Valentin Corban — foileton — Vulturul Mortii 03 fasciculele 061-090

VALENTIN CORBAN 


Ttur mortii 


Volumul 03 


(fasciculele 061-090) 


Editura Marton Hertz 1928-1932 


CAPITOLUL 34 : 
O ÎNTÂLNIRE NEAȘTEPTATĂ 


Duelul cu pumnii, care se desfășurase în cârciuma din pădure 
a bătrânului Kornitzky, fu prilej pentru legarea unei strânse 
prietenii între Fred Williamson, tânărul ofiţer de marină și 
Stanislau Rimsky. Lordul Denver se simţea și el atras fată de 
voinicul care dăduse dovadă nu numai de curaj, dar și de o 
iscusință vrednică de toată lauda. 

Severin nu fu mai puţin pe placul celor doi englezi, așa că 
voia bună cea mai desăvârșită stăpânea în hanul protejatului lui 
Rimsky. 

Cina o luară împreună și ea le oferi călătorilor prilejul de a se 
încredința că Vulturul Morţii este un tot atât de desăvârșit om de 
societate, după cum desăvârșit era în bărbăţie. 

— Milord, întrebă Rimsky, după terminarea mesei, îmi daţi 
voie să vă întreb, ce v-a putut hotărî la o călătorie atât de 
îndepărtată de ţara dumneavoastră? 

Lordul Denver rămase pe gânduri și cumpănea vădit, dacă 
poate să-și dezvăluie taina, în faţa voinicului, sau dacă e mai 
bine să i-o ascundă. În cele din urmă însă, el răspunse: 

— Până astăzi nu i-am spus nimănui scopul călătoriei noastre. 
Dumneata ești cel dintâi căruia i-l voi dezvălui și fac aceasta, 
fiindcă știu că ești un dușman neîmpăcat al domniei țarilor. 

— În privinţa aceasta aveţi dreptate milord. Cred că pe toată 
suprafața pământului nu este un al doilea om care să urască 
mai mult decât mine pe asupritorii patriei sale. Și atât timp cât 
în vinele mele va mai curge o singură picătură de sânge, voi 
lupta necontenit pentru neatârnarea Poloniei și împotriva 
tiraniei rusești. 

— Ei bine, reluă lordul Denver, noi am pornit la drum pentru 
salvarea unui om care urăște cu aceeași tărie asuprirea țarilor, 
chiar dacă nu este un fiu al Poloniei, ci un concetățean de al 
nostru. 

Lordul Denver istorisi atunci, fără să ascundă ceva, toată 
povestea lordului Wardmoore, care lupta pentru mântuirea 
nenorociţilor surghiuniţi din Siberia, și care a făcut nenumărate 
jertfe, pentru a fi de folos semenilor săi asupriţi. 


— Mă tem, sfârși lordul Denver, că bietul meu prieten, dacă 
va mai fi rămas în viaţă, tânjește acum prin vreo otrăvitoare 
mină de plumb de-a Siberiei! 

Rimsky ascultase povestirea lordului Denver cu multă luare 
aminte și compătimire, și-l durea inima la gândul că unul din 
vajnicii luptători ai independenţei patriei sale, zăcea poate în 
cimitirele vii din Siberia. 

— Sunt adânc impresionat de cele spuse de dumneavoastră 
milord, zise el, și mă doare sufletul că nu văd nicio speranţă de 
a putea duce la bun sfârșit nobila însărcinare pe care v-aţi luat- 
o. Acela asupra căruia spionii Rusiei și-au aruncat blestemata lor 
plasă nu este de invidiat, câtuși de puţin. Sau l-au ucis, sau l-au 
trimis în Siberia, ceea ce este la fel, deoarece minele de plumb 
ale Siberiei înghit ca niște Molohi nesăturaţi pe toţi aceia pe 
care soarta îi aruncă în măruntaiele lor. 

— E groaznic! 

— Și totuși adevărat! Dumneavoastră nu știți încă și n-aveţi 
de unde să știți, care este adevărata stare de lucruri de aici. 

Lordul Denver și cu Fred ascultară înmărmuriţi elocventa 
descriere pe care o făcu Vulturul Morţii despre Rusia și regimul 
ei. Dar descrierea aceasta nu făcu decât să le întărească voinţa 
și râvna de a merge până la capăt pe drumul pe care porniseră. 

— Nu face nimic! exclamă lordul Denver, cu înflăcărare. Chiar 
dacă ar trebui să învingem piedicile așezate în calea noastră de 
diavolii a o mie de iaduri, noi tot nu vom da înapoi și până la 
urmă, tot ne vom salva prietenul. lar dacă nu-l vom mai putea 
scăpa, din pricină că nu ar mai fi în viaţă, atunci vom afla măcar 
ce s-a întâmplat cu el. 

— Grea sarcină vă luaţi! 

— Nu ne temem de primejdii! 

Lui Rimsky îi crescu inima văzând cu câtă hotărâre porneau la 
drum acești doi bărbaţi. 

Și așa, cum se uita la acești doi oameni, care porneau să 
înfrunte cele mai groaznice primejdii, de dragul unui prieten, își 
aduse aminte și de aceea care fusese totul în viaţă pentru el: 
Mioara Comăneanu, a cărei dispariţie misterioasă nu-i ieșea din 
minte. 

Cine i-ar fi putut spune ce se întâmplase cu ea? 

să fi murit? 


Așa i se spusese. Dar de unde știa el că, într-adevăr așa se 
întâmplase? Despre mulţi se răspândea vestea că ar fi murit, 
apoi, după ani de zile, câte un grațiat sau evadat aducea știrea 
că zace prin cine știe ce mină de plumb a Siberiei. 

În inima lui tot mai licărea o mică speranţă că Mioara trăiește 
și că, într-o bună zi Dumnezeu se va îndura și-i va aduce iarăși 
împreună. 

Lordului Denver i se păru că zărește o lacrimă strălucind în 
ochii Vulturului Morţii și nu-și putea tălmaci pricina acestei 
posomorâri neașteptate. 

— De ce taci, Stanislau Rimsky? 

— Mă chinuiesc amintirile! răspunse Vulturul Morţii, privind 
trist la noul său prieten. Vorbind de lordul Wardmoore, mi-am 
adus aminte că și pe mine m-a lovit soarta odată, aproape în 
aceleași împrejurări, însă cu o vitregie mult mai neîndurătoare... 
Și eu am pierdut pe cineva, pe care-l iubeam mai mult decât 
orice pe lume... Tirania rusească mi-a răpit-o și mie... Ce s-a 
întâmplat cu ea... au ucis-0?... au trimis-o în Siberia?... nu știu! 

— Te compătimesc, Stanislau Rimsky! 

— Măcar dacă aș ști lămurit, ce s-a întâmplat cu ea! Fiindcă, 
dacă aș avea încredințarea că se găsește în viaţă, nicio putere 
din lume nu m-ar putea împiedica de a nu ajunge până la ea! 
Dar așa!... O voce lăuntrică, șovăielnică, îmi șoptește adeseori 
că trăiește... dar, cine poate ști dacă vocea aceasta nu mă 
înșeală? 

— Cum, sălbatecii aceștia au obiceiul de a trimite în Siberia 
chiar și femei? întrebă lordul Denver mirat. 

— Oamenii aceștia n-au nimic sfânt pe lume! răspunse 
Vulturul Morţii, în prada unei nobile mânii. Ei l-au trimis, ferecat 
în lanţuri, ca pe cel din urmă răufăcător, chiar și pe cel mai 
mare fiu al Poloniei, pe prințul Adam Poniatowsky. 

— E îngrozitor! 

— Este deci de mirare, urmă Rimsky, dacă în asemenea 
împrejurări dorul de răzbunare clocotește în sufletele noastre și 
dacă fiecare polonez poartă în inima sa un simţământ de ură 
față de tirania țarilor, simțământ pe care nu l-ar putea potoli nici 
chiar apa tuturor mărilor? Mânat de acest dor de răzbunare, mi- 
am adunat în jurul meu câțiva prieteni, cu care pedepsesc pe 
aceia pe care legile asupritorilor nu-i pedepsesc și-i ajut pe 
nenorociţii care n-au de cine să fie sprijiniți. 


Fred îi întinse mâna cu înflăcărare: 

— Te iubesc și te stimez tot mai mult, Stanislau Rimsky! 

Voinicul strânse adânc emoţionat mâna pe care tânărul ofiţer 
al marinei engleze i-o întinsese cu atâta căldură și mâinile celor 
doi bărbaţi încă nu se desfăcuseră, când Boris, băiatul hangiului, 
intră în cârciumă, ca o furtună. Pe fața lui se vedea că se 
întâmplase ceva cu totul neobișnuit. 

— Ce este? întrebară toţi, speriați. 

— S-a întâmplat o mare nenorocire! 

— Ce anume? 

— Vorbește! 

— Răspunde! 

— După ce s-a oprit ploaia, 
repezit până la pârâul din pădure... 
pește în plasă... și atunci... 

— Atunci? 

— Am auzit un geamăt sfâșietor... Pornii spre locul de unde 
venea geamătul și acolo... m-am împiedicat de un trup 
omenesc... M-am aplecat îndată, am încercat să-l ridic, dar n-am 
putut... După cât am putut să-mi dau seama, la lumina slabă a 
felinarului, nenorocitul a fost lovit de un copac trăsnit... Veniţi-i 
în ajutor... vă rog! 

— Încotro este rănitul? 

— La vreo zece minute de aici... Mă implora să-i vin în ajutor, 
dar singur nu puteam... l-am făgăduit însă că mă voi înapoia cu 
tovarășii mei. 

— Nu este niciun minut de pierdut! exclamă Rimsky, sărind de 
pe scaun. Trebuie să pornim îndată, dacă vrem să-l mai 
scăpăm! 

— Mergem și noi cu dumneavoastră! strigă Fred. 

Peste câteva minute, toţi cei de față porniră pe cărăruia 
arătată de Boris, care mergea în frunte, ţinând felinarul 
deasupra capului spre a lumina calea celor ce veneau în urma 
lui. 

În curând Boris regăsi locul nenorocirii și atunci auziră și 
însoțitorii lui geamătul sfâșietor: 

— Ajutor! Ajutor! 

Razele slabe ale felinarului căzură asupra unui om îmbrăcat în 
zdrenţe, cu părul și barba vâlvoi, pe jumătate leșinat. Părea să 
fie un om de rând. 


îngână Boris, gâfâind, m-am 
să văd dacă s-a prins vreun 


Din frunte îi curgea o dâră de sânge. Pesemne o rană 
pricinuită de vreuna din crengile copacului. 

— Aju... ta... ţi-mă! gemea el, necontenit. 

Rimsky își dădu seama de situaţie într-o clipă. 

— Trebuie să ridicăm trunchiul copacului! zise el și împreună 
cu Fred, lordul Denver, Severin și Boris, înșfăcară copacul, în 
vreme ce Matki stătea mai la o parte, ţinând în mână farmacia 
de voiaj a stăpânului său. 

Cu puteri unite, bărbaţii ridicară copacul și-l dădură într-o 
parte. 

— Slavă Domnului! exclamă Vulturul Morţii. Păcat că nu este 
aici doctorul Leonida, prietenul meu, căci el s-ar pricepe mai 
bine ce este de făcut! 

— Cunosc și eu puţină medicină, zise Fred. 

— Atunci cercetează-l, îndată! Să nu fie prea târziu! 

Fred Williamson se aplecă asupra rănitului a cărui mână o 
căuta pe a sa. Găsind-o i-o strânse cu căldură: 

— Cui... îi pot mulțumi... că m-a scăpat? întrebă rănitul, de- 
abia mai având puterea să lege cuvintele... 

— Boris, băiatul cârciumarului te-a zărit... 

— Dar dumneata... dumneata cine ești? se auzi întrebarea 
șoptită. 

— Sunt Fred Williamson! 

— Fred Williamson? strigă rănitul ca ieșit din fire. 

În aceeași clipă însă, își pierdu cunoștința din pricina durerilor 
prea mari, pe care le avea. 

— Aduceţi apă din pârâu, iute! zise Fred. 

Apoi se întoarse spre lordul Denver: 

— Milord, ai auzit vocea aceasta? 

— Am auzit-o! 

— Și nu ţi s-a părut cunoscută? 

— A vorbit atât de șoptit... numai frânturi de cuvinte au ajuns 
până la mine. 

— Așadar nu l-ai recunoscut? 

— Pe cine? 

— Pe lordul Wardmoore? 

— Ce tot vorbești, Fred? Cum să ajungă lordul Wardmoore 
aici? 


— Asta nu știu! În schimb afirm cu hotărâre că rănitul pe care 
soarta ni l-a scos în cale, este acela pentru regăsirea căruia am 
pornit din Anglia, adică lordul Wardmoore! 

— Să fie cu putinţă? 

— Da! 

— Ești încredințat? 

— Pe deplin! 

Zicând acestea, luă felinarul și lumină faţa rănitului cu el. 

Lordul Denver se aplecă și tresări: 

— Într-adevăr, el este! 

— N-am spus eu? 

În chipul acela brăzdat de suferinţă, neîngrijit, înconjurat de o 
barbă stufoasă, ei îl recunoscură pe lordul Wardmoore. 

Lordul Denver se întoarse spre Rimsky plângând aproape de 
bucurie. 

— El este... acela, pe care-l căutăm... lordul Wardmoore! 

Acum fu rândul Vulturului Morţii să se mire. 

— Într-adevăr, el să fie? Doamne, cât de neţărmurită este 
bunătatea ta! 

Între timp Severin se înapoie cu apa luată din pârâu, cu care 
Fred spălă rana lordului Wardmoore, legând-o apoi cu 
pansament curat. 

— Dumnezeule, zise lordul Denver, oare prin câte primejdii va 
fi trecut prietenul meu, până când să ajungă aici? 

— Vom afla de îndată ce-și va fi revenit în fire! răspunse 
Rimsky. Deocamdată însă să-l ducem la bătrânul Kornitzky, 
unde-l vom putea îngriji mai bine... 

— Nu și-a revenit încă în fire? îl întrebă lordul Denver, pe 
Fred. 

— Nu! 

Fred îi cercetă picioarele, mâinile, spre a vedea dacă în 
cădere, copacul nu-i pricinuise vreo fractură oarecare, apoi 
înmuie o cârpă în apă rece și începu să-i șteargă faţa 
neîntrerupt. 

Apa rece își făcu efectul, căci în curând rănitul își deschise 
ochii în care luceau flăcări de bucurie. 

— Fred... Fred! îngână el, în șoaptă. 

Atunci lordul Denver se aplecă și el peste rănit și-l salută, 
adânc emoţionat: 

— Wardmoore... scumpul meu prieten! 


Pe nefericitul lord îl năpădiră lacrimile. El nu-și putea da 
seama, cum se făcea că-și întâlnise pe cei mai buni prieteni, 
acolo în nesfârșitul pădurilor rusești... 

— Cecil... Cecil... și tu ești aici? Vedeți voi, tot mai este un 
Dumnezeu în cer, care mi-a îndreptat pașii spre locul unde vă 
găseaţi voi! 

Între timp, Rimsky, cu ajutorul lui Boris și al lui Severin, 
întocmise din crăci, o targă. Pe targa aceasta îl așezară pe lordul 
regăsit în împrejurări atât de neașteptate și porniră cu el, spre 
hanul bătrânului Kornitzky. 


CAPITOLUL 35 
LA TOMSK 


După capitularea de la „Altarul Pustei” prințul Poniatowsky 
era pe deplin încredințat că prinţul Trubetzkoi îl atrăsese în 
cursă și că mândrul guvernator din Tomsk nu voia să-și mai 
aducă aminte de prietenia care se închegase între ei, pe 
vremuri, la Paris. 

Cu atât mai mare îi fu mirarea, când îl văzu pe prinţul 
Trubetzkoi intrând în cort cu zâmbetul pe buze și venind la el, 
prizonierul, spre a-l îmbrăţișa cu căldură, căruia îi spuse: 

— Scumpul meu prieten, așa mi-a fost dat să te revăd? 

— Cum, prinţe Trubetzkoi, exclamă Poniatowsky, îţi mai aduci 
aminte de mine? 

— Cum să nu-mi aduc aminte, prietenul meu drag! Trebuia să 
înţelegi însă că față de subalternii mei nu puteam să-mi arăt 
toată dragostea și prietenia, pe care o aveam pentru... 
surghiunitul de la Sadova. 

— Doamne, zise prinţul Poniatowsky, căindu-se de îndoiala pe 
care o avuse despre prietenia guvernatorului, și eu, care 
credeam că nu vrei să mă mai recunoști! 

— Nu-i nimic, răspunse guvernatorul-prinţ zâmbind, cu atât 
mai plăcută ţi-a fost surpriza! 

— Ai dreptate, prinţe Dimitri! 

— Dacă știam ca ești la Sadova, de mult aș fi găsit eu o 
modalitate să-ţi mai ușurez soarta. Din nefericire, puterea mea 
nu este atât de mare, spre a-ţi putea reda libertatea! În schimb, 
pot să-ţi fac parte de o soartă mult mai bună decât aceea pe 


care ai avut-o în tabăra din Sadova. Voi căuta să te fac să uiţi 
aproape, că ești prizonier. 

— Recunoștința mea va fi veșnică, prinţe Dimitri! Se vede că 
destinul tot nu este atât de vitreg cu mine, dacă m-a trimis în 
calea dumitale, căci dacă nu erai dumneata acum de mult n-aș 
mai fi fost printre cei vii. 

— Ai dreptate, zise prinţul Trubetzkoi, dând din cap, gânditor, 
aceasta era soarta care te aștepta! Dar acum să uităm 
amărăciunile și să ne bucurăm de revedere. 

Cu aceste cuvinte guvernatorul-prinţ se duse până la intrarea 
în cort și-i spuse aghiotantului său: 

— Locotenente Miliușov, îngrijește ca până când voi sfârși cu 
interogatoriul prizonierilor nimeni să nu mă tulbure. Cred că 
ascultarea captivilor va ţine timp mai îndelungat. 

— Am înţeles, Excelenţă! 

Draperia grea de catifea acoperi din nou intrarea în cort și 
prinţul Trubetzkoi se întoarse spre captivii săi cu un zâmbet de 
mulțumire. 

— Așa! Acum putem sta de vorbă, fără să ne temem că vom fi 
tulburați! 

lar pentru ca atmosfera să fie cât mai caldă, prinţul scoase o 
sticlă cu vin, turnă în pahare și cei doi vechi prieteni ciocniră. 

— Dragă prinţe Dimitri, zise Poniatowsky, îngăduie-mi să-ţi fac 
o rugăminte, chiar în cele dintâi clipe ale acestei revederi, o 
rugăminte de o însemnătate covârșitoare pentru mine! 

— Scumpul meu prinț Poniatowsky, la ce bun această lungă 
introducere? Ştii prea bine că mi te poţi adresa cu toată 
încrederea. Care-ţi este dorința? 

— Rugămintea mea este să fii așa de bun și să te arăţi 
binevoitor și cu copila care s-a predat odată cu mine. 

Prinţul Trubetzkoi o observă de-abia acum pe Mioara 
Comăneanu, care se retrăsese în partea cea mai din fund a 
cortului, spre a nu tulbura revederea celor doi vechi prieteni. 

— Vino mai aproape, copila mea! zise guvernatorul Siberiei, 
cu blândeţe, ceea ce-i dădu curaj Mioarei să pășească fără 
teamă înaintea stăpânului vieţii sale. Cum te cheamă? 

— Mioara Comăneanu! 

— Cum, nu ești poloneză? 

— Nu, sunt româncă! răspunse fata, cu mândrie... 

— Și de ce ai ajuns la Sadova? 


Fata răspunse deschis, fără niciun fel de înconjur: 

— L-am ucis pe fiul contelui Gorciacov, guvernatorul 
Varșoviei... în legitimă apărare... 

Prințul Trubetzkoi dădu din cap. 

— Mulţumesc! Îmi amintesc de cazul dumitale. Dar nici 
dumitale, domnişoară nu pot să-ţi spun altceva, decât ceea ce i- 
am spus prietenului meu Poniatowsky. Nu-mi stă în putere să-ţi 
redau libertatea, dar în schimb voi căuta să-ţi ușurez soarta,cât 
mai mult. 

Plină de recunoștință, Mioara căzu în genunchi în faţa 
bătrânului guvernator: 

— Vă mulţumesc din adâncul sufletului, domnule guvernator! 

Prinţul Trubetzkoi o ridică însă îndată: 

— Ridică-te, copila mea. O femeie nu trebuie să îngenuncheze 
înaintea unui bărbat! 

Pe Mioara o podidiră lacrimile. 

— Oricât de tristă ar fi soarta, care mă așteaptă de astăzi 
înainte, zise ea, totuși, sunt nespus de fericită că nu trebuie să 
mă mai întorc la Sadova! 

— Atât de rău sunt trataţi prizonierii acolo? întrebă 
guvernatorul. 

— Un iad, nu altceva, răspunse prinţul Poniatowsky. Îţi 
mărturisesc sincer că mă mir că mai sunt în viaţă! 

— Bietul meu prieten! exclamă prinţul Trubetzkoi adânc 
mișcat, cine și-ar fi închipuit, pe când ne întâlneam la Paris, în 
salonul doamnei Gauthier, că va veni o zi când va trebui să te 
scap din acest iad pământesc! 

— Ai făcut-o, prinţe Dimitri, zise Poniatowsky, și repet că 
recunoștința mea nu va cunoaște margini... 

Prinţul Trubetzkoi își aduse aminte de trecut, când tânăr încă 
și plin de viață, își petrecea concediile de obicei la Paris, fiind 
primit în saloanele cele mai distinse. 

Într-un asemenea salon se întâlnise și cu prinţul Poniatowsky, 
care, foarte tânăr pe vremea aceea, era într-o călătorie de 
studii, prin Europa. 

— Ce timpuri! zise guvernatorul-prinţ, oftând. De câte ori îmi 
aduc aminte de zilele acelea! 

— Şi eu la fel, prinţe Dimitri! 

— Îţi mai amintești unde și cum ne-am cunoscut? 

— În salonul marchizului de Seglier. 


— Așa este! 

— Amândoi îi făceam curte frumoasei fiice a marchizului... 

— Pe vremea aceea Clementine era cea mai frumoasă fată 
din Paris... 

— Odată ne-am și certat din pricina ei... 

— Am ajuns la duel... 

— În pădurea de la Vincennes... 

— Și amândoi am tras în aer! 

— Ne iubeam atât de mult, încât niciunul din noi n-a putut 
tinti în celălalt! zise prințul Poniatowsky, zâmbind. 

— Ai dreptate! zise și guvernatorul-prinţ. După duel, prietenia 
noastră deveni și mai strânsă. 

— Cu toate că dumneata te-ai logodit cu Clementine! 

— Am luat-o chiar și de soție! 

— Nădăjduiesc că fericirea îţi este desăvârșită! 

Chipul prinţului Trubetzkoi se întunecă deodată și glasul lui 
era plin de tristeţe. 

— Din păcate, nu! Sărmana Clementine a murit de mult! Fiul 
meu însă, îmi amintește veșnic de ea! 

— Fiul dumitale? 

— Da, prinţe Adam! răspunse guvernatorul din Tomsk, plin de 
mândrie. Un om și jumătate! Vrednic fiu al tatălui său. Bun 
ostaș, a și ajuns maior. În clipa de față face serviciu la 
Petrograd. lar eu... m-am căsătorit pentru a doua oară! 

— Da?! 

— Da. Viaţa la Tomsk este foarte plicticoasă, așa că, cu tot 
părul meu alb, am fost silit să-mi iau o nouă tovarășă. 

— Și a doua căsnicie? 

Prințul Trubetzkoi începu să zâmbească fericit. 

— Cât se poate de fericită, dragă Poniatowsky! Cu toate că 
soția mea este mult mai tânără decât mine și, ceea ce e mai 
caraghios, mai tânără chiar decât fiul ei vitreg, totuși, suntem 
foarte fericiți! 

— Mă bucur din toată inima, prinţe Dimitri că poţi fi atât de 
fericit! 

— Nădăjduiesc că vei fi și dumneata martor al fericirii noastre 
conjugale, căci înapoindu-ne la Tomsk, va trebui să faci 
cunoștință cu soția mea! 


— Eu? exclamă Poniatowsky, cu amărăciune. Cum să fac eu 
cunoștință cu soţia dumitale? Eu nu sunt decât un biet 
surghiunit!... Am încetat de a mai fi prinţul Poniatowsky. 

— Eu nu mă voi purta cu dumneata ca și cu un surghiunit, cu 
toate că guvernul din Petrograd dorește ca osândiţii politici și 
mai ales polonezii și nihiliștii, să fie aruncaţi în cele mai 
întunecoase mine ale Siberiei. 

— Te rog, prinţe Dimitri, nu-mi mai aduce aminte de aceste 
grozăvii prin care, din nenorocire, am avut prilejul să trec! 
Inima-mi sângerează chiar și acum, când mă gândesc că 
sărmana mea patrie geme sub jugul tiraniei rusești! Din 
nefericire nu sunt toţi rușii atât de iubitori de oameni și atât de 
înțelegători ca dumneata și te rog, prințe Dimitri, iartă-mă că m- 
am lăsat prins de înflăcărare și pe lângă dragostea pe care ţi-o 
port, ţi-am mai amintit și de ura ce mocnește în sufletul meu... 

Prinţul Trubetzkoi întinse mâna prietenului său polonez. 

— Cinstind convingerile potrivnicilor noștri, ne cinstim pe noi 
înșine. Eu te-am iubit întotdeauna, chiar și atunci când am aflat 
că te-ai așezat în fruntea partidului revoluţionar polonez care 
vrea să arunce Rusia în prada unor frământări ucigătoare. 

— Prințe, nu cunoști bine situația! Dar nu este momentul să 
caut a te convinge că... 

— Nici nu m-ai putea convinge! Dimpotrivă, te voi convinge 
eu pe dumneata că Polonia trebuie să facă parte din Rusia. 
Alcătuind un singur imperiu slav, mare și puternic, vom putea să 
ne apărăm mai ușor la apus, de germani, iar la răsărit de 
pericolul galben care devine tot mai ameninţător. 

— Eu nu vreau să arunc Rusia în prada unor frământări 
ucigătoare, zise prinţul Poniatowsky, ci lupt doar pentru 
libertatea Poloniei. Și de îndată ce eu însumi îmi voi redobândi 
libertatea, nu voi pregeta o clipă de a lupta mai departe, pentru 
neatârnarea patriei mele. Vreau ca Polonia să fie a polonezilor. 
La mișcările de neatârnare are polonezilor, guvernul ţarului a 
răspuns printr-o acţiune și mai cumplită de rusificare, ceea ce 
noi nu putem admite. Și pentru drepturile noastre vom lupta 
până la cea din urmă picătură de sânge. 

— Nu ne putem înțelege! zise guvernatorul Siberiei. Dar 
prăpastia care ne desparte în politică, nu poate avea nicio 
înrâurire asupra legăturilor noastre de prietenie. 


— Prietenia dumitale a fost întotdeauna o mare cinste pentru 
mine, deoarece știu că prinţul Trubetzkoi cumpănește cu 
judecată, chiar și evenimentele politice. Cu cât ar fi mai bună 
situația, atât în Rusia, cât și în Polonia, dacă toți guvernatorii ar 
fi oameni întregi ca dumneata! 

— Știu la cine te gândești! 

— La contele Gorciacov! 

— Ştiam! 

Prințul Poniatowsky arătă spre Mioara. 

— El a fost nenorocirea noastră, a amândurora și tot el este și 
nenorocirea Poloniei. 

— În privinţa aceasta, cred că ai dreptate, răspunse 
guvernatorul-prinț, deoarece, după cât am aflat eu, contele 
Gorciacov este sfetnicul ţarului și al guvernului din Petrograd în 
ceea ce privește chestiunile poloneze, așa că, în Polonia se 
întâmplă ceea ce vrea el... 

— Așadar, de aceea are parte biata mea patrie de o soartă 
atât de vitregă! exclamă prințul Poniatowsky, cu amărăciune. 
Contele Gorciacov ar fi gata, să șteargă pe toţi polonezii de pe 
suprafața pământului!... El este călăul, vampirul, nu numai al 
Varșoviei, ci al întregii Polonii! 

— Liniștește-te, prinţe Poniatowsky! îl rugă guvernatorul. 
Mângâie-te cu gândul că toate în lumea aceasta sunt trecătoare 
și că deci și Polonia va cunoaște cu timpul zile mai fericite! 

O scurtă tăcere urmă în cortul guvernatorului. 

— La Tomsk vom mai vorbi noi despre aceasta, zise apoi, 
prințul Trubetzkoi. Acum trebuie să ne pregătim de plecare. 
Deocamdată ne vom despărți fiindcă dumneavoastră trebuie să 
rămâneţi simpli prizonieri în ochii tuturor. Voi îngriji însă ca 
nimeni să nu vă facă vreun rău și cazacii să se poarte bine cu 
dumneavoastră. 

Faţa prințului Poniatowsky se însenină. El se întoarse vesel în 
spre Mioara: 

— Auzi, copila mea? Mergem la Tomsk. 

— Nu vom putea niciodată să-i mulțumim îndeajuns 
Excelenței Sale, pentru bunătatea pe care a avut-o faţă de noi! 

Prinţul Trubetzkoi se duse spre intrarea cortului și strigă: 

— Locotenente Miliușov! 

— La ordin, Excelentă! 


— Interogatoriul s-a sfârșit! Să se facă pregătirile de plecare. 
Pe prizonieri îi vei preda cazacilor. Vor merge însă călare și 
doresc ca ostașii să se poarte bine cu ei. 

— Caâtușe? 

— Nu este nevoie! 

— Am înţeles, prea milostive stăpâne! 

Peste un sfert de ceas tabăra de la poalele „Altarului Pustei” 
fu ridicată și cazacii porniră spre Tomsk. 

Prinţul Poniatowsky și cu Mioara Comăneanu călăreau unul 
lângă altul, dar câtă deosebire era între drumul pe care-l făceau 
acum și fioroasa urmărire de la Sadova și până la „Altarul 
Pustei”! 

Chiar dacă în ochii cazacilor erau prizonieri, totuși, ei nu 
simțeau apăsarea acestei lipse de libertate ca atunci când 
tânjeau în minele de plumb ale Sadovei. 

A doua zi sosiră la Tomsk, orașul cel mai mare al Siberiei 
Orientale, care prin viaţa sa animată, amintește celelalte mari 
orașe rusești. Bâlciurile din Tomsk erau tot atât de renumite ca 
și cele din Nijni Novgorod. Acolo se adunau toţi vânătorii de 
meserie ai Siberiei spre a-și vinde blănurile nenumăratelor 
animale doborâte prin întinsele păduri rusești... 

Cea mai frumoasă clădire din oraș era palatul guvernatorului. 
Pe lângă frumusețea arhitectonică palatul guvernatorului mai 
era renumit și pentru parcul său, o adevărată grădină din 
basme. 

Pe lângă bătrânul prinț Trubetzkoi, parcul acesta mai era 
stăpânit și de frumoasa și tânăra lui soţie, Grușa. 

Grușa se pricepea de minune să însuflețească viaţa palatului 
guvernamental. Ea dădea serate foarte des, iar căldura verii 
încerca s-o uite în petrecerile rânduite în minunatul parc al 
gradinii, petreceri, care rămâneau neuitate în mintea acelora 
care luau parte la ele. 

Prinţul Trubetzkoi n-ar fi fost în stare să-i refuze soţiei sale 
îndeplinirea nici chiar a celei mai capricioase dorinţi. lar Grușa 
nu se sfia să profite cât mai mult de această dispoziţie a soțului 
său, rânduind serate a căror faimă trecea peste mări și ţări. 

Parcul era împodobit cu lampioane multicolore, pe lac pluteau 
bărci acoperite cu ghirlande de flori, din dosul tufișurilor cântau 
muzici nevăzute și alte multe surprize îi așteptau pe aceia care 
aveau norocul să fie invitaţi la seratele prinţului Trubetzkoi. 


În asemenea prilejuri, locuitorii orașului se adunau cu miile în 
jurul palatului, unde rămâneau ceasuri întregi cu gura căscată la 
splendoarea ce se desfășura înaintea ochilor lor. 

Toata lumea știa că prinţul Trubetzkoi rânduia aceste serate 
numai de dragul soţiei sale și că Grușa era aceea care-și 
frământa capul să născocească cât mai multe surprize pentru 
invitaţii săi. 

Firește că bătrânele orașului nu vedeau cu ochi buni viaţa 
animată din palatul guvernamental și gurile rele găsiră îndată 
ceva de spus despre frumoasa și tânăra Grușa. 

După fiecare serată dată în parc, aceste guri rele spuneau: 

— Nu este greu să te pricepi la rânduirea petrecerilor când 
meseria ta de mai înainte o alcătuiau petrecerile! 

Povestea Grașei o cunoșteau toţi locuitorii orașului. Cu toate 
că guvernatorul-prinţ făcuse tot ceea ce-i stătuse în putinţă spre 
a acoperi trecutul soției sale, totuși, gurile rele ţineau mereu 
acest trecut în memoria cetățenilor. 

Bătrânele mai ales, flecăreau necontenit, cârtind împotriva 
prinţului Trubetzkoi, mândrul guvernator al Siberiei, care luase 
de soție o femeie nevrednică de rangul său. 

Dar cine era Grușa, frumoasa și vioaia femeie cu ochi 
scânteietori și păr de abanos? 


Cu câţiva ani mai înainte, într-o seară friguroasă de iarnă, sosi 
la Tomsk o trupă ambulantă de teatru. Bântuia un frig 
neobișnuit și până să ajungă la Tomsk trupa de artiști fusese 
ameninţată de nenumărate ori să fie îngropată sub zăpadă de 
viscol. În asemenea împrejurări bieţii oameni fură mai mult de 
cât fericiți văzându-se într-un oraș unde puteau să se 
adăpostească de viscolul ucigător al Siberiei. 

Directorul trupei era un artist cu numele de Semiroff, care-și 
începuse cariera la teatrul naţional din Moscova ca pictor de 
decoruri. Vraja scenei însă îl fermecă într-atâta, încât nu se mai 
mulțumi numai să picteze decorurile pentru piesele de teatru, ci 
voia să apară și el pe scena aceea pe care se culegeau aplauze 
și glorie. 


De aceea Semiroff se lasă iute de meseria de pictor și se făcu 
actor, încă de la Moscova. Dar directorul teatrului nu-i încredință 
decât roluri mici, neînsemnate, ceea ce nu corespundea ambiţiei 
lui Semiroff, care ar fi vrut să joace pe Hamlet, Romeo, Othello, 
care ar fi vrut ca toată lumea să nu mai vorbească decât despre 
el. 

Văzând că această dorinţă nu-i va fi îndeplinită nicicând la 
teatrul naţional din Moscova, alcătui el singur o trupă de teatru, 
cu cele câteva sute de ruble care îi picaseră tocmai atunci dintr- 
o moștenire. 

Dar ambiția artistică a lui Semiroff era prea mare pentru a-l 
mai lăsa să se gândească și la partea comercială a afacerii așa 
că, în loc să se așeze în vreunul din marile orașe ale centrelor 
mai civilizate, el hotărî să pornească cu trupa lui prin Siberia, 
unde teatrul nu era cunoscut încă și unde nu avea să se mai 
teamă de criticile usturătoare ale cunoscătorilor în arta teatrală. 

Era al doilea an de când colinda Siberia și norocul trupei 
fusese foarte schimbător. Avuseseră și zile bune, mai ales prin 
orașele mai însemnate. In localităţile mici însă, și acestea sunt 
cele mai numeroase, trupa lui Semiroff juca în fața unei duzini 
de spectatori, din taxa de intrare a cărora bieţii oameni nu 
puteau nici măcar să-și plătească dormitul la han, darmite încă 
și mâncarea. 

In timpul din urmă, mai ales, cunoscuseră zile foarte rele. 
Semiroff cheltuise până și cea din urmă rublă înnodată în ultimul 
colt al batistei și viitorul nu se arăta de loc în culori prea 
trandafirii. 

La început trupa număra unsprezece membri. Mai târziu ea 
scăzu însă la opt, deoarece trei artiști se săturară de veșnicele 
lipsuri și renunțară la asociația artistică pe care soarta avea s-o 
pună la încercare de-abia de atunci înainte. 

Directorul Semiroff fusese nevoit să-și vândă chiar și unul din 
cai pentru a nu muri de foame și adeseori, ajungând la câte un 
han, după un drum îndelungat, juca piesele în faţa cârciumarului 
și a familiei lui pentru câte o farfurie de mâncare. 

Steaua trupei era Grușa Pavlovna, o fată tânără, de o 
frumuseţe răpitoare, dar pe cât de frumoasă, pe atât și de tristă. 

Colegii săi își dădeau seama că Grușa era singura care mai 
aducea lume la teatru, fiind într-adevăr o artistă de talent și de 
aceea făcuseră din ea copilul lor răsfăţat. Pe vremuri, Grușa 


jucase la teatrul naţional din Petrograd, unde fusese destul de 
apreciată. O dezamăgire însă o făcu să părăsească nu numai 
teatrul capitalei, dar și Petrogradul însuși, pentru a-și aminti de 
el cât mai puţin. 

Soarta îi scosese în cale pe Semiroff, care tocmai își alcătuia 
trupa ambulantă și primi îndată să facă parte din asociaţie. Ea 
nu se sperie nici chiar de ţinta turneului lui Semiroff, de Siberia, 
ci dimpotrivă, o aprobă din tot sufletul, deoarece în chipul 
acesta putea să se îndepărteze cât mai mult de Petrograd, unde 
avusese de îndurat cruda dezamăgire, care-i sângerase inima. 

Grușa îndura lipsurile și încercările soartei cu o resemnare 
vrednică de toată lauda. Nu se plângea niciodată, nu cârtea, se 
împăca în orice împrejurare, așa că... nu era nicio mirare că 
Semiroff o dădea ca pildă angajaţilor săi de câte ori aceștia 
căutau să se răzvrătească. 

Chiar și acum, când sania în care artiștii flămânzi stăteau 
claie peste grămadă, înainta spre Tomsk, Semiroff arătă în spre 
Grușa. 

— Priviţi la Grușa ce blândă și ce răbdătoare este! Și doar ea 
ar avea cel mai mult drept să se plângă, deoarece ea este 
steaua trupei noastre. Dar liniștiţi-vă, căci nu mai suntem 
departe de Tomsk, capitala guvernământului, unde locuiesc 
multe familii bogate și unde vom juca cu săli pline... 

— M-am plictisit de când te tot aud vorbind la fel, răspunse 
Gorovin, primul amorez. În faţa fiecărei localităţi ne spui același 
lucru, fără ca proorocirea ta să se fi împlinit vreodată până 
acum. 

— Tomsk este cu totul altceva! Vei vedea tu că acolo vor fi 
mulţi aceia, care se vor pricepe să aprecieze arta noastră. Poate 
că, chiar și tu vei fi aplaudat! 

În cele din urmă, trupa sosi la Tomsk, cel mai însemnat oraș 
al Siberiei orientale și sania se opri în faţa singurului hotel din 
oraș. 

Hotelierul nu-i primi pe artiști cu prea multă încredere, 
deoarece înfățișarea lor nu semăna de loc cu aceea a unor 
oameni chiaburi. Ori, peste o săptămână se deschidea bâlciul de 
blănuri și dacă n-avea loc în hotel pentru oaspeţii săi obișnuiți și 
nici artiștii nu-i plăteau, însemna să aibă o pagubă îndoită. 

Dar dacă Semiroff nu era un mare artist, în schimb avea în cel 
mai mare grad darul de a convinge, așa că, după o jumătate de 


ceas, hotelierul se învoi să găzduiască trupa, să-i dea de 
mâncare, ba chiar și s-o lase să joace în fiecare seară în sala cea 
mare a hotelului. 

Artiştii se așezară la masă și mâncară cu poftă. Bieţii oameni, 
ce bine le prindea o mâncare caldă, după atâtea lipsuri și 
suferinţe! Acum aveau măcar puterea de a pregăti reprezentaţia 
de a doua zi. 

Membrii asociaţiei umblară din casă în casă, vestind populaţia 
că trupa cu renume mondial a lui Semiroff va da o serie de 
câteva reprezentații în sala cea mare a hotelului. 

Pentru prima seară ei anunţară reprezentarea lui „Hamlet”, cu 
directorul Semiroff în rolul titular și cu domnișoara Grușa 
Pavlovna în rolul Ofeliei. 

În seara premierei asociaţia artiștilor ambulanți era cuprinsă 
de mare înfrigurare, deoarece totul atârna de felul cum publicul 
o va primi în seara aceea. 

Dacă publicul venit la premieră era mulţumit, aceasta 
însemna că trupa putea să joace la Tomsk cel puţin două-trei 
săptămâni, ceea ce ar fi fost îndeajuns pentru a strânge o sumă 
frumușică cu care artiștii să se poată pune la adăpost pentru un 
timp oarecare de primejdia unor lipsuri asemănătoare acelora 
îndurate în timpul din urmă. 

Toată lumea era plină de speranţe, numai Gorovin se îndoia 
de succes. Acesta însă avea pricinile lui personale de a se îndoi 
de izbândă. 

— Semiroff, se adresă el directorului trupei, îţi atrag atenția 
pentru ultima oară că e mai bine să renunțţi la rolul lui Hamlet și 
să mă lași pe mine să-l joc! 

— Bine, măi Gorovin, dar n-am rămas înţeleși că tu vei juca 
rolul regelui? Rolul acesta ţi se potrivește de minune! De altfel 
este o prostie să-mi ceri să-ţi las ţie rolul titular, când știi prea 
bine că celebritatea reprezentaţiilor cu Hamlet la Moscova sunt 
legate de numele meu. 

— Ai dreptate, răspunse Gorovin, batjocoritor, ai pictat 
decoruri foarte frumoase pentru Hamlet! 

Semiroff nu vruse să cedeze rolul principal, așa că Gorovin 
trebui să se mulțumească să-l joace pe regele Danemarcei. 

Semiroff se așeză el însuși la casa de bilete și constată cu 
multumire că publicul venea în număr destul de mare, pentru 
cea dintâi reprezentaţie. Și în vreme ce vindea bilete, el repeta 


mereu în gând rolul lui Hamlet, de teamă să nu se încurce pe 
scenă. Dar el găsi vreme chiar și să mai facă socoteala cât timp 
pot rămâne la Tomsk cu banii încasaţi în seara premierei. lar 
când constată că banii aceștia ajungeau spre a acoperi 
cheltuielile trupei pe timp de două săptămâni încheiate, sufletul 
îi fu cuprins de o bucurie fără margini. 

Apropiindu-se începutul reprezentaţiei, Semiroff părăsi casa 
de bilete, unde îl lăsă pe Gorovin, care nu avea rol, decât în 
actul al treilea. 

Reprezentaţia începu și ea fu catastrofală pentru bietul 
Semiroff, cu toate că acesta își adunase tot talentul său artistic 
spre a fi la înălțimea încasărilor. Când Semiroff rostea versurile 
cele mai tragice, publicul izbucnea în hohote de râs, spre marea 
bucurie a lui Gorovin. 

Cu totul alta era purtarea publicului față de Grușa, al cărei dar 
teatral cei din Tomsk îl apreciară din cea dintâi clipă a pășirii ei 
pe scenă. Grușa făcuse din rolul Ofeliei o adevărată creaţie și 
publicul era fermecat de jocul său. 

Rezultatul a fost că arta ei acoperi chiar și nepriceperea lui 
Semiroff și când a doua zi se vesti reprezentarea piesei „Romeo 
și Julieta” publicul veni în număr și mai mare la teatru. 

Semiroff încasă mai mult decât în prima seară și bucuria lui fu 
atât de mare, încât îi îngădui lui Gorovin să joace el rolul lui 
Romeo. 

Succesul fu și mai mare decât în prima seară, ceea ce Gorovin 
atribui, firește, numai jocului său. Și sala hotelului se umplea 
acum în fiecare seară, până la cel din urmă loc, ceea ce nu se 
datora calităţilor trupei, ci mai mult faptului că cetăţenii Tomsk- 
ului nu văzuseră încă teatru, deoarece nicio trupă nu îndrăznise 
să se avânte până în Siberia de răsărit. 

Bucuria lui Semiroff nu mai cunoștea margini. El plăti chiar și 
leafa artiștilor, ceea ce nu se mai întâmplase de luni de zile. 

Dar bucuria lui fu și mai mare când se văzu chemat la palatul 
guvernatorului unde aghiotantul îl anunță că Excelenţa Sa, 
guvernatorul-prinţ, auzind de marele succes al trupei Semiroff, 
hotărâse să vină și el la reprezentaţia din seara aceea. 

Semiroff se înapoie la hotel, beat de bucurie și le anunţă 
artiștilor: 

— Copii, astă seară va veni și Excelenţa Sa, guvernatorul- 
prinț! 


— Slavă Domnului, se bucură Gorovin, că voi avea prilejul să-l 
joc pe Hamlet în faţa unui public care se pricepe în artă! 

— Te înșeli, Gorovin! zise Semiroff. Având în vedere prezența 
distinsului vizitator, voi juca eu rolul principelui Danemarcei. 

La auzul acestei știri, chipul primului amorez se întunecă, 
deodată. 

Semiroff era hotărât să rânduiască o reprezentaţie de gală și 
în acest scop scotoci prin biblioteca teatrului, căutând un prolog, 
cu care alergă la Grușa și-i spuse: 

— Învaţă-l, iute, spre a-l putea rosti înainte de reprezentaţie. 
Să vadă și guvernatorul că suntem artiști serioși și nu niște 
cabotini! 

Semiroff făcu rost de un fotoliu de catifea, pentru 
guvernatorul pe care directorul îl primi el însuși, după primire 
alergând într-un suflet în dosul culiselor spre a se sulemeni la 
timp. 

Și în vreme ce Semiroff lua masca lui Hamlet, Grușa rosti 
prologul în fața cortinei, urmat de aplauze care nu mai voiau să 
ia sfârșit. Semnalul îl dăduse însuși guvernatorul și când 
spectatorii văzură că Excelenţa Sa aplaudă, se porni o furtună 
de bătăi din palme care o rechemară pe Grușa în fata cortinei, 
de nenumărate ori. 

Reprezentaţia începu apoi și cu toate că Semiroff vorbea 
exagerat de tare, căutând în chipul acesta să atragă asupra sa 
atenţia guvernatorului, totuși, succesul serii fu salvat de creaţia 
desăvârșită a Grușei. 

Prinţul Trubetzkoi plecă vădit mulțumit, iar Semiroff era în 
culmea fericirii, deoarece după vizita guvernatorului, lumea se 
îmbulzea și mai mult la casa teatrului. 

Asupra guvernatorului Siberiei reprezentaţia aceasta avusese 
o înrâurire mult mai mare decât lăsa el să bănuiască. Mai bine 
zis, nu reprezentaţia îl influenţase, ci persoana Grușei, a cărei 
drăgălășenie îl subjugă din prima clipă a apariţiei sale pe scenă. 

Prințul Trubetzkoi însărcină pe unul din oamenii săi să-i 
cerceteze trecutul Grușei, spre a vedea dacă acest trecut n-are 
vreo pată care să facă cu neputinţă ducerea la îndeplinire a 
planului ce încolţise în gândul lui. 

Omul acesta de încredere îi aduse veștile cele mai bune. 
Grușa era de o cinste exemplară, nu trăia decât pentru arta sa și 


ocolea orice prilej care ar fi putut să-i strice reputaţia de femeie 
cinstită. 

După primirea acestor știri, prinţul Trubetzkoi se simţi și mai 
mult atras față de frumoasa artistă, iar rezultatul fu că... 
Semiroff primi ordine să părăsească Tomsk-ul cu trupa lui de 
teatru. Porunca era categorică. Semiroff nu mai avea voie să 
joace și trebuia să plece din oraș, împreună cu trupa lui, în 
timpul cel mai scurt. 

Fostul pictor de decoruri al teatrului naţional din Moscova, 
rămase înmărmurit când primi ordinul de plecare, deoarece 
interesul publicului pentru reprezentațiile sale erau tocmai la 
apogeu. El alergă deznădăjduit la palatul guvernatorului, dar 
aghiotantul îi spuse că, în niciun caz nu va putea ajunge în faţa 
Excelenței Sale. 

Atunci Semiroff începu să se roage, iar când văzu că nici așa 
nu izbutește, spuse că i se face o nedreptate. Aghiotantul se 
înfurie atunci și-l anunţă că, dacă în douăzeci și patru de ceasuri 
nu părăsește orașul, va fi dat afară din el cu cazacii și i se vor 
mai aplica și douăzeci și cinci de lovituri de cnut. 

Semiroff se înapoie la hotel, unde se plânse hotelierului 
despre nedreptatea ce i se făcea și smulgându-și părul de mânie 
zicea: 

— Dacă aș ști măcar pricina pentru care ne dă afară din oraș? 

— Te mai întrebi care ar putea fi pricina? răspunse Gorovin, 
ironic. Numai felul cum l-ai jucat pe Hamlet! 

Mai jucară în seara aceea, apoi își strânseră boarfele și 
părăsiră orașul. Reprezentaţiile date la Tomsk însă îi aduseseră 
lui Semiroff destui bani ca măcar pentru un timp oarecare, trupa 
să nu mai ducă grija pâinii zilnice. 

Semiroff se opri în orașul cel mai apropiat, în nădejdea că va 
fi primit la fel ca și la Tomsk. Dar aici de-abia se ocupau primele 
două-trei rânduri de scaune. Sala rămânea goală, în fiecare 
seară. 

Era a patra seară de când trupa poposise în oraș, când, după 
reprezentaţie, o sanie opri în faţa hanului unde fuseseră găzduiţi 
artiștii. 

Din sania aceasta cobori un ofițer înalt de statură, al cărui 
grad era ascuns de gulerul ridicat și care era însoţit de un alt 
ofițer mai tânăr. Amândoi intrară în cârciumă și se îndreptară 
spre cârciumar. 


— La tine a tras Semiroff, directorul teatrului ambulant? 
întrebă ofițerul cel dintâi. 

— La mine, tătucă! 

— Cheamă-l până aici! 

— Dar s-a culcat! 

— Niciun „dar”! Să mi-l aduci numaidecât! Ai înţeles? 

Hangiul se cărăbăni speriat, gândindu-se că ofițerul acesta 
trebuie să fie mare domn, dacă era obișnuit să poruncească în 
chipul acesta. 

Semiroff se sculă furios, dar cobori în cârciumă, curios să 
vadă cine-l căuta în miez de noapte și cu ce scop. 

Între timp ofiţerul își coborâse gulerul de blană și Semiroff 
recunoscu în vizitatorul său nocturn pe prințul Trubetzkoi, 
puternicul guvernator al Siberiei. 

— Tu ești Semiroff? 

— Eu sunt, prea milostive stăpâne! 

— Grușa Pavlovna mai face parte din trupa ta? 

— Da, Excelenţă! 

— Vreau să vorbesc cu ea! 

— Acum? 

— Numaidecât! 

Semiroff nu îndrăzni să se împotrivească, ci se duse până la 
odaia Grușei, o deșteptă din somn și-i spuse că guvernatorul- 
prinţ vrea să vorbească cu ea. Fata se îmbrăcă iute, apoi 
Semiroff cobori în cârciumă spre a-i anunţa prinţului Trubetzkoi: 

— Excelenţă, binevoiţi să poftiți! Grușa Pavlovna vă așteaptă 
în odaia ei! 

Prinţul Trubetzkoi porni iute pe scări în sus, Semiroff îi arătă 
odaia Grușei, dar când fostul pictor de decoruri voi să intre în 
odaie, după guvernator, acesta îi trânti ușa în nas. 

Semiroff rămase deci pe coridor, unde se plimbă cu 
înfrigurare, mai bine de o jumătate de ceas, deoarece nu-și 
putea închipui ce voia prinţul de la steaua trupei sale. Privirile îi 
alunecau adeseori în spre ușă și se gândea ce bine ar fi să poată 
trage cu urechea la ceea ce se petrecea înăuntru, dar prezenţa 
aghiotantului îl împiedică de a-și duce planul acesta la 
îndeplinire. 

Tânărul aghiotant al prinţului Trubetzkoi se îngrijise ca 
Semiroff să nu poată ajunge nici măcar în apropierea ușii. 


După o bună jumătate de ceas, ușa se deschise apoi și în 
pragul ei se ivi guvernatorul-prinţ, ţinând-o de mână pe Grușa, 
îmbrăcată de drum. 

Într-o clipă Semiroff pricepu totul și se repezi la Grușa, urlând 
ca o fiară: 

— Grușa... Grușa... vrei să ne părăsești? 

— Taci, cabotin bătrân! se răsti guvernatorul la el. 

Dar Semiroff începu să zbiere și mai deznădăjduit: 

— Unde te duci, Grușa?... Ce se va alege din asociația 
noastră?... Suntem ruinaţi, dacă ne părăsești! Cine va mai juca 
pe Ofelia... pe Julieta...? Suntem pierduţi! 

Semiroff urla atât de sfâșietor, încât guvernatorul se hotărî să 
caute să-l împace: 

— Ascultă Semiroff, vreau să vorbesc cu tine! 

După aceea se întoarse spre aghiotantul său și-i zise: 

— Domnule locotenent, condu pe domnișoara până la sanie și 
așteptaţi-mă acolo! 

Tânărul ofițer îndeplini porunca stăpânului său, în vreme ce 
prinţul Trubetzkoi se retrase cu Semiroff în odaia în care 
avusese loc misterioasa convorbire dintre el și Grușa Pavlovna. 

Semiroff ardea de nerăbdare să vadă ce-i va spune 
guvernatorul și-și aţinti curios privirile asupra prințului, care se 
lăsă pe un scaun. 

— Mai înainte de toate, zise guvernatorul, vei lua cunoștință 
că Grușa Pavlovna nu mai există. 

Semiroff rămase cu gura căscată. 

— Cum trebuie să înțeleg aceasta... prea milostive stăpâne? 
întrebă el bâlbâindu-se. 

— Cum vrei! fu răspunsul guvernatorului. 

Semiroff suspină din fundul sufletului. 

— Dar aceasta însemnează ruina mea! Grușa era steaua 
trupei mele, artista cea mai de valoare, pentru ea venea lumea 
la reprezentații! Pierderea ei ar însemna și prăbușirea mea. Fără 
ea vom muri de foame, atât eu, cât și ceilalți membri ai 
asociaţiei! 

— Sfârșește! zise prinţul Trubetzkoi, pe care-l supărau 
bocetele cabotinului. Mai bine, spune-mi, Semiroff, care este 
ținta vieţii tale? Ai vreo dorință ascunsă, pe care ai vrea s-o vezi 
realizată? 

Semiroff rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse: 


— Cum să n-am, prea milostive stăpâne! 

— Care anume? 

— Am ambiţii artistice, cum are fiecare artist adevărat! 

— Să auzim, dar iute, căci n-am prea multă vreme de pierdut! 

— M-am săturat de vagabondajul acesta, de lipsurile care nu 
se mai sfârșesc, de lupta pe care trebuie s-o duc zilnic... 

— Așadar, care-ţi este dorinţa? îl zori prinţul Trubetzkoi. 

— Aș vrea să fiu directorul unei trupe stabile, la Moscova! 

— Slavă domnului că te-ai hotărât să vorbești odată. 

— Aceasta este ţinta vieţii mele! 

— Și ce-ţi lipsește spre a-ţi vedea ţinta ajunsă? 

— Multe, prea milostive stăpâne! 

— Anume? 

— Mai întâi, banii! 

— Apoi? 

— Apoi autorizaţia! 

— Mai departe? 

— Mai departe, nimic! 

— Atâta numai? Ei bine, vom mai vorbi despre aceasta! 

Semiroff nu voia să-și creadă urechilor. 

Se uita buimac cum prinţul pune mâna pe pana de gâscă ce 
se găsea în faţa sa, ia o hârtie și așterne pe ea câteva rânduri. 
După aceea îi întinse hârtia lui Semiroff. 

— Ține! 

— Ce este asta, prea milostive stăpâne? 

— Arată asta la Moscova și vei primi autorizaţia de a juca. 

O bucurie nespusă se putea citi pe chipul lui Semiroff. 

După aceea prinţul vâri mâna în buzunar și scoase o pungă 
plină de bani, pe care i-o aruncă directorului de teatru 
ambulant. 

— În punga aceasta vei găsi treizeci de mii de ruble. 
Întrebuinţează-le pentru alcătuirea unui teatru la Moscova. În 
schimb trebuie să-mi făgăduiești că, de astăzi înainte nu vei mai 
aminti nimănui, niciun cuvânt despre Grușa și despre ceea ce s- 
a petrecut aici. Dacă nu te ţii de cuvânt, află că puterea mea 
este foarte mare și răzbunarea-mi te-ar ajunge chiar și în 
celălalt capăt al lumii. M-ai înţeles? 

Lui Semiroff nu-i venea să creadă în cele întâmplate. | se 
părea că totul nu era decât un vis, deoarece socotea că ar fi cu 
neputinţă ca marea dorinţă a vieţii sale să se împlinească, așa, 


pe neașteptate. Simţind însă în mâini punga cu cele treizeci de 
mii de ruble își dădu seama că totul era realitate și căzu la 
picioarele guvernatorului. 

— Prea milostive stăpâne... nu este pe lume om cu suflet mai 
nobil ca tine... Nu voi uita niciodată... bunătatea inimii tale... 
totul se va întâmpla după dorinţa ta! 

Când își ridică privirile, prinţul Trubetzkoi nu se mai găsea în 
fața lui. În schimb Semiroff ţinea în mână punga plină cu hârtii 
de o mie de ruble și recomandaţia pentru autorizarea lui 
Semiroff de a deschide un teatru la Moscova. 

E| se repezi la fereastră și o deschise. 

Troica pornea la drum tocmai în clipa aceea, ducând cu ea pe 
steaua trupei Semiroff pe care bătrânul cabotin o zări atunci 
pentru cea din urmă oară. 

A doua zi, prinţul Trubetzkoi părăsi Tomsk-ul, unde nu se mai 
înapoie decât peste o jumătate de an. 

De data aceasta el nu mai veni singur. 

O adusese cu sine și pe tânăra sa soţie, a cărei frumuseţe 
fermecătoare li se părea foarte cunoscută bravilor cetăţeni ai 
Tomsk-ului. Mai târziu ei își aduseră aminte de unde o 
cunoșteau pe soţia guvernatorului-prinţ. Ea era fosta stea a 
trupei Semiroff. 

Mulţi erau aceia care rămaseră uimiţi văzând că prinţul 
Trubetzkoi se hotărâse la bătrâneţe să se căsătorească pentru a 
doua oară, dar și mai mulţi erau aceia care nu puteau înţelege 
cum se putea ca guvernatorul să-și fi luat o soţie mai tânără 
chiar și decât fiul său și dintr-o clasă socială din care prinții 
Trubetzkoi nu obișnuiseră până atunci să-și ia soțiile. 

Dar prinţul Dimitri Trubetzkoi știu să facă astfel ca soţia sa să 
fie stimată și de altfel, chiar și Grușa se purta în așa chip, încât 
cine n-o cunoștea ar fi jurat că este născută din una din familiile 
cele mai nobile ale Rusiei. Afară de aceasta, căsnicia aceasta, în 
care deosebirea dintre soți era de câteva decenii, părea foarte 
fericită. 


După înapoierea trupei de cazaci de sub conducerea 
guvernatorului-prinţ, trupă care se întorcea la Tomsk aducând 


cu sine pe fugarii din tabăra Sadovei, prinţul Trubetzkoi se duse 
de-a dreptul la soţia sa. 

El rămase mai multă vreme de vorbă cu Grușa, care de când 
devenise soția lui căutase să uite de vechea ei durere, 
stimându-și bărbatul și înconjurându-l cu toată atenţia unei soții 
care vrea să-și știe soțul mulţumit. 

După aceea prinţul se întoarse în odaia sa de lucru și-i porunci 
locotenentului Miliușov să aducă prizonierii înaintea sa. 

Prinţul Poniatowsky și cu Mioara Comăneanu apărură îndată 
în faţa guvernatorului. Prinţul Trubetzkoi le oferi câte un scaun 
și le vorbi cât se poate de prietenos. 

— Acum nu ne mai poate turbura nimeni și putem sta de 
vorbă liniștiți. 

— Prinţe Dimitri, zise Poniatowsky, bunătatea dumitale 
întrece orice așteptare! 

— Cu un vechi prieten ca dumneata, dragul meu Poniatowsky, 
nici nu m-aș putea purta altfel. V-am chemat acum, pentru a 
hotărî asupra soartei dumneavoastră. V-am spus încă în faţa 
„Altarului Pustei” că, la Tomsk nu poate fi vorbă să vă ţiu sub 
pază, cum aţi fost ținuți la Sadova. Dimpotrivă, voi fi cu atât mai 
fericit, cu cât voi izbuti mai bine să vă fac să uitaţi că sunteți 
prizonieri. 

Prinţul Poniatowsky voi să vorbească din nou, fără îndoială 
pentru a-i mulţumi înc-odată guvernatorului-prinţ, dar acesta 
nu-l lăsă să vorbească: 

— Te rog, prinţe Poniatowsky, să nu mă întrerupi până când 
nu voi fi sfârșit. 

După aceea se întoarse spre Mioara: 

— Jupâniţă, mai întâi voi hotărî asupra soartei dumitale. Nu 
știu dacă ai vrea să rămâi aici la palat, de astăzi înainte ca 
damă de companie pe lângă soţia mea. l-am comunicat planul 
meu și ea l-a acceptat pe de-a-ntregul și cu dragă inimă. Firește 
că, vei avea cea mai deplină libertate și ne vom purta cu 
dumneata ca și cu un membru al familiei mele. Primești? 

Lacrimi de fericire umplură ochii frumoasei românce... 

— Dacă primesc... Excelenţă? Vai, nici nu sunt în stare să-mi 
tălmăcesc bucuria în cuvinte... Dacă mă gândesc la ceea ce am 
îndurat la Sadova... mi se pare că am trecut din iad în rai! 

Prinţul Trubetzkoi zâmbi binevoitor. 


— Așadar, ne-am înţeles! Sunt pe deplin încredinţat că o vei 
iubi pe soţia mea, deoarece este o femeie foarte plăcută și bună 
și afară de aceasta, fiind aproape de aceeași vârstă cu 
dumneata, cred că vă veţi înțelege de minune. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru bunătatea sufletului 
dumneavoastră. 

Guvernatorul-prinţ se întoarse apoi înspre prinţul 
Poniatowsky. 

— Acum e rândul dumitale, scumpul meu Poniatowsky! 

— Poruncește și mă voi supune, prinţe Dimitri! 

— Îmi pare rău că nu-ți pot da și dumitale o veste atât de 
bună cum i-am dat domnișoarei, deoarece îmi este cu neputinţă 
să te opresc aici, la palat! 

Prinţul Trubetzkoi băgă de seamă că vorbele lui pricinuiseră o 
întunecare a feței celor doi prizonieri, care ar fi dorit, pesemne, 
să nu fie despărțiți. 

— Dar aceasta nu trebuie să vă facă să vă gândiţi la rele! 
adăugă el, zâmbind. Nici picioarele dumitale nu vor purta 
cătușe... Vei fi tot atât de liber ca și domnișoara Comăneanu... 
Te-aș reţine cu dragă inimă la palat, căci mie mi-ar fi plăcut în 
primul rând să pot sta zi de zi lângă un prieten atât de bun, dar 
dumneata ești un prizonier de prea mare însemnătate, a cărui 
soarta este urmărită cu multă luare aminte de către cei din 
Petrograd... Dacă te-aș reţine aici, fără îndoială că guvernul ar 
prinde de veste iute și aș putea avea mari neplăceri chiar și eu. 
Deoarece știu că nu vrei să-mi pricinuiești aceste neplăceri, m- 
am gândit la o altă dezlegare. 

Prinţul Poniatowsky  pândea cu nerăbdare cuvintele 
guvernatorului, căci de ele atârna doar soarta lui în viitor. 

— In ceea ce te privește pe dumneata, urmă guvernatorul- 
prinţ, am hotărât să locuiești în vila mea, așezată cale de 
douăzeci de minute de Tomsk. La drept vorbind, te trimit în 
surghiun, căci în raportul meu către guvernul din Petrograd, voi 
spune că te ţin în surghiun la Tomsk. Firește că în vila aceea îţi 
va sta la dispoziţie un număr corespunzător de servitori și 
deoarece știu că-ți place să răsfoiești prin cărţi, te anunţ că vei 
avea acolo o bibliotecă foarte vastă, pentru citirea căreia n- 
ajunge o viaţă de om. 

— Dimitri, exclamă prințul Poniatowsky adânc mișcat, 
bunătatea dumitale nu cunoaște margini și-mi pare rău că 


niciodată nu voi avea prilej, în viaţa aceasta, de a-ţi răsplăti 
simţămintele de care mi-ai dat dovadă! 

— Cine știe? 

— Simt eu că niciodată! 

— Dacă-mi vei da voie, însă, te voi plictisi adeseori cu 
prezența mea. Cred că-ţi mai aduci aminte, încă de la Paris, cât 
de mult îmi place jocul de șah. Ei bine, de atunci n-am mai avut 
un partener mai plăcut și mai desăvârșit ca dumneata. Așadar, 
voi veni în fiecare zi la vilă, spre a mai sta puţin de vorbă și 
pentru a ne încerca puterea la șah. 

— Dimitri! exclamă Prinţul Poniatowsky atât de impresionat, 
încât era gata să-l podidească lacrimile. 

— Trebuie însă, să-mi făgăduiești ceva! urmă guvernatorul 
Siberiei, de data aceasta dovedind serios. V-am spus că nimeni 
și nimic nu vă va împiedica de a vă mișca după dorinţă, ca și 
când aţi fi liberi cu desăvârșire. Poate că este chiar și de prisos 
să mai vorbesc despre aceasta, fiindcă de cinstea dumitale, 
printe Poniatowsky, sunt pe deplin încredinţat și aceeași 
încredere am dobândit-o și în domnișoara Comăneanu. De 
aceea, vă rog să nu luaţi ca o observaţie ceea ce vă voi spune 
acum, ci mai mult ca un sfat prietenesc. 

— Poruncește, prinţe Dimitri! 

— Dumneavoastră nu sunteţi prizonieri... dar nici nu vă este 
îngăduit să fugiţi! Dacă vreodată v-aţi gândi să fugiţi din Tomsk 
și a-ţi și duce la îndeplinire gândul acesta, m-aţi băga pe mine 
într-un bucluc cât se poate de mare. lar aceasta nu poate fi 
dorinţa dumneavoastră. 

— Nu! Nu! strigă Mioara Comăneanu. 

— Te rog să ai în noi încrederea cea mai desăvârșită, prinţe 
Dimitri! zise prinţul Poniatowsky, cu hotărâre. Dacă m-aș arăta 
nevrednic de bunătatea dumitale aș fi omul cel mai josnic, cel 
mai ticălos de pe suprafaţa pământului. Tot astfel, îmi iau 
răspunderea și pentru Mioara Comăneanu, care nu se va gândi 
nicicând să părăsească în ascuns casa binefăcătorului său... 

Prinţul Trubetzkoi strânse cu căldură mâna prietenului său. 

— Ştiam și ţi-am spus aceasta mai dinainte, că nu mă pot 
îndoi de cinstea dumitale! Acum însă, dragul meu prieten, 
trebuie să ne despărțim. Locotenentul Miliușov te va întovărăși 
în trăsură până la vila de care ţi-am vorbit și care nădăjduiesc 
că-ţi va fi pe plac, din toate privințele. Așadar, la revedere, pe 


mâine, dragul meu Poniatowsky! Vezi că mă ţin de promisiune 
și-mi voi începe vizitele, chiar de mâine! 

— La revedere, drag prieten! 

— Și pregătește-te pentru marea bătălie de șah, adăugă 
guvernatorul-prinţ, zâmbind, căci acum joc mult mai bine decât 
jucam pe vremuri, la Paris! 

— Nădăjduiesc că-ți voi fi un potrivnic vrednic de înalta școală 
pe care o ai! 

După aceea guvernatorul îi dădu locotenentului Miliușov 
instrucţiunile necesare și peste câteva minute, prințul 
Poniatowsky își luă rămas bun de la guvernatorul-prinţ și de la 
Mioara, pentru a porni înspre plăcuta locuinţă de vară a prinţului 
Dimitri Trubetzkoi. 

După plecarea lui Poniatowsky, guvernatorul se întoarse spre 
Mioara. 

— Și acum, vino copila mea, să te prezint soţiei mele, 
scumpei mele Grușa... 

Așa au ajuns, prinţul Poniatowsky și cu Mioara Comăneanu, 
din iadul Sadovei, în raiul din Tomsk. 

CAPITOLUL 36 
TOANELE DESTINULUI 


Cei doi călători englezi și cu Stanislau Rimsky înaintau de-a 
lungul pârâului, mergând spre locuința bătrânului Kornitzky și 
vorbind despre toanele destinului, care le scosese în cale pe 
atât de mult căutatul lord Wardmoore. 

Lordul Denver și cu Fred Williamson ar fi putut colinda nu 
numai Siberia și Rusia, dar întreaga lume, fără să dea de urma 
prietenului lor, când iată că acest destin capricios, îi îndreptă pe 
drumul care avea să ducă nebănuit de repede la ţinta călătoriei 
lor. O clipă de întârziere, venirea furtunii cu câteva minute mai 
târziu, găsirea unui alt adăpost, decât peștera din pădure, câţiva 
metri făcuţi mai la stânga, în timpul ploii, de Ludovica, ar fi fost 
îndeajuns ca cei doi călători să nu nimerească la hanul lui 
Kornitzky și deci, să treacă fără să bănuiască pe lângă acela, pe 
care-l căutau și pe care, cine știe, dacă aveau să-l mai revadă 
vreodată. De câte ori nu atârnă viaţa unui om de o clipă, de un 
pas făcut mai la dreapta, sau mai la stânga, de una din 
nenumăratele toane ale destinului? 


Lordul Denver și cu Fred nu știau încă nimic despre soarta 
prietenului lor, deoarece nu schimbaseră cu el decât câteva 
cuvinte, după care lordul Wardmoore își pierdu cunoștința din 
nou, așa că el trebui să fie transportat la hanul lui Kornitzky în 
stare de leșin. 

Bătrânul cârciumar aștepta întoarcerea oaspeţilor săi în 
pragul hanului. Boris, Severin și Matki mergeau în frunte ducând 
targa pe care lordul Wardmoore zăcea nemișcat. 

De îndată ce văzu că oaspeţii săi se înapoiază cu un rănit, 
bătrânul Kornitzky alergă în casă și pregăti o odaie, așa că, la 
întoarcere, musafirii săi găsiră un pat moale și curat care-l 
aștepta pe nefericitul lord Wardmoore. 

La vederea rănitului dădu și Ludovica o mână de ajutor, 
pregătind un ceai fierbinte, în grabă, căci după cât se părea, 
bolnavul ducea lipsuri de vreme îndelungată. 

Incetul cu încetul, greu încercatul prieten al lordului Denver și 
al lui Fred își reveni apoi în fire și de îndată ce-și deschise ochii 
obosiţi, chipul i se însenină și un zâmbet de fericire i se întipări 
în jurul buzelor. 

— Așadar, tot n-am visat? exclamă el. 

— Cum să fi visat? Suntem aici, lângă tine, noi, Fred și Cecil. 

— Dar cum s-a întâmplat aceasta? 

— Este o enigmă și pentru noi! Numai Dumnezeu a făcut ca 
drumurile noastre să se încrucișeze! 

In ochii lordului Wardmoore străluciră două lacrimi. 

— Dacă nu veneaţi voi, cine știe de mai rămâneam în viaţă! 

— Dacă nu te găseam acum, poate că nicicând nu ne-am mai 
fi întâlnit! 

Lordul Wardmoore se simţi îndeajuns de tare să se așeze în 
capul oaselor în pat și așa să stea de vorbă cu prietenii săi. Între 
timp Ludovica îi aduse o farfurie cu supă de carne care-l întări și 
mai mult. 

— Dar cum aţi ajuns aici? îi întrebă el pe prietenii săi. 

— Am pornit în căutarea ta! 

— Aţi pornit în căutarea mea? Așadar tot mai sunt prieteni 
credincioși în lumea aceasta? 

— Indată ce am aflat că ai dispărut fără urmă, am început să 
cercetăm după tine. Așa am aflat că ai pornit spre Rusia. La 
Varșovia ai fost pentru cea din urmă oară. De acolo nu mai 
știam nimic despre tine... 


— Doamne, ce bucurie e pentru sufletul meu să văd că nu m- 
ați uitat. Pe tine, Fred, te mai înțeleg, fiindcă știu că întotdeauna 
ti-au plăcut aventurile. Tu însă, Cecil, prezenţa ta mă uimește... 

— Și tocmai lordul Cecil a fost acela care a zămislit ideea de a 
porni în căutarea prietenului dispărut! zise Fred. 

— Într-adevăr? 

Lordul Denver dădu din cap. 

— Înţeleg pentru ce te miri, dragul meu Rudyard! Simţeam 
însă, că datoria mea era să fac ceea ce am făcut și sunt nespus 
de fericit că drumul nostru n-a rămas zadarnic. Conștiinţa îmi 
era apăsată de simţământul că am păcătuit cu ceva împotriva 
prieteniei noastre și simţeam că trebuie să fac tot ce-mi va sta 
în putinţă spre a te regăsi, pentru a repara în chipul acesta 
greșeala de care mă făcusem vinovat. 

— Și ea? întrebă atunci, fricos, lordul Wardmoore, care 
văzându-și prietenul, își aduse aminte de Lady cea Roșie, pentru 
care inima celor doi prieteni bătuse odată la fel de pătimaș. 

— Să nu mai vorbim de ea! zise lordul Denver. Drumurile 
noastre s-au despărțit de mult și ţie pot să-ţi mărturisesc că nu- 
mi pare rău că s-a întâmplat astfel... Dar acum e rândul tău să 
ne spui, ce s-a întâmplat cu tine? 

Lordul Wardmoore zâmbi amarnic: 

— Ce s-a întâmplat cu mine? E lungă povestea celor petrecute 
cu mine, din clipa în care am părăsit Londra și până astăzi! 

— Îmi închipui, sărmanul meu prieten, prin câte suferinţe vei 
fi trecut. 

— Dacă am suferit, nu mă plâng, deoarece am suferit pentru 
scopul pe care-l urmăresc. Poate că vă mai aduceţi aminte de 
lupta pe care am pornit-o împotriva tiraniei rusești și împotriva 
groaznicelor stări care domnesc în Siberia! 

— Cum să nu ne aducem aminte! 

— Ei bine, am avut prilejul să cunosc aceste grozăvii din 
proprie experiență și lupta pe care o voi da împotriva tiraniei 
țarilor va fi și mai înverșunată! 

— Așadar, ai fost într-o călătorie de studii, prin Siberia? 
întrebă lordul Denver. 

— Așa este, zise lordul Wardmoore, cu un surâs amarnic, am 
fost în călătorie de studii prin Siberia, cu singura deosebire că, la 
această călătorie am luat parte ca un simplu prizonier. Și eu am 
fost silit să cobor în minele de plumb și pe mine m-au lovit cu 


cnutul. Am flămânzit, am suferit de frig, am îndurat cele mai 
cumplite umiliri și chinuri sufletești, dar le-am îndurat cu 
seninătate pe toate, deoarece știam că aceste suferințe erau 
menite să fie odată și odată preţul de răscumpărare al 
suferințelor a mii și mii de nenorociți. Știam că, dacă vreodată 
voi izbuti să scap din iadul acela, cuvântul meu va cumpăni greu 
în fața lumii civilizate care trebuie să se ridice împotriva 
barbariilor care se săvârșesc zilnic în acest colț îndepărtat al 
pământului. Poate că mă prăpădeam și eu, dacă nu-mi dădea 
putere această ţintă nobilă a vieţii mele. Ea însă mă întărea 
când eram ameninţat să mă prăbușesc, mă îndemna să 
nădăjduiesc în ziua eliberării! 

— Bietul meu prieten! exclamă lordul Denver, adânc mișcat. 

— Așadar, bănuiala noastră că ai fost înghiţit de Siberia a fost 
îndreptăţită! 

Lordul Wardmoore scoase o verigă de fier din buzunarul 
surtucului său. 

— Priviţi, aceasta era cătușa cu care mă ferecau de perete, în 
fiecare noapte! Am luat-o ca amintire... 

— Dar cum ai scăpat? După cât știu eu, nu prea sunt mulţi 
aceia care au izbutit să fugă din Siberia! 

— Aceasta este o aventură tot atât de interesantă ca și chipul 
în care am ajuns acolo... 

Lordul Wardmoore povesti apoi toate prin câte trecuse de la 
plecarea sa din Londra și până în noaptea când fugi de pe 
„Altarul Pustei” spre a aduce ajutoare celorlalţi tovarăși de 
suferinţă ai săi. 

— Vă rog să mă credeți, urmă lordul Wardmoore, că am trecut 
prin groaznice chinuri sufletești, când am văzut că, în loc de a 
mă întoarce la tovarășii mei cu ajutoarele făgăduite, am fost silit 
să fug cât mai departe de „Altarul Pustei”. Dar nu puteam face 
altceva, fiindcă aș fi ajuns sau în mâinile cazacilor din Tomsk, 
sau în acelea ale samoiezilor, ceea ce ar fi însemnat, în 
amândouă cazurile, întoarcerea la Sadova... 

Lordul Denver și cu Fred ascultau cu înfrigurare povestirea 
prietenului lor, care era tot atât de senzaţională ca și cel mai 
senzațional roman. 

— Înaintea ochilor mei fluturau mereu chipurile celor trei 
nenorociţi tovarăși de suferinţă ai mei. Mă mustra conștiința 
gândindu-mă la păcatul pe care-l săvârșisem faţă de ei și-mi 


îndemnam calul la un galop din ce în ce mai nebun, de teamă să 
nu mă răzgândesc și să mă întorc spre „Altarul Pustei”. 

Lordul Wardmoore oftă adânc. Se vedea că chinurile sufletești 
nu încetaseră de a-i sfâșia sufletul. 

— Inima mi se strânge de durere când mă gândesc cu câtă 
nerăbdare vor fi așteptat ei întoarcerea mea și cât de amarnică 
le va fi fost dezamăgirea! Ce se va fi întâmplat cu ei? Cine ar 
putea să-mi spună? Eu îmi goneam calul mai iute, tot mai iute, 
fugind de propria mea conștiință... Prin groaznice suferințe am 
trecut și în timpul acestei părţi a fugii mele... Se întâmpla să 
treacă zile întregi fără să mănânc. În cele din urmă am fost silit 
să-mi vând calul, care, de altfel, ajunsese numai pielea și osul, 
pentru a avea ce mânca. 

Lordul Wardmoore făcu o scurtă pauză, dar Fred, care ardea 
de nerăbdare să cunoască până la capăt neobișnuitele aventuri 
ale prietenului său, îl întrebă, îndată: 

— Și ce s-a întâmplat, după ce ai rămas fără cal? 

Lordul Wardmoore suspină, apoi urmă: 

— Banii aceștia se sfârșiră foarte iute și atunci începură de- 
abia zilele de grea încercare. Nu puteam să mă arăt prin sate, 
prin orașe, deoarece înfățișarea mea trăda îndată pe evadatul 
din minele de plumb ale Siberiei și aș fi fost ameninţat să mă 
prindă și să mă ducă înapoi pe pământul chinurilor fără de 
sfârșit! Așa că eram silit să bat numai la ușile caselor 
singuratice, ascunse, rătăcite prin stepă, pentru a cerși o coajă 
de pâine. lar când nu dădeam nici peste asemenea case, mă 
hrăneam cu fructele și rădăcinile tufișurilor de prin păduri. 
Cumplite zile, cumplite săptămâni au fost acestea... Să 
flămânzești, să umbli îmbrăcat numai în zdrențe, să te temi în 
fiecare clipă că cineva strigă în urma ta: „Stai, te-am 
recunoscut! Ai fugit din Siberia!” Vă daţi voi seama ce 
însemnează toate acestea? 

— Sărmanul meu prieten, de tine se poate spune că ești un 
martir! exclamă lordul Denver. 

— Și ceea ce este și mai ciudat „se amestecă în vorbă și Fred, 
e că, acela care a fost silit să îndure toate aceste fioroase 
lipsuri, se numea lordul Rudyard Wardmoore, în patria lui stăpân 
pe milioane, unul din cei mai mari bogătași ai Angliei! 

— Dar credința nu mă părăsi, nici chiar în aceste zile de grele 
încercări, urmă lordul Wardmoore. Eram pe deplin încredinţat că 


până în cele din urmă voi izbuti să ajung într-un ţinut, unde n-aș 
mai fi fost silit să mă ascund și unde aș fi găsit o mână de 
ajutor! 

— Te gândeai la Polonia? 

— Da, și cred că nu mai eram departe de graniţele Poloniei! 

— Cale de o jumătate de zi! 

— Așadar nu m-am înșelat! Aici însă, m-a surprins furtuna 
aceasta, care a săvârșit groaznice pustiiri prin împrejurimi... În 
zadar căutam să mă ascund, nu cunoșteam regiunea și 
mergeam fără ţintă prin pădure. Deodată un fulger mă orbi, apoi 
urmă o bubuitură asurzitoare... Nu știu ce a mai urmat. Nu-mi 
mai aduc aminte, decât că v-am zărit pe voi! 

Lordul Denver se ridică. 

— Soarta ta m-a impresionat adânc, dragă Rudyard! Acum 
însă, să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne-a îndreptat pășii spre 
tine și că, în sfârșit, te avem iarăși alături de noi. 

— Întâlnirea aceasta e pentru mine un prilej de nemărginită 
bucurie! 

— Acum, nădăjduiesc că ne vom putea înapoia la Londra, de 
unde vei putea lupta mai liniștit, pentru ajungerea nobilului scop 
căruia era să-i fii martir. 

— Da... este un scop foarte nobil... să lupţi liniștit... la 
adăpost! repetă lordul Wardmoore ca un papagal și în faţa 
ochilor săi se ivi din nou chipul prințului Poniatowsky și al 
Mioarei Comăneanu care așteptau neîncetat ajutoarele cu care 
el trebuia să se întoarcă la „Altarul Pustei”. 

Bietul lord Wardmoore își înfundă capul în perne pentru a 
alunga aceste vedenii dinaintea ochilor săi... 

— Noi plecăm, dragă Rudyard, zise lordul Denver, care voise 
să se îndepărteze și mai înainte, e târziu și după atâtea 
suferinţe, trebuie să fii foarte obosit. 

El strânse mâna lordului Wardmoore și Fred făcu la fel. 

— Mâine dimineaţă ne revedem! 

— Da, da, pe mâine dimineaţă, dragi prieteni. 

Fred Williamson și cu lordul Denver părăsiră odaia în care 
lordul Wardmoore adormi adânc, după atâtea nopţi petrecute 
sub cerul liber, în ploaie și vânt. 

A doua zi se sculă, odată cu cele dintâi raze de soare. Adică ar 
fi vrut doar să se scoale, căci membrele îi erau înțepenite, 
paralizate parcă. 


Capul îi urla, ca o morișcă, rana de pe frunte îl ustura, 
picioarele îi erau umflate de lovitura copacului ce-l doborâse la 
pământ. 

La cel dintâi semn al său se ivi Matki, pe care-l cunoștea încă 
de la Londra. Cea dintâi sarcină pe care și-o luă Matki, fu de a 
face iarăși om din lordul Wardmoore. In același scop, el își luă 
uneltele de ras și într-o jumătate de ceas îl bărbieri pe lord mai 
bine decât cel mai de lux bărbier al Londrei. 

De pe chipul lordului Wardmoore dispăru pădurea aceea de 
păr care-l făcuse de nerecunoscut și acum avea din nou 
înfățișarea gentlemanului distins, căutat de toată societatea 
bună a capitalei Angliei. 

Faţa doar îi devenise mai palidă, ici-colo se vedeau câteva 
zbârcituri, în jurul ochilor cearcănele erau aproape negre și 
strălucirea privirii dispăruse, făcând loc unei pâlpâieli obosite. 

Toate acestea dovedeau suferinţele îndurate. 

Intrând în odaie lordul Denver și cu tânărul ofiţer de marină, 
zăriră în faţa lor, pe vechiul lord Wardmoore, așa cum Îl 
văzuseră la Londra pentru ultima oară. 

— Cum te simţi? 

Lordul Wardmoore le spuse că nu poate nici măcar să se 
miște și că se teme să nu fi suferit și o fractură a osului, 
deoarece piciorul îl durea grozav. 

— Vom vedea, îndată! răspunse lordul Denver. Fred va fi 
înlocuit cu un doctor adevărat, deoarece noul nostru prieten a 
trimis după unul din oamenii lui, care este doctor de meserie. 

— Noul vostru prieten? Despre cine vorbiţi? 

— L-am cunoscut aici! 

— Pe cine? 

— Cred că numele lui îţi va fi cunoscut și ţie: Stanislau 
Rimsky! 

— Vulturul Morţii? 

— El! 

Lordul Denver povesti cum îl cunoscuse pe Vulturul Morţii, 
apoi luă Fred cuvântul, spre a istorisi duelul cu pumnii, din care 
a ieșit învins și care i-a făcut prieteni. 

— Rimsky este un om foarte cumsecade, sfârși lordul Denver. 
Și cred că ne va fi de mult folos. 

Cineva bătu la ușă. 


— Mi se pare că e el! zise Fred, repezindu-se la ușă spre ao 
deschide. 

Nu se înșelase. 

În pragul ușii se găsea într-adevăr Vulturul Morţii, care pornise 
încă în cursul nopţii în căutarea doctorului Leonida, pentru ca 
bolnavul să nu ducă lipsă de îngrijire medicală de îndată ce va 
deschide ochii. 

Lordul Wardmoore le mulţumi amândurora, printr-o caldă 
strângere de mână, de grija pe care i-o purtau. 

Doctorul Leonida cercetă îndată pe bolnav, spălă rănile și le 
legă din nou. 

— Ei, ce este? întrebă lordul Denver. 

— Câteva arsuri fără însemnătate, răspunse doctorul Leonida, 
pricinuite de trăsnet. Din fericire nu este nicio fractură, în 
schimb sunt numeroase părţi greu lovite, care pricinuiesc dureri 
mari și care vor cere două sau trei săptămâni, până când să se 
vindece de tot. 

— Atunci va trebui să amânăm plecarea spre Anglia! exclamă 
lordul Denver. 

— Aceasta ar fi fost amânată în orice caz! zise lordul 
Wardmoore. 

Lordul Denver și cu Fred, se uitară miraţi la prietenul lor: 

— De ce? 

— Deoarece îndată după ce mă înzdrăvenesc, voi porni la 
drum din nou. 

— Unde? 

— Înapoi, în Siberia! 

Declaraţia aceasta fu primită cu o uimire generală. Chiar și 
Rimsky, căruia Fred îi istorisise cele pătimite de lordul 
Wardmoore pentru cauza Poloniei, patimi care îl înflăcărară pe 
Vulturul Morţii pentru persoana lordului, rămase încremenit: 

— Dar de ce vrei să te înapoiezi? întrebă lordul Denver, 
îngrijorat. 

— Nu te pot înţelege! strigă și Fred. 

Rimsky clătină și el din cap, mirat. 

— Nu te supăra că mă amestec, lord Wardmoore, zise el, dar 
nici eu nu pot pricepe motivul care te poate îndemna să te 
întorci în iadul acela din care ai scăpat numai ca prin minune! 
Nu mai încape nicio îndoială că vei fi spânzurat de cel dintâi 


copac, dacă mai cazi odată în mâinile rușilor. Gândește-te bine, 
milord, căci te joci cu viaţa... 

Dar pe lordul Wardmoore nu-l sperie nici chiar prevenirea lui 
Rimsky. În zadar încercau prietenii lui să-i schimbe gândul, în 
zadar îi arăta Vulturul Morţii primejdiile la care se expunea, el 
rămase neclintit în hotărârea sa: 

— Orice s-ar întâmpla, trebuie să mă întorc! 

Lordul Denver îl întrebă, implorându-l aproape: 

— Dar de ce, rogu-te, de ce? 

— V-am spus, zise lordul Wardmoore, liniștit, că, trei tovarăși 
de suferinţe ai mei au rămas pe „Altarul Pustei”. Toată viața 
mea nu i-aș putea uita pe acești trei prieteni, cărora le-am 
făgăduit că le voi veni în ajutor, dacă nu voi afla cu certitudine 
ce soartă au avut. Dacă nu mi-am putut îndeplini promisiunea 
atunci, trebuie să mi-o îndeplinesc acum!... Mă voi duce în 
nădejdea că le voi da de urmă și voi izbuti poate, chiar și să-i 
scap din mâinile călăilor lor, care îi ucid câte puţin în fiecare zi. 

Lordul Denver mai încercă odată să-l hotărască pe prietenul 
său să renunțe la această nouă aventură, mai primejdioasă 
poate chiar și decât aceea din care de-abia scăpase. 

— Scopul, pentru care vrei să pornești la drum din nou, este 
foarte nobil, mărturisesc, dar mi se pare că atingerea lui este 
ceva ce nu poate fi ajuns nicicând. Cine știe, ce se va fi 
întâmplat cu tovarășii tăi, de atunci și până acum! 

— Tocmai aceasta vreau să aflu! 

— Dar te expui la noi primejdii, nu te gândești și la aceasta? 

— Voi fi mai prevăzător! 

— Gândește-te că de-abia ai scăpat de cele mai groaznice 
suferinţe! Adu-ţi aminte de Sadova, pe care ai numit-o iad 
pământesc, de gloanţele cazacilor, care au șuierat pe lângă 
urechile tale, de drumul înfiorător, pe care l-ai făcut de la Altarul 
Pustei și până la Pădurea Rudinului. În cel mai fericit caz, va 
trebui să mai trăiești odată toate aceste grozăvii. Nu te înfioară 
gândul acesta? 

— Mă voi duce, chiar dacă ar trebui să trec peste o mie de 
iaduri! strigă lordul Wardmoore, cu înflăcărare. Vă mulţumesc 
încă odată pentru grija pe care mi-o purtaţi, pentru prietenia, de 
care-mi daţi dovadă, dar nu-mi pot schimba hotărârea. După ce 
mă voi fi înzdrăvenit, drumurile noastre se vor despărți. Voi vă 
veți duce la Londra, iar eu, înapoi... în Siberia! 


— Așadar nu există nicio putere, care să te facă să renunţi la 
hotărârea aceasta? întrebă Fred. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă lordul Wardmoore, 
aproape plângând, dar înţelegeți odată că vreau să-mi liniștesc 
conștiința, vreau să mai am și eu visuri lipsite de năluci! 

— Acum te înțeleg, milord! răspunse Fred, întunecat. lar dacă 
în drumul acesta îţi pot fi de folos, câtuși de puţin, te rog să mă 
iei și pe mine cu dumneata. 

Lordul Wardmoore strânse cu căldură în mâna lui slăbită 
mâna lui Fred. 

— Îţi mulțumesc, Fred! 

— Dar eu, Rudyard, strigă lordul Denver, eu unde rămân? 
Îngăduie-mi să te însoțesc și eu! 

— Cu dragă inimă, scumpul meu Cecil! 

Rimsky privi adânc mișcat la asocierea celor trei englezi și 
gândirea nobilă, curajul de care dădeau dovadă cei trei străini, îl 
impresionă. 

Toţi trei erau fiii unei naţiuni străine și totuși, se arătau gata 
să înfrunte primejdiile cele mai cumplite, numai pentru a salva 
viaţa unor bieţi prizonieri ai Sadovei. 

Și rămânea de văzut, dacă le-o puteau salva! 

Lordul Wardmoore se întoarse cu fața strălucitoare de bucurie 
spre prietenii săi: 

— Nici nu vă puteţi închipui cât sunt de fericit că mă pot 
mândri cu prieteni ca voi! Cu voi, cu ajutorul vostru, sunt sigur 
de izbândă! Apoi vor dispărea din visurile mele și cele trei 
chipuri care mă urmăresc necontenit, care se apleacă de pe 
stâncile „Altarului Pustei”, pentru a-mi cere, a-mi implora 
ajutorul. 

— Dar la drept vorbind, cine sunt acești trei prizonieri? întrebă 
lordul Denver. 

— Trei... din sutele de prizonieri, care tânjesc în Sadova! Ei 
însă, sunt mult mai aproape de mine de cât mulţi oameni cu 
care am trăit zeci de ani, zi cu zi. Am evadat împreună, am 
luptat împreună, dar numai eu am avut norocul să scap de 
Sadova... Unul din ei este un mujic, cu numele de Lapușin... Al 
doilea... numele lui trebuie să-l cunoașteţi și voi, căci este 
răspândit în toată Europa: se numește prințul Adam 
Poniatowsky. 


— Prinţul Poniatowsky? exclamă Rimsky, uimit. Așadar, tot l- 
au dus în Siberia? 

— Am muncit cot la cot în minele de plumb din Sadova! 

— Bietul, bietul prinț Poniatowsky! Toată speranţa Poloniei stă 
în el, de la el așteptăm eliberarea de sub jugul rusesc și iată că, 
chiar și el zace pe pământul blestemat al Siberiei! E groaznic, e 
de neînchipuit! 

O liniște adâncă și apăsătoare se lăsă asupra odăiţei din hanul 
moșului Kornitzki. Cei doi englezi rămaseră încremeniţi și ei, 
deoarece n-ar fi crezut niciodată că rușii ar fi în stare să se 
poarte în chipul acesta cu cel dintâi fiu al unei naţiuni. 

— Și cine era al treilea fugar? întrebă Fred, după ce se mai 
dezmetici. 

— Al treilea fugar, urmă lordul Wardmoore, este o fată tânără, 
o făptură curată și cu suflet de aur: Mioara Comăneanu! 

Un urlet ca de fiară răsună atunci și toți cei de față se 
întoarseră speriaţi spre Vulturul Morţii. 

Chiar și cei mai aproape de el, Severin și cu doctorul Leonida, 
rămaseră încremeniţi, văzând schimbarea care se săvârși pe 
fața căpitanului lor, cu toate că ei știau prea bine, care era 
pricina acestei schimbări. 

Rimsky voia să vorbească, dar nu era în stare. Mânarul, 
temutul Vultur al Morţii, care trăia în mintea oamenilor ca un fel 
de semi-zeu, care nu știa să se plece, se târî acum până la patul 
lordului Wardmoore și cu mâinile împreunate se rugă: 

— Milord... milord, spune-mi, ești sigur de ceea ce ai spus?... 
Într-adevăr Mioara Comăneanu?... Ce este... ce s-a întâmplat cu 
ea? 

Lordul Denver și cu Fred Williamson se uitau neînțelegători, 
dar doctorul Leonida le explică, în câteva cuvinte, ce legătură 
era între Stanislau Rimsky și fata despre care vorbise lordul 
Wardmoore. 

— Cât de ciudate sunt toanele destinului! exclamă lordul 
Denver. Câţi nu s-au întâlnit astăzi și ieri în această mică și 
neînsemnată cârciumă din marginea pădurii, oameni care nu 
puteau nădăjdui să se mai întâlnească în viața aceasta. 

În timpul acesta lordul Wardmoore îl încredinţă pe Rimsky că 
nu s-a înșelat, deoarece era vorba într-adevăr despre o româncă 
cu numele Mioara Comăneanu, care fusese osândită la moarte 
pentru uciderea fiului contelui Gorciacov, care fusese scăpată 


de la spânzurătoare, într-un chip cu totul neobișnuit, și pe care 
călăul Varșoviei o surghiunise apoi în Siberia. 

— Așadar, adorata mea Mioara tot mai trăiește! strigă 
Vulturul Morţii, în prada unei bucurii de nedescris. La Varșovia 
se răspândise vestea că înnebunise în urma suferințelor 
îndurate și că apoi, ar fi murit! 

— Nu este adevărat, zise lordul Wardmoore, cu hotărâre. Mi-a 
amintit și ea că vestea morții sale a fost răspândită prin oraș, 
dar aceasta numai cu scopul, de a lăsa să treacă mai 
neobservată surghiunirea ei în Siberia. 

— Nefericita mea Mioara, exclamă Rimsky, îndurerat, în 
Siberia trebuie tu să suferi? Dar te voi scăpa chiar din fundul 
iadului, dacă va trebui și nu voi șovăi să-mi jertfesc și viața dacă 
în chipul acesta voi putea să-ţi redau libertatea! Oricât de mare 
mi-a fost mâhnirea, când am aflat că Mioara mea zace în 
Siberia, totuși, nădejdea că o voi mai putea revedea în lumea 
aceasta, îmi umple sufletul de o bucurie ce nu poate fi plătită cu 
tot aurul de pe pământ! Doamne, dacă-mi îndeplinești dorința 
aceasta, vei face din mine omul cel mai fericit din lume! 

— Trebuie să ai încredere în Dumnezeu și în steaua dumitale 
cea bună, îi zise lordul Denver, binevoitor, căci ai aici o pildă vie 
în faţa dumitale. După cele petrecute, cine ar mai fi crezut 
vreodată că ne va fi dat să ne mai întâlnim cu lordul 
Wardmoore? Or, iată că, nici Rusia n-a fost prea mare pentru ca 
soarta să nu ne aducă laolaltă, atunci când ne așteptam mai 
puţin! 

Rimsky se întoarse cu înflăcărare în spre prietenii săi englezi: 

— Dumneavoastră mergeţi în Siberia. Îngăduiţi-mi să merg și 
eu cu dumneavoastră căci vreau să-mi scap iubita, și o voi 
scăpa! 

Prietenii lordului Wardmoore primiră cu însufleţire hotărârea 
Vulturului Morții și din ziua aceea, toți așteptau cu nerăbdare 
însănătoșirea rănitului, pentru a putea porni cât mai neîntârziat 
spre iadul pământesc, spre Siberia. 

CAPITOLUL 37 
GRUȘA 


Soția guvernatorului-prinț o primi pe Mioara Comăneanu cu 
multă căldură. Drăgălașa româncă îi plăcu de la prima vedere și 
această simpatie crescu și mai mult cu timpul. Pricina acestei 


simpatii era în primul rând purtarea distinsă și drăgălășenia 
înnăscută a Mioarei și numai în al doilea rând împrejurarea că 
Grușa dorea de mult să aibă o prietenă căreia să-i poată 
împărtăși toate gândurile sale. 

Or, Mioara Comăneanu părea să fie tocmai ceea ce căuta 
Grușa. 

În zadar fusese înconjurată de strălucirea de la palatul 
guvernatorului, fosta artistă nu-și găsise încă până atunci o 
adevărată prietenă. 

Raporturile dintre soţi erau dintre cele mai bune și se părea 
că deosebirea de vârstă nu putea înrâuri întru nimic fericirea 
acestei căsnicii. Totuși, se întâmpla uneori ca între prinţul 
Dimitri și tânăra lui soţie să se ivească neînţelegeri care 
umpleau de amărăciune sufletul Grușei. 

Soţia guvernatorului-prinț o conduse pe Mioara în încăperea 
care-i fusese menită ei. Odaia aceasta era aranjată cu mobile 
fine, de mult gust, și avea ferestre mari, luminoase, care dădeau 
spre grădină. Mioarei nu-i venea să creadă că odaia aceasta va 
fi locuinţa ei, a prizonierei care de-abia scăpase din mizerabila 
colibă din Sadova în care fusese nevoită să locuiască împreună 
cu Vardia și mama ei. 

Purtarea plină de atenţie a Grușei avu ca urmare că Mioara 
uită suferinţele îndurate la Sadova, chiar din prima zi și i se păru 
că de când e lumea locuise numai în palate princiare, ca 
prietenă a unor prințese bune și frumoase. 

A doua zi de dimineaţă ele se întâlniră în grădină, la cafeaua 
cu lapte, după terminarea căreia, Grușa o anunţă: 

— Acum vom merge să ne plimbăm cu trăsura! Nădăjduiesc 
că aceasta îţi va face plăcere! 

— Vai, prea milostivă prinţesă, o plăcere nespusă. 

— Și încă nici nu știi unde vreau să te duc! 

— Unde? 

— Ei vezi, aceasta nu ţi-o voi spune! răspunse prinţesa, 
râzând. Vreau să te fac curioasă! 

Peste câteva clipe, cele două femei ședeau una lângă alta în 
minunata caleașcă trasă de armăsari negri, care le duceau pe 
șoseaua Tomsk-ului. 

În timpul acestei plimbări, Grușa îi arătă Mioarei împrejurimile 
orașului, această lume nouă, în care ea căzuse peste noapte, 


fără să fi visat vreodată. După cale de vreun sfert de ceas, 
trăsura se opri în faţa unei vile drăguţe. 

La huruitul trăsurii, poarta vilei se deschise și spre marea 
uimire a Mioarei, se ivi prinţul Poniatowsky. 

— Nici nu-ţi poţi închipui ce bucurie mi-a pricinuit venirea 
dumitale aici, copila mea! zise prinţul Poniatowsky, vădit mișcat. 

— Nu a fost ideea mea, răspunse fata, arătând în spre Grușa, 
prea milostiva prinţesă s-a gândit să facem o vizită până aici. 

Prinţul Poniatowsky, sărută mâna tinerei doamne, înclinându- 
se adânc. 

— Bunătatea dumneavoastră întrece orice închipuire, 
prințesă!... 

După aceea vizitară vila toți trei. 

Prințul Poniatowsky se simți ca la el acasă, din prima zi, în vila 
guvernatorului, așa că o conduse pe Mioara, fără șovăire, prin 
toate încăperile iar apoi coborâră în grădină unde era mai 
răcoare. 

Peste câteva ceasuri sosi și prinţul Trubetzkoi, după cum 
făgăduise, spre a juca partida de șah cu vechiul său potrivnic. 

Și în vreme ce cei doi se cufundară în jocul de șah, Mioara și 
cu Grușa se așezară la taifas. Prietenia lor se lega tot mai mult 
și până la sfârșit soţia guvernatorului nu-i mai îngădui Mioarei 
să-i spună „Excelenţă” și „prea milostivă prinţesă”, ci simplu, 
Grușa. 

Dar cu cât vorbeau mai prietenește Mioara simţea cu atât mai 
mult că fericirea conjugală a căsniciei Trubetzkoi nu era tocmai 
atât de desăvârșită, după cum crezuse ea la început. Grușa nu i 
se plânsese încă, dimpotrivă, vorbea cu multă stimă de soţul 
său. Unele cuvinte scăpate fără voie însă, o făcură pe româncă 
să înțeleagă cum că armonia dintre soţi nu era tocmai deplină. 

Peste câteva zile ea avu prilejul să se încredințeze că bănuiala 
ei nu fusese neîntemeiată. 

Grușa hotărî să facă o vizită la spitalul din Tomsk și cu acest 
prilej o luă și pe Mioara cu ea. 

Trăsura era plină de daruri destinate bolnavilor din spital. 

In vreme ce trăsura aluneca spre spital, Grușa îi spuse: 

— Nici nu-ţi poţi închipui ce bine-mi pare că ai venit cu mine și 
cred că și soțul meu se bucură văzând că mergem împreună 
peste tot. 


— Grușa, pentru mine este o adevărată plăcere, să pot fi 
veșnic lângă dumneata. Sunt fericită când pot să-ţi fac un 
serviciu, când pot să-ți fiu de cel mai mic folos... 

— În privinţa aceasta, eu trebuie să-ţi fiu recunoscătoare, 
draga mea, zise prințesa, deoarece în chipul acesta nădăjduiesc 
că prinţul Trubetzkoi nu mă va mai bănui! 

— Nu înţeleg, Grușa! 

Prinţesa oftă adânc. 

— Nu, draga mea, fiindcă dumneata nu ştii încă cât trebuie să 
sufăr eu din pricina geloziei soţului meu. lţi repet că soțul meu 
este un om foarte bun, pe care-l stimez mult, dar câteodată îl 
apucă gelozia și atunci mă bănuiește cu toată lumea. Mai târziu 
își revine și-i pare rău de ieșirile pe care le-a avut, lucrurile își 
reiau mersul lor firesc, dar zbuciumările acestea au o înrâurire 
nimicitoare asupra nervilor mei. 

— Crede-mă, Grușa, zise Mioara, încercând să-și mângâie 
stăpâna, că nu sunt fericite căsniciile în care nu există nicio 
deosebire de vederi. Soții trebuie să se mai certe din când în 
când, pentru ca bucuria împăcării să fie cu atât mai desăvârșită. 

Grușa o sărută pe Mioara. 

— Cât de frumos și cu câtă judecată vorbești dumneata, 
Mioaro! De-abia acum îmi dau eu seama ce prietenă 
credincioasă și înţelegătoare am găsit în dumneata! 

Peste câteva zile, în palatul guvernatorului era zarvă mare. 

Prințul Trubetzkoi hotărâse să aranjeze marea petrecere de 
vară în parcul palatului său, petrecere care alcătuia distracţia 
cea mai de căpetenie a sezonului. 

Petrecerile acestea, ca și seratele, le organiza Grușa, care era 
o născocitoare neobosită de distracţii, care mai de care mai 
plăcute. 

Și de data aceasta, când prinţul Trubetzkoi o întrebă cum vrea 
să organizeze petrecerea, Grușa fu cu răspunsul pe buze: 

— Vom organiza o minunată noapte venețiană, Dimitri! 
Bărcile le transformăm în gondole, grădina o luminăm cu 
lampioane și te asigur că toată lumea va rămâne încântată de 
ceea ce va vedea aici! 

Prințului Trubetzkoi îi plăcu ideea și o aprobă cu însufleţire: 

— Bine, draga mea, îngrijește tu ca totul să iasă cât mai bine! 
Eu voi trimite invitaţiile chiar în cursul zilei de astăzi și voi căuta 


ca la petrecerea noastră să ia parte tot ceea ce orașul și 
împrejurimile au mai distins ca lume. 

Grușa se așeză la lucru și împreună cu Mioara și cu 
locotenentul Miliușov, care întotdeauna lua o parte foarte activă 
la rânduirea petrecerilor, aranjă serata până în cele mai mici 
amănunte. 

Din prima zi a instalării Mioarei în palatul guvernatorului, 
locotenentul Miliușov începu să se intereseze grozav de 
prizoniera-damă de companie, lucru ce nu scăpă ochilor ageri ai 
Grușei. 

Într-o zi, rămânând singure, Grușa îi spuse râzând Mioarei, cu 
care acum ajungea să se tutuiască: 

— Felicitările mele, Mioaro, pentru cucerirea pe care ai făcut- 
o! 

Mioara se uită la prințesă, neînțelegătoare. 

— Glumești, Grușa! 

— De loc! Crede-mă că vorbesc cât se poate de serios! 

— Nu știu la ce te gândești! 

— Ei, ei! făcu Grușa, amenințând-o râzând pe fata, care se 
înroșise până peste urechi. La ceea ce am văzut! 

— Tot nu înţeleg, despre ce este vorba! 

— Am văzut că locotenentul Miliușov îţi aruncă priviri de 
cocoș îndrăgostit! 

— Locotenentul Miliușov? 

— Da, da. 

— N-am băgat de seamă! 

— Fiindcă nu ţi-ai dat osteneala! Crede-mă însă că merită să 
te ocupi de el! Miliușov este băiat bun, un ostaș eminent, cred 
că va avea o carieră frumoasă, afară de aceasta e din familie 
bună, e bogat... 

— În zadar! zise Mioara. Toate acestea nu mă interesează! 

— Dar dacă-ţi spun eu că te iubește cu siguranţă... 

— La ce bun, dacă nu l-aș putea iubi niciodată! 

— De ce? 

Mioara tăcu. 

— Nu-ţi place? 

— Nu aceasta este pricina! 

— Atunci? 


Mioara rămase pe gânduri, neștiind, dacă trebuie să-și spună 
taina sau nu. Simţi însă că și ea este datoare să aibă încredere 
în aceea care îi dăruise încrederea sa. 

— Nu, n-aș putea să-l iubesc... fiindcă mi-am dăruit inima 
altuia! 

Grușa se uită uimită la tânăra sa prietenă. 

— Ţi-ai dăruit inima altuia? Și cine este fericitul? Poate 
domnul Manakov? 

— Nu! 

— Veselul Epekin? 

— Nici! 

— Poate... prințul Poniatowsky? 

— Vai, Grușa, cum poţi vorbi așa ceva! ÎI iubesc pe prinţul 
Poniatowsky... este adevărat, dar ca pe un părinte. De altfel și el 
are pentru mine o dragoste filială. 

— Dar atunci cine este fericitul ales? 

Mioara oftă. 

— E departe, foarte departe de aici! Nici nu știu bine dacă mai 
trăiește, ce s-a întâmplat cu el, dacă-l voi mai revedea vreodată! 
Poate că nu ne va fi dat să ne mai întâlnim în lumea aceasta, 
dar chipul lui nu se va șterge niciodată din inima mea, unde-l voi 
păstra toată viaţa! 

Grușa prinse mâna prietenei sale și mângâind-o, exclamă: 

— Sărmana mea prietenă! 

Ea înţelese pe deplin păsul prietenei sale și înţelese și că nu 
trebuia s-o descoase mai mult. 

— Se înţelege, Mioaro, fiindcă și eu sunt femeie și fiindcă și în 
sufletul meu mai trăiește amintirea celei dintâi iubiri care nu 
poate fi uitată. 

Mioara își ridică brusc capul și se uită la Grușa. 

Simţea că acum i se va dezvălui capitolul cel mai însemnat, 
cel mai dureros din viaţa nefericitei prințese. Dar Grușa ofta și 
zise: 

— Dar de ce mai vorbesc despre aceasta, de ce mai deschid 
vechea rana a inimii mele?... Odată, poate odată îţi voi spune 
care este durerea vieţii mele... 


Peste câteva zile, Mioara era în drum spre odaia sa, dar cum 
nu mai cântase de mult la pian, se răzgândi și se întoarse în 
salon, unde era așezat un pian foarte scump. 

Ea răsfoia printre notele muzicale, când deodată urechea îi fu 
izbită de un violent schimb de cuvinte care avea loc în odaia 
vecină. 

Ea recunoscu îndată vocea prinţului Trubetzkoi și a Grușei și 
de data aceasta fu fără să vrea, martoră a unei scene de 
gelozie, din acelea, despre care prinţesa îi amintise mai de mult. 

— Unde ai fost ieri după amiază? se auzi glasul mânios al 
prinţului Trubetzkoi? 

— Unde am fost? răspunse Grușa, nu mai puţin furioasă. Ti- 
am spus că mă duc să mă plimb cu trăsura. De altfel și Mioara a 
fost cu mine! 

— Mioara? În timpul din urmă mereu mi-o aduci ca mărturie! 

— Îți aduc ca mărturie pe aceea care a fost cu mine... 

— Nu mai pot... nu mai pot! zise prinţul, enervat. Cel mai bun 
lucru ar fi să ne mutăm de aici, să ne mutăm cât mai departe!... 
La Koșenka am un castel... 

— Acolo am muri amândoi de plictiseală, Dimitri, zise Grușa, 
rugătoare. De ce nu te dezbari odată de această gelozie fără 
rost? Adu-ţi aminte ce te-am rugat când ai venit să mă ceri în 
hanul acela unde trăsesem cu trupa lui Semiroff. Ne-am înțeles 
atunci că, dacă vreodată va fi între noi o deosebire de vederi, 
vom căuta să găsim singuri soluţia, vorbind sincer și deschis. Te 
rog deci, Dimitri, spune-mi, ce ceri de la mine? 

— Mă chinuiește gândul că nu mă mai iubești... că iubești pe 
un altul... și aceasta n-aș putea-o îndura! 

— Dimitri, dar cum poţi vorbi astfel? Ce te face să mă 
bănuiești? Ți-am dat vreodată prilejul să mă chinuiești pe drept, 
cu aceste scene de gelozie? 

Cuvintele Grușei îl dezarmară pe prinţul Trubetzkoi. Se uită 
țintă în ochii ei și ochii curați ai Grușei nu clipiră. 

Dându-și seama că a greșit, începu să implore iertare soţiei 
sale: 

— Nu fi supărată, Grușa, dacă gândul acesta chinuitor a pus 
din nou stăpânire pe mine... Crede-mă că... mă stăpânește fără 
vrerea mea... Dacă nu te-aș iubi, n-aș fi gelos... Dar te iubesc, 
Grușa... te iubesc mult! 

Acestea zicând se aplecă spre a săruta mâna soţiei sale. 


— Îţi făgăduiesc că nu te voi mai chinui, niciodată nu mă voi 
mai îndoi de credinţa ta! 

Grușa zâmbi îndurerată. 

— De câte ori nu mi-ai făgăduit, Dimitri și totuși scenele s-au 
repetat! 

— Nu, nu, acum va fi fost pentru cea din urmă oară! 

— Să dea Dumnezeu! 

După aceea prinţul Trubetzkoi sărută blând fruntea soţiei sale 
și se îndepărtă. 

Drumul lui ducea prin salon și Mioara, la auzul pașilor care se 
apropiau, de-abia a avut vreme să se ascundă. Spre norocul ei, 
prinţul Trubetzkoi nu se uită nici la dreapta, nici la stânga, ci 
trecu iute înainte, așa că n-o zări pe Mioara, care se ascunsese 
în dosul unui fotoliu. 

Dar când se ridică, o văzu pe Grușa în pragul ușii de legătură 
dintre cele două încăperi. 

Soția guvernatorului își dădu seama îndată că Mioara auzise 
cearta ce avusese loc între ea și soțul său. Dar chiar dacă nu și- 
ar fi dat seama, încurcătura Mioarei ar fi trădat adevărul 
numaidecât. 

Mai mult chiar, aparenţa arăta, ca și când Mioara ar fi pândit 
la ușă și biata fată căută să se dezvinovăţească de această 
aparenţă: 

— lartă-mă, Grușa, dar n-am venit aici cu gândul să spionez... 
Venisem să cânt la pian și tocmai voiam să încep, când... 

— Așadar, ai auzit totul? 

— Fără să vreau! 

— Acum ai auzit și tu cel puţin, cât trebuie să sufăr din pricina 
lui. 

— Nu trebuie să-ţi faci sânge rău, Grușa! Ti-a spus doar chiar 
și guvernatorul că gelozia pe care o condamnă și el, pornește 
numai din prea marea dragoste pe care o are pentru tine! 

— Totuși, bănuiala aceasta veșnică mă jicnește! 

— Pentru a fi fericit, trebuie să înduri multe! Vai, Grușa mea, 
eu știu cât trebuie să îndure și să sufere o femeie... 

Cele două prietene luară loc pe divanul din salon. 

— Ai dreptate, Mioaro, zise Grușa, femeia trebuie să îndure și 
să sufere. Și te încredințez că eu sufăr îndeajuns! Nu în timpul 
din urmă, ci de ani de zile. Dragostea m-a nenorocit și pe mine! 
Inima-mi sângerează de o rană care nu se va închide niciodată, 


deoarece rana aceasta este cadrul în care am înrămat chipul 
celui dintâi bărbat pe care l-am iubit și după el, niciun alt bărbat 
n-a mai putut găsi loc în inima mea... 

Mioara Comăneanu își lăsă tristă, capul peste piept, își închise 
ochii și în clipa aceea i se păru că vede chipul lui Stanislau 
Rimsky, înaintea sa. 

După aceea luă mâna Grușei într-a sa și o rugă cu blândetțe: 

— Spune-mi Grușa, ce-ţi apasă inima? Poate în chipul acesta 
îți ușurezi amărăciunea, poate că voi putea să te mângâi. 

— Eşti atât de bună, Mioaro, și bunătatea aceasta nu ţi-o pot 
răsplăti altfel decât mărturisindu-ţi ţie, ceea ce n-am dezvăluit 
nimănui! 

Mioara își aţinti privirile asupra soţiei guvernatorului. 

— Vorbește! 

— Dacă mă vezi trăind aici, în acest palat strălucitor, începu 
Grușa, să nu crezi că am fost bogată întotdeauna. Părinţi mei au 
fost oameni săraci și soarta nu m-a cruțat nici de alte lovituri. 
Mai întâi mi-am pierdut mama, pe urmă a murit și tata... Am 
rămas singură pe lume... Am trecut prin clipe foarte grele, 
trebuia să-mi câștig singură pâinea zilnică și atunci, un cunoscut 
mă îndemnă să fac teatru, deoarece credea că am talent la așa 
ceva. M-am prezentat la Teatrul din Petrograd unde m-au supus 
la un examen. Examenul l-am trecut cu bine și mi s-a dat îndată 
să joc roluri mai mici, iar între timp m-au pus să învăţ zi și 
noapte și astazi aș fi prenumărată printre marile artiste ale 
Rusiei, dacă... 

— Dacă?... 

— Da Mioaro, dacă n-ar fi fost acest „dacă”! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că m-am întâlnit cu bărbatul acela, din 
pricina căruia mi-am stricat cariera, ce făgăduia să fie dintre 
cele mai strălucitoare. L-am cunoscut la teatru. Prima seară m-a 
condus acasă, apoi ne întâlneam în fiecare zi. Se numea Pavel 
Ermolieff și numele acesta nu-l voi uita niciodată. Ar trebui să-l 
urăsc, dar eu nu pot să mă gândesc la el decât cu dragoste, 
chiar și după ceea ce a făcut. 

Lacrimile năpădiră frumoșii ochi ai Grușei. Ea rămase tăcută 
câteva clipe, apoi își uscă ochii și urmă: 

— Pavel Ermolieff a fost cel adevărat, singurul pe care l-am 
iubit! Ne întâlneam zi de zi și dragostea noastră prindea rădăcini 


tot mai adânci. Tocmai fusese înaintat căpitan, era frumos, 
voinic și simţeam că el ar fi fost singurul care ar fi putut să mă 
facă fericită. Mă iubea foarte mult, dar nici lui nu-i lipsea gelozia. 
Se pare că gelozia este comună tuturor bărbaților și adeseori, 
când prințul Trubetzkoi îmi strigă: „Nu mă mai iubești”, mi se 
pare că aud glasul lui. 

— Și ce s-a întâmplat cu el? Cum te-a nenorocit? 

Grușa oftă adânc. 

— Vai, cât îmi vine de greu să vorbesc despre aceasta! 

— Fii tare, draga mea, dezvăluiește-mi durerea ta și poate că 
te vei ușura! 

— In fiecare seară venea la mine, stăteam împreună și ne 
bucuram de fericirea noastră. Intr-o seară, însă, l-am așteptat în 
zadar la teatru. El nu veni. Credeam că va întârzia doar. Dar nu 
veni de loc. M-am dus iute acasă, în nădejdea că-l voi găsi 
așteptându-mă cu vreo surpriză. Dar nu era nici acolo. Mă 
chinuiau gândurile cele mai negre, eu căutam să mă mângâi, 
spunându-mi că poate va fi avut ceva de lucru și va veni mai 
târziu. N-am dormit toată noaptea. A doua zi chinurile se 
repetară. De-abia aşteptam să se sfârșească reprezentaţia. La 
ultimul act, am ieșit pe stradă să văd dacă n-a venit, așa 
costumată cum eram. Nu l-am văzut. Nici n-am apucat să-mi 
spun bine rolul din ultima scenă și am și început să mă dezbrac 
de costum. In câteva clipe am fost gata și m-am repezit pe 
stradă. Dar Pavel Ermolieff nu era acolo, nici acum. 

Un suspin dureros scutură trupul bietei femei. Amintirile 
acestea îi făcură rana din inimă să sângereze și mai tare. 

— M-am gândit atunci că poate e bolnav. M-am hotărât să mă 
duc la el, dar nu știam unde locuiește. Umblam năucă pe străzile 
Petrogradului, până când, în cele din urmă m-am hotărât să-l 
caut prin cazărmi. Le-am luat pe rând, întrebând peste tot de 
Pavel Ermolieff, dar peste tot mi se răspundea că nu cunosc un 
căpitan cu numele acesta. După aceea am colindat toate 
unităţile militare din Petrograd, dar în zadar. 

— Cum se poate? exclamă Mioara, îngrozindu-se... 

Grușa zâmbi dureros: 

— Cum? Foarte simplu! El, care pentru mine era totul în 
lumea aceasta, pe care-l iubeam ca pe un Dumnezeu, își bătuse 
joc de mine, dându-și un nume care nu era al lui! 

— Să fie cu putinţă? 


— Da, Mioara mea! Mai târziu, după ce mă mai dezmeticii, mi- 
am dat seama că Ermolieff îmi spusese într-adins un nume fals. 

— Dar de ce să te fi lăsat, așa, de la o zi la alta? 

— Cine poate ști? răspunse Grușa. Poate că se plictisise de 
mine, poate că împrejurările îl împiedicau să se mai întâlnească 
cu mine, poate că va fi fost mutat, cine știe? Poate chiar să fi 
fost însurat, sau atunci să-și fi luat soţie... iar pe mine m-a 
părăsit ca pe o haină veche de care nu mai avea nevoie... 

Grușa suspina sfâșietor. 

— Câtva timp am mai rămas la Petrograd. Gazda mea, un 
tâmplar foarte de treabă, mă mângâia, spunându-mi că tot va 
reveni. Şi încrezătoare am așteptat întoarcerea lui, zi de zi. 
Chiar și pe scenă mă gândeam numai la el și îndată după 
reprezentaţie fugeam iute la poarta din dos... Doamne, de ce voi 
fi nădăjduit atâta, căci în chipul acesta dezamăgirea mi-a fost cu 
atât mai crudă! 

— Sărmana mea Grușa! A 

— Dar n-am putut să mai îndur starea aceasta. In fiecare 
seară când pășeam prin poarta din dos, rana sângera din nou și 
ziua umblam fără rost pe străzile Petrogradului, în nădejdea că-l 
voi întâlni... Dar în zadar! 

— Cât te compătimesc, sărmana mea Grușa! 

— Și atunci m-am hotărât să părăsesc capitala. Mă săturasem 
de orașul acesta în care-mi fusese dat să cunosc nefericirea cea 
mai dezamăgitoare. M-am întâlnit cu Semiroff, un artist de la 
Moscova... care organiza o trupă cu care voia să facă un turneu 
prin Siberia. Nu m-am speriat de lungul drum la care trebuia să 
pornesc și nici strălucitoarea carieră pe care o puteam avea la 
Teatrul din Petrograd nu mă mai ispiti. Vroiam să plec, oriunde. 
Mai bine să flămânzesc și să îndur frigul în orașele îndepărtate 
ale Siberiei, decât să mă scald la Petrograd în strălucire și 
celebritate. Așa am ajuns la Tomsk, unde m-a văzut 
guvernatorul și... restul îl știi și tu, Mioaro! 

— Știu, răspunse Mioara, adânc înduioșată, și acum că-ți 
cunosc soarta în întregime, te iubesc și mai mult! 

Grușa strânse mâna Mioarei. 

— Îți mulţumesc, Mioaro, pentru vorbele tale mângâietoare. 
Acum, după ce am găsit pe cineva cui să-mi pot dezvălui 
durerea, mă simt într-adevăr mai ușurată și-ți sunt 
recunoscătoare că ai avut răbdarea de a mă asculta. 


— Cum să nu te ascult, când soarta ta mă interesa atât de 
mult! zise Mioara, zâmbind cu blândețe. Spune-mi însă, de 
atunci, n-ai mai auzit nimic despre Pavel Ermolieff? 

— Nimic... niciodată! 

— Dar dacă soarta ţi l-ar scoate în cale, din nou? i 

Grușa se cutremură chiar și numai la gândul acesta. Işi 
închise ochii și buzele-i șoptiră, încet, încet de tot: 

— Nu aș putea fi supărată pe el... și l-aș iubi... l-aș iubi, cu 
aceeași patimă, ca și la început! 

CAPITOLUL 38 
SERATA DE LA PALATUL GUVERNATORULUI 


Între timp, pregătirile pentru marea serbare ce urma să aibă 
loc în parcul palatului, înaintau cu pași repezi. Grușa, Miliușov și 
cu Mioara erau veșnic ocupate cu supravegherea împodobirii 
parcului și a lucrărilor de transformare a bărcilor în gondole. 

Lucrările mergeau strună și totul lăsa să se bănuiască cum că 
serata ar avea succesul cel mai desăvârșit. 

Pregătirile erau atât de înaintate, încât într-o seară făcură o 
repetiție cu iluminarea grădinii și cu acest prilej prințul 
Trubetzkoi avu ocazia să se încredinţeze că serata aceasta va fi 
mult mai reușită decât toate celelalte serate date până atunci. 

Mioara și cu Grușa luară loc într-o gondolă, iar Miliușov, 
făcând pe gondolierul, le plimbă pe toată suprafața lacului. 

Nu mai erau decât două zile până la serată. Oaspeţii vestiseră 
aproape toți că vor veni și printre aceștia nu erau numai cei din 
Tomsk, ci chiar de prin orașele mai îndepărtate și de pe moșiile 
așezate cale de multe poște de Tomsk. Se dusese vestea că 
serbarea aceasta va fi fără pereche și nimeni nu voia să 
lipsească de la ea. 

Și într-adevăr, în seara serbării, parcul palatului se transformă 
într-o grădină din basme. Timpul căutase parcă să fie și el pe 
placul guvernatorului, căci cerul era senin și stelele se luaseră la 
întrecere în strălucire cu lampioanele din parc. 

În faţa grilajului de fier al parcului se adunaseră încă de 
dimineaţă sute și mii de curioși, care acum priveau cu ochii larg 
deschişi la frumusețile fără seamăn care se desfășurau pe sub 
copacii grădinii. 

În faţa intrării principale a palatului era un șir nesfârșit de 
trăsuri. Unele erau din Tomsk, altele însă erau prăfuite, dovadă 


că veneau de departe. Aici, la intrarea principală, oaspeții erau 
salutați de către locotenentul Miliușov în numele guvernatorului. 
Pe scările luminate ca ziua, mosafirii treceau prin mijlocul a 
două rânduri de lachei îmbrăcați în livrele aurite. 

În parc se ajungea prin sala de sticlă, la ușa căruia prinţul 
Trubetzkoi, întovărășit de Grușa, își salutau oaspeţii. Mioara 
Comăneanu luase loc în spatele lor. 

Prințul Trubetzkoi purta uniforma de general al cazacilor de la 
Don, Grușa era îmbrăcată într-o toaletă ușoară de mătase, care-i 
scotea frumusețea și mai mult la iveală, iar Mioara era 
înveșmântată într-o splendidă toaletă de mătase trandafirie, pe 
care i-o dăruise Grușa cu prilejul acestei serate. 

In toaleta aceasta Mioara semăna cu un boboc de trandafir pe 
cale de a se deschide. Văzând-o, locotenentul Miliușov nu se 
mai sătură să o soarbă din ochi și uită și de mosafiri și de 
însărcinările primite de la guvernatorul-prinţ, uită de toate, 
numai de Mioara nu, de care se îndrăgostea din zi în zi mai tare. 

Mosafirii se înmulțeau văzând cu ochii. Printre ei se afla și 
prințul Poniatowsky, care nu voise să vină, tocmai pentru a nu-i 
produce guvernatorului neplăceri. Dar prințul Trubetzkoi nu-l 
lăsă, până când nu-i făgădui că va veni. 

— Poţi veni, fără grijă, îi spusese guvernatorul, căci afară de 
locotenentul Miliușov, care este omul meu de încredere, nu te 
cunoaște nimeni. Apoi, vor fi atât de mulţi, încât prezenţa 
dumitale va trece neobservată. În asemenea împrejurări ar fi 
păcat să pierzi un astfel de prilej rar de a te mai distra. După 
singurătatea din vilă, îţi va prinde bine să te mai învârtești puţin 
și printre oameni. 

Până în cele din urmă cuvintele guvernatorului îl hotărâră, și 
seara prinţul Poniatowsky veni la serată, îmbrăcat în haine 
civile. 

Zărindu-l, Mioara Comăneanu se duse iute la el, îl salută cu 
vădită bucurie, apoi porniră să se plimbe împreună pe aleile 
îngrijite ale parcului. 

Uniformele multicolore, gheroacele bine croite, toaletele de 
mătase strălucitoare, umpleau toate colțurile parcului și toată 
această mulțime nu mai contenea de a lăuda spiritul născocitor 
și bunul gust al tinerei gazde. 

Grușa putea fi văzută peste tot, unde se simțea nevoia 
matroanei. Când era la intrare, pentru a saluta pe noii veniţi, 


când zorea servitorii să împartă băuturile răcoritoare mai iute, 
când primea complimentele Primarului din Tomsk, sau stătea de 
vorbă cu Mioara și cu prinţul Poniatowsky. Și oriunde se 
întorcea, nu auzea decât laude și iarăși laude. 

Dar adevărata desfătare a oaspeţilor începu de-abia când se 
dădu drumul gondolelor. 

Cei care apucau să pună mâna pe câte o asemenea barcă 
venețiană, nu se mai îndurau să coboare din ea. Era într-adevăr 
o priveliște ca din povești să te plimbi cu gondola pe lacul 
înconjurat cu decorul acela feeric. 

Toată lumea îl felicita pe prinţul Trubetzkoi, dar el le 
raspundea tuturor că meritul este numai al Grușei. 

— Eu n-am niciun merit, spunea el, totul este organizat de 
soția mea! 

Parcul era presărat cu chioșcuri, în care se găseau 
mâncărurile și băuturile cele mai alese, pentru mosafiri. 

În vreme ce petrecerea era în toi în parcul palatului din 
Tomsk, o trăsură mâna în goana mare pe șoseaua ce ducea în 
oraș. 

— Mână mai iute, cât mai iute! îi spunea vizitiului, singurul 
călător al trăsurii. 

Și vizitiul asculta de îndemn, dând bice cailor care alergau în 
galop nebun, aruncând trăsura de colo până colo și silind pe 
călător să-și strângă bine gura dacă nu voia să-și muște limba. 

În cele din urmă, prin norul de praf începură să se zărească 
liniile neegale ale orașului. 

— Acum nu mai suntem departe! mormăi călătorul, 
scuturându-și mantaua de praf. 

El se uita cu luare aminte la străzile slab luminate de cele 
câteva felinare. Nu mai fusese de mult pe aici, dar încetul cu 
încetul își aduse aminte de fiecare stradă, de fiecare cotitură, de 
fiecare casă. 

Orașele Siberiei își schimbă înfățișarea atât de rar și la 
intervale atât de lungi! 

Deodată, vizitiul se întoarse și întrebă: 

— Acum încotro să mai mân, tătucă? 

— La palatul guvernatorului. 

Vizitiul mai dădu odată bice cailor și peste câteva minute 
ajunse la ţintă. 


La intrarea principală a palatului stătea de veghe bătrânul 
Alexe, cel mai vechi lacheu al prinţului Trubetzkoi. Când mujicul 
sări de pe capră pentru a deschide ușa trăsurii, Alexe se răsti la 
el: 

— Te-ai înșelat, băiete, dacă ţi-ai închipuit că aici este vreun 
han de la marginea drumului... Aici locuiește Excelenţa Sa, 
prinţul Trubetzkoi. Hanul e mai jos. 

Dar călătorul și sărise din trăsură și-i spuse bătrânului lacheu: 

— Nu ne-am înșelat de loc, fiindcă aici avem de gând să ne 
oprim! 

Acestea zicând, călătorul își scoase de pe umeri mantaua de 
praf, devenită cenușie în timpul îndelungatei călătorii și în fața 
lui Alexe se ivi îmbrăcat în uniforma albă și strălucitoare a 
gardei lemonov, un ofiţer din garda ţarului. 

Bătrânul Alexe se împletici de uimire. 

— Sfinte Dumnezeule, exclamă el, oare nu mă înșeală ochii? 

Tânărul maior răspunse zâmbind: 

— Firește că nu te înșeală, Alexe! 

— Într-adevăr... așa este... domnișorul... Doamne, ce bucurie 
va avea prea milostivul stăpân! 

— Unde este tata? 

— Jos, în parc, unde este o serată mare. 

— Știu, am auzit vorbindu-se de ea pe drum. 

— Să-l vestesc pe prea milostivul stăpân? _ 

— Nu, nu! Așteaptă, vom merge împreună. Ingrijește să mi se 
ducă geamantanele în odaia mea. 

Tânărul prinţ Trubetzkoi îi dădu vizitiului o hârtie de zece 
ruble și mujicul nu știa ce temeneli să mai facă de bucurie. 

După aceea, urmat de Alexe, tânărul maior se sui în palat, 
care era aproape gol, deoarece toată lumea, afară de câţiva 
servitori, coborâse în grădină. 

Bătrânul Alexe se uita la tânărul său stăpân cu o bucurie, de 
parcă ar fi fost cel puţin copilul lui. 

— Doamne, zicea el mereu, știu că se va bucura Excelenţa 
Sa! 

— Spune-mi, Alexe, ce mai face tata? Știi doar că, sunt ani de 
zile de când n-am mai dat prin Tomsk! 

— Vai, domnişorule Dimitri, pot să-ți spun că prea milostivul 
nostru stăpân n-a fost niciodată atât de vesel și de fericit ca 


acum! Înainte era morocănos și tăcut. Dar de când s-a reînsurat, 
nici nu-l mai recunoști! 

— Așadar, e fericit în căsnicie? 

— Cum nici nu se poate mai fericit! 

— Dar mama mea vitregă, e fericită? 

— ÎI iubește grozav pe prea milostivul stăpân! Vai, dar eu de- 
abia acum îmi aduc aminte că dumneavoastră nici n-o 
cunoașteţi pe mama dumneavoastră vitregă! 

— Nu, zău, Alexe! Sunt șapte ani de când n-am mai fost pe la 
Tomsk și tata s-a reînsurat după plecarea mea. 

— Sunt încredințat că și stăpâna se va bucura mult, când vă 
va vedea. 

— Este adevărat că e tânără? 

— Aproape un copil! 

— Și e frumoasă? 

— Ca un răsărit de soare! 

— Și, tânărul maior se opri, ca și când ar fi vrut să se 
gândească mai întâi dacă se cuvenea să pună această 
întrebare, în cele din urmă însă tot urmă, este vrednică de un 
prinţ Trubetzkoi? 

Alexe se înclină umil înaintea tânărului său stăpân. 

— Vai, cum aș putea să judec eu, un biet servitor, purtarea 
stăpânilor mei! 

Maiorul Trubetzkoi se apropie mai mult de bătrânul lacheu: 

— Nu te-aș îi întrebat, dacă nu aș fi știut că de zeci de ani îl 
slujești cu credinţă, pe tatăl meu. De aceea, sunt încredințat, nu 
numai că-mi vei spune adevărul, dar și că nu vei vorbi nimănui, 
despre întrebarea pe care ţi-am pus-o acum. 

— Aveţi dreptate, stăpâne, și fiindcă îmi cereţi să vă vorbesc 
sincer, vă mărturisesc că soţia prea milostivului guvernator-prinţ 
este întruchiparea cinstei, este o femeie care nu știe ce 
însemnează călcarea credinţei conjugale. 

— Cuvintele tale m-au liniștit mult, Alexe. Acum aștept într- 
adevăr cu nerăbdare s-o cunosc pe mama mea vitregă și să-i 
sărut mâna, cu adânc respect! 

— Prea milostiva stăpână este și ea în parc. Dânsa a organizat 
toată serata și Excelenţa Sa este mai mult decât încântat de 
felul cum prinţesa a știut să rânduiască această petrecere. 


Tânărul maior Trubetzkoi se duse la fereastră și privi în parc 
la rachetele care tocmai se îndreptau spre cer și la sutele de 
lampioane care împodobeau grădina cu luminile lor multicolore. 

Maiorul Trubetzkoi trebui să recunoască, cum că nici la 
Petrograd nu erau prea dese serbările care să se fi putut lua la 
întrecere cu serata din parcul părintesc. 

— Alexe! strigă el, apoi. 

— Poruncește, stăpâne! 

— Du-te și anunţă-l pe tata! 

— Să-l chem aici? 

— Da! Spune-i că cineva vrea să-i vorbească. Dar să nu-i spui 
cine. Vreau să-i fac o surpriză. 

— Am înţeles, stăpâne! 

Bătrânul Alexe se înclină și părăsi încăperea. El colindă multă 
vreme prin parc, până când, în cele din urmă, îl găsi pe prinţul 
Trubetzkoi, în partea de miază-noapte a lacului. 

— Prea milostive stăpâne, o clipă, dacă nu vă supăraţi! 

— Ce este? 

— Bine-voiţi a vă osteni până în palat! 

— Ce s-a întâmplat? 

— A sosit cineva, care vrea să vorbească cu Excelenţa 
Voastră! 

— La asemenea ore nu primesc pe nimeni. 

— Mi-a spus că trebuie să vorbească neapărat cu Excelenţa 
Voastră! 

— Cine este? 

— Un ofițer. Poate că aduce vreun ordin de mare 
însemnătate. 

Prinţul Trubetzkoi se scuză faţă de oaspeţii cu care stătea de 
vorbă și porni spre palat. 

— Unde este? 

— În sala cea mare! 

Guvernatorul-prinţ se duse de-a dreptul în sala cea mare și 
deschise ușa cu două canaturi. 

Tânărul maior era întors cu spatele și privea la feeria din parc. 
Auzind deschiderea ușii se întoarse și zărindu-l, prințul 
Trubetzkoi exclamă, cuprins de mare bucurie: 

— Dimitri! 

— Tată! 

— Tu erai? Ce surpriză plăcută! 


— Nu te superi tată, că te-am păcălit? 

— Cum să mă supăr! Nu este om mai fericit decât mine pe 
suprafața pământului! Ce bine-mi pare că ai venit! 

— Pentru mine bucuria este tot atât de mare, tată! 

— la să te văd, Dimitri! Sunt doar șapte ani, de când nu ne- 
am mai văzut! Ești maior acum! 

— Sunt, tată! zise ofițerul. Eu sunt cel mai tânăr maior din 
armata rusească! 

— Bravo, băiete! 

— Și mă mai pot făli și cu încrederea deosebită a ţarului. 

— Sunt mândru de tine, Dimitri! Ești un adevărat Trubetzkoi, 
demn de tatăl tău și de glorioșii tăi strămoși! Dar acum spune- 
mi, cum ai ajuns aici, ce te-a făcut să te hotărâști la această 
călătorie? 

— De mult mă pregătesc să vin acasă, răspunse Dimitri, să te 
văd și pe tine și s-o cunosc și pe mama mea cea de a doua, dar 
țarul îmi amâna mereu concediul, deoarece se iveau mereu 
încurcături la regimentul de gardă și Majestatea Sa nu voia să 
însărcineze pe altcineva cu rezolvarea lor. Acum însă mi-a dat 
voie să mă reped până acasă și eu n-am așteptat să mi se 
spună de două ori. 

— Și ce întâmplare să sosești tocmai pentru serată! 

— Da, tată, fiindcă am aflat încă de la Nivalov, a șasea staţie 
de poștă de aici, că astă seară este o mare serbare la palatul din 
Tomsk. Am zorit atunci vizitiii cât am putut și așa am sosit la 
timp spre a-ţi face bucuria și mai mare pe ziua de astăzi. 

Bătrânul prinț Trubetzkoi mângâie fericit obrajii fiului său. 

— Ce bun băiat ești tu, Dimitri! Și ce bine-mi pare că te revăd 
în împrejurări atât de vesele! 

— Și eu mă bucur, tată, că te văd sănătos și bine dispus, ceea 
ce însemnează că ești fericit! 

— Într-adevăr, Dimitri, pot spune că sunt fericit! Când îmi vei 
vedea soţia, pe mama ta, îţi vei da seama de unde pornește 
această fericire. 

— Așa să fie, tată? zise tânărul maior. Mărturisesc sincer că 
am fost tare supărat pe tine, când am aflat că te-ai căsătorit a 
doua oară. Dacă ești atât de fericit, atunci mă bucur din tot 
sufletul! 

— Sunt mulțumit, foarte mulţumit, Dimitri! mai spuse odată 
guvernatorul-prinţ. Soţia mea mă stimează și mă iubește și eu o 


iubesc la fel. Dar acum vino, să coborâm în parc! Acolo vei avea 
prilejul s-o cunoști și tu pe femeia care mi-a înseninat iarna 
vieții! 

Acestea zicând, prințul Trubetzkoi luă brațul fiului său și 
coborâră amândoi în parc. Voia bună domnea peste tot, oaspeţii 
petreceau de minune și nici nu s-ar fi putut altfel, când cei ai 
casei făceau tot ce le stătea în putință, pentru ca invitații să se 
amuze cât mai bine. 

— Îți mărturisesc, tată, zise tânărul maior privind la parcul 
scăldat în lumină, la copacii acoperiți de lampioane, la 
gondelele, care alunecau pe lac, că nici chiar seratele date de 
țar nu sunt mai strălucitoare ca serbarea ta. 

— Nu mie mi se cuvin laudele, răspunse prințul Trubetzkoi, 
căci tot meritul este al mamei tale. Ea a plănuit totul, ea a 
supravegheat lucrările, ea a organizat serata, până în cele mai 
mici amănunte, așa că, succesul de astă seară este strâns legat 
de numele ei. 

— Vrednică femeie trebuie să fie! 

— Și frumoasă și drăgălașă și bună! 

— Sunt din ce în ce mai nerăbdător s-o cunosc. 

— Trebuie să fie în partea de miază-noapte a lacului. Acolo 
am lăsat-o când m-a chemat Alexe! 

Ajungând la marginea lacului, guvernatorul arătă spre o 
gondolă, care tocmai se golise: 

— N-ai vrea să faci o plimbare cu gondola? 

— Cu dragă inimă, tată! 

— În chipul acesta ajungem mai iute și apoi, din mijlocul 
lacului poţi vedea mai bine, cum arată parcul scăldat în baia de 
lumină. 

Tatăl și fiul luară loc în gondolă și peste vreo zece minute 
ajunseră pe malul dinspre miază-noapte al lacului. 

Guvernatorul cobori întâi din gondolă și îndreptându-se spre 
un punct anumit, zise: 

— Uite-o, vorbește cu locotenentul Miliușov și cu dama ei de 
companie. Vino după mine, Dimitri! 

Prinţul Trubetzkoi o luă înainte, cu pași ușori, pe când fiul său 
rămase să lege gondola, așa că întârzie câteva clipe. 

În timpul acesta prinţul Trubetzkoi ajunse la soţia sa. 


— Scumpa mea Grușa, zise el, cu ochi strălucitori de fericire, 
nici nu știi ce mare bucurie mi-a rezervat cerul pentru astă 
seară! 

— Ce s-a întâmplat, Dimitri? 

— Vei vedea și tu, îndată! 

— Ce să văd? 

— Pe fiul meu, maiorul Dimitri, care a sosit acum câteva 
minute! 

În clipa următoare se și ivi lângă ei uniforma albă a ofițerului 
din garda țarului. 

Prinţul Trubetzkoi se întoarse fericit, spre soţia lui: 

— Dragă Grușa, dă-mi voie să-ţi prezint pe fiul meu, maiorul 
Dimitri Trubetzkoi! 

Maiorul se înclină adânc în faţa tinerei femei, îi sărută mâna, 
apoi trupul lui se îndreptă, ochii lor se întâlniră. Un fulger de o 
clipă trecu prin privirile lor, ochii amândurora se deschiseră 
mari, buzele lor se mișcară, fără însă a putea prinde cuvinte 
între ele și... 

— Bine ai venit, Dimitri! îngână Grușa, încet, aproape șoptit, 
apoi puterile o părăsiră, închise ochii, făcu un pas șovăitor 
înainte și căzu fără cunoștință în braţele Mioarei, care sări la 
timp pentru a o împiedica să se prăbușească la pământ. 

— Grușa... Grușa mea... strigă guvernatorul, ce ai?... Ce s-a 
întâmplat? 

Dar tânăra femeie nu era în stare să răspundă. 

— Dumnezeule, se tânguia prinţul Trubetzkoi, ce să 
însemneze aceasta? 

Maiorul Dimitri Trubetzkoi stătea nemișcat, ca o stană de 
piatră. 

Cu ajutorul locotenentului Miliușov, Mioara o dusei pe Grușa, 
pe una din băncile din apropiere. 

— Grușa... Grușa mea! strigă guvernatorul neîntrerupt. 

Mioara Comăneanu fu aceea care își redobândi cumpătul cea 
dintâi și căută să-l liniștească pe guvernator: 

— Nu vă speriaţi, Excelentă. Un leșin ușor, care va trece iute. 
De altfel nici nu este de mirare, dacă ne gândim la munca pe 
care a desfășurat-o în timpul din urmă, când nu se odihnea nici 
noaptea, asta numai spre a face cât mai desăvârșit succesul 
seratei. După o asemenea încordare, era firesc ca la un moment 
dat puterile s-o părăsească. 


— Ai dreptate, Mioaro, zise guvernatorul. De vină sunt numai 
eu, care am lăsat-o să se ostenească în halul acesta! lată 
urmarea! 

— Dar își va reveni îndată, zise Mioara. Domnule Miliușov, adu 
un pahar cu apă, te rog! 

Locotenentul se întoarse în grabă și Mioara duse paharul cu 
apă la buzele celei leșinate. 

Grușa înghiţi câteva picături, apoi își deschise ochii. 

— Vezi, dacă nu m-ai ascultat? zise Mioara. Te-ai crezut mai 
tare, decât erai întradevăr și iată că am avut dreptate când îţi 
spuneam că pregătirile acestei serate te vor dobori! 

Grușa era bucuroasă că avea ce spune, cu ce să se scuze: 

— Da... ai avut dreptate... mă simt nespus de obosită... dar va 
trece îndată! 

— M-ai speriat, Grușa mea! zise prinţul Trubetzkoi, sărutând 
duios, fruntea soţiei sale. 

— Îmi pare foarte rău, zise Grușa, și mai ales pentru Dimitri. E 
trist ca prima noastră întâlnire să se sfârșească printr-o scenă 
atât de neplăcută. 

Dimitri se înclină. 

— Nu ești de vină dumneata, dragă mamă. Este firesc ca o 
femeie să cadă după o muncă atât de istovitoare, ca 
organizarea acestei serate! 

Ochii Grușei fură acoperiţi de ceaţă, din nou și iarăși era 
amenințată să-și piardă cunoștința. 

— Încă nu te simţi bine? o întrebă Mioara. 

— Aș vrea să mă odihnesc puţin! 

— N-ai vrea să mergi în casă? 

— Ba da... cred că ar fi mai bine! 

— Copila mea, îi zise prințul Trubetzkoi Mioarei, fii bună și du- 
o dumneata până în odaia ei! Nu trebuie ca mosafirii să fie 
speriaţi! 

— Te simţi îndeajuns de tare, o întrebă Mioara pe Grușa, să 
mergi până la palat, sprijinindu-te de mine? 

Grușa dădu din cap. 

— Atunci să mergem, zise tânăra româncă și luându-și 
stăpâna și prietena de braţ, porni spre palat, pe o alee mai 
dosnică. 

— Aveţi grijă de invitaţi, îi mai zise Grușa soțului său. Mai 
târziu, dacă mă voi simţi mai bine, voi reveni în parc. 


— Nu te îngriji de asta, Grușa mea! 

După aceea, cele două femei dispărură printre pomi. Ele 
mergeau încet, fără să schimbe vreun cuvânt. Grușa nu spunea 
nicio vorbă și Mioara nu voia s-o plictisească cu întrebările sale. 

Ajungând la palat, Grușa căzu ca o bucată de lemn pe divan și 
începu să plângă cu hohote. 

— Grușa... Grușa, strigă Mioara, speriată. De ce plângi?... Ce 
ai?... 

— Sunt cea mai nenorocită femeie de pe suprafața 
pământului! se văita soția guvernatorului-prinţ. 

— Dar de ce?... Spune-mi, ce sa întâmplat? Mie poţi să-mi 
spui, fără teamă! 

— L-ai văzut? 

— Pe cine? 

— Pe Dimitri! 

— Băiatul guvernatorului? 

— Pe el, pe acela căruia trebuie să-i zic fiul meu? 

— Grușa, ce vrei să spui cu asta? 

Drept răspuns, tânăra prinţesă începu să plângă și mai tare. 

— Doamne, Doamne, cu ce am păcătuit eu să mă pedepsești 
atât de cumplit? 

— Pentru Dumnezeu, Grușa, dar ce s-a întâmplat? De ce nu- 
mi spui? N-ai destulă încredere în prietena ta? 

— Dimitri... Dimitri! șopti Grușa. 

— Ce este cu Dimitri? 

— Ştii, cine este el? 

— Cine? 

Grușa făcu o scurtă pauză, apoi, tremurând din tot trupul, 
rosti numele aceluia de care se lega nenorocirea vieţii sale: 

— Află, Mioara mea că... Dimitri nu este nimeni altul... decât... 
Pavel Ermolieff! 

După aceea își pierdu cunoștința din nou și Mioara se uită cu 
milă și îndurerare la prietena sa. 

CAPITOLUL 39 
O RANĂ CARE NU SE ÎNCHIDE 


Nu mult timp după marea mărturisire, veni în odaie și prințul 
Trubetzkoi, pentru a se interesa de starea soţiei sale. Văzându-l, 
Mioara îi făcu semn încă de departe, să vorbească încet. 

— Ssssssst! A adormit! 


Prinţul Trubetzkoi răsuflă ușurat. 

— Așadar, e mai bine! Slavă Domnului! Te rog, copila mea, 
rămâi și pe mai departe lângă ea. Eu voi îngriji de mosafiri. 

— Puteţi fi fără grijă, Excelenţă! Nu mă voi mișca de lângă 
Grușa! 

Mioara nu voia ca prinţul să rămână în odaie deoarece Grușa 
putea să-și revină în fire în orice clipă și în starea de nervi în 
care se găsea, se putea prea ușor să-și trădeze taina pe care i-o 
încredințase numai ei. 

După ce guvernatorul se îndepărtă, Mioara își dădu toată 
silinţa s-o readucă în simţiri pe Grușa. Ea luă o sticluţă cu săruri 
și o ţinu la nasul prietenei sale, care, peste câteva clipe își 
deschise ochii și-și plimbă obosită privirile în jurul său. 

— Tu ești, Mioara? întrebă ea, atât de încet, încât, de-abia 
putea fi înţeleasă. 

— Eu sunt, dragă Grușa, fii liniștită! 

— ȘI... și... el, unde este? 

— Dimitri? 

Grușa dădu din cap. 

— Jos, în grădină! 

— Și guvernatorul? 

— Și el. Prinţul Trubetzkoi a fost aici, mai adineaori. 

— De ce? 

— S-a interesat de starea ta. L-am liniștit și l-am trimis în 
grădină, pentru a rămâne singure. 

Grușa strânse mâna prietenei sale. 

— Bine ai făcut... Îţi mulţumesc... Mioaro! Acum... acum nu m- 
aș simţi în stare să mă uit în ochii lui. 

Mioara crezu că Grușa era îndeajuns de tare spre a putea 
vorbi cu ea asupra celor petrecute mai înainte. 

— Dragă Grușa, zise ea, cu vocea-i caldă, duioasă, încearcă să 
te gândești limpede. Nu se poate să te fi înșelat? 

— Nu! Nu! 

— Nu uita că sunt mulţi oameni care seamănă unul cu altul. 
Nu s-ar putea ca maiorul Dimitri să semene doar cu Pavel 
Ermolieff? 

— Nu! răspunse Grușa, cu hotărâre. Aș putea să jur pe sfânta 
cruce că maiorul Trubetzkoi și cu Pavel Ermolieff sunt una și 
aceeași persoană. 


— Și crezi că... și maiorul Trubetzkoi a băgat de seamă cu 
cine are de-a face? 

— N-ai văzut, cum s-a speriat și el, când a dat cu ochii de 
mine? N-ai văzut, cum s-a retras mai înapoi, pentru ca nimeni să 
nu-i observe tulburarea? 

— Da... da... așa se pare! 

— Acum îţi poţi închipui și tu, draga mea, ce viață de iad mă 
așteaptă... Trebuie să-i spun: „fiul meu” aceluia a cărui iubită 
am fost! Și pe care încă și acum... 

— Grușa! strigă Mioara, nu rosti cuvântul acesta! Gândește-te 
la guvernatorul căruia i-ai jurat credinţă veșnică, care te-a 
ridicat până la el și care ţi-a dat dovadă de o dragoste 
neţărmurită... 

— Și Pavel Ermolieff este băiatul lui! 

— Alungă-l din sufletul tău pe Pavel Ermolieff, care te-a 
părăsit, atât de laş și iubește-l în locul lui pe maiorul 
Trubetzkoi... dar iubește-l cu dragoste de mamă! 

— Cât de bună ești tu, Mioaro! Dar și cât de ușor este să spui 
asemenea cuvinte! Să-l iubesc, cu dragoste de mamă... Vai, ce 
ușor e să dai un asemenea sfat, altora!... Pe mine însă mă mai 
ard încă și acum sărutările fierbinţi ale lui Pavel Ermolieff! 

— Grușa! 

— Doamne, învaţă-mă, ce să fac? 

— Trebuie să vrei să-ţi stăpânești patima și cu voință tare vei 
ajunge să-ţi birui simțământul dintâi! 

Grușa se lipi de Mioara ca un copil fricos. 

— Mioaro, mi-e atât de teamă! Au trecut ani de când m-a 
părăsit, cu toate acestea aveam nestrămutata încredințare că, 
odată și odată, soarta tot mi-l va scoate în cale... Niciodată însă 
nu aș fi crezut ca această întâlnire să aibă loc în împrejurări atât 
de cumplite! 

— Liniștește-te,  Grușa! zise Mioara, mângâind obrajii 
nefericitei prințese. 

— Pavel Ermolieff... Pavel Ermolieff, șoptea Grușa neîncetat. 
Vezi tu, acum parcă-mi dau seama de ce a trebuit să-mi spună 
un nume fals... Un mândru prinț Trubetzkoi, urmașul străvechii 
familii aristocrate rusești, nu se putea cobori până la o actriță 
neînsemnată. 


O tăcere apăsătoare se lăsă peste odaia prin ale cărei ferestre 
străbăteau din când în când luminile rachetelor aruncate în 
parc. 

— Ce caldă e noaptea aceasta de vară! zise Grușa, într-un 
târziu. 

— Voi deschide o fereastră! zise Mioara și se și duse să-și 
pună gândul în aplicare. 

Murmurul vocilor și ariile muzicilor din parc străbăteau până 
în odaie. În parc domnea veselia și voia bună și nimeni nu se 
gândea că stăpâna casei, care organizase această minunată 
petrecere, se zbătea sus, într-o odaie a palatului, în groaznice 
chinuri sufletești. 

Coborând din palat prinţul Trubetzkoi își căută băiatul și 
porniră să se plimbe împreună. 

— Ei, ce s-a întâmplat cu mama?... întrebă tânărul maior. 

— Pesemne că a doborât-o oboseala. Acum însă se simte mai 
bine și a adormit. Sărmana de ea, nici nu-ți închipui, Dimitri, cât 
de mult o iubesc! 

Maiorul Trubetzkoi își mușcă bubele. 

Dacă ar fi fost ziua, sau o lumină mai puternică, fără îndoială 
că guvernatorul ar fi băgat de seamă tresărirea nervoasă a fiului 
său. La slaba lumină din parc însă, bătrânul prinț nu observă 
exteriorizarea furtunii ce bântuia sufletul copilului său. 

Intâmplarea aceasta îl doborâse și pe el. Maiorul Trubetzkoi 
suferea la fel ca și Grușa din pricina groaznicei situaţii în care se 
găsea. Dar, pe când Grușa se gândea încă și acum cu iubire 
pătimașă la fostul ei iubit, maiorul Dimitri se gândea la... mama 
lui, cu cea mai cuviincioasă și curată dragoste filială. 

Dragostea pentru Grușa murise de mult în sufletul lui și o 
uitase încă de atunci de când o părăsise pe mica artistă de la 
Petrograd. Acum însă, în parcul tatălui său, trecutul reînvie 
deodată, pe neașteptate. 

El mergea obosit și melancolic alături de părintele său. 
Aproape că nici nu băga de seamă ceea ce-i spunea 
guvernatorul. Din când în când prindea câte un cuvânt și se 
agăța de el pentru a răspunde. 

In timpul acesta, sus în palat, Grușa se zbătea în prada celor 
mai groaznice chinuri sufletești. Biata Mioara Comăneanu se 
trudea în zadar să-și liniștească prietena, soția guvernatorului își 


amintea mereu de întâlnirea din parc și deci, de prima și singura 
ei dragoste și atunci o podideau lacrimile din nou. 

Mioara veghe la căpătâiul ei, toată noaptea, până când, 
doborâtă și istovită de zbucium, Grușa adormi înspre ziuă. 

Mulțimea oaspeţilor rămase în parc până în zori. lar când și 
cel din urmă mosafir părăsi palatul, prinţul Trubetzkoi alergă 
iute în casă spre a se interesa de starea soției sale. 

După ce Mioara îl linişti, spunându-i că Grușa doarme, 
guvernatorul își căută băiatul. 

Unul din servitori îi spuse că Dimitri se plimbă prin parc cu 
locotenentul Miliușov. 

— Pregătiţi-i odaia, ca totul să fie în ordine, când va voi să se 
odihnească! porunci prinţul Trubetzkoi. 

Tânărul maior era într-adevăr în parc, dar singur. El se 
despărţise de locotenentul Miliușov de mult și colindă aleile 
nisipoase, până când căzu pe o bancă, unde rămăsese dus pe 
gânduri, până când cerul se lumină de tot. Atunci se duse și el 
să-și odihnească trupul obosit de călătoria îndelungată, dar 
somnul fugea de el necontenit. 

— Cel mai bun lucru pe care l-aș avea de făcut, ar fi să mă 
întorc la Petrograd, chiar mâine! își zicea el. 


* 


A doua zi Grușa se simți mult mai bine, cu toate că efectele 
zdruncinării nervoase din ajun se vedeau încă pe faţa ei palidă și 
ochii înroșiţi de lacrimi. Mioara, simțind parcă teama Grușei, n-o 
părăsi nicio singură clipă, așa că, în cursul dimineţii, când 
prinţesa se întâlni cu Dimitri, ea era acolo, ca martoră la 
convorbirea lor. 

Tânărul prinţ sărută plin de respect mâna mamei sale și nicio 
clipire a ochilor săi nu reaminti acea veche cunoștință, care 
preocupase toată seara, gândul amândurora. 

— Cum ai dormit, mamă dragă? întrebă el, arătându-se 
îngrijorat de starea sănătăţii ei. 

— Mulţumesc, bine! răspunse Grușa. Dar dumneata, Dimitri, 
cum te simţi în casa părintească, din care ai lipsit atâţia ani de 
zile? 


— Întotdeauna sunt fericit când pot să viu la Tomsk. Aici am 
crescut și de aceea mă simt bine în casa părintească. 

După aceea mai schimbă câteva vorbe cu Mioara, apoi se 
îndepărtă, spre a-l căuta pe tatăl său, cu care bău cafeaua cu 
lapte. 

Cu o seară mai înainte, la sosirea fiului său, prinţul Trubetzkoi 
era îngrijorat, fiindcă se temea, fie ca Grușa să nu-l vadă cu ochi 
buni pe Dimitri, fie ca acesta să nu se simtă bine în apropierea 
mamei sale vitrege. De aceea, el căută să cerceteze tărâmul și 
pe cât îi stătea în putinţă să contribuie la stabilirea unor relaţii 
cât mai prietenești, între cele două fiinţe, care îi erau deopotrivă 
de dragi. 

— Ai văzut-o pe mama ta? întrebă el, îndată. 

— Da, i-am și dat bună dimineața. 

— Slavă Domnului că se simte mai bine! Biata femeie, a 
istovit-o cu desăvârșire organizarea acestei serbări! 

— Mi-a părut bine și mie, când am văzut că i-a trecut răul de 
aseară! 

— Ascultă, Dimitri, aș vrea să-mi spui ceva, dar sincer, fără 
înconjur! 

— Poruncește, tată! 

— Cum îţi place Grușa? Eşti mulțumit cu alegerea pe care am 
făcut-o? 

— Vai, tată, eu îi port stima cea mai desăvârșită, căci dacă te 
face fericit pe tine, este vrednică de a fi iubită și cinstită. 

— Dacă ai cunoaște-o mai bine, ai iubi-o și mai mult, căci 
Grușa este o fiinţă încântătoare. E deşteaptă, spirituală, isteaţă, 
atât trupește, cât și sufletește. Pe lângă acestea, este o 
călăreață desăvârșită, care se poate lua la întrecere cu oricare 
bărbat. Știu că și ţie îţi place să călărești, așa că, vei avea un 
vrednic tovarăș pentru cavalcadă. 

Tânărul prinţ se întunecă. După întâlnirea din ajun, el 
hotărâse să se ferească de orice prilej de a rămâne între patru 
ochi cu mama sa vitregă, pentru a nu reînvia amintirile din 
Petrograd și iată că acum venea chiar tatăl său să-i procure 
asemenea prilejuri. 

— Minunată femeie e Grușa mea! zise prințul Trubetzkoi, 
zâmbind fericit. Pot fi mândru de ea! 


Bătrânul prinţ nu știa să citească în sufletul oamenilor, de 
aceea nu observă nici efectul pe care-l avură cuvintele acestea 
asupra fiului său. 

Inima lui Dimitri bătea să-i spargă coșul pieptului. 

In timpul nopţii de nesomn care se scursese, el se gândise în 
mai multe rânduri să-i mărturisească totul tatălui său. Însă nu se 
putu hotărî s-o facă. 

La ce i-ar ajuta dezvăluirea trecutului? 

Mai înainte de toate l-ar nenoroci pe tatăl său, i-ar lua putinţa 
de a mai fi fericit în lumea aceasta. Își dădea seama îndeajuns 
că, toată bucuria lui era Grușa, așa că, dacă ar fi silit s-o piardă 
și-ar pierde poate și viaţa. In al doilea rând, ar neferici-o și pe 
Grușa, faţă de care, ar săvârși un al doilea păcat strigător la cer. 
Cel dintâi păcat și l-a făcut la Petrograd când a părăsit-o de peo 
zi pe alta. De ce să-și mai încarce sufletul cu o nouă vină, când 
și așa, chiar și numai prezenţa lui a fost îndeajuns spre a 
spulbera liniștea nefericitei femei. 

In al treilea rând, s-ar nenoroci chiar și pe el însuși deoarece 
tatăl său, aflând că Grușa a fost amanta lui pe vremuri, n-ar mai 
putea avea pentru el dragostea pe care o avusese până atunci. 

Așa că, o dezvăluire a trecutului n-ar fi avut ca rezultat decât 
o  întreită nenorocire. În consecință, trecutul trebuia 
înmormântat, uitat. 

Maiorul Trubetzkoi își săpă în minte aceste cuvinte și era pe 
deplin hotărât ca, orice s-ar întâmpla, nici să nu mai amintească 
măcar de trecut. 

La cafeaua cu lapte conversaţia dintre tată și fiu fu cât se 
poate de prietenească. Prinţul Trubetzkoi îi istorisi maiorului 
ultima aventură de la „Altarul Pustei” și cu acest prilej vorbi și 
de prinţul Poniatowsky. 

— Prinţul este un vechi prieten de-al meu, zise guvernatorul, 
și cu toate că avem păreri politice deosebite, totuși, sunt 
oricând gata să-mi bag mâna în foc pentru cinstea lui. De altfel 
nu înțeleg cum de a fost trimis în minele Sadovei, unde de 
obicei nu ajung decât răufăcătorii de rând! 

— Cunosc și eu din auzite, cazul prințului Poniatowsky, 
răspunse tânărul maior. După câte știu eu, prințul Poniatowsky 
se găsește în fruntea mișcării de neatârnare a Poloniei, ceea ce 
este adevărat că pentru noi e foarte neplăcut, găsesc însă că, în 
niciun caz păcatul lui nu a fost atât de mare, încât să fie osândit 


la munca silnică în minele din Sadova... Un om, care se trage 
dintr-o familie cu un trecut atât de mare, ca al Poniatowsky-lor 
nu trebuie trimis în Siberia! 

— La fel m-am gândit și eu zise bătrânul guvernator. Trebuie 
că a fost cineva, care l-a denunţat pe prinţ, ca pe un conspirator 
de rând care atentează la viața ţarului, ca cel din urmă nihilist. 
În urma acestui denunţ, ţarul îi va fi dat voie acestui „cineva” să 
facă cu prinţul Poniatowsky ce va voi. 

— Dar cine ar putea fi acest „cineva”? 

— Contele Gorciacov, guvernatorul Varșoviei. 

— ÎI cunosc. Are multă trecere la curte. Știe să scoată de la 
Majestatea Sa tot ceea ce vrea. 

— Dimitri, eu îţi repet că-l cunosc pe prinţul Poniatowsky de 
foarte multă vreme și foarte bine, așa că, nu mă sfiesc să-i iau 
apărarea. Când te vei înapoia la Petrograd, îţi voi da și cererea 
de grațiere a prințului Poniatowsky. Te rog să pui o vorbă bună 
pe lângă ţar, ca această cerere să fie ascultată. 

— Tată, dacă tu îl iei sub scutul tău, răspunse tânărul prinţ, 
sunt încredinţat și mai mult că printul Poniatowsky a fost 
nedreptăţit și voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca dorinţa ta să 
fie îndeplinită. 

— Prințului Poniatowsky i s-a făcut o nedreptate tot atât de 
mare, ca și româncei, pe care ai văzut-o alături de Grușa, ca 
damă de companie și care prin firea ei blândă, a câștigat-o pe 
soția mea în câteva zile... 

— Cum, și Mioara este o surghiunită? întrebă tânărul prinţ, cu 
vădită uimire. 

— Da și ea este victima contelui Gorciacov. Tocmai 
nenorocirea comună a fost puntea de legătură între ea și prințul 
Poniatowsky. 

— Sărmana fată! 

Bătrânul guvernator istorisi povestea Mioarei Comăneanu și 
era tocmai pe sfârșite, când cineva bătu încet în ușă și apoi intră 
în odaie tocmai aceea despre care vorbea tatăl său. 

De-abia acum își dădu osteneala tânărul maior s-o observe 
mai bine pe Mioara, a cărei graţie, farmec și frumusețe îl 
câștigară numaidecât. 

— Ce dorești, copila mea? întrebă guvernatorul, blând. 

— Grușa m-a trimis să vă întreb dacă astăzi mergem la 
călărie? 


Guvernatorul se uită la fiul său. 

— Mergi și tu, Dimitri? 

—Cu dragă inimă! 

— Atunci spune-i Grușei că vom pleca îndată! 

Peste câteva minute toți patru erau adunaţi în curte, unde 
grăjdarii ţineau de frâu, patru roibi plini de foc, pe care familia 
prințului Trubetzkoi îi încălecă îndată. 

— Acum, mica mea Grușa, zise guvernatorul-prinţ, zâmbind, 
nu te vei mai lua la întrecere cu mine, ci cu Dimitri. 

Grușa zâmbi, dar nu îndrăzni să se uite în ochii tânărului 
maior. Ea ocolea cu băgare de seamă, orice prilej de a privi în 
ochii lui Dimitri și ieșind din oraș făcu astfel ca guvernatorul și 
Mioara să fie mereu lângă ea. 

Bătrânul prinţ Trubetzkoi de-abia aștepta să iasă pe un teren 
mai liber, unde întrecerea să poată avea loc. Când ieșiră la 
câmp, el își îndemnă fiul: 

— Ei, Dimitri, dă-i pinteni calului și Grușa va alerga după tine! 

Cuvintele guvernatorului făcură ca privirile Grușei să se 
întâlnească cu ale lui Dimitri. Dar această întâlnire nu ţinu decât 
o clipă. Amândoi își întoarseră capul de îndată. 

În clipa următoare, Dimitri dădu pinteni calului, care porni ca 
o săgeată. 

Dar Grușa urmă să călărească alături de Mioara. 

— Grușa, zise atunci guvernatorul, râzând, ce mai aștepți? 
Pornește în galop și pune mâna pe el! Te-am lăudat atâta, încât 
nu-mi poţi face rușinea de a nu primi provocarea! 

Grușa n-avea niciun chef să ia parte la această întrecere, dar 
nu se putea împotrivi dorinţei soţului său. De aceea atinse ușor 
cu pintenii coastele calului, care porni într-o goană nebună, 
simțind dorinţa stăpânei sale. 

Prinţul Trubetzkoi privea cu plăcere la această întrecere, care 
devenea din ce în ce mai înfrigurată. Dimitri încăleca pentru 
prima oară pe roibul său, pe când Grușa își cunoștea animalul 
foarte bine, așa că depărtarea dintre urmărit și urmăritoare 
scădea văzând cu ochii. 

Prințul Trubetzkoi îi zise mândru, Mioarei, care călărea alături 
de el: 

— Priveşte, copila mea... încă un minut-două și Grușa îl va 
ajunge! 


Guvernatorul nu se înșelase. Nu trecură nici două minute și 
Grușa călărea lângă Dimitri, 

— De ce ai venit aici... Pavel Ermolieff? întrebă atunci Grușa, 
cu glas șoptit. 

Dimitri tresări. 

Apoi, își lovi calul cu cravașa și armăsarul porni din nou în 
fugă nebună. Calul Grușei însă era mai iute, așa că, în curând, 
ea ajunse din nou lângă tânărul maior. 

Și ea nu-și putu stăpâni pornirea. În zadar îi făgăduise 
Mioarei, cu o seară mai înainte că va încerca să-și ascundă 
patima... Vechea rană, care nu se închisese încă, începu să 
sângereze și mai tare și suferinţele ei înăbușiră glasul minţii. 

— Ai auzit ce te-am întrebat... Pavel Ermolieff? zise ea, din 
nou. 

— Dar, de ce-mi pui o asemenea întrebare... mamă? răspunse 
maiorul, apăsând pe cuvântul din urmă. Cine și-ar fi putut 
închipui că ne va fi dat să ne întâlnim aici, în asemenea 
împrejurări? 

Grușa zâmbi, batjocoritoare. 

— Toanele soartei sunt nenumărate, Pavel Ermolieff!... La 
drept vorbind, nu s-a întâmplat nimic altceva decât că două 
drumuri s-au încrucișat în palatul guvernatorului din Tomsk. 

— Te rog, mamă, nu mai vorbi despre ceea ce a trecut! Prin 
aceasta nu faci altceva decât să-ţi sapi propria dumitale fericire! 

— Fericirea mea! exclamă Grușa, râzând ironic, iarăși. Unde 
este fericirea mea? A rămas acolo, la Petrograd, pe malurile 
Nevei, în căscioara aceea... 

— Dar Grușa, zise atunci maiorul Trubetzkoi, supărat, 
gândește-te la poziția dumitale socială, gândește-te la sărmanul 
meu părinte, a cărui singură fericire ești dumneata! 

Grușa se dezmetici. Acum își dăduse seama de ușurința de 
care dăduse dovadă și se căi de a fi rostit cuvintele acelea 
răscolitoare a unui trecut care trebuia să rămână uitat. 

— Ai dreptate, zise ea rece. Pavel Ermolieff a murit de mult în 
inima mea! 

După aceea smuci de frâuri, rămânând câţiva metri în urma 
lui Dimitri, spre a nu mai fi nevoită să vorbească cu el. 

Mai târziu încetini pasul calului, dovadă că întrecerea se 
sfârșise. Dimitri opri și el, așa că, guvernatorul și cu Mioara îi 
ajunseră îndată. 


— Vă mărturisesc, copii, că întrecerea aceasta mi-a pricinuit o 
adevărată desfătare! Dacă aș fi avut câţiva ani mai puţin, aș fi 
pornit și eu după voi. Nu ţi-am spus eu, Dimitri că Grușa te va 
ajunge, chiar și pe tine? 

— Da, răspunse Grușa, am pus mâna pe el, dar apoi, Dimitri a 
zburat de lângă mine din nou... 

Acum nu mai ocoli privirea maiorului, ci se uită la el cu ochi 
scânteietori. 

Mioara observă aceasta tresărind. Numai prințul Trubetzkoi 
nu băgă de seamă crudul joc al cuvintelor soţiei sale. 

El zâmbi fericit și bătându-și fiul pe umeri, zise: 

— Bucuria mea este tot atât de mare, fiindcă amândoi îmi 
sunteți la fel de dragi. Totuși, mi se pare că tu Dimitri, n-ai 
întrecut-o pe Grușa, decât numai după ce ea a socotit cursa ca 
sfârşită. Se poate să mă înșel, dar de departe, așa mi s-a părut. 

Dimitri vru să răspundă, dar Grușa se amestecă pe 


neașteptate: 
— Nu! Dimitri m-a lăsat în urmă, într-adevăr, dar îmi voi lua 
„revanșa”!... Ne vom mai măsura puterile, noi doi, și 


nădăjduiesc ca atunci eu să fiu învingătoare! 

Zicând acestea, ochii ei luceau ameninţător. 

Mioara rămase încremenită și chiar și maiorul simţi un fior 
trecându-i prin corp. 

Numai guvernatorul continua să rămână liniștit, socotind că 
vorbele Grușei și înflăcărarea ei, erau pricinuite de dorința de a 
ieși învingătoare din această întrecere. După el, galopul din ziua 
aceea însemna temelia pe care urma să se înjghebeze buna 
înțelegere dintre fiul său și mama sa vitregă! 

Dacă ar fi bănuit adevărul!... 

După venirea lui Dimitri viaţa deveni mult mai vie în palatul 
guvernatorului din Tomsk. Plimbările călare erau zilnice și după 
amiază sau seara, cei patru membri ai familiei se adunau 
adeseori, spre a-și omori timpul cu jocuri de societate. Grușa își 
continua jocul ei îndrăzneţ și adeseori cuvintele ei amenințau să 
dezvăluie guvernatorului toată drama ce se desfășura alături de 
el, dar fără știrea lui. Grușa însă, era mult prea isteaţă, pentru a 
nu ști să spună cuvintele cu două înțelesuri în așa chip, încât 
guvernatorul să înţeleagă fraza așa cum era menită pentru el, 
iar Dimitri să simtă usturimea ascunsă în cel de-al doilea înţeles. 


Dar dacă guvernatorul nu-și dădu seama de ceea ce se 
petrecea în jurul său, se găsi cineva, care să înţeleagă prea bine 
acest al doilea înțeles al cuvintelor Grușei... 

Acest cineva era... prinţul Poniatowsky. 

Într-o după-amiază, toţi patru se duseră la vila din apropierea 
orașului, unde guvernatorul și cu prinţul Poniatowsky se așezară 
la masa de șah, după obiceiul lor, în vreme ce Grușa și cu 
Mioara luară loc pe verandă, văzându-și de lucrul de mână. 

Dimitri se așezase lângă tatăl său, cu faţa întoarsă spre cele 
două femei: 

— Nădăjduiesc că astăzi, cu puteri unite, Trubetzkoii vor 
câștiga partida! zise guvernatorul, făcând primele mișcări. 

La început, privirile lui Dimitri rătăciră pe câmpurile albe și 
negre ale mesei de șah și pe figurile de fildeș, mai târziu însă, 
aceste priviri se desprinseră de pe figurile neînsuflețite și se 
îndreptară înspre cele două femei care lucrau tăcute. 

În vreme ce partenerul său se gândea la mișcarea ce urma să 
o facă, prinţul Poniatowsky se uită din întâmplare la Dimitri, și 
atunci observă că tânărului maior nici prin minte nu-i trecea să 
urmărească lupta dintre el și părintele său. 

Privirea prinţului Poniatowsky urmări direcția ochilor lui 
Dimitri. 

Tocmai în clipa aceea băgase de seamă și Grușa că Dimitri se 
uita la ea și ochii tinerei prințese începură să se lumineze de o 
flacără pătimașă. Poniatowsky tresări la vederea acestei scene 
și se gândi cu strângere de inimă că bunul său prieten era 
înșelat într-un chip atât de nemilos. 

Pumnii i se încleștară și de mânie ar fi vrut să despice masa 
de șah, cu o singură lovitură. 

— E rândul dumitale! auzi el deodată și glasul guvernatorului 
îl smulse din prăda gândurilor. 

Într-o clipă el își dădu seama de situaţie și porni la atac 
împotriva reginei prințului Trubetzkoi, cu unul din nebunii săi. 

Dar guvernatorul observă și tăie drumul cu unul din turnurile 
sale, zicând: 

— Oho, nu-mi dau regina, așa, cu una cu două! 

— Nefericitul meu prieten! se gândi prinţul Poniatowsky. 
Parcă cineva te mai întreabă, dacă vrei sau nu să-ți dai regina! 
Ți-o răpește, pur și simplu și încă acela, pe care-l iubeşti mai 
mult, propriul tău fiu! 


Cu toate acestea, el nu se putu hotărî să dea totul pe față. Nu 
s-ar fi putut împăca cu gândul că el ar fi fost acela care ar fi 
nimicit fericirea conjugală a nobilului său prieten. 

Dar aceasta nu însemna că se hotărâse și să tacă cu 
desăvârșire. Avea el o persoană de încredere, căreia putea să-i 
spună totul, fără teamă că taina va trece mai departe: Mioara 
Comăneanu. 

Pierdu partida de șah, deoarece mintea lui era preocupată de 
ceea ce descoperise cu câteva clipe mai înainte, în vreme ce 
prinţul Trubetzkoi își concentrase toată puterea de gândire 
numai asupra jocului. 

De-abia aștepta să poată vorbi cu Mioara și după sfârșirea 
partidei, pornind toți la plimbare prin păduricea din apropiere, 
rândui astfel încât să poată rămâne singur cu tânăra româncă. 

Firește că descoperirea prinţului Poniatowsky, nu era nicio 
noutate pentru Mioara. Și cum cunoștea și originea acestei 
taine, nu se sfii să i-o încredinţeze nobilului său prieten. 

Prințul Poniatowsky ascultă cu înfrigurare povestirea Mioarei 
și la urmă exclamă îngrozit: 

— Dar unde vor ajunge lucrurile, dacă nu se va găsi nimeni să 
pună o piedică în calea evenimentelor? 

— Nu putem nimici liniștea și fericirea guvernatorului! 
răspunse Mioara, cu hotărâre. 

— Așa este! Așa este! Dar odată și odată tot poate să iasă la 
iveală și atunci nenorocirea va fi și mai mare! 

— Totuși, n-avem dreptul să ne amestecăm! 

Prinţul Poniatowsky își dădu seama că Mioara avea dreptate. 
Își lăsă capul peste piept, abătut... gândindu-se cu groază la 
furtuna care va bântui familia Trubetzko, într-o bună zi. 

Ar fi vrut să-și ajute prietenul, pentru a răsplăti măcar în parte 
bunătatea de care prințul Trubetzkoi dăduse dovadă faţă de el, 
dar nu găsi niciun mijloc care să fi putut evita urmările tragice 
ale unei dezvăluiri. 

lar aceasta nu avea dreptul s-o facă, fiindcă ţinta lui nu era 
distrugerea fericirii prințului Trubetzkoi ci dimpotrivă, salvarea 
ei de nimicirea ce o pândea. 

În asemenea împrejurări nu vedea decât o singură soluţie, ca 
Dimitri să se înapoieze la Petrograd cât mai neîntârziat. 


* 


Tânărul prinţ Trubetzkoi era încredinţat că taina care-l lega de 
Grușa, nu era cunoscută decât numai de el și de mama sa 
vitregă. 

Era deci firesc ca uimirea lui să fie cu atât mai mare în ziua 
când își dădu seama că se înșelase în această privinţă. 

La palatul guvernatorului era obiceiul ca, pe timpul verii, 
masa să se ia pe terasă. Aici se întâmplă ca într-o zi, Dimitri, 
scoțându-și batista, să scape din buzunar și un mic medalion, 
care căzu la picioarele sale fără ca cineva să fi băgat de seamă. 

Într-un târziu, medalionul fu văzut tocmai de acela care ar fi 
trebuit să-l vadă cel din urmă, prințul Trubetzkoi. 

Ridicând micul obiect de la pământ, guvernatorul îl arătă 
familiei sale, zicând: 

— Priviţi ce am găsit! 

Maiorul se uită la Grușa îngrozit și pe faţa tinerei femei se 
întipări o spaimă cumplită. Mioara își dădu seama îndată că 
obiectul acela putea să fie trădător pentru Grușa și Dimitri. 

— Cine l-a pierdut? întrebă guvernatorul. 

Mioara observă încurcătura lui Dimitri și avu atâta sânge rece, 
încât să salveze situația, prin amestecul ei. 

— Eu l-am pierdut! zise ea, mai înainte ca Grușa sau Dimitri 
să se fi trădat. 

În timpul acesta guvernatorul deschise medalionul, care 
ascundea o pictură în miniatură, înfăţișând-o pe Grușa, pe când 
mai era încă artistă la Petrograd... 

Medalionul acesta îl primise... Pavel Ermolieff, de la iubita lui, 
Grușa Pavlovna. Acum medalionul se găsea în mâinile prinţului 
Trubetzkoi, soțul Grușei. 

Guvernatorul cercetă miniatura, cu multă băgare de seamă. 

— la te uită! Asta e Grușa!... Dar ce veche e pictura!... Eu nu- 
mi amintesc s-o fi văzut vreodată! 

Acum își reveni și Grușa. Hotărârea cu care se amestecase 
Mioara îi redase curajul și ei. 

— Într-adevăr nu ai văzut-o, Dimitri?... Am găsit-o într-un 
altar, într-una din zilele acestea și fiindcă Mioara mi-l ceru prea 
călduros, i l-am dat! 

— Atunci ţine-l copila mea, zise guvernatorul, întinzând 
medalionul Mioarei, e proprietatea dumitale! 


După aceea, rămânând singur cu Mioara, maiorul Trubetzkoi 
se grăbi să-i mulțumească pentru intervenţia sa salvatoare. 

— ţi mulţumesc din tot sufetul, domnişoară! Fără dumneata, 
cine știe ce s-ar fi întâmplat! 

Mioara scoase medalionul și i-l dădu maiorului. 

— Ţine-l, domnule maior, este proprietatea dumitale, nu a 
mea. Te rog însă, să-l păzești mai bine! 

Dar Dimitri nu-l luă. 

— Grușa ţi l-a dăruit dumitale, domnișoară, de aceea te rog 
să-l păstrezi, căci la dumneata stă mai bine decât la mine. 

Cu aceste cuvinte el duse la buze mâna mică, fină a Mioarei și 
o sărută îndelung. In acest sărut de mână era cuprinsă toată 
recunoștinţa, pe care Dimitri o avea pentru aceea care-l salvase 
de la o adevărată catastrofă. 

A doua zi la prânz, prinţul Trubetzkoi se adresă familiei sale, 
cu următoarele cuvinte: 

— Ce-aţi zice de o excursie de câteva zile? 

— Minunată idee! exclamară toți. 

— Vă previn însă că excursia plănuită nu este lipsită de 
primejdii. 

— Cu atât mai bine! zise Grușa, râzând. Mie-mi plac 
primejdiile! 

Aceste cuvinte prinţesa le rosti aruncând o privire plină de 
înţeles înspre Dimitri, care însă se prefăcu că n-o bagă de 
seamă și-l întrebă pe tatăl său: 

— Unde vrei să mergem tată și care sunt primejdiile despre 
care ai amintit? 

— Azi dimineaţă a fost la mine, în audienţă, un mujic foarte 
speriat, răspunse guvernatorul. Mujicul era din Salskoje, un sat 
pierdut printre munţi și venise să ceară ajutor pentru consătenii 
săi îngroziți. 

— Dar ce s-a întâmplat la Salskoje? întrebă Grușa, curioasă. 

— Moartea cenușie face ravagii în rândurile populaţiei! 

— Moartea cenușie? exclamă Grușa. Dar ce mai e și asta? 

— N-ai auzit încă de ea? Urşii cenușii din munţii Urali au 
obiceiul de a tăbări asupra satelor, venind în grupuri întregi și cu 
aceste prilejuri nimicesc tot ce le iese în cale. Flămânziţi, ei se 
aruncă asupra oamenilor cu o sălbăticie neînchipuită și sătenii 
fug mâncând pământul, căci dihăniile vin în număr atât de mare 
încât ţăranii nu se pot apăra împotriva lor. 


— Și care este ajutorul pe care-l cer cei din Salskoje? 

— Singurul mijloc de apărare împotriva urșilor cenușii este de 
a porni un adevărat război în contra lor. O trupă de cazaci se 
duce la faţa locului, îi înconjoară și-i împușcă cu grămada. Lupta 
este foarte interesantă, dar tot atât de primejdioasă. 

— Nu face nimic! zise Grușa, cu hotărâre. Merg cu plăcere! 

— Dar tu, Dimitri, vrei să iei parte la originala expediţie? 

— Cu dragă inimă! 

— Atunci mâine vom porni la drum. Vom lua cu noi o trupă de 
cazaci cât mai numeroasă, așa că, nu ne va pândi o primejdie 
prea mare. Firește însă că va trebui să fim cu multă băgare de 
seamă! 

Sergiu Pudarov, trimisul mujicilor din Salskoje, nu mai putu de 
bucurie aflând că a doua zi va veni o puternică trupă de cazaci 
să alunge sau să nimicească grămada de urși cenușii. lar când 
văzu, a doua zi, marile pregătiri care se făceau, pieptul i se 
umflă de mândrie, deoarece, în urma strălucitului succes al 
misiunii sale își asigurase stima tuturor consătenilor săi... 

Cortul cel mare, pe care Mioara îl cunoștea încă din fața 
„Altarului Pustei”, fu împachetat din nou. 

Guvernatorul îl invită și pe prinţul Poniatowsky, care, ca 
vânător pătimaș, primi invitaţia cu însuflețire. 

Prinţul Trubetzkoi și cei din jurul său porniră la drum însoţiţi 
de o trupă alcătuită din optzeci de cazaci. 

— Cred că suntem îndeajuns de numeroși spre a putea ieși 
învingători din lupta cu urșii cenușii, zise guvernatorul, râzând. 

— În sat suntem mult mai mulţi, zise Sergiu Pudarov, și tot nu 
le-am putut veni de hac! 

— Fiindcă n-aveţi arme așa de bune, ca ale noastre! răspunse 
guvernatorul. 

— Așa e, prea milostive stăpâne! Noi ne apărăm cu cuțite, 
topoare și furci de fier. Ba unul, Cola, se luptă cu ei, cu mâna 
goală... E cel mai tare și mai curajos flăcău din sat. 

Porniţi din Tomsk în zorii zilei, vânătorii de urși n-ajunseră în 
apropiere de Salskoje, decât târziu, pe înserat. Pe aici drumul 
era foarte anevoios și până în sat mai era cale de câteva 
ceasuri. De aceea guvernatorul porunci să se ridice corturile și 
să petreacă noaptea acolo unde îi prinsese înseratul. 


Cazacii erau încântați de această poruncă, fiindcă obosiseră 
zdravăn de călăria neîntreruptă de peste zi. Focurile de tabără 
fură aprinse în grabă și în curând toată lumea dormea. 

Sergiu Pudarov însă, nu se dădu odihnei, ci alergă înainte, în 
sat, spre a vesti apropierea mântuitorilor. 

A doua zi de dimineaţă, când trupa ajunse la Salskoje, tot 
satul era în picioare, spre a-l primi cum se cuvine pe 
guvernatorul-prinţ. 

Primarul satului îl salută pe prinţul Trubetzkoi, în cuvinte pline 
de recunoștință, numindu-l mântuitorul comunei. După aceea se 
trecu la încartiruirea cazacilor, deoarece trupa urma să rămână 
în sat timp de mai multe zile. 

În timpul acesta, guvernatorul-prinţ și prietenii săi făcură o 
plimbare prin sat, conduși de Sergiu Pudarov și de primar, spre 
a-și da seama de ravagiile pricinuite de urși. Locuitorii își arătau 
amărâţi grajdurile goale, iar primarul dădea explicaţiile 
trebuincioase: 

— Urșii cenușii sunt urșii cei mai sângeroși din câţi trăiesc pe 
suprafața pământului. Ei atacă nu numai vitele, ci și omul. În 
satul nostru n-a mai rămas mujic care să nu fi avut de îndurat o 
pagubă din pricina lor. 

— Au căzut pradă și oameni sălbăticiei fiarelor? întrebă prinţul 
Trubetzkoi. 

Primarul dădu trist din cap. 

— Până acum avem optsprezece morţi și tot atâția răniţi. Și 
numai Dumnezeu știe, dacă până la sfârșit ar mai fi rămas în 
viaţă vreunul din noi, dacă nu veneai tu, prea milostivul nostru 
stăpân. 

— Și câţi urși aţi doborât? 

— Șapte, din care Cola singur a ucis cinci. 

— Cola, ucigătorul de urși? 

— EI! Ai auzit de el, stăpâne? 

— Sergiu Pudarov mi-a vorbit. 

— Îl voi chema îndată, stăpâne, să-l vezi. El este cel mai 
curajos din noi toţi. Dacă nu era el aici, cred că până acum tot 
satul s-ar fi refugiat. 

Un tânăr ţăran porni în căutarea lui Cola și peste câteva 
minute sosi la faţa locului și mândria satului. 


Era un adevărat flăcău-minune. Mai înalt de doi metri, cu 
umeri ca ciopliţi în stâncă, Cola semăna el însuși cu urșii a căror 
spaimă era. 

Guvernatorul îl felicită în cuvinte călduroase și-l dădu ca pildă 
sătenilor. După aceea urmă astfel: 

— Fiindcă tu ești cel mai îndemânatec în uciderea urșilor, îţi 
încredințez ţie întreaga trupă a cazacilor. Tu știi cel mai bine, 
când au urșii obiceiul să atace. De îndată ce-i vei simţi, ai 
dreptul să iei cu tine câţi cazaci vei crede de cuviinţă, spre a 
stârpi flagelul ce a căzut asupra satului vostru. 

— Tătucă, zise flăcăul, supus, cel mai bun lucru ar fi să-mi dai 
câţiva cazaci, cu care să pornesc în căutarea ascunzătorii 
urșilor. Acum, când avem aici atâţi oameni înarmaţi, putem să 
încercăm aceasta fără teamă. 

Guvernatorul se învoi. 

— Bine! Câţi cazaci vrei? 

— Cinci-șase vor fi îndeajuns. Numai să fie curajoși și buni 
trăgători! 

— Ostașii mei sunt toţi curajoși și buni ţintași! zise prinţul 
Trubetzkoi. 

— Atunci nu se poate să nu ieșim victorioși! 

Prinţul Trubetzkoi îl chemă pe locotenentul Miliușov, care la 
rândul său, indică un plutonier și cinci cazaci, care aveau să-l 
însoţească pe Cola. 

Cei șase ostași împreună cu Cola, porniră spre pădure, iar 
guvernatorul se întoarse în tabără, unde domnea aceeași 
înfrigurare, ca pe vreme de război. 

Toată lumea aștepta cu  înfrigurare desfăşurarea 
evenimentelor și de la guvernatorul-prinţ până la cel din urmă 
cazac nu era om care să nu ardă de nerăbdarea de a cunoaște 
sfârșitul acestei neobișnuite vânători... 

— AŞ vrea să văd și eu un urs cenușiu, dar mi-e teamă că vom 
păţi rușinea de a fi venit în număr atât de mare, spre a dobori 
vreun pui doar. 

— Vai, stăpâne, zise atunci primarul, nu dori să vezi ursul 
cenușiu! Noi am văzut destui, și destul am suferit fiindcă i-am 
văzut! Nu este în satul acesta niciun singur om care să mai 
doarmă liniștit, după ce a dat ochii cu moartea cenușie. 

— Vom alunga noi această nălucă cenușie din mijlocul vostru 
și atunci viaţa liniștită de mai înainte va reveni în Salskoje. 


— Să te audă Dumnezeu, stăpâne! făcu primarul, ridicându-și 
privirile spre cer. 

Ceasurile treceau unul după altul. 

Guvernatorul din Tomsk nu uitase de patima sa, nici chiar cu 
prilejul acestei excursii și în colțul cortului se războia cu 
încăpățânare pe masa de șah, cu potrivnicul său, prințul 
Poniatowsky. Cele două femei stăteau de vorbă cu locotenentul 
Miliușov și cu Dimitri. 

Prânzul se scurse într-o atmosferă destul de caldă, cu toate că 
prinţul Trubetzkoi era neliniștit din pricina întârzierii cazacilor. 
Primarul satului încercă să-l liniștească: 

— Pesemne că, n-au dat încă peste ascunzătoarea urșilor și 
au fost siliți să pătrundă mai adânc printre munți. 

— Să nu se fi rătăcit? 

— Dacă-i conduce Cola nu li se poate întâmpla așa ceva. Cola 
se orientează cu ochii închiși oriunde prin ţinutul acesta! 

Cu toate acestea cazacii nu se înapoiară nici în cursul după 
amiezii. Prinţul Trubetzkoi era atât de nervos încât nu fu în stare 
să-și termine nici partida de șah. 

Soarele apuse și cazacii tot nu se întoarseră. 

— Locotenente Miliușov! îi zise guvernatorul aghiotantului 
său. 

— La ordine, Excelenţă! 

— Mai așteptăm un ceas! Dacă nu se înapoiază nici până 
atunci, pornim în căutarea lor. Pregătește făcliile de care vom 
avea nevoie. 

— Am înţeles, Excelenţă. 

Dar nu trebuiră să aștepte un ceas, căci nu trecură nici zece 
minute din clipa când guvernatorul dăduse această poruncă și 
din capătul satului se auziră ţipete și urlete înfiorătoare. 

Primarul satului se uită speriat la guvernator. 

— Mi-e teamă că s-a întâmplat vreo nenorocire. 

Toţi cei de față tresăriră, speriaţi. 

Zgomotul creştea necontenit, ţipete  deznădăjduite se 
amestecau cu bocete sfâșietoare și în curând populaţia satului 
începu să se ivească grupuri-grupuri. 

În fruntea acestor grupuri alerga o femeie mai în vârstă, care 
prin ţipetele ei sfâșietoare stârnea mila chiar și în inimile cele 
mai împietrite. 

— Mama lui Cola! strigă Sergiu Pudarov îngrozit. 


Într-adevăr, bătrâna se văicărea: 

— Cola... bietul meu Cola... a pierit... l-au sfâșiat urșii!... 
Cola... nu mai este! 

Guvernatorul se interesă de soarta cazacilor săi. 

— Plutoniere Kanoff, unde sunt oamenii? 

Din mijlocul mulţimii se desprinse un cazac cu hainele 
sfâșiate, cu faţa sângerândă, cu carnea atârnându-i în zdrenţe. 
Braţul stâng i se legăna în dreapta și în stânga, de parcă i-ar fi 
fost rupt. 

Prinţul Trubetzkoi strigă deznădăjduit: 

— Kanoff, vorbește, ce s-a întâmplat? 

— Urşii... urșii!... 

— Unde sunt oamenii? 

— Acolo... acolo... în pădure! 

— S-au prăpădit? 

Kanoff, dădu din cap. 

— Toți? 

— Toţi! Numai eu... am scăpat! 

— Și Cola? 

— S-a sfârșit cu el! 

— Dar răspunde, vorbește, spune ce s-a întâmplat?, 

— Stăpâne... iartă-mă... am dureri îngrozitoare... Apă... apă! 

Din pricina prea marii pierderi de sânge plutonierul căzu la 
pământ, leșinat. 

— Daţi-i rachiu, iute! strigă prinţul Trubetzkoi. 

Locotenentul Miliușov luă de undeva o ploscă cu rachiu și 
turnă câteva înghiţituri printre buzele plutonierului. După aceea 
veni un sanitar, cu pânză albă și medicamente, cu care legă 
rănile nefericitului Kanoff, transportându-l apoi în casa în care 
fusese încartiruit, unde îl așezară în pat. 
puseră stăpânire pe el și nu fu în stare să-și facă raportul, decât 
prin cuvinte întretăiate: 

— A fost îngrozitor... am mers ceasuri întregi... apoi, 
deodată... din dosul unul stânci... se iviră o sumedenie de 
fiare... N-avurăm vreme... să punem mâna pe arme... că ne și 
înconjurară... O luptă înfiorătoare... Cola a fost cea dintâi 
jertfă... era groaznic de văzut... cum l-au sfâșiat în bucăți... 

Un țipăt îndurerat se amestecă în raportul plutonierului. Era 
mama lui Cola, care împreună cu ceilalţi săteni, ascultau de la 


fereastră cele spuse de Kanoff, care urmă încet, din ce în ce mai 
slăbit: 

— Cu greu... am putut pune mâna pe arme... dar în zadar 
trăgeam... glonte, după glonte... urșii atacau cu furie 
crescândă... cazacii unul după altul... Fug cu Gulev... peste 
stânci... ne prăbușim... îmi rup braţul... Gulev... peste stânci... 
ne prăbușim... îmi rup brațul... ajung... și... labele lor... sânge... 
sânge... sânge... vin urșii... urșii... 

Capul lui Kanoff căzu pe pernă obosit. 

— Delirează! zise locotenentul Miliușov. 

Toată lumea, dar mai ales locuitorii satului, fură cuprinși de o 
groază înfiorătoare. Cei din Salskoje îl pierduseră pe acela care 
ținuse suflarea în ei până atunci, Cola, a cărui putere o credeau 
de nedoborât. Totodată sătenii pierdură și credința în cazaci, 
deoarece auziseră chiar din gura plutonierului despre moartea 
cumplită a celor cinci ostași. 

Inapoindu-se, prințul Trubetzkoi umbla de colo până colo, în 
fața cortului său, în vreme ce Mioara și Grușa intrară în cort, 
adânc impresionate de cele povestite de Kanoff. 

— Tătucă, mi-e grozav de teamă! zise primarul satului, 
oprindu-se în fata guvernatorului. 

— De ce ţi-e teamă? 

— Nu mai încape nicio îndoială că acum urșii vor ataca satul! 

— Ce tot vorbești omule? 

— De obicei fiarele acestea coboară în sat când sunt îmbătate 
de sânge și atunci se dau, fără niciun fel de deosebire, la tot ce 
le iese în cale... Trebuie să ne așteptăm la orice! 

— Crezi că așa va fi? 

— Fără îndoială, tătucă! 

— Atunci le vom lua înainte și-i vom ataca noi! 

— Numai cu multă băgare de seamă, tătucă! Ai văzut că și 
Cola s-a prăpădit! Cine ar fi crezut în moartea cumplită a celor 
cinci ostași? 

Prinţul Trubetzkoi nici nu mai asculta la cuvintele îngrozite ale 
primarului, ci se întoarse spre locotenentul Miliușov. 

— Locotenente Miliușov, primarul are dreptate, urșii sunt cei 
mai primejdioși după o asemenea vărsare de sânge... De aceea 
trebuie să fim cu ochii în patru și să împiedicăm cu orice preț ca 
fiarele să atace satul, căci acum, după moartea lui Cola pe care- 
| credeau de nedoborât, s-ar produce o panică în mijlocul 


populaţiei care ar face cu neputinţă orice apărare împotriva 
urșilor. 

— Atunci să pornim? 

— Da. Cred că acesta este cel mai bun lucru ce avem de 
făcut! 

Peste câteva minute goarna sună adunarea. 

Prințul Trubetzkoi se adresă soţiei sale: 

— Puteţi veni și voi, dar numai cu condiția să fiți mereu în 
urmă! 

— Nu se poate! se împotrivi Grușa. Avem și noi arme, vrem să 
luăm parte la vânătoare! 

— Dragă Grușa, după părerea mea, aceasta nu mai este o 
vânătoare, ci o luptă pe viaţă și pe moarte! 

— Nu face nimic! răspunse prințesa. Vreau să-mi am partea 
mea și într-o asemenea luptă! 

— Bine, Grușa, zise guvernatorul, mă învoiesc, dar voi fi 
mereu cu ochii la tine și la Mioara. 

Călăuziţi de Sergiu Pudarov, cazacii porniră spre munţii 
împăduriţi, în ale căror peșteri se retrăseseră fioroasele 
sălbăticiuni. 

Ajungând printre stânci, ei se împărțiră în mai multe grupuri și 
așa își urmară drumul. Grupurile erau alcătuite din câte trei- 
patru oameni, dând astfel urmăritorilor putinţa de a se rândui 
într-un cerc cât mai larg, care se strângea cu cât înaintau mai 
înspre inima munţilor. 

Toată lumea era cuprinsă de înfrigurare, căci după cele 
întâmplate, însemnătatea acestei vânători devenise mult mai 
mare decât și-o închipuiseră la început. 

Grușa alcătui o grupă cu maiorul Dimitri Trubetzkoi și prinţul 
Poniatowsky, iar Mioara a doua, cu guvernatorul-prinţ şi 
locotenentul Miliușov. Grupurile se înțeleseră între ele, să se 
anunțe prin anumite semne de îndată ce se ivește vreo 
primejdie, spre a putea veni una în ajutorul celeilalte. 

O asemenea mică patrulă de cazaci fu cea dintâi care dădu 
peste fioroasele animale. În faţa unei peșteri ei zăriră un urs 
mare cenușiu. De îndată ce l-au văzut, ostașii s-au și ascuns 
după copaci. Apoi își ridicară armele și trăgând aproape toţi, 
deodată, puternica fiară se prăbuși la pământ, rostogolindu-se 
peste stânci. 


La auzul detunăturilor veniră în grabă și alţi cazaci, care se 
aflau prin apropiere, spre a le fi de ajutor tovarășilor lor, dacă 
aceștia s-ar găsi în primejdie. Dar la venirea lor, uriașul munţilor 
zăcea nemișcat, la pământ. 

Ostașii cercetară peștera, cu multă luare aminte, dar nu mai 
dădură peste alţi urși. Se vede că fiara colindase singură prin 
pădure. Vestea doborâării acestui urs trecu de la o grupă la alta, 
mărind și mai mult înfrigurarea vânătorilor. În același timp, ea 
întări curajul ostașilor, făcându-i să înţeleagă că ursul cenușiu 
nu este invincibil, trebuie doar sânge rece, un ochi bun și o 
mână sigură, spre a-l dobori. 

Cazacii porniră mai departe, cu râvnă îndoită, fără de a uita 
însă se fie prevăzători. 

Grușa mergea înainte, cu prinţul Poniatowsky, în vreme ce 
maiorul Trubetzkoi venea încet, în urma lor. Ei se îndreptau spre 
stâncile unde îl ajunsese ursita pe Cola, și unde pieriseră și cei 
patru cazaci. 

Ei fură opriţi în cale de albia unui pârău secat. Prinţul 
Poniatowsky și cu Dimitri căutară un loc de trecere mai ușor. 
Dar în vreme ce bărbaţii cercetau malurile, Grușa se și cobori pe 
peretele drept de stâncă, până în matca pârâiașului, pentru ca 
de aici să se urce apoi pe malul celălalt, luând-o astfel înaintea 
tovarășilor săi. 

Prințul Poniatowsky și Dimitri nici nu observaseră isprava 
Grușei, dar în clipa următoare se cutremurară amândoi. 

Tăcerea pădurii fu străbătută de un țipăt înfiorător. 

Jos, în albia pârâului, Grușa fu așteptată de o surpriză 
grozavă. De-abia își așezase piciorul pe pietrele uscate ale 
pârâului secat, că de printre frunzele unui tufiș se și ivi trupul 
greoi și puternic al unui urs cenușiu. 

Un strigăt de groază ieși din pieptul ei. Să fugă nu putea, căci 
pe o parte și pe alta se ridica peretele drept de stâncă. Groaza o 
încremenise aproape. 

— Ajutor!... Ajutor!... Ursul... strigă ea, din nou... 

Prinţul Poniatowsky și Dimitri alergară tremurând de teamă, 
înspre direcţia de unde venea strigătul de ajutor. 

Ei nu puteau să-și dea seama unde dispăruse soția 
guvernatorului și Dimitri strigă deznădăjduit: 

— Grușa! Grușa! 

— Ajutor! se auzi din nou. 


— Trebuie să fie jos, în albia pârâului! zise prinţul 
Poniatowsky. 

— Ce copilărie! strigă Dimitri și o și luă la goană. 

Într-o clipă el ajunse la locul pe unde coborâse Grușa și o zări 
pe soţia tatălui său, la o depărtare de cincisprezece-douăzeci de 
pași de un urs cenușiu, de o mărime puţin obișnuită. 

Dimitri nu șovăi nicio singură clipă. Luă pușca în mâini și 
începu să coboare și el spre matca pârâului unde se găseau 
Grușa și ursul. 

Prinţul Poniatowsky privea încremenit la primejdia care o 
pândea acum nu numai pe Grușa, ci și pe Dimitri. Într-o clipă el 
se hotări și spre a fi gata la orice, începu să coboare și el spre 
albia pârâului. 

În timpul acesta ursul se apropia tot mai mult de Grușa, care 
de teamă se retrăgea tot mai înapoi, fără însă a pierde ursul din 
ochi. 

Dar fiara fu mai rapidă. Ea înainta, urlând fioros, poate ațâtțată 
de lupta dată de Cola, și cei cinci cazaci și ridicându-se în două 
picioare, se pregăti să se arunce asupra Grușei, care, pierzându- 
și cunoștința, se prăbușise la pământ. 

Atunci izbutise să coboare și Dimitri. 

Într-o clipă el duse arma la ochi, apăsă pe trăgaci și glontele 
porni. Ursul se clătină, dar nu căzu, ci se întoarse de la Grușa, 
spre a se năpusti asupra agresorului său. 

Maiorul nu mai avu vreme să-și încarce arma din nou, de 
aceea o apucă de ţeavă și lovi cu toată puterea în namila pe a 
cărei blană începuseră să se ivească pete de sânge. 

Patul puștii crăpă în două, sub puternica lovitură dată în capul 
ursului. Dar fiara nu căzu, ci urlând de durere se pregătea să se 
repeadă din nou asupra vrăjmașului său. 

Arma căzu din mâinile lui Dimitri care-și trase cuțitul de 
vânătoare. Cu un sânge rece uluitor, maiorul Trubetzkoi aștepta 
acum apropierea namilei. 

Dimitri era un bun mânuitor al spadei, este adevărat, dar 
niciodată nu ajunsese încă într-o situaţie atât de primejdioasă. 
Își dădea seama bine însă că numai calmul îl putea scăpa din 
primejdia în care se găsea. 

El ţinea cuțitul lung de vânătoare, ca un scut în fața sa și în 
clipa în care ursul își ridică ucigătoarele labe, spre a lovi, Dimitri 
îi vâri pumnalul în gât, până la plăsele. 


Liniștea pădurii fu spintecată de un nou urlet înfiorător. Ursul 
se clătină, gata să se prăbușească, dar laba lui grozavă îl mai 
nimeri pe tânărul maior, care plin de sânge și fără cunoștință, se 
lungi la pământ. Și cu toate că sângera din două răni, ursul 
cenușiu nu renunță la luptă, ci îndreptându-se spre Dimitri, se 
pregătea să-l sfâșie cu o furie de neînchipuit. 

Laba lui înfiorătoare se ridică în aer, când... răsună o nouă 
detunătură. 

În timpul cumplitei lupte, prinţul Poniatowsky izbutise să 
coboare și el peretele de stâncă și ajuns în albia pârâului se 
grăbi în ajutorul fiului guvernatorului. 

Nobilul polonez era un bun vânător, avea ochiul și mâna 
sigure, așa că glontele lui nu dădu greș. 

Rana pricinuită de el înfrânse cerbicia fiarei, care lovind cu 
laba ridicată în vânt, se prăbuși la pământ ca un sac cu făină. 

Ursul se mai zvârcoli de câteva ori, dar prinţul Poniatowsky îi 
dădu lovitura de graţie și trupul fiarei rămase nemișcat. 

După aceea prințul alergă în ajutorul lui Dimitri. 

Între timp și în urma strigătelor de ajutor ale Grușei și a 
detunăturilor și urletelor fiarei, grupul cel mai apropiat de 
vânători veni la faţa locului. 

Prinţul Trubetzkoi se afla și el printre cei noi sosiți și când își 
zări soţia și fiul întinși la pământ, în albia pârâului, un strigăt de 
durere îi ieși din piept: 

— Soţia... fiul meu! 

Dar prințul Poniatowsky se grăbi să-l liniștească pe 
guvernatorul îngrozit: 

— Fii fără teamă, prinţe, căci nenorocirea nu este atât de 
mare, după cum pare! 

Prințul Trubetzkoi nu se sinchisi de primejdioasa coborâre și 
porni în jos pe peretele abrupt de stâncă. 

Ajungând în matca pârâului nu știa unde să alerge mai întâi, 
la fiul său, a cărui faţă era plină de sânge în urma cumplitei 
lovituri dată de urs, sau la Grușa, care tot mai zăcea în 
nesimţire. 

Prinţul Poniatowsky era tot lângă Dimitri. 

— De Dimitri mă îngrijesc eu, zise prinţul Poniatowsky, 
dumneata vezi ce i s-a întâmplat Grușei. 

În clipa următoare guvernatorul-prinţ îngenunche alături de 
soția sa al cărei cap îl luă în braţele sale. 


— Grușa... scumpa mea Grușa, ce ţi s-a întâmplat? întrebă el, 
cu glas duios. 

El începu să frece tâmplele leșinate și sub puterea acestui 
masaj, Grușa își deschise ochii încet. 

Privirile ei speriate se ațintiră cu mulţumire pe chipul soțului 
său și buzele ei tremurânde murmurară: 

— Unde sunt? 

— In brațele mele, drăguță... 

— Dimitri! 

— Doamne, cum să-ţi mulţumesc că nu s-a întâmplat nimic 
prea serios? 

— A fost îngrozitor! Dar Dimitri?... Ce s-a întâmplat cu el? 

De-abia acum își aduse aminte guvernatorul că fiul lui era 
rănit... 

— Dimitri a fost rănit! 

— Mi-a salvat viaţa! 

— lar pe a lui a salvat-o prinţul Poniatowsky! 

Grușa răsuflă ușurată. 

— Așadar a scăpat! Slavă Domnului! 

Cu ajutorul cazacilor, prințul Poniatowsky ridică trupul 
nemișcat al lui Dimitri și porni cu el prin albia pârâului în 
căutarea unei ieșiri, deoarece peste peretele de stâncă ar fi fost 
cu neputinţă să se cațere cu povara trupului lui Dimitri. 

Grușa porni și ea, sprijinindu-se de braţul prințului Trubetzkoi. 
Ea nu uitase încă grozăvia prin care trecuse. Din când în când i 
se părea că mai vede namila furioasă îndreptându-se înspre ea 
și atunci se lipea de soțul său tremurând din tot trupul. 

De îndată ce izbutiră să iasă la mal, prinţul Poniatowsky legă 
rănile tânărului maior pentru a-i opri pierderea de sânge. 

Dimitri avea dureri înfiorătoare, deoarece chiar și leșinat cum 
era, se zvârcolea și gemea necontenit. 

Ursul îi luase cu totul pielea de pe obrazul stâng, și era o 
fericire că nu-i atinsese și ochiul, căci atunci ar fi fost osândit să 
poarte o viață întreagă semnul vânătoarei de urși cenușii de la 
Salskoje. Afară de aceasta, laba ursului îl mai atinsese și pe 
umărul stâng, pe care i-l sfâșiase groaznic. Ghearele înfiorătoare 
ale fiarei pătrunseseră până la os, rupând carnea și mușchii. 

La porunca guvernatorului, ostașii făcură o targă, în grabă, pe 
care îl așezară pe maior și porniră cu el înapoi spre sat. Prinţul 
Trubetzkoi, Grușa și Mioara îl urmară pe prinţ, în vreme ce 


cazacii, sub conducerea prințului Poniatowsky și a 
locotenentului Miliușov continuară vânătoarea de urși. 

Prinţul Trubetzkoi era foarte îngrijat din pricina rănilor lui 
Dimitri, deoarece știa că rănile făcute de ghearele urșilor pot 
avea urmări cât se poate de primejdioase. 

— Numai de nu i s-ar infecta rănile! zise el. 

— Trebuie să chemăm un doctor, zise Grușa. Ar fi îngrozitor 
să pătimească prea mult din pricina mea. Pentru mine și-a 
primejduit viaţa!... Fapta lui este vrednică de toată lauda! 

— Nu-l lăuda prea mult, Grușa! Nu și-a îndeplinit decât 
datoria. S-a purtat așa cum trebuia să se poarte un prinţ 
Trubetzkoi. 

Când ajunseră în sat se întunecase. Locuitorii însă erau toți în 
picioare, așteptând cu înfrigurare vești de la cei plecați în 
urmărirea urșilor cenușii. Zărind rănitul purtat pe targă, sătenii 
începură să tremure din nou și își spuneau că moartea cenușie 
nu poate fi biruită, deoarece, în loc ca urșii să fie doborâtţi, 
fiarele acestea sângeroase făceau jertfe tot mai numeroase în 
rândurile urmăritorilor. 

Spaima lor crescu și mai mult, când aflară că rănitul din targă 
nu era altul decât însuși fiul guvernatorului. 

Tânărul prinț fu dus într-o casă unde în lipsă de doctor, 
sanitarul cazacilor îi dădu îngrijirile necesare. Acesta spălă rănile 
lui Dimitri, le unse cu o alifie lecuitoare de răni și după ce-i mai 
dădu tânărului maior un ceai fierbinte, îl lăsă sub supravegherea 
prințului Trubetzkoi și a Grușei, care rămaseră la căpătâiul 
bolnavului. 

Privind la Dimitri, care se zbătea în frigurile pricinuite de răni, 
în sufletul Grușei simțământul dragostei reînvie cu o putere de 
neînvins. In ea ardea dorul de a-l săruta pe tânărul prinţ și fără 
să se sinchisească de prezenta guvernatorului, se aplecă peste 
rănit și-i acoperi fata cu sărutări. 

— Mi-a scăpat viața, zicea ea, adânc mișcată, și acum trebuie 
să sufere chinuri cumplite, din pricina mea! Dumnezeule, ajută 
să se însănătoșească! 

Dragostea pe care Grușa o arăta pentru fiul său, îl mișcase pe 
guvernator până la lacrimi. Bietul om nu vedea în aceste 
sărutări, decât recunoștinţa pe care o purta Grușa salvatorului 
său. Adevărata însemnătate a acestor sărutări el n-o putea 
înțelege. 


În schimb, Mioarei nu-i scăpă din vedere patima cu care 
prietena sa îl săruta pe maiorul căzut în nesimţire. Sărutările 
acestea nu erau de recunoștință, ci de dragoste pătimașe. 

Și biata fată se îngrozi, gândindu-se la urmările pe care le-ar 
putea avea această dragoste, dacă Grușa nu va izbuti să-și 
stăpânească pornirea. 

După înapoierea guvernatorului locuitorii rămaseră pe străzi, 
așteptând cu înfrigurare întoarcerea celor rămași să continue 
vânătoarea. 

În cele din urmă, spre miezul nopţii, se iviră printre munţi cele 
dintâi făclii, care dovedeau întoarcerea vânătorilor. 

La auzul murmurului mulțimii, guvernatorul ieși și el în stradă. 

În fruntea convoiului veneau prinţul Poniatowsky și 
locotenentul Miliușov. 

Guvernatorul răsuflă ușurat, văzând că cei doi bărbaţi la care 
ținea atât de mult, se înapoiau nevătămaţi. 

— Ei, ce vești îmi aduci, locotenente Miliușov? îl întrebă 
guvernatorul pe tânărul ofiţer, care de-abia acum băgase de 
seamă că printre săteni se găsea și guvernatorul. 

— Am sosit, Excelenţă, raportă locotenentul, și pot să vă spun 
că, rezultatul este cât se poate de bun! 

— Să auzim! 

— Am doborât optsprezece urși! 

— Și pierderi? 

— Din nenorocire avem și pierderi! 

— Cât? 

— Doi cazaci au murit, iar douăzeci și unu au fost răniți în 
lupta cu urșii cenușii. Din aceștia însă, niciunul nu este prea 
grav rănit. 

— Și unde sunt răniții? 

— Au venit toţi, cu propriile lor picioare, afară de unul, pe care 
l-am adus pe targă fiindcă și-a rupt fluierul piciorului. 

— Bine! Răniţii să fie bandajaţi, apoi trupa se poate odihni. 

După aceea guvernatorul se duse la prinţul Poniatowsky și-l 
îmbrăţișă cu căldură: 

— Dragă prietene, de-abia acum mi se oferă prilejul spre a-ți 
mulțumi pentru ceea ce ai făcut. Fără intervenţia dumitale, 
Dimitri n-ar mai fi în viaţă acum. L-ai scăpat de la o moarte 
sigură și pentru aceasta îţi voi fi veșnic recunoscător. 


— Prinţe dacă este vorba de moarte, numai eu pot să 
vorbesc! răspunse prințul Poniatowsky. De altfel, ce mai face 
Dimitri? 

— Nu și-a revenit în fire încă. Rănile i-au fost spălate și 
bucura, se va însănătoși încurând. 

După o scurtă vizită, pe care o mai făcură lui Dimitri, toată 
lumea se duse să se odihnească, deoarece guvernatorul 
hotărâse ca a doua zi de dimineaţă să se înapoieze la Tomsk. 

Trupa își îndeplinise însărcinarea. Ea pusese o stavilă în calea 
pustiirilor morţii cenușii, scăpând populaţia satului de groaza 
veșnică a urșilor. Afară de aceasta, prințul Trupetzkoi voia să 
ajungă cât mai iute la Tomsk, spre a putea chema un doctor la 
căpătâiul lui Dimitri. 

A doua zi de dimineaţă, când răsări soarele, trupa era în 
picioare și porni spre Tomsk, spre a-și aminti multă vreme de 
sângeroasa vânătoare de urși de la Salskoje. 

CAPITOLUL 41 
DRAGOSTEA CARE RENAȘTE 


Tânărul prinţ Trubetzkoi avu mult timp de suferit din pricina 
vânătoarei de urși cenușii de la Salskoje. 

Zile întregi fu chinuit de friguri, rănile îi pricinuiau dureri mari 
și chiar dacă își redobândise cunoștința, suferințele nu-i încetară 
o clipă. 

Mioara nu-l părăsea deloc și-l îngrijea cu o adevărată dragoste 
de soră. Ea voia să-și arate măcar în felul acesta recunoștința 
pentru bunătatea pe care guvernatorul o avusese faţă de ea. 

Zi și noapte stătea la căpătâiul bolnavului și toate încercările 
guvernatorului de a o hotări să se mai lase să fie înlocuită și de 
Grușa, rămaseră zadarnice. Cu un spirit de jertfă vrednic de 
toată lauda, ea își îngriji singură bolnavul, care peste două 
săptămâni se văzu în stare să părăsească patul spre a se odihni 
în parc, la razele binefăcătoare ale soarelui. 

Concediul lui Dimitri se sfârșise, dar prinţul Trubetzkoi trimise 
la Petrograd un curier, raportând nenorocirea întâmplată la 
vânătoarea de urși de la Salskoje și tânărului maior i se îngădui 
să rămână la Tomsk, până la desăvârșita lui însănătoșire. 


Dar spiritul de sacrificiu de care Mioara dăduse dovadă în 
îngrijirea lui Dimitri, nu rămase fără răsunet în sufletul tânărului 
prinț. 

Frumuseţea, drăgălășenia, deșteptăciunea româncei atraseră 
atenția maiorului, care, fără să-și dea seama, începu să 
nutrească pentru Mioara un simţământ care era mai mult decât 
o recunoștință. 

Era fericit când putea să-i mângâie, să-i sărute mâinile, iar 
când se întâmpla ca Mioara să fie silită să-l lase singur pentru 
câteva minute, viaţa i se părea searbădă, fără rost. De îndată ce 
Mioara revenea, chipul maiorului se însenina, se înveselea, 
strălucea de bucurie. 

Guvernatorul rămase uimit văzând schimbarea care se 
săvârșise în fiul său. Înainte de vânătoare, Dimitri socotea că 
era în interesul Grușei, al tatălui său și chiar în interesul său 
propriu, să se înapoieze cât mai iute la Petrograd, pentru a nu 
primejdui armonia familiei, prin prezenţa sa, iar acum nu mai 
putea de bucurie după ce află că i se îngăduise să rămână la 
Tomsk până se va însănătoși pe deplin. 

Înainte de-abia aștepta să poată pleca spre a scăpa de Grușa, 
iar acum era fericit că putea să mai rămână alături de... Mioara. 

Adeseori se întrista când se gândea că în curând totuși va fi 
silit să se înapoieze la Petrograd și deci, să se despartă de 
aceea care-i devenise atât de dragă. Tristeţea aceasta dovedea 
îndeajuns cât de adânc intrase românca în sufletul maiorului 
Trubetzkoi. 

Mioara se simţea și ea foarte bine în tovărășia lui Dimitri, care 
avea o fire bună și știa să se facă plăcut. Dar în vreme ce 
recunoştinţa lui Dimitri se transformă încetul cu încetul în 
dragoste, Mioara continuă să se gândească la el numai cu 
prietenie, poate chiar cu simțământul mai profund, cu iubire, 
dar cu o iubire frăţească. 

ÎI stima, îl preţuia pe Dimitri, îi plăcea să stea cu el, dar nu-l 
iubea. Îi era drag... dar nu era îndrăgostită de el. 

Pentru tânărul prinț Trubetzkoi ea avea o adâncă simpatie, 
dragostea însă rămăsese tot pentru Stanislau Rimsky, pe care 
inima credincioasă a Mioarei nu-l uitase, cu toată depărtarea ce- 
i despărțea. Între timp însă, dragostea lui Dimitri pentru Mioara 
devenea tot mai vădită, așa că ea nu mai scapă nici celorlalți 
locuitori ai palatului. 


Printre aceștia erau unii care se bucurau, alţii pe care îi durea 
această apropiere. 

Prințul Trubetzkoi observase și el dragostea care încolţise în 
inima fiului său, dar fiind un părinte înţelegător, nu deschise 
vorba, din moment ce Dimitri nu venise el însuși să-și spună 
păsul. De altfel, el n-ar fi pus nicio piedică în calea acestei 
căsătorii, lăsându-i fiului său toată libertatea de acțiune, 
întocmai cum și-o luase și el, fără să se sinchisească de gura 
lumii, când o ridicase pe Grușa, mica actriță, alături de el. De 
aceea, el era chiar mulţumit văzând dragostea care încolţea în 
inima lui Dimitri pentru Mioara. 

Prinţul Trubetzkoi avea un adevărat cult pentru Mioara. De 
când venise în casa lui el avusese prilejul să se încredinţeze de 
firea blândă, cinstită a fetei, de bunătatea inimii sale și de aceea 
el se gândi că, Mioara ar fi într-adevăr femeia, care l-ar putea 
face fericit pe Dimitri. Nici chiar împrejurarea că românca nu era 
decât o simplă surghiunită nu-l speria pe guvernator, deoarece 
își dădea seama că aceasta se poate aranja foarte ușor. O 
singură audienţă la palatul de iarnă din Petrograd... și ţarul o 
graţia. 

Așadar, prinţul Trubetzkoi privea cu ochii cei mai buni 
legătura care se cimenta între fiul său și Mioara. 

În schimb lucrurile stăteau cu totul altfel, cu... locotenentul 
Miliușov. 

De câtva timp rânduitul, veșnic veselul și simpaticul 
locotenent Miliușov ajunsese de nerecunoscut. Zâmbetul îi 
dispăruse de pe buze, de mult nu-l mai auzise nimeni râzând, 
fugea de oameni și nici chiar de slujbă nu-și mai vedea ca 
lumea. Miliușov se îndrăgostise de Mioara de mult și când văzu 
că tocmai cel mai bun prieten al lui i-o ia înainte se gândi să 
plece din Tomsk, să se ducă cât mai departe de orașul în care-i 
fusese dat să aibă o dezamăgire atât de crudă. 

Și într-o bună zi, nu mai putu îndura chinul și ducându-se în 
fața guvernatorului îl vesti că ar vrea să părăsească Tomsk-ul. 

Prinţul Trubetzkoi se uită buimăcit la cel mai drag ofiţer al 
său, care în același timp devenise și omul său de încredere. 

— Dar ce ţi-a venit în cap, dragă Miliușov? 

— Prea milostive stăpâne, hotărârea mea este nezdruncinată. 

— Dar ce s-a întâmplat? Ce te-a făcut să iei această hotărâre 
nesăbuită și neașteptată? 


— Pricina n-are nicio însemnătate, Excelenţă! 

— Ai vreun motiv de nemultumire, pe care nu-l cunosc eu? 

— Excelenţă, dumneavoastră nu v-aţi purtat cu mine precum 
v-aţi fi purtat cu un inferior, ci ca un tată cu copilul său. Așa că... 

— Și totuși vrei să pleci! 

— Trebuie, prea milostive stăpâne! Hotărârea aceasta mi-a 
fost impusă de un simțământ împotriva căruia nu mă simt în 
stare să lupt. 

Guvernatorul se apropie de tânărul ofițer și i se uită adânc în 
ochi. 

— Miliușov, vorbește pe față! 

Locotenentul răspunse printr-o privire de adâncă 
recunoștință, pentru bunătatea de care i se dădea dovadă, dar 
atât. Niciun cuvânt nu-i ieși pe buze. 

— Fii sincer, Miliușov! zise guvernatorul, pentru a doua oară. 
Tocmai adineauri ai spus că m-am purtat cu dumneata ca un 
tată cu copilul său. 

Locotenentul Miliușov rămase pe gânduri, neștiind ce trebuia 
să facă. | se păru însă că n-avea dreptul să se ascundă de omul 
acesta care fusese atât de bun cu el. De aceea îi mărturisi totul, 
așa cum era. 

— Acum te înţeleg, dragă Miliușov, zise guvernatorul, 
clătinând din cap, și după ce mi-ai mărturisit sincer cum stau 
lucrurile, firește că nu mai am dreptul să te opresc. 

— Vă rog să mă credeţi, Excelenţă, că a trebuit să lupt mult, 
până să ajung la această hotărâre, dar în cele din urmă mi-am 
dat seama că nu-mi rămâne altceva de făcut. Dacă ar fi fost 
vorba de altcineva și nu de Dimitri, de care mă leagă o veche 
prietenie, nu aș fi șovăit o clipă să mă măsor cu el. Apoi, spiritul 
de sacrificiu, de care a dat dovadă Mioara, în timpul bolii lui 
Dimitri, este destulă probă că dragostea lor e reciprocă. 

Prințul Trubetzkoi dădu din cap. 

— Așa mi se pare și mie! 

— De aceea, nu-mi rămâne altceva de făcut, urmă 
locotenentul Miliușov, decât să mă îndepărtez, deoarece inima- 
mi sângerează prea dureros la vederea fericirii lor. De altfel e 
cam multă vreme de când n-am mai dat pe acasă... Moșioara 
moștenită de la tata, e pe mâini străine... Vreau să mă ocup de 
pământul acesta și poate că, acolo, departe, voi uita dragostea 
care-mi sfâșie inima astăzi. 


Guvernatorul strânse mâna tânărului ofițer. 

— Te înţeleg și sunt de aceeași părere cu dumneata. Te rog 
însă, dragă Miliușov, să-i porți lui Dimitri aceeași prietenie și pe 
mai departe, iar când rana se va vindeca și vei voi să te 
înapoiezi, locul dumitale lângă mine va fi liber oricând. 

Locotenentul strânse mâna întinsă, adânc mișcat și-i venea 
foarte greu să se despartă de omul acesta bun și nobil, care se 
purtase cu el întotdeauna cu o dragoste într-adevăr părintească. 

— Nu te voi socoti ca ieșit din armată, urmă prințul 
Trubetzkoi, ci numai ca plecat într-un concediu mai lung, 
deoarece sunt încredințat că te vei înapoia. 

— Aș vrea din tot sufletul să se întâmple așa, Excelenţă! 

După aceea își luă rămas bun de la guvernator și-l mai rugă 
să transmită salutările sale lui Dimitri și Mioarei. 

— Dar de ce nu te duci să-ţi iei rămas bun în persoană? 
întrebă guvernatorul. 

— Nu vă supăraţi, Excelenţă, dar nu pot! Mi-e teamă că m-aș 
trăda și nu vreau ca pricina plecării mele să fie cunoscută. 

— Facă-se voia dumitale, dragă Miliușov, zise prințul 
Trubetzkoi. Când vrei să pleci? 

— Dacă se poate, chiar astăzi. 

— Atunci, te rog să predai toate lucrările locotenentului 
Malighin, care va ţine loc de aghiotant până la înapoierea 
dumitale. 

— Să nădăâjduim, Excelenţă! 

Locotenentul își mai luă odată rămas bun de la superiorul său, 
apoi părăsi, cu lacrimi în ochi, odaia guvernatorului. 

Plecarea aghiotantului său îl impresionă adânc și pe 
guvernator, al cărui glas tremura când mai târziu îi povesti 
Grușei pricina acestei plecări. 

Grușa trebui să-și adune toată puterea de voință pentru a nu 
se trăda deoarece spusele soţului său căzură asupra ei ca un 
trăsnet. 

După ce guvernatorul părăsi odaia, amărăciunea îi umplu 
sufletul și izbucni într-un hohot de plâns, care ameninţa să nu se 
mai sfârșească. 

— Am fost oarbă, oare de n-am văzut ce se petrece în jurul 
meu? se învinuia ea. 

Grușa se îngrozea la gândul că-l va pierde definitiv pe Pavel 
Ermolieff, dacă dragostea dintre Dimitri și Mioara era serioasă. 


Dar oare era cu putinţă ca iubirea pe care tânărul prinţ i-o 
jurase pe vremuri la Petrograd să se fi stins atât de iute din 
inima lui? 

— Trebuie să-i vorbesc! își zise ea și își puse în practică 
această hotărâre, neîntârziat. 

Se așeză la masa de scris, luă hârtie de scrisori și mâna-i 
tremurândă de emoție așternu în grabă rânduri ieșite din 
mintea-i înfrigurată. 

După aceea își sună camerista. 

— Vei duce scrisoarea aceasta tânărului prinţ și i-o vei preda 
personal. Ai înţeles? 

— Am înţeles, prea milostivă stăpână. 

Camerista porni spre aripa opusă a palatului unde se găsea 
apartamentul lui Dimitri și peste câteva minute înmână 
scrisoarea aceluia căruia-i fusese adresată. 

Dimitri recunoscu scrisul îndată. 

El concedie camerista și desfăcu scrisoarea, curios să afle ce 
avea să-i comunice mama sa vitregă, pe o cale atât de puţin 
obișnuită: 


„Dragă Pavel, 


Îți dau numele acesta, deoarece el îmi este mult mai drag, 
decât numele tău adevărat. Nu pot, nu vreau să mă împac 
cu situația pe care ne-a pregătit-o soarta. Eu nu pot să te 
consider fiul meu, când ochii tăi, buzele tale, întreaga ta 
făptură îmi amintesc necontenit de Pavel Ermolieff. 

Vreau să-ți vorbesc și dacă m-ai iubit într-adevăr vreodată 
atunci vei căuta să-mi îndeplinești această dorință încă în 
decursul zilei de astăzi! 

Cu vechea dragoste, a ta 

Grușa” 


Dimitri ascunse scrisoarea. 

— Ce copilărie! Dacă scrisoarea aceasta cădea în mâini 
nechemate se putea întâmpla cea mai mare nenorocire! 

Aventura aceasta de la Petrograd îl apăsa din ce în ce mai 
greu. Ar fi vrut s-o convingă pe Grușa să se împace cu situaţia 
de faţă și să nu mai nădăjduiască la lucruri care ar putea să aibă 
urmări catastrofale pentru toată familia Trubetzkoi. 


— Grușa are dreptate! se gândi el. Trebuie să stăm de vorbă! 
De altfel în chipul acesta voi avea și prilejul de a o face să 
înţeleagă copilăria pe care a săvârșit-o astăzi. Chiar dacă am 
păcătuit pe vremuri, față de ea, împins de ușurința tinereţii, 
trebuie să mă ierte, uitând de ceea ce a fost, căci numai astfel 
ne putem redobândi liniștea amândoi! 

Tocmai se pregătea să plece, când ușa se deschise și Mioara 
intră în odaie. 

— Mioara! Cât sunt de fericit că te văd! 

— Cum te mai simţi, Dimitri? Mai ai dureri? 

— Nimic, nimic! Nici chiar pe acelea din umăr nu le mai simt. 
Obrazul vezi că mi se vindecă grabnic și peste două-trei 
săptămâni cred că voi fi asemenea unui nou născut... la faţă, 
firește! 

Dimitri râse și râse și Mioara. 

— Odată cu însănătoșirea dumitale se apropie și timpul să ne 
părăsești, pentru a te înapoia la Petrograd! zise ea. 

— Îţi pare rău? 

— Imi pare rău întotdeauna când pleacă cineva care mi-e 
drag. Dumneata, Dimitri, mi-ai fost un bun și credincios prieten, 
în consecință îmi vei lipsi, când nu te voi mai ști aici! 

— Dar până atunci mai este timp! zise Dimitri, râzând. 

— Nu prea, fiindcă concediul dumitale ţine numai până când 
te vei însănătoși. Ori, la drept vorbind, însănătoșirea deplină va 
veni foarte curând. 

— Dar aceasta nu se va ști la Petrograd. Mă simt mult mai 
bine la Tomsk. 

— La început, parcă nu ţineai de loc să-ţi prelungești șederea 
aici! 

— Dumneata știi prea bine, care era pricina, răspunse Dimitri, 
întunecându-se. Intâlnirea cu Grușa și încă, în împrejurările 
cunoscute, mă zdruncinase cu totul. Dar fiindcă a venit vorba 
despre asta, te rog, Mioaro, citește scrisoarea aceasta. 

Dimitri îi întinse scrisoarea Grușei. 

Mioara o citi în grabă, apoi o înapoie maiorului. 

— Firește că, trebuie să îndeplinești dorinţa Grușei, zise ea. 
Eu am sfătuit-o de multe ori, să renunțe la acest joc primejdios, 
e rândul dumitale să-i vorbești acum, poate cu mai mult noroc. 

— Tocmai aceasta aveam de gând să fac. Fericirea tatălui 
meu prețuiește pentru mine mai mult decât orice... Și... lupt și 


pentru fericirea mea! Crede-mă, Mioaro, că, ceea ce s-a 
petrecut la Petrograd n-a fost decât o aventură nesăbuită a 
tinereţii... întocmai după cum a dispărut Pavel Ermolieff 
întocmai așa s-a risipit și simțământul pe care-l nutream atunci 
pentru Grușa! 

Mioara se uită ţintă în ochii lui Dimitri și-i zise: 

— Atunci, trebuie să vorbești cu Grușa neapărat, pentru a 
uita, odată pentru totdeauna, această amintire tristă și 
dureroasă. 

Ochii lui Dimitri începură să strălucească ciudat. El înţelesese 
greșit cuvintele Mioarei. Era încredinţat că Mioara voia să-l vadă 
scăpat de Grușa, numai spre a ști netezită calea care urma să-i 
unească. De aceea se întoarse spre tânăra româncă, aproape 
implorător: 

— Mioaro, Grușa are încredere în dumneata. Te rog 
rânduiește lucrurile astfel, să vină ea aici, căci aici putem sta de 
vorbă, nestânjeniţi. 

— Bine, Dimitri! răspunse fata. Mă duc la ea și cred că peste 
câteva minute ne vom înapoia împreună. 

Dimitri sărută mâna Mioarei cu recunoștință. Fata îi mai zise: 

— Eu vă dau putinţa se a sta de vorbă între patru ochi. Dar te 
rog, ca pe Dumnezeu, gândește-te la fericirea tatălui dumitale și 
fă tot ce-ţi va sta în putinţă spre a nu tulbura printr-o furtună, 
liniștea bătrâneţii lui. 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă! răspunse maiorul, cu 
hotărâre. 


De îndată ce păși în odaie, Grușa își dădu seama pentru ce 
venea Mioara. 

— De la el vii, nu-i așa? 

— Da! 

— Ce zice? 

— Vrea să vorbească cu tine. 

— Slavă Domnului! exclamă Grușa, cu ochi strălucitori de 
bucurie. Nici nu-ţi poți închipui ce fericită m-ai făcut prin aceste 
cuvinte! Vestea aceasta mă face să te iubesc, Mioara, cu toate 
că ar trebui să te urăsc! 


Mioara făcu speriată un pas înapoi. 

— Grușa, mă sperii! De ce ar trebui să mă urăști? Am păcătuit 
eu vreodată cu ceva împotriva ta? 

Grușa era cuprinsă de o mare surescitare și în prada acestei 
înfrigurări nu-și dăduse seama că vorbele ei puteau fi jignitoare 
pentru prietena sa. Acum îi părea rău de ceea ce spusese și 
căuta să-și îndrepte greșeala. 

— Nu te supăra, draga mea... Nu așa m-am gândit... sau mai 
bine zis, nu m-am gândit la tine... Amărăciunea sufletului meu 
este atât de mare, încât ar trebui să urăsc întreaga lume... Vai, 
dacă ai bănui ce mă așteaptă! Sunt nervoasă și neliniștită și-mi 
dau seama că nu-mi mai pot stăpâni voinţa. 

— Grușa mea, liniștește-te... 

— Adeseori mă orbește patima și în asemenea prilejuri sunt 
gata de orice. Mioara, Mioara, simt, vezi tu, că eu îi voi nenoroci 
pe acești doi bărbați! 

— Grușa! 

— Pentru a mă putea înțelege ar trebui să citești în inima 
mea, ar trebui să te poţi transpune în starea mea sufletească. E 
groaznică soarta ce mi-a fost hărăzită, Mioara, o, prea 
groaznică! 

— De ce te frămânţi atâta, Grușa mea? Adu-ţi aminte de ceea 
ce mi-ai făgăduit! Ai promis că-l vei uita pe Pavel Ermolieff și vei 
îngropa în inima ta dragostea aceea veche, pe care ai avut-o 
cândva pentru el. 

Grușa oftă îndurerată. 

— Mi-a fost ușor să făgăduiesc aceasta, dar mult mai greu 
este să mă ţin de promisiunea făcută! Și-mi este cu atât mai 
greu, cu cât nu numai eu îl iubesc pe Dimitri, dar și el mă mai 
iubește tot cu patima de altădată. 

Mioara tresări. Nu știa pe ce își întemeia Grușa această 
presupunere, când cu câteva minute mai înainte tânărul prinţ îi 
mărturisise tocmai contrariul. 

Dar inima n-o lăsă să-i spună Grușei adevărul, deoarece prin 
aceasta ar fi amărât-o și mai mult. Nu făcu altceva decât s-o 
întrebe: 

— Ce te face să crezi că Dimitri tot te mai iubește. Ţi-a dat 
vreo dovadă de aceasta? 

— Mă mai întrebi? 

— Nu te înțeleg! 


— Dar ai fost și tu de faţă, ai văzut cu proprii tăi ochi! 

— Ce? Unde? 

— La vânătoarea de urși de la Salskoje, unde și-a primejduit 
viața pentru mine! Este cineva în stare de o asemenea faptă 
dacă nu iubește? 

— Grușa, zise Mioara, dându-și seamă de greșeala prietenei 
sale, eu cred că oricare bărbat în locul lui ar fi făcut la fel. 

— Nu este așa! Te înșeli! Fapta lui a fost dovada cea mai 
elocventă a dragostei pe care mi-o poartă. 

Este adevărat că Grușa era încredințată de ceea ce spunea, 
dar cuvintele ei urmăreau și un anumit scop, acela de a o face 
pe Mioara să se trădeze. Prinţul Trubetzkoi vorbea despre 
Dimitri și tânăra româncă, întocmai ca despre doi logodnici și 
Grușa voia să vadă, care era gradul dragostei cu care Mioara 
venea în plănuita căsnicie. 

Dar după cum era foarte firesc, toate acestea n-o 
impresionară de loc și ea își păstră cel mai desăvârșit sânge 
rece, căutând s-o facă pe Grușa să înțeleagă că dragostea ei cu 
Dimitri, ar însemna nenorocirea guvernatorului, care nu merită o 
asemenea soartă. 

Grușa o cunoștea pe Mioara ca pe un suflet cinstit, incapabil 
de făţărnicie și tocmai de aceea o uimi calmul prietenei sale. 

— Dar să mergem, Grușa, zise fata în cele din urmă. Te voi 
însoţi și eu pentru a nu da de bănuit. După ce vei vorbi cu 
Dimitri, cred că ţi vei schimba părerea. 

— Ce te face să crezi aceasta? 

— Nimic hotărât. Am însă încredințarea că dacă veţi sta de 
vorbă amândoi... veţi ajunge să limpeziţi situaţia tulbure în care 
vă găsiţi astăzi și veţi putea lua o hotărâre, care să vă împace 
pe amândoi. Te rog, însă, Grușa, nu uita nicio clipă că ar 
însemna moartea guvernatorului, dacă ar afla ceva. 

— Fii liniștită, prinţul Trubetzkoi nu va afla nimic! 

După aceea porniră amândouă în spre cealaltă aripă a 
palatului. 

Grușa era cuprinsă de o înfrigurare neobișnuită, dar nu mai 
puţin neliniștit era și Dimitri, care simţea că întrevederea aceea 
va fi hotărâtoare pentru tot restul vieții sale. 

El stătea lângă fereastră și se uita în parcul învăluit în lumina 
soarelui de amiază. Când auzi ușa deschizându-se, se întoarse 
brusc. 


Grușa intrase în odaie. 

— Pavel, dragul meu Pavel, am venit! 

Dimitri se grăbi în întâmpinarea ei, dar sărutarea lui de mână 
fu plină de respect, fu rece. 

— Sunt încântat că mi-ai dat prilejul acestei întrevederi 
dragă... mamă! 

Grușa se făcu roșie, ca racul. 

— larăși... mamă? De ce mi te adresezi mereu cu acest 
cuvânt dureros, neplăcut? De ce nu-mi spui Grușa, cum îmi 
spuneai atunci... de mult? 

— De atunci a trecut multă vreme, răspunse Dimitri, rece. 
Simţămintele și situaţiile s-au schimbat și n-o pot numi altfel pe 
aceea, din care tata a făcut soţia sa și care astăzi este o femeie 
invidiată și sărbătorită... 

— Invidiată și sărbătorită? exclamă Grușa, cu un zâmbet 
amar. Ce-mi folosesc toate acestea, când n-aș putea fi fericită 
cu adevărat decât numai lângă tine deoarece numai tu îmi ești 
drag? 

— Mamă! 

— Din nou acest cuvânt blestemat? Dar n-ai decât să-l repeţi 
de o mie de ori, dacă vrei, eu tot Pavel îţi voi zice, fiindcă pentru 
mine tu ai rămas tot cel vechi, tot Pavel Ermolieff! 

— De ce mi-ai scris scrisoarea? De ce ai vrut să vorbești cu 
mine cu orice preț? 

— Fiindcă am vrut să-ţi spun că eu tot mai te iubesc. Și oricât 
ai căuta să tăgăduiești, este în zadar, deoarece știu că, nici din 
inima ta n-a dispărut încă dragostea pe care mi-ai purtat-o pe 
vremuri. Mi-a dovedit aceasta graba cu care ţi-ai primejduit 
viaţa spre a mă scăpa din ghearele ursului. 

— Era datoria fiului față de mama sa. 

— Nu-i adevărat, Pavel Ermolieff! Orice ai spune, știu că mă 
iubeşti. Adu-ţi aminte, cu câtă căldură, cu câtă patimă îmi 
spuneai în odăița mea din Petrograd: „te iubesc!” E cu neputinţă 
să fi minţit atunci, or, dacă n-ai minţit, nu se poate ca din 
dragostea aceea mare, să nu mai fi rămas nicio urmă în inima 
ta. 

— Totuși... 

— Nu căuta să mă contrazici, ci mai bine înţelege că nu pot 
trăi fără tine. Suntem tineri, plini de viaţă și însăși soarta a vrut 


să ne unească din nou, făcându-ne să ne întâlnim aici. De 
aceea, voi merge cu tine, la Petrograd! 

Chipul lui Dimitri se schimonosi cu totul de durere și de 
mânie. Cu obrajii înroșiţi el se răsti la mama sa vitregă: 

— Ajunge! Nu-ţi dai seama că este un sacrilegiu să vorbeşti 
astfel? Ai vrea să nimicesc într-un chip atât de josnic fericirea 
tatii, pe care-l iubesc mai mult decât orice pe acest pământ? Nu, 
de o mie de ori, nu! N-aș face-o nici chiar atunci, dacă te-aș iubi 
într-adevăr, nici chiar atunci, dacă inima mi-ar arde de dorul 
dumitale! Cu atât mai puţin o voi face acum, când nici nu te mai 
iubesc! 

Grușa ţipă. 

— Într-adevăr așa să fie, Pavel? 

— Îţi jur pe tot ceea ce am sfânt în lumea aceasta că vechea 
dragoste a dispărut din inima mea și că nici urmă n-a mai rămas 
din ea... Când te-am revăzut, inima-mi n-a tresărit sub 
impulsiunea niciunui simţământ, care să se poată numi 
dragoste! 

— Pavel! 

— Aşa este! Îţi jur că așa este! Să fim cuminţi, mamă! Acum, 
în ceasul acesta, când suntem iarăși singuri, numai noi doi, să 
făgăduim în chip solemn că vom alunga din mintea noastră 
orice amintire a cunoștinței noastre din trecut. Să uităm ceea ce 
a fost, ceea ce a trecut, fiindcă... ce a trecut, nu se mai întoarce 
nicicând! 

— Cât de grea îmi este inima! 

— Gândește-te, cât de mult te iubește tata. Nu este dorință 
pe care să nu ţi-o împlinească și soția guvernatorului din Tomsk 
este astăzi una din cele mai sărbătorite femei ale Rusiei. Mica 
artistă din Petrograd nu putea să-și dorească o înălţare mai 
frumoasă, mai vrednică de invidiat. Mărturisesc că la Petrograd 
am săvârșit un păcat faţă de dumneata, dar te rog să mă ierți 
pentru această ușurință, firească tinereţii, mai ales că greșeala 
fiului, a îndreptat-o tatăl. Prinţul Trubetzkoi a întins mâna Grușei 
Pavlovna, încredințat că această căsătorie va fi netulburată și 
fericită. 

— Așa a și fost, până când nu te-am revăzut! 

— Dar așa trebuie să fie și de acum înainte. Revederea 
aceasta trebuie să dispară din mintea noastră, ca și când nici n- 
ar fi avut loc. Gândește-te la tata, omul acesta bun, blând și 


milos, care te iubește cu o dragoste nețărmurită. Ai fi în stare să 
distrugi cea din urmă fericire a acestui om? Dumneata ești cea 
din urmă rază de soare în iarna rece a vieţii sale și este mai 
fericit decât aș fi putut să mi-l închipui vreodată. Te rog, mamă, 
înţelege că fericirea aceasta nu trebuie distrusă fiindcă... 
fiindcă... 

Ochii maiorului începură să strălucească ameninţător... 

— ...l-aş ucide cu propria-mi mână, urmă el, pe acela care ar 
căuta să năruie această fericire! 

O tăcere apăsătoare urmă cuvintelor lui Dimitri. 

În ochii mari ai Grușei licăriră două lacrimi și prin perdeaua lor 
se uită ea la Dimitri, ale cărui priviri aruncau fulgere. 

— Știu de ce te-ai întors de la mine, zise Grușa, apoi. lubești o 
altă femeie! Crezi că nu știu că ești sclavul Mioarei Comăneanu? 

— Și dacă ar fi așa? 

— Nu-ţi dai seama de durerea pe care mi-o pricinuiești? Știu 
că nu este drept ceea ce fac, dar numai tu ești vinovat, căci tu 
mi-ai ucis inima, când m-ai părăsit la Petrograd. 

— Grușa! 

— Știu că este datoria mea să-l iubesc pe tatăl tău, fiindcă e 
un om bun, blând și cu suflet cinstit. Dar... poţi să-i poruncești 
zăpezii să nu se topească sub puterea razelor de primăvară? 
Poţi să-i poruncești fierului înroșit în foc să nu se îndoaie sub 
loviturile ciocanului? Tot astfel nu mă pot împotrivi nici eu 
dragostei! 

— Cu aceleași cuvinte pot să-ţi răspund și eu. Și în inima mea 
clocotește dragostea, căreia nu mă pot împotrivi și care nu 
îngăduie o a doua femeie lângă aceea pe care o iubesc. 

— Mioara Comăneanu! 

— Da! Nu mai fac niciun secret din aceasta, de oarece peste 
câteva zile și așa va afla toată lumea. 

— Așadar vrei s-o iei într-adevăr de soţie? 

— Da! În timpul cât am fost bolnav, Mioara m-a îngrijit ca un 
înger păzitor și în decursul lungilor zile de suferință am avut 
prilejul să mă încredințez pe deplin de noblețea inimii, de 
bunătatea firii sale. După ce am cumpănit toate acestea, mi-am 
dat seama că Mioara este vrednică de a fi soția mea. După cât 
am putut să înţeleg eu, nici tata nu se va împotrivi, mai ales că 
atunci când a fost vorba de fericirea lui, nici el n-a ascultat 
decât de imboldul inimii sale. Tocmai de aceea, trebuie ca și 


dumneata să te învoiești la aceasta căsnicie, dând uitării tot ce 
s-a petrecut între noi pe vremuri. Și cum știu prea bine că și 
dumneata ţii la Mioara, împotrivindu-te la fericirea ei ai da 
dovadă de o răutate care nu se potrivește cu firea dumitale. 

— Este adevărat, o iubesc mult pe Mioara, dar pe tine te 
iubesc și mai mult... 

— Nu vorbi astfel... Nu te așeza în calea noastră, ci închină-ţi 
viaţa și pe mai departe fericirii tatălui meu, așa după cum ai 
făcut și până la sosirea mea la Tomsk. Făcând aceasta, nu 
numai că-ți vei redobândi liniștea sufletului, dar ne vei face 
fericiţi și pe noi. Grușa, pe care am cunoscut-o pe vremuri, 
știam că nu era în stare să facă nimănui vreun rău... Grușa de 
pe vremuri era o făptură bună, cinstită, blândă și în mintea mea 
așa va rămâne întotdeauna... De ce vrei să alungi din inima mea 
această imagine curată pe care mi-am făcut-o despre Grușa? 

Cuvintele lui Dimitri avură o adâncă înrâurire asupra soției 
guvernatorului. Ea nu mai era femeia îndărătnică, încăpăţânată 
și egoistă, lacrimile îi năpădiră ochii și în adâncul inimii simţi că 
Dimitri avea dreptate. 

Totuși, ea mai riscă o întrebare: 

— Și ești încredinţat că și Mioara te iubește? Fiindcă o fericire 
nu se poate clădi decât pe o dragoste reciprocă. 

Dimitri zâmbi fericit. 

— Dacă mă iubește? Dar oare n-a văzut toată lumea cu câtă 
dragoste m-a îngrijit tot timpul cât am fost bolnav? In fiecare zi 
îmi aducea flori, tot timpul nu se gândea decât la mine și 
niciodată nu voi fi în stare să-i fiu îndeajuns de recunoscător 
pentru nopţile întregi pe care și le-a jertfit veghind la căpătâiul 
meu și grăbindu-mi însănătoșirea în chipul acesta. Dacă nu era 
ea poate că și acum mai tânjeam în pat. Și întocmai după cum 
dreaptă și curată este dragostea ei, tot atât de neprihănit este și 
simțământul pe care-l nutresc eu pentru Mioara. Și crede-mă, 
Grușa că numai Mioara mă poate face fericit în lumea aceasta! 

Din ochii Grușei lacrimile începură să curgă șiroaie. Ea îi 
întinse mâna lui Dimitri și îngână plângând aproape în hohote: 

— Atunci... atunci eu nu voi sta... în calea voastră!... Fiţi 
fericiţi! 

Bucuria lui Dimitri fu atât de mare încât uită cu totul că 
împrejurarea îi cere o altă purtare, căzu în genunchi și începu să 
sărute în neștire mâinile mamei sale vitrege: 


— Grușa! Grușa, cât de fericit sunt... cât de fericit ni-ai făcut 
dumneata! 

Dar în vreme ce el acoperea cu sărutări de recunoștință 
mâinile, pe care pe vremuri le acoperise cu sărutări pline de 
patimă, ușa se deschise pe nesimţite. 

Prinţul Trubetzkoi intrase în odaie și zărindu-și fiul, la 
picioarele soţiei sale, sărutând de nenumărate ori mâinile 
acesteia, un urlet răgușit, ca de fiară sălbatică îi ieși din piept. 
CAPITOLUL 42 
O CĂSĂTORIE PUȚIN OBIȘNUITĂ 


Grușa și Dimitri săriră în picioare speriaţi și se uitară uluiți la 
guvernatorul care se ivise înaintea lor, ca din pământ. Prinţul 
Trubetzkoi nu găsea niciun fel de tălmăcire purtării soţiei și fiului 
său, o presimţire rea îi chinuia însă sufletul și presimţirea 
aceasta îl făcuse să urle, ca o fiară sălbatică. 

— Ce este asta?... Ce însemnează aceasta? 

Bănuiala guvernatorului fusese întărită, poate chiar pricinuită 
de împrejurarea că în clipa în care voise să pătrundă în odaia 
fiului său, Mioara se așezase în calea sa, căutând să-l împiedice. 

Biata fată îngână ceva nedeslușit, în dorinţa de a-l face pe 
guvernator să renunţe la intenţia de a intra în odaia lui Dimitri, 
dar încurcătura Mioarei i se păru foarte ciudată prinţului 
Trubetzkoi, care acum era cu atât mai hotărât să nu se lase 
convins de româncă. 

Scena care se ivi apoi înaintea ochilor săi îi întări bănuiala și 
mai mult și zărindu-și fiul la picioarele soţiei sale, i se păru că 
totul se năruie în jurul său. 

Mioara stătea în pragul ușii, în spatele guvernatorului, 
așteptând îngrozită să vadă ce va urma. 

Dimitri se uita adânc îndurerat la tatăl său, care-l privea cu 
ochi plini de imputări. Dar nu putu suporta aceste priviri și își 
aplecă ochii, așteptând cu groază ceea ce avea să urmeze, 
întocmai ca și Mioara. 

Numai Grușa nu-și pierduse cumpătul. 

Resemnarea o întărise, și acum, înaintea izbucnirii furtunii, ea 
rămăsese singura care nu-și pierduse sângele rece și care 
aștepta liniștită, desfășurarea evenimentelor. 


— Ce dorești, Dimitri? Și dacă dorești ceva, de ce ţipi? De 
când suntem căsătoriţi, este pentru prima oară că te aud 
vorbind pe un asemenea ton. 

Prințul Trubetzkoi strigă din nou, furios: 

— Mai ai curajul să vorbești astfel? Tu îmi pui întrebări, în loc 
să-mi explici pe loc ce s-a petrecut aici? 

— Nu te înțeleg! 

— Femeie! strigă prinţul Trubetzkoi, peste măsură de mânios. 
Aici eu sunt singurul care am dreptul să cer explicaţii! 

— Dar n-ai vrea să-mi spui și pentru ce? 

— Ai dreptate, răspunse guvernatorul, batjocoritor, situaţia de 
faţă este de așa natură că nu mai este nevoie de niciun fel de 
explicaţie! 

— Dimitri, ce vrei să spui prin aceasta? 

— Mă mai întrebi? Găsești că este firesc ca un fiu la vârsta lui 
Dimitri, să stea în genunchi în faţa mamei sale vitrege și să-i 
acopere mâinile cu sărutări? 

— Așadar, găsești că aceasta nu este firesc? ripostă Grușa cu 
o liniște vrednică de toată lauda. Pe semne că, Dimitri avea un 
motiv întemeiat de a îngenunchea înaintea mea și de a-mi 
săruta mâinile! 

— Motiv întemeiat? N-ai putea să-mi destăinuiești și mie, 
acest motiv întemeiat? 

Grușa râse, în aparenţă foarte bine dispusă. 

— Cu dragă inimă! 

— Situaţia de față nu-mi pare menită să ne stârnească râsul, 
ci dimpotrivă! zise prinţul Trubetzkoi, morocănos. 

Dar Grușa nu-și pierdu firea, ci răspunse cu un nou hohot de 
râs. 

— Dimpotrivă, de-abia acum îmi vine să râd mai bine! Vai, 
vai, bătrânul meu Dimitri, ce gânduri îți mai trec prin minte! Ei 
bine, află că, dacă Dimitri a căzut în genunchi în faţa mea și-mi 
acoperea mâinile cu sărutări, a făcut-o din recunoștință, fiindcă 
i-am dat o mână de ajutor în îndeplinirea dorinţei sale celei mai 
fierbinți. 

— Nu înţeleg! Ce dorință i-ai îndeplinit? 

Grușa râse din nou. 

— Voiam să-ţi fac o surpriză, dar fiindcă ești atât de înfuriat, 
îți voi spune acum, ceea ce hotărâsem să-ți comunic numai de 
seară. 


— Să auzim! 

— Dimitri m-a rugat să cer pentru el... mâna Mioarei 
Comăneanu. 

Într-o clipă chipul prinţului Trubetzkoi se transformă, ca sub o 
putere vrăjitorească. Mai înainte faţa lui fusese schimonosită de 
mânie, de amărăciune, de dorul de răzbunare, acum zâmbetul îi 
încolți în jurul buzelor și părându-i rău de buimăceala ce s-a 
putut încuiba în sufletul său, îi întinse mâna Grușei, zicându-i: 

— lartă-mă, Grușa, și iartă-mă și tu Dimitri că am putut 
săvârși o asemenea neghiobie. 

Dimitri începu să zâmbească și el. Niciodată n-ar fi crezut că 
Grușa va ști să se strecoare cu atâta iscusinţă, din încurcătura în 
care se găseau amândoi. In același timp, ea îi mai făcuse și 
neprețuitul serviciu de a aduce la cunoștința tatălui său 
proiectul său de căsătorie. Zâmbetul de pe buzele bătrânului 
dovedeau că tatăl său nu se împotrivea acestei uniri. Un sfârșit 
mai fericit nici nu putea să-și dorească pentru această 
întrevedere cu Grușa. 

Numai Mioara rămăsese încremenită de uimire. 

Lumea începu să se întunece înaintea ochilor săi și de-abia 
acum își dădu seama de tot ce se petrecuse în ultimele 
săptămâni. Acum judecă cu totul altfel anumite cuvinte, 
anumite purtări ale tânărului prinț, care privite în lumina 
declaraţiei Grușei, dovedeau că Dimitri nutrea de mult gândul 
acestei căsătorii... 

Guvernatorul își îmbrăţișă cu o mână soţia, cu cealaltă fiul și 
începu să râdă din toată inima. 

— Ce să-ţi spun, dragă Grușa, meritam să-mi dai lecţia 
aceasta! Cum naiba de am putut fi atât de orb? Pe cine era să 
roage Dimitri, pentru cererea mâinii Mioarei, dacă nu pe tine, 
care ești cea mai bună prietenă a ei!... Acum-mi dau seama și 
de pricina pentru care Mioara păzea la ușă, cu atâta strășnicie. 
Prostul de mine, prin purtarea mea nesăbuită mi-am stricat 
singur plăcerea acestei surprize! Nu-mi voi uita niciodată 
neghiobia aceasta! 

— Nu trebuie să te mai învinovățești singur, dragă tată, zise 
Dimitri, ci mai bine dă-mi învoirea ta, să mă pot însura cu 
Mioara, pe care o iubesc curat și din tot sufletul. 

Prinţul Trubetzkoi își întinse mâna spre Mioara Comăneanu. 

— Vino, copila mea! 


Biata fată se supuse, în mod automat. 

Işi dădea seama că, dacă s-ar împotrivi, ar trăda totul și ar 
distruge fericirea binefăcătorilor săi. Ea se apropie ca un 
somnambul de prinţul Trubetzkoi, care privi adânc în ochii ei 
visători și aiuriţi. 

— Ai auzit, copila mea, ce a spus Dimitri, mai adineaori? 

— Am auzit! răspunse Mioara, abia perceptibil... 

— Vrea să te facă fericită, copila mea! Acum e rândul meu să 
te întreb, dacă și dumneata porți în inimă aceleași simțăminte 
pentru Dimitri și dacă vrei să-mi faci băiatul fericit? 

Mioara ar fi vrut să strige că nu-l iubește pe tânărul prinţ 
Trubetzkoi, dar privirea ei se întâlni cu privirile Grușei și ale lui 
Dimitri, care se uita la ea, implorător. 

Ochii maiorului erau aţintiţi asupra ei, întocmai ca ochii 
osânditului asupra judecătorului său. Dacă ea ar spune nu, totul 
s-ar prăbuși și palatul guvernatorului din Tomsk ar deveni 
teatrul celei mai cumplite tragedii ce s-a pomenit vreodată. 

Dându-și seama de urmări, sărmana româncă hotărî să se 
sacrifice și de data aceasta, să-și ducă martiriul până la capăt. 

Nu putea să se împotrivească, deoarece împotrivirea ei ar fi 
însemnat o adevărată catastrofă pentru binefăcătorii săi. 

Ea își aplecă cu resemnare capul și răspunse: 

— Da... vreau să-l fac fericit pe Dimitri! 

Prinţul Trubetzkoi o îmbrăţișă, adânc mișcat. 

— Copila mea dragă... buna mea Mioara! 

După aceea îi întinse mâna fiului său. 

Maiorul se apropie fericit de tatăl său, care luându-i mâna, i-o 
așeză într-a Mioarei și zise impresionat: 

— Rog pe Dumnezeu să vă dea toată fericirea pe care v-o 
doresc eu! 

Mâna Mioarei Comăneanu tremura în mâna lui Dimitri, ca o 
pasăre înfrigurată. Biata fată nu-și revenise încă din uimirea, din 
zăpăceala, pe care i-o pricinuise desfășurarea scenei de faţă. 

— Lăsaţi-mă în pace! Nu voi putea fi nicicând soţia lui Dimitri, 
fiindcă iubesc pe un altul! ar fi vrut ea să strige, spre a pune 
capăt acestei situaţii înfiorătoare, dar n-avu tăria s-o facă. 

Ea nu vedea înaintea ochilor săi, decât privirile implorătoare 
ale Grușei și ale lui Dimitri și sufletul ei bun îi porunci să se 
supună acestor priviri. 

Dimitri o îmbrăţișă și depuse o duioasă sărutare pe fruntea ei. 


Mioara nu se mai putu stăpâni. 

Se întâmplă uneori ca nici chiar puterea de voinţă să nu mai 
poată rezista și atunci, neputinţa de a te împotrivi, dezleagă 
izvorul lacrimilor. 

Așa se întâmplă și acum. Mioara începu să plângă în hohote. 

Bătrânul prinț Trubetzkoi se apropie și mângâie duios părul 
fetei. 

— Lacrimile fericirii! zise el, surâzând. 

Dimitri o așeză pe Mioara în fotoliul de lângă fereastră, în care 
el stătuse atâta în timpul bolii sale. Mioara se prăbuși în fotoliu 
și i se păru că viaţa i se desparte de trup. 

Ea se uita cu priviri năuce la familia Trubetzkoi, care stătea 
acolo în faţa ei, pândind ivirea zâmbetului de fericire în jurul 
buzelor sale. 

Mioara simţi ce așteptau oamenii aceștia și cu toate lacrimile, 
care îi curgeau șiroaie, se sili să zâmbească. 

Dimitri își dădu seama că, zâmbetul acesta nu era pornit din 
suflet și că luase fiinţă numai din dorinţa Mioarei de a nu stârni 
o furtună. El fusese încredințat că românca se va bucura când 
va auzi că-i cere mâna și acum trebui să-și dea seamă că fata 
era mai mult uimită, decât fericită, în urma cererii lui în 
căsătorie. 

Prinţul Trubetzkoi își luă fiul de braț și-i zise: 

— Vino, Dimitri, căci pentru tine am venit doar. Vreau să-ți 
vorbesc ceva. Să lăsăm cucoanele singure. In chipul acesta 
Mioara va avea prilejul de a-i mulţumi Grușei, pentru ceea cea 
făcut pentru ea. 

Cei doi bărbaţi se îndepărtară, lăsând femeile singure... 

O tăcere apăsătoare se lăsă în odaie. Fiecare o pândea pe 
cealaltă, așteptând fiecare ca cealaltă să vorbească. 

Mioara se uita mirată la Grușa, care o spiona, nemaivăzând în 
ea, decât o rivală. Se pare că ar vrea să cerceteze pentru ce 
Dimitri o iubea pe Mioara și nu pe ea. 

In cele din urmă tot românca deschise vorba. 

— Doamne, exclamă frumoasa fată, cu ce groaznică minciună 
l-am înșelat pe guvernator! 

— Nu puteam face altfel, răspunse soţia prințului Trubetzkoi 
nepăsătoare. Dacă nu spuneam ceea ce am spus, atunci eram 
pierdută atât eu, cât și Dimitri și-l nenoroceam pentru toată 
viaţa și pe prințul Trubetzkoi. 


— Așa este! 

— Știam că în chipul acesta voi îndepărta orice bănuială din 
mintea guvernatorului, deoarece el îmi spusese și mai înainte că 
Dimitri are gânduri serioase cu tine. 

— Dumnezeule, oftă sărmana româncă, ce rău îmi pare de 
acest bătrân bun și blând, căruia îi sunt datoare atâta 
recunoștință! 

— De ce îţi pare rău de el, de ce îl compătimești, nu vezi cât 
este de fericit? 

— Acum este fericit! Dar mie mi-e rușine de farsa pe care i- 
am jucat-o și mă îngrozesc de durerea ce-i va pricinui stricarea 
logodnei noastre! 

— Dar de ce să strici logodna? 

— Vai Grușa, mă mai întrebi? Oare când mi-ai mărturisit 
dezamăgirea, pe care ai suferit-o la Petrograd, nu ţi-am povestit 
și eu păsul inimii mele? Știi prea bine că iubesc pe un altul și 
chiar dacă nu mi-ar mai fi dat să mă întâlnesc niciodată cu 
alesul inimii mele, nici atunci n-aș putea fi necredincioasă 
dragostei pe care i-am jurat-o! 

— Mioaro, bagă de seamă, căci aici nu este vorba de glumă! 

— Ce vrei să spui? 

— Ți-am spus că Dimitri se gândește foarte serios, să te ia de 
soţie! 

— Dar eu nu vreau să fiu soţia lui! strigă Mioara! 

— Ai uitat de făgăduiala pe care ai făcut-o? Adu-ţi aminte ce i- 
ai spus guvernatorului! 

Mioara își aplecă resemnată capul. 

Grușa urmă: 

— Până acum tu ai fost aceea care m-ai sfătuit întotdeauna să 
nu pierd din vedere fericirea prinţului Trubetzkoi. Acum e rândul 
meu să-ţi amintesc aceasta. Trebuie să înţelegi că în clipa în 
care vei desface logodna, guvernatorul își va da seama îndată 
că tot ceea ce s-a spus aici a fost o minciună, care n-a avut alt 
scop decât de a-i împrăștia bănuielile. 

— Doamne, ce se va întâmpla cu mine? suspină biata fată. 

Silind-o pe Mioara să se mărite cu Dimitri, Grușa urmărea un 
scop bine hotărât. De îndată ce află că Mioara nu simţea nici un 
fel de dragoste pentru Dimitri, își zise că românca nu mai era 
primejdioasă pentru ea. Dimpotrivă, acum putea să-i servească 
și mai mult pentru interesele sale. Căci dacă Mioara nu-l iubea 


pe Dimitri, căsnicia lor nu putea să fie decât nefericită și în 
asemenea împrejurări mai putea nădăjdui ca Dimitri să se 
întoarcă la ea. De aceea urmă s-o îmbărbăteze pe fată: 

— Nu trebuie să deznădăjduiești, draga mea! Chiar dacă nu-l 
iubești acum, dragostea va veni cu timpul și vei putea fi fericită. 

— Te înșeli! Imi dau seama prea bine că niciodată nu voi 
putea simţi pentru el mai mult decât prietenie. 

— Greșești! Eu sunt o pildă vie că nu este așa. Nici eu nu l-am 
iubit pe guvernator când l-am luat de bărbat; cu timpul însă, m- 
am simţit tot mai atrasă de el și pot spune că am fost fericită. 

— Ai fost, dar ești și astăzi? 

Grușa dădu din umeri. 

— Astăzi? Ce importanţă are? 

— Vezi tu, chiar și numai ceea ce știu despre trecutul lui 
Dimitri ar fi îndeajuns pentru a mă împiedica de a păși la 
această căsătorie. 

— Nu, aceasta nu trebuie să te împiedice. Dimpotrivă, eu 
însămi te rog să te măriţi cu el și dacă mă iubeşti cât de cât nu 
vei mai da înapoi. 

— Tu îmi vorbești astfel, Grușa? 

— Da... Fiindcă numai în chipul acesta nu mă voi mai gândi 
niciodată la Dimitri. 

— Dumnezeule! exclamă tânăra fată, îndurerată. Bine, Grușa, 
vrei să mă vezi nenorocită pentru toată viața? 

— Pentru nimic în lume! Dar sunt încredințată, Mioara, că 
alături de Dimitri îţi vei găsi fericirea. 

— Cum, când iubesc pe altcineva? 

— lubești pe altcineva?... Pe Vulturul Morţii?... Dar oare nu-ţi 
dai seama că dragostea aceasta este o himeră pe care n-o vei 
putea atinge niciodată?... Cum vrei să fii a lui Stanislau Rimsky, 
a vânatului urmărit din toate părțile? Puștile cazacilor îl pândesc 
la toate răspântiile și... cine știe, dacă mai este în viață! 

— Grușa, Grușa, cum poţi vorbi astfel! Tu însăţi spuneai pe 
vremuri că omul nu iubește decât odată cu adevărat. Pentru 
mine Stanislau Rimsky va rămâne prima și singura iubire. Puțin 
îmi pasă că numele lui este hulit și că toată lumea îl urăște. Eu îl 
cunosc mai bine și știu că este un om cum sunt puţini în lume. El 
nu este păcătosul, fiorosul căpitan de tâlhari, cum îl descriu cei 
din Rusia. 


— Ştii prea bine că pe capul lui a fost pus un premiu foarte 
însemnat. Premiul acesta va face ca mii de oameni să pornească 
în urmărirea iubitului tău... 

— Vulturul Morţii este apărătorul celor drepţi și săraci și de 
aceea îl urmăresc. El îi pedepsește pe cei trufași și răi. Acestea 
sunt păcatele sale. Ceea ce spun autoritățile rusești despre el 
sunt  născociri mincinoase, răspândite anume pentru a-l 
împresura cu dușmani cât mai numeroși. În realitate însă, 
Rimsky este bărbatul cel mai nobil și mai cumsecade de pe 
toată suprafața pământului... Și eu nu-i pot deveni 
necredincioasă! Dacă l-aș vedea că este urmărit, aș sta lângă el 
spre a-l îmbărbăta, iar dacă ar trebui, l-aș apăra cu propriul meu 
trup. lar dacă Dumnezeu ar vrea să-l ia din rândurile celor vii, l- 
aș jeli toată viaţa, deoarece mi-e drag mai mult decât orice în 
lumea aceasta! 

Grușa mângâie faţa înlăcrămată a fetei și zise, blând: 

— Ai dreptate să vorbești astfel, Mioara mea. Totuși, datoria 
ta este de a nu te abate de la calea pe care ţi-am hotărât-o aici. 
Crede-mă că Dimitri nu va scăpa niciun prilej de a căuta să te 
facă fericită și sunt încredințată că-ţi vei găsi fericirea în viaţă 
mai curând decât îţi închipui. 

— In zadar, exclamă Mioara, cu amărăciune, jertfa aceasta n- 
aș mai putea-o suporta! 

Grușa sări, furioasă. 

— N-ai putea-o suporta? Așadar vrei să mă nenorocești, pe 
mine, pe Dimitri, pe prinţul Trubetzkoi. 

— Nul Nu! ţipă nefericita româncă, deznădăjduită. 

— Atunci? 

— Fie așa... cum vreţi voi... Mă voi mărita cu Dimitri! 

Și spunând acestea izbucni într-un sfâșietor hohot de plâns. 


* 


Zilele treceau și oricât se revolta împotriva acestui gând, 
Mioara trebui să se împace cu situația ei de logodnică. 

Vestea despre pregătirile de nuntă se răspândi iute în oraș și 
după-amiezile când Dimitri pornea la călărie cu tânăra lui 
logodnică, lumea nu se mai sătura să-i admire. 

— Ce pereche inimoasă! 


— Sunt făcuţi parcă unul pentru altul. 

Sărmana Mioara însă, umbla prin palat ca un somnambul. 

Se trudea din răsputeri să se împace cu noua ei situaţie. 

Fiind o fire cinstită, nu se mai putea gândi să nu se ţină de 
cuvânt și de altfel toată lumea o invidia, nemaivorbindu-i decât 
de fericirea ce o aștepta. 

Dacă era împreună cu Dimitri acesta îi spunea: 

— Vom pleca la Petrograd și vei vedea ce fericiţi vom fi! 

Mioara asculta tăcută cuvintele logodnicului său. Doar din 
când în când mai dădea din cap. 

Grușa nu scăpa niciun prilej de a-i aminti despre făgăduiala 
făcută, iar bătrânul guvernator îi promitea să fie cea mai fericită 
femeie din lume. 

De altfel prinţul Trubetzkoi zorea mereu ţinerea nunții. 

— Cel mai bun lucru ar fi să vă căsătoriţi cât mai iute! zise el 
odată, pe când era împreună cu Mioara și Dimitri. Tu, Dimitri și 
așa trebuie să te înapoiezi în curând la Petrograd și aș vrea să 
facem nunta înainte de plecarea ta. 

Dimitri se uita la Mioara. 

— Nu știu care este părerea scumpei mele logodnice, în 
această privinţă! 

Logodnica lui? Biata fată! Situaţia în care fusese târâtă o 
obișnuise să nu mai aibă voinţă proprie și să facă tot ceea cei 
se cerea. 

Și de data aceasta, ea răspunse, în mod automat: 

— Cum vrei tu, Dimitri! 

Dar Dimitri își dădea seama tot mai mult că dragostea Mioarei 
pentru el nu era decât o închipuire a fanteziei sale și că fata nu-i 
purta decât o prietenie mare, este adevărat, dar atât și nimic 
mai mult. El știa că fata nu-l iubește dar mai știa și că Mioara 
consimţise la o mare jertfă, dacă, cu toate acestea, primise să 
devină soția lui. 

Dându-și seama de această stare a lucrurilor, sufletul lui se 
umplu de tristeţe, deoarece el se aștepta să fie fericit, ori, în 
asemenea împrejurări, căsătoria aceasta nu promitea să-i aducă 
nicio fericire. 

Să se retragă însă, nici vorbă nu mai putea fi, deoarece și el 
se gândea mai mult la mulțumirea prinţului Trubetzkoi, decât la 
propria sa fericire. 


De aceea căută să se resemneze, în nădejdea că, cu timpul, 
tot va izbuti să se facă iubit de Mioara. 

— Mai fericită n-ar putea fi nici alături de un alt bărbat, se 
gândea el, căci îi voi procura tot ce va avea nevoie și tot ce-i va 
dori inima. Timpul este leacul cel mai minunat al tuturor rănilor 
și el poate transforma în dragoste, chiar și cea mai înrădăcinată 
nepăsare. 

Dimitri își spunea că, cu ajutorul timpului va izbuti s-o 
cucerească pe Mioara. O cunoștea îndeajuns spre a-și da seama 
că, cu sila n-ar ajunge la niciun rezultat, cu atât mai mult însă, 
prin drăgălășenie și duioșie. 

Acela, care rămase mai uimit, la primirea vestei acestei 
logodne, fu prinţul Poniatowsky. 

Într-o zi, guvernatorul veni la partida de șah, cu faţa 
strălucitoare de bucurie. 

— Am o veste mare, prietene Poniatowsky! Dimitri s-a logodit! 

Prinţul Poniatowsky strânse cu căldură mâna prietenului său. 

— Vestea aceasta este într-adevăr mare! Și cine e fericita 
logodnică? 

Prinţul Trubetzkoi zâmbi. 

— Adevărata surpriză urmează de-abia acum. 

— Mă faci curios. 

— Mica d-tale prietenă, Mioara Comăneanu! 

— Oh! 

— Ce spui de aceasta? 

— Sunt mai mult decât încântat și doresc ca fericirea tinerei 
perechi să fie cât mai îndelungată și mai desăvârșită. 

Prințul Poniatowsky nu putea înțelege cum se făcuse această 
logodnă și în timpul partidei de șah nu făcu altceva decât să se 
gândească la Mioara. În asemenea împrejurări era firesc ca 
guvernatorul să se înapoieze acasă învingător. 

Dar nici mai târziu prinţului Poniatowsky nu-i ieși din minte 
această căsătorie și de-abia aștepta să se întâlnească cu mica 
lui prietenă, spre a afla care era motivul ce o împinsese la pasul 
acesta. 

Prințul Poniatowsky cunoștea dragostea neţărmurită pe care 
Mioara i-o purta Vulturului Morţii și de aceea îl mira atât de mult 
vestea acestei logodne. 

Prinţul Poniatowsky o cunoștea pe Mioara îndeajuns de bine, 
spre a-și da seama că, pentru plăcerea de a fi prinţesă 


Trubetzkoi, ea n-ar fi renunţat la dragostea pentru Vulturul 
Morții. 

Și folosindu-se la prima ocazie, când putu să stea de vorbă 
între patru ochi cu Mioara, o întrebă, care era pricina ce o 
îndemnase la acest pas. Mioara însă, îi ascunse suferințele și 
martiriul pe care-l îndurase și îl îndura încă, din cauza acestei 
căsătorii și nu-i spuse adevărul, spre a nu-și îndurera bunul 
prieten. 

Ea zâmbi obosită și răspunse: 

— Vreau să fiu fericită! 

Prinţul Poniatowsky zise, cu vădită sinceritate: 

— Să dea Dumnezeu să fii fericită. Dacă este cineva, care 
merită să fie fericită, atunci dumneata ești aceea, draga mea 
Mioară! 

În palatul guvernatorului din Tomsk era iarăși zarvă mare. 

Toate croitoresele din Tomsk fuseseră mobilizate la palat, 
pentru a lucra la trusoul Mioarei și în urma rugăminții 
guvernatorului, Grușa le controla în fiecare zi, pentru ca lenjeria 
și rochiile Mioarei să fie lucrate cu cea mai mare îngrijire. 

În timpul acesta Dimitri făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru 
a câștiga dragostea Mioarei. 

Un servitor aducea în fiecare dimineaţă un buchet de flori în 
odaia tinerei mirese înfățișând cel dintâi salut al logodnicului. 

Această dovadă de atenţiune o mișca adânc pe Mioara, care 
se simţea nenorocită că nu poate răspunde cu aceleași 
simțăminte la marea dragoste a tânărului prinţ. 

încercă să-l iubească dar nu putu. Încercă să-și alunge din 
minte chipul Vulturului Morţii, dar cu cât încerca mai mult, cu 
atât îi apărea mai vie înaintea ochilor imaginea iubitului. 

Adeseori sărea speriată din somn. | se părea că aude glasul 
lui Stanislau Rimsky, i se părea că simte dezmierdările lui. 

Ceasurile acestea erau o adevărată tortură pentru sărmana 
fată. Se zbătea fără să închidă ochii, nopţi întregi și nu odată se 
gândi să-și pună capăt vieţii. 

Toate încercările ei de a-l îndrăgi pe Dimitri cu un simţământ 
mai puternic decât simpla prietenie, rămaseră zadarnice. 

Dimitri își dădu seama de această luptă, dar nu deznădăjdui. 
El era nestrămutat în credinţa că cu timpul, Mioara va sfârși prin 
a-l iubi. 

lar biata Mioara umbla ca năucă prin aleile parcului... 


— Nu mai sunt decât două săptămâni, până la cununie, ofta 
ea. Doamne, unde voi ajunge, pe calea pe care am pornit?... Mă 
căsătoresc cu un om pe care nu-l iubesc! 

Dar nu exista niciun fel de scăpare pentru ea. Cununia 
aceasta trebuia să aibă loc. 

Într-o după-amiază însorită, ședeau amândoi în parc... 

Dimitri se uita la logodnica sa cu o vădită tristeţe. Razele de 
aur ale soarelui împletiseră o cunună imaterială în jurul chipului 
Mioarei și cu aureola aceasta în jurul capului româncuţa părea 
de o frumuseţe și mai uluitoare. Văzând-o astfel inima lui Dimitri 
se strânse la gândul că dragostea lui fierbinte nu găsește 
răsunet în inima fermecătoarei fete. 

El luă duios mâna fetei, o duse la buze și zise: 

— Mioaro, Mioaro, de ce nu poţi tu privi în inima mea pentru 
a-ți putea da seama cât de mare și cât de curată este dragostea 
pe care ţi-o port! 

— Simt, Dimitri, răspunse fata, îndurerată, dar e în zadar... 

— Știu, știu, Mioaro, că nu mă iubești și că n-ai făcut decât să 
te jertfești pentru Grușa și pentru mine... Crede-mă însă că eu 
nu vreau aceasta. Nu vreau să fac din tine o martiră, ci o femeie 
fericită, vreau să știu că ești într-adevăr mulţumită de a fi soția 
mea. Dacă voi izbuti să fac aceasta atunci eu voi fi cel mai 
fericit bărbat de pe suprafaţa pământului. Situaţia este de așa 
natură, încât nu mai putem da înapoi... Dar nici nu vreau să mai 
dau înapoi. Mi-am propus să mă fac vrednic de dragostea ta și 
să-ţi dovedesc că merit să mă iubești și ţinta aceasta vreau să 
mi-o ajung cu orice preț. 

Mioara zâmbi, tristă. 

— Eu aș fi cea mai fericită, dacă ţi-ai putea atinge acest scop. 
Din nefericire însă, nu prea cred că truda ta va fi încununată cu 
succes. 

— De ce? 

— Am încercat în fel și chip. Am căutat să mă conving pe 
mine însămi că fericirea nu mi-o pot găsi decât în această 
căsătorie, pusă la cale în împrejurări atât de ciudate, dar în 
zadar. Toate încercările mele s-au năruit în fața unei piedici, 
care nu poate fi învinsă! 

— Ce piedică, Mioaro? 


Fata tăcu, încurcată. Nu știa, dacă trebuia să-i spună lui 
Dimitri adevărul sau nu. În cele din urmă i se păru că era de 
datoria ei să nu tacă asupra acestei taine a vieţii sale. 

Dacă această căsătorie trebuia să aibă loc, voia să pășească 
la ea cu inima curată, cu sufletul descărcat de povara unei 
taine, care ar fi apăsat-o mai târziu. Pe urmă, se mai gândi că, 
se putea întâmpla ca mărturisirea ei să-l hotărască pe Dimitri să 
se retragă, sau cel puţin să mai amâne, sub un motiv oarecare, 
ziua nunţii. 

Își aplecă capul peste piept și făcu marea mărturisire: 

— Dimitri, voi fi sinceră și nu-ţi voi ascunde că iubesc pe un 
altul! 

Maiorul se uită uluit la tânăra sa logodnică. 

— lubești pe un altul? Să fie cu putinţă? 

— Da! 

— Și nu poți uita dragostea aceasta? 

— Niciodată! 

— Este atât de înrădăcinată în inima ta? 

— Mai mult decât se poate tălmăci prin vorbe. 

— Și acela pe care-l iubești, te iubește și el, cu aceeași tărie? 

— La fel... Dragostea lui este tot atât de curată și de sinceră 
ca și a mea. 

— Mioaro, nu-mi risipi și cea din urmă nădejde! Până acum 
puteam să trăiesc măcar în speranţa că cu timpul voi izbuti să 
câștig dragostea ta. Dar așa? Să pierd și această ultimă 
speranţă? 

— Dimitri, te rog nu fi supărat pe mine... 

— Dar cine e acela pe care-l iubeşti? 

— E departe de aici și se prea poate să nu-l mai revăd 
niciodată. 

— Dar atunci tot pot nădăjdui că odată și odată tot voi izbuti 
să mă fac iubit de tine! 

— Credinţa, speranţa, n-am niciun drept să ţi le distrug. Dar 
nici nu te pot îndreptăţi să speri, la ceea ce eu cred că nu vei 
putea ajunge nicicând. 

Dimitri tăcu. 

Sufletul lui era bântuit de o furtună năprasnică. Se gândea 
dacă nu este o copilărie și cruzime în același timp, să 
înlănţuiască pe o tânără fată, care-i spunea, încă înainte de 


nuntă că iubește pe un alt bărbat. Prin aceasta ar distruge nu 
numai viaţa fetei, dar și propria sa viață. 

În același timp însă, i se înfățișa și chipul tatălui său înaintea 
ochilor. 

Aceasta îl îndemnă să meargă mai departe, pe calea pe care 
pornise. Mai târziu, poate că situaţia se va mai putea schimba. 
Deocamdată însă, căsătoria trebuia să aibă loc. 

— Din nefericire, nu ne mai putem opri din drumul pe care am 
pornit, zise el, mângâind îndurerat mâna albă a Mioarei. Dar 
pentru a-ţi da încă o dovadă de simțămintele pe care le am 
pentru tine, îţi declar că nu te voi sili niciodată să mă iubeşti, ci 
voi aștepta, răbdător, până când te vei încredința singură că 
sunt vrednic de dragostea ta. Vai, Mioaro, dacă s-ar întâmpla 
aceasta... 

— Cine poate vedea în viitor? 

— Până atunci, căsătoria aceasta ne va lega, ca pe doi 
prieteni, iar nicidecum, ca pe soț și soţie. 

Ochii Mioarei străluciră de bucurie. 

— Îţi mulțumesc, Dimitri! 

— Aceasta să fie încă o dovadă că prinţul Trubetzkoi este 
cavaler până la capăt și fără nicio rezervă. Nu vreau să rup 
fructul de pe pom, cu un gest nemilos, ci voi aștepta până când 
se va coace, spre a cădea de la sine. 

Mioara mai strânse odată mâna maiorului, apoi se ridică de pe 
bancă și porni spre palat. 

Dimitri se uită după ea cu priviri dornice până când făptura-i 
mlădioasă dispăru prin ușa palatului. 

— Trebuie s-o cuceresc, Își zise el, și o voi cuceri! 


* 


Peste câteva zile veni vorba din nou despre viaţa pe care o 
vor duce împreună. 

— După nuntă, zise Dimitri, vom pleca la Petrograd, căci și 
așa trebuie să mă prezint la regiment. Acolo vom locui în palatul 
Trubetzkoi-lor, în care până acum am stat singur. Una din aripile 
palatului ţi-o voi pune la dispoziţie și dacă vei voi, vor trece 
săptămâni întregi, fără să ne întâlnim. 


— Dimitri, zise Mioara, dar eu nu doresc așa ceva. Cred că din 
purtarea mea de până acum ai putut să-fi dai seama că stau cu 
drag de vorbă cu tine și că te iubesc chiar, dar așa, cum se 
poate iubi un prieten. A 

— Un prieten, repetă Dimitri cu amărăciune, apoi urmă. in 
orice caz, trebuie să fim cu luare aminte ca lumea să nu afle 
nimic despre ciudata noastră viaţă conjugală. Dar dacă vrei, poţi 
să te retragi pe una din moșiile mele din provincie, unde vei 
putea trăi netulburată de nimeni. 

Mioara zâmbi blând. 

— Nu, Dimitri, nu! Eu îmi cunosc îndatorirea pe care o am faţă 
de numele Trubetzkoi-lor și poţi fi încredinţat că nu voi da prilej 
de vorbă gurilor rele. Dacă ne-am despărţi, îndată după nuntă, 
am intra pe mâna gurilor rele, ceea ce pe mine nu mă supără 
dar ceea ce ar strica renumelui familiei tale și așa ceva nu vreau 
pentru nimic în lume. Voi rămâne lângă tine, așa, după cum ne- 
am înţeles... ca buni prieteni. 

Acest fel de a gândi al Mioarei, mări și mai mult stima 
maiorului pentru viitoarea sa soţie. Drept recunoștință, el îi luă 
mâna și i-o acoperi cu sărutări. 

— Cu cât te cunosc mai bine, cu atât mai dragă-mi ești, 
Mioaro! Ceea ce ai spus acum dovedesc sufletul tău bun, firea ta 
nobilă și cinstită. Vai, cu cât ar fi mai bine, dacă ai fi rea cu 
mine! De ce nu mă chinuiești? Poate că în chipul acesta s-ar 
risipi și dragostea mea prea mare, pe când așa... ea crește... 
crește necontenit... 

— Nu pot să fiu rea cu tine, căci te preţuiesc, Dimitri... 

— Numai de aș putea să te fac fericită! In fiecare zi mă rog lui 
Dumnezeu să-ți deștepte în suflet dragostea pentru mine. 

Când i-au spus guvernatorului că au hotărât să locuiască la 
Petrograd acesta se bucură mult. 

— Cred că te vei simţi bine în capitală, draga mea, zise 
bătrânul guvernator. Farmecul tău va lăsa în umbră frumusețea 
tuturor celorlalte femei și tu vei fi regina tuturor serbărilor. Imi 
închipui cât de fericit se va simţi Dimitri, văzând cu câtă invidie 
va fi privit de toţi cei din jurul său. 

Dimitri se întristă. Oare pentru ce îl vor invidia cei din jurul 
lor? 

Pentru nefericirea lui? 


Prinţul Trubetzkoi își dădea toată osteneala ca nunta să aibă 
loc într-un cadru cât mai strălucitor. El se sfătuia toată ziua cu 
Grușa și cele necesare cununiei dădură de lucru aproape tuturor 
meseriașilor din Tomsk. 

Curierii plecau necontenit de la palatul guvernamental, 
ducând invitaţii cunoscuţilor și rudelor mai ales, pentru a le da 
putinţa să fie din vreme la nuntă. 

Prinţul Trubetzkoi își invitase și pe cei doi fraţi mai mici ai săi, 
cu care nu se mai văzuse de multă vreme. Amândoi făgăduiră 
să vină. 

Nu mai erau decât trei zile până la nuntă, când sosi un nou 
curier. El venea de foarte departe, deoarece hainele îi erau pline 
de praf, iar el însuși cădea de oboseală.. 

Curierul vru să vorbească personal cu guvernatorul, și când 
noul aghiotant îl întrebă de unde vine, el răspunse: 

— Sunt curierul de la Petrograd! 

De îndată ce i se anunţă, guvernatorul veni el însuși în 
întâmpinarea curierului, pe care-l băgă în luxoasa sa odaie de 
lucru, plin de praf, zdrențuit, așa cum era. 

— S-a făcut? întrebă prințul Trubetzkoi cu înfrigurare. 

— Da, prea milostive stăpâne! răspunse curierul, predând un 
sul guvernatorului, care-l citi cu mulțumire. 

— Bravo, Alexe, zise prinţul Trubetzkoi după aceea, ţi-ai 
îndeplinit însărcinarea cum nici nu se putea mai bine! 

Pe urmă, deschise un saltar, scoase de acolo o mie de ruble și 
i-o dădu curierului. 

— Ține, Alexe, aceasta e răsplata ta! 

Curierul se uită năuc la hârtia de o mie de ruble, căci 
niciodată nu mai văzuse atâţia bani deodată. 

— Ci ia-o odată, sau te temi de ea? 

— Prea milostive stăpâne! îngână curierul, adânc mișcat și 
căzu în genunchi, plin de recunoștință, în fața guvernatorului. 

Acesta îl ridică, cu blândețe. 

— Nu poate fi vorba de recunoștință, Alexe, căci ţi-ai bine- 
meritat această răsplată. Nici nu îndrăzneam să nădăjduiesc că 
vei veni la timp. Această mie de ruble este deci o răsplată prea 
mică pentru fapta ta... 

— Prea milostive stăpâne, m-ai făcut fericit pentru toată 
viaţa! 

Prinţul Trubetzkoi bătu curierul pe umeri. 


— Acum, Alexe, du-te de te odihnește. 

Curierul se  îndepărtă, iar prinţul Trubetzkoi își rugă 
aghiotantul s-o caute pe Mioara și să-i spună că ar dori să 
vorbească cu ea. 

Mioara se grăbi să răspundă dorinţei viitorului său socru și 
veni îndată în odaia de lucru a acestuia. 

Prinţul Trubetzkoi o primi cu zâmbetul pe buze și o pofti să ia 
loc. 

— Copila mea, zise el, vreau să-ţi vorbesc într-o chestiune de 
mare însemnătate. 

— Spuneţi, Excelenţă! 

— Nu bănuiești despre ce poate fi vorba? 

— Nu! 

— Vreau să-ţi dau o veste care te va bucura mult. 

Chipul Mioarei se însenină. 

— O veste, care mă va bucura mult? întrebă ea, oare ce poate 
fi? 

Prințul Trubetzkoi deschise din nou saltarul biroului și scoase 
din el sulul de hârtie pe care-l adusese cu câteva clipe mai 
înainte curierul de la Petrograd. 

— Citește! zise el, întinzându-l Mioarei, care-și aruncă privirile 
curioasă, asupra celor cuprinse în document. 

Cel dintâi lucru ce-i bătu la ochi, fu iscălitura ţarului. După 
aceea își văzu și propriul său nume și în urmă citi tot 
documentul, prin care ţarul o graţia pe osândita Mioara 
Comăneanu și poruncea să fie pusă în libertate fără întârziere. 

Mioara căzu la picioarele guvernatorului, plină de recunoștință 
și mai înainte ca acesta s-o fi putut împiedica, îi prinse mâna și 
i-o sărută. 

— Îţi mulțumesc... îți mulțumesc! îngână ea, adânc mișcată. 

Prințul Trubetzkoi o ridică de jos. 

— Copila mea, zise el, acesta este darul pe care ţi-l fac pentru 
nunta ta! Documentul acesta îţi redă libertatea și în schimbul lui 
îți cer un singur lucru... 

— Care? 

— Fă-l fericit pe fiul meu! 

Mioara se uită ţintă în ochii guvernatorului. 

— ÎI voi face fericit! zise ea cu hotărâre. 

Prinţul Trubetzkoi o sărută pe frunte. 

— Prizoniera poate zbura din colivie, acum... 


— Vai, Excelenţă, dar de când am scăpat din Sadova, nici nu 
mai simţeam că sunt prizonieră! Îmi daţi voie însă, să fiu 
sinceră? 

— Te rog, copila mea! 

— Bucuria nu-mi poate fi deplină! 

— De ce? 

— Fiindcă ţarul mi-a redat libertatea mie, nu însă și aceluia cu 
care am trăit zilele grele ale captivităţii! 

— Te gândești la prinţul Poniatowsky? 

— La el! 

— Poţi fi liniștită, copila mea. M-am gândit și la el. 

— Atunci și el este liber? 

— Din nefericire, nu! Cererea de grațiere, pe care am înaintat- 
o pentru el a fost reținută. Se vede că în privința lui hotărârea se 
va lua mai târziu. 

— Dar și el va fi liber, nu-i așa? 

— Îți făgăduiesc, micuță Mioară că nu mă voi odihni, până 
când nu voi izbuti să-i redobândesc libertatea și prințului 
Poniatowsky. 

— Îți mulţumesc din suflet! Pentru bietul prinț Poniatowsky nu 
poate să existe o fericire mai mare decât aceea de a se putea 
înapoia în patria sa adorată... 

— Atât de mult îl arde dorul de a se înapoia în Polonia? 

— De mine nu se ferește și adeseori mi-a mărturisit că, oricât 
de bine s-ar simţi aici, totuși dorul de a-și revedea patria îl 
frământă necontenit, zi și noapte. Și mi s-a mai plâns că, de aici 
nici măcar nu poate fugi, deoarece prin aceasta, i-ar face un rău 
nemeritat binefăcătorului său. 

— Nici nu trebuie să fugă, zise prinţul Trubetzkoi, căci și așa 
își va redobândi libertatea. Deocamdată însă, să nu-i spui nimic, 
căci vreau să-i fac o surpriză. Mie îmi va părea foarte rău, 
deoarece îmi voi pierde în el, nu numai un bun prieten, ci și pe 
cel mai preţios partener de șah. Dar fericirea lui este mai înainte 
de toate. Îl voi ruga pe Dimitri, care este omul de încredere al 
tarului, ca îndată după sosirea lui la Petrograd, să zorească 
rezolvarea cererii de grațiere a prințului Poniatowsky. 

— Îi voi aduce aminte și eu lui Dimitri! zise Mioara. 

După aceea fata îi mai mulţumi odată guvernatorului pentru 
bunăvoința de care dăduse încă o dovadă, apoi se îndepărtă, 
spre a-i spune și lui Dimitri marea veste. 


Sosi și ziua nunţii. Mosafirii începuseră să vină din ajun și 
palatul guvernamental gemea de rude, prieteni și cunoscuți. 

Dar nimeni nu venise cu mâna goală. Fiecare adusese câte un 
dar prețios și pe nesfârșitele mese așezate anume în sala cea 
mare a palatului, cadourile de nuntă ale tinerei perechi 
reprezentau o comoară ca în „O mie și una de nopţi”. 

Veniseră și cei doi fraţi ai guvernatorului, care rămaseră 
încântați de alegerea făcută de nepotul lor. 

Grușa se sculase din zorii zilei și umbla, rânduia, dădea 
porunci, cu o înfrigurare, ca și când nu prietena, ci propria ei 
fiică s-ar fi măritat. 

În ceea ce o privește pe Mioara, biata fată nu era de loc de 
invidiat. 

Era obosită și palidă la faţă, căci nu dormise toată noaptea, 
gândindu-se la ceea ce avea să urmeze o doua zi. 

Ce mare însemnătate avea pentru ea ziua aceea! 

Acum şedea în faţa oglinzii venețiene și se uita faţă în faţă cu 
Mioara Comăneanu, cea îmbrăcată în toaleta de mireasă. Ochii îi 
străluceau, dar nu din pricina lacrimilor de bucurie, ci din cauza 
lacrimilor izvorâte din nemărginita jale a sufletului său. 

Acum vedea că tot avea să se îndeplinească ceea ce ea se 
temuse de mult, ceea ce tot mai nădăjduise până atunci că nu 
va fi decât un vis urât: avea să devină soţia unui bărbat pe care 
nu-l iubea. 

Nu lipsi mult să izbucnească în hohote de plâns, dar văzând 
că odaia era plină de străini, faţă de care nu trebuia să pară 
slabă de înger, se stăpâni și își închise amărăciunea în sufletu-i 
atât de zbuciumat. 

Mioara era asemenea unei mirese din lumea visurilor. Purta o 
toaletă albă de mătase, împodobită cu dantelă de Bruxelles, iar 
vălul de mireasă ieșise din mâna celui mai cunoscut meșter din 
Paris. 

Cununa de lămâiță pe cap, și era gata pentru cununie... 

Două croitorese îi dădeau târcoale, cercetând, dacă totul era 
în ordine și în cele din urmă sosi și Grușa, care după ce o 
cercetă din toate părţile, îi zise: 


— Ei, Mioaro, mai uită-te odată în oglindă, căci după ce te vei 
întoarce de lângă popă, vei fi femeie! 

Mioara zâmbi obosită. 

Chiar și zâmbetul acesta fu o mare sforțare pentru ea, dar se 
sili să surâdă, pentru ca străinele acelea să nu bage de seamă 
tristețea de moarte a inimii sale... 

Rămânând însă numai cu Grușa, nu se mai putu stăpâni și 
căzând în braţele ei, începu să plângă amarnic: 

— Grușa... Grușa... cât sunt de nenorocită! 

Grușa arătă prin fereastră, spre mulţimea mosafirilor care 
forfoteau prin parc. 

— Privește! 

— Ce să privesc? Oameni! 

— Care însă toți au venit să te vadă pe tine, să se bucure de 
fericirea ta! 

— De fericirea mea?... Unde este fericirea mea? exclamă 
biata româncă îndurerată-și lacrimile o podidiră din nou. 

— Dacă n-o ai acum, o vei avea mai târziu! o îmbărbătă 
Grușa. 

— Niciodată! 

— Vei vedea că o vei găsi alături de Dimitri și ea va fi cea mai 
bine meritată răsplată pentru nobila faptă pe care ai săvârșit-o. 

— Cine ar fi crezut, Grușa că acesta va fi sfârșitul? 

Grușa simțea o vădită mulţumire, auzind cuvintele 
deznădăjduite ale prietenei sale. Ea se trudea să pară cât mai 
duioasă și mai bună la suflet pentru ca Mioara să nu bage de 
seamă adevăratele simțăminte care se ascundeau în dosul 
cuvintelor sale lingușitoare, în dosul straniei străluciri a ochilor 
săi. 

In realitate, Grușa era mai mult decât mulțumită că Dimitri va 
avea o soţie alături de care nu va putea nici măcar să 
nădăjduiască de a-și găsi vreodată fericirea. 

Ea spera că, în asemenea împrejurări, ducând o viaţă 
conjugală lipsită de orice bucurie, Dimitri își va aminti de 
timpurile fericite petrecute împreună la Petrograd și se va 
întoarce la ea. 

Uitându-se acum la Mioara, avea impresia că Dimitri se 
căsătorește cu o statuie de marmură, care niciodată nu-i va 
putea da fericirea atât de mult dorită oricât de fermecătoare era 
la înfățișare. 


Una din croitorese se înapoiase, Grușa mai găsi ici-colo câte 
ceva de îndreptat și croitoreasa, îndreptând greșelile zise: 

— Jupâniţa este mireasa cea mai frumoasă, pe care am văzut- 
o vreodată. Să dea Dumnezeu ca cea mai frumoasă mireasă să 
fie și cea mai fericită. 

— Și eu îi doresc același lucru! zise Grușa zâmbind. 

După aceea se apropie de Mioara și cu batista ei dantelată 
șterse lacrimile din ochii fetei. 

— Mioara mea, o mireasă n-are voie să fie tristă, dar încă să 
plângă! 

— Sunt lacrimile fericirii! se amestecă în vorbă croitoreasa. 
Astfel de lacrimi nu strică, oricât ar curge șiroaie! De altfel va 
râde jupâniţa îndeajuns, când va fi cucoană. 

Mioara se uită cu blândeţe la această femeie simplă, care 
credea că are în mâini o mireasă, cum sunt toate miresele, de 
obicei: o făptură dornică de fericire, care de-abia așteaptă clipa 
de a se vedea împreună cu soțul său în fața popii. 

Murmurul celor din parc pătrundea până în odaia Mioarei. 
Grușa se duse la fereastră și rostea numele tuturor acelora 
dintre cunoscuţi, pe care îi vedea trecând. 

— Unchiul tău, Alexandru  Trubetzkoi se plimbă cu 
guvernatorul din Vladivostok, care a venit și el. Soţia primarului 
din Tomsk s-a împopoţonat, ca de obicei și și-a dat cu o oca de 
pudră franţuzească, dar cu toate astea tot de cincizeci de ani 
pare... 

Soția guvernatorului ar fi urmat cu această trecere în revistă, 
dacă nu se deschidea brusc ușa, prin care intră o cameristă, 
vestind: 

— Vine prinţul cel tânăr! 

Mioara tresări. 

După aceea ușa se deschise și în pragul ei se ivi maiorul 
Dimitri  Trubetzkoi. El era îmbrăcat în uniformă albă a 
regimentului de gardă Semonov, iar pe piept îi strălucea crucea 
plină cu diamante a ordinului Catherina, pe care ţarul i-o 
așezase el însuși pe piept, drept răsplată pentru serviciile 
credincioase pe care i le adusese. 

Prințul Dimitri era un bărbat frumos, bine legat și chipeș și 
uniforma de gală îi scotea și mai mult la iveală frumuseţea 
bărbătească. 


El se apropie de Mioara, se înclină curtenitor, îi sărută mâna, 
apoi fruntea, ceea ce Mioara îndură fără să crâcnească. 

— Mioara mea, sunt fericit de a fi cel dintâi bărbat, care te 
poate saluta în dimineaţa acestei zile însemnate! 

— Bine ai venit, Dimitri! zise fata, abia perceptibil. 

După aceea Dimitri oferi braţul tinerei sale mirese. 

— Înainte de cununie aș vrea să-ţi mai arăt câte ceva! 

Tânărul prinţ își purtă mireasa prin câteva odăi, până când în 
cele din urmă ajunseră în sala cea mare, care nu fusese încă 
deschisă pentru mosafiri, așa că puteau rămâne în doi. 

De-a lungul unui perete erau așezate mesele, pe care 
fuseseră îngrămădite darurile de nuntă, al căror număr mai 
crescuse chiar și în ziua aceea. 

Comoara, pe care o reprezentau aceste daruri, o orbiră 
aproape pe frumoasa fată. 

Strălucirea metalelor și pietrelor preţioase umplea încăperea, 
aceste cadouri ale rudelor, prietenilor și cunoscuţilor dându-i o 
priveliște ca din basme. 

De-abia acum își dădea seama Mioara, cât de bogată trebuia 
să fie societatea în care intrase, dacă ea putea să dăruiască 
asemenea comori pentru a-și arăta bucuria pricinuită de 
căsătoria unui membru al său... 

Maiorul Trubetzkoi era încântat, văzând ce bucurie îi făceau 
aceste daruri Mioarei și-i explică pe rând care de la cine era. 

Cel mai darnic fusese unchiul lui, Ladislau Trubetzkoi. Dar el 
putea să-și îngăduie această dărnicie, fiindcă, pe de o parte era 
unul din cei mai bogaţi nobili ai Rusiei, pe de altă parte 
rămăsese burlac, așa că, putea să se despartă fără nicio grijă, 
de una din proprietăţile sale, al căror număr nici nu-l cunoștea 
bine... 

Dimitri îi arătă Mioarei zâmbind, darul unchiului său: 

— Priveşte, acesta este cadoul pe care ni l-a făcut unchiul 
Ladislau! 

Prinţul Dimitri ţinea în mână o lădiță de argint. Capacul lădiţei 
înfățișa o regiune de pe marginea mării, lucrată cu multă 
iscusinţă în argint și email. În vârful unor stânci bătută de 
valurile mării se ridica un castel de toată frumusețea. 

— Privește cu luare aminte ţinutul acesta, Mioara mea! îi zise 
Dimitri miresei sale. 


După aceea deschise caseta, din care scoase un document 
scris pe piele de câine, document, în care se spunea că prinţul 
Ladislau Trubetzkoi dăruiește prinţului Dimitri Trubetzkoi şi 
tinerei sale soţii, Mioara Comăneanu, moșia și castelul său de pe 
peninsula Crimeea, împreună cu tot mobilierul castelului. 

— Vezi, urmă Dimitri, tălmăcitor, capacul casetei înfățișează 
castelul din Crimeea care, de astăzi înainte este proprietatea 
noastră. Aș fi fericit să putem merge acolo. După mine, acesta 
este ţinutul cel mai fermecător, de pe suprafaţa pământului. Pe 
când eram copil mi-am petrecut mai multe vacanțe pe această 
moșie a unchiului meu și zilele acelea nu mi-au ieșit din minte, 
nici până astăzi. 

— Vom vedea... poate că ne vom repezi odată și până acolo! 
zise Mioara, spre a nu-i strica voia bună. 

Tânărul maior urmă să povestească cu însuflețire: 

— Partea dinspre mare e alcătuită de stânci uriașe, pe care se 
ridică mândrul castel Trubetzkoi. În spatele castelului se întinde 
moșia, cu pământ foarte roditor... 

După aceea, trecură mai departe, Dimitri arătându-i miresei și 
celelalte obiecte primite ca dar de nuntă. 

— Nici celălalt unchi, Alexandru, nu ne-a uitat. 

— Care este cadoul lui? 

— Din păcate, n-a încăput aici. Trebuie să știi că unchiul 
Alexandru, care de altfel este general al armatei rusești, este cel 
mai mare iubitor de cai din întreaga Rusie. La alergările de la 
Tzarskoje-Selo, caii lui ies învingători, întotdeauna, ceea ce nu 
este de mirare, deoarece hergheliile lui, cunoscute nu numai în 
Rusia ci în toata Europa, sunt alcătuite numai din cai de sânge 
curat arăbesc. 

— Unchiul Alexandru ne-a dăruit doi din acești pur sânge 
arabi și când vom ajunge la Petrograd, îi vom găsi în grajd. 

Apoi, Dimitri puse mâna pe un colier de diamante, pe care-l 
așeză pe gâtul de alabastru al Mioarei. 

— Al cui este darul acesta? întrebă mireasa. 

— Acesta este darul meu și aș fi fericit, Mioara mea, dacă l-ai 
purta la cununie. 

— Dar firește că-l voi purta, dragul meu! răspunse Mioara. 

— N-am cumpărat colierul acesta, urmă Dimitri, dar este mult 
mai prețios, decât dacă aș fi dat bani pe el. A fost al mamei, 
care mi l-a lăsat cu rugămintea să-l pun pe gâtul aceleia pe care 


o voi socoti vrednică de el, pe care o voi iubi mai mult în lumea 
aceasta. lar eu ţi l-am hărăzit ţie, Mioaro. 

Fata fu adânc mișcată de aceste cuvinte ale maiorului. Dimitri 
era din ce în ce mai drăguţ, mai curtenitor, mai plin de atenţii 
faţă de ea, dându-i nenumărate dovezi de stima și dragostea pe 
care i-o purta și în schimb, sufletul ei nu simţea nicio urmă din 
iubirea la care ar fi avut dreptul acest om bun și cumsecade. 

După aceea Dimitri luă în mâini o cutiuță de catifea. 

— Aș mai avea o rugaminte, Mioara mea! zise el. 

— Spune, Dimitri! 

— AŞ dori să porți și darul acesta la nuntă! 

— Ce este? 

Dimitri deschise cutioara și în fundul ei se ivi un inel 
strălucind în mii de lumini. Inelul acesta, care poate că n-are 
pereche pe pământ, era o adevărată operă de artă. 

— Cine mi-a dăruit inelul acesta? întrebă Mioara foarte 
curioasă. 

— Nu bănuiești? 

Mioara râmase pe gânduri, iar Dimitri, pentru a o ajuta, zise: 

— Cineva, care te iubește foarte mult și pe care-l iubești și tu. 

— Prințul Poniatowsky? 

— EI! răspunse tânărul prinţ, așezând minunata podoabă pe 
degetul miresei. 

Mioara privi inelul cu vădită mulţumire. Atenţiunea prinţului 
Poniatowsky o mișcase până în adâncul sufletului. 

În vreme ce unii se uitau la cadouri, în ușa sălii se ivi prinţul 
Trubetzkoi cu soția lui. Bătrânul guvernator se uită cu un 
zâmbet de fericire pe buze, la frumoasa pereche, ce stătea în 
fața meselor încărcate cu daruri... 

— Îmi creşte inima, când îi văd cât de frumoși sunt amândoi! 
îi zise el soţiei sale. 

Dar Grușa nu simţea la fel. Ea rămase foarte uimită zărindu-i 
pe cei doi, ţinându-se de braţ atât de drăgăstos și un nor negru 
îi trecu peste frunte la gândul că, poate că Mioara a început să-l 
îndrăgească pe Dimitri. 

La auzul pașilor, maiorul își întoarse capul. 

— Aici sunteți, copiii mei? zise guvernatorul, a cărui 
nemărginită bucurie îi era întipărită pe faţă. 

— Ești mulțumită de darurile primite? o întrebă el apoi pe 
Mioara. 


— Nici în vis n-am văzut atâtea comorii, exclamă fata, cu 
însufleţire. 

— Și toate acestea sunt ale voastre! 

— Nici nu știu, pe care să-l admir mai mult!, 

— Dar nu trebuie să uiţi, copila mea, că, zise bătrânul 
guvernator, comorile nu însemnează totul în viaţă. Este o 
comoară mult mai prețioasă decât toate aceste pietre 
strălucitoare: fericirea! De aceea, scopul nostru în viaţă trebuie 
să fie căutarea acestei comori, pe care, dacă aţi găsit-o, trebuie 
să vă și pricepeţi s-o păstraţi! Dacă veţi izbuti să faceţi aceasta, 
atunci nu trebuie să vă temeți de valurile vieții! 

— Fii liniștit, tată, răspunse tânărul maior, sunt pe deplin 
încredințat că vom reuși să ne câștigăm și această comoară. 
Chiar dacă nu vom pune mâna pe ea, de la început, noinu ne 
vom odihni până când nu o vom aduce în casa noastră. 

— Vă urez din tot sufletul să fie așa! Acum daţi-mi voie să vă 
dau și eu cadoul acela simplu pe care vi l-am hărăzit de ziua 
nunții voastre. 

Zicând acestea, bătrânul guvernator scoase la iveală două 
inele simple de argint. 

— Aceste inele nu sunt preţioase din pricina valorii lor. Sunt 
amândouă foarte simple. Ele au însă o însemnătate mult mai 
mare decât dacă ar fi din aur și încărcate cu cele mai scumpe 
pietre preţioase. De veacuri, fiecare prinţ Trubetzkoi a purtat la 
cununia sa, aceste simple inele de argint. Ele au fost făurite de 
un călugăr, pe vremuri, în evul mediu și se spunea că perechea 
care poartă aceste inele la cununie, va fi foarte fericită în viaţă. 
Este firesc deci, ca eu să vă ofer acest dar, în ziua de astăzi, 
rugând pe Cel de Sus, să îngăduie ca legenda inelelor să se 
adeverească și la voi. 

Cu aceste cuvinte guvernatorul le dădu inelele, pe care mirii 
le traseră pe degete cu toată evlavia ce se cuvenea acestor 
seculare talismane ale familiei Trubetzkoi. 


* 
x x 


În curând veni apoi un servitor, care vesti sosirea preoților. 
Guvernatorul se întoarse spre fiul său: 
— Acum, fiți gata, copii! Cununia va începe îndată. 


Mioara se făcu galbenă ca ceara, dar Grușa veni iute lângă ea 
si-i șopti: 

— Curaj! Acum trebuie să te arăţi tare! 

Mioara dădu din cap, abia perceptibil, apoi își îndreptă privirile 
în spre Dimitri. Mirele se trudea să zâmbească, dar se vedea cât 
era de emoţionat, în faţa marelui eveniment care-l aștepta. 

— Să trecem în odaia vecină, propuse guvernatorul, și de 
acolo să coborâm în capelă. 

Incăperea vecină, care era sala de primire a palatului 
guvernamental, gemea de lume. 

La ivirea mirilor, mulțimea izbucni în urale, care nu mai voiau 
să ia sfârșit. 

Mioara se sili să zâmbească și privi cu ochi strălucitori la toţi 
acești numeroși necunoscuţi, care veniseră să fie martori ai 
acestei nefericite cununii. 

Un murmur de admiraţie, apoi cortegiul porni, având în frunte 
pe Mioara, la braţul prințului Poniatowsky și pe Dimitri, alături 
de tatăl său. 

In urma mirilor venea mulţimea, îndreptându-se spre capela 
palatului, în faţa altarului căruia așteptă episcopul din Tomsk, 
urmat de tot clerul episcopal. 

„Gospodi pomilui”!! se auzi corul bisericesc. 

Dimitri și Mioara erau acum unul lângă altul și în vreme ce 
corul cânta, lacrimile năpădiră ochii nefericitei mirese. Toţi și 
toate îi erau străine în bisericuța aceasta. În clipa aceea, în care 
trebuia să jure credinţă veșnică unui bărbat pe care nu-l iubea, 
gândurile ei zburară departe, spre plaiurile însorite ale Țării 
Românești, unde fusese atât de fericită.. 

După aceea își aduse aminte de Varșovia, unde îl cunoscuse 
pe Stanislau Rimsky și unde concepuse pentru prima oară 
gândul fericirii ce o va aștepta din clipa când va păși în fata 
altarului, alături de alesul inimii sale. 

Dar acum? 

Acum era în fata altarului, dar... unde era Stanislau Rimsky? 
Oare prin ce ţinuturi colinda și oare vreun cazac nu-și trimitea 
glontele ucigător, tocmai în clipa aceea, asupra iubitului inimii 
sale? 


„Doamne miluiește-ne!”. 


O veche dorinţă i se îndeplinea în clipa de faţă: se găsea 
înaintea unui altar, alături de acela, pe care soarta i-l hărăzise 
să-i fie tovarăș de viaţă. 

„Gospodi pomilui!” 

Străină limbă, în care auzea cântându-se „Doamne miluiește- 
ne”, străini de sufletul său toţi aceia care o înconjurau, atât 
nuntașii, cât și mirele, care peste câteva clipe va fi... soțul său. 

Ar fi vrut să sară pe treptele altarului și să strige cât o ţinea 
gura: 

— Lăsaţi-mă în pace... fiindcă inima mi-e dată altuia! 

Dar n-avu putere s-o facă. Nu mai avea voinţă, se supunea cu 
resemnare, la ceea ce-i porunceau alţii și merse înainte pe 
drumul ce-i fusese hotărât de vreri străine... 

„Gospodi pomilui!” 

Cântecul monoton răsuna necontenit. 

Inelele fură schimbate, episcopul le împreună mâinile și-i 
binecuvântă. 

Se săvârșise!... 

Mioara știa acum că, din clipa aceea Dimitri nu mai era 
prietenul, logodnicul ei, era soțul ei! 

După aceea veni Grușa, prințul Trubetzkoi și amândoi o 
sărutară pe obraji. Apoi, trebuia să se sărute și cu Dimitri. Ea 
făcu tot ce știa că trebuie să facă, fără să crâcnească. 

Era asemenea unei păpuși, trasă când la dreapta când la 
stânga. 

Cu mare greutate izbuti să se strecoare din capelă, dar și aici 
o așteptau strângerile de mână și sărutările acelora, care 
veniseră să-i ureze o viaţă fericită. 

Și sărmana fata știa doar prea bine că prin căsnicia aceasta 
pășise în împărăţia unde stăpânește jalea! 

CAPITOLUL 43 
CĂLĂTORIE DE NUNTĂ? 


Mioara Comăneanu, tânăra soție a prinţului Dimitri 
Trubetzkoi, maior în regimentul de gardă al ţarului, ieși din 
capela în care se săvârșise cununia ei, aproape în neștire. Se 
împăcase cu soarta, pe care știa că și așa nu și-o mai poate 
schimba și înainta mecanic la braţul soțului său pe care îi 
compătimea în loc să-l iubească. O durea inima că nu putea să 
răspundă cu același simțământ la nemărginita dragoste a lui 


Dimitri, dar oricât se trudea să-și poruncească inimii, nu 
izbutea... Inimii nu i se poate porunci pe cine să iubească și pe 
cine nu! 

Prinţul Dimitri simţea aceasta și tocmai din acest motiv 
rămase și pe mai departe un cavaler tot atât de desăvârșit, cum 
fusese și înainte de nuntă. 

După ceremonia religioasă, începu petrecerea, care fu atât de 
strălucită, cum nici chiar cei mai bătrâni dintre localnici nu-și 
aminteau să mai fi văzut. 

Și la această masă ca din povești, toată lumea râdea, toată 
lumea glumea și petrecea, numai mireasa se silea să 
zâmbească, ea, care ar fi trebuit să se simtă cea mai fericită. 

De-abia aștepta să se despartă de societatea acestor oameni 
gălăgioși, în mijlocul cărora trebuia să poarte masca făţărniciei. 

Ar fi vrut să rămână singură, numai cu gândurile sale, spre a 
se putea cufunda în adâncul sufletului său, unde trebuia să 
îngroape pentru totdeauna marea dragoste pe care o avea 
pentru Vulturul Morții. 

Ziua aceea o înlănţuise de Dimitri și nu putea nădăjdui să mai 
fie vreodată a lui Stanislau Rimsky. 

În asemenea împrejurări era firesc să simtă o adevărată 
mulţumire, o adevărată fericire, când Dimitri îi spuse 
următoarele cuvinte: 

— Dragă Mioara, cred că este timpul să-i părăsim pe nuntași 
și să pornim la drum! 

— Ai dreptate, Dimitri! răspunse Mioara, bucuroasă. 

Se ridicară de la masă, lăsându-i pe ceilalţi acolo, spre a-și 
urma petrecerea. 

Mioara își lepădă rochia de mireasă, care fusese pătată de 
lacrimi, iar Dimitri se dezbrăcă de uniforma întraurită a 
regimentului Semonov și amândoi se îmbrăcară în haine de 
drum. 

Pregătirile pentru călătorie fuseseră făcute mai dinainte și în 
fața palatului aștepta gata de drum, trăsura încărcată cu bagaje, 
care trebuia să ducă tânăra pereche departe, foarte departe, 
tocmai la Petrograd... în călătorie de nuntă. 

După ce-și schimbară veștmintele, se iviră prinţul Trubetzkoi, 
Grușa și prințul Poniatowsky, care veniseră să-și ia rămas bun 
de la miri. 

Bătrânul guvernator era cel mai impresionat. 


— Te rog din suflet Dimitri, să-mi scrii încă din drum, precum 
și îndată ce veți sosi la Petrograd, unde vă doresc din nou să fiţi 
perechea cea mai fericită... 

Cu aceste cuvinte îl sărută atât pe Dimitri, cât și pe Mioara. 

După aceea Grușa își luă rămas bun, mai întâi de la Mioara, 
apoi de la fiul său vitreg. 

— Și eu vă doresc toate fericirile! îi zise ea lui Dimitri și se 
pregăti să-l sărute, dar tânărul maior se feri de această 
sărutare, fără să se observe și se aplecă spre a săruta mâna 
mamei sale vitregi. 

— Eu îţi mulțumesc din suflet, pentru tot ceea ce ai făcut 
pentru mine, zise el. 

Apoi, Mioara își luă rămas bun de la prințul Poniatowsky și 
ochii li se înlăcrimară la amândoi. 

Prințul Poniatowsky o îmbrăţișă cu căldură și numai acum, 
când trebuia să se despartă de ea, își dădu seama, cât de dragă 
îi devenise această fată atât de bună la suflet și cu gânduri atât 
de nobile. 

— La revedere, prinţe Poniatowsky! zise Mioara, printre 
lacrimi. 

— La revedere? repetă prinţul polon, trist. Ai uitat oare, copila 
mea dragă, că eu tot mai sunt prizonier? 

— Astăzi mai ești prizonier, răspunse Mioara, dar nădăjduiesc 
că în curând vei fi liber iarăși și sper că atunci ne vei face o 
vizită la Petrograd. 

— Cel dintâi drum al meu ar duce la dumneata! zise prinţul, 
care în urmă își luă rămas bun și de la Dimitri. 

După aceea tânăra pereche părăsi palatul, trecând prin două 
rânduri de servitori, care toți veniseră să mai vadă odată pe 
Mioara și pe tânărul maior, care amândoi le fuseseră foarte 
dragi. 

Dimitri își ajută soţia să se urce în trăsură... apoi luă loc și el, 
mai trimiseră un salut guvernatorului și Grușei, care apăruseră 
în balcon și vizitiul dădu bice cailor. Călătoria de nuntă 
începea... 


În timpul acesta, petrecerea continua tot mai gălăgioasă în 
palatul din Tomsk. Minunatele vinuri românești făceau ca 
atmosfera să fie tot mai plăcută, orchestra cântând și ea fără 
întrerupere veselele cântece rusești. 

Cei mai tineri se prinseră iute în dans și pilda lor le-o urmară 
și câţiva bătrâni, cu inima tânără. Dar în vreme ce mosafirii 
dănţuiau, beau și cântau, prinţul Trubetzkoi se gândea 
necontenit la fiul său. 

— Doamne, fă ca fiul meu să fie fericit! 

Tot la perechea care plecase erau și gândurile prinţului 
Poniatowsky. Guvernatorul se gândea la Dimitri, prinţul 
Poniatowsky la Mioara, care acum mergea pe același drum pe 
care-l făcuse cu luni mai înainte, când venise în Siberia. 

Dar câtă deosebire între aceste două drumuri! Atunci purta 
lanţul robiei, iar chipul îi era ascuns în dosul unei măști de fier, 
deoarece contele Gorciacov se temea ca paznicii să nu se lase 
fermecaţi de frumuseţea ei și s-o ajute să fugă. 

Acum era purtată de cai preţioși, şedea în carul fericirii alături 
de chipeșul său soț. 

— Doamne, se rugă și prinţul Poniatowsky, fă ca această 
copilă, care a îndurat atâtea în viaţă, să-și poată găsi fericirea! 

Dar mai era încă cineva care se gândea tot la perechea 
plecată. Însă, în vreme ce prinţul Poniatowsky și guvernatorul se 
gândeau cu sincere urări de fericire la cei plecaţi, cea de a treia 
persoană, Grușa, îi urmărea cu gânduri deosebite, care îi făceau 
ochii să lucească straniu. 

| se strângea inima când se gândea că, bărbatul... care pe 
vremuri o strânsese în brațele sale avea să îmbrăţișeze în 
noaptea aceea pe o altă femeie, pe Mioara, fata aceea 
posomorâtă și palidă la faţă. În timpul cununiei ea își stăpânise 
năvala  simţămintelor, acum însă amintirile trecutului o 
năpădeau tot mai vijelios. 

Trebui să-și dea seama din nou că nu-l va putea uita pe 
Dimitri niciodată, fiindcă Dimitri fusese prima și singura ei 
dragoste. 

Tânăra pereche era purtată de caii înflăcăraţi spre 
meleagurile îndepărtate, iar ea trebuia să rămână și pe mai 
departe în palatul acela plicticos din Tomsk. 

Privirea ei căzu asupra guvernatorului. Până când nu-l 
revăzuse pe Dimitri, își cinstise, își stimase bărbatul, îi era chiar 


drag din pricina sufletului său bun, acum însă, se simțea 
înstrăinată de el și parca i se strecurase în inimă ceva rece, ceva 
ce-o îndepărta tot mai mult de soțul ei. 


* 


În timpul acesta tânăra pereche se îndepărta tot mai mult de 
Tomsk. Caii alergau în grabă și Mioara privea tăcută la 
frumusețea melancolică, tristă, a meleagurilor siberiene. 

Dimitri simți că mintea soției sale era în prada unei adevărate 
furtuni de gânduri și de aceea nu căută să i le tulbure, ceea ce o 
mişcă adânc pe biata româncă. 

Tocmai de aceea, socoti de cuviință să întrerupă tăcerea, 
întrebând: 

— Unde poposim, Dimitri? 

— În ținutul acesta nu se găsește niciun oraș mai mare, așa 
că, vom fi siliți să ne multumim și cu un mic han de la marginea 
drumului pentru a petrece noaptea. Mâine dimineață vom porni 
mai departe. 

— Doamne, mi se pare că niciodată nu se va mai sfârși 
drumul acesta, până la Petrograd. 

— Ce să-ți spun, draga mea, e cam lung drumul de la Tomsk 
și până la Petrograd, cu toate că am ales cel mai iute mijloc de 
călătorie! Tata mi-a dat caii cei mai iuți din grajd, iar când 
aceștia vor obosi, cumpăr alţii la cea dintâi poștă și așa vom 
merge mai departe. 

Mioara nu răspunse, dar Dimitri, care nu era tăcut din fire, 
urmă: 

— Vei vedea ce viață fericită vom duce noi la Petrograd! Dacă 
cunoști orașul, trebuie să știi și tu câte distracţii poţi avea în el. 

— N-am fost încă niciodată la Petrograd! 

— Atunci te încredințez că-ți va place de la prima vedere. 
Palatul Trubetzkoi, care-și așteaptă nouă stăpână în haină de 
sărbătoare, este așezat chiar pe malul Nevei. Până acum era 
trist bătrânul palat strămoșesc, acum însă se vor schimba 
lucrurile. În locul iernii care a domnit în el, în vremea din urmă, 
se va muta primăvara... 

— Așa aș vrea să fiu fericită! exclamă Mioara. 


— Mioaro, dar zi și noapte nu mă gândesc, nu mă trudesc, 
decât să te fac fericită! Ţi-o spun și ţi-o voi mai repeta de o mie 
de ori că nu mă dau bătut. Sunt încredinţat că, mai curând sau 
mai târziu, inima ta tot se va întoarce spre mine. 

— lar eu doresc din tot sufletul să fie așa! răspunse Mioara, 
privind în ochii scânteietori ai tânărului maior. Poate că va veni 
odată și ziua în care voi uita de toate și de toți... când nu mă va 
mai urmări trecutul, când voi putea să nu mă mai gândesc 
mereu la dragostea aceea, care simt că niciodată nu va putea fi 
atinsă de mine! 

Cuvintele acestea umplură de bucurie inima lui Dimitri. 

— Cuvintele tale, Mioaro, nu fac decât să-mi întărească și mai 
mult convingerea, nădejdea. Nu te descos, nu vreau să știu ce 
este acel trecut, acea dragoste veche, care nu-ți dă pace, care 
te urmărește necontenit, închizându-ţi calea spre fericire. Odată, 
când vei crede de cuviință, îmi vei spune tu însăţi. Mărturisesc 
însă, că vorbele tale cum că dragostea aceea nu va putea fi 
atinsă de tine nicicând, sunt o mare mângâiere pentru mine. 
Dacă dragostea aceea nu poate fi atinsă, atunci pot nădăjdui cu 
atât mai mult că într-o bună zi iubirea mea să găsească răsunet 
în sufletul tău! 

Caii alergau mereu și soarele începuse să dea pământului 
cele din urmă sărutări prin razele sale aurii. Drumul ducea acum 
printr-un șes trist și monoton. 

Până acum trecuseră numai prin ţinuturi nelocuite; acum 
începuseră să se zărească, ici-colo, câte o colibă, ba întâlniră în 
cale și două sătulețe. 

Dimitri scoase harta, pe care era însemnat drumul până la 
Petrograd și căută un loc unde să poată poposi peste noapte. 

— Cred că Tergorod ar fi cel mai nimerit! zise el, arătându-i 
Mioarei unde era așezată localitatea de care îi pomenise. 

După aceea se întoarse spre vizitiu: 

— Ascultă, moșule, cât drum mai avem până la Tergorod? 

— Vreo patru ceasuri, tătucă! 

— Dar dacă mâni mai cu nădejde? 

— Poate să facem numai trei ceasuri! 

— Atunci dă bice cailor! 

Cei doi roibi alergau acum și mai iute. 


Peste un ceas, luna schimbă soarele pe cer, iar când începură 
să se ivească și stelele, vizitiul se întoarse și arătând cu mâna 
înainte, zise: 

— Uite, tătucă, ăla de acolo e Tergorod! 

La lumina lunii se zăriră câteva case în depărtare. 

— Cunoști bine ţinutul acesta? îl întrebă Dimitri pe vizitiu. 

— Bine, tătucă! 

— Este vreun han mai răsărit pe aici? 

— Nu prea, tătucă. O cârciumă doar! 

— Atunci du-ne la cârciumă! 

— Am înţeles, tătucă! 

După scurt timp, trăsura se opri în faţa unei case dărăpănate, 
ale cărei ferestre erau cufundate în întuneric. 

Dimitri cobori din trăsură și bătu la ușa cârciumii... 

Nimeni nu răspunse. Dimitri bătu mai tare și atunci se aprinse 
un opaiţ, în dosul unei ferestre și se auzi târșâitul unor pași. 

— Cine e acolo? 

— Călători! Prinţul Trubetzkoi! Vreau să rămân aici peste 
noapte! 

Cheia se învârti în broască și în pragul ușii se ivi chipul 
somnoros al cârciumarului. 

— Binevoiește a pătrunde înăuntru, tătucă! 

Dimitri își ajută soţia să coboare din trăsură, apoi intrară 
amândoi în cârciumă, unde între timp cârciumarul aprinse 
lumânări. 

— Mai înainte de toate să ne dai de mâncare și de băut! îi zise 
Dimitri cârciumarului, care era foarte încurcat, bietul om, 
deoarece niciodată nu mai pășiseră oaspeţi atât de aleși pragul 
cârciumii sale, vizitată de obicei numai de drumeţi săraci. 

El aduse iute niște friptură rece, făcu ceai și puse și vin pe 
masă. 

Între timp, vizitiul duse caii în grajd, le dădu nutreţ și apoi se 
așeză și el să mănânce ce-i trimisese prințul Trubetzkoi prin 
cârciumar. Mai bău și câteva păhărele de vin, apoi se culcă, 
dormind dus. 

— Ți se va părea ciudat, Mioara mea, după mesele luate la 
palatul din Tomsk, să trebuiască să te mulțumești acum cu 
puţină friptură rece, mâncată pe o masă fără faţă de masă! îi 
zise Dimitri soţiei sale. 


— Crede-mă, răspunse Mioara, că mă simt mult mai bine aici, 
deoarece nu sunt înconjurată de mulţimea aceea căreia trebuia 
să-i zâmbesc la poruncă. Aici nimeni nu mă silește să râd... 

Dimitri tăcu. 

Cuvintele Mioarei îi amintiră din nou ciudata situaţie în care 
se băgase prin această căsătorie. A 

El mâncă și bău, fără să mai scoată vreun cuvânt. Intr-un 
târziu doar, se întoarse în spre cârciumar. 

— Te poţi duce să te culci... Mai înainte însă, să ne arăţi 
odăile. 

Bătrânul cârciumar răspunse, încurcat: 

— Odăile..! stăpâne? N-am decât una singură, fiindcă nimeni 
nu trage la cârciuma mea. 

Dimitri se uită la Mioara, apoi se întoarse din nou spre 
cârciumar: 

— Bine. Ajunge și numai o odaie, numai să-mi arăţi pe unde 
este! 

Cârciumarul luă o lumânare și porni. El deschise o ușă ce 
dădea în cârciumă și o lumină. 

— Asta ar fi! 

Un pat și două scaune erau tot mobilierul odăii. 

Dimitri dădu din cap. 

— Bine! Dacă n-ai altceva mai bun ne mulţumim și cu atât. O 
noapte vom dormi și noi cum vom putea, în cămăruța aceasta! 

Mioara îl privi uimită. 

— Acum te poţi duce să te odihnești! mai zise tânărul prinţ, 
făcând astfel ca și când n-ar fi băgat de seamă uimirea soţiei 
sale. 

— Vă doresc noapte bună! mai zise cârciumarul, apoi lăsă 
lumânarea pe masă și intră în odaia lui. 

Mioara nu-și luase încă ochii de la Dimitri. Acesta, ca și când 
nu s-ar fi întâmplat nimic, umplu din nou paharele și zise: 

— Nu bei, draga mea? 

Mioara închină, dar nu mai gustă din vin, în vreme ce maiorul 
goli paharul până la fund. 

— Acum să mergem să ne culcăm! zise el. 

Cu aceste cuvinte se sculă de la masă și-i oferi brațul Mioarei. 

Tânăra femeie se uită la el, speriată. Nu voia să-și întindă 
braţul, dar Dimitri o rugă din nou: 

— Braţul tău, Mioaro! 


Biata fată se supuse ca o păpușă fără voinţă și porniră 
amândoi spre odaia pe care le-o arătase cârciumarul. 

— Dimitri, ai uitat de înţelegerea noastră? 

Maiorul se făcu că nici n-o aude. El așeză lumânarea pe masă, 
apoi luă mâna soţiei sale, o sărută, o sărută și pe frunte și 
înclinându-se adânc, zise: 

— Noapte bună, frumoasa mea Mioară! 

Și spre nemărginita uimire a tinerei femei, părăsi odaia. 

Când ajunse în pragul ușii, Mioara strigă: 

— Dar tu, Dimitri... 

Prinţul se întoarse și se uită întrebător la soţia sa. 

— Tu unde dormi? își sfârși Mioara, vorba începută mai 
înainte. 

Dimitri zâmbi, curtenitor. 

— Voi găsi și eu un colţișor... Tu dormi liniștită și să ai visuri 
frumoase, Mioara mea! 

Cu aceste cuvinte își lipi călcâiele, se mai înclină odată și 
părăsi odaia. 

El se înapoie în cârciumă. Își mai turnă un pahar cu vin si-l 
bău până la fund. Apoi începu să se plimbe prin cârciumă. În 
cele din urmă se plictisi de atâta umblat în sus și în jos și se 
întinse pe una din mese. 

Dar masa de lemn de nuc era foarte tare, mai ales după patul 
moale din palatul guvernatorului din Tomsk. De aceea bietul 
maior se învârti când pe o parte, când pe cealaltă, până când 
somnul tot îl dobori și adormi. 

Astfel își petrecu noaptea nunţii prințul Dimitri Trubetzkoi. 
CAPITOLUL 44 
HANUL LA „COROANA ȚARULUI” 


La Petrograd, pe vremea domniei lui Alexandru l, nu departe 
de țărmul Nevei, în colțul Sergivskajei, se ridica o casă 
frumoasă, cu un cat, care prin arhitectura ei plină de gust, bătea 
la ochi din depărtare. 

Pe vremea aceea, era foarte cunoscută clădirea aceasta, pe al 
cărei frontispiciu stătea scris: 


Hanul lui René Piccard: 
„La coroana Țarului” 


Pe vremea aceea numai orașele mai mari aveau hoteluri, 
hanuri, cum se numeau atunci și în Rusia nici chiar marile orașe 
n-aveau întotdeauna hanuri mai răsărite, spre marea părere de 
rău a călătorilor, care erau nevoiţi să-și petreacă noaptea pe 
scândurile tari ale câte unei cârciumi murdare. 

De aceea, hanul lui Rene Piccard fiind dintre cele mai 
moderne, era cunoscut în întreaga Rusie și chiar și peste 
graniță. 

René Piccard venise din Franţa, de la Paris, unde fusese 
bucătar și unde avusese prilejul să guste din minunatele lui 
mâncăruri și marele duce Constantin, un membru al familiei 
tarului. 

Înapoiat la Petrograd, marele duce Constantin povesti minuni 
despre mâncărurile lui René Piccard. Și atât de neuitate păreau 
aceste mâncări, că într-o bună zi marele duce trimise un om al 
său la Paris să-l aducă pe Rene Piccard cu orice preţ, căci Alteța 
Sa moare, dacă nu mai gustă odată din mâncărurile bucătarului 
francez. 

Marele duce Constantin era foarte mâncăcios și ar fi fost în 
stare să trimită curieri până la Rhin, numai să mănânce păstrăvi 
de Rhin. 

Pentru el viața n-avea altă ţintă, decât mâncarea și urmarea 
acestei slăbiciuni fu că se îngrășă atât de tare, încât fu nevoit să 
taie un semicerc în masa la care mânca, spre a-și putea așeza 
burta de o mărime neobișnuită. 

In asemenea împrejurări nu este de mirare că-i porunci 
omului său să nu se dea înapoi de la nicio jertfă spre a-l aduce 
pe René Piccard, vestindu-l că, dacă se înapoiază fără el, îl 
trimite în Siberia. 

Era firesc deci ca mareșalul curţii marelui duce să facă tot ce-i 
va sta în putinţă spre a-l hotărî pe francez să vină la Petrograd. 

Lucrul merse tare greu, deoarece René Piccard iubea mult 
Parisul, dar și mai mult pe o fetișcană tânără și foarte nostimă a 
Parisului de care nu-i prea venea să se despartă. Așa că Alice 
era o piedică de neînvins în calea plecării bucătarului, care nu 
se putea împăca cu gândul că între el și Alice a lui să fie o 
depărtare de sute de leghe. 

De aceea, el îl vesti pe mareșal că oricât de ispititoare ar fi 
propunerea marelui duce, nu se poate hotărî să părăsească 
Parisul. 


Bietul mareșal încremeni deoarece își aduse aminte de ceea 
ce-i făgăduise marele duce Constantin în cazul când s-ar înapoia 
fără Rene Piccard. 

El căută să-l descoasă pe Rene Piccard în privinţa pricinii 
pentru care nu vrea să părăsească Parisul și când află care era 
motivul, chipul i se însenină. 

— Bine, omule, dar cum poţi fi atât de nesocotit încât să dai 
cu piciorul norocului pentru un chip de femeie? exclamă 
mareșalul. 

— Ascultă-mă pe mine, domnule mareșal, răspunse Rene 
Piccard, femeia este totul în viață! 

— Nu însă tocmai într-atâta, încât să refuzi o asemenea 
situaţie, de dragul ei. Apoi, nu trebuie să uiţi, domnule Piccard 
că, cât timp vei sta la Paris, vei munci veșnic pentru alţii, pe 
câtă vreme la Petrograd, ai putea ajunge foarte ușor, dumneata 
însuţi stăpân! 

— Dar ce să fac? zise Piccard, amărât, pe Alice n-o pot părăsi. 

— Ce să faci? E foarte simplu! 

— Să auzim! 

— O iei și pe dânsa cu dumneata. 

— Sunteţi într-adevăr un geniu, domnule mareșal! La asta nici 
nu m-am gândit. 

Mareșalul bătu fierul cât era cald: 

— Vei vedea ce viaţă vă așteaptă la Petrograd. De-abia acolo 
va vedea femeia dumitale ce însemnează să te distrezi. larna, 
când îngheaţă Neva, patinajul este o distracție unică în lume. 
După aceea plimbările cu sania... Vara, marile alergări de cai, 
teatrul, în care joacă baletul imperial... Sunt încredinţat, Rene 
Piccard, că-mi vei fi recunoscător de a te fi adus la Petrograd. 
Nu trebuie să uiţi că, marele duce Constantin este vărul ţarului, 
ca atare are multă trecere și orice cerere a dumitale pe lângă 
Majestatea Sa poate fi îndeplinită. 

Făgăduielile mareșalului îl ispitiră pe Rene Piccard, care peste 
câteva zile porni spre Petrograd, împreună cu mareșalul curții 
marelui duce Constantin și cu... Alice. 

In chipul acesta, înapoindu-se la Petrograd, mareșalul nu fu 
așteptat de deportarea în Siberia, ci de cea mai caldă 
recunoștință a stăpânului său. Marele duce nu mai contenea de 
a-și lăuda mareșalul, iar pe Rene Piccard îl primi cu o 
amabilitate neobișnuită. Soţiei acestuia îi strânse chiar mâna și 


Alice fu atât de impresionată de acest fapt, încât zile întregi nu 
se mai spălă spre a nu îndepărta de pe piele urma strângerii de 
mână princiare. 

Marele duce Constantin porunci să se rânduiască o locuinţă 
cât mai plăcută pentru tânăra pereche sosită de la Paris și-l 
însărcină pe mareșal să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru ca 
oaspetele său să se simtă cât mai bine deoarece prințul știa din 
experiență că bucătarii nu gătesc bine decât când sunt bine 
dispuși. 

Așadar René Piccard se instală în noul său cămin și chiar din 
prima zi îl uimi cu câteva mâncări speciale pe marele duce, care 
îi povesti țarului atâtea despre el, încât chiar și Alexandru | își 
exprimă dorinţa de a gusta odată din mâncărurile acestui 
bucătar-minune. 

Marele duce Constantin îl și chemă pe ţar odată la masă și 
stăpânul tuturor rușilor avu prilejul să-și dea seama și el că 
René Piccard era cel mai bun bucătar din lume. 

După masa atât de gustoasă, îl și numi pe René Piccard 
inspectorul bucătăriilor imperiale, ceea ce însemna o leafă 
foarte ridicată pentru francez în schimbul căreia nu trebuia 
decât să dea o raită, în fiecare zi prin bucătării și să împartă 
ordine în privinţa preparării mâncărurilor. 

Marele duce Constantin era peste măsură de mândru de 
bucătarul său, mai ales de când însuși ţarul recunoscuse arta 
neîntrecută de a găti a francezului. 

Dar marele duce se cam întrecu cu gluma, deoarece toată 
ziua nu făcea altceva, decât mânca, mânca și iar mânca, de 
dimineaţă până seara și într-o bună zi, gustoasele specialităţi 
ale lui René Piccard rămaseră neconsumate... 

Marele duce Constantin murise de grăsime la inimă. 

René Piccard plânse cu sinceritate moartea celui mai 
înflăcărat adept al său, care, după cum se dovedi mai târziu, își 
aduse aminte de el chiar și după plecarea din rândurile celor vii. 

Prin testament lui René Piccard i se lăsase o însemnată sumă 
de bani. Firește că, acum, când ajunsese om bogat, așa, de lao 
zi pe alta, nu-i mai păru rău că pe vremuri ascultase de sfatul 
mareșalului și primise să vină la Petrograd. 

— la privește, Alice, îi zise el tinerei sale soții, arătându-i 
maldărul de bani, acum suntem și noi bogați! Acum, să vedem 
de ce ne apucăm cu banii aceștia. Spune tu, Alice! 


Alice era creierul familiei. Meșterul René o asculta în toate. 

— Dacă vrei, ne putem înapoia la Paris. 

— Dar de ce să ne înapoiem la Paris? zise femeiușca. Mă simt 
foarte bine la Petrograd și unde mai pui că avem prilejul să ne 
înmulțim averea. 

— Cum? 

— Putem face o afacere minunată! 

— Ce, anume? 

— Îţi mai aduci aminte de hotelurile de la Paris? 

— Te cred! Parcă le am înaintea ochilor! 

— Aici nu prea le ai înaintea ochilor! 

— Cam așa este! 

— Atunci ciulește urechile și ascultă-mă! Ce ai spune tu, dacă 
am deschide un hotel? Gândește-te câţi străini cu bani nu se 
învârtesc prin Petrograd, care toţi sunt nevoiţi să se 
mulțumească cu cârciumile și hanurile proaste care se găsesc 
astăzi la Petrograd. Nu poate să existe o afacere mai minunată 
decât de a deschide un han, un hotel de felul acelora din Paris... 
Unde mai pui mâncărurile meșterului René Piccard care vor 
atrage lumea și mai mult! 

Lui Piccard îi plăcu propunerea și de bucurie își strânse 
nevasta în braţe. 

— S-a făcut! exclamă el, cu hotărâre. 

A doua zi și începură pertractările cu antreprenorii de lucrări, 
spre a termina cât mai iute hotelul, care urma să se numească: 


„Hanul lui René Piccard - La coroana Țarului”. 


Meșterul René cumpără locul și supraveghe el însuși 
construcţia, a cărei ridicare ţinu șase luni, cu toate că o sută de 
oameni lucrau la ea zi și noapte. 

După ce fu gata, René Piccard aduse pentru noul han mobile 
de-a dreptul de la Paris, iar în ziua inaugurării toată lumea care 
venise la deschidere, fu de aceeași părere: 

— Hanul lui Rene Piccard este un mic rai pământesc!... 

Tot ce era mai ales din ceata străinilor care treceau prin 
Petrograd, trăgea la hanul lui Piccard, care ajunsese unul dintre 
curiozităţile vrednice de văzut ale capitalei Rusiei. 


În restaurantul hanului se aduna lumea cea mai bună a 
Petrogradului și era veșnic plin, deoarece toţi voiau să guste din 
mâncărurile pregătite sub supravegherea bucătarului ţarului. 

Era firesc ca în asemenea împrejurări atât meșterul René, cât 
și Alice, să fie încântați de ideea pe care o avusese creierul 
familiei. Hanul era și el veșnic ocupat, până la cea din urmă 
odaie, deoarece trăgeau în el nu numai străinii dar chiar și 
nobilii de prin împrejurimi... care erau în stare să vină la 
Petrograd, chiar și numai de curiozitate, spre a locui câteva zile 
la „Coroana Țarului”. 

Faima hanului se răspândi și din pricină că Rene Piccard era 
un bun om de afaceri, care făcea tot ce-i stătea cu putinţă spre 
a fi cât mai mult pe placul oaspeţilor săi. În aceasta îl ajuta mult 
și împrejurarea că meșterul Piccard cunoștea foarte multe limbi. 
Cu polonii vorbea limba poloneză, cu nemţii nemțește, cu 
englezii englezește și cunoștea chiar puţin și limbile suedeză, 
ungară și românească. 

Toate acestea le învățase în marile restaurante de la Paris, 
unde se învârteau oameni din toate colţurile globului 
pământesc. 

Afară de aceasta meșterul Rene era isteț, fin, curtenitor și se 
trudea să ghicească până și gândurile clienţilor săi. 

Chiar și în ziua aceea, auzind huruitul unei trăsuri, ieși iute la 
poartă fiind încredințat că îi sosesc noi oaspeţi. 

Nu se înșelase. 

In trăsura sosită se găseau patru bărbați. Cel mai tânăr din ei, 
un blond vioi, cu ochii scânteietori sări din caleașcă cel dintâi. 

— Acesta este vestitul han al lui Rene Piccard? strigă el. 

— Acesta, domnul meu! răspunse meșterul Rene, salutându-și 
curtenitor noii oaspeţi. 

— Poţi să ne găzduiești și pe noi? întrebă străinul, din nou. 

— De la Rene Piccard nimeni nu pleacă nemulțumit! răspunse 
francezul. Piccard știe ce însemnează să dormi într-un pat bun, 
după o călătorie obositoare și chiar dacă n-ar mai avea odăi 
libere, pune la dispoziţia oaspeţilor săi propriul său apartament! 

René Piccard observase accentul străin al călătorului și se 
trudi să-i afle naționalitatea. 

— Dacă nu mă înșel, zise el, curtenitor, sunteți străin. German 
poate? 

— Nu! 


— Polonez? 

— Nici! 

— Scandinav? 

— Nu, nici scandinav! Dar pentru a nu te mai face să te 
frămânţi, îţi voi spune că mă numesc Fred Williamson și sunt 
ofițer de marină al Majestății Sale Regele Angliei. 

Meșterul René se mai înclină odată în faţa străinilor și apoi le 
vorbi englezește: 

— Vă urez bun sosit în hanul meu domnule locotenent și vă 
rog să vă daţi osteneala de a intra împreună cu tovarășii 
dumneavoastră. 

Fred și cu celălalt membru al societăţii în care ar fi fost greu 
să recunoști pe lordul Wardmoore, din pricina celor pătimite în 
timpul din urmă, se uitară plini de bucurie la hangiu. 

— Cum se face că vorbești englezește atât de bine? 

— Un bun hangiu, răspunse Piccard zâmbind, trebuie să 
cunoască toate limbile, spre a putea fi de folos tuturor oaspeţilor 
săi din oricare parte a pământului ar veni. 

— Minunat răspuns! exclamă Fred. Bucuria noastră de a fi 
tras la hanul dumitale va fi îndoită. 

Ceilalţi coborâră și ei din trăsură și intrară în restaurantul 
hanului care îi uimi de la prima vedere. 

Restaurantul îi plăcu mai ales lordului Wardmoore care zise: 

— Pe Dumnezeul meu că nici chiar la Londra nu găsești un 
hotel mai desăvârșit ca hanul meșterului Piccard! 

— Îmi daţi voie să vă întreb, zise hangiul, câte odăi vă 
trebuiesc? 

— Deocamdată patru, răspunse Fred Williamson, precum și un 
loc potrivit pentru servitorul nostru care vine în urmă. Mai târziu 
va mai trebui o odaie, pentru al cincilea tovarăș al nostru, care 
îmbolnăvindu-se pe drum, nu va putea veni decât peste câteva 
zile. 

— Și cât timp vor rămâne domnii aici? 

— Totul atârnă de timpul ce-i va trebui prietenului nostru, 
pentru a se însănătoși. Fără el nu ne putem urma călătoria de 
studii. 

— Vă mulțumesc domnii mei. Vă voi pune la dispoziţie cele 
mai frumoase odăi ca să duceți și în patria dumneavoastră 
vestea despre hanul lui René Piccard. Acum, să-mi mai îngăduiţi 
încă o rugăminte. 


Cu aceste cuvinte aduse un registru, pe care-l așeză pe masă, 
în faţa oaspeţilor săi. 

— Acesta este registrul de călători al „Coroanei Țarului”, în 
care toți oaspeţii au obiceiul de a și trece numele. V-aș ruga să 
binevoiţi să treceţi în el și numele dumneavoastră. 

— Cu dragă inimă, răspunse el, luând în mână pana de gâscă 
cu care, după ce o înmuie în călimară, își scrise numele în 
registru, pe care apoi îl trecu tovarășilor lui. Aceștia își scriseră 
numele pe rând în registrul de călători. 

René Piccard luă registrul și alergă cu el la Alice, spre a-i 
arăta ce oaspeţi aleși au tras la hanul lor. 

In registru erau trecute următoarele patru nume: 

Fred Williamson, locotenent de marină, Londra. 

Rudyard Harward, rentier, Londra. 

Stanislau Dembinsky, negustor, Cracovia. 

Doctor Lenieff, Lemberg. 

După ce așeză registrul la locul lui, hangiul se înapoie lângă 
oaspeții săi. 

— Cu ce vă pot servi, domnii mei? Doriţi să vă retrageți în 
odăile dumneavoastră de pe acum sau mai întâi aţi dori să 
mâncaţi ceva? 

— Cred, zise Fred, că ar fi mai nimerit să mâncăm ceva, căci 
am flămânzit de când călătorim... 

— „Și apoi suntem și curioși să gustăm din vestitele 
mâncăruri ale lui „maître Rene Piccard”, adăugă Stanislau 
Dembinsky, care nu era nimeni altul decât Rimsky. 

Piccard se simţi foarte măgulit de aceste cuvinte și 
înclinându-se în faţa străinului, zise cu vădită mulţumire: 

— Nădăjduiesc că veţi fi pe deplin satisfăcut, domnul meu! 

Cu aceste cuvinte și dispăru, spre a da ordine pentru 
pregătirea mâncării. 

Cei patru prieteni rămaseră singuri. 

Drumul făcut de ei până la Petrograd era foarte lung... 

Marele lor plan era pe punctul de a fi dus la îndeplinire. De 
îndată ce se însănătoși, lordul Wardmoore pornise spre Siberia, 
în tovărășia celor doi prieteni credincioși ai săi, lordul Denver și 
Fred Williamson, spre a-și elibera tovarășii de captivitate din 
Sadova. Firește că Rimsky se alăturase și el acestei expediţii, 
mai ales aflând că și logodnica lui se găsea printre prizonierii 
iadului din Sadova. Dar Rimsky nu se alăturase singur 


englezilor, ci luase cu sine și pe doctorul Leonida, care era în 
culmea fericirii, văzând cinstea pe care i-o făcea Vulturul Morţii 
de a-l alege pe el, din toți tovarășii săi. 

Insă Rimsky cumpănise bine lucrurile când se hotări să-l ia pe 
doctorul Leonida. 

Doctorul era un om așezat, cu judecată și sânge rece, care 
nu-și pierdea cumpătul niciodată și știa să găsească soluţii 
pentru cele mai grele încurcături. Dăduse dovadă de aceasta și 
prin felul cum izbutise să-l scape pe voinic, din ghearele lui 
Verșeghin. Vulturul Morţii se gândise că, cu prilejul expediției 
pentru salvarea Mioarei Comăneanu și a prințului Poniatowsky, 
vor fi destule împrejurări când va fi nevoie de o minte ageră, de 
o iscusinţă și un curaj ca acelea ale tânărului doctor. 

Așadar, socotindu-l și pe Matki, servitorul englezilor, expediţia 
era alcătuită din șase membri. 

Expediția ajunsese în apropierea Petrogradului, când lordul 
Denver se îmbolnăvi pe neașteptate și cu toate îngrijirile 
doctorului Leonida, starea sănătății lui se înrăutățţi în loc să se 
îmbunătăţească. 

— Lordul nu poate continua călătoria în starea în care se 
găsește, zise doctorul Leonida. Părerea mea ar fi să-l lăsam 
undeva, sub o îngrijire bună, căci numai astfel se poate 
înzdrăveni din nou. Oboseala călătoriei i-ar agrava boala. 

Ceilalţi fură de aceeași părere și așa ajunse lordul Denver să 
fie adăpostit în casa ambasadorului englez din Petrograd, care-l 
primi cu braţele deschise pe distinsul său compatriot. 

Lordul Wardmoore propuse apoi să tragă cu toţii la hanul lui 
René Piccard și să aștepte acolo însănătoșirea lordului Denver, 
deoarece fără el nu voiau să-și continue călătoria. 

Boala lordului Denver îl amări pe Rimsky cel mai mult, 
deoarece aceasta însemna o nouă amânare a salvării prea 
iubitei sale Mioara, pe care el o știa tânjind în minele de plumb 
ale Sadovei. 

Doctorul Leonida încercă să-l liniștească, asigurându-l că 
lordul Denver se va înzdrăveni cel mult în decurs de două 
săptămâni, poate însă chiar mai iute. 

Dar tot atât de nerăbdător de a se vedea odată în Siberia era 
și Fred, care în decursul acestei călătorii se împrietenise și mai 
mult cu Vulturul Morţii, în care vedea un adevărat erou. 


Hotărându-se să tragă la hanul lui Rene Piccard cei patru 
tovarăși se întrebară dacă nu era primejdios pentru ei să 
rămână la Petrograd, unde știau că guvernul are o neobișnuit de 
numeroasă organizaţie de spionaj. 

Prevăzatorul doctor Leonida propusese să-și schimbe și 
înfățișarea, pe cât le era cu putință, nu numai numele, după 
cum am văzut mai înainte. Lordul Wardmoore se bărbierise de 
tot, așa că avea o înfățișare deosebită de aceea sub care-l 
cunoșteau spionii ruși. Rimsky, își schimbase veștmintele și felul 
de a purta părul, așa că puteau nădăjdui că nu vor fi descoperiţi 
cu una, cu două. 

Cum lumea începuse să vină la restaurant, deoarece se 
apropia ora cinci și călătorii erau foarte obosiţi de drumul făcut, 
lordul Wardmoore propuse să se retragă, ceea ce toţi primiră cu 
însufleţire. 

Fiecare se duse în odaia lui și se culcă, numai Fred mai 
rămase pe gânduri, înainte de a se lungi în patul ispititor. 

Nici la Londra Fred nu făcea parte din aceia, cărora le plăcea 
să se culce de vreme, și de aceea hotărî și acum să facă o raită 
prin Petrograd, mai înainte de a se duce la culcare. 

Se bucura dinainte că vă putea să petreacă puţin și după ce-și 
schimbă hainele prăfuite cu altele, făcute la cel mai bun croitor 
din Londra, așteptă până când crezu că tovarășii săi au adormit, 
apoi îndrăzni să iasă pe coridor. 

Nu știa unde se va duce și cum va petrece, era însă pe deplin 
încredinţat că se va amuza și se va înapoia acasă cu o amintire 
dintre cele mai plăcute. 

Ajungând la parter, drumul lui ducea pe lângă o ușă deschisă, 
pe lângă care ar fi trecut nepăsător, dacă privirea nu i-ar fi fost 
atrasă de ceva. 

Nu de ceva, ci de cineva! 

In odaie se învârtea o femeie foarte frumoasă și ochii lui Fred 
se împiedicară de ea la prima vedere. 

— Așa ceva zic și eu! se gândi el, deoarece de mult nu mai 
văzuse o făptură atât de fermecătoare. 

Ar fi vrut să-i vorbească, dar nu îndrăzni să intre, deoarece 
erau mulţi în bucătărie și ar fi fost bătător la ochi să o acosteze 
așa, pe neașteptate. 

El se retrase după un colţ al coridorului și de altfel la timp, 
deoarece meșterul Piccard venea în grabă, îndreptându-se 


tocmai spre bucătărie și încă tocmai spre femeiușca pe care o 
ochise Fred. 

Ofiţerul de marină pândi acum cu mai mare atenţie, dar clipa 
următoare era menită să-i aducă o mare dezamăgire. Stăpânul 
hanului la „Coroana Țarului” se apropiase de nostima femeiușcă 
și o sărută cu atâta foc încât răsună tot coridorul. 

— Ei, Alice, întrebă el, e totul în bună ordine? 

— Totul, bărbăţele! răspunse femeiușca. 

— Te întreb, fiindcă distinșii oaspeţi trebuie să sosească dintr- 
o clipă în alta. Curierul, pe care l-au trimis înainte, mi-a anunţat 
sosirea lor pentru vremea aceasta. Odăile le-am pregătit, vezi și 
tu să fie gata mâncarea. 

— Fii fără grijă, René, totul merge strună și oaspeţii tăi vor fi 
atât de mulțumiți de mâncărurile meșterului Piccard, încât își 
vor linge degetele după ele. 

— Atunci mă duc, deoarece fiind ora sosirii, trebuie să fie 
cineva să-i primească. 

Işi sărută soția din nou și trecu iute prin coridor ducându-se 
înapoi. 

După plecarea lui Rene Piccard, Fred ieși și el din 
ascunzătoarea sa. 

— Mi se pare că, aici nu-i nimic de făcut! își zise el. Făptura 
aceasta fermecătoare este măritată și încă chiar cu hangiul, pe 
care se pare că-l iubește. 

El porni mai departe, puţin dezamăgit din pricina neizbândei 
acestei prime aventuri. 

— Să sperăm că a doua aventură va fi mai norocoasă! se 
gândi el, coborând în sala de mâncare. 

Era vremea când restaurantul „Coroana Țarului” își primea cei 
mai numeroși oaspeţi. Aproape toate mesele erau ocupate de 
doamne distinse, însoţite de bărbaţi din lumea bună, iar în jurul 
unei mese lungi erau așezați neobișnuit de mulţi ofiţeri din 
garda ţarului... 

Alături de masa ofițerilor de gardă se afla o măsuţă liberă. 
Fred se așeză la ea și ceru o sticlă cu vin. René Piccard se ivi din 
nou în faţa lui, de astădată însă ocupându-se mai ales de masa 
ofiţerilor din gardă. 

— Cum v-a plăcut cina, domnii mei? întrebă el cu zâmbetu-i 
obișnuit pe buze. 


— Totul a fost minunat! strigă un tânăr sublocotenent. Păcat 
doar că stomacul omului este făcut pentru o singură cină. Din 
mâncărurile pregătite de meșterul René aș cina bucuros, chiar și 
de trei ori pe seară! 

— Laudele dumneavoastră mă mișcă adânc, domnule 
locotenent! Nădăjduiesc că și oaspeții pe care îi aștept, vor fi tot 
atât de mulţumiţi, ca și dumneavoastră. 

— Vorbești de Dimitri? 

— Da, de Excelenţa Sa, prinţul. 

— E un mare mâncăcios, dar nădăjduiesc că și el va fi 
mulțumit cu felul de a găti al meșterului René Piccard. De-ar 
veni odată. 

— Peste câteva minute vor fi aici! 

— Vor fi? întrebă un căpitan din gardă, foarte mirat. De ce 
vorbești la plural? 

— Oare domnul căpitan Vasilievici nu știe? 

— Ce? 

— Că... 

— Dă-i drumul! 

— Că Alteța Sa prinţul s-a însurat? 

— Ce tot vorbeşti, meștere René? Suntem în septembrie nu la 
întâi aprilie! 

— Știu că suntem în septembrie, domnule căpitan Vasilievici, 
răspunse hangiul, pe buze cu același zâmbet netulburat. De 
altfel nici nu mi-aș fi îngăduit să-mi permit o asemenea glumă 
cu prietenii Excelenței Sale. 

— Așadar, vorbești serios? 

— Cât se poate de serios! 

Căpitanul Vasilievici își împreună mâinile și se întoarse în spre 
tovarășii săi râzând din tot sufletul. 

— Aţi auzit? Cel mai chefliu, cel mai victorios vânător de fuste 
dintre noi s-a însurat!... Acum îmi dau seama pentru ce avea 
nevoie de concediu și totuși, parcă nu-mi vine să cred! 

Ceilalţi gândeau la fel. 

— E de necrezut! 

— Dimitri să se fi însurat? 

— Nu se poate! 

— Trebuie să fie o glumă! 

René Piccard aşteptă până când murmurul se mai potoli, apoi 
zise, cu hotărâre: 


— Credeţi-mă, domnii mei, că n-am spus decât adevărul. 
Excelenţa Sa mi-a trimis un curier, din Kuringrad, vestindu-mi 
că, în urma cunoscutei nenorociri petrecute la palat, va fi silit să 
locuiască la mine, împreună cu soţia sa, până când se vor sfârși 
lucrările de restaurare la palat. 

— Dacă lucrurile stau astfel, zise căpitanul Vasilievici, 
adresându-se camarazilor săi, atunci nu ne rămâne altceva de 
făcut decât să prezentăm femeiuștii felicitările regimentului de 
gardă. Și cum femeile trebuiesc primite cu flori, meștere René te 
rog ia măsurile necesare să avem un buchet de flori la 
îndemână, înainte de sosirea lui Dimitri cu tovarășa lui de viaţă. 

— Voi aduce cele mai frumoase flori din grădina mea, 
domnule căpitan Vasilievici, răspunse hangiul, înclinându-se 
politicos și apoi plecând, spre a îndeplini dorinţa, clientului său. 

Ofițerii nu mai vorbeau despre altceva, decât despre vestea 
neașteptată, pe care o aflaseră de la Piccard. 

— Ce să i se fi întâmplat lui Dimitri? zise unul... 

— N-am fost lângă el, răspunse un altul, și așa nu s-a găsit 
nimeni care să-i deschidă ochii! 

— Totul ar fi fost în zadar! Știm toţi ce încăpățânat este 
Dimitri. Dacă și-a pus ceva în cap, nu se lasă până când nu face 
ceea ce vrea. 

— In cazul de față însă, tot ar fi ascultat de un sfat prietenesc. 

— Nu prea cred! 

— La drept vorbind e de neînțeles pentru ce s-a însurat. Nu 
era femeie la Petrograd care să-i fi putut rezista și cred că, 
niciodată nu-și va putea aminti de toate aventurile lui de 
dragoste. 

— In orice caz, am pierdut pe unul din cei mai buni tovarăși 
de petreceri. 

— L-am pierdut? Crezi că trebuie să-l socotim mort pentru 
noi? 

— Fără nicio îndoială. Și e destul de păcat, fiindcă sunt puţini 
aceia care știu să petreacă așa de bine ca Dimitri! 

Intre timp se înapoiase și meșterul René cu un buchet de 
trandafiri. 

— E destul de frumos? 

— Minunat! 

Căpitanul Vasilievici luă buchetul, iar René Piccard ieși în 
poarta hanului unde ardeau două felinare. 


Tocmai atunci coti o trăsură în spre „Coroana Țarului”. 

Hangiul se întoarse iute în restaurant și strigă în spre masa 
ofițerilor din gardă: 

— Vin! 

Ştirea aceasta îi puse în picioare pe toţi ofițerii, care se 
repeziră înspre ușă răsturnând scaune și pahare în drumul lor. 

Fred Williamson privea mirat la această veselă ceată de 
burlaci. 

— Dar pe cine vor fi așteptând aceștia, de fac o asemenea 
gălăgie? se întrebă el, apoi se ridică de pe scaun și ieși și el la 
poarta hanului, în faţa căruia se oprise tocmai o trăsură plină de 
praf. 

Din trăsură cobori un tânăr ofiţer, care purta uniforma 
regimentului de gardă, ca și ceilalți ofiţeri din restaurant. Noul 
sosit avea gradul de maior. 

Cum își văzu camarazii înșiraţi în fata intrării hanului, un 
strigăt de bucurie îi ieși de pe buze: 

— Noroc, băieți! 

Ofițerii izbucniră într-un „trăiască”, pornit dintr-o vădită 
prietenie. 

Căpitanul Vasilievici îi șopti ofițerului care stătea lângă el: 

— Meșterul Rene a avut dreptate! Dimitri nu s-a întors 
singur... 

Tânărul maior, prinţul Dimitri Trubetzkoi, tocmai atunci o 
ajuta pe soţia sa să coboare din trăsură și văzând-o, ofiţerii 
izbucniră din nou în urale. Mioara Comăneanu rămase foarte 
mișcată. 

Nu se aștepta la o asemenea primire și acum, când văzu în ce 
număr veniseră ofițerii să-și primească tovarășul de arme, își 
dădu seama că soțul ei era iubit și prețuit nu numai de ai săi, 
dar și de toți aceia cu care meseria sau viața îl aduceau 
împreună. 

Ea fu și mai uimită, când căpitanul Vasilievici se desprinse din 
rândul camarazilor săi și predându-i buchetul parfumat de 
trandafiri, îi ură bun sosit în numele tuturor ofițerilor 
regimentului de gardă. 

Uimirea Mioarei fu atât de mare, încât luând buchetul, ea nu 
fu în stare să îngâne decât un scurt: 

— Mulţumesc! 


În schimb Dimitri era mult mai vorbăreţ și strângând pe rând 
mâinile camarazilor săi le zise: 

— Sunt încântat de voi, băieţi și vă mulțumesc pentru această 
dovadă de atențiune! Mi-aţi dat putinţa să mă încredințez că nu 
v-am dăruit în zadar toată dragostea mea, dacă nu vă lepădați 
de mine nici chiar atunci când îmi iau rămas bun de la viața de 
burlac. 

— Grozav ne-am mirat! zise căpitanul Vasilievici. Nici nu ne 
venea să credem când am auzit. 

— Dar acum credeţi? întrebă Mioara, zâmbind, spre 
nemărginita bucurie a lui Dimitri, care era peste măsură de 
fericit, văzând că Mioara își mai părăsea nepăsarea spre a sta 
de vorbă cu camarazii lui de regiment. 

După ce-și comunicară știrile mai însemnate în vorbe rostite 
în grabă, meșterul René își invită oaspeţii în restaurant și 
aceștia nu așteptară să fie rugaţi de două ori. 

De-abia se așezară la masă și meșterul Rene se și prezintă 
spre a-l întreba pe Dimitri: 

— Excelenţa Voastră dorește să-i servim cina aici, sau sus în 
odaie? 

— O vom lua sus! răspunse Dimitri. Deocamdată însă, vom 
mai rămâne aici vreun sfert de ceas să mai vorbim puţin. 

Mioara Comăneanu ședea între Dimitri și căpitanul Vasilievici 
și se uita cu admiraţie la minunatul restaurant al lui Rene 
Piccard, mai frumos decât care ea nu mai văzuse. 

— Vă mulţumesc înc-odată, pentru dovada de prietenie, pe 
care mi-aţi dat-o astă seară, îi zise Dimitri, căpitanului 
Vasilievici. Deabia aștept să vă pot întoarce această dovadă de 
prietenie primind întregul cerc ofițeresc în palatul meu. 
Nădăjduiesc că în curând renovarea va fi gata. 

— Într-adevăr, lucrările sunt foarte înaintate. 

— Am rămas uimit când am auzit ce s-a întâmplat. La 
Kuringrad am aflat vestea, însă amănunte nu mi-a putut da 
nimeni. 

— Eu am fost de față la foc! zise căpitanul Vasilievici. 

— Cum s-a întâmplat nenorocirea? 

— S-a aprins o căsuță din apropiere, cred că focul a fost pus. 
Din nenorocire vântul sufla ca putere și a dus scânteile până pe 
acoperișul palatului Trubetzkoi, care a luat și el foc, întocmai ca 
și o a doua casă din împrejurimi. Casa cealaltă a ars până la 


pământ, palatul tău însă a fost scăpat de furia flăcărilor. Este 
adevărat că acoperișul a fost mistuit cu totul, dar trebuie să-i 
multumești lui Dumnezeu că ai scăpat numai cu atâta! 
Administratorul tău a luat măsuri ca pagubele pricinuite de foc 
să fie reparate îndată și cred că peste două-trei săptămâni te 
vei putea instala în casa ta. 

— Până atunci vom sta în hanul meșterului René, unde cred 
că ne vom simţi ceva mai bine decât prin cârciumile în care am 
fost nevoiţi să poposim din Tomsk și până aici. 

— În privinţa aceasta poţi fi fără nicio grijă! 

— Atunci, dacă ne îngăduiţi, ne vom și retrage! zise prințul 
Dimitri, ridicându-se de la masă, Mioara urmând pilda lui. 
Călătorim de săptămâni întregi și astăzi mai ales, am făcut un 
drum foarte lung, spre a putea sosi la Petrograd, încă în 
decursul serii. Suntem flămânzi și rupţi de oboseală. La 
revedere, băieți! 

Mioara dădu din cap și ea, iar ofiţerii săriră în picioare, spre a 
saluta prin înclinări cât mai respectuoase pe tânăra prințesă, 
care prin drăgălășenia firii și prin farmecul ce împrăștia întreaga 
ei făptură îi câștigase de la început. 

Acum nu mai era o taină pentru ei, ce anume îl hotărâse pe 
Dimitri să se însoare. Mioara părea să fie o femeie ideală, în 
toate privințele și nu numai ofiţerii regimentului de gardă dar 
toţi clienţii restaurantului se uitau cu admiraţie la ea cum se 
îndrepta alături de chipeșul prinţ spre treptele care duceau în 
hotel. 


CAPITOLUL 45 : 
DESCOPERIREA NEAȘTEPTATA A LUI FRED 


După plecarea tinerei perechi ofițerii mai rămaseră în 
restaurant și după cum era și firesc, vorbiră numai despre 
căsătoria camaradului lor. 

— Fermecătoare femeie a luat! zise unul. 

— Și cât de drăgălașă! adăugă un altul. 

— Câteodată e prea serioasă, zise al treilea, dar de aceea 
pare să fie fericită. 

— Alături de Dimitri nici n-ar putea să fie altfel decât fericită... 
deoarece prințul Trubetzkoi știe să fie fermecător când vrea și 


cred că, faţă de soţia lui își dă toată osteneala să se întreacă pe 
sine însuși, căci și are pentru ce. 

— Mă bucură fericirea lui Dimitri, zise și căpitanul Vasilievici, 
ba mă gândesc chiar cu puţină invidie la el. Deoarece, credeți- 
mă, băieţi, oricât de frumoasă ar fi viața de burlac, căsnicia este 
totuși adevăratul ideal spre care trebuie să tindem toţi în viaţă. 
Când ai un cămin, ai cine să se gândească la ţine, cine să te 
îngrijească, cine să te aștepte, să te iubească... Vă asigur că de 
noi nimănui nu-i pasă... 

Ici-colo se auziră hohote de râs. 

— Niciodată nu te-am auzit vorbind astfel, căpitane 
Vasilievici! Nu cumva ţi-a făcut poftă căsătoria lui Dimitri? Te 
pomenești că, într-o bună zi va trebui să te primim și pe tine cu 
asemenea alai, când te vei întoarce din... călătoria de nuntă. 

Toată lumea izbucni în râs și râse și căpitanul Vasilievici. 

— Aveţi dreptate să râdeţi, zise el. Totuși, mărturisesc sincer 
că n-aş șovăi o clipă să mă duc înaintea popii, dacă aș fi sigur că 
găsesc o soție asemănătoare aceleia a lui Dimitri. 

Un tânăr sublocotenent se sculă și se pregăti de plecare. 

— Unde, unde, Pomilov? 

— La Operă! Vreau să ajung încă înainte de balet. 

— Am priceput! zise unul din ofiţeri. Astăzi dansează 
frumoasa Emilia! 

— Aţi ghicit! răspunse sublocotenentul Pomilov, apoi își luă 
ramas bun de la camarazii săi și plecă... 

Fred Williamson, care luase loc din nou la masa alăturată, 
auzi cuvintele lui Pomilov și găsi că sublocotenentul avea 
dreptate. Niciunde nu putea să-și petreacă seara mai bine ca la 
Operă, al cărei balet era alcătuit din fete frumoase. 

Fără să mai stea mult pe gânduri, îl chemă pe René Piccard și 
acesta îi explică în ce chip putea să ajungă mai de-a dreptul la 
operă. 

După aceea își luă pălăria și porni pe străzile Petrogradului. 

În timpul acesta Dimitri Trubetzkoi și Mioara consumară 
gustoasa cină, pe care meșterul Rene le-o pregătise cu 
deosebită îngrijire. 

Afară de aceasta Dimitri rămase încântat și de felul cum era 
aranjat vestitul han al lui Rene Piccard. Realitatea întrecea orice 
încercare. 


După cină își aprinse pipa și prin rotogoalele de fum se uita cu 
admiraţie la frumoasa sa soţie. 

Gânduri triste îi cuprinseră mintea din nou. 

Femeia aceasta, atât de fermecătoare, ședea acolo, în 
imediata lui apropiere și totuși, cât de îndepărtată era de el. 

Dar de aceea nu se descurajă. 

Acum mai puţin chiar decât înainte, deoarece spera că mediul 
în care vor trăi la Petrograd, va contribui în mare măsură să 
topească gheața, în care era învăluită inima Mioarei. 

Era hotărât să urmeze cu aceeași metodă pe care o 
întrebuinţase și până atunci: răbdare și blândețe. De aceea, nu 
aminti nici acum cu niciun cuvânt despre ciudata situaţie creată 
prin înțelegerea luată, ci îi vorbi despre viaţa capitalei, despre 
obiceiurile și petrecerile de la curte, despre alergările de cai, 
despre toate distracţiile care se pot avea cu sutele la Petrograd. 
Și-i vorbi și despre ţarul Alexandru pe lângă care slujea și care-l 
iubea foarte mult. 

— Trebuie să mă prezint în audienţă încă chiar în decursul 
zilei de mâine! zise el. 

— Spune-mi, Dimitri, dar sincer, ce fel de om este țarul? 
întrebă Mioara, curioasă. Lumea spune că este un om fără milă, 
și că nu ar fi străin de moartea tatălui său, căruia i-a urmat la 
domnie. Să fie adevărat? Tu trebuie să-l cunoști îndeajuns de 
bine... 

Lui Dimitri îi păru bine că Mioara se interesează atât de mult 
de lucruri care erau în legătură cu slujba lui. 

— Nu greșești, draga mea, răspunse el, zâmbind, într-adevăr, 
nu cred să fie un al doilea om în Rusia, care să-l cunoască pe ţar 
mai bine decât mine, deoarece sunt veșnic lângă el. De aceea 
pot să-ţi spun fără teamă de a putea fi dezminţit că, ţarul 
Alexandru este un om foarte bun, cu un suflet nobil și că toate 
zvonurile răspândite despre el nu sunt decât tot atâtea 
neadevăruri. 

Mioara își aminti de grozăviile văzute la Sadova și întrebă: 

— Cum se face atunci că, atâtea mii și mii de oameni îndură 
chinuri cumplite în minele de plumb ale Siberiei? Și toate 
acestea, în numele țarului! 

— Draga mea, sunt păcătoși, răspunse Dimitri, care își merită 
pedeapsa... 


— Dar câţi nevinovaţi nu zac în Siberia! De pildă, care a fost 
vina mea? Care a fost vina prinţului Poniatowsky, a lordului 
Wardmoore? 

— Nu trebuie să-ţi închipui că ţarul are cunoștință despre 
toate acestea. Țarul este puterea supremă în ţara aceasta, dar 
nu el hotărăște soarta supușilor săi. Are sfetnici în care se 
încrede și conform sfaturilor cărora ia hotărâri. 

— Și se întâmplă adeseori ca, acești sfetnici să fie oameni răi, 
fără suflet!... Ca de pildă, contele Gorciacov, care s-a purtat atât 
de crud cu mine! 

— Ai dreptate! Trebuie să știi însă că ţarul cercetează toate 
chestiunile care ajung până la el și în acestea, hotărârile sunt 
luate după cum îi dictează propria lui conștiință. 

Mioara dădu tristă din cap. 

— Numai că ţarul stă foarte sus și nu toate chestiunile ajung 
până la el. Suspinele osândiţilor din Siberia nu pătrund până în 
palatul Majestății Sale. 

— Și în privinţa aceasta ai dreptate, răspunse Dimitri. Dar se 
va schimba situaţia... lar în ceea ce privește bănuiala ta că 
mâna țarului ar fi pătată cu sânge, mă văd silit să dezmint 
aceasta, cu toată energia. 

— Dar ţarul Pavel n-a fost ucis? 

— Ba da, dar fără știrea ţareviciului Alexandru. Cred că știi și 
tu din auzite că Rusia a fost foarte nenorocită în ultimii ani ai 
domniei lui Pavel, deoarece ţarul își pierduse judecata și curtenii 
se purtau cu el ca și cu un nebun. Toate faptele, poruncile lui, 
dovedeau această întunecare a judecății lui și totuși, el se 
încăpăţâna cu îndârjire ca toate ordinele lui, chiar și cele mai 
nesăbuite, să fie duse la îndeplinire. 

— Și nu se putea ajuta cu nimic? întrebă Mioara. 

— Ordinea domniei nu putea fi zdruncinată și poporul rus 
suferea tot mai mult din pricina domnitorului său nebun. Până în 
cele din urmă chiar și cei de la curte începură să se miște. Toate 
acestea le știu de la tatăl meu, care pe vremea aceea slujea la 
curte ca tânăr ofițer. Nemulțumirea avea în fruntea ei pe contele 
Pahlen, ministru de interne pe atunci, generalul Benigson și 
contele Panin, omul de încredere al ţareviciului. Aceștia căutară 
mai întâi să se încredinţeze, dacă se pot bizui pe regimentele de 
gardă și când își dădură seama că acestea erau credincioase 
tareviciului, hotărâră să-și ducă planul la îndeplinire. 


Dar pentru aceasta aveau nevoie de încuviințarea ţareviciului 
Alexandru. Dar țareviciul se împotrivi cu toată tăria la uciderea 
tatălui său și nu se învoi decât să i se ceară renunțarea la tron, 
în favoarea fiului său, Alexandru. 

Dimitri se opri o clipă, dar văzând că Mioara aștepta cu 
nerăbdare să cunoască urmarea, continuă: 

— Așa s-a și întâmplat. Capii conjuraţiei se duseră la domnitor 
și-i cerură să abdice. Țarul însă se răsti la ei, în chipul cel mai 
brutal, rupse în bucăţi actul de abdicare și luând în mână 
cravașa de călărie se repezi la ei. Înalţii ofiţeri își dădură seama 
că dacă planul lor nu izbutea, pe toţi îi aștepta securea călăului, 
ca pedeapsă pentru îndrăzneala pe care și-o luaseră. Înţelegând 
că luptau nu numai pentru binele patriei dar și pentru propria lor 
viață, își scoaseră pumnalele și ţarul Pavel se prăbuși la pământ 
străpuns de trei pumnale. Ofițerii comunicară îndată ţareviciului 
cele întâmplate. Alexandru rămase încremenit auzind trista 
veste. Dar își dădu seama că adevărul asupra morţii tatălui său 
trebuia tăinuit. Sfătuindu-se cu cei trei conjurați, țareviciul hotărî 
să răspândească vestea cum că ţarul ar fi murit de un atac de 
inimă. Vestea se răspândi și țarul Pavel fu înmormântat ca răpus 
de un atac de inimă. In curând însă se răspândi știrea cum că 
ţarul Pavel ar fi fost asasinat. Între timp Alexandru se urcă pe 
tronul tatălui său și schimbarea de domn a fost primita ca o 
ușurare de toată Rusia și pe drept cuvânt, deoarece lucrurile s- 
au schimbat mult de când ţarul Alexandru s-a urcat pe tron. 

— Și eu am auzit despre toate acestea zise Mioara. Nu 
cunoșteam încă cele întâmplate în chip atât de amănunţit. 

— Nădăjduiesc că în curând vei avea prilejul să-l cunoști 
personal pe ţar! 

— Eu, pe ţar? 

— Firește! 

— Dar cum ajung eu până la ţar? 

— Ca soția mea. Sunt sigur că ţarul, care mă cinstește cu 
încrederea lui, va fi curios s-o vadă pe tovarășa mea de viaţă! 

Timpul trecuse fără ca cei doi tineri însurăţei să-și fi dat 
seama de aceasta. 

Orologiul din perete bătuse miezul nopții și Dimitri socoti că 
sosise timpul să se gândească și la odihnă. 

De asemenea se ridică și-și luă rămas bun de la Mioara. 

— La revedere, draga mea! Somn ușor și visuri plăcute. 


— Noapte bună Dimitri! 

Tânărul maior se retrase în camera vecină, dar somnul îl 
ocolea cu încăpățânare, de altfel ca și pe Mioara. 

Era o noapte liniștită și Mioara se gândea cu melancolie la 
drumul pe care-l făcuse în decurs de câteva luni. 

Simţămintele ei față de Dimitri însă, nu se schimbaseră de 
loc. Îi era drag, se simţea bine în apropierea lui, dar atât și nimic 
mai mult. Dimitri se purta cu ea, într-adevăr cavalerește și 
aceasta o durea și mai mult. 

În timpul acesta Dimitri, în odaia lui, se gândea numai la 
Mioara, a cărei frumusețe îl fermeca din zi în zi mai mult. Nu 
putea să se culce și atunci își aduse aminte de promisiunea 
făcută tatălui său de a-i scrie încă din drum. 

În timpul călătoriei nu putuse să-și îndeplinească această 
promisiune deoarece, prin cârciumile pe unde poposiseră, nu 
exista cerneală și hârtie de scrisori. Acum însă, în plăcutul han 
al meșterului Rene Piccard, unde avea totul la îndemână, socoti 
că era de datoria lui să se ţină de făgăduială. 

Dar scrisoarea aceasta era un nou izvor de amărăciune 
pentru el. Trebuia să mintă, să mintă că este fericit, când în 
realitate fericirea lui nu și-o putea nici măcar întrezări ca în vis. 

Și în vreme ce așternea rândurile pe hârtie, în sufletul lui se 
puse din nou întrebarea: 

— Oare fi-voi fericit vreodată? 

Cum sta așa, cu pana de gâscă în mână, observă că pe sub 
ușa Mioarei se strecurau raze de lumină. Aceasta însemna că 
Mioara nu se culcase încă. 

Se apropie de ușă și întrebă: 

— Mioaro, nu dormi? 

— Nu! se auzi răspunsul tinerei femei, care apoi deschise ușa, 
în pragul căreia se găsea Dimitri. 

— Eu ţi-aș putea pune aceeași întrebare! zise ea, zâmbind. 
Văd că nici tu nu te-ai gândit să te culci! 

— Am scris! 

— Cui? 

— Tatii. 

Privirea frumoasei românce se înflăcără. 

— Îngăduie-mi să adaug și eu câteva rânduri, dragă Dimitri. 


— Din toată inima, Mioara mea. Aceasta este o bucurie, nu 
numai pentru mine, dar fără îndoială că va fi și pentru bietul 
bătrân. 

— Şi-i voi scrie chiar acum, dacă vrei. 

Dimitri arătă spre masă. 

— Uite scrisoarea, alătură-i și rândurile tale! 

Mioara se așeză la masă. 

— Şi-mi dai voie, îl întrebă ea pe maior, să citesc și eu ceea ce 
ai scris tu? 

— Firește, răspunse tânărul prinţ, înclinându-se, față de soția 
mea nu pot avea niciun secret. 

Mioara luă în mână foaia de hârtie și citi cuprinsul scrisorii, 
care era următorul: 


„Dragă tată, nu sunt decât câteva ceasuri de când am 
sosit la Petrograd și iată-mă în fața călimării, spre a mă tine 
de promisiunea făcută. Fără îndoială că între timp ai aflat și 
tu că palatul nostru din Petrograd a fost bântuit de foc în 
timpul șederii mele la Tomsk. Pagubele nu sunt prea mari, 
totuși, pentru câtva timp suntem siliți să locuim în vestitul 
han al lui Rene Piccard „La coroana Țarului”. 

În ceea ce mă privește, sunt mai mult decât fericit, ceea 
ce tu, care o cunoști pe Mioara îndeajuns, vei înțelege cu 
ușurință. Nu voi putea fi niciodată îndeajuns de 
recunoscător Tatălui Ceresc pentru a-mi fi dat mie această 
făptură fermecătoare și bună, toată viața mea nu voi face 
altceva decât să caut a o face cât mai fericită pe Mioara 
mea, pentru a-i răsplăti măcar o parte din marea dragoste 
cu care mă înconjură. 

Nădăjduiesc, tată că și voi sunteți fericiți și pe deplin 
sănătoși. Aştept răspunsul tău, iar eu îţi voi scrie din nou, 
de îndată ce ne vom muta în palat. Fiul tău iubitor, 

DIMITRI” 


Mioara citi cu mirare aceste rânduri și în vreme ce ochii îi 
alunecau pe hârtie, faţa i se înroși ca jăratecul. Dragostea de 
părinţi, care reieșea din fiecare cuvânt al scrisorii o mișcase 
până în adâncul sufletului. 

Dar în același timp rândurile acelea trădau și marea dragoste 
pe care Dimitri o avea pentru ea. 


Ori, biata româncă simțea că nu este vrednică de iubirea 
acestui om. 

Ea își ridică privirea și se uită la soțul său, care o privea puţin 
cam încurcat. 

— Te-a supărat scrisoarea mea, Mioaro? întrebă el. 

Mioara mângâie mâna soţului său. 

— De ce să mă supere, dragul meu? Te-am înţeles și știu că n- 
ai făcut aceasta decât spre a-ţi liniști părintele. Orice copil bun 
trebuia să facă la fel. 

— Așa este, Mioaro, răspunse Dimitri, cu amărăciune. Trebuie 
să-ți mărturisesc însă că mi se rupea inima de durere, în vreme 
ce așterneam cuvintele acestea pe hârtie! 

— Dimitri! 

— Parcă ai fi fost aici lângă mine!... Parfumul părului tău mă 
îmbăta, albeața de marmură a chipului tău mă orbea și glasul 
tău melodios îmi cânta parcă ariile celei mai desăvârșite fericiri! 

— Dimitri! 

— Vai, Mioaro, exclamă tânărul maior, cu înflăcărare, dacă ar 
fi adevărat tot ceea ce i-am scris tatii!... 

— Ți-am spus, Dimitri... 

— Această mică foaie de hârtie va vorbi la Tomsk despre 
fericirea mea... Dar dacă ar ști cei de acolo că din tot ceea ce-i 
scris aici nimic nu este adevărat! 

Pe Dimitri îl înecă plânsul. Mioara își așeză mâna pe fruntea 
lui, spre a i-o răcori. 

El luă mâna aceasta albă și fină și o copleși cu sărutările sale 
înfocate. 

— Mioaro!... Mioaro! zise el cu tristeţe de moarte. 

Mâna tinerei femei alunecă din mâinile prinţului. 

— Dimitri, stăpânește-te! 

— Nu pot, strigă maiorul, de-abia acum îmi dau seama cât de 
nemărginită este dragostea pe care ţi-o port! 

— Nu trebuie să uiţi de promisiunea pe care mi-ai făcut-o! 

— Mioaro, aceasta este cea dintâi noapte pe care o petrecem 
la Petrograd... Vrei ca și de astăzi înainte totul să rămână ca și 
în timpul călătoriei? 

— Dimitri, nu trebuie să uiţi că numai locul s-a schimbat, nu 
însă și situaţia noastră... 

Tânărul prinţ căzu în genunchi și orbit de dragoste, începu să- 
i sărute poalele rochiei, picioarele. 


— Mioaro, tu nu simţi cât de mult te iubesc? Primăvara a 
înflorit în sufletul meu și inima ta tot învăluită în gheaţa iernii 
rămâne? 

Mioara îl ridică blând pe bărbatul, care îngenunchea înaintea 
sa și căuta să-l mângâie, spunându-i: 

— Fii serios, Dimitri! Nu-ţi este îngăduit să îngenunchezi 
înaintea mea și crede-mă că și eu aș fi mult mai mulțumită dacă 
te-aș ști fericit. 

— Totul atârnă numai de tine. 

— Nu... nu se poate... încă n-a sosit timpul! 

Chipul lui Dimitri se însenină din nou. 

— Ai spus că „încă n-a sosit timpul”? Vai, Mioara, cuvintele 
acestea îmi întăresc speranţa! Deoarece, dacă n-a sosit timpul 
încă, aceasta însemnează că, odată și odată tot va veni clipa în 
care se va prăbuși peretele acesta care astăzi ne desparte de 
fericire! 

Cu ochii pierduţi în nimic, Mioara răspunse: 

— Se poate ca odată și odată să se prăbușească și acest 
perete care ne desparte de fericire! 

Dimitri sărută din nou mica mână de alabastru. 

— Cât aș fi de fericit! 

— Nu vreau și nici n-am dreptul să-ţi răpesc nădejdea, zise 
fata... Poate că va veni odată și ziua atât de mult așteptată! 
Fiindcă, dacă poate fi vorba să mai iubesc pe cineva, acest 
cineva nu vei fi decât tu, Dimitri. 

— Și până atunci? 

— Până atunci?... Tu singur ai spus că poate va veni și ziua 
când va cădea peretele, care ne desparte de fericire! Trebuie să 
așteptăm! Să așteptăm cu răbdare, cu încredere, în bună 
prietenie. Până atunci știi prea bine că inima mea păstrează 
chipul unui alt bărbat și astăzi simt că încă nu-l pot îndepărta de 
acolo. 

Dimitri tresări îndurerat. 

— Mioaro! 

— Nu fi supărat, Dimitri, din pricina sincerităţii mele, dar eu ți- 
am spus aceasta încă înainte de cununie. Ți-am mărturisit totul, 
așa cum era cinstit! 

— Chipul unui alt bărbat?... Vai, dacă aș ști măcar cine este 
acesta! 

— Dacă ai ști, Dimitri, la ce ţi-ar folosi? 


— Vai, Mioaro, dacă l-aș cunoaște eu pe acesta... 

— Atunci? 

— Atunci... 

— De ce nu continui, Dimitri? 

Fruntea încruntată și pumnii încleștați ai tânărului maior 
trădau îndeajuns la ceea ce se gândea. 

Mioara încercă să-l liniștească prin cuvinte blânde și 
mângâindu-i fruntea încruntată, se luă la întrecere cu mânia lui 
Dimitri Trubetzkoi. 

— Nu trebuie să fii nedrept, Dimitri. Și el este un om, ca și 
tine! Crede-mă că n-ai niciun motiv să fii supărat pe el. Pe 
vremuri, când ne-am cunoscut, am hotărât să fim unul al 
altuia... 

— Dar cine este? 

— N-are nicio însemnătate! 

— Ba da! Încă de la Tomsk te-am implorat să-mi spui numele 
lui. N-ai vrut atunci, acum, însă, ai putea să-mi spui și mie, cine 
este rivalul meu. 

— Mulţumește-te să știi că și el este un om tot atât de bun la 
inimă, tot atât de nobil la gândire ca și tine. 

— Locuiește aici, la Petrograd? 

— Nu, departe de aici? 

— E rus? 

— Polonez? 

— Numele... numele lui? 

Mioara tăcu. Ea rămase pe gânduri, dar numai o clipă, căci pe 
urmă zise: 

— Bine, fie! 

— Îmi spui? 

— Dacă ţii atât de mult... 

— Cine este? 

— Stanislau Rimsky! 

Tânărul maior se uită încremenit la soţia sa și exclamă 
înăbușit aproape: 

— Ce-ai spus?... Stanislau Rimsky? 

— Ai auzit vorbindu-se de el? 

— Dacă am auzit? Cine nu cunoaște numele acestui temut 
căpitan de bandiți! 

Ochii Mioarei străluciră ameninţător. 


— Nu vorbi astfel, Dimitri! Nu da crezare și tu acelor zvonuri 
mincinoase care au fost răspândite despre el... 

Prințul Dimitri Trubetzkoi începu să râdă, batjocoritor. 

— Stanislau Rimsky? Așadar despre el spuneai tu că este un 
om bun la inimă și nobil la gândire? 

— Așa și este! 

— Dacă vrei, pot să-ţi aduc informaţiile culese de poliţia din 
Petrograd. Informaţiile acestea nu vorbesc tocmai cu atâta 
bunăvoință despre Vulturul Morţii. 

— Nu este de mirare, căci rușii nu-l pot suferi, de altfel după 
cum nici el nu-i poate suferi pe ruși! 

— Mă rog, și el ucide, el fură, el pradă în numele libertăţii 
Poloniei? 

— Nu-i adevărat! Stanislau Rimsky este un om de treabă, este 
o fire cinstită! strigă Mioara, aproape ţipând. 

Acum fu rândul lui Dimitri s-o liniștească. 

— Mai încet, Mioaro, căci s-ar putea întâmpla să mai audă 
cineva că prințul Trubetzkoi și cu soţia lui vorbesc despre... 
Vulturul Morții! 

Teama lui Dimitri nu era neîntemeiată, dar veni prea târziu. 

Anume, Fred Williamson se înapoiase acasă de la 
reprezentaţia de balet a operei tocmai atunci și se îndrepta spre 
odaia sa, spre a urma pilda tovarășilor săi și a se culca. 

Dar pe când trecea prin fata apartamentului prinţului 
Trubetzkoi, zgomotosul schimb de cuvinte dintre cei doi soți îi 
izbi urechea și se opri. 

Nu putu însă să audă, decât strigătul Mioarei: 

— Stanislau Rimsky este un om de treabă, este o fire 
cinstită... 

Cuvintele acestea îi făcură să tragă cu urechea și mai bine. 
Nu putea să-și închipuie, cine erau aceia care se certau pe 
cinstea Vulturului Morţii în hanul lui René Piccard. 

Să fi fost cineva, care-l recunoscuse pe Vulturul Morţii în 
Stanislau Dembinsky? 

Gândul acesta îl făcu să-și lipească urechea de ușă, dar în 
zadar. În urma rugăminţii lui Dimitri, Mioara nu mai vorbi decât 
în șoaptă, așa că, nicio vorbă nu se mai putu înţelege, prin ușa 
grea de stejar. Până în cele din urmă, Fred Williamson se plictisi 
de a mai sta la pândă, fără niciun folos și se îndreptă în spre 
odaia sa. 


Aici se dezbrăcă și se întinse pe patul cald și moale, 
asemenea căruia nu mai întâlnise de când plecase din Londra. 

— Totuși, e curios ca o femeie să strige atât de tare numele 
Vulturului Morţii! își zicea el. 

„Dacă aș ști măcar cine locuiește în odaia aceea! Dar nu face 
nimic, mâine voi afla! Până atunci... 

Fred nu se mai gândi, ci se întoarse spre perete și în clipa 
următoare dormea dus. 

În timpul acesta, în apartamentul prinţului Trubetzkoi, soţul și 
soţia se uitau nedumeriţi unul la altul... 

Dimitri mai ales, privea aiurit în ochii soţiei sale. 

— Spune-mi, Mioaro că nu este adevărat ceea ce ai spus mai 
adineauri! 

— Nu pot să spun așa ceva, fiindcă aș minţi! răspunse 
românca, liniștită. 

— Să fie cu putinţă să-l iubești pe Stanislau Rimsky? 

— Fiecare bătaie a inimii mele, fiecare gând al creierului meu 
se îndreaptă numai spre el! 

— Și cu toate acestea, eu tot zic că este cu neputinţă că tu, 
femeia fină, bună și într-adevăr cu gândire nobilă, să-l iubești pe 
Stanislau Rimsky, de al cărui nume nu sunt legate decât 
blesteme, a cărui viaţă este aceea a unui vânat veșnic urmărit, 
care oricând poate ajunge în bătaia puștii și atunci tot se 
sfârșește... 

Pe Mioara o podidiră lacrimile. 

— De aceea și tremur atâta pentru el! Chinurile mele sunt 
nesfârșite, din pricina primejdiilor care îl pândesc în fiecare 
clipă. 

— Dragostea aceasta este o adevărată enigmă pentru mine! 
zise Dimitri. 

— Fiindcă nu-l cunoşti pe Stanislau Rimsky, răspunse 
românca. Dacă ai ști ce l-a împins pe calea pe care a apucat și 
dacă i-ai cunoaşte virtuțile, pentru care lumea îl 
binecuvântează, atunci altfel ai vorbi despre el, altfel l-ai judeca! 

Mioara istorisi lui Dimitri felul cum îl cunoscuse pe Rimsky, îi 
istorisi înfiorătoarea aventură, când Vulturul Morţii a încercat s-o 
scape de sub spânzurătoare, primejduindu-și propria sa viaţă și 
devenind un vagabond, un vânat veșnic urmărit de semenii săi. 

Dimitri ascultă tăcut povestirea soţiei sale, care la urmă sfârși 
astfel: 


— Acum, Dimitri, te rog să nu fii nedrept cu Stanislau Rimsky, 
deoarece, după cele ce ţi-am spus îţi vei da seama că lovind în 
el, lovești și în mine. 

Dimitri oftă îndurerat. 

— Tare mai e tristă viața aceasta, Mioaro! Nenorocul plutește 
în jurul meu... Oare întotdeauna va fi la fel? 

— Dimitri, ţi-am spus că situația se mai poate schimba. 

— Eu văd totul în culori mult mai întunecate. 

— Nu deznădăjdui, Dimitri! Ştii prea bine la ce depărtare se 
găsește Rimsky de mine și dacă vreodată dragostea pe care i-o 
port, se va micșora, se va mai spulbera, atunci numai pe tine te 
voi putea iubi. 

Dimitri îi întinse mâna soţiei sale, trist și abătut: 

— Noapte bună, Mioaro! 

— Noapte bună, Dimitri! 

După aceea Mioara se retrase în odaia ei, iar Dimitri se așeză 
la masă și rămase cu privirea pierdută în pâlpâiala tremurânadă a 
lumânării. 

CAPITOLUL 46 
TARUL ALEXANDRU I 


Ferestrele palatului imperial din Petrograd străluceau sub 
razele soarelui de toamnă. Prin una din ferestrele de la catul 
întâi, razele soarelui cădeau asupra unui bărbat, foarte 
interesant ca înfățișare, care şedea în fata unui birou de o 
frumuseţe rară. 

Era Alexandru I?, ţarul tuturor rușilor. 

Biroul era plin cu acte și în faţa lui mai ședea un bărbat, 
contele Pratcinsky, ministrul de interne, care refera despre 
hârtiile supuse spre iscălire Majestății Sale. 

Ministrul de interne vorbea plin de respect cu stăpânul său, 
care își preţuia mult acest sfetnic al său... 


= Alexandru I Pavlovici Romanov (rusă: Anekcannp I IlaBnoBuu) (n. 23 


decembrie 1777 - d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 
1801 - 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815-1825, precum și Mare 
Duce al Finlandei. Alexandru s-a născut în 1777 la Sankt Petersburg, fiu al 
Marelui Duce Pavel Petrovici, mai târziu Pavel I al Rusiei, și al Mariei 
Feodorovna, fiica Ducelui de Wurttemberg. Alexandru a urcat pe tron după 
ce tatăl său a fost asasinat și a condus Rusia în perioada războaielor 
napoleoniene. 


— Mai ai ceva de spus, dragul meu Pratcinsky? întrebă, 
suveranul. 

— Nimic prea însemnat, Majestate! 

— Ce este cu postul de prefect de poliţie? 

— Din păcate tot neocupat a rămas, Majestate! Nu găsesc un 
om potrivit pentru această însărcinare. 

— Și tot dumneata te ocupi de chestiunile poliţiei capitalei? 

— Sunt silit s-o fac, Majestate! 

— Destul de rău că dumneata trebuie să te ocupi și cu 
chestiunea aceasta! Ar trebui să numim odată pe cineva, căci 
iată, sunt două luni, de când Petrogradul n-are prefect de 
poliție! 

— Aşa este, Majestate! 

— Așadar, dragă Pratcinsky, te rog ca în timpul cel mai scurt, 
să-mi faci propuneri pentru postul de prefect de poliţie. 

Contele Pratcinsky zâmbi, cam nemulțumit. 

— Majestatea Voastră mă pune în fata unei mari încurcături. 
Omul care va fi prefectul de poliţie al capitalei, trebuie să aibă 
multe însușiri, care nu se pot întâlni adunate în același individ. 
Eu m-am gândit la Verșeghin, poliţaiul orașului Dubro, care prin 
prinderea Vulturului Morţii a atras atenţiunea tuturor asupra sa 
și poate că până acum l-aș fi și numit, dacă nu făcea prostia să-l 
scape pe Rimsky printre degete... 

— Dar ceilalţi poliţai din provincie? 

— Sunt oameni fără nicio însemnătate. 

— Și funcţionarii prefecturilor? 

— Nici acolo nu se găsește o forță corespunzătoare! 

Țarul rămase pe gânduri, apoi deodată se întoarse în spre 
ministrul său de interne: 

— Dar ce este cu omul acela, pe care ni l-a trimis contele 
Gorciacov? 

— ÎI putem avea oricând. 

— Dacă îmi aduc bine aminte, contele Gorciacov, unul din cei 
mai credincioși supuși ai noștri, ne-a scris în termeni foarte 
călduroși despre el. 

— Aşa este, Majestate! 

— Atunci, de ce am mai căuta în alta parte? Dacă a slujit 
alături de contele Gorciacov, atunci își va fi însușit toate acele 
calităţi de care un om are nevoie spre a fi un bun prefect de 


poliţie al capitalei Rusiei. Contele Gorciacov este una din cele 
mai minunate forțe de urmărire... 

— Toate acestea sunt adevărate, Majestate! 

— Cum se numește protejatul guvernatorului Varșoviei? 

— Marius Gersot... Majestate! 

— Așa, așa. Atunci, dragă conte Pratcinsky, să nu mai întârzii 
cu pregătirea decretului de numire. 

Pentru oricare altul, cuvântul ţarului ar fi fost poruncă. 
Contele Pratcinsky însă, se bucura de atâta trecere la suveran, 
încât putea să-și spună fără teamă și părerea sa personală. 

— În general și eu cred că Marius Gersot ar fi bun pentru 
slujba de prefect de poliţie, zise ministrul de interne. Sunt două 
puncte însă, care mă fac să șovăi. 

— Anume? 

— Mai întâi, nu ar fi o piedică împrejurarea că Marius Gersot 
nu este rus, ci polonez? 

— Aceasta nu este o piedică, răspunse ţarul, deoarece contele 
Gorciacov tocmai pe acest fapt își bazează recomandaţia. Cu 
toate că este de origină poloneză, Marius Gersot a adus mari 
servicii cauzei rusești. Mulțumită lui, contele Gorciacov a putut 
înfrânge nenumărate conjuraţii poloneze. Nu trebuie să uităm că 
renegații aduc cele mai preţioase servicii naţiunii pe care o 
slujesc. Așa că temerea dumitale, în această privinţă, nu este 
prea întemeiată! Care ar fi al doilea punct? 

— Mă tem, Maiestate, urmă contele Pratcinsky, că Marius 
Gersot e mult prea tânăr, pentru a îndeplini funcțiunea de 
prefect de poliţie la Petrograd. 

— Nici aceasta nu trebuie să te îngrijească, dragul meu 
Pratcinsky. Cu cât cineva este mai tânăr, cu atât e și mai 
mlădios și mai plin de ambiţii. Bătrânii sunt prea așezați, iar eu 
aș vrea să văd în slujba de prefect de poliţie la Petrograd, un om 
mai vioi, mai activ. 

— Atunci, Maiestate, răspunse contele Pratcinsky, înclinându- 
se, într-adevăr nu avem un om mai nimerit ca Marius Gersot! 

— Așa este! De aceea, dragul meu Pratcinsky nu uita și fă 
chiar astăzi numirea lui Marius Gersot ca prefect de poliţie al 
Petrogradului. 

— Am înţeles, Majestate! 

După aceea, țarul luă în mână o hârtie, pe care o pusese lao 
parte, mai dinainte și după ce o mai citi odată, zise: 


— Mai avem aici și chestiunea Poniatowsky, ar trebui să 
sfârșim odată și cu aceasta. 

— Da! Dacă nu mă înșel este rugămintea prinţului Trubetzkoi, 
guvernatorul din Tomsk. 

— Da, da. Mi-a trimis-o rândul trecut, dar am hotărât să nu iau 
nicio măsură, până când nu cunosc amănuntele cazului său. 
Dumneata îți mai aduci aminte de cazul Poniatowsky? 

— Da, Majestate. 

— Atunci spune-mi-l, te rog. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Prinţul Poniatowsky a fost arestat și conform raportului și 
propunerii contelui Gorciacov, a fost surghiunit în Siberia. 

Țarul începu să-și amintească de ceva. 

— Da... da... Dacă nu mă înșel, prințul Poniatowsky era 
conducătorul partidelor revoluţionare poloneze. 

— Așa este, Majestate. Pe vremea aceea arestarea prinţului 
Poniatowsky a stârnit o mare nemulțumire în întreaga Polonie și 
spiritele erau atât de agitate, încât multă vreme ne-am temut că 
nemulțumirea aceea se va sfârși printr-o revoluţie. 

— Cum, prinţul Poniatowsky contează atât de mult în Polonia? 

— Este politicianul cel mai de seamă al Poloniei și, după umila 
mea părere, arestarea lui, n-a fost o politică prea fericită. 

— Dar după raportul contelui Gorciacov, prinţul Poniatowsky 
era capul unei conspirații, care uneltea împotriva persoanei 
mele, așa că, surghiunirea lui în Siberia, n-a fost decât o 
pedeapsă bine meritată. 

Contele Pratcinsky zâmbi, abia perceptibil. 

— Pe semne că, contele Gorciacov a fost indus în eroare, în 
privinţa aceasta, deoarece partea aceasta a raportului său nu 
corespunde adevărului. 

— Ești încredințat de ceea ce spui? 

— Pe deplin, Majestate. Am cules toate amănuntele în cazul 
Poniatowsky, spre a putea informa cât mai bine pe Majestatea 
Voastră! 

— Și atunci prinţul Poniatowsky ar fi fost trimis în Siberia pe 
nedrept? 

— În orice caz el n-a condus nicio conspirație împotriva 
persoanei Majestății Voastre. În schimb, toată lumea știe că 
prinţul Poniatowsky este cel mai înflăcărat adversar al politicii 
actuale rusești, dar este un adversar plin de cavalerism, care 
caută să-și slujească patria, este adevărat, dar nu prin mijloace 


silnice și ascunse. Marele lui merit este de a nu lupta în 
întuneric, ci pe față. 

Țarul zâmbi. 

— După cum văd eu, dragul meu Pratcinsky, dumneata îl 
aperi pe prinţul Poniatowsky, mai mult chiar decât prinţul 
Trubetzkoi. 

— Prinţul Trubetzkoi a fost de aceeași părere cu mine? 

— Da! Mi-a scris în termeni cum nu se poate mai călduroși, 
despre prințul Adam Poniatowsky. 

— Am știut întotdeauna că prințul Trubetzkoi este un om 
înţelept. Se vede că el și-a dat seama îndată de marea greșeală 
ce s-a săvârșit cu nobilul polonez și de aceea a înaintat 
Majestății Voastre cererea de grațiere a prinţului Poniatowsky. 

— Atunci, care este părerea dumitale, cum să hotărăsc în 
această chestiune? 

Contele Pratcinsky răspunse fără șovăire: 

— Să-l graţiaţi pe prinţul Poniatowsky! 

— Bine, fie! De altfel n-aș fi putut refuza această cerere, chiar 
și numai din consideraţie față de prințul Trubetzkoi. 

— Majestatea Voastră are dreptate! 

— De aceea, dragă conte Pratcinsky, te rog foarte mult să 
întocmești cât mai neîntârziat decretul de grațiere... 

Contele Pratcinsky își băgă mână în buzunar și în clipa 
următoare întinse domnitorului un document de pergament. 

— La ordin, Majestate, zise el, l-am și adus cu mine! 

Țarul Alexandru râse cu poftă. 

— Erai atât de sigur că-l voi graţia? 

Pratcinsky răspunse, înclinându-se adânc: 

— Nu trebuie să vă miraţi, Majestate! Aceia care cunosc 
bunătatea și felul nobil de gândire al Majestății Voastre, nu se 
pot înșela când este vorba de un act de clemență și de dreptate 
în același timp. 

Țarul își aruncă ochii pe pergamentul prin care prințul Adam 
Poniatowsky era pus în libertate, redându-i-se în același timp 
toate bunurile care îi fuseseră confiscate cu prilejul arestării. 

Ministrul de interne înmuie pana de gâscă în călimară și o 
înmână ţarului care-și scrise numele sub decretul de grațiere. 
După aceea contele Pratcinsky puse și sigiliul imperial, în ceară 
topită, la stânga iscăliturii, iar apoi ministrul de interne băgă 
documentul în buzunar pe deplin mulţumit. 


Contele Pratcinsky era prieten cu prinţul Trubetzkoi, care-l 
rugase printr-o scrisoare, să facă tot ce-i va sta în putinţă spre a 
obţine graţierea prinţului Poniatowsky. Acum, după ce totul îi 
reușise... contele se bucura din tot sufletul că putuse să-l 
servească pe prinţul Trubetzkoi, pe care-l stima tot atât de mult 
ca și pe maiorul Dimitri Trubetzkoi. 

Ministrul de interne își adună actele, dar înainte de a pleca, 
suveranul îl mai întrebă odată: 

— Altceva nu mai avem de aranjat? 

— De aranjat nu mai avem nimic, Maiestate, răspunse contele 
Pratcinsky, aș avea însă să vă mai dau o veste. 

— Bună? 

— Da! Majestatea Voastră se va bucura mai ales la auzul 
acestei vești! 

— Atunci spune-mi-o cât mai iute! 

— Tânărul prinţ Trubetzkoi a sosit la Petrograd, aseară! 

Chipul ţarului se înveseli. 

— Aceasta este într-adevăr o veste care mă bucură mult! 

— Dar n-a venit singur... 

— Știu, s-a căsătorit. 

— Da, cu o româncă! 

— Frumoasă? 

— Strălucitoare ca soarele! 

— Bravo! Dar cum de i-ai și văzut? 

— leri, pe când eram la călărie, l-am zărit pe Dimitri într-o 
caleașcă plină de praf. Zărindu-mă și el a oprit trăsura îndată și 
m-a prezentat soţiei sale, despre care nu pot vorbi decât cu 
înflăcărare. De altfel Dimitri mi-a spus că se va prezenta 
Majestății Voastre încă în decursul zilei de astăzi. 

— Mă bucur din tot sufletul! 

Fiind zi de audienţă, anticamera ţarului era plină de lume. 

Când contele Pratcinsky ieși de la ţarul cu care stătuse peste 
un ceas și jumătate, toţi cei din anticameră, aristocrați, ofiţeri 
superiori, înalţi demnitari, îl salutară cu însufleţire, dar ca de 
obicei, fiind foarte ocupat ministrul de interne trecu iute printre 
ei, mulțumindu-se să dea din cap numai. In apropierea ușii însă, 
se opri și se îndreptă în spre un tânăr ofițer, pe care-l zărise 
așteptând, și pe care-l salută foarte călduros. 

— Dumneata esti, dragă Dimitri? 

— Eu, Excelenţă! 


— Îmi pare bine ca te văd din nou. 

— Mie și mai mult! 

— Tocmai am vorbit cu Majestatea Sa despre dumneata. 

— E supărat ţarul pe mine? 

— Dimpotrivă! Îi pare foarte bine că te-ai întors. Dar mai am o 
veste bună pentru dumneata... 

— Anume? 

— Îţi mai aduci aminte, ce m-ai rugat ieri? 

— Firește! V-am rugat, în numele părintelui meu, să 
interveniţi pe lângă ţar, pentru graţierea cât mai grabnică a 
prințului Poniatowsky. 

— Tocmai în chestiunea aceasta vreau să-ţi vorbesc!... 

— A reușit? 

Contele Pratcinsky scoase din mijlocul actelor documentul de 
grațiere al nobilului polonez și i-l arătă lui Dimitri. 

— Citește! 

— Vai, cât mă bucură vestea aceasta, exclamă Dimitri cu 
sinceră bucurie. Tata va fi și el foarte fericit când va afla, 
deoarece prinţul Poniatowsky îi este un vechi prieten și m-a 
rugat din suflet să grăbesc graţierea lui. Atât eu cât și tata, vă 
rămânem adânc recunoscători... 

— Niciun fel de recunoștință! zise contele Pratcinsky. Pentru 
prinţul Trubetzkoi sunt gata să fac oricând, tot ce m-ar ruga. 
Dumneata aștepți să intri în audiență? 

— Da, Excelenţă! Am venit însă cam târziu și mă tem că nu- 
mi va veni rândul astăzi. 

— Aceasta nu se poate... Așteaptă o clipă, te rog! 

Contele se îndreptă spre primul aghiotant al ţarului, schimbă 
câteva cuvinte cu el, după care aghiotantul intră în biroul 
domnitorului, pentru a se întoarce peste câteva clipe, când 
anunţă: 

— Excelenţa Sa, maiorul prinţ Dimitri Trubetzkoi este așteptat 
de Majestatea Sa! 

Dimitri schimbă încă o strângere de mână cu contele 
Pratcinsky și apoi se îndreptă spre ușa cu două canaturi, care se 
deschise larg în faţa sa. 

În clipa următoare el era în faţa ţarului, înaintea căruia se 
înclină adânc. 

Țarul, aceasta se întâmpla foarte rar, se sculă de la masa sa 
de lucru și venind lângă tânărul maior, îl îmbrăţișă cu căldură. 


— Îmi pare nespus de bine că te pot vedea din nou aici, 
dragul meu Dimitri! Îţi spun sincer că ţi-am cam simţit lipsa și 
începusem să mă supăr că-ţi prelungești concediul atât de mult! 

— Bunătatea Majestății Voastre nu cunoaște margini)... 

— Dar spune-mi, te-ai înzdrăvenit după aventura aceea cu 
urșii cenușii? M-am speriat grozav când am aflat! 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, am scăpat cu bine din ea. 

— Dar urmele se mai văd pe faţa ta! 

— Nici nu vor trece prea iute, deoarece ursul m-a mângâiat 
cam violent! 

— Dar căsnicia, cum merge? Vezi că știu și asta! 

— Interesul pe care mi-l poartă Majestatea Voastră este o 
mare cinste pentru mine! 

— Ești fericit? 

Inima tânărului maior se strânse de durere, deoarece nu 
putea să spună adevărul. De aceea glasul lui tremură puţin, 
când răspunse, dar ţarul crezu că era din pricina emoţiei: 

— Sunt foarte fericit! 

— Îmi pare bine, dragă Dimitri, că ai reușit să-ţi găsești 
adevărata tovarășă de viață și te rog să primeşti cele mai 
sincere urări de fericire din partea mea... 

— Majestate! 

— Firește că-ţi cer, ca în cel mai scurt timp, să-mi faci și mie 
cunoștință ca tânăra ta soţie. Sunt curios s-o cunosc fiindcă 
vreau să văd și eu chipul drăgălașei făpturi care te-a cucerit. 

— Dorinţa Majestății Voastre este o mare distincție pentru 
mine și soția mea. 

— Dar e firesc! răspunse domnitorul, râzând. Fiindcă nu 
trebuie să uiţi, este și în interesul meu să vorbesc cu dânsa. 
Trebuie s-o rog pe prinţesă să nu mi te fure prea mult, deoarece 
n-aș vrea ca această căsătorie să fie o piedică, în calea vechii 
noastre prietenii. 

— Majestate, răspunse Dimitri, cu o nouă înclinare, voi fi și de 
astăzi înainte, cu cea mai mare tragere de inimă și întotdeauna 
la dispoziția Majestății Voastre, deoarece și soţia mea știe că 
tarul vine mai întâi, și pe urmă ceilalţi! 

Domnitorul îl bătu prietenește pe umeri pe Dimitri și zise: 

— Îți mulţumesc, Dimitri! Mai ales că voi avea nevoie de tine, 
chiar în seara aceasta. 

— La ordinul Majestății Voastre! 


— Nu este vorba despre vreo aventură, urmă ţarul zâmbind. 
Ci despre ceva cu totul special... Așadar, nu vei uita: astă seară, 
la ceasurile nouă, mă aștepți, ca de obicei, la poarta cea mică a 
palatului, de unde vom pleca împreună. 

Dimitri se înclină. 

— Nu ești curios să știi unde mergem? întrebă domnitorul. 

— Cu Majestatea Voastră mă duc oriunde! 

— Ei, ei, dar nu este vorba de nicio primejdie! Zrudener, 
vestita ghicitoare este la Petrograd și aș vrea s-o consult și eu... 

— Ah, Zrudener!... 

— O cunoști și tu? 

— Din auzite! Toată lumea povestește minuni despre darul ei 
de a prezice. 

— Tocmai de aceea m-am hotărât și eu să mă duc la ea. 
Atunci ne-am înţeles, la ceasurile nouă, la poarta cea mică... 

— Voi fi acolo, Majestate! 

— Atunci vom avea prilejul de a sta mai mult de vorbă 
împreună! zise ţarul, în semn că audiența a luat sfârșit. 

Dimitri își lipi călcâiele și strânse respectuos mâna pe care i-o 
întinse ţarul. 

După aceea părăsi anticamera, iar primul aghiotant strigă: 

— Excelenţa Sa, Don Pedro Estapé, ambasador al Spaniei, 
este așteptat de Majestatea Sa! 

Ambasadorul spaniol sări de pe scaun și se îndreptă în spre 
ușa cu două canaturi. 

În timpul acesta tânărul prinţ Trubetzkoi părăsi palatul, al 
cărui stăpân îl cinstise cu desăvârșita sa încredere. 

CAPITOLUL 47 
VILA DE PE TĂRMUL NEVEI 


Pe Calea lui Petru, în imediata apropiere a Nevei, se găsea o 
vilă singuratică, ce de-abia se zărea de printre copacii care o 
înconjurau. 

Vila aceasta își schimbase deseori stăpânii și se întâmpla 
chiar să treacă timp mai îndelungat, fără ca cineva s-o 
locuiască. În apropierea frumoasei clădiri, care părea să fie 
rânduită cu multă bogăţie și pe dinăuntru, se afla o a doua 
clădire, mult mai mică și mai simplă, în care ședea îngrijitorul 
casei. 

De câteva zile, vila de pe malul Nevei avea din nou locatari. 


Erau două doamne, una mai tânără și foarte elegant 
îmbrăcată și alta mai în vârstă, care, judecând-o după 
îmbrăcăminte, părea să fie dama de companie a celei dintâi. 
Noua stăpână a vilei era o străină, franţuzoaică, cu numele de 
Juliette Mauras și era o prezicătoare a cărei faimă trecuse peste 
mări și ţări și care vorbea foarte bine și limba rusă. 

Ea se instală în vilă, ca la ea acasă și bravul Fedor Borukin, 
îngrijitorul casei, rămase foarte uimit, văzând că noua stăpână a 
vilei primea vizite foarte numeroase, cu toate că era numai de 
câteva zile la Petrograd. 

Uimirea lui crescu însă când află că tânăra doamnă era 
vestita prezicătoare Juliette Mauras și se amestecă, cu o 
nespusă bucurie, deoarece toţi acești vizitatori, care veneau cu 
trăsuri trase de cai de rasă, și-i dădu și lui câte un bacșiș de o 
rublă-două. 

Într-o zi, veni din nou o trăsură foarte elegantă, dar în loc să 
se îndrepte spre vilă, ea opri în faţa casei îngrijitorului. 

Fedor Borukin zări prin fereastră că, în caleașcă se afla o 
doamnă și-i spuse soției sale, râzând: 

— Cucoana asta crede că ghicitoarea locuiește la noi! 

Între timp, doamna coborî din trăsură și bătu la ușa casei 
îngrijitorului. 

— Aici locuiește Fedor Borukin? întrebă ea, zărind umbre la 
fereastră. 

— la te uită, se pare că această doamnă tot pe noi ne caută! îi 
zise Borukin soţiei sale. 

— Oare ce va fi vrând? 

— Las-o să intre și vom vedea! 

Soţia lui Borukin deschise ușa. 

— Aici şade Borukin! Eu sunt soția lui. Cu ce vă putem fi de 
folos? 

Doamna își luă vălul de pe faţă și cei doi Borukin rămaseră cu 
gura căscată. 

— Dumnezeule, să fie cu putinţă! exclamă femeia. 

— Asta este o adevărată surpriză! zise și Borukin. Dar cum a 
ajuns domnișoara aici? 

Chipul străinei se întunecă, lacrimile îi podidiră ochii și 
răspunzând, vorbi atât de încet, încât chiar și nevasta lui 
Borukin, care stătea lângă ea, de-abia o auzi: 

— Cum am ajuns aici! E lungă, foarte lungă povestea aceasta! 


Doamna Borukin eliberă un scaun și-l așeză în fața străinei. 

— Șezi, domnişoară Grușa! Dacă ai ști cât te-am pomenit de 
când nu te-am mai văzut! 

— Și eu m-am gândit la dumneavoastră adeseori! răspunse 
doamna cu părul de abanos. 

— Dar pe unde a umblat domnișoara? 

— Departe... foarte departe! 

Și ochii ei se aţintiră pe pereţii albi ai odăiţei, pe care se 
desfășura parcă panorama unui oraș îndepărtat. 


* 


Tomsk... 

Palatul guvernatorului... 

Nunta Mioarei și a lui Dimitri... 

Tânăra pereche e departe, când petrecerea ajunge în toi în 
sala cea mare. Orchestra cântă melodii vesele, iar perechile 
dănţuiesc grațios în mijlocul sălii. 

Privirile Grușei se pierd în depărtare. Tocmai se gândea la 
perechea care plecase, când un ofițer o ceru la dans. 

Dansează, se învârtește, pășește în ritmul muzicii, dar 
gândurile ei se îndreaptă numai spre Dimitri... 

Spre Dimitri, pe care în clipa aceea îl iubea mai mult decât 
oricând. Poate fiindcă îl știa atât de departe de ea, poate fiindcă 
își închipuia că acela pe care-l iubea ea, în clipa de faţă 
îmbrățișa o altă femeie, săruta o alta decât ea... pe Mioara 
Comăneanu, frumuseţea aceea de marmură rece... 

Grușa ar fi vrut să-și alunge gândurile acestea din minte, dar 
toată truda ei rămânea zadarnică. 

Gândurilor nu li se poate porunci... 

Din când în când dorul o ispitește: 

— Departe... departe de aici! 

Atunci totul i se pare străin în jurul său, chiar și bătrânul prinţ 
Trubetzkoi, care şade lângă ea, privind cu mulţumire la 
perechile celor care dansează și gândindu-se fericit la fiul său. 

Capul Grușei se învârtea grozav și simțind că nervii nu o vor 
mai ajuta să se ţină pe picioare, îi spuse soțului său că e foarte 
obosită și ar vrea să se odihnească. 


Ajunsă în odaia ei, acolo unde nu erau martori, unde nu 
trebuia să se mai teamă că va fi văzută de nepofttiţi, izbucni într- 
un plâns amarnic. 

Dar și aici, pe divanul pe care zăcea acum, cu ochii închiși, ea 
nu vedea altceva, decât pe Dimitri îmbrăţișându-se cu Mioara. 

Apoi imaginea se schimbă, Dimitri se transformă în Pavel 
Ermolieff, iar acesta n-o mai ţinea în braţe pe Mioara, ci pe 
Grușa, pe care o copleșea cu sărutările sale aprinse, sălbatice, 
întocmai ca pe vremuri! 

Grușa se cutremură. 

Închipuirea îi vrăjise înaintea ochilor imaginea, după care 
jinduia cu toată puterea tinereții sale. 

Pavel Ermolieff... 

Numai această dragoste veche îi umbla prin minte. Își 
făgăduise de o sută, de o mie de ori, să nu se mai gândească la 
el, dar simţurile îi porunceau altfel. 

Așa trecu o zi, două, după nuntă. 

Simțămintele Grușei nu se schimbară. Cu cât trecea vremea, 
cu atât mai năprasnic crestea și dorul ei după Dimitri. 

Bătrânul prinţ Trubetzkoi o întreba necontenit: 

— Ce ai, Grușa mea? 

— Nimic. 

— Nu-i adevărat, se vede că ai o nemulțumire! 

— Crede-mă că niciuna! 

— Ai încredere în mine, Grușa! 

— Pesemne că oboseala îmi pricinuiește această stare de 
melancolie! răspundea ea, scăpând în chipul acesta de 
interogatoriul guvernatorului. 

Chiar și bunătatea soțului său ajunsese o povară pentru ea. 
Zile întregi nu dădea ochii decât numai cu servitorii, care și ei 
clătinau din cap îngrijoraţi văzându-și stăpâna în halul acela. 

Grușa nu mai trăia, decât pentru gândurile și dorul său. 

Să plece... să plece cât mai departe de aici! Pe urmele 
fericirii, în căutarea fericirii! 

Dar dacă n-o găsea?... 

O lumină stranie se aprindea în ochii ei la gândul acesta și 
privirile-i trădau mânie, dragoste, gelozie și dor de răzbunare. 


* 


Câteva zile mai târziu, cineva bătu în miez de noapte la 
fereastra lui Pokunin, un chirigiu din Tomsk. 

— Cine e? 

— Mi-ar trebui o trăsură! 

— Așa târziu? 

— Îndată! 

— Nu prea obișnuim să pornim la drum în miez de noapte! 

— Vei fi plătit împărătește! 

Pokunin ieși în ogradă și se văzu în faţa unei femei bine 
îmbrăcate, al cărei chip era acoperit de un văl des. 

— Unde dorești să mergi, stăpână? întrebă chirigiul. 

— Până la cea dintâi poștă. 

— E cam departe! De-abia mâine dimineaţă vom ajunge 
acolo. 

— Nu face nimic. Mergem toată noaptea. 

— Dar caii sunt obosiţi... 

Doamna voalată îi aruncă chirigiului o hârtie de o sută de 
ruble. 

— Ține și nu mai vorbi atâta, ci înhamă caii să pornim la 
drum. 

Pokunin se uită cu gura căscată la această nocturnă 
vizitatoare, care arunca sutele de ruble cu atâta ușurință și 
căută să-și dea seama cine putea fi. Dar vălul era des și noaptea 
întunecoasă, așa că nu putu desluși niciun amănunt care să-l fi 
făcut să bănuiască măcar identitatea necunoscutei. 

Dar ce-i păsa lui? Necunoscuta îi dăduse o sută de ruble, 
atâta cât nu câștiga el în trei luni de cărăușie. De aceea se 
repezi în grajd, scoase caii iute și peste un sfert de ceas pe 
șosea se ridicau nori de praf în urma trăsurii în care ședea 
necunoscuta care nu era altcineva decât Grușa. 

Grușa Pavlovna părăsise palatul guvernatorului din Tomsk, 
unde fusese înconjurată de dragoste, bogăţie și unde trăise o 
viaţă lipsită de griji. 

Ea se lepădase de toate acestea, pentru a se supune unui 
gând nesăbuit, gândului de a-și căuta fericirea altundeva decât 
alături de bunul prinţ Trubetzkoi. 

Grușa Pavlovna plecase, părăsindu-și soțul, părăsindu-și viaţa 
tihnită. 


Fuga ei fu descoperită la palat, de-abia a doua zi de 


dimineață. 


Prințul Trubetzkoi avea obiceiul de a se scula dis-de-dimineaţă 


și socotea de datoria sa să se ducă în fiecare zi în dormitorul 
soției sale, spre a fi cel dintâi, care să-i dea bună-dimineaţa. 


Tot astfel veni și în dimineaţa ce urmă fugii Grușei. El bătu în 


ușă, ca de obicei, dar de data aceasta nu-i răspunse nimeni. 


Bătu a doua oară, ceva mai tare, dar în zadar. 

Cu inima cuprinsă de o presimţire rea, el apăsă pe clanţă. 
Odaia era goală... patul neatins. 

Prinţul Trubetzkoi își duse mâna la frunte: 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat aici? 

Presimţirea rea de mai înainte părea să fi fost îndreptăţită. 


Bătrânul guvernator căzu doborât de griji, pe marginea patului. 


Privirea i se rătăci atunci pe măsuţa de noapte, pe care zări o 


scrisoare. 


Recunoscu îndată scrisul Grușei. 
Se repezi la ea, o luă în mâinile-i tremurânde și începu s-o 


citească: 


„Dragă Dimitri, mi se rupe inima de durere, când îti scriu 
aceste rânduri, prin care imi iau rămas bun de la tine, omul 
pe care l-am iubit, l-am prețuit și l-am stimat atâta, pe 
care-l voi iubi și de acum înainte, dar cu o dragoste 
schimbată... 

Nu voi uita niciodată binele pe care mi l-ai făcut. Astăzi 
îmi dau seama că n-am fost vrednică de nețărmurita ta 
dragoste și mi se umple sufletul de amărăciune când mă 
gândesc că toată dragostea cu care m-ai înconjurat, sunt 
nevoită să ti-o răsplătesc cu atâta nerecunoștință. 

Dimitri, în clipa aceasta, când făptuiesc cea mai mare 
prostie a vieții mele, îmi dau seama de acest lucru, dar n- 
am putere să mă împotrivesc, te rog, te implor cu umilință, 
nu fi supărat pe mine. Mă lepăd de o viată fără griji, de 
mulțumire, de dragostea ta, care mi-a fost mai prețioasă 
decât orice în timpul din urmă şi pornesc pe urma unui vis 
amăgitor. 

În zadar caută bunele mele simțăminte să mă 
împiedice... Pornirea cealaltă, sentimentul celălalt este mai 
tare și plec, fiindcă nu pot face altfel. 


Rog pe Dumnezeu să te aibă în paza lui și să-ți înmoaie 
inima, de câte ori te vei gândi la 
GRUȘA TA” 


Scrisoarea alunecă din mâinile guvernatorului, ai cărui ochi 
blânzi înotau în lacrimi. 

Scrisoarea aceasta însemna cea mai măre dezamăgire a vieții 
sale și se gândea cu inima sfâșiată că, odată cu plecarea Grușei, 
se despărțise și de cea din urmă bucurie pe care o mai putea 
avea în lumea aceasta. 

Se simţea asemenea unui bolnav, care avea nevoie de mult, 
foarte mult soare, spre a-și încălzi trupul sleit, dar soarele 
acesta nu putea să redeștepte viaţa în el, deoarece era vreme 
de iarnă și cerul era acoperit cu nori de zăpadă. 

Lumina, care pătrundea prin fereastră, cădea asupra unei 
mari oglinzi venețiene, în care temutul guvernator al Siberiei 
zărindu-și chipul, se înspăimântă. 

În câteva minute îmbătrânise cu ani de zile, din pricina 
acestei dureroase dezamăgiri. 

El încuie odaia și luă cheia cu sine, deoarece voia ca odaia 
aceasta să rămână așa după cum o lăsase Grușa. 

lar când personalul palatului întrebă unde este prințesa, el 
răspunse: 

— A trebuit să plece pe neașteptate, în cursul nopţii, deoarece 
i s-a îmbolnăvit greu o rudă apropiată. Se poate întâmpla să 
lipsească luni de zile... 

Din ziua aceea prințul Trubetzkoi n-a mai fost văzut râzând. 


* 
x x 


Fedor Borukin se uită plin de admirație la Grușa, care acum 
era și mai frumoasă decât atunci când o cunoscuse el. 

— Și cum a dat domnișoara de urma noastră? întrebă el. 

— De îndată ce m-am înapoiat la Petrograd, mi-am adus 
aminte de dumneavoastră, răspunse Grușa. Am locuit doar ani 
de zile la dumneavoastră și mi-am închipuit că mă veţi primi cu 
bucurie. 

— Cum să nu te primim cu bucurie! 

— În vechea voastră locuinţă însă mi s-a spus că, Fedor 
Borukin s-a lăsat de tâmplărie, deoarece și-a găsit o meserie 


mai bună. Mi s-a spus că ești îngrijitorul unei vile frumoase și 
cum mi-au dat adresa, am venit aici. 

Femeia Borukin întrebă, cu priviri strălucitoare de bucurie: 

— Și domnișoara Grușa va locui din nou la noi? 

— Da! răspunse Grușa. 

— Nici nu-ti poţi închipui, ce bucurie este aceasta pentru noi! 
Adeseori ne întrebam cu Fedor că, oare pe unde va fi umblând 
domnișoara Grușa? 

— Am umblat prin multe locuri, dar, după cum vedeţi, tot la 
voi am ajuns! 

— Și... nu s-a măritat încă domnișoara? întrebă nevasta lui 
Borukin, șovăind. În timpul cat a fost departe de aici, nu i s-a ivit 
nicio partidă mai de Doamne-ajută? Ochii nici unui boier nu s-au 
oprit pe frumuseţea domnișoarei? 

Întrebările femeii Borukin deschiseră o rană mult prea 
dureroasă în sufletul Grușei. 

Totuși, ea se sili să zâmbească și răspunse: 

— Nu... nu! 

CAPITOLUL 48 
CĂILE DESTINULUI 


Juliette Mauras stătea de vorbă cu dama sa de companie în 
salonul cel mic al vilei. 

— Madame Eugenie, zise renumita prezicătoare, mi se pare 
că, peste câteva zile ne vom lua rămas bun de la Petrograd. 

— Doamnă, dar afacerile merg foarte bine. Numărul acelora 
care sunt curioși să cunoască viitorul crește necontenit! 

— Se poate, dar am început să mă plictisesc la Petrograd. 

— Chiar și pentru astă seară la ceasurile nouă și jumătate s-a 
anunţat un boier rus... Sunt pe deplin încredinţat că, în dosul 
acestui nume simplu de burghez, se ascunde vreun nobil din 
cea mai înaltă aristocrație, care vrea să rămână necunoscut. 

— Cum îl cheamă? 

Madame Eugenie scoase la iveală un bileţel și citi: 

— Alexandru Pavlovici. 

Prezicătoarea zâmbi. : 

— Ai avut dreptate, madame Eugenie! In dosul acestui nume 
se ascunde un cunoscut aristocrat rus. 

— N-am spus eu? exclamă dama de companie, cu un zâmbet 
triumfător. 


— Pot să-ţi spun chiar că, urmă Juliette Mauras, acest 
Alexandru Pavlovici nu este nimeni altul, decât însuși... ţarul 
Alexandru. 

— Țarul! strigă doamna de companie și uimirea o făcu să 
rămână cu gura căscată. 

— Întocmai! Țarul Alexandru, el însuși! 

— Sunteţi sigură, doamnă? 

— Dragă madame Eugenie, răspunse Juliette Mauras, cum aș 
putea scruta viitorul, dacă n-aș putea ști nici măcar cine va veni 
la mine peste câteva ceasuri? 

— În orice caz, vizita ţarului este o dovadă de netăgăduit a 
succesului nostru. 

— Țarul Alexandru nu este cel dintâi domnitor care vine la 
mine spre a-și cunoaște viitorul. La Paris i-am prezis chiar și lui 
Napoleon. Pe vremea aceea era numai consul, iar eu i-am prezis 
că din consul va ajunge un mare împărat, care va cuceri mări și 
țări și va face să fâlfâie triumfător tricolorul francez în toate 
unghiurile lumii. Consulul Bonaparte m-a rugat să-i spun totul, 
până la capăt, dar eu n-am avut tăria s-o fac. 

— De ce? 

— Fiindcă puterea împăratului apune deodată și din mândrul 
cuceritor de popoare nu mai rămâne decât un biet surghiunit, 
care piere departe de patria sa mult iubită. 

— Dumnezeule! 

Juliette Mauras zâmbi. 

— Trebuie să fii foarte prevăzătoare când spui viitorul 
domnitorilor. Dacă le prezic o ursită rea, sunt în stare să se 
întoarcă împotriva mea. Cel mai bun lucru este să prezici numai 
bine și frumos tuturor capetelor încoronate. Aceasta însemnează 
să conduci soarta după cum vrei. 

Acestea zicând prezicătoarea se sculă. 

— Unde vă pregătiţi, doamnă? 

— Mă duc să fac o vizită în salonul lui Spoliakow. 

— Spoliakow? Niciodată n-am auzit de numele acesta! 

— Mă mir, fiindcă este cunoscut în toată Europa! 

— De ce? 

— Pentru toaletele lui, draga mea! De altfel trebuie să-ţi 
închipui așa ceva, căci numai despre un salon de mode poate 
vorbi o femeie cu atâta înflăcărare. Nu pot ști când mă voi mai 
întoarce la Paris, așa că, sunt nevoită să-mi împrospătez aici 


garderoba. Toaletele lui Spoliakow de-abia se pot deosebi de 
acelea de la Paris, ceea ce de altfel este și firesc, deoarece rusul 
a stat în capitala Franţei ani de-a rândul, spre a învăţa taina 
gustului parizian. Tocmai de aceea, toate doamnele din 
aristocrația rusă se îmbracă numai la Spoliakow. Acum, te rog, 
madame Eugenie, îngrijește să se pună caii la trăsură, iar apoi 
să ai grijă ca masa de seară să fie gata pentru când mă voi 
înapoia. 

— Totul va fi gata, doamnă! 

Peste câteva minute trăsura în care se găsea Juliette Mauras 
trecea în trap prin străzile Petrogradului, ducând-o pe vestita 
prezicătoare, spre și mai vestita prăvălie a lui Spoliakow. 


* 


La una din mesele restaurantului „La coroana Țarului” lordul 
Wardmoore stătea de vorbă cu Vulturul Morţii. Lordul se 
înapoiase tocmai de la ambasada engleză, unde fusese să-și 
vadă prietenul bolnav, pe lordul Denver și după cum era firesc, 
Stanislau Rimsky se interesa de starea sănătății bolnavului. 

— Slavă Domnului, îi răspunse lordul Wardmoore, lucrurile au 
început să meargă mai bine. Prietenul meu se simte mai în 
putere, și-a recăpătat cheful de vorbă și se pare că îngrijirea de 
care se bucură a făcut minuni! 

— Slavă Domnului! 

— In chipul acesta nădăjduiesc că se va vindeca mult mai 
iute, decât cum credeam noi. Se prea poate ca să ne putem 
continua drumul chiar și peste vreo săptămână. 

— Vestea aceasta îmi umple sufletul de bucurie! răspunse 
Rimsky. De altfel vă închipuiţi milord, că eu am motive mult mai 
puternice chiar și decât dv. să grăbesc reluarea drumului în spre 
Siberia. Dumneavoastră voiţi să vă scăpaţi tovarășii de 
captivitate, eu vreau sa-mi scap iubita și pe cel mai vajnic și 
nobil luptător al oropsitei mele patrii. 

— Dragă  Rimsky, zise lordul, cu sinceră admiraţie, 
înflăcărarea dumitale este foarte impresionantă! 

— Așa suntem noi, polonezii, răspunse Vulturul Morţii, când 
ne este drag cineva suntem gata să ne dăm și sufletul pentru el, 
dar și să-l ferească Dumnezeu pe acela pe care-l urâm! 


Rimsky și cu lordul Wardmoore vorbeau în felul acesta, când 
o-tânără pereche trecu sala restaurantului. O femeie cu un corp 
minunat, îmbrăcat în veștminte scumpe, urmată de un maior din 
regimentul de gardă. 

Dar Rimsky nu văzu perechea, decât numai după ce trecuse 
pe lângă el. Trupul mlădios al femeii însă îi atrase îndată luarea- 
aminte. 

Perechea ajunsese tocmai la ușa care da în stradă și Rimsky îl 
auzi pe maior spunându-i soţiei sale: 

— Bagă de seamă, draga mea, sunt două trepte. 

Doamna răspunse, râzând încet: 

— Îţi mulţumesc Dimitri, pentru această atenţie, te asigur însă 
că încă n-am uitat să umblu. 

În clipa următoare ei și ajunseseră în stradă. Dar lui Rimsky i 
se păru că lumea începe să se învârtească în jurul lui. 

— Dumnezeule... vocea aceasta! murmură el. Nu, nu se poate 
să mă fi înșelat... Vorbea întocmai ca ea... 

Lordul Wardmoore observase tulburarea prietenului său. 

— Ce ţi s-a întâmplat, prietene Rimsky? îl întrebă el. La ce te 
gândești? 

— Aţi văzut perechea aceea, milord? 

— Cum să n-o fi văzut? 

— Și doamna nu ţi s-a părut cunoscută? 

— Nu cunosc Petrogradul, așa că nici cunoscuți nu pot avea 
pe aici! 

— Mă gândesc la o cunoștință comună a noastră! 

— O cunoștință comună?... Cine poate fi?... La cine te 
gândești? _ 

Mirarea lordului puse îndoială și în sufletul lui Rimsky. Într- 
adevăr, ce să caute Mioara Comăneanu la Petrograd?... In haine 
scumpe de mătase și... la braţul unui maior din regimentul de 
gardă al ţarului? 

Fără îndoială că a asemuit-o. La urma urmei, câte glasuri nu 
seamănă în lumea aceasta! 

Dar în clipa următoare se întoarse și își zise că tot Mioara 
Comăneanu a trebuit să fie. 

Nu se mai putu stăpâni și sări de pe scaun. 

Lordul Wardmoore se uită la el nedumerit. 

— Dar ce ai, prietene Rimsky? 

Vulturul Morţii prinse mâna lordului și răspunse tremurând: 


— Vă rog milord să mă iertaţi, dar trebuie să mă duc... Mă voi 
înapoia însă, îndată... îndată! 

Cu aceste cuvinte se și repezi afară din restaurant... 

Ajuns în stradă se uită cercetător în stânga și în dreapta. 
Tânăra pereche era departe, în capătul străzii. 

Rimsky porni după ei. La început căutase să-și alunge din 
minte gândul că doamna care mergea la braţul maiorului putea 
fi Mioara Comăneanu; acum toată făptura lui îi spunea că 
femeia aceea nu era nimeni alta decât iubita lui. 

Când ajunse și el la capătul străzii, depărtarea dintre ei 
scăzuse simţitor, totuși, era încă îndeajuns de mare spre a-l 
împiedica pe Rimsky de a o recunoaște pe Mioara Comăneanu. 
Mersul era al ei, dar hainele de pe doamna care mergea la 
brațul maiorului nu puteau fi ale Mioarei. 

Rimsky își grăbi pașii, dar când să ajungă lângă perechea pe 
care o urmărea, aceasta dispăru în una din prăvăliile de pe 
Bulevardul Litaniei. 

Vulturul Morții alerga... se uită la firmă... 

Era prăvălia lui Spoliakow. 


Fără să șovăie o clipă, Rimsky intră în prăvălie. Salonul lui 
Spoliakow avea pentru ce să fie atât de renumit. El era plin de 
domni din cea mai înaltă societate și mai ales de doamne. 

Magazinul lui Spoliakow era aranjat atât de modern, încât 
putea sta în orișicare stradă elegantă a Parisului. 

Spoliakow nu se mulțumea să vândă numai toalete croite cu 
gust rafinat, dar își aranjase chiar și prăvălia într-un chip foarte 
original. Magazinul lui era împărţit în mici cabine în faţa cărora 
erau trase perdele, așa că doamnele își puteau încerca toaletele 
chiar acolo, fără să se teamă că vor fi zărite de priviri indiscrete. 

Intrând în acest magazin înzestrat cu o instalaţie atât de puţin 
obișnuită Rimsky rămase cam uluit. Nici nu știa încotro să 
apuce. Unul din vânzători îl zări și venind lângă el, îl întrebă, 
foarte politicos: 

— Cu ce vă putem servi, domnul meu? 

Rimsky răspunse cam încurcat: 

— Caut pe o doamnă! 


— Vânzătorul zâmbi, încrezut. 

— Va fi cam greu s-o găsiţi, fiindcă, după cum puteţi vedea și 
dumneavoastră, la noi vin foarte multe doamne! De aceea 
poftiţi și vă uitaţi! 

Rimsky porni cu pași nesiguri, se uita după fiecare femeie și 
când văzu că așa era cam greu să găsească ceea ce căuta, 
cercetă din ochi numai pe ofiţeri, în felul acesta fiindu-i mai ușor 
să găsească uniforma strălucitoare a unui maior din regimentul 
de gardă. 

In chipul acesta, căutarea lui nu rămase zadarnică, deoarece 
în curând zări uniforma maiorului în capătul opus al prăvăliei și 
alături de ofiţer și pe doamna pe care o urmărise. 

Cei doi intrau tocmai într-o cabină. 

Acolo nu-i mai putea urma. În schimb Vulturul Morţii intră în 
cabina alăturată, care era despărțită de cealaltă numai prin o 
perdea subţire, dar nestrăvezie. 

De aici, Rimsky auzi din nou glasul atât de cunoscut lui: 

— AȘ dori o toaletă de seară! 

Doamna, care venise cu maiorul era servită chiar de 
Spoliakow, stăpânul magazinului. 

— Poftiţi, Excelenţă, aveţi aici o colecţie foarte bogată de 
toalete minunate! 

— Excelenţă? se gândi Stanislau Rimsky. Atunci tot nu poate 
fi ea! 

Atunci însă, doamna din cabina alăturată vorbi din nou și din 
nou Rimsky era încredințat că are de-a face cu Mioara 
Comăneanu, iubita sa. 

Auzise doar de atâtea ori glasul acesta argintiu, încât ar fi fost 
cu neputinţă să-l confunde cu un altul. Timbrul acestei voci, felul 
de a vorbi, era exact acela al Mioarei. 

Sau poate că-și bătea doar joc de el întâmplarea? 

Cine putea ști? 

Ar fi vrut să rupă dintr-o smucitură, perdeaua aceia 
despărțitoare, dar magazinul era plin de lume aleasă și așa ceva 
nu-i era îngăduit unui om binecrescut. De aceea se stăpâni și 
ascultă mai departe la ceea ce se vorbea în cabina de alături. 

Acum vorbi Spoliakow: 

— Poftiţi, alegeţi din acestea, Excelenţă, dacă celelalte nu v- 
au plăcut! 

— Și acestea sunt prea bătătoare la ochi, prea strălucitoare... 


— Așa cum se cuvine unei prințese Trubetzkoi! 

— Așadar, prinţesa Trubetzkoi! murmură Stanislau Rimsky. 

— Nu, nu! se auzi din nou, vocea doamnei. Să știi domnule 
Spoliakow, că mie nu-mi plac decât toalete simple... N-am 
purtat nicicând vestminte prea încărcate... În patria mea portul 
strămoșesc este pitoresc, e adevărat, dar armonizarea culorilor 
este un dar pe care femeile noastre îl au din născare. 

— Dacă-mi daţi voie, de ce naţionalitate este Excelenţa Sa, 
prinţesa! 

Maiorul răspunse: 

— Soţia mea este româncă de origină! 

Vulturul Morţii se prăbuși pe un scaun. 

— Româncă? Dar atunci... 

Rimsky tremura din tot trupul. 

— Să fie cu putinţă?... Ce să se fi întâmplat?... Dumnezeule, 
ce să se fi întâmplat? 

Glasul maiorului îl făcu să tragă cu urechea, din nou: 

— Uite, Mioaro... aceasta este cea mai frumoasă, din toate... 
Și culoarea ţi se potrivește... la-o pe aceasta, dacă vrei să-mi 
faci plăcere! 

— Bine, Dimitri, fie cum vrei tu! 

Pe fruntea lui Stanislau Rimsky se iviseră broboane de 
sudoare. 

Ședea buimăcit pe scaun și era atât de sleit de puteri, încât 
un deget ar fi fost îndeajuns spre a-l dobori de pe scaun. 

In creierul lui gândurile erau prinse într-un dans nebun. 

— Prințesa Trubetzkoi ...româncă... Mioara... Dimitri... Ceea 
ce credeam că este cu neputinţă, să fie o realitate? Ce minune 
s-a întâmplat că Mioara Comăneanu, pe care o știam în minele 
de plumb ale Siberiei, se ivește deodată înaintea mea aici, la 
Petrograd, la braţul unuia dintre cei mai mari aristocrați ai 
vremii... ca soția prinţului Trubetzkoi? Ce să se fi întâmplat? 

Vulturul Morții, uriașul cu mușchi de oţel, din pădurea 
Rudinului, bărbatul de un curaj fără seamăn, devenise o cârpă, 
aici, în magazinul lui Spoliakow, din Petrograd. 

Inima lui sângera, ca străpunsă de zeci de pumnale... 

Mioara Comăneanu la Petrograd? 

Și măritată?... 

Soţia altuia... 

Este cu putinţă așa ceva? Nu e totul numai un vis?... 


Căci dacă aceasta era adevărat, atunci totul era în zadar, 
viaţa lui nu mai avea nicio ţintă, deoarece orice credinţă ar muri 
pentru inima lui! El credea în Mioara Comăneanu mai mult decât 
în orice pe lumea aceasta. Era deci cu putință ca, tocmai în ea 
să se înșele atât de cumplit? 

Nu, nu se putea! Aici trebuia să fie vorba despre una din acele 
întâmplări care nu se întâlnesc decât la o mie de ani odată. 

În orice caz însă, trebuia să se încredinţeze care era adevărul, 
fiindcă nesiguranța aceasta îl omora. De aceea se ridică de pe 
scaun, cu gândul să se așeze la pândă în faţa cabinei vecine și 
să aștepte acolo, până când prinţul Trubetzkoi și cu soţia sa se 
vor ivi din dosul perdelei. 

Tocmai se pregătea să iasă, când perdeaua cabinei în care se 
găsea Vulturul Morţii se dădu la o parte și în spatele ei se ivi o 
doamnă foarte elegant îmbrăcată, întovărășită de unul din 
vânzătorii magazinului. 

Doamna era Julietta Mauras. 

Vânzătorul observându-l pe Stanislau Rimsky, începu să se 
scuze: 

— lertaţi-ne, domnul meu, că nu v-am băgat de seamă și n-a 
venit nimeni să vă servească! Vă rog foarte mult să nu fiți 
supărat, dar așa ceva nu s-a mai întâmplat în magazinul 
Spoliakow. 

Rimsky îngână ceva și se pregăti să iasă. Dar atunci privirea 
lui se întâlni cu aceea a prezicătoarei și făcu câţiva pași înapoi, 
tresărind. 

Juliette Mauras păru foarte surprinsă de această întâlnire și-i 
întinse mâna Vulturului Morţii, spunându-i: 

— Ce surpriză neașteptată! Îţi mărturisesc dragă Stanislau că, 
la orice m-aș fi gândit, numai că te voi găsi pe tine aici, nu! 

Vulturul Morţii sărută mâna ce-i fusese întinsă și zise, încet: 

— Într-adevăr, nici eu nu m-aș fi așteptat, Juliette! 

Prezicătoarea se întoarse spre vânzător și-i spuse: 

— Te rog să mă ierţi, dar domnul este o foarte veche 
cunoștință a mea și aș vrea să schimb cu el câteva cuvinte. De 
aceea voi începe cumpărăturile peste un sfert de ceas. 

Vânzătorul pricepu că doamna voia să rămână singură cu 
domnul și se înclină, politicos: 

— Cum doriţi, stimată doamnă! 

Cu aceste cuvinte se îndepărtă. 


Aceasta era a două surpriză pentru Rimsky, în ziua aceea. 

Era foarte tulburat. Ar fi vrut să se repeadă afară, spre ao 
vedea pe prinţesa Trubetzkoi, dar iată că îi ieșise în cale Juliette 
Mauras, vestita prezicătoare de la Paris, de care era legat printr- 
o amintire din cele mai duioase. 

— Stanislau, reluă Juliette Mauras, cu un zâmbet de 
mulțumire în jurul buzelor. Cine și-ar fi putut închipui că voi avea 
astăzi o bucurie atât de mare, ca aceea de ate întâlni pe tine! 

Rimsky, se înclină, dar curtenirea lui era rece, de gheață. 

— Nici nu-ţi pare bine că mă vezi? Acum cinci sau șase ani 
erai mult mai vesel, când mă întâlneai! 

— Prin câte n-am trecut eu de atunci! răspunse Vulturul 
Morţii, trist. 

— Nu-i nimic! Acum ne-am întâlnit din nou și te voi înveseli eu 
din nou! Vrei, Stanislau Rim... 

— Sssssst... Pentru Dumnezeu, să nu-mi rostești numele! 
Dacă ar afla cineva cine sunt, aș fi pierdut! 

Juliette se cutremură. 

— Da... Mi-aduc aminte... Am auzit... Dar eu nu te voi trăda! 
Viaţa aceluia pe care-l iubesc este sfântă înaintea mea! 

— Juliette! 

— Dar de ce ești atât de rece? Aș vrea să te aud din nou, 
spunându-mi cuvintele acelea înflăcărate, pe care mi le spuneai 
pe când eram măritată la Varșovia!... 

— Au trecut timpurile acelea... 

— Dar în inima mea nu s-a schimbat nimic, Stanislau! Eu tot 
te mai iubesc! 

Rimsky tremura de nerăbdare. Voia să iasă din cabină, spre a 
o vedea pe prinţesa Trubetzkoi, dar Juliette Mauras se așeză în 
faţa lui: 

— Nu, nu te las! Acum, când soarta ne-a adus iarăși 
împreună, după o despărţire atât de îndelungată, vreau să 
rămân cu tine. N-ai auzit ce ţi-am spus mai adineauri? N-ai să-mi 
dai niciun răspuns? 

— Altădată, Juliette! 

— Nu, acum vreau să știu, dacă mă mai iubești, sau nu? 

— M-am gândit de multe ori la dumneata și întotdeauna cu 
cea mai mare stimă. 

— Cu cea mai mare stimă? Aceasta este măgulitor pentru 
mine, dar aș fi preferat să-mi spui că te-ai gândit cu dor. De 


când nu ne-am mai văzut s-au petrecut multe și cu mine. Cred 
că-ţi mai amintești că, după ce m-am despărţit de soțul meu, 
am părăsit Varșovia! M-am înapoiat la Paris spre a mă dedica cu 
totul chemării mele. Numele meu este cunoscut pe toată 
suprafața pământului și o lume întreagă îmi admiră darul cu 
care m-a înzestrat firea. Regi și împărați vin la mine, 
implorându-mă să le dezvălui viitorul... 

— Știu și tocmai de aceea sunt îndreptăţit să mă gândesc la 
dumneata cu cea mai mare stimă! 

— Dar aș avea multe să-ți mai spun, dragul meu Stanislau! 
Aveam de gând să mai stau la Petrograd numai câteva zile, dar 
de dragul tău îmi voi amâna plecarea, pe timp nehotărât. 

— Dacă trebuie să pleci, nu-ţi amâna plecarea din pricina 
mea, mai ales că nici eu nu sunt la Petrograd decât în trecere. 

— Totuși, nu vei pleca până când nu vom mai sta de vorbă 
puţin. Multe s-au petrecut în răstimp, de șase ani și deci avem 
destule să ne povestim. 

— Cum crezi, Juliette! 

— Așadar te pot pofti la mine? 

— La ordinele dumitale! 

— Asta seară, vrei? 

— Am spus că sunt la ordinele dumiale! 

— Atunci nu vei uita? Locuiesc în vila de pe malul Nevei, pe 
Calea lui Petru. Te aștept astă-seară la nouă și jumătate. M-ai 
înţeles, Stanislau? Te aștept neapărat! Trebuie să vii! 

— Voi veni, Juliette! răspunse Vulturul Morţii, înclinându-se. 

Este adevărat că invitaţia aceasta nu prea îl încânta, dar 
fusese silit s-o primească, pentru a putea scăpa mai iute. 

Fiecare clipă i se părea o veșnicie și necontenit se gândea 
numai la misterioasa prinţesă Trubetzkoi, întru căutarea căreia îl 
împiedicase prezicătoarea. 

Dar poate că nu era prea târziu. 

— Nu te supăra, Juliette, zise el, luându-și rămas bun, dar o 
chestiune foarte importantă mă silește să te părăsesc acum! 

— Așadar, astă-seară... 

— La nouă și jumătate voi veni! 

Sărută mâna albă a franţuzoaicei, apoi părăsi cabina cu un 
oftat de ușurare.. 

Dar când își aruncă privirea în cabina vecină, aceasta era 
goală! 


— Au plecat! își zise el, amărât. Dar poate că mai sunt tot pe 
aici, pe undeva! 

El porni înfrigurat prin magazin, căutând peste tot uniforma 
strălucitoare a maiorului din regimentul da gardă și trupul 
mlădios al aceleia în care o bănuia pe Mioara Comăneanu. 

Dar căutarea lui rămase zadarnică. Colindă de trei ori marele 
magazin, fără însă să dea de maiorul Trubetzkoi și soţia 
acestuia. 

Vulturul Morţii părăsi prăvălia lui Spoliakow, abătut și înfuriat. 

Și cutreierând străzile Petrogradului aproape în neștire, 
creierul lui era frământat necontenit de un gând: 

— Oare cine este prinţesa Trubetzkoi? 

CAPITOLUL 49 
ATENTAT ÎMPOTRIVA ȚARULUI 


Seara se lăsă de îndată. Ici-colo ardea câte un felinar pe 
străzile pustii ale Petrogradului, pe care nu mai trecea decât 
foarte rar câte vreun întârziat sau vreo trăsură de casă. Chiar și 
ferestrele clădirilor începură să se cufunde în întuneric, una câte 
una, bezna punând stăpânire pe capitala imperiului rusesc. 

Numai ferestrele palatului imperial mai erau luminate, 
aproape toate. 

Ferestrele odăii de lucru a ţarului străluceau și ele în razele 
lumânărilor, căci stăpânul tuturor rușilor mai lucra încă cufundat 
în maldărul de acte de pe biroul său. 

Țarul citea fiecare act, își punea iscălitura pe el, apoi îl dădea 
aghiotantului său care usca cerneala cu nisip mărunt, presărat 
dintr-un borcănaș din porțelanul cel mai fin. 

— Majestate! zise aghiotantul deodată! Cred că a sosit timpul 
să plecați! 

Privirea ţarului căzu asupra ceasornicului de masă care se afla 
pe biroul său. 

— Da... da... Numai actul acesta să-l mai văd încă! 

Peste câteva clipe iscălitura lui întregi și documentul acela. 
Apoi, împăratul se sculă de la masă și zise: 

— Pentru astăzi am terminat! 

— Ce porunci mai are să-mi dea Majestatea Voastră? întrebă 
aghiotantul, înclinându-se respectuos. 

— Niciuna... Actele iscălite ia-le la dumneata. Celelalte le vom 
vedea mâine... Poţi pleca! 


O nouă înclinare și aghiotantul părăsi odaia. 

Țarul se uită iarăși la ceas. 

— Fără îndoială că Dimitri mă așteaptă la poarta cea mică, își 
zise el. Să nu-l mai fac să mă aștepte prea mult. 

Cu aceste cuvinte ţarul Alexandru se îndreptă spre un colț al 
odăii unde se afla un scrin zidit în perete care de-abia putea fi 
zărit, atât de bine era ascuns de ornamentele peretelui. 

Țarul scoase din buzunar o cheie mică, deschise dulăpiorul 
tainic și luă din el o pelerină neagră și o pălărie simplă, lipsită de 
orice podoabă. 

După aceea încuie scrinul și părăsi odaia. 

Santinelele din faţa ușii stăteau smirnă, neîndrăznind aproape 
nici să se uite la ţarul Alexandru, ai cărui pași se pierduseră în 
curând prin coridoarele palatului. 

Ajungând în grădină, își azvârli pelerina pe umeri și își puse 
pălăria în cap, apoi se îndreptă cu pași grăbiţi spre poarta cea 
mică, în dosul căreia îl aștepta prinţul Trubetzkoi. 

— Majestate! zise Dimitri, înclinându-se adânc în faţa 
stăpânului său. 

Țarul Alexandru strânse cu căldură mâna tânărului maior. 

— larăși ai uitat! zise ţarul, glumeţ, că acum nu mai sunt 
Majestate, ci numai Alexandru Pavlovici, iar pentru tine, simplu 
„Alexandru”! 

— Îmi vine foarte greu să mă obișnuiesc! 

— Îmi pare bine că te văd aici, deoarece aceasta înseamnă că 
prințesa nu-ți îngrădește libertatea prea mult... 

— Ti-am spus Alexandre că pentru dumneata sunt liber 
oricând și te rog să dispui de mine întocmai ca și când n-aș fi 
însurat. 

— Și n-ai avut nicio neplăcere din pricină că ai plecat de acasă 
singur și... noaptea? Prinţesa nu este geloasă? 

— Nu, Alexandre. O prinţesă Trubetzkoi nu se îndoiește 
niciodată de soţul său. 

— Bravo, Dimitri! Aceasta este adevărata educaţie ce trebuie 
dată femeilor. 

Între timp cei doi bărbaţi se îndreptară încet în spre Neva, 
care strălucea din depărtare. 

— Poate că ar fi mai bine să luăm o birjă! zise ţarul. 

— Cum dorești, Alexandre! 

În curând ei și întâlniră o trăsură, pe care Dimitri o opri. 


Țarul se urcă întâi, apoi și Dimitri se așeză lângă el și-i dădu 
birjarului adresa unde să mâne. 

— Dimitri, zise ţărul, în vreme ce birja înainta scârțâind, bagă 
bine de seamă și nu uita ce ţi-am spus, Alexandru Pavlovici se 
duce la prezicătoare și nu țarul Alexandru! Să nu cumva să scapi 
vreo vorbă! 

— Fii fără teamă, Alexandre. 

— În chipul acesta vom putea să ne dăm seama de adevărata 
știință a prezicătoarei... Fiindcă nu mai încape nicio îndoială că, 
cu totul altă soartă ar prezice ţarului Alexandru, decât lui 
Alexandru Pavlovici! 

— De aceeași părere sunt și eu. 

Când ajunseră în apropierea vilei de pe malul Nevei, Dimitri 
opri birja, plăti și își urmară drumul pe jos. 

Țarul cunoștea foarte bine împrejurimile și în curând mica vilă 
se și ivi înaintea lor. 

Țarul apăsă pe clanţa porţii de fier și aceasta se deschise. 

Cei doi bărbaţi porniră încet pe aleea ce ducea înspre vilă. 

Ajunși la ușa casei, trebuiră să sune, deoarece era încuiată. 

Peste câteva clipe se ivi un servitor îmbrăcat în livrea aurită și 
se înclină adânc înaintea vizitatorilor... 

— Pe aici, domnii mei! zise el, arătând direcția cu mâna-i 
înmănușată. 

Țarul Alexandru și cu Dimitri intrară într-un salon aranjat cu 
un lux, care îi uimi chiar și pe ei, obișnuiți cu atâta pompă. 

Cei doi bărbaţi fură primiţi de o doamnă mai în vârstă. 

Era madame Eugenie, dama de companie a Juliettei Mauras. 

Pentru primirea distinșilor mosafiri, Madame Eugenie se 
îmbrăcase cu mult gust. Purta o toaletă de mătase neagră, care 
contrasta plăcut cu părul alb al chipului ei simpatic. 

Madame Eugenie îi primi cu o ușoară înclinare a capului.. 

— Luaţi loc, domnii mei! Doamna Mauras va fi gata îndată și 
vă va primi cu dragă inimă. 

Dimitri șopti la urechea ţarului, care tocmai se așeza pe un 
scaun: 

— Dragă Alexandre, dumneata treci aici într-adevăr drept 
Alexandru Pavlovici, căci altfel nu ai fi fost făcut să aștepți! 

Țarul râse cu poftă. 

— Ai dreptate, Dimitri! Dar nu face nimic, lasă să mai aștept și 
eu, căci destui așteaptă după mine... 


Ei mai vorbiră împreună până când se auzi sunetul unui 
clopoțel. 

Madame Eugenie se ridică de pe scaun și zise: 

— Mă iertaţi, domnii mei, că sunt nevoită să vă las singuri 
câteva clipe, dar doamna Mauras mă anunţă că are să-mi spună 
ceva. 

— Vă rugăm! răspunse Dimitri, curtenitor. 

Madame Eugenie dădu din cap și părăsi încăperea. 

— Ştii tu pentru ce trebuie să așteptăm atâta? îl întrebă ţarul 
pe Dimitri. 

— De ce? 

— Pentru a stârni și mai mult curiozitatea noastră! 

— Chiar și celebra Juliette Mauras se folosește de asemenea 
mijloace? 

— Acestea sunt lucruri fără de care nu se poate închipui o 
ghicitoare. Mai întâi îi biciuiesc curiozitatea, apoi îl zăpăcesc prin 
decoruri plăsmuite meșteșugit, pentru a-ţi da cât mai mult iluzia 
că te găsești în faţa unei persoane înzestrată cu un dar 
supraomenesc. 

In curând apoi ușa se deschise și Madame Eugenie anunţă: 

— Domnii mei, doamna Mauras vă așteaptă! 

Țarul Alexandru și Dimitri Trubetzkoi se ridicară de pe scaune. 

— Pe aici, domnii mei! zise Madame Eugenie deschizând o 
ușă mare, cu două canaturi. 

Țarul Alexandru și cu maiorul Trubetzkoi se uitară unul la 
altul. 

Priveliștea ce se desfășura înaintea ochilor era atât de 
uluitoare, încât le pieri graiul. Incremeniseră pe loc și se părea 
că picioarele lor prinseseră rădăcini în pământ. 

Într-un târziu porniră înainte, cu pași șovăielnici. 


* 


Vechile gazde ale Grușei, Borukin și cu soția lui, o primiră pe 
soția guvernatorului Siberiei cu toată dragostea. Bieții oameni 
se bucurau nespus că artista lor iubită se înapoiase. Pe vremuri, 
când Grușa locuise la ei, o îndrăgiseră grozav și durerea lor fu 
mare, când aflară de necredinţa lui Pavel Ermolieff. 


În după-amiaza zilei în care sosise, Grușa ieși să se plimbe și 
cutreieră străzile pe care nu le văzuse de atâta vreme și care 
fuseseră martorele fericirii și apoi ale nefericirii sale. 

Trecu și prin faţa teatrului unde și-a cules cele dintâi succese 
și unde îl cunoscuse pe Pavel Ermolieff și revederea acestor 
locuri îi reîmprospătase în minte și mai mult vechile bucurii și 
amărăciuni. 

Pentru a nu fi recunoscută, își ascunsese fața sub un văl des, 
care în chipul acesta îi ascundea în același timp și lacrimile. 

Amintirile puseseră atât de mult stăpânire pe sufletul ei, încât 
uită de timp și se înserase de mult când își aduse aminte că 
trebuia să se înapoieze acasă. 

Tocmai se apropia de vila de care îngrijeau soţii Borukin când 
zări o birjă oprind nu departe de vilă. Din birjă coborâseră doi 
bărbaţi și se îndreptară spre locuinţa prezicătoarei. 

Grușa se furișă iute pe poartă și se ascunse în dosul 
boschetelor care mărgineau aleea ce ducea la casă. 

Peste câteva clipe cei doi bărbaţi trecură chiar pe lângă ea și 
Grușa era gata să ţipe de uimire. 

— Oare unul din ei n-a fost Dimitri?... Pavel Ermolieff? 

În curând cei doi bărbaţi dispărură în vilă și Grușa se gândi 
amărâtă că acela care-i jurase dragoste și care-i nimicise toată 
viaţa, pornea acum nepăsător la aventuri nocturne. 

Ea aflase de la Borukin că vila era locuită de două doamne. 
Dacă acum aceste două doamne primeau în toiul nopţii vizita a 
doi bărbaţi... ce putea fi decât o aventură de dragoste,? 

Gândul acesta o făcu să simtă o scârbă nemărginită pentru 
Dimitri. 

Așadar, nu se mulţumise să-i fie necredincioasă numai ei, dar 
iată că acum își înșela și soţia, chiar din primele zile de căsnicie. 

— Merită să trăiască, un om ca acesta? se gândi ea. Să 
trăiască numai spre a amări sufletul femeilor și spre a face din 
ochii lor izvoare de lacrimi? Cine știe câte alte femei nu va mai fi 
nenorocit el, afară de ea și de sărmana Mioara Comăneanu! 

Amărăciunea și mânia alungau tot mai mult vechea dragoste 
din sufletul Grușei, făcând loc unei uri de care fostă actriță nu s- 
ar fi crezut în stare niciodată. 

Și pășind în vârful degetelor, furișându-se, ca o pisică, porni, 
dar nu spre locuinţa lui Borukin, ci... spre vilă. 


Nu luase încă drumul pe care apucaseră cei doi bărbaţi, ci se 
îndreptase înspre partea cealaltă a vilei. 

Aici dădu peste o ușă mică, pe a cărei clanţă ea apăsă, fără 
șovăire. Ușa se deschise și Grușa porni pe treptele în spirală, 
care se iviră în fața ei. 

Nu știa unde duc treptele acestea, dar porni pe ele. 

Acum nu se mai sinchisea de nimic. 

Mânia îi strălucea în ochi, dorul de răzbunare îi rodea sufletul 
și faptele sale erau cârmuite de deznădejde, nu de judecată... 


* 


În fața ţarului Alexandru și a lui Dimitri se ivise o sală 
nesfârșită, acoperită cu draperii negre și luminată de o flacără 
așezată în partea ei cea mai îndepărtată. 

Flacăra aceasta, de o lumină neobișnuit de tare, își arunca 
razele asupra Julietei Mauras, care şedea pe un trepied, 
înveșmântată într-o rochie simplă albă și având părul despletit. 

La stânga și la dreapta ei erau așezate mai multe vaze, în 
care ardeau mirodenii. Norii de fum pricinuiţi de aceasta ardere, 
o învăluiau din când în când pe Juliette Mauras, dându-i o 
înfățișare într-adevăr supranaturală... 

Madame Eugenie conduse până în mijlocul încăperii pe cei doi 
bărbaţi, care erau adânc impresionați de felul cum apăruse 
Juliette Mauras înaintea lor. 

— Vă rog să păstraţi liniște, domnii mei! le zise Madam 
Eugenie celor doi vizitatori. Doamna Mauras este tocmai în 
legătură cu spiritele, așa că, nu trebuie să o tulburăm în clipa 
aceasta! 

Deodată Juliette Mauras vorbi. Ea vorbi în șoaptă, dar foarte 
clar și cu o intonaţie atât de ciudată, ca și când glasul ei ar fi 
venit din lumea de apoi: 

— Păşiți mai aproape... Alexandre l, ţarul tuturor rușilor și 
prinţe Dimitri Trubetzkoi! 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul, tresărind! Privirile lor 
înfrigurate întrebau parcă: 

— Femeia aceasta știe totul, într-adevăr? 


Văzându-se descoperit atât de iute, ţarul Alexandru, ca și 
Dimitri, se uitară plini de admiraţie, la această femeie, dăruită 
de natură cu un talent atât de preţios. 

Glasul de dincolo de mormânt al Juliettei Mauras, urmă: 

— Tare Alexandre l... ești curios să cunoşti viitorul!... 
Primejdia razboiului a trecut și multă vreme nu va mai ameninţa 
tara ta... Cu toate acestea peste doi ani Rusia va fi bântuită de o 
nenorocire din cele mai mari. Vremea rea va nimici recolta, 
foametea va decima poporul, iar dinspre răsărit va veni ciuma, 
care va cuprinde sate și orașe, făcând sute, mii, zeci de mii de 
jertfe omenești! Țara ta va fi plină de vaiete și lacrimi și peste 
tot nu se vor auzi decât bocetele copiilor care își vor plânge 
părinţii, ale soțiilor, care își vor plânge bărbaţii... Vor trece ani 
de zile, până când poporul tău își va reveni din acest cumplit 
flagel. Dar pentru a alunga jalea din ţara ta cât mai iute, va fi 
nevoie să-ţi cârmuiești poporul cu multă înţelepciune... lar dacă 
vei da ascultare mai mult conștiinței tale, decât sfetnicilor tăi, 
printre care sunt mulţi cei făţarnici, vei fi capul unui popor 
fericit, care îți va pomeni numele cu evlavie și recunoștință, 
după ce vei fi chemat din lumea aceasta... Dacă însă, vei căuta 
să urmezi politica silnică și dictatorială, pentru care vor să te 
câștige unii din sfetnicii tăi, atunci îţi vei nenoroci nu numai 
tara, dar chiar și pe tine însuţi... Și nu uita niciodată că, acela 
care trage spada, de spadă va pieri!... Moartea îţi va da târcoale 
de multe ori, ţare Alexandru! la însă acest talisman, care te va 
apăra de primejdie, până când vei da ascultare sfaturilor mele. 

Țarul auzi că ceva căzuse la picioarele sale. De unde venise 
acolo, în ce chip, nu putea să-și dea seama... 

Se aplecă și ridică un medalion, pe care și-l și agăţă de gât, 
chiar atunci. 

Juliette Mauras tăcu. Era vădit istovită și fumul de mirodenii o 
înconjură din nou. 

Țarul Alexandru și prinţul Trubetzkoi rămaseră încremeniţi pe 
locurile lor. 

Nici unul din ei nu avusese prea multă încredere în 
prezicătoare, acum însă, văzându-se descoperiţi cu atâta 
ușurință și dându-și seama că prezicerile franţuzoaicei puteau fi 
adevărate, își schimbară părerea cu totul. 

Ei credeau că prezicerea s-a sfârșit, când Madame Eugenie 
exclamă: 


— Nu plecaţi încă! 

Cei doi bărbaţi se uitară din nou în spre ghicitoare. Flacăra din 
jurul ei se înteți și glasul ei răsună iarăși: 

— lar tu, prinţe Dimitri Trubetzkoi, ferește-te de femeile cu 
părul negru, deoarece ele sunt o mare primejdie pentru tine... 

In clipa aceea, draperia neagră din spatele ghicitoarei, în 
dosul căreia se părea că se ascunsese cineva, se mișcă. Cei doi 
bărbaţi însă, nu băgară de seamă această ușoară tremurare a 
draperiei fiindcă erau prea prinși de cele spuse de ghicitoare. 

In schimb maiorul Trubetzkoi se cutremură el însuși, când auzi 
cuvintele Juliettei Mauras. El înțelese îndată, cine putea să fie 
femeia cu părul negru, de care trebuia să se ferească, deoarece 
însemna primejdie pentru el. 

Grușa! 

Deocamdată însă, n-avea de ce să se teamă, fiindcă Grușa se 
găsea la o depărtare de zeci și sute de leghe de Petrograd. 

Glasul Juliettei Mauras urmă: 

— Fii și pe mai departe un prieten credincios al ţarului și 
iubește-ţi soția cu simţămintele pe care i le porţi acum, 
deoarece dragostea și prietenia aceasta îţi întăresc inima... 

— Cu simţămintele, pe care i le porți acum... fraza aceasta îl 
făcu să se cutremure din nou. 

Această frază a prezicătoarei însemna că niciodată nu va 
trebui să treacă peste hotarul pe care îl alcătuia înțelegerea 
stabilită între el și soția sa. 

Juliette Mauras mai voi să spună ceva, dar pesemne că 
buimăceala, extazul, care-i dădeau puterea de a vedea în 
viitorul oamenilor și al popoarelor, o istoviseră, deoarece capul îi 
căzu pe spate și ea însăși se prăbuși de pe trepied. 

Țarul se sperie și voi să alerge în ajutorul prezicătoarei, dar 
Madame Eugenie îl opri, spunându-i: 

— Nu vă atingeţi de dânsa... Prezicerile o  istovesc 
întotdeauna și adeseori se întâmplă ca, după o asemenea 
sforțare să doarmă zece și chiar douăsprezece ore... Vă rog, 
Majestate, să părăsiţi sala, voi îngriji eu de doamna Mauras. 

Intovărâșit de prinţul Trubetzkoi, ţarul porni spre ieșire. 

In clipa aceea draperia din spatele trepiedului se mișcă din 
nou. 

Era Grușa, care căuta să fugă din ascunzătoarea sa. 


— Așadar el este! își zise ea, încredinţându-se din cuvintele 
ghicitoarei că, într-adevăr Dimitri Trubetzkoi fusese acela pe 
care-l văzuse intrând în vilă. 

Fraza ghicitoarei: „Ferește-te de femeile cu părul negru” făcu 
să tresară și inima soţiei guvernatorului din Siberia. 

Așadar, chiar și soarta voia ca o femeie cu părul negru să fie 
pieirea lui Dimitri Trubetzkoi! 

Dacă soarta voia astfel, atunci ce putea omul să facă 
împotriva hotărârilor destinului? 

Grușa străbătu o încăpere dosnică, prin care pătrunsese în 
dosul draperiilor care acopereau pereţii sălii unde prezicea 
Juliette Mauras. De aici ieși la treptele în spirală, pe care 
coborându-le, ajunse din nou în grădină, unde se ascunse în 
dosul boschetelor care mărgineau aleea ce ducea la vilă. 

Acolo, la pândă, aștepta ca prinţul Dimitri Trubetzkoi să 
treacă din nou pe lângă ea... 


Între timp, ţarul și cu Dimitri se înapoiaseră din nou în salon, 
împreună cu Madame Eugenie. 

— Doamna mea, zise suveranul, te rog să-i transmiţi doamnei 
Mauras salutările mele. Puterea ei de a prezice m-a uimit și sunt 
foarte fericit că am avut prilejul s-o consult. li cunoșteam faima, 
dar acum am avut prilejul să mă încredințez și eu personal 
despre marele dar cu care a înzestrat-o natura. 

Madame Eugenie se înclină adânc. 

— Doamna Mauras va fi foarte fericită când va cunoaște 
părerea pe care Majestatea Voastră o are despre dânsa! 

Țarul mai dădu din cap odată și se îndepărtă. 

Dimitri mai rămase puţin cu madame Eugenie... deoarece el 
fusese însărcinat să răsplătească osteneala ghicitoarei. 

El avea pregătit plicul în care țarul pusese mai dinainte 
douăzeci de bancnote de câte o mie de ruble. 

Aceasta era răsplata cea mai mare pe care o primise vreodată 
Juliette Mauras, pentru prezicerile sale și dovedea că tarul 
Alexandru | nu era un om zgârcit. 

Întârzierea aceasta a lui Dimitri făcu ca ţarul să ajungă 
înaintea lui pe aleea grădinii din faţa vilei. 


Cufundat în gândurile stârnite de prezicerea ghicitoarei, ţarul 
Alexandru mergea cu pași grăbiţi, fără a-și mai aștepta 
tovarășul. El se gândea necontenit la cuvintele Juliettei Mauras 
și își făgădui să se poarte întocmai după cum îl sfătuise ea. 

Ghicitoarea i-a prezis că foametea și ciuma îi vor bântui ţara. 
Cu măsuri luate din vreme, se putea ocoli întinderea catastrofei. 

În anul premergător foametei, va rândui ridicarea unor mari 
depozite în care să se adune grâne din abundență, așa ca 
populaţia să nu sufere din pricina recoltei neîndestulătoare a 
anului ce va urma. 

În ceea ce privește molima ciumei, măsuri sanitare luate din 
vreme vor împiedica întinderea flagelului. Va institui carantina la 
frontieră și va porunci ca în toată ţara să se observe cea mai 
mare curăţenie și în chipul acesta molima nu se va putea 
întinde. 

Cu asemenea gânduri în minte, ţarul mergea grăbit înainte. 
Dimitri rămase din nou mai în urmă, trebuind să dea un bacșiș și 
lacheului care venise să le deschidă ușa vilei. 

Și țarul era atât de cufundat în gânduri, încât nici nu băgă de 
seamă că ceva se mișcase într-un boschet, pe lângă care 
trecuse. Ajunsese la poartă, când deodată se ivi înaintea lui o 
femeie învăluită într-o mantie largă și ţinând în mână un 
pumnal. 

— În sfârșit îţi vei primi pedeapsa bine meritată! strigă ea cu 
glas înăbușit. 

Atacul acesta neașteptat îl uimi într-atâta pe ţar, încât uită 
chiar și să se apere. El rămase încremenit, neputându-se mișca 
din loc. 

Mâna înarmată cu pumnalul căzu, lovind în dreptul inimii 
domnitorului. 

Pe semne însă că pumnalul se izbise de vreun obiect tare, 
deoarece ţarul nu simţi altceva decât o lovitură puternică în 
dreptul inimii. 

Dar pumnalul se ridică pentru a doua oară și atunci ţarul 
revenindu-și în fire, își ridica mana, făcându-și un scut din ea. 

Pumnalul căzu din nou, dar nu mai nimeri trupul, ci răni doar 
mâna, pătrunzând până la os. 

Țarul scrâșni de durere, dar atacatoarea nu se dădu înapoi, ci 
ridică pumnalul pentru a treia oară, șuierând: 

— Nu-mi vei scăpa!... Vei muri! 


Dar mai înainte de a lovi pentru a treia oara și de data 
aceasta cu efect, deoarece durerea îl silise pe ţar să-și ia mâna 
din dreptul pieptului, un braţ voinic prinse ca într-un clește de 
fier mâna ucigașei, care scoase un țipăt înăbușit. 

Cineva, un bărbat, care tocmai trecea prin faţa vilei, 
observase atacul și fără să șovăie o clipă, alergase în ajutorul 
celui atacat, fără să știe cu cine avea de-a face. 

— Ce însemnează aceasta? strigă necunoscutul, răstindu-se la 
femeia care se zbătea neputincioasă în brațele şale vânjoase. 

Tocmai atunci alergă la faţa locului și prinţul Trubetzkoi. El nu 
știa ce se petrecuse, deoarece depărtarea la care se găsea și 
întunericul nopţii îl împiedicase să-și dea seama de ceea ce se 
întâmpla la poartă. Acum însă, înțelegând că se atentase la 
viața ţarului, își scoase pistolul, spre a sări în ajutorul stăpânului 
său iubit. 

Dar când văzu că atentatorul era prins și se zbătea 
neputincios în braţele necunoscutului, alergă la ţar și întrebă cu 
inima tremurândă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Majestate, aţi fost rănit? 

— Majestate? repetă necunoscutul în gândul său, nevenindu-i 
să-și creadă urechilor. Grăirea aceasta nu se cuvenea decât 
unui singur om în toată Rusia și omul acesta era... Alexandru |, 
tarul tuturor rușilor. 

Să fi scăpat viaţa ţarului? 

Ne-mai-sinchisindu-se de atentator, alergă și el la ţar, spre a 
vedea dacă intervenţia lui nu fusese prea târzie. 

Grușa se folosi de clipa în care nu mai simţi strânsoarea 
braţelor  necunoscutului și dispăru în dosul boschetelor. 
Broboane de sudoare îi ieșiseră pe frunte și tremura din tot 
trupul deoarece de-abia acum își dădu ea seama de ceea ce 
făcuse. 

Cei doi bărbaţi, prinţul Trubetzkoi și necunoscutul, se 
învârteau în jurul ţarului. Alexandru | era încă tot sub impresia 
acestui atentat pe care el nu-l putea înțelege, deoarece nimeni 
nu știa de aventura din noaptea aceea, afară de omul său cel 
mai credincios, prințul Dimitri Trubetzkoi. 

Și cine putea să fie atentatorul, și ce-l împinsese la săvârșirea 
faptei? Gândurile acestea îl frământau, năucindu-l în așa hal 
încât maiorul Trubetzkoi trebui să repete de mai multe ori: 


— Majestate, aţi fost rănit? până când să primească 
răspunsul: 

— Mi se pare... 

— Mâna vă sângerează! se amestecă în vorbă și străinul. 

— Cea dintâi lovitură m-a nimerit în dreptul inimii! zise ţarul. 

Maiorul Trubetzkoi desfăcu pelerina îndată și căută urma 
loviturii. 

— Pumnalul a străpuns tunica, zise el, cu înfrigurare dar... 
dar... după cât se pare... nu aţi fost rănit! 

— Vârful pumnalului s-a oprit în ceva, zise ţarul... 

— Da... da... urmă Dimitri. Priviţi... Un obiect tare... 

Dimitri își vâri mâna sub tunică, apoi o scoase: 

— Ce este aceasta? 

— Talismanul, exclamă ţarul, cu bucurie, talismanul pe care 
mi l-a dat prezicătoarea spre a mă feri de primejdii! Vezi, Dimitri 
și astazi se mai pot vedea minuni! Darul doamnei Mauras a 
săvârșit o adevărată minune salvându-mi viaţa. 

— Într-adevăr, stăpâne, zise tânărul prinţ, adânc impresionat, 
talismanul acesta a salvat cea mai scumpă viaţă a Rusiei. 

Privirea lui Dimitri căzu asupra mănușii înroșită de sânge și 
strigă, înspăimântat: 

— Dar mâna... mâna Majestății Voastre... e plină de sânge! 

Țarul zâmbi: 

— Nu te îngrijora, Dimitri! O mică zgârietură de pisică... care 
va trece foarte curând! Mai bine să ne bucurăm că prima 
lovitură a fost prinsă de talisman, iar a treia de acest om curajos 
pe care soarta l-a împins în calea noastră! 

Tânărul prinţ Trubetzkoi se întoarse de-abia acum în spre 
salvatorul ţarului. 

— Domnul meu, zise el, dar în aceeași clipă, cuvântul îi muri 
pe buze. 

De-abia acum observase că atentatorul dispăruse. 

Și în loc de cuvinte de mulțumire, buzele lui îngânară fraze 
întretăiate, speriate: 

— Unde este atentatorul?... Ce s-a făcut cu el? 

Necunoscutul își dădu seama și el, de-abia acum, că femeia 
pe care o împiedicase de a-l ucide pe ţar dispăruse din 
strânsoarea braţelor sale. 


— S-a folosit de zăpăceala noastră răspunse străinul, liniștit, 
și a fugit! Nu puteam să mă mai ocup de ea când trebuia să 
alerg în ajutorul rănitului! 

— Trebuie să cercetăm împrejurimile, fără întârziere, zise 
Dimitri, cu însuflețire. Mizerabilul trebuie prins, viu sau mort! 

Țarul însă se întoarse spre el și zise calm: 

— Lasă, Dimitri, aceasta nu este treaba noastră, ci a 
prefectului de poliţie! Poţi fi încredinţat că nu va izbuti să fugă... 
Datoria noastră este acum de a-i mulţumi acestui domn, pentru 
fapta sa curajoasă... 

Apropiindu-se de străin, îi întinse mâna: 

— Îți mulţumesc, domnul meu, pentru amestecul dumitale. 
Dacă nu erai dumneata, poate că acum n-aș mai fi printre cei 
vii! 

— Ticălosul ar fi îndoliat întreaga Rusie! adăugă Dimitri. 

Străinul strânse mâna ţarului și răspunse: 

— Majestate, sărind în ajutorul unui om atacat mișelește, nu 
mi-am făcut decât datoria. 

Țarul se uită cercetător în ochii necunoscutului. 

— Așadar știi cine sunt? 

— Din cuvintele, care au fost schimbate aici, nu mi-a fost greu 
să-mi dau seama că mă găsesc în faţa domnitorului Rusiei. 

Țarul dădu din cap. 

— Așa este și de aceea te rog să primești înc-odată 
multțumirile mele, pentru curajoasa dumitale faptă pe care nu 
vreau s-o las nerăsplătită. În acest scop însă, trebuie să-ţi 
cunosc numele. Spune-mi te rog, cine ești? 

Străinul se uită liniștit în ochii puternicului domnitor și 
răspunse foarte calm: 

— Doriţi să-mi cunoașteţi numele, Majestate? 

— Da! 

— Atunci, urmă străinul, cu aceeași netulburată liniște, a sosit 
clipa, în care o dorinţă a stăpânitorului Rusiei nu va fi 
îndeplinită. 

— Ce să înţeleg din aceste cuvinte? 

— Să înțelegeţi, Majestate, că nu vă voi spune numele meu! 

Uimirea ţarului creștea necontenit. 

— Într-adevăr, dumneata ești cel dintâi om care îndrăznește 
să se împotrivească dorinţei ţarului! Până astăzi, în ţara aceasta 
nimeni n-a avut o asemenea îndrăzneală!... In orice caz, curajul 


dumitale îmi place, totuși... aș vrea să știu ce te-a împins la 
hotărârea aceasta? 

Necunoscutul se înclină. 

— Majestate, dacă v-aș spune numele meu, fapta și-ar pierde 
însemnătatea. Aceasta este singura pricină care mă împiedică 
să vă spun cine sunt. 

Țarul îl privi acum cu admiraţie. 

— Fără îndoială că purtarea aceasta este foarte cavalerească, 
dar prin încăpăţânarea dumitale mă împiedici de a te răsplăti... 

— Repet, Majestate că nu m-am gândit nici o clipă la vreo 
răsplată... Îndeplinirea datoriei nu se răsplătește... Când am 
sărit în ajutorul Maiestăţii Voastre nu știam că este în primejdie 
viaţa suveranului Rusiei. Dacă ar fi fost vorba de un simplu 
mujic, n-aș fi șovăit o clipă să fac ceea ce am făcut! 

— Aceasta este încă o dovadă a felului dumitale nobil de a 
gândi. Nici nu te voi mai descoase, deoarece nu vreau să-ți 
schimb cavalereasca hotărâre. 

Țarul rămase puţin pe gânduri, apoi deodată își scoase 
mănușa spintecată de pumnal și înroșită de sângele său și i-o 
întinse necunoscutului: 

— Nu te mai întreb cine ești și nu voi mai căuta să te 
răsplătesc. Te rog însă să primeşti acest dar din partea mea... El 
să fie semnul de recunoaștere al bărbatului care fără să vrea a 
scăpat viaţa ţarului. Poate că vreodată, mânușa aceasta îmi va 
arăta pe acela căruia îi datorez viața. 

Necunoscutul se gândi câteva clipe apoi își întinse mâna și luă 
mănușa pe care o ascunse cu îngrijire în buzunarul dinăuntru al 
hainei sale. 

— Înc-odată te rog să primeşti această strângere de mână, 
mai zise ţarul, precum și expresia celei mai sincere stime pe 
care ţi-o păstrez! 

Necunoscutul strânse mâna țarului, apoi se înclină și în clipa 
următoare dispăru în întunericul nopții. 

Țarul se întoarse spre Dimitri. 

— Ei, Dimitri, ce spui tu de omul acesta? 

— Merită toată admiraţia! Altul în locul lui s-ar fi folosit de 
situație și ar fi căutat să se facă răsplătit cât mai bine. Acesta 
nici numele n-a vrut să și-l spună!... 

— „Și s-a mulţumit cu o mănușă însângerată, adăugă ţarul. 
Împrejurarea aceasta mă face să fiu și mai curios! 


Dimitri înfășură mâna ţarului în batista-i de mătase, apoi 
porniră împreună pe stradă. 

Găsiră îndată o birjă și când trăsura porni cu ei pe străzile 
Petrogradului, ţarul îi vorbi lui Dimitri din nou de ciudatul 
necunoscut. 

— Curios, exclamă el, cu cât mă gândesc mai mult la el, cu 
atâta aș vrea să știu mai mult cine este... Dar nici nu mă voi 
liniști, până când nu voi afla cine este! 

— Curiozitatea Majestății Voastre este îndreptățită! 

— Putin îmi pasă de atentator!... N-are decât să fugă unde va 
voi! Poate că este vreo isterică, pe care au amăgit-o nihiliștii în 
tabăra lor, poate că este vreo studentă exaltată... In atentatul 
acesta nu mă interesează atentatorul, ci acela care mi-a scăpat 
viața. Și trebuie să punem mâna pe el! 

— Vom vedea, ce va ști Poliţia Petrogradului! zise prinţul 
Dimitri Trubetzkoi. Va fi o muncă grea, cred însă că, nu lipsită de 
rezultat. 

— Da, ea va fi piatra de încercare a noului prefect de poliţie... 
Vreau să-l văd din nou pe salvatorul meu și să-l silesc să-și 
primească răsplata. 

În apropierea palatului imperial, Dimitri opri birja. 

El plăti birjarului, apoi se îndreptă în spre poarta cea mică, 
prin care trecu împreună cu ţarul. 

Țarul își ascunse mâna rănită, sub pelerină și trecu iute prin 
coridoare, spre a nu fi zărit de către gardă. 

El intră cu Dimitri în odaia sa de lucru, unde tânărul maior îi 
spălă și îi legă rana cu îngrijire. 

— Firește că voi spune că m-am tăiat singur la mână cu 
cuțitul de hârtie, zise ţarul, zâmbind. Nimeni nu trebuie să afle 
despre atentat. 

Dimitri se înclină. 

— Ştiam, Majestate! Așadar, cuţitașul de tăiat hârtie! 

Țarul Alexandru îi întinse mâna tânărului maior Trubetzkoi. 

— Și acum, la revedere, dragă Dimitri! Caută de uită această 
noapte furtunoasă și roag-o pe prințesă să mă ierte că te-am 
reținut atât de mult. Nu uita însă că aș vrea s-o cunosc și eu, cât 
mai curând! 

— Noapte bună, Majestate! zise Dimitri, părăsind odaia și 
întorcându-se grăbit la hanul lui Rene Piccard. Portarul îi ieși în 
cale și îi înmână o scrisoare... 


— Scrisoarea aceasta a fost adusă acum câteva clipe pentru 
Excelenţa Voastră! 

Prințul Trubetzkoi rupse plicul cu o îndreptăţită curiozitate. 
Cine putea să-i scrie lui în miez de noapte? 

Peste câteva clipe însă, următoarele rânduri îi risipiră 
curiozitatea: 


„Pavel Ermolieff, îmi pare rău că loviturile de pumnal au 
nimerit pe altcineva. Ele iți erau menite tie! De astăzi 
înainte însă nu trebuie să mai tremuri, căci am părăsit 
Petrogradul. Dacă vrei, n-ai decât să mă trădezi... 

GRUSA” 


Dimitri citise scrisoarea aiurit, literele îi dansau înaintea 
ochilor. O presimţire nelămurită îi șoptise încă acolo, în grădina 
vilei, că loviturile acelea de pumnal fuseseră îndreptate 
împotriva sa și nu împotriva ţarului. 

Presimţirea aceasta se adeverea acum. 

Dar cum ajunsese Grușa acolo? 

El n-ar fi crezut-o niciodată pe Grușa în stare de o răzbunare 
atât de lașă, dar întâmplările erau menite să-i dovedească cum 
că n-o cunoscuse încă îndeajuns pe soţia tatălui său. 

Dimitri Trubetzkoi se duse în odaia sa împleticindu-se și cel 
dintâi gând al lui fu să ardă scrisoarea la flacăra lumânării. 

Era însă de nelămurit pentru el, cum de plecase Grușa din 
Tomsk? 

Grușa era o femeie care dovedise că nu se teme de moarte, și 
cât de ușor ar fi costat-o viaţa, dacă străinul nu i-ar fi dat 
drumul! 

Dimitri se îngrozi gândindu-se la ceea ce s-ar fi întâmplat, 
dacă s-ar fi aflat că soţia tatălui său, soţia unui prinţ Trubetzkoi, 
a încercat să-l asasineze pe ţar. 

Atât de departe să meargă ura Grușei, încât să fie în stare să 
vrea să-l ucidă? Dar de ce se mira? Nu știa el oare că de la 
dragoste și până la ura de moarte nu este decât un pas? 

În noaptea aceea tânărul prinţ Trubetzkoi nu putu să închidă 
ochii. El se hotărî să pornească a doua zi cea mai severă 
cercetare pentru găsirea Grușei, deoarece se temea că plecarea 
ei din Petrograd să nu fie decât un pretext, spre a-i păcăli pe 
aceia care ar căuta să-i dea de urmă. Poate că ea avea de gând 


să înșele vigilența poliţiei, numai spre a și putea repeta isprava, 
într-un moment mai prielnic și atunci, cu mai mult succes... 


* 
x x 


În realitate Grușa se gândea foarte serios să plece. 

După săvârșirea atentatului ea se ascunse îngrozită. Îi părea 
rău de ceea ce făcuse și se căia, nu numai că încercase să-l 
ucidă pe ţar, dar și că plănuise moartea lui Dimitri. 

De-abia acum își dădea ea seama cât de nesocotită fusese. 
Numai o clipă dacă o mai ţinea străinul în braţele sale, ar fi fost 
pierdută. Căci nu se știe, dacă numele prințului Trubetzkoi ar fi 
fost îndeajuns de puternic, spre a o salva de la moarte. 

Se cutremură, deoarece primejdia nu trecuse încă. Este 
adevărat că scăpase din mâinile salvatorului ţarului, dar nu mai 
încăpea nicio îndoială că, întreaga poliţie va fi pusă în picioare, 
pentru a da de urma îndrăzneţei femei, care cutezase să ridice 
pumnalul împotriva ţarului tuturor rușilor. 

Cunoscând, din auzite, faima copoilor polițienești din 
Petrograd, începu să se întrebe dacă va reuși să scape dinaintea 
lor. 

— Doamne, de ce am plecat eu din Tomsk, suspină ea, cu 
amărăciune, de ce a trebuit să-mi pierd capul într-atâta, încât să 
fiu în stare de a atenta la viața unui om? 

În amintirea ei reînvie parcul liniștit al palatului din Tomsk, 
odăile lui mari, chipul blând al prinţului Trubetzkoi. 

De ce părăsise ea toate acestea? 

Ce devenise, după ce plecase din căminul acela liniștit? 

Un biet vânat, care se cutremura și de susurul frunzelor, care 
în fiecare om nu vedea decât un urmăritor. 

Cum să scape din această strânsoare în care o târâse 
nesăbuința ei? 

Un singur mijloc i se păru bun. Acela, de a-l înștiința pe Dimitri 
că ea este atentatoarea... În chipul acesta nădăjduia că 
urmărirea nu va fi continuată. 

De îndată ce-i veni în minte gândul acesta, se duse la hanul 
lui René Piccard, unde lăsă scrisoarea mai sus amintită. 

După aceea se gândi serios să părăsească Petrogradul. 

Dar unde să se ducă? De ce să se apuce, cui să se adreseze? 


Înaintea ochilor săi înfriguraţi se ivi peisajul Tomsk-ului. 

Tomsk... 

Numai acolo cunoscuse mulțumirea... 

Numai acolo fusese liniștită... 

Până la ivirea lui Dimitri! 

Poate însă că lucrurile aveau să se schimbe acum, deoarece 
după săvârșirea atentatului din vila de pe Malul Nevei, sufletul ei 
suferise o transformare radicală. 

De se gândea la Dimitri, sau la Pavel Ermolieff, aceeași 
nepăsare îi umplea sufletul, devenit parcă nesimţitor. 

Fostul său iubit era acum un străin pentru inima ei. 

Și i se păru că liniștea se reîncuibase în sufletul ei și că ar 
putea fi fericită din nou. 

Dacă s-ar mai deschide în faţa ei porţile palatului din Tomsk! 


Ea însăși își tăiase însă drumul ce ducea înapoi și cu cât drag 
ar fi vrut să se poată plimba din nou prin sălile răcoroase ale 
palatului guvernamental, prin parcul presărat de frunzele 
veștejite ale toamnei! 

Vai, dacă s-ar mai putea înapoia acolo! 

Dar poate că izbutea să înmoaie inima prințului Trubetzkoi!... 
Poate că o reprimește!... Se răzgândise doar din vreme și nu era 
prea târziu pentru a se pocăi. De la plecarea ei din Tomsk nu se 
întâmplase nimic ce ar fi făcut întoarcerea cu neputinţă. 

Așadar, înapoi, la Tomsk! 

Îngrijitorul vilei de pe malul Nevei rămase uluit, când a doua 
zi Grușa își strânse boarfele din nou, le urcă într-o trăsură și 
porni cu ele pe Bulevardul Litaniei, iar apoi trecu podul 
Alexandru... 

Grușa o luase pe lungul drum, ce ducea înapoi, la Tomsk... 
CAPITOLUL 50 
TRĂDAREA 

După săvârșirea atentatului, străinul care scăpase viaţa 
tarului se pierduse în întunerecul nopţii. Dar el nu se 
îndepărtase prea mult, ci numai atât cât trebuia spre a nu fi 
zărit de Alexandru | și de însoţitorul său. El se așeză la pândă în 
dosul gardului de fier ce înconjura vila și așteptă acolo, să vadă 
când vor pleca cei doi bărbaţi de care tocmai se despărțise. 


În curând el îl văzu pe ţar și pe însoţitorul său părăsind vila și 
luând o trăsură cu care împăratul tuturor rușilor se înapoia din 
tainica lui aventură nocturnă. 

După ce huruitul trăsurii se pierdu în noapte, străinul se 
întoarse la poarta vilei, apoi străbătu aleea pe care se petrecuse 
atentatul și ajuns la ușa casei, sună. 

Servitorul venit să deschidă întrebă: 

— Domnul Dembinsky? 

— Da. 

— Atunci vă rog să intraţi. Doamna Mauras vă așteaptă! 

Peste câteva minute străinul luase loc în salonul în care 
șezuse își țarul, cu câteva minute mai înainte. In faţa lui se 
găsea doamna Juliette Mauras. 

Pe chipul ei nu se putea observa nici urmă din extazul în 
prada căruia îi prezisese ţarului viitorul mai înainte. 

Înfăţișarea ei era liniștită, zâmbitoare. 

— Dragul meu Stanislau Rimsky, zise ea, foarte mulţumită, 
nici nu-ți poţi închipui, ce bine-mi pare că te văd din nou lângă 
mine! 

Vulturul Morţii își înclină capul, ușor: 

— Dragă Juliette, nu mi-am pierdut încă bunul obicei de a mă 
ține de cuvântul dat. 

— Totuși, n-ai fost prea punctual! Ai întârziat aproape o 
jumătate de ceas și începusem să mă îndoiesc că vei mai veni. 

— Întârzierea nu mi se datorește mie. O întâmplare 
neprevăzută m-a împiedecat să fiu punctual. 

Juliette Mauras oferi lui Rimsky o ceașcă din ceaiul ce fierbea 
în samovarul de pe măsuţă. Privind la chipeșul voinic, amintirile 
îi reveniră cu putere îndoită și se gândi cu melancolie la 
vremurile trecute de mult, când îl cunoscuse pe Rimsky la 
Varșovia, unde acesta nu era încă decât un student. 

— Vai, dragă Stanislau, exclamă ea, sorbind din ceai, dacă s- 
ar mai putea întoarce zilele acelea de fericire de la Varșovia! 

— Ceea ce a fost, nu se mai poate întoarce, dragă Juliette... 

— Cu voinţă se poate face orice. Să uităm anii care ne-au 
despărțit și să ne reluăm viaţa, acolo unde am întrerupt-o 
atunci. 

— E cu neputinţă! 

— Nu cunosc cuvântul acesta! Pentru mine nu există „nu se 
poate!” 


Rimsky zâmbi. 

— Sunt de acord, dragă Juliette, dumneata ai doar puteri 
supraomenești... Eşti cea mai vestită prezicătoare a timpurilor 
noastre... Eu însă, nu sunt decât un simplu muritor, care nu știe 
să treacă peste piedicile pe care imposibilul i le presară în cale. 

— Trebuie să vrei, Stanislau! strigă Juliette Mauras, pătimașă. 

— Dar dacă nu vreau? întrebă Rimsky, îndrăzneţ. 

— Dar trebuie să vrei, mă înţelegi? 

— Trebuie?... 

Vulturul Morţii mângâie mâna prezicătoarei. 

— Să nu mai vorbim despre aceasta, Juliette!... Este adevărat 
că am venit pentru a sta de vorbă împreună, dar... despre un alt 
subiect. 

— Subiectul convorbirii noastre mi-l dictează inima, dragă 
Stanislau, fiindcă... eu tot te mai iubesc! 

— Dragă Juliette, încercă Rimsky s-o liniștească pe înflăcărata 
femeie, te rog să nu mai vorbim despre asta! 

— Nu se poate! 

— Trebuie! 

— De ce? 

— Dar oare nu știi cine sunt eu? Un fugar, vagabond, un 
alungat al societăţii omenești! 

— Ce-mi pasă mie! Dacă vrei, sunt gata să împărtășesc și eu 
soarta ta... Dacă vrei, voi fugi și eu de oameni, mă voi ascunde 
de ei, îi voi ocoli, dar... nu te mai las! 

— Juliette... Juliette... de ce ţii cu tot dinadinsul să vorbim 
numai despre lucrurile acestea, învechite?... Eşti tânără, caută 
să profiţi de viață, de tinereţe... De ce vrei să-ți legi viaţa de un 
om urmărit în două țări, de un om al cărui nume e amintit numai 
în blesteme? 

— Ti-am mai spus că puţin îmi pasă de ceea ce spun alţii! Eu 
știu că te iubesc și atâta îmi alunge! 

— Dar gândește-te Juliette că ai trăit șase ani fără dragostea 
aceasta, nu se poate ca după un timp atât de îndelungat să 
simţi din nou nevoia ei. Dumneata trăieşti în vâltoarea vieții 
celor mulţumiţi, de ce nu-ți cauţi fericirea printre ei? E mult mai 
firesc s-o găsești acolo. 

— N-o pot găsi fiindcă te iubesc pe tine! 


— Dragostea se ofilește întocmai ca și o floare! În inima mea, 
dragostea de acum șase ani s-a veștejit de mult și-ţi mărturisesc 
sincer, nici n-aș vrea s-o mai reîmprospătez. 

Dar Juliette nu se lăsă. 

— Rimsky, gândește-te la ceea ce-ţi ofer eu! 

— Nu poţi să-mi oferi nimic care să mă hotărască la 
schimbarea convingerii mele! 

— Ascultă-mă! 

— E în zadar! 

— Te înșeli! Vei vedea că vei vorbi altfel, de îndată! 

— Niciodată! 

— Te vei răzgândi! 

— Nu, nicicând! 

— Sunt bogată! Am un palat la Paris, o vilă la Veneţia, 
giuvaeruri și bani, cât o împărăteasă... Afară de aceasta, faima 
numelui meu a străbătut lumea, cei mai mari, mai puternici 
domnitori vin la mine... 

Rimsky se înfurie. 

— Dar ce crezi despre mine? Te vestesc că toate comorile 
pământului nu m-ar putea hotărî să-mi vând dragostea! 

— N-am vrut să spun aceasta! strigă Juliette Mauras. 

— Cuvintele dumitatale au spus-o, totuși. 

— Te rog, te implor nu te supăra! 

Cu aceste cuvinte, căzu în genunchi înaintea Vulturului Morții. 

Dar Rimsky o ridică, îndată. 

— Liniște-te, Juliette! Să vorbim încet, fără asemenea gesturi, 
nepotrivite pentru o femeie ca dumneata... Ești o femeie 
deșteaptă, așa că trebuie să înţelegi că nu se poate! Sunt în 
viaţă situaţii care nu se pot schimba. Situaţia mea este din 
acestea. 

— Dar ascultă-mă! 

— La ce bun, dacă ar fi în zadar? 

— Te implor! 

— Te ascult, cu dragă inimă, despre orice altceva, despre 
ceea ce vrei să-mi spui însă, nu! 

— Dar nici nu știi ce vreau să-ți spun! Ascultă-mă... 

— Să auzim? 

— Îți ofer o viaţă nouă, fericită... 

Rimsky își aduse aminte de scena dinainte de amiază, când o 
văzuse pe Mioara la braţul altuia și zise, adânc întristat: 


— Pentru mine nu mai există fericire în lumea aceasta! 

— Nu vorbi astfel, mai înainte de a mă fi ascultat! 

— Nu văd ce ai putea să-mi spui spre a mă face să mai 
nădăjduiesc în fericire! 

— Tu singur ai amintit mai adineaori de viața zbuciumată pe 
care ești nevoit s-o duci! 

— Aceasta este adevărat! răspunse Vulturul Morţii. Dacă aș fi 
recunoscut, ar însemna moartea mea! După părerea rușilor, 
chiar și moartea ar fi o pedeapsă prea mică pentru păcatele pe 
care le-am săvârșit fața de ei! 

— Sărmanul meu Stanislau! Tocmai în privinţa aceasta vreau 
să-ți vin în ajutor! 

— Dar oare cum ai putea dumneata să-mi vii în ajutor? 

— Luându-te din ţara aceasta blestemată, unde trebuie să 
tremuri în fiecare clipă că ai putea fi descoperit. Acolo unde 
vreau să te duc eu nu vei mai fi silit să te ascunzi sub nume 
străine, ci vei putea apare în mijlocul oamenilor cu fruntea 
ridicată, fiindcă nimeni nu te va mai urmări. 

— Nu! 

— Nu trebuie să te temi, căci știu eu cum să te trec peste 
graniță! Dacă va trebui, mă voi duce chiar și până la ţar și-ţi voi 
aduce de la el un zapis de trecut frontiera! Sunt gata să fac 
orice numai să vii cu mine! 

Dar oricât de ispititoare era propunerea prezicătoarei, ea nu-l 
putea face pe Rimsky să-și schimbe părerea. Este adevărat că, 
pentru o clipă, se gândi cu bucurie la putinţa de a se vedea din 
nou liber, de a putea umbla iarăși, printre oameni. Dar aceasta 
nu ţinu decât o clipă, căci îndată își scutură gândul, aproape cu 
scârbă: 

— Nu, cu preţul acesta nu-mi trebuie! 

După o clipă de tăcere, urmă: 

— Nu, frumoasă Juliette, totul este în zadar! Ti-am spus că 
hotărârea mea nu poate fi schimbată! 

— Dar nu te gândești, ce te așteaptă aici? Viaţă este aceea pe 
care o duci tu? Să fii veșnic în primejdie? În fiecare clipă să te 
temi că vei fi descoperit? 

— Aceasta mi-a fost ursita, ce vrei să fac? 

— E o prostie să vorbeşti așa! Eu îţi ofer viaţa, iar tu alegi 
primejdiile la capătul cărora te pândește moartea? 

— Nu mă tem de primejdii! 


— Dar nici nu trebuie să-ți baţi joc de viață, expunându-ţi-o 
mereu! 

— Ce-mi pasă mie de viaţă și... cui îi mai pasă de viaţa mea? 

— Cui?... Mie... Stanislau... mie! 

Zicând acestea, Juliette Mauras îl înlănțui cu brațele ei 
șerpuitoare. 

— Și totuși... nu te voi lăsa! strigă ea, cu patimă, copleșind cu 
sărutări obrajii Vulturului Morții. 

— Juliette! 

— Mă înţelegi?... Nu te voi lăsa!... Trebuie să vii cu mine! 

— Juliette! 

— Vei fi al meu! 

— Dă-mi drumul! 

— Nici nu mă gândesc! 

— Juliette, fii cuminte! 

— Te iubesc! 

— Ajunge! 

Și Rimsky o împinse de la sine. 

— Ajunge, dacă-ţi spun! Până acum ţi-am păstrat o amintire 
duioasă, prin purtarea dumitale de astăzi însă ai spulberat 
această frumoasă amintire! 

— Stanislau! 

— Te rog, nu mai începe din nou! Ceea ce faci este ușurință, 
cochetărie, nu dragoste! Purtarea dumitale mă face să te 
disprețuiesc! Ai înțeles, să te dispreţuiesc! 

— Stanislau! 

Rimsky se și îndreptase spre ușă. 

— Nu mă lăsa, Stanislau, te implor, nu mă lăsa! 

— Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte de dumneata! 

— Stanislau!... Rimsky! 

Dar ușa se și închisese în urma Vulturului Morții. 

Juliette Mauras, ale cărei cuvinte ţarul le sorbise cu adâncă 
admiraţie numai cu câteva ceasuri mai înainte, se uita acum 
deznădăjduită după cel plecat. 

Ar fi vrut să plângă, dar în loc de lacrimi, în ochii ei se aprinse 
un foc ameninţător. 

De la dragoste la ură nu este decât un pas... 

Și în inima Juliettei Mauras, dragostea fusese înlocuită într-o 
clipă de ura cea mai înverșunată. 


Ea se ridică de pe scaunul pe care căzuse și ochii ei 
străluceau ca ochii unei furii. 

— Te vei căi amarnic, de ceea ce ai făcut Stanislau Rimsky! 
șuieră ea. 

Apoi, frângându-și mâinile, urmă: 

— Nu vrei să fii al meu?... Bine, dar nici al alteia nu vei fi! 

Cu acestea se sculă și se duse la masa de scris. 

Scoase o hârtie de scrisori, luă pana de gâscă în mână și o 
înmuie în călimară. 

După ce scrise câteva rânduri, luă hârtia și o rupse în sute de 
bucăți. 

Peste câteva minute însă ședea din nou în faţa mesei de scris. 

Și aceasta se repetă de câteva ori. Începea scrisoarea, pentru 
a o rupe din nou. 

Odată însă, izbuti s-o scrie până la sfârșit și atunci, mulțumită, 
cu ochii strălucitori de ură și dorul de răzbunare, reciti 
următoarele rânduri: 


„Domnule Prefect, 

De luni de zile polițiile a două țări caută în zadar să pună 
mâna pe Stanislau Rimsky, vestitul căpitan de tâlhari, din 
Polonia. Fiind un iubitor al bunei rândueli și un admirator al 
stăpânirii rusești, vă aduc la cunoștință prin aceasta că 
Stanislau Rimsky colindă prin Petrograd de luni de zile. leri 
a fost văzut în magazinul Spoliakow și pe Bulevardul 
Litaniei. Acum este datoria dumneavoastră să-i căutați 
ascunzătoarea și să puneţi mâna pe acest temut bandit, 
care tulbură atât de mult liniștea cetățenilor Rusiei, 

Un necunoscut” 


Mai citi odată scrisoarea, apoi se întrebă, dacă n-ar fi mai bine 
s-o rupă din nou. Hotărî însă altfel, exclamând cu mulțumire: 

— El singur și-a hotărât soarta! Numai el este vinovat de ceea 
ce-l așteaptă! 

După aceia închise și pecetlui scrisoarea. 

Pe plic scrise apoi: 


Domnului Prefect de Poliţie 


Niciodată Juliette Mauras nu se găsise într-un impas mai mare 
decât în clipele acelea. Ea se gândea necontenit că nu este 
frumos ceea ce face, dar ura era mai puternică decât 
simțământul dreptăţii și al dragostei, așa că nu avu puterea de a 
rupe scrisoarea din nou. 

— Urmează-ţi calea mică scrisorică! zise ea, râzând ironic. 

În clipa următoare sună. 

Madame Eugenie apăru îndată. 

— Ce doriţi, doamnă? 

— Cum, Eugenie, nu te-ai culcat încă? 

— Așteptam să văd, dacă nu-mi mai porunciţi ceva, doamnă! 

— Mulţumesc, dar n-am nevoie de dumneata, ci de un 
servitor. 

— Voi trimite unul, îndată. 

Dama de companie ieși. 

Degetele fine, aproape străvezii ale Juliettei Mauras băteau în 
masă nervoase. Fiecare clipă i se părea nespus de lungă și ar fi 
vrut să vadă scrisoarea aceea plecată cat mai curând, deoarece 
mereu era ispitită s-o rupă și să n-o mai trimită. 

Se temea de propria ei slăbiciune. 

Și avea dreptate să se teamă, căci dorinţa de a nimici 
scrisoarea și deci, de a-l lăsa pe Rimsky să-și urmeze calea lui, 
devenea tot mai puternică în sufletul ei. 

Tocmai ridicase scrisoarea, spre a o distruge, când ușa se 
deschise și unul din servitori intră. 

— Vino mai aproape! îi zise Juliette Mauras. Știi unde este 
Prefectura Poliţiei? 

— Știu stăpână! 

— Atunci ia scrisoarea aceasta și s-o duci îndată, deci încă în 
cursul nopţii, la Prefectura de Poliţie! M-ai înţeles? 

— Am înţeles, stăpână! 

Servitorul luă scrisoarea și se pregătea să plece, dar Juliette 
Mauras îl mai opri odată: 

— Și încă ceva. Nimeni, dar nimeni în lumea aceasta nu 
trebuie să știe, de unde vine scrisoarea. Ai înţeles? 

— Puteţi fi fără teamă, stăpână! Nimeni nu va ști!... 

— Atunci du-te. Dar să fugi, să nu mai stai nicio clipă în casă! 

Juliette Mauras tot se mai temea să nu se răzgândească și să 
ceară scrisoarea înapoi. 


Servitorul plecă și în curând prezicătoarea auzi scârțâitul ușii 
de la intrare. 

După aceea se duse la fereastră și își lipi fruntea de sticla 
rece a geamului! Printre zăbrelele de fier ale ferestrei ea văzu 
umbra servitorului ieșind pe poartă, apoi, dispărând în noapte. 

Scrisoarea plecase spre ţinta ei fatală, spre a satisface dorul 
de răzbunare al Juliettei Mauras. Dar în loc să se bucure, 
prezicătoarea își simțea inima strângându-i-se, cu cât știa 
scrisoarea mai departe de ea. 

Începuse să se îngrozească de ceea ce făcuse și ar fi fost 
bucuroasă s-o mai poată distruge, dar acum era prea târziu. 

lar când se duse să se culce, în zadar căută să-și liniștească 
conștiința, spunându-și că însuși Rimsky își alesese această 
soartă, respingându-i dragostea... somnul nu voia să-i închidă 
ochii nicidecum. 

Ea se zvârcolea ca un șarpe în patul în care de obicei dormea 
atât de liniștit. Și în zadar căuta să-și dea seama de ceea ce 
avea să se întâmple... De data aceasta știința ei cunoscută în 
lumea întreagă se dovedi neputincioasă. 

Ar fi vrut să știe, ce se va întâmpla cu Stanislau Rimsky, dar 
toate imaginile pe care și le vrăji înaintea ochilor se tulburau 
necontenit. 

lar perna dantelată a Juliettei Mauras se umezi de lacrimi în 
noaptea aceea... 

CAPITOLUL 51 
NOUL PREFECT DE POLIȚIE 


Marius Gersot își atinsese ţinta vieţii, ajunsese prefectul de 
poliţie al Petrogradului. Cariera fostului student polonez fusese 
mai mult decât strălucitoare. Puțin îi păsa lui că drumul care-l 
dusese până aici era plin numai de lacrimi și văicăreli. 

Marius Gersot nu cunoscuse alt scop în viață decât de a 
ajunge cât mai sus, fără a cunoaște piedici pe care să nu fi știut 
să le învingă în calea acestei ascensiuni. 

Școala contelui Gorciacov fusese foarte bună. Alături de 
nemilosul călău al Varșoviei și inima lui se împietrise cu totul. În 
asemenea împrejurări, adeseori i se întâmplase să-și trădeze cel 
mai bun prieten, fără să simtă cea mai neînsemnată mustrare 
de cuget. El voia să se ridice. Puțin îi păsa cu ce preţ. 


Cu timpul i se păru că Varșovia e prea mică pentru a-și putea 
desfășura activitatea sa. Postul de secretar al contelui Gorciacov 
nu era o slujbă în care să-și fi putut valorifica toate calităţile 
sale. Tocmai de aceea, îi vorbi deschis protectorului său, care, 
cu toate că nu-i venea să se despartă de cel mai credincios om 
al său, totuși, recunoscu că Marius Gersot avea dreptate cerând 
să i se dea putinţa de a dovedi ce poate. 

Contele Gorciacov îl recomandă deci pe Gersot, exagerând 
chiar calitățile protejatului său. 

Dar contele Gorciacov nu se purtase astfel numai de dragul 
lui Gersot. El voia să aibă și la Petrograd un om pe care să se 
poată bizui și de care nu se știa, dacă nu va avea nevoie 
vreodată. 

De aceea, în scrisoarea trimisă ţarului, îl descrisese pe Marius 
Gersot în asemenea culori, încât atât domnitorul cât și ministrul 
de interne puneau mari nădejdi în noul prefect de poliţie, căruia, 
numirea în această slujbă plină de răspunderi îi pricinui o 
bucurie fără margini. 

Cea dintâi audienţă la ţar îi fusese hotărâtă pentru ceasurile 
douăsprezece. El nu dormi toata noaptea din pricina acestei 
audienţe, după cum era și firesc. 

A doua zi de dimineață, la ceasurile nouă se prezentă la 
Prefectura de Poliţie, unde toata lumea îl aștepta cu nerăbdare. 
Nerăbdarea se transformă într-o uimire fără margini când 
văzură că ţarul însărcinase cu această slujbă înaltă pe un om 
atât de tânăr. Funcţionarii își spuneau că mari merite trebuia să 
aibă noul prefect de poliţie, dacă ajunsese la o slujbă atât de 
mare, la o vârstă atât de tânără. 

Situaţia fu chiar cam ciudată, când cel mai în vârstă 
funcționar al prefecturii, bătrânul Balaiev, veni să-l salute pe 
tânărul Gersot, în numele colegilor săi. 

Dar Gersot îi vorbi plin de demnitate și făcu funcţionarilor 
adunaţi o impresie cât se poate de bună. 

După plecarea funcţionarilor, care se înapoiară fiecare la 
lucrul său, Marius Gersot se duse în cabinetul său unde Îi 
aștepta Grigore lamuchin, secretarul personal al fostului prefect 
de poliţie, pe care ministrul de interne i-l recomandase foarte 
călduros. 

Acest Grigore lamuchin era un om foarte ciudat. 


În spate avea o cocoașă mare, mâinile îi erau foarte lungi, 
atârnând ca la o maimuţă, iar ochii lui mici de-abia se zăreau din 
chipul acoperit aproape în întregime de o barbă stufoasă. 

Bietul om era vrednic de compătimit. Dar omul cu o înfățișare 
atât de urâtă la vedere, avea o minte de o agerime cu totul 
neobișnuită și mulţi spuneau că fără el Prefectura Poliţiei n-ar 
face doi bani. De altfel, fostul prefect nici nu-și bătuse capul 
prea mult cu treburile prefecturii, lăsând totul în grija lui 
lamuchin care rezolva cu mult succes chiar și chestiunile cele 
mai încurcate. În chipul acesta, fostul prefect de poliţie n-avea 
altă bătaie de cap decât să culeagă laurii câștigați de lamuchin. 

Marius Gersot, informat despre toate acestea de către 
ministrul de interne, strânse călduros mâna omulețului. 

— Te salut, Grigore lamuchin și nădăjduiesc că vom colabora 
în strânsă prietenie! 

— Mă pun cu dragă inimă la dispoziţia dumneavoastră! 

— Am auzit vorbindu-se mult bine despre dumneata, zise 
Gersot. Toată lumea îţi laudă calităţile, așa că, sper să nu amo 
dezamăgire cu dumneata! 

Grigore lamuchin se înclină, supus: 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă spre a nu vă da prilej să 
fiți nemulţumit de mine. 

— În orice caz, zise Marius Gersot, mie îmi pare foarte bine să 
știu lângă mine un om în care pot avea încredere. Cred că ne 
vom înţelege foarte bine. 

— Doriţi să vă fac raportul? 

— Ce raport? 

— Referitor la întâmplările din ultimele zile. 

— Spune-mi-le numai pe cele mai însemnate. 

— După cum porunciţi. 

— Așadar, să le auzim pe cele mai însemnate. la loc, te rog! 

Omulețul se așeză pe un scaun, își luă apoi hârtiile pe baza 
cărora își începu raportul: 

— leri s-a furat de la contesa Kokovska o diademă de 
diamante, în valoare de douăsprezece mii de ruble. 

— O diademă în valoare de douăsprezece mii de ruble? 
exclamă Gersot. Bună lovitură a dat hoţul! 

— Într-adevăr... A ales giuvaerul cel mai frumos și mai preţios. 

— Și unde s-a ajuns cu cercetările? 

— Adevărul a fost stabilit. 


— Fără îndoială că vreunul din servitori a săvârșit furtul! 

— Nu! 

— Atunci? 

Secretarul tăcu, încurcat. Marius Gersot se uita mirat la 
subalternul său. 

— De ce nu răspunzi? 

— Domnule prefect, nu știu ce... 

lamuchin se opri din nou, în mijlocul frazei. 

Uimirea lui Gersot ajunsese la culme. Oare ce-i tăinuia 
secretarul? 

— O întrebare, lamuchin! 

— Vă rog, domnule prefect! 

— Dumneata cunoşti hoțul? 

Grigore lamuchin dădu din cap. 

— Atunci de ce nu vorbești? întrebă noul prefect și mai mirat. 

— Fiindcă sunt situații când omul ar prefera să tacă, în loc să 
vorbească. 

— Dar de mine nu trebuie să ascunzi nimic! Grigore lamuchin, 
eu sunt șeful dumitale și îți cer să-mi spui care este adevărul! 
Așadar... 

— Adevărul, domnule prefect, este că contesa Kokovska 
trăiește de mult cu un tânăr ofițer care s-a observat de mult că 
cheltuiește fără nicio socoteală sume foarte însemnate. Starea 
materială a ofițerului este mult prea modestă ca și leafa lui, de 
altfel, pentru a îndreptăţi asemenea cheltuieli. 

— Am înţeles, dragă lamuchin! Așadar, dumneata bănuiești 
că ofițerul acesta, iubitul contesei Kokovska a săvârșit furtul! 

— Pentru nimic în lume, domnule prefect! Nu ofițerul a 
săvârșit furtul... 

— Ci? 

— Ci... contesa Kokovska! 

Marius Gersot se uită mirat la cocoșatul, ai cărui ochi se 
măriseră parcă, sub flacăra triumfului, care ardea în ei. 

— Ai înnebunit? Crezi oare că oamenii se fură pe ei înșiși și 
apoi aleargă la Poliţie, spre a denunța cazul? 

Grigore lamuchin răspunse cu supunere, dar în dosul 
cuvintelor umile se ascundea parcă o mică ironie, o lecţie pentru 
viitor. 

— lertaţi-mă, domnule prefect, cred însă că nu mi-aţi urmărit 
gândul, cu destulă atenţiune. 


— Ba l-am urmărit foarte bine, se răsti Gersot, dumneata însă 
vorbești prostii. 

Cocoșatul nu-și pierdu cumpătul nici chiar în urma acestei 
ieșiri vehemente. 

— Se poate să mă înșel, răspunse el, liniștit, de aceasta însă 
nu ne putem da seama decât numai după ce ne-am făcut o 
imagine exactă despre felul cum a fost săvârșit furtul de la 
contesa Kokovska. 

— Să auzim! zise Marius Gersot, care ar fi vrut să se arate mai 
grozav, decât atât de mult lăudatul Grigore lamuchin. 

— Domnule prefect! Repet că tânărul ofiţer despre care v-am 
vorbit, dădea mult de bănuit prin cheltuielile pe care le făcea. 
Neavând niciun izvor de bani care să fi justificat aceste cheltuieli 
neobișnuite, trebuie să presupunem că contesa Kokovska îl 
ajuta cu bani... 

— Ah! exclamă Marius Gersot. Dar îţi dai seama dumneata ce 
învinuiri grele ai adus atât unui membru al aristocrației rusești 
cât și unui ofițer din armata ţarului? 

— Îmi dau seama, domnule prefect. 

— Atunci trebuie să fii sigur de ceea ce spui! 

— Sunt foarte sigur! 

— Urmează! 

— După toate probabilitățile, în timpul din urmă, contesa n-a 
avut la dispoziție o sumă mai însemnată și atunci și-a 
transformat în bani unul din giuvaerurile sale, ceea ce, după 
cum am izbutit să stabilesc, nici nu s-a întâmplat ieri, ci cu două 
săptămâni mai înainte. 

— Atunci, de ce au făcut denunțul numai acum? 

— Deoarece ieri urma ca doamna contesă să se ducă la o 
serată împreună cu soțul său. In cazul când contesa Kokovska 
nu purta diadema la serată, lipsa ei ar fi fost băgată de seamă și 
toată afacerea ameninţa să fie dată pe faţă. De aceea a fost 
nevoită contesa să însceneze comedia furtului. 

— De unde a fost furată diadema? 

— Dintr-o casetă de fier! 

— Caseta a fost spartă? 

— Da, domnule prefect, dar atât de nedibaci încât se poate 
observa îndată că este vorba de o persoană care nu se pricepe 
la spargeri. 

— Și altceva n-a mai dispărut? 


— Nimic! Tocmai de aici a pornit bănuiala mea. Credeţi-mă, 
domnule prefect că nu s-a născut încă hoţul care dintr-o lădiță 
plină cu giuvaeruri să nu ia decât o singură diademă și restul să 
le lase acolo. Era greu oare să-și umple buzunarele cu inelele, 
broșele, colierele, care se găseau în casetă? Apoi, chiar și 
purtarea contesei dădea de bănuit. Era atât de încurcată, încât 
vă asigur că, dacă vroiam, o făceam să-și mărturisească fapta, 
atunci, îndată. M-am gândit însă la înalta ei poziţie socială și am 
renunţat s-o dau un vileag. 

Marius Gersot ascultase cu încordare povestirea omulețului, 
care știa să vorbească atât de convingător, încât îi risipi 
neîncrederea de la început, făcându-l chiar să se simtă obligat 
faţă de secretarul său. 

— Și mai ai poate încă vreo dovadă despre vinovăția contesei 
Kokovska? 

lamuchin zâmbi. 

— Da, am și dovada hotărâtoare! 

— Anume? 

— In ziua ce urmă aceleia în care contesa Kokovska își vându 
diadema unui giuvaergiu de pe Svergeskaia, tânărul ofițer avea 
o poliţă la scadenţă. In ziua scadenței, ofițerul plăti polița în 
valoare de zece mii de ruble. De unde? 

Secretarul tăcu, bucurându-se de impresia pe care cuvintele 
sale o produseră asupra prefectului de poliţie. 

Marius Gersot dădu din cap, mulțumit: 

— Ai dreptate, dragă lamuchin! Bănuiala dumitale este 
întemeiată. Lucrurile nu s-au putut întâmpla decât cum mi le-ai 
povestit dumneata! 

— Partea cea mai grea a chestiunii însă n-a fost încă 
rezolvată! zise cocoșatul, cu un zâmbet de nemulțumire. 

— Anume? 

— Acum, după ce știm cum s-au petrecut lucrurile, se pune 
întrebarea ce este de făcut? Dacă dăm totul pe faţă, se va 
produce un scandal monstru... 

— Așa este. Totuși, soluția e foarte simplă. 

— Care, domnule prefect? 

— Ai putea să te pui în legătură cu contesa Kokovska? 

— Cum să nu! 

— Dar în așa fel, ca cele ce se vor vorbi să nu fie auzite decât 
de contesă? 


— E foarte ușor! 

— Atunci ascultă ce ai de făcut! O vei întreba pe contesă înc- 
odată, când s-a petrecut furtul. Ziua arătată de contesă, o vei 
opune zilei, în care diadema a fost vândută giuvaergiului de pe 
Svergeskaia. Fără să bănuiești pe nimeni, vei spune că diadema 
se găsește la un giuvaergiu de pe Svergeskaia, de la care poate 
fi cumpărată. Apoi, îi vei spune că Prefectura de Poliţie știe cine 
este persoana care i-a vândut diadema giuvaergiului de pe 
Svergeskaia și o vei întreba, dacă mai dorește ca această 
persoană să fie arestată. Ai înțeles? 

— Am înţeles, domnul prefect și mă declar cu totul de aceeași 
părere cu dumneavoastră. 

— Așadar, cu afacerea Kokovska am terminat! Mai este ceva? 

— Nimic mai însemnat! Poate doar scrisoarea aceasta! 

— Ce fel de scrisoare? 

— A fost adusă la prefectură în timpul nopţii. Nu am însă 
niciun fel de date asupra persoanei care a adus-o, precum nici 
asupra aceleia care a scris-o! 

— Dar ce fel de scrisoare este? 

— Mi se pare, domnule prefect că am făcut rău ca am mai 
amintit de ea, deoarece fără îndoială că nu este vorba decât de 
o glumă de prost gust. 

— Despre ce vorbește scrisoarea? 

— Despre Stanislau Rimsky, vestitul căpitan de bandiți, 
despre care spune că s-ar afla la Petrograd. 

Marius Gersot sări de pe scaun, de parcă ar fi fost mușcat de 
șarpe! 

— Ce spui? Despre cine este vorba? 

— Despre Stanislau Rimsky... 

Gersot se repezi după scrisoare, cu ochii aproape ieșiţi din 
orbite și bietul secretar nu știa ce să creadă despre noul prefect 
al Petrogradului, pe care numele vestitului voinic îl tulburase 
într-atâta. 

— Dă-mi scrisoarea! 

Privirile lui Gersot alunecară înfrigurate peste rândurile scrise 
de Juliette Mauras. 

— Omule, strigă el după ce termină de citit, acum îmi dai 
scrisoarea aceasta, când ar fi trebuit să mă scoli din somn cu 
ea? 

lamuchin cel cocoșat, răspunse netulburat: 


— Domnule prefect, se întâmplă foarte des să ne sosească 
asemenea scrisori de prost gust, trimise de oameni care vor să 
râdă doar de Poliţie. Eu privesc cu multă neîncredere toate 
scrisorile anonime și tocmai de aceea nu i-am dat crezare nici 
acesteia. Acela care se fălește că este un iubitor al ordinei și un 
admirator al stăpânirii rusești, trebuie să aibă și curajul de a-și 
iscăli scrisoarea ce ne-o trimite. 

— Fără îndoială că în privinţa aceasta ai dreptate, zise Marius 
Gersot. Nu trebuie să uiţi însă că este vorba de Vulturul Morţii, 
faimosul căpitan de bandiți, pe care toate poliţiile din ţară îl 
urmăresc în zadar, fără a putea pune mâna pe el. Acela care a 
scris scrisoarea, avea dreptate să se teamă de răzbunarea lui 
Rimsky, care n-ar fi întârziat dacă banditul afla numele aceluia 
care l-a trădat. 

— Și dumneavoastră aveți dreptate, răspunse lamuchin, care 
începu să-și dea seama că nici Gersot nu era un nepriceput în 
chestiuni de poliţie. În afacerea Kokovska greșise el, dar mai 
târziu soluţia noului prefect îi păru foarte înţeleaptă. 

— După toate probabilitățile, prietenul nostru anonim a scris 
adevărul și atunci n-avem altceva de făcut decât să pornim pe 
urmele lui, ceea ce nu se poate sfârși decât prin prinderea 
ticălosului. 

— Poate că nădejdea această este prea îndrăzneață. 

— De ce? 

— Rimsky e un om curajos și prevăzător... Este un răufăcător 
de o iscusință rară. 

— Pe mine însă nu mă va lega la gard! zise Gersot râzând 
batjocoritor. 

— Atunci domnul prefect nu-l cunoaște încă pe Vulturul Morții! 

Marius Gersot izbucni din nou în hohote râs. 

— Eu să nu-l cunosc? Amice lamuchin, atâta măcar s-ar 
cuveni să știi despre șeful dumitale că, în decursul carierei sale 
a avut câteva succese, care i-au trecut numele în istorie. 

— Imi pare rău, dar n-am avut prilejul să aflu! 

— Atunci află acum că eu am fost acela care l-am făcut pe 
Rimsky să-și ia lumea în cap, descoperind conspirația urzită de 
el împotriva contelui Gorciacov, iar mai târziu, tot eu l-am făcut 
să ajungă în temniţa Dubro-ului, de unde a putut scăpa în 
împrejurări rămase necunoscute, fără îndoială însă din pricina 
neglijenţei lui Verșeghin. Așa că, dacă Rimsky se găsește într- 


adevăr la Petrograd, atunci a nimerit într-ul loc bun, deoarece 
aici va avea prilejul să se măsoare cu cel mai îndărjit vrăjmaș al 
său. 

Grigore lamuchin ascultă cu uimire povestirea înflăcărată a 
șefului său, povestire din care înţelese și pricina pentru care 
Marius Gersot ajunsese prefect de poliţie al Petrogradului, la o 
vârstă atât de tânără. 

Marius Gersot strânse ușor scrisoarea și o ascunse în servieta 
sa. 

— In ceea ce privește prinderea lui Stanislau Rimsky, eu 
însumi voi lua toate măsurile necesare! zise el. 

Cocoșatul lamuchin se înclină. 

— Deocamdată însă, dragă lamuchin, zise noul prefect, 
trebuie să te rog să nu spui nimănui, nici un cuvânt, despre 
scrisoarea aceasta. 

Secretarul se înclină din nou. 

— Știu să tac, ca și un mormânt, domnule prefect!... 

— Te rog să-ţi păstrezi această calitate și mai departe! 

După aceea făcu un semn și secretarul părăsi cabinetul în 
care Marius Gersot rămase multă vreme singur, privind ţintă în 
faţa sa. 

Din această reverie nu se trezi decât numai când arătătoarele 
ceasului se îndreptau spre douăsprezece. Atunci sări de pe 
scaun și își sună servitorul: 

— Trăsura, iute! 

Peste câteva minute, noul prefect al Petrogradului ședea în 
trăsura care-l ducea spre palatul ţarului. 

CAPITOLUL 52 
MARIUS GERSOT LA LUCRU 


— Domnul Marius Gersot, prefectul de poliție al Petrogradului! 

In fața înfriguratului Gersot, ușa cu două canaturi se deschise 
și tânărul prefect de poliţie al Petrogradului apăru în fata ţarului. 

Marius Gersot era nespus de fericit, deoarece sosise ziua în 
care avea să se înfăţișeze în fata ţarului și încă nu numai ca un 
simplu cetăţean, ci ca prefect al Poliţiei Capitalei, una din 
slujbele cele mai însemnate ale Rusiei. 

Țarul stătea la biroul său, ca de obicei și întinse mâna în spre 
tânărul prefect, care o strânse umil. 


— Majestate! zise Gersot, cu glas tremurător de emoție. 
Îngăduiţi-mi să prezint Majestății Voastre umila mea mulţumire, 
pentru dovada de încredere, pe care mi-a dat-o numindu-mă în 
postul de prefect de poliţie al Petrogradului. 

— Contele Gorciacov, răspunse ţarul, cu oarecare nepăsare în 
vorbă, mi te-a recomandat în chipul cel mai călduros. De aceea, 
trebuie să-ţi spun că numai contelui Gorciacov îi poţi mulțumi de 
această numire, deoarece fără el nu prea cred că s-ar fi făcut. 

— Majestate! 

— Eu însă, sunt încredinţat că omul recomandat de contele 
Gorciacov nu-mi va procura nicio dezamăgire și de aceea te 
felicit în noul dumitale post de prefect de poliţie al capitalei! 

Gersot era atât de emoţionat, din pricina felicitării primite de 
la ţarul tuturor rușilor, încât nu mai înceta cu temenelile. 

— Majestate, zise el, cu voce tremurândă, voi face tot ce-mi 
va sta în putinţă pentru a mă arăta vrednic de încrederea cu 
care m-a cinstit Majestatea Voastră. Cu toate că sunt polonez de 
origine, totuși, în toată Rusia nu există un mai credincios slujitor 
al Maiestăţii Voastre, ca mine! 

Țarul dădu din cap. 

— Domnule prefect, astăzi ţi-ai ocupat slujba? 

— Conform dispoziţiunilor Majestății Voastre, astăzi! 

— Și ce stări ai găsit la Prefectură? 

— Mulțumită iscusinţei subalternilor mei, totul este în cea mai 
bună ordine! 

— Nădăjduiesc că, la fel va fi și de acum înainte! După cât pot 
să-mi dau eu seama, prefectul de poliţie al Capitalei are mult de 
lucru și mai are și o răspundere foarte mare. Tocmai de aceea 
am ales un om tânăr, care să nu se sperie de lucru și care să 
pornească la muncă cu toată vigoarea pe care o dă tinereţea. 

Marius Gersot se înclină. 

— Majestate, singura mea bucurie în viaţă este munca și sunt 
fericit că mi s-a dat prilejul să-mi închin tot timpul și toată știința 
mea marii cauze... 

— Sârguinţa de care vei da dovadă, va fi o mulţumire pentru 
noi aceia care ţi-am încredinţat acest post de mare răspundere. 
Nădăjduiesc că în curând vei fi la curent cu tot ceea ce s-a 
petrecut la Petrograd. 

Marius Gersot se îndreptă și răspunse, cu mândrie: 

— Sunt la curent chiar și astăzi, Majestate! 


Era firesc ca țarul să fie mirat de acest răspuns. 

— Da? făcu el, zâmbind. Atunci fără îndoială că ai cunoștință 
și despre atentatul care a fost săvârșit azi noapte împotriva 
mea? 

— Un atentat? 

— Da... da, răspunse ţarul. Dar nu văd de ce te miri, dragă 
Gersot? Aceasta nu este o raritate în Rusia și se întâmplă cu 
atât mai des, cu cât prefectul de poliție este mai neglijent. 

— Dar Majestate... cum este cu putință că, să nu mi se fi 
raportat nimic asupra acestui atentat? 

— lată urma, zise ţarul, râzând și arătându-și mâna rănită. 
Cred că este o dovadă de netăgăduit despre încercarea 
atentatului. 

Încurcătura lui Marius Gersot devenea tot mai mare... ` 

— Majestate... dar nici nu este nevoie să mai subliniați... In 
orice caz, să mulțumim Celui de Sus că josnica încercare n-a 
izbutit și afară de o rană, după cât se pare, fără însemnătate, 
Majestatea  Voastră se bucură de cea mai desăvârșită 
sănătate... 

Țarul căută să-l liniștească pe deznădăjduitul Gersot: 

— Liniștește-te, dragă Gersot... Nu mă mir că nu știi nimic 
despre atentat, deoarece el a fost încercat pe când mă plimbam 
cu cel mai bun prieten al meu, cu prințul Trubetzkoi. 

Gersot își împreună mâinile, deznădăjduit: 

— Ar trebui ca prefectura de poliţie să fie anunţată de câte ori 
Majestatea Voastră părăsește palatul, deoarece în chipul acesta 
n-ar mai fi mereu primejduită viața cea mai scumpă din această 
tară. Pentru viitor voi înconjura palatul cu agenţi secreţi, care nu 
vor avea altă îndatorire, decât să urmeze pas cu pas pe 
Majestatea Voastră, de câte ori va părăsi palatul. 

— În legătură cu acest atentat aș avea o rugăminte... 

— Firește, să dau de urma atentatorului, zise Marius Gersot. 
Vă făgăduiesc, Majestate, să pun mâna pe el încă în decursul 
zilei de astăzi. 

Țarul zâmbi. 

— Dragă Gersot, concluziile dumitale sunt iarăși false! 

Noul prefect de poliţie al Petrogradului se înroși până peste 
urechi. 

— Cum?... Majestatea Voastră nu dorește să dea de urma 
atentatorului? 


— Nu! răspunse ţarul, spre neţărmurita uimire a lui Marius 
Gersot. 

— Atunci? 

— De urma aceluia, care mi-a scăpat viaţa! 

Uimirea noului prefect creștea necontenit. El nu putea să-și 
dea seama de pricina acestei dorinţi și încurcat, el rămase cu 
ochii holbaţi asupra domnitorului fără a putea citi adevărul în 
privirile acestuia. 

— Văd că nu mă înţelegi, dragă Gersot și de aceea îţi voi 
repeta că, pe mine nu mă interesează prinderea atentatorului, ci 
a aceluia care mi-a scăpat viaţa... 

Pe Marius Gersot îl trecură nădușelile. 

— Cu îngăduinţa Majestății Voastre... aș întreba... când... 
unde... în ce împrejurări s-a săvârșit odioasă faptă? 

Țarul istorisi misteriosul atac nocturn precum și mai 
misterioasa intervenţie a salvatorului. 

— Așadar, datoria dumitale este, zise ţarul, după ce-și sfârși 
povestirea, să-mi scoţi din pământ, din iarbă verde pe omul 
acesta! Am încredere în iscusinţa dumitale și, sunt convins că 
vei izbuti. 

Gersot se înclina și îngâna cuvinte care îi trădau încurcătura: 

— Firește... Majestate... firește! 

În sinea sa însă se gândea cu îngrijorare la această 
însărcinare care nu era ușoară de loc. 

Țarul îi mai spuse odată lui Gersot, cât de mult ţine ca 
salvatorul său să fie găsit: 

— Vreau cu orice preţ să dau de urma aceluia care a fost mult 
mai mândru decât să-și spună numele. 

— Se va face, Majestate! zise Gersot din nou, dar fără nici o 
convingere. În realitate el se gândea că ţarul îi dăduse o 
însărcinare care nu putea fi dusă la bun sfârșit. 

Era foarte încurcat din pricina dorinţei ţarului, deoarece nu i 
se dădea niciun amănunt, spre a-și da seama măcar în ce 
pătură socială să-l caute pe salvator. Toată nădejdea lui era 
Grigore lamuchin, al cărui geniu polițienesc poate că izbutea să- 
| scoată și din încărcătura aceasta. 

— Așadar, pot să mă bizui pe iscusința dumitale? îl întrebă 
tarul. 

— Fără îndoială, Majestate! răspunse Gersot, înclinându-se 
din nou. Sunt nespus de fericit că Majestatea Voastră m-a 


onorat cu o chestiune atât de însemnată. Acum, mai rog pe 
Majestatea Voastră să binevoiască a-mi primi raportul.. 

— Despre ce este vorba? 

— Majestate, astăzi am primit o înştiinţare a cărei 
însemnătate mă obligă să o raportez neîntârziat și Majestății 
Voastre. 

— Vorbește, domnule prefect! 

— Majestate, am fost înștiințat că de câteva zile, cel mai 
primejdios  tâlhar al Rusiei se ascunde între zidurile 
Petrogradului. 

— Despre cine este vorba? 

— Stanislau Rimsky! 

Țarul dădu din cap. 

— Ah, Rimsky, am auzit vorbindu-se mult despre el! 

Ochii lui Marius Gersot începură să lucească ameninţător. 

— Repet, Majestate, că este vorba de cel mai primejdios 
răufăcător! 

— Și să aibă îndrăzneala să se aventureze până aici? Nu prea- 
mi vine să cred! 

— Și eu am rămas foarte mirat. Pe Rimsky însă îl cunosc încă 
din Varșovia și știu că îi place primejdia, așa că, s-ar putea să fi 
îndrăznit să-și pună piciorul chiar și în Petrograd. 

— Te-ai încredinţat că știrea este adevărată? 

— N-am avut vreme încă, Majestate, zise Gersot, deoarece 
de-abia am primit scrisoarea care mă vestește despre prezența 
lui Rimsky la Petrograd. 

Cu aceste cuvinte scoase din geantă scrisoarea, pe care i-o 
dăduse Grigore lamuchin și o înmână ţarului. 

Domnitorul citi scrisoarea, clătinând din cap și apoi i-o înapoie 
prefectului. 

— Te rog, domnule Gersot, să pornești cea mai severă 
cercetare pentru prinderea lui Stanislau Rimsky. Părerea mea 
este că scrisoarea aceasta spune adevărul și atunci Rimsky nu 
trebuie să ne mai scape. 

— Majestate, nimeni în lumea aceasta nu dorește prinderea 
lui Rimsky mai mult ca mine! Rog pe Maiestatea Voastră să fie 
încredințat că, în ambele cazuri voi proceda cu toată știința și 
priceperea, deoarece aș vrea ca aceste două însărcinări să 
alcătuiască un fel de examen pentru postul ce aţi binevoit a-mi 
încredința. 


— În orice caz, eu îţi urez tot succesul! zise ţarul, întinzându-și 
mâna, în semn că audiența a luat sfârșit. 

În suflet cu bucurie, dar și cu teamă, din pricina celor două 
grele însărcinări, Marius Gersot ieși în odaia de așteptare, care, 
ca de obicei și acum era plină. 

După ce schimbă câteva cuvinte de politeţă, cu aghiotantul 
suveranului, Marius Gersot porni mai departe și apoi cobori 
treptele de marmură ale palatului. 

Tocmai ajunsese la poartă și se urca în trăsură, când o altă 
caleașcă opri la palat și din ea cobori o tânără pereche. Bărbatul 
purta uniforma ofiţerilor regimentului de gardă. Doamna pășea 
grăbită la braţul ofițerului și la un moment dat, Gersot izbuti să-i 
zărească faţa. 

La vederea acestui chip, Gersot tresări și mormăi: 

— Nu, nu, nu este cu putinţă! 

Era prea târziu, pentru a putea observa mai de aproape 
perechea, deoarece trăsura lui pornise și de altfel, ofiţerul și cu 
doamna de la braţul lui și intraseră în palat. 

Așa că, prefectul nu știa, dacă văzuse bine sau se înșelase. 

În amintirea lui se reîmprospăta o scenă petrecută într-o 
seară la Varșovia. Mergea alături de contele Gorciacov, pe 
coridoarele palatului guvernamental, apoi se opriră în faţa 
apartamentului prințesei Fedora Feodorovna, de la care 
guvernatorul Varșoviei o ceru înapoi pe... Mioara Comăneanu. 

Dar oare nu se înșelase? 

Era doar cu neputinţă să fi fost Mioara Comăneanu! 

Marius Gersot avea dreptate să se gândească astfel, deoarece 
și el își avea partea lui în soarta ce-i fusese prescrisă româncei 
și fusese doar și el de faţa, la trimiterea Mioarei în Siberia. 

lar Siberia este așezată foarte departe de Petrograd! 

Și până la sosirea la prefectură, Marius Gersot nu mai făcu 
altceva, decât să se gândească la ciudata apariţie din poarta 
palatului imperial. 

În timpul acesta, prinţul Dimitri Trubetzkoi și cu tânăra lui 
soție ajunseră în anticameră, unde însă nu trebuiră să aștepte 
prea mult, deoarece aghiotantul îi vesti de îndată că Majestatea 
Sa dorește să le vorbească. 

lar Marius Gersot, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai 
deplină îi devenea convingerea că aceea pe care o zărise la 


braţul prinţului Trubetzkoi nu putea să fie, decât Mioara 
Comăneanu. 

— Scrisoarea are dreptate! îngână el, ajungând la prefectura 
de poliţie. Acum știu ce rol are vizita lui Rimsky la Petrograd! 

EI își aducea bine aminte de dragostea care-l lega pe Vulturul 
Morții de Mioara Comăneanu. Nu încercase oare Rimsky s-o 
scape pe româncă de sub spânzurătoare, primejduindu-și 
propria sa viaţă? Ce era deci de mirat, dacă aflând acum că, 
Mioara s-ar găsi la Petrograd, Vulturul Morţii să nu fi șovăit de a 
porni în căutarea ei? 

Marius Gersot o ura pe Mioara tot atât de mult ca și pe 
Vulturul Morţii. O ura ca pe dușmanul său cel mai înverșunat. 
Furia lui pe Mioara Comăneanu porni încă de când românca 
știuse să scape, pentru a nu fi a lui. 

lar acum, când soarta-i scosese pe amândoi în cale, se 
gândea cu o plăcere diabolică că va avea prilejul să se răzbune 
pe amândoi. Așezându-se la masa sa de lucru, el începu să 
făurească planul nimicirii acestor doi dușmani, plan care în 
curând fu alcătuit. 

Sună. Servitorului care intră, îi porunci să-l caute pe Grigore 
lamuchin și să-l trimită îndată la el. 

Cel căutat și veni îndată, înclinându-se de nenumărate ori în 
faţa noului prefect, care-i oferi un scaun. 

— M-aţi chemat în afacerea Vulturului Morţii, domnule 
prefect? întrebă cocoșatul, umil. 

— Vom vorbi și despre aceasta! răspunse Marius Gersot. 
Deocamdată însă aș vrea să știu altceva. 

— Porunciţi, domnule prefect! 

— Spune-mi te rog, Grigore lamuchin, dumneata îl cunoști pe 
prinţul Trubetzkoi? 

— Depinde, de care, vorbiţi, de oarece sunt mai mulţi. 

— De Dimitri Trubetzkoi! 

— Și aceștia sunt doi. 

— Și anume? 

— Bătrânul prinţ, guvernatorul din Tomsk și fiul lui Dimitri, 
maior în regimentul de gardă. 

— Acesta... acesta... cel tânăr mă interesează! 

— Maiorul? 

— Ei! Ce știi despre el? 


— Este una din persoanele cu cea mai mare trecere la Curte, 
deoarece țarul îl onorează cu cea mai desăvârșită prietenie a sa. 

La auzul acestora Marius Gersot se cam întunecă, dar numai 
pentru o clipă. Pe urmă își întrebă secretarul din nou: 

— Ce știi despre împrejurările familiare ale maiorului? 

— S-a căsătorit de curând! 

— Aha! 

— Însă la Tomsk! 

— Și cu cine? 

— Cu o româncă, dacă nu mă-nșel. Amănunte nu știu 
deocamdată. 

Marius Gersot zâmbi. 

— Informațiile dumitale sunt foarte bune, dragă lamuchin, dar 
eu pot să-ţi spun mai înalte despre prinţesă. 

Cocoșatul se uită plin de mirare la șeful său. 

— Trecutul prinţesei este foarte interesant! urmă Gersot. 

— Întrucât? 

— Într-atâta că, nu de mult, prinţesa, era încă prizonieră în 
minele de plumb ale Siberiei. 

Grigore lamuchin păru uluit. 

— Să fie cu putinţă? 

— Te rog să mă crezi! zise prefectul zâmbind, plin de înţeles. 
Marius Gersot nu vorbește, decât ceea ce știe. 

— Nici prin gând nu-mi trece să pun la îndoială cuvintele 
domnului prefect! Dar cele spuse îmi par atât de necrezut, încât 
nici acum nu mi-am revenit încă din uluire. Din prizoniera 
minelor de plumb ale Siberiei, prinţesa Tribetzkoi... așa ceva nu 
s-a mai văzut decât în romane! 

— În privinţa aceasta ai dreptate, dragă lamuchin... Eu cred 
însă că prinţesa ne va mai da de lucra! Deocamdată însă, să ne 
întoarcem la ceea ce este mai grabnic. 

— La Vulturul Morţii? 

— La el. După cum știi, astăzi am avut prima audienţă la ţar și 
m-am folosit de acest prilej spre a-i raporta Majestății Sale, 
despre misterioasa scrisoare pe care am primit-o! 

— Și Majestatea Sa? 

— Mi-a dat însărcinarea cea mai formală, de a pune mâna pe 
Rimsky cu orice preț. 

— Să nădăjduim că vom izbuti! 


— Nu trebuie să șovăim nicio clipă deoarece ţarul așteaptă 
raportul meu, cât mai neîntârziat! 

— Firește că mai întâi trebuie să aflăm unde a tras. 

— In privinţa aceasta avem vreun amănunt? Există vreo 
ordonanță, care să-i oblige pe străinii sosiți la Petrograd să-și 
înscrie numele în vreun registru, în vreo foaie de înștiințare? 

— In parte! Hangiii mai de seamă doar au registre, în care 
călătorii sunt rugaţi să-și treacă numele. 

Marius Gersot rămase pe gânduri o clipă, apoi zise: 

— Atunci trebuie să cerem registrele acestea, dar fără 
întârziere. 

Grigore lamuchin zâmbi. 

— E de prisos, domnule prefect, deoarece unul din agenții 
noștri se duce în fiecare săptămână la toate hanurile și copiază 
numele celor trecuţi în registre. 

— Foarte bună idee! 

— Vă rog să aveţi răbdare câteva clipe doar și lista se va găsi 
în faţa domniei-voastre. 

— Grăbește-te, lamuchin! 

Cocoșatul părăsi odaia și nu trecură nici două minute, că se și 
întoarse, fluturând în mână listele dorite. 

— lată-le, domnule prefect, cu toate că mă tem că fiţuicile 
acestea nu ne vor duce prea departe. 

— Ce te face să crezi aceasta? 

— Fiindcă sunt încredinţat că Vulturul Morţii este îndeajuns de 
prevăzător de a nu-și da numele adevărat, dacă va fi tras la 
vreun han. 

— Ai dreptate, Rimsky este îndeajuns de prevăzător să nu 
săvârșească o asemenea copilărie. 

— Eu cred mai curând că Rimsky va fi tras la vreunul din 
prietenii săi din Petrograd. 

— Și aceasta se poate! răspunse prefectul. Totuși, nu strică să 
cercetăm numele străinilor de prin hanurile capitalei. Câte 
hanuri au registre de călători? 

— Patru! 

— Și anume? 

— Hanul lui René Piecard, „La coroana Țarului”, apoi „Steaua 
Albastră”, „Calul Alb” și „Zâna Mării”. 

— Călătorii tuturor acestor hanuri sunt trecuţi pe listele 
noastre? 


— Da, răspunse secretarul, așezând listele în fața șefului său. 

Tânărul prefect de poliţie se cufundă în cercetarea numelor ce 
erau înșirate pe foile de hârtie. 

Deodată plescăi din limbă. 

Grigore lamuchin se uită plin de așteptate la șeful său. 

— Nu este el, ci un alt nume interesant! 

— Care? 

— Prințul Dimitri Trubetzkoi și cu soţia sa, din Tomsk! 

— Da, răspunse cocoșatul, locuiesc în hanul lui Piccard, 
deoarece palatul a fost încercat de foc și acum este în refacere. 

Marius Gersot cercetă mai departe și peste câteva clipe 
strigă, triumfător: 

— L-am găsit! 

Cocoșatul sări și el. 

— Unde este, domnule prefect? 

— Privește! zise Gersot, arătând în spre un punct al hărtiei. 

Grigore lamuchin citi: 

— Stanislau Dembinsky... Într-adevăr, el trebuie să fie! 

— Nu, într-adevăr, ci cu siguranță! 

— Ce să spun, zise Grigore lamuchin, dispreţuitor, în 
asemenea împrejurări nu preţuiesc prea mult iscusinţa 
prietenului nostru Rimsky, dacă și-a ales un nume care să-l 
trădeze atât de ușor! 

— Pe semne că s-a crezut prea sigur! Acum văd clar, toată 
chestiunea. Stanislau Rimsky și prinţesa Trubetzkoi în același 
han! Aceasta tălmăcește totul! 

— Să fie vreo legătură între ei! 

În loc de răspuns, Marius Gersot zâmbi, misterios. Într-un 
târziu, zise: 

— Se va vedea... totul va ieși la iveală! 

Se vedea că gândurile îl munceau din greu. 

După aceea se ridică de la masă și începu să se plimbe prin 
odaie. 

Grigore lamuchin aruncă o vorbă. 

— Domnule prefect? 

— Ce este? 

— Aș fi de părere să trimitem îndată oameni la hanul lui 
Piccard, spre a-l aresta! 

— Nu! Nu! Am alt plan! se împotrivi Gersot cu tărie. 


După acest refuz, Grigore lamuchin tăcu, iar prefectul își urmă 
plimbarea prin încăpere. 

Marius Gersot se gândea necontenit în ce chip l-ar putea face 
nevătămător pe Rimsky și în același timp să se răzbune și pe 
Mioara Comăneanu. 

Fiindcă Marius Gersot voia să împuște doi iepuri cu un singur 
glonte. 

Și dorinţa lui era atât de mare, atât de oarbă, încât nu se sfii 
nici chiar de împrejurarea că, la drept vorbind, pornea la luptă, 
nu împotriva Mioarei Comăneanu, ci împotriva soţiei prinţului 
Dimitri Trubetzkoi, omul de încredere al ţarului. 

Răzbunarea lui trebuia s-o ajungă și pe Mioara. 

Pe un perete atârna harta Petrogradului. Marius Gersot se opri 
în faţa ei și-l chemă și pe cocoșatul secretar. 

— lamuchin, cunoști dumneata vreun loc singuratic, pustiu, în 
Petrograd? 

— Nu unul, ci zece, domnule prefect! 

— Atunci alege-mi din cele multe, pe cel mai singuratic. 

Grigore lamuchin rămase pe gânduri, câtva timp, apoi zise: 

— Doriţi pe cel mai singuratic? Atunci să luăm Insula Stafiilor! 

— Insula Stafiilor? Ce-o mai fi și asta? 

— În mijlocul Nevei se găsește o mică insulă, pe care ţarul 
Petre a executat șase revoluționari polonezi. Credinţa poporului 
spune că sufletele acestor șase revoluționari n-au părăsit încă 
insula și de aceea o numesc „Insula Strigoilor”. 

— Nimeni nu locuiește acolo? 

— Nimeni! 

— Atunci va fi nimerită. Arată-mi, te rog, unde este așezată? 

Cocoșatul își opri degetul pe un punct de pe hartă. 

— Foarte nimerit loc! Și cum se poate ajunge pe insulă? 
întrebă Marius Gersot. 

— Pe ţărmul Nevei locuiesc mai multe familii de pescari, care 
sunt gata să transporte curioșii pe insulă, firește dacă se ivesc 
asemenea curioși. Aceasta însă, nu se prea întâmplă, deoarece 
rușii sunt foarte superstiţioși și nu le place să se întâlnească cu 
stafii! 

— Foarte bine! Locul acesta parcă ar fi fost făcut anume 
pentru planul meu! 

— Dar ce vrea să facă domnul prefect? 


— Vei afla îndată, lamuchin! Și nădăjduiesc că vei aproba și 
dumneata planul meu! 

— Fără îndoială că planul domnului prefect nu poate fi decât 
bun. Dacă și succesul va fi de talia planului... 

— Atunci Rimsky nu ne va mai scăpa! 

— De l-aș ști odată în fortăreaţa Petru și Pavel! 

Gersot se așeză din nou la masa sa de lucru și zise: 

— Spune-mi, lamuchin, am putea noi face rost de iscălitura lui 
Rimsky? 

— Nimic mai ușor! 

— Anume? 

— Mă duc la Hanul lui Piccard și copiez scrisul banditului din 
registrul călătorilor! 

— Foarte bine! Tot acolo vei găsi și iscălitura prinţului 
Trubetzkoi. 

— Și de aceasta avem nevoie? 

— Și încă cum! Aș putea spune chiar, că de ea avem mai 
multă nevoie, decât de a lui Rimsky! 

— Atunci o voi aduce! 

— Bravo, lamuchin! Atunci îngrijește ca aceste două iscălituri 
să ne stea la dispoziţie, cât mai neîntârziat. În cât timp le putem 
avea aici? 

— In două ceasuri! 

— E cam mult! 

— Într-un ceas! 

— Bine! Atunci grăbește-te! Cu cât vei veni mai iute, cu atât 
mai bine! 

lamuchin plecă. 

Ajuns în stradă, luă o birjă, spre a ajunge cât mai iute, iar 
când se văzu la Coroana Țarului. Intrebă de-a dreptul de Rene 
Piccard. 

Hangiul rămase cam nedumirit, când lamuchin își exprimă 
dorinţa, în privinţa registrului de călători. 

— Nu prea înțeleg la ce v-ar servi, domnule lamuchin, din 
moment ce noi vă dăm lista tuturor străinilor care trag la 
Coroana Țarului! 

— Noul prefect de poliţie este un om cu multe ciudățenii. Așa 
de pildă, acum i s-a năzărit să vrea să știe câţi străini s-au 
perindat prin Petrograd în decursul anului din urmă. 

— Nu văd, la ce i-ar folosi aceasta? 


— Nici eu nu știu. Pesemne că vrea să întocmească vreo 
statistică. 

— Ciudat! zise René Piccard. În orice caz, te rog vino cu mine, 
domnule lamuchin, să-ţi pun la dispoziţie registrul de călători. 

— Aș vrea însă să-l cercetez într-un loc liniștit, unde să nu fiu 
tulburat! 

— Și aceasta dorinţă ţi-o pot îndeplini! Voi pune să se 
deschidă una din odăi. 

Grigore lamuchin mulțumi pentru bunăvoință hangiului și 
peste câteva minute se și găsea în una din odăile de la etaj cu 
registrul călătorilor înaintea sa. 

Așezând o foaie subţire de hârtie de mătase pe pagina care-l 
interesa, lamuchin copie fidel cele două iscălituri, a lui Stanislau 
Dembinsky și a prinţesei Trubetzkoi. 

După ce fu gata, înapoie registrul lui René Piccard, care 
exclamă, uimit: 

— Atât de iute a mers? 

— N-a trebuit decât să număr, răspunse secretarul. Dacă noul 
prefect al Petrogradului va dori să aibă și numele străinilor care 
au trecut prin Capitală, voi veni altădată! 

Cu aceste cuvinte își luă rămas bun. 

lamuchin se urcă în birja care-l așteptase în fața porții și se 
înapoie la prefectură. 

Nu trecuse nicio jumătate de ceas și lamuchin se găsea din 
nou în fața lui Marius Gersot care rămase uimit, văzându-și 
secretarul întorcându-se atât de repede. 

— N-ai făcut nimic, lamuchin? întrebă el, încredințat că 
cocoșatul nu izbutise să copieze iscăliturile. 

— Ce vă face să credeţi, domnule prefect? zise lamuchin, 
zâmbind. 

— Că te-ai înapoiat atât de iute! 

— Și totuși, mi-am îndeplinit însărcinarea! raportă cocoșatul 
mândru. 

— Da?! 

— Poftiti, domnule prefect! 

Cu aceste două cuvinte el întinse foaia de hârtie, pe care 
copiase cele două iscălituri. 

— Într-adevăr ești un om și jumătate! zise noul prefect al 
Petrogradului, plin de admiraţie. Atât de repede nici Rimsky 
însuși nu mi-ar fi servit iscălitura sa! 


— Domnul prefect mi-a spus: cu cât mai iute, cu atât mai 
bine! răspunse secretarul, cu modestie. Așa că, am căutat să 
termin cât mai iute! Și sunt foarte fericit că am putut fi pe placul 
domniei-voastre! 

Marius Gersot, tânărul prefect de poliţie al Petrogradului, luă o 
foaie de hârtie și mai întâi căută să imite iscălitura lui Rimsky. 

El umplu o coala întreagă cu felul de a scrie al Vulturului 
Morţii și apoi dădu din cap, mulţumit. 

— Merge de minune! 

După aceea luă o nouă hârtie de scrisori, de astă dată imitând 
scrisul lui Rimsky, și așternu pe hârtie următoarele: 


„Scumpă Mioară, 
sunt în apropierea ta. Dacă vrei să mă vezi și să-mi 
vorbești, vino! Te aștept la miezul nopții, pe Insula Stafiilor, 
din fața fortăreței Petru și Pavel! Acolo vei afla totul! 
Nu sta pe gânauri, ci vino! Te așteaptă cu nerăbdare, al 
tău, 
Stanislau. 


— la privește, dragă lamuchin! zise Marius Gersot, după ce 
sfârși scrisoarea. 

Cocoșatul își trecu ochii peste; scrisoare și dădu din cap, 
mulțumit: 

— Imitarea scrisului este minunată! 

— Și cuprinsul scrisorii? 

— La fel! răspunse Grigore lamuchin, zâmbind cu viclenie... 
deoarece el își dăduse seama despre ce e vorba, la citirea celui 
dintâi rând. 

— Îmi pare bine, zise Marius Gersot, că ești mulţumit și 
dumneata! Dar încă n-am terminat! Acum urmează a doua 
scrisoare. 

Cu aceste cuvinte, începu să imite scrierea Mioarei, iar când 
socoti că inițiala este destul de bună, așternu pe hârtie aceeași 
scrisoare, care se deosebea de cea dintâi, numai prin 
schimbarea numelor. 


Scumpul meu Stanislau, 


sunt în apropierea ta. Dacă vrei să mă vezi și să-mi 
vorbești, vino! Te aștept la miezul nopții, pe Insula Stafiilor, 
din fața fortăreței Petru și Pavel. Acolo vei afla totul. 
Nu sta pe gânduri, ci vino! Te aștept cu nerăbdare, a ta 
Mioara. 


Grigore lamuchin începu să-și frece mâinile de bucurie. 

— Minunată idee! exclamă el. Pe amândoi îi atragem în 
capcană, cu aceeași scrisoare! 

— Acum știi care este planul meu? 

— În amănunţime! Un singur lucru nu înţeleg încă, cum este 
cu putință ca între căpetenia de bandiți Stanislau Rimsky și 
prinţesa Trubetzkoi să existe legături atât de strânse! 

— Eu însă, dragă lamuchin cunosc prea bine originea acestor 
legături. 

— În orice caz, planul este minunat și nu încape nici o îndoială 
că amândoi vor cădea în capcană. 

— Da, dar numai în cazul când scrisorile vor ajunge la 
destinaţie. Fiindcă nu este îndeajuns că le-am scris, trebuie să 
îngrijim și ca ele să fie înmânate acelora, pe care îi interesează. 

— Așa este! 

— Eu mi-am luat asupra mea scrierea scrisorilor, sarcina 
dumitale va fi, dragă lamuchin să faci ca aceste scrisori să 
ajungă la destinaţie. 

Cocoșatul dădu din cap. 

— Puteţi fi liniștit, domnule prefect, scrisorile vor ajunge în 
mâinile prietenilor noștri. 

— Am încredere în dumneata, lamuchin! Te-aș ruga însă să te 
folosești de oameni de încredere, deoarece totul atârnă de 
înmânarea scrisorilor. Dacă se întâmplă de pildă, ca trimisul 
dumitale să spună de unde vin scrisorile, atunci totul va fi fost în 
zadar! 

— Nu trebuie să vă neliniștiţi, domnule prefect, zise zâmbind, 
cocoșatul secretar al prefecturii de poliţie, scrisorile vor fi 
trimise printr-un om de toată isprava, deoarece le voi duce eu 
însumi! 

Zicând acestea, nu mai așteptă nici un răspuns, ci se mai 
înclină odată, apoi părăsi palatul prefecturii. 


CAPITOLUL 53 
INSULA STRIGOILOR 


Prinţul Dimitri Trubetzkoi și cu tânăra sa soţie stătură la ţar 
peste o jumătate de ceas și domnitorul nu pierdu niciun prilej de 
a lăuda calităţile maiorului. 

Cu toate că nici umbră de dragoste nu era în inima ei pentru 
Dimitri, totuși, Mioarei Comăneanu îi păru bine stă audă aceste 
laude din gura celui mai puternic suveran al Europei. De aceea, 
stima ei pentru tânărul maior crescu și mai mult după audiența 
la împărat. 

Prânzul îl luară în restaurantul lui René Piccard, apoi se 
odihniră puţin. Peste un ceas însă, Dimitri se duse la soţia sa și-i 
spuse: 

— Vino, draga mea, vreau să-ţi fac o surpriză? 

— Despre ce e vorba? 

— Nu pot să-ţi spun, căci atunci n-ar mai fi surpriză! 

Curioasă, Mioara se îmbrăcă iute, apoi cobori, spre a se urca 
împreună cu Dimitri în trăsura care îi aștepta la scară. 

Ajungând aproape de ţintă, Dimitri zise: 

— Acum pot să-ţi spun, care este surpriza. Până acum n-ai 
avut încă prilejul să vezi palatul Trubetzkoi a cărui stăpână vei 
fi! 

— E gata? 

Mărețul palat, la al cărui acoperiș mistuit de flăcări lucrau 
muncitorii, se și ivise înaintea lor. 

Coborând din trăsură, Dimitri își conduse soţia prin toate 
încăperile, arătându-i plin de mândrie inimoasele săli și odăi ale 
palatului. 

— Până acum am locuit singur în acest palat, zicea el, și 
întotdeauna m-am simţit părăsit în această pustietate. Acum 
este rândul tău să alungi această pustietate din jurul meu și 
sunt încredințat că, după ce ne vom fi mutat aici, se vor 
schimba și simţămintele sufletului tău față de mine. 

Tânărului maior i se păru că citește îmbărbătare în ochii mari, 
strălucitori ai soţiei sale. 

Soții Trubetzkoi rămaseră în palat aproape un ceas întreg. 
Dimitri îi arătă Mioarei și bătrânul parc al palatului în care arborii 
fuseseră plantați de veacuri. 


După aceea se înapoiară la han. Ajunși în fața „Coroanei 
Țarului”, Dimitri mai dădu câteva porunci vizitiului. 

Mioara o luase înainte și ajungând la parterul hanului observă 
că un cocoșat zdrenţăros se furișase lângă ea. 

Tânăra prinţesă credea că are de-a face cu vreun cerșetor, 
dar spre mirarea ei cocoșatul o apucă de mână cu degetele lui 
osoase și îi strecură o scrisoare mototolită. 

Totul se petrecuse în mai puţin de o clipă, dar Dimitri 
Trubetzkoi se întorsese tocmai în clipa aceea, așa că scena nu-i 
rămase necunoscută. Cu toate acestea, se făcu ca și când n-ar fi 
observat nimic. 

Mioara n-avu vreme nici măcar să se împotrivească primirii 
scrisorii, fiindcă îndată după ce i-o înmânase, cocoșatul și 
dispăru. 

Creierul ei fu asaltat de gândurile cele mai ciudate... 

Nu știa ce să facă. 

Cine să-i fi trimis această scrisoare care trebuia să-i fie 
înmânată într-un chip atât da misterios. 

Oare vreunul din călătorii din han să fi ales acest fel puţin 
obișnuit de a face cunoștință cu ea? 

Urcând treptele, alături de soțul său, ea strângea scrisoarea 
în mână cu înfrigurare. În timpul acesta însă, lupta din sufletul 
său se hotărâse. 

Dimitri se pregătea să-și ia rămas bun. 

— Mai am de scris câteva scrisori, zise el, apoi mă voi duce la 
țar. 

— Mai stai puţin, Dimitri! îl rugă Mioara. 

— Spune-mi draga mea! 

Fapta Mioarei era pornita din necesitatea pe care românca o 
simțea, de a respecta neatinsă stima pe care Rusia întreagă o 
purta familiei Trubetzkoi. 

— Trebuie să-ţi dau ceva! zise ea și aruncă pe masă 
scrisoarea pe care o strânsese în mână până atunci. 

Dimitri avu un simțământ de mare bucurie. Purtarea Mioarei 
fusese mai mult decât vrednică de toata lauda. Fapta ei 
însemna că Mioara își stima soţul și avea cea mai desăvârșită 
încredere în el. 

— Ce înseamnă aceasta, draga mea? întrebă el, mirat. 

— În vreme ce mă apropiam de intrarea hanului cineva se 
furișă lângă mine și-mi strecură scrisoarea aceasta în mână. Nu 


știu cine mi-a trimis-o, cred însă că trebuie să fie cineva care n- 
are dreptul s-o facă. Nu știu ce cuprinde, fiindcă n-am citito! Dar 
nici nu mă interesează. l|ţi dau scrisoarea ţie, soțului meu, să 
faci ceea ce vei crede de cuviință. 

Dimitri rămase dezarmat față de acest gest al soţiei sale, pe 
care în orice caz, îl lua ca un semn bun pentru viitor. 

Mioara voi să se retragă în odaia sa, dar Dimitri i se așeză în 
cale și sărutându-i mâna, zise: 

— Nici nu-ţi poţi închipui ce bucurie mi-a pricinuit dovada ta 
de încredere! Acum pot să-fi spun că, din întâmplare am văzut 
când cocoșatul ţi-a strecurat scrisoarea în mână, dar n-am vrut 
să mă amestec. Imi pare însă nespus de bine că nu m-am 
înșelat în privinţa cinstei tale! 

Mioara nu răspunse decât atât: 

— Știu care este datoria mea faţă de numele pe care-l port! 

După aceea Dimitri îi mai sărută mâna odată, plin de 
recunoștință și Mioara se retrase în odaia sa. 

Dimitri rămase singur. El învârtea scrisoarea între degete și se 
întreba ce să facă? 

Și el se gândi că ea trebuie să vină de la vrem crai mai timid, 
care încerca s-o cunoască pe Mioara, pe calea aceasta. 

— Așadar, au și început să vâneze după soţia mea! exclamă 
el, strângând pumnii. În orice caz însă, jur că dacă nu poate fi a 
mea, nici a altuia nu va fi! 

O clipă se gândi, dacă lucrul cel mai bun n-ar fi să rupă 
această scrisoare fără a o citi, dar un simţțământ de curiozitate 
și gelozie puse stăpânire pe sufletul său și prințul Dimitri 
Trubetzkoi rupse plicul, cu înfrigurare. 

„Scumpă Mioară”... 

Inaintea ochilor tânărului maior literele începură să 
dănţuiască, iar când privirea lui străbătu și  iscălitura 
„Stanislau”, scrisoarea îi căzu din mâini... 

— Acest... Stanislau..., îngână el, nu poate fi... decât 
Stanislau... Rimsky! 

Într-o clipă el își reaminti de convorbirea pe care o avusese nu 
de mult cu Mioara și în decursul căreia soţia sa îi mărturisise că-l 
iubește pe Stanislau Rimsky. 

Bănuiala îi cuprinse inima. Oare Mioara i-ar fi predat 
scrisoarea și dacă ar fi știut că vine de la Vulturul Morţii? 

Scrisoarea aceasta îl năucise cu totul. 


Cum ajunsese Rimsky la Petrograd? Cât de sigur trebuia să se 
simtă omul acesta, dacă îndrăznea să trimită scrisori soţiei... 
unui prinț Trubetzkoi! 

O amărăciune de moarte îi cuprinse sufletul. 

Fără îndoială că purtarea de adineauri a Mioarei, era o dovadă 
indiscutabilă despre cinstea soţiei sale. Se punea însă 
întrebarea, ce va face ea, când se va vedea din nou în fața 
iubitului său de demult, în faţa singurului bărbat care fusese în 
stare să-i cucerească inima? 

Va putea ea rezista și atunci? Va avea ea tăria, să mai 
rămână sclava acestei ciudate căsnicii? 

Simţea că Mioara se găsea în mare primejdie. 

Dacă afla că Rimsky se găsea în jurul ei și că nu aștepta decât 
momentul prielnic spre a-i vorbi, urmările puteau să fie 
hotărâtoare. 

— Trebuie să-i tăinuiesc prezenţa lui Rimsky! își zise el. Și 
trebuie să-l înlătur pe Rimsky, mai înainte de a fi prea târziu! 

El hotărî ca în cazul când Mioara l-ar întreba ce cuprindea 
scrisoarea, ceea ce nu era de prevăzut, să-i spună că ea 
constituia încercarea unui necunoscut de a se apropia de dânsa. 

În ceea ce-l privea pe Rimsky, era hotărât să-l dea la o parte 
din drumul său, odată pentru totdeauna! 

Niciodată nu se ivise un prilej mai bun pentru prinderea celui 
mai temut bandit pe care-l avusese vreodată Rusia și Dimitri se 
bucura mai dinainte că această prețioasă captură va fi legată de 
numele său. În câteva minute planul lui fu gata. 

Se așeză la masă și luând în mână pana de gâscă, așternu în 
grabă pe hârtie, următoarele rânduri: 


Domnule Prefect al Poliției, 

Simt de datoria mea să vă înștiințez că astăzi, la miezul 
nopții, Stanislau Rimsky, vestitul căpitan de tâlhari polonez, 
cunoscut sub porecla de „Vulturul Mortii”, se va găsi pe 
Insula Strigoilor, și anume în fata fortăreței Petru și Pavel. 
Duceţi-vă acolo, împreună cu un număr îndestulător de 
oameni și faima prinderii atât de mult căutatului tâlhar, va 
fi legată de numele dumneavoastră. Vă rog să tineti în cea 
mai strictă taină scrisoarea aceasta, fiindcă nu vreau ca 
numele meu să fie pus în legătură cu cauza aceasta, sub 
nicio formă. 


Prințul Dimitri Trubetzkoi, 
maior al regimentului de gardă. 


Dimitri reciti scrisoarea și fiind mulțumit de ea, o vâri într-un 
plic, pe care scrise adresa prefectului de poliţie. Apoi se duse 
spre sonerie, spre a chema un servitor, căruia să-i predea 
scrisoarea, când creierul îi fu străbătut de un alt gând, un alt 
plan. 

El se înapoie, rupse scrisoarea în sute de bucăţi și o aruncă în 
sobă, dându-i foc. 

— Nu zise el, un denunț nu este demn de un prinţ Trubetzkoi! 
Dar voi făuri un alt plan! 

Ardea de dorința de a se vedea faţa în față cu Stanislau 
Rimsky, cu bărbatul, pe care-l iubea Mioara și din pricina căruia 
el nu putea să fie fericit. 

— Foarte bine, Stanislau Rimsky, se gândi el, ai vrut o 
întâlnire, o vei avea! Dar în loc de a te întâlni cu Mioara, vei 
avea prilejul să faci cunoștință cu prinţul Dimitri Trubetzkoi! 

Tânărul maior se gândea acum foarte serios la această 
întâlnire. Numai ea putea să-l ajute să-l înlăture pe Vulturul 
Morții, spre a-și deschide calea la inima Mioarei. 

Cu sabia în mână voia el să se întâlnească cu Vulturul Morţii 
spre a lupta pentru femeia pe care o iubeau amândoi. 

Un simțământ de adâncă mulţumire îl cuprinse pe Trubetzkoi, 
la gândul că se hotărâse la timp să renunţe la denunț. 

Planul celălalt ar fi fost mult mai comod pentru el, să lase 
poliţia să se descurce cu Vulturul Morţii. 

Acesta însă, era mai bărbătesc, mai nobil, mai demn de un 
prinţ Trubetzkoi. 

Hotărârea aceasta îl mulțumi și acum de-abia aștepta clipa să 
se poată duce pe Insula Strigoilor. 

După cum era hotărât mai dinainte, seara o petrecură la 
Operă. În timpul pauzelor, toate privirile se îndreptau numai în 
spre loja de lângă scenă în care se găseau prinţul și prințesa 
Trubetzkoi. 

Dar Mioara părea că nici nu bagă în seamă vâlva pe care o 
stârnise frageda ei frumusețe și nici nu-și lua ochii de pe scenă. 
Afară de opera ce se cânta nimic n-o interesa. 

Reprezentaţia de la Operă se sfârși pe la ceasurile 
unsprezece. O trăsură îi duse iute la hanul lui René Piccard. 


Dimitri își conduse soția până în odaia ei și își luă rămas bun, 
printr-o duioasă sărutare de mână. 

Nu-i spusese niciun cuvânt despre planul său. 

El părăsi apartamentul în vârful picioarelor, pentru ca Mioara 
să nu prindă de veste că pleacă. Spre a nu da de bănuit nici 
personalului de serviciu, părăsi hanul pe portiţa din grădină și 
nu prin intrarea principală. 

O noapte liniștită domnea asupra Petrogradului. 

Aerul mai era căldicel încă, din când în când sufla doar câte o 
boare răcoroasă, de la miază noapte, solie a toamnei ce se 
apropia. 

Dimitri mergea cu pași grăbiţi, deoarece drumul până la 
fortăreața Petru și Pavel era lung și timpul trecea... 

Niciun fel de teamă nu sălășluia în inima sa. Un altul, fără 
îndoială că s-ar fi cutremurat în locul lui, pe el însă, gândul că în 
curând se va întâlni cu vestitul Vultur al Morţii, îl întărea, îl făcea 
să fie de un sânge rece uluitor. 

Să fi tot fost vreo unsprezece jumătate, când umbra 
întunecoasă, înspăimântătoare a fortăreței Petru și Pavel se 
desprinse din întuneric. În faţa fortăreței, în mijlocul Nevei, un 
punct negru, care creștea cu cât Dimitri se apropia. 

Insula Strigoilor! 

Tânărul maior schimbă direcţia și se îndreptă spre malul 
Nevei. 

Apa fluviului curgea la vale, cu murmurul ei obișnuit. Valurile 
șopteau povești neînțelese, plângând poate stârvurile de pomi 
sau crengi, pe care le duceau în spate, sau izbindu-se câteodată 
furioase, de țărm, în semn de revoltă, pentru că li se 
încredinţase și vreun trup omenesc, spre a-l duce departe, să nu 
se mai știe de el. 

Dimitri Trubetzkoi se opri pe țărm și scrută întunericul. 

Insula Strigoilor! 

Oare ce-l aștepta acolo? 

Pe țărm erau înșirate una lângă alta, câteva colibe 
dărăpănate de pescari. 

Dimitri bătu în ușa uneia din ele. 

— Cine e? întrebă o voce somnoroasă... 

— Mi-ar trebui o luntre! 

Peste câteva minute, un tânăr ieși din colibă. 


Când zări uniforma strălucitoare a lui Dimitri, lucind la lumina 
lunii, pescarul își scoase căciula, umil. 

— Ai luntre, flăcăule? întrebă maiorul. 

— Pe cea mai bună, tătucă! 

— Atunci să mă duci pe insulă. 

Pescarul se uită speriat la el. 

— N-ai auzit? Vreau să mă duci pe insulă! 

— Pe Insula Strigoilor? 

— Acolo. Acolo! 

Pescarul își făcu semnul crucii, speriat. 

— Dumnezeule!... Dar cine îndrăznește să pună piciorul pe 
Insula Strigoilor? 

— Eul 

— Tatucă, dar acolo sunt stafiile celor morți... 

— Basme! 

— Nu, nu! De câte ori n-am văzut noi prin ferestrele colibelor, 
cum se fugăresc umbre albe și cum răsar din pământ flăcări 
albăstrii! 

— Închipuire! 

— Nu, tătucă, nu! Am văzut cu ochii mei! 

Dimitri începu să râdă. 

— Nu ţi-e rușine? Un vlăjgan cât toate zilele și să-ţi fie frică! 
Tu n-ar trebui să te temi nici măcar de un balaur cu o sută de 
capete! 

— Nici nu m-aș teme de el, tătucă! De Insula Strigoilor însă 
mi-e frică, după cum le este frică tuturor acelora care locuiesc la 
Petrograd. 

— Prostii!... Nu vezi că mie nu mi-e frică? 

— Eşti singurul, tătucă! Alţii nici ziua nu vor să calce pe Insula 
Strigoilor, dar încă în miez de noapte și pe deasupra tocmai la 
douăsprezece, când se scoală nălucile... 

— Mie nu mie teamă nici chiar de năluci! Vino cu mine și nu ți 
se va întâmpla nimic! Îţi dau o sută de ruble, dacă mă duci! 

— Tătucă, ne pândește o mare nenorocire! 

— Nu te teme, băiete! Gândește-te mai bine că vei câștiga o 
sută de ruble. Ai mai văzut tu o sută de ruble? 

— Niciodată! 

— Atunci, ce mai stai pe gânduri? Înainte! 

Pescarul mai șovăi puţin, dar cele o sută de ruble erau prea 
ispititoare, pentru a putea rezista. 


Își mai făcu odată semnul crucii și zise: 

— Bine, tătucă, te duc! Dumnezeu să fie îndurător cu sufletul 
meu! 

După aceea se duse să aducă lopeţile, se urcă în barcă și 
peste câteva clipe luntrea porni să înfrunte valurile Nevei. 

Tânărul prinţ Dimitri Trubetzkoi, mergea... spre Insula 
Strigoilor. 


Inima bietului pescar se făcuse cât un purice. 

Altădată mâna lui vânjoasă părea călită pe lopeţi, acum mâna 
îi tremura și lopata amenința mereu să-i alunece din ea. Se 
gândea mereu că spiritele se vor răzbuna că le tulbură liniștea și 
când luntrea va ajunge în mijlocul curentului apei, unde 
vârtejurile erau nenumărate și o vor răsturna. 

Nu-și credea ochilor, când văzu botul luntrii înfigându-se în 
malul insulei. 

— Vezi că, nu mi s-a întâmplat nimic? zise Dimitri, râzând. 

Pescarul își făcu semnul crucii, din nou. 

— Până acum am scăpat noi, tătucă, dar nu de tot! Nu-i bine 
să-ţi baţi joc de primejdii! 

Dimitri sări pe țărm. 

Pescarul îl întrebă: 

— Tatucă, să merg și eu? 

— Nu! Așteaptă-mă aici, pe țărm. 

— Cât timp lipsești, tătucă? 

— Putin! Dar fii fără grijă, căci nu mă mănâncă duhurile! 

— Dumnezeu să mă aibă în paza sa! Numai dumitale de nu ţi 
s-ar întâmpla ceva! 

De-abia acum își dădu Dimitri seama că viața lui era tot atât 
de primejduită pe Insula Strigoilor ca și când ar fi avut de-a face 
într-adevăr cu puteri din lumea cealaltă. Vulturul Morţii nu era 
socotit oare cel puţin tot atât de primejdios ca și o stafie? 

Cuvintele pescarului îi risipiră voia bună, pentru o clipă, 
lăsând ca fruntea-i să se întunece de nori negri. 

— Bagă de seamă, la ceea ce-ţi spun! zise el, cu glas sonor, 
dar neliniștitor. Nu voi întârzia mult, dar se poate... se poate să 
nu mă pot înapoia, pentru când am hotărât! 


— Atunci ce să fac, tătucă? 

— Atunci vino pe insulă, caută-mă, iar dacă nu mă vei găsi în 
viață, ia-mi trupul neînsuflețit și du-l pe malul celălalt. 

— Tătucă! 

— Niciun cuvânt! Să faci întocmai după cum ţi-am spus! Dacă 
nu-mi găsești decât trupul neînsuflețit, îl duci pe celălalt țărm și 
vestești îndată pe prefectul de poliţie! 

Spaima pescarului ajunse la culme. 

— Vezi tătucă, acum recunoști și tu că Insula Strigoilor este 
plină de primejdii! Hai, tătucă, mai bine să ne întoarcem, până 
nu e prea târziu! Primejdia mai poate fi ocolită! 

Tânărul prinţ Trubetzkoi își așeză mâna pe umărul pescarului. 

— Nu te teme! Ceea ce ţi-am spus acum se poate întâmpla, 
dar foarte greu! Vei vedea că peste cinci-zece minute voi fi aici 
și ne vom înapoia amândoi, după cum am venit. 

Pescarul clătină din cap. 

— Măcar de-ar fi așa! Dumnezeu să-ţi călăuzească pașii! 

Maiorul porni. Pescarul își legă luntrea de țărm, după aceea 
însă sări iarăși iute în barcă, deoarece nu voia să stea nicio clipă 
pe pământul despre care lumea povestea lucruri atât de 
înfiorătoare. 

Un vânt șuierător se pornise, aproape din senin. Tânărul 
pescar se cutremură. Privirea lui înspăimântată se întoarse în 
spre ţărmul celălalt unde stătea liniștită mica lui colibă. 

— Vai, de m-aș vedea odată înapoi! exclamă el, plin de dor. 
Ce bine e acolo! 

Vântul scutură crengile, le îndoi și pomii plângeau parcă sub 
îndoiturile vântului. 

— Parcă s-ar văieta spiritele! se gândi tânărul pescar și-și făcu 
semnul crucii, nu odată, ci de trei ori. 

Maiorul dispăruse dinaintea lui și bietul pescar se gândea cu 
groază câte minute chinuitoare mai avea de trecut până la 
înapoierea ofițerului. 

Dimitri mergea curajos, cu pași hotărâți. Un întuneric beznă îl 
înconjura, din când în când mai străbătea doar prin nori câte o 
rază de lună, ușurându-i să se orienteze, pentru o clipă. 

El mergea de la un capăt la altul, căutându-l pe Stanislau 
Rimsky, pe care credea că-l va găsi pe insulă... 

Dar căutarea lui rămase zadarnică, deoarece vrăjmașul nu era 
nicăieri. 


Deodată, orologiul bisericii Sfântul Mihai începu să bată... 

Dimitri numără bătăile, cu glas tare: 

— Unu... doi.. trei... douăsprezece! Fără îndoială că acum va 
veni. 

Tot căutându-și vrăjmașul Dimitri ajunsese din nou pe țărm. 
Ochii lui scrutau bezna de deasupra fluviului. 

În mijlocul Nevei zări un punct care se mișca. 

— El trebuie să fie! 

Luna trimise tocmai o rază spre mijlocul Nevei și atunci 
tânărul maior zări o luntre în care se găsea un bărbat care 
vâslea din toate puterile. 

— El este! 

Curentul apei ducea luntrea tot mai jos, se vedea însă că 
braţul voinic al celui ce o ocupa o îndrepta cu lovituri voinice 
spre insulă. 

Dimitri pândea apropierea dușmanului său din dosul 
trunchiului unui copac gros de pe țărm și degetele lui se și 
încleștaseră pe mânerul spadei. 

Pe acel loc al Insulei Strigoilor fuseseră executați 
revoluționarii polonezi și mormântul lor neîngrijit era acum 
acoperit în întregime de bălării. 

Luntrea se izbi de țărm și Rimsky, cobori, plin de așteptare și 
de dor. 

Primind la han scrisoarea, în care recunoscu îndată scrisul 
Mioarei, la început Vulturul Morții nici nu știa dacă trebuie să se 
bucure sau să se întristeze. 

Poate că ar fi trebuit să se bucure, deoarece scrisoarea 
aceasta dovedea că Mioara nu-l uitase încă, dar cum putea să 
fie vesel când în același timp ea îi aducea dovada că, mult iubita 
lui Mioara era... a altuia! 

Așadar, nu mai încăpea nicio îndoială asupra descoperirii sale 
de la magazinul Spoliakow, Mioara era soţia prinţului Trubetzkoi! 
Dar cum se întâmplase asta, nici nu-și putea închipui. 

Tocmai de aceea, ardea de nerăbdare de a se întâlni cu 
Mioara. Scrisoarea îl vestea doar că Mioara vrea să-i spună totul. 

În urma mărturisirilor ei se va vedea dacă trebuia s-o 
iubească și pe mai departe sau dacă va fi silit s-o alunge din 
inima sa pentru totdeauna pe această femeie pe care o 
divinizase, pe care o adorase ca pe un idol. 


Întârziase cam mult pe țărm deoarece nici unul din pescari nu 
voia să-l ducă pe Insula Strigoilor. 

În cele din urmă, văzând că nimeni n-are curajul să treacă 
Neva, se urcă el singur într-o barcă și porni spre Insula 
Strigoilor. 

Ajuns acolo, Rimsky legă luntrea de un copac, ca să nu i-o ia 
apa, apoi, cu inima tremurândă de emoție și de dor, porni spre 
interiorul insulei pentru a se întâlni cu Mioara. 

Luna lumina mica insulă învăluind-o într-o strălucire cu 
adevărat fantomatică. 

Vântul sufla năprasnic făcând copacii să trosnească și Vulturul 
Morţii se miră foarte cum de-i venise Mioarei în gând să aleagă 
acest loc fioros pentru întâlnire. 

El mergea cu pași grăbiţi și la un moment dat observă o 
umbră în dosul unui copac din apropierea mormântului 
revoluţionarilor executați. 

Din pricina întunericului el nu putea să-și dea seama dacă 
umbra aceasta era a unui bărbat sau a unei femei, dar, fiindcă 
n-avea niciun motiv să se teamă că altcineva l-ar putea aștepta 
la locul întâlnirii, porni hotărât în direcția umbrei și încredințat 
că o va găsi pe iubita sa strigă: 

— Mioaro, dragostea inimii mele! 

Vulturul Morţii își iuți pașii și luna, simțind parcă cât de 
hotărâtoare era clipa aceea, învălui Insula Strigoilor în și mai 
multă lumină. 

Rimsky se cutremură. 

Făptura care se găsea în faţa lui nu era Mioara... 

Dar unde văzuse el chipul acesta?... Nu de mult și într-o 
împrejurare pe care și-o întipărise adânc în minte! 

Da, da... Acum își aducea aminte... Acum știa că făptura din 
dosul mormântului revoluționarilor era... prinţul Dimitri 
Trubetzkoi... soțul Mioarei! 

CAPITOLUL 54 
UN DUEL ÎN MIEZ DE NOAPTE 


Rimsky se uită încremenit la tânărul prinț. Dezamăgirea îi 
fusese mare și nu-și putea închipui, cum de ajunsese tânărul 
maior aici... în locul Mioarei. 

Dar n-avu prea mult timp de gândit. 


Rimski simţea că prezenţa prinţului Trubetzkoi acolo avea o 
deosebită însemnătate și că această întâlnire nu se datora unei 
întâmplări. 

Cei doi bărbaţi stăteau faţă în faţă, la o depărtare de trei- 
patru pași unul de altul și se priveau cu încordare, dar tăcuţi, 
reamintind liniștea care premerge furtunii. 

Privirile lor aruncau fulgere, amenințând în fiecare clipă cu 
izbucnirea furtunii. 

Tânărul maior se uita cercetător la potrivnicul său în vreme ce 
Vulturul Morţii era frământat de gânduri negre. Să-l fi înșelat 
oare Mioara și să-l fi atras acolo, pe insula aceea pustie, numai 
spre a-l pierde? 

Gândul acesta îl făcu să se cutremure de amărăciune 
deoarece bănuiala lui părea să fie îndreptăţită. Se putea însă ca 
Mioara să fi fost silită să scrie, dar... se putea ca adevărul să fie 
și tocmai contrariul. 

Cei doi bărbaţi se priveau încă tot fără să scoată vreun 
cuvânt. 

In cele din urmă Rimsky fu acela care rupse tăcerea: 

— Domnul meu, ce rost are prezenta dumneavoastră aici? 

— Aceeași întrebare v-aș putea-o pune și eu, Stanislau 
Rimsky! răspunse maiorul. 

Rimsky înţelese situaţia. 

— Mi se pare, zise el, că noi doi avem ceva de răfuit. 

— Fără îndoială! răspunse tânărul prinţ Trubetzkoi, liniștit. În 
ceea ce mă privește, sunt aici din încredințarea doamnei căreia 
dumneata i-ai cerut o întâlnire... 

Rimsky rămase foarte mirat în urma acestor cuvinte... 

— Eu să fi cerut vreo întâlnire unei doamne?... Trebuie să fie o 
neînțelegere la mijloc, domnul meu! Dimpotrivă, eu am primit o 
scrisoare prin care am fost chemat aici! 

Dimitri măsură pe Rimsky cu un zâmbet disprețuitor. 

— Până acum lumea spunea despre dumneata că ai fi un om 
al cărui curaj nu cunoaște margini! 

— Și dumneata găsești că nu este așa? întrebă Rimsky, 
tunător. 

Dispreţul lui Dimitri Trubetzkoi se transformă acum în scârbă. 

— Nu pot socoti drept curajos pe un bărbat care caută să se 
apere, aruncând o minciună grosolană în sarcina unei femei! 

Rimsky se înfurie. 


— Îţi voi cere socoteală cu spada, pentru această jignire 
josnică și lașă... 

— Foarte bine! Aceasta am vrut și eu! Dar mai înainte de a te 
trimite pe lumea cealaltă... 

— Oho, ești atât de încredinţat de aceasta? Se pare că nu știi 
că Stanislau Rimsky mânuiește spada ca nimeni altul! Din duelul 
acesta, dumneata vei fi acela care va ieși înfrânt! Tocmai de 
aceea, te-aș ruga ca mai înainte de a începe, să-mi dai o 
lămurire. În ce împrejurare a avut loc căsătoria dumitale, cu 
Mioara Comăneanu? 

O clipă, Dimitri rămase nehotărât. Pe urmă, însă, curiozitatea 
îl împinse să răspundă: 

— Ce fel de întrebare mai este și aceasta? Dacă nu m-ar fi 
iubit fără îndoială că nu s-ar fi măritat cu mine! Dar în ce 
măsură te interesează aceasta? 

— În ce măsură mă interesează? zise Rimsky, zâmbind 
amarnic. Doar într-atâta că până acum am fost pe SEPAN 
încredințat că Mioara Comăneanu mă iubește pe mine... și 
numai pe mine... 

— Fiecare om, răspunse Dimitri, are dreptul să creadă ceea ce 
vrea! Eu însă te pot încredința că purtarea prințesei nu m-a 
îndreptăţit niciodată să bănuiesc că ar ţine măcar la dumneata. 
Chiar și faptul că ea mi-a încredinţat mie scrisoarea trimisă de 
dumneata este o dovadă că n-o leagă de dumneata nicio 
simpatie măcar... 

Rimsky rămase din nou foarte uimit. 

— Dar despre ce scrisoare vorbești din nou? strigă el. 

— Nu căuta să faci pe vicleanul! răspunse Dimitri, 
disprețuitor. Un om care poartă spadă la șold nu se cuvine să 
joace teatru. 

— Dar eu n-am trimis nicio scrisoare... 

— Ajunge! îi tăie vorba Dimitri. Mioara mi-a predat scrisoarea 
și m-a împuternicit s-o apăr de acela care i-a trimis-o!... Sunt 
gata s-o apăr! 

Cu aceste cuvinte trase sabia din teacă. 

Rimsky își aruncă și el mantia de pe umeri. 

— Toată răspunderea va cădea asupra dumitale, domnule 
maior! zise el. 

— larăși ţi-e frică? zise Dimitri, batjocoritor. 

— Lui Stanislau Rimsky nu-i e frică niciodată! 


— Afară de acum! 

— Vom vedea! 

Sabia lui Rimsky ieși și ea din teacă. 

— Ai pus ochii pe Mioara, zise Dimitri, cu glas semeţ, care 
este totul pentru mine în lumea aceasta și care este legată de 
mine înaintea legii și a lui Dumnezeu. Este firesc ca pentru 
această îndrăzneală să fii pedepsit! Insula Strigoilor va avea 
astăzi un mort mai mult... fiindcă unul din noi doi trebuie să 
piară... 

— Unul din noi doi trebuie să piară... repetă Rimsky și în clipa 
următoare spadele se și încrucișară... 

În acest duel Rimsky era în mare dezavantaj față de 
potrivnicul său, deoarece el purta o sabie subţire, mai mult de 
podoabă, pe când maiorul avea o spadă lată și lungă, de 
cavalerist. Dar dacă sabia lui Rimsky era slabă, mânia lui era cu 
atât mai cumplită. 

În vrăjmașul său el nu vedea decât pe omul, care-i răpise cea 
mai scumpă comoară a vieţii sale. 

Gândul acesta îl însuflețea, îi dădea putere să atace, să se 
apere. 

Duelul acesta se desfășura în mijlocul unei uri de nedescris. 

Amândoi potrivnicii luptau cu toată puterea, cu toată știința 
lor în mânuirea spadei. Ura clocotea nu numai în pieptul 
Vulturului Morţii ci și în al lui Dimitri. 

Tânărul prinț Trubetzkoi știa că luptă pentru fericirea vieții 
sale. Dacă reușea să se scape de Rimsky, putea fi încredinţat că 
ziua în care inima Mioarei se va întoarce în spre el, nu mai putea 
fi departe. 

Gândul acesta îi dădu puteri înzecite, îl înfierbântă, îl făcu mai 
iscusit. În faţa atacurilor de o furie nebănuită, Rimsky se văzu 
silit să se retragă și să se mulțumească să se apere, fără a mai 
încerca vreun atac. 

Deodată se auzi un strigăt înăbușit, spada lui Dimitri rănise 
braţul stâng al Vulturului Morţii, care își simți cămașa muindu-se 
de sânge. Dar el nu se dădu bătut ci continuă lupta. 

Săbiile se încrucișau necontenit, scăpărând scântei, care 
păreau licurici în bezna nopții. 

Amândoi potrivnicii erau meșteri în mânuirea spadei. Dimitri 
nu era cu nimic mai prejos ca Vulturul Morţii și amândoi luptau 
pe viaţă și pe moarte. 


Rana căpătată îl întărâtă pe Rimsky și mai mult. El voia cu 
orice preț să-și rănească vrăjmașul spre a răzbuna lovitura 
primită. Dimitri însă era cu ochii în patru, se apăra ca un leu și 
adeseori, trecând la contraatac, primejduia serios viața 
adversarului său. 

Rimsky își dădu seama că acesta era potrivnicul cel mai 
iscusit cu care-și măsurase puterile vreodată și tocmai de aceea 
voia cu orice preț să iasă învingător și din acest duel. 

În ceea ce-l privește pe Dimitri și el rămase foarte surprins de 
măiestria de care dădea dovadă Vulturul Morţii. Auzise 
vorbindu-se multe despre Stanislau Rimsky, niciodată nu se 
gândise însă că va veni o zi când va trebui să se măsoare cu 
acest om, pe care atâţia îl blestemau și de care atâţia se 
temeau. 

Deodată lui Rimsky îi reuși un atac. Apărarea maiorului veni 
cu a zecea parte dintr-o secundă prea târziu și sabia subţire a 
Vulturului Morţii îi brăzdă fruntea din care curgea acum o șuviţă 
roșie de sânge. 

— Sângerezi, domnule maior! zise Vulturul Morţii, mulțumit 
că-și răzbunase rana de la braț. 

— Nu face nimic! Prima rană ai primit-o dumneata! 

— Nici n-am simţit-o! răspunse Rimsky, nepăsător. 

— Nu prea cred! Văd că nici nu-ți mai poţi ridica braţul stâng 
și chiar și încheietura mâinii ţi-e plină de sânge! 

— Se poate, dar lupta de-abia începe! 

Și într-adevăr, parcă se jucaseră doar până atunci, căci acum 
atacurile lor erau mult mai furioase și se repetau cu o iuțeală de 
neînchipuit. 

Spadele se încrucișau cu un zgomot înfiorător și deodată, 
zornăitul lor fu întovărășit de un strigăt înfiorător. 

Un atac al lui Rimsky izbutise din nou și sabia lui pătrunsese 
adânc în pieptul maiorului. 

După acest strigăt de durere, Dimitri voi să mai atace, dar 
spada îi căzu din mână în clipa în care Rimsky își trase sabia din 
rană. 

Prinţul Trubetzkoi mai făcu câţiva pași, șovăind, apoi se 
prăbuși la pământ. 

— Pieptul... mi-a fost străpuns! gemu maiorul, a cărui 
uniformă strălucitoare se înroșise de stinge. S-a sfârșit... mor! 

Vulturul Morţii își aruncă spada din mână. 


Lupta aceasta se dăduse pentru ca unul din ei doi să rămână 
pe teren. 

El știa aceasta și-și dădea seama că aceeași soartă putea să-l 
ajungă și pe el și cine știe dacă s-ar fi găsit cineva care să se 
gândească la dânsul. 

Rimsky însă părea plămădit din alt aluat decât ceilalți oameni. 
Un altul în locul lui... după această izbândă ar fi făcut stânga 
împrejur și și-ar fi văzut de treabă. 

În ochii lui însă în clipa în care Dimitri se prăbuși la pământ 
plin de sânge, maiorul Trubetzkoi încetă de a-i mai fi dușman. 

Un om sângerând și dezarmat era pentru el un nenorocit, care 
avea nevoie de ajutor chiar dacă cu o clipă mai înainte omul 
acesta ar fi căutat să-l răpună... 

De aceea se aplecă lângă Dimitri, spre a cerceta rana... 

— Unde ai fost lovit? 

Tânărul maior se zbătea în chinuri groaznice. Pierderea de 
sânge îl slăbise de de-abia mai putea să vorbească. 

— Pieptul... inima...mor! 

— Curaj, domnule maior! Te-ai luptat vitejește, trebuie să nu- 
ţi pierzi curajul nici acum! 

— Nu pot... chinurile sunt cumplite! 

Fără să se sinchisească de durerile propriului său braț, Rimsky 
rupse o bucată din cămașa maiorului spre a-i lega rana. Și doar 
el însuși ar fi avut nevoie de îngrijire, deoarece braţul stâng îi 
sângera necontenit și îl durea atât de tare, încât numai cu mâna 
dreaptă putea să dea un ajutor potrivnicului său. 

Maiorul se uită nedumerit la Rimsky. 

— Rimsky... în loc să-mi dai lovitura de gratie... mă ajuţi? 

— Oare nu ești un semen al meu ca și oricare alt om? De ce 
să te părăsesc aici, unde ţi-ai da sfârșitul? 

— Dar nu sunt decât... câteva clipe... de când am stat faţă în 
față... cu spada în mână! 

— Aceasta s-a întâmplat acum câteva clipe! Duelul s-a sfârșit 
prin rănirea dumitale, acum nu mai poate fi vorba decât de 
ajutorul de care ai nevoie! 

— Mă tem, gemu tânărul prinţ Trubetzkoi, că toate încercările 
dumitale, vor fi zadarnice... Lovitura a fost bună și... și... nu cred 
să mă mai întorc viu... la Petrograd! 

— Prinţe, nu trebuie să te lași! Lovitura n-a fost mortală! 

— De aceasta... numai eu pot să-mi dau seama! 


— Să-ţi leg rana și pe urmă te voi duce la Petrograd, la un 
doctor! 

— Va fi prea târziu! 

— Nu va fi! Vei vedea!... Nu încape nicio îndoială că te vei 
însănătoși! 

— Simt că... mor! 

— Curaj, prinţe Trubetzkoi... Dacă izbutesc să-ţi opresc 
pierderea de sânge, te duc la luntrea mea și te trec dincolo... 

— Totul e în zadar... Mă simt atât de obosit... atât de slab! 

— Ai încredere în Dumnezeu... Sabia nu ţi-a atins inima... 
Peste câteva săptămâni nici nu-ţi vei mai aminti! 

Purtarea blândă, omenească a lui Rimsky îl mișca adânc pe 
prinţul Dimitri Trubetzkoi. Un altul în locul lui, văzându-l acolo, 
dezarmat, n-ar fi stat o clipă la îndoială să-i dea lovitura de 
graţie, spre a scăpa pentru totdeauna de el. 

Mai ales Rimsky ar fi trebuit să se poarte așa, după ceea ce 
auzise vorbindu-se despre el, în cercurile rusești, unde Vulturul 
Morții era socotit ca un tâlhar de rând, fără suflet și fără milă. 

Cât de mult se înșelase, judecându-l astfel! 

Cine ar fi crezut că temutul căpitan de bandiți să fie atât de 
îndurător, atât de milostiv? Purtarea aceasta schimbă cu totul 
simțămintele lui Dimitri faţă de Rimsky. 

Acum nu-l mai putea uri. 

Ura fără margini pe care i-o purtase cu câteva minute mai 
înainte se transformă într-o clipă, într-un simţământ de dragoste 
prietenească. 

Ce ciudat i se părea tânărului prinţ să se știe atras cu 
prietenie către acela cu care cu câteva minute mai înainte 
stătuse față în față, gata să se sfâșie unul pe altul! 

— Acum cred că vei putea rezista! exclamă Vulturul Morții, 
care după truda îndelungată izbuti să lege rana lui Dimitri, 
punând capăt în chipul acesta pierderii de sânge. 

— Îţi mulţumesc... îți mulţumesc... Stanislau Rimsky! exclamă 
ofițerul regimentului de gardă, adânc mișcat și privind cu 
recunoștință la dușmanul care-i devenise prieten. 

Dar ciudat, prințului Trubetzkoi i se păru că mai văzuse odată 
undeva chipul acesta deschis, ochii aceștia sinceri, privirea 
aceasta cinstită. 

Rimsky observă privirea cercetătoare a maiorului și își aduse 
aminte și el de memorabila noapte când scăpase viața ţarului. 


Oare nu fusese prinţul Trubetzkoi însoţitorul domnitorului în 
noaptea aceea? 

Dar nu aminti cu niciun cuvânt despre cunoștința pe care o 
făcuseră în noaptea aceea. La ce bun să se fălească acum cu 
fapta lui, când atunci se încăpăţânase să nu-și spună numele? 

Rimsky se aplecă spre a ridica trupul rănitului pentru a-l duce 
până la luntrea sa. 

— Să mai stăm puţin, zise Dimitri. Simt că dacă mă mai 
odihnesc puţin... voi putea merge și singur și așa, ca să nu te 
mai obosesc pe dumneata. 

— Nu mă obosești de loc! 

— Cum să nu, când și dumneata ai nevoie să fii îngrijit! Mâna 
ţi-e plină de sânge. 

— Nici nu merită să vorbim de asta! 

— Mai bine să așteptăm puţin... De altfel vreau și să-ți 
vorbesc! 

— Să-mi vorbești?... Ce?... întrebă Rimsky, mirat. 

— Îți sunt dator o mărturisire! răspunse maiorul Trubetzkoi 
încet, hotărât să-i spună lui Rimsky toată taina căsătoriei sale. 
Ba se gândea chiar că, dacă va mai rămâne în viaţă, să nu se 
mai așeze în calea fericirii Mioarei, ci dimpotrivă, să-i ușureze 
drumul, spre a se putea înapoia la... Rimsky. 

Degetele tremurânde ale lui Dimitri strânseră mâna lui 
Stanislau Rimsky. 

— Ascultă Rimsky... 

— Ce vrei să spui, domnule maior? 

— Trebuie să cunoști povestea căsătoriei mele... 

Să cunoască povestea căsătoriei prințului Trubetzkoi? Inima 
lui Rimsky tresări. Dar oare nu pentru aceea venise acolo, să 
audă de la Mioara taina aceasta, pe care el n-o putea înţelege? 
Soarta îi scoase în cale pe prinţul Trubetzkoi, dar, după cât se 
vedea, taina, care-l rodea atâta, tot îi va fi dezvăluită, chiar dacă 
nu de Mioara, dar de soţul ei. 

Prințul Trubetzkoi începu să povestească cu greu, ceea ce 
avea de spus. 

— Pe Mioara am cunoscut-o în palatul din Tomsk al tatălui 
meu. Pe vremea aceea nu era liberă, încă, ţinea de tabăra de 
prizonieri din Sadova, dar tata îi ușura soarta și-i îngădui... 

În clipa aceea tufișurile înconjurătoare se animară și o voce 
poruncitoare strigă: 


— Puneţi mâna pe el, viu sau mort! 

Rimsky sări speriat de lângă rănit. 

Prinţul Trubetzkoi se uita și el nedumerit în direcţia de unde 
venea glasul acela poruncitor, care strigă din nou: 

— Uite-l! Acolo este Vulturul Morţii! 

Rimsky bănui de la început că numai despre el putea să fie 
vorba, acum însă nu se mai putea îndoi. 

Oamenii răsăreau ca din pământ, toți înarmaţi până în dinţi și 
având în fruntea lor doi conducători, unul înalt și slab, altul 
scund și cocoșat. 

— Poliţia! exclamă maiorul, apoi îi șopti lui Rimsky: Fugi! 

Marius Gersot, noul prefect de poliţie al Petrogradului nu mai 
putea de bucurie că planul îi reușise atât de bine și făcând 
câţiva pași, strigă: 

— Stanislau Rimsky, te somez în numele legii să te predai! 

Vocea aceasta i se păru cunoscută Vulturului Morţii, dar nici 
prin minte nu i-ar fi trecut că ea este a dușmanului său de 
moarte, deoarece nu-și putea închipui că fostul student din 
Varșovia ajunsese prefectul de poliţie al capitalei Rusiei. 

Somaţia însă nu-l sperie de loc. Un hohot de râs batjocoritor 
răsună pe Insula Strigoilor, apoi Rimsky răspunse: 

— Proștilor! oare tot nu aţi învăţat încă cum că Stanislau 
Rimsky nu știe ce însemnează aceea: „să te predai”? 

Un zăngănit de arme îi răspunse. 

— Te somez înc-odată, urmă Marius Gersot, să te predai! 

— Niciodată! răspunse Stanislau Rimsky și în aceeași clipă 
porni într-o fugă nebună spre mijlocul insulei. 

Se auziră câteva detunături și noaptea fu străbătută de 
strigăte înfrigurate: 

— După el! 

— Prindeţi-l! 

— Împușcaţi-l! 

— Să fie prins, viu sau mort! 

Cu asemenea cuvinte își îmbărbătau oamenii, Marius Gersot și 
Grigore lamuchin, care porniră în urmărirea lui Rimsky, trăgând 
necontenit. 

Braţul rănit îl împiedica în fugă pe Vulturul Morţii, dar totuși 
alerga ca vântul printre pomi, ferindu-se și ascunzându-se după 
copaci, de câte ori auzea vreo detunătură. 


Insula Strigoilor era foarte mică. Unul din malurile ei era 
acoperit de copaci, celălalt de stânci abrupte. 

Rimsky ajunsese la aceste stânci și acum fugea și mai iute, 
deoarece nemaiavând copacii după care să se ascundă, polițiștii 
îl puteau ochi mai ușor. 

Între timp, Marius Gersot și cu Grigore lamuchin strigau 
necontenit: 

— Puneţi mâna pe el! 

— Nu ne mai poate scăpa! 

— ÎI împiedică Neva! 

— Prindeţi-l! 

Rimsky ajunse pe cel mai înalt vârf de stâncă și întorcându-se 
strigă batjocoritor: 

— Niciodată, auziţi... niciodată nu veţi putea pune mâna pe 
Vulturul Morții! 

Și drept rămas bun, mai ridică un bolovan mare și-l azvârli cu 
toată puterea în spre urmăritorii săi care de-abia izbutiră să se 
ferească din calea prăpădului. 

După aceea își făcu vânt și se azvârli în valurile spumegânde 
ale Nevei, zicându-și: 

— Mai bine moartea, decât să fiu prizonierul lor! 

Când ajunseră și polițiștii în vârf, Vulturul Morţii nu mai era de 
găsit. 

Jos, în valurile Nevei însă se putea observa un mic punct 
negru, care se lupta deznădăjduit împotriva curentului. 

Marius Gersot îl descoperi iute pe Vulturul Martii care se lupta 
cu valurile și strigă: 

— Uite-l! Împușcaţi-l! 

— lar ceilalţi cu barca după el! adăugă Grigore lamuchin. 

— Foarte bine! strigă și prefectul. Cu barca după el! Nu 
trebuie să ne scape! 

Impușcăturile răsunau una după alta, se pare însă că fără a-și 
ajunge ţinta deoarece fugarul își băga capul mereu sub apă, așa 
că polițiștii trăgeau la întâmplare sau ţintind în câte vreun butuc 
ce plutea la suprafața apei. 

Marius Gersot era foc și pară. 

— Atât ar mai trebui să ne scape! Ne-am face de râsul 
tuturor! Pe femeie n-aţi văzut-o? 

— Nicăieri, domnule prefect! raportă Grigore lamuchin. 


— Se vede că n-a venit! Dar să coborâm cu toţii la luntre și să 
pornim pe urmele vânatului! De data aceasta Rimsky nu trebuie 
să mai scape! Sau punem mâna pe el sau piere în valurile Nevei. 

In clipa următoare polițiștii începură să coboare de pe stânci 
și ajungând la țărm se urcară în bărci și porniră astfel în 
urmărirea Vulturului Morții. 

Auzind împușcăturile care veneau de pe insulă pescarul, care- 
| trecuse Neva pe Dimitri, încremeni de spaimă. Își dădea seama 
că se petrecuse ceva neobișnuit și în prada unei groaze fără 
seamăn, nu mai contenea să-și facă semnul crucii. 

— Sfinte Dumnezeule, nu mă lăsa!... Apără-mă Doamne.!... 
Sfântă Maică Precistă, îndură-te de mine! 

Dar groaza nu i se risipi nici după ce încetară împușcăturile. 
Liniștea ce urmă i se păru chiar și mai înfiorătoare, decât 
zgomotele detunăturilor. 

Tremurând de spaimă el își părăsi barca și alergă pe țărm, de 
colo până colo. Atunci observă că dintr-un alt punct al insulei se 
desprinseră alte trei bărci care porniră spre larg. 

Așadar, aceștia fuseseră pușcașii! 

Cu mintea lui simplă nu putea bănui ce se întâmplase și se 
cutremura la fiecare freamăt de frunză crezând că sunt strigoii 
care îl înconjoară. 

Işi frământa mintea ce să se fi întâmplat cu călătorul său, pe 
care-l adusese pe insulă. Trecuse de mult timpul în care ar fi 
trebuit să se înapoieze. 

Și tot gândindu-se așa, nehotărât, odată își aduse aminte de 
făgăduinţa, pe care i-o făcuse, de a se duce după el în cazul 
când nu s-ar înapoia singur. 

Dar chiar și numai gândul de a se duce în mijlocul insulei îl 
făcu să se cutremure. 

— Doamne, oftă el, ce să se fi petrecut pe insulă? 

El porni câţiva pași înainte, dar când piciorul lui dădu peste o 
cracă uscată, care trosni, fugi iute înapoi. 

Acum își aminti de porunca pe care i-o dăduse distinsul ofiţer, 
ca, dacă nu-l găsește în viaţă, să-i ia trupul neînsufleţit și să i-l 
ducă pe malul celălalt. 

Ce să se fi întâmplat? Ce groaznică tragedie să se fi 
desfășurat pe Insula Strigoilor. 

Se mai rugă odată lui Dumnezeu, Sfintei Fecioare, tuturor 
sfinţilor și apoi își luă inima în dinţi și porni spre interiorul 


insulei. Mergea un pas și se oprea, spre a se uita în jurul său, să 
vadă dacă nu zărea aripile albe ale strigoilor și nu pornea mai 
departe, decât numai după ce se încredința că totul rămăsese 
liniștit. 

Deodată auzul îi fu izbit de un geamăt înăbușit, foarte slab: 

— Ajutor!... Ajutor! 

El ascultă cu multă băgare de seamă, să vadă de unde venea 
glasul. 

Peste câteva clipe se auzi din nou: 

— Ajutor!... Ajutor! 

Atunci porni mai departe, în direcţia de unde venea glasul 
acela slab și în curând îl auzi mult mai aproape. 

Părându-i-se că recunoaște glasul ofițerului, porni mai iute și 
în curând auzi: 

— Aici... aici! 

La lumina lunii zări trupul ofițerului care zăcea pe pământ. 

— Tătucă! 

— Vino... ajută-mă!... Ai venit la timp! 

Pescarul sări lângă ofiţer și tresări văzând că sângele trecuse 
chiar și prin pansamentul care fusese pus peste rană. 

— Tătucă, pentru Dumnezeu, ce ţi s-a întâmplat? strigă el. Te- 
au rănit strigoii? 

— Da... da... strigoii! 

— Pentru numele lui Dumnezeul!l... Ce să fac?... Cum să te 
ajut? 

— Ridică-mă! Du-mă! 

— Unde să te duc, tătucă? 

— Oriunde... mi-e tot una... numai du-mă... de aici... 

Tânărul prinţ Trubetzkoi își pierdu cunoștința. Capul îi căzu 
greoi într-o parte, ochii i se închiseră. Zbuciumul prin care 
trecuse, pierderea de sânge îl istoviseră. 

La început pescarul crezu că murise, după mișcările pieptului 
însă își dădu seama că mai trăiește. 

Atunci ridică trupul cu băgare de seamă și porni cu el în spre 
țărm, unde își lăsase barca. 


CAPITOLUL 55 
FUGA 


În clipa în care Rimsky se aruncase în Neva de pe vârful 
stâncii, se gândise că încercarea lui putea să-i fie fatală. 

Prefera însă de o mie de ori moartea aceasta, decât să ajungă 
pe mâinile poliției, deoarece atunci știa că nu va mai vedea 
niciodată lumina soarelui, decât doar, când l-ar fi dus... la 
spânzurătoare. 

Era bun înotător, curentul apei îl ducea și el în jos, așa că se 
îndepărtă iute de Insula Strigoilor. În chipul acesta, în clipa în 
care începuseră să tragă după el, ajunsese în afară de bătaia 
puștilor. 

Pentru a fi și mai sigur însă, precum și pentru a-și înșela 
urmăritorii asupra direcţiei în care se găsea, se scufunda mereu 
sub apă și înota sub suprafaţa apei până când își putea reţine 
răsuflarea. 

Cu toate acestea, fuga mergea greu deoarece hainele, 
cizmele, precum și brațul rănit în timpul duelului îl împiedicau să 
înainteze mai iute și să se menţină la suprafaţă. 

Norocul însă nu-l părăsi nici de data aceasta. 

Un trunchi de copac plutea nu prea departe de el. Știa că 
dacă izbutește să pună mâna pe el, este scăpat. 

Din cateva aruncături de braț ajunse copacul și-l încălecă. 
Acum nu trebuia să se mai lupte cu valurile, singura lui grijă 
fiind să-și menţină echilibrul. Astfel încălecat pe copac, curentul 
apei îl duse departe, tot mai departe de Insula Strigoilor, ale 
cărei contururi în curând nici nu le mai zări. 

Scrutând zarea, observă câteva bărci care se apropiau de el. 
Teama însă i se risipi în curând deoarece bărcile se înapoiară. 

Marius Gersot și cu Grigore lamuchin erau încredinţaţi că 
Vulturul Morţii pierise în valurile Nevei și renunţară la urmărire. 

În timpul acesta Stanislau Rimsky era purtat tot mai departe 
de curent. Nu putea să-și dea seama cât putea să fie ceasul, în 
schimb observase ca lumina lunii pălea tot mai mult și că cerul 
începuse să devie cenușiu spre orizont. 

Dar dacă se bucura că scăpase de poliţie, în schimb durerile îl 
chinuiau îngrozitor. Rana sângera necontenit și apa rece îl 
pătrunsese până la oase. Tremura ca varga, dar mâna 
înțepenită nu și-o luă de pe trunchiul salvator. 

Valurile Nevei îl duceau departe tot mai departe! 


Cerul se lumina tot mai mult și deodată Rimsky, băgă de 
seamă că nu-l mai înconjurau apele Nevei... ci valurile mării. 
Ajunsese în port. 

Acum îl cuprinse îngrijorarea și mai mult. Chiar dacă izbutea 
să ajungă la țărm nu se putea aștepta la nimic bun deoarece nu 
mai încăpea nicio îndoială că politia Petrogradului luase toate 
măsurile pentru a fi prins, dacă ieșea la mal undeva. lar așa cum 
era rebegit de frig, rănit, istovit, i-ar fi fost cu neputinţă să mai 
continue fuga. 

Și faptul că puterile îl părăseau tot mai mult, nu făcu decât 
să-i mărească îngrijorarea. 

— Ce se va întâmpla cu mine? se gândea el. Voi pieri în 
valurile acestea și nimeni nu va ști ce soartă am avut! 

Sufletul i se umplu de amărăciune. 

Niciunul din dușmanii săi nu i-ar fi putut dori o soartă mai 
mizerabilă. Să piară atunci când scăpase de cea mai mare 
primejdie! 

Privirea lui obosită zări o corabie cu pânze. 

Vederea corăbiei îi dădu din nou speranţe, dar numai pentru o 
clipă, deoarece își dădu seama îndată că nu mai avea putere să 
ajungă până la corabie. 

Atunci căută să-și îndrepte trunchiul de copac spre valurile 
care erau purtate de curent spre corabie. 

Cu o sforțare uriașă izbuti să facă aceasta și atunci se lăsă cu 
totul în voia soartei. 

Își încleștă braţele și mai tare în jurul copacului și se lăsă să 
fie aruncat de valuri de colo până colo. 

Simţea că moartea pândea în jurul lui, o singură clipă dacă 
scăpa copacul din mâini era pierdut. 

Numai în temnița Dubro-ului se mai simţise el atât de părăsit, 
atât de aproape de moarte, ca în clipele acestea. 

După aceea se ivi înaintea ochilor săi decorul cetăţii Rudinului 
și de printre valuri se desprindeau parcă chipurile prietenilor 
lăsaţi acolo, Dan Dragomir, Severin, Ludovica, Micislav, 
Vlasovici, apoi doctorul Leonida, care rămăsese la Petrograd și, 
în cele din urmă, chipul blând, fermecător al Mioarei 
Comăneanu, de care i se părea că a sosit clipa să se despartă 
pentru totdeauna, deoarece moartea era aproape. 

Adunându-și cele din urmă puteri, își mai ridică odată capul 
spre a căuta din ochi corabia. 


Vasul cu pânze i se păru acum înzecit de mare, ceea ce 
însemna că valurile îl purtaseră, într-adevăr spre el. 

Singura lui nădejde era acum ca cei de pe corabie să-l 
zărească și să-i vină în ajutor. Dar pentru ca oamenii de pe 
corabie să-l vadă, trebuia ca el să se facă observat de ei într-un 
chip oarecare. 

Cu o putere de voinţă pe care numai el o putea avea, își 
porunci nervilor și trupului istovit, să mai reziste unei ultimei 
încercări. Adunându-și toată energia biciuită de această voință 
de titan, se ridică pe copac și scoţându-și batista din buzunar 
începu s-o fluture în vânt. 

Semnalizarea aceasta ţinu câteva minute... care păreau 
secole. 

Între timp puterea îl părăsea, cădea înapoi în apă, dar îndată 
se căţăra din nou pe trunchiul de copac și urmă din nou cu 
semnalizarea. 

Deodată i se păru că zărește un steag alb care se ridicase pe 
corabie. 

Dar se ridicase într-adevăr sau totul nu era decât o nălucire? 

Nu era nălucire, fiindcă steagul se lăsă apoi se ridică din nou. 

— Doamne, ajută-mă!... exclamă Rimsky. Ajută-mă să mai 
rezist. 

Între timp corabia se apropiase atât de mult, încât putea să 
observe înfrigurarea de domnea pe bordul ei. 

După aceea văzu o barcă, ce era lăsată în apă... 

Dar ultima sforțare îi sleise puterea și mai mult. Ochii i se 
împăienjeniră, urechile îi ţiuiau și valurile mării răsunau înzecite 
în timpanele lui. 

Barca de salvare ajunse la suprafaţa apei, marinarii luară 
lopețile în mână și începură să vâslească din răsputeri pentru a 
ajunge cât mai iute la nenorocitul care se zbătea pe trunchiul de 
copac. 

Pământul începu să se învârtească în jurul lui Rimsky. 

Bucuria lui era atât de mare încât ar fi fost în stare să joace ca 
un copil dacă ar mai fi avut putere. Dar nu numai că n-avea 
atâta putere dar chiar și strigătul de recunoștință pe care voi să- 
| îndrepte către Cel de Sus, îi muri pe buze, iar trupul, trupul lui 
ud, îngheţat și rănit căzu în apă cu un plescăit zgomotos. 

În ultimul moment trunchiul de copac îi alunecă din mâini. 

Trecură ceasuri... 


Când își reveni în simţiri, Rimsky se văzu într-o cabină de 
corabie, curată ca o farmacie. 

Nu-și mai amintea decât de clipa în care lumea se întunecase 
în jurul său și căzu în prada valurilor mării. 

Ce se întâmplase de atunci? Cum ajunsese acolo? 

Ultima dată își amintea că-și așteptase moartea, veșnicul 
nimic, și acum?... 

Tot mai rămăsese în viață? 

Oamenii îl înconjură... el însuși este așezat într-un pat alb, 
strălucitor de curat... braţul rănit îi era bandajat... 

— Unde sunt?... Ce s-a întâmplat cu mine? strigă el, aiurit. 

— Liniștește-te! răsună o voce caldă lângă el. Eşti la oameni 
buni! 

— Doamne...dar cine sunteți dumneavoastră? 

— Eu sunt Wâărtner, căpitanul acestei corăbii, iar domnul de 
lângă mine este doctorul Schul, medicul vasului. 

— Așadar, dumneavoastră mi-aţi scăpat viaţa? 

— Noi am alergat în ajutorul unui semen al nostru care se află 
în primejdie! 

— Doamne... eu nu mai nădăjduiam să văd lumina soarelui! 

— În privinţa aceasta ai dreptate, căci erai foarte aproape de 
lumea cealaltă când te-au găsit marinarii noștri. Scăpaseși 
trunchiul de copac din mănă și căzuseși în mare, de unde de- 
abia te-au mai pescuit oamenii noștri. Aici, pe bord, am făcut tot 
ce ne-a stat în putinţă pentru a te readuce la viaţă, dar nu 
speram să te mai putem scăpa. Ceea ce ne-a mirat însă mai 
ales, a fost că tocmai atunci ţi-ai pierdut cunoștința, când 
ajutorul era lângă dumneavoastră. 

— Simţeam, vedeam, știam că veniţi... dar n-am mai putut 
rezista... Stătusem prea mult în apă, puterile mele ajunseră la 
capăt. 

— Dar ce ţi s-a întâmplat? 

— Ar fi prea lung să vă povestesc... 

— Totuși suntem curioși să auzim, cum ai ajuns în apă, cum 
te-ai rănit... 

— Aveţi dreptate, domnii mei... și vă sunt dator toată 
încrederea... Mai înainte de a vorbi însă, aș dori să știu pe ce 
corabie mă găsesc, deoarece știți dumneavoastră domnule 
căpitan... Rusia... 

Căpitanul îl liniști: 


— Poţi vorbi fără teamă, domnul meu. Corabia aceasta este 
germană. Se numește „Rheinland” și mâine își ridică ancora 
părăsind apele rusești, spre a se duce la Hamburg! 

— La Hamburg? întrebă Rimsky, înspăimântat. Doamne, ce se 
va întâmpla cu mine? 

— În niciun caz nu sunt de părere să fii debarcat, zise 
doctorul, deoarece ești prea zdruncinat pentru a înfrunta noi 
zbuciumări. 

— Să fiu debarcat? Numai asta nu! 

— De ce te temi? întrebă căpitanul. 

— V-am spus mai  adineaori că ne găsim în Rusia, 
împrejurările în care m-aţi găsit vă vorbesc îndeajuns!... 

— Înţeleg, domnul meu! zise căpitanul. În noi poţi avea toată 
încrederea. Firește, dacă ești un refugiat politic! 

— Asta sunt! răspunse Rimsky fără șovăire. Numele meu este 
Stanislau Dembinsky și singura mea vină e că sunt polonez! 

Căpitanul îi întinse mâna. 

— Poţi fi liniștit, domnul meu! Te vom scăpa! 

Vulturul Morții strânse cu recunoștință mâna întinsă a 
căpitanului. 

— Niciodată nu voi uita ceea ce ai făcut pentru mine, domnule 
căpitan! Dragostea și atenţia cu care m-aţi înconjurat este o 
dovadă de simțămintele adânci omenești, care sălășluiesc în 
sufletele ofițerilor acestui vas și aș fi foarte fericit dacă cerul mi- 
ar da putinţa să vă arăt vreodată recunoștinţa pe care v-o port 
tuturor! 

— Domnule Dembinsky, ai dovedit a fi un om curajos, 
cumsecade și-mi pare foarte bine că ţi-am putut fi de folos! 

— Domnule căpitan, zise doctorul deodată, aţi uitat de revizia 
care se face corăbiei? 

— Nu, dragă doctore, m-am gândit și la asta! 

— Despre ce fel de revizie vorbesc domnii? întrebă Rimsky 
înspăimântat. 

— Poliţia Petrogradului perchiziționează toate corăbiile, mai 
înainte de a părăsi portul! 

— Dar atunci voi fi descoperit! 

Căpitanul Wărtner zâmbi. 

— Nu trebuie să te temi. Sunt îndeajuns de iscusit, spre a 
putea păcăli pe copoii poliţiei rusești! 


— Dar nu vă pricinuiesc neplăceri prin aceasta? întrebă 
Rimsky. 

— Nu, domnule Dembinsky! Repet că cunosc eu un mijloc de 
a te ascunde de autorităţile rusești! 

— Și care ar fi mijlocul acesta domnule căpitan? 

— Foarte simplu, domnule Dembinsky! răspunse căpitanul, 
râzând cu poftă. Acum câteva luni, când am plecat din 
Hamburg, unul din ofițerii echipajului, Rudolf Freiburg, n-a mai 
plecat cu noi, deoarece s-a îmbolnăvit pe neașteptate. Cum 
ofițerul s-a îmbolnăvit chiar înainte de a ridica ancora, toate 
hârtiile lui au rămas la mine și figurează și pe lista echipagiului. 
Nimic mai ușor, decât să-ţi predau hârtiile lui Rudolf Freiburg, 
hârtii cu care dumneata te vei legitima ca ofițer de marină, în 
fața autorităţilor rusești. 

Rimsky strânse cu recunoștință mâna nobilului marinar. 

— Domnule căpitan, bunătatea dumneavoastră mă face să-mi 
schimb cu totul părerea pe care o aveam despre semenii mei! 

— Așadar, dragă domnule Dembinsky, zise căpitanul, 
nebăgând în seamă cuvintele de laudă ale rănitului, dumneata 
vei merge cu noi la Hamburg! 

— Dacă între timp corabia nu mai ancorează altundeva, 
atunci fără îndoială că voi merge și eu la Hamburg. 

— Cred că te vei simţi bine în portul nostru, acolo vei fi în 
siguranţă cel puţin. Până ajungem la Hamburg ţi se va vindeca 
și rana și te vei putea odihni îndeajuns după noaptea aceasta 
zbuciumată prin care ai trecut. 

— Numai o rugăminte aș mai avea domnule căpitan! 

— Vorbește, domnule Dembinsky! 

— Ar fi cu putință să-mi înștiințez pe vreo cale oarecare 
prietenii rămași la Petrograd pentru a-i linişti în privinţa 
dispariţiei mele? 

— Te simţi în stare să scrii câteva rânduri? 

— Cum să nu! 

— Atunci îţi voi trimite îndată hârtie, scrisori și cerneală, iar 
scrisoarea voi îngriji eu să ajungă pe uscat, încă în decursul zilei 
de astăzi. 

Rimsky îi mai mulţumi odată căpitanului, care după ce-i ură 
însănătoșire cât mai grabnică, părăsi cabina însoţit de doctorul 
vasului. 

Rimsky rămase singur. 


Se simţea foarte obosit. Fuga plină de peripeții îl frământase 
nu numai sufletește, dar îi istovise și trupul cu desăvârșire. 
Niciodată nu dorise mai mult să poată dormi și după ce fusese 
scos din mare, dormise doar ceasuri întregi. 

Era gata să ațipească când unul din marinarii Rheinland-ului 
intră aducându-i hârtie de scrisori și cerneală. 

Rimsky se așeză îndată să scrie. Scrisoarea era adresată 
doctorului Leonida. 


„Dragă prietene, 


Îmi dau seama cât de mult te nelinișteşte lipsa mea 
îndelungată și știu cât te vei fi frământat să afli ce am 
devenit. Fii fără grijă: trăiesc și nădăjduiesc că nici tie nu ti 
s-a întâmplat vreun rău. Nu căuta să afli unde mă găsesc; 
mulțumește-te să știi că mă găsesc în loc bun și printre 
oameni de treabă. 

Împrejurările mă silesc să părăsesc pământul Rusiei și va 
tine mult timp până când voi reveni. Consolaţi-vă însă, căci 
toate gândurile mele sunt la voi! 

Te rog să nu mai urmezi drumul pe care am pornit, 
deoarece nu mai are niciun rost. Am găsit pe cine căutam 
dar soarta a vrut să pierd ceea ce căutam, chiar în clipa în 
care o găsisem. 

M-ai înțeles? Acum nu-ți pot da mai multe amănunte, dar 
când ne vom revedea îti voi povesti toată tragedia vieții 
mele. Înapoiază-te la prietenii noștri şi aşteptați-mă acolo. 
Într-o bună zi voi veni și eu. 

Lui Harward și prietenilor lui mulțumește-le în numele 
meu, pentru ceea ce au făcut pentru mine și sfătuiește-i să 
renunțe și ei la călătoria plănuită, deoarece totul este în 
Zadar și îşi primejduiesc degeaba viețile care pot sluji 
cauza noastră mult mai bine dacă nu se pierd în căutarea 
unei himere. 

Prietenilor din Petrograd transmite-le salutările mele, la 
fel ca și acelora la care te duci unde voi veni și eu... după 
un mic ocol. 

Dumnezeu să vă aibă în paza lui, 

Stanislau.” 


Rimsky reciti scrisoarea, apoi o îndoi. Nu putea s-o sigileze, 
dar nici n-ar fi fost nevoie deoarece scrisoarea fusese alcătuită 
cu atâta prevedere, încât chiar dacă ar fi citit-o cineva... n-ar fi 
priceput nimic din ea. 

Scrise adresa: 

«Doctor Lenieff, Petrograd, Hanul „La coroana Țarului”», apoi 
se adresă marinarului: 

— Cine duce scrisoarea? 

— Domnul căpitan mi-a încredinţat mie sarcina. 

Vulturul Morţii îi dădu scrisoarea. 

— Trebuie s-o duci la hanul lui René Piccard. Ştii unde este? 

— Firește! Sunt doar patru luni de când ancorăm la Petrograd. 

— Dacă vei fi iscusit vei primi o bună recompensă. Scrisoarea 
nu trebuie s-o predai decât în mâna aceluia căruia îi este 
adresată. Nimănui pe lume altcuiva și nici nu trebuie să spui de 
unde vii! Ai înțeles? 

— Da! 

Marinarul părăsi odaia, iar Rimsky, obosit de scris, căzu cu 
capul pe pernă. 

Peste câteva minute, Vulturul Morţii dormea adânc. 


* 


Mai târziu doctorul veni la el. 

ÎI vizită ṣi dădu din cap mulțumit. 

Spre seară veni din nou, de data aceasta întovărășit de 
căpitan. 

Doctorul se aplecă deasupra bolnavului: 

— Ei, cum îi merge? întrebă căpitanul. 

— Doarme, doarme fără întrerupere. 

— Semn bun? 

— Firește! Somnul îl odihnește și-l face să uite zbuciumările 
prin care a trecut. 

— Pare să fie un om de treabă! 

— Şi eu cred la fel! 

— Îmi pare bine că l-am scăpat! Ar fi fost păcat să piară în 
mare sau să cadă în mâna polițiștilor ruși... 

— Ciudată ţară mai este și aceasta! exclamă doctorul, care 
învățase la vestita Universitate din Heidelberg și care își iubea 


meseria mai presus de orice pe lume. O sumedenie de polonezi, 
oameni de treabă și cinstiţi, sunt osândiţi în fiecare an numai 
fiindcă își iubesc patria. 

— Îmi pare bine că am putut să scap măcar unul din ghearele 
asupritorilor ruși! zise căpitanul, care apoi părăsi cabina, 
împreună cu doctorul corabiei. 

Rimsky dormi tun până a doua zi de dimineaţă, când cineva îl 
scutură, zicându-i: 

— A venit poliţia! 

Rimsky tresări speriat și-și deschise mari ochii somnoroși. 

— Poliţia, domnule Dembinsky! zise căpitanul, care stătea în 
faţa lui. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Rimsky, în vreme ce inima îi 
tremura ca varga. 

Nu de teamă ci fiindcă nu voia să bage în bucluc pe salvatorii 
săi care îl îmbrăţișaseră cu atâta căldură. 

Cine îl putea încredința că copoii care vor cerceta vasul nu vor 
fi tocmai aceia care îl urmăriseră în noaptea trecută? 

— Nu trebuie să faci nimic! îl liniști căpitanul. Îţi atrag atenţia 
doar că, dacă vor veni aici, nu trebuie să-ţi uiţi numele. 
Dumneata ești Rudolf Freiburg, născut la Hamburg, în vârstă de 
douăzeci și șapte de ani și ofiţer pe corabia de comerţ 
„Rheinland”. 

— Am înțeles! răspunse Rimsky. Sunt Rudolf Freiburg, născut 
la Hamburg, în vârstă de douăzeci și șapte de ani și ofiţer pe 
corabia de comerț „Rheinland”. 

— Foarte bine! Numai să nu-ți pierzi cumpătul, dacă s-ar 
întâmpla ca ofițerul de poliţie să intre în cabină. 

După această îmbărbătare trecu pe covertă spre a primi și 
călăuzi pe polițiștii care tocmai soseau. 

Rimsky, rămas singur, repeta mereu, spre a nu se încurca: 

— Rudolf Freiburg, născut la Hamburg, douăzeci și șapte de 
ani, ofiţer pe corabia de comerț „Rheinland”... 

Să fi tot trecut vreun sfert de ceas când deodată auzi 
zgomotul unor pași pe coridorul din faţa cabinei sale. 

Se vâri mai adânc în pat și își trase pătura mai sus spre a-și 
acoperi jumătate din față. 

Ușa se deschise. 

În fața lui Rimsky, care de sub pătură se uita numai cu un 
ochi, se ivi uniforma unui ofițer de poliţie, rus. 


Alături de el era căpitanul Waărtner, care-i dădu lămuririle 
necesare. 

— Aici se găsește unul din ofiţerii noștri, Rudolf Freiburg. 

— Ce are? 

— Zilele acestea, în timpul exerciţiilor, un catarg secund i-a 
căzut pe picior și i l-a zdrobit, așa că nu poate părăsi patul. 

— Mulţumesc! zise ofițerul de poliţie, închizând ușa în urma 
lui. 

Rimsky răsuflă ușurat. 

Câtva timp mai auzi zgomot pe covertă, oameni care fugeau, 
strigau, se chemau pe nume. Zgomotul acesta creștea mereu și 
Rimsky începu să se teamă, când deodată, o smucitură 
puternică îl azvârli aproape din pat. 

Peste câteva minute ușa se deschise și în pragul ei se ivi 
chipul surâzător al căpitanului Wărtner. 

— Ei, dragă domnule Dembinsky, ce spui cât de ușor am 
trecut hopul? Știi că suntem în largul mării? 

Cu aceste cuvinte se duse la ferestruica rotundă a cabinei, 
dădu perdeaua la o parte și urmă: 

— Vezi, ne îndepărtăm necontenit! 

Rimsky se uită cu priviri aiurite. Casele Petrogradului 
deveneau tot mai mici, în curând ele se contopiră cu ţărmul, 
care apoi dispăru și el, ochiul nemaiîntâlnind decât apă și numai 
apă... 


O RAJIN A 
Dy — = SI NEED 
FA PN (SI DNN 


Continuarea aventurilor o veți afla în capitolul următor: 
Cuibul vulturilor. 


KKK