John Case — Intaiul calaret al apocalipsei

NVAO CALARE AL 
ADOCANIDSEI 


„JOHN | CASE 
ÎNTÂIUL 
CĂLĂREȚ 
AL 
APOCALIPSEI 


Original: The First Horseman (1997) 
Traducerea: 
LUMINITA POPESCU 


= 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2002 


LEGĂMÂNTUL ARTILERIȘTILOR GERMANI 

„++. ȘI, mai presus de orice, să nu construiască globuri 
otrăvitoare, nici vreun alt soi de invenții pirobolice, în 
care să introducă vreo otravă de orice fel și, pe lângă 
asta, să nu le folosească niciodată spre nenorocirea și 
distrugerea oamenilor, pentru că primii inventatori ai 
artei noastre au cântărit asemenea fapte și le-au găsit 
ca nedrepte în sânul breslei și nevreanice de un om de 
inimă și de un adevărat soldat.” 


C. Siemienowicz, Marea artă a 
artileriei (1650). (Citat de J. 
Appfel,  Proiectilele toxice în 
1650, martie 1929, p. 234.) 


e PROLOG 
Valea râului Hudson 
11 noiembrie 1997 

Tommy era nervos. Susannah își putea da seama, pentru că îl 
știa că îi place să stea de vorbă și cu toate astea nu scosese un 
cuvânt cât străbătuseră ultimii șaptezeci și cinci de kilometri. Nu 
că l-ar fi considerat vinovat. Și ea era agitată. Și emoţionată. ȘI 
speriată. 

Se însera când ieșiseră de pe Taconic Parkway și aprinseră 
farurile pe măsură ce înaintau prin ţinutul de ferme așezate pe 
dealuri, un peisaj Ralph Laurent în care casele erau atât de 
frumoase, încât pur și simplu știai că proprietarii sunt doctori 
sau avocaţi. Erau „mini-latifundii” sau enclave cu nume ca 
„Foxfield Meadows”, și de fapt nu cultivau nimic, în afară, poate, 
de roșii uscate de soare și de arugula. 

Când au trecut pe lângă Institutul Omega, Susannah s-a 
întrebat cu voce tare: 

— Ce-i asta? 

lar șoferul, Tommy, a scos un sunet ca un măcăit: 

— Mac, mac, mac. 

Așa că au râs amândoi (puţin cam prea zgomotos), iar 
Susannah și-a zis în gând: „Vreo bazaconie stil New Age”. 

Problema era - ceea ce nu-i dădea pace, de fapt, era: toată 
chestia cu dinţii, cu scosul/ dinţilor. Indiferent cum o luai, scosul 
dinţilor îți dădea fiori. Ceva de genul Nuremberg. Așa că, dacă-i 
prind, ar fi... cum? Ca în serialul Charles Manson sau cam așa 
ceva. 

Nu că ar fi ea cea care s-o facă, ea nu era în stare să 
strivească o muscă. Asta era treaba lui Vaughn, dinţii și 
degetele. Și injecţiile. Și pe astea trebuia să le facă tot el, pentru 
că era doctor. (Și încă unul bun, zicea Tommy. „Vaughn e de 
viță veche, nu-i așa, Vaughn?” Ce-o mai fi fost și asta.) 

Și totuși nu puteai să nu te întrebi de ce era nevoie de scosul 
dinţilor. Și de degete. De ce să nu-i arunce doar? Sau, și mai 
bine, să-i lase să zacă unde se aflau. 

Susannah se gândi o vreme la asta, apoi ridică din umeri 
pentru sine însăși. „Misterioase sunt căile lui Solange” își zise, 
zâmbind la gluma implicită. Uneori făcea ceva numai pentru a 
crea senzație. Pentru a-i scoate din amorţeală. 


Nu că ar fi contat vreun pic. N-or să-i prindă. Totul fusese 
repetat, de la ciocănitul în ușă până la cătușe, și nu exista nimic 
la care să nu se fi gândit în toate felurile. 

Cum ar fi camionul U-Haul. Camionul a fost ideea lui Solange 
și era strălucită pentru că, odată treaba terminată, îi dădea lui 
Vaughn un fel de cameră de operaţie în spate. In așa fel încât să 
poată să facă ce avea de făcut chiar în timp ce plecau de acolo. 

Și, în plus, nici nu bătea la ochi. Pentru că erau peste tot 
camioane U-Haul. Nu exista vreun loc în America unde să arate 
nelalocul lor. Nici măcar aici. Le folosea toată lumea. 

Treaba ei; era să pătrundă în casă și, odată înăuntru, să se 
asigure că familia Bergman nu ajunge la armă. Așa că, de fapt, 
erau două treburi, și ceea ce îi făcea pe toţi să creadă că ea le 
putea îndeplini era că - nu că s-ar fi lăudat, asta era realitatea - 
că ea era „drăgălașă”. Drăgălașă în genul „Şefa galeriei pentru 
echipa de fotbal a liceului”. Și însărcinată. Ceea ce îi dădea un 
aer de vulnerabilitate. 

Și îi făcea pe oameni să aibă încredere în ea. Ceea ce era 
important. Pentru că familia Bergman era total paranoică, - de 
parcă ar fi umblat cineva să-i omoare. Susannah zâmbi la 
gândul ăsta. Asta că tot veni vorba de ironie! 

e 

Dar în cea mai mare parte era înspăimântător și oribil și și-ar 
fi dorit să nu fie amestecată, atâta doar că treaba asta trebuia 
făcută. Ştia că trebuie făcută pentru că așa spunea Solange și 
Solange nu minţea niciodată. Niciodată. 

Și n-o să-i doară. Vaughn a spus că n-or să simtă nimic. Doar 
o „înţepătură de albină” de la ac. Și asta o să fie tot. 

Bineînţeles, doar dacă nu ieșea ceva prost. Cum ar fi, spre 
exemplu, dacă ar avea un Doberman sau așa ceva. Darnu, nu 
aveau câine, pentru că, dacă ar fi avut, ar fi pomenit Lenny de 
asta. Lenny era fiul lor. Și dacă ar fi fost vreun Doberman pe- 
acolo, el le-ar fi spus. 

Cum făcuse Marty cu arma. Nu că Marty ar fi fost rudă cu ei, 
dar le era apropiat. Spusese: „Nu cred că bătrânul zgârie-brânză 
știe să-l folosească, dar are un pistol Special de calibrul 38 pe 
care-l ţine în vestibul, într-o măsuţă, chiar sub telefon. Glumeam 
cu el că-i pentru când o fi «înghesuit» și el zice «Ce spui, ce 
înghesuială? Eu nu văd nimic înghesuit aici». Și chestia e că nu 
glumea. Vreau să spun că tipu' ăsta e picat din alt secol”. 


Chiar și așa... dacă se rupea acul sau femeia începea să ţipe? 
Totul ar lua o întorsătură teribil de proastă. Și asta repede. Ca 
atunci cu Riff, când era mică și l-a lovit mașina. Și tatăl ei a 
încercat să-i scurteze chinul cu arma de calibrul 22, dar era atât 
de agitat, încât nu i-a putut nimeri inima. Așa că... a tot tras în 
el. 

Dacă se întâmpla asta sau ceva asemănător, o să fie sânge 
peste tot, și pe ei. Și problema e că, din punct de vedere legal, 
ce făceau ei era crimă. Ceea ce pentru cineva crescut în religia 
catolică, chiar dacă ea n-o mai practica, era tot ce poate fi mai 
rău. 

Fiindcă era rău să ucizi. Ştia asta. Fără niciun dacă, și sau dar. 
Să ucizi pe cineva era un păcat de moarte. 

„Doar dacă nu...” 

Doar dacă nu ești soldat. Și ei exact asta erau - ea și Tommy, 
și Vaughn, și francezul din spatele camionului. Erau soldaţi. Ba 
chiar cavaleri. Exact ca în Cruciade. 

e 

Susannah se gândea la Războiul Secret, războiul lui Solange, 
războiul ei, când începu să clipească semnalizatorul și camionul 
coti pe un drum de ţară cu două benzi, împrăștiind un cârd de 
cerbi care pășteau pe margine. 

Camionul hodorogit, cu plăcuțe de înmatriculare din Arizona 
tremura și se scutura în timp ce huruia pe poteca podită cu 
scânduri, încetinind în dreptul fiecărei cutii de scrisori, apoi 
prinzând viteză și încetinind din nou în timp ce șoferul căuta 
adresa exactă. În cele din urmă camionul se opri lângă o cutie 
poștală ruginită: BERGMAN. 

Un lung moment Tommy privi fix literele argintii lipite pe 
cutie, bombănind ceva în surdină. Apoi stinse farurile, dădu 
înapoi, schimbă viteza și, ţinându-și răsuflarea, intră pe aleea 
lungă de acces. 

Susannah se foi pe locul ei și trase adânc aer în piept. Când 
expiră, scoase un sunet ca un gâlgâit, apoi își umezi buzele cu 
limba. 

Camionul scrâșnea încet pe pietriș, îndreptându-se spre 
veranda din faţă a unei case albe, de fermă. Acolo, sub bolta 
unor nuci bătrâni, Tommy stinse motorul, ușa din dreapta se 
deschise și Susannah cobori. 


Era, cum putea vedea oricine, drăguță, tânără și gravidă, cu 
ochi căprui imenși și păr blond cenușiu. Purta o rochie galbenă, 
cu bretele și un pulover gri, ponosit, care îi era mult prea mare 
și ar fi putut foarte bine să fi fost al tatălui ei. Cu o privire care îi 
spunea: „Acum începe” șoferului, trase adânc aer în piept și 
urcă treptele verandei, uitându-se la ghivecele cu flori de pe 
fiecare parte. 

Ajunsă în capul treptelor, ezită, străbătută brusc de un val de 
greață și slăbiciune. Un lung moment se clătină în fața ușii. In 
cele din urmă, ciocăni foarte încet, sperând în taină să nu fie 
nimeni acasă. 

La început nu răspunse nimeni, dar auzea televizorul 
înăuntru, așa că ciocăni din nou. Și apoi încă o dată, aproape 
bubuind în ușa exterioară. 

În cele din urmă, ușa interioară se deschise și o femeie 
trecută de cincizeci de ani se uită afară din spatele ușii 
exterioare, zăvorâte: 

— Bună ziua? 

Pronunţa cuvintele de parcă ar fi fost o întrebare. 

— Bună! spuse Susannah, arătând sfioasă și frumoasă. 

Ochii Marthei Bergman observară sarcina, apoi alunecară spre 
camionul U-Haul, de unde un tânăr cu părul creț (soţul fetei, 
presupuse ea) făcu ușor cu mâna. Pe partea laterală a 
camionului era pictată imaginea unei señorita, o spaniolă care 
privea rușinoasă peste marginea evantaiului. Companiei U-Haul 
îi plăcea să facă asta, să picteze camioanele cu scene care 
sugerau de unde vin: cow-boy, și languste, și zgârie-nori. Martha 
își imagină că, probabil, camionul ăsta era din New Mexico sau 
de undeva din sud-vest. 

— Va pot ajuta cu ceva? întrebă Martha. 

— Sper că da, răspunse Susannah, mutându-și greutatea de 
pe un picior pe celălalt. Ne-am rătăcit. 

Chipul Marthei se îmblânzi: 

— Ce adresă căutați? 

Fata scutură din cap și ridică din umeri: 

— Asta e problema. Am pierdut numărul. Dar știu că e una din 
casele astea, una din casele de pe Boice Road. 

Martha tresări: 

— E o stradă lungă, draga mea. 


— Speram, dacă mi-aţi permite, să folosesc telefonul 
dumneavoastră... L-aș putea suna pe fratele meu. E acasă 
acum. 

Pe chipul Marthei se așternu o încruntare. Apoi ochii îi căzură 
pe burta Susannei și, liniștindu-se dintr-o dată, zâmbi, luă 
zăvorul de la ușa exterioară și o deschise: 

— Bineînţeles, spuse ea. Intră. Telefonul e acolo, pe măsuţă. 

— Sunteţi atât de amabilă, spuse Susannah când pătrunse în 
vestibul. Și, vai - ce casă frumoasă! 

De fapt, semăna mult cu casa părinţilor ei, cu imitații de 
covoare Buhara pe podelele de lemn de esenţă tare și mobilă cu 
tapiţeria prea îndesată, de la Pottery Barn. 

Din camera de alături răsună vocea unui bărbat, peste 
zgomotul televizorului. 

— Martha! Ce faci acolo? Pierzi! 

— Vin imediat. 

— Cu cine vorbești? 

— l-am dat voie unei tinere să dea un telefon de la noi, 
răspunse Martha și, întorcându-se spre Susannah, scoase un 
suspin adânc. Joacă echipa The Jets, explică ea. 

Susannah zâmbi atotcunoscător și scutură din cap ca pentru a 
spune „Bărbaţii!” - apoi traversă încăperea spre măsuţa unde 
era telefonul: 

— Nu durează decât o secundă, spuse ea și ridică receptorul. 

Se întoarse cu spatele la femeia mai în vârstă, formă numărul 
telefonului celular din spatele camionului și așteptă. Se auzi un 
ticăit timp de mai multe secunde, apoi un tril și: ... Clic! 

— Da. 

Era Vaughn. 

— Bună! izbucni Susannah, emoţionându-se, pentru urechile 
doamnei Bergman. 

— Ai intrat? 

— Da! 

Apoi, exact cum repetaseră, se lansă într-o tiradă cum că era 
după colț sau așa credea, dar pierduseră numărul de la casa cea 
nouă; și, chiar, care era? 

— Dar arma? 

Susannah zâmbi peste umăr în timp ce vorbea și, aproape 
alene, crăpă sertarul măsuţei din capăt. Văzând pistolul, 
răspunse: 


— Reţinut! Nicio problemă. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. 

— Vin imediat. 

Continuă să vorbească timp de câteva secunde după ce 
închise Vaughn, apoi așeză receptorul în furcă, se răsuci și se 
sprijini de măsuță. 

— Ei bine, a fost ușor, remarcă doamna Bergman, deși se 
simțea puţin deranjată că fata rămâne unde era, în picioare în 
fața telefonului. Care e casa? întrebă. 

Susannah ridică din umeri și, întorcându-se, deschise sertarul 
și scoase pistolul. Văzând reacţia femeii mai în vârstă, ascunse 
pistolul la spate și zâmbi: 

— O să fie bine, spuse ea. Zău. 

Se gândea la Solange și la ce le spusese cu o seară înainte: 
„Încercaţi să nu-i speriaţi prea tare. N-are niciun rost să se 
stârnească panică. Oricum, nu deocamdată”. 

Atunci intră Harry Bergman, încruntându-se, cu un pahar cu 
vin într-o mână și un ziar în cealaltă. De gât îi atârna o pereche 
de ochelari pe un șnur negru. 

— E un camion în curte, anunţă el, de parcă ar fi fost cel mai 
uimitor lucru din lume. Și apoi, observând-o concomitent pe 
Susannah: Bună ziua? 

— E al nostru, se bâlbâi Susannah. 

Harry privi de la fată la nevastă-sa și înapoi la fată. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă el, încordându-se la expresia de pe 
chipul soţiei sale. 

O clipă nimeni nu spuse nimic, apoi din curte străbătu un 
scrâșnet, ca de cui pe o tablă școlară, urmat de o bufnitură de 
metal. 

Martha se cutremură. 

— Ce dracu', spuse Harry. 

— E camionul, spuse Susannah, încercând să-i liniștească. Așa 
face ușa din spate când se ridică. Are nevoie de unsoare sau așa 
ceva. 

— Exact, spuse Harry și, răsucindu-se, făcu un pas spre 
măsuța de lângă Susannah. 

— În-ît, zise ea nedeslușit, fluturând revolverul Browning spre 
el. Mai bine, nu. 


Harry nu încremeni propriu-zis, mai degrabă se cufundă în 
sine însuși, iar în acest timp nevastă-sa păși în faţa lui. 

— Pe el lăsaţi-l în pace. El nu... 

— Martha! protestă Harry. 

— Luaţi ce vreţi. 

— Ei, mulţumim, spuse Susannah, dar... nu despre asta e 
vorba. 

Familia Bergman o privi cu ochi lipsiți de expresie, iar ei îi 
veni să-și dea palme. Dar se deschise ușa exterioară și intră 
Vaughn, ducând o mitralieră cu ţeava retezată, ca pe o servietă, 
fără s-o îndrepte spre cineva, fiindcă nu era nevoie. Franţuzul 
era în spatele lui cu o pereche de corzi de plastic, de felul celor 
pe care le folosește poliţia când face mai multe arestări în 
același timp. Tommy era afară, pe verandă, stând de pază. 

— Bun, toată lumea, atenţie! zise Vaughn. Faceţi ce vă 
spunem și ați scăpat de noi în zece minute. Vă promitem, e bine 
așa? 

Harry Bergman își cuprinse soţia cu un braț și încuviinţă din 
cap, nu atât că ar fi fost de acord, cât pentru că era prea 
înspăimântat ca să spună ceva. 

Apoi tipul cu corzile se duse în spatele lor și, cu un neașteptat 
„Si | vous plait”, înlătură cu blândeţe braţul lui Harry de pe 
umerii soției. Aducându-i brațele la spate bărbatului mai în 
vârstă, francezul  înfășură frânghia de plastic în jurul 
încheieturilor lui Harry și o strânse. După aceea se întoarse spre 
femeie și făcu același lucru. 

— Excelent, spuse Vaughn și se întoarse spre Susannah. Ştii 
ce să faci, da? 

Susannah încuviinţă - niște mici smucituri cu capul - și se uită 
cum cei doi Bergman sunt conduși afară. În timp ce ieșeau pe 
ușă, îl auzi pe Vaughn spunând: 

— A propos, am vorbit ieri cu fiul vostru. Vă trimite toată 
dragostea lui. 

Îi auzi icnind. 

Apoi ușa exterioară se trânti și se auzi vocea domnului 
Bergman, speriată și mârâind ameninţător, ca a unui căţeluș 
care-și apără curticica de un dulău Rotweiller: 

— Ce-i asta? Unde ne duceţi? 

Și vocea lui Vaughn, reţinută și practică: 

— Mergem doar până la camion... 


„Ei, asta a fost”, se gândi Susannah și, cu un fior, scoase o 
batistă din buzunar și șterse revolverul. Apoi puse arma înapoi 
în sertar și-și șterse amprentele de pe lemn și de pe telefon. Ce 
mai era? Să stingă televizorul, presupuse ea, și lumina, și să 
închidă ușa din faţă. Trebuia să arate ca și cum ei doar... 

Dintr-o dată aerul fu spintecat de un urlet înspăimântat, 
aproape lugubru, un icnet preistoric de groază pură. La auzul lui 
noaptea încremeni în tăcere, iar Susannah, zguduită, se pomeni 
că părăsește casa în fugă, atrasă de simpla forţă centripetă a 
spaimei altcuiva. 

Când ieși pe verandă îl văzu pe Tommy. Venea din spatele 
camionului, mergând repede, cu capul în jos, cu gura deschisă, 
clipind puternic din ochi. 

— Ce s-a întâmplat? 

Tommy scutură doar din cap și se urcă la volan: 

— Nu te duce acolo în spate, spuse el. 

Dar putea ea să nu se ducă? 

Când dădu colţul îl văzu pe bărbat - domnul Bergman - pe 
pământ, cu trupul zguduit ca de un curent electric, puternic și 
invizibil. La câţiva metri distanţă, femeia zăcea pe burtă pe alee, 
țintuită de francez, care-i ţinea o mână în ceafă și genunchiul în 
șale. Timp de o secundă ochii Susannei îi întâlniră pe ai femeii și 
noaptea păru să se înfioare în spațiul dintre ele. Apoi Vaughn 
păși peste trupul soţului, care încă se zbătea, și, lăsându-se pe 
vine lângă soţie, îi administră injecţia în spatele umărului, 
străpungând rochia subţire de bumbac cu care era îmbrăcată. 

Imediat ochii femeii se deschiseră larg, se dădură peste cap și 
deveniră albi. Legătura dintre ea și Susannah, un amestec de 
ură și milă, se sfărâmă când cei zece centimetri cubi de morfină 
farmaceutică îi izbiră inima. Un moment lung deveni rigidă, apoi, 
la fel de brusc, se înmuie. În cele din urmă, tensiunea i se scurse 
din trup și căzu moartă. 

Dură o clipă până când Susannah își dădu seama că-și ţinuse 
respiraţia o veșnicie. Lăsă aerul să iasă și simţi nevoia să explice 
de ce se afla acolo: 

— Am auzit un sunet, spuse ea. 

Vaughn se ridică în picioare și încuviinţă din cap: 

— A fost tipul. S-a speriat când a văzut acul. 

Francezul se urcă în spatele camionului, unde, lângă o măsuţă 
de metal alb, stăteau două canistre de două sute de litri. 


Podeaua era acoperită cu folii de polietilenă neagră. De plafon 
atârna un șir de becuri și francezul le aprinse. Apoi sări din nou 
jos și scutură din cap: 

— Nu, spuse el. N-a fost acul. A fost camionul. A văzut 
plasticul și s-a speriat. 

Vaughn ridică din umeri: 

— Mă rog. Ajută-mă s-o bag în spate. 

Francezul apucă trupul femeii de braţe, iar Vaughn o luă de 
picioare. In timp ce-o ridicau, Vaughn privi spre Susannah: 

— Ai văzut cum dispare lumina, așa-i? 

Susannah păru nedumerită: 

— Ce lumină? 

— Lumina din ochii ei, spuse Vaughn. Vă uitaţi una la alta 
când a ajuns-o. 

Susannah încuviinţă încet din cap. Da, văzuse. Ochii... se 
stinseseră. Cei doi bărbaţi săltară trupul femeii în spatele 
camionului. 

Intorcându-se spre Susannah, Vaughn îi aruncă o privire plină 
de milă. 

— Mi-am dat seama, spuse el. Am văzut pe faţa ta. 

— Ce-ai văzut? îl întrebă Susannah. 

— Felul în care ai reacționat. A fost ca... 

Vocea i se pierdu. 

— Cum? întrebă Susannah, de parcă Vaughn ar fi flirtat cu ea. 

Vaughn se gândi o clipă, scutură din cap și râse: 

— A fost... complicat, spuse el. A fost foarte complicat. 

Apoi se opri, apucă mortul de braţe și-l trase spre camion. 

Susannei nu-i venea să creadă - felul în care picioarele 
trăgeau mici șanțuri în pământ, perfect paralele, încât arătau 
aproape ca rândurile de pe o pagină. 


e Capitolul 1 
Muntii Diamond 
26 ianuarie 1998 

La început nu l-a auzit. Zgomotul venea de la mare distanţă și 
de la sute de metri dedesubt, un mârâit îndepărtat adus 
intermitent de vânt. Târându-și încet picioarele pe panta 
dealului, Kang își ţinea capul în jos, ignorând atât geamătul 
vântului, cât și sunetul pe care îl purta în fălci. 

Gerul îl făcea stângaci. De două ori alunecase pe gheaţă și tot 
de două ori își oprise căderea sprijinindu-se în mâini, înfigându- 
și mâinile în zăpada care prinsese pojghiță. Cu mănușile găurite 
era ca și cum ar fi strâns în pumni sticlă spartă. 

Chiar și așa, se minuna singur că a ajuns atât de departe - și 
încă în toiul iernii. În fond, era olog. Dar dur. Dur în felul 
coreean. Și cu toate că mai umblaseră și alţii pe drumul ăsta 
până atunci - urcase printr-o pădure fantomă în care o mie de 
pini fuseseră reduși la niște cioturi - ei avuseseră două picioare 
care să-i poarte. 

In timp ce el avea doar unul. 

Cei mai mulți pomi fuseseră tăiaţi cu ani în urmă, pentru 
lemne de foc. Dar, pe măsură ce urca, Kang văzu și pini care 
fuseseră jupuiţi de vii: coaja le fusese desprinsă de pe trunchiuri 
pentru mâncare. Sau ceea ce trecea drept mâncare în anii de 
foamete. 

Lemnul moale aflat imediat sub scoarță umplea stomacul. Și, 
cu toate că era aproape de nedigerat, era bun la gust. Alina 
durerile cauzate de foame - cel puţin pentru o vreme - iar coaja 
în sine se putea folosi pentru a face un ceai slab. 

Totuși, jupuitul scoarței omora copacii și rănea pământul. 

Mai mult: femeile urcau dealurile astea, să caute ierburi 
sălbatice, scoarță de copac și lemn de foc. Până s-o doboare 
boala, cum se întâmplase cu atât de mulţi alţii, soția lui Kang 
urcase chiar dealul ăsta, înarmată cu același ferăstrău pliant pe 
care-l ducea el acum și cu aceeași frânghie. 

Ea fusese cea care i-a spus să meargă în direcţia asta. Și, cu 
toate că drumul era imposibil de abrupt, el își ţinuse 
promisiunea și făcuse cum îl sfătuise ea. De la moartea ei 
bătuse calea asta de vreo zece ori, schimbând lemnele pe care 
le aduna pe ierburi, orez și pe niște cizme vechi. De-acum 


cunoștea dealurile din sus de Tasi-ko cum își știa crăpăturile din 
tavanul de deasupra patului. 

Se opri o clipă să-și tragă răsuflarea și privi coasta, calculând 
cel mai bun mod de a trece peste stânci, hotărându-se dinainte 
unde să pună fiecare picior. Asta era ceva mai complicat decât 
ar fi fost în alte împrejurări, pentru că unul din picioarele lui era 
de lemn, începând de sub genunchi, și nu sesiza denivelările 
când pășea. 

In faţa lui se întindea o zonă deschisă și își alese cu grijă 
drumul peste terenul acoperit de zăpadă, evitând crevasele. În 
cele din urmă ajunse pe buza unei prăpăstii, la locul pe care-l 
căuta, o dumbravă de pini îndesați, care-și zbârleau acele verzi 
deasupra zăpezii. 

Așa cum i se întâmpla întotdeauna când venea aici, prin faţă îi 
fulgeră chipul soţiei și i se umplură ochii de lacrimi. Apoi făcu un 
salt spre pădure și, găsind un puiet, rupse o rămurică de pe 
trunchi și-i supse rășina. În timp ce făcea asta, căuta în jur cu 
ochii un copac potrivit, unul pe care să-l poată tăia cu ferăstrăul 
și să-l târască în sat. 

Și atunci îl auzi, îl auzi pentru prima oară în tăcerea pinilor: 
purtat de vânt un sunet răsuna separat și distinct, un scâncet 
mecanic pe care îl recunoscu instantaneu. 

Era sunetul izbăvirii, chimvalul salvării. 

Șontâcăind înapoi pe buza prăpastiei, Kang își aruncă ochii în 
josul pantei, spre drum și văzu un convoi de camioane care se 
îndreptau spre Tasi-ko, toate - micșorate de distanţă. 

In total erau șase transportoare de trupe, o mașină de teren și 
două trailere cu platformă care cărau buldozere portocalii fixate 
în chingi. Privind de sus, cum făcea Kang, puteai să trasezi calea 
pe care venise convoiul, care șerpuia prin vale. Cauciucurile cu 
lanţuri mușcau zăpada și gheaţa și măcinau pământul, încât era 
aproape ca și cum camioanele ar fi tras o linie peste contururile 
colțuroase ale terenului. 

Pentru prima dată, după săptămâni de zile, colțurile gurii i se 
ridicară și Kang zâmbi. Cu un mormăit de ușurare se lăsă greu în 
zăpadă și, folosindu-se de o unealtă mică pe care o purta cu el 
în scopul ăsta, își ajustă șuruburile de la piciorul artificial. Acum 
o să fie mai bine. 

Nu că s-ar fi putut mai rău de atât. Asta era cea mai cumplită 
iarnă de care-și aduceau ei toți aminte, după un anotimp cu ger 


paralizant în care foamea se transformase în foamete, iar 
foametea în molimă. Chiar în clipa asta treizeci și unu de 
oameni - o pătrime din sat - zăceau pe podeaua fabricii, stivuiţi 
ca lemnele. (Clădirea, în formă de sicriu și făcută din ciment, era 
un loc unde se făcuseră mături - mături bune - timp de peste 
douăzeci de ani. Acum, se gândi Kang, clădirea era tot atât de 
moartă ca și cei dinăuntrul ei. Rămase fără combustibil, 
strungurile  tăcuseră chiar când aerul, mult prea rece, 
încremenise și el.) 

Infricoșătoare pe dinafară, clădirea era și în interior 
înspăimântătoare - o morgă improvizată, pavată cu cadavre de 
bărbaţi, femei și copii ale căror membre pline de bășici 
deveniseră albastre, un albastru ciudat, în zilele dinaintea 
morţii. Ca unic sanitar în Tasi-ko, lui Kang îi revenise 
responsabilitatea de a duce trupurile unde se aflau acum, să-și 
aștepte înmormântarea în primăvară. 

Înainte să vadă camioanele șerpuind spre sat, Kang începuse 
să se îndoiască de faptul că până la primăvară ar mai rămâne 
cineva care să-i îngroape pe morţi. lar dacă, întâmplător, ar 
rămâne, părea imposibil să fie chiar el sau, dacă ar fi fost, că ar 
mai fi avut putere să mânuiască un târnăcop și-o lopată. 

Acum îi era rușine, rușine de amărăciunea din gândurile sale. 
La un moment dat, poate când îi murise soţia, se lăsase pradă 
pesimismului. Incepuse să creadă că suferinţa din Tasi-ko 
rămăsese nebăgată în seamă sau că este ignorată pentru că 
satul este îndepărtat și lipsit de importanţă. Astea erau gânduri 
subversive, după cum bine știa Kang. Dacă ar fi împărtășite, ar 
putea slăbi rezistența tuturor cetățenilor. Și mai erau și greșite, 
nu doar subversive. Era clar, viaţa unui ţăran din Tasi-ko valora 
tot atât cât viaţa unui inginer din Pyongyang. Dovada era acolo, 
pe drumul din vale. Fusese doar o problemă de timp și de 
repartizare a puţinelor resurse. 

Prezenţa armatei era un reproș faţă de gândirea lui negativă. 
Camioanele vor fi având mâncare și medicamente înăuntru - și 
doctori, doctori adevărați, nu sanitari ca el. Ăştia erau oameni 
de la universitatea din Pyongyang. Vor ști ei ce să facă. 

În timp ce el nu putea să facă nimic. În mai puţin de o lună 
văzuse satul decimat de o boală ale cărei simptome erau atât 
de violente și de stranii, încât, auzindu-se de ele, la Tasi-ko 


fusese trimis un doctor de la Institutul de Boli Infecţioase din 
capitală. 

Doctorul era foarte scund și foarte bătrân - un dop de om 
îndesat, cu incisivi laţi și galbeni. Fuma ţigări de import 
aprinzându-le una de la alta și vorbea în rafale scurte, punctate 
de tăceri lungi. Kang știa că cineva trebuie să fie un om foarte 
important ca să fumeze atât. Dar chiar și așa, lui Kang nu-i 
plăcuse de el. 

In cele din urmă, doctorul examinase vreo doisprezece 
bolnavi, dintre care patru muriseră mai apoi. Îşi notase 
simptomele lor și îl chestionase pe Kang despre evoluția bolii. 
Luase probe de sânge de la patru săteni și aranjase ca doi dintre 
cei morţi să fie înfășuraţi în cearșafuri și duși în capitală pentru 
autopsie. 

Când doctorul se pregătea de plecare, Kang l-a întrebat ce 
trebuie să facă în absenţa lui, dar bătrânul nu i-a răspuns. A mai 
aprins o ţigară și, aplecându-se pe fereastra mașinii, a arătat 
spre clădirea în care erau ţinuţi morții: 

— Toate astea, a spus el. De vină e doamna spaniolă. 
Spanioloaica le-a făcut. 

Deși nu era de nasul lui Kang să contrazică un medic-șef din 
Pyongyang, nu se putu opri, totuși. In timp ce mașina pornea, el 
șontăâcăi pe lângă ea: 

— Dar, domnule doctor, nu e corect. N-am avut niciun 
vizitator. Niciun străin. Brusc, mașina începu să se îndepărteze 
și Kang strigă: Ce pot să fac? 

Bătrânul se răsuci pe locul său și scutură din cap; îl lăsă pe 
Kang în drum, gândindu-se că e nebun. 

Dar acum nu mai conta. Bătrânul se întorsese. Venise cu 
medicamente și cu buldozere, să îngroape morţii. 

Kang știa că trebuie să se grăbească să coboare de pe deal ca 
să-i ajute pe soldaţi. Dar frigul îl făcu să șovăie. Indiferent ce 
leacuri ar aduce armata sau ce alimente, lemnul de foc era 
aproape de negăsit și ar fi fost păcat să fi urcat până aici, pe un 
asemenea ger, și să se întoarcă cu mâinile goale. 

Părăsi buza prăpastiei și, îndreptându-se spre coasta 
împădurită aflată la o sută de metri distanţă, se repezi la un 
copac mai mic și, îngenunchind în zăpadă, trase frenetic cu 
ferăstrăul pe trunchiul lui. Rășina era lipicioasă și acoperea dinţii 
lamei, dar, în cele din urmă, copacul se prăbuși, iar Kang se 


ridică anevoie în picioare. Își înnodă frânghia în jurul ramurilor 
de la baza trunchiului, se întoarse și se grăbi înapoi pe pantă, 
târând pomul după el ca în lesă. 

Pe buza prăpastiei se opri să-și tragă răsuflarea și ceea ce 
văzu îl nedumeri. Cam la un kilometru la sud de sat, jumătate 
de convoi - trei transportoare și un trailer cu platformă - se 
oprise în mijlocul drumului și aștepta. In timpul ăsta celelalte 
camioane mergeau mai departe și duduiră prin sat și... dincolo 
de el. 

Cu excepţia mașinii de teren. Mașina trase în micul scuar 
care, în zilele bune, servise drept piață de mărfuri pentru ţăranii 
localnici. Cu motorul în ralanti pe un asemenea ger, îi atrase pe 
săteni cum atrage magnetul pilitura de fier, deși Kang știa care 
era adevărata atracţie: speranţa medicamentelor, a mâncării și 
a veștilor. 

Porni din nou, dar apoi ezită. Convoiul de la sud de sat nu se 
clintise. Camioanele stăteau în mijlocul drumului, cu motoarele 
oprite, în timp ce soldaţii rămăseseră în jurul lor, aruncându-și 
pe umeri Kalașnikovurile. 

Și în partea cealaltă, spre nord, scena era identică. A doua 
jumătate a convoiului se opri cam la un kilometru după ce trecu 
de Tasi-ko. Soldaţii săriră prin spatele camioanelor, apoi 
rămaseră în așteptare. 

Era o priveliște neliniștitoare, chiar și văzută de sus și de la 
depărtarea asta. Satul era în carantină. Și, cu toate că pe Kang îl 
tulbura să vadă Tasi-ko izolat astfel, începu să înțeleagă 
înțelepciunea măsurii. Oricare o fi fost molima aia, trebuia 
localizată. Trădată de China, distrusă de inundații și doborâtă de 
foamete, ţării sale i-ar fi fost greu să mai reziste încă unei 
nenorociri. 

Din nou gândea periculos, cu tendinţe de răzvrătire. Dar ce 
gândea el era adevărul. Și un al doilea adevăr era că el era 
foarte obosit și că, obosit fiind, îi lipsea energia „să-și plivească 
grădina minţii”. 

Asta era metafora pe care Kang o învățase în armată, unde 
servise timp de șase ani ca sanitar într-o unitate de 
recunoaștere în ZDM (Zona Demilitarizată). Unele gânduri erau 
flori, altele erau buruieni. lar altele erau vipere. Era nevoie de 
vigilenţă constantă pentru a le identifica corect pe fiecare. 


Dar „vigilența constantă” cerea mai multă energie decât 
putea cheltui Kang acum. In cursul anilor pierduse prea mult: își 
pierduse piciorul, din cauza unei mine anti-persoană și soția din 
cauza bolii. In ultima săptămână nu mâncase mare lucru în 
afară de iarbă sălbatică, iar acum mintea lui numai grădină nu 
mai era. Era o ruină, iar lui pur și simplu nu-i păsa. Ce-i mai 
putea face lumea? 

Deodată în piaţă scrâșni și scânci un megafon electric. Kang 
se strădui să audă ce se spunea, dar, pe măsură ce pluteau în 
susul pantei, cuvintele se înmuiau în așa fel încât deveneau 
imposibil de înţeles. Dar le putea vedea efectul: respinși acum, 
oamenii se retrăgeau de lângă mașina de teren și, unul câte 
unul, dispăreau în casele lor. Nu trecu mult până când satul - un 
pâlc de case prăpădite din lemn, înconjurate de câmpurile 
galben-cafenii și aflate lângă o fabrică părăsită - deveni atât de 
pustiu, încât părea fantomatic. De-abia atunci plecă mașina de 
teren din piață, lăsând în urmă un panaș alb de fum de 
eșapament în timp ce se îndepărta spre nord, către locul de 
întâlnire cu al doilea blocaj rutier. 

„Mai întâi carantina, se gândi Kang, și acum stingere cu 
interdicția de a părăsi casele. Dar în miezul zilei? De ce? Și cum 
rămânea cu doctorii? Unde erau?” Chipul lui Kang, impasibil 
atâta vreme, se boţi într-o încruntare. Ce vedea el nu avea sens, 
iar instinctele îi spuneau să fie precaut. Și, cu toate că părea 
imposibil să-l observe cineva de jos, de la o asemenea 
depărtare, își scoase fularul roșu pe care i-l făcuse nevastă-sa 
din firele unui pulover, deșirat. Işi îndesă fularul sub jachetă și 
se așeză pe copacul pe care-l trăsese. Apoi rupse o rămurică de 
pe una din crengi și începu s-o mestece în timp ce privea 
drumul. 

In decursul orei următoare nu se întâmplă mare lucru. Cu 
excepţia soldaţilor și a baricadelor, drumul spre Pyongyang 
rămase pustiu. Prea pustiu. Nu era niciodată prea umblat, dar 
acum era cu desăvârșire părăsit. Nicio mașină, niciun camion 
sau drumeţ nu se apropia de vreuna din baricade. Ceea ce nu 
putea însemna decât că mai erau și alte baricade, mai departe 
de sat, și că cele pe care le vedea el serveau unui cu totul alt 
scop decât își imaginase. Nu aveau menirea de a opri circulaţia 
prin sat. Aveau menirea de a-i ţine pe oameni în sat. 

Lui Kang i se zbătu inima în piept. 


Apoi, deodată, se mișcă ceva. Ca înșiraţi pe aţă, soldaţii de la 
ambele capete ale satului se îndreptară spre marginea 
drumului, unde se chirciră în șanțuri. Kang nu-și putea explica 
asta - nici chiar atunci când văzu avionul venind de peste munți. 

Asemenea tuturor avioanelor pe care le văzuse și ăsta era 
vopsit într-un cafeniu tern care părea să absoarbă lumina 
soarelui. Kang privi cum avionul se apropie de Tasi-ko, cu 
motoarele duduind în aerul încremenit de ger. Deodată, o 
bucată de fuzelaj se desprinse și căzu, răsucindu-se, spre sat. 
Kang nu putea să-și creadă ochilor. Avionul coti spre est, se 
îndreptă și acceleră spre orizont, în timp ce Kang, fără să se 
gândească, sări în picioare. 

Deschise gura să strige sau să urle - la avion, la sat, la soldaţi 
- dar era prea târziu. Lumea pu/sa. O străfulgerare de lumină și 
un huuump înfundat absorbiră, parcă, tot aerul din cer. Pentru o 
secundă Kang văzu valul pârjolitor de lumină rostogolindu-se în 
afară, dinspre Tasi-ko în toate direcţiile. Apoi un val de dogoare 
se izbi de coastă ca un val de flux, învăluindu-l. Icni să respire, 
icni din nou, apoi intră în panică, înțelegând că nu mai era aerîn 
aer - doar căldură și mirosul de păr ars. 

„li omoară pe toţi”, se gândi el. innebunit, alunecă pe gheaţă 
și căzu tare, întins pe spate. O revărsare de lumină i se stinse 
înapoia ochilor și ceva trosni, adânc, în cap. Vederea lui Kang se 
încețoșă și ultimul lucru pe care-l văzu înainte să-și piardă cu 
totul simţurile a fost Tasi-ko zguduindu-se într-o mare de flăcări. 

e 

Când se trezi, era întuneric și aerul era înțepător de mirosul 
fumului. Işi simțea fața de parcă i-ar fi fost jupuită pielea de pe 
obraji, iar ceafa îi zvâcnea ritmic, precum o tobă. Cu degetele de 
la mâna dreaptă atinse locul unde era durerea, exact în spatele 
urechii, iar apoi și le trase instantaneu înapoi, șocat de cucuiul 
care-i sângera acolo. Pentru o clipă îi tremură stomacul și i se 
păru că pieptul o să i se întoarcă pe dos. Dar nu se întâmplă 
nimic. 

În depărtare duduiră mașinile, dinspre stânga și mult 
dedesubt. 

Dedesubt. Unde se afla? 

Incet, Kang se ridică și privi în jur. Era pe o coastă de deal, 
exact ca cea de deasupra satului Tasi-ko. Pământul era acoperit 
de gheață și, ici-colo, din zăpada ieșeau cioturi de pomi. 


Întorcându-se spre zgomot, văzu buldozerele mișcându-se 
înainte și înapoi peste un câmp de moloz luminat de farurile a 
șase camioane. 

Era pe o platformă de supraveghere, deasupra unui șantier de 
construcţii. Dar cum ajunsese acolo? 

Aduna lemne și... Din cauza durerii de cap îi era imposibil să 
gândească. Un șir de imagini incomplete i se învârteau în cap: 
un avion cafeniu, o mașină de teren, chipul soţiei sale, foc. 

Avea nevoie de un doctor și, instinctiv, strigă la oamenii de 
jos. Dar, bineînțeles, nu puteau să-l audă. Luptându-se să se 
ridice în picioare, o porni în josul dealului, strigând spre 
buldozerele care huruiau. O revărsare de pietricele și bucăţi de 
rocă îl precedă într-o mică avalanșă și, pe măsură ce se apropia, 
văzu pentru prima dată că echipa de constructori era în 
întregime formată din soldaţi și că soldaţii purtau măști de gaze. 

„Curios.” 

Era cam pe la jumătatea pantei când unul dintre soldați îl 
văzu și începu să strige. Ușurat, Kang se opri să-și tragă 
răsuflarea și, stând în picioare în mijlocul unei grămezi de 
bolovani, le făcu cu mâna și le răspunse printr-un strigăt. Apoi 
se întâmplă un lucru ciudat. Soldatul își duse Kalașnikovul la 
piept și începu să tragă, disciplinat, cum trag soldaţii, 
împroșcând aerul dintre ei cu scurte rafale de foc care răsunau 
aproape ca semnalele telegrafice folosite de nave pe mare. 

Și când se întâmplă asta clipa se dilată. Brusc, Kang își dădu 
seama unde se află - adică exact acolo unde i se părea că este: 
pe coasta de deal de deasupra satului Tasi-ko. Și apoi își aduse 
aminte: „îi omoară pe toţi”. 

Bolovanul de deasupra lui scuipa pietre când îl loveau 
gloanțele cilindrice de nouă milimetri. Cu toate astea, Kang nu 
se clinti. Ochii lui priveau în depărtare, ignorându-i pe soldații 
care alergau spre el, fixând în schimb pârloaga plină de cratere 
care se întindea fumegând sub farurile camioanelor. Tasi-ko 
dispăruse. 

Acest gând îl îngrozi mai mult decât armele, îl îngrozi într-un 
fel pe care nu-l mai simţise până atunci niciodată. Pentru că 
asta era o groază care nu avea punct de plecare sau obiect. 
Venea în același timp dinăuntru și din afară. Era teroare, pură, 
imensă și iradia din el ca dogoarea din foc. 


Zguduit, Kang se întoarse și începu să fugă, cățărându-se pe 
coasta dealului din stâncă în stâncă, mutându-se de la o umbră 
la alta. În spatele lui urmăritorii pierdeau teren pe măsură ce 
înaintau mai adânc în dealurile reci, întunecate și nefamiliare, 
legănându-și lanternele în arcuri mari, inutile. Curând deveni 
evident că ei habar n-aveau încotro o luase el și că, de fapt, 
începuseră să-și facă griji pentru că nu știau unde se află ei 
înșiși. 

Totuși, Kang continua să meargă. Departe de a simţi obișnuita 
stânjeneală în mișcări cauzată de piciorul de lemn, străbătea 
terenul cu o desăvârșită eficiență, invizibil ca o umbră noaptea. 
Și, cu toate că plămânii îi ardeau și mușchii îi erau secătuiţi, 
urcă tot mai sus în munţi, până când vocile soldaţilor se 
pierdură și buldozerele tăcură. 

După patru sau cinci ore în gerul cumplit cămașa îi era 
leoarcă de transpiraţie, iar ciotul de picior, o masă însângerată. 
Avea degetele îngheţate, capul spart și faţa plină de bășici. 
Părţile de trup care nu-l dureau erau moarte. Asta era tot. 

Dar continua să meargă și, în cele din urmă, găsi un soi de 
potecă ce ducea în josul dealului. Urmând-o, ieși din munţi când 
noaptea dădea spre cenușiul zorilor. Se trezi lângă Drumul 
Victoriei și o luă pe șosea fără să se gândească sau să-i pese 
încotro îl ducea. Adevărul era că nu avea unde să se ducă și, 
clar, era pe moarte. Se putea ca puţina energie care-i mai 
rămăsese să dispară în curând. O să se așeze puţin să se 
odihnească și ăsta o să fie sfârșitul. Dacă avea noroc, o să 
găsească un pom de care să se sprijine... să închidă ochii... și să 
renunţe. 

Aștepta cu nerăbdare să moară astfel, ca un călugăr bătrân, 
visând lumea. Imaginea îl învioră cu adevărat și, pe când 
mergea pe marginea drumului, căuta atent pomul perfect. 
Pomul morţii. Pomul /ui. 

Dar nu se zărea nicăieri. Dimineaţa deveni după-amiază, aerul 
se încălzi și, pas cu pas, ziua se topi în seară. Căzu noaptea, 
temperatura scăzu și Kang tot continua să meargă. 

La fel a doua zi, apoi a treia. Instinctiv și fără să se gândească 
la ceva anume, Kang își târa picioarele spre singurul loc pe care 
îl cunoștea la fel de bine ca pe împrejurimile satului Tasi-ko. Era 
Zona  Demilitarizată a Coreei. O zonă a nimănui, dar 
îndeaproape supravegheată, care se întindea de la Marea 


Galbenă până la Marea Japoniei, ZDM era, deopotrivă, o 
rezervaţie naturală și un teren de execuţie. Fagure de tuneluri și 
ticsită de mine anti-persoană, era o panglică verde într-o mare 
de noroi și gheaţă - liniștită, împădurită și periculoasă. Poarta de 
trecere spre Sudul Vampirilor. 

Poate că o să-și găsească acolo pomul. 


e Capitolul 2 
Flash 

Text de telegrama 98: Seul 008070 

Secret 

Info CIAE-04 dode-01 inr-02 

Pagina: 01 

De la: Ambasada Americii la Seul 

Către: CIA Langleyva imediat 8030 

Dia WashDC prioritate 

De la: Pins, Șef, N. Asia/ROK 

Subiect: (K) DEZERTARE - KANG YONG-PU 

REF: Seul 

1. Întregul text secret 

2. ROK APSN raportează că forțele SUA/ROK reţinut cetățean 
RPDC KANG YONG-PU în 29.01.98 la 04:00. Kang afirmă intrare 
ZDM în aceeași noapte via „tub infiltrare” aprox 40 km vest de 
Sehyon-ni. 

3. Kang veteran infirm și „sanitar”. Pretinde dezertare 
consecutiv incident militar Tasi-ko. 

4. APSN atribuie veridicitate zero afirmaţii Kang. Sursă 
„velociped” (Pyongyang) raportează activitate militară nulă în 
Corp II. 

5. Kang considerat „labil”. Dezertare oportunistă. 

6. Acţiune: nu recomandăm acţiune. (Subiect urmează să fie 
definitivat după interogatoriul ref. Tranzit ZDM.) 

Taylor Fitch își slăbi cravata, se lăsă pe spătarul scaunului și, 
cu un suspin, citi telegrama pentru a treia oară în după-amiaza 
aceea. Fost reporter de ziar (mă rog, chiar dacă fusese o 
acoperire, totuși scrisese reportaje), se strâmbă din cauza 
folosirii acronimelor neexplicate. Câţi știau că APSN era „CIA 
Sud-Coreeană” - așa-numita Agenţie de Planificare a Securităţii 
Naţionale? Câţi știau că RPDC înseamnă Republica Populară 
Democrata Coreeană (adică, pe scurt, comuniștii)? 

Răspunsul era: mai nimeni, asta e! Și Fitch nu se gândea la 
public. Se gândea la Agenţie. 

Agentul CIA își frecă maxilarul și se întrebă alene dacă ar 
trebui să-și vopsească barba. Și-o lăsase din facultate și acum 
albea, la fel ca și părul de la tâmple. Nu-i plăcea. De fapt, nu 


putea să sufere lucrul ăsta (deși, trebuia să recunoască, nu la fel 
de mult cum îi displăcea recenta îngroșare a taliei). Poate că ar 
trebui să se ducă la o sală de gimnastică. Poate. 

Poate că ar trebui să fie atent la ce avea de făcut. Putea el să 
slăbească și douăzeci și cinci de kilograme, și telegrama ar fi 
fost tot acolo. Trebuia să facă ceva cu ea. 

Cum ar fi... s-o arhiveze. S-o înlăture de pe biroul lui și să 
scape de ea. Individul ăsta, cum îi zice, nu părea să fie 
apropiatul vreunui ștab. Nu era membru în Adunarea Poporului, 
nici pe departe. De fapt, dacă baza din Seul n-o dăduse cu totul 
în bară, tipul ăsta, Kang, nu era nici măcar membru al Partidului 
Muncitoresc Coreean. Nu era decât un soi de asistent medical - 
și încă unul de la ţară! 

Tasi-ko. Unde dracu'...? 

Fitch se roti cu scaunul și se uită în sus, la harta mare de pe 
peretele din spatele lui. Era o hartă de artilerie a Coreei de 
Nord, cu o listă alfabetică a municipiilor, orașelor și satelor în 
partea de jos. Lângă fiecare nume se afla un set de coordonate 
care dădea longitudinea și latitudinea în grade, minute și 
secunde. 

Harta în sine avea ca punct central ZDM, o linie verde, groasă, 
care se întindea de la est la vest, urmărind paralela 38. La 
nordul liniei, mici stegulețe roșii marcau localizările unităţilor de 
artilerie și infanterie ale RPDC, în timp ce bazele navale și 
aeroporturile erau însemnate cu pioneze albe și albastre. 

Tasi-ko era în sectorul K-7. Acolo era Corpul Il, în dealurile de 
la poalele Munţilor Diamond, cam la o sută douăzeci de kilometri 
nord de ZDM. La mama naibii. Doar că... 

Acolo se întâmplase ceva. Sau poate că nu. Sursa de la 
Pyongyang nu știa de niciun incident și nici Fitch nu știa. Dar 
asta nu însemna mare lucru. Coreea de Nord era un loc 
misterios. Se întâmplau o mulţime de lucruri care nu se aflau în 
interiorul sau în afara ţării. Așa că singurul lucru care se putea 
spune era că tipul ăsta, Kang, își pusese viaţa în pericol ca să 
dezerteze. Și cu toate că era posibil să-l fi împins la asta 
foametea, de ce să fi minţit? De ce ar fi inventat un soi de 
„incident” când tot ce avea de făcut era să spună: „Mi-a fost 
foame”? 


Așa că poate se întâmplase ceva. Dar ce? Telegrama nu 
dădea niciun indiciu, iar Fitch credea că știe de ce: Seulul nu 
întrebase - pentru că Seulul era leneș. 

Se presupunea că este o bază de elită, dar realitatea era că, 
în jumătate din cazuri, baza lua ce-i dădeau coreenii, bătea la 
mașină și trimitea la Langley. Nu pre/ucrau. Nu-și puneau 
întrebări. Pur și simplu dădeau mai departe și se opreau la cel 
mai apropiat bordel. 3 

Fitch bombăni în barbă și se răsuci spre birou. Işi trase 
tastatura mai aproape și redactă o telegramă care, despuiată de 
titluri, suna astfel: „CE «INCIDENT»?” 

e 

Apoi apăsă tasta Codificare din programul de editare, imprimă 
rezultatul și îl transmise la Seul prin faxul-telefon mare, roșu, 
care stătea ca un bust al lui Nathan Hale pe un piedestal lângă 
fereastră. 

e 

Răspunsul decodificat era pe biroul lui de dimineaţă. Potrivit 
lui Motown (așa îi plăcea Seulului să se denumească), Kang 
pretindea că Tasi-ko fusese complet distrus cam cu zece zile 
înainte. Asta, spunea el, se făcuse cu ceva care aducea cu un 
explozibil care ia foc la contactul cu aerul și fusese aruncat 
deasupra satului la câteva ore după ce acesta fusese izolat de 
soldați. Nu existau alți supraviețuitori în afară de Kang, iar satul 
în sine fusese șters de pe fața pământului cu buldozerele. Nu 
mai rămăsese nimic. 


„Sursa afirmă Tasi-kKo focar epidemie provocată de 
femeie spaniolă (neidentificată). Afirmă actiune RPDC 
după inspecția medicului șef, Institut Boli Infectioase 


Pyongyang.” 


„Ce femeie spaniolă”? se întrebă Fitch. Nu existau 
spanioloaice în Coreea de Nord. Sau, dacă erau, erau tot atâtea 
câte banjouri în Timor. Și, oricum, de unde ar ști cine a 
provocat-o?” 

Mesajul se termina cu o scurtă dezvinovăţire în care Motown 
sublinia că nu are nicio modalitate de a verifica povestea - ceea 
ce îi aminti că era o transmisie de la o sursă care nu putea fi 
considerată de încredere. 


Aveau dreptate, bineînţeles, și Fitch trebuia să recunoască: 
individul ăsta, Kang, părea din ce în ce mai nebun. Și totuși... n- 
ar strica să dea vreo două telefoane. Pentru că nu se știe 
niciodată. Pur și simplu nu se știe. 

Avea nevoie de fotografii, fotografii ale satului Tasi-ko (sau a 
ceea ce rămăsese din el). Și existau câteva locuri care puteau 
chiar să le aibă. 

Primul era Oficiul Naţional de Recunoaștere sau ONR. Acesta 
era filiala de șase miliarde de dolari pe an a CIA, specializată în 
fotografii de înaltă rezoluţie luate de sateliți-spion. Din 
nefericire, ONR pretindea ca fiecare cerere de imagini să fie 
transmisă prin biroul de legătură al Agenţiei - ceea ce însemna 
că autorul cererii trebuia să citeze un cod unic pentru unul 
dintre Programele de Acces Special ale Agenţiei. 

În cazul ăsta însă nu exista niciun program și niciun cod. Fitch 
se lua după o presimţire și biroul de legătură se uita chiorâș la 
așa ceva. 

Din fericire, Pentagonul era mai cooperant decât ONR. Fitch 
era sigur că poate căpăta toate lucrurile de care avea nevoie de 
la Agenţia Naţională de Ilmagistică și Cartografiere. Asta era 
unicul furnizor militar de imagini luate din spațiu și, în multe 
privinţe, arhivele lor erau mai cuprinzătoare decât ale ONR. In 
timp ce acesta din urmă se concentra asupra țintelor 
ultrasensibile, cum ar fi deplasările de trupe și reactoarele 
nucleare, misiunea ANIC era mult mai largă. 

Pe lângă o gamă de misiuni militare convenţionale, ANIC era 
însărcinată și cu responsabilitatea masivă de a cartografia 
lumea - întreaga lume - în trei dimensiuni și, în același timp, să 
urmărească liniile de coastă care se transformau, schimbările de 
climă și îmbunătățirile funciare de pe fiecare continent. 

Cu gândul la această ultimă responsabilitate, Fitch contactă 
ofițerul de legătură de la ANIC și îi spuse ce căuta: 

— Pix. 

— Ei, ai venit la locul potrivit. Ce fel de „pix"? 

— Coreea de Nord. 

Femeia scoase un sunet neangajant, apoi un fel de jumătate 
de mormăit atenuat de o îmbufnare. 

— Asta înseamnă „da”? 

— Păi, depinde. E un loc mare. 

Fitch se răsuci în scaun și căută pe indexul harţii satul Tasi-ko. 


— Am coordonatele chiar aici. 

— Dă-mi-le. 

| le dădu. 

— Ai vreo dată? 

— Mda. De fapt, am două. Am nevoie de ceva fotografiat 
săptămâna trecută și de ceva fotografiat cu aproximativ o lună 
mai devreme. 

— Înainte și după, spuse femeia. 

— Exact. 

— Bine... Să văd ce pot găsi, dar dacă tot e un hatâr - de ce 
rezoluţie ai nevoie? 

— Aici vine vestea bună, spuse Fitch. Nimic special. 
Instantanee ale terenului și atâta tot. Cât să deosebesc un teren 
de parcare de un câmp de orez. 

— Aa, bun, spuse femeia, înviorându-se. Nu cred să fie o 
problemă. Deși, dacă vrei să știi adevărul, cred că ai putea 
probabil să găsești ce-ţi trebuie pe Internet. 

— Nu sunt conectat la Internet, spuse Fitch. 

— Păi, ar trebui să fii! 

— Ba nu: dacă aș fi, ar trebui să mă omoare. 

— Ce vrei să spui? 

— E o problemă de securitate. Niciunul dintre calculatoarele 
de aici nu e conectat la telefon. 

— Oricum, pentru orice eventualitate, noi suntem la: 
www.anic.com. Urmă o pauză: Ai reținut? 

— Mda, răspunse Fitch. Am reţinut. Dar câtă vreme nu-s 
conectat, știi, e doar pentru exercițiu. 

e 

Fotografiile sosiră târziu în aceeași după-amiază, aduse 
personal de un curier al Pentagonului, exact când Fitch își punea 
haina să se ducă acasă. Stând în ușă, rupse plicul și scoase un 
set de imagini de unsprezece pe paisprezece. Prima era o 
fotografie Landsat colorată artificial care acoperea un arc de 
nouăzeci de secunde - cam trei kilometri în lăţime. Arăta un 
pâlc de ceva ce aducea a colibe de ciment, înconjurat de 
câmpuri galben-cafenii, la poalele munţilor Diamond. O notiţă de 
pe spate dădea ora, data și coordonatele: 


13:07:23 Z 
13.01.97 


38*41'6" N, 126*54'08" E 


A doua fotografie era alb-negru și purta pe spate o ștampilă 
care spunea că este produsul unui program de recunoaștere al 
Aviației Militare, al cărui criptonim fusese opacizat. Fotografia 
era datată 28 ianuarie 1998 și dădea aceleași coordonate ca și 
prima imagine. Și cu toate că arcul era diferit - doar treizeci de 
grade - imaginea în sine nu era în niciun caz ambiguă. 

Arăta un câmp. Cu zăpadă de jur-împrejur. 

Inima lui Fitch bătu mai repede în timp ce ochii i se mișcau de 
la o fotografie la alta și înapoi: verifică a doua oară 
coordonatele, dar de fapt nu era nevoie de așa ceva. Același 
drum cu două benzi care trecea prin sat în fotografia Landsat 
trecea și prin „terenul de parcare”. „Doamne, se gândi el, e ca 
un număr de magie. Uite-l, nu e.” 

Și cu toate că știa ce reprezentau fotografiile - un masacru - 
mai știa că, fiind primul care-l observase, o să aibă parte de 
multe onoruri. O medalie, poate, sau cel puţin elogii. Și ăsta era 
motivul pentru care, stând în picioare în ușa biroului, cu dovada 
morții atâtor oameni în mână, un mic zâmbet îi înflori în colțul 
gurii. 

(J 

Dură aproape patruzeci și opt de ore până obținu o copie a 
interogatoriului lui Kang, iar când sosi, textul era tot în 
coreeană: douăzeci și șase de pagini de hieroglife, însoțite de un 
sac de scuze de la Motown (ai cărui traducători erau toţi „foarte 
prinși”). Fitch sperase să dea traduceri tuturor celor din „Grupul 
de lucru Tasi-ko” (ceea ce, trebuia să recunoască până și el, era 
o denumire întrucâtva pretențioasă). Dar, de vreme ce asta nu 
era posibil, se apucă în schimb să-l invite pe Harry Inoue. 
American japonez, Harry vorbea fluent coreeana, ca și alte patru 
limbi. 

Grupul era format din cinci oameni. Pe lângă Fitch și Inoue, 
mai erau Janine Wasserman, ofițer operativ cu vechime, 
proaspăt reîntoarsă la sediu după o misiune la Seul; Allen 
Voorhis, un analist talentat care-și petrecuse cea mai mare 
parte a carierei la Centrul Naţional de Interpretare a 
Fotografiilor; și doctorul George Karalekis, medic la Direcţia 
Știință și Tehnologie. 


Fitch îl întâmpină pe fiecare în mica sală de consiliu pe care o 
rezervase pentru dimineaţa aceea de vineri și le dădu copii ale 
fotografiilor pe care le primise de la ANIC. Apoi îl întrebă pe 
Harry Inoue cât de curând putea traduce interogatoriul. 

— Depinde, răspunse Inoue. Pot să-l iau acasă? Fitch scutură 
din cap și filologul ridică din umeri. Atunci, marți. 

— Bine, răspunse Fitch. Între timp, ce-ar fi să te uiţi prin el? 
Vezi ce zice. 

Inoue încuviinţă și începu să citească. 

După ce toată lumea se așeză, Fitch le explică de ce se aflau 
acolo. Le spuse cum un sanitar pe nume Kang traversase ZDM 
noaptea aducând cu el o poveste care ar fi fost de necrezut - 
dacă fotografiile din faţa lor n-ar fi confirmat-o. Dintr-un motiv 
oarecare, armata nord-coreeană folosise ceva ce părea a fi un 
explozibil care lua foc la contactul cu aerul pentru a distruge un 
sat întreg. Și încă unul de prieteni! Dacă puteai avea încredere 
într-un recensământ vechi de peste treizeci de ani, fuseseră 
omorâţi peste o sută de oameni. 

— Nu văd niciun cadavru, spuse Voorhis uitându-se la 
fotografii prin partea de jos a ochelarilor lui bifocali. Nu văd 
decât o grămadă de moloz. 

Fitch încuviinţă: 

— Ai dreptate, spuse el. Kang ar putea greși. Poate că au mai 
scapat și alţii. 

— Poate că au scăpat toţi, sugeră Wasserman. 

Fitch o privi. Era o femeie înaltă și solidă, care se apropia de 
patruzeci de ani, cu o voce aspră și ochi albaștri, pătrunzători. 
Era îmbrăcată, ca întotdeauna, foarte elegant, în ceea ce Fitch 
presupunea că sunt haine create de mari case de modă. (Cineva 
îi spusese că ea are o grămadă de bani ca avere personală și că 
era rudă cu familia Guggenheim sau, poate, fusese vorba de 
Rothschild). 

— Ce vrei să spui? întrebase el. 

Wasserman ridică din umeri: 

— N-ar fi prima oară când nord-coreenii îi mută pe oameni de 
colo-colo. Și n-ar fi nici prima oară când înscenează ceva. 

Fitch se gândi la asta și spuse: 

— Bună observaţie. Poate că i-au mutat. Poate că au nevoie 
de locul ăla pentru altceva. Fitch făcu o pauză. Dar nu asta 
spune Kang. Și Kang e singura noastră sursă. 


Karalekis interveni cu o întrebare firească: 

— Păi, acum că ai pomenit de asta, ce spune domnul Kang? 

Fitch se întoarse spre Inoue și ridică din sprâncene. 

Inoue își drese glasul și se aplecă în față, uitându-se fix la 
raportul care stătea în faţa lui. 

— El spune - și îl parafrazez - că satul era cuprins de o 
epidemie. Mulți oameni erau pe moarte. 

— Ne spune și de ce boală mureau? întrebă Karalekis. 

Inoue scutură din cap și întoarse pagina: 

— Nu. Spune că nu a mai văzut niciodată ceva asemănător. 
Febră de patruzeci de grade. Organe genitale cangrenate. 

Se uită întrebător la Karalekis al cărui chip nu trăda nimic. 

Inoue mai întoarse o pagină: 

— Vomă explozivă, hemoragii fulminante - pe gură, nas și 
ochi... Dumnezeule, ascultați aici! Unii dintre ei se albăstreau. 
„Albastru strălucitor.” 

Karalekis încuviinţă din cap. Pentru sine ca și pentru ceilalți. 

— Nu te surprinde asta? îl întrebă Inoue. Oameni care se 
albăstresc? 

Karalekis ridică din umeri: 

— Se întâmplă. Se numește „cianoză”. 

Fitch se întoarse către doctor: 

— Ştii despre ce vorbește tipul ăsta? Ţi se aprinde vreun 
beculeț? 

Karalekis dădu ochii peste cap: 

— Ar putea fi orice. 

Fitch și Inoue se uitară fix la el. În cele din urmă, Fitch spuse: 

— Nu. N-ar putea fi „orice”. N-ar putea fi guturai, de exemplu. 
N-ar putea fi hemoroizi. 

Karalekis chicoti: 

— Nu asta am vrut să spun. Am vrut să spun că nu știu cât ne 
putem baza pe observaţiile domnului Kang. Nu știu ce pregătire 
are sau... 

Wasserman se aplecă în faţă: 

— Am putea să... vă rog? Nu văd ce au de-a face toate astea 
cu un sat distrus de armata nord-coreeană. Așadar, unii erau 
bolnavi... 

— După cât se-nţelege, erau foarte bolnavi. 

— Și ce-i cu asta? 

Inoue ridică un deget în aer și-l flutură dintr-o parte în alta. 


— Aşteptaţi o clipă, spuse el și întoarse câteva pagini. Spune 
aici, „Au vrut să”... cuvântul cel mai apropiat în engleză ar fi „să 
cauterizeze”. Au vrut să cauterizeze locul. 

— Și de ce ar ști domnul Kang care a fost motivul armatei? l- 
au spus ei cumva? întrebă Wasserman. 

Inoue păru stingherit: 

— Nu, răspunse el. Aveţi dreptate. E doar bănuiala lui. Dar 
spune că pierdea cam unul din trei sau unul din patru pacienţi 
când a venit un medic de la Pyongyang. Și exact după asta, la 
aproximativ o săptămână, satul a fost... distrus. 

— Așa că își închipuie că l-au „cauterizat”. 

Inoue încuviinţă: 

— Ca pe o rană. 

— Dar dacă încercau să ţină boala sub control? întrebă 
Wasserman. Dacă încercau doar s-o ascundă? 

— De ce ar vrea s-o ascundă? întrebă Fitch. 

— Fiindcă economia e la pământ, fabricile sunt închise, 
poporul flămânzește, nimic nu merge, răspunse Wasserman. 
Ultimul lucru de care au nevoie e încă o doză de publicitate 
negativă. 

— Și crezi că ar omori o sută de oameni pentru asta? 

Wasserman stătu să se gândească. In cele din urmă, spuse: 

— Sigur. 

Karalekis se întoarse spre Fitch, care scoase un suspin de 
exasperare. 

— Dar doctorul? întrebă Karalekis. Cel de la Pyongyang? Ce a 
avut de spus despre epidemie? 

—A spus - Fitch aruncă o privire spre Wasserman și, 
văzându-i expresia sceptică de pe chip, se corectă. Scuzaţi-mă. 
Nu știm ce a spus doctorul. Dar, potrivit domnului Kang, 
doctorul a dat vina pe o ăăă... o spanioloaică. 

Wasserman râse zgomotos, iar Fitch scrâșni din dinți. 

— Hei! Eu vă spun ce-a zís tipul! 

În cameră se așşternu tăcerea. Voorhis își suflă nasul și 
Karalekis tuși, dar niciunul nu ştia ce să spună. În cele din urmă, 
Inoue întrerupse tăcerea: 

— De fapt, spuse el, nu-i așa. 

Fitch păru nedumerit și enervat deopotrivă: 

— Ce nu-i așa? 


— Nu așa a zis. Inoue bătu cu degetul în transcrierea din fața 
lui. El n-a spus „o femeie spaniolă”. El a spus „doamna 
spaniolă”. A spus „doctorul a dat vina pe doamna spaniolă 
pentru toate astea”. 

— Aa, bine - în cazul ăsta - scuzați-mă, spuse Fitch. 

Inoue făcu un gest de regret, ca pentru a explica cum că el nu 
încerca decât să ajute, când dintr-o dată își dădu seama că 
doctorul Karalekis se holba la el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Cum aţi spus - exact? 

Inoue păru stânjenit: 

— La transcriere vă referiți? 

Karalekis încuviinţă din cap. 

— Ei bine, era doar un detaliu, dar... potrivit domnului Kang, 
doctorul a spus... Se uită la pagina de interogatoriu: „Doctorul a 
dat vina pe doamna spaniolă pentru toate astea”. 

— „Doamna spaniolă”, repetă Karalekis. 

— Da, așa zice aici că a spus el. 

— Nu - „o femeie spaniolă”. 

Inoue scutură din cap: 

— Nu. 

Karalekis se uită în ochii traducătorului un moment foarte 
lung. Apoi înghiţi cu greu și se întoarse spre Fitch: 

— Cred că mai bine aţi chema Atlanta, spuse el. 

— „Atlanta”? Ce-i „Atlanta”? întrebă Fitch. 

— Centrul de Control al Bolilor, spuse Karalekis. Dacă tipul 
nostru are dreptate, chestia asta poate să omoare mai mulţi 
oameni decât al Doilea Război Mondial. 


e Capitolul 3 

În săptămânile următoare, „Grupul de lucru Tasi-ko” fu 
botezat cu propriul său criptonim, BLINDSIDE, și „sporit” cu doi 
membri. 

Primul era doctorul Irving Epstein, un specialist în gripă al 
Institutului Naţional de Sănătate (INS). Al doilea era Neal 
Gleason, un agent FBI, slab și deșirat, însărcinat cu menținerea 
legăturii cu CIA. 

Pe Fitch numirea lui Gleason îl otrăvea tot atât cât se bucura 
de venirea lui Epstein, dar nu putea să facă nimic în legătură cu 
prezenţa omului de la Guvern. Treaba lui Gleason era să lucreze 
cu Agenţia în probleme legate de armele chimice și biologice. 
Asta era (cel puţin în teorie) o extindere a misiunii Biroului 
Federal pentru a proteja ţara de actele de terorism intern. In 
realitate (sau după părerea lui Fitch, cel puţin) includerea lui 
Gleason era încă un exemplu al eforturilor necontenite ale 
Biroului Federal de a-și extinde autoritatea - consecinţă a 
războiului rece. 

Nu că Gleason ar fi fost deosebit de interesat de grupulețul lui 
Fitch. El avea un pește mai mare în undiță, făcea naveta de 
două ori pe lună între Washington și Amman, unde se întâlnea 
regulat cu observatorii americani numiţi de Naţiunile Unite în 
echipele de inspecţie din Irak. Așa cum era de așteptat, asta îl 
lăsa într-o stare aproape permanentă de rău datorat decalajului 
de fus orar, o neplăcere pe care o ascundea în spatele unui 
perete de dezinvoltură și al unor ochelari de soare Maui Jim. 

Pentru agentul FBI „Grupul de lucru Tasi-ko” era doar o 
chestiune secundară, unul dintre zecile de grupuri ale căror 
deliberări le „evaluase” (când nu era în drum spre vreun 
aeroport sau altul). 

— Gândiţi-vă la mine ca la o muscă de pe perete, îi spusese el 
lui Fitch. N-o să zic nici „câr”. 

Și, în cea mai mare parte a timpului, nu zisese. 

Epstein era cu totul altă mâncare de pește. Bărbat scund, 
gras, vorbăreț, trecut puţin de șaizeci de ani, arbora straiele 
unui adept al politicii New Deal a președintelui Roosevelt, 
exagerată însă cu o lavalieră, cu bretele și cu un costum de in 
creponat. Emoţionat în sinea sa pentru că făcea parte din 
„lumea secretă” (chiar dacă doar prin procură), se delecta cu 
explicaţii despre nuanțele gripei, în general, și ale gripei 


spaniole în special. „Doamna spaniolă”, semnală el, era o 
poreclă a maladiei, derivată din numărul deosebit de mare de 
victime făcute în Spania. Caricaturile din epocă prezentau 
adeseori o femeie cu forme sinuoase într-o postură de vino- 
ncoace, a cărei mantilă de dantelă ascundea un craniu care 
rânjea. 

Înarmat cu hărţi ale Asiei și cu un indicator cu laser, 
epidemiologul era încântat să explice că gripa este un virus 
fragil aflat într-o stare de permanentă mutație, în funcţie de 
machiajul său antigenic. 

— De ce? 

Vocea era a lui Fitch, dar întrebarea era a tuturor. 

— Vorbește despre învelișul  proteinic, explică repede 
Karalekis. Caracteristicile de suprafaţă ale virusului. 

Fitch mormăi ceva. 

— În funcţie de învelișul său proteinic, continuă Epstein, 
virusul este clasificat în unul din următoarele trei tipuri 
generale: H-I, H-2 și H-3. Mai există și altele, dar astea sunt cele 
mai mari. 

Fruntea lui Fitch se umplu de cute - nu-i plăcea să i se ţină 
prelegeri - dar Janine Wasserman îl opri cu o ușoară atingere pe 
braț. 

— În cadrul fiecăruia dintre aceste tipuri, continuă Epstein, 
avem ceea ce s-ar putea numi un număr infinit de tulpini. 

— Așa că atunci când vorbim despre gripă, îl întrerupse 
Voorhis, vorbim, de fapt, despre o c/asă de boli. 

Epstein ridică din umeri: 

— Eu n-aș numi-o astfel, dar se poate, dacă dorești. Important 
este că trebuie să producem un vaccin nou în fiecare an pentru 
că, pe măsură ce virusul suferă mutații, tulpina pandemică de 
anul trecut îi cedează locul succesoarei ei. 

Epstein își scălda publicul într-un zâmbet binevoitor, dar Fitch 
nu se lăsă impresionat 

— Doctore, folosești mereu niște cuvinte... 

— Vrea să spună tulpina dominantă pe plan mondial, spuse 
Karalekis. 

— Ca o epidemie, sugeră Voorhis. 

Epstein scutură din cap: 


— Nu, o pandemie nu este „ca o epidemie”. O „pandemie” 
este globală. O „epidemie” - ca cea din Tasi-ko - este o 
izbucnire localizată. 

— Ceea ce ar face-o, strict, o problemă nord-coreeană, 
sublinie Gleason. 

Karalekis se încruntă: 

— Păi, spuse el, așa ar fi... doar dacă nu... 

— Dacă nu se răspândește, conchise Epstein. 

Timp de o clipă cei doi doctori își zâmbiră unul altuia. 

Voorhis se mișcă stânjenit pe scaun: 

— Dar unele epidemii sunt mai rele decât altele, corect? În 
funcţie de... tulpină. 

— Exact, răspunse Epstein. Unele tulpini sunt mult mai 
virulente decât altele și uneori atacă populaţii diferite. Gripa 
spaniolă i-a atacat pe cei tineri. Copii. Bebeluși. Oameni sub 
treizeci de ani. 

— De ce? întrebă Wasserman. 

Epstein scutură din cap: 

— Nu știu. 

Fitch se încruntă și Karalekis se întoarse spre el. 

— Nimeni nu știe, spuse el. 

— De ce nu? întrebă Fitch. 

Karalekis ridică din umeri: 

— Fiindcă nimeni n-a studiat asta vreodată. 

— Gripa? întrebă Fitch. 

— Nu. Vorbim despre virusul ăsta anume, spuse Epstein. 
Nimeni nu l-a văzut vreodată sub microscop. 

— De ce nu? 

— Pentru că toate virusurile sunt submicroscopice. Ai nevoie 
de un microscop electronic ca să le vezi și ăsta n-a fost inventat 
decât în treizeci și șapte, adică la - cât? - aproape douăzeci de 
ani după ce boala a venit și-a trecut. 

— Așa că, de fapt, nu l-a văzut nimeni? întrebă Fitch. 

Karalekis încuviinţă din cap. 

— Inclusiv coreenii? adăugă Fitch. 

Karalekis și Epstein se uitară unul la celălalt. După un 
moment, Epstein spuse: 

— Da... inclusiv nord-coreenii. 

— Ceea ce înseamnă, continuă Fitch, că tipul de la 


Pyongyang... 


— Doctorul, zise Wasserman. 

— Ce-o fi fost. Înseamnă că tipul ăsta avea dreptate când a 
spus că e „doamna spaniolă”. Avea dreptate. 

— Păi... stătu Karalekis să se gândească. 

— Așa trebuie să fi fost, insistă Fitch. Doar adineaori ai spus. 

Epstein scutură din cap: 

— Lucrurile nu sunt atât de simple. 

Fitch păru încurcat: 

— De ce nu? 

— Pentru că el a văzut pacienţi. A tratat simptome. A 
observat evoluţia bolii. 

— Și pe baza asta, spuse Karalekis la unison, a comparat-o cu 
gripa spaniolă. 

Un lung moment nimeni nu spuse nimic, apoi vorbi Janine 
Wasserman: 

— Nu chiar, spuse ea. N-a comparat-o cu nimic. El a spus că 
este gripa spaniolă. Punct. 

Voorhis își dădu ochii peste cap: 

— Potrivit traducătorului... potrivit doctorului. Potrivit 
transfugului. Făcu o pauză și privi de jur-împrejur prin încăpere. 
Mi se pare mie sau... 

Neal Gleason pufni în derâdere, apoi se uită la ceas și își 
împinse scaunul făcându-l să scârțâie. Se ridică în picioare și 
anunță cu un fior de prefăcută remușcare: 

— Toate astea sunt foarte interesante, dar eu am un zbor la 
ora două de la Aerobaza Marinei, deci ăăă... să mă ţineţi la 
curent, da? 

Și cu asta își luă haina și părăsi încăperea. 

Wasserman păru să nu observe. Înclinându-se în faţă, își 
rezemă coatele pe masa de consiliu și-și lovi vârfurile degetelor 
unele de altele. O dată. De două ori. De trei ori. Apoi se întoarse 
spre Karalekis cu o încruntare și spuse: 

— Lucrul care mă uimește, George, este... ei, bine, cred că 
lucrul care ne uimește pe toți e modul în care au reacţionat 
coreenii. 

— Bineînţeles. 

— Pentru că, dacă nu greșesc eu, nu poţi opri o epidemie de 
gripă omorându-i pe oamenii care au boala. 

— De ce nu? întrebă Voorhis. 

— D-aia, răspunse Epstein. 


— Nu există un vector unic, explică Karalekis. 

— Exact. 

Voorhis se uită de la un medic la celălalt, de parcă ar fi 
urmărit un meci de tenis. În cele din urmă întrebă: 

— Ce-i aia vector? 

— Un mijloc de transmitere, spuse Epstein. 

— Ca de pildă? întrebă Fitch. 

— Oamenii. Rozătoarele. Rațele, răspunse Karalekis. În cazul 
gripei, rolul rațelor sălbatice este uriaș, spuse el încălzindu-se la 
un asemenea subiect. 

— Migraţia păsărilor de apă, începu Epstein. 

— Este numele jocului, completă Karalekis. 

— Valul precursor, care este primul val de persoane afectate 
de o nouă tulpină, pornește aproape întotdeauna din China, 
adăugă Epstein. 

— Din ce cauză? întrebă Voorhis. 

— Au păsări de apă, au densitatea de populaţie de care e 
nevoie să pornească valul. 

— Sunt foarte multe motive, remarcă Karalekis, dar e un 
noroc pentru noi, pentru că durează aproape un an până ce o 
nouă tulpină ajunge în Statele Unite. Ceea ce ne dă timp să 
facem un vaccin și să-l distribuim. 

Janine Wasserman își drese vocea: 

— Dacă am putea să... rămânem la subiect... vorbeam despre 
reacţia coreenilor. Și despre cât de ilogică a fost. 

Pentru o clipă doctorilor li se lungiră feţele: ei își gustaseră 
prelegerea sau schimbul de replici sau ce-o fi fost. 

— Și mă gândeam, continuă Wasserman, la siguranţa lor, sau 
aparenta lor siguranţă, că e gripă spaniolă, mai degrabă decât 
ceva „ca” ea. 

Epstein și Karalekis deschiseră gura, dar Fitch îi opri cu un 
ușor gest cu mâna dreaptă. 

— Și mi-a mai trecut prin cap, continuă Wasserman, că nord- 
coreenii trebuie să fi știut că ar fi improbabil ca uciderea 
oamenilor din Tasi-ko să afecteze o epidemie de genul ăsta. 
Pentru că boala ar continua să se răspândească pe alte căi. 

Doctorii se uitară unul la altul. În cele din urmă, Epstein 
confirmă raţionamentul cu o înclinare a capului: 


— Deci ce au făcut ei a fost complet irațional, doar dacă nu... 
știau cumva... că nu există alţi vectori pentru epidemia asta 
anume. Că a fost cumva... a fost ceva servit pe tavă. O pleașcă. 

Karalekis își pungi buzele și scoase un sunet ca de supt: 

— Înm, spuse el. Înţeleg unde baţi. 

Epstein se încruntă, cu adevărat derutat. O clipă arătă ca un 
băiețaș pe care maică-sa l-a îmbrăcat în hainele tatălui. 
Întorcându-se de la Wasserman la Karalekis, întrebă: 

— La ce se referă? 

Karalekis își ţinu ochii pe masa din faţa lui: 

— Doamna Wasserman sugerează că ar fi fost posibil un 
accident și că ce s-a întâmplat la Tasi-ko a fost... o încercare de 
localizare a accidentului respectiv. 

— Vreţi să spuneţi un accident de laborator întrebă Epstein. 

Karalekis ridică privirea. 

— Exact. Altfel... 

— Ar fi știut că nu pot face nimic în legătură cu epidemia, 
spuse Fitch, terminând propoziţia în locul lui. Ar fi luat-o-n 
barbă. N-aveau încotro. 

Pe chipul lui Epstein se așternu o expresie de îngrijorare: 

— Dar este realist? Vreau să spun, știm noi dacă nord-coreenii 
fac experimente cu așa ceva? 

Karalekis pufni cu ciudă: 

— Da, spuse el. Au unul dintre cele mai active programe de 
înarmare biologică din lume. Acum, că s-au spus toate astea, 
acolo nu avem echipe de inspecţie, așa că nu-ți putem spune 
unde sunt toate laboratoarele. Dar știu că au un program - și 
pentru o ţară cum e Coreea de Nord, e logic. 

— De ce spui asta? întrebă Epstein. 

— Pentru că, spuse Karalekis, armele biologice sunt cele mai 
rentabile arme din lume. Gândește-te: un program de înarmare 
nucleară costă vreo două sute de milioane - doar să-l începi! 
Dar poţi să faci antrax, holeră și tifoidă într-un garaj - folosind 
ustensilele de fermentație dintr-o gospodărie. Și nu ai nevoie de 
rachetă să le expediezi: un pulverizator luat din magazin merge 
de minune. 

— O să-i dau doctorului o carte despre asta, spuse Fitch 
impacientat. Ce vreau eu să știu este dacă există vreun 
laborator pentru arme pe lângă Tasi-ko și cum ar ieși așa ceva 
de acolo? 


Karalekis ridică din umeri: 

— Accident. O ţeavă spartă. Nu se întâmplă frecvent, dar se- 
ntâmplă. 

— Lumea a treia, remarcă Voorhis. Pun pariu că se-ntâmplă 
tot timpul. 

— Bineînţeles, spuse Karalekis, dacă a fost un accident... și 
dacă a fost gripă spaniolă... 

— Da? întrebă Fitch. 

— Ei bine, asta ridică o mare întrebare, nu-i așa? 

Epstein pufni pe nas: 

— Cred și eu! 

Fitch se uită de la un doctor la celălalt: 

— Și ce întrebare anume? 

Karalekis ridică din sprâncene. 

— Păi... vreau să spun, de unde îl au? 

Întrebarea rămase în aer un timp. În cele din urmă Voorhis 
chicoti: 

— Ăsta-i banc, nu? 

— Ce vrei să spui? întrebă Karalekis. 

— Ne iei peste picior. 

Era rândul lui Karalekis să fie nedumerit: 

— Nu, spuse el. Nici vorbă. De ce crezi asta? 

— Păi, pentru că... Pe chipul lui Voorhis se întinse un zâmbet 
larg. E gripă, pentru numele lui Dumnezeu! O are toată lumea. 
Nu-i Ebola. Nu e febra Q! De ce s-ar juca coreenii cu ceva ca 
gripa când există - ce? Antrax! Sarin! Probabil că sunt milioane 
de lucruri mai periculoase. 

Epstein și Karalekis se uitară unul la celălalt. După o clipă 
Epstein se întoarse din nou spre Voorhis. 

— Cred că nu prea ai înțeles, spuse el. Rata de mortalitate a 
gripei spaniole... 

Voorhis părea sceptic: 

— Știu ce vrei să spui. E o pacoste. Dar nu e otrăvitoare. N-ai 
folosi-o să ataci o armată. 

— E adevărat, observă Karalekis. Probabil că nu. Dar dacă 
intenţia ar fi să-ţi slăbești dușmanul - să ataci populaţia civilă 
într-un mod sistematic - „Doamna Spaniolă” ar fi un instrument 
foarte eficace. 

Epstein prinse ideea din zbor: 


— Chiar săptămâna trecută mă uitam peste niște statistici, 
spuse el. Să luăm New York-ul: au cincizeci și șase de spitale 
care primesc pacienţi de la numărul de apel de urgenţă - opt mii 
de paturi. Atâta tot. Sau aproape tot: mai au și două mașini de 
decontaminare - două - dintre care fiecare se poate ocupa de - 
cât? - poate trei persoane pe oră. Făcu o pauză. Un atac biologic 
asupra New York-ului sau asupra oricărui alt oraș ar i... 
ireversibil. 

— Alt aspect în legătură cu gripa, bineînţeles, este că se auto- 
alimentează, spuse Karalekis. O dată ce a pornit, are loc un fel 
de reacție în lanţ: virusul sau germenele se tot reproduce. Așa 
că seamănă cu un reactor nuclear. Pe de altă parte, e ca o 
bombă cu neutroni, pentru că nu produce daune infrastructurii 
inamicului. Omoară oamenii și lasă clădirile intacte. 

Voorhis mormăi: 

— Deci cât de mortală este chestia asta? 

— Ei, răspunse Karalekis, dacă ai gângania potrivită... 
teoretic, ai putea provoca o ciupercă de foc biologică și i-ar 
omori pe toţi oamenii de pe Pământ - dacă n-au fost vaccinaţi 
înainte. 

— Înţeleg, răspunse Voorhis. Dar noi nu vorbim „teoretic”. Noi 
vorbim despre gângania asta din Coreea de Nord. Și ce mă 
întreb eu este: cât de mortală este, exact? 

— Bine. O s-o iau altfel, spuse Karalekis. In toamna lui 1918 
gripa spaniolă a omorât peste o jumătate de milion de 
americani. Asta înseamnă mai mulţi decât au murit în cele două 
războaie mondiale, în Coreea și în Vietnam luate laolaltă. Si s-a 
întâmplat în patru luni. 

— Dar cu ciuma cum a fost? întrebă Fitch. Trebuie să fi fost 
mai rău. 

Karalekis se legănă dintr-o parte în alta, cântărind ideea: 

— Poate. Dar ciumei i-a trebuit douăzeci de ani să facă ce-a 
făcut. Gripa spaniolă a omorât douăzeci sau treizeci de milioane 
de oameni în douăsprezece luni. 

— Dumnezeule, șopti Fitch. 

Epstein se întoarse spre Voorhis: 

— Ai pomenit de Ebola, spuse el. Ei bine, este un microb 
cumplit, bineînţeles, dar... e stabil. Și adevărul e că, de fapt, 
este foarte greu de contractat. 

— E la fel de greu de luat ca SIDA, spuse Karalekis. 


— Trebuie să existe un schimb de lichide - și nu mă refer la 
un strănut, continuă Epstein. Dar gripa... ei! Este exact cum ai 
spus: „O are toată lumea”. 

— Și numai stabilă nu e, adăugă Karalekis. Nu avem un vaccin 
pentru gripa anului viitor. 

— Și, mai exact, spuse Epstein, nu avem un vaccin pentru 
gripa anului trecut. Și un adevăr foarte simplu e că Doamna 
Spaniolă a fost evenimentul medical cel mai letal din istorie. 

— Și asta în starea sa naturală, adăugă Karalekis. 

— Ce vrei să spui, cu „starea sa naturală”? întrebă Fitch. 

— Un „virus-himeră”! exclamă Voorhis. 

— Se referă la îmbinarea genetică - crearea unui monstru prin 
împerecherea unei gângănii cu alta, spuse Epstein. 

— Mda, dar - ar trebui să ai un laborator foarte sofisticat să 
faci așa ceva, nu? întrebă Voorhis. 

Epstein scutură din cap: 

— Firma Genentech trimite gratuit truse la școlile specializate 
în profil. Sau se pot chiar cumpăra cu vreo patruzeci de dolari. 

Un moment nimeni nu spuse nimic. Apoi Fitch întrerupse 
tăcerea: 

— Cu alte cuvinte, suntem în găleată. 

— În termeni profani, răspunse Epstein, da, este foarte 
posibil. 

În timp ce ei se gândeau la asta, Janine Wasserman se ridică 
în picioare și, cu mare încetineală, dădu ocol mesei. In cele din 
urmă se opri lângă harta Coreei de Nord, care era atârnată pe 
perete, și o studie o clipă: 

— Sunt două probleme, spuse ea gânditoare. Prima este să 
stabilim exact unde a avut loc accidentul. 

— DOD ne poate ajuta la asta, spuse Fitch. 

— Sunt sigur că putem obţine să se facă niște survoluri, 
sugeră Voorhis. Cu niște avioane U-2 măcar. 

Fitch încuviinţă din cap: 

— Și mai e și Echelon. 

Toată lumea murmură aprobativ, cu excepţia lui Epstein. 

— Ce-i „echelon”? întrebă el uitându-se de la un angajat CIA 
la altul. 

Fitch se foi pe scaun, amărât de greșeala pe care o făcuse 
având în încăpere pe cineva din afară. In cele din urmă, spuse: 


— Este un... ăăă, program secret, explică el. N-ar fi trebuit să- 
| pomenesc. 

De fapt, programul tip dicţionar Echelon era una dintre 
operaţiile cele mai sensibile și mai secrete ale CIA, o rețea 
mondială de ascultare electronică de proporții uluitoare. Legând 
sateliții și „posturile de ascultare” cu o serie de calculatoare 
paralele, serviciile secrete din SUA și aliaţii săi puteau să 
intercepteze şi să  decodifice virtual orice comunicare 
electronică din lume - în timp real, adică simultan cu 
transmiterea. Apoi, căutând cuvintele cheie, același program 
identifica și separa mesajele de interes deosebit 

— Deci, ce cuvinte să folosim? întrebă Voorhis. 

Fitch ridică din umeri: 

— Nu sunt multe pe care să le putem folosi. „Gripă” nu ne-ar 
duce, probabil, nicăieri... 

— Mda, dar... „gripă” și „Coreea de Nord” sau „gripă” și „Tasi- 
ko”... de fapt orice ar conţine Tasi-ko ar fi probabil interesant. 

Fitch încuviință din cap: 

— Asta ar trebui să meargă. 

— Și dacă chiar găsim laboratorul, zise Voorhis, ce facem? 
Vreau să spun că este în Coreea de Nord. 

— Dacă ajungem în faza asta, e o chestiune diplomatică. Se 
poate ocupa Ministerul de Externe, spuse Fitch. 

— Dar de un vaccin ce ziceți? întrebă Wasserman. Cât ar dura 
să se obţină unul? 

Epstein nu șovăi cu răspunsul: 

— Șase luni. Bătute pe muchie. 

— L-aţi putea face mai repede dacă ar fi nevoie? : 

Epstein se uită la Karalekis, care ridică din sprâncene. In cele 
din urmă, Epstein spuse: 

— Dacă am putea, într-adevăr, să-l facem, cred că am putea 
reduce vreo lună. Dar treaba e, oricum, ipotetică. Nu poţi scoate 
un vaccin fără să ai virusul și... 

Karalekis sfârși fraza în locul lui: 

— Noi nu avem virusul. 

Wasserman se aplecă în faţă și îl strânse pe Karalekis de 
umeri atât de tare, încât el aproape tresări. 

— Păi, șopti ea, asta e a doua problemă. Cred că ar fi bine să-l 
găsim. 


Dacă virusul se găsea undeva, se gândi Karalekis, locul cel 
mai potrivit era o clădire fără ferestre aflată pe terenul Centrului 
Medical Militar Walter Reed din Bethesda, Maryland. Aceasta era 
Depozitul Naţional de Țesuturi - sau, cum îi spunea uneori presa 
de scandal, „biblioteca morţii”. Construcţie asemănătoare unui 
antrepozit, era ticsită de șiruri întregi de rafturi de metal pe care 
erau stivuite cutii de carton. În interiorul fiecărei cutii erau 
fragmente de ţesut uman care fuseseră conservate în 
formaldehidă și închise în mici blocuri de parafină. In total 
clădirea adăpostea peste 2,5 milioane de bucăţi de carne 
bolnavă, dar în stare latentă, din care majoritatea fuseseră 
prelevate de la soldații căzuţi în războaiele patriei. 

Karalekis bănuia că s-ar putea găsi elemente virale în vreunul 
din blocurile de ceară. Și locul cel mai probabil erau țesuturile 
pulmonare. Acestea erau felii de carne subţiri ca hârtia 
prelevate de la soldaţii care muriseră de afecțiuni respiratorii în 
toamna lui 1918. Totuși, chiar și acolo probabilitatea de a găsi 
un eșantion util era neglijabilă. Pentru că virusul gripal începea 
să se descompună în douăzeci și patru de ore de la moartea 
gazdei, era foarte probabil ca, și dacă îl găseau, să fie de 
nefolosit în scopul obţinerii unui vaccin. 

Cu toate acestea, efortul trebuia făcut, și așa s-a și întâmplat. 
Sustinut de o Directivă de Prioritate în Cercetarea pentru 
Siguranța Naţională, Karalekis iniţie o căutare meticuloasă, care 
consuma timp și care ameninţa să dureze ani de zile. Era tot ce 
putea face. Nu avea mare încredere că avioanele U-2 vor 
descoperi ceva: biolaboratoarele erau ușor de camuflat. lar 
programul Echelon, oricât de masiv, era eficace doar în măsura 
în care inamicul comitea indiscreţii. Dacă în comunicările nord- 
coreenilor nu se menţiona Tasi-ko, Echelon n-o să găsească 
nimic. lar CIA o să rămână cu buza umflată. 

Sau poate că nu. 

Într-o după-amiază strălucitoare de februarie, în timp ce 
stătea așezat la biroul lui din Direcţia Știință și Tehnologie, 
Karalekis fu surprins de brusca apariţie a lui Fitch în ușă. 

— Cred că s-ar putea ca Epstein să ne fi rezolvat mica 
problemă, spuse Fitch. 

Karalekis părea sceptic: 

— Zăăău? 


Scoase cuvântul de parcă l-ar fi pronunţat pe un tobogan de 
apă. 

— Da, zău. 

Fitch se lăsă să cadă într-un scaun și aruncă un dosar pe 
biroul lui Karalekis. 

Doctorul se uită le el neîncrezător: 

— Și ăsta... cam ce-ar fi? 

— E o propunere de subvenție de cercetare, răspunse Fitch. 
Epstein mi-a spus de ea și am obţinut o copie de la Fundaţia 
Naţională pentru Știință. 

Karalekis aruncă o privire la copertă: 


„În căutarea lui A/Kopervik/10/18 

Înaintată de 

Dr. Benton Kicklighter, Dr.Șt.Med. (INS) și 
Anne Adair, Dr.Șt. (Universitatea Georgetown)” 


— A-Kopervik, zece-optsprezece, zise el. Ce naiba-i asta? 

Fitch zâmbi larg: 

— Ei bine, spuse el, ăsta, prietene, este Marele Bau-bau. 

— Chiar este? 

— Poţi să pui pariu, zise Fitch. Oricum ai vrea să-i zici, gripa 
spaniolă e gripă spaniolă. 

Karalekis se încruntă. 

— Fii atent, asta e o propunere de subvenție, o propunere de 
subvenție respinsă, din partea unui doctor de la Institutul 
Naţional de Sănătate. Un tip pe nume Kicklighter și încă cineva 
pe nume Adair. Reiese că au fost niște mineri norvegieni morți... 

— Grozav. 

— ... şi ei voiau să-i dezgroape. Sunt într-un cimitir la dracu-n 
praznic, dincolo de Cercul Polar. 

— Și asta o să ne ajute... în ce feP întrebă Karalekis. 

— Au murit în 1918. Și, potrivit ăsteia, e destul de clar ce i-a 
omorât: simptomele sunt clasice. Febră mare, cianoză, totul - 
exploziv... Și din ce se spune aici - Fitch bătu cu arătătorul în 
propunere o dată, de două ori, de trei ori - sunt de atunci 
înmormântați în permafrost. 

Karalekis se aplecă în față pe scaun: 

— Zăăău? spuse el. În permafrost... repetă cuvântul de parcă 
l-ar fi pronunţat pentru prima dată. Și... ei cred că...? 


Fitch ridică din umeri. 

— Nici ei nu știu. Nimeni nu știe. Până nu se duce acolo o 
expediţie nu se poate spune nimic. Dar, după câte se pare, 
toată zona asta din jurul Kopervik-ului - care bănuiesc că ar fi un 
fel de oraș-fantomă - mișună de urși polari. Urși polari, da? 

— Mda. Și ce-i cu asta? 

— Păi, înseamnă că i-au îngropat adânc, spuse Fitch. Și i-au 
îngropat reci. 


e Capitolul 4 
Murmansk 


23 martie 1998 

— Articolul patru, spunea bărbatul înalt și greoi din fața 
camerei, ochelari arctici. Cu mâna înălţată legănă o pereche 
agăţată de un deget. În nicio situaţie nu ieșiţi afară în timpul 
zilei fără ei, nici măcar un minut. 

Annie Adair privi alarmată lunga listă de echipament. Dacă, 
după câte se părea, fiecare articol necesita câte cincisprezece 
minute de prelegere, or să stea în cabina asta înghesuită și 
sufocantă ore întregi. 

Bărbatul cel înalt se aplecă în față de la mijloc pentru a 
demonstra procedeul de preferat pentru pusul ochelarilor, 
clătinându-și capul într-un mod exagerat ca să-și așeze perfect 
pe faţă piesele care acopereau ochii. Când se îndreptă, cu 
ochelarii negri și bulbucaţi pe chip, capul îi semăna cu cel al 
unei insecte mari. 

— Trebuie să se potrivească etanș - ca ochelarii de înot, 
explică el. Garniturile de la tâmple nu trebuie să lase să treacă 
niciun pic de lumină. 

Annie își înăbuși un căscat și aruncă o privire spre doctorul 
Kicklighter. Era cunoscut pentru lipsa lui de răbdare și după 
semne - bătea iritat din picior, își mușca încheietura unui deget 
- își dădu seama că o să izbucnească. Doctorul K nu știa să se 
poarte cu oamenii și n-avea nicio noţiune de curtoazie 
profesională. Pur și simplu nu părea să priceapă - că era mai 
bine să înduri două ore de pisălogeală decât să-ţi pui în cap 
niște oameni de care depindeai. 

Și care, de fapt, fti făceau o favoare. 

În mod obișnuit, locurile pe spărgătoarele de gheaţă erau 
rezervate cu ani înainte. Așa că să găsești unul care să 
navigheze sub pavilionul potrivit, spre locul potrivit și la 
momentul potrivit, și care, peste toate astea, să accepte să ia 
expediţia pentru Kopervik era... ei bine, însemna să ceri foarte 
mult. Și totuși cumva totul se aranjase. Propunerea de subvenție 
la care renunţase de mai bine de un an fusese brusc acceptată - 
și se găsise cumva loc la bordul lui Rex Mundi, un spărgător de 
gheaţă de înaltă clasă închiriat Administraţiei Naţionale 
Oceanice și Atmosferice (ANOA). 


Cum reușise doctorul K să aranjeze toate astea era de 
neînțeles, deși ea, una, n-avea de gând să caute calul de dar la 
dinţi. Singura dată când îl întrebase despre asta, pe chipul lui se 
așternuse un mic zâmbet misterios și-i spusese: 

— Păi, Annie, se pare că avem prieteni sus-puși. 

Și probabil că așa și era: printre altele, călătoria lui Annie pe 
spinarea lui Rex Mundi însemna că „Oamenii de zăpadă” 
echipa ANOA de fizicieni specializați în zăpadă și gheaţă - 
trebuia să renunţe la cinci zile de concediu pe țărm la Oslo. 

Așa că ultimul lucru de care aveau nevoie erau fricţiunile cu 
fizicienii sau cu echipajul. Acesta din urmă, bineînţeles, 
reprezenta, la rândul său, o problemă. In ciuda promisiunii unei 
prime generoase, mai mulţi membri ai echipajului părăsiseră 
vasul când aflaseră că porţiunea de la Kopervik a călătoriei 
implica exhumarea unor cadavre. Fuseseră găsiţi înlocuitori, dar 
nu fără greutate. Era vorba de superstiții marinărești, i se 
spusese, legate de transportul unei încărcături de cadavre. 

Omul cu ochelarii continua să bată apa-n piuă despre 
unghiurile de refracție și intensitatea solară în zona arctică. 
Dacă ar fi fost singură, ea ar fi stat acolo răbdătoare toată ziua, 
dar una dintre îndatoririle ei era să aibă grijă de relaţiile 
interumane ale mentorului ei. Doctorul K putea să fie cu 
adevărat grosolan și, văzând cum se accelerează ritmul în care 
bătea cu piciorul, interveni ea deodată: 

— Sper că ne-am format o imagine, spuse pe o voce despre 
care spera că este veselă și conciliantă - ca a lui Katie Couric 
intervenind pentru o reclamă. 

— Poftim? 

„Omului de zăpadă” nu-i venea să creadă că îl întrerupsese. 

— Eu... noi... vreau să spun că am înţeles că trebuie să 
purtăm ochelarii ori de câte ori ieșim afară. 

Annie mimă cu stângăcie un căscat, sperând că el o să 
înţeleagă mesajul: „Oamenii ăștia sunt obosiţi. De-abia au 
coborât dintr-un zbor transatlantic”. 

În schimb, el arăta de parcă ar fi luat o palmă peste faţă. Ea 
știa că tocmai încălcase o lege nescrisă - când experții 
instruiesc un „civil”, chiar și pe acei civili care sunt ei înșiși 
oameni de știință, comportamentul de așteptat este o atenţie 
politicoasă, dacă nu chiar supunere. Era o regulă internă a lumii 
lor. Dacă doctorul K ar fi primit în laboratorul lui străini și i-ar fi 


instruit cu privire la modul corect de a manipula un frotiu viral, 
s-ar fi așteptat la o atenţie fascinată. Îi scăpă un mic râs nervos, 
dar insistă: 

— Știţi, sunt ultima persoană care să aibă nevoie de lecții 
despre orbirea la zăpadă, spuse pe nerăsuflate. Mie mi s-a 
întâmplat cu adevărat o dată. 

— Ei, chiar așa? 

— Înm. La Vail. Mi-am scăpat ochelarii din telescaun. Doamne, 
acum lăsa impresia unei zăpăcite! A fost un moment, deasupra 
liniei pomilor, când n-am mai văzut nimic. 

Urmă o pauză și apoi vocea fizicianului căpătă un ton acid: 

— Ei bine, adevărata orbire la zăpadă este de o magnitudine 
total diferită. Nu vorbim despre dezorientare. Vorbim despre 
durere, o durere puternică - de parcă ochii îţi sunt plini de sticlă 
pisată. Te poate orbi pentru zile întregi sau chiar săptămâni, 
dacă expunerea e destul de serioasă. 

Timp de o clipă se lăsă tăcerea și apoi bătutul din picior se 
porni din nou - deși într-o cadență mai lentă. 

— No-tat, spuse doctorul K pe o voce rece. 

— Excelent! Fizicianul de la ANOA își smulse ochelarii - care-i 
lăsară șanțuri roșii în jurul ochilor - și luă o mască de faţă din 
neopren. Articolul cinci. Când temperatura scade sub... 

— Scuzaţi-mă, îl întrerupse doctorul Kicklighter, este sarcina 
dumneavoastră, presupun, dar - pur și simplu... fiindcă a venit 
vorba, nu va trebui să repetaţi toate astea pentru scribul nostru, 
când sosește? N-ar fi mai logic să așteptăm? Vreau să spun că și 
el trebuie să-și păstreze vederea și toate cele în aceeași măsură 
cu noi. 

— Ce scrib? 

Fizicianul se uita urât la ei și Annie se gândi: „Asta a fost. S-a 
terminat. Ne urăște”. 

— Un om pe nume Daly. 

Se auzi un ciocănit ascuţit în ușă și un bărbat subţire, blond, 
intră în cameră fără să mai aștepte vreun răspuns. Annie îl 
recunoscu pe șeful fizicienilor. 

— O să fii nevoit să-ți termini instruirea la bord, Mark. Se 
apropie o mamă de furtună și căpitanul zice că ori plecăm de 
aici în două ore, ori rămânem în port trei sau patru zi/e. 

— Plecăm? întrebă doctorul K. Dar... 

Blondul ridică din umeri: 


— Noi facem ce spune căpitanul, zise el. Și, oricum, ne face o 
favoare. Dacă ar vrea, ne-ar face să așteptăm. Și atunci ce s-ar 
întâmpla? V-aţi pierde ocazia. Făcu o pauză de-o clipă, pentru a 
lăsa cuvintele să-și facă efectul apoi, cu un zâmbet larg, spuse: 
Douăzeci de minute! O să trimitem microbuzul în fața hotelului 
să vă ia. 

Și cu asta, blondul plecă la fel cum venise. 

Mark Fizicianul începuse deja să-și vâre echipamentul într-o 
geantă mare, albastră, marinărească. 

— Dar... cum rămâne cu Frank Daly? întrebă Annie. 

— Cine-i Frank Daly? întrebă Mark. 

— Scribul nostru, răspunse Kicklighter. 

— Făcusem un aranjament, spuse Annie. Vreau să spun... 
Dumnezeule, face un drum de un milion și jumătate de 
kilometri! 

Mark ridică privirea cu un zâmbet, ridică din umeri și, 
îndreptându-se, își agăţă sacul marinăresc pe umăr. 

— Mai pe șleau spus, aș zice că domnul Daly o să piardă 
vaporul. 

— O binecuvântare mascată, bombăni Kicklighter în timp ce 
se ridica în picioare. Avem nevoie de el cât avem nevoie deo 
durere de măsele. 

Mark chicoti și se strecură pe ușă, lăsând-o pe Annie să 
mediteze la ironia de a-l lăsa la țărm pe Frank Daly. După toate 
frământările legate de dezirabilitatea (sau poate era vorba de 
inevitabilitatea) unui reporter în expediţie, acum el o să 
sosească la Murmansk numai pentru a constata că Rex Mundi a 
plecat. 

e 

După o jumătate de oră Annie stătea în faţa hotelului 
așteptând microbuzul care urma să-i ducă la vapor. Aerul era 
greu, cald și imobil, plin de o rea-voinţă tăcută care îi colora 
frustrarea cu frică. 

încercase să ia legătura cu Daly, să-i trimită un mesaj, să-i 
spună să nu vină. Dar legăturile erau îngrozitoare și acum... 

Temperatura se ridica, de la minus unsprezece la minus cinci 
grade și, până să ajungă ei la docuri, prin vântul umed care 
sufla în rafale zburau fulgi de zăpadă în toate părţile. 

Era puţin speriată când păși pe pasarela care se balansa și 
care ducea la puntea vasului. Parâmele groase care serveau 


drept balustradă erau alunecoase din cauza gheții și când se 
uită în jos (mare greșeală!), nu era nimic decât apă neagră. Un 
moment șovăi, iar doctorul Kicklighter o apucă de umăr și o 
împinse înainte. 

Apoi era în siguranță pe punte și rămaseră amândoi un 
moment, cu mâinile pe balustradă, să privească niște pahare de 
plastic aruncate în apă care se ridicau și coborau lângă chei. 

— Suntem la marginea lumii, spuse Kicklighter arătând cu 
capul spre oraș. Așa îi spune populaţia Saami. 

Annie încuviința din cap, dar de fapt nu știa la ce se referea 
el. 

— Cui îi spune așa? întrebă ea. 

— Murmansk-ului. Înseamnă „marginea lumii”. Fruntea i se 
încreţi și făcu o pauză. Sau, poate, „sfârșitul lumii”. Nu sunt 
chiar sigur. 

Annie se uită la el: 

— Păi, e o mare diferenţă, spuse ea și se înroși când îl văzu pe 
doctor că zâmbește. 

Încet, el ridică braţul și făcu semn cu mâna, în timp ce vântul 
îi sufla în hanorac. 

— Așa este, spuse el fără să se adreseze cuiva anume și 
adăugă: Bon voyage. 


e Capitolul 5 
Arhanghelsk 
23 martie 1998 

Frank Daly se afla la jumătatea zborului de trei ore între 
Moscova și Murmansk când avionul - un lliușin 86 - începu să 
tremure. Distras, ridică privirea de pe ecranul laptopului și se 
uită pe fereastra concavă, observând că avionul intrase într-un 
nor. Aerul era aproape opac - deși putea desluși conturul 
întunecat al aripii în timp ce avionul cu reacţie plutea ca o 
fantomă prin nori. 

Și apoi tremuratul s-a intensificat, devenind o vibraţie foarte 
puternică, iar aceasta a crescut până la o zguduitură. Daly și-a 
închis calculatorul, l-a băgat în husa vătuită și a tras fermoarul, 
a pus husa într-un ghiozdan și a strecurat ghiozdanul sub 
scaunul din fața lui. Apoi s-a lăsat pe spate, gândindu-se: „E 
vina mea. Dacă ne prăbușim, e pentru că jucam Doomed 
(Condamnat) când ar fi trebuit să lucrez la Doamna spaniolă”. 
Zeului aerului nu-i plăceau chiulangiii și acum el era cel 
Condamnat. Doar că... 

Doar că el nu credea în Dumnezeu. Decât... ei bine, în 
anumite situaţii. Să te afli într-un uragan la zece mii de metri - 
ce dracu' era asta? 

Reactorul devie spre vest, se scutură violent, săltă și gemu. 
„Să nu joci niciodată Doomed în avion, își spuse Daly, apucând 
braţele scaunului. La ce mi-o fi fost gânduh Cum să fie de bun 
augur?” Fără să se gândească, ciocăni cu încheieturile degetelor 
în spătarul scaunului de trei ori, apoi încă o dată. Era un ritual al 
lui, ale cărui origini le uitase de mult. Dar părea să-l ferească de 
pisicile negre. Și de oglinzile sparte. Și de avioanele care se 
prăbușesc. Cel puţin până acum... 

Chiar și așa, recunoștea obiceiul drept ceea ce era, o formă 
abreviată de rugăciune, ultima rămășiță a educaţiei catolice din 
copilărie. 

De pe scaunul de lângă culoar, un bărbat solid cu mustață 
stufoasă scoase un „Vaaaai!” surprinzător de feminin, îi aruncă 
lui Daly o privire de teroare pură și își îngropă faţa în mâini. 
După câteva clipe, cerul era întunecat, compartimentele de 
bagaje se deschiseră zăngănind și semnalele luminoase de 
deasupra capetelor începură să se aprindă și să se stingă: „Nu 


fumaţi! Legaţi-vă centurile de siguranţă! Pregătiţi-vă să muriţi!” 
O tavă cu băuturi se răsturnă, un bărbat ţipă, iar avionul cădea, 
se clătina și plonja, luptându-se cu aerul turbulent din jur. 

Și tot așa încă zece minute, timp în care cabina pentru 
pasageri se umplu de mirosul vomei. Sticle de vodcă și cutii de 
bere și sifon se rostogoleau de-a lungul culoarului și pe sub 
scaune, când un compartiment de bagaje se deschise brusc și 
valizele  căzură afară, provocând strigăte de durere și 
surprindere. 

În cele din urmă zborul 16 coti spre est, se întoarse și se 
îndreptă spre sud. De ambele părți ale culoarului oamenii 
suspinau, în timp ce în spatele avionului un bărbat cânta cât îl 
țineau puterile într-o limbă pe care Daly n-o putea identifica. 
Mirosul de alcool se combina cu duhoarea de vomă, creând o 
miasmă apăsătoare. După o vreme, însoțitorii de zbor se 
apucară cuminţi să restabilească ordinea, ocupându-se de răniţi, 
punând la loc bagajul căzut, calmându-i pe cei isterici. 

Nu se făcu niciun anunț. Doar o rundă de aplauze cu 
întreruperi când, după o jumătate de oră, astronava lovi 
tarmacul, făcu un salt, se izbi din nou și se opri cu un muget. Pe 
fereastră se putea vedea zăpada zburând lateral pe lângă un 
terminal cenușiu, scund, cu inscripţii cu litere chirilice. 

— Unde suntem? întrebă Daly fără să se adreseze cuiva 
anume. 

Răspunsul pluti spre el de la mai multe locuri în față, unde un 
australian cu fața roșie strigă să acopere plânsul unui bebeluș 
agitat: 

— Suntem în Arhanghelsk, camarade. Suntem la mama naibii, 
în afurisitul de Arhanghelsk. 

e 

Daly petrecu o oră frustrantă încercând să afle ceva despre 
următorul zbor spre Murmansk - care se dovedi a fi un mare 
mister pentru toată lumea. Reprezentanta Aeroflotului petrecu 
zece minute la telefon doar pentru a-i spune că pistele de la 
Murmansk erau închise. 

— Acolo furtună, explică ea, de parcă Daly n-ar fi putut să-și 
dea seama și singur. 

— Deci, cum ajung la Murmansk? întrebă el. E cu adevărat 
important să ajung la Murmansk. 


Agenta ridică din umeri, apoi îi notă numerele de telefon și 
adresele a două agenţii de turism - Inturist și Sputnik. Ele îl 
puteau informa, îi spuse ea, în legătură cu „drumul pe calea 
ferată sau cu autobuzul”. 

La telefonul cu plată din hol era coadă, așa că Daly ieși să 
caute un taxi. Surprinzător, găsi unul aproape imediat. Era un 
ZIL negru cu barele de protecție îndoite și un sistem de încălzire 
care-i sufla aer rece la genunchi. Ghemotoace minuscule de 
zăpadă săreau pe parbriz ca niște bombe. 

— Vorbești englezește, da? 

Şoferul se uită la el în oglinda retrovizoare: 

— Sigur, spuse el. Vorbesc de toate. 

— Cât e până la Murmansk? 

Şoferul ridică din umeri: 

— Poate cinci sute, răspunse el. 

— De kilometri? 

— Dolari. Ruble. Kilometri. Același lucru. Fiindcă nu poţi să 
ajungi acolo! 

— Trebuie să ajung acolo! 

Șoferul chicoti: 

— Sigur, într-o bună zi. Nu azi. 

— Dar... 

Zâmbetul șoferului era larg cât drumul, iar ochii îi scăpărau în 
oglinda retrovizoare: 

— Bun venit la Arhanghelsk, îi spuse el. E poarta spre Polul 
Nord. 

e 

Până să ajungă în centrul orașului și la birourile Agenției de 
turism Sputnik, se făcuse patru și jumătate după-amiaza și 
întuneric ca smoala - ceea ce nu era de mirare dată fiind 
latitudinea. Potrivit ghidului lui Daly, Arhanghelsk era la numai 
patruzeci și cinci de kilometri sud de Cercul Arctic. 

O vreme, cât stătu în fața biroului agentei de turism de la 
Sputnik, mai era încă o speranţă. Agenta de la Sputnik îi adresa 
un zâmbet încurajator în timp ce încingea telefoanele încercând 
să găsească o modalitate - oricare - de a-l face să ajungă de la 
Arhanghelsk la Murmansk. A fost chiar un moment când ea a 
părut emoționată. Zâmbetul profesional se îndulcise într-un 
surâs și era clar că îi punea o pilă, își ţinea degetele de la mâna 
stângă ridicate într-un fel de salut pervertit de cercetaș. 


Dar apoi însufleţirea păli, degetele se dezdoiră și buzele se 
lăsară în jos. Scoase un „ţțţ” dezgustat și puse receptorul la loc 
în furcă. 

— Calea ferată e închisă. De aici până la Murmansk și, de 
asemenea, de aici până la Moscova și oriunde spre est. Este... 

— Știu: o furtună mare. 

— Da. Este prea multă zăpadă. Ridică din umeri. Prin urmare, 
poate rămâneți aici o zi sau două. 

Daly gemu, dar nu putea face nimic: 

— Dar o rezervare la hotel? Aţi putea... 

Femeia scutură din cap: 

— Numai transport. 

Probabil că Daly arăta tare abătut, pentru că femeii i se făcu 
milă de el. Îl măsură cu privirea de sus până jos, încercând să 
împace cizmele și canadiana scumpe pe care le purta cu 
ghiozdanul jerpelit pe care îl avea agăţat în spate. Acesta din 
urmă era un obiect de pânză de culoare kaki. Avea închizători 
de plastic care ar fi trebuit să pară din piele, dar nu prea 
reușeau, iar pe capac cineva desenase cu pixul, cu mare 
greutate, un simbol grosolan al păcii. 

Ea arătă cu un gest spre simbolul păcii: 

— E pentru Cecenia? îl întrebă. 

Daly se gândi puţin: 

— Da, spuse el. Probabil. 

Femeia zâmbi: 

— Încercaţi la Excelsior, spuse ea. E drăguţ - chiar după colt. 
O să vă placă. 

(J 

Excelsiorul era plăcut, dar era și ticsit, așa că se așeză în holul 
confortabil și consultă ghidul de călătorie Rusia, Ucraina și 
Belarus. În privinţa camerelor de hotel, editorii erau fără 
menajamente. Cazarea la Arhanghelsk era fie „ieftina și 
proastă”, fie „acceptabilă și scumpă”. Pentru Daly, ale cărui 
cheltuieli erau acoperite de o fundaţie, ăsta era un semnal 
negativ sau ar fi trebuit să fie. 

Dar, după cum constată el, hotelurile A&S (căci așa le numea 
în sinea sa) erau pline până la refuz de petroliști și comercianţi 
de diamante, comis-voiajori și escroci intelectuali din fiecare colț 
al lumii. Arhanghelsk-ul, se pare, era punctul de sosire al unei 
avangarde de aventurieri capitaliști porniţi să „dezvolte” Siberia. 


Vizită trei hoteluri A&S, pline fiecare până la refuz, târându-și 
valiza prin zăpadă. În cele din urmă strecură câţiva dolari unui 
funcționar de la Pușkin și îl rugă să-i găsească o cameră - 
oriunde. 

Dură aproape o oră, dar, în final, ieși din hol cu un petec de 
hârtie în mână: „Cernomorskaya - ulița Ya Temme 3”. 

Portarul păru cuprins de îndoieli când Daly ceru un taxi și făcu 
un gest vag spre vreme, scuturând morocănos din cap. 

— Autobuz mai bun, spuse el și arătă spre staţie, pe la 
jumătatea străzii, unde doi indivizi care păreau foarte zgribuliţi 
stăteau sub un felinar care pâlpâia și băteau mărunt în pământ 
cu picioarele înghețate. Daly încercă să insiste, dar portarul păru 
atât de nedumerit - aproape ofensat - încât renunţă. 

O porni spre staţia de autobuz, gândindu-se: „Oare tata n-ar fi 
mândru?” Bârtinul nu se săturase niciodată să-l avertizeze că n- 
o să ajungă vreodată undeva și că n-o să se „aleagă” nimic de el 
dacă nu învăţa să „privească lucrurile în față” și să-și controleze 
nervii. „Trebuie să-ţi ţii în frâu temperamentul irlandez, Frankie. 
Uită-te la mine. Și obișnuia să se bată cu pumnul în piept. Toată 
viaţa am muncit pe mai nimic și de ce? Pentru că trebuia să am 
întotdeauna dreptate. Fiindcă nu-s în stare să-mi ţin clanţa. 
Fiindcă nu mi-a dat niciodată prin cap că nu merită să fac din 
țânţar armăsar. E ca în cântecul ăla despre jocurile de noroc, 
unde tipul spune: «Tre' să știi când să-i împăturești».” Daly 
scutură din cap când își aminti cât respect avea taică-său pentru 
spiritul și înțelepciunea lui Kenny Rogers. 

Între timp, lui îi îngheţau, încet, toate extremităţile: degetele, 
labele picioarelor și faţa. Bătutul din picioare nu-i mai era de 
niciun folos. Singurul lucru care l-ar fi putut ajuta era autobuzul 
însuși, așa că, atunci când acesta sosi, el se năpusti înăuntru de 
îndată ce se deschiseră ușile. Şoferul aruncă o privire la hârtia 
din mâna lui și, arătând spre ceasul de la mână, făcu un 
semicerc cu arătătorul. Jumătate de oră până la Cernomorskaya. 

Daly își găsi un scaun cât mai aproape de fantele de încălzire 
și se instală. Autobuzul hodorogit zdrăngănea prin Arhanghelsk 
cu ferestrele atât de aburite și îngheţate, încât s-ar fi putut afla 
și-n nori, iar Daly se strâmbă, pentru că era incapabil să-și 
alunge cântecul din minte. 


Ca un gândac într-o zaharniță, i se tot rotea prin cap: „Ţi-ai 
jucat mâna care ţi s-a împărțit, ceea ce înseamnă că puteai să le 
ţii, să le arunci, să pleci sau...” 

„Ce? Se gândi un moment și apoi își aduse aminte: A, da - 
puteai să fugi. Asta era partea pe care o uita întotdeauna. 
Puteai să fugi.” 

Până să ajungă la hotel, cu valiza în mână, zăpada era suflată 
lateral și electricitatea se  întrerupsese. Sau aproape se 
întrerupsese. La subsol duduia un generator, dând doar atâta 
lumină cât să se vadă cât de cât, dar altceva mai nimic. Puținele 
becuri care ardeau erau suplimentate cu lumânări care 
întunecau holul jerpelit până la un semiîntuneric galben, 
sinistru, care mirosea a ceară. 

Daly intră cu o privire prudentă și privi în jur. Într-un colț al 
holului o prostituată îngălbenită, înfășurată strâns în poliester și 
cocoțată pe o canapea roșie de plastic, își făcea unghiile. În 
apropiere, un om de afaceri japonez stătea pe un fotoliu rufos 
citind o carte umoristică, în timp ce trei tineri în jachete de piele 
neagră se certau deasupra unei sticle de vodcă. 

Daly completă formularul de înscriere la recepţie și-i plăti 
funcţionarului în dolari. În timp ce rusul număra banii, Daly citi 
anunţul scris de mână care atârna pe peretele din spatele lui: 


„Ai nevoie de bani? Poţi să-ți vinzi lucrurile la 
magazinul nostru de la etajul doi. 
Se plătește bine.” 


Daly era uimit de cleptomania rusească: din cauza ei tot ce nu 
era prins în șuruburi putea fi înhățat sau scos la vânzare. La 
Moscova doi oameni încercaseră să-i cumpere ochelarii de soare 
și un puști pe motocicletă se repezise la ceasul lui. Şoferii își 
luau cu ei în restaurante ștergătoarele de parbriz și le așezau pe 
masă, ca pe niște tacâmuri în plus. După două zile petrecute în 
capitala rusă, Daly își dăduse seama că era doar o problemă de 
timp până să încerce cineva să-l omoare pentru laptopul său, 
așa că își schimbase valijoara scumpă de piele pe un ghiozdan 
jerpelit. Laptopul - marca ThinkPad, de 4 000 de dolari - intra 
ușor în ghiozdanul de pânză care în tinereţe fusese un loc de 
adăpostit creioane și sandvișuri cu unt de arahide (sau ce și-or fi 
luând școlarii ruși la pachet. Sfeclă, poate). 


După o vreme a renunţat să mai aștepte liftul și, cu cheia în 
mână, s-a îndreptat spre scări, unde era destul de întuneric să 
se simtă neliniștit. Undeva, între etajul al doilea și al treilea, a 
auzit ţipete. Zgomotul era înăbușit și trăda panica, deopotrivă 
îndepărtat și apropiat. După o clipă își dădu seama că venea din 
interiorul pereţilor, și înțelegerea făcu să i se ridice părul la 
ceafă. Apoi îi veni în minte: nimic supranatural; cineva rămăsese 
blocat în lift. Cu un suspin, se întoarse pe unde venise și îi spuse 
recepţionerului care, cu o ridicare din umeri, își întoarse palmele 
spre tavan: 

— În fiecare seară, asta problemă, spuse el pe un ton jos, 
bolovănos. Le spun oaspeţilor: politică de economie. Dar... 
Ridică din nou din umeri. O oră, poate două. 

„Să le fie de cap”, se gândi Daly, hotărând să se ferească de 
lifturi. Camera lui era la etajul al patrulea și, pe coridorul 
întunecat, îi luă ceva vreme până să-și dea seama cum să 
deschidă ușa. 

O dată înăuntru, își aruncă valiza pe pat și, cu sentimentul că 
se scufundă, se uită la tapetul de hârtie pătat, la abajururile 
crăpate și la tavanul jupuit. Un calorifer zăngănea lângă perete, 
dar era rece când puneai mâna pe el. Alături, singura fereastră 
a camerei se deschidea spre o gură de aerisire, ceea ce 
însemna că încăperea aceea era mai întunecată și, probabil, mai 
călduroasă decât multe altele din hotel. Chiar și așa, vântul își 
croise drum prin crăpătura dintre pervaz și giurgiuvea și, pe 
covorul tocit până la urzeală, se înălța o mică piramidă de 
zăpadă ca măzărichea. Daly o privi un moment, sperând să 
găsească un semn care să trădeze umezeala, dar în cele din 
urmă hotărî că zăpada nu se topea. 

Încrucișându-și braţele, își vâri pumnii la subsuori și se așeză 
pe marginea patului. Expiră cu putere. lşi privi răsuflarea 
rostogolindu-se în vălătuci prin aer și se cutremură. 

„Totuși, se gândi el, indiferent de frig și de lipsa de confort, 
exista măcar un lucru care îl consola: cel puţin, pe o asemenea 
furtună, Rex Mundi n-o să plece nicăieri.” 


e Capitolul 6 
77"03'N, 20"12'E 

Annie stătea pe pasarelă, privind neliniștită banchiza de 
gheață din faţa ei. „Gheaţă solidă, își aminti ea. Așa cum spui 
pământ solid.” Ceea ce însemna că era legată de uscat. 

„Ai grijă”, își spuse singură. 

Nu-i plăcea să facă greșeli. Asta le dădea „Oamenilor de 
zăpadă” ocazia să facă haz de ea. Sau, dacă nu făceau haz, s-o 
trateze de sus, cu priviri amuzate și s-o ajute cu tot felul de 
corectări. Nu făcea bine față unor asemenea atitudini. O făceau 
să se simtă proastă, să roșească și să se poarte defensiv. Nu se 
putea împiedica. | se spusese întotdeauna că „e o trăsătură de 
familie”. 

Și până a crescut destul să înțeleagă că asta era doar o 
metaforă, a crezut că e un fel de boală. O afecțiune pe care o 
moștenise o dată cu pomeţii mamei sale. „Sensibilă ca o păpușă 
de porțelan.” Ca și cum era ceva pe cale să se spargă. Ca 
gheața pe lac. 

„Gheată solidă. Peste tot.” 

Lăsaseră furtuna în urmă și acum ziua era însorită, cu cer 
albastru și o temperatură de minus șaptesprezece grade. Rex 
Mundi scrâşnea printre gheţuri cu viteză de melc, cu puntea și 
accesoriile acoperite de chiciură. Vaporul se îndrepta spre 
Storfjorden, un culoar de apă și gheaţă care curgea între coasta 
de est a Spitsbergen-ului, acoperit de ghețari, și coasta de vest 
a Edgeoyei, o insuliţă din Marea Norvegiei. 

Annie privea covorul de gheaţă care se întindea înaintea 
provei cât vedeai cu ochii. Se uita după o pată întunecată, 
primul semn al ceea ce „oamenii de zăpadă” numeau „potecă” - 
o deschidere în gheaţă care să-i conducă spre largul mării negre 
ca cerneala. 

Și atunci ar putea să înainteze mai repede. 

În ciuda zilelor în plus acordate de plecarea în pripă, îşi făcea 
griji în legătură cu timpul și logistica. Prima parte a călătoriei - 
spre nord prin nord-vest prin Marea Barents - trecuse repede. 
Murmansk-ul rămânea fără gheţuri toată iarna, fiind scăldat de 
același braț al curentului cald din Atlantic care păstra accesibilă 
ruta maritimă spre coasta de vest a Spitsbergen-ului în cea mai 
mare parte a anului. 


Dar aproape de îndată ce viraseră spre est îndreptându-se 
spre culoarul Storfjorden se treziseră înconjurați de banchize de 
gheață. Și odată intraţi în interiorul fiordului, gheaţa era încă și 
mai groasă, ceea ce însemna că de ore întregi nu mai avuseseră 
parte decât de gheaţă solidă și de înaintare lentă. Elicopterul 
plecase de mai multe ori în căutare de poteci care să-i ducă 
spre canalele de apă care străbăteau gheaţa cum străbat 
pâraiele câmpurile înverzite. 

Dar acum „oamenii de zăpadă” terminaseră și cu asta. 
Fizicianul care servea și ca pilot al elicopterului expediției 
hotărâse că era de preferat să păstreze combustibilul ca să 
transporte provizii spre și de la locaţia din Kopervik. Acum nu 
mai era nimic de făcut decât să-și croiască drum printre ghețuri 
și să spere. 

În afară de „poteci”, mai erau și petice de apă deschisă, un fel 
de lacuri, în mijlocul „gheții permanente”. Lacurile apăreau mai 
mult sau mai puţin regulat, i se spusese, în fiecare an în aceleași 
locuri. Diagrame cu siluete multistratificate le înregistrau 
dimensiunea și poziţia. Într-o dimineaţă se uitase și ea la una. 
Un membru al echipajului îi arătase exact unde se așteptau să 
găsească mare deschisă. Pe diagramă apărea o formă alungită, 
ca o pană, care se încovoia în interior către uscat, spre unul 
dintre singurele puncte negre de pe Edgeoya - tabăra minieră 
de la Kopervik. 

Problema era că nu se mai făcuseră diagrame de foarte mulți 
ani și că nu se putea spune când unul dintre „lacuri” ar putea să 
dispară și să devină iar gheaţă. Măcinatul prin gheață solidă 
reducea viteza lui Rex până la o fracțiune din cea care ar fi 
putut fi cu motoarele mergând din plin. Așa că, dacă ar trebui să 
înainteze prin gheaţă tot drumul... ei bine, le-ar lua foarte mult 
timp. 

Și iarăși, dacă ajungeau în larg în următoarele două ore, cu 
puţin noroc ar fi ajuns la locul de ancorare până seara și ar fi pe 
țărm până dimineaţa. 

Nu-și putea stăpâni nerăbdarea. Propunerea de subvenție 
fusese ideea ei și fusese zdrobită când Fundaţia Naţională 
pentru Știință o respinsese, în ciuda sprijinului doctorului K. 
Acum, când proiectul fusese, de fapt, aprobat, voia să facă 
cercetări științifice - și s-o facă imediat. 


Ideea era să extragă izolate virale din țesutul pulmonar al 
minerilor. Ea și doctorul K vor folosi o tehnică ultramodernă 
numită restructurarea lanţului de polimerază sau RLP pentru a 
recrea virusul în laborator. Dacă aveau noroc și puteau produce 
destul virus pentru a face o cultură a tulpinii care îi omorâse pe 
mineri, ar putea, bineînţeles, să facă un vaccin (pentru cazul în 
care ar fi vreodată nevoie de unul). Dar încă și mai important (în 
modul de gândire al lui Annie), ar putea să verifice teoria 
doctorului K referitoare la relaţia dintre anumite tipuri de înveliș 
proteinic și virulenţa diverselor tulpini de gripă. Acesta era, cu 
adevărat, un material exploziv. 

e 

Pe Annie o surprinsese să afle că la începutul secolului mai 
existau încă pe Pământul ăsta petece atât de neprimitoare, 
încât nu aparțineau nici unei națiuni suverane. Arhipelagul 
Svalbard, care cuprindea și insula Spitsbergen, a fost (până în 
1939) unul dintre aceste locuri. Până atunci, când arhipelagul a 
devenit o parte a Norvegiei, insulele erau la dispoziția cui voia 
să le ia. Resursele lor erau ale tuturor și ale nimănui, cu condiția 
să accepte să îndure luni întregi de întuneric și izolare, vremea 
îngrozitoare și ameninţarea constantă a atacurilor urșilor polari. 
(Chiar și în ziua de azi, vizitatorii Arhipelagului Svalbard veneau 
mai degrabă înarmaţi - și nu cu calibrul 2,2! Preferau puștile de 
putere mare și revolverele de calibrul 4,5 arme pe care se putea 
conta să doboare instantaneu un urs de trei sute de kilograme.) 

Nu că Svalbard ar fi fost plin-ochi de zăcăminte. In general, 
erau filoane de cărbune. Un om de afaceri american pe nume 
John Longyear a fost primul care a exploatat resursele 
arhipelagului, înființând Compania Arctică a Cărbunelui în 1906. 
Sub auspiciile Companiei Arctice a Cărbunelui s-a deschis o 
mină pe Insula Spitsbergen, un eveniment care a aprins 
scânteia a ceea ce a devenit „goana după cărbune”, în care 
britanici, danezi și ruși aventuroși au început să sape mine peste 
tot în arhipelag. 

Profitabilă la început, extragerea cărbunelui a devenit din ce 
în ce mai costisitoare. Dar nu ăsta era scopul. Adevărata miză 
era arhipelagul în sine, localizat strategic pe acoperișul 
Atlanticului, străjuind intrarea în Marea Barents. Rușii și 
britanicii, norvegienii și danezii aveau în joc interese mai mari 
decât cărbunele din pământ. In final, au câștigat norvegienii și 


au reușit asta continuând să exploateze mine ca cea de la 
Kopervik - un avanpost aproape inaccesibil care, în cele din 
urmă, producea cel mai scump cărbune din lume. Sau cel puţin 
l-a produs până când problema suveranităţii s-a soluţionat, în 
sfârșit, în favoarea Norvegiei, moment în care mina a fost 
imediat închisă. 

e 

Acum, după aproape șaizeci de ani, Annie și doctorul K erau în 
căutarea unui alt tip de comoară îngropată: un virus atât de 
virulent și de contagios, încât putea servi drept etalon prin 
comparaţie cu care să fie măsurate toate celelalte. Zacea, sau 
cel puţin așa sperau ei, sub un metru de permafrost, în plămânii 
a cinci mineri norvegieni care se înecaseră în propria spută cu 
optzeci de ani în urmă. Potrivit registrelor ţinute meticulos de 
pastorul luteran care trăise la Kopervik pe vremea aceea, 
trupurile minerilor se aflau în colțul cel mai vestic al cimitirului, 
exact în spatele capelei. 

Bineînţeles, echipa ANOA va trebui să ia probe cu miez de 
gheață din permafrost înainte de a se apuca de orice exhumare. 
Dacă tiparele de gheață din miez dădeau la iveală cicluri de 
dezghețare-topire, trebuia să se hotărască dacă să continue sau 
nu. De vreme ce virusul gripei se deteriorează atât de repede 
după moartea gazdei, ar fi fost inutil să dezgroape morţii dacă, 
într-adevăr, cadavrele suferiseră cumva vreun proces de 
dezgheţare oricând după 1918. 

Ceea ce, dacă stăteai să te gândești; era probabil. 

„Afurisită gheaţă”, se gândi Annie privind oceanul alb din fața 
ei, sperând să zărească o fâșie de apă neagră. Dar nu se vedea 
nimic, doar cerul albastru senin și valurile încremenite, albe ca 
cearșafurile și la fel de orbitoare. 

Adevărul e că... ăsta e copilul ei. Nu e de mirare că era 
nerăbdătoare. 

Ea era cea care, la încurajarea doctorului K, își petrecuse 
aproape tot timpul liber făcând cercetări cu privire la 
așezămintele aflate la altitudini mari din locuri îndepărtate cum 
ar fi China, Siberia și Tibetul - căutând ceea ce datorul K numea 
„victime viabile”. 

În cele din urmă citise despre Spitsbergen într-un număr vechi 
al ziarului New York Times. Articolul era despre pretenţiile rușilor 
și ale norvegienilor asupra arhipelagului Svalbard. Aproape în 


trecere se menţiona despre minele de cărbuni din regiune și 
cum, în 1918, cei care lucrau acolo fuseseră greu loviți de gripa 
spaniolă. N-o surprinsese să afle despre moartea minerilor. Ceea 
ce o surprinsese într-adevăr era faptul că minerii fuseseră 
îngropaţi in situ, mai degrabă decât să fie aduși pe continent. 
Intrigată de acest fapt, făcuse în continuare „săpături” cu privire 
la povestea asta și curând aflase mai multe decât se așteptase 
vreodată să știe despre practicile de înmormântare în Nordul 
înghețat. 

Cel mai adesea, printre băștinași, morții erau așezați pentru 
odihna veșnică deasupra solului și acoperiţi cu un morman de 
bolovani și pietre. Săpatul era imposibil. Pământul era înghețat 
bocnă până la o adâncime de mai mulți metri. Mai bine să lași 
natura să-și urmeze cursul, și asta și făceau. In final, urșii tot 
făceau ce voiau cu cei morți. 

Dar companiile miniere aveau o alternativă, și anume 
dinamita. Forau în pământul îngheţat, umpleau găurile cu 
explozibil și îl detonau, obținând morminte cu o adâncime de 
aproximativ un metru. Ceea ce era mai mult decât suficient: nici 
căldura, nici urșii n-ar ajunge vreodată atât de adânc. 

Sau, cel puţin, așa spera Annie. Și, cu permisiunea doctorului 
K, scrisese companiei miniere despre înmormântări. Compania 
ieșise din afaceri în timpul celui de-al doilea război mondial, dar 
o firmă de avocaţi care îi reprezenta interesele o pusese în 
legătură cu biserica al cărui pastor servise în taberele de la 
Kopervik și Longyearbyen. Registrele bisericii îi identificau pe 
mineri și pe membrii lor de familie cei mai apropiaţi, ai căror 
descendenţi fuseseră contactaţi pentru a-și da permisiunea 
pentru exhumarea (și, ulterior, pentru reînhumarea) rudelor lor. 

In toate acestea, doctorul K jucase un rol pasiv, dar 
încurajator. Și, în final, după ce se pusese temelia, făcuse o 
cerere de subvenție în numele amândurora - doar pentru a fi 
refuzat. 

Toată lumea fusese de acord că propunerea era interesantă. 
Promițătoare. Merituoasă. Și venită la țanc: toți știau că în 
curând urma să aibă loc o mutație majoră a virusului gripei. Se 
întâmplă la fiecare treizeci de ani sau pe-aproape și lumea își 
depășise „perioada de graţie”. De asemenea, erau de acord că 
„dacă trecutul e prologul”, viitoarea transformare urma să se 
petreacă pe o tulpină H-1 - ca gripa spaniolă. Și exista și un 


consens general că teoria doctorului K promitea și că se puteau 
culege date valoroase despre relaţia dintre virulență și structura 
antigenică dintr-un eșantion al tulpinii din 1918 - dacă se putea 
găsi vreunul. 

Dacă doctorul K avea dreptate, tulpinile mai virulente de gripă 
s-ar putea identifica după proeminenţa relativă a unei 
protuberante în formă de cârlig de pe învelișul proteinic al 
antigenei. În rândul virusologilor aceasta era cunoscută (mai în 
glumă, mai în serios) drept „Cornul lui Kicklighter”. 

Chiar și acum tulpinile H-1 se găseau într-o parte sau alta a 
lumii - și cei infectați cu ele nu mureau în masă. Studiile 
doctorului K asupra acestor tulpini păreau să-i susțină teoria: le 
lipsea cârligul proeminent și, așa cum prezisese el, virulența 
care îl însoțea. Era deci corect să se spună, în acest caz, că pe 
lângă toate celelalte care s-ar putea afla, un examen al tulpinii 
din 1918 ar contribui mult la confirmarea sau la infirmarea 
teoriei lui. 

Și, cu toate că suna egoist, Annie nu se putea împiedica să nu 
se gândească la faptul că, dacă expediţia avea succes, și ea o 
să fie pe drumul cel bun către confirmarea definitivă pe post la 
Georgetown. 

Adevărul era că poziţia ei ar fi fost mult mai sigură dacă 
subvenția nu ar fi fost victimă a ceva ce se putea numi o 
proastă sincronizare. Doar cu o lună înainte de a înainta cererea 
câtre Fundaţia Naţională pentru Știință a avut loc un incident 
intens mediatizat la Laboratorul Naţional de Cercetare a 
Arbovirusurilor din Cambridge, Massachusetts. Când s-a spart o 
eprubetă într-una dintre centrifugele laboratorului, doi doctori și 
un tehnician fuseseră infectați cu Sabia, o febră hemoragică 
adeseori letală, care anterior se mai întâlnise doar în Brazilia. 
Deși incidentul a fost imediat localizat, presa de scandal 
prinsese de veste, iar rezultatul a fost o după-amiază de audieri 
în Congres, care avuseseră efectul unui duș rece asupra FNS. 
Temându-se de critici suplimentare, fundaţia refuzase să 
finanțeze o expediție care, în esenţă, promitea să salveze de la 
uitare unul dintre cele mai primejdioase virusuri din istorie. 

Și apoi, după ce trecuse un an și ea aproape uitase de 
propunere, finanţarea se ivise - nu de la FNS, ci de la o mică 
fundație care funcţiona într-o casă rezidenţială de undeva din 
spatele Curţii Supreme. 


Annie nu auzise niciodată de ea și, mai mult, nici nu știuse că 
doctorul K înaintase propunerea și altor surse de finanţare din 
afara FNS. Dar așa era doctorul K. Ținea lucrurile pentru sine - 
probabil ca s-o protejeze pe ea de alte dezamăgiri. Ceea ce pe 
ea n-o deranja. 

e 

Annie își cobori binoclul, chiar în timp ce privea fix în față, 
încercând să convingă o potecă să se materializeze doar prin 
simpla forţă a voinţei. Dar nu era nimic. Doar gheaţă și zăpadă 
și... 

Un turbion iute ca fractalele se forma și se reforma în câmpul 
ei vizual. Citise despre asta. Era o halucinație obișnuită și Annie 
știa din ceea ce citise cu o săptămână în urmă că prima 
persoană care o semnalase fusese un explorator din secolul al 
nouăsprezecelea care parcursese pe jos jumătate din drumul 
peste Insula Baffin, împreună cu echipajul său - după ce corabia 
le fusese prinsă de ghețuri și fusese zdrobită „ca o coajă de 
nucă”. 

Asta, cel puţin, n-o să li se întâmple; nu era niciun pericol de a 
fi prinși de gheţuri. Rex era construit pentru zona arctică și, cu 
copastia întărită cu oţel și motoarele puternice, era capabil să-și 
croiască drum prin gheaţa groasă de până la cinci sau șase 
metri. 

Iși dorea doar să fi mers mai repede. 

Annie își închise strâns ochii un moment, așa cum i se 
spusese să facă atunci când începeau halucinaţiile. Gândul la 
exploratorul polar și la echipajul său îi dădu fiori. Mai întâi își 
mâncaseră câinii, apoi bucăţi de pânză, apoi părţi din 
îmbrăcăminte. Ultimul lucru pe care l-au mâncat au fost cizmele 
și până atunci le căzuse deja cea mai mare parte a dinţilor. În 
cele din urmă, jurnalul conducătorului fusese recuperat de o 
expediţie ulterioară. Fusese păstrat în hârtie de vată și ţinut într- 
o cutie de tutun de tablă. In jurnal, conducătorul expediției 
vorbea despre suculenţa pielii de cizmă pe limbă și despre cum 
o ţinuse nemișcată în gură, ca pe ostia de împărtășanie, până 
când se dizolvase. 

Și apoi, după câte se părea, murise. 

O schimbare a aerului îi atrase privirea lui Annie și ea își miji 
ochii să se uite în depărtare. La orizont erau nori de ploaie sau 
cel puţin așa părea. Se uită mai bine cu binoclul și o cuprinse 


descurajarea. Cerul albastru era despicat de fulgere. Asta le mai 
lipsea! Altă furtună! 

In ciuda straturilor de îmbrăcăminte pe care le purta - 
începând cu lenjeria termică și sfârșind cu pufoaica Michelin 
groasă, roșie, care i se dăduse de pe Rex - o străbătu un fior. Îi 
era frig, dar nu voia să se retragă în cabina ei sau măcar să se 
retragă spre căldura punţii de comandă. Avea sentimentul 
superstițios că, dacă n-ar fi continuat să se uite înainte, marea 
deschisă n-ar fi apărut niciodată. Și trebuia să apară. Curând. 

Ochii îi alunecară din nou spre pasarela de jos, unde stătea 
doctorul K cu mâinile în sân, cu maxilarul încordat, scrutând 
orizontul. Probabil că era nervos - trebuia să fie nervos. Îi 
așteptau multe în următoarele câteva zile. Dar, bineînţeles, n-o 
arăta. Spre deosebire de ea, el își ascundea sentimentele. 

Cu excepţia intoleranţei lui acide față de greșelile altora. La 
Georgetown și la INS era recunoscută mintea strălucită a lui 
Kicklighter. Ca virusolog era unul dintre experții de frunte în 
virusurile ARN. Se vorbea despre un premiu Nobel - întotdeauna 
se „vorbea despre un premiu Nobel” - dar el însuși respingea 
ideea. „Nu mă interesează trofeele”, minţea el. 

Ca profesor emerit la Georgetown, era faimos de nepopular. 
Când oamenii aflau că ea este unul dintre asistenții săi post- 
doctorat urlau: „Lucrezi cu Căpcăunul? Cum poţi suporta?” 

„E timid, obișnuia ea să spună. Trăiește în mintea lui. Și... pur 
și simplu nu știe să se poarte cu oamenii.” 

Asta era un mod de a vorbi. Și, cu adevărat, doctorul K nu era 
niciodată răutăcios. Nu se înfuria. Nu purta ranchiună. Doar că, 
dacă lucrai cu el, nu puteai ţine pasul cu salturile din 
raționamentul său (și, ca să fim sinceri, o mulţime de studenţi 
nu puteau), așa că trebuia să se oprească și să explice. Și asta 
însemna că pierdea ceva și uneori ceea ce se pierdea era 
valoros. 

lar dacă o întrebare cădea într-un moment deosebit de prost, 
își lua înfățișarea pe care doctoranzilor săi le plăcea să o imite. 
Umerii i se lăsau în jos, capul i se apleca într-o parte și încet, cu 
răbdare, începea să explice, vorbind pe o voce atât de 
îndepărtată, încât uneori părea aproape ca o înregistrare - o 
înregistrare care diseca întrebarea ca pe o broască, dezvăluind 
presupunerile false care-i formau scheletul. 


Era o experienţă zdrobitoare, da, însă ea putea să vadă că în 
spatele ei el era copleșit, jelea sclipirea de intuiţie care se 
pierduse prin întrebarea unui dobitoc. 

Nu că ea ar spune vreodată așa ceva - pentru că știa că, dacă 
ar face-o, ar fi ca și cum s-ar lăuda, insinuând că ea, cel puţin, 
era destul de sclipitoare pentru a păstra pasul cu mintea 
vijelioasă a doctorului K. Deși, acum că a venit vorba... se gândi. 
Uneori îl putea urmări până la capăt, putea urca până unde 
ajungea el - și apoi, când el își pierdea avântul, ea era cea care 
îl impulsiona. Și asta era îmbătător. Oricum... 

— Mai bine te-ai duce înăuntru, dragă. 

Tresări. Vocea îi răsunase exact în ureche și îi făcuse inima să 
i se zbată în piept. 

Asta era ceva cu care n-o să se obișnuiască niciodată - 
intimitatea bizară la care îi silea zgomotul făcut de Rex. Huruitul 
vaporului era uluitor pe măsură ce măcina gheaţa „ca un uriaș 
care mestecă bolovani” - citise asta undeva. Și ăsta era doar 
zgomotul de la prova. Motorul era la pupa, o rachetă detonată a 
cărei pulsaţie străbătea punţile în timp ce gheaţa scrâșnea de-a 
lungul bordurilor. 

Evident, membrii echipajului erau obișnuiți cu nivelul 
decibelilor și la fel și „Oamenii de zăpadă”, care-și petreceau 
destul timp pe spărgătoarele de gheaţă ca să se fi adaptat. Pe 
Rex erau opt și toți păreau să folosească un limbaj al semnelor, 
astfel încât atunci când voiau să comunice prin viu grai nu se 
mai sinchiseau de preliminarii: pur și simplu își aplecau capul și 
îți ţipau în ureche. 

Era o intimitate stranie să simtă răsuflarea unui bărbat pe 
piele. Evident, ea nu era obișnuită cu așa ceva. Chiar și când 
vedea dinainte că urmează asta, când unul dintre ei începea să- 
și aplece capul, ea se smucea în spate, ca și cum ar fi încercat 
să se ferească de un sărut. Apoi se simţea proastă. Și roșea, 
exact cum făcea și acum. _ 

Era Mark, șeful fizicienilor în domeniul gheții. Işi aplecă din 
nou capul și de data asta ea de-abia dacă tresări. 

— Ai o porţiune de obraz care începe să degere. 

El se îndepărtă și își atinse propriul obraz cu degetul 
înmănușat. Ea îi făcu semn să își aplece capul ca să-i poată 
spune ceva, dar el scutură din cap impacientat și făcu un gest 
ca și cum ar fi gonit-o și prin care îi spunea să intre. Ea arată 


spre doctorul K, dar Mark o înșfăcă de braţ și o împinse spre 
ușă. 

Peste un minut intră și el după ea. În aerul cald, din haine le 
ieșeau vălătuci de aburi ca fumul. 

— Ce ești tu, spuse el cu o înclinare din cap spre exterior, 
bona lui? 

— El n-ar observa niciodată că degeră. Eu doar... 

— Tu n-ai observat că degeri. Îşi scoase ochelarii și se aplecă 
să se uite la obrazul ei. Superficial. Și poţi să te liniștești - 
profesorul e bine, l-am verificat eu. Oricum, ce făceai acolo? Mi- 
a spus cineva că stai afară de mai bine de-o oră. 

— Mă uitam după apă, spuse ea. 

— Ei bine, nu-ţi mai face griji, dăm de apă într-o jumătate de 
oră - poate chiar și mai puţin. 

Ea îi aruncă o privire sceptică. 

— Ne face cu ochiul; licărește, spuse el. 

Ea îl privi, neștiind dacă nu cumva o tachina. 

— Ne face cu ochiul? repetă ea. 

— Eşti atât de suspicioasă! Vino-ncoa', îi spuse și, luând-o de 
braţ, o duse spre un hublou. Uită-te la cer, exact deasupra 
orizontului. Vezi formele alea întunecate? 

Annie încuviinţă din cap. 

— N-o să fie furtună. Și ăia nu sunt nori. Așa cum îţi tot spun, 
pe-aici n-avem multă zăpadă. De fapt, ninge mai mult în 
Atlanta. Arctica e un deșert. 

Annie își miji ochii prin geamul care fusese acoperit cu un 
strat de vopsea specială pentru a estompa strălucirea. 

— De ce spui că ăia nu sunt nori? Uită-te la ei! Sunt nori. 

— Este o reflexie. Datorită gheții și zăpezii, în aer sunt straturi 
de temperatură - și generează niște refracţii aiurite. De multe 
ori poţi să vezi peste orizont. 

— Într-adevăr, spuse ea. Și pe o zi senină poţi să vezi viitorul - 
sau îi zice „eternitate”? 

— Vorbesc serios! Când ești înconjurat de gheaţă și condiţiile 
sunt potrivite, poţi să vezi apa deasupra, exact dincolo de 
orizont, reflectată pe cer. Dacă ești pe apă, vezi gheaţa - ceea 
ce a reprezentat cea mai importantă utilizare a fenomenului. Pe 
vremuri, corăbiile postau pe cineva de cart la provă ca să 
scruteze cerul după semnele timpurii ale ghețarilor. Făcu un 
semn în faţă. Îi zice „licăr”. Licăr de apă. Licăr de gheaţă. Licăr 


de zăpadă. Acolo sus - ăla e un licăr de apă. Într-o oră o să fim 
în mare deschisă. O să vezi. 

Nu crezu cu adevărat până nu se întâmplă. Era în cabina ei, 
schimbându-se în haine uscate, când inima îi fu izbită de o 
tăcere bruscă. Fără niciun avertisment, gheaţa se dădu la o 
parte, măcinatul de bolovani încetă, iar lumea - întreaga lume - 
izbucni lin înainte, întocmai ca un burghiu care a reușit să 
străbată o scândură groasă. 

Cu un zâmbet, ea se lăsă să cadă înapoi pe cușetă și închise 
ochii. Era aproape ca și când ar fi putut vedea linia ascuţită și 
curată a provei zgâriate în timp ce străbătea marea deschisă, cu 
apa întunecată  despărțindu-se în  bulbuci de spumă 
strălucitoare. 

Și chiar în faţă, aproape să-l atingi cu mâna: Kopervik. Virusul. 
Și viitorul ei. 


e Capitolul 7 
Arhanghelsk 
24 martie 1998 

— A plecat. 

— Nu, spuse Daly, tre' să fie o greșeală. Viforul nici nu se 
domolise încă, așa că funcţionarul de la Polarsk Shipping Agency 
trebuia să greșească. Era programat să plece ieri, dar, uite - eu 
nu am putut nici măcar să ajung la Murmansk. 

Tânărul îl ascultă cu răbdare, răsucindu-și o șuviţă lungă de 
păr gras în jurul arătătorului. Apoi repetă ce mai spusese: 

— A plecat. 

— Dar e furtună. E un afurisit de uragan! Nimeni nu iese pe o 
vreme ca asta! 

Funcţionarul suspină, netezi o foaie de fax pe birou, în faţa lui, 
și își puse degetul pe un rând de la mijlocul paginii. 

— Te-auzii, omule, da' vaporu' ăsta-i spărgător de gheaţă și a 
plecat înainte de furtună. 

— Cum? 

Daly era tot atât de surprins de utilizarea colocvială a limbii 
de către funcţionar cât era de cele spuse de el. Pentru prima 
dată observă că puștiul purta un cercel cu semnul formaţiei 
AC/DC. 

— Mda, spuse el. A ieșit din port ieri la un'șpe. 

Daly își trecu mâna prin păr și se sprijini de spătarul 
scaunului. Avea sentimentul că puștiul știa ce vorbește. Apoi îl 
izbi ideea: nu numai că pierduse vaporul, dar acesta plecase 
înainte chiar de ora la care el ar fi trebuit să sosească! Ceea ce 
îl scotea din sărite. la te uită, el se simţise vinovat că îi reține pe 
Kicklighter și Adair - că se vor fi întrebând ce-i cu el și așa mai 
departe - numai ca să descopere că-i trăseseră clapa, pur și 
simplu. De parcă el ar fi stat mai degrabă în faţa unui 
cinematograf din Washington decât la Cernomorskaya - 
blestemata de Cernomorskaya în Arhanghelsk! 

— Știţi de unde aș putea trimite un fax? 

— Nu pe Rex Mundi. Puștiul scutură din cap. Nu-i posibil. 

— De ce nu? 

— Pentru că... e un vapor. Ridică din umeri. Așa că trebuie să 
trimiți un telex. 


— Telex? Daly nici măcar nu știa prea bine ce-i ăla telex. 
Vreun soi de telegramă sau așa ceva. Dar spuse: Bine, atunci 
trimit un telex. De unde pot face asta? 

Principalul oficiu poștal era pe ulița Voskresinia, exact după 
colț. Și ăsta era un lucru bun. Când Daly ieși din biroul maritim, 
frigul se năpusti la el ca un câine ţinut în lanţ. Un moment fu ca 
și cum ar fi încremenit literalmente în loc. Asta nu era gerul pe 
care îl trăiești în Statele Unite, se gândi el. Nu era gerul pe care- 
| trăiești oriunde. Venea de-a dreptul din iad și, chiar în timp ce 
stătea acolo, paralizat, îi sorbea inima. 

Un vânt ţeapăn bătea dinspre nord, direct dinspre Murmansk, 
înțepându-i faţa cu o zăpadă transformată în pietriș, pe care o 
simțea ca pe un amestec de gheață și nisip. Se cutremură, își 
încovoie umerii, își strânse hanoracul mai aproape de gât și 
porni înainte, clătinându-se. Făcând un pas șovăitor după altul, 
străbătu sloiul de gheaţă care trecea drept trotuar și o luă în jos, 
spre râul înghețat. 

Se însera și nu vedea prea bine. Strada era spre stânga lui, 
dar era mai mult o noţiune decât o realitate. Cu bărbia în piept, 
se trezi într-o lume monocromă, urmărind felinarele de pe 
stradă spre Dvina. Sub felinare, stâlpii de metal erau acoperiţi 
de zăpadă și aproape invizibili; luminile lor atârnau în aer ca 
printr-o vrajă, palide și vagi, legănându-se în vântul cenușiu. 

În apropiere, un plug de zăpadă îşi croia drum înainte și înapoi 
prin piaţa Ploșciad Lenina, troienind zăpada în terase în fiecare 
colț. „S-ar putea să stau aici o vreme”, se gândi Daly, clănţănind 
din dinţi de frig. 

Sosind la oficiul poștal, urcă treptele îngheţate spre ușă, o 
deschise cu o smucitură și pătrunse într-un cocon cald care 
mirosea a lână udă, sudoare și tutun ieftin. Bărbaţi roșii la faţă și 
femei care se-nvârteau de colo-colo în haine voluminoase se 
așezau la coadă în faţa unor ferestre numerotate. Daly se duse 
de la o persoană la alta, întrebând: 

— Telex? Telex? 

Dar nimeni nu părea să înţeleagă. În cele din urmă, un bărbat 
cu căciulă îl luă de mânecă și îi explică, într-o engleză perfectă 
și fără accent, cum să trimită un telex. 

Daly se duse la o tejghea din spate și compuse un mesaj pe 
dosul unui plic de la Hotelul New World Aster din Shanghai. 


DR. BENTON F. KICKLIGHTER 
EXPEDIȚIA KOPERVIK 

M/V REX MUNDI 

FREQ 333-80 


ESTE O ZI ÎNTUNECATĂ ȘI FURTUNOASĂ. 
BLOCAT ARHANGHELSK. 

VĂ ÎNTÂLNESC HAMMERFEST 

ÎN 28. 

FRANK DALY 


Reciti mesajul și își dori teribil să mai adauge ceva, ceva urât 
și insultător despre faptul că a fost lăsat de căruță. Dar, cu toate 
că era în stare să ţină ranchiună până într-o viață viitoare, în 
viața profesională își impusese disciplina de a nu se văita. Cel 
puţin când nu ducea la nimic. A 

Mai citi mesajul o dată, se încruntă și îl mototoli. In primul 
rând, se taxa la cuvânt și preţul era destul de mare, ca să 
descurajeze orice în afară de substantive și verbe. Și, mai 
precis, Kicklighter nu părea genul de tip care are simţul 
umorului. N-ar aprecia „Este o zi întunecată și furtunoasă”. 
Dimpotrivă, în puţinele conversații pe care le avuseseră, 
profesorul îi lăsase impresia unui înfumurat condescendent care 
suferea într-o fază terminală de SMO - Sindromul Marelui Om. 
Cum îi spusese? 

„Să vă spun adevărul, domnule Daly, nu am o impresie prea 
bună despre ziariști. Sunteţi înclinați să aveţi perioade de 
atenţie scurte.” 

Și apoi scosese un mic sunet, concediindu-l pe Daly și lumea 
jurnalismului cu un singur plescăit din limbă. Fusese un act de 
voinţă considerabilă din partea lui Daly să-și ţină gura închisă. 
Cu câtăva vreme în urmă, nu prea multă, i-ar fi răspuns că el 
însuși nu avea o părere prea bună despre virusologi - despre 
care se spunea că au altele scurte. In loc de asta ridicase din 
umeri și, cu o înfățișare stânjenită, își exprimase speranţa că 
doctorul o să-i dea o șansă să-și dovedească meritele. 

Uitându-se după altă bucată de hârtie și negăsind niciuna, 
Daly desfăcu plicul de la hotelul chinezesc și scrise mesajul pe 
partea cealaltă: 


BLOCAT ARHANGHELSK. 
ÎNTÂLNESC HAMMERFEST. DALY. 


„Așa e mai bine”, se gândi el. Patru cuvinte și doar numele de 
familie. Da/y. Ca Charlemagne, dar irlandez. 

li trecu prin minte că ar trebui să adauge numele lui Anne 
Adair în adresa telexului... dar nu. Deși expediţia fusese ideea ei 
(potrivit Bu/etinului INS), ea era totuși doar asistenta lui 
Kicklighter. „Marele Om” era înclinat să ţină la protocol - chiar și 
sau în special când era vorba de un protejat. Așa că, mai bine să 
n-o menţioneze. 

Cu plicul în mână, Daly se așeză la capătul unei cozi lungi 
care ducea spre fereastra telexului. Din spinarea femeii în formă 
de pară din faţa lui se ridica abur, iar aerul era usturător de 
duhoarea țigărilor turcești. Cizmele bocăneau și scârțâiau pe 
podeaua umedă de lemn. Ocazional, prin toată gălăgia auzea 
voci americane și englezești, dar nu reușea să le localizeze. 
Coada se mișca în salturi de treizeci sau șaizeci de centimetri o 
dată, întrerupte de perioade lungi de așteptare neliniștită. Nu că 
ar fi contat. Nu avea unde să se ducă și zile întregi tot n-o să 
aibă. 

După ce, în sfârșit, expedie telexul, se opri pe la funcţionara 
de la Sputnik și făcu o rezervare pentru un zbor spre 
Hammerfest, Norvegia. Dând furtunii o ocazie să se potolească 
și aeroportului Arhanghelsk timp din belșug să-și curețe pistele, 
să-și dezgheţe avioanele lliușin și să se redeschidă pentru 
funcţionare, alese un zbor peste trei zile - care să-l ducă totuși 
la Hammerfest înainte de data când Rex era programat să se 
întoarcă. 

După asta nu mai avea mare lucru de făcut, decât să revină la 
Cernomorskaya și să lucreze. 

Intors în camera sa, trase laptopul din ghiozdan și ezită. Avea 
transformatorul de care avea nevoie și convertorul pentru priză, 
dar nu voia să le folosească. Nu în situaţia în care era curentul 
electric: destul de des lumina din tavan pulsa ca o stea pe cale 
să se transforme într-o novă. Dacă lucra conectat la rețeaua 
electrică a hotelului, risca să se trezească cu hardul făcut terci. 
Mai bine să folosească bateriile. Cu haina pe el, putea să lucreze 
până îi amorţeau degetele sau până îi pierea inspiraţia, 
indiferent ce se întâmpla mai întâi. 


Trăgând un scaun, se așeză la birou și deschise calculatorul. 
Când, în sfârșit, apăru bara de meniu, intră în directorul /GRIPA 
și deschise notele de interviu pe care le scrisese la Shanghai cu 
o săptămână înainte: 


Dr. Liu Shin-Li, Univ. Beijing, dr.șt.med. John Hopkins, 
Șef Depart. Gripă, Inst. Alerg. & Boli infect. Shanghai. 
Autor „Doamna spaniolă în China: o imagine istorică” 
(Jurnalul de epidemiologie Est-Vest). 1918: 10 milioane 
morţi (doar în India!). | răzb. mond. Rev., Rusă. 
„Transmitere” versus  „Transformare”. Epidemie, 
pandemie. Transformare H-1 „mult întârziată”. Anul 
viitor? S-L: „Nu vreau să spec. Gâng. interesantă”. 


Daly se dusese la Shanghai să-i ia un interviu lui Shin-Li 
pentru că era epidemiologul numărul unu în China - și China era 
epicentrul fiecărei pandemii de gripă din istorie. 

Interviul lui continua cam cinci pagini și mai urmau zece 
pagini de diverse: o scurtă povestire a unei vizite pe care o 
făcuse Daly la o fermă chinezească, rezumate ale diverselor 
articole tehnice pe care le scanase în calculator, citate din 
lucrarea lui Shin-Li despre pandemia din 1918 și, în final, 
articolul care-i atrăsese prima oară atenţia asupra expediției de 
la Kopervik. 

Acesta din urmă era o notiţă de două paragrafe din Buletinul 
informativ bisăptămânal publicat pentru angajaţii INS: 


Seful secției Gripă urmează să viziteze Arctica 


Daly bătu cu degetul în tasta care cobora pagina în timp ce se 
înclina pe spate în scaun, răsfoind notele - un ecran o dată. Se 
gândea la o serie cu trei părţi. O să înceapă cu vreo două mii de 
cuvinte, un material de bază despre virusurile gripei și, în 
special, despre „Doamna spaniolă” - apoi o să treacă la partea a 
doua, expediţia la Edgeoya. O s-o numească „Înmormântare 
inversată”. Apoi o să termine cu o prezentare a muncii lui 
Kicklighter la INS și a teoriei lui despre învelișurile proteinice. 

Dacă mergea totul ca pe roate, ar putea plasa lucrarea la 
Haper s sau Smithsonian, apoi ar folosi articolul publicat ca să 
obţină un contract de carte. Căci asta era ideea de bază: să 


promoveze de la a fi un reporter în concediu la Post la a fi 
scriitor. Cu alte cuvinte, să lucreze pentru sine în loc să lucreze 
pentru altcineva. 

Singura problemă fiind că scăpase vaporul la Murmansk și 
acum o să scape și „înmormântarea inversată”. Ceea ce 
însemna să piardă multă culoare pe care conta, dacă nu găsea 
un mod de a spune povestea privită prin ochii altuia. 

Anne Adair era o posibilitate. Sau poate vreun membru al 
echipajului sau unul dintre oamenii de știință ai ANOA. Ei puteau 
vorbi despre frig, despre mașini și permafrost, despre 
singurătatea cumplită a unei insule din depărtările cele mai 
nordice ale Mării Norvegiei. 

Dar ar fi fost mai bine - pe cine păcălea el? Ar fi fost mult mai 
bine - dacă ar fi fost el însuși acolo când se deschideau 
mormintele. Cu un mormăit jos, Daly se aplecă în faţă și tastă: 
Partea I. Apoi lovi tasta de capăt de rând și începu să lucreze la 
preambul. După o jumătate de oră avea, în sfârșit, ceva care îi 
era pe plac: 


„(Shanghai) | s-a spus «Doamna spaniolă», deși 
numai asta nu era. Rădăcinile îi erau în China, nu în 
Spania și, departe de a fi o doamnă, a fost o ucigașă. 
Într-adevăr, după ce a ajuns în Statele Unite, în numai 
câteva luni a omorât mai mulți americani decât 
muriseră în Primul Război Mondial. 

Și scorpia de-abia pornise.” 


Daly își încrucișă brațele și se lăsă pe spătarul scaunului. Cu 
un zâmbet, citi ce scrisese și se gândi: „Nu e rău. Cârlig bun” 
doar că n-or să-l lase să-l folosească. N-o să scape niciodată cu 
un asemenea rând. Era prea interesant. Cu o grimasă, înlocui 
„Scorpia” cu „ea” și continuă să scrie: 


„Doctorul Liu Shin-Li, șeful Departamentului Gripă al 
Institutului de Alergii și Boli Infecțioase din Shanghai, 
spune că «gripa spaniolă a fost una dintre cele mai mari 
pandemii din istorie, care a omorât treizeci de milioane 
de oameni în întreaga lume».” 


Daly se încruntă și se gândi „Ca și cum”. Engleza lui Shin-Li 
nu era nici pe departe atât de bună pe cât o făcea el să sune. 
Totuși... asta este ceea ce spusese el. 


„Viteza cu care boala a omorât a fost la fel de 
uimitoare pe cât de mortal a fost virusul. La Westport, 
Connecticut, o femeie care juca bridge a licitat trei cupe 
- și a căzut moartă. La Chicago, un bărbat a chemat un 
taxi - și a murit înainte să deschidă ușa. La Londra, un 
portar de fotbal a sărit să intercepteze mingea - și era 
mort când a lovit pământul. 

Conform tuturor relatărilor, fiecare dintre acești 
oameni părea sănătos - până când a murit. Dar 
milioane de alţi oameni au fost mai puţin norocoși, 
suferind o gamă de simptome atât de variate, încât 
lăsau impresia că provin de la zece boli. 

Un medic din New York a raportat că pacienţii săi 
erau «albaștri ca afinele și scuipau sânge». Febra de 
patruzeci de grade era obișnuită, ca și hemoragiile 
nazale explozive și nesfârșitele accese de vomă și 
diaree. S-a semnalat frecvent cangrena organelor 
genitale, ca și cazuri de leucopenie (un fel de leucemie 
inversată), orbire bruscă și pierdere totală a auzului. 

Pacienţii plângeau la cea mai ușoară atingere, iar 
medicii erau derutaţi în faţa unei boli ale cărei 
simptome le imitau pe cele ale atâtor boli cumplite. La 
o anumită bază militară, sute de soldaţi au fost tratați 
pentru ceea ce medicii credeau a fi un atac prin gazare 
cu clor. În alte părţi victimelor li s-au făcut 
apendicectomii sau au fost tratate de pneumonie, 
holeră, dizenterie, febră tifoidă sau febra transmisă de 
phlebotomus. 

În final, s-a constatat că majoritatea celor morţi au 
tușit până au murit, înecându-se într-un nămol de sânge 
și mucus în timp ce plămânii li se dizolvau până la 
consistenţa «jeleului de coacăze».” 


Lumina bateriei clipi pe calculator și Daly se uită la ceas. De- 
abia trecuse de șapte și i se făcuse foame. Dar articolul mergea 
bine și, pe lângă asta, afară era ger. Continuă să dactilografieze: 


„Potrivit doctorului Shin-Li: «rațele sălbatice sunt 
principalul rezervor de virus și noi avem mai multe 
decât oricare altă ţară din lume. Nu numai atât - dar 
pentru că noi creștem laolaltă pui, rațe și porci, virusul 
se poate mișca între ele, de la o specie la alta, suferind 
modificări în cursul transmiterii.» 

Pentru că gripa este un mutant și animalele fac în 
permanenţă schimb de virusuri, mutaţiile sunt 
frecvente. In timp ce microbii ca variola și poliomielita 
sunt extrem de stabili, gripa este un virus ARN cu o 
structură chimică segmentată care este ţinut laolaltă 
doar de legăturile cele mai slabe. Lipsindu-i funcţia ADN 
care apără împotriva mutațiilor, virusul se 
«rearanjează» în gazdele lui. Asta înseamnă că unele 
segmente se rup, doar spre a se recombina cu alte 
segmente, generând noi tulpini de gripă. 

Această caracteristică este cea care îi silește pe 
oamenii de știință să producă un vaccin nou în fiecare 
an.” 


Acum lumina bateriei strălucea constant, un semnal de un 
galben blând pe suprafaţa mată a laptopului. Daly se gândi că 
mai avea încă vreo zece minute până când se termina. 


„De ce gripa spaniolă a fost, probabil, cea care a 
omorât cei mai mulţi oameni dintre toate gripele este 
subiectul unui studiu al doctorului Benton Kicklighter.” 


Lumina bateriei fulgeră, calculatorul ţiui și Daly tresări. Îi mai 
rămânea cam un minut înainte să se stingă calculatorul, dar nu 
voia să se oprească. Ajungea la o parte a poveștii care-l intriga, 
partea care n-avea logică. Era partea despre expediţie și 
motivul pentru care fusese organizată. Dacă rămânea la 
calculator și scria despre asta sau măcar încerca, poate reușea 
să deslușească lucrurile. Sau, cel puţin, ar trebui să-și poată 
clarifica propria confuzie, ceea ce însemna primul pas spre 
limpezirea poveștii. 

Dar nu de data asta. Laptopul ţiui încă o dată și, cu un suspin, 
Daly salvă fișierul pe dischetă și îl închise. Apoi îl băgă în 


ghiozdan și vâri ghiozdanul sub pat. Degetele îi erau amorţite și 
îi ghiorăia stomacul, deși după ce se uită la dimensiunile 
grămezii de zăpadă și observă ca viforul continua în gura de 
aerisire, pofta de mâncare îi dispăru. După câte se părea, 
trebuia să-și ia mesele în subsolul de la Cernomorskaya. De ce 
oare nu-i tresălta inima de bucurie? 


e Capitolul 8 
78*20'N, 22*"14'E 

Annie se trezi din aţipeală dintr-o dată, aruncată brusc în 
starea de trezie dintr-un somn atât de profund, încât, atunci 
când i se deschiseră ochii, icni de mirare că se găsea într-o altă 
lume. Sări în picioare și se îndreptă spre puntea principală, pe 
coridor, cu ochelarii în mână. Nerăbdătoare să vadă unde se 
aflau, se opinti în ușa de metal care ducea spre punte, o 
deschise împingând-o și păși afară - aerul rece îi explodă în față 
ca bliţul unui ziarist de scandal. Instantaneu se simţi mai trează 
decât fusese vreodată în viaţă și totalmente fascinată - cu 
mintea plutind ca un fulg de păpădie într-o rafală de vânt, cu 
gândurile risipite, ca împrăștiate de o explozie. 

Aisberguri! Dar ce cuvânt neutru pentru ceea ce echivala cu 
niște palate de gheață plutitoare. Rex naviga printr-o flotilă de 
munţi albaștri în derivă. Și nu erau deloc cum se așteptase ea, 
nu erau cuburi mari de gheaţă care să se ivească din apa 
întunecată, ci minuni arhitectonice, sculptate de vânt și apă, cu 
forme complexe și sinuoase. Erau curbe parabolice, turle gotice, 
coloane, buze scăpărătoare de prăpastie și pante vălurite, munți 
de gheaţă. Și totul era modelat dintr-un material translucid care 
nu avea nimic în comun cu gheaţa pe care o cunoștea ea, ci 
pulsa de o lumină pură, albastră, cerească, de parcă ar fi fost 
aprinsă din interior. 

Asta era albastrul Golfului Montego și al faldurilor mantiei 
Preacuratei din statuile găsite în micile grădini din suburbiile 
Boston-ului. Era nuanţa pură, ispititoare, de turcoaz aleasă 
pentru pereții piscinelor. Și era albastrul strălucitor, 
nepământean, care se concentra pe locul unei crime, rotindu-se 
pe capota mașinilor de poliţie. 

e 

Pe înserat ajunseră la locul de ancorare și Annie putu vedea 
coasta Edgeoyei - o insuliță care se chircea în mare, cu 
țărmurile pustii definite de o linie colțuroasă de stânci negre. La 
o oră după ce lăsară ancora, ea și doctorul K, „Oamenii de 
zăpadă” și căpitanul luară cina împreună la popota căpitanului. 

Căpitanul însuși era un leton solid, cu o față îmbujorată și 
părul blond care se rărea și pe care și-l pieptăna în șuvițe aduse 
peste vârful capului. Annie îl simpatiza, dar acum, la masă, era 


într-o stare de spirit rezervată. Încântarea și uimirea ei în faţa 
Arcticii făcuseră loc unui sentiment de „n-ar trebui să fim aici, 
nu e locul nostru, e prea frumos”. Perfecţiunea pustie a 
peisajului, cu paleta sa limitată, limpezimea aerului, tăcerea 
pătrunzătoare - toate acestea erau risipite de culorile primare 
ale hanoracelor lor, de norul de fum care atârna deasupra 
vaporului, de gălăgia trivială a prezenţei lor. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă căpitanul, cu faţa bovină 
congestionată de vin. 

Annie scutură din cap: 

— Nu știu. Nimic. Doar că... simt că încălcăm ceva. 

Doctorul K chicoti: 

— Și minerii? Presupun că și ei încălcau ceva. 

— Și ei, spuse ea, apoi scutură din cap a refuz când un 
chelner voinic se apropie cu un platou de ficat cu ceapă. Nu mi- 
e foame. Multumesc. 

— Tre’ să-ţi fie milă de mineri, remarcă unul dintre fizicieni. 
Vreau să zic, tipii ăia nu erau exploratori. Nu era glorie în ce 
făceau ei. Erau mineri. Asta înseamnă că-și petreceau toată ziua 
într-o gaură și când ieșeau la suprafaţă - erau aici. 

Căpitanul încuviinţă din cap. Adusese câteva sticle de 
șampanie spaniolă să sărbătorească sosirea la Edgeoya. 
Destupă una, se aplecă peste masă și începu să umple paharele 
celor de faţă. 

— Locul ăsta e iadul, spuse el pe un ton de constatare. 

Fizicianul, un halterofil pe nume Brian, care făcea și pe pilotul 
elicopterului, râse și gustă șampania: 

— Ei, exclamă el, nu prea sunt sigur de asta. E cam răcoare 
ca să fie iadul. 

Căpitanul scutură din cap: 

— Nu, nu sunt de acord, spuse el. Temperatura este perfectă. 

— Și de ce-ţi închipui asta? 

— Dante, spuse Annie. 

Toată lumea de la masă se uită la ea. Căpitanul zâmbi și 
înclină din cap cu deferență când lăsă sticla pe masă. 

Brian se încruntă: 

— Nu-nţeleg. 

— Domnișoara are dreptate, spuse căpitanul. Dante - el e 
expertul în iad. 

— Aaa, vrei să spui poetul, zise Brian. 


Mark, cel care mai devreme în cursul zilei o avertizase pe 
Annie cu privire la degerătură, interveni în conversaţie: 

— Am crezut că e Milton. 

Căpitanul scutură din cap: 

— Nu. Milton e expert în diavol. Dante e expert în iad. 

— Deci, care-i ideea? întrebă Brian. 

— Ideea e simplă. Dar... poate că domnișoara o exprimă mai 
bine? 

Annie se simţi asediată, dar nu putea face nimic: avusese 
gura mare și acum era pe scenă. 

— Păi... în /nferno, care este al nouălea cerc al iadului, adică 
locul cel mai rău, este un palat de gheaţă. Nu foc, ci opusul, un 
loc unde e întotdeauna frig. Ca aici. Profesoara mea de literatură 
clasică, spuse ea simțind cum sângele îi năvălește pe chip, 
credea că ideea aceasta, că iadul e rece, e foarte veche... o 
rămășiță a epocii glaciare, când focul însemna viață și moartea 
venea prin frig. 

Căpitanul încuviinţă din cap: 

— Vin la Spitsbergen de trei-patru ori pe an, deși niciodată la 
Edgeoya, spuse el turnându-și al doilea pahar de șampanie 
ieftină. Și de fiecare dată mă gândesc: „n-avem ce căuta aici. 
Oamenii nu sunt sortiţi să se afle aici. Nimeni nu e”. 

Mark râse: 

— Ei, să sperăm că nu află și ANOA, altfel rămânem toti fără 
slujbă. 

— Și vă spun, continuă căpitanul, când am sentimentul ăsta, 
merg în vârful picioarelor. 

— De ce, căpitane? 

Doctorul K părea cu adevărat curios. 

— Pentru că... asta trece ca o alarmă prin venele mele. Ca și 
cum gheaţa și apa or să prindă vaporul, poate. Și simt asta mai 
puternic când ajungem la așezări. 

— Doamne, căpitane, poate nu ești omul potrivit pentru 
munca asta, glumi Brian, aruncând pe furiș o privire în direcţia 
lui Annie. Poate că ar trebui să te afli pe Vaporul Îndrăgostiţilor 
sau așa ceva. 

Timp de un moment, căpitanul păru derutat, apoi chipul lui 
deveni din nou solemn: 

— Asta e un loc aspru. Minerii au aflat asta pe pielea lor. 


— Cu siguranţă, spuse Kicklighter, dar nu Arctica i-a omorât. A 
fost un patogen. Și i-ar fi ucis indiferent unde s-ar fi aflat. Ar fi 
murit la Paris, la Oslo, oriunde. Au murit o mulţime de oameni. 

Mark se întoarse spre doctorul K: 

— Vorbiţi despre gripa spaniolă, nu? Kicklighter încuviinţă din 
cap. Străbunicul meu a murit din asta. Și unul din fraţii lui. 
Bunica spunea că n-au putut să facă nimic. 

— Nici măcar nu știau ce este, spuse Annie. Nu se putea 
vedea la microscop. Și chiar dacă ar fi putut... 

— Ar fi avut mai mult noroc cu un leu la beregată decât cu 
asta în plămâni, spuse Kicklighter. 

Brian se lăsă pe spătarul scaunului: 

— Oooof, spuse el. Lei și tigri și urși - Doamne, Doamne! 

Mark chicoti și Annie roși. Profesorul clipi de câteva ori, rapid, 
ca și cum ar fi pierdut firul conversaţiei. În cele din urmă, le oferi 
un zâmbet palid: 

— Într-adevăr spuse. 

Făceau haz de el, se gândi Annie și, prin extensie, făceau haz 
și de ea. Nu că asta l-ar afecta pe doctorul K. Profesorul era 
imun la ridicol, atât de sigur de el însuși, încât, de fapt, nu-i 
păsa ce credeau alţii. lar acum, pentru că își terminase cina, își 
împături șervetul, își împinse scaunul în spate și se ridică în 
picioare. Cu o înclinare din cap spre căpitan, spuse: 

— Ei, bine... mâine avem o zi mare. 

Era la jumătatea drumului spre ușă când se opri și, 
întorcându-se, băgă mâna în buzunarul jachetei. 

— Aproape că am uitat, spuse el. Asta a venit ieri. Scoase o 
foaie de hârtie din buzunar și i-o dădu lui Annie. Presupun că a 
fost furtună, adăugă. 

Și apoi, cu un mic semn de rămas-bun cu mâna, plecă. 

Annie despături hârtia și se uită la mesaj: 


BLOCAT ARHANGHELSK. 
INTALNESC HAMMERFEST. DALY. 


— Cred că îmblânzitorul de lei are nevoie de odihnă, spuse 
Brian. 
Chipul lui Annie se încinse deodată: 


— Poţi să râzi, spuse ea, dar e cel mai bun din lume în ceea ce 
face. Și dacă nu crezi că e nevoie de curaj, nu știi nimic despre 
patogenii cu care umblă el. 

Își băgă telexul în buzunar: 

— Ei? 

Acum îi ardea faţa și știa că i se urcase vinul la cap. 

— Eu n-aș fi atât de blazată, spuse ea, mai ales dacă nu știi în 
ce te bagi. 

— „In ce te bagi”? 

Brian se încruntă și Mark îi aruncă o privire curioasă. 

Annie își făcu de lucru cu șervetul. 

— Nu asta am vrut să spun, zise ea. Am vrut să spun: dacă nu 
știi despre ce vorbești. „Dumnezeule, asta suna și mai rău”. 
Roșie la faţă, se întoarse spre chelner, care stătea lângă ea cuo 
cafetieră, pregătit să servească: Vă rog, spuse ea cu o voce 
prea tare și prea veselă. 

Brian rămase cu ochii fixaţi asupra ei: 

— Nu știam că ne băgăm „în” ceva, spuse el. 

— Nu ne băgăm. 

— Vreau să spun, eu credeam că doar mutăm niște saci cu 
cadavre. 

— Exact, răspunse Annie, mult prea repede. Luă vreo două 
sorbituri de cafea, observând schimbul de priviri dintre Mark și 
Brian. Apoi își împături șervetul și își împinse scaunul în spate. 
M-am gândit să mai privesc puţin Luminile Nordului, spuse ea 
luându-și hanoracul. 

— Bună idee, spuse căpitanul și, ridicându-se în picioare cu o 
mică înclinare, deschise ușa și i-o ţinu să iasă. 

Inima lui Annie bătea ca o tobă în timp ce mergea pe coridor 
să se ducă afară. De fapt, aproape că nu-i venea niciodată să 
mintă. Și, când se întâmpla, pleca întocmai cum făcuse acum. 

Adevărul era că expediţia nu era lipsită de riscuri. Cu toate că 
luaseră toate precauţiile imaginabile, exista întotdeauna o 
posibilitate, oricât de îndepărtată, ca virusul să fi rămas viabil și 
să scape cumva. Și, dacă scăpa, toată lumea de la bordul 
vasului ar fi în pericol. Așa că, în sensul ăsta, „se băgau” în 
ceva, deși era puţin probabil chiar să se întâmple. 

Annie rămase în picioare lângă balustrada vasului, cu ochii 
fixaţi pe Luminile Nordului care pulsau dincolo de orizont, o 
perdea ondulată de verde care se ridica spre stele. 


Avea îndoieli. Deși pe propunerea de subvenție numele 
doctorului K era primul, expediţia fusese ideea ei. Într-adevăr, 
nu s-ar fi putut face nimic fără susţinerea doctorului K. Dar fără 
ea, expediţia n-ar fi existat nici în imaginaţie. 

Așa că, dacă ceva mergea prost și mureau jumătate din 
oamenii de pe Pământ... o să fie vina ei. 

Annie scoase un sunet de exasperare. Nu era nicio șansă ca 
virusul să scape. Chiar dacă Rex își pierdea alimentarea cu 
energie electrică și generatoarele de la congelator cedau, lăzile 
pentru transferul cadavrelor erau sigilate ermetic; iar cadavrele 
înseși vor fi înfășurate în cearșafuri îmbibate în formalină. Chiar 
dacă s-ar lovi de un aisberg și s-ar scufunda, cadavrele nu s-ar 
duce nicăieri. Chiar dacă ar ajunge peștii la ele, Rex era drept în 
mijlocul girei arctice, un curent care se rotea în jurul Polului 
Nord în sensul acelor de ceasornic: orice cădea peste bord s-ar 
mișca veșnic în jurul calotei Pământului; și ar face asta la 
temperaturi ale apei care erau sub cea de îngheţ. 

Așadar, chiar nu avea de ce să-și facă griji. Ea știa asta, și la 
fel și fundaţia. Altfel nu s-ar fi răzgândit în legătură cu 
propunerea de subvenție. 

Adevărata grijă, atunci, era ca expediţia să nu se dovedească 
o pierdere de timp. Să zicem că, de pildă, cadavrele ar fi prea 
aproape de suprafaţă. Să zicem că se întorceau la Washington și 
nu aveau cantitate suficientă de viruși ca să lucreze. Insemna că 
a irosit timpul tuturor și o mulțime de bani. 

Mintea îi alerga la toate și nu se calma. Mai târziu, noaptea, 
când stătea în cușeta ei cu ochii închiși, încercând să doarmă, 
constată că se gândea la Frank Daly. Intr-un fel, Daly era 
greșeala ei. În entuziasmul ei, îl încurajase să vină în expediţie, 
numai pentru a afla că pe doctorul K îl îngrozea ideea. Ea ar fi 
retras oferta, dar doctorul K nici nu voise să audă: „Asta chiar l- 
ar face suspicios”, spusese el. Ca și cum ar fi avut ceva de 
ascuns. 

Și acum, să plece fără el, după ce bătuse atâta drum - ei, 
bine, era un dezastru. 

Cumva or să se revanșeze. O să aibă ea grijă. Dar între timp 
erau atâtea de făcut! 

Se răsuci pe o parte și-și trase perna aproape de obraz, 
imaginându-și ziua care le stătea înainte. O să coboare din pat 
în zori, o să-și pună lenjeria termică și costumul de zăpadă, o să 


bea la repezeală o ceașcă de cafea de la popotă și o să-l ajute 
pe doctorul K să organizeze echipamentul. După toate astea, ea 
și ceilalți vor călători pe uscat în săniile speciale spre tabăra de 
la Kopervik. „Oamenii de zăpadă” erau de părere că drumul o să 
ia aproape o oră. Între timp, Brian și doctorul K vor începe să 
mute echipamentul cu elicopterul, transbordându-l în tabără. 

Și era foarte mult echipament - cabana Jamesway care urma 
să le servească drept sediu, vreo două corturi de campanie, 
două generatoare portabile, trei rezervoare de combustibil 
Diesel. Erau cutii cu alimente și aparate, și vase de gătit, puști și 
muniţie să ţină urșii la distanţă, unelte de zidărie pentru săpat. 
Erau ciocane pneumatice și cazmale, o varietate de lăzi pentru 
transferul cadavrelor, frânghii și un cufăr cu cearșafuri îmbibate 
în formalină. 

Dacă doctorul K avea dreptate, va dura cam trei zile să 
excaveze sicriele, presupunând că nu erau îngropate la o 
adâncime mai mare de un metru. 

e 

Nu-și amintea să fi adormit, dar probabil că asta se 
întâmplase, pentru că, deodată, era dimineaţă. Stătea pe 
scaunul de lângă cușetă, cu o carte în poală - își aducea aminte 
că se sculase în mijlocul nopţii. Avea o pătură pe genunchi, iar 
deasupra umărului îi ardea un bec, dar lumina lui era total 
inutilă: cabina era scăldată în lumina zilei. Gânditoare, se 
întoarse spre hublou și, văzând cerul, clipi de două ori, apoi se 
ridică în picioare ca un copil de șase ani care a dormit prea 
târziu în dimineaţa de Crăciun. Făcu cel mai rapid duș din viața 
ei, având grijă să nu-și ude părul, apoi își trase pe ea lenjeria 
termică și plonjă în costumul de zăpadă. Peste câteva clipe 
stătea în picioare pe punte, potrivindu-și ochelarii. 

— Avem probleme, somnoroaso. 

— Poftim? 

Brian trecu pe lângă ea, grăbindu-se spre elicopter: 

— Probleme, spuse el peste umăr. 

— Cu ce? 

Fizicianul continuă să meargă și, fără să se întoarcă, arătă 
fără o vorbă spre puntea de comandă. La început, Annie n-a 
înţeles, dar apoi văzu: pavilionul navei era ridicat în semn de 
atenţie și flutura în vânt. 


Mergând cu pași mari spre elicopter, Brian își întinse braţele 
ca niște aripi și se înclină dintr-o parte în alta: 

— Vânt! ţipă el. 

Lui Annie i se opri inima în loc. Nu știa nimic despre elicopter. 
Cât vânt însemna prea mult? 

— Nu-ţi face griji, spuse Mark venind spre ea cu o cană cu 
cafea. Poftim, spuse el, ţi-am adus asta. 

— Mulţumesc. 

— O să fie mai bine, nu mai rău. 

— Ești sigur? întrebă ea, ţinând cana cu amândouă mâinile, 
apoi sorbi. 

— Am văzut buletinul meteorologic. 

— Dar... 

— Brian dramatizează. Îi place ca toată lumea să creadă că el 
scoate castanele din foc, chiar dacă focul s-a stins. 

— Atunci vântul... 

— Nu-ţi face griji din cauza vântului. 

e 

Peste o oră erau pe gheață, o caravană de snow mobile de un 
roşu strălucitor care bâzâiau peste terenul înghețat, 
îndreptându-se direct spre soarele dimineţii. Erau câte doi în 
fiecare sanie, dar zgomotul era copleșitor și conversaţia 
imposibilă. Lui Annie nu-i păsa. Era cea mai minunată zi din 
viaţa ei. Un urs polar merse după ei cam un kilometru și 
jumătate, stând la vreo sută de metri spre vest, alb pe alb, 
galopând. Și apoi, destul de brusc, nu mai era acolo, dispăruse 
ca fumul de la un chibrit ars. 

Nu era nimic de văzut! Era totul de văzut! 

Pe la jumătatea drumului spre Kopervik elicopterul navei le 
trecu încet pe deasupra capetelor, cu elicele bătând aerul. Annie 
făcu semn cu mâna și o clipă i se păru că elicopterul îi răspunde, 
deviind de la traiectoria lui spre așezarea abandonată. 

Curând după aceea ajunseră pe un câmp de crevase și doline 
care ar fi putut ușor să-i înghită în întregime. Sub îndrumarea lui 
Mark, merseră înapoi spre vest și făcură un ocol lung spre nord, 
evitând câmpul. 

In cele din urmă, la două ore după ce părăsiseră nava, intrară 
în Kopervik. 

Era, așa cum știuse ea că o să fie, o tabără fantomă. Și nu 
prea aveai la ce să te uiţi: o biserică de lemn, cenușiu închis la 


culoare, fără ferestre, cu o mică turlă, un șir ordonat de barăci și 
un pâlc de rezervoare de petrol. Legând totul laolaltă și 
conectându-l cu un puț de mină din coasta unui deal alb și 
inform, era un drum îngheţat de tundră. 

Văzând-o pentru prima dată și cunoscând secretele pe care le 
ascundea, Annie era emoţionată de pustietatea domoală a 
taberei. Se ridică în picioare și-și aruncă privirea de jur-împrejur, 
fiind surprinsă să vadă elicopterul lui Brian așezat pe gheaţă și 
așteptând să fie descărcat. 

Annie râse: 

— Să mergem, le spuse ea „Oamenilor de zăpadă” și făcu un 
gest spre elicopter. Avem multe de făcut. 

Cimitirul era în spatele bisericii și, nerăbdătoare să-l vadă, 
aproape că se izbi de doctorul K în timp ce acesta dădea colţul 
clădirii. 

— Hooop! zise ea, râzând de surpriză. Îmi pare rău. Eu voiam 
să... 
Expresia de pe chipul său o făcu să se oprească din drum și 
timp de un lung moment ea nici nu fu măcar sigură că el o 
recunoștea. Apoi: 

— Annie, spuse el și întinse mâna s-o ia de braţ. 

Nefericirea lui era atât de completă, încât o înspăimântă și se 
trase înapoi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, nedorind să afle. 

Doctorul K începu să spună ceva, apoi se întoarse, frustrat: 

— S-a întâmplat ceva îngrozitor, spuse el. 

Lui Annie îi tremură stomacul. 

— Ce? 

Doctorul K se răsuci spre cimitir, apoi arătă cu capul peste 
umărul ei, spre latura bisericii. 

Annie se întoarse. Pentru prima dată observă că peretele de 
scândură cenușiu închis fusese spoit cu vopsea albă. „Graffiti? 
se gândi ea. La latitudinea asta?” Clipi, derutată, și se îndepărtă 
de biserică, să se uite mai bine la perete. 

Ridicându-și ochii, văzu brazdele grosolane de alb adunându- 
se să formeze o imagine unică, un desen primitiv care îi amintea 
de Guernica lui Picasso. 

— E un cal, spuse ea pronunţând ceea ce era evident, în timp 
ce se încrunta la vederea ochilor sălbatici ai animalului, a 
dinţilor dezgoliţi și a nărilor umflate. 


Kicklighter încuviinţă din cap. 

Un moment, niciunul dintre ei nu spuse nimic. 
— Cineva a fost aici, spuse Annie. Nu-i așa? 
Umerii doctorului K se lăsară în jos: 

— Da, spuse el. A fost cineva aici. 


e Capitolul 9 
Hammerfest, Norvegia 


27 martie 1998 

Cu toate că durata zborului era de numai trei ore și jumătate, 
lui Frank Daly îi luă mai mult de o zi și jumătate să facă drumul 
de la Arhanghelsk la Hammerfest. Cu excepţia primei porțiuni 
până la Murmansk, niciunul din zborurile de legătură nu avea 
orar zilnic. De la Murmansk la Tromso erau curse martea și joia, 
însă partea de la Tromso la Hammerfest se putea face numai la 
sfârșitul săptămânii. 

Dar nu conta. El avea timp berechet: Rex Mundi n-o să ajungă 
în port decât peste cel puţin două zile, când el o să fie deja 
complet instalat. Indiferent ce s-ar mai putea întâmpla (și o 
nouă furtună își făcea chiar acum drum peste Atlanticul de 
Nord), n-o să piardă vaporul a doua oară. 

Și nici n-o să-i lipsească Cernomorskaya. Prin comparaţie, 
chiar și în holul aeroportului din Murmansk fusese mai bine. Deși 
petrecuse aproape o zi întreagă prăbușit într-un scaun tare de 
plastic, asaltat de anunţuri pe care nu le înţelegea, măcar îi 
fusese cald. Și asta era mai mult decât putea spune despre 
zilele pe care le petrecuse în Arhanghelsk. 

Când, în cele din urmă, își văzu cu ochii destinaţia, 
Hammerfest, după ce reactorul companiei Norsk Transport 
cobori printre nori, avu un sentiment de exaltare. Din aer, orașul 
arăta ordonat și dichisit, o grupare de căsuțe curate ghemuite la 
țărmul unei mări cenușii fără o cută. Când avionul viră, văzu că 
portul, mărginit de clădiri mici, se întindea la picioarele unei 
stânci înalte, și că mai multe nave erau amarate la docuri. Trei 
cheiuri lungi pătrundeau în mare și lângă ele săltau pe apă 
traulere și bărci de agrement legate cu parâmele de acostare. 

Din aer cel puţin, orașul îi amintea de satul de Crăciun al 
mamei sale, o colecţie care se tot mărea, de case, pomi și 
figurine de ceramică, aranjate cu dragoste în fiecare an 
deasupra unei întinderi imaculate de zăpadă de vată. 

Nimănui - nici nepoatelor preferate, nici verilor veniţi în vizită 
- nu i se îngăduise vreodată să atingă satul sau pe vreunul 
dintre locuitorii săi. În ferestrele micuţe ale fiecărei case și 
magazin pâlpâia lumina; suprafaţa ca oglinda a heleșteului era 
întotdeauna strălucitoare și netulburată. Fuseseră stabilite 


pentru fiecare figurină locuri care nu se schimbau niciodată - în 
fiecare an aceleași personaje cântau colinde în faţa aceleiași 
case, în timp ce un bărbat înalt cu un braţ de cadouri se grăbea 
pe poteca unei reședințe georgiene perfecte. 

Mama lui ștergea căsuțele de praf în fiecare zi și, chiar copil 
fiind, Frank ajunsese să înțeleagă că pentru ea satul era un 
univers paralel. In loc de viața dusă într-un apartament 
înghesuit, la abia un kilometru și jumătate și în bătaia vântului 
dinspre o rafinărie, maică-sa se imagina într-una din căsuţele 
acelea curate, făcând biscuiţi în cuptor. 

Satul era o lume ideală și ordonată, în care zăpada era 
întotdeauna albă și nimeni nu venea sâmbăta să întrebe de 
plata ipotecii. Era genul de așezare, o așezare de Crăciun, în 
care taţii veneau acasă cu flori și niciunul nu bea prea mult și 
nu-și înșela nevasta. 

Daly se mișcă stânjenit pe scaun în timp ce satul se ridica 
spre avion. Nu-i plăcea să-și amintească de copilărie. Și, oricum, 
maică-sa era moartă acum, iar satul de Crăciun era depozitat în 
podul mătușii Della. Il uimea cum surorile maniei sale năvăliseră 
în casă după moartea ei. Ele se ocupaseră de toate 
aranjamentele de vreme ce „Frank ăl bătrân” nu fusese de 
găsit. (Și nu era de mirare: trăia cu o dansatoare tocmai în 
Breezewood - de unde era să știe că a murit nevastă-sa?) ȘI 
apoi, când Măria-sa își făcuse apariţia la înmormântare, copleșit 
deopotrivă de vinovăţie și de durere, fusese cuprins de o bruscă 
și foarte necaracteristică generozitate. „la de-aici”, spunea el 
împrăștiind lucrurile neveste-sii, „Dottie ar fi vrut să ai asta - ce 
să facem, eu și tânărul Frank, cu un sat de Crăciun?” 

Mai târziu, taică-su revenise la normal, acuzându-le cu patimă 
pe „surorile ţicnite” că au prădat „bunurile lumești ale lui 
Dottie”. După cum era de prevăzut, obiectele „de colecţie” ale 
mamei sale, cărora toţi le ziseseră întotdeauna „troacele din 
pivniţă”, atinseseră o valoare uluitoare - dar la vremea 
respectivă erau deja date. „Hăcuite”, cum îi plăcea lui Frank, 
bătrânul, să spună. 

(J 

Când avionul viră și se apropie mai mult, impresia de idilă de 
Crăciun se estompă și, odată aflat pe pământ, Frank văzu că 
Hammerfest era departe de a fi perfect. Zăpada era împestriţată 
de funingine și nisip, iar în aer pluteau gaze de motor. Ceea ce 


păruse un sat de Crăciun de la o mie șase sute de metri se 
dovedi a fi un loc destul de obișnuit, mai remarcabil prin 
modernitatea sa decât prin orice altceva. Mai târziu află că în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial orașul fusese ocupat de 
naziști, iar portul fusese o bază de operaţii pentru incursiunile 
submarinelor germane în Atlanticul de Nord. Când nemții 
fuseseră, în cele din urmă, alungaţi, pârjoliseră locul, astfel încât 
astăzi nu mai rămăsese aproape nimic din epoca antebelică. 

Cu excepţia, poate, a recepţionerului de la Hotelul Aurora, un 
septuagenar palid care insistă să-i care valizele până în cameră. 
Acolo Frank despachetă și, după ce se bucură de un duș 
fierbinte sub care stătu mult timp, se întoarse în hol. 

Potrivit programului pe care i-l dăduse Anne Adair, Rex 
trebuia să se întoarcă de la Kopervik cel mai devreme sâmbătă. 
Asta ar fi trebuit să-i lase două zile libere, dar, după toate câte 
se întâmplaseră, i se păru o idee bună să verifice traseul navei. 
Frank îl întrebă pe receptioner unde era biroul căpităniei portului 
și bătrânul îi dădu o broșură nouă care avea pe spate o hartă. 

— Este chiar aici, spuse el trăgând o linie de la punctul 
„Sunteţi aici” până la un colţ de stradă din preajma portului. 

Afară erau minus patru grade și un cer înnorat, cu soarele 
redus la o strălucire estompată la orizont. Cu toate că Aurora 
era la numai zece minute de port, Frank era îngheţat până în 
măduva oaselor când ajunse acolo. 

Și fu surprins. Portul era mai mare și mai activ decât se 
așteptase el. Aerul era umed, iar dinspre vest bătea un vânt 
aspru care mirosea a mare. Trecând în revistă scena, se uită 
cum o macara monstruoasă se rotește și zdrăngăne în timp ce 
descărca containere din cala unui cargobot croat. Strada care se 
întindea paralel cu cheiul era mărginită de depozite, iar pe apa 
brusc agitată săltau vase de pescuit cu năvodul și traulere. Pe 
deasupra capului, un stol de pescăruși țipa și plutea în aerul 
greu, în timp ce în apropiere o femeie în salopetă de vreme rea 
stropea cheiul cu un furtun gros, împingând în mare o scăpărare 
de solzi de pește. 

Lângă clădirea căpităniei portului zdrăngănea în vânt o folie 
de metal, care nu se deosebea de placa pe care era scris meniul 
în faţa unui restaurant. Pe ea se afla o foaie tipărită cu lista 
sosirilor și plecărilor din ziua respectivă, cu numele vaselor, 
pavilioanele sub care navigau și porturile de bază. O parcurse 


alene - Annelise, Goran Kovasic, Stella Norsk - fără să se 
aștepte să vadă o menţiune pentru Rex Mundi, de vreme ce 
ăsta părea să fie un orar al zilei. Dar era acolo: 


Amkomft 12:50 Skip Klara Hammerfest 
Amkomft 02:40 Skip Rex Munai Murmansk 


Aruncă o privire la ceas. Era aproape unu și jumătate. Dacă 
nu era o greșeală, Rex era cu două zile în avans față de orar și 
urma să sosească în aproximativ o oră și jumătate. Intră 
aplecându-se în biroul căpităniei să întrebe dacă orarul era 
corect și, dacă era, unde urma să acosteze nava. 

Se așteptase la un bătrân lup de mare cu ochelari de citit și 
un ten roșcovan, dar căpitanul portului se dovedi a fi un tânăr 
cu păr negru, lung, legat atât de strâns într-o coadă de cal încât 
ochii dobândiseră o tăietură orientală. Stătea în fața unui 
monitor prăpădit, cu picioarele pe birou, citind Rolling Stones. O 
lumină difuză îi bătea pe rădăcinile blonde de lângă pielea 
capului. 

— M-am uitat la orar, spuse Frank. 

Puștiul ridică privirea: 

— Da? 

— Și ce văd, zice că o navă, Rex Mundi... Puștiul aruncă o 
privire la monitor și încuviinţă din cap: 

— Mda, e un spărgător de gheaţă. Pilotul e deja la bord. 

— Deci nu e o greșeală. 

Coada de cal oscilă de la stânga la dreapta: 

— O să fie la cheiul C într-o oră. Cum ieșiți pe ușă, la dreapta, 
apoi tot în jos până la capăt. 

Lui Frank nu-i venea să creadă. Ar fi putut să-i scape din nou. 
Cine dracu’ se credeau ei? Cine? Cum puteau să nu-i spună că 
și-au schimbat iar programul? Dacă ar fi rămas la Arhanghelsk 
sau la Murmansk? Ce-or fi crezut ei că-i el? Vreun ștab în 
deplasare pe banii guvernului? 

Fusese scrupulos de atent să informeze pe toată lumea. 
Dăduse fundaţiei numerele lui de fax și de telefon, orele de 
sosire și de plecare - totul și orice ar fi dorit. Și avusese grijă ca 
ei să trimită informaţiile la vapor și trimisese copii la biroul de la 
INS al lui Kicklighter. Astfel încât nu era nicidecum posibil ca ei 
să nu știe unde e sau cum să ia legătura cu el. 


Și acum îl desconsiderau, îl tratau ca pe un reporter cu caș la 
gură de la rubrica de știri externe sau așa ceva. 

Întors la hotel, urcă treptele câte două deodată până în 
camera sa de la etajul întâi. Smucindu-și valiza din dulap, o 
aruncă pe pat, scoase aparatul de fotografiat Nikon pe care-l 
cumpărase cu o lună în urmă și rulă filmul din interior. Voia să 
aibă o rolă nouă când acosta vaporul, pentru că fotografiile pe 
care le făcuse în ultimele săptămâni erau, majoritatea, inutile - 
imagini din Shanghai și alte asemenea. Singurele pe care știa că 
o să le folosească erau fotografiile cu Shin-Li perorând în biroul 
lui, cu vălătuci de fum de ţigară încolăcindu-i se în jurul capului. 

Când se gândea la fotografiile pe care le scăpase, îi venea 
rău: Rex Mundi îndreptându-se spre Storfjorden, cu puntea 
strălucind de gheață; Adair, lângă mormintele deschise, arătând 
frumoasă... 

Nu, aici nu era bine. 

Adair, lângă mormintele deschise, cu o înfățișare inteligentă, 
în timp ce sicriele minerilor erau scoase din pământ. Și 
Kicklighter. Kopervik. Instantanee din elicopter. Și cine mai știe 
ce altceva? Atacuri ale urșilor polari. 

Trebuia să se mulţumească cu ce prindea aici. Dar indiferent 
ce prindea, o fotografie care îi era absolut necesară era cea cu 
lăzile de transport pentru cadavre părăsind vasul. Probabil că or 
să folosească o macara să ridice lăzile din cală pe o crapodină. 
Apoi or să încarce crapodina în spatele unui camion al armatei 
norvegiene și or s-o ducă la Baza Aeriană Tromso, unde o să 
aștepte un avion C-131 să le ducă în Statele Unite. În absenţa 
imaginilor de la Kopervik, asta era fotografia de care avea 
nevoie. 

Dar, în primul rând, trebuia să-și controleze nervii. N-o să-i 
servească la nimic să se descarce asupra lui Kicklighter și, în 
afară de asta, cheltuise prea mulţi bani în luna care trecuse 
pentru a se lăsa în voia a ceea ce, trebuia să recunoască, era o 
înclinaţie spre a-și bate singur cuie-n talpă. 

Așa că inspiră adânc, își întipări pe faţă un zâmbet tâmp, și se 
repezi în jos pe scări până în hol și pe stradă. Peste un minut 
depășea cheiul B și apoi, dând colţul în bătaia vântului, îl văzu - 
Rex Mundi, urmând un remorcher dolofan în timp ce aluneca în 
port. 


Încă o dată Frank fu surprins. Numele o fi însemnat „Regele 
lumii” sau ceva de genul ăsta, dar era cel mai urât vapor pe 
care-l văzuse el vreodată. Capătul operativ era o provă neagră, 
bulbucată, brăzdată de rugină - echivalentul nautic al unui 
ciomag. La mijlocul navei, suprastructura arăta ca un motel 
ieftin pe care cineva îl prinsese în șuruburi de punte. 

Venea spre doc cu motoarele duduind și cu marinarii 
repezindu-se de colo-colo. Frank începu să facă fotografii, apoi 
se opri să privească în timp ce oamenii de pe punte aruncau 
muncitorilor de la chei parâme groase cât brațul. Era într-adevăr 
frumos, precizia musculoasă a marinarilor, parâmele încolăcite 
desfășurându-se în spirale inegale. 

— Hvor tror du du skal? 

Vocea îl luă prin surprindere, ca și mâna de pe brațul său - de 
care se scutură sărind înapoi. 

— Dumnezeule, zise Frank, ar trebui să porți un clopoțel sau 
aşa ceva! 

Erau doi tineri în uniforme kaki cu banderole roșii pe braț și se 
încruntau. 

— Er du Engelsk? 

Frank încuviinţă din cap: 

— Pe-aproape. American. 

Primul gardian se retrase, lăsându-l pe al doilea, care păși în 
față și se scuză într-un mod care arăta clar că nu-i pare rău: 

— Regret... nu sunteţi posibil să mergeţi. 

Frank își înclină capul pe un umăr: 

— Nu zău? spuse el. Arătau ca din poliţia militară: stupizi, 
blonzi, solizi și tunși cu mașina. Fiecare din ei purta un pistol 
Glock într-un toc de lac și ăsta era motivul pentru care lui Frank 
îi era greu să-i ia în serios. De ce nu? îi întrebă. 

Poliţaiul se încruntă, trase aer în piept, apoi dădu din degetul 
arătător ca o educatoare care-și ceartă grupa de la grădiniţă. 

— Regret - noi trebuim închidem... 

Încruntarea îi deveni mai adâncă și vocea i se pierdu de 
frustrare. 

— Docul? sugeră Frank. 

— Da! spuse gardianul. Regret noi trebuim închidem docul 
pentru public. Publicul nu-i permis să treacă. 

Frank ridică din umeri. 


— Eu aştept pe cineva, spuse el și adăugă: și, oricum, eu nu 
sunt publicul. Sunt ziarist. 

Poliţiștii șușotiră între ei în norvegiană, apoi cel care vorbea 
Engelsk se întoarse din nou spre el: 

— Trebuie să aștepți, spuse el și, răsucindu-se pe călcâie, se 
îndreptă spre o mașină de teren care stătea deoparte. 

— Daly! strigă Frank. Frank Daly. Spuneţi-le că sunt cu 
Kicklighter. Doctoru/ Kicklighter! 

Exact când el spunea asta, dădu colțul un BMW urmat de un 
Mercedes mare. Primul avea un steguleţ american, de felul celor 
pe care le flutură copiii la parade, fixat pe bară, și ambele 
mașini aveau geamuri fumurii. Încet, rulară spre doc și se opriră, 
arătând cât se poate de nelalocul lor printre elevatoare cu furcă, 
macarale și vehicule de întreţinere. 

— Cine-i acolo? întrebă Daly. Nu cobori nimeni. 

Poliţaiul făcu un fel de bot și se legănă pe călcâie. Colegul lui 
discuta animat la un telefon celular pe care-l luase din mașină. 
În cele din urmă aruncă telefonul înapoi și reveni. 

— Îmi pare rău, spuse el, dar cheiul C este fără acces. 

— Este accesul interzis, îl corectă Frank. 

— Scuză? 

— Vreţi să spuneţi „accesul interzis”. Dumneavoastră ati 
spus... 

Polițaiul scutură din cap și se aplecă spre el cu un rânjet 
răutăcios: 

— Mulţumesc, spuse el, atât de aproape, încât Frank se gândi 
să-i dea o bomboană de mentă pentru împrospătarea 
respirației. 

— Cu plăcere. 

Dar de ce să se lege la cap? N-avea rost. Tipul nu-și făcea 
decât meseria. Era militar. 

Ceea ce, acum că se gândea la asta, îl făcea pe Frank să se 
întrebe: ce caută un militar la docuri, care sunt publice, și ce 
legătură are cu Rex? Și de ce era acolo o mașină de la 
ambasadă? 

— Hei, uite, spuse el pe o voce împăciuitoare, le-aţi spus 
„Daly”, da? Le-aţi dat numele meu? 

Vorbea ca să-și facă de lucru, mai mult ca să-și păstreze 
terenul decât din alt motiv. Dacă îi vedea pe Kicklighter sau pe 
Adair, ei ar putea interveni. 


— Da, spuse sticletele. N-a auzit nimeni de tine. 

— Așa? 

De-acum puteau s-apară în orice clipă, se gândi Frank. 
Parâmele fuseseră fixate de pilonii gigantici ai docului și o 
pasarelă fusese dusă spre bordul vasului, unde era acum 
potrivită la locul ei. Cineva trebuia să coboare pe ea. 

Sau poate că nu. Subit, ușile mașinii se deschiseră și din ea 
ieșiră șase bărbaţi în după-amiaza apăsătoare. Pentru ochiul lui 
Daly acţiunea avea aerul unui aranjament coregrafic, de parcă 
ar fi exersat-o - o impresie întărită de înfățișarea bărbaţilor. 

Fiecare din ei purta costum închis la culoare și pardesiu. Frank 
nu trebuia să se uite la picioarele lor ca să știe că pe doc erau 
pantofi cu bombeu: era un dat. Și era vag sinistru, tot atât pe 
cât era și ușor comic. Nu era obișnuită apariţia atât de bruscă - 
în plină zi - a unor tipi în asemenea haine în aer liber. „Nu pe un 
chei de port, nu în Norvegia. Pe Wall Street, da. Pe K Street - la 
vremea prânzului - poate. Dar aici? La Hammerfest? Fără o 
înmormântare? Nu cred”, se gândi Daly, privind cum bărbaţii 
urcă pasarela în masă, vorbind unul cu altul. Intr-o clipită nu mai 
erau, dispăruseră în pântecele navei. 

— Vă rog, zise polițistul. Acum plecaţi? 

Frank încuviinţa din cap: 

— Mda, dar... ce se petrece? întrebă el. Cine erau ăștia? 

Polițistul scutură din cap, iar partenerul său îi spuse ceva în 
norvegiană. Părea impacientat și Frank era destul de sigur că îi 
putea traduce spusele: „Hai să-i facem vânt de-aici dobitocului 
ăstuia”. 

— Trebuie să plecaţi. 

— A fost un accident? 

Ideea nu-i trecuse prin minte până acum și când apăru, ceva îi 
mătură pieptul ca un val. Spre spaima lui, era genul de 
îngrijorare de voltaj scăzut care se lega de afecțiunea pentru 
cineva. | se întâmplase ceva lui Adair? 

„N-am nevoie de asta, se gândi Frank. Am destule probleme.” 

Și apoi o văzu - sau, mai degrabă, văzu o siluetă micuță cu 
păr blond, strânsă între două costume, îndreptându-se spre 
pasarelă. Kicklighter era exact în spatele ei, bătător la ochi cu 
părul argintiu și hanoracul roșu printre atâtea costume Hickey- 
Freeman. 


Annie vorbea peste umăr cu un american înalt și deșirat, într- 
un pardesiu gri închis și ceva care arăta ca o pereche de 
ochelari de soare Maui Jim. În spatele ei, Kicklighter se împiedică 
de trepte și fu sprijinit cu promptitudine de cei doi bărbaţi care îl 
flancau. 

Maui Jim i se părea cunoscut. Avea înfățișarea sigură pe sine a 
omului obișnuit să traverseze barajele de poliţie. Inalt și spilcuit, 
avea părul roșcat și Frank ar fi putut să jure că-l mai văzuse 
înainte - dar unde? 

Acum erau la picioarele pasarelei și se îndreptau spre mașini. 

— Annie! Hei! 

Ea nu păru să-l audă, el începu să meargă după ea, dar fu 
oprit brutal de sticletele care vorbea englezește și care-i întinse 
un braţ rigid peste piept: 

— Înapoi! 

— Annie, pentru Dumnezeu! 

De data asta ea ridică privirea și ochii i se deschiseră mari 
când îi înregistră prezenţa. „Frank”. Își văzu numele formându- 
se pe buzele ei în timp ce Maui Jim deschidea ușa din spate a 
Mercedes-ului și, punându-i o mână pe umăr și cealaltă pe 
creștetul capului, o împinse în mașină. Ca și cum ar fi fost o 
delincventă. 

Apoi se duse pe partea cealaltă a Mercedes-ului. Deschise ușa 
și, pe jumătate intrat în mașină, avu o ezitare și se uită direct 
spre Frank. Și în clipa aceea Frank îl recunoscu: 

— Gleason! 

„Sclifositule, ce cauţi tu aici?” 

Brusc, mașinile erau în marșarier și Frank văzu chipul lui 
Annie la fereastra din spate, exact în timp ce rulau pe lângă el. 
Era pe faţa ei o expresie pe care el n-o putu descifra. Alarmă. 
Uimire. Un fel de rugăminte mută. 

Și apoi Frank rămase acolo, privind după mașinile BMW care 
plecau, virau pe drumul de serviciu și accelerau. 

Nu-i venea să creadă. Zburase pân’ la dracu-n praznic și acum 
nimeni nu voia măcar să stea de vorbă cu el. Cheltuise aproape 
patru mii de dolari pe hoteluri și bilete de avion și... 

„Dumnezeule! Să-i vadă că pleacă! Cu Gleason!” 

e 

În timp ce se întorcea la hotel, cu aparatul de fotografiat 

legănându-se agăţat într-o parte, era prea furios să mai observe 


ceva. Gerul, pescărușii, lumina crudă, totul dispăruse. Și apoi 
ajunsese acolo, în faţa biroului de la recepţie. 

— Aveţi o listă a hotelurilor din oraș? 

Recepționerul ridică privirea spre el: 

— Nu vă place camera dumneavoastră? 

Frank își mușcă limba. Bătrânul părea cu adevărat afectat: 

— Nu e vorba despre asta, spuse el. Camera e bună. Caut un 
prieten. 

Ușurarea recepţionerului și zâmbetul care îi urmă îi aminti lui 
Frank de ilustrația dintr-o carte pentru copii. „Gepetto, se gândi 
el. Stau de vorbă cu Gepetto.” 

— Cred că oficiul de turism are așa ceva, spuse bătrânul și-i 
dădu îndrumări. 

O dată ce obţinu o listă a hotelurilor, își petrecu următoarea 
oră și jumătate la telefon. Nici Kicklighter, nici Adair nu erau 
înregistraţi la vreun hotel sau pensiune în Hammerfest. 

Dădu telefon la Washington, la Fundaţia Naţională pentru 
Știință și la INS, dar nimeni de-acolo nu-i putu spune unde 
stătea Kicklighter. 

— Nu cred că se află într-un hotel, îi spuse un coleg. Cred că e 
într-un cort pe Spitsbergen sau într-un loc asemănător. 

Disperat de-acum, își aduse aminte de ceva ce spusese Adair, 
cum că spărgătorul de gheaţă fusese închiriat de ANOA. Sună la 
Washington pentru a cincea oară în după-amiaza aceea (cui îi 
mai păsa de bani? deja se îneca), porni o luptă de uzură cu 
birocraţia, insistând până găsi pe cineva care vorbise cu un 
fizician specializat în gheaţă, pe nume Mark, chiar ceva mai 
devreme. 

— Sunt într-un loc numit Skandia. Sau poate Sandia. Ceva de 
genul ăsta. 

De fapt, îi zicea chiar Skandia și, în timp ce se îndrepta spre 
hotel într-un taxi, Frank înţelese două lucrul. Mai întâi, că Annie 
era speriată. Atâta, cel puţin, era evident doar la o privire. În al 
doilea rând, ceva mergea prost sau altfel nu s-ar fi întors deja. 
N-ar fi fost închis docul. Și n-ar fi fost Neal Gleason la 
Hammerfest, împingând oamenii pe bancheta din spate a 
mașinilor. 

Frank îl întâlnise pe Gleason de trei sau patru ori, în timpul 
unei ture de doi ani pe care-o făcuse în domeniul securităţii 
naţionale. Gleason nu era o sursă - nu fusese niciodată - nu o să 


fie niciodată o sursă. Dimpotrivă, singura dată când Gleason îi 
spusese ceva, fusese eronat - de fapt, o minciună, și încă una 
care aproape îl costase pe Frank postul. Ceea ce îl făcea pe 
Gleason o lichea. Și nu orice lichea, ci genul de lichea care, 
foarte probabil, nu se pricepe deloc la epidemiologie. 

Neal Gleason se pricepea, și încă bine, la terorism. Din câte își 
amintea Frank, el era un fel de persoană de legătură. Avea un 
birou în Buzzard's Point, într-una din clădirile acelea mici și 
caraghioase cu aparate de filmat la streșini. FBI/CIA - ceva de 
genul ăsta. O să verifice el când ajunge acasă, dar simplul fapt 
că știa că Gleason e aici îl făcea să se simtă mai bine. Pentru că 
Gleason nu s-ar duce nicăieri unde nu-s necazuri, iar necazurile 
însemnau știri. 

Odată ajuns la Skandia, îi luă cam un minut să localizeze doi 
dintre tipii de la ANOA. Erau în barul hotelului, mâncând grav/ax, 
o mâncare scandinavă din somon uscat și marinat cu plante, și 
heringi și bând bere. Jucă mai mult sau mai puţin cinstit cu ei, le 
spuse cine e și ce face acolo. Permanent afabil, plăti un rând și- 
și depănă povestea, intrând în niște detalii considerabile despre 
ce pătimise, doar pentru a fi „lăsat cu buzele umflate, nu o dată, 
ci de două ori. Așa că, ce s-a întâmplat acolo?” 

Fizicienii se uitară unul la celălalt. În cele din urmă, cel pe 
care-l chema Mark spuse: 

— Aș vrea să te ajut, dar... 

— Am putea da de bucluc. 

— E delicat, explică Mark. 

Frank răsuci cuvântul în gură ca și cum l-ar fi degustat: 

— Delicat, repetă el. 

— Mda. Cercetătorii se priviră și încuviințară din cap: 
categoric, ăsta era cuvântul. Nu avem voie să vorbim despre 
asta, spuse Brian. 

— Am depus un fel de „jurământ de taină”, adăugă Mark. 

Frank dădu din cap înţelegător: 

— Presupun că de-asta era FBI aici. Ei se ocupă de multe din 
chestiile delicate. De fapt, eu și Neal ne cunoaștem de mult. 

— Cine-i Neal? întrebă Brian. 

— Gleason, răspunse Frank, tipul cu ochelari de soare. 

Brian dădu din cap, își aducea aminte: 

— E de la FBI, nu? 

— Mda, spuse Frank. Nu v-a spus? 


Mark scutură din cap: 

— De fapt, nu s-a prezentat. Aveam cumva impresia că sunt 
de la ambasadă. 

Frank scutură din cap: 

— Î-î. Neal e de la FBI, cât se poate de clar. 

Ideea era să-i trotileze, să tot plătească el câte un rând până 
revenea discuţia la Kopervik - cum trebuia să se întâmple, chiar 
de-ar dura și toată noaptea. Lansa nume fără jenă și bârfea 
amuzant: 

— La St Albans îi spuneau „Al God”. 

— Cui? întrebă Brian. 

— Vicepreședintelui, spuse Mark. Vorbea despre 
vicepreşedinte. 

— Al Statelor Unite? 

— Mda. 

— Dar ce-i St Albans? întrebă Brian zvântând cea de-a treia 
jumătate de bere din seara aceea. 

— O şcoală pregătitoare, spuse Frank. Mai vrei o bere? 

— Nu, eu... 

— Chelner! 

Frank îl întrebă pe Mark cum ajunsese la ANOA și ascultă 
atent un răspuns lung și plin de divagaţii în care apăreau o 
prietenă studentă la oceanografie și un stagiu la Glacier Bay. Au 
vorbit despre încălzirea planetei și despre reciful de gheață Ross 
care se părea că se fărâmiţează într-un ritm alarmant. Până la 
nouă aflase că Brian avea un frate retardat și până la zece că 
Mark se molipsise de blenoragie de două ori - o dată la colegiu 
și altă dată într-o călătorie în India. 

— Măcar n-a fost șancroidă, spuse Brian cu limba împleticită. 

Ascultatul era o artă și Frank era un geniu în asta. Oamenii i 
se destăinuiau pentru că era cu desăvârșire simpatic - orice 
aveau ei de spus el îi înțe/egea. Prindea textul și subtextul. 

— Deci... la Kopervik - cum a fost? 

Mark chicoti. Pe el nu-l lua de cap băutura - spre deosebire de 
Brian. 

— Nu mă refer la chestiile secrete, spuse Frank, indiferent 
care ar fi ele. Mă refer la Kopervik. Cum a fost la Kopervik? 

Brian nu simţea durerea: 

— Era zăpadă, spuse el. Multă zăpadă. 

— Nu, zău! spuse Frank. 


— Exaaact! 

— Ca să vezi, remarcă Frank, apoi făcu o pauză și reluă. Deci 
aţi ajuns acolo și era zăpadă și... Nu prea știa cum să continue. 
Și - ei, bine, ce-aţi gasit? 

Brian se uită la el peste pahar: 

— Ești o persoană perseverentă, nu-i așa? îl întrebă. 

Frank încuviinţă din cap: 

— Sunt. 

— Păi, spuse el pronunţând cuvintele cu o grijă exagerată, 
perseverența este o trăsătură importantă și merită să fie 
răsplătită. 

— Mă bucur că gândești așa, zise Frank. 

— Așa că o să-ți spun ce-am găsit, spuse Brian, aplecându-se 
peste masă și înlăturând cu un gest al mâinii încercarea lui Mark 
de a-l dojeni. Am găsit... 

— Brian! spuse Mark. 

— Un cal... mare... alb. 

— Dumnezeule! se lamentă Mark, ridicându-se în picioare. 

— Un ce? întrebă Frank, nedesprinzându-și ochii de ai lui 
Brian. 

— Un cal, repetă Brian. 

— Trebuie să plecăm, spuse Mark luându-și prietenul de braț. 
Trebuie să ne sculăm la șase. 

— Eu nu trebuie să mă scol la șase, obiectă Brian cu 
încăpățânare de betiv. 

Mark îl trase în picioare: 

— Ba da, trebuie, spuse el. Toţi ne sculăm. 

— Ce fe/ de cal? întrebă Frank. 

Mark scutură din cap cu putere și aruncă pe masă un pumn 
de bancnote de un dolar. Apoi începu să-l tragă pe Brian spre 
ieșire. 

— Unul mare, strigă Brian în timp ce ușa se închidea în 
spatele lui. Mare cât o biserică! 

Apoi râse. 

Și peste un moment nu mai erau acolo. 


e Capitolul 10 
Washington, D.C. 


31 martie 1998 

Ceea ce caracterizează Washington-ul, se gândi Frank, este 
că e un fel de rezervaţie tematică politică. Peste tot sunt 
monumente, reședințe, plăci comemorative, statui și parcuri. 
„Istoria” te înconjoară din toate părţile, astfel că este imposibil 
să te duci undeva fără să te izbești de trecut. 

„Aici s-a tras asupra lui Reagan, se gândi el probabil pentru a 
suta oară, chiar aici, exact în faţă la Hilton (să nu-ți vină să 
crezi!). Sau aici pocnitoarea argentiniană s-a dus la scăldat cu, 
cum îl cheamă, aa, da, Wilbur Mills (să nu-ţi vină să crezi!).” 
Frank o luă la stânga pe Massachusetts Avenue și curând după 
asta intră pe sensul giratoriu la Sheridan Circle. „Și chiar acolo, 
se gândi el, chiar în faţă, e locul unde Orlando Letelier a fost 
spulberat de o bombă pusă în mașină. Chiar acolo. Chiar sub... 
roțile... mele.” 

Intre timp, chiar pe când aceste fragmente de cunoaștere i se 
perindau prin faţa ochilor, el își manevra mașina prin traficul din 
oraș, pescuind un loc de parcare la o distanță faţă de Cosmos 
Club care să se poată parcurge pe jos. 

Mașina era un Saab alb cu trapă în spate, o greșeală de 
comercializare din 1990, pe care o cumpărase nouă, curând 
după ce fusese angajat la Post. Prietena lui de atunci - Monica 
Kingston - pretindea că mașinile noi îi stimulează impulsurile 
amoroase. Asta avea legătură, spunea ea, cu „feromonii de 
bani”, o afirmaţie pe care ulterior se pornise s-o ilustreze sau s-o 
dovedească, făcându-l aproape să se tamponeze la câteva 
minute după ce mașina Saab părăsise magazinul. 

Acum, Monica plecase mai departe și el la fel. Mașina era 
veche și avea nevoie de reparaţii frecvente. Ar fi scăpat de ea, 
dar avea o istorie. Și, în plus, mergea ca vântul. 

Nu erau locuri de parcare. Camioanele FedEx și mașinile 
diplomaților ocupaseră tot. De asemenea, se afla cam la patru 
străzi de Cosmos Club și, dintr-un motiv oarecare, deși alerga 
șapte kilometri și jumătate dintr-o bucată, cinci zile pe 
săptămână, nu mergea niciodată pe jos nicăieri. Nu dacă putea 
să evite asta. (Și, de obicei, putea, deși asta îl cam făcea, ca 
acum, să întârzie la întâlniri.) 


Apoi o văzu. 

O limuzină Lincoln, întrucâtva mai mică decât un portavion, 
se lansă dintr-un spaţiu de parcare de lângă un aparat de taxare 
decapitat, la două străzi de club. Cu reflexele unui portar de 
fotbal care plonjează după minge, Frank execută întoarceri în U 
una după alta, provocând o cacofonie de înjurături și claxoane. 
Trase în locul respectiv, smuci cheile din contact și porni să 
alerge cu graţie spre vila veche în care era adăpostit clubul. Îi 
luă mai puţin de un minut să ajungă la scara largă și elegantă 
care ducea la mezaninul clubului. 

Acesta era o anticameră mare și plăcută în care oaspeţii își 
așteptau gazdele, care erau, bineînţeles, membri ai clubului. 
Prin încăpere erau risipite vreo șase canapele, ca și un număr 
egal de fotolii. Majoritatea erau ocupate de bărbați de o anumită 
vârstă, purtând un anumit gen de costum. Aproape toţi citeau 
Times, cu toate că unul sau doi puteau fi văzuţi vorbind în 
șoaptă la telefoanele celulare. Pereţii, observă Frank, erau 
acoperiți de fotografii ale vechiului Washington și ale locuitorilor 
din vechime - bărbaţi și femei distinși care erau legați prin 
calitatea comună de membri ai clubului. 

De regulă, el nu era de acord cu cluburile, dar Cosmos era 
diferit. (Sau puţin diferit) Era dedicat artelor și științelor și 
cuprindea în rândurile lui aproape tot atâţia biologi și scriitori 
câţi avocaţi și funcţionari de la Ministerul de Externe. 

Asta ar fi trebuit să-l facă pe Frank să se simtă în largul lui, 
dar adevărul era că era agitat. Gazda sa, Fletcher Harrison Coe, 
el însuși arabist și fost ambasador în Yemen, își punea speranţe 
mari în seria la care lucra Frank - o circumstanţă care avea 
toate șansele să se sfârșească printr-o dezamăgire. 

Pentru că, bineînţeles, o dăduse în bară la Hammerfest. 

După trei zile în Norvegia nu reușise să bage la colț niciun 
membru al echipajului de pe Rex. Nici nu reușise să urce la 
bordul navei. Și nici să reînceapă singura discuţie pe care o 
avusese de fapt - cea cu fizicienii de la ANOA, care părăsiseră 
amândoi hotelul. Cum Kicklighter și Adair nu erau de găsit 
nicăieri, Frank se văzuse nevoit să-și revadă cheltuielile în timp 
ce aștepta avionul spre Tromso, Oslo și Statele Unite. 

Și cheltuielile erau urâte. Nouăsprezece zile pe drum. Aproape 
trei mii de dolari cheltuiţi pe bilete de avion, vreo două miare pe 
hoteluri, șase sute și ceva mărunţiș pe mese și distracţii. Apoi 


mai erau lucrurile date la spălat și transportul local, telefoanele 
și... toată chestia se ridica la puţin peste șase mii de dolari. 

Transmisese fundaţiei socotelile prin e-mail, sperând să se 
piardă în eter. Dar nu fusese așa, și acum iată-l aici, probabil cu 
zece minute de întârziere, la invitaţia lui Coe. 

— Aici erai! Jennifer Hartwig pluti prin cameră ca o walkirie 
care trece printr-un azil de bătrâni. Un exemplar din Times, apoi 
altul și încă unul se lăsară în jos în toată încăperea. Ai întârziat! 
Dă-mi un pupic! 

Sărutări pe obraz și zâmbetul acela orbitor, care sugera banii 
moșteniţi. 

— Spune-mi ceva, șopti Frank când ea își petrecu braţul pe 
sub al lui, ai fost singura blondă de la Universitatea Stanford sau 
mai erau și altele? 

Ea râse și-i strânse braţul. 

— Zău, spuse el, ești perfectă. 

Ea râse din nou și zise: 

— Mulţumesc, dar știi ceva? Eşti la ananghie. Ţi-a văzut 
cheltuielile. 

— Of! 

Jennifer era cea care conducea treburile zilnice ale fundaţiei. 
Ea avea grijă ca oamenii să-și primească subvenţiile și cecurile 
de cheltuieli, indiferent unde se aflau, și ca buletinul informativ 
să apară la timp - de șase ori pe an. Ea răspundea la cereri, 
coordona juraţii concursului anual și servea drept gazdă ori de 
câte ori „absolvenţii” se întruneau pe cheltuiala fundaţiei. 

Deodată, se aflau deja în sufragerie, în mijlocul zumzetului 
monden, depășind o masă după alta în drum spre locul unde 
Fletcher Harrison Coe se ridica de pe-acum în picioare să-i 
strângă mâna. 

— Bine ai venit acasă, Frank! 

— Îmi pare rău că am întârziat, spuse Frank. N-am găsit 
spaţiu de parcare. 

— Din cauza pantelor, răspunse Coe lăsându-se să cadă pe 
scaun. Sunt peste tot. Făcu o pauză și, scoțând un stilou din 
buzunarul cămășii, începu să completeze comanda pentru 
prânz. Așa! Ce iei? 

Frank deschise meniul și se uită. Cotletul fără os era probabil 
grozav. La fel și rulada de carne chasseur. 


— O să iau legume asortate, spuse el zâmbindu-i lui Coe 
(despre care știa că e vegetarian). 

— Excelent, zise Coe, scriind rapid. Nu știam că ești 
vegetarian, Frank. 

— Nici eu nu știam, spuse Jennifer cu oarecare scepticism. 

Frank ridică din umeri: 

— Ei, am început să reduc carnea roșie. 

— Așa trebuie început, spuse Coe. Nu-i nevoie să treci direct 
la abstinenţă. 

Făcu o pauză pentru efect, apoi râse de propria-i glumă și, 
făcând semn unui chelner mai în vârstă, îi dădu comanda. 

Urmă un interludiu de sporovăială civilizată, în timpul căruia 
Frank spuse povestioare amuzante - despre zborul de la 
Murmansk care-i ridicase părul măciucă în cap, despre hotelul 
din Cernomorskaya și despre „stafiile” care se dovediseră a fi 
clienţi blocaţi în lift. Coe îi ţinu isonul cu propriile lui povești, 
amintindu-și de timpurile când fusese ambasador și, mai târziu, 
redactor la Times („cel de la Londra”). 

Sosiră farfuriile cu legume, urmate de un cotlet fără os pentru 
Jennifer, care îl atacă cu o voracitate de lup. Trecuseră deja 
peste douăzeci de minute de când ajunsese Frank la club și, 
spre surprinderea lui, constată că îi făcea plăcere compania. Le 
spuse o poveste nostimă despre un șarpe care scăpase din 
bucătăria unui restaurant din Shanghai, iar Coe nu se lăsă mai 
prejos cu ceva care părea o fantasmagorie despre un ou stricat 
care-i fusese servit în Qatar. 

Asistenta lui chicoti și Coe se lăsă pe spătarul scaunului cu un 
zâmbet satisfăcut: 

— Așadaaar... spuse el uitându-se la Frank, când îţi putem 
vedea seria aia minunată? 

Jennifer îi adresă un zâmbet orbitor și bătu din gene: 

— Da, întrebă și ea, când? 

Tăcerea era atât de grea, încât părea pe cale să dea naștere 
timpului. Frank își împături șervetul cu o grijă neobișnuită, își 
drese glasul și se aplecă în faţă. Apoi inspiră adânc, se lăsă pe 
spate în scaun și spuse: 

— Păi... 

Coe se încruntă și Jennifer făcu ceva cu ochii, deschizându-i 
mari într-un fel care era belea curată. 

— E gata? întrebă Coe. Prima parte? 


Frank se uită la el un lung moment. În cele din urmă, spuse: 

— Nu. 

Coe își frecă bărbia: 

— Vaai... vai, dragă! 

— Au fost unele probleme, preciză Frank, afirmând ceea ce 
era evident. 

— Înâm. Șeful fundaţiei se uită în altă parte, atenţia fiindu-i 
distrasă brusc. După o clipă se uită la Jennifer, apoi se întoarse 
din nou spre Frank. Ei, presupun că o putem amâna puţin, dar... 
_ — Cred că ar fi mai bine s-o lăsăm să aștepte, zise Frank. 
Incruntarea lui Coe se adânci. Vreau să spun, seria. 

— Ilhâm, zise Coe și-i făcu semn chelnerului. Cred că o să 
luăm o cafea, Franklin. Decofeinizată, pentru mine. Pentru 
domnișoara Hartwig, cappucino. Frank? 

— Obișnuită e bine. 

După ce chelnerul st îndepărtă, Coe se întoarse din nou spre 
el: 

— Ei, bine, trebuie să spun că asta este... îngrijorător. 

Frank se strâmbă: 

— Știu. 

— Eram ferm hotărâți să folosim prima parte ca articol de 
fond în numărul nostru din mai. Acum... ce să zic, cred că va 
trebui să căutăm în altă parte. 

Frank se strâmbă într-un mod care se voia plin de 
compasiune: 

— Ce altceva avem, Jennifer? 

Ea stătu să se gândească: 

— E cam subţire. E articolul lui Marquardt despre talibani. Dar 
nu cred că are vreo fotografie și, oricum, nu mai e atât de nou. 
Apoi e povestea lui Corona despre motocicliștii din cartierul de 
est al Los Angeles-ului. Asta e destul de bun, dar... 

— Ceea ce mă deranjează, o întrerupse Coe, este că ai irosit 
atâta timp la povestea asta. Cât a fost? O lună? Șase 
săptămâni? 

— Două luni, spuse Frank. Aproape două luni. 

— Ei, bineînţeles, asemenea lucruri se mai întâmplă, dar - ai 
cheltuit o avere pe asta, Frank. 

— Știu. 

— Și atunci? 


La cafea le explică cum pierduse vaporul de la Murmansk la 
Kopervik și apoi le povesti cum Kicklighter și Adair deveniseră 
dintr-o dată inabordabili la Hammerfest. 

— Așa că ce am este o introducere foarte bună despre gripă, 
dar nimic despre ce au găsit ei. 

Coe luă o ultimă și delicată îmbucătură de fasole verde, sorbi 
din cafea și scutură din cap: 

— Ei bine, mi se pare că-ţi datorează o explicaţie, măcar atât. 
Ce spun ei? 

— Spun că „nu sunt la birou”. 

— Înţeleg. 

— Dar n-or să scape așa. O să stau în pragul lui Kicklighter 
până pe patru iulie, dacă e nevoie. 

Bărbatul mai vârstnic încuviinţă din cap, derutat: 

— Foarte bine, foarte bine, desigur, dar... nu cred că e cel mai 
nimerit mod de a-ţi folosi timpul. Apoi se aplecă în faţă, ca 
pentru a-i împărtăși o confidenţă: Problema este, mă tem, că am 
devenit oarecum fan... 

Frank tresări. Știa ce urmează. 

— Ce fel de fan? întrebă el. 

— Ei, ce să zic, Frank - fan de-a/ tău. Și, trebuie să recunosc, 
am început să vând pielea ursului din pădure - din pădurea 
noastră - înainte de a-l vâna cu-adevărat. 

Frank îi aruncă o privire nedumerită. 

— Ce vreau să spun: mă tem că am trăncănit despre seria 
asta cu unul sau doi redactori-șefi... care sunt foarte interesaţi. 

— O, Doamne, mormăi Frank. De unde? 

— De la Atlantic, răspunse Coe, de la Times. De la Post, 
bineînţeles - dar cu Poste simplu. 

Frank oftă. 

— Chiar am luat și prânzul cu idiotul ăla de la Vanity Fair, dar 
ce să zic, cred că o să fie o oarecare... dezamăgire. 

Pronunţă cuvântul de parcă ar fi fost sinonim cu malign. 

Coe nu se-apropia niciodată mai mult de atât pentru a face pe 
cineva de două parale. Totul era o aluzie, cu părțile importante 
îngropate în subtext sau ascunse printre rânduri. Ocazional, ce 
voia el să spună era subtil și dificil de descifrat. In cazul de faţă, 
însă, exegeza era simplă: Frank comisese păcatul de neiertat de 
a-l face pe Coe să pară ridicol. El, Frank, era unul dintre cei care 
vindeau piei de urs. Sau, altfel spus, era un neisprăvit. Și nu 


orice neisprăvit, ci un Foarte Important Neisprăvit - un FIN. 
Fundaţia Johnson cernea în fiecare an mii de cereri, alegând 
șase candidaţi pentru a-i lansa pe pista jurnalismului. După 
părerea generală, Frank evoluase foarte bine și apoi, în drum 
spre Murmansk, derapase. 

— Știţi ceva, încă putem s-o facem, spuse el, surprinzându-se 
și pe sine. 

Coe păru sceptic. 

— Prima parte e fără probleme, serios! Pot s-o termin într-o zi- 
două. 

— Și cum o să faci asta? 

— E aproape gata. Am lucrat la ea în China și apoi în Europa. 
Este un articol introductiv solid, care te face să intri direct în 
subiect. 

— Care este firul principal? 

— Mutaţia antigenică. Trebuia să se producă de mult și când o 
să lovească, o să lovească tare. Odată stabilită asta, intru în 
explicaţii despre rațele sălbatice, despre virusuri în general și 
despre cel din 1918, în special. Spun cum sunt făcute 
vaccinurile și asta ne aduce din nou la mutaţia antigenică - și la 
căutarea gripei spaniole. Și aici intră în scenă Kicklighter și Adair 
și, ei bine, îi lăsăm să aștepte. Să aștepte partea a doua. 

Jennifer îl luă prin surprindere intervenind: 

— Ce nu înţeleg eu este: dacă ar reveni gripa spaniolă, n-ar fi 
ceva lipsit de dramatism? Vreau să spun că acum n-ar mai muri 
atâţia oameni. Asistența medicală este mult mai bună. Am 
dreptate? In fond, pe vremuri oamenii mureau și de scarlatină... 

Frank scutură din cap: 

— De fapt, spuse el, dacă o tulpină de gripă - ca gripa 
spaniolă - și-ar face apariţia, n-am sta mai bine decât în 1918. 

— Glumești - de ce nu? 

— Nu există vaccin. Vorbim despre ceva care e atât de 
contagios, încât oamenii au fost îngropaţi în morminte comune. 

— Cum, ca în India? întrebă Jennifer. 

— Nu, răspunse Frank. Vorbesc despre Philadelphia. 

— Da, dar ce sugerezi, spuse Coe, îndepărtând ideea cu un 
gest al mâinii, este o serie cu o singură parte. Cam atât. 

Frank zâmbi stins: 

— Nu, o să vă dau două părți. Doar că nu știu care-i partea a 
doua. Nu încă. Daro să știu. 


Coe mormăi: 

— Sau asta trebuie să sperăm. 

Frank scutură din cap: 

— Nu, ceva se petrece, categoric. Annie m-a ajutat incredibil. 

— Cine-i Annie? întrebă Jennifer. 

— Doctorul Adair. Chiar s-a întrecut pe sine. Vreau să spun că 
m-a pus în legătură cu Shin-Li, m-a ajutat la întâlnirile de la 
Centrul de Control al Bolilor. Și a fost un moment - erau unele 
îndoieli dacă se găsește un loc și pentru mine pe spărgătorul de 
gheață și s-a zbătut să mă ajute. 

— Și pe urmă s-a răzgândit, spuse Coe. Se întâmplă tot 
timpul. 

Directorul fundaţiei aruncă o privire la ceas, apoi ridică o 
mână manichiurată și scrise în aer pentru a arăta că dorește să i 
se facă nota. 

— Nu cred că s-a răzgândit ea, spuse Frank. S-a întâmplat 
ceva. La Kopervik. Știu asta. 

— Ei? Coe scoase o scobitoare de fildeș dintr-un portchei 
minuscul de piele. Cum poţi fi sigur? N-ai fost acolo. 

Începu să-și mestece scobitoarea. 

— Este adevărat, dar am fost în Hammerfest. Și a mai fost 
cineva acolo - și asta e interesant. 

— Despre cine vorbești? întrebă Coe pe un ton cu o notă de 
scepticism. 

Chelnerul veni la masa lor cu nota și Coe o semnă. 

— Neal Gleason, răspunse Frank. 

Coe clipi o dată sau de două ori, gândindu-se la asta, apoi 
renunţă. Își răsuci încheieturile mâinilor în așa fel încât palmele 
îi erau întoarse spre tavan: 

— Și cine-i ăsta? 

— Este persoana de legătură a FBI cu CIA. Este la divizia de 
Securitate Naţională a Biroului - care divizie e un loc foarte 
misterios. Fişa postului e confidențială, dar se pare că el e omul 
de bază în ADM. 

— Asta ce mai e? întrebă Jennifer. 

— Arme de distrugere în masă. 

Coe deveni livid. 

— Vrei să spui ca... bombele atomice? 

Frank încuviinţă din cap: 


— Da, dar... nu doar astea. Mai sunt și armele chimice și cele 
biologice. 

— Și omul ăsta era la Hammerfest? întrebă Coe. 

— Era pe chei, răspunse Frank. A fost pe vapor. l-a băgat pe 
Kicklighter și pe Adair într-o mașină. Și ăsta e momentul în care 
ei n-au mai vrut să vorbească cu mine. Exact după ce a apărut 
Gleason. 

— Interesant, spuse Coe. Dar... nu-mi place să mai arunc și 
alţi bani pe fereastră. 

Frank încuviinţă din cap. Ce altceva ar fi putut face? 

— Totuși, spuse Coe, ești de părere că putem avea partea 
întâi. 

— În două zile. Maximum trei. 

— Înâm. Coe scoase un ceas de buzunar din haină, se uită la 
cadran și se ridică în picioare: Întâlnire, spuse el. 

În timp ce se îndreptau spre ieșire, șeful fundaţiei adresă un 
mic salut cu două degete unui bărbat care semăna mult cu 
William Rehnquist și un al doilea unui uriaș. „Bill Bradley”, se 
gândi Frank. 

La intrarea în hol Coe îmbrăcă un pardesiu cam ponosit de 
stofă din păr de cămilă și își înfășură cu grijă în jurul gâtului un 
fular de catifea. În apropiere, Jennifer se plimba încoace și- 
ncolo, vorbind la un telefon celular minuscul, care părea făcut 
din lemn de nuc noduros. 

Coe își înclină capul pe-un umăr și ridică privirea spre Frank: 

— Ştii, cu cât mă gândesc mai mult la asta... 

O pauză lungă. 

— Da? 

Un zâmbet blând: 

— Cred că o parte o să fie destul, probabil. N-ai nevoie de 
toată poliloghia aia despre Arctica. 

— Dar... 

— Este o problemă de recuperare a pierderilor, nu crezi? 

— Cred că implicarea lui Neal Gleason... 

— Ei, asta-i cealaltă față a monedei, nu-i așa? 

Coe își puse o pereche de mănuși moi de piele. 

— La ce vă referiţi? 

Coe păru îndurerat: 

— Vreau să spun că, dacă urmărești povestea asta, va trebui 
să comiţi un reportaj de investigație. 


— Și asta-i ru? 

Coe își feri privirea, apoi trase aer în piept: 

— Timpurile s-au schimbat. Trebuie să ne schimbăm și noi cu 
ele. Coe se încruntă doar fracțiunea de secundă potrivită, apoi 
își uni palmele: Ciao, spuse și, întorcându-se, merse spre 
limuzina care-l aștepta, cu Jennifer grăbindu-se în urma lui. 

În timp ce Frank îi privea plecând, un ușier negru stătea lângă 
el legănându-se înainte și înapoi pe călcâie, cu mâinile la spate 
și ochii fixaţi asupra străzii. În cele din urmă, se răsuci spre 
Frank și spuse: 

— Și ce mai facem noi astăzi, domnule? 

Un lung moment Frank nu știu ce să spună. Așa că urmă calea 
minimei rezistenţe și-i spuse adevărul: 

— Facem pe dracu’, spuse el. 

Faţa ușierului se lumină de un zâmbet strălucitor: 

— Da, domnule! Așa facem și așa am tot făcut! 

e 

După Rusia și Norvegia, apartamentul lui din Washington i se 
părea lui Frank un palat. Era în Mintroad Place din cartierul 
Adams-Morgan, un cartier de bogaţi și săraci, negri, mulatri și 
tineri orășeni cu carieră, pe care ghidurile turistice îl catalogau 
drept „colorat și plin de viaţă” - ceea ce însemna că avea o 
mulţime de restaurante bune cu specific etnic, câteva baruri 
interesante și, practic, niciun spaţiu de parcare. 

Chiar și în timpul zilei străzile erau pline de tineri profesioniști 
în căutare de yebeg wat, pupusas și nasi goreng. Pe trotuare 
zăceau adolescenţi îmbrăcaţi doar în negru, cu părul ca pana 
corbului și palizi, în timp ce salvadorienii se strângeau în grupuri 
de câte trei sau patru să împartă o sticlă de băutură sau să cadă 
la o învoială. Tonomatele se luau la întrecere. 

Apartamentul era un spaţiu aproape spectaculos - îl închiriase 
cu mult înainte ca zona să devină șic. Avea ferestre paladiene, 
multe suprafeţe de cărămidă lăsată la vedere și un sistem 
stereofonic de două mii de dolari care fusese furat de două ori 
(dar niciodată în ultimii trei ani). Camerele erau mari și odată 
fuseseră decorate cu stil. Acum păreau aproape pustii, o 
consecinţă a faptului că foarte atrăgătoarea Alice Holcombe 
luase cu ea cea mai mare parte a mobilei când se mutase. (Asta 
se întâmplase cu șase luni în urmă și tot ce putuse spune Frank 
a fost „Ei, asta €...”) 


Aprinse flacăra sub ceainic, apoi luă telefonul și formă 
numărul mesageriei vocale. Nu era chiar nimic important - cu 
siguranţă nimic de la Kicklighter sau Adair. O invitaţie la cină. O 
invitaţie la o partidă de pocher. Apeluri de la prieteni care voiau 
„doar să-l audă” și apeluri de la surse sau surse potenţiale care 
pretindeau că au rezolvat asasinarea lui Kennedy „și chiar mai 
mult!” Ultimul apel îi aducea aminte că avea o partidă de fotbal 
la sală luni seara, la 9. 

Frank măsură treizeci de grame de cafea măcinată și o puse 
într-un filtru de hârtie, apoi începu să răsfoiască un teanc de 
corespondenţă în timp ce ceainicul începea să fiarbă. 

Nu era mare lucru: Journal of Scientific Exploration, 
Economist, o factură de la compania de cărţi de credit Visa, un 
extract de cont bancar de la Crestar și o mulţime de prostii - 
mai mare păcatul de hârtie! 

Când ceainicul fluieră, în sfârșit, umezi cafeaua măcinată și 
așteptă ca apa să se scurgă prin ea în ceașcă. Apoi mai adăugă 
puțină apă și mai aşteptă. Ce se întâmpla? Era pe urmele unei 
povești mari. Era absolut sigur de asta. Chiar dacă nu putea 
spune exact care era povestea, ea exista și nu încăpea nicio 
îndoială. O putea vedea, oblic, în câmpul vizual periferic al 
minţii: era ca o gaură neagră care se dezvăluie, indirect, prin 
comportamentul obiectelor care sunt atrase spre ea - obiecte 
care dispar. 

Obiecte ca Kicklighter și Adair. 

În după-amiaza aceea se așezase la masa lungă de lemn care 
îi servea drept birou și scrisese o scrisoare oficială pe hârtia 
ziarului Post din Washington unui amalgam de agenţii cu iniţiale: 
FBI, CIA, INS, CEB, ANOA, MApN și MAE. Fiecare scrisoare se 
adresa directorului de Informaţii și Confidenţialitate și fiecare 
începea cu aceleași cuvinte: 


„Stimate domnule ............... 

Aceasta este o solicitare în "baza Legii cu privire la 
libertatea informației (5 U.S.C., 552) cu amendamentele 
ulterioare. 

Vă scriu pentru a vă solicita orice informaţie sau 
documente deţineţi referitoare la expediţia doctorilor 
Benton Kicklighter și Anne Adair care au navigat din 
orașul rusesc Murmansk spre Arhipelagul Svalbard la 


bordul lui Rex Mundi, un spărgător de gheață 
norvegian. Din câte înțeleg, expediţia a fost organizată 
sub auspiciile Fundaţiei Naţionale pentru Știință (FNS) și 
a avut ca obiect recuperarea cadavrelor a cinci mineri 
înmormântați în satul Kopervik. Vaporul a părăsit 
Murmansk-ul în sau în jurul datei de 23 martie 1998 și a 
revenit la Hammerfest (Norvegia) cu cinci zile mai 
târziu.” 


În altă parte a scrisorii cerea ca solicitarea să fie tratată 
prioritar, cu atât mai mult cu cât era făcută în interes public. 
Când termină scrisoarea și aproape ca o idee tardivă, adăugă 
următoarea notă la capăt: 


„Copie către Williams & Conolly.” 


Aceasta era firma de avocatură care reprezenta ziarul Post. 
Referinţa la ei n-ar fi trebuit să fie necesară, de vreme ce legea 
impunea ca agenţiile guvernamentale să răspundă la cererile 
făcute în baza LpLI în termen de zece zile. Totuși, în practică, 
multe agenţii perverteau spiritul legii răspunzând birocratic și 
confirmând doar primirea scrisorii, fără să-i dea curs. Asta se 
întâmpla în special când autorii scrisorilor erau cetățeni 
obișnuiți, acționând pe cont propriu și care nu aveau faima de a 
intenta procese la tot pasul. Frank voia ca agenţiile să știe că el 
(și ziarul Post) erau pregătiţi să apeleze la tribunal. 

După ce imprimă scrisorile, le duse la oficiul poștal de pe 
Columbia Road. Era un drum scurt, dar pitoresc, care îl făcu să 
treacă pe lângă un om care vindea animale gonflabile, pe lângă 
magazine specializate în prăjitoare de pâine, lămpi de lavă și 
guri de burlan retro, un restaurant etiopian nou, un bar de 
groază numit Millie & Al. 

Funcţionarul de la poștă era un jamaican vesel, al cărui cap 
era acoperit de o bandană albastră, de formă pătrată datorită 
nodurilor din colțuri. 

— Ce ai acolo, oame? 

Frank îi dădu scrisorile. 

— Treburi  oficeale! strigă funcţionarul ridicând dintr-o 
sprânceană, în timp ce se uita la o adresă după alta. Să vedem! 
C-I-A! Ef-Bi-Ai! Pent-a-gooon! Ridică privirea. Interesantă viață, 


oame! Cu un chicotit îi luă banii lui Frank, îi dădu ceva rest și 
aruncă cererile LpLI în sacul poștal de pânză din spatele lui. Noi 
vă mulţumim pentru încredere. Următorul client, vă rog! 

e 

În zilele următoare Frank dădu telefoane și lucră la articolul 
despre gripă - la care încă se gândea ca la „Partea întâi”. 

Telefoanele le dădu acelorași trei oameni, iar rezultatul a fost 
permanent același. Neal Gleason nu era la birou, Kicklighter 
lipsea. Adair nu putea fi găsită nicăieri, pur și simplu, deși 
robotul ei telefonic îi înregistra mesajele. Telefonul de acasă al 
lui Gleason nu era în cartea de telefoane și, până la urmă, nici al 
lui Kicklighter. De două ori Frank reuși să dea de cercetător 
noaptea târziu, dar bătrânul nu spunea niciodată nimic în afară 
de „Alo?” După care închidea - după care își schimbă numărul și 
nu mai apăru în cartea de telefon. 

Când termină articolul despre gripă, îl dădu unui curier să-l 
ducă la birourile fundaţiei de pe strada K. În după-amiaza 
următoare Coe îl sună să-i spună că bucata îi plăcea foarte mult 
și că el credea că „o să meargă singură”. 

— Grozav, spuse Frank. Și eu cred la fel. 

Urmă o pauză, pe care Coe o umplu imediat cu o întrebare: 

— Ce urmează? Nimic costisitor, sper. 

— Mă gândeam să mă duc în New Mexico, răspunse Frank. S- 
ar putea scrie ceva despre virusul Sin Nombre. Mă gândeam să 
vizitez Taos, să stau de vorbă cu personalul de sănătate publică 
de acolo. E o poveste bună. 

Coe păru ușurat: 

— Excelent, spuse el. Aștept cu nerăbdare s-o văd. 

— Bine, domnule. 

Dar Frank nu plecă imediat. Luni seara se duse la Springfield, 
unde jucă fotbal în sală cu niște băieţi pe care îi știa de când 
venise la Washington și cu care se întâlnea când și când. A fost 
un meci strâns împotriva unei echipe peruviene care era 
aproape tot atât de violentă, pe cât era de pricepută. Frank 
marcă două goluri în ceea ce se dovedi o cauză pierdută și se 
duse acasă, învinețit și vesel. 

In seara aceea o sună pe Annie cam a zecea oară într-o 
săptămână și, spre mirarea lui, reuși s-o prindă. 

— Te-am tot căutat, spuse el. 


— Știu. De-abia m-am întors. Am fost să-mi văd părinţii și am 
găsit opt apeluri pe robot. 

Nu era nicio iritare în vocea ei, nici enervare, doar un fel de 
regret reţinut. 

— Aveai de gând să mă cauţi? 

La celălalt capăt se lăsă o tăcere lungă și apoi: 

— Ei bine... nu cred... nu cred că de fapt ar fi ceva de spus. 
Decât că îmi pare rău că ai avut atâtea necazuri. Dar, zău, de 
fapt nu are rost să vorbim despre asta 

— Ei, spuse Frank, ba da, are. Este o poveste importantă. Ea 
tăcu atât de mult, încât în cele din urmă el o îmboldi: Doctor 
Adair? 

— Da... 

— Am spus că este o poveste importantă. 

— Știu. Te-am auzit. Doar că eu nu te pot ajuta în privinţa 
asta. 

— Ba, de fapt, poţi. Dar nu mă ajuţi. Și ce vreau eu să știu e: 
de ce? 

— Ei... Tăcu atât de mult, încât, o clipă, el crezu că pusese 
receptorul jos. Apoi: Trebuie să plec. 

— Dar e atât de nepoliticos! 

Acuzaţia o descumpăni și Frank trebui să recunoască în sinea 
lui că nu i-ar fi spus așa ceva lui Gleason. 

— Poftim? întrebă ea. 

— E nepoliticos! răspunse el. Când te gândești la asta... vreau 
să spun că am umblat după cai verzi pe pereţi cu povestea asta. 
Am cheltuit o avere. Și acum nu vrei nici măcar să vorbești cu 
mine. 

— Nu pot. 

— De ce nu? 

— Pur și simplu nu pot. 

— Din cauza lui Gleason, nu? 

Era pentru prima oară că el menţiona numele lui Gleason și o 
luă prin surprindere. 

— Poftim? 

— Am spus că e din cauza lui Gleason, nu? Neal Gleason. 

— Trebuie să plec. 

— Va să zică așa? Asta-i tot ce ai de spus - „Trebuie să plec”? 

Ea rămase tăcută. 


— Ești cumva legată de vreun... ce? Nu se putea gândi la un 
cuvânt. Vreun jurământ de păstrare a secretului sau aşa ceva? 

Încă o dată ea rămase tăcută. 

— Uite ce e, doctore Adair. 

— Annie. 

— Hâm? 

— Toată lumea îmi spune Annie. 

— Bine, Annie. Ce se-ntâmplă, am crezut că noi doi ne 
împăcăm bine. Vreau să spun, înainte de... Se opri. Cuvintele pe 
care le-ar fi folosit erau „porcăria asta”, dar nu voia să 
vorbească urât cu ea. Ai fost atât de amabilă! Atât de drăguță! 

— Mulţumesc, spuse ea. Și apoi, după o clipă: Cred. 

Frank râse: 

— Ce zici de cină? 

— Cinăâ? 

— Uită de Spitsbergen. Să ieșim să mâncăm în oraș. Alege tu 
seara. Alege și locul. Doar că nu vreau mâncare canadiană. 

Telefonul rămase tăcut un moment, și apoi: 

— Ar fi plăcut, dar... Nu cred. Vreau să spun, 
actuale, nu cred că e o idee prea bună. 

Părea să-i pară rău cu adevărat, dar părerea ei de rău îl 
încurajă să insiste. 

— Ce  „împrejurări”? o întrebă el. Eu nu știu de nicio 
împrejurare. 

Era rândul ei să râdă: 

— Păi, vrei să-ţi spun ceva și nu pot. 

— „Nu pot”. Asta înseamnă că ai iscălit ceva! 

Un oftat exasperat răzbătu prin telefon: 

— Trebuie să plec, spuse ea. Și oricum, asta nu duce la nimic. 
Nu se poate. 

— Nu închide! spuse el. Ce să fac, am încercat și eu. 

— Ar trebui să vorbeşti cu doctorul Kicklighter. 

— Aa, bun, asta e o idee! răspunse Frank. Doctorul 
Kicklighter! De ce oare nu m-am gândit la asta - doar că m-am 
gândit. Și problema este că se pare că și-a aruncat telefonul în 
aer. 

— Îmi pare rău, e foarte ocupat. 

— Toţi suntem ocupați! Tu ești ocupată! Eu sunt ocupat! Până 
și Gleason e ocupat! 

— Știu, dar... Chiar trebuie să plec. Zău! 


A 


n împrejurările 


— De ce? 

O auzi trăgând adânc aer în piept: 

— Pentru că am un pui în cuptor și se arde și chiar în timp ce 
eu vorbesc la telefon mi se umple apartamentul de fum și dacă 
nu plec o să se declanșeze alarma contra incendiilor și or să 
vină pompierii și poliția și o să mă dea proprietarul afară din 
casă și o să ajung cerșetoare în stradă și o să mor înghețată, 
asta vrei? 

Frank se gândi la asta: 

— Nu, spuse el. Dar te mai sun peste o săptămână și cred că 
neapărat trebuie să luăm masa împreună. 


e Capitolul 11 
Los Angeles, 


11 aprilie 1998 

Susannah potrivi geanta cu scutece, își sprijini copilul pe șold 
și strânse căruciorul cel nou. Acum știa cum se face. Avea o 
pârghie pe care o împingeai cu piciorul și el se plia imediat, 
floare la ureche. În spatele ei o doamnă asiatică mai în vârstă îi 
tinu căruciorul cât se urcă ea în autobuzul numărul 20. 

— İl pun aici, spuse doamna pe când Susannah își plătea 
biletul. E bine? 

Puse căruciorul într-un ţarc, exact în spatele șoferului. 

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Susannah și îi aruncă 
femeii un zâmbet larg, recunoscător. 

— Copilașul tare drăgălaș. 

Femeia îi dădu șoferului un bilet de transport. 

— Da, nu-i așa? Susannah își aplecă faţa spre a copilului și își 
frecă nasul de al lui. E o păpușică, spuse ea cântat. E o păpușică 
mică și dulce, asta e! 

Il rugă pe șofer să îi spună când ajung la bulevardul Wiltshire, 
apoi se așeză pe un scaun de lângă culoar, în faţă, și puse 
geanta cu scutece alături, ca să nu se mai așeze nimeni lângă 
ea. Apoi atinse năsucul cât un buton al copilașului cu un deget și 
apăsă foarte ușor. Asta îl făcea întotdeauna să râdă, iar el 
gânguri și zâmbi și-și arătă gropițele. 

— Cum de ai ieșit așa de drăgălaș? întrebă ea, legănându-și 
capul înainte și-napoi. la să-mi spui! Cum? Hâm? 

Privi pe fereastră la Los Angeles-ul care aluneca prin faţă, 
săltându-l pe Stephen în sus și-n jos, numai puţin, cât să nu 
plângă. Nu-i venea să creadă cât de mult din oraș era pavat. 
Sau cât de dichisite erau majoritatea caselor. Și palmierii - la ce 
erau buni, de fapt? Erau subțiri și drepţi și nu dădeau niciun pic 
de umbră. Dar se înălţau acolo, pe marginea străzii, ca un șir de 
dezamăgiri. 

Ceea ce era păcat, pentru că atunci când se gândea la 
palmieri ea și-i imagina întotdeauna într-un fel romantic - 
aplecându-se în vânt pe o plajă de culoarea fildeșului, la câţiva 
metri de apă. O apă albastră. Și un cer fără nori. Dar aici, la Los 
Angeles, în viaţa reală, eșuați în deșert, înconjurați de beton, 
erau - cum? 


Urâti ca naiba. Aşa erau și nu puteai să le zici altfel. Urâţi ca 
naiba. De fapt, dac-o întreba cineva pe ea, întreaga priveliște 
era o deziluzie - chiar și aici, în apropiere de Beverly Hills, unde 
totul ar fi trebuit să fie perfect, dar nu era - era o dezamăgire. 
Chiar dacă autobuzul nu era pe cea mai frumoasă stradă... 

Tot mersese în autobuze de-o vreme. Asta era al patrulea în 
care se aflau ea și Stephen. 

Acum fața băiețelului se încreţea și el scotea sunetul acela ă- 
ă-ă, iar ea își dădea, oricum, seama că era cam ora de alăptare, 
pentru că avea senzaţia aceea de preaplin în sâni. Mai bine să-l 
alăpteze acum, pentru că altfel laptele o să înceapă să se 
prelingă și asta ar fi rău pentru că hainele cu care era îmbrăcată 
erau numai pentru astăzi (avusese grijă să bage înăuntru 
etichetele și toate celelalte, ca să nu fie la vedere). 

Adeline îi dusese la cumpărături la Pentagon City Mall, nu 
departe de casa lor sigură din Potomac Towers. Așa îi zicea 
Adeline - „casa noastră sigură” - chiar dacă nu era în realitate 
decât un apartament cu două dormitoare. Indiferent cum îi 
ziceai, totuși, apartamentul era foarte elegant. Era însoţit de o 
mașină nouă, un cont în bancă și, cel mai grozav dintre toate, o 
nouă identitate. Ori de câte ori stătea acolo (și, după Rhinebeck, 
stătuse mult acolo) era „doamna Elliott Ambrose”. Ceea ce îi 
plăcea, pentru că avea clasă. În orice caz, era mai elegant decât 
Susannah Demjanuk. 

Oricum, apartamentul era convenabil - aproape de complexul 
comercial și aproape de aeroport. Acolo își schimbaseră hainele 
și, când se întorceau, le schimbau din nou. Și le trimiteau înapoi, 
doar puţin purtate. 

Ideea cu hainele era: haina îl face pe om. Așa spunea 
Solange. El spunea că, dacă erai îmbrăcat destul de bine, era ca 
și cum ai fi invizibil - cel puţin în ceea ce-i privea pe polițiști - și 
pe gardieni și pe alţii ca ei. Dacă te îmbrăcai corect, nu intrai în 
conflict cu ei. Era, practic, o regulă. 

Chiar și așa, hainele astea erau foarte scumpe - numai 
costumul singur costa mai mult decât biletul ei de avion - și 
chiar n-avea niciun rost să le fi cumpărat. Mai ales dacă puteai 
să le împrumuți. 

În cea mai mare parte, ea își lua hainele de la magazinele de 
mâna a doua. Toţi făceau la fel. In felul ăsta reciclau și nici nu 
foloseau resurse care puteau fi folosite pentru lucruri mai 


importante (cum ar fi o centrifugă bună). Până și bumbacul - 
care se presupunea că e un material natural și atât de prietenos 
- producerea bumbacului era ca... forajul după ţiţei sau așa 
ceva. Era, de fapt, poluantă! Așa că, în felul ăsta... Belinda sau 
unul dintre tipii ceilalți de la biroul de Afaceri Speciale puteau 
duce totul înapoi, o dată ce ea și Tommy se întorceau de pe 
coastă. 

Susannah scrută autobuzul. 

Când ajungeai în situaţia asta, autobuzul nu era un loc chiar 
rău pentru alăptarea unui copil. Scaunele erau destul de înalte 
ca să te ascundă oarecum și nu era foarte aglomerat. 

Stephen scotea mici plescăituri umede în timp ce sugea. 
După câteva minute îl mută la celălalt sân, în timp ce Los 
Angeles-ul aluneca pe lângă ferestre. Categoric, se mișca încet. 
Era un trafic intens și uneori stăteau pur și simplu în timp ce 
semaforul își schimba culorile, așteptând să se miște careva: 
roșu, verde, galben, roșu, hei! Nimeni nu semnaliza sau claxona, 
cu toate acestea; probabil că sunt obișnuiți cu asta. Nici nu era 
de mirare că cerul avea culoarea aia cenușie, urâtă. 

Până să anunţe șoferul: „Urmează bulevardul Wiltshire”, ea își 
încheiase nasturii de la bluză și îl făcuse și pe Stephen să 
elimine gazele. Impături scutecul de pânză pe care-l folosise să 
eructeze el și îl puse la loc în geanta pentru scutece, apoi, din 
mica despărţitură capitonată de la fund - de fapt, era un 
compartiment pentru ţinut chiflele pentru prânz - scoase un 
bec, se aplecă și-l așeză sub vârful pantofului. 

Practic, de îndată ce se ridică în picioare și-i dădu drumul, 
șoferul acceleră și depăși o mașină parcată, apoi reveni pe 
prima bandă și se opri în staţie. Auzi becul rostogolindu-se pe 
podea în timp ce se îndrepta spre ușa din faţă a autobuzului. 

Bineînţeles, nu avea cum să știe când o să se spargă și unde. 
Putea să se rostogolească pe-acolo toată ziua sau să se spargă 
înainte să coboare ea. Nu puteai să prevezi asta. Nu cu 
exactitate. 

Și ăsta era unul din lucrurile care-i plăceau lui Solange la 
metoda becului. Era întâmplătoare, spunea el, ca Natura. 

Când cobori din autobuz era complet dezorientată - nord, sud, 
est, vest. Putea fi oriunde. Așa că se duse la o tipă roșcată care 
era așezată la o masă de cafenea de pe trotuar, la numai câţiva 
pași de staţia de autobuz. 


— Scuzaţi-mă! 

Femeia ridică privirea de pe un mic carneţel de piele în care 
scrisese până atunci. Chipul ei avea o expresie nedumerită. 

— Știţi cumva în ce parte este Rodeo Drive? 

Susannah îl mută pe Stephen de pe un șold pe celălalt. 

Femeia o examină din cap până-n picioare - de parcă ar fi 
socotit în gând cât cheltuise Susannah pe îmbrăcăminte sau, 
mai rău, de parcă s-ar fi îndoit că hainele erau ale ei. Apoi 
suspină și își mută privirea spre colț: 

— Este chiar imediat la dreapta, spuse ea. 

Susannah zâmbi și-i mulțumi. 

— Și, fiindcă a venit vorba, adăugă femeia cu chipul 
încrețindu-se într-un zâmbet otrăvitor care o făcu pe Susannah 
să-și dorească să scoată un bec și să-l arunce în scorpie, se 
pronunţă Ro-de-o Drive. Nu Rodi-o. 

— Vă mulțumesc foarte mult, spuse ea și se îndepărtă în 
direcţia pe care i-o arătase femeia. 

De unde era să știe ea că nu se pronunța așa cum părea? 
Rodeo. Ca un ro-di-o. Doar aici erau în Vest, nu? 

Femeile te examinau mult mai atent decât bărbaţii, deși 
bărbaţii te examinau altfel. Cu excepţia homosexualilor, care te 
examinau la fel ca și femeile. De fapt, un copil nu schimba cu 
nimic felul în care te măsurau bărbaţii. Adevărul era că avea 
chiar o senzaţie plăcută, cu toate privirile alea admirative. Își 
pierduse tot surplusul de greutate de pe urma sarcinii și pe 
urmă, cu costumul ăsta elegant pe ea și aranjată cum era, arăta 
bine. Şi adevărul era că acum avea o siluetă chiar mai 
atrăgătoare, cu sânii atât de mari datorită alăptatului. Mai bine 
decât cu implanturi mamare. lar Stephen era atât de adorabil, 
oamenii nu-și puteau lua ochii de la ei doi. 

Se simţea atât de bine, încât aproape că își dorea ca asta să fi 
fost viața ei adevărată. Să se plimbe pe Rodeo Drive, cu copilul 
în căruciorul nou-nouţ, cu nimic altceva mai bun de făcut decât 
să se uite la vitrine și să se gândească să se oprească la o 
înghețată sau altceva. Vitrinele erau atât de curate, sticla era ca 
- nu doar transparentă, ci cu adevărat invizibilă. Și magazinele 
erau atât de scumpe, încât la jumătate din ele aveai nevoie de 
programare doar ca să intri înăuntru. Și totul era prezentat de 
parcă ar fi fost ceva sfânt. Erau ochelari în casete care se 
roteau, ca să-i poţi vedea din toate părţile, ca pe niște 


giuvaeruri scumpe. Și o vitrină cu o poșetă în ea. O singură 
poșetă, atâta tot! 

Totul sclipea și strălucea, chiar și oamenii. 

Susannah se uită să vadă cum arată, privindu-și propria 
imagine reflectată în vitrină. Şi, ce să vezi? Se potrivea în peisaj, 
chiar se potrivea - arăta de parcă ar fi fost soţia cuiva, a unui 
producător sau a altcuiva. Sau ca și cum ar fi fost chiar ea 
producător, ieșită la plimbare cu copilul să-și cumpere cercei și 
covoare. 

Era plăcut. 

De fapt, se simţea atât de bine, doar plimbându-se, încât 
începu să se simtă vinovată. Dar Solange îi trasase ruta 
personal, folosind hărţile alea mici care ieșeau de pe calculator. 
Ele îi spuneau ce autobuze să ia și prin ce cartiere să se plimbe. 
Dar restul era la latitudinea ei. Putea să pună becurile unde voia 
ea, într-un autobuz, într-un tomberon de gunoi, într-un spaţiu de 
parcare de lângă bordură - câtă vreme era în cartierul potrivit. 

Așa trebuia să fie dacă voiau să poată urmări rezultatele. Și, 
în plus, toate cartierele erau elegante, pentru că, ei bine... cine 
irosea cele mai multe resurse? Cine făcea mai mult rău? 

Și ăsta era pântecele fiarei, chiar aici - centrul energetic, așa 
îi zicea Solange. Sau poate că nu. Dar ceva de genul ăsta. 
Centrul energetic al risipei ostentative. Chiar aici, absorbind-o 
pe Rodeo Drive. 

Ro-de-o Drive. 

Ajunsese la ultimul bec. Fiindcă nu făceau decât în jur de 
douăsprezece o dată. Oprindu-se pe trotuar în față la Bijan, 
Susannah potrivi umbreluţa care îi apăra ochii de soare lui 
Stephen. Apoi băgă mâna în geanta pentru scutece și, scoțând 
becul, îl duse pe stradă și îl așeză încet lângă bordură, unde era 
sigur că o să-l sfărâme o mașină. 

Din sens opus veneau o mulțime de oameni care râdeau. 
Aveau dinţi mari și albi și o înfățișare de animale de pradă care 
o făcură să-și dorească să strivească becul sub picior chiar 
atunci și acolo. Dar n-o făcu - nu pentru că i s-ar fi făcut rău și 
ei, ci pentru că purta pantofi cu tocuri înalte care costau o sută 
nouăzeci și doi de dolari la John & David și nu puteau fi duși 
înapoi. 

Ceea ce însemna că trebuia să-i păstreze. 


e Capitolul 12 
Washington, D.C. 
17 aprilie 1998 


Era jumătatea lui aprilie și orașul sclipea de primăvară. 

Revenind acasă de la Santa Fe, Frank constată că iarna 
fusese concediată și peisajul se transformase. Străzile, parcurile 
și lizierele erau aprinse de lalele și azalee și se părea că toate 
tufele de merișor erau în floare. 

Când ajunse în apartamentul lui, își aruncă valiza pe pat, se 
dezbrăcă, rămase într-un tricou și șort și ieși să alerge, în 
încercarea de a scăpa de amorțeala provocată de un zbor lung. 
Alergă prin parcul Rock Creek, menţinându-se pe banda pentru 
biciclete. Pe o întindere de șapte-opt sute de metri, lângă 
grădina zoologică, poteca de asfalt negru era presărată cu florile 
scuturate dintr-un pâlc de cireși. Din când în când, o adiere de 
vânt desprindea un nor de petale care cădeau prin aer ca niște 
confeti. „Uită Parisul”, se gândi el. Timp de câteva săptămâni, 
primăvara, Washington-ul era cel mai frumos oraș din lume. 

Sau poate că doar i se părea lui așa pentru că își petrecuse 
ultimele două săptămâni în camioane, umblând prin deșert unde 
nu era decât praf, stânci și mărăcinișuri. O tufă de liliac i s-ar fi 
părut o minune. 

li urmărise îndeaproape pe membrii personalului medical care 
încercau să limiteze o izbucnire a virusului Hanta în zona Four 
Corners. Până atunci apăruseră numai două cazuri și acelea 
despărțite geografic de mai mult de două sute de kilometri, dar 
cu un virus care omora șaptezeci la sută dintre cei infectați, 
nimeni nu voia să-și asume vreun risc. 

Uneori, gospodăriile inspectate erau pe terenul unor 
rezervaţii, alteori, nu. În ambele cazuri, obţinerea unui permis 
pentru a pune capcane, pentru a preleva o probă de sânge sau 
pentru a inspecta case era o problemă spinoasă. 

— Vreţi să-mi căutaţi prin casă după rahaţi de șoarece? Da’ 
cine dracu' sunteţi voi? 

— Încercăm să împiedicăm altă molimă ca aia pe care aţi 
avut-o în nouăzeci și trei. 

— Și ce-i cu șoarecii... de la ei pornește? 

— Mda. Oarecum. Șoarecii o răspândesc. 

— A-ha. Și cum îi zice virusului ăluia? 


— Sin Nombre. 

— Și chiar ăsta-i numele lui? Virusul fără-nume? 

— Exact. 

— Mă duceţi cu preșul! 

Unii își aminteau de '93. Febra. Panica. Agonia. Știau despre 
Sin Nombre mai mult decât și-ar fi dorit și numele nu-i amuza. 
Dar pe cei care nu fuseseră prin regiune sau nu-i dăduseră 
atenţie, numele îi scotea din fire, provocând o privire care 
spunea: „leșiţi afară de-aici. Inventaţi ceva mai deștept decât 
chestia asta - cum adică, o boală care nici măcar n-are nume?” 

Alţii reacţionau cu suspiciune: 

— Vreţi să-mi faceți testul pentru anticorpi, nu? Dacă e cumva 
vorba de chestia aia la care-i zice HIV, apăi spuneţi așa, nu-mi 
umblaţi cu cioara vopsită cu Sin Nombre ăsta. 

În cele din urmă, personalul de la departamentul de sănătate 
publică a reușit ce și-a propus și nu s-a produs o epidemie 
propriu-zisă - doar cele două cazuri. Totuși, era un material 
interesant, iar articolul a fost unul ușor de scris. Și, cel mai 
important lucru, se gândi Frank, era că o să-l facă fericit pe Coe 
și că o să-i dea destul loc de-ntors venind după povestea care îl 
interesa cu adevărat. 

(J 

Făcu un duș, apoi se așeză în fața calculatorului și-și făcu 
decontul. Scoase pe imprimantă o foaie și o îndesă într-un dosar 
maro, împreună cu chitanțele. O să i-l trimită lui Jennifer de 
dimineață. 

Scoase discheta din laptop, o introduse în driverul B al 
calculatorului de birou și își copie fișierele din călătorie. Le numi 
Nombre 1 și-și citi notele, apoi își făcu un fișier nou, Nombre 2. 
Lucră la articol cam timp de o oră, dar mai mult de atât nu 
putea îndura; era primăvară și el avea chef să iasă afară. 

Așa că mai copie fișierele pe o nouă dischetă, închise laptopul 
și se duse în bucătărie. Deschise frigiderul și se uită în spate, 
după cutia pentru dischete pe care o ţinea în spatele laptelui. 
Era un obicei ciudat, știa, să-și păstreze dublurile astfel - dar era 
eficient. În frigider era răcoare, dar nu sub zero, și, ce era mai 
important: avea izolaţie. În caz de incendiu, dublurile lui nu ar fi 
în pericol. 

Se făcuse târziu după-amiaza și prin ferestre pătrundeau oblic 
sulițe de lumină când ridică telefonul s-o caute pe Anne Adair. 


— Alo, sunt Frank Daly. 

— Aa! Pauză. Bună. Între cele două grupuri de sunete, între 
„aa” şi „bună”, vocea ei suferise o schimbare, se domolise de la 
entuziasm la precauție. 

Vorbiră vrute și nevrute vreun minut. Ce mai făcuse el. Ce 
mai făcuse ea. Primise articolul pe care i-l trimisese? Despre 
gripă? 

— O, da! A fost bun, spuse ea. Am fost impresionată. 

Dură ceva timp, dar până la urmă ajunse și la ce-l durea pe el: 

— Mă gândeam... Ştii, poate am putea să ieşim undeva - să 
mâncăm ceva. 

— Nu știu, spuse ea. Nu pare o idee prea bună. 

— De ce nu? 

— Pentru că... ei bine, pentru că tot nu pot să vorbesc cu tine. 

— Dar asta faci! Vorbim chiar în clipa asta! 

— Ştii ce vreau să spun. Mă refer... la Kopervik. La 
Hammerfest. La problemele alea. 

— Tu crezi că de-asta ţi-am dat telefon? 

— Î-hâm. 

— Dumnezeule, ce minte suspicioasă ai! Kopervik? Crezi că 
vreau să vorbesc despre Kopervik? 

— Î-hâm. 

— Uf! Kopervik... Să-ţi spun ceva - ce-ai zice dacă ţi-aș 
promite să nu vorbesc de/oc despre toate astea? 

— AŞ zice că nu te cred. Pari genul... tenace. 

— „Tenace”? Eu? Nooo! Nu „tenace”. Flămând. Dar dacă jur? 
Solemn. Dacă îţi dau cuvântul 

Un râs nervos îi spuse că ea se gândea la asta. 

— Bine - stai să-ţi spun! O să jur pe un teanc de Biblii. 

Un mic chicotit. 

— Ce zici de asta? Biblii! 

— Nu prea pari genul religios. 

— Bine... ai dreptate. Nu sunt. Atunci ce zici de Curcubeul 
gravitației? De Anatomia lui Gray? Alege tu cărţile, eu le fac 
teanc și jur! 

Tăcere la celălalt capăt al firului. Apoi: 

— Dar... Suspin. Știu că totuși vrei să afli despre expediţie. 
Dacă aș fi fost eu, aș fi vrut să aflu. 

— Ai încredere în mine! Am scris articolul, spuse el. L-ai citit. 
Acum mă îndrept spre infecții mai mari și mai bune. 


— Cum ar fi? 

— Sin Nombre. De-abia m-am întors din New Mexico. 

— Zău? 

Alunecând în cea mai onctuoasă voce a sa de prezentator de 
știri, citi de pe ecranul monitorului din faţa lui: 

— „Chiar înainte de a se instala iarna, experții în sănătate 
publică din Four Corners au fost îngrijoraţi de faptul că 
peromyscus maniculatus se reproducea în proporţii periculoase. 
Mai cunoscut sub denumirea comună de șoarece de pădure...” 
Făcu o pauză. Vrei să continui? 


— Nu. 
— Bine, deci ce zici de cină? 
— Știu și eu... 


Întotdeauna lua cuvintele „știu și eu...” sau „poate” drept 
consimţământ. „Să nu spui nu, obișnuia să se roage el de maică- 
sa, spune poate!” 

— Grozav! zise. E bine vineri? Știu că e cam în pripă, dar... vin 
să te iau la șapte și jumătate! 

Apoi, fără să-i dea răgaz să răspundă, întrerupse legătura, 
gândindu-se: „Dacă nu e pregătită, o să mă sune ea. Și dacă nu- 
mi găsește numărul, n-o să fie acasă”. 

e 

Annie locuia la vreun kilometru și jumătate de apartamentul 
lui, într-o casă rezidenţială pe care o împărțea cu o femeie pe 
nume Indu din Kansas și un guru al calculatoarelor care lucra pe 
cont propriu, din Caracas. 

— Lucrează amândoi în seara asta, spuse ea și râse. Suntem 
un grup de tocilari. 

Să găsească un loc de parcare îi luase mai mult decât tot 
drumul cu mașina până la ea și îi spuse asta în timp ce-i 
deschidea portiera de la Saab. 

— Ei, atunci de ce să nu mergem pe jos? zise ea. 

Și așa făcură. 

Fusese o zi caldă, ploioasă. Trotuarele erau ude și curate, 
rigolele golite de obișnuitele gunoaie. Împreună, merseră cele 
șase sau șapte cvartale care despărțeau Mount Pleasant de 
Adams-Morgan, depășind asistenţa gălăgioasă formată din 
beţivi și mașini de poliţie parcate neregulamentar, Kenny's Bar- 
B-Que și biserica Unificării. Aerul era greu de mirosul de caprifoi 
și băutură, de salsa și rap. 


— Povestește-mi despre călătoria ta, zise ea. Cum de ai ajuns 
să te interesezi de Sin Nombre? 

— Din cauza numelui. Suna atât de straniu - ca și cum ar fi 
fost opusul a ceea ce se spune despre New York. 

— Adică, ce anume? 

— Ştii tu - cum că este „atât de frumos, încât a trebuit 
botezat de două ori”. Dar ăsta e atât de rău, încât nici măcar n- 
au vrut să-l boteze o singură dată. 

— M-am întrebat întotdeauna de ce i-au zis așa, spuse Annie. 

— Păi, pot să-ţi spun eu! 

— Excelent! 

— Dar e oarecum dezamăgitor. 

— De ce? 

— Pentru că este vorba de corectitudine politică, răspunse 
Frank. La început îi ziceau „virusul Canionului Muerto”, după 
locul unde a apărut prima dată. Dar n-a ţinut deoarece canionul 
ăsta e într-o rezervaţie de indieni Navajo, care au sărit în sus la 
ideea de a boteza un virus cu numele locului. 

— De ce? 

— Pentru că e locul unui masacru - albii au omorât acolo 
indieni acum o sută de ani. Acum îi omora virusul și nu părea 
prea delicat să-i dai numele unei nenorociri din trecut. Vreau să 
spun că e ca și cum în loc de Tay-Sachs ai zice „Boala 
Auschwitzului”. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— L-au numit „virusul Four Corners”. 

— E logic, zise Annie. Bolile sunt adeseori numite după locul 
unde apar prima oară. 

— Gripa Hong Kong, Marburg, Ebola. 

— Exact. 

— Astea sunt toate nume de localităţi, spuse Frank. Doar 
Ebola face excepţie, e un râu - cel puţin așa cred. Dar, oricum, 
ce s-a întâmplat a fost că după ce i-au zis „virusul Four Corners” 
s-au supărat localnicii. Camerele de comerț, consiliile de turism 
- adică, le înţelegi punctul de vedere. E ca și cum ai trăi într-un 
loc care se numește „Polioville”. Annie râse. Așa că n-au mai 
avut nume pentru el și în final așa i-au și zis: „virusul Fără- 
Nume”. 

— Numai că l-au tradus. 

— Da. Cred că erau sensibili și faţă de problemele de limbă. 


S-au oprit la un restaurant etiopian numit Meskerem. Nu 
aveau cuțite, nici furculiţe, nici scaune. Au stat pe perne de 
piele și au mâncat cu mâna o tocană condimentată, folosind o 
pâine acră, spongioasă, numită /njera, pentru a-și duce la gură 
bucăţile de carne și legume de pe tavă. Era genul de masă care 
crea o intimitate firească și totuși, în faţa lui, Annie își păstra 
rezerva. Arăta de parcă ar fi fost gata să sară în clipa în care el 
ar fi pomenit de Kopervik. 

Așa că nu o făcu. Se feri de subiect. Vorbiră despre atitudinea 
politică faţă de boală și după o vreme ea se încălzi la 
conversație. 

— N-o să-ţi vină să crezi, spuse ea. Sunt izbucniri de holeră, 
tifos, difterie - orice. Chiar și ciumă. Și toate sunt raportate la 
OMS și la CCB și peste tot. Dar Departamentul de Stat spune 
cuiva? Nici pomeneală. Pentru că, dacă spui că Thailanda e plină 
de difterie virală sau că e holeră în Bolivia, asta e perceput ca 
un act politic - un atac la adresa ţării despre care vorbeşti. 

— Ai crede că sănătatea oamenilor ar trebui să-i îngrijoreze 
mai mult. 

— Și încă ceva: fiecare boală are propriul ei lobby. Așa că 
finanţarea cercetării are mai puţin legătură cu cât-mai-bine- 
pentru-cât-mai-mulţi decât cu... nu știu... cu priceperea de a 
aborda relaţiile cu publicul. 

— Crezi că asta e rău? 

Ea ridică din umeri: 

— Așa se întâmplă. Nu-i poţi învinui pe oameni. Reacționează 
pătimaș când cei pe care-i iubesc suferă. Și, în același timp, 
banii sunt puţini. Așa că... 

Avea linii graţioase, picioare lungi și o postură de dansatoare. 
Era destul de drăguță, așa că atunci când, în drum spre toaletă, 
trecu sinuos pe lângă mesele aglomerate, ochii lui Frank nu erau 
singurii care-i urmăriră înaintarea. Și cu toate astea, la 
cincisprezece minute după ce făcuse cunoștință cu ea la INS, 
știa deja că ea nu are psihicul unei femei atrăgătoare. Era 
stânjenită de complimente și incapabilă de flirt sau așa părea. 
Era sperioasă și timidă și se retrăgea la cel mai ușor contact 
fizic. 

Avea o naivitate care era cu atât mai surprinzătoare, cu cât 
coexista cu ceea ce Frank știa că era mintea ei strălucită. Pe de 
o parte, era, probabil, un geniu, iar, pe de alta, nu era 


maturizată nici măcar cât elevele de clasa a șasea cu care 
stătuse el de vorbă la Școala medie Hine (asta, ca parte a 
programului de „deschidere” a ziarului Post). 

Dar cu toate că se simțea atât de stânjenită de taifasul 
mărunt, avea simțul umorului și-i plăcea să vorbească despre 
munca ei. lar râsul ei era promiţător: un chicotit spontan care îi 
scăpa uneori. 

Așa că el miză pe lucrurile cu care ea se simțea în largul ei, 
ascultând cu atenţie ce-i spunea și ocolind de departe orice 
altceva. Și asta mergea. O simţi relaxându-se în timp ce-l privea, 
înmuindu-se pe măsură ce dispărea tensiunea. Asta era ceva la 
care el semăna cu tatăl lui, flexibilitatea de caracter care îi 
dădea posibilitatea să devină cutia de rezonanţă perfectă pentru 
oricine cu care se afla, fie că scopul lui era să seducă sau să 
obţină informaţii. Uneori îl îngrijora „darul” ăsta pe care îl avea. 

Dar nici chiar gândul la taică-său - de care încercase să se 
distanţeze toată viața - nu-l putea împiedica s-o farmece pe 
Annie Adair. Când ea se întoarse la masă, el se aplecă în faţă și 
îi luă mâna într-a lui. Un moment fu o oarecare stânjeneală, 
când ea încercă, din reflex, să și-o tragă, iar el i-o reținu. 

— Stai o clipă, spuse el. Nu-ţi fac avansuri. Vreau doar să mă 
uit la palma ta. 

— De ce? întrebă ea, iradiind suspiciunea că el ar putea să 
facă haz de ea. 

— Ca să-ţi pot citi viitorul. 

— Nu vorbi prostii, spuse ea, dar mâna i se relaxă într-a lui. 

El îi mângâie palma, apoi fiecare deget: 

— Adică nu crezi că pot ghici viitorul? 

— Nu. 

— Ei, bine, pot. 

Ea chicoti: 

— Și cum ai ajuns la abilitatea asta? La școala de palmieri? 

— Te rog, spuse el pe un ton insinuant, noi nu-i spunem 
„Școala de palmieri”. Este Școala Americană de chiromanţie. 
„Palmieri” sunt doar cocotierul și curmalul. 

Un chicotit. 

— Și nu, nu am absolvit. Dar am scris un articol într-o revistă, 
despre un chiromant. 

— Serios? 


— Mda. Ai văzut semnele, da? E ca o mână mare, roșie, cu 
cifre pe ea, și de obicei e la fereastra unei căsuțe albe exact 
lângă autostradă, între un atelier care repară steaguri și un loc 
care se ocupă de pești de acvariu. Și m-am gândit: „Cine s-o fi 
ducând, de fapt, la oamenii ăștia?” 

— Cei care au pești, aș crede. Și steaguri. 

— Și palme, fu de acord Frank. Oricum, am abordat-o pe o 
anume Madame Rurak - Oracolul din Hyattstown. Și, cu 
permisiunea ei, am vorbit cu unii dintre clienţii ei. Și, după cum 
a reieșit, clientela este, într-adevăr, diversă. Sunt aceiași 
oameni care se duc la chiropracticieni, numai că ce „ajustează” 
ea este psihicul lor, nu spinările. 

— Și totul a fost - știi ce vreau să spun - doar o șarlatanie? 

El ridică din umeri și continuă să-i mângâie mâna și să i-o 
privească fix: 

— Nu știu. Nu era ca și când le-ar fi dat numere de loterie. Era 
chiar pătrunsă, știi, concentrată, dar tot ce spunea ea era cam 
general. 

— Ca bileţelele din plăcintă. 

Frank tresări: 

— Of! 

Ea râse: 

— Ei, și cu ce crezi că se alegeau din asta? Oamenii care se 
duceau s-o vadă pe femeia aia? 

— Păreau să plece întotdeauna bine dispuși. Am avut 
impresia că ea le aducea un fel de consolare pentru tot ce se 
întâmplase în viaţa lor. Le spunea, știi, e totul chiar aici, în 
palma ta, e scris aici. Indiferent ce-ai fi făcut, n-ar fi fost nicio 
deosebire. Ai fi putut să-ţi cumperi Intel când aveai zece ani, ai 
fi putut învăţa să cânţi la chitară, ai fi putut să-l inviţi pe Sherry 
Dudley la balul de absolvire - și nimic n-ar fi contat. Pentru că 
totul era deja sortit dinaintea timpului: linia vieţii, linia 
dragostei. Oamenilor le plăcea asta. Părea să le ușureze povara. 

Ea râse: 

— Și cine era Sherry Dudley? 

— Nu pot să vorbesc despre asta, mormăi el. 

Ea chicoti din nou: 

— Dar nu crezi în asta, nu-i așa? 

— In ce? li îndoi degetele, câte unul o dată, apoi le desfăcu la 
loc cu o mângâiere. In soartă, vrei să spui? Se aplecă peste 


mâna ei și se uită concentrat la ea. Ba da, cred. Văăăd... pe 
cineva... nou! Cineva nou în viața ta. 

— Serios? spuse ea, pe un ton plin de scepticism. 

— Da. Și o să fie minunat. Ar trebui să faci orice ţi-ar spune 
persoana asta. 

— Și persoana asta o să fie un tip înalt, brunet și chipeș? 

El scruta în continuare: 

— Ei bine, da - este categoric înalt și - hâm - nu arată rău! Nu 
arată rău deloc! Dar... Scutură din cap și se încruntă. Nu-i prea 
brunet. Mai mult... of, nu știu - tipul de irlandez sau așa ceva. 
Ochi albaștri. Inimă de aur. Nu vorbește despre Kopervik. Genul 
ăsta. 

— Înţeleg. 

— Mai e ceva. Este o linie incredibil de detaliată. Din câte se 
vede aici, tipul ăsta e atașat sentimental de mașina lui, pe care 
ar trebui s-o vândă. 

Ridică privirea spre ea. 

— Și mașina aia o fi vreun Saab? Chicoti. Din întâmplare? 

El aruncă o privire în palma ei: 

— Cred că este chiar un Saab! Uluitor! Ar trebui să încerci și 
tu. Vreau să spun că nici măcar nu lucrezi pe o mână - și, 
Dumnezeule, ești un talent înnăscut! 

Se duseră la Bob's pentru îngheţată. Discuţia se îndreptă spre 
familie. A ei n-ar fi putut fi mai diferită de a lui, un clan din Noua 
Anglie care se întindea în-trecut-până-la-nava-Mayflower, plin de 
universitari și bancheri. 

— Își petrec ceva timp organizând baluri de caritate. Asta îi dă 
mamei prilejul să cheltuiască o grămadă de bani pe 
îmbrăcăminte și să se simtă totuși împăcată. 

— Ăștia ar fi legendarii tăi „bani vechi”? 

— Oarecum vechi. Dar nu atât de legendari. Bunicul a dat 
lovitura în timpul Depresiei. Unii au aruncat, alţii au adunat. Ela 
adunat. Dar ai tăi? 

— De fapt... eu n-am familie - vreau să spun, nu cu adevărat. 

Annie se încruntă: 

— Toată lumea are familie. 

El ridică din umeri: 

— Am niște mătuși şi veri, dar nu mă văd cu ei. N-am fraţi sau 
surori. Mama a murit. Intre mine și tata s-a produs o ruptură. 

— Asta e trist. 


— Nu chiar, spuse el. Nu dacă l-ai cunoaște pe ĂI Bătrân. 

Se întoarseră pe jos spre casa ei. Era mai răcoare și la orizont 
huruiau tunete de furtună. Ea era mai degajată faţă de el acum, 
mai relaxată, sprijinindu-se de el uneori, atingându-i braţul să-i 
atragă atenţia. 

Până și lui i se părea uimitoare propria reţinere. Niciun cuvânt 
despre Kopervik, cu o singură excepţie și aia în glumă. Și pe 
urmă, când ajunseră la ușa ei și ea îngăimă o invitaţie să intre - 
„AȘ putea face niște cafea” - el refuză politicos. Dacă ar fi intrat, 
n-ar fi fost în stare să nu pună mâna pe ea. Și asta ar fi putut fi 
minunat sau ar fi putut aduce necazuri. 

Așa că rămaseră în ușă, puţin stânjeniţi, până când el spuse: 

— Ei bine, a fost nemaipomenit, o să te sun - și, cu un semn 
mic cu mâna, se întoarse și cobori treptele din față, 
îndreptându-se spre mașină. 

În timp ce conducea înapoi spre cartierul Adams-Morgan, 
ascultă muzică de jazz pe postul de radio WPFW și se gândi la 
seara pe care o petrecuse cu Annie Adair. Știa că reținerea o să- 
i fie răsplătită în ceea ce-o privea, dar ce nu știa era care îi va fi 
răsplata. O voia pe Annie - sau Kopervik-ul? Nu era sigur. Se 
simţea atras de ea, dar era adevărat, îl atrăgeau o mulţime de 
femei. Și iar era adevărat - tot așa - că nu era doar atras de ea. 
Îi plăcea. Era dulce și isteaţă, și nostimă. 

Le voia pe amândouă: pe Annie și Kopervik-ul. Kopervik-ul și 
pe Annie. 

Nu într-o ordine anume. 

e 

În săptămâna care urmă Frank primi scrisori de la vreo șase 
agenții, care confirmau primirea cererii de informaţii în baza 
LpLI pe care o făcuse. Curând după asta mai primi încă un 
răspuns și ăsta avea greutate. 

Pachetul, care venea de la FNS, era gros de vreo doi 
centimetri și Frank știu, chiar și fără să-l deschidă, că materialul 
din interior o să fie o dezamăgire. Altfel n-ar fi fost prelucrat și 
expediat atât de repede. 

Totuși, putea să-l citească și, după cum spune cântecul, „Nu 
se știe niciodată, nu-i așa?” 

Se așeză la masa din bucătărie, deschise plicul și găsi șaizeci 
de pagini de documente. Primele erau o scrisoare însoţitoare 
care spunea că cele conţinute trebuie considerate un răspuns 


complet la cererea lui și că nu va mai exista nicio urmare. 
Atașată acesteia era o foaie cu două pagini scrise care explicau 
diversele derogări de la Legea privind Libertatea Informaţiei. 

Cele cincizeci și șapte de pagini rămase constau, în cea mai 
mare parte, din propunerea iniţială de subvenție pe care 
Kicklighter și Adair o înaintaseră la FNS cu vreo doi ani în urmă. 
Frank examină propunerea de la pagina de titlu până la notele 
finale, dar nu era nimic în ea pe care să nu-l mai fi văzut înainte. 

Mai rămâneau trei pagini. 

Prima era o scrisoare de respingere, scrisă sub antetul 
Fundației Naționale pentru Știință.  Adresată doctorului 
Kicklighter, era datată 11 ianuarie 1997 și începea astfel: 


„Regretăm că Fundaţia nu are posibilitatea de a 
acorda sprijin recentei dumneavoastră cereri de 
subvenție (Ref. Nr. 96-14739). In cazul în care 
priorităţile de cercetare se vor schimba sau vor deveni 
disponibile fonduri suplimentare...” 


Nimic nou aici. 

Următoarea pagină din pachet era tot o scrisoare, deși una 
mult mai recentă. Datată 17 februarie 1998, era adresată 
directorului FNS și era semnată „Cu cordialitate”. Dar asta era 
tot. Nu se putea citi nimic altceva pentru că fiecare rând al 
textului - inclusiv antetul hârtiei pe care era scris - fusese 
acoperit cu o carioca neagră cu vârf gros de fetru. Pe margine, 
redactorul scrisese B (1). 

„Bingo!” 

Chiar și fără să se uite pe foaia cu explicaţii, Frank știa că 
derogarea B (1) era rezervată pentru chestiuni de siguranţă 
naţională. Lucru care confirma ceea ce prezenţa lui Neal 
Gleason la Hammerfest sugerase deja - și anume că expediţia la 
Kopervik viza mai mult decât „știința pură”. 

Și acest fapt sugera, la rândul său, un motiv pentru brusca 
indisponibilitate a lui Kicklighter și pentru atitudinea refractară a 
lui Annie când era vorba despre Kopervik sau ce se întâmplase 
acolo. Dacă asta era o chestiune de siguranţă naţională, 
probabil că fuseseră puși să depună un jurământ de păstrare a 
secretului. 


Dar de ce? Propunerea de subvenție se afla chiar în fața lui, 
comunicată integral, fără un cuvânt stilizat măcar. Propunerea 
descria fiecare aspect și scop al expediției. Conţinea tot ce 
urmărea expediţia. Așadar, care era rostul unui jurământ de 
păstrare a secretului - dacă nu cumva mai era vorba și despre 
altceva, ceva care nu apărea în propunere? 

Frank se uită la scrisoarea înnegrită. Ar fi putut veni de 
oriunde: de la FBI, de la CIA, de la Pentagon - nu aveai cum să-ți 
dai seama. 

Frustrat, își îndreptă atenţia spre ultima pagină din pachet, 
care era tot o scrisoare. Datată 23 februarie 1998, era, și ea, 
adresată tot directorului FNS. 

In trei propoziţii scurte, autorul îi mulțumea directorului 
pentru ajutorul său și îi transmitea că fundaţia era „fericită să-i 
anunţe decizia de a susţine financiar expediţia Kicklighter-Adair 
la Kopervik”. Scrisoarea era semnată: 


„Al dumneavoastră foarte sincer, 
Lloyd Kolp 
Dir. Exec.” 


Frank aruncă o privire la antet: 
TRUSTUL BUSOLA 


Birourile erau în cartierul McLean, cam la trei semafoare 
distanţă de CIA. Ceea ce nu însemna, bineînţeles, nimic. Sau, cel 
puţin, nu însemna neapărat ceva. 

Dar A. Lloyd Kolp? Cine era el când nu conducea Trustul 
Busola? 

Frank se sprijini de spătarul scaunului, cu scrisorile pe masă 
în faţa lui, aranjate cronologic de la stânga la dreapta. În prima, 
FNS respinge propunerea lui Kicklighter. Apoi, trece un an și 
jumătate și, dintr-o dată, este implicat cineva din serviciile de 
informaţii. Cum, nu știm. În ce scop, nu știm. Dar este implicat. 
Și după o săptămână, la FNS sosește o scrisoare care îi 
mulțumește directorului pentru ajutorul său (ce ajutor?), 
anunțând, totodată, decizia fundaţiei de a finanța expediţia. 

Avea a doua scrisoare legătură cu a treia? Wu se știe 
niciodată... 


„Așa înnebunește omul”, se gândi Frank. Era ca și cum ai 
încerca să refaci un mozaic cu jumătate din piese lipsă. 

Se lăsă pe spate și se uită la tavan. Ventilatorul se rotea încet. 
Ochii îi căzură pe calendarul de lângă telefon. Zilele în care 
alergase erau încercuite. Poate că ar trebui să se ducă să 
alerge, dar... 

Nu avea chef. Cerul era înnorat și îi era clar că o să toarne cu 
găleata. Singura întrebare era: când. Traversă camera, se duse 
la birou și-și deschise calculatorul. 

Încă mai avea acces la Nexis, mulţumită ziarului Post (sau, 
mai precis, mulțumită abilității lui de a sparge parola din fișierul 
Setup de la calculatorul său de la birou). Și era bucuros că o 
făcuse, pentru că acest serviciu era uimitor de scump, iar 
Internetul de-abia dacă era un substitut util. Dacă ar folosi 
Internetul să afle despre Fundaţia Busola, ar trebui probabil să 
scotocească prin mormane de informaţii despre Orientare. 

Cu Nexis, te duceai drept în miezul lucrurilor - și numai în 
miez. 

Baza de date era masivă - în esenţă conţinea toate ziarele și 
periodicele din lume, de la Times la Jurnalul de robotică, și 
mergea în urmă până la douăzeci sau treizeci de ani. Tot ce 
avea de făcut era să selecteze partea pe care o voia („Știri”) din 
baza de date și să tasteze sintagmele cheie pe care le căuta: 
Trustul Busola și fundatie. După treizeci de secunde avea o listă 
a fiecărui articol în care apăreau respectivele sintagme. 

Erau unsprezece citate, întorcându-se în timp până în 1981. 
Mai multe dintre ele erau reproduse unele după altele sau erau 
reluări ale unor telegrame. Dar informaţia relevantă se reducea, 
în ultimă instanţă, la faptul că Trustul Busola fusese înființat ca 
fundaţie de J. Kendrick Mellowes, „un filantrop conservator”. 

Frank zâmbi la această caracterizare. Mellowes era 
indiscutabil asta, dar mai era și (în special) un „comandant de 
servicii de informaţii” care plătise de-i ieșise pe nas o numire în 
CCIEP - Corpul de Consilieri în Informaţii Externe al 
Președintelui. 

Frank reveni la pagina de bază și comandă altă căutare - de 
data asta pentru „A. Lloyd Kolp”. După câteva secunde ecranul 
clipi și apăru o listă de cinci articole. 

Cel mai recent dintre acestea era vechi de trei ani. Relata că 
generalul A. Lloyd Kolp își părăsea postul de șef al Institutului de 


Cercetări Medicale a Bolilor Infecţioase al Armatei (ICMBIA). 
După o vacanţă petrecută cu familia, generalul era așteptat să 
preia funcția de director executiv al Trustului Busola. 

Frank se lăsă pe spate în scaun și scăpă un suspin. Ştia cine e 
Kolp. Și, chiar și fără să se uite la celelalte articole, știa ce 
spune. Aruncă o privire la titluri să vadă dacă are dreptate și 
văzu că are: 


Seful ICMBIA afirmă că virusul Simian nu reprezintă o 
amenințare. 

„Unitatea Reston a fost dezinfectată: Kolp vizitează 
locul.” 


Generalul se bucurase de faimă o săptămână sau două, când 
ICMBIA a fost chemat să închidă și să dezinfecteze o unitate de 
cercetare a primatelor, cu administraţie privată, din Reston, 
staul Virginia. Maimuţele muriseră cu zecile și exista temerea că 
vreo boală cumplită ar putea scăpa de sub control. 

Kolp intrase cu trupele sale. Se purtaseră cu eroism. Temerile 
populaţiei fuseseră potolite. Și, în cele din urmă, despre incident 
se scrisese o carte. 

Dar Frank știa că ICMBIA avea o istorie mai întunecată, în 
spatele institutului polisilabic, cu acronimul său bizar, era o 
denumire mai veche și mai simplă: „Fortul Detrick”. La numai 
câţiva kilometri de Camp David, și într-adevăr foarte aproape de 
șiruri întregi de case rezidenţiale nou construite, Detrick fusese 
centrala de acțiune pentru cercetările Pentagonului în domeniul 
armelor biologice. 

Acesta era, bineînţeles, un efort pur defensiv - sau, cel puțin, 
așa i se spunea opiniei publice. Dar realitatea era că nicio 
naţiune n-ar fi putut să-și pună la punct apărarea împotriva 
acestor arme dacă nu reușea mai întâi să înţeleagă ce erau 
armele respective, cum funcționau și care puteau fi limitele lor. 

Ceea ce însemna construirea și testarea armelor înseși. 

Așa că cercetătorii Pentagonului lucrau cu unele dintre cele 
mai periculoase toxine și virusuri de pe pământ: botulină, ricină, 
antrax pulmonar, ciumă pneumonică. 

Se pompaseră resurse în ceea ce era cunoscut drept 
„transformarea în arme” a agenţilor biologici. Echipe de oameni 
de știință cercetau diverse metode de „aerosolizare”, încercând 


să o identifice pe aceea care garanta dispersia maximă. Alţii 
lucrau la tehnicile de micro-încapsulare, căutând modalităţi de a 
preveni deteriorarea agenţilor biologici expuși la apă, căldură și 
aer. 

Și alţi cercetători își foloseau talentul pentru a crește 
letalitatea agenţilor bacterieni și virali, căutând FCM-uri - factori 
de creștere a mortalităţii. Alţii foloseau tehnologia ADN-ului 
recombinant pentru a crea germeni mai noi și mai periculoși. 

Toate acestea în numele autoapărării. De vreme ce alte ţări ar 
putea elabora arme biologice, S.U.A. fusese silită să facă, de 
asemenea, acest lucru, astfel încât să poată descoperi antidoturi 
și să fie pregătită în caz de atac. Unii credeau că cercetările 
continuau încă, în ciuda tratatelor care le interziceau, dar cine 
putea spune? 

Frank bătu darabana cu degetele pe birou. Detrick. Kolp. Și 
Mellowes. Trustul Busola. Nu era nevoie de geniu să-ţi dai 
seama că expediţia la Kopervik era legată de serviciile secrete. 
Și Annie - ce era cu ea? Știa? Cum ar fi putut să nu știe? 
Expediția era copilul ei. Fusese ideea ej, în primul rând. 

Dădu un clic pe butonul Imprimare și aşteptă să iasă 
articolele. 

Era doar o intuiţie - de fapt, n-ar fi putut să dovedească nimic 
- dar știa destul despre genul ăsta de lucruri ca să suspecteze 
că Trustul Busola era o conductă, un mecanism de finanţare 
pentru proiecte pe care Pentagonul și CIA le voiau gestionate „în 
afara registrelor contabile”. 

Întrebarea era: de ce această expediţie? Și de ce acum? De ce 
ar vrea Pentagonul să finanţeze în secret un proiect de 
recuperare a unui virus de mult pierdut - și foarte periculos - de 
sub permafrost? Răspunsul părea evident: pentru că proiectul 
era ilegal sau viola prevederile unui tratat, cum era cel care 
interzicea cercetările privind războiul biologic. 

Când închise calculatorul, observă pentru prima oară că 
începuse să plouă și că el stătea în ceea ce devenise aproape 
întuneric. Se lăsă pe spătarul scaunului, scoase un suspin și 
reflectă că întunericul se potrivea stării de spirit în care se afla 
el. 

„Dumnezeule, se gândi. Annie! Cum ai putut, scumpo?” 


e Capitolul 13 

El stătea așezat pe veranda ei când intră ea pe alee. 

Purta un taior albastru, cu fusta până la genunchi, pantofi 
roșii și o poșetă roșie, asortată. În mână ţinea un exemplar 
împăturit din ziarul Post și făcea pași mărunți, târșiţi, ca să nu 
trebuiască să se uite unde calcă. 

O mai văzuse și înainte într-un costum ca ăsta, în prima zi 
când o cunoscuse, la biroul ei de la INS. Işi scosese halatul de 
laborator dând la iveală un taior foarte asemănător cu acesta - 
găteala unei matroane de la periferie, anonimă și insipidă. 
Profesională și în largul ei în halatul alb, dădea greș în 
încercările ei de a se îmbrăca elegant. Adevărul e că lăsa 
impresia înduioșătoare, dar incontestabilă, a unei fetițe care se 
joacă de-a costumaţia de femeie. 

— Frank! spuse ea când, în sfârșit, îl observă. Zâmbet cu 
toată gura. Buuună! 

— Salut... 

Vocea lui îi spuse că ceva nu mergea bine. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă. 

El stătu să se gândească: 

— Păi, zise, e complicat. 

Se așezară amândoi pe verandă, înconjurați de primăvară. 
Annie își împături ziarul în poală și se uită la el. ă 

— Am făcut câteva cereri în baza LpLi, spuse Frank. In 
legătură cu expediţia. 

Annie gemu și-și dădu ochii peste cap: 

— Am crezut că n-o să mai vorbim despre asta. 

— Am primit ca răspuns niște materiale. Cred că ar trebui să 
arunci și tu o privire pe ele. 

Ea își feri privirea, iritată de încălcarea înţelegerii lor. 

— Știu ce-o să spui, zise Frank, dar chiar cred că ar trebui să 
mă asculţi până la capăt. Zău. 

Cu un suspin și o privire de indulgență exasperată, ea se 
întoarse din nou spre el: 

— Continuă, spuse ea pe un ton pe cât de calm pe atât de 
lipsit de expresie. 

EI îi arătă scrisoarea cu derogarea B (1) („Și ce dacă? Nu știu 
ce-i cu asta”) și pe următoarea, de la Trustul Busola. („la să 
văd... Cine-i Lloyd Kolp?”) El îi spuse cine era Kolp și îi explică 
despre Mellowes. Acum era interesată, chiar supărată. „Doctorul 


K a zis că avem finanţare de la FNS - n-a suflat o vorbă despre 
Busola asta”. 

Când ea termină, Frank își puse hârtiile înapoi în servietă: 

— N-ai știut despre niciunul din lucrurile astea, nu-i așa? 

Buzele ei erau strânse de parcă i-ar fi venit să plângă. 

Scutură din cap că nu. 

— Așadar... 

Se întinse s-o ia de mână, dar ea și-o smuci și stătu cu coatele 
pe genunchi și cu faţa îngropată în palme. 

— Am sperat că o să putem sta de vorbă - despre ce s-a 
întâmplat la Kopervik. Despre Neal Gleason. Despre toate astea. 

Ea rămase cu podul palmelor apăsat pe ochi și scutură din 
cap dintr-o parte în alta. El văzu pete întunecate pe fusta ei și își 
dădu seama că ea plângea. În cele din urmă, ea spuse: 

— Cine-i Neal Gleason? 

— Te-a luat de pe vapor la Hammerfest. El te-a băgat în 
mașină. E agent al FBI. 

Ea trase aer în piept și încercă să se ridice în picioare. 

— Trebuie să intru, spuse. 

El se întinse s-o oprească, dar ea se trase înapoi: 

— Annie... 

— Nu pot să vorbesc despre asta. 

— Uite, Annie, ăsta e un subiect de știri - și e un subiect 
mare. Genul de subiect despre care oamenii trebuie să afle. N-o 
să dispară. 

Ea se opri în fața ușii: 

— Știu, zise. 

— Atunci, de ce... 

— Nu e ce crezi tu că este. 

— Ce? 

— Trebuie să intru. 

— Nu, așteaptă un minut. Despre ce vorbeşti? Expediția a 
avut legătură cu serviciile secrete. Oricine își poate da seama. E 
evident. Și nu e greu să-ți imaginezi de ce. Când FNS v-a refuzat 
cererea... 

Annie scutură din cap. 

— Kicklighter s-a adresat lumii umbrelor. 

— Ba nu. N-a făcut-o. Nu s-a întâmplat așa. 


— Bine, atunci au venit spionii la voi! Care e deosebirea? Ce 
vreau să spun: e vorba de cercetare pentru armele biologice - și 
este ilegală. Vorbește cu mine! 

Ea clătină cu tristeţe din cap și-și șterse ochii cu dosul mâinii: 

— Nu pot... 

Scoase o cheie din poșetă, descuie ușa și dădu să intre. 
Deodată, umerii i se lăsară în jos și se răsuci să privească spre 
el. 

— M-am simţit într-adevăr bine aseară la cină, spuse ea. 

Apoi izbucni în lacrimi, intră și închise ușa în urma ei. 

e 

Era așezat la biroul lui, bătând darabana cu degetele în lemn, 
și încerca să se gândească logic la toate astea, dar misterul care 
se ascundea în spatele reticenței lui Annie nu avea nicio 
explicaţie pentru el. Ce altceva ar mai putea face? După o 
jumătate de oră se uită la lista lucrurilor de făcut de pe ecranul 
din faţa lui. Era o listă foarte scurtă: 


„De telefonat lui Kolp; 
De verificat declaraţiile vamale.” 


Prima sarcină era un exerciţiu de jurnalism defensiv. Să-i 
telefoneze lui Kolp - asta n-o să-l ducă nicăieri. Aproape sigur 
tipul n-o să vrea să vorbească. Dar trebuia să-l întrebe sau altfel 
or să-l asalteze avocaţii când o să vină vremea să publice: „Nici 
măcar nu i-aţi dat telefon omului? Doar aţi presupus că n-o să 
vorbească?” 

Așa că îi dădu telefon lui Kolp și se întâmplă după cum se 
așteptase. „Generalul lipsește din birou în momentul ăsta. Îmi 
puteţi spune mie despre ce este vorba?” 

Ca orice portar bun, secretara lui Kolp îl presă să obţină 
informaţii, în timp ce-și proteja șeful. „Sunt Frank Daly. De la 
ziarul Post. Ei, de fapt sunt în concediu: și lucrez pentru o 
fundaţie... Da, știu, este complicat, așa că, spuneţi-i doar că e 
vorba de Kopervik.” 

Apoi închise și se întoarse spre a doua sarcină de pe lista lui: 


„De verificat declaraţiile vamale.” 


Voia să știe ce s-a întâmplat cu trupurile minerilor - unde s-au 
dus și cum au ajuns acolo. FNS refuzase subvenţionarea lui 
Kicklighter pentru că erau îngrijoraţi de aparenţe, în special de 
aparenţa riscului. Pentru că Frank fusese interesat de precauţiile 
pe care le luase Annie, își amintea ce-i povestise ea despre ce 
ar fi urmat să se petreacă la Kopervik. 

Mai întâi, cadavrele urmau să fie manipulate de cercetători 
care purtau costume de protecţie biologică de nivelul 4. Scoase 
din sicrie, trupurile urmau să fie înfășurate în cearșafuri 
îmbibate în formalină și așezate în lăzi închise ermetic, speciale 
pentru transportul cadavrelor. Un elicopter urma să transporte 
lăzile la congelatoarele cu destinaţie științifică din cala vasului 
Rex Mundi, şi anume în camera frigorifică, unde temperatura 
era menținută la minus șaisprezece grade Celsius. La sosirea la 
Hammerfest lăzile de transport urmau să fie duse cu elicopterul 
la aeroportul militar Tromso. Acolo, expediția urma să fie 
întâmpinată de un avion-cargou militar C-131 care se întorcea 
din Bosnia direct cu destinaţia S.U.A. Echipat cu un congelator 
propriu, avionul C-131 urma să-i ducă pe Annie, Kicklighter și 
lăzile de transport la Baza Aeriană Dover. O dată ce cadavrele 
treceau prin vamă, Unitatea de Înregistrare a Deceselor de la 
Dover ar fi transportat trupurile la INS într-un camion frigorific. 

Asta ar fi urmat să se întâmple sau asta i se spusese lui Frank 
că urma să se întâmple. Dar se petrecuse, oare, așa? Sau 
cadavrele fuseseră duse în altă parte, la Fort Detrick, de 
exemplu? 

Frank deschise fișierul Address Book și scoase numărul de 
telefon al Biroului de Informaţii pentru Public al Pentagonului. 
Ofiţerul cu care vorbi, căpitanul Marcia Devlin, avea un stil 
precis și eficient. l-a spus că o să revină ea cu un telefon într-o 
oră și asta și făcu. 

— Am informaţia pe care o căutați. 

— Excelent! 

— C-131... a decolat de la Tuzla la orele 06:00, pe 28 martie, 
a aterizat la Tromso la 14:25 în aceeași zi. A luat la bord cinci 
pasageri, pe 29 martie. A părăsit Tromso la 05:00, a ajuns la 
Andrews după opt ore. Asta tot pe 29 martie. 

— Aţi spus Andrews. Aţi vrut să spuneţi Dover, nu? 

— Nu, domnule. Am vrut să spun exact ce am spus. Au 
aterizat pe Andrews la orele 13:00. 


Frank stătu să se gândească: 

— Așadar s-au răzgândit. 

— Poftim? 

— Am spus că, probabil, s-au răzgândit. Trebuiau să se ducă 
la Dover. 

— Asta n-am de unde să știu. Tot ce pot să vă spun este că au 
aterizat la Andrews. 

Frank suspină: 

— Ei bine, vă mulțumesc. Acum, dacă aţi fi amabilă să-mi dați 
numele pasagerilor... 

— Nu pot face asta. 

Frank se prefăcu surprins: 

— Serios? De ce nu? 

— Există o Lege a confidențialității. 

— Vreţi să spuneţi a secretului informaţiilor? 

— Nu, domnule. Vreau să spun că datele private sunt 
confidenţiale. 

Frank îi mulțumi pentru ajutor, închise și se gândi la ce-i 
spusese ea. Au fost cinci pasageri - Kicklighter, Adair, Gleason 
și... cine încă? 

Trase cartea de telefon din sertarul biroului și sună la numărul 
Bazei aeriene militare Andrews. Centrala îi făcu legătura cu 
ofițerul pentru relaţia cu presa, sergentul Raymond Garcia. 

Frank se prezentă și zise: 

— Doamna căpitan Devlin mi-a spus că ar fi bine să vă sun pe 
dumneavoastră. E la BIP, la Pentagon? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, eu scriu un articol pentru ziarul Post, minţi el, și... 
ăăă, Marcia, vreau să spun, doamna căpitan Devlin, se gândea 
că m-aţi putea ajuta. 

— Păi, dacă pot... 

— Este despre cum lucrează Vama cu armata... 

— Și sunteţi interesat de Baza aeriană militară Andrews? 

Vocea lui Garcia era prudentă. 

— De fapt, nu. Adică, e mai aproape de casă, așa că mi-e mult 
mai ușor să lucrez cu dumneavoastră decât cu vreo bază din 
Alaska. 

— Și ce doriţi să faceţi? 

— Să mă uit la niște declaraţii vamale. 

— Care declaraţii vamale? 


— Aa, nu știu - de fapt nu are importanţă. De luna trecută ar 
merge. Câtă vreme e ceva tipic. Luna trecută a fost destul de 
obișnuită? 

— Vreţi să spuneţi ca zboruri transoceanice? 

— Da. 

— Nu știu. Așa cred. Probabil. 

— Ei, atunci, martie ar fi la fix. 

— Dar... ce anume căutați, de fapt? 

Lui Frank îi trecu prin minte că vocea sergentului Garcia părea 
să aibă doar două tonuri: nedumerire și precauție. 

— Aș vrea să văd nivelul de trafic și poate să-mi fac o idee 
asupra genului de lucruri pe care militarii le trec prin Vamă și 
cum se procedează. Vreau să spun că, probabil, e vorba de 
arme și materiale medicale - dar trebuie să fie și lucruri 
personale. 

— Și despre asta e articolul? 

Sergentul părea sceptic. 

— Da, zise Frank. Despre asta e. 

— Hâm! Pare cam plicticos. 

„Nemaipomenit, se gândi Frank. Vorbesc la telefon cu un 
critic de jurnalism.” 

— O să folosesc multe citate. 

— Ce să zic... 

— Dar ce trebuie să știu este: fiecare aeronavă militară face o 
declaraţie vamală? 

— Absolut. 

— Și astea sunt disponibile pentru Vamă? 

— Bineînţeles. 

— Dar pentru public? De exemplu: dacă eu aș vrea să văd 
declaraţiile vamale pe luna martie, aș putea? 

— Presupun că da. 

— Interesant, zise Frank. 

— Doar dacă nu-i un zbor secret. Avem câteva din astea. 

— Dar le puteţi separa de restul, nu? 

— Sigur. 

— Atunci cred că ce aș vrea să fac este să dau un exemplu. 
Trebuie să văd o singură lună. Martie ar fi perfect. 

Dură trei zile, dar, în final, sergentul Garcia nu putu găsi nici 
un motiv ca să-l refuze, așa că făcu aranjamentele. Frank era 
sigur că în timpul ăsta BIP verificase declaraţiile vamale ale 


lunii, căutând orice ar fi creat o situaţie stânjenitoare: vreun 
membru al Congresului care s-a întors din Peru cu obiecte de 
artă precolumbiană, vreun general cu înclinații spre pornografia 
daneză, vreun zbor al CIA care nu a trecut deloc prin vamă. 

In timp ce se îndrepta cu mașina spre Andrews pe șoseaua 
Allentown, Frank cântărea cam ce ar putea găsi: dacă declaraţia 
vamală era acolo, o să vadă cine a trecut cadavrele prin vamă și 
încotro se duceau ele. O să afle și identitatea Pasagerului Patru 
și a Pasagerului Cinci. lar dacă declaraţia vamală nu era acolo... 
ei, bine, și asta o să-i spună ceva. Ar însemna că fusese 
separată de celelalte pentru că zborul a fost secret sau sensibil 
în alt mod. 

La poarta principală de la Andrews un bărbat în uniformă îi 
dădu un permis de trecere, un talon de parcare și o hartă, apoi îi 
făcu semn să meargă în direcția clădirii sediului. 

Sergentul Raymond Garcia se dovedi a fi un bărbat scund, cu 
un portofoliu de expresii faciale atât de studiate, încât Daly era 
sigur că și le exersează în fața oglinzii. Când îl văzu pe Frank, își 
duse mâinile la spate, își strânse buzele și ţinu un mic discurs, 
legănându-se înainte și înapoi pe tocurile pantofilor bine 
lustruiţi: 

— Sunt sigur că înțelegeţi că armata e conștientă că pot 
exista abuzuri în sistemul de transport militar. Dar vă pot 
asigura că incidenţa unor asemenea abuzuri este minimă. 
Cooperăm fără rezerve cu Serviciile vamale. 

Mișcare cu capul. Privire semnificativă. 

Toate astea erau atât de bine repetate, încât, în alte 
împrejurări, Frank ar fi putut să caute povestea care dăduse 
naștere acestei delimitări. Dar pentru moment nu dorea decât 
să-l liniștească pe Garcia: S 

— Nu caut nimic dubios, domnule sergent. Asta e un articol 
foarte general - și nu atât despre armată, cât despre Vamă și 
amploarea sarcinii ei. 

In final, fu însoţit spre o cameră mică, luminată cu neon, unde 
îl așteptau o masă și un scaun. Pe masă era un teanc de 
declaraţii vamale și un borcan de nes cu o linguriţă de plastic. 

— Cafea? îl întrebă Garcia. 

Frank făcu un semn de aprobare și curând după asta 
sergentul reveni în încăpere cu o ceașcă de plastic. 

— Noroc la vânătoare, îi spuse el când îi dădu ceașca. 


Apoi, răsucindu-se pe călcâie, închise ușa în urma lui. 

Frank petrecu următoarele cinci minute prefăcându-se că se 
uită prin declaraţiile vamale. Dar știa ce vrea. Fișele erau 
aranjate în ordine cronologică și nu-i luă niciun minut să 
găsească ce căuta. 

Zborul 1251 de la Tuzla spre Tromso în 28 martie. Apoi de la 
Tromso spre Andrews în ziua următoare. O notă indica faptul că 
avionul atinsese solul la 13:13. 

Ochii lui Frank se îndreptară spre rubrica Pasageri. 

Erau cinci nume, așezate în ordine alfabetică: 


„Adair, Anne 

Fitch, Taylor 

Gleason, Neal 
Karalekis, Dr. George 
Kicklighter, Dr. Benton” 


Își notă numele pe care nu le recunoștea. Karalekis era 
probabil doctor la INS. Fitch putea fi de oriunde. FBI, CIA... 

Se uită la a doua pagină a declaraţiei vamale, unde era 
rubrica pentru încărcătură și un moment crezu că se făcuse o 
greșeală. 

Cala fusese goală, cu excepţia unor echipamente de 
calculator și a bagajelor personale ale echipajului și ale 
pasagerilor. 

Luă o sorbitură mare de cafea și se mai uită o dată. Nu era 
nimic referitor la lăzile de transport pentru cadavre sau la 
rămășițele minerilor. „Pagina 2 din 2”, scria pe ea. 

Verifică și celelalte declaraţii vamale, să vadă dacă mai era și 
alt zbor de la Tromso, fie în aceeași zi, fie în următoarea sau în 
cea de după ea. Dar nu era nimic. Nicio ladă pentru transportul 
cadavrelor, nicăieri. 

e 

Îi plăcea felul în care mașina Saab se întindea la drum (când 
nu era în atelier, pentru reparaţii). Lua frumos curbele și, dacă 
n-ar fi avut opt puncte pe permisul de conducere, ar fi lăsat-o să 
alerge la întoarcerea la Washington. 

Dar n-o făcu. Tinu vitezometrul neclintit la nouăzeci la oră, 
ceea ce era chiar bine, pentru că se simțea năuc. Niciun 
cadavru. Ce însemna asta? 


De fapt, aproape orice. Poate că lăzile de transport pentru 
cadavre erau în alt zbor. Poate că le întârziase Vama norvegiană 
și nu plecaseră spre Statele Unite până în aprilie. Poate 
cadavrele se descompuseseră în cine știe ce dezgheț mare și de 
care nu se auzise. Poate fusese vreo vară a eschimoșilor pe 
Edgeoya. 

Sau urșii. Annie îi spusese despre urși și despre cum folosea 
comunitatea minieră dinamită, să sape gropile de 
înmormântare, făcându-le adânci cât să-i împiedice pe urși să 
ajungă la ele. Poate că nu le făcuseră destul de adânci. Și exista 
un fel de ridicare a înghețului specifică Arcticii, datorită căreia 
obiectele erau împinse spre suprafaţă. Își aminti că Annie îi 
povestise despre asta și cum, dacă obiectele erau cadavre, 
acestea erau numite „plutitori”. 

Depăși stadionul RFK și se îndreptă spre zăpăceala din jurul 
Capitoliului. 

Era unul din lucrurile pe care Annie spusese că le vor testa in 
situ - ciclurile de dezgheț și topire în permafrost. Dacă trupurile 
s-ar fi dezghețat oricând în ultimii optzeci de ani, virusul ar fi 
irecuperabil și n-ar mai fi avut vreun rost aducerea cadavrelor în 
S.U.A. Dar dacă asta ar fi fost ce se întâmplase, de ce nu i-ar fi 
spus așa Annie? De ce tot secretul? 

Și mai era și altă posibilitate. În loc să fi luat cadavrele în 
întregime, Annie și Kicklighter s-ar fi putut hotărî pentru 
eșantioane nucleice. Ea chiar îi spusese cum se poate face așa 
ceva, însemnând, de fapt, că se folosea un fel de ferăstrău- 
burghiu pentru a perfora niște orificii prin care să se obţină 
secțiuni cilindrice din plămâni și organele principale. 

Problema cu explicaţia asta era că pe declaraţiile vamale ale 
pasagerilor nu figura nimic referitor la „țesuturi” sau materiale 
medicale sau ceva asemănător. lar problema cu celelalte 
explicaţii era că nu deslușeau prezența lui Neal Gleason, 
implicarea Trustului Busola sau modul în care îl obstrucţionaseră 
pe el la Hammerfest și după. 

e 

În seara aia avu un meci de fotbal în sală la Sportsplex, în 
Springfield. Toţi  suspecţii obișnuiți erau prezenţi și, ca 
întotdeauna, nimeni din echipa lui nu avea exact același tricou. 
jucau împotriva unei echipe de hispanici, dintre care cei mai 
mulţi lucrau la Banca Mondială. Toţi erau echipați într-o 


revărsare de culori identice - uniforme propriu-zise, cu ciorapi 
trei-sferturi! - în timp ce echipa lui Frank stătea pe teren în 
tricouri care erau... oarecum închise la culoare. In cea mai mare 
parte. 

— Ce vrei să zici că nu-i albastru? Are albastru în el! 

— Zău, dom'le arbitru! Es gris! Pune-l să-l schimbe. 

— Nu e gris, mă, tâmpitule! Ce dracu’ e aia gris? 

Când meciul se sfârși la egalitate, cele două echipe se duseră 
să bea bere și să sâcâie cu comentarii celelalte echipe, care 
jucau dedesubt. A fost un interval de timp plăcut, cum era 
întotdeauna, pentru că nu trebuia să se gândească la ceva 
important. Nu mai exista Washington Post, nici gândurile la 
taică-său, nici Fletcher Harrison Coe, Neal Gleason sau lăzile de 
transport pentru cadavre. Doar doisprezece tipi care făceau 
ceva care le plăcea și erau destul de buni la asta. Nu însemna 
nimic și asta făcea să fie atât de important. 

Plecă de acolo în jur de ora zece și ieși în spaţiul de parcare. 
Se simţea bine, ceea ce îl surprindea, pentru că, de îndată ce 
părăsi clădirea, își aduse aminte că se află într-un punct mort. 
Nu avea niciun indiciu în legătură cu ce să facă în continuare. In 
ceea ce privea Kopervik-ul. Sau pe Annie. Sau orice din toate 
astea. Și, deodată, asta contă din nou. 

Dar era o noapte frumoasă și rămase un moment lângă 
mașină, privind bolta. Un avion se târî peste Orion, mișcându-se 
imposibil de încet. Frank se uită o vreme și își zise că nu era 
avion. „Probabil că e o cometă, se gândi el. Sau...” 

e 

Corporația de sateliți Panoptikon se afla în Herndon, la numai 
câţiva kilometri de aeroportul Dulles. Era o companie pe acțiuni 
al cărei produs era recunoaşterea - imagini din satelit cu o 
matrice de rezoluție de un metru. Clientela ei era o combinaţie 
de țări din lumea a treia care nu-și puteau permite proprii lor 
sateliți, companii de explorări geologice, grupuri de protecție a 
mediului, de afaceri agricole, cherhanale comerciale și presă. 
Printre altele, oferea buletine meteorologice grozave. 

Și nu era ieftină. Frank se simțea vinovat să cheltuiască banii 
fundației pentru o poveste despre care i se spusese să o 
abandoneze, dar nu avea de gând să plătească din buzunar 
pentru asta - și era ceva ce trebuia făcut. 


Îi spuse funcţionarei ce voia, îi dădu coordonatele pentru 
Kopervik și data pe care o dedusese pentru sosirea lui Rex 
Mundi pe Edgeoya. Funcţionara tastă informaţia în calculator, 
așteptă câteva momente și anunţă: 

— Nicio problemă. Fotografiem arhipelagul Svalbard de două 
ori pe zi și se pare că avem în arhivă metraje care acoperă trei 
ani în urmă. 

După douăzeci de minute ea se întoarse cu o fotografie de 
36x48, în alb și negru, puţin umedă încă. De-a lungul marginii 
superioare drepte se întindea o bandă de imprimare care repeta 
data, ora și coordonatele de poziţie. Așeză fotografia pe o masă 
de vizionare și puse pe fiecare colț câte o greutate acoperită cu 
fetru. 

Se uitară la ea împreună. 

După un moment ea râse și spuse: 

— Uite! 

Arătă cu degetul spre un fel de nor de abur alungit lângă 
colțul din dreapta al foii. 

Frank își miji ochii: 

— Ce? 

— Asta. 

Ea puse o unghie lungă, curbată, perfect acoperită cu ojă 
lângă o formă ovală care părea, la început, un defect al hârtiei. 

— Un urs polar, zise ea. L-am mai văzut și alte dăţi. 

Trânti o lupă peste fotografie și-i spuse să se uite. 

Avea dreptate. Era un urs. Dar el era mai interesat de 
Kopervik în sine - pâlcul de clădiri, biserica și elicopterul. Cu 
lupa se putea vedea elicopterul stând într-un nor de zăpadă 
spulberată de propriile lui elice. Probabil că încă se mai 
învârteau când fusese făcută fotografia din spaţiu. 

Işi îndreptă din nou ochii spre sat și reuși să deslușească, 
printre clădiri, forma micii capele, cu turla trunchiată, dar care 
totuși se putea recunoaște. Și lângă capelă, presărate mai multe 
puncte negre. Annie, presupuse el, și Kicklighter și băieţii de la 
ANOA. 

Erau adunaţi într-un grup mic lângă zona de culoare închisă 
unde pătura de zăpadă fusese deranjată. Acum, după ce ochii i 
se adaptaseră la vederea de la înălțime, își dădu seama că 
acolo, lângă capelă, era cimitirul. Putea să deslușească zidul de 
piatră care îl înconjura, forma geometrică, pătrată era clar 


conturată chiar și sub zăpadă. Folosind lupa măritoare observă 
petele regulat distanțate care erau probabil lespezile de la capul 
mormintelor și, în apropiere, o zonă întunecată care părea 
murdărită. Erau cutii sau bușteni, un morman de cherestea 
sau... 

Sicrie. Un morman de sicrie. 

Se încruntă. Era exact ce se așteptase să vadă și totuși... 
Scena avea ceva care îl sâcâia. Bătu cu degetele în masă și mai 
petrecu vreo câteva minute uitându-se fix la fotografia din 
satelit, trecând cu lupa dintr-o parte în alta să vadă mai bine, 
dar imaginea refuza să-i dea mai multe informații. Se uită la 
banda cu data, care se întindea în partea superioară și încă o 
dată scutură din cap. Alesese data prin deducție regresivă față 
de ziua sosirii lui Rex la Hammerfest. 

Era o călătorie de trei zile, așa că... se părea că expediţia era 
în avans față de orar. După câte se vedea, exhumarea nu 
durase atât cât se așteptaseră ei. Asta era clar ultima lor zi pe 
Edgeoya. Trebuia să fie așa, de vreme ce se întorseseră la 
Hammerfest în data respectivă. Și încă ceva: nu se vedeau 
corturi de lucru în locul respectiv, deci probabil că fuseseră deja 
strânse și duse înapoi pe vas când fusese făcută fotografia. La 
fel și celălalt echipament, pentru că nici din ăsta nu se vedea 
nimic. 

Duse lupa spre elicopter, uitându-se după lăzile pentru 
transferul cadavrelor, dar întreaga zonă era înceţoșată de 
zăpada spulberată. Și, pe lângă asta, se gândi el, echipajul n-ar 
fi încărcat mai întâi echipamentul ca să vină pe urmă înapoi 
după lăzile de transport pentru cadavre. Astea ar fi trebuit să fie 
primele lucruri duse în camera frigorifică din cală. 

Dădu la o parte greutăţile acoperite cu fetru din colţuri și se 
uită cum fotografia se răsucește și devine un cilindru. 
Funcţionara îl strânse cu pricepere până când diametrul lui fu 
destul de mic să încapă în tubul de carton cu sigla Panoptikon 
într-o parte. Îndesă un capac de plastic în capătul deschis și 
scrise o chitanţă de 289,46 de dolari. 

a 

Era la jumătatea drumului spre apartamentul lui când îl izbi 
ideea. Undeva, în Bandarland, exact înainte de a intra pe 
șoseaua Podului de Lanţuri, se gândi „Stai puţin” - și apăsă pe 
frână. Tipul din spatele lui ţâșni ca o ghiulea, dar Frank era deja 


în mijlocul unei întoarceri în ac de păr, îndreptându-se din nou 
spre Herndon. 

— Mai vreau o dată, îi spuse el funcţionarei. 

— Poftim? 

— Aceleași coordonate, dar cu o lună mai devreme. 28 
februarie sau pe-acolo... 

Ea se uită la el, ridică din umeri și bătu în tastatură. 

După o jumătate de oră el se uita la o a doua fotografie - care 
era întocmai ca prima, minus elicopterul, Annie și prietenii ei. 

Trecu lupa peste cimitir. Erupţiile întunecate erau acolo, ca și 
mormanul de sicrie. Se uită la banda cu data, doar ca să mai 
verifice o dată și să se asigure că funcţionara nu înțelesese 
greșit. Dar era bine: 11:47, 28 februarie 1998. Când Annie și 
Kicklighter erau încă în Statele Unite. Și totuși cadavrele 
plecaseră deja și sicriele erau stivuite grămadă. 

Înțelegerea subită a acestei posibilităţi îl făcuse să întoarcă 
brusc lângă Podul de Lanţuri. Până atunci încercase să explice 
totul. Să se fi întors la Hammerfest prea devreme? Ei, păi 
înseamnă că totul a mers strună la fața locului. 

Ceea ce îl intrigase până la urmă erau sicriele. Făcute așa, 
stivă în zăpadă. Annie îi explicase eforturile pe care le făcuse 
pentru a obține permisiunea pentru exhumări. Mai întâi a trebuit 
să-i identifice pe mineri, să dea de urma familiilor lor, să le 
contacteze pentru a cere permisiunea să le dezgroape rudele, 
apoi să convingă Biserica Luterană că răscolirea cimitirului ei 
era în interes public. Și mai știa că după ce INS termina cu 
minerii, rămășițele urmau să fie înmormântate din nou pe 
continent. 

Era totul atât de cum se cuvine și plin de un respect apropiat 
de conștiința de sine. Pur și simplu nu-și putea imagina că Annie 
și-ar da atâta osteneală pentru ca mai apoi să arunce sicriele 
grămadă ca și cum ar fi fost niște lemne vechi. 

Așa că altcineva ajunsese înaintea lor la Kopervik. Și-i luase 
pe mineri. Se gândi la asta un moment și apoi se întoarse din 
nou la ghișeu. 

— Mai faceţi-mi o surpriză, spuse el. Cu o lună mai devreme. 
Douăzeci ianuarie ar fi bine. 

Ea îi aruncă o privire. 

— Știţi, la cei mai mulţi oameni asta nu dă dependentă. Bătu 
și ciocăni în calculator și apoi scutură din cap. Și oricum: eu n-aș 


alege ianuarie - nu la latitudinea aia. Doar dacă nu vă 
interesează infraroșiile. 

— De ce? 

— Pentru că e întuneric, toată ziua. Dacă ar fi lumini s-ar 
putea distinge, dar așa... 

Frank scutură din cap: 

— Nu, e un oraș fantomă. 

— Atunci? 

— Încercaţi 20 noiembrie '96. 

e 

Mai dură încă trei ore și până când să termine, nota de plată 
era de aproape două mii opt sute de dolari. 

Se întorsese în timp cu câte o lună o dată, până când găsise 
ceea ce știa că trebuie să existe: pătura de zăpadă imaculată, 
mormintele nederanjate. Data era 20 august 1997. 

Ceea ce însemna că trupurile fuseseră luate între această 
dată și 20 septembrie, când cimitirul era așa cum apărea în 
lunile ulterioare până la sosirea lui Annie cu elicopterul. 

După ce a obţinut intervalul de timp, a rămas doar problema 
de a găsi data exactă a exhumării, care s-a dovedit a fi 9 
septembrie. 

În cimitir se afla o macara mică, un autovehicul de zăpadă și 
un cort rectangular fixat în piroane. În spatele bisericii se afla un 
elicopter; în cimitir se aflau vreo șase persoane. Indiferent cât 
de mult sau cât de concentrat se uita prin lupă, nu avea cum să 
deslușească vreuna din siluetele înceţoșate și granulare care 
stăteau lângă morminte. 

Mută lupa spre elicopter, a cărui dimensiune permitea o 
rezoluție modică. De forma unei libelule, elicopterul stătea pe 
zăpadă, poate la vreo douăzeci de metri de biserică. Frank se 
uită fix la fuzelajul aparatului, căutând semne de identificare, 
dar nu găsi niciunul. Rezoluţia nu era suficient de bună. Obosi 
de atâta uitat și se lăsă pe spate în scaun, frecându-și ochii. 

Când îi deschise din nou după un moment, văzu - sau își 
imagină - ceva ce nu văzuse înainte: o grilă. Sau, mai precis, un 
fel de grilă - acolo, la spatele fuzelajului elicopterului. Luă lupa 
și o ţinu deasupra fotografiei, ridicând-o și coborând-o în 
căutarea gradului ideal de mărire. 

Care se dovedi că nu există. Indiferent ce văzuse sau crezuse 
că vede, exploda sub lentila groasă a lupei, liniile și muchiile 


zburând spre margini de parcă lupa ar fi fost o centrifugă. 
Frustrat, își împinse scaunul în spate și se duse la ghișeu. Pe 
jumătate ameţit și încercând să găsească un sens în ceea ce 
descoperise, plăti nota cu cartela lui de credit Visa și ieși la 
mașină ducând un tub gros cu fotografii luate din satelit. 

Acum, cel puţin, știa ce, când și unde. Cineva ajunsese la 
Kopervik înaintea lui Annie și a vasului Rex Mundi. De-asta era 
Gleason acolo să aștepte nava. De-asta se întorseseră cu 
mâinile goale. Și de-asta se ridicase un zid în jurul istoriei. 

Mai rămâneau doar două întrebări. 

Cine? Şi de ce? 


e Capitolul 14 


„Cineva le-o luase înainte. Când expediţia a ajuns la cimitir, 
trupurile erau deja dispărute.” 

Stătea în mașină pe Podul de Lanţuri, ducându-se niciunde, 
neascultând cu adevărat compact discul pe care-l pusese - un 
blues Cape Verde. Se uita fix în față, la un șir lung de stopuri ale 
căror imagini reflectate acopereau asfaltul ud ca niște bălți de 
sânge. Traficul era blocat. Ștergătoarele lui oscilau înainte și 
înapoi. Din când în când fulgerul despica perdelele de ploaie. 

Se gândi că, probabil, era un accident în faţă. Se gândi că ar 
trebui să-și ia niște ștergătoare noi. Se gândi: luneta se 
aburește. Dar la ce se părea că nu se poate gândi erau 
implicaţiile a ceea ce aflase la Panoptikon. În loc de asta, vedea 
întruna în fața ochilor imaginile înseși: grămada de forme 
rectangulare care erau sicriele aruncate, petele întunecate ale 
mormintelor deschise. 

Nu voia să se gândească, și era și asta o explicaţie. Urmărise 
genul obișnuit de poveste, o bucată senzaţională în care 
reporterul întreprinzător dă la iveală o alianță profană între 
știință și armată. Crezuse că știe care e povestea, dar, dintr-o 
dată, cadrul lui de referinţă dispăruse și acum nu mai avea nicio 
idee. De asemenea, asta începea să-l sperie. 

Bătu darabana cu degetele pe volan. Cine? De ce? 

Pe de o parte, fotografiile explicau multe: mersul înfrânt al lui 
Kicklighter când coborâse pasarela de pe Rex, înfățișarea de 
căprioară prinsă în lumina farurilor a lui Annie și refuzul ei de a 
vorbi despre Kopervik, prezenţa lui Neal Gleason la Hammerfest. 
Explicau legătura cu Pentagonul, finanțarea de la Trustul Busola. 
Pe de altă parte... nu, nu explicau. Nu explicau nimic, de fapt. 

Șirul de mașini din faţa lui nu se clintea și în depărtare auzea 
văitatul sirenelor. Încercă să-și organizeze gândurile despre 
fotografiile Panoptikon. În cea mai mare parte nu erau gânduri, 
ci întrebări, aceleași întrebări: cine a deschis mormintele și de 
ce? 

Săpatul în permafrost era la fel de greu ca săpatul în stâncă - 
îți lua zile întregi să reușești ceva, chiar și cu unelte speciale. Și 
Kopervik era atât de departe, încât ar fi putut fi la fel de bine și 
pe altă planetă. Ceea ce însemna că ce s-a întâmplat acolo era 
mult mai serios decât jefuirea unor morminte. Cineva - și cineva 
cu buzunare foarte adânci - a vrut trupurile pentru sine. Și 


singurul motiv pentru a dori exact acele cadavre era că dorea să 
pună mâna pe virusul pe care îl adăposteau. Și asta nu putea 
însemna decât că oamenii care luaseră virusul voiau să-l cultive, 
exact așa cum speraseră să facă și Kicklighter și Adair. 

Dar de ce? 

Nu ca să studieze învelișurile proteinice. Fiindcă, dacă ar fi 
fost o expediţie pe faţă la Kopervik - Annie ar fi știut de ea. De 
vreme ce ea făcuse toată munca de bază, ar fi fost consultată, 
ca gest de curtoazie profesională și poate chiar invitată să 
participe. Și dacă nu Annie, atunci Fundaţia Naţională pentru 
Știință ar fi știut despre asta. La fel și reprezentanţii companiei 
miniere și familiile care dăduseră permisiunea să fie exhumate 
cadavrele. 

Deci, ce se întâmpla? 

Se jucă puţin cu ideea că era posibil ca o companie 
farmaceutică să se fi dus după virus, sperând să producă un 
vaccin. Dar de ce ar crea cineva un vaccin împotriva unui 
germene care nu există sau există numai sub permafrost 
dincolo de Cercul Arctic? N-ar face-o. Nimeni n-ar face-o. 

Atunci, cine? Și de ce? 

De ce să-ţi însușești o tulpină de gripă care e legendară 
pentru virulenţa sa? Ei bine, asta nu era atât de greu de ghicit, 
se gândi el. Dacă nu vrei s-o studiezi și nu vrei să faci un vaccin, 
atunci singurul motiv de a te duce după cadavre era să extragi 
virusul ca să faci o armă biologică. 

Și ce mai armă! Ca infecţie care se transmitea pe calea 
aerului, era spectaculos de contagioasă și ce era chiar mai 
mult... 

Un claxon din spate îl scoase pe Frank din reverie și văzu că îl 
despărțeau douăzeci de metri de stopurile palide ale mașinii din 
faţă. Traficul începuse, în sfârșit, să se urnească. Se aplecă în 
faţă pe scaun pentru că parbrizul îi era îmbrobonat și de-abia 
translucid din cauza ploii care turna. Traversă podul, întoarse pe 
Arizona și o luă în jos pe Nebraska. La Ward Circle studenţii 
Universităţii Americane tăiau intersecția complicată de-a 
dreptul, lipăind prin apă, buimaci și uzi leoarcă. 

Cine? Armata era candidatul cel mai evident, dar, după cum 
descoperise, tocmai armata - sau cel puţin serviciile de 
informaţii - sponsorizase în secret expediţia. Ceea ce nu era 
ceva ce ar fi făcut dacă ar fi exhumat deja cadavrele. 


Teroriștii, atunci. Asta ar explica, desigur, prezenţa lui Neal 
Gleason. Dar, nu. Date fiind resursele de care era nevoie pentru 
a organiza o expediţie la Kopervik - o expediţie care putea 
foarte bine să nu se soldeze cu nimic altceva decât cu 
degerături - una din naţiunile „copil-rău” era mult mai plauzibil. 
Iran, Irak, Libia. Suspecţii obișnuiți. 

Dar nu-i venea să creadă. Era o eroare în raționamentul lui, 
uita el ceva. Dar ce? 

La două cvartale de apartamentul lui se opri la magazinul 
Mixtec, de unde plecă în zece minute cu o cutie de orez și bistec 
al pasilla. Întors acasă, aruncă fotografiile din satelit pe măsuţa 
pentru cafea și se așeză în faţa televizorului schimbând canalele 
până când găsi meciul echipei Bullets. Sau al echipei Wizards. 
Sau cum și-or mai fi zis ei săptămâna asta. Se uită cum 
Strickland îi trimite lui Weber o pasă, fără să-l privească, și cum 
acesta o pornește în direcţie opusă. Joc spectaculos, dar apoi 
de-a curmezișul ecranului fulgeră scorul și văzu că echipa era 
Indiana și conducea cu șaisprezece. 

ÎI stinse. Oricum nu-i stătea mintea la asta. Era încă preocupat 
de fotografiile din satelit și de sentimentul că ceva referitor la 
ele nu se lega. Dar ce? 

Îi veni ideea că poate și-ar putea da seama uitându-se peste 
notele și fișierele lui despre gripă. De ce să nu asculte câteva 
din interviurile înregistrate, în timp ce termina de mâncat? 
Răscoli prin cutia de casete din fundul sertarului-fișier până găsi 
ce căuta - gripă/Adair interv//8/3/98 - și băgă caseta în 
casetofon. Își luă o bere și o sticlă de sos Yucateco și ascultă 
înregistrarea. 


„— Este neintenţionat. Folosesc celule gazdă ca să se 
reproducă. Faptul că te îmbolnăvesc este un efect 
secundar. Virusul ideal nu te-ar îmbolnăvi deloc. 

— Nu? Am crezut că ăsta e pentru ele un raison 
d'etre. 

(Râs) — Nu. Au același raison d'etre ca noi, biologic 
vorbind. Vor să se înmulțească... Așa că, dacă își 
omoară gazdele, nu au eficiență.” 


Scutură din cap. Cum putea să găsească ce căuta dacă nu 
știa ce anume? Apăsă butonul de derulare rapidă. Annie spunea: 


„— Ei, dar variola e atât de stabilă, încât ai putea s-o 
pui pe o bucată de hârtie și s-o lipești într-un fișier și ar 
supraviețui decenii întregi, secole. Este o grijă a 
antropologilor, știi, când dezgroapă mumii. 

— Dar gripa... 

— Asta e altă poveste.” 


Opri casetofonul și se ridică în picioare. Nu ajungea nicăieri cu 

înregistrarea. Mai bine să se vadă chiar el cu sursa. 
e 

Casa rezidenţială în care locuia Annie era puţin deasupra 
nivelului străzii. El stătu așezat pe verandă o jumătate de oră, 
așteptând-o. In cele din urmă, ea urcă scările râzând, stând de 
vorbă cu o femeie mărunţică și cu părul negru, amândouă 
încărcate cu sacoșe de plastic pline de cumpărături de la 
băcănie. De data asta ea purta sandale, un tricou Hoyas roșu, 
decolorat și o pereche de blugi Levi's cu genunchii zdrențuiți. lar 
el își dădea cumva seama că genunchii fuseseră într-adevăr 
tociţi de purtare, și nu de dragul modei. Femeia cea mititică îl 
văzu prima și puse o mână pe braţul lui Annie. Annie se opri din 
mers, râsul i se stinse pe buze, iar expresia ei parcurse rapid 
câteva schimbări interesante - timp de o nanosecundă păru cu 
adevărat fericită să-l vadă - înainte de a se statornici într-un fel 
de zâmbet prudent. 

— Asta urmează să devină un program fix - fiindcă, dacă e 
așa, poate că ai putea comanda să te aștepte cina, zise ea. 

— Am vrut să-ţi arăt ceva, spuse Frank bătând în tubul cu 
fotografii din satelit. 

— Biiine, spuse Annie. 

Cealaltă femeie stătea în picioare la ușă, satisfăcându-și 
curiozitatea. În cele din urmă, Annie făcu prezentările: 

— Frank - Indu. Indu, e colega mea de cameră. 

— Și Frank? întrebă Indu sfioasă. 

— Frank e ziarist, răspunse Annie. 

Indu îi adresă un zâmbet care-i încreţi chipul și, cu o privire 
amuzată spre Annie, intră în casă. 

Annie se întoarse spre Frank: 

— Ce voiai sa-mi arăţi? 

— Poze din satelit. 


— Ce? 

— Fotografii luate din satelit. O imagine de la înălțime. 

— Cu ce? 

— Kopervik. Douăzeci și șase martie, cam la orele 13:00. Tu 
arăţi ca un punct. 

— Vorbești serios? 

Frank încuviinţă din cap. 

— Știu ce-aţi gasit. 

Annie îl privi cu răceală, întrebându-se dacă e un truc și, dacă 
era, întrebându-se cum de o putea subestima el atât de total. 

— Zău!? spuse, cu vocea încărcată de sarcasm. 

— Mda. 

— Și ce am găsit? 

— Praful de pe tobă. 

— Ce? 

— Trupurile dispăruseră. Cineva a ajuns acolo înaintea 
voastră. 

Ea se uită la el un lung moment, apoi îl invită înăuntru: 

— Nu cred că trebuie să vorbim despre asta pe stradă. 

Dar chiar și înăuntru, cu fotografiile înșirate pe masa din 
bucătărie, cu colţurile fixate cu cărți, ea tot șovăia să vorbească 
despre asta. 

— Sunt sigur că Gleason te-a pus să semnezi ceva, zise Frank. 
Dar asta trebuie să fie irelevant acum - doar dacă nu mai 
ascunzi și altceva. Bătu cu degetul în fotografia din satelit. Sau 
asta e cam tot? 

Ea înclină din cap. 

— E cam tot, spuse ea. Eram șocată. Cred că încă mai sunt. 

El scoase a doua fotografie din tub și o puse peste prima, 
sprijinind din nou colţurile cu cărți. 

— Asta e cam cu patru sau cinci luni mai devreme, spuse 
Frank. Pe șapte septembrie. Zăpada era imaculată și neatinsă. 
Și asta, continuă el derulând a treia fotografie, asta e din nouă 
septembrie. 

Puse a treia fotografie deasupra celorlalte două și îi fixă 
colțurile. 

— Atunci s-a întâmplat, spuse el. 

Se uitară la fotografie mult timp. Pământul era răscolit, 
sicriele făcute grămadă. Un elicopter stătea pe zăpadă, nu 
departe de biserică. În cele din urmă, Annie spuse: 


— Deci dispăruseră de /uni de zile când am ajuns noi acolo. 

El încuviință din cap. 

— Cine a fost? întrebă ea. 

Frank se uită la ea ca pentru a spune: „Dacă aș ști răspunsul 
la asta...” 

Telefonul ciripi, apoi mai ciripi o dată. Niciunul nu se mișcă 
până când nu strigă Indu la Annie că la telefon era mama ei. 
Annie se strâmbă și dădu ochii peste cap, dar o dată ce luă 
receptorul, fu clar că mama ei îi era și cea mai bună prietenă. 
Discuţia dintre ele era conspirativă, tinerească și prietenească. 

— Ooo, nuuuuu, spunea Annie. Glumești. 

Cât stăteau ele de vorbă, Frank se gândea: „Poate că ar 
trebui să fac articolul acum, să-l scriu doar - în loc să încerc să 
rezolv lucrurile”. Chiar dacă nu avea toate răspunsurile, era 
totuși o poveste demnă de prima pagină. O poveste mare. Și 
dacă o publica, băieţii de la serviciile secrete vor trebui să 
răspundă. Gleason și Compania or fi ei în stare să-l fenteze pe 
el, dar n-ar putea să fenteze tot corpul de presă. 

Pe de altă parte, o dată ce o scria, povestea n-o să mai fie a 
lui. Mai bine, deci, să aștepte până când o să fie sigur că a ajuns 
cât de departe putea. Și nu era sigur de asta - deloc. Incă mai 
erau lucruri pe care le putea face, întrebări la care își putea 
imagina că răspunde. Cum ar fi: ce fel de armă s-ar putea face 
cu gripa spaniolă? Erau oameni care-i puteau da răspunsul ăsta 
- de fapt chiar cunoștea un tip care i-ar putea spune. ll 
cunoscuse la o conferinţă despre terorism. Acum doi ani, la 
Baltimore. Încă îi putea vedea chipul, o față /ată, cu pometţi 
înalţi, păr negru. Un nume caraghios. Un gen de nume 
caraghios. Cine era tipul ăsta? 

Annie ieși din cameră, apoi reveni, ţinând în mână cutia 
pentru lentilele de contact. Încă stând de vorba cu mama ei, își 
scoase o lentilă de la fiecare ochi. Când se uită în sus, la Frank, 
el văzu că ea avea privirea furioasă, nefocalizată, a celor cu 
miopie foarte mare. 

EI îi făcu semn cu mâna, ca pentru a spune „Aici sunt” - și o 
văzu zâmbind. 

— Nu mai pot să stau, spuse ea la telefon. Și pe urmă: Te 
iubesc! Și eu te iubesc. 

Sărută la propriu receptorul înainte de a-l pune din nou în 
furcă. Întoarsă la masă, se frecă la ochi cu încheieturile 


degetelor și rămase uitându-se fix, într-un mod tipic pentru 
miopi, la fotografia din satelit. 

— Ar fi mai bine să plec, zise Frank. Sunt multe de făcut. 

Incepu să mute cărțile de pe colţurile fotografiilor, când Annie 
puse mâna pe mâneca lui: 

— Stai, stai, stai, spuse ea. Stai! 

Frank se uită la ea, apoi la fotografie. În cele din urmă, spuse: 

— Cee? 

Ea arătă spre elicopter. Fotografiat de deasupra, fuzelajul 
arăta ca un fel de lacrimă alungită, cu elicele negre conturate 
pe zăpadă. 

— Uită-te la asta, spuse ea. 

Frank își înclină capul pe umăr și își miji ochii. 

— La ce? La elicopter, vrei să spui? 

— La dungi, spuse ea. 

Frank se uită și mai concentrat la fotografie. 

— Care dungi? 

— De pe fuzelaj. 

El se uită și scutură din cap. 

— Eu nu văd nicio dungă. 

— Aici. 

Ea arătă spre o ceaţă de puncte în spatele fuzelajului. 

El se uită cu atenţie. 

— Tot nu văd, spuse. 

— Este un drapel american. 

— Vezi-ţi de treabă! 

— Trebuie să te uiţi printre gene. 

El se uită printre gene. Se aplecă pe spate din călcâie. 

— Eu îmi petrec o jumătate din viaţă așa, stând în întuneric și 
uitându-mă prin microscopul electronic, încercând să disting 
ceva din imagini care sunt mult mai înceţoșate decât asta. E un 
drapel, repetă ea. E drapelul american. Îi luă mâna într-a ei și, 
cu arătătorul lui, contură un dreptunghi minuscul în aer 
deasupra fotografiei. Dungile merg așa, spuse ea, schițând linii 
paralele pe fuzelaj. Vezi? 

Avea dreptate. Era „grila” pe care o văzuse el sau își 
imaginase că o vede, la Panoptikon. Liniile paralele erau dungi 
și, o dată ce le căutai, era greu să-ți scape - dar imposibil de 
văzut printr-o lupă măritoare. 


— Acum sunt, într-adevăr, derutat, spuse Frank. Nu se leagă. 
Vreau să spun, deloc. 

— Crezi că e un elicopter militar? 

El scutură din cap: 

— Ar putea fi. Sau poate că nu. Ar putea fi doar de pe o navă 
care arborează un drapel american. 

Annie se cățără pe un scaun înalt. 

— Nu înţeleg, spuse ea stăpânindu-și un căscat. 

— Spune-mi ceva, îi ceru el arătând spre fotografie. Dacă aici 
ar fi Kopervik-ul, pe unde ar fi nava voastră - Rex Mund’? 

Ea se gândi la asta un moment, apoi arătă spre un punct de 
pe masă, la vreo șaizeci de centimetri în stânga fotografiei. 

— Tocmai pe-aici, pe undeva. A trebuit să ne ducem acolo în 
vehicule pentru zăpadă. A durat mult. 

El se mai uită un timp printre pleoape la petele acelea, ca să 
se asigure că într-adevăr fuzionau în dungi. Apoi împinse cărțile 
de pe marginile fotografiilor şi le lăsă să se răsucească. În final 
le bagă înapoi în tub. Se gândea că s-ar putea întoarce la 
Panoptikon să vadă dacă găsește ceva cu locul de ancorare al 
navei. 

— Portul avea un nume? întrebă el. 

Annie scutură din cap: 

— Nu era propriu-zis un port. Și sunt sigură că nu avea nume. 
Pur și simplu am aruncat ancora la țărm. 

„S-a zis și cu ideea asta”, se gândi el, ușurat în sinea lui. 
Cartela lui de credit Visa era serios grevată și se îndoia foarte 
mult că fundaţia i-ar aproba banii pe care-i cheltuise deja - cu 
atât mai puţin să mai și finanţeze o a doua rundă. 

Annie îl conduse până la ușă, tot căscând și scuzându-se: 

— M-am sculat la șase. 

— Există un leac pentru asta, să știi. 

Brusc, își dori s-o sărute. Dar exact când se apleca spre ea, ea 
sări înapoi și începu să vorbească repede și să-i spună ce 
bucuroasă era că el știe tot ce făcuse ea - cel puţin acum nu 
mai era zidul ăla de secret între ei, așa că îl roagă să-i dea un 
telefon și ei și să-i spună orice ar afla. Apoi îl smuci spre ușă și 
mai mult sau mai puţin îl împinse afară. Asta lui îi aminti de 
primii ani de liceu. 


Tipul cu nume caraghios era Thomas R. Deer, și anume 
caraghios era că inițiala din mijloc venea de la „Running”!. Era 
un indian Sioux cu umeri laţi, din partea de est a statului 
Montana și expert în arme chimice și biologice. Biroul lui era la 
etajul al șaptelea al Institutului Naţional de Studii pentru 
Securitate, peste drum de staţia de metrou Bethesda. 

Frank își dădu numele recepționerei și se așeză să aștepte în 
anticamera elegant mobilată, răsfoind un exemplar din The 
Economist. 

Îl cunoscuse pe Deer la o conferinţă sponsorizată de Colegiul 
de Război al Armatei. Subiectul era ceva gen „Protecţia urbană 
împotriva bioterorismului: abordarea crizelor și consecințele”. 
Cea mai mare parte a timpului se dusese cu discursuri ale unor 
maniaci cu mușchi de la Pentagon și ale unor cercetători serioși 
de la firme de consultanță private. Urmate de altele de la Casa 
Albă, Agricultură, Justiţie și Apărare și altele de la Lockheed, Cal 
Tech și Brookings. A fost o femeie de la Laboratorul FBI și cineva 
de la Academia Medicilor de Urgenţă. Dar cei care l-au interesat 
cel mai mult pe Frank erau mai puţin blânzi și mai expuși 
pericolului. Erau cei care reacţionau primii - șeful pompierilor de 
la Arlington, asistenta medicală de la Fairfax, omul cu înfățișare 
îngrijorată de la Oficiul pentru Servicii de Urgenţă New York. 

Ei erau cei care ar fi chemaţi în scenă și nu erau optimişti. Cei 
care trebuia să răspundă primii unui atac chimic i-ar cădea 
probabil victime ei înșiși. Și, în orice caz, ce ar fi putut face? 
Erau doar atâtea ambulanţe, atâtea saloane de spital, atâta 
spaţiu la morgă. O dată ce ar fi folosită, o ambulanţă ar trebui 
decontaminată - ceea ce însemna să o scoţi din uz o vreme. La 
fel și pentru camerele de gardă în sine și pentru personalul care 
lucra în ele: cât de eficient puteau fi îmbrăcați în costume de 
protecţie biologică? 

Adevărul era următorul: un atac cu gaze într-o singură clădire 
înaltă ar paraliza sistemul medical al New York-ului pentru o oră. 
lar un atac biologic ar fi și mai rău, pentru că holocaustul nu s-ar 
manifesta timp de mai multe zile. Și-ar face apariţia treptat, 
apoi ca un potop, dintr-o cameră de gardă în alta - până când ar 
fi prea târziu să mai faci altceva decât să îngropi morţii. Sau să-i 
arzi. Și la momentul respectiv, în funcţie de patogenul folosit, 
personalul spitalelor ar fi și el pe moarte. 


1 Running (engl.) - alergător, în timp ce deer - cerb. 


Era genul de conferinţă care îţi rămâne în minte. 

— Frank? Deer se aplecă pe ușă, strălucind în ceea ce părea a 
fi un costum Armani. M-am gândit eu că tu trebuie să fii! Vino 
încoace! 

Au străbătut un coridor acoperit cu mochetă, purtând o 
conversație de circumstanţă despre Washington Post și despre 
un mic restaurant pitulat în Eastern Market unde se găseau cele 
mai bune crochete cu homar din oraș. Când au ajuns în birou, 
Deer făcu un gest spre un fotoliu de piele, iar el se așeză în 
spatele unui birou lat de mahon. Dincolo de el, un perete de 
geam oferea o priveliște asupra capitalei. 

Conversaţia de circumstanţă mai continuă un minut sau două, 
până când aflară unul despre celălalt ce mai făcuseră, din punct 
de vedere profesional, și pe unde mai umblaseră în ultimii doi 
ani. Deer a fost primul care a intrat în subiect: 

— Care-i problema? întrebă el. 

Frank ridică din umeri: 

— Lucrez la un articol care e oarecum neobișnuit, spuse el. M- 
am gândit că m-ai putea ajuta. 

Îi luă cam zece minute să-i povestească toată istoria și Frank 
o spuse într-un mod care era aproape amuzant, începând cu 
zborul spre Murmansk și șederea la Cernomorskaya. Deer râse 
când Frank îi descrise hotelul, dar pe măsură ce povestirea 
continua, fruntea începu să i se încrețească. 

— Ești sigur că FBI știe despre asta? îl întrebă Deer. 

Frank încuviinţă din cap: 

— Maa, știu. La fel și Pentagonul. 

Consultantul mormăi: 

— Bine, deci cine a luat cadavrele? 

— Nu știu, spuse Frank. O vreme am crezut că... 

— lrakienii. 

Frank păru surprins: 

— De unde știi? i 

— Pentru că așa crede toată lumea. Intotdeauna își închipuie 
că au făcut-o irakienii, indiferent despre ce e vorba. 

— Dar nu și tu. 

— Nu. De ce ar face ei așa ceva? 

Frank ridică din umeri: 

— Nu știu. Pentru că e letal... 

Deer nu păru convins. 


— „Letal” e relativ, spuse el. Și cu un patogen ca gripa, ai 
avea în față o muncă preliminară imensă, numai pentru a o 
transforma în armă. Ar trebui să faci niște eforturi uriașe... 

— Ce vrei să spui prin „transformarea în armă”? 

— Diverșii germeni au caracteristici diferite. Unii sunt virtual 
indestructibili, alţii mor pe loc. Dacă vrei să transformi un 
patogen în armă, ai vrea, probabil, să cultivi o tulpină deosebit 
de virulentă. Și să stimulezi ceea ce noi numim „factorii de 
creștere a mortalităţii”. Să pui la punct metoda optimă de 
dispersie. Asta e ceea ce înţelegem noi prin „transformarea în 
armă”. Și există cel puţin zece germeni și toxine care au fost 
cercetate până-n pânzele albe - și nu sunt greu de obţinut. N-ar 
fi nevoie să te duci până-n Arctica. 

— Ce fel de germeni și toxine? 

— Antrax. Botulină. 

Frank își notă: 

— Poţi să-i cumperi? 

Fu rândul lui Deer să ridice din umeri: 

— Dacă lucrezi la un laborator universitar sau într-unul 
comercial sau chiar dacă ai doar o hârtie cu antet fals care 
spune că ești cercetător - da, poţi obţine ce vrei prin poștă. 
Febră Q, tularemie, ciumă - ţi-l trimit cu PrioriPost. Dar ce vreau 
eu să subliniez este: dacă tu cauţi o armă biologică, de ce să 
reinventezi roata? Literatura deschisă e plină de asta - inclusiv 
detalii despre sistemele de livrare. 

— Cum ar fi? 

Frank scria rapid în carnețel: 

— Aerosoli. Căpușe. Lilieci. Bombe... 

— Lilieci? 

— Bineînţeles, lilieci! Și porumbei. Și delfini. 

— Dar cum? 

— Le legi de ei. 

— Cu ce? 

— Mici bombe de porțelan. 

— Glumești. 

Deer îi susținu ochii cu o privire serioasă: 

— Am eu aerul că glumesc? 

Frank se foi pe scaun: 

— Dar ce spuneai? Despre gripă...? 

— N-ar fi mare brânză ca armă. Nu. 


— De ce nu? 

— Păi, spuse Deer, din următorul motiv: dacă ești în război, ai 
în faţă, pe front, unităţi militare. Așa că îţi trebuie ceva cu efect 
imediat - ceva care să pună oamenii la pământ. Ca gazul. 

— Și dacă ai vrea să ataci populaţia civilă? 

— Vrei să spui, ca Saddam cu kurzii? 

— Da, zise Frank. Așa ceva. Sau un scenariu terorist. 

Deer se răsuci cu scaunul și privi Washington-ul pe fereastră. 

— Tot ţi-ai dori ceva pe care să-l poţi controla - ceva cu care 
să demonstrezi fără să distrugi planeta. 

— Cum ar fi? 

— Antraxul pulmonar. Cu antraxul pulmonar poţi să emiti 
pretenţii foarte dure. 

— De ce? Ce e atât de special la el? 

— Ei, e un germene teribil - literalmente. Îi sperie pe toţi de 
moarte. Și e un patogen cu care poţi lucra. Poţi să le arăţi 
oamenilor ce ai putea face și ce ai putea înceta să faci, ceea ce 
e la fel de important. 

— Deci pui în scenă o demonstraţie decimând un oraș mare. 

— Sau unul mic. Sau chiar numai o clădire. Nu trebuie să faci 
prea mult ca să atragi atenţia oamenilor. La antraxul pulmonar 
nu poți nici măcar să îngropi morţii. Trebuie să-i arzi. 

— De ce? 

— Pentru că agentul infectant e tot atât de fragil ca un 
bolovan. E un spor. Poţi să-l și fierbi și n-ar fi nicio deosebire. 

Frank încuviinţă din cap: 

— Bine. Și cu gripa cum rămâne? 

— N-ai putea amenința pe nimeni cu ea. Tot ce-ai putea face 
ar fi s-o foloseşti. Pe urmă ar lua-o păsările. Trimiţi un val 
precursor într-un loc cum ar fi Beijing-ul și bum! - următorul 
lucru pe care îl afli e că ţi-a acoperit harta. E o pandemie. Și aici 
ajungem la ce am spus despre „letalitatea relativă”. Ceva ca 
Ebola are o rată de mortalitate mult mai mare decât gripa 
spaniolă. De fapt, îi omoară pe toţi care îl iau. Dar e destul de 
greu să-l ei - așa că, de fapt, nu omoară prea mulţi oameni. Pe 
de altă parte, la gripă ai o rată de mortalitate foarte scăzută, 
dare supra-contagioasă. Bineînţeles, dacă te-ai jucat cu ea. 

— Ce vrei să spui prin „te-ai jucat cu ea”? 

— Ei, combinarea genetică. Teoretic, poţi s-o combini cu 
altceva, cu alt patogen care e mult mai letal. 


— Cum ar fi? întrebă Frank. 

Omul de știință se legănă în scaun dintr-o parte în alta, 
cântărind posibilităţile: 

— Veninul de cobră. 

— Cee?! 

— Sigur. Așa nu iei doar gripă, iei o mușcătură de șarpe în 
plămâni. 

— Dumnezeule mare! exclamă Frank. 

Deer încuviinţă din cap: 

— O, da, zise el. E o treabă înspăimântătoare. Dar nu cred că 


asta fac oamenii tăi - vreau să zic oamenii care au luat 
cadavrele alea din Nord. 
— De ce nu? 


— Păi, fiindcă dacă ar vrea să facă așa ceva, să combine un 
patogen cu altul, n-ar avea nevoie de o tulpină de gripă deosebit 
de periculoasă - sau una care e atât de greu de obţinut. Ar 
putea folosi indiferent ce bântuie la momentul respectiv. Ar 
putea folosi guturaiul obișnuit. Dar nu ăsta-i esenţialul, continuă 
Deer. Esenţialul este: oricine ia gripă. Asta o caracterizează. Și 
n-o poţi controla. Așa că, dacă ai folosi-o ca armă, ai putea sfârși 
prin a omori milioane de oameni - zeci de milioane. 

— Asta spun și eu, zise Frank. Asta mă și îngrijorează. 

— Dar de ce ar vrea cineva să facă asta? 

Frank se gândi la asta: 

— Nu știu, spuse. 

Deer își împreună mâinile la ceafă și se lăsă pe spate în 
scaun. 

— Eu aș presupune că, indiferent cine a luat trupurile, le-a 
vrut pentru cercetări. A fost probabil o companie farmaceutică - 
una dintre cele mai mici. Aflată la început, cu mai mulți mușchi 
decât creier. 

— Așa crezi? îl întrebă Frank. 

— Da. Așa cred. 

— Și Gleason? 

— Nu știu. FBI se bagă în toate. Ce s-a întâmplat cu expediţia 
- au englezii un cuvânt pentru asta. Pungășită. Expediția a fost 
pungășită, așa că... așa că /os federales își fac apariţia să vadă 
ce s-a întâmplat. _ 

Frank se gândi la asta. In cele din urmă, spuse: 

— Probabil că ai dreptate. 


Deer încuviinţă din cap, apoi se roti cu scaunul un sfert de 
tură: 

— Pe de altă parte, medită el, dacă cineva ar căuta 
răzbunarea... Sau dacă ar fi supărat pe lume... 

Frank se încruntă și se aplecă înainte: 

— Ca de pildă? 

Deer ridică din umeri: 

— Uf, nu știu. Ce-ai zice... ce-ai zice de indienii Sioux? 

— Indienii Sioux, repetă Frank, neștiind dacă glumea sau nu. 

— Nu știm noi prea multe despre spărgătoarele de gheață, 
continuă Deer, dar... unii sunt cam supăraţi. 

Frank nu putu să facă altceva decât să se holbeze la el. 

Apoi expresia de nepătruns a Cerbului Alergător se fisură și 
obrajii i se ridicară într-un zâmbet larg: 

— Psihoză... 


e Capitolul 15 
Alexandria, Virginia 

Așteptau de șase zile în „casa sigură” și lui Tommy îi lipsea 
Susannah. Era obișnuit să facă sex cu ea și abstinenţa îl făcea 
irascibil. In ciuda exerciţiilor yoga și de meditaţie și a tehnicilor 
de relaxare care li se inoculaseră în timpul pregătirii, nu părea în 
stare să scape de senzaţia că este un pachet de nervi. Cel mai 
rău lucru era că nu avea absolut niciun motiv pentru care să fie 
agitat. Asta era categoric. Era doar un test, atâta tot. Floare la 
ureche. 

Poate că partea de înainte-marș și la-loc-comanda era cea 
care îl scotea din sărite. Când erau pe punctul de a intra în 
acţiune, cum erau acum, era cu adevărat încordat. Griji inutile, 
toate, dar se pare că nu le putea împiedica să i se strecoare în 
minte. Și dacă motorul nu pornea? Și dacă apăreau probleme în 
portul de agrement? Și dacă apărea Paza de Coastă? El era cel 
care răspundea de barcă. Test sau nu, nu voia să fie vina lui 
dacă toată chestia le exploda sub nas. Așa că ajungea să fie 
încordat ca un arc și pe urmă, când se lua hotărârea să renunţe 
- ceea ce se întâmplase de trei ori până acum - revenea la 
plictiseală. Dar plictisit-agitat, cu toată energia sub presiune. De 
asemenea, începuse să-l calce pe nervi Canalul Meteo, pe care 
Belinda și Vaughn voiau să-l urmărească tot timpul, parcă. Să 
mai vadă numai o dată o masă pulsatorie de verde înaintând ca 
un val spre Atlanticul mijlociu și-o să verse. 

Simularea pe uscat mersese strună, bineînţeles. Nu scăpase o 
etapă. In ciuda îngrijorării lui secrete că s-ar putea înfunda, nu a 
fost nicio problemă cu muștiucul aparatului de aerosoli, care era 
o piesă făcută de el în atelier. In mare, era vorba doar de o 
pompă de presiune de mare putere la care atașase un dispozitiv 
standard de împrăștiere a pesticidelor. Un vermorel cuplat cu o 
mașină de făcut zăpadă. Arăta ca un tun de apă și mergea ca 
focu'. În timpul testelor la complexul din Placid, meștereala de 
casă a lui Tommy depășise performanţele aparatului de 
comandă livrat lui Solange, ceva proiectat de unu' care-și zicea 
inginer specializat în aerosoli, ce naiba o mai fi însemnat și asta. 
l-a tras-o. Incă mai auzea mândria din vocea Susannei: „Tommy 
poate să facă orice”. Solange îi făcuse favoarea unui zâmbet 
strălucitor și a celei mai mari laude: „Bine lucrat”. 


Simularea pe uscat mersese strună, dar de atunci se părea că 
nu mai erau în stare să depășească aleea care ducea spre 
postul de agrement fără să se schimbe vântul sau să apară pe 
parbriz niște stropi răzleţi de ploaie. Și asta însemna înapoi la 
televizor și la Canalul Meteo și el era atât de al naibii de plictisit, 
încât îi venea să plângă la propriu. 

— Vrei să încetezi? spuse Belinda, aruncându-i o privire 
enervată. 

— Ce? 

— Bătutul din picior. 

— Acum nu mai pot nici să bat din picioare? Trebuie să bat 
din picioare. Se ridică și începu să bată step, cu picioarele 
relaxate și în ritm. Sfârși cu o plecăciune exagerată în faţa ei. ÎI 
am în sânge. 

Belinda zâmbi; avea un fel de sentiment matern faţă de el. Îi 
spunea Tommy. Nu se putea supăra cu adevărat. 

— Potolește-te! spuse Vaughn cu intonaţia lui egală și 
accentul din Noua Anglie. Dar nu ca și cum l-ar fi deranjat cu 
adevărat. Pe Vaughn nu-l deranja nimic. Părea că se preface că 
e deranjat ca să-i poată ţine isonul Belindei. Noi încercăm să ne 
concentrăm. 

— Parr-don! 

Lor le convenea. Ei nu se plictiseau. Ei /ucrau. Belinda era șef 
adjunct al unităţii Proiecte Speciale și era ocupată până peste 
cap. Simpla comunicare cu sediul era o durere de cap. Fiecare 
mesaj pe care îl trimitea ea trebuia codificat de trei ori - 
codificarea unei codificări a unei codificări - folosind trei 
algoritmi diferiţi, fiecare dintre ei de o sută douăzeci și opt de 
biți. 

Tommy nu știa cu adevărat ce e un algoritm, nici de ce era 
așa de important numărul de biţi. Dar o sută douăzeci și opt era 
mult. Asta știa. 

Oricum, Belinda era o maniacă a controlului. Ceea ce însemna 
că avea nasul băgat în toate și trebuia să le urmărească pe 
toate, tot timpul. Cu excepţia timpului când dormea sau când își 
făcea exerciţiile, fie vorbea la telefonul celular, fie stătea 
cocoșată peste laptop. 

Și Vaughn era la fel de tensionat ca ea. Stătea pe pat cât era 
ziua de lungă bătând în calculatorul portabil. Ce făcea, oare? El 
nu vorbea ca oamenii normali, așa că nu era întotdeauna ușor 


să-ți dai seama. Dar lui Tommy îi plăcea să-l întrebe, doar ca să- 
| audă vorbind: 

— Hei, Vaughn, ce faci? 

— Elaborez proiecții ale ratelor de dispersie. 

Și pe urmă, peste o jumătate de oră: 

— Hei, Vaughn... 

— Studii ale tiparului toxinelor. 

— Pentru ce? 

— Rugina tulpinii de grâu. 

Și, după cinci minute, i se uita la calculator peste umăr. 

— Asta ce-i? îl întreba. 

— Deviaţia nucleică a jetului de aerosoli. 

Uneori Belinda și Vaughn vorbeau aprins despre lucruri care 
nu aveau niciun înțeles. Susannah îi zicea „supă de cuvinte” 
sporovăielii dintre specialiștii ăștia. Pe ea părea să n-o 
deranjeze, dar pe el îl făcea să se simtă lăsat pe dinafară. Și 
statul aici de atâta vreme, ca într-o cușcă, îl făcea să se simtă 
ca un pește pe uscat. Îi era dor de atelierul lui. Îi era dor de 
Susannah. Îi era dor de toată lumea de la complex. Îi lipsea 
viaţa în aer liber. În timp ce Belinda și Vaughn de-abia dacă 
observau unde se află. Ei ar fi putut să lucreze și într-un dulap. 

Vaughn era un tip ciudat, e adevărat. Atât de reținut, de 
parcă n-ar fi fost o persoană reală. Susannah îi spusese odată că 
îi venea să pună mâna pe braţul lui Vaughn să vadă dacă nue 
rece la atingere. 

Belinda se ridică și se întinse, luă telecomanda și apăsă 
butonul pentru Canalul Meteo. Tipul cu vremea încă mai dădea 
cifrele pentru Vestul Mijlociu, dar Belinda ajunsese deja la o 
oarece hotărâre pe baza a ce-i zicea calculatorul ăla al ei. 

— Cifrele arată bine, spuse ea. Pornim la amiază. 

— Tu ești șeful, răspunse Tommy. 

Își umplu timpul cu flotări, genuflexiuni, fandări, o întreagă 
serie de yoga. Își făcu afirmaţiile. Își îndeplini ritualul de 
autoexaminare și constată că era plin-ochi de gânduri negative! 
ÎI dispreţuise pe Vaughn. Se simţise superior. Se mândrise cu 
născoceala lui pentru aerosoli. Se văicărise că se plictisește. Se 
bosumflase că-i lipsește sexul. Făcu exercițiul de meditaţie al 
apei albastre, care avea efect aproape întotdeauna, dar, cu 
toate că era într-adevăr concentrat, nu se putu împiedica să-l 
audă pe Vaughn spunând: 


— Of, Doamne! Verifică! 

„Trebuie să se cutremure pământul să scoţi asta de la el, se 
gândi Tommy, dar apoi se mustră singur. Apa albastră! 
Concentrează-te! La treabă!” Lăsă apa albastră să-i umple 
mintea, nivelul ei se ridică încet până când nu mai rămase deloc 
spaţiu, nici măcar pentru un singur gând. Totul era albastru. 
Doar un ocean de ne-gândire. 

e 

Tommy crescuse pe lângă bărci, de-asta era în echipă. Se 
simțea acasă în orice fel de port, în largul lui cu nodurile și 
parâmele, motoarele, andocarea și amararea. Ceilalți veneau 
după el și, cum el era degajat, iar ei doi erau îmbrăcați ca 
turiștii, nimeni din Portul Belle Haven nu le dădu nicio atenţie. 
Barca fusese închiriată pentru trei săptămâni și remorcată de la 
Virginia Beach. Tommy însuși făcuse suporturile demontabile 
pentru tunurile de apă acum două săptămâni. El și Vaughn 
fixaseră angrenajele - ascunse în genţi frigorifice și sacoșe mari 
de pânză - pe bord. Belinda stătuse pe punte dându-și cu 
loțiune de bronzat. Fără să ezite, el scoase husa de pe 
Sundancer şi porni să iasă din zona aglomerată a portului. După 
un minut erau în largul râului. 

Cerul era înnorat și erau numai câteva bărci pe apă, ceea ce 
nu era surprinzător, fiindcă era marţi. Operația era programată 
pentru miezul zilei, când oamenii plecau de la serviciu și se 
duceau pe jos la restaurante și se plimbau sau alergau pe mall. 

Deasupra capului huruiau avioane cu reacţie, îndreptându-se 
spre Aeroportul Naţional. La mijlocul râului, având de o parte 
aeroportul și de cealaltă Parcul East Potomac, opri motoarele și 
o lăsă pe Sundancer să plutească. Apoi fixă mecanismele 
detașabile, în timp ce Vaughn și Belinda se prefăceau că 
pescuiesc. Când totul fu aranjat, porni din nou motoarele și o luă 
în susul râului, apropiindu-se din ce în ce mai mult de țărmul 
Districtului Columbia. 

Erau mulţi oameni afară, putea să vadă. Oameni care alergau 
și patinatori pe role, bicicliști și oameni care jucau golf, turiști și 
mămici cu cărucioarele. O bărcuţă cu motor trecu pe la tribord. 
Niște puști cu veste de salvare îi făcură cu mâna. Le făcu și el cu 
mâna. 

Belinda făcuse un catralion de calcule, dar adevărul era că 
operația nu era atât de complicată. Principalele variabile erau 


umiditatea și direcţia vântului și apropierea bărcii de țărm. Forţa 
tunului de apă era reglată și la fel și arcul lui - care era optim 
pentru dispersia picăturilor. Dar, cu cât se apropiau mai mult de 
țărm, cu atât era mai adâncă pătrunderea lor. Și cu cât 
pătrundeau mai adânc, cu atât loveau mai mulţi oameni. Totuși, 
vântul era cea mai mare variabilă, pentru că trebuia să fie 
constant și trebuia să bată dintr-una din următoarele două 
direcţii: nord-est sau sud-vest. În orice altă situaţie trebuia să 
renunţe. 

Barca se îndrepta în susul Potomac-ului într-o direcţie mai 
mult sau mai puţin nordică. Asta însemna că dacă vântul bătea 
dinspre nord-est, ei ar merge cât puteau de aproape de ţărmul 
Virginiei și și-ar arunca încărcătura spre Pentagon. Dar dacă 
vântul bătea dinspre sud-vest, ca astăzi, or să meargă pe lângă 
țărmul Districtului Columbia și își vor arunca încărcătura în aerul 
dintre Monumentul lui Washington și Memorialul lui Lincoln. 

Dacă aveau destulă pătrundere, ceața ar ajunge la Casa Albă, 
iar președintele ar începe să strănute, la fel cu oricine altcineva. 
Ceea ce era o chestie chiar foc de nostimă, doar că, dacă ar fi 
fost după el, vântul ar fi bătut invers, în așa fel încât să poată 
gaza Pentagonul. La urma urmei, era doar un test și îi plăcea 
ideea de-a le-o trage militarilor. 

Totuși, aveau niște ţinte bune, chiar și cu vânt din sud-vest. 
Or să înceapă prin a pulveriza de la Podul străzii 14, ceea ce o 
să le dea o acoperire de la Memorialul lui Jefferson până hăt, la 
Centrul Kennedy - și tot ce era între ele. Cum ar fi Memorialul 
Veteranilor din Vietnam și terenurile de atletism din Spatele 
Bazinului de Flux. 

Când au ajuns la Podul străzii 14, pe care se mergea bară la 
bară, Tommy s-a dus la pupa să pregătească pulverizatorul de 
aerosoli. În timp ce Belinda pilota barca, el îi arătă lui Vaughn ce 
să facă, apoi se duse sub punte și conectă totul. 

Și totul funcţionă perfect. De-abia dacă se vedea jetul, atât de 
fină era pulverizarea. Se arcuia spre cer și dispărea lăsând în 
urmă un curcubeu. 

— Avem Îîmprăștiere, omule! 

Belinda râse și Vaughn spuse ceea ce spunea el întotdeauna 
când era emoţionat: 

— O, ca să vezi! 

— Hai, bate palma, să fie cu noroc! 


Vaughn își ridică mâna lângă faţă, ca și cum ar fi jurat pe 
Biblie şi, când Tommy îi plesni palma, mâna se îndoi înapoi, 
moale ca o mănușă. 

„La ce să te aștepți de la un tocilar criminal, se gândi Tommy, 
tipul ăsta n-avea habar chiar de nimic.” 


e Capitolul 16 

Să alerge spre mall fusese ideea lui Annie. 

De obicei el alerga pe poteca de edec sau prin Parcul Rock 
Creek, dar aleile largi de pe Mall erau o schimbare plăcută - 
chiar dacă puţin cam aglomerate. Și era ușor să stai de vorbă 
pentru că nu erau pante să-ţi taie răsuflarea. 

Îi plăcea cum alerga Annie. Când mergea, părea puţin 
stângace, ca o școlăriță târâtă în faţa clasei. Dar când alerga era 
altfel. Se mișca grațios, cu ușurință, picioarele ei lungi alunecau 
pe deasupra pământului. 

Când au ajuns la Memorialul lui Lincoln, au urcat treptele 
bufnind, unul lângă altul, iar sus s-au întors să-și tragă 
răsuflarea și să se uite la priveliștea pe care o străbătuseră 
alergând. 

— E ca un Seurat, spuse Annie. 

— Tipul cu punctele. 

— După-amiaza. 

— Pe Grande Jatte. 

Erau oameni peste tot: în mașini, pe biciclete și pe role. 
Alergau sau ieșiseră să ia masa la iarbă verde. Se plimbau pe 
malurile Potomac-ului. Pe deasupra capetelor le huruiau avioane 
care se îndreptau sau plecau de pe Aeroportul Naţional. Bărci cu 
motor încrețeau întinderea vastă a râului. Și pretutindeni erau 
monumente: al lui Washington, al lui Lincoln, al lui Jefferson și al 
lui Einstein. Memorialul Veteranilor din Vietnam. Bazinul-oglindă. 
Capitoliul. 

La jumătatea drumului înapoi se treziră că aleargă pe lângă 
un teren improvizat pe care se juca un meci intens disputat de 
fotbal american. În timp ce ei alergau, o lovitură cu gamba 
trimise mingea afară din teren, unde făcu vreo două salturi lungi 
și nebunești și se rostogoli spre stradă. 

— O mână de ajutor! strigă cineva. 

instinctiv, Frank prinse mingea, se răsuci și aruncă o spirală 
perfectă spre jucător, o pasă care se duse șnur prin aer vreo 
patruzeci de metri. 

— O-ho! exclamă omul când mingea îl izbi în piept. Vrei să 
joci? 

Frank scutură din cap, făcu semn cu mâna și continuă să 
alerge. 

— Am putea să jucăm, zise Annie. Dacă vrei. 


— Noo... Eu nu joc fotbal american. 

— Pe mine m-ai fi putut păcăli. Pasa asta a fost ca... la echipa 
Redskins sau cam așa ceva. 

El ridică din umeri: 

— Jucam pe vremuri, zise el. 

— Dar chiar te-ai priceput să arunci! 

El acceleră puţin ritmul, silind-o să ţină pasul. Ea încerca să 
fie drăguță, dar... el nu voia să vorbească despre asta. Fotbalul 
american îl făcea să se gândească la taică-său și... „oare mai 
trăiește?” Gândul se formă aproape la întâmplare. 

Alergară o vreme în tăcere; Annie era nedumerită de 
dispoziţia lui. În cele din urmă, schimbă subiectul, indiferent 
care o fi fost ăla și oricât de neimportant fusese. 

— Așadar! izbucni ea. S-a terminat? 

— Ce? 

— Povestea de la Kopervik. Te-ai împotmolit, așa e? 

— Nu! răspunse el, ofensat. Nu m-am împotmolit. 

— Dar ce poţi să faci? 

— O grămadă de lucruri, spuse el. 

— Ca de pildă? 

— Să urmăresc firele. 

— Care fire? întrebă ea. 

EI îi aruncă o privire. „Bună întrebare.” 

— Nu știu. Sunt multe fire. 

Annie râse. Apoi se feri de un puști pe bicicletă și, revenind 
lângă el, repetă întrebarea: 

— Care fire? zise ea ridicând privirea spre el. 

— Da’ cine ești tu, Torquemada? întrebă Frank. 

— Sunt doar curioasă, zise ea. 

— Biinee... drapelul! sugeră Frank. Drapelul e un fir. 

— De pe elicopter, vrei să spui? 

— Mda. 

Ea se gândi la asta în timp ce continuau să alerge și apoi: 

— Și cum o să te ajute asta? 

Frank își dădu ochii peste cap, gest remarcabil de ineficient 
pentru cineva aflat în fugă. 

— E un drapel american, spuse el, deci îmi închipui, că, 
probabil, a fost o navă americană. Așa că, poate, cadavrele au 
venit într-un port american. 

— Da, și? 


— Ei bine, trebuie să existe o înregistrare a intrării, spuse el. 

— Doar dacă nu le-au introdus prin contrabandă. 

— Doar că, poate, nu-i chiar ușor să le introduci prin 
contrabandă. Vreau să spun, nu dacă trebuie să le ţii la rece. 

— Și trebuie! exclamă Annie, iar vocea îi răsună atât de 
limpede și categorică, încât un cuplu care trecea în direcţie 
opusă se uită fix la ea. Ea roși, apoi își cobori vocea: Vreau să 
spun, dacă vrei virusul. N-ar supraviețui deasupra temperaturii 
de îngheț. 

— Și o dată ce au intrat în S.U.A... 

— Ar avea nevoie de un laborator să lucreze cu virusul. 

— Ce fel de laborator? o întrebă Frank. 

Nu căpătă imediat un răspuns. Ea se gândea și, în timp ce se 
gândea, încetini ritmul. Frank își potrivi cadenţa după ea. 

— Dacă ar avea o cameră frigorifică, de exemplu un 
congelator comercial mare? Acum ea mergea și el la fel. Ar 
putea lua eșantioane din trupuri - începând cu plămânii - și să 
lucreze doar cu un fragment de ţesut o dată. În felul ăsta n-ar 
avea nevoie de costume spaţiale. Ar putea lucra cu 
compartimente prevăzute cu mănuși. 

Se încruntă. 

— Ce e? o întrebă el. 

Ea scutură din cap și chicoti cu mâhnire: 

— Doamne! Nu-mi vine să cred! 

— Ce? 

— Că de fapt îmi fac griji pentru ei. Mă gândesc - de exemplu 
- sper că își dau seama că, până și în camera frigorifică, trebuie 
să fii atent când iei eșantioane. Unele instrumente se pot 
încinge și dacă se întâmplă asta, poţi să aerosolizezi virusul. 
Scutură din cap. Imi pare rău. Vorbesc aiurea. Mă gândesc. Sper 
că știu ce fac. Dar eu știu oare? 

— Tom Deer crede că e o companie farmaceutică, zise Frank. 

Annie părea sceptică. 

Când ajunseră la treptele Capitoliului, urcară în fugă până în 
vârf și sosiră sus cu răsuflarea complet tăiată - deși lui Annie îi 
mai rămăsese destulă putere să-și ridice pumnii în aer și să 
salte triumfătoare de pe un picior pe altul, imitându-l pe Rocky. 

In mașină, pe drumul de întoarcere spre casa ei, ea reluă 
conversaţia de unde o lăsaseră: 

— Așadar! spuse ea. Drapelul. Ce ai făcut în legătură cu el? 


— Păi, spuse Frank în timp ce cotea pe alee, primul lucru a 
fost să sun la Ministerul de Externe. Le-am spus că scriu un 
articol despre americanii care mor în străinătate. Cum le sunt 
repatriate trupurile? 

— Dar ăia erau norvegieni, zise Annie. 

— Da, dar dacă au spus că erau americani... adică... 

— Bine. Și pe urmă? 

— Ei, bine, se pare că există tot soiul de reglementări, reguli 
pentru certificatele de deces, pentru diverse feluri de sicrie, 
pentru modul în care sunt sigilate... Dumnezeu mai știe ce. 
Oricum, pe urmă am sunat Vama, care supraveghează 
rămășițele omenești care intră în S.U.A. 

— Și? 

— O vreme ne-am învârtit în jurul cozii, pe urmă i-am întrebat 
de-a dreptul. 

— l-ai întrebat ce? 

— Dacă ar aduce cineva cinci cadavre în ţară, cum aș putea 
da de ele? O mașină de poliţie ţâșni pe lângă ei, mergând cu o 
viteză periculoasă. Doamne! L-ai văzut pe tipul ăla? 

Frank luă curba să iasă de pe Beach Drive și se opri la 
semafor. Saab-ul se cală și-i luă vreo șase chei și ceva 
ambreiaje să-l pornească din nou. 

— Și ce-au spus? întrebă Annie. 

— Cine? 

— Vama. 

— Despre ce? 

Ea îi dădu o lovitură ușoară peste braţ: 

— Despre cadavre! 

— Aa, da! Au zis că artrebui să întreb autorităţile portuare. 

— Care autorităţi portuare? 

— Pe toate, răspunse el. 

— Pe toate? 

— Mda. Până găsesc cadavrele. 

— Uf! 

— Mi-au faxat o listă. 

— Și ai de gând să-i suni? Pe fiecare în parte? 

— Da, zise Frank. O să-i întreb dacă a intrat vreun cadavru 
astă toamnă. 

— Doamne! Eu n-aș putea face asta. Nu-mi place să sun niște 
oameni pe care nu-i cunosc. 


Frank ridică din umeri: 

— Asta fac reporterii. 

Ea râse: 

— Știu, dar... câtă tenacitate! 

— O, da, sunt un adevărat buldog. 

e 

Avea două mesaje pe mesageria vocală și veneau din două 
capete opuse ale lumii prea-reale. 

Prima voce era a lui Fletcher Harrison Coe. Cu accentul lui din 
Long Island, de parcă ar fi avut maxilarul încleștat, reușise să 
transforme numele lui Frank într-un termen pluri-silabic de 
aprobare tăcută: 


„— Fraa-ann-nnk. Fletcher Harrison Coe la telefon. 
Uite de ce te-am sunat: încă mai așteptăm articolul ăla 
despre Sin Nombre pe care ni l-ai promis. L-ai promis 
pentru numărul ăsta sau... sau eu așa am înțeles. Sigur, 
înțeleg că ești ocupat, dar... sunt puţin cam îngrijorat 
de cheltuielile astea oarecum surprinzătoare și... ei 
bine, fără niște rezultate concrete ne pun pe toți într-o 
situaţie puţin stânjenitoare. De genul vrabia din mână. 
Dă-ne un bip, de acord?” 


Doamne, acum trebuia să scoată și articolul din New Mexico! 
Nu putea să-i sune pe Jennifer sau pe Coe și să se scuze c-așa și 
pe dincolo, trebuia să-l scrie și gata. Și-o să-l scrie. Dacă stătea 
și lucra tot restul serii și mâine se apuca de treabă devreme, 
poate că îl putea termina până mâine după-amiază. Șterse 
mesajul și îl ascultă pe următorul. 

Unchiul Sid trăia pe altă planetă decât Fletcher Harrison Coe 
și urma reguli de conversaţie diferite. In primul rând, el nu se 
prezenta. Dar nici nu era nevoie. Era ceva legat de robotul 
telefonic care îl făcea pe Sid să vrea să-și transmită mesajul 
țipând și dintr-o răsuflare: 


„— Frankie? Tu ești? Unde ești? Ei, fii atent aici! Știu 
tot rahatu' ăsta dintre tine și taică-tu; nu zic că n-ai 
dreptate, da' cred că tre' să știi și tu - duce el la 
tăvăleală da’ ăsta-i al doilea infarct, ce Dumnezeu, și nu 
prea-i bine; Frankie e vorba de mușchiu' inimii și-i 


serios nu știu dac-o scoate la capăt. Dacă află că te-am 
sunat mă zvântă în bătaie da' am zis că poate ai vrea 
să fii lângă el, știi? Au trecut zece ani, ce Dumnezeu! 
Doar n-o să ţii supărare o viaţă! Oricum, l-au băgat la 
terapie intensivă, colea la spitalu' Sfânta Maria. Urmă o 
pauză, foșniră niște hârtii, un pumn izbi într-o suprafaţă 
dură. La naiba, nu găsesc afurisita de hârtie, da’ iei tu 
număru' de la Informaţii. La Sfânta Maria!” 


Pe urmă telefonul piui și el nu se mai auzi. 

„Exact ce-mi lipsea. Și la momentul potrivit...” Îl cuprinse un 
val de revoltă și o clipă se lăsă în voia lui. Pe urmă se simți 
rușinat. „Să mai vorbesc de egoism. Sunt la fel de rău ca Al 
Bătrân.” 

iși luă o bere din bucătărie, se întoarse în camera de zi și se 
așeză la calculator. Il deschise, sorbi din bere și aşteptă ca 
programul Windows să-și parcurgă etapele de rutină. 

Nu se gândea prea mult la familia lui. De fapt, nu se gândea 
la ei deloc. Erau o parte a copilăriei lui și copilăria lui se sfârșise 
de mult timp. 

Cu o singură notă de pian, urmată de un acord de harpă, 
calculatorul îi dădu de știre că e gata să lucreze. Deschise 
procesorul de cuvinte și se duse la notele despre germenele Sin 
Nombre. 

Cum zisese Sid? „Am zis că poate ai vrea să fii lângă el.” 
„Chiar așa, se gândi Frank. Cum a fost și el lângă noi.” 

Noi însemnând el și maică-sa, fosta Sigrid Leverkuhn, pe 
vremuri regina promoției și iubita din liceu a celui mai tare 
fundaș pe care îl avusese vreodată Kerwick High. (Ta-taam!) 

Frank se uită la note, căutând un citat din spusele unuia 
dintre indienii pe care îi întâlnise în rezervaţia Taos. 

Ce greșeală fusese căsătoria aia! Încheiată în dogoarea 
orbitoare a adolescenţei, căsnicia se ofilise o dată cu anii de 
glorie ai Bătrânului. După două „sezoane” la Penn State și de 
două ori pe-atâtea operaţii la genunchi, Marele Frank s-a întors 
la Kerwick, arătând și simțindu-se ca „omul care a pierdut 
războiul”. 

Mireasa lui a venit cu el. 

Pe urmă s-a născut Frankie și... asta a fost! Viitorul era trecut, 
sau așa părea, și toate visele Bătrânului erau tot atâtea 


deșertăciuni. „S-a dat bătut, se gândi Frank. S-a speriat și s-a 
dat bătut. Doamne, și n-avea decât douăzeci de ani.” 

Și nu era aproape niciodată acasă. Când nu era la lucru la 
centrala termică, unde era angajat ca mecanic de întreținere, 
era la băut cu băieţii la Ryan's Bar & Grill - sau se lua de 
chelnerițe în orașul vecin. 

Ceea ce însemna, printre altele, că Frank fusese crescut de 
maică-sa. Trăiau într-o casă dărăpănată, de șindrilă, într-un 
cartier muncitoresc. Fiecare casă de pe stradă avea în faţă un 
petic de peluză (sau, mai adesea, un pătrat de bătătură) de 
mărimea unei camere - cu excepția familiei Daly și a încă uneia 
sau două, care aveau grădini. Asta era unul din motivele de 
mândrie și bucurie pentru Sigrid și când era mic lui Frankie îi 
plăcea s-o ajute la grădină. 

Nu că ar fi avut prea mult timp. Chiar și când era puști Frank 
lucrase - curăţase zăpada, tunsese peluzele, făcuse comisioane. 
Și apoi, când fusese destul de mare, a început să lucreze la 
sfârșiturile de săptămână la Safeway, punând cumpărăturile în 
sacoșe și așezând marfa pe rafturi, douăsprezece ore pe zi. Vara 
lucra patruzeci de ore pe săptămână la centrala termică, 
alimentând cazanul. În fiecare vineri îi aducea acasă maică-sii 
cecul cu plata și până și Al Bătrân fusese nevoit să recunoască: 
„Frankie îşi scoate mâncarea și se descurcă.” 

Și așa a făcut în continuare, deși trebuie spus că avea o 
ereditate bună. De la maică-sa luase dragostea pentru lectură și 
o memorie aproape fotografică și astea, luate împreună, l-au 
făcut un elev eminent. Mătușilor lui le plăcea să se laude că e 
„bucăţică ruptă” din Sigrid, dar asta era o autosugestie inspirată 
de dorinţa lor. Avea de la ea ochii verzi ca marea și pomeții 
înalţi, oblici, dar zâmbetul era cel care le amintea oamenilor de 
ea. Acea ridicare timidă a obrajilor avea ceva șăgalnic, care-i 
scăpăra în ochi, atrăgându-i pe cei care o vedeau într-o 
conspirație de afecțiune reciprocă. 

Restul era de la taică-său - numai cartilaje și oase, cu o șuviță 
de păr castaniu închis căzută pe frunte. Avea un metru optzeci 
și cinci și șaptezeci și cinci de kilograme - un lungan deșirat cu 
un braț drept pe care ziarele locale l-au comparat cu o 
catapultă. 

Singurul boboc care a intrat în echipa de fotbal a liceului 
Kerwick, era deja mijlocaș până la jumătatea anului al doilea. 


Statisticile lui erau impresionante și deveneau tot mai bune, joc 
după joc. Nu trecu mult și ĂI Bătrân și tovarășii săi au început 
să-și facă apariţia la meciurile de acasă și din deplasare, 
trecându-și câte o sticlă din mână-n mână și urlând imnul școlii. 
Mândria lui taică-său era palpabilă - și n-a fost niciodată mai 
mare decât atunci când fiul a aruncat o „Ave Maria” care s-a dus 
prin aer șaizeci și cinci de metri, stabilind un record al liceelor 
din Pennsylvania și aducând, în același timp, și victoria în meciul 
retur. Toată lumea știa că Frank era sortit unui program măreț 
la colegiu - când, deodată, el a renunţat să mai joace. 

Acum, Frank se lăsă pe spate în scaun și se uită fix la monitor. 
Era noapte și nu scrisese un cuvânt. Luminile mașinilor alunecau 
pe perete, se desfăceau în evantai pe tavan, apoi se repezeau în 
jos pe peretele opus, dispărând în covor. 

Să se lase de fotbal, se gândi el, a fost o treabă chiar dată 
naibii. 

Nu că ar fi regretat. La urma urmei, i-a frânt inima Bătrânului 
- Și ăsta fusese și scopul. 

S-a întâmplat la sfârșitul anului doi, când mama lui făcuse o 
infecţie respiratorie care a dat în pneumonie. Când s-a întors 
acasă de la școală, Frank a găsit-o pe podeaua bucătăriei, unde 
leșinase. La numai cincisprezece ani, a dus-o în braţe până la 
mașină, apoi a căutat cheile și le-a găsit, s-a repezit prin trafic 
până la camera de gardă - unde asistenta medicală l-a trimis 
înapoi să aducă informaţiile cu privire la asigurarea de sănătate 
de care era nevoie. 

Și tot așa. După ce s-a întors la spital cu cifrele de la asigurări, 
l-au trimis iar acasă, de data asta ca să aducă periuţa de dinţi, 
cămașa de noapte și capotul mamei sale. Când s-a întors și cu 
astea, a dat telefon la barul lui Ryan să vadă dacă taică-său era 
acolo și le-a spus că e o urgenţă de viaţă și de moarte - pentru 
ca barmanul să nu mintă, cum făcea deseori. 

„Îmi pare rău, Frankie, nu l-am văzut de zile întregi. Dar o să 
dau sfoarăa-n ţară. Spune-i mamei tale să se ţină tare.” 

El își petrecu noaptea pe un scaun incomod în holul puternic 
luminat din fața camerei de gardă. Deasupra, un televizor care 
nu era reglat pârâia transmițând glume proaste și o muzică 
dezlănțuită. Mama lui era la terapie intensivă și doctorii păreau 
îngrijoraţi. „Este foarte bolnavă, băiete. N-am putea să dăm de 
tatăl tău?” 


Și tot timpul Frank s-a gândit că ea o să se facă bine, pentru 
că nu se mai murea de pneumonie în ziua de azi. Sau da? Nu. 
Bineînţeles că nu. Doar că unora li se mai întâmpla. 

A stat cu maică-sa trei zile, ţinând-o de mână, așteptând să 
vină mătușile lui. Și când au venit, aproape că a fost mai rău. N- 
au făcut decât să spumege din pricina absenței lui taică-său și 
să facă planuri cu ce-or să facă ele după ce se face bine Sigrid. 
Numai că... nu s-a făcut. 

Bătrânul și-a făcut apariţia la mijlocul priveghiului. „Am fost 
plecat cu treabă”, a mormăit el, duhnind a bomboane de mentă. 
Frank s-a năpustit la el, dar unchiul Sid i-a tăiat calea. „Să nu 
ridici niciodată mâna la taică-tău”, i-a spus. 

În toamna aceea Frank nu s-a prezentat la echipă. N-a făcut 
zarvă: pur și simplu nu s-a dus la antrenament. Pe atunci ziarul 
local făcea reclamă echipei ca fiind „cea mai bună” pe care a 
avut-o vreodată Kerwick-ul, și antrenorii de la colegiu veneau în 
vizită la ei de două ori pe săptămână. Frank le-a spus, politicos, 
că el nu mai joacă fotbal. 

— Ce-i cu tine, băiete? Ești accidentat? 

— Nu. Sunt bine. 

— Atunci... Nu înțeleg. 

— Pur și simplu nu mai joc. Eu... fac alte lucruri. 

— Ce „alte lucruri”? 

— Citesc. Lucrez la Safeway. 

— Asta e o glumă, așa-i? 

— Nu. 

— Atunci o să ai nevoie de consiliere - cu cât mai repede cu 
atât mai bine. Cere ajutor! 

A venit și antrenorul de la liceu, de mai multe ori, dar, în cele 
din urmă, până și el a renunţat. Avea o echipă de antrenat și 
Kerwick ajunsese deja la 3-0. La un moment dat s-au dumirit toţi 
că, la urma urmei, Liceul Kerwick n-avea nevoie cu adevărat de 
Frank. Aveau o echipă grozavă și fără el. 

Dar nu ăsta era esenţialul. Esenţialul, bineînţeles, era să-i 
frângă inima lui taică-său, să-l pedepsească pentru că se dăduse 
bătut în propria sa viață cu atâţia ani în urmă și pentru că-și 
abandonase soţia în sala de așteptare a căsniciei lor. 

Fotbalul fusese partea cea mai bună a vieţii Bătrânului, sursa 
fiecărei speranţe și perspective. Să-și privească fiul jucând 


fusese o redeșteptare. Să-l vadă renunțând era o nouă 
înmormântare. 

De fapt, n-au vorbit niciodată despre asta, deși Frank vedea 
că taică-său era disperat s-o facă. Dar adevărul era că, după 
moartea mamei, ei n-au mai stat deloc de vorbă - decât ca să-și 
spună: „Ai văzut lopata pentru zăpadă? Ai nevoie de mașină? Eu 
o să fiu plecat vreo două zile.” 

In ultimul an se hotărâse să plece din Kerwick. Ca o ironie a 
soartei, putea face asta câștigând prin concurs o bursă la care 
aveau acces copiii ai căror părinţi erau membri ai Sindicatului 
mecanicilor de întreținere. 

Universitatea California din Berkeley era atât de departe cât 
putea ajunge fără să plece pe mare. A petrecut acolo patru ani 
fericiţi, studiind pentru o licenţă în arte liberale care cuprindea 
multe cursuri de scris, de compoziţie. Tot acolo s-a îndrăgostit 
de biologie și o vreme chiar s-a gândit să se ducă la medicină. 
Dar, după ce crescuse atât de aproape de pragul sărăciei, se 
speria de datoriile enorme pe care le-ar fi necesitat facultatea 
de medicină. A absolvit în '89 și s-a întors în Est să caute de 
lucru. 

Și a găsit la New York, ca redactor al versiunii engleze pentru 
Alliance, un ziar rus-englez care apărea în Brighton Beach. 
Curând publica articole despre „Mica Odessă” în Village Voice și 
în Boston Globe Magazine. Până în 1992 câștigase premii 
naţionale de jurnalistică pentru articole de fond și pentru 
reportaje de investigaţie. Ultimul i-a fost adus de o serie despre 
vânzarea la negru a benzinei, operaţie concepută de huliganii 
ruși emigraţi. Și atunci și-a depus cererea de angajare la 
Washington Post, şi a fost acceptat. Munca lui la rubrica de știri 
locale, care acoperea poliţia și tribunalele, i-a adus o promovare 
la departamentul mai palpitant de Siguranţă Naţională. A avut 
succes și acolo și începuse să-și alcătuiască o reţea bună de 
surse, când a fost transferat la departamentul Naţional pentru a 
acoperi alegerile prezidenţiale. Și asta era tot o promovare, dar 
nu una fericită. Nu-i plăcea reportajul politic. Prea erau toate 
legate de poziţia în sondaje, scăderi bruște de popularitate, 
bârfe și scurgeri de informații. 

Ce l-a împins către Fundaţia Johnson a fost tot perspectiva 
unei promovări, de data aceasta la Casa Albă, unde sarcina lui 
ar fi fost să se ocupe de Prima Familie „din perspectiva unui 


articol de fond”. Îngrozit de idee, a făcut cerere pentru una din 
subvenţiile Fundaţiei Johnson, propunându-și să exploreze 
„Vajnica lume nouă” a virusurilor emergente. 

A fost un mod acceptabil de a-și lua un concediu de un an de 
la Post fără să „piardă teren”. Răgazul ăsta o să-i dea timp să se 
gândească cine era el cu adevărat și ce voia să facă - scriind 
totuși despre un subiect care îl interesa cu adevărat. 

e 

De fapt, în timp ce se uita cum alunecă pe tavan farurile 
maşinilor, Frank se gândea la cine e el în clipa de față. Era oare 
genul de om care, cum spusese unchiul Sid, ar „ține supărare o 
viață”? Poate. Probabil. Cu siguranță aşa se părea. 

Pe urmă se gândi: „Ce dracu’, poate a sosit momentul”. Ridică 
receptorul telefonului, formă numărul de la Informații din 
Kerwick și aşteptă. 

S-a auzit un ton, apoi o voce de femeie: 

— Prefixul zonei format de dumneavoastră s-a schimbat. Noul 
număr... 

„Dumnezeule, se gândi, chiar trecuse mult timp”. Au 
schimbat prefixul zonei la copilăria lui. 


e Capitolul 17 


În dimineaţa următoare făcu cafeaua și citi Post la masa din 
bucătărie, simțindu-se amețit. 

Stătuse treaz până la trei, lucrând la articolul despre Sin 
Nombre şi încă nu era gata. Ceea ce era o problemă. Astăzi era 
a doua vineri din lună și ăsta era termenul limită pentru 
buletinul informativ al fundaţiei. Și, de asemenea, dacă nu 
aborda autorităţile portuare astăzi, trebuia să aștepte până luni. 

O clipă îi trecu prin minte că ar putea face rost de o amânare 
sunând la fundaţie să le spună că întârzie cu articolul; tatăl lui 
era internat la terapie intensivă la spitalul Sfânta Maria și... 

Nu. N-o să folosească boala lui taică-său drept scuză ca să 
scape de un termen. Nu era complet pervertit. În schimb, o să 
lucreze la articolul Sin Nombre până la amiază - treacă, până 
când îl termină - și apoi o să înceapă să sune în porturi. lar în 
privinţa lui taică-său... o să sune mai târziu. 

Până la ora două articolul era în drum spre Jennifer Hartwig, 
vârât în torpedoul unui curier pe bicicletă îmbrăcat în spandex 
care arăta și se purta de parcă ar fi ieșit din Road Warrior. 
Articolul era însoţit de o rugăminte lamentabilă de rambursare a 
cheltuielilor. 

„N-am crezut niciodată că nașa mea zână să fie o californiană 
tipică de un metru și șaptezeci și cinci”, se gândi Frank. 

Restaurantul Taste of Thai îi trimise acasă comanda de pad 
thai, pe care îl mâncă direct din cutie, în timp ce lua la rând 
autorităţile portuare de pe listă. 

Era o muncă migăloasă și probabil o pierdere de vreme. Dar 
era și singurul fir pe care îl avea. Așa că se apucă de ea și după 
vreo șase apeluri își luase deja papara. 

Rapiditatea cu care obținea un răspuns depindea de 
inteligenţa și cooperarea celui aflat la celălalt capăt. Uneori 
primea un răspuns într-un minut sau două. Alteori îi lua zece 
minute numai să depășească centralele automate și bătea 
darabana cu degetele în birou în timp ce stătea să asculte 
pomelnicul lor imbecil de alternative nedorite. 

Și încă ceva: un număr uimitor de mare de oameni „nu erau 
momentan în birou”, „vorbeau la un alt telefon”, „erau la masă” 
sau „ieșiţi”. Totuși, până la patru după-amiaza vorbise cu 
nouăsprezece porturi și unsprezece din ele puteau fi excluse. Fie 
că nu primiseră rămășițe repatriate în ultimul an fie făcuseră 


asta înainte de septembrie '97. Asta însemna că încă mai avea 
de verificat zeci de porturi. 

Se ridică în picioare și se întinse. Asta categoric o să-i ia ceva 
timp. 

Apoi îl lovi norocul. 

Sună la telefon și era o femeie pe nume Phyllis sau „Phyllis-și- 
atât-dacă-nu-vă-supăraţi”, care lucra în Portul Boston. Cu un 
accent repezit din Noua Anglie, ea îi spuse că prin port trecuseră 
opt cadavre în ultimul an - dintre care cinci veniseră deodată. 

Frank se așeză pe scaun, făcând să zăngăne ceașca de cafea. 

— Sunteţi sigură? o întrebă el. 

— Aa, da, sigur. N-am cum să greșesc în privinţa asta. A fost 
atât de neobișnuit 

— Cum așa? 

— Păi, numărul de oameni - asta a fost una. Și au fost aduși 
cu vaporul. De obicei vin cu avionul - dar ăsta a fost un accident 
pe mare. 

— Aveţi numele navei? 

— Balaurul de cristal. La vremea respectivă mi-am zis, ce 
nume frumos! 

Frank începu să-i mulțumească, dar ea îl întrerupse. 

— Asta e datoria mea. Sunt informaţii publice. Dacă-mi daţi 
numărul de fax, vă trimit detaliile. 

Peste cinci minute, din aparatul de fax curgeau opt pagini de 
documente. Acestea dădeau numele morţilor și cuprindeau 
certificatele de deces semnate de medicul navei, un oarecare 
doctor Peter Guidry. Cauza morții în fiecare caz era înecul. 

O scrisoare semnată și ștampilată impresionant de la un 
funcţionar aflat la post în străinătate, la Ambasada americană 
de la Reykjavik, Islanda, făcea referire la „un accident pe mare” 
și autoriza rămășițele pământești să treacă prin Vamă „în 
absenţa obișnuitului certificat consular de deces”. Tot același 
document arăta că la sosirea la Boston rămășițele trebuia date 
în grija unui specialist autorizat în îmbălsămări, angajat la 
Agenţia de Pompe Funebre J.S. Bell din Sangus, Massachusetts. 

Intrucât decesele avuseseră loc pe mare, era 
responsabilitatea  antreprenorului de pompe funebre să 
inspecteze și să certifice „conţinutul de rămășițe pământești” - 
după care acestea urmau să-i fie eliberate și încredințate. 


Exista un document care atesta că toate acestea se 
petrecuseră, semnat de un specialist în îmbălsămare al cărui 
nume Frank nu-l putu descifra și contrasemnat de un funcționar 
de la Vamă care își pusese doar inițialele. Din discuţia cu tipul 
de la Ministerul de Externe, Frank știa că asta era mai mult sau 
mai puţin procedura normală. Poate, se gândi el, firma J.S. Bell 
avea un aranjament ferm cu Portul Boston pentru a primi 
trupurile repatriate. 

Se uită la lista de nume, aranjate în ordine alfabetică: 


„Leonard Bergman, 22 
Arturo Garcia, 26 
Thomas O'Reilly, 39 
Ross D. Stevens, 52 
Christopher Yates, 27” 


Niciunul nu-i spunea nimic. Dar ce i-a sărit în ochi a fost faptul 
că toţi morţii proveneau din același oraș: Lake Placid, New York. 

Cum se putea așa ceva? Pe urmă începu să se gândească. 
Poate că erau pompieri voluntari care câștigaseră o excursie sau 
comis-voiajori reprezentanți ai unei firme de comenzi prin poștă 
sau... 

„Nu cred, se gândi el. Dacă nu ne aflăm în faţa unei 
coincidenţe uimitoare, asta e!” Fotografiile din satelit dovedeau 
că trupurile minerilor fuseseră exhumate din cimitirul de la 
Kopervik în 9 septembrie. Data de pe certificatele de deces era 
12 septembrie, iar cadavrele intraseră în Boston cu patru zile 
mai târziu. 

Se gândi ce să facă și răspunsul era evident: „la-o ușurel. Nu 
te pripi. Nici măcar nu știi care-i jocul.” 

Obţinu numărul de telefon al Agenţiei de Pompe funebre J.S. 
Bell din Sangus și-l formă. 

După spusele lui Annie, trupurile minerilor trebuie să fi suferit 
multe schimbări. După optzeci de ani în pământ, trebuia să se fi 
produs o oarecare desicaţie. „Vrei să spui că arată ca mumiile?” 
o întrebase. 

„Nu, răspunsese ea. Mai degrabă cam ce se întâmplă în 
congelator. După o vreme, un piept de pui își schimbă textura, 
pentru că pierde umiditate. Și îngheţata se schimbă, la fel și 


cadavrele. După aproximativ o lună, chiar și cuburile de gheață 
ajung la jumătate.” 

Era un exemplu bun. Ochii înfundaţi în orbite, coastele 
protuberante, buzele retrase într-un rictus. „Era spectral.” 
Trupurile își pierduseră cam jumătate din greutate - asta nu era 
ceva care să poată fi ascuns. Un specialist în îmbălsămări ar fi 
observat imediat. 

La al treilea ţărâit al telefonului a răspuns o femeie și, auzind 
că Frank e reporter, i-a spus că nu au „nimic nou pentru el”. 

— Poftim? spuse Frank uluit. 

— Sunteţi de la rubrica anunţuri mortuare, nu? 

— Nu, răspunse Frank. Eu nu scriu necrologuri. Eu... sunt de 
la Post. 

— Washington Post? 

— Mda. 

— Oo. Oo! De obicei sună doar ziarul local, dar... rămâneți 
puţin pe fir? 

De fapt au trecut aproape șase minute înainte de a se auzi 
vocea unui bărbat și în timpul ăsta Frank trecuse convorbirea pe 
microfon. Apoi: 

— Malcolm Bell la telefon. 

Frank se repezi la receptor: 

— Bună ziua! Da, aici Frank Daly, de la Washington Post. 

O pauză. 

— Da... Și cu ce vă pot fi de folos, domnule Daly? 

— Frank, îl corectă el, pe un ton care i se păru și lui însuși 
ambiguu. Lucrez la un articol care este... ei, destul de neobișnuit 
prin aceea că... ei, implică niște decese care au avut loc, ăă... cu 
destulă vreme în urmă... și s-au înecat niște oameni și... cred că 
de trupuri... v-aţi ocupat... dumneavoastră. 

— Da, și? 

Frank ezită, încercând să-și dea seama cum putea să pună 
întrebarea într-un mod delicat. 

— Şi, cum spuneam, au fost victimele unui înec. 

— Înţeleg. 

— Da, și... cum spuneam, a fost un accident... cel puţin noi 
credem că a fost un accident... pe mare. Și s-a întâmplat pe un 
vas numit Balaurul de cristal, ceea ce... 

— Știu ce este Balaurul de cristal, domnule Daly. Care este 
întrebarea dumneavoastră? 


— Ei, ce-aș vrea să vă întreb - și știu că pare straniu, dar - 
decedatii... Daţi-mi voie să mă exprim astfel: era ceva 
neobișnuit în felul în care arătau trupurile de care v-aţi ocupat? 

După o pauză lungă, Bell răspunse pe un ton de scuză: 

— Îmi pare rău, domnule Daly, dar sunt aspecte legate de 
respectarea intimităţii. Reglementări ale profesiei și... ei, după 
cum înțelegeţi, nu putem discuta înfățișarea decedaţilor, nu cu 
presa, în orice caz. Există tot felul de sensibilități... 

— Înţeleg ce spuneţi, dar... 

— Dacă mi-aţi putea explica ce vă interesează, poate v-aș 
putea ajuta. Ziceaţi că lucraţi la un articol? 

— Exact... 

Pentru Frank era evident că roata se întorsese. Nu o să scoată 
nimic de la Bell. 

— Dar aţi spus că sunteţi de la Post... 

— Da, ei... 

— Sunt curios de ce s-ar interesa Post de ceva care s-a 
întâmplat... hâm, atât de demult și de departe. Inţelegeţi ce 
vreau să spun? 

— Da. Frank începea să aibă sentimentul incomod că el era 
cel interogat. Dar, ăă... ei, îmi pare rău că v-am deranjat. 

— Dar nu m-aţi deranjat deloc. vă ajut bucuros. Dacă-mi daţi 
numărul dumneavoastră... 

Frank apăsă pe butonul Flash de pe telefonul lui. 

— Puteţi aștepta o clipă? întrebă el. Trebuie să văd cine mă 
sună... Apăsă pe butonul Hold și numără până la zece. În cele 
din urmă, reveni la Bell. Îmi pare rău, trebuie să preiau 
convorbirea. Ce-ar fi să vă sun din nou mâine? 

— Da, sigur, dar... „Daly” aţi spus că vă cheamă, da? 

e 

Undeva pe la mijlocul discuţiei cu specialistul în îmbălsămări, 
Frank începuse să se simtă stânjenit. Foarte stânjenit. Și era 
greșeala lui. Nu avusese răbdare. Niciodată nu avea răbdare! 
Când era pe urmele unei povești care îl interesa și firele 
începeau să se subţieze, avea tendinţa de a se năpusti cu capul 
înainte - când ar fi trebuit, bineînţeles, să stea liniștit și să se 
gândească bine. Să-și facă un plan de bătaie. Să-și stabilească 
prioritatea telefoanelor. Altfel, sfârșeai prin a le spune oamenilor 
mai multe decât îţi spuneau ei ţie. Și uneori vorbeai cu oamenii 
nepotriviți - și tocmai asta făcuse el. 


Pentru că, dacă stăteai să te gândești, dacă cineva avea de 
gând să aducă cinci norvegieni morţi în Statele Unite, 
pretinzând că au murit pe mare, și-ar dori un specialist în 
îmbălsămare în care să aibă încredere când treceau trupurile 
prin Vamă. Și ăsta, evident, era domnul Bell, a cărui curiozitate 
era cel puţin la fel de mare ca a lui Frank. „Da, bineînțeles, dar... 
Daly aţi spus că vă cheamă, da?” 

Enervat pe sine însuși, își deschise calculatorul și apelă 
programul Nexis - ceea ce, știa, ar fi trebuit să facă înainte de a 
suna la agenţia de pompe funebre. Dacă ar muri cinci americani 
pe mare, ar fi un subiect de știri. 

La cerere, își tastă codul de utilizator și parola și apăsă pe 
butonul Toate știrile. Pe ecran apăru o pagină nouă și el 
completă Subiectul: 


Balaurul de cristal și înec şi cinci 


Dură cam zece secunde până ce o altă pagină o înlocui pe 
prima, semnalând că fuseseră găsite douăzeci și șapte de 
mențiuni. Parcurse lista. Primul era un articol din Boston G/obe, 
din data de 16 septembrie. Cel mai recent era în A/bany Times 
Union din 5 martie. Îl alese pe primul, al cărui titlu era: 


O furtună în Atlantic face cinci morți 


În articol, căpitanul Ba/aurului de cristal spunea că nava 
efectua o traversare transatlantică, de la est spre vest, când 
unul dintre membrii echipajului a căzut peste bord în largul 
oceanului. Alţi patru au fost lăsați la apă să-l salveze, dar barca 
lor a fost repede răsturnată. Faptul că oamenii purtau veste de 
salvare și că nava era dotată cu un elicopter le-a dat 
posibilitatea să recupereze trupurile. 

Ultimul paragraf povestea că Balaurul de cristal era o „navă 
misionar”, proprietatea Templului Luminii, o „nouă religie”, cu 
sediul în Lake Placid. Condusă de un vindecător charismatic pe 
nume Luc Solange, templul administra „centre de sănătate” în 
Big Sur și Cabo San Lucas. Se spunea că toţi membrii echipajului 
aparţineau acelei biserici și că urma să se organizeze o slujbă 
colectivă. 


Frank era intrigat, dar Nexis era scump și, de fapt, el nu 
trebuia să-l folosească. Nu când era acasă și nu când era în 
concediu. Cu un ochi format, se uită prin articole cât putu de 
repede și apoi le salvă pe dischetă. Apoi ieși din program și le 
imprimă. 

In timp ce imprimanta își făcea treaba, dădu telefon la 
Spitalul Sfânta Maria. Tatăl lui era încă într-o situaţie critică, îi 
spuse asistenta medicală. 

— Pot să vorbesc cu el? întrebă Frank. 

— Nu! se răsti ea, nu puteţi să vorbiţi cu el. E un om grav 
bolnav. E sub sedative. Și intubat. 

— Înţeleg. 

— Aţi spus că sunteţi rudă? 

— Fiul lui. Puteţi să-i spuneţi că am dat telefon? 

— Să-i spun că ati dat telefon? Asta e mesajul? Tonul ei 
spunea mult despre ce credea ea despre devotamentul lui filial. 
Doar să-i spun că fiul lui a dat telefon? 

— Da. Spuneţi-i că sunt în drum spre el. 


e Capitolul 18 


Madison, Wisconsin 

„Ah, Madison, Madison primăvara!” 

Sub un cer albastru strălucitor Andrew își târa picioarele 
urcând pe dealul Bascom, încântat de dezgheț după luni întregi 
de frig și ger. Deși nu era încă destul de cald pentru pantaloni 
scurți, coasta dealului era plină de femei tinere, întinse pe spate 
sau pe burtă, cu picioarele albe contrastând cu verdele aprins al 
ierbii. 

Ca mulţi alţi studenţi pe care-i cunoștea, Andrew lucra cu 
normă parţială pentru a-și plăti taxele de studii și cărțile. 
Studenţii făceau orice și de toate ca să câștige un ban. Cunoștea 
fete, studente serioase, care scoteau un ban dansând fără 
sutien în localuri și altele care se costumau în clovni la 
petrecerile pentru zilele de naștere a copiilor. Știa și un tip care 
lucrase vara ca șofer pe Wienermobile pentru Oscar Mayer. Ei, 
dar asta chiar era trăsnet! 

Slujba lui Andrew era o temă de studiu și lucru: ca parte a 
pachetului său de ajutor financiar, universitatea îi cerea să 
lucreze cincisprezece ore pe săptămână. Ori de câte ori era 
posibil, școala încerca să pună în concordanţă temele de studiu 
și lucru cu interesele studentului (presupunând că respectivele 
interese puteau fi apreciate). In general totuși studenţii de la 
biblioteconomie lucrau la bibliotecă. Studenții la artă teatrală 
vindeau bilete la casa de bilete de la Uniunea Studenţilor. lar 
studenţii de la agricultură lucrau în legendarul magazin de 
înghețată al universităţii. 

Ca student politehnist, lui Andrew i se dăduse o temă de 
studiu și lucru la centrala termică, unde adăuga substanţe 
chimice la pompa de alimentare a boilerului și făcea proiecte de 
facilitare a fluxului pe ţevi sau de înlocuire a instalaţiilor vechi 
de pe podeaua uzinei. Ca multe instituţii mari, inclusiv spitalele 
și bazele militare, universitatea considera că este mult mai 
economic să asigure încălzirea cu aburi decât cu electricitate. 

Andrew cobori dealul îndreptându-se spre campusul vestic 
unde era situată centrala termică de pe Strada Walnut. 
Trotuarele erau ticsite de studenţi care se duceau sau se 
întorceau de la cursuri, așa că înainta încet. Dar nu conta: avea 
timp destul. 


Cu toate astea, era agitat. Chiar dacă era doar un test, dacă 
era prins punând altceva decât Amertrol în pompa de 
alimentare a boilerului, șeful lui l-ar fi răstignit. Și dacă se 
îmbolnăveau o mulţime de oameni, dacă se îmbolnăveau grav, 
puteau să ducă urmele până la el? 

Se gândi la asta. „Nu, hotărî el. N-aveau cum. Asta era 
frumuseţea!” 

Celălalt motiv pentru care era agitat era că voia să facă o 
treabă bună. Solange conta pe el. Așa-i spusese femeia aia de la 
Afaceri Speciale și el o crezuse. lIși făcuse apariţia în 
apartamentul lui acum două săptămâni, neanunțată, ţinând în 
mână un casetofon portabil. „E ceva ce trebuie să auzi”, îi 
spusese ea și-i dăduse câăștile. 

Și apoi vocea lui Solange îi răsuna profund în cap, spunând: 
„Andrew... o cheamă Belinda și vreau să faci exact ce-ţi spune 
ea”. Nu era niciun dubiu că ar fi fost el. Andrew îi ascultase 
vocea de o sută de ori - la radio, la televizor, pe benzile pentru 
întărirea voinţei. Vocea lui era de neconfundat, unică precum un 
uragan. Și să-l audă pe Solange adresându-i-se pe nume, 
vorbindu-i direct ca și cum ar fi fost prieteni, îi făcu inima să-i 
salte în piept. „Avem nevoie de ajutorul tău în războiul secret. E 
totul în joc și tu ești singurul care poate face asta. Nu mă 
dezamăgi, Andrew. Nu mă dezamăgi, prietene.” 

Până atunci n-avusese idee că cineva de la complex, cu atât 
mai puţin Solange, știa măcar de existenţa lui. Trimisese cecuri, 
bineînțeles, și se abonase la toate publicaţiile necesare. 
Participase la seminare și-și vindecase chakrele la centrul de 
sănătate din Big Sur. Dar nu vizitase niciodată complexul și nici 
nu cunoscuse pe cineva cu o poziţie înaltă în ierarhia Templului. 
Până acum. 

Și totuși Belinda știa totul despre el, inclusiv lucruri pe care nu 
le știuse el însuși, până nu i le dezvăluise ea. „Solange spune că 
aţi fost fraţi într-o viaţă anterioară. E posibil, Andrew? Ai simţit 
asta?” 

Bineînţeles că simţise. 

Trecu de stadionul de fotbal, cu avizierul cu Bucky Badger și 
mesajul: 


„Concursul de atletism Wisconsin: 
Vino să-l vezi pe Bucky alergând, trecând, driblând 


Vino să-l vezi pe Bucky șutând, înotând 
Vino să-l vezi pe Bucky jucând!” 


„Vino să-l vezi pe Bucky vomitând”, se gândi el în timp ce 
trecea prin poarta de siguranţă și se îndrepta spre vestiare. Își 
agăţă în cuier rucsacul și haina și scoase o salopetă roșie, pe 
care o trase peste blugi și tricou. Salopeta era largă, cu un 
buzunar mare în care termosul încăpea ușor. 

Termosul semăna mult cu chestiile alea fanteziste, acoperite 
cu crom, care se vindeau la Starbucks. Dacă l-ar întreba cineva, 
asta i-ar și spune că este. 

Centrala termică era o clădire curată, deși nu multă lume știa 
cum funcţionează sau ce face cu adevărat. Cei mai mulți oameni 
- chiar și inginerii - credeau că este un sistem închis care era 
folosit numai ca să dea căldură iarna. Dar nu era adevărat. 
Aburul, care era supraîncălzit la 425 de grade, era folosit tot 
anul. Furnizat prin kilometri de ţevi, încălzea clădirile iarna și 
ajuta la climatizarea lor vara. Asigura apa caldă tot anul. Și, 
departe de a fi un sistem închis, excesul de aburi pe care îl 
genera era eliberat în aer liber prin supape subterane în tot 
campusul. 

Supapele de evacuare erau esenţiale pentru funcţionarea 
sistemului, pentru că împiedicau apariţia „ciocanului de apă”. 
Oamenii care aveau calorifere acasă cunoșteau fenomenul. În 
esenţă, un dezechilibru de presiune produs de condensare, 
ciocanul de apă trecea prin ţevi făcându-le să zăngăne și să 
trosnească. Ca să aranjezi asta într-o casă, lăsai niște apă să 
curgă din ţevi, făcând să iasă concomitent și bulele de aer și 
egalizând presiunea. Dar ceea ce era doar o sâcâială la sistemul 
de încălzire al unei case, devenea o problemă de o cu totul altă 
magnitudine când apărea într-un sistem industrial care folosea 
abur supraîncălzit. Dacă nu era controlat, „ciocanul de apă” 
putea acumula suficientă presiune pentru a face să plesnească 
ţevile, trimițând în aer un gheizer de aburi care într-o secundă s- 
ar fi dilatat la de o mie șapte sute de ori volumul iniţial. Cu alte 
cuvinte, ar exploda. Și ţi-ar zbura capul, dacă ai fi undeva, prin 
preajmă. 

Supapele de evacuare împiedicau asta, eliberând aburul 
continuu și automat în cantități mici, astfel încât în ţevi se 
menținea o presiune uniformă. Numit „abur de jet”, era evacuat 


în scurgerile de furtună de sub universitate, apoi eliberat la 
nivelul străzii prin gurile de canal. 

— Hei, Drew, cum merge? 

Steve Belinsky, unul dintre electricieni, își deschise cu zgomot 
ușa vestiarului și începu să-și scoată salopeta. 

— Nu mă pot plânge, spuse Andrew. E o zi frumoasă. 

— Superbă. Mă gândeam să mă duc la pescuit, la Monona. 

— Sper să muște. 

— Nici măcar nu-mi pasă. Pe lac... cu vreo două beri... cine 
mai are nevoie de pește? 

— Și între timp mă lași pe mine în pântecul fiarei? 

— Ghinionul tău, spuse Belinsky închizându-și cu un zăngănit 
ușa la vestiar. Ne vedem mai târziu, omule. 

Andrew închise ușa vestiarului, roti cadranul la încuietoarea 
cu cifru și se opri pe la birou să ia lista de verificare zilnică. Se 
îndreptă mai întâi spre pompa de alimentare, unde una din 
sarcinile lui era să supravegheze adăugarea de Amertrol în 
rezervorul de apă. Acesta era un chelant demineralizant care 
forma o masă rășinoasă, învingând atracţia valentă a ţevilor și 
capturând impurităţile precum calciul și bioxidul de siliciu. 
Impiedica sărurile minerale să formeze în interiorul ţevilor 
depozite care ar fi stânjenit fluxul de abur. 

O să adauge conţinutul termosului în rezervorul de apă în 
același timp cu Amertrol-ul. O să-i ia numai câteva secunde și 
erau foarte puţine șanse ca cineva să observe. Erau numai cinci 
muncitori în toată centrala. 

„Solange spune că aţi fost fraţi într-o viaţă anterioară. E 
posibil, Andrew? Ai simţit asta?” 

Bineînţeles că simţise. O simţea și acum. 


e Capitolul 19 

Frank zăcuse bolnav de gripă toată săptămâna și Annie la fel. 
Era ceva ce dădea ameteli, nas înfundat și dureri de spate și 
care dura, dura, dura și parcă nu mai voia să plece. Îl scosese 
din circulaţie trei zile întregi și de-abia acum începea oarecum 
să se amelioreze. Ziarul Post spunea că erau multe cazuri în jur: 
șase școli fuseseră închise, strada K era aproape pustie, iar în 
Congres aveau probleme la întrunirea cvorumului. 

Și toate astea în ciuda faptului că sezonul gripei se sfârșise de 
săptămâni întregi. Și nu era doar la Washington. Los Angeles își 
avusese epidemia lui. O numiseră „gripa Beverly Hills”, pentru 
că zona aceea fusese cel mai greu lovită. Frank văzuse un 
reportaj despre asta la știrile de seară. Reporterul stătea în Polo 
Lounge, înconjurat de mese goale. La sfârșitul reportajului 
comandase o farfurie de supă de pui cu tăieţei și făcuse cu 
ochiul aparatului de filmat. „Nostim”, se gândi Frank și-și suflă 
nasul pentru a mia oară. 

Işi scutură capul să și-l limpezească și începu să parcurgă ce 
găsise pe Nexis. In cea mai mare parte era aceeași poveste -o 
comunicare de la agenţia Associated Press, preluată de toate 
ziarele, o versiune concisă a articolului din G/obe. O citi și o 
reciti, dar nu era mare lucru. Dacă s-ar fi putut spune ceva, era 
numai că relatarea avea un ton curios de neutru. Nu conţinea 
interviuri de genul „Am fost acolo” și nici nu se citau spusele 
altor marinari din echipaj care să descrie furtuna, aspectul 
valurilor sau momentul când s-a răsturnat barca de salvare. 

Era numai povestea căpitanului, concisă și aparent cinstită, cu 
privire la ce se întâmplase. 

Incă și mai stranie, pentru modul de gândire al lui Frank 
(adică din punctul de vedere al unui ziarist), era absenţa 
articolelor /oca/e. Ziarul Lake Placid Sentinel - de la care te-ai fi 
așteptat să pună știrea în jumătatea de sus a primei pagini - 
făcea exact contrariul. Dădea o relatare în rezumat pe o pagină 
interioară, într-o coloană numită „Știri externe”, tratând 
incidentul mai mult ca pe un val de flux din Bangladesh, decât 
ca pe ceea ce era de fapt: o catastrofă chiar în curtea din spate. 

Excepţie făcea o serie de articole ale unui tip pe nume Eric 
Overbeck, care scria la Rhinebeck Times - Journal. Articolele 
povesteau suferințele Marthei și ale lui Harry Bergman, părinţii 
unuia dintre marinari. 


„Familie împiedicată să asiste la slujba de înmormântare 
Părinţii cer o anchetă. 

Un cuplu din Rhinebeck face apel la justiţie. 

Cultul pentru rămășițele pământești ale fiului.” 


Potrivit articolelor, familia Bergman era revoltată de ceea ce 
considera a fi fost o anchetă superficială asupra morţii fiului lor. 
„Toată lumea pare să ia de bune spusele oamenilor ăstora, 
spusese tatăl. In afară de mine. Eu nu sunt mulţumit. Și n-o să 
tac.” Ziarul publica o fotografie a fiului respectivei perechi, un 
tânăr arătos, care plecase de la SUNY New Paltz în ultimul an 
pentru a se alătura Templului Luminii. În final, articolul 
consemna că familia Bergman angajase un detectiv privat care 
să investigheze cazul. De asemenea, angajaseră și un avocat și 
făceau presiuni asupra procurorului districtual din comitatul 
Dutchess să ancheteze „biserica” din Lake Placid. 

Evident, cu familia Bergman trebuia să vorbească. Apoi 
ajunse la ultimul articol din vraf. 


„Un tors misterios pus în legătură cu femeia din 
Rhinebeck 


Albany: un tors găsit în pârloaga de la Adirondack 
săptămâna trecută poate fi al Marthei Bergman, 
locuitoare din Rhinebeck, care a dispărut împreună cu 
soțul ei, Harold, acum aproape șase luni. 

Poliţia a confirmat că torsul este cel al unei femei de 
aproximativ vârsta și greutatea doamnei Bergman. 

Autorităţile din comitatul Dutchess au avertizat că, 
deși semnele particulare de pe trup coincideau cu cele 
găsite pe o «diagramă dermatologică a aluniţelor», 
obținută din fișa medicală a doamnei Bergman, 
deteriorarea trupului făcea imposibilă o identificare 
categorică. 

«Fără cap sau mâini este foarte dificil să faci o 
identificare sigură», a spus Marilyn Savarese, 
purtătoarea de cuvânt a poliţiei din comitatul Dutchess. 
«Evident, nu putem face comparări dentare sau de 
amprente. Vom face, totuși, testarea ADN-ului, folosind 


materialele recuperate din locuinţa familiei Bergman. 
Rezultatele testelor nu vor fi cunoscute mai devreme de 
câteva săptămâni». 

Doamna Bergman și soţul ei, Harold, au dispărut în 
mod misterios în noiembrie. Autorităţile spun că sunt 
derutate de acest caz, în special pentru că locuinţa 
familiei Bergman nu a prezentat urme de efracţie. 

Se spune că soţii Bergman erau deprimaţi de 
moartea recentă a fiului lor, adept al Templului 
Luminii.” 


Un mormăit meditativ îi răsună din gât. Era deopotrivă 
sunetul înțelegerii și un avertisment față de sine însuși - un 
amestec șoptit de Evrika și a-ha! 

Acum, că lucrurile începeau să se lege, își regretă stilul pripit 
de a investiga lucrurile. Ar fi trebuit să aibă mai multă răbdare. Îi 
reveni în minte vocea specialistului în îmbălsămări: „ «Daly» aţi 
spus că vă cheamă, da?” 

„Da, exact. N-aţi vrea și adresa mea? Sau să mă împușc 
singur? Capul mi-l puteţi tăia după ce mor, cum vă convine.” 

Scoase din nou sunetul, puţin mai tare și puţin mai lung. 

— Mmmnnnn. 

Era un sunet curios când îl ascultai: un fel de muget. Dar un 
muget îngrijorat. 

De fapt, nu putea dovedi nimic, dar credea că știe ce se 
întâmplase. Dintr-un motiv oarecare, Templul Luminii plecase 
după cadavrele de la Kopervik și înscenase un accident pe 
mare. Trupurile minerilor au fost puse în saci pentru cadavre, 
purtând numele marinarilor înecați, care se aflau încă la bord 
sau se ascundeau sau... erau morți. Dacă nu cumva nici nu 
fuseseră la bord din capul locului. Intră în scenă specialistul în 
îmbălsămări, Bell... 

Schema a funcţionat bine până când familia Bergman a 
început să facă presiuni pentru o anchetă. „Toată lumea pare să 
ia de bună spusele oamenilor ăstora. În afară de mine!” Într- 
adevăr. Un certificat de deces nu fusese suficient pentru Harry 
Bergman. El voia o autopsie. 

Și se părea că găsise o ureche înțelegătoare la biroul 
procurorului districtual și... Bergman dispăru. 


Frank căută prin imprimările după articolele din Times - 
Journal. Cum îl chema pe reporter? Overbeck. Era singurul care 
scrisese mai mult decât un unic articol. 

Dădu telefon la serviciul de informaţii telefonice pentru zona 
prefixului 914 și găsi un E. Overbeck pe celălalt mal al râului 
Hudson, într-un oraș numit Port Ewen. 

O fetiţă răspunse la al doilea apel: 

— Alo? 

— Eric e acasă? 

— O clipă! Aa, da! Dacă nu vă supăraţi, cine e la telefon? 

— Frank Daly. 

Se auzi o pocnitură când ea lăsă receptorul jos, apoi o auzi 
îndepărtându-se de telefon, iar vocea i se auzea din ce în ce mai 
slab: 

— Tăticule! Tăticule! La telefon! 

Frank auzi sfârșitul discuţiei dintre cei doi pe măsură ce se 
apropiau din nou de telefon: 

— Nu știu, spunea fetița, iritată. N-ai decât să-l întrebi tu. 

— Alo? 

— Eric Overbeck? 

— Da? 

Șovăielnic. 

— La telefon Frank Daly. Sunt reporter la Post. 

(Ei, oarecum. Suna mult mai impresionant decât: „Lucrez la 
Post dar sunt în concediu”.) 

— Aa, da, desigur! Cu ce vă pot fi de folos? 

Frank sesiză tonul omului. Era impresionat. Era plăcut să-ţi dai 
seama că ziarul încă are strălucire. 

— Ei, nu prea știu. Lucrez la un articol care are legătură cu 
unele lucruri scrise de dumneavoastră. Cred că speram să culeg 
unele informaţii. 

— Vă referii la centrala electrică, nu-i așa? 

Vocea îi era emoţionată. Fericită, chiar. 

— Ăă, nu, răspunse Frank. Nu, de fapt v-am dat telefon în 
legătură cu familia Bergman. Aţi scris vreo două articole. 

— Mda. 

„O sută optzeci de grade.” 

Vocea lui Overbeck nu mai era cea a unui reporter 
nerăbdător, interesat să-și vadă numele în ziarul Post. Semăna 


mai mult cu a cuiva care tocmai a primit o citaţie să depună 
mărturie împotriva organizaţiei Hezbollah. 

— Știţi, spuse Overbeck, aș vrea să vă ajut, dar sunt 
momentan foarte ocupat. 

— N-o să vă ia decât o clipă. 

— Îmi pare rău. Chiar nu am timp. 

— Dar... 

— Nu încercaţi să mă convingeti! spuse Overbeck. N-am 
nevoie de o bătaie de cap în plus, aţi înțeles? Ziarul pentru care 
lucrez are un tiraj de două mii de exemplare. Dacă Templul ne 
dă în judecată, îmi pierd postul. Simplu ca bună ziua. 

— V-a ameninţat Templul că vă dă în judecată? 

— Nu vreau să discut despre asta. 

— V-au ameninţat... 

— Trebuie să închid, spuse Overbeck. 

Și închise. 

Frank încercă să-l sune din nou, dar linia era ocupată. Și a 
rămas ocupată mult timp, încât era clar că receptorul fusese 
scos din furcă. 

Se duse în bucătărie și găsi în frigider o sticlă de Negra 
Modelo. Se întoarse în camera de zi, o sună pe Annie și-i povesti 
ce făcuse, ce aflase și ce-și închipuia. 

— Așadar, crezi că au omorât-o, spuse ea. 

Nu era o întrebare. 

— Da, zise el. Sunt sigur că asta s-a întâmplat. Urmă o tăcere 
lungă la celălalt capăt al firului. Ce-ar fi să vin pe la tine? o 
întrebă. 

Linia rămase mută. 

— Poate nu astăzi, spuse ea. Încă mai sunt puţin ameţită. 
Poate mâine. 

Rămaseră la telefon, fără să vorbească. 

În cele din urmă, ea îl întrebă: 

— Și acum ce-o să faci? 

El ridică din umeri. La propriu. Apoi râse singur, pentru că ea 
n-avea cum să-l vadă. 

— Am de gând să dau vreo două telefoane. Procurorului 
districtual din comitatul Dutchess. Unui D.P. din Poughkeepsie. 

— Cui? 


— Unui detectiv particular. A lucrat pentru familia Bergman. Il 
cheamă Kramer. Martin Kramer. Făcu o pauză. Și mai e ceva... 
tata e bolnav, așa că... 

— Of, Doamne! 

— Probabil că o să mă duc să-l văd. 

e 

În dimineaţa următoare stătea în holul Spitalului Sfânta Maria, 
așteptând să-l bage cineva în seamă. Mintea omului de la pază 
părea să fie pe Lună; diverse infirmiere și asistente medicale se 
repezeau dintr-o parte în alta, fără să-i arunce vreo privire. 
Funcţionara de la Internări, care, sub lumina mohorâtă a 
neonului, arăta de parcă ar fi trebuit ea însăși internată, își 
încheie în sfârșit lunga convorbire telefonică și ridică ochii spre 
el: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Sper din tot sufletul, spuse el cu o căldură care aduse un 
zâmbet pe chipul ei. 

l-a explicat apoi că tatăl lui era în salonul de terapie intensivă 
și că el de-abia venise în oraș. 

— Și acum aș vrea să-l văd. Să văd cum se simte. 

Ea dădu un telefon și, cu un zâmbet, îl trimise la camera 
asistentelor. 

Coridoarele spitalului îi aduceau aminte de mama lui și 
amintirea deveni mai puternică atunci când o asistentă 
medicală îl îndrumă spre o sală de așteptare din capătul holului. 
In încăpere mai erau alți doi oameni - o blondă de vreo cincizeci 
de ani îmbrăcată cu niște pantaloni de flanel de un roz aprins și 
un tricou de bumbac pe care era scris cu paiete Atlantic $ity! 

Celălalt era un bărbat cu o înfățișare obosită, îmbrăcat într-o 
salopetă murdară de unsoare. Pe piept avea un inel albastru și 
în interiorul lui era numele lui: RAYMOND. Capetele lor se 
ridicară cu o smucitură când intră Frank pe ușă și el văzu cum 
neliniștea le fulgeră pe chipuri, apoi cum se estompează în 
ușurare. O privire spre el și își dăduseră seama că nu aducea 
niciun fel de veste, fie ea bună sau proastă. 

Era aceeași încăpere în care stătuse cu paisprezece ani în 
urmă, când era pe moarte mama lui. 

Și avea același sentiment. Aerul era dens de teamă și 
speranţă, iar de la televizorul din perete pulsa un râs reţinut. 


Împreună, toţi trei se uitau fără să vadă ceva, cufundaţi fiecare 
în sine. 

În cele din urmă, intră o asistentă medicală. 

— Cine e pentru domnul Daly? 

Frank își dădu seama pentru prima oară că femeia în 
pantaloni roz avea cumva o legătură cu taică-său, pentru că se 
ridicară în picioare amândoi deodată, surprinzându-se unul pe 
celălalt. Un moment se uitară unul la altul cu precauţie, apoi se 
întoarseră spre asistentă. 

— Vine și doctorul într-o clipă, spuse ea, dar am vrut să știți 
că aritmia s-a stabilizat. O mică bătaie cu mâna pe brațul femeii 
și un zâmbet de încurajare. Merge bine. 

Auzind asta, femeia îl înșfacă pe Frank de mână și i-o strânse 
atât de tare, încât îl duru. 

— Eu sunt Daphne, spuse ea și apoi dădu la iveală că este 
nevasta lui taică-său. 

— Păi, zise Frank năucit, eu sunt Frankie. 

— Oo! Se încruntă, apoi își reveni și-i puse mâna pe braţ. Eşti 
bine? 

El se întrebă dacă încruntarea ei avea legătură cu felul în care 
arăta el sau cu identitatea lui. N-avea cum să-și dea seama, așa 
că-i răspunse: 

— Da, sunt bine. Mă refac după o gripă. 

— Cam bântuie, zise ea, nesigură. 

Nu prea aveau ce să-și spună și au fost amândoi ușuraţi când 
veni doctorul să le spună că „Francis” părea să meargă mai 
bine, dar era totuși foarte bolnav. 

— N-a avut grijă de el, spuse doctorul. Dar chiar și-așa, e 
puternic ca un urs. Poate că o să-i fie învățătură de minte. Să 
sperăm. 

Le-a mai spus că le permite să-l vadă doar câte unul o dată și 
Frank o invită imediat pe Daphne să fie ea prima. Dar ea refuză. 

— A trecut mult timp de când nu v-aţi văzut, spuse ea. Cred 
că e mai bine să te duci tu. 

— Nu, serios. 

Ea se întoarse cu spatele la el și luă în mână un exemplar cu 
colțurile îndoite al revistei People. 

— Nu e treaba mea, zise ea, dar cred că ar fi cazul să-l vezi. 

Apoi se așeză și el nu mai avu încotro și trebui să intre. 

Și intră. 


Bătrânul zăcea pe spate, cu ochii în tavan. Avea tuburi în nas 
și de sub cămașa de noapte îi ieșea un cateter. În braţul stâng 
avea înfiptă o perfuzie, iar pe obraji îi crescuse o barbă deasă și 
țepoasă. Ochii îi erau înceţoșațţi și respiraţia îi ieșea șuierat. 

„Doamne, Dumnezeule!” se gândi Frank. 

Găsi un scaun și îl trase lângă pat. Minutele treceau. Deși 
ochii lui taică-său erau deschişi, nu putea fi sigur dacă Bătrânul 
chiar era conștient. Nu avea nicio expresie pe chip și ochii îi 
erau ca sticla. Apoi capul îi alunecă într-o parte și privirea i se 
întâlni cu a lui Frank. 

— Bună, zise Frank. 

Bătrânul clipi. 

Stătură așa împreună mult timp sau așa păru. Era clar că 
Bătrânul nu poate vorbi și tot la fel de clar că Frank nu știe ce să 
spună. În cele din urmă, se întinse și luă mâna lui taică-său într- 
a lui. Fu surprins cât de aspră era, dar știa că n-ar fi trebuit să 
fie: după atâţia ani în sala cazanelor, mâinile Bătrânului erau ca 
niște mănuși de azbest. li ţinu mâna cu amândouă ale lui, i-o 
strânse ușor și se auzi vorbind pentru amândoi: 

— Imi pare rău, spuse, îmi pare tare rău că a fost atâta 
amărăciune. 

Bătrânul clipi a doua oară. Apoi mâna i se strânse într-a lui 
fiu-său și îl trase pe tânăr mai aproape. Capul îi tresări în ceea 
ce se voia a fi o ridicare din umeri și un zâmbet care spunea „ce 
poţi să faci?” îi ridică colțurile gurii. 

Un moment Frank ar fi putut să jure că în ochii Bătrânului sunt 
lacrimi, dar apoi îi dădu prin minte că era invers. Ca un munte 
care s-ar ridica în picioare, inima i se umflă în piept și timp de o 
clipă se simţi de parcă ar fi înghiţit o lamă de ras. 

Bătrânul se uită în altă parte și curând totul era bine din nou. 
Stătură împreună mult timp, mână în mână, fără să spună ceva, 
păstrând acea stare de spirit. Copilăria îi fulgeră lui Frank prin 
spatele pleoapelor și o văzu pe mama lui, sala cazanelor, curtea 
școlii, băcănia, grădina, terenul de fotbal - „Dumnezeule!” 

Și apoi Bătrânul șuieră, icni și se duse. 

e 

Daphne ÎI invită să stea acasă: „Poți să dormi în patul tău, 
tatăl tău nu m-a lăsat să mă ating de el”, dar Frank o refuză, 
spunând că deja își plătise camera la Red Roof Inn. Cu toate 
astea, nu avea cum să evite priveghiul, care se transformă într- 


un fel de casă deschisă pentru rudele îndoliate și pline de 
voioșie. Sosind la locul pe care încă îl considera ca fiind „acasă”, 
Frank se întristă să găsească grădina în paragină, cu trandafirii 
netăiaţi și florile de anul trecut lăsate pe tulpini. După ce intră, 
văzu imediat că Daphne făcuse minuni în camera de zi, unde un 
copil pribeag cu ochi migdalaţi privea înlăcrimat la televizorul 
mare și la canapeaua de piele. 

Acest început de rău augur lăsă totuși curând locul pentru 
altceva, când prietenii lui taică-său îl invitară să li se alăture să 
bea ceva în bucătărie: 

— Trage-ţi un scaun, Frankie! 

— Sper că nu plătești tu sicriul, băiete! Aţi mai văz't așa ceva? 

— Să-ţi spun drept, Frankie, am zis că e Regina Elisabeta a ll- 
a! 

— Daţi-i tânărului Frank o bere, arată cam galben la față! 

— Cu clopote și tot dichisu', zise cineva. Și sicriu de mahon - 
ce i-ar mai fi plăcut lui taică-tău! 

— Stai jos, Frankie, ce naiba, mă obosești. L-aţi văzut cum 
stătea întins acolo? La mare pompă, ca J. Edgar Hoover, zău așa. 

Și unchiul Sid: 

— Nici nu-s sigur că era el! El n-a arătat niciodată așa de 
bine! 

— Omu' are dreptate! Când a mai fost taică-tău roz în obraji? 

— Niciodată, spuse Frank. 

— Ca să nu zic și barbierit! 

Și continuară astfel, cu femeile în camera de zi, stând de 
vorbă cuviincios între ele, în timp ce în bucătărie conversaţia se 
întețea și se domolea pe rând. O poveste spusă cu şart, un 
hohot de râs, mâini care plesneau în masă. Alt rând de băutură. 
Altă poveste, alte râsete. Femeile băgau capul din când în când 
și-și luau o înfățișare severă sau își dădeau ochii peste cap, 
uluite. E 

Stătu până la zece seara și până atunci află despre Al Bătrân 
mai multe decât știuse vreodată. Ascultându-i pe prietenii lui 
taică-său începu să înţeleagă, pentru prima dată, cum putuse 
cineva să-l iubească pe omul ăsta plin de defecte. Și, iubindu-l, 
putuse chiar să-l ierte. 

În dimineaţa următoare merse în mașină alături de Daphne, 
care bocea zgomotos, în cortegiul către cimitirul Sfânta Cruce. 
Acolo, părintele Morales spuse câteva cuvinte. Frank aruncă un 


pumn de ţărână peste sicriu. Și era vremea să se întoarcă 
acasă. 

— Dar trebuie să te uiţi prin lucrurile lui, spuse Daphne. Ar 
putea fi ceva pe care să-l vrei - înţelegi, vreau să spun să-/ 
păstrezi. 

Păruse mai ușor să se întoarcă acasă în mașină cu ea decât 
să o contrazică, așa c-o ascultă. 

— Sunt în dormitor, spuse ea. Nu e mare lucru. Nu-i plăcea să 
strângă obiecte. 

Frank se duse în dormitor, unde hainele Bătrânului fuseseră 
adunate grămadă și așezate ordonat pe pat. Erau vreo două 
sacouri sport ponosite, șase perechi de pantaloni pe umerașe de 
sârmă, două cutii cu cămăși de gală, proaspăt sosite de la 
curățătorie, și un pardesiu bleumarin. Stânjenit de ceea ce 
făcea, Frank încercă pardesiul și fu surprins să constate că-i era 
strâmt la umeri. Întotdeauna se gândise la taică-său ca fiind un 
bărbat mai solid. Dar se pare că nu fusese așa. 

Puse pardesiul la loc pe pat și se duse la scrin. Trase sertarele 
unul câte unul și găsi lucrurile obișnuite - tricouri și lenjerie, 
ciorapi și bluze polo, vreo două pulovere și flanele de piele. Pe 
scrin stătea un ceas Timex vechi alături de un portofel jerpelit. 

Simţindu-se ca un spărgător, deschise portofelul și se uită 
înăuntru. Erau doisprezece dolari bani gheaţă, un permis de 
conducere, cărți de credit Visa și Exxon, carnetul de asigurări și 
o cartelă ATM. Era acolo și carnetul de sindicat. Și vârâtă în 
spate, unde Daphne n-ar fi putut s-o vadă, o fotografie în alb și 
negru a mamei lui Frank. 

El luă fotografia și-o puse în portofelul lui, apoi se uită în jur o 
ultimă oară. Nu mai era nimic altceva. 

— Trebuie să mă întorc la lucru, spuse. 

— Bineînţeles, dar... 

— Dă-mi de știre dacă e ceva... știi, orice aș putea face. 

— Dar nu vrei să iei nimic? îl întrebă ea. 

Frank scutură din cap: 

— Nu, nu cred. Poate că ar trebui să le dai unei organizaţii de 
caritate. 

Stătea în picioare lângă ușă. 

— Bine, dar trebuie să iei măcar albumele, spuse ea. Nu se 
poate să le arunc pur și simplu. 

— Ce albume? întrebă el. 


Ea părăsi camera și se întoarse peste un moment cu trei 
albume de format mare, de genul celor care se folosesc pentru 
fotografii. Fiecare din ele era legat în imitație de piele roșu 
închis cu un chenar auriu dublu ștanţat la câţiva milimetri de 
margine. Ea i le dădu și, curios, el îl deschise pe cel de 
deasupra. 

Pe prima pagină era primul lui articol, o bucată lungă 
publicată în Alliance, despre evreii ultra-religioși care încercau 
să-și facă prozeliţi în rândul emigrantilor din Brighton Beach. În 
continuare în album erau articole pe care le scrisese pentru 
Village Voice, apoi primul articol care îi apăruse în Post stătea 
deasupra unui dreptunghi de tipăritură care se îngălbenea, 
decupat atent cu foarfeca, prins cu fâșii de bandă transparentă. 
În dreapta articolului era data, scrisă cu pix albastru: 


„16 iulie 1992” 


Frank era împietrit de uimire. Cele trei albume trebuie să fi 
conţinut cu totul sute de articole - de fapt, toate articolele pe 
care le scrisese el. Se uită la Daphne, care ridică din umeri 
nefericită. 

— Cum? o întrebă el. 

— Pur și simplu... se abona, spuse ea. Se abona întotdeauna. 

e 

O sunase pe Annie de la Kerwick în seara priveghiului, așa că 
ea știa deja de tatăl lui când s-a întors el la Washington. 

— Eşti bine? îl întrebă ea. 

— Da, sunt bine. A fost bine că m-am dus. Dartu ești bine? 

— Te referi la gripă? 

— Da. 

— Cred că în sfârșit îmi trece, spuse Annie. Oricum, m-am 
întors la lucru. Ce mai e nou? 

— M-am uitat peste niște articole despre oamenii ăia care s- 
au înecat sau se presupune că s-au înecat și e ceva interesant. 

— Cum așa? îl întrebă ea. 

— Ei, un lucru ar fi că toate ferparele sunt identice. Ca și cum 
ar fi fost ticluite de aceeași persoană și îmi închipui că așa a și 
fost. Și familiile... în cele din urmă am ajuns să le dau lor 
telefon. 

— Și ce-au spus? 


— Păi, prima pe care am sunat-o a fost sora lui O'Reilly, 
Megan, care, a reieșit, e membră a Templului Luminii. Întocmai 
ca frate-său. 

— Of! zise Annie. 

— Și pe urmă domnul și doamna Garcia, părinţii lui Arturo. Și 
ei sunt membri. 

— Nu, zău? 

— Mda, doar că n-am aflat asta decât după ce am vorbit cu ei. 
Procurorul districtual al comitatului Dutchess, el este cel care 
mi-a spus că au fost chemaţi sub nimb. 

— Ce înseamnă asta, „chemaţi sub nimb”? îl întrebă Annie. 

— Ei, înţelegi tu, spuse Frank. Cum ar fi „chemaţi la oaste”. 
Sau „chemaţi la datorie”. Doar că e vorba de o chestie de cult, 
așa că... 

— Înţeleg. 

— Bine. Oricum, modul cum au reacţionat ăștia doi a fost 
chiar ciudat. Adică, au fost ostili. Nu le-au plăcut întrebările pe 
care le puneam eu și aveau și ei o mulţime de întrebări. „Wu, ei 
nu credeau că a fost ceva straniu legat de accidentul de pe 
Balaurul de cristal." Și, „nu, nu aveau niciun motiv să creadă că 
Arturo sau Thomas ar fi în viaţă! Cum aţi spus că vă cheamă? 
Care e numărul dumneavoastră de telefon? Cine e şeful 
dumneavoastră?” Au zis că telefonul meu e curată hărțuire 
religioasă. li vine să crezi așa ceva? Adică, așa ai reacţiona tu 
dacă ţi-ar da cineva un telefon? 

— Sigur că nu, spuse Annie. Dar ceilalţi? 

— Ei, asta e cealaltă față a monedei. Am vorbit cu fiica lui 
Ross Stevens - și, în treacăt fie spus, tipul ăsta nu era un puști, 
avea cincizeci și doi de ani - și cu mama lui Chris Yates. Am stat 
de vorbă și cu ea. Și a fost complet diferit. 

— În ce fel? 

— Păi... n-au vrut să discute cu mine. Vreau să spun, deloc. 

— Pentru că era... prea dureros? 

— Nu. Pentru că erau speriaţi de moarte. 

Annie rămase tăcută. 

— Și știu că asta înseamnă că mă pripesc să trag concluzii, 
continuă Frank, dar părinţii care s-au plâns, cei care au făcut 
presiuni pentru o anchetă, familia Bergman, ei bine, și-au cam 
frânt gâtul, nu-i așa? Vreau să spun că, dacă procurorul 


districtual are dreptate, au dispărut cu desăvârșire până când... 
ei, până când au găsit... 

— Torsul, spuse Annie. Ziarele l-au numit „un tors”. 

Firul rămase tăcut o vreme și apoi Frank spuse: 

— Mă gândesc să mă duc acolo. 

— Zău că nu cred... 

— Ba mă duc. 

O tăcere lungă și apoi: 

— Frank? 

— Ce-i? 

— Ce este Templul ăsta? Cine sunt oamenii ăștia? 

El se gândi la asta un moment, ascultându-i respiraţia la 
celălalt capăt al firului. 

— Nu știu, spuse. Poate că sunt oameni ca toţi oamenii. Doar 
că mie nu-mi vine să cred. 


e Capitolul 20 

O porni pe șoseaua de centuri New Jersey spre drumul 
interstatal 287 și ieși pe magistrala New York, traversă râul 
Hudson spre Poughkeepsie și intră în oraș pe strada principală, 
căutând un restaurant numit Fernacci. Îl găsi, parcă pe terenul 
de alături, stinse motorul și se sprijini de spătar. Era ora 6:35 și 
trebuia să se întâlnească cu Martin Kramer la șapte. 

Decât să aștepte în restaurant, preferă să deschidă ziarul Post 
la pagina de sport și începu să citească. 

Peste douăzeci de minute, în parcare trase un Jaguar negru 
nou. Era modelul XJ-12, cu un bord de nuc noduros și, fantază 
Frank, scaune acoperite cu pieile unor condamnaţi chinezi. Din 
el cobori un bărbat îndesat care îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Tu ești Daly? îl întrebă el. 

— Da, zise Frank. 

— Marty Kramer. Bucuros de cunoștință. 

Işi dădură mâna și intrară în restaurant, care era surprinzător 
de cochet, cu aerul condiţionat potrivit la vreo șaptesprezece 
grade. Multă gresie și lemn și Turandot cântată în surdină de 
undeva, de lângă plafon. Șeful de sală îi conduse la o masă din 
colț și se așezară. 

— Frumoasă mașină, zise Frank aruncând o privire spre 
parcare. 

Kramer ridică din umeri: 

— Mă duce unde am nevoie. 

Era un bărbat scund, cu toracele în carenă și un nas ca un 
cioc, dinţi încălecaţi și ochi negri scăpărători. 

— Hei, Mario! strigă el. Ce trebuie să faci ca să capeţi ceva de 
băut pe-aici? 

Cu un zâmbet, un chelner veni agale cu lista de băuturi și le 
spuse care sunt specialităţile. Apoi le luă comanda și plecă 
întocmai cum venise. 

In cursul următoarei ore dădură gata câte două pahare 
fiecare (Knicks contra Wizards); două porţii de carpaccio (Clinton 
contra Starr); ceea ce trebuie să fi fost o pâine înmuiată în ulei 
de măsline (10 calorii în regimurile de antrenament); și antreuri: 
osso buco pentru Kramer și tortellini pentru Frank. 

Kramer se dovedi un povestitor antrenant și un ascultător 
bun, dar o sursă zgârcită cu informaţiile. După cincizeci și cinci 
de minute de abureală, Frank nu aflase mai nimic despre munca 


lui Kramer pentru familia Bergman, și făcu o remarcă în sensul 
ăsta: 

— Ştii, zise el, nu mi-ai spus nimic. 

Kramer zâmbi: 

— Ce vrei să știi? 

— Păi, spuse Frank în timp ce turna câte un pahar de 
Montepulciano, pentru început: Bergmanii au fost omorâți? Ce 
crezi? 

Kramer făcu o strâmbătură, își clătină capul înainte și înapoi și 
se înfioră: 

— Uite ce e, zise el, aici am o problemă. Dacă îmi apare 
numele în ziar, pierd clienţi. Simplu ca bună ziua. Și încă ceva. 
Fii atent! Te-ai uitat la cartea aia de vizită pe care ţi-am dat-o? 
Ce scrie pe ea? 

— Scrie că ești detectiv particular. 

— Exact. Detectiv particular. 

— Ai încredere în mine, e confidenţial. 

Kramer pufni: 

— „Ai încredere...” 

Frank zâmbi: 

— Vorbesc serios. 

Kramer se uită la el închizând un ochi: 

— Ești sigur? 

Drept răspuns, Frank își încrucișă braţele pe piept: 

— Absolut. 

Kramer suspină, aparent învins de insistența lui Frank: 

— Bine, spuse el punându-și șervetul deoparte. Fac o 
încercare. Ce vrei să știi? 

— Orice-mi poţi spune despre Bergmani, răspunse Frank. 

Detectivul particular se lăsă pe spătarul scaunului, gândindu- 
se. În cele din urmă spuse: 

— Doi iepuri. 

Frank râse, apoi lăsă zâmbetul să i se șteargă: 

— Cum adică? 

— Adică: ce s-a întâmplat, de fapt? Puștiul lor a fugit și a 
intrat în circul ăla. Vai, vai, vai! Mai lasă-mă-n pace! 

— Da, dar... părinţii lui te-au angajat după ce ela murit, nu? 
Așa că n-a fost ca un caz de persoană dispărută. 

Kramer își răsuci buzele într-un nod de scepticism cărnos: 


— Nu e chiar așa, spuse el. Au venit la mine cam la șase luni 
după ce puștiul s-a alăturat Templului. Asta a fost acum doi ani. 

— Și ce voiau să faci? îl întrebă Frank. 

— Să-l răpesc. Ei n-au folosit chiar cuvântul ăsta, dar asta 
voiau să spună. Aveau un „deprogramator” în așteptare. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Frank. 

Kramer ridică din umeri: 

— Am căutat. Am pus niște întrebări. După câte mi-am dat eu 
seama, puștiul era bine. Fericit. Așa că m-am retras. Le-am spus 
că nu se poate. 

— Și după ce s-a înecat? Te-au angajat din nou? 

Kramer păru stânjenit un moment, apoi se aplecă în față: 

— Ce nu înţeleg eu e: de ce te interesează? Vreau să spun că 
asta nu e chiar o poveste de anvergură naţională și nu din zona 
de circulaţie a ziarului Post, așa că nu-mi pică fisa. Ce cauţi, de 
fapt? 

— Adevărul. 

Kramer mârâi: 

— Atunci cred că ar trebui să încerci la Krishnamurti. 

— Bună poantă, zise Frank. 

— Vorbesc serios. Eşti reporter din ăia care scriu despre 
cazurile poliţiei sau ce? 

— Nu, zise Frank. 

— Atunci? 

— Lucrez la un articol medical. Dar este complicat. Și, cred, 
răspunsul la întrebarea ta este: încerc să aflu dacă oamenii de 
pe vas... 

— Balaurul de cristah 

— Da, zise Frank. Încerc să descopăr dacă într-adevăr s-au 
înecat sau nu. Pentru că, după părerea mea, poate nu s-au 
înecat. Poate a fost o înscenare. lar dacă eu greșesc și ei chiar s- 
au înecat, atunci poate că a fost o crimă. 

Kramer îl privi fix mult timp, luă o sorbitură de Montepulciano, 
apoi spuse: 

— Unde rămăsesem? 

Frank se gândi o clipă: 

— Îmi spuneai cum ai lucrat pentru familia Bergman de două 
ori. O dată când fiul lor s-a alăturat cultului... 

— Și după ce s-a înecat, spuse detectivul. Asta a fost pro 
bono. Probabil că sprâncenele lui Frank s-au ridicat, deoarece 


Kramer se grăbi cu explicaţia: Și cred că mă simțeam puţin 
vinovat. Nu știu... poate că ar fi trebuit să mă duc după puști de 
prima dată. Părea cuprins de regrete. Oricum, continuă el, n-a 
fost mult de lucru. Am vorbit cu oamenii de pe vas... 

— Și cum au fost? 

— Cooperanţi. Nu s-au purtat ca și cum ar fi avut ceva de 
ascuns. 

Probabil că Frank se arătă încă o dată sceptic, căci Kramer se 
aplecă spre el și spuse: 

— Uite care-i treaba: Bergmanii erau nebuni când era vorba 
de Templu. Nu puteai să discuţi cu ei despre asta. Așa cum 
vedeau ei lucrurile, ei aveau „credințe religioase”, dar puștiului 
„i se spălase creierul”, puştiul intrase într-un „cult”. Deci ce-ţi 
spune ţie asta? 

— Nu știu, spuse Frank. 

— Erau bigoti, continua Kramer. Și paranoici. Doamne, era ca 
și cum ar fi fost în stare să se uite după mine antipersoană sub 
covoare. Toate telefoanele le erau ascultate. Casa le era 
supravegheată... lisuse Hristoase, și-au cumpărat până și o 
armă. O ţineau în vestibul, în caz că ar fi intrat cineva peste ei. 
Kramer râse. 

— Ce fel de armă? întrebă Frank. 

Ridică din nou din umeri: 

— Nu știu. Cred că era de calibrul 38. 

Frank se încruntă: 

— Așa că... 

— Uite: la ce duceau toate astea? Voiau pe cineva care să fie 
vinovat. Aveau nevoie să fie cineva vinovat. Altfel, ar fi trebuit 
să se învinovăţească pe ei înșiși - înţelegi ce vreau să spun? 

— Deci nu crezi că a fost vina Templului? 

Kramer ridică din umeri: 

— Nu știu, poate că ar fi putut fi puși sub acuzaţie. S-ar fi 
putut găsi vreo responsabilitate a celor de pe vas - că nu s-a 
făcut destul instructaj cu barca de salvare, ceva de genul ăsta. 
Dar nu asta e ideea de bază. Ce vreau să spun e că în meseria 
asta cunoști o mulţime de oameni care umblă după cai verzi pe 
pereţi. Poate... jumătate din ei? Și aș zice: bagă-ți portofelul 
înapoi în buzunar, acum știu că nu pot să-ţi dau ce vrei. Vreau 
să spun: uită-te la tipii de la Interne. Îi întrebi, și: nimeni nu e 
dispărut. Nu există așa ceva, dispărut. E doar un grup de 


„prizonieri _tăinuiţi”. Același lucru cu prăbușirea avionului 
companiei Trans World Airlines. A fost accident? Nu, ferească 
Dumnezeu! A fost o rachetă, o bombă, o deficiență de 
întreţinere - ceva. Pentru că atunci când ai de-a face cu 
familiile, nu există așa ceva - accident. Pierderea trebuie să aibă 
un motiv, trebuie să fie cineva vinovat. Trebuie să primești 
daune: bani, razbunare, ce-o fi. Altfel nu are semnificaţie. E 
hazard. Şi în momentul ăla începe căutarea. Investigația 
încetează să mai fie în legătură cu ce s-a întâmplat și devine 
altceva. Și, fie că-ți place sau nu, de-aici îmi iese mie o grămadă 
de bani. 

— Și crezi că asta s-a întâmplat cu familia Bergman? 

— Știu asta. 

— Și trupul pe care l-au găsit? 

— La Adirondacks, vrei să spui? 

Frank încuviinţă din cap. 

Kramer ridică din umeri: 

— Nu se știe că-i ea. 

Frank aprobă: 

— Dar... dacă este? 

Kramer se încruntă și stătu să se gândească; 

— Nu știu, poate că ai dreptate. Poate că i-a măcelărit 
Templul. Eu nu văd nicio dovadă că ar fi așa, dar... 

— Și dacă n-a fost Templul...? 

— Hai să spunem așa: cred că procurorul districtual ar trebui 
să-l caute pe domnul Bergman. 

Sugestia îl luă prin surprindere: 

— Vrei să spui... 

Detectivul se aplecă în faţă și-și cobori vocea: 

— Bergmanii aveau niște probleme foarte serioase. 

— Ce fel de probleme? întrebă Frank. 

— Probleme care nu aveau nicio legătură cu tânărul, răspunse 
detectivul. Frank dădu să spună ceva, dar Kramer îl opri 
scuturând din cap. Nu vreau să mă bag în asta, spuse el, dar... 
ce am auzit eu? Că Bergman a transferat o grămadă de bani în 
Insulele Cayman, exact înainte ca el și nevastă-sa să fie daţi 
dispăruți. 

— Habar n-aveam, spuse Frank. 

Kramer ridică din umeri: 

— Încă n-ai stat de vorbă cu Tuttle? 


— Te referi la tipul de la biroul procurorului districtual? Din 
Placid? 

— Mda. 

— Păi... doar la telefon, spuse Frank. 

— Bănuiesc c-ai putea să-l întrebi despre asta, da’ nu cred c-o 
să-ţi spună ceva. E unul din firele principale la care lucrează ei. 

Frank sorbi din vin și se gândi la ce-i spunea Kramer. Apoi 
încercă altă tactică: 

— Dar cu exhumarea cum a rămas? Au reușit să... 

Detectivul scutură din cap: 

— Nu, s-a suspendat totul la tribunal. Autorităţile erau gata 
să-l dezgroape, dar Templul a câștigat la apel. Vreau să spun că 
aveau acte de la puști. Semnate și sigilate. Legalizate la 
notariat. A fost și un testament. Cu semnătura ui, fără niciun 
dubiu. A vrut să fie înmormântat acolo și să nu-i fie „violate” 
rămășițele pământești. Și-a spus chiar așa în testament, clar. Și 
ce se-ntâmplă imediat, mami și tati montează schema cu 
dispariţia și - buum - problema e iar pe tapet. 

Sosi chelnerul cu nota de plată și Frank îi dădu cartea de 
credit Visa, întrebându-se dacă mai era bună de ceva. 

— Ascultă, zise el, crezi că mi-ai putea da numele oamenilor 
de pe vas cu care ai vorbit? 

— De pe Balaurul de cristah 

— Mda, mă gândeam că poate aș sta și eu de vorbă cu ei. 

Kramer își strânse buzele: 

— Cred că se poate, zise el. Dă-mi numărul tău de fax și o să- 
ţi trimit notele pe care le-am scris. 

Frank îi spuse numărul și-l întrebă: 

— Și cum stau lucrurile acolo? La Placid? 

Kramer scutură din cap. 

— Nu știu. E... bine pazit. Foarte bine organizat. Evident, au 
niște chestii grase. Șefu-i mână de fier, dar... ei, le prinde bine. 

Se despărţiră în parcare. Kramer îi mulţumi lui Frank pentru 
masă și-i promise să ia legătura cu el dacă îi apare ceva „pe 
radar”. Apoi se urcă în Jaguar, care porni cu un răget, și, cu un 
mic semn cu mâna făcut peste umăr, ieși din parcare și se 
strecură în trafic. 

e 

Frank îl privi plecând, apoi se urcă în Saab, gândindu-se la 

conversaţia pe care tocmai o avuseseră. Poate Kramer spunea 


adevărul, dar lui Frank i se părea că detectivul particular avea o 
ordine de zi și pe acea ordine de zi figura că trebuie să respingă 
cazul. „Dar de ce să vrea așa ceva?” se întrebă Frank. 
Majoritatea detectivilor particulari erau avizi de publicitate. Cu 
cât le apărea mai mult numele în ziare, cu atât aveau mai mulţi 
clienţi. 

Când ieși din parcare și se îndreptă spre nord, regretă ce-i 
spusese despre anchetă și mai ales despre suspiciunile lui în 
legătură cu oamenii care se înecaseră. Și o regretă încă și mai 
mult când, la numai câteva cvartale de restaurant, trecu pe 
lângă un magazin 7-Eleven. În parcare se afla Jaguarul lui 
Kramer, iar detectivul vorbea animat la telefonul public de 
afară. 

Frank încetini, ca să fie sigur că e el, apoi plecă mai departe. 
„Sper că nu e în legătură cu mine”, se gândi el. 


e Capitolul 21 


Daytona Beach, Florida 

La fel ca majoritatea vecinilor săi din Pine Creek, Gene 
Oberdorfer era pensionar. Se mutase în Florida din Lake Placid 
cu vreo patru luni în urmă, jurând că n-o să mai petreacă încă o 
iarnă în înghețatul nord. 

Construit în jurul unui teren de golf, cu câte o poartă la fiecare 
din cele două intrări, Pine Creek era asemenea multor altor 
subdiviziuni administrative din Florida. Dar, de fapt, era foarte 
special și ce îl făcea să fie astfel îi sărea în ochi oricui mergea cu 
o mașinuţă de golf între a șaptea și a opta gaură. Lângă fâșia de 
asfalt care marca o traversare peste ceea ce părea să fie o mică 
șosea, stătea scris pe o tăbliță de lemn: 


PRIORITATE AVIOANELOR 


În Florida, la fel ca pretutindeni, investitorii în construcţii 
preferă terenul viran, pentru că le scutește cheltuielile de 
demolare. În consecinţă, ignoraseră ani de zile încâlceala din 
Pine Creek, privind pista din al Doilea Război Mondial, aflată în 
centrul său, drept o obligaţie. Având la dispoziţie teren 
neamenajat din belșug, se gândeau la complexul de piste ca la o 
cheltuială suplimentară - ceva care trebuia aruncat în aer. Ceea 
ce necesita foarte multă mână de lucru și utilaj greu. 

Dar acolo unde alţii vedeau un posibil fiasco, investitorul care 
în cele din urmă construise Pine Creek văzuse o ocazie. 
Botezându-și creația Aerodromul Pine Creek, el făcuse din ea un 
refugiu pentru proprietarii de avioane mici - oameni ca John 
Travolta și Gene Oberdorfer. Hangarul central de pe aeroportul 
minuscul și opritorile de pe tarmacul adiacent nu aveau nimic 
special - semănau, de fapt, cu facilităţile de pe micul aeroport 
unde își ţinuse Oberdorfer avionul Cessna. 

Ce făcea Pine Creek să fie unic erau rețelele de piste de rulare 
din faţa caselor și hangarele care arătau ca niște garaje 
supradimensionate. Proprietarii ca Oberdorfer puteau sări în 
avioane la fel de ușor cum alţi oameni se urcă în mașină. Într-un 
minut sau două puteau să iasă de pe pista de rulare pe cea de 
decolare. În cinci minute puteau să fie în aer. 


Așa că era perfect pentru Oberdorfer, a cărui misiune cerea și 
un avion mic și un hangar privat. 

Ca de obicei, se sculă la cinci și jumătate, își făcu exerciţiile 
de dimineaţă și meditaţia, apoi o porni pe jos spre club să 
înceapă o partidă de golf la șapte cu noii lui prieteni. In 
majoritatea zilelor golful îi făcea plăcere, deși adevărul era că nu 
juca prea bine. lar astăzi se gândea la altele. Niciun buletin 
meteorologic nu prevăzuse ploaie, dar la orizont se adunau norii 
și asta îl îngrijora. 

Pe de altă parte, se gândi el, pentru a împroșca în aer niște 
țărână și iarbă erau condiţii meteorologice aproape perfecte. 
Temperatură în jur de douăzeci și opt de grade, umiditate 
ridicată, vânturi ușoare dinspre est. Nu că ar fi contat cu 
adevărat. Putea să se ducă astăzi sau putea să se ducă mâine. 
El hotăra în ce zi se duce, câtă vreme condiţiile erau propice. 
Totuși, îl preocupa. Și faptul că se gândea la altceva îi afecta 
jocul. In special loviturile scurte. Cele de pornire se duseseră 
dracului, cât despre celelalte - nu meritau pomenite. 

— Fir-ar să fie, zise el când mingea îi ieși în iarba de dincolo 
de a paisprezecea gaură. Măi băieţi, vă supăraţi dacă iau un 
mulligan? 

Intrebarea stârni hohote de râs. 

— Un singur mulligan n-o să te ajute astăzi, Obie, glumi un tip 
pe nume Johnson. Ai nevoie de o tocană de mulligan. 

Pe la amiază erau în clădirea clubului să ia prânzul - făcea el 
cinste pentru că o dăduse-n bară la a noua gaură. Pe la două 
era acasă. Vremea rămăsese neschimbată. Barometrul era 
stabil. Vântul, la fel. Peste o oră era în hangar, verificându-și 
echipamentul, cam pentru a zecea oară. 

Faptul că avea un hangar privat făcea ca aranjarea avionului 
să fie floare la ureche. In cea mai mare parte, echipamentul 
pentru pulverizarea culturilor era destul de simplu, constând din 
tuburi atașate pe marginile aripilor. La tuburi fuseseră fixate 
douăzeci de mufe de pulverizare și totul funcţiona destul de 
bine. Și, de fapt, putuse să cumpere tot ce-i trebuia de la 
magazinul de obiecte gospodărești. 

Rezervorul propriu-zis era cam mare, dar încăpea pe locul 
pasagerului, aflat în spatele lui. Era un ansamblu fabricat în 
Elveţia, care se pare că era folosit la stropirile împotriva unei 
insecte în zona Oberland din jurul Bernei. l-I dăduseră de la 


sediu și făcuse treabă bună. Rata de dispersie era prestabilită și 
avea încorporat și un compresor de aer. Tot ce avea el de făcut 
era să-l încarce, să-l umple cu apă și să introducă materialul. 
Odată decolat, era suficient să apese un buton și un jet fix de 
stropi se împrăștia în aer în urma avionului. 

Așteptă până la patru și jumătate. Aidoma altor aeroporturi 
mici, Pine Creek nu avea aparatură de control al decolărilor și 
aterizărilor. Pentru călătoriile locale nu trebuia să depui un plan 
de zbor. Unii dintre băieţi - în special cei cu avioane de colecţie 
- decolau de plăcere, numai ca să facă lupinguri și tonouri. Dar 
acum nu mai era nimeni în aer, din câte vedea el. Și nu avea de 
așteptat la pista de decolare. (De fapt, numai la sfârșiturile de 
săptămână trebuia să stai la coadă ca să decolezi.) 

Incărcă rezervorul de pe locul pasagerului și-și aruncă jacheta 
deasupra. Işi parcurse lista de verificare, făcu un pas înapoi și-și 
admiră opera artizanală. Mufele și tuburile erau într-adevăr de- 
abia vizibile, chiar și de la distanţa asta. 

Afară, indicatorul de vânt zăcea inert, deși din când în când 
câte o adiere îl mai făcea să se ridice. Acolo, sus, pe cer nu se 
vedea niciun alt avion, în afară de unul care se îndrepta spre 
sud. 

De pe cer se vedea limpede că partea asta din Florida era 
acum aproape în întregime construită. Ceva mai departe, spre 
Orlando, mai rămăseseră câteva ferme, ca niște petece verzi 
strălucind de iarbă tânără. Cu excepţia lor, a câtorva terenuri de 
golf și a unei cărări verzi, înguste, de-a lungul pârâului, în toate 
părțile se întindeau, cât vedeai cu ochii, zone rezidenţiale și 
centre comerciale. Ceea ce era bine. Aveau nevoie de o 
densitate mare a populaţiei pentru test. 

Țărmul oceanului era la doar șase kilometri de Pine Creek și în 
numai câteva minute zbura pe deasupra vilelor și hotelurilor 
care umpleau malul. Planul lui era să execute „o sursă lineară 
de stropire” - termenul tehnic pentru pulverizarea unei cantităţi 
mici de material într-o linie continuă, contând pe vântul 
favorabil care să împrăștie substanţa de inoculare spre uscat. 

Nu că ar fi fost vreun pericol să nu nimerească ţinta. 

Exact sub el, o mulţime de mașini se târau de-a lungul plajei 
blonde, depășind ca număr înotătorii. Municipalitatea scurtase 
puţin orele, dar nu scosese obiceiul în afara legii - ceea ce-i 


stătea în gât. Jumătate din planetă era pavată și idioţii ăștia 
trebuia să meargă cu mașina pe plajă! 

ÎI înfuria asta. 

Lăsându-se mai jos, întinse mâna în spate și apăsă 
întrerupătorul cu pârghie de la compresorul de aer. „Vine!” se 
gândi el, în timp ce avionul plana deasupra plajei, cu 
compresorul duduind și o ceaţă fină de stropi împrăștiindu-se de 
pe marginile aripilor. 


e Capitolul 22 


Cal Tuttle stătea la birou în faţa lui Frank, cu drapelele aliniate 
în spate. Bărbat cu un chip păstos, la vreo cincizeci de ani, 
procurorul districtual Tuttle nu era un om prea vorbăretț. 

Frank îl întrebă cum fusese găsit torsul. 

— Câinele unor excursioniști. 

Și el fusese surprins? 

Tuttle își lăsă capul într-o parte și se uită la el. 

— Că am găsit o femeie decapitată, cu mâinile tăiate, zăcând 
în pădure? Stătu un moment pe gânduri și apoi ridică din umeri. 
Nu cine știe ce. 

Când a apărut trupul, a făcut vreo legătură cu familia 
Bergman? 

— Nu. 

De ce nu? 

— N-aveam cu ce să facem legătura. Scoase un mic sunet, ca 
o plesnitură cu limba și gingiile. Testele ADN durează ceva timp. 
Pe urmă o să știm. 

— Mi-aţi putea da numele excursioniștilor? 

— Nu, nu cred că ei ar fi de acord. Pe câine îl chema Taz. 

— Mulţumesc. Dar ţineţi legătura cu comitatul Dutchess 
pentru cazul ăsta, nu? 

— Dacă așa spuneţi dumneavoastră. 

— Ei, ar fi o știre de senzaţie dacă n-aţi face-o, răspunse 
Frank, enervându-se. 

Tuttle zâmbi, mulţumit că-l scosese din răbdări: 

— Mi s-a spus că Harry Bergman este suspect în cazul morții 
soţiei sale, spuse Frank, urmărind reacţia lui Tuttle. Este 
adevărat? 

Un zâmbet de regret. 

— Ei, spuse Tuttle, asta este o idee absolut nouă. 

— Chiar este? 

— Mda, zise procurorul districtual, pe asta n-am mai auzit-o. 

Frank se încruntă. Dacă nu cumva era un actor foarte bun, 
Tuttle spunea adevărul. 

— Ei, poate că sursa mea a fost greșit informată. 

— Cred că probabil așa a fost. 

Frank se hotărî să schimbe tactica: 

— Dar cu Templul cum e? 

— Ce-i cu el? 


— Nu știu. Cum sunt ei? 

Tuttle ridică din umeri: 

— Ei între ei. Noi nu-i prea vedem. 

Frank suspină. Încercase să lege o conversaţie cu omul ăsta 
timp de aproape o jumătate de oră și efortul îl epuizase. Așa că 
își puse stiloul în buzunar și-l întrebă pe Tuttle dacă îl poate 
îndruma spre sediul templului. 

Tuttle schiță o hartă pe o bucată de hârtie și i-o împinse peste 
birou: 

— Probabil că n-or să vă lase să intraţi, spuse el scuturându-i 
mâna lui Frank. 

— De ce? 

Tuttle ridică din umeri: 

— Sunt rezervaţi. 

e 

Și, într-adevăr, n-au vrut sa-l lase să intre decât în Centrul 
pentru vizitatori. 

Acesta era un circ pentru ochii lumii, adăpostit într-o cutie de 
chibrituri, de șindrilă albă, în afara complexului. La vreo două 
sute de metri mai departe, pe șosea, Frank vedea o pereche de 
porţi de fier forjat și o mică gheretă de piatră pentru pază. 
Porțile păreau închise, așa că se opri la Centrul pentru vizitatori, 
ridică ciocanul pentru bătut în ușă, care avea formă de ananas, 
și îl lăsă să cadă. O dată. De două ori. Incă o dată. 

Apăru o tânără veselă și îl pofti politicos înăuntru. El îi arătă 
permisul de ziarist și-i spuse: 

— Speram să văd complexul, dar poarta e închisă. 

Femeia se scuză, explicându-i că poarta era întotdeauna 
închisă. Nimeni nu avea acces în complex fără programare. 

— Aa, și cui trebuie să-i dau telefon pentru programare? 
întrebă Frank. 

— Îmi pare rău, trebuie mai întâi să vă adresaţi în scris, îi 
răspunse ea. 

— Vreţi să spuneţi că nu pot da telefon nimănui? 

— Da, cam așa. 

— Dar lui? întrebă Frank, arătând din cap o fotografie de pe 
perete. 

Fotografia înfățișa un bărbat trecut de treizeci de ani stând în 
picioare pe vârful unui munte și râzând spre aparat. In spatele 
lui și sub el, era lumea. 


— El e Solange, spuse ea cu un zâmbet. Nu cred că are timp. 
Dar, de vreme ce sunteți de la presă, aţi putea suna la Biroul de 
Relaţii cu publicul, doar că astăzi mi se pare că sunt plecați. 
Cred că sunt la o demonstrație în Buffalo. 

— Dar... 

— Avem o pagină Web, le-aţi putea scrie prin poșta 
electronică. Intraţi în pagină și faceţi clic pe Relaţii cu publicul. Îi 
dădu o broșură tipărită pe hârtie rigidă, cenușie. Găsiţi totul aici, 
spuse ea, adresa poștală și pe cea de poștă electronică. 

El o luă și-i mulțumi. 

— Și dacă doriţi să aruncaţi o privire, centrul are trei secţii: 
Inspiratie, Informaţie și Market. Dar trebuie să vă grăbiţi, spuse 
ea pe ton de scuză, închidem în jumătate de oră. 

Frank fu de acord să arunce o privire, repede. 

Primul lucru care îl izbi când intră în încăperea de „Inspiraţie” 
fu mirosul de tămâie și de lumânări aprinse. Apoi văzu 
fotografia, înrămată, în alb și negru, care ocupa în întregime 
peretele din spate. 

Era silueta unui bărbat - a lui Solange, de fapt - mergând pe o 
plajă, exact acolo unde apa atinge nisipul, cu pantalonii 
suflecaţi, cu un câine lângă el, pe fundalul unui cer strălucitor și 
auriu. Pe deasupra capului lui pluteau pescăruși și o inscripţie 
caligrafică zicea: „Urmează-mă. Pășește în lumină”. 

In timp ce se apropia de imagine, Frank sesiză pentru prima 
oară muzica. Un cor de băieţi cânta o melodie obsedantă într-o 
limbă pe care el n-o putea identifica. Româna. Bulgară. Ceva de 
genul ăsta. Vocile pure treceau peste el, înflorind aerul. „Sistem 
de sonorizare dat dracului”, se gândi Frank. 

De-a lungul pereţilor camerei, care erau acoperiţi cu o 
țesătură cenușie moale, era expusă o serie de fotografii mai 
mici, fiecare din ele cam de dimensiunea unui afiș mare. La fel 
ca fotografia mai mare, erau frumos înrămate și luminate 
artistic. Frank se uită la imagini și văzu că fiecare din ele era 
diferită: o pânză de păianjen stropită de rouă. O pădure de pini 
străbătută de raze de soare. Copii îndreptându-se mână-n mână 
spre un apus de soare. 

Ce aveau în comun toate fotografiile, realiză el, era /umina - 
lumina surprinsă strălucit. Frank merse de la una la alta, pășind 
prin cascada de muzică. Se simţea... bine. Avea într-adevăr o 
senzaţie de înălţare. 


Câteva dintre fotografii, cele în care apărea Solange, aveau și 
caracteristici auditive. Frank luă un set de căști și apasă pe un 
buton. 

Se uita la o fotografie cu Solange stând în picioare pe un 
câmp de grâu. Cu soarele în spate, arăta aproape ca și cum ar fi 
avut un nimb. Și grâul la fel, era luminat de soare, iar strălucirea 
care iradia din vârful spicelor producea stele de lumină. Când 
apăsă pe buton, grâul păru să se miște, să se îndoaie și să se 
legene ca bătut de vânt. Aplecându-se în față, văzu că imaginea 
în sine era fixă, dar în spatele ei un aparat care făcea ca lumina 
să se onduleze și să vibreze. Efectul era amplificat de fundalul 
sonor al vântului foșnind pe câmp. Apoi, o voce grăi, rostind cu 
vântul: 

— Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu 
sămânță, pomi roditori, cari să facă rod după soiul lor și cari să 
aibă în ei sămânţa lor pe pământ”. Și așa a fost. Pământul a dat 
verdeață, iarbă cu sămânță după soiul ei și pomi care fac rod și 
care își au sămânță în ei, după soiul lor. Și Dumnezeu a văzut că 
lucrul acesta era bun. Astfel, a fost o seară și a fost o dimineaţă: 
aceasta a fost ziua a treia. 

Frank trecu pe lângă câteva alte imagini și luă următorul set 
de căști, stând acum în faţa unei scene cu un foc de tabără, cu 
Solange lângă foc și un cer presărat cu stele. De data asta 
coloana sonoră era cu focul care trosnea - și, la fel ca grâul din 
fotografia anterioară, focul părea să scapere și să se miște. Tot 
așa și stelele, care au devenit și mai strălucitoare când vocea 
suprapusă i-a răsunat în urechi: 

— Și Dumnezeu a făcut doi mari luminători: luminătorul cel 
mai mare ca să stăpânească ziua și luminătorul cel mai mic ca 
să stăpânească noaptea... 

„Aha, se gândi Frank. Geneza”. Făcu un scurt tur al camerei, 
ca să-și confirme impresia, și văzu că diversele imagini erau 
menite să recapituleze povestea Facerii lumii. Foarte șmecheră 
treabă, se gândi el. 

Intră repede și la Market. Părea să vândă vitamine, 
suplimente nutritive, săpunuri, uleiuri pentru aromoterapie, 
genul ăsta de lucruri. Un perete întreg era dedicat cărților și 
benzilor pentru meditaţie. Fundal sonor de muzică clasică, 
Canonul lui Pachebel, se gândi el. Bruneta care îl întâmpinase la 
ușa din faţă stătea în spatele tejghelei, împachetând 


cumpărăturile unei femei de vârstă medie cu părul împletit în 
cozi. 

— Doriţi să cumpăraţi ceva? îl întrebă ea tare. Trebuie să 
închidem, știți, cam în - aruncă o privire la ceasul de mână - 
Doamne! două minute. 

E| se retrase și se grăbi spre camera de Informaţie. N-a avut 
decât să arunce rapid o privire. Văzu o mulţime de grafice, 
diagrame și hărți, alte înregistrări audio-video cu multiple seturi 
de căști legate la un pupitru de lemn. Un exponat reprezenta 
harta Statelor Unite, cu lumini minuscule sclipind în diverse 
sectoare. Pe o masă aflată în centru, sub un afiș mare pe pânză 
pe care scria PLANETA SE ÎNCĂLZEȘTE, stătea un glob 
pământesc dolofan cu un termometru înfipt în el. Din tavan 
atârna un „ceas demografic” în formă de bombă. Ticăia 
zgomotos, iar afișajul lui digital se succeda mai repede decât 
putea percepe ochiul omenesc. Pe un perete, pădurea tropicală 
din Brazilia ardea. Pe peretele opus, o pădure de pini arăta de 
parcă ar fi fost tunsă până la trei centimetri de pământ. 

— Acum închidem, spuse bruneta pe tonul ei dulce, prietenos. 
Dar vă puteți întoarce mâine. Deschidem la nouă. 

li dădu o punguţă de plastic cu „câteva mostre gratuite”. 

— Incercați gelul de duș cu mango și levănţică, îi spuse ea în 
timp ce îl conducea spre ușă. E fabulos. 

El înșfacă vreo două broșuri în drum spre ieșire. 

e 

Sperase să se întoarcă de-a dreptul la Washington, dar pe la 
ora nouă, pe șoseaua de centură Jersey se pomeni că moţăie. 
Claxonul unui camion cu remorcă îl făcu să se trezească 
tresărind și se hotărî să caute un motel. 

Găsi unul la câţiva kilometri sud de Cherry Hill. Era de tipul 
Norman Bates, cu un bar care se deschidea din holul de la 
recepţie. La bar se ajungea printr-o intrare gen colibă, cu 
acoperiș de stuf, flancată de inscripţii care anunțau pompos: 


„Vinnie și piticii cei grozavi! 
Numai la Acoperișul găurit!” 


Camera lui era decorată în nuanţe ruginii: pereți, cearșafuri, 
cuvertură, covoare portocalii. Lângă pat cineva își băgase 


pumnul prin perete. Era genul de loc unde proptești un scaun 
sub clanţa ușii. Făcu asta și intră la duș. 

Gelul de duș cu mango era minunat. 

Inviorat, își scoase laptopul și scrise câteva note scurte, 
pentru sine, despre convorbirile cu Kramer și Tuttle și despre 
jumătatea de oră petrecută la Centrul pentru vizitatori. După ce 
citi ce scrisese, își dădu seama ce eșec fusese călătoria asta. 

Dacă era să-i dai crezare lui Kramer, el plecase după cai verzi 
pe pereți. Și de ce să nu-i dai crezare lui Kramer? Kramer a fost 
mai aproape decât oricine de lucrurile astea. l-a cunoscut pe 
Bergmani, știa problemele pe care le-au avut cu fiul lor - și chiar 
stătuse de vorbă cu oamenii de pe vas. Și, după el, nu era nimic 
suspect în toate astea. Clienţii lui erau la fel de ţicniţi ca tipii de 
la Templu - ba poate chiar mai mult. 

e 

Pe de altă parte... Tuttle a părut cu adevărat surprins când l-a 
întrebat despre Harry Bergman și dacă acesta era suspect în 
cazul morţii soţiei sale. Cum spusese el? „Asta este o idee 
absolut nouă”, cu vocea încărcată de sarcasm. Și totuși, dacă 
era să-i dai crezare lui Kramer, asta era o pistă fierbinte. 

Cuvintele cheie fiind dacă era să-i dai crezare lui Kramer. El îi 
dădea crezare? Frank se gândi la asta. De ce să-l fi minţit? se 
întrebă el. lar răspunsul veni de la sine: frumoasă mașină. 

Nimic din toate astea nu însemna ceva cu adevărat. Era din 
nou acolo de unde pornise - blocat într-un motel ieftin, cu o 
grămadă de cheltuieli și fără o poveste solidă. La fel de bine ar fi 
putut să fie la Cernomorskaya. 

Încovoiat peste calculator, tastă cuvintele: Templul Luminii - 
Centrul pentru vizitatori. Apoi scoase broșura și completă datele 
Templului: adresă, fax, telefon, pagină Web, adresă de poștă 
electronică. Mai era ceva care merita să fie înregistrat? Nu prea. 
Exceptând faptul că aveau, evident, o mulţime de bani. O „navă 
amiral”. Și un elicopter. Și un „complex”. 

De unde veneau banii? se întrebă el. Gelul de duș era grozav, 
dar cât mălai ieșea din asta? Doar nu-și vindeau marfa la Wal- 
Mart. 

Intrebându-se cum arăta pagina lor de Web, conectă laptopul 
la telefon și intră fraudulos în Matrix (sau cel puţin în AOL), 
gândindu-se Frank Daly, CyberCopoi. 


Dură cam treizeci de secunde până să se încarce pagina de 
Web, o imagine a Pământului - așa cum apare luată din spaţiu. 
Dar în locul fuioarelor aleatorii de nori care se învârteau peste 
familiara „mărgică albastră”, artistul strânsese norii laolaltă într- 
o imagine spectrală stilizată: un cal alb cabrat, cu o privire 
sălbatică. Cuvintele Templul Luminii se aprindeau și se stingeau, 
schimbându-și culoarea. Sub inscripţie era o întreagă înșiruire 
de casete, fiecare conţinând o imagine. Făcu clic pe prima: 
Solange și câinele pe plajă. Era aceeași pe care o văzuse în 
camera de Inspiraţie de la Centrul pentru vizitatori. 

Nu era mare lucru aici. Textul îl identifica pe conducătorul 
Templului, Luc Solange, drept „guru-ul fără voie al mișcării 
ecologiste” și „un avatar al ecologismului militant”. Templul 
declara că are misiunea de a „restabili armonia între Pământul 
Mamă și Omul Prunc”. Despre Solange se spunea că ţine 
frecvent conferințe la „centrele de sănătate ale Templului din 
Big Sur, Taos, San Lucas și alte „vortexuri ale convergenţei 
spirituale”. Erau opţiuni de a intra în paginile care ofereau 
aceste conferinţe și informaţii despre centrele de sănătate. 

Paginile următoare ofereau opţiuni cum ar fi: „Mediu-geddon” 
și „Apocalipsa descifrată”, cea mai recentă disertaţie a lui 
Solange cu privire la cele Șapte Peceţi. Aruncă o privire rapidă și 
constată că era o lucrare densă, scolastică, plină de note de 
subsol, presărată cu referinţe la numerologie, Qabbala și multe 
altele. Trecu la altă pagină, „Basmele balaurului”, și urmări cum 
se materializa pe ecran silueta unei nave străbătând mări 
furtunoase. Făcu clic pe imaginea navei, dar obţinu un mesaj de 
eroare 404, care indica faptul că pagina nu putea fi găsită. Se 
duse înapoi. 

O „Carte a zilelor” arăta fotografii ale unor membri ai 
Templului, zâmbitori, la lucru, la joacă și en famille. Erau și 
formulare de comandă pentru linia de produse „Eco-Vita” a 
Templului (produse pentru aromoterapie și suplimente nutritive) 
și publicaţiile sale. In sfârșit, erau legături cu alte pagini de Web, 
printre care Pământul mai întâi şi PETA și „O scrisoare de la 
Luca”, invitându-i pe cititori să se alăture Templului în lupta sa 
pentru salvarea planetei. 

Frank se uită la ceas și ieși. Era zece și jumătate și voia să-i 
dea telefon lui Annie înainte ca ea să se ducă la culcare. 

— Buunăăă! spuse ea, pârând fericită să-l audă. Unde ești? 


— Sunt în Jersey. Camera mea e portocalie. Mă simt ca și cum 
aș fi într-un dovleac. 

Ea râse și făcu o glumă despre Cenușăreasa. 

— Și cum a mers? 

El îi povesti despre Kramer și despre Centrul pentru vizitatori 
și adăugă că tocmai ieșise din pagina de Web a Templului. 

— Poate ai vrea să arunci și tu o privire, îi spuse el, e destul 
de interesant - dacă-ţi plac chestiile astea. 

— O să mă uit puţin, răspunse ea. Am de ales între asta și să 
mă duc la culcare. 

Mai stătură de vorbă câteva minute despre nimic deosebit și 
apoi închiseră, iar Frank rămase să aleagă între a se băga în pat 
și a trece pe la Piticii cei grozavi. 

e 

Era trecut bine de miezul noptii, aproape de unu, când sună 
telefonul, trezindu-l cu greu dintr-un somn profund, cu mișcări 
rapide ale ochilor. 

— Ci...? 

— Frank, sunt Annie! 

— Bună, mormăi el, aprinzând lumina. 

— Trezeşte-te! 

— M-am trezit, spuse el, aruncând o privire prin cameră. Doar 
că... dormeam. Acum m-am trezit. Făcu o pauză. De ce m-am 
trezit? 

— Trebuie să vii acasă. 

— Vin acum. O să vin. O să ajung dimineață. Adică după- 
amiază. Pe la două. 

— Nu, spuse ea, trebuie să te întorci imediat. Chiar acum! 

Era ceva în vocea ei - frică, emoție, un amestec din 
amândouă. 

— Ţi s-a întâmplat ceva? o întrebă el, aruncând pătura și 
coborându-și picioarele din pat. 

— Nu, spuse ea. Sunt bine. Dar am intrat în pagina de Web. 

— Care pagină de Web? 

— A Templului. 

— Aa, da. 

— Ei sunt! spuse ea. Templul e! 

— Sigur că e Templul. E pagina lor de Web. Ce tot spui? 

— Ești un geniu, îi spuse Annie. Ai avut dreptate. Templul a 
luat cadavrele! 


— E asta pe pagina lor de Web? 

— Nu! Adică, da, într-un fel. Calul e pe pagina de Web, spuse 
Annie. 

— Ce cal? 

— Calul alb - cu expresia aia nebună. Face parte din sigla lor. 

— Vrei să spui... ăla de pe faţa Pământului? o întrebă Frank. 
Cu norii și toate chestiile alea? 

— Da! 

El stătu să se gândească. 

— Și ce dacă? o întrebă. E un cal și-atât. 

— E același cal, îi spuse Annie. 

— Cu ce? 

— Cu calul de la Kopervik. Era un cal desenat pe o latură a 
bisericii, un cal mare, dar ăla era un graffiti. Și ne-a tulburat. Și 
acum, după ce am văzut calul din pagina lor de Web - e ca și 
cum ar fi fost semnătura lor. Au furat cadavrele și au însemnat 
biserica, „Kilroy a fost aici!” Rămase tăcută un moment, apoi 
zise: Frank? 

— Ce-i? 

— De ce... o grupare religioasă... ar vrea așa ceva? Un virus? 
Adică... 

— Nu știu, spuse el. 

— Dar trebuie să spunem cuiva, nu-i așa? 

— Mada. Sigur. 

— Atunci... cui? 

El stătu să se gândească, dar de fapt nu avea de ales. 

— Lui Gleason, zise. Trebuie să-i spunem lui Gleason, lua-l-ar 
dracu'! 


e Capitolul 23 

Plecă de la motel și se duse la Washington în aceeași 
dimineaţă, ajungând puţin după patru în zori. Miraculos, găsi un 
spaţiu de parcare chiar în capul străzii pe care era apartamentul 
lui. 

După ce intră, nu prea știa ce să facă. Promisese s-o ia pe 
Annie dimineață la prima oră - la șapte, și să se ducă cu ea la 
F.B.I. Ceea ce însemna că încă avea timp să mai prindă vreo 
două ore de somn. 

Pe aleea din spatele apartamentului auzea gunoierii trântind 
tomberoanele. Mai bine să facă un duș, își zise. Să scrie câteva 
note, să aranjeze fotografiile din satelit. Să-și facă niște cafea. 

Peste cinci minute stătea sub duș, cu apa fierbinte înţepându- 
i ceafa. Atunci îl izbi gândul. 

„Azi nu e ziua de ridicat gunoiul. Ziua de ridicat gunoiul e joi. 
Azi e marţi”. Și, pe lângă asta, gunoierii - veneau ei devreme, 
dar nu chiar atât de devreme. Se uită la ceas. Patru și jumătate. 

Mai stătu puţin, gândindu-se la asta, apoi închise dușul. leși, 
trase un prosop, și-l înfășură în jurul taliei și se duse la fereastra 
din bucătărie, cea care dădea spre alee. 

Erau doi bărbaţi și aruncau sacii de gunoi în spatele unui 
camion U-Haul. Ceea ce nu era modul în care proceda 
municipalitatea. Cu toate că administraţia districtuală era 
cumplit de dezorganizată, Frank era sigur că nu ajunsese chiar 
în halul ăsta. Oricum, nu încă. Se uită la oameni. 

Scoteau sacii de gunoi din ghena care servea clădirea și le 
făceau vânt în spatele camionului. Ghena de peste drum 
rămânea plină, la fel ca celelalte de pe alee. Mă întreb ce caută, 
se gândi el, pe urmă prin minte îi fulgeră Kramer, stând în faţa 
magazinului 7-Eleven și vorbind de la telefonul public. 

„Îmi fură gunoiul, se gândi el, apoi se mai gândi încă o dată. 
Nooo! Nu se poate. Și totuși...” Celelalte apartamente din 
clădirea lui erau ocupate de o oarecare Charlotte Seltzer, o 
învăţătoare din Washington, și de Carlos Rubini, care lucra la 
H.U.D. Niciunul dintre ei nu părea o ţintă probabilă a hoţilor de 
gunoi. Și totuși... 

Deschise fereastra și se aplecă afară: 

— Hei! strigă, ce faceţi acolo? 

Cei doi bărbaţi îngheţară, apoi ridicară încet privirea. Părură 
să schimbe câteva vorbe, apoi se duseră calm spre spatele 


camionului, aruncară înăuntru sacii pe care-i ţineau în mână și 
coborâră ușa, care se închise cu un scârţâit metalic. Încet, 
ocoliră și se duseră în fața camionului, se urcară și plecară. 

Frank se uită la plăcuţa de înmatriculare care dispărea, dar 
era prea departe să poată citi numărul. Apoi camionul coti și 
peste un moment nu se mai vedea. 

Cu un mormăit, Frank se gândi cam ce ar fi putut fi în gunoiul 
lui. Coji de portocală și batiste de hârtie, schiţe de articole, 
transcrieri de interviuri, cutii goale de lapte și pâine mucegăită, 
liste cu lucruri de făcut și formulare de impozit... Dumnezeule, 
chiar ar trebui să-și cumpere o mașină de tocat hârtie. 

e 

Biroul lui Neal Gleason se afla într-o zonă - nu-ţi venea să-i 
zici „cartier” - cunoscută sub numele de Buzzard Point. Încă de 
când se mutase Frank în oraș, lumea vorbea despre zona asta 
ca fiind următorul loc probabil al unei miraculoase renașteri 
urbane. Cu râul ca fundal și la numai câteva minute de 
Capitoliu, imaginea era oarecum asemănătoare cu Portul 
Interior al orașului Baltimore: o vitrină cu un țărm, cu o 
promenadă de-a lungul mării și, în spatele ei, apartamente, 
hoteluri, restaurante și magazine în pantă. 

Dar în ciuda discuţiilor și a machetelor arhitecţilor, Buzzard 
Point nu părea să se schimbe. Străzile erau pline de gropi și atât 
de peticite, încât aveau un aspect aproape artizanal. Între un 
pâlc de clădiri urâte de beton, pentru birouri, și terenurile virane 
pline de mizerii se ridica ocazional și câte o întreprindere 
periferică. Acestea toate aveau în comun un anume aspect de 
baricade care, cum se spune, „venea o dată cu 
amplasamentul”. 

Erau băcănii de familie cu porți de metal care să le protejeze 
în timpul nopţii, magazine de băuturi unde vânzătorii stăteau în 
spatele unor pereţi de plexiglas rezistent la glonţ, servicii de 
încasare a cecurilor, frizerii ca niște buncăre și magazine de 
aparate auditive. La staţiile de benzină, puștii se repezeau să-ți 
șteargă parbrizul sau să-ţi umple rezervorul pentru bacșiș. 

Frank era puţin neliniștit că trebuia să-și parcheze mașina pe 
stradă, dar, după cum se vedea, nu avea de ales. Zona nu avea 
destui vizitatori pentru a justifica o parcare. 

Clădirea era unul din acele dreptunghiuri din anii cincizeci cu 
nimic care s-o scoată în evidenţă în afara unei banale alinieri de 


ferestre subdimensionate la fiecare etaj. Interiorul nu era cu 
nimic mai aspectuos, cu o mochetă industrială albastră pătată și 
tavane din plăci de ceramică acustică, începând să se desprindă 
și să se onduleze. Un duo de bărbaţi înarmați și îmbrăcați în 
uniformă se ocupa de pază. Unul stătea în picioare lângă ușă, 
iar celălalt era așezat în spatele unei tejghele din imitație de 
lemn, lângă o barieră turnantă. Trebuia să treci pe lângă primul 
și să stai un timp cu al doilea înainte de a ţi se permite să intri 
până la grupul de ascensoare din partea cealaltă. 

Omul din spatele tejghelei telefonă la biroul lui Gleason, îi 
puse să-și scrie numele pe o listă prinsă pe o placă dură, se uită 
în poșeta lui Annie, cercetă servieta lui Frank și deschise 
capacul de la tubul care conţinea fotografiile din satelit. Apoi le 
scrise laborios numele și pe cel al lui Neal Gleason pe 
dreptunghiuri de carton galben, le băgă în apărătoare de plastic 
și le dădu dispoziţie să și le prindă de îmbrăcăminte. O femeie 
voluminoasă cobori din lifturile de după bariera turnantă și li se 
permise și lor să treacă. Femeia îi însoţi până la etaj și îi 
conduse într-o anticameră mobilată cu un șir de fotolii tapițate 
în plastic de culoarea caisei. Pereţii erau împodobiţi cu imagini 
înrămate de flori în culori pastelate. 

Nu a trebuit să aștepte prea mult. Gleason ieși și, fără un 
cuvânt, le făcu semn să intre în birou înaintea lui. Agentul F.B.I. 
era în cămașă, cu pistolul din tocul de la umăr clar vizibil când îi 
ocoli să se așeze la birou. Ochii lui erau de un albastru deschis 
surprinzător. Albastru de peruzea, se putea spune. Frank își 
dădu seama că până atunci nu îl mai văzuse niciodată pe tipul 
ăsta fără ochelarii ăia de aviator. 

— Așa, spuse Gleason. Aţi dorit să vorbiţi cu mine? Spuneţi! 

— Știu de ce aţi fost la Hammerfest, începu Frank în timp ce 
scotea fotografiile din satelit. 

— Hâm, zise Gleason. Mijloace vizuale. Frumoasă introducere, 
dar chiar n-am timp de expuneri pe bază de imagini. Așa că, ce- 
ar fi să vă limitați la expunere și aveţi grijă să fie scurtă, da? 

Frank uitase cât de scârbos putea fi Gleason. 

— Am vrut să mă asigur că înţelegeţi că domnișoara doctor 
Adair nu mi-a spus nimic, zise el. Am aflat despre cadavre din 
alte surse. 

Gleason încuviință din cap, apoi făcu un mic semn cu degetul 
de la mâna dreaptă, vrând să spună că Frank trebuia să se 


grăbească. Așa că Frank îi făcu un rezumat, sfârșind cu faptul 
că, potrivit lui Annie, calul desenat pe latura bisericii din 
Kopervik era identic cu imaginea din pagina de Web a 
Templului. 

Gleason aplaudă cu mișcări mari, largi și lente. 

— Fascinant, spuse el. 

Annie îi aruncă lui Frank o privire derutată. 

— Nu păreți fascinat, spuse Frank. 

— Ei bine, ca să vă spun adevărul, nu prea înțeleg de ce aţi 
crezut că m-ar interesa lucrurile astea, zise Gleason. Daţi-mi 
voie să clarific ceva pentru dumneavoastră. Pentru amândoi. 
F.B.I.-ul nu are în jurisdicție cimitirele din Norvegia. Și chiar dacă 
le-ar avea, investigarea grupărilor religioase nu face parte din 
atribuţiile noastre. 

— Dar, spuse Annie, aţi fost acolo. Chiar dumneavoastră. 

— Cred că ce încearcă să spună domnișoara doctor Adair este 
că noi știm că Biroul lucrează la acest caz și am crezut că... 

— lar eu îi spun domnișoarei doctor Adair că discutarea 
acestei chestiuni este o încălcare a jurământului de păstrare a 
secretului pentru protejarea siguranţei naţionale pe care l-a 
semnat și că aș putea s-o pun sub acuzație. 

— Cum? Annie era furioasă. li ardeau obrajii de parcă tocmai 
ar fi venit de la patinoar. Nu i-am spus nimic, zise ea. Dar, 
oricum, ce contează? Nu înțelegeţi? Gruparea asta a luat 
cadavrele și are virusul și... 

Gleason ridică vocea și în același timp și-o înăspri: 

— Asta nu este deloc treaba dumneavoastră, domnişoară 
doctor Adair. In ceea ce vă privește pe dumneavoastră, domnule 
Daly, cred că într-adevăr ar fi în interesul dumneavoastră să 
abandonaţi de data asta - sau dacă nu, o să vă treziţi c-o pățiți 
urât amândoi. 

— Cred că uiţi ceva, Neal. Eu n-am semnat nicio porcărie. 

— Nici nu-i nevoie să semnezi ceva, măi, istețul lui pește! 
Avem legi - printre care și legi împotriva trădării. 

Gleason nu făcea decât să latre la Lună. Nu putea fi serios, nu 
în legătură cu trădarea. Dar se puteau juca de-a amenințările. 

Frank contraatacă, mirat: 

— Trădare? Ei, poate că aici povestea e mai serioasă decât 
am crezut eu. Nu știam că suntem în război. Sau poate că doar 
te-ai exprimat greșit. Caz în care, ce-ar fi să ne uităm la 


aspectele Primului Amendament? Pentru că mie mi se pare, 
Neal, că „interdicţia prealabilă” nu prea a funcţionat. Vreau să 
spun, uită-te la Documentele Pentagonului... 

Gleason spuse, în timp ce se ridica în picioare: 

— Mulţumesc pentru ajutor. Făcu semn cu capul spre ușă. 
Întrevederea a luat sfârșit. 

— Așteptaţi o secundă, spuse Annie. Nu înțeleg. Adică, asta e 
cu totul... 

— Am spus: întrevederea a luat sfârșit. 

Annie se ridică în picioare, cu faţa încă roșie. Frank băgă 
hârtiile înapoi în servieta diplomat și puse la loc capacul de la 
tubul cu fotografii. Apoi se ridică și, luând-o pe Annie de braț, 
ieși. 

Nu vorbiră decât de-abia când ajunseră în stradă. 

— Chiar pot să facă așa ceva? Ce înseamnă asta? 

Frank privi cerul. Era acoperit de nori care se mișcau iute pe 
deasupra capetelor lor. Suprafaţa râului era de un cenușiu 
metalic. 

— Înseamnă că se ocupă de caz, dar nu vor să ne băgăm în 
investigația lor. Asta înseamnă. 

Annie stătu să se gândească: 

— Păi, asta-i bine, nu? Vreau să spun, că se ocupă de caz. 

Frank ridică din umeri: 

— Mie nu mi se pare atât de liniștitor. 

— De ce nu? E F.B.I.-ul! Sunt buni la asta. 

— Nu cred că Richard Jewell ar fi de acord. 

Ea se încruntă. 

— Cine? 

— Omul de la pază și securitate din Atlanta. Adu-ţi aminte, la 
Olimpiadă... 

— Aa! Sigur, dar... 

— Au fost atât de preocupaţi să liniștească populaţia, încât l- 
au nenorocit pe tipul ăla. Ca să nu mai spun că și-au distrus 
orice șansă de a afla vreodată cine a făcut-o într-adevăr. 

— Dar... 

— Crezi că l-ar fi găsit vreodată pe Unabomber dacă nu l-ar fi 
predat chiar familia lui? 

O picătură mare de ploaie căzu pe trotuar. Apoi alta. Și încă 
una. 


— Aș fi crezut că domnul Gleason vrea măcar să afle ce știm 
noi, spuse Annie. 

— Nu-i mai spune „domnul” Gleason! 

— Atunci cum ar trebui să-i spun? 

Frank se uită la ea ridicând dintr-o sprânceană, apoi scutură 
din cap: 

— Probabil că nu sunt persoana cea mai în măsură să 
răspundă la întrebarea asta. 

Annie zâmbi. 

— Înţeleg la ce te referi. 


e Capitolul 24 


Stern a fost ideea lui Annie. 

Işi pregătea doctoratul, imediat după licență, la 
departamentul de Studiul Religiilor de la Georgetown, lucrând la 
o teză despre noile religii (sau ceva de genul ăsta). leșiseră 
împreună o dată sau de două ori („Doar la o cafea sau la un 
film”, spusese Annie) și apoi nu mai ţinuseră legătura vreo doi 
ani. Acum vreo două săptămâni dăduse nas în nas cu el la 
Starbucks, pe bulevardul Connecticut, peste drum de Patiseria 
Centrală. El încă mai lucra la teza lui, îi spusese. Și scotea un 
buletin informativ „mai mult sau mai puţin trimestrial, numit 
„De strajă la Armageddon”. Era despre culte și religii noi, 
spălare de creiere și milenarism. „Sunt expert în ţicniţi”, glumise 
el. Ceea ce o făcuse să vrea să spună ceva amuzant despre 
propria ei specialitate, care erau „gângăniile” - dar apoi îi veni 
rândul la coadă și nu știa dacă voia un cappucino sau un /atte 
și... 

Apoi el plecase. 

— Cred că probabil știe multe despre Templu, spuse Annie. 
Este chiar punctul lui tare. 

Frank fu de acord că ar trebui să-l abordeze. 

II găsiră pe Stern în cartea de telefon. Locuia departe de 
Georgetown, tocmai pe Reservoir Road. Annie îi dădu telefon și 
Stern o invită să vină la el. 

— Te deranjează dacă aduc un prieten cu mine? Lucrăm, ca 
să zic așa, împreună la ceva. 

Nu, spuse el, nu-l deranja. Și, de fapt, Stern se dovedi a fi o 
gazdă perfectă. După ce îi întâmpină la ușa apartamentului lui 
prăpădit, le făcu un ibric de ceai negru și răspunse binevoitor la 
întrebările lui Frank despre numeroasele cărţi pe care le avea. 
Acestea stăteau în teancuri, mici și mari, făcute grămadă pe 
orice suprafaţă orizontală. Zăceau pe podea, pe mese, pe 
pervazul ferestrei, pe calorifere - peste tot, cu excepţia rafturilor 
de cărţi (din care nu exista niciunul). 

Ca vârstă, era mai mare decât își imaginase Frank - nu un 
puști, ci un bărbat foarte aproape de treizeci de ani. Avea ochi 
albaștri apoși și un păr care se rărea și care era fie prea lung, fie 
prea scurt faţă de cum ar fi trebuit să fie, indiferent de intenţie. 
Purta cizme și blugi și o cămașă de flanel și zâmbea mult. 


Frank și Annie sorbiră din ceai, așezați pe marginea unei 
canapele desfundate cu o husă verde jerpelită. Dintr-un colț al 
camerei, formaţia Cinci băieți orbi din Alabama îi cânta osanale 
lui lisus prin rețeaua (neagră) de difuzoare Bose. 

— Ben e strălucit, spuse Annie ca să-l binedispună. Teza lui e 
fantastică. 

Stern chicoti: 

— „Fantastică” e cuvântul potrivit. Are șase sute de pagini și 
nu pare mai aproape de sfârșit decât acum trei ani, când am 
început-o. 

Frank clipi din ochi cu înţelegere: 

— Cunosc problema, spuse el. Și eu lucrez la același articol de 
trei luni. 

— Care-i treaba: cu cât știi mai mult, cu atât se complică - 
așa încât sfârșitul se tot îndepărtează. E ca paradoxul lui Zenon, 
spuse Ben, doar că nu e matematică, ci proză. 

— Annie mi-a spus că scrii despre secte. 

Stern se legănă dintr-o parte în alta, rotindu-și umerii, 
cântărindu-și răspunsul. 

— Așa cred. Culte, secte, religii noi - cum le zici - depinde de 
punctul de vedere. 

— Și care este teza ta? 

Stern ridică din umeri: 

— Cu cât lucrurile se schimbă, cu atât rămân la fel. 

— A-ha! 

Stern zâmbi: 

— Este un studiu comparativ - taboriţii și Omenirea Unită. 

Frank scutură din cap: 

— N-am auzit niciodată de ei. 

Stern se foi stânjenit pe scaun, de parcă ar fi fost prins citind 
o revistă despre O.Z.N.-uri. 

— Păi, sunt aceeași Mărie cu altă pălărie, spuse el. Adică, sunt 
foarte diferiţi, dar și... foarte asemănători. Taboriţii au fost o 
sectă religioasă din secolul al XV-lea, din Boemia. Au declarat 
război preoţimii și au propovăduit un fel de milenarism activ. 

— Ce mai e și asta? întrebă Annie. Cum... 

— Credeau că depinde de ei să poftească mileniul să intre, 
mai degrabă decât să stea degeaba așteptându-l să vină. 

— Și cum „poftești mileniul vină”? întrebă Frank. 


— Scapi lumea de păcat. Și asta au și încercat să facă, 
folosindu-se de orice le era la îndemână - pumnal, lance, 
catapultă, arbaletă. Te rog să mă crezi: e bine că n-aveau 
bomba nucleară. 

— Adică umblau și omorau oameni? întrebă Annie. 

Stern ridică brusc din sprâncene și pescui un pachet de ţigări 
Camel din buzunarul cămășii. Aprinse una cu o brichetă Zippo, 
trase îndelung din ea și spuse: 

— Omorau păcătoșii. Ei erau agenţi ai mileniului. Era treaba 
lor, datoria lor re/igioasă să masacreze pe oricine nu făcea parte 
din propria lor mișcare. Pentru că așa îţi dădeai seama dacă 
cineva e păcătos. Nu aparţine mișcării tale. Așa că-i omorai. Și 
așa curăţai pământul. 

— Dumnezeule, spuse Frank. 

— Chiar așa. 

Stern se încruntă în batjocură, se aplecă peste cufărul de 
vapor care servea drept măsuţă de cafea și o înșfăcă pe Annie 
de încheietura mâinii. Pe un ton șoptit și plin de răutate, 
influențat doar de o bizară încercare de a imita accentul cehesc, 
studentul tomnatic mormăi: 

— Blestemat fie cel ce-și oprește sabia de la vărsarea 
sângelui vrăjmașilor lui Hristos. Nicio milă pentru Satan. Nicio 
milă pentru rău. Așa grăit-a Jan cel Pios. 

— Uuf! spuse Annie, frecându-și încheietura mâinii. 

— Și ceilalți? întrebă Frank. 

Stern păru derutat o clipă, apoi spuse: 

— Aa, Omenirea Unită, vrei să spui. Ei au fost... altfel. 

— Ai spus că erau la fel. 

— Ei, mda. Dar au fost la cinci sute de ani distanţă, plus - 
indiferent cât o mai fi, psihologic, din Praga medievală până la 
Depression Santa Monica. 

— AŞ zice că distanţa e foarte mare, spuse Frank. 

— Și eu la fel, spuse Annie. 

— Omenirea Unită a apărut pe la începutul anilor treizeci, zise 
Stern. A fost condusă de un tip pe nume Arthur Bell, care a ţesut 
o teorie a conspirației „stăpânilor noștri secreţi”, „bancherii 
internaționali”. 

— O-ho, glumi Frank, intră în scenă evreii. 

Stern râse: 


— Ai dreptate! Era un antisemit înverșunat. Dar pedala și pe 
chestia cu mileniul, exact ca taboriţii. Doar că în cazul lui utopia 
avea mai multă legătură cu aerul condiţionat decât cu reforma 
funciară. 

Annie chicoti. 

— Dar a avut aceeași idee. A zis că o să fie o baie de sânge, o 
catastrofă naturală urmată de un război ca Armageddonul, care 
o să omoare nu știu câţi oameni, majoritatea oamenilor din 
lume. Și ăsta o să fie un lucru bun, a zis el, pentru că o să facă 
loc să intre Noul Ev. Adică „mileniul”. Adică „raiul pe pământ”. 
După război, toată lumea o să aibă aer condiţionat gratuit, o 
casă de douăzeci și cinci de mii de dolari, săptămâna de lucru 
de șaisprezece ore - doar dacă nu voiai să fii pensionar, caz în 
care ţi s-ar fi dat o pensie. 

— Mie-mi convine, glumi Frank. 

— Le-a convenit multora. Bell s-a îmbogăţit. 

— Deci tu despre asta scrii, zise Frank, despre faptul că tipii 
ăștia doi, Jan cel Pios și Arthur cel Climatizat, au avut un vis 
comun. 

— Exact, spuse Stern. Ei și alți un milion, de-a lungul 
secolelor. Toţi au avut, toţi au, același afurisit de vis comun. Mai 
vrei ceai? 

— Sigur, spuse Frank. Te rog. 

Stern îi umplu ceașca și se întoarse spre Annie. 

— Ei, spuse el pe un ton de hai-să-trecem-la-treabă, care-i 
mișcarea? 

— Mișcarea? întrebă ea. 

— Ce să zic? spuse Stern. Știu că nu m-ai sunat să-mi spui că 
mă iubești - și, oricum, ai zis că lucraţi la ceva. Ai zis că tu și 
Frank lucraţi la ceva împreună. 

— Aa, da, răspunse Annie, așa e. Lucrăm la... chestia asta. 

Apoi se întoarse spre Frank și, zâmbind, se apropie, atât cât o 
putea face un microbiolog de a bate din gene. În felul ăsta, 
mingea era aruncată categoric în terenul lui. 

Frank suspină și își drese vocea. 

— Ne interesează Templul Luminii, zise el. 

O clipă, Stern arătă de parcă i se goliseră plămânii de aer. 
Corpul i se încordă, foarte ușor, iar apoi se sprijini de spătarul 
fotoliului și-i țintui cu privirea. Nu spuse nimic multă vreme. În 
cele din urmă, se întoarse spre Annie cu o privire care ar fi putut 


fi rezervată cuiva care ar fi încercat să-i vândă un ceas Rolex cu 
cincizeci de dolari: 

— Ce este asta? întrebă el. 

Annie clipi. Frank se încruntă. 

— Ce vrei să spui? răspunse ea. 

— Ce vreau să spun? Doamne, Annie! Nu te-am văzut de - 
cât? - doi ani, și pe urmă mă suni din senin și zici: „Aa, fiindcă 
veni vorba! ȚI-l prezint pe prietenul meu și suntem interesaţi de 
Templul Luminii?” Ce-i asta, o glumă? 

— Nu, spuse Frank, nu e o glumă. 

Până acum Stern se uitase la Annie. Dintr-o dată, se întoarse 
spre Frank: 

— Cu cine ești? îl întrebă pe un ton obișnuit. 

— Cu cine sunt? repetă Frank. Nu sunt cu nimeni. Sunt cu 
Annie. 

— Scrie pentru Post, zise Annie. 

— Nu, zău! Stern își înclină capul pe un umăr. Care-i numărul 
tău de telefon? 

— Numărul meu de telefon? 

— Mda! La lucru. Ce se-ntâmplă dacă te sun la Post? 

— Păi, de fapt, sunt în concediu. 

Stern își dădu ochii peste cap: 

— Mai lasă-mă-n pace! spuse el. 

— Vorbesc serios! Uită-te! 

Frank își scoase portvizitul și-i arătă permisul de presă și 
legitimaţia de la Washington Post. 

— Oricine ar putea să facă una de-asta, zise Stern. Apă de 
ploaie. 

— Exact. Așa-ţi și dai seama că e autentică: ziarul Post e 
ieftin, spuse Frank. 

— E ridicol, declară Annie. E vorba de mine, Ben! Ce-i trece 
prin cap? 

Stern o ignoră, uitându-se la Frank: 

— Și dacă ești în concediu, cu ce te ocupi? 

— Am o bursă Sam Johnson. 

— Care ce e? 

— Au un fel de concurs în fiecare an. Reporterii înaintează 
propuneri, spunând ce-ar face dacă ar avea un an să scrie 
despre ce-i interesează. Așa că le-am dat o propunere și... le-a 
plăcut. 


Stern îl ţintui cu privirea: 

— Și a fost despre Templul Luminii? 

— Nu, spuse Frank, este despre virusurile nou apărute. 

Încruntarea lui Stern se adânci. 

— Poţi să suni la fundaţie. Sunt în cartea de telefon. 

— Și de unde știu eu că nu sunt o faţadă? 

— Fundaţia Johnson? Faţadă pentru ce? 

— Pentru Templu. 

— Pentru Templu? 

— De ce nu? Templul finanţează vreo șase fundații - Institutul 
pentru experienţă religioasă, Fundaţia Gaia. Aruncă banii în 
toate părţile. Asta înseamnă relaţii cu publicul bine conduse. 

— O fi. Dar nu dau bani fundaţiei ăsteia. Crede-mă. Bătrânul 
Coe ar face infarct. 

Stern continuă să-l privească, apoi dădu din cap, ca și cum 
tocmai ar fi luat o hotărâre: 

— Stai să-ţi arăt ceva, zise el. Se ridică și traversă camera, 
ducându-se la biroul de lângă fereastră. Impinse un vraf de 
hârtii și luă un buletin informativ, apoi se întoarse la fotoliu cu el 
în mână. Uită-te, zise el și aruncă buletinul pe cufărul 
marinăresc dintre ei. Apoi se așeză din nou. 

Era numărul din primăvară din De strajă la Armageddon - 
treizeci și două de pagini de hârtie groasă, capsate la mijloc. 
Coperta anunţa cu litere mari articole despre Biserica 
Scientologică și Internetul, secta Santeria din vestul Louisianei și 
o staţiune de spălat creierele din sudul Indiei. 

Frank întoarse paginile una după alta până când ajunse la 
pagina a opta. Acolo, inserată într-o coloană sub titlul 
„Personalităţi”, era o fotografie a lui Luc Solange, cu ochii mijiţi 
în soare, în timp ce ţinea timona a ceea ce trebuie să fi fost 
Balaurul de cristal. În diagonală scria: Cârmaciul. 

Frank i-o arătă lui Annie. 

— Arată bine, spuse ea, părând surprinsă. 

Sub fotografie era un paragraf scurt. 


„Una din rarele ocazii când a fost zărit Luc Solange, 
guru al Templului Luminii, pe mare, la bordul navei- 
amiral a Templului, Balaurul de cristal. După 
cincisprezece ani în S.U.A., Solange, născut în Elveţia, 
este din nou pe drum. Cea mai recentă călătorie a fost 


la Tokyo, unde a vorbit organizaţiei Aleșii Durerii, în 
noiembrie trecut. (Foto: Anon.)” 


— Frumoasă treabă, zise Frank. 

— Am trei sute patruzeci și unu de abonaţi, îi spuse Stern. 
Majoritatea universitari și părinţi. Vreo doi ziariști, câţiva 
detectivi particulari - și, bineînţeles, cultele înseși. Ele sunt cele 
cu căsuțe poștale drept adrese. 

— Ai scris mult despre Templu? îl întrebă Frank. 

Stern scutură din cap. 

— Ăsta e primul articol în mai mult de un an. Încerc marea cu 
degetul, cum s-ar zice. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă Annie. 

— Vreau să spun că e periculos, răspunse Stern. E un frecuș. 
N-am nevoie de așa ceva. Se opri un moment, apoi continuă: îţi 
aduci aminte când ne-am întâlnit ultima oară? 

Annie încuviinţă din cap: 

— Îmi prezentam cererea de subvenție. Acum doi ani. 

Stern încuviinţă din cap. 

— Fiindcă a venit vorba, cum a mers? 

Annie îi aruncă o privire lui Frank: 

— Au refuzat-o. 

Stern clipi cu compasiune. 

— Păcat. Oricum, aia a fost ultima oară când am scris ceva 
despre Templu, până la asta. 

— Prima dată despre ce ai scris? 

— Cam aceleași lucruri pe care vi le-am povestit adineauri. 
Am făcut legături între Solange și conducători de cult mai vechi, 
evidențiind asemănările. L-am numit „un milenarist laic” care a 
substituit principiile ecologiei extremiste celor Zece Porunci. Și 
este și el activ. Vrea s-o provoace. 

— Ce anume? 

— Apocalipsa. Armageddonul. Cum vrei să-i zici. Dacă citești 
ce-a scris el, Solange spune că el e ultima „Figură istorică a 
lumii”. 

— Ce vrei să spui? 

— lisus, Buddha... 

— Solange, sugeră Annie. 

— Exact. Și importanţa lui stă exact în acest fapt: el e moașa 
Sfârșitului Lumii. Sau așa spune el. 


— Dar de ce să vrea cineva să fie asta? întrebă Annie. 

Sprâncenele lui Stern săltară în sus și-n jos. 

— Solange nu vede lucrurile ca tine și ca mine. Concepţia lui 
despre lume este ecocentrică. 

— Pământul mai întâi, zise Frank. 

— Intocmai. Nu oamenii sunt cei mai importanţi actori. Natura 
este. Ce vrea Solange e întoarcerea în Grădina Raiului - care, 
printre altele, înseamnă sfârșitul civilizaţiei industriale. 

— Pare un om periculos, remarcă Frank. 

— Poţi să fii sigur. De asta i se spune „Întâiul călăreț”. 

— Întâiul călăreț? repetă Annie. 

Stern încuviinţă din cap. 

— Da. Al Apocalipsei. 

O vreme rămaseră toţi trei tăcuţi, sorbindu-și ceaiul. Apoi 
Frank spuse: 

— Și ce ţi s-a întâmplat? Vreau să spun, ce-a fost între tine și 
ei? Ziceai că ai „încercat marea cu degetul” când i-ai publicat 
fotografia. 

— Ei, mda, spuse Stern. Articolul pe care l-am scris atunci era, 
de fapt, foarte direct. În cea mai mare parte aduna laolaltă 
lucruri pe care le scriseseră alţii - cei mai mulţi, ziariști - și ceva 
perspectivă istorică, cam în sensul a ceea ce v-am spus vouă. 
Singurul material cu adevărat nou venea din vreo două rapoarte 
pe care le-am primit de la un prieten de la biroul Procurorului 
General din California: fiul lui a dispărut acum vreo zece ani în 
secta Copiii Domnului și de-atunci el activează împotriva noilor 
religii. Oricum... au venit după mine. 

— Cine a venit după tine? îl întrebă Annie. 

— Templul. Sau, cum le place lor să-și zică, „cei blânzi”. M-au 
pus sub supraveghere. 

— Glumești. 

— Nu, spuse Stern. A fost la fel ca-n filme. Aveam o „coadă”. 
Era o mașină în fața apartamentului meu douăsprezece ore pe 
zi, de la șase dimineaţa la șase seara, șapte zile pe săptămână. 

— Pare costisitor, remarcă Frank. 

— Eu am fost flatat. Glumeam cu ei în legătură cu asta când 
treceam pe lângă mașină. Pe urmă mi-au omorât câinele. 

— Cuuumm? 

— Oo, nuuu! zise Annie. Labradorul? Pe Brownie? Nu se 
poate! 


— Cineva i-a dat un cotlet, marinat în warfarină. Știi cum era 
el! Ar fi mâncat orice, numai să nu fie mâncare pentru câini. 
Bietul de el... Și pe urmă a început să sune telefonul, cât era 
noaptea de lungă, indiferent cât de des am schimbat numărul. 
Chiar l-am scos și din cartea de telefon - așa că până la urmă l- 
am scos din priză. Și ce se-ntâmplă pe urmă, vin oameni la mine 
la birou și urlă la mine. Vreau să spun că ăștia nu erau oameni 
cu care să poţi sta de vorbă. 

— Cum arătau? îl întrebă Frank. 

— Arătau a studenţi. Arătau normal. Singurul lucru anormal la 
ei era că ţipau la mine - și aruncau sânge peste tot. 

Annie se albi. 

— Odată, o femeie a dat buzna în bibliotecă, târând după ea 
un copilaș și strigând că „mă prinsese” cu el! Imediat după asta, 
vreo doi oameni din departament, printre care și unul din 
îndrumătorii mei de teză, au început să primească mesaje prin 
poșta electronică. 

— Ce fel de mesaje? 

— Oof, erau chestii puerile, de fapt. Mesaje de ură. Vreau să 
spun, unul din tipii din departament e homosexual - nu e un 
secret - și, firește, a primit o diatribă homofobă. lar 
îndrumătorul meu de teză este afro-american, așa că ghicești 
ce-a primit? Toată mizeria aia cu identitatea creștină. 

— Și apărea numele tău în ele? 

— Nu, au fost mult mai subtili. Au semnat „Răzbunătorul alb” 
sau așa ceva. Dar n-avea importanţă, pentru că le-au trecut prin 
calculatorul meu și poliţia a putut să le ia urma. 

— Cum le-au trecut prin calculatorul tău? îl întrebă Frank. 

— Ușor, răspunse Stern. Au intrat la mine în apartament în 
timp ce eram plecat, au trimis mesajul și asta a fost. 

— E oribil, spuse Annie. 

— Am fost arestat, continuă Stern. Urmau să mă pună sub 
acuzare. Pentru discriminare! Vă puteţi imagina așa ceva? 

— Dar ai reușit să scapi, zise Frank. 

Stern încuviință din cap, apoi râse: 

— Mda, au rasolit-o. Eu predam un seminar când a plecat 
mesajul din calculator. Data era chiar acolo, în capul paginii: joi, 
două și cincisprezece, post meridian. Nu puteam să-l fi trimis eu. 

— Și ce s-a întâmplat? 


— Nimic. Poliţia a luat legătura cu avocaţii Templului și știți 
ce-au spus? Au spus că sunt atât de nebun, încât probabil că mi- 
am otrăvit singur câinele. Și pe urmă au spus: „Poate că și-a 
schimbat ceasul de la calculator” - ceea ce, de fapt, ar fi ușor. 
Aș fi putut să fac asta, dar - uf. De ce să mă fi obosit, când poți 
să trimiţi mesaje printr-un server anonim și atunci nici măcar n- 
ar mai fi apărut vreun antet? 

— Deci... așa s-a terminat? întrebă Frank. 

Stern scutură din cap: 

— Nu. A continuat luni de zile. Au completat la poștă un 
formular de schimbare de adresă - așa că mi-a dispărut 
corespondenţa, ceea ce a fost o problemă, pentru că cineva a 
început să pună cumpărături pe cărţile mele de credit Visa și 
Master. 

— Ce fel de cumpărături? întrebă Annie. 

— Chestii jenante, genul de lucruri care îţi pot face probleme 
- numai pentru că ești pe lista de expediţie. Pornografie 
violentă. Afrodisiace. Precursori chimici de metadonă. Convorbiri 
telefonice de o mie de dolari la numere cu 8989 și abonamente 
la buletinele informative ale Asociaţiei nord-americane de 
dragoste între bărbați și băieți și ale Bisericii Muntelui. 

— Ce e Biserica Muntelui? întrebă Annie. 

— E o chestie nazistă. Dar ideea e că aveam în spinare o 
grămadă de agenţii - ca să nu mai pomenesc și de DEA și de 
Vamă. 

Annie își dădu ochii peste cap. 

— Pe urmă m-au dat în judecată pentru calomnie. 

— De ce? întrebă Frank. 

— De ce nu? Își puteau permite. Și m-a costat ochii din cap 
doar ca acţiunea să fie respinsă de tribunal. 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă, nimic. Au încetat. 

— „Au încetat”? repetă Annie. 

— Da. Pur și simplu... au încetat. Ca și cum și-ar fi făcut 
demonstrația și au trecut să se ocupe de lucruri mai importante. 
Cred că a fost un antrenament. 

— Dumnezeule, șopti Frank. 

— Așa că de-asta sunt puţin paranoic, adăugă Stern. Adică, 
apare Solange din nou în buletinul informativ - și, imediat, te 


ivești tu și pui întrebări despre Templu. Îţi dai seama la ce m-am 
gândit. 

Frank încuviinţă din cap: 

— Da, spuse el. Îmi dau seama. 

— O să mai fac niște ceai, spuse Annie, ridicându-se în 
picioare. 

Fără un cuvânt, luă ceainicul de pe capacul cufărului și se 
duse la bucătărie. 

Stern se uită la Frank: 

— Ştii, zise el, singurul lucru pe care nu l-au făcut: n-au 
încercat niciodată să mă omoare. 

— Mda, ei... nu e timpul trecut. 

— Dar ar fi făcut-o, să știi. Vreau să spun, dacă aș fi fost mai 
mult decât o sâcâială pentru ei. 

— Așa crezi? 

— Știu sigur. Și am pomenit de asta pentru că nu știu ce 
faceți, tu și Annie... 

Frank dădu să spună ceva, dar Stern îl întrerupse: 

— ... Și nici nu vreau să știu. Dar cred că ar trebui să ai grijă. 
De dragul ei. 

— O să am, spuse Frank. Și eu cam ţin la ea. Se opri o 
secundă, apoi continuă. Dar ce ne-ar putea ajuta mai mult acum 
ar fi informaţiile. 

Stern ridică din umeri: 

— Ce pot să-ţi spun eu? Cât știi tu? 

— Că Solange e elveţian. 

Stern încuviinţă: 

— A venit în Statele Unite în '82. Se spune că era falit. 

— De ce a plecat? 

— Cred că își dorea un spaţiu mai mare de desfășurare. Cred 
că în Elveţia devenea claustrofob. Candidase la Parlament pe 
mâna Verzilor și scindase partidul insistând asupra unei poziţii 
radicale - ceea ce i-a înfuriat pe mulți împotriva lui. Și, pe urmă, 
cam în aceeași perioadă, afacerea lui s-a dus pe copcă. 

— Ce afacere era? 

— Avea o clinică de homeopatie la Montreux și i-au murit doi 
pacienţi de insuficienţă renală - se pare că un remediu din 
plante a avut efecte adverse. 

— Așa că a venit în Statele Unite. 


— Da, a venit în Statele Unite. Și a deschis o clinică la Los 
Angeles. l-a mers destul de bine. A intrat în politica ecologistă. A 
înființat ceva numit „Verdure”, care seamănă puțin cu „Mai întâi 
Pământul”, dar mult mai secret. A avut parte de ceva publicitate 
și de ceva adepți. A început să ţină conferinţe, în S.U.A. și în 
străinătate. 

— Și pe urmă? 

Țigara lui Stern se stinsese de câtăva vreme, așa că-și aprinse 
alta și suflă un fuior lung de fum în aer, deasupra capului lui 
Frank. 

— Păi, s-a extins. Și iar s-a extins. Cred că era prin '92... un 
tip care fusese la Moonies a preluat „pălăria recrutărilor”. 

— Ce vrei să spui cu asta - „pălărie”? 

— Au o „pălărie” pentru orice: finanţe, recrutare, informaţii. 

— Informații? 

Stern încuviinţă din cap: 

— Da. Au un birou de informaţii interne care e cum nu se 
poate mai bun. Oricum, tipul ăsta de la Moonies - vreau să spun 
că a fost la Moonies - vine și se apucă să le reorganizeze 
operaţiile de recrutare. Așa că, dintr-o dată, sunt cu adevărat 
agresivi. Și diabolici. Urmăresc două categorii: oameni între 
douăzeci și treizeci de ani, pentru că au energie; și oameni de 
peste optzeci de ani, pentru că au pensii. Înființează organizaţii 
fără scop lucrativ ca să ajute „mamele necăsătorite”, „să 
sfătuiască” puștii cu probleme legate de droguri și „să se 
îngrijească” de bătrâni. Dar ce fac, de fapt, este că se apropie 
de o mulţime de oameni vulnerabili - care se dovedesc a fi cel 
mai ușor de recrutat. Au înființat până și cluburi ale inimilor 
singuratice în vreo șase orașe, numai ca să poată aranja întâlniri 
între membri și oameni pe care voiau să-i recruteze. 

— Inţeleg acum de ce i-ai numit „diabolici”, zise Frank. 

— A fost uluitor. Au plătit zece mii de dolari pentru o bază de 
date compusă în întregime din faliţi. Vreau să spun, oameni care 
se înecau în datorii. Le-au examinat situaţia creditelor și au 
adunat dosare pentru fiecare în parte. Apoi le băteau la ușă și 
promiteau să le arate o portiţă de scăpare. „Eşti o victimă, le 
spuneau. Nu e vina ta. America e de vină. Amerika, scris cu K. E 
societatea de consum! Împachetează-ţi o geantă, arde-ţi 
facturile și vino cu noi. O să-ţi dam un serviciu și prieteni și 
locuință”. Și asta și făceau. Doar că uitau sa menţioneze că 


serviciile nu aveau de fapt și salarii, iar locuinţa era un dormitor 
comun unde dormeau câte patru. Nu că ar mai fi contat. Până să 
ajungă acolo, erau bombardaţi cu dragoste de fiecare puicuţă 
sau crai din organizaţie și dormeau patru ore pe noapte o dată 
la două nopţi! Stern făcu o pauză să-și tragă răsuflarea. Era o 
operaţie de recrutare dată naibii, spuse el. 

— Și ce s-a întâmplat? întrebă Frank. 

Stern ridică din umeri: 

— Au atins masa critică. Azi e chestia aia de ecologie radicală 
numită „Verdure”, cu vreo două sute de membri. Peste doi ani 
sunt mii de oameni, cu ochi strălucitori, și își zic „Templul 
Luminii”. 

— Unde e zahărul? strigă Annie din bucătărie. 

— Mi s-a terminat, spuse Stern. 

— Și câţi oameni sunt în Templu? întrebă Frank. 

— Potrivit lor? răspunse Stern. Treizeci de mii. Dar în 
realitate? Poate un sfert. Dar chiar și numărul ăsta - există un 
ordin interior și unul exterior. 

— Și cum funcţionează asta? 

— Exact cum te-ai aștepta. Cei care sunt în interior sunt 
nucleul dur - membri permanenţi. Poate vreo mie de oameni în 
vreo șase orașe. Plus cei de la complex. Acolo au vreo trei sute. 

— Unde? 

— La complex - lângă Lake Placid. Au cumpărat o școală 
particulară și au transformat-o în sediu. 

— Și ordinul exterior? 

— Își trimit cecurile, se abonează la buletinul informativ și 
cumpără vitaminele lui Solange. 

— Povestește-ne despre asta, spuse Annie, intrând în cameră 
cu un ceainic cu ceai pe o tavă. Povestește-ne despre fabrica de 
vitamine de la complex. 

Puse tava pe cufărul marinăresc, își turnă o ceașcă și se duse 
cu ea la fereastră. 

— Nu e chiar specială, continuă Stern. Adică, fac remedii 
homeopatice și produse de aromoterapie. Ginseng, ulei de 
ienupăr. Plus vitaminele. 

— Și asta aduce multe venituri? 

— Aduce unele venituri. În plus, mai au și patente. 

— La ce? întrebă Annie, întorcându-se cu spatele la fereastră. 


— Chestii tip „retard”. Din alea, când pui substanțe chimice în 
polimeri, astfel încât se dizolvă în ritmuri diferite. 

— Ca de exemplu? Ce fel de substanţe chimice? întrebă 
Frank. 

— De toate felurile. Analgezice. Insulină. B-12. Orice vrei. Cum 
sunt chestiile alea mititele și colorate din Contac, doar că mai 
mici. 

— Vorbește despre micro încapsulare, spuse Annie peste 
umăr, în timp ce se uita pe fereastră. 

— Exact! Asta spuneam și eu. Oricum, continuă el, îi spuneam 
lui Frank că există un ordin interior - și alt ordin interior în ăsta! 
Și ăsta e un lucru pe care trebuie să-l știi, pentru că ei sunt cei 
care o să vină după tine: Biroul de Afaceri Speciale. 

— Ce-i asta? întrebă Frank. 

— Spioni, răspunse Stern. Ei sunt agenţia internă de informaţii 
a Templului. Și sunt și buni. Adevăraţi profesioniști. Cu mulți 
bani cu care să se joace. De asemenea, mulţi oameni din afară 
pe statul de plată - detectivi particulari, ziariști, polițiști, 
universitari... orice vrei. 

— Pare formidabil. 

— Este. In realitate e un coșmar. Și pe urmă au echipele 
speciale. 

— Pentru ce? Pentru transformat șuturile? 

Stern zâmbi. Subțire. 

— Nu, spuse el. Pentru săltat oamenii. 

— Glumești. 

Stern scutură din cap: 

— Uite, ce-ţi spun eu e următorul lucru: dacă-i enervezi, or să 
vină după tine. Într-o bună zi te trezești și... bum! Ai dispărut. 

— Asta e partea pe care nu pot s-o sufăr, zise Frank, 
amestecându-și ceaiul. intotdeauna mă deranjează când dispar. 

— Nu e nimic de râs, zise Stern. 

Frank încuviinţă din cap. 

— Nu râd. Dar, revenind la ce spuneai despre bani... își scot 
cei mai mulţi bani din ce? Vitamine? Patente? 

Stern scutură din cap: 

— Nu. 

— Plus darurile, zise Frank. De la membri. Și-mi închipui că-i 
dijmuiesc... 


— Nu asta contează, spuse Stern. Nu de aici iese banu’ ăl 
mare. Banu' gras vine din altă parte. 

Frank păru încurcat: 

— De unde? întrebă el. 

Stern își strivi ţigara și aprinse imediat alta. 

— Aleșii Durerii, spuse el. 

Frank se gândi la asta, apoi își aduse aminte. 

— Aa, te referi la japonezii ăia, zise el. Din buletinul tău. 

— Exact, răspunse Stern. Doar că Aleșii Durerii nu sunt 
japonezi. E o organizaţie pentru coreeni care /ucrează în Japonia. 
În marea majoritate nord-coreeni. Ei fac muncile de jos pentru 
japonezi și își trimit cea mai mare parte din bani acasă. E o 
afacere de schimbat valută din care se câștigă bine. 

— Și de aici își scoate Templul banii? 

Stern încuviinţă din cap: 

— Cea mai mare parte. 

Frank era nedumerit: 

— Dar... de ce? 

— Nu știu, răspunse Stern, dar coreenii le-au dat cincizeci de 


milioane de parai în nouă'ș'cinci. 

— De unde știi asta? 

— Raportul Vămii. Îl am de la Biroul Procurorului General din 
California. L-au umflat pe-un tip care făcea circuitul - Los 


Angeles, Tokyo, Geneva - și înapoi la Los Angeles. Cred c-au 
găsit la el o grămadă de bănet pe care nu trebuia să-l aibă. 
Oricum, l-au luat la întrebări pe tip și el a ciripit. Le-a spus tot ce 
făcea. 

— Și asta era...? 

— Mutatul banilor, mulţi bani, în și din diverse conturi, astfel 
încât nimeni să nu mai știe de unde vin. 

— Și ăștia erau... bani de la Aleșii Durerii? 

— Da. 

— Și unde-i tipul ăsta? 

Stern suflă un inel de fum spre tavan: 

— Au dat rasol. În loc să urmărească firul, Vama l-a deportat. 
Și ce crezi că se-ntâmplă, coboară din avion la Narita și asta e. 
Nu mai iese din sala Vămii. Nevastă-sa stă și-l așteaptă cu doi 
copii, chiar după controlul pașapoartelor și - ce să mai vorbesc! 
Nu i-au găsit decât valizele pe un cărucior din hol. Sfârșitul 
poveștii. 


— Nu l-au mai găsit? 

— Nu. Așa cum ţi-am spus: sfârșitul poveștii. 

— Hei! Strigătul era al lui Annie. Stătea la fereastră cu ceașca 
în mână, aplecându-se ușor să ţipe la cineva de-afară. Hei! 

— Ce s-a întâmplat? zise Frank ducându-se repede lângă ea. 

— E cineva la tine în mașină. 

El împinse perdeaua într-o parte și, privind afară, văzu că 
avea dreptate. Saab-ul era lângă bordura din faţa blocului și 
portiera șoferului era deschisă larg. O femeie în rochie albastră 
era aplecată în interior, pe jumătate înăuntru și pe jumătate în 
afara mașinii. 

— Mă întorc imediat, zise Frank și, fără s-o aștepte pe Annie, 
ieși pe ușa din față, trecu pe lângă lift și o luă în jos pe scări, 
coborând câte două trepte deodată. 

Peste câteva secunde era în hol și apoi în stradă. Portiera 
mașinii lui era închisă, iar femeia era la vreo douăzeci de metri, 
împingând un cărucior de copil spre colțul străzii. 

— Aşteptaţi o clipă, strigă el și se repezi după ea. Hei! 
Scuzați-mă!? 

Femeia se întoarse, ridicând o mână să-și apere ochii de 
soare, și el văzu că era tânără - de fapt, aproape o fetișcană - 
cu inocența pistruiată și frumuseţea unei Miss Liceu. 

— Bună, spuse ea învăluindu-l într-un zâmbet vesel și 
sclipitor. 

El se trezi că pe neașteptate i se tăiase respiraţia, mai mult 
de emoție decât de efort, și că vocea îi era întretăiată. 

— Imi pare rău că am ţipat, dar mă uitam pe fereastră și, 
eraţi, știți, erați în mașina mea. 

Zâmbetul explodă. 

— A dumneavoastră este mașina? întrebă ea, mișcând 
căruciorul înainte și înapoi ca să distreze copilul. 

— Mda, spuse Frank simțindu-se puţin ridicol sub lumina 
atitudinii ei prietenoase. A mea. 

— Aa! Păi, v-am stins farurile. Le-aţi lăsat aprinse. 

— Serios? Se gândi la asta o secundă. Nu cred. De ce să fi fost 
farurile aprinse? Este... 

Ea scutură din cap și el văzu că avea ochi verzi. 

— Nu știu. Aţi fost, să zicem, într-un tunel sau așa ceva? 

Copilul gunguri și Frank aruncă o privire în direcţia lui. 


Nu-și dădea seama dacă era băieţel sau fetiţă, dar, la fel ca 
maică-sa, era adorabil. 

— Drăgălaș copil, spuse el. 

— Mulţumesc, răspunse ea, lăsându-și capul pe-un umăr, ca o 
șefă de galerie la sfârșitul unei încurajări. Apoi se întoarse și 
împinse puţin căruciorul. Acum trebuie să plec, spuse ea. Vine 
tăticul acasă. 

— Păi... mulţumesc pentru ajutor, zise Frank. 

Când se întoarse spre apartamentul lui Stern văzu că farurile 
mașinii erau stinse - ceea ce era bine (deși, bineînţeles, era 
totuși posibil ca bateria să fi fost moartă). O s-o încerce imediat, 
dar mai întâi trebuia s-o ia pe Annie. 

— Cine era? îl întrebă ea. 

— Nu știu. Cred că am lăsat farurile aprinse. Ea mi le-a stins. 

— Chiar /e-ai lăsat aprinse? 

— Da, zise el. 

— Eu n-am observat să fi fost aprinse. 

Frank ridică din umeri: 

— E bine că le-a stins. Oricum... Se întoarse spre Stern și-i 
întinse mâna. Ar fi bine să mergem, zise el. Dar... mulţumesc 
pentru ajutor - serios. 

— Nici o problemă. 

— Dacă e nevoie, pot să mai iau legătura cu tine? 

— Păi, spuse Stern gândindu-se la asta. Așa cred... dar... dacă 
tu și Templul vă luaţi de păr - nu mă suna de acasă. Și, pentru 
numele lui Dumnezeu, nu trece pe la mine. Trimite-mi semnale 
de fum sau ceva de genul ăsta. 

Frank râse. 

Când ieșiră să se ducă la mașină, Annie scutură din cap. 

— Sunt sigură că n-ai lăsat farurile aprinse, zise ea. 

— Exact. N-am lăsat farurile aprinse. Și ce-i cu asta? Ai auzit 
ce spunea? Despre Aleșii ăia ai un știu cui? Cincizeci de milioane 
de dolari? Ce-o mai fi și chestia asta? 

— Nu știu, spuse Annie. Eu sunt mai îngrijorată de fabrica 
asta de vitamine sau ce-o fi acolo. 

El deschise portiera Saab-ului și se strecură la volan. Annie 
spunea ceva despre micro-încapsulare când el băgă cheia în 
contact și-o răsuci. 

Saab-ul porni c-un muget, dar sunetul fu aproape înecat de 
exclamaţia lui Frank. 


— Ce dracu' e asta? 

Annie se răsuci spre el și văzu că-și privea mâinile - care, la 
fel ca volanul, erau umede de un fel de grăsime transparentă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Annie. 

El își ţinea mâinile în față, cu palmele în sus, ca un sfânt 
catolic. 

— Nu știu, spuse el. A vrut cineva să mă murdărească. Dă-mi 
un prosop din spate, vrei? 

Annie se întinse spre bancheta din spate, unde zăcea pe jos 
un sul de prosoape de hârtie. Smulse un pumn și-l ajută să-și 
șteargă grăsimea de pe mâini și de pe volan. Când terminară, 
Frank îndesă prosoapele sub scaunul din față, băgă mașina în 
viteză și ieși din parcare, îndreptându-se spre casa lui Annie din 
Mount Pleasant. 

— Ea a făcut asta, spuse Annie. 

— Ce a făcut? 

— A pus chestia aia pe volan, ce crezi? 

— Nu știu ce cred. Cred că a fost o porcărie. 

Annie se cutremură. 

— Nu-mi miroase a bine, spuse ea. 

— Avea un copil mic. Probabil o fi ceva pentru sugari, spuse 
Frank. Ceva ce era pe mâinile ei. 

Merseră pe Foxhall Road spre Nebraska și traversară spre 
Wisconsin. Stătură vreo două minute în faţa școlii Sidwell 
Friends, de unde tocmai ieșeau copiii, apoi o luară la stânga și 
tăiară prin parc spre Mount Pleasant. Drumul dură vreo douăzeci 
de minute și când ajunseră la ea acasă el nu se simţea bine. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea. 

El încuviință din cap. 

— Da, sunt bine. Sunt doar puţin cam slăbit, atâta tot. N-am 
mâncat nimic toată ziua. 

Annie îi aruncă o privire sceptică în timp ce cobora din 
mașină. Apoi se întoarse și se aplecă pe geam. 

— Eşti sigur? îl întrebă. 

— Mda. Prea mult ceai sau așa ceva. 

Și pe urmă plecase, străbătând traficul în drum spre Columbia 
Road, trecând pe lângă bodegi și cluburi de noapte și mașini de 
poliţie... Erau atâtea lucruri la care trebuia să fie atent ca, de 
exemplu, beţivii din colț, și câinii, și magazinele 7-Eleven. 


Când ajunse pe Columbia Road constată cu surprindere că 
transpira, o transpiraţie acră, lipicioasă, ca un început de febră. 
Și, într-adevăr, nu se simţea deloc bine. Inima îi bătea repede, și 
avea un tremur în stomac și în piept - ca tracul, doar că el nu 
era pe scenă. Era în mașina lui și adrenalina se revărsa prin el 
fără niciun motiv. Și nu mergea repede. De fapt mergea - cu 
cât? Zece kilometri la oră. 

Nici nu e de mirare că-l claxonau toți. 

Ceva era anapoda și știa ce este: dintr-o dată, era intens 
conștient de fiecare posibilitate și vedea în fiecare posibilitate o 
ameninţare. Dacă, de exemplu, întorcea volanul puţin la stânga, 
mașina ar traversa linia de centru și s-ar ciocni. Că nu avea 
niciun motiv să răsucească volanul era irelevant. Ideea era că: 
ar fi putut. Și posibilitatea asta era una înspăimântătoare pentru 
că, bineînţeles, ar fi fost răniţi o mulţime de oameni. Și dacă, 
înainte de a răsuci volanul, ar fi accelerat, mașina ar putea 
merge mai departe pe trotuar, secerând Dumnezeu știe câţi 
oameni. 

Așa că ar fi sânge peste tot. 

Frica pe care o simţea era un fel de ametțeală, iraţională și 
incontrolabilă. Oricine ar putea merge pe o linie dreaptă, dar 
încearcă să faci asta pe balustrada unui balcon, la treizeci de 
metri deasupra străzii, și te prăbușești. 

Și așa se simțea el acum, ca și cum ar fi fost gata „să se 
prăbușească”, ca și cum mintea l-ar fi tras peste o margine 
invizibilă. Condusul mașinii era imposibil de complicat, ca 
frecatul abdomenului concomitent cu bătutul pe cap. Atât de 
multe puteau atât de ușor să meargă rău și chiar catastrofal. 
Cum putea cineva să facă așa ceva? Cum puteau să fie atenţi la 
atâtea lucruri deodată? La vitezometru și la schimbătorul de 
viteze, la ambreiaj, frâne și acceleraţie - alte mașini și 
semafoare, oameni care traversează strada înainte și înapoi. 
Tahometrul! Lumea era un val de flux cu locuri și întâmplări, 
mustind de consecinţe. 

„Și eu mă înec în el”, se gândi Frank. 

Și cealaltă problemă era: o parte crucială din el lipsea - 
pozitia lui faţă de lume sau perspectiva lui asupra ei. Era ca și 
cum ar fi uitat nu atât cine este, ci cum era să fie cine este. Nu 
faptele despre sine, ci interpretarea sinelui. 


Brusc, își dădu seama ce se întâmplase: își uitase punctul de 
vedere. Uitase cum era să fie Frank Daly și, uitând asta, nu-și 
putea imagina că o s-o recupereze. Intregul lui vocabular de 
ființare dispăruse, astfel încât a fi el însuși era ca încercarea de 
a vorbi o limbă pe care n-o învățase niciodată. Era peste 
puterea lui de înțelegere. £/ era dincolo de puterea lui de 
înţelegere. 

Și, când realiză asta, fu năpădit de un sentiment de spaimă 
care era cu atât mai profund cu cât era inextricabil - venea din 
interior, din locul unde ar fi trebuit să fie Frank și unde acum nu 
era nimic. Un gol. 

Ştia ce se întâmplase, bineînţeles. Fusese drogat. De Stern 
sau de Annie sau dacă nu, de fata pe care o prinsese în mașină. 
Mămicuţa pistruiată cu zâmbet strălucitor. Dar faptul că știa 
asta nu era deloc o consolare. Indiferent cine o făcuse, îi luase 
totul, astfel încât acum nu mai rămăsese nimic. Nu mai 
rămăsese nimic din e/. Și știa că n-o să fie niciodată mai bine, 
pentru că ce pierduse el era aproape la fel de consistent - și 
alunecos - ca timpul standard în emisfera estică. 

Dura îngrozitor de mult să se întoarcă la apartamentul lui care 
era locul unde trebuia să fie. 

Așa că apăsă acceleraţia până la podea. Saab-ul ţâșni pe 
banda opusă și străbătu strada aglomerată, despărţind traficul 
ca un fermoar. Un bărbat îmbrăcat în costum sări spre bordură 
și din toate direcţiile explodară claxoane. Chief lke's Mambo 
Room fulgeră pe lângă el, urmat în succesiune rapidă de 
Popeye's, Crestar Bank și un grup de bodhisattva care așteptau 
să se schimbe lumina semaforului, la colţul străzii a 
optsprezecea cu Columbia Road. 

Trebuia să se bage în pat. In pat o să fie în siguranţă. Dar mai 
întâi trebuia să parcheze mașina. Și, în împrejurările de faţă, nu 
putea face asta nicicum. Chiar dacă ar găsi un loc, parcarea 
Saab-ului ar fi ca abandonarea unei navete spaţiale, 
manevrarea unei tone de oţel prin trei dimensiuni, folosindu-și 
doar mâinile și picioarele. Imposibil. Nimeni nu putea face asta. 
Așa că plesni frânele cu ambele picioare, făcând mașina să se 
oprească tremurând în mijlocul străzii. 

Când cobori, aprinse farurile, gândindu-se că astfel o să 
găsească mai ușor mașina mai târziu. 


Fu surprins de cât era de ameţit. Era ca și cum capul i-ar fi 
stat pe rulmenţi. De pe trotuar se apropie de el un bărbat care-i 
vorbi încet în spaniolă, apoi se îndepărtă, speriat de privirea lui 
Frank. 

Peste o clipă (sau poate mai mult - poate era peste o oră), 
stătea la el în apartament, ascultând mesajele telefonice. 

— Frank, sunt Jennifer. Cheltuielile astea astronomice... E o 
glumă? Dă-ne un telefon! 

Și următorul mesaj: 

— Hei, Frankie! Sunt unchiul Sid. Ascultă, toți au fost zdrobiți 
de chestia cu taică-tău, dar - ei, ne-am bucurat să te vedem și... 
știi, nu te ţine așa departe! 

Și al treilea mesaj: 

— Bună! Ne-am întâlnit azi după-amiază? Voiam doar să-ți 
urez drum bun și, aaa, da! Dacă ai vrea să te întorci? Și să 
rămâi? Poate că ar trebui să lucrezi la altceva! 

Și pe urmă suna telefonul și robotul se cuplă și era Annie: 

— Frank, eu sunt. Sunt îngrijorată de chestia aia de pe volan. 
Dă-mi un telefon, da? Sau poate... poate că vin eu la tine... Ești 
acasă? Ridică receptorul! 

Improbabil. Telefonul plutea, se umfla și se dezumfla ca o 
regină a termitelor, răsuflând în întuneric. Și mâinile lui - 
Doamne, mâinile lui! Poţi să faci lucruri atât de îngrozitoare cu 
mâinile... 


e Capitolul 25 
La Complex 


23 mai 

Sediul Templului era în campusul a ceea ce odată fusese o 
școală particulară. Cam la treizeci de kilometri de Lake Placid, 
terenurile vechii școli se întindeau în spatele unei impresionante 
perechi de porţi de fier ruginit într-o vale lungă și șerpuită. 

O dată ce treceai de porţi, o potecă de asfalt se răsucea 
printr-o pădure de molizi coadă-de-tigru, ajungând în cele din 
urmă la o mică poiană care servea drept loc de parcare. De 
acolo, o alee cu pietriș străbătea o pădure întunecoasă, ieșind la 
o pajiște îngrijită unde, la poalele unui deal nu prea înalt cu 
panta lină, se întindea un iaz cu ape negre. 

La marginea de apus a pajiștii era un pâlc de căsuțe albe care 
odată îi adăpostiseră pe profesorii școlii, dar acum erau 
rezervate pentru personalul superior al Templului. În apropiere, 
două cazărmi dărăpănate erau căminul trupelor ordinului 
interior al Templului. 

Mai impresionante erau laboratoarele. Acestea erau un sistem 
de clădiri ultramoderne interconectate, de oţel și sticlă, care 
adăposteau infirmeria, sala de mese, birourile administraţiei, 
laboratoarele de cercetări și facilităţile de producție. De aici își 
gestiona Templul operaţiile, fabricând în același timp și o 
varietate de vitamine, remedii homeopatice și produse de 
aromoterapie. 

In vârful dealului, dominând complet dormitoarele comune și 
laboratoarele, era Casa Directorului, un conac în stil Tudor, 
impecabil restaurat, cu ferestre cu montanţi, înconjurat de 
pergole îmbrăcate în viţă de vie. Aceasta era reședința lui 
Solange și sanctuarul interior al Templului. 

Stând pe terasa pardosită cu dale, sub un baldachin de glicină 
roz, Susannah privea munţii din jur și-și dorea să-i dispară 
emoţiile. Problema era că nu știa de ce se afla ea aici. Și asta o 
făcea să aibă emoţii, pentru că circulau povești despre terasă și 
despre lucrurile care se întâmplau aici. 

„Dar nu erau decât atât, își zise ea, povești.” 

Adevărul era că aproape întotdeauna era un lucru bun când 
erai convocat la sediul Templului. Solange aranja uneori 
căsătorii între membri ai personalului și, când făcea asta, 


anunţurile se făceau întotdeauna de pe terasă. Și, de asemenea, 
de pe terasă se înmânau recompensele și se repartizau sarcinile 
speciale. „Și ăsta, se gândi Susannah, era motivul pentru care 
se afla ea aici - pentru ceva bun. Și, la urma urmei, ce altceva 
putea fi?” Făcuse tot ce i se ceruse să facă - la Rhinebeck, la 
Los Angeles și la Washington - și totul mersese strună. Pe de 
altă parte, la fel făcuseră și Tommy și Vaughn și toţi ceilalți. Așa 
că de ce era ea singura căreia i se ceruse să vină la complex? 
De ce era ea singura din echipa operativă care stătea pe terasă? 

Cu timiditate, fiindcă micul Stephen sugea la sânul ei, ridică 
privirea spre Solange, care o interoga pe Belinda despre un 
dezertor. 

— Și cum l-ai găsit? 

— Detectivii particulari l-au găsit. Era undeva într-un motel și 
cred că a făcut o greșeală. 

— Care anume? 

— A dat un telefon acasă. Întotdeauna dau telefon acasă. 
Exact ca E.T. 

Solange încuviință din cap, mulţumit de răspuns. 

— Și Kramer avea telefoanele sub ascultare? 

Belinda confirmă din cap. 

— Are un maniac în ale telefoniei cu care lucrează. Cred că a 
montat ceva pe linie sau poate a piratat serviciul de identificare 
a apelurilor. Oricum, l-au găsit într-un Motel 6 pe țărmul dinspre 
Jersey. 

— Și unde este acum? întrebă Solange, referindu-se la 
dezertor. 

Belinda făcu semn cu capul în direcția laboratoarelor. 

— La infirmerie. Doctorul l-a trotilat cu Halcion și Thorazine - 
așa că nu mai are chef să stea de vorbă cu nimeni. Dacă vrei să 
vorbești cu el, trebuie să-l trezească. 

Solange scutură din cap. 

— Nu, doar ţineți-l așa. 

„E atât de calm, se gândi Susannah. Stă acolo cu capul 
aplecat spre spate și ochii pe jumătate închiși, ca un muzicant 
de jazz ascultând un solo cântat de altcineva. Și pe urmă, când 
se mișcă, o face în vârful picioarelor, ca un mijlocaș care intră să 
ocupe o poziţie liberă. E ca o felină, se gândi Susannah. Dar nu 
o pisicuță.” 


Solange era puţin peste un metru și optzeci înălțime și suplu 
ca un ţipar. Purta niște blugi tociţi și bocanci și o cămașă albă cu 
mânecile suflecate până la coate. Obraijii îi erau presăraţi cu ţepi 
întunecaţi, iar părul negru ca cerneala avea nevoie să fie tuns. 
Ochi de agată sub sprâncene groase, ușor încărunţite. 

„Ochii sunt de vină, se gândi Susannah, făcând o glumă (dar 
nu tocmai). De-acolo îi vine puterea - nu e ce spune, ci felul în 
care se uită la tine când o spune, ca și cum ar zice «Tu ești 
singurul care înţelege, singurul care cu adevărat înţelege». Și 
când auzeai asta sau o vedeai sau o simţeai, ei bine, era ca și 
cum te-ai fi îndrăgostit.” 

Ceea ce n-ar fi fost greu. Solange era bărbatul cel mai 
atrăgător pe care-l văzuse vreodată Susannah - nu că ar fi fost 
chipeș, de fapt. Nu în înţelesul obișnuit al cuvântului. Nasul, care 
demult fusese spart și niciodată pus la loc, îl salva să nu fie 
„chipeș”. Rezultatul era un cioc de vultur care, împreună cu 
ochii, îi dădeau chipului un aspect de animal de pradă când 
râdea. 

Și apoi era vocea. Ca o mină de adâncă, avea un ușor accent 
și o cadență care o făceau straniu de fascinantă. Privindu-l cum 
discută,  ascultându-l cum vorbește, simţindu-l cu ochii, 
Susannah știa că se află în prezenţa unui om mare. Saua unui 
roi de oameni mari. La un moment sau altul, ziarele îl 
comparaseră cu Hitler și Pied Piper, John Muir și Koot Kocemi 
(cine-o mai fi fost și ăsta - avea de gând să verifice). 

Și ceilalţi îi împărtășeau sentimentele. La fel ca ea, erau 
fermecaţi de Solange (și le era și puţin frică de el). 

Erau cincisprezece cu toţii pe terasă, în afară de micul 
Stephen, Susannah și guru-ul lor. Fiecare din ei făcea parte „din 
personal”, ceea ce însemna că își duceau viața în întregime în 
organizaţie. La un moment sau altul, toţi navigaseră pe Balaurul 
de cristal şi de atunci împărțeau mesele și paturile, casele 
sigure și codurile, secretele și crimele. Erau comunarzi cu normă 
întreagă și erau totul unul pentru altul - rude, iubiţi, colegi de 
echipaj, prieteni. Nu aveau pe nimeni în afară de ei înșiși și 
niciun avut în afara celor deţinute în comun. Nici chiar 
trecuturile nu erau ale lor, pentru că împărțeau toți aceeași zi de 
naștere simbolică - care era data când intraseră „în personal”. 


În timp ce copilașul îi sugea la sân, ochii Susannei alunecau 
de la unul la altul. Cu excepţia ei și a încă unei persoane, văzu 
că fiecare dintre ei era director de divizie sau adjunct. 

In rândurile Templului oamenii ăștia erau aproape legende, iar 
Susannah îi cunoștea aproape pe toţi. Bărbatul emaciat cu 
degetele pătate de tutun era Saul, care conducea divizia în care 
lucra ea însăși, Biroul de Probleme Speciale. Lângă el, de-o 
parte și de cealaltă, stăteau adjuncţii lui, Antonio, Belinda și 
Jane, care răspundeau respectiv de Cercetare, Operații și 
Securitate. 

Veroushka, despre care se spunea că ar fi amanta lui Solange, 
și care era atât de sexi încât Tommy spunea că „o miroase din 
celălalt capăt al camerei”, răspundea de Recrutări. 

Pe lângă Veroushka și echipa de la Probleme Speciale, mai 
erau directorii și directorii adjuncţi de la Finanţe și Comunicaţii, 
ca și șefii de la Administraţie, Servicii Tehnice și Litigii. 
Susannah știa cine sunt, dar nu le știa și numele sau, oricum, nu 
pe toate. 

Și mai era o persoană pe care n-o cunoștea deloc, un japonez 
sau așa ceva, care categoric nu era de-ai lor. Îmbrăcat într-un 
costum de culoare închisă, cămașă albă și cravată, stătea 
deoparte faţă de ceilalţi, observând în tăcere. 

— Cum rămâne cu părinţii? întrebă Solange. 

Belinda se întoarse spre un tânăr slăbănog care stătea în 
apropiere cu spatele sprijinit de perete și arăta plictisit. 

— Fred? 

— Știu că e aici, spuse avocatul, dar nu pot face nimic în 
legătură cu asta. Nu trebuie să-i vadă, nu trebuie să stea de 
vorbă cu ei. Are douăzeci și trei de ani. Pe lângă asta, am de la 
el o depoziție sub jurământ în care spune că totul e bine sau o s- 
o am imediat ce-o să fie dactilografiată. 

— Și crezi c-o s-o semneze? 

— A semnat-o acum cinci ani, când a intrat în personal. Toţi 
au semnat una din asta. Mai mult de una! Nu trebuie decât să 
completăm data și să ne hotărâm ce spune. 

— Bine! zise Solange, împreunându-și mâinile și răsucindu-se 
pe călcâie. Cine urmează? Avram! Ce ne poţi spune? 

Șeful diviziei Servicii Tehnice a Templului era un refugiat rus 
cu ochi goi, care suferea de o formă gravă de psoriazis. Își 


șterse ochelarii bifocali cu poalele cămășii, își drese glasul și 
privi miop în direcţia lui Solange. Apoi zâmbi. 

— Suntem gata să-i dăm drumul, spuse el. 

Solange îl privi surprins. 

— Glumești. 

— Nu. Totuși, dacă nu te superi, trebuie să-ţi spun: ăsta n-a 
fost un lucru ușor. Am lucrat douăzeci și patru de ore pe zi timp 
de opt luni - la asta și nimic altceva. Am avut probleme cu 
temperatura. Am avut probleme de competenţă și disciplină cu 
unul sau doi membri ai personalului. Și vaccinul! Făcu o pauză și 
se uită pe rând la fiecare din cei aflaţi pe terasă. Aveţi idee cât e 
de greu să cumperi douăzeci de mii de ouă fertilizate fără să 
atragi atenţia Administraţiei Alimentelor și Medicamentelor? 

Solange și ceilalţi râseră, iar Avram zâmbi. 

— Și Doamna? 

Avram își puse ochelarii pe nas și clipi de două ori, până ce 
ochii lui focalizară imaginea. 

— Doamna e mai puternică decât oricând, spuse el. Și se 
multiplică frumos. 

— Spui că „e mai puternică decât oricând”. Asta e o teoriea 
ta. 

Avram scutură din cap. 

— Nu. E un fapt. 

— Dar de unde știi? 

— Pentru că am făcut teste - nu pe teren, ci în laborator. Și 
sunt identice. Am amplificat rata mortalităţii cu un factor de 
cinci. 

— Cum? 

Avram își înclină capul pe un umăr și se uită la Solange. 

— Vrei o explicaţie tehnică? 

— Spune-mi și gata! comandă Solange. 

Avram ridică din umeri. 

— Am cartografiat genomul în octombrie. De atunci n-am 
făcut decât să încercăm să găsim un mod - cum să spun? - un 
mod de a furișa virusul astfel încât să fie invizibil sau aproape 
invizibil pentru sistemul imunitar. 

— Și? 

— Am reușit. 

— Dar cum? 


Avram suspină, mândru de realizarea lui, dar iritat de nevoia 
de-a o explica unor neprofesioniști. 

— Prin încercare și eroare, spuse el. Am constatat că prin 
înlăturarea unui anumit segment de ADN puteam face virusul să 
secrete un material care îi maschează imunogenele, 
ascunzându-l de celulele B din organism. Ca și cum virusul ar 
avea o acoperire de teflon. Receptorii acidului sialic nu se pot 
lega de el și fără asta nu există reacţie imunitară. Așa că 
jumătate din timp virusul merge înainte fără piedici. 

— Ceea ce face rata mortalităţii... 

— În jur de cincizeci și cinci la sută. _ 

Un lung moment nimeni nu spuse nimic. In cele din urmă, 
Solange exclamă: 

— Bine! Atunci începem vaccinarea mâine. Toată lumea din 
complex, da? 

Avram încuviinţă din cap. 

— O să aranjez, spuse el. 

Solange scutură din cap, dându-și părul din ochi. 

— Și domnul Kim? întrebă el, împreunându-și mâinile într-un 
gest de rugăciune și înclinându-se spre asiatic cu o politeţe 
exagerată. 

— Pot să-i pregătesc un pachet în două zile, răspunse Avram, 
scărpinându-se la ceafă. 

— Bine, spuse Solange cu un zâmbet larg. Vă convine, 
domnule Kim? 

Coreeanul se uită la el fără expresie, pentru că nu înțelegea 
niciun cuvânt. 

— Două zile, spuse Solange vorbind rar și ridicând două 
degete în aer. Apoi... Mâna lui cobori și se ridică. Pyongyang. 

Kim zâmbi în semn de înțelegere și încuviinţă din cap fericit. 

Veroushka ridică mâna și Solange îi făcu semn să vorbească. 

— Cum rămâne cu oamenii pe care îi avem în străinătate? 
întrebă ea. Am recrutatori în Rusia, în Israel, în Franţa - și încă 
în vreo două alte locuri. Și sunt oameni din personal. Ce facem? 
Îi aducem acasă? 

Înainte să poată spune ceva Solange, îi răspunse Belinda. 

— E mai ieftin dacă ne ducem noi la ei. Dacă îmi dai o listă cu 
cine unde e, pot să trimit un curier cu avionul în aceeași zi. 
Putem să-i vaccinăm pe toți într-o săptămână. 

Veroushka se încruntă. 


— Mă gândeam... poate că e mai bine să-i aducem acasă. 
Vreau să spun, cum o să treacă prin Vamă? 

— Facem o scrisoare legalizată pentru curier cum că are 
diabet, răspunse Belinda. O să băgăm vaccinul în fiole de 
insulină. Nu cred că o s-o supere cineva. 

— Bun, spuse Solange, să trecem la următorul punct de pe 
ordinea de zi. Cu un zâmbet, se întoarse spre Susannah și-i 
întinse mâna să se ridice. Susannah? 

Susannah crezu că o să i se oprească inima. Micul Stephen își 
trase capul de la sânul ei și pentru o clipă păru că stă să plângă. 
Ea i-l dădu Belindei să-l ţină, se ridică în picioare și-și aranjă 
bluza. 

— Dumnezeule, cum arăţi! zise Solange. Uită-te la ea! Eşti 
frumoasă. 

Obrajii Susannei luară foc și ea-și plecă ochii. 

— Saul, de ce nu mi-ai spus că arată așa, hâm? De ce mai am 
un serviciu de informaţii, dacă aveţi asemenea secrete față de 
mine? 

Îi înconjură umerii cu braţul stâng și o trase lângă el. 

— Ți-am trimis rapoartele, zise Saul cu un zâmbet. Belinda le- 
a contrasemnat. 

— Bine, zise Solange. Dar erau rapoarte - data viitoare vreau 
și o fotografie. Și, ascultați: am citit rapoartele și știu ce-a făcut. 
Și, vă spun, o să schimb numele fetei ăsteia în „Bond”. E bine? 
Susannah Bond. Ție-ţi place, chérie? 

Susannah încuviinţă din cap, jenată de toate privirile aţintite 
asupra ei și emoţionată că Solange o cuprinsese cu brațul. 

— Vă spun, continuă el cu accentul lui moale, fata asta nu are 
ezitări. Dacă v-aș spune ce a făcut, ar trebui să vă omor! Râse și 
ceilalți i se alăturară. Nu glumesc, până și pe mine mă sperie! 

Alte râsete. 

— Dar... Aruncă vorba în aer ca pe o grenadă. Este o 
problemă. 

Inima Susannei se opri pentru a doua oară în tot atâtea 
minute. 

— C-ce problemă? întrebă ea, ridicând privirea spre Solange. 

El scutură din cap cu regret. 

— Băiețelul, spuse. 

Deodată, Susannah înţelese de ce se afla aici, înţelese ce nu 
mergea bine, înțelese ce făcuse. Când te alăturai Templului, 


renunțai să ai copii, pentru că omenirea... care era cuvântul pe 
care-l folosea Solange? Se supradimensiona! Omenirea se 
supradimensiona pretutindeni în lume. Ca gândacii. Și asta era 
problema cea mai mare, dar... 

— Dar... 

— Șșșș! șopti Solange, strângând-o și mai tare lângă el. Nu-și 
dăduse seama că era atât de puternic. Fără scuze. Ti-am spus, 
chérie: ești o eroină - așa că nu strica totul cu o grămadă de 
prostii! Da? 

Ea încuviinţă din cap. 

Luându-și braţul de pe umerii ei, se duse la un soi de ladă de 
lemn pe care Susannah n-o observase până atunci. li săltă 
capacul, băgă mâna înăuntru și scoase un pumn de saci de 
gunoi din plastic transparent. Unul câte unul, îi împărți 
oamenilor care stăteau pe terasă. 

Fără să se gândească, Susannah întinse mâna după un sac, 
dar Solange scutură din cap. 

— Pentru tine, nu, chérie. Pentru ei. 

Traversă dalele pardoselii până la Belinda, îl ridică pe Stephen 
de braţ, scutură unul din saci ca să-l deschidă și băgă copilul 
înăuntru. Apoi răsuci sacul în mână și-l înnodă la capăt. 

— la-l! zise el și i-l dădu Belindei. 

Susannei nu-i venea să creadă. Rămăsese fără grai, în timp ce 
din sac străbătea plânsetul sufocat al lui Stephen. Il vedea 
înăuntru zbătându-se, ridicând temperatura, făcând materialul 
transparent al sacului să devină opac. Genunchii îi cedară, dar 
Solange o prinse de braț și o sprijini. 

— Trebuie să fii puternică, spuse el. Pentru băieţel este 
important, chérie. Apoi se întoarse spre ceilalţi. Bine, spuse 
Solange. Toată lumea, în afară de Susannah și de Kim. 

Unul câte unul, prietenii ei își băgară capul în sacii de plastic 
și îi legară la gură. Ingrozită, Susannah se uită cum sacii se 
umflă și se dezumflă, strângându-se în jurul obrajilor și nasurilor 
lor, apoi se umflă din nou. 

Solange se întoarse la lada de lemn, băgă din nou mâna în ea 
și scoase două perechi de mănuși de box. li aruncă o pereche 
Susannei, arătându-i printr-un gest că trebuie să și le pună, și 
făcu și el același lucru. 

— Este o problemă complicată, spuse Solange în timp ce-și 
băga mâinile în mănuși. Pământul este mama-sfântă. Așa cum e 


și viaţa. Asta e religia noastră. Asta știm noi. Dar mai știm și că 
noi o omorâm - tu și cu mine - o omorâm pe ea și-i omorâm 
copiii - milioanele de specii cărora ea le dă viaţă. (Nu te mai 
chinui să le legi, chérie, Bagă mâinile în ele și gata.) Noi am 
făcut găuri în atmosferă, am otrăvit apele freatice, am murdărit 
solul, am aruncat gunoaie în păduri. Acum, cu sacii ăștia, poate 
poți înțelege cum se simte pământul, cum e să te sufoci în 
plastic, să te îneci în propriile gaze. Așa că, poate că o să vă 
aduceți aminte de asta când vă spun că civilizaţia e crimă. 

Solange își împreună mâinile și făcu un joc de picioare. 

— Pot să-l scot pe Stephen? întrebă Susannah. Nu cred că îi 
face prea bine. 

— Dar, chérie, tocmai asta e ideea. Nu cred că el ne face prea 
bine nouă, tu ce zici? Ei, știi la fel de bine ca mine care-i 
problema? Este populaţia, nu? Suntem prea mulți. Și totuși, tu 
ne dai un prădător în plus de hrănit. La ce te-ai gândit? Cu ceai 
gândit? 

Susannah scutură din cap. Acum Solange stătea între ea și 
Stephen și nu-l mai putea vedea. 

— Dacă ar fi oricine altcineva, chérie, l-aș îneca întocmai ca 
pe un pisoi. Ca exemplu. Dar este al tău, așa că o să-ţi spun ce 
facem: o să boxam pentru el! O rundă. Trei minute. Și dacă mai 
ești în picioare după asta, poţi să-l salvezi, chérie, da? lar dacă 
nu, ei bine, cred că rămâne unde este. 

— Dar, eu nu pot. Nu știu cum! 

Panica îi trecu prin piept ca un talaz. 

— Te învăţ eu. Important este să pornești, știi? Pentru că până 
atunci totul e pierdere de timp, hâm? 

Susannah încuviinţă din cap. 

— Bine, atunci începem. Un pumn mic. Hai, cherie, e cum ai 
spus tu. Nu cred că îi face prea bine. 

Ea se repezi la el și Solange păși grațios într-o parte, 
aruncând o privire la ceasul de mână. 

— Bun avânt. Dar poate nu chiar atât de bun. Lovește prin 
mine, chérie - nu în mine! Hai! 

Ea se pricepea să se bată. Crescuse cu trei frați și unul dintre 
ei chiar fusese un bătăuș. Dar nu se putea concentra împotriva 
lui Solange. Îi lua toată puterea să nu se repeadă la Belinda și... 

Stele verzi! Deodată văzu stele verzi. Solange îi plesnise capul 
pe spate cu o directă de stânga, apoi o zgudui cu un croșeu de 


dreapta care îi trimise un șuvoi de luminiţe peste ochi. Ea se 
clătină înapoi, nevenindu-i să creadă. Fratele ei n-o lovise așa 
niciodată. 

— Ține-ţi mâinile sus, chérie, și închide-mă. Eşti prea expusă. 
Hai! Trebuie să gândești. Străpunge-mi garda. 

Simţea gust de sânge în gură și o usturau ochii de lacrimi. 
„Ce-a spus el? Despre rămasul în picioare? Despre rezistat? 
Despre Stephen?” 

Solange dădu o stângă pe care ea o primi în umăr, apoi o 
dreaptă pe care o evită sărind înapoi. 

— Bun! Mai avem două minute! 

„A spus că o să-l lase unde e. A spus că o să-l lase în sac.” 

— Nu-i rău, zise Solange, dar trebuie să-mi străpungi garda, 
chérie, sau o să te rănesc. Sunt prea mare față de tine. 

Ea se mișcă în cerc în jurul lui, încercând să se ferească de 
braţele lui, dar fără să reușească prea bine. El o tot închidea, 
lovind-o cu o succesiune de pumni, pisându-i antebraţele. 

— Să nu fugi vreodată când ești atacată, chérie. E o lecţie 
importantă. Când cineva vine după tine, du-te și tu după el. 
Altfel... 

O prinse în mijlocul propoziției și-o zgudui cu trei pumni rapizi, 
care-i slăbiră dinţii și-i umplură gura de sânge. Apoi pivotă din 
șolduri, făcu un pas în faţă și o lovi atât de tare în stomac, încât 
ei i se păru că a trecut prin ea capătul unui stâlp de telefon. 

Deodată, se trezi în patru labe, incapabilă să respire, 
sufocându-se de durerea pe care o simţea. 

— Un minut și douăzeci, spuse Solange de lângă ea. Hai, 
Susannah! Ridică-te sau adaug timp de prelungire pentru 
accidentare! 

Ea tot nu putea să respire, dar făcu ce-i spusese el să facă: se 
ridică de pe dale și, aplecându-și capul, se repezi în braţele lui, 
imobilizându-l. Mișcarea îl surprinse și ea profită de surpriza lui 
și-l lovi de două ori, nimerindu-i falca a doua oară. 

ÎI tinu cât putu de strâns, încleștându-și brațele la spatele lui. 
Împreună, se răsuciră în cerc și ea văzu chipurile prietenilor 
pulsând în interiorul sacilor și uitându-se la ea. Dar lipsea ceva 
și în timp ce se lupta să-i reziste mult mai puternicului Solange, 
își dădu seama ce anume era și intră în panică: micul Stephen 
nu mai plângea. 

— Treizeci de secunde, chérie! Nu mă lăsa! 


Ea se agăţă de el cât putea de tare, dar el se răsuci brusc și 
se îndepărtă de ea. Și apoi începu s-o piseze, lovind-o în gură, în 
nas, în bărbie, în obraji, un pumn după altul, întorcând-o în cerc 
în jurul terasei, potopindu-i ochii cu stele verzi, încingându-i faţa 
cu lovituri. 

Ea de-abia se mai ţinea în picioare, șocată și clătinându-se din 
genunchii care îi tremurau. Încet, ridică o mănușă și-și atinse 
obrazul, de parcă ar fi vrut să se asigure că faţa îi era încă acolo. 
Și, ca prin ceaţă, îl văzu rotindu-și braţul ca un jucător de fotbal 
aflat la aruncare sau ca un boxer din desenele animate și 
pregătindu-se să-i dea un pumn care s-o trimită în cosmos. 

Apoi el râse și făcu un pas în faţă și, ca un mire la nuntă, o 
trase în brațele lui și o ridică de la pământ. 

— N-a fost prea rău, chérie, n-a fost rău deloc. Apoi se 
întoarse spre ceilalţi și, cu un rânjet răutăcios, strigă: Ce faceţi 
acolo cu sacii ăia pe cap? Sunteţi așa de urâţi! Scoatetți-i! Ce 
oameni proști! 

Așa că sacii fură scoși și toată lumea râdea și trăgea aer în 
piept în același timp, iar domnul Kim aplauda, iar Susannah căzu 
în genunchi lângă micul Stephen și, înnebunită și sângerând, 
sfâșie sacul cu degetele. 

Peste o clipă băieţelul era în braţele ei, plângând plin de 
viață, iar ea era atât de fericită, încât izbucni în lacrimi și, cu o 
privire de adoraţie spre Solange, se gândi: „Mulţumesc, 
mulțumesc, mulțumesc...” 


e Capitolul 26 

— Mă întorc la cinci, spuse Annie. Să mă suni dacă nu te simți 
bine, îmi promiţi? 

Frank stătea pe fotoliul din camera de zi a lui Annie, în fața 
televizorului potrivit la emisiunea Astăzi. La început i se păru că 
moderatoarea Katie Couric vorbește cu vocea lui Annie, cu toate 
că știa că nu e adevărat. 

— Frank? 

El se încruntă și se aplecă spre televizor. Katie vorbea, dar 
părea să dureze mult timp până ce cuvintele ei ajungeau la 
creierul lui. Se simţea ca și cum s-ar fi uitat la un film străin 
dublat și desincronizat. 

— Te simţi bine? 

Se întoarse spre Annie. Și cuvintele ei păreau să ajungă la 
creierul lui după o întârziere mică dar semnificativă, de parcă i- 
ar fi dat telefon de la Tokyo. 

— La fix, zise el răsucindu-se înapoi spre televizor. 

Katie Couric spunea ceva care suna a „crocodil popândău”. 

— Poate că ar trebui să stau și azi acasă. Vorbesc serios. 

— Mă simt bine, zise Frank. 

Și, miraculos, chiar se simţea bine, pentru că alunecase într- 
una din acele bule de limpezime a minţii, în starea pe care o 
recunoștea drept „normală”. Doctorii îl asiguraseră că în 
următoarele câteva zile efectele remanente ale drogurilor se vor 
atenua, că „episoadele” vor avea loc cu o frecvenţă tot mai 
mică și că el o să se simtă mai bine pentru perioade din ce în ce 
mai lungi. In următoarele câteva zile o să fie complet restabilit, 
deși o recădere ocazională era posibilă. 

— Ești sigur? îl întrebă Annie. 

Era îmbrăcată pentru lucru, într-unul din taioarele ei de 
educatoare. 

— Nu știu. 

Ea se aplecă să-l sărute și el o trase în fotoliu, făcând o mică 
grimasă când îi primi în braţe greutatea trupului. 

— Nu pleca, spuse el cu o voce slabă. Chiar nu mă simt bine. 

Ea chicoti. 

— Frank... 

— Biiinee! Afară cu tine! 


După ce fusese drogat, Frank ajunsese în secţia de psihiatrie 
de la Georgetown. Era un loc unde erau pregătiţi să se ocupe de 
o persoană aflată în ghearele unor halucinaţii violente. li 
atacase pe infirmierii care răspunseseră la apelul înspăimântat 
al lui Annie - un incident pe care el și-l amintea ca pe o 
încercare disperată de a scăpa de oamenii care îl ţintuiau la 
pământ ca să-l dezmembreze. Când o mașină alb cu negru 
sosise să facă ordine, îi atacase și pe polițiști, furibund tot 
timpul. Saab-ul fusese remorcat din mijlocul șoselei, de pe 
Columbia Road, unde devenise punctul central al unui 
memorabil blocaj al traficului. 

Durase toată ziua și fusese nevoie de toată rezistența 
încăpăţânată pe care și-o mobilizase Annie ca să convingă 
autoritățile că de fapt Frank era victima unui delict și nu un 
drogat care trebuia pus sub acuzare pentru agresarea unui 
ofițer de poliţie. Mașina Saab a fost sechestrată, s-au ridicat 
amprentele și s-a luat învelitoarea de piele de pe volan pentru a 
fi trimisă la analiză. 

Teoria era că drogul, care a fost identificat drept un psihotrop 
militar numit BZ, fusese administrat prin DMSO. Acesta era un 
solvent industrial, folosit uneori de atleți ca un fel de super- 
unguent, care pătrundea direct în fluxul sanguin și în țesuturile 
profunde. Funcţiona ca un sistem de livrare trans-dermică 
pentru medicaţie sau otravă. 

După patru zile în secţia de psihiatrie, Frank fusese mutat 
într-un salon obișnuit. Încă două zile și-l lăsaseră să plece, 
îndopat cu tranchilizante ca să atenueze efectele remanente a 
ceea ce, în fișă, fusese numit „intoxicație acută involuntară cu 
un drog neidentificat”. 

Trupul lui suferise efectele inevitabile ale imobilizării forțate 
de către patru bărbaţi adulţi. Dar măcar nu mai urina cu sânge. 
Își târî picioarele până la baie, simțindu-se ca un om bătrân, își 
stropi faţa cu apă și se uită în oglindă. In prima zi după 
„incident” faţa lui semănase cu o halcă de carne. Acum 
umflătura se retrăsese, cu excepţia zonei din jurul unuia dintre 
ochi, care era încă înconjurat de ţesut pufos care căpătase un 
fel de culoare cenușie. 

În afară de faţă, mai avea și două coaste fisurate acolo unde 
unul dintre salvatori apăsase cu puţin prea multă forță. De 
asemenea, degetul mare și mijlociul de la mâna dreaptă, pe 


care le băgase prin geamul de la bucătărie când încerca să 
scape de infirmieri - erau cusute, puse în atele și bandajate. 

Cât timp era într-una din perioadele „lucide”, se gândi el, ar 
trebui să lucreze. Încet, urcă scările și se îndreptă spre camera 
lui Annie. Să tasteze sau chiar să miște mouse-ul cu mâna așa 
era greu, dar cel puţin putea s-o facă. Laptopul lui, pe care 
Annie i-l adusese de la el de-acasă, era imposibil de utilizat. 

leri imprimase interviul cu Tom Deer și acum se uită prin el în 
timp ce aștepta să se conecteze calculatorul lui Annie. 


„Deer: N-ai putea amenința pe nimeni cu el. Tot ce-ai 
putea face ar fi să-l folosești. Și apoi l-ar lua păsările. 
Pornești un val precursor într-un loc cum ar fi Beijingul 
și bum! A cuprins mapamondul.” 


Frank bătu darabana cu degetele în masă. 


„Deer: Toată lumea ia gripa. Asta e caracteristica ei. 
N-o poţi controla. Așa că dacă ai folosi-o ca armă... ai 
omori milioane. 

Deer: De ce ar vrea cineva să facă asta? 

Deer: N-ai putea s-o opresti.” 


Frank își aminti că Deer făcuse o glumă la sfârșitul discuţiei 
lor, în legătură cu indienii Sioux. Ce-a spus? Se încruntă și răsfoi 
paginile. 


„Deer: Pe de altă parte, dacă cineva ar dori 
răzbunarea... dacă ar fi furios pe lume...” 


Furios pe lume. Cu cât afla mai mult despre Templul Luminii - 
sau cel puţin despre conducătorul său - cu atât mai evident 
devenea faptul că gruparea era categoric „furioasă pe lume”. Și 
Frank știa că a omori „zeci de milioane de oameni” ar fi ceva 
măreț din punctul de vedere al lui Solange. De fapt, ar îndrepta 
în mare măsură ceea ce conducătorul Templului numea 
„infestarea cu o specie lovită de amoc”. Specia fiind, 
bineînţeles, omenirea. 

Calculatorul lui Annie cântă mica melodie dulceagă de fanfară 
a programului Windows și Frank intră în Editor, un director pe 


care îl crease ca să ţină procesorul de cuvinte pe care îi plăcea 
lui să-l folosească: XyWrite. 

leri petrecuse vreo două ore pe Internet, explorând pagini 
care aveau legătură cu Templul Luminii. Și rezumase ceea ce 
găsise într-un fișier numit, „Prezentare”. 


„Templu/Solange 

Le Monde: Templul Luminii fondat Lausanne la 
începutul anilor șaptezeci. Numele original: Academie 
des Recherches et de la Connaissance des Hautes 
Sciences - ARCH. 1979: doi dintre membrii săi aruncă 
bombe incendiare în catedrala din Einsiedelan în semn 
de protest împotriva opoziţiei papei față de controlul 
nașterilor. 1980: un membru condamnat pentru omor 
după ce trage din goana mașinii în directorul autorităţii 
nucleare elveţiene. Printre alte incidente: atacuri 
violente împotriva organizațiilor ecologiste despre care 
Solange spunea că ar fi «insuficient de militante». După 
moartea suspectă a unui politician liberal care 
declarase că Solange este «un bacil de ură în mișcarea 
Verzilor», ARCH și conducătorul său au dispărut din 
ochii publicului. 

Cu doi ani mai târziu organizaţia a reapărut la San 
Francisco sub numele de Templul Luminii, o «religie» 
nou încorporată îndrumată de Luc Solange. 

Potrivit publicaţiei U.S. News & World Report: Solange 
«servește un bizar amestec de misticism și ecologie 
radicală unor adepţi remarcabil de bine educați». 
Recrutatorii Templului erau «deosebit de activi în 
campusurile unora din cele mai bune universități 
americane de știință și inginerie».” 


Sub titlul „Banii Templului” explică amănunţit cum aducea 
venituri recrutarea oamenilor de știință în rândurile Templului, 
atât prin intermediul liniei de produse Eco-Vita, cât și prin 
substanţialele drepturi de autor obţinute din patente. Notă că 
cele mai profitabile patente ale Templului, în valoare de 
aproximativ 10 milioane de dolari pe an, erau tehnicile de micro- 
încapsulare închiriate concernelor farmaceutice. O cită pe Annie: 


„Adair (12.05.98): În mare,  micro-încapsularea 
închide particule foarte mici în învelișuri de protecţie 
auto-degradante, care dau agenților biologici 
posibilitatea să supraviețuiască în condiții - cum ar fi 
acizii stomacali sau temperaturile ridicate - care altfel i- 
ar distruge.” 


Căscă și se încruntă. Concentrarea lui era jalnică, apărea și 
dispărea ca semnalul slab al unui telefon celular. „Stern”, se 
gândi el. Trebuia să ia legătura cu Stern. 

Și, de fapt, încercase. Îl sunase de trei ori, dar până acum 
Stern nu-l căutase ca răspuns. Trebuia să treacă pe la el. În 
fond, lângă apartamentul doctorandului fusese drogat, așa că 
fata care o făcuse trebuie să fi știut cu cine stătea el de vorbă. 

Dar nu voia să se ducă acolo cu mașina acum. Era prea obosit 
și simţea ca nu e în stare să se concentreze. O să treacă pe la 
Stern mâine sau poimâine, să se asigure că e bine. 

e 

Poliția terminase cu mașina de trei sau patru zile de-acum și 
ieri fusese chemat și i se spusese s-o ia de la sechestru. 
Incepând de luni, îi spusese funcţionarul, o să fie taxat cu 
douăzeci de dolari pe zi pentru depozitare. De asemenea, mai 
era și taxa de tractare. Nu-i venea să creadă. Era ca și cum ai fi 
violat a doua oară. 

Joi ochiul lui arăta aproape normal și-i scoseseră și firele de 
sutură de la buză. Nu mai era un pericol pentru sine sau pentru 
ceilalţi, așa că plătise și-și ridicase Saab-ul. 

Când Annie a plecat la Atlanta pentru reuniunea anuală a 
specialiștilor în gripă, căreia ea îi zicea „adunarea vracilor 
gripei”, i se păruse ciudat - să stea la ea în apartament în lipsa 
ei - așa că s-a mutat înapoi la el acasă. Indu nu se arătase prea 
prietenoasă cu el. După părerea lui Annie, asta se datora 
probabil faptului că în a doua noapte când stătuse la ele în 
apartament, Frank, proaspăt întors de la spital, intrase din 
greșeală la Indu în cameră și se urcase în pat la ea. 

Cum ajunsese până la urmă în patul /ui Annie, cum 
deveniseră intimi - evenimentul ăsta era pierdut undeva în 
banca înceţoșată a memoriei lui, unde nu era exclus să rămână 
pentru totdeauna. Uneori îi fulgera prin faţa ochilor o tresărire 
de memorie. O dată, de două ori avusese o imagine a chipului ei 


îngrijorat, aplecat peste el, și, când îi rostise numele, „Annie”, 
chipul ei se luminase de o instantanee strălucire de bucurie. Și 
pe urmă parcă o vedea aplecându-se și tamponându-i tandru 
fruntea cu un prosop umed, apoi și-o amintea strecurându-se în 
pat lângă el, trupul ei cald întins lângă al lui. Și apoi amintirea 
se destrăma și dispărea. De două ori ea făcuse aluzie la „prima 
oară” a lor împreună, o dată cu o privire fericită, înstelată, în 
ochi, a doua oară cu un chicotit lasciv. El zâmbise doar, fiindcă, 
evident, nu se făcea să întrebe. In plus, era oarecum amuzant - 
chiar dacă derutant - să-și imagineze... În pat, Annie era 
surprinzător de neinhibată și pasională sau cel puţin atât de 
pasională pe cât îi îngăduiau rănile lui să fie. 
e 

Stern tot nu-i răspunsese la mesaje, așa că pe drumul de 
întoarcere de la terenul de sechestru al mașinilor, Frank se duse 
pe la apartamentul doctorandului. 

Și, cu toate că nu era de găsit acasă, nici nu era vreo dovadă 
că ar fi fost plecat. Nu erau vrafuri de ziare sau corespondenţă. 
Bătu la ușa unui vecin. 

Veni să răspundă un negru slab care purta ochelari cu rame 
de sârmă. Nu, spusese el, nu-l văzuse pe Stern. 

— Trebuie să fie plecat din oraș, pentru că nu aud deloc 
muzică. /i place muzica, pot să vă spun. li place prea mult, după 
părerea mea. 

Frank insistă. 

— Dar nu vă roagă niciodată, știu eu, să-i udați florile sau să-i 
luaţi corespondenţa sau ceva asemănător? 

Vecinul lui Stern se uită fix la el. 

— Ben n-are flori. Nu e genul care să se ocupe de plante. V- 
am spus: el e cu muzica. Nu știu ce să spun despre 
corespondenţă. O fi având vreo căsuță poștală pe undeva. li 
aruncă o privire lui Frank. Cât de bine îl cunoașteți pe Ben? 

— Nu-l cunosc bine, recunoscu Frank. 

Bărbatul cel subțire făcu o mișcare spiralată în dreptul 
tâmplei. 

— Ben e puţin ciudat, spuse el. 

Când ajunse acasă găsi un mesaj de la Annie așteptându-l pe 
mesageria vocală. 

— Bună, Frank, sunt aici, la Atlanta. Pauză. Te sun pentru că... 
se petrece ceva bizar, continuă ea pe un ton presat. Și cred că 


s-ar putea... Oricum, au fost niște izbucniri de gripă în diverse 
părți ale ţării - stranii, pentru că este sezonul nepotrivit al anului 
pentru așa ceva, știi? Nu m-am gândit prea mult la asta până 
când am ajuns aici. Dar este o gripă de arhivă. Ezită. Vreau să 
spun că este... oof, aș vrea să fii aici, nu-mi place să vorbesc cu 
roboții. Oricum, ideea este că ce s-a întâmplat nu poate fi un 
incident natural, pentru că... și aici robotul o întrerupse. 

Al doilea mesaj începea astfel: 

— Ideea e că nu se poate nicicum ca gripa asta să apară în 
patru locuri diferite! Și mai e ceva. Trase adânc aer în piept și 
suspină. Este frustrant. Mă întorc mâine. Vorbim atunci. 

Frank mai puse mesajele încă o dată și se încruntă. Ce dracu' 
mai era și asta, „o gripă de arhivă”? 

e 

O găsi acasă a doua zi după-amiază la ora unu. 

— Eram la telefon, spuse ea repezindu-se înapoi în bucătărie. 
El se luă după ea. Uită-te la alea, zise ea acoperind receptorul 
cu mâna și arătând cu un gest spre niște hârtii de pe masa din 
bucătărie. Nu încă, spuse ea vorbind din nou în receptor. Vin la 
laborator imediat ce-mi trag sufletul. 

Hârtiile se dovediră a fi două numere din ceva ce se numea 
RSMM, o publicație scoasă de Centrul de Control al Bolilor. 
Acronimul, văzu Frank, însemna Raport săptămânal cu privire la 
mortalitate și morbiditate. 

Titlul articolului de fond, la rubrica „Note și rapoarte 
epidemiologice”, suna astfel: 


„IZbucniri de gripă A 


California: În data de 18 aprilie, Departamentul 
Sănătăţii din California (DSC) a iniţiat o anchetă cu 
privire la izbucnirea unei infecţii respiratorii acute 
raportată de medicii însărcinaţi cu supravegherea 
epidemiologică a regiunii, unităţile sanitare de urgenţă 
și camerele de gardă din spitalele din zona 
metropolitană a orașului Los Angeles. În perioada 4-11 
aprilie s-au raportat 1 395 de cazuri, dintre care 1 011 
au prezentat o temperatură măsurată de peste 37,5*C 
și tuse. Vârsta pacienţilor a fost cuprinsă între 34 și 99 
de ani. 67 de persoane au fost internate. 9 au prezentat 


semne radiologice de pneumonie. Debutul unor 
simptome asemănătoare a fost raportat de membrii 
personalului a 27 din cele 142 de unităţi de asistenţă 
medicală care au transmis date. La mulţi pacienţi s-a 
observat o prelungire neobișnuită a fazei acute a bolii, 
alături de o restabilire atenuată. 

Testarea cu reactivi furnizaţi de CCB a tulpinilor 
circulante de gripă din 1997/98 nu a condus la o 
identificare concludentă. S-a administrat ca tratament 
amantadină.” 


Annie mâzgăli ceva pe un carnetțel. 

— Poate diseară, zise ea. Dacă am noroc. Sigur, ziua sau 
noaptea. 

Frank continuă să răsfoiască prin RSMM-uri, concentrându-se 
asupra secţiunilor care relatau despre izbucnirile de gripă. Pe 
lângă cea din California, se mai raportau cazuri similare de 
infecţie la Washington, D.C., Madison, Wisconsin și Daytona 
Beach, Florida. 

— Mulţumesc, Ozzie. Daaa, spuse Annie. Închise telefonul și 
se lăsă să cadă pe scaunul din fața lui. Ce-o să facem? întrebă 
ea. Nu există soluţie medicală pentru asta. Nu avem destulă 
amantadină ca să protejăm populaţia Washington-ului, ca să nu 
mai vorbim... 

— Ce tot spui tu acolo? o întrebă Frank. Asta pare să fie o 
gripă oarecare și au luat-o niște oameni. Și nu poate să fie gripa 
noastră, pentru că n-au fost destul de bolnavi. N-a murit nimeni. 
Așa că... ce mare scofală? 

— Ai dreptate. Nu e gripa noastră. Dar oamenii ăștia s-au 
îmbolnăvit, n-au luat gripă pur și simplu, Frank. Mai întâi și mai 
întâi, cazurile de gripă sunt rare în aprilie, iar în mai, izbucnirile 
din Wisconsin și Florida - extrem de rare. E singurul motiv 
pentru care suntem măcar conștienți de ele, sincer. La prima 
izbucnire, la Los Angeles, iniţial nici măcar nu s-au făcut testele 
pentru gripă. Dacă toate astea s-ar fi petrecut cu o lună sau 
două mai devreme, n-am fi avut niciun indiciu că bântuie 
germenele ăsta bizar de gripă. 

— Cum adică n-au luat gripă pur și simplu? 

— Au luat o gripă de arhivă, asta încercam să-ţi spun la 
telefon. 


— Ce... 

Ea se ridicase în picioare și se plimba încoace și încolo. 

— Doar ce-am stat de vorbă cu un prieten de la Centrul de 
Control al Bolilor. Cei mai mulţi dintre noi avem acces la o bază 
de date genomice care stochează secvențe de nucleotide ale 
tulpinilor de gripă - așa depistăm ce circulă, așa facem studiile 
comparative, așa identificăm noile variante. Ei bine, acum au 
intrat rezultatele din Wisconsin și Florida și ele corespund cu ce 
am constatat la germenii din Los Angeles și Washington. Toţi 
oamenii ăștia care s-au îmbolnăvit, Frank - oameni din patru 
locuri geografice diferite - au făcut o gripă care este identică din 
punct de vedere genetic cu o tulpină numită... Făcu o pauză ca 
să se uite în carnetelul alb de lângă telefon. A/Beijing/2/82. Își 
aruncă mâinile în lături. Ei bine, așa ceva nu se întâmplă! 

— De ce nu? Ce e „A/Beijing”? 

— E o tulpină de gripă care a fost identificată prima oară în 
China. In februarie '82. Și acum e din nou aici. Dar așa ceva nu 
se poate întâmpla, Frank. Gripa e într-o stare de mutație 
continuă. Asta face gripa. E instabilă. Suferă mutații. Nu avem 
replici identice a unor tulpini vechi de șaisprezece ani. 

— Dar noi am avut. 

— La Centrul de Control al Bolilor - ăsta e misterul zilei. Când 
apăruse doar izbucnirea din Los Angeles s-a crezut că a fost un 
accident de laborator și epidemiologii au pus pe jar toate 
laboratoarele încercând să depisteze sursa. 

— Ce vrei să spui? 

— Virusologii, laboratoarele farmaceutice, epidemiologii, cei 
din industria vaccinurilor - toţi lucrăm uneori cu tulpini vechi, ca 
să le studiem. Ocazional, mai scapă câte un virus, din greșeală. 
S-a mai întâmplat. Asta a fost explicaţia logică a izbucnirii din 
Los Angeles - până când a apărut aceeași tulpină la 
Washington. Și pe urmă în Wisconsin. Și pe urmă în Florida. 

— Dar dacă oamenii infectați cu tulpina asta au fost toţi într- 
un avion? Asta n-ar fi o explicaţie? 

— Nu, pentru că modelul nu corespunde. Dacă s-ar fi 
întâmplat așa, am fi avut mici focare de infecţie ici și colo. Asta 
probabil chiar s-a întâmplat, de fapt. Dar n-ar fi observat nimeni, 
pentru că n-ar fi fost cazuri grave. Și nu e sezonul gripei, așa că 
probabil cele mai multe cazuri ar fi considerate drept infecții 
respiratorii. Dar izbucnirea asta - zise ea luând RSMM-urile. 


Niciunul din astea n-a fost cauzat de un purtător infectat sau 
chiar de un avion plin de purtători. Uită-te la cifrele din Madison, 
Wisconsin. Sunt peste două mii opt sute de cazuri într-o singură 
săptămână. Și debutul nu e eșalonat, nu începe cu un caz sau 
două și apoi ia amploare, e bum - dintr-o dată. Și în Florida sunt 
aproape la fel de multe și în același fel. Și pe urmă uită-te la 
cifrele astea de aici, din Washington. S-au raportat aproape 
patru mii de cazuri! Dumnezeule, probabil că asta am avut și 
noi! 

— Asta înseamnă mult? 

— Da, e mult! E îngrozitor de mult. Pentru că e doar vârful 
icebergului. Cei mai mulţi oameni cu o gripă ușoară nici nu se 
duc la doctor. 

— Atunci despre ce vorbim? 

— Teste! 

— Ce fel de teste? Ce vrei să spui? 

— Sunt teste de dispersie. 

— Ce? 

Arătă spre RSMM-uri. 

— Și așa au aflat care metodă a avut cel mai mare succes. 
CCB publică asta pe Web în fiecare săptămână. Templul - nici 
măcar n-a trebuit să facă diagrama rezultatelor. Tot ce-au avut 
de făcut a fost să urmărească RSMM-urile, să vadă cum 
evoluează și care metodă a produs cea mai mare infectare. Luă 
rapoartele, le ridică și le flutură în aer. Și câștigătorul este: 
capitala naţională. Washington, din Districtul Columbia! 

— Cum ar face asta? Să răspândească virusul, vreau să spun. 

— Sunt multe modalităţi. Tot ce ai de făcut este să-l lansezi în 
aer. Poţi să te foloseşti de un avion, de-o mașină - poţi să-l 
arunci de pe acoperiș. Suspină. Tot ce trebuie să faci e să-i dai 
drumul în aer, de unde să fie inhalat. Trase aer în piept. Nu știu 
ce să fac. Poate dacă mergem să-l vedem pe Gleason... 

— Exact. Oare de ce asta nu-mi inspiră încredere? Dacă-mi 
aduc bine aminte, ultima dată când i-am bătut la ușă domnului 
Gleason, ne-a ameninţat că ne pune sub acuzaţie de trădare. 

— Dar dacă luăm tot ce-ai făcut tu de-atunci încoace și RSMM- 
urile astea și poate dacă vorbesc eu cu doctorul K - și îl fac să 
vină cu noi... Se uită la tavan. O să-i arăt doctorului K sigla 
Templului - calul! O să-și aducă aminte de asta de la Kopervik. 
Și a fost și el la Atlanta. A fost la fel de derutat de izbucnirile 


astea ca toţi ceilalţi. Dacă Gleason nu vrea să mă asculte pe 
mine, poate o să-l asculte pe doctorul K. Poate chiar Benny 
Stern ne-ar putea ajuta să-i explicăm despre Templu. 

— Se pare că Stern a plecat din oraș. 

— Ei, eu cred totuși că trebuie să încercăm. La Gleason, vreau 
să spun. Se uită la ceasul de mână. Mă duc la laborator să mă 
uit la eșantionul pe care l-am adus. 

— De ce? 

— Pentru că e ceva ciudat la el. 

— Ce vrei să spui? 

Ea ridică RSMM-ul. 

— Unde e? Aici. Citi: „La mulţi pacienţi s-a observat 
prelungirea neobișnuită a fazei acute alături de o restabilire 
atenuată”. Ce vor să spună e că mulţi oameni nu se fac bine 
atât de repede pe cât ar trebui. Simptomele trenează, pur și 
simplu. Asta înseamnă că ceva face infecția să persiste sau 
împiedică sistemul imunitar să riposteze. E ca și cum virusul ar fi 
fost camuflat cumva. 

— E posibil așa ceva? 

Ea închise ochii, apoi îi deschise iar. 

— Sunt îngrijorată că cine-o fi făcut asta s-a băgat să 
meșterească la genom în așa fel încât inhibă reacţia imunitară. 
La A/Beijing/2/82 nu e mare scofală. A fost o tulpină blândă. Dar 
dacă ar face asta la gripa din 1918... 


— Ce? 
Ea se uită fix la el. 
— Annie! Ce? 


— Ei, i-ar omori aproape pe toţi cei care ar lua-o. Singura 
scăpare ar fi imunizarea globală. Trecu o secundă, apoi Annie își 
vântură nebunește mâna prin aer și începu să vorbească prea 
repede. Probabil că am înnebunit eu. Poate că gripa Beijing a 
fost o tulpină deosebit de durabilă și n-avem noi suficiente date 
despre ea, pentru că a fost atât de blândă. Se opri. Dar vreau să 
arunc o privire - pentru că un lucru e sigur. Bătu cu palma în 
RSMM-uri. Astea au fost teste! 

— O să-l sun pe Gleason, zise Frank. 

e 

Pe drumul de întoarcere de la Annie la el acasă, se opri la 
Mixtec și înfulecă un prânz oarecare. Cât stătea Annie la 
laborator, el o să-și imprime notele despre Templu. Avea 


intenţia să modeleze un document concis despre lanţul de 
evenimente și dovezi - ceva pe care nici măcar Gleason să nu-l 
poată ignora. 

Și dacă nu ajungeau nicăieri cu el, se gândea să se ducă 
poate la FEMA. Să-l caute pe Tom Deer. Orice. 

Ușa lui era deschisă. 

La început se gândi că poate uitase el s-o încuie. Și pe urmă 
intră în camera care-i era și dormitor și birou. Chiar și atunci îi 
luă o secundă să înregistreze ce nu era în ordine. Tastatura era 
acolo, monitorul era acolo, imprimanta era acolo - dar unitatea 
de disc dispăruse. La fel și laptopul. Fișierele erau goale. 
Dispăruse și unitatea de decomprimare. Nu mai erau dischete, 
nicăieri - toată arhiva lui lipsea. 

— La dracu', zise el și rămase împietrit mai multe momente, 
gândindu-se cât de mult lipsea acum din viata lui. Nu era 
îngrijorat de munca lui actuală - sau nu prea mult - fiindcă cea 
mai mare parte era pe dischetele dubluri pe care le ţinea în 
frigider. Erau toate celelalte. Scrisorile personale. Jurnalul lui. 
Carnetul de adrese. Declaraţiile de impozite. 

Furia i se ridică în piept. Era un sentiment puternic, primitiv, 
înrudit cu ceea ce ar putea simţi un câine sau un lup când, la 
întoarcerea în bârlogul lui, ar adulmeca mirosul unui intrus. 
Dacă ar fi fost câine, i s-ar fi ridicat părul pe spinare. 

În loc de asta, urmă reacţia condiţionată a unui cetăţean de la 
sfârșitul secolului al douăzecilea: se îndreptă spre telefon să 
reclame la poliţie. Nu că ar fi ajutat la ceva. Conta ce făceai, o 
rutină pe care o cunoștea personal pentru că acum doi ani i se 
furaseră combina stereo și televizorul. Apelul era făcut nu 
pentru că poliţia i-ar fi găsit lucrurile furate și i-ar fi pedepsit pe 
cei care le-au luat. Era făcut deoarece compania de asigurări 
cerea un raport al poliţiei sau altfel nu voia să plătească. 

De-abia atunci, în timp ce întindea mâna spre telefon, îi trecu 
prin minte că ăsta nu era un jaf banal, că furtul fusese un furt de 
informație, că televizorul, monitorul, combina stereo și boxele - 
nici nu fuseseră atinse. Și în clipa în care se formă gândul ăsta, 
știu și cine era răspunzător. 

Exact atunci, când ridică receptorul să sune la poliţie, îl pocni 
ceva în ceafă, împingându-l spre podea. În cădere, lovi cu capul 
măsuța de televizor și un șuvoi de stele i se revărsă pe 
dinaintea ochilor. 


Peste o secundă omul se năpustea asupra lui și Frank îi simţi 
răsuflarea. Un braţ îi înconjură gâtul și simţi un damf de ceva 
greţos de dulceag, un miros de spital care nu putea fi decât 
cloroform. O mână îi acoperi gura, îndesându-i o cârpă umedă 
pe față. 

Frank se zbătu. Se rostogoli. Se luptă. Și, în cele din urmă, 
deveni inert, ţinându-și respiraţia. 

Rămase astfel un timp care lui i se păru îndelungat, dar care 
nu putea fi decât câteva secunde. Plămânii îi plesneau, inima îi 
bubuia, dar își simţea atacatorul relaxându-se, numai puţin, 
suficient totuși. 

Frank explodă sub el, plonjând cu capul în fața bărbatului și 
trimiţându-l la pământ. Apoi ţâșni în picioare, vrând să-l 
lovească pe individ cu piciorul cât mai era încă jos. Dar omul era 
prea iute. lar Frank, prea ametit. Intrusul se răsuci și se feri de 
lovitura cu piciorul, se rostogoli și se ridică. 

Frank avu ocazia să-l vadă: blugi negri și tricou, păr roșcat și o 
față albă rotundă cu o pată aprinsă de sânge în jurul gurii și al 
nasului. Frank făcu un salt după el, dar fu încetinit de durerea 
din coaste, care nu-l lăsa să se îndrepte. Omul ajunse la ușă 
înaintea lui și o deschise cu o smucitură. 

— Claude! strigă el, apoi păși afară și trânti ușa. 

Frank puse mâna pe clanţă, dar aceasta nu se clintea. 
Atacatorul lui trăgea din partea cealaltă și ușa nu se deschise 
până când, peste o clipă, explodă în interior, pocnindu-l pe 
Frank cu muchia în frunte. Se clătină spre spate și, în cadrul ușii 
deschise zări chipul însângerat al agresorului, iar înapoia lui a 
încă unui bărbat, brunet și încruntat. Duhoarea de cloroform 
umplu aerul. 

Frica fu cea care îl împinse înainte, dar fotbalul fu cel care îl 
salvă. Știa cum să lovească. Văzu chipul rotund în ușă și pe cel 
al celuilalt bărbat în spatele lui, îi văzu cârpa cu cloroform în 
mână - și-și lăsă capul în jos și se năpusti în ei. 

Atacul îi luă prin surprindere; se dezechilibrară și se poticniră 
în spate, spre capătul scării. El continuă să-i lovească până 
când, în cele din urmă, se rostogoliră toţi trei în jos pe scări într- 
o încâlceală dureroasă de capete lovite și membre terciuite. 

Apoi o voce tremurată pătrunse în tot balamucul: 

— Hei! Ce dracu’ se întâmplă aici? 


Agresorii lui Frank erau în picioare până să ajungă la parter. 
Se năpustiră la ușa de la intrare, împingându-l pe Carlos, vecinul 
lui, din drum și împrăștiindu-i cumpărăturile de la băcănie. 

— Hei! chiţăi el. 

Frank se ridică sprijinindu-se de balustradă și se repezi în 
stradă, dar era prea târziu. Îi văzu pe cei doi bărbaţi sărind într-o 
dubă neagră, parcată pe al doilea rând, cam la jumătatea 
străzii. Porni după ei, sperând să se apropie destul ca să vadă 
numărul de înmatriculare, când duba demară și acceleră. 

— lisuse Hristoase, gemu el. 

începea să-l doară. 

Carlos veni lângă el, în mână cu o căpăţână de salată și 
respirând greu. 

— Frank, spuse el pe un ton de implorare, ce se întâmplă? 


e Capitolul 27 


Ozzie Villas făcuse cea mai mare parte a muncii de pregătire 
la CCB și Annie era bucuroasă de asta. 

Microscopul electronic scanează un câmp de aproximativ o 
milionime de milimetru. Virusurile sunt extraordinar de mici - 
mai multe milioane de virioni ar putea încăpea într-o virgulă. 
Dar în ţesuturi sau în sânge sunt dispersate și, mai mult de atât, 
numărul lor depinde de starea de infectare. Pentru a găsi virusul 
la care să te poți uita, fără o căutare frustrantă și îndelungată, 
se cultivau eșantioane virale, adeseori în straturi de celule 
renale de maimuţă verde, care apoi se concentrau prin 
utilizarea unor centrifuge de mare viteză. Uneori, virusul era 
replicat printr-o tehnologie numită RCP. 

Eșantionul viral pe care li-l dăduse Ozzie, ei și doctorului 
Kicklighter, fusese deja concentrat și apoi granulat, adică 
materialul viral fusese dispersat într-o rășină. Granulele 
minuscule dure rezultate au fost puse în tuburi, tuburile 
împachetate în vată și închise într-un container de metal cu 
semnul de „risc biologic” imprimat în exterior. 

INS avea un număr mare de specialiști în microscopie 
electronică, competenţi în pregătirea grilelor și în căutarea 
patogenilor. Annie îi folosea mult, pentru că nu-i plăcea să-și 
petreacă timpul la microscopul electronic căutând amprente 
virale. Microscopul în sine era un aparat voluminos, cam de 
dimensiunile unei cabine telefonice de modă veche, întotdeauna 
adăpostit în propria lui încăpere separată, care se afla de obicei 
la subsol. Datorită nevoii de stabilitate absolută, încăperea avea 
o izolație puternică și era echilibrată pe traverse. Asta îi 
displăcea lui Annie acolo. Era o încăpere moartă, cu ambianța 
unui clopot de sticlă. Timpul petrecut acolo dădea senzaţia de 
îngropat de viu. 

Își trânti lucrurile în birou și trecu prin procedura laborioasă 
de echipare pentru a manipula un agent infecțios. După ce făcu 
asta, puse o granulă în locaș și răsuci lama de diamant a 
aparatului de polimerizare spre ea, scrijelind mai multe felii 
minuscule, de o grosime angstromică, de pe granula virală. 
Aparatul le aruncă într-un rezervor cu lichid. Acum venea partea 
dificilă, ridicarea „grilei” rotunde minuscule care urma să fie 
introdusă în microscop și încercarea de a pune pe ea unul din 
eșantioanele virale. „Grila” în sine era un disc minuscul, cu 


diametrul de o treime de centimetru, de dimensiunea unui 
buton foarte mic sau a unei pilule. Șmecheria era să apuci buza 
curbată a acestui disc cu un cleşte de microdisecţie și „să 
prinzi” sau „să pescuiești” din lichid una din feliile plutitoare de 
material viral în așa fel încât să adere bine pe suprafaţa grilei de 
vizionare. Se uită fix la feliile care pluteau, căutând una cu o 
sclipire aurie. Cele aurii erau cele mai subțiri și, prin urmare, 
cele mai bune. Cu cât felia era mai subțire, cu atât era mai 
probabil să izolezi un eșantion viral ușor de recunoscut din ceea 
ce era întotdeauna o harababură derutantă de material vizual. 

Două eșantioane se înfășurară peste buza discului și trebuiră 
înlăturate. Un al treilea se rupse când încercă să-l facă să 
plutească pe grilă. Și apoi, în pragul succesului, o apucă tusea în 
cel mai nepotrivit moment cu putinţă, exact când manevra grila 
sub o felie aurie perfectă. O pierdu, bineînţeles, și îi luă încă trei 
încercări până prinse una. Dumnezeule, se săturase de gripa 
asta! 

Și acum o să vadă cum arăta de fapt. Puse grila la locul ei în 
„cutie”, băgă cutia în microscop și îl porni. Dură aproape o oră 
până să găsească ce căuta și, bineînţeles, când se întâmplă și 
mări la maximum magnitudinea, o vreme nu-l mai găsi. Când, în 
sfârșit, îl localiză din nou, se încruntă. 

Virusul gripei seamănă cu o minge rotundă cu un număr mare 
de ţepi și protuberante pe suprafaţa lui. Țepii sunt antigene, 
hemaglutinină și neuraminidază, și se prind de membranele 
mucoase ale căilor respiratorii. În fiecare tulpină de virus, ţepii 
au forme diferite. Când sistemul imunitar este în alertă față de o 
anume tulpină printr-o infecţie anterioară sau prin vaccinare, 
imunoglobulina din organism recunoaște ţepii și reacţionează la 
prezenţa lor fixându-se pe ei și neutralizându-i. Dar în cazul 
eșantionului viral la care se uita ea, ţepii arătau... straniu. Erau 
deosebiți de orice eșantion de gripă pe care-l văzuse ea 
vreodată. Păreau aproape vâscoși - cumva cleioși și 
nediferenţiaţi, ca și cum proteinele de pe suprafaţă ar fi fost 
acoperite cu un gel lipicios. 

Se încruntă. Adeseori, când priveai prin microscop, nu puteai 
fi cu adevărat sigur la ce te uitai. Lucrurile tindeau să devină 
mai clare când le fotografiai. Parcurse procesul de producere al 
unei micrografii. Unele dintre aparatele mai noi erau conectate 
la calculatoare, permițând operatorului să stocheze simplu o 


serie de imagini. Timpul la aceste aparate era strict raţionalizat, 
distribuit ca timpul de vizionare la un telescop faimos. Annie 
lucra cu un aparat vechi. Era echipat astfel încât putea să 
scoată un negativ pe placă de sticlă, care putea fi expus printr- 
un măritor, exact ca orice alt negativ fotografic. Făcu mai multe 
fotografii pozitive - sigură că și CCB va dori o copie - le agăţă pe 
cele mai multe la uscat, iar una din cele umede o luă cu ea în 
birou. Voia s-o compare cu micrografiile existente ale lui 
A/Beijing/2/82 - care erau într-o bază electronică de date. 

Se conectă la baza centrală de date a INS și-și croi drum în 
arhiva vizuală de eșantioane virale de gripă. Tastă termenul de 
căutare și așteptă să se încarce prezentarea grafică. Fu nevoie 
de un timp înnebunitor de lung deoarece calculatorul ei era 
vechi și mic. Când A/Beijing/2/82 apăru pe ecran în faţa ei, 
scutură din cap. Era identic cu imaginea din micrografia ei și 
totuși nu era același. Nu înțelegea. Bătu câteva taste și imprimă 
eșantionul de pe calculator. 

Ozzie Îi dăduse și diapozitive ale testelor de 
imunofluorescență ale virusului. Aceasta era modalitatea prin 
care se identificau majoritatea tulpinilor de gripă. Eșantioanele 
erau supuse anticorpilor faţă de tulpini cunoscute, fiind 
însemnați cu marcheri radioactivi care îi făceau fluorescenti. 
Sub un microscop fluorescent, când anticorpii față de o anumită 
tulpină întâlneau antigene ale aceleiași tulpini, virusul se 
aprindea strălucitor, luminos întocmai ca neonul. 

În cazul de faţă, ceea ce vedea ea era foarte straniu. Câteva 
particule virale se luminară, dar cu o sclipire ternă, nu cu 
iradierea strălucitoare care ar fi fost normală. De asemenea, ar 
fi trebuit să fie multe, mult mai multe particule virale decât 
vedea ea în scăpărarea slabă de lumină. Era ca și cum unele 
dintre virusuri erau invizibile pentru anticorpi, și chiar și atunci 
când erau vizibile, efectul marcherului era uluitor de diminuat. 

Alergă, pur și simplu, în biroul doctorului K, unde stătură de 
vorbă, și apoi se uitară cu rândul la eșantioanele lui Ozzie sub 
microscopul fluorescent. Doctorul K voia să se asigure că 
diapozitivul iniţial nu era anormal. Dar ajungeau la același lucru 
- nu un nor dens de stele strălucitoare, ci o presărare rară de 
lumini palide. 

— Să fie al naibii, zise el. E ca și cum receptorii ar fi cumva 
inhibaţi să se fixeze pe antigene. 


Anticorpii cunoscuţi erau marcați; reacția fluorescentă vizibilă 
apărea când ei găseau antigenele virale pentru care erau 
specifici și se fixau pe ele. În cazul de faţă, antigenele erau 
acolo, categoric, dar anticorpii nu le găseau. 

— Exact, spuse Annie, și știți, cred că e din cauza acelui... 
clei. Respinge celulele B. 

— Nici nu-i de mirare că oamenii rămân bolnavi atâta timp. Și 
tu crezi că l-a modificat cineva ca să suprime reacţia imunitară? 

— Ei, dacă nu s-o suprime, cel puţin să întârzie reacția. Vreau 
să spun că vedem reacţiile alea palide, așa că celulele B simt 
ceva până la urmă. 

— Exact. 

— Îmi aduce aminte de rujeolă, spuse Annie deodată. 

Rujeola era alt virus ARN asemănător structural cu gripa. Şi, 
la fel ca tulpina de gripă la care se uitau, virusul rujeolei 
interfera cu producerea de imunoglobulină de către limfocitele 
B. 

Până ce ea și doctorul K terminară o teleconferinţă cu Ozzie și 
ceilalți de la CCB, Annie era epuizată. Nu se putea împiedica să 
caște. Acum înţelegea de ce gripa asta trena așa. Cu propria ei 
reacţie imunitară suprimată, era ca un bolnav de SIDA. 

Doctorul Kicklighter încă mai vorbea la telefon când Annie își 
strânse în sfârșit lucrurile în servietă. Îi bătu în tocul ușii și-i făcu 
un mic semn cu mâna înainte de a ieși. El îi răspunse tot cu un 
semn al mâinii, fără să se uite la ea. Discutaseră despre 
posibilitatea ca el să vorbească la FBI și fusese de acord - chiar 
dacă oarecum împotriva voinţei. El mai mult era emoţionat de 
implicaţiile științifice ale modificării virusului decât îngrijorat de 
ceea ce ar fi putut însemna asta relativ la planurile cultului 
pentru gripa spaniolă. 

— Este uimitor, îl auzi ea spunând în receptor. E ca și cum 
virusul ar secreta teflon, știi? Mi-ar plăcea să știu cum s-a făcut 
asta, pentru că dacă s-ar putea inversa și stimula reacția 
imunitară... 

Annie era foarte obosită când se duse la mașină și, în ciuda 
nopţii calde, ea tremura de frig. Din felinarele cu vapori de 
mercur se revărsau conuri de lumină. Dinspre bulevardul 
Wisconsin și șoseaua de centură auzea sunetele ca de talaz ale 
traficului. Câtă energie îi mai rămăsese, și-o cheltuise la 
laborator și acum i se părea că are de făcut un drum foarte lung 


și obositor prin parcarea imensă și în mare parte pustie a INS. 
Se simţi ușurată când în sfârșit ajunse la Honda ei. Nu-și dorea 
decât să se ducă acasă și să se bage în pat. 

Aștepta să cotească pe aleea principală de ieșire, care ar 
scoate-o pe bulevardul Wisconsin, când o lovi o mașină. | se 
zgudui trupul de impactul brusc. Se auzi un scrâșnet de metal 
pe metal. Centura de siguranţă se întinse ca o praștie și, când 
ajunse la limită, trupul ei fu propulsat înapoi și se izbi de scaun. 

În spate. 

„Of... nu se poate, se gândi ea, asta-mi mai lipsea.” Își suflă 
nasul și-și desfăcu epuizată centura, ca să coboare și să arunce 
o privire. Știa că sunt destule stricăciuni încât să fie nevoită să 
parcurgă întreaga rutină obositoare de a obţine numerele de la 
asigurări și poate chiar să aștepte poliţia. 

Tânărul care o lovise ieșise deja din mașină și se uita la bara 
ei șifonată cu o expresie dezolată pe chip. Avea o șapcă de 
baseball lăsată pe ceafă. 

— Of, Doamne, zise el scuturând cu tristețe din cap. Tata o să 
mă omoare. Bara era înclinată și îndoită. Plăcuța de 
înmatriculare stătea spânzurată de-un colț. Pe asfalt zăceau 
cioburi din stopul spart. Îmi pare atât de rău, doamnă. Dar am... 

Ea stătea în locul unde se loviseră mașinile: camionul lui mare 
și negru se înălța ameninţător deasupra micii ei mașini Civic. 
Roata ei stângă din spate părea înțepată de bara boţită. 

El se apropie de ea: 

— Credeţi că trebuie să chemăm poliţia? 

— Presupun că da, spuse Annie. 

Un camion U-Haul trase lângă ei. Pe fereastră se aplecă un 
bărbat cu păr roșcat: 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

Nu aşteptă să i se răspundă, ci cobori și li se alătură. 

— O-ho, îi spuse el puștiului, dar ai atins-o, nu glumă. 

— Mda, eu... 

Și apoi tipul din camion își aruncă braţul în jurul umerilor ei, 
strângând-o lângă el și vârându-i o cârpă umedă, cu miros 
dulceag, peste gură și nas. Cu ochii plini de groază, ea văzu și 
auzi ușa din spate a camionului U-Haul deschizându-se cu o 
smucitură. Panicată de-acum, se luptă și se zbătu, dar nu dură 
decât o secundă și era înăuntru... Mai era cineva aici. Apoi ușa 
se închise și în capul ei se stinseră luminile. 


Era un poliţist înalt și un poliţist scund, o combinaţie ca în 
spectacolele cu Mutt și Jeff care îl făcu pe Frank să se întrebe 
cine îl juca pe polițistul bun și cine îl juca pe polițistul rău când 
venea vremea să joace scenariile astea. 

— Aveţi asigurare? îl întrebă Mutt. 

Se uita la tocul ușii, studiind broasca stricată. 

Frank spuse că are. 

— În cazul ăsta, v-aș recomanda să schimbaţi broasca. 
Oricum, o să depășiți cu mult nivelul deducerii și de cele mai 
multe ori ei acoperă asta. Vă puteţi lua o broască mai bună. 

Îi dădu lui Frank un petic de hârtie cu numărul raportului de 
poliție. 

— Oricum trebuie să găsiţi și numerele de serie, la 
calculatoare mă refer, și să mi le dictaţi la telefon. Deși sunt 
toate șansele să nu le mai vedeți vreodată. Le dezmembrează, 
exact ca pe mașini. Cam de-acum într-o săptămână, placa de 
bază va fi în Hong Kong și hard-discul în Mexic. 

Îi făcu semn cu capul partenerului său și se îndreptară spre 
ușă. 

— Asta e tot? spuse Carlos. Asta-i tot ce-o să faceţi? Luaţi 
amprentele! Vorbiţi cu Frank! Întrebaţi-l ce s-a întâmplat! Dar cu 
mine cum rămâne? Vreau să dau o declaraţie. De fapt, dacă 
oamenii ăștia sunt prinși vreodată, vreau să-i dau în judecată 
pentru agresiune. 

Frank era plictisit, polițiștii erau plictisiţi, dar Carlos rămânea 
într-o stare de maximă surescitare. 

Polițistul cel înalt, la care Frank se gândea ca la „Jeff, îi 
aruncă o privire lui Carlos. 

— Scuzaţi-mă? 

— Vreau să fie implicat un desenator al poliţiei. Vreau să 
circule descrierea oamenilor ăstora. Eu, personal, aș vrea să văd 
șirul de suspecți când vine momentul. Sunt un martor de 
încredere. 

„Mutt” se uită la Carlos: 

— Vă uitaţi mult la televizor, domnule...? 

— Carlos, îi întrerupse Frank, cred că domnii ofiţeri au... 

— Rubini, spuse Carlos emfatic, ignorându-l pe Frank. Numele 
meu e Carlos Rubini. Din punctul de vedere al resurselor 
dumneavoastră, vă purtaţi ca și cum asta ar fi fost o simplă 


tâlhărie, și n-a fost. A fost o încercare de răpire. Un delict foarte 
serios. Un delict capital, dacă nu mă înșel. Trebuie să faceti 
ceva. Ca cetăţean, nu sunt mulțumit de reacția dumneavoastră. 
Uitaţi-vă la omul ăsta! 

Carlos împunse cu un deget spre Frank. Se spălase, dar tot 
arăta ca după o încăierare. Ochiul drept dispărea într-o pată 
neagră și, în timp ce căzuse pe scări, i se deschiseseră 
cusăturile de curând vindecate de la degetul mijlociu și de la 
degetul mare. Asta era problema cea mai mare. Nu părea să le 
poată opri sângerarea. Mâna îi era înfășurată într-un prosop și, 
cu toate că ăsta era al treilea, se îmbiba și el de sânge. 

Polițistul cel înalt îi aruncă lui Frank o privire care spunea 
„tipul ăsta e o adevărată comoară”. 

— Mie mi se pare, zise el, că domnul Daly i-a deranjat pe 
nemernicii ăștia în mijlocul unui jaf. N-am auzit nimic despre 
vreo armă. Așa că, după cum văd eu lucrurile, continuă 
polițistul, un bărbat căra obiectele furate jos la vehicul - care, 
pentru că ăsta e cartierul Adams-Morgan și pentru că un șir 
întreg de alte vehicule erau deja parcate pe al doilea rând - se 
afla la jumătate de stradă depărtare, în loc să fie drept în faţă. 
Așa că îl avem pe tâlharul B. care cărăbănește lucruri la mașină, 
în timp ce tâlharul A. de aici cântărește ce să mai salte, când 
vine acasă domnul Daly. Omul dinăuntru intră în dulap. Cred că 
ăsta e scenariul probabil. Când domnul Daly se duce la telefon 
să sune la Poliţie, tipul iese din dulap, ca să zic așa. Domnule 
Daly? 

Frank ridică din umeri: 

— Pare destul de corect. 

Carlos se încruntă și-și umflă pieptul: 

— Nu e corect. De ce, atunci, i-au luat hârtiile lui Frank? 

Polițistul cel scund vorbise la un telefon celular și, când 
termină, avea pe chip o expresie suspicioasă. 

— Sergentul de serviciu zice că am mai fost chemați aici 
acum câteva zile. Ceva cu niște droguri. Are vreo legătură cu 
asta? 

— „Ceva cu niște droguri”, zise Carlos cu indignare. Omul ăsta 
e otrăvit, ar fi putut să și moară și acum aud insinuări. 

Mutt ridică din umeri și spuse că el nu voia să insinueze nimic. 

— Sper că nu, zise Carlos tăios. 


— V-au luat hârtiile, calculatorul... spuse Mutt. Aţi spus că 
sunteți reporter, da? 

Frank încuviinţă din cap: 

— Și... lucraţi la ceva... care ar putea să supere pe cineva? 

Frank își dorea ca ei să plece. Poliţiştii, Carlos, toţi. Voia să 
dea telefon să vadă ce-a făcut Annie la laborator și pe urmă voia 
să se ducă la ea acasă și să lucreze la ce scria pentru Gleason. 

— Nu, spuse el. Lucrez la un articol despre gripă. 

După ce a plecat poliţia, Carlos și-a exprimat dezamăgirea cu 
vocea lui chiţăită, mustrătoare. 

— Nu, zău, Frank, tu știi că asta n-a fost o spargere. Să-ţi 
spun ceva: un electorat are guvernarea pe care o merită. li făcu 
un semn cu degetul. N-ar trebui să-i lași să le meargă, cu stilul 
ăsta neglijent. Altfel cum vrei să-și îmbunătăţească activitatea? 

Frank încercă să nu zâmbească. 

— Îmi pare rău, Carlos. Și îți mulţumesc pentru ajutor, serios. 
Dacă n-ai fi venit tu chiar atunci... Oricum, sunt terminat. 

— O să stau de vorbă cu administratorul să mai instaleze o 
broască exterioară jos. Mă susţii? 

— Categoric. 

— Mie nu-mi place, spuse Carlos, că poate oricine să intre aici 
fluierând. Făcu un gest spre mâna lui Frank. Vrei să te duc cu 
mașina la urgenţă? Cred că ar trebui să te coasă. 

— Nu e nevoie. Mă duce prietena mea mai târziu. 

e 

Telefonul lui Annie era ocupat. Frank își dădu cu niște apă pe 
față și-și spălă cu grijă sângele cu o lavetă. Apoi își turnă pe 
mână o jumătate de sticlă de apă oxigenată și se uită cum 
sfârâie și se transformă într-o spumă trandafirie în jurul 
tăieturilor de pe degete. Apoi și le înfășură în tifon și îl fixă cu 
leucoplast. 

Telefonul lui Annie era tot ocupat, așa că se îndreptă spre 
scări și se duse cu mașina la ea. Dacă nu era acasă, o să-i dea 
drumul Indu și o s-o aștepte. Și când bătu la ușă, îi răspunse 
Indu. Ea trase perdeaua și se uită afară la el, apoi descuie 
repede ușa. 

— Annie n-a venit, Frank, spuse ea cu fruntea încreţită de o 
încruntare. De fapt, sunt puţin îngrijorată. Te rog, adăugă ea 
dându-se într-o parte și deschizând ușa. Intră! 

— Îngrijorată, zise el. De ce? 


Sub lumina din hol ea putu să-l vadă mai bine. 

— Dumnezeule, ce ai păţit? 

El n-o luă în seamă. 

— De ce ești îngrijorată de Annie? 

Chipul neted și cafeniu al lui Indu se încreţi într-o încruntare 
derutată. 

— A venit poliţia în legătură cu mașina ei. 

— Ce-i cu mașina ei? 

— Au găsit-o în parcarea de la INS - abandonată. 

Lui Frank i se păru că încăperea s-a golit de aer. 

— Abandonată, spuse el. 

— Au zis că a avut un accident care i-a îndoit bara. Dar, de ce 
să nu fi chemat Annie un camion de tractare? Nu și-ar fi lăsat 
mașina acolo, Frank. Mi-e teamă să nu fie rănită, poate că e la 
spital. 

— Când a fost asta? 

— Au venit, of, acum vreo jumătate de oră. 

Își petrecu ora următoare la telefon. Mai întâi sună la toate 
spitalele. Annie nu era la nicio cameră de gardă. Pe urmă dădu 
telefon la poliţie, în Districtul Columbia, în Bethesda, Park Police, 
Maryland. Nimeni nu sunase la 911 și nici la numărul alternativ, 
de  „neurgență”, să reclame accidentul. Mașina fusese 
descoperită de paza de la INS, care alertase poliţia. 

— Chiar sunt îngrijorată, Frank. Dacă ea, nu știu, umblă prin 
oraș, ameţită sau mai știu eu cum. Ezită, apoi se înveseli. Poate 
că e /a tine acasă, crezi că s-ar putea? 

Dădu telefon. Nu, nu era acolo, dar poate că-i lăsase vreun 
mesaj. Telefonul sărise din furcă în timpul bătăii. Dacă o fi dat 
telefon în timp ce era căzut din furcă, i-ar fi răspuns mesageria 
vocală. El sună acolo, formând numărul căsuței poștale. Vocea 
feminină neutră îl informă că are trei mesaje. Primele două erau 
de la Annie, apelurile ei ciudate de la Atlanta, în care vorbea 
despre gripa de arhivă și teste. Uitase el să le șteargă. 

Al treilea apel era vechi de numai o jumătate de oră și îi făcu 
părul să se ridice la ceafă când îl auzi. Vocea era modificată 
mecanic, un zumzet electronic care străbătea prin telefon cu un 
timbru neomenesc: 

— Îţi lipsește ceva? Se auzi un râs: ha-ha-ha-ha. Și pe urmă o 
versiune de parodie odioasă a unei părţi a mesajului lui Annie 
din seara precedentă: „Of, Frank, aș vrea să fii aici. Nu-mi place 


să vorbesc cu roboții”. Din nou râsul: ha-ha-ha- ha. Așa că uite 
care-i târgul. Vrei să-ţi mai vezi prietena? Fă o plimbare în 
lumină, amice. 

— Ce e? spuse Indu când el puse receptorul în furcă. A dat 
telefon? Ce e? 

— Cred că a fost răpită. 

— Cuuuum? Ochii ei căprui și mari erau îngroziţi sub 
sprâncenele încruntate. El însă se ridicase și era deja în drum 
spre ușă. Frank! Unde te duci? 

El se opri atât cât să-i ceară înspăimântatei Indu să reclame la 
poliţie dispariţia unei persoane, apoi fugi la mașină. Sări în Saab 
și răsuci cheia o dată și încă o dată, dar motorul nu porni. La 
dracu’! Frustrat și uitând de cele două degete rănite, izbi 
puternic cu mâna în bord. Un fulger de durere îi străbătu mâna, 
urmat de o durere mai profundă, care păru să-l ţintuiască în 
scaun timp de o secundă. 

Pe urmă era afară și alerga. Străzile din cartierele Mount 
Pleasant și Adams Morgan erau aglomerate, ca întotdeauna, și 
el trecea în goană printre tineri funcţionari alarmaţi, puști 
nedumeriți și femei cu înfățișare îngrijorată, scurtând drumul cu 
abilitate, ocolind și tăind periculos printre mașini în mișcare. Un 
cerșetor postat în faţă la McDonald's își întinse mâna ca un 
polițist de circulaţie. 

— Hei! 

Era obsedat de gândul că trebuie să ajungă la telefon înainte 
să mai sune cineva și să lase vreun mesaj. Ideea era că știa că 
nemernicul care lăsase mesajul blocase cu siguranță 
identificarea apelului formând *67. Dar el avea un sistem de 
mesagerie vocală care ocolea dispozitivul de blocare și afișa 
numărul ultimului apel. Slavă Domnului că închisese telefonul 
înainte să răspundă robotul când sunase de la Annie. Urcă 
scările bubuind și ajunse în sfârșit. O centrală cu 914. 

Se îndreptă spre calculator, sperând să verifice numărul în 
directorul pentru taxă inversă. Apoi își aduse aminte că nu mai 
avea calculator. 

Carlos ezită înainte de a-l lăsa pe Frank să intre, dar în cele 
din urmă deschise, morocănos, ușa. Carlos era un maniac în 
privinţa calculatoarelor, avea ce-i mai nou și mai bun în 
domeniu și în două minute îi depistă numărul lui Frank. 


— E un număr din Poughkeepsie, spuse Carlos cu vocea lui 
ascuţită. În New York. De la firma Martin Kramer. Îi cunoști pe 
oamenii ăștia? 7 

— Da, spuse Frank. li cunosc! 

Gândurile lui Frank zburară înapoi, la prânzul pe care-l luaseră 
împreună la Fernacci. 

„Doi iepuri, spusese Kramer. Bigoţi. Paranoici. Se uitau sub 
covoare după mine antipersoană.” 

— Vrei adresa? îl întrebă Carlos. 

— Nu, mulțumesc, spuse Frank. Știu unde locuiește. 


e Capitolul 28 

Se gândi să sune la FBI, dar, după Waco și Ruby Ridge, Biroul 
nu-i mai inspira încredere când era vorba de operaţiile de 
salvare a ostaticilor. 

Peste o jumătate de oră închidea cu capsatorul un pachet. 
Conţinea discheta din frigider cu toate informaţiile pe care le 
compilase el despre Templu, gripa spaniolă și Luc Solange. Mai 
conţinea și un memorandum, compus în grabă pe calculatorul 
lui Carlos, care prezenta informaţiile care nu se aflau pe 
dischetă - până la și inclusiv ce spusese Annie despre RSMM-uri, 
bănuiala ei că izbucnirile recente de gripă erau teste de 
dispersie, răpirea ei și propriile lui planuri. Cunoscând 
scepticismul consecvent al lui Gleason, incluse și codurile lui de 
mesagerie vocală, astfel încât FBI să poată asculta mesajul de 
ameninţare de la Templu, pe care nu-l ștersese. 

Carlos („Cetăţeanul”) Rubini promise solemn să trimită 
pachetul la biroul lui Gleason din Buzzard Point în dimineața 
următoare. Lui Carlos îi scăpărau ochii de agitaţie când Frank 
insistă că el era cu atât mai în siguranță, cu cât știa mai puţin. 
Carlos trebuia să insiste ca Gleason să vină să ia pachetul 
personal. Dacă Gleason nu era acolo, Carlos trebuia să spună că 
e o problemă urgentă, o problemă de securitate naţională și că 
pachetul trebuia să-i fie transmis lui Gleason imediat. 

— Nu-ţi face griji, Frank, spuse Carlos cu ochii scăpărând. O 
să mă asigur că pachetul ăsta ajunge la domnul Gleason. Știam 
eu că aia n-a fost o simplă spargere. Nu m-au păcălit. 

După ce se îngriji de poziţia de retragere, Frank se gândi să 
treacă granița statală în Virginia și să-și cumpere o armă. Dar 
apoi renunță la idee. O armă ar putea fi de folos, dar numai 
dacă ar fi avut mâna dreaptă în stare de funcţionare. Simplul 
condus al mașinii și urma să fie destul de dificil. 

lar în privința condusului, se hotărî să nu se complice cu 
Saab-ul. Dacă-l lăsa pe undeva, în drum? Pe lângă asta, una 
automată ar fi mai ușor de manevrat. Așa că sări într-un taxi 
până la Naţional, închirie o mașină ieftină, își puse capul în piept 
și porni. Spre nord. 

Când ajunse în Delaware, o ploaie puternică îi bătea în 
parbriz. Geamurile laterale se tot abureau. Mașina plana pe 
pânza de apă de pe șosea. Era animat de sentimentul irațional 
că atâta timp cât o căuta pe Annie, atâta timp cât se concentra 


asupra salvării ei, ea o să fie bine. Asta era gândire magică, dar 
îl făcea să reziste, să gonească necontenit spre nord, prin 
ploaie. 

Se împotrivea imaginilor cu ceea ce i s-ar fi putut întâmpla ei. 
Se împotrivea vocii lui Benny Stern care-i răsuna în cap: „Ştii 
singurul lucru pe care nu l-au făcut: n-au încercat niciodată să 
mă omoare. Dar ar fi făcut-o, dacă aș fi fost pentru ei mai mult 
decât o sâcâială”. Puse muzică, tare, și se concentră asupra 
condusului. Din când în când îl depășea în goană câte un 
camion, aruncându-i apă pe parbriz și împiedicându-i vederea. 
Pentru că îl distrăgea de la gândurile lui și îl făcea să-și uite 
grijile, aproape că se bucura de propria lui groază în momentele 
astea: era lipsit de vedere, într-un tunel de zgomot, repezindu- 
se înainte prin ploaie. 

e 

Intră în Lake Placid cam la patru dimineaţa. În sfârșit, ploaia 
se oprise. În scurt timp era de cealaltă parte a oraşului, 
conducând printr-o zonă rurală cu doar câteva case. Cele mai 
vechi erau mai aproape de drum; cele mai noi se înălțau mai în 
spate, la capătul unor alei lungi. Odată prinse în lumina farurilor 
nişte de cerbi, pe câmp, chiar la marginea şoselei. Rămaseră 
nemişcați cât se apropie, apoi făcură un salt și dispărură în 
beznă. Nu erau lumini nicăieri, în niciuna din case. Nici măcar o 
lumină pe verandă, nici scăpărarea albăstruie a vreunui 
televizor, nimic. Ploaia stătuse și peisajul lucea stins sub o lună 
dolofană, care arunca o aură fantomatică peste pământul 
vălurit. Odată ieșit din oraș nu întâlnise nici măcar o singură 
mașină. Pustietatea îl apăsa. „Sunt singur pe lume, se gândi el. 
Au murit toţi ceilalţi.” 

Trecu pe lângă casa albă de șindrilă pe care și-o amintea de 
la vizita la Templu. În spate văzu porţile spre complex. Scoase 
mașina de pe șosea, trăgând-o pe un refugiu cu iarbă. Știa că 
drumul spre complex era controlat prin porţi și ghereta unui 
paznic, astfel încât circulaţia vehiculelor care intrau și ieșeau să 
fie monitorizată clar, dar nu observase niciun fel de zid. 

Nu avea nici măcar un plan rudimentar. Undeva, dincolo de 
porţi, o să pătrundă în pădure. Și pe urmă? O s-o caute pe 
Annie. O s-o găsească. O s-o ducă acasă. 

Alergă de-a lungul drumului, atât de încordat din cauza 
adrenalinei și a nervilor, încât își auzea sângele pulsând în 


urechi. Părăsi drumul și o porni oblic printre pomi. Lumina lunii 
era orbitoare, pomii argintii și negri. 

Era o pădure bătrână, o pădure îngrijită, astfel încât, dată 
fiind lumina din jur și spaţiul dintre pomi, era ușor de mers. 
Pământul era acoperit de ace și îl simţea sub picioare spongios 
și moale. Era atâta liniște, încât auzea țârâitul și băzâiala 
insectelor sau poate erau păsări, și din când în când fuga unui 
animal. 

După o vreme, pădurea deveni mai deasă și mai întunecoasă. 
Acum mergea mai încet, se mișca pe pipăite, iar ramurile 
pomilor îl plesneau peste faţă, întinzându-se prin întuneric, 
înșfăcându-l cu degete țepene. Și apoi, deodată, ajunse într-o 
poiană, care nu era doar o poiană, ci și un teren de parcare. Sub 
picioare îi scrâșni pietrișul. Luna apunea, dar în luciul ei slab 
văzu mașini, secătuite de culoare de lumina puţină, aranjate 
ordonat pe lângă laturile pătratului. Aveau un aspect răuvoitor, 
dur, ca niște șiruri de cărăbuși negri. Se uită la ceas. Cadranul 
luminos arăta 5:10. Dincolo de terenul de parcare văzu o potecă 
cu pietriș, care dispărea printre pomi. 

Apucă pe potecă și puţin mai tărziu ieși în altă poiană. De 
data asta era o pajiște. In depărtare, spre dreapta, observă o 
ușoară luminozitate a cerului, o foarte slabă strălucire de 
culoarea caisei, care probabil era ori prima scăpărare a zorilor 
ori tenta luminoasă datorată poluării de la o așezare oarecare. 
Trecu de un iaz și de niște terenuri de tenis. Apoi clădiri, un pâlc 
de case albe de ţară și, dincolo de ele, niște forme mai mari 
care, când se apropie, se dovediră a fi niște dormitoare comune 
vechi, de cărămidă. 

Un campus. Aproape rosti cuvântul cu glas tare, atât de 
ușurat era să deslușească ceea ce pe întuneric i se păruse atât 
de misterios. Un campus: asta făcea ca totul să se limpezească, 
îl aducea în limitele normalului. Acum își aducea aminte că 
Stern pomenise de asta. O fostă școală particulară, așa ceva. 
Acum mergea la deal, iar poteca se lărgise devenind un drum de 
serviciu. Când ajunse în vârful dealului, aproape icni de uimire la 
vederea unui sistem de clădiri moderne de sticlă și oţel: o 
fabrică, un depozit, localuri pentru birouri. Era atât de lustruit, 
atât de mare, atât de curat și cu aspect costisitor, un mic parc 
industrial ascuns în pădure. Și dinspre clădiri veneau zgomote, 
diferite de sunetele din pădure: un murmur automatizat, o 


ușoară sporovăială mecanică. Unele părţi ale complexului erau 
luminate, funcționau, întreaga zonă emana un fel de 
luminozitate fluorescentă, rece. Între clădiri se întindeau 
drumuri. Vreo două camioane mari erau trase lângă depozit, cu 
laturile albe împodobite cu un blazon înfățișând un soare care 
apune și cuvintele ECO-VITA. 

Până acum nu văzuse nici o singură fiinţă omenească, dar 
simțea că sunt prezente, că lucrează în clădiri. „Producând 
virusul?” În ciuda afirmației lui Tom Deer că producerea 
virusului ar fi cam la fel de dificilă ca fermentarea berii în cada 
de baie de acasă, își dădu seama că nutrise în secret speranţa 
ca Templul să nu fie în stare să facă asta, să strice totul. Văzând 
dimensiunile și sfera operaţiilor de aici, speranţa aceea se 
stinse. 

Dincolo de clădirile de oţel și sticlă, Frank vedea alt pâlc de 
pomi. Și mai departe, cocoțată pe deal, cu aleea șerpuită care 
ducea la ea luminată de felinare demodate în formă de glob, se 
înălța o casă. Un conac. 

Chez Solange.? 

Voia să ocolească clădirile și pentru a face asta era silit s-o 
apuce lateral, intrând din nou în pădure. Până să dea el roată, 
cerul se luminase considerabil. Se putea mișca mai repede, 
astfel încât curând se afla în pădurea dintre fabrică și conac. 
Aceasta era o pădure bătrână de molizi coadă-de-tigru, cu 
fiecare trunchi de pom drept ca un creion. Aici, lângă conac, 
ramurile mai joase ale pomilor fuseseră tunse, astfel încât se 
putea merge pe sub umbrar. Nu mai erau crengi uscate nicăieri; 
era întreţinută ca un parc. Frank se sprijini de un pom să-și 
tragă sufletul. 

Un zumzet îl făcu să ridice privirea. Era un sunet pe care îl 
auzise adesea în timp ce-și croia drum prin complex, o pasăre, o 
gânganie, unul din sunetele nopţii. Se uită într-acolo instinctiv. 
Nu se aștepta cu adevărat să vadă ceva. Dar văzu. 

Și ce văzu aproape că-i făcu inima să se oprească. Era o 
lumină roșie minusculă, atașată unei camere de supraveghere. 
Camera se roti în timp ce se uita la ea, o ajustare mecanică a 
unghiului. Se roti spre dreapta cu un mic zumzăit, apoi se opri, 
focaliză, se roti spre stânga. 

Lui Frank i se înmuiară genunchii. 


2 La Solange; în Ib. franceză, în original (n. trad.). 


Nu era sigur dacă aparatele erau senzori cu infraroșii sau 
camere de supraveghere, dar știa că zumzetul îl urmărise 
permanent. Fusese monitorizat încă de când intrase în complex. 

Totuși, camerele de supraveghere nu însemnau nimic dacă nu 
se uita nimeni la ele. Pe lângă asta, era al dracului de sigur că n- 
o să se întoarcă la mașină. O s-o găsească pe Annie și o s-o 
scoată de aici. Trebuia să existe o cale. 

Plănuise să stea departe de terenurile atent îngrijite ale 
conacului, de aleea luminată și modelată cu grijă. Plănuise să 
rămână în marginea pădurii, unde lumina era mai bună, și să 
meargă prin perimetrul adăpostit de pomi. Să ocolească până în 
spatele conacului. Să arunce o privire. 

In loc de asta, se trezi stând într-o revărsare de lumină, 
scăldat în strălucirea dură, orbit. O voce de femeie îi spuse: 

— Intră în poiană, te rog, și ţine-ţi mâinile la vedere. 

e 

A fost legat de mâini și de picioare și azvârlit într-o cămăruță 
în care nu era nimic altceva în afară de un luminator în tavan și 
un vas de toaletă într-un colț. | se îngădui să arunce o privire, 
apoi lumina fu stinsă. 

li era imposibil să-și dea seama câta stat acolo, pentru că nu 
avea cum să măsoare trecerea timpului. Credea că au trecut cel 
puţin douăzeci și patru de ore, dar cine putea ști? Marginea 
subțire de lumină din jurul ușii nu varia niciodată în intensitate. 
Cu siguranţă, era în cameră de destul timp pentru a i se face 
foarte foame și sete. Destul timp să aţipească de mai multe ori 
și să se trezească de fiecare dată într-un fel de stupoare 
dezorientată care începea să pară preferabilă stării de deplină 
conștientă. Destul timp ca să înceapă să-și facă griji că fusese 
uitat acolo sau, mai rău, că fusese lăsat în camera aia să moară. 

Și apoi ușa se deschise și din lumina orbitoare pășiră înăuntru 
doi bărbaţi înarmaţi. li dădură apă și apoi îl duseră în altă 
cameră, mult diferită. 

— Pot să-ți ofer ceva răcoritor? îl întrebă Solange. Arăţi ca și 
cum ti-ar prinde bine un strop de ceva. 

Erau faţă în faţă, la o masă de stejar, care stătea pe un 
splendid covor vechi de Buhara, într-o încăpere care era o 
capodoperă de decorare în lemn lustruit. Avea un tavan cu 
cheson elaborat, biblioteci înalte de la podea până la tavan, 
scări de bibliotecă pe rotile, un perete întreg cu dulapuri joase, 


deasupra cărora se aflau ferestre cu șipcă verticală. Un foc 
trosnea vesel sub un șemineu cu sculpturi complicate. Camera 
avea două uși cu geamuri în formă de evantai deasupra și 
ferestre laterale cu șipci verticale și geamuri de culoarea 
chihlimbarului. Fiecare ușă era flancată de un bărbat și o 
femeie, fiecare îmbrăcat în blugi și cămașă albă. Țineau în mâini 
ceva care lui Frank i se părea a fi semiautomate Ingram. 
Acestea erau arme mici, negre, compacte, cu aspect eficient. 
Niciunul dintre gardieni nu se uitase măcar la el. Erau la fel de 
impasibili ca soldaţii din garda regală engleză aflaţi la post în 
faţa Palatului Buckingham. 

Frank stătuse în încăpere mai bine de o oră, legat fedeleș de 
un scaun. In cele din urmă, venise și Solange și se așezase. 

— Unde-i Annie? îl întrebă Frank. 

Solange se sprijini de spătarul scaunului și-l împinse în spate 
până se balansă pe două picioare, ceva ce Frank nu putea face. 
Avea mâinile libere dar picioarele îi erau îndoite de la genunchi 
și fixate de picioarele scaunului cu legături industriale, fâșii de 
plastic cu margine groasă și catarame autoblocante. Era legat 
de scaun în așa fel încât mușchii cvadriceps îi erau întinși ca 
niște sârme de fier. Rezultatul era că stătea ușor înclinat în față, 
încercând să atenueze tensiunea, înainte de sosirea lui Solange, 
scaunul se aflase în mijlocul camerei și Frank fusese nevoit să 
se legene ușor în permanenţă. Pe de o parte, dacă nu se apleca 
în față, durerea din coapse devenea agonizantă. Pe de altă 
parte, dacă se apleca prea mult în faţă, scaunul s-ar fi 
dezechilibrat și el ar fi căzut cu faţa în jos. 

Când venise Solange, scaunul fusese dus lângă masă, o 
uriașă ușurare pentru Frank, pentru că acum se putea apleca în 
faţă să atenueze tensiunea din picioare fără să-și mai facă griji 
în privinţa echilibrului. 

Între cei doi bărbaţi, pe masă, era așezată o tavă cu brânză și 
fructe, o carafă cu vin și două pahare goale. Solange turnă vin 
într-un pahar, îl învârti, îl mirosi și în cele din urmă luă o mică 
sorbitură, rotindu-l prin gură. Se uită la Frank, cu sprâncenele 
groase apropiate de o încruntare prefăcută. 

— Eşti sigur? spuse el. Asta e un Bordeaux într-adevăr 
excelent. 

— Unde e ea? întrebă el. 


— Eu n-aș refuza, dacă aș fi în locul tău, Frank, spuse 
Solange. De ce să nu te bucuri cât mai poți? 

— De ce să nu te duci tu dracului? 

Solange se strâmbă, apoi clătină din cap cu indulgență, ca și 
cum Frank ar fi fost un ţânc capricios. O sorbitură de vin, un 
oftat. Apoi ţâșni în picioare și se duse cu pași mari spre 
șemineu. Avea un mers felin, de animal de pradă, pe vârfurile 
picioarelor. Îndepărtă paravanul și îngenunche, rearanjând cu 
pricepere lemnele cu instrumentele de fier forjat. După o clipă, 
se înălţă un nor de scântei, iar focul, care mocnise, reizbucni în 
flăcări. Solange puse la loc instrumentele și paravanul și-și privi 
opera artizanală. Fără să întoarcă privirea, ridică o mână în 
semn de chemare și unul dintre paznici, un puști pistruiat, atât 
de tânăr încât mitraliera arăta ca o jucărie în mâna lui, se 
apropie de el. Solange îi spuse ceva și puștiul părăsi camera. 

Solange reveni la locul lui, în faţa lui Frank, și se așeză din 
nou. Își dădu vinul deoparte, își împleti degetele mâinilor și-și 
sprijini bărbia de ele, uitându-se la Frank cu o privire curioasă. 

— Mă interesezi, Frank. De ce ai venit aici? Vreau să spun: la 
ce te gândești? Nu că nu suntem recunoscători, dar... zău! 

Ochii îi sclipiră ca ai unui animal de pradă. 

Frank nu spuse nimic. 

— Eşti sigur că nu vrei vin? S-ar putea să-l găsești relaxant. 

Se deschise ușa și Frank se întoarse, sperând s-o vadă pe 
Annie. Dar în cadrul ușii stătea un bărbat slab, aproape 
cadaveric. Solange se duse la el și avură amândoi un scurt 
schimb de cuvinte. Bărbatul cel slab plecă și Solange se întoarse 
la locul lui. Stătu nemișcat timp de câteva momente, apoi păru 
să ia o hotărâre. Bătu darabana cu degetele pe masă, își ridică 
paharul de vin și îl puse la loc. 

— Ei, Frank, zise el, am niște întrebări la care știu că nu vrei 
să răspunzi, dar... după cum îţi poţi imagina, sunt lucruri pe care 
trebuie neapărat să le știu. De exemplu, cât din ce ai aflat ai 
spus FBl-ului? Hâmmm? Cât? 

Solange era în picioare acum și mergea încolo și încoace, iar 
vocea lui extraordinară se ridica. 

— Gleason știe de testele de dispersie? Ştie că sunteţi aici, tu 
și domnișoara doctor Adair? 

Frank ridică privirea. 

— Ei, dacă ar fi s-o credem pe domnișoara doctor Adair... 


— O să te omor, scrâșni Frank. Ce i-ai făcut? 

— l-am făcut? Ei, am interogat-o, bineînțeles. Și, trebuie să 
recunosc asta, am stimulat-o pe cât am putut să fie sinceră. 
Totuși, nu se știe niciodată. 

Făcu un semn cu mâna și gărzile se apropiară de Frank. În 
câteva secunde era ridicat, cu picioarele eliberate, dar cu 
mâinile legate la spate. 

Solange își aruncă o boabă de strugure în gură și se ridică în 
picioare. , 

— Să mergem, spuse el. Asta e un covor de zece mii de dolari 
și nu vreau să se murdărească. 

e 

Un lift îi duse cu trei etaje mai jos și apoi străbătură un 
coridor, cu pereți de beton nefinisat pe ambele părţi, și podeaua 
dintr-un material cauciucat elastic. Picioarele lui Frank își 
reveniseră, deși încă și le mai simţea nesigure și slăbite. 

— Podeaua asta e făcută în întregime din cauciucuri reciclate, 
spuse Solange. Este foarte durabilă, după cum vezi, și plăcută la 
mers. iți dai seama câte cauciucuri sunt aici? Munţi întregi. 

„E ţicnit de-a binelea”, își zise Frank, încercând să nu se 
gândească la ce a vrut să spună Solange despre „murdăritul 
covorului” sau la ce s-ar fi putut afla la capătul acestui coridor 
lung. N-ar fi vrut să intre în vreo cămăruţă cu oamenii ăștia. 

— In ceea ce privește reciclarea, continuă Solange, nu poți 
pur și simplu să le rambursezi oamenilor la cumpărare depozitul 
pe care l-ar plăti la predare, pentru că un anumit procent n-ar 
da nicio ceapă degerată pe depozitul ăla. Și iarăși, dacă faci 
depozitul rambursabil suficient de mare ca să-i motivezi pe toți, 
devine punitiv pentru cei săraci. Și nici nu poți să faci să le fie 
prea costisitor să se debaraseze de lucruri, cum ar fi 
cauciucurile, pentru că atunci or să le arunce pe undeva ilegal, 
nu-i așa? 

— Și... ce dacă? se auzi Frank întrebând. Fabrici tu chestia 
asta? 

„Probabil că înnebunesc, se gândi Frank. Ce mai urmează 
acum? O conferinţă despre convertizorii catalitici?” 

— Oo, sigur, răspunse Solange. Noi am inventat tehnica asta - 
am făcut prototipul chiar aici. Am vândut drepturile către 
PetroChem. Făcu o pauză. Aș fi vrut să avem timp pentru un tur, 
zise el. Mi-ar plăcea să-ţi arăt unităţile de producţie. 


Intrară pe alt coridor și Solange deschise o ușă, în stânga. În 
clipa următoare se aflau într-o cămăruţă de beton, cu o scurgere 
în podea. Insolit, în mijlocul camerei era o masă de grădină din 
plasă neagră de metal, înconjurată de patru fotolii asortate, din 
același material. Într-un colţ, o chiuvetă dublă. Pe podea zăcea 
încolăcit un furtun de grădină. Lângă chiuvetă era o ușă închisă. 

Gărzile îl împinseră pe Frank într-unul din scaune. Solange își 
trecu o mână prin păr. Apoi înclină scurt din cap și unul dintre 
paznici vorbi în grila rotundă încastrată în perete lângă ușă. 
Peste o clipă ușa mai îndepărtată se deschise și intrară doi 
bărbaţi voinici care o susțineau la mijloc pe Annie. 

— Annie! 

Numele ei îi ieși involuntar din gură. 

Silueta care atârna între cei doi bărbaţi nici măcar nu ridică 
privirea. Era puternic drogată, văzu el, când cei doi bărbaţi o 
aduseră mai aproape. Ochii îi erau stinși și privirea era 
nefocalizată, picioarele de abia i se mișcau. O lăsară jos pe un 
scaun și capul îi căzu legănându-se în piept. 

— Aţi drogat-o, spuse Frank și cuvintele îi sunară prostește 
chiar și lui. 

Solange își săltă sprâncenele. 

— Ei, da. Ştii cum e. Işi înclină capul pe-un umăr și-și lipi pe 
față un zâmbet trăsnit, ca de desene animate. Uneori te simți 
mai agitat, cântă el pe melodia unei reclame de bomboane. 
Uneori nu. 

— Să aducem apărătoarele de plastic? întrebă unul dintre 
bărbaţi. 

Puse pe masă două sticle de Pepsi, o cheie de biserică și o 
cutie de tablă pentru biscuiţi. Frank se uită fix la sticle, zicându- 
și că Solange avea de gând să se joace din nou de-a gazda și cât 
de ciudat era asta. Erau recipiente grele de sticlă, ușor 
opacizate de zgârieturi minuscule. Sticle returnabile. 

— Nu, spuse Solange, sprijinindu-se de perete. O să spălăm 
cu furtunul după ce terminăm. 

Deodată, Frank se trezi aplecat spre spate, cu tot cu scaun. 
Apoi, în gură îi fu îndesată o cârpă udă. Unul dintre paznici puse 
degetul în gura sticlei și o scutură. Solange zâmbea, observă 
Frank. 

Omul veni lângă el și-i ținu sticla sub nas. Peste o clipă, un jet 
de spumă supraacidulată îi plesni prin nări până în sinusuri. 


Frank se zvârcoli necontrolat, în timp ce durerea îi fulgera prin 
cap și fiecare celulă din trup îi intra în panică. Se îneca. Murea. 
Se sufoca brusc. 

Și apoi scaunul era din nou în poziţie verticală și lichidul 
acidulat îi curgea din nas. Se simţea secătuit. Annie plângea. 

— Fix la ţintă! exclamă Solange râzând. Incepu să se plimbe și 
să vorbească pe un ton prietenos. Ce-mi place la asta, Frank, 
este că - își întinse degetele, unul câte unul - în primul rând, 
este o tehnologie simplă. În al doilea rând, nu consumă resurse. 
În al treilea, este nedetectabilă. În al patrulea, nu produce 
leziuni permanente. Al cincilea? O poţi repeta la nesfârșit și nu- 
și pierde efectul. Mâinile îi căzură în lături și trase adânc aer în 
piept. Acum, spune-mi despre Gleason. Ştie că ești aici? Ştie 
despre testele de dispersie? 

Frank se uită la el fără să spună nimic. 

Solange ridică din umeri și scaunul lui Frank fu aplecat spre 
spate a doua oară. Cârpa îi fu din nou băgată în gură și, încă o 
dată, îi explodă capul. Apoi era din nou drept, pufnind pe nas, cu 
tot trupul scuturat de fiori. Își privi piciorul zvâcnind ca și cum ar 
fi fost piciorul unei broaște întinse pe o tavă de laborator. 
Reacţie galvanică. Lui Annie i se clătina capul pe piept și avea 
ochii închiși. 

— Așadar, spuse Solange, te întrebam de Gleason. 

Unul dintre paznici îi trase cârpa din gură, dar Frank nu spuse 
nimic. 

— Ești un caz greu, Frank. 

Solange suspină și făcu un semn cu capul spre paznici. 

Frank se uită cum omul scutură sticla. 

Solange ridică o mână și înclină din cap spre Annie. 

— Nu, spuse el. E rândul ei. 

Lui Frank îi năvăli sângele în cap. 

— Lăsaţi-o în pace! 

— Aaa... darul vorbirii! 

Solange veni la masă și deschise cutia de biscuiţi. Scoase o 
mică pungă transparentă de plastic și o scutură să se desfacă. 
Frank văzu pe ea cuvântul Safeway. 

— O utilizare secundară a pungii, spuse Solange. De fapt, se 
consideră că asta e o soluţie chiar mai bună decât reciclarea. 

„E nebun de legat”, se gândi Frank, privind cu groază cum 
unul dintre paznici ia un mic recipient de aerosoli. Dintr-o 


singură mișcare coregrafică, pulveriză ceva pe faţa lui Annie, ca 
și cum ar fi pulverizat o insectă, în timp ce Solange îi trăgea 
punga pe cap, răsucindu-i mânerele în jurul gâtului și 
strângându-le. 

Frank sări în picioare, dar fu tras jos din spate și ţinut cu forța 
în scaun. 

In timp ce Annie ieșea din prostraţie. Dar cu mâinile legate la 
spate, n-avea cum să-și scoată punga, care se dezumfla și se 
umfla oribil cu fiecare respiraţie disperată. Ea se zvârcoli, își 
smuci capul dintr-o parte în alta, încercând să scape de pungă, 
mușcând-o, cu fața congestionată de ce i-or fi pulverizat. 

— Salut, spuse Solange cu un chicotit. Gaze lacrimogene. 

e 

Cât timp durară toate astea - jeturile de Pepsi în cavitățile lui 
sinusale, Annie, pungile, gazele lacrimogene - Frank n-ar fi 
putut spune, deși la sfârșit ambele sticle stăteau pe masă, 
goale. Ar fi putut fi zece minute; ar fi putut fi două ore. Durerea, 
după cum se dovedi, era un peisaj cu propriile sale dimensiuni, 
în care regulile obișnuite ale duratei nu se aplicau. 

„A vorbit”, bineînțeles, și mai târziu s-a întrebat de ce i-a luat 
atât de mult. Dar nu conta. Întotdeauna mai urma o întrebare și 
dacă Solange era sceptic în privinţa răspunsului, cârpa îi era 
pusă iar în gură și pe nări îi năvălea jetul de Pepsi. 

Și pe urmă, când Frank abandonase speranţa că asta o să se 
termine vreodată, Solange îi puse capăt. 

— Le ajunge, spuse el aspru, ca pentru a-i dojeni pe ceilalţi. 
Se apropie de Frank și-l strânse de umăr. S-a terminat, spuse el. 
Gata cu durerea. Asta e tot. S-a terminat. 

Frank știa că ar fi trebuit să simtă repulsie la atingerea lui 
Solange, dar în loc de asta simţea recunoștință. 

— Aduceţi-le niște haine curate, ordonă Solange. Și spuneţi-i 
doctorului să le dea niște Xanax sau altceva, cât să se calmeze 
puţin. 

Apoi plecă. 

e 

Peste o jumătate de oră erau escortaţi prin holuri, ca doi 
oaspeți ciudat de rezervaţi, spre fosta sală de bal a conacului, o 
încăpere mare cu o podea strălucitoare de lemn și un tavan 
boltit. Pereţii erau îmbrăcaţi în diagrame, hărţi, grafice, 


fotografii din satelit. Erau acolo birouri, calculatoare, telefoane, 
șiruri de fișiere. Sigla cu calul era pusă pe toate. 

Frank și Annie, cu mâinile legate la spate, au fost conduși 
spre un birou la care era așezat Solange și unde lucra la un 
calculator. Nu ridică privirea la apropierea lor. Rămaseră în 
picioare, așteptând. Deasupra capului lui Frank, pe pereţii 
lambrisaţi cu lemn de plută, era o serie de fotografii, cu culorile 
adăugate ulterior, a ceea ce păreau să fie lanuri de grâu, luate 
de sus. In fiecare caz pe fotografie fusese desenat un cerc, iar în 
cerc era marcat un triunghi. În fiecare, grâul părea afectat - fie 
bolnav sau dacă nu, suferind de pe urma secetei. Gravitatea 
bolii varia, de la câteva puncte maro într-un lan cu aspect 
sănătos, la, în alt caz, un câmp de grâu care părea cufundat 
într-o pată de culoare închisă, ca și cum s-ar fi topit. Fiecare 
purta o dată și informaţii mâzgălite în creion chimic, pe margine. 
Frank se uită la note: 


Puccina Graminus 272 - 4017/9 
Puccina Graminus 181 - 2022/7 
Puccina Graminus 101 - 1097/3 
Puccina Graminus 56 - 6340/7 


Solange termină la ce-o fi lucrat și-și închise calculatorul. 
Ridică privirea spre Frank și Annie și le zâmbi cu căldură. 

— Aa! lată-vă. Și arătaţi mai bine. 

— Ce e Puccina Graminus? îl întrebă Annie. 

Vocea ei i se părea lui Frank ciudată, ca de robot parcă. 
Acesta era efectul tranchilizantelor; își închipuia că și vocea lui 
ar suna la fel. Cu siguranţă se simţea straniu, nu chiar liniștit, ci 
deconectat în mod bizar, ca și cum s-ar fi prefăcut că este el 
însuși. 

— Rugina tulpinii de grâu, spuse Solange. Făcu un gest spre 
fotografii. Acelea au fost niște încercări precoce în teren. Noi 
semănăm cu crescătorii de cai, încercăm să creăm cel mai rapid 
și cel mai bun Puccina Graminus. Până acum cifra prezentată de 
Secretariatul nostru este cincizeci și șase, dar suntem încă la 
început. Pe lângă rugina grâului, mai lucrăm și cu diverse măluri 
ale porumbului și cu tăciunele de orez. Astea sunt culturile 
alimentare majore. 


Annie se încruntă. Îi aruncă o privire rapidă lui Frank. În ciuda 
vocii ei moarte, în ciuda semnelor evidente ale chinului ei, el fu 
încurajat de conștiența plină de viaţă din ochii ei. Altminteri, 
arăta ca și cum ar fi petrecut mai multe zile încercând să 
supraviețuiască pe o plută. Pielea îi era crăpată și înroșită, 
buzele pline de bășici, ochii încercuiți cu roșu. 

— Dar de ce? spuse ea. De ce faci asta? 

— Ca să reechilibrez balanţa, răspunse Solange. Să adaug 
greutate în numele Mamei Natura împotriva unei specii care a 
făcut balanţa să se încline în defavoarea oricărei alteia. Sunteţi 
om de știință. Ar trebui să înțelegeţi. „Revoluţia verde”, cu grâul 
ei hibrid și porumbul și orezul rezistente la boli, susține o 
populaţie care secătuiește planeta. N-avem nevoie de ea. Și 
natura n-o vrea. 

— Așa că, spuse Annie, aduci molime și foamete. 

Solange nu-i răspunse. În loc de asta, se uită la ceas și sări în 
picioare. 

— E timpul să mergem, spuse el și toată ceata cea bizară, 
Annie și Frank legaţi și atotprezenta falangă de gărzi, îl urmă pe 
Solange cel debordant spre lift. Ai pomenit de molime și 
foamete? continuă Solange. Și de ce nu? Dacă un om poate să 
creeze un vaccin împotriva gripei, și asta e ceva firesc, de ce e 
nefiresc ca altul să creeze o super gripă? Dacă am avea timp, 
mi-ar plăcea să-ţi arăt de ce e necesar. Aș putea să-ţi arăt cifre, 
proiecţii, vătămarea pe care o va suferi Pământul. Atunci ai 
vedea că trebuie intervenit în dezvoltarea unei specii care se 
supradimensionează necontrolat. Ai înțelege și ni te-ai alătura. 
Și ne-ai fi de folos în laboratoare, nu mă îndoiesc de asta, deși, 
se încruntă el, nu prea pot să-mi imaginez un rol pentru Frank. 
Dar, zise împreunându-și mâinile, nu avem acest timp. 

Inima lui Frank începu să bată mai repede când intrară în lift 
și-l văzu pe unul dintre puști apăsând pe 3B. Era etajul unde 
fuseseră torturați. Intr-adevăr, străbătură același coridor. Pașii 
lui Annie deveniră mai iuți când trecură pe lângă încăperea 
aceea, iar Frank se trezi că-și ţine respiraţia. Dar Solange o 
depăși și merse mai departe. Trecură prin două perechi de uși 
de siguranţă de culoare verde, cu plasă de sârmă la geamuri, 
înainte ca Solange să cotească și să străbată un coridor scurt. 
Unul dintre paznici scoase din buzunar un inel de chei, descuie 


două zăvoare separate și deschise ușa grea. Solange intră și ei îl 
urmară. 

In clipa următoare se aflau într-o încăpere pătrată, cu ziduri 
de zgură și o podea de pietriș greblat, ca o grădină Zen. 
Inăuntru erau două scaune de ratan și, între ele, o măsuţă de 
ratan pe care stătea o vază în formă de boboc în care se afla o 
singură ramură de liliac. Un întreg perete al încăperii era format 
dintr-o pereche de uși emailate albe, fiecare purtând emblema 
calului alb peste o mărgică albastră mare care era Pământul. 

— Luaţi loc, vă rog, spuse Solange făcând un gest spre 
scaune. 

Se așezară. La un semn din cap al lui Solange, paznicii își 
luară armele de pe umar și ţintiră spre Frank și Annie. 

— Îmi cer scuze pentru efectul teatral, spuse Solange, dar unii 
oameni chiar devin agitati. Am învăţat să anticipăm reacția asta. 

Annie îi aruncă o privire îngrozită lui Frank și amândoi se 
holbară la arme până când Solange observă către ce le era 
focalizată atenţia și se grăbi să-i liniștească. 

— Aa, nu vă faceţi griji, o să vă dăm câteva ore să meditați și 
să vă purificaţi minţile, înainte să vă băgăm în Bertha aici de 
faţă, spuse el mângâind ușa emailată de parcă ar fi fost pielea 
unui juncan premiat. Ea ne-a rezolvat una din problemele cele 
mai persistente generate de oameni. Măcar dac-am fi avut-o și 
pentru Bergmani! 

Deschise ușile. Camera propriu-zisă era atât de imaculată și 
austeră, încât Frank fu surprins să vadă că interiorul frigiderului 
sau ce-o fi fost ăla, era foarte murdar - cu dâre de funingine și 
mâzgă, iar pe podea cu grămăjoare de ceva ce părea să fie 
cenușă. 

Frank se strădui să înțeleagă ce tocmai spusese Solange. La 
ce se referise cu „pentru Bergmani”? 

— Este o cameră cu microunde, spuse Solange. În mare, 
elimină lichidul prin fierbere și de fapt este o formă rapidă de 
desicaţie. Sfârșești ca o mică grămăjoară de funingine. Întinse 
mâna în spate, își frecă degetul de peretele interior și apoi le 
arătă o pată întunecată și grasă. Ei bine, acesta este prietenul 
vostru, Ben Stern. 

Cu toate că simțea cum medicamentul îl împinge în jos în 
scaun, cu toate că se mișca prin aer ca și cum s-ar fi mișcat prin 


apă, cu toate că armele erau îndreptate spre el, Frank ţâșni în 
picioare și plonjă spre Solange. 

— Lua-te-ar dracu' de dement! spuse el. 

Solange se feri într-o parte și-l lovi, tare. Și încă o dată. 
Loviturile erau puternice, iar Frank era neajutorat, cu picioarele 
ţepene și mâinile legate la spate. În cele din urmă, încasă un 
pumn în stomac, care îl făcu să se îndoaie. Paznicii îl trântiră din 
nou pe scaun. 

Solange râdea, un chicot înfundat, rulat, râdea amuzându-se 
cu adevărat, de i se zguduiau umerii. În cele din urmă, se opri și 
scutură din cap. 

— li dau medicamente cât să turtească un bou și el se repede 
la mine. Suspină. Impresionant. 

— De ce faci asta? îl întrebă Annie. Vorbea sacadat ca cineva 
care a suferit un accident vascular cerebral, cu fiecare cuvânt 
ieșind separat. 

Solange păru derutat. 

— V-am spus. E o problemă de evacuare. 

— Nu! spuse Annie. Vorbeam despre gripa spaniolă. Despre 
rugina tulpinii de grâu. 

Incă o dată Solange păru surprins. 

— Pentru că eu sunt Întâiul Călăreţ. Nu sunteţi atenţi? 

— Despre ce vorbești? îl întrebă Frank. 

Solange se uită la el: 

— Apocalipsa. 

Și apoi începu să vorbească, dar pe o voce diferită, o voce 
care era puternică și nuanţată. Vocea unui predicator: 

— Și am văzut când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele 
șapte peceţi și am auzit pe una din cele patru fiinţe zicând cu 
glas ca de tunet: Vino și vezi. Și m-am uitat și iată un cal alb și 
cel care ședea pe el avea un arc; și i s-a dat lui cunună și a 
pornit ca un biruitor ca să biruiască. 

Gărzile aveau ochii strălucitori: 

— Dumnezeu mă trimite să biruiesc, să biruiesc, da, să 
biruiesc o specie apucată de amoc, care se învârtește scăpată 
de sub control. O specie care își distruge paradisul pământesc. 

Frank nu se putu abtine. Se întoarse spre gărzi: 

— Și voi credeți rahatul ăsta? Apoi se întoarse din nou spre 
Solange: Ești cel mai scrântit nemernic pe care l-am auzit în 
viaţa mea! 


Pe urmă începu să râdă. Nu se putea împiedica. Era atât de 
speriat, încât ori făcea asta, ori plângea. 

Solange se holbă la el și timp de un moment Frank își închipui 
că o să-l omoare, atunci și acolo. Dar exact când Solange făcu 
un pas spre el, din buzunar îi ciripi un telefon celular. Era un 
sunet atât de neașteptat, atât de deplasat, încât lui Frank i se 
păru că-i pătrunde până în mijlocul creierului. Solange își smulse 
telefonul din buzunar cu o privire înfuriată: 

— Da, spuse el iritat. Ce e? 

Ascultă, poate un minut întreg, și în timpul acelui minut Frank 
simţi cum Solange își pierde interesul față de cei din cameră, 
faţă de el, faţă de Annie. Era ca și cum atenţia lui ar fi fost 
palpabilă și absenţa ei subită îl făcea pe Frank să se simtă, în 
mod bizar, abandonat. Solange se încruntă, își luă telefonul de 
la ureche, îi împinse în jos antena și se duse cu pași mari la ușă, 
fără să le mai arunce vreo privire. 

— Să mergem, spuse el. 

— Ce facem cu e? 

Solange ridică din umeri: 

— Lasă-i să se gândească la asta, răspunse el. 

Frank auzi zăvoarele căzând cu zgomot, întâi unul, apoi 
celălalt. 

e 

Pentru că podeaua era de pietriș, le luă mult timp să spargă 
vaza, care era foarte groasă. Când, în sfârșit, reușiră, a fost o 
treabă relativ simplă să-și taie legăturile și să se elibereze. Dar, 
după cum constatară curând, nu se putea ieși din încăperea 
care era zăvorâtă pe din afară. 

Nu puteau face nimic altceva, de fapt, decât să se ţină în 
braţe. Frank îi spuse lui Annie că atunci când o să se deschidă 
ușa, el o să atace prima persoană care intra pe ea. Or să aibă 
surpriza de partea lor și poate reușește să smulgă arma tipului. 
Sau să facă ceva. Nu era mare lucru, dar de fapt era singurul pe 
care-l puteau face. 

Apoi adormiră, întinși pe jos, unul lângă celălalt. 

Annie îl visă pe Stern și scânci în somn. 

Frank îl visă pe Carlos. 

Și încă mai visa când auzi un zgomot ca un tunet îndepărtat, 
o serie de zguduituri care făcură neonul să pâlpâie și ușa să 
trosnească. La început crezu că ăsta e tot visul lui. Dar îl auzi și 


Annie, se trezi și se uită fix la el. Se întrebară dacă nu cumva 
săreau în aer laboratoarele farmaceutice. 

Și apoi zgomotul încetă și în curând moţăiau din nou. 

Deodată, o voce amplificată explodă din toate părțile în jurul 
lor: 

— NU STAȚI ÎN DREPTUL UȘII! 

Oamenii care intrară erau îmbrăcaţi în jachete de artilerie cu 
literele FBI imprimate, uriaș, pe spate. Purtau căști și măști de 
gaze și erau înarmaţi până-n dinţi. Și nici nu erau prietenoși și 
nu înțelegeau că Frank și Annie sunt victime și nu adepţi ai 
Templului care se ascundeau în vreun sanctuar interior. 

De fapt, a durat destul de mult până s-au lămurit. 

Și nici Neal Gleason, când au ajuns în cele din urmă față în 
față cu el, n-a fost bucuros să-i vadă sau măcar mulțumit că 
scapaseră cu viaţă. 

Ochii albaștri ai lui Gleason erau injectați și arăta ca un om 
care n-a dormit de mai multe zile. 

— Presupun că ai primit mesajul, spuse Frank. 

— l-a anunţat cineva, zise Gleason. Probabil că au pe cineva 
la departamentul de poliţie din Lake Placid. Pentru că ei au fost 
singurii care au știut de raid. 

— Cine a scăpat? îl întrebă Frank. 

— Solange, spuse Gleason. Solange și echipa lui de Afaceri 
Speciale. 


e Capitolul 29 

Stătea în sala mare a Casei Directorului școlii, veghind-o pe 
Annie, care dormea ca să se epuizeze efectul somniferelor care i 
se dăduseră. Voia să lucreze la articol, bineînțeles, dar scrisul 
era imposibil. El nu era Victor Hugo. Avea nevoie de un 
calculator sau măcar de o mașină de scris. Chiar și de telefon. 
Ar fi putut dicta articolul. 

Dar telefonul din sala cea mare era mort, iar cel din hol era 
inaccesibil. La ușă stătea un agent ATF, cu un fir în ureche și o 
mitralieră Uzi pe genunchi, asigurându-se că nu intră și nu iese 
nimeni fără aprobarea lui Neal Gleason. 

Dură o vreme, dar în cele din urmă Frank obţinu o explicație, 
oarecum. 

— Trebuie să vă asigur protecţia, spuse agentul pe un ton 
arțăgos. E bine? 

— Nu, spuse Frank. Nu e bine. Nu vreau protecție. Vreau un 
afurisit de ThinkPad. 

Dar, bineînţeles, tocmai asta era problema. Gleason nu voia 
ca el să scrie un articol - cel puţin nu cât Solange era liber. Așa 
că era lăsat să rumege, să se plimbe încolo și încoace și să stea 
în picioare la ferestre, privind scena de afară. 

Care era bizar de sinistră, un tablou suprarealist care, dacă ar 
fi fost pictat de Bosch, s-ar fi putut numi Edenu/ invadat. Pe 
pajiștea de lângă heleșteu stătea un elicopter, cu elicele 
rotindu-se încet, în timp ce niște câini-lupi târau după ei niște 
mitraliori ATF pe-o potecă se duceau și pe alta se întorceau. 
Pușcași marini în costume de protecție biologică intrau și ieșeau 
din laboratoare, arătând ca în reclamele pentru Intel, în timp ce 
agenții FBI în bluze de același fel stivuiau calculatoare și fișiere 
în spatele unei dube mari albe. Altfel, campusul părea părăsit, 
cu templierii închiși în dormitoare, așteptând să fie interogați. 

În cele din urmă, Frank se sătură de priveliște și se așeză la 
un birou sculptat elaborat, într-un alcov care se forma din sala 
mare. Cele patru picioare în formă de labe se odihneau pe un 
covor vechi sub un portret al lui Edward Abbey. Un monitor 
Toshiba de patruzeci și opt de centimetri stătea pe suprafața 
biroului cu cablurile atârnând spre podea. 

Nu se vedea nicio unitate a hard discului. 


Ar fi fost interesant să poată arunca o privire prin calculatorul 
lui Solange, se gândi Frank. Dar poate era altceva... un carnet 
de notițe, o dischetă, un calendar, orice. 

Unul câte unul, deschise sertarele biroului și se uită înăuntru. 
Dar nu era nimic. Vreo două stilouri, câteva creioane și agrafe 
de birou, un carnețel gol și un teanc de bonuri laser Iroquois. O 
hartă a orașului New York, o foarfecă, câteva piuneze și niște 
cartele de înregistrare goale. 

Despături harta și se uită la ea. Nimic, se gândi el. Niciun 
semn sau înțepătură cu acul. Nicio linie trasată cu mâna. O 
hartă și atâta tot. Cu un oftat, se lăsă pe spătarul scaunului și 
închise ochii. 

Stătu așa multă vreme și apoi, înviorat dintr-o dată sau doar 
nerăbdător, se îndreptă. Mătură harta de pe birou, luă o bucată 
de hârtie și începu să scrie. „Cine spune că nu sunt Victor 
Hugo?” 

Trecură astfel vreo cincisprezece minute și apoi se uită peste 
ceea ce scrisese: șase variaţii ale aceluiași paragraf introductiv. 
„Foarte bine, nu sunt Victor Hugo, se gândi Frank. Sunt scriitorul 
din Strălucirea, cel pe care l-a jucat Jack Nicholson”. Mototoli 
paginile, le făcu cocoloș și le aruncă în coșul de hârtii. 

Coșul de hârtii a/ lui Solange. Care era pe jumătate plin. 

Oare FBl-ul era atât de neglijent? Era posibil să fi trecut cu 
vederea coșul de hârtii? 

Se părea că da. 

Se ridică în picioare, deșertă conţinutul coșului pe birou și 
începu să-l sorteze. Nu era mare lucru. Un exemplar imprimat al 
numărului de săptămâna trecută din Raportul săptămânal 
asupra mortalității și morbiditătii. Primele două pagini dintr-un 
eseu intitulat „Poetica distopiei”. Mici post it-uri mototolite, cu 
mesaje ca: „Sună-l pe Nikki”, „Marţi interv. cu Futurist’ și „De 
întrebat Belinda @ mesele de recrutare”. Mai erau o sticlă goală 
de apă Evian, o cutie turtită de pastile mentolate Lakrits și 
fragmente din ceea ce se dovedi a fi o fotografie alb-negru de 
zece pe doisprezece. 

Fotografia fusese ruptă în jumătate de trei ori. Reasamblate 
pe birou, cele opt bucăți s-au combinat formând imaginea unei 
case mici. Sau nu chiar o casă, ci o baracă. Sau ceva ca o 
baracă. Indiferent ce era, se afla undeva în mijlocul unei zone 
industriale urbane, la fel de anonimă ca o lespede de ciment. 


Împrejurimile ei dărăpănate ar fi putut aparţine unor sectoare 
din Yonkers sau Anacostia, din estul Los Angeles-ului sau din 
sudul Chicago-ului. Era greu de spus. Incă și mai greu de ghicit 
era ce însemna ea pentru Solange (dacă, într-adevăr, însemna 
ceva). 

Încă mai încerca să găsească un înţeles fotografiei când pe 
ușă intră un agent FBI cu o pungă plină cu sandvișuri cu salată 
de pui și cutii de Mountain Dew. 

— Dacă aș putea obţine o declaraţie de la dumneavoastră și 
de la prietena dumneavoastră, spuse el, am putea să-i dăm 
drumul. 

— Vreţi să spuneţi că am putea pleca? 

— Asta depinde de Neal, zise agentul FBI, dar până nu vă 
luăm declaraţiile nu cred să se schimbe ceva prea repede. 

Așa că o trezi pe Annie, la urma urmei, era jumătatea după- 
amiezei și când ea fu pregătită, îi spuseră omului de la FBI ce 
știau. Sau mare parte din ceea ce știau. Când Frank pomeni de 
organizaţia Aleșii Durerii, agentul se opri brusc din scris. Cu un 
oftat, puse capacul la stilou și se ridică în picioare, spunând că o 
să se întoarcă imediat. 

De fapt, se scurseră două ore până să mai vină cineva, iar 
când veni, era o femeie solidă și elegant îmbrăcată, cu o 
servieta diplomat Hermes și o voce răgușită. 

— Janine Wasserman, se prezentă ea și dădu mâna cu Frank 
și cu Annie. Îi ajut pe cei de la FBI. 

— Amabil din partea dumneavoastră, răspunse Frank, dar eu 
speram să-l văd pe Gleason. Noi am vrea să plecăm. 

— Aa, o să plecaţi curând, spuse ea. Dar cât așteptăm, 
speram să-mi povestiți despre nord-coreeni. Cu un zâmbet, se 
îndreptă spre un fotoliu verde de piele și se așeză. Vă 
deranjează să mă puneţi la curent? Vă asigur că e pentru o 
cauză bună. 

Frank și Annie se uitară unul la celălalt. În cele din urmă, 
Frank zise: 

— Nu sunt prea multe de spus. Noi credem că ei îl finanţează 
pe Solange. 

— Așa credeți? Ei, presupun că s-ar putea, dar... de ce credeți 
asta? 

— Există un raport al Vămii, despre bani coreeni care ies din 
Japonia. Și e logic. Vreau să spun că nord-coreenii ar... 


— Chiar există? îl întrebă Wasserman. Aveţi raportul? Mi-ar 
plăcea să-l văd. 

— Nu. 

Ea se încruntă. 

— Nu, nu-l aveţi? Sau... 

— Nu, nu-l avem, spuse Annie. 

— Dar l-ati văzut, presupuse Wasserman. 

Frank scutură din cap. 

Sprâncenele femeii se ridicară. 

— Atunci...? Mă tem că nu prea înţeleg. 

— Ni s-a spus despre asta, zise Frank. 

Se auzi un foșnet de nailon când Wasserman puse picior 
peste picior. 

— Înţeleg, spuse ea. Deci e un zvon. 

— Exact. 

— Ei, remarcă Wasserman, unele zvonuri sunt adevărate. 
Cred că depinde de sursă. Despre cine vorbim? 

— De fapt, cred că sursa a murit, spuse Frank. Un doctorand 
de la Georgetown, pe nume Ben Stern. L-a omorât Solange. 

— Bii-nee, răspunse Wasserman. Bine deocamdată. Dar... de 
fapt, nu înţeleg. De ce l-ar „finanţa” nord-coreenii pe Solange? 
Ei n-au prea multă valută ca să se joace cu ea. 

— Vreţi părerea mea? o întrebă Frank. 

— Înâm. 

Frank ridică din umeri: 

— Ei bine, după părerea mea, este o convergență de interese. 

Wasserman se încruntă. 

— Nu înţeleg cum ar fi posibil, spuse ea. Vreau să spun că îi 
desparte o lume. Ce ar putea avea în comun? 

Frank stătu un moment să se gândească la asta, dar cea care 
vorbi fu Annie: 

— Ne întrebaţi pentru că vreţi să știți răspunsul sau pentru că 
vreți să știți dacă noi știm răspunsul? 

— O-ho! spuse Wasserman. Ce întrebare bună! Sunt 
surprinsă. 

— Aveţi o carte de vizită? întrebă Annie. 

Femeia cea solidă se foi pe scaun. 

— Nu, spuse ea cu o vagă umbră de regret în voce. Mă tem că 
nu am. 

Frank scoase un sunet de exasperare. 


— Fiţi atenţi, spuse Wasserman aplecându-se spre ei. lată 
care-i târgul. Dacă vreţi să plecaţi de aici în seara asta, încercaţi 
să ne ajutaţi. 

— Dacă vreau să plec de aici în seara asta - cine dracu’ ești 
tu? o întrebă Frank. Și ce naiba se petrece aici? Suntem arestaţi 
sau ce? 

Wasserman cântări întrebarea. 

— Nu. Așa cum înțeleg eu lucrurile, nu sunteţi propriu-zis 
„arestaţi”. E mai mult o detenţie preventivă. 

— Detenţie preventivă! exclamă Annie. 

— Ce este asta? întrebă Frank. 

— De fapt, spuse Wasserman netezindu-și încrețiturile rochiei, 
este o urgenţă naţională. Președintele a anunțat-o oficial azi- 
dimineaţă la trei și șaptesprezece. 

Frank căzu înapoi pe pernele canapelei și oftă cu exasperare. 

— Şi de ce suntem noi reținuți? 

— Asta e un subiect pe care trebuie să-l lămuriţi cu Neal. El e 
cel care face jocurile, aici, acasă. 

— Dar noi n-am făcut nimic rău, spuse Annie, cu ochii dintr-o 
dată înlăcrimaţi. 

— Sunt sigură că așa e, răspunse Wasserman. Și sunt sigură 
că Neal o să clarifice totul. Dar, după cum vă puteți da seama, 
suntem în mare criză de timp - așa că dacă am putea reveni la 
subiect, sunt sigură că asta ar fi de mare ajutor. De acord? 

Annie încuviinţă din cap. 

— Vorbeam despre o „convergență a intereselor”, spuse 
Wasserman, uitându-se la Frank. 

— Exact, răspunse Frank. Și iată ce cred eu: cred că și lui 
Solange și nord-coreenilor le-ar plăcea - și lui și lor le-ar plăcea - 
dacă America s-ar face bucăți. 

— Biinee... de dragul argumentării... 

— Și Solange poate face ca asta să se întâmple. Și este 
contestabil. 

Wasserman păru cu adevărat nedumerită. 

— De ce spuneţi asta? îl întrebă ea. 

— Pentru că e smintit. Toţi sunt smintiţi. Așa că, indiferent ce 
spun sau ce fac ei, indiferent ce se întâmplă, se întâmplă în 
afara unui context. Wu există context. O dată ce spui că a făcut- 
o „O sectă”, golești evenimentul de orice semnificaţie politică ar 
fi putut avea. 


— De ce? 

— Pentru că, în mare, o sectă e o adunătură de ţicniţi 
singuratici, răspunse Frank. Vreau să spun că asta crede lumea. 
Și pentru că sunt ţicniţi, ce fac ei nu e considerat ca fiind 
naţional. Așa că acţiunile lor nu au niciun înțeles coerent. Ceea 
ce e alt mod de a spune că sunt deasupra oricărei investigații. 
„Contestabili.” 

Wasserman încuviinţă din cap, gândindu-se la asta. 

— Să zicem că ai dreptate. De ce crezi că ar vrea Coreea de 
Nord să declanșeze o epidemie care ar putea omori jumătate 
din oamenii din țară? 

— Pentru că, dacă ar muri atâţia oameni, ţara s-ar duce de 
râpă. Prima noastră prioritate, singura noastră prioritate, ar fi să 
îngropăm morţii. Sau să-i ardem. Și chiar dacă am mai avea un 
guvern care ar funcţiona, nu-l văd trimițând oamenii afară din 
țară ca să lupte într-un război străin. Cred că am sta exact unde 
suntem. Să tăiem lemne și să construim crematorii. 

Wasserman rămase tăcută o vreme. Apoi îl întrebă: 

— Ai pomenit de „un război străin”. 

— Mă gândesc la o invazie a Coreei de Nord în Coreea de Sud. 

— Și asta e ceva despre care ai intenţia să scrii? 

Frank își frecă ţepii de pe maxilar. 

— Nu știu, spuse el. Poate. 

Wasserman încuviinţă din cap. 

— Sau poate nu. N-o poți dovedi. 

— Corect, spuse Frank. N-o pot dovedi. 

— Și oricum, nu contează de fapt, adăugă Wasserman 
ridicându-se în picioare. 

Annie păru șocată. 

— Nu contează? Cum puteţi spune așa ceva? 

— Pentru că domnul Daly are dreptate. Solange este 
contestabil. Și uitaţi-vă la posibilităţi! Dacă Solange reușește, se 
pune pe tapet chestiunea responsabilităţii. jumătate din oamenii 
din ţară ar fi morți și, aveţi dreptate, nu sunt deloc sigură că, în 
împrejurările respective, am mai avea un guvern interesat de 
afacerile externe. 

— Bine. Și dacă dă greș? întrebă Frank. 

— Ei, atunci e doar un ţicnit. Chiar dacă aţi putea identifica 
banii care i s-au dat, și eu nu cred că aţi putea, ce ar arăta asta? 
Că au provenit din Coreea de Nord? Nu cred. N-o să puteţi face 


mai mult decât să dovediţi că au venit de la muncitorii coreeni 
care trăiesc în Japonia. La care o mulţime de oameni ar spune: și 
ce dacă? Poate că Solange are o mulțime de adepţi coreeni. 
Poate că și ei sunt nebuni. 

— Și ce vreţi să-mi demonstraţi cu toate astea? o întrebă 
Frank. 

Wasserman ridică din umeri: 

— Doar că ar trebui să fiţi precaut. În final, ceea ce e cu 
adevărat în joc este credibilitatea lui Frank Daly. Și, hai să 
privim lucrurile în față, nu cred că vreți să păreţi un teoretician 
al conspirației, chiar dacă aveţi dreptate. Sau vreţi? 

Înainte ca el să poată răspunde, ea se răsuci pe călcâie și 
plecă. 

Curând după asta, la Casa Directorului veni Gleason, ca să-i 
întrebe pe Frank și pe Annie dacă ar vrea să-l însoțească la New 
York. 

— Avem de ales? îl întrebă Frank. 

— Sigur că da, îi răspunse Gleason. Puteţi rămâne aici, dacă 
preferaţi. Sau este un Motel 6 chiar mai sus, pe șosea. Aș putea 
să pun pe cineva la ușă. Dar nu cred că v-ar plăcea acolo, în 
timp ce așa v-aș putea supraveghea eu și aţi fi și mai aproape 
de acţiune. Asta vreţi, nu-i așa? 

e 

Elicopterul a fost zgomotos, zborul interminabil. Și când 
aterizară, li se păru ca și cum ar fi călătorit deopotrivă prin timp 
și prin spaţiu. 

Un post de la începutul secolului al Pazei de Coastă, închis cu 
un an în urmă, Insula Guvernatorilor, se afla în faţa țărmului 
Brooklyn al Golfului Superior al New York-ului, acolo unde se 
unesc râurile Hudson și East. La aproximativ un kilometru de 
Manhattan-ul inferior, insula are puţine în comun cu orașul 
mare, luminat de neon, zgomotos și aglomerat, pe care îl 
cunoaște lumea, fiind în schimb o oază de clădiri de scândură, 
pescăruși care se rotesc pe deasupra și brize sărate. 

Frank și Annie își petrecură noaptea nepăziţi, într-o casă de 
oaspeți aflată la vreo sută de metri de docuri. Nu aveau telefon, 
dar priveliștea de pe verandă era spectaculoasă, o panoramă 
care cuprindea Statuia Libertăţii, Podul Brooklyn și, între ele, 
Manhattan-ul. 


În dimineaţa următoare i se alăturară lui Gleason la bordul 
vasului Cinguateague, un cuter de 33 de metri al Pazei de 
Coastă, cu o mitralieră de 25 mm montată pe punte. 

— Chestia e, zise Gleason uitându-se printr-un binoclu de 
mare putere la niște cargouri care stăteau la coadă ca să intre 
în golf, că noi știm ce-or să facă. Sau ce crede el c-or să facă. 
Făcu o pauză de un moment. Și iarăși, dacă privim lucrurile din 
cealaltă parte, el știe că noi știm. Așa că, de ce-ar face-o? 

Îi trecu binoclul lui Annie, își ciupi pleoapele între degetul 
mare și arătător și căscă. 

O briză ușoară se juca în drapelul de la pupa navei, dar altfel 
era o zi perfectă pentru „un incident biologic”: umedă, caldă și 
înnorată. 

— O s-o facă, spuse Frank, pentru că e megaloman. 
Flexibilitatea nu e calitatea lor de bază. 

Gleason încuviinţă din cap. 

— Așa cred și eu. Cred c-o s-o facă doar ca să arate că poate 
s-o facă. 

Annie nu era prea sigură: 

— Și dacă trece la Planul B? întrebă ea. 

Gleason rămase lipsit de expresie. 

— Care-i Planul B? 

Annie scutură din cap. 

— Nu știu. Dar pun pariu că are unul. A făcut teste în 
California și Wisconsin și în alte locuri de asemenea, și 
întotdeauna a folosit aceeași gripă de arhivă. 

— Și ce vă spune asta? o întrebă Gleason. 

— Că a testat metodele de dispersie și nu virusul în sine. 

Gleason păru îngrijorat un moment, dar momentul trecu 
rapid. 

— Mda, ei, noi suntem cu mult înaintea lui. Și noi ne-am făcut 
propriile teste prin anii cincizeci. Și pot să vă spun care au fost 
rezultatele: dacă urmaărești o infecţiozitate maximă, ai trei 
opțiuni - vaporul, avionul sau metroul. 

— Și le-aţi acoperit pe toate, da? întrebă Frank. 

Agentul FBI încuviinţă din cap: 

— Da, spuse el, sunt acoperite. 

Frank părea sceptic: 

— AFAU ne-a dat toate împuternicirile de care avem nevoie, 
spuse Gleason. 


— AFAU? spuse Annie. 

— Agenţia Federală de Acţiune în Urgenţe, răspunse Frank. 

— Am închis coridoarele aeriene spre New York și Washington 
pentru avioanele mici. La fel și cu râurile. N-o să vedeți nicio 
barcă cu motor pe Hudson sau pe East și nici pe Potomac. Nu 
până nu se termină asta și poate niciodată din nou. 

— Cum rămâne cu navele mari? întrebă Annie făcând semn 
din cap spre coada de cargouri. 

— Nu intră în port dacă n-au fost percheziţionate și până nu 
ne îmbarcăm noi o echipă. 

— Şi metrourile? întrebă Frank. 

— Avem oameni în fiecare tren. 

— Dar ce ziceţi de-o mașină? întrebă Annie. Sau un camion? 
Dacă au  micro-încapsulat virusul, ar putea trece prin 
convertizorul catalitic și ar ieși prin eșapament. N-ar avea de 
făcut decât să se plimbe cu mașina. N-ar observa nimeni nimic. 

Gleason se gândi la asta. 

— Doamne, spuse Frank uitându-se la Annie. Ai putea fi 
periculoasă. 

— Nu cred, se hotărî Gleason. Nu s-ar obţine genul de 
penetrare urmărit. Nu cu o mașină. Ar fi nevoie de o barcă sau 
de un avion. Ceva care are acoperire peste tot. Un sistem de 
metrou ar fi bun. 

— Dar sistemul de aprovizionare cu apă? întrebă Frank. 

Gleason scutura din cap: 

— Nu. E un mit chestia cu „a trântit cu ceva în apă”. N-ai 
obține genul de dispersie de care ai nevoie. Și mi s-a spus că 
oricum s-ar putea să nu te infectezi dacă bei. E un virus 
respirator. 

— Ce nu înțeleg eu, spuse Frank, este de ce credeți că vă 
puteţi ocupa de asta fără să observe nimeni. Vreau să spun, 
dacă te gândești numai la piloți... 

— Aa, or să observe, nici vorbă. Oamenii or să observe. Dar n- 
o să vedeţi nimic despre asta în presă. 

— De ce nu? 

— Pentru că fiecare mijloc de informare din țară a primit un 
fax sau un telefon azi-dimineaţă. 

— Deci acum avem și cenzură? 

Gleason făcu o strâmbătură. 


— Nu mai mult decât am avut în timpul Furtunii în Deșert. 
Oricum, e doar atât și doar temporar, spuse el. Scorurile la box 
o să le puteţi citi. Văzând încruntarea lui Frank, agentul FBI 
explică mai detaliat: Uite ce e, suntem în secolul douăzeci. Asta 
e alt mod de a spune că trăim într-un teatru aglomerat. Dacă 
oamenii încep să alerge strigând „Foc!”... 

— Dar dacă este un foc? întrebă Frank. 

— Ne ocupăm noi de el, răspunse Gleason. 

— Bine, spuse Frank. Atunci, ocupați-vă de el. De ce mai aveţi 
nevoie de no? Adică, nu pot să public un articol... 

— Nu e chiar atât de simplu, spuse Gleason. 

— De ce? 

— Din cauza Internetului, sugeră Annie cu vocea dezolată. 
Gleason își înclină capul într-un mod care era pe jumătate 
încuviinţare, pe jumătate plecăciune. 

— Este o problemă mare, spuse el. 

Frank se uită cum un pescăruș se rotește într-o volută 
deasupra mitralierei de la prova. 

— Deci, ce urmează? întrebă el. Cât stăm aici? 

Gleason ridică din umeri: 

— Depinde de Solange, spuse el. 


e Capitolul 30 


Insula Staten 

Susannah nu era obișnuită cu condusul camioanelor, dar 
acest U-Haul era cu adevărat ușor de manevrat. Avea 
schimbător de viteze automat și o vizibilitate grozavă. Ceea ce 
era bine, pentru că de la „meciul de box” încoace, avea destul 
de des probleme cu ochii. In spatele ochelarilor de soare în 
formă de inimă pe care-i purta, ochiul drept îi era aproape 
complet închis, iar stângul era plin de sânge și oarecum 
încețoșat. Doctorul spunea că o să fie bine, dar nu chiar imediat. 
Probabil că o să dureze o vreme. 

In timpul ăsta, Stephen stătea în scaunul lui de mașină, 
gângurind. 

O durea stomacul. Era speriată. Nu atât de ceea ce urmau să 
facă și de ce s-ar fi putut întâmpla dacă dădeau greș, ci de 
eventualitatea de a da greș. Avea instrucţiuni speciale de la 
Solange și numai Dumnezeu ar fi putut s-o ajute dacă încurca 
lucrurile... 

Ajunsese la docuri cu aproape o oră în urmă, cam cu un minut 
după ce plecase feribotul. Asta părea ghinion, dar fusese, de 
fapt ceea ce intenţionase. „Cine urcă primul, coboară primul”, 
spusese Solange, ca și cum ar fi fost important. 

Așa că statu acolo timp de cincizeci și nouă de minute și apoi, 
când se ridică poarta, merse încet înainte până ce camionul 
ajunse adânc în interiorul feribotului. În oglinda retrovizoare 
vedea mașina francezului, cu Vaughn și Belinda pe bancheta din 
spate. 

Era, într-adevăr, agitată. Dar n-ar fi trebuit să fie. În multe 
privinţe, sarcina ei era cea mai ușoară. De fapt, ea nu avea chiar 
nimic de făcut, dacă nu dădeau de bucluc. „Și ăsta e momentul 
în care intri tu în scenă, chérie. Tu ești Planul B.” 

„Grozav, se gândi ea. Sunt Planul B. Nimeni altcineva nu mai 
e Planul cutare, cu excepţia, bănuiesc, a Planului A. Asta sunt ei. 
Dar eu sunt Planul B.” își strânse ochii pentru că îi lăcrimau, 
ceea ce i se întâmpla des în ultima vreme. Afară îi auzea pe 
barcagii strigând unul la altul și sirena altei nave - un „tuuuuut” 
profund, tânguitor. Apoi podeaua începu să trepideze și la fel și 
pereţii și, dintr-o dată înaintau, huruind. Apoi, mai lin, prinseră 
viteză. Multă viteză. O simţea. 


Ca la un semnal, Vaughn și Belinda coborâră din mașina din 
spate, apoi ocoliră până la portbagaj, unde erau stivuite armele 
Ingram. Erau îmbrăcaţi cu tricourile potrivite, concepute de 
Solange - astfel încât toți să se poată recunoaște unul pe altul, 
indiferent cât de confuză devenea situaţia. Tricourile erau 
grozave - roșii ca sângele, cu un cap de cerșetor pe piept și 
deasupra lui scris: „Cei blânzi”. 

Și-ar fi dorit să aibă și ea unul... dar nu prea tare. Pentru că 
așa era chiar mai bine. Ea era specială. Ea era Planul B. In mod 
obișnuit, s-ar fi putut simţi lăsată pe dinafară, dar de data asta 
nu se simţea așa. Pentru că nici Solange nu era îmbrăcat cu 
tricou. Deci și el era Planul B. 

In spatele ei, ușa camionului U-Haul scârțâi când cineva, Saul, 
probabil, o deschise. Apoi camionul se clătină și, peste un 
moment, îi auzi trăgând afară aparatul de aerosolizare. 

Cobori încet din camion și se duse în partea cealaltă. Deschise 
ușa și îl desfăcu pe Stephen din scaunul lui de mașină, îl săltă în 
braţe sprijinindu-l de umăr și se îndreptă spre punte. 

— Baftă! zise ea în timp ce trecea pe lângă Solange, care 
zâmbea larg. 

Peste o clipă era afară și asta era, cumva, minunat, cu aerul 
proaspăt și umed și o adiere ușoară. Erau mulţi oameni pe 
punte, majoritatea zâmbitori, și înăuntru la fel. 

— la uită-te acolo, îi spuse ea lui Stephen arătând cu degetul, 
ăsta e un oraș mare? Vezi orașul cel mare? Unde e orașul cel 
mare? Aa! Acolo este! 

Un negru bătrân cu o lădiţă de lustruit pantofi îi adresă un 
zâmbet, apoi se răsuci spre un tip care arăta ca un funcţionar de 
bancă și, arătând din cap spre bombeurile lui, spuse: 

— Ai nevoie de ajutor, omule! Eşti cam neîngrijit. 

O orchestră de blues începu să cânte în salonul principal. 
Cineva îi aruncă altcuiva o minge Nerf. Copiii alergau în sus și-n 
jos pe punte, ţipând. 

Ea stătea lângă balustradă și îi arăta lui Stephen Statuia 
Libertăţii, când auzi o rafală surdă de armă semiautomată, de 
undeva, de la mijlocul vasului. O femeie ţipă când intră în joc a 
doua armă și oamenii începură să alerge dintr-o parte în alta, ca 
și cum ar fi avut unde să se ducă. Apoi ţipetele încetară și 
feribotul încetini până aproape de oprire, iar prietenii ei se iviră 
ca din pământ, arătând calmi de nu-ţi venea să crezi. 


Saul și francezul, Vaughn și Belinda, Veroushka și Avram. 
Poate alți patru sau cinci - toţi cu mitraliere Ingram în mână. Cu 
excepţia lui Saul, care căra aparatul de aerosolizare spre pupa, 
și a francezului, care ducea o mașină de găurit electrică. 

— Toată lumea înăuntru! ordonă Veroushka. 

— Haideţi, strigă Antonio, îndreptându-și Ingram-ul spre o 
femeie grasă și spre familia ei. 

— Mișcaţi-vă, zbieră Jane. Ce, sunteţi tâmpiţi? 

Unul câte unul, apoi câte doi, câte trei și câte zece, pasagerii 
se scurseră în salonul principal. 

„E plăcut să ai responsabilităţi”, se gândi Susannah. Era 
plăcut să faci parte dintre cei de care oamenilor le era frică. 
Râse când francezul trecu pe lângă ea și, întorcându-se, 
declanșă spre ea mașina de găurit, care funcţiona cu baterie, 
prefăcându-se că e mitralieră, apoi se uită cu ochii mari și păru 
șocat când mașina de găurit începu să facă zum-zum în loc de 
bââârrrt-bââârrrt. 

„Ca să vezi cât haz are...” 

Și apoi, pentru o secundă numai, în timp ce Saul și francezul 
ancorau aparatul de aerosolizare pe punte, lucrurile se 
încurcară. Un puști cu o tunsoare ţepoasă o înșfacă pe Jane de 
păr, o smuci în spate și o aruncă pe jos - totul dintr-o singură 
mișcare, sfârșind repede și calm cu arma în mână. „lisuse, se 
gândi Susannah, tipul ăsta știe ce face!” 

Dar, după cum s-a dovedit pe urmă, de fapt nu știa. 
Veroushka își azvârli arma la pământ și ridică mâinile: 

— Nu trage! ţipă ea. 

Ceea ce îl făcu pe tip să se răsucească și, exact când el făcu 
asta, Antonio ieși din salonul principal trăgând cu mitraliera de 
la stânga la dreapta într-un arc care aproape că îi reteză capul 
puștiului. 

Rămase în picioare un timp care păru lung, cu mâinile pe 
lângă corp și capul în piept, clătinându-se, în timp ce o femeie, 
la câţiva metri distanţă, alunecă pe punte cu o gaură în gât. 
Apoi Veroushka îl împinse ușor pe tip și el se prăbuși ca un 
copac retezat. 

Oamenii ţipau și plângeau, în timp ce Veroushka își sărută 
palma și suflă un sărut spre Antonio, apoi își ridică arma. 

— Tăceţi, dracului, din gură! urlă ea ca și cum ar fi vrut să se 
uite la televizor. 


Și lucrul uluitor fu că tăcură. Tăcură dracului din gură. 

Solange era pe puntea de deasupra, privind totul cu un mic 
zâmbet, având totul sub control. Susannah ocoli un râuleț de 
sânge și îl strânse mai tare în braţe pe Stephen. 

— Hop-așa! șopti ea, simțind ceva lipicios sub tălpile 
pantofilor. 

e 

— Uită-te acolo! spuse Annie, arătând cu degetul. 

Frank își miji ochii: 

— La ce? 

— La feribot. S-a oprit. 

Frank se uită atent: 

— Ai dreptate, spuse el, apoi se răzgândi. Ba nu. A pornit din 
nou. 

Ridică la ochi un binoclu și îl reglă spre navă. O clipă fu 
nedumerit. Ai fi crezut că trebuie să fie mulţi oameni afară, dar 
pe punte nu erau decât vreo zece. Răsuci inelul de focalizare al 
binoclului, încercând să obţină o imagine mai bună, dar era prea 
departe ca să vadă mare lucru. Tot ce se putea distinge erau 
forme și culori. Roșu, în mare parte. 

— Poartă uniforme pe feribot? întrebă el. 

— Cine? 

— Oamenii care lucrează în echipaj. 

— Nu cred, spuse ea. 

— Pentru că... 

Deodată, Gleason veni în fugă pe scări cu comandantul navei, 
un tânăr locotenent pe nume Horvath. 

— Avem o problemă, spuse Gleason. 

— Cu ce? întrebă Frank. 

— Cu feribotul, răspunse Horvath, ridicând un telefon și 
strigând ordine către echipaj. 

Undeva sub ei începu să sune un clopot și o sirenă lansă trei 
semnale rapide. 

— Ce-i cu el? întrebă Annie când motoarele navei începură să 
funcţioneze și marinarii dezlegară parâmele care-i ţineau 
andocaţi. Ce se întâmplă? 

— L-au deturnat. 

Annie îl privi fix... 

— Nu-i puteţi lăsa să urce pe râul Hudson, spuse ea. Vreau să 
spun, în niciun caz! 


Nava Cinquateague alunecă de lângă doc, se întoarse și 
începu să prindă viteză, îndreptându-se spre Golful Superior. 
Frank se sprijini de balustrada punţii, încercând să nu miște 
binoclul. 

— Au la pupa un tun sau așa ceva, spuse el. Un fel de tun de 
apă. 

— Este aparatul de aerosolizare, spuse Gleason în timp ce 
forma un număr la telefonul mobil. Întorcându-se, vorbi răstit la 
telefon, zicând: Acum, în clipa asta, apoi îi închise clapeta și îl 
băgă în buzunar. 

— Cum o să-l opriţi? întrebă Frank, în timp ce cuterul Pazei de 
Coastă duduia peste valuri. 

— Dacă trebuie, spuse Gleason, îl scufund. 

— Nu poţi să-/ scufunzi, zise Annie. Sunt două sute de oameni 
pe vas! 

Agentul FBI o ignoră și se întoarse spre locotenentul de la 
Paza de Coastă: 

— O să am un elicopter de luptă aici în douăzeci de minute. 
Poţi să-i oprești? 

Locotenentul păru nesigur: 

— Nu știu, spuse el. Cred că aș putea să intru în ei frontal, 
dacă trebuie, dar... O să-ți spun ce pot să fac: pot să-i țin 
departe de aparatul de aerosolizare. Pot să mă asigur că n-au 
ocazia să-l folosească. 

— Fă-o! spuse Gleason și începu să dea telefoane în timp ce 
locotenentul ordona să se ia husa de pe mitraliera de 25 mm. 

e 

„Saul e cel care a încasat-o”, se gândi Susannah. Aranja 
aparatul de aerosolizare când nava Pazei de Coastă făcu un fel 
de voltă în apă, poate la vreo sută de metri depărtare. Atunci au 
început federalii să le vorbească prin megafon, purtându-se de 
parcă le-ar fi fost tată și mamă, rezonabil și calm... 

Până când Vaughn și Veroushka veniră lângă balustradă și-și 
goliră încărcătoarele în fața lor. „Doamne, a fost grozav, se 
gândi Susannah, cum a explodat sticla pe punte, iar megafonul 
a făcut huuur și federalii sau pușcașii marini sau ce-or fi fost ei 
s-au aruncat pe burtă care încotro.” 

Doar că nu a fost chiar așa grozav, pentru că atunci a încasat- 
o Saul, chiar a încasat-o - și el, de fapt, nu făcea nimic. Doar 
stătea lângă aparatul de aerosolizare, privind spectacolul, și 


polițiștii au deschis focul cu tunul sau ce-o fi fost și, lisuse, 
aproape că l-au retezat în două. „Zău, chiar așa!” Și pe celălalt 
puști la fel, puştiul care era cu el, doar că el nu a murit, sângera 
doar. 

Și acum feribotul stătea pe loc, așa că se legăna mult, iar 
pasagerii începură să aibă rău de mare, așa cum ședeau pe 
podea în salonul principal, toţi tăcuți și vomitând. 

„De ce erau ei speriaţi?” se miră Susannah. Toată tensiunea 
apăsa asupra ei și asupra prietenilor ei. Dacă te uitai afară, erau 
două nave de poliţie, două nave de pompieri și un cuter al Pazei 
de Coastă. Și asta nu era tot. Drept deasupra lor aveau un 
elicopter negru care se legăna ca o libelulă, cu cătările armelor 
îndreptate exact spre pupa. Se întrebă cât putea să stea acolo 
așa, atârnat în aer, înainte să rămână fără combustibil și să pice 
în apă. Nu că ar fi contat: probabil că aveau și scafandri. 

Ea stătea pe punte cu Veroushka și Solange, ascultându-l pe 
francez. El umbla încolo și încoace cu un telefon celular lipit de 
obraz, certându-se cu tipul de la FBI, negociatorul. 

e 

— Ascultă, spuse Gleason vorbind la telefon. Ce trebuie să 
înţelegeţi este că vasul ăla nu merge în sus pe Hudson. O să-l 
scufund înainte de a se întâmpla așa ceva. De fapt, poate că aţi 
observat elicopterul. Pentru asta e aici. Ei, o dată ce înțelegeți 
asta, toate celelalte sunt negociabile. Așa că vorbiţi cu mine. 

Agentul FBI se plimba încolo și încoace, cu ochii la Annie și 
Frank. 

— Mă bucur că ai adus asta în discuţie, spuse Gleason. Și să-ți 
spun ce pot să fac. N-ai nevoie de atâţia ostatici. Nici măcar nu-i 
vrei. Sunt o problemă logistică. Ascultă un moment... Apoi 
interveni din nou: Atunci, putem face un târg. Lași femeile și 
copiii să plece și eu am grijă să căpătaţi ceva de mâncare, ce 
zici? Pizza. Orice! 

Gleason ascultă un moment, apoi închise celularul. 

— Ce-a spus? îl întrebă Annie. 

— Că se gândește la asta. 


— Să mergem, cherie! 
Susannah ezită: 
— Și Stephen? îl întrebă ea. 


— Absolut, și Stephen, spuse Solange. Cum să-l las pe 
Stephen? Arăt eu a nebun? Apoi ridică rucsacul, cel cu fiolele cu 
virus, și și-l aruncă pe umăr. Etienne, spuse el întorcându-se 
spre francez, când vorbești cu el, lasă-te greu, da? Să nu 
meargă prea ușor, altfel o să fie suspicios. Și să-i spui! Doar o 
ambulanţă pe chei. Să insiști. Nimic altceva. 

Francezul, nu-i știuse niciodată numele, încuviinţă din cap: 

— Eh, bien, dar... dacă nu ne lasă să ajungem la chei? întrebă 
el pronunţând ultimul cuvânt /achei. 

Solange pufni cu dispreț: 

— El vrea să vă vadă la chei. E mult mai primejdios pentru voi 
acolo. Așa că, negociază cu el. Spune-i că-i dai aparatul de 
aerosolizare pentru un avion spre Cuba. Dacă-i dai asta, îţi dă și 
el orice vrei. 

— Și după asta? 

Solange ridică din umeri: 

— Ai fost vaccinat. Du-te în Cuba. Francezul păru șovăielnic. 
Nu înţelegi? Solange râse, lovind cu palma cuvintele de pe 
tricoul francezului. Ai moștenit Pământul, idiotule! E a/ tău, 
omule! 

e 

— Fără resentimente, spuse Gleason când Frank și Annie se 
urcară în barca cu motor. Am făcut ce trebuia să fac. 

— Chiar crezi că s-a terminat? îl întrebă Frank. 

Gleason făcu un gest spre feribot, care tocmai trăgea la chei. 

— Mda. Cu excepţia strigătelor, așa cred. Cred că s-a 
terminat. Altminteri nu v-aţi duce voi la țărm. 

— Așa e, spuse Frank, încercând să nu pară prea sceptic. 

— Dăm pizza în schimbul oamenilor, insistă Gleason. Aș face 
târgul ăsta de fiecare dată. 

— Cine nu l-ar face? întrebă Annie. 

— Să fiţi atenţi: în zece minute de acum încolo or să coboare 
de pe vas o mulţime de femei și copii. Și după asta? O să ne 
târguim pentru aparatul de aerosolizare. Așa că, da, aud clar 
trâmbiţele victoriei. 

„Trâmbiţele sună în capul tău”, se gândi Frank, apoi făcu cu 
mâna când șalupa se întoarse și o porni să taie apa spre țărm. 

Annie se uită la el: 

— Merge prea ușor, spuse ea. 

— Știu. 


— Atunci... ce crezi că o să încerce să facă? Să pulverizeze de 
pe chei? 

Frank scutură din cap. 

— Gleason n-o să-l lase să se apropie de aparatul de 
aerosolizare. O să-l taie în bucăţi. 

— Și pe urmă... ce? 

— Nu știu. Ceva o să se întâmple. 

În districtul financiar clipeau luminile. Spre est, Podul Brooklyn 
se întindea peste râu ca un curcubeu monocrom. La ordinele lui 
Gleason, șalupa îi lăsă la o dană de lângă Old Slip, cam la un 
cvartal în spatele cordonului de poliţie care începea la colţul 
străzilor South și Broad. 

— Unde vrei să mergem? îl întrebă Annie. 

— Nicăieri. Vreau doar să supraveghez feribotul. 

e 

Susannah se asigură că Stephen stătea bine în scaunul lui de 
mașină, apoi băgă camionul U-Haul în viteză și porni. „Primul 
venit, primul plecat”, se gândi ea, înțelegând pentru prima oară 
de ce era atât de important ca vehiculul ei să fie primul pe 
feribot. Solange se gândise la toate. 

In timp ce camionul cobora de pe feribot pe stradă 
hodorogind, vedea scurgându-se pe chei alte femei și copii. 
Zona din jurul staţiei terminus era pustie, cu excepţia unui 
medic care stătea lângă o ambulanţă, îndrumând pe toată 
lumea spre un cort de prim ajutor în parcul Battery din 
apropiere. 

Susannah coti pe strada State, văzu barajul de poliţie din 
susul străzii și făcu la dreapta pe Water. Strada era pustie, dar 
vedea luminile mașinilor de poliţie la colțul următor și le evită 
instinctiv. Intoarse la dreapta pe Whitehall și se trezi că n-are 
unde să se ducă. In faţă, intersecţia era blocată de trei mașini 
de patrulare, cu girofarurile albastre rotindu-se. Pe aleile din 
spatele lor mulţimea se înghesuia ca să arunce o privire 
feribotului. Și mai era și o echipă de televiziune. 

Susannah încetini. Se opri. Îşi coborî geamul când se apropie 
de ea un polițist. 

— Sunteţi bine? o întrebă el. 

— Î-nâm. 

Polițistul se uită pe geam la micul Stephen: 

— E bine și flăcăiașul? 


— Oo, e bine, spuse Susannah. Vrem doar să ajungem acasă. 
Ne-am cam speriat. Îi ciufuli părul lui Stephen. Și a fost o zi 
obositoare, știți, călătoria și toate cele. 

— Pot să văd un act de identitate? 

— Sigur că da, răspunse Susannah. 

Cotrobăi prin poșetă până își găsi port-vizitul. Scoase permisul 
de conducere și i-l dădu poliţistului. El se uită la act și i-l înapoie. 
— Vă deranjează dacă arunc o privire în spate? o întrebă el. 

Susannah scutură din cap: 

— Cum doriţi, spuse ea. 

Se uită la el prin oglinda retrovizoare, cât timp el merse de-a 
lungul camionului. Când ajunse în spate, dispăru din vedere și, 
după un moment, auzi scârţăitul ușii de aluminiu când polițistul 
o împinse în acoperiș. In intersecţie mai erau încă vreo zece 
polițiști și toţi păreau încordaţi. Dar e adevărat că se relaxară 
când ușa se lăsă înapoi cu zgomot. 

Polițistul se întoarse: 

— Nu știam că o să coboare vreun vehicul de pe feribot, 
spuse el. 

Susannah făcu un gest neajutorat: 

— Ne-au spus că putem pleca. Așa că m-am urcat în camion. 
Am făcut rău? 

Polițistul chicoti: 

— Nu. N-aţi făcut rău. Doar că a fost o surpriză. Apoi păru 
îngrijorat. Soţul dumneavoastră este pe feribot? 

Susannah scutură din cap: 

— Nu. Trebuie să ne întâlnim la garajul pentru camioane. 

— Ei bine. O să vi se ia declaraţia. Deci, ce vreau să faceţi 
este următorul lucru: o luați la stânga pe strada Bridge, acolo, 
vedeți? și mergeţi pe ea până la parc. E un cort de prim ajutor în 
spatele monumentului, nu se poate să nu-l vedeți. Spuneţi-i 
ofițerului de ce sunteţi acolo; spuneţi-i că aţi coborât de pe 
feribot. Altfel, căpătaţi o amendă. 

J 

Frank și Annie stăteau în spatele cordonului de poliție de la 
Whitehall și Pearl, uitându-se spre feribot, când apăru camionul. 
Priviră cum polițistul vorbește cu șoferița, apoi cum ocolește 
camionul până în spate și se uită înăuntru. 

Mâna lui Annie se strânse pe brațul lui Frank. 

— Ce e? o întrebă el. 


— Seamănă cu cel în care am fost eu, spuse ea. 

La început Frank nu înțelese ce voia ea să spună, apoi 
pricepu. Vorbea despre camionul pe care-l folosiseră ca s-o 
răpească. 

— Ei, spuse el, oricum, are aceeași mărime. 

Ar fi vrut să-l poată zări pe șofer, care vorbea din nou cu 
polițistul. 

— Nu asta vreau să spun, insistă Annie. Vreau să spun că 
arăta cu adevărat ca cel în care am fost eu. 

El sesiză spaima din glasul ei și se întoarse spre ea. 

— La ce te referi? 

— Are pe el modelul ăla din sud-vest - exact ca celălalt. 

Frank se uită spre camionul U-Haul, pe care polițistul începea 
să-l îndrume prin intersecţie prin semne cu mâna. Ar fi vrut să 
vadă chipul șoferului, dar nu era pe partea străzii care să-i 
îngăduie asta. 

Dar Annie avea dreptate în legătură cu „modelul”. Pe latura 
camionului era pictată o dansatoare de flamenco sau ceva 
asemănător. Ținea un evantai în fața chipului și, după cum îi 
erau ochii, îţi puteai da seama că râde. 

Apoi camionul trecu de el și văzu că avea numere de 
înmatriculare de New York - ceea ce, dacă te gândeai la asta, 
era ilogic, cel puţin când vedeai imaginea. Dacă era din New 
York, camionul ar fi trebuit să aibă pe el zgârie-nori. Sau un măr 
uriaș sau ceva de genul ăsta, în niciun caz o dansatoare de 
flamenco. Instinctiv începu să meargă după camion, apoi să 
alerge, trăgând-o pe Annie după el. Camionul semnaliză stânga, 
dar nu coti. Când ajunse la strada Bridge acceleră și merse mai 
departe. 

— Stai! strigă polițistul, aruncându-și mâinile în aer. 

Și atunci îl izbi pe Frank. Nu știa de ce, dar deodată înțelese 
gluma și știu că trebuie să prindă camionul din urmă. 

— E Doamna Spaniolă, spuse el. E o señorita... 

— Înţeleg, strigă Annie drept răspuns, în timp ce se străduia 
să ţină pasul cu el. 

Când ajunseră la colțul următor, Frank privi în dreapta și în 
stânga, uitându-se după o mașină sau un taxi, apoi zări o 
limuzină neagră care aștepta în faţa unui restaurant de pe 
strada Stone. Șoferul stătea sprijinit de bara din faţă, citind un 


ziar. Frank trecu pe lângă mașină și, văzând cheia în contact, îi 
spuse lui Annie să urce pe locul din dreapta și să blocheze ușa. 

— Dar... 

— Fă ce-ţi spun și taci! zise el și se uită cum ea îl ascultă, 
împotrivirea ei fiind aproape palpabilă. 

Portiera se închise cu o izbitură. 

— Hei! strigă șoferul, surprins să audă portiera închizându-se. 
Hei, cucoană! Ce dracu’ faci acolo? Asta nu-i mașina ta! lritat, se 
îndepărtă de bară și ocoli spre locul din dreapta, exact când 
Annie bloca ușa. leși d'acolo: îi ordonă el, ciocănind în geam. N- 
ai ce căuta acolo! 

— Ne scuzați, spuse Frank ducându-se spre locul șoferului și 
deschizând portiera. Lăsaţi-mă să vorbesc eu cu ea. 

Apoi se urcă, închise portiera după el, trântind-o, și răsuci 
cheia în contact. 

Şoferul urlă: 

— Ce aia a măctii faci? 

Și mașina porni ca din pușcă. 

În oglinda retrovizoare Frank îl văzu pe șofer alergând pe 
stradă și strigând după poliţie. Apoi dădu colţul și dus a fost. 

Totul durase mai puţin de un moment, dar chiar și așa, a fost 
un noroc chior că au mai văzut camionul U-Haul și că era vorba 
de același camion. Poate că șoferiţa se rătăcise în labirintul de 
străzi din jurul lui World Trade Center sau poate că era, pur și 
simplu, înceată din fire. Dar după un minut o zăriră cam la un 
cvartal în faţa lor, duduind pe strada Fulton spre FDR. 

Semafoarele îi făceau în ciudă, făcându-se roșii exact când 
ajunse el în intersecție, dar lui Frank nu-i păsa. S-ar fi bucurat să 
vadă girofarul unei mașini de poliţie, dar, firește, nu se zărea 
niciun poliţist. 

Era totuși un telefon în mașină și Frank îi spuse lui Annie să-l 
sune pe Gleason. 

— Cum? zise ea. Nu-i știu numărul. 

— Sună-l! spuse el. Sună biroul FBI de la Washington. Spune- 
le că e o urgenţă. Spune-le despre Solange. Asta o să le capteze 
atenţia. Fă la fel cu AFAU și Paza de Coastă. Unul din ăștia o să- 
ți facă legătura. 

— Și de numerele lor cum fac rost? îl întrebă ea. 

Frank gemu. 

— Cinci, cinci, cinci, unu, doi... 


— Și ei cum or să ne sune? Suntem într-o mașină furată. 

El trase adânc aer în piept, expiră și spuse: 

— Nu-ţi place să dai telefoane, așa-i? 

— Vorbesc serios! spuse Annie defensiv. Cum le spun să ia 
legătura cu noi? 

— E FBI, răspunse Frank. Probabil că au identificarea 
apelurilor. De fapt, probabil că ţi-ar putea cartografia secvenţa 
ADN-ului la telefon dacă ar dura destul convorbirea. 

Cu o încruntare adâncă, neîncrezătoare, ea ridică telefonul și 
începu să formeze numărul, privind aparatul de parcă ar fi fost 
un șarpe. 

In timpul ăsta Frank conducea sau cel puţin încerca. Nu 
pierdu din vedere camionul U-Haul dedesubt, pe autostradă, 
apoi îl urmări și în susul rampei, acum cu numeroase mașini 
între ei. Circulaţia pe FDR era bară la bară, oscilând de la 
douăzeci la treizeci de kilometri la oră și înapoi. Chiar și așa, 
vedea camionul U-Haul poate la vreo sută de metri în față. 

— Unde se duce? întrebă Annie, punându-și palma peste 
receptor. 

Frank scutură din cap. 

— În oraș... răspunse el, aplecându-se în faţă, ca să deschidă 
radioul. 

Găsi imediat un post de știri, dar nu spuneau nimic despre 
feribotul de Staten Island, despre Templu sau altceva. 

— Asta-i din cauza lui Gleason, remarcă Frank făcând un gest 
spre radio. Gleason și AFAU. Dacă ar fi după ei, ai avea nevoie 
de permisiune specială să asculţi buletinul meteorologic. 

Trecu pe lângă ei și cartierul Lower East și apoi tunelul 
Midtown. Când ajunseră în dreptul sediului ONU, Frank crezu că 
are ocazia să se apropie, dar îi tăie calea un motociclist și... asta 
a fost. În curând erau în cartierul Upper și semnalizatorul 
camionului U-Haul începu să clipească. La strada 96 părăsi 
autostrada și la fel făcură Frank și Annie. 

Dar semafoarele îi trădară din nou. Camionul hurui prin 
intersecție pe galben, dar Frank și Annie nu avură cum. Un zid 
de mașini li se revărsă de-a curmezișul drumului și... 

— Fir-ar să fie! ţipă Frank plesnind cu palma în volan și 
lăsându-se să cadă pe spătarul scaunului. 

Când semaforul se schimbă în sfârșit - lui Frank i se păru că 
durase o oră - călcă pe acceleraţie fără să aibă vreo idee încotro 


s-o ia. La strada următoare o luă la dreapta și începu să străbată 
Harlem-ul. 

— De ce în Harlem? întrebă Annie. 

— De ce nu? răspunse Frank, uitându-se în stânga și în 
dreapta, sperând să vadă camionul. 

Trecură trei sau patru minute și apoi, cu un aer triumfal, 
Annie îi întinse receptorul. 

— L-am găsit, spuse ea. 

— Gleason? întrebă Frank. 

— Ar fi bine să fie ceva important, îi răspunse agentul FBI. 
Suntem cam ocupați pe aici. 

— Cred că a coborât de pe feribot cine nu trebuia. 

La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea, apoi: 

— Ce vrei să spui? 

Frank îi povesti despre camionul U-Haul. 

— Și voi îl urmăriţi? întrebă Gleason. Unde sunteți? 

— L-am pierdut în Harlem, spuse Frank. Dar e pe undeva pe- 
aici. Sau a fost. Eu sunt pe strada 122 colț cu... ce? Third 
Avenue. 

— O să chem poliţia din New York în ajutor. 

— Ce mă îngrijorează e posibilitatea ca virusul să fie în 
camionul ăla. 

— Știu. 

— Cum adică știi? 

— Am făcut o analiză a amprentei vocale a tipului cu care 
negociez. 

— Și? 

— Nu e Solange. 

Frank clipi: 

— Cum? Atunci cine e? întrebă el. 

— Ce contează cine e? Vreun franțuz. Sau Rich Little. Sau... 
Cui îi pasă cine e? Ideea e că nu-i Solange. 

— Dă-mi numărul tău, spuse Frank. In caz că găsim camionul. 

Gleason i-l dădu și închise. 

— Solange e liber, spuse Frank. Au „negociat” cu altcineva. 

Annie își dădu ochii peste cap cu disperare. 

Peste cinci minute îl văzură. Camionul era parcat lângă colţul 
dintre Madison Avenue și strada 132, chiar în apropiere de 
autostradă. Frank trase în spatele lui și opri. li spuse lui Annie 
să-l sune pe Gleason și să-i spună unde au găsit camionul. Apoi 


cobori din mașină și, cu precauţie, ocoli până în fața camionului 
U-Haul. 

Femeia stătea în spatele volanului, alăptându-și copilul. O 
recunoscu pe loc. Era aceeași madonă-scorpie care-i perturbase 
lui chakrele cu două săptămâni în urmă mânjindu-i volanul de la 
mașină cu porcăria care-l făcuse să treacă prin chinurile iadului. 

— Ce emoţionant, spuse el smucind ușa de la mașină și 
întinzându-se să ia cheile. 

— Prea târziu, răspunse ea, cu ochii la copil, fără să-i dea 
atenţie lui Frank. 

— Unde s-a dus? 

— Du-te dracului! 

Aproape că o trase afară din camion, dar simţul priorităţilor își 
spuse cuvântul, așa că în loc de asta trânti ușa la loc. Apoi 
înconjură mașina și se duse în spate, unde aștepta Annie. 

— Poliţiștii se îndreaptă încoace, îi spuse ca. 

Frank încuviinţă din cap, apoi înșfacă mânerul ușii din spate a 
camionului și, făcându-i vânt în sus, o trimise în acoperiș, 
zăngănind. Se uită înăuntru și găsi ceea ce se așteptase să 
găsească: un perete fals, la o distanţă de vreo șaizeci de 
centimetri între cabina camionului și spaţiul pentru încărcătură. 
O parte a peretelui atârna deschisă, exact cum o lăsase 
Solange. 

— Aici a fost el când au coborât de pe feribot, spuse Frank. 

— Cine e la volan? îl întrebă Annie. 

— O mai ţii minte pe scorpia care a zis că mi-am lăsat farurile 
aprinse? 

— Nu, zău!? 

Frank încuviinţă din cap: 

— Îl alăptează pe Ăla Micu’. 

— Dar... unde e Solange? Ce-o să facă? 

— Același lucru pe care a încercat să-l facă pe feribot. 

— Dar cum? Cum poate? 

— Nu știu, spuse Frank scuturând din cap și privind în jur. 

Erau în mijlocul unui peisaj urban mizerabil. O clădire arsă. 
Câteva blocuri-turn și un șantier de construcţii noi, deja 
filigranate cu graffiti. Câteva case cu apartamente ieftine de 
închiriat. Un loc viran. Cam din treizeci în treizeci de metri din 
stradă se ridica o coloană de abur care ieșea vălătuci prin gurile 
de evacuare. 


Abur! 

Frank se întoarse spre Annie: 

— Unde s-au îmbolnăvit studenţii ăia? 

— Care studenţi? 

— Când au făcut testele de dispersie. 

Ea încercă să-și aducă aminte: 

— La Madison. Universitatea Wisconsin. De ce? 

— Pentru că noi nu ne-am gândit niciodată ce metode 
foloseau ei. 

— Ei, categoric au folosit pe undeva o barcă cu motor. Și un 
avion. 

Frank scutură din cap: 

— Dar în Madison, cum se face că s-au îmbolnăvit numai 
studenții? 

— De fapt, n-au fost numai studenţii, spuse Annie, 
corectându-l. S-au îmbolnăvit și profesori. 

— Dar, în mare, a fost limitat la campus. Corect? 

Annie încuviinţă din cap. 

— Deci cum s-a întâmplat? 

— Nu știu, spuse Annie. 

— Ei, eu cred că știu, zise Frank pe gânduri. A fost așa din 
cauza metodei pe care au folosit-o. 

— Și ce metodă a fost? întrebă Annie. 

Frank arătă din cap spre vaporii care se ridicau dintr-o gură 
de evacuare din apropiere. 

— Abur? întrebă ea. 

— Poţi să fii sigură, răspunse Frank. E folosit în spitale și 
universități. Și pentru încălzire și pentru instalaţiile de aer 
condiționat îl folosesc și municipalităţile. Jumătate din clădirile 
din orașul ăsta sunt încălzite cu abur. Poate chiar mai multe. 

— Dar... este un sistem închis, spuse Annie. Aburul nu intră în 
sistemul de ventilaţie al clădirii. Doar încălzește caloriferele... 

— Este evacuat peste tot, insistă Frank. Nu în clădiri, ci în 
drum spre clădiri. Este evacuat prin deschizături la fiecare colț 
de stradă. Uită-te în jurul tău! 

Se uită. Pretutindeni erau mici fuioare de abur. În cele din 
urmă, îl întrebă: 

— De unde știi toate astea? 

— Tata a lucrat într-o centrală termică generatoare de aburi, îi 
spuse Frank. La Kerwick. L-am ajutat și eu vreo două veri. 


— Dar... Annie părea nedumerită. Cum poate Solange să bage 
virusul în ţevi? 

— Dacă intră în centrală, există un loc unde se adaugă 
substanţele chimice, pentru curățarea ţevilor. Intră direct în 
sistem. 

— Dar centralele nu sunt păzite? 

Frank încuviinţă din cap. 

— Mda, spuse el, sunt păzite. Dintr-o dată, păru să se 
îndoiască și el. E doar o teorie. Și, oricum, nu văd nicio centrală 
generatoare prin apropiere, tu ce zici? 

Priviră în jurul lor. Nu era nimic de genul ăsta. Doar mahalale. 

Annie arătă din cap spre cabina camionului: 

— Ea ce spune? 

— „Du-te dracului”, răspunse el, apoi, văzându-i privirea 
surprinsă pe chip, adăugă: Citam. Nu ţi-am spus ţie. 

Ochii lui reveniră spre stradă, căutându-l pe Solange. Ştia că e 
prin apropiere. Trebuia să fie. 

Dar nu se vedea nimic. Niște bodegi. Un loc viran, acesta cu 
un gard de plasă de sârmă și un soi de cocioabă sau baracă. O 
biserică cu aspect de antrepozit. Un șantier cu clădirile 
neterminate, cu iarba din zonele circulate tocită până la ţărâna 
bătătorită de dedesubt. Copii care săreau coarda. 

Coșul de hârtii al lui Solange!. Cocioaba era aceeași cu cea a 
cărei fotografie o pescuise din coșul de hârtii al lui Solange. 
Fotografia care fusese ruptă în bucăți. 

— El e acolo, spuse Frank arătând spre baracă. 

Annie se încruntă: 

— De unde știi? îl întrebă ea. 

Frank scutură din cap, fără să răspundă la întrebare. 

— Tu stai cu ochii pe „Maica Teresa”, zise el și o luă la fugă. 

Baraca era un cub din blocuri de zgură, așezat pe un covor de 
sticlă în centrul unui loc viran înconjurat de gardul de plasă de 
sârmă, cu un cablu tăios întins în vârf. Frank merse pe lângă 
gard, căutând deschizătura despre care știa că trebuie să fie 
acolo. Și, după ce o găsi, se strecură înăuntru. 

Se apropie de baracă de parcă ar fi mers printr-un câmp 
minat, așteptându-se în orice moment să se tragă în el. Dar nu 
se întâmplă nimic. Pe pământ zăcea un lacăt spart, iar ușa era 
deschisă. Intră înăuntru și găsi baraca goală. 


Dar acum știa unde se află și știa ce era baraca. Era un punct 
terminus, o clădire neîncălzită care adăpostea un puț vertical pe 
a cărui scară intrau echipele de întreţinere în subteranele 
orașului. Acestea erau probabil un spectaculos, chiar dacă 
nevăzut, labirint de catacombe și tuneluri, bolți și hornuri, 
canale de scurgere și cursuri-pâraie de apă, care permitea 
accesul la liniile utilitare de toate felurile - de electricitate și de 
gaze, de apă și de aburi, telegrafice și telefonice. Frank știa asta 
pentru că toate sistemele de aburi erau concepute mai mult sau 
mai puţin în același fel. De asemenea, unul dintre mecanicii de 
întreţinere din Kerwick lucrase înainte la ConEd, în New York. 
Întocmai ca orașul pe care îl servea, sistemul era renumit prin 
dimensiunile sale uriașe și prin complexitate, iar tipului nu-i mai 
tăcea gura vorbind despre el. Aproape că-i auzea și acum vocea: 
„La New York...” 

Intrarea în puț era sub o placă de metal din podea. Frank 
ridică placa, scuturându-se dezgustat de mirosul de canal care 
se înălța din el, se așeză și-și lăsă picioarele în puț. Și apoi, cu 
toată grija și teama pe care și le putea mobiliza, își începu 
coborârea, urând din tot sufletul fiecare treaptă în parte. 

Pentru el asta era cea mai rea dintre lumile posibile, pentru 
că îi crea un amestec de vertij și claustrofobie. Puţul de-abia 
dacă era larg cât umeri lui, slab luminat și mirosind urât. Nu 
avea cum să știe până unde cobora - dacă era de zece sau de 
treizeci de metri - dar, în orice caz, era o adâncime mare pentru 
o cădere. Și scara era alunecoasă, o simţea sub mâini acoperită 
de mâzgă, iar sub picioare, acoperită de grăsime. De două ori 
alunecă. De două ori reuși să se ţină. 

Și apoi era jos, ascultându-și inima bubuind în piept, stătea în 
picioare la capătul unui tunel lung și umed care-i aducea 
aminte, grotesc, de un film vechi de groază, Obiectul. In care 
tipul cel rău se dovedește a fi un morcov. 

„Fii atent, își spuse sieși. Doar nu vrei să mori aici. Nici să te 
rătăcești aici”. 

Încet, porni înainte. Și apoi, când ochii i se obișnuiră cu 
obscuritatea din jurul lui, pasul i se iuți, copleșit de sentimentul 
scurgerii timpului, care-i depășea teama. Trebuia să-l prindă pe 
Solange înainte ca Solange să ajungă la centrală. 

Din fericire, nu trebuia să se gândească încotro s-o apuce. 
Tunelul avea o traiectorie dreaptă. Erau mai multe galerii de 


fiecare parte, dar văzu repede că fiecare dintre ele era o 
fundătură, așa că nu avea de luat nicio decizie. 

Acum alerga, plescăind cu picioarele prin băltoace, temându- 
se să nu fie deja prea târziu. Dar făcea zgomot și îi trecu prin 
cap că, dacă l-ar auzi Solange, ar fi mort. 

Și, timp de o clipă, chiar crezu că este. O rafală de armă 
semiautomată explodă prin tunel, acoperind zgomotul apei care 
picura și care se auzea din toate părţile. Încremeni, așteptând 
să-l izbească durerea, apoi își dădu seama că nu e rănit. Ori 
Solange nu-l nimerise, ori trăgea în altceva. 

Frank îşi miji ochii, încercând să străpungă întunericul. Îl 
auzea pe Solange și, după încă vreo câţiva pași, îl și zări. Stătea 
cu spatele la Frank în timp ce smucea de ușa de fier de la 
centrala de aburi, al cărei lacăt tocmai îl ciuruise. Ingram-ul era 
pe jos lângă el, sprijinit de rucsacul pe care Solange îl dusese în 
spate și Frank îl auzea înjurând în franceză în timp ce zguduia 
ușa. 

Nu era timp de stat pe gânduri. Solange nu trebuia decât să 
ajungă la pompa de alimentare a boilerului și asta însemna 
sfârșitul. Indiferent câţi paznici ar putea fi în afara centralei, 
înăuntru n-aveau cum să fie mai mult de unul sau doi muncitori. 
Nu era nevoie de mai mulţi într-un schimb ca să menţii în 
funcţiune o centrală generatoare de aburi. 

Ceea ce însemna că nu avea de ce să stea și să se 
gândească. Era o traiectorie dreaptă, pentru el şi pentru 
Solange. Așa că porni, alergând pe vârfuri, dorindu-și să fi avut 
viteza de cinci metri pe secundă pe care o avusese în liceu și 
știind că n-o mai are. Erau douăzeci de metri între ei când 
Solange îi auzi pașii și, întorcându-se, îl văzu pe Frank plonjând 
spre el ca cineva pe fruntea căruia ar fi stat scris Peterbilt. 

„E prea departe, se gândi Frank. Am ajuns prea târziu.” 

Solange se repezi la armă și se ridică repede, cu degetele 
răsfirate pe butoi. li luă o secundă, mai putin de o secundă, să 
mute arma dintr-o mână în alta, să bâjbâie în căutarea 
trăgaciului, să ridice cocoșul, să tragă... 

Frank simţi un fulger de durere și două pocnituri puternice 
când se lovi violent de el. Lui Solange îi sări arma din mâini și 
aerul îi năvăli pe gură când fu împins în zid și capul i se izbi de 
beton. Frank făcu un pas în spate, apoi se rostogoli înainte cu o 
răsucire peste cap care seceră un rând de dinţi din gura lui 


Solange. Apoi îl lovi încă o dată și încă o dată, până când, obosit 
de cât dăduse, îl pocni cu fruntea în rădăcina nasului. 

Guru-ul era încă în picioare când Frank își trimise un antebraţ 
prin masa roșie din mijlocul feţei lui Solange, făcând să zboare 
prin aer un jet de sânge. Apoi se răsuci și, apucându-l de păr, îl 
pocni cu faţa de marginea ușii. O dată, de două ori, încă o dată. 
Solange se clătină ca și cum ar fi stat să se gândească încotro 
să cadă. Frank îl ajută, izbindu-l cu muchia palmei în 
protuberanţa de la ceafă. Se auzi un părâit, ca și cum s-ar fi rupt 
un băț de acadea, și Solange căzu cât era de lung. 

Acum Frank auzea poliţia. Alergau prin tunel. Și vreo doi 
mecanici de întreţinere stăteau în ușă, căscând gura. Frank făcu 
un pas în spate, căutând puţin loc ca să-și poată azvârili piciorul 
în pieptul lui Solange, când își dădu seama că ceva nu mergea. 
Era mai slăbit decât ar fi trebuit și, dintr-un motiv oarecare, 
părea că nu-și poate recăpăta răsuflarea. Și avea pieptul umed. 
Ud /eoarcă. Se uită în jos. 

„lisuse Hristoase, se gândi. Mor...” 


e EPILOG 


Și, de fapt, a pierdut atâta sânge, încât a fost la un pas de 
moarte. 

Fusese lovit în piept de două ori și unul dintre gloanțe se 
răsucise, sfâșiind o rețea de vase de sânge și ţesuturi moi 
pentru a se opri la vreo jumătate de centimetru de coloana 
vertebrală. Timp de o săptămână zăcu în secţia de terapie 
intensivă a Spitalului Prezbiterian Columbia, respirând oxigen 
îmbuteliat și fiind hrănit printr-un tub. După două operaţii, un 
doctor îl declarase, în sfârșit, ca fiind în curs de restabilire și 
dăduse dispoziţie să fie mutat într-o rezervă în secţia pentru 
Persoane foarte importante. 

Ceea ce era și bine și rău. Bine pentru că încăperea era mare, 
luminoasă și bine amenajată, cu o canapea și o zonă în care se 
putea şedea lângă mai multe ferestre largi. Care o să fie 
perfectă pentru Annie, dacă o să i se permită să primească 
vizite. Dar era și rău, pentru că știa ca societatea la care era 
asigurat nu o să plătească pentru o asemenea cameră în veci și 
mai știa și că spitalul știe. De asemenea, și nu întâmplător, el nu 
era o Persoană foarte importantă decât, probabil, pentru Annie. 

Și totuși... era aici. 

Îl întrebă pe doctor ce se petrecea, dar tot ce-i spuse doctorul 
fu: 

— Nu-ţi face griji. Zi-i o promovare. 

— Bine, răspunse Frank, dar nu capăt și un telefon o dată cu 
promovarea asta? 

Asta îl făcu pe chirurg să șovăie. 

— Ei, spuse el, încă nu. 

— Şi vizite? 

— Bineînţeles. Foarte curând. După ce te mai întremezi. Asta 
îi conveni, la început, pentru că era atât de năucit de 
analgezice, încât jumătate din timp nici nu știa pe ce lume se 
află. Dar după patru sau cinci zile începu să-și dea seama că 
ceva nu era cum trebuie sau dacă era, atunci era ceva /a mijloc. 
Și probabil că ar fi încercat să evadeze în scaunul cu rotile, dacă 
într-o dimineaţă doctorul n-ar fi deschis ușa spunând: 

— A venit cineva să te vadă. 

Frank zâmbi și, cu toate că avea încă dureri de la cusăturile 
de pe piept, se ridică pe perne. Dar zâmbetul i se șterse când 


văzu că nu Annie era cea care venea să-l vadă. Era un colonel 
de aviaţie pe nume Fitch. 

— Taylor Fitch, spuse el întinzând mâna. 

— Salut, răspunse Frank, devenit brusc precaut. 

Dădură mâna și Frank îl întrebă: 

— Ce se întâmplă? 

— Ei, spuse colonelul, scoțând o foaie de hârtie din servieta 
diplomat, înainte să avem o mică discuţie mă gândeam să 
semnezi asta. E doar o formalitate. 

Îi dădu hârtia lui Frank și, cu o privire plină de speranţă, 
scoase din buzunar un stilou. 

Frank aruncă o privire peste foaia de hârtie. Era un acord de 
„Nedivulgare”. 

— Nu-i de mine, zise el. Mulţumesc, și i-l dădu înapoi. 
Colonelul băgă acordul în servieta diplomat. Apoi oftă, dar nu 
tare. 

— Nu contează. 

Frank ridică din umeri. 

— Sunt ziarist. Sunt plătit să scriu. Și e o poveste bună. 

Fitch încuviință din cap. 

— Hei, e o poveste dată naibii. Nicio îndoială! Apoi se 
încruntă. Dar nu poţi s-o publici. 

Frank se uită la el cu ochii mijiţi. 

— Vă cunosc de undeva? întrebă el. 

Fitch scutură din cap. 

— Nu. 

— Dar v-am văzut numele. 

Era rândul colonelului să se simtă stânjenit. 

— Se poate, sugeră el. Sunt destul de activ la Cercetași. 

Frank scutură din cap. 

— Ei, spuse Fitch semnalând o schimbare de subiect. N-o fi 
niciuna, nici alta. Eu... 

Frank întoarse capul spre fereastră, încruntându-și fruntea. 

— Era pe un document, spuse el. 

— Ce era? 

— Numele dumneavoastră. Se mai gândi puţin la asta, apoi se 
lămuri. Acum îmi aduc aminte. Aţi venit înapoi de la Hammerfest 
cu același zbor ca Annie și Gleason. 

— Cine? întrebă Fitch. 

— Neal Gleason. 


— Nu cred că îl cunosc, spuse Fitch. 

— Mda, așa e, răspunse Frank înăbușindu-și micul hohot de 
râs care ameninţa să-i treacă prin piept ca lama unui brici. Nu 
cred că vreunul dintre noi îl cunoaște cu adevărat pe domnul 
Gleason. Nu cred că vreunul dintre noi își dorește cu adevărat 
asta. Dar el a stat lângă dumneavoastră atunci. Făcu o pauză și 
ridică dintr-o sprânceană spre musafirul său. Aveam de gând să 
verific, dar am fost ocupat. Aia este într-adevăr uniforma 
dumneavoastră sau e doar o costumație? 

Fitch zâmbi larg: 

— Sunt rezervist. 

Frank își feri iar privirea: 

— De la CIA, hâm? 

Fitch ridică din umeri: 

— Să-ţi arăt ceva, spuse el și scoase din servieta diplomat un 
buletin informativ tipărit pe hârtie obișnuită. l-I întinse lui Frank. 
Am îndoit pagina, spuse. 

Frank se uită la copertă: Registrul federal. Îl deschise la 
pagina treisprezece. 

— Vreţi să citesc asta? întrebă el. 

— Doar ca să înţelegi dincotro bate vântul, răspunse Fitch. 

Sub titlul „Se declară stare de urgenţă naţională” era o 
scrisoare a președintelui Statelor Unite adresată Camerei 
Reprezentanţilor: 


„Pentru că acţiunile și politica guvernului Republicii 
Populare Democrate Coreene (RPDC) continuă să 
amenințe securitatea naţională, politica externă și 
economia Statelor Unite, se instituie starea de urgenţă 
naţională, în baza Legii privind urgenţa naţională $50 
U.S.C. 1622 (d)...” 


Frank ridică privirea spre musafirul său. 

— Şi? 

— Încerc să te scutesc de o grămadă de necazuri. 

— Cum așa? 

— Ei, înainte să intru în subiectul ăsta, aș vrea să înţelegi că 
toată lumea îţi este foarte recunoscătoare pentru tot ce ai făcut. 
Vorbesc serios. 

— Mulţumesc. 


— Dar alt lucru pe care trebuie să-l înţelegi este că o astfel de 
declaraţie îi dă președintelui și, prin extensie, mie, niște puteri 
extraordinare. 

— Cum ar fi...? 

— Ei, în mare ne lasă să facem cam ce vrem. În ceea ce 
privește problemele legate de Coreea de Nord, Constituţia e în 
mare masură suspendată. Dacă s-ar ivi nevoia - și noi suntem 
cei care hotărăsc asta - putem confisca proprietăţi și bunuri, 
putem trimite trupe peste graniţă, putem institui legea marțială. 
Întreaga doctrină a libertăţii individului e aruncată pe fereastră, 
ceea ce înseamnă că putem reţine pe oricine oricât timp vrem, 
fără să-i aducem vreo acuzaţie. Făcu o pauză și privi în jur. Iți 
place camera? 

— Da, spuse Frank. E bună. 

Fitch zâmbi. 

— Bine. Mă bucur că îţi place. Dar asta nu e tot. Dacă trebuie, 
noi putem aplica și interdicția de părăsire a localităţii și, la 
nevoie, putem impune cenzura. 

— La cine te referi când zici „noi”? 

— La guvernul federal. 

Frank păru sceptic. 

— Știu la ce te gândești, dar n-ai decât să verifici. Constituţia 
conține prevederi pentru urgențele naţionale și se suspendă în 
favoarea lor. Articolul 9, secţiunea 1. Vrei să ţi le notez? 

— Nu, spuse Frank. Nu cred că o să fie necesar. 

— Partea nostimă e că avem cam șase în curs la orice 
moment dat. Iran, Irak, Angola, Libia, zi tu mai departe, sunt 
urgențe. La dracu’, Roosevelt a declarat o stare de urgenţă care 
a durat patruzeci și trei de ani, nu glumesc! Din treizeci și trei 
până-n șaptezeci și șase. Așa că, de fapt, nimeni nu le mai dă 
mare atenţie, în afară de cazul în care vreun biet ghinionist, ca 
tine, nu pică așa ca musca-n lapte. Fitch făcu o pauză și oftă. 
Cum te simţi? 

— Sunt bine, spuse Frank. 

Fitch dădu din cap. 

— Bine. Oricum, conchise el, e la fel peste tot. Fiecare ţară 
are prevederi de genul ăsta. În Franța se numește „stare de 
asediu”. În Anglia... 

— Unde vrei să ajungi? 


— Uite unde: dacă încerci să vinzi povestea asta, o să-ți facă 
o grămadă de necazuri. N-o s-o creadă nimeni și, chiar dacă o 
cred, n-or să ţi-o publice. Îţi garantez asta. 

Frank se uită la el. 

— Eşti cumva redactor la Writer s Digest sau așa ceva? Vreau 
să spun... 

Fitch chicoti. 

— Nostim, spuse el. Apoi zâmbetul îi dispăru. Uite, știu la ce 
te gândești. Te gândești că nu putem să te oprim. 

— O-ho! exclamă Frank. Asta-i faza la care-mi spui că mă 
omori? 

Fitch păru șocat. 

— Bineînţeles că nu! Ești cetăţean american. 

— Și mai ce? 

— Asta-i faza la care-ţi spun că n-o poţi dovedi. 

— Rahat, zise Frank. Au murit oameni. Au fost omorâţi pe 
feribot. 

Fitch scutură din cap. 

— Nişte ţăcăniţi au încercat să deturneze feribotul. Și ce-i cu 
asta? 

— Eu am fost împușcat. Solange... 

— Era arestat când ai fost împușcat tu. 

Frank se uită fix la el. 

— Se întâmplă tot timpul, spuse Fitch. Erai în Harlem, pentru 
numele lui Dumnezeu! Cu un zâmbet, scoase din servieta 
diplomat o tăietură din ziar. Asta e veche de o săptămână, 
spuse el, dar m-am gândit că vrei s-o vezi: 


„Daly, reporter la ziarului Post, rănit în New York 

23 mai (New York) - Frank Daly, reporter la 
Washington Post, a fost împușcat aseară în estul 
cartierului Harlem, victimă, după câte se pare, a unei 
tâlhării. 

Reporter la departamentul de politică internă de la 
ziarul Post, în prezent în concediu, Daly se află în stare 
critică la Spitalul Prezbiterian Columbia. Un purtător de 
cuvânt al Departamentului de Poliţie a declarat că nu 
există suspecți în cazul de tâlhărie.” 


Frank ridică privirea de pe tăietura din ziar. 


— Uimitor, spuse el. 

Fitch zâmbi cu timiditate. 

— Suntem destul de buni, când ești atent la asta. Deveni din 
nou serios. Problema, Frank, din punctul nostru de vedere, este 
că e un stat psihopat, Coreea de Nord. E ca Hannibal Lecter pe 
bok choy. Şi stă acolo, disperat, cu vântul în spate și nimic de 
pierdut. Dacă s-ar hotări vreodată să ia Japonia cu antrax sau 
variolă ar putea s-o facă cât ai zice pește, folosind baloane 
meteorologice sau doar oamenii pe care-i au la sol în Tokyo. In 
plus, avem și noi vreo două batalioane de-ale noastre în calea 
râului, exact dincolo de ZDM. Așa că ideea e asta: nu vrem să-i 
stârnim, înţelegi? 

— Te ascult, zise Frank. 

— lar din punctul tău de vedere, situaţia nu stă mult mai bine. 
Nu ai un eșantion al virusului sau ceva de genul ăsta. Și n-ai nici 
martori. Așa că, dacă te apuci să umbli peste tot vorbind despre 
norvegieni morţi și gripa spaniolă, n-o să ajungi nicăieri decât 
dacă ne hotărâm noi să te băgăm undeva la păstrare. Ceea ce, 
bineînţeles, putem face. 

— Mai e și Annie, spuse Frank. 

— Ce-i cu ea? 

— Ea e martor. 

Fitch își dădu o palmă peste frunte: 

— Oof, așa e! spuse el. A văzut tot, așa-i? Așa că, presupun că 
ai putea pune povestea pe Internet sau s-o publici în străinătate 
și ai avea și un martor. Cum de nu m-am gândit la asta!? Doar 
că... aaa, acum îmi amintesc: ea a semnat un acord de păstrare 
a secretului! Așa că, presupun că nici asta n-o să ţină. Se așeză 
pe marginea patului. Pentru că, să-ţi spun ceva: pune-o tu pe ea 
într-un articol și știu sigur că Neal Gleason o s-o pună și el /a 
păstrare. În timp și-n spaţiu. 

e 

Vorbind de lup... Annie fu lăsată să intre cam la treizeci de 
secunde după ce plecase Fitch. 

— Aştept acolo afară de zile întregi, se plânse ea, și vine 
generalul ăsta... 

— Nu e general. E colonel. 

— Nici măcar colonel nu cred că e. Când l-am cunoscut eu, 
era agent al CIA. 

— Știu. Era în avionul care a venit de la Hammerfest. 


Ea îl sărută ușor pe buze și se așeză lângă el. 
In seara aceea în cameră fu instalat un telefon și Annie îi 
aduse un ziar de la magazinul din hol. 


„Adepţi ai unui cult religios, aflați în închisoare, se 
împotrivesc extrădării 

7 iunie (Havana) - La două săptămâni după sosirea în 
Cuba, opt americani, adepţi ai unui cult religios, se 
împotrivesc extrădării cerute în baza acuzației de răpire 
și omor, consecinţă a bizarei deturnări a feribotului de 
Staten Island de luna trecută. 

În cursul unui interviu acordat Agenţiei France Press, 
un purtător de cuvânt al membrilor Templului Luminii 
aflaţi în închisoare, Belinda Barron, a spus că ea și 
grupul ei au fugit în Cuba să scape de «persecuția 
religioasă». 

«Ce s-a întâmplat la bordul feribotului, le-a spus 
Barron reporterilor, a fost vina poliţiei și a FBI. Ei au 
reacţionat disproporționat. Ce făceam noi era pur și 
simplu un teatru de guerillă. Era o demonstraţie 
neviolentă împotriva poluării apei - și polițiștii au 
transformat-o într-o baie de sânge...»” 


În săptămânile care urmară, Frank își petrecu ore întregi la 
terapie pentru ceea ce doctorii numeau o coloană vertebrală cu 
echimoze. Restul timpului și-l petrecea citind ziarele și căutând 
ecouri ale poveștii: 


„S.U.A. şi Coreea de Nord semnează pactul privind 
controlul înarmării 

2 iulie (Pyongyang) - După mai mult de o lună de 
întâlniri cu conducătorii nord-coreeni, persoane oficiale 
de la Naţiunile Unite au anunţat astăzi că s-a ajuns la 
un acord care condiţionează ajutorul umanitar de 
controale ale armelor în această ţară pauperă. 

George Karalekis, șeful american al primei echipe de 
inspecţie care urmează să sosească în capitala nord- 
coreeană, a spus că unitatea sa va începe imediat să 
caute laboratoare pentru producerea armelor biologice 
în Munţii Diamond: 


«Am avut rapoarte neconfirmate cum că s-ar putea 
ca nord-coreenii să facă cercetări pentru producerea 
acestui fel de arme», le-a spus Karalekis reporterilor. 
«Firește, este ceva care ne îngrijorează...»” 


Al doilea articol a apărut în ziua în care Frank se ducea acasă. 
Era pe pagina a treia din Times, sub fotografia unei tinere femei 
care coborâse cu camionul U-Haul de pe feribot: 


„Trei adepti ai unui cult religios și un detectiv 
particular acuzați de moartea unui cuplu 

20 iulie (Albany) - Trei adepţi ai unui cult religios și 
un detectiv particular din Poughkeepsie au ascultat 
impasibili astăzi în timp ce procurorii au relatat o 
poveste înspăimântătoare despre omor și mutilare. 

O tânără surescitată, Susannah Demjanuk, în vârstă 
de 23 de ani, a povestit instanţei că ea și ceilalţi au 
«acţionat la ordin» când i-au dezmembrat pe Harold și 
Martha Bergman,  domiciliați în Rhinebeck, mai 
devreme, în cursul acestui an. 

«Luc ne-a spus ce să facem, a depus mărturie 
Demjanuk, și noi am făcut-o». Când i s-a cerut să-l 
identifice pe Luc, ea a arătat înlăcrimată spre guru-ul 
Templului Luminii, Luc Solange, și a spus: «E cel din 
boxa acuzaților. Cel cu coleretă și cu corset gipsat». 

Avocaţii apărării au contestat mărturia lui Demjanuk 
drept «rătăcirile unei femei labile mintal care nu are 
niciun drept să arunce prima piatră». 

Se pare că făceau referire la recenta recunoaștere de 
către Demjanuk a vinovăţiei sale în uciderea lui 
Benjamin Stern, în vârstă de 28 de ani, doctorand la 
Universitatea Georgetown. Critic al Templului, Stern a 
scris despre organizaţie într-un buletin informativ pe 
care-l edita el însuși, De veghe /a Armageddon. A 
dispărut în aprilie. 

În mărturia ei din cursul acestei după-amiezi, 
Demjanuk a spus instanței că familia Bergman a fost 
luată de la domiciliul lor din Rhinebeck, New York, și 
ucisă în spatele unui camion U-Haul. In perioada 
dinaintea omorârii, cuplul făcea demersuri pentru a 


obţine o hotărâre judecătorească de deshumare a fiului 
lor, Leonard, membru al Templului Luminii, care s-a 
înecat pe mare. 

Pe lângă Solange, printre acuzaţi se numără Martin 
Kramer, de 44 de ani, din Poughkeepsie; Thomas 
Reckmeyer, de 26 de ani; și Vaughn Abelard, de 25 de 
ani. Se crede că un al patrulea adept al cultului inculpat 
în acest caz, Etienne «francezul» Moussin, de 29 de ani, 
se află în Cuba. Toţi, cu excepţia lui Kramer, provin din 
zona Lake Placid.” 


N-au mai fost alte articole în acea lună, dacă nu-l punem la 
socoteală pe cel din Post 


Daly și Adair urmează să se căsătorească 


Dar până atunci el scrisese deja două sute de pagini din carte. 

— Despre ce e vorba? întrebă Annie peste umărul lui, în timp 
ce el dactilografia. 

— Ti-am mai spus, zise el, ridicând privirea spre ea. E un 
roman. De senzație. 

— Dar despre ce e? 

— Ei, spuse el, e despre... un ziarist... Făcu o pauză de un 
moment să tasteze câteva cuvinte, apoi se întoarse din nou spre 
ea. Despre un ziarist nerușinat de chipeș... 

— Mda? 

Ea părea sceptică. 

— Și despre o fată. 

— Și ea cum e? 

— E înaltă. 

— Doar „înaltă”? 

— Nu. Mai e și... deșteaptă foc... și fermecătoare. De-a 
dreptul încântătoare. 

— Și ce se întâmplă? 

— Păi, spuse el, e vorba de un spărgător de gheaţă. 

Ea îi aruncă o privire suspicioasă: 

— Mda? 

— Și ea e acolo pentru că... ei, pentru că e om de știință. Și el 
s-a împotmolit într-un hotel ieftin, undeva, prin Rusia... 


Sfârșit 


virtual-project.eu