Albert Camus — Caderea

Albert Camus 
CADEREA 


Pot, domnule, să vă cter sermeule mele fără riscul de a vă 
stingheri? Mă tem că n-o să şhiți ză vă faceţi înțeles de prea 
stimabila gorilă care conduce destinele acestui local. Nu vorbegte 
decât olandeză, Dacă nu mă autorizați să vă pledez cauza, nu va 
ghici că dorit un păhărel de rachiu de ienupăr. lată, îndrăznesc să 
sper că m-a înțeles, felul în care a dat din cap trebuie să însernne că 
argumentele mele l-au convins. Se duce într-acolo grăbindu-se cu o 
încetineală de înțelept. Aveţi noroc, n-a rnărâit, când refuză să 
servească, e de-ajuns să măriue o dată: nimeni nu mai ingistă, 
Hurnai marile animale au privilegiul de a îi, după vene, în toane 
bune sau rele. Dar îngăduiți-rni să mă retrag, domnule, prea fericit 
că v-ar putut îi de folos. Vă mulțurnegc şi ag accepta dacă aş îi 
zigur că prezența mea nu-l inoportună. Sunteţi prea bun. Atunci îrru 
voi pune paharul lângă al dumneavoastră, 

Aveţi dreptate, tăcerea lui e azurzitoare. E tăcerea pădurilor 
prirutive, din care pândesc mu de ochi, Uneori ră uimegte 
încăpățânarea cu care prea tăcutul nostru prieteni se învergunează 
împotriva krnbilor cimhzate. Meseria lui e să primească marinari de 
toate naționalhtățle în acest bar din Amsterdam, pe care l-a nurnit, 
nu ge gtie de ce, „Mexzico-Ciby”, Cu asemenea îndatoriri ne putem 
teme — nu credeți” 


DE a | pr E! | De | PB: 1 fă —- 1 ia. | 1] E] E] E] — 


Albert Camus 
CĂDEREA 


Pot, domnule, să vă ofer serviciile mele fără riscul de a vă 
stingheri? Mă tem că n-o să ştiţi să vă faceţi înţeles de prea 
stimabila gorilă care conduce destinele acestui local. Nu 
vorbeşte decât olandeză. Dacă nu mă autorizaţi să vă 
pledez cauza, nu va ghici că doriţi un păhărel de rachiu de 
ienupăr. lată, îndrăznesc să sper că m-a înţeles; felul în care 
a dat din cap trebuie să însemne că argumentele mele l-au 
convins. Se duce într-acolo grăbindu-se cu o încetineală de 
înţelept. Aveţi noroc, n-a mârâit. Când refuză să servească, 
e de-ajuns să mârâie o dată: nimeni nu mai insistă. Numai 
marile animale au privilegiul de a fi, după voie, în toane 
bune sau rele. Dar îngăduiţi-mi să mă retrag, domnule, 
prea fericit că v-am putut fi de folos. Vă mulţumesc şi aş 
accepta dacă aş fi sigur că prezenţa mea nu-l inoportună. 
Sunteţi prea bun. Atunci îmi voi pune paharul lângă al 
dumneavoastră. 

Aveţi dreptate, tăcerea lui e asurzitoare. E tăcerea 
pădurilor primitive, din care pândesc mii de ochi. Uneori 
mă uimeşte încăpăţânarea cu care prea tăcutul nostru 
prieten se înverşunează împotriva limbilor civilizate. 
Meseria lui e să primească marinari de toate naţionalităţile 
în acest bar din Amsterdam, pe care l-a numit, nu se ştie de 
ce, „Mezxico-City”. Cu asemenea îndatoriri ne putem teme — 
nu credeţi? 

— Că ignoranţa lui îl stânjeneşte. Imaginaţi-vi-l pe omul de 
la Cro-Magnon locatar al turnului Babel! Un lucru e sigur: 


nu s-ar prea simţi la el acasă. Dar nu, ăsta nu se simte 
exilat, îşi vede de treabă şi nimic nu-l scoate dintr-ale lui. 
Una din puţinele fraze pe care le-am auzit rostite de el sună 
cam aşa: Cui îi place, bine. Cui nu, tot bine. Dar ce sau cine 
anume putea să placă sau să nu placă? De bună seamă că 
însuşi prietenul nostru. Vă mărturisesc că asemenea făpturi 
dintr-o bucată mă atrag. Când ai meditat vreme 
îndelungată asupra omului, fie obligat de meserie, fie din 
vocaţie, ţi se întâmplă uneori să te simţi cuprins de-o 
adevărată nostalgie pentru primate. Căci ele, cel puţin, n-au 
gânduri ascunse. 

Prietenul nostru, la drept vorbind, are câteva, deşi cu greu 
i le poţi bănui. Fiindcă nu înţelege ce se spune când e de 
faţă, a devenit, cu timpul, neîncrezător. De aia şi înfăţişarea 
lui gravă şi bănuitoare, ca şi cum l-ar încerca gândul că 
între oameni lucrurile nu stau chiar cum ar trebui. Aşa se şi 
explică de ce discuţi greu cu el orice nu-l în strânsă 
legătură cu meseria pe care o face. De pildă, ia uitaţi-vă 
deasupra capului său, pe zidul din fund. O să vedeţi un 
dreptunghi de culoare mai deschisă, indicând locul unui 
tablou care a fost dat jos. Într-adevăr, a existat cândva aici 
un tablou şi încă deosebit de interesant, o adevărată 
capodoperă. Aflaţi că eram de faţă şi atunci când gazda 
noastră l-a primit şi atunci când l-a dat. În ambele cazuri, a 
făcut-o cu aceeaşi neîncredere, după săptămâni de gândire. 
Aşa stând lucrurile, trebuie să recunoaştem că societatea i- 
a pervertit întrucâtva firea, altminteri simplă şi deschisă din 
născare. 

Luaţi notă că nu-l judec. Socotesc că neîncrederea lui e 
întemeiată şi aş fi şi eu că el dacă, aşa cum puteţi vedea, 
firea mea comunicativă nu mi-ar sta împotrivă. Sunt, din 
păcate, vorbăreţ şi leg uşor cunoştinţă cu toată lumea. Nu 
las să-mi scape nici un prilej, dar ştiu să păstrez distanţele, 
aşa cum se cuvine. Când trăiam în Franţa, îmi făceam 
prieteni din toţi oamenii inteligenţi pe care se întâmpla să-l 
fi întâlnit în cale. Ah! Văd că aţi tresărit la auzul acestui 


subjonctiv. Mărturisesc că am o adevărată slăbiciune pentru 
acest mod, precum şi pentru limbajul ales în general, 
slăbiciune de care mă simt vinovat, vă rog să mă credeţi. 
Ştiu prea bine că gustul pentru rufăria fină nu înseamnă 
neapărat că eşti nespălat pe picioare. Şi totuşi. Stilul, ca şi 
mătăsurile, poate ascunde, nu o dată, cine ştie ce eczemă. 
Mă mângâi spunându-mi că, la urma urmei, nici cei ce se 
bâlbâie nu sunt neprihăniţi. Aveţi drepţâţe, să mai cerem 
puţin rachiu de ienupăr. 

O să staţi mult la Amsterdam? Frumos oraş, nu-l aşa? 
Fascinant? Lată un adjectiv pe care nu l-am mai auzit de 
multă vreme. 'Tocmai de când am plecat din Paris şi sunt ani 
de atunci. Dar inima îşi are memoria ei şi-mi amintesc 
foarte bine de frumoasa noastră capitală şi de cheiurile 
sale. Parisul nu-l altceva decât o iluzie, un superb decor 
locuit de patru milioane de umbre. Aproape cinci milioane, 
la ultimul recensământ? Pesemne au mai făcut pui. Nu m-aş 
mira. Întotdeauna am fost de părere că două sunt patimile 
de care suferă concetăţenii noştri: ideile şi desfrâul. Şi 
acelea practicâte, ca să zic aşa, fără nici o socoteală. Să ne 
ferim, de altminteri, să-l osândim; nu sunt singurii: Europa 
întreagă se află în aceeaşi situaţie. Uneori visez la cele ce 
vor zice despre noi istoricii de mâine. Într-o singură frază, 
vor putea spune totul despre omul modern: îi plăcea 
desfrâul şi citea ziare. 

După o atât de temeinică definiţie, subiectul va fi, dacă pot 
îndrăzni să spun aşa, epuizat. Olandezii nu-s atât de 
moderni. Priviţi-l, nu s-ar putea spune că duc lipsă de timp. 
Ce fac? Ei bine, prea stimaţii domni aici de faţă trăiesc din 
munca acestor prea stimate doamne. Atât masculii cât şi 
femelele sunt, de altminteri, nişte foarte burgheze creaturi, 
venite, ca de obicei, aici, din miţomanie sau din prostie. În 
fond, pentru că au prea multă sau prea puţină imaginaţie. 
Din când în când, domnii mânuiesc cuțitul sau revolverul, 
dar să nu vă închipuiţi că o fac cu cine ştie ce tragere de 
inimă. Aşa cere rolul, asta-l tot, dar sunt morţi de frică în 


timp ce trag ultimele cartuşe. Acestea fiind zise, îi găsesc 
mai morali decât pe ceilalţi, cei care ucid în fămilie, pe 
îndelete. N-aţi băgat de seamă că societatea noastră e 
organizată în vederea acestui gen de asasinat? Aţi auzit 
vorbindu-se, desigur, de acei peşti mărunți din râurile 
braziliene care se năpustesc cu miile asupra înotătorului 
imprudent şi-l înfulecă în câteva clipe, cu înghiţituri mici şi 
lacome, nelăsând în urină lor decât un schelet bine curăţat? 
Ei bine, asta-l şi organizarea lor. „Vrei să duci o viaţă 
cinstită? La fel cu toată lumea?” Spui da, bineînţeles. Cum 
ai putea să spui nu? „Straşnic! Vei fi înfulecat. Poftim o 
meserie, o familie, distracţii organizate.” Şi dinţişorii se 
înfig în carne, până la os. Dar sunt nedrept. De ce spun 
organizarea lor? Căci, la urma urmei e a noastră, a tuturor 
şi fiecare se grăbeşte să-l înfulece pe celălalt. 

În sfârşit, iată că vine şi rachiul nostru. În sănătatea 
dumneavoastră! Da, gorila a deschis gura, spunându-mi 
„doctor”. În ţara asta toată lumea e doctor sau profesor. Le 
place să-şi manifeste respectul, din bunătate şi din 
modestie. La ei, cel puţin, răutatea nu-l o instituţie 
naţională. De fapt nu sunt medic. Dacă vă interesează, 
înainte de a veni aici eram avocat. Acum sunt judecător- 
penitent. Dar îngăduiţi-mi să mă prezint: Jean-Baptiste 
Clamence, sluga dumneavoastră. Sunt fericit să vă cunosc. 
Vă ocupați fără îndoială cu afacerile? Aproximativ? Excelent 
răspuns! Şi judicios: totul, în ceea ce ne priveşte, e 
aproximativ. Vă rog, îngăduiţi-mi să fac pe detectivul. Aveţi 
aproximativ vârsta mea, privirea atotştiutoare a omului de 
patruzeci de ani, care le-a văzut în viaţa lui aproximativ pe 
toate, sunteţi aproximativ bine îmbrăcat, adică îmbrăcat ca 
pe la noi şi aveţi mâinile îngrijite. Sunteţi deci, aproximativ, 
un burghez. Dar un burghez rafinat. Faptul că tresăriţi la 
auzul subjonctivului imperfect e o îndoită dovadă a culturii 
dumneavoastră: mai întâi pentru că-l recunoaşteţi şi apoi 
pentru că vă supără la ureche. În sfârşit, prezenţa mea vă 
amuză ceea ce, fără să mă laud, presupune din partea 


dumneavoastră o anume lărgime de vederi. Sunteţi, deci, 
aproximativ... Dar ce importanţă poate avea asta? 
Profesiunile mă interesează mai puţin decât sectele. 
Îngăduiţi-mi să vă pun două întrebări, la care vă rog să nu- 
mi răspundeţi dacă le socotiți indiscrete. Sunteţi bogat? 
Într-o oarecare măsură? Nu. Sunteţi, aşadar, ceea ce eu 
numesc un saducheu. Dacă n-aţi citit Sfânta Scriptură, 
recunosc că asta nu vă spune mare lucru. Dimpotrivă? 
Cunoaşteţi, aşadar Sfânta Scriptură? Hotărât lucru, mă 
interesaţi... 

Cât despre mine... Judecaţi şi dumneavoastră, prin 
statură, umeri şi faţă, despre care mi s-a spus adesea că are 
o expresie sălbatică, semăn mai curând cu un jucător de 
rugbi, nu-l aşa? Dar, ţinând seama de felul meu de a vorbi, 
trebuie să recunoaşteţi că nu-mi lipseşte un anume 
rafinament. Cămila din părul căreia a fost ţesut pardesiul 
pe care-l port suferea, fără îndoială, de râie; în schimb, am 
unghiile îngrijiţe. Şi eu am văzut multe în viaţa mea şi totuşi 
vă vorbesc deschis, fără nici o precauţie, doar pentru că-mi 
place figura dumneavoastră. În sfârşit, în ciuda bunelor 
mele maniere şi a limbajului meu ales, sunt un obişnuit al 
barurilor frecventate de marinarii din Zeedijk. Nu vă mai 
străduiţi să ghiciţi! Meseria mea are două feţe, ca şi omul, 
în general. V-am mai spus, sunt judecător-penitent. Un 
singur lucru e simplu în cazul meu: sunt sărac. Da, am fost 
bogat, nu, nu mi-am împărţit averea cu alţii. Ce dovedeşte 
asta? Că şi eu eram un saducheu... Auziţi sirenele din port? 
În noaptea asta o să fie ceaţă pe Zuider Zee. 

Plecaţi? lertaţi-mă dacă v-am reţinut. Cu îngăduinţa 
dumneavoastră, nu veţi plăti. La „Mexico City” sunteţi ca şi 
la mine acasă şi vizita dumneavoastră m-a făcut nespus de 
fericit. Mâine, desigur, voi fi tot aici, ca şi în celelalte seri şi 
vă voi accepta cu recunoştinţă invitaţia. Care e drumul... V- 
ar supăra — aşa ar fi mai simplu — dacă v-aş întovărăşi 
până-n port? De acolo, după ce veţi înconjura mahalaua 
evreiască, o să daţi în acele bulevarde minunate pe care 


trec tramvaie încărcate cu flori, din care se aude o muzică 
răsunătoare. Hotelul dumneavoastră se află pe unul din ele, 
pe Damrak. După dumneavoastră, vă rog. Eu locuiesc în 
mahalaua evreiască sau în ceva ce se numea astfel până 
când fraţii noştri hitlerişti au golit locul. Ce mai prăpăd! 
Şaptezeci şi cinci de mii de evrei deportaţi sau asasinați, 
altfel spus, curăţenie mare prin metoda vidului! Atâta 
conştiinciozitate, atâta răbdare metodică, sunt vrednice de 
admiraţie. Când n-ai caracter, trebuie cel puţin să ai 
metodă. Aici s-au făcut, indiscutabil, minuni şi pot spune că 
trăiesc pe locul uneia din cele mai mari crime din câte a 
cunoscut istoria. Poate că tocmai asta mă ajută s-o înţeleg 
pe gorilă şi felul ei bănuitor de a fi. Sunt astfel înarmat 
împotriva acelei porniri lăuntrice care mă îndeamnă în chip 
irezistibil să simpatizez cu semenii mei. Când văd o figură 
nouă, cineva în mine dă alarma. „Încetineşte. Primejdie!” 
Chiar când învinge simpatia, rămân prudent. 

Ştiţi că-n satul meu, în cursul unei acţiuni de represalii, un 
ofiţer german a rugat-o foarte curtenitor pe-o bătrână să 
binevoiască a alege dintre cei doi fii ai săi pe cel ce urma să 
fie împuşcat ca ostatic? Să aleagă, vă daţi seama? Pe acela? 
Nu, pe acesta. Şi să-l vadă plecând. Nu mai insist, dar 
credeţi-mă, domnule, toate surprizele sunt cu putinţă. Am 
cunoscut cândva un om cu inimă neprihănită, care afirma 
sus şi tare că el se încrede în oameni. Era pacifist, anarhist, 
iubea cu aceeaşi dragoste umanitatea întreagă şi animalele. 
Un suflet de elită, da, asta-l sigur. În timpul ultimelor 
războaie religioase din Europa, se retrăsese la ţară. 
Scrisese pe pragul casei: „Ori de unde aţi veni, intraţi şi fiţi 
bine veniţi”. Cine, după părerea dumneavoastră, a răspuns 
acestei frumoase invitaţii? Câţiva milițieni, care au intrat ca 
la ei acasă şi i-au scos maţele. 

Oh! Iertaţi-mă doamnă! N-a înţeles, de altminteri, nimic. 
Câtă lume — nu găsiţi? —, deşi e atât de târziu şi plouă 
întruna de zile întregi! Din fericire, există păhărelul cu 
răchiu de ienupăr, singura lucire în beznă care ne 


înconjoară. Simţiţi lumina aurie, lumina arămie, pe care o 
aprinde în noi? Îmi place să străbat oraşul, seara, când mă 
pătrunde dogoarea rachiului de ienupăr. Merg aşa nopţi 
întregi, visez sau îmi vorbesc întruna. Ca în seara asta, da şi 
mă tem că v-am cam năucit, mulţumesc, sunteţi prea 
amabil. Dar simt nevoia să vorbesc şi, de cum deschid gura, 
frazele încep să curgă şuvoi. De altminteri, ţara asta mă 
inspiră. lubesc poporul ăsta mişunând pe străzi, înghesuit 
pe un petec de loc între case şi apă, împresurat de ceţuri, 
de pământuri îngheţate şi marea fumegând ca un cazan de 
rufe puse la fiert. Îl iubesc, pentru că are o viaţă dublă. E 
aici şi totodată aiurea. 

Ba da! Ascultându-le paşii grei pe caldarâmul umed, 
văzându-l cum trec gravi printre prăvăliile lor pline cu 
scrumbii aurii şi bijuterii de culoarea frunzelor uscate, îi 
credeţi, poate, aici, în seara asta? Sunteţi oare şi 
dumneavoastră ca toţi ceilalţi: îi luaţi pe oamenii aceştia de 
treabă drept un trib de sindici şi de negustori ce-şi numără 
ziua întreagă banii şi sorții de viaţă veşnică şi al căror unic 
lirism ar fi acela de a asista din când în când, cu capul 
acoperit de pălăria cu boruri largi, la câte o lecţie de 
anatomie? Vă înşelaţi. Merg alături de noi, e drept şi totuşi, 
uitaţi-vă la capetele lor: ele plutesc în ceața de neon, de 
rachiu de ienupăr şi izmă care coboară din firmele roşii şi 
verzi. Olanda e o nălucire, domnule, o nălucire de aur şi de 
fum, mai fumurie ziua, mai aurie noaptea şi, noaptea ca şi 
ziua, plină de toţi aceşti Lohengrini, lunecând visători pe 
bicicletele lor negre cu ghidonul înalt, lebede funebre ce se 
rotesc fără încetare în toată ţara, în jurul mării, de-a lungul 
canalelor. Visează, cu capetele pierdute în norii lor arămii, 
lunecă în cerc, se roagă, somnambuli, în tămâia aurie a ceţii 
şi nu mai sunt de mult aici. Se află la mii de kilometri, în 
Java, insulă îndepărtată. Se roagă la acei zei indonezieni cu 
chipurile strâmbe cu care şi-au împodobit toate vitrinele şi 
care rătăcesc chiar acum deasupra noastră, înainte de a se 
agăța, ca nişte magnifice maimuțe, de firme şi de 


acoperişurile în trepte, amintindu-le acestor coloni 
nostalgici că Olanda nu-l numai Europa negustorilor, ci şi 
marea, marea care duce către Cipango, către insulele unde 
oamenii mor nebuni şi fericiţi. Dar văd c-am început să 
pledez! lertaţi-mă! De vină sunt, domnule, deprinderea, 
vocaţia şi, de asemenea, dorinţa mea de a vă face să 
înţelegeţi bine oraşul acesta şi miezul lucrurilor! Căci 
suntem în miezul lucrurilor. Aţi observat oare că toate 
aceste canale concentrice din Amsterdam seamănă cu 
cercurile infernului? Infernul burghez, plin de vise urâte. 
Când vii din afară, pe măsură ce treci dintr-un cerc într- 
altul, viaţa şi deci şi crimele ei devine tot mai opacă, tot mai 
întunecată. Aici suntem în ultimul cerc. Cercul... Ah! Ştiţi şi 
asta? Îmi vine cu adevărat din ce în ce mai greu să ghicesc 
în ce categorie trebuie să vă aşez. Atunci înţelegeţi de ce 
spun că miezul lucrurilor e aici, deşi ne aflăm la marginea 
continentului. Un om sensibil înţelege asemenea ciudăţenii. 
În orice caz, cititorii de ziare şi desfrânaţii nu pot merge 
mai departe. Vin din toate colţurile Europei şi se opresc în 
jurul mării înterioare, pe plaja alburie. Ascultă sirenele, 
caută zadarnic în ceaţă silueta vapoarelor, apoi trec înapoi 
canalele şi se întorc acasă prin ploaie. Pătrunşi de frig, vin 
să ceară, în toate limbile pământului, rachiu de ienupăr, la 
„Mexico City”. Acolo îi aştept eu. 

Pe mâine, aşadar, domnule şi iubite compatriot. Nu, de aici 
veţi găsi uşor drumul; mă despart de dumneavoastră lângă 
podul acesta. Noaptea nu trec niciodată pe pod. Am făcut 
legământ. Închipuiţi-vă, de pildă, că s-ar arunca cineva în 
apă: ori săriţi după el să-l pescuiţi şi, pe vreme rece, vă 
primejduiţi sănătatea, ori lăsaţi lucrurile în voia lor, dar de 
pe urma unor asemenea sărituri nefăptuite rămâi uneori cu 
o ciudată oboseală. Noapte bună! Cum? Vorbiţi, de acele 
doamne ce se arată la ferestre? E visul, domnule, visul cu 
cheltuială puţină, călătoria în Indii. Făpturile acestea se 
parfumează cu mirodenii. Intraţi, ele vor trage perdelele şi 
veţi începe să plutiţi. Zeii coboară peste trupurile goale şi 


insulele gonesc, nebune, cu pletele de palmieri zbătându-se 
în vânt. Încercaţi. 

Ce înseamnă un judecător-penitent? Văd că v-am intrigât 
cu toată această poveste. Am făcut-o fără să-mi dau seama, 
vă rog să mă credeţi, dar pot să mă explic mai lămurit într- 
un sens, e vorba chiar de una din funcţiile mele. Dar trebuie 
mai întâi să vă expun un anume număr de fapte care vă vor 
ajuta să înţelegeţi mai bine cele ce vă voi povesti. 

Acum câţiva ani eram avocat la Paris şi, credeţi-mă, un 
avocat destul de cunoscut. Bineînţeles, nu v-am spus 
adevărâtul meu nume. Aveam o specialitate: cauzele nobile. 
Văduva şi orfanul, cum se spune, nu ştiu pentru care 
pricină, de vreme ce, la urma urmei, destule văduve 
săvârşesc nedreptăţi şi destui orfani se arată necruţători. 
Era de-ajuns că acuzatul să semene cât de cât a victimă, 
pentru ca mânecile mele să şi între în acţiune. Şi încă ce 
acţiune! O adevărată furtună! Inima-mi grăia prin mâneci. 
Ai fi zis că mă culcam în fiecare noapte cu dreptatea însăşi. 
Sunt sigur că aţi fi admirat precizia tonului, exactitatea 
emoţiei, convingerea şi căldura, indignarea stăpânită a 
pledoariilor mele. Natura a fost darnică cu mine în privinţa 
fizicului şi atitudinile nobile îmi vin fără cel mai mic efort. 
Mai mult, eram susţinut de două sentimente sincere: 
mulţumirea că mă aflu de partea celui nevinovat şi un 
dispreţ instinctiv faţă de judecători în general. Dispreţul 
acesta, totuşi, nu era poate chiar atât de instinctiv. Ştiu 
acum că-şi avea temeiurile sale. Dar, văzut din afară părea 
mai curând pătimaş. Nu se poate nega — nu-l aşa? 

— Că, pentru moment cel puţin, e nevoie şi de judecători. 
Totuşi, nu izbuteam să pricep cum de poate un om să-şi 
acorde singur dreptul de a exercita această surprinzătoare 
funcţie. Admiteam că lucrul există, de vreme ce-l vedeam, 
dar cam tot aşa cum admiteam că există şi lăcuste. Cu 
singura diferenţă că invaziile acestor ortoptere nu mi-au 
adus niciodată vreo pară, în timp ce, datorită dialogului cu 
nişte oameni pe care-l dispreţuiam, îmi câştigam viaţa. 


Dar eram de partea celui nevinovat şi conştiinţa mea era 
împăcată. Sentimentul că eşti în dreptul tău, mulţumirea de 
a avea dreptate, bucuria de a te stima pe tine însuţi sunt, 
dragă domnule, tot atâtea resorturi puternice care ne ajută 
să rezistăm sau să mergem înainte. Dimpotrivă, dacă-l 
lipseşti pe oameni de aceste sentimente, îi vezi cum se 
preschimbă în câini furioşi. Câte crime nu s-au făptuit 
numai pentru că autorul lor nu mai putea să-şi îndure 
vinovăția! Am cunoscut odinioară un industriaş care avea o 
nevastă desăvârşită, admirată de toată lumea şi pe care 
totuşi o înşela. Bărbatul acesta turba de-a binelea la gândul 
că e vinovat, că lui nu-l stă în putinţă nici să primească şi 
nici să-şi dea brevet de virtute. Cu cât nevasta se arăta mai 
desăvârşită, cu atât creştea şi turbarea lui. În cele din urmă 
nu şi-a mai putut îndura vina şi ce credeţi c-a făcut? N-a 
mai înşelat-o? Nu. A omorât-o. lată cum am avut prilejul să-l 
cunosc. 

Situaţia mea era ceva mai de invidiat. Nu numai că nu 
riscăm să ajung în tabăra criminalilor (mai cu seamă, 
nefiind însurat, nu puteam fi în primejdie să-mi ucid 
nevasta), dar, mai mult decât atât, le luăm apărarea, cu 
condiţia să fie buni ucigaşi, aşa cum alţii sunt buni sălbatici. 
Însuşi felul în care-l apăram îmi dădea mari satisfacţii. În 
viaţa mea profesională eram într-adevăr fără pată. N-am 
acceptat niciodată să fiu mituit, asta se înţelege de la sine, 
dar, mai mult decât atât, socoteam înjositoare orice fel de 
intervenţie. Lucru şi mai rar, n-am consimţit niciodată să-l 
măgulesc pe ziarişti, spre a-l câştiga de partea mea, nici pe 
funcţionarii a căror prietenie mi-ar fi putut fi de folos. Am 
avut până şi norocul să mi se ofere de două sau de trei ori 
Legiunea de onoare, pe care mi-am putut îngădui s-o refuz 
cu o demnitate discretă, în care aflam adevărata mea 
răsplată. În sfârşit, niciodată n-am luat bani de la săraci şi 
nici n-am strigat lucrul ăsta pe toate drumurile. Să nu 
credeţi, domnule, că vreau să mă laud spunându-vă toate 
astea. Căci nu aveam nici un merit: lăcomia, care, în 


societatea noastră, ţine loc de ambiţie, m-a făcut 
întotdeauna să râd. [inteam mai sus; o să vedeţi că, în cazul 
meu, expresia este exactă. Închipuiţi-vă, aşadar, mulţumirea 
de care aveam parte. Mă bucuram de propria mea fire şi 
noi ştim cu toţii că asta-l fericirea adevărată, deşi, pentru a 
ne linişti reciproc, ne prefacem uneori a osândi această 
plăcere sub numele de egoism. Mă bucuram cel puţin de 
acea parte a firii mele care reacţiona cu atâta 
promptitudine la suferinţa văduvei şi a orfanului încât, 
exercitându-se atât de des, ajunsese să pună stăpânire pe 
întreaga mea viaţă. De exemplu, îmi plăcea la nebunie să-l 
ajut pe orbi să treacă strada. Cum zăream un băț bâjbâind 
la colţul unui trotuar, dădeam fuga într-acolo, ajungeam 
uneori doar cu o clipă înaintea mâinii milostive care se 
întinsese către orb, îl răpeam oricărei alte solicitudini, spre 
a-l conduce apoi cu blândeţe şi hotărâre printre obstacolele 
circulaţiei, către portul liniştit al trotuarului din faţă, unde 
ne despărţeam pradă aceleiaşi emoţii. Îmi plăcea de 
asemenea să le dau lămuriri trecătorilor, să-l las să-şi 
aprindă ţigara de la ţigara mea, să pun umărul spre a urni 
din loc vreo căruţă prea încărcată, să împing la automobilul 
aflat în pană, să cumpăr ziarul de la o femeie din Armata 
Salvării şi flori de la bătrâna vânzătoare, deşi ştiam că le 
fură din cimitirul Montparnasse. Îmi plăcea, ah, îmi vine mai 
greu s-o spun, să dau de pomană. Un prieten al meu, bun 
creştin, recunoştea că primul sentiment pe care-l încerci 
când vezi apropiindu-se un cerşetor de casa ta e mai 
curând neplăcut. Cu mine lucrurile stăteau mult mai rău: în 
asemenea ocazii eram de-a dreptul fericit. Dar mai bine să 
nu mai vorbim de asta. 

Să vorbim mai bine de politeţea mea. Era binecunoscută şi 
totuşi indiscutabilă, prilejuindu-mi neasemuite bucurii. 
Dacă aveam norocul, în unele dimineţi, să pot ceda locul în 
autobuz sau în metrou cuiva care era limpede că-l merită, 
să ridic de jos un obiect ce-l scăpase din mână vreunei 
doamne bătrâne şi să i-l dau cu un zâmbet bine ştiut sau să 


cedez taxiul cuiva mai grăbit decât mine, eram fericit ziua 
întreagă. Trebuie să vă spun chiar că încercam o adevărată 
bucurie în acele zile când, transporturile publice fiind în 
grevă, aveam prilejul să-l iau cu mine în maşină din staţiile 
de autobuz pe unii dintre nefericiţii mei concetăţeni, care 
nu aveau altminteri cum să se întoarcă acasă. Să-mi cedez 
scaunul la teatru pentru ca o pereche să poată sta alături, 
să aşez, în tren, valizele unei fete în plasa prea înaltă 
pentru ea, erau tot atâtea isprăvi pe care le săvârşeam mai 
des decât un altul, pentru că eram mai atent la prilejurile ce 
mi se ofereau şi pentru că ele erau pentru mine tot atâtea 
plăceri îndelung gustate. 

Treceam de asemenea drept un om generos, ceea ce şi 
eram. În viaţa mea am dăruit multe lucruri, în public şi în 
particular. Şi, departe de a suferi când trebuia să mă 
despart de un obiect sau de o sumă de bani, încercam, 
dimpotrivă, nesecate plăceri, printre care stătea la loc de 
cinste o anumită melancolie iscată uneori de gândul 
zădărniciei tuturor acelor daruri şi a ingratitudinii care, 
după toate probabilitățile, le va urma. Îmi făcea chiar atâta 
plăcere să dau, încât nu puteam suferi să văd în asta o 
obligaţie. Corectitudinea în chestiunile băneşti mă plictisea 
de moarte şi-l făceam faţă fără nici un chef. Voiam să fiu 
stăpânul mărinimiei mele. 

V-am arătat doar câteva fapte mărunte, dar care vă vor 
face să înţelegeţi plăcerea nesfârşită pe care o aflăm în felul 
meu de viaţă şi mai cu seamă în meseria mea. Să fii oprit, 
de pildă, pe sălile tribunalului, de nevasta unui acuzat pe 
care l-ai apărat numai din spirit de dreptate şi din milă, 
adică fără să-l iei un ban, s-o auzi murmurând că prin nimic, 
dar absolut prin nimic nu-şi va putea arăta recunoştinţa 
pentru ceea ce ai făcut pentru ei, să-l răspunzi atunci că era 
firesc să fi făcut aşa, că oricine ar fi procedat la fel, să-l oferi 
chiar un mic ajutor, apoi, spre a curma toate acele efuziuni 
şi a le păstra astfel întreaga valoare, să săruţi mâna bietei 
femei şi să pleci, credeţi-mă, dragă domnule, înseamnă să 


te ridici mult mai sus decât ambițiosul de rând şi să atingi 
acea culme unde virtutea nu se mai hrăneşte decât din ea 
însăşi. 

Să ne oprim pe aceste înălţimi. Înţelegeţi acum ce voiam 
să spun afirmând că ţinteam mai sus. Vorbeam tocmai de 
aceste culmi, singurele pe care pot trăi. Da, m-am simţit 
întotdeauna bine doar în situaţiile nobile. Până şi în cele mai 
mici amănunte ale vieţii simţeam nevoia să mă depăşesc. 
Preferam autobuzul metroului, trăsurile taxiurilor, iar la 
cafenea, mesele din stradă celor dinăuntru. Îmi plăceau 
avioanele sportive, care-ţi îngăduie să zbori în înaltul 
cerului cu capul descoperit, iar pe vapor puteam fi văzut 
făcând nesfârşite plimbări pe dunetă. La munte ocoleam 
văile adânci, căutând crestele şi podişurile înalte; 
întotdeauna mă dovedeam a fi cel puţin omul dealurilor. 
Dacă soarta m-ar fi silit să-mi aleg o meserie manuală, 
strungar sau tinichigiu, aş fi ales-o, puteţi fi sigur, pe cea de 
a doua, ca să pot repara acoperişuri şi să mă îmbăt astfel de 
înălţimi. Buncărele, calele, subteranele, grotele, prăpăstiile 
îmi făceau o silă nespusă. Nutream chiar o ură cu totul 
specială împotriva speologilor, care aveau neobrăzarea să 
figureze în prima pagină a ziarelor şi ale căror performanţe 
mă umpleau de scârbă. Să te căzneşti să ajungi la cota 
minus opt sute, cu riscul de a te pomeni cu capul înţepenit 
în crăpătura unei stânci (într-un sifon, cum spun aceşti 
inconştienţi), mi se pare o ispravă vrednică de nişte 
caractere pervertite sau grav bolnave, ba chiar o adevărată 
crimă. 

Un balcon natural, aflat la cinci-şase sute de metri 
deasupra mării ce se zăreşte în depărtare scăldată în 
lumină, era dimpotrivă, locul unde respiram în voie, mai cu 
seamă dacă eram singur, mult deasupra celorlalţi oameni, 
ce-mi apăreau atunci ca nişte furnici. Înţelegeam uşor de ce 
predicile cu urmări hotărâtoare şi marile minuni au avut 
întotdeauna loc pe înălţimi. După părerea mea, meditaţia 
era cu neputinţă într-un beci sau într-o celulă de închisoare 


(în afară de cazul când se afla într-un turn cu perspectivă 
largă); în asemenea locuri nu făceai decât să mucegăieşti. 
Şi îl înţelegeam pe acel om care n-a mai vrut să fie călugăr 
pentru că fereastra chiliei sale, în loc să se deschidă, aşa 
cum se aşteptase, spre o privelişte întinsă, dădea către un 
zid. Eu unul, fiţi sigur, nu mucegăiam. În fiece clipă a zilei, 
în mine însumi şi printre ceilalţi, mă căţăram pe înălţimi, 
unde aprindeam focuri luminoase, primind vesele rugi de 
mulţumire, ce se înălţau până la mine. Şi astfel, mă 
bucuram de viaţă şi de propria-mi desăvârşire. 

Profesiunea mea satisfăcea în chipul cel mai fericit această 
vocaţie pentru înălţimi. Mă scutea de orice amărăciune faţă 
de semenul meu, căruia îi puteam fi întotdeauna de folos, 
fără a-l datora vreodată ceva. Mă aşeza deasupra 
judecătorului, care era judecat la rându-l de mine, 
deasupra acuzatului, pe care-l sileam la recunoştinţă. 
Ascultaţi cu atenţie cele ce vă voi spune, dragă domnule: 
trăiam fără să dau socoteală de nimic. Nu cădeam sub 
puterea niciunei judecăţi, nu mă aflam pe scena 
tribunalului, ci undeva sus, sub bolți, ca acei zei ce sunt 
coborâţi doar din când în când cu ajutorul unor scripeţi, 
spre a transfigura acţiunea şi a-l da un sens. La urma 
urmei, a trăi pe culmi rămâne totuşi singurul mijloc de a te 
face văzut şi adorat de mulţime. 

Câţiva dintre bunii mei criminali ascultaseră, de altminteri, 
când uciseseră, de acelaşi imbold. Lectura ziarelor le 
aducea, fără îndoială, în trista situaţie în care se aflau, un 
fel de compensație amară. Ca mulţi oameni, nu mai 
putuseră îndura anonimatul şi această nelinişte putuse, în 
parte, să-l împingă la acele neplăcute violenţe. Pentru a te 
face cunoscut e de-ajuns să-ţi ucizi portăreasa. Din 
nefericire, e vorba de o faimă efemeră, căci portăresele 
care ar trebui să fie şi sunt ucise sunt destule la număr. 
Crima deţine, fără încetare, primul rol pe scena lumii, dar 
criminalul nu-l joacă decât o clipă, fiind pe dată înlocuit. 
Victoria lui trecătoare e plătită prea scump. Dimpotrivă, 


apărându-l pe aceşti nefericiţi care aspirau la celebritate, 
câştigai, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură, dar cu 
mijloace mai economice, adevărata faimă. Asta mă şi 
încuraja să depun eforturi vrednice de toată laudă ca să-l 
fac să plătească cât mai puţin: atât cât plăteau, plăteau 
întrucâtva în locul meu. Îndignarea, talentul, emoția pe care 
le cheltuiam mă scuteau, în schimb, de orice datorie faţă de 
ei. Judecătorii pedepseau, acuzaţii ispăşeau, iar eu, liber de 
orice îndatorire, în afara oricărei judecăţi şi a oricărei 
pedepse, tronam, liber, într-o lumină paradisiacă. Oare nu 
acesta-l paradisul, dragă domnule, viaţa trăită nemijlocit? 
Asta a fost viaţa mea. N-am avut niciodată nevoie să învăţ să 
trăiesc: ştiam totul încă de la naştere. Există oameni pentru 
care esenţialul e să afle cum să se ferească de semenii lor 
sau cum să cadă la înţelegere cu ei. Eu ajunsesem de mult 
la această înţelegere! În chipul cel mai firesc, ştiam să fiu 
familiar când trebuia, tăcut dacă era nevoie, dezânvolt sau 
grav, după împrejurări. De aceea mă bucuram de o mare 
popularitate şi succesele mele în cercurile pe care le 
frecventam erau cum nu se poate mai numeroase. Aveam 0 
înfăţişare plăcută, mă arătam un dansator neobosit, dând 
totodată dovezi discrete de erudiție, izbuteam să iubesc, în 
acelaşi timp, lucru deloc uşor, dreptatea şi femeile, 
practicam sporturile şi artele frumoase: dar mă opresc aici, 
ca să nu bănuiţi că vreau să mă laud. Închipuiţi-vă, în scurte 
cuvinte, un bărbat în puterea vârstei, cu o sănătate de fier, 
înzestrat cu toate darurile, îndemânatic în exerciţiile fizice 
ca şi în cele ale inteligenţei, nici sărac, nici bogat, dormind 
bine şi pe deplin mulţumit de sine însuşi, sentiment care de 
altminteri nu se vădea decât în purtarea lui sociabilă şi 
fericită şi cred că veţi fi de acord că am dreptate să 
vorbesc, cu toată modestia, de o viaţă izbutită. 

Da, puţine făpturi au fost mai aproape de natură decât 
mine. Acordul meu cu viaţa era total, aderam la ea cu toată 
fiinţa mea, fără a refuza nimic din ironiile, din măreţia şi din 
servituţile ei. Mai cu seamă carnea, materia, fizicul, într-un 


cuvânt, care-l descumpăneşte sau îi descurajează pe cei mai 
mulţi, în dragoste sau în singurătate, îmi aducea, fără să mă 
robească, bucurii statornice. Eram făcut pentru a avea un 
trup. De aici, acea armonie ce-mi era proprie, acea 
stăpânire de sine calmă pe care oamenii o simțeau şi despre 
care-mi spuneau uneori că-l ajută să trăiască; tovărăşia mea 
era căutată. Adesea, de pildă, mulţi credeau că mă mai 
întâlniseră cândva. Viaţa îmi venea întru întâmpinare, cu 
fiinţele şi cu darurile ei; îi acceptam ofrandele cu mândrie şi 
bunăvoință, într-adevăr, fiind atât de om, din plin şi cu 
simplitate, mă şocoteam oarecum supraom. 

Mă trăgeam dintr-o familie onorabilă, dar modestă (tatăl 
meu fusese ofiţer) şi totuşi, în anumite dimineţi, v-o 
mărturisesc cu umilinţă, mă simţeam fiu de rege sau rug 
aprins. Era, vă rog să reţineţi, altceva decât convingerea 
mea de fiecare zi că sunt mai inteligent decât ceilalţi. O 
atare convingere, de altminteri, n-are nici o importanţă, de 
vreme ce o împartăşesc atâţia imbecili. Nu, eram atât de 
fericit, încât mă simţeam, îmi vine greu s-o spun, ales. Ales 
între toţi, pentru acea îndelungă şi stăruitoare reuşită. 
Sentimentul acesta era, la urma urmei, rezultatul modestiei 
mele. Refuzăm să pun asemenea reuşită doar pe seama 
meritelor mele şi nu puteam crede că îmbinarea într-o 
singură făptură, a unor calităţi atât de felurâţe şi de mari, 
se putea datora numai întâmplării. De aceea, trăind fericit, 
mă simţeam, într-un anume fel, îndreptăţit la fericire printr- 
un decret superior. Când vă voi spune că nu eram 
credincios, vă veţi da mai bine seama cât de neobişnuită era 
acea convingere. Obişnuită sau nu, ea m-a făcut să mă ridic 
multă vreme deasupra existenţei zilnice şi datorită ei am 
plutit, literalmente, la înălţime şi asta ani de-a rândul, ani 
pe care trebuie să vă spun că-l regret şi acum. Am plutit 
până-n seară când... Dar asta-l altă chestiune şi mai bine să 
nu vorbim de ea. De altfel poate că exagerez. Mă simţeam 
bine în toate privinţele, e adevărat, dar în acelaşi timp nimic 
nu mă mulțumea. Fiecare bucurie mă făcea să doresc alta. 


Trăiam astfel într-o necurmată petrecere. Mi se întâmpla să 
dansez nopţi întregi, tot mai lacom de oameni şi de viaţă. 
Uneori, în acele nopţi târzii în care dansul, alcoolul subtil, 
simţămintele mele dezlănţuite şi violenta uitare de sine a 
celorlalţi mă cufundau într-o supremă beţie, istovit şi 
totodată fericit, mi se părea, la limita oboselii şi timp de o 
clipă, că înţeleg, în sfârşit, taina fiinţelor şi a lumii. Dar 
oboseala pierea a doua zi şi, o dată cu ea, taina; iareu mă 
avântam din nou în vâltoare. Alergam astfel, gustând clipă 
de clipă fericirea dar nesăturându-mă niciodată de ea, fără 
a şti unde să mă opresc, până în ziua, până în seara, mai 
bine-zis, când muzica a tăcut şi luminile s-au stins. 
Petrecerea la care am fost fericit... Dar îngăduiţi-mi să-l 
chem pe prietenul nostru, gorilă. Daţi din cap, în semn că-l 
mulţumiţi şi mai cu seamă beţi cu mine, căci am nevoie de 
simpatia dumneavoastră. 

Văd că declaraţia mea vă uimeşte. N-aţi simţit nicicând 
nevoia bruscă de simpatie, de ajutor, de prietenie? Da, 
bineînţeles. Eu am învăţat să mă mulţumesc cu simpatia. O 
afli mai uşor şi nici nu obligă la nimic. „Vă asigur de toată 
simpatia mea”, iar în sinea ta îţi şi spui: „Şi acum să trecem 
la altceva”. E un sentiment de prim-ministru: îl ai pe nimica 
toată, după catastrofe. Cu prietenia nu-l la fel. Se 
dobândeşte greu şi numai cu timpul, dar când, în sfârşit, o 
ai, nu mai poţi scăpa de ea cu una cu două şi, vrând- 
nevrând, trebuie să-l faci faţă. Să nu credeţi, mai cu seamă, 
că prietenii îţi vor telefona în fiecare seară, aşa cum s-ar 
cuveni, spre a şti dacă nu cumva ai hotărât să te sinucizi 
sau, pur şi simplu, dacă nu simţi nevoia unei tovărăşii, dacă 
nu ai chef să ieşi în oraş. Nu, dacă telefonează, o vor face 
tocmai în seara când nu eşti singur şi când viaţa e 
frumoasă. Cât priveşte sinuciderea, mai curând te vor 
îndemna la ea în virtutea a ceea ce, după părerea lor, ne 
datorăm nouă înşine. Căci să ne ferească Cerul, dragă 
domnule, ca prietenii noştri să aibă o părere prea bună 
despre noi! Altfel stau lucrurile cu cei care au datoria de-a 


ne iubi — vorbesc de rude sau de rudele prin alianţă (ce 
expresie!). Aceştia rostesc întotdeauna cuvântul care 
trebuie sau, mai curând, cuvântul care te ucide; telefonează 
aşa cum tragi cu puşca. Şi nimeresc totdeauna în plin. În 
pieptul lor bate o inimă de mareşal. 

Cum? Care seară? Ajung şi acolo, dar vă rog să aveţi 
răbdare. De altfel, într-un anume fel chiar despre asta-l 
vorba când pomenesc de prieteni şi de rude. Vedeţi 
dumneavoastră, mi s-a povestit cândva despre un om al 
cărui prieten fusese băgat la închisoare, iar el se culca în 
fiecare seară de-a dreptul pe duşumea, nevrând să se 
bucure de o bunăstare de care nu avea parte cel pe care-l 
iubea. Cine, dragă domnule, cine se va culca pe duşumea 
pentru noi? Dacă sunt în stare să fac asta? Aş vrea să fiu, 
voi fi în stare. Da, vom fi cu toţii în stare într-o zi şi atunci 
vom fi mântuiţi. Dar nu-l uşor, căci prietenia e uitucă sau 
neputincioasă. Vrea, dar nu poate. Sau nu vrea de-ajuns? 
Poate nu iubim îndeajuns viaţa? Aţi observat că numai 
moartea ne trezeşte simţămintele? Cât de mult ne iubim 
prietenii ce tocmai ne-au părăsit, nu-l aşa? Cât de mult ne 
admirăm dascălii care-au amuţit, cu gura plină de ţărnă? 
Omagiul se lasă rostit atunci în chipul cel mai firesc, 
omagiul pe care l-au aşteptat poate de la noi întreaga lor 
viaţă. Dar ştiţi de ce suntem întotdeauna mai drepţi şi mai 
generoşi cu morţii? Pentru o pricină foarte simplă! Nu le 
mai suntem datori cu nimic. Ei ne lasă deplină libertate, 
putem să procedăm în toată voia, rostind omagiul între un 
cocteil şi întâlnirea cu o amantă nostimă, când tot n-aveam 
altceva mai bun de făcut. Le-am fi, totuşi, datori cu ceva şi 
anume să ne amintim de ei, dar noi avem memoria scurtă. 
Nu, în prietenul care tocmai ne-a părăsit iubim doar mortul 
de curând dus la groapă, moartea dureroasă, emoția 
noastră, pe scurt, pe noi înşine! 

Aveam un prieten pe care-l ocoleam cât puteam. Mă cam 
plictisea şi, pe deasupra, era şi un tip moral. Dar când a 
început să agonizeze, fiţi fără grijă, vechea noastră 


prietenie a înviat. N-am lipsit nici măcar o singură zi de la 
căpătâiul lui. A murit mulţumit de mine, strângându-mi 
mâinile. O femeie care se ţinea scai de mine, dar în zadar, a 
avut bunul-gust să moară tânără. Pe dată i-am acordat în 
inima mea un loc de cinste. lar când se întâmplă să se 
sinucidă cineva, Doamne, ce agitaţie plăcută! Telefonul 
sună, inima se revarsă, frazele sunt voit scurte, dar grele de 
subînţelesuri, durerea stăpânită şi chiar, da, chiar putem 
surprinde în tonul nostru puţină autoacuzare! 

Aşa e omul, dragă domnule: are două chipuri, nu poate 
iubi fără să se iubească pe sine. Uitaţi-vă la vecinii 
dumneavoastră, dacă aveţi fericirea să moară cineva în casa 
în care locuiţi. Dormeau liniştiţi în micul lor oraş şi iată, de 
pildă, că moare pe neaşteptate portarul. Pe dată îi vezi cum 
se trezesc, se agită, vor să afle cum s-a întâmplat, se 
înduioşează. Un mort sub tipar şi spectacolul poate, în 
sfârşit, să înceapă. Ce vreţi, au nevoie de tragedie, asta-l 
maărunta lor transcendenţă, aperitivul lor. Credeţi că 
întâmplător am rostit cuvântul portar? Aveam unul plin de 
toate metehnele, răutatea întruchipată, un monstru de 
meschinărie şi de ură, ce l-ar fi scos din sărite şi pe un 
sfânt. Nu-l mai vorbeam de mult, dar numai faptul că ştiam 
că există era de-ajuns spre a-mi întuneca obişnuita 
mulţumire. A murit şi m-am dus la înmormântare. Vreţi să- 
mi spuneţi de ce? Cele două zile din ajunul înmormântării 
au fost, de altminteri, pline de interes. Nevasta portarului 
zăcea bolnavă în singura lor odaie şi alături de ea fusese 
aşezat pe nişte capre coşciugul. Trebuia să ne luăm singuri 
scrisorile. Deschideam, spuneam: „Bună ziua, doamnă”, 
ascultam elogiul defunctului, spre care portăreasa arăta cu 
mâna, apoi ne luam scrisorile. Nimic vesel în toate astea, 
nu-l aşa? Totuşi, întreaga casă s-a perindat prin cămăruţa 
care duhnea a fenol. Şi locatarii nu-şi trimiteau servitorii, o 
nu, ci se grăbeau să profite ei înşişi de asemenea chilipir. 
Servitorii, de altfel, făceau acelaşi lucru, dar pe ascuns. În 
ziua înmormântării s-a văzut că sicriul era prea mare 


pentru uşa odăii. „O, dragul de el, spunea din patulei 
portăreasa, extaziată şi îndurerată în acelaşi timp, ce înalt 
era!” „Nu vă îngrijiţi, doamnă, răspundea unul dintre ciocli, 
o să-l scoatem îndată, în picioare!” L-au scos, în picioare şi 
apoi l-au culcat, iar eu am fost singurul (alături de un om de 
serviciu de la o crâşmă, cu care am înţeles că răposatul îşi 
bea în fiecare seară paharul de vin) care am mers până la 
cimitir şi am azvârlit flori peste acel sicriu, ce m-a uimit de 
altfel prin bogăţia lui. Apoi i-am făcut o vizită portăresei şi 
am primit mulţumirile ei de tragediană. 

Pentru care pricină am făcut toate astea, spuneţi-mi? 
Pentru una singură: mi-am luat aperitivul. 

L-am înmormântat şi pe un vechi colaborator al Asociaţiei 
Avocaţilor. Un mic slujbaş, disprețuit de toată lumea, căruia 
îi strângeam întotdeauna mâna. În instituţia în care lucram 
strângeam de altminteri mâna tuturor şi asta ori de câte ori 
se ivea prilejul. Felul meu de a fi, simplu şi cordial, îmi 
câştiga, fără prea mare osteneală, simpatia tuturor, fără de 
care nu mă puteam simţi mulţumit. La înmormântarea de 
care vorbesc, decanul nostru nu binevoise să vină. Eu, în 
schimb, da şi încă în ajunul unei călătorii, lucru de 
altminteri subliniat de toată lumea. Ştiam că prezenţa mea 
va fi remarcată şi comentată în chip favorabil. Atunci, 
înţelegeţi, nici chiar ninsoarea ce cădea în ziua aceea nu m- 
a putut face să dau îndărăt. 

Cum? Ajung şi acolo, nu vă temeţi, ba chiar, într-un fel, 
tocmai despre asta vorbesc. Dar îngăduiţi-mi mai întâi să vă 
arăt cum portăreasa mea, care se ruinase tot cumpărând la 
crucifixe din lemn de stejar ferecat cu argint, spre a-şi 
savura şi mai bine emoția, o lună mai târziu s-a apucat să 
trăiască cu un fante cu voce frumoasă. O stâlcea în bătăi, ea 
ţipa ca din gură de şarpe, apoi tipul deschidea fereastra şi 
începea să urle romanţa lui preferată: Femei, cât sunteţi de 
frumoase! „Se întrec cu gluma”, spuneau vecinii. Dar vă 
întreb eu, adică de ce se întreceau cu gluma? Bun, toate 
aparențele erau împotriva baritonului nostru precum şi 


împotriva portăresei. Dar nimic nu dovedeşte că nu se 
iubeau. Nimic nu dovedeşte, pe de altă parte! Că nu-şi 
iubea soţul. Când fantele îşi luă zborul, cu gâtlejul şi cu 
braţele obosite, ea, ca o nevastă credincioasă ce era, a 
început din nou să-l înalțe în slăvi pe răposat. La urma 
urmei, ştiu atâţia care, în ciuda aparenţelor, nu sunt nici 
mai statornici, nici mai sinceri. Am cunoscut un bărbat care 
şi-a dat douăzeci de ani din viaţă unei zăpăcite, 
sacrificându-l totul, prieteniile, munca lui, până şi o 
existenţă decentă şi care a recunoscut într-o seară că n-o 
iubise niciodată. Se plictisea, asta era totul, se plictisea, ca 
majoritatea oamenilor. De aceea îşi făurise cu bună ştiinţă o 
viaţă plină de complicaţii şi drame. Fiecare vrea neapărat 
să i se întâmple ceva; aşa se explică cele mai multe din 
legămintele omeneşti. Fiecare vrea să i se întâmple ceva, 
chiar dacă acel ceva înseamnă servitute fără dragoste, 
război sau moarte. Trăiască, aşadar, înmormântările. 

Eu n-aveam nici măcar această scuză. Nu mă plictiseam, 
pentru că eram deasupra tuturor. În seara de care vă 
vorbesc pot chiar să spun că mă plictiseam mai puţin ca 
oricând. Nu, nu doream câtuşi de puţin să mi se întâmple 
ceva. Şi totuşi... Vedeţi, dragă domnule, era o frumoasă 
seară de toamnă, caldă în oraş, umedă deasupra Senei. Se 
lăsa noaptea, cerul era încă luminat la apus, dar începea să 
se întunece, felinarele aveau o strălucire palidă. Urcam 
încet pe chei, pe malul stâng al Senei, către Podul Artelor. 
Fluviul licărea uşor între prăvăliile închise ale anticarilor. Pe 
chei era lume puţină: Parisul cina la acea oră. Călcam pe 
frunzele galbene şi prăfuite care aminteau încă de vară. 
Cerul se acoperea treptat cu stele, pe care le zăream doar 
la răstimpuri, atât cât mă aflam între două felinare. Mă 
bucuram de tăcerea aceasta, de blândeţea serii, de oraşul 
pustiu. Eram mulţumit. Avusesem o zi bună: un orb, 
reducerea de pedeapsă pe care o nădăjduiam, caldă 
strângere de mână a clientului meu, câteva fapte 
mărinimoase şi, în cursul după-amiezii, o strălucită 


improvizație în faţa câtorva prieteni despre asprimea clasei 
noastre conducătoare şi despre ipocrizia elitelor. 

M-am dus pe Podul Artelor, pustiu la acea oră, spre a privi 
fluviul care abia se mai zărea în întunericul ce se lăsase de- 
a binelea. Cu faţa către Vert-Galant, dominam întreaga 
insulă. Simţeam cum mă năpădeşte un uriaş sentiment de 
putere şi, cum să vă spun, de împlinire, care-mi umplea 
inimă de o nemărginită bucurie. M-am îndreptat de spate şi 
tocmai mă pregăteam să-mi aprind o ţigară, ţigara pe care 
o fumezi când eşti mulţumit, dar, chiar în clipa aceea, în 
spatele meu cineva a izbucnit în râs. Uimit, m-am uitat 
repede într-acolo: dar nu era nimeni. M-am dus până la 
parapet: nu se vedea nici o şalupă, nici o barcă. M-am întors 
iar cu faţa către insulă şi din nou am auzit în spatele meu 
acel râs, puţin mai îndepărtat, ca şi cum ar fi coborât în 
josul fluviului. Stăteam acolo, nemişcat. Râsul descreştea, 
dar îl auzeam încă limpede în spatele meu, venit de nicăieri 
sau poate din apă. În acelaşi timp, îmi simţeam bătăile 
grăbite ale inimii. Vă rog să mă înţelegeţi bine, râsul acela 
nu avea nimic mişterios în el, era un râs sănătos şi firesc, 
aproape prietenos, care nu făcea decât să pună lucrurile la 
locul lor. Curând, de altminteri, n-am mai auzit nimic. Am 
luat-o din nou pe chei, am apucat-o pe strada Dauphine, mi- 
am cumpărat ţigări, deşi n-aveam nevoie. Eram buimăcit, 
respiram cu greutate. Seara i-am telefonat unui prieten, 
care lipsea însă de-acasă. Şovăiam dacă să mai ies sau nu, 
când deodată am auzit râsul chiar sub fereastra mea. Am 
deschis-o. În stradă, câţiva tineri se despărţeau, veseli. Am 
închis fereastra ridicând din umeri: mă voi apuca să studiez 
dosarul care mă aşteaptă. M-am dus la baie să-mi iau un 
pahar cu apă. Chipul meu surâdea în oglindă, dar zâmbetul 
lui mi s-a părut echivoc... 

Cum? lertaţi-mă, mă gândeam la altceva. O să ne vedem, 
fără îndoială, mâine. Mâine, da, aşa am spus. Nu, nu, nu mai 
pot rămâne. De altfel, trebuie să-l dau o consultaţie ursului 
acela de colo. Sunt sigur că-l un om de treabă, iar poliţia îl 


hăituieşte rău de tot, din pură perversitate. Găsiţi că are un 
cap de ucigaş? Fiţi sigur că are exact capul care i se 
potriveşte. Se îndeletniceşte cu spargerile şi veţi fi surprins 
când veţi afla că acest om al cavernelor s-a specializat în 
traficul de tablouri. În Olanda, toată lumea e specialistă în 
pictură şi în lalele. Tipul ăsta, în ciuda înfăţişării lui 
modeste, e autorul celui mai celebru furt de tablouri. Care? 
Vă voi spune poate cândva. Să nu vă mire că ştiu asemenea 
lucruri. Deşi sunt judecător-penitent, în timpul meu liber, 
din pură plăcere, fac pe consilierul juridic al acestor oameni 
de treabă. Am studiat legile ţării şi mi-am înjghebat o 
clientelă în mahalaua asta unde nimeni nu-ţi cere diploma. 
Nu era lucru uşor, dar inspir încredere, nu-l aşa? Ştiu să 
râd deschis, să strâng mâna cu putere şi astea sunt tot 
atâtea atuuri. Şi apoi am dus la bun sfârşit câteva cazuri 
grele, din interes, în primul rând, dar şi din convingere. 
Dacă hoţii şi codoşii ar fi mereu şi pretutindeni condamnaţi, 
oamenii cinstiţi s-ar crede cu toţii şi întotdeauna nevinovaţi, 
dragă domnule. Şi, după părerea mea — iată că mă apropii 
de subiectul nostru — tocmai asta nu trebuie să se 
întâmple. Altminteri, am avea de ce râde. 

Scumpul meu compatriot, vă sunt cu adevărat 
recunoscător pentru curiozitatea dumneavoastră. Totuşi, 
povestea mea e cât se poate de simplă. Aflaţi, de vreme ce 
sunteţi atât de dornic să ştiţi, că timp de câteva zile, m-am 
gândit uneori la acel râs. Din când în când mi se părea că-l 
aud răsunând undeva în mine. Dar de obicei mă gândeam şi 
fără nici o greutate, la altceva. 

Trebuie totuşi să recunosc că n-am mai pus piciorul pe 
cheiurile Parisului. Când treceam pe acolo, în maşină sau în 
autobuz, în mine se făcea tăcere. Cred că aşteptam ceva. 
Treceam peste Sena, nu se întâmpla nimic şi respiram 
uşurat. lot pe atunci am avut şi o seamă de neplăceri cu 
sănătatea. Nimic precis, o stare depresivă, dacă vreţi, o 
anumită dificulţâţe de a-mi regăsi bună dispoziţie. Am fost 
la câţiva medici care mi-au prescris întăritoare. Eram un 


timp mai bine, apoi mă simţeam iar rău. Viaţa nu mi se 
părea uşoară: când trupul e trist, sufletul lâncezeşte. 
Uitasem parcă într-o oarecare măsură acel lucru pe care 
nu-l învăţasem niciodată şi pe care-l ştiam atât de bine: să 
trăiesc. Da, cred că atunci a început totul. 

Dar nici în seara asta nu mă simt în formă. Îmi compun 
chiar cu oarecare dificultate frazele. Vorbesc parcă mai 
puţin bine ca de obicei şi cuvintele mele şovăie. De vină e 
vremea, fără îndoială. Se respiră greu, aerul e atât de 
apăsător încât îl simţi cum îţi striveşte pieptul. V-ar supăra, 
scumpul meu compatriot, dacă am ieşi să ne plimbăm puţin 
prin oraş? Mulţumesc. 

Cât de frumoase sunt canalele seara! Îmi place răsuflarea 
apei mucede, mirosul frunzelor uscate care putrezesc în 
canal şi acela, funebru, ce urcă dinspre şalupele pline cu 
flori. Nu, nu, gustul ăsta n-are nimic morbid, credeţi-mă. 
Dimpotrivă, e vorba de o hotărâre a mea. Adevărul e că fac 
tot ce-mi stă în putinţă ca să admir aceste canale. Căci locul 
pe care-l iubesc cel mai mult pe lume e Sicilia, acum m-aţi 
înţeles, dar privită numai din vârful Etnei, pe lumină, de 
acolo de unde insula şi marea ţi se aştern la picioare. Şi 
Java, dar numai în perioada alizeelor. Da, am fost acolo în 
tinereţe. În general îmi plac toate insulele. Le stăpâneşti 
mai uşor. 

O casă frumoasă, nu-l aşa? Capetele pe care le vedeţi 
înfăţişează doi sclavi negri, E o firmă. Casa aparţinea unui 
negustor de sclavi. Oho! În vremurile acelea se juca cu 
cărţile pe faţă! Oamenii nu se sfiiau să spună în gura mare: 
„lată, sunt bogat, fac negoţ cu sclavi, vând carne neagră”. 
Mai vedeţi azi pe cineva mărturisind deschis că ăsta-l este 
meseria? Ce scandal s-ar mai isca! Parcă-l aud de aici pe 
confrații mei parizieni. Căci în chestiunea asta sunt de 
neînduplecat şi n-ar şovăi să pună în circulaţie două-trei 
manifeste, ba poate chiar mai multe. Gândindu-mă bine, 
cred că şi eu mi-aş pune semnătura lângă a lor. Suntem 
împotriva sclaviei! Că n-avem încotro şi am introdus-o la noi 


acasă sau în uzine, asta-l una şi lucrul e firesc, dar ar fi 
culmea să te mai şi lauzi cu ea. 

Ştiu că nu ne putem lipsi de a pune stăpânire peste ceilalţi 
sau de a ne lăsa slujiţi. Fiecare om are nevoie de sclavi aşa 
cum are nevoie de aer. Să porunceşti e ca şi cum ai respiră, 
nu credeţi? Până şi cei mai nenorociţi ajung să respire. 
Chiar şi cel din urmă om din societate îşi are măcar 
perechea sau copilul său. Dacă e burlac, un câine! Esenţial 
e să te poţi înfuria fără ca celălalt să aibă dreptul să-ţi 
răspundă. „Un copil nu-l răspunde tatălui său!” — 
cunoaşteţi formula. Într-un sens, e o formulă ciudată. Cui i- 
ai putea răspunde în lumea asta dacă nu celui pe care-l 
iubeşti? Într-alt sens, e convingătoare. Trebuie totuşi ca 
cineva să aibă ultimul cuvânt. Altminteri, oricărui argument 
i se poate opune un altul şi discuţia nu s-ar mai termina 
niciodată. Puterea, dimpotrivă, le rezolvă pe toate. Ne-a 
trebuit multă vreme, dar până la urmă am izbutit să 
înţelegem atâta lucru. Cred că aţi observat, de pildă, că 
bătrâna noastră Europă a început, în sfârşit, să filosofeze 
aşa cum se cuvine. Nu mai spunem, ca în străvechile 
timpuri naive: „Gândesc aşa. Ce obiecţii îmi aduceţi?” Am 
devenit lucizi. Am înlocuit dialogul prin comunicat. Acum 
spunem: „Acesta-l adevărul. N-aveţi decât să-l discutaţi, 
asta nu ne interesează câtuşi de puţin. Dar peste câţiva ani 
veţi avea de a face cu poliţia, care vă va arăta că eu am 
dreptate”. 

Acum totul a devenit limpede pe iubita noastră planetă. Ne 
cunoaştem, ştim de ce suntem în stare. lată, de pildă — ca 
să vă dau şi alte exemple — eu am ţinut întotdeauna să fiu 
slujit cu surâsul pe buze. Dacă slujnica era tristă, întreaga 
mea zi era stricată. Avea, fără îndoială, dreptul să nu fie 
veselă. Dar îmi spuneam că era mai bine pentru ea să-şi 
facă slujba râzând decât plângând. De fapt se dovedea a fi 
mai bine pentru mine. Fără să pară prea strălucit, 
raţionamentul meu nu era totuşi cu desăvârşire lipsit de 
temei. Refuzăm întotdeauna să mănânc la restaurantele 


chinezeşti. De ce? Pentru că asiaticii, când tac şi în prezenţa 
albilor, au adesea o expresie plină de dispreţ. Fireşte, au 
aceeaşi înfăţişare şi când servesc. Cum să te mai poţi 
bucura de puiul în pojghiţa de lac şi mai ales cum să mai 
gândeşti, privindu-l, că ai dreptate? 

Între noi fie zis, sclavia, de preferinţă surâzătoare, e 
înevitabilă. Dar lucrul nu trebuie recunoscut. Dacă cineva 
ţine cu orice chip să aibă sclavi, nu-l oare preferabil să-l 
numească oameni liberi? Mai întâi din principiu, apoi 
pentru a le lăsa speranţa. Merită şi ei atâta compensație, 
nu-l aşa? Astfel, vor continua să surâdă iar noi vom rămâne 
cu conştiinţa senină. Altminteri, am fi siliţi să ne schimbăm 
părerea despre noi înşine, am înnebuni de durere sau, mai 
ştii, am învăţa chiar ce-l modestia. De aceea, jos cu firmele, 
iar asta-l de-a dreptul scandaloasă. Dacă toţi s-ar apuca să 
facă mărturisiri, dacă şi-ar da în vileag adevărata meserie şi 
identitate, nu ştiu cum ne-am mai descurca. Închipuiţi-vă 
nişte cărţi de vizită pe care ar scrie: „Dupont, filosof fricos 
său proprietar creştin sau umanist adulterin” — căci avem 
de unde alege. Ar fi iadul pe pământ. Da, cred că aşa e în 
iad: peste tot străzi cu firme şi nimănui nu-l este cu putinţă 
să se justifice. Eşti etichetat o dată pentru totdeauna. 

Gândiţi-vă puţin, de pildă, scumpul meu compatriot, cum 
ar arăta firma dumneavoastră. Văd că tăceţi. Nu-l nimic, o 
să-mi răspundeţi mai târziu. Pe-a mea mi-o ştiu, în orice 
caz: un chip cu două feţe, un prea frumos Janus şi, 
deasupra, deviza casei: „Nu vă încredeţi în mine”. Iar pe 
cărţile mele de vizită parcă şi văd scris: „Jean-Baptiste 
Clamence, comedian”. La puţin timp după seara de care v- 
am vorbit, am făcut o descoperire. Ori de câte ori mă 
despărţeam de un orb după ce-l ajutasem să traverseze 
strada, îl salutăm. Era limpede că salutul meu nu i se 
adresa lui, de vreme ce el nu putea să-l vadă. Atunci cui îi 
era destinat? Publicului. Îmi jucasem rolul şi acum salutăm. 
Destul de bine, nu găsiţi? Într-altă zi, cam în aceeaşi vreme, 
i-am răspuns unui automobilist care-mi mulțumea pentru 


că-l ajutasem, că nimeni n-ar fi făcut la fel. Voisem, 
bineînţeles să-l dau un răspuns oarecare. Dar acel lapsus 
nefericit mi-a rămas multă vreme pe suflet. Hotărât lucru, 
în ce priveşte modestia, era greu să mă întreacă cineva! 

Trebuie să recunosc cu toată umilinţa, scumpul meu 
compatriot, că de când mă ştiu am fost întotdeauna peste 
măsură de vanitos. Eu, eu, eu, iată refrenul preţioasei mele 
vieţi, care răzbătea în tot ce spuneam. N-am putut niciodată 
vorbi altfel decât lăudându-mă, mai cu seamă că o făceam 
cu o anume discreţie zgomotoasă a cărei taină o cunoşteam 
ca nimeni altul. E adevărat că am trăit întotdeauna ca un 
om liber şi puternic. Mă simţeam liber faţă de toţi pentru 
excelentul motiv că nu-mi recunoşteam nici un egal. Nu 
numai că m-am socotit întotdeauna mai inteligent decât toţi 
ceilalţi — asta v-am spus-o — dar şi mai sensibil şi mai 
îndemânatic, trăgător de elită, şofer fără pereche, amant 
excepţional. Chiar şi într-un domeniu în care-mi puteam 
uşor verifica înferioritatea, ca tenisul, de exemplu, pe care 
nu-l jucam prea strălucit, îmi plăcea să cred că, dacă aş fi 
avut timpul să mă antrenez, i-aş fi întrecut chiar şi pe 
jucătorii de mâna întâi. Mă socoteam superior în toate, de 
unde şi bunăvoința şi seninătatea mea. Când mă ocupam de 
ceilalţi oameni, o făceam din pură condescendenţă şi în 
deplină libertate, drept pentru care întregul merit îmi 
revenea tot mie: dragostea pe care mi-o purtam se mai 
înălța cu o treaptă. 

Alături de alte câteva, am descoperit toate aceste 
adevăruri evidente în perioada care a urmat serii de care v- 
am vorbit. Nu de îndată şi nici în chip foarte limpede. A 
trebuit mai întâi să-mi recapăt memoria. Treptat, lucrurile 
au devenit mai limpezi şi am învăţat câte ceva din ceea ce 
până atunci mă mulţumisem doar să ştiu. În trecut fusesem 
întotdeauna ajutat de o uimitoare capacitate de a uita. 
Uitam totul şi în primul rând propriile mele hotărâri. De 
fapt, pentru mine nimic nu avea însemnătate. 


Bineînţeles că, silit de împrejurări, îmi îndreptam atenţia 
către război, sinucidere, dragoste, mizerie, dar numai într- 
un chip politicos şi superficial. Uneori mă prefăceam plin de 
înteres pentru o cauză cu totul străină de viaţa mea de 
fiecare zi. Totuşi, rămâneam deoparte, în afară, bineînţeles, 
de şituaţiile când îmi era ameninţată propria-mi libertate. 
Cum să vă spun? Era ca şi cum totul ar fi alunecat. Da, totul 
aluneca de pe mine. Să fim însă drepţi: se întâmpla uneori 
ca uitarea mea să fie vrednică de toată laudă. Sunt sigur că 
aţi observat că există oameni credincioşi care se străduie să 
ierte toate jignirile ce li s-au adus şi care le iartă, într- 
adevăr, dar nu le uită niciodată. Eu, în schimb, nu eram în 
stare să iert jignirile, dar până la urmă le uitam 
întotdeauna. Cei ce se socoteau duşmăniţi de mine nu-şi 
mai veneau în fire când se pomeneau salutaţi cu surâsul pe 
buze. Unii îmi admirau atunci noblețea sufletească, alţii îmi 
dispreţuiau laşitatea, fără a se gândi că motivul purtării 
mele era mult mai simplu: uitasem până şi cum îi cheamă. 
Aceeaşi infirmitate care mă făcea îndiferent sau ingrat era, 
de data aceasta, pricina mărinimiei mele. 

Trăiam, aşadar, fără nici o altă continuitate, în afară de 
una singură: eu-eu-eu. De pe o zi pe alta, femeile, de pe ozi 
pe alta, virtutea sau viciul, totul de pe o zi pe alta, precum 
câinii, dar în fiecare zi eu însumi, veghind neobosit. 
Înaintam astfel la suprafaţa vieţii, prins în cuvinte, spre a 
spune aşa, niciodată în realităţi. Cărţi citite în grabă, 
prieteni iubiţi în grabă, oraşe străine străbătute în grabă, 
femei posedate în grabă: tot atâtea gesturi izvorâte din 
plictiseală sau din distracţie. Oamenii mă urmau, încercau 
să se agaţe, dar nu aveau de ce şi erau nenorociţi. Ei. Căci 
eu uitam. Nu mi-am amintit niciodată decât de mine însumi. 

Treptat, memoria mi-a revenit totuşi. Sau, mai bine-zis, m- 
am dus eu câtre ea şi astfel am aflat amintirea care mă 
aştepta. Înainte de a vorbi de asta, îngăduiţi-mi, scumpul 
meu compatriot, să vă dau câteva exemple (ce vă vor sluji, 


sunt sigur) în legătură cu ceea ce am descoperit în cursul 
cercetării mele. 

Într-o zi, când, conducându-mi maşina, demaram pe verde 
cu o întârziere de o secundă şi în timp ce răbdătorii noştri 
concetăţeni claxonau puternic şi neîntrerupt în spatele 
meu, mi-am amintit dintr-o dată de o altă întâmplare, 
survenită în împrejurări asemănătoare. O motocicletă 
condusă de un om mic de statură şi uscăţiv, purtând 
ochelari şi pantaloni de golf, mă depăşise şi se oprise în faţa 
mea, pe roşu. Stopând, omuleţul blocase motorul şi se 
străduia în zadar să-l pună iar în mişcare. Pe verde, i-am 
cerut, cu obişnuita mea politete, să se dea la o parte cu 
motocicletă, ca să pot trece. Omuleţul se chinuia înainte, 
străduindu-se să pună motorul în mişcare. Conform 
regulilor amabilităţii pariziene mi-a răspuns, aşadar, să mă 
duc la dracu. Am insistat, tot politicos, dar cu o uşoară 
enervare în glas. Pe dată am putut afla că dacă nu mă 
potolesc n-o să-mi fie bine. În acest timp în spatele meu s-au 
auzit câteva claxoane. Cu şi mai multă hotărâre l-am rugat 
pe interlocutorul meu să fie civilizat şi să nu mai împiedice 
circulaţia. Arţăgosul personaj, scos fără îndoială din sărite 
de încăpăţânarea motorului său, mă informă că dacă mi s-a 
făcut poftă de o bătaie soră cu moartea mi-o va da cu dragă 
inimă. Atâta cinism m-a umplut de o sfântă mânie şi am 
coborât din maşină cu gândul să-l trag o chelfăneală acelui 
bădăran. Nu cred că sunt laş (dar câte nu credem când e 
vorba de noi înşine!), îmi depăşeam cu un cap adversarul, 
iar muşchii mă slujiseră întotdeauna. Sunt convins şi acum 
că până la urmă nu eu aş fi fost cel bătut. Dar nu apucasem 
bine să cobor, că din mulţimea ce începuse să se adune a şi 
ieşit un individ. Repezindu-se la mine, mi-a strigat că sunt o 
lepădătură şi că nu-mi va îngădui să lovesc un om care, 
aflându-se pe motocicletă, nu se poate apăra. M-am întors 
către acel viteaz, dar n-am apucat să-l văd. Chiar în acea 
clipă am auzit motocicleta pornind şi am primit o lovitură 
puternică peste ureche. Până s-apuc să mă dezmeţicesc, 


motocicleta era departe. Buimac, m-am îndreptat maşinal 
spre bravul d'Artagnan, dar, în aceeaşi clipă, din şirul 
nesfârşit de vehicule s-a pornit un concert exasperat de 
claxoane. Eram din nou pe verde. Atunci încă zăpăcit, în loc 
să-l scutur puţin pe individul care strigase la mine, m-am 
întors cuminte la maşină şi am demarat, în timp ce imbecilul 
mă blagoslovea cu un „nenorocitule” de care mi-aduc 
aminte până azi. 

Întâmplare lipsită de importanţă, veţi spune. Desigur. 
Numai că mi-a trebuit multă vreme s-o uit. Aveam, totuşi, 
scuze. Mă lăsasem lovit fără să răspund dar nu puteam fi 
acuzat de laşitate. Surprins, încolţit din două părţi, îmi 
pierdusem capul, iar claxoanele mă zăpăciseră şi mai mult. 
Totuşi, mă simţeam nefericit de parcă onoarea mi-ar fi fost 
terfelită pe vecie. Mă vedeam în închipuire urcând în 
maşină, fără nici cea mai mică reacţie, sub privirile ironice 
ale unei mulţimi cu atât mai bucuroase cu cât în acea zi 
purtăm, îmi amintesc prea bine, un costum albastru foarte 
elegant, în urechi îmi sună din nou acel „nenorocitule” care 
totuşi, mi se părea intemeiat. Dădusem înapoi în public. De 
vină fuseseră împrejurările, e drept, dar împrejurări există 
totdeauna. Cu întârziere, îmi apărea limpede ce-ar fi trebuit 
să fac. Mă vedeam doborându-l la pământ cu un pumn 
zdravăn pe d'Artagnan, urcându-mă în maşină, urmărindu-l 
pe nespălatul care mă lovise, ajungându-l din urmă, 
imobilizându-l motocicleta la marginea trotuarului, luându-l 
deoparte şi dându-l chelfăneală pe care o merita din plin. 
Acest film, cu câteva variante, s-a desfăşurat de sute de ori 
în închipuirea mea. Dar era prea târziu şi timp de câteva 
zile am clocit în mine o ciudă plină de venin. 

Iar a început să plouă. Nu vreţi să ne oprim sub acest 
portic? Aşa. Ce spuneam? Ah, da! Vorbeam despre onoare. 
Aşadar, când mi-am amintit de această întâmplare, am 
înţeles exact ce însemna ea pentru mine: visul meu nu 
rezistase la proba faptelor. Visasem, lucrul îmi era acum 
limpede, să fiu un om complet, care să se facă respectat 


atât în persoană cât şi în meseria sa. Dacă vreţi, un om care 
ar fi jumătate Cerdan şi jumătate de Gaulle. Pe scurt, voiam 
să domin în toate privinţele. De aceea marea mea 
cochetărie consta în a-mi arăta mai curând îndemânarea 
fizică decât talentele intelectuale. Dar după acea lovitură 
primită în public, la care nu reacţionasem nici într-un fel, 
nu-mi mai era cu putinţă să mă complac în frumoasă 
imagine pe care mi-o făurisem despre mine însumi. Dacă aş 
fi fost prietenul adevărului şi al inteligenţei, aşa cum 
pretindeam că sunt, nici nu mi-ar fi păsat de întâmplarea 
aceea, demult uitată de cei care asistaseră la ea. Cel mult 
nu mi-aş fi putut ierta că mă înfuriasem pentru o nimica 
toată şi că, furios fiind, îmi pierdusem prezenţa de spirit, 
nemaiştiind face faţă consecinţelor mâniei mele. În schimb, 
singurul meu gând era cum să mă răzbun, să lovesc şi să 
înving, ca şi cum adevărata mea dorinţă n-ar fi fost să mă 
ştiu cea mai inteligentă şi cea mai generoasă făptură de pe 
pământ, ci numai să pot bate pe cine-mi place, să fiu cel mai 
puternic şi asta la modul cel mai elementar. Adevărul e şi 
dumneavoastră o ştiţi prea bine, că orice bărbat inteligent 
visează să fie gangster şi să stăpânească societatea numai 
prin violenţă. Cum lucrul nu-l chiar atât de uşor pe cât ne- 
am putea închipui citind romane de specialitate, de obicei 
apelăm la politică, grăbindu-ne să ne înscriem în partidul 
cel mai crud. Ce importanţă mai poate avea, nu-l aşa, faptul 
că-ţi înjoseşti spiritul, de vreme ce astfel ajungi să fii stăpân 
peste toţi ceilalţi? Şi iată cum începeam să descopăr în mine 
dulci vise de asuprire. 

Îmi dădeam astfel seama că nu eram de partea a celor 
vinovaţi, a celor acuzaţi, decât exact în măsura în care 
lucrul nu-mi pricinuia nici un neajuns. Vinovăţia lor mă 
făcea elocvent pentru că nu eu îi căzusem victimă. Când 
eram ameninţat, nu numai că, la rândul meu, deveneam 
judecător, ci mai mult decât atât, mă preschimbam într-un 
despot mânios care voia, în afara oricărei legi, să-l doboare 
pe făptaş, silindu-l să îngenuncheze în faţa lui. După o 


asemenea constatare, scumpul meu compatriot, e greu să 
mai crezi cu tot dinadinsul că eşti chemat să sprijini 
dreptatea şi să fii apărătorul văduvei şi al orfanului. Fiindcă 
văd că ploaia se înteţeşte şi mai putem sta de vorbă, voi 
îndrăzni să vă mărturisesc o nouă descoperire pe care, tot 
scormonind în aminţâre, am făcut-o la puţină vreme după 
aceea. Să ne aşezăm pe banca asta, la adăpost. Sunt secole 
de când fumătorii de pipă privesc de aici aceeaşi ploaie 
căzând peste aceleaşi canale. Lucrul pe care vreau să vi-l 
povestesc e ceva mai delicat. E vorba de o femeie. Trebuie, 
mai întâi, să ştiţi că am avut întotdeauna şi fără prea mare 
osteneală, succes la femei. Nu spun că am izbutit să le fac 
fericite şi nici măcar că prin ele am izbutit să fiu fericit. Nu, 
am avut succes, pur şi simplu. Îmi atingeam scopul atunci 
când voiam eu. Închipuiţi-vă, găseau că am farmec! Ştiţi ce 
înseamnă să ai farmec: vezi limpede că ţi se răspunde da, 
fără ca tu să fi pus propriu-zis vreo întrebare. Aşa mi se 
întâmpla şi mie pe atunci. Vă miră, nu? De ce nu 
recunoaşteţi? Cu mutra mea de-acum, e firesc să vă mire. 
Dar vai, după o anumită vârstă, orice om e răspunzător de 
chipul său. Al meu... Dar asta n-are nici o importanţă. Un 
fapt e sigur: femeile găseau că am farmec, lucru de care 
profităm. 

Nu o făceam totuşi în mod calculat; eram de o totală bună- 
credinţă sau aproape. Raporturile mele cu femeile erau 
fireşti, plăcute, fără complicaţii, cum se spune de obicei. Nu 
mă foloseam de nici un fel de vicleşug, în afară doar de unul 
făţiş, în care ele văd un omagiu. Îmi plăceau, cum se spune, 
ceea ce e totuna cu a zice că n-am iubit nici una, niciodată. 
Am găsit întotdeauna atitudinea misoginului vulgară şi 
prostească şi aproape pe toate femeile pe care le-am 
cunoscut le-am socotit mai bune decât mine. Totuşi, 
aşezându-le atât de sus, mai des m-am slujit de ele decât le- 
am slujit. Greu de înţeles, nu-l aşa? 

Ştiu, iubirea adevărată e lucru cu totul excepţional, ea nu 
se întâlneşte decât cam de două ori la o sută de ani. În 


restul timpului, iubim din vanitate sau din plictiseală. Eu 
unul, pot s-o spun, nu eram în nici un caz Călugăriţa 
portugheză. N-am inimă de piatră, ci, dimpotrivă, mă 
înduioşez lesne şi plâng uşor. Numai că toate aceste porniri 
sunt întotdeauna întoarse către mine însumi, toate 
înduioşările mele nu mă privesc decât pe mine. La urma 
urmei, mint când spun că n-am iubit niciodată. Toată viaţa 
am avut, totuşi, o mare dragoste: dragostea de mine însumi. 
În această privinţă, după inevitabilele dificultăţi ale 
adolescenţei, m-am lămurit cât se poate de repede: viaţa 
mea amoroasă era dominată cu totul de senzualitate. 
Femeia era pentru mine doar un obiect de plăcere, pe care 
mi-l cuceream. La asta eram ajutat de fizicul meu: natura a 
fost generoasă cu mine. Mă mândream cu el şi îmi ofeream 
cu ajutorul lui cât mai multe satisfacţii, despre care n-aş 
mai şti să spun dacă erau satisfacţiile plăcerii sau cele ale 
performanţei. Bun, veţi spune că şi acum nu fac altceva 
decât să mă laud. Sunt de acord cu dumneavoastră şi mă 
mândresc cu atât mai puţin, cu cât de data asta laudele 
mele sunt întemeiate. 

Senzualitatea mea — pentru a nu vorbi decât de ea — era 
întotdeauna atât de reală încât, fie şi numai pentru o 
aventură de zece minute, m-aş fi lepădat fără să stau pe 
gânduri de propriii mei părinţi, chiar dacă după aceea m-aş 
fi câit amarnic. Dar ce spun? Aş fi făcut asta mai cu seamă 
pentru o aventură de zece minute şi mai ales dacă aveam 
siguranţa că totul se termină aici. Aveam, bineînţeles şi eu 
principiile mele, de pildă nu m-aş fi atins pentru nimic în 
lume de nevasta unui prieten. Numai că, în chipul cel mai 
sincer, prietenia mea pentru soţ înceta cu câteva zile 
înainte. Poate că n-ar trebui să numesc asta senzualitate. 
Căci adevărata senzualitate nu-l respingătoare. Să fim 
indulgenţi şi să spunem că e vorba de o infirmitate, de un 
fel de incapacitate congenitală de a vedea în dragoste 
altceva decât actul. O înfirmitate, la urma urmei, 
confortabilă. Unită cu facultatea mea de a uita, îmi favoriza 


libertatea. Totodată, datorită unui anume aer de detaşare şi 
de totală independenţă, ea îmi prilejuia noi succese! 'Tocmai 
pentru că nu eram romantic, dădeam firilor romanţioase 
cele mai temeinice pricini de visare. Căci prietenele noastre 
seamănă toate într-o anume privinţă cu Bonaparte: îşi 
închipuie că vor câştiga bătălia pe care toată lumea a 
pierdut-o. 

Legăturile acestea îmi satisfăceau, de altminteri, nu numai 
senzualitatea, ci şi patimă jocului. Îmi plăcea să aflu în 
femei partenerele unui anume joc ce avea gustul inocenţei. 
Căci nu pot suferi să mă plictisesc şi din viaţă nu preţuiesc 
decât clipele de destindere. Orice societate, oricât de 
strălucită, devine pentru mine foarte curând o adevărată 
povară, în timp ce cu femeile care mi-au plăcut nu m-am 
plictisit niciodată. Mi-e oarecum greu s-o spun, dar aş fi dat 
cu dragă inimă zece convorbiri cu Einstein în schimbul 
primei întâlniri cu o figurantă nostimă. E drept că la a zecea 
întâlnire tânjeam după Einstein sau după o lectură serioasă. 
În fond, marile probleme nu m-au preocupat niciodată 
decât în răstimpul dintre micile mele dezmăţuri. Şi nu o 
dată mi s-a întâmplat ca, aflându-mă pe stradă şi discutând 
pasionat cu prietenii, să pierd şirul argumentării, pentru că, 
tocmai în acea clipă, vedeam trecând o femeie frumoasă. 

Aşadar, jucam jocul. Ştiam că le plăcea să nu mergi de-a 
dreptul la ţintă. Trebuia mai întâi să le faci conversaţie, să 
fii, cum spun ele, tandru. Frazele frumoase nu-mi lipseau, 
nu degeaba eram avocat şi nici privirile galeşe, căci În 
armată făcusem pe actorul. Schimbăm adesea rolurile, dar 
întotdeauna era vorba de una şi aceeaşi piesă. De exemplu, 
rolul în care le vorbeam de acea atracţie de neînțeles, de 
acel „nu ştiu ce” care nu-şi află nici o explicaţie, cu atât mai 
mult cu cât nu mai vreau să mă las atras de nici o femeie, 
căci sunt obosit de dragoste etc...” se dovedea întotdeauna 
eficace, deşi era unul din cele mai vechi din repertoriu. Mai 
era şi rolul în care mă desfăşuram pe tema fericirii 
misterioase pe care nici o altă femeie nu mi-o mai dăduse 


vreodată, fericire poate fără viitor, da, cu siguranţă fără 
viitor (căci e atât de greu de apărat!), dar care tocmai de 
aceea e de neînlocuit, îmi pusesem la punct mai cu seamă o 
mică tiradă, întotdeauna bine primită, pentru care sunt 
sigur că mă veţi felicita. În esenţă, această tiradă afirma cu 
durere şi resemnare că sunt un nimic, că nu sunt vrednic de 
iubire, că viaţa mea e în afara acestor lucruri, că nu-l e dată 
fericirea obişnuită, fericire pe care, poate, mi-aş fi dorit-o 
mai mult ca orice, dar că, iată, este prea târziu. Cu privire 
la pricinile acestei întârzieri hotărâtoare păstram însă cea 
mai mare taină, ştiind că nimic nu-l mai plăcut decât să te 
culci cu misterul. De altminteri, într-un sens, credeam în tot 
ce spuneam, trăindu-mi cu adevărat rolul. Nu-l de mirare 
atunci că şi partenerele mele începeau să şi-l joace pe al lor, 
dându-şi toată silinţa. Cele mai sensibile se străduiau să mă 
înţeleagă şi o asemenea strădanie se sfârşea printr-o 
capitulare melancolică. Celelalte, mulţumite când vedeau că 
respect regulile jocului şi că aveam delicateţea de a vorbi 
înainte de a acţiona, treceau, fără să mai aştepte, la fapte. 
Iar eu câştigam şi încă de două ori, de vreme ce-mi 
satisfăceam astfel nu numai dorinţa de a le avea, dar şi 
dragostea pe care mi-o purtăm, dovedindu-mi de fiecare 
dată puterea nemărginită. 

Lucrul e atât de adevărat, încât chiar dacă mi se întâmpla 
ca unele să nu-mi ofere decât o plăcere mediocră, încercam 
totuşi să reiau din când în când legătura cu ele, ajutat, fără 
îndoială, de acea stranie dorinţă pe care o favorizează 
absenţa urmată de o complicitate brusc regăsită, dar şi 
pentru a-mi dovedi mie însumi că legătura noastră rezistă şi 
că depinde numai de mine s-o întăresc. Uneori le puneam 
chiar să jure că nu vor mai aparţine nici unui alt bărbat, 
spre a-mi potoli, o dată pentru totdeauna, neliniştea în 
această privântă. Dar era o nelinişte la care nici inima şi 
nici imaginaţia nu erau părtaşe. Într-adevăr, în mine era 
atât de înrădăcinată o anume pretenţie, încât îmi era cu 
neputinţă să-mi închipui, chiar în ciuda evidenţei, că o 


femeie care-mi aparținuse va mai putea vreodată aparţine 
şi altuia. Dar jurământul prin care se legau mă elibera, în 
schimb, pe mine. Din acea clipă, mă simţeam în stare să 
Tup, ceea ce, altminteri, îmi era aproape întotdeauna cu 
neputinţă. Prin jurământul lor primisem o dată pentru 
totdeauna în ceea ce le privea acea confirmare de care 
aveam nevoie, iar puterea mea era astfel asigurată pentru 
multă vreme. Ciudat, nu? Şi totuşi, aşa stau lucrurile, 
scumpul meu compatriot. Unii strigă: „lubeşte-mă!” Alţii: 
„Nu mă iubi!” Dar mai există unii, cei mai răi şi mai 
nefericiţi, care strigă: „Nu mă iubi, dar păstrează-mi 
credinţă!” 

Numai că o asemenea confirmare nu-l niciodată definitivă 
şi trebuie s-o capeţi de fiecare dată. Şi astfel, devine 
deprindere. Curând frazele încep să curgă fără să te mai 
gândeşti ce spui, apoi urmează reflexul: într-o bună zi, te 
pomeneşti că iei fără a dori cu adevărat. Vă rog să mă 
credeţi, pentru anumiţi oameni cel puţin, nu-l lucru mai 
greu decât acela de a nu lua ceea ce nu doresc. 

Şi asta mi s-a întâmplat într-o zi şi mie, iar despre femeia 
aceea e inutil să vă spun altceva decât că, fără să mă 
tulbure cu adevărat, mă atrăsese prin înfăţişarea ei pasivă 
şi lacomă. Sincer vorbind, n-a fost deloc grozav, cum era şi 
de aşteptat. Dar n-am avut niciodată complexe şi am uitat-o 
curând şi multă vreme nici n-am mai văzut-o. Credeam că 
nu-şi dăduse seama de nimic şi, în general, nici măcar nu-mi 
trecea prin cap că putea să aibă şi ea o părere în acea 
privinţă. De altminteri, înfăţişarea ei pasivă mă făcea s-o 
cred în afară de orice legătură cu lumea. Câteva săptămâni 
mai târziu am aflat totuşi că i-a vorbit unei a treia persoane 
despre insuficienţele mele. Am avut pe dată sentimentul că 
am fost inselat: nu era chiar atât de pasivă pe câto 
crezusem şi nu-l lipsea nici un anume discernământ. Apoi 
am ridicat nepăsător din umeri şi m-am prefăcut că râd. Ba 
chiar am râs de-a binelea; era limpede că incidentul era 
lipsit de importanţă. Dacă există un domeniu în care 


modestia ar trebui să fie obligatorie, acela e domeniul 
sexualităţii, cu tot imprevizibilul ei. Dar nu se întâmplă aşa 
şi fiecare nu ştie cum să-şi cultive mai bine vanitatea, chiar 
când e singur. În ciuda nepăsării mele, care mi-a fost, de 
fapt, purtarea? Nu după multă vreme am întâlnit-o iar, am 
avut tot ce trebuia pentru ca s-o seduc şi s-o am din nou, de 
data aceasta cu adevărat. Nu mi-a fost prea greu: nici lor 
nu le place să rămână cu amintirea unui eşec. În acea clipă 
şi fără să vreau asta lămurit, am început s-o chinuiesc în 
cele mai felurite chipuri. O părăseam şi apoi iar o căutam, o 
sileam să mi se dea în momente şi în locuri nepotrivite, o 
tratăm într-un fel atât de brutal în toate privinţele, încât am 
sfârşit prin a mă lega de ea aşa cum îmi închipui că se leagă 
temnicerul de puşcăriaş. Şi asta până în ziua când, în 
tulburarea violentă a unei plăceri dureroase şi brutale, a 
lăudat cu voce tare ceea ce o subjuga. Din acea zi am 
început să mă îndepărtez de ea. Apoi am uitat-o cu 
desăvârşire. 

Voi fi de acord, căci vă ghicesc părerea, în ciuda tăcerii 
dumneavoastră atât de politicoasă, că aventura aceasta nu- 
mi face prea mare cinste. Dar gândiţi-vă şi la viaţa 
dumneavoastră, dragul meu compatriot. Scotociţi-vă bine în 
aminţâre şi poate că veţi da peste cine ştie ce întâmplare 
asemănătoare, pe care o să mi-o povestiţi mai târziu. În 
ceea ce mă priveşte, când mi-am reamintit-o, am râs. Dar 
era un altfel de râs, care semăna mult cu cel pe care-l 
auzisem pe Podul Artelor. Râdeam de frumoasele mele fraze 
şi de pledoariile mele. De altminteri, mai mult de pledoariile 
mele decât de frazele cu care seduceam femeile. Pe acestea 
măcar nu le minţeam prea mult. În atitudinea mea, 
instinctul vorbea limpede, fără ocolişuri. Actul dragostei 
este o mărturisire. Egoismul se manifestă aici în chip făţiş, 
vanitatea se desfăşoară din plin sau, dimpotrivă, tot acum 
se dezvăluie şi adevărata generozitate. Până la urmă, în 
acea regretabilă întâmplare, mai mult chiar decât în 
celelalte aventuri ale mele, fusesem mai sincer decât 


credeam, spusesem cine sunt şi cum pot trăi. În ciuda 
aparenţelor, eram deci mai demn în viaţa mea particulară, 
chiar — şi mai cu seamă — atunci când mă purtam aşa cum 
v-am spus, decât în avântatele mele ţirade profesionale 
despre nevinovăție şi dreptate. Cel puţin, văzându-mă cum 
mă port cu făpturile omeneşti, nu mă mai puteam înşela 
asupra adevăratei mele firi. Nici un om nu e ipocrit în 
plăcerile lui — oare am citit asta undeva sau am gândit-o 
singur, scumpul meu compatriot? 

Când priveam, astfel, dificultatea cu care mă despărţeam 
definitiv de o femeie, dificultate care mă făcea să am atâtea 
legături simultane, nu-mi mai spuneam că de vină e numai 
sufletul meu iubitor. Nu din pricina lui intram pe dată în 
acţiune când vreuna dintre prietenele mele, obosind să tot 
aştepte clipa când pasiunea noastră va izbucni în toată 
splendoarea ei, îmi spunea că ar fi mai bine să nu ne mai 
vedem. Pe dată începeam să fac concesii, deveneam 
îngăduitor şi elocvent. Deşteptam în ele dragostea şi dulcea 
slăbiciune a inimii, dar eu însumi mă prefăceam numai a le 
simţi, fiind doar aţâţat de acel refuz şi alarmat de faptul că 
eram în primejdie să pierd o afecţiune. E drept că uneori 
credeam că sufăr cu adevărat. Totuşi era de-ajuns ca o 
femeie să se răzvrătească şi să mă părăsească de-a binelea, 
pentru ca s-o uit îndată, după cum o uităm şi când o aveam 
lângă mine, dacă hotărâse, dimpotrivă, să se întoarcă. Când 
eram în primejdie de a fi părăsit, în mine nu se trezeau nici 
dragostea şi nici generozitatea, ci numai dorinţa de a fi 
iubit şi de a primi ceea ce, credeam eu, mi se cuvenea. De 
îndată ce eram iubit, îmi uitam iar partenera, eram 
strălucitor, în cea mai bună formă, din nou simpatic. 

Trebuie să vă mărturisesc, de altfel, că orice afecţiune, o 
dată redobândită, devenea pentru mine o povară. În clipele 
de enervare îmi spuneam că soluţia ideală pentru acea 
femeie ar fi fost moartea. Căci, legându-ne pentru 
totdeauna, ea ne-ar fi eliberat totodată de constrângerea pe 
care o presupune orice legătură. Dar nu putem dori 


moartea tuturor şi nici, la limită, să pustiim planeta, numai 
pentru a ne bucura de o libertate altminteri de neînchipuit. 
Sensibilitatea şi dragostea mea de oameni ar fi fost 
împotrivă. 

Singurul sentiment adânc pe care mi se întâmpla să-l 
încerc în cursul acelor aventuri era recunoştinţa, atunci 
când totul mergea bine şi când nu numai că nu-mi era 
tulburată liniştea, dar mi se lăsa şi deplină libertate de a 
face ce vreau. Şi nu eram niciodată mai atent şi mai vesel 
cu o femeie decât atunci când veneam din patul alteia, ca şi 
cum recunoştinţa pe care o simţeam faţă de una s-ar fi 
răsfrânt asupra tuturor celorlalte. De altminteri, oricât de 
tulburi şi de complicate ar fi părut simţămintele mele, 
rezultatul pe care-l obţineam era limpede: păstram în jurul 
meu toate acele iubiri pentru a mă sluji de ele când voiam. 
Nu puteam, deci, trăi, după propria-mi mărturie, decât cu 
condiţia ca pe tot pământul, toate fiinţele, sau cât mai multe 
cu putinţă, să existe pentru mine, veşnic disponibile, lipsite 
de o viaţă independentă, gata să răspundă oricând chemării 
mele, sortite sterilităţii până în clipa în care aş fi binevoit să 
le binecuvântez cu lumina mea. Spre a trăi eu fericit, 
trebuia ca făpturile alese de mine să nu trăiască deloc. Sau, 
mai bine-zis, ele urmau să-şi primească viaţa de la mine, 
doar la mari răstimpuri şi după bunul meu plac. 

Vă rog să mă credeţi: nu simt nici o mulţumire povestindu- 
vă toate acestea. Când mă gândesc la vremea aceea în care 
ceream totul fără ca eu însumi să plătesc vreodată ceva, în 
care adunam în jurul meu toate acele fiinţe ce trebuiau să 
mă slujească, punându-le, ca să zic aşa, la frigider, spre a le 
avea în slujba mea, oricând la îndemână, mi-e greu să dau 
un nume ciudatului sentiment care mă cuprinde. Să fie 
ruşine? Oare ruşinea arde, scumpul meu compatriot? Da? 
Atunci poate de ea e vorba sau de unul din acele sentimente 
ridicole în legătură cu onoarea. Mi se pare, în orice caz, că 
n-am mai fost părăsit de sentimentul acesta din clipa în care 
am deşcoperit în miezul amintirilor mele acea întâmplare 


pe care trebuie, în sfârşit, să v-o povestesc, în ciuda atâtor 
digresiuni şi argumente laborioase, pe care nădăjduiesc că 
le-aţi apreciat aşa cum merită. 

Uite că nu mai plouă! Fiţi bun şi întovărăşiţi-mă până la 
mine. Sunt obosit şi, ciudat, nu pentru că am vorbit, ci 
numai la gândul a ceea ce trebuie să vă mai spun. De altfel, 
marea mea descoperire poate fi povestită în câteva cuvinte. 
De ce aş vorbi mult? Pentru ca statuia să apară în toată 
goliciunea ei, frazele frumoase trebuie să dispară. Ascultaţi. 
În acea noapte de noiembrie, cu doi sau trei ani înainte de 
seara în care mi s-a părut că aud un râs în spatele meu, 
traversam podul Royal, îndreptându-mă către malul stâng 
al Senei, unde îmi aveam locuinţa. Era unu după miezul 
nopţii şi cădea o ploaie măruntă, un fel de burniţă, iar rarii 
trecători se grăbeau către casele lor. Iocmai mă 
despărţisem de o prietenă, care, fără doar şi poate, dormea 
acum de mult. Eram fericit că merg pe jos, cu trupul puţin 
amorţit, dar calm, hrănit cu un sânge blând ca ploaia care 
cădea. Pe pod, am trecut pe lângă o siluetă întoarsă cu 
spatele, care, aplecată peste parapet, părea că priveşte 
fluviul. Uitându-mă mai bine am văzut o femeie tânără şi 
subţire, îmbrăcată în negru. Între părul întunecat şi gulerul 
mantoului i se zărea doar ceafa, proaspătă şi umedă, la care 
n-am rămas nesimţitor. Dar, după o clipă de şovăială, mi-am 
văzut de drum. Ajuns la capătul podului, am apucat-o pe 
chei, în direcţia cartierului Saint-Michel, unde locuiam. 
Străbătusem cam cincizeci de metri, când am auzit 
zgomotul — care, în ciuda distanţei, mi s-a părut asurzitor 
în liniştea nopţii — unui trup ce se prăbuşeşte în apă. M-am 
oprit brusc, dar nu m-am întors. În clipa următoare, am 
auzit un strigăt, repetat de mai multe ori, ce cobora în josul 
fluviului şi care dintr-o dată s-a stins. lăcerea care a urmat 
în noaptea încremenită brusc mi s-a părut nesfârşită. Am 
vrut să alerg, dar am rămas țintuit locului. Cred că 
tremuram din tot trupul, de frig şi de spaimă. Îmi spuneam 
că trebuie să acţionez repede şi totodată simţeam cum mă 


năpădeşte un fel de slăbiciune de neînvins. Am uitat ce 
gând mi-a venit atunci. „Prea târziu, prea departe...” sau 
ceva în felul ăsta. Continuăm să ascult, nemişcat. Apoi, cu 
paşi grăbiţi, m-am îndepărtat prin ploaie. N-am prevenit pe 
nimeni de cele întâmplate. 

Dar iată c-am ajuns, asta-l casa mea, locul unde mă 
adăpostesc! Mâine? Da, cum vreţi. Vă voi duce cu plăcere 
pe insula Marken, o să vedeţi şi Zuider Zee. Ne întâlnim 
mâine la „Mexico-City”. Cum? Femeia aceea? Nu ştiu, cu 
adevărat nu ştiu nimic. N-am citit ziarele. Nici a doua zi şi 
nici în zilele următoare. 

Un sat de păpuşi, nu-l aşa? Nu se poate spune că-l lipsit de 
pitoresc. Dar nu pentru asta v-am adus pe această insulă, 
dragă prietene. Oricine poate să vă facă să admiraţi bonete, 
saboţi şi case împodobite cu motive decorative, în care 
peşcarii fumează tutun fin în camere cu miros de mobilă 
lustruită. Eu, în schimb, sunt unul dintre puţinii oameni 
care vă poate arăta ce-l aici cu adevărat important. 

Am ajuns la dig. Trebuie să mergem de-a lungul lui, ca să 
ne depărtăm cât mai mult de aceste căsuțe frumoase. Ne 
putem aşeza aici. Ce părere aveţi? Nu găsiţi că-l una din 
cele mai minunate privelişti negative? Vedeţi la stânga 
noastră acel morman de cenuşă numit de cei din dună, 
digul cenugşiu, la dreapta, plaja vânătă la picioarele noastre 
şi, În faţă, marea de culoare leşiatică şi cerul nemărginit în 
care se răsfrâng apele palide? Un adevărat infern, dar un 
infern nu prea fierbinte. Numai linii orizontale, nici o 
strălucire, spaţiu incolor, viaţă moartă. Nu aşa arată oare 
sfârşitul lumii, neantul, văzut şi pipăit? Nici ţipenie de om, 
da, asta mai cu seamă, nici ţipenie de om. Numai 
dumneavoastră şi cu mine, în faţa planetei pustii! Cerul 
trăieşte? Aveţi dreptate, iubite prietene. Se îngroaşă, apoi 
se surpă, deschide scări în aer, închide porţi de nori. Sunt 
porumbeii. N-aţi observat că cerul Olandei e plin de 
milioane de porumbei ce stau atât de sus încât nici nu se 
văd şi care bat din aripi, urcă şi coboară toţi odată, 


umplând văzduhul cu uriaşe valuri de pene cenuşii, pe care 
vântul le risipeşte peste tot? Porumbeii aşteaptă acolo sus, 
aşteaptă tot anul. Se rotesc deasupra pământului, se uită, 
ar vrea să coboare. Dar nu văd decât marea şi canalele, 
acoperisurile pline de firme şi nici un cap pe care să se 
aşeze. 

Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Trebuie să vă mărturisesc 
că mă simt obosit. Pierd şirul vorbei şi nu mai am acea 
minte limpede atât de mult lăudată de prietenii mei. Spun 
prietenii mei, din principiu. Căci nu mai am prieteni, ci 
numai complici. În schimb, aceştia sunt mai numeroşi şi 
reprezintă întreaga omenire. Şi, printre ei, primul sunteţi 
dumneavoastră. Cel de lângă tine e totdeauna primul. Cum 
ştiu că n-am prieteni? E cât se poate de simplu: am 
deşcoperit că n-am prieteni în ziua în care m-am gândit să 
mă omor, spre a le juca o farsă zdravănă, spre a-l pedepsi, 
într-un anume sens. Dar m-am pomenit că n-aveam pe cine 
pedepsi. Câţiva ar fi fost surprinşi; dar nimeni nu s-ar fi 
simţit pedepsit. De altminteri, chiar dacă aş fi vrut, tot nu 
mi-ar fi folosit la nimic. Dacă aş fi putut să mă sinucid şi apoi 
să-l văd ce mutră fac, atunci, da, ar fi meritat. Dar pământul 
e negru, iubâte prieten, lemnul e gros, giulgiul des. I-aş fi 
văzut cu ochii sufletului, e adevărat, dar numai dacă există 
un suflet şi dacă acest suflet are ochi. De asta însă nu 
suntem siguri, nu suntem niciodată siguri de nimic! 
Altminteri, ar exista o ieşire, am izbuti să fim luaţi în serios. 
Numai propria-ţi moarte îi convinge pe oameni de 
temeinicia motivelor tale, de sinceritatea ta, de adâncimea 
suferinţei tale. Atâta vreme cât trăieşti, cazul tău e 
îndoielnic, n-ai dreptul decât la scepticismul lor. De aceea, 
dacă ar exista fie şi numai o şansă de a te bucura de 
spectacol, ar merita să le dovedeşti ceea ce nu vor să 
creadă, uimindu-l. Dar aşa, te omori şi ce însemnătate mai 
poate avea dacă ei cred sau nu, de vreme ce tu nu mai eşti 
de faţă spre a te desfăta cu mirarea sau cu căinţa lor, de 
altminteri atât de scurtă, spre a asista, aşa cum îşi visează 


fiecare om, la propria-ţi înmormântare. Ca să nu mai fii 
îndoielnic, trebuie să nu mai fii, pur şi simplu. 

Şi oare nu-l mai bine aşa? Nepăsarea lor ne-ar face să 
suferim mai mult. „O să mi-o plăteşti!” îi spunea o fată 
tatălui ei, care n-o lăsase să se mărite cu un adorator, prea 
fercheş după gustul lui. După care s-a omorât. Dar tatăl n-a 
plătit nimic. Îi plăcea la nebunie pescuitul. După trei 
duminici, s-a întors la râu, ca să uite, zicea el. Şi nu se 
înşela: a uitat. La drept vorbind, de mirare ar fi fost dacă s- 
ar fi întâmplat altminteri. Crezi că mori spre a-ţi pedepsi 
nevasta şi de fapt îi redai libertatea. De aceea e mai bine să 
nu vezi. Ca să nu mai vorbim ce rişti să-l auzi vorbind 
despre ceea ce socotesc ei a fi fost pricina sinuciderii tale. 
Parcă-l aud: „S-a omorât fiindcă n-a mai putut îndura să...” 
Ah! Dragă prietene, ce puţină imaginaţie au oamenii! Ei 
cred întotdeauna că te sinucizi pentru un motiv oarecare. 
Dar poţi să te sinucizi foarte bine pentru două motive. Lor 
nu le dă însă prin cap una ca asta. Şi atunci, la ce bun să 
mori de bună voie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei 
să şi-o facă despre tine? Căci, o dată mort, vor profita de 
asta spre a explica gestul tău prin tot felul de motive idioate 
sau vulgare. Marttirii, dragă prietene, trebuie să aleagă 
între a fi uitaţi, batjocoriţi sau folosiţi. Căci înţeleşi nu vor fi 
niciodată. 

Şi apoi, să spunem esenţialul: iubesc viaţa şi asta-l 
adevărata mea slăbiciune. O iubesc atât de mult, încât nu- 
mi pot închipui nimic în afara ei. O atare lăcomie are în ea 
ceva plebeian, nu găsiţi? Aristocraţia implică neapărat o 
anume distanţă faţă de tine însuţi şi de propria-ţi viaţă. 
Dacă trebuie, mori; te frângi, dar nu te înclini! Dar eu mă 
înclin, pentru că mă iubesc. După cele povestite, ce credeţi 
c-am simţit? Silă de mine însumi? Vă înşelaţi; mi-era silă 
mai curând de ceilalţi. Îmi cunoşteam slăbiciunile şi le 
regretăm. Le uitam, totuşi, ca şi până atunci, cu o 
încăpățânare vrednică de toată laudă. În schimb, îi judecăm 
în inima mea, clipă de clipă, pe ceilalţi. Asta vă 


scandalizează? Credeţi poate că nu-l logic să fie aşa? Dar 
aici nu-l vorba de a fi sau nu logic. Important este să te 
strecori şi, mai cu seamă, să eviţi judecâta. N-am spus să 
eviţi pedeapsa. Căci pedeapsa fără judecată se îndură mai 
uşor. Are, de altminteri, un nume care-l o chezăşie pentru 
nevinovăția noastră: îi spunem nefericire. Nu, important, în 
cazul de faţă, este să scapi de judecată, să eviţi să fii întruna 
judecat, fără ca osânda să-ţi fie vreodată rostită. 

Dar lucrul nu-l chiar atât de uşor. Căci astăzi suntem cu 
toţii gata oricând să-l judecăm pe ceilalţi, după cum suntem 
gata oricând pentru desfrâu. Numai că de data asta nu mai 
avem a ne teme că vom da dovadă de slăbiciune. Dacă vă 
îndoiţi, trageţi cu urechea la ce se spune pe la mese, în luna 
august, în acele hoteluri pentru vilegiaturişti, în care prea 
milostivii noştri compatrioți îşi fac cura de plictis. Dacă tot 
mai şovăiţi să trageţi concluziile, citiţi scrierile oamenilor 
zilei. Sau, mai curând, uitaţi-vă la ce se întâmplă în propria 
dumneavoastră familie şi veţi fi lămurit. Dragă prietene, să 
ne ferim a le da fie şi cel mai mic pretext să ne judece. 
Altminteri, ne vor face mii fărâme. Trebuie să ne luăm tot 
atâtea precauţii ca şi îmblânzitorul de fiare sălbatice. Dacă 
are ghinionul să se taie cu briciul înainte de a intra în cuşcă, 
ce mai praznic pe fiare! Am înţeles asta în ziua în care mi-a 
trecut pentru prima oară prin minte că nu eram poate chiar 
atât de vrednic de admiraţie. Din clipa aceea, am devenit 
bănuitor. Fiindcă sângeram puţin, m-am gândit că mă vor 
înhăţa şi mă vor înghiţi cu totul. 

În aparenţă, eram în aceleaşi raporturi cu contemporanii 
mei şi, totuşi pe nesimţite, ceva între noi începea să sune 
fals. Prietenii mei nu se schimbaseră. Lăudau şi acum, când 
se ivea prilejul, armonia şi liniştea pe care le aflau în 
preajmă mea. Dar eu nu eram sensibil decât la disonanţele, 
la tulburarea ce mă năpădea; mă simţeam vulnerabil, pradă 
acuzării publice. Semenii mei nu-mi mai păreau a alcătui 
auditoriul plin de respect de până atunci. Cercul în mijlocul 
căruia mă aflam se frânsese, iar ei se înşiraseră pe un 


singur rând, ca la tribunal. În clipa în care m-am temut că 
aş putea fi judecat pentru ceva, am înţeles de fapt că în 
fiecare dintre ei există o vocaţie irezistibilă pentru meseria 
de judecător. Da, erau aici, ca şi înainte, dar râdeau. Sau 
mai curând mi se părea că toţi cei pe care-l întâlneam mă 
priveau cu un surâs ascuns. Am avut chiar impresia, în acea 
vreme, că cineva îmi pune piedică. De câteva ori, într- 
adevăr, m-am poticnit, fără pricină, intrând în localuri 
publice. O dată am şi căzut de-a binelea. Francezul 
cartezian din mine şi-a venit repede în fire, punând 
asemenea incidente pe seama singurei divinităţi în care 
poate crede bunul-simţ, adică pe seama întâmplării. 'Totuşi, 
În mine se statornicia neîncrederea. 

Acum, fiindcă eram mereu cu atenţia trează, nu mi-a fost 
greu să descopăr că aveam duşmani. În primul rând printre 
colegii mei de breaslă, apoi în viaţa mondenă. Pe unii îi 
îndatorasem cu ceva. Pe alţii ar fi trebuit să-l îndatorez, dar 
n-o făcusem. Toate erau, de altminteri, aşa cum trebuiau să 
fie şi descoperirea nu mi-a pricinuit prea mare supărare. 
Mai greu şi mai dureros mi-a fost, în schimb, să admit că 
aveam duşmani chiar printre oamenii pe care-l cunoşteam 
foarte puţin sau pe care nu-l cunoşteam deloc. Crezusem 
întotdeauna, cu acea candoare ce-mi este proprie şi de care 
v-aţi putut convinge până acum în câteva rânduri, că toţi 
acei ce nu mă cunoşteau ajungeau neapărat să mă iubească 
de îndată ce relaţiile noastre deveneau mai strânse. Am 
constatat însă că am duşmani mai cu seamă printre cei care 
nu mă cunoşteau decât din auzite şi pe care eu nu-l 
cunoşteam deloc. Fără îndoială, bănuiau că-mi trăiesc viaţa 
din plin, fără nici o constrângere, lăsându-mă cu totul în 
voia fericirii; şi asta nu se iartă. Succesul, când e afişat într- 
un anume fel, l-ar face să turbeze chiar şi pe un măgar. Pe 
de altă parte, viaţa mea era plină ochi şi, din lipsă de timp, 
eram silit să refuz multe avansuri. Din aceleaşi pricini uitam 
apoi toate aceste refuzuri. Dar avansurile îmi fuseseră 


făcute de oameni a căror viaţă nu era plină şi care, tocmai 
de aceea, îşi aminteau de refuzul meu. 

lată de ce, ca să nu vă dau decât un exemplu, femeile, 
până la urmă, mă costau scump. Timpul pe care mi-l 
petreceam cu ele nu-l mai puteam da bărbaţilor, care 
adeseori nu mi-o iertau. Vedeţi vreo ieşire dintr-o atare 
situaţie? Fericirea şi succesele nu se iartă decât atunci când 
consimţi să le împarţi din plin cu alţii. Dar ca să fii fericit 
trebuie să nu te ocupi prea mult de ceilalţi. Altfel, toate 
ieşirile sunt închise. Nu ai de ales decât între a fi fericit, dar 
judecat, sau iertat, dar nefericit. Cu mine se făcea însă o 
nedreptate şi mai mare: eram osândit pentru o fericire 
trecută. Trăisem vreme îndelungată distrat şi surâzător, cu 
iluzia unei armonii generale, când, în realitate, judecăţile, 
săgețile şi batjocurile se năpusteau din toate părţile asupra 
mea. În ziua în care mi-am dat seama de asta, am devenit, 
în sfârşit, lucid şi, sângerând din mii de răni, mi-am pierdut 
dintr-o dată toată puterea. Întreg universul a început atunci 
să râdă în jurul meu. 

lată un lucru pe care nici un om (în afară de cei ce nu 
trăiesc, adică de înţelepţi) nu-l poate îndura. Singura 
apărare e răutatea. Oamenii se grăbesc să judece spre a nu 
fi ei înşişi judecaţi. Ce vreţi? Ideea cea mai firească a 
omului, cea care-l vine în chip naiv, din străfundul firii sale, 
este ideea că e nevinovat. Din acest punct de vedere 
suntem cu toţii în situaţia acelui francez care, la 
Buchenwald, se încăpăţâna să depună o reclamaţie la 
funcţionarul ce-l înregistrase sosirea, el însuşi prizonier. O 
reclamaţie? Funcţionarul şi tovarăşii săi râdeau: „Degeaba, 
prietene. Aici nu se reclamă.” „Dar, domnule, spunea 
francezul, cazul meu e excepţional. Sunt nevinovat.” 

Toţi suntem cazuri excepţionale. Fiecare dintre noi învocă 
ceva anume. Fiecare se vrea nevinovat, cu orice preţ, chiar 
dacă pentru asta ar trebui să învinuiască întreg neamul 
omenesc şi însuşi Cerul. Nu-l veţi face nimănui prea mare 
bucurie lăudându-l pentru strădaniile depuse spre a deveni 


inteligent său generos. Dimpotrivă, veţi vedea cum îi creşte 
inima de fericire dacă-l veţi admira generozitatea 
înnăscută. Dacă-l veţi spune unui criminal că greşeala pe 
care a făcut-o nu ţine nici de firea şi nici de caracterul său, 
ci de împrejurări nefericite, vă va fi peste măsură de 
recunoscător. În timpul pledoariei, chiar va alege acel 
moment ca să plângă. Totuşi nu văd nici un merit în a fi 
cinstit sau inteligent din născare. După cum eşti cu 
siguranţă la fel de răspunzător, fie că eşti criminal din fire, 
fie că devii criminal datorită împrejurărilor. Dar toţi aceşti 
escroci vor iertarea, adică se vor iresponsabili, căutând fără 
ruşine o justificare în natură sau o scuză în împrejurări, 
chiar dacă sunt contradictorii. Pentru ei, important este să 
fie nevinovaţi şi că virtuțile lor, cu care au fost dăruiţi din 
naştere, să nu poată fi puse la îndoială, iar greşelile lor, 
iscate dintr-o nenorocire trecătoare, să fie veşnic provizorii. 
V-am mai spus, totul e să scapi de judecată. Şi cum e greu 
să scapi de ea şi aproape cu neputinţă să-ţi faci în acelaşi 
timp şi admirată şi iertată firea, toţi caută să fie bogaţi. De 
ce? V-aţi întrebat vreodată? Pentru putere, bineînţeles. Dar 
mai cu seamă pentru că bogăţia te sustrage judecății 
imediate, te scoate din mulţimea din metrou pentru a te 
închide într-o caroserie nichelată, te izolează în parcuri 
uriaşe, în vagoane de dormit, în cabine de lux. Bogăția, 
dragă prietene, nu înseamnă, e drept, achitarea, ci doar o 
amânare, care nu-l însă nici ea de lepădat... 

Mai cu seamă să nu vă credeţi prietenii când vă vor cere 
să fiţi sincer cu ei. O fac numai în nădejdea că-l veţi întări în 
excelentă idee pe care o au despre ei înşişi, oferindu-le o 
certitudine în plus, pe care o află în făgăduiala 
dumneavoastră de a fi sincer. Cum ar putea fi sinceritatea o 
condiţie a prieteniei? A spune, cu orice preţ, adevărul este o 
pasiune care nu cruţă nimic şi căreia nimic nu-l rezistă. E 
un viciu, uneori un confort, sau un egoism. Dacă, aşadar, vă 
aflaţi într-o atare situaţie, nu şovăiţi nici o clipă: făgăduiţi că 
veţi spune numai adevărul şi minţiţi cât puteţi mai bine. Veţi 


răspunde dorinţei lor celei mai ascunse, dovedindu-le astfel 
dragostea îndoit. 

Lucrul e atât de adevărat, încât ne încredinţăm rareori 
tainele celor mai buni decât noi. Pe aceştia am vrea să-l 
ocolim. Mai degrabă le spunem ce avem pe suflet celor ce 
ne seamănă şi care ne împărtăşesc slăbiciunile. Nu dorim 
deci să ne îndreptăm, nici să devenim mai buni, căci pentru 
asta ar trebui în primul rând să renunţăm a mai judeca. Dar 
noi nu dorim decât să fim deplânşi şi încurajați să mergem 
pe drumul pe care am apucat. În fond, am vrea să nu mai 
fim vinovaţi şi să nu ne mai dăm osteneala de a ne purifica. 
Nu avem nici destul cinism, nici destulă virtute. Ne lipseşte 
atât energia binelui cât şi cea a răului. Îl cunoaşteţi pe 
Dante? Adevărat? Extraordinar! Atunci ştiţi că Dante 
admite existenţa unor îngeri neutri în cearta dintre 
Dumnezeu şi Satana. El îi aşează în limb, un fel de vestibul 
al infernului său. Ne aflăm în vestibul, dragă prietene. 

Să avem răbdare? Aveţi, fără îndoială, dreptate. Ne-ar 
trebui răbdarea de-a aştepta Judecata de Apoi. Numai că 
noi suntem grăbiţi. Ba chiar atât de grăbiţi, încât eu unul 
am fost silit să mă fac judecător-penitent. Totuşi, a trebuit 
mai întâi să mă împac cu ceea ce descoperisem şi să mă pun 
în bună ordine cu râsul contemporanilor mei. Cu începere 
din seara în care am fost strigat, căci am fost cu adevărat 
strigat, a trebuit să răspund sau măcar să caut răspunsul. 
Nu era uşor; multă vreme am rătăcit la întâmplare. A 
trebuit mai întâi ca acel râs ce-mi sună veşnic în urechi, 
precum şi cei care râdeau, să mă înveţe să văd mai limpede 
în mine, arătându-mi că nu era atât de simplu pe cât 
crezusem. De ce zâmbiţi? Adevărul acesta nu-l chiar atât de 
elementar pe cât pare. Atât doar că numim adevăruri 
elementare adevărurile pe care le descoperim în urma 
tuturor celorlalte. 

Analizându-mă îndelung, am izbutit să văd duplicitatea 
profundă a făpturii omeneşti. Am înţeles atunci, tot căutând 
prin amintiri, că modestia mă ajută să strălucesc, umilinţa 


să înving şi virtutea să asupresc. Făceam războiul cu 
mijloace paşnice şi căpătam, prin mijloace aparent 
dezinteresate, tot ce râvneam. De pildă, niciodată nu m-am 
plâns când prietenii uitau data zilei mele de naştere; toţi se 
minunau chiar, cu o nuanţă de admiraţie în voce, de 
discreţia mea în această privântă. Dar pricina 
dezinteresului meu era încă şi mai discretă: doream să fiu 
uitat că să mă pot plânge mie însumi. Cu câteva zile 
înaintea glorioasei date, atât de bine cunoscute mie, 
pândeam, atent să nu-mi scape nimic din ceea ce ar fi putut 
deştepta atenţia sau memoria celor care nădăjduiam că mă 
vor uita (într-un an, am fost chiar pe punctul de a truca un 
calendar de birou). Izbutind să-mi demonstrez astfel 
singurătatea, puteam să mă las în voia farmecului unei 
tristeţi virile. 

Astfel, faţa tuturor virtuţilor mele îşi avea reversul ei, mai 
puţin impunător. E drept că defectele mele sfârşeau 
întotdeauna prin a mă sluji, silit fiind să ascund partea 
vicioasă a vieţii mele, trebuia să dau o înfăţişare rece care 
era confundată cu înfăţişarea virtuţii; indiferența mea mă 
făcea iubit, egoismul meu culmina în generozitate. Mă 
opresc: prea multă simetrie ar dăuna acestei demonstraţii. 
Păream incoruptibil, iar eu n-am fost niciodată în stare să 
rezist în faţa unui pahar de vin sau a unei femei. Treceam 
drept activ, energic şi împărăţia mea era patul. Îmi 
proclamam peste tot loialitatea şi cred că nu există fiinţă pe 
care s-o fi iubit şi pe care până la urmă să n-o fi trădat. 
Bineînţeles, trădam, dar eram în acelaşi timp şi credincios, 
eram indolent, dar totodată munceam din răsputeri şi clipă 
de clipă, îmi ajutam aproapele, pentru propria-mi plăcere. 
Îmi repetam întruna aceste adevăruri evidente, dar nu 
aflăm în ele prea mare consolare. În unele dimineţi îmi 
instruiam procesul până la capăt şi ajungeam la concluzia 
că sentimentul în care excelam era mai cu seamă disprețul. 
De obicei îi dispreţuiam cel mai mult tocmai pe cei pe care-l 


ajutam. Politicos, arătându-mă solidar şi emoţionat, scuipam 
zilnic în obrazul tuturor orbilor. 

Sincer vorbind, există vreo scuză la toate astea? Da, 
există, dar una atât de jalnică, încât mi-e cu neputinţă s-o 
învoc. Totuşi, iat-o: n-am putut niciodată să iau cu adevărat 
în serios treburile omeneşti. N-aş fi putut spune în ruptul 
capului în ce constă seriozitatea lor; ştiam doar că ea nu 
putea fi găsită în cele ce vedeam în mine şi în jurul meu, 
căci totul mi se înfăţişa doar ca un joc amuzant sau 
neplăcut. Există, într-adevăr, strădanii şi convingeri pe care 
nu le-am înţeles niciodată. Am privit întotdeauna cu mirare 
şi cu oarecare neîncredere acele ciudate făpturi care 
muncesc pentru bani, pe care pierderea unei situaţii le face 
nefericite sau care se sacrifică, dându-şi importanţă, pentru 
prosperitatea familiei. În schimb, îl înţelegeam mai bine pe 
acel prieten care-şi pusese în gând să nu mai fumeze şi care 
izbutise până la urmă să se lase de fumat. Într-o dimineaţă, 
deschizând ziarul şi citind despre explozia primei bombe H 
şi despre admirabilele ei efecte, a intrat fără să mai stea pe 
gânduri într-o tutungerie. 

Uneori, fără îndoială mă prefăceam că iau viaţa în serios. 
Curând însă îmi devenea evidentă lipsă de seriozitate a 
seriozităţii însăşi şi din acea clipă mă mulţumeam să-mi joc 
rolul, dar cât mai bine cu putinţă. Jucam rolul omului 
eficace, inteligent, virtuos, bun cetăţean, indignat, 
indulgent, solidar, moral... Mă opresc, căci aţi înţeles că 
eram ca şi olandezii noştri, care în acelaşi timp sunt şi nu 
sunt aici: eram absent tocmai când copleşeam cu prezenţa 
mea. N-am fost cu adevărat sincer şi entuziast decât pe 
vremea când făceam sport şi, în armată, când jucam piese 
pentru propria noastră plăcere, în amândouă cazurile 
trebuia să respectăm o regulă de joc, care nu era serioasă, 
dar pe care ne plăcea să o socotim ca atare. Chiar şi acum, 
stadionul înţesat de mulţime, cu meciurile lui de duminică şi 
teatrul, pe care l-am iubit cu o patimă nemărginită, sunt 
singurele locuri din lume unde mă simt nevinovat. 


Dar cine ar admite că o asemenea atitudine e legitimă 
când e vorba de dragoste, de moarte sau de salariul celor 
obidiţi? Şi totuşi, ce era de făcut? Nu-mi puteam închipui 
dragostea Isoldei decât în romane sau pe scenă. Muribunzii 
îmi păreau uneori pătrunşi cu adevărat de rolul pe care-l 
jucau. În schimb, mi se părea că replicile clienţilor mei 
săraci se desfăşoară întotdeauna după unul şi acelaşi tipic. 
Astfel, trăind între oameni fără a le împărtăşi interesele, nu 
izbuteam să cred în ceea ce făgăduiam. Eram destul de 
politicos şi destul de indolent pentru a face ceea ce 
aşteptau de la mine în meserie, în familie sau în viaţa mea 
de cetăţean, dar procedam de fiecare dată într-un anume 
fel distrat, care strică totul. Mi-am trăit întreaga viaţă sub 
semnul duplicităţii şi acţiunile mele cele mai serioase au 
fost, nu o dată, tocmai cele în care eram cel mai puţin 
angajat. La urma urmei, oare nu asta e ceea ce nu mi-am 
mai putut ierta şi, adăugând o prostie la atâtea altele, 
pricina ce m-a făcut să mă împotrivesc cu cea mai mare 
violenţă judecății ce se urzea în mine şi în jurul meu, 
silindu-mă să caut o ieşire? 

Câtva timp am trăit ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. 
Mergeam înainte pe vechiul meu făgaş. Ca un făcut, eram 
mai lăudat că niciodată. Şi răul chiar de aici mi s-a tras. Vă 
amintiţi: „Nefericit cel ce nu aude despre sine decât cuvinte 
de laudă!” Ah! Ce vorbă înţeleaptă! Nefericire mie! 
Maşinăria a început, aşadar, să aibă tot soiul de capricii şi 
de poticneli ciudate. 

Atunci a izbucnit în viaţa mea de fiecare zi gândul morţii. 
Am început să număr anii pe care-l mai aveam de trăit. 
Căutam exemple printre oamenii de vârsta mea care 
muriseră. Şi mă chinuia ideea că nu voi mai avea timp să-mi 
împlinesc menirea. Dar care menire, n-aş fi putut spune. 
Merita oare osteneala să mai fac ceea ce făcusem până 
atunci? Dar nu era numai asta. Mă urmărea o teamă 
ridicolă să nu mor înainte de a-mi fi mărturisit toate 
minciunile. Nu lui Dumnezeu şi nici unuia dintre 


reprezentanţii săi, vă daţi seama că eram deasupra unor 
asemenea lucruri, ci oamenilor, unui prieten, de pildă, sau 
unei femei iubite. Altminteri, chiar dacă în viaţa unui om nu 
s-ar fi ascuns decât o singură minciună, moartea o făcea 
definitivă. Nimeni, niciodată, nu va mai cunoaşte adevărul 
în acea privinţă, de vreme ce singurul care-l cunoştea era 
tocmai mortul, care luase taina cu el în mormânt. Această 
ucidere absolută a unui adevăr îmi dădea amețeli. Astăzi, în 
paranteză fie spus, mi-ar prilejui mai degrabă plăceri 
rafinate. Gândul, de pildă, că eu sunt singurul ce cunosc 
adevărul despre un lucru căutat de toată lumea şi că am la 
mine acasă un obiect care a pus zadarnic în mişcare poliţia 
a trei ţări, mă încântă, pur şi simplu. Dar să lăsăm asta. Pe 
vremea aceea mă chinuiam, căci nu găsisem încă leacul. 

Bineînţeles, încercam să-mi vin în fire. Ce însemnătate mai 
putea avea minciuna unui om în raport cu istoria 
generaţiilor şi cât de nesăbuită era pretenţia de a aduce în 
lumina adevărului cine ştie ce jalnică înşelăciune, pierdută 
în oceanul secolelor precum grăuntele de sare în apa mării! 

Îmi spuneam, de asemenea, că moartea trupului, dacă mă 
gândeam la morţile pe care le văzusem, era, ea singură, o 
pedeapsă îndeajuns de mare şi care răscumpăra totul. Prin 
ea îţi câştigai, cu sudoarea agoniei, mântuirea (adică 
dreptul de a pieri pentru totdeauna). Totuşi, neliniştea mea 
creştea, moartea îmi stătea zi şi noapte la căpătâi, mă 
sculam în fiecare dimineaţă cu ea în gând, iar laudele ce mi 
se aduceau îmi păreau din ce în ce mai greu de îndurat. 
Socoteam că minciuna sporea o dată cu ele, întrecând orice 
măsură şi că niciodată nu-mi va mai sta în putinţă să-mi fac 
rânduială în viaţă. 

Într-o bună zi, n-am mai putut răbda. Prima mea reacţie a 
fost exagerată. De vreme ce eram un mincinos, o să-mi dau 
în vileag duplicitatea, aruncând-o în obrazul tuturor acelor 
imbecili înainte chiar ca ei s-o fi descoperit. Provocat să dau 
pe faţă adevărul, voi răspunde sfidând. Pentru a 
preîntâmpina râsul am hotărât să mă azvârl pradă 


batjocurii generale. De fapt, încercam şi de data asta să 
scap de judecată. Voiam să-l câştig de partea mea pe cei 
care râd sau măcar să trec de părtea lor. Mă gândeam, de 
pildă, să îmbrâncesc orbii pe stradă, gând ce trezea în mine 
o bucurie surdă şi neaşteptată, arătându-mi cât de mult îi 
urâse întotdeauna ceva din sufletul meu; plănuiam să înţep 
pneurile de la cărucioarele infirmilor, să urlu: 
„Nespălaţilor”, sub schelele pe care lucrau muncitori, să 
pălmuiesc copiii de ţâţă în metrou. Visam la toate acestea, 
dar n-am făcut nimic sau, dacă am făcut ceva asemănător, 
nu-mi mai aduc aminte. Turbam de mânie numai la auzul 
cuvântului „adevăr”. Eram totuşi silit să-l rostesc mereu în 
pledoariile mele. Dar mă răzbunam blestemând în mod 
public spiritul umanitar; anunţam publicarea unui manifest 
în care cei asupriţi urmau a fi demascaţi ca asupritori ai 
oamenilor de treabă. Într-o zi, pe când mâncam langustă pe 
terasa unui restaurant, un cerşetor nu-mi dădea pace. L-am 
chemat pe patron să-l alunge şi am aprobat în chipul cel 
mai zgomotos discursul acelui împărţitor de dreptate. „N-ai 
ce căuta aici, îi spunea el. Pune-te şi dumneata în locul 
acestor domni şi doamne!”. Îmi arătam, de asemenea, în 
faţa cui voia să mă asculte, regretul că nu mai era cu 
putinţă să te porţi ca un anume proprietar rus, al cărui 
caracter îmi stârnise admiraţia: punea să-l biciuiască atât 
pe ţăranii care-l salutau cât şi pe cei ce nu-l salutau, 
pedepsind astfel o îndrăzneală pe care o găsea la fel de 
neruşinată în amândouă cazurile. 

Îmi amintesc de alte isprăvi şi mai grave. Am început să 
scriu o Odă la poliţie şi o Apoteoză a ghilotinei. Mai cu 
seamă frecventam cafenelele specializate, unde se adunau 
umaniştii noştri de profesie. Eram, se înţelege, bine primit, 
dat fiind bunele mele antecedente. Şi dintr-o dată, cu 
înfăţişarea cea mai nevinovată, dădeam drumul unui cuvânt 
de ocară: „Mulţumesc lui Dumnezeu”, spuneam, sau şi mai 
simplu: „Dumnezeule!”. Ştiţi prea bine că ateii noştri de 
cafenea nu prea se împacă cu cele sfinte. După ce rosteam 


acea enormitate, urma un moment de stupoare când toţi se 
uitau unii la alţii, uimiţi. Apoi izbucnea scandalul: unii 
fugeau afară din cafenea, alţii cotcodăceau indignaţi, 
ascultându-se numai pe ei şi toţi se zvârcoleau ca dracul în 
cristelniţă. 

Găsiţi, probabil, că mă purtam copilăreşte. Totuşi, glumele 
acestea aveau, poate, o pricină mai serioasă. Voiam să stric 
jocul şi, mai cu seamă, să spulber reputaţia măgulitoare de 
care mă bucuram şi al cărei gând mă făcea să turbez. „Un 
om ca dumneavoastră”, mi se spunea cu amabilitate, iar eu 
simţeam cum pălesc de furie. Mă săturasem de stimă lor, de 
vreme ce nu era generală şi cum ar fi putut fi generală, de 
vreme ce eu n-o puteam împărtăşi? De aceea, cel mai bun 
lucru era să acopăr totul, judecată şi stimă, cu vălul 
ridicolului. Trebuia cu orice preţ să dau frâu liber spiritului 
care mă înăbuşea. Voiam să spintec frumosul manechin pe 
care-l plimbam peste tot şi să le arăt tuturor ce avea 
înăuntru. Îmi amintesc, de pildă, de o conferinţă pe care 
trebuia s-o ţin în faţa unor tineri avocaţi stagiari. Enervat 
de elogiile excesive ale decanului nostru care mă 
prezentase auditoriului, nu m-am mai putut stăpâni. La 
început am vorbit cu înflăcărarea şi emoția la care toată 
lumea se aştepta şi pe care le livram la comandă, cu cea 
mai mare uşurinţă. Dar deodată m-am pomenit 
recomandând amalgamul ca metodă de apărare. Nu acel 
amalgam, le spuneam, perfecţionat de inchiziţiile moderne, 
care judecă în acelaşi timp un hoţ şi un om cinstit, pentru a- 
| împovăra pe cel de-al doilea cu crimele celui dintâi: 
trebuia, dimpotrivă, să-l aperi pe hoţ, punând în lumină 
crimele omului cinstit, adică ale avocatului. Asupra acestui 
punct m-am explicat cât se poate de limpede: „Să 
presupunem că am acceptat să apăr un biet cetăţean care a 
ucis din gelozie. Socotiţi şi dumneavoastră, domnilor juraţi, 
le-aş spune, cât de măruntă e vina unui om ce se mânie 
când îşi vede bunătatea firească pusă la grea încercare de 
vicleşugul sexului femeiesc. Şi nu-l oare lucru mult mai grav 


că eu însumi mă aflu de părtea cealaltă a barei, pe această 
bancă, fără să fi fost vreodată bun şi fără să fi suferit 
vreodată din pricina înşelăciunii? Sunt liber, nu mă puteţi 
osândi şi totuşi cine sunt eu? Un cetăţean-soare, dacă e să 
judecăm după orgoliul care mă însufleţeşte, un ţap 
desfrânat, mânios că un faraon, trândav ca un rege. N-am 
omorât pe nimeni? Încă nu, e adevărat. Dar n-am lăsat oare 
să moară făpturi vrednice de toată iubirea? Poate că da. Şi 
poate că sunt gata s-o iau iar de la început. În timp ce omul 
acesta — priviţi-l şi vă veţi convinge — nu va mai săvârşi 
niciodată nimic din ce a săvârşit. Şi acum încă se mai miră 
de ce-a fost în stare să facă.” Discursul meu i-a tulburat 
într-o oarecare măsură pe tinerii mei confraţi. După o clipă 
de tăcere, s-au hotărât să izbucnească în râs. Şi-au 
recăpătat cu totul liniştea când am ajuns la concluzii, în 
care invocam, într-un chip cât se poate de elocvent, 
persoana umană şi presupusele sale drepturi. În acea zi, 
până la urmă a învins totuşi obişnuinţa. 

Am repetat aceste plăcute extravaganţe, dar n-am izbutit 
decât să dezorientez puţin opinia publică. Nu să o 
dezarmez şi nici, mai cu seamă, să mă dezarmez. Uimirea 
pe care o întâlneam, în general, la cei ce mă ascultau, 
stinghereala lor oarecum reticentă, foarte apropiată de cea 
pe care mi-o arătaţi dumneavoastră acum — nu, e inutil să 
protestaţi — nu mi-au adus liniştea. Căci, vedeţi 
dumneavoastră, nu-l de ajuns să te învinuieşti pentru a-ţi 
şterge vina; dacă ar fi aşa, aş fi acum neprihănit ca un 
mieluşel. Trebuie să ştii să te învinuieşti după o anume 
metodă, pe care am izbutit s-o pun la punct abia mult mai 
târziu şi pe care n-am putut-o deşcoperi înainte de a mă fi 
aflat în cea mai deplină părăsire. Până atunci, râsul a plutit 
mai departe în preajma mea şi toate strădaniile mele 
nesăbuite n-au izbutit să stârpească din el o anume 
mlădiere binevoitoare, aproape drăgăstoasă, care-mi făcea 
Tău. 


Dar mi se pare că marea a început să se umfle. În curând 
va pleca şi vaporul nostru, căci se apropie seara. Priviţi cum 
se adună porumbeii, acolo, sus. Se îngrămădesc unii într- 
alţii, se mişcă abia simţit, iar lumina scade. Vreţi să tăcem 
puţin, ca să ne putem bucura în tihnă de ceasul acesta 
sinistru? Vă interesez? Sunteţi prea amabil. De altminteri, 
acum chiar sunt în primejdie de a vă interesa cu adevărat. 
Înainte de a mă explica în legătură cu judecătorii-penitenţi, 
trebuie să vă vorbesc despre desfrâu şi despre carceră. 

Vă înşelaţi, vaporul merge repede. Dar Zuider Zee e o 
mare moartă sau aproape. Din pricina malurilor joase, 
pierdute în ceaţă, nu ştii unde începe şi unde sfârşeşte. 
Neavând nici un reper, nu putem aprecia viteza. Înaintăm, 
dar nimic nu se schimbă. Parcă n-am pluti, ci am visa. 

În arhipelagul grecesc aveam impresia contrarie. Noi 
insule răsăreau întruna pe cerul orizontului. Spinarea lor 
despădurită delimita cerul, malurile stâncoase contrastau 
limpede cu marea. Nici o confuzie nu era cu putinţă; totul 
devenea reper în lumina necruțătoare. Şi, de la o insulă la 
alta, pe micul nostru vapor care înainta leneş, aveam 
impresia că săltăm zi şi noapte, fără o clipă de răgaz, pe 
creasta valurilor mărunte şi răcoroase, printre stropi de 
spumă şi râsete. De atunci, toată Grecia pluteşte la 
nesfârşit, undeva în mine, la marginea amintirii... Dar văd 
că am luat-o razna şi devin liric! Vă rog să mă opriţi, dragă 
prietene! 

Dar, fiindcă veni vorba, cunoaşteţi Grecia? Nu? Cu atât 
mai bine! Ce-am face noi acolo, vă întreb? În acele locuri n- 
au ce căuta decât sufletele curate. Ştiţi că acolo prietenii se 
plimbă pe stradă doi câte doi, mână-n mână? Da, femeile 
rămân acasă, iar pe străzi poţi vedea plimbându-se în sus şi- 
n jos cu gravitate, ţinându-şi prietenul de mână, bărbaţi în 
puterea vârstei, respectabili şi purtând mustăţi. În Orient 
de asemenea, câteodată? E adevărat. Dar spuneţi-mi, aţi 
îndrăzni să mă ţineţi de mână pe străzile Parisului? 
Glumesc! Noi avem ţinută, e lucru ştiut, murdăria ne ţine 


ţepeni, înainte de a ne duce în insulele greceşti ar trebui să 
ne spălăm din cap până-n picioare. Acolo aerul e cast, 
marea şi plăcerea curate. lar noi... 

Să ne aşezăm pe aceste şezlonguri. Ce pâclă! Rămasesem, 
cred, la carceră. Da, o să vă spun îndată despre ce-l vorba. 
După ce m-am zbătut în fel şi chip, după ce-am scos tot ce 
se putea scoate din atitudinea mea impertinentă, descurajat 
de atâtea eforturi inutile, am hotărât să renunţ cu totul la 
societatea bărbaţilor. Nu, nu, n-am căutat o insulă pustie, 
aşa ceva nu mai există. M-am refugiat în preajma femeilor. 
Ştiţi, ele nu condamnă cu adevărat nici una din slăbiciunile 
noastre; mai curând încearcă să ne umilească sau să ne 
dezarmeze. De aceea, femeia nu-l răsplata războinicului, ci 
a criminalului. E limanul, adăpostul lui şi de cele mai multe 
ori e arestat în patul ei. Nu-l oare tot ce ne-a mai rămas din 
paradisul terestru? Descumpănit, am alergat la adăpostul 
meu firesc. Dar acum renunţasem la frazele frumoase. Mai 
jucăm puţin, din obişnuinţă; totuşi, nu mai dădeam dovadă 
de aceeaşi imaginaţie. Mi-e greu s-o mărturisesc, de teamă 
să nu spun cine ştie ce cuvinte grosolane: mi se pare că în 
acea vreme am simţit nevoia unei iubiri. Obscen, nu-l aşa? 
Eram, în orice caz, năpădit de o suferinţa mocnită, de un fel 
de senzatie de privaţiune, care m-a făcut mai disponibil şi 
mi-a îngăduit, atât din nevoie, cât şi din curiozitate, să mă 
leg mai mult de câteva femei. Fiindcă simţeam nevoia să 
iubesc şi să fiu iubit, m-am crezut îndrăgostit de-a binelea. 
Cu alte cuvinte, am făcut pe prostul. 

Mă surprindeam punând adesea o întrebare pe care până 
atunci, ca orice bărbat cu experienţă, o evitasem 
întotdeauna. Mă auzeam spunând: „Mă iubeşti?” Ştiţi că în 
asemenea situaţie obiceiul cere să răspunzi: „Dar tu?” Dacă 
răspundeam da, mă legam mai mult decât îmi îngăduiau 
adevăratele mele sentimente. Dacă îndrăzneam să spun nu, 
riscam să nu mai fiu iubit, ceea ce m-ar fi făcut să sufăr. Cu 
cât era mai în primejdie sentimentul în care nădăjduiam să- 
mi găsesc liniştea, cu atât îl ceream mai imperios de la 


partenera mea. Eram, aşadar, silit să fac făgăduieli din ce în 
ce mai explicite şi să pretind inimii mele un sentiment tot 
mai adânc. Am făcut astfel o falsă pasiune pentru o 
femeiuşcă nostimă, care citise cu atâta sârguinţă revistele 
pentru femei, încât se pricepea să vorbească despre 
dragoste cu siguranţa şi convingerea unui intelectual 
vestind societatea fără clase. Această convingere, ştiţi prea 
bine, e molipsitoare. Am început şi eu să vorbesc despre 
dragoste şi am sfârşit prin a mă convinge singur că sunt 
îndrăgostit. Cel puţin până în clipa în care mi-a devenit 
amantă şi când am înţeles că revistele care o învăţaseră să 
vorbească despre dragoste n-o învăţaseră şi cum s-o facă. 
După ce iubisem un papagal, am fost silit să mă culc cu un 
şarpe. Am căutat, aşadar, aiurea dragostea făgăduită în 
cărţi, dar pe care n-o întâlnisem niciodată în viaţă. 

Îmi lipsea însă entuziasmul. De mai bine de treizeci de ani 
mă iubeam numai pe mine. Cum aş fi putut nădăjdui să 
pierd o atare deprindere? Adevărul e că n-am pierdut-o 
câtuşi de puţin şi că am rămas doar un veleitar al pasiunii. 
Am făcut făgăduieli în dreapta şi în stânga. Am contractat 
iubiri simultane, aşa cum, odinioară, avusesem legături 
multiple. Am nefericit mai multe făpturi chiar decât pe 
timpul splendidei mele indiferenţe. V-am spus că papagalul 
meu, în culmea disperării, a vrut să facă grevă foamei? Din 
fericire am sosit la timp şi m-am resemnat să-l ţin mâna 
până în ziua în care l-a întâlnit pe inginerul cu tâmple 
cărunte — abia întors dintr-o călătorie în Bali — pe care i-l 
descrisese revista ei preferată. În orice caz, departe de a fi, 
cum se spune, târât şi iertat în veşnicia pasiunii, n-am făcut 
decât să sporesc numărul greşelilor şi rătăcirilor mai vechi; 
din care pricină am căpătat o asemenea silă de iubire încât, 
ani în şir, n-am putut auzi fără să scrâşnesc din dinţi Viaţa în 
roz sau Moartea din dragoste a Isoldei. Am încercat atunci 
să renunţ, dintr-un anume punct de vedere, la femei şi să 
duc o viaţă castă. La urma urmei, prietenia lor trebuia să-mi 
ajungă. Dar asta însemna să renunţ la joc. În afara dorinţei, 


femeile mă plictiseau peste măsură şi, în chip vizibil şi eu le 
plictiseam. Renunţasem la joc, la teatru, trăiam acum după 
adevăr. Dar adevărul, dragă prietene, e plictisitor la culme. 
Nemaiaşteptând nimic nici de la dragoste, nici de la 
căştiţâţe, m-am gândit că-mi mai rămânea desfrâul, care 
înlocuieşte de minune dragostea, face râsetele să 
amuţească, tăcerea să coboare, dăruind nemurirea. Pentru 
cel ajuns la un anume grad de beţie lucidă şi care, culcat 
noaptea târziu între două femei de stradă, se simte golit de 
orice dorinţă, speranţa nu mai e o tortură; spiritul său 
domneşte peste toate timpurile, iar durerea de a trăi nu 
mai există pentru el. Într-un sens, trăisem întotdeauna în 
desfrâu, de vreme ce dorisem întotdeauna să fiu nemuritor. 
Şi nu-l oare acesta străfundul firii mele precum şi urmarea 
acelei nemărginite iubiri de mine însumi despre care v-am 
vorbit? Da, râvneam cu toată fiinţa să fiu nemuritor. Mă 
iubeam prea mult pentru a nu dori ca preţiosul obiect al 
dragostei mele să nu dispară niciodată. Şi cum în stare de 
trezie, dacă ai ajuns să te cunoşti cât de cât, ţi-e peste 
putinţă să vezi de ce i-ar fi fost dăruită nemurirea unei 
maimuțe desfrânate, nu-mi mai rămânea decât să-mi procur 
succedanee de nemurire. Fiindcă doream viaţa veşnică, mă 
culcam cu târfe şi beam nopţi întregi. Dimineaţa, 
bineînţeles, simţeam în gură gustul amar al condiţiei mele 
de făptură muritoare. Dar ore în şir plutisem, preaferice, la 
mari înălţimi. Voi îndrăzni oare să vă mărturisesc? Îmi 
amintesc încă şi acum cu duioşie de nopţile când mă 
duceam într-un local sordid ca să mă întâlnesc cu o 
dansatoare care mă onora cu favorurile ei şi pentru a cărei 
bună reputaţie m-am bătut chiar, într-o seară, cu un tinerel 
lăudăros. Mă lăfăiam noapte de noapte în spatele tejghelei, 
în lumina roşie şi în praful acelui lăcaş de desfătare, minţind 
de îngheţau apele şi bând întruna fără oprire. În zori mă 
prăvăleam în patul, veşnic desfăcut, al prinţesei mele, care 
se lăsa mecanic în voia plăcerii, adormind o clipă mai târziu. 


Apoi venea ziua, luminând blând tot acel dezastru, iar eu 
mă ridicam, drept şi nemişcat în dimineaţa strălucitoare. 

Alcoolul şi femeile mi-au adus, la drept vorbind, singura 
uşurare de care eram vrednic. Vă încredinţez acest secret, 
dragă prietene; folosiţi-l fără teamă! Veţi vedea că 
adevăratul desfrâu este izbăvitor, pentru că nu creează, nici 
un fel de îndatorire. În desfrâu nu te posezi decât pe tine 
însuţi; iată de ce rămâne îndeletnicirea preferată a celor ce 
se iubesc pe ei înşişi mai presus de orice. E o junglă fără 
viitor şi fără trecut, fără făgăduinţă, mai cu seamă şi fără 
pedeapsă imediată. Locurile unde sălăşluieşte sunt 
depărtate de lume. Intrând, laşi în urmă atât teamă cât şi 
speranţa. Vorbele, aici, sunt de prisos; ceea ce cauţi se 
poate căpăta şi fără cuvinte şi adesea, da, chiar fără bani. 
Ah! Lăsaţi-mă, vă rog, să aduc omagiul meu femeilor 
necunoscute şi uitate care m-au ajutat atunci. Îmi mai 
amintesc şi astăzi de ele cu un anume respect. 

M-am folosit din plin de acest mod dea mă elibera. Am 
putut chiar fi văzut într-un hotel, păcătuind, după cum se 
spune, în acelaşi timp cu o prostituată bătrână şi cu o 
fetişcană din cea mai bună societate. Cu cea dintâi făceam 
pe cavalerul îndrăgostit, iar pe a doua mă străduiam să o 
învăţ anumite realităţi. Din nefericire, prostituata avea o 
fire foarte burgheză: nu după multă vreme a consimţit să-şi 
scrie memoriile pentru un ziar religios foarte deschis Ia 
ideile moderne. Fetişcana, la rându-l, s-a măritat, spre a-şi 
satisface instinctele dezlănţuite şi spre a nu lăsa fără 
întrebuințare nişte talente cu totul remarcabile. Sunt, de 
asemenea, foarte mândru că am fost primit în acea vreme 
ca un egal într-o asociaţie masculină prea des calomniată. 
Dar asupra acestui lucru nu voi insista: ştiţi bine că până şi 
oamenii foarte inteligenţi se fălesc atunci când pot goli o 
sticlă mai mult decât vecinul. Aş fi putut, aşadar, să-mi aflu 
pacea şi izbăvirea în acel prea fericit dezmăţ. Dar şi de data 
asta am întâlnit o piedică în mine. A început să mă doară 
ficatul şi m-a răzbit o oboseală îngrozitoare, care nu mi-a 


trecut nici până azi. Ne jucăm de-a nemurirea şi, după 
câteva săptămâni, ne pomenim că abia ne mai putem târi de 
la o zi la alta. 

Singurul folos al acestei experienţe, după ce-am renunţat 
la isprăvile mele nocturne, a fost acela de a-mi fi făcut viaţa 
mai puţin dureroasă. Oboseala care-mi măcina trupul tocise 
în acelaşi timp în mine multe puncte sensibile. Orice exces 
micşorează vitalitatea, deci şi suferinţa. Spre deosebire de 
ceea ce se crede în mod obişnuit, desfrâul n-are în el nimic 
frenetic. E doar un somn nesfârşit. Aţi observat probabil că 
bărbaţii cu adevărat geloşi n-au decât un singur gând: să se 
culce cu femeia care, cred ei, i-a trădat. Bineînţeles, nu vor 
astfel decât să se asigure o dată mai mult că sunt încă 
stăpânii scumpei lor comori. Vor s-o aibă, cum se spune. Dar 
mai e ceva: îndată după asta, sunt mai puţin geloşi. Gelozia 
fizică este un rezultat al închipuirii, dar totodată şi o 
judecată asupra ta însuţi. Pui pe seama rivalului gândurile 
urâte pe care le-ai avut în împrejurări asemănătoare. Din 
fericire, excesul plăcerii slăbeşte imaginaţia ca şi judecata. 
Suferinţa adoarme o dată cu virilitatea şi nu se trezeşte 
decât o dată cu ea. Pentru aceleaşi pricini, adolescenţii îşi 
pierd, o dată cu prima lor femeie, neliniştea metafizică, iar 
anumite căsătorii care nu sunt decât un desfrâu 
birocratizat, devin în acelaşi timp dricurile cenuşii ale 
îndrăznelii şi imaginaţiei. Da, dragă prietene, căsătoria 
burgheză a pus întreaga noastră ţară sub semnul papucilor 
şi halatului şi în curând o va duce la groapă. 

Exagerez? Nu, dar pierd şirul. Voiam doar să vă spun cât 
de bine mi-au prins acele luni de orgie. Trăiam într-un fel 
de ceaţă, în care râsul hohotea tot mai stins, încât până la 
urmă nici nu-l mai auzeam. Indiferenţa mea şi până atunci 
atât de mare, nemaiîntâlnind nici o stavilă, se întindea ca o 
scleroză. Terminasem cu emoţiile! Starea mea de spirit era 
mereu aceeaşi sau, mai bine-zis, nici nu putea fi vorba de o 
stare de spirit. Plămânii tuberculoşi se vindecă uscându-se 
şi astfel fericitul lor stăpân moare înăbuşit cu încetul. Aşa s- 


a întâmplat şi cu mine: o dată cu vindecarea, venea, 
liniştită, moartea. Trăiam încă din meseria mea, dar 
reputaţia îmi fusese mult ştirbită de vorbele mele 
extravagante, iar existenţa mea dezordonată nu-mi mai 
îngăduia să-mi exercit profesia cu regularitate. E interesant 
de notat că oamenii nu mă osândeau atâta pentru excesele 
nocturne, cât pentru cuvintele mele pline de sfidare. Clienţii 
deveneau bănuitori când, uneori, în pledoariile mele, mă 
auzeau rostind cuvântul Dumnezeu. Se temeau, fără 
îndoială, că Cerul nu va şti să le apere interesele la fel de 
bine ca un avocat priceput. De aici până la a trage concluzia 
că invocam divinitatea în măsura în care nu cunoşteam 
legea nu mai era decât un pas. Clienţii mei au făcut şi pasul 
acesta şi au început să mă caute tot mai rar. 

Din când în când, totuşi, mai pledam. Uneori, uitând că nu 
mai cred în ceea ce spun, pledam chiar bine. Eram dus de 
propria mea voce şi o urmăm; nu mai puteam fi la înălţime, 
ca odinioară, dar mă ridicam, totuşi, de la pământ, în zbor 
răzant, în afara meseriei, vedeam puţină lume. Întreţineam 
încă, dar cu mare efort, una sau două legături mai vechi. Mi 
se întâmpla chiar să petrec cu acele femei seri de pură 
prietenie, în care nu simţeam faţă de ele nici cea mai mică 
dorinţă doar că, ştiind dinainte că mă voi plictisi, abia 
ascultam ce mi se spune. Începusem să mă îngraş şi am 
crezut că, în sfârşit, criza se terminase. Nu mă mai aştepta 
decât bătrâneţea. 

Într-o zi însă, pe când mă aflam pe un transatlantic, pe 
puntea superioară, fireşte, călătorind cu o prietenă ce nu 
ştia că-mi sărbătoresc astfel vindecarea, am zărit deodată 
un punct negru în largul oceanului de culoarea fierului. Mi- 
am întors repede privirea şi inima a început să-mi bată cu 
putere. Când, cu mare greutate, am izbutit să mă uit iar 
într-acolo, punctul acela negru dispăruse. Tocmai voiam să 
strig, să chem prosteşte într-ajutor, când l-am văzut din 
nou. Era unul din acele resturi pe care le lasă vapoarele în 
urma lor. Totuşi, nu putusem îndura să-l privesc, căci mă 


gândisem de îndată la un înecat. Am înţeles atunci, fără 
revoltă, aşa cum te împaci cu o idee despre care ştii de mult 
că-l adevărată, că acel strigăt care, cu atâţia ani în urmă, 
răsunase în spatele meu deasupra Senei, călătorise prin 
lume în tot acest răstimp, purtat de fluviu către apele 
Mânecii, peste întinderea nemărginită a oceanului şi că mă 
aşteptase aici, până în ziua când l-am întâlnit. Şi am mai 
înţeles că mă va aştepta mereu pe mări şi pe fluvii, 
pretutindeni unde se află apa amară cu care fusesem 
botezat. Spuneţi-mi, oare nu suntem şi aici tot pe apă? Pe 
apa întinsă, monotonă, nesfârşită, ale cărei margini se 
confundă cu cele ale pământului. Cum să cred că vom 
ajunge vreodată la Amsterdam? Nu vom mai ieşi niciodată 
din acest uriaş agheasmatar. Ascultaţi! Nu auziţi strigătul 
pescăruşilor nevăzuţi? Strigă spre noi, dar către ce ne 
cheamă? 

Sunt aceiaşi care strigau, trimiţându-şi chemarea peste 
Atlantic, în ziua în care am înţeles pentru totdeauna că nu 
sunt vindecat, că eram încolţit din toate părţile şi că trebuia 
să mă împac cu acest gând. Se sfârşise cu viaţa orgolioasă, 
dar o dată cu ea se sfârşise şi cu mine şi cu răzvrătirea. 
Trebuia să mă supun şi să-mi recunosc vina. Trebuia să 
trăiesc în carceră. E adevărat, nu cunoaşteţi acea temniţă 
aflată sub pământ, numită în evul mediu carceră. De obicei, 
erai uitat aici pe viaţă. lemniţa aceasta se deosebea de 
celelalte prin dimensiunile sale iscusit chibzuite. Nu era 
destul de înaltă ca să poţi sta în picioare, dar nici îndeajuns 
de lată ca să te culci Te îngrămădeai în ea cum puteai, 
trăind de-a curmezişul; somnul aici era o cădere, veghea o 
ghemuire. Dragul meu, invenţia această simplă era — şi 
când vorbesc aşa ştiu bine ce spun — cu adevărat genială. 
În fiecare zi, cu trupul strâns ca într-un cleşte, clipă de 
clipă, osânditul afla că e vinovat şi că a fi nevinovat 
înseamnă să te poţi întinde cu voioşie din toate mădularele. 
Puteţi să vă închipuiţi în temniţa aceea un om obişnuit să 
trăiască pe înălţimi şi pe puntea superioară a văpoarelor? 


Ce? Poţi fi închis în temniţă şi să fii nevinovat? Improbabil, 
cu totul improbabil! Dacă ar fi aşa, raţionamentul meu n-ar 
mai face două parale! Refuz să examinez, fie şi măcar 
pentru o clipă, ipoteza că nevinovăția s-ar vedea silită să 
trăiască gheboşată. De altminteri, nu putem afirma 
nevinovaţia nimănui, dar putem afirma cu siguranţă 
vinovăția tuturor. Fiecare om este o mărturie a crimelor 
tuturor celorlalţi, iată credinţa şi speranţa mea. 

Credeţi-mă, religiile se înşeală atunci când îi mustră pe 
oameni, zvârlind, printre tunete şi fulgere, porunci. Nu-l 
nevoie de Dumnezeu nici pentru a crea vinovăția, nici 
pentru a pedepsi. Semenii noştri, ajutaţi de noi înşine, ne 
sunt de-ajuns. Vorbeaţi de Judecată de Apoi. Îngăduiţi-mi să 
râd cu respect. O aştept fără teamă. Căci am cunoscut 
lucrul cel mai rău: judecata oamenilor. Pentru ei nu există 
circumstanţe aţenuanţe şi chiar în bună intenţie văd o 
crimă. Aţi auzit măcar de carceră în care se scuipă, 
imaginată de curând de un popor ce voia să arate că e cel 
mai de seamă de pe pământ? E vorba de o cutie zidită, în 
care prizonierul stă În picioare, dar nu poate să se mişte. 
Poarta solidă care-l zăvorăşte în scoica lui de ciment se 
opreşte la înălţimea bărbiei. Nu i se vede decât faţa, pe 
care fiecare paznic care trece scuipă din belşug. 
Prizonierul, cu trupul pe de-a-ntregul încătuşat, nu poate să 
se şteargă, deşi îi este îngăduit, e drept, să închidă ochii. Şi 
asta, dragul meu, au inventat-o oamenii. Pentru ca să dea la 
iveală această capodoperă n-au avut nevoie de Dumnezeu. 

Atunci? Atunci singura utilitate a lui Dumnezeu ar fi aceea 
de a chezăşui nevinovăția, iar religia eu aş vedea-o mai 
curând ca o mare spălătorie, ceea ce a şi fost, de altfel, dar 
pentru puţină vreme, trei ani mai exact, dar atunci nu se 
numea religie. De atunci săpunul lipseşte, avem nasul 
murdar şi ni-l ştergem unul altuia. Toţi chiulangii, toţi 
pedepsiţii, ne scuipăm unii pe alţii şi apoi zdup, la carceră 
cu noi! Totul e cine scuipă primul. Îţi voi spune un mare 


secret, dragul meu. Nu aştept Judecata de Apoi: ea are loc 
în fiecare zi. 

Nu, nu-l nimic, tremur puţin din pricina umezelii ăsteia 
blestemate. De altfel, am ajuns. Stau aici. Luaţi-o înainte. 
Dar mai rămâneţi, vă rog şi intraţi cu mine. N-am terminat, 
trebuie să continui. Să continui, iată lucrul cel mai greu. 
Ştiţi, de pildă, de ce l-au răstignit pe cel la care vă gândiţi, 
poate, în clipa asta? Bun, aveau nenumărate motive s-o 
facă. Întotdeauna există motive să ucizi un om. Dimpotrivă, 
e cu neputinţă să aduci dovada că e îndreptăţit să trăiască. 
lată de ce crima îşi găseşte întotdeauna avocaţi, iar 
nevinovăția doar uneori. Dar acea înspăimântătoare agonie, 
în afară de pricinile ce ne-au fost atât de explicate timp de 
două mii de ani, mai avea una, cu deosebire însemnată, dar 
care nu ştiu de ce, e tăinuită cu mare grijă. Adevărata 
pricină este că El ştia că nu-l cu totul nevinovat. Nu purta 
povara greşelii de care era învinuit, dar făptuise altele, 
chiar dacă nu ştia care sunt acelea. Sau poate ştia? Căci de 
la El porniseră toate. E cu neputinţă să nu fi auzit vorbindu- 
se despre uciderea pruncilor. Din pricina Lui muriseră 
pruncii din ludeea, ucişi în timp ce părinţii săi îl duceau la 
adăpost. Nu voise asta, bineînţeles. Soldaţii sângeroşi, 
pruncii sfârtecaţi îl umpleau de groază şi de silă. Dar, aşa 
cum era, sunt sigur că nu putea să-l uite. Şi acea tristeţe ce 
se străvede în toate faptele Sale nu-l oare melancolia fără 
leac a celui care auzea în ceasurile nopţii vocea Raşelei 
plângându-şi pruncii şi nevrând a primi mângâiere? 
Gemetele ei se înălţau în noapte. Raşela îşi chemă pruncii 
ucişi din pricina Lui, iar El trăia! 

Ştiind ce ştia, cunoscând totul despre om — ah! Cine-ar fi 
crezut că adevărata crimă nu e să omori, ci să nu mori tu 
însuţi — faţă-n faţă zi şi noapte cu nevinovata lui crimă, îi 
era din ce în ce mai greu să rămână ceea ce era şi să 
continue. Era mai bine să termine cu toate, să nu se apere, 
să moară, spre a nu mai fi singurul în viaţă şi spre a merge 
acolo unde nădăjduia că va fi ajutat. Dar n-a fost ajutat şi 


atunci s-a tânguit. Au avut însă grijă să-l cenzureze. Da, 
cred că Evanghelistul al treilea e cel ce pentru întâia oară a 
trecut sub tăcere plângerea Lui. „Pentru ce m-ai părăsit?” e 
un strigăt de răzvrătire, nu credeţi? De aceea a şi fost 
suprimat. Să nu uităm că, dacă Luca nu le-ar fi înlăturat, 
cuvintele acelea ar fi trecut aproape neobservate sau, în 
orice caz, n-ar fi căpătat importanţa ce li s-a acordat mai 
târziu. Astfel, cenzorul strigă în gura mare ceea ce vrea să 
tăinuiască. Căci şi orânduirea lumii e ambiguă. 

Nu se poate însă tăgădui că acela pe care l-au cenzurat n- 
a mai putut continua şi, dragul meu, când spun asta, ştiu 
despre ce vorbesc. A fost o vreme când mă întrebam în 
fiecare clipă cum voi izbuti să ajung clipa următoare. Da, în 
lumea asta poţi să faci războiul, să maimuţăreşti dragostea, 
să-ţi chinuieşti semenul, să faci paradă prin ziare de 
propria-ţi persoană sau numai să-ţi vorbeşti de rău vecinul 
în timp ce împleteşti la ciorap; dar, în anumite cazuri, faptul 
de a continua, simplul fapt de a continua e un lucru ce 
întrece puterile unui om. lar El nu avea puteri 
supraomeneşti, de asta puteţi fi sigur. Şi-a strigat suferinţa, 
agonizând şi de aceea îl iubesc, pe El, pe prietenul meu, 
care a murit fără a şti. 

Din nefericire ne-a lăsat singuri, ca să continuăm, oricum 
şi oriunde, chiar ghemuiţi într-o carceră, ştiind ce ştia şi El, 
dar nefiind în stare să facem ce-a făcut şi să murim aşa cum 
a murit El. Au încercat, fireşte, să se slujească de moartea 
Lui. Ce idee genială să ni se spună: „Nu sunteţi albi ca 
neaua, bun, ăsta-l lucru ştiut. Dar n-o să ne pierdem vremea 
cu fiecare dintre voi. Vom rezolva chestiunea dintr-o dată, 
pe cruce!” Dar prea mulţi oameni se caţără acum pe cruce, 
numai ca să fie văzuţi de cât mai de departe, chiar dacă 
pentru asta trebuie să-L. calce în picioare pe Cel Răstignit 
de atâta vreme. Prea mulţi oameni au hotărât să aleagă 
milă în locul generozităţii. Vai, nedreptatea, nedreptatea ce 
I s-a făcut îmi sfâşie inima! 


Văd că iar pune stăpânire pe mine vechiul nărav: nu mai 
am mult şi o să încep să pledez. lertaţi-mă şi înţelegeţi că 
am motivele mele. De pildă, numai la câteva străzi de aici, 
se află muzeul „Domnului lisus de sub acoperiş”. Pe vremea 
aceea, foloseau drept catacombe podurile. Asta pentru că 
pivnițele de pe aici sunt pline cu apă. Dar astazi, puteţi fi 
liniştit, dumnezeul lor nu se mai afla nici în pod şi nici în 
pivniţă. L-au cocoţat pe un jilţ judecătoresc, în adâncul 
inimii lor şi lovesc şi judecă mai cu seamă, judecă întruna, în 
numele Lui. El îi vorbea Păcătoasei cu blândeţe: „Nici eu nu 
te osândesc!”; iar ei osândesc fără cruţare şi fără alegere... 
În numele Domnului, iată-ţi pedeapsa! În numele 
Domnului? Dar prietenul meu nu asta voia. Voia să fie iubit, 
doar atât. Mai sunt, bineînţeles, oameni care îl iubesc, chiar 
printre creştini. Dar îi numeri pe degete. Ştiuse dinainte că 
aşa va fi, căci avea simţul umorului. Petru, ştiţi doar, Petru 
cel fricos, se va lepăda de el: „Nu-l cunosc pe omul acesta... 
Nu ştiu ce vrei să spui...” etc. Sunt vorbe care întrec orice 
măsură, iar el face un joc de cuvinte: „Pe piatra aceasta voi 
clădi Biserica mea”. Nimeni n-ar fi putut merge cu ironia 
atât de departe, nu găsiţi? Şi totuşi şi de data asta tot ei 
triumfă! „Vedeţi, a spus-o dinainte! Da, a spus-o, într- 
adevăr, căci ştia bine cum stau lucrurile. Şi apoi a plecat 
pentru totdeauna, lăsându-l să judece şi să condamne, cu 
iertarea pe buze şi cu osânda în inimă. 

Căci nu se poate spune că milă a pierit, nu, nici 
pomeneală, de dimineaţă până seara nu vorbim decât de 
ea. Numai că nimeni nu mai este declarat nevinovat. Pe 
leşul nevinovăţiei viermuiesc judecătorii, judecători de toate 
soiurile, cei ai lui Hristos şi cei ai lui Antihrist, laolaltă 
înfrăţiţi în carceră. Căci nu trebuie să-l împovărăm numai 
pe creştini. Şi ceilalţi sunt vârâţi până-n gât în toată treaba 
asta. Ştiţi ce s-a întâmplat cu una din casele care l-a 
adăpostit în acest oraş pe Descartes? A devenit azil de 
nebuni. Da, trăim în mijlocul delirului general şi al 
persecuției. Noi înşine, fireşte, nu putem rămâne deoparte. 


Cred că v-aţi dat seama că nu cruţ pe nimeni şi nimic şi ştiu 
că şi dumneavoastră gândiţi întru totul ca mine. Astfel, de 
vreme ce suntem judecători cu toţii, suntem cu toţii vinovaţi 
unii faţă de ceilalţi; în felul nostru jalnic, suntem Hristos şi 
cu toţii, unul câte unul răstigniţi şi tot fără a şti. Sau, mai 
bine zis, am fi asta, dacă eu, Clamence, n-aş fi găsit 
scăparea, singura soluţie, adevărul... 

Mă opresc aici, iubite prietene, fiţi fără grijă! Ne vom 
despărţi, de altfel, căci iată, am ajuns la uşa mea. Ce vreţi, 
când eşti singur şi pe deasupra şi istovit, ţi se întâmplă uşor 
să te crezi prooroc. La urma urmei, asta şi sunt, în pustiul 
acesta de piatră, de ceţuri şi de ape putrede: prooroc fără 
vlagă pentru searbede vremi, Elie fără Mesia, ars de friguri 
şi îmbuibat cu alcool, cu spatele lipit de o uşă mucedă, cu 
degetul ridicat spre cerul scund, zvârlind blesteme asupra 
oamenilor fără lege care nu pot îndura nici un fel de 
judecată. Căci n-o pot îndura, dragul meu şi cu asta am 
spus totul. Cel care se şupune unei legi nu se teme deo 
judecată care-l aşează la locul ce i se cuvine într-o rânduială 
în care crede. Dar cel mai mare chin pe care l-au suferit 
vreodată oamenii este acela de a fi judecaţi fără nici o lege. 
Şi acesta-l chinul nostru. Uitând de fire, judecătorii îşi dau 
frâu liber, dezlănţuindu-se la întâmplare şi pierzând orice 
măsură. Atunci. 

— Nu-l aşa? 

— Trebuie să încercăm să-l întrecem. Şi astfel se iscă 
învălmăşeala cea mare. Proorocii şi tămăduitorii se 
înmulţesc văzând cu ochii, grăbindu-se care mai de care să 
aducă legea cea bună, organizarea cea fără de cusur, 
înainte ca pământul să se fi pustiit. Dar, din fericire, eu sunt 
începutul sfârşitului, eu vestesc legea: sunt judecătorul- 
penitent. 

Da, da, o să vă spun mâine în ce constă această frumoasă 
meserie. Plecaţi poimâine, trebuie, aşadar, să ne grăbim. 
Nu vreţi să veniţi la mine? Vă rog să sunaţi de trei ori. Vă 
întoarceţi la Paris? Parisul e departe, Parisul e frumos, nu l- 


am uitat. Îmi amintesc de felul cum apune acolo soarele, tot 
cam pe timpul ăsta. Seara se lasă foşnind uscat peste 
acoperisurile albastre de fum, vuietul oraşului se aude 
înăbuşit, fluviul pare că începe să curgă spre deal. 
Rătăceam la acea oră pe străzi. Ştiu, ceilalţi rătăcesc şi 
acum. Rătăcesc, prefăcându-se că se grăbesc către nevasta 
obosită, către casa severă... Ah! Prietene, ştiţi ce înseamnă 
făptura singuratică rătăcind prin marile oraşe...? 

Mă simt cât se poate de stânjenit că trebuie să vă primesc 
culcat. N-am mare lucru, doar puţină febră, pe care mi-o 
îngrijesc cu rachiu de ienupăr. Sunt învăţat cu asemenea 
accese. Cred că sufăr de friguri, pe care le-am căpătat pe 
vremea când eram papă. Nu glumesc decât pe jumătate. 
Ştiu ce gândiţi: că e greu să descurci din spusele mele 
adevărul de minciună. Mărturisesc că aveţi dreptate. Nici 
chiar eu... Unul dintre cunoscuţii mei împărțea oamenii în 
trei categorii: cei care vor să nu aibă nimic de ascuns ca să 
nu fie siliţi să mintă, cei care preferă să mintă că să aibă 
ceva de ascuns şi, în sfârşit, cei cărora le place atât 
minciuna, cât şi misterul. Vă las să alegeţi singur locul ce mi 
se potriveşte cel mai bine. 

Dar ce însemnătate au toate astea? Oare minciuna nu ne 
pune până la urmă pe drumul adevărului? Iar poveştile 
mele, adevărate sau mincinoase, nu ţintesc toate acelaşi 
lucru, n-au toate acelaşi înţeles? Atunci ce însemnătate mai 
are dacă sunt adevărate sau mincinoase, de vreme ce şi 
într-un caz şi într-altul, arată ceea ce-am fost şi ceea ce 
sunt? Uneori vezi mai limpede în cel ce minte decât în cel 
ce spune adevărul. Adevărul, ca şi lumina, orbeşte. 
Minciuna, dimpotrivă, e ca un frumos amurg, care pune în 
valoare fiecare lucru. 

În sfârşit, luaţi-o cum vreţi, dar am fost făcut papă într-un 
lagăr de prizonieri. 

Staţi, vă rog. Văd că vă uitaţi la cameră. E goală, e drept, 
dar e curată. Un Vermeer, fără mobile şi fără cratiţe. Fără 
cărţi, de asemenea, căci e mult de când nu mai citesc nimic. 


Odinioară casa mea era plină de cărţi citite doar pe 
jumătate. E un obicei la fel de scârbos ca şi acela de a gusta 
doar puţin dintr-un pateu de ficat şi de a arunca apoi restul. 
De altminteri, nu-mi mai plac decât confesiunile, iar autorii 
de confesiuni scriu mai cu seamă spre a se ascunde şi a nu 
spune nimic din ceea ce ştiu. Tocmai atunci când pretind că 
trec la mărturisiri e cazul să devii bănuitor, căci e sigur că 
se pregătesc să împopoţoneze adevărul. Credeţi-mă, sunt 
expert în materie. Lată de ce am rupt-o cu toate. N-am mai 
vrut în jurul meu nici cărţi, nici obiecte de prisos, ci numai 
strictul necesar, o cameră curată şi lustruită ca un sicriu. 
De altfel, când te întinzi pe unul din aceste paturi olandeze, 
atât de ţări şi cu cearşafurile atât de imaculate, parcă ai 
muri înfăşurat în giulgiuri şi îmbălsămat cu neprihănire. 
Sunteţi curios să-mi cunoaşteţi aventurile pontificale? 
Numai banalităţi, vă rog să mă credeţi. Voi găsi oare 
puterea să vi le povestesc? Da, mi se pare că a început să- 
mi scadă temperatura. E aşa de mult de atunci! Lucrurile s- 
au petrecut în Africa, unde, datorită domnului Rommel, 
războiul era în toi. Eu nu luam parte la lupte, liniştiţi-vă. Nu 
luasem parte nici la cele din Europa. Fusesem mobilizat, 
bineînţeles, dar nu intrasem niciodată în foc. Într-un sens, 
îmi pare rău. Poate că asta ar fi schimbat multe. Armata 
franceză n-a avut nevoie de mine pe front. Mi-a cerut doar 
să particip la retragere. Apoi am regăsit Parisul şi pe 
germani. Am fost ispitit să intru în Rezistență, despre care 
începea să se vorbească aproximativ în perioada în care am 
descoperit că sunt patriot. Zâmbiţi? N-aveţi dreptate. 
Descoperirea am făcut-o pe coridoarele metroului, la 
Châtelet. Un câine se rătăcise în acel labirint. Mare, cu 
blana ţepoasă, cu o ureche sfâşiată, ţopăia, privind vesel şi 
adulmecând picioarele care treceau. Am pentru câini o 
dragoste veche şi credincioasă. Îi iubesc pentru că ei iartă 
întotdeauna. Am chemat câinele care ezită, vizibil cucerit, 
dând din coadă cu entuziasm, la câţiva paşi în faţa mea. 
Chiar atunci, un tânăr soldat german a trecut pe lângă 


mine, călcând sprinten. Ajuns în dreptul câinelui, l-a 
mângâiat pe cap. Fără să şovăie, animalul s-a luat după el, 
cu acelaşi entuziasm şi amândoi s-au pierdut în depărtare. 
Ciuda şi furia pe care le-am simţit împotriva soldatului 
neamţ mi-au arătat în chip neîndoielnic că reacţia mea era 
patriotică. Dacă acel câine l-ar fi urmat pe un civil francez, 
lucrul m-ar fi lăsat cu totul indiferent. Dar aşa, mi-l 
imaginam pe simpaticul animal în chip de mascotă a unui 
regiment german şi simţeam cum mă cuprinde mânia. 
Testul era cât se poate de convingător. 

M-am dus în zona sudică, să mă lămuresc în legătură cu 
Rezistenţa. Dar, o dată ajuns acolo şi având toate 
informaţiile necesare, am început să ezit. Hotărârea mea mi 
se părea întrucâtva nebunească şi, la urma urmei, de-a 
dreptul romantică. Cred mai cu seamă că acţiunea 
subterană nu se potrivea nici cu temperamentul, nici cu 
gustul meu pentru înălțimile scăldate în lumină. Aveam 
impresia că mi se cere să ţes zile şi nopţi în şir într-o 
pivniţă, aşteptând ca nişte brute să vină să mă scoată din 
bârlogul meu, să destrame ceea ce ţesusem şi apoi să mă 
târască într-o altă pivniţă unde să mă ucidă în bătăi. Îi 
admiram pe acei eroi ai adâncimilor, dar mă simţeam 
incapabil să-l imit. 

Am trecut, deci, în Africa de nord, cu intenţia vagă de a 
ajunge la Londra. Dar am renunţat, situaţia din Africa fiind 
tulbure şi cele două părţi părându-mi a avea dreptate în 
egală măsură. Văd, după expresia dumneavoastră, că 
socotiți că trec mult prea repede peste amănunte care-şi au 
importanţa lor. Şi dacă am presupune că, judecându-vă la 
adevărata dumneavoastră valoare, trec peste ele repede 
tocmai pentru ca să le remarcaţi mai bine? Fapt e că până 
la urmă m-am dus în Tunisia, unde o prietenă săritoare îmi 
găsise de lucru. Prietena aceasta era o făptură foarte 
inteligentă, care făcea film. M-am dus după ea la Tunis şi nu 
i-am cunoscut adevărata meserie decât în zilele care au 
urmat debarcării Aliaților în Algeria. În aceeaşi zi a fost 


arestată de nemți şi eu de asemenea, dar fără voia mea. Nu 
ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Mie unul nu mi-au făcut nici cel 
mai mic rău şi am înţeles, după ce trecusem printr-o spaimă 
cumplită, că era mai cu seamă vorba de o măsură de 
siguranţă. Am fost internat lângă Tripoli, într-un lagăr, unde 
nu eram prea rău trataţi, dar în care sufeream de sete şi de 
cele mai mari lipsuri. Noi, copiii acestei jumătăţi de secol, n- 
avem nevoie de prea multe precizări când vrem să ne 
imaginăm asemenea locuri. Acum o sută cincizeci de ani, 
oamenii se înduioşau privind lacurile şi pădurile. Astăzi 
avem lirismul închisorii. Aşa că mă bizui pe dumneavoastră. 
Adăugaţi doar câteva amănunte: căldura, soarele bătându- 
ne în creştet, muştele, nisipul, setea. 

Cu mine se afla un tânăr francez care credea cu tărie în 
Dumnezeu. Într-adevăr, e ca într-o poveste cu zâne. Un fel 
de Duguesclin, dacă vreţi. Din Franţa trecuse să lupte în 
Spania. Generalul catolic îl închisese, iar tânărul nostru, 
văzând că în lagărele franchiste năutul era, dacă pot 
îndrăzni să spun aşa, binecuvântat de Roma însăşi, căzuse 
pradă celei mai negre mâhniri. Nici cerul Africii, sub care 
ajunsese mai târziu, nici clipele de răgaz din lagăr nu-l 
lecuiseră de acea mâhnire. Dar meditaţiile îndelungi, 
precum şi soarele îl scoseseră oarecum din starea lui 
normală. Într-o zi, în timp ce, sub cortul peste care şiroiau 
valuri de plumb topit, zece oameni, printre care şi eu, 
gâfâiam înconjurați de roiuri de muşte, a început din nou 
să-şi strige diatribele împotriva celui pe care-l numea 
„Romanul”. Era nebărbierit de câteva zile şi se uita la noi cu 
privirea rătăcită. Avea pieptul gol, scăldat în sudoare, iar 
mâinile îi alergau pe claviatura vizibilă a coastelor. Ne 
spunea că e nevoie de un nou papă care să trăiască printre 
cei nefericiţi, în loc să se roage pe un tron şi că trebuie să 
trecem cât mai repede la fapte. Ne privea ţintă cu ochii lui 
rătăciţi, dând din cap şi repetând întruna: Da”. Cât mai 
repede cu putinţă!” Apoi s-a liniştit dintr-o dată şi, cu vocea 
stinsă, ne-a spus că trebuie să-l alegem dintre noi, să găsim 


un om întreg, cu toate cusururile şi virtuțile lui şi să-l jurăm 
ascultare dacă se leagă să păstreze vie, în el şi în ceilalţi, 
comunitatea suferințelor noastre. „Cine dintre noi, a 
întrebat, are mai multe slăbiciuni?” în glumă, am ridicat 
degetul: am fost singurul. „Bun. Jean-Baptiste e omul care 
ne trebuie”. Ba nu, n-a zis chiar aşa, fiindcă atunci mă 
numeam altfel. A spus însă că gestul meu presupunea mari 
virtuţi şi a propus să fiu ales. Ceilalţi s-au declarat de acord, 
în joacă şi totuşi cu o anumită gravitate. Adevărul este că 
Duguesclin ne impresionase pe toţi. Din câte îmi amintesc, 
eu însumi nu râdeam decât cu jumătate de gură. În primul 
rând, găseam că profetul nostru are dreptate şi apoi, ce să 
mai vorbim, soarele, munca istovitoare, lupta pentru apă ne 
cam scoseseră din minţi. Aşa se face că mi-am exercitat 
funcţia de papă timp de câteva săptămâni şi în mod din ce 
în ce mai serios. 

În ce consta această funcţie? Eram un fel de şef de grupă 
sau de secretar de celulă. Toţi ceilalţi, adică chiar şi cei care 
nu credeau, au luat obiceiul să mă asculte. Duguesclin 
suferea, iar eu cârmuiam în numele suferinţei lui. Mi-am dat 
atunci seama că nu-l chiar atât de uşor pe cât se crede să fii 
papă, lucru de care mi-am amintit până şi ieri, după ce v-am 
vorbit cu atâta dispreţ despre fraţii noştri, judecătorii. 
Lucrul cel mai greu, în tabără, era împărţirea apei. Se 
alcătuiseră şi alte grupuri, politice sau religioase şi fiecare 
îşi favoriza oamenii lui. Am fost pus, aşadar, în situaţia de a 
mi-l favoriza pe ai mei, ceea ce însemna o primă concesie. 
Dar nici chiar în sânul propriului meu grup n-am putut 
respecta o egalitate deplină. Li favorizam când pe unii, când 
pe alţii, în funcţie de starea lor fizică sau de munca pe care 
o îndeplineau. Aceste diferențieri pot avea consecinţe 
grave, vă rog să mă credeţi. Dar, hotărât lucru, mă simt 
obosit şi nu mai vreau să mă gândesc la acea perioadă. Să 
spunem, de pildă, că mi-am încheiat cariera în ziua în care 
am băut apa unui prieten muribund. Nu, nu era Duguesclin, 
el murise, cred, prea se lipsea de toate. Dacă ar mai fi trăit, 


de dragul lui aş fi rezistat mai mult, căci îl iubeam, da, îl 
iubeam, cel puţin aşa cred. Dar am băut apa, asta-l sigur, 
am băut-o spunându-mi că aveau mai mare nevoie de mine 
decât de celălalt, care oricum trebuia să moară şi că eram 
dator să-mi port de grijă pentru ei. Astfel răsar imperiile şi 
bisericile, sub soarele morţii. Şi, pentru a mai tempera 
cuvintele mele de ieri, vă voi spune marea idee ce mi-a venit 
vorbindu-vă de toate aceste întâmplări, pe care nici nu mai 
ştiu bine dacă le-am trăit sau le-am visat. Marea mea idee 
este că trebuie să-l iertăm pe papă. Mai întâi, pentru că are 
nevoie de iertare mai mult ca oricare altul. Apoi, pentru că 
numai aşa vom fi mai presus de el... 

Aţi închis bine uşa? Da. Vă rog să controlaţi. lertaţi-mă, am 
complexul zăvorului. Chiar în clipa în care sunt pe cale să 
adorm, mă întreb întotdeauna dacă am tras sau nu zăvorul, 
în fiecare seară trebuie să mă ridic şi să verific uşa. V-am 
mai spus, nu poţi fi sigur de nimic. Să nu vă închipuiţi 
cumva că neliniştea mea în legătură cu zăvorul e o reacţie 
de proprietar înfricoşat Odinioară nu-mi încuiam nici 
apartamentul, nici maşina. Nu păstram banii sub cheie, nu 
ţineam la avere. La drept vorbind, îmi era puţin ruşine că 
sunt bogat. Uneori mi se întâmpla chiar să exclam, în cursul 
tiradelor mele mondene: „Proprietatea, domnilor, e o 
crimă!” Neavând inima îndeajuns de generoasă ca să-mi 
împart bogăţiile cu un sărac care să le merite, le lăsam la 
îndemâna unor hoţi eventuali, nădăjduind să îndrept astfel 
nedreptatea cu ajutorul întâmplării. Astăzi, de altminteri, 
nu mai am nimic. Nu mă grăbesc, aşadar, să-mi pun la 
adăpost avutul, ci pe mine însumi şi propria-mi prezenţă de 
spirit. Ţin, astfel, să mă aşigur că nu va mai intra nimeni pe 
poarta micului univers bine închis din toate părţile, în care 
sunt rege, papă şi judecător. 

Fiindcă veni vorba, vă rog să deschideţi dulapul acela. 
Vedeţi tabloul? Da, uitaţi-vă bine la el. Nu-l recunoaşteţi? E 
cel intitulat Judecătorii cinstiţi. Asta nu vă spune nimic? 
Aveţi, oare, asemenea lacune de cultură? Totuşi, dacă aţi 


ciţiţ ziarele, v-aţi aminti că în 1934 a fost furat la Gând, din 
catedrala Saint-Baven, unul din panourile capodoperei lui 
Van Eyck, Mielul mistic. Panoul acela era cunoscut sub 
numele de Judecătorii cinstiţi. Înfăţişa câţiva judecători 
veniţi călare să se roage Mielului sfânt. A fost înlocuit cu o 
foarte bună copie, căci nimeni n-a mai putut găsi originalul. 
Ei bine, iată-l! Nu, nu eu l-am furat. Un client care vine des 
la „Mexico-City” şi pe care l-aţi văzut acum câteva seri i l-a 
vândut într-o seară de beţie gorilei, pentru o sticlă de 
băutură. Mai întâi, l-am sfătuit pe prietenul nostru să-l 
agaţe la loc potrivit şi, vreme îndelungată, în timp ce erau 
căutaţi în lumea întreagă, cucernicii noştri judecători au 
tronat la „Mexico-City”, peste beţivi şi proxeneţi. Apoi, la 
cererea mea, gorila mi l-a dat în păstrare. La început, nu 
prea voia, dar s-a speriat când i-am arătat cum stau 
lucrurile. De atunci, aceşti prea stimabili magistrați sunt 
singura mea tovărăşie. Aţi văzut ce loc gol au lăsat pe 
perete, deasupra tejghelei. 

De ce n-am restituit panoul? Ah! Ah! Văd că aveţi reacţii 
de poliţist. Ei bine, o să vă răspund aşa cum aş face-o în faţa 
judecătorului de instrucţie, dacă cineva ar băga de seamă 
că tabloul a ajuns în camera mea. În primul rând, pentru că 
nu-l al meu, ci al patronului de la „Mexico-City”, care e cel 
puţin tot atât de vrednic să-l aibă ca şi episcopul de Gând. 
În al doilea rând, pentru că nimeni din cei ce se perindă 
prin faţa Mielului mistic nu ar putea distinge copia de 
original şi, prin urmare, nimeni nu are de suferit din vina 
mea. În al treilea rând, pentru că, în acest fel, sunt 
deasupra tuturor. Oamenilor le sunt înfăţişaţi spre 
admiraţie judecători mincinoşi, iar eu sunt singurul care-l 
cunosc pe cei adevăraţi, în al patrulea rând, pentru că astfel 
îmi rămâne o şansă de-a ajunge la închisoare, idee 
ispititoare dintr-un anume punct de vedere. În al cincilea 
rând, pentru că aceşti judecători merg să întâlnească 
Mielul, pentru că nici Mielul, nici nevinovăția nu mai există 
şi, în consecinţă, iscusitul hoţ care a furat panoul este un 


instrument al unei justiţii necunoscute, căreia nu se cuvine 
să-l stăm împotrivă. În sfârşit, pentru că astfel totul e în 
bună ordine. Dreptatea fiind pentru totdeauna despărțită 
de nevinovăție, una aflându-se pe cruce, alta în dulap, sunt 
în măsură să lucrez în deplină liberţaţe conform 
convingerilor mele. Pot să-mi exercit cu conştiinţa împăcată 
greaua profesiune de judecător-penitent la care m-am oprit 
după atâtea decepţii şi contradicții şi despre care, de vreme 
ce plecaţi, a venit momentul să vă vorbesc. 

Îngăduiţi-mi însă mai întâi să mă ridic puţin ca să respir 
mai bine. Cât sunt de obosit! Încuiaţi-l, vă rog, pe 
judecătorii mei! Mulţumesc. Exercit meseria aceasta de 
judecător-penitent chiar în clipa de faţă. De obicei, birourile 
mele se află la „Mexico-City”. Dar marile vocaţii se 
prelungesc şi dincolo de locul de muncă. Chiar în pat, chiar 
având temperatură, continui să-mi fac meseria. E o meserie 
pe care, de altminteri, nu o exerciţi, ci o trăieşti clipă de 
clipă. Să nu vă închipuiţi că v-am vorbit atâta cinci zile în şir 
numai pentru propria mea plăcere. Nu, destul am vorbit 
altădată fără să spun nimic. Acum, cuvintele mele pornesc 
de la o idee şi anume, evident, de la ideea de a face râsetele 
să înceteze, de a evita judecata, deşi, în aparenţă, nu există 
scăpare. Marea dificultate de a i te sustrage nu constă oare 
tocmai în aceea că suntem primii care ne osândim pe noi 
înşine? Pentru început trebuie deci să extindem 
condamnarea asupra tuturor, fără discriminare, pentru ca 
s-o mai atenuăm puţin. 

Ca punct de plecare, am următorul principiu: nu admit nici 
un fel de scuze, niciodată şi pentru nimeni. Neg bunele 
intenţii, greşeala vrednică de stimă, greşeala necugetată, 
circumstanţele atenuante. Nu binecuvântez, nu iert pe 
nimeni. Fac, pur şi simplu, adunarea şi apoi zic: „Face atât. 
Eşti un pervers, un satâr, un mitoman, 'un pederast, un 
artist” etc. Nici un cuvânt mai mult. În filosofie ca şi în 
politică sunt deci pentru orice teorie care-l refuză omului 
nevinovăția şi pentru orice practică ce-l tratează drept 


vinovat. Vedeţi în mine, prea scumpul meu prieten, un 
partizan luminat al servituţii. 

Fără ea, la drept vorbind, nu există soluţie definitivă. Am 
înţeles asta foarte repede. Odinioară, aveam pe buze, de 
dimineaţa până seara, cuvântul libertate. La micul dejun îl 
întindeam pe felia de pâine, îl mestecam pe îndelete ziua 
întreagă, duceam cu mine în lume o răsuflare minunat 
parfumată cu iz de libertate. Îi dădeam în cap cu acest 
cuvânt cheie oricui mă contrazicea, îl pusesem în slujba 
dorințelor şi puterii mele. Îl şopteam în pat, la urechea 
prietenelor mele adormite şi el mă ajuta să le părăsesc când 
le era lumea mai dragă. Îl strecuram... Dar văd că mă 
înflăcărez şi pierd orice măsură... La urma urmei, mi s-a 
întâmplat să-l dau libertăţii şi o întrebuințare mai 
dezinteresată, ba chiar — gândiţi-vă cât eram de naiv! 

— S-o apăr de câteva ori, fără să ajung, desigur, până într- 
acolo încât să mor pentru ea, dar riscând, totuşi, într-o 
oarecare măsură. Să-mi fie iertată această imprudenţă, căci 
nu ştiam ce fac. Nu ştiam că libertatea nu-l o răsplată, nici o 
decorație pe care o sărbătoreşti bând şampanie; nici un 
dar, o cutie cu dulciuri pe care s-o mănânci lingându-te pe 
buze de plăcere. Oh! Nu, dimpotrivă, e o corvoadă, o cursă 
lungă, în care alergi singur, până la extenuare. Nici urmă 
de şampanie, nici urmă de prieteni care să ridice paharul în 
cinstea ta, privindu-te cu dragoste. Eşti singur în sala 
mohorâtă, singur în boxa acuzaților, în faţa judecătorilor şi 
singur când hotărăşti, în faţa ta însuţi sau în faţa judecății 
celorlalţi. La capătul oricărei libertăţi se află o sentinţă; iată 
de ce libertatea e o povară prea apăsătoare, mai cu seamă 
când ai febră sau când eşti nefericit sau când nu iubeşti pe 
nimeni. 

Ah! Dragul meu, pentru cine e singur, fără Dumnezeu şi 
fără stăpân, povara zilelor e îngrozitoare. Iată de ce trebuie 
să ne alegem un stăpân, Dumnezeu nemaifiind la modă. 
Cuvântul acesta, de altminteri, nu mai are nici un sens; nu 
merită, rostindu-l, să rişti să-l scandalizezi pe cei din jur. 


Uitaţi-vă la moraliştii noştri, atât de serioşi şi care-şi iubesc 
atât de mult semenii; nimic nu-l deosebeşte, în fond, de 
creştini, în afară de faptul că nu predică în biserici. Ce-l 
împiedică, după părerea dumneavoastră, să se 
convertească? Respectul, poate, respectul faţă de oameni, 
da, respectul omenesc. Nu vor să scandalizeze, îşi 
păstrează trăirile pentru ei. Am cunoscut, de pildă, un 
romancier ateu care se ruga în fiecare seară. Dar asta n- 
avea nici o importanţă: ce mai săpuneală îi trăgea tot el lui 
Dumnezeu în cărţile pe care le scria! Ce scuturătură, cum 
ar zice nu mai ştiu cine! Un militant liber-cugetător căruia i- 
am vorbit despre asta a ridicat, fără rea intenţie de altfel, 
braţele către cer: „Nu-mi spuneţi nimic nou, suspina acest 
apostol, toţi sunt aşa”. După el, optzeci la sută dintre 
scriitorii noştri, dacă ar putea să nu semneze, ar scrie şi ar 
adora numele lui Dumnezeu. Dar, tot după parerea lui, 
semnează, pentru că se iubesc pe ei înşişi şi nu adoră nimic, 
pentru că se urăsc. Cum totuşi nu se pot împiedica să 
judece, se despăgubesc făcând apel la morală. În fond, 
putem vorbi în cazul lor de un satanism virtuos. Ciudată 
epocă, într-adevăr! De ce ne-am mira că minţile s-au 
tulburat şi că unul dintre prietenii mei, ateu pe vremea 
când era un soţ model, s-a convertit de când îşi înşeală 
nevasta. 

Ah! Micuţii făţarnici, comedieni, ipocriţi, cât sunt de 
înduioşători! Ascultaţi-mă pe mine, toţi sunt plini de 
credinţă, chiar când dau foc cerului. Atei sau devoţi, 
moscoviți sau bostonieni, toţi sunt creştini, din ţâţă-n fiu. 
Dar tocmai asta-l, nu mai există nici un fel de tată, nici un 
fel de rânduială! Suntem liberi, trebuie să ne descurcăm 
singuri şi, cum ei refuză tocmai libertatea şi sentinţele ei, îi 
vezi cum se roagă să li se dea peste degete, cum inventează 
reguli înspăimântătoare, cum aleargă să înalțe ruguri în 
locul biserâcilor, ca nişte noi Savonarola. Nu cred însă 
decât în păcat, niciodată în graţie. Deşi, bineînţeles, se 
gândesc la ea. Graţie, asta vor, acel da, acea uitare de sine, 


fericirea de a fi ce se ştie pe sine, căci mai sunt şi 
sentimentali pe deasupra, logodna, fecioara fragedă, 
bărbatul drept, muzica. Eu, în schimb, care nu-s 
sentimental, ştiţi ce-am visat? O dragoste totală a întregului 
suflet şi a întregului trup, de fiecare zi şi de fiecare noapte, 
o îmbrăţişare neîntreruptă, o înflăcărare şi o bucurie mereu 
înviate şi asta cinci ani în şir, după care, moartea. Dar, vai! 

Atunci — nu-l aşa? 

— În lipsa logodnei sau a dragostei neîntrerupte, va fi 
căsătoria brutală, cu puterea şi cu biciul. Esenţialul e că 
totul să devină simplu, ca pentru copii, ca fiecare act să fie 
comandat, ca binele şi răul să fie arătate în chip arbitrar, 
deci evident. Întrucât mă priveşte, sunt de acord cu toate 
acestea, aşa, sicilian şi javanez cum sunt, câtuşi de puţin 
creştin, deşi mă simt aproape de primul dintre ei. Dar pe 
podurile Parisului am aflat şi eu că mă temeam de liberţâţe. 
Trăiască deci stăpânul, oricare ar fi el, înlocuind legea 
Cerului. „Iatăl nostru, carele eşti pentru un timp aici... O, 
conducătorii noştri, şefii noştri minunat de aspri, o, 
cârmuitorii noştri cruzi şi prea iubiţi...” Vedeţi, cred că 
esenţialul e să nu mai fii liber şi să te poţi supune cu căinţă 
unuia şi mai ticălos decât tine. Când vom fi cu toţii vinovaţi, 
vom avea adevărata democraţie. Fără să mai punem la 
socoteală, dragă prietene, că trebuie să ne răzbunăm 
pentru faptul că fiecare moare singur. Moartea e solitară, în 
timp ce servitutea e colectivă. Ceilalţi dau socoteală şi ei şi o 
dată cu noi şi ăsta-l lucrul cel mai important. Toţi împreună, 
dar în genunchi şi cu capul plecat. 

Nu-l oare mai bine să trăiesc după chipul şi asemănarea 
societăţii şi pentru asta nu trebuie oare ca societatea să-mi 
semene? Amenințarea, dezonoarea, poliţia consfinţesc 
asemănarea aceasta. 

Batjocorit, hăituit, siluit, pot, în sfârşit, să-mi dau întreaga 
măsură, să mă bucur de ceea ce sunt, să fiu aşa cum firea 
mea o vrea. lată de ce, iubite prieten, după ce am salutat 
solemn libertatea, am hotărât pe ascuns că trebuia dată, 


fără întârziere, pe mâna primului venit. Şi, ori de câte ori 
îmi stă în putinţă, încep să predic în biserica mea din 
„Mexico-City”, îndemnând poporul să se supună şi să caute 
cu umilinţă confortul servituţii, chiar dacă i-o înfăţişez sub 
numele adevăratei libertăţi. 

Dar nu sunt atât de nebun încât să-mi închipui că vom fi 
sclavi chiar de mâine. Ştiu prea bine că sclavia va fi doar 
una din binefacerile viitorului. Până atunci, nu-mi rămâne 
decât să mă împac cu prezentul şi să caut o soluţie, măcar 
provizorie. A trebuit, aşadar, să găsesc un alt mijloc de a 
extinde judecata asupra tuturor, pentru că povara ei să-mi 
fie mie însumi mai uşoară. Şi am găsit acest mijloc. 
Deschideţi, vă rog, puţin fereastra, e îngrozitor de cald. Dar 
totuşi nu chiar atât de cald, căci mi-e şi foarte frig. Ideea 
mea e simplă şi totodată fecundă. Cum să-l bagi pe toţi la 
apă, ca să ai dreptul să te usuci tu singur la soare? Să mă 
urc în amvon, ca mulţi dintre iluştrii mei contemporani şi să 
blestem omenirea? E prea primejdios. Într-o bună zi sau 
într-o noapte, râsul izbucneşte când nici nu te aştepţi. 
Sentința prin care-l osândeşti pe ceilalţi se întoarce până la 
urmă împotriva ta, pleznindu-te urât peşte bot. Atunci, ce-l 
de făcut? O să-mi spuneţi. Vă voi arăta în ce constă ideea 
mea genială. Am descoperit că, în aşteptarea stăpânilor şi a 
bâtei, trebuie să făcem ce-a făcut Copernic, adică să 
inversăm raţionamentul şi astfel vom învinge. De vreme ce 
nu-l poţi osândi pe ceilalţi fără ca, pe dată, să te judeci pe 
tine însuţi, trebuie să-ţi dai singur în vileag toate păcatele, 
pentru a dobândi dreptul de a-l judeca pe ceilalţi. De vreme 
ce orice judecător devine, mai devreme sau mai târziu, 
penitent, trebuie să faci calea în sens invers şi, începând 
prin a fi penitent, să sfârşeşti ca judecător. Mă urmăriţi? 
Bun. Dar, ca să fiu şi mai limpede, o să vă spun cum lucrez. 

Mai întâi mi-am închis biroul de avocat, am părăsit Parisul, 
am călătorit; am căutat să mă stabilesc sub un alt nume 
undeva unde să nu duc lipsă de clienţi. Sunt multe 
asemenea locuri pe lume, dar întâmplarea, comoditatea, 


ironia şi, de asemenea, o anumită nevoie de a mă chinui, m- 
au făcut să aleg o capitală înconjurată de ape şi învăluită în 
ceţuri, strânsă în chinga canalelor, cu o populaţie 
numeroasă şi vizitată de oameni veniţi din lumea întreagă. 
Mi-am instalat biroul într-un bar din cartierul mateloţilor. 
Clientela din porturi e variată. Săracii nu se duc în 
cartierele locuite de cei bogaţi, în timp ce oamenii de bună 
condiţie ajung întotdeauna, după cum singur aţi putut 
vedea, fie măcar o singură dată, în mahalalele deocheate. îi 
pândesc mai cu seamă pe burghezi şi anume pe burghezii 
care s-au rătăcit pe aici din întâmplare; cel mai mare 
randament îl am cu ei. Cu ei obţin, ca un adevărat virtuoz, 
efectele cele mai rafinate. 

De câtăva vreme îmi exercit utila profesie la „Mexico-City”. 
Ea constă mai întâi, după cum singur aţi putut observa, în a 
te mărturisi cât mai des în public. Mă învinuiesc, aşadar, de 
toate crimele cu putinţă. Nu-l prea greu, acum mă ajută 
memoria. Dar, atenţie, nu mă învinuiesc în chip grosolan, 
lovindu-mă cu pumnii în piept. Dimpotrivă, mă strecor cu 
dibăcie printre obstacole, nuanţez cât mai mult, fac 
nenumărate digresiuni, îmi adaptez, în sfârşit, spusele, la 
cel ce mă ascultă, silindu-l până la urmă la o mărturisire 
care o întrece pe a mea. Amestec ceea ce mă priveşte pe 
mine cu ceea ce-l priveşte pe ceilalţi. lau trăsăturile 
comune, experienţele pe care le-am îndurat împreună, 
slăbiciunile pe care le împărtăşim cu toţii, bunele maniere, 
omul zilei, cu alte cuvinte, aşa cum există el în mine şi în 
ceilalţi. Din toate făuresc un portret care este al tuturor şi 
al nimănui. O mască, la urma urmei, foarte asemănătoare 
cu măştile de carnaval, reproducând modelul cu fidelitate, 
dar şi simplificându-l în acelaşi timp şi în faţa cărora îţi spui: 
„Mutra asta parcă mi-e cunoscută. Când portretul e gata, 
ca în astă-seară, îl arăt, plin de întristare: „lată, vai, cine 
sunt!” Rechizitoriul a luat sfârşit. Dar, în aceeaşi clipă, 
portretul pe care-l întind contemporanilor mei devine o 
oglindă. 


Acoperit cu cenuşă, smulgându-mi încet părul de pe cap, 
cu faţa brăzdată de unghii, dar cu privirea pătrunzătoare, 
stau în faţa omenirii întregi, recapitulându-mi ruşinea, fără 
a pierde din vedere efectul pe care-l produc şi spunând: 
„Eram cel mai rău dintre cei mai râi. Apoi, pe nesimţite, 
trec de la „eu” la „noi”. Când ajung la „iată ce suntem”, le- 
am jucat festa şi pot să le spun adevărul în faţă. Sunt ca ei, 
bineînţeles, toţi fierbem în aceeaşi oală. Totuşi, am asupra 
lor o anumită superioritate, aceea de a şti, care-mi dă 
dreptul să vorbesc. Sunt sigur că vedeţi avantajul unei 
asemenea situaţii. Cu cât mă învinuiesc, cu atât sunt mai 
îndreptăţit să vă judec şi, mai mult decât atât, vă silesc să 
vă judecaţi singur, ceea ce mă uşurează într-o şi mai mare 
măsură. Ah! Dragul meu, suntem nişte făpturi ciudate şi 
nefericite şi dacă ne vom da cât de cât osteneala să ne 
amintim felul cum am trăit, vom vedea că avem destule 
pricini de a ne mira şi de a ne scandaliza de noi înşine. 
Încercaţi. Voi asculta, fiţi pe pace, mărturisirea 
dumneavoastră, cu un adânc simţământ de fraternitate. 

Nu râdeţi! Da, sunteţi un client dificil, am văzut asta de la 
bun început. Dar o să ajungeţi şi dumneavoastră unde 
trebuie, e inevitabil. Ceilalţi, în marea lor majoritate, sunt 
mai curând sentimentali decât inteligenţi şi de aceea pot fi 
mai uşor dezorientaţi. Pentru cei inteligenţi îţi trebuie mai 
multă vreme. Dar e de-ajuns să le explici metoda cu de- 
amănuntul. Poţi fi sigur că n-o vor uita şi că vor medita la 
ea. Într-o bună zi, jumătate în joacă, jumătate fiindcă n-au 
altceva mai bun de făcut, se aşează la o masă. 
Dumneavoastră nu sunteţi numai inteligent, ci aveţi şi 
înfăţişarea omului cu experienţă. Recunoaşteţi, totuşi, că vă 
simţiţi azi mai puţin mulţumit de dumneavoastră decât eraţi 
acum cinci zile. Acum nu-mi mai rămâne decât să aştept să- 
mi scrieţi sau să vă întoarceţi. Căci vă veţi întoarce, sunt 
sigur! Mă veţi găsi neschimbat. Şi, de ce m-aş schimba, de 
vreme ce mi-am aflat fericirea ce mi se potriveşte? Am 
acceptat duplicitatea, în loc să fiu nefericit din pricina ei. 


Mai mult chiar, m-am instalat cu tot dinadinsul în miezul ei, 
găsind acolo acel confort pe care l-am căutat întreaga viaţă. 
Am greşit, de fapt, când v-am spus că esenţialul e să eviţi 
judecata. Esenţialul e să poţi să-ţi îngădui orice, chiar dacă 
eşti nevoit din când în când să mărturiseşti în gura mare 
propria-ţi josnicie. Acum îmi îngădui, din nou, orice şi de 
data asta nu mai râde nimeni în spatele meu. Duc aceeaşi 
viaţă, de vreme ce, ca şi înainte, mă iubesc pe mine însumi 
şi mă slujesc de ceilalţi! Numai că faptul de a-mi mărturisi 
greşelile îmi îngăduie s-o iau din nou de la capăt, cu inima 
uşoară şi să mă bucur îndoit, mai întâi de firea mea şi apoi 
de o plăcută câinţă. 

De când am descoperit această soluţie, mă las în voia 
voluptăţii, a orgoliului, a plictiselii, a mâniei şi chiar a febrei 
pe care chiar acum o simt cu bucurie cum urcă. În sfârşit, 
sunt iar stăpân şi pentru totdeauna. Am mai descoperit o 
înălţime, pe care nu mă caţăr decât eu şi de pe care pot să-l 
judec pe toţi ceilalţi. Uneori, foarte rar, când noaptea e într- 
adevăr frumoasă, aud un râs depărtat şi îndoiala mă 
cuprinde din nou. Atunci strivesc tot ce mă înconjoară, 
întreaga lume cu făpturile ei, sub greutatea propriei mele 
infirmităţi şi iată-mă din nou însănătoşit. 

Voi aştepta, aşadar, oricât va fi nevoie, să veniţi să mă 
salutaţi la „Mexico-City”. Luaţi de pe mine această pătură, 
vreau să respir. O să veniţi, nu-l aşa? Am să vă arăt tehnica 
mea până în cele mai mici amănunte, căci simt o anumită 
afecţiune pentru dumneavoastră. Mă veţi vedea vorbindu-le 
cât e noaptea de lungă, făcându-l să priceapă că sunt nişte 
ticăloşi. Chiar din seara asta o voi lua iar de la început. Nu 
mă pot lipsi de asta, după cum nu mă pot lipsi nici de acele 
clipe când unul dintre ei se prăbuşeşte la pământ, beat, 
izbindu-se cu pumnii în piept. Atunci, preaiubite prietene, 
mă înalţ, mă înalţ tot mai sus, respir în voie, mă aflu pe 
munte, câmpia se întinde la picioarele mele. Ce beţie te 
cuprinde atunci! Eşti Dumnezeu-Tatăl şi împarţi pentru 
vecie certificâte de rea purtare. Tronez printre îngerii mei 


răi, în slava cerului olandez şi privesc cum urcă spre mine, 
ieşind din ceţuri şi ape, mulțimile ce se îndreaptă către 
Judecata de Apoi. Se înalţă încet şi, iată, îl văd venind pe cel 
dintâi. Pe faţa-l rătăcită, pe care şi-o ascunde pe jumătate 
cu mâna, citesc tristeţea condiţiei comune şi deznădejdea 
de a nu afla scăpare. Iar eu îi plâng fără să-l dezleg, îi 
înţeleg fără să-l iert şi, mai cu seamă, simt, în sfârşit, cum 
mă adoră! 

Da, mă zbucium, cum aş putea rămâne întins liniştit în 
pat? Trebuie să fiu mai înalt decât dumneavoastră, 
gândurile mele mă fac să plutesc. În nopţi ca acestea, în 
dimineţi ca acestea mai curând, căci căderea se săvârşeşte 
în zori, ies din casă şi încep să umblu cu pas grăbit de-a 
lungul canalelor. Pe cerul livid straturile de pene se 
subţiază, porumbeii mai urcă puţin, o lucire trandafirie 
vesteşte, deasupra acoperişurilor, că o nouă zi începe în 
lumea zămislită de mine. Pe Damrak se aude cel dintâi 
tramvai şi zgomotul lui, în aerul umed, spune că viaţa s-a 
trezit din nou aici şi în întreaga Europă şi că în acea clipă 
chiar, sute de milioane de oameni, supuşii mei, se smulg 
anevoie din aşternutul lor, cu gura amară, îndreptându-se 
către o muncă fără bucurie. Atunci, plutind cu gândul peste 
acest continent pe care-l stăpânesc fără ca el s-o ştie, 
sorbind lumina de absint a zorilor, beat de cuvinte 
veninoase, sunt, în sfârşit, fericit, sunt fericit, v-o spun şi vă 
interzic să nu credeţi că sunt fericit, sunt fericit de moarte! 
O, soarele şi plaja şi insulele bătute de alizee, o, tinereţe 
pierdută pentru totdeauna-n amintire! 

lertaţi-mă, dar trebuie să mă culc din nou. Mă tem că m- 
am cam înflăcărat; totuşi, nu plâng. Uneori ţi se mai 
întâmplă să greşeşti, punând la îndoială evidenţa însăşi, 
chiar când ai descoperit secretul unei vieţi plăcute. Soluţia 
mea, bineînţeles, nu e ideală. Dar când nu-ţi place viaţa pe 
care o duci, când ştii că trebuie s-o schimbi cu orice preţ, n- 
ai de ales, nu-l aşa? Ce să faci pentru a fi altul? Lucrul e cu 
neputinţă. Ar trebui să fii nimeni, să-ţi uiţi cu totul de tine 


pentru celălalt, măcar o singură dată. Dar cum? Nu mă 
învinuiți prea mult. Sunt ca acel cerşetor bătrân pe care l- 
am întâlnit pe terasa unei cafenele; îmi strângea mâna şi nu 
voia să-mi mai dea drumul, în timp ce-mi spunea: „Ah, 
domnule, nus om rău, dar am pierdut lumina”. Da, am 
pierdut cu toţii lumina, dimineţile, sfânta nevinovăție a celui 
ce se iartă pe sine. 

Uitaţi-vă cum ninge. Trebuie să ies! Oraşul Amsterdam 
adormit în noaptea albă, canalele de jad întunecat sub 
podurile mici încărcate cu zăpadă, străzile pustii, paşii mei 
înăbuşiţi: voi întâlni, pentru o clipă, neprihănirea, ce va 
pieri o dată cu noroiul de mâine. Vedeţi fulgii uriaşi ce se 
zbârlesc lovindu-se de geam? Sunt porumbeii. S-au hotărât 
să coboare, iubiții mei, acoperind apa şi casele cu un strat 
gros de pene, zvâcnind la toate ferestrele. E o adevărată 
năvală. Poate ne aduc vestea cea bună. Toată lumea va fi 
mântuită, nu numai cei aleşi, bogăţiile şi durerile vor fi 
împărţite între toţi, iar dumneavoastră, de pildă, cu 
începere de azi, vă veţi culca în fiecare noapte pe duşumea 
pentru mine. Am devenit liric, nu găsiţi? Hai, recunoaşteţi 
că aţi înmărmuri dacă un car s-ar cobori din cer, răpindu- 
vă, sau dacă zăpada ar lua dintr-o dată foc. Nu credeţi să se 
întâmple? Nici eu. Dar trebuie, totuşi, să ies. 

Bine, bine, stau liniştit, nu-mi duceţi grijă! Vă sfătuiesc, de 
altminteri, să nu daţi prea multă crezare nici emoţiei şi nici 
delirului meu. Amândouă sunt controlate. Acum, când veţi 
începe să-mi vorbiţi despre dumneavoastră, voi afla dacă 
unul din scopurile pasionantelor mele mărturisiri a fost 
atins. Nădăjduiesc de fiecare dată că interlocutorul meu va 
fi poliţist şi că mă va aresta pentru furtul Judecătorilor 
cinstiţi. Pentru rest — nu-l aşa? 

— Nimeni nu mă poate aresta. În schimb, furtul acesta 
cade sub pedeapsa legii, iar eu am potrivit totul în aşa fel 
încât să fiu socotit complice; ascund tabloul, dar îl arăt 
oricui vrea să-l vadă. Dacă m-aţi aresta, ar fi un început 
frumos. Poate ar urma apoi şi restul, s-ar putea, de pildă, să 


fiu decapitat şi atunci nu m-aş mai teme de moarte, aş fi 
mântuit. Deasupra mulţimii adunate veţi înălța capul meu 
şiroind de sânge proaspăt, pentru ca oamenii să se 
recunoască în mine, iar eu să-l stăpânesc din nou, prin 
exemplul meu. Totul va fi fost săvârşit, îmi voi fi dus la capăt 
meseria mea de prooroc mincinos, care strigă într-un 
deşert din care nu mai vrea să iasă şi nimeni nu va mai şti 
de mine. 

Dar, bineînţeles, nu sunteţi poliţist, ar fi fost prea simplu. 
Cum? Ah, ştiţi că bânuiam? Aşa se explică, deci, ciudata 
afecţiune pe care o simt pentru dumneavoastră. Vă 
îndeletniciti la Paris cu frumoasa meserie de avocat. Ştiam 
eu că suntem din aceeaşi tagmă! Nu semănăm oare toţi unii 
cu alţii, vorbind întruna fără a ne adresa nimănui, punându- 
ne mereu aceleaşi întrebări, deşi cunoaştem dinainte 
răspunsul? Atunci, povestiţi-mi, vă rog, ce vi s-a întâmplat 
într-o seară pe cheiurile Senei şi cum aţi izbutit să nu vă 
riscaţi niciodată viaţa. Rostiţi cuvintele care, de ani de zile, 
răsună neîncetat în nopţile mele şi pe care le voi spune, în 
sfârşit, prin gura dumneavoastră: „O, tânără fată, aruncă-te 
încă o dată în apă ca să-mi dai încă o dată putinţa să te 
salvez, pe tine şi pe mine!” Încă o dată... Ce imprudenţă! Să 
presupunem, iubite maestre, că ruga noastră s-ar împlini. 
Ar trebui să trecem la fapte. Brr!... Apa e atât de rece! Dar 
să nu ne neliniştim! Acum e prea târziu, va fi întotdeauna 
prea târziu. Din fericire! 


SFÂRŞIT