, a mare pescuită într-un năvod de pădure, cu 
toţi peştii, cu stelele, cu ramurile de corali, cu madreporii, 
abisurile şi curenţii ei... Fire lungi, vâscoase, făcute parcă din 
bale de caracatiţă, îşi legănau păienjenişul deasupra capetelor 
lor, ca un ultim semnal de viaţă. Nici fiarele nu cutezau să 
pătrundă pe-acolo pe unde treceau ei. Canales întorcea capul în 
toate părțile, pierdut în mijlocul acelei naturi fatidice, 
inabordabilă şi distrugătoare ca şi sufletul vechilor stăpânitori ai 
locurilor acelora. Un caiman care, fără îndoială, gustase carne 
de om, atacă pe contrabandist, însă acesta avu timp să sară pe- 
o altă insuliţă; generalul însă, pentru a se apăra, vru să dea 
înapoi, dar se opri ca pe marginea unui fulger când văzu că-l 
aşteaptă alt caiman, cu fălcile deschise. Clipă hotărâtoare. Fiorul 
morţii îi trecu prin tot corpul, îşi simţi părul căzut pe faţă. Limba 
i se împletici. Mâinile i se zgârciră. Urmară trei împuşcături şi 
ecoul lor încă se repeta când el, folosindu-se de fuga animalului 
rănit care-i aţinea calea, sărea pe altă piatră, viu şi nevătămat. 
Contrabandistul trase mai multe focuri. Generalul, revenindu-şi 
din spaimă, alergă să-i strângă mâna şi-şi arse degetele pe 
teava armei pe care omul o ţinea încă. 

Când se despărţiră - la frontieră - mijeau zorile. Peste 
smaraldul câmpului, peste munţii cu codri deşi, pe care păsările 
le prefăceau în cutii cu muzicuţă, şi peste păduri treceau norii - 
caimani - ducând pe spinările lor comori de lumină. 


+ Reptilă din America, asemănătoare crocodilului. Ajunge pînă la 6 metri 
lungime (n.t.). 


__ PARTEA A TREIA 
SĂPTĂMÂNI, LUNI, ANI... 


XXVIII 
VORBE ÎN ÎNTUNERIC 


Prima voce: 

— Ce zi să fie azi? 

A doua voce: 

— Adevărat, ce zi o fi? 

A treia voce: 

— Aşteptaţi... Pe mine m-au arestat vineri, va să zică 
vineri... sâmbătă... duminică... luni... luni... Dar cât e de când 
sunt aici? Zău, ce zi o fi azi? 

Prima voce: 

— Eu simt aşa... ştiţi cum? Ca şi cum am fi departe, foarte 
departe... 

A doua voce: 

— Ne-au uitat într-un mormânt dintr-un cimitir vechi, 
îngropaţi pentru totdeauna... 

A treia voce: 

— Nu vorbi aşa! 

Primele două voci: 

— Să nu vor... 

— ...bim aşa! 

A treia voce: 

— Dar să nu tăcem totuşi; tăcerea mă înspăimântă, mi se 
pare că o mână se întinde din întuneric ca să mă apuce de gât şi 
să mă sugrume. 

A doua voce: 

— La dracu, vorbeşte dumneata, povesteşte-ne cum merg 
lucrurile prin oraş, că doar eşti ultimul care l-ai văzut; ce face 
lumea, spune-ne tot ce ştii... Uneori îmi închipui că oraşul întreg 
a rămas în întuneric ca şi noi, strâns între ziduri înalte, cu 
străzile îngropate în noroiul mort al tuturor iernilor. Nu ştiu dacă 


şi vouă vi se întâmpla la fel, dar eu, la sfârşitul iernii, sufeream 
la gândul c-o să se usuce noroiul. Când vorbesc de oraş, îmi 
vine-o poftă îndrăcită de-a mânca, aş dori nişte mere de 
California... 

Prima voce: 

— Portocale, nu altceva! În schimb, eu aş fi fericit c-o 
ceaşcă de ceai fierbinte! 

A doua voce: 

— Şi când te gândeşti că în oraş totul trebuie să fie ca 
înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum noi n-am 
fi închişi aici. Tramvaiul continuă probabil să meargă. Ce oră să 
fie oare? 

Prima voce: 

— Să tot fie... 

A doua voce: 

— Habar n-am cât... 

Prima voce: 

— Să tot fie aproape de... 

A treia voce: 

— Vorbiţi, vorbiţi înainte, pe tot ce-aveţi mai scump pe 
lume, vă rog să nu tăceţi; tăcerea mă înspăimântă, mi se pare 
că o mână se întinde din întuneric ca să mă apuce de gât şi să 
mă sugrume! Şi adăugă, înfricoşat: Nu voiam să spun, dar mi-e 
teamă să nu ne bată. 

Prima voce: 

— Mugşcă-ţi limba! Trebuie să doară groaznic loviturile de 
bici. 

A doua voce: 

— Până şi nepoţii copiilor celor care-au fost biciuiţi vor simţi 
ruşinea! 

Prima voce: 

— Nu vorbeşti decât blestemăţii, mai bine-ai tăcea! 

A doua voce: 

— Pentru paracliseri totul e blestem şi păcat... 

Prima voce: 

— Da’ de unde! Ţi-au împuiat capul! 

A doua voce: 

— Spun că pentru paracliseri tot ceea ce face altul e păcat. 

A treia voce: 

— Vorbiţi, vorbiţi înainte, pe tot ce aveţi mai scump pe 


lume, vă rog să nu tăceţi, tăcerea mă înspăimântă, mi se pare 
că o mână se întinde din întuneric ca să ne apuce de gât şi să 
ne sugrume! 

În celula unde fuseseră închişi cerşetorii o noapte 
rămăseseră doar studentul şi paracliserul, peste care fusese 
adus acum şi avocatul Abel Carvajal. 

— Arestarea mea, povestea Carvajal, a avut loc în condiţii 
foarte grave pentru mine. Servitoarea, care se dusese dimineaţa 
să cumpere pâine, se întoarse cu vestea că în jurul casei erau o 
mulţime de soldaţi. Veni şi o spuse soţiei mele, soţia mea mi-a 
spus mie, dar eu nu i-am dat importanţă, crezând că, fără 
îndoială, e vorba de arestarea vreunor contrabandişti de rachiu. 
Am terminat cu bărbieritul, am făcut baie, am luat micul dejun şi 
m-am îmbrăcat, cu gândul să mă duc să-l felicit pe Domnul 
Preşedinte. Eram cât se poate de fercheş. „Bună ziua, colega, ce 
miracol să te întâlnesc!” am spus eu Procurorului militar, pe 
care-l întâlnii, în mare ţinută, pe pragul casei. „Am venit să te 
iau, îmi răspunse el; şi, grăbeşte-te, că e târziu!” Am făcut 
câţiva paşi împreună, şi când mă întrebă dacă ştiam ce făceau 
soldaţii care înconjurau casele, îi răspunsei că nu. „Ei bine, 
atunci am să-ţi spun eu: vin să te aresteze pe tine, prefăcutule!” 
L-am privit în faţă şi-am înţeles că nu glumea. In acel moment, 
un ofiţer m-a luat de braţ şi m-am pomenit în mijlocul unei 
escorte. M-au aruncat apoi în celula asta, aşa cum eram: în frac 
şi cu joben. După o pauză, adăugă: Acum vorbiţi voi, tăcerea mă 
înspăimântă, mi-e frică! 

— Vai! Ce-i asta? ţipă studentul. Paracliserul are capul rece 
ca gheaţa! 

— De unde ştii? 

— Pentru că-l pipăi şi văd că nu mai simte nimic, aşa că... 

— Nu, nu-s eu... 

— Dar atunci cine-i? Dumneata, domnule avocat? 

— Nu... 

— Atunci... e printre noi un mort! 

— Nu, nu-i un mort, sunt eu... 

— Dar cine eşti dumneata? întrebă studentul. Eşti îngheţat 
tot. 

O voce aproape stinsă răspunse: 

— Sunt unul ca şi dumneavoastră.;. 

Primele trei voci: 


— Ah! 

Paracliserul povesti avocatului Carvajal cum a dat peste el 
nenorocirea. 

— Într-o zi, ieşind din sacristie (şi, povestind, se vedea cum 
iese, aievea, din sacristia frumos rânduită, care mirosea a 
cădelniţe stinse, a lemn vechi, a aur din podoabe şi a păr de 
mort), am trecut prin biserică (şi se vedea cum trece, aievea, 
prin biserică, tulburat de prezenţa pocalului de împărtăşanie, de 
nemişcarea lumânărilor şi mişcarea muştelor) şi m-am dus să 
scot de pe uşi înştiinţarea privitoare la nişte rugăciuni care se 
făcuseră săptămâna trecută pentru Fecioara Maria, aşa cum îmi 
ceruse cineva dm parohie. Dar - ghinionul meu - cum nu ştiu să 
citesc, în locul înştiinţării am smuls hârtia cu sărbătorirea mamei 
Domnului Preşedinte, pentru care împrejurare se scoseseră şi 
sfintele taine. Atât mi-a trebuit!... M-au arestat şi m-au zvârlit în 
celula asta ca revoluţionar! 

Numai studentul păstra tăcere asupra motivelor arestării 
sale. Să vorbească despre plămânii lui bolnavi îl durea mai puţin 
decât să-şi vorbească ţara de rău. Propriile-i suferinţe îi făceau 
bine într-o oarecare măsură, căci în felul acesta uita că se 
născuse în timpul unui naufragiu, că văzuse lumina zilei între 
cadavre, că deschisese ochii într-o şcoală fără ferestre, unde-i 
stinseseră luminiţa credinţei fără să-i dea în schimb nimic; 
întuneric, haos, confuzie. 

— Vorbiţi, vorbiţi mai departe, spuse Carvajal după o lungă 
tăcere; vorbiţi mereu! 

— Să vorbim despre libertate! murmură studentul. 

— Poftim prilej! interveni paracliserul; să vorbeşti despre 
libertate în închisoare! 

— Dar bolnavii nu vorbesc de sănătate în spital? 

A patra voce spuse pe şoptite, întretăiat: 

— „„„Nu există speranţă de libertate, prieteni; suntem 
osândiţi să suferim cât va vrea Dumnezeu. Cetăţenii care doresc 
binele patriei sunt departe, unii cerşesc în ţară străină, alţii 
putrezesc în vreo groapă comună. Într-o zi, drumurile se vor 
închide, îngrozite. Arborii nu vor mai da rod ca înainte. Porumbul 
nu va mai hrăni. Somnul nu va mai odihni. Apa nu va mai răcori. 
Aerul va ajunge de nerespirat. Vor urma plăgi şi ciume, ciume şi 
plăgi, şi nu peste mult timp pământul se va cutremura şi se va 
distruge totul. De-ar vedea-o ochii mei, căci suntem un popor 


blestemat. Glasurile cerului ne strigă când tună: „Netrebnicilor, 
spurcaţilor! Părtaşi la crimă!” Pe zidurile temniţelor, sute de 
oameni şi-au lăsat creierii risipiţi de gloanţele ucigaşe. Marmura 
palatului e umedă de sângele nevinovaţilor. Unde să întorci ochii 
în căutarea libertăţii? 

Paracliserul: 

— Către Dumnezeu, care e atotputernic. 

Studentul: 

— De ce, atunci, nu răspunde?... 

Paracliserul: 

— Fiindcă asta e preasfânta lui vrere... 

Studentul: 

— Ce păcat! 

A treia voce: 

— Vorbiţi, vorbiţi înainte, vorbiţi mereu, pe tot ce-aveţi mai 
scump pe lume; tăcerea mă înspăimânta, mi-e frică, mi se pare 
că o mână se întinde din întuneric ca să ne apuce de gât şi să 
ne sugrume! 

— Mai bine să ne rugăm... 

Vocea  paracliserului pulveriza resemnarea creştină în 
cuprinsul celulei. Carvajal, care trecea în cartierul său drept 
liberal şi mare mâncător de popi, murmură: 

— Să ne rugăm... 

Dar studentul interveni: 

— Ce-i asta „să ne rugăm”? Nu trebuie să ne rugăm deloc! 
Ci să încercăm să spargem uşa asta şi să mergem la revoluţie! 

Braţele cuiva pe care nu-l vedea îl striviseră puternic, şi pe 
obraz simţi înţepătură de perie a unei bărbi îmbibate de lacrimi: 

— Bătrânul profesor al Colegiului San José de Los Infantes 
poate muri liniştit, căci nu s-a pierdut totul într-o ţară unde 
tineretul vorbeşte astfel! 

A treia voce: 

— Vorbiţi, vorbiţi, vorbiţi înainte! 


XXIX 
CONSILIU DE RĂZBOI 


Dosarul procesului intentat lui Canales şi Carvajal pentru 
rebeliune, complot şi trădare, cu tot felul de circumstanţe 
agravante, se umflă mereu şi-şi spori numărul foilor în aşa 


măsură, încât era cu neputinţă să-l citeşti dintr-o dată. 
Paisprezece martori declarară toţi, sub jurământ, că, aflându-se 
în noaptea de 21 aprilie la Portalul Domnului, loc în care se 
adunau să doarmă, ca de obicei, fiind săraci din cale-afară, 
văzură pe generalul Eusebio Canales şi pe avocatul Abel 
Carvajal aruncându-se asupra unui ofiţer care, identificat, s-a 
dovedit a fi colonelul José Parrales Sonriente. În ciuda rezistenţei 
pe care acesta, ca un leu, le-o opusese în lupta dusă corp la 
corp, neputând să se apere cu armele, fiind atacat cu forţe 
superioare şi prin surprindere, colonelul fu strangulat. Mai 
declarau că, o dată săvârşit asasinatul, avocatul Carvajal se 
adresă generalului Canales în termenii următori sau în alţii 
asemănători: „Acum c-am scăpat de «omul cu măgăriţa», 
comandanții cazărmilor nu vor mai avea nimic împotrivă să 
predea armele şi să vă recunoască pe dumneavoastră, domnule 
general, ca şef suprem al armatei. Să ne grăbim, deci, că se va 
face ziuă şi să ducem vestea celor adunaţi în casa mea, ca să 
purceadă la capturarea şi omorârea Preşedintelui republicii şi la 
formarea unui nou guvern.” 

Carvajal nu-şi revenea din uimire. Fiecare pagină din dosar 
îi rezerva o surpriză. Nu, mai degrabă îi stârnea râsul. Dar 
acuzarea era prea gravă ca să râdă. Şi continua să citească. 
Citea la lumina unei ferestre ce dădea spre o curte îngustă. Se 
afla în săliţa fără mobilă a condamnaților la moarte. În noaptea 
aceea trebuia să se întrunească consiliul de război al ofiţerilor 
superiori care urmau să judece cauza. Îl lăsaseră acolo singur cu 
dosarul, ca să-şi pregătească apărarea. Dar aceasta numai în 
ultima clipă. li tremura tot corpul. Citea fără să înţeleagă şi fără 
să se oprească, chinuit de umbra care-i devora manuscrisul, 
cenuşă umedă ce i se risipea puţin câte puţin printre mâini. Nu 
izbuti să citească mare lucru. Soarele scăpătă, lumina se stinse 
şi o spaimă de astru care moare i se aşeză, ca un nor, peste 
ochi. Ultimul rând, două cuvinte, o rubrică, o dată, o foaie... În 
zadar încercă să vadă numărul foii; asemeni unei pete de 
cerneală neagră, noaptea se răspândea peste coli, şi el, sleit de 
puteri, rămase plecat peste dosar, ca şi cum, în loc de-a i-l fi dat 
să-l citească i l-ar fi legat de gât înainte de a-l arunca într-o 
prăpastie. Lanţurile deţinuţilor de drept comun răsunau de-a 
lungul curților pustii, iar mai departe se auzea înăbuşit zgomotul 
vehicolelor de pe străzile oraşului. 


— Doamne-Dumnezeule, bietul meu trup îngheţat are mai 
multă nevoie de căldura şi ochii mei de lumină decât toţi 
oamenii de pe emisfera pe care urmează, acum, s-o lumineze 
soarele. Dacă ei mi-ar cunoaşte durerea, mai miloşi decât tine, 
Doamne, mi-ar da înapoi soarele, ca să termin de citit... 

Pipăind, număra şi renumăra foile pe care nu le citise. 
Nouăzeci şi una. Trecea şi retrecea vârful degetelor peste 
paginile de hârtie groasă, încercând, în disperarea lui, să 
citească ca orbii. 

In ajun îi aduseseră în secţia a doua de poliţie a 
Penitenciarului central bine păzit, într-o trăsură închisă, în plină 
noapte; totuşi, atât de mult îl bucură să se vadă, să se audă, să 
se simtă pe stradă, încât crezu, pentru o clipă, că-l duc acasă; 
cuvântul i se pierdu în gura amară, între veselie şi lacrimi. 

Zbirii îl găsiră cu dosarul pe braţe şi cu dulceata străzilor 
umede în gură, îi smulseră hârtiile şi, fără să-i adreseze un 
singur cuvânt, îl împinseră în sala unde era întrunit consiliul de 
război. 

— Dar, domnule Preşedinte, îndrăzni să spună Carvajal 
generalului care prezida consiliul, cum aş putea să mă apăr 
dacă nici măcar nu mi s-a dat timp ca să citesc dosarul? 

— Noi nu putem face nimic în această privinţă, îi răspunse 
generalul, termenele legale sunt scurte, orele trec şi chestiunea 
e urgentă. Noi suntem chemaţi numai să pronunţăm sentinţa. 

Ceea ce urmă după aceea fu pentru Carvajal ca un vis, 
jumătate rit, jumătate comedie bufă. El era principalul actor şi-i 
privea pe toţi din leagănul înalt al morţii, înfiorat de golul 
duşmănos care-l înconjura. Totuşi nu era înspăimântat; nu 
simţea nimic; neliniştea i se ştergea sub pielea-i amorţită. Va 
trece drept un om viteaz. Masa tribunalului era acoperită cu 
drapelul naţional, aşa cum prescria regulamentul. Uniforme 
militare. Citirea hărtiilor. Multe hârtii. Jurăminte. Codul militar, 
ca o piatră, pe masă, pe drapel. Cerşetorii ocupau băncile 
martorilor. Labă-goală, cu figura lui veselă de beţiv, ţeapăn, 
pieptănat, cârlionţat, ştirb, nu pierdea niciun cuvânt din ceea ce 
se citea, niciun gest al Preşedintelui tribunalului. Salvador-tigrul 
urmărea dezbaterile cu demnitatea unei gorile, scobindu-şi, 
între timp, nasul turtit şi dinţii ca grăunţele. Gura îi atârna de 
urechi. Văduvioara, înalt, osos, sinistru, îşi schimonosea faţa-i ca 
de cadavru, surâzând membrilor tribunalului. Lulo, rotofei, cu 


faţa brăzdată, pitic, cu accese când de râs, când de mânie, 
apucat sau de dragoste sau de ură, închidea ochii şi-şi astupa 
urechile ca să se ştie că nu vrea să vadă şi să audă nimic din 
ceea ce se petrecea acolo. Don Juan, înfofolit în nelipsita lui 
redingotă zdrenţăroasă, mărunţel, îngândurat, cu 
îmbrăcămintea lui pe jumătate uzată, care respira încă o 
oarecare bunăstare burgheză: cravată lată de jachetă, îmbibată 
cu toate sosurile, pantofi de lac cu tocurile tocite, cămaşă cu 
plastron şi manşete detaşabile, iar ca ultimă trăsătură de 
eleganţă de mare senior, pălărie de paie şi o surzenie completă. 
Don Juan, care nu auzea nimic, număra soldaţii aşezaţi de-a 
lungul pereţilor, la doi paşi unul de altul. Alături de el stătea 
Ricardo zis şi Muzicantul, care-avea capul şi parte din faţă 
acoperite cu o batistă colorată, nasul roşu şi o barbă ca o 
mătură, murdară de resturi de mâncare. Muzicantul vorbea 
singur, cu ochii aţintiţi asupra pântecelui umflat al surdo-mutei, 
care lăsa să-i cadă saliva pe bănci şi se scărpina de păduchi la 
subsuoara stângă. După surdo-mută venea Papagalul, un negru 
cu o singură ureche, iar după acesta, Otreapa, o femeie sfrijită, 
chioară, mustăcioasă şi mirosind a saltea veche. 

După citirea actului de acuzare, Procurorul, un militar cu 
părul tuns ca peria, cu capul mic, cu gulerul vestonului de două 
ori mai larg decât gâtul, se ridică în picioare, cerând ca acuzatul 
să fie condamnat la moarte. Carvajal se întoarse să se uite la 
membrii tribunalului, căutând să vadă dacă erau în toate 
minţile. Primul de care dădu cu ochii era din cale-afară de beat. 
Pe drapel, mâinile lui negricioase se profilau ca mâinile celor 
care „trag” la roata norocului pe la bâlciurile săteşti. Urma un 
ofiţer foarte oacheş, de asemenea turmentat. lar Preşedintele, 
care făcea impresia unui desăvârşit alcoolic, aproape cădea pe 
jos de beat. _ 

Nu putu să se apere. Incercă să spună câteva cuvinte, dar 
imediat avu dureroasa impresie că nu-l auzea nimeni - şi, într- 
adevăr, nu-l auzea nimeni. Vorba i se fărâmiţa în gură ca o 
bucată de pâine muiată. 

Sentința, redactată şi scrisă de mai înainte, părea ceva 
imens, covârşitor, faţă de cei care o „pronunţau”, simpli 
executanţi, păpuşi de aur şi pastramă; faţă de cerşetorii cu ochi 
de broască şi umbră de şerpi, care pătau cu rotogoale negre 
podeaua de dale portocalii; faţă de soldăţaşii care-şi sugeau 


cureaua chipiului; faţă de mobilele tăcute, ca şi cele din casele 
unde s-a săvârşit o crimă. 

— Declar recurs împotriva sentinţei! strigă Carvajal cu voce 
groasă şi răguşită, îngropată până-n fundul gâtului. 

— Lasă-te de glume, îi replică Procurorul, aici nu are curs 
recursul; ce să ne mai pierdem vremea cu fleacuri? 

Un pahar de apă imens, pe care-l putu lua fiindcă avea 
imensitatea în mâini, îl ajută să înghită ceea ce încerca să 
expulzeze din corpul lui: ideea suferinţei, a mecanismului morții, 
ciocnirea dintre gloanţe şi oase, sângele de pe pielea vie, ochii 
îngheţaţi, rufele călduţe, pământul. Dădu înapoi paharul cu 
teamă şi rămase cu mâna întinsă, până când găsi puterea de-a 
se hotări să facă o mişcare. Nu primi ţigara pe care i-o oferiră. 
Îşi ciugulea gâtul cu degete tremurătoare, lăsând să rătăcească 
pe zidurile văruite ale sălii o biată privire fără spaţiu, desprinsă 
din palidul ciment al feţei sale. 

Printr-un coridor îngust, plin de curenţi de aer, îl duseră mai 
mult mort decât viu. Avea gura amară, picioarele moi şi câte o 
lacrimă mare în colţul fiecărui ochi. 

— Hai, bea o înghiţitură, îi spuse un locotenent cu ochi de 
cocor. 

Duse sticla la gura pe care şi-o simţea nemăsurat de mare 
şi bău. 

— Locotenente, se auzi o voce din întuneric, mâine vei face 
parte din plutonul de execuţie. Avem ordin să nu arătăm niciun 
fel de bunăvoință faţă de delicvenţii politici. 

După câţiva paşi, îl îngropară într-o celulă de trei metri 
lungime pe doi şi jumătate lăţime, în care se aflau doisprezece 
oameni condamnaţi la moarte, neputând să se mişte din lipsă 
de spaţiu, înghesuiți unii în alţii ca sardelele. Carvajal fu 
numărul 13. După plecarea soldaţilor, respiraţia apăsătoare a 
acelei mase de oameni în agonie umplu dintr-o dată tăcerea 
subteranei pe care-o tulburau ţipetele, venite din depărtare, ale 
unuia ce fusese zidit de viu. 

De două sau de trei ori se trezi Carvajal numărând, 
mecanic, ţipetele acelui nefericit condamnat să moară de sete: 
Şaizeci şi două!... Şaizeci şi trei!... Şaizeci şi patrul!... 

Mirosul murdăriei răscolite şi lipsa de aer îl năuciră şi, închis 
în el, smuls din acel grup de fiinţe umane, număra tipetele celui 
zidit de-a lungul prăpăstiilor infernale ale deznădejdii. 


Lucio Vâsquez se plimba afară, prin faţa celulelor, cu faţa 
galbenă ca şofranul - avea icter - cu unghiile şi ochii de 
culoarea frunzelor de stejar toamna. În mizeria în care se afla, îl 
susţinea numai ideea de-a se răzbuna într-o zi pe Genaro Rodas, 
pe care-l socotea cauza nenorocirii lui. Întreaga-i existenţă se 
hrănea din această îndepărtată speranţă neagră şi dulce ca 
turtele cu melasă. Ar fi aşteptat o veşnicie, numai să se poată 
răzbuna - atâta noapte neagră adăpostea în fiinţa lui de vierme 
orb - şi numai viziunea cuţitului care spintecă măruntaiele şi 
lasă o rană ca o gură căscată mai limpezea puţin gândurile-i 
otrăvite. Cu mâinile înţepenite de frig, nemişcat ca o ramă de lut 
galben, ceas cu ceas savura Vásquez ideea răzbunării. Să-l 
omoare! Să-l omoare! Şi, ca şi cum l-ar fi avut pe duşman 
aproape, sfâşia întunericul cu mâna, simţea mânerul îngheţat al 
cuţitului, şi ca o fantomă care face repetiţia unor anumite 
gesturi, se năpustea, în imaginaţie, asupra lui Rodas. 

Ţipătul celui zidit îl făcea să tremure. 

— Per dio, per favor... aaapă! Apă! Apă! Apă! 

Cel zidit de viu se năpustea asupra uşii care fusese 
desfiinţată, pe din afară, de un zid de cărămizi. Se năpustea 
asupra zidurilor, asupra podelei. 

— Apă, Tineti! Apă, Tineti! Apă, per dio, ap a, per favori, 
Tineti! 

Secate lacrimile, secată saliva, fără nimic umed, fără nimic 
răcoritor, cu gâtlejul numai spini şi jăratic, învârtindu-se, 
învârtindu-se necontenit într-o lume ameţitoare de lumini şi de 
pete albe, ţipătul lui revenea mereu, lovea ca un ciocan. 

— Apă, Tineti! Apă, Tineti! 

Un chinez cu faţa ciupită de vărsat îngrijea deţinuţii. Din 
secol în secol, trecea ca o ultimă răsuflare a vieţii. Exista oare 
aievea acea fiinţă ciudată, semidivină, sau era o închipuire de-a 
lor, a tuturora? Murdăriile călcate în picioare şi ţipătul celui zidit 
de viu îi ameţea şi, poate - cine ştie? - acel înger binefăcător 
era numai o viziune fantastică. 

— Apă, Tineti! Apă, Tineti! Per dio, per favori, apă, apă, apă! 

lar acel du-te-vino al soldaţilor care intrau şi plecau, 
tropăind cu bocancii pe lespezi, continua; şi dintre ei, câte unii 
răspundeau, chicotind, celui zidit de viu: 

— Tirolezule, tirolezule! Ai înghiţit papagalul care vorbea 


55 Pentru Dumnezeu, vă rog... (it.) (n.t.). 


stâlcit? 
— Apă, per dio, per favori, apă, signori, apă, per favori! 
Vásquez îşi mesteca răzbunarea, şi ţipătul italianului lăsa în 
aer o sete de burete stors. O salva de focuri de puşcă îi tăie 
răsuflarea; începeau execuțiile. Să tot fi fost ora trei dimineaţa. 


d XXX 
CĂSĂTORIE „IN EXTREMIS” 


— O bolnavă pe moarte la vecini! 

Din fiecare casă ieşi câte o fată bătrână. 

— O bolnavă pe moarte la vecini! 

Cu figură de recrut şi cu gesturi de diplomat, ieşi din Casa 
celor doua sute o femeie numită Petronila, care, în lipsă de altă 
atracţie, ar fi putut, cel puţin, să se numească Berta. Cu 
veşminte de epocă merovingiană“ şi cu faţa gălbejită ieşi, tot 
de la Cele două sute, altă prietenă, al cărei nume era Silvia. Cu 
corsetul sau mai bine zis cu armura înfiptă în carne, cu pantofii 
strângându-i bătăturile şi cu lanţul de ceas petrecut în jurul 
gâtului ca o funie de spânzurătoare, mai veni la faţa locului şi o 
cunoştinţă de-a Silviei, numită Engracia. Cu capul în formă de 
inimă - ca viperele - răguşită, scundă şi bărbătoasă, se adăugă 
şi o vară a Engraciei - nu mai groasă decât un picior al acesteia 
- foarte amatoare de a povesti calamităţile relatate prin 
almanahuri, de-a anunţa sosirea cometelor, a Anticristului şi-a 
vremurilor în care, potrivit profeților, bărbaţii se vor căţăra în 
copaci de frică femeilor prea îndrăzneţe, iar acestea se vor urca 
după ei ca să-i dea jos. 

O bolnavă pe moarte la vecini! Ce veselie! N-o gândeau 
lămurit, dar aproape c-o spuneau, bucurându-se cu voce 
dulceagă de un eveniment din care, oricât ar tăia ele cu 
foarfecele bârfelii, va rămâne destulă şi chiar prea multă pânză 
pentru ca fiecare să croiască faptul pe măsura ei. 

Masacuata le primea. 

— Surorile mele sunt gata, anunţa Petronila, fără să spună 
însă pentru ce erau gata. 

— Cât despre îmbrăcăminte, dacă, e nevoie, puteţi conta, 
bineînţeles, pe mine, observa Silvia. 


56 Epoca primei dinastii regale în Franţa, care-şi trage numele de la Merovec, 
primul rege (448—458) şi se încheie cu Childeric al III-lea, în anul 751 (n. r.). 


lar Engracia, mica Engracia, care atunci când nu mirosea a 
pomadă răspândea un miros de supă de vacă, adăuga, rostind 
cuvintele pe jumătate, sufocată de corset: 

— După ce mi-am terminat ora de rugăciune, am spus şi-un 
salve pentru sufletele din purgatoriu, căci cred că e de mare 
trebuinţă! 

Vorbeau cu glas scăzut, îngrămădite în camera din fundul 
prăvăliei, încercând să nu tulbure tăcerea care învăluia patul 
bolnavei ca un produs farmaceutic şi să nu supere nici pe 
domnul care veghea acolo zi şi noapte. Un domn foarte bine. 
Foarte bine. Se apropiau de pat în vârful picioarelor, dar mai 
mult pentru a vedea faţa domnului aceluia decât pentru a vedea 
ce-i cu Camila - spectru cu gene lungi, cu gâtul alb, slab şi cu 
părul răvăşit; şi cum bănuiau că e ceva la mijloc - ce act de 
devotament nu ascunde ceva la mijloc? - nu se liniştiră până nu 
izbutiră să smulgă patroanei secretul. Era logodnicul ei. 
Logodnicul ei! Logodnicul ei! Va să zică asta era! Va să zică era 
logodnicul ei! Şi fiecare repetă cuvântul acesta de aur, afară de 
Silvia; aceasta plecă pe furiş, îndată ce auzi că bolnava, Camila, 
e fata generalului Canales, şi nu se mai întoarse. Nu voia să aibă 
nicio legătură cu duşmanii guvernului. „O fi domnul acela 
logodnicul ei - îşi spunea - şi o fi şi foarte bun prieten cu 
Preşedintele, dar eu sunt sora fratelui meu şi fratele meu e 
deputat şi, Doamne fereşte, l-aş putea compromite.” In stradă, 
ea continuă să repete: „Doamne fereşte!” 

Chip-de-înger nu dădu atenţie fetelor acelora bătrâne care, 
în marea lor milostenie, nu numai c-o vizitau pe bolnavă, dar se 
apropiau şi de logodnic, dornice să-l consoleze. Le mulţumi fără 
să audă ce-i spuneau - vorbe goale - cu tot sufletul atent la 
geamătul mecanic, înfiorător, agonic al Camilei. Nu răspunse 
nici la efuziunea cu care-i strângeau mâinile. Doborât de durere, 
simţea cum îi pătrunde frigul în oase. Senzaţie de ploaie şi de 
amorţire în membre, de contopire cu fantomele din preajmă, 
invizibile, într-un spaţiu mai cuprinzător decât viaţa, în care 
aerul era singur, lumina singură, umbra singură şi singure 
lucrurile. 

Doctorul îi sfărâmă cercul gândurilor: 

— Atunci, doctore... 

— Numai o minune! 

— O să mai veniţi, nu? 


Masacuata nu stătea locului nicio clipă, şi tot nu-i ajungea 
timpul. Spăla acuma pentru alţii, muia rufele vecinilor dis-de- 
dimineaţa, apoi se ducea la penitenciar cu mâncarea pentru 
Vásquez, despre care nu reuşea să afle nimic; la întoarcere 
săpunea, limpezea şi întindea rufele, şi-n timp ce se uscau, 
alerga acasă, unde deretica şi făcea şi alte multe treburi: 
Schimba bolnava, aprindea lumânări sfinţilor, îl silea pe Chip-de- 
înger să mănânce câte ceva, îl primea pe doctor, mergea la 
farmacie, suporta „moliile de biserică”, cum le spunea ea fetelor 
bătrâne, şi se certa cu patroana plăpumăriei. „Plăpumi pentru 
trântori!” striga în poarta prăvăliei, făcând un gest de dispreţ ca 
şi cum ar alunga muştele cu o cârpă. „Plăpumi pentru trântori!” 

— Numai o minune! 

Chip-de-înger repetă cuvintele medicului. O minune, 
continuarea arbitrară a ceea ce e pieritor. Simţea nevoia să-i 
strige lui Dumnezeu ca să săvârşească minunea, în timp ce 
lumea i se scurgea printre degete, inutilă, potrivnică, nesigură, 
fără raţiunea de-a fi. 

Şi toţi aşteptau deznodământul dintr-un moment într-altul. 
Urletul unui câine, o bătaie în uşă, dangătul clopotului de la 
biserica La Merced îi făceau să-şi facă cruce şi să exclame, între 
două suspine: 

— Şi-a dat sufletul!... Da, i-a sunat ceasul! Săracul 
logodnic!... Ce să-i faci?! Facă-se voia Domnului! Ce-i omul, 
când stai să te gândeşti! 

Petronila povestea întâmplările acestea unuia din oamenii 
aceia care îmbătrânesc păstrându-şi o faţă de adolescent, 
profesor de engleză şi de alte anomalii, numit în mod familiar 
Tícer”. Ea voia să ştie dacă însănătoşirea Camilei se putea 
obţine prin mijloace supranaturale, şi Ticer trebuia s-o ştie, 
pentru că, pe lângă lecţiile de engleză, îşi petrecea timpul liber 
studiind teozofia, spiritismul, magia, astrologia, hipnotismul şi 
ştiinţele oculte. Inventase chiar şi o metodă pe care o intitulase 
„Cum se pot găsi, prin mijloace vrăjitoreşti, comorile ascunse în 
casele bântuite de fantome”. Niciodată nu putuse să-şi explice 
Ticer pasiunea lui pentru necunoscut. De tânăr vădise porniri 
ecleziastice, dar o femeie căsătorită, experimentată şi energică 
se interpuse între el şi psalmii pe care trebuia să-i cânte. Lepădă 
sutana şi, fără veşmintele lui preoţeşti, se simţi zăpăcit şi 


7 De la englezescul teacher, care înseamnă profesor (n.t.). 


singur. Părăsi seminarul pentru şcoala de comerţ, pe care ar fi 
terminat-o cu succes dacă n-ar fi trebuit să fugă de-acolo din 
pricina unui profesor de contabilitate. Mecanica îi deschise 
braţele ei negre de funingine - mecanica inferioară, a fierăriilor - 
şi intră ca mânuitor de foale într-un atelier din apropierea casei, 
dar, neobişnuit cu munca şi având şi-o constituţie delicată, 
părăsi repede meseria. Ce nevoie avea el de meserie, el, 
singurul nepot al unei doamne foarte bogate, care voise să-l 
dedice preoţiei şi care, cu toate cele întâmplate, nu renunţase 
încă, sărăcuţa de ea, la această intenţie? „Intoarce-te la 
biserică, îi spunea, şi nu-ţi mai pierde vremea zadarnic; 
întoarce-te la biserică, nu vezi că lumea te dezgustă, că eşti pe 
jumătate înnebunit şi slab ca un mieluşel? C-ai încercat de 
toate, dar nu te mulţumeşte nimic; ai fost militar, muzicant, 
toreador!... Ei bine, dacă nu vrei să fii preot, fă-te atunci 
profesor. Dă lecţii, să zicem, de engleză. Dacă Domnul nu te-a 
ales, alege-i tu pe copii; engleza-i mai uşoară decât latina şi mai 
folositoare, iar cine dă lecţii de limba engleză e bănuit de elevi 
c-o şi vorbeşte, chiar dacă ei nu-l înţeleg; cu atât mai mult cu 
cât nu-l înţeleg.” 

Petronila cobori vocea, aşa cum făcea întotdeauna când 
destăinuia cuiva vreun secret. 

— Mai e un logodnic la mijloc, Ticer, un logodnic care-o 
adoră, o idolatrizează şi care, deşi a răpit-o, a respectat-o, 
aşteptând binecuvântarea bisericii. Un asemenea lucru nu se 
vede în toate zilele. 

— Şi astăzi mai puţin ca oricând, fata mea! adăugă trecând 
prin sală, cu un buchet de trandafiri în mână, cea mai înaltă 
femeie din Casa celor două sute, aşa de înaltă, încât părea că 
propriu-i corp îi serveşte drept scară. 

— Ticer, un logodnic care-a îngrijit-o zi şi noapte şi care, 
fără îndoială, va muri o dată cu ea. 

— Şi dumneata, Petronila - Ticer vorbea încet şi gros - spui 
că domnii medici de la facultate s-au declarat neputincioşi de-a 
o smulge din braţele Parcelor58? 

— Da, domnule, neputincioşi de trei ori au condamnat-o. 

— Şi, Nila, dumneata spui că numai o minune o poate 
salva? 


58 Cele trei divinităţi care, potrivit mitologiei greco-romane, răsuceau firul 
vieţii muritorilor: una ţinea furca, alta torcea, iar a treia tăia firul (n.t.). 


— Desigur... iar logodnicul e într-o stare de ţi se rupe inima. 

— Ei bine, eu am cheia; vom provoca minunea. Morţii nu i 
se poate împotrivi decât iubirea, pentru că amândouă sunt 
deopotrivă de puternice, aşa după cum spune Cântarea 
Cântărilor, şi dacă, după cum mi-ai spus, logodnicul acestei 
domnişoare o adoră, dacă o iubeşte adânc, din tot sufletul şi cu 
tot trupul, dacă o iubeşte cu gândul de-a se căsători, ar putea-o 
salva de la moarte săvârşind taina căsătoriei. Potrivit teoriei 
mele despre grefe, aceasta e singura soluţie care poate folosi în 
acest caz. 

Petronila fu cât pe-aci să leşine în braţele lui Ticer. Răscoli 
toată casa, se duse pe la prietene, o puse în mişcare pe 
Masacuata, însărcinând-o să vorbească cu preotul, şi în aceeaşi 
zi Camila şi  Chip-de-înger se  căsătoriră pe pragul 
necunoscutului. Cu mâna-i dreaptă, înfierbântată, favoritul 
strânse pe aceea a Camilei, lungă, subţire şi rece ca un cuţit de 
fildeş, în timp ce preotul citea cuvintele latine sacramentale. 
Asistau „cele două sute”, Engracia şi Ticer, îmbrăcat în negru. 
La terminarea ceremoniei Ticer exclamă: 

— Make thee another self, for love me!...% 


XXXI . 
SANTINELE DE GHEAȚĂ 


În vestibulul penitenciarului străluceau baionetele soldaților 
din gardă aşezaţi faţă-n faţă pe două rânduri, asemeni 
călătorilor într-un vagon întunecat. Dintre vehicolele care 
treceau, se opri brusc o trăsură. Vizitiul, lăsându-se pe spate ca 
să poată trage de hățuri cu mai multă putere, se legăna dintr-o 
parte în alta ca o păpuşă din cârpe murdare, mormăind printre 
dinţi o înjurătură. Încă niţel şi ar fi căzut. Peste zidurile netede şi 
înalte ale clădirii sinistre alunecă scârţâitul roţilor oprite de 
frâne, şi un individ pântecos, care abia atingea pământul cu 
picioarele-i scurte, se dădu jos din trăsură, încet-încet. Vizitiul, 
simțind că trăsura se uşurează de greutatea Procurorului militar, 
strânse ţigara stinsă între buzele lui uscate - ce fericire să 
rămână singur cu caii! - lăsă hăţurile moi şi trase alături, ca să 
aştepte lângă o grădiniţă rece şi încremenită ca însăşi trădarea, 


59 De dragul meu, caută de te schimbă!... (Engl.) (n. r.). 


tocmai în momentul în care îngenunche o femeie la picioarele 
Procurorului, implorându-l s-o asculte. 

—  Ridicaţi-vă, doamnă! Aşa nu vă pot asculta; nu, nu, 
ridicaţi-vă, vă rog... Cum nu am onoarea să vă cunosc... 

— Sunt soţia avocatului Carvajal... 

— Ridicaţi-vă... 

Ea îi tăie cuvântul: 

— Ziua şi noaptea, la orice oră, la dumneavoastră acasă, la 
mama dumneavoastră, la birou, în toate părţile, v-am căutat 
fără a izbuti să vă întâlnesc. Numai dumneavoastră ştiţi ce s-a 
întâmplat cu bărbatul meu, numai dumneavoastră ştiţi, numai 
dumneavoastră îmi puteţi spune! Unde e? Ce-i cu el? Spuneti- 
mi, vă rog, dacă-i viu! Spuneţi-mi, vă rog, că e viu! 

— Tocmai, doamnă... Consiliul de război care va judeca 
procesul colegului meu a fost citat de urgenţă pentru noaptea 
aceasta. 

— Aaah! 

De bucurie, buzele ei rămaseră întredeschise, înfiorându-se 
ca acelea ale unei răni. Va să zică trăieşte! Vestea se împleti cu 
speranţa. Viu!... Şi cum e nevinovat, în curând liber... 

Dar Procurorul, fără să-şi schimbe expresia rece a feţei, 
adăugă: 

— Situaţia politică a ţării nu permite guvernului niciun fel de 
clemenţă faţă de duşman. E singurul lucru pe care vi-l pot 
spune, doamnă. Duceţi-vă la Domnul Preşedinte şi imploraţi-l 
pentru viaţa soţului dumneavoastră, care poate fi condamnat la 
moarte şi împuşcat, conform legii, în termen de douăzeci şi 
patru de ore. 

— Vă... vă... vă... implor... 

— Legea e deasupra oamenilor, doamnă, şi în afară de 
cazul când Domnul Preşedinte îl graţiază... 

— Vă... vă... 

Nu putu spune mai mult. Albă ca şi batista pe care-o sfâşia 
cu dinţii, rămase încremenită, absentă, frângându-şi mâinile. 

Procurorul intră pe poarta înţesată de baionete. Strada, 
însufleţită pentru moment de trecerea trăsurilor care se 
întorceau de la plimbarea făcută în oraş, pline de doamne şi 
domni eleganţi, rămase singură şi obosită. Un tren minuscul 
apăru pe o stradelă între scântei şi fluierături şi dispăru 
şchiopătând pe şine... 


— Vă... vă... 

Nu putu spune mai mult. Un cleşte de gheaţă, cu neputinţă 
de sfărâmat, îi strângea gâtul, iar trupul părea că-i alunecă de la 
umeri spre pământ. Nu mai era decât o rochie goală - cu cap, 
mâini şi picioare. Auzi huruitul unei trăsuri care mergea pe 
stradă. O opri. Când îşi încovoiară capul şi se traseră îndărăt ca 
pentru a face un salt, caii se îngroşară ca nişte lacrimi. Porunci 
vizitiului s-o ducă la vila Domnului Preşedinte cât mai repede cu 
putinţă, dar graba ei, deznădăjduita ei grabă era aşa de mare, 
încât, deşi caii goneau din răsputeri, ea cerea mereu vizitiului 
să-i zorească şi mai tare... Acum ar fi trebuit să fie acolo... Să 
mâne mai repede... Trebuia să-şi salveze bărbatul... Mai 
repede... Mai repede... Mai repede... Smulse biciul din mâna 
vizitiului... Trebuia să-şi salveze bărbatul... Biciuiţi fără milă, caii 
porniră şi mai repede... Biciul le ardea spinările... să-şi salveze 
bărbatul... Ar fi trebuit să fie acolo... Dar trăsura nu mergea, ea 
simţea că nu merge, că roţile se învârtesc în jurul osiilor 
adormite fără să înainteze, că rămân mereu în acelaşi punct... 
Dar ea trebuia să-şi salveze bărbatul... Da, da, da - i se despleti 
părul - să-l salveze... - i se sfâşie bluza - ...să-l salveze... dar 
trăsura nu mergea, ea simţea că nu merge, mergeau numai 
roţile dinainte, ea simţea că partea dinapoi rămâne în urmă, că 
trăsura se lungea ca burduful unui aparat de fotografiat şi caii 
se vedeau tot mai mici..! Vizitiul îi smulsese biciul din mână. Nu 
putea continua astfel... Da, da, da... Ba da... ba nu... ba da... ba 
nu... Dar de ce nu?... Cum, nu?... Ba da... Ba nu... Îşi smulse 
inelele, broşa, cerceii, brăţara şi le aruncă vizitiului în buzunarul 
hainei, implorându-l să nu oprească trăsura. Trebuia să-şi 
salveze bărbatul. Şi nu mai ajungeau odată... Să ajungă, să 
implore şi să-l salveze, dar nu mai ajungeau... Pietre, gropi, praf, 
noroi uscat, ierburi, şi nu mai ajungeau... Stăteau nemişcaţi ca 
sârmele de telegraf, ba mergeau chiar înapoi ca stâlpii de 
telegraf, ca tufişurile de chi/ca“ şi de urzici, ca ogoarele 
nesemănate, ca lucirile aurite ale amurgului, ca răspântiile 
singuratice şi ca boii nemişcaţi. 

În sfârşit cotiră către reşedinţa prezidenţială pe un drum 
care se pierdea între arbori şi trestii de zahăr. O înăbuşeau 
bătăile inimii. Drumul trecea printre căsuţele unui orăşel curat şi 
pustiu. Începură să întâlnească trăsuri care se întorceau de la 


50 Arbust balsamic, cu frunze verzi de culoare deschisă şi flori galbene (n.t.). 


domeniile prezidenţiale - landouri, caleşti, su/kys*! - ocupate de 
persoane cu feţe şi haine foarte asemănătoare. Zgomotul se 
apropia, zgomotul roţilor pe pietrele pavajului, zgomotul făcut 
de copitele cailor... Şi nu mai ajungeau, nu mai ajungeau 
odată... Pe lângă cei care se întorceau în trăsuri - funcţionari în 
disponibilitate şi militari de grade inferioare, corpolenţi şi bine 
îmbrăcaţi - reveneau, pe jos, fermieri chemaţi urgent de Domnul 
Preşedinte cu luni în urmă, ţărani cu nişte pantofi ca pungile de 
piele, învăţătoare care se opreau să-şi tragă răsuflarea la fiecare 
pas - aveau ochii orbiţi de praf, pantofii rupţi şi fustele răsfrânte 
- precum şi grupuri de indieni care, deşi declaraţi locuitori de 
municipii, aveau fericirea să nu înţeleagă nimic din toate 
acestea. Să-l salveze - da, da, dar nu mai ajungeau odată!... 
Primul lucru era să ajungă, să ajungă înainte de-a se termina 
audienţele, să ajungă, să se roage, să-l salveze... Dar nu mai 
ajungea odată! Şi nu mai avea mult, doar să iasă din orăşel. Ar fi 
trebuit să fie acolo, dar orăşelul nu se mai sfârşea. Pe drumul 
acesta trecuseră statuile lui Isus şi ale Fecioarei într-o 
procesiune din joia Paştelui. Haitele de câini de la reşedinţă, 
întristate de muzica trompetelor, urlaseră groaznic la trecerea 
cortegiului prin faţa Domnului Preşedinte, care apăruse într-un 
balcon sub baldachin de covoare violete şi flori de bughenvil“?. 
Incovoiat sub greutatea crucii, Isus trecu prin faţa Cezarului, şi 
către Cezar se îndreptă admiraţia femeilor şi a bărbaţilor. Nu era 
destulă suferinţă, nu erau de-ajuns lacrimile vărsate oră de oră, 
nu era destul că familii şi oraşe îmbătrâneau de mâhnire; pentru 
sporirea batjocurii mai era nevoie ca pe sub ochii Domnului 
Preşedinte să treacă şi imaginea lui Cristos pe moarte, şi el 
trecu, cu ochii înceţoşaţi, sub un baldachin de aur, care era o 
infamie, între două rânduri de paiaţe, în sunetul ţipător al unei 
muzici păgâne. 

Trăsura se opri la poarta augustei rezidenţe. Soţia lui 
Carvajal pătrunse înăuntru, aproape alergând, pe o alee 
străjuită de arbori cu coroana bogată. Un ofiţer îi ieşi în cale, 
voind s-o oprească. 

— Doamnă, doamnă... 

— Am venit să-l văd pe Preşedinte... 


61 Un fel de cabrioleta (n.t.). 
2 Plantă agăţătoare, specifică Americii tropicale, denumită astfel după 
exploratorul francez Bougainville (n.t.). 


— Domnul Preşedinte nu primeşte, doamnă; întoarceţi-vă... 

— Ba da, ba da, pe mine mă primeşte, eu sunt soţia 
avocatului Carvajal... Şi continuă să alerge, scăpând din mâinile 
ofițerului care se luă după ea chemând-o la ordine. Ajunse lângă 
un pavilion slab luminat în tristeţea amurgului. Se pregătesc să- 
mi împuşte bărbatul, domnule general!... - 

Prin casa care părea mai degrabă o jucărie se plimba, cu 
mâinile la spate, un om înalt, blond, tatuat peste tot de fireturi şi 
galoane. | se adresă lui: 

— Se pregătesc să-mi împuşte bărbatul, domnule general! 

Ofiţerul care o urmărise de la poartă îi repeta mereu, 
neosteniţi că era imposibil să-l vadă pe Preşedinte. 

Cu toată buna lui educaţie, generalul îi răspunse tăios: 

— Domnul Preşedinte nu primeşte, doamnă; faceţi-mi 
plăcerea de-a vă retrage, vă rog... 

— Vai, domnule general! Ce-o să mă fac fără soţul meu, ce- 
o să mă fac? Nu, nu, domnule general! Domnul Preşedinte o să 
mă primească. Faceţi-mi loc, anunţaţi-mă. Gândiţi-vă că se 
pregătesc să-mi împugşte bărbatul! 

Bătăile inimii i se auzeau sub rochie. Vru să le cadă în 
genunchi - n-o lăsară. Îşi simţea timpanele sfredelite de tăcerea 
cu care-i răspundeau la rugăminţi. 

Se lăsa noaptea şi frunzele veştede foşneau ca înfricoşate 
de vântul care le târă încoace şi încolo. Se prăbuşi pe o bancă. 
Oameni de gheaţă neagră. Artere stelare. Suspinele plânsului 
aveau pe buzele ei un sunet sec, uscat, ca nişte ciucuri scrobiţi, 
aproape ca nişte cuțite. Din colţurile buzelor, saliva i se 
prelingea împreună cu bolboroseala gemetelor. Se prăbuşi pe-o 
bancă pe care o udă cu lacrimi ca şi cum ar fi fost o piatră de 
tocilar. Mai luând-o cu binişorul, mai îmbrâncind-o, izbutiră s-o 
ducă din locurile acelea unde se afla, poate, Preşedintele. 
Trecerea unei patrule o făcu să se scuture de frig. Simţi un 
miros de cârnat, de melasă şi de răşină de brad. Banca dispăru 
în întuneric, ca o scândură pe mare. Merse dintr-un loc în altul 
ca să nu naufragieze în întuneric o dată cu banca, ca să rămână 
în viaţă. De două, de trei ori, de multe ori o opriră santinelele 
postate între arbori. Îi interziceau trecerea cu voce aspră, 
amenințătoare, iar când insista, cu patul sau cu ţeava armei. 
Disperată de respingerile din dreapta, alerga în stânga se 
împiedica de pietre, se rănea în spinii tufişurilor. Alte santinele 


de gheaţă îi tăiau calea. Se ruga, se zbătea; întindea mâna ca o 
cerşetoare, şi când nimeni n-o mai asculta, o lua la goană în 
partea cealaltă... 

Arborii şterseră, acoperind-o, o umbră care înainta spre 
trăsură, o umbră care-abia puse piciorul pe scară şi se şi 
întoarse, înnebunită, să facă o ultimă încercare. Vizitiul se 
deşteptă şi, dând să apuce hăţurile, fu cât pe-aci să arunce 
bijuteriile pe care le ţinea strâns în buzunar. Timpul i se părea 
nesfârşit, era nerăbdător s-o uimească pe Minga cu lucrurile 
primite. Cercei, inele, o brăţara... O să aibă ce amanita, îşi frecă 
un picior de altul, îşi trase pălăria pe ochi şi scuipă. De unde or fi 
ieşind atâta întuneric şi atâtea broaşte?... Soţia lui Carvajal se 
întoarse la trăsură ca o somnambulă. Se aşeză pe perne şi 
spuse vizitiului să mai aştepte puţin, poate că vor deschide, 
totuşi, poarta... O jumătate de oră... o oră... 

Trăsura mergea fără zgomot; sau poate că n-o auzea ea, 
sau poate că stătea tot pe loc... Drumul se precipita spre 
adâncul unei văi, coborând pe o costişă foarte abruptă, pentru a 
urca apoi, ca o rachetă, în căutarea oraşului. Primul zid 
întunecos. Prima casă albă. Pe un perete un afiş. Simţi că totul 
se contopeşte cu nenorocirea ei... Aerul... totul... In fiecare 
lacrimă, un sistem planetar... Miriapozi de senin cădeau de pe 
olane pe trotuarul îngust... Sângele i se oprea în vine... Ce mai 
faceţi?... Eu, rău, foarte rău!... Şi mâine cum te vei simţi?... La 
fel, şi poimâine, de asemenea!... Se întreba şi-şi răspundea 
singură... Şi mult mai rău răspoimâine... 

Trăsura se opri. Drumul continua, dar nu pentru ea, care se 
oprise în faţa închisorii unde, fără îndoială... Incet-încet, se lipi 
de zid. Nu purta încă doliu, dar şi căpătase pipăitul liliecilor... 
Spaimă, frig, greață; trecu peste toate, ca să se strângă şi mai 
tare de zidul care-i va repeta ecoul salvei... La urma urmelor, ea 
fiind aici, i se părea cu neputinţă ca soţul ei să fie împuşcat aşa, 
pur şi simplu, cu o salvă, cu gloanţe, de oameni ca el, de lume 
ca el, cu ochi, cu gura, cu mâini, cu păr pe cap, cu unghii la 
degete, cu dinţi în gură, cu limbă, cu omugşor... Nu era cu putinţă 
să-l împuşte aşa, oameni ca el, cu acelaşi accent, cu aceeaşi 
voce, cu acelaşi fel de-a vedea, de-a auzi, de-a se culca, de-a se 
scula, de-a iubi, de-a se spăla pe faţă, de-a mânca, de-a râde, 
de-a merge, oameni cu aceleaşi credinţe şi aceleaşi îndoieli... 


XXXII 
DOMNUL PREŞEDINTE 


Chemat în mare grabă la Casa prezidenţială, Chip-de-înger 
cercetă atent starea Camilei - elasticitatea privirii, umanizarea 
ochilor mai înainte sticloşi - şi, ca o reptilă laşă, se strecură în el 
îndoiala: să meargă, sau să nu meargă? Domnul Preşedinte, sau 
Camila - Camila, sau Domnul Preşedinte... 

Simţea încă în spate îndemnurile crâşmăriţei, care-l 
împingea să se ducă, şi vocea ei rugătoare. Era un bun prilej de- 
a interveni în favoarea lui Vásquez! „Duceţi-vă, că eu rămân aici 
să văd de bolnavă...” Pe stradă respiră adânc. Mergea într-o 
trăsură spre Casa prezidenţială. Zgomotul potcoavelor pe 
caldarâm, curgerea fluidă a roţilor. La La-că-tu/ ro-şu... Stu-pul... 
La Vul-can... Silabisea cu grijă numele firmelor; se citeau mai 
bine noaptea decât ziua. La drumul de fier... La cloşca cu pui... 
Uneori ochii lui dădeau peste nume chinezeşti: Lon Lei Lon şi 
Cian...Fluan Se Cian... Fu Huan leu... Cion Cian Lu... Sei lu Sei. 
Continua să se gândească la generalul Canales. II chemau ca să- 
| informeze... Nu, nu era cu putinţă!... Adică de ce nu?... L-au 
prins şi l-au ucis, sau... nu l-au ucis, şi-l aduc în lanţuri... Un nor 
de praf se ridică deodată. Vântul se juca cu trăsura ca un 
toreador cu taurul. Totul era posibil. leşind din oraş, trăsura 
mergea parcă mai uşor, ca un corp care trece din stare solidă în 
stare lichidă. Chip-de-înger îşi strânse genunchii cu mâinile şi 
suspină. Zgomotul trăsurii se pierdea între cele o mie de 
zgomote ale nopţii, care înainta încet, tihnit, meticulos. | se păru 
că aude fâlfâit de pasăre. Trecură de-un grup de case. Lătratul 
câinilor se pierdea, murea în depărtare. Subsecretarul de stat de 
la Război îl aştepta la uşa biroului său şi, fără să-l anunţe - abia 
având timp să-i dea mâna şi să lase pe marginea unei scuipători 
havana pe care-o fuma - îl conduse în apartamentele Domnului 
Preşedinte. 

— Domnule general, spuse Chip-de-înger luându-l pe 
Subsecretar de braţ, nu ştii de ce m-a chemat Şeful? 

— Nu, don Miguelito, nu ştiu. 

Acum ştia despre ce e vorba. Un hohot de râs, repetat de 
două sau trei ori, îi confirmă ceea ce răspunsul evaziv al 
Subsecretarului îi făcuse să presupună. Intrând pe uşă, văzu pe 
o masă rotundă o pădure de sticle şi un platou cu felurite 


mâncăruri reci şi cărnuri bine condimentate. Scaunele 
răspândite în dezordine, unele chiar răsturnate, completau 
tabloul. Ferestrele, cu geamuri albe, opace, încercuite de 
chenare roşii, se jucau ciugulind lumina trimisă de felinarele 
aprinse în grădină. Vegheau ofiţeri şi soldaţi, înarmaţi până-n 
dinţi - câte-un ofiţer la fiecare uşă şi câte-un soldat la fiecare 
pom. Din fundul camerei înainta Domnul Preşedinte. Pământul i 
se bălăbănea sub picioare şi casa i se clătina peste pălărie. 

— Domnule Preşedinte, salută favoritul, voind să-l 
încredinţeze că se afla la dispoziţia lui; dar acesta îl întrerupse: 

— Ni... ni... ner... va! Ni... ni... ner... va! 

— Domnul Preşedinte vorbeşte despre zeiţa înţelepciunii! 

Excelenţa-sa se apropie de masă cu paşi nesiguri, dar 
ţanţoşi şi, fără să ia în seamă caldul elogiu pe care favoritul îl 
adresa Minervei, îi strigă: 

— Miguel, tu ştii că cel care-a descoperit alcoolul căuta 
elixirul vieţii eterne? 

— Nu, Domnule Preşedinte, nu ştiam, se grăbi să răspundă 
favoritul. 

— E ciudat, pentru că asta stă scris în Swit Mardent:... 

— Ciudat, desigur, pentru un om de vasta cultură a 
Domnului Preşedinte, pe care toată lumea-l socoate, şi pe drept 
cuvânt, drept unul din cei mai mari oameni de stat ai timpurilor 
modern, dar nu pentru mine. 

Excelenţa-sa îşi cobori pleoapele peste ochi pentru a 
acoperi viziunea răsturnată a lucrurilor pe care i-o pricinuia 
alcoolul în acel moment. 

— Asta da, ştiu destule! 

Şi, zicând aceasta, îşi lăsă mâna să cadă în pădurea neagră 
a sticlelor lui de whisky şi-i turnă un pahar şi lui Chip-de-înger. 

— Bea, Miguel... Un sughiţ îi tăie cuvintele, un nod i se puse 
în gât; se lovi cu pumnul în piept ca să treacă, muşchii gâtului 
slab i se contractară, vinele frunţii i se umflară, dar, cu ajutorul 
favoritului, care-l sili să înghită puţin sifon, redobândi, după 
câteva râgâieli, uzul vorbirii. 

— Ha! ha! ha! izbucni în râs arătându-l cu degetul pe Chip- 
de-înger. Ha! ha! hal Căsătorie in extremis... Şi hohot urmă după 
hohot... Aşa, zi: în pragul morţii. Ha! Ha! ha! 


53 Editor şi scriitor american (1850-1924) fără importanţă, autor al unor 
lucrări în care pretindea să dea sfaturi pentru succesul în viaţă (n.t.). 


Favoritul îngălbeni. Paharul de whisky, cu care tocmai 
închinase în cinstea Domnului Preşedinte, începu să-i tremure în 
mână. 

— Domnul Pre... 

— „..şedinte ştie tot; îl întrerupse excelenţa-sa. Ha! ha! 
ha!... Pe pragul morţii şi la sfatul unui debil mintal, aşa cum sunt 
toţi spiritiştii... Ha! ha! ha!... 

Chip-de-înger strânse paharul ca pe-o frână, ca să nu tipe, 
şi-şi bău whisky-ul; văzuse roşu în faţa ochilor şi fusese pe 
punctul de-a se arunca asupra stăpânului pentru a-i înăbuşi în 
gură hohotul acela ticălos, pentru a stinge flacăra ţâşnită din 
sângele lui încins de alcool. Un tren care-ar fi trecut peste el nu 
i-ar fi putut face mai mult rău. Îi fu silă de el însuşi. Continua să 
rămână câinele dresat, intelectualul mulţumit cu porţia lui de 
slănină murdară, mulţumit cu instinctul care-i păstra viaţa. 
Surâse pentru a-şi ascunde furia, cu moartea în ochii lui de 
catifea, la fel cu otrăvitul care simte că i se umflă faţa. 

Excelenţa-sa urmărea o muscă. 

— Miguel, tu nu cunoşti jocul cu musca?... 

— Nu, Domnule Preşedinte... 

— E adevărat că tu... pe pragul morţii... Ha! ha! ha! Hi! hi! 
hi!... Ha! ha! ha! Hu! hu! hu!... 

Şi, continuând să râdă în hohote, urmarea musca încoace şi 
încolo. Avea poalele cămăşii scoase afară, pantalonii descheiaţi, 
pantofii cu şireturile desfăcute, gura înecată de bale şi ochii plini 
de urdori de culoarea gălbenuşului. Nu izbuti, totuşi, să prindă 
musca. Sufocat, se opri şi zise: 

— Miguel, jocul cu musca e cel mai distractiv şi mai uşor de 
învăţat; e nevoie numai de răbdare. În satul meu, când eram 
copil, îmi petreceam timpul jucându-mă, pe gologani, de-a 
musca. 

Vorbind de satul lui natal încruntă din sprâncene, fruntea i 
se acoperi de umbre şi, întorcându-se spre harta republicii, 
căreia până atunci îi întorsese spatele, lovi numele satului său 
cu pumnul. 

Un salt înapoi în închipuire, către străzile pe care le bătuse 
când era copil sărac, nedrept de sărac, către străzile pe care le 
străbătuse ca tânăr, obligat să-şi câştige pâinea, în timp ce 
băieţii de familie îşi petreceau viaţa în chefuri. Se văzu micşorat, 
ca în binoclul trecutului, izolat de toţi, singur sub lumina 


lumânării care-i îngăduia să înveţe noaptea, în timp ce maică-sa 
dormea pe un pat de scânduri, iar vântul, aducând miros de 
berbec, răbufnea pe străzile pustii. Se văzu, mai târziu, în biroul 
lui de avocat de clasa a treia, între prostituate, cartofori, 
vânzătoare de mate, hoţi de cai, disprețuit de colegii lui 
împărţiţi în grupuri şi grupuleţe adverse. 

Goli mai multe pahare unul după altul. Pe faţa-i verde ca 
jadul, ochii îi străluceau măriţi, iar mâinile lui mici se terminau 
cu nişte unghii îndoliate. 

— Ingraţii! 

Favoritul îl susţinu de braţ. Peste camera răvăşită, 
Preşedintele îşi trecu privirea încărcată de cadavre şi repetă: 

— Ingraţii! Adăugă apoi cu glas scăzut: Am ţinut şi voi ţine 
întotdeauna la Parrales Sonriente şi voiam să-l fac general 
pentru că i-a pus pe concetăţenii mei cu botul pe labe, i-a 
zdrobit şi i-a călcat în picioare; şi dacă n-ar fi intervenit maică- 
mea, ar fi terminat cu toţi, ca să mă răzbune de toată ura pe 
care le-o port şi pe care numai eu o cunosc... Ingraţii!... Şi nu 
admit şi nu pot admite că l-au asasinat, când din toate părţile se 
complotează împotriva vieţii mele, când prietenii mă părăsesc şi 
când numărul, duşmanilor mei creşte în fiecare zi. Nu, nu, din 
portalul acela nu va mai rămâne nicio piatră... 

Cuvintele îi derapau pe buze ca vehicolele pe un drum 
alunecos. Se sprijini de umărul favoritului; cu o mână crispată 
pe stomac, cu tâmplele zvâcnind tumultuos, cu ochii murdari, cu 
răsuflarea rece... iar peste câteva clipe din gură îi ţâşni un fel de 
supă portocalie. Subsecretarul veni în fugă cu un lighean, pe 
fundul căruia era smălțuită stema republicii, şi, împreună cu 
Miguel, care primise cea mai mare parte din duş, îl duseră, 
târâş, într-un pat. 

Plângea şi repeta: 

— Ingraţii!... Ingraţii!... 

— Te felicit, don Miguelito, te felicit, murmură Subsecretarul 
după ce ieşiră. Domnul Preşedinte a dispus să se publice în ziare 
vestea căsătoriei dumitale, şi el însuşi se află în fruntea listei 
naşilor. 

Ajunseră în coridor. Subsecretarul vorbea acum cu voce 
tare. 

— Şi asta cu atât mai mult cu cât, la început, nu prea era 
mulţumit de dumneata. Un prieten al lui Parrales Sonriente - îmi 


spuse - nu trebuia să facă ce-a făcut acest Miguel; în orice caz, 
trebuia să mă consulte şi pe mine înainte de-a se căsători cu 
fata unuia din duşmanii mei. Sunt mulţi care te bârfesc, don 
Miguelito, sunt mulţi care te sapă din umbră. Desigur, eu am 
încercat să-i explic Preşedintelui că amorul e orb, absurd, ticălos 
şi înşelător. 

— Foarte mulţumesc, domnule general. 

— Ce pui de lele mi-eşti! continuă Subsecretarul pe un ton 
jovial şi, între două hohote de râs şi bătându-l afectuos pe 
umeri, îl împinse în biroul lui. Vino, vino să vezi jurnalele. 
Portretul doamnei i-am cerut de la unchiul ei Juan. E foarte bine 
aşa, prietene, e foarte bine! 

Favoritul îşi înfipse unghiile în foaia aceea netrebnică. Pe 
lângă primul naş - Domnul Preşedinte - mai figurau don Juan 
Canales şi fratele lui, don Jose Antonio. 

„Nuntă în lumea mare. leri seară s-a celebrat căsătoria 
frumoasei domnişoare Camila Canales cu domnul Miguel Chip- 
de-înger. Tinerii căsătoriţi... De aici ochii îi alunecară pe lista 
naşilor: ca naşi au fost excelenţa-sa Domnul Preşedinte 
constituţional al republicii, în a cărui reşedinţă particulară a avut 
loc ceremonia, precum şi domnii miniştri de stat, generalii (sări 
peste numele lor) şi stimaţii unchi ai tinerei căsătorite, inginerul 
don Juan Canales şi don Jose Antonio Canales. Numărul de azi al 
Naţionalului sărbătoreşte evenimentul publicând portretul 
domnişoarei Canales şi felicită pe tinerii căsătoriţi, dorindu-le 
toată fericirea în noul lor cămin.” Chip-de-înger nu mai ştiu unde 
să-şi îndrepte privirea, „Bătălia de la Verdun continuă. In 
noaptea aceasta se aşteaptă un efort disperat din partea 
trupelor germane...” Lăsă pagina cu telegrama şi reciti articolul 
ilustrat cu portretul Camilei. Singura fiinţă la care ţinea intra şi 
ea în farsa aceasta în care dănţuiau ca toţii. 

— Vezi şi nu crezi, nu-i aşa, norocosule? 

Chip-de-înger surâse. 

— Dar, prietene, ai nevoie să-ţi schimbi hainele; ia trăsura 
mea... 

— Îţi mulţumesc, domnule general... 

— Uite-o, spune-i vizitiului să te ducă repede şi să se 
întoarcă apoi să mă ia şi pe mine. Noapte bună şi felicitări! Ee! 


6 În timpul primului război mondial au avut loc la Verdun lupte crâncene 
între armatele germane şi cele franceze (anii 1916 şi 1917) (n.r.). 


la Jurnalul, ca să-l vadă şi doamna, şi prezintă-i cele mai 
respectuoase felicitări! 

— Foarte mulţumesc pentru toate şi noapte bună! 

Trăsura în care se urcă favoritul porni fără zgomot, ca o 
umbră trasă de doi cai de fum. Cântecul greierilor acoperea 
singurătatea câmpului pustiu, mirosind a rezedă; acoperea 
singurătatea călduţă a primilor ştiuleţi daţi în copt, a livezilor 
muiate în rouă şi a gardurilor grădinilor în care se îngrămădea 
iasomia. 

„...Da, dacă continuă să-şi bată joc de mine, îl sugrum...” îşi 
spuse el în gând, lipindu-şi faţa de spătarul scaunului din faţă, 
de teamă ca vizitiul să nu ghicească ceea ce vedeau ochii lui: o 
masă de carne îngheţată, cu eşarfa prezidenţială pe piept, faţa 
slută încremenită, cu mâinile acoperite de manşete, lăsând să 
se vadă numai vârful degetelor, cu pantofii de lac plini de 
sânge... 

Dispoziţia lui războinică se potrivea foarte puţin cu 
hurducăturile trăsurii. Ar fi vrut să rămână nemişcat, în acea 
primă nemişcare a ucigaşului care, în închisoare, reconstituie 
crima, nemişcare aparentă, exterioară, necesară pentru a 
compensa furtuna gândurilor. Simţea o furnicare în tot trupul. Işi 
întinse faţa către răcoarea nopţii, în timp ce-şi curăța haina de 
vărsătura stăpânului cu batista umedă de sudoare şi lacrimi. 
„Ah! - blestema şi plângea de furie - dac-aş putea să mă şterg 
şi de ocara cu care mi-a murdărit sufletul!” 

O trăsură, în care era un ofiţer, trecu pe lângă a lui, 
aproape atingând-o. Cerul clipea peste eterna lui partidă de ah. 
Caii alergau nebuneşte spre oraş, învăluiţi într-un nor de praf. 
„Şah la regină!” îşi spuse Chip-de-înger, văzând cum dispare 
vârtejul stârnit de trăsura ofițerului care mergea în căutarea 
uneia din concubinele Domnului Preşedinte. Părea un mesager 
al zeilor. 

În gara centrală răsuna zgomotul mărfurilor descărcate 
între  strănuturile locomotivelor fierbinţi. |n balconul cu 
balustradă verde al unei case înalte se ivise un negru. lar strada 
era plină de pasul nesigur al unor beţivi şi-al unei flaşnete, pe 
care un om cu faţa tristă o trăgea ca pe-o piesă de artilerie după 
înfrângere. 


LU 


XXXIII 


PUNCTE PE „I” 


Văduva lui Carvajal rătăci din casă în casă, dar în toate fu 
primită cu răceală, căci oamenii nu îndrăzneau să-şi ia riscul de 
a-i arăta mâhnirea ce le-o pricinuia moartea soţului ei, temându- 
se să nu-şi atragă ostilitatea guvernului; uneori, servitoarea 
ieşea chiar să-i strige, de la fereastră, pe un ton jignitor: „Pe 
cine căutaţi? Stăpânii nu-s acasă...” 

Gheaţa pe care o aduna în cursul acestor vizite se topea 
când ajungea acasă. Se întorcea ca să plângă, pierdută, în faţa 
portretelor soţului ei, fără altă tovărăşie decât aceea a unui fiu 
încă mic şi a unei servitoare surde, care vorbea tare şi spunea 
necontenit copilului: „Numai iubirea de tată are preţ, restul e 
vânt”. Mai era şi un papagal, care repeta la nesfârşit: „Papagal 
de neam, neaoş brazilian, cu verde caftan, făr-un gologan. Dă 
lăbuţa, Coco! Bună ziua, domnule avocat! Coco, dă lăbuţa! 
Zopes® sunt la spălător. Miroase-a cârpă arsă. Lăudată fie 
sfânta taină a altarului, regina preacurată a îngerilor, fecioara 
zămislită fără prihana păcatului originar. Vai, vai!” Fusese să 
solicite câteva semnături pe-o petiție către Preşedinte, în care-i 
cerea să-i fie predat cadavrul soţului ei, dar nicăieri nu se 
încumetă să scoată vreo vorbă; o primeau aşa de rău, atât de 
silnic, între tuse şi tăceri lugubre... Aşa că se întorsese fără nicio 
altă semnătură, în afară de-a ei, pe hârtia ascunsă sub mantia-i 
neagră. 

Pe stradă oamenii întorceau capul ca să n-o salute, o 
primeau la uşă fără formula obişnuită: „Poftiţi înăuntru”; o 
făceau să se simtă contagiată de-o boală nevăzută, mai rea 
decât sărăcia, mai rea decât ciuma neagră, mai rea decât 
frigurile galbene. În acelaşi timp, însă, plouau amonimele, cum 
spunea servitoarea cea surdă de fiecare dată când găsea o 
scrisoare sub uşa bucătăriei, care da spre o _ ulicioară 
întunecoasă şi puţin umblată. Erau plicuri scrise de mâini 
tremurătoare, care le depuneau acolo la adăpostul nopţii şi 
care-i spuneau că e cel puţin o sfânta, o martiră, o victimă 
inocentă, ridicând în slăvi pe nefericitul ei soţ şi relatând cu 
detalii îngrozitoare crimele colonelului Parrales Sonriente. 

A doua zi dimineaţa, găsi sub uşă două anonime. 
Servitoarea i le aduse ţinându-le cu şorţul, pentru că avea 


65 Pasăre răpitoare de zi, urît mirositoare (n.t.). 


mâinile ude. Prima pe care o citi zicea: 

„Doamnă, nu acesta este mijlocul cel mai corect pentru a 
vă arăta, dumneavoastră şi îndureratei dumneavoastră familii, 
profunda simpatie pe care mi-o inspiră figura soţului 
dumneavoastră, demnul cetăţean don Abel Carvajal, dar 
permiteţi-mi să procedez astfel din prudenţă, pentru că anumite 
adevăruri nu se mai pot încredința nici hârtiei. Într-o zi vă voi 
face cunoscut numele meu adevărat. Tatăl meu a fost una din 
victimele colonelului Parrales Sonriente, omul pe care-l aştepta 
de mult toată bezna infernului, zbirul de ale cărui nelegiuiri va 
vorbi istoria, dacă se va găsi cineva care să se hotărască a o 
scrie, muindu-şi condeiul în veninul celei mai veninoase vipere. 
Tatăl meu a fost asasinat de acest laş când se afla singur, pe un 
drum pustiu, acum mulţi ani în urmă. Nimic nu s-a descoperit - 
aşa cum era de aşteptat - şi crima ar fi rămas învăluită în mister 
dacă nu s-ar fi găsit un necunoscut care, folosind calea scrisorii 
anonime, a povestit familiei amănuntele acelui oribil asasinat. 
Nu ştiu dacă soţul dumneavoastră, model de virtute, erou căruia 
cetăţenii i-au şi ridicat un monument în inima lor, a fost efectiv 
răzbunătorul victimelor lui Parrales Sonriente (în această 
privinţă circulă mai multe versiuni); dar am considerat că e de 
datoria mea, în orice caz, să vă adresez cuvântul meu de 
mângâiere şi să vă asigur, doamnă, că toţi plângem, împreună 
cu dumneavoastră, dispariţia unui om care a salvat patria de 
unul din numeroşii bandiți cu galoane care au cufundat-o, cu 
sprijinul aurului american, în ruşine şi sânge. Vă sărut mâinile. 
Cavalerul de Calatrava.” 

Golită de orice gând, pradă unei lenevii interioare care-o 
ţintuia în pat ore întregi, lungită ca un cadavru, nemişcată ca o 
moartă, activitatea ei se reducea la măsuţa de noapte acoperită 
de obiecte de uz imediat, aşezate aproape pentru a nu fi silită 
să se mai ridice din pat, şi la câteva crize de nervi care o 
cuprindeau când se deschidea poarta, când se mătura sau când 
se făcea zgomot în jurul ei. Umbra, tăcerea, murdăria dădeau 
oarecare formă delăsării ei, dorinţei ei de-a se simţi singură cu 
durerea, cu acea parte a fiinţei sale care murise o dată cu soţul 
şi care, încetul cu încetul, îi cuprindea şi trupul şi sufletul. 

incepu să citească cu voce tare cealaltă anonimă, care 
spunea: 

„Prearespectată şi stimată doamnă, am aflat de la câţiva 


prieteni că în noaptea împuşcării bărbatului dumneavoastră aţi 
stat cu urechea lipită de zidurile penitenciarului şi că aţi auzit şi 
numărat salvele - cele nouă salve - dar probabil că nu ştiţi care 
din ele a smuls din lumea celor vii pe avocatul Carvajal, 
Dumnezeu să-l odihnească. Sub un nume fictiv, căci timpurile de 
faţă te îndeamnă să nu ai mare încredere în scrisorile închise, şi 
nu fără să fi ezitat mult din cauza durerii pe care ştiam că vă voi 
pricinui-o, am hotărât să vă comunic tot ce ştiu în această 
privinţă, întrucât am fost martor la omor. Inaintea soţului 
dumneavoastră mergea un om slab, cu o frunte înaltă, 
înconjurată de-un păr blond, aproape alb. N-am putut nici 
atunci, nici mai târziu să-i descopăr numele. Ochii lui cufundaţi 
adânc în orbite păstrau, în ciuda suferinţei pe care i-o trădau 
lacrimile, o mare bunătate umană, şi din privirea lui se vedea că 
era un om cu suflet nobil şi generos. Avocatul îl urma, 
împiedicându-se în propriii lui paşi, fără să-şi ridice ochii de la 
pământul pe care poate că nici nu-l simţea. Fruntea îi era 
scăldată în sudoare şi ţinea o mână la piept ca pentru a-şi 
împiedica inima să iasă afară. Intrând în curte şi văzându-se 
înconjurat de soldaţi, îşi trecu dosul mâinii peste ochi, ca şi cum 
ar fi vrut să-şi dea exact seama de ceea ce vedea. Purta un 
costum spălăcit, care era prea mic pentru el, cu mânecile hainei 
mai jos de coate şi cu pantalonii până sub genunchi. Haine 
terfelite, murdare, vechi şi rupte, ca toate acelea pe care le 
îmbracă condamnaţii, după ce pe ale lor le dăruiesc prietenilor 
rămaşi în mormântul celulelor, sau le schimbă, contra unor mici 
servicii, cu temnicerii. Cămaşa îi era încheiată într-un nasture 
mic, de os. Nu avea nici guler, nici încălţăminte. Prezenţa 
tovarăşilor lui de nenorocire, aproape goi şi ei, îi redădu curajul. 
Când terminară de citit sentinţa de moarte, el ridică încet capul, 
îşi trecu privirea îndurerată peste baionete şi spuse ceva, dar 
nimeni nu-i auzi vorbele. Alături de el, bătrânul încercă să 
vorbească, dar ofiţerii îl făcură să tacă, ameninţându-l cu săbiile 
care, la primele luciri ale zilei şi în mâinile lor tremurătoare, 
păreau flăcări albăstrii de alcool, în timp ce, ciocnindu-se pe 
ziduri cu propriul ei ecou, o voce striga: «Pentru naţiune!...» 
Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă salve. Fără 
să-mi dau seama de ce, le-am numărat pe degete, şi de atunci 
am impresia ciudată că-mi prisoseşte un deget. Victimele se 
răsuceau cu ochii închişi, ca şi cum ar fi vrut, bâjbâind, să scape 


din ghearele morţii. Un val de fum ne despărţea de pâlcul acela 
de oameni, care, căzând, încercau, prin imposibil, să se agaţe 
unii de alţii ca să nu se rostogolească singuri în gol. 
Împuşcăturile de graţie răsunară ca explozia rachetelor ude: 
slab şi prea târziu. Bărbatul dumneavoastră avu norocul să 
moară la prima salvă. Sus, de neatins, se vedea cerul albastru, 
amestecat cu un ecou abia simţit de clopote, de păsări şi de 
râuri. Am aflat că Procurorul militar s-a însărcinat să 
înmormânteze cada.-...” 

Întoarse foaia cu înfrigurare. „...cada-...”, dar nu mai urma 
nimic, nu mai urma nici în celelalte foi; scrisoarea se termina 
dintr-o dată; lipsea continuarea. În zadar reciti toată scrisoarea, 
în zadar cercetă plicul, desfăcu patul, ridică pernele, căută pe 
jos, pe masă, întorcând şi răsturnând totul, muşcată de dorinţa 
de-a şti unde i-au îngropat bărbatul. 

În curte trăncănea papagalul: „Papagal de neam, neaoş 
brazilian, cu verde caftan, făr-un gologan! Uite, vine domnul 
avocat! Bravo, papagalule! Zău aşa, zise mincinosul! Nu plâng, 
dar ţin minte!” 

Servitoarea Procurorului militar lasă la uşă pe văduva lui 
Carvajal, în timp ce se ocupa de două femei care vociferau în 
vestibul. 

— Ei, ia ascultă - spuse una din ele - să-i spui ca eu nu l-am 
mai aşteptat pentru că, ce dracu, doar nu-s servitoarea lui ca 
să-mi îngheţe fundul pe banca asta de piatră, care-i tot aşa de 
moale şi frumoasă ca şi faţa dumnealui! Spune-i că l-am căutat 
ca să văd dacă-mi dă de bunăvoie înapoi cei zece mii de pesos 
pe care mi i-a luat pentru o femeie deţinută la penitenciar şi cu 
care n-am făcut nimic, pentru că-n ziua când am venit s-o ridic a 
lovit-o damblaua. Spune-i că-i ultima dată când îl mai „supăr”, 
că de-acum înainte o să mă duc să mă plâng Preşedintelui. 

— Doña Chân, nu te supăra, ce te pui cu o bătrână că... 
piaţă?! 

— Domnişoară... încercă să spună servitoarea. 

Dar domnişoara o şi întrerupse: 

— Fleanca! 

— Spune-i ce ţi-am spus, ca să nu zică pe urmă ca nu l-am 
averdizat la vreme; să afle că l-au aşteptat doña Chón şi-o fată, 
dar, văzând că nu vine, au plecat, lăsându-i vorba c-o să vadă el 
cu cine are de-a face! 


Cufundată în gândurile ei amare, văduva lui Carvajal nu-şi 
dădea seama de ceea ce se întâmpla în jur. Îmbrăcată în negru 
ca o moartă în sicriu de cristal, nu lăsa să i se vadă decât faţa. 
Servitoarea îi atinse umărul - părea că bătrâna are pânză de 
păianjen pe vârful degetelor - şi-i spuse să intre. Intrară. Văduva 
rosti nişte cuvinte care nu alcătuiau sunete distincte, ci un fel de 
murmur de lector obosit. 

— Bine, doamnă, lăsaţi-mi scrisoarea pe care aţi adus-o. 
Domnul Procuror trebuie să vină curând - ar fi trebuit să fie 
acasă la ora asta - eu am să i-o dau şi-am să-l întreb dacă se 
poate face ceva. 

— Te rog, te rog din suflet. 

Un individ îmbrăcat într-o haină de pânză cafenie, urmat de 
un soldat care-l păzea cu puşca pe umăr, cu pumnalul la centură 
şi cartuşiera cu gloanţe la şold, intră tocmai ciad ieşea văduva 
lui Carvajal. 

— lertaţi-mă, spuse ei servitoarei, domnul Procuror e- 
acasă? 

— Nu, nu-i acasă. 

— Şi unde-aş putea să-l aştept? 

— Stai şi dumneata aici; să stea şi soldatul. 

Inculpat şi santinelă ocupară în tăcere banca de piatră pe 
care le-o arătă, cu un aer îmbufnat, servitoarea. 

Curtea mirosea a verbină de munte şi a begonie proaspăt 
tăiată. O pisică se plimba pe terasă. Un scatiu închis într-o 
colivie din nuiele de răchită încerca să zboare. În depărtare se 
auzea susurul unei fântâni, care moţăia ameţită de-atâta 
cădere, Procurorul îşi scutură cheile după ce închise poarta şi, 
punându-le în buzunar, se apropie de deţinut şi de soldat. Se 
ridicară amândoi în picioare. 

— Genaro Rodas? întrebă el, adulmecând aerul, căci 
întotdeauna când venea de-afară i se părea ca-n biroul lui se 
simte mirosul murdăriei de pisică. 

— Da, domnule Procuror, la ordinele dumneavoastră. 

— Santinela înţelege spaniola? 

— Nu prea bine, răspunse Rodas. Şi, întorcându-se către 
soldat, adăugă: Ce zici, înţelegi castiliana? 

— Nu, juma pricepe. 

— Atunci, hotărî Procurorul, tu rămâi mai bine-aici, că am 
de vorbit ceva cu domnul. Aşteaptă, că se întoarce numaidecât; 


deocamdată am de vorbit ceva cu el. 

Rodas se opri la uşa biroului. Procurorul îi ordonă să intre şi 
puse armele, pe care le purta întotdeauna asupra lui, pe-o masă 
acoperită de cărţi şi hârtii. Erau: un revolver, un pumnal, un box 
de fier, un casse-téte®®, 

— Cred că ţi s-a notificat sentinţa. 

— Da, domnule Procuror... 

— Şase ani şi opt luni, dacă nu mă înşel... 

— Dar, domnule Procuror, eu n-am fost complicele lui Lucio 
Vásquez; ce-a făcut el, a făcut fără mine şi când mi-am dat 
seama, Paiaţă se rostogolea, însângerat pe treptele portalului, 
aproape mort. Ce puteam eu să fac? Ce puteam să fac?! Acesta 
era ordinul. Aşa zicea el, că acesta era ordinul... 

— Acuma îl judecă Dumnezeu... 

Rodas îşi îndreptă privirea spre Procuror ca şi cum s-ar fi 
îndoit încă de ceea ce figura sinistră a acestuia îi confirma, şi 
păstrară tăcere. 

— Şi nu era, totuşi, un om rău... suspină Rodas cu voce mai 
scăzută, îngropând cu aceste puţine cuvinte amintirea 
prietenului său. Primise vestea între două bătăi de inimă, iar 
acum o simţea în sânge. Ce să-i faci!... Îi spuneam Catifeluţă 
pentru că era foarte şmecher şi-l protejau nişte „granguri”... 

— Dosarele au arătat că el e autorul crimei, şi dumneata 
complicele lui. 

— Bine, dar pe mine ar fi putut să mă apere dacă... 

— Chiar apărătorul dumitale a fost cel care, cunoscând 
părerea Domnului Preşedinte, a cerut pentru Vâsquez pedeapsa 
cu moartea, iar pentru dumneata maximum de pedeapsă.. 

— Săracul Vásquez! Eu, cel puţin, pot povesti cum a fost... 

— Şi poţi fi pus şi-n libertate chiar, căci Domnul Preşedinte 
are nevoie de oameni ca dumneata, care să fi stat puţin la 
închisoare pe chestii politice. E vorba de-a urmări pe unul din 
prietenii săi despre care crede - din anumite motive - că-l 
trădează. 

— Sunt numai urechi... 

— Cunoşti pe don Miguel Chip-de-înger? 

— Nu, numai după nume; am auzit vorbindu-se de el de 
multe ori. E acela care a răpit-o pe fata generalului Canales, mi 


66 vergea scurtă şi flexibilă, cu o măciuluie de plumb la capăt, folosită, cum 
arată şi numele, pentru „a sparge capul” (n.t.). 


se pare. 

— Chiar el. O să-l recunoşti imediat pentru că-i un om foarte 
frumos: înalt, bine făcut, cu ochii negri, faţa palidă, părul 
mătăsos, mişcări elegante. O fiară. Guvernul vrea să ştie tot 
ceea ce face, pe cine vizitează, pe cine salută pe stradă, ce 
locuri frecventează dimineaţa, după-masa şi noaptea; tot aşa şi 
despre nevastă-sa; pentru toate astea îţi voi da instrucţiuni şi 
bani. 

Ochii tâmpi ai deţinutului urmăreau mişcările Procurorului, 
care, în timp ce spunea aceste ultime cuvinte, luă un toc de pe 
masă, îl muie în călimara monumentală, cu două braţe, între 
care se afla statuia zeiţei Themis, şi i-l întinse, adăugând: 

— Semnează aici, şi mâine ordon să te pună în libertate. 
Prepară-ţi lucrurile, ca să poţi pleca chiar mâine. 

Rodas semnă. Bucuria îi juca în corp ca un taur tânăr, 
neastâmpărat. 

— Nici nu ştiţi cât vă sunt de recunoscător, spuse el la 
plecare. Trecu să-l ia pe soldat - aproape că-i venea să-l 
îmbrăţişeze - şi porni spre penitenciar ca şi cum s-ar fi urcat la 
ceruri. 

Mai mulţumit însă rămase Procurorul cu hârtia pe care o 
iscălise Rodas şi care spunea, cuvânt cu cuvânt: 

„Pentru 10.000. - Am primit de la doña Concepción 
Gamucino, zisă Dinte-de-aur, proprietara stabilimentului La 
dulcea desfătare suma de 10.000 de pesos în moneda naţională, 
pe care mi i-a plătit pentru a mă despăgubi în parte de 
prejudiciile cauzate de faptul c-a pervertit-o pe sora mea Fedina 
Rodas, pe care, înşelându-i bună-credinţa şi înşelând şi bună- 
credinţa autorităţilor, s-a oferit s-o folosească în stabilimentul ei 
ca servitoare şi a înregistrat-o, fără nicio autorizaţie, ca 
pensionară a ei. Genaro Rodas.” 

De după uşă se auzi vocea servitoarei: 

— Se poate intra? 

— Da, intră... 

— Vin să văd dacă ai nevoie de ceva. Mă duc la băcănie să 
cumpăr lumânări, dar mai înainte vreau să-ţi spun că te-au 
căutat două femei „din alea”, care ţi-au lăsat vorbă că, dacă nu 
le dai înapoi cei 10.000 de pesos pe care i-ai luat de la ele, o să 


S7 Zeita dreptăţii în mitologia greco-romană, reprezentată de obicei legată la 
ochi şi ţinând în mână o balanţă (n.t.). 


se ducă să se plângă Preşedintelui. 

— Şi altceva?... rosti Procurorul dând semne de plictiseală, 
în timp ce se apleca să ia de jos o marcă poştală. 

— A mai venit şi-o doamna îmbrăcată în negru, care mi se 
pare că-i nevasta aceluia împuşcat... 

— Care din el? 

— A domnului Carvajal... 

— Şi ce vrea? 

— Săraca de ea, mi-a lăsat scrisoarea asta, cred că vrea să 
ştie unde-i îngropat bărbatul ei. 

Şi, în timp ce Procurorul, iritat, parcurgea din ochi hârtia 
tivită cu negru, servitoarea continuă: 

— Acum să-ţi spun că eu i-am făgăduit să pun o vorbă bună 
pe lângă dumneata, fiindcă mi s-a făcut milă de ea, şi sărăcuţa a 
plecat plină de speranţă. 

— Şi eu ţi-am spus şi răspuns că nu-mi place să 
pălăvrăgeşti cu toată lumea. Nu trebuie să dai nimănui nicio 
speranţă. Când o să înţelegi că nu trebuie să dai nimănui nicio 
speranţă? Aici, la mine, cel dintâi lucru pe care trebuie să-l ştie 
toată lumea, până şi pisica, e că nu se dau speranţe de niciun 
fel nimănui. În posturile astea te menţii numai dacă faci ceea ce 
ţi se porunceşte, şi regula de conduită a Domnului Preşedinte e 
să nu dea niciun fel de speranţă nimănui, să-i calce în picioare şi 
să-i tăbăcească pe toţi cum pofteşte. Când o să vină doamna 
aceea iar, îi dai înapoi hârtia, bine îndoită, şi îi spui că nu ştie 
nimeni unde-i îngropat... 

— Nu te supăra, c-o să ţi se facă rău; aşa am să-i spun, 
treaba dumitale şi-a lui Dumnezeu. 

Şi ieşi cu scrisoarea, târându-şi picioarele unul după altul 
între foşnetul fustelor. 

Ajungând în bucătărie, mototoli plicul cu cererea şi o aruncă 
pe jăratic. Hârtia, ca o fiinţă vie, se răsuci într-o flacără care păli 
îndată şi căzu peste cenuşa prefăcută în mii de viermişori din 
fire de aur. Pe rafturile întinse ca nişte punți şi pline cu 
borcănaşe pentru mirodenii trecu o pisică neagră, care sări pe 
banca de piatră alături de bătrână, se frecă de pântecul ei sterp, 
prelungindu-se ca un sunet, un sunet pe patru picioare, şi, cu o 
curiozitate satanică, îşi fixă ochii ei galbeni ca aurul în inima 
focului care mistuia hârtia. 


_ XXXIV 
LUMINĂ PENTRU ORBI 


Camila se trezi în mijlocul camerei - c-o mână se sprijinea 
de brațul bărbatului ei, iar cu alta într-un baston. Uşa de la 
intrare dădea într-o curte care mirosea a pisici şi a flori de mac, 
iar prin fereastră se vedea oraşul de unde o aduseseră, 
convalescentă, într-un scaun purtat pe braţe. O uşă mai mică 
dădea spre altă cameră. |n ciuda soarelui care ardea în 
luminiţele verzi ale ochilor ei şi cu tot aerul care-i umplea şi 
apăsa plămânii ca un lanţ, Camila se întreba dacă, într-adevăr, 
ea era cea care mergea. Tălpile îi rămăseseră parcă prea mari, 
iar picioarele şi le simţea ca nişte picioroange. Mergea în afara 
lumii, cu ochii larg deschişi, abia născută, fără a-şi da seama de 
propria ei prezenţă. Pânzele de păianjen strecurau pasul 
fantomelor. Murise fără să înceteze de-a exista, ca într-un vis, şi 
retrăia, unind ceea ce fusese ea în realitate cu ceea ce visa 
acum. Tatăl ei, casa, doica făceau parte din prima ei existenţă. 
Bărbatul, casa unde se găseau acum, servitoarele alcătuiau 
noua ei existenţă. Era şi nu era ea cea care păşea în odaie. 
Senzaţie de-a se întoarce la viaţă în altă viaţă. Vorbea de ea ca 
de-o persoană sprijinită în toiagul drumeţilor care străbat 
depărtările, avea complicităţi cu lucrurile invizibile, şi dacă o 
lăsau singură, se pierdea în cealaltă fiinţă a ei, absentă, cu părul 
îngheţat, cu mâinile nemişcate pe fusta lungă de tânără 
căsătorită şi cu urechile pline de zgomote. 

După puţin putu să meargă şi să alerge, dar asta nu 
însemna că e mai puţin bolnavă; adică nu bolnavă, ci mai 
degrabă absorbită în a socoti tot ceea ce avea şi îi prisosea de 
când soţul ei o sărutase pentru prima dată pe obraz. Totul îi 
prisosea. Il reţinea alături de ea ca fiind singurul lucru care-i 
aparţinea în lumea aceea străină. Era ca şi cum s-ar fi bucurat 
de lună şi de pe pământ şi din lună, în faţa vulcanilor făcuţi, din 
nori, sub stele, purici de aur - puzderie - într-un porumbar gol. 

Chip-de-înger simţi că soţia lui tremura sub toate flanelele 
ei albe - tremura, dar nu de frig, nu de ce tremură oamenii, ci 
de ceea ce se înfioară îngerii - şi o conduse, încet-încet, în 
camera ei. Colacul de piatră al fântânii... Hamacul nemişcat... 
Apa nemişcată ca şi hamacul... Ghiveciurile de flori, umede... 
Florile de ceară... Coridoarele vărgate cu lună... 


Se culcară, vorbindu-şi dintr-o cameră într-alta. O uşă mică 
făcea comunicaţia între cele două încăperi. Din încheietoarele 
somnoroase, nasturii ieşeau cu un foşnet uşor de floare tăiată, 
pantofii cădeau cu zgomot de ancoră, iar ciorapii se desprindeau 
de piele aşa cum se desprinde fumul de coşuri. 

Chip-de-înger vorbea despre obiectele lui de toaletă 
rânduite pe masă, alături de suportul prosoapelor, pentru a crea 
o ambianţă familiară, intimă şi caldă în casa aceea mare care 
părea nelocuită, şi, totodată, pentru a-şi îndepărta gândul de la 
uşiţa îngustă, ca poarta raiului, prin care comunicau odăile. 

Apoi se trânti pe pat, lăsându-se în voia propriei sale 
greutăţi, şi rămase un lung răstimp nemişcat, în mijlocul 
tălăzuirii aceleia continue şi misterioase care venea şi pleca, în 
chip fatal, de la unul la celălalt. O răpeşte ca s-o aibă cu forţa, 
şi-apoi vine, orbeşte, iubirea. Renunţă la intenţia pe care o avea, 
încearcă s-o ducă în casa unchilor ei, dar aceştia îi închid poarta. 
lat-o din nou în mâinile lui şi, fiindcă lumea tot vorbeşte, ar 
putea-o avea fără teamă c-o va face să-şi piardă reputaţia - căci 
aceasta e ca şi pierdută. Ea, care ştie, vrea să fugă. Daro 
împiedică boala. Starea i se agravează în câteva ore. 
Agonizează. Moartea va limpezi totul. El îşi dă seama, şi în unele 
momente se resemnează, dar de cele mai multe ori se revoltă 
împotriva forţelor oarbe. Dar moartea nu vine decât acolo unde- 
o cheamă cei care nu măi nădăjduiesc nimic; în privinţa lor, 
destinul aştepta ultima încercare ca să-i unească. 

La început, când încă nu putea să meargă - copilă; apoi, 
după ce se ridicase si făcuse primii paşi - adolescentă; de pe o 
zi pe alta buzele ei capătă culoarea sângelui, reţeaua corsajului 
se rotunjeşte ca un fruct, se tulbură şi tremură ori de câte ori se 
apropie de cel pe care niciodată nu şi l-a închipuit bărbatul ei. 

Chip-de-înger sări din pat. Se simţea despărţit de Camila 
printr-o greşeală pe care niciunul din ei doi n-o săvârşiseră, 
printr-o căsătorie la care niciunul din ei nu-şi dăduse 
consimţământul. Camila închise ochii. Paşii se depărtară spre 
una din ferestre. 

Luna intra şi ieşea din firidele plutitoare ale norilor. Strada 
se scurgea ca un râu de oase albe pe sub poduri de umbră. In 
unele momente, toate lucrurile se estompau, acoperite parcă de 
o patină de relicvă veche. În altele reapăreau reliefate mai 
puternic, tivite cu fir de aur. O mare pleoapă neagră acoperi 


jocul acesta de pleoape închise şi deschise. Geana ei imensă se 
desprinse din vârfurile cele mai înalte ale vulcanilor, se întinse 
cu mişcări de păianjen peste scheletul oraşului îndoliat, acum, 
de umbre. Câinii îşi scuturară urechile ca pe nişte clopote şi se 
iscă un vârtej de păsări de noapte, un vaiet prelung între 
chiparoşi, o învălmăşeală de arcuri de ceasornic. Luna dispăru 
cu totul de pe vârful unui crater, şi ceața, ca nişte văluri de 
mireasă, se cuibări între case. Chip-de-înger închise fereastra. In 
camera Camilei se simţea respiraţia ei înceată, neliniştită, ca şi 
cum ar fi dormit cu capul sub plapumă sau ca şi cum, pe piept, 
ar fi apăsat-o o fantomă. 

In zilele acelea s-au dus la băi. Umbrele arborilor vărgau 
cămăşile albe ale trecătorilor încărcaţi cu oale, mături, sticleţi în 
colivii de răchită, conuri de brad, cărbuni, lemne, porumb. 
Călătoreau în grupuri, străbătând distanţe lungi pe vârful 
picioarelor, fără să se sprijine pe călcâi. Soarele transpira o dată 
cu ei. Gâfâiau. Băteau aerul cu braţele. Dispăreau ca pasările. 

Camila se opri la umbra unei colibe ca să vadă cum se 
recoltează cafeaua. Mâinile culegătoarelor se desenau pe 
frunzişul metalic cu mişcări de animale lacome; urcau, coborau, 
se înnodau înnebunite, ca şi cum ar fi gâdilat arborele, se 
despărţeau ca şi când i-ar fi descheiat cămaşa. 

Chip-de-înger îi cuprinse mijlocul cu braţul şi o conduse pe- 
o cărare copleşită de somnul cald al arborilor. Işi simțeau 
capetele şi pieptul; restul, mâinile şi picioarele, pluteau o dată 
cu ei, între orhidee şi şopârle sclipitoare, în penumbra care, pe 
măsură ce pătrundeau în pădure, devenea din ce în ce mai 
întunecoasă. Simţea corpul Camilei prin bluza ei subţire aşa 
cum, prin pănuşa fragedă de porumb, se simt boabele moi, 
lăptoase, umede. Vântul le răvăşea părul. Coborâră spre băi 
printre lăstarii timpurii. Soarele aţipea în apă. Fiinţe nevăzute 
pluteau în apropierea ferigilor umbroase. Dintr-o casă cu 
acoperişul de tablă ieşi paznicul băilor, mestecând încă fasolea 
care-i alcătuia prânzul. El salută dând din cap şi, în timp ce 
înghiţea îmbucătura care-i umfla obrajii, îi măsură din ochi ca 
pentru a le dovedi importanţa funcţiunii sale. li cerură două 
cabine. Le răspunse că se duce să aducă cheile. Aduse cheile şi 
le deschise două cabine despărțite printr-un perete. Fiecare îşi 
ocupă cabina lui, dar înainte de-a se despărţi alergară să-şi dea 
câte un sărut. Paznicul, pe care-l dureau ochii, îşi întoarse faţa. 


Pierduţi în freamătul pădurii, departe unul de altul, se 
simțeau străini. O oglindă spartă în două vedea cum Chip-de- 
înger se dezbracă cu grabă tinerească. Ah! să fii om, când ai 
putea mai bine să fii arbore, nor, libelulă sau pasăre!... Când 
atinse apa rece cu piciorul pe prima treaptă a băii, Camila 
scoase un țipăt, pe a doua treaptă noi ţipete, pe a treia altele, 
mai ascuţite, iar pe a patra... hujdubuc! în apă. Cămaşa, ca a 
femeilor indiene, i se umfla ca o crinolina, ca un balon, dar apa îl 
supse aproape imediat, şi pânza viu colorată, cu dungi albastre, 
galbene şi verzi, i se lipi de corp, modelându-i sânii tari şi 
pântecul, curba uşoară a şoldurilor, spatele suav, umerii cam 
firavi. După afundare, revenind la suprafaţă, Camila rămase 
descumpănită. Tăcerea fluidă a stufărişului ascundea şi ocrotea 
pe cineva care pândea pe acolo prin preajmă, vreun spirit 
ciudat, care dădea târcoale băilor. Vreun şarpe colorat ca un 
fluture; pe Siquemonta®. Auzi însă glasul soţului ei întrebând, 
din cabină, dacă putea veni şi el, şi se simţi imediat în siguranţă. 

În jurul lor apa se legăna în valuri ca un animai mulţumit. Pe 
luminoasele pânze de păianjen, pe care răsfrângerea apei le 
lipea pe pereţi, siluetele corpurilor lor păreau nişte insecte 
monstruoase. Se simţea în aer miros de flori, prezenţa 
îndepărtată a vulcanilor, umezeala pântecelor de broască, 
răsuflarea viţeilor care sugeau iarba pajiştii transformate în 
lichid alb, răcoarea cascadelor care se năşteau râzând, zborul 
neliniştit al muştelor verzi... Îi învăluia o pânză nevăzută de 
tăcere, întreruptă de cântecul vreunei păsări sau de zborul greu 
al vreunei răpitoare de noapte. 

Paznicul apăru la poartă întrebând dacă pentru ei erau caii 
pe care-i trimiseseră de la Quebraditas. Numai un moment: să 
iasă din baie şi să se îmbrace. In timp ce se pieptăna, Camila 
simţi un vierme pe prosopul pe care şi-l pusese pe umeri pentru 
ca părul, încă ud, să nu-i umezească rochia, începu să tipe, veni 
Chip-de-înger, omori viermele; toate astea într-o clipă. Dar 
plăcerea dispăruse şi ea; pădurea neagră o înspăimânta - 
respiraţia înăduşită a copacilor, amorţirea lor fără somn, totul li 
se părea, acum, că naşte viermi. 

La picioarele unui măslin, caii alungau muştele cu coada. 
Tânărul care-i adusese se apropie de Chip-de-înger cu pălăria în 
mână, ca să-l salute. 


6 Animal fabulos din basmele Americii Centrale (n.t.). 


— A, tu eşti! Bună ziua! Ce cauţi prin părţile astea? 

— Cu munca; de când aţi binevoit să mă scoateţi de la 
cazarmă, lucrez pe-aici; se împlineşte peste puţin un an. 

— Repede-a mai trecut timpul... 

— Aşa mi se pare şi mie, domnule; dar văd că soarele e şi 
mai iute de picior şi avem de făcut o bucăţică bunişoară de 
drum. 

Chip-de-înger o întrebă pe Camila dacă e gata de plecare: 
între timp el se oprise să plătească băieşului. 

— Când vrei tu... 

— Dar nu ţi-e foame, nu vrei să mănânci nimic? Poate că 
paznicul are ceva de vânzare. 

— Uitaţi, am adus eu nişte ouă, interveni tânărul; şi din 
haina lui, cu mai mulţi nasturi decât butoniere, scoase o batistă 
în care înfăşurase trei ouă. 

— Mulţumesc, spuse Camila, par să fie foarte proaspete. 

— Mulţumirea-i pentru mine, doamnă; cât despre ouă, sunt 
într-adevăr proaspete; chiar în dimineaţa asta le-au ouat găinile, 
şi eu i-am spus neveste-mi: „Pune-le deoparte, că vreau să le 
duc lui don Miguel!” 

Îşi luară rămas bun de la paznic, care continua să 
lăcrămeze şi să mănânce fasole. 

— Dar eu aş zice, adăugă tânărul, c-ar fi foarte bine dacă 
doamna ar bea ouăle crude, căci până ajungem e o bucată bună 
de drum şi poate să i se facă foame. 

— Nu, nu-mi plac crude, şi poate că-mi fac şi rău, răspunse 
Camila. 

— Eu spuneam aşa, pentru că văd ca sunteţi cam palidă. 

— Asta e din cauză că abia acum, de curând, m-am ridicat 
din pat... 

— Da, spuse Chip-de-înger, a fost foarte bolnavă. 

— Dar acum o să se mai înfiripe, observă tânărul, în timp ce 
strângea chingile cailor; femeile, ca şi florile, au nevoie să fie 
stropite; o să vedeţi cum o să înflorească acum, după căsătorie! 

Roşind, Camila lăsă pleoapele în jos, ruşinoasă, mirată ca o 
plantă care, în loc de frunze, ar simţi că-i cresc, de jur împrejur, 
ochi; dar mai înainte se uită la soţul ei şi se doriră din privire, 
pecetluind astfel înţelegerea aceea tacită care lipsea dintre ei. 


i XXXV 
CÂNTAREA CÂNTĂRILOR 


„Dacă întâmplarea n-ar fi făcut să ne întâlnim”... obişnuiau 
să-şi spună. Şi primejdia aceasta prin care trecuseră îi 
înspăimânta în aşa măsură, încât dacă erau despărțiți, se 
căutau, dacă se aflau aproape, se îmbrăţişau, dacă se ţineau în 
braţe, se strângeau mai tare, se sărutau, se priveau în ochi şi, 
uniţi, se simțeau atât de senini, atât de fericiţi, încât cădeau 
într-o transparentă lipsă de memorie, într-un perfect acord cu 
arborii proaspăt umflaţi de sevă şi cu acele ghemotoace de 
carne învăluite în pene colorate care zburau mai uşor decât 
ecoul. 

Dar viperele stăteau la pândă. Dacă întâmplarea nu i-ar fi 
adus pe unul în faţa altuia, ar fi fost fericiţi?... În întuneric se 
scoase la licitație publică dărâmarea inutilei  încântări 
paradisiace şi începu pânda umbrelor, îndoielile hrănite de 
cuvinte vagi, insinuante, iar calendarul începu să-şi ţeasă pânza 
de păianjen în colţurile timpului. 

Nici ea şi nici el nu puteau lipsi de la serbarea pe care 
Preşedintele republicii o dădea în noaptea aceea la reşedinţa lui 
de la ţară. 

Şi-atunci propria lor casă li se păru străină. Nu ştiau ce să 
facă şi se simțeau trişti văzându-se împreună, între un divan, o 
oglindă şi alte mobile, departe de lumea minunată în care-şi 
petrecuseră primele luni ale căsătoriei. Le era milă unul de altul, 
mila şi ruşine de-a fi ei înşişi. 

O pendulă sună orele în sufragerie, dar lor li se păru că e 
aşa de departe, că pentru a ajunge acolo ar trebui să ia un 
vapor sau un balon. Şi se aflau, totuşi, acolo... 

Mâncară fără să scoată o vorbă, cu ochii la pendula care, cu 
fiecare bătaie, apropia serbarea de ei. 

Chip-de-înger se ridică să-şi pună fracul, şi când îşi vâri 
mâinile pe mâneci, îi fu frig, ca celui care s-ar înveli într-o frunză 
de bananier. Camila vru să îndoaie şervetul, dar şervetul fu cel 
care, ca de plumb, îi îndoi mâinile. Prizonieră între masă şi 
scaun, fără puterea de-a face primul pas. Trase piciorul înapoi. 
Şi totuşi primul pas trebuia făcut; venise momentul. Chip-de- 
înger se întoarse să vadă ce oră e şi se duse în camera lui după 


mănuşi. Paşii i se auziră departe, ca într-o subterană. Spuse 
ceva. Ceva. Vocea răsuna confuză. Un moment după aceea veni 
din nou in sufragerie, cu evantaiul Camilei. Nu mai ştia după ce 
se dusese în camera lui, şi-acum căuta în toate părţile. În sfârşit 
îşi aduse aminte de mănuşi, dar văzu că şi le pusese. 

— Băgaţi de seamă să nu lăsaţi lumina aprinsă; stingeţi şi 
închideţi bine uşile, apoi vă puteţi duce la culcare... recomandă 
Camila servitoarelor, care-i priveau plecând de la capătul 
culoarului. 

Trăsura dispăru cu ei în tropăitul cailor voinici şi în 
clinchetul de monezi pe care-l făceau scuturându-şi hamurile. 
Camila se scufundase între pernele trăsurii sub greutatea unei 
somnolenţe iremediabile, cu lumina moartă a străzilor răsfrântă 
în ochi. Din când în când, hurducăturile trăsurii o ridicau de pe 
perne - mici salturi întrerupând mişcarea corpului ei, care urma 
ritmul trăsurii. Duşmanii lui Chip-de-înger povesteau că favoritul 
căzuse în dizgrație, insinuând, în cercul de prieteni ai Domnului 
Preşedinte, că în loc să-l cheme cu numele lui, ar trebui să-l 
cheme Miguel Canales. Legănat de mersul trăsurii, Chip-de-înger 
savura dinainte, frica duşmanilor lui când îl vor vedea la 
serbare. 

Scăpând de caldarâmul străzilor, trăsura lunecă pe o alee 
de nisip fin ca aerul, iar zgomotul roţilor se auzea ca o uşoară 
clipoceală. Pe Camila o cuprinse teama; nu se vedea nimic în 
întunericul câmpiei în afară de stele, nu se auzea nimic decât 
cântecul greierilor. O cuprinse teama şi se crispă ca şi cum ar fi 
fost dusă la moarte pe un drum, sau pe o aparenţă înşelătoare 
de drum, mărginit pe de o parte de-o prăpastie lacomă, iar pe 
de alta de aripa lui Lucifer, întinsă ca o stâncă în întuneric. 

— Ce ai? o întrebă Chip-de-înger, cuprinzându-i uşor umerii 
şi încercând s-o îndepărteze de portieră. 

— Mi-e teamă! 

— Sst, taci! 

— Vizitiul ăsta o să ne arunce într-o prăpastie; spune-i să nu 
meargă aşa repede; spune-i! E groaznic. S-ar crede că tu nu 
simţi nimic. Spune-i! Oh, tu nu spui niciodată nimic... 

— In trăsurile astea... începu Chip-de-înger, dar pocnetul 
sec al arcurilor şi soţia lui, care se strânse îngrozită lângă el, îl 
făcură să tacă. Crezură că se rostogolesc într-o prăpastie. 

— A trecut, spuse el, a trecut... Roţile-au intrat, probabil, 


într-o groapă. 

Vântul sufla din vârful stâncilor cu gemete de pânză 
sfâşiată. Chip-de-înger scoase capul pe portieră, pentru a striga 
vizitiului să meargă mai cu grijă. Acesta întoarse o faţă 
întunecată, ciupită de vărsat şi puse caii în pas de 
înmormântare. 

Trăsura se opri la ieşirea dintr-un cătun. Un ofiţer cu gluga 
ridicată înaintă spre ei sunându-şi pintenii, îi recunoscu şi 
ordonă vizitiului să treacă. Vântul suspina între foile porumbilor 
uscați şi rupţi. Intr-o curte se ghicea forma unei vaci. Arborii 
dormeau. Două sute de metri mai departe se apropiară, pentru 
a-i identifica, alţi doi ofiţeri, dar trăsura aproape nici nu se opri. 
Şi când fură gata să coboare la rezidența prezidenţială, veniră 
trei colonei să percheziţioneze trăsura. 

Chip-de-înger salută pe ofiţerii de stat-major. (Era frumos şi 
rău ca satana.) Nostalgia călduţă a cuibului lor plutea în noaptea 
care, văzută de aici, părea inexplicabil de vastă. Un felinar 
indica, la orizont, locul în care un fort de artilerie veghea asupra 
siguranţei Domnului Preşedinte al republicii. 

Camila cobori ochii în faţa unui om cu o expresie 
mefistofelică, încovoiat de spate, cu privirea prelinsă printre 
genele-i abia întredeschise, cu picioarele lungi şi slabe. În 
momentul în care ei treceau, acest om ridică încet braţul şi 
deschise degetele mâinii ca şi cum, în loc de-a vorbi, ar fi dat 
drumul unui porumbel. 

— Partenius din Bethania, spuse el, a fost făcut prizonier în 
războiul cu Mitridate şi dus la Roma. De la el au învăţat versul 
alexandrin Properţiu, Ovidiu, Virgiliu, Horaţiu şi eu... 

Două doamne înaintate în vârstă conversau la uşa salonului 
în care-şi primea Preşedintele invitaţii. 

— Da, da - zicea una din ele, trecându-şi mâna peste 
arhitectura de bucle - i-am spus că trebuie să se realeagă. 

— Şi el ce-a răspuns? Căci mă interesează foarte mult... 

— A surâs numai, dar ştiu sigur că se va realege. Pentru 
noi, Candida, e cel mai bun preşedinte pe care l-am avut 
vreodată. Ajunge să-ţi spun că, de când e el preşedinte, 
Moncho, bărbatul meu, a avut parte numai de slujbe bune. 

In spatele acestor doamne, Ticer oficia în mijlocul unui grup 
de prieteni: 

— Cea care se căsătoreşte capătă căsuţa, dar pierde 


cămăşuţa... 

— Domnul Preşedinte a întrebat de dumneavoastră, spunea 
Procurorul militar în dreapta şi în stânga. Domnul Preşedinte a 
întrebat de dumneavoastră... 

— Mii de mulţumiri, îi răspunse Ticer. 

— Mii de mulţumiri, răspunse - considerându-se vizat - un 
jocheu negru, cu picioarele arcuite şi cu dinţii de aur. 

Camila ar fi vrut să treacă neobservată. Era însă imposibil. 
Frumuseţea ei exotică, ochii verzi, goi, pierduţi, corpul fin, 
copiat fidel de rochia-i de mătase albă, sânii mici, mişcările 
graţioase şi mai ales originea ei - fiica generalului Canales - 
totul atrăgea privirile... 

Intr-un grup, o doamnă comentă: 

— Nu Face! O femeie care nu poartă corset... Se vede bine 
că-i de neam prost... 

— Şi ca să poată veni la serbare, murmură alta, şi-a 
transformat rochia de mireasă. 

— De ce-or mai ieşi în lume dacă n-au cu ce să se îmbrace? 
crezu potrivit să adauge o doamnă cu părul rar. 

— Vai, ce rele suntem! Eu am spus despre rochie numai 
aşa, pentru că se vede ca sunt săraci. 

— Sigur că sunt săraci, ai spus foarte bine! observă doamna 
cea cu părul rar şi apoi adăugă încet: Se zice că Domnul 
Preşedinte nu-i mai dă nimic de când s-a căsătorit cu dumneaei. 

— Bine, dar Chip-de-înger îi e foarte devotat... 

— Era, mai bine zis. Pentru că, după cum spun unii - dacă 
nu mă credeţi pe mine - acest Chip-de-înger a răpit-o pe cea 
care-i e acum soţie numai pentru a arunca praf în ochii poliţiei şi 
pentru ca socrul lui, generalul, să poată scăpa; şi, într-adevăr, a 
scăpat. 

Camila şi Chip-de-înger continuau să înainteze printre 
invitaţi către capătul sălii unde se afla Preşedintele. Excelența- 
sa stătea de vorbă cu un canonic, doctor Infailibil, înconjurat de 
un grup de doamne, care, la apropierea stăpânului, rămâneau 
cu vorba în gură, întocmai ca cel care, înghițind o lumânare 
aprinsă, nu îndrăzneşte nici să respire şi nici să deschidă gura; 
înconjurat de bancheri urmăriţi de justiţie şi eliberaţi pe 
cauţiune, de partizani zeloşi care nu-şi mai dezlipeau ochii de pe 
Domnul Preşedinte, fără a cuteza să-l salute când se uita la ei şi 
nici să se retragă când nu se mai uita; înconjurat de luminătorii 


satelor care, deşi opaițul judecății politice le era stins, mai 
păstrau totuşi o urmă de demnitate umană în micile lor capete 
de leu, jignite pentru că erau tratate ca şi cum ar fi fost cozi de 
şoarece. 

Camila şi  Chip-de-înger se apropiară să-l salute pe 
Preşedinte. Chip-de-înger îi prezentă soţia. Stăpânul îi întinse 
Camilei mâna lui dreaptă, mică, rece şi, pronunţându-i numele, 
îşi opri privirea asupra ei ca şi când i-ar spune: „Uită-te bine cine 
sunt eu!” în acest timp canonicul saluta cu câteva versuri din 
Garcilaso® apariţia unei frumuseți care avea numele şi 
înfăţişarea aceleia pe care o iubea Albanio”: 


O singură făptură vru Natura 
Să facă-asemeni ei, şi după aceea 
Sfărmă modelu-n care o turnase. 


Valeţii serveau şampanie, prăjituri, migdale sărate, 
bomboane, ţigări. Şampania aprindea focul fără flacără al 
recepţiei protocolare, şi totul, ca prin farmec, părea răsturnat; 
real în oglinzile liniştite şi fictiv în saloane. 

— Generale... răsună vocea Preşedintelui, pofteşte afară pe 
domni, căci vreau să iau masa numai cu doamnele... 

Prin uşile care se deschideau spre noaptea senină bărbaţii 
ieşiră; în grup compact şi fără să spună un cuvânt, unii 
înghesuindu-se ca să îndeplinească mai repede porunca 
stăpânului, alţii pentru a-şi ascunde supărarea sub aparenţa 
grabei. Doamnele se priviră fără să îndrăznească măcar să-şi 
tragă piciorele sub scaun. 

— Poetul poate rămâne... insinuă Preşedintele. 

Ofițerii închiseră uşile. Poetul nu mai ştia unde să se aşeze 
între atâtea doamne. 

— Recită, poete, ordonă Preşedintele, dar ceva frumos: 
Cântarea Cântărilor... 

Şi poetul începu să recite ceea ce-şi mai amintea din textul 
lui Solomon: 


© Garcilaso de la Vega (1503-1536), unul din cei mai de seamă poeţi lirici 
spanioli din timpul Renaşterii, autor al cunoscutelor Eg/oge (n.t.). 

70 Albanio şi Camila, păstori îndrăgostiţi, care apar în Eg/oga a doua a lui 
Garcilaso (n.t.). 


Cântarea Cântărilor de Solomon făcută 
Să mă sărute cu sărutările gurii lui! 
Oacheşă sunt, o! fiice ale lerusalimului, 
Dar frumoasă 
Precum sunt corturile lui Solomon. 
Nu vă uitaţi la mine că sunt oacheşă, 
Fiindcă soarele m-a înnegrit... 


Ca un mănunchi de mirt este iubitul meu, 
Care se odihneşte între sânii mei, 
Și la umbra iubitului meu am stat cu mare dor, 
Și rodul lui e dulce în cerul gurii mele; 
EI m-a dus în casa de ospăț 
Și flamura cu care m-a învelit este iubirea... 


Juru-vă, o! fiice din lerusalim, 
Nu treziti, nu sculați pe draga mea 
Până ce nu-i va fi voia... 
Până ce nu-i va fi voia... 


Cât eşti de frumoasă, draga mea, 
Ochii tăi sunt porumbiţe, prin maramă 
Părul tău e asemeni caprelor din Galaad, 
Dinţii tăi sunt asemeni unei turme de oi 
Care ies din scăldătoare 
Și niciuna din ele nu e stearpă. 


Sunt şaizeci de regine şi optzeci de iubite. 


Cu un aer funest, Preşedintele se ridică, şi paşii lui păreau 
paşii unui jaguar care fuge pe vadul unui râu secat. Dispăru pe o 
uşă, şi perdelele pe care le despărţise pentru a trece îi biciuiră 
spinarea. 

Poet şi auditoriu rămaseră încremeniţi, micşoraţi, goi, 
pătrunşi de o nelinişte asemănătoare celei care însoţeşte 
amurgul. Un aghiotant anunţă masa. Se deschiseră uşile şi, în 
timp ce domnii care stătuseră până atunci pe culoar reintrau 
tremurând în sală, poetul se apropie de Camila şi o invită la 
masă. Ea se ridică în picioare şi se pregătea să-i ia braţul, când 
fu oprită pe la spate de-o mână. Işi înăbuşi un strigăt. Chip-de- 


înger rămăsese ascuns după o perdea, în spatele soţiei lui; toţi îl 
văzură ieşind din ascunzătoare. 

Marimba” îşi scutura braţele prinse în clape, legată de 
rezonanţa micilor ei sicrie. 


XXXVI 
REVOLUŢIA 


Înainte nu se vedea deloc. În urmă înaintau reptile tăcute - 
lungi bucăţi de potecă - desfăşurându-se în şerpuiri fluide, 
netede, îngheţate. Pământului i se puteau număra coastele în 
bălțile seci, uscate, fără iarnă. Arborii se ridicau să respire 
deasupra vegetației dense, lăptoase. Focurile de bălării luminau 
ochii cailor obosiţi. Un soldat urina întors cu spatele. Nu i se 
vedeau picioarele. Ar fi trebuit să i se spună multe, dar 
camarazii lui nu-i spuneau nimic, ocupați cum erau să curețe 
armele cu seu şi cu fâşii de fustă care miroseau încă a femeie. 
Moartea se pregătea să-i ia, îi scotea din paturile lor unul câte 
unul. Era mai bine să-şi rişte pielea, şi ce-o mai fi or vedea. 
Gloanţele nu simt nimic când trec prin trupul unui om. lau, 
desigur, carnea drept un fel de aer călduţ, dulce, un aer puţin 
mai dens. Şi fluieră ca nişte păsări ceva mai mari. Ar fi trebuit să 
i se spună multe, dar camarazii nu-i spuneau nimic, ocupați cum 
erau să-şi ascută cuţitele lungi, cumpărate în vederea revoluţiei 
de la o fierărie care arsese. „Cântă, cumetre - spunea o voce - 
că te-am auzit cântând de departe”: 


Ingratule,-aveai iubită 
Şi-mi spuneai că mă iubeai, 
Mai bine de mă lăsai 
Să mor floare ofilită... 


— Cântă, cumetre, cântă!... 


Ne-a luat pe nepusă masă 
Serbarea de pe lagună; 
Anu-ăsta n-a fost lună, 

Și mai toți au stat acasă... 


71 Tobă folosită de negrii din Africa. În America, instrument muzical cu clape 
(n.t.). 


— Cântă, cumetre, cântă!... 


Ziua când te-ai născut tu 
Toți o țin drept sărbătoare, 
Fu şi-n cer atunci chef mare 
Și chiar Domnul „se făcu”... 


„Cântă, cumetre, cântă, drăguţule!”... Peisajul luminat de 
lună lua culoarea chininei, iar frunzele arborilor tremurau. 
Zadarnic aşteptaseră ordinul de înaintare. Un lătrat îndepărtat 
semnala un sat invizibil. Se făcea ziuă. Trupa imobilizată, gata 
să dea asaltul asupra primei garnizoane, simţea că, o forţă 
ciudată, subterană îi fura mobilitatea, că oamenii se prefăceau 
în stane de piatra. Ploaia transformă dimineaţa fără soare într-o 
fiertură groasă. Şiroaie de apă curgeau pe chipurile şi pe 
spinările goale ale soldaţilor. Sub ploaie, tot ce se auzea căpăta 
proporţii. La început fură ştiri trunchiate, contradictorii. Voci 
inerte, care, de teama adevărului, nu spuneau tot ce ştiau. Ceva 
foarte adânc şi tare se cuibărea în inima soldaţilor: un fel de 
glob de fier, o urmă de oase. Ca dintr-o singură rană, toată 
tabăra sângera: generalul Canales murise. Ştirile se concretizau 
în silabe şi fraze. Silabe de abecedar. Fraze de parastas. 

Rachiu şi ţigări colorate cu praf de puşcă şi cu înjurături. Nu 
era de crezut ceea ce se povestea, chiar dacă ar fi fost ceva 
sigur. Veteranii tăceau nerăbdători să afle adevărul curat, unii în 
picioare, alţii culcaţi, alţii aciuiţi pe unde puteau. Îşi smulgeau 
pălăria de paie, o trânteau de pământ, se scărpinau în cap să-şi 
rupă pielea. Cei tineri o luaseră la picior, în vale, după veşti. 
Strălucirea soarelui zăpăcea. Un nor de păsări se învârtejea în 
depărtare. Din când în când se auzea câte o împuşcătură. Apoi 
veni seara. Cer de ucigaş, sub mantia zdrenţuită a norilor. 
Focurile taberei se stinseră, şi totul - cer, pământ, oameni, 
animale - se topi într-o masă obscură, într-o întunecime pustie. 
Galopul unui cal tulbură tăcerea cu ropotul său pe care ecoul îl 
trecu prin tabla înmulţirii. Din santinelă în santinelă se auzi tot 
mai aproape, şi nu întârzie să sosească, confundându-se cu 
trupa, care, auzind ce povestea călăreţul, credea că visează cu 
ochii deschişi. Generalul Canales murise pe neaşteptate, după 
ce luase masa, tocmai când urma să ia comanda trupelor. lar 


acum ordinul era să se aştepte. „l-au dat ceva, ce mai! rădăcină 
de chiltepe'?, care omoară fără urme, că numai din întâmplare 
nu se putea să moară tocmai în momentul acela!”, observă o 
voce. „Şi ar fi trebuit să se păzească”, suspină alta. Aah! Toţi 
tăcură, înfioraţi până-n călcâiele lor desculţe, înfundate în 
pământ... „Şi fata lui?”... 

După un răstimp, lung ca un vis rău, adăugă altă voce: 
„Dacă vreţi, eu o blestem; cunosc un descântec pe care l-am 
învăţat de la un vrăjitor de pe țărm. O dată, când nu mai era 
orez la munte şi-am coborât să cumpăr, atunci l-am învăţat... 
Vreţi?” „Cum credeţi, răspunse alt glas din umbră; cât despre 
mine, eu zic că da, fiindcă numai ea l-a omorât pe taică-su!” 

Galopul calului răsună din nou pe drum - ratapan, ratapan, 
ratapan! - se auziră din nou strigătele santinelelor, şi din nou se 
lăsă tăcerea. Ecoul urletelor de coyotes” se înălţă ca o scară cu 
două laturi până la luna care apăru târziu şi cu o mare roată 
roşiatică în jur. Apoi se auzi o bubuitură. 

Cu fiecare din cei ce povesteau întâmplarea, generalul 
Canales ieşea din mormânt ca să-şi repete moartea: se aşeza la 
masa de lemn, fără faţă de masă, la lumina unei lămpi cu gaz. 
Se auzea zgomotul tacâmurilor, al farfuriilor, al paşilor 
ordonanţei. Se auzea gâlgâitul apei turnate în pahar, foşnetul 
ziarului desfăcut şi... nimic mai mult, niciun geamăt. L-au găsit 
mort, pe masă, cu obrazul culcat peste £/ Nacional, cu ochii 
întredeschişi, sticloşi, absorbiți de-o viziune care nu mai făcea 
parte din lumea aceasta. 

Oamenii se întoarseră la treburile lor obişnuite cu dezgust. 
Nu mai voiau să fie trataţi ca nişte animale domestice şi 
plecaseră la revoluţia Galonatului, cum îl numeau, alintându-l, 
pe generalul Canales, pentru a-şi schimba felul de viaţă şi 
pentru că Galonatul le promisese să le redea pământul care le 
fusese smuls pe nedrept sub pretextul desființării vechilor 
comunităţi. Pentru că le făgăduise să le împartă irigaţiile fără 
părtinire, să suprime prestaţia, să creeze cooperative agricole 
pentru importul de unelte, de seminţe, de animale, de 
îngrăşăminte, de tehnicieni; să uşureze şi să ieftinească 
transportul, să înlesnească exportul şi vinderea produselor, să 
încredinţeze presa în mâinile unor persoane alese de către 


72 Plantă cu rădăcina otrăvitoare (n.t.). 
73 Carnasiere din America, asemănătoare lupilor, dar puţin mai mici (n.t.). 


popor şi care să răspundă direct în faţa poporului, să desființeze 
şcolile particulare, să creeze impozite proporţionale, să 
ieftinească medicamentele, să-i pună la respect pe medici şi 
avocaţi şi să redea libertatea cultelor, aşa că indienii, fără să fie 
persecutați, să se poată închina la divinităţile lor şi să-şi poată 
reclădi templele. 

Camila află de moartea tatălui său abia după câteva zile. O 
voce necunoscută îi dădu ştirea prin telefon. 

— Tatăl dumitale a murit citind în ziar că Preşedintele 
republicii v-a fost naş la nuntă... 

— Nu-i adevărat! strigă ea. 

— Nu-i adevărat? şi vocea îi râse în nas. 

— Nu, nu-i adevărat, nu mi-a fost... Alo! Alo! Necunoscutul 
întrerupse legătura, coborând receptorul incet, ca cel care 
pleacă pe furiş. Alo! Alo! Alo!... 

Se lăsă să cadă într-un fotoliu de paie. Nu simţea nimic. Un 
moment după aceea camera îi apăru cu totul altfel decât era 
Înainte; înainte avea altă culoare, altă atmosferă. Mort! Mort! 
Mort! Îşi încleşta mâinile ca şi cum ar fi vrut să rupă ceva şi 
izbucni în râs - un râs cu fălcile strânse şi cu plânsul oprit în 
ochii ei verzi. 

O cisternă cu apa trecu pe stradă; robinetul lăcrima, în timp 
ce vasele de metal râdeau. 


XXXVII 
PETRECEREA LUI TOHIL 


— Domnii ce doresc?... 

— Bere... 

— Pentru mine nu; eu vreau whisky... 

— lar eu coniac... 

— Atunci aveţi... 

— O bere, un whisky, un coniac şi ceva gustări! 

— Atunci aveţi o bere, un whisky, un coniac şi câteva 
gustări... 

— Bravo, prieteni, şi eu ce să fac? se auzi vocea lui Chip-de- 
înger, care revenea încheindu-se cu grabă la pantaloni. 

— Ce vreţi să luaţi? întrebă chelnerul. 

— Orice, adu-mi o chibola'?... 


74 Limonadă servită într-o sticlă astupată cu o bilă numită chibo/a (n.t.). 


— Va să zică... o bere, un whisky, un coniac şi o chibola. 

Chip-de-înger îşi trase un scaun şi se aşeză alături de un om 
înalt de doi metri, cu spatele ca o cale ferată, cu mâinile ca o 
pereche de nicovale şi cu o cicatrice între sprâncenele-i blonde. 

— Fă-mi loc, mister Gengis, îi spuse el, că vreau să fiu 
alături de dumneata. 

— Cu multă plăcere, domnule... 

— Numai un pahar, şi plec, pentru că mă aşteaptă patronul. 

— Ah! continuă mister Gengis, fiindcă-l vezi pe Preşedinte, 
trebuie să termini cu copilăriile şi să-i spui că sunt neadevărate 
- dar ştii, absolut neadevărate! - lucrurile pe care le spun unii şi 
alţii despre dumneata. 

— Asta se înţelege de la sine, observă unul din cei patru, cel 
care ceruse coniac. 

— Mie mi-o spui! interveni Chip-de-înger adresându-se lui 
Gengis. 

—  Dumitale şi oricui! exclamă americanul, lovind cu 
palmele în masa de marmură. Căci eu eram acolo în noaptea 
aceea şi am auzit cu urechile mele ce spunea Procurorul militar 
despre dumneata: că eşti împotriva realegerii Domnului 
Preşedinte şi că eşti unul din partizanii revoluţiei, cu răposatul 
general Canales. 

Chip-de-înger îşi ascundea cu greu neliniştea care-l 
cuprinsese. Să se ducă să-l vadă pe Preşedinte în astfel de 
împrejurări era temerar. 

Chelnerul se apropie să-i servească. Purta un veston alb pe 
care era brodat cu fir roşu cuvântul Gambrinus. 

— Poftiţi whisky... berea... 

Mister Gengis dete peste cap paharul de whisky fără să 
clipească, dintr-o dată, ca şi cum ar fi înghiţit un purgativ. Apoi 
scoase pipa şi şi-o umplu cu tutun. 

— Da, prietene, când te aştepţi mai puţin ajung la urechile 
şefului lucruri din astea, şi n-o să fie prea nostim pentru 
dumneata. Trebuie să foloseşti momentul şi să-i spui limpede ce 
este şi ce nu este; ocazie ca asta nu mai întâlneşti. 

— Am primit sfatul, mister Gengis, şi la revedere; mă duc să 
caut o trăsură ca să ajung mai repede; mii de mulţumiri; şi pe 
curând tuturor. 

Mister Gengis îşi aprinse pipa. 

— Câte pahare de whisky ai băut, mister Gengis? întrebă 


unul din comeseni. 

— Optsprezece! răspunse americanul cu pipa în gură, cu un 
ochi pe jumătate închis şi cu altul albastru, albastru-deschis 
deasupra flăcării mici şi galbene a chibritului. 

— Ai dreptate, mare lucru şi băutura asta! 

— Asta numai Dumnezeu ştie, eu nu pot spune nimic; 
întreabă dumneata pe cei care nu beau cum beau eu, din 
disperare. 

— Nu vorbi aşa, mister Gengis! 

— Cum să nu vorbesc dacă aşa e! 

— E o mare calitate... 

— O, nu, mie-mi place mai mult aici, la dumneavoastră; aici 
spui ceea ce nu simţi, dar cu o singură condiţie: să fie spus 
foarte frumos! 

— Atunci acolo, la dumneavoastră, nu se spun poveşti, nu 
se scornesc anecdote... 

— Nu, absolut nimic, căci tot ceea ce ţine de scorneală se 
află în Biblie, şi e scris admirabil. 

— Încă un whisky, mister Gengis? 

— Cred şi eu c-o să mai iau un whisky. 

— Bravo, aşa-mi place, dumneata eşti dintre cei care mor 
pentru un ideal. 

— Cum? 

— Prietenul meu spune că dumneata faci parte dintre cei 
care mor... 

— Da, da, înţeleg: care mor pentru un ideal, dar eu vreau să 
fiu dintre cei care trăiesc pentru un ideal, vreau să fiu viu, totuşi 
se poate să şi mor pentru un ideal. 

— Ceea ce-ar vrea acest mister Gengis ar fi să plouă cu 
Whisky. 

— Nu, nu, căci atunci nu s-ar mai vinde umbrele în formă de 
umbrele, ci în formă de pâlnii. Şi, după o pauză pe care o umplu 
cu fumul pipei şi cu respiraţia ei pufăită, adaugă, în timp ce 
ceilalţi râdeau: Bun băiat Chip-de-înger ăsta; dar dacă nu face 
ce-i spun, n-o să-l ierte niciodată şi-o să fie vai şi amar de pielea 
lui! 

Un grup de oameni tăcuţi intrară dintr-o dată în local; erau 
mulţi şi uşa nu ajunse pentru toţi deodată. Cea mai mare parte 
rămaseră în picioare, de o parte şi de alta a uşii, între mese şi 
lângă bar. Erau în trecere, nu era cazul să ia loc. „Tăcere!” 


spuse unul pe jumătate bătrân, pe jumătate scund, pe jumătate 
chel, pe jumătate nebun, pe jumătate răguşit şi pe jumătate 
murdar, desfăcând un afiş tipărit, pe care-l lipi cu pap - ajutat 
de alţi doi - pe una din oglinzile localului. 

„Cetăţeni, 

A pronunţa numele Domnului Preşedinte al republicii 
înseamnă a lumina cu făcliile păcii interesele sfinte ale naţiunii 
care, sub înţeleapta lui cârmuire, a cucerit şi continuă să 
cucerească nepreţuitele foloase ale progresului şi ale ordinii, ale 
ordinii şi ale progresului!!! Ca cetăţeni liberi, conştienţi de 
datoria pe care o avem să veghem asupra propriei noastre 
soarte, care este şi soarta patriei, şi ca oameni de bine, inamici 
ai anarhiei, proclamăm că salvarea republicii stă în rea/egerea 
eminentului nostru mandatar, şi numai în realegerea lui! De ce 
să primejduim barca statului avântându-ne în necunoscut, când 
în fruntea ei se află cel mai desăvârşit om de stat al timpurilor 
noastre, acela pe care Istoria îl va saluta ca Mare între Mari, ca 
înţelept între înţelepţi, ca Liberal, Gânditor şi Democrat??? Chiar 
şi numai gândul că altcineva ar putea ocupa o atât de înaltă 
funcţie e un atentat împotriva Destinelor Națiunii, care sunt 
destinele noastre, şi cine ar îndrăzni acest lucru - dar nu se va 
găsi nimeni - ar trebui să fie închis ca nebun primejdios, iar 
dacă nu ar fi nebun, ar trebui judecat ca trădător de patrie 
potrivit legilor noastre!!! Cetățeni, urnele vă aşteaptă!!! 
Votaţi!!! pe!!! candidatul!!! Nostru!!! care!!! va fi!!! Reales!!! de 
către!!! popor!!!" 


Citirea afişului dezlănţui entuziasmul celor care se aflau în 
local; se auziră „trăiască”, aplauze, strigăte şi, la cererea 
tuturor, vorbi un individ îmbrăcat în nişte haine largi, cu laţe 
negre şi ochi spălăciţi: 

— Patrioţi, gândul meu este acela al unui poet, şi cuvântul 
meu acela al unui cetăţean! Poet înseamnă cel care a inventat 
cerul, vă vorbesc deci în calitate de inventator al acestui lucru 
atât de frumos şi de inutil care se numeşte cer. Ascultaţi 
cuvântul meu improvizat!... Când acel german, pe care nu l-au 
înţeles în Germania nici Goethe, nici Kant, nici Schopenhauer, a 
tratat despre superlativul omului, despre supraom, el a presimţit 
fără îndoială că din Tata Cosmos şi Mama Natură urma să se 
nască în inima Americii primul om superior care a existat 


vreodată. Vorbesc, domnilor, despre acest făuritor de glorioase 
dimineţi care binemerită de la patrie, vorbesc de şeful partidului 
liberal şi ocrotitor al tineretului studios; vorbesc, domnilor, 
despre Domnul Preşedinte constituţional al republicii, întrucât el 
este, aşa cum desigur aţi înţeles, supraomul lui Nietzsche” 
superunicul... o spun şi o repet de la înălţimea acestei tribune. 
Şi spunând astfel lovi cu podul palmei în tejgheaua 
barului. ...Deci, iubiţi compatrioți, fără să fim dintre cei care 
trăiesc din politică şi nici dintre cei care socot că au inventat 
praful de puşcă numai pentru că ştiu pe dinafară isprăvile lui 
Chilperic”; vă spun, credeţi-mă, în chip dezinteresat, integru şi 
cinstit că atât timp cât nu există printre noi alt supraom - că 
printre noi nu sunt decât nebuni şi orbi, orbi şi nebuni de legat - 
cum am putea permite să se treacă frânele guvernului din 
mâinile arhisupraunicului, care acuma şi totdeauna va conduce 
carul adoratei noastre patrii, în mâinile altui cetăţean, ale unui 
cetăţean oarecare, ale ţinui cetăţean-concetăţean care, chiar 
presupunând că are toate meritele din lume, nu rămâne decât 
tot un om. Democraţia a terminat cu împărații şi cu regii din 
bătrâna şi obosita Europă, dar trebuie să recunoaştem că, 
transplantată în America, ea suferă altoiul aproape divin al 
supraomului şi dă naştere la o nouă formă de guvern: 
suprademocraţia. Şi în legătură cu aceasta, domnilor, voi avea 
plăcerea să vă recit... 

— Recită, poetule, se înălţă o voce, dar nu oda... 

— „nocturna mea în do major dedicată superunicului! 

După poet, urmară la cuvânt câţiva indivizi şi mai îndârjiți 
împotriva „bandei nefaste”, împotriva abecedarelor confesionale 
şi a uneltelor preoţimii. Unuia din asistenţi începu să-i curgă 
sânge pe nas şi începu să ţipe - între două discursuri - să i se 
aducă o cărămidă nouă, muiată în apă, ca s-o miroase şi să-i 
treacă hemoragia. 

— La ora asta, spuse mister Gengis, Chip-de-înger se află 
între perete şi Domnul Preşedinte. Mi-a plăcut cum a vorbit 


75 Friedrich Nietzsche (1844-1900), filozof german, adept al unor sisteme 
idealiste reacționare; susţine, printre altele, teoria „supraomului”, care 
preconizează individualismul feroce şi politica puterii, teorie îmbrăţişată de 
partidele fasciste (n.r.). 

7669 Regele francilor (539-584), a cărui domnie s-a caracterizat prin mulţimea 
intrigilor, asasinatelor şi războaielor (n.t.). 


poetul ăsta, dar cu cred că trebuie să fie foarte trist să fii poet. 
Numai meseria de avocat trebuie să fie ceva şi mai trist, cel mai 
trist lucru din lume. Şi cu asta, o să mai beau un whisky. Ei! să 
vină încă un whisky! strigă, un whisky pentru acest tip 
hipersuper ca şi... 

leşind de la Gambrinus, Chip-de-înger se întâlni cu Ministrul 
de război. 

— Încotro, domnule general? 

— Spre patron... 

— Atunci să mergem împreună... 

— Şi dumneata tot la el? Să aşteptăm trăsura mea, trebuie 
să sosească. Nu-ţi spun nimic, dar vin de la o văduvă... 

— Ştiu că-ţi plac văduvele vesele, domnule generat.. 

— Dar nu vreau să se facă muzică pe chestia asta. 

— Nu, asta nu-i muzică, e Clicot'”! 

— Ce Clicot, nici nu se compară! Dama de casaţie, clasa 
una! 

— Caramba! Ă 

Trăsura alunecă fără zgomot, ca pe roate de sugativă. In 
posturile din colţuri se auzeau jandarmii care îşi transmiteau 
semnalul: „Soseşte Ministrul de război, soseşte Ministrul de 
război, soseşte...” 

Preşedintele se plimba de-a lungul cabinetului, cu paşi mici, 
cu pălăria adusă de pe vârful capului spre frunte, cu gulerul 
hainei ridicat peste un fular care-i acoperea ceafa, cu pălărie 
neagră, ghete negre... 

— Cum e vremea, generale? 

— Răcoroasă, Domnule Preşedinte... 

— Şi Miguel fără pardesiu... 

— Domnule Preşedinte... 

— Nu vreau s-aud nimic. Tremuri, şi totuşi parcă văd c-ai 
să-mi spui că nu ţi-e frig. Generale, trimite pe cineva la Miguel 
acasă ca să-i aducă imediat pardesiul. 

leşind, Ministrul de război se frânse în plecăciuni - cât pe- 
aci să-i cadă sabia - în timp ce Preşedintele lua loc pe o sofa de 
paie, oferindu-i lui Chip-de-înger fotoliul cel mai apropiat. 

— Vezi, Miguel, spuse el aşezându-se, aici eu trebuie să fac 
totul şi să mă amestec în toate, pentru că mi-a revenit sarcina 


77 Joc de cuvinte şi aluzie la marca de şampanie franţuzească Veuve-Clicot 
(Văduva-Clicot) (n.t.). 


să guvernez un popor de „am de gând”, un popor de „voi face şi 
drege”. De aceea trebuie să recurg la prieteni pentru lucrurile 
pe care nu le pot face eu însumi. Acest popor de veleitari - aici 
făcu o pauză - adică de oameni care au cele mai bune intenţii 
din lume ca să facă şi să dreagă, dar care, lipsiţi de voinţă, nu 
fac şi nu dreg nimic, nu dau nici mireasmă, nici duhoare, ca 
găinaţul de papagal. Aşa se face că la noi industriaşul îşi trece 
viaţa spunând şi repetând: vo; clădi o fabrică, voi monta maşini 
noi, voi face aşa şi pe dincolo şi încă ceva pe deasupra; domnul 
agricultor declară: vo; introduce alte culturi, vo; exporta 
produse; literatul: vo; scrie o carte profesorul: vo; deschide o 
şcoală; comerciantul: voi încerca cutare sau cutare afacere, şi 
ziariştii - porcii ăştia care numesc osânza suflet! - vom îndreptă 
tara; dar, aşa cum îţi spuneam la început, nimeni nu face nimic 
şi, natural, nu-mi rămâne decât mie, care sunt Preşedintele 
republicii, să fac totul, chiar dacă nu iese decât foc de artificii. 
Dacă n-aş fi eu, n-ar merge nici loteria, că până şi-acolo tot eu 
trebuie s-o îndrum pe zeiţa oarbă a norocului... 

Îşi netezi mustata cu vârful degetelor fragile, transparente, 
de culoarea stufului şi continuă, schimbând tonul: 

— Vreau să spun că, deşi lucrurile stau aşa cum ţi-am spus, 
împrejurările mă obligă să folosesc serviciile celor care - 
întocmai ca tine - dacă aproape îmi sunt atât de preţioşi, cu atât 
mai mult îmi pot fi în afara republicii, acolo unde maşinaţiile 
inamicilor mei, intrigile şi pamfletele lor veninoase sunt pe 
punctul de a da peste cap realegerea mea... 

Plecă ochii în jos ca două muşte zăpăcite, bete de sânge, şi 
continuă să vorbească: 

— Nu mă refer la Canales şi nici la partizanii lui; moartea 
mi-a fost şi-mi va fi totdeauna cea mai bună aliată, Miguel! Mă 
refer la cei care încearcă să influenţeze opinia nord-americană, 
urmărind ca Washington-ul să-mi retragă încrederea. Se prea 
poate ca fiara din cuşcă să înceapă a năpârli, dar tocmai din 
pricina asta nu vrea să i se ia blana de tot, nu-i aşa? Spun unii 
că sunt un bătrân cu creierul ramolit şi cu inima mai tare ca 
piatra - oameni răi, lasă-i să spună! - dar ca înşişi concetăţenii 
mei să exploateze din motive politice ceea ce eu am făcut 
pentru a salva ţara de jaful acestor nemernici, asta depăşeşte 
orice. Realegerea mea e primejduită, şi din pricina asta te-am 
chemat. Am nevoie să te duci la Washington şi să mă informezi 


amănunţit despre ceea ce se întâmplă în cuiburile astea de ură, 
în convoiurile astea de înmormântare în care, dacă vrei să ai 
rolul cel frumos, ca în toate înmormântările, ar trebui să fii în 
locul mortului. 

— Domnule Preşedinte... bâlbâi Chip-de-înger, neştiind dacă 
trebuie să urmeze sfatul lui mister Gengis, care-l îndemna să 
limpezească lucrurile, căci se temea să nu compromită, printr-o 
indiscreţie oarecare, acea călătorie care, înţelese din primul 
moment, era salvarea lui. Domnule Preşedinte, ştiţi prea bine că 
sunt gata să execut în orice împrejurări ordinele 
dumneavoastră; totuşi, dacă mi-aţi permite să spun două 
cuvinte, pentru că eu am năzuit întotdeauna să fiu cel din urmă 
dintre servitorii dumneavoastră, dar cel mai leal şi statornic, aş 
vrea să vă cer, dacă excelenţa-voastră nu vede nicio piedică în 
această privinţă, ca, înainte de-a mi se încredința o atât de 
delicată misiune, să binevoiţi a ordona să se cerceteze dacă 
sunt sau nu adevărate învinuirile gratuite pe care mi le aduc 
anumiţi duşmani ai excelenţei-voastre. Şi, ca să citez nume, în 
primul rând Procurorul militar... 

— Dar cine stă să creadă născocirile astea? 

—Excelenţa-voastră nu poate să se  îndoiască de 
devotamentul meu total faţă de persoana şi guvernul domniei- 
voastre, dar n-aş vrea să-mi acordaţi încrederea domniei- 
voastre fără să controlati înainte dacă sunt sau nu adevărate 
afirmaţiile Procurorului. 

— Eu nu te întreb pe dumneata, Miguel, ceea ce am eu de 
făcut! Să terminăm deci! Eu ştiu totul şi am să-ţi spun chiar mai 
mult: în biroul ăsta am dosarul pe care l-a alcătuit Procurorul 
militar împotriva ta cu ocazia fugii lui Canales. Mai mult încă: 
pot să-ţi afirm că ura Procurorului militar se datorează unei 
împrejurări pe care poate că tu nici n-o cunoşti: Procurorul 
militar, de acord cu poliţia, intenţiona s-o răpească pe aceea 
care e acum soţia ta şi s-o vândă patroanei unui bordel de la 
care, cum ştii, primise 10.000 de pesos în contul mărfii; iar 
oalele sparte le-a plătit o biată femeie, acum pe jumătate 
nebună. 

Chip-de-înger rămase nemişcat, stăpân pe cele mai mici 
gesturi, acum că se afla în faţa patronului. Refugiindu-se în 
întunecimea ochilor lui catifelaţi, îşi îngropa în suflet tot ceea ce 
simţea, palid şi îngheţat ca fotoliul, din şuviţe de bambus, pe 


care stătea. 

— Dacă-mi permiteţi, aş prefera să rămân lângă excelenta- 
voastră şi să vă apăr cu propriul meu sânge. 

— Vrei să spui că nu primeşti? 

— Nu, nu vreau să spun aceasta, Domnule Preşedinte... 

— Atunci, destul cu comentariile, toată discuţia e de prisos. 
Ziarele vor publica mâine vestea plecării tale şi nu cred că e un 
lucru de la care să te sustragi; Ministrul de război are dispoziţie 
să-ţi înmâneze chiar astăzi suma necesară pregătirilor de 
călătorie; îţi voi trimite la gară banii pentru cheltuieli, precum, şi 
instrucţiunile. 


O palpitaţie subterană de orologiu subteran care arată orele 
fatale începea pentru Chip-de-înger. Printr-o fereastră larg 
deschisă între sprâncenele lui negre vedea un foc mare, aprins 
aproape de chiparoşii de cărbune verzui şi alături de zidurile de 
fum alb, iar în mijlocul unei curţi măturate de noapte, o 
îngrămădire de santinele şi o puzderie de stele. Patru umbre 
sacerdotale însemnau colţurile curţii, tuspatru înveşmântate în 
muşchi - alegorii fluviale - tuspatru cu mănuşi de piele de 
broască, mai mult verde decât galbenă, tuspatru cu un ochi 
închis pe partea feţei neumbrite şi cu un ochi deschis, terminat 
cu un mugur de lămâi, în partea mâncată de întuneric. Deodată 
se auziră sunetele unei tobe de tun, şi mulţi oameni, deghizați 
în animale, intrară în şir indian, ţopăind. De pe ramurile tun-ului, 
însângerate şi tremurătoare, coborau racii curenților de aer şi 
alergau viermii mormintelor de foc. Oamenii dansau ca să nu 
rămână lipiţi de pământ sau de vânt o dată cu sunetele tun-ului, 
alimentând flăcările cu răşina frunţilor lor. Dintr-o penumbră de 
culoarea bălegarului se desprinse un omuleţ cu o faţă de 
Quiisquil”* trecut, umflându-şi obrajii cu limba, cu spini pe frunte, 
fără urechi şi purtând pe burtă o centură păroasă, împodobită 
cu capete de războinici şi frunze de ayote. Se apropie pentru a 
sufla în jerba flăcărilor şi, spre bucuria oarbă a tacuazin-ilor, 
fură focul cu gura, mestecându-l ca şi cum ar fi copat pentru a 
nu se arde. Un strigăt se scurse în obscuritatea care se căţăra 


78 Arbore din al cărui trunchi, scobit, se fac tobe (n.t.). 

7? Fructul unei plante agăţătoare din America Centrală (n.t.). 

80 Mamifer carnivor, specific continentului american (n.t.). 

51 Răşină care se extrage, din anumiţi arbori din regiunea tropicală (n.t.). 


pe arbori şi se auziră, aproape şi departe, glasurile plângăreţe 
ale triburilor care, părăsite în pădurea oarbă din naştere, luptau 
cu măruntaiele lor - animale înfometate; cu gâtlejurile lor - 
păsări însetate; şi cu teama, cu greaţa, cu nevoile lor, cerându-l 
pe Tohil, Ce/ care dăruieşte focul, ca să le dea din nou făclia 
aprinsă a luminii. Tohil sosi călărind pe un râu făcut din piepturi 
de porumbei, care se scurgeau ca laptele. Căpriorii alergau ca 
să nu se oprească apa, căpriori cu coarnele mai fine ca ploaia şi 
cu picioruşe care se terminau într-o vânturare de aer şi nisip. 
Păsările alergau ca să nu li se oprească, reflexul ce plutea pe 
apă. Păsări cu oasele mai subţiri decât penele. Bum-buum-bum, 
răsunau bubuiturile sub pământ. Tohil cerea sacrificii omeneşti. 
Triburile aduseră în faţa lui pe cei mai buni vânători, cei cu 
cerbatana? ridicată şi cu praştiile încărcate. 

„Şi aceşti oameni ce vor vâna? Oameni?” întrebă Tohil. 
Bum-buum-bum-bum... bubuiră sub pământ loviturile. 

„Cum vrei tu, răspunseră triburile, numai să ne redai focul, 
tu, Cel care dăruieşti focul, ca să nu ne îngheţe carnea, ca să nu 
ne îngheţe oasele, nici aerul, nici unghiile, nici limba, nici părul! 
Numai să nu ne mai moară viaţa, deşi ne istovim cu toţii ca să 
trăiască mai departe moartea!” 

„Sunt mulţumit! spuse Tohil. Bum-buum-bum! bubuiră 
loviturile sub pământ. Sunt mulţumit! Pe oamenii care vânează 
oameni pot să-mi întemeiez stăpânirea. Nu va mai fi nici moarte 
adevărată, nici viaţă adevărată. Să mi se dănţuiască jicara!” 

Şi fiecare vânător-războinic dănţui jicara până-şi pierdu 
răsuflarea, în ritmul tun-ului, al bubuitului subteran şi al 
mormintelor care jucau în ochii lui Tohil. 


După această viziune inexplicabilă, Chip-de-înger se 
despărţi de Preşedinte. La plecare, Ministrul de război îl chemă 
pentru a-i înmâna un pachet de bilete şi pardesiul. 

— Dumneavoastră nu mergeţi, domnule general? Aproape 
că nu-şi găsea cuvintele... 

Dacă s-ar putea... Poate c-o să te ajung şi eu din urmă, sau 
poate c-o să ne întâlnim în altă zi; dar acum trebuie să rămân, 
vezi şi dumneata... şi-şi întoarse capul peste umărul drept, 
pentru a auzi vocea stăpânului. 


82 Armă indiană, formată dintr-o ţeavă lungă, prin care, suflând, se pot lansa 
mici proiectile (n.t.). 


XXXVIII 
CĂLĂTORIA 


Şi acest râu care curgea pe acoperiş - în timp ce-i făcea 
valizele - se vărsa foarte departe, în imensitatea care dădea 
spre câmpie, sau poate spre mare. O pală de vânt deschise 
fereastra, ploaia intră ca şi cum geamurile s-ar fi făcut bucăţi, 
tremurară perdelele, hărtiile, uşile, dar Camila continuă să-i 
aşeze lucrurile. Golul cuferelor pe care-l umplea încet-încet o 
izola de lume, şi, cu toate că furtuna îi prindea ace de fulger în 
păr, nu simţea nimic din plin, nimic deosebit. Totul i se părea 
egal, gol, trunchiat, fără greutate, fără trup, fără suflet, aşa cum 
era ea însăşi. 

— „Între a trăi aici şi a trăi departe de fiară, e o prăpastie! 
repetă Chip-de-înger, închizând fereastra. Ce spui?... A căzut 
tocmai la vreme! Cum să scap o astfel de ocazie! 

— Dar vrăjitorii aceia de care-mi spuneai azi-noapte că i-ai 
văzut dănţuind în casa lui... 

— Asta n-are mare importanţă... Un tunet îi astupă 
vocea. ...Şi, de altfel, spune-mi, ce-ar putea să ghicească? Mă 
rog, nu mă trimite el la Washington? Nu-mi plăteşte el drumul? 
La dracu! Când voi fi departe, s-ar putea să-şi schimbe părerea; 
vii şi tu atunci, sub pretext că eşti bolnavă sau că sunt eu 
bolnav, şi după asta n-are decât să ne caute în calendar... 

— Şi dacă nu mă lasă să plec... 

— Atunci îmi ţin gura, mă întorc şi n-am pierdut nimic, nu-i 
aşa? Cine nu încearcă nimic nu izbuteşte nimic. 

— Ţie toate ţi se par uşoare... 

— Şi cu ceea ce avem putem trăi oriunde; dar ştii, să trăim, 
ceea ce se numeşte cu adevărat a trăi, să nu mai repetăm în 
fiecare clipă: „Gândesc cu capul Domnului Preşedinte, deci 
exist...” 

Camila îl privi îndelung, cu ochii umezi, cu gura plină parcă 
de câlţi şi cu o răpăială de ploaie în urechi. 

— Bine, dar de ce plângi?... Nu mai plânge... 

— Şi ce vrei să fac? 

— Cu femeile trebuie să se întâmple întotdeauna acelaşi 
lucru! 

— Lasă-mă! 


— Pentru numele lui Dumnezeu, o să te-mbolnăveşti dac-o 
să plângi mereu aşa... 

— Nu, lasă-mă! 

— S-ar crede că mă duc la moarte, sau c-or să mă îngroape 
de viu! 

— Lasă-mă! 

Chip-de-înger o luă în braţe. Pe obrajii lui de bărbat care 
cunoştea plânsul curgeau două şiruri de lacrimi răsucite şi 
arzătoare pe care durerea le făcea să izvorască neîncetat. 

— O să-mi scrii... murmură Camila. 

— Bineînţeles... 

— Şi des, te rog! Vezi, noi n-am fost despărțiți niciodată. Să 
nu mă laşi fără veşti, căci ar însemna să mor dac-ar trece zile şi 
zile fără să ştiu nimic despre tine... Şi, păzeşte-te! Nu te încrede 
în nimeni, auzi? Fereşte-te mai ales de compatrioți; sunt aşa de 
răi... Dar, ceea ce te rog mai mult... sărutările soţului ei îi tăiau 
cuvintele, este... ceea ce te rog... e... să-mi scrii! 

Chip-de-înger închise cuferele fără a-şi desprinde ochii din 
aceia - iubitori şi pierduţi - ai soţiei. Ploua cu găleata. Apa se 
scurgea pe burlane ca nişte lanţuri grele. Pe amândoi îi îneca 
gândul zilei următoare, atât de apropiată, încât, fără să spună 
un cuvânt - căci totul era gata - se dezbrăcară ca să se culce, 
cu auzul împărţit între tictacul orologiului, care tăia în bucățele 
mărunte ultimele ore, şi zumzetul ţânţarilor care nu-i lăsau să 
doarmă. 

— Uite, abia acum îmi vine în minte c-ar fi trebuit să spun 
să închidă ferestrele ca să nu intre ţânţarii! Ce zăpăcită sunt, 
Doamne! 

Drept orice răspuns, Chip-de-înger o strânse la piept. O 
simţea ca un mieluşel slab, fără glas. 

Nu îndrăznea să stingă lumina, nici să închidă ochii, nici să 
rostească vreun cuvânt. Erau atât de aproape unul de altul sub 
lumină, şi apoi glasul sapă o distanţă atât de mare între cei care 
vorbesc, ploapele despart atât de mult... A rămânea în întuneric 
e ca şi cum ai fi departe... Şi voiau să-şi spună atât de multe în 
acea ultimă noapte, încât, oricâte şi-ar fi spus, tot li s-ar fi părut 
că-şi vorbesc prin telegrame. 

Zarva servitoarelor care fugăreau un pui printre răzoare 
umplu curtea. Ploaia încetase şi apa se strecura prin burlane ca 
într-o clepsidră. Puiul alerga, sărea, se zbătea ca să scape de la 


moarte. 

Servitoarele nu se mai opreau. Goană. Strigăte. Puiul le 
trecea printre mâini palpitând, înspăimântat, cu ochii ieşiţi, cu 
ciocul căscat, gâfâind, cu aripile deschise ca nişte braţe în 
cruce. 

Strâns îmbrăţişaţi, mângâindu-se cu degete tremurătoare, 
între moarte şi somn, fără întindere, nici greutate, aerieni... 
„lubire”, îi spuse ea. „Cerul meu”, spuse el. 

Puiul se izbi de un zid, sau zidul veni peste el. Amândouă 
lucrurile le simţea în inimă... li suciră gâtul... Scutura aripile ca şi 
cum, mort, ar mai fi putut să zboare... 

— S-a şi murdărit, nenorocitul! strigă bucătăreasa şi, 
scuturând penele care-i pătau şorţul, se duse să-şi spele mâinile 
în cada plină cu apă de ploaie. 

Camila închise ochii... 

Orologiul îşi încetini mersul - tic-tac! tic-tac!... 


Chip-de-înger se grăbi să frunzărească hârtiile pe care 
Preşedintele i le trimisese printr-un ofiţer la gară. Oraşul zgâria 
cerul cu unghiile murdare ale acoperişurilor... Acum rămânea tot 
mai mult în urmă. Documentele îl liniştiră. Ce noroc să plece 
atât de departe de omul acela - şi încă în compartiment de 
clasa întâi, înconjurat de felurite atenţii, fără spioni după el şi cu 
buzunarul doldora de cecuri! închise ochii pe jumătate, ca să se 
poată gândi mai bine. La trecerea trenului, câmpiile se 
însufleţeau şi începeau să fugă ca nişte copiliţe, una după alta, 
una după alta: arbori, case, poduri... 

„„Ce noroc să plece atât de departe de omul acela, şi încă 
în compartiment de clasa întâi!... 

„„Una după alta, una după alta... Casa fugărea arborele, 
arborele bariera, bariera podul, podul drumul, drumul râul, râul 
muntele, muntele norul, norul semănăturile, semănăturile pe 
plugar, plugarul vitele... 

„..Înconjurat de felurite atenţii, fără spioni după el... «.Vitele 
fugăreau casa, casa arborele, arborele bariera, bariera podurile, 
podurile drumurile, drumurile râul, râul muntele, muntele 
norul... 

„.„Un sat de reflexe alerga pe un râuleţ cu pieliţa 
transparentă şi cu fundul întunecat ca bufnița... 

„„.„Norul fugărea semănăturile, semănăturile pe plugar, 


plugarul vitele, vitele... 

„„fără spioni după el... cu buzunarul doldora de cecuri... 

„„.Vitele fugăreau casa, casa arborele, arborele bariera, 
bariera... 

„cu buzunarul doldora de cecuri! 

„„un pod trecea ca o muzicuţă prin gurile ferestrelor ... 
Lumină şi umbră, scări, ciucuri de fier, aripi de rândunică... 

„„Bariera fugărea casa, casa drumul, drumul râul, râul 
muntele, muntele... 

Chip-de-înger îşi lăsă capul pe speteaza fotoliului de paie 
împletite. Urmărea şesurile joase, calde, impasibile ale coastei 
cu ochii năpădiţi de somn şi cu senzaţia confuză de-a merge cu 
trenul şi de-a nu merge cu trenul, de-a rămâne în urma lui, tot 
mai în urmă. 

Dormea somnul frământat al fugarului, al celui care ştie că 
până şi aerul pe care-l respiră e îmbibat de primejdii. Deschidea 
deodată ochii şi se regăsea în fotoliul său ca şi cum ar fi sărit în 
tren pe o gaură invizibilă, cu gâtul înţepenit, cu faţa transpirată 
şi cu un nor de muşte pe frunte. 

Deasupra vegetației se  îngrămădeau nori nemişcaţi, 
pântecoşi, ghiftuiţi de apă de mare, cu ghearele razelor ascunse 
în vălătucii de scamă cenuşie. 

Un sat veni spre el, trecu şi se duse mai departe; un sat în 
aparenţă nelocuit, un sat cu case de halviţă, între grămezile de 
frunze, uscate de porumb dintre biserică şi cimitir. Dar bucuria 
celui care pleacă îi împăienjeni ochii. Pământul acela, cu 
arzătoarea lui primăvară, era patria lui, iubirea lui, mama lui şi, 
oricât de hotărât ar fi fost el să trăiască - reînviat la viaţă - 
departe, lăsând în urmă acele sate, prezenţa, nevăzută, a acelor 
arbori cu braţele în cruce şi a pietrelor de pe morminte, va face 
întotdeauna din ei un mort printre vii, pierdut între oamenii altor 
ţări. 

Gări după gări se succedau neîncetat! Trenul gonea fără să 
se oprească, bălăbănindu-se pe şinele slab fixate. Aici un 
fluierat, acolo scrâşnire a frânelor prea strânse, dincolo un colac 
de fum murdar pe creştetul unei stânci. Pasagerii îşi făceau vânt 
cu pălăriile, cu ziarele, cu batistele, învăluiţi în aerul cald cu o 
mie de picături; de sudoare care le ieşea din corp, exasperaţi de 
băncile incomode, de zgomot... Rufele îi înţepau ca şi cum ar fi 
fost ţesute din sute de labe mici de insecte care le-ar fi mers pe 


piele, capul îi mânca de parcă părul ar fi început să li se mişte şi 
să meargă, erau însetaţi ca după purgativ, trişti ca de moarte. 

Coboriî seara, după încremenirea luminii, după suferinţa 
ploii istovite; orizontul începu să se descompună, iar în 
depărtare, foarte departe, prinseră să lucească dungile 
amurgului, sardele luminoase, scăldate în untdelemn albastru. 

Un lucrător de la căile ferate trecu din vagon în vagon, 
aprinzând lămpile. Chip-de-înger îşi aranja gulerul, cravata, privi 
ceasul... Mai erau douăzeci de minute până să ajungă în port - 
pentru el un secol. Ardea de nerăbdare să se afle teafăr şi în 
siguranţă pe vapor. Se plecă pe fereastră să vadă dacă distinge 
ceva în întuneric. Simţi un miros de plante. Auzi cum trec peste 
un râu. Mai departe alt râu, poate acelaşi... 

Trenul îşi încetini mersul, trecând pe ulițele unui sătuleţ, 
întinse ca nişte hamace în umbră, şi, puţin câte puţin, se opri. 
Coborâră călători din clasa a doua, oameni cu boccele, gălăgioşi 
şi grăbiţi. Trenul continuă tot mai încet, spre cheiul portului. Se 
şi auzea zgomotul valurilor care izbeau ţărmul, se ghiceau, în 
nehotărâtul clarobscur, clădirile vămii, mirosind a catran, se şi 
simţea, respiraţia aţipită a milioane de fiinţe dulci şi sărate.... 

Chip-de-înger îl salută de departe pe comandantul portului - 
maiorul Farfân!... - fericit să reîntâlnească, într-o împrejurare 
aşa de delicată, un prieten care-i datora viaţa - maiorul 
Farfân!... 

Farfân îi răspunse la salut, îi spuse - din faţa ferestrei - să 
nu se ocupe de valize, că veneau imediat câţiva soldaţi să le 
ducă la vapor, şi, când se opri trenul, se urcă să-i strângă mâna 
cu cele mai vii semne de bucurie. Ceilalţi călători coborâră în 
mare grabă. 

— Dar ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?... Ce mai 
faceţi?... 

— Dar dumneata, domnule maior? Deşi n-ar trebui să te 
întreb, pentru ca se vede... |ţi străluceşte faţa... 

— Domnul Preşedinte mi-a telegrafiat să mă pun la 
dispoziţia dumneavoastră, să nu duceţi lipsă de nimic. 

— Foarte amabil, domnule maior. 

Vagonul se golise în câteva momente. Farfân scoase capul 
pe una din ferestre şi strigă: 

— Locotenente, vezi să vină pentru cufere. Ce-i cu 
întârzierea asta?... 


La aceste cuvinte, la uşile vagonului apărură grupuri de 
soldaţi înarmaţi. Chip-de-înger înţelese manopera prea târziu. 

— Din ordinul Domnului Preşedinte, îi spuse Farfân cu 
revolverul în mână, eşti arestat! 

— Dar, domnule maior!... Chiar Domnul Preşedinte... Cum 
se poate ca?... Vino, fii bun, vino cu mine: dă-mi voie să 
telegrafiez... 

— Ordinele sunt precise, don Miguel, şi e preferabil să stai 
liniştit. 

— Bine, cum vrei, dar eu nu pot să pierd vaporul, merg în 
misiune, nu pot să... 

— Tăcere, te rog, şi predă imediat tot ce ai asupra 
dumitale! 

— Farfán! 

— Predă, îţi spun! 

— Ascultă-mă, te rog! 

— Nu te opune, atât îţi spun! 

— E mai bine să mă asculţi, maiorule! 

— Gata, destulă discuţie! 

— Duc instrucţiunile  confidenţiale ale Domnului 
Preşedinte... şi dumneata vei fi responsabil... 

— Sergent, percheziţionează-l pe domnul! O să vedem 
acum cine-i mai tare! 

Din umbră ieşi un individ cu chipul ascuns de-o batista, 
înalt, palid, aproape blond, întocmai ca şi Chip-de-înger; puse 
mâna pe ceea ce sergentul smulgea adevăratului Chip-de-înger 
(paşaport, cecuri, certificat de căsătorie, batiste, butoni, apoi - 
umezindu-i degetul cu scuipat - îi scoase inelul, înăuntrul căruia 
era gravat numele soţiei lui) şi dispăru imediat. 

Sirena vaporului se auzi mult mai târziu. 

Arestatul îşi astupă urechile cu mâinile. Îl ardeau lacrimile. 
Ar fi vrut să spargă uşile, să fugă, să zboare, să treacă marea, 
să nu fie el cel care rămâne - ce şuvoi tumultuos simţea sub 
piele, ce durere de cicatrice în tot corpul! - ci celălalt; cel care 
se depărta cu valiza şi cu numele lui în cabina numărul 17 spre 
New York. 


XXXIX 
PORTUL 


Totul se odihnea în calmul dinaintea întoarcerii mareei, 
afară de lanţurile umede de sare, cu o scânteie de astru - reflex 
al farurilor pierdute în întuneric - şi afară de arestatul care 
mergea agitat încoace şi încolo, ca după o încăierare, cu părul 
căzut pe ochi, cu hainele în dezordine, incapabil să stea jos, 
asemenea celor care se zbat în somn cu gemete şi cuvinte pe 
jumătate rostite, ca să scape de mâna lui Dumnezeu care-i 
duce, care-i târăşte, fiindcă are nevoie de ei pentru plăgi, pentru 
morţi năprasnice, pentru crime puse dinainte la cale, ca să fie 
găsiţi înjunghiaţi. 

„Singura mea mângâiere - îşi spunea el - e Farfán! Ce m-aş 
face dacă n-ar fi el comandantul portului! Aşa, cel puţin, Camila 
va şti că m-au împuşcat, m-au îngropat şi, gata, nimic nou de 
semnalat!” 

Zgomotul paşilor lui pe podea se auzea - asemeni loviturilor 
unui ciocan cu două picioare - de-a lungul vagonului înconjurat 
de santinele, şi totuşi paşii lui îl purtau departe, foarte departe, 
prin amintirea satelor pe care tocmai le străbătuse, prin noroiul 
întunericului lor, prin praful orbitor al zilelor lor însorite, stăpânit 
de spaima bisericii şi a cimitirului, a bisericii şi a cimitirului. N-au 
mai rămas vii decât credinţa şi morţii! 

Ceasul de la comandament bătu o dată. Păianjenii 
tremurară. Bătuse noaptea jumătate; acul cel mare trecuse, 
minut cu minut, de miezul nopţii. Alene, maiorul Farfân îşi 
petrecu întâi braţul drept, apoi pe cel stâng prin mânecile 
vestonului şi, cu aceeaşi încetineală, începu să şi-l încheie, de la 
nasturele de jos la cei de sus, fără să vadă nimic din ceea ce-i 
cădea sub privire: o hartă reprezentând Republica, mare cât un 
căscat, un prosop murdar, o carapace de broască ţestoasă, o 
puşcă, nişte raniţe... Nasture cu nasture, până la guler. 
Ajungând aici, ridică capul, şi atunci ochii lui se întâlniră cu ceva 
la care nu se putea uita fără să nu ia poziţia de drepţi: portretul 
Domnului Preşedinte. 

Işi termină de încheiat vestonul, aprinse o ţigara la flacăra 
lămpii, îşi luă cravaşa şi ieşi în stradă. Soldaţii nu-l auziră 
trecând - dormeau pe pământ, înfăşuraţi în mantalele lor ca 
nişte mumii. Santinelele îi prezentară armele. Ofiţerul de gardă 
se ridică, vrând să scuipe viermele de cenuşă pe care i-l lăsase 
ţigara pe buzele lui adormite, şi abia avu timp să-l scuture cu 
dosul mâinii înainte de-a saluta, milităreşte: „Totul e în ordine, 


domnule maior!” 

Fluviile intrau în mare ca nişte mustăţi de pisică în ceaşca 
cu lapte. Umbra lichefiată a arborilor, greutatea şopârlelor 
îngropate în nămol, febra ochilor paludici, plânsul necontenit, 
toate se vărsau în mare. 

Când Farfân intra în vagon, se apropie un om cu un felinar. 
ÎI urmau doi soldaţi surâzători, ocupați să descurce - cu patru 
mâini - frânghia adusă pentru prizonier. Îl legară din ordinul lui 
Farfân şi-l porniră spre sat, urmat de santinelele care păziseră 
vagonul. Chip-de-înger nu opuse rezistenţă. In gestul şi vocea 
maiorului, în ze/u/ cerut de el soldaţilor care, şi fără îndemnurile 
lui, îl tratau cu destulă brutalitate, el credea că ghiceşte 
manevra prietenului său care, ca să-i poată fi de folos după 
aceea, când vor rămâne singuri la comandament, trebuia să nu 
se compromită dinainte. Totuşi nu-l duceau la comandament. 
Trecând de gară, cotiră spre ramura cea mai depărtată, a căii 
ferate şi, lovindu-l, îl siliră să se urce într-un vagon de vite, cu 
bălegar pe jos. Îl loveau fără să fi făcut nimic, ascultând parcă 
de nişte ordine primite mai dinainte. 

— De ce mă lovesc, Farfân? se întoarse strigând către 
maiorul care urma convoiul conversând cu purtătorul felinarului. 

Răspunsul fu un pat de puşcă, dar, în loc să-l lovească în 
spate, îl izbiră în cap, însângerându-i o ureche şi făcându-l să 
cadă pe brânci în bălegar. 

Răsuflă ca să poată scuipa murdăria din gură şi vru să 
protesteze. 

— Să taci, n-auzi?! Să taci! strigă Farfán ridicând cravaşa. 

— Maior Farfán! ţipă Chip-de-înger scos din fire, fără să se 
înfricoşeze, în aerul care şi începuse să miroase a sânge. 

Lui Farfân îi fu frică de ceea ce-ar fi putut spune Chip-de- 
înger şi lovi din răsputeri. Cravaşa se întipări pe obrazul 
nefericitului care se zbătea, în genunchi, să-şi desfacă mâinile 
legate la spate. 

— „Înţeleg acum, spuse cu voce tremurătoare, de 
nestăpânit, biciuitoare, înţeleg... bătălia asta... îţi va aduce încă 
un galon... 

— Taci, că, de nu!... urlă Farfán ridicând din nou cravaşa. 

Cel care ţinea felinarul îi opri braţul. 

— Loveşte, nu te opri, sunt doar bărbat, iar cravaşa e o 
armă de castraţi!... 


Două, trei, patru, cinci lovituri plouară în mai puţin de-o 
secundă peste faţa prizonierului. 

— Domnule maior, liniştiţi-vă!... Liniştiţi-vă!... interveni cel 
cu felinarul. 

— Nu, nu!... Pe ticălosul ăsta am să-l fac să muşte ţărâna... 
Ce-a spus contra armatei nu poate rămâne aşa... Banditule, 
scârnăvie!... Şi lovind, nu cu cravaşa, care se rupsese, ci cu 
țeava pistolului, smulgea, de pe faţa şi din capul arestatului, 
bucăţi de carne şi smocuri de păr, repetând la fiecare lovitură cu 
voce sugrumată: „Armată... instituţie, scârnăvie... aşa...” 

Corpul victimei, care căzuse în nesimţire, fu ridicat din 
bălegar şi târât de la un capăt la altul al căii ferate, până se 
formă trenul de marfă care trebuia să-l ducă înapoi în capitală. 

Omul cu lanterna luă loc în vagon. Îl urmă şi Farfân. 
Rămăseseră în comandament până la ora plecării, vorbind şi 
bând. 

— Prima oară când am vrut să intru în poliţia secretă, 
povestea omul cu felinarul, era agent acolo un „prieten” de-al 
meu, unul Lucio Vâsquez, zis şi Catifea... 

— Am auzit parcă de el, spuse maiorul. 

— Dar nu atunci m-au prins, căci prietenul meu era un 
şmecher şi jumătate, ieşea basma curată întotdeauna - de asta- 
i şi zicea Catifea - în schimb eu am intrat la zdup şi-am pierdut 
şi gologanii pe care-i băgasem în prăvălia pe care-o aveam cu 
nevasta-mea, că atunci eram însurat. Biata nevastă-mea a ajuns 
până la Dulcea desfătare... 

Auzind de Dulcea desfătare, Farfán se trezi, dar amintirea 
Purcicăi îl lăsă rece, ocupat cum era să lupte cu imaginea lui 
Chip-de-înger, care-i repeta: „Alt galon!... alt galon!” 

— Şi cum se numea nevasta dumitale? Că eu le-am 
cunoscut cam pe toate fetele de la Du/cea desfătare... 

— De vreme ce n-a rămas în local, v-aş putea spune 
numele. A plecat de îndată după ce-o aduseseră. l-a murit acolo 
un copilaş pe care-l aveam, şi, asta a făcut-o aproape să-şi 
piardă minţile. Vedeţi, când nu eşti făcut pentru un anumit 
lucru!... Acum e la spălătoria spitalului... Nu i se potrivea ei 
bordelul, şi gata! 

— Păi să ştii c-am cunoscut-o! Chiar eu am scos de la poliţie 
autorizaţia de înmormântare pentru copil. L-au privegheat toată 
noaptea doña Chón cu fetele... Nu mi-aş fi închipuit niciodată că 


era fiul dumitale!... 

— lar eu, ia gândiţi-vă, la răcoare, făr-un chior... Zău, când 
mă uit în urmă prin ce-am trecut, îmi vine s-o iau la goană! 

— Dar eu, fără să ştiu nimic, şi cu târfa aia dând informaţii 
mincinoase despre mine Domnului Preşedinte... 

— Încă de-atunci se înhăitase Chip-de-înger ăsta cu 
generalul Canales, că era în dragoste cu fiică-sa - cea pe carea 
luat-o apoi de nevastă - şi pentru ea, se spune, a încălcat 
ordinele şefului. Toate astea le ştiu pentru că Vâsquez, Catifea, 
l-a găsit într-un bar care se numea E£/ 7us-tep, cu câteva ore 
înainte de fuga generalului... 

— EI Tus-tep... repetă maiorul, încercând să-şi amintească. 

— ... Era o cârciumă chiar pe colţ. Ştiţi, avea zugrăvite pe 
perete două figuri, de o parte şi de altă a uşii, o femeie şi un 
bărbat, femeia cu braţul ca un cârlig, spunând bărbatului (parcă 
văd literele): „Vino să dansăm un tustepel!” iar omul, cu o sticlă 
în mână, răspunzându-i: „Nu, fiindcă eu dansez un tuştepoi!” 

Încet-încet, trenul se puse în mişcare. O bucăţică de zori se 
muia în albastrul mării. Dintre umbre ieşiră casele de paie ale 
satului, munţii depărtaţi, bărcile mizere ale celor care făceau 
negoţ cu satele de-a lungul coastei şi clădirea 
comandamentului, cutie de chibrituri plină de greieri îmbrăcaţi 
în soldaţi. 


XL 
BABA-OARBA 


„Sunt atâtea ore de când a plecat!” În ziua despărțirii se 
numără orele, apoi se adună mai multe ore, atâtea câte trebuie 
pentru a putea spune: „Sunt atâtea zile de când a plecat!” Dar 
după două săptămâni se pierde socoteala zilelor, şi atunci: 
„Sunt atâtea săptămâni de când a plecat!” Până la o lună. Apoi 
se pierde socoteala lunilor. Până la un an. Apoi se pierde 
socoteala anilor... 

Camila, pândea pe factor la una din ferestrele salonului, 
ascunsă după perdele ca să nu fie văzută din stradă; rămăsese 
însărcinată şi cosea lucruri de copil mic. 

Poştaşul se anunţa înainte de a apărea, ca un nebun care s- 
ar juca bătând la uşa tuturor caselor. Bătăile se apropiau, din 
poartă în poartă, până ce ajungeau la fereastra ei. Auzindu-l 


venind, Camila lasă cusutul şi, văzându-l, inimă îi tresărea de 
plăcere. „lată scrisoarea pe care-o aştept! «Camila mea 
adorată: (Două puncte.)...»” 

Dar poştaşul nu bătea la poarta ei... Poate că... Poate mai 
târziu... Şi relua cusutul, murmurând cântece pentru a-şi alunga 
durerea. 

Poştaşul trecea din nou seara. Cu neputinţă să mai facă 
vreo împunsătură în răstimpul cât i-ar fi trebuit să ajungă de la 
fereastră la poartă. Îngheţată, ţinându-şi răsuflarea, toată numai 
urechi, aştepta bătăile din uşă, dar convingându-se că nimic nu 
tulbura tăcerea casei, închidea ochii de spaimă, scuturată de un 
plâns amar, de vărsături bruşte şi de suspine. De ce n-a ieşit ea 
la poartă? Poate c-o fi uitat poştaşul - pentru ce e el poştaş? - 
iar mâine aduce scrisoarea, şi gata... 

A doua zi aproape că smulge poarta, atât de zorit o 
deschide... Aleargă să aştepte poştaşul - nu numai ca acesta să 
nu mai uite, dar şi ca să conjure soarta. Însă poştaşul, ca în 
toate zilele, ocoleşte întrebările şi pleacă în hainele lui verzi - 
culoarea speranţei, zice-se - cu ochii bulbucaţi, de broască, şi cu 
dinţii rânjiţi, ca un cadavru din sala de anatomie. 

O lună, două, trei, patru... 

Părăsi odăile de la stradă, copleşită de greutatea durerii, 
care o goni spre fundul casei. Se simţea fără rost şi fără preţ, ca 
vasele de bucătărie, ca lemnele şi cărbunii, ca oalele şi ca 
gunoiul. 

„Nu sunt capricii, ci pofte”, explică o vecină, puţintel 
moaşă, servitoarelor care o consultară asupra cazului, mai mult 
pentru a avea ce povesti decât pentru a cere vreun leac, fiindcă 
în privinţa leacului ele aveau reţetele lor: lumânări pe la sfinţi şi 
uşurarea nevoilor prin micşorarea greutăţii casei pe care o 
goleau de obiectele mici şi de preţ. 

Dar, într-o bună zi, bolnava ieşi pe stradă. Cadavrele 
plutesc. Ascunsă într-o trăsură, ferindu-şi ochii de ochii 
cunoscuţilor - aproape toţi îşi întorceau capul ca să nu fie 
nevoiţi s-o salute - vru să se ducă cu orice preţ la Preşedinte. 
Batista udă de lacrimi îi fu prânz şi cină. In anticameră aproape 
s-o înghită, tot frământând-o cu dinţii. Câtă mizerie, judecind 
după mulţimea oamenilor care aşteptau acolo! Ţărani, stând pe 
marginea scaunelor aurite. Cei de la oraş se înscăunau mai 
curajos, rezemându-se bucuroşi de spătar. Doamnelor li se 


cedau, cu voce înceată, fotolii. Cineva vorbea în deschizătura 
uşii. Preşedintele! Numai gândindu-se la acesta că şi începea să 
tremure. Copilul o lovea cu picioruşele în pântec, ca şi cum i-ar 
fi spus: „Să plecăm de-aici!” Zgomotul celor care îşi schimbau 
poziţia pe scaun. Căscaturi. Şoapte. Paşii ofiţerilor de stat-major. 
Mişcările unui soldat care spăla geamurile unei ferestre. Muşte. 
Loviturile ființei pe care-o purta în pântec. „Ah, ce 
neastâmpărat! Ce-i furia asta?! Aşteptăm să vorbim cu 
Preşedintele, ca să ne spună ce e cu domnul acela care nici nu 
ştie că mătăluţă exişti şi care, când se va întoarce, are să te 
iubească mult. Ah! eşti nerăbdător să vină mai repede ziua când 
vei lua parte la ceea ce se numeşte viaţă! Nu, nu zic că eu nu 
vreau, dar eşti mult mai bine acolo, la adăpost!” 

Preşedintele n-o primi. Cineva îi spuse că era mai bine să-i 
solicite o audienţă prin scris. Telegrame, scrisori, petiţii pe 
hârtie timbrată... Totul fu zadarnic, nu primi niciun răspuns. 

Vedea înnoptându-se şi făcându-se ziuă cu golul insomniei 
în ochi, iar uneori pleoapele îi cădeau peste lagune de lacrimi. O 
curte mare. Ea, lungită într-un hamac. Cu o caramea în gură şi 
jucându-se cu o minge de cauciuc negru. Vrând să mute 
carameaua dintr-o parte într-alta, scăpă mingea, care căzu pe 
lespezile terasei, sub hamac, şi se rostogoli în curte departe, tot 
mai departe, devenind tot mai mică, până ce dispăru, în timp ce 
- dimpotrivă - carameaua creştea în gură... Nu era cu totul 
adormită. Trupul îi tremura la atingerea cearşafului. Era un 
somn cu lumină de vis şi cu lumină electrică. Săpunul îi scăpă 
din mâini de două sau de trei ori, ca şi mingea, iar pâinea de la 
masa de dimineaţă - mânca numai pentru satisfacerea unei 
necesităţi - îi crescu în gură ca şi carameaua. 

Pe străzile pustii - lumea era încă la slujbă - ea se ducea la 
ministere, pândea venirea miniştrilor, fără să ştie cum să-şi 
câştige favoarea portarilor, bătrâni înăcriţi, care nu-i răspundeau 
la întrebări şi o repezeau când ea insista. 

Dar soţul ei alergase să aducă mingea. Acum, îşi aducea 
aminte de cealaltă parte a visului. Curtea mare. Mingea mică, 
neagră. Soţul ei, tot mai mic, tot mai departe, ca micşorat de-o 
lupă, până ce dispăru din curte după minge, iar ei, care în 
timpul acesta nu se mai gândise la copil, îi creştea carameaua în 
gură. 

Scrise consulului din New York, ministrului de la 


Washington, prietenului unei prietene, cumnatului unui prieten, 
cerându-le veşti despre bărbatul ei, dar degeaba, ca şi cum ar fi 
aruncat scrisorile la gunoi. De la un băcan evreu află că 
onorabilul secretar al legaţiei americane, detectiv şi diplomat, 
avea ştiri sigure despre sosirea lui Chip-de-înger la New York. Se 
ştie în mod oficial c-a debarcat, aşa cum se poate constata din 
registrele portului, ale poliţiei şi ale hotelurilor în care a locuit şi 
aşa cum rezultă din ziare şi din veştile aduse de persoanele 
sosite foarte recent de acolo. 

— Şi acuma îl caută, îi spunea evreul, şi, viu sau mort, 
trebuie să dea peste el, deşi pare că de la New York s-a 
îmbarcat pe alt vapor, spre Singapore. 

— Şi pe unde să fie oraşul acesta? întrebă ea. 

— Unde să fie? În Indochina, răspunse evreul clănţănind din 
dinţii lui falşi. 

— Şi cât ţine până să vină o scrisoare de-acolo? 

— Nu ştiu exact, dar nu mai mult de trei luni. 

Ea socoti pe degete. De când plecase Chip-de-înger 
trecuseră patru. 

La New York sau la Singapore... Ce greutate i se lua de pe 
inimă! Ce mângâiere să-l ştie departe, să ştie că nu-l omorâseră 
în port, aşa cum vorbea lumea. Departe de ea, la New York sau 
la Singapore, dar purtând-o mereu în gând. 

Pentru a nu cădea, se sprijini de tejgheaua prăvăliei, 
evreului. Bucuria o ameţise. Şi, fără să atingă şuncile învelite în 
hârtie de staniol, trecea printre sticlele cu vin italian, îmbrăcate 
în rafie, printre cutii de conserve, ciocolată, mere, heringi, 
măsline, batog, struguri tămâioşi. | se părea că pluteşte în aer, 
că străbate ţările la braţul soţului ei. „Proast-am mai fost să mă 
frământ atâta! Acum înţeleg de ce nu mi-a scris. Trebuie să 
continuu să joc comedia: rolul soţiei părăsite, oarbe de gelozie, 
mergând în căutarea celui care-a abandonat-o... al soţiei care 
vrea să fie alături de soţul ei în momentul greu al naşterii.” 

Işi rezervă o cabină, îşi făcu bagajul, dar când fu gata de 
plecare, i se refuză, din ordin superior, paşaportul. Nişte buze 
groase care se mişcau, de sus în jos şi de jos în sus, peste nişte 
dinţi pătaţi de nicotină /; spuseră că, din ordin superior, nu era 
posibil să i se elibereze paşaportul. Ea îşi mişcă buzele maşina, 
încercând să repete cuvintele ca şi cum ar fi înţeles greşit. 

Şi cheltui o avere cu telegramele către Preşedinte. Nu-i 


răspunse. Miniştrii nu aveau nicio putere. Subsecretarul de la 
război, om binevoitor de felul lui cu doamnele, o sfătui să nu mai 
insiste pentru că nu i se va da paşaportul cu niciun preţ: soţul ei 
voise să înşele buna-credinţă a Domnului Preşedinte, aşa că 
totul era zadarnic. 

Unii o sfătuiră să recurgă la serviciile preotului aceluia care 
se bucura de-atâta trecere, sau ale uneia din iubitele celui care 
avea în grijă, caii Preşedintelui. Şi, cum în acest timp circula 
zvonul că Miguel Chip-de-înger murise de friguri galbene în 
Panama, nu lipsiră nici inşi care s-o sfătuiască să recurgă la 
spiritişti, pentru a scăpa de îndoială. 

Aceştia nu se lăsară rugaţi. Cea care se codi puţin fu 
medium-ul, femeia prin care trebuiau să vorbească spiritele. 

— Chestia asta de-a încarna în mine spiritul unuia care a 
fost inamicul Domnului Preşedinte, zicea ea, nu prea-mi 
convine. Şi, sub veştmintele-i reci, picioarele ei slăbănoage 
tremurau. Dar rugăminţile, întovărăşite de câteva monede, 
moaie şi pietrele, şi, punându-i banii în mână, o înduplecară. Se 
stinse lumina. Când auzi cum chemau spiritul lui Chip-de-înger, 
Camila se înfricoşă şi o scoaseră afară târâş, aproape leşinată; 
auzise vocea soţului ei, mort, după cum zicea medium-ul, în 
plină mare. Acum se găsea într-o zonă unde nimic nu reuşeşte 
să prindă formă şi unde totul există; în cel mai bun pat, cu 
saltele de apă şi somiere de peşti, şi cu neantul sub cap drept 
cea mai moale pernă. 

Slăbită, cu chipul brăzdat ca o pisică bătrână, deşi avea 
abia douăzeci de ani, cu faţa mâncată de ochi - ochii verzi, cu 
cearcăne mari, asemeni urechilor ei transparente - născu un 
băieţel şi, după sfatul medicului, când se ridică din pat, plecă la 
ţară. Anemie progresivă, tuberculoză, nebunie, debilitate 
mintală urmară una după alta, în timp ce ea, bâjbâind de-a 
lungul unui fir subţire, cu un copil în braţe, fără veşti de la 
bărbatul ei, îl căuta în oglinzi, pe unde pot să se întoarcă numai 
naufragiaţii, în ochii fiului său, sau în proprii ei ochi, când, 
adormită, se visa cu el în New York sau în Singapore. 

Printre brazii cu umbre mişcătoare, printre pomii grădinilor 
şi arborii câmpiilor, mai înalţi decât norii, se ivi o zi care lumină 
noaptea durerii sale. Era duminica rusaliilor, în care fiul ei primi 
sarea, untdelemnul, apa, saliva preotului şi numele de Miguel. 
Păsările se giugiuleau. Două ghemotoace cu pene şi o nesfârşire 


de triluri. Oile nu mai terminau lingându-şi mieluşeii. Ce senzaţie 
de desăvârşită bucurie duminicală dă trecerea limbii mamei 
peste trupul noului-născut, care, simțind mângâierea, închidea 
pe jumătate ochii tiviţi cu gene lungi. Mânijii zburdau în jurul 
iepelor cu ochii umezi. Viţeii mugeau şi, cu boturile înspumate 
de plăcere, căutau lacomi ugerele pline. Fără să ştie de ce, ca şi 
cum viaţa ar fi renăscut în ea, îşi strânse fiul la piept. 

Micul Miguel crescu la ţară, rămase la ţară, iar Camila nu 
mai puse niciodată picioarele în oraş. 


XLI 
NIMIC DE SEMNALAT 


Din douăzeci şi două în douăzeci şi două de ore, lumina 
ajungea până în subterane, filtrată de pânzele de păianjen şi de 
coturile zidăriei. Din douăzeci şi două în douăzeci şi două de ore, 
o dată cu lumina, o funie putredă şi plină de noduri cobora 
bidonul de gaz în care primeau mâncarea cei închişi în celulele 
subterane. Văzând cutia de tinichea cu supa aceea unsuroasă în 
care pluteau resturi de carne grasă şi bucăţi de torti//a%, 
deţinutul de la celula 17 întoarse capul. Chiar de-ar fi să moară 
de foame tot nu se va atinge de infecția aceea, şi zile după zile 
tinicheaua cobori şi urcă neatinsă. Dar foamea îl încolţi tot mai 
tare, privirea îi deveni sticloasă, ochii i se măriră, începu să 
vorbească aiurea în timp ce se învârtea în celula cât o colivie, 
să-şi frece dinţii cu degetele, să-şi frământe urechile-i reci şi, 
într-o bună zi, când tinicheaua cobori, se aruncă asupra ei ca şi 
cum i-ar fi smuls-o cineva din mâini - îşi înfundă în ea gura, 
nasul, faţa, părul, înecându-se, pentru că înghiţea şi mesteca în 
acelaşi timp. Nu lăsă nimic, şi când traseră frânghia, se uită cum 
se urca frânghia goală cu plăcerea bestiei ghiftuite. Nu mai 
termina sugându-şi degetele şi lingându-şi buzele... Dar de la 
plăcere la greață nu-i mult, şi dădu totul afară, între gemete şi 
bolboroseli... Carnea şi tortilla i se lipeau de măruntaie - 
nelăsându-se smulse - şi la fiecare contractare a stomacului nu 
făcea decât să deschidă gura şi să se sprijine de perete ca şi 
cum s-ar fi aplecat peste o prăpastie. În sfârşit, putu să respire. 
În jurul lui totul se învârtea. Îşi trecu degetele prin părul umed, 
lăsă mâna să alunece pe după ureche şi apoi şi-o trecu prin 


83 În genere, omletă; în America Latină, turtă de mălai (n.t.). 


barba murdară de bale. Urechile îi vâjâiau. Faţa îi era scăldată 
de o sudoare îngheţată, lipicioasă, acră, ca apa din pilele 
electrice. Şi lumina şi începea să dispară, lumina aceea care 
pleca imediat ce apărea. Incleştându-se de resturile corpului lui 
ca şi cum s-ar fi luptat cu el însuşi, izbuti de bine, de rău să se 
aşeze pe jos, să-şi lungească picioarele, să-şi sprijine capul de 
perete şi să cadă sub greutatea pleoapelor ca sub acţiunea 
violentă a unui narcotic. Dar nu dormi liniştit, respiraţia chinuită 
din cauza lipsei de aer fu urmată de mişcările convulsive ale 
mâinilor, care i se plimbau peste tot corpul, de chircirea şi 
întinderea când a unui picior, când a celuilalt, de alergarea 
grăbită a degetelor pe vârfurile unghiilor pentru a-şi smulge din 
gâtlej mâncărimea arzătoare care-l furnica pe dinăuntru. Pe 
jumătate treaz, începu să închidă şi să deschidă gura ca un 
peşte scos afară din apă, plescăi aerul îngheţat cu limba uscată, 
vru să ţipe şi - într-adevăr - ţipa, treaz acum de-a binelea, dar 
năucit de friguri. Se ridică în picioare şi mai mult, se lungi, se 
înălţă cât putu în vârful picioarelor, ca să fie auzit cât mai bine. 
Bolţile risipeau ţipetele lui din ecou în ecou. Izbi pereţii cu 
pumnii, lovi cu picioarele în pământ, strigând vorbe care 
deveniră în curând urlete... „Apă, supă, sare, grăsime, orice, 
apă, supă...” 

Un fir de sânge i se scurse pe mână. Sângele unui scorpion 
strivit... a multor scorpioni care nu mai conteneau cu alergatul... 
a tuturor scorpionilor striviţi în cer ca să se formeze ploile... Işi 
îndestulă setea lingând apa unei băltoace, fără să ştie cui 
datorează acel dar care-l chinui atât de mult după aceea. Ore 
întregi le petrecu suit pe piatra care-i servea drept pernă, 
pentru a-şi păzi picioarele de băltoaca pe care o făcea apa iarna 
în celulă. Ore întregi, muiat până la oase, cu hainele mustind de 
apă, căscând şi tremurând, neliniştit pentru că-i era foame şi 
pentru că tinicheaua cu supă unsuroasă întârzia. Mânca aşa 
cum mănâncă slăbănogii, ca să-şi îngraşe somnul, şi cu ultima 
înghiţitură adormea din picioare. Mai târziu coborau hârdăul în 
care-şi făceau nevoile deţinuţii puşi la secret. Prima dată când îl 
auzi coborând, prizonierul de la 17 crezu că-i vorba de-al doilea 
rând de mâncare şi, cum în vremea aceea refuza să se 
hrănească, îl lăsă să se urce fără să-şi dea seama ce era, fiindcă 
mirosea ca şi supa. Hârdăul trecea din celulă în celulă şi ajungea 
la 17 pe jumătate plin. Era groaznic să-l audă coborând când nu 


simţea nevoie, şi să simtă nevoia când poate nu-l mai auzea, 
fiindcă-şi pierduse auzul de atâtea lovituri cu capul - limbă de 
clopot mort - în pereţi! Uneori, pentru a-i spori chinul, nevoia îi 
trecea numai când se gândea la hârdăul care venea sau nu 
venea, întârzia, poate-l uitau - ceea ce nu era rar - sau i se 
rupea frânghia - ceea ce se întâmpla aproape zilnic - vărsându- 
şi conţinutul asupra vreunui condamnat. 

Două ore de lumină, douăzeci şi două de întuneric complet, 
o tinichea de supă şi un hârdău de murdării, sete vara, potop 
iarna: asta era viaţa în celulele subterane. 

„... În fiecare zi cântăreşti mai puţin - îşi spunea prizonierul 
de la 17, care nu-şi mai recunoştea vocea - şi când vântul te va 
putea ridica, te va duce acolo unde te aşteaptă Camila! Se va fi 
istovit aşteptând, va fi devenit un lucru micuţ, neînsemnat! Ce 
dacă ai mâinile slabe? Ele se vor întrema la căldura sânului ei!... 
Că sunt murdare?... Ea ţi le va spăla cu lacrimile ei... Dar ochii ei 
verzi?... Ca şesul din Tirolul austriac fotografiat în //ustrația... 
Sau ca tulpina de bambus cu reflexe aurii şi cu umbre de alb 
astru-vineţiu... Şi gustul vorbelor ei, şi gustul buzelor ei, şi gustul 
dinţilor ei, şi gustul gustului ei... Dar trupul ei? Asemeni unui opt 
alungit, strâns la mijloc, asemeni ghitarelor de fum pe care le 
lasă în aer focurile de artificii când se sting şi-şi încetinează 
căderea... Am răpit-o morţii într-o noapte cu focuri de artificii... 
Ne însoțeau, atunci, îngerii, ne însoțeau norii, ne însoțeau 
acoperişurile cu paşi înceţi de paznici de noapte, casele, arborii, 
totul ne însoțea parcă, prin aer, pe ea şi pe mine...” 

Şi o simţea pe Camila alături, în pulberea mătăsoasă a 
pipăitului, în respiraţia lui, în urechi, în degete. 

Cu o bucăţică de metal pe care o smulse de la un şiret de 
pantof, singurul instrument de metal de care dispunea, săpa în 
perete numele Camilei şi al lui, înlănţuite, şi, folosind lumina din 
douăzeci şi două în douăzeci şi două de ore, adaugă o inimă, un 
pumnal, o coroană de spini, o ancoră, o cruce, o bărcuţă cu 
pânze, o stea, trei rândunele ca nişte accente circumflexe şi un 
tren cu fumul în spirală... 

Slăbiciunea îi cruța, din fericire, chinurile cărnii. Distrus 
fiziceşte, îşi amintea de Camila aşa cum respiri parfumul unei 
flori sau asculţi un poem. O asemuia cu trandafirul care, an de 
an, în aprilie sau mai, înflorea la fereastra sufrageriei în care, 
când era copil, lua masa cu mama lui. Urechiuşă curioasă de 


trandafir. Alaiul dimineţilor copilăreşti îl lăsa năucit. Lumina 
scădea, scădea mereu... Lumina aceea, care pleca de unde 
venise. Întunericul înghiţea pereţii groşi ca pe nişte bucățele de 
cocă şi, curând, se ivea hârdăul. Ah! dac-ar avea trandafirul 
acela! Frânghia cu noduri şi tinicheaua se legănau, nebune de 
bucurie, între pereţii intestinali ai subteranei. Se înfiora 
gândindu-se la duhoarea care întovărăşea o atât de nobilă 
vizită. Apoi luau hârdăul, dar nu şi mirosul. Ah! dac-ar avea 
trandafirul acela alb ca laptele de la masa de dimineaţă! 


După câţiva ani, deţinutul de la 17 îmbătrânise. Suferințele 
consumă mai mult decât anii. Dungi nenumărate şi adânci îi 
brăzdau faţa, şi părul alb îi creştea ca aripile furnicilor iarna. Nu 
mai era nici el, nici chipul lui, nici el şi nici cadavrul lui... Fără 
aer, fără soare, fără mişcare, năpădit de reumatism, diaree şi 
dureri prin tot corpul, aproape orb, singurul lucru, ultimul lucru 
care-l susţinea era nădejdea că-şi va revedea soţia, iubirea care- 
i mai înfiora încă inima sfâşiată de ghimpii durerilor. 


Directorul poliţiei secrete trase puţin înapoi scaunul pe care 
sta, îşi îndoi picioarele sub el şi, sprijinindu-le în vârfuri, îşi puse 
coatele pe masa de lemn negru. Apropie peniţa de lumina lămpii 
şi, cu degetele făcute cleşte, cu o ciupitura scurta, strângând 
din dinţi, smulse perişorul care-l făcea să scrie literele ca pe 
nişte raci mustăcioşi. 

„...Şi conform instrucţiunilor - peniţa zgâria hârtia la fiecare 
cuvânt - sus-numitul Vici se împrieteni cu deţinutul din celula 
17, la două luni după ce-l închisesem împreună cu acesta, în 
care timp continuase să joace comedia convenită, plângând în 
fiecare ceas, ţipând în fiecare zi şi vrând să se sinucidă în 
fiecare clipă. Trecând de la prietenie la confidente, deţinutul de 
la 17 îl întrebă ce delict comisese împotriva Domnului 
Preşedinte pentru a fi aruncat acolo unde se sfârşeşte orice 
speranţă omenească.  Sus-numitul Vici nu răspunse, 
mulţumindu-se să se lovească cu capul de pământ şi să 
blesteme. Celălalt insistă însă atât de mult, încât Vici îşi 
dezlegă, în cele din urmă, limba: «Era poliglot într-o ţara de 
poligloţi. Avusese veşti despre o ţară în care nu erau poligloţi. 
Călătorie. Sosire aici. Ţară ideală pentru străini. Invitaţii încoace, 
invitaţii încolo, prietenie, bani, totul... Deodată, o doamnă pe 


stradă, primii paşi după ea, şovăielnici, aproape siliţi... 
Căsătorită?... Domnişoară?... Văduvă?... Singurul lucru pe care-l 
ştie e că trebuie să se ducă după ea! Ochi verzi fermecători! 
Gura roşie ca trandafirul. Şi ce mers! Ce frumuseţe! li face curte, 
se plimbă prin faţa casei, se strecoară în preajma ei, dar, 
începând din momentul în care încearcă să vorbească cu ea, n-o 
mai vede, şi un om pe care nu-l cunoaşte şi nu l-a văzut 
niciodată începe să-l urmărească pretutindeni, ca o umbră... 
Prieteni, ce să fie asta?... Prietenii fac stânga-mprejur. Pietre de 
pe stradă, ce să fie asta?... Pietrele străzii tremură când îl aud 
trecând. Ziduri de case, ce să fie asta?... Zidurile caselor 
tremură când îl aud vorbind. Tot ce izbuteşte să afle e c-a fost 
imprudent: încercase s-o seducă pe favorita Domnului 
Preşedinte, o doamnă care, după câte află înainte de a-l băga la 
închisoare ca anarhist, era fata unui general şi făcea ceea ce 
făcea ca să se răzbune pe bărbatul ei care o părăsise...» 

Sus-numitul Vici ne informează că la aceste cuvinte se 
produse un zgomot - ca şi cum s-ar fi târât un şarpe prin 
întuneric - că deţinutul se apropie de el şi-l rugă cu o voce slabă 
ca foşnetul unei aripi de peşte să-i repete numele acelei 
doamne, nume pe care sus-numitul i-l spuse pentru a doua 
oară... 

Începând din acel moment, deţinutul începu să se scarpine, 
ca şi cum l-ar fi mâncat tot corpul pe care nu-l mai simţea, îşi 
zgârie faţa, vrând să-şi usuce lacrimile, deşi nu mai era decât 
piele uscată, şi-şi ridică o mână la piept, dar fără a izbuti să şi-l 
găsească; un păinjeniş de praf umed căzu la pământ... 

Conform instrucţiunilor, am înmânat personal sus-numitului 
Vici, a cărui declaraţie am încercat s-o redau întocmai, suma de 
optzeci şi şapte de dolari pentru timpul cât a stat închis, un 
schimb de haine vechi şi biletul de vapor. Certificatul de deces 
al deţinutului numărul 17 a fost redactat astfel: N.N.: mort de 
dizenterie infecțioasă. 

Drept care am onoare să-l informez pe Domnul 
Preşedinte...” 


EPILOG 


Studentul rămase încremenit la marginea trotuarului, ca şi 
când n-ar fi mai văzut niciodată un om cu sutană. Dar nu sutana 
îl uimise, ci ceea ce îi spusese paracliserul la ureche, în timp ce 
se îmbrăţişau, bucuroşi că se regăsesc liberi. 

— Merg îmbrăcat aşa din ordin superior... 

Şi ar fi rămas aşa, îmbrăţişaţi, dacă n-ar fi trecut un convoi 
de deţinuţi care, între două rânduri de soldaţi, ţineau mijlocul 
străzii. 

— Săracii... murmură paracliserul, în timp ce studentul se 
urca pe trotuar, cât s-au trudit ca să dărâme portalul... Câte 
lucruri de necrezut mai vezi! 

— Le vezi, repetă studentul, le pipăi şi nu le crezi! Mă refer 
la municipalitate... 

— Eu credeam că vorbeşti de sutana mea... 

— Nu era de-ajuns că se zugrăvise portalul cu banii turcilor; 
ci, ca să nu mai existe nicio îndoială în privinţa înfierării 
asasinării „omului cu măgăriță”, trebuia să dărâme şi clădirea... 

— Limbutule, vezi că ne pot auzi! Pentru Dumnezeu, ţine-ţi 
gura! Nu poţi fi sigur de nimic... 

Şi-ar mai fi adăugat ceva paracliserul, dar în acel moment 
un omuleţ care alerga prin piaţă fără pălărie, veni şi se înfipse în 
faţa lor, ţipându-le un fel de cântec: 


Păpuşă, păpuşică, 
Cine îţi făcu chip 
De păpuşoi? 


— Benjamin! Benjamin!... îl striga o femeie care alerga 
după el, gata să izbucnească în plâns. 


Benjamin, Păpuşarule, 
Cine-ti făcu chip 
De păpuşoi? 


— Benjamin!...  Benjamin!... striga femeia aproape 


plângând. Nu vă uitaţi la el, domnilor, nu-l luaţi în seamă, că-i 
nebun; nu se poate obişnui cu gândul că nu mai există Portalul 
Domnului. 

Şi în timp ce soţia păpuşarului îşi scuza soţul faţă de 
paracliser şi student, don Benjamin o zbughi să-i cânte unui 
jandarm cu înfăţişare amenințătoare: 


Păpuşă, păpuşică, 
Cine îţi făcu chip 
De păpuşoi? 


Benjamin, Păpuşarule, 
Nu-ţi închipuiai 
Cine-ti făcu chip 

De păpuşoi? 


— Nu, domnule, nu-l arestaţi, că n-o face dinadins, e nebun, 
se interpuse soţia lui don Benjamin între el şi poliţist. Nu vedeţi 
că-i nebun? Nu-l luaţi..., nu, nu-l loviți! Ca să vedeţi cât e de 
nebun: zice c-a văzut tot oraşul la pământ, dărâmat ca şi 
portalul! 

Deţinuţii continuau să treacă... Erau şi nu erau, despărțiți 
printr-o prăpastie de cei care, văzându-i trecând, se bucurau ca 
nu sunt în locul lor... 

După şirul de roabe, venea grupul celor care duceau pe 
umeri povara uneltelor, şi la urmă, în rând, ca soldaţii, cei care 
târau zgomotul de şarpe cu clopoței produs de lanţuri. 

Don Benjamin scăpă din mâinile jandarmului care discuta, 
tot mai răstit, cu nevastă-sa, şi alergă să salute pe deţinuţi cu 
vorbe scornite de el. 

— Cum erai şi cum eşti acum, Pancho Tanancho, tu, al cărui 
cuţit mânca lacom pielea şi intra cu poftă în carne ca într-un 
dormitor de plută! Cine te-a văzut altădată, Lolo Cusholo, cu ce 
iuţeală mânuiai machete şi te vede acum, mai prăpădit decât un 
cerşetor! Cine te-a văzut pe cal şi te vede acum pe jos, Mixto 
Melindres, apă dulce pentru pumnal, trădător şi sodomit!... Cine 
te-a văzut cu pistoale, când te numeai Domingo, şi te vede 
acum fără ele, trist ca orice zi a săptămânii! Cea care v-a dat 
păduchii să vi-i şi prindă! Maţe sub zdrenţe, asta nu-i hrană 
pentru soldaţi! Cel care n-are lacăt să-şi pună la gură, să-şi pună 


cătuşele!... 

Începeau să iasă salariaţii magazinelor. Tramvaiele, 
înţesate, gemeau de lume. Din când în când se iveau o trăsură, 
un automobil, o bicicletă... Freamăt de viaţă care dură atât timp 
cât avură nevoie studentul şi paracliserul ca să străbată piaţa 
din faţa bisericii - refugiul cerşetorilor şi locul de strânsură al 
oamenilor fără căpătâi - şi să se despartă în faţa palatului 
arhiepiscopal. 

Studentul trecu peste dărâmăturile Portalului Domnului, 
mergând pe un fel de pod de scânduri puse una peste alta. O 
răbufnire de vânt ridică un nor gros de praf. Fum fără flacăra 
pământului. Resturile vreunei erupții îndepărtate. Altă răbufnire 
făcu să plouă cu bucăţi de hârtii oficiale, acum inutile, asupra a 
ceea ce fusese înainte sala de primire a primăriei. Fâşii de tapet, 
lipite încă de pereţii dărâmaţi, fluturau ca drapelele în bătaia 
vântului. Deodată, umbra păpuşarului, călărind pe o mătură, 
ţâşni pe un câmp de azur înstelat, peste cinci vulcani de coji, 
cioburi şi pietre. 

Ding-dong! Ding-dong! răsunară clopotele pentru ora opt, 
cufundându-se în tăcerea serii... 

Studentul ajunse acasă, la capătul unei străzi oarbe, şi, 
deschizând uşa, auzi vocea mamei sale, întreruptă de tusea 
uşoară a servitoarelor care-şi dregeau glasul pentru a răspunde 
litaniei: 

— Pentru cei ce se află în prag de moarte şi pentru cei ce 
călătoresc... Ca să domnească pacea între craii creştini... Pentru 
cei prigoniţi pentru dreptate... Pentru duşmanii credinţei noastre 
catolice... Pentru nevoile sfintei biserici şi pentru nevoile 
noastre... Pentru fericitele suflete din sfântul purgatoriu... 

Kyrie Eleison* 


Guatemala, decembrie 1922 
Paris, noiembrie 1929, 8 decembrie 1932 


84 Doamne, miluieşte... (gr.) (n.t.).