Garth Nix — Vechiul Regat — V3 Abhorsen

GARIH NIĂ 


GARIH NIX 


VECHIUL REGAI - Vol. 3 - 
Abhorsen 


Anei şi lui Thomas Henry Nix 


PROLOG. 

PARTEA ÎNTÂI. 

CAPITOLUL. UNU. O casă asediată. 

CAPITOLUL. DOI. În adâncuri. 

CAPITOLUL TREI. Amarant, rozmarin şi lacrimi. 

CAPITOLUL PATRU. Dejunul corbilor. 

CAPITOLUL CINCI. Suflaţi, vânturi, vino ploaie! 

CAPITOLUL ŞASE. Emisferele argintii. 

CAPITOLUL ŞAPTE. O ultimă dorinţă. 

CAPITOLUL OPT. Încercarea lui Sameth. 

Primul interludiu. 

PARTEA A DOUA. 

CAPITOLUL NOUĂ. Un vis cu bufniţe şi câini zburători. 

CAPITOLUL ZECE. Prinţul Sameth şi Hedge. 

CAPITOLUL UNSPREZECE. Ascunşi în stufăriş. 

CAPITOLUL DOISPREZECE. Distrugătorul din Nicholas. 

CAPITOLUL TREISPREZECE. Istorisirea Căţelei 
Obraznice. 

CAPITOLUL PAISPREZECE. Deasupra norilor, până la Zid. 

CAPITOLUL CINCISPREZECE. Perimetrul. 

CAPITOLUL ȘAISPREZECE. Decizia maiorului. 

Al doilea interludiu. 

PARTEA A TREIA. 

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE. Înapoi în Ancelstierre. 

CAPITOLUL OPISPREZECE. Chlorr Femeia Măştii. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE. Conserva de sardine. 

CAPITOLUL DOUĂZECI. Începutul sfârşitului. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU. Străfundurile Morţii. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI. Sudiştii şi cutiile de 
racord. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI. Monstruozitatea Lathal. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU. Planul misterios al lui 
Mogget. 

CAPITOLUL. DOUĂZECI ŞI CINCI. A Noua Poartă. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE. Sam şi Slugile 
Întunecate. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. Când trăsnetele tac. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT. Cei şapte. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ. Alegerea lui Yrael. 

EPILOG. 


PROLOG. 

Negura se înălța de pe suprafaţa râului în valuri albe ce 
se-mpleteau cu fumul şi funinginea oraşului Corvere pentru 
a forma o amestecătură pe care jurnaliştii cu ştait o 
botezaseră smog, iar ziarul Times, „ceaţă pestilenţială”. 
Indiferent de numele purtat, era umedă, rece, urât 
mirositoare şi mai ales periculoasă. Când se îngroşa peste 
măsură, devenea înăbuşitoare şi preschimba cea mai timidă 
tuse în pneumonie. Dar pericolul cel mai mare se ascundea 
în cealaltă trăsătură a ei: tăinuirea. Negura din Corvere 
învăluia mult-lăudatele lămpi cu gaz ale burgului, zăpăcind 
ochiul şi urechea. Când ceața se lăsa în oraş, toate străzile 
erau întunecate, zgomotele răsunau ciudat, iar crima şi 
dezordinea pândeau la tot pasul. 

— Ceaţa nu dă semne că s-ar ridica, anunţă Damed, şeful 
gărzii regelui Touchstone. 

Glasul îi trăda aversiunea pentru ceaţă, deşi ştia că e doar 
un fenomen natural, un amestec de noxe şi negură. Acasă, 


în Vechiul Regat, asemenea neguri erau adesea create de 
vrăjitorii Magiei Libere. 

— Unde mai pui că. Nu funcţionează telefonul, iar 
însoțitorii sunt puţini şi neexperimentați. Nu cred c-ar 
trebui să ieşiţi, Maiestate. 

Touchstone stătea la fereastră, trăgând cu ochiul printre 
obloane. Fuseseră nevoiţi să acopere toate ferestrele în 
urmă cu câteva zile, când prin mulţimea de-afară 
începuseră să apară praştiile. Până atunci, demonstranţii 
încercaseră în zadar să arunce cu bucăţi de cărămidă, căci 
palatul care găzduia Ambasada Vechiului Regat se-nălţa 
într-un parc împrejmuit de ziduri, undeva la patruzeci şi 
cinci de metri de stradă. Pentru a nu ştiu câta oară, 
Touchstone îşi dori să fie în preajma Legământului, să-l 
folosească pentru a-şi întări puterile şi magia. Dar îl 
despărţeau opt sute de kilometri de Zid, iar văzduhul era 
rece şi împietrit. Doar când vântul de miazănoapte bătea în 
rafale puternice mai simţea câte-un strop din moştenirea sa 
magică. 

Touchstone ştia că Sabriel resimțea şi mai mult lipsa 
Legământului. Îi aruncă o privire soţiei sale. Stătea ca de 
obicei la birou şi scria o ultimă scrisoare către un vechi 
prieten de şcoală, un afacerist de seamă sau un membru al 
Adunării Ancelstierrene. Îi promitea aur sau susţinere ori 
recomandări, sau poate că-l ameninţa discret, în cazul în 
care-ar fi fost atât de nesăbuit încât să sprijine încercările 
lui Corolini de-a strămuta sute de mii de refugiaţi sudişti 
dincolo de Zid, în Vechiul Regat. Touchstone nu se obişnuise 
încă s-o vadă pe Sabriel în veşminte Ancelstierrene, mai 
ales cu specific de curte, aşa cum purta azi. Ar fi vrut să 
îmbrace tunica ei albastră-argintie, cu clopoţeii Abhorsen 
brodaţi pe piept, şi sabia la şold, nu rochia argintie cu 
mantaua îmblănită de husar atârnând pe-un umăr şi fesul 
ciudat prins în părul negru ca noaptea. Iar pistolul automat 
ascuns în poşeta ei împletită din fire argintii nu ţinea loc de 
sabie. 


Nu că Touchstone s-ar fi simţit mai comod în hainele lui. 
Cămaşa Ancelstierrană cu guler ţeapăn aproape că-i tăia 
respiraţia, iar costumul nu-l proteja câtuşi de puţin. Un tăiş 
bine ascuţit ar fi trecut ca prin brânză prin paltonul său la 
două rânduri de lână extrafină, ca să nu mai pomenim de 
gloanţe. 

— Să le transmit regretele voastre, Sire? Întrebă Damed. 

Touchstone îşi îndreptă privirile încruntate spre Sabriel. 

Soţia sa fusese şcolită în Ancelstierre şi înţelegea mult mai 
bine toanele poporului şi ale clasei stăpânitoare. Ca- 
ntotdeauna, ea conducea eforturile diplomatice la sud de 
Zid. 

— Nu, rosti Sabriel. 

Se ridică în capul oaselor şi sigilă scrisoarea cu o mişcare 
hotărâtă. 

— Adunarea se-ntruneşte la noapte şi Corolini va prezenta 
probabil Petiţia pentru Emigrarea Forţată. Gruparea lui 
Dawforth ne-ar putea aduce voturile de care avem nevoie 
să-nvingem moţiunea. Trebuie să participăm la chermesa 
lui. 

— Chermesă, pe ceața asta? Făcu Touchstone. 

— Ăştia nu ţin seamă de vreme, spuse Sabriel. Vom sta 
laolaltă, sorbind absint şi ronţăind morcovi tăiaţi în felii 
elegante şi ne vom preface că ne distrăm de minune. 

— Morcovi? 

— Un moft de-al lui Dawforth, sugerat de vraciul lui, din 
ce-am înţeles de la Sulyn, răspunse Sabriel. 

— Ea trebuie să ştie, se strâmbă Touchstone, dar nu cu 
gândul la Sulyn, ci la combinaţia de morcovi cruzi şi absint. 
Sulyn, vechea prietenă de şcoală, îi sprijinise de 
nenumărate ori şi asemenea celorlalţi colegi de la Wyverley, 
în urmă cu douăzeci de ani, văzuse cu ochii ei ce s-a 
întâmplat când Magia Liberă a fost stârnită şi a prins 
destulă putere încât să treacă de Zid şi să cutreiere turbată 
prin Ancelstierre. 


— Vom merge, Damed, spuse Sabriel. Ar fi însă cuminte să 
punem în aplicare planul despre care discutaserăm. 

— Să-mi fie iertat, milady Abhorsen, se împotrivi Damed. 
Îndrăznesc să cred că planul nu va ajuta la protecţia 
voastră, ba dimpotrivă, va complica lucrurile. 

— Dar va fi mai distractiv, pronunţă Sabriel. Aţi pregătit 
maşinile? Îmi iau doar paltonul şi nişte cizme. 

Damed încuviinţă fără tragere de inimă şi părăsi camera. 
Touchstone scoase o manta dintr-o grămadă care atârna de 
spătarul şezlongului şi şi-o petrecu după umeri. Sabriel 
alese şi ea un palton bărbătesc şi se aşeză pentru a încălţa 
cizmele. 

— Damed e pe bună dreptate îngrijorat, spuse Touchstone, 
oferindu-i mâna. Ceaţa e foarte groasă. Dacă eram acasă, 
aş fi pus rămăşag că a fost creată cu gânduri necurate. 

— E cât se poate de naturală, ripostă Sabriel. 

Se apropiară unul de celălalt şi-şi înnodară fularele, 
încheind ritualul cu un sărut scurt şi delicat. 

— Dar sunt de-acord că poate fi folosită împotriva noastră. 
Sunt la un pas de a crea alianţa contra lui Corolini. Dacă 
Dawforth trece de partea noastră şi Sayrezii stau deoparte. 

— Slabe şanse, dacă nu putem demonstra că nu le-am 
răpit nepreţuitul fiu şi nepot, mugi Touchstone, cu gândul la 
pistoale. 

Verifică să fie încărcate cu un rând de gloanţe în fiecare 
butoiaş, cocoşul coborât şi piedica trasă. 

— Era bine să fi ştiut mai multe despre ghidul ăsta pe care 
l-a angajat Nicholas. Aş putea să jur c-am mai auzit numele 
de Hedge, şi nu într-un context pozitiv. De i-am fi întâlnit 
măcar pe Marele Drum de Miazăzi. 

— Sunt sigură că vom primi cât de curând veşti de la 
Ellimere, spuse Sabriel în timp ce-şi verifica pistolul. Sau 
chiar de la Sam. Să lăsăm chestiunea asta în mâinile şi 
judecata sănătoasă a copiilor noştri şi să ne vedem de-ale 
noastre. 


Touchstone strâmbă din nas cu gândul la judecata 
sănătoasă a copiilor săi, îi înmână lui Sabriel o pălărie 
cenuşie de pâslă cu bandă neagră, aidoma cu a lui, apoi o 
ajută să-şi scoată fesul şi să-şi strângă părul sub noua 
pălărie. 

— Eşti gata? Întrebă el după ce Sabriel strânse cureaua 
paltonului. 

Cu pălării identice, gulere ridicate şi fularele trase peste 
bărbie, nu se deosebeau cu nimic de Damed şi celelalte 
gărzi. Asta era planul. Zece gărzi personale îi aşteptau la 
intrare, fără a-i pune la socoteală pe şoferii celor două 
automobile Hedden-Hare, straşnic blindate. Sabriel şi 
Touchstone se alăturară gărzilor şi pentru câteva clipe avu 
loc o învălmăşeală. Dacă vreun duşman pândea după ziduri, 
cu greu i-ar fi deosebit în ceața asta. 

Câte doi oameni ocupară banchetele din spatele fiecărei 
maşini, iar cei rămaşi urcară pe treptele laterale. Şoferii 
porniseră motoarele cu ceva timp în urmă, astfel că ţevile 
împrăştiau un jet constant de fum călduţ ce se risipea în 
ceaţă. 

La semnalul lui Damed, maşinile o luară din loc, claxonând 
de câteva ori. Era un semnal ca paznicii să deschidă porţile, 
iar poliţia Ancelstierrană să dea în lături mulţimea. În 
ultima vreme se strângea mereu câte-o gloată, alcătuită în 
mare parte din susţinătorii lui Corolini, adică bătăuşi şi 
agitatori plătiţi care purtau banderola partidei lui Corolini, 
Patria Noastră. 

În ciuda temerilor lui Damed, poliţia îşi făcu treaba şi 
îndepărtă mulţimea, pentru a le permite maşinilor să 
treacă. Câţiva aruncară cu pietre şi cărămizi. Câteva 
ricoşară din blindaj, dar paznicii rămaseră neatinşi. În mai 
puţin de-un minut, gloata fu lăsată în urmă, o grămadă de 
urlete pierdută în ceaţă. 

— Escorta a rămas pe loc, rosti Damed de pe treapta 
laterală a maşinii din faţă, în stânga şoferului. 


Un detaşament de poliţişti călare era însărcinat să-i 
însoţească pe regele Touchstone şi pe consoarta sa, 
Abhorsen, în toate plimbările lor prin oraş, şi până acum 
fuseseră la înălţimea standardelor Corpului Poliţienesc din 
Corvere. De data asta însă ofiţerii nu urcară pe cai. 

— Poate au încurcat ordinele, rosti şoferiţa cu jumătate de 
gură, prin ferestruica deschisă. 

— Atunci să schimbăm ruta, ordonă Damed. la-o pe strada 
Harald. Prima la stânga. 

Maşinile depăşiră în viteză două automobile - un camion 
plin şi o trăsură - frânară brusc şi cotiră la stânga pe largul 
Harald, un bulevard modern şi bine luminat, străjuit de 
ambele părţi, la intervale regulate, de felinare cu gaz. Chiar 
şi aşa, pe o asemenea ceaţă nu era sănătos să depăşeşti 
douăzeci şi cinci de kilometri la oră. 

— E ceva înainte! Rosti şoferiţa. Damed îşi încordă privirile 
şi înjură. Lumina farurilor străpunse ceața şi dezvălui o 
masă de oameni ce blocau strada. Nu reuşi să distingă 
mesajele înscrise pe steaguri, însă erau fără îndoială de la 
partidul Patria Noastră. Colac peste pupăză, nu se zărea 
nici urmă de chipiu albastru, nici un poliţist care să-i ţină la 
respect. 

— Opreşte! Dă înapoi! Strigă Damed. Semnaliză către 
maşina din urmă „Pericol!” şi „Retragere 
Cele două maşini porniră cu spatele, în timp ce mulţimea 
se năpustea asupra lor. Tăcerea de până atunci fu spartă şi 
începură dintr-odată să strige „Afară cu veneticii” şi „Patria 
noastră!” Scandările erau servite cu pietre şi cărămizi, care 

însă nu ajunseră până la ei. 

— Dă înapoi! Strigă Damed pentru a doua oară. Scoase 
pistolul şi-l ţinu lipit de coapsă. 

— Mai repede! 

Maşina din spate aproape că reuşi să ia curba, dar 
camionul şi trăsura pe care le depăşiseră mai devreme le 
tăiară calea. 


LLA 


Din ambele automobile ieşiră oameni mascaţi, împrăştiind 
ceața din jur. Erau înarmaţi. 

Damed bănui chiar înainte să vadă pistoalele că temerile 
lui se adevereau. 

O ambuscadă. 

— Afară! Afară! Urlă el, aţintind pistolul spre atacatori. 
Trageţi! 

Ceilalţi paznici deschiseră portierele pentru a se adăposti. 
O secundă mai târziu, deschiseră focul, iar bubuitul gros al 
pistoalelor se împleti cu păcănitul ascuţit al noilor 
mitraliere, mult mai uşor de mânuit decât bătrânele Lewins 
cu care era înzestrată armata. Gardienii nu le prea aveau la 
inimă, dar se antrenaseră regulat cu ele de când sosiseră 
din Sud. 

— Nu în mulţime! Mugi Touchstone. Doar în cei înarmaţi! 

Atacatorii nu erau din cale-afară de prudenţi. Unii se 
pitiseră sub maşini, alţii după o cutie poştală sau pe trotuar, 
în spatele unui ghiveci de flori, dar cu toţii trăgeau fără 
oprire. 

Gloanţele ricoşau din pavaj şi din blindajul maşinilor, 
şuierând nebuneşte. Vuietul confuz şi aspru străbătea 
întreaga stradă, un amestec de strigăte şi urlete, la care se 
adăuga ţăcănitul proiectilelor. Mulțimea năvălitoare se 
transformă într-o învălmăşeală de oameni care încercau să- 
şi scape pielea. 

Damed se alătură unui grup de paznici ghemuiţi la 
adăpostul motorului maşinii din spate. 

— Înspre râu! Luaţi-o prin piaţă şi coborâţi Treptele 
Warden. Jos ne aşteaptă două bărci. N-o să vă vadă nimeni 
prin ceața asta! 

— Putem să ne tăiem drum până la Ambasadă! Se 
împotrivi Touchstone. 

— E prea bine pusă la cale! Poliţia a trădat sau cel puţin o 
bună parte din ei. Trebuie să fugiţi din Corvere şi din 
Ancelstierre! 

— Nu! Îl întrerupse Sabriel. N-am terminat de. 


Şi într-adevăr n-apucă să termine. Damed îi îmbrânci cu 
toată puterea şi se aruncă peste ei. Cu legendara sa iuţeală, 
prinse din zbor un cilindru negru ce lăsă o dâră de fum în 
urmă. 

Era o bombă. 

Dintr-o singură mişcare, Damed înşfacă cilindrul şi-l 
aruncă, dar nu suficient de repede. Bomba explodă în aer 
şi, încărcată fiind cu explozibil brizant şi bucăţi de metal, îl 
răpuse pe loc. Detunătura făcu ţăndări geamurile pe-o rază 
de aproape un kilometru, orbindu-i şi surzindu-i pe cei aflaţi 
la mai puţin de-o sută de metri. Însă cea mai mare 
nenorocire o provocară miile de bucăţi metalice care 
sfârtecară aerul, ricoşând din piatră sau fier, dar cel mai 
adesea tăind în carne vie. 

În jur se aşternu tăcerea şi doar vuietul flăcărilor aţâţate 
de gazul lămpilor sparte se mai putea auzi. Explozia 
împrăştiase până şi ceața, permiţând razelor soarelui să 
pătrundă şi să lumineze palid scena dezastrului. 

Cadavrele erau împrăştiate pretutindeni şi toţi paznicii 
fuseseră doborâţi la pământ, în jurul maşinilor. Chiar şi 
geamurile blindate cedaseră, iar cei dinăuntru zăceau fără 
suflare. 

Asasinii rămaşi în viaţă zăboviră câteva minute, apoi ieşiră 
târâş din spatele ascunzătorilor şi porniră înainte, râzând şi 
adresându-şi cuvinte de laudă, cu armele strânse neglijent 
la subsuoară sau trecute peste umeri, dorind să pară 
destinşi. 

Făceau prea mult zgomot, dar nu-şi dădeau seama. 
Aproape că-şi pierduseră simţurile şi erau în stare de şoc. 
Nu numai datorită exploziei şi efectelor sale care deveneau 
tot mai vizibile cu fiecare pas sau datorită bucuriei de-a fi 
încă în viaţă, în mijlocul atâtor cadavre. Cu-adevărat 
şocantă era realizarea faptului că trecuseră trei sute de ani 
de când un rege şi o regină fuseseră ucişi pe străzile 
Corverului. lată, istoria se repetase în sfârşit, iar ei erau 
autorii asasinatului. 


PARTEA ÎNTÂI. 

CAPITOLUL UNU. 

O casă asediată. 

Exista şi o altă negură, la mare depărtare de smogul din 
Corvere. Aproape o mie de kilometri către miazănoapte, în 
spatele Zidului care despărţea Ancelstierre de Vechiul 
Regat. Zidul unde tehnologia modernă lăsa locul adevăratei 
magii. 

Această negură era diferită de surata ei din sudul 
îndepărtat. Nu era lăptoasă, ci întunecată şi cenuşie 
precum norii de furtună şi cu totul nefirească. Fusese 
creată din aer, cu ajutorul Magiei Libere, undeva pe vârful 
unui deal, la mare depărtare de orice apă curgătoare. 
Dăinuia şi se răspândea în pofida zăpuşelii unei zile din 
prag de vară, care ar fi trebuit s-o risipească de-ndată. 

Negura cobora dealul şi se rostogolea spre răsărit şi 
miazăzi, nepăsătoare la raze de soare şi adiere de vânt, un 
trup dens din care se iţeau tentacule subţiri. La doi 
kilometri depărtare de vârf, unul dintre tentacule se 
preschimbă într-un nor, se înălţă şi traversă măreţul fluviu 
Ratterlin. Se aşeză pe malul estic, asemenea unui broscoi şi 
dădu naştere unui nou val de ceaţă. 

În scurt timp, ambele maluri erau învăluite în negură, deşi 
soarele strălucea încă pe suprafaţa fluviului. 

Râu şi negură se îndreptau, fiecare în ritmul lui, spre 
Stâncile Semeţe. Râul prindea viteză, pe măsură ce se 
apropia de marea cascadă, unde se prăvălea cale de trei 
sute de metri. Negura înainta cu încetineală amenințătoare, 
înălțându-se şi îngroşându-se cu fiecare metru parcurs. 

Se oprea la poalele Stâncilor Semeţe, crescând însă fără 
contenire şi amenințând insula ce se-nălţa dintre ape, la 
buza cascadei. Insula era împrejmuită de ziduri albe şi 
semeţe, ce ascundeau casa şi grădinile din jur. 

Râul era ferit de negură, căci paveze nevăzute o ţineau la 
depărtare, iar soarele strălucea în continuare pe zidurile 
albe, pe lanurile de flori şi pe casa de cărămidă roşie. O 


armă era această negură, însă doar prima mutare în 
această luptă, începutul asediului. Liniile bătăliei fuseseră 
trasate, iar casa era înconjurată. 

Căci întreaga insulă împrejmuită de ape era Casa 
Abhorsenilor. Acolo sălăşluia Abhorsen, al cărui drept şi 
îndatorire era să menţină hotarul dintre Viaţă şi Moarte. 
Abhorsen folosea clopotele necromantice şi Magia Liberă, 
dar nu era nici necromant, nici vrăjitor al Magiei Libere. 
Abhorsen îi întorcea din drum pe toţi Morţii care treceau 
hotarul spre Viaţă. 

Creatoarea negurii ştia că Abhorsen nu se afla în Casă. 
Abhorsen şi soţul ei, regele, fuseseră ademeniţi la sud de 
Zid unde ar fi trebuit să-şi găsească sfârşitul. Făcea parte 
din urzeala Maestrului, de mult ţesută, dar numai recent 
pusă cu-adevărat în aplicare. 

Planul avea mai multe părţi şi se-ntindea peste mai multe 
regate, dar miezul şi raţiunea lui zăceau în Vechiul Regat. 
Războaie, asasinate, refugiaţi, cu toate părţi ale întregului, 
manipulate de-o minte vicleană şi subtilă ce râbdase 
generaţii de-a rândul ca uneltirile să dea roade. 

Ca orice plan însă şi acesta întâmpinase complicaţiuni şi 
probleme. Două se găseau în Casă, una în persoana tinerei 
care fusese trimisă la miazăzi de vrăjitoarele ghețarilor din 
care izvora Ratterlinul. Clayrele Vedeau o sumedenie de 
viitoruri în gheaţă şi încercau fără doar şi poate să 
răsucească prezentul spre binele lor. Tânăra era unul dintre 
magii lor de elită, uşor de recunoscut după vesta roşie pe 
care-o purta, însemnul Asistentei Bibliotecare de Rangul 
Doi. 

Creatoarea negurii o zărise pe fata cu păr negru şi piele 
ca laptele. N-avea mai mult de 20 de ani, o biată aşchie din 
trunchiul epocii. Auzise numele tinerei invocat în miezul 
bătăliei sângeroase: Lirael. 

Cealaltă complicaţiune o cercetase amănunţit şi era chiar 
mai problematică, deşi mărturiile mergeau în ambele 
sensuri. Un băietan cu păr bucălat moştenit de la taică-său 


şi sprâncene întunecate - de la maică-sa - şi înalt ca ambii 
părinţi. Numele lui era Sameth, fiul regelui Touchstone şi al 
lui Abhorsen Sabriel. 

Prinţul Sameth era Viitorul Abhorsen, moştenitorul 
puterilor ascunse în Cartea Morților şi în cei şapte clopoței. 
Dar creatoarea negurii se îndoia de puterile lui. Era foarte 
bătrână şi odinioară ştiuse multe despre neobişnuita familie 
şi Casa lor de pe râu. Se duelase cu Sameth în urmă cu o 
noapte şi băiatul nu luptase ca un adevărat Abhorsen. 
Folosea Magia Liberă într-un chip ciudat, străin atât de linia 
regală, cât şi de Abhorsen. 

Lirael şi Sameth erau mereu însoţiţi de două jivine care în 
ochiul necunoscătorului păreau doar un motan alb şi ţâfnos 
şi o căţea mare, negru cu bej, mai prietenoasă din fire. Însă 
aparențele înşelau şi din nefericire n-avea la-ndemână mai 
multe informaţii despre ele. Erau probabil un soi de spirite 
născute din Magia Liberă, slujind pe Abhorsen şi pe Clayre. 
Despre motan ştia ceva mai multe. Îl chema Mogget şi 
câteva cărţi oculte făceau referire la el. Despre căţea însă 
n-avea nici o bănuială. Fie era proaspăt apărută, fie într- 
atât de străveche încât praful se alesese de cărţile în care 
fusese pomenită. Creatura din negură înclina spre a doua 
variantă. Tânăra şi însoţitoarea ei coborâseră din Marea 
Bibliotecă a Clayrelor. Probabil că amândouă tăinuiau, 
asemenea Bibliotecii, adâncimi nepătrunse şi puteri 
nebănuite. 

Luaţi împreună, cei patru erau adversari de temut şi 
reprezentau o serioasă ameninţare. Dar creatoarea negurii 
nu era nevoită să-i înfrunte făţiş şi oricum nu-i stătea în 
putere, întrucât Casa era bine protejată atât de farmece, 
cât şi de furia apelor. Creatura primise însărcinarea să-i 
prindă înăuntru, dând astfel impuls asediului în timp ce 
pânza se ţesea în alte părţi, până va fi fost prea târziu 
pentru Lirael, Sam şi compania să mai facă ceva. 

Chlorr, Femeia-Măştii, sâsâi cu gândul la ordinele primite 
şi negura-i învălui ceea ce slujea drept cap. Odinioară, 


fusese un necromant în toată puterea cuvântului şi n- 
ascultase de porunca nimănui. Făcuse însă o greşeală care- 
o aruncase în mâinile morţii şi ale servituţii, iar Maestrul 
nu-i dăduse voie să treacă de cea de-a Noua Poartă. Fusese 
readusă printre cei Vii, dar nu într-un trup viu. Era o 
făptură Moartă, subjugată puterii clopoţeilor, legată de 
numele ei secret. Nu-i plăceau poruncile primite, dar era 
nevoită să se supună. 

Chlorr îşi cobori mâinile. Degetele sale sloboziră câteva 
fire subţiri de negură. Era împrejmuită de Slugi Moarte, 
sute şi sute de stârvuri purulente, legănate de vânt. Chlorr 
nu adusese la Viaţă sufletele care sălăşluiau în trupurile 
acestea descărnate, însă le primise în stăpânire de la cel 
care înfăptuise blestemăţia. Ridică umbra subţire a mâinii, 
aţinti un deget şi astfel porni marşul Slugilor Moarte, cu 
gemete şi vaiete, bolboroseli şi freamăt de încheieturi 
osoase, împrăştiind negura în toate părţile. 

— Am zărit cel puţin două sute de Slugi Moarte pe malul 
vestic şi optzeci sau mai multe pe cel răsăritean, rosti 
Sameth. 

Se ridică din spatele telescopului de bronz şi îl dădu la o 
parte. 

— Nici urmă de Chlorr, dar trebuie că e şi ea pe-acolo. 

Se cutremură cu gândul la ultima întâlnire cu Chlorr, care 
se-aruncase ca un nor întunecat asupra lui, gata a-l lovi cu 
sabia de foc. Asta se petrecuse cu o noapte în urmă, dar luii 
se părea că trecuseră luni de-atunci. 

— Poate că alt vrăjitor al Magiei Libere a stârnit negura, 
spuse Lirael fără prea mare convingere. 

Simţea aceeaşi urzeală de farmece pe care-o simţise şi cu 
noapte în urmă. 

— Negură, rosti misterios Căţeaua Obraznică, tolănită cu 
grijă pe scaunul observatorului. 

Fără puterea graiului şi zgarda lucioasă încrustată cu 
însemnele Legământului, era aidoma oricărei corcituri cu 


pete negre şi bej. Dintr-acelea care zâmbesc şi dau din 
coadă mai mult decât latră şi mârâie. 

— Cred că s-a îngroşat suficient ca s-o numim negură. 

Căţeaua şi stăpâna ei Lirael, prinţul Sameth şi creatura cu 
chip de motan care-l slujea pe Abhorsen se aflau cu toţii în 
observatorul de la ultimul etaj al turnului, la nord de Casa 
lui Abhorsen. 

Zidurile observatorului erau complet străvezii şi Lirael se 
trezi aruncând priviri neliniştite spre tavan, care nu părea 
susţinut de nimic. Pereţii nu erau din sticlă sau dintr-un 
material cunoscut, ceea ce înrăutăţea lucrurile. 

Lirael preschimbă mişcarea bruscă într-o încuviinţare, 
încercând să-şi ascundă neliniştea. Doar mâna care se 
odihnea pe grumazul căţelei, căutând căldura pielii şi 
Magia Legământului, îi trăda sentimentele. 

Cu toate că după-amiaza era în toi, iar soarele învăluia 
Casa şi râul în lumină, pe cele două maluri se formase un 
strat gros de negură care se-nălţa văzând cu ochii, atingând 
o înălţime de câteva sute de metri. Cu siguranţă era mâna 
unui vrăjitor la mijloc. Nu se ridicase de pe suprafaţa apei, 
ca o ceaţă normală, şi nici nu fusese târâtă de vreun nor. 
Negura asta se rostogolise de la răsărit şi de la apus în 
acelaşi timp, înaintând în pofida vântului, subţire la început, 
dar îngroşându-se cu fiecare minut care trecea. 

Stranietatea negurii putea fi observată şi la miazănoapte, 
unde se sfârşea brusc înainte de-a se îmbina cu ceața 
naturală împrăştiată de cascadă, acolo unde fluviul se 
prăvălea peste Stâncile Semeţe. 

Morţii îşi făcură apariţia curând în urma negurii, 
poticnindu-se de-a lungul malului, nişte leşuri greoaie cu 
spaima de apă între coaste. Ceva îi mâna de la spate, ceva 
ascuns în negură, şi purta probabil numele de Chlorr, 
Femeia-Măştii, fosta necromantă devenită acum o Maestră 
a Morţii. O combinaţie tare periculoasă în opinia lui Lirael, 
căci Chlorr păstrase o bună parte din cunoştinţele ei despre 
Magia Liberă la care se adăugau puterile căpătate prin 


Moarte, puteri întunecate şi neobişnuite. Lirael şi Căţeaua o 
alungaseră pe vrăjitoare cu o zi în urmă în bătălia de pe 
malul râului însă aceasta nu fusese o victorie. 

Lirael simţea prezenţa Morților şi natura magică a negurii. 
Casa lui Abhorsen era păzită de ape adânci şi farmece de 
toate felurile, şi cu toate astea pe Lirael o treceau fiorii, de 
parcă o mână rece s-ar fi căţărat pe pielea ei. 

Ceilalţi se făcură că nu bagă de seamă, dar asta n-o 
împiedică pe Lirael să se ruşineze de gestul ei necontrolat. 
Cu toţii se uitau la ea, în linişte, aşteptând parcă să 
rostească o vorbă plină de înţelepciune. Pe Lirael o cuprinse 
groaza pentru câteva clipe. Nu era obişnuită să conducă o 
conversaţie sau să ia atitudine. Dar ea era Viitoarea 
Abhorsen, iar cât timp Sabriel era în Ancelstierre, la sud de 
Zid, ea era singura Abhorsen. Trebuia să se-ocupe de Morți, 
de negură şi de Chlorr, rele ce păleau în faţa adevăratei 
ameninţări, care urma să fie dezgropată de Hedge şi 
Nicholas în preajma Lacului Roşu. 

Va trebui să joc teatru, îşi spuse Lirael. Va trebui să fac pe 
Abhorsen. Cine ştie, dacă mă descurc bine, s-ar putea să 
cred şi eu în menirea mea. 

— Există şi altă ieşire în afară de dale? Întrebă brusc, 
întorcându-şi privirile la miazăzi, unde dalele atingeau 
luciul apei, înşirate atât spre est, cât şi spre vest. Lirael 
găsea că numele de „dale” nu era deloc potrivit. „Şotroane” 
ar fi fost mai potrivit, dată fiind distanţa dintre ele şi faptul 
că se aflau în vecinătatea cascadei. Dacă ratai săritura, te 
trezeai înşfăcat de râu şi tăvălit în hău, sub greutatea 
uriaşă a apei. 

— Sam? 

Sam clătină din cap. 

— Mogget? 

Motănelul alb stătea ghemuit pe perna albastră cu dungi 
aurii, ce zăcuse adineauri pe scaunul observatorului, 
înainte ca lăbuţa s-o doboare la podea pentru a servi unui 
scop mai nobil. Mogget nu era cu-adevărat un motan, deşi 


arăta astfel. Zgarda cu însemnele Legământului şi 
clopoţelul miniatural - Ranna 'Toropitorul - îi trădau 
originile deosebite. 

Mogget deschise un ochi verde şi căscă puternic. Ranna 
sună la zgardă, iar Lirael şi Sam se treziră căscând şi ei. 

— Sabriel a luat cu ea Aripile de hârtie, aşa că nu putem 
zbura, spuse Sam. Chiar şi aşa, tot ar trebui să dăm piept 
cu Ciorile Sângeroase. Am putea trimite după o barcă, dar 
Morţii ne-ar urmări de-a lungul malurilor. 

Lirael privi zidul de negură. Trecuseră două ore de când 
era Viitoarea Abhorsen şi deja se afla la ananghie. Ştia însă 
una şi bună: trebuia să abandoneze casa, să fugă spre Lacul 
Roşu şi să-l găsească pe Nicholas, prietenul lui Sam, pentru 
a-l împiedica să dezgroape nenorocirea aia. 

— Mai e şi altă soluţie, spuse Căţeaua. 

Sări de pe scaun şi începu să-i dea târcoale lui Mogget, 
păşind ţanţoş de parcă ar fi călcat pe iarbă, nu pe piatră 
rece. Deodată se prăbuşi lângă pisică şi-şi lăsă laba să cadă 
cu putere lângă capul motanului. 

— Dar nu va fi pe placul lui Mogget. 

— Ce soluţie? Şuieră Mogget, arcuindu-şi spinarea. În 
afară de dale, aer sau râu nu mai cunosc nici o cale, şi-am 
fost aici când s-a construit Casa. 

— Dar nu şi când a fost creată insula, când râul s-a rupt în 
două, rosti cu glas calm Căţeaua. Înainte ca Meşterii Zidari 
să înalțe zidurile şi cortul primului Abhorsen a fost ridicat 
pe locul marelui smochin. 

— Ce-i drept, recunoscu Mogget. Dar nici tu n-ai fost. 

Lirael simţi o urmă de îndoială în ultimele cuvinte ale 
motanului. Îşi aţinti privirile asupra câinelui, care se 
scărpină la nas cu ambele lăbuţe, apoi rosti: 

— În orice caz, odinioară exista şi o altă cale. Dacă mai 
există şi azi, e adâncă şi e periculoasă din mai multe motive. 
Unii ar prefera să parcurgă dalele şi dea piept cu Morţii. 

— Dar tu nu eşti de părerea asta, spuse Lirael. Crezi că 
există o alternativă? 


Lirael se temea de Morți, dar n-ar fi întors spatele unei 
înfruntări, forţată de împrejurări. Nu se împăca însă cu 
noua ei identitate. Poate că un Abhorsen în puterea vârstei, 
ca Sabriel, ar fi sărit peste dale şi ar fi alungat-o pe Chlorr, 
cu armata ei de Morți cu tot. Să fi-ncercat ea una ca asta, ar 
fi dat bir cu fugiţii, ar fi alunecat în apă şi s-ar fi zdrobit la 
poalele cascadei. 

— Eu zic să cercetăm şi calea asta, rosti Căţeaua. 

Se întinse, mai să-l răstoarne pe Mogget, apoi se ridică 
alene şi căscă, dezvăluind un rând de colţi mari şi 
strălucitori. 

Mogget o privi chiorâş. 

— Adânc? Te gândeşti cumva la ce mă gândesc şi eu? 
Toate astea, Lirael era sigură, urmăreau să-l necăjească pe 
Mogget. Noi nu putem merge acolo! 

— Dar nu mai e de mult acolo, răspunse Căţeaua. Deşi 
bănuiesc că a rămas ceva în urma ei. 

— Cine-i ea? Spuseră Lirael şi Sameth în cor. 

— Ştiţi fântâna din grădina cu trandafiri? Întrebă Căţeaua. 
Sameth încuviinţă, iar Lirael încercă să-şi amintească dacă 
nu zărise din întâmplare o fântână în drumul spre Casă. Îşi 
aminti vag de trandafirii întinşi pe spalierele din partea 
estică a pajiştii, în apropierea Casei. 

— Putem cobori prin fântână, continuă Căţeaua, dar puţul 
e adânc şi îngust. Vom ajunge într-o peşteră foarte adâncă. 
De-acolo va trebui să străbatem un tunel până la baza 
cascadei, apoi va trebui să ne căţărăm din nou, dar asta 
mult mai la vest, unde Chlorr şi Slujitorii ei nu ne pot 
înhăţa. 

— Fântâna e plină ochi cu apă, protestă Sam. Ne vom 
îneca! 

— Eşti sigur? Întrebă Căţeaua. Te-ai uitat vreodată 
înăuntru? 

— Nu chiar. E acoperită, dar credeam. 

— Cine-i persoana de care vorbeai? Rosti Lirael cu glas 
hotărât. Lirael ştia deja din experienţă când Căţeaua 


încerca să evite un subiect spinos. 

— Cineva trăia odată acolo, răspunse Căţeaua. O entitate 
primejdioasă, cu puteri nemăsurate. S-ar putea să mai 
existe ceva din ea acolo. 

— Cum adică „cineva”? Întrebă Lirael pe un ton aspru. 
Cum e posibil ca o entitate să fi trăit sub Casa lui Abhorsen? 

— Refuz să mă apropii de fântâna aia, se băgă şi Mogget în 
discuţie. Dacă-mi aduc bine aminte, Kalliel a îndrăznit să 
sape în pământul interzis. La ce bun să ne putrezească 
oasele alături de-ale lui, în ştiu eu ce văgăună întunecată? 

Lirael îl ochi pe Sam pentru o clipă, apoi îşi întoarse 
privirile către Mogget, însă pe dată îi păru rău, căci nu-şi 
putea masca temerile şi îndoielile. Ea era Viitoarea 
Abhorsen, iar acţiunile ei trebuiau să fie pilduitoare. Sam îşi 
recunoscuse teama de Moarte şi de Morți, şi dorinţa de-a 
sta la adăpostul Casei bine protejate, dar pentru moment îşi 
învinsese frica. Ce exemplu ar fi dat dacă se lăsa cotropită 
de teamă? 

Totodată, Lirael îi era mătuşă. Nu se simţea ea prea 
mătuşă, dar era în firea lucrurilor să-i poarte de grijă 
nepotului ei, chiar dacă acesta era doar cu câţiva ani mai 
tânăr ca ea. 

— Câine! Răspunde-mi fără ocolişuri de data asta! Porunci 
Lirael. CinE. Sau ce. E acolo? 

— Cuvintele n-ajută la nimic, se eschivă Căţeaua, 
mişcându-şi din nou labele din faţă. S-ar putea să nu fie 
nimeni acolo jos. Dacă e, putem să-i spunem o rămăşiţă a 
creaţiei Legământului, asemenea mie şi altor creaturi de 
diferite ranguri. Dacă mai trăieşte sau măcar o parte din 
ea, s-ar putea să fie ca-n vechime, adică primejdioasă dintr- 
un punct de vedere foarte. Primordial, deşi a trecut atâta 
amar de vreme, iar eu vă spun doar ce-am auzit de la alţi 
oameni. 

— De ce ar sălăşlui chiar sub Casa lui Abhorsen? Întrebă 
Sameth. 


— La o adică, ea nu se află niciunde, răspunse Căţeaua în 
timp ce se scărpina pe bot, încercând să evite privirile 
celorlalţi, fără prea mare succes. O parte din puterile ei 
sunt concentrate aici, aşa că, dacă-ar fi să fie undeva, ar fi 
mai degrabă aici, în caz că, vrând să fie, ar fi undeva. 

— Mogget, traduci, te rog, ce-a zis Căţeaua? Îi solicită 
Lirael motanului. 

Mogget nu răspunse. Avea ochii închişi. Se ghemuise şi 
adormise pe vorbele Căţelei. 

— Mogget! Repetă Lirael. 

— Doarme, spuse Căţeaua. Ranna l-a chemat în lumea 
viselor. 

— Am impresia că aude chemarea lui Ranna doar când are 
el chef, făcu Sam. Sper că somnul lui Kerrigor e şi mai 
adânc. 

— Am putea să aflăm, dacă pofteşti, spuse Căţeaua. Dar 
sunt convinsă că ne-ar da el de veste, dacă s-ar trezi. 
Atingerea lui Ranna e mai lină decât cea a lui Saraneth, dar 
strânge puternic la nevoie. Pe lângă asta, puterea lui 
Kerrigor zăcea în acoliţii lui. Ştia a-i folosi cu măiestrie, dar 
dependenţa faţă de ei i-a adus sfârşitul. 

— Cum adică? Întrebă Lirael. Credeam că a fost un 
practicant al Magiei Libere, devenit un Maestru al Morţii. 

— A fost chiar mai mult de-atât, spuse Căţeaua. Prin vinele 
lui curgea sânge regal şi îi stăpânea uşor pe alţii. Kerrigor a 
aflat în Moarte o cale să folosească puterile celor care i-au 
jurat odată credinţă, prin însemnul scris cu foc pe pielea lor. 
Dacă Sabriel n-ar fi folosit din întâmplare un talisman 
străvechi, tăindu-i puterile, Kerrigor ar fi învins, pentru o 
vreme cel puţin. 

— De ce pentru o vreme? Întrebă Sam. 

Regreta acum că-l adusese pe Kerrigor în discuţie. 

— Cred că într-un final ar fi călcat pe urmele prietenului 
tău, Nicholas, şi ar fi scos la iveală ceva peste puterea lui de 
înţelegere, spuse Căţeaua. 

În încăpere se lăsă tăcerea. 


— Pierdem vremea aici, rosti Lirael într-un târziu. 

Iscodi cu privirile malul vestic. Erau nenumărate Ajutoare 
acolo, mai multe decât putea zări, şi zărea foarte multe. 
Străjeri putreziţi, învăluiţi în negură, pândind sosirea 
inamicului. 

Lirael trase aer adânc în piept şi luă o hotărâre. 

— Dacă zici că putem cobori în fântână, ăla să ne fie 
drumul. Sper să nu dăm ochii cu rămăşiţele eu ştiu cărei 
puteri stă la pândă acolo. Sau poate se va dovedi 
prietenoasă, şi vom putea vorbi. 

— Nu! Lătră Căţeaua spre surprinderea tuturor. Până şi 
Mogget miji un ochi, dar îl închise iute la loc, căci privirile 
lui Sam erau aţintite asupra sa. 

— Ce-i? Vru Lirael să ştie. 

— Dacă e acolo - ceea ce-i foarte puţin probabil - să nu 
intraţi în vorbă cu ea, spuse Căţeaua. Mai mult, să nu 
plecaţi urechea la vorbele ei şi să n-o atingeţi. 

— A auzit-o sau a atins-o cineva vreodată? Întrebă Sam. 

— Nu din stirpea muritorilor, rosti Mogget, înălţându-şi 
capul. Şi nici nu i-a străbătut bârlogul, după câte-mi dau 
seama. Ar fi o nebunie. Mereu m-am întrebat cum a sfârşit 
Kalliel. 

— Credeam că dormi, îi aruncă Lirael. Oricum, de ce ne-ar 
da importanţă, dacă noi hotărâm s-o trecem cu vederea? 

— Nu de vreo rea intenţie mă tem eu, spuse Mogget. Mi-e 
teamă şi să fim observați. 

— Mai bine am. Începu Sam. 

— Sta aici la căldurică? Completă Mogget cu maliţie. 

— Nu, spuse Sam cu glas scăzut. Dacă vocea acestei femei 
e aşa de primejdioasă, eu zic să ne facem dopuri de urechi 
înainte să plecăm. Din ceară sau ceva similar. 

— N-ajută la nimic, spuse Mogget. Vocea ei îţi va răscoli 
măduva oaselor. Dacă se pune pe cântat. Să sperăm că nu 
va cânta. 

— Ne vom feri de ea, spuse Căţeaua. Aveţi încredere în 
nasul meu. Vom găsi calea cea bună. 


— Ne poţi spune cine a fost Kalliel? Întrebă Sam. 

— Kalliel a fost al doisprezecelea Abhorsen, explică 
Mogget. Un om tare suspicios. M-a ţinut într-o cuşcă ani de 
zile. În vremea aia, cred că a fost săpat puţul. După 
dispariţia lui, nepotul său mi-a dat drumul. A moştenit 
clopoţeii şi titlul bunicului. Eu, unul, nu doresc să am parte 
de sfârşitul lui Kalliel, cu-atât mai puţin în fundul unui puț. 

Lirael se smuci brusc, simțind o mişcare în negură. 
Entitatea nevăzută care pândea în umbre se pusese în 
mişcare. O creatură mult mai puternică decât Ajutoarele 
care tot ieşeau şi intrau la adăpostul negurii. 

Chlorr se apropia tot mai mult de malul râului sau, dacă 
nu era Chlorr, o creatură cu puteri similare. Poate chiar 
necromantul pe care-l întâlnise în Moarte. 

Hedge. Acelaşi necromant care-l pârjolise pe Sam. 
Cicatricile de pe încheieturile băiatului erau încă vizibile 
prin fantele pelerinei. 

Taina acelei pelerine trebuia descifrată într-o bună zi, dar 
nu acum, gândi Lirael. O pelerină care împărțea turnurile 
regale cu un dispozitiv nemaivăzut de mii de ani: mistria 
Maeştrilor Zidari. 

Sam îi prinse privirile şi mângâie bucata de pânză pe care 
simbolul Maegştrilor Zidari fusese brodat cu fir de aur. De 
abia acum începea să priceapă că trimişii nu se înşelaseră 
în privinţa pelerinei. În primul rând, era nouă, nu o zoaie 
scoasă dintr-un şifonier mucegăit sau dintr-un coş antic cu 
rufe murdare. Deci era probabil îndreptăţit s-o poarte, 
dintr-un motiv sau altul. Acum, pe lângă titlul de prinţ, era 
şi Maestru Zidar. Dar ce însemna asta oare? Maeştrii 
dispăruseră în urmă cu mii de ani, consumaţi de Zid şi de 
crearea Pietrelor de Căpătâi. Literalmente consumaţi, din 
câte ştia Sam. 

Pentru o clipă, cugetă la destinul său. Va fi şi el nevoit să se 
sacrifice astfel, să pună capăt unei vieţi obişnuite? Căci 
Maeştrii Zidari nu erau tocmai morţi, îşi aminti Sam, cu 


gândul la Pietrele de Căpătâi şi la Zid, ci mai degrabă 
transformați, preschimbaţi. 

Soarta asta însă nu-l entuziasma defel. Îşi aţinti privirile 
spre negura de-afară, simţi prezenţa Morților ca un sloi de 
gheaţă în suflet şi-şi închipui că oricum avea să sfârşească 
ucis. Îşi mângâie din nou emblema aurie şi puse stavilă 
gândurilor negre şi spaimei de Morți. Nu-şi dorise niciodată 
să devină un Abhorsen. Meseria de Maestru Zidar îi părea 
mult mai captivantă, cu toate că nu-i înţelegea tâlcul. Unde 
mai pui că ar fi scos-o din minţi pe sora sa Ellimere, căci ea 
nu l-ar fi crezut niciodată că nu ştie şi n-ar fi putut - chiar 
de-ar fi vrut - să-i explice rostul acelei meserii. 

Asta în caz că avea s-o mai vadă vreodată. 

— Ar fi bine s-o luăm din loc, rosti Căţeaua, trezindu-i pe 
Lirael şi pe Sam din visare. 

Lirael stătea cu privirile pierdute în negură şi gândurile 
umblându-i aiurea. 

— Aşa-i, făcu Lirael, smulgându-şi privirile de la fereastră. 
Nu era prima dată când tânjea să fie în Marea Bibliotecă a 
Clayrelor. De-o viaţă îşi dorise să poarte veşmintele albe şi 
diadema de argint şi adular a Fiicei Clayrelor, dar 
asemenea visuri trebuiau alungate şi îngropate adânc. 
Acum era o Abhorsen şi-avea de îndeplinit o misiune de 
seamă. 

— Aşa-i, repetă ea. S-o luăm din loc. Vom cobori în fântână. 

CAPITOLUL DOI. 

În adâncuri. 

Odată luată hotărârea, pregătirile pentru plecarea lor 
durară mai bine de-o oră. Ultima oară, Lirael purtase 
armură la cursurile de Meşteşugul Luptei, în urmă cu mulţi 
ani, dar haina primită de la trimişi era mult mai uşoară 
decât zalele din depozitul de armament al Clayrelor. Era 
făcută din solzi suprapuşi, dintr-un material pe care Lirael 
nu-l recunoştea şi, în ciuda faptului că-i ajungea până la 
genunchi şi a mânecilor lungi cu coadă furcată, era uşoară 


şi comodă. Pe deasupra, nu purta mirosul oţelului dat bine 
cu ulei, şi asta o mulțumea. 

Căţeaua Obraznică îi spuse că solzii erau făcuţi dintr-un 
material ceramic numit „gethre”, obţinut cu ajutorul Magiei 
Legământului, fără a fi el însuşi magic, mai rezistent şi mai 
uşor decât orice metal. Taina fabricării sale se pierduse în 
negura timpului şi de o mie de ani nu mai fusese folosit la 
făurirea unei armuri. Lirael pipăi un solz şi gândi: „Sam ar 
putea face aşa ceva”, deşi n-avea nici un motiv temeinic să 
creadă una ca asta. 

Peste armură, Lirael purta blazonul cu stele de aur şi chei 
de argint. Deasupra, urma să-şi petreacă banduliera cu 
clopoței. Sam luă naiul fără prea mare tragere de inimă, iar 
Lirael vâri Oglinda Neagră în săculeţ. Bănuia că va veni 
vremea să mai arunce o privire în trecut. 

În cele din urmă, îşi luă sabia, Nehima, arcul şi tolba 
primite de la Clayre şi o raniţă îndemânatic ticsită de trimişi 
cu tot soiul de lucruri peste care n-aruncase nici măcar o 
privire. 

Înainte să se alăture lui Sam şi Mogget la parter, Lirael se 
opri pentru câteva clipe în faţa înaltei oglinzi argintii 
aninată de pereţii camerei. Făptura care-o privea din 
oglindă amintea doar vag de Asistenta Bibliotecară a 
Clayrelor. Imaginea era mai degrabă a unei războinice 
neîndurătoare, cu părul prins în cordeluţă argintie şi nu 
desfăcut, cum îl purta de obicei. Dăduse jos vesta 
bibliotecarei şi, în schimbul pumnalului primit de la Clayre, 
ducea ditamai sabia. Dar nu putea să renunţe pe de-a 
întregul la vechea ei identitate. Prinse un fir răzleţ de 
mătase din vesta roşie, şi-l înfăşură de câteva ori în jurul 
degetului mic până-i dădu aspectul unui inel, făcu nod şi-l 
vâri în săculeţul de la curea, lângă Oglinda Neagră. O parte 
din vesta pe care n-o mai purta o va însoţi în toate 
peripeţiile. 

Devenise Abhorsen, gândi Lirael. Cel puţin la suprafaţă. 


Cel mai vizibil indiciu al noii identități şi al noilor puteri 
dobândite ca Viitoarea Abhorsen era banduliera cu clopoței. 
Cea oferită de Sabriel lui Sam după ce-şi făcuse în chip 
misterios apariţia în casă cu o iarnă în urmă. Lirael desfăcu 
rând pe rând săculeţele de piele şi-şi vâri degetele 
înăuntru, pipăind argintul rece, mahonul, şi fragilul 
echilibru dintre Magia Liberă şi însemnele Legământului în 
metal şi lemn deopotrivă. Atinse clopoţeii cu grijă, dar chiar 
şi cea mai delicată atingere fu suficientă pentru a trezi ceva 
din glasul lor. 

Cel mai mic clopoțel se numea Ranna. 1 se spunea şi 
Adormitul, datorită glasului lin ca un cântec de leagăn ce 
îngreuna pleoapele celor prinşi în mrejele sale. 

Al doilea clopoțel era Mosrael, Deşteptătorul. Lirael îl 
mângâie cu delicateţe, căci Mosrael ţinea în cumpănă 
Moartea şi Viaţa. Folosit cum se cuvine, îi aducea pe Morți 
la Viaţă, trimiţându-l pe cimpoier pe tărâmul Morţii. 

Cel de-al treilea clopoțel era Kibeth, Hoinarul, cel care dă 
voie Morților să umble sau îi sileşte să urmeze calea aleasă 
de cimpoier. Se poate însă întoarce şi împotriva celui care-l 
foloseşte, forțându-l să meargă spre o direcţie nedorită. 

Al patrulea clopoțel era Dyrim, Glăsuitorul. Cartea 
Morților îl considera cel mai melodios dintre clopoței şi 
totodată aproape cel mai greu de folosit. Dyrim înapoia 
Morților darul vorbirii şi dezvăluia uneori taine sau chiar ce 
se ascunde în minţile oamenilor. Avea însă şi puteri 
necurate, îndrăgite de necromanţi. De pildă, putea să 
muţească o limbă pe veci. 

Al cincilea clopoțel se numea Belgaer, Cugetătorul. 
Belgaer reda suflu minţii înceţoşate de Moarte, înapoind 
Morților gândul şi amintirea. Avea însă şi puterea să 
şteargă acele gânduri, atât în Viaţă, cât şi în Moarte, iar 
necromanţii îl foloseau pentru a distruge minţile duşmanilor 
lor. Uneori, se întâmpla să facă ţăndări mintea 
necromantului, căci Belgaer îşi iubea propriul glas şi mereu 
pândea ocazia să cânte de unul singur. 


Al şaselea era Saraneth, Inchizitorul. Saraneth era 
clopoţelul favorit al Abhorsenilor. Era mai mare ca celelalte 
şi pe cântecul lui te puteai bizui mereu. Saraneth avea 
putere asupra Morților, pe care-i lega de voinţa 
mânuitorului. 

Lirael şovăi înainte să atingă al şaptelea clopoțel, dar 
gândi că n-ar fi potrivit a-l trece cu vederea, fiind cel mai 
puternic dintre ele. Atingerea fu rece şi îi dădu fiori. 

Astarael, Suspinătorul. Toţi cei care-i auzeau cântecul erau 
daţi pe mâna Morţii. 

Lirael îşi retrase iute degetul şi cercetă cu atenţie fiecare 
săculeţ, având grijă ca limbile de piele să fie la locul lor, iar 
legăturile să fie strânse suficient cât să poată fi desfăcute 
cu o mână. Îşi petrecu apoi banduliera. Clopoţeii îi 
aparţineau şi trebuia să-i accepte ca arme ale Abhorsenilor. 

Sam o aştepta pe trepte, în faţa uşii. Purta haine similare, 
însă îi lipseau arcul sau banduliera cu clopoței. 

— Am găsit asta în depozitul de arme, spuse el, fluturând o 
sabie pe care fuseseră încrustate însemnele Legământului. 
E una dintre săbiile numite, insuflată cu farmece împotriva 
Morților. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată, comentă Mogget, 
care şedea pe scări, cu o expresie posacă întipărită pe chip. 

Fără să-i dea atenţie, Sam scoase o bucată de hârtie din 
mânecă şi i-o înmână lui Lirael. 

— Am trimis asta la Barhedrin, prin şoim-mesager. 
Garnizoana îl va trimite la Zid şi, odată ajuns pe mâna 
Ancelstierranilor, va fi. Ăă. Expediat printr-un aparat numit 
telegraf părinţilor mei, în Corvere. De-aia l-am scris în stil 
telegrafic, care pare bizar dacă nu eşti obişnuit cu el. Am 
găsit patru şoimi la grajduri, fără a-l pune la socoteală pe 
cel al lui Ellimere, care nu mai poate zbura o săptămână 
sau două, aşa că am trimis doi spre Belisaere, pentru sora 
mea, şi doi spre Barhedrin. 

Lirael cercetă scrisul ordonat al lui Sam. 


CĂTRE REGELE TOUCHSTONE ŞI ABHORSEN SABRIEL 
VECHIUL REGAT AMBASADA CORVERE ANCELSTIERRE 
CĂTRE ELLIMERE VIA ŞOIM-MESAGER. 

CASA ÎMPREJMUITĂ MORŢI ŞI CHLORR TRECUTĂ PRIN 
MOARIE. 

HEDGE NECROMANT. NICK CU HEDGE SĂPAT RĂU. 

LÂNGĂ MARGINE. TRECUT MARGINE EU PLUS MĂTUŞA 
LIRAEL FOSTĂ CLAYR ACUM VIITOR ABHORSEN. PLUS 
MOGGET. PLUS CÂINELE LEGĂMÂNT LIRAEL. FACEM CE 
PUTEM. TRIMITEŢI AJUTOR VENIȚI ÎN PERSOANĂ 
URGENI. 

TRIMIS DOUĂ SĂPTĂMÂNI ÎNAINTE SOLSTIŢIU VARĂ. 

SAMETH. 

Ciudat mesaj, dar avea noimă, gândi Lirael. Limitaţi cum 
erau de capacitatea redusă a şoimilor-mesageri, stilul 
telegrafic se dovedea poate cea mai bună formă de 
comunicare, chiar şi când n-aveau de-a face cu un telegraf. 

— Sper ca şoimii să ajungă la destinaţie, rosti Lirael, 
înmânându-i hârtia. 

Undeva în negură pândeau Ciorile Sângeroase, un stol de 
păsări animate de un singur spirit Mort. Şoimii trebuiau să 
treacă de ele şi de alte primejdii înainte să-şi continue 
drumul spre Barhedrin şi Belisaere. 

— Nu ne putem baza pe asta, spuse Căţeaua. Sunteţi 
pregătiţi să coborâţi în fântână? 

Lirael cobori treptele şi păşi pe aleea de cărămidă roşie. 
Trase raniţa mai sus şi strânse chingile, apoi îşi ridică 
privirile spre cerul însorit din care se mai zărea doar o pată 
albastră, înconjurată din toate părţile de ziduri de negură. 

— Bănuiesc că sunt gata, spuse Lirael. 

Sam apucă raniţa, dar când să-l ia pe umeri Mogget sări şi 
se cuibări sub învelitoare. Nu se mai zăreau din el decât 
ochii verzi şi o ureche albă. 

— Nu uitaţi că m-am împotrivit acestei soluţii. Să mă 
treziţi înainte să dea nenorocirea peste noi sau înainte să- 
mi ud vreun petic de blană. 


Şi, fără a mai aştepta răspuns, se cuibări şi mai bine în 
raniţă, făcându-se complet nevăzut. 

— De ce trebuie să-l car eu? Întrebă Sam mâhnit. Doar e 
slujitorul Abhorsenului, nu? 

O lăbuţă se ivi şi se-nfipse în gâtul lui Sam, fără să-l 
rănească însă. Băiatul tresări şi sudui. 

Căţeaua sări şi se sprijini cu labele din faţă de raniţă. Sam 
se bălăbăni de colo colo, suduind din nou. 

— Dacă nu te potoleşti, nu te va căra nimeni, Mogget. 

— Şi nu vei primi nici peşte, bombăni Sam în timp ce-şi 
masa gâtul. 

Ameninţările părură să aibă efect asupra motanului, asta 
dacă nu cumva adormise deja. În orice caz, Sam nu mai avu 
parte de ghearele sau de tonul lui sarcastic. Căţeaua 
cobori, Sam îşi ajustă pentru ultima oară chingile şi astfel 
porniră pe aleea cărămizie. 

După ce uşa se-nchise, Lirael aruncă o privire în urmă şi 
văzu trimişii îngrămădiţi la toate ferestrele. Aşa cum 
stăteau cu sutele, cu robele şi glugile lipite de geamuri, 
păreau bucăţi din pielea unei lighioane uriaşe, iar mâinile 
ce străluceau stins păreau o puzderie de ochi. 
Încremeniseră parcă în geam, dar Lirael avu impresia 
bizară că îşi luau rămas-bun în felul lor. De parcă nu se 
aşteptau ca Viitoarea Abhorsen să se mai întoarcă vreodată. 

Fântâna era la douăzeci de metri de uşă, ferită vederii de- 
o încrengătură de trandafiri sălbatici pe care Lirael şi Sam 
fură nevoiţi să-i smulgă, oprindu-se la răstimpuri pentru a-şi 
obloji degetele însângerate. Lirael găsi că spinii erau 
neobişnuit de lungi şi de ascuţiţi, dar cunoştinţele ei despre 
flori erau sărace. Clayrele aveau grădini subterane şi sere 
întinse, luminate cu însemnele Legământului, dar 
majoritatea erau cultivate cu fructe şi legume, şi doar una 
singură cu trandafiri. 

În curând, scoaseră la iveală capacul din scânduri groase 
de stejar, măsurând vreo doi metri jumătate în diametru, 
bine înfipt într-un inel de pietre albe. Capacul era legat la 


patru capete cu lanţuri de aramă. Verigile erau prinse 
direct în piatră şi fixate cu şuruburi în lemn, astfel că nu era 
nevoie de lacăte. 

Pe luciul aramei ca şi pe lemn de altfel alunecau însemnele 
Legământului menite închiderii şi zăvorării, abia vizibile sub 
razele soarelui. Când Sam atinse capacul însă însemnele 
parcă luară foc. 

Sam cercetă unul din lanţuri pentru a afla taina farmecului 
şi simţi însemnele dinăuntru vibrându-i în palmă. Lirael 
aruncă o privire la ce făcea. Nu cunoştea nici măcar 
jumătate din însemne, spre deosebire de Sam care 
murmura cuvinte ciudate ca pentru sine, de parcă ar fi fost 
cele mai obişnuite vorbe din lume. 

— Poţi să-l deschizi? Întrebă tânăra. 

Ştia sute de farmece pentru deschiderea porţilor şi uşilor 
pe care le folosise pentru a se furişa de nenumărate ori în 
odăile interzise ale Bibliotecii Clayrelor. Ceva îi spunea însă 
că toate ar fi fost zadarnice acum. 

— Cred că da, rosti Sam cu jumătate de gură. Farmecul e 
cu totul deosebit şi nu cunosc o parte din însemnele astea. 
Din câte-mi dau seama, există două feluri de-a deschide 
trapa. Unul mi-e cu totul necunoscut. Dar celălalt. 

Atinse lanţul, iar glasul i se stinse treptat, pe măsură ce 
însemnele părăsiră arama, se prelinseră pe pielea lui, după 
care îşi luară zborul spre desişuri. 

— Cred că trebuie să suflăm pe lanţuri. Sau să le sărutăm, 
doar că trebuie să fie persoana potrivită. Farmecul spune 
„răsuflarea copiilor mei”. Care copii, nu ştiu, şi n-am habar 
la cine se referă. Bănuiesc că la orice copil de Abhorsen. 

— Încearcă tu, propuse Lirael. O răsuflare pentru-nceput. 

Fără prea mare convingere, Sam se aplecă, trase aer 
adânc în piept şi suflă pe lanţ. 

Arama se înnegura şi-şi pierdu strălucirea. Însemnele 
licăreau şi se mişcau întruna. Lirael îşi ţinu răsuflarea. Sam 
se ridică şi se îndepărtă tiptil, făcându-i loc Câinelui 
Obraznic, care se apropie să adulmece aerul. 


Dintr-odată, lanţul scoase un vaiet prelung şi cu toţii săriră 
în lături. O nouă verigă apăru din piatra ce părea solidă, 
apoi încă una şi-ncă una, scurgându-se cu un zăngănit la 
pământ. În câteva clipe, se treziră cu vreo doi metri de lanţ 
în plus, suficient cât să permită desprinderea unui colţ din 
capacul fântânii. 

— Minunat, rosti Căţeaua. Tu urmezi, stăpâna mea. 

Lirael se aplecă deasupra lanţului şi răsuflă uşor, dar fără 
rezultat. Imediat o cuprinseră îndoielile. Nici bine nu 
intrase în pielea Abhorsenului şi se temea deja să nu fie o 
greşeală. 

Dar, chiar atunci lanţul păru să îngheţe, însemnele 
străluciră şi verigile începură să curgă din piatră, zornăind 
puternic. 

Zgomotul îşi găsi ecoul în partea cealaltă, căci Sam tocmai 
suflase pe cel de-al treilea lanţ. Lirael suflă pe ultimul, 
atingându-l preţ de-o clipă. Însemnele fremătară sub 
degetele ei, semn că farmecul Legământului ştia că-i sosise 
timpul, asemenea atletului care-şi încordează muşchii 
înaintea unei curse. 

Acum că lanţurile-şi slăbiseră strânsoarea, Lirael şi Sam 
reuşiră să ridice capătul capacului şi să-l dea la o parte. Era 
teribil de greu, aşa că-l îndepărtară parţial, cât să se poată 
strecura prin deschizătura creată. 

Deşi Căţeaua insistase că fântâna e secată, Lirael se 
aştepta la o miasmă umedă şi rece. Mirosul care se înălţă 
din fântână era într-adevăr puternic, însă nicidecum stătut. 
Avea o aromă plăcută de ierburi, dar Lirael n-o recunoscu. 

— Ce mireasmă e asta? O întrebă pe Căţea, expertă în 
mirosuri pe care Lirael nu le simţea şi nici măcar nu şi le 
putea închipui. 

— Mai nimic, spuse Căţeaua. Asta dacă nu cumva te-ai 
îmbunătăţit în ultima vreme. 

— Nu, rosti Lirael, păstrându-şi calmul. Vine un miros 
anume din fântână. O plantă sau o buruiană. Dar nu-mi dau 
seama de care. 


Sam adulmecă aerul şi căzu pe gânduri. 

— Se foloseşte la gătit, spuse el într-un sfârşit. Nu c-aş fi 
eu mare bucătar. Dar am întâlnit izul ăsta în bucătăria 
regală, când pregăteau carnea de miel, dacă nu mă-nşel. 

— E rozmarin, i-o tăie Căţeaua. Şi amarant, pe care n-aveţi 
cum să-l simţiţi. 

— Fidelitate în dragoste, se auzi un glăscior din raniţa lui 
Sam. Cu floarea care nu se ofileşte niciodată. Şi mai zici că 
nu-i acolo? 

Căţeaua nu răspunse, ci-şi vâri botul în fântână. Adulmecă 
preţ de un minut, pătrunzând din ce în ce mai adânc. Când 
reveni, strănută de două ori şi scutură din cap. 

— Mirosuri vechi, farmece vechi. Abia dacă se mai simte 
izul. 

Lirael trase puţin aer, de curiozitate, şi-i dădu dreptate 
Căţelei. Nu mai simţea decât parfumul trandafirilor. 

— Am văzut o scară, anunţă Sam, care crease un glob 
luminos cu ajutorul Legământului şi scruta acum adâncul 
puţului. E de aramă, ca şi treptele. Oare de ce? În orice caz, 
nu zăresc fundul şi nici luciul apei. 

— Cobor eu prima, se oferi Lirael. 

Sam dădu să protesteze, dar se răzgândi şi-i făcu loc. Ori îi 
era teamă, gândi Lirael, ori se supunea unei ordini 
familiale, căci de-acum îi era mătuşă sau pentru că era 
Viitoarea Abhorsen. 

Aruncă o privire în fântână. Scara lucea în apropiere de 
vârf şi se pierdea în hăul de dedesubt. Lirael străbătuse 
multe tuneluri şi pasaje întunecoase şi primejdioase din 
Biblioteca Clayrelor, dar asta în vremuri mai paşnice. 
Înfruntase destule pericole, dar toate păleau în faţa răului 
ce se insinua acum în lume şi îi hrănea temerile. Morţii care 
împrejmuiseră Casa erau doar o părticică vizibilă din acest 
rău. Îşi aminti viziunea pe care i-o înfăţişaseră Clayrele, cu 
groapa de lângă Lacul Roşu şi duhoarea ce răzbătea la 
suprafaţă, purtând amprenta Magiei Libere. 


Descinderea în acest hău întunecat nu era decât începutul, 
gândi Lirael. Primul pas pe scara de aramă însemna primul 
pas spre îmbrăţişarea noii ei identități, primul pas al 
Abhorsenului. Privi soarele pentru ultima oară, ignorând 
talazul de negură dimprejur. Apoi îngenunche şi cobori 
grațios în fântână, nimerind fără probleme treptele. În 
urma ei veni Căţeaua Obraznică, lungindu-şi labele în forma 
unor degete grăsuţe, mult mai potrivite apucatului decât 
mâna omenească. Tot la câteva trepte coada trecea peste 
chipul tinerei, măturând cu o iuţeală pe care Lirael cu greu 
ar fi dobândit-o, de-ar fi avut coadă. La urmă, venea Sam, 
cu globul de lumină încă suspendat deasupra capului său, şi 
Mogget, bine ascuns în raniţa lui. 

Ţintele de pe cizmele lui Sam zăngăniră pe scară şi, drept 
răspuns, lanţurile de la suprafaţă se strânseră spre fântână. 
Abia avu timp să-şi tragă mâinile înainte ca trapa să astupe 
gaura cu un huruit asurzitor. 

— Asta e, pe-aici nu ne mai întoarcem, rosti Sam, 
încercând să pară vesel. 

— Asta dacă ne mai întoarcem, şopti Mogget, deşi probabil 
nimeni nu-l auzi. Sam şovăi preţ de o clipă şi Căţeaua mârâi 
puţin. Lirael însă cobora neabătută, bucurându-se de 
amintirea acelui soare strălucitor pe măsură ce coborau în 
cotloanele întunecate ale pământului. 

CAPITOLUL TREI. 

Amarant, rozmarin şi lacrimi. 

Scara cobora fără contenire. Lirael începuse să numere 
treptele, dar se lăsă păgubaşă când ajunse la 996. 
Continuau să coboare. Conjurase şi ea un glob luminos cu 
ajutorul Legământului. Plutea la picioarele ei, într-o 
simetrie perfectă cu cel suspendat deasupra lui Sam. În 
jocul luminii cu umbrele treptelor pe perete, Lirael găsi 
temei să-şi închipuie că se împotmoliseră, parcurgând iarăşi 
şi iarăşi acelaşi segment de scară. Legaţi pe vecie la o roată 
de ocnă. Gândul prinse contur tot mai mult în mintea ei, 


trecând graniţa închipuirii, dar chiar atunci cizma ei întâlni 
piatra, iar globul de lumină îi săltă până la genunchi. 

Ajunseseră la baza puţului. Lirael rosti un însemn al 
Legământului, iar lumina se alătură cuvântului şi continuă 
să plutească deasupra capului ei. Se aflau într-o încăpere 
dreptunghiulară, tăiată grosolan în stânca roşie, din care 
pornea un pasaj ce se pierdea în întuneric. La gura 
pasajului, zăcea o găleată de fier plină cu bucăţi de lemn 
înfăşurate la un capăt cu cârpe uleioase. 

Lirael merse înainte, urmată de Căţeaua Obraznică şi de 
Sam. 

— Bănuiesc că pe-acolo trebuie s-o luăm, rosti ea în 
şoaptă, făcând semn spre pasaj. 

Găsi mai cuminte să nu ridice vocea. Căţeaua amuşină 
aerul şi încuviinţă. 

— Ce-ar fi să luăm nişte. Începu Lirael, întinzând mâna 
după o torţă. Dar, de-ndată ce-o atinse, torţa se fărâmiţă. 
Lirael se trase speriată înapoi, mai să dea peste Căţea, care 
se feri şi se ciocni de Sam. 

— Aveţi grijă! Strigă el. Glasul lui traversă puţul, trecu pe 
lângă Lirael şi se pierdu pe coridorul întunecat. 

Lirael încercă să ridice alta, cu delicateţe, dar toate se 
făcură una cu pământul. Atinse şi găleata care se 
preschimbă într-o grămăjoară de fiare ruginite. 

— Timpul nu stă niciodată în cumpănă, rosti Căţeaua 
misterios. 

— S-o luăm înainte, spuse Lirael, încercând mai degrabă 
să se îmbărbăteze pe sine. 

N-aveau nevoie de torţe, dar tare bine i-ar fi prins una. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, fu de părere 
Căţeaua. Adulmeca din nou aerul. Să nu zăbovim prea mult 
aici. 

Lirael încuviinţă. Făcu un pas în faţă, dar se opri brusc şi 
scoase sabia din teacă. Însemnele Legământului străluceau 
puternic pe tăiş şi, pentru câteva clipe, literele ce alcătuiau 
numele spadei se amestecară, formând inscripţia zărită mai 


devreme de Lirael. Sau să fi fost alta? Până să-şi 
amintească, brusc cuvintele se făcură nevăzute. 

Clayrele au Văzut o sabie, aşa am apărut. Aminteşte-ţi de 
Maeştrii Zidari. Aminteşte-ţi de mine. 

Orice însemnătate ar fi avut cuvintele, prisosul de lumină îi 
încălzi sufletul, iar Nehima îi spori curajul. 

Sam îşi scoase sabia din teacă şi aşteptă ca Lirael să se 
îndepărteze puţin, înainte s-o ia pe urmele ei. Se temea să 
nu se-mpiedice şi să-nfigă sabia în cineva, iar Lirael se 
bucură să-l ştie atât de grijuliu. 

După vreo treizeci de metri, pasajul lăsa locul unui tunel 
care nu fusese tăiat de mâna omului. Stânca îşi schimbă 
culoarea, lepădând roşul pentru un alb-verzui pe care 
lumina Legământului strălucea puternic. Lirael îşi ascunse 
chipul sub glugă. Apele săpaseră acest tunel, lăsând în 
urma lor o sumedenie de vârtejuri pe suprafaţa stâncii. Dar 
şi acestea păreau nefireşti, cu toate că Lirael nu le putea 
desluşi taina. Ştia doar că nu erau în regulă. 

— Apa nu şi-a tăiat niciodată drum pe-aici, rosti Sam în 
şoaptă. Asta-n caz că şuvoiul n-a curs în ambele direcţii în 
acelaşi timp, la diferite înălţimi. N-am văzut în viaţa mea o 
asemenea piatră. 

— Mai repede, îi îndemnă Căţeaua. 

Felul în care rostise cuvintele o făcu pe Lirael să iuţească 
pasul. Glasul ei trăda nelinişte, poate chiar teamă. 

Mergeau cu toţii cât de repede puteau, având totuşi grijă 
să nu se împiedice sau să alunece într-o groapă apărută de 
nicăieri. După câţiva kilometri buni, tunelul se deschise într- 
o peşteră, sculptată cine ştie cum în aceeaşi piatră 
strălucitoare, din care porneau alte trei tuneluri. Lirael şi 
Sam aşteptară până ce Căţeaua adulmecă la intrarea 
fiecăruia dintre ele. 

Ceea ce părea o grămăjoară de pietre într-un cotlon al 
cavernei se dovedi, la o cercetare mai atentă, o movilă de 
oase pulverizate, amestecate cu bucăţi de metal. Lirael 
răscoli uşor grămăjoara cu vârful cizmei şi scoase la iveală 


câteva fărâme de argint pătat şi un maxilar de om, cu un 
singur dinte rămas în gură. Tocmai se pregătea să ridice o 
bucată de metal, când auzi şoapta tăioasă a lui Sam: 

— N-o atinge! 

Lirael înlemni, cu mâna întinsă. 

— De ce? 

— Nu ştiu, răspunse el. 

Brusc, îl trecură fiorii. 

— Aia-i stanină, din care se fac clopoţeii. Las-o aşa. 

— Bine, fu de acord Lirael. 

Lirael se ridică, dar nu se putu opri din tremurat. Oase 
omeneşti şi stanină. Descoperiseră locul de veci al lui 
Kalliel. Ce se găsea în locul ăsta? Şi de ce-i lua Căţelei atâta 
timp să descopere calea? 

Rosti ultima întrebare cu glas tare. 

— Pe-aici, spuse Căţeaua Obraznică, indicând cu lăbuţa 
tunelul din mijloc, dar fără prea mare tragere de inimă. 

Lirael sesiză şovăiala din glasul ei şi tremurul uşor al 
lăbuţei. Dacă ar fi participat la un concurs de frumuseţe 
canină, poza asta i-ar fi scăzut din punctaj. 

Tunelul în care intraseră era mai înalt şi mai larg decât 
primul. Părea diferit, şi nu doar pentru că era mai spaţios. 
După o bucată de vreme, Lirael înţelese de ce: aerul 
dinăuntru era tot mai răcoros. Simţi o adiere ciudată în 
jurul gleznelor, de parcă cineva i-ar fi dat târcoale. Avea 
impresia că un pârâu sprinten îi biciuia picioarele, deşi nu 
era strop de apă în toată peştera. 

Dar dacă se-nşela? Înaintea ei zărea doar stâncă. Când 
privi însă cu coada ochiului, văzu un pârâu cu apă 
întunecată care venea din urmă, se oprea undeva în faţa lor 
şi se răsucea, asemenea unui talaz ce se izbeşte în mal. Un 
talaz care încerca să-i doboare şi să-i întoarcă din drum. 

Îşi aminti de râul Morţii. Nu credea să fi trecut pe tărâmul 
Morţii şi, dacă nu punea la socoteală aerul răcoros şi pârâul 
lăturalnic, toate simţurile îi spuneau că se află în Viaţă, ce-i 
drept într-un tunel straniu din inima pământului. 


Izul de rozmarin îi pătrunse din nou pe nări, însoţit de o 
mireasmă mai dulce şi dintr-odată clopoţeii începură să 
vibreze înăuntrul săculeţilor. Se mişcau fără sunet - căci 
limbile erau înfăşurate în piele - încercând parcă să se 
elibereze. 

— Clopoţeii! Icni Lirael. Tremură. Nu înţeleg de ce. 

— Naiurile! Şuieră Sam. 

Naiurile porniră a cânta pe toate vocile clopoţeilor, într-o 
cacofonie teribilă, înainte să amuţească de tot. 

— Nu! Strigă Mogget, cu o voce greu de recunoscut. 

— Fugiţi! Tună Căţeaua. 

În timp ce urlau cu toţii, lumina suspendată deasupra lui 
Lirael se estompă treptat, apoi se stinse. 

Lirael se opri locului. Mai putea să distingă câteva 
însemne pe tăişul Nehimei, dar şi acestea se stingeau cu 
repeziciune. Sabia prinse dintr-odată viaţă, unduindu-se şi 
răsucindu-se în chip ciudat, asemenea unui ţipar. 
Nestemata verde de pe mâner se prefăcu într-un ochi 
strălucitor, fără pleoape, iar spirala argintie prinse forma 
unor colţi sclipitori. 

Lirael închise ochii şi vâri cu putere sabia în teacă, apoi 
răsuflă uşurată. Deschise ochii şi privi împrejur, dar fără 
rezultat. Orice crâmpei de lumină aurie dispăruse, lăsându-i 
în beznă. Bezna profundă din măruntaiele pământului. 

În întunericul profund, Lirael auzi zgomot de pânză 
sfâşiată, iar Sam ţipă. 

— Sam! Vino aici! Câine! 

Nu primi răspuns, dar auzi mârâitul Căţelei, urmat de-un 
chicotit uşor. Un râs groaznic, plin de răutate, care le făcu 
părul măciucă. Şi mai groaznic fu când descoperiră ceva 
familiar în acel glas. Era râsul lui Mogget, contorsionat şi 
sinistru. 

Lirael se strădui din răsputeri să se apropie de Legământ, 
să conjure un nou glob luminos. Nimic. În locul 
Legământului simţi o prezenţă îngheţată, pe care-o 


recunoscu de-ndată. Moartea. Legământul dispăruse sau 
cel puţin nu putea ajunge la el. 

Hohotul crescu în intensitate, întunericul deveni tot mai 
apăsător şi groaza îi puse stăpânire pe suflet. Percepu o 
schimbare subtilă, câteva nuanţe de cenuşiu pe fondul 
negru, şi preţ de câteva clipe nădăjdui într-o lumină. Zări 
apoi o scânteie care şuieră şi crescu treptat, până ce un 
şuvoi de lumină albă îi săgetă ochii, însoţit de miasma 
metalului încins, proprie Magiei Libere. Duhoarea o asalta 
în valuri, provocându-i greață de fiecare dată. 

Sam îşi făcu apariţia, plutind parcă în şuvoiul luminii. 
Vârful raniţei părea smuls, de parcă cineva şi-ar fi tăiat 
drum prin el. Sabia îi atârna în teacă, iar în mâini ţinea 
naiul, astupând cu grijă fiecare gaură. Instrumentul 
tremura, scoțând un murmur jos, pe care Sam se chinuia 
să-l înăbuşe. Alături, Lirael apucă banduliera, încercând să 
amuţească freamătul clopoţeilor. 

Căţeaua se ivi pe fundalul de flăcări albe, dar nu sub 
înfăţişarea ei obişnuită. Arăta în continuare a Câine, dar 
fără zgarda cu însemnele Legământului părea mai degrabă 
o creatură a întunericului, mărginită de flăcări argintii. 

— E aici! Tună un glas ce străpunse urechile lui Lirael, 
asemenea unui pumnal ascuţit. Era şi nu era glasul Căţelei. 

— Mogget s-a eliberat! Fugiţi! 

Lirael şi Sam încremeniră, ascultând ecoul acelui glas 
răsunând de-a lungul tunelului. Flăcările argintii scânteiau 
şi trosneau, revărsându-se din silueta slăbuţă pentru a 
forma un cerc strălucitor. 

Mogget fusese dezlănţuit, dar o lumină şi mai puternică 
inundă tunelul. Era într-atât de strălucitoare încât Lirael o 
vedea cu ochii închişi. Zări silueta unei femei uriaşe, cu 
capul aplecat sub bolta înaltă a tunelului, întinzând o mână 
pentru a-i înşfăca pe toţi patru. 

Înaintea femeii şerpuia un râu îngheţat, pe care Lirael îl 
recunoscu de-ndată. Era râul Morţii, iar creatura îi 
ademenea spre el. Nici vorbă să-l traverseze! Se vor 


împotmoli şi vor fi duşi de curenţi, azvârliţi în toate părţile, 
purtaţi de iureşul apei până la Prima Poartă şi mai departe. 
Nu-şi vor găsi niciodată drumul înapoi. 

În faţa dezastrului, Lirael fu năpădită de gânduri negre. 

Dăduseră greş atât de repede. 

Soarta atâtor oameni atârna pe umerii lor. 

Erau pierduţi. 

Strigătul Căţelei Obraznice o trezi la realitate. 

— Fugiţi! Tună ea, apoi lătră. 

Lătratul era îmbibat cu Magie Liberă. Lirael se răsuci pe 
negândite şi o luă la goană, cu ochii închişi, mai să înghită 
pământul. Nu-i păsa încotro, cât mai departe de fântână şi 
de Casă, spre necunoscut. Picioarele o purtau lin pe 
făgaşurile întortocheate ale tunelului, prin caverne şi 
încăperi mărunte, cu toate că întunericul luase loc luminii, 
fără să ştie dacă Sam venea în urma ei. Nu teama o 
împingea înainte, căci teama o părăsise. Era prizoniera 
trupului ei, care o purta asemenea unei maşinării lipsite de 
sentimente, urmând un făgaş indicat de altcineva. 

La fel de brusc precum se înfiripase, dorinţa de a fugi o 
părăsi. Se prăbuşi şi începu să tremure, trăgând adânc aer 
în pieptul ostenit. Durerea îi săgeta fiecare muşchi. Se 
ghemui şi îşi masă pulpele, încercând să-şi înăbuşe 
strigătele de teamă. 

Lângă ea, cineva făcea acelaşi lucru. Când îşi mai veni în 
simţiri, văzu că era Sam. Un firicel de lumină naturală 
pătrundea în peşteră, suficient cât să-i distingă silueta. 

Cu mână tremurândă, Lirael cercetă banduliera. Clopoţeii 
erau nemişcaţi. Mâna îi cobori pe mânerul săbiei şi 
contactul cu nestemata verde îi aduse linişte în suflet. 
Spirala de argint redevenise o simplă spirală de argint. 

Sam gemu şi se ridică în picioare. Se sprijini cu stânga de 
perete, iar cu dreapta împături naiul. Lirael privi unduirea 
mâinii lui, care străluci dintr-odată cu Magia Legământului. 

— A dispărut, rosti el, lăsându-se moale la podea. 


Părea calm, dar era fără îndoială în stare de şoc. Lirael 
realiză că şi ea era, când încercă să se ridice şi nu reuşi sub 
nici un chip. 

— Da, replică ea. Legământul. 

— Nu ştiu de unde-a venit, continuă Sam, dar nu de la 
Legământ. Şi cine era femeia? 

Lirael scutură din cap, pentru a-şi limpezi gândurile, dar şi 
pentru a-i arăta că habar n-are. Mai scutură o dată, 
încercând să-şi pună rotiţele-n mişcare. 

— Hai să. Hai să ne-ntoarcem, spuse ea cu gândul la 
Căţeaua care dădea piept atât cu Mogget, cât şi cu femeia 
strălucitoare. Nu pot s-o abandonez acolo. 

— Cum rămâne cu ea? Întrebă Sam, şi Lirael pricepu de 
îndată la cine se referea. Şi cu Mogget? 

— Nu-i nevoie să vă-ntoarceţi, răzbătu un glas din adâncul 
tunelului. 

Lirael şi Sam săriră ca arşi, descoperind energii 
nebănuite. Traseră săbiile din teacă, iar Lirael se trezi cu 
Saraneth între degete, deşi nu-şi închipuia cu ce i-ar putea 
fi de folos. Nu-i veni în minte nici un cuvânt de înţelepciune 
din Cartea Morților sau din Cartea Amintirilor şi a Uitării. 

— Eu sunt, rosti glasul îndurerat. Din umbră se ivi Căţeaua 
Obraznică, cu capul plecat şi coada între picioare. Dar, în 
afară de această postură ciudată, părea să-şi fi revenit la 
normal - dacă se putea vorbi de normal în cazul ei - cu 
însemnele Legământului strălucindu-i puternic la gât şi 
blana ei auriu-cafenie, mai puţin pe spinare unde era 
neagră. 

Fără să mai stea pe gânduri, Lirael lăsă sabia jos şi se- 
aruncă la gâtul prietenei sale. Căţeaua o linse pe ureche, 
dar fără entuziasmul obişnuit, când se-ntâmpla s-o mai şi 
ciupească puţin. 

Sam bătu în retragere, cu sabia încă ridicată. 

— Unde-i Mogget? Întrebă el. 

— Dorea să discute cu el, răspunse Căţeaua, aruncându-se 
plină de mâhnire la picioarele lui Lirael. M-am înşelat. Te- 


am pus în mare pericol, Stăpână. 

— Nu înţeleg, răspunse Lirael. 

Dintr-odată se simţi teribil de ostenită. 

— Ce s-a întâmplat? Legământul. Dintr-odată n-a mai fost. 
— Venirea ei a pricinuit asta, spuse Căţeaua. Stă scris ca 
partea ei ştiutoare să fie mereu despărțită de hotărârile ei, 
de Legământul din care partea ei neştiutoare e parte. Dar 

iată că s-a stăpânit, deşi ar fi putut să pună mâna pe tine 
cu-atâta uşurinţă. Nu ştiu de ce şi nici ce semnificaţie au 
toate astea. O credeam mai presus de orice interes lumesc 
şi nădăjduiam să trecem nevătămaţi pe-aici. Dar când forţe 
străvechi se pun în mişcare, multe spirite îşi pierd somnul. 
Trebuia să-mi dau seama ce pericol ne paşte. lartă-mă. 

Lirael n-o mai văzuse niciodată atât de posomorâtă şi acest 
fapt o înspăimânta mai mult decât orice. O scărpină în jurul 
urechilor şi pe bot, gata să izbucnească în plâns. Încercă să- 
şi înăbuşe lacrimile oftând de câteva ori. 

— Dar. Ce se va alege de Mogget? Întrebă Sam cu tremur 
în voce. A fost dezlănţuit! Va încerca să omoare Abhorsenul. 
Pe mama. Sau pe Lirael! Am pierdut inelul cu care l-am fi 
putut lega din nou! 

— De mult se ascundea Mogget de ea, murmură Căţeaua. 
Şovăi puţin, apoi rosti cu glas scăzut: 

— Eu zic să nu ne mai facem griji pe seama lui Mogget. 

Lirael oftă prelung, fără să mai inspire. Cum se putea ca 
Mogget să nu se mai întoarcă? 

— Poftim? Întrebă Sam. Credeam că E. Ei bine, un spirit 
puternic zămislit de Magia Liberă. 

Lirael o prinse de falcă şi se uită ţintă în ochii ei. 

— Cine e femeia? 

Căţeaua încercă să-şi ferească privirile, dar Lirael o ţinu 
strâns. Închise ochii, dar Lirael îi suflă în bot şi pleoapele se 
deschiseră fără voia ei. 

— Nu te-ar ajuta la nimic, fiindcă n-ai înţelege, rosti 
Căţeaua cu sfârşeală în glas. Nu mai există cu-adevărat, ci 
apare din când în când, pe ici sau pe colo, în forme şi 


lucruri mărunte. Dacă n-am fi venit pe-aici, nu ar fi fost, iar 
acum, că am trecut de ea, nu mai este. 

— Spune-mi! 

— Într-un fel ştii deja cine e, spuse Căţeaua. 

Atinse banduliera cu vârful botului, lăsând o pată umedă 
pe săculeţul celui de-al şaptelea clopoțel. O lacrimă i se 
prelinse pe bot şi căzu în palma lui Lirael. 

— Astarael? Făcu Sam, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

Cel mai de temut clopoțel, cel pe care nici nu-l atinsese 
câtă vreme clopoţeii fuseseră în paza sa. 

— Suspinătorul? 

Lirael îi dădu drumul, iar Căţeaua îşi cuibări capul în poala 
ei, oftând din greu. 

Tânăra o scărpină după urechi, dar căldura blănii nu reuşi 
să-i alunge întrebarea din minte, o întrebare ce-o frământa 
de multă vreme. 

— Ce eşti tu? De ce ţi-a dat Astarael drumul? 

Căţeaua o privi în ochi şi rosti simplu: 

— Sunt Căţeaua Obraznică, un slujitor loial al 
Legământului şi prietena ta. Pentru totdeauna. 

Lirael dădu frâu liber lacrimilor, apoi îşi frecă ochii şi o 
îndepărtă uşor pe Căţea, pentru a se putea ridica. Sam o 
ridică pe Nehima şi i-o înmână în tăcere. Când apucă 
mânerul, însemnele străluciră, dar fără a forma vreo 
inscripţie. 

— Dacă eşti sigură că Mogget nu se mai întoarce, legat 
sau dezlănţuit, ar fi bine s-o luăm din loc. 

— Bănuiesc că ai dreptate, spuse Sam cu jumătate de 
gură. Într-un fel mă simt ciudat. Mă obişnuisem cu Mogget 
şi iată că. Nu mai e. Crezi că l-a. Ucis? 

— Nu! Rosti Căţeaua, surprinsă de întrebarea lui. 
Nicidecum. 

— Atunci ce s-a întâmplat? Întrebă Sam. 

— Asta nu putem şti, spuse Căţeaua Obraznică. Mogget a 
rămas în urmă, iar noi trebuie să privim înainte. 


— Eşti sigură că nu va veni după mama sau după Lirael? 
Întrebă Sam. 

Ştia ce făcuse Mogget în ultimii ani şi fusese de mic 
instruit să aibă grijă de zgarda motanului. 

— Mama ta e în siguranţă, în spatele Zidului, spuse 
Căţeaua, răspunzând doar pe jumătate la întrebarea lui. 

Sam nu părea prea convins, dar se mulţumi cu răspunsul 
ei. 

— N-am avut un debut prea fericit, mormăi el. Sper s- 
avem mai mult noroc. 

— Mai este puţin şi răzbim la lumină. 'le vei înviora sub 
razele soarelui. 

— Cred că e noapte deja. De câte ore străbatem tunelurile 
astea? 

— Patru sau cinci ore pe puţin, răspunse Lirael, 
încruntată. 

— Poate mai mult chiar, deci n-are cum să fie lumină 
naturală. 

Încet-încet, cu Lirael în frunte, se apropiară de ieşire. 
Acum nu mai încăpea nici o îndoială: era lumina soarelui. 
Printr-o despicătură îngustă se zărea cerul albastru, ascuns 
după o perdea de stropi. 

Odată trecuţi prin spărtură, făcură un popas pentru a 
cerceta împrejurimile. Se aflau la câteva sute de metri vest 
de cascadă, la poalele Stâncilor Semeţe. Soarele strălucea 
pe cer între zenit şi crepuscul, formând curcubeie în norul 
de stropi ce dănţuia deasupra cascadei. 

— Este după-amiază, spuse Sam încordându-şi privirea ca 
să se uite lângă soare. Se uită de-a lungul stâncilor, apoi îşi 
ridică mâna ca să vadă cu câte degete se afla soarele 
deasupra orizontului. 

— Nu poate să fie mai mult de patru. 

— Am pierdut o zi întreagă! Exclamă Lirael. 

Orice întârziere le-ar fi îngreunat şi mai mult misiunea. 
Gândul avu darul s-o întristeze nespus. Cum putuseră să 
petreacă aproape douăzeci şi patru de ore sub pământ? 


— Nu, rosti Căţeaua Obraznică, adulmecând cu ochii 
pierduţi în soare. N-am pierdut o zi. 

— Doar n-am pierdut mai multe! Şopti Lirael. 

Era cu neputinţă. Dacă petrecuseră mai mult de o 
săptămână în măruntaiele pământului, era deja prea târziu 
să mai facă ceva. 

— Nu, e tot azi, continuă Căţeaua. N-a trecut mai mult de- 
o oră de când am coborât în fântână. Poate chiar mai puţin. 

— Dar. Începu Sam, apoi amuţi. 

Privi spre despicătura din stâncă şi clătină din cap. 

— Timpul şi Moartea dorm cot la cot, îl lămuri Căţeaua. 
Ambele sunt în stăpânirea lui Astarael. Într-un fel, se poate 
spune că ne-a dat o mână de ajutor. 

Lirael încuviinţă, deşi nu se simţea din cale-afară de 
recunoscătoare. Era în stare de şoc, obosită şi pe deasupra 
o dureau picioarele. Ar fi dorit să adoarmă sub razele 
soarelui şi să se trezească în Marea Bibliotecă a Clayrelor, 
cu gâtul înţepenit de la dormit pe birou şi amintirea 
înceţoşată a unor coşmaruri groaznice. 

— Nu-i simt pe Morți aici, rosti ea, după ce-şi reveni din 
visare. Am primit în dar o după-amiază întreagă, aşa că hai 
s-o folosim cum se cuvine. Cum ne căţărăm pe stânci? 

— Este o cărare, cinci kilometri mai la vest, spuse Sam. E 
îngustă, în trepte, şi de regulă neumblată. Nu cred să mai 
întâlnim negura sau pe supuşii lui Chlorr la vârf. De-acolo 
mai sunt vreo şaizeci de kilometri până la Strâmtoarea 
Vestică. Pe-acolo trece drumul. 

— Cum se numeşte cărarea în trepte? Dori Căţeaua să 
ştie. 

— Nu ştiu. Mama îi spunea simplu „la Scări”. E o cărare 
tare neobişnuită. Lată cât să-ncapă un om şi cu trepte 
abrupte. 

— O ştiu, spuse Căţeaua. Trei mii de trepte, sculptate 
pentru apa curată de la poalele cascadei. 

Sam încuviinţă. 


— Aşa-i, e un izvor cu apă bună. Vrei să zici că o persoană 
a săpat treptele alea doar ca să bea o gură de apă 
proaspătă? 

— Pentru apă, da, dar apa aia nu e de băut. Mă bucurcă 
poteca mai e încă acolo. Hai să mergem. 

Acestea fiind spuse, Căţeaua o luă înainte, sărind peste 
mormanul de bolovani ce camufla spărtura în stâncă. 

Lirael şi Sam se târau în spate, poticnindu-se printre 
stânci. Amândoi erau încă necăjiţi şi pierduţi în gânduri. 

Lirael chibzuia la cuvintele Căţelei: „Când forţe străvechi 
se pun în mişcare, multe spirite îşi pierd somnul”. Ştia că 
Nicholas dezgropa ceva deopotrivă nefast şi periculos şi era 
clar că făptură aceea era în spatele multor năpaste, printre 
care şi creşterea numărului de Morți în întreg Regatul. Nu 
bănuise că ar putea fi trezite şi alte forţe care să le dea 
planurile peste cap. 

Nu că ar fi avut cu adevărat un plan, se gândi Lirael. Se 
avântaseră orbeşte cu gândul de a-l opri pe Hedge şi de a-l 
salva pe Nicholas, având grijă să lase răul de-acolo 
nedezgropat. 

— Ar trebui să ne facem un plan mai bun, şopti ea, încet să 
n-o audă nimeni. 

Nu-i veni însă nici o idee strălucită şi hotări să fie atentă la 
căţărat între pietre, urmând-o pe Căţeaua Obraznică la 
baza Stâncilor Semeţe, cu Sam în apropiere în spate. 

CAPITOLUL PATRU. 

Dejunul corbilor. 

Ajunseră pe înserate la poalele treptelor, sub umbra uriaşă 
a Stâncilor Semeţe ce se-ntindea pe câmpiile Ratterlinului. 
Lirael descoperi numaidecât izvorul şi iazul cu apă 
cristalină în care se vărsa, dar îi luă mai mult până să 
găsească treptele, căci poteca era îngustă, tăiată adânc în 
stâncă şi camuflată de nenumărate ieşituri de diferite 
forme. 

— Putem să urcăm şi noaptea? Întrebă Lirael cu şovăială 
în glas. Ultimele raze de soare străluceau pe înălțimile 


stâncilor, trei sute de metri mai sus. De-acolo, colții se 
înălţau şi mai mult în văzduh, ascunşi privirilor lor. Lirael 
străbătuse multe cărări înguste şi trepte abrupte în 
Ghețarul Clayrelor, dar nu călătorise mai deloc în aer liber. 

— Eu zic să ne-avântăm la lumina zilei, propuse Căţeaua, 
care era neobişnuit de tăcută. 

Coada îi atârna în continuare lipsită de viaţă. 

— Aş putea să vă arăt calea, dar va fi periculos pe 
întuneric, dacă s-a năruit cumva vreo treaptă. 

— Luna va străluci puternic, spuse Sam. Nu văd nori pe 
cer, iar noaptea trecută era în al treilea pătrar. Dar va 
răsări de-abia la un ceas după miezul nopţii. Eu zic să 
pornim atunci. 

— Nu vreau să mai zăbovim, mormăi Lirael. Mă încearcă 
un sentiment de nelinişte. Nu pot să-l descriu. Viziunea 
Clayrelor despre mine şi Nicholas pe Lacul Roşu. Simt că se 
îndepărtează pe nesimţite şi voi rata momentul. Un posibil 
viitor devine trecut. 

— N-ajungem mai repede dacă ne prăbuşim de pe Stâncile 
Semeţe pe întuneric, rosti Sam. Unde mai pui că mi-ar 
prinde bine o îmbucătură şi ceva somn înainte de urcuş. 

Lirael încuviinţă. Şi ea era ostenită. O dureau gambele, iar 
raniţa îi lăsase urme adânci pe umeri. O încerca însă şi un 
alt fel de oboseală, de care Sam nu era străin. Simţea o 
apăsare pe suflet, din cauză că-l pierduseră pe Mogget şi 
nu-şi dorea altceva decât să se culce lângă izvorul răcoros 
cu speranţa deşartă că zorii îi vor aduce o zi mai luminoasă. 
Cunoştea senzaţia de când era mică. Pe-atunci nădăjduia să 
primească Viziunea. Acum ştia însă că ziua de mâine n- 
aducea nimic bun. Trebuia să se odihnească, dar nu prea 
mult. Hedge şi Nicholas nu se odihneau şi nici Chlorr şi 
slujitorii ei Morți. 

— Aşteptăm răsăritul de lună, hotări ea, lăsând raniţa la 
pământ şi proptindu-se cu spatele de un bolovan mai 
comod. 


În următoarea clipă, ţâşni în picioare cu sabia în mână, 
deşi nu-şi aducea aminte s-o fi tras din teacă. Căţeaua trecu 
rapid pe lângă ea, lătrând puternic. Însă lătratul n-avea 
nimic magic în el, iar în următoarea secundă Lirael zări şi 
pricina vânzolelii. 

Un iepure gonea printre bolovani, încercând să scape de 
colții câinelui. Hăituiala luă sfârşit puţin mai încolo, dar 
rezultatul era incert. Dintr-odată un nor de praf şi pietricele 
se-nalţă în văzduh, iar tânăra înţelese că iepurele se pitise 
într-o văgăună şi Căţeaua săpa ca să-i dea de urmă. 

Sam stătea tolănit lângă raniţă. Adineauri, se ridicase cu 
chiu cu vai, dar când văzu ce se petrece, se aşeză la loc. 
Acum privea îngândurat gaura din vârful raniţei. 

— Măcar noi am scăpat cu viaţă, îl consolă Lirael, luând 
tăcerea lui drept căinţă pentru pierderea lui Mogget. 

Sam o privi mirat. Scosese o trusă de cusut şi tocmai se 
pregătea s-o deschidă. 

— O, nu mă gândeam la Mogget. Cel puţin nu atunci. 
Căutam o soluţie ca să acopăr gaura. Cred că-i voi pune un 
petic. 

Lirael izbucni în râs, un râs uşor forţat ce i se cuibărise în 
coşul pieptului. 

— Bine că-ţi stă mintea la petice, spuse ea. Eu mă tot 
gândesc la cele petrecute. Clopoţeii care se tot zvârcoleau, 
doamna albă. Astarael. Prezenţa Morţii. 

Sam alese un ac mai mărişor, apoi rupse cu dinţii o bucată 
de aţă de pe mosor. Se concentră şi vâri aţa în ac, apoi 
glăsui, cu privirile pierdute-n amurg, nu direct către Lirael. 

— Ce curios! De când am aflat că tu eşti Viitoarea 
Abhorsen, m-au părăsit temerile. Nu că nu mi-a fost teamă, 
dar nu acea teamă profundă. Am scăpat de responsabilităţi. 
Fireşte, răspunderea atârnă şi pe umerii mei, ca Prinţ al 
Regatului, dar măcar n-am grija necromanţilor, lighioanelor 
zămislite de Magia Liberă sau de Moarte. 

Făcu nod la aţă, apoi se uită direct în ochii ei. 


— Trimişii mi-au dat pelerina cu mistria. Mistria Maegştrilor 
Zidari. Când am primit-o, mi-am închipuit că strămoşii mei 
mă îndeamnă să construiesc. Asta aveam de gând să fac. Să 
creez ceva şi să fiu de ajutor regelui şi Abhorsenului. Aşa 
voi face şi voi da ce-am mai bun în mine şi, dacă nici asta n- 
ajunge, măcar voi avea conştiinţa că am făcut tot ce mi-a 
stat în puteri. Nu aspir la ceva ce-mi este peste putinţă. 

Lirael rămase tăcută. Îşi întoarse privirile spre Căţea, care 
se-ntorcea cu iepurele între dinţi. 

— Chşina, rosti stâlcit Căţeaua, lăsând vânatul la 
picioarele stăpânei sale. 

Dădea fericită din coadă. 

— Cina, repetă ea. Mă duc să mai înhaţ unul. 

Lirael ridică iepurele. Căţeaua îi zdrobise gâtul, ucigându-l 
pe loc. Lirael simţi sufletul sărmanului animal dând târcoale 
Morţii, dar hotărî să-l ignore. I-ar fi ajuns şi pâinea cu 
brânză primită de la trimişi, dar iepurele atârna greu în 
mâna ei. Aşa-s câinii. 

— Îl jupoi eu, se oferi Sam. 

— Şi cum ai de gând să-l găteşti? Întrebă Lirael, fericită să 
scape de iepure. 

Se mai înfruptase din iepuri, dar fie cruzi, când hălăduia în 
pielea-veşmânt a bufniței răguşite, fie gătiţi în sos şi serviţi 
la cantina Clayrelor. 

— Am putea aprinde un foc mic sub unul dintre bolovanii 
ăştia, când se mai întunecă. Ascundem flacăra şi fumul 
oricum nu se vede. 

— Bun, las focul pe seama ta. Căţeaua îl va mânca pe-al ei 
crud, sunt sigură. 

— Ar trebui să dormi puţin, o îndemnă Sam în timp ce 
încerca lama cuţitului cu buricul degetului mare. Va dura 
ceva până-l prepar. 

— Îi porţi de grijă bătrânei tale mătuşi? Surâse Lirael. 

Era cu doi mai mare ca Sameth, dar odată îi spusese că 
era mult mai în vârstă, iar el o crezuse. 


— Dau o mână de ajutor Viitorului Abhorsen, rosti el, 
făcând o plecăciune pe jumătate în glumă. 

Se aplecă şi făcu o incizie, apoi trase toată pielea deodată, 
de parcă ar fi scos o faţă de pernă. 

Lirael îl urmări o vreme, apoi se-ntinse pe covorul de 
pietre, cu raniţa sub cap. Nu era prea comod, mai ales că 
nu-şi dăduse jos cizmele şi armura. Dar nu mai conta. Se 
întinse pe spate şi contemplă bolta cerească pe care 
începeau să licăre primele stele. Nu simţea urmă de 
creaturi Moarte sau de Magie Liberă prin preajmă şi 
oboseala i se strecură încetişor în oase. Clipi de două ori, de 
trei ori, până nu-şi mai putu ţine ochii deschişi şi căzu pradă 
somnului greu. 

Când se trezi, era întuneric, cu excepţia stelelor şi a 
flăcăruii roşiatice, bine ascunsă după o piatră. Căţeaua era 
alături, dar pe Sam nu-l zări decât după câteva sforţări. 
Părea un buştean negru întins la pământ. 

— Cât e ora? Şopti. 

Căţeaua se ridică şi se apropie de ea. 

— E aproape de miezul nopţii. Am hotărât să te lăsăm să 
dormi, apoi l-am convins pe Sam să tragă şi el un pui de 
somn şi de-atunci stau de veghe. 

— Bănuiesc că nu ţi-a fost prea uşor să-l convingi, spuse 
Lirael, ridicându-se şi gemând de durere din cauza 
muşchilor ei încordaţi. S-a întâmplat ceva? 

— Nu. E linişte, dacă nu pui la socoteală freamătul obişnuit 
al nopţii. Chlorr şi Morţii ei sunt încă-n preajma Casei şi 
sper să rămână acolo timp de mai multe zile. 

Lirael încuviinţă, orbecăi printre pietre şi sări cu 
delicateţe peste izvor. În ochiul său cristalin se oglindeau 
stelele, răspândind o lumină argintie în noaptea neagră. 
Lirael se stropi cu apă pe faţă şi se trezi de-a binelea. 

— Ai mâncat şi porţia mea de iepure? Şopti Lirael când se 
întoarse. 

— Nici gând! Spuse Căţeaua. Aşa mă ştii? Oricum, Sameth 
l-a lăsat în ceaun şi l-a acoperit cu capacul. 


De parcă asta ar fi oprit-o să se servească, se gândi Lirael. 
Găsi ceaunul de fontă lângă jarul care ardea mocnit. 
Carnea de iepure fiersese cam mult, însă ciorba era caldă şi 
gustoasă. 

Nu ştia dacă Sam găsise mirodeniile sau dacă le primise 
de la trimişi, dar era fericită că rozmarinul lipsea cu 
desăvârşire. Se putea lipsi pe veci de el. 

Termină de mâncat, se spălă pe mâini şi curăţă ceaunul la 
izvor cu un pumn de pietriş. Ilocmai atunci răsări şi luna, 
trecută bine de-al treilea pătrar, suind pe bolta senină. Sub 
razele ei, împrejurimile prinseră contur. Era îndeajuns să 
urce Treptele. 

Lirael îl scutură pe Sam care apucă numaidecât mânerul 
săbiei. Se pregăteau în tăcere, căci liniştea nopţii descuraja 
orice conversaţie. În timp ce Sam se spăla pe faţă, Lirael 
stinse focul, apoi se ajutară cu raniţele. Căţeaua făcea 
încontinuu ture, cu coada arcuită, nerăbdătoare să plece la 
drum. 

Treptele porneau dintr-o fisură adâncă ce pătrundea vreo 
douăzeci de metri în stâncă, dând impresia unui tunel. 
Stelele însă licăreau deasupra şi în curând făgaşul coti spre 
apus, de-a lungul şi apoi deasupra stâncii. Urcuşul nu era 
prea greu, căci treptele erau sculptate identic, dar era 
totuşi obositor. 

Pe măsură ce urcau, Lirael observă că stânca nu era un 
bloc masiv de piatră, aşa cum îşi închipuise. Dimpotrivă, era 
alcătuită din sute de fâşii subţiri, asemenea unui vraf de 
hârtie din care alunecaseră multe pagini. Cărarea în trepte 
fusese sculptată între aceste fâşii, iar uneori deasupra lor, 
şerpuind până era nevoită să se-ntoarcă şi să pătrundă mai 
adânc în stâncă, spre următoarea fâşie. 

Luna se ridică în înaltul cerului, pe măsură ce ei urcau, iar 
cerul deveni mai luminos, împrăştiind umbre în noapte. La 
fiecare popas, Lirael privea în depărtări, spre dealurile de 
la miazănoapte, apoi îşi întorcea privirile la răsărit, spre 
şerpuirea argintie a Ratterlinului. Plutise adesea în veşmânt 


de bufniţă deasupra Gheţarului Clayrelor şi printre gemenii 
Starmount şi Sunfall, dar asta era cu totul altceva. Simţurile 
bufniței erau diferite, şi în nopţile acelea ştiuse mereu că 
zorii aveau s-o găsească sub plapumă, în fortăreaţa 
Clayrelor. Ce aventură minunată, acele zboruri nocturne! 
Acum însă avea de înfruntat alte primejdii şi nu se putea 
bucura cu-adevărat de răcoarea nopţii şi de mângâierea 
lunii. 

Sam scruta şi el depărtările. Nu putea vedea Zidul care se 
înălța undeva după linia orizontului, dar dealurile de la 
miazăzi îi erau cunoscute. Barhedrin şi străvechiul Cloven 
Crest, unde se afla o Piatră de Legământ şi, după 
Restauraţie, turnul ce găzduia comandamentul sudic al 
Gărzii. După Zid se întindea ţara Ancelstierre. O ţară 
stranie, chiar şi pentru Sam care făcuse şcoala acolo. O ţară 
fără Legământ sau Magie Liberă, cu excepţia regiunilor din 
preajma Regatului Vechi. Gândul îl purtă la părinţii lui, 
aflaţi în inima tărâmului sudic. Touchstone şi Sabriel căutau 
o soluţie diplomatică pentru a pune stavilă fluxului de 
refugiaţi sudişti strămutați de ancelstierrani la nord de Zid, 
unde aveau să-şi găsească moartea, ca mai apoi să-l 
slujească pe necromantul Hedge. Nu era întâmplător, 
cugetă Sam, că problema refugiaților sudişti luase naştere 
în aceeaşi perioadă în care Hedge punea la cale 
dezgroparea demonului străvechi, întemnițat în apropierea 
Lacului Roşu. Asta mirosea a plan bine ticluit, cu urzeli de 
ambele părţi ale Zidului. Lucru neobişnuit şi deloc 
îmbucurător. Ce spera un necromant din Vechiul Regat să 
obţină din tărâmul de la Miazăzi? Sabriel şi Touchstone 
credeau că Duşmanul intenţiona să strămute sute de mii de 
sudişti la nord de Zid şi să-i ucidă apoi cu otrăvuri şi 
farmece pentru a crea o oaste de Morți. Cu cât Sam cugeta 
mai mult la aceste urzeli, cu-atât îi sporeau bănuielile. Dacă 
aceasta era singura dorinţă a duşmanului, ce anume 
dezgropau acolo? Şi ce rol avea prietenul său Nicholas în 
toată povestea asta? 


Luna cobora încet pe cer şi popasurile se înmulţeau. 
Treptele erau bine sculptate, nu-i vorbă, dar urcuşul era 
abrupt şi porniseră la drum obosiţi. Căţeaua mergea 
înainte, întorcându-se din când în când să se asigure că 
stăpâna ei ţinea pasul. Lirael şi Sam înaintau mecanic, cu 
capetele plecate, legănându-se într-o parte şi-n alta. Până şi 
puii de bufniţă îngrămădiţi în cuiburi încetaseră să le mai 
atragă atenţia. 

La răsărit licări o lumină roşiatică ce tulbură paloarea 
lunii. În scurt timp, strălucirea ei cotropi razele astrului 
nocturn, dând ghes păsărilor să cânte. În crăpăturile 
stâncilor se iviră lăstuni ce se avântară după insectele 
purtate de briza matinală. 

— Ne apropiem de vârf, spuse Sam la următorul popas. 

Stăteau înşiraţi pe cărăruia îngustă: Căţeaua în frunte, 
Lirael puţin mai jos şi în cele din urmă Sam, care ajungea la 
genunchiul fetei. 

Sam vru să spună ceva, dar intră cu picioarele într-o tufă 
de spini şi se retrase brusc cu un țipăt. 

Lirael se temu să nu cadă, dar băiatul îşi recăpătă 
echilibrul şi se răsuci pentru a-şi scoate spinii. 

Lirael privi în jos şi descoperi că treptele erau mult mai 
înfricoşătoare la lumina zilei. Un pas greşit, şi dusă era. 
Probabil n-ar fi căzut în hău, ci s-ar fi prăvălit pe una din 
stâncile de sub ei. Chiar dacă n-ar fi ucis-o, impactul ar fi 
fost suficient de puternic să-i sfarme câteva oase. 

— Cum de nu mi-am dat seama? Exclamă Sam, care 
îngenunche să şteargă praful de pe trepte. Spinii îi dădeau 
în continuare de furcă. 

— Treptele sunt făcute din cărămidă. Dar, dacă tot erau 
nevoiţi să sape în stâncă, de ce s-au mai obosit să le şi 
acopere? 

— Habar n-am, se grăbi Lirael să răspundă, înainte să-şi 
dea seama că Sam vorbea cu sine însuşi. Are vreo 
importanţă? 

Sam se ridică şi-şi frământă genunchii. 


— Nu, presupun că nu. Este doar curios. Trebuie să fi fost 
o muncă titanică, mai ales că nu văd nici o urmă de magie. 
Poate s-au folosit de trimişi, dar şi trecerea lor lasă urme. 

— Haide, spuse Lirael. Poate găseşti mai multe indicii 
despre făurirea treptelor în vârf. 

Dar Lirael îşi pierdu repede interesul pentru cărămizi şi 
monumente. Presimţirea sumbră cuibărită în mintea ei 
devenea tot mai apăsătoare cu fiecare pas şi începu să 
prindă formă, chiar înainte de vârf. Un junghi rece îi 
străbătu măruntaiele şi înţelese că făgaşul îi ducea spre un 
loc al morţii. Nu era o moarte proaspătă, însă chiar şi 
veche, tot moarte se numea. 

Văzu că şi Sam simţea prezenţa morţii. Schimbară priviri 
mohorâte înainte să urce ultimele trepte, care erau din ce 
în ce mai late. Fără să scoată o vorbă, se apropiară şi 
continuară drumul mergând umăr la umăr. Căţeaua crescu 
puţin, dar rămase lângă stăpâna sa. 

Atinseră ultimele trepte şi o pală de vânt îi confirmă 
presimţirile. Adierea purta o duhoare groaznică, dând 
seamă de scena ce avea să urmeze: înaintea lor se întindea 
un câmp pustiu presărat cu cadavre de oameni şi catâri. Un 
puhoi de corbi ciuguleau carnea de pe stârvuri cu ciocurile 
lor ascuţite, ciondănindu-se pe câte-o bucată. 

Din fericire, erau doar corbi obişnuiţi, şi-şi luară cu toţii 
zborul când Căţeaua Obraznică se repezi la ei, croncănind 
supăraţi că le fusese întrerupt micul dejun. Cu toate că nu 
simţi prezenţa Morților în apropiere, Lirael trase sabia din 
teacă şi-l scoase pe Saraneth. Chiar şi de la depărtare, 
simţurile ei necromantice îi spuneau că leşurile zăceau de 
vreme îndelungată acolo, deşi duhoarea îi spunea la fel de 
bine acelaşi lucru. 

Căţeaua se apropie de ea şi înclină capul întrebător. Lirael 
încuviinţă, şi Căţeaua porni să dea roată cadavrelor, 
adulmecând pământul din jurul lor, până se făcu nevăzută 
în spatele unui pâlc de copaci cu spini. Un cadavru atârna 
spânzurat de cel mai înalt dintre copaci, aruncat probabil 


de-un vânt năprasnic sau de o creatură cu puteri 
supraomeneşti. 

Sam se alătură lui Lirael. Pe sabia lui luceau însemnele 
Legământului. Soarele răsărise de-a a binelea acum, dar 
parcă nu în locul potrivit, gândi Lirael. De ce-şi arăta 
soarele chipul pe acest câmp al morţii, destinat negurii şi 
întunericului? 

— Un convoi de negustori, din câte-mi dau seama, rosti 
Sam când se mai apropiară. Mă-ntreb ce. 

După cum erau împrăştiate leşurile, era limpede că 
fugiseră de ceva. Negustorii, uşor de recunoscut după 
veşmintele bogate şi lipsa armelor, zăceau lângă trepte. 
Puțin mai în spate, se zăreau şi trupurile gardienilor, care-şi 
dăduseră viaţa pentru a-i apăra pe comercianţi. Pe pajiştea 
aceea înfruntaseră un duşman de care nu puteau fugi. 

— O săptămână sau chiar mai mult, fu de părere Lirael, 
după ce studie cadavrele. Sufletele au părăsit de mult 
aceste trupuri. Sper că spre Moarte, deşi nu bag mâna-n 
foc că n-au fost. Recoltate să slujească Vieţii. 

— Atunci de ce-au lăsat cadavrele în urmă? Şi cine a făcut 
rănile astea? Întrebă Sam, arătând către un soldat. 

Cămaşa de zale a soldatului fusese străpunsă în două 
locuri. Găurile, de mărimea pumnului lui Sam, erau 
pârjolite la margini, iar inelele de oţel şi pielea de dedesubt 
erau înnegrite de foc. 

Lirael îl vâri cu grijă pe Saraneth în săculeţ şi se apropie 
de un soldat pentru a-i cerceta mai îndeaproape rănile 
stranii, încercă să-şi ţină respiraţia, dar după câţiva paşi 
înlemni şi scoase un strigăt de spaimă. Duhoarea îi 
pătrunse în nas şi-n plămâni. Brusc, i se făcu greață, se- 
ntoarse şi vomită. Sam îi urmă exemplul şi cei doi îşi goliră 
stomacurile, cu iepure şi pâine cu tot. 

— Îmi pare rău, se scuză Sam. Dar mă ia cu greață când îi 
văd pe alţii vomitând. Eşti mai bine? 

— L-am cunoscut, spuse Lirael trăgând o privire furişă 
spre soldat. 


Vocea îi tremura cumplit. Trase adânc aer în piept şi 
continuă: 

— L-am cunoscut, spuse Lirael. A vizitat Ghețarul în urmă 
cu câţiva ani şi am stat de vorbă în Cantina Inferioară. Nu-l 
încăpea cămaşa de zale pe-atunci. 

Luă bidonul de la Sam, îşi turnă apă în mâini şi îşi clăti 
gura. 

— Îl chema. Nu-mi amintesc. Larrow sau Harrow. Pe-acolo. 
Dorea să-mi afle numele. Nu i l-am spus. 

Şovăi, pe cale să-şi continue mărturisirile, când brusc Sam 
se răsuci pe călcâie. 

— Ce-a fost aia? 

— Ce? 

— Am auzit un zgomot, în direcţia aia, rosti Sam, ochind 
un catâr mort ce zăcea la buza unei râpe, cu capul 
spânzurând într-o rigolă. Catârul se prelinse la vale sub 
ochii lor, apoi, cu o smucitură, se făcu nevăzut în râpă, 
lăsând la vedere doar picioarele din spate. Fundul şi 
picioarele animalului începură să tremure. 

— Cineva îl mănâncă! Făcu Lirael dezgustată. 

Zări mai multe dâre ce duceau spre rigolă, lăsate de 
oameni şi dobitoace deopotrivă. Cineva. Sau ceva le târâse 
în acel jgheab îngust. 

— Nu simt Morți, spuse Sam cu nervozitate. Tu? 

Lirael clătină din cap. Îşi dădu jos raniţa, luă arcul şi 
scoase o săgeată din tolbă. Sam trase sabia din teacă. 

Înaintară cu grijă spre buza râpei, unde catârul dispărea 
treptat de sub privirile lor. Auziră nişte înghiţituri seci, de 
parcă cineva ar fi săpat cu lopata în nisip, acompaniate din 
când în când de câte-un gâlgâit sonor. 

Dar încă nu vedeau nimic. Râpa era adâncă şi lată doar de- 
un metru, iar făptură dinăuntru se înfrupta chiar sub catâr. 
În continuare, nici o urmă de Morți, dar în aer plutea un iz 
aparte. 

Brusc, îl recunoscură amândoi. Era miasma înţepătoare cu 
gust de metal a Magiei Libere, însă abia perceptibilă. Dar, 


dacă venea din râpă sau era purtată de vânt, asta nu aveau 
cum să ştie. 

Se aflau la doar câţiva paşi de buza râpei când picioarele 
catârului dispărură complet, după ce tresăriră cu putere. 
Copitele îşi luară zborul, într-o parodie macabră a vieţii şi 
imediat urmă şi gâlgâitul sonor. 

Lirael se opri la marginea râpei cu arcul încordat şi 
săgeata Magică pregătită să zboare, dar nu zări decât o 
dâră de noroi întunecat şi copita animalului ce se scufunda 
încet. Izul de Magie Liberă se înteţise, dar nu era acel miros 
muşcător pe care-l întâlnise la Stilken sau la zămislirile 
Magiei Libere. 

— Ce crezi că e? Şopti Sam. 

Stătea cu mâna stângă arcuită, gata să arunce o vrajă, şi 
câte-o flacără măruntă de culoare aurie ardea la vârful 
degetelor sale. 

— Nu ştiu. O fi vreun vlăstar al Magiei Libere de care n-am 
auzit până acum. Oare cum.? 

Dar n-apucă să termine, căci o gură se căscă în noroi, o 
gură ce nu era nici pământ, nici carne, ci întuneric pur, din 
care se iţea o limbă bifurcată, învăluită în flăcări argintii. 
Dinăuntrul ei se înălţă duhoarea Magiei Libere amestecată 
cu mirosul de carne putrezită. Miasma îi izbi pe cei doi 
tineri care se retraseră instinctiv chiar în clipa-n care limba 
de foc se arcui şi lovi locul în care Lirael stătuse cu câteva 
clipe în urmă. Un cap uriaş de şarpe se ridică ameninţător 
deasupra lor. 

Lirael slobozi săgeata şi se împletici înapoi, în timp ce Sam 
rosti însemnele de încărcare şi aruncă un şuvoi de foc spre 
creatura de noroi, sânge şi întuneric ce se-nălţa din groapă. 
Focul se izbi de limba argintie şi bubui, trimițând scântei în 
toate direcţiile şi pârjolind iarba. Cu toate că săgețile şi 
focul Legământului nu păreau să aibă efect asupra ei, 
lighioana se retrase puţin, moment în care Lirael şi Sam o 
luară la goană îndărăt. 


— Cine îndrăzneşte să-mi tulbure ospăţul! Tunară multe 
glasuri deodată, printre care răzbăteau răgetele catârilor şi 
vaietele muribunzilor. Ospăţul aşteptat de-atâta vreme! 

Drept răspuns, Lirael aruncă arcul şi o scoase pe Nehima. 
Sam murmură câteva însemne şi le aşternu în văzduh, 
alături de sabia trasă, împletind simboluri complicate. 
Lirael făcu un pas înainte, să-l păzească până-şi termina 
vraja. 

Sam adăugă însemnul de căpătâi şi mâna îi fu învăluită de- 
o flamă aurie. Lirael tresări speriată, ştiind că însemnul ar fi 
putut cu uşurinţă să-l mistuie pe orice vrăjitor 
neexperimentat. Dar farmecul părăsi lin mâna lui Sam şi 
rămase suspendat în văzduh, un lanţ strălucitor de 
însemne, ca un brâu de stele. Băiatul prinse lanţul de-un 
capăt, îl învârti deasupra creştetului şi-l abătu asupra 
creaturii, strigând în acelaşi timp „Fereşte-ţi privirile!” 

Urmă o explozie orbitoare, însoţită de-un cor de ţipete, 
apoi se aşternu tăcerea. larba ardea ici-colo, fumul se 
împletea în rotocoale, aninând ca un linţoliu deasupra 
pajiştii, dar nici urmă de creatură. 

— Ce-a fost asta? 

— Un farmec pentru înlănţuire, spuse Sam. Deşi nu ştiu 
exact ce pot înlănţui cu el. Crezi că a mers? 

— Nu, rosti Căţeaua care apăru de nicăieri, făcându-i pe 
cei doi să tresară. Dar strălucirea exploziei a dat de veste 
tuturor Morților de la Cascadă la Lacul Roşu că suntem aici. 

— Dacă n-a mers, unde-i creatura? Întrebă Sam, aruncând 
priviri neliniştite în jur. Lirael cerceta şi ea împrejurimile. 
Duhoarea Magiei negre nu-i părăsise încă nările, deşi n-o 
mai simţea la fel de puternic. Totul era acoperit de fum şi îi 
era cu neputinţă să-şi dea seama de unde provine. 

— Probabil e sub tălpile noastre, spuse Căţeaua. 

Îşi vâri botul într-o scobitură şi fornăi, împrăştiind bucăţi 
de pământ în jur. Lirael şi Sam săriră în lături, gata să o ia 
la sănătoasa, apoi, cu încetineală, se rezemară unul de 
celălalt, cu armele pregătite. 


CAPITOLUL CINCI. 

Suflaţi, vânturi, vino ploaie! 

— Unde mai exact sub tălpile noastre?! Exclamă Sam. 

Se uită speriat în jurul picioarelor, cu sabia în mână şi gata 
să elibereze o nouă vrajă. 

— Ce-i de făcut? Întrebă Lirael pe nerăsuflate. Ce neam 
are dihania asta şi cum putem da piept cu ea? 

Căţeaua adulmecă pământul în batjocură. 

— Nu-i nevoie să dăm piept cu ea. Tocmai aţi dat peste un 
Ferenk, un hoitar. Numai lăudăroşenia e de capul lor. Asta 
de pildă stă pitit acum sub câţiva metri de pământ şi piatră, 
şi va rămâne acolo până la lăsarea serii sau poate până 
mâine-seară. 

Sam cercetă solul, neîncrezător în vorbele Căţelei. 

— N-am citit nimic despre aceste plăsmuiri ale Magiei 
Libere. Ferenki sau cum le zice, rosti Lirael, îngenunchind 
lângă Căţea. Nici măcar în cărţile răsfoite pentru a afla mai 
multe despre Stilken. 

— Nu artrebui să fie nici un Ferenk aici, spuse Căţeaua. 
Ferenkii sunt creaturi ale naturii, spirite ce sălăşluiesc în 
stâncă şi noroi. Soarta le-a fost pecetluită de crearea 
Legământului. Câţiva au reuşit să păcălească ursita, dar nu 
în partea locului. Nu într-o regiune atât de bătută. 

— Dacă e doar un hoitar, cine i-a răpus pe oamenii ăia? 
Întrebă Lirael. 

Gândul la rănile acelea adânci o umplea de presimţiri 
negre. Aproape toate cadavrele erau străpunse în două 
locuri şi prezentau arsuri în jurul rănilor. 

— O creatură zămislită de Magia Liberă, fără îndoială. Sau 
poate mai multe, răspunse Căţeaua. Dar cu siguranţă nu 
Ferenkul. Mai degrabă ceva asemănător cu un Stilken. Un 
Jerreg poate sau un Hish. Mii de creaturi ale Magiei Libere 
au scăpat de pecetea Legământului, însă majoritatea au fost 
capturate sau forţate să slujească pe cineva. Unele au fraţi 
şi surori, altele sunt solitare, deci nu pot să mă pronunţ. 
Unde mai pui că odinioară pe aceste locuri, se găsea o 


fierărie, înconjurată de arbuşti ţepoşi. Într-una din nicovale 
era înlănţuită o creatură, dar, după cum vedeţi, praful s-a 
ales de toate astea. Se poate ca acea creatură care era 
îngropată aici să-i fi ucis pe aceşti oameni, dar cred că nu. 

Căţeaua se opri şi adulmecă din nou pământul, se învârti 
în cerc, se ciupi de coadă, apoi se aşeză pentru a da 
verdictul. 

— Se poate să fi fost un Jerreqg îngemănat, dar aş merge 
mai degrabă pe doi Hishi. Orice-ar fi, au ucis în slujba unui 
necromant. 

— Cum ţi-ai dat seama? Întrebă Sam, care stătea locului 
acum, fără a-şi ridica privirile din pământ. Pe lângă Ferenk, 
căuta şi semne de nicovală, deşi nu văzuse niciodată o 
nicovală în partea locului. 

— Urme şi semne, îl lămuri Căţeaua. Rănile, mirosurile, o 
amprentă cu trei degete în pământul moale, trupul 
suspendat în copac, spinii smulşi de pe şapte ramuri în 
semn de victorie. Toate aceste indicii arată ce s-a întâmplat 
aici. În bună parte. Cât despre necromant, vă spun că nici 
un Jerreq sau Hish, sau vreo altă plăsmuire de coşmar a 
Magiei Negre n-a fost adusă la viaţă de mii de ani, decât 
poate invocată de Mosrael şi de Saraneth sau chemată pe 
numele ei secret. 

— Hedge a fost aici, şopti Lirael. 

Sam tresări la auzul numelui, iar arsurile cicatrizate de pe 
încheieturile lui se înnegriră. Dar nu le dădu importanţă. 

— Tot ce se poate, spuse Căţeaua. Chlorr nu, asta-i sigur. 
Mai-marii Morților lasă alte semne. 

— Au murit în urmă cu opt zile, continuă Lirael. 

Nu cercetă sursa acestei cunoaşteri. Văzuse corpurile şi 
pur şi simplu ştia. Era unul din atributele Abhorsenului. 

— Nu le-au fost furate sufletele. Potrivit Cărţii Morților, se 
află acum la a Patra Poartă. Aş putea să trec pe tărâmul 
Morţii şi să caut unul. 

Dar abandonă ideea, întrucât Sam şi Căţeaua clătinau 
energic din capete. 


— Nu cred c-ar fi o idee prea bună, rosti Sam. Ce-ai putea 
să afli? Ştim că avem de-a face cu cete de Morți, cu 
necromanţi şi nişte creaturi ciudate. 

— Sam are dreptate, îi întări Căţeaua spusele. N-ai ce să 
mai afli de la morţi. Şi-acum că tot ne-am anunţat prezenţa 
cu Magia Legământului, hai să trecem aceste sărmane 
cadavre prin focul purificator, nu care cumva să le 
folosească altcineva. Să ne mişcăm iute! 

Lirael îşi întoarse privirile peste câmp spre tânărul ce 
purtase numele de Barra, şi razele soarelui îi străpunseră 
ochii. O privire fusese suficientă să-şi amintească numele 
lui. Îi trecuse prin gând să-l caute în Moarte, să-i spună 
sufletului său că fetiţa pe care-o uitase de-atâţia ani ar fi 
vrut să-i vorbească, poate chiar să-l sărute, orice în loc să-şi 
ascundă chipul în păr şi să plângă. Chiar şi dacă l-ar fi găsit, 
bănuia că pe Barra îl părăsiseră de mult preocupările 
lumeşti. Nu de dragul lui ar fi mers acolo, ci doar în interes 
personal, şi nu-şi permitea acest lux. 

Stăteau tustrei deasupra unui cadavru. Sam făcu însemnul 
pentru foc, Căţeaua Obraznică lătră unul purificator, iar 
Lirael descrise somnul şi pacea, apoi le uniră. Însemnele se 
contopiră pe pieptul nefericitului şi izbucniră în flăcări 
aurii, mistuindu-l în câteva clipe. Flacăra se stinse la fel de 
repede precum fusese aprinsă, lăsând în urmă un pumn de 
cenuşă şi câteva bucăţi de metal, odinioară catarama şi 
pumnalul lui. 

— Rămâi cu bine, rosti Sam. 

— Du-te în pace, continuă Lirael. 

— Nu te mai întoarce, întregi Căţeaua. 

Purtară ritualul individual, mişcându-se cu repeziciune. 
Sam fu surprins s-o vadă pe Căţea folosind însemnele 
Legământului într-un ritual refuzat necromanţilor şi 
creaturilor Magiei Libere datorită opoziţiei sale la forţele pe 
care aceştia le mânuiau. Până la urmă însă răsuflă uşurat. 

Chiar şi în trei, întregul ritual se-ntinse până la orele 
amiezii. Treizeci şi opt de oameni îşi pierduseră viaţa pe 


pajiştea cu arbuşti spinoşi, fără a-i pune la socoteală pe cei 
devoraţi de Ferenk în văgăuna lui noroioasă. Din ei mai 
rămăseseră doar nişte grămăjoare de cenuşă, împrăştiate 
printre hoiturile catârilor. Corbii se-ntorseseră şi 
croncăneau nemulţumiţi că li se împuţinase festinul. 

Lirael descoperi că unul dintre corbi era Mort. Stătea pe 
capul unui catâr şi se prefăcea că îl ciuguleşte, dar ochii lui 
negri priveau ţintă la Lirael. Îi simţise prezenţa înainte să-l 
vadă, dar nu fusese sigură dacă era moartea ce plutea în 
văzduh de opt zile sau o prezenţă nouă. Ştiu însă pe dată 
când li se intersectară privirile. Sufletul păsării îşi luase de 
mult zborul, iar în locul lui se cuibărise o entitate malefică. 
Un om transformat de anii petrecuţi pe tărâmul Morţii, în 
încercarea zadarnică de a se întoarce la Viaţă. 

Nu era o Cioară Sângeroasă. Cu toate că sălăşluia în 
trupul unui corb, spiritul ei era mult mai puternic decât cele 
ce animau stolurile de păsări proaspăt ucise. Se scălda în 
razele soarelui, ca o bună iscoadă de la a Patra sau a Cincea 
Poartă. Trupul corbului trebuia să fie mereu proaspăt, căci 
spirite ca acesta consumau corpul posedat într-o singură zi. 

Lirael vâri mâna după Saraneth, dar nici bine nu-l scoase 
că pasărea Moartă îşi luă zborul spre apus, unduindu-se 
printre arbuştii spinoşi. Pene şi bucăţi de carne moartă se 
desprindeau din trupul ei pe măsură ce zbura razant cu 
pământul. În scurt timp, doar oasele aveau să mai rămână 
din ea, dar oricum n-avea nevoie de aripi să zboare, fiind 
purtată de adierea Magiei Libere. 

— Ar fi trebuit s-o prinzi, o dojeni Căţeaua. Sunetul 
clopoţelului ar fi ajuns-o şi după copacii ăia. Să sperăm că e 
un spirit singuratic, că altfel ne trezim acuşi cu Ciorile 
Sângeroase pe cap. 

Lirael vâri clopoţelul în săculeţ, având grijă să-i ţină limba- 
n loc până ce era complet înveşmântat în piele. 

— M-a luat prin surprindere, mărturisi ea. Voi fi mai atentă 
pe viitor. 

— Eu zic să purcedem, rosti Sam. 


Îşi aţinti ochii spre cer şi oftă. 

— Deşi tare-aş mai fi tras un pui de somn. E prea cald 
pentru plimbări. 

— Încotro mergem? Întrebă Lirael. Nu e vreun codru prin 
apropiere, să ne ascundem de Ciorile Sângeroase? 

— Nu ştiu, rosti Sam. 

Arătă înspre miazănoapte, unde se-nălţau nişte dealuri 
golaşe, cultivate odinioară, căzute acum pradă buruienilor. 

— Să scrutăm întinderile de pe povârnişul acela. În mare, 
trebuie să ţinem nordul. 

Părăsiră proaspătul cimitir fără să arunce priviri în urmă. 
Lirael se strădui să se uite în altă parte, cu simţurile treze, 
în aşteptarea celui mai mic semn al Morţii. Alături, mergea 
Căţeaua, urmată de Sam la un metru în spate. 

Urcară dealul de-a lungul unui mic zid de piatră ce 
împiedicase odinioară oile să pătrundă pe holdele din vale. 
Acele vremuri erau de mult apuse şi zidul zăcea în 
paragină. Cale de-o leghe mai în faţă, urma să dea peste o 
fermă dărăpănată şi o fântână secată. Umbla vorba că 
oamenii care trăiseră acolo întâmpinaseră multe greutăţi. 
Sus, de pe înălțimile dealului, scrutau Stâncile Semeţe ce 
se-ntindeau de la răsărit la apus, colinele pipernicite ce- 
mpânzeau podişul, râul Ratterlin ce şerpuia de la nord la 
sud şi gura cascadei. Casa Abhorsenului era ascunsă între 
dealuri, dar vârfurile talazurilor de negură ce-o 
împrejmuiau erau încă vizibile. 

Cu câteva sute de ani în urmă, înainte de ascensiunea lui 
Kerrigor, se mai găseau încă sate şi terenuri cultivate. 
Acum, la douăzeci de ani după Restauraţia regelui 
Touchstone, regiunea era încă pustie. Codrii mărunți se 
uniseră pentru a forma adevărate păduri, arborii solitari 
formaseră codri mărunți, şi mlaştinile îşi intraseră din nou 
în drepturi. Undeva pe-acolo existau şi sate, ascunse însă 
vederii lui Lirael. Erau puţine şi izolate, căci numai o parte 
din Pietrele de Legământ fuseseră înlocuite sau restaurate. 
Doar Magii Legământului de viţă regească puteau crea sau 


drege o astfel de piatră, deşi sângele oricărui Mag al 
Legământului era în stare să pulverizeze o piatră obişnuită. 
Atâtea Pietre fuseseră distruse în răstimpul celor două 
veacuri, că nici douăzeci de ani de muncă asiduă nu 
izbutiseră să le repare pe toate. 

— E la cel puţin două, poate trei zile de marş susţinut de la 
Hotar, rosti Sam arătând spre nord nord-vest. Lacul Roşu e 
îndărătul acelor munţi, pe care-i vom trece prin sud, mă 
bucur s-o spun. 

Lirael duse mâna streaşină la ochi şi se încruntă. În acea 
postură, descrise un cerc complet, cercetând cerul. Era de 
un albastru frumos, senin, dar ştia că nu va dura mult până 
să vadă petele negre, îndepărtatele cârduri de Ciori 
Sângerii. 

— Atunci ar fi bine să pornim, spuse ea. 

— Ne-am putea îndrepta mai întâi spre Târgul lui Roble, 
sugeră Sam, care se uita la rându-i spre cer. Adică, Hedge 
va afla oricum unde suntem şi am putea găsi ajutoare în 
târg. Garda are un avanpost acolo. 

— Nu, răspunse Lirael gânditoare. Vedea un şir de nori 
negri departe în nord, iar asta îi dădu o idee. Doar am băga 
alţi oameni în bucluc. În plus, cred că ştiu cum să scăpăm 
de Ciorile Sângerii sau măcar cum să ne ascundem de ele, 
deşi nu va fi plăcut. Vom încerca puţin mai târziu. Mai 
aproape de lăsarea serii. 

— Stăpână, ce plănuieşti? Întrebă Căţeaua, care se 
prăbuşise la picioarele lui Lirael, cu limba atârnându-i, şi 
gâfâia după urcuş. Voia să se răcorească, lucru greu, pe un 
cer senin şi o zi tot mai caldă pe măsură ce soarele urca. 

— Vom fluiera după norii de ploaie, răspunse Lirael 
arătând spre pătura îndepărtată de nori. Ploaia şi vântul 
straşnic vor alunga Ciorile Sângeroase, ne vor face mai 
greu de găsit şi ne vor acoperi urmele. Ce credeţi? 

— Un plan excelent! Exclamă Căţeaua. 

— Crezi că putem aduce aici ploaia aia? Întrebă Sam 
neîncrezător. Îmi pare că norul acela e la fel de departe de 


noi ca Podul Înalt. 

— Putem încerca, rosti Lirael. Cu toate că mai sunt nori şi 
la vest. 

Vocea i se stinse treptat, fiindcă se concentra asupra 
norului negru din spatele dealurilor, aproape de munţii 
vestici. Chiar şi la această depărtare putea simţi ceva în 
neregulă şi, pe măsură ce privea, zări o dâră de fulger în 
Nor. 

— Bănuiesc că n-are rost să încercăm cu norul acela. 

— Nu, răspunse Căţeaua cu o voce foarte adâncă, 
rostogolindu-i-se în piept. Acela-i locul unde sapă Hedge şi 
Nicholas. Mă tem că deja au dat peste ce căutau. 

— Sunt sigur că Nick nu ştie că face ceva rău, interveni 
Sam rapid. E un om de treabă. N-ar face rău nimănui 
intenţionat. 

— Sper să ai dreptate, rosti Lirael. 

Se întrebă din nou ce vor face odată ajunşi acolo. Ce 
nevoie avea Hedge de Nicholas? Ce dezgropau? Care era 
țelul final al vrăjmaşului lor? 

— Oricum, nu trebuie să zăbovim, adăugă ea, luându-şi 
ochii de la îndepărtatul nor cenuşiu şi de la fulgerele ce 
scânteiau în zare şi privind spre apus. Ce-ar fi dacă am 
urma valea aceea? Merge în direcţia bună şi sunt destui 
copaci care să ne ascundă şi un izvor. 

— Acela ar trebui să fie un mic râu, spuse Sam. Nu ştiu ce 
se întâmplă cu ploile de primăvară pe-aici. 

— Vremea poate fi întrebuințată în două feluri, spuse 
Căţeaua într-o doară. Scruta încă spre munţi. S-ar putea să 
nu fie rodul întâmplării că norii de ploaie se îmbulzesc în 
nord. Ar fi bine să-i aducem la sud din mai multe motive. Aş 
fi chiar mai mulţumită dacă am putea opri acea furtună. 

— Putem încerca, glăsui Sam fără prea mare convingere, 
dar Căţeaua clătină din cap. 

— Furtuna nu dă socoteală nici unei forme de Magie a 
Văzduhului. Sunt prea multe fulgere, iar asta-mi adevereşte 
o temere pe care speram s-o risipesc. Nu m-aş fi gândit 


niciodată că le vor găsi atât de repede şi că vor fi 
dezgropate atât de uşor. Astarael nu păşeşte atât de uşor 
pe pământ şi un Ferenk să fi fost eliberat deja. 

— Despre ce e vorba? Întrebă neliniştită Lirael. 

— Lucrul pe care Hedge îl dezgroapă, răspunse Căţeaua. 
Vă voi spune mai multe la timpul cuvenit. Nu vreau să vă 
sperii sau să depăn fără rost poveşti de când lumea. Mai 
sunt încă destule posibile explicaţii şi avem de partea 
noastră stavilele străvechi ce nu se vor fărâma atât de uşor 
chiar dacă răul a fost făcut deja. Dar trebuie să ne grăbim! 

Acestea fiind spuse, Căţeaua făcu un salt înainte şi cobori 
dealul în fugă, rânjind în vreme ce şerpuia printre puieţi cu 
scoarţa albă şi frunze verzi-argintii, apoi sări peste încă un 
zid părăginit. 

Lirael şi Sam schimbară priviri şi îşi întoarseră ochii către 
furtună. 

— Aş vrea să nu mai facă asta, se plânse Lirael, care 
rămase mai devreme cu gura căscată, vrând să mai pună o 
întrebare. 

Apoi cobori pe urma Căţelei, într-un ritm mult mai lent. 
Câinii magici nu cunosc oboseala, dar Lirael era deja la 
capătul puterilor. Va fi o după-amiază lungă şi obositoare, 
dacă nu chiar mai rău, fiindcă întotdeauna exista şansa să 
fie găsiţi de Ciorile Sângeroase. 

— Ce ai făcut, Nick? Şopti Sam. 

Apoi o urmă pe Lirael, muşcându-şi buzele şi gândindu-se 
la ce însemne să folosească pentru a urni un nor de ploaie 
pe o distantă de trei sute de kilometri. 

Au mers la pas toată după-amiaza, cu doar câteva 
popasuri scurte, urmărind cursul unui izvor care unduia 
printr-o vale îngustă între două şiruri paralele de dealuri. 
Valea era uşor împădurită, iar umbra îi apăra de săgețile 
soarelui, pe care Lirael le găsea îndeosebi de supărătoare. 
Deja avea o mică arsură pe nas şi pomeţi şi nu avea nici 
timpul, nici energia să-şi îngrijească pielea cu o vrajă. 
Acesta era şi un memento sâcâitor al tuturor diferenţelor 


care au bântuit-o de-a lungul vieţii. Celelalte Clayre aveau 
pielea cafenie şi niciodată nu aveau arsuri; expunerea la 
soare le dădea doar o nuanţă mai închisă. 

Când veni vremea ca soarele să-şi înceapă lenta coborâre 
după crestele munţilor vestici, doar Căţeaua se mai mişca 
uşor cu o brumă de graţie. Lirael şi Sam erau treji de 
aproape optsprezece ore, mai toate petrecute urcând 
Stâncile Semeţe sau mergând. Se împiedicau şi adormeau 
în picioare, indiferent cât încercau să-şi ţină ochii deschişi. 
Într-un sfârşit, Lirael hotărî că trebuiau să se odihnească şi 
că se vor opri imediat ce vor găsi un loc uşor de apărat, de 
preferat cu apă curgătoare. 

O jumătate de oră mai târziu, tot împleticindu-se şi cu 
valea care se îngusta lăsând loc primelor pante, Lirael era 
gata să facă popas oriunde ar fi putut să se întindă, cu sau 
fără apă curgătoare care să-i ajute împotriva Morților. Până 
şi copacii se răriseră, făcând loc ciupercilor şi pajiştilor 
pline de bălării. Alt câmp întors în sânul sălbăticiei şi care 
nu putea fi apărat. 

Lirael şi Sam ajunseseră la capătul puterilor, când se ivi 
şansa popasului, anunţat de clipocitul lin al unei căderi de 
apă. Dădură peste coliba unui păstor, construită pe buşteni 
deasupra şuvoaielor iuți de apă, la baza unei lungi, dar nu 
prea înalte cascade. Coliba era în acelaşi timp adăpost şi 
pod, atât de temeinic construită din lemn de esenţă tare 
încât arăta puţine semne de ruină, în afară de câteva ţigle 
lipsă din acoperiş. 

Căţeaua adulmecă în jurul colibei, o consideră murdară, 
însă locuibilă şi le tăie calea când cei doi tineri urcau scările 
de la intrare. Înăuntru era multă mizerie, pământ adus în 
urma unei revărsări a râului. Dar Lirael şi Sam nici că se 
mai sinchiseau. Că dormeau în ţărână afară sau înăuntru le 
era totuna. 

— Obraznico, poţi să stai tu prima de pază? Întrebă Lirael, 
bucuroasă că scăpase de raniţă şi cuibărindu-se deja într- 
un colţ. 


— Lasă-mă pe mine, se oferi Sam, nu prea credibil din 
pricina căscatului straşnic ce-i însoţise cuvintele. 

— Voi sta eu, rosti Căţeaua Obraznică. Deşi poate că sunt 
iepuri prin împrejurimi. 

— Să nu-i fugăreşti prea departe de colibă, o sfătui Lirael. 
O trase pe Nehima din teacă şi o aşeză peste raniţă, apoi 
făcu acelaşi lucru cu banduliera. Nu se descălţă, fiindcă nu 
era prea dornică să afle în ce stare îi erau picioarele după 
două zile de mărşăluit. 

— 'Te rog, trezeşte-ne în patru ore. Trebuie să invocăm 
norii de ploaie, adăugă Lirael în timp ce se întindea cu 
spatele la perete. 

— Da, stăpână, răspunse Căţeaua, care nu intră, 
preferând să stea lângă apele învolburate, cu urechile 
ciulite la cine ştie ce zvon îndepărtat. Iepuri, poate. Nu vrei 
cumva să-ţi aduc şi un ou fiert cu pâine prăjită? 

Nici un răspuns. Când privi înăuntru, Sam şi Lirael 
dormeau duşi cu capetele pe raniţă. Căţeaua lăsă să-i scape 
un oftat lung şi se întinse pe burtă, dar cu urechile ciulite şi 
cu ochi ageri mult timp după ce amurgul de vară se 
preschimbă în noapte. 

Spre miezul nopţii, îi trezi pe amândoi. Pe Lirael o linse pe 
faţă, iar lui Sam îi înfipse o labă în piept. Ambii se treziră 
speriaţi şi duseră mâinile spre săbii până ca ochii să li se 
acomodeze cu licărul însemnelor de pe zgarda Căţelei. 

Apa rece a izvorului îi trezi ceva mai bine, după care se 
spălară puţin mai la deal. La întoarcere, toţi trei mâncară 
pe nerăsuflate masa frugală alcătuită din pastramă, biscuiţi 
şi fructe uscate, deşi Căţeaua regreta absenţa din meniu a 
unui iepure sau măcar a unei bucățele de şopârlă. 

Nu puteau vedea norii de ploaie în toiul nopţii, nici măcar 
cu un cer înstelat şi cu luna începându-și urcuşul. Dar ştiau 
că se află undeva acolo, departe în nord. 

— Va trebui să plecăm imediat ce vraja e terminată. 
Asemenea Magie a Legământului va atrage orice 
Mortăciune de la kilometri depărtare, să nu mai zic de 


zămislirile Magiei Libere, avertiză Căţeaua în vreme ce Sam 
şi Lirael stăteau sub stele discutând cum să invoce norii şi 
ploaia. 

— Oricum, ar trebui să ne continuăm drumul cât mai 
curând, grăi Lirael. 

Somnul o înviorase întrucâtva, dar încă tânjea după 
confortul fotoliului din odaia ei micuță din Marea Bibliotecă 
a Clayrelor. Eşti gata, Sam? 

Sam se opri din zumzăit şi spuse: 

— Da. Mm, mă întrebam dacă îţi surâde ideea unei mici 
variaţii în vraja obişnuită? Bănuiesc că vom avea nevoie de 
o vrajă mai puternică dacă e să aducem norii până aici. 

— Sigur, spuse Lirael. Ce vrei să faci? 

Mai întâi, Sam îi explică sumar planul său, apoi trecu încet 
peste toate detaliile pentru ca Lirael să priceapă exact ce 
avea de gând. De obicei, amândoi fluierau simultan aceleaşi 
însemne. Acum, Sam propuse să fluiere însemne diferite, 
dar complementare, în fapt întreţesând două vrăji distincte. 
Vraja urma să fie activată cu două însemne de căpătăi, 
rostite în acelaşi timp, când de obicei unul era suficient. 

— Oare va funcţiona? Întrebă Lirael, cu emoția citindu-i-se 
în glas. Nu avea experienţă în a conlucra cu un alt mag al 
Legământului la o vrajă atât de complexă. 

— Va fi mult mai puternică, rosti Sam încrezător. 

Lirael se uită spre Căţea pentru o confirmare, dar aceasta 
nu-i băga în seamă. Toată atenţia îi era îndreptată spre sud, 
asupra a ceva ce Lirael şi Sam nu puteau vedea ori simţi. 

— Ce-i? 

— Nu ştiu, răspunse Căţeaua, întorcând capul într-o parte, 
cu urechile ciulite la sunetele nopţii. Cred că ceva ne 
urmăreşte, dar e încă departe. 

Se întoarse spre Lirael şi Sam. 

— Faceţi-vă magia văzduhului şi să plecăm odată! 

La mai bine de cinci kilometri depărtare de colibă, un om 
foarte scund - aproape un pitic - înainta prin apele 
pârâului. Pielea-i era albă ca osul, iar părul şi barba chiar 


mai albe, atât de albe încât luceau în umbra copacilor ce 
străjuiau apa. 

— Las' că-i arăt eu ei, mormăi piticul alburiu, deşi nu era 
nimeni acolo care să-i audă discursul supărat. Două mii de 
ani de robie, şi apoi să. 

Se opri în mijlocul propoziției şi vâri fulgerător mâna în 
apă. O ridică o clipă mai târziu, ţinând un peşte care se 
zbătea în strânsoare, pe care imediat îl muşcă îndărătul 
ochilor, secţionându-i coloana vertebrală. Dinţii ce luceau în 
lumina stelelor erau mai ascuţiţi decât ai vreunui om. Piticul 
sfâşie din nou o bucată de peşte, sângele curgându-i prin 
barbă. În câteva minute, hali întregul peşte, scuipând oase 
printre blesteme şi bolborosind în vreme ce molfăia că ar fi 
vrut un păstrăv şi s-a ales cu un crap. 

După ce termină, se şterse tacticos pe faţă şi barbă şi-şi 
uscă picioarele, deşi lăsă neatinse petele de sânge de pe 
roba simplă pe care o purta. Însă, în vreme ce mergea pe 
malul apei, petele se făcură nevăzute, iar haina era ca nouă. 

Roba era încinsă în jurul brâului său cu o centură roşie de 
piele, care în loc de cataramă avea un mic clopoțel. 'Tot 
acest timp, omuleţul îl ţinuse strâns în mână, folosindu-se 
doar de cealaltă să prindă peşti şi să se curețe. Dar 
prudenţa îl părăsi când alunecă pe un petic de iarbă. În 
mod curios, la clinchetul voios al clopoţelului omul căscă şi 
căzu într-un genunchi. Preţ de o clipă, părea că, dacă se va 
întinde, va adormi pe loc, dar cu un efort vizibil scutură din 
cap şi se ridică. 

— Nu, nu, surioară, mormăi el, strângând aprig clopoţelul. 
Vezi tu, am o treabă de făcut. Nu-i vreme de dormit acuma. 
Mai am mulţi kilometri de mers şi trebuie mă folosesc cât 
mai bine de mâini şi de picioare cât le mai am. 

O pasăre de noapte cântă în apropiere, iar omuleţul 
întoarse capul în direcţia trilurilor. Fără să dea drumul 
clopoţelului, se linse pe buze şi, pas cu pas, se apropie tiptil 
de ea. Dar, până să o înhaţe, pasărea îşi luă zborul, ciripind 
acuzator în noapte. 


— Niciodată n-am parte de desert, se plânse el. 

Se întoarse spre pârâu şi îi urmă din nou cursul spre vest, 
încă strângând clopoţelul şi plângându-se neîncetat. 

CAPITOLUL ŞASE. 

Emisferele argintii. 

Deşi zorii unei noi zile se iviseră, la aproape două sute de 
kilometri spre nord-vest de Casa Abhorsenului, țărmurile 
estice ale Lacului Roşu rămâneau învăluite în negură. Căci 
nu era întunericul nopţii, cât cel al furtunii, ai cărei negri 
nori împovărau cerul, întinzându-se pe mulţi kilometri în 
toate direcţiile. Întunecimea dura deja de mai bine de-o 
săptămână. Răzleţele raze de soare care răzbăteau prin 
nori erau vlăguite şi palide, iar zilele erau luminate de un 
straniu amurg, care nu era pe placul nici unei vieţuitoare. 
În epicentrul neclintitului mănunchi de nori mai era însă 
altă lumină, aceea cruntă, năprasnică şi albă a 
necontenitului iureş al fulgerelor. 

Nicholas Sayre se acomodase cu amurgul, aşa cum se 
obişnuise cu multe alte lucruri, iar acesta nu-i mai părea 
ciudat. Trupul lui încă lupta, chiar dacă mintea se lăsase 
păgubaşă. Tuşea şi-şi aducea batista la nas şi la gură. Cei 
din Brigada de Noapte a lui Hedge erau nişte meseriaşi 
excelenți, dar răspândeau o duhoare oribilă, de parcă le-ar 
fi putrezit carnea pe oase. De obicei, se ferea să se apropie 
prea mult - în caz că era ceva contagios - însă de astă dată 
fusese nevoit să cerceteze ce se întâmpla. 

— Vezi dumneata, stăpâne, explică Hedge, nu putem clinti 
cele două emisfere mai aproape una de cealaltă. O forţă le 
ţine depărtate, indiferent ce metode folosim. De parc-ar fi 
polii identici ai unui magnet. 

Nick încuviinţă, digerând această informaţie. Precum 
visase, chiar existau două emisfere argintii ascunse adânc 
în pământ, iar săpăturile le scoseseră la iveală. Însă orice 
sentiment de triumf fusese curând risipit de problemele 
logistice provocate de excavarea lor. Fiecare emisferă avea 
un diametru de peste doi metri, iar ciudatul metal din care 


erau alcătuite era mult mai greu decât ar fi trebuit să fie, 
mai greu chiar decât aurul. 

Emisferele fuseseră îngropate la circa şapte metri una de 
cealaltă, separate de o curioasă barieră compusă din şapte 
materiale diferite, inclusiv os. Acum că le ridicaseră, era 
clar că bariera negase forţa de respingere, întrucât 
emisferele pur şi simplu nu puteau fi aduse la mai puţin de 
şaptesprezece metri una de alta. 

Folosind scripeţi, frânghii şi peste două sute de inşi din 
Brigada de Noapte, una din emisfere fusese târâtă pe 
rampa spiralată peste buza puţului. Cealaltă rămăsese la 
bună distanţă în jos pe rampă. Ultima oară când 
încercaseră s-o urnească, forţa de respingere o prăvălise 
îndărăt, strivindu-i pe mulţi dintre muncitori. 

Pe lângă bizara forţă de respingere, Nick observă şi alte 
fenomene în jurul emisferelor. Păreau să emane un miros 
înţepător, de metal încălzit, care răzbătea până şi prin 
duhoarea Brigăzii de Noapte. Mirosul îi întorcea stomacul 
pe dos, deşi părea să nu aibă efect asupra lui Hedge sau a 
curioşilor săi muncitori. 

Mai erau şi fulgerele. Nick tresări, orbit, la căderea unui 
nou fulger, urmat o clipă mai târziu de un tunet asurzitor. 
Fulgerele loveau chiar mai des decât înainte, iar acum că 
ambele emisfere erau expuse, Nick observă un tipar. 
Fiecare emisferă era trăsnită de opt ori la rând, însă al 
nouălea fulger îşi rata în mod invariabil ţinta, lovind adesea 
pe câte-un muncitor. 

Nu că asta i-ar fi afectat în mare măsură, îşi spuse el. Dacă 
nu luau foc sau erau cu desăvârşire dezmembraţi, 
continuau să muncească. Alungă aceste gânduri şi se 
concentră ca de obicei la țelul principal. 

— Trebuie să mutăm prima emisferă, rosti el, făcând 
eforturi să respire şi să-nvingă greaţa care-l cuprindea în 
apropierea metalului argintiu. Şi avem nevoie de încă o 
barjă. Emisferele nu încap pe cea pe care o avem deja, nu 
cu o distanţă de şaptesprezece metri între ele. Sper că 


licenţa de import pe care o am va permite două 
transporturi. În orice caz, n-avem de ales. Nu e loc de 
întârziere. 

— Cum spuneţi, stăpâne, răspunse Hedge privindu-l 
stăruitor pe Nick, de parcă ar fi aşteptat ceva. 

— Voiam să te întreb dacă ai găsit un echipaj, rosti Nick 
într-un sfârşit, când tăcerea devenise stânjenitoare. Pentru 
barje. 

— Da, răspunse Hedge. Se adună de obicei la malul 
lacului. Oameni ca mine, stăpâne. Cei care au luptat pentru 
armata din Ancelstierre în tranşeele Perimetrului. Sau 
măcar până când noaptea îi ademenea din pichete şi 
posturi de pază şi-i făcea să sară Zidul. 

— Vrei să spui că-s dezertori? Sunt de încredere? Întrebă 
Nick tăios. 

Asta-i mai trebuia, să piardă o emisferă graţie neghiobiei 
omeneşti sau să aibă de-a face cu tot soiul de probleme la 
întoarcerea în Ancelstierre. În ruptul capului n-ar fi 
îngăduit aşa ceva. 

— O, nu domnule, nu dezertori, replică Hedge cu un 
zâmbet pe buze. Pur şi simplu dispăruţi în acţiune şi mult 
prea departe de casă. Sunt demni de încredere. M-am 
asigurat de asta. 

— Şi cum rămâne cu a doua barjă? Întrebă Nick. 

Hedge îşi ridică brusc privirile, cu nările lărgite ca pentru 
a adulmeca aerul, dar nu-i răspunse. La rându-i, Nick privi 
în sus, iar un strop greu de ploaie îi căzu pe gură. Îşi linse 
buzele, apoi scuipă repede, căci o senzaţie de amorţeală i 
se răspândise în gât. 

— Asta n-ar trebui să se-ntâmple, şopti Hedge ca pentru 
sine, în vreme ce ploaia răpăia tot mai aprig şi un vânt 
apărut de nicăieri prinse a bate cu putere. 

— Ploaie invocată, de la nord-est. Ar fi bine să cercetez, 
stăpâne. 

Nick ridică din umeri, fără să priceapă mare lucru din 
vorbele lui. Ploaia îi crea un sentiment de nelinişte, 


amintindu-i parcă de o altă conştiinţă de sine. Vedea totul în 
jurul său ca prin vis şi pentru prima oară se întrebă ce 
naiba făcea acolo. Apoi, îl străpunse o durere bruscă, 
îndoindu-l de mijloc. Hedge îl prinse şi-l aşeză pe ţărâna 
care se preschimba cu iuţeală în noroi. 

— Ce-i, stăpâne? Întrebă Hedge pe un ton mai degrabă 
iscoditor decât îngrijorat. 

Zvârcolindu-şi picioarele, Nick gemu şi-şi duse mâna la 
inimă. Încercă să vorbească, dar printre buze ieşea doar 
salivă. Ochii i se plimbau frenetic dintr-o parte în alta, apoii 
se întoarseră în cap. Hedge îngenunche lângă el, aşteptând. 
Ploaia continua să-i biciuie faţa, dar stropii care-l atingeau 
se evaporau cu un sfârâit şi o perdea de aburi i se ridică de 
pe piele. Câteva clipe mai târziu, un fum alb şi dens începu 
să şerpuiască din nările şi gura tânărului, sâsâind la 
contactul cu ploaia. 

— Ce-i, stăpâne? Repetă Hedge, de astă dată cu o bruscă 
undă de nelinişte. 

Gura lui Nick se deschise, eliberând încă un nor de fum. 
Brusc, mâna îi ţâşni şi se încleştă pe glezna necromantului 
cu o forţă înspăimântătoare, înainte ca acesta să poată 
reacţiona. Acesta strânse din dinţi, îşi stăpâni durerea şi 
întrebă din nou: 

— Stăpâne? 

— Prostule! Spuse făptură care vorbea prin gura lui Nick. 
Nu a venit vremea să ne vânăm duşmanii. Nu le va lua mult 
să dibuie groapa asta, dar noi vom fi fost de mult plecaţi. 
Trebuie să faci rost numaidecât de-o barjă şi să încarci 
emisferele. Şi adăposteşte trupul ăsta de ploaie, căci e deja 
prea fragil şi mai are multe de săvârşit. Prea multă vorbărie 
şi trândăveală printre servitorii mei! 

Veninul răzbătea în ultimele cuvinte ce fuseseră rostite, iar 
Hedge urlă în strânsoarea degetelor care-i pătrundeau în 
picior ca o capcană cu dinţi de oţel. Căzu în noroi de îndată 
ce i se dădu drumul. 


— Grăbeşte-te, şopti vocea. Fii iute ca vântul, Hedge. Ca 
vântul. 

Hedge făcu o temenea în noroi, neîndrăznind să scoată o 
vorbă. Ar fi vrut să scape de acele mâini nespus de 
puternice, însă se temea să facă vreo mişcare. 

Ploaia se înteţi, iar fumul alb începu să se cufunde înapoi 
în gura şi nările lui Nick. După câteva clipe, se făcu 
nevăzut, iar trupul îşi pierdu orice vlagă. 

Hedge îi prinse capul chiar înainte să-i nimerească într-o 
baltă. Apoi îl ridică şi-i trecu cu grijă trupul peste umeri. 
Forţa canalizată prin mâna lui Nick ar fi frânt piciorul unui 
om obişnuit, dar Hedge era departe de-a fi obişnuit. Îl ridică 
pe Nick cu uşurinţă, cu o mică grimasă drept singură 
mărturie a durerii ce-i străbătea piciorul. 

Îl purtase pe Nick jumătate din drumul până la cortul său, 
când trupul inert de pe umeri tresări, iar tânărul începu să 
tuşească. 

— Uşurel, stăpâne, rosti Hedge iuţindu-şi paşii. Îndată te 
scot din ploaie. 

— Ce s-a-ntâmplat? Întrebă Nick cu voce spartă. Îşi simţea 
gâtul de parcă ar fi fumat un pumn de trabucuri şi ar fi dat 
peste cap o sticlă de coniac. 

— Ai leşinat, răspunse Hedge împingând la o parte prelata 
cortului. Poţi să te usuci şi să te bagi în pat de unul singur? 

— Da, da, bineînţeles, strigă Nick, dar de cum Hedge îl 
lăsă singur începu să se clatine şi fu nevoit să se sprijine de- 
un cufăr. Ploaia bătea un ritm constant pe pânză, accentuat 
la fiecare câteva minute de basul monoton al tunetelor. 

— Bine, replică Hedge întinzându-i un prosop. Mă duc să 
dau instrucţiunile necesare Brigăzii de Noapte şi apoi să. 
Fac rost de altă barjă. Ar fi poate mai bine să te odihneşti 
aici, domnule. Voi avea grijă să pun pe cineva - nu dintre cei 
infestaţi - să-ţi aducă de mâncare, să golească toaleta şi 
toate cele. 

— Pot să-mi port şi singur de grijă, răspunse Nick, deşi 
continuă să tremure în timp ce-şi dădea jos cămaşa şi se 


ştergea istovit pe piept şi pe braţe. Prin asta înţeleg şi 
supravegherea Brigăzii de Noapte. 

— Nu va fi nevoie, spuse Hedge. 

Se aplecă asupra lui Nick, iar în ochii lui tot mai mari lucea 
o pâlpâire roşiatică, asemenea ferestrelor unui furnal care 
ardea cumva înăuntrul craniului său. 

— Ar fi mai bine să te odihneşti aici, repetă el, cu o 
răsuflare caldă şi metalică ce-i înţepă faţa lui Nick. N-ai de 
ce să supraveghezi lucrările. 

— Da, consimţi Nick aproape mecanic, înlemnind. Ar fi mai 
bine să mă odihnesc. Aici. 

— Vei aştepta până mă întorc! Porunci Hedge. 

Obişnuitul său ton slugarnic dispăruse în întregime, iar 
acum se aplecă deasupra lui Nick asemenea unui profesor 
pe cale să disciplineze un elev. 

— Am să-ţi aştept întoarcerea, repetă Nick. 

— Bine, încheie Hedge. Zâmbi, se-ntoarse pe călcâie şi se 
avântă în ploaie. Stropii se topeau în aburi imediat ce-i 
atingeau capul, învăluindu-l într-o aureolă albă. Câţiva paşi 
mai încolo aburii se destrămară, iar ploaia îi năclăi părul. 

Rămas singur în cortul său, Nick reîncepu să se şteargă. 
După ce termină, îmbrăcă o pereche de pijamale prost 
cârpite şi se întinse pe maldărul de blănuri ce servea drept 
pat. Patul de campanie din Ancelstierre se stricase în urmă 
cu câteva zile, arcurile căzând pradă ruginii, iar pânza 
putregaiului. 

Curând, adormi, dar n-avu parte de odihnă. Visă despre 
cele două emisfere argintii şi cum ferma sa de fulgere era 
ridicată de-a curmezişul Zidului. Văzu emisferele absorbind 
o mie de fulgere, pentru ca în final să biruie forţa ce le 
despărţea. Visă că se repezeau una spre alta, încărcate cu 
puterea a zece mii de furtuni. Dar brusc visul se reluă de la- 
nceput şi nu mai apucă să vadă rezultatul contopirii. 

Afară, ploaia cădea torențial, iar fulgerele loveau 
necontenit groapa şi împrejurimile ei. Tunetele mugeau şi 
fremătau asemenea unor tobe, în cadenţa cărora mâinile 


moarte ale Brigăzii de Noapte trăgeau de frânghii, târând 
prima emisferă argintie spre Lacul Roşu şi pe a doua afară 
din groapă. 

CAPITOLUL ŞAPTE. 

O ultimă dorinţă. 

De două zile ploua întruna, semn că vraja fusese poate 
puţin prea bine executată. În ciuda mantiilor de muşama pe 
care le luaseră cu ei - prevăzători din fire - erau uzi până la 
os. Din fericire, farmecul începea să slăbească, iar vântul nu 
mai bătea în rafale, astfel că ploaia se mai domolise şi nu le 
mai venea direct în fată, iar odată cu ea îşi conteniseră 
asaltul şi beţele, frunzele şi alte asemenea proiectile 
mânate de vânt. 

Partea bună a lucrurilor, după cum îşi spunea Lirael din 
ceas în ceas, era că pe ploaia asta nu i-ar fi găsit nici o 
Cioară Sângeroasă. Cumva însă gândul respectiv nu o 
mulțumea într-atât pe cât se aşteptase. 

Pe deasupra, nu era nici frig. Altfel ar fi murit îngheţaţi 
sau ar fi obligaţi să folosească Magia Legământului pentru a 
supravieţui, fapt ce le-ar fi secătuit şi ultimul strop de 
energie. Atât vântul, cât şi ploaia erau calde şi, dacă le-ar fi 
dat răgaz măcar o oră, Lirael ar fi socotit invocarea lor 
drept o mare izbândă. În condiţiile date, necazul otrăvea 
orice sentiment de mândrie. 

Se apropiau de Lacul Roşu, urcând prin colinele bogat 
împădurite de la poalele Muntelui Abed. Copacii crescuseră 
foarte apropiaţi aici, formând o boltă de verdeață deasupra 
lor, iar printre ei creşteau multe ferigi şi plante pe care 
Lirael le cunoştea doar din cărţi. Frunzele căzute formau 
un covor gros deasupra noroiului. Ploaia dăduse naştere la 
mii de pârâiaşe ce şiroiau printre rădăcinile copacilor, peste 
pietre şi în jurul gleznelor lui Lirael. Asta când putea să-şi 
vadă gleznele, fiindcă picioarele-i erau îngropate mai 
mereu până la tibii într-un amestec de frunze umede şi 
noroi. 


Era un drum anevoios, iar Lirael era mai istovită decât îşi 
închipuise că era posibil. Locurile de odihnă, când aveau 
parte de ele, constau în a găsi un arbore înalt cu o coroană 
deasă care să-i păzească de ploaie şi rădăcini înalte pe care 
să se aşeze la adăpost de noroi. Lirael aflase că e în stare să 
doarmă chiar şi în asemenea condiţii, deşi nu o dată se 
trezise plutind în noroi după cele două ore pe care şi le 
puteau permite. 

Odată întorşi în ploaie, noroiul se spăla numaidecât. Lirael 
nu se putea hotări dacă urăşte mai mult ploaia sau noroiul. 
Sau calea de mijloc: primele zece minute după ce ieşeau din 
adăpost, când noroiul se umezea şi i se scurgea pe faţă, 
mâini şi picioare. 

Tocmai într-un asemenea moment, în timp ce urcau o 
vâlcea, iar întreaga ei atenţie era dedicată îndepărtării 
noroiului din ochi, dădură peste un muribund din Garda 
Regală, rezemat de trunchiul unui copac. Căţeaua 
Obraznică o găsise - căci era o femeie - în timp ce hoinărea 
înaintea lui Lirael şi Sam. 

Femeia îşi pierduse simţirea. Pe tunica roşie şi aurie avea 
o pată neagră de sânge, iar cămaşa de zale era sfâşiată în 
mai multe locuri. În mâna dreaptă ţinea o sabie crestată şi 
tocită, iar stânga schiţa gestul unei vrăji pe care nu o mai 
sfârşise. 

Nu mai era nimic de făcut, căci spiritul ei trecuse deja 
hotarul Morţii. Totuşi, Sam se aplecă în pripă, invocând cea 
mai puternică vrajă de vindecare pe care o cunoştea, dar 
nici bine nu formă primul însemn că femeia-şi dădu duhul. 
Ultima scânteie i se stinse în ochi, lăsând loc unei priviri 
reci şi goale. Sam opri însemnul de vindecare şi îi închise 
blând pleoapele. 

— Era dintre gardienii tatei, rosti el apăsat. Cu toate că nu 
o cunosc. Era probabil postată în turnul Gărzii din Târgul 
lui Roble sau din Uppside. Mă-ntreb oare ce făcea. 

Lirael încuviinţă, dar nu-şi putu dezlipi privirea de pe 
cadavru. Se simţea atât de inutilă. Mereu sosea prea târziu, 


mereu era prea înceată. Sudistul din râu, după lupta cu 
Chlorr. Barra şi negustorii. Acum, femeia asta. Ce 
nedreptate, să moară singură, prinsă chiar în cumpăna 
dintre moarte şi salvare. De-ar fi urcat dealul mai repede 
sau de-ar fi renunţat măcar la un popas. 

— Trăgea să moară de câteva zile, rosti Căţeaua, 
adulmecând în jurul corpului. Dar nu se poate să fi venit de 
departe, stăpână. Nu cu rănile astea. 

— Atunci, trebuie că suntem aproape de Hedge şi Nick, 
rosti Sam. 

Se îndreptă de spate şi făcu privirea roată. 

— Greu de zis, cu toţi copacii ăştia. Putem la fel de bine să 
fim aproape de capătul crestei sau să mai avem de mers 
încă pe-atâta. 

— Vreau să ştiu ce a omorât-o şi unde sunt duşmanii, rosti 
încet Lirael, privind încă la trupul fără suflare. 

— Atunci trebuie să ne grăbim, spuse Căţeaua, sărind pe 
labele din spate cu un entuziasm neaşteptat. Râul o poartă 
tot mai departe. 

— Ai de gând să intri în Moarte? Întrebă Sam. Crezi că-i o 
idee bună? Nu cumva să fie Hedge prin apropiere sau chiar 
aşteptând în Moarte! 

— Ştiu, răspunse Lirael. 

Se gândise şi ea la acelaşi lucru. 

— Dar cred că merită riscul. Trebuie să ştim exact unde 
sunt săpăturile la care lucrează Nick şi ce anume s-a 
întâmplat cu soldatul mort. Nu mai putem să înaintăm 
orbeşte. 

— Într-adevăr, aprobă Sam, muşcându-şi buza cu o 
nelinişte de care nu era conştient. Eu ce să fac? 

— Ai, te rog, grijă de trupul meu cât lipsesc, spuse Lirael. 

— Dar să nu te foloseşti de vreo Magie a Legământului 
decât dacă e neapărat nevoie, adăugă Căţeaua. Chiar şi pe 
ploaia asta, Hedge ar putea s-o simtă de la kilometri 
depărtare. 

— Ştiu prea bine, i-o întoarse Sam. 


Fără să-şi ascundă neliniştea, trase sabia din teacă şi făcu 
încă o dată privirea roată, cercetând fiecare copac şi tufa. 
Privi apoi în sus, tocmai la timp să primească un căuş de 
apă ce-şi făcuse loc prin desişul de frunze. Îi căzu pe gât şi 
se scurse pe sub mantie, înteţindu-i fiorii. Dar nu zări nimic 
printre ramuri, cu excepţia unui ochi de cer înnorat. 

Lirael îşi trase şi ea sabia. Se opri o clipă cu mâna pe 
bandulieră, cumpănind ce clopoțel să aleagă. Mai intrase în 
Moarte o singură dată, atunci când fusese aproape învinsă 
şi înrobită de Hedge. De data asta, îşi spuse ea, va fi mai 
puternică şi mai bine pregătită. În parte, însemna şi să 
aleagă clopoţelul potrivit. Degetele-i se plimbară încetişor 
pe fiecare săculeţ înainte să se oprească la al şaselea, pe 
care-l deschise cu grijă. Scoase clopoţelul, astupându-i gura 
cu un deget, nu care cumva să scoată limba vreun sunet. Îl 
alesese pe Saraneth. Cel mai puternic dintre clopoței în 
afară de Astarael. 

— Vin şi eu, nu-i aşa? Întrebă Căţeaua cu neastâmpăr, 
gudurându-se în jurul lui Lirael. 

Aceasta încuviinţă şi luă drumul Morţii. Era mai lesne pe- 
aici, căci moartea femeii crease o poartă ce lega Viaţa şi 
Moartea pentru multe zile. O poartă ce se deschidea în 
ambele direcţii. 

Frigul nu întârzie să apară, izgonind umezeala ploii calde. 
Pe Lirael o apucară fiorii, dar continuă să răzbească spre 
Moarte, până când ploaia, vântul, mirosul de frunze jilave şi 
chipul vigilent al lui Sam se pierdură în depărtare, pentru a 
fi înlocuite cu lumina rece şi cenuşie a Morţii. 

Râul o trăgea de genunchi, îmboldind-o înainte. Şovăi preţ 
de o clipă, încercând să scape de încleştarea Vieţii. Nu 
trebuia decât să facă un pas îndărăt, să se îndrepte spre 
Viaţă şi ar fi ajuns din nou în pădure. Însă n-ar fi aflat nimic. 

— Sunt Viitoarea Abhorsen, şopti ea, iar râul păru să-şi 
slăbească strânsoarea. Sau poate-şi închipuia doar. În orice 
caz, se simţea mai bine. Avea dreptul să fie aici. 


Făcu un pas încet, apoi încă unul şi încă unul, până ce 
prinse încredere. Căţeaua Obraznică sălta lângă ea prin 
apă. 

Dacă avea noroc, se gândi Lirael, femeia încă nu trecuse 
de Prima Poartă. Dar nu zări nimic în jur, nici măcar pe 
suprafaţa apei. Totul era încremenit. În depărtare, se auzea 
vuietul Porții. 

Îl ascultă cu atenţie, căci vuietul s-ar fi oprit la intrarea 
femeii, apoi o luă din loc, pipăind cu vârful cizmei după 
hârtoape şi gropi. Era mai uşor să se lase dusă de curent, 
aşa că se relaxă puţin, însă nu îndeajuns încât să-şi coboare 
sabia sau clopoţelul. 

— Am găsit-o. E chiar înainte, stăpână, şopti Căţeaua, cu 
nasul ieşind abia la câţiva centimetri de luciul apei. La 
stânga. 

Lirael privi în direcţia arătată de laba Căţelei şi zări o 
formă neclară sub apă, spre Prima Poartă. Făcu instinctiv 
un pas înainte, gândind s-o apuce ca pe-o făptură din carne 
şi oase, dar îşi dădu numaidecât seama de greşeala ei şi se 
retrase. 

Chiar Morţii proaspeţi puteau fi periculoşi, şi nimeni nu 
garanta că un prieten din Viaţă îţi era prieten şi-aici. Era 
mai bine să n-o atingă. În schimb, îşi vâri sabia în teacă şi, 
ţinându-l pe Saraneth nemişcat cu mâna stângă, prinse 
coada de mahon a clopoţelului cu dreapta. Ar fi putut la o 
adică să-l răsucească şi să-l sune cu o singură mână, dar îi 
păru mai înţelept să fie prudentă. La urma urmei, nu mai 
folosise clopoţeii până acum. Doar naiurile, dar acestea nu 
se măsurau în putere cu clopoţeii. 

— Mulţi vor auzi chemarea lui Saraneth, şopti Căţeaua. Să 
mă furişez şi s-o prind de gleznă? 

— Nu, se încruntă Lirael. Moartă sau nu, e Gardă Regală şi 
trebuie s-o tratăm cu respect. Îi voi atrage doar atenţia. 
Oricum, nu vom pierde vremea pe-aici. 

Sună din clopoțel cu un gest discret din încheietură, unul 
dintre cele mai simple gesturi descrise în Cartea Morților 


pentru Saraneth. Totodată, îşi canaliză voinţa în sunetul 
clopoţelului, îndreptând-o spre trupul ce plutea înaintea ei. 

Clopoţelul zurui cu tărie, acoperind vuietul îndepărtat al 
Primei Porţi. Răsuna pretutindeni, părând să câştige în 
intensitate pe măsură ce străbătea tărâmul întunecat. 
Tânguirea sa învolbură apele din preajma lui Lirael, creând 
vălurele ce înaintau împotriva curentului. Sunetul pătrunse 
în spiritul gărzii, iar Lirael o simţi cum se agită şi se 
zvârcoleşte împotriva voinţei ei, ca un peşte abia prins în 
cârlig. Ecoul clopoţelului îi şopti un nume. Era glasul lui 
Saraneth. Uneori, era nevoie de o vrajă a Legământului 
pentru a afla un nume, dar această femeie nu avea nici o 
pavăză împotriva clopoţeilor. 

— Mareyn, grăi glasul lui Saraneth, un ecou doar de ea 
auzit. 

Numele gărzii era Mareyn. 

— Rămâi locului, Mareyn! Rosti ea poruncitor. Stai, căci 
vreau să îţi vorbesc. 

Lirael simţi că femeia se împotrivea, dar fără prea multă 
vlagă. O clipă mai târziu, apele reci ale râului începură să 
spumege, iar spiritul lui Mareyn se ridică şi se-ntoarse spre 
mânuitoarea clopoţelului de care era acum înlănţuită. 

Murise de curând, şi Moartea nu-şi pusese încă amprenta 
pe înfăţişarea ei, astfel că era oglinda trupului pe care-l 
însufleţise în Viaţă. O femeie înaltă, zdravănă, a cărei 
armură sfărâmată şi răni de pe trup luceau la fel de 
puternic în lumina rece a Morţii ca şi sub razele soarelui. 

— Vorbeşte, dacă eşti în stare! Porunci Lirael. 

Fiind moartă de puţină vreme, Mareyn putea să vorbească 
dacă dorea. Cei ce sălăşluiau de multă vreme în Moarte îşi 
pierdeau de regulă puterea graiului, pe care-o puteau 
recăpăta de la Dyrim, clopoţelul glăsuitor. 

— Sunt. În. Stare, croncăni Mareyn. Ce doreşti de la mine, 
stăpână? 

— Sunt Viitoarea Abhorsen, declară Lirael, şi acele cuvinte 
păreau a-şi duce ecoul în Moarte, înăbuşind plăpânda voce 


din sinea ei care voia să zică: Sunt o fiică a Clayrelor. 

— Te întreb în ce fel ai murit şi ce cunoşti despre un om 
numit Nicholas şi despre puţul pe care el l-a săpat, continuă 
ea. 

— M-ai legat cu clopoţelul tău şi trebuie să-ţi răspund, grăi 
Mareyn, cu o voce secătuită de orice emoție. Însă ţi-aş cere 
o răsplată, dacă binevoieşti. 

— Cere, răspunse Lirael, aruncând o privire spre Căţeaua 
Obraznică; aceasta îi dădea târcoale lui Mareyn ca lupul la 
oi. 

Căţeaua îi întâlni privirea, dădu din coadă şi-o luă îndărăt. 
Se amuza doar, dar Lirael nu putea să înţeleagă cum putea 
fi cineva atât de senin pe tărâmul Morţii. 

— Necromantul din groapa aceea, al cărui nume nu 
îndrăznesc să-l rostesc, spuse Mareyn. Mi-a omorât 
tovarăşii, dar a râs şi m-a lăsat să mă târăsc de-acolo, rănită 
cum eram, cu făgăduiala că slugile sale mă vor găsi în 
Moarte şi mă vor lega în serviciul său. Mă tem că aşa va fi, 
iar trupul mi-a rămas nears în urmă. Nu vreau să mă întorc, 
stăpână, sau să-i slujesc unuia ca el. Îţi cer să mă trimiţi 
acolo de unde nici o putere nu mă mai poate întoarce. 

— Îţi promit, răspunse Lirael, dar cuvintele lui Mareyn îi 
străpunseră sufletul cu teamă. Dacă Hedge îi permisese să 
scape, poruncise probabil să fie urmărită şi ştia unde să-i 
găsească trupul. Ar putea fi pândiţi chiar acum în pădure. 
Pe deasupra, nu i-ar fi fost greu să trimită pe cineva în 
Moarte, să întâmpine trupul lui Mareyn. Chiar acum, Hedge 
sau servitorii lui ar putea fi în preajmă atât în Viaţă, cât şi în 
Moarte. 

În timp ce chibzuia la toate acestea, Căţeaua ciuli urechile 
şi începu să mârâie. O clipă mai târziu, vuietul Primei Porţi 
se domoli şi se aşternu tăcerea. 

— Simt că vine Ceva, o avertiză Căţeaua, adulmecând spre 
râu. Ceva rău. 

— Repede atunci, rosti Lirael. Îl înlocui pe Saraneth cu 
Kibeth, ţinând clopoţelul în mâna stângă, ca să poată trage 


sabia din teacă. Mareyn, spune-mi la ce distanţă de trupul 
tău e puţul. 

— E în următoarea vale, peste culmea dealului, răspunse 
calm Mareyn. Sunt mulţi Morți acolo, şi deasupra lor dau 
roată neîncetat nori de furtună. Au tăiat şi un drum de-a 
lungul văii, înspre lac. Acel tânăr, Nicholas, stă într-un cort 
peticit la răsărit de groapă. Stăpână, ceva vine după mine. 
Te implor, trimite-mă! 

Lirael simţi groaza care cuprinse spiritul lui Mareyn, chiar 
dacă glasul ei avea tonul lipsit de inflexiuni al Morților. Îi 
auzi chemarea şi-i răspunse numaidecât cu glasul lui 
Kibeth, descriind opturi în aer. 

— Du-te, Mareyn, grăi ea solemn, şi vorbele i se împletiră 
cu vaietul clopotului. Pătrunde adânc în Moarte, nu zăbovi 
şi nu lăsa nimic să-ţi aţină calea. Îţi poruncesc să purcezi 
spre a Noua Poartă şi să-i treci pragul, căci eşti vrednică de 
odihna de veci. Du-te! 

La ultimul cuvânt, Mareyn se întoarse pe călcâie şi începu 
a mărşălui, cu fruntea sus şi braţele în cadență, aşa cum 
înainta odinioară în Viaţă, la obişnuita paradă ce se ţinea în 
faţa barăcilor din Belisaere. Se îndreptă ţintă spre Prima 
Poartă, dar ezită preţ de o clipă, de parcă ceva i-ar fi stat în 
cale, apoi îşi continuă drumul, până ce vuietul Primei Porţi 
se curmă pentru a-i însemna trecerea. 

— S-a dus, băgă de seamă Căţeaua. Dar prezenţa de care- 
ţi spuneam e prin apropiere. O simt. 

— Şi eu, şopti Lirael. 

Îl luă din nou pe Saraneth între degete. Glasul puternic şi 
profund al clopoţelului mare îi aducea linişte în suflet. 

— Ar trebui să facem cale-ntoarsă, o sfătui Căţeaua, 
adulmecând când într-o parte, când în alta, încercând să-i 
dea de urmă creaturii. Nu-mi place când sunt viclene. 

— Ai idee ce e? Şopti Lirael retrăgându-se în zigzag spre 
Viaţă, în aşa fel încât să evite un atac din spate. 

Descoperise încă din prima călătorie că era mult mai greu 
să meargă împotriva curentului, iar răceala din aer i se 


aşternu greu pe suflet. 

— Cred că-i o iscoadă de după a Cincea Poartă, rosti 
Căţeaua. E măruntă, căci de multi s-a răpit forma originală. 
Acolo! 

Lătră şi ţâşni prin apă. Lirael zări ceva ca un şobolan lung, 
subţire şi fusiform, cu cărbuni aprinşi în orbite. Creatura se 
feri din calea Căţelei şi se repezi la Lirael, care se miră de 
uriaşa putere pe care o putea tăinui un trup atât de mic. 

Lirael ţipă şi-l izbi cu sabia, trimițând scântei alb-albastre 
în toate direcţiile. Însă dihania era prea agilă. Lama îi ricoşă 
din trup, şi creatura se repezi spre mâna în care Lirael care 
ţinea clopoţelul. Fălcile întâlniră mâneca împlătoşată şi 
împroşcară flăcări roşii şi negre printre dinţii ca nişte 
pumnale. 

În ultima clipă, Căţeaua înhăţă creatura de mijloc şi-o 
trase de pe Lirael, al cărei țipăt se îmbină cu scheunătura 
arătării şi cu mârâitul fioros al câinelui. Cu o singură 
mişcare neîntreruptă, Lirael făcu un pas înapoi, apucă 
repede clopoţelul de coadă, îl ridică şi-l dezlănţui asupra 
duşmanului, şi toate zgomotele fură acoperite de dangătul 
adânc al lui Saraneth. 

CAPITOLUL OPT. 

Încercarea lui Sameth. 

Sam patrula din nou în jurul micului său perimetru, 
asigurându-se că nimic nu se apropia. Nu că ar fi putut să 
vadă mare lucru prin atâta ploaie şi frunziş. Sau, la drept 
vorbind, să-l audă pe presupusul inamic înainte să se 
trezească aruncat într-o luptă. 

O privi din nou pe Lirael, căutând vreun semn de 
schimbare, însă ea era încă în Moarte, cu trupul încremenit 
ca o statuie pe care crescuseră flori de gheaţă, din care 
ieşeau aburi reci ce îngheţau bălțile de la picioarele ei. Sam 
se gândi să spargă o bucată de gheaţă ca să se răcorească, 
dar apoi renunţă la idee. În mijlocul băltoacei îngheţate se 
vedeau mai multe urme de câine, întrucât Căţeaua 
Obraznică - spre deosebire de stăpâna ei - putea să 


pătrundă fizic în Moarte, ceea ce-i confirmă lui Sam că 
trupul ei era pe de-a întregul plămădit din magie. 

Cadavrul gărzii era încă sprijinit de copac. Sam 
intenţionase să-i întindă trupul după datină, dar ar fi fost 
cam stupid având în vedere că l-ar fi lăsat în noroi. Şi el voia 
să-i dea leşului sfârşitul cuvenit; cu toate astea, nu 
îndrăznea să folosească Magia Legământului. Cel puţin nu 
până ce Lirael se întorcea. 

Sam oftă la acel gând şi-şi dori să se adăpostească de 
ploaie sub copac până la revenirea lui Lirael. Era totuşi cât 
se poate de conştient că e responsabil pentru siguranţa ei. 
Era din nou singur, de data asta chiar şi fără tovărăşia 
dubioasă a lui Mogget. Deşi neliniştit, teama care-l însoţise 
pretutindeni încă din clipa fugii din Belisaere dispăruse. De 
această dată, nu avea de gând s-o dezamăgească pe mătuşa 
Lirael. Aşa că-şi ridică sabia şi reîncepu să dea ocol pâlcului 
de copaci pe care şi-l alese drept rută de patrulare. 

Tocmai când să se întoarcă, auzi ceva prin răpăitul 
constant al ploii. Aducea cu sunetul de vreascuri umede 
rupte sub greutatea unui picior sau ceva asemănător. Într-o 
clipă, Sam îngenunche după tulpina unei ferigi înalte şi nu 
făcu nici cea mai mică mişcare, ciulind urechile. 

La început, auzi doar ploaia şi bătăile propriei inimi. Apoi 
prinse din nou sunetul. Frunze strivite de un pas atent. 
Cineva sau ceva încerca să se apropie pe furiş de el. 
Sunetele veneau cam de la douăzeci de paşi depărtare în 
josul pantei ascunse de arbuştii verzi. Se apropiau încet- 
încet, cu un pas la fiecare minut. 

Sam îşi întoarse privirile spre Lirael. Nu părea să se 
întoarcă din Moarte. Preţ de o clipă, avu de gând să dea 
fuga la ea şi s-o scuture de umeri, să revină mai repede. 
Ideea îl ispitea, fiindcă ea ar fi luat frâiele în mână. Însă 
alungă gândul numaidecât. Lirael avea o sarcină de 
îndeplinit şi el la fel. Avea oricum suficient timp la dispoziţie 
s-o aducă înapoi dacă era neapărată nevoie. Poate că era 
doar o şopârlă mare târându-se printre ferigi sau un câine 


sălbatic, sau una dintre păsările negre şi mari ce nu zboară, 
despre care ştia că trăiesc în aceşti munţi. Nu-şi amintea 
cum li se spune. Nu era ceva Mort, căci sigur i-ar fi simţit 
prezenţa. Nici creatură de Magie Liberă nu era, deoarece 
ar fi sfârâit în ploaie şi ar fi mirosit-o. Probabil. 

Se mişcă din nou, dar nu la deal. Sam îşi dădu seama că 
încearcă să-i dea ocol. Poate că încerca să se furişeze pe 
lângă ei şi apoi să-i atace coborând panta. Asta ar fi o 
manevră omenească. Ar putea fi un necromant, şopti 
temător mintea sa. Nu era Mort, aşa că nu-l putea simţi. 
Folosea Magia Liberă, dar nu era plămădit din ea, aşa că nu 
putea mirosi nimic. Putea fi tocmai el. Putea fi Hedge. 

Mâna în care ţinea sabia începu să-i tremure. Strânse 
mânerul mai tare, să se oprească din tremurat. Urmele de 
arsură de pe încheietură se învineţiră, îmbujorate de efort. 
Asta e, îşi spuse el. Asta era încercarea. Dacă nu înfrunta 
orice ar fi fost acolo, va fi cunoscut ca un laş pentru 
totdeauna. Lirael nu-l credea astfel, şi nici Căţeaua. Fugise 
de Astarael, dar nu din teamă. Fusese forţat prin magie, şi 
Lirael fugise la rându-i. Nimic ruşinos în asta. 

Duşmanul se apropie tiptil încă şi mai mult. Deşi îi scăpa 
privirii, Sam era sigur că ştie unde se afla. Pătrunse în 
fluxul Legământului şi simţi domolindu-se bătaia nebună a 
inimii, care era acum învăluită în calmul familiar al magiei 
ce lega toate lucrurile vii. Desenând în aer cu mâna liberă, 
Sam invocă patru strălucitoare însemne ale Legământului. 
Pe al cincilea îl şopti în mâna dusă căuş la gură. Când 
însemnele se uniră, Sam ţinea un pumnal ce radia ca o rază 
de soare prinsă în mână. Prea strălucitor pentru a fi privit 
direct, dar auriu văzut cu coada ochiului. 

— Pentru Legământ! 

Cu pumnalul solar într-o mână şi sabia în cealaltă, Sam 
slobozi strigătul de luptă şi săltă înainte, drept prin ferigi. 
Alunecă în noroi, mai-mai să se ducă de-a dura pe pantă. 
Văzu o mişcare după un copac şi-şi schimbă direcţia, încă 
urlând, cu sângele turbat al părintelui său pulsându-i în 


tâmple. Iată şi duşmanul, un omuleţ ciudat şi palid. Care 
dispăru. 

Sam încercă să se oprească. Îşi înfipse călcâiele în pământ, 
dar alunecă în noroi şi nimeri drept într-un trunchi de 
copac, ricoşă într-o ferigă şi căzu lat pe spate. În noroi, îşi 
aminti cuvintele instructorului său militar: „Mai toţi cei care 
cad în luptă nu se mai ridică. Aşa că să nu te prind că pici!” 

Lăsă din mână pumnalul solar, care se stinse de-îndată, 
însemnele topindu-se pe pământ, şi se împinse înapoi în 
picioare. Fusese pe jos doar o secundă sau două, gândi el în 
timp ce-şi plimba tulburat ochii în toate părţile. Însă nici 
urmă de. Orice ar fi fost acea. 

Lirael. 

Gândul îl izbi ca o lovitură de ciocan şi într-o clipă fugea în 
susul pantei pe care tocmai o coborâse, apucându-se de 
ferigi şi ramuri, şi orice l-ar fi ajutat să urce mai repede. 
Trebuia să se întoarcă! Dacă Lirael era atacată cât timp 
încă nu revenise din Moarte? Lovită pe la spate cu un 
pumnal sau cuţit? N-ar avea nici o şansă. 

Când ajunse în micul luminiş, Lirael era aproape aşa cum o 
lăsase. Ţurţuri formaţi din picuri de ploaie atârnau pe 
braţele ei întinse, şi băltoaca îngheţată de la picioare se 
mărise, o privelişte inedită în această pădure călduroasă. 
Era nevătămată. 

— Noroc că eram pe-aici, se auzi o voce din spatele lui 
Sam. O voce cunoscută. Vocea lui Mogget. 

Sam se răsuci ca ars. 

— Mogget? Tu eşti? Unde eşti? 

— Aici, şi deja o regret ca de-obicei, răspunse Mogget şi 
un mic motan alb se ivi de după o ferigă. 

Sam nu cobori sabia. Văzu zgarda încă la gâtul lui Mogget, 
şi pe ea un clopoțel. Dar putea fi un şiretlic. Şi unde. Sau 
cinE. Era acel ciudat omuleţ alburiu? 

— Am văzut un om, rupse Sam tăcerea. Părul şi pielea îi 
era albe, albe ca zăpada. Albe ca blana ta. 


— Da, căscă Mogget. Eu eram. Dar forma aceea mi-a fost 
interzisă de Jerizael, care era. Stai să văd. Era al patruzeci 
şi optulea Abhorsen. Nu o pot folosi în prezenţa unui 
Abhorsen, nici măcar a unui ucenic, fără ca mai întâi să am 
permisiunea lor. Maică-ta nu obişnuieşte să-mi dea 
permisiunea, deşi tatăl său era mai îngăduitor. Deocamdată, 
Lirael nu poate să ia o decizie, drept pentru care mă vezi 
din nou aşa cum sunt acum. 

— Căţeaua a spus că ea. Astarael. Nu-ţi va da drumul, 
spuse Sam. Nu-şi coborâse încă sabia. 

Mogget căscă din nou, şi clopoţelul de la gâtul său începu 
să sune. Chiar era Ranna. Sam îl recunoscu atât după 
clinchet, cât şi după propria lui reacţie: nu-şi putu stăpâni 
un căscat. 

— Asta a zis dulăul ăla? Întrebă motanul în vreme ce sări 
pe rucsacul lui Sam şi cu o singură gheară despică tacticos 
jumătate din cusăturile peticului pentru a putea să intre. 

— Astarael? Ea era? A trecut atâta timp încât nu-mi prea 
aduc aminte cine era. Oricum, mi-a spus ce a avut de spus, 
apoi am plecat. Prinţe Sameth, trezeşte-mă când ajungem 
într-un loc uscat şi confortabil. Cu mâncare decentă. 

Sam îşi cobori încet spada şi oftă agasat. Era, cu 
siguranţă, Mogget. Nu era prea sigur dacă să se bucure sau 
nu de întoarcerea motanului. Îşi tot amintea chicotul 
răutăcios din tunelul de sub Casa Abhorsen, cât şi miasma 
şi strălucirea Magiei Libere. 

Gheaţa crăpă, iar Sam se întoarse din nou, cu inima gata 
să-i sară din piept. Pe lângă sunetul gheții sparte, auzi şi 
ecoul îndepărtat al unui clopot. Atât de îndepărtat că putea 
fi o amintire sau doar rodul închipuirii. 

Apoi gheaţa se sparse de-a binelea, iar Lirael căzu într-un 
genunchi, cu fulgi de gheaţă dansând în juru-i ca o furtună 
în miniatură. Apoi, Căţeaua apăru într-o scânteiere 
puternică, sărind ca turbată şi mârâind gutural. 

— Ce s-a-ntâmplat? Întrebă Sam. Eşti rănită? 


— Nu chiar, murmură Lirael, cu o grimasă care arăta că 
ceva nu era în regulă şi se apucă de încheietura stângă. O 
mică dihanie de după a Cincea Poartă a încercat să mă 
muşte de braţ, dar nu i-au intrat colții prin haină. Mi-a lăsat 
doar o vânătaie. 

— Ce i-ai făcut? Întrebă Sam. 

Căţeaua încă fugea de colo până colo, de parcă arătarea 
Moartă s-ar fi ivit în orice clipă. 

— Căţeaua a sfâşiat-o în două, istorisi Lirael, străduindu-se 
să respire adânc şi rar. Nu că asta ar fi oprit-o. Dar până la 
urmă am făcut-o să-mi dea ascultare. E în drum spre a 
Noua Poartă şi nu se mai întoarce. 

— Chiar eşti Viitoarea Abhorsen, rosti Sam cu o undă de 
admiraţie în glas. 

— Se pare că sunt, răspunse Lirael încet. Se simţea de 
parcă şi-ar fi revendicat titlul atunci când l-a grăit în 
Moarte. Şi, de asemenea, ca şi cum ar fi pierdut ceva. Era 
un lucru să iei clopoţeii din Casă, însă chiar să-i foloseşti în 
Moarte era cu totul altceva. Vechea ei viaţă părea atât de 
departe acum. Dusă pentru totdeauna, şi încă nu ştia cum 
va fi noua ei viaţă sau măcar ce era ea însăşi. Se simţea 
stingheră în propria-i piele şi n-avea nimic de-a face cu 
gheaţa ce se topea sau cu ploaia şi noroiul. 

— Îmi miroase ceva, vesti Căţeaua. 

Lirael ridică privirile şi pentru prima oară observă că Sam 
era mai plin de noroi decât înainte şi mâna-i sângera 
zgâriată, deşi nu părea să o fi observat. 

— Ce-ai păţit? Întrebă ea cu asprime. 

— Mogget s-a întors, o lămuri Sam. Sau cel puţin cred că e 
Mogget. E în raniţa mea. Doar că la început era 
preschimbat într-un om albinos foarte scund şi l-am luat 
drept duşman. 

Se opri din vorbit când Căţeaua se apropie de raniţă şi-l 
adulmecă. O lăbuţă albă ţâşni afară, iar câinele se feri la 
timp să evite o zgârietură pe nas. Se aşeză nedumerită pe 
labele din spate. 


— E chiar Mogget, confirmă ea. Dar nu înţeleg. 

— Mi-a dat o nouă şansă sau cel puţin aşa a spus ea, veni o 
voce din raniţă. Mai mult decât ai făcut tu vreodată. 

— O nouă şansă la ce? Mârâi Căţeaua. N-am timp de 
jocurile tale! Ştii ce e dezgropat la optsprezece kilometri de 
aici? 

Mogget scoase capul din raniţă. Clinchetul lui Ranna 
răsună, trimițând un val de toropeală tuturor celor care-l 
auzeau. 

— Ba bine că nu! Nu mi-a păsat atunci şi nu-mi pasă nici 
acum. E Distrugătorul! Ruinătorul! Destrămătorul. 

Mogget se opri să-şi tragă sufletul. Când să mai deschidă 
gura, Căţeaua scoase un lătrat scurt şi ascuţit, încărcat cu 
putere. Mogget scheună de parcă ar fi fost călcat pe coadă 
şi se cufundă sâsâind înapoi în raniţă. 

— Nu-i rosti numele! Porunci Căţeaua. Nu la mânie, nu 
când suntem atât de aproape. 

Mogget nu făcu nici pâs. Lirael, Sam şi Căţeaua priveau 
raniţa cu luare-aminte. 

— Trebuie să plecăm de-aici. Lirael oftă, ştergându-şi 
picurii de ploaie de pe frunte înainte să-i intre în ochi. Dar 
mai întâi vreau să clarific ceva. 

Se apropie de raniţa lui Sam şi se aplecă deasupra, 
ţinându-se la distanţă de o eventuală lovitură de gheară. 

— Mogget. Eşti încă legat în serviciul Abhorsenilor, nu-i 
aşa? 

— Da, veni replica înciudată. Ghinion cât Casa. 

— Deci, mă vei ajuta, ne vei ajuta, nu-i aşa? 

Nici un răspuns. 

— Îţi voi face rost de nişte peşti, interveni Sam. Adică, 
atunci când voi avea de unde să-i iau. 

— Şi câţiva şoareci, adăugă Lirael. Asta dacă-ţi plac 
şoarecii. 

Şoarecii ronţăiau cărţi. Bibliotecarele nu suportau 
şoarecii, iar Lirael nu făcea excepţie. Era mulţumită să 
descopere că, deşi devenise Abhorsen, acea parte esenţială 


a identităţii ei, cea de bibliotecară, nu dispăruse. Încă ura şi 
peştii argintii. 

— N-are rost să vă târguiţi cu creatura aia, îi sfătui 
Căţeaua. Va face întocmai ce i se spune. 

— Peşti, când sunt disponibili, şi şoareci, şi o pasăre 
cântătoare, spuse Mogget ieşind din raniţă, cu limbuţă roz 
gustând aerul de parcă peştii ar fi fost în faţa lui. 

— Fără pasăre cântătoare, grăi Lirael cu hotărâre. 

— Foarte bine, consimţi Mogget. Aruncă o privire 
dispreţuitoare spre Căţea. O înţelegere civilizată şi care 
ţine cont de înfăţişarea mea curentă. Hrană şi cazare în 
schimbul ajutorului pe care binevoiesc să-l ofer. Mai bine 
decât să fiu un sclav, nu crezi? 

— Eşti un. Începu mânioasă Căţeaua, dar Lirael o apucă 
de zgardă şi se potoli, mârâind. 

— Nu avem timp de ciorovăieli, rosti Lirael. Hedge i-a dat 
drumul lui Mareyn - femeia din Garda Regală - cu gândul 
să-i înrobească spiritul mai târziu. O moarte înceată dă 
naştere unui spirit mai puternic. Ştie cam pe unde a murit 
şi poate că mai avea slujitori în Moarte, care-mi vor raporta 
prezenţa acolo. Aşa că trebuie să o luăm din loc. 

— Ar trebui. Începu Sam pe când Lirael dădea să se 
îndepărteze. Trebuie să o trimitem aşa cum se cuvine. 

Lirael clătină din cap, o mişcare diagonală ce nu era nici 
acord, nici refuz, ci doar istovire. 

— Pesemne c-am obosit, rosti ea, ştergându-şi din nou 
sprânceana. Doar i-am promis că aşa voi face. 

Precum leşurile negustorilor, dacă trupul lui Mareyn era 
lăsat acolo, putea fi ocupat de alt spirit Mort sau Hedge l-ar 
fi putut folosi în scopuri chiar mai groaznice. 

— Poţi s-o faci tu, Sam? Întrebă Lirael, masându-şi 
încheietura. Sunt cam epuizată, ca să fiu sinceră. 

— Hedge ar putea mirosi magia, avertiză Căţeaua. La fel şi 
orice alte creaturi Moarte de prin împrejurimi. Deşi ploaia 
va fi de ajutor. 


— Deja am mai făcut o vrajă, încercă Sam să se scuze. 
Credeam că suntem atacați. 

— Nu-ţi face griji pentru asta, îl întrerupse Lirael. Doar 
grăbeşte-te. 

Sam se aplecă peste cadavru şi desenă însemnele 
Legământului în aer. Câteva clipe mai târziu, un giulgiu de 
foc învălui trupul, iar curând nu mai rămase nimic pentru 
necromant în afară de inelele înnegrite ale cămăşii de zale. 

Sam se pregătea să plece, dar Lirael făcu un pas înainte şi 
presără trei însemne ale Legământului pe scoarţa copacului 
ce se înălța deasupra cenuşii. Vorbi însemnelor, care-i 
reţinură cuvintele astfel încât orice Mag al Legământului să 
le audă în anii ce vor urma, pentru câtă vreme copacul va 
rămâne în rădăcini. 

— Mareyn a murit aici, departe de casă şi prieteni. Era o 
Gardă Regală. O femeie curajoasă, care a luptat împotriva 
unui vrăjmaş prea puternic pentru ea. Însă chiar şi în 
Moarte şi-a făcut datoria şi chiar mai mult. Nu va fi uitată. 
Rămâi cu bine, Mareyn! 

— Un gest nobil, rosti Căţeaua. Şi unul. 

— Cam stupid, o întrerupse Mogget de după capul lui 
Sam. Morţii vor da năvală aici în câteva minute dacă ne mai 
jucăm mult cu magia. 

— Mulţumesc, Mogget, spuse Lirael. Mă bucur că ne eşti 
deja de ajutor. Plecăm, aşa că te poţi pune pe dormit din 
nou. Obraznico, te rog iscodeşte înaintea noastră. Sam, 
urmează-mă. 

Fără să aştepte un răspuns, porni cu paşi repezi spre 
coama dealului, îndreptându-se spre un desiş. Căţeaua se 
luă după ea, apoi fugi înainte dând voios din coadă. 

— Face pe şefa, nu-i aşa? Remarcă Mogget la urechea lui 
Sam, care urca mai încet. Îmi aduce aminte de maică-ta. 

— Mai taci, mormăi Sam, împingând la o parte o creangă 
ce ameninţa să-l lovească în faţă. 

— Sper că îţi dai seama că ar trebui să fugim cât ne ţin 
picioarele în cealaltă direcţie, şopti Mogget. Nu crezi? 


— Mai demult, la Casă, mi-ai spus că n-are rost să fug sau 
să încerc să m-ascund. Sau mă-nşel? 

Mogget nu catadicsi să-i răspundă, dar Sam ştia că nu 
adormise. Îl putea simţi mişcându-se prin raniţă. Nu-şi 
repetă întrebarea, deoarece panta devenise mai abruptă şi 
n-avea de gând să rămână fără suflu. Orice chef de 
sporovăială se risipi odată cu urcuşul anevoios, printre 
copaci şi peste buşteni căzuţi, rupţi de vânt de pe coasta 
dealului în care nu puteau să-şi înfigă adânc rădăcinile. 

Atinseseră într-un sfârşit culmea, uzi leoarcă, în ciuda 
pelerinelor de ploaie, şi istoviţi de atâta urcuş. Soarele, 
pierdut undeva într-un nor, era pe cale să apună şi era clar 
că nu vor mai putea să înainteze mult înainte de lăsarea 
întunericului. 

Lirael se gândi să ceară un popas, dar când îi făcu semn 
Căţelei aceasta o ignoră, prefăcându-se că nu o vede. Lirael 
oftă şi o urmă, uşurată că patrupedul cotise spre vest şi 
mergea pe coama dealului, şi nu coborâse panta. 
Continuară pentru încă o jumătate de oră, deşi li se părea 
că merg de ore în şir, până ce ajunseră într-un loc unde o 
alunecare de teren despădurise versantul nordic al culmii. 

Căţeaua se opri, alegând un pâlc de ferigi care să-i 
adăpostească. Lirael se aşeză lângă ea, iar Sam ajunse 
după un minut, împleticindu-se la fiecare pas şi se prăbuşi 
ca un bolovan. Pe când tânărul căuta să-şi recapete suflul, 
Mogget ieşi din raniţă şi se aşeză pe membrele posterioare, 
folosindu-se de capul lui Sam drept proptea pentru lăbuţele 
din faţă. 

Toţi patru priveau în jos, pe pârtia defrişată de-a lungul 
văii şi până la Lacul Roşu, o întindere molcomă de apă din 
depărtare, luminată de fulgere şi de bruma de lumină ce 
mai răzbătea printre nori. 

Şi puţul lui Nick se vedea foarte bine, ca o rană oribilă de 
pământ roşu şi humă gălbuie deschisă în verdele văii. 
Pământul din jur era mereu lovit de fulgere, iar tunetele 
deveniseră zgomot de fundal. Sute de făpturi, ca nişte 


furnici văzute de la distanţă, trebăluiau în jurul puţului. 
Chiar şi de la kilometri depărtare, Sam şi Lirael puteau 
simţi că sunt Morți. 

— Oare ce fac Ajutoarele acolo? Şopti Lirael. Deşi erau 
pitiţi sus pe culme printre copaci şi ferigi, încă avea 
senzaţia că Hedge şi acoliţii săi îi pot descoperi în orice 
clipă. 

— Nu-mi dau seama, răspunse Sam. Mută ceva, chestia aia 
strălucitoare, cred. Spre lac. 

— Da, confirmă Căţeaua, care stătea nemişcată ca o 
statuie lângă Lirael. Trag după ei două emisfere de argint, 
la trei sute de paşi una de alta. 

Mogget sâsâi îndărătul urechii lui Sam, care simţi un fior 
coborându-i pe spinare. 

— În fiecare emisferă e ferecată o jumătate dintr-un spirit 
străvechi, continuă Căţeaua cu glas scăzut. Un spirit de la 
început, dinainte să se fi făcut Legământul. 

— Cel al cărui nume Mogget era cât pe ce să-l rostească, 
şopti Lirael. Distrugătorul. 

— Da. A fost întemnițat acum multă vreme în emisferele 
argintii, iar ele au fost îngropate adânc, sub bariere de 
argint, aur şi plumb; scoruş, frasin şi stejar; iar a şaptea 
barieră era din os. 

— Deci e încă închis? Intră Sam în vorbă. Adică, deşi au 
dezgropat emisferele, el e încă închis în ele, nu-i aşa? 

— Deocamdată, grăi Căţeaua. Dar, dacă închisoarea s-a 
năruit, ce speranţă ne putem pune în lanţuri? Poate cineva 
a găsit o metodă de a contopi emisferele, deşi nu-mi dau 
seama cum şi nici unde le-ar putea duce. Îmi pare rău că te- 
am dezamăgit, stăpână, adăugă ea aşezându-se pe burtă, 
cu botul scurmând în pământ de mâhnire. 

— Poftim? Întrebă Lirael, privind spre Căţeaua cătrănită. 

Pe moment, nu găsi nici un răspuns. Apoi simţi un glăscior 
în sinea ei întrebând: „Ce ar face un Abhorsen?” şi atunci 
realiză că trebuie să fie ceea ce îi urzise soarta. Să fie 
neînfricată, chiar dacă simţea exact opusul. 


— Despre ce vorbeşti? Nu-i vina ta. 

Preţ de o clipă, nu-şi putu stăpâni tremurul vocii, dar îl 
ascunse cu un tuşit înainte să continue: 

— De altfel, Distrugătorul e încă închis. Trebuie doar să-l 
oprim pe Hedge înainte să unească emisferele sau orice are 
de gând cu ele. 

— Ar trebui să-l salvăm pe Nick, rosti Sam. Înghiţi în sec, 
apoi adăugă: Deşi sunt numeroşi Morți acolo. 

— Asta-i! Exclamă Lirael. Cel puţin asta putem face pentru 
început. Nick va şti exact unde plănuiesc să ducă 
emisferele. 

— Are şi gândirea strategică a maică-tii, observă 
batjocoritor Mogget. Şi ce-ar trebui să facem? Să coborâm 
acolo şi să-i cerem lui Hedge să ni-l dea pe băiat pe tavă? 

— Mogget, începu Sam, iar Căţeaua mârâi, dar Lirael le 
acoperi vocile. Un plan îi înmugurise în minte şi voia să-l 
rostească înainte să-şi piardă speranţa în el. 

— Nu fi prostuţ, Mogget. Ne vom odihni puţin, apoi voi 
îmbrăca pielea fermecată pe care am făcut-o pe barcă şi voi 
zbura acolo sub formă de bufniţă. Căţeaua va zbura cu 
mine, iar una din noi îl va găsi pe Nick şi-l vom furişa de 
acolo. Tu şi Sam ne veţi urma şi ne vom întâlni la izvorul de 
acolo. Până ce ne întâlnim se va crăpa de ziuă şi vom avea 
apă, aşa că putem afla de la Nick ce se întâmplă. Ce părere 
aveţi? 

— Felicitări! Într-un clasament al celor mai stupide planuri 
pe care le-am auzit de la un Abhorsen al tău e pe locul 
patru, răspunse Mogget. Îmi place ideea cu odihna, dar ai 
uitat să aminteşti de cină. 

— Cred că ar fi mai bine să zbor eu, interveni Sam 
stingher. Sunt sigur că n-aş avea probleme cu forma de 
bufniţă şi aş avea şanse mai mari să-l conving pe Nick să 
vină cu noi. Şi cum de poate Căţeaua să zboare? 

— Nu e nevoie să-l convingem, mormăi Căţeaua. Prietenul 
tău Nick e probabil sub influenţa Distrugătorului. Vom fi 
nevoiţi să-l constrângem şi trebuie să fim prudenţi cu el şi 


cu puterile care poate i s-au dat. Cât despre zburat, pur şi 
simplu mă fac mai mică şi-mi cresc aripi. 

— Aha, făcu Sam. Desigur. Îţi cresc aripi. 

— Trebuie să avem grijă şi la Hedge, adăugă Lirael, care 
acum se întreba dacă nu cumva există un plan mai bun. Dar 
numai eu pot folosi pielea fermecată. Am croit-o pe 
mărimea mea - pe tine nu te cuprinde. Sper doar că nu-i 
prea mototolită în raniţă. 

— Cum eu nu zbor, o să-mi ia cam două ore să ajung la 
pârâul ăla, spuse Sam scrutând în josul culmii. Poate că ar 
trebui să coborâm împreună în toiul nopţii, apoi poţi zbura 
de jos. Măcar aşa pot interveni dacă întâmpinăm necazuri. 
Şi poţi să-mi împrumuţi arcul, să vrăjesc câteva săgeți cât 
timp aştept. 

— Bună idee, zâmbi Lirael. Ar trebui să pornim. Dar arcul 
nu va fi de mare folos dacă ploaia continuă şi nu putem 
risca să-i punem capăt cu magia văzduhului. Asta ne-ar da 
de gol cu siguranţă. 

— Se va opri înainte de zori, grăi Căţeaua cu mare 
autoritate. 

— Ha, făcu Mogget. Oricine le putea spune asta. Că tot 
veni vorba, se opreşte chiar acum. 

Sam şi Lirael căutară din priviri bolta cerească ascunsă de 
ramuri şi, într-adevăr, cu toate că furtuna din nord-vest era 
nestăvilită, norii de deasupra lor şi cei din est se desfăceau 
lăsând loc ruginiului spălăcit al ultimelor raze de soare şi 
primei stele a nopţii. Era Uallus, steaua roşie care 
totdeauna arăta nordul. Lirael se încurajă la vederea stelei, 
deşi ştia că Uallus aduce noroc dacă e prima stea văzută pe 
cer e doar o poveste păstorească. 

— Bine, rosti Lirael. Urăsc să zbor pe ploaie. Nu suport 
penele ude. 

Sam nu răspunse. Se întuneca, dar fulgerele din jurul 
puţului luminau când şi când valea. Vedea ceea ce părea a fi 
un cort. Probabil era cortul lui Nick, fiindcă era singurul din 
preajmă. 


— 'Ţine-te bine, Nick, şopti Sam. Te salvăm noi. 

Primul interludiu. 

Întinşi sub maşină, Touchstone o prinse pe Sabriel de 
umăr. Explozia îi surzise şi erau năuciţi în urma şocului. 
Mulţi dintre paznicii lor zăceau morţi în jur, într-un 
carnagiu greu de privit. Oricum, erau cu ochii pe asasini. Le 
vedeau picioarele din ce în ce mai aproape, deşi râsetele lor 
păreau înăbuşite şi îndepărtate, ca ale unor vecini de 
cealaltă parte a Zidului. 

Touchstone şi Sabriel se târâră înainte, cu pistoalele în 
mâini. La fel făcură şi cele două gărzi care se apropiaseră 
de maşină. Sabriel o văzu pe Veran, care strângea pistolul 
în mâinile însângerate. Celălalt supravieţuitor era Barlest, 
veteranul gărzilor, al cărui păr grizonant era acum acoperit 
de o mare pată de sânge. Ţ[inea în mâini o mitralieră şi era 
gata să tragă. 

Asasinii observară mişcarea, dar prea târziu. Cei patru 
supraviețuitori traseră aproape simultan, înecându-le 
râsetele în focuri de armă. Cartuşele goale ricoşau din 
maşină, iar un fum înţepător dansa printre roţi. 

— Spre barcă! Îi strigă Barlest lui Sabriel, arătând înapoia 
lui. La început, nu-l putu înţelege, până să mai strige de trei 
ori: Barcă! Barcă! Barcă! 

Şi Touchstone îl auzise. O privi pe Sabriel, iar ea îi citi 
teama din ochi. Dar era teamă pentru siguranţa ei, nu 
pentru el însuşi, şi ea ştia asta. Făcu semn spre aleea dintre 
casele din spatele lor, care i-ar fi dus spre Piaţa Larnery şi 
Treptele Warden. Aveau bărci acolo, iar mai multe gărzi 
deghizate în negustori îi aşteptau. Damed pregătise cu grijă 
mai multe rute de scăpare, dar asta era cea mai apropiată. 
Ca întotdeauna, avea în minte doar siguranţa regelui şi 
reginei. 

— Plecaţi! Strigă Barlest. 

Tocmai ce schimbase încărcătorul mitralierei şi începu să 
tragă salve scurte în dreapta şi-n stânga, forţându-i pe 
atacatori să-şi ţină capetele jos. Touchstone îl apucă pe 


Barlest de umăr în semn de adio, apoi se îndreptă spre 
cealaltă parte a maşinii. Sabriel se târî lângă el, iar mâinile 
li se atinseră pentru un scurt moment. Veran, care se afla 
lângă ea, inspiră adânc, ţâşni de la adăpostul maşinii şi fugi 
spre alee. Cum ajunse acolo, îngenunche în spatele unui 
hidrant şi-i acoperi pe Touchstone şi Sabriel care o urmau. 
Dar pentru moment nu se auzeau alte focuri decât tirul 
disciplinat al lui Barlest, care era încă sub maşină. 

— Haide! Răcni Touchstone îndreptându-se spre intrarea 
în alee. 

Însă Barlest nu-i urmă, iar Veran îi apucă pe Touchstone şi 
Sabriel şi-i împinse în alee ţipând: hai! Hai! 

În urma lor, auziră strigătul de luptă al lui Barlest, care se 
năpusti spre atacatori. Urmă o lungă rafală de foc automat 
şi multiple focuri de armă. Apoi, tăcere, curmată doar de 
zgomotul cizmelor pe caldarâm, de gâfâieli şi de bătaia 
inimilor. 

Piaţa Larnery era abandonată. Grădina centrală, de obicei 
populată de guvernante şi ţânci, era complet lipsită de 
viaţă. Doar câteva minute se scurseseră de la explozie, dar 
fusese de-ajuns. De la ascendenţa lui Corolini şi a bătăuşilor 
săi din Partidul Națiunii în Corvere se iscaseră destule 
necazuri, iar cetăţenii de rând învăţaseră să se retragă 
degrabă de pe străzi. 

Touchstone, Sabriel şi Veran fugeau în tăcere prin piaţă 
înspre Treptele Warden. Un barcagiu beat îi văzu, trei 
făpturi cu pistoale în mâini şi şiroind de sânge, dar nu era 
într-atât de beat încât să le stea în cale. Se aruncă într-o 
parte, chircindu-se într-un ghemotoc cât mai mic posibil. 

Apele murdare ale râului Sethem curgeau pe lângă micul 
chei de la capătul treptelor. Un ins îmbrăcat în cizmele 
lungi de muşama şi zdrenţele asortate ale unui curăţător de 
aluviuni stătea acolo, cu mâinile într-un butoi pe care 
probabil tocmai îl scosese din malurile noroioase ale râului. 
Cum auzi tropăit pe scări, scoase o carabină cu ţeava tăiată, 
cu piedica trasă. 


— Querel! Protejează-i! Strigă Veran. 

Bărbatul împinse încet piedica, scoase un fluier de sub 
cămaşa peticită şi suflă de câteva ori. Un alt fluier îi 
răspunse şi mai mulţi membri ai Gărzii Regale ieşiră dintr-o 
barcă ascunsă sub chei. Toţi erau înarmaţi şi pregătiţi de 
luptă, dar după chipurile lor niciunul nu se aştepta la o 
astfel de situaţie. 

— O ambuscadă! Exclamă Touchstone imediat ce se 
apropiară. Trebuie să plecăm de îndată. 

Înainte să apuce să mai spună ceva, mai multe mâini îi 
apucară şi fură de-a dreptul aruncaţi pe puntea bărcii care 
îi aştepta, cu Veran urmând îndeaproape. Ambarcaţiunea, o 
barjă de râu, era cam la doi metri dedesubtul cheiului, însă 
cei doi aterizară în braţele gărzilor. Nici nu intraseră bine 
în cabina căptuşită cu saci de nisip că motorul ieşi din lenea 
de până atunci şi barca porni la drum cu un huruit greoi. 

Sabriel şi Touchstone se cercetau reciproc, asigurându-se 
unul pe altul că erau încă în viaţă şi relativ nevătămaţi, deşi 
amândoi sângerau de la mici tăieturi de şrapnel. 

— Gata, rosti încet Touchstone, punându-şi pistolul pe 
punte. Am terminat-o cu Ancelstierre. 

— Da, încuviinţă Sabriel. Sau poate că locul acesta a 
terminat-o cu noi. Nu vom mai găsi vreun ajutor aici. 

Touchstone suspină, luă o cârpă şi şterse sângele de pe 
chipul lui Sabriel. Ea făcu acelaşi lucru pentru el; apoi se 
ridicară şi se îmbrăţişară pentru câteva clipe. Amândoi 
tremurau şi nu căutau s-o ascundă. 

— Trebuie să avem grijă de rănile lui Veran, spuse Sabriel 
când îşi dădură drumul din braţe. Şi să stabilim un curs 
către casă. 

— Casă, confirmă 'Touchstone, dar nici măcar acel cuvânt 
nu fusese grăit fără ca amândoi să simtă o teamă 
nemărturisită. Pe cât de aproape fuseseră ei de moarte 
astăzi, se temeau că odraslele lor se vor confrunta cu 
pericole încă şi mai mari, căci, precum amândoi ştiau prea 


bine, existau sfârşituri mult mai cumplite decât o simplă 
moarte. 

PARTEA A DOUA. 

CAPITOLUL NOUĂ. 

Un vis cu bufniţe şi câini zburători. 

Nick avu din nou acelaşi vis, cel cu ferma de fulgere şi cu 
emisferele care se contopeau. Apoi visul se schimbă brusc 
şi-i păru că stă întins pe un culcuş de blănuri într-un cort. 
Auzea ritmul încet al ploii pe pânza de deasupra capului şi 
glasul tunetului, iar întregul cort era mereu luminat de 
scânteieri de fulger. 

Se ridică în capul oaselor şi văzu o bufniţă cocoţată pe 
cufărul său de voiaj, privindu-l cu ochii ei gălbui, enormi. Şi 
mai era un câine care stătea lângă pat. O potaie negru- 
maronie nu mai mare decât un terrier, cu aripi enorme 
ieşindu-i din umeri. 

„Măcar visez ceva nou”, gândi el. Probabil era aproape 
treaz, iar aceasta era una din acele frânturi de vis care 
precedau trezia completă, când realitatea şi fantezia se 
îngemănau. Cortul era al lui, ştia asta, dar o bufniţă şi un 
câine înaripat! 

„Mă întreb ce înseamnă asta”, gândi Nick, clipind cu ochii 
încă înceţoşaţi. 

Lirael şi Căţeaua Obraznică îl priveau cum se holbează la 
ele, cu ochii cufundaţi în somn, dar dominați de o strălucire 
febrilă. Îşi duse mâna la piept şi îşi încovoie degetele de 
parcă ar fi vrut să-şi zgârie inima. Clipi de două ori, apoi 
închise ochii şi se întinse înapoi pe blănuri. 

— Chiar e bolnav, şopti Lirael. Arată groaznic. Şi mai are 
ceva. Nu-mi dau bine seama în forma asta. Ceva nefiresc. 

— Are o fărâmă din Distrugător în el, mârâi încetişor 
Căţeaua. Cel mai probabil, o aşchie dintr-o emisferă 
argintie, îmbibată cu un fragment din puterea lui. Îl mistuie 
încet-încet, trup şi spirit. E folosit drept avatar al 
Distrugătorului. Ca voce a lui. Nu trebuie să trezim forţa 
asta dinlăuntrul său. 


— Şi cum îl scoatem de-aici fără să facem asta? Întrebă 
Lirael. Nu pare îndeajuns de sănătos încât să se ridice din 
pat, darămite să meargă pe propriile picioare. 

— Pot să merg, protestă Nick, deschizând ochii şi 
ridicându-se din nou. Cum acesta era visul lui, de ce să nu 
participe la o conversaţie între o bufniţă vorbitoare şi un 
câine înaripat? 

— Cine-i Distrugătorul ăsta şi ce-i cu vorbele astea cum că 
mă mistuie? Am doar o gripă urâtă sau ceva. Mă face să 
halucinez, adăugă el. Şi să am visuri foarte reale. Un câine 
zburător! Ha! 

— Crede că visează, rosti Căţeaua. Asta-i bine. 
Distrugătorul nu se va trezi decât dacă se crede ameninţat 
sau dacă simte Magia Legământului în apropiere. Stăpână, 
fii atentă să nu-l atingi cu pielea fermecată! 

— N-are cum să-mi stea mintea la bufnite, chicoti Nick 
visător. Nici la câini. 

— Pun pariu că nici nu se poate ridica să se îmbrace, îl 
provocă Lirael cu viclenie. 

— Ba bine că nu, făcu Nick târându-şi picioarele de-a 
lungul blănurilor îndeajuns încât să alunece din culcuş. Pot 
să fac orice într-un vis. Orice am chef. 

Împleticindu-se niţel, îşi dădu jos pijamaua fără pic de 
pudoare în faţa creaturilor din vis şi rămase în picioare, gol- 
puşcă. Părea foarte slab, gândi Lirael şi un fior de grijă o 
luă prin surprindere. Îi putea vedea coastele prin piele şi 
tot tacâmul că tot veni vorba. 

— Vezi? Gata îmbrăcat, bâigui Nick. 

— Îţi trebuie puţin mai multe haine, sugeră Lirael. S-ar 
putea să plouă din nou. 

— Am o umbrelă, declară Nick. Apoi faţa i se întunecă. Nu, 
e ruptă. Îmi iau haina. 

Fredonând o melodie numai de el ştiută, se îndreptă spre 
cufăr şi dădu să deschidă capacul. Lirael, luată prin 
surprindere, reuşi să zboare de pe cufăr în ultimul moment 
şi se aşeză pe culcuşul lăsat liber. 


— Bufnița şi pisicuţa s-au. Cânta Nick, în timp ce-şi trăgea 
pe el chiloţii, pantalonii şi un palton lung, lăsând la o parte 
cămaşa. Doar că în visul meu nu se potriveşte. Pentru că tu 
nu eşti o pisică. Eşti. Un. Un câine înaripat, termină el şi 
întinse braţul să-i atingă nasul Căţelei. Atingerea păru să-l 
surprindă, iar roşeaţa i se accentuă în obraji. 

— Visez? Întrebă el dintr-odată, plesnindu-se peste faţă. 
Nu visez, aşa-i? Eu. Doar. O iau. Razna. 

— Nu eşti nebun, îl linişti Lirael. Doar bolnav. Ai febră. 

— Da, da, am, consimţi Nick abătut, ducând dosul palmei 
la fruntea transpirată. Trebuie să mă bag în pat. Aşa a spus 
Hedge, înainte să plece după cealaltă barjă. 

— Nu! Porunci Lirael, cu o voce curios de puternică pentru 
micul cioc al unei bufnite. 

Auzind de absenţa lui Hedge, era sigură că trebuie să 
profite de ocazie. 

— Ai nevoie de aer proaspăt. Obraznico, poţi să-l faci să 
meargă? Aşa cum ai făcut cu arbaletrierul? 

— Poate, mormăi Căţeaua. Simt mai multe forţe în el şi 
chiar un infim fragment din Distrugătorul înlănţuit, e o forţă 
pe care s-o iei în serios. Şi îi va alerta pe Morți. 

— Sunt ocupați să ducă emisferele spre lac, spuse Lirael. 
Le va lua ceva timp să ajungă aici. Deci cred că e mai bine 
s-o faci. 

— Eu mă bag în pat, decretă Nick, ţinându-şi capul între 
mâini. Şi, cu cât ajung mai curând acasă în Ancelstierre, cu 
atât mai bine. 

— Nu te bagi tu în pat, mârâi ameninţător Căţeaua. Vii la o 
plimbare! 

Acestea fiind zise, dădu drumul unui lătrat atât de adânc şi 
zgomotos că zgâlţâi cortul, făcând stâlpii să vibreze. Lirael 
îi simţi forţa pe pielea ei. Cea fermecată. Contactul dintre 
Magia Liberă şi însemnele Legământului îi ciufuli penajul şi 
stârni scântei. 

— Urmează-mă! Tună Căţeaua, apoi se întoarse şi părăsi 
cortul. Nick făcu trei paşi după ea, dar se opri la intrare, 


agăţându-se de prelata de pânză. 

— Nu, nu, nu pot, îngăimă el, cu muşchii jucând spasmodic 
sub pielea gâtului şi a mâinilor. Hedge mi-a zis să rămân 
locului. Mai bine rămân. 

Căţeaua lătră din nou, de astă dată mai tare, acoperind 
până şi tunetele. O coroană de scântei o înconjură pe Lirael 
aprinzând pijamalele de sub gheare forţând-o să 
părăsească acel cort. 

Nick se împletici şi se încovoie sub forţa hămăitului. Căzu 
în genunchi şi se târî afară din cort, gemând şi strigându-l 
pe Hedge. Lirael îi dădu ocol, uitându-se spre vest. 

— Ridică-te! Porunci Căţeaua. Umblă. Urmează-mă. 

Nick se ridică, făcu câţiva paşi, apoi îngheţă locului. Ochii i 
se dădură peste cap, iar lujeri de fum alb începură să i se 
ridice în rotocoale din gura deschisă. 

— Stăpână! Strigă Căţeaua. Fragmentul se trezeşte în el! 
Trebuie să revii la forma ta şi să-l potoleşti cu clopoţeii! 

Lirael căzu ca un bolovan, căci invocase însemnele 
Legământului să o elibereze de pielea pe care o purta. Dar 
nu înainte ca ochii ei mari şi aurii de bufniţă să pătrundă 
prin noaptea dantelată de fulgere până acolo unde Morţii 
trudeau să mişte emisferele argintii. Sute de Ajutoare 
aruncaseră deja frânghiile şi se îndreptau spre cort. O clipă 
mai târziu, începură să fugă şi sunetul sutelor de articulaţii 
secate de viaţă trosniră în cor ca un ecou fantomatic al 
furtunii. Cei din faţă se luptau care să ajungă mai întâi, 
atraşi de ademenirea magiei şi de promisiunea unei vieţi 
puternice pe care să o ia. Viaţă care să le domolească 
foamea eternă. 

Căţeaua lătră din nou, dar nu părea să aibă mare efect 
asupra fumului ce se înălța din nasul lui Nick. Lirael nu 
putea decât să privească rotocoalele albe de fum, căci era 
prinsă pe moment într-un vârtej strălucitor de lumină, până 
ce-şi năpârlea pielea fermecată. 

O clipă mai târziu, era în propria-i formă, cu mâinile pe 
Saraneth şi Nehima. Însă mai simţea ceva acolo, o prezenţă 


care ardea înăuntru lui Nick, o strălucire interioară care 
topea stropii de ploaie ce-i atingeau pielea. Miasma de 
metal cald a Magiei Libere se revărsa în valuri din el, iar o 
voce care nu era a lui Nicholas ieşi din gura sa, însoţită de 
nori de fum alb. 

— Cum îndrăzneşti. A, trebuia să mă aştept la tine, 
băgăreţule, şi la una din surorile tale să. 

— Iute, Lirael, strigă Căţeaua. Ranna şi Saraneth laolaltă 
cu lătratul meu! 

— La mine, servitorii mei! Răcni vocea din Nick, o voce 
mult mai puternică şi mai îngrozitoare decât ceva ce ar 
putea ieşi dintr-un gât omenesc. Spulberă până şi tunetul, 
prăvălindu-se peste întreaga vale. Toţi Morţii o auziră, chiar 
şi cei care încă mai trăgeau de funii, şi cu toţii se repeziră 
încolo, un puhoi de carne putrezită care unduia în jurul 
puţului, grăbindu-se spre cortul în flăcări, unde Stăpânul 
lor suprem îi chema. 

Şi alţii îl auziră, deşi era prea departe ca vreun sunet să le 
ajungă la urechi. Hedge scăpă o înjurătură şi omori un cal 
ce avu ghinionul să se afle prin preajmă, căci nici un animal 
viu nu l-ar fi suportat în spinare. 

Departe, la răsărit, Chlorr se întoarse de pe malul râului 
de lângă Casa Abhorsenilor şi porni în goană, o mare 
vâlvătaie de foc şi întunecime care se mişca mai repede 
decât ar fi putut-o duce orice picior de om. 

Lirael îşi aruncă sabia şi îl trase pe Ranna atât de repede 
încât clopoţelul scăpă o undă de torpoare asupra stăpânei 
sale. Încheietura încă o durea în urma confruntării din 
Moarte, dar nici durerea, nici protestele lui Ranna nu erau 
de-ajuns să o oprească. Paginile din Cartea Morților îi 
străluceau în minte, arătându-i ce să facă. Alătură sunetul 
blând al lui Ranna cu forţa adâncă a lui Saraneth şi cu ele 
lătratul poruncitor al Căţelei. 

Sunetul se înfăşură în jurul lui Nick, iar vocea care tuna 
din el se domoli. Însă o voinţă turbată se opinti împotriva 
vrăjii, luptând împotriva puterilor combinate ale clopoţeilor 


şi Căţelei. Apoi, deodată, rezistenţa cedă, iar Nick căzu la 
pământ, fumul alb retrăgându-se rapid în nas şi gât. 

— Grăbeşte-te şi ridică-l! O îndemnă Căţeaua. Tai-o spre 
sud şi îndreaptă-te spre punctul de întâlnire. Îi ţin eu 
ocupați aici! 

— Dar - Ranna şi Saraneth - va fi adormit, protestă Lirael 
punând clopoţeii la loc şi ridicându-l pe Nick. Era mult mai 
uşor decât părea. Evident, era doar piele şi os. 

— Nu, doar ciobul din el doarme, rosti Căţeaua. Îşi 
retrăsese aripile şi acum creştea la dimensiunile de luptă. 
Plesneşte-l şi fugi! 

Lirael se supuse, deşi-i părea un gest crud. O ustura 
palma, dar măcar îl trezise pe Nick. Acesta tresări, se uită 
nedumerit în jur şi se zbătu să-şi elibereze braţul de 
strânsoarea ei. 

— Fugi! Se răsti ea şi-l trase după sine, oprindu-se s-o 
ridice pe Nehima. Fugi sau te înţep cu asta! 

Cu o figură năucită, Nick se uită pe rând la ea, la cortul în 
flăcări, la Căţea şi la hoarda care se apropia în goană, cea 
despre care credea el că sunt muncitori bolnavi. Apoi 
începu să fugă, lăsându-se îndrumat spre sud. 

În urma lor, Căţeaua stătea la lumina focului, o umbră 
nefastă măsurând acum aproape doi metri la nivelul 
umerilor. Pe zgardă, însemnele Legământului luceau 
straniu în propriile lor culori, mai aprinse decât flăcările 
roşii-gălbui ale cortului arzând. Magia Liberă pulsa sub 
zgardă, iar flăcări roşii îi picurau din gură precum balele. 

Primul grup de slujitori morţi o zări şi încetini, nesiguri de 
ce anume era şi cât de periculoasă putea fi. Apoi Căţeaua 
Obraznică lătră, iar slujitorii începură să se vaiete şi să urle, 
căci o putere pe care o cunoşteau şi de care se temeau puse 
stăpânire pe ei, un atac de Magie Liberă care le trimitea 
fiori în trupurile putrede şi-i obliga să se întoarcă în Moarte. 

Dar pentru fiecare Mort căzut erau încă zece care se 
repezeau cu mâinile scheletice gata să prindă şi să sfâşie, 


cu dinţii sparţi şi albiţi de mormânt nerăbdători să muşte în 
orice carne, magică sau nu. 

CAPITOLUL ZECE. 

Prinţul Sameth şi Hedge. 

Abia ce făcuseră jumătate din drumul până la locul de 
întâlnire cu Sam, că Nick se prăbuşi la pământ. Faţa îi era 
îmbujorată de febră şi istovire şi răsufla din greu. Se uita la 
Lirael fără să rostească un cuvânt, parcă aşteptându-şi 
execuţia. 

Era îndreptăţit să se teamă, de vreme ce ea stătea 
deasupra lui cu sabia trasă. O băgă pe Nehima în teacă şi 
încetă să se încrunte, dar Nick era prea bolnav şi obosit să 
înţeleagă că încerca să-l liniştească. 

— Se pare că va trebui să te duc în spate, rosti ea, cu un 
amestec de epuizare şi deznădejde. Tânărul nu era deloc 
greu, dar mai aveau încă aproape un kilometru până la 
izvor şi nu ştia câtă vreme fărâma de Distrugător din el va 
rămâne adormită. 

— De ce. De ce faci asta? Întrebă cu un horcăit Nick pe 
când ea îl ridica pe umeri. Să ştii că experimentul va 
continua şi fără mine. 

Lirael învățase cum să-i ducă pe oameni în spinare la 
Marea Bibliotecă a Clayrelor, deşi nu o mai făcuse de ani 
buni. Nu de când alambicul lui Kemmeru - un obiect 
nepermis - luase foc tocmai când Lirael făcea de tură în 
brigada de pompieri a bibliotecarelor. Constată cu 
mulţumire că nu uitase cum se procedează şi că Nick era 
mult mai uşor decât Kemmeru. Era totuşi o comparaţie 
nedreaptă, deoarece Kemmeru ţinuse morţiş să fie cărată 
cu tot cu cărţile ei preferate. 

— Prietenul tău Sam poate să te lămurească, spuse Lirael. 

Încă o auzea pe Căţea lătrând undeva în urma ei, ceea ce 
o linişti întrucâtva, însă era greu să vadă încotro se 
îndreaptă în lumina difuză a zorilor ce nu avea destulă tărie 
nici măcar să arunce o umbră. Îi fusese mult mai uşor să 
traverseze valea în formă de bufniţă. 


— Sam? Ce are Sam de-a face cu toate astea? Întrebă 
Nick. 

— Îţi explică el, răspunse scurt Lirael, apoi ridică ochii 
spre cer, căutând să-şi stabilească poziţia în funcţie de 
steaua Uallus. Dar erau încă prea aproape de puț şi vedea 
doar nori de furtună şi fulgere. Măcar se oprise ploaia şi 
norii aduşi de ei se risipeau încet-încet. 

Lirael îşi continuă drumul, dar cu presimţirea crescândă 
că o luase cumva în direcţia greşită. Ar fi trebuit să fie mai 
atentă când zburase deasupra cărării spre puţ, se gândi 
Lirael, când totul se afla dedesubt. 

— Hedge mă va salva, şopti Nick sfârşit, cu o voce răguşită 
şi stranie, mai ales că venea de lângă cureaua lui Lirael, 
unde-i bălăbănea capul. 

Lirael nu-i dădu atenţie. Nu mai auzea vocea Căţelei, iar 
pământul devenea tot mai mocirlos la fiecare pas. 1 se păru 
că vede tufişuri. Poate erau cele care străjuiau pârâul unde 
îi aştepta Nick. 

Înaintă, cu greutatea în plus a lui Nick împingându-i 
picioarele adânc în pământul moale. Acum că era mai 
aproape şi că soarele împrăştia mai multă lumină, observă 
că acelea nu erau tufişuri, ci stufăriş. Tulpini înalte ale 
căror flori colorau malurile apei cu un scânteietor nimb 
stacojiu, de la care Lacul Roşu îşi trăgea numele. 

Lirael îşi dădu seama că şi-a ratat complet destinaţia. 
Cumva, o cotise spre vest. Acum era pe malul lacului, iar 
Ciorile Sângeroase o vor găsi în curând dacă nu se va pune 
la adăpost de privirea lor. Îl săltă pe Nick pe umeri şi se 
aplecă puţin înainte, să-şi echilibreze povara. Acesta scoase 
un geamăt de durere, dar Lirael îl ignoră şi intră în stufăriş. 

Curând, noroiul făcu loc apei, care i se înălța până la 
genunchi. Trestiile se îndeseau pe măsură ce înainta, iar 
vârfurile lor înflorite se legănau deasupra lor. Văzu însă o 
cărare îngustă deschizându-se între nişte trestii lăsate. O 
luă pe cărare, intrând tot mai adânc în mlaştină. 


Între timp, Sam luă încă un însemn din fluxul nesfârşit al 
Legământului şi-l împinse în săgeata pe care o ţinea pe 
genunchi, privind cum se întinde ca uleiul pe oţelul ascuţit 
al vârfului. Era ultimul pentru această săgeată. Deja pusese 
însemne de precizie şi forţă în vergeaua de lemn, însemne 
de zbor şi noroc în pene şi de izgonire şi destrămare în vârf. 

Era ultima din cele douăzeci, acum toate fermecate să fie 
arme de mare folos împotriva Morților. Petrecuse două ore 
să le farmece pe toate şi era cam obosit. Nu ştia că cei mai 
mulţi magi ai Legământului ar fi petrecut aproape o zi cu 
asemenea îndeletnicire. Pentru Sam fusese dintotdeauna 
ceva firesc să sădească magie în obiecte neînsufleţite. 

Îşi făcea treaba şezând pe porţiunea uscată a unui buştean 
pe jumătate cufundat în pârâu. Din punctul său de vedere, 
era un pârâu sigur, căci avea aproape cincisprezece metri 
lăţime, era adânc şi repede. Putea fi traversat sărind pe 
buştean şi pe câteva pietre înalte, dar Sam se îndoia că 
Morţii ar fi capabili de aşa ceva. 

Puse ultima săgeată în tolba prinsă de raniţa lui Lirael, pe 
care apoi o luă în spate. Îşi lăsase propria raniţă pe malul 
apei, cu Mogget dormind pe ea. Când privi mai bine, Sam 
băgă de seamă că acesta dispăruse. 

Sam se uită atent împrejur, dar nu observă nici o mişcare 
şi nu era destulă lumină încât să-l vadă în caz că stătea 
locului sau se ascundea. 

Motanul nu mai dispăruse aşa niciodată, iar Sam avea 
chiar mai puţină încredere în el de când cu păţania din 
tunelurile de sub Casa Abhorsenilor. Încet, luă arcul lui 
Lirael şi puse o săgeată pe coardă. Avea sabia la brâu, dar 
zorii aruncau suficientă lumină încât măcar să ţintească 
ceva la mică depărtare. Măcar peste râu, pe care Sam nu 
avea de gând să-l traverseze. 

Deodată, ceva mişcă pe celălalt mal. O siluetă mică şi albă, 
furişându-se pe lângă apă. Era probabil Mogget, se gândi 
Sam, scrutând în penumbră. 

Degetele-i tresăriră pe coardă când creatura se apropie. 


— Mogget? Şopti el cu nervii mai încordaţi decât arcul din 
mâini. 

— Cine te aşteptai să fie, prostule! Rosti ghemotocul alb, 
săltând din piatră-n piatră şi apoi pe buştean. Nu-ţi irosi 
săgețile, că vei avea nevoie de ele. Cam două sute de 
Ajutoare se îndreaptă încoace. 

— Ce! Exclamă Sam. Cum rămâne cu Lirael şi Nick? Sunt 
teferi? 

— N-am idee, spuse Mogget calm. M-am dus să văd ce se- 
ntâmplă când însoţitorul nostru canin a început să latre. Se 
îndreaptă încoace, cu toţi morţii pe urme, dar nu am zărit-o 
pe Lirael sau pe prietenul tău care ne dă bătăi de cap. A, 
cred că asta-i Căţeaua Odioasă care se apropie acum. 

Cuvintele lui Mogget fură urmate de un pleoscăit enorm 
când Căţeaua, ce apăruse deodată pe celălalt mal, se 
aruncă în pârâu trimițând apă în toate părţile, dar mai ales 
pe Moggeit. 

Într-o clipită, Căţeaua era lângă ei, scuturându-şi capul 
atât de tare încât Sam trebui să-şi ferească arcul. 

— Repede! Gâfâi ea. Trebuie să plecăm de-aici! Rămâneţi 
pe malul ăsta şi luaţi-o în josul pârâului! 

Nici nu sfârşi bine, că o luă din nou la goană de-a lungul 
apei. Sam sări de pe buştean, îşi înşfacă raniţa şi porni 
poticnindu-se după Căţea, cu o sumedenie de întrebări pe 
limbă. Cu raniţa lui Lirael în spate, arcul şi o săgeată într-o 
mână şi raniţa lui în cealaltă, nu o dată era cât pe ce să se 
prăvălească în pârâu. 

— Lirael. Şi Nick? Ce. Să ne oprim puţin. Tre' să rearanjez 
toate. 

— Lirael s-a ascuns în stufăriş, dar necromantul a apărut 
dintr-odată, aşa că nu am riscat să-l conduc la ea, rosti 
câinele peste umăr. De-aia nu putem aştepta! 

Sam privi în urmă şi se împiedică de raniţa din mână, 
căzând cu tot cu arc şi săgeată. Abia ce se ridică în picioare, 
că zări zidul mişcător de Ajutoare care tocmai se opriseră 
de cealaltă parte a apei, lângă buştean. Erau câteva sute la 


număr, o imensă şi sumbră viermuială de hoituri care se 
porniră numaidecât să-i urmărească. 

Din noianul de Morți o singură arătare ieşea în evidenţă. 
Un om înveşmântat în flame roşiatice, călărind un cal 
scheletic, cu ultimele hălci de carne stând să-i cadă de pe 
gât şi greabăn. 

Hedge. Sam îi simţi prezenţa ca un sloi de gheaţă şi o 
durere năprasnică îi sfredeli încheieturile. Hedge striga 
ceva - poate o vrajă - dar Sam nu îl auzi. Era preocupat să 
ridice arcul de pe jos şi să ia o altă săgeată. Zorii păreau să 
fi încremenit şi era încă destul de întuneric, iar distanţa 
apreciabilă. Însă nu destul de mare pentru o lovitură 
norocoasă. 

Fără să stea pe gânduri, Sam luă o săgeată şi întinse arcul. 
Pentru o clipită, întreaga lui concentrare trasă o linie între 
el şi făptura aceea de beznă şi văpaie. 

Apoi luă degetele de pe coardă, iar săgeata fermecată îşi 
luă zborul ca o scânteie albastră. Sam privi plin de speranţă 
cum gonea mai precis decât îşi închipuise, întâlnind gâtul 
necromantului într-o vâlvătaie albă şi roşie. 

Hedge căzu de pe calul său scheletic, care se ridică pe 
picioarele dinapoi şi se avântă spre pârâu, doborând câteva 
rânduri de Ajutoare. La contactul cu apa, se dezintegră 
într-o explozie de scântei albe şi nechezături ascuţite. 
Ştiuse instinctiv cum să se elibereze şi să-şi găsească 
moartea finală. 

— Asta îl va enerva, rosti Mogget de lângă picioarele lui 
Sam. 

Sam îşi pierdu speranţa când îl văzu pe Hedge ridicându- 
se şi smulgându-şi săgeata din gât. 

— Nu le mai irosi pe el, spuse Căţeaua. Nu poate fi nimicit 
cu săgeți, indiferent ce vrăji ai pune în ele. 

Sam încuviinţă tăcut, aruncă arcul şi-şi trase sabia. Deşi 
pârâul avea să-i ţină pe Morți la distanţă, ştia că nu-l va opri 
pe Hedge. 


Necromantul trase şi el sabia şi păşi înainte. Ajutoarele se 
dădură la o parte să-i facă loc. Ajuns la mal, rânji cu toţi 
dinţii, pe care jucau limbi de foc. Băgă o cizmă în pârâu şi 
rânji din nou când aburi ţâşniră în volburi turbate la 
suprafaţa apei. 

— Du-te şi ajut-o pe Lirael! Porunci Sam Căţelei. Îl ţin eu 
ocupat pe Hedge cât timp pot. Mogget, mă ajuţi? 

Nici un răspuns de la Mogget, care se făcuse nevăzut. 

— Succes! Îi ură Căţeaua, apoi se îndepărtă în grabă spre 
vest. 

Sam inspiră adânc şi se puse în gardă. Cea mai cruntă 
teamă a sa devenise groaznică realitate. Era singur şi faţă 
în faţă cu Hedge. 

Tânărul îşi îndreptă atenţia asupra Legământului, nu doar 
pentru a arunca o vrajă, ci şi să se liniştească. Respirația i 
se domoli la atingerea fluxului familiar din jur şi, aproape 
fără să gândească, Sam începu să scoată însemne din 
Legământ, şoptindu-le numele atunci când îi ajungeau în 
palmă. 

Hedge mai făcu un pas. Acum era complet înfăşurat în 
aburi şi abia i se mai ghicea silueta în apa care spumega şi 
clocotea. Abia acum îşi dădu Sam seama că necromantul 
avea de gând să sece pârâul. Deja era vizibil mai puţină apă 
la picioarele lui, albia se vedea cu ochiul liber, şi Ajutoarele 
începuseră să înainteze. 

Hedge nici măcar nu va trebui să lupte cu mine, gândi 
Sam. Trebuie doar să rămână în pârâu şi Ajutoarele sale îl 
vor trece şi mă vor termina. Deşi avea naiul la el, Sam nu 
ştia să-l folosească prea bine, şi Morţii erau oricum prea 
mulţi. 

Mai putea face un singur lucru: să-l atace pe Hedge în 
pârâu şi să-l ucidă înainte ca Ajutoarele să poată trece. Asta 
dacă l-ar putea omori pe Hedge, şopti o voce sâcâitoare 
adânc în mintea lui. N-ar fi mai bine să o ia la fugă? Să fugă 
înainte să fie ars din nou şi spiritul să-i fie smuls din odăile 
cărnii şi să ajungă la cheremul necromantului. 


Sam îşi alungă repede gândurile negre, îngropând vocea 
sâcâitoare atât de adânc în tainiţele minţii că abia îi mai 
auzea ecoul. Apoi, lăsă însemnele din mână să se risipească 
în neant, reintră în Legământ şi scoase un nou şir de 
însemne. Pe măsură ce le invoca, le însemnă cu un deget pe 
picioare. Însemne de protecţie, de răsfrângere şi deviere se 
contopiră într-o sclipitoare armură care să-i apere 
picioarele de apa clocotită. 

Se uitase în jos pentru doar zece, poate cincisprezece 
secunde. Însă, când îşi ridică privirile, Hedge dispăruse. 
Aburii se împrăştiaseră, iar apa curgea fireşte din nou. 
Ajutoarele îi întoarseră spatele şi acum şontâcăiau înapoi, 
lăsând pământul bătătorit şi înţesat cu bucăţi de carne 
putredă şi aşchii de os. 

— Fie ţi-a fost menită altă moarte, prinţe, fie Hedge şi-a 
găsit ceva mai important de făcut, constată Mogget, care 
apăruse la picioarele lui Sam ca o plantă de-abia răsărită. 

— Tu pe unde erai? Întrebă Sam, care se simţea cumva 
dezumflat. Fusese gata-gata să se avânte în pârâu, să lupte 
pe viaţă şi pe moarte şi dintr-odată totul redevenise doar o 
dimineaţă liniştită. Soarele lucea pe cer şi păsările îşi 
reluaseră ciripitul. Deşi doar pe partea aceasta a apei, 
observă el. 

— Mă ascundeam, ca orice ins prudent când are de-a face 
cu un necromant atât de puternic precum Hedge. 

— E chiar atât de puternic? Trebuie să fi întâlnit mulţi 
necromanţi în toţi anii în care ai slujit-o pe mama şi pe 
ceilalţi Abhorseni. 

— Aceia nu erau ajutaţi de Distrugător, răspunse Mogget. 
Recunosc, sunt impresionat de ce-i în stare să facă, chiar 
înlănţuit aşa cum e. Să ne fie învăţătură de minte, că, deşi e 
închis într-un bulgăre de metal argintiu. 

— Unde crezi că s-a dus Hedge? Îl întrerupse Sam, care 
nu-i prea dăduse atenţie. 

— Înapoi la bulgării ăia de metal, evident, căscă Mogget. 
Sau după Lirael. Cred că a sosit vremea să trag un pui de 


somn. 

Mogget căscă din nou, apoi icni de mirare când Sam îl 
apucă şi-l scutură bine, declanşând clinchetul lui Ranna. 

— Trebuie să dai de urma Căţelei! Trebuie să o ajutăm pe 
Lirael! 

— Nu aşa se cere frumos. 

Mogget căscă din nou, sub imperiul valurilor de somn pe 
care Ranna le trimitea asupra lor. Dintr-odată, Sam se văzu 
stând jos, iar pământul părea atât de confortabil. Trebuia 
doar să se întindă şi să-şi pună mâinile după cap. 

— Nu! Nu! Se împotrivi el. Se ridică şi se împletici înspre 
pârâu, în care-şi împinse faţa. 

Când se întoarse, Mogget era în raniţă, dormind dus cu un 
rânjet răutăcios pe faţa lui mică. 

Sam se holba la el ducându-şi mâinile prin părul ud. 
Căţeaua o luase în josul pârâului. Ce spusese înainte? 
„Lirael s-a ascuns în stufăriş.” 


Aşadar, dacă va urma cursul apei spre Lacul Roşu, avea o 
bună şansă să o găsească pe Lirael. Sau vreo urmă de-a ei, 
sau pe Căţea. Sau poate că Mogget se va trezi. 

Sau poate că Hedge se va întoarce. 

Sam nu avea de gând să rămână locului. Poate Lirael avea 
nevoie de ajutorul său. Sau Nicholas. Trebuia să-i găsească. 
Împreună, ar fi avut mai multe şanse să supravieţuiască şi 
să oprească trezirea Distrugătorului închis în emisferele 
argintii. Singuri ar da greş. 

Sam puse în raniţă arcul şi săgeata lui Lirael. Apoi luă cele 
două raniţe în spate, cu o curea pe fiecare umăr, avu grijă 
ca Mogget să nu cadă, chiar dacă motanul o merita din plin, 
şi o luă spre vest. 

CAPITOLUL UNSPREZECE. 

Ascunşi în stufăriş. 

Lirael se aştepta întrucâtva să găsească o barcă făcută din 
trestii, devreme ce Clayrele o Văzuseră pe ea şi pe Nicholas 
într-una pe Lacul Roşu. Oricum, se simţi uşurată când dădu 
peste strania ambarcaţiune, întrucât apa-i venea acum 
binişor peste coapse. Dacă ar mai fi înaintat astfel, ar fi fost 
nevoită să ia cale întoarsă sau risca să-l înece pe Nick, căci 
nu-l putea căra altfel. 

Îl aşeză cu grijă în mijlocul bărcii în formă de canoe, 
apucând-o repede de margini când era să se răstoarne. 
Barca era cam de două ori mai lungă decât Lirael, dacă s-ar 
fi întins în ea, dar foarte îngustă. Se lărgea doar la mijloc, 
îndeajuns să încapă amândoi în ea. 

Nick era semiconştient, dar începu să-şi revină pe măsură 
ce stăteau în barcă în deplină tăcere, iar Lirael îşi cântărea 
opţiunile. Trestiile se aplecau deasupra lor, ca un alcov 
secret, şi în apropiere se auzeau tânguirile unor mici păsări 
de apă, întrerupte ocazional de plescăitul câte uneia din ele 
care se cufunda în căutarea vreunui deliciu pescăresc. 

Lirael şedea cu sabia pe poală şi cu o mână pe banduliera 
cu clopoței, ascultând. Păsările când ciripeau şi pescuiau 
vesele, când se cufundau în tăcere şi-n stufăriş. Lirael ştia 


că de vină erau Ciorile Sângeroase care zburau la joasă 
altitudine. Putea să simtă spiritul rece care sălăşluia în ele, 
urmând fără crâcnire ordinele stăpânului său. O căutau. 

Barca era exact cum o descriseseră Clayrele, dar Lirael se 
simţi în ghearele unei noi şi stranii temeri stând în ea. 
Aceasta era limita Viziunii Clayrelor. O Văzuseră aici cu 
Nicholas, dar nimic mai mult, şi nu Văzuseră ce se ascundea 
în el. Poate din cauză că acesta le era sfârşitul? Oare Hedge 
era pe cale să apară dintre trestii? Sau se va trezi 
Distrugătorul din firavul tânăr dinaintea ei? 

— Ce mai aştepţi? Întrebă Nick dintr-odată, mai întremat 
decât se aşteptase ea. Lirael tresări cu putere, legănând 
violent barca. Vocea îi era puternică, sunând straniu în 
lumea tăcută a stufărişului. 

— Linişte! Porunci Lirael cu o şoaptă aspră. 

— Sau ce? Bravă Nick. Însă vorbea mai încet, cu ochii 
aţintiţi pe sabia ei. 

După câteva momente, Lirael grăi: 

— Aşteptăm după-amiaza, când soarele străluceşte mai 
tare şi Morţii sunt slăbiţi. Atunci ne vom îndrepta spre malul 
lacului şi, dacă totul merge bine, vom ajunge la punctul de 
întâlnire unde te aşteaptă prietenul tău Sameth. 

— Morţii, zâmbi Nick cu un aer de superioritate. Spirite 
locale ce trebuie îmbunate, să înţeleg? L-ai menţionat pe 
Sam şi înainte. Ce roljoacă el în asta? L-ai răpit şi pe el? 

— Morţii. Sunt Morți, se încruntă Lirael. 

Sam menţionase că Nick nu înţelegea şi nici măcar nu se 
străduia să priceapă ce însemna Vechiul Regat, dar această 
orbire faţă de realitatea ce-l înconjura nu putea fi naturală. 

— Ei lucrează în puţ. Ajutoarele lui Hedge. Şi nu, Sam mă 
ajută să te salvez. E evident că nu înţelegi pericolul. 

— Nu-mi spune că Sam a început să creadă în superstiţiile 
astea. Morţii, aşa cum le spui tu, sunt doar nişte nefericiţi 
care suferă de o boală similară leprei. Şi, departe de a mă 
salva, mă reţii de la un important experiment ştiinţific. 


— M-ai văzut sub formă de bufniţă, împreună cu câinele 
înaripat, spuse Lirael, curioasă să vadă cât de mult îl 
controla Hedge. 

— Hipnoză. Sau halucinaţii, răspunse Nick. După cum vezi, 
sunt bolnav. Încă un motiv pentru care n-ar trebui să fiu în. 
Şandramaua asta de ambarcaţiune. 

— Ciudat, rosti Lirael gânditoare. Probabil că acea chestie 
din tine ţi-a întunecat mintea. Mă întreb cu ce scop. 

— Să ştii că Hedge mă va salva. E un băiat foarte 
descurcăreţ şi nu tolerează întârzieri de la program, ca şi 
mine de altfel. Aşa că, indiferent ce convingere absurdă te-a 
apucat, ar trebui să renunţi la ea şi să te duci acasă. Ba 
chiar sunt sigur că, dacă mă duci înapoi, te vei alege cu o 
răsplată. 

— O răsplată? Râse Lirael cu amărăciune. O moarte 
groaznică şi sclavie eternă? Asta e singura „răsplată” 
pentru oricine se apropie de Hedge. Dar spune-mi, în ce 
constă „experimentul” tău? 

— Îmi dai drumul dacă-ţi spun? Întrebă Nick. Nu că ar fi 
un mare secret. Oricum, nu cred că-ţi publici tezele în 
jurnalele academice Ancelstierrane, nu-i aşa? 

Lirael nu răspunse la niciuna dintre întrebări. Doar se uita 
la el, aşteptând să vorbească. La început, Nick îi înfruntă 
privirea, dar apoi se zăpăci şi privi în altă parte. Ochii ei 
aveau ceva intimidant în ei. O duritate pe care nu o mai 
întâlnise la tinerele femei pe care le cunoscuse la balurile 
din Corvere. Parţial, din acest motiv se hotărâse să 
vorbească, şi parţial pentru a o impresiona cu inteligenţa şi 
cunoştinţele lui. 

— Emisferele sunt constituite dintr-un metal necunoscut 
care, postulez eu, are o capacitate aproape infinită de 
absorbţie a energiei electrice în vederea descărcării 
ulterioare, grăi el luând o postură savantă. De asemenea, 
creează un fel de câmp ionizat care atrage furtuni, care la 
rându-le generează descărcări electrice ce sunt absorbite 
de metal. Din nefericire, câmpul ionizat previne prelucrarea 


metalului, dat fiind că uneltele de fier sau oţel nu pot fi 
aduse în apropierea sa. 

— Intenţia mea e să conectez emisferele la o fermă de 
fulgere, pe care un asociat de încredere o construieşte în 
Ancelstierre chiar acum. Ferma va fi compusă dintr-o mie 
de paratrăsnete interconectate care vor absorbi toată forţa 
electrică a unei întregi furtuni - nu doar a câtorva fulgere - 
şi o vor conduce în cele două emisfere. Această putere va. 
Ăă. Repolariza. Sau demagnetiza. Cele două emisfere astfel 
încât să poată fi unite. Acesta e scopul ultim. Vezi tu, trebuie 
să fie unite. E absolut esenţial! 

După ce rosti ultimul cuvânt, se prăbuşi pe spate, gâfâind 
din greu. 

— De unde ştii? Întrebă Lirael. Tot ce auzise îi părea genul 
acela de păsărească folosită de falşi clarvăzători şi magi 
şarlatani, prin care se convingeau mai mult ei înşişi de cele 
spuse. 

— Ştiu pur şi simplu, şopti Nick. Sunt om de ştiinţă. Când 
emisferele vor ajunge în Ancelstierre, voi putea să-mi 
probez teoriile, cu instrumente adecvate şi ajutor calificat. 

— De ce e nevoie ca emisferele să fie unite? 

Acesta părea să fie punctul slab în convingerile lui, dar şi 
cel mai periculos, fiindcă unind emisferele ceea ce era 
întemnițat în ele s-ar fi întregit. De-abia după ce-i pusese 
întrebarea îşi aminti că erau lucruri mai importante de 
discutat. 

— Trebuie să fie, răspunse tânărul, descumpănit. Ar trebui 
să-ţi fie limpede ca lumina zilei. 

Evident, nu putea gândi clar la problema aceasta. 

— Da, fireşte, îl linişti Lirael. Dar sunt curioasă cum aveţi 
de gând să treceţi emisferele în Ancelstierre. Şi unde mai 
exact e ferma de fulgere? Trebuie să fie greu să construieşti 
aşa ceva. Adică, ar ocupa enorm de mult loc. 

— O, nu e atât de dificil precum ai crede, rosti Nick, 
bucuros că discuţia se muta de la subiectul îmbinării 
emisferelor. Le vom încărca în barje, apoi vom naviga spre 


sud de-a lungul coastei. Se pare că apele sunt prea agitate 
şi e prea ceţos să ne aventurăm pe mare. Vom debarca la 
nord de Zid, peste care vom urca emisferele, iar de-acolo 
mai sunt doar şaisprezece-douăzeci de kilometri până la 
Forwin Mill, unde ferma mea de fulgere e construită. Dacă 
totul decurge cum trebuie, va fi aproape terminată când 
vom ajunge. 

— Dar. Cum le veţi transporta peste Zid? E o barieră 
împotriva Morților şi a altor asemenea creaturi. Nu veţi 
putea să le treceţi de Zid. 

— Prostii! Exclamă Nick. Ar trebui să te iei de mână cu 
Hedge. Măcar el e pregătit să încerce, cu condiţia să-l las să 
facă nu ştiu ce scamatorii înainte. 

— Aha, făcu Lirael. Era clar că Hedge sau mai curând 
Stăpânul său a găsit o cale de a trece emisferele peste zid. 
Oricum, fusese o speranţă zadarnică, având în vedere că 
Hedge mai traversase Zidul, şi nu o dată, iar Kerrigor şi 
armata sa năvâăliseră peste el acum ani buni. Sperase că 
măcar emisferele nu vor trece. 

— Nu vel. MM. Nu vei avea dificultăţi cu autorităţile din 
Ancelstierre? Întrebă ea cu un licăr de speranţă. 

Sam îi povestise despre Perimetrul pe care Ancelstierranii 
îl construiseră pentru a opri orice le-ar fi intrat în ţară 
dinspre nord. Nu ştia ce ar mai fi putut ea să facă odată ce 
emisferele ar fi fost scoase din Vechiul Regat. 

— Nu, veni răspunsul lui. Hedge spune că nu vom 
întâmpina necazuri pe care să nu le poată rezolva, ceea ce- 
mi dă de bănuit că s-a ocupat cu contrabanda în trecut. 
Oricum, are metode destul de neconvenţionale. Eu, unul, 
prefer să lucrez în cadrul legii, aşa că am făcut rost de toate 
permisele vamale şi aprobările obişnuite. Recunosc, nu sunt 
pentru lucruri venite din Vechiul Regat, asta pentru că 
oficial nu există un Vechi Regat, deci nici formulare pentru 
asemenea cazuri. Însă am o scrisoare de la unchiul meu, 
care-mi permite să transport orice am nevoie pentru 
experimentul meu. 


— Unchiul tău? 

— E prim-ministru, răspunse Nick cu o undă de mândrie. 
E de şaptesprezece ani în funcţie, cu o întrerupere de trei 
ani, când partida Reformelor Moderate a ocupat postul. Cel 
mai important om politic pe care l-a avut ţara vreodată, cu 
toate că acum are destule probleme, cu războaiele 
continentale şi cu refugiații din sud care vin în număr tot 
mai mare. Totuşi, nu cred că acel Corolini şi scursurile lui 
vor întruni cvorumul necesar să-l destituie. E fratele mai 
mare al mamei şi un om ca pâinea caldă. Întotdeauna 
bucuros să-şi ajute nepotul preferat. 

— Actele acelea nu cumva ţi-au ars odată cu cortul, sugeră 
Lirael, agăţându-se de încă o speranţă. 

— Nu. Din nou mulţumită lui Hedge. M-a sfătuit să le las 
omului cu care ne vom întâlni dincolo de Zid. Mi-a spus că 
vor putrezi aici, ceea ce-i absolut adevărat dacă stau să mă 
gândesc. Acum, îmi vei da drumul? 

— Nu. Vei fi salvat, fie că-ţi place sau nu. 

— În cazul acesta, nu mai am ce să-ţi spun, declară Nick 
îmbufnat. Se întinse din nou în barcă, încercând să se 
acomodeze cu împletitura de trestii. 

Lirael îl urmărea din priviri, cu o sumedenie de gânduri 
învălmăşindu-i-se în cap. Spera că Ellimere primise mesajul 
lui Sam şi că o forţă a Gărzii Regale le venea în ajutor. Poate 
că şi Sabriel, şi Touchstone se grăbeau să ajungă în nord, 
din Corvere. Poate chiar erau pe cale să traverseze Zidul. 

Însă toţi o vor lua spre Hotar, iar în vremea asta emisferele 
care înlănţuiau acea creatură ar fi ajuns în Ancelstierre, 
unde străvechiul spirit al distrugerii şi-ar putea dobândi 
libertatea, la adăpost de singurii oameni care înțelegeau 
pericolul. 

Îşi dădu seama că şi Nick o privea îndelung. Dar nu cu 
nedumerire ori duşmănie. Se uita la ea cu capul aplecat 
într-o parte, cu un ochi întredeschis. 

— Scuză-mă. Mă întrebam de unde-l cunoşti pe Sam. Eşti 
cumvA. MM. O prinţesă? Adică, în caz că eşti logodnica lui, 


m-am gândit că trebuie să ştiu. Să-mi. Ăă. Prezint urările de 
bine, cum se spune. Şi nici măcar nu-ţi ştiu numele. 

— Lirael, răspunse ea scurt. Sunt mătuşa lui Sam. Sunt 
Ab. Ei bine, să spunem că lucrez pentru mama lui Sam. De 
asemenea, sunt. Am fost. Asistentă Bibliotecară de Rangul 
al Doilea şi Fiică a Clayrelor, deşi nu mă aştept să ştii ce 
înseamnă titlurile acestea. Nici eu nu mai sunt sigură acum. 

— Mătuşa lui! Exclamă Nick, cu chipul înroşit de ruşine 
mai degrabă decât de febră. Cum poţi să fii. Adică, nu 
aveam nici cea mai mică idee. Îmi cer scuze, doamnă. 

— Şi sunt. Sunt mult mai bătrână decât par, în caz că aveai 
de gând să întrebi, adăugă ea. 

Şi ea era puţin stânjenită, deşi nu înţelegea de ce. Nici 
acum nu ştia cum să vorbească despre mama ei. Într-un fel, 
era mai dureros să se gândească la ea acum, că ştia 
adevărul despre tatăl ei şi cum a fost concepută. Într-o 
bună zi, va afla exact ce se întâmplase cu Arielle şi de ce 
alesese să o părăsească. 

— Nici n-aş visa la asta, răspunse Nick. Ştii, pare stupid, 
dar de săptămâni bune nu m-am simţit mai bine ca aici. 
Niciodată n-aş fi crezut că o mlaştină poate fi atât de 
înviorătoare. Nici măcar n-am leşinat azi. 

— Ai leşinat o dată. Când te-am luat din cort. 

— Chiar aşa? Cât de stânjenitor. Se pare că leşin destul de 
des. Din fericire, Hedge e mai tot timpul acolo să mă prindă. 

— Îţi dai seama când eşti pe cale să leşini? 

Lirael nu uitase vorbele Căţelei despre cât timp 
fragmentul va rămâne calm şi era conştientă că nu va putea 
să-l potolească de una singură. 

— De obicei, îmi vine greață şi ceva mi se întâmplă cu 
vederea, totul devine roşu. Apoi, cu mirosul şi am senzaţia 
că ceva arde, ca siguranţa unui motor electric. Dar mă simt 
mult mai bine acum. Poate că febra a mai scăzut. 

— Nu e febră, rosti sfârşită Lirael. Deşi sper că ţi-ai mai 
revenit, pentru binele amândurora. Acum stai locului, voi 


vâsli puţin mai departe. Vom rămâne în stufăriş, dar vreau 
să văd ce se întâmplă pe lac. Şi, te rog, nu face zgomot. 

— Sigur. Nu prea am de ales, nu-i aşa? 

Lirael aproape că-şi ceru scuze, dar se stăpâni. Chiar îi 
părea rău pentru Nick. Nu era vina lui că fusese ales de un 
străvechi spirit al răului să-i fie avatar. Nutrea chiar un fel 
de sentiment matern faţă de el. Trebuia băgat în pat şi să i 
se dea ceai din scoarță de salcie. Gândul acesta o împinse 
să-şi imagineze cum ar arăta tânărul din faţa ei de ar fi 
sănătos. Ar fi chiar chipeş, gândi Lirael, dar îşi alungă 
imediat ideea din minte. Poate că le era duşman fără să ştie, 
dar tot duşman era. 

Barca din trestie era uşoară, dar şi aşa îi era greu să 
vâslească de una singură. Mai ales că trebuia să fie atentă 
la Nicholas în caz de primejdie. Însă el părea mulţumit să 
stea întins la prova ambarcaţiunii. Lirael observă că se uita 
la ea pe furiş, dar tânărul nu încercă să scape sau să strige 
după ajutor. 

După cam douăzeci de minute de vâslit, trestiile începură 
să se rărească, apa roşiatică îşi schimbă nuanţa în roz, iar 
Lirael vedea acum fundul mâlos al lacului. Soarele era la 
zenit, aşa că îşi încercă norocul şi împinse barca la 
marginea stufărişului, de unde putea să observe lacul, dar 
încă să rămână ascunsă. 

Încă erau acoperiţi de bolta formată de trestii. Chiar şi 
aşa, Lirael se bucură că nu simte vreo Cioară Sângeroasă 
prin apropiere. Probabil din pricină că deasupra lacului 
bătea un vânt puternic şi soarele strălucea mai mult decât 
în oricare alt moment al zilei. 

Cu toate că Ciorile nu mai erau o grijă, ceva se mişca la 
suprafaţa lacului. Pentru o clipă, inima fetei săltă de bucurie 
la gândul că ar putea fi Sam sau gărzile regale. Apoi îşi 
dădu seama ce era, tocmai când Nick deschise gura. 

— Uite, barjele mele! Spuse el, ridicându-se şi făcându-le 
semn cu mâna. Hedge trebuie să o fi scos şi pe cealaltă, şi 
le-a încărcat deja! 


— Linişte! Îi porunci Lirael printre dinţi, întinzându-se să-l 
tragă în jos. 

Tânărul nu se opuse, dar deodată se încruntă şi-şi duse 
mâna la piept. 

— Cred. Cred c-am zis hop înainte să sar. 

— Stăpâneşte-te! Îl întrerupse Lirael. Nick, trebuie să te 
stăpâneşti. 

— Voi încerca. Începu Nick, dar nu-şi încheie vorba. Capul 
îi căzu pe spate, lovindu-se de fundul bărcii. 1 se vedea deja 
albul ochilor şi un subţire firicel de fum începea să-i iasă din 
nas şi gură. 

Lirael îi trase o palmă cu toată puterea. 

— Opune-te! Eşti Nicholas Sayre! Spune-mi cine eşti! 

Ochii îi reveniră în orbite, cu toate că fumul îi mai ieşea pe 
nas. 

— Sunt. Sunt Nicholas John Andrew Sayre, şopti el. Sunt 
Nicholas. Nicholas. 

— Da! Îl îndemnă Lirael. Îşi aşeză sabia alături şi-i luă 
mâinile în ale ei. Se înfioră când simţi Magia Liberă 
curgând prin vine, sub pielea lui rece. 

— Spune-mi mai multe despre tine, Nicholas John Andrew 
Sayre! Unde te-ai născut? 

— M-am născut în Amberne, în casa familiei mele, 
murmură Nick. Vocea îi devenea tot mai puternică, iar 
fumul se retrăgea. În sala de biliard. Nu, asta era o glumă. 
Mama m-ar omori pentru asta. M-am născut aşa cum se 
cuvine pentru un Sayre, vegheat de un doctor şi o moaşă. 
Ba chiar două moaşe şi doctorul familiei. 

Nick închise ochii, iar Lirael îi strânse mâna mai tare. 

— Spune-mi. Orice! 

— Ponderea specifică a orbilitului suspendat în argintul-viu 
e. Nu ştiu care e. În Korrovia, zăpada se regăseşte doar în 
Alpii de Sud şi cele mai importante trecători sunt Kriskadt, 
Jorstschi şi Korbuk. Pescărelul cu coada albastră depune în 
medie douăzeci şi şase de ouă în decursul celor cincizeci şi 
patru de ani de viaţă. Mai mult de o sută de mii de sudişti 


au intrat ilegal în ţară anul trecut. Copacul de ciocolată e 
invenţia lui. 

Se opri brusc, trase adânc aer în piept şi deschise ochii. 
Lirael continuă să-i ţină mâinile în palme pentru o clipă, dar, 
când nu mai văzu urmă de fum sau vreo sclipire ciudată în 
ochii lui, le lăsă şi-şi ridică sabia, aşezând-o peste coapse. 

— Sunt în mare bucluc, nu-i aşa? Vocea îi tremura. Cu 
capul în piept, îşi ascunse faţa în palme, respirând sacadat. 

— Da. Dar Sameth, eu şi. Prietenii noştri. Vom face tot ce 
ne stă în putinţă să te salvăm. 

— Dar nu crezi că puteţi, suspină Nicholas. Chestia asta. 
Din mine. Ce e? 

— Nu ştiu. Doar că e o parte dintr-un mare rău din 
vechime, iar tu-l ajuţi să se elibereze. Şi o să pricinuiască 
numai prăpăd. 

Nick încuviinţa cumva absent. Apoi ridică ochii şi-i întâlni 
pe ai lui Lirael. 

— "Totul e ca un vis. Mai tot timpul nu ştiu dacă sunt treaz 
sau nu. Nu-mi pot aminti lucruri de la o clipă la alta. Nu mă 
pot gândi la nimic altceva decât la emi. 

Se opri. Teama îi licărea în priviri şi îşi întinse mâinile spre 
Lirael. Ea îi apucă stânga, dar nu dădu drumul săbiei. În 
cazul în care creatura din el prelua controlul şi nu-i dădea 
drumul, ştia că trebuie să se elibereze cu sabia. 

— E bine, e bine, e bine, repeta Nick ca pentru sine, 
legănându-se în timp ce-şi vorbea. O ţin sub control. Spune- 
mi ce trebuie să fac. 

— Continuă să te împotriveşti, îl îndrumă Lirael, care nu 
ştia ce altceva să-i spună. Dacă nu te putem controla, când 
simţi că vine timpul, trebuie să faci tot posibilul să o opreşti. 
Promite-mi! 

— Promit, gemu Nick printre dinţii încleştaţi. Pe cuvântul 
unui Sayre. O voi opri! Cu siguranţă! Lirael, te rog, 
vorbeşte-mi. Trebuie să mă gândesc la altceva. Spune-mi. 
Spune-mi unde te-ai născut? 


— În Ghețarul Clayrelor, rosti Lirael puţin agitată, căci 
Nick o strângea tot mai tare de mână, şi asta o neliniştea. În 
Camerele de Naşteri din Infirmerie. Cu toate că unele 
Clayre îşi nasc copiii în camerele lor, majoritatea dintre noi. 
Ele. Nasc în Camerele de Naşteri pentru că toată lumea e 
acolo şi e o experienţă împărtăşită şi chiar distractiv. 

— Părinţii tăi, icni Nick. Se cutremură şi începu să 
vorbească precipitat. Spune-mi despre ei. Nimic de zis 
despre ai mei. Iata e un prost politician, deşi-i entuziast. 
Frate-său mai mare e cel ajuns. Mama merge la petreceri şi 
bea prea mult. Cum de eşti mătuşa lui Sameth? Nu înţeleg 
cum ai putea fi sora lui Touchstone sau Sabriel. l-am 
cunoscut. Mult mai bătrâni decât tine. Vechi de când lumea. 
Trebuie să aibă bine peste patruzeci. Vorbeşte-mi, te rog, 
vorbeşte-mi. 

— Sunt sora lui Sabriel, rosti ea, deşi cuvintele îi sunau 
ciudat. Dar nu din aceeaşi mamă. Tatăl ei. Şi al meu, a fost. 
Ăă. Cu mama doar pentru puţin timp, înainte să moară. 
Până recent, nici măcar nu am ştiut cine era. Mama. Mama 
m-a părăsit când aveam 5 ani. Aşa că nu ştiam că tata era 
Abhorsenul. O, nu! 

— Abhorsen! Urlă Nick. 

Trupul îi intră în convulsii şi Lirael simţi cum pielea i se 
răceşte şi mai mult. Îşi eliberă mâna degrabă din 
prinsoarea lui şi se îndepărtă cât de mult putu, 
blestemându-se că rostise „Abhorsen” tocmai când Nicholas 
era pe cale să-şi piardă stăpânirea de sine. Bineînţeles că 
Magia Liberă din el a reacţionat. 

Un fum alb începu să iasă cu putere din Nick. Scântei albe 
jucau sub limba lui când încercă disperat să vorbească. 
Buzele i se mişcau, dar nu ieşea decât fumul alb şi lui Lirael 
îi luă o clipă să-şi dea seama ce voia să spună: Nu! Sau 
poate: Fugi! 

CAPITOLUL DOISPREZECE. 

Distrugătorul din Nicholas. 


Lirael ezită preţ de o clipă între a sări pur şi simplu în apă 
şi a scoate clopoţeii. Îşi luă inima-n dinţi şi îi trase pe Ranna 
şi Saraneth, o mişcare dificilă, şezând şi cu sabia pe coapse. 

Nick încă nu se mişca, dar fumul alb se ridica încet, ca 
nişte lujeri ce se întindeau în toate părţile, de parcă ar fi 
fost vii. Duhoarea respingătoare a Magiei Libere veni odată 
cu ele, înţepându-i nasul lui Lirael, năpădind-o cu fiori de 
greață. 

Nu mai rămase pe gânduri şi sună clopoţeii deodată, 
canalizându-şi voinţa într-o comandă aspră îndreptată spre 
făptură dinaintea ei şi spre fumul ce plutea. 

„Dormi”, gândi Lirael, cu întregu-i trup încordat de efortul 
de a concentra puterea ambilor clopoței. Putea simţi 
cântecelul de leagăn al lui Ranna şi constrângerea lui 
Saraneth, care răsunau puternic peste ape. 

Împreună, îl înfăşurară pe Nicholas în toropeală şi magie, 
trimițând spiritul zămislit din Magie Liberă înapoi în somnu- 
i parazitic. 

Sau nu. Lirael observă că fumul se retrase doar puţin, iar 
clopoţeii se înroşiră ca metalul încălzit şi îşi pierdură din 
forţă şi claritate. Apoi Nick se ridică, având ochii încă întorşi 
în orbite, iar Distrugătorul vorbi prin gura lui. 

— Fată proastă! Puterile tale sunt fleacuri împotriva mea. 
Aproape că-mi pare rău că Saraneth şi Ranna mai trăiesc 
doar în tine şi-n jucăriile tale. Stai locului! 

Ultimele două cuvinte fuseseră rostite cu asemenea tărie 
încât Lirael ţipă cuprinsă de durere. Dar ţipătul se 
transformă într-un gâlgâit sugrumat căci nu mai avea aer. 
Fragmentul din Nick o cheltuise atât de fulgerător încât 
până şi plămânii parcă îi îngheţaseră. Se străduia cu 
disperare să respire, dar fără folos, întregul corp îi era 
paralizat, pe dinăuntru şi pe dinafară, înăbuşit de o forţă 
căreia nu putea să i se împotrivească. 

— Rămas-bun! Grăi Distrugătorul. 

Apoi îi ridică trupul lui Nick, atent să-şi menţină echilibrul 
şi îşi flutură mâinile spre barje. În acelaşi timp, strigă un 


nume care răsună în întreaga vale. 

— Hedge! 

Cuprinsă de panică, Lirael încercă din nou şi din nou să 
respire. Dar pieptul îi rămânea îngheţat, iar clopoţeii 
zăceau fără viaţă în mâinile ei. Căuta frenetic însemne ale 
Legământului, încercând să se gândească la unul care ar 
putea să o elibereze înainte să moară asfixiată. 

Nimic nu-i veni în minte, absolut nimic, până ce îşi dădu 
seama că încă nu amorţise întru totul. Îşi mai simţea 
coapsele, pe care se odihnea Nehima. Abia vedea - căci nu- 
şi putea mişca nici ochii - însemnele Legământului care 
ardeau pe lamă şi pătrundeau în ea, luptând cu Magia 
Liberă care o ţinea într-o strânsoare mortală. 

Dar însemnele respingeau vraja prea încet. Trebuia să 
facă ceva neapărat, fiindcă în ritmul acesta va muri sufocată 
înainte să-i fie eliberaţi plămânii. 

Observă că-şi poate roti gambele dintr-o parte în alta şi 
încercă să clatine barca. Nu era foarte stabilă şi dacă se 
răsturna poate năucea entitatea de Magie Liberă, rupând 
vraja. 

Se balansă din nou, iar apa pătrunse în barcă, plescăind 
pe nuielele bine împletite. Trupul lui Nick nu reacţionă, 
picioarele adaptându-se inconştient la legănarea bărcii. 
Întreaga atenţie a creaturii din el era îndreptată spre 
barjele ce se apropiau şi la emisferele ce-i conţineau 
adevăratul sine. 

Apoi Lirael, cu trupul înfometat după aer, îşi pierdu 
cunoştinţa. Îşi reveni într-o clipită, cu adrenalina pulsându-i 
în vene, şi se balansă cât putu de tare. 

Barca aproape că se răsturnă, dar îşi reveni. Cu un țipăt 
numai între tâmplele ei auzit, Lirael îşi încordă fiecare 
muşchi eliberat de sabia ei în ceea ce ştia prea bine că va fi 
ultima ei şansă. 

Apa intră în valuri şi, pentru o scurtă clipă, barca păru că 
se răstoarnă. Dar fusese bine construită şi se îndreptă. Însă 
nu şi trupul lui Nick, surprins de violenţa zdruncinăturii. 


Trupul se hurducă într-o parte, încercă să se agaţe de 
prora, apoi reveni ca un pendul în cealaltă parte şi se 
prăbuşi în lac. 

În chiar aceeaşi secundă, Lirael reuşi să tragă aer în piept. 
Plămânii erau încă îngheţaţi, apoi se umflară cu un zvâcnet 
pe care-l resimţi în întregul său corp. Vraja se destrămase 
odată cu căderea lui Nick. Printre gâfâituri şi suspine, îşi 
vâri clopoţeii în săculeţe şi apucă sabia, al cărei mâner 
pulsa cu căldura încurajatoare a însemnelor Legământului. 

Se uită în toate părţile după Nick. La început, nu văzu nici 
o mişcare în apă. Apoi, la câţiva metri depărtare, la 
suprafaţa apei se ridicară aburi şi bulbuci, de parcă 
întregul lac era în fierbere. O mână - mâna lui Nick - ieşi şi 
apucă marginea bărcii, smulgând cu forţă inumană o 
bucată din împletitura de nuiele. Când gura ieşi din apă, 
lăsă să-i scape un urlet de furie care trimise toate păsările 
pe o rază de un kilometru într-un zbor îngrozit. 

O trimise şi pe Lirael. Instinctiv, tânăra sări cât o ţinură 
puterile de pe cealaltă parte a bărcii, aterizând în trestii şi 
luând-o împiedicat la goană. Teribilul urlet se mai auzi o 
dată, urmat de pleoscăit puternic. La început, Lirael crezu 
că Nick e pe urmele ei; în schimb, chiar lângă ea înflori o 
violentă explozie de apă şi trestii rupte. Nick luase în braţe 
întreaga barcă şi o azvârlise către ea. Dacă s-ar fi mişcat 
puţin mai încet, barca ar fi lovit-o în plin, nu doar picuri de 
apă şi inofensive bucățele de trestie. 

Lirael nu-l aşteptă să-şi reia atacul, ci îşi înteţi fuga. Apa 
nu era atât de adâncă precum se aştepta - îi ajungea până 
la piept - dar o încetinea considerabil. Se temea că, dintr-o 
clipă în alta, creatura o va prinde sau o va lovi cu o vrajă. Se 
îndreptă spre mal, hăcuind cu disperare trestiile care-i 
blocau drumul. 

Nu îndrăznea să se uite înapoi, pentru că nu putea să 
îndure ce-ar fi văzut. Nu se opri, nici măcar atunci când - 
cu plămânii şi muşchii străpunşi de ghimpi de durere - se 
pierdu în stufăriş fără să aibă idee încotro s-o apuce. 


Se opri într-un sfârşit, când junghiul din coaste o învinse şi 
picioarele se încăpăţânau să o mai ducă. Din fericire, apa îi 
venea acum doar până la genunchi, aşa că se întinse pe 
trestiile căzute, într-un culcuş umed şi noroios. 

Toate simţurile îi erau în alertă, dar nimic nu părea să-i 
vină pe urme, cel puţin din ce auzea ea în afară de 
zvâcnetul inimii care-i răsuna în fiecare vas de sânge din 
trup. 

Se odihni aici, în apa mâloasă, pentru ceea ce-i păru o 
eternitate. Apoi, când se simţi în stare să se mişte fără să 
izbucnească în lacrimi sau să vomite, îşi continuă drumul. 
Se gândea la ce făcuse sau la ce nu făcuse. Scena i se 
derula încontinuu în minte. Ar fi trebuit să se mişte mai 
repede cu clopoţeii, îşi spuse, amintindu-şi ezitările şi 
stângăcia sa. Poate ar fi trebuit să-l înjunghie pe Nick, deşi 
nu-i părea ceva cinstit, dat fiind că tânărul nu ştia ce se 
ascunde în el, aşteptând ocazia să se manifeste. Probabil 
nici măcar nu ar fi avut vreun efect, de vreme ce 
fragmentul putea la fel de bine să controleze un cadavru. 
Sau poate ar fi intrat în ea. 

Viziunea Clayrelor despre o lume nimicită îi tresări în 
minte. Oare ratase singura ocazie să oprească 
Distrugătorul? Au fost oare acele puţine minute împreună 
cu Nick o mare răscruce a destinului? O şansă hotărâtoare 
pe care ar fi putut să o transforme în realitate, dar nu a 
făcut-o? 

Încă se gândea la aceste lucruri când apa prin care fugea 
se preschimbă în noroi. Şi nuielele de trestie se răreau, deci 
se apropia de marginea mlaştinii. Dar aceasta se întindea în 
fâşii pe mai bine de treizeci de kilometri de-a lungul 
țărmului estic al Lacului Roşu. Prin urmare, Lirael încă nu 
ştia unde se află. 

După poziţia soarelui şi lungimea umbrei unei trestii 
înalte, calculă încotro e sudul, apoi se îndreptă încolo, 
rămânând la marginea mlaştinii. Îi era mai greu să meargă 


decât pe pământ uscat, dar era mai sigur în caz că Hedge 
îşi silise Morţii să iasă la lumină. 

Două ore mai târziu, Lirael era mai udă şi mai murdară 
decât fusese vreodată, graţie unei găuri neaşteptat de 
adânci. Era acum acoperită din cap până-n picioare de un 
amestec vâscos, insuportabil de polen de trestie şi noroi. 
Duhnea, şi ea duhnea, şi mlaştina părea să nu aibă sfârşit şi 
nici urmă de prietenii ei. 

Inima-i fu cuprinsă de îndoieli, şi Lirael începu să se teamă 
pentru tovarăşii ei de drum, mai ales pentru Căţeaua 
Obraznică. Poate că a fost copleşită de cetele de Morți sau 
poate că Hedge a pus stăpânire pe ea, tot aşa cum 
fragmentul din Nick i-a risipit ei magia de parcă nici n-ar fi 
existat. Sau poate că erau răniţi, sau încă luptau. Sub 
imperiul acestor gânduri, se sili să grăbească pasul. 

Erau mult mai vulnerabili împotriva Morților fără ea şi 
clopoţeii ei. Sam nici măcar nu terminase de citit Cartea 
Morților. Nu era un Abhorsen. Dacă-i urmărea vreun 
Mordicant sau vreo altă creatură îndeajuns de puternică 
încât să reziste luminii soarelui în amiază? 

Cu gândul acesta cuibărit în minte, ieşi dintre trestii şi păşi 
pe pământ tare. Fugea o sută de paşi, mergea o sută, cu 
ochii în patru după Ciori Sângeroase, alţi Morți sau oamenii 
ce-l slujeau pe Hedge. 

La un moment, dat văzu şi simţi Morți în apropiere, dar nu 
erau decât Ajutoarele lui Hedge căutând adăpost de soarele 
care le mistuia carnea şi spiritul, soarele care i-ar fi trimis 
înapoi în Moarte dacă nu găseau o peşteră sau un mormânt. 

Curând, se simţi ca un animal ce e în acelaşi timp vânător 
şi pradă, ca o vulpe sau un lup. Nu dorea decât să găsească 
pârâul cât mai repede, să caute de-a lungul lui şi să-şi 
găsească fie prietenii, fie - după cum se temea - un indiciu 
despre ce li s-a întâmplat. În acelaşi timp, avea impresia că 
un vrăjmaş avea să apară de după fiecare moviliţă sau 
copac, sau din cer. 


Tocmai când îşi spunea că măcar îi e mai uşor să vadă 
încotro merge, Lirael observă perdeaua de copaci care 
mărginea pârâul. Era la mai puţin de un kilometru 
depărtare, aşa că-şi înteţi fuga. 

Nu mai era departe când ceva ţâşni printre copaci. Din 
instinct, Lirael duse mâna spre arc, care nu era acolo. 
Imediat, îşi împinse braţul după sabie, continuându-şi fuga. 

Era cât pe ce să dea glas unui strigăt de luptă şi să se 
năpustească asupra duşmanului când o recunoscu pe 
Căţeaua Obraznică şi scoase un țipăt de bucurie, 
întâmpinat de scheunatul voios al patrupedului. 

— Tu eşti, tu eşti, tu eşti! Schelălăi Căţeaua dând din 
coadă. 

Lirael nu scoase un cuvânt. Îngenunche, îşi puse capul pe 
gâtul cald al Căţelei şi lăsă să-i scape un suspin încărcat de 
toate necazurile ei. 

— Miroşi mai urât decât mine, constată Căţeaua după ce 
bucuria iniţială trecuse şi avu ocazia să miroasă trupul 
acoperit de noroi al lui Lirael. Ridică-te. Trebuie să ne 
întoarcem la pârâu. Mai sunt destui Morți prin preajmă, 
Hedge trebuie să-i fi lăsat să-şi facă de cap. Cel puţin aşa 
am presupus, având în vedere că furtuna - care bănuiesc că 
urmăreşte emisferele - e acum deasupra lacului. 

— Da, rosti Lirael. Hedge e acolo. Nick. Creatura din el. L- 
a strigat când eram în stufăriş. Au două barje şi duc 
emisferele în Ancelstierre. 

— S-a trezit din nou în Nick, cugetă Căţeaua. Nu i-a luat 
mult. Până şi fragmentul trebuie să fie mai puternic decât 
m-am aşteptat. 

— A fost mult mai puternic decât mi-aş fi imaginat eu 
vreodată, mărturisi Lirael, tremurând. 

Aproape ajunseseră la pârâu şi îl văzu pe Sam la umbra 
copacilor, cu o săgeată în arc, gata să tragă. Oare cum avea 
să-i explice că l-a salvat pe Nicholas doar ca să-l piardă din 
nou? 


Dintr-odată, Sam se mişcă, iar Lirael se opri în loc. Părea 
că e pe cale să tragă în ea, sau în Căţea. Abia avu timp să se 
aplece că arcul zbârnâi, slobozind săgeata drept spre capul 
ei. 

CAPITOLUL TREISPREZECE. 

Istorisirea Căţelei Obraznice. 

Lirael se feri, dar simţi deodată prezenţa rece a Ciorii 
Sângeroase deasupra ei. O clipă mai târziu, cioara se 
prăbuşea la pământ, străpunsă de săgeata lui Sam. 
Însemnul Legământului legat de vârful ascuţit devora acum 
fragmentul Spiritului Mort care se chinuia să scape din 
trupul răpus, din care ieşeau scântei. 

Lirael se trezi cu clopoţelul în mână, cercetând 
împrejurimile în căutarea altor pericole. O a doua Cioară se 
repezi spre ea, dar căzu răpusă de săgeată. Proiectilul 
străpunse mănunchiul de pene şi oase uscate şi-şi continuă 
zborul, dar Cioara se zdrobi de pământ, slobozind un alt 
fragment din Spiritul Mort în razele arzătoare ale Soarelui. 

Sub ochii tinerei, fragmentele spiritului - două iazuri 
negre ca noaptea - porniră unul spre celălalt. Lirael îl 
scutură pe Kibeth cu o mişcare şerpuită a mâinii, dând glas 
unui cântec vesel ce-o făcu să bată ritmul cu piciorul stâng. 

Rămăşiţele spiritului care posedase Ciorile n-avură parte 
de-o soartă la fel de fericită. La auzul clopoţelului, cele două 
pete tresăriră aidoma unor lipitori şi mai că nu făcură 
tumbe, dar în zadar. De glasul puternic al lui Kibeth nu te 
puteai ascunde decât în acel loc în care nici un spirit nu 
dorea să se întoarcă. Spiritul se supuse clopoţelului, iar cele 
două pete se cufundară în Moarte. 

Lirael cercetă din nou văzduhul şi zâmbi satisfăcută când 
văzu că trei puncte negre mai îndepărtate se prăbuşesc la 
pământ: cele două fragmente alungate atraseră după ele şi 
restul spiritului. Lirael vâri clopoţelul în săculeţ şi se 
îndreptă spre Sam. Căţeaua mai dădu încă o dată târcoale 
Ciorilor, asigurându-se că spiritul părăsise de tot Viaţa şi că 
nu era nimic de mâncat. 


Amândoi se bucurară când o văzură pe Lirael, iar Sam fu 
gata s-o ia în braţe, dar se răzgândi când izul noroiului îi 
străpunse nările. Mimă o întâmpinare cu braţele larg 
deschise, dar Lirael observă că privirile lui ţinteau undeva 
în spatele ei. 

— Îţi mulţumesc că ai doborât Ciorile alea, rosti ea. Apoi 
adăugă: L-am pierdut pe Nick. 

— L-ai pierdut! 

— Un fragment din spiritul Distrugătorului sălăşluieşte în 
el. Nu l-am putut opri. Am încercat şi aproape că m-a ucis. 

— Cum adică un fragment din spiritul Distrugătorului? În 
el? 

— De unde vrei să ştiu? Îl repezi Lirael. 

Îşi trase puţin sufletul, apoi continuă: 

— Îmi cer scuze. Căţeaua zice că o aşchie din metalul unei 
emisfere s-ar afla în Nicholas. Mai mult de-atât nu ştiu, dar 
acum înţeleg de ce lucrează pentru Hedge. 

— Unde-i Nicholas? Şi. Ce-ai de gând să facem acum? 

— Cel mai probabil e pe una dintre barjele cu care Hedge 
transportă emisferele. Spre Ancelstierre. 

— Ancelstierre! Rostiră Sam şi Mogget în cor, nevenindu- 
le să-şi creadă urechilor. Motanul ieşi din raniţa lui Sam, se 
apropie de Lirael, dar strâmbă din nas şi făcu repede cale 
întoarsă. 

— Da, spuse Lirael cu hotărâre, făcându-se că nu-l vede pe 
motan. 

— Din câte-mi dau seama, Hedge sau însuşi Distrugătorul 
a găsit o cale să pătrundă în Ancelstierre. Vor transporta 
emisfere pe barjă, cât mai aproape de Zid. Apoi vor trece de 
partea cealaltă, la Forwin Mill, unde Nick va folosi o mie de 
paratrăsnete pentru a canaliza energia dezlănţuită a 
furtunii în cele două emisfere, cu scopul de-a le contopi. Îmi 
închipui că entitatea prinsă înăuntru se va întregi şi va fi 
eliberată. Numai Legământul ştie ce se va întâmpla atunci. 

— Va fi prăpădul de pe lume, rosti Căţeaua cu glas 
sumbru. Sfârşitul Vieţii. 


Tăcerea se aşternu pe ecoul cuvintelor ei. Lirael şi Sam se 
holbau la ea. Doar Mogget era nepăsător şi drept dovadă 
începu să-şi curețe lăbuţele. 

— Cred că a venit momentul să vă spun cu ce ne 
confruntăm, rosti Căţeaua. Dar întâi să găsim un loc ferit, 
căci Morţii lui Hedge sunt încă prin preajmă, iar cei care 
pot înfrunta razele soarelui sunt înfometați după Viaţă. 

— Ştiu o insulă la gura râului, rosti Sam cu încetineală. Nu 
oferă cine ştie ce protecţie, dar în lipsă de altceva. 

— Ia-o înainte, spuse Lirael ostenită. 

Şi-ar fi dorit să cadă la pământ şi să-şi ferească urechile de 
vorbele Căţelei, dar asta n-ar fi ajutat la nimic. Trebuia să 
ştie adevărul. 

Insula era un talmeş-balmeş de arbori piperniciţi şi pietre. 

Odinioară, fusese o colină joasă la marginea lacului şi râul 
curgea la poalele ei, dar în urmă cu câteva secole lacul a 
crescut şi albia râului s-a rupt în două. În prezent, insula 
stătea la buza râului, înconjurată din trei părţi de ape 
curgătoare, iar la vest de apele adânci ale lacului. 

Îşi făcură drum prin apă, Căţeaua înot, iar Mogget înfipt în 
umărul lui Sam. Lirael observă că, spre deosebire de 
majoritatea câinilor, însoţitoarea ei se cufunda complet în 
râu. În mod evident, apa nu avea putere asupra ei cum avea 
asupra Morților sau asupra altor creaturi ale Magiei Libere. 

— Îţi place să-noţi, dar urăşti să faci baie. Cum vine asta? 
Întrebă Lirael curioasă când ajunseră pe uscat. 

Descoperiră un petic de nisip printre pietre, numai bun să- 
nalţe tabăra provizorie. 

— Înotul e diferit şi mirosul rămâne acelaşi. Baia înseamnă 
săpun. 

— Săpun! Ce n-aş da să am puţin săpun! Făcu Lirael. 

Apele râului mai spălaseră din noroi şi polen, dar nu 
suficient. Se simţea într-atât de mizerabilă încât nu putea 
să gândească limpede. Dar experienţa o învățase că orice 
amânare i-ar fi dat ghes Căţelei să evite subiectul. Se aşeză 
prin urmare pe raniţă şi privi ţintă la prietena ei. Când Sam 


se aşeză, Mogget sări de pe umărul lui, se întinse puţin, 
apoi se cuibări în nisipul cald. 

— Dă-i drumul! Porunci Lirael. Cine zace întemnițat în 
emisfere? 

— Cred că soarele e destul de sus, spuse Căţeaua. Câteva 
ceasuri vom fi lăsaţi în pace, deşi s-ar putea să. 

— Zii odată! 

— Ai răbdare, protestă Căţeaua, atinsă în onoare. Trebuie 
să găsesc cuvintele potrivite. Distrugătorul poartă multe 
nume, dar îl voi scrie aici pe cel mai cunoscut. Nu îl rostiţi 
decât la nevoie, căci până şi numele a căpătat putere de 
când emisferele au fost scoase din măruntaiele pământului. 

Căţeaua îşi încovoie laba şi scoase la iveală o gheară 
ascuţită, cu care scrijeli câteva litere în nisip, folosind 
versiunea la zi a alfabetului recomandat de Magii 
Legământului pentru comunicarea non-magică pe subiecte 
magice. 

În nisip sta scris un singur cuvânt. 

ORANNIS. 

— CinE. Sau ce. E? Întrebă Lirael după ce citi numele în 
gând. 

Ceva îi spunea că lucrurile stăteau mai rău decât îşi 
închipuise. Desluşi încordarea lui Mogget, după cum fixa 
cuvântul cu privirile. Căţeaua se uită în altă parte, 
întârziind să-i dea răspunsul. 

— 'Te rog, spuse Lirael blând. Trebuie să ştim. 

Căţeaua îşi găsi de lucru cu lăbuţele, tuşi, apoi rosti într- 
un final: 

— E cel de-al Nouălea Briant, cea mai puternică făptură 
plăsmuită de Magia Liberă, cel care i-a înfruntat pe Cei 
Şapte în Vechime, când a fost creat Legământul. E 
Distrugătorul de lumi şi firea lui e să se opună creaţiei, prin 
anihilare. Învins în vremuri străvechi, spiritul lui a fost rupt 
în două şi închis în emisfere. La rândul lor, emisferele au 
fost înzestrate cu şapte peceţi şi îngropate în străfundurile 


pământului, pentru a nu mai vedea niciodată lumina zilei. 
Aşa şi-au închipuit ei, cel puţin. 

Lirael îşi trecu neliniştită mâna prin păr, nădăjduind să-i 
ascundă pe veci chipul. O dorinţă nebună de-a izbucni în 
hohote sau în urlete, sau de-a cădea la pământ în lacrimi 
puse stăpânire pe ea. Îl văzu pe Sam muşcându-şi buza fără 
contenire, deşi sângera intens. 

Căţeaua rămase tăcută, iar Mogget rămase cu privirile 
fixate pe numele scris în nisip. 

ORANNIS. 

— Cum am putea da piept cu o asemenea monstruozitate? 
Izbucni Lirael. Nici măcar nu sunt un Abhorsen în toată 
firea! 

Sam clătină din cap, aprobator sau poate dezaprobator. 
Când mişcarea continuă, Lirael înţelese că pur şi simplu nu 
reuşea să pătrundă pe de-a întregul vorbele Căţelei. 

— E în continuare înlănţuit, rosti Căţeaua cu blândeţe, 
lingând-o pe stăpâna sa în palmă pentru încurajare. Câtă 
vreme emisferele sunt separate, puterile Distrugătorului 
sunt limitate, la fel şi abilităţile lui. 

— De ce nu mi-ai vorbit despre asta până acum? 

— Pentru că nu erai destul de încrezătoare în propriile-ţi 
forţe. Nu ştiai cine eşti. Acum ştii şi eşti pregătită să afli cu 
ce ne confruntăm. Unde mai pui că nici eu nu eram 
convinsă până n-am zărit furtuna. 

— Eu ştiam, spuse Moggei. 

Se ridică şi se-ntinse cât era de lung - şi era într-adevăr 
surprinzător de lung - apoi se ghemui şi-şi fixă lăbuţa cu 
privirea. 

— De mii de ani. 

— Cel mai mult mă nelinişteşte faptul că Hedge a pornit cu 
emisferele spre Ancelstierre. Odată trecuţi de Zid, orice se 
poate întâmpla. Se prea poate ca paratrăsnetele lui Nick să- 
i permită Distrugătorului să contopească emisferele. În 
cazul ăsta, toţi sau mai bine zis toată lumea e sortită pieirii. 
De ambele părţi ale Zidului. 


— A fost dintotdeauna cel mai puternic şi mai şiret dintre 
cei Nouă, rosti Mogget pe-un ton meditativ. A realizat 
probabil că nu se poate întregi decât într-un loc în care nu 
fusese până acum. Şi a aflat cumva că am pătruns într-o 
lume necunoscută nouă, întrucât Distrugătorul a fost 
întemnițat mult înainte de făurirea Zidului. Iscusit, n-am ce 
zice! 

— Am impresia că-l admiri, rosti Sam cu oarecare 
amărăciune. Nu mi se pare o atitudine potrivită din partea 
unui slujitor al Abhorsenului. 

— O, cum să nu-l admir? Făcu Mogget visător, lingându-se 
pe buze. Dar distant. N-ar pregeta să mă şteargă de pe 
suprafaţa pământului, în special pentru că am refuzat să-i 
iau partea în lupta cu Cei Şapte, când şi-a strâns toate 
armiile, acum multe, multe veacuri. 

— Singurul lucru decent pe care l-ai făcut, mârâi Căţeaua. 
Deşi ai fi putut face mai multe. 

— Nici pentru, nici împotrivă. Dacă luam partea cuiva, m- 
aş fi pierdut complet. Până la urmă, calea de mijloc nu mi-a 
fost de mare folos, pentru că am pierdut o bună parte din 
mine. Ce păcat. Asta e, viaţa merge înainte, n-a căzut cerul 
peste noi, iar Distrugătorul se-ndreaptă spre Ancelstierre 
pentru a-şi câştiga libertatea. Sunt curios să ştiu ce planuri 
aveţi, stăpână Viitoare Abhorsen. 

— Nu prea am, răspunse Lirael. 

Primejdiile dansau hora în capul ei şi cu greu putea să 
cuprindă cu ochiul minţii urgia ce avea să se-abată asupra 
lor. Pe moment, o preocupau mai mult oboseala, foamea şi 
scârba faţă de trupul ei înnoroiat şi puturos. 

— Ar fi bine să mă spăl şi să mănânc ceva. Dar am o 
nelămurire sau mai precis două. Întâi, dacă Distrugătorul 
se întregeşte în Ancelstierre, va putea cu-adevărat să-şi 
folosească puterile? Din câte ştiu eu, Legământul şi Magia 
Liberă nu funcţionează de cealaltă parte a Zidului, nu-i aşa? 

— Magia se estompează, treptat, rosti Sam. Cât eram la 
şcoală, puteam să folosesc Legământul. Dar asta se 


întâmpla la cincizeci de kilometri de Zid. În Corvere însă nu 
funcţiona câtuşi de puţin. Contează şi din ce direcţie bate 
vântul. 

— Oricum ar fi, Distrugătorul este el însuşi o sursă de 
Magie Liberă, spuse Căţeaua, dusă pe gânduri. Dacă va fi 
eliberat şi întregit, se va lungi cât îi va pofti inima, deşi nu- 
mi dau seama cum se va manifesta după hotarele Regatului. 
Zidul nu poate să-l zăgăzuiască, căci de zidărie s-au ocupat 
doar doi dintre cei Şapte, şi dacă a fost nevoie de toţi să-l 
întemniţeze. 

— De unde şi a doua chestiune, rosti Lirael cu sfârşeală în 
glas. Vă aduceţi careva aminte cum anume a fost rupt în 
două şi întemnițat în emisfere? 

— Pe-atunci eram deja întemnițat, ca mulţi alţii, suspină 
Mogget. De altminteri, nici eu nu mai sunt cel de-acum o 
mie de ani, ca să nu mai vorbesc de cum eram la începuturi. 

— Într-un fel, am fost acolo, rosti Căţeaua după o pauză 
lungă. Dar şi eu sunt o biată umbră a fostei mele firi şi 
amintirile mele îşi au rădăcina în vremuri mai apropiate, 
deci nu pot să-ţi răspund la întrebare. 

Lirael îşi aminti pasajul din Cartea Amintirilor şi a Uitării şi 
oftă. Mai auzise de „inceputuri”, dar până acum nu ştiuse 
cu siguranţă de unde. 

— Cred că pot să aflu, dar nu promit nimic. Înainte de 
toate, ar fi cazul să mă spăl, până nu se-alege praful de 
hainele astea! 

— Te gândeşti la un plan? Întrebă Sam cu speranţă în glas. 
Ar trebui să împiedicăm transportul emisferelor după zid. 

— Da. Fii cu ochii-n patru, bine? 

Se îndreptă cu grijă spre apă, mulţumind cerului că era 
încă o zi nefiresc de caldă. Îi trecu prin gând să se dezbrace 
complet, dar se răzgândi în ultima clipă. Nu ştia din ce erau 
făcuţi solzii armurii, dar cu siguranţă nu erau din metal, aşa 
că nu exista riscul să ruginească. De altminteri, n-ar fi fost o 
idee bună s-o găsească Morţii în pielea goală. Era 


zăpuşeală, nu se vedea nici urmă de nor, aşa că avea să se 
usuce cât ai zice peşte. 

Lăsă banduliera şi sabia la mal, cât mai în apropiere. Şi ele 
trebuiau curățate, iar banduliera trebuia dată cu ceară. 
Tunica era într-atât de înnoroiată, încât fu nevoită s-o 
răzuiască de pe ea. O făcu pachet şi o clăti într-o băltoacă 
ferită de goana şuvoiului. 

Un zgomot îi ajunse la urechi şi se întoarse speriată, dar 
nu era decât Căţeaua care cobora malul cu un obiect 
galben strălucitor între dinţi. Când ajunse lângă Lirael, îl 
scuipă afară, lăsând o dâră de bale şi clăbuci. 

— Beah, făcu ea. Săpun. Vezi cât de mult te iubesc? 

Lirael surâse, luă săpunul şi-l clăti de bale, apoi începu să- 
şi frece hainele şi pielea. În curând, se făcu nevăzută în 
spatele clăbucilor, dar descoperi că noroiul şi polenul de 
stuf nu puteau fi îndepărtate cu atâta uşurinţă. Tunica ei 
părea condamnată la mizerie veşnică, cel puţin până găsea 
energia să facă o vrajă de curăţare. 

Chiar dacă mergea mai greu fără ajutorul magiei, avea 
măcar timp să gândească următoarea mutare. Cu cât 
chibzuia mai mult, cu-atât era mai convinsă că n-ar fi putut 
să-l oprească pe Hedge în drumul său spre Zid. Singura lor 
şansă era să-l întâmpine chiar la hotarul Vechiului Regat. 
Asta presupunea să pătrundă şi ei în Ancelstierre pentru a 
cere ajutor. 

Dacă eforturile lor nu l-ar fi împiedicat totuşi pe Hedge să 
treacă emisferele de partea cealaltă a Zidului, nu le mai 
rămânea decât un singur lucru de făcut: să distrugă ferma 
de fulgere a lui Nick, şi astfel să preîntâmpine eliberarea lui 
Orannis. 

Şi dacă nici asta nu mergea. Lirael nu voia să se 
gândească la alte soluţii extreme. 

Când hotări că era suficient de curată, atât cât îi 
permiteau zdrenţele ei, se întoarse după echipament. Frecă 
banduliera cu migală şi o gresă cu ceară de albine 
parfumată, apoi o luă pe Nehima în primire, cu unsoare de 


gâscă şi o cârpă. Când treaba fu terminată, îmbrăcă tunica, 
se încinse la brâu cu cingătoarea şi îşi petrecu banduliera 
după umăr. 

Sam şi Căţeaua Obraznică şedeau pe cea mai înaltă 
stâncă, cercetând malul lacului şi văzduhul. Nu era nici 
urmă de Mogget, deşi mai mult ca sigur se vârâse înapoi în 
raniţă. Lirael se alătură lui Sam şi Căţelei, sus pe stâncă. 
Odată ce găsi un loc însorit, se aşeză şi ronţăi un biscuit cu 
scorţişoară pentru a-şi mai potoli foamea. 

Sam o privi fără să zică nimic, dar era evident că ardea de 
nerăbdare să înceapă discuţia. 

Lirael nu-i dădu importanţă, până când Sam scoase din 
mânecă o monedă de aur şi o azvârili în aer. Moneda se 
înălţă, dar, în loc să cadă, rămase suspendată în aer. Sam o 
privi o bucată de timp, apoi oftă şi pocni din degete. 
Moneda se-ntoarse numaidecât în palma lui. 

Repetă manevra de câteva ori, până ce Lirael îşi pierdu 
cumpătul şi izbucni: 

— Ce-i aia? 

— Ah, văd că ai terminat, rosti Sam cu un aer nevinovat. 
Asta? E o panmonedă, făcută de mine. 

— La ce serveşte? 

— La nimic. E doar o jucărie. 

— Menită să-i scoată pe oameni din minţi, se auzi glasul lui 
Mogget din raniţă. Dacă n-o bagi la loc, ţi-o mănânc. 

Sam vâri moneda la loc în mânecă. 

— Ce-i drept, pe unii îi scoate din minţi, spuse el. Asta-i a 
patra pe care-am făcut-o. Mama a distrus două, iar Ellimere 
mi-a luat-o pe a treia şia turtit-o cu ciocanul, de-abia se mai 
ridica de la pământ. Mă rog, acum că ai terminat de 
mâncat. 

— Ce? Întrebă Lirael. 

— A, nimic, rosti Sam vesel. Speram doar să discutăm 
despre. Ce urmează să facem. 

— Tu ce crezi c-ar trebui să facem? Întrebă ea, 
înăbuşindu-şi furia provocată de panmonedă. 


În ciuda tuturor celor întâmplate, Sam părea mult mai 
calm decât se aşteptase. Poate se abandonase fatalismului, 
gândi Lirael. Oare nu făcuse şi ea la fel? În lupta cu un 
duşman atât de puternic, se resemnaseră să facă tot ce le 
stătea în puteri înainte să piară sau să cadă în robie. Totuşi, 
nu se simţea atinsă de fatalism. Acum că era curată, o 
cuprinse un val neobişnuit de speranţă, de parcă ar fi putut 
preîntâmpina dezastrul. 

— Mi se pare, rosti Sam, muşcându-şi buza gânditor. Mi se 
pare c-ar trebui să mergem la Torwin Mill. 

— Forwin Mill, îl corectă Lirael. 

— Forwin, atunci, continuă Sam. Să încercăm să ajungem 
acolo înaintea lor şi cerem ajutorul Ancelstierranilor. Din 
câte ştiu, nu prea tolerează pe nimeni şi nimic din Vechiul 
Regat, şi cu-atât mai mult un obiect magic care le depăşeşte 
înţelegerea. Deci, dacă ajungem acolo primii şi primim o 
mână de ajutor, putem demonta sau distruge ferma de 
trăsnete înainte ca Hedge şi Nick să ajungă cu emisferele. 
Fără ferma de fulgere, Nick nu va putea hrăni emisferele şi 
duşmanul va rămâne întemnițat. 

— Este un plan bun, spuse Lirael. Cred totuşi că ar trebui 
să ne gândim cum să oprim emisferele înainte să ajungă la 
Zid. 

— Ar mai fi o problemă care ar putea zădărnici ambele 
planuri, rosti Sam şovăielnic. Cred că barja face sub două 
zile de la Hotar la Redmouth. Chiar mai repede, cu vânt 
prielnic stârnit de magie. De-acolo nu mai e mult până la 
Zid, chiar jumătate de zi. Depinde cât de repede trag 
emisferele alea după ei. Nouă ne-ar lua pe puţin patru sau 
cinci zile să ajungem acolo. Chiar şi dacă avem norocul să 
găsim nişte cai, tot am rămâne cu o zi în urmă. 

— Sau mai multe. Nu ştiu să călăresc, mărturisi Lirael. 

— Ah, tot uit că eşti o Clayră. N-am văzut Clayră pe cal 
până acum. Să sperăm atunci că Ancelstierranii nu-i vor 
lăsa să treacă. Deşi nu-mi închipui cum l-ar putea opri 


cineva pe Hedge, chiar şi singur. Doar dacă patrulează 
multe gărzi la Punctul de Frontieră. 

Lirael clătină din cap. 

— Prietenul tău Nick are o scrisoare de la unchiul lui, care 
e prim-ministru. Nu ştiu ce-nseamnă asta, dar Nick e sigur 
că Ancelstierranii îl vor lăsa să treacă de Zid, cu tot cu 
emisfere. 

— Cum se face că e mereu „prietenul tău Nick” când ne 
pune beţe-n roată? E într-adevăr prietenul meu, dar 
Distrugătorul şi Hedge îl determină să facă toate relele 
astea. Nu e vina lui. 

— Scuze, oftă Lirael. Ştiu că nu e vina lui şi nu îi voi mai 
spune „prietenul tău Nick” de-acum înainte. Dar are 
scrisoarea. Sau mai degrabă cineva de pe cealaltă parte a 
Zidului o are, persoana de legătură. 

Sam se scărpină în cap, copleşit de situaţie. 

— Depinde pe unde trec şi peste cine dau, rosti el abătut. 
Bănuiesc că o patrulă îi va întâmpina la frontieră, alcătuită 
din soldaţi obişnuiţi, nu din Cercetaşi, care sunt şi Magi ai 
Legământului pe deasupra. Deci s-ar putea să nu le aţină 
calea. Nu-mi dau seama cum ar putea să-l oprească o 
patrulă obişnuită pe Hedge, chiar dacă ar încerca. Ah, de- 
am reuşi să ajungem acolo înaintea lor! Îl cunosc bine pe 
generalul 'Tindall, comandantul Perimetrului. De-acolo 
putem să le telegrafiem părinţilor mei, în Corvere. Dacă mai 
sunt acolo. 

— De ce n-o luăm şi noi pe râu? Întrebă Lirael. De unde 
am putea face rost de-o barcă mai iute ca barjele alea? 

— Cea mai apropiată aşezare e Hotar, răspunse Sam. E la 
O zi şi ceva de mers, la nord, deci am pierde tot atâta timp 
cât am câştiga. Dacă Hotar mai există. Mi-e teamă să aflu 
de unde a făcut Hedge rost de barje. 

— Nu ştii vreun sat sau ceva în josul apei? Întrebă Lirael. 

Sam clătină din cap, dus pe gânduri. Soluţia se întrezărea 
în ceaţă, dar refuza să prindă formă. Cum să le-o ia înainte 
lui Hedge şi lui Nick? 


Pământ, apă. Şi aer. 

— Vom zbura! Strigă el, sărind în sus entuziasmat. Putem 
zbura! Veşmântul tău magic de bufniţă. 

Fu rândul lui Lirael să clatine din cap. 

— Mi-ar lua pe puţin douăsprezece ceasuri să fac două piei 
de bufnița. Mai mult chiar, pentru că trebuie să mă 
odihnesc întâi. lar ţie ţi-ar lua câteva săptămâni să-nveţi 
zborul. 

— Dar nu-i nevoie, rosti Sam înflăcărat. Te-am observat în 
timp ce pregăteai pielea de bufniţă răguşită şi mi s-a părut 
că doar câteva însemne-cheie hotărăsc mărimea ei, dacă nu 
mă-nşel. 

— Continuă, spuse Lirael neîncrezătoare. 

— Ei bine, mă gândeam să faci o bufniţă mare, care să ne 
ducă-n gheare pe mine şi pe Mogget, explică Sam cu 
gesturi largi. Tot atâta timp ţi-ar lua. Zburăm până la Zid, 
trecem de partea cealaltă şi. Vedem noi de-acolo. 

— O idee minunată, interveni Căţeaua. 

Pe chipul ei se citea un amestec de surpriză şi admiraţie. 

— Nu ştiu ce să zic, spuse Lirael. Nu-s prea convinsă că o 
piele uriaşă ar funcţiona. 

— Va funcţiona, rosti Sam cu hotărâre. 

— Alte opţiuni nu prea avem, spuse Lirael cu glas scăzut. 
Încercarea moarte n-are. Unde-i Mogget? Sunt curioasă ce 
crede el despre planul tău. 

— E mizerabil, se auzi glasul motanului din umbra unui 
bolovan. Dar nu văd de ce n-ar merge. 

— Presupun că mă mai aşteaptă o încercare, spuse Lirael 
cu glas şovăielnic. Se poate intra în Moarte de cealaltă 
parte a Zidului? 

— Cum să nu, depinde cât de adânc pătrunzi în 
Ancelstierre. La fel e şi cu magia, rosti Sam dintr-odată 
serios. La ce încercare te referi? 

— Vreau să scrutez trecutul cu ajutorul Oglinzii Negre, 
rosti Lirael împrumutând ceva din timbrul profetic al 


Clayrelor. Vreau să vizitez începuturile, să văd cum l-au 
învins Cei Şapte pe Distrugător. 

CAPITOLUL PAISPREZECE. 

Deasupra norilor, până la Zid 

— Era uriaşă, bâigui bărbatul, cu spaimă în glas şi-n 
priviri. Mai mare decât un cal, cu aripi. Aripi ce întunecau 
văzduhul. Un om se legăna în ghearele ei. Oribil, oribil! Şi 
ţipătul ăla. Sigur aţi auzit ţipătul! 

Tovarăşii lui de drum încuviinţară, cu privirile pierdute în 
amurg. 

— Şi nu zbura singură, şopti bărbatul. Am zărit şi un câine. 
Un câine cu aripi! 

Însoţitorii lui schimbară priviri neîncrezătoare. O bufniţă 
uriaşă mai mergea, mai ales după ce-i auziseră ţipetele. La 
urma urmei, se aflau la hotare, în vremuri de restrişte. 
Văzuseră multe lucruri neobişnuite în ultimele zile, dar un 
câine zburător? 

— Ar fi bine s-o luăm din loc, rosti şefa, o femeie dintr-o 
bucată ce purta însemnul Legământului pe frunte. 

Femeia adulmecă aerul, apoi adăugă: 

— E ceva necurat la mijloc, fără discuţie. Dacă n-are 
nimeni o idee mai bună, ne îndreptăm spre Hogrest. Să-l 
ajute cineva pe Elluf. Dă-i nişte vin. 

Drumeţii strânseră în grabă tabăra şi despriponiră caii. În 
scurtă vreme, porniră spre miazănoapte, cu nefericitul Elluf 
sorbind vin dintr-o butelcă de parc-ar fi fost apă. 

Undeva mai la sud, Lirael zbura cu bătăi tot mai lente. Era 
mult mai greu să zboare cu pielea de bufniţă gigant, mai 
ales că era nevoită să-i care pe Sam, pe Mogget şi două 
raniţe pe deasupra. Sam o ajutase cu farmece de putere şi 
rezistenţă, dar o bună parte din magie fusese absorbită de 
pielea Legământului. 

— Trebuie să-mi trag sufletul puţin, îi spuse ea Căţelei 
Obraznice care zbura alături, pe măsură ce durerea îi 
pătrundea tot mai adânc în aripi. Găsi o poieniţă printre 
copaci şi plană într-acolo, când brusc zări destinaţia la 


orizont. La liziera pădurii se înălța Zidul care despărţea 
Vechiul Regat de Ancelstierre, o dungă argintie şerpuind de 
la răsărit la apus de-a lungul crestei unui deal pipernicit, 
cât vedeai cu ochii. 

Cealaltă parte a Zidului era cuprinsă de întuneric. 
Noaptea unei primăveri timpurii în Ancelstierre îşi 
răspândea întunecimea până în preajma Zidului, unde se 
lovea de căldura unei seri obişnuite de vară în Vechiul 
Regat. Pe Lirael o cuprinseră ameţelile, căci ochii ei de 
bufniţă nu se puteau adapta la contrastul nefiresc dintre 
amurg şi miez de noapte. 

Îşi continuă totuşi zborul, însufleţită de apariţia Zidului, 
uitând de durere şi de popas. Se înălţă cu o bătaie zdravănă 
din aripi şi se îndreptă spre Zid, slobozind un strigăt 
triumfător ce pătrunse în inima nopții. 

— Să nu treci! O preveni Sam, răsucindu-se în hamul 
încropit din cingători şi curele, agăţat de ghearele bufniței. 

— Trebuie să aterizăm de partea asta a Zidului! 

Vorbele lui Sam o ajutară să-şi amintească de Perimetrul 
care străjuia graniţa Ancelstierrană. Se lăsă pe o parte şi 
cobori în picaj, dar realiză numaidecât că la viteza aceea 
avea să-i facă praf pe toţi, aşa că începu să bată nebuneşte 
din aripi. 

Eforturile ei avură oarecare succes. Sam se ridică de la 
pământ, văzu că rănile sale de la genunchi sunt superficiale 
şi se îndreptă spre bufnița enormă ce zăcea lângă el, după 
toate aparențele paralizată. 

— Eşti bine? Întrebă el nerăbdător, neştiind după ce 
semne să se ghideze. Cum puteai lua pulsul unei bufniţe, 
mai ales când bufnița cu pricina măsura şapte metri în 
lungime? 

Lirael nu răspunse, dar, pe trupul bufniței apărură nişte 
fisuri prin care pătrundea lumina. Liniile fisurilor se 
apropiară şi formară însemne ale Legământului. Dintr- 
odată, bufnița se preschimbă într-un glob strălucitor, 
forțându-l pe Sam să se retragă şi să-şi acopere ochii. 


Strălucirea dispăru şi în ochii lui nu se oglindeau decât 
razele amurgului din Vechiul Regat. În locul bufniței zăcea 
Lirael, întinsă pe burtă şi gemând de durere. 

— Mă dor toţi muşchii, de la cel mai mic la cel mai mare, 
mormăi ea. 

Se ridică încet, cu ajutorul braţelor. 

— Şi mi-e o greață de nu mai pot! Pielea asta a 
Legământului e mai groaznică decât noroiul. Unde-i 
Căţeaua? 

— Aici sunt, stăpână, spuse ea, după care fugi spre Lirael 
şi îi trase o limbă plină de afecţiune. 

— M-am distrat nemaipomenit, mai ales când am trecut 
peste omul ăla. 

— Aia n-a fost intenţionat, rosti Lirael, sprijinindu-se de 
câine pentru a se ridica. Am fost la fel de surprinsă ca el. 
Sper că mai avem timp, altminteri nu a meritat tot drumul 
ăsta. 

— Dacă trecem la noapte de partea cealaltă a Zidului şi a 
Perimetrului, ar trebui să sosim înaintea lui Hedge, spuse 
Sam. La urma urmei, cât de repede poate merge o barjă? 

Întrebarea era retorică, dar răspunsul veni numaidecât. 

— Împinşi de la spate de un vânt fermecat, ar putea 
străbate şaizeci de leghe într-o zi şi-o noapte, se auzi glasul 
atoateştiutor al lui Mogget din raniţa lui Sam. Presupun că 
azi au ajuns la Redmouth, în jurul prânzului. De-acolo, cine 
ştie? Depinde cât de repede pot transporta emisferele. Se 
prea poate să fi trecut deja, amintiţi-vă că fusul orar e 
deosebit în Ancelstierre. Cu ajutorul Distrugătorului, Hedge 
ar fi în stare să se amestece în cursul firesc al lucrurilor şi 
să câştige o zi. Sau mai multe. 

— Mereu optimist, nu-i aşa Mogget? Îl tachină Lirael. 

În mod curios, era mai optimistă şi mai odihnită decât 
credea că va fi. Se mândrea în sinea ei că planul cu pielea 
de bufnită uriaşă funcţionase şi era convinsă că o luaseră 
înaintea lui Hedge şi a luntraşilor săi. 

— Cred că ar trebui să ne continuăm drumul, rosti ea. 


Să nu zică hop până n-au sărit gardul. 

— Sam, nu mi-a trecut prin minte până acum, dar cum ai 
de gând să pătrunzi în Ancelstierre? Cum trecem Zidul? 

— Cu Zidul nu-i problemă. Sunt multe porţi străvechi 
acolo; majoritatea sunt închise şi păzite, cu excepţia celei 
de la Punctul de Frontieră, dar cred că pot să le deschid. 

— Sunt convinsă că poţi, îl încurajă Lirael. 

— Perimetrul e adevărata încercare, depinde cum vezi 
lucrurile. Gardienii de-acolo trag fără somaţie, dar 
majoritatea stau în preajma Punctului de Frontieră. În cel 
mai rău caz putem fi surprinşi de o patrulă. Ca să nu 
riscăm, mă gândeam să luăm înfăţişarea unui ofiţer şi-a 
unui sergent din trupele de Cercetaşi. Tu vei fi sergentul 
rănit la caP Asta ca să nu vorbeşti şi să ne bagi în belele. 
Sper să înghită gogoaşa. Măcar cât să nu ne-mpuşte din 
prima. 

— Cum rămâne cu Mogget şi Căţeaua? 

— Mogget va rămâne în raniţă, rosti Sam. 

Aruncă o privire înapoi şi continuă: 

— Cu condiţia să-ţi ţii gura. O raniţă vorbitoare ne-ar 
semna execuţia. 

Cei doi luară tăcerea lui Mogget drept încuviinţare, mai 
ales că nu mormăise nici un protest. 

— Hai s-o deghizăm şi pe Căţea, reluă Sam. Să dea 
impresia că poartă zgarda şi pieptarul specifice câinilor 
adulmecători din Armată. 

— Ce adulmecă? Fu curioasă Căţeaua. 

— Bombe şi altă. MM. Explozibile. Ca însemnele noastre 
explozibile, numai că făcute din chimicale, nu din magie. 
Asta în sud. Dar în preajma Perimetrului au şi câini speciali 
dresați să adulmece Morţii sau Magia Liberă. Câinii se 
descurcă mult mai bine decât Ancelstierranul de rând la 
treaba asta. 

— Bineînţeles, spuse Căţeaua. Şi bănuiesc că trebuie să-mi 
ţin şi eu gura închisă. 


— Întocmai, răspunse Sam. Va trebui să-ţi dăm un nume şi 
un număr, să fii şi tu în rând cu câinii de dincolo. Ce zici de 
Woppet? Ştiam un câine cu numele ăsta. Şi-ţi dau numărul 
pe care-l purtam în trupa de cădeţi, la şcoală. Doi Opt Doi 
Nouă Şapte Trei. Sau pe scurt, Nouă Şapte Trei Woppet. 

— Nouă-Şapte-Trei Woppet, repetă Căţeaua, mestecând 
cuvintele de parcă ar fi fost comestibile. Ce nume curios. 

— Ar fi indicat să facem vraja aici, fu de părere Sam. 
Înainte să trecem de Zid. 

Contemplă pentru câteva clipe întunericul nopţii 
Ancelstierrane, apoi rosti: 

— Trebuie să trecem până-n zori, deci cât mai curând. 
Sunt şanse mai mici să dăm de-o patrulă noaptea. 

— N-am mai făcut un farmec de preschimbare până acum, 
spuse Lirael neîncrezătoare. 

— Lasă asta în seama mea. Numai eu ştiu ce înfăţişare 
trebuie să luăm. Nu-i cine ştie ce. Mult mai uşor decât pieile 
tale de bufniţă. Pot să fac trei fără probleme. 

— Mersi. 

Lirael se aşeză lângă Căţea ca să-şi mai odihnească 
muşchii sleiţi şi o scărpină sub zgardă. Sam se distanţă 
câţiva metri, apoi intră în Legământ, în căutarea semnelor 
pentru vraja de disimulare. 

— Ciudat, când te gândeşti că-i nepotu-meu, îi şopti Lirael 
Căţelei. Ciudat, să ai o familie în adevăratul sens al 
cuvântului, nu doar un clan de verişoare, cum e cazul 
Clayrelor. Să fii şi să ai o mătuşă în acelaşi timp. Să ai şi o 
surioară. 

— E în egală măsură plăcut? Întrebă Căţeaua. 

— N-am avut răgazul să mă gândesc la asta, rosti Lirael 
după ce chibzui puţin. E plăcut şi în acelaşi timp trist. 
Plăcut pentru că. Pentru că sunt Abhorsen, trup şi suflet, 
aşa că mi-am găsit locul. Trist, pentru că toată viaţa mea am 
încercat să fiu ceva ce nu eram, să-mi duc traiul în sânul 
Clayrelor. Mă întreb acum, dacă aş fi avut ocazia să devin o 


Clayră, aş fi fost oare mulţumită? Sau mi-aş fi închipuit că 
sunt altceva? 

Şovăi puţin, după care adăugă iute: 

— Oare mama bănuia ce copilărie mă aşteaptă acolo? La 
urma urmei, şi Arielle era o Clayră şi nu cred că înţelegea 
cum se poate copilări la Gheţar fără darul Viziunii. 

— Era să uit, rosti Mogget, ieşind pe neaşteptate din 
raniţă cu urechea pleoştită. Arielle. Maică-ta. Mi-a lăsat un 
mesaj când era la Casă. 

— Ce! Făcu Lirael şi sări să-l prindă pe motan de ceafa, 
ignorând cântecul adormitor al lui Ranna şi schimbul 
neplăcut dintre Magia Liberă existentă sub pielea lui şi 
zgarda creată de Legământ. 

— Ce mesaj? De ce nu mi-ai spus până acum? 

— Hmmm, făcu Mogget. 

Motanul îşi petrecu zgarda după degetele ei şi prinse a se 
zvârcoli, dar Lirael îi dădu drumul înainte ca el să se 
elibereze, iar chemarea lui Ranna îl potoli. 

— Îţi zic, dacă mă asculţi. 

— Mogget, mârâi Căţeaua, care se strecurase lângă el. 

— Arielle ne-a Văzut pe noi doi, lângă Zid, rosti Mogget 
iute. Aştepta în Planor să-i dau un pachel. Pe vremea aia 
aveam altă formă, se înţelege. Probabil că nu mi-aş fi 
amintit momentul dacă n-aş fi luat din nou înfăţişarea aia 
după Convertirea forţată petrecută sub Casă. Ciudat că în 
formă umanoidă îmi amintesc altfel lucrurile. Bănuiesc că 
trebuia să uit ca să nu-mi amintesc până ce nu mă aflam 
unde mă Văzuse ea. 

— Mogget! Mesajul, îl imploră Lirael. 

Mogget încuviinţă şi se linse pe buze. Trebuia lăsat să-şi 
facă numărul. 

— l-am înmânat pachetul. Şedea cu privirile pierdute în 
aburii ce se-nălţau deasupra cascadei. Apăruse şi 
curcubeul, dar ea nu-l zărea. Cu ochii înceţoşaţi de Viziune 
mi-a zis: „Vei sta lângă Zid cu fiică-mea. O vei vedea 
crescută mare, aşa cum eu nu voi putea s-o văd. Să-i spui lui 


Lirael că. N-a fost alegerea mea să. Plec. Am legat viaţa ei 
de Abhorsen, aşa cum am legat-o şi pe-a mea, şi amândouă 
va trebui să urmăm o cale îngustă. Spune-i că o iubesc, că 
am iubit-o mereu şi mi se frânge inima s-o părăsesc.” 

Lirael asculta cu atenţie, dar n-auzea glasul lui Mogget, ci 
vocea mamei sale. Când se lăsă tăcerea, îşi înălţă privirile 
spre cerul roşiatic, presărat cu stele de partea cealaltă a 
Zidului. O lacrimă solitară i se scurse pe obraz, lăsând o 
dâră argintie ce sclipi în ultimele raze ale amurgului. 

— Ţi-am făcut farmecul, rosti Sam, care fusese atât de 
adâncit în vrăjile sale încât pierduse complet discursul lui 
Mogget. Trebuie să intri în el. Nu uita să-ţi ţii ochii închişi. 

Lirael zări marginile sclipitoare ale costumului şi se 
îndreptă spre Sam. Închise ochii şi pătrunse în vrajă. Focul 
auriu îi mângâie chipul, ca două mâini calde, îndepărtându-i 
numaidecât lacrimile. 

CAPITOLUL CINCISPREZECE. 

Perimetrul 

— Dom! sergent, vă jur că ceva se mişcă pe-acolo, şopti 
caporalul Horrocks, privind peste cătarea mitralierei Lewin. 
Ce ziceţi, să-i încarce puţin? 

— Nici gând! Îi răspunse sergentul Evans, tot în şoaptă. N- 
ai învăţat nimic? Ce te faci dacă-i o stafie sau un ghlim? Se 
repede la tine şi-ţi mâncă maţele. Scazlo, du-te înapoi şi 
spune-i locotenentului că s-a ivit o problemă. Iar voi, restul, 
daţi de ştire ca toţi să-şi pună baionetele, dar fără zgomot. 
Nu mişcă nimeni până nu dau comanda. 

După ce Scazlo dispăru în tranşeea destinată 
comunicaţiilor, Evans reveni la figura lui obişnuită. 
Pretutindeni în tranşeea principală se auzea păcănitul 
baionetelor, fixate cât mai discret posibil. Evans îşi încordă 
arcul şi vâri un cartuş roşu în pistolul de semnalizare. Roşu 
însemna o incursiune de după Zid. Asta dacă funcţionează 
drăcia, gândi el. O adiere caldă bătea dinspre Vechiul 
Regat, bună să mai dezgheţe noroiul din tranşee. Primăvara 
încă nu câştigase războiul cu iarna, cu alte cuvinte, nu 


puteai fi niciodată sigur că mitralierele, torţele de 
avertizare, minele şi toate celelalte dispozitive mai 
complexe vor funcţiona. 

— Am zărit doi. Şi o arătare ce seamănă cu un câine, şopti 
Horrocks. 

Degetul lui se îndepărtă încet de garda trăgaciului. 

Evans încercă să pătrundă întunericul cu privirile. Greu de 
cap Horrocks ăsta, dar avea o vedere nocturnă 
nemaipomenită. Mult mai ascuţită decât a sa. Evans nu 
zărea nimic, dar auzea zornăitul conservelor prinse pe fir. 
Cineva. Sau ceva se apropia de tranşee. 

Degetul lui Horrocks zăcea pe trăgaci. Piedica era trasă, 
încărcătorul plin şi pe deasupra avea unul de rezervă. 
Aştepta un singur cuvânt şi spera ca vântul să-şi schimbe 
direcţia. 

Dintr-odată, oftă uşurat, luă degetul de pe trăgaci şi se 
lăsă pe spate. 

— Îs de-ai noştri, rosti el cu glas tare. Cercetaşi. Un ofiţer 
şi unul cu capul spart. Ah, şi mai au şi-un câine d-ăla. Care 
miroase. 

— Vrei să zici adulmecă, îl corectă Evans pe negândite. 
Taci din gură. 

Evans îşi analiza opţiunile. N-auzise niciodată ca o 
creatură din Vechiul Regat să ia forma unui ofiţer 
Ancelstierran sau a unui câine de armată. Umbre aproape 
invizibile, da. Oameni obişnuiţi din Vechiul Regat, da. 
Lighioane zburătoare, da. Însă pentru toate există un 
început. 

— Care-i baiul, Evans? Rosti un glas în spatele său. 

Evans simţi un val de uşurare, dar nu-şi trădă bucuria de 
faţă cu locotenentul Tindall. O fi fost Tindall fiu de general, 
dar nu era un terchea-berchea. Ştia cum merg treburile la 
Perimetru, după cum o dovedea şi însemnul Legământului 
înscris pe fruntea lui. 

— Ceva mişcare în faţă, cam la cincizeci de metri. 
Horrocks zice că-s doi Cercetaşi, unul dintre ei rănit. 


— Şi un câine care miroase-adulmecă, adăugă Horrocks. 

Fără să-l ia în seamă, Tindall se-nalţă să arunce şi el o 
privire peste parapet şi într-adevăr zări două siluete care se 
apropiau de poziţia lor. Dar nu simţea prezenţa unei puteri 
ostile sau a unei vrăji dăunătoare. Simţea totuşi ceva. Dar, 
dacă erau Cercetaşi de frontieră, erau automat şi Magi ai 
Legământului. 

— Aţi lansat o tortă de avertizare? White? 

— Nu, domnule, răspunse Evans. Bate vântul dinspre 
nord. M-am gândit că nu va merge. 

— Prea bine. Spune-le soldaţilor că voi invoca o lumină 
magică undeva în faţă. Să-mi aştepte comanda. 

— Da, să trăiţi! 

Evans se-ntoarse către soldatul de lângă el şi îi şopti: 

— Ia poziţie la treaptă. Lumină înainte! Dă mai departe. 

Vorba se răspândi în tranşee, iar soldaţii se poziţionară pe 
treapta de tragere cu încordare evidentă în mişcări. 

— Invoc acum, rosti locotenentul Tindall. 
Însemnul pentru lumină licări în palma lui. Când prinse a 
străluci mai tare, îl azvârli înainte ca pe-o minge de crichet. 
Globul alb deveni din ce în ce mai strălucitor, până ce se 
preschimbă într-un soare miniatural ce stătea ciudat 
deasupra teritoriului de frontieră. Razele puternice 
alungară toate umbrele, dându-i în vileag pe cei doi 
necunoscuţi ce şerpuiau pe cărăruia îngustă, mărginită de 
cabluri. Aveau într-adevăr un câine de armată, iar sub 
hainele de zale specifice trupelor de grăniceri purtau 
uniforma kaki a armatei Ancelstierrane, semn că Horrocks 
nu se înşelase. Era ceva straniu în felul în care-şi purtau 
echipamentul şi armele, ceva specific Unităţilor de 
Recunoaştere din Perimetrul Nordic sau mai bine zis 
Cercetaşilor de Frontieră, căci aşa erau cunoscuţi. 

Când lumina îi dezvălui, unul din ei ridică iute mâinile. 
Celălalt, bandajatul, îi urmă exemplul, cu mişcări obosite. 

— Prieten! Nu trage! Strigă Sameth. 

Deasupra lui, lumina Legământului se stingea încet. 


— Suntem locotenentul Stone şi sergentul Clare. Cu un 
câine de armată! 

— Mâinile sus şi apropiaţi-vă unul în spatele celuilalt! 
Strigă Tindall. 

Apoi, către Evans: 

— Locotenentul Stone? Sergentul Clare? 

Evans clătină din cap. 

— N-am auzit de ei. Dar ştiţi cum sunt Cercetaşii, se ţin 
departe de restul. Locotenentul îmi pare cunoscut. 

— Da, mormăi Tindall, încruntat. 

Avea impresia că-l mai văzuse undeva pe ofiţer. Sergentul 
rănit şontâcăia cu dârzenia proprie soldaţilor care continuă 
să meargă în pofida durerii. În cele din urmă, câinele purta 
o platoşă kaki pe care se zărea imprimat cu alb numărul de 
recunoaştere şi o zgardă de piele cu zimţi, totul în litera 
regulamentului. Toţi împreună păreau autentici. 

— Stai! Îi strigă Tindall lui Sameth, care tocmai călcase pe 
un fir de sârmă ghimpată, la nici zece metri de tranşee. Voi 
ieşi acum să vă verific însemnele Legământului. 

Apoi către Evans: 

— Fii pe fază. Cunoşti procedura, în caz că nu sunt ceea ce 
par. 

Evans încuviinţă, înfipse patru săgeți cu capete argintii în 
pământ, pentru a le avea la îndemână, şi mai scoase una. 
Armata nu fabrica şi nici nu accepta folosirea arcurilor şi a 
săgeţilor argintii, dar fiecare unitate din Perimetru le avea 
în dotare, alături de alte obiecte asemănătoare. Mulţi dintre 
ei erau ţintaşi de elită, iar Evans era printre cei mai buni. 

Locotenentul Tindall privi cu atenţie la cei doi, doar umbre 
în lumina tot mai difuză. 'Ţinuse un ochi închis, aşa cum îl 
învățase cineva, să nu-şi strice vederea de noapte. îi 
deschise acum pe amândoi, dar nu constată nici o 
îmbunătăţire. 

Trase sabia din teacă şi ieşi din tranşee, cu inima bătându- 
i nebuneşte. Chiar şi în lumina precară a nopţii, dârele 
argintii străluceau pe spada lui. 


Locotenentul Stone aştepta cu mâinile ridicate. Tindall se 
apropie cu grijă de el, cu simţurile întinse la maximum, 
adulmecând orice iz de Magie Liberă sau de Moarte. Dar 
cei trei emanau doar o aură neclară şi estompată de Magie 
a Legământului. O vrajă de protecţie, presupuse el. 

Când ajunse la un cot de ei, îndreptă vârful săbiei spre 
gâtul locotenentului, la un centimetru deasupra cămăşii de 
zale, iar cu cealaltă mână atinse însemnul Legământului de 
pe fruntea sa. 

Din el ţâşni o flacără aurie şi pentru câteva clipe Tindall fu 
transpus în binecunoscutul şi nesfârşitul vârtej al 
Legământului. Când descoperi că însemnul era pur, răsuflă 
în sfârşit uşurat. 

— Francis Tindall, dacă nu mă-nşel? Începu Sam, bucuros 
că nu uitase să adauge şi o mustață stufoasă la uniforma de 
ofiţer Cercetaş. 

Se întreţinuse de câteva ori cu tânărul locotenent în urmă 
cu un an, în cadrul festivităților la care participa în perioada 
cursurilor. Locotenentul era cu puţin mai în vârstă ca el, iar 
tatăl lui Francis, generalul Tindall, avea comanda întregii 
Garnizoane de Perimetru. 

— Într-adevăr, răspunse Francis, surprins. Mi-e teamă că 
nu vă ţin minte. 

— Sam Stone, rosti Sameth şi făcu semn cu capul în spate, 
fără să-şi odihnească mâinile. Puteţi să-l verificaţi şi pe 
sergentul Clare, dar aveţi grijă la cap, l-a lovit o săgeată şi e 
cam ameţit. 

Tindall încuviinţă, făcu un pas înainte şi repetă figura cu 
sabia şi mâna pe frunte. Aproape tot capul sergentului era 
bandajat, dar însemnul Legământului se vedea limpede, aşa 
că nu ezită să-l atingă. Nici acesta nu era corupt. De 
această dată, băgă de seamă puterea uriaşă ce izvora din 
sergent, putere resimţită şi în urmă cu câteva clipe la 
locotenentul Stone. Nu întâlnise niciodată doi soldaţi care 
să stăpânească Legământul într-atât de bine. 


— Sunt în regulă! Îi strigă el sergentului Evans. Pe loc 
repaus toată lumea şi scoateţi staţiile de ascultare. 

— Ah, făcu Sam. Mă tot miram cum aţi dat peste noi. Nu 
mă aşteptam să găsesc soldaţi în tranşeele astea. 

— Nişte evenimente neprevăzute mai la vest, îl lămuri 
Tindall în timp ce-i conducea spre tranşee. S-a dat alarma 
cu un ceas în urmă. Mare noroc aveţi că ne-aţi prins aici. 
Restul batalionului e în drum spre Bain, chemat în ajutorul 
autorităţilor civile. Ceva incidente în taberele sudiştilor, 
bănuiesc, sau cu demonstranţii de la Patria Noastră. 
Compania noastră ţinea ariergarda. 

— La vest zici? Întrebă Sam nervos. Ce evenimente 
neprevăzute? 

— N-am primit nici o informaţie. Ştii tu ceva? 

— Sper că nu. Dar trebuie să iau cât mai repede legătura 
cu comandamentul. Ai cumva un telefon de campanie la 
îndemână? 

— Da, dar nu funcţionează. Cred că vântul ăsta care bate 
dinspre Zid e de vină. S-ar putea să meargă telefonul de la 
punctul de comandă. Dacă nu, eşti nevoit să te-ntorci la 
drum. 

— La naiba! Făcu Sam, în timp ce coborau în tranşee. 

O situaţie neprevăzută la vest. Sigur avea legătură cu 
Hedge şi Nicholas. Răspunse într-o doară la salutul lui 
Evans şi înregistră toate feţele soldaţilor holbându-se la ei, 
feţe palide, dar fericite că nu trebuiau să dea piept cu o 
arătare din Vechiul Regat. 

Căţeaua sări lângă el, făcându-l pe-un soldat să tresară. La 
urmă, cobori Lirael, cu mişcări greoaie, obosită încă de pe 
urma zborului. Găsea Perimetrul ciudat şi înfricoşător 
deopotrivă. Pretutindeni în jur simţea apăsarea morţii. 
Mulţi dintre ei se înghesuiau la hotarul cu Viaţa, împiedicaţi 
să treacă doar de cântecul silențios al naiurilor de la 
frontieră. Sabriel le făurise, şi viaţa lor era strâns legată de 
cea a Abhorsenului. Când Abhorsenul murea, naiurile 
încetau să mai cânte la primul răsărit de Lună plină. Atunci, 


Morţii înviau şi hoinăreau în viaţă până erau întemnițați de 
următorul Abhorsen, în cazul de fată Lirael. 

Locotenentul Tindall observă tremuratul ei şi o privi 
îngrijorat. 

— N-ar trebui să-l ducem pe sergent la postul de prim- 
ajutor? Întrebă el. 

Ceva nu era în regulă cu sergentul, ceva care-l împiedica 
să-l privească în ochi. Tindall zări cu coada ochiului o aură 
difuză ce nu se potrivea cu conturul firesc al sergentului. Şi 
banduliera era ciudată. De când purtau Cercetaşii 
banduliere cu cartuşe de carabină? Mai ales că niciunul din 
ei nu avea o carabină? 

— Nu, rosti Sam iute. Îi va trece. Trebuie să găsim un 
telefon cât mai repede şi să-l contactăm pe colonelul Dwyer. 
Tindall încuviinţă, dar nu spuse nimic. Era un gest menit 

să-şi ascundă îngrijorarea întipărită pe chip şi vârtejul 
gândurilor dinăuntru. Locotenent-colonelul Dwyer, şeful 
Cercetaşilor de Frontieră, era de două luni în permisie. 
Tindall îl însoţise chiar după acea serată de neuitat de la 
comandamentul tatălui său. 

— V-aş ruga să mă însoţiţi la punctul de comandă, rosti el 
într-un târziu. Cred că maiorul Greene ar vrea să discute cu 
voi. 

— Trebuie să telefonez, insistă Sam. N-avem timp de 
pierdut! 

— Telefonul lui Greene funcţionează, din câte-mi aduc 
aminte, spuse 'Tindall, încercând să-şi stăpânească 
neliniştea din glas. Sergent Evans, te însărcinez cu 
comanda plutonului. Byatt, Emerson. După mine. Nu 
scoateţi baionetele încă. A, Evans, trimite după locotenentul 
Gotley, spune-i să vină la comandament. Avem nevoie de 
cunoştinţele lui. 

Tindall porni înainte prin tranşeul de comunicaţii, urmat 
de Sam, Lirael şi Căţea. Evans observase căutătura 
locotenentului şi luase notă de chemarea singurului Mag al 


Legământului din companie, cu excepţia maiorului Greene, 
aşa că-i opri pe Byatt şi pe Emerson şi le şopti: 

— E ceva necurat la mijloc, băieţi. Dacă dă şeful ordin sau 
dacă fac ceva blestemăţii, înfigeţi-le baionetele în spinare. 

CAPITOLUL ȘAISPREZECE. 

Decizia maiorului. 

Locotenentul 'Tindall îi conduse într-un buncăr adânc, la o 
sută de metri în spatele tranşeei. Chiar şi în lumina difuză a 
lămpilor cu ulei, Sam recunoscu semnele trândăvelii şi-ale 
tihnei şi fu năpădit de presimţiri negre, gândind că ofiţerul 
care locuia aici n-avea să plece urechea la cerinţele lor, 
darămite să le înţeleagă. 

Focul ardea în sobă, pe masa destinată hărților zăcea o 
sticlă de whisky deschisă, iar într-un colţ fusese instalat un 
fotoliu confortabil. Maiorul Greene zăcea la fel de 
confortabil în fotoliu, roşu la faţă şi pus pe harţă. În 
apropiere, se zăreau o sabie şi un pistol în toc, aninat de-un 
cuier. 

— Ce se-ntâmplă? Mugi maiorul, când oaspeţii săi intrară 
şi se aşezară în jurul mesei. 

Se ridică greoi, şi fotoliul scârţâi din toate încheieturile. 
Cam bătrân pentru gradul de maior, gândi Sam. Avea pe 
puţin 50 de ani şi nu mai avea mult până la pensie. 

Maiorul dădu să spună ceva, dar Tindall îi tăie vorba. 

— Impostori, domnule. Dar nu ştiu de care. Însemnele lor 
sunt pure. 

Sam îngheţă la auzul cuvântului, iar Lirael o prinse pe 
Căţea de zgardă, înăbuşindu-i un mârâit ameninţător. 

— Impostori zici? 

Maiorul îl ochi pe Sam, şi băiatul zări pentru prima oară 
însemnul Legământului pe fruntea sa încreţită. 

— Ce-aveţi de spus în apărarea voastră? 

— Sunt locotenentul Stone, din URPN, rosti Sam pe-un ton 
băţos. Mă însoțesc sergentul Clare şi câinele de armată 
Woppet. Trebuie să telefonez de urgenţă la comandamentul 
Perimetrului. 


— Prostii! Tună maiorul, dar fără furie. Îi ştiu pe toţi 
ofiţerii şi subofiţerii Cercetaşilor. Am petrecut mulţi ani 
printre ei. Pe deasupra, cunosc bine câinii de armată, şi-al 
vostru n-are nici în clin, nici în mânecă cu ei. Asta n-ar fi în 
stare să-ţi miroasă o baligă în mijlocul bucătăriei. 

— Nu-i adevărat, rosti Căţeaua indignată. 

Vorbele ei fură întâmpinate de-un sâsâit scurt. Maiorul 
aţinti numaidecât sabia spre ei, iar Sam şi Lirael se treziră 
cu vârfurile baionetelor la gât. 

— Uups, făcu Căţeaua, lăsându-se cu botul pe labe. Îmi 
pare rău, stăpână. 

— Stăpână? Scuipă Maiorul, din ce în ce mai aprins la faţă. 
Cine sunteţi voi doi? Şi ce-i drăcia aia? 

Sam oftă şi rosti: 

— Sunt prinţul Sameth, din Vechiul Regat, iar ea e Lirael, 
Viitoarea Abhorsen. Câinele ne e prieten. Ne-am deghizat 
cu un farmec. Îmi daţi voie să îndepărtez vraja? Vom 
străluci puţin, dar nu-i pericol. 

Maiorul se făcu şi mai roşu la chip, dar încuviinţă. 

După câteva minute, Sam şi Lirael se înfăţişară maiorului 
cu adevăratele lor chipuri şi haine. Amândoi erau osteniţi şi 
păreau trecuţi prin multe încercări. Maiorul îi cercetă cu 
atenţie, apoi îşi cobori privirile spre Căţea, care renunţase 
la pieptar, purta altă zgardă şi părea mai mare decât 
înainte. 

Căţeaua încercă să-i răspundă cu o expresie tristă, dar din 
nefericire clipi. 

— E într-adevăr prinţul Sameth, rosti locotenentul Tindall, 
care dădu ocol mesei pentru a-i vedea mai bine. 

Spre surprinderea lui Sam, locotenentul îi adresă un 
zâmbet înţelegător şi dădu din cap aprobator. 

— Iar dumneaei arată. Scuzele mele, domnişoară. Vreau 
să zic că semănaţi mult cu Sabriel, vreau să zic cu 
Abhorsen. 

— Aşa e, sunt prinţul Sameth, rosti Sam cu glas tărăgănat, 
neavând prea mari aşteptări de la acest maior umflat, în 


prag de pensionare. Trebuie să iau urgent legătura cu 
colonelul Dwyer. 

— Telefonul nu funcţionează. De altminteri, colonelul 
Dwyer e în permisie. Ce-ai de comunicat atât de urgent? 

Lirael îi răspunse cu glas răguşit, căci răceala i se strecura 
tiptil în vine datorită trecerii de la vara Vechiului Regat la 
primăvara Ancelstierrană. Flacăra lămpii pâlpâia uşor, 
jucându-se cu umbra ei pe masă. 

— Un spirit malefic străvechi se îndreaptă spre 
Ancelstierre. Avem nevoie de ajutor să-l găsim şi să-l oprim 
înainte să distrugă ambele tărâmuri. 

Maiorul o fixă cu privirile încruntate, roşu în obraji. Dar pe 
chipul lui nu se citea neîncredere, aşa cum se temuse Sam. 

— Dacă n-aş înţelege semnificaţia titlului tău şi n-aş 
recunoaşte banduliera cu clopoței, rosti el agale, aş zice că 
baţi câmpii. Nu-mi amintesc să fi auzit de-un spirit capabil 
să distrugă o ţară întreagă şi trăgeam nădejde să n-aud 
niciodată asemenea năzdrăvânii. 

— 1 se spune Distrugătorul, spuse Lirael cu un glas liniştit, 
care trăda însă teama ce-i dădea târcoale de când părăsise 
Lacul Roşu. E unul din cei nouă Brianţi, spirite libere, vechi 
de când lumea. Cei şapte l-au înlănţuit, l-au rupt în două şi 
l-au îngropat în adâncurile pământului. De curând însă, un 
necromant pe nume Hedge a dezgropat emisferele în care 
zace întemnițat şi chiar în aceste clipe se-ndreaptă cu ele 
spre Ancelstierre. 

— Deci asta era, rosti Maiorul, fără urmă de satisfacţie în 
glas. Un porumbel voiajor mi-a adus veşti despre necazul 
din vest, ceva probleme de apărare, dar de-atunci n-am mai 
primit nimic. Hedge zici? Am cunoscut un sergent cu 
numele ăsta când m-am înrolat la Cercetaşi. Nu putea să fie 
el, deşi asta se-ntâmpla în urmă cu treizeci şi cinci de ani şi 
jur că el avea peste cincizeci. 

— Domnule maior, trebuie să dau un telefon! Îl întrerupse 
Sam. 

— Chiar acum! Rosti maiorul. 


În el reînviase acel maior tânăr, aflat în deplinătatea 
puterilor. 

— Domnule Tindall, cheamă-ţi plutonul şi spune-i lui 
Edwards şi sergentului major Porrit să înceapă o manevră. 
Eu voi merge cu cei doi. 

— "Trei, interveni Căţeaua. 

— Patru, făcu Mogget, scoțând capul din raniţa lui Sam. M- 
am săturat să tac. 

— E prietenul nostru, se grăbi Lirael să explice, încercând 
să oprească noul avânt al baionetelor. Mogget e pisica şi 
Căţeaua Obraznică E. Ăă. Câinele. Sunt, cum să zic. 
Slujitorii Clayrelor şi ai Abhorsenului. 

— Aşa-i la Perimetru. Aici când plouă, toarnă cu găleata. 
Vă voi conduce la şoseaua de aprovizionare şi vom încerca 
telefonul de-acolo. Tu, Francis, te vei îndrepta cât mai iute 
spre locul de întâlnire stabilit. 

Şovăi o clipă, apoi rosti: 

— Bănuiesc că nu ştiţi încotro se va îndrepta acest Hedge, 
odată trecut de Perimetru. 

— La Forwin Mill, unde se găseşte o aşa-zisă fermă de 
fulgere, de care se vor folosi pentru a-l elibera pe 
Distrugător, spuse Lirael. 

— Nu cred că vor întâmpina dificultăţi la Perimetru. Hedge 
e însoţit de Nicholas Sayre, nepotul premierului, şi urmează 
a se întâlni cu un reprezentant care are permisiunea scrisă 
a oficialului de-a transporta emisferele. 

— Asta nu-i suficient, spuse maiorul. S-ar putea să le 
meargă la Punctul de Frontieră, dar odată ce dau piept cu 
garnizoana de la Bain sau chiar de la Corvere, va fi un du- 
te-vino interminabil. Băieţii din Perimetru nu sunt atât de 
bătuţi în cap încât să se lase păcăliţi de asemenea trucuri. 
Vor fi nevoiţi să-şi taie drum cu sabia, dar, dacă s-a dat 
alarma în urmă cu un ceas, probabil că luptele au şi început 
deja. Ordonanţă! 

Caporalul se ivi în uşă, cu o ţigară palmată în mână. 


— Adu-mi harta pe care apare Forwin Mill, undeva la vest 
de poziţia noastră. N-am auzit de locul ăsta afurisit. 

— E la vreo cincizeci de kilometri de coastă, rosti Tindall, 
oprindu-se în uşă. Ştiu un lac acolo, unde obişnuiam să 
pescuiesc. Nişte somoni trăsnet. E la câţiva kilometri de 
zona Perimetrului. 

— Nu zău? Pf! Făcu Greene, înroşindu-se din nou la faţă. 
Şi ce mai e pe-acolo? 

— Ştiu de-o fabrică de cherestea abandonată, un doc 
părăginit şi rămăşiţele căii ferate pe care erau transportaţi 
odinioară arborii tăiaţi. N-am habar despre ferma asta de 
fulgere, dar. 

— Nicholas a comandat nu de mult ridicarea unei ferme de 
fulgere în zona aia, îl întrerupse Lirael. 

— Avem oameni acolo? Dori să ştie maiorul. 

— Acum da, răspunse Tindall. Două tabere de refugiaţi 
sudişti s-au stabilit pe dealurile din apropierea lacului la 
finele anului trecut. Se numesc Norris şi Erimton. Să tot fie 
vreo cincizeci de mii de refugiaţi acolo, supravegheați de 
poliţie. 

— Primele victime ale Distrugătorului, dacă va fi 
dezlănţuit, rosti Căţeaua. Odată ucişi, Hedge le va culege 
sufletele înainte să treacă în Moarte, pentru a-l sluji. 

— În cazul ăsta va trebui să-i mutăm de-acolo, fu de părere 
maiorul. Dar, fiind în afara Perimetrului, nu prea avem 
mână liberă să intervenim. Generalul Tindall va înţelege 
situaţia. Sper doar că generalul Kingswold a plecat acasă. E 
un simpatizant feroce al partidei Patria Noastră. 

— Să nu mai zăbovim! Îl întrerupse Lirael. 

Trecuse vremea discuţiilor. Lirael fu năpădită de presimţiri 
negre, de parcă fiecare secundă petrecută în acest buncăr 
însemna un grăunte de nisip scurs printr-o clepsidră 
aproape goală. 

— Vreau să ajungem la Forwin Mill înaintea lui Hedge şi a 
emisferelor! 

— De-acord! Tună maiorul, revenit brusc la viaţă. 


Omul trebuia impulsionat din când în când. Cu viteza 
fulgerului, Greene îşi puse casca pe cap şi înhăţă revolverul 
din cuier. 

— Hai, domnule Tindall. Mişcarea! 

Totul se întâmplă nespus de repede. Locotenentul Tindall 
se făcu nevăzut în noapte, iar maiorul îi conduse degrabă 
printr-o altă tranşee de comunicaţii. În scurtă vreme, 
tranşeea lăsă locul unei simple poteci, marcată la scurte 
intervale de pietre vopsite în alb, ce luceau palid în lumina 
stelelor. Noaptea Ancelstierrană era lipsită de lună şi mult 
mai friguroasă decât cea din Vechiul Regat. 

Douăzeci de minute mai târziu, poteca îi aduse la drumul 
asfaltat ce se-ntindea cât vedeai cu ochii în ambele sensuri, 
iar maiorul - care, în pofida gâfâielilor, se ţinea surprinzător 
de bine - îşi mai încetini pasul. Paralel cu şoseaua se zăreau 
stâlpii de telefonie ce străbăteau întreg Perimetrul. 

Într-o parte se înălța o baracă joasă, de beton, unde 
cablurile telefonice se uneau într-o învălmăşeală ce amintea 
de-o cină cu spaghete. 

Maiorul Greene intră valvârtej, zbierând la sărmanul 
soldat ce aţipise la tabloul de comandă, cu capul pe-o 
îngrămădeală de cabluri şi prize. 

— Fă-mi legătura cu comandamentul Perimetrului! Ordonă 
el. 

Soldatul buimăcit execută ordinul în linişte, vădind multă 
pricepere. 

— Vreau să vorbesc cu generalul Tindall! Trezeşte-l dacă 
n-ai de-ales. 

— Da, să trăiţi, da, să trăiţi! Bolborosi ordonanța, 
regretând că nu-şi găsise un moment mai bun să dea pe gât 
romul tăinuit de-atâta vreme. 

Îşi duse mâna la gură, nu care cumva să-l simtă zbirul de 
maior sau însoțitorii lui neobişnuiţi. 

Când primi în sfârşit legătura, Greene înşfacă receptorul şi 
vorbi grăbit. După nuanţa din ce în ce mai aprinsă a feţei, 
era clar că se tot lovea de intermediari nefolositori. Lirael 


se temu să nu-i ia mustaţa foc. Într-un târziu, găsi omul 
potrivit, căci ascultă un minut fără să-l întrerupă, după care 
aşeză cu încetineală receptorul în furcă. 

— Ne confruntăm cu o incursiune la extremitatea vestică a 
Perimetrului. Din ce-am înţeles, primejdia a fost 
semnalizată cu rachete roşii, dar am pierdut legătura cu 
segmentul Unu-Nouă, deci avem de-a face cu un asalt de 
anvergură. Nimeni nu ştie ce se petrece acolo. Generalul 
Tindall a trimis deja o escadrilă aviatică, dar se pare că are 
belele şi la Punctul de Trecere, iar putoarea aia de colonel 
din capătul opus mi-a ordonat să rămân aici. 

— Să rămâneţi aici? De ce nu încercăm să-l oprim pe 
Hedge la Zid? Protestă Lirael. 

— Am pierdut legătura în urmă cu o oră şi n-am reuşit s-o 
refacem încă. Nu s-a mai înălţat nici o rachetă de 
semnalizare. Aia-nseamnă că n-a mai rămas nimeni în viaţă. 
Altfel, mă gândesc că ar fi fugit. În orice caz, Hedge ăsta al 
vostru şi emisferele lui au trecut deja de Zid şi de 
Perimetru. 

— Cum naiba au reuşit să ne-ajungă din urmă? Rosti 
Lirael. 

— Timpul poate juca feste la trecerea dintre regate, spuse 
Mogget fantomatic, băgându-l în sperieţi pe operator. 

Motanul sări din raniţă şi adăugă, fără a-l lua în seamă pe 
soldat: 

— Totuşi, nu cred că le va fi foarte uşor să transporte 
emisferele la Forwin Mill. Măcar acolo să ajungem înaintea 
lor. 

— Ar fi bine să dau de-ai mei, rosti Sam. Puteţi intra în 
sistemul de telefonie publică? 

— Ah, făcu maiorul. 

Se scărpină la nas, căutându-şi cuvintele. 

— Credeam că ai aflat. S-a întâmplat acum o săptămână. 

— Ce? 

— Îmi pare rău, fiule, rosti Maiorul, luând poziţie de 
drepţi. Părinţii tăi au murit. Au fost ucişi într-un atentat cu 


bombă de către fanaticii lui Corolini. Praful s-a ales din 
maşina lor. 

Sam îl ascultă cu chipul împietrit. Apoi se lăsă la podea şi- 
şi puse capul în mâini. 

Lirael îl mângâie pe umărul stâng, iar Căţeaua îşi aşeză 
botul pe umărul lui drept. Vestea părea să nu-l tulbure pe 
Mogget, care se cuibări lângă operator, cu străluciri verzui 
în ochi. 

Lirael avu nevoie de câteva secunde pentru a pune stavilă 
şuvoiului ce sta să-i spargă pieptul, căutând puterea de a nu 
părăsi drumul ales. Dacă scăpa cu viaţă, avea să verse 
lacrimi pentru sora pe care n-o cunoscuse niciodată, pentru 
Touchstone, pentru mama ei şi pentru toate nenorocirile 
acestei lumi. Acum însă nu era momentul, căci soarta 
multora atârna de acţiunile ei. 

— Alungă-ţi gândurile negre, îl îmbărbătă ea pe Sam. De 
noi depinde totul acuma. Trebuie să ajungem la Forwin Mill 
înaintea lui Hedge! 

— Cu neputinţă, rosti Sam. Mai bine ne dăm bătuţi şi. 

Se opri în mijlocul propoziției, îşi lăsă mâinile să-i cadă pe 
lângă trup şi se ridică, dar îndoit parcă de-un junghi ce-i 
străbătuse maţele. Rămase aşa preţ de un minut, fără să 
rostească o vorbă. Apoi scoase panmoneda din mânecă şi-i 
făcu vânt până-n tavan, de unde refuză să mai coboare. 
Sam se rezemă gârbovit de perete şi-şi lăsă capul pe spate, 
s-o privească. 

În cele din urmă, îşi luă ochii de la monedă şi se îndreptă 
de spate, dar nu pocni din degete să-şi cheme invenţia 
înapoi. 

— Îmi cer scuze, şopti el, clipind pentru a-şi alunga 
lacrimile. Mi-a. Mi-a trecut. 

Făcu o plecăciune către Lirael şi rosti: 

— Abhorsen. 

Lirael închise ochii pentru câteva clipe. Cuvântul avu darul 
să-i limpezească minţile. Nu mai era Viitoarea Abhorsen, ci 
Abhorsen. Şi-atât. 


— Da, rosti ea, acceptând titlul şi noile ei îndatoriri. Eu 
sunt Abhorsen acum şi prin urmare vă cer sprijinul tuturor. 

— 'Te voi însoţi eu, se oferi Greene. Dar nu pot cere 
companiei să mă urmeze, deşi bănuiesc că majoritatea s-ar 
oferi voluntari. 

— Asta n-o mai înţeleg! Protestă Lirael. Cui îi pasă dacă e 
legal sau nu? Ţara asta stă sub semnul distrugerii! Vor pieri 
cu toţii, nu pricepeţi? 

— Eu pricep, dar nu-i aşa de simplu. Începu maiorul, apoi 
tăcu. 

Toată roşeaţa i se scurse din tâmple. Chipul i se 
schimonosi pentru câteva clipe, de parcă o idee năstruşnică 
încerca să răzbească la suprafaţă, apoi i se limpezi din nou. 
Maiorul vâri mâna în buzunar, îşi petrecu o rozetă printre 
degete şi izbi cu toată forţa în panoul de bachelită. 
Circuitele delicate cedară şi panoul explodă, împrăştiind 
fum şi scântei în toate direcţiile. 

— Să fiu al naibii! Chiar e simplu! Voi ordona companiei să 
te însoţească. N-au decât să mă împuşte politicienii pe 
urmă, dacă ieşim biruitori. Soldat, dacă scapi o vorbă cuiva 
despre ce s-a discutat aici, te fac cina pisoiului. 

— Miam, făcu Mogget. 

— Da, să trăiţi! Bâigui operatorul, tremurând ca varga, şi 
prinse a flutura o pătură ignifugă deasupra panoului. 

Dar maiorul nu mai aşteptă confirmarea, ci ţâşni pe uşă 
afară, urlând la nişte amărâţi de subofiţeri: 

— Pregăteşte camioanele, hai, n-ai plecat încă?! 

— Camioanele? Întrebă Lirael după ce-l ajunse din urmă. 

— Ăăă. Căruţe fără cai, rosti Sam pe negândite. 

Cuvintele îi ieşiră lent din gură, de parcă ar fi încercat să- 
şi amintească semnificaţia lor. 

— Ne vor. Cu ajutorul lor vom ajunge mult mai repede la 
Forwin Mill. Asta în caz că funcţionează. 

— Ar fi bine să funcţioneze, spuse Căţeaua, adulmecând 
văzduhul. Vântul bate acum spre sud-vest şi se lasă răcoare. 
Priviţi înspre vest! 


Ei priviră. Depărtările erau luminate de fulgere 
strălucitoare, urmate de zvonul tunetelor. 

Mogget scruta şi el orizontul, cocoţat pe raniţa lui Sam. În 
ochii lui verzui se citea concentrarea, iar Lirael îl auzi 
numărând încet. Apoi pufni, pe-un ton iritat. 

— Cât zicea băiatul ăla că e până la Forwin Mill? Întrebă 
el, văzând privirea lui Lirael. 

— Cam cincizeci de kilometri, rosti Sam. 

— Cam cinci leghe, spuse Lirael în acelaşi timp. 

— Fulgerele alea se-ndreaptă spre vest şi sunt cam la şase 
sau şapte leghe de-aici. Hedge şi încărcătura lui 
traversează încă Zidul. 

Al doilea interludiu. 

Dubiţa albastră a serviciului poştal încetini în scârţâitul 
cutiei de viteze şi coti de pe drum pe aleea pavată. Apoi, 
încetini încă şi mai mult şi se opri cu o hurducătură, fiindcă 
porţile de obicei deschise erau acum zăvorâte. De cealaltă 
parte, şcolăriţe înarmate cu puşti şi săbii stăteau de pază. 
Erau îmbrăcate în rochii albe de tenis şi tunici de hochei, 
iar un privitor neatent le-ar fi confundat armele cu rachete 
de tenis sau crose. Două dintre ele îşi îndreptară puştile 
spre şofer, iar celelalte două ieşiră prin uşiţa laterală, cu 
săbiile ridicate, pe care jucau ultimele raze ale soarelui. 

Şoferul îşi ridică privirea spre literele aurite, scrise în stil 
gotic deasupra porţii. Colegiul Wyverley şi sub o mică 
inscripţie pe care scria „înfiinţat în 1652 pentru 
Domnişoare Respectabile.” 

— Al naibii de respectabile, mormăi el. Nu-i convenea să 
fie intimidat de nişte şcolăriţe. Se întoarse spre interiorul 
dubiţei şi spuse cu voce tare: 

— Am ajuns. Colegiul Wyverley. 

Un foşnet vag veni drept răspuns din spate, 
preschimbându-se apoi într-o serie de bufnituri şi voci 
înăbuşite. Şoferul privi cum sacii de corespondenţă se 
ridicară, iar din ei crescură mâini care dezlegau funiile din 


vârf. Se răsuci în faţă. Două dintre şcolăriţe se apropiau de 
fereastra sa, pe care o cobori de îndată. 

— Livrare specială, rosti el, aruncându-le o ocheadă. Acum 
trebuie să spun „mama şi tata lui Ellie”. Chipurile, asta ar 
trebui să însemne ceva pentru voi, aşa că nu cumva să 
vârâţi sabia în mine, nici să trageţi. 

Fata care se afla cel mai aproape, ce nu putea să aibă mai 
mult de 17 ani, se întoarse spre cealaltă, care era chiar mai 
tânără, şi-i spuse: 

— Du-te şi adu-o pe magistra Coelle. Dumneata stai locului 
şi ţine-ţi mâinile pe volan, adăugă ea către şofer. Spune-le şi 
pasagerilor să nu mişte. 

— "Te auzim, veni o voce din spate. O voce de femeie, 
puternică şi rezonantă. Felicity, tu eşti? 

Fata făcu un pas în spate. Apoi, ţinând sabia în gardă, 
aruncă o privire prin fereastră, pe lângă şofer. 

— Da, doamnă, eu sunt, rosti fata cu prudenţă. Se dădu 
înapoi şi făcu semn fetelor de după poartă, care se relaxară 
puţin, dar nu-şi coborâră puştile, spre dezamăgirea 
şoferului. Puteţi aştepta până vine magistra Coelle? Nu 
putem lăsa garda jos în perioada asta. Vine o năpastă din 
nord şi veşti despre alte necazuri. Câţi sunteţi acolo? 

— Aşteptăm, veni răspunsul vocii. Suntem doi. Eu şi. Tatăl 
lui Ellimere. 

— Ăă, bună, spuse Felicity. S-a zvonit. Că aţi. Deşi magistra 
Coelle nu a crezut nici o clipă că. 

— Să nu vorbim despre asta deocamdată, grăi Sabriel. 

leşise din sacul de corespondenţă şi acum era ghemuită în 
spatele şoferului. Felicity o privi atent, asigurându-se că 
femeia era de fapt mama lui Ellimere. O recunoscu, deşi 
Sabriel purta o uniformă a serviciului poştal şi o şapcă trasă 
peste părul negru ca noaptea. Dar Felicity nu-şi abandonă 
prudenţa. Adevăratul test va veni când magistra Coelle le 
va verifica însemnele. 

— Iată-ţi răsplata, aşa cum am convenit. Sabriel îi întinse 
un plic gros şoferului. Bărbatul îl luă şi se uită imediat 


înăuntru, cu un mic zâmbet citindu-i-se pe buze şi în ochi. 

— Vă sunt recunoscător, spuse el. Şi îmi voi ţine gura 
închisă, aşa cum am promis. 

— Ai face bine, bombăni Touchstone. 

Şoferul era evident ofensat de această remarcă. Pufni şi 
spuse: 

— Am trăit toată viaţa în apropiere de Bain şi ştiu ce şi 
cum. Nu v-am ajutat pentru bani. Asta-i doar un îndulcitor. 

— Îţi apreciem ajutorul, interveni Sabriel, potolindu-l pe 
Touchstone din priviri. Cele câteva ore petrecute vârât într- 
un sac îi aţâţaseră firea aprigă, iar aşteptatul, acum că erau 
atât de aproape de Zid şi casă, era un chin pentru el. 
Colegiul Wyverley se afla la doar şaizeci de kilometri sud de 
graniţă. 

— Poftim, ia-l înapoi. Şoferul îi întinse plicul lui Touchstone. 

— Nu, nu, consideră că e o răsplată pe care o meriţi din 
plin, rosti cu calm Sabriel, împingând plicul înapoi. Şoferul 
rezistă pentru o clipă, apoi ridică din umeri, băgă plicul 
undeva în jachetă şi se cuibări bosumflat în scaun. 

— Iat-o pe magistră, sună vocea plină de uşurare a lui 
Felicity. 

O femeie mai în vârstă venea pe alee, însoţită de câteva 
studente. Parcă apăruseră de nicăieri, întrucât clădirea 
principală a şcolii nu se zărea. Era după o cotitură, ascunsă 
de o perdea deasă de plopi. 

Odată cu sosirea magistrei Coelle, trecură doar câteva 
minute până ce puritatea însemnelor Legământului de pe 
frunţile lui Sabriel şi Touchstone fu confirmată. Se 
îndreptară cu toţii spre şcoală, iar dubiţa poştală înapoi în 
Bain. 

— Mi-am dat seama că ştirile sunt false, zâmbi magistra în 
timp ce se îndreptau în grabă spre porţile enorme ale 
clădirii. Cei de la Corvere Times au publicat o poză cu două 
maşini incendiate şi câteva cadavre, dar nimic altceva. 
Părea o ştire comandată. 


— A fost îndeajuns de reală, răspunse mohorât Sabriel. 
Damed şi alţi unsprezece oameni de-ai noştri au fost ucişi în 
atacul acela şi încă doi în apropiere de Hennen. Poate mai 
mulţi au fost ucişi. Ne-am despărţit după ce am trecut de 
Hennen, să ne aruncăm urmăritorii pe-o pistă falsă. Nu a 
ajuns nimeni aici înaintea noastră? 

Coelle clătină din cap. 

— Damed nu va fi uitat, grăi Touchstone. Nici Barlest sau 
vreunul dintre ei. Şi nu ne vom uita nici duşmanii. 

— Ce vremuri groaznice, suspină magistra, care clătină 
din cap în repetate rânduri. 

Intrară, pe lângă alte şcolăriţe, care se uitau cu ochi mari 
la legendara Sabriel şi la consortul ei, chiar dacă era doar 
regele Vechiului Regat şi nici pe departe atât de interesant. 
Odinioară, Sabriel fusese una dintre ele. Continuară să se 
uite după ei chiar şi după ce Coelle îi poftise pe distinşii 
oaspeţi în salonul de vizite, poate cea mai luxoasă încăpere 
din întreaga şcoală. 

— Bănuiesc că nu s-a cotrobăit prin lucrurile pe care le-am 
lăsat aici? Întrebă Sabriel. Care e situaţia? Vreo veste? 

— Lucrurile sunt aşa cum le-aţi lăsat, răspunse Coelle. Nu 
avem încă mari necazuri. Felicity! Te rog adu cufărul 
Abhorsenului din pivniţă. Pippa şi Zettie. Şi cine mai e 
monitor astăzi. Pot să te ajute. Cât despre ştiri, am nişte 
mesaje şi. 

— Mesaje! Izbucni Touchstone. De la Ellimere sau 
Sameth? Întrebă grăbit Touchstone. 

Magistra scoase două bucăţi de hârtie din mânecă şi i le 
înmână. Touchstone le înhăţă cu nerăbdare şi se apropie de 
Sabriel să le citească. Felicity şi însoţitoarele ei dispărură 
printr-una dintre uşile greoaie, atent lustruite. 

Primul mesaj era scris cu un creion albastru pe o bucată 
ruptă de antet pe care apărea acelaşi simbol ca şi cel de pe 
dubiţa poştală. Touchstone şi Sabriel îl citiră cu atenţie, iar 
pe frunţi le apărură cute adânci. Apoi îl citiră încă o dată şi 
se uitară unul la altul, cu uimirea întipărită pe chipuri. 


— Una dintre fetele noastre l-a trimis, rupse Coelle 
tăcerea. Lornella Acren-Janes, care e asistentă a 
Directorului General al Poştelor. O copie de telegramă, 
evident. Nu ştiu dacă măcar a ajuns la ambasada voastră. 

— Putem să ne încredem în mesajul ăsta? Întrebă 
Touchstone. Mătuşa Lirael? Viitoarea Abhorsen? Oare ăsta 
e încă un vicleşug care să ne bage în ceaţă? 

Sabriel clătină din cap. 

— Par să fie cuvintele lui Sam. Chiar dacă nu prea înţeleg, 
e clar că s-au întâmplat multe lucruri în Vechiul Regat. Nu 
cred că le vom da de cap prea curând. 

Acestea fiind spuse, desfăcu cea de-a doua bucată de 
hârtie. Spre deosebire de prima, aceasta era groasă, 
evident un produs de manufactură, şi pe ea erau scrijelite 
doar trei simboluri, însemne adormite ce întunecau albul 
paginii. Sabriel îşi trecu palma asupra lor şi prinseră viaţă, 
aproape sărindu-i în mână. Cu ele veni vocea lui Ellimere, 
clară şi puternică de parcă ar fi stat lângă ei. 

— Mamă! Tată! Sper că-mi veţi primi mesajul cât mai 
repede. Clayrele au Văzut mai multe lucruri, prea multe 
încât să încapă în mesajul meu. Asupra noastră s-a abătut 
un pericol mare, aşa cum nu ne-am fi imaginat. Sunt la 
Barhedrin împreună cu Garda Regală, Trupele de Luptă şi 
şapte sute optzeci şi patru dintre Clayre, care încearcă să 
Vadă ce e de făcut în continuare. Spun că Sam e în viaţă şi 
că se luptă, şi că orice-aţi face trebuie să ajungeţi în 
Barhedrin înainte de Ziua de Anstyr sau va fi prea târziu. 
Trebuie să luăm Planoarele de undeva. O, şi se pare că am o 
mătuşă, e sora vitregă a. Ce? Nu mă întreru. 

Vocea lui Ellimere se opri în mijlocul cuvântului. Însemnele 
Legământului se întoarseră în hârtie. 

— A fost întreruptă în mijlocul vrăjii, se încruntă 
Touchstone. Nu-i stă în fire să nu o refacă. Şi a cui soră 
vitregă? A mea nu poate fi. 

— Ce e important e că Clayrele au Văzut ceva în sfârşit, 
rosti Sabriel. Ziua de Anstyr. Trebuie să consultăm un 


calendar. Trebuie să pice curând. Foarte curând. Va trebui 
să plecăm imediat. 

— Nu cred că veţi putea face asta, răsună tulburată vocea 
lui Coelle. Mesajul acela l-am primit abia azi-dimineaţă. L-a 
adus un cercetaş de la Punctul de Trecere. Era grăbit să se 
întoarcă. Se pare că se confruntă cu un atac de peste Zid şi. 

— Un atac de peste Zid! Izbucniră la unison Sabriel şi 
Touchstone. Ce fel de atac? 

— Nici el nu ştia, se bâlbâi magistra, luată prin 
surprindere de violenţa întrebării şi că amândoi se înclinară 
dintr-odată spre ea. E departe, în apus. Dar şi la Punctul de 
Trecere au necazuri. Se pare că generalul Kingswold, 
inspectorul-general aflat în vizită acolo, s-a declarat de 
partea guvernării formate de Ţara Noastră, dar generalul 
Tindall refuză să o recunoască, sau pe Kingswold. Mai 
multe unităţi au luat deja fie partea lui Tindall, fie a lui 
Kingswold. 

— Deci Corolini a încercat făţiş să preia puterea? Întrebă 
Sabriel. Când s-a întâmplat asta? 

— Scria în ziarul de dimineaţă, răspunse Coelle. Ediţia de 
după-amiază încă nu a sosit. În Corvere au izbucnit lupte. 
Nu ştiaţi? 

— Am ajuns până aici pe căi lăturalnice, evitând contactul 
cu Ancelstierranii pe cât posibil, rosti Touchstone. Nu prea 
am avut timp să citim ziarele. 

— În Times scria că premierul încă deţine controlul asupra 
Arsenalului, Palatului Decizional şi al Clădirii Parlamentului 
din Corvere, spuse Coelle. 

— Dacă nu pierde Palatul, încă îl are sub control pe 
Arbitrul Ereditar, spuse 'Touchstone, căutând confirmarea 
de la Sabriel. Corolini nu poate forma un guvern fără 
binecuvântarea Arbitrului, nu-i aşa? 

— Nu şi dacă totul s-a dus de râpă, spuse decisiv Sabriel. 
Dar nu contează. Corolini, tentativa de puci - toate sunt o 
diversiune. Tot ce s-a întâmplat aici e opera unei puteri din 
Vechiul Regat, din regatul nostru. Războaiele continentale, 


influxul de refugiaţi sudişti, ascensiunea lui Corolini, totul a 
fost orchestrat, plănuit pentru un ţel pe care noi încă nu-l 
cunoaştem. Dar ce să vrea o putere din regatul nostru în 
Ancelstierre? Pot să înţeleg că haosul din Ancelstierre poate 
facilita un atac de peste Zid. Dar pentru ce? Şi pentru cine? 

— Sam o menţionează pe Chlorr în telegramă, spuse 
Touchstone. 

— Chlorr e doar o necromantă, cu toate că e foarte 
puternică. Trebuie să fie altceva. Dezgropat rău. Adică un 
rău dezgropat. În apropiere de Hotar. 

Sabriel se opri în mijlocul propoziției, căci Felicity şi trei 
însoţitoare îşi făcură apariţia, cărând un cufăr lung, cu 
încuietori de aramă. Îl aşezară în mijlocul încăperii. 
Însemne ale Legământului pluteau leneşe pe capac şi peste 
gaura cheii. Izbucniră în vâlvătăi de viaţă sub atingerea lui 
Sabriel, care şopti nişte cuvinte numai de ea înţelese. 
Capacul se întredeschise cu un ţăcănit, apoi Sabriel îl 
ridică, dezvăluind privirii veşminte, armuri, săbii şi 
banduliera ei cu clopoței. Sabriel nu le băgă în seamă, 
scormonind într-o parte şi scoase la iveală o carte mare 
învelită în piele. 

Titlul aurit de pe copertă îl înştiinţa pe eventualul cititor că 
acesta e Un Calendar al celor Două Ţări şi al Regiunii 
Zidului. Sabriel răsfoi cu repeziciune prin paginile sale 
groase până când ajunse la o serie de tabele. 

— În cât suntem azi? Întrebă ea. 

— În douăzeci, răspunse magistra. 

Sabriel îşi plimbă degetul în josul tabelului, apoi pe pagina 
cealaltă. Făcu ochii mari când întâlni ce căuta şi mai verifică 
o dată. 

— Când e? Întrebă Touchstone. Ziua de Anstyr? 

— Acum. Astăzi. 

Tăcerea se aşternu peste cuvintele ei, doar pentru a fi 
ruptă câteva clipe mai târziu de către Touchstone. 

— E încă dimineaţă în Regat, spuse el. Putem ajunge. 


— Nu pe drum, nu cu Punctul de Trecere în nesiguranţă, 
spuse Sabriel. Şi suntem prea la sud ca să chemăm un 
Planor. 

Brusc, o idee îi licări în privire. 

— Magistră, nu cumva Hugh Jorbert mai închiriază 
padocul de vest al şcolii pentru şcoala lui de zbor? 

— Ba da, dar a plecat cu nevasta în vacanţă. Se întorc abia 
peste o lună. 

— Nu putem zbura într-o maşinărie Ancelstierrană, 
protestă 'Touchstone. Vântul bate din nord. Motorul se va 
opri la şaisprezece kilometri de aici. 

— Dacă ne înălţăm suficient, am putea să planăm până 
acolo, rosti Sabriel. Dar nu fără un pilot. Câte dintre fete 
iau lecţii de zbor? 

— O duzină, poate, spuse Coelle cu o mină sceptică. Nu 
ştiu câte dintre ele pot zbura singure. 

— Pot să zbor eu, o întrerupse Felicity. Tata a zburat cu 
colonelul Jorbert în armată. Am două sute de ore la activ în 
Humbert-ul de acasă şi cincizeci în Beskwith-ul de aici. Am 
făcut aterizări de urgenţă, zboruri de noapte, aproape tot 
ce e de ştiut. Va pot trece Zidul. 

— În nici un caz. Îţi interzic! Izbucni magistra Coelle. 

— Acestea nu sunt vremuri obişnuite, interveni Sabriel, 
domolind-o cu o privire. Cu toţii trebuie să facem tot ce ne 
stă în putinţă. Mulţumesc, Felicity. Îţi acceptăm propunerea. 
Te rog, du-te şi fă pregătirile necesare cât timp noi ne vom 
schimba în haine mai potrivite pentru ce va urma. 

Felicity scăpă un țipăt de încântare şi ieşi în goană, urmată 
îndeaproape de însoţitoarele ei. Coelle dădu să o oprească, 
dar se răzgândi. În schimb, se aşeză în cel mai apropiat 
fotoliu, scoase o batistă din mânecă şi îşi şterse fruntea. 
Însemnul Legământului îi străluci puţin când pânza trecu 
peste el. 

— E doar o studentă. Ce le voi spune părinţilor ei dacă. 
Dacă nu se mai. 


— Nu ştiu, răspunse Sabriel. Niciodată nu am ştiut ce să 
spun în asemenea situaţii. Doar că e mai bine să faci ceva 
decât nimic, chiar dacă preţul e mare. 

Nu o privea pe Coelle în timp ce vorbea, ci printr-o 
fereastră. În mijlocul pajiştii care se deschidea acolo trona 
un obelisc din marmură albă, înalt de şapte metri. Pe 
marginile sale erau inscripţionate multe nume. Erau scrise 
prea mic pentru a fi citite de la fereastră, însă Sabriel le ştia 
oricum pe de rost aproape pe toate, chiar dacă nu-i 
cunoscuse pe cei care le purtaseră în viaţă. Obeliscul era un 
memorial dedicat tuturor celor căzuţi într-o noapte 
groaznică în urmă cu aproape douăzeci de ani, când 
Kerrigor trecuse Zidul cu hoardele lui de Morți. Acolo erau 
trecute numele colonelului Horyse şi ale multor alţi soldaţi, 
fete de şcoală, profesori, poliţişti, doi bucătari, un grădinar. 

O sclipire de culoare îndărătul obeliscului îi atrase 
privirea. Un iepuraş alb fugea pe pajişte, urmărit cu 
îndârjire de o fetiţă, codiţele-i jucând în vânt şi-n goană. 
Pentru o clipă, Sabriel se întoarse în timp, la un alt iepure în 
fugă, la o altă fată cu codițe. 

Jacinth şi Urechilă. 

Numele lui Jacinth apărea pe obelisc, dar iepuraşul de- 
afară putea fi vreun urmaş îndepărtat al lui Urechilă. Viaţa 
continua, deşi niciodată fără greutăţi. 

Sabriel întoarse spatele ferestrei şi trecutului. Acum o 
preocupa viitorul. Erau nevoiţi să ajungă în Barhedrin în cel 
mult douăsprezece ore. O sperie pe Coelle când începu să-şi 
dea jos uniforma albastră, fiindcă nu mai purta nici o haină 
dedesubt. Când 'Touchstone începu să-şi deschidă nasturii, 
magistra scoase un țipăt şi fugi din încăpere. 

Rămaşi singuri, cei doi făcură schimb de priviri şi 
izbucniră în râs. Doar pentru o clipă, înainte să îmbrace în 
grabă hainele din cufăr. Curând, arătau şi se simțeau din 
nou ca ei înşişi, în lenjerie de pânză, cămaşă şi pantaloni de 
lână şi tunici împlătoşate. Touchstone îşi purta săbiile 


gemene, iar Sabriel avea sabia de Abhorsen şi, mai 
important, purta din nou banduliera cu clopoței. 

— Gata? Întrebă ea în timp ce-şi aranja banduliera peste 
piept şi îşi ajusta încheietoarea. 

— Gata, confirmă Touchstone. Sau cât de gata aş putea fi. 
Urăsc să zbor în general, darămite într-una din drăcoveniile 
alea Ancelstierrane. 

— Mă aştept să fie mai rău decât de obicei, spuse Sabriel, 
dar nu cred că avem de ales. 

— Evident, oftă Touchstone. Mi-e teamă să te-ntreb, dar în 
ce fel va fi mai rău decât de obicei? 

— Pentru că, dacă nu mă-nşel, mai mult ca sigur că Jorbert 
şi-a luat nevasta în Beskwith, care are două locuri. Deci ne- 
a mai rămas la dispoziţie doar un Humbert Doisprezece, cu 
un loc. Vom fi nevoiţi să stăm pe aripi. 

— Cunoştinţele tale mă uimesc mereu, spuse Touchstone. 
Magşinăriile astea sunt un mister pentru mine. Mi se pare că 
toate aparatele zburătoare ale lui Jorbert arată la fel. 

— Din păcate nu sunt la fel. Dar nu ştiu altă cale să 
ajungem acasă. Nu dacă e s-ajungem în Barhedrin înainte 
de sfârşitul zilei de Anstyr. Hai! 

leşi cu paşi mari din cameră fără să se uite dacă 
Touchstone o urma. Dar o urma, ca întotdeauna. 

Şcoala de zbor a lui Jorbert era o afacere micuță, nu mai 
mult decât o pasiune pentru fostul colonel din Corpul de 
Aviaţie. Avea un singur hangar la două sute de metri 
depărtare de ferma sa. Hangarul se găsea la marginea 
câmpului de vest al Colegiului Wyverley, care, mărginit de 
canistre galbene de carburant, servea drept pistă de 
aterizare. 

Sabriel avusese dreptate în privinţa aeroplanului. Găsiră 
numai unul, un biplan pătrăţos cu un singur loc, care îi 
părea lui Touchstone nu mai mult decât un maldăr de metal 
ţinut laolaltă cu cabluri şi ţevi. 

Felicity, aproape de nerecunoscut, cu cască, ochelari de 
protecţie şi uniformă de zbor îmblănită, aştepta deja în 


carlingă. O altă fată stătea lângă elice şi alte două erau 
ghemuite lângă roţi, sub fuzelaj. 

— Va trebui să vă întindeţi pe aripi, îi înştiinţă Felicity cu 
voioşie. Am uitat că domnul colonel a luat Beskwith-ul. Nu- 
aveţi grijă, nu e aşa de greu. Acolo-s mânerele. Am făcut 
chestia asta de o groază de ori. Mă rog, de două ori. Şi am 
şi mers pe aripi. 

— Mânere, pufni Touchstone. Mers pe aripi. 

— Linişte! Ordonă Sabriel. Nu ne supăra pilotul. 

Urcă grațios pe partea stângă şi se întinse pe aripă, 
prinzându-se bine de cele două mânere. Clopoţeii o cam 
jenau, dar se obişnuise de mult cu asta. 

Touchstone urcă pe partea dreaptă, fără urmă din graţia 
soţiei, şi aproape că-i intră piciorul prin aripă. Observând 
cu oroare că era doar material întins pe un cadru de lemn, 
se întinse pe aripă cu mare grijă şi trase tare de mânere. 
Nu se desprinseră, aşa cum se cam aştepta el. 

— Gata? Întrebă Felicity. 

— Gata! Strigă Sabriel. 

— N-am de ales, mormăi Iouchstone. Apoi dădu glas unui 
„Da!” hotărât. 

— Contact! Ordonă Felicity. Fata din faţă roti elicea cu 
îndemânare şi păşi înapoi. Elicea se roti de câteva ori în 
vreme ce motorul tuşea, încetini pentru o clipă, apoi se 
învârti cu viteză când motorul porni. 

— Înlăturaţi piedicile! 

Celelalte fete traseră de frânghii, dând la o parte piedicile 
care ţineau roţile. Aeroplanul o luă înainte, apoi făcu o 
curbă nu tocmai lină până să ajungă pe pistă. Huruitul 
motorului se înteţi şi maşinăria se porni, hurducându-se 
încă şi mai mult, de parcă era un pui de pasăre care tot 
sare şi dă din aripi până să se ridice în aer. 

Touchstone privea pământul care li se întindea înainte, cu 
ochii lăcrimând din pricina vitezei. Se aşteptase ca 
maşinăria să decoleze asemenea unui planor, uşor şi cu 
elan. Dar, în timp ce înaintau pe câmp şi zidul de piatră de 


la marginea de nord se apropia tot mai mult, îşi dădu seama 
că nu ştia absolut nimic despre aparatele de zbor din 
Ancelstierre. Cu siguranţă se va înălța brusc la capătul 
câmpului. 

Sau poate că nu, îşi spuse el câteva secunde mai târziu. 
Erau încă la sol, iar zidul îi aştepta la doar douăzeci-treizeci 
de paşi distanţă. Se gândi dacă nu cumva e mai bine să dea 
drumul mânerelor şi să sară, evitând coliziunea iminentă. 
Dar nu putea să o vadă pe Sabriel pe aripa cealaltă şi nu 
avea de gând să sară fără ea. 

Avionul coti într-o parte şi se săltă în aer; Touchstone oftă 
uşurat, căci scăpaseră la doar câţiva centimetri de o 
ciocnire cu zidul, apoi ţipă când se treziră în picaj. 
Contactul cu solul scoase tot aerul din el, dar în câteva 
secunde se ridicau în sfârşit spre cer. 

— Scuze! Strigă Felicity, a cărei voce abia se auzea de 
sunetul motorului şi de aerul ce-i năvălea în urechi. E mai 
greoi decât de obicei. Am uitat. 

Touchstone o auzea pe Sabriel strigând ceva de pe 
cealaltă parte, însă nu înţelegea ce. Vedea totuşi că Felicity 
o asculta atent. Aproape imediat aeroplanul întoarse spre 
sud, înălțându-se tot mai mult. Regele înţelese că trebuiau 
să fie la o altitudine cât mai mare pentru a plana peste Zid. 
Cu vântul potrivnic din nord, era probabil ca motorul să 
moară cam la zece kilometri depărtare de Zid. Deci erau 
nevoiţi să planeze cel puţin atât, de preferat chiar puţin mai 
mult. Nu puteau să aterizeze în Perimetru. Nu că aterizarea 
în Vechiul Regat ar fi fost floare la ureche. 

Touchstone se uită la aripa din postav ce zbârnâia 
deasupra lui, sperând că cea mai mare parte a aeroplanului 
era făcută de mâna omului. Căci, dacă părţi din el nu erau, 
se vor desprinde curând, aşa cum era soarta tuturor 
maşinăriilor Ancelstierrane odată trecute de Zid. 

— Nu mai zbor în viaţa mea, mormăi el. Apoi îşi aminti de 
mesajul lui Ellimere. Dacă vor reuşi să aterizeze de cealaltă 
parte a Zidului şi să ajungă în Barhedrin, vor trebui să 


zboare undeva într-un planor şi să lupte cu un duşman 
necunoscut, cu puteri nebănuite. 

Chipul i se întunecă la acest gând. Ardea de nerăbdare să 
lupte. El şi Sabriel au ţinut piept pentru prea mult timp 
unor inamici controlaţi de la depărtare. Acum, oricine ar fi 
fost păpuşarul, a ieşit în câmp deschis şi va înfrunta forţele 
combinate ale regelui, Abhorsenului şi Clayrelor. 

Desigur, doar dacă regele şi Abhorsenul vor supravieţui 
zborului. 

PARTEA A TREIA. 

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE. 

Înapoi în Ancelstierre 

— Vântul bate spre nord-nord-est, domnule, raportă 
fermierul Prindel cu ochii pe săgeata de pe anemometru, 
care era conectat la morişca aflată la câteva nivele 
deasupra. Săgeata se roti violent, iar luminile electrice de 
pe tavan clipiră de câteva ori înainte să se stingă, lăsând 
încăperea luminată doar de două lămpi. Prindel îşi privi 
ceasul, care se oprise, apoi lumânarea cu gradaţii dintre 
cele două lămpi. 

— Cădere de curent la aproximativ 16:49. 

— Foarte bine, Prindel, răspunse locotenentul Drewe. Ai 
grijă să trecem pe petrol, apoi sună la cartierul general. Eu 
voi urca. 

— Da, să trăiţi! Răspunse Prindel. Luă un tub acustic şi 
strigă: 

— Treceţi pe petrol! Cartierul general! Repet, cartierul 
general! 

— Da, domnule! Veni răspunsul de la celălalt capăt, urmat 
de sunetul unei Sirene de mână şi al unui clopot crăpat, 
ambele răsunând în întregul far. 

Drewe îşi îmbrăcă mantaua albastră de sibir, încinsă de o 
curea lată de piele de care erau agăţate un revolver şi un 
hanger. Echipamentul era întregit de casca albastră de oţel, 
ornată cu emblema cheilor aurii încrucişate, care-i confirma 
funcţia de supraveghetor al farului de vest. Casca 


aparținuse predecesorului şi îi era cam mare, aşa că se 
simţea ca un măscărici când o purta, dar regulile sunt 
reguli. 

Camera de comandă se afla la cinci nivele sub camera 
lucitoare a farului. Pe când urca cu paşi înceţi scările, îl 
întâlni pe matelotul Kerrick coborând în grabă spre el. 

— Domnule! Trebuie să vă grăbiţi! 

— Dar mă grăbesc, Kerrick, răspunse calm Drewe, 
sperând că vocea îi era mai monotonă decât inima ce 
începuse să-i bată puternic. Ce s-a întâmplat? 

— Ceaţa. 

— Întotdeauna e ceată. Doar de asta suntem aici. 
Semnalizăm vaselor să nu se rătăcească. 

— Nu, nu, domnule! Nu pe mare! Pe pământ. O ceaţă care 
vine din nord. E însoţită de trăsnete şi se îndreaptă spre 
Zid. Şi mai vin şi oameni din sud! 

Pe Drewe îl părăsi tot calmul insuflat cu atâta grijă la 
Colegiul Naval pe care-l părăsise cu abia optsprezece luni 
în urmă. Trecu pe lângă Kerrick, păşind peste câte trei scări 
deodată. Deja răsufla din greu când împinse la o parte uşa 
grea de oţel şi intră în camera de veghe. Inspiră adânc şi 
reuşi întrucâtva să afişeze imaginea de ofiţer naval calm şi 
stăpânit pe care şi-o crease. 

Lumina era stinsă şi nu avea să se aprindă pentru încă o 
oră. Două sisteme îl puneau în mişcare - unul mecanic pe 
bază de petrol, iar altul în întregime electric - pentru 
momentele când electricitatea şi tehnologia cedau sub 
adierea vântului ce bătea din nord. Dinspre Vechiul Regat. 

Drewe se linişti când îşi observă cel mai experimentat 
subofițer deja la post. Coxswain Berl era afară pe pasarelă, 
cu un binoclu mare lipit de ochi. Drewe se îndreptă spre el, 
pregătindu-se pentru briza rece. Dar când păşi afară, 
vântul era călduţ, alt semn că venea dinspre nord. Berl îi 
povestise că peste Zid anotimpurile erau diferite, iar Drewe 
petrecuse suficient timp la farul de vest încât să-i dea 
crezare, deşi iniţial crezuse că erau bazaconii. 


— Ce se-ntâmplă? Unde sunt oamenii de care am auzit? 
Întrebă Drewe. 

Ca de-obicei, ceața de pe mare nu se apropiase de țărm. 
Însă o altă ceaţă, mai întunecată, se revărsa din nord spre 
Zid. Era luminată din când în când de fulgere şi se întindea 
spre est cât vedeai cu ochii. 

Berl îi întinse binoclul şi arătă. 

— Sunt sute, domnule Drewe, poate chiar mii. Probabil 
sudişti din tabăra cea nouă de la Lington Hill. Se îndreaptă 
spre nord, să traverseze Zidul. Dar nu ei sunt problema. 

Drewe ajustă rotiţa de focalizare şi sprijini binoclul de 
marginea căştii, căutând să pară cât mai impozant în faţa 
lui Berl. 

La început, nu văzu nimic, dar, când reuşi să focalizeze, 
toate petele neclare deveniră siluete aflate în fugă. Erau 
mii, bărbaţi cu pălării albastre, femei cu eşarfe albastre şi 
mulţi copii îmbrăcaţi complet în albastru. Aruncau scânduri 
peste buclele de sârmă ghimpată sau o tăiau pe ici pe colo, 
făcându-şi cale liberă. Unii răzbătuseră prin câmpul de 
sârmă ghimpată şi erau deja la Zid. Drewe clătină din cap. 
De ce voiau să pătrundă în Vechiul Regat? Chiar mai ciudat 
era că unii dintre sudiştii care ajunseseră la Zid fugeau 
acum înapoi. 

— Aţi informat cartierul general al Perimetrului despre ce 
se-ntâmplă aici? Întrebă Drewe. Acolo era o garnizoană a 
armatei, cel puţin o companie în tranşeele din spate, cu 
patrule şi posturi de ascultare. Ce naiba fac maimuţoii ăia? 

— Telefoanele nu funcţionează, răspunse Berl mohorât. 
Oricum, nu ei sunt problema. Uitaţi-vă la capătul din faţă al 
ceţii, domnule. 

Bărbatul îşi îndreptă binoclul spre ea. Ceaţa înainta mai 
repede decât se aşteptase şi era surprinzător de uniformă. 
Aproape ca un zid, care se îndrepta spre cel de piatră. O 
ceaţă stranie, luminată din interior de fulgere. 

Drewe înghiţi în sec, clipi şi învârti din nou de rotiţa 
binoclului, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Din ceaţă ieşeau 


nişte arătări. Arătări care poate că fuseseră oameni 
odinioară. Auzise poveşti despre asemenea creaturi prima 
dată când fusese detaşat în nord, dar nu le dăduse crezare. 
Cadavre umblătoare, monştri de necrezut, magie atât bună, 
cât şi rea. 

— Sudiştii aceia nu vor avea nici o şansă, şopti Berl. Am 
crescut în Nord. Am văzut ce s-a întâmplat în Bain acum 
douăzeci de ani. 

— Linişte, Berl! Ordonă Drewe. Kerrick! 

Matelotul scoase capul pe uşă. 

— Kerrick, ia o duzină de rachete roşii şi începe să le 
trimiţi. Una la fiecare trei minute. 

— R-rachete roşii, domnule? Îngăimă Kerrick. Rachetele 
roşii semnalizau alarma de grad maxim. 

— Rachete roşii! Mişcă! Răcni Drewe. Berl! Adună toţi 
oamenii cu excepţia lui Kerrick afară, echipați de luptă şi cu 
puşti! 

— Domnule, puştile nu vor folosi la nimic, spuse Berl cu 
tristeţe. Sudiştii aceia au trecut de Perimetru fiindcă 
garnizoana era deja nimicită. Şi acolo era o întreagă 
companie militară. 

— 'Ţi-am dat un ordin! Execută-l! 

— Domnule, nu-i putem ajuta, stărui Berl. Nu ştiţi de ce-s 
în stare creaturile alea! Ordinele noastre sunt să apărăm 
farul, nu să. 

— Coxswain Berl! Indiferent de eşecurile armatei, Marina 
Regală Ancelstierrană nu a stat niciodată cu mâinile în sân 
în timp ce oameni nevinovaţi mor. Şi nu va începe sub 
comanda mea! 

— Da, domnule, spuse Berl încet. Îşi ridică mâna vânjoasă 
în semn de salut, apoi o prăbuşi peste gâtul lui Drewe, chiar 
sub muchia căştii. Locotenentul căzu în braţele lui Berl, 
care-l întinse cu grijă pe podea şi-i luă revolverul şi 
hangerul. 

— La ce naiba te uiţi, Kerrick? Trimite odată rachetele 
alea! 


— Dar, dar cum rămâne cu. 

— Dacă-şi revine, dă-i un pahar cu apă şi spune-i că am 
preluat comanda. Cobor să pregătesc linia de apărare. 

— Apărare? 

— Sudiştii au venit de la miazăzi, direct prin liniile noastre. 
Ceva e deja pe partea asta şi le-a făcut de petrecanie 
soldaţilor. Ceva mort, dacă nu mă-nşel. Noi urmăm, dacă nu 
cumva au ajuns deja aici. Aşa că mişcă-te odată cu rachetele 
alea afurisite! 

Impunătorul subofițer strigă ultimele cuvinte în vreme ce 
cobora prin chepeng, pe care îl trânti după el. 

Acesta încă răsuna când Kerrick auzi primele ţipete, 
undeva în curte. Urmară alte strigăte, un urlet groaznic şi o 
învălmăşeală de zgomote: ţipete, răcnete şi zăngănit de 
oţel. 

Tremurând, Kerrick deschise magazia de rachete şi scoase 
una. Lansatorul era fixat pe balustrada balconului, dar, deşi 
o făcuse de sute de ori la antrenamente, acum nu reuşea să 
aşeze racheta în el. Când reuşi într-un sfârşit, trase prea 
repede de cablul de aprindere şi racheta care se propulsă 
spre cer îi arse mâinile. 

Printre suspine de teamă şi durere, Kerrick se duse să ia 
altă rachetă. Deasupra-i, petale roşii îmboboceau pe cer, 
luminând norii. Kerrick nu aşteptă trei minute pentru 
următoarea rachetă, nici pentru cea de după ea. 

Încă lansa rachete când Morţii intrară prin chepeng. Între 
timp, ceața cuprinsese întregul far. Părea solidă, aproape ca 
pământul, aşa că Kerrick nu stătu pe gânduri când o Slugă 
Moartă sparse uşa de sticlă şi dădu să-l sfâşie cu mâini ce 
aveau prea multe degete, degete care sfârşeau în os 
încovoiat şi plin de sânge. 

Bărbatul sări şi, pentru câţiva paşi, ceața părea să-i 
suporte greutatea. Fugea cu un râs isteric. Dar de fapt 
cădea, încet-încet şi apoi tot mai repede. Slugile îi 
urmăreau căderea, o mică scânteie de Viaţă ce se stinse 
curând. 


Dar Kerrick nu murise în zadar. Rachetele roşii fuseseră 
observate la sud şi est. Iar locotenentul Drewe se trezi şi se 
ridică împleticindu-se. Îi observă pe Morți şi, într-un 
moment de inspiraţie, trase mânerul care acţiona 
aprinzătorul şi dădea drumul petrolului. Lumina scânteie în 
vârful farului, înteţită de o mie de ori de cele mai bune 
lentile create vreodată de meşterii sticlari din Corvere. 
Raza strălucea în două direcţii, însă niciuna spre Morţii de 
pe balcon, care zbierau cu glas neomenesc şi-şi acopereau 
ochii putreziţi. Cu disperare, tânărul ofiţer de marină opri 
mecanismul de rotire a luminii şi se aplecă spre troliu, să 
întoarcă lumina spre ei. 

Nu era treabă pentru un singur om, dar teama şi 
disperarea îi dădură putere. Lumina îi prinse pe Morți în 
raza sa albă. Nu îi vătăma, dar nu o suportau, aşa că se 
retraseră, pe urmele lui Kerrick afară în ceaţă. Spre 
deosebire de Kerrick, Slugile supravieţuiră căderii, cu toate 
că aveau trupurile strivite. Se ridicară încet şi îşi 
reîncepură urcuşul pe scări. Deja uitaseră de lumină. Era 
Viaţă acolo şi voiau să-i simtă gustul. 

Trăsnetele îl treziră pe Nick. Ca de obicei în ultima vreme, 
era buimac şi dezorientat. Simţea că e în mişcare şi îşi dădu 
seama că e cărat pe o targă. La fiecare capăt erau câte doi 
oameni. Oameni normali sau destul de normali. Nu 
muncitorii leproşi ai lui Hedge. 

— Unde suntem? Întrebă el. 

Era răguşit şi avea gust de sânge în gură. Îşi atinse cu 
şovăială buzele şi simţi sângele închegat acolo. 

— Vreau nişte apă. 

— Stăpâne! E treaz! Strigă unul dintre oameni. 

Nick încercă să se ridice, dar trupul îi era secat de puteri. 
Tot ce vedea deasupra erau nori negri şi fulgere, care 
cădeau undeva mai înainte. Emisferele! Îşi aminti totul. 
Trebuia să se asigure că emisferele sunt în siguranţă! 

— Emisferele! Strigă el, gâtuit de durere. 


— Sunt bine păzite, răsună o voce cunoscută. Hedge apăru 
deodată deasupra lui. E mai înalt, gândi Nick irațional. Şi 
mai deşirat. Parcă fusese alungit, ca o bucată de gumă în 
mâinile a doi copii. De asemenea, înainte părea să 
chelească, iar acum avea păr. Sau era o umbră care i se 
aşternuse pe frunte. 

Nick închise ochii. Nu-şi dădea seama unde e sau cum a 
ajuns acolo. Evident, era încă bolnav, chiar mai bolnav decât 
înainte, altfel n-ar fi fost nevoiţi să îl care. 

— Unde suntem? Întrebă Nick cu glas stins. Îşi deschise 
ochii din nou, dar nu-l văzu pe Hedge, deşi îi auzi vocea în 
apropiere. 

— Suntem pe cale să traversăm Zidul, veni răspunsul, 
însoţit de un râset neplăcut. Nick izbucni şi el într-un hohot 
nestăpânit. Nu ştia de ce şi nu se putu opri până ce aproape 
se înecă. 

Pe lângă râsetul lui Hedge şi tunetele necontenite mai 
auzea un sunet. Iniţial, Nick nu-l recunoscu. Continuă să 
asculte în timp ce targa se apropia de sursa lui, până când 
crezu că ştie ce e. Publicul de la un meci de fotbal sau 
crichet. 'Ţipau şi scandau după o victorie. Deşi Zidul era un 
loc ciudat în care să se organizeze un meci. Totuşi, poate că 
jucau soldaţii din Perimetru, se gândi el. 

Cinci minute mai târziu, Nick auzi ţipete desprinzându-se 
din zgomotul mulţimii şi realiză că nu era un meci de fotbal, 
încercă din nou să se ridice, doar pentru a fi împins înapoi 
de o mână care nu putea fi decât a lui Hedge, deşi era 
neagră, de parcă ar fi fost arsă şi în loc de unghii licăreau 
flăcărui roşii. Vedenii, îşi spuse Nick cu disperare. Vedenii. 

— Trebuie să trecem repede, îi înştiinţă Hedge pe cei care 
duceau targa. Morţii mai pot să o ţină deschisă doar câteva 
minute. Imediat ce emisferele sunt pe partea cealaltă, o 
luăm la fugă. 

— Da, domnule, răspunseră ei în cor. 

Nick se întrebă despre ce vorbeşte Hedge. Acum treceau 
printre două şiruri de muncitori bolnavi. Nick încercă să nu 


se uite la ei, la carnea în descompunere ţinută laolaltă de 
zdrenţe albastre. Din fericire, nu le vedea chipurile hidoase. 
Toţi erau întorşi cu spatele şi se ţineau de mâini. 

— Emisferele au trecut de Zid! 

Nick nu ştia cine vorbise. Vocea era stranie şi răsunătoare 
şi îl făcea să se simtă murdar. Dar cuvintele avură un efect 
imediat. Cei care duceau targa începură să alerge, 
săltându-l pe Nick în sus şi-n jos. Acesta se prinse de 
marginile tărgii şi, tocmai când sălta, se folosi de avânt ca 
să se ridice şi să arunce o privire împrejur. 

Fugeau printr-un tunel puţin înalt şi arcuit, tăiat în piatra 
Zidului ce despărţea Vechiul Regat de Ancelstierre. Era 
înţesat dintr-un capăt în altul cu membri ai Brigăzii de 
Noapte, ţinându-se de mâini şi aşezaţi în şiruri lungi, între 
care se deschidea doar un mic culoar. Fiecare bărbat şi 
femeie strălucea într-o lumină aurie, dar când se apropie 
văzu că era strălucirea a mii de flăcărui aurii, care se 
răspândeau şi se contopeau, iar oamenii intraţi mai adânc 
în tunel luaseră foc. 

Nick scoase un țipăt de groază când pătrunseră în tunel. 
Foc pretutindeni, un bizar foc auriu care ardea fără fum. 
Deşi cei din Brigada de Noapte erau mistuiţi de el, nu 
încercau să scape, nu ţipau şi nu făceau nimic să-l oprească. 
Chiar mai rău, observă că, pe măsură ce unii erau cu totul 
mistuiţi, alţii le veneau în loc. Sute şi sute de bărbaţi şi 
femei în haine albastre se înghesuiau să menţină liniile. 

În faţă, Hedge înainta cu greu, văzu Nick. Dar nu era 
tocmai Hedge, ci mai degrabă o întunecime cu înfăţişarea 
sa, în jurul căreia jucau limbi sângerii de foc, luptând cu cel 
auriu. Efortul se citea în fiecare pas al său, iar flăcările 
aurite păreau o forţă aproape fizică, care încerca să-l 
împiedice să pătrundă prin tunel. 

Deodată, un întreg grup de oameni luă foc înaintea lor, ca 
nişte lumânări ce se prăbuşesc într-o baltă de ceară şi 
dispar în întregime. Până să ajungă cei rămaşi să-şi unească 
mâinile sau să le vină întăriri, focul auriu se folosi de breşă 


şi se năpusti în tunel. Oamenii care cărau targa îl văzură, îl 
întâmpinară cu înjurături şi ţipete, dar îşi continuară goana. 
Se loviră de flăcări ca nişte înotători care intră în valuri. 
Dar, cu toate că targa şi cei care o cărau ieşiră cu bine, 
focul îl culese pe Nick din targă, îl înfăşură în flăcări şi-l 
trânti pe lespezile de piatră ale tunelului. 

Flăcările îi treziră o durere rece în inimă, de parcă un 
ţurţure i-ar fi fost împlântat în piept. Totodată, îi limpeziră 
mintea şi simţurile. Observa acum simbolurile ascunse în 
flăcări şi pietre, simboluri care se mişcau, se schimbau şi 
formau noi combinaţii. Acestea erau însemnele 
Legământului de care tot auzise. Magia lui Sameth. Şi a lui 
Lirael. 

Tot ce i se întâmplase recent îi reveni în minte. Îşi aminti 
de Lirael şi de câinele înaripat. Cum au fugit din cort. Cum 
s-au ascuns în stufăriş. Discuţia lui cu Lirael. Îi promisese că 
va face tot ce-i stă în putinţă să-l oprească pe Hedge. 

Flăcările se aşezară pe pieptul lui Nick, dar nu-i ardeau 
pielea. Încercau să atace ceea ce era în el, să-i alunge 
fragmentul din trup. Însă puterea aceea depăşea magia 
Zidului, iar acum îşi făcea din nou simțită prezenţa, în ciuda 
încercărilor lui Nick să îmbrăţişeze focul Legământului, să 
prindă flăcările în mână şi chiar să înghită licăre de lumină 
aurie. 

Scântei albe îi ţâşniră din gură, nas şi urechi, iar trupul i 
se ridică brusc şi înlemni, cu genunchii şi coatele perfect 
întinse. Nick porni, clătinându-se ca o păpuşă ţeapănă, cu 
flăcări împotrivindu-i-se la fiecare pas. Ştia ce se întâmplă, 
dar era doar un observator. Nu avea putere asupra 
propriilor muşchi. Ciobul îl controla, deşi nu ştia cum să-l 
facă să meargă cum trebuie. 

Cu încheieturile încremenite, Nick şontâcăia pe lângă 
nenumărate trupuri pârjolite, căci tot mai mulţi oameni 
intrau prin capătul îndepărtat al tunelului. Majoritatea nu le 
semănau deloc celor din Brigada de Noapte, ci păreau 
bărbaţi şi femei cât se poate de obişnuiţi, cu părul şi pielea 


proaspete şi vii. Doar ochii trădau diferenţa de cei vii şi 
undeva în sinea sa ştia că sunt morţi, nu doar bolnavi. La fel 
ca fârtaţii lor mai putreziţi, nou-sosiţii purtau şepci şi eşarfe 
albastre. 

Înaintea lui, Hedge tocmai ieşise din tunel, iar acum îi 
făcea semn să-l urmeze. Simţi semnul ca pe o înhăţare ce-l 
obliga să înainteze mai iute. Focul auriu încerca să-l ajungă 
la fiecare pas, însă erau prea mulţi Morți, prea multe 
trupuri mistuite. Nu putu să-l atingă pe Nicholas, care ieşi 
clătinându-se din tunel, la siguranţă de flăcările aurii. 

Traversase Zidul şi acum era în Ancelstierre. Sau mai 
degrabă pe teritoriul dintre Zid şi Perimetru. De obicei, 
acesta ar fi un loc liniştit şi gol, cu pământ reavăn şi sârmă 
ghimpată, cufundat în pace de şoapta flautelor de vânt pe 
care el întotdeauna le crezuse un fel de decoraţiune 
ciudată. 

Acum era învăluit în ceața luminată în chip sinistru de 
strălucirea sângerie a soarelui la apus şi de licăriri de 
fulger. Ceaţa se rărea ici-colo în iureşul ei spre sud, 
dezvăluind scene de carnagiu. Era ca o cortină, cortina unui 
spectacol de groază, trasă pentru a arăta maldăre de 
cadavre. Erau pretutindeni, agăţate de sârma ghimpată sau 
îngrămădite pe pământ. Toate cu pălării şi eşarfe albastre, 
iar Nick înţelese într-un sfârşit că erau refugiaţi sudişti 
măcelăriți şi că, prin cine ştie ce metode oribile, Brigada de 
Noapte era alcătuită tot din oameni ca ei. 

Un fulger plesni deasupra-i şi un tunet bubui în răspuns. 
Ceaţa se ridică puţin, iar Nick zări în fugă emisferele care 
nu erau cu mult înainte pe drum, legate în sănii uriaşe care 
probabil i-au aşteptat în Redmouth, unde au descărcat 
barjele. Dar nu-şi amintea dacă asta chiar se întâmplase, 
după cum nu-şi amintea nimic între conversaţia cu Lirael şi 
deşteptarea lui chiar înainte de a trece Zidul. 

Emisferele fuseseră trase până aici de oameni normali sau 
cel puţin nu din Brigada de Noapte. Bărbaţi îmbrăcaţi într-o 
combinaţie de uniforme ale armatei Ancelstierrane şi straie 


din Vechiul Regat, tunici kaki ce contrastau cu piei de vânat, 
pantaloni în culori ţipătoare şi cămăşi de zale ruginite. 

Forţa care îl împinsese prin tunel se retrase, şi Nick căzu 
la picioarele lui Hedge. Acum, necromantul părea să aibă 
bine peste doi metri, iar flăcările roşii care-i ardeau în jurul 
cărnii şi în orbite erau chiar mai intense şi strălucitoare. 
Pentru prima oară, Nick era înspăimântat de el şi se întreba 
de ce nu fusese şi până acum. Dar era prea slăbit ca să facă 
altceva decât să se ghemuiască la picioarele lui Hedge şi să- 
şi ducă mâna la piept, unde durerea încă pulsa. 

— Curând, bubui ca un tunet vocea lui Hedge. Curând, 
stăpânul nostru va fi liber. 

Nick se trezi că încuviinţează entuziast şi asta îl 
înspăimântă la fel de mult ca Hedge. Alunecă din nou în 
starea de visare, când nu se gândea decât la emisfere şi 
ferma lui de fulgere şi la ce trebuia să facă. 

— Nu, şopti Nick. Ceea ce nu trebuie să facă. Nu ştia ce se 
întâmplă şi nu avea de gând să facă nimic până când va afla. 
Nu! 

Hedge îşi dădu seama că tânărul vorbise cu o voce scăpată 
de sub controlul lui. Rânji, iar din gât îi scăpărară flame. Îl 
ridică pe Nick ca pe un prunc şi-l aduse la piept, cu faţa 
lipită de banduliera lui cu clopoței. 

— Nicholas Sayre, aproape că ţi-ai jucat partea, spuse el, 
iar răsuflarea îi era caldă precum aburul încins şi mirosea a 
descompunere. N-ai fost mai mult decât o gazdă 
imperfectă, deşi unchiul şi tatăl tău s-au dovedit a fi mai de 
ajutor decât aş fi sperat, chiar dacă nu au ştiut-o. 

Nick nu putu să-şi ferească ochii de privirea lui arzătoare. 
Uită tot ce îşi amintise în tunel. În ochii lui Hedge văzu 
emisferele argintii, fulgerele, contopirea pe care o cunoştea 
drept unic tel al scurtei sale vieţi. 

— Emisferele. Emisferele trebuie unite, şopti el, aproape 
ritualic. 

— Curând, stăpâne, curând, croncăni Hedge. Se îndreptă 
spre cei patru cărăuşi şi-l aşeză pe Nicholas pe targă, 


atingându-i pieptul, chiar deasupra inimii, cu mâna 
înnegrită, cuprinsă încă de flăcărui. Ce mai rămăsese din 
cămaşa Ancelstierrană a lui Nick se dizolvă sub atingerea 
lui Hedge, dezvăluindu-i pielea învineţită. 

— Curând! 

Hedge se îndepărtă condus de privirea tâmpă a lui Nick, 
căruia nu-i mai rămăsese nici un gând independent. Doar 
viziunea arzătoare a emisferelor şi a contopirii lor. Încercă 
să se ridice şi să le privească, dar nu mai avea pic de forţă. 
Istovit, îşi lăsă braţele să cadă pe lângă targă şi atinse ceva 
cu un deget. Două senzaţii stranii îi străbătură braţul. O 
durere ascuţită şi o căldură blândă, tămăduitoare. 

Încercă să apuce obiectul, însă degetele nu-i dădură 
ascultare. Întoarse capul spre pământ şi realiză că era o 
bucată de lemn, un fragment din flautele de vânt care 
zăceau zdrobite la câţiva paşi depărtare. Însemnele 
Legământului încă lunecau pe ea. În timp ce le privea, ceva 
se trezi în mintea lui. Pentru un moment, îşi reaminti cine 
era şi promisiunea pe care i-o făcuse lui Lirael. 

Câtă vreme dreapta nu-l asculta, Nicholas se aplecă şi 
încercă să ia fragmentul cu stânga. Reuşi pentru câteva 
secunde, până când şi stânga îi scăpă de sub control. 
Degetele i se deschiseră, şi bucata de lemn căzu pe targă, 
între corpul şi braţul său drept. 

Hedge nu se îndepărtă prea mult de tânăr. Înaintă cu paşi 
mari prin ceața care i se dădea din cale, drept spre cel mai 
mare morman cu cadavre. Sudiştii aceştia fuseseră omorâţi 
de Morţii pe care îi ridicase mai devreme din cimitirele 
provizorii din jurul taberelor. Îl amuza ideea de a folosi 
sudişti morţi să omoare sudişti. Omorâseră şi soldaţi în 
ciudatul Punct de Vest, şi marinari în zona farului. 

Traversase Zidul de trei ori în acea zi. O dată să pună la 
cale atacurile iniţiale din Ancelstierre, ceea ce nu fusese 
mare lucru; a doua oară s-a întors să pregătească 
transportul emisferelor, o sarcină mult mai grea şi, în 
sfârşit, a trecut cu emisferele şi cu Nicholas. Ştia că nu va 


mai fi nevoit să treacă Zidul niciodată, căci acesta va fi unul 
dintre primele lucruri pe care stăpânul său le va distruge, 
împreună cu toate celelalte creaţii ale dispreţuitului 
Legământ. 

Tot ce-i rămânea de făcut acum era să intre în Moarte şi să 
constrângă cât mai multe spirite să pătrundă în cadavrele 
ce zăceau înaintea lui. Deşi Forwin Mill era la mai puţin de 
treizeci şi doi de kilometri depărtare şi ar fi putut să ajungă 
acolo până dimineaţa, ştia că armata din Ancelstierre le va 
sta în cale. Avea nevoie de cât mai multe Slugi să lupte 
împotriva armatei, iar aproape toate cele pe care le 
adusese din nord şi cele pe care le ridicase din cimitirele 
sudiştilor fuseseră sacrificate în traversarea Zidului. 

Hedge trase doi clopoței din bandulieră. Mosrael, cu care 
să trezească din somn spiritele care rătăceau pe tărâmul 
nimănui, acum eliberate din lanţurile dispreţuitelor jucării 
ale Abhorsenului şi Saraneth, cu care să le supună voinţei 
lui. 

Vor fi destule corpuri pentru toate, deşi folosirea acestui 
clopoțel l-ar trimite pe el însuşi în Moarte. Apoi s-ar 
întoarce prin porţi, folosindu-l pe Saraneth pentru a orienta 
alte spirite găsite în viaţă. 

Dar, înainte să înceapă, simţi ceva venind prin întunecime. 
Precaut, îl puse pe Mosrael înapoi în bandulieră, nu cumva 
să sune de unul singur. Îşi trase spada, şoptind cuvinte care 
o învăluiră în flăcări negre. 

Ştia prea bine cine îl vizita, dar nu se încredea îndeajuns 
în legăturile şi farmecele pe care le aruncase asupra ei. 
Chlorr era acum o Maestră a Morţii. În Viaţă, se supusese 
Distrugătorului, dar în Moarte, scăpa cumva controlului 
său. Hedge o forţase să-i dea ascultare prin alte metode şi, 
ca întotdeauna când un necromant controlează un 
asemenea spirit, supuşenia lui putea fi doar o iluzie. 

Chlorr apăru ca o formă neguroasă care abia amintea de 
cea omenească, cu apendice diforme pe un trunchi 
mătăhălos care părea că are două braţe, două picioare şi un 


cap. Focuri adânci ardeau acolo unde ar fi trebuit să-i stea 
ochii, deşi erau prea mari şi prea îndepărtate. 

Trecuse pentru prima oară Zidul, împreună cu Hedge, şi 
condusese atacul-surpriză asupra garnizoanei 
Ancelstierrane. Nu se aşteptaseră la un atac din sud. Chlorr 
luase multe vieţi şi devenise cu atât mai puternică. Hedge o 
privea suspicios şi îşi ţinea mâna lipită de Saraneth. 
Clopoţeilor nu le plăcea să slujească necromanţi, ba chiar şi 
un Abhorsen trebuia să le arate tot timpul cine e şeful. 

Chlorr făcu o plecăciune cumva ironică, în opinia lui 
Hedge. Apoi vorbi, cu o gură diformă deschizându-se în 
norul de întunecime. Tot ce ieşea din gura aceea era o 
ciudată păsărească. Hedge se încruntă şi ridică sabia. Gura 
se opri şi o limbă de foc sângeriu se plimbă dintr-o parte în 
alta a hidoasei despicături. 

— Iertare, stăpâne. Mulţi soldaţi călare se apropie din sud. 
Unii sunt magi ai Legământului, deşi nu unii prea iscusiţi. I- 
am stârpit pe primii, dar mai vin încă mulţi, aşa că m-am 
întors să-mi avertizez stăpânul. 

— Bine, rosti Hedge. Sunt pe cale să ridic o nouă oaste de 
Morți, pe care ţi-o voi trimite când va fi gata. Deocamdată, 
adună toate Ajutoarele disponibile şi atacă-i pe soldaţii 
aceia. Magii Legământului trebuie neapărat răpuşi. Nimic 
nu trebuie să-l întârzie pe stăpân! 

Chlorr îşi înclină capul mare şi pocit. Apoi se răsuci şi-i 
prezentă lui Hedge un om care fusese ascuns de ceaţă şi de 
statura ei masivă. Un om scund şi sfrijit, a cărui haină ruptă 
în câteva locuri lăsa să se întrevadă cămaşa albă de 
funcţionar. Chlorr îl ţinea de gât cu două degete enorme, 
iar sărmanul era aproape mort de groază şi din lipsă de aer. 
Căzu în genunchi înaintea lui Hedge, gâfâind şi scâncind. 

— Asta-i al tău sau cel puţin aşa se spune. 

Acestea fiind zise, Chlorr se îndreptă cu mâinile întinse 
spre Slugile din apropiere. Imediat ce le atingea, se 
cutremurau şi se ridicau cu o smucitură, apoi o urmau 


încet-încet. Dar nu prea mai rămăseseră Slugi, iar cele din 
tunelul din Zid fuseseră mistuite de foc. 

Era atentă să nu se apropie prea mult de enorma barieră 
de piatră din care încă mai scăpa lumină aurie. Nici măcar 
ea nu lua în glumă trecerea Zidului şi poate că nu ar fi 
reuşit s-o facă fără ajutorul lui Hedge şi sacrificiul multor 
Morți de duzină. 

— Cine eşti? Întrebă Hedge. 

— Sunt. Sunt adjunctul Geanner, scânci bărbatul. Întinse 
un plic. Asistentul domnului Corolini. V-am adus scrisoarea. 
Cu permisiunea de a trece. Zidul. 

Hedge luă plicul, care imediat izbucni în flăcări şi se 
preschimbă în cenuşă. 

— Nu am nevoie de permisiunea nimănui, şopti el. 

— Am venit şi pentru. Cea de-a patra plată, aşa cum a fost 
înţelegerea, continuă Geanner. Am făcut tot ce aţi cerut. 

— Totul? Întrebă Hedge. Regele şi Abhorsenul? 

— M. M. morţi, icni Geanner. Au ars cu totul într-o explozie 
în Corvere. 

— Taberele de lângă Forwin Mill? 

— Oamenii noştri vor deschide porţile în zori, după plan. 
Pliantele au fost tipărite, cu traduceri în azhdikă şi 
chellaniană. Sunt sigur că vor crede promisiunile. 

— Insurecția? 

— Încă luptăm în Corvere şi în alte locuri, dar. Dar sunt 
sigur că Ţara Noastră va birui. 

— Atunci toate lucrurile de care aveam nevoie sunt în 
ordine, rosti Hedge. În afară de unul. 

— Care ar fi acela? Întrebă Geanner. Ridică ochii spre 
Hedge, dar nici nu apucă bine să ţipe că sabia învăluită în 
flăcări îi zbură capul de pe umeri. 

— Ce risipă, bombăni Chlorr, care tocmai se întorcea cu un 
şir de Morți târându-se în urmă-i. Acum trupul ăsta e inutil. 

— Piei din ochii mei! Răcni Hedge, posedat de o furie 
neaşteptată. Puse sabia în teacă şi îl trase pe Mosrael din 


nou. Sau te trimit înapoi în Moarte şi-mi găsesc o slugă mai 
folositoare! 

Chlorr chicoti, cu un sunet precum cel al pietrelor zornăite 
într-o găleată de fier şi dispăru în noapte, cu un şir de 
aproape o sută de Slugi pe urme. Imediat ce ultimul dintre 
ei trecu de tranşee, Hedge sună din Mosrael. Clopoţelul 
scăpă o singură notă, începând jos şi urcând treptat în 
volum şi înălţime. Pe măsură ce sunetul se răspândi, 
trupurile sudiştilor începură să se zvârcolească, maldărele 
de cadavre prinzând viaţă. În acelaşi timp, pe Hedge se 
aşezase gheaţa. Mosrael încă răsuna, deşi mânuitorul său 
păşea prin râul rece al Morţii. 

CAPITOLUL OPTSPREZECE. 

Chlorr Femeia Măştii. 

Lirael se trezi brusc, cu inima zvâcnindu-i în piept şi se 
repezi după sabie şi clopoței. Era întuneric afară şi era 
închisă într-o cameră. Sau cel puţin aşa i se păru până se 
dezmetici. Dormea într-un transportor zgomotos, un 
camion, cum îi spunea Sam. Doar că zgomotul pierise. 

— Ne-am oprit, o înştiinţă Căţeaua. 

Îşi vâri botul prin învelitoarea de pânză să arunce o privire 
în jur şi rosti cu glas înăbuşit: 

— Şi cred că pe neaşteptate. 

Lirael se îndreptă de spate, încercând să scape de 
sentimentul că tocmai fusese lovită cu un ciomag şi-apoi 
forţată să bea oţet. Era în continuare răcită, dar bucuroasă 
că nu se îmbolnăvise mai rău, pentru că primăvara 
Ancelstierrană nu scăpase complet din ghearele iernii, mai 
ales noaptea. 

Oprirea venise într-adevăr pe neaşteptate, căci şoferul 
suduia de mama focului. Sam se ivi din spatele învelitorii şi 
abia reuşi să scape de limba Căţelei Obraznice, care voia 
să-l întâmpine în stilu-i caracteristic. Semnele oboselii i se 
citeau pe chip, iar Lirael îşi închipui că nu reuşise să pună 
geană pe geană de când aflase vestea tragică despre 
părinţii lui. Ea aţipise de cum intraseră în. Camion. Deşi 


habar n-avea cât dormise. Judecând după întunericul de- 
afară, nu prea mult. Doar zgarda Căţelei lumina uşor. 

— S-au blocat camioanele, îi spuse Sam, deşi vântul bate 
spre vest. Cred că ne-am apropiat prea mult de emisfere. V- 
a trebui s-o luăm la pas. 

— Unde ne aflăm? Întrebă Lirael. 

Se ridică brusc şi se lovi cu capul de pânza acoperişului, 
ratând la mustață o grindă de oţel. Afară era o zarvă de 
nedescris, de la urlete la zăngănitul cizmelor ţintate, 
însoţite de-un duduit constant. Lirael era încă buimăcită şi 
nu realiză de la bun început că acela nu era zgomotul 
tunetelor, aşa cum se aştepta, ci altceva. 

Căţeaua sări peste capacul de descărcare, urmată de o 
Lirael foarte adormită. Nu părăsiseră încă şoseaua 
Perimetrului şi în curând se iveau zorii. Pe cer se zărea 
luna, nu mare şi rotundă ca în Vechiul Regat, ci mai 
degrabă un corn subţire. Şi culorile difereau uşor: argintiul 
lăsa locul unui galben de zinc. 

Bubuitul venea dinspre miazăzi, însoţit de-un şuierat uşor. 
Orizontul era scăldat în lumină, dar nu datorită fulgerelor. 
Şi la vest se auzeau tunete, iar luminile de-acolo erau fără 
îndoială trăsnete. Lirael simţi un vag iz de Magie Liberă, 
deşi vântul bătea spre sud. Simţi şi duhoarea Morților, la 
nici doi kilometri în faţă. 

— Ce-i cu zgomotul şi luminile alea? Îl întrebă ea pe Sam, 
făcând semn către miazăzi. Băiatul se-ntoarse pentru a 
privi în direcţia indicată, dar fu nevoit să se dea la o parte 
din calea soldaţilor. 

— E zgomotul artileriei, rosti el într-un sfârşit. Tunuri 
mari. Sunt poziţionate la mare distanţă de Zid, pentru a nu 
fi influențate de emisfere sau de Vechiul Regat, şi deci să 
poată trage. Sunt un soi de catapulte care aruncă proiectile 
cale de câţiva kilometri. Când încărcătura atinge pământul, 
explodează şi omoară oameni. 

— Mare pierdere de vreme, i-o tăie maiorul Greene, care 
se apropie de ei, gâfâind. Auzi cumva vreo explozie? E ca şi 


cum ar arunca cu nişte pietroaie în Morți şi, chiar dacă-i 
lovesc din plin, tot nu păţesc nimic. Fac doar mizerie şi pe 
urmă tot artileriştii trebuie s-o curețe. Mii de bombe 
neexplodate, majoritatea umplute cu fosfor alb. Urâtă 
treabă. Haideţi! 

Maiorul o luă înainte, urmat de Lirael, Căţea şi Sam. 
Lăsaseră raniţele în camion, iar Lirael se temu pentru o 
clipă că-l uitaseră pe Mogget în raniţa lui Sam. Apoi îi zări 
căpşorul alb în spatele liniei soldaţilor aflaţi în marş, gonind 
pe marginea drumului de parcă ar fi urmărit vreun şoarece. 
Şi, într-adevăr, chiar asta făcea. Îşi căuta de mâncare. 

Lirael îl ajunse cu uşurinţă din urmă pe maior şi-l întrebă: 

— Unde suntem? 

Greene o fixă cu privirile, tuşi stânjenit şi făcu semn spre 
locotenentul Tindall, care era puţin mai în faţă. Lirael 
prinse aluzia şi îi puse tânărului ofiţer aceeaşi întrebare. 

— La cinci kilometri de punctul vestic de sprijin al 
Perimetrului, rosti Tindall. Forwin Mill se află la douăzeci şi 
cinci de kilometri mai la sud, dar nădăjduiesc să-l oprim pe 
Hedge la Zid. Plutonul Unu, stai! 

Comanda o luă pe nepregătite şi mai făcu câţiva paşi 
înainte să realizeze că soldaţii se opriseră. La ordinul lui 
Tindall, repetat şi de sergentul din capul plutonului, soldaţii 
se aliniară de fiecare parte a drumului, cu puştile pregătite. 

— Se apropie o trupă de cavalerie! O repezi Tindall. 

O înhăţă de mână şi o conduse la marginea şoselei. 

— Dar nu ştim a cui. 

Lirael se apropie de Sam şi trase sabia din teacă. Amândoi 
îşi încordară privirile, încercând să descopere sursa acelui 
tropot metalic. Alături, Căţeaua privea şi ea concentrată. 
Doar Mogget părea imperturbabil, făcându-şi de lucru cu 
şoarecele proaspăt prins. Era însă viu şi îl lăsa să o 
zbughească preţ de-o clipă, apoi îl prindea între fălci, spre 
groaza bietului rozător. 

— Nu-s Morți, hotări Lirael. 


— Şi nici Magie Liberă, completă Căţeaua Obraznică, 
adulmecând cu putere văzduhul. Dar simt multă spaimă în 
aer. 

În depărtări apăru un călăreț. Făcea parte din infanteria 
călare Ancelstierrană, dar îşi pierduse spada şi carabina. 
De cum îi văzu pe soldaţi, începu să urle: 

— La o parte! Fugiţi de-acolo! 

Infanteristul nu schiţă nici o intenţie să oprească, dar calul 
se sperie de soldaţii care inundară şoseaua, iar cineva-l 
apucă de căpăstru şi îi curmă galopul. Alte mâini îl săltară 
pe călăreț din şa, înainte să dea bice calului. 

— Ce-ai păţit, omule? Îl luă maiorul Greene la rost. 
Numele şi unitatea! 

— Soldat Maculler, 732769, domnule, glăsui omul pe 
nerăsuflate. Îi clănţăneau dinţii şi asuda din greu. Din 
divizia a paisprezecea de cavalerie uşoară, detaşamentul 
aerian al Perimetrului. 

— Bun. Acum spune-mi ce se petrece, zise maiorul. 

— Morți. Cu toţii, şopti bărbatul. Am pornit călări dinspre 
sud, prin ceaţă. O ceaţă tare ciudată. l-am prins cu nişte 
chestii mari, argintil. Ca nişte jumătăţi de portocală, dar 
uriaşe. Le-au încărcat în căruţe, dar caii erau morţi. Sau 
păreau morţi, fiindcă se mişcau. Caii trăgeau la căruţă, deşi 
erau morţi. Toţi sunt morţi. 

Maiorul Greene îl scutură bine. Lirael dădu să-l oprească, 
dar Sam o prinse de mână. 

— Soldat Maculler, raportează! Care-i situaţia? 

— Sunt morţi, cu toţii, în afară de mine, domnule, rosti 
soldatul sec. Eu şi cu Dusty am căzut la prima şarjă. Când 
ne-am dezmeticit, lupta se încheiase deja. Ne-a cuprins 
greaţa. Cred că erau ceva gaze în negura aia. Întreg 
detaşamentul de recunoaştere a fost doborât, cu tot cu cai. 
Unii au început să alerge de bezmetici. Am zărit în jurul 
căruţelor o grămadă de leşuri, sudişti morţi ziceam noi. Dar, 
de cum am căzut, au prins viaţă. I-au învălmăşit pe-ai noştri. 


Mii de monştri, nişte arătări groaznice. Se-ndreaptă spre 
noi, domnule. 

— Emisferele argintii, interveni rapid Lirael. Încotro au 
pornit căruțele? 

— Nu ştiu, bolborosi soldatul. Când au dat peste noi, se 
îndreptau spre sud. Mai mult nu ştiu. 

— Hedge a trecut zidul şi emisferele se îndreaptă spre 
ferma de fulgere. Trebuie să ajungem acolo înaintea lor! E 
ultima noastră şansă! 

— Cum? Întrebă Sam, palid. Dacă au trecut deja de Zid. 

Locotenentul Tindall aşternuse deja harta şi se chinuia în 
zadar să aprindă o micuță lanternă electrică. Înăbuşi o 
înjurătură şi îi aruncă o privire spăsită lui Lirael, apoi ridică 
harta în razele lunii. 

Simţurile îi spuseră lui Lirael că Morţii se aflau în preajmă. 
Nu zărea nimic în depărtare, dar recunoscu primejdia ce se 
apropia: slugi moarte. O oaste uriaşă de slugi moarte. Şi 
mai era ceva. O prezenţă îngheţată, familiară. Unul dintre 
Stăpânii Morților, dar nu un necromant. Fără îndoială era 
Chlorr. 

— Se-apropie! Rosti ea brusc. Două cete de Morți. Cam o 
sută în faţă, urmaţi de un puhoi în spate. 

Maiorul lătră câteva ordine, iar soldaţii se împrăştiară în 
toate direcţiile, majoritatea înainte, cu trepiede, mitraliere 
şi alte ustensile. Maculler fu condus în spate de un infirmier, 
urmat de calul său credincios. Tindall scutură harta şi se 
uită chiorâş la ea. 

— Mereu pe afurisitele alea de pliuri! Rosti el cu năduf. Am 
putea să ne-ndreptăm la sud-est de răscruce, apoi s-o tăiem 
spre sud-vest şi să ajungem la Forwin Mill dinspre miazăzi. 
Cine ştie, poate reuşim să ducem şi camioanele pe drumul 
ăsta. La început, trebuie să respingem atacul lor. 

— Dă-i drumul! Răcni maiorul Greene. Ia-ţi plutonul şi 
respinge-i. Noi vom încerca să le ţinem piept aici, cât timp 
putem. 


— În fruntea lor e Chlorr, îi informă Lirael pe Sam şi pe 
Căţea. Ce facem acum? 

— N-avem cum să ajungem la ferma de fulgere înaintea lui 
Hedge dacă o luăm la picior, rosti Sam iute. Am putea lua 
calul soldatului, dar numai pe noi doi ne-ar duce, iar asta 
înseamnă un galop de douăzeci de kilometri prin beznă. 

— Sărmanul cal e epuizat, i-o tăie Mogget. 

Cuvintele-i ieşiră strâmb din gură, căci mesteca în 
continuare şoricelul. 

— Nu v-ar putea duce pe amândoi nici dac-ar vrea. Şi nu 
cred că e prea încântat de idee. 

— Deci va trebui să mergem cu soldaţii, rosti Lirael. Asta 
înseamnă că trebuie să-i ţinem piept lui Chlorr şi primului 
val de Morți, până când reuşesc băieţii să împingă 
camioanele suficient de departe ca să pornească. 

Privi în depărtare, peste umerii soldaţilor care-şi 
instalaseră deja mitralierele pe trepiede. În lumina palidă a 
stelelor şi a lunii, desluşi drumul şi conturul cenuşiu al 
tufişurilor pipernicite de pe margine. Dintr-odată, peisajul 
începu să se-ntunece. Erau morţii, care se târau într-un 
marş dezordonat. În fruntea lor, zări o siluetă şi mai 
întunecată, de mari proporţii, şi, chiar dacă-i mai 
despărţeau vreo câteva sute de metri, lui Lirael nu-i 
scăpară flăcările arzând în miezul umbrei. 

Era Chlorr. Maiorul Greene îi văzu şi el pe morţi şi zbieră 
aproape de urechea dreaptă a lui Lirael. 

— Companie! Grup masiv de morţi la două sute de metri, 
direcţia nord. Foc! Foc! Foc! 

Urmă o simfonie de ţăcănituri puternice, şi-atât. Nici tu 
huruit de mitralieră, nici tu zgomot de foc. Doar ţăcănituri 
şi strigăte înăbuşite. 

— Nu înţeleg, spuse Greene. Vântul bate spre vest şi, de 
regulă, armele de foc continuă să funcţioneze o vreme după 
ce motoarele cedează. 

— Emisferele, rosti Sam, privind cu coada ochiului spre 
Căţea, care încuviinţă. Emană Magie Liberă şi noi suntem 


prea aproape de ele. Cred că Hedge a schimbat şi direcţia 
vântului. În ce priveşte echipamentele militare, e ca şi cum 
am fi în Vechiul Regat. 

— Fir-ar să fie! Primele două plutoane, două rânduri de-a 
latul drumului, marş! Ordonă Greene. Arcaşii în spate! 
Artileriştii să-şi scoată săgețile şi săbiile! 

Urmă un freamăt de nedescris, pe măsură ce soldaţii 
traseră săbiile din teacă. Lirael le urmă prima exemplul, 
apoi Sam, după câteva clipe de şovăială. Ar fi vrut să-l 
folosească pe Kibeth, poate pentru că-i era mai drag la 
atingere, dar împotriva lui Chlorr trebuia să invoce 
autoritatea clopotului cel mare. 

— Am crezut că este mai târziu de ora douăsprezece, îi 
spuse Lirael lui Sam. 

Îl însoţi pe Sam în fruntea liniei de soldaţi. Erau în jur de 
şaizeci, aliniaţi în două rânduri de-a curmezişul şoselei, 
până în câmp. Toţi cei din linia întâi purtau armuri, iar 
carabinele lor erau prevăzute cu baionete argintii. Linia a 
doua era alcătuită exclusiv din arcaşi, deşi, după cum ţineau 
arcurile, Lirael bănuia că nici jumătate din ei nu ştiau să le 
mânuiască. 

Aprecie totuşi că săgețile erau argintate, ceea ce ar fi 
ajutat puţin în lupta cu Morţii. 

— Hm, „ora douăsprezece” a maiorului Greene înseamnă 
„drept înainte”; este ora două dimineaţa, replică Sam, după 
de aruncă o privire cerului nopţii. În mod evident el 
cunoştea stelele Ancelstierrane la fel de bine ca pe cele din 
Vechiul Regat, ceea ce nu era valabil şi pentru Lirael. 

— Linia întâi, îngenuncherea! Tună maiorul. 

Venise în faţă, alături de Lirael şi Sam. Aruncă o privire 
piezişă Căţelei, care crescuse la mărimea ei completă de 
luptă. Soldaţii de lângă ea se dădură la o parte, 
înspăimântați, şi ridicară baionetele la patruzeci şi cinci de 
grade, astfel că linia întâi părea acum un desiş de sulițe. 

— Arcaşi, fiţi gata! 


Arcaşii încordară săgețile şi rămaseră în poziţie de 
tragere. Încetul cu încetul, morţii se apropiau, dar erau 
încă prea departe şi întunericul le ascundea trăsăturile, cu 
excepţia lui Chlorr, fireşte. Oasele lor trosneau de zor, iar 
picioarele lor diforme loveau cu zgomot surd asfaltul. 

Lirael simţi încordarea şi spaima soldaţilor din jur. Unii 
dintre ei aşteptau cu respiraţia tăiată. Alţii se fâţâiau 
nervoşi şi reglau încontinuu echipamentul. Orice vorbă le 
îngheţase pe buze după ordinele maiorului. La primele 
semne de înfrângere, ar fi luat-o cu toţii la fugă. 

— S-au oprit, rosti Căţeaua, străpungând întunericul cu 
privirile. 

Lirael se uită înainte şi văzu că Morţii îşi încetaseră 
marşul. 

În loc să avanseze, licărul roşu al lui Chlorr coti spre 
stânga. 

— Încearcă să ne ia prin învăluire? Rosti maiorul. Mă- 
ntreb de ce. 

— Nu, spuse Sam, care simţise valul de Morți ce venea din 
urmă. Aşteaptă sosirea întăririlor. Aproape o mie, din câte- 
mi dau seama. 

Deşi vorbise încet, soldaţii de lângă el începură să 
şuşotească şi în curând vestea străbătu ambele linii. 

— Linişte! Ordonă Greene. Sergent! la numele acelui 
soldat! 

— Să trăiţi! Glăsuiră mai mulţi sergenţi deodată, surprinşi 
la rândul lor şuşotind. Niciunul nu schiţă intenţia de-a 
scoate carnetul de campanie. 

— Nu mai putem zăbovi, rosti Lirael nerăbdătoare. 
Trebuie să ajungem la ferma de fulgere! 

— Dar nici să dăm bir cu fugiţii nu putem, răspunse 
Greene. 

Însemnul de pe fruntea lui luci palid, ca răspuns la Magia 
Legământului emanată de Căţea. 

— Moralul soldaţilor e la pământ. Nu-s Cercetaşi şi nu s-au 
mai întâlnit cu astfel de situaţii. 


Lirael încuviinţă. Strânse din dinţi, încercând să ia o 
hotărâre, apoi păşi înaintea soldaţilor. 

— Mă voi lupta cu Chlorr. Dacă izbutesc s-o înfrâng, s-ar 
putea ca slugile să plece sau să se-ntoarcă la Hedge. 
Oricum, nu vor lupta cu aceeaşi pricepere. 

— Fără mine nu pleci, rosti Căţeaua, care se alătură lui 
Lirael şi lătratul ei entuziasmat străpunse zidurile nopţii, cu 
o notă stranie. 

Soldaţilor li se făcu pielea de găină, iar clopoţelul din 
mâna lui Lirael rezonă uşor, înainte să-l reducă la tăcere. 
Clinchetul metalic îi înspăimântă şi mai tare pe soldaţi. 

— Nici fără mine, rosti Sam cu hotărâre. 

Păşi înainte, iar pe sabia scoasă la vedere luceau 
însemnele Legământului. În cealaltă mână, ţinea o vrajă 
strălucitoare. 

— Vin şi eu să văd spectacolul, spuse Mogget. Poate reuşiţi 
să puneţi nişte şoricei pe fugă. 

— Dacă-i permiteţi unui bătrân să lupte. Începu maiorul, 
dar Lirael clătină din cap. 

— Mai bine rămâneţi aici, domnule, rosti Lirael, nu cu 
glasul tinerei, ci cu vocea Abhorsenului gata să înfrunte o 
armată de Morți. Păziţi-ne spatele. 

— Da, doamnă, spuse maiorul Greene. 

Duse mâna la chipiu şi se întoarse la soldaţi. 

Lirael înaintă pe pietrişul ce scrâşnea sub picioare. În 
dreapta ei venea Căţeaua Obraznică, iar în stânga Sam. 
Mogget fugea dintr-o parte în alta, ca o umbră lăptoasă, 
căutând probabil alţi şoareci să-i chinuiască. 

Morţii nu-i ieşiră în întâmpinare, ci se împrăştiară în câmp 
pentru a forma o linie mai largă. Chlorr îi aştepta în mijlocul 
drumului, o siluetă neagră ca noaptea cu doi cărbuni încinşi 
în loc de ochi. Lirael simţi prezenţa ei glaciară şi o trecură 
fiorii. 

Se opriră la cincizeci de metri de Morți, Sam şi Căţeaua la 
un cot în spatele ei. Îl înălţă pe Saraneth în văzduh, pentru 


a fi scăldat de razele lunii, iar însemnele străluciră şi 
şerpuiră pe suprafaţa lui argintie. 

— Chlorr, Femeie a Măşitii, striga Lirael, întoarce-te în 
Moarte! 

Întoarse clopoţelul, îl prinse de mâner şi îl scutură, cu o 
mişcare legată. Glasul lui Saraneth irumpse în noapte, 
provocând panică în rândurile Morților. Dar chemarea îi era 
adresată lui Chlorr. Ioată puterea şi atenţia lui Lirael erau 
concentrate pe acel spirit. 

Chlorr înălţă sabia umbrelor deasupra capului ei şi urlă 
sfidător, dar urletul fu înecat de glasul clopoţelului. Chlorr 
bătu în retragere, învârtind sabia deasupra capului. 

— Întoarce-te pe tărâmul Morţii! Porunci Lirael în timp ce 
înainta, desenând spirale în aer cu Saraneth, aşa cum 
povăţuia Cartea Morților. S-a zis cu tine! 

Chlorr sâsâi şi mai făcu un pas îndărăt. Un al doilea glas se 
alătură clopoţelului. Era lătratul Căţelei, poruncitor, nespus 
de lung, mai înalt şi mai tăios ca basul lui Saraneth. Chlorr 
flutură sabia de parcă ar fi vrut să se apere de cele două 
vuiete, dar făcu încă doi paşi îndărăt. Zăpăcite, slugile se 
fereau din calea ei, scoțând gemete de nemulţumire prin 
gâtlejurile putrezite. 

Sam îşi roti braţul în jurul trupului, slobozind o flacără 
aurie ce-o cuprinse pe Chlorr şi pe slugile ei, care ţipau şi 
se zvârcoleau pe măsură ce focul le mistuia carnea moartă. 

Dintr-odată, o arăâtare albă şi mică se proţăpi la picioarele 
lui Chlorr şi începu să dănţuiască şi să facă tumbe. 

— Fugi! Fugi, Chlorr cea Fără-de-Faţă! Hohoti Mogget. 
Abhorsenul te azvârle după cea de-a noua Poartă! 

Chlorr cobori sabia asupra motanului, dar Mogget se feri 
cu eleganţă. Stăpâna morţilor sări atunci pe deasupra 
capetelor slugilor şi se preschimbă într-un nor întunecat cu 
formă de corb. Norul săgetă văzduhul spre miazănoapte, pe 
deasupra câmpiilor şi a Zidului, căutând un refugiu. Pe 
urmele ei veneau glasul lui Saraneth şi lătratul Căţelei. 

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE. 


Conserva de sardine. 

Odată cu izgonirea lui Chlorr, slugile se împrăştiară care 
încotro, ca un muşuroi de furnici stropit cu apă opărită. Cei 
mai nătângi o luară la fugă spre Lirael şi Sam. Mogget sălta 
printre picioarele lor şi râdea, pe măsură ce cădeau la 
pământ, mistuiţi de focul Legământului. Glasul lui Saraneth 
le poruncea să-şi părăsească trupurile, iar lătratul Căţelei le 
alunga spiritele în Moarte. 

Nebunia dură doar câteva minute. Ecourile clopoţelului şi- 
al lătratului se risipiră, iar Lirael şi însoțitorii ei se treziră 
singuri în mijlocul drumului, împrejmuiţi de sute de cadavre 
părăsite, care luceau palid în lumina lunii. 

Într-un târziu, urletele şi chiotele soldaţilor rupseră 
tăcerea. Lirael nu le dădu importanţă şi se întoarse spre 
Mogget. 

— De ce i-ai spus lui Chlorr să fugă? Puţin ne mai lipsea s-o 
învingem. Şi ce-ai vrut să spui cu „fără-de-faţă”? 

— S-a terminat mai repede aşa, ceea ce, cred, e în folosul 
nostru, se explică Mogget, după care se aşeză la picioarele 
lui Sam şi căscă. 

— Chlorr a fost mereu din cale-afară de prevăzătoare, 
chiar şi pe vremea când era A. Aaahm, în viaţă. 

Sam oftă, îşi vâri sabia în teacă şi-l luă pe motan în braţe. 

— S-a sfârşit într-adevăr mai repede, îi luă Sam apărarea. 
Şi nu vreau să vă stric cheful, dar se apropie o hoardă de 
slugi Moarte. Şi slugi întunecate, dacă nu mă-nşală 
simţurile. 

— Nu te înşală, mârâi Căţeaua, aruncându-i o privire 
piezişă motanului. Deşi, sunt de-acord cu stăpâna mea că 
explicaţia lui Mogget e cam şubredă. Eu zic să ne luăm 
talpăşiţa. N-avem mult timp. 

Ca prin miracol, vorbele ei fură întâmpinate de zbârnăitul 
motoarelor de camion. Locotenentul Tindall şi ai lui 
reuşiseră să le împingă la o distanţă suficient de mare. 

— Sper s-o putem lua pe ocolite. Începu Lirael, dar se opri 
şi clătină din cap. Ce vorbesc eu? Asta ar înrăutăţi lucrurile 


pentru. Cum îi spune? Tehnologia Ancelstierrană. 

— Eşti pe-aproape, pufni Sam. Haideţi! 

Cei patru ajunseră din urmă plutonul care se-ndrepta în 
pas alergător spre camioane, la comanda maiorului. Greene 
radia de satisfacţie, iar câţiva soldaţi îi întâmpinară cu 
salutul milităresc. În câteva minute, atmosfera companiei se 
schimbase complet. 

Lângă camionul din fruntea coloanei îi aştepta 
locotenentul Tindall, cu ochii pironiţi în hartă, dar ajutat de 
această dată de o lanternă electrică. Îşi înălţă privirile şi luă 
poziţie de drepţi când îi zări pe cei trei eroi. 

— Am descoperit un drum bun, rosti el pe nerăsuflate. 
Cred că avem o şansă să i-o luăm înainte lui Hedge. 

— Cum? Întrebă Lirael. 

— Păi singurul drum la sud de punctul vestic de sprijin o ia 
pe dealurile de colo, le arătă el. Are un singur sens şinu e 
ranforsat cu metal. Unor căruţe împovărate - aşa cum le-a 
descris Maculler - le-ar lua pe puţin o zi să urce pe-acolo. 
Cel mai devreme mâine după-amiază. Noi putem ajunge în 
zori. 

— Bravo, Tindall! Îl felicită maiorul, bătându-l prieteneşte 
pe umăr. 

— Există oare o altă cale de a transporta emisferele la 
Forwin Mill? Întrebă Sam. Hedge a plănuit totul cu atâta 
minuţiozitate, şi aici, şi în Regat. Cu mult înainte. S-a folosit 
de sudişti pentru a-şi spori numărul Morților, apoi căruțele. 

Tindall cercetă încă o dată harta. Fasciculul de lumină sări 
de colo colo, în căutare de noi posibilităţi. 

— Ei bine, rosti el într-un târziu, bănuiesc că ar putea să le 
transporte cu căruțele până la mare, să le încarce în bărci 
şi de-acolo la sud, spre lacul de lângă fabrică, unde-i docul 
acela părtinit. Dar lângă punctul de sprijin n-au cum să le 
încarce. 

— Aici te-nşeli, i-o tăie maiorul cu glas sumbru. 

Puse degetul pe-o linie verticală înconjurată de patru linii 
în unghi. 


— Portul marinei de lângă farul de vest. 

— Asta are de gând să facă, rosti Lirael, străbătută de 
fiorul certitudinii. Cât de repede ar ajunge pe mare? 

— Le-ar lua ceva timp să încarce emisferele, opină Sam, 
care se alătură mănunchiului de capete aplecate asupra 
hărţii. Şi, cum n-au la îndemână puterea aburului, se vor 
bizui pe vânt prielnic. Dar Hedge stăpâneşte aerul, aşa că le 
dau opt ore. 

Pentru câteva clipe se lăsă liniştea. Apoi, ca la un semnal 
invizibil, grămada se puse în mişcare. Greene înşfacă harta 
şi urcă în cabina primului camion. Lirael şi însoțitorii ei 
săriră iute în spate, iar Tindall o luă la goană de-a lungul 
drumului, răcnind „Mişcă” pe măsură ce camioanele 
prinseră viteză şi o luară din loc. Luminile farurilor pâlpâiau 
de la efortul depus de motoare. 

Sam îl aşeză pe Mogget deasupra raniţei sale mult-prea- 
cârpite şi se întinse alături. Scoase apoi o conservă metalică 
din desaga prinsă la brâu şi o flutură pe la botul motanului. 

— Ce-i asta? 

— Sardine. Ştiu că se dau cu raţia, aşa că am luat câteva şi 
pentru tine. 

— Ce sunt sardinele? Întrebă Mogget bănuitor. Şi de ce 
văd o cheie? Asta-i o glumă de Abhorsen? 

Drept răspuns, Sam răsuci cheiţa şi deschise conserva, 
eliberând mirosul pătrunzător de sardine. Mogget urmări 
operaţiunea cu vădit interes, lipindu-şi ochii de conservă. 
Sam o aşeză în faţa lui, reuşind ca prin miracol să nu se taie 
la o zdruncinătură a camionului, iar Mogget adulmecă 
sardinele cu precauţie. 

— De ce mi-o oferi? 

— Păi îţi place peştele. În plus, ţi-am promis-o. 

Mogget îşi luă ochii de la sardine şi-l privi pe Sam cu 
neîncredere, dar nu descoperi nici o urmă de viclenie pe 
chipul lui, aşa că dădu din cap şi devoră peştele într-o 
clipită, lăsând în urmă o conservă sclipitoare. 


Lirael şi Căţeaua urmăriră această demonstraţie de 
lăcomie, cu gândul la întâmplările de-afară şi la urmăritori. 
Lirael dădu la o parte învelitoarea de pânză şi încercă să 
privească pe după cele trei camioane din spate. Simţea că-n 
urma lor venea o ceată mult mai numeroasă de slugi 
moarte şi întunecate. Slugile întunecate erau mult mai 
puternice decât cele moarte şi nu erau îngrădite de trupuri. 
Se mişcau cu repeziciune, iar unele săreau înaintea 
mulţimii de cadavre şi planau asemenea unor lilieci uriaşi. 
Urmau să provoace mari stricăciuni pe undeva, dar Lirael 
alungă acest gând. Adevărata primejdie îi aştepta la vest şi 
puţin spre sud, unde fulgerele despicau în continuare bolta 
cerească, deasupra orizontului. Fulgerele artificiale ale 
artileriei Ancelstierrane se curmaseră de ceva vreme, dar 
de abia acum avu răgazul să observe asta. 

— Câine, şopti Lirael. 

O trase lângă ea şi se încolăci în jurul gâtului ei. 

— Ce se-ntâmplă dacă nu reuşim să distrugem ferma la 
timp? Dacă emisferele se unesc? 

Căţeaua nu răspunse, ci răsuflă în urechea ei şi lovi 
podeaua camionului cu coada. 

— Va trebui să intru în Moarte, nu-i aşa? Şopti Lirael. Să 
aflu cum a fost întemnițat Distrugătorul, cu ajutorul Oglinzii 
Negre. 

Căţeaua nu schiţă nici un gest. 

— Mă vei însoţi? Rosti Lirael cu glas atât de scăzut încât 
nici un om n-ar fi putut să-laudă. 

— Da, voi veni cu tine, oriunde te poartă paşii. 

— Când să mergem? 

— Încă nu, atâta vreme cât există şi alte soluţii. Poate 
reuşim să ajungem la fermă înaintea lui Hedge. 

— Sper, rosti Lirael. 

O strânse din nou în braţe, apoi se aşeză pe raniţa ei. În 
cealaltă parte a camionului, Sam şi Mogget dormeau deja, 
motanul cuibărit la picioarele băiatului. Conserva de 
sardine aluneca din când în când pe podeaua de lemn. 


Lirael o ridică şi strâmbă din nas, apoi o fixă într-un colţ, ca 
să nu mai facă zgomot. 

— Stau eu de pază, se oferi Căţeaua. Dormi, stăpână. Mai 
sunt câteva ore până la ivirea zorilor şi trebuie să-ţi 
recapeţi toată energia. 

— Nu mi-e somn, rosti Lirael în şoaptă. 

Se întinse pe raniţă şi închise ochii, dar nu stătea bine 
deloc. Dac-ar fi fost în stare, s-ar fi ridicat şi s-ar fi antrenat 
cu sabia sau cu orice altceva, doar să scape de acea 
senzaţie. Dar într-un camion aflat în mişcare, opţiunile erau 
restrânse. Putea să se-ntindă şi să cugete la cele ce aveau 
să urmeze. Asta făcu, şi somnul o fură pe nesimţite. 

Căţeaua şedea cu botul pe labe, privind-o pe Lirael cum se 
zbătea şi se întorcea, şi vorbea în somn. Camionul trepida şi 
zăngănea din toate încheieturile, iar încercările motorului 
de-a negocia viraje sau gropi erau la fel de zgomotoase. 

După aproape o oră, Mogget deschise un ochi, dar când 
văzu privirile Căţelei, îl închise iute la loc. Căţeaua se ridică 
silențios şi se apropie fantomatic de el, până ce stăteau bot 
în bot. 

— Dă-mi un motiv bun să nu te-apuc chiar acum de gât şi 
să te arunc din camion, şopti ea. 

Mogget deschise un ochi, impasibil. 

— Vă voi ajunge din fugă. De altfel, ea nu mă învinovăţeşte 
de nimic. Ai de-ales? 

— Eu nu sunt atât de binevoitoare, rosti Căţeaua, 
arătându-i colţii. Te previn, dacă te dai cu duşmanul, voi 
avea personal grijă să-ţi curm existenţa. 

— Nu zău? Făcu Mogget, torcând uşor. Şi dacă nu 
reuşeşti? 

Căţeaua mârâi încet şi ameninţător, dar fu suficient să-l 
trezească pe Sam, care clipi şi se repezi după sabie. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el somnoros. 

— Nimic, îl linişti Căţeaua. 

Se întoarse lângă Lirael şi se prăbuşi la podea cu un oftat 
supărat. 


— Nu te teme, culcă-te la loc. 

Mogget rânji şi scutură clopoţelul de la gât. La auzul 
clinchetului, Sam căscă vârtos şi adormi numaidecât. 

Nicholas Sayre se trezi asemenea unui peşte gata să-şi ia 
zborul. Ascensiunea lentă îl lăsase buimac şi lipsit de aer, 
zbătându-se aidoma peştelui prins, pe malurile lacului 
unde-şi făcuse culcuşul. Îşi înălţă capul şi privi în jur. Un 
singur gând îi aducea linişte în suflet, şi-anume că se afla 
într-o lume crepusculară, creată de norii de furtună şi 
fulgerele ce loveau pământul la nici cincizeci de metri 
depărtare. Soarele palid ce tocmai se ivise de după creastă 
nu-l interesa deloc. 

Nicholas zăcea întins pe o grămadă de paie, lângă baraca 
din spatele unui debarcader părăginit. Douăzeci de metri 
mai încolo, oamenii lui Hedge se chinuiau să scoată 
emisfera dintr-un cabotier comercial, înjurând şi 
blagoslovind de mama focului printre frânghii, macarale şi 
scripeţi. Câteva sute de metri mai în larg aştepta un al 
doilea cabotier, ancorat cu grijă pentru a evita apropierea 
celor două emisfere şi dezlănţuirea forţelor de respingere. 

Nicholas zâmbi. Erau la Forwin Mill. Nu-şi amintea cum 
ajunsese acolo, dar reuşiseră să treacă emisferele de 
cealaltă parte a Zidului. Ferma de fulgere era gata şi, odată 
ce uneau emisferele, planul lor avea să dea roade. 

Un tunet puternic îi bubui în ureche, urmat de-un strigăt. 
Un om căzu din cabotier, cu pielea ca tăciunele şi părul în 
flăcări. Rămase întins pe doc, gemând şi zvârcolindu-se 
până ce veni un coleg şi-i tăie rapid gâtul. Nick urmări calm 
spectacolul. Acesta era preţul plătit pentru transportul 
emisferelor, însă doar ele contau cu-adevărat. 

Nick se ridică încet, întâi în patru labe şi-apoi în capul 
oaselor. Ameţise de-atâta muncă şi fu nevoit să se sprijine 
de ţeava spartă care ieşea din baracă, până se mai 
dezmetici. Se simţea din ce în ce mai bine. Un altul muri 
lângă el, dar nu mai băgă de seamă. N-avea ochi decât 
pentru strălucirea emisferelor şi avansarea lucrărilor. În 


curând, prima emisferă urma să fie dusă în clădirea ruinată 
a fabricii de cherestea. Dar mai întâi trebuia încărcată pe-o 
platformă specială, amplasată pe unul din cele două 
vagonete care aşteptau pe liniile înguste. 

Cel puţin asta le poruncise muncitorilor. Acum că se 
gândea mai bine, nici măcar nu făcuse o vizită la ferma de 
fulgere. Întocmise schiţele şi plătise meşterii înainte să 
plece în Vechiul Regat. Parcă trecuse o veşnicie de-atunci. 
Nu-şi văzuse creaţia decât în hârtii şi în acele vise 
tulburătoare. 

Suferea încă de boala contractată în Vechiul Regat şi se 
deplasa cu greutate. Avea nevoie de baston sau de cârjă. 
Zări alături o targă simplă de pânză şi lemn şi se gândi să 
scoată un băţ pentru a-l folosi ca toiag. Se îndreptă încet şi 
cu grijă exagerată spre targă, blestemându-şi neputinţa, şi 
fu cât pe ce să cadă. Îngenunche şi dezbrăcă lemnul de 
veşmântul de pânză. Noul toiag măsura aproape doi metri 
şi cântărea destul de mult, dar tot era mai bine decât nimic. 

Când să se sprijine de el, zări o strălucire pe targă. Era un 
fragment de lemn inscripţionat cu simboluri neobişnuite, ce 
sclipeau puternic. Se aplecă să-l ia în mână. 

De cum îl atinse, începu să tremure ca apucat de streche 
şi i se făcu instantaneu greață. Vomită de câteva ori, dar nu- 
şi dezlipi degetul de pe lemn, căci ştia că dăduse peste un 
fragment dintr-un nai menit să păzească frontiera. Nu 
putea să-l ridice, căci mâna refuza să-i dea ascultare, dar 
măcar putea să-l atingă. Cât timp exista atingere, era 
stăpân pe propriile-i amintiri. Atunci era cu-adevărat 
Nicholas Sayre şi nu doar marioneta emisferelor. 

— Pe cuvânt de Sayre, şopti el, amintindu-şi de Lirael. 
Trebuie să pun capăt acestei nebunii. 

Se sprijini în toiag, gârbovit deasupra propriei sale vome şi 
căutând disperat o soluţie de ieşire, dar fără a-şi lua 
degetul de pe nai. De cum i-ar fi dat drumul, s-ar fi reîntors 
la condiţia de slugă nătângă. Trebuia s-o aibă mereu în 
preajmă, să-i amintească de adevărata-i natură. 


Nick se cercetă puţin. Era speriat şi uluit în acelaşi timp 
de cât slăbise şi de vânătăile albastre şi violete întinse pe 
partea stângă a pieptului său. Cămaşa lui era o zdreanţă, la 
fel şi pantalonii strânşi în talie cu o sfoară jerpelită. De mult 
nu mai avea buzunare şi nici lenjerie. 

Manşetele pantalonilor erau însă în continuare suflecate. 
Nick vâri mâna în despicătură, pentru a se asigura că vor 
rezista. În doar câteva săptămâni, stofa de lână se subţiase 
rău, dar nu era încă pe ducă. 

Pufnind şi gâfâind, îşi apropie glezna de nai şi-şi deschise 
manşeta, iar cu cealaltă mână încercă să împingă bucata de 
lemn spre deschizătură. Reuşi după câteva încercări, timp 
în care uită complet de el. Îşi veni în simţiri când lemnul îi 
atinse pielea piciorului. Un junghi îi străbătu glezna, dar 
strânse din dinţi şi-l ignoră. 

Ar fi vrut să-şi ia ochii de la emisfere, dar îi era peste 
putinţă. Prima era pe debarcader, înconjurată de-un 
furnicar de oameni care înlocuiau sforile vechi cu altele noi, 
pentru transportul terestru. Nick observă că printre ei se 
strecuraseră şi cei de la Brigada de Noapte. Arătau puţin 
mai bine decât trupa din Vechiul Regat, dar semnele 
putreziciunii se întrezăreau sub căciulile şi fularele lor 
albastre. 

Nu, îşi spuse Nick la atingerea naiului, ăştia nu sunt 
oameni bolnavi, ci creaturi Moarte, leşuri animate de 
Hedge. Spre deosebire de oameni, aceste arătări nu se 
temeau de emisfere şi nici de fulgere. 

Aparent, rostirea numelui său în gând avea efecte 
nebănuite, căci necromantul îşi făcu apariţia imediat după 
ultimul mănunchi de fulgere. Nick fu încă o dată surprins 
de monstruozitatea în care se preschimbase Hedge. Pe 
suprafaţa craniului îi şerpuiau umbre care se-mpleteau în 
adâncul ochilor ca două văpăi, iar din degete i se scurgeau 
flăcări vâscoase. 

Necromantul merse la prova cabotierului şi strigă ceva. 
Muncitorii se grăbiră să-i execute porunca, deşi mai toţi 


erau răniţi sau bolnavi. Dezlegară parâmele, ridicară 
pânzele şi porniră în larg, pentru a face loc celuilalt 
cabotier. 

Ambarcaţiunea se apropie sub privirile necromantului, 
care înălţă brusc mâinile la cer şi rosti o incantaţie aspră 
care făcu văzduhul şi pământul să se cutremure. Întinse o 
mână spre lac şi execută gesturi largi, împrăştiind dâre de 
foc pe luciul apei. 

Din lac începu să iasă negura. Câteva fire albe şi subţiri se 
ridicară în spirală spre cer, lăsând în urmă dâre groase de 
ceaţă. 

Hedge făcu semn la dreapta şi la stânga, iar firele se 
despărţiră, formând un perete ce se-ntinse în scurt timp pe 
toată lungimea lacului. Negura se rostogoli şi în faţă, 
învăluind debarcaderul, fabrica, întreaga vale şi dealurile 
din depărtare. 

Hedge bătu din palme, se-ntoarse şi ochii îi căzură pe 
Nick, care lăsă imediat privirile în pământ şi duse mâna la 
piept. Necromantul se apropia, tropăind pe scândurile de 
lemn. 

— Emisferele, bolborosi Nick când paşii se opriră în 
dreptul lui. Emisferele. Trebuie, noi. 

— Totul merge conform planului, spuse Hedge. Am ridicat 
un munte imposibil de înlăturat, în caz că duşmanii noştri 
mai pricepuţi au intenţii necurate. Ce porunceşti, Stăpâne? 

Nick simţi o zbatere în piept, ca o bătaie furioasă de inimă, 
dar mult mai puternică, mult mai înspăimântătoare şi 
dezgustătoare în acelaşi timp. Icni de durere şi căzu 
înainte. Îşi îngropă unghiile în scânduri şi trase până 
rămase fără ele. 

Hedge aşteptă să se potolească spasmele. Nick îşi trăgea 
sufletul, incapabil să scoată o vorbă, aşteptând leşinul 
pentru ca lighioana să pună stăpânire pe el. Dar nimic nu se 
întâmplă şi, după câteva minute, Hedge plecă. 

Nick se rostogoli pe spate şi urmări negura care străbătea 
văzduhul, acoperind norii de furtună, dar nu şi fulgerele. 


Nu-şi închipuise c-ar fi putut să vadă vreodată negură 
brăzdată de fulgere şi înregistră efectele ciudate într-un 
colţişor al minţii. 

Restul minţii era concentrată pe ceva mult mai important: 
trebuia să-l oprească pe Hedge înainte ca necromantul să 
folosească ferma de fulgere. 

CAPITOLUL DOUĂZECI. 

Începutul sfârşitului. 

Tocmai se mijea de ziuă, când motoarele începură să 
geamă, apoi îşi dădură ultima suflare. Locotenentul Tindall 
scăpă creionul din mână şi trase o înjurătură, căci punctul 
însemnat pe hartă se transformase într-o linie, pe care o 
drese în formă de cruce. Zona reprezentată cu multe dungi 
groase marca pe hartă coborâşul spre o vale întinsă numită 
Forvale. Doar o creastă joasă şi nesfârşită îi mai despărţea 
acum de lacul Forwin şi fabrica de cherestea. 

Lirael dormise pe tot parcursul drumului şi nu fusese 
martoră la eforturile eroice ale şoferilor, care acceleraseră 
cu mult peste viteza cuvenită şi nu opriseră nici în ruptul 
capului. Dar iată că soarta sau norocul îi ferise de accidente 
grave şi scăpaseră doar cu câteva zgârieturi şi o sperietură 
zdravănă. 

Lirael nu era la curent nici cu numărul mare de dezertori. 
De fiecare dată când camioanele încetiniseră la intrarea în 
curbe sau pe drumuri secundare, avariate de trecerea 
apelor, cei care se temeau de o nouă întâlnire cu Morţii 
săriseră şi se făcuseră nevăzuţi în noapte. 

Când părăsiseră Perimetrul, compania număra mai bine 
de o sută de oameni. Acum nu mai erau decât şaptezeci şi 
trei. 

— Debarcarea! Pas forţat! 

Strigătele sergentului major o deşteptară pe Lirael, care 
se repezi după sabie şi clopoței. Sam îi urmă exemplul, apoi 
se împletici până la ieşire, speriat şi descumpănit, şi sări în 
urma Căţelei. 


— Pauză de cinci minute! Cinci minute am zis! Vedeţi-vă de 
nevoile urgente, şi-atât! Nu vă apucaţi să încălziţi ceaiul. 

Lirael ieşi din maşină cu un căscat monstruos şi se frecă la 
ochi. Era încă destul de întuneric, deşi cerul se mai 
luminase la răsărit, în nuanţe albastre, cu excepţia unui 
petic din apropiere, întunecat şi ameninţător. Lirael îl 
observă cu coada ochiului şi se răsuci brusc, ştiind că nu 
scăpase de ce se temuse. Fulgerele secerau norii, mai multe 
ca niciodată şi pe o suprafaţă mai întinsă. Toate după 
creastă. 

— Lacul Forwin şi fabrica sunt după creasta aia, le spuse 
maiorul. Ce mama. 

Greene le îndreptă atenţia spre valea ce se-ntindea sub ei, 
bogată în verdeață, presărată cu terenuri cultivate, 
delimitate tot la cinci pogoane de garduri. Dar în sudul văii 
zăriră o mare albastră de sudişti cu pălării şi fulare 
albastre. Dăduseră peste o ceată uriaşă de migratori. 

Cât ai zice peşte, Greene şi 'Tindall duseră binoclurile la 
ochi. Lirael nu avea însă nevoie de binoclu pentru a ghici 
intenţia mulţimii. Grupurile din faţă cotiseră deja spre vest, 
spre Forwin MII şi ferma de fulgere, unde, după tăria 
furtunii, bănuia că emisferele erau deja pregătite. 

— Trebuie să-i oprim! Rosti Sam, arătând spre sudişti. 

— E mai important acum să prevenim contopirea 
emisferelor, se împotrivi Lirael. 

Şovăi pentru câteva clipe, căutând o vorbă potrivită. Nu 
întrezărea decât o singură cale: urmau să urce pe creasta 
vestică şi să vadă ce se întâmplă de cealaltă parte, iar asta- 
nsemna să traverseze valea cât mai iute cu putinţă. 

— Trebuie să urcăm pe creastă! Haideţi! 

Porni pe cărarea ce cobora în vale, la început în fugă 
uşoară, apoi din ce în ce mai repede. Căţeaua gonea lângă 
ea, cu limba fluturându-i pe afară. Sam venea puţin mai în 
urmă, cu Mogget cocoţat pe umărul lui. Greene şi Tindall 
nu ţinură pasul, dar împărţiră ordine în stânga şi-n dreapta 
şi în curând soldaţii formară o linie la marginea drumului. 


Poteca şerpuia până la poalele dealului, de unde o tăia de- 
a curmezişul câmpului până la vadul de beton sau podul 
scufundat care traversa pârâul, iar de-acolo în sus, spre 
creastă. 

Lirael fugea de mânca pământul. Săgetă prin vad, 
împroşcând apă pretutindeni şi o luă înaintea sudiştilor. 
Văzu multe familii, cu membri de toate vârstele. Sute de 
familii, cu bunici, părinţi, copii şi nou-născuţi. leama li se 
citea în priviri şi aproape toţi, de la mici la mari, cărau 
valize, bagaje sau pachete mici. Zări şi câteva obiecte 
ciudate, maşinării de metal pe care nu le recunoscu. Sam o 
lămuri numaidecât: erau maşini de cusut, maşini de scris şi 
gramofoane. Lirael găsi curios că mai toţi adulţii ţineau o 
bucată de hârtie în mână. 

— Să nu-i lăsăm să urce creasta, spuse Căţeaua când 
Lirael încetini să-i cerceteze mai îndeaproape. Să mergem 
mai departe. Mi-e teamă că fulgerele sunt tot mai violente. 

Lirael se opri pentru o clipă şi se răsuci. Sam venea la 
cincizeci de metri în urmă, încercând din răsputeri să ţină 
pasul. 

— Sam! Strigă ea, arătând spre sudişti, care ajunseseră la 
poalele povârnişului. Unii urcau deja. Opreşte-i tu! Eu merg 
mai departe! 

Lirael o luă din nou la goană, încercând să nu bage de 
seamă junghiul din coastă. Cu fiecare clipă care trecea, i se 
părea că fulgerele se înteţeau şi făceau tot mai mult 
zgomot. Lirael părăsi poteca şi căţără în linie frântă un 
pinten înalt, ajutându-se de pietre şi de crengile arborilor 
cu scoarță albă ce punctau povârnişul. 

Pe măsură ce urca, simţea tot mai puternic prezenţa 
Morților. La început, doar douăzeci, apoi încă doisprezece. 
Fără doar şi poate, Hedge găsise o sursă de cadavre şi 
chema acum spiritele morţilor. Lirael nu credea că erau 
slugi întunecate, căci lua mai mult timp să readuci la Viaţă 
un spirit fără să-i oferi un trup. Cel puţin aşa învățase. La 
drept vorbind, nu ştia de ce era în stare Hedge. 


Vârful era golaş, lipsit de arbori şi bolovani care să-i 
împiedice privirile. Vedea acum întreg povârnişul vestic 
care se-ntindea până la malul lacului albastru. Dealul era 
complet pustiu, mistuit parcă de-un foc năprasnic şi curăţat 
mai apoi de-o mătură uriaşă, lăsând în urmă doar brazda 
maronie. Vegetaţia fusese înlocuită cu sute de ţăruşi 
metalici, măsurând aproape patru metri în înălţime. Erau 
aliniaţi din doi în doi metri şi uniţi de cabluri negre şi 
groase care şerpuiau de-a lungul povârnişului până la o 
clădire dărăpănată de piatră, fără acoperiş. Cablurile 
metalice erau purtate pe două rânduri paralele de stâlpi din 
lemn, care traversau clădirea şi se opreau brusc, la 
douăzeci de metri în stânga şi-n dreapta ei. Lirael zări câte 
un vagon-platformă cu roţi metalice la fiecare din cele două 
capete, destinate fără îndoială emisferelor, care urmau să 
fie încărcate şi contopite cu ajutorul fulgerelor. 

Special pentru a-i întări convingerea, un fulger brăzdă 
cerul, bifurcându-se deasupra debarcaderului. Era atât de 
strălucitor încât Lirael fu nevoită să-şi ferească privirile. Un 
iz de metal încins îi străpunse nările, întorcându-i stomacul 
pe dos, şi Lirael fu bucuroasă că nu mai îmbucase nimic de 
ceasuri bune. Ştia acum ce-o aştepta, căci în aer plutea 
miasma Magiei Libere. 

Una din emisferele argintii era deja la debarcader, lucind 
în nuanţe argintii la atingerea trăsnetelor. Cealaltă era într- 
o barcă, pe lac. Fulgerele care nu loveau emisferele ţinteau 
de regulă ţăruşii metalici de pe povârniş. Erau o mie de 
paratrăsnete, faimoasele paratrăsnete care alcătuiau ferma 
de fulgere a lui Nick. 

Ca şi cum norii negri n-ar fi fost de-ajuns, din lac se înălța 
negura. Era o negură fermecată, dar creată cu apă 
adevărată, deci mult mai greu de alungat sau risipit. Lirael 
simţi sursa valului de Magie Liberă ce răspândea negura. 
Hedge era la debarcader, înconjurat de Morți, şi încerca să 
transporte emisferele. Simţi prezenţa Morților şi în jurul 
clădirilor mici din preajma debarcaderului, mişunând în 


jurul lui Hedge. Se închipuia ca o muscă la marginea pânzei 
de păianjen, în miezul căreia trona mama păianjenilor, 
înconjurată de progeniturile ei. 

Lirael o scoase pe Nehima şi după o clipă de şovăială duse 
mâna după Astarael. Suspinătorul. 'Toţi cei care-i auzeau 
glasul erau alungaţi în Moarte, inclusiv Lirael. Dacă reuşea 
să se apropie suficient, i-ar fi trimis pe Hedge şi pe toţi 
slujitorii lui departe. Hedge ar fi reuşit probabil să revină la 
Viaţă, dar şansele ca ea să revină erau destul de mici. Ar fi 
câştigat astfel destul timp. 

Dar, de cum duse mâna la bandulieră, Căţeaua se repezi la 
ea şi îi îndepărtă mâna cu botul. 

— Nu, stăpână. Astarael nu poate învinge de unul singur 
aici. Din nefericire, nu mai putem împiedica unirea 
emisferelor. 

— Dar Sam, soldaţii. Dacă atacăm numaidecât. Spuse 
Lirael. 

— Va fi foarte dificil să străbatem ferma de fulgere. 
Puterea Distrugătorului e mai slobodă aici, drept dovadă, 
direcţionează trăsnetele. Unde mai pui că Morţii ăştia sunt 
conduşi de Hedge, nu de Chlorr. 

— Dar dacă emisferele se contopesc. Şopti Lirael ca 
pentru sine. 

Înghiţi în sec şi rosti: 

— A sosit clipa, nu-i aşa? 

— Da. Dar nu aici. Hedge ne-a observat deja, aşa cum l-am 
observat şi noi pe el. Deocamdată, mintea-i stă la emisfere, 
dar cred că-n scurt timp va porunci ofensiva. 

Lirael se întoarse, cu gândul să coboare povârnişul estic, 
dar se răzgândi. 

— Cum rămâne cu Nicholas? 

— Mi-e teamă că nu-l mai putem ajuta, rosti Căţeaua cu 
tristeţe în voce. Când emisferele se vor contopi, fărâma ce 
zace-n inima sa îi va străpunge pieptul, pentru a se uni cu 
întregul. El nu va şti nimic din ce se întâmplă. Va avea într- 


adevăr parte de-o moarte fulgerătoare, deşi mi-e teamă că 
Hedge nu-l va lăsa să se odihnească prea mult. 

— Bietul Nick, spuse Lirael. N-ar fi trebuit să-l abandonez. 
— N-aveai de ales, spuse Căţeaua, apoi o împinse uşor cu 
botul, dornică s-o pună în mişcare. N-avem timp de pierdut! 
Lirael încuviinţă şi o luă pe poteca pe care urcase. În timp 
ce cobora, poticnindu-se la tot pasul, se gândi la Nicholas, 

la ceilalţi, la ea însăşi. La urma urmei, greul nu atârna pe 
umerii lui Nick, căci el urma să moară primul, neştiutor. 
Restul vor fi conştienţi de soarta ce-i aşteaptă şi vor ajunge 
probabil să-l slujească pe Hedge. 

Pe la jumătatea drumului, un glas răsunător bubui în toată 
valea. Se temu o clipă, apoi recunoscu vocea lui Sam, 
amplificată de Magia Legământului. Îl zări cocoţat pe o 
stâncă mare, aproape o sută de metri mai jos, cu mâinile 
pâlnie la gură. Degetele îi străluceau datorită farmecului. 

— Dragi prieteni sudişti! Nu coborâţi de partea cealaltă a 
dealului! Doar moartea vă aşteaptă acolo. Nu credeţi în 
hârtiile pe care le-aveţi în mână: sunt minciuni! Eu sunt 
prinţul Sameth din Vechiul Regat şi promit să-i 
recompensez cu pământ şi ferme pe toţi cei care rămân în 
această vale. Dacă rămâneţi aici, veţi primi ferme şi pământ 
dincolo de Zid! 

Sam repetă mesajul, iar Lirael se opri lângă stânca lui, 
trăgându-şi sufletul. Soldaţii formaseră un cordon lung la 
poalele dealului, împiedicând trecerea sudiştilor, dar nu 
reuşiseră să acopere pe de-a întregul capătul sudic. 
Majoritatea sudiştilor se opriseră să-l asculte pe Sam, dar 
câţiva dintre ei urcau neabătuţi povârnişul. 

Sam îşi încheie discursul şi sări jos. 

— Am făcut tot posibilul, rosti el îngrijorat. Poate stau şi ei 
locului, asta dacă au înţeles măcar ce le-am zis. 

— Mai mult de-atât n-avem ce face, încuviinţă maiorul 
Greene. Nu putem să-i împuşcăm pe cerşetorii ăştia, iar 
dacă încercăm să-i respingem cu baioneta, ne-ar copleşi 


până la urmă. Unde-s poliţiştii ăia care i-au lăsat, să le zic 
vreo două. 

— Au reuşit să descarce o emisferă, iar cealaltă e în 
apropiere, îl întrerupse Lirael. 

Toţi o priveau cu interes. 

— E şi Hedge acolo. A stârnit negura şi strânge o armată 
de Morți. Ferma de fulgere a fost pusă în funcţiune, iar 
Distrugătorul cheamă şi direcţionează fulgerele. 

— Eu zic să atacâăm de-ndată, propuse maiorul Greene. 

Tocmai se pregătea să dea ordinul, dar Lirael îl întrerupse. 

— Nu, nu putem străbate ferma de fulgere şi sunt mult 
prea mulţi Morți. Nu mai putem împiedica unirea 
emisferelor. 

— Dar asta. Înseamnă că am pierdut, rosti Sam. Totul. 
Distrugătorul. 

— Nu, i-o tăie Lirael. Voi pătrunde în Moarte şi voi folosi 
Oglinda Neagră. În zorii lumii, Distrugătorul a fost rupt în 
două şi întemnițat. Dacă aflu cum, vom putea să-l 
întemniţăm din nou. Dar trebuie să-mi păziţi trupul cât sunt 
plecată. Aşteptaţi-vă la un atac din partea lui Hedge. 

În timp ce vorbea, îl fixă pe Sam cu privirile, apoi pe maior 
şi pe cei doi locotenenţi, Tindall şi Gotley, sperând să le 
insufle puţină încredere. Trebuia să creadă că răspunsul o 
aştepta în Moarte, prin tunelurile trecutului. Taina care i-ar 
fi dezvăluit cum să-l înfrângă pe Orannis. 

— Căţeaua mă va însoţi spuse ea. Unde-i Mogget? 

— Aici! Rosti o voce la picioarele ei. 

Mogget şedea la umbra bolovanului şi lingea o conservă 
goală de sardine. 

— M-am gândit că n-ar strica să i le dau acum, murmură 
Sam, ridicând din umeri. 

— Mogget! Ajută şi tu cum poţi, îi porunci Lirael. 

— Cum pot, da, zâmbi Mogget viclean. 

Încuviinţarea lui suna mai degrabă a întrebare. 

Lirael făcu privirea roată, apoi se-ndreptă cu paşi mari 
spre mijlocul unui inel de pietre acoperite cu licheni, unde 


pintenul stâncos urca din nou, după ce cobora povârnişul. 
Oglinda era în desaga de la brâu. Trase sabia din teacă şi-l 
scoase pe Saraneth. De data aceasta, îl ţinu de mâner cu 
limba în jos. Exista într-adevăr riscul să-l scuture din 
greşeală, dar putea fi cu uşurinţă folosit. 

— De-aici voi pătrunde în Moarte. Contez pe voi să-mi 
păziţi trupul. Mă-ntorc cât de repede cu putinţă. 

— Vrei să vin cu tine? Se oferi Sam. 

Băiatul scoase naiurile şi prinse mânerul săbiei cu putere. 
Lirael ştia că nu glumeşte. 

— Nu, ai destulă treabă aici. Nu cred că Hedge va uita de 
voi, acum că i-aţi călcat pragul. Nu simţi că Morţii s-au pus 
în mişcare? În curând, vom fi atacați şi cineva trebuie să-mi 
poarte de grijă cât hălăduiesc pe culoarele Morţii. Las 
sarcina asta în seama ta, prinţe Sameth. Conjură un 
diamant protector, dacă ai timp. 

Sam încuviinţă solemn şi rosti: 

— S-a făcut, mătuşă. 

— Mătuşă? Făcu Tindall mirat, dar Lirael nici nu-l auzi. 

Îngenunche lângă Căţea şi o strânse tare în braţe, 
înăbuşindu-şi temerea că aceasta era probabil ultima oară 
când avea să-şi mai lipească obrazul de blana ei catifelată. 

— Chiar dacă aflu cum l-au întemnițat cei Şapte pe 
Distrugător, ce putem face noi? Şopti ea în urechea Căţelei, 
să n-audă nimeni altcineva. Cum am putea să-l întemniţăm? 

Căţeaua privi cu tristeţe în ochi, dar nu răspunse. Lirael îi 
susţinu privirea, apoi zâmbi, un surâs deopotrivă dulce şi 
amar. 

— Mult drum am bătut de la Gheţar. Acum mergem şi mai 
departe. 

Lirael se ridică şi pătrunse în Moarte. Răcoarea i se 
strecura în oase, şi-l auzi pe Sam răcnind ceva, dar orice 
zgomot sau lumină pieri în curând. Lirael păşi în Moarte, cu 
sabia în mână şi credinciosul câine alături. 

Sam simţi imediat prezenţa morţii. Lirael îşi dădu ultima 
suflare şi un strat de chiciură se lăsă peste nasul şi buzele 


ei. 

Căţeaua Obraznică păşi lângă stăpâna ei şi dispăru, lăsând 
în urmă un contur auriu care se risipi treptat. 

— Nick! Cum rămâne cu Nick! Strigă Sam brusc. 

Îşi trase o palmă peste cap şi înjură. 

— De ce n-am întrebat-o! 

— Mişcări pe creastă! Strigă cineva în apropiere şi imediat 
lumea se puse în mişcare. 

Tindall şi Gotley se-ntoarseră fiecare la plutonul său, iar 
maiorul zbieră nişte ordine. Sudiştii care se aşezaseră să-l 
asculte pe Sam săriră-n picioare. Unul câte unul, migratorii 
începură să urce povârnişul, apoi, ca la un semn, toată 
mulţimea năvăli spre creastă. 

În aceeaşi clipă, fulgerele se înteţiră, iar tunetele deveniră 
asurzitoare şi aproape neîntrerupte. 

— Compania mea va strânge împrejurimea, strigă Greene. 
Vom forma un perimetru defensiv. 

Sam încuviinţă. Simţurile îi spuneau că de cealaltă parte a 
crestei, vreo şaizeci de slugi moarte porniseră deja 
ofensiva. 

— Se apropie Morţii, anunţă el. 

Îşi aţinti privirile spre creastă, apoi se uită la Lirael şi la 
sudişti, care începuseră marşul obositor spre culme. 
Soldaţii se retrăgeau spre pinten, îngroşând permanent 
liniile. Sudiştii înaintau încet, dar sigur spre sfârşitul lor. 

— La naiba! Sudui Greene. Credeam c-ai reuşit să-i 
opreşti. 

— Voi vorbi cu ei! Rosti Sam, luând o hotărâre bruscă. 

Morţii erau la o distanţă de cinci minute, iar Lirael îl 
rugase să-i oprească pe sudişti. Dacă se mişca iute, n-avea 
să-i pună viaţa în pericol. 

— Mă-ntorc imediat. Domnule Greene, vă rog să aveţi grijă 
de Lirael. Mogget, păzeşte-o cu străşnicie! 

Acestea fiind spuse, se-ndreptă în fugă spre un grup de 
sudişti pe care-l văzuse şi-nainte, fără a-i da importanţă. 
Însă acum avea o idee. În fruntea grupului mergea o 


bătrână albită de ani, cu veştminte şi figură impunătoare, 
urmată de-un număr remarcabil de tineri. Fără doar şi 
poate nu erau o familie, mai ales că nu erau însoţiţi de copii 
şi nu purtau bagaje. Bătrâna era probabil conducătoarea 
lor. Atâta lucru ştia şi el despre sudişti. Spera ca măcar ea 
să aibă puterea să-ntoarcă marea de oameni. 

Ar fi fost bine s-o convingă în mai puţin de cinci minute, 
căci, odată ce apăreau Morţii, orice se putea întâmpla. Dacă 
groaza punea stăpânire pe sudişti, ar fi fost în stare să fugă 
aiurea sau să se calce în picioare. Sau ar fi refuzat să dea 
ascultare ochilor şi ar fi continuat orbeşte drumul spre 
creastă, mânaţi de promisiunea noului pământ. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU. 

Străfundurile Morţii. 

De cum păşi pe tărâmul Morţii, simţi fiori de gheaţă pe 
şira spinării, iar şuvoiul încercă să o tragă la fund. Lirael nu 
se lăsă învinsă şi-şi continuă drumul, luând-o pe urmele 
Căţelei care adulmeca râul după Morți iscoditori. 

În timp ce-şi tăia drum prin apă, rememoră cele mai 
importante lecţii din Cartea Morților şi din Cartea 
Amintirilor şi a Uitării. Paginile străluceau puternic în 
mintea ei, vorbindu-i despre cele Nouă Hotare şi despre 
tainele celor Nouă Porţi. Dar ştiinţa în sine, chiar şi 
dobândită pe căi oculte, nu era totuna cu practica. Lirael nu 
trecuse până acum nici măcar de primul Hotar, darămite de 
Prima Poartă. 

Cu toate acestea, înainta cu încredere, alungând orice 
îndoială. În Moarte nu era loc de îndoieli. Râul era iute şi te 
dobora la primul semn de slăbiciune, şi numai tăria voinţei 
îi permitea lui Lirael să-şi menţină spiritul. Dacă şovăia, 
avea să fie înghițită de ape şi totul era pierdut. 

Ajunse la Prima Poartă surprinzător de repede. În urmă cu 
câteva clipe, vuietul era doar un zvon, iar zidul de ceaţă se- 
ntindea în depărtări, cât vedeai cu ochii. Acum, Lirael putea 
să atingă ceața, iar vuietul cascadei era asurzitor. 


Gândul îi zbură la acele cuvinte puternice, întipărite bine 
în minte. Le rosti, iar Magia Liberă se răsuci şi sfârâi pe 
limba ei, înainte să-i părăsească buzele. 

La comanda ei, în vălul de ceaţă se căscă o gaură, scoțând 
la iveală o înlănţuire de cascade care păreau să-şi verse 
apele în bezna unei genuni fără sfârşit. Lirael rosti o nouă 
incantaţie şi roti sabia în stânga şi-n dreapta. La picioarele 
ei apăru o potecă îngustă tăiată adânc prin cascadă, 
asemenea unei trecători între doi munţi de apă. Porni 
înainte, strâns urmată de Căţea, care mai că nu se- 
mpleticea în picioarele fetei. În urma lor, gaura se închise, 
iar poteca se făcu nevăzută. 

La un moment dat, un spirit minuscul ieşi din apă, lângă 
Prima Poartă, şi se-ndreptă tiptil spre Viaţă, pe urmele unui 
fir negru aproape străveziu, izvorât din buricul lui. Înainta 
cu paşi veseli şi trăncănea întruna, gândindu-se probabil la 
recompensa maestrului pentru veştile aduse despre cei doi 
călători. Cu puţin noroc, urma să primească un trup şi să fie 
lăsat în Viaţă, darul suprem pentru locuitorii morţii. 

Prima Poartă se dovedi a fi înşelătoare. Lirael pierdu 
noţiunea timpului, dar curând, râul îşi reluă cursul leneş, 
nesfârşit, prin cel de-al doilea Hotar. De cum părăsi 
cărarea, Lirael cufundă sabia în râu, pentru a se asigura că 
are pe ce să calce. Hotarul acesta era asemănător Primului, 
doar că era presărat cu gropi adânci şi primejdioase, dificil 
de zărit din cauza luminii neclare. Lirael abia dacă vedea 
mai departe de lungul săbiei. Ştia însă o cale sigură, trecută 
pe hartă de alţi Abhorseni în Cartea Morților. Lirael o luă pe 
urmele înaintaşilor ei, deşi nu se încredea prea mult în 
hartă şi mai dădea din când în când cu sabia prin apă. 
Numără totuşi paşii, urmărind instrucţiunile cărţii şi coti de 
câte ori fu necesar. 

Atât de concentrată era la cadenţa paşilor ei, încât puţin îi 
lipsi să cadă în a Doua Poartă. Căţeaua o prinse în ultima 
clipă de brâu şi o trase înapoi, tocmai când numărase 
„unsprezece”, deşi creierul îi spuse „opreşte-te la zece”. 


Încercă să dea îndărăt, dar strânsoarea celei de-a Doua 
Porţi era mult mai puternică decât cea a râului. Doar 
agerimea Căţelei şi încrâncenarea amândurora preveni 
dezastrul. Cu preţul epuizării, evită prăpastia, căci a Doua 
Poartă era un hău uriaş în care apele râului se prăvăleau 
ca-ntr-o chiuvetă, dând naştere unui vârtej ameţitor. 

— Mulţumesc, rosti Lirael cu glas tremurător, 
contemplând vârtejul şi nefericita soartă care-o aşteptase 
înăuntru. 

Căţeaua nu răspunse îndată, preocupată să se 
descotorosească de cingătoarea ce-i rămăsese între dinţi, 
acum doar o zdreanţă nefolositoare. 

— Linişteşte-te, stăpână, o sfătui Căţeaua. Va veni vremea 
să ne grăbim, dar încă nu e cazul. 

— Ai dreptate. 

Lirael trase aer adânc în piept. După ce-şi veni în fire, se 
ridică şi rosti o nouă incantaţie care-i pârjoli gâtlejul şi se 
ciocni de obrajii ei reci ca gheaţa. 

Ecoul cuvintelor ei se pierdu în abis, iar vârtejul apelor se 
mai domoli, apoi îngheţă. Trombele se preschimbară în 
trepte, iar înlănţuirea lor dădu naştere unei scări spiralate 
ce cobora spre vâltoarea Porții. De cum atinse primele 
trepte, vârtejul prinse din nou viaţă. 

Părea că va trebui să dea de nenumărate ori roată acestui 
puț, dar Lirael ştia că aparențele erau înşelătoare. Şi, într- 
adevăr, trecu de Poartă în doar câteva minute, cu gândul 
deja la al Treilea Hotar şi la capcanele aşternute pentru 
neştiutori. 

Râul era mai călduţ aici şi nu se-nălţa mai mult de gleznă. 
Lumina bătea mai puternic, cu toate că nu-şi schimbase 
nuanţa cenuşie, iar şuvoiul îşi mai domolise înaintarea. Una 
peste alta, era un loc mult mai plăcut decât primele două, 
invitând necromantul nepregătit sau nesăbuit să 
zăbovească. 

Popasul n-ar fi durat însă mult, căci al Treilea Hotar era 
străbătut de valuri. 


Lirael ştia de primejdie şi o luă la goană de cum ieşi pe 
Poartă. Asta era fără doar şi poate un loc prielnic vitezei, 
gândi Lirael, mâncând pământul de sub picioare. Vuietul 
talazului ajunse la urechile ei, talaz ţinut în frâu de acelaşi 
farmec care potolise vârtejul. Dar Lirael nu-şi întoarse 
privirile, ci-şi văzu de fuga ei. Dac-ar fi ajuns-o din urmă, s- 
ar fi trezit târâte prin cea de-a Treia Poartă, de unde avea 
să plutească fără ţintă, împietrită şi fără speranţă de 
salvare. 

— Mai repede! O zori Căţeaua. 

Lirael fugea acum nebuneşte, dar valul se apropia 
ameninţător şi teama că vor fi măturate puse stăpânire pe 
ea. Ajunse la ceţurile Porții cu câteva palme înaintea apelor 
furioase, strigând în disperare vraja Magiei Libere. De data 
aceasta, Căţeaua i-o luă înainte şi se vâri prin deschizătura 
îngustă din zid. 

Se opriră în uşa de ceaţă creată de vrajă, răsuflând greu. 
Valul se prăvăli în urma lor, azvârlind puhoiul de Morți în 
hăul cascadei. Lirael îşi trase sufletul şi aşteptă apariţia 
potecii, pentru a intra în al Patrulea Hotar. 

Acest hotar îl străbătură iute, fiind mai prietenos decât 
celelalte, fără gropi şi capcane pentru nesăbuiţi. Şuvoiul 
era mai puternic, dar Lirael se obişnuise cu ghearele sale 
reci şi viclene. 

Nu renunţă la prudenţă, căci, deşi primejdiile fiecărui 
hotar erau însemnate pe hartă, exista mereu posibilitatea 
unor încercări noi sau suficient de vechi şi rare pentru a nu 
fi menţionate în Cartea Morților. Pe lângă diferite anomalii, 
Cartea mai vorbea despre anumite puteri care străbăteau 
tărâmul Morţii şi n-aveau legătură cu morţii sau 
necromanţii. Astfel de făpturi creau condiţii ciudate sau 
perverteau firea obişnuită a hotarului. Lirael bănuia că 
însăşi ea era una dintre aceste puteri. 

Cea de-a Patra Poartă se înfăţişă tot ca o cascadă, dar fără 
ceaţă. La prima vedere, părea lesne de trecut, căci râul îşi 
păstra cursul la nici un metru sub ei. 


Cartea Morților o prevenise însă de capcană. Lirael se opri 
la patru metri de cascadă şi rosti vraja de trecere. O 
panglică neagră se desprinse încet de cursul apei şi începu 
să plutească deasupra cascadei, întinzându-se până-n 
depărtări de nepătruns cu privirea. Avea un metru în lăţime 
şi părea durată din străfundurile nopţii fără stele. 

Lirael păşi pe cărarea neagră, îşi recăpătă echilibrul şi 
porni înainte. Această potecă îngustă nu acoperea doar al 
patrulea hotar, ci era singurul mijloc de-a traversa hotarul 
al cincilea. Râul era prea adânc pentru a fi străbătut şi pe 
deasupra avea serioase proprietăţi metamorfice. Un 
necromant care ar fi pierdut prea multă vreme în apele sale 
ar fi ieşit schimbat la trup şi la suflet deopotrivă, şi nu în 
bine. Spiritul Mort care-şi tăia drum prin furia şuvoiului 
pierdea cu totul înfăţişarea sa din Viaţă. 

Nici poteca întunecată nu era lipsită de primejdii. Pe lângă 
faptul că era strâmtă, era şi calea preferată de mai-marii 
Morților sau de creaturile Magiei Libere pentru a străbate 
cel de-al cincilea Hotar, spre Viaţă. De cum plăsmuia 
necromantul calea, aceste spirite se repezeau nebuneşte 
de-a lungul ei, nădăjduind să-l biruiască pe creator cu un 
atac subit şi devastator. 

Lirael ştia de aceste pericole, dar numai lătratul brusc al 
Căţelei o preveni de spiritul care apăruse de nicăieri şi 
înainta rapace spre ei. Fusese odată om, dar veacurile 
petrecute în Moarte îl transformaseră într-o arătare 
hidoasă şi înfricoşătoare. Avea trupul îndesat şi bulbos şi 
grumazul răsfrânt în spate, pentru a nu-şi pierde victimele 
din ochi, chiar şi când fugea pe toate patru picioarele, 
asemenea unui păianjen. 

Într-o clipă, Lirael îşi scoase sabia şi străpunse obrazul 
creaturii care se năpustise asupra ei. Dar arătarea nu se 
dădu bătută cu una cu două, în pofida jetului de scântei 
albe ce ţâşni din trupul ei fantomatic, pe măsură ce Magia 
Legământului îi mistuia spiritul. Dimpotrivă, lăsă sabia s-o 
străpungă până aproape de mâner şi se năpusti încă o dată 


asupra ei, cu flăcări în ochi şi o gură cât toate zilele, sâsâind 
şi scuipând întruna. 

Lirael îi trase un picior, încercând să-şi scoată sabia şi în 
acelaşi timp îl dăngăni pe Saraneth, dar nu-şi găsi echilibrul 
şi glasul clopotului răsună fals. Ecoul disonant îi răpi 
minţile, şi-n loc să se preocupe de creatura Moartă, 
gândurile îi umblară haihui, făcând-o să uite de pericolul 
imediat. 

O clipă mai târziu - sau să fi fost un minut? 

— Îşi veni în simţiri şi teama puse stăpânire pe trupul ei. 
Creatura aproape că izbutise să iasă din sabie şi se 
pregătea de un nou atac. 

— Potoleşte clopoţelul! Lătră Căţeaua, care se făcuse mai 
mică şi încerca acum să se repeadă la creatură printre 
picioarele lui Lirael. 

— Ce? 

Lirael constată cu groază că Saraneth încă suna în mâna 
ei, fără să-şi fi dat seama. Îi amuţi glasul cu degete 
tremurânde. Clopoţelul scoase un ultim suspin, înainte să 
pătrundă în banduliera ei, dar fu suficient s-o distragă încă 
o dată, tocmai când făptură se pregătea de atac. De data 
aceasta, se aruncă de-a binelea asupra ei, chitită s-o 
strivească sub greutatea corpului masiv şi palid. Căţeaua îi 
ghici intenţiile şi-n loc să se strecoare printre picioarele lui 
Lirael, sări cu labele pe spinarea ei. 

Lirael căzu în genunchi, chiar în clipa-n care monstrul se 
năpusti asupra ei. Una din ghearele sale îi smulse din zbor 
un fir de păr, dar Lirael nu băgă de seamă. Se răsuci în 
disperare şi se ridică nesigură în capul oaselor, cu orice 
speranţă de biruinţă zdrobită. 

Când colo, nici urmă de creatură. Doar Căţeaua stătea 
acolo, cu o înfăţişare sălbatică: era uriaşă, părul i se 
umflase ca ţepii unui arici, iar din colții ca nişte pumnale 
curgeau flăcări roşii. Furia i se citea în priviri. 

— Ce s-a întâmplat? Şopti Lirael. 


Nu se temuse niciodată de prietena ei, dar nici nu 
pătrunsese vreodată atât de adânc în Moarte. Aici totul se 
putea întâmpla. 'Toţi erau supuşi schimbării. 

— Îmi cer scuze. M-a cuprins furia. 

— Unde a dispărut? Întrebă Lirael, făcând privirea roată. 

Poteca era pustie, la fel şi râul de dedesubt. N-auzise nici 
un pleosc. Sau poate o înşelau simţurile. Era încă zăpăcită 
de glasul lui Saraneth. 

— Jos, făcu prietena ei semn cu botul. Ar fi bine să ne 
grăbim. Scoate şi un clopoțel, pentru orice eventualitate. 
Ranna are mai multă compasiune pentru spiritele de-aici. 

Lirael îngenunche şi mângâie nasul Căţelei. 

— Fără tine nu m-aş fi descurcat aici, mărturisi ea, apoi o 
sărută pe bot. 

— Ştiu, ştiu, rosti Căţeaua nerăbdătoare, ciulind dintr- 
odată urechile. N-auzi nimic? 

— Nu. 

Lirael se ridică, atentă la orice sunet şi mâna cobori pe 
negândite după Ranna. 

— Până nu de mult mi se părea că cineva. Sau ceva ne 
urmăreşte. Acum sunt sigură de asta. O creatură puternică 
goneşte pe urmele noastre. 

— Hedge! Exclamă Lirael. 

Uită numaidecât de nesiguranţă şi problemele de echilibru 
şi o luă la fugă. 

— Crezi că-i tot Mogget? 

— Nu, nu e Mogget, se încruntă Căţeaua. 

Se opri o clipă şi privi înapoi, cu urechile ţepene. Apoi 
clătină din cap. 

— Oricine sau orice ar fi, e mai bine să-l lăsăm în urmă. 

Lirael încuviinţă şi strânse cu tărie mânerul săbiei şi 
clopoţelul. Indiferent cu ce-ar fi dat piept în continuare, din 
faţă sau din spate, hotărî să nu se mai lase surprinsă. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI. 

Sudiştii şi cutiile de racord. 


Negura învăluise debarcaderul şi urca neîncetat de-a 
lungul dealului. Văzând-o cum se rostogoleşte, brăzdată de 
fulgere, Nick îşi închipui un trup aproape străveziu, 
străbătut de vene luminoase. Nu că ar fi existat asemenea 
făpturi. 

Încerca să-şi aducă aminte ce avea de făcut. Emisferele 
erau în apropiere, undeva prin ceaţă. O parte din el ar fi 
vrut să asiste la contopirea finală, dar o altă parte, rebelă, 
dorea exact opusul, să oprească unirea emisferelor cu orice 
preţ. Părea că două glasuri distincte se cuibăriseră în 
mintea lui şi şuşoteau cu atâta vehemenţă încât nu puteau fi 
înţelese. 

— Nick! Ce ţi-au făcut? 

Pentru o clipă, Nick avu impresia că a treia voce se 
infiltrase în creierul său, dar glasul repetă întrebarea. Se 
răsuci în toate direcţiile, dar nu reuşi să străpungă negura. 
Dintr-odată, zări un cap ieşind de după colţul celei mai 
apropiate barăci. Trecură câteva secunde până-l recunoscu 
pe prietenul său de la Universitatea din Corvere, Timothy 
Wallach. El era studentul pe care-l însărcinase cu 
supervizarea lucrărilor la ferma de fulgere. Era puţin mai în 
vârstă ca el, vesel, dar uşor apatic şi mereu îmbrăcat la 
patru ace. 

Mai puţin acum. Pe chipul palid al lui Tim se zăreau urme 
de noroi, la fel şi pe pantaloni sau pantofi, iar gulerul 
cămăşii fusese complet smuls. Stătea cuibărit la adăpostul 
barăcii şi tremura din toate încheieturile, de parcă-l lovise 
febra sau era teribil de înspăimântat. 

Nick îi făcu semn cu mâna şi o luă târâş spre el, dar se 
poticni şi numai zidul barăcii îi opri căderea. 

— Trebuie să-l opreşti, Nick! Exclamă Tim. 

Ochii i se plimbau nebunegşte dintr-o parte în alta şi părea 
să nici nu-l observe pe Nick. 

— Nu ştiu ce face. Ce faceţi voi doi. Dar nu e bine deloc! 

— Ce? Întrebă Nick ostenit. 


Făcuse doar câţiva paşi, dar se simţea epuizat, iar una din 
voci devenise mai puternică. 

— Păi ce facem noi? E un experiment ştiinţific, nimic mai 
mult. Şi pe cine trebuie să opresc? Eu comand aici. 

— Pe el! Pe Hedge! Bolborosi Tim, făcând semn către 
emisferele înconjurate de un strat gros de ceaţă. 

— Mi-a ucis muncitorii! I-a omorât pe toţi! Îndrepta un 
deget către unul şi omul se prăbuşea fără suflare. Din 
NIMIC! 

Mimă o vrajă cu mâna şi izbucni în plâns, dar pe obrajii lui 
nu curgeau lacrimi. Din gură-i ieşi o învălmăşeală de 
cuvinte, suspine şi sughiţuri. 

— Am văzut cu ochii mei. Era doar. Doar. 

Cobori privirile. Limbile ceasului erau încremenite pe veci 
la şapte fără şase minute. 

— Era doar şapte fără şase, şopti Tim. Robert a văzut 
sosirea cabotierelor şi a dat trezirea, ca să putem sărbători 
terminarea proiectului. Eu m-am întors la baracă să iau o 
sticlă ce-o ţinusem special pentru acest moment. Am văzut 
totul pe geam. 

— Ce-ai văzut? Întrebă Nick. 

Încerca să înţeleagă baiul lui Tim, dar durerea din piept 
nu-i dădea pace şi nu reuşea să facă legătura între Hedge şi 
muncitorii omorâţi. 

— Nick, ceva s-a întâmplat cu tine, şopti Tim, ferindu-se 
din calea lui. Nu înţelegi? Emisferele alea sunt diabolice, iar 
Hedge mi-a omorât muncitorii! Chiar şi pe cei doi ucenici. 
Pe toţi! Am văzut-o cu ochii mei! 

Brusc, Tim se aplecă şi tuşi violent, căci de vărsat nu mai 
avea ce să verse. 

Nick îl privi în tăcere. Prezenţa cuibărită în el savură din 
plin veştile despre moarte şi suferinţă, în timp ce forţa 
potrivnică se răsuci înspăimântată, scârbită şi plină de 
îndoieli. Durerea din piept deveni insuportabilă şi Nick se 
prăbuşi la pământ, cu o mână la piept şi cealaltă la gleznă. 


— Trebuie să fugim, spuse Tim, ştergându-se la gură cu 
dosul palmei tremurânde. Trebuie să avertizăm pe cineva. 

— Da, şopti Nick. 

Reugşise să se ridice în picioare, dar stătea în continuare 
aplecat, cu mâna la inimă, încercând să agaţe bucata de nai 
din manşeta pantalonilor. Se străduia să ignore durerea din 
trup şi învălmăşeala din creier. 

— Da. Du-te tu, Tim. Spune-i. Ei. Spune-le că voi încerca 
să-l opresc. Spune-i. 

— Ce? Cui? Trebuie să vii cu mine. 

— Nu pot, şopti Nick. 

Amintirile îi năvăliră în minte. Vorbise cu Lirael în barca de 
trestii şi se străduise tot timpul să ţină fărâma 
Distrugătorului sub control. Îşi aminti de greţuri şi de 
arsura metalică ce-i cuprindea limba. Se înălța chiar acum 
pe coşul pieptului. 

— Fugi! Rosti el iute, dându-i un brânci lui Tim. Fugi până 
nu. Aaah! 

Îşi înăbuşi un urlet, se prăbuşi la pământ şi se ghemui. Tim 
se târi lângă el şi văzu cum îşi dă ochii peste cap. Hotări să-l 
ducă-n spinare, dar se răzgândi când din gura lui Nick 
începu să iasă un fum alb. 

Frica puse stăpânire pe el şi o luă la sănătoasa în susul 
dealului, printre ţăruşii metalici. Trebuia doar să traverseze 
creasta, să se facă nevăzut. Să scape de fermă, de trăsnete 
şi de negură. 

Nick strânse şi mai tare bucata de nai între degete. 
Bolborosea vorbe fără înţeles într-un ritm nebunesc: 

— Capitala Corvere, două milioane de produse principale 
manufacturate bancar atracţia dintre două obiecte e direct 
proporţională cu produsul s-au ivit zorii inima mea patru 
mii opt sute şi vântul bate în toate direcţiile alb sălbatic Tată 
ajută-mă Mamă Sam ajută-mă Lirael. 

Brusc, puse capăt sporovăielii şi răsuflă puternic. Fumul 
alb se risipi în negură şi gâtlejul i se răcori. Nick mai răsuflă 
de două ori, apoi, de încercare, dădu drumul manşetei ce 


găzduia bucata de nai. Simţi un fior pe şira spinării, dar îşi 
amintea cine e şi ce trebuia să facă. Se ridică în picioare, 
sprijinindu-se de zidul barăcii, şi-o porni prin negură. 
Emisferele argintii îi licăreau ca de obicei în minte, dar Nick 
îngropă flacăra lor cât mai adânc. Acum se gândea numai la 
planurile fermei. Dacă Tim îi urmase instrucţiunile cu 
stricteţe, una dintre cele nouă cutii de racord se afla chiar 
în spatele clădirii principale a fabricii. 

Atât de groasă era ceața, că aproape că se izbi de zidul 
fabricii. O luă pe ocolite, cât mai repede cu putinţă, 
încercând să evite capătul sudic, unde Morţii se străduiau 
să încarce prima emisferă pe vagonul-platformă. 

Emisferele străluceau în mintea lui mai puternic decât 
fulgerele. O dorinţă uriaşă puse dintr-odată stăpânire pe el: 
să verifice dacă erau bine montate pe platformă, dacă firele 
şi cablurile erau strânse temeinic, dacă şina fusese 
înnisipată pentru a avea aderenţă pe această negură 
umedă. Trebuia să se-ngrijească de toate. Emisferele 
trebuiau contopite! 

Nick căzu în genunchi pe linia ferată, apoi se ghemui pe 
traversele roase de vreme, lângă atingerea rece a 
metalului, îşi înăbuşi impulsul de-a fugi spre emisferă şi 
înşfacă manşeta. Disperat, îşi aminti cum Lirael îl ajutase să 
urce în barca de trestii, îşi aminti de promisiunea pe care i- 
o făcuse. Mai demult, prietenul său Sam îl ridicase după ce 
fusese lovit de-o minge la un joc de crichet. Tim Wallach, cu 
costum şi papion, îi turna un pahar de gin tonic. 

— Pe cuvânt de Sayre, pe cuvânt de Sayre, pe cuvânt de 
Sayre. 

Bolborosind întruna, îşi continuă drumul în patru labe, 
nebăgând de seamă aşchiile ce-i necăjeau picioarele. Se târi 
până la extremitatea clădirii, apoi se sprijini de zid şi 
şontăâcăi până la cutia de racord care era de fapt o întreagă 
colibă. Înăuntru, sutele de cabluri conectate la paratrăsnete 
se contopeau într-unul singur, mai gros decât trupul lui 
Nick. 


— Îl voi opri, îşi şopti el când ajunse în preajma barăcii. 

Surzit de tunet, aproape orbit de fulger şi schimonosit de 
durere şi greață, Nick încercă să deschidă uşa metalică pe 
care era inscripţionat un trăsnet galben şi cuvintele: 
„PERICOL DE MOARTE”. Uşa era însă ferecată. 

Nick scutură clanţa, dar această mică demonstraţie de 
revoltă îl secătui de puteri, aşa că se tolăni în prag. 

Dăduse greş. Fulgerele brăzdau în continuare povârnişul, 
însoţite de tunete şi ceaţă. Morţii lucrau necontenit pentru 
a încărca emisferele. Una din ele se afla deja pe platformă 
şi se-ndrepta spre capătul liniei, cu toate că Morţii care 
împingeau vagonul cădeau întruna seceraţi de trăsnet. 
Cealaltă emisferă suspenda deasupra debarcaderului. Până 
în clipa-n care fulgerul lovi frânghia şi globul de metal căzu 
cu putere, strivind câteva slugi Moarte. Când emisfera fu 
ridicată din nou, slugile zdrobite se târâră neabătute afară, 
deşi nu mai aduceau deloc a oameni şi nu mai foloseau 
nimănui. Urcară dealul târâş pentru a se alătura Morților 
trimişi de Hedge ca triumful final al Distrugătorului să nu 
sufere întârziere. 

— Trebuie să mă credeţi pe cuvânt! Rosti Sam exasperat. 
Mai spune-i o dată: ca prinţ al Vechiului Regat mă leg să 
ofer fiecăruia dintre voi o bucată de pământ arabil! 

Un tânăr sudist îi tălmăcea cuvintele, deşi Sam ar fi băgat 
mâna în foc că bătrâna înţelegea perfect ce spune. 
Majoritatea sudiştilor ştiau ancelstierrana vorbită. De data 
aceasta, femeia îl opri pe interpret la jumătatea frazei şi îi 
vâri hârtia între degete. Sam aruncă o privire peste ea, 
ştiind că peste două minute trebuia să se-ntoarcă la Lirael. 

Broşura era tipărită pe ambele părţi, în mai multe limbi. 
Era intitulată „Pământ pentru poporul sudist” şi promitea 
zece pogoane de teren arabil oricui prezenta documentul la 
„oficiul de împroprietărire” din Forwin Mill. Într-un colţ 
apărea blazonul, chipurile oficial, iar actul fusese emis de 
aşa-numitul Oficiu de Recolonizare Ancelstierran. 


— E fals, rosti Sam revoltat. Nu există nici un Oficiu de 
Recolonizare Ancelstierran, şi chiar dac-ar fi existat, de ce 
naiba v-ar fi trimis la Forwin Mill? 

— Acolo se află pământul, răspunse calm tânărul interpret. 
Cu siguranţă există şi un Oficiu de Recolonizare. Altfel, de 
ce ne-ar fi lăsat poliţia să strângem taberele? 

— Uitaţi-vă şi voi ce se petrece acolo! Răcni Sam, 
fluturând mâinile spre norii de furtună. Fulgerele erau 
vizibile de unde se aflau acum şi chiar de la poalele 
dealului. 

— Dacă mergeţi acolo, veţi muri! De-aia v-au dat drumul! 
Dacă muriţi, scapă şi ei de-o grijă, fără să-şi murdărească 
mâinile. 

Bătrâna se îndreptă de spate şi privi cu atenţie la 
spectacolul de fulgere, apoi spre albastrul ce împânzea 
bolta la nord, est şi sud. Îi făcu semn interpretului şi rosti 
trei cuvinte. 

— Ne dai cuvântul tău în sânge? Întrebă interpretul şi 
scoase un cuţit confecţionat dintr-o coadă de lingură. Ne 
oferi pământ în ţara ta? 

— Da, promit pe sângele meu, rosti Sam pe negândite. Vă 
voi oferi pământ şi vă voi ajuta să vă stabiliţi acolo. 

Bătrâna întinse palma, însemnată cu sute de cicatrici 
minuscule ce formau o spiră complicată. Interpretul o 
împunse cu cuțitul şi-l învârti de câteva ori pentru a forma 
un nou punct. 

Veni rândul lui Sam să întindă palma, dar gândurile îl 
purtau mereu spre Lirael şi atacul iminent, astfel că nu 
simţi tăietura. 

Bătrâna vorbi iute şi deschise palma. Interpretul îi făcu 
semn lui Sam să-şi culce palma pe-a ei. Femeia îl strânse 
surprinzător de tare pentru braţul ei uscat şi ciolănos. 

— Bine, minunat, îngăimă Sam. Spune-le oamenilor să se- 
ntoarcă de cealaltă parte a pârâului şi să aştepte. Îndată ce 
termin aici, vom. Voi aranja să primiţi pământurile. 

— De ce să nu aşteptăm aici? Întrebă interpretul. 


— Pentru că se va da o luptă, rosti Sam nerăbdător. Oh, 
Legământule, păzeşte-mă! Va rog întoarceţi-vă cât mai iute! 
Apa curgătoare e singura protecţie pe care o aveţi! 

Înainte ca sudiştii să-i mai pună o întrebare, Sam făcu 
stânga-mprejur şi-o luă la fugă. Interpretul strigă după el, 
dar Sam nu catadicsi să-i răspundă. Simţea apropierea 
morţilor şi se temea să n-o fi lăsat de izbelişte pe Lirael. 
Sărmana zăcea pe acel pinten, iar el era principalul ei 
protector. Chiar dacă printre ancelstierrani existau iniţiaţi 
într-ale Legământului, nu se bizuia prea mult pe ei. 

În timp ce Sam gonea spre Lirael, interpretul şi bătrâna 
discutau aprins. Interpretul făcea semne către mijlocul văii, 
unde curgea pârâul. Bătrâna aruncă o ultimă privire 
fulgerelor, apoi rupse hârtia, o aruncă la pământ şi scuipă 
pe ea. Cei din jur îi urmară gestul şi în curând toată 
mulţimea rupea hârtii şi scuipa de mama focului. Bătrâna se 
întoarse şi o luă în direcţia pârâului. Gloata o urmă 
asemenea unei turme de oi mânată de păstor. 

Sam urca pintenul şi mai avea puţin până la stânci, când 
auzi strigăte înainte: 

— Stai! Stai! 

Simţurile îi spuneau că Morţii erau încă destul de departe, 
dar cu toate astea iuți pasul şi scoase sabia. Luaţi prin 
surprindere, soldaţii îi făcură loc să urce. Lirael zăcea între 
stânci, fără suflare. Maiorul Greene o păzea cu doi soldaţi. 
La trei metri în faţă, alţi doi soldaţi stăteau aplecaţi 
deasupra unui tânăr, cu baionetele la gâtul său. 

Tânărul stătea întins la pământ, tremurând ca varga. Avea 
hainele şi pielea arse, şi-şi pierduse aproape tot părul. Dar 
nu era o slugă Moartă. Sam realiză că bărbatul pârjolit nu 
era cu mult mai în vârstă ca el. 

— Nu eu, nu eu, nu-s dintr-ai lor, vin pe urmele mele, ţipă 
el. Ajutaţi-mă vă rog! 

— Cine eşti? Întrebă maiorul Greene. Ce se petrece acolo? 

— Sunt Timothy Wallach, gâfâi tânărul, şi nu ştiu ce se 
petrece! E un coşmar! Acel. Nu ştiu ce e. Hedge mi-a 


omorât toţi muncitorii! A întins degetul spre ei şi şi-au dat 
duhul. 

— Cine te urmăreşte? Întrebă Sam. 

— Habar n-am, suspină Tim. Erau oamenii mei. Acum nu 
ştiu ce sunt. Pe Krontas, de pildă, l-a lovit fulgerul, dar a 
continuat să fugă cu capul în flăcări. Sunt. 

— Morţii, completă Sam. Ce treabă aveai la Forwin Mill? 

— Sunt de la Universitatea din Corvere, şopti Tim. 

Făcea mari eforturi să se stăpânească. 

— Am construit ferma de fulgere pentru Nicholas Sayre. 
N-am. Nu ştiu la ce foloseşte, dar nu-i lucru curat acolo. 
Trebuie s-o scoatem cumva din funcţiune! Nick a zis că va 
încerca, dar. 

— Nicholas e acolo? I-o tăie Sam. 

— Da, dar e ca vai de el. Abia dacă m-a recunoscut. Nu 
cred că mai poate face prea multe. Din gură îi ieşea fum 
alb. 

Sam ascultă vorbele sale cu amărăciune. Fumul alb, îi 
spusese Lirael, e semnul că Distrugătorul a pus stăpânire 
pe fiinţa ta. Orice speranţă pentru prietenul său pieri. 
Nicholas era pierdut. 

— Ce-i de făcut? Întrebă Sam. Cum putem scoate ferma 
din funcţiune? 

— În fiecare dintre cele nouă cutii de racord se găseşte 
câte un întrerupător, şopti Tim. Dacă le-am desface. Dar nu 
ştiu de câte circuite e nevoie. Sau. Ai putea să tai cablurile 
de alimentare pentru paratrăsnete. La o mie şi unu de 
paratrăsnete, lovite constant de fulger, ţi-ar trebui un 
echipament special. 

Sam nu auzi ultima frază. loată tristeţea pentru necazul 
lui Nick se risipi odată cu fiorul de gheaţă ce-i străbătu 
spinarea. Ridică mâna şi-l împinse pe Tim la o parte. Primul 
val de Morți urma să dea năvala, iar orice discuţie despre 
cutii de racord şi alte asemenea dispozitive era pură 
pedanterie. 

— Vin! Strigă el. 


Sări iute pe o stâncă şi intră în Legământ pentru a pregăti 
câteva vrăji devastatoare. Găsi pregătirea lor mult mai 
uşoară decât se aşteptase. Vântul bătea dinspre apus şi-n 
mod firesc ar fi trebuit să-ntâmpine dificultăţi de această 
parte a Zidului. Dar Legământul vibra puternic, aproape la 
fel de limpede şi de omniprezent ca-n Vechiul Regat. O bună 
parte din acea energie venea însă din interiorul său. 

— Fiţi gata! Răcni Greene, iar comanda sa fu transmisă 
mai departe de sergenţii şi caporalii ce comandau cercul de 
soldaţi format în jurul formei îngheţate a lui Lirael. Ţineţi 
minte, nu trebuie să se-atingă de Abhorsen! 

— Abhorsen. 

Preţ de o clipă, Sam închise ochii, încercând să-şi alunge 
suferinţa. Nu venise vremea să jelească sau să-şi închipuie o 
lume fără părinţii lui. Valul de slugi Moarte cobora 
povârnişul, iuţind pasul de cum simţi apropierea Vieţii. 

Sam pregăti vraja şi privi împrejur. Arcaşii aşteptau cu 
săgețile pregătite, iar soldaţii cu baionete formau un zid în 
jurul lor. Greene şi Tindall stăteau alături, cu vrăjile la- 
ndemână. Lirael zăcea câţiva metri mai în spate, apărată de 
cordonul militar. 

Dar unde era Mogget? Motanul alb era de negăsit. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI. 

Monstruozitatea Lathal. 

A cincea Poartă era o cascadă inversă. Râul se izbea de un 
perete nevăzut şi se căţăra pe el. Cărarea neagră ce 
traversa al Cincilea Hotar se sfârşea la mică distanţă de 
această cascadă răsucită, iar la mijloc se căsca un hău. De 
la marginea potecii, Lirael şi Căţeaua scrutau priveliştea 
ameţitoare. Era foarte derutant să vezi apa urcând acolo 
unde trebuia să coboare, dar, din fericire, înălțimile 
cascadei se pierdeau într-un cenuşiu difuz. Chiar şi-aşa, 
Lirael bănuia că gravitația nu funcţiona cum trebuie aici şi 
n-ar fi fost surprinsă să cadă în sus. 

În fapt, ştia că odată ce-avea să rostească farmecul pentru 
a Cincea Poartă, urma într-adevăr să cadă în sus. Aici nu 


existau cărări sau trepte. Vraja pur şi simplu te proteja de 
furia cascadei. 

— 'Ţine-te de zgarda mea, stăpână, spuse Căţeaua uitându- 
se la cascadă. Altfel, farmecul nu va avea efect asupra mea. 

Lirael vâri sabia în teacă şi-şi petrecu degetele după 
zgarda Căţelei, simțind atingerea caldă şi familiară a 
Legământului. Deşi atinsese zgarda de mii de ori, o senzaţie 
stranie de dejr-vu puse stăpânire pe ea, de parcă ar fi 
cunoscut acele însemne de altundeva, dintr-o sursă relativ 
nouă. Dar n-avea timp să cugete. 

Strânse puternic şi rosti cuvintele care urmau să le poarte 
de-a lungul cascadei răsucite. Arşiţa Magiei Libere îi 
pătrunse în gură şi în nări. În ritmul acesta, avea să-şi 
piardă vocea, dar măcar ar fi scăpat de răceala 
ancelstierrană. Cel puţin în forma ei spirituală. Nu ştia cu 
exactitate ce urmări aveau schimbările din Moarte asupra 
trupului viu, decât că, odată ucisă aici, avea să moară şi în 
Viaţă. 

Vraja întârzia să-şi facă efectul şi Lirael fu pe punctul să 
rostească încă o dată cuvintele, dar tocmai atunci, o pânză 
de apă se miji din cascada răsucită, întinsă şi subţire, 
asemenea unui bizar tentacul. Traversă tremurătoare hăul 
care despărţea apa de poteca întunecată şi se încolăci ca o 
pătură în jurul lui Lirael şi a Căţelei, dar fără să le atingă. 
Apoi se înălţă cu amândouă spre cascadă, în cadenţa 
şuvoiului vertical. 

Suiră aşa câteva minute, până ce hotarul de sub ele se 
făcu nevăzut în lumina cenugşie şi difuză. Dintr-odată, braţul 
de apă se opri, deşi cascada îşi continua probabil neabătută 
drumul spre infinit şi-şi aruncă pasagerii de cealaltă parte a 
apei. 

Lirael închise ochii în faţa contactului iminent cu ceea ce 
simţurile şi judecata îi spuneau că e o stâncă, dar aici logica 
umană înceta să funcţioneze, cum bine o dovedea gravitația 
răsturnată. Aşa ajunseră în al Şaselea Hotar. Aici, râul se 


preschimba într-un lac puţin adânc şi nemişcat. 
Pretutindeni în jur roiau Morţii. 

Prezenţa lor era atât de puternică, încât Lirael avu 
impresia că se aflau chiar lângă ea. Unii dintre ei pândeau 
probabil în apă. Lirael dădu îndată drumul Căţelei şi o 
scoase pe Nehima, care vibră în mâna ei. 

Sabia şi clopoţelul aveau să-i ţină la respect pe mulţi 
dintre ei. Majoritatea zăboveau aici până ce forţe 
misterioase îi forţau să-şi continue drumul, căci le era cu 
neputinţă să se-ntoarcă. Foarte puţini încercau să ia din 
nou drumul Vieţii şi, de cum zăriră scânteia Vieţii din Lirael, 
tânjiră însetaţi după ea. Alţi necromanţi le potoliseră setea 
şi îi întorseseră de la pragul celei de-a Noua Porţi, cu sau 
fără voia lor. Aceasta e tânără, gândeau ei, pradă uşoară 
pentru un stăpân al Morților, dacă se afla cumva prin 
apropiere. 

Şi într-adevăr, erau trei. 

Trei umbre uriaşe cu tăciuni aprinşi în ochi se plimbau 
maiestuos printre spiritele mărunte. Cu trei mai mult decât 
şi-ar fi dorit ea să întâlnească. 

Din fericire, Cartea Morților oferea soluţii pentru o astfel 
de confruntare, în al Şaselea Hotar. Pe deasupra, nu era 
singură, o avea alături pe Căţeaua Obraznică. 

Cei trei Morți îngrozitori se năpustiră spre ea, iar Lirael îl 
scoase pe Saraneth în locul lui Ranna. De data aceasta, 
izbuti să se stăpânească şi îl sună, alăturând glasului său 
profund toată îndârjirea de care era în stare. 

Glasul puternic al lui Saraneth răzbătu până-n adâncurile 
hotarului. La auzul său, mortăciunile ezitară, pregătindu-se 
să-l înfrunte pe acest necromant obraznic care dorea să le 
înstăpânească. 

Apoi sloboziră un hohot de râs ca isteria unei mulţimi în 
care absurdul se împletea cu mâhnirea. În mod clar, acest 
necromant era atât de incompetent încât îşi concentrase 
voinţa pe spiritele mărunte care împânzeau hotarul. 


Fără a se opri din râs, cei trei morţi se repeziră lacomi 
înainte, aruncându-şi priviri fugare unul altuia, cu speranţa 
de a-i da la o parte. Căci cel care ajungea primul la 
necromant urma să se înfrupte cu seva Vieţii lui. Viaţa şi 
puterea erau singurii însoțitori de nădejde în lungul drum 
spre ieşirea din Moarte. 

La început, nu băgară de seamă spiritele care se 
agăţaseră de picioarele lor şi le rodeau gleznele, tot aşa 
cum un om ignoră câteva înţepături de ţânţar. 

Dar tot mai multe spirite ieşeau din apă şi se năpusteau 
asupra lor, aşa că cei trei Stăpâni îşi luară răgazul să le 
rupă în bucăţi sau să le sfâşie cu fălcile lor înflăcărate. 
Acum nu mai râdeau, ci răcneau furioşi, făcând pământul să 
se cutremure sub paşii lor. 

Preocupat cu spiritele mărunte, Mortul din apropierea ei 
nu observă că o vrajă a Legământului menită să-i dezvăluie 
numele îi dădea târcoale. N-o văzu nici pe Lirael, care 
înaintase prin valul de mortăciuni mărunte. 

Când într-un final o observă, era prea târziu. În locul 
poruncitorului Saraneth, creatura auzi cântul milităros al 
lui Kibeth, special dezlănţuit pentru urechile sale. De glasul 
său nu te puteai ascunde, chiar şi după ce clopoţelul înceta 
să mai sune. 

— Lathal, Monstruozitate ce eşti! Porunci Lirael. Ţi-a sosit 
ceasul. Ascultă chemarea celei de-a Noua Porţi şi treci de 
partea cealaltă! 

Lathal scoase un țipăt trădând un mileniu de chinuri. 
Cunoştea acel glas, căci răzbătuse în Viaţă de două ori în 
ultimii o mie de ani, şi de fiecare dată, indiferent de 
mânuitor, fusese izgonit de acel sunet rece. Până acum 
izbutise să scape de chemarea ultimei Porţi. De-acum 
înainte, Lathal nu avea să mai cunoască lumina soarelui şi 
dulcea sevă a creaturilor vii. Era mult prea aproape de 
poarta finală, iar chemarea era prea puternică. 

Drubas şi Sonnir auziră glasul clopoţelului şi-al 
mânuitorului, precum şi ţipătul lui Lathal şi înţeleseră că n- 


aveau de-a face cu un necromant nesăbuit, ci cu Abhorsenul 
în persoană. Unul nou, căci pe cel vechi îl ştiau şi ar fi luat-o 
imediat la fugă. Mânuia o sabie nouă, pe care aveau să şi-o 
amintească de-acum înainte. 

Urlând fără încetare, Lathal o luă înapoi prin apă, 
poticnindu-se la tot pasul în mortăciunile care se agăţau de 
picioarele lui. Se zvârcoli din toate puterile, încercând să 
se-ntoarcă, dar fără succes. 

Lirael nu-l urmă pentru a nu risca să fie trasă prin cea de- 
a Şasea Poartă odată cu el. Observă cu un amestec de 
satisfacţie şi mâhnire că ceilalţi doi Stăpâni o zbughiseră, 
tăindu-şi drum prin spiritele care refuzau cu îndârjire să le 
dea drumul. 

— Stăpână, mă laşi să-i prind? Întrebă Căţeaua 
nerăbdătoare, pornind pe urmele celor două umbre uriaşe. 
Hai, te rog! 

— Nu, rosti Lirael cu hotărâre. Pe Lathal l-am luat pe 
nepregătite. Ceilalţi doi vor fi mult mai atenţi acum şi mult 
mai periculoşi împreună. Plus că n-avem timp de pierdut. 

Brusc, ţipătul lui Lathal amuţi, iar râul se învolbură la 
picioarele ei. Lirael se înfipse bine în pământ şi se sprijini 
de trupul zdravăn al Căţelei. Preţ de câteva minute, râul 
goni spre Poartă, iar Lirael se luptă să rămână la suprafaţă, 
apoi tot la fel de brusc, curentul se domoli şi apele din al 
Şaselea Hotar erau din nou calme. 

Fără a zăbovi o clipă, Lirael porni spre punctul unde urma 
să invoce a Şasea Poartă. Spre deosebire de celelalte 
hotare, Poarta de-aici nu se afla într-un loc anume. La 
răstimpuri, apărea te miri unde, şi-atunci pândea un mare 
pericol, sau putea fi deschisă oriunde în apropierea celei 
de-a Cincea Porţi. 

Ca să nu aibă surprize, Lirael o vâri pe Nehima în teacă şi 
apucă zgarda Căţelei. Intonă apoi vraja, umezindu-şi din 
când în când buzele pentru a mai domoli arşiţa Magiei 
Libere. 


Pe măsură ce vraja prindea formă, apa din jurul lor se 
scurse, lăsând în urmă un petic de uscat cu raza de trei 
metri. Când ultimul strop de apă fu înlăturat, peticul începu 
să se scufunde, întâi încet, apoi tot mai iute, până ajunseră 
la fundul unui puț îngust şi uscat, săpat adânc într-un 
munte de apă. 

Ca la un semn, pereţii acvatici se prăbuşiră cu un vuiet 
infernal, revărsându-se în toate direcţiile. După ce apele 
spumegânde se mai potoliră, râul crescu din nou până la 
înălţimea gleznelor, reluându-şi cursul grăbit. 

Se aflau în cel de-al Şaptelea Hotar. Înaintea lor se înălța 
prima dintre cele trei porţi ce mărgineau adâncurile Morţii. 
A Şaptea Poartă se înfăţişa ca un cordon nesfârşit de flăcări 
ce ardeau în nuanţe stranii pe luciul apei, răspândind o 
lumină strălucitoare ce tulbura ochiul după veşnicul 
cenuşiu din celelalte hotare. 

— Ne apropiem, rosti Lirael cu un amestec de uşurare şi 
nelinişte. Uşurare că izbutiseră să ajungă aici; nelinişte 
pentru ceea ce-i aştepta înainte. 

Dar căţeaua privea în urmă, cu urechile ciulite şi nu păru 
să-i dea importanţă. Brusc, se uită în ochii ei şi îi spuse: 

— Stăpână, urmăritorul nostru e foarte aproape. Cred 
acum că e Hedge! Să ne grăbim! 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU. 

Planul misterios al lui Mogget. 

Nick se ridică anevoie şi se sprijini de uşă. Găsise pe jos un 
cui îndoit şi, cu toate că nu-şi mai amintea exact cum 
funcţionează lacătele, încercă pentru a doua oară să 
pătrundă în clădirea de beton care găzduia cutia de racord, 
vitală pentru bunul mers al fermei de fulgere. 

N-auzea decât vuietul tunetelor şi nu putea să-şi înalțe 
privirile de teama trăsnetelor, care cădeau în apropierea 
lui. Drăcia din el ar fi vrut să-i abată ochii spre emisfere, să 
verifice dacă erau încărcate cum trebuie pe platforma de 
bronz. Însă, chiar dacă ar fi cedat impulsului, nu mai avea 
suficiente forţe să se supună. 


Căzu la pământ şi scăpă cuiul printre degete. Pipăi după 
el, ştiind că nu mai există speranţe. Oricât de zadarnice-i 
erau încercările, trebuia să facă ceva. 

Simţi o atingere pe obraz şi tresări. O altă atingere, aspră 
şi mai umedă ca negura. Nick miji încet ochii, gata să 
înfrunte strălucirea albă a fulgerului. 

Şi-ntr-adevăr, fulgerul lovi puternic, dar prin strălucirea 
lui întrezări o altă albeaţă, mai plăcută vederii. Era un pisoi 
alb, care-l lingea cu delicateţe pe faţă. 

— Valea! Bolborosi Nick, dar glasul păru un chiţcăit în 
simfonia de tunete. 

Flutură din mână şi adăugă: 

— Te va lovi fulgerul. 

— Mă cam îndoiesc, îi şopti Mogget în ureche. De 
altminteri, am hotărât să te iau cu mine. Din nefericire. Poţi 
să umbli? 

Nick scutură din cap şi descoperi cu mirare că mai avea 
lacrimi de vărsat. Nu era surprins că vorbea cu o pisică. 
Lumea se năruia în jurul său şi orice era posibil. 

— Nu, murmură el. Am ceva în mine, pisoiule, şi nu vrea 
să-mi dea drumul. 

— Atenţia Distrugătorului e abătută în altă parte. 

Slugile Moarte încărcau neabătute cea de-a doua emisferă 
care era aşezată pe platforma vagonului. Ochii verzi ai 
pisicii oglindeau panoplia de fulgere, dar nu clipeau. 

— Nici Hedge nu-i pe fază, adăugă el. 

Mogget inspectase zona cu atenţie şi-l descoperise pe 
Hedge în cimitirul fostului mare târg. Necromantul zăcea 
într-un mormânt de gheaţă, plecat fără îndoială pe tărâmul 
Morţii pentru a-şi chema întăriri. Din câte vedea era destul 
de priceput, căci pretutindeni în jur cadavrele ieşeau cu 
sutele din pământ. 

Ceva îi spunea lui Nick că asta era ultima lui şansă, că 
animalul vorbitor din faţa sa era asemenea câinelui din vise, 
legat cumva de Lirael şi de prietenul lui, Sam. Cu ultimele 
forţe reuşi să se ridice în capul oaselor şi încremeni. Era 


prea ostenit şi mult prea aproape de emisfere pentru a mai 
face un pas. 

Mogget îl fixă cu privirile, dând din coadă iritat. 

— Dacă de-atâta eşti în stare, va trebui să te car. 

— C. Cum? Îngăimă Nick. 

Nici prin gând nu-i trecea cum ar fi putut o făptură aşa 
măruntă să poarte pe braţe un om în toată firea. Sau chiar 
şi unul aşa sleit ca el. 

Mogget se ridică în două labe şi, fără să-i răspundă, îşi 
începu transformarea. 

Nick se holba la pata albă care până în urmă cu câteva 
clipe fusese un pisoiaş. Fulgerele îi umpleau ochii de 
lacrimi. Animalul se preschimbase sub privirile lui, dar Nick 
refuza să-şi dea crezare ochilor. 

În locul pisoiaşului stătea acum un bărbat scund, subţire în 
brâu, cu păr bălai şi piele străvezie de albinos, cu toate că 
n-avea ochii roşii, ci verzui-strălucitori, migdalaţi cA. Ca 
ochii motanului. La brâu, purta o cingătoare de piele roşie, 
de care era agăţat un clopoțel argintiu, iar manşetele robei 
albe erau presărate cu cheiţe argintii, aceleaşi cheiţe pe 
care Nick le zărise pe mantia lui Lirael. 

— Bun, roti Mogget, precaut. 

Simţea fragmentul Distrugătorului în Nick şi chiar dacă 
restul spiritului său era preocupat cu contopirea, trebuia să 
aibă mare grijă. Hotări să folosească un vicleşug. 

— 'Te voi ridica şi vom căuta un loc potrivit de unde să 
asistăm la unirea emisferelor. 

De cum auzi de emisfere, Nick simţi că-i ia pieptul foc. Da, 
erau aproape, foarte aproape. 

— Trebuie să supervizez lucrările, rosti el răguşit. 

Închise ochii şi imaginea emisferelor apăru în mintea lui, 
mai strălucitoare ca orice fulger. 

— S-au încheiat lucrările, îl linişti Mogget. 

Îl ridică în spinare cu braţele sale surprinzător de 
vânjoase, având grijă să nu-i atingă pieptul. Se asemăna cu 
o furnicuţă ce ducea o încărcătură mult mai mare ca ea. 


— Mergem să căutăm un loc mai bun, de unde să putem 
privi momentul contopirii. 

— Un loc mai bun, bolborosi Nick. 

Cuvintele avură darul să-i aline arşiţa din piept şi să-i 
redea propriile gânduri. 

Deschise ochii şi privirile sale le întâlniră pe cele ale 
purtătorului său, dar nu reuşi să le desluşească tâlcul. 
Vedea cumva teamă sau entuziasm? 

— Trebuie să oprim contopirea! Horcăi el. 

Durerea se întoarse cu forţe sporite şi urletul lui Nick se 
pierdu în simfonia tunetelor. Şopti ceva, iar Mogget se 
aplecă să-l asculte. 

— Pot să-ţi arăt. Să deşurubezi. Cutiile de racord. 
Decuplezi cablurile mari. 

— Nu mai e timp. 

Mogget îşi începu slalomul printre paratrăsnete, ferindu- 
se şi legănându-se cu o clarviziune care-i trăda puterea de 
a prezice dansul fulgerelor. 

În urma lor, unul dintre puţinii slujitori ai lui Hedge rămaşi 
în viaţă cuplă cablurile mari la platforma pe care era 
aşezată emisfera. Vagoanele se aflau pe scurta linie ferată, 
la cincizeci de metri unul faţă de celălalt, iar emisferele 
fuseseră poziţionate în aşa fel încât părţile lor plate să stea 
faţă în faţă. Cablurile intrau în cadrul de bronz pe care erau 
amplasate cele două bucăţi de metal. Greu de ghicit cum 
aveau de gând să apropie vagoanele, dar în mod clar acesta 
era planul. 

Ţăruşii metalici loviți de fulger alimentau deja emisferele, 
împrăştiind scântei albastre în jurul vagoanelor. Mogget 
simţea lăcomia cu care sorbea Distrugătorul energia 
furtunii şi nerăbdarea de-a ieşi din temniţele sale argintii. 

Iuţi pasul, dar nu prea tare, pentru a nu trezi suspiciunea 
fragmentului din trupul lui Nick. Dar tânărul zăcea liniştit 
în braţele lui. O parte din el era fericită pentru că nimic nu 
mai putea împiedica unirea emisferelor, alta era necăjită că 
nu acţionase la timp. 


Orannis începea deja să forţeze laţurile. Fulgerele nu mai 
cădeau în jurul emisferelor, ci ieşeau din ele, de parcă 
împinse de-o mână nevăzută. În loc să se concentreze în 
jurul vagoanelor-platformă, fulgerele loveau din ce în ce 
mai mult ţăruşii de metal care împânzeau dealul, iar 
descărcările se înteţiseră. Dacă până nu demult câte nouă 
trăsnete loveau în preajma emisferelor, o dată la un minut, 
sute de trăsnete cădeau acum pe toată suprafaţa fermei. 

În câteva minute nu se mai zărea urmă de fulger în miezul 
furtunii, dar, puţin mai jos, o lucire stranie cuprinse 
emisferele proaspăt încărcate cu puterea cerurilor. Mogget 
aruncă mai multe priviri în urmă şi zări umbrele care se 
zvârcoleau în adâncul metalului argintiu. În cele din urmă, 
umbrele se strânseră în zonele plate, luptându-se cu forţele 
care le ţineau încă separate. 

Fulgerele continuau să brăzdeze cerul, însoţite de vuietul 
constant al tunetelor. Emisferele străluceau tot mai 
puternic, iar umbrele se întunecau văzând cu ochii. Roţile 
ruginite scrâşniră ascuţit şi vagoanele se puseră în mişcare. 

— Emisferele se contopesc, strigă Mogget şi o luă la goană 
în susul dealului, şerpuind printre paratrăsnete. Se 
încovoiase pentru a-l feri pe Nick de fulgerele care loveau 
cu furie pretutindeni în jur. 

Fărâma de metal argintiu din inima lui Nick începu să 
tremure, simțind chemarea întregului. Pentru o fracțiune 
de secundă, se lipi de peretele inimii, gata să-şi taie drum 
spre ieşire. Dar forţa de atracţie nu era suficient de mare şi 
pe deasupra era prea departe. În loc să ţâşnească prin 
carne şi os, fragmentul Distrugătorului se lăsă purtat pe 
culoarul unei artere, refăcând drumul străbătut în urmă cu 
un an. 

Sam îşi cobori mâna, iar Sluga, mistuită de focul auriu al 
Legământului, scoase un țipăt şi se prăbuşi. Se zvârcoli de 
câteva ori şi se târi după doi copaci în flăcări. Fumul se 
înălța în spirale, ca o avangardă a enormului tăvălug de 
ceaţă venit de peste creastă. 


— Păcat că săgețile mele nu au acelaşi efect, rosti 
sergentul Evans. Trăsese câteva săgeți de argint în acelaşi 
Mort, dar nu făcuseră altceva decât să-l încetinească puţin. 

— Spiritul e încă aici, spuse Sam mohorât. Doar că acum 
trupul acela îi e inutil. 

Simţea cum mulţi Morți urcă prin ceaţă, pe cealaltă parte 
a crestei. Deocamdată, reuşiseră să respingă primul atac. 
Nu era mare ispravă, cu doar o mână de Slugi. 

— Probabil ne ţin la distanţă cât timp îşi pregătesc atacul 
principal, rosti maiorul Greene, dând un bobârnac căştii ca 
să îşi şteargă sudoarea de pe frunte. 

— Da, aprobă Sam. 

Ezită, apoi spuse într-o suflare: 

— Peste deal sunt cam o sută de Slugi şi le vin tot mai 
multe întăriri. 

Se uită peste umăr la trupul căptuşit cu gheaţă al lui Lirael 
şi apoi la cercul de soldaţi. Erau tot mai puţini. Niciunul nu 
căzuse victimă Morților; cei mai mulţi dintre ei o luaseră la 
sănătoasa, prea speriaţi să mai lupte. Maiorul îi lăsase să 
plece, mormăind că nu-l lăsa inima să-i împuşte când 
întreaga companie nu avea ce căuta acolo în primul rând. 

— Ce n-aş da să ştiu ce se întâmplă cu Lirael şi cu 
emisferele alea, bată-le-ar Legământul! Izbucni Sam. 

— Întotdeauna aşteptarea te omoară, zâmbi Greene. Dar, 
într-un fel sau altul, nu cred că vom mai aştepta prea mult. 
Ceaţa coboară peste creastă. Ne va acoperi în câteva 
minute. 

Sam îşi îndreptă din nou privirea spre creastă. Era 
limpede ca lumina zilei; ceața înainta mai repede, tentacule 
lungi şerpuiau pe pantă deschizând calea zidului de ceaţă. 
În acelaşi timp, simţi un mare număr de morţi coborând de 
pe creastă. 

— Uite-i că vin! Strigă maiorul. Ţineţi-vă bine, flăcăi! 

Sam îşi dădu seama că erau prea mulţi şi că nu avea rost 
să folosească vrăji. Ezită preţ de o clipă, apoi scoase naiul 
pe care îl primise de la Lirael şi-l duse la gură. Poate că nu 


era el Viitoarea Abhorsen, dar trebuia să ţină locul mătuşii 
sale în faţa năvalei de Morți. 

Nici nu se mai uită la maior. Toată atenţia îi era îndreptată 
spre Morți şi spre naiul din mână. Îşi puse buzele pe tubul 
lui Saraneth, trase aer în nări şi suflă. Sunetul clar şi 
puternic al naiului tăie prin tunete şi prin ceaţă. 

Sam îşi canaliză voinţa prin acel sunet, o văzu cu ochii 
minţii întinzându-se peste câmpul de luptă, cuprinzând mai 
bine de cincizeci de Slugi. Simţi cum încetinesc şi cum i se 
împotrivesc. Spiritele din ele căutau cu furie să mâne 
carnea moartă tot înainte. 

Pentru o clipă, toate erau sub controlul său şi Slugile 
încremeniră, ca nişte statui groteşti încununate cu lauri de 
ceaţă. O ploaie de săgeți se abătu asupra lor, iar soldaţii mai 
apropiaţi de ele se repeziră să le hăcuiască picioarele sau 
să le străpungă genunchii cu baionetele. 

Spiritele care sălăşluiau în carnea moartă încă i se 
împotriveau, iar Sam realiză că nu le poate subjuga întru 
totul. Câtă vreme glasul lui Saraneth încă răsuna pe pantele 
dealului, tânărul duse gura spre tubul în care dormea 
puterea lui Ranna. Însă fu nevoit să-şi recapete răsuflarea 
şi, în acel scurt moment, sunetul lui Saraneth se risipi, 
odată cu voinţa lui Sam. Pierdu controlul asupra Morților, 
care se buluciră din nou pe pinten, înfometați de Viaţă. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI. 

A Noua Poartă. 

Lirael şi căţeaua străbătură al Şaptelea Hotar în fugă şi nu 
se oprită nici măcar când Lirael rosti vraja pentru 
deschiderea celei de-a Şaptea Porţi. Cordonul de foc se 
cutremură la cuvintele ei, apoi se înălţă într-o boltă îngustă 
pentru a le permite trecerea. 

Când trecu pe sub boltă, trase cu coada ochiului în urmă şi 
zări o siluetă umană învesmântată în flăcări şi umbre, cu o 
sabie roşie de foc în mână. 

Ajunseră în al Optulea Hotar şi Lirael fu nevoită să 
rostească pe nerăsuflate o vrajă pentru a bloca un val de 


flăcări care se înălţă de pe luciul apei, în urma lor. Flăcările 
erau primejdia cea mai de temut în acest Hotar. Unele erau 
purtate pe suprafaţa râului de curenţi misterioşi, altele 
izvorau de te-miri-unde. 

Lirael se feri la timp din calea văpăii şi o luă la goană. 
Brusc, pretutindeni în jurul ei ţâşniră flăcări, unele iuți, 
altele mai domoale. Teama puse stăpânire pe ea şi 
sprânceana începu să-i tresalte spasmodic, aşteptând dintr- 
o clipă în alta atacul lui Hedge. 

Lătratul Căţelei îndepărtă o încrengătură densă de flăcări, 
pe care Lirael nici măcar n-o zărise, preocupată fiind cu 
cele pe care le vedea şi cu primejdia din urmă. 

— Uşurel, stăpână, o calmă Căţeaua. Vom părăsi în curând 
acest Hotar. 

— Hedge! Îngăimă Lirael, apoi rosti două cuvinte pentru a 
izbi o limbă uriaşă de foc în alta, dezlănţuind dansul 
flăcărilor, care parcă prinseseră viaţă. 

Acum că se mişcau, nu mai arătau deloc a pete uleioase, ci 
păreau mai degrabă lighioane. Se deosebeau de flăcările 
obişnuite şi prin faptul că nu răspândeau fum. 

— L-am văzut pe Hedge, repetă ea, acum că nu mai era în 
pericol de a fi arsă de vie. În spatele nostru. 

— Ştiu, spuse Căţeaua. Când ajungem la cea de-a Opta 
Poartă, tu o iei înainte, iar eu voi încerca să-l opresc. 

— Nu! Strigă Lirael. Trebuie să vii cu mine! Nu mi-e teamă 
de el, doar că. A căzut la momentul nepotrivit! 

— Ai grijă! Lătră Căţeaua, şi amândouă săriră în lături 
pentru a evita o minge uriaşă de foc. 

Lirael simţi arşiţa pe gâtlej şi se încovoie pentru a tuşi, 
moment în care râul o prinse de picioare, încercând s-o 
tragă la fund. 

Şi aproape că izbuti. Lirael alunecă, dar căzu doar până la 
brâu, apoi se sprijini de sabie şi se îndreptă cu un salt 
sprinten. 

Căţeaua se scufundase deja ca să o tragă pe stăpâna ei la 
suprafaţă, şi ieşi din apă udă leoarcă şi ruşinată, căci Lirael 


nu numai că se ridicase în picioare, dar era aproape uscată. 

— M-am gândit că te-ai scufun. Murmură ea, apoi lătră la 
flăcările din apropiere, nu doar ca să îndepărteze 
primejdia, ci şi să schimbe subiectul. 

— Haide! Rosti Lirael. 

— Voi sta la pândă şi-l voi lua pe nepregătite. Începu 
Căţeaua, dar Lirael se-ntoarse şi-o prinse de zgardă. 

Căţeaua se lăsă pe burtă cu încăpățânare, forţând-o pe 
Lirael să tragă de ea din răsputeri. 

— Vii cu mine! Porunci Lirael, cu tremur în glas. Când va 
sosi momentul, îl vom înfrunta împreună pe Hedge. Până 
una alta, hai s-o luăm din loc! 

— Bine, mormăi Căţeaua. 

Se ridică şi se scutură, împroşcând-o pe Lirael din cap 
până-n picioare. 

— Vreau să fim împreună, orice s-ar întâmpla, adăugă 
Lirael cu glas scăzut. 

Căţeaua se uită mişcată la ea, dar nu spuse nimic. Lirael ar 
fi vrut să mai rostească ceva, dar arşiţa flăcărilor năpustite 
asupra lor îi topi cuvintele în gâtlej. 

Alungă focul cu o nouă vrajă şi porniră umăr la umăr. 
După câteva minute, pătrunseră cu încredere prin zidul de 
întuneric al celei de-a Opta Porţi, într-o beznă desăvârşită. 
Lirael nu vedea nimic, nu auzea nimic şi nu-şi mai simţea 
trupul. Se simţea asemenea unui spirit eliberat de carne, 
separat de orice stimul extern. 

Dar se aşteptase la una ca asta şi, cu toate că nu-şi simţea 
limba şi buzele şi nici nu-şi auzea propriul glas, rosti vraja 
ce avea să-i poarte prin întunecime spre al Nouălea şi cel 
din urmă Hotar. 

Al Nouălea Hotar se deosebea cu totul de celelalte 
tărâmuri ale Morţii. De cum trecură de poartă, lumina 
năvăli în ochii lor şi Lirael fu nevoită să-şi acopere privirile. 
Râul îşi mai domoli avântul, trecând acum doar ca o adiere 
peste gleznele ei. Totodată, apa era mai caldă şi nu-i mai 
dădea fiori de gheaţă ca-n celelalte hotare. 


Până acum, se simţise mereu claustrată, din cauza 
eternului văzduh cenuşiu ce mărginea priveliştea. Aici, 
lucrurile erau complet pe dos. La vederea râului sclipitor ce 
se-ntindea la nesfârşit în jur, Lirael fu cuprinsă de 
sentimentul nemărginirii. 

Privi în sus şi pentru prima oară zări altceva decât 
cenuşiul acela mohorât şi difuz. Cu totul altceva. Deasupra 
ei se-ntindea cerul nopţii, presărat cu o puzderie de stele ce 
creau impresia unui vast nor strălucitor. Nu se zăreau 
constelații. Doar o mulţime de stele ce străluceau la fel de 
puternic ca soarele, dar împrăştiau o lumină mai blândă. 

Lirael simţi chemarea stelelor şi inima-i tânji după glasul 
lor. Îşi vâri sabia-n teacă, clopoţeii în bandulieră şi ridică 
mâinile spre cer. Îşi luă încet zborul şi părăsi strânsoarea 
râului, lăsând în urmă mici vălurele şi un oftat prelung. 

Morţii se înălţau şi ei la cer. Morți mari şi mici, de toate 
formele şi culorile, urcau împreună spre marea de stele, 
unii mai încet, alţii aşa de iute că abia se zăreau. 

O părticică din mintea ei o sfătui să n-asculte de chemarea 
celei de-a Noua Porţi. Valul de stele era ultimul hotar, 
moartea finală, de unde nu exista cale de întoarcere. 
Aceeaşi părticică îi aminti cu glas stăruitor de 
responsabilităţi, de Orannis, de Căţeaua Obraznică, de 
Sam, de Nick şi de întreg tărâmul Vieţii. Se zbătea şi 
încerca din răsputeri să alunge sentimentul puternic de 
linişte şi odihnă oferit de stele. 

— Nu încă, striga vocea. Nu încă. 

Brusc, stelele se retraseră către depărtări insondabile. 
Lirael clipi, scutură din cap şi căzu cu un pleoscăit în apă, 
lângă Căţea, care se holba încă la cerul înstelat. 

— De ce nu m-ai oprit? O luă la rost Lirael, speriată de-a 
binelea. 

Încă puţin şi n-ar mai fi putut să se-ntoarcă. Ar fi rămas pe 
veci în tărâmul de după a Noua Poartă. 

— Toţi cei care ajung aici trebuie să treacă singuri de 
această încercare, şopti Căţeaua. 


Stătea în continuare cu ochii aţintiţi la boltă. 

— Tuturor le vine rândul să moară. Unii nu cunosc sau vor 
să amâne momentul, dar adevărul e că nu există scăpare. 
lar cei care zăresc stelele Porții, ştiu asta. Mă bucur că te-ai 
întors, stăpână. 

— Şi eu, rosti Lirael tulburată. 

Morţii ieşeau în continuare din voalul întunecat al celei de- 
a Opta Porţi. De fiecare dată când îl zărea pe câte unul, se 
temea să nu fie Hedge. Pe unii doar îi simţea, dar cu toţii se 
ridicau la ceruri de cum intrau, făcându-se nevăzuţi printre 
stele. Hedge întârzia să apară, deşi era la doar câteva 
minute în urma lor. 

Privirile Căţelei erau în continuare aţintite spre cer. Brusc, 
Lirael înţelese ce se petrece şi îngheţă de spaimă. Doar n- 
avea de gând să răspundă chemării. 

Într-un târziu, Căţeaua îşi cobori privirile şi lătră scurt. 

— Nici mie nu mi-a sosit timpul. 

Lirael răsuflă uşurată. 

— Stăpână, n-ar trebui facem ce ne-am propus? 

— Ba da, rosti Lirael posomorâtă, ştiind că irosise destul 
timp. 

Îşi petrecu degetele peste oglinda neagră din desaga ei. 

— Dar dacă apare Hedge, câtă vreme mă uit în oglindă? 

— Dacă n-a intrat până acum, probabil nici n-o să mai vină, 
răspunse Căţeaua, adulmecând prin râu. Puţini necromanţi 
se aventurează până la a Noua Poartă, fiindcă însăşi natura 
lor e de a-i rezista chemării. 

— Aha, făcu ea, liniştită de cele auzite. 

— Dar sigur ne va aştepta undeva pe calea de întoarcere, 
continuă Căţeaua, năruindu-i speranţele. Deocamdată, te 
păzesc eu. 

Lirael îi răspunse cu un zâmbet stingher, care cuprindea 
toată dragostea şi recunoştinţa ei pentru prietenul 
patruped. Era vulnerabilă în ambele lumi, în Viaţă, cu 
trupul păzit de Sam, iar acum în Moarte, cu spiritul sub 
protecţia Căţelei. 


Însă trebuia să-şi continue misiunea, indiferent de riscuri. 

Mai întâi îşi împunse vârful degetului cu Nehima. Apoi, luă 
Oglinda Neagră şi o deschise cu hotărâre. Un strop de 
sânge îi căzu din deget, dar sus înspre cer, nu în râu. Lirael 
nu observă. Încerca să-şi amintească pasaje din Cartea 
Amintirilor şi a Uitării. Apropie degetul de oglindă şi lăsă o 
singură picătură să cadă pe suprafaţa opacă. Picătura se 
răspândi, lucind pe întinderea întunecată a sticlei. 

Ridică Oglinda şi o apropie de ochiul drept, ţinându-l pe 
cel stâng aţintit spre împrejurimi. Sângele înroşi Oglinda, 
dar dispăru din vedere când îşi concentră privirea în ea şi 
întunecimea se risipi. Lirael desluşea un alt loc prin oglindă, 
dar încă zărea luciul apelor din al Nouălea Hotar. Cele două 
viziuni se contopiră, iar tânăra privi cum soarele o ia 
îndărăt prin apele Morţii şi simţi cum cade din ce în ce mai 
repede într-un trecut îndepărtat. 

Se gândi ce anume voia să vadă şi îşi atinse pe rând 
fiecare din clopoţeii de la bandulieră. 

— Prin voia sângelui, grăi ea, cu glas tot mai puternic şi 
încrezător cu fiecare cuvânt rostit, prin voia dreptului 
înnăscut, prin voia Legământului şi prin voia celor Şapte 
care l-au făurit, cer să privesc prin vălul timpului, la 
începuturi. Cer să fiu martoră la înlănţuirea lui Orannis şi 
să aflu ce trebuie făcut şi cum. Aşa să fie! 

Mult după ce terminase de vorbit, soarele încă se mişca 
îndărăt, însoţit de mulţi alţi sori, până când toţi se contopiră 
într-unul singur, care o orbi cu lumina sa. Apoi lumina se 
risipi în bezna unui neant. În hăul întunecat strălucea o 
singură luminiţă, iar fata căzu spre ea. Curând, luminiţa 
deveni o lună şi apoi o planetă gigantică pe care nu o putea 
cuprinde cu privirea. Cădea prin cerul planetei, spre un 
deşert care se întindea în toate zările. Lirael presimţea 
cumva că nu există nimic în afară de el. Nimic nu mişca pe 
pământul ars şi pustiit. Nimic nu creştea, nu trăia acolo. 

Lumea de sub ea se învârtea tot mai repede şi Lirael zări 
timpuri chiar mai străvechi, văzu cum întreaga viaţă fusese 


distrusă. Pe urmă, căzu prin alţi sori şi înaintea ei se 
deschise un alt neant, o altă lume ce avea să devină un 
pustiu. 

De şase ori la rând, Lirael asistă la stingerea unei lumi. A 
şaptea oară, îşi văzu propria lume. Ştia cumva asta, deşi 
nici un reper nu-i amintea de ea. Îl zări pe Distrugător 
alegându-i lumea, dar de astă dată o aleseseră şi alţii. Acela 
avea să fie câmpul de luptă unde îl vor înfrunta pe 
Distrugător, unde se vor alege tabere o dată pentru 
totdeauna. 

Imaginile care se perindară apoi înaintea ochilor păreau 
să ţină multe zile, zile de carnagiu şi oroare. Însă cu celălalt 
ochi o zărea pe Căţea făcând ture înainte şi-napoi, dându-şi 
astfel seama cât de puţin timp trecuse în Moarte. 

Într-un sfârşit nu mai suportă ce vedea. Îşi închise ochii, 
închise oglinda şi se lăsă încet pe genunchi, cu micuța cutie 
de argint la piept. Apa caldă ce o înconjura nu-i oferea 
mângâiere. Când deschise ochii, Căţeaua o linse pe obraz, 
privind-o cu îngrijorare. 

— Trebuie să ne grăbim, rosti Lirael ridicându-se în 
picioare, înainte nu am înţeles cu adevărat. Trebuie să ne 
grăbim! 

Porni spre a Opta Poartă şi îşi trase sabia şi clopoţelul cu 
hotărâre reînnoită. Fusese martoră la ce era în stare 
Orannis să facă şi era mult mai groaznic decât ce-şi 
imaginase ea. Pe bună dreptate i se spunea Distrugătorul. 
Singura lui menire era să distrugă, iar Legământul fusese 
cel care îl oprise. Ura toate vieţuitoarele şi nu voia decât să 
le nimicească. Şi avea puterea să o facă. 

Doar ea ştia cum putea fi cetluit din nou. Avea să fie greu, 
poate chiar imposibil. Însă era unica lor şansă, iar Lirael era 
mai decisă ca oricând să se întoarcă în Viaţă. Trebuia să o 
scoată la capăt. Pentru ea însăşi, pentru Căţea, Sam, Nick, 
maiorul Greene şi oamenii săi, pentru toţi oamenii din 
Ancelstierre care ar fi murit fără să ştie măcar că sunt în 


pericol şi pentru toţi aceia din Vechiul Regat. Pentru 
verişoarele sale Clayre. Chiar şi pentru mătuşa Kirrith. 

Mintea îi vuia cu gânduri la ei toţi şi la responsabilitatea ei 
pe măsură ce se apropia de a Opta Poartă. Însă, când 
deschise gura, gata să rostească vraja de deschidere, o 
flacără lumină întunericul Porții. 

Înfăşurat în flăcări, Hedge ţâşni spre Lirael şi-i izbi braţul 
stâng cu sabia, atât de tare încât îl scăpă pe Saraneth, al 
cărui clinchet fu înecat de apele râului. Zăngănitul oţelului 
vrăjit pe armura de gathre răsună peste întinderea de ape. 
Armura rezistă, dar chiar şi aşa braţul ei aproape se frânse 
sub lovitura primită, a doua oară în câteva zile. 

Abia reuşi să pareze cel de-al doilea atac, spre cap. Făcu 
un salt înapoi şi-i opri calea Căţelei, care era gata să se 
repeadă la necromant. Durerea îi străbătea braţul, până la 
umăr şi gât. Strânse din dinţi şi duse mâna după un 
clopoțel. 

Hedge se dovedi mai rapid. Avea deja un clopoțel în mână 
şi sună din el. Lirael recunoscu glasul lui Saraneth şi se 
pregăti să i se împotrivească. Însă clinchetul nu era însoţit 
de nimic. Nu simţea nici porunca clopoţelului, nici 
înfruntarea de voințe. 

— Şezi! Porunci Hedge, şi Lirael îşi dădu abia atunci 
seama că necromantul îndreptase puterea lui Saraneth 
asupra Căţelei. 

Mârâind, aceasta încremeni cu membrele posterioare 
încordate, gata să sară. Dar era sub vraja lui Saraneth şi nu 
se putea urni. 

Lirael dădu ocol Căţelei, căutând să taie braţul în care 
Hedge îl ţinea pe Saraneth. Dar el îi copie mişcarea ca în 
oglindă. Observă ceva neobişnuit la postura necromantului. 
Iniţial, nu-şi dădu seama ce anume. Pe urmă realiză că îşi 
ţinea capul înclinat şi niciodată nu privea în sus. Evident, îi 
era teamă să vadă stelele celei de-a Noua Porţi. 

Făcu o mişcare spre ea, dar fata îi răspunse la fel, ţinând 
Căţeaua încremenită între ei. Când îi ajunse în faţă, 


patrupedul îi făcu cu ochiul. 

— De prea multă vreme te urmăresc, rosti Hedge. 

Glasul său purta izul Magiei Libere, părând mai degrabă 
cel al unui Mort. Nici înfăţişarea nu-i aducea cu a unui om 
viu. Se înălța mult deasupra ei şi era învăluit în flăcări roşii 
ce-i străluceau în ochi şi gură, îi picurau din degete şi-i 
luminau prin piele. Parcă nu mai era viu, ci mai degrabă o 
zămislire a Magiei Libere în piele de om. 

— Dar acum s-a isprăvit, atât aici, cât şi în Viaţă. Stăpânul 
meu e întreg din nou şi nimicirea a început. Doar Morţii 
cutreieră lumea vie, să preamărească lucrarea lui Orannis. 
Doar Morţii şi eu, vizirul său credincios. 

Avea un glas hipnotic. Lirael îşi dădu seama că încearcă 
să-i distragă atenţia câtă vreme se apropia să-i dea lovitura 
de graţie. În mod ciudat, nu încercase să o subjuge cu 
clopoţelul, poate fiindcă se mai eliberase de sub puterea lui 
şi a lui Saraneth. 

— Ridică-ţi ochii, Hedge, îi răspunse ea în vreme ce 
dădeau încă un ocol Căţelei. A Noua Poartă îţi strigă 
numele. Nu simţi chemarea stelelor? 

De cum rosti „stelelor” se şi repezi la el, dar Hedge era 
pregătit şi mult mai îndemânatic în lupta cu sabia. 
Necromantul pară lovitura şi ripostă, despicând tunica lui 
Lirael chiar deasupra inimii. 

Lirael se retrase iute şi se-ndepărtă puţin de Căţea. Hedge 
veni în urma ei, cu capul înclinat, urmărind-o dindărătul 
glugii. 

În spatele lui, Căţeaua se puse-n mişcare. Scoase cu grijă 
o labă din râu, atentă să nu facă vreun zgomot, apoi se 
furişă în urma necromantului. 

— Nu cred o iotă din ce-ai spus despre Distrugător, rosti 
Lirael în timp ce se retrăgea, trăgând nădejde că glasul ei 
era suficient de puternic pentru a acoperi mişcările Căţelei. 
Aş fi aflat deja dacă ceva s-ar fi întâmplat cu trupul meu Viu. 
De altminteri, nu ţi-ai mai bate capul cu mine dacă-ai fi 
reuşit să-l eliberezi pe Distrugător. 


— Eşti o mică pacoste, nimic mai mult. 

Necromantul zâmbi şi flăcările ce-i învăluiau sabia 
străluciră mai puternic, însetate de sânge. 

— Îmi face plăcere să te omor. Asta-i totul. Sunt asemenea 
Maestrului meu, care distruge tot ce nu-i e pe plac. 

Hedge se năpusti violent asupra ei. Lirael pară în ultima 
clipă, îndepărtând lovitura. Săbiile lor se încleştară, la fel şi 
trupurile, iar necromantul se aplecă deasupra ei, 
coborându-şi răsuflarea fierbinte şi metalică pe obrazul 
fetei. 

— Dar întâi mă voi juca puţin cu tine. 

Hedge rânji şi făcu un pas înapoi. 

Lirael lovi cu toată forţa şi furia de care era în stare. 
Hedge râse, pară, făcu încă un pas în spate. Şi se împiedică 
de Căţeaua Obraznică. 

Aruncă sabia şi clopoţeii cât colo şi-şi duse mâinile la ochi, 
chiar când trupul său întâlni apa, scoțând aburi groşi. Dar 
nu fu suficient de rapid. Zări pentru o clipă stelele şi 
chemarea lor se dovedi mai puternică decât farmecele care- 
| ţinuseră în viaţă pentru mai bine de-un secol. Mereu 
amânase clipa morţii, mereu căutase o cale de a-şi prelungi 
viaţa la nesfârşit, îşi pusese încrederea în Orannis, căci nu-i 
păsa de altcineva sau de cei care trăiau. Distrugătorul îi 
promisese viaţă eternă şi stăpânire asupra tuturor Morților. 
Hedge făcuse tot posibilul pentru a-şi primi recompensa. 

Şi-acum, o singură privire aruncată stelelor îi zădărnicea 
toate planurile. Mâinile i se scurseră moale pe lângă trup. 
Strălucirea stelelor îi aduse lacrimi în ochi, lacrimi care 
stinseră încetul cu încetul focul dinăuntru. Aburii se risipiră 
şi apele se liniştiră. Hedge înălţă mâinile şi-şi luă zborul 
spre cer, spre stele, spre cea de-a Noua Poartă. 

Căţeaua scoase clopoţelul lui Lirael din râu şi i-l înmână, 
având grijă să nu-l scuture. Lirael îl luă în tăcere şi-l vâri în 
săculeţ. N-aveau timp să sărbătorească triumful în faţa 
necromantului, care până la urmă nu era decât un duşman 
neînsemnat. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE. 

Sam şi Slugile Întunecate. 

Văzând că morţii se eliberaseră din strânsoarea lui 
Saraneth, Sam suflă în fluierul lui Ranna. Însă cântecul 
blând veni prea târziu, iar Sam suflase în grabă. Doar vreo 
şase din ei adormiră sub vraja lui Ranna, care prinsese în 
mreje şi câţiva soldaţi. Celelalte Slugi, mai bine de 
nouăzeci, năvăliră din ceaţă, izbindu-se de un perete de 
săbii, baionete, lame de argint şi fulgere albe ale magilor 
Legământului. 

Vreme de un minut, urmă o învălmăşeală teribilă, din care 
Sam nu înţelese mai nimic. Apoi Mortul din faţa lui se 
prăbuşi cu picioarele tăiate. Observă cu surprindere că el îl 
răpusese, după cum îi dădeau de înţeles însemnele ce 
ardeau cu furie pe sabia sa. 

— Încearcă naiul din nou! Te păzim noi! Strigă maiorul. 

Se puse pavăză în faţa lui Sam şi întâmpină atacul 
următoarei creaturi cu falcă ruptă. 

Sam încuviinţă şi duse naiul la gură, mai hotărât ca 
niciodată. Asaltul Morților îi împinse pe apărători îndărăt, 
iar acum Lirael zăcea la doar câţiva metri în spatele său, ca 
o statuie îngheţată, vulnerabilă la orice atac. 

Majoritatea Slugilor erau cadavre proaspete şi purtau încă 
salopetele de muncitori. Dar multe erau locuite de spirite 
îmbătrânite în Moarte, care preschimbaseră carnea moartă 
posedată de ei, făcând-o mai puţin umană şi mai aproape de 
întruchipările de coşmar pe care le aveau în tărâmul 
umbrelor. Unul dintre ele se apropie de Sam, şerpuind 
printre maiorul Greene şi locotenentul Tindall, cu falca 
desprinsă de parcă ar fi vrut să muşte mai bine. Cu un 
reflex de ultim moment, Sam îi înfipse sabia în gât. 
Însemnele de pe lamă nimiciră carnea moartă într-o 
explozie de scântei. Arătarea se zbătu şi se îndoi, dar nu 
reuşi să se elibereze din spadă, iar spiritul care o anima se 
târi afară din sălaşu-i cărnos, ca un vierme al întunericului 
ce părăseşte mărul putrezit. 


La vederea lui, teama i se preschimbă în furie. Cum 
îndrăzneau aceşti Morţi să intre cu de-a sila pe tărâmul 
Vieţii? Nările-i se umflară, faţa i se înroşi şi trase adânc aer 
în piept, să sufle în nai. Nu aceasta era calea Morților, iar el 
îi va constrânge să-şi aleagă o alta. 

Plămânii i se umplură cu aer, îl alese pe Kibeth şi suflă. 
Nota răsună puternic şi clar, apoi se transformă într-un 
dans vioi şi îmbătător ameţitor, care îi învioră pe soldaţi şi le 
aduse zâmbete pe buze. Săbiile lor dansau în ritmul 
cântecului lui Kibeth. 

La urechile Morților ajunse însă un alt sunet, iar aceia 
dintre ei cu plămâni, gâturi şi guri încă neroase de 
putreziciune scoaseră urlete oribile de teamă şi chin. Dar 
urletele lor nu puteau alunga chemarea lui Kibeth şi, fără 
voia lor, spiritele începură să-şi părăsească hoiturile şi să 
purceadă spre Moarte. 

— Aşa le trebuie! Strigă Tindall, privind cum Slugile se 
prăbuşeau peste tot. 

— Nu te bucura încă, se răsti maiorul. 

Privi în jur şi văzu mai mulţi oameni căzuţi, morţi sau pe 
moarte. Răniţii se retrăgeau spre punctul de prim-ajutor 
ridicat la baza pintenului, ajutaţi adesea de mai mulţi 
camarazi teferi decât era nevoie. O bună parte din oamenii 
săi fugeau pur şi simplu la vale, spre sudişti şi spre 
presupusa siguranţă a pârâului. 

În fapt, aproape întreaga companie o luase la sănătoasa şi 
Greene gândi dezamăgit că aceasta va fi ultima dată când 
va mai comanda oameni pe câmpul de luptă. Dar cei mai 
mulţi dintre ei erau proaspăt recrutaţi şi chiar cei care 
serviseră în Perimetru de ceva vreme nu mai văzuseră 
atâţia Morți. 

— La naiba cu ei! Proştii, chiar când suntem pe cale să 
câştigăm! 

De-abia acum îi observase 'Tindall pe soldaţii care se 
retrăgeau şi dădu glas indignării sale tinereşti. Porni după 
ei, dar fu oprit de maiorul Greene. 


— Francis, lasă-i să plece. Nu sunt Cercetaşi şi nu înţeleg 
ce se petrece aici. Avem nevoie de tine, ăsta a fost probabil 
doar primul val. Vor urma şi altele. 

— Da, cât de curând, confirmă Sam în grabă. Domnule 
maior, trebuie să ne apropiem cu toţii de Lirael. Mi-e teamă 
că dacă măcar unul dintre Morți trece de noi. 

— Aşa e! Consimţi maiorul cu tărie. Francis, Edward, 
strângeţi rândurile cu toţii, cât mai repede. Vedeţi ce puteţi 
face şi pentru răniţi, dar nu mai vreau să pierd oameni. Hai! 

— Da, domnule! Răsunară la unison vocile celor doi 
locotenenţi. 

Cei doi începură să dea ordine, pe care sergenţii le 
transmiteau într-un grai mai colorat. Mai rămăseseră doar 
vreo treizeci de soldaţi şi curând cu toţii stăteau umăr la 
umăr într-un cerc în jurul lui Lirael. 

— Câţi Morți mai vin? Îl întrebă maiorul pe Sam, care 
încerca să străpungă negura. Aceasta se împrăştia în jurul 
lor în şomoioage tot mai groase. Creasta era luminată de 
fulgere şi norii negri se răspândiseră pe cer ca o enormă 
pată de cerneală. 

— Nu sunt sigur, se încruntă Sam. Tot mai mulţi se trezesc 
la Viaţă. Probabil că Hedge e în Moarte şi îi trimite aici. 
Trebuie să fi găsit un cimitir sau vreo altă sursă de cadavre, 
pentru că toţi au fost Slugi până acum. Timothy a spus că 
avea doar şaizeci de muncitori şi toţi au venit în primul 
atac. 

Amândoi priviră în treacăt la 'Tim Wallach. Spre surpriza 
tuturor, poate chiar şi a lui, luase puşca cu baionetă şi casca 
unui soldat mort şi acum stătea în cerc. 

— Întotdeauna e mai bine să faci ceva, o cită Sam pe 
Căţeaua Obraznică. 

Acum credea cu adevărat în aceste cuvinte. Era încă 
speriat şi neliniştea îi dădea încă fiori în coşul pieptului. Dar 
ştia că asta nu-l va împiedica să facă ceea ce trebuie. La o 
asemenea conduită s-ar fi aşteptat părinţii lui. Sam nu 


stărui la acest gând. Nu putea să se gândească la ei, căci ar 
fi luat-o razna. Şi nu-şi permitea să facă asta. 

— Aşa văd şi eu lucrurile. Începu maiorul, apoi îl văzu pe 
Sam cutremurându-se şi ducând mâna la nai. 

— Slugi întunecate! Arătă Sam cu sabia. 

— Rămâneţi pe poziţii! Răcni maiorul, care scoase din 
Legământ însemne de foc şi distrugere, deşi ştia că nu vor fi 
de mare folos împotriva slugilor întunecate. 

Nu aveau trup şi carne, să fie arse sau frânte. Cunoştinţele 
lor despre Magia Legământului le-ar fi putut încetini, dar 
nimic mai mult. 

Sus pe creastă, patru arâtări abia umane, plămădite din 
cea mai adâncă beznă, ieşiră din ceaţă, plutind deasupra 
pietrelor şi mărăcinilor. Tăcute ca mormântul, nu băgau în 
seamă săgețile care treceau prin ele, lunecând fără şovăire 
spre Lirael şi spaţiul dintre bolovani unde Sam, maiorul 
Greene şi locotenentul Tindall le stăteau în cale. 

Când erau la douăzeci de paşi depărtare, una dintre slugi 
se opri şi se aruncă asupra unui soldat rănit care nu fusese 
observat. Sărmanul încercă cu disperare să se ridice şi să 
scape, dar sluga se înfăşură în juru-i ca un giulgiu şi-i luă 
viaţa dintr-o sorbitură. 

Pe când ţipătul de moarte al soldatului dispăru în neant, 
Sam luă o gură de aer şi suflă în nai, în fluierul lui Saraneth. 
Era nevoit să subjuge cele patru slugi întunecate, să le ţină 
în frâu, fiindcă nici el, nici aliaţii săi nu aveau alte arme cât 
de cât utile. Sabia lui şi însemnele de pe ea le-ar răni, dar 
atât. Aşa că suflă din nai, rugându-se Legământului să-i dea 
puterea să înfrângă slugile întunecate. 

Glasul bubuitor al lui Saraneth tăia şi prin tunete. Sam 
simţi numaidecât împotrivirea slugilor. Se dezlănţuiseră 
împotriva voinţei lui şi sudoarea îi năpădi tot trupul în urma 
efortului. 

Reuşea cu greu să le ţină în loc. Erau spirite străvechi, 
mult mai puternice decât Slugile pe care Sam le trimisese 
în Moarte cu Kibeth. Se opintea din toate puterile să le 


oprească înaintarea, căci spiritele se zvârcoleau necontenit 
în funiile invizibile în care îi încolăcise Saraneth. 

Încet, lumea se îngustă în jurul său, până când nu mai 
simţi nimic în afara celor patru spirite şi încleştarea cu ele. 
Nimic altceva nu rămăsese, nici umezeala cetii, nici soldaţii 
din jurul său, nici recitalul de fulgere şi tunete. Doar el şi 
vrăjmaşii săi. 

— Plecaţi-vă înaintea mea! Strigară gândurile şi voinţa lui, 
dar cei din jur n-auziră. 

Spiritele îi răspunseră în acelaşi fel, împotrivindu-se cu un 
cor de urlete şi şuiere subtile. 

Slugile întunecate erau într-adevăr viclene. Una se 
prefăcea slăbită, iar când Sam îşi îndrepta voinţa asupra ei 
celelalte ripostau, gata să spargă strânsoarea. 

Sam îşi dădu seama că treptat slugile întunecate rodeau 
lanţurile. Înaintau câte puţin de fiecare dată când nu se 
concentra suficient de intens. Doar câţiva paşi o dată, dar 
distanţa scădea văzând cu ochii. Curând, aveau să sară 
peste el, să le ia viaţa soldaţilor din jur şi să atace trupul 
lipsit de apărare al lui Lirael. 

De asemenea, realiză că trecuseră abia câteva secunde de 
când sufla în Saraneth şi că urma să rămână fără aer. 
Glasul naiului era tot mai slab. Dacă ar fi putut să-şi tragă 
sufletul pentru câteva clipe şi să sufle din nou în Saraneth, 
tăria strânsorii ar fi sporit, fără doar şi poate. Puţin îi mai 
trebuia să supună aceste spirite întunecate, dar ştia că, 
dacă-şi va întrerupe cântecul fie şi pentru o clipă, îl vor 
sfârteca. 

În aceste condiţii, nu-i rămânea decât să continue 
încleştarea voinţelor şi să încerce cumva să-i încetinească. 
Lirael s-ar putea întoarce în orice clipă, să-i alunge cu 
clopoţeii. Trebuia să reziste. 

Nici nu mai căută să respire, alungând setea de aer într- 
un ungher al minţii. Nimic nu era mai important decât să 
oprească slugile întunecate. Urma să-şi concentreze ultima 
fărâmă a minţii şi a puterii sale asupra lor. Ultima suflare în 


nai. Nu vor ajunge la Lirael. Nu trebuiau să ajungă. Ea era 
ultima speranţă pe care lumea o mai avea împotriva 
Distrugătorului. Pe deasupra, îi era rudă de sânge şi-i 
făcuse o promisiune. 

Slugile mai făcură un pas, iar trupul lui Sam încercă să le 
împingă îndărăt, cutremurându-se din toţi rărunchii. Era 
însă tot mai slăbit, iar puterea Morților creştea încontinuu. 
Aproape că leşină din lipsă de aer şi un impuls copleşitor 
de-a se retrage puse stăpânire pe el. Dă-te din calea lor! 
Respiră! Lasă monştrii ăştia să treacă! 

Însă nu se lupta doar cu Morţii, ci şi cu propriile temeri, 
alungându-le în acel îndepărtat colţ al minţii care cerşea 
după aer. Vor rămâne acolo, iar el era hotărât să lupte până 
la ultima suflare. În acelaşi timp, căuta cu disperare vreo 
stratagemă, vreun şiretlic. 

Nimic nu-i venea în minte şi, deşi nu le văzuse mişcându- 
se, slugile întunecate furaseră din distanţa ce-i despărţea. 
Acum aproape că le putea atinge cu sabia, patru coloane 
înalte şi cernite, otrăvind aerul cu o răceală mai cumplită 
decât cea mai friguroasă zi a iernii. 

Cele două din margini încercau să-i dea ocol. Probabil 
voiau să-l încercuiască şi să-l sufoce într-un cocon înfometat 
de umbre. Apoi, se vor îndrepta spre Lirael. Deodată, o 
sferă de foc albastru, nu mai mare de-un pumn, izbi capul 
celei mai apropiate slugi. Creatura nici măcar nu se clinti, 
iar focul se risipi în însemnele care-l alcătuiau şi dispăru în 
ceaţă. O altă vrajă a Legământului lovi, dar ricoşă din 
întruchiparea neguroasă a morţii şi incendie un arbust. 
Greene şi Tindall încercau să-l ajute cu vrăjile lor şi, dac-ar 
fi putut, le-ar fi spus că focul e inutil împotriva unui 
asemenea duşman. 

Toată atenţia îi era îndreptată asupra Morților. La rându- 
le, îi dădeau atenţie doar lui Sam şi încleştării cu el. 

Aşa că niciuna dintre părţi nu observă ceața învolburându- 
se deodată, de parcă ar fi fost urnită de o puternică rafală 
de vânt, nici strigătele soldaţilor din spatele lor. 


Dintr-odată, auziră clopoţelul. Un clinchet puternic, 
feroce, care căzu din văzduh. Slugile întunecate se treziră 
în mâna unui păpuşar care-şi ia marionetele să le pună în 
cutie şi se plecară obidite cu capetele ridicate ca pentru a 
cerşi milă, în deplină muţenie. 

Dar nu mai era loc de milă. Un alt clopoțel sună, clocotind 
într-un dans furibund deasupra glasului celui dintâi. Slugile 
se ridicară în poziţie de drepţi, întinzându-se până ce 
deveniră patru linii subţiri, trase parcă printr-o gaură 
îngustă. 

Apoi dispărură, executate sumar, dar pe vecie. 

Sam căzu în genunchi şi, tremurând din toate balamalele, 
trase o gură adâncă de aer. Un planor vopsit în albastru şi 
argintiu plană deasupra sa, ca un şoim asupra prăzii, apoi 
cobori în cercuri spre vale, unde putea ateriza. Tânărul mai 
observă două planoare aterizând jos, chiar în faţa sudiştilor. 

Trei planoare. Cel care trecuse deasupra era albastru şi 
argintiu, culorile Abhorsenului. Al doilea, verde şi argintiu, 
pentru Clayre. Al treilea purta roşul şi auriul viței regale. 
Două dintre planoare aveau câte un pasager şi un pilot. 

— Nu înţeleg, şopti Sam. Cine a folosit clopoţeii? 

Mogget tocmai urcase creasta, făcând slalom printre Morți 
şi paratrăsnete, când auzi clopoţeii. Zâmbi şi-i strigă 
singurului Mort care-i rămăsese în cale: 

— Ascultă vocea lui Saraneth! Fugi cât mai poţi! 

Şiretlicul nu funcţionă. Sluga era întoarsă la Viaţă prea de 
curând, prea proastă să înţeleagă cuvintele lui Mogget şi 
oricum nu avea auzul fin al acestuia. Nu auzise clopoţeii 
printre tunete şi nu simţea puterea care fusese dezlănţuită 
de cealaltă parte a crestei. Nu-l interesa decât prada vie 
dinaintea sa, îndeajuns de aproape încât să pună ghearele 
pe ea. 

Degetele-i putrezite se repeziră spre micul albinos, 
împresurându-i piciorul. Mogget răcni şi-i trânti un picior, 
atât de puternic încât oasele secate de viaţă crăpară. Dar 


creatura încă ţinea de prada ei, iar ceilalţi Morți se 
îndreptau spre ei şontâc-şontăc. 

Mogget scoase încă un strigăt şi-l puse jos pe Nick. Odată 
eliberate, lungile sale gheare săpară adânc în carnea 
putrezită. Când nici asta nu merse, muşcă încheietura 
Slugii. 

Dacă acesta din urmă ar fi avut măcar o brumă de 
inteligenţă, ar fi fost surprins, fiindcă nici un alt om nu mai 
luptase ca piticul, cu spatele arcuit şi cu un sălbatic 
amestec de mârâituri feline, muşcături şi zgârieturi. Dinţii 
ascuţiţi ai lui Mogget tăiară prin încheietură. Imediat, sări 
în spate, îl ridică pe Nick, se feri de Mort şi o luă la goană 
cu un strigăt triumfător. 

Arătarea nici nu băgă de seamă că avea o mână lipsă şi 
porni în urma lor. Abia atunci se dumiri că ciudatul ei 
adversar îi secţionase şi tendoanele. Se clătină doi paşi şi se 
prăbuşi la pământ, eliberând spiritul care porni cu 
înfrigurare în căutarea altui trup pe care să-l ocupe. 

Mogget era deja pe cealaltă parte a crestei. [inea braţul 
lui Nick departe de propriul său trup. Braţul era cuprins de 
convulsii, muşchii pulsau sub piele şi în jurul cotului şi 
antebraţului înfloreau vânătăi. 

În spatele lui Mogget, furtuna începea să se domolească. 
Un albastru electric mai stăruia la marginile ceţii, dar în 
mijloc, atât ceața, cât şi furtuna de deasupra deveniseră de 
un roşu aprins. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. 

Când trăsnetele tac. 

Sam se ridică cu greu. Era slăbit, amorţit şi confuz. 
Întoarse încet capul spre vale, unde cele trei planoare 
aterizaseră la câteva sute de metri distanţă. Păreau foarte 
mici în faţa mulţimii de sudişti. Vehiculele zburătoare făcute 
din hârtie laminată, îmbibată cu Magia Legământului 
arătau ca nişte păsări mari cu penaj strălucitor. 

Piloții şi pasagerii tocmai coborau. Lui Sam nu-i veni să-şi 
creadă ochilor. 


— Sunt regele şi Abhorsenul, nu-i aşa, prinţe Sameth? 
Întrebă locotenentul Tindall. Credeam c-au murit. 

Sam încuviinţă şi zâmbi, şi îşi clătină capul în acelaşi timp. 
Un şuvoi de alinare îi străbătu fiecare părticică a trupului. 
Nu ştia dacă să râdă, să plângă sau să cânte. Pe obraji i se 
prelingeau lacrimi şi râdea în hohote. Fiindcă oamenii care 
ieşeau din planorul albastru-argintiu erau fără urmă de 
tăgadă Touchstone şi Sabriel. Erau teferi şi nevătămaţi, iar 
toate poveştile despre moartea lor se risipiră într-o clipă. 

Dar surprizele nu se terminaseră. Sam îşi şterse lacrimile, 
se opri din râsul aproape isteric şi îşi recăpătă răsuflarea. 
Cu sabia deja trasă, o tânără femeie cu părul negru ca pana 
corbului sări din planorul regal şi se alătură părinţilor ei. În 
urmă-i, două femei mlădioase, cu părul blond şi pielea 
cafenie coborau, puţin mai lent, dar totuşi în grabă din 
ultimul planor. 

— Cine e fata aceea? Întrebă locotenentul Tindall cu ceva 
mai mult decât interes profesional. Adică, cine sunt 
doamnele acelea? 

— Sora mea, Ellimere! Exclamă Sam. Şi două dintre 
Clayre, din câte văd! 

Începu să fugă spre vale, dar se opri după câţiva paşi. Toţi 
cei de jos se îndreptau în grabă spre ei, iar locul lui era aici, 
lângă Lirael. Era încă îngheţată, încă în Moarte, înfruntând 
cine ştie ce pericole. Sam se dezmetici. Morţii fugiseră de 
glasul lui Saraneth, mânuit de Abhorsen. Dar ei erau doar 
unelte ale adevăratului adversar. 

— Nu mai fulgeră, observă Tim Wallach. Nici tunetele nu 
se mai aud. 

Cu toţii se întoarseră spre creastă. Senzaţia de uşurare a 
lui Sam dispăru numaidecât. Nu mai tuna, nu mai fulgera, 
dar ceața era mai groasă ca oricând. Nu mai strălucea cu 
sclipiri albastre, ci era aprinsă de un roşu care pulsa tot mai 
strălucitor, de parcă o gigantică inimă de foc creştea în 
valea de dincolo de creastă. 


Pe neaşteptate, o siluetă cu prea multe braţe ieşi din ceața 
sângerie. Sam ridică sabia şi duse cealaltă mână la nai. Nu 
părea Moartă, dar duhnea a Magie Liberă şi venea ţintă 
spre el. 

Apoi silueta strigă cu vocea lui Mogget. 

— Sunt eu, Mogget! Şi Nicholas! 

Ceaţa se ridică, iar Sam îl recunoscu îndată pe omuleţul 
albinos pe care-l întâlnise în apropiere de Lacul Roşu. 
Ducea pe umeri un ins scheletic, care părea să fie Nick. 
Oricine ar fi fost, Mogget îi îndepărtase braţul într-o parte, 
care se zvârcolea ca un peşte pe uscat. 

— Ce-i arătarea aia? Întrebă calm maiorul Greene după ce 
le ordonă oamenilor săi s-o înconjoare pe Lirael. 

— E Mogget, răspunse Sam încruntat. Aşa arăta în vremea 
bunicului. Şi acela. Acela e prietenul meu Nick. 

— La cine te aşteptai? Strigă Mogget, continuându-şi 
drumul. Unde e Abhorsenul? Şi Lirael? Trebuie să ne 
grăbim - emisferele aproape că s-au unit. Dacă îl cărăm pe 
Nicholas mai departe, fragmentul nu se va putea alătura 
întregului şi vor fi incomplete. 

Un urlet oribil îi acoperi glasul. Nick deschise ochii 
fulgerător, iar trupul i se întinse aidoma unei scânduri, cu 
un braţ îndreptat spre vale ca o armă. Pentru o clipă, o 
fărâmă mai strălucitoare decât soarele îi ţâşni prin vârful 
degetului şi zbură cu viteză peste creastă. 

— Nu! Ţipă Nick. 

La gură i se adunaseră clăbuci de spumă însângerată, iar 
degetele i se încovoiară, încercând parcă să prindă din aer 
ceva ce pierduse. Însă ţipătul său se pierdu în alt sunet, un 
sunet care se înălța din inima roşie a ceţii. Un indescriptibil 
strigăt de triumf, lacom şi mânios. Odată cu el, o coloană de 
foc ţâşni până la cer, acoperind întreaga creastă. Ceaţa se 
învolbură în juru-i ca un vârtej şi începu să se destrame. 

— Liber! Bubui Distrugătorul. 

Cuvântul bubui deasupra privitorilor ca un vânt fierbinte, 
uscându-le ochii şi gurile. Răsună tot mai departe, din deal 


în deal, din oraş în oraş, cufundând în groază inimile celor 
care îl auzeau, o groază ce avea să dureze multă vreme 
după ce lumea va fi fost pierdută. 

— Prea târziu, rosti Mogget. 

Îl aşeză pe Nick cu grijă pe pământul pietros şi se ghemui. 
Părul său alb se răspândi pe gât şi faţă, iar oasele se 
micşorară sub piele. Într-un minut, era din nou micul motan 
alb, cu Ranna sclipindu-i pe zgardă. 

Sam nici nu băgă de seamă transformarea. Se îndreptă în 
grabă spre Nick şi se aplecă asupra lui, deja căutând cele 
mai puternice însemne de vindecare pe care le cunoştea. 
Prietenul său era pe moarte. Îi simţea spiritul alunecând 
spre Moarte, vedea paloarea ce i se întinse pe chip, sângele 
de la gură şi vânătăile de pe piept şi braţ. 

Flăcări aurii se aprinseră pe mâinile lui Sam, care scotea 
cu înfrigurare însemne din Legământ. Pe urmă, tânărul îşi 
aşeză cu grijă mâinile pe pieptul lui Nick şi trimise magia 
tămăduitoare în trupul vătămat. Doar că vraja nu 
pătrundea. Însemnele alunecau de pe el şi se risipeau în 
scântei albastre sub palmele lui Sam. Scăpă o înjurătură şi 
încercă din nou, dar fără rost. Rămăşiţele de Magie Liberă 
erau încă prea puternice în Nick şi-i respingeau eforturile. 

Dar cel puţin reuşi să-l trezească. Nick zâmbi la vederea 
lui Sam, amintindu-şi de şcoală, când fusese lovit cu putere 
de o minge. Dar Sam nu era în haine de crichet, ci într-o 
armură ciudată. Şi deasupra lui nu strălucea soarele, căci 
întregul cer era acoperit de ceaţă, iar gazonul proaspăt 
tuns fusese înlocuit de grohotiş şi arbuşti. 

Nick îşi aminti totul şi zâmbetul îi dispăru. Odată cu 
amintirile veni şi durerea, în toate ungherele trupului, dar 
şi o senzaţie de eliberare. Se simţea senin şi descătuşat, de 
parcă ar fi fost un prizonier eliberat după o viaţă de 
captivitate într-o carceră. 

— Îmi pare rău, icni el, dar sângele din gură îi înecă 
vorbele. Nu ştiam, Sam. Nu ştiam. 


— Nu-i nimic, zâmbi Sam, ştergând cu dosul mânecii 
clăbucii însângeraţi de la gura prietenului său. Nu a fost 
vina ta. Trebuia să-mi fi dat seama că ţi s-a întâmplat ceva. 

— Drumul înfundat, şopti Nick. 

Închise ochii din nou, horcăind puternic. 

— După ce ai intrat în Moarte pe dealul ăla. Îmi amintesc 
acum. Am fugit să dau o mână de-ajutor şi am căzut acolo. 
Hedge aştepta. Sam, m-a confundat cu tine. 

Glasul îi suna tot mai îndepărtat. Sam se aplecă din nou 
deasupra lui, încercând să împingă în el însemnele de 
vindecare prin voinţă pură. Alunecară pentru a treia oară. 

Buzele lui Nick tremurară şi spuse ceva prea încet ca să-l 
audă. Sam îşi apropie urechea de gura lui şi îl apucă de 
mână, de parcă ar fi vrut să-l tragă de-a dreptul din Moarte. 

— Lirael, şopti Nick. Spune-i că mi-am amintit de ea. Am 
încercat. 

— Poţi să-i spui chiar tu, îl încurajă Sam. Va veni aici cât de 
curând! Nick, nu te da bătut! 

— Asta mi-a spus şi ea. 

Nick tuşi, împroşcându-l pe Sam cu picături de sânge, dar 
el nu schiţă nici un gest. Nu auzi nici lătratul Căţelei care se 
întoarse în viaţă, sau gheaţa spartă, sau strigătul de mirare 
al lui Lirael. Pentru Sam, doar spaţiul împărtăşit de el şi 
Nicholas mai conta. Toate celelalte încetaseră să existe. 

Apoi simţi o mână rece pe umăr şi se întoarse. Era Lirael, 
încă acoperită de chiciura care fulguia la fiecare mişcare. 
Fata se uită ţintă la Nick şi preţ de o clipă pe chipul ei apăru 
o expresie ciudată, înlocuită imediat de căutătura aspră 
care-i amintea lui Sam de mama lui. 

— Nick e pe moarte, spuse Sam, cu ochii podidiţi de 
lacrimi. Vrăjile tămăduitoare nu. Ciobul a zburat din el. Nu 
pot să fac nimic! 

— Ştiu cum să-l înlănţui şi să-l frâng pe Distrugător, grăi 
Lirael în grabă. 

Îşi deplasă privirea de la Nick la Sam. 

— Sam, trebuie să-mi faci o armă. Acum! 


— Dar Nick! Protestă tânărul, fără să dea drumul mâinii 
prietenului său. 

Lirael se uită cu coada ochiului la coloana de foc. Îi simţea 
căldura şi estima cât de puternic devenise Distrugătorul 
după culoarea şi mărimea flăcărilor. Mai aveau timp, dar nu 
foarte mult. Oricum, nu îndeajuns încât să-l vindece şi pe 
Nick. 

— Nu. Nu mai poţi face nimic pentru el, suspină ea. Nu 
mai e timp şi trebuie. Trebuie să-ţi spun ce e de făcut. Sam, 
avem o şansă! Nu credeam asta, dar Clayrele au Văzut de 
cine avem nevoie şi sunt cu toţii aici. Dar trebuie să 
acţionăm acum! 

Sam se uită la cel mai bun prieten al său. Ochii lui erau 
deschişi din nou, dar nu-l privea pe Sam, ci pe Lirael. 

— Fă ce-ţi spune, Sam. Şi încearcă să nu o dai în bară, 
şopti Nick, schiţând un zâmbet. 

Apoi ochii i se înceţoşară, iar pieptul i se încordă ultima 
oară. Amândoi îi simţiră spiritul ridicându-se din trup. 
Nicholas Sayre murise. 

Sam îi lăsă mâna să cadă şi se ridică. Se simţea bătrân şi 
obosit, cu încheieturile cuprinse de amorţeala veacurilor. 
Era tulburat, neputând să accepte că leşul de la picioarele 
sale era Nick. Trecuse prin atâtea ca să-l salveze, dar 
dăduse greş. Acum totul îi părea sortit eşecului şi pieirii. 

Se legăna ca un beţiv, cu ochii pierduţi în zare. Lirael îl 
zgâlţâi până ce îşi reveni. Pe urmă, arătă cu degetul spre 
Sabriel, Touchstone, Ellimere şi cele două Clayre care se 
îndreptau în grabă spre ei. 

— Trebuie să iei câte o picătură de sânge de la mine, 
părinţii tăi, Ellimere şi de la Sanar şi Ryelle, să le amesteci 
cu altău şi cu metalul din nai şi apoi să contopeşti sângele 
şi metalul în Nehima. Poţi să faci asta? Acum! 

— Nu am o fierărie, răspunse Sam absent, dar o primi pe 
Nehima din mâna lui Lirael. Nu-şi putea desprinde ochii de 
la Nick. 


— Atunci foloseşte magie! 'Ţipă ea zgâlţâindu-l bine. Sam, 
eşti un Meşter Zidar! Grăbeşte-te! 

Zgâlţăiala îl aduse înapoi în simţiri. Dintr-odată, simţi 
dogoarea stâlpului de foc şi teama îi intră până în oase. Se 
întoarse cu spatele la Nick, se tăie pe palmă cu sabia şi 
întinse sângele pe lamă. 

Lirael se tăie şi ea, lăsând sângele să curgă pe Nehima. 

— Voi ţine minte, şopti ea, atingând sabia. 

Ştia cât de puţin timp mai aveau, aşa că strigă spre 
soldaţi: 

— Domnule maior Greene! Du-ţi oamenii jos, la sudişti! 
Avertizează-i! Trebuie să staţi cu toţii de cealaltă parte a 
pârâului şi să vă întindeţi la pământ. Să nu vă uitaţi la foc şi 
când va veni strălucirea puternică, închideţi ochii! Plecaţi! 
Plecaţi! 

Înainte ca vreun soldat să răspundă, Lirael striga din nou, 
de astă dată spre grupul condus de Sabriel, care aproape 
ajunsese în dreptul ei. 

— Grăbiţi-vă! Vă rog! Trebuie să invocăm cel puţin trei 
diamante de protecţie în următoarele zece minute! Grăbiţi- 
vă! 

Sam cobori spre părinţii săi, sora sa şi cele două Clayre cu 
sabia în mână, gata de colectă. Între timp, încropea în 
minte o vrajă de făurire şi legare, ţesând însemnele într-o 
împletitură lungă şi complexă. Odată ce sângele tuturor 
avea să sclipească pe lamă, plănuia să pună naiul peste ea, 
apoi să rostească formula magică. Dacă funcţiona, metalul 
şi sângele se vor contopi, formând o nouă sabie, una cum 
niciodată nu se mai văzuse. Dacă funcţiona. 

În urma lui, Căţeaua se opri lângă cadavrul lui Nicholas. 
Se asigură că nu e observată şi îi lătră încet în ureche. 

Nimic. Căţeaua privi nedumerită, ca şi cum s-ar fi aşteptat 
la un efect imediat, apoi îi linse fruntea. Limba îi lăsă un 
însemn strălucitor. Tot nimic. După o clipă, părăsi cadavrul 
şi se duse lângă Lirael, care invoca însemnul de răsărit al 
unui mare diamant de protecţie. Avea să fie primul dintre 


cele trei care va da piept cu urgia Distrugătorului, dacă 
aveau timp să le ridice pe toate. Dacă nu, aveau să fie 
nimiciţi. 

Dincolo de creastă, enorma coloană de foc ardea tot mai 
cumplit, cu toate că rămăsese acel roşu sinistru, răscolitor. 
Roşul sângelui, ţâşnind dintr-o rană. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT. 

Cei şapte 

— Sameth, ce-ai mai făcut acum? Fură primele cuvinte ale 
lui Ellimere. Glumise doar şi încercă să-l îmbrăţişeze pe 
Sam, care se feri. 

— N-am timp să explic! Exclamă el şi o întinse pe Nehima. 
Am nevoie de puţin sânge de-al tău pe spadă. După aia, 
trebuie s-o ajuţi pe mătuşa Lirael. 

Zis şi făcut. Odinioară, Sam ar fi fost surprins să-şi vadă 
sora acceptându-i o cerere fără să crâcnească. Dar Ellimere 
nu era nesăbuită, iar coloana de foc ce se înălța deasupra 
lor era evident începutul unui fenomen teribil şi straniu. 

— Mamă! Tată! Sunt. Atât de bucuros că trăiţi! Strigă Sam 
în vreme ce Ellimere trecuse în fugă de el, cu palma 
şiroindu-i de sânge. 

— Sentimentul e reciproc, zâmbi Touchstone, care nu 
pierdu nici el vremea, întinzând mâna spre sabia 
însângerată. Şi Sabriel întinse o mână, dar cu cealaltă îi 
ciufuli părul. 

— Clayrele mi-au spus că am o soră, şi ea e Viitoarea 
Abhorsen, spuse Sabriel în timp ce-şi treceau palmele pe 
tăişul Nehimei, ale cărei însemne se aprinseră la atingerea 
sângelui. Şi tu ai găsit o altă cale, la fel de importantă. Sper 
că i-ai fost de ajutor mătuşii tale. 

— Sper şi eu, răspunse Sam. Încerca să reţină vraja de 
făurire şi nu avea timp de vorbe. Are nevoie de ajutor acum. 
Trei diamante de protecţie! 

Sabriel şi Touchstone plecară înainte să-şi termine fraza. 
Clayrele stăteau înaintea lui, cu mâinile întinse. Fără o 
vorbă, Sam tăie cu blândeţe în palmele lor. Atâtea însemne 


ale Legământului i se învârteau prin cap, că tânărul abia îşi 
dădea seama ce se întâmplă. 

Nu simţi nici măcar când îl apucară de subsuori şi-l urcară 
la deal. Nu se putea gândi la detalii insignifiante precum 
mersul. Era pierdut în Legământ şi culegea însemne pe 
care abia le cunoştea. Mii şi mii de însemne îi umpleau 
capul cu lumină, răspândindu-se mai înăuntru sau mai în 
afară, aşezându-se într-o ordine numai de ele ştiută. Vraja 
care se va uni cu Nehima şi cu naiul era aproape gata, 
zămislind o armă mortală pentru mânuitor şi victimă 
deopotrivă. 

Nici sus pe povârniş nu era vreme pentru complezenţe. 
Familia regală nici nu ajunse bine, că Lirael le dădu din 
scurt câteva ordine. Îi trimise să invoce primele trei 
însemne pentru fiecare diamant de protecţie, lăsând ultimul 
însemn pe când aveau să fie toţi în interiorul diamantelor. 
Pentru o clipă, Lirael se bâlbâi, temându-se că vor protesta, 
ruşinată că dădea ordine regelui şi Abhorsenului. Dar se 
conformară cu toţii, grăbindu-se să ridice diamantele. 

Lirael observă cu uşurare că nici maiorul Greene nu-i 
contestase ordinele. Ce mai rămăsese din compania lui 
fugea în vale, cei nevătămaţi cărându-i pe răniţi, mânaţi de 
la spate de strigătele maiorului. Strigau şi la sudişti, 
spunându-le să se întindă şi să-şi ferească privirile. Lirael 
spera că sudiştii le vor da ascultare, căci coloana de foc 
avea şi puterea de a vrăji privirile, nu doar de a le 
înspăimânta. 

Sam mergea clătinându-se între Sanar şi Ryelle, care-i 
zâmbiră lui Lirael în vreme ce-l aduceau în centrul 
diamantului în formare. Ea le răspunse tot cu un zâmbet, 
care îi aminti de cuvintele gemenelor în ziua când părăsise 
ghețarul. 

— Adu-ţi aminte că, Viziune sau nu, eşti o fiică a Clayrelor. 

Lirael închise diamantul cu un însemn cardinal şi păşi în 
interiorul următorului diamant încă neterminat. După ce 
trecu, Touchstone lăsă însemnul de miazănoapte să-i curgă 


din sabie, închizând al doilea diamant. Păşiră împreună în 
cel de-al treilea diamant şi, când îi zâmbi, ea observă 
puternica asemănare între el şi fiul său. 

Sabriel însăşi închise ultimul diamant. În doar câteva 
minute, triplaseră puterea pavezelor magice. Lirael spera 
că e de ajuns şi că vor supravieţui să facă ceea ce trebuia 
făcut. O apucă o panică de moment şi numără repede pe 
degete, să se asigure că toţi cei şapte de care era nevoie 
erau prezenţi. Ea, Sameth, Ellimere, Sabriel, Touchstone, 
Sanar, Ryelle. Erau şapte, deşi nu era sigură că erau cu 
adevărat cei nimeriţi. 

Muchiile diamantului răspândeau o lumină aurie, care 
pălea însă în comparaţie cu lumina fioroasă a coloanei. Pe 
cât de gigantică şi înfiorătoare era, Lirael ştia că e doar 
prima şi cea mai neînsemnată manifestare a puterii 
Distrugătorului. În curând, avea să fie mult mai rău. 

Sam îngenunche deasupra săbiei şi naiului, aşternând 
urzeala vrăjii. Lirael se asigură că Mogget şi Căţeaua sunt 
în interiorul diamantului şi observă că şi trupul lui Nick era 
acolo, ceea ce-i păru cumva firesc. Spre necazul ei, în 
diamant mai era şi o tufă de scaieţi. Nu avusese timp să se 
gândească unde să invoce diamantele. 

Cu toţii, în afară de Sam, erau nemişcaţi şi stingheri în 
calmul dinaintea furtunii. Deodată, Sabriel îşi îmbrăţişă 
sora şi o sărută pe obraz. 

— Deci tu eşti sora pe care nu am ştiut că o am, spuse 
Sabriel. Aş vrea să ne fi cunoscut mai demult şi în 
circumstanţe mai fericite. Multe revelații s-au abătut asupra 
noastră, mă tem că mai multe decât poate să îndure mintea 
mea istovită. Aproape fără odihnă, am călătorit pe barcă, 
dubiţă, avion şi planor doar să ajungem aici, iar Clayrele au 
Văzut deodată atâtea lucruri. Mi-au spus că ne înfruntăm cu 
un puternic spirit al începuturilor şi că tu nu eşti doar 
moştenitoarea mea în funcţie, ci şi o Evocatoare şi că ai 
Văzut trecutul aşa cum alte Clayre Văd viitorul. Aşa că, te 
rog, spune-ne ce trebuie să facem. 


— Mă bucur că sunteţi cu toţii aici, răspunse Lirael. 

Era atât de ispititor să se lase dusă de acest moment de 
acalmie, dar nu îşi permitea aşa ceva. Totul depindea de ea. 
Totul. Inspiră adânc şi continuă: 

— Distrugătorul se pregăteşte să intre în a doua sa 
manifestare, de care sper. Sper să ne protejeze diamantele. 
După aceea, se va micşora pentru puţin timp şi atunci avem 
ocazia să ne apropiem de el, cu protecţii împotriva flăcărilor 
pe care le va lăsa în urma sa. Vraja de înlănţuire pe care o 
vom folosi e destul de simplă. V-o spun imediat. Dar mai 
întâi, trebuie să luaţi toţi câte un clopoțel de la mine. Sau de 
la Abhorsen. 

— Spune-mi Sabriel, spuse Sabriel cu fermitate. Contează 
care clopoțel? 

— Cel pe care-l simţiţi că e cel potrivit, cel care va 
răspunde sângelui vostru. Fiecare dintre noi va fi un 
reprezentant al celor Şapte de la începuturi, care dăinuie în 
viţa fiecăruia dintre noi şi în clopoței, se bâlbâi Lirael, 
emoţionată că dă instrucţiuni unor oameni atât de faimoşi. 
Sabriel era cumva înspăimântătoare şi tinerei îi era greu să 
o considere drept sora ei, nu drept legendara biruitoare a 
Morților. Dar Lirael ştia ce face. Văzuse în Oglinda Neagră 
cum s-a petrecut înlănţuirea odinioară şi cum trebuie făcută 
din nou şi simţea afinităţile dintre oamenii din jur şi 
clopoței. 

Chiar atunci observă ceva neobişnuit la Sanar şi Ryelle. Se 
uită la ele şi inima aproape că i se opri în loc când îşi dădu 
seama că, fiind gemene, şi spiritele lor erau îngemănate. 
Puteau să mânuiască doar un clopoțel. Erau doar şase din 
cei şapte de care era nevoie. 

Rămase încremenită de groază pe când ceilalţi îşi luau 
clopoţeii de la Sabriel. 

— Pentru mine, cred că Saraneth, spuse ea, lăsând 
clopoţelul în bandulieră. Touchstone? 

— Îl iau pe Ranna. Adormitorul mi se potriveşte, ţinând 
cont de trecutul meu, răspunse Touchstone. 


— Voi lua unul de la mătuşa mea, dacă se poate, rosti 
Ellimere. Dyrim, cred. 

Cu un gest automat, Lirael îi întinse clopoţelul nepoatei 
sale. Ellimere semăna foarte mult cu Sabriel, avea aceeaşi 
forţă calmă, lăuntrică. Dar zâmbetul era al tatălui ei, 
observă Lirael, chiar aşa speriată cum era. 

— Împreună, îl vom ţine pe Mosrael, rostiră la unison 
Sanar şi Ryelle. 

Lirael îşi închise ochii. Poate nu numărase bine, se gândi 
ea. Dar simţea cine era îndreptăţit să ţină clopoţeii. 
Deschise ochii şi, cu mâna tremurândă, începu să desfacă 
un săculeţ al bandulierei. 

— Sam îl va lua pe Belgaer şi. Şi eu le voi mânui atât pe 
Astarael, cât şi pE. Pe Kibeth. Aşa vom fi şapte. 

Vorbi cu câtă încredere putea să afişeze, dar în voce i se 
strecurase un tremur. Nu putea mânui doi clopoței. Nu 
pentru această înlănţuire. Trebuiau să fie şapte mânuitori, 
nu doar şapte clopoței. 

— Hmm, spuse Căţeaua, ridicându-se şi dând din coadă 
cumva stânjenită. Nu pe Kibeth. Mă voi reprezenta pe mine 
însămi. 

Mâna lui Lirael alunecă pe legătura care o ţinea pe 
Astarael în tăcere şi abia reuşi să împiedice chemarea de 
jale a clopoţelului, care i-ar fi trimis pe toţi în Moarte. 

— Dar ai spus că nu faci parte din Cei Şapte! Se împotrivi 
Lirael, cu toate că de multă vreme bănuise adevărul despre 
Căţea. 

Doar că nu voise să recunoască, nici măcar faţă de ea 
însăşi, întrucât Căţeaua era cea mai bună şi veche prietenă 
a ei, pentru multă vreme singura ei prietenă. Nu şi-o putea 
imagina pe Kibeth drept prietena ei. 

— Am minţit, rosti cu veselie Căţeaua. E unul dintre 
motivele pentru care mi se spune Căţeaua Obraznică. 
Oricum, sunt doar o fărâmă din ce a fost Kibeth odată. Dar 
mă voi ridica împotriva Distrugătorului. Mă voi număra din 
nou printre Şapte cei ce ţi se opun, Orannis! 


Imediat ce rosti numele Distrugătorului, coloana de foc se 
înălţă încă şi mai sus, străpungând rămăşiţele norilor de 
furtună. Acum, avea mai bine de doi kilometri şi domina 
întregul cer, lumina-i roşie învingând-o pe cea galbenă a 
soarelui. 

Lirael voia să spună ceva, dar cuvintele îi fură înăbuşite de 
lacrimi. Nu ştia dacă erau de uşurare sau de tristeţe. Orice 
ar fi urmat, ştia că nimic nu va mai fi la fel între ea şi 
Căţeaua Obraznică. 

În loc să vorbească, preferă să o scarpine pe cap. Îşi mişcă 
degetele înainte şi-napoi prin blana moale a patrupedului. 
Apoi recită repede vraja de înlănţuire, arătându-le tuturor 
însemnele şi cuvintele pe care le vor folosi. 

— Sam făureşte sabia cu care eu îl voi sfărâma pe 
Distrugător odată ce e încătuşat, termină Lirael. 

Cel puţin aşa spera. Apoi adăugă, ca pentru a-şi întări 
speranţa: 

— Cu adevarat moşteneşte puterile Meşterilor Zidari. 

Arătă spre Sam, care era aplecat peste Nehima. Mâinile îi 
descriau gesturi complexe şi numele însemnelor 
Legământului i se revărsau pe buze. Întreţesea simbolurile 
strălucitoare într-un păienjeniş uluitor care se învolbura în 
aer, coborând treptat pe sabie. 

— Cât mai durează? Întrebă Ellimere. 

— Nu ştiu, şopti Lirael, apoi repetă răspunsul şi pentru 
ceilalţi. 

Aşteptau cu înfrigurare şi secundele se transformară în 
minute în vreme ce Sam invoca însemnele, iar Orannis vuia 
dincolo de creastă. Cei doi făureau vrăji complet diferite. 

Lirael aruncă o privire în vale, unde maiorul Greene părea 
că reuşise să-i convingă pe sudişti să se lungească pe 
pământ; apoi se uită la Sam, pe urmă la Distrugător şi din 
nou în vale, găsind prilej de teamă oriunde întorcea ochii. 

Sudiştii erau prea aproape, deşi stăteau mai jos de locul 
unde intrase ea în Moarte. Sam părea că mai are mult până 
să ducă vraja la bun sfârşit. Cât despre Distrugător, acesta 


continua să crească în înălţime şi în puteri, iar Lirael ştia că 
era aproape să-şi arate cea de-a doua manifestare. Cea de 
la care îşi trăgea numele. 

Distrugătorul. 

Toţi tresăriră când Sam se ridică pe nepusă masă. 
Tresăriră din nou când rosti cele şapte însemne de căpătâi, 
unul după altul. Un râu de flăcări de aur şi argint, topite 
laolaltă, cădea din mâinile lui întinse pe sabia lui Lirael şi pe 
tuburile naiului, pe care le despărţise şi le aşezase pe lama 
argintie. 

Câteva clipe mai târziu, Distrugătorul erupse într-o mare 
de lumină, iar pământul se cutremură. 

— Întoarceţi-vă cu spatele şi închideţi ochii! Strigă Lirael. 

Se întoarse spre vale şi se ghemui, ducându-şi braţul peste 
faţă. În spatele ei, un glob argintiu - cele două emisfere 
contopite - se ridică spre cer prin coloana de foc. Devenea 
tot mai luminos pe măsură ce se ridica, până ce deveni mai 
strălucitor decât soarele. Pluti sus în văzduh pentru câteva 
secunde, ca şi cum ar fi cercetat pământul de sub el, apoi se 
prăbuşi. 

Vreme de nouă secunde, Lirael aşteptă cu ochii strâns 
închişi şi cu fata adâncită în mânecă. Ştia ce avea să 
urmeze, dar asta nu o ajută cu nimic. 

Când ajunse la nouă, explozia nu întârzie să apară. O 
detunătură de furie fierbinte care spulberă toată valea 
lacului. Moara şi calea ferată fură pulverizate, iar lacul secă 
într-o clipă, trimițând spre cer un vast nor de aburi 
fierbinţi. Pietrele se topiră, copacii se preschimbară-n 
cenuşă, păsările şi peştii dispărură fără urmă. 
Paratrăsnetele deveniră stropi de metal topit, azvâărlit sus în 
tării, care acum se întorcea ca o ploaie nimicitoare. 
Explozia arse întreaga coamă a dealului, fărâmiţând 
pământ, pietre, paratrăsnete, copaci şi tot ce-i stătea în 
cale. 

Primul diamant de protecţie înfruntă ce mai rămăsese din 
undele de şoc după ce distruseseră întregul vârf al dealului. 


Pavăza magică licări pentru o clipă, apoi se dezintegră. 

Al doilea diamant îi apără de vântul fierbinte şi de aburul 
atât de cald că putea desface carnea de pe os. Rezistă 
câteva secunde, după care se destrămă la rându-i. 

Al treilea - şi ultimul - diamant rezistă mai bine de un 
minut, respingând o grindină de bolovani, metal topit şi 
grohotiş. Căzu şi el, dar nu înainte ca tot ce era mai rău să 
treacă. Un vânt cald, dar suportabil şuieră printre cei şapte, 
care şedeau chirciţi pe pământ cu ochii încă închişi, cu 
trupurile şi minţile zdruncinate. 

Deasupra lor se ridica un gigantic nor de praf, cenuşă, 
aburi şi prăpăd ce acoperea întreg văzduhul, precum 
capacul unui sicriu, lăsat deasupra lumii. 

Prima îşi reveni Lirael. Deschise ochii şi văzu cenuşa, 
zăpada neagră căzând pretutindeni şi micul lor petic de 
pământ neatins de furia exploziei, o mică insulă într-o 
pustietate în care orice culoare se ofilise, iar cerul era o 
noapte văduvită de aştri. 

Dar ar fi putut fi şi mai rău. Văzuse totul în trecut şi se 
gândea la ce trebuiau să facă în continuare. La ce era ea 
nevoită să facă. 

— Protejaţi-vă împotriva căldurii! Le strigă celorlalţi, care 
se ridicau încet şi priveau împrejur, cu groaza pironită în 
ochi. 

Fără să stea pe gânduri, chemă însemnele de protecţie şi 
le lăsă să-i curgă din minte pe haine şi piele. Apoi căută din 
priviri arma pe care spera că Sam o terminase. 

Tânărul o ţinea în braţe şi părea cumva nedumerit, de 
parcă ar fi fost nesigur de ce făcuse. I-o oferi lui Lirael, care 
o apucă de mâner cu un fior de teamă. Nu mai era Nehima, 
nici măcar nu mai arăta la fel. Sabia era mai lungă, cu o 
lamă mult mai lată, iar piatra verde dispăruse din măciulie. 
Însemnele Legământului dansau pe metalul care căpătase 
un lustru roşiatic, ca şi cum ar fi fost uns cu un ulei ciudat. 
O sabie de călău, îşi spuse ea. Inscripţia de pe lamă părea 


neschimbată. Oare aşa era? Nu-şi aducea aminte precis. 
Acum, scria doar: „Aminteşte-ţi de Nehima. , 

— Aşa trebuia să o fac? Întrebă Sam. 

Era alb ca varul din pricina şocului. Privi spre vale, dar nu- 
i văzu pe sudişti, nici pe maiorul Greene şi oamenii săi. Prea 
mult praf, prea puţină lumină. Nu auzea nici un sunet. Nici 
țipete, nici strigăte după ajutor şi se temea de ce e mai rău. 

— Am făcut ce mi-ai cerut. 

— Da, horcăi Lirael, cu gâtul uscat. Greutatea săbiei o 
împovăra, trup şi suflet. Când. Dacă. Îl vor înlănţui pe 
Orannis, trebuia să-l frângă în două cu ea, căci, dacă 
rămânea întreg, nici o încătuşare nu i-ar fi rezistat mult 
Distrugătorului. Arma îl putea răpune pe Orannis însă doar 
cu preţul vieţii celui ce o mânuia. Cu preţul vieţii ei. 

— Aveţi cu toţi câte un clopoțel? Întrebă ea, mai mult ca 
să-şi alunge gândurile negre. Sabriel, dă-i-l pe Belgaer lui 
Sam şi spune-i vraja de legare. 

Nu aşteptă să i se răspundă şi porni direct spre creasta 
năruită, prin foc şi grohotiş, prin ochiuri de cenuşă şi metal 
încins. Cobora spre țărmurile lacului secat, unde 
Distrugătorul se odihnea înainte să-şi asume a treia formă, 
care avea să dezlănţuie o pustiire încă şi mai mare. 

Grupul ei o urmărea în tăcere, fiecare ţinând un clopoțel şi 
repetându-şi în minte vraja de legare. 

Pe măsură ce se apropiau, fumul lăsa loc duhorii Magiei 
Libere, până când mirosul ei acid le tăia respiraţia şi le 
provoca valuri de greață. Parcă le intrase în oase, dar Lirael 
nu-şi încetini mersul din pricina unor fleacuri precum 
durerea sau greaţa. Ceilalţi o urmau, luptând cu fierea care 
le urcase în gât şi cu crampele care le măcinau 
măruntaiele. 

Aburul se preschimbase în ceaţă, iar norul de deasupra 
era întunecat ca noaptea, aşa că Lirael se lăsă condusă de 
instincte. Îşi alese calea în funcţie de cea mai sumbră dintre 
presimţiri, sigură că îi va conduce la sferă, la miezul 
Distrugătorului. Ştia că, dacă ar fi pierdut vremea alegând 


o cale prin mijloace mai convenţionale, nu ar fi durat mult 
până să vadă o nouă coloană de foc. 

Apoi, dintr-odată Lirael zări sfera de văpaie lichidă, noua 
manifestare a Distrugătorului. Plutea, nu departe de ei, iar 
pe suprafaţa-i lucioasă curenţi neguroşi se îmbinau cu limbi 
de foc. 

— Formaţi un cerc în jurul lui, ordonă Lirael, vocea abia 
auzindu-i-se în hăul pustiit, prin beznă şi ceaţă. O trase pe 
Astarael în mâna stângă, cu un geamăt surd de durere. În 
toată graba aceasta, uitase de lovitura primită de la Hedge. 
Nu avea timp să facă nimic în privinţa asta şi oricum nu ar 
mai fi contat. Îşi aşeză sabia pe umărul drept, gata să 
lovească. 

În deplină muţenie, tovarăşii ei, familia ei, atât veche, cât 
şi nouă, formă un cerc în jurul sferei de foc şi întunecime. 
Abia atunci Lirael îşi dădu seama că Mogget dispăruse 
imediat după explozie, deşi fusese în diamantul de 
protecţie. Nu-l vedea nicăieri şi o mică teamă îi încolţi în 
suflet. 

Cercul era complet. Toţi priveau spre Lirael. Tânăra luă o 
gură de aer şi începu să tuşească, căci Magia Liberă îi 
ardea gâtul. Până să-şi revină şi să înceapă vraja, sfera 
începu să se lărgească. Flame roşii se repezeau către cei 
şapte, ca o mie de limbi ce abia aşteptau să le guste din 
carne. 

Flăcările se potoliră, şi Orannis vorbi. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ. 

Alegerea lui Yrael 

— Deci Hedge a dat greş, ca toate slugile de felul lui, 
glăsui Orannis cu voce joasă ca o şoaptă, dar dură şi 
pătrunzătoare. Aşa cum toate vietăţile sunt damnate să dea 
greş şi să cadă, până ce tăcerea le cheamă în liniştea 
eternă, pe o mare de praf şi ţărână. 

— Iar acum alţi Şapte vin să-l închidă din nou pe Orannis 
într-o temniţă de metal, adânc sub pământ. Dar pot oare 
aceşti Şapte, cu sângele lor subţiat şi cu umbra puterii de 


odinioară, să izbândească împotriva Distrugătorului, ultimul 
şi cel mai măreț dintre cei Nouă? 

Orannis se opri, o clipă în care totul îngheţă într-o tăcere 
absolută. Următoarele cuvinte îi cutremurară pe toţi cei de 
faţă, lovindu-i ca o palmă. 

— Nu prea cred. 

Atâta putere răsuna în vorbele lui încât nimeni nu se putea 
mişca ori vorbi. Lirael trebuia să înceapă vraja de 
înlănţuire, dar deodată gâtul îi era prea uscat să mai poată 
vorbi, membrele prea grele pentru a se mişca. Luptă cu 
disperare împotriva forţei care o ţintuia în loc, trăgându-şi 
puteri de la durerea din braţ, din amintirea chipului 
muribund al lui Nick şi din priveliştea dezolantă a pustiirii 
din jurul ei. 

Limba i se mişcă şi găsi o urmă de umezeală în gură, 
tocmai când Orannis îşi îndrepta limbile de foc spre cei 
Şapte, căutând să-i sugrume pe nesăbuiţii ce i se 
împotriviseră. 

— Mă ridic împotriva ta, în numele lui Astarael, grăi ea cu 
glasul sugrumat, desenând un însemn al Legământului cu 
vârful săbiei. Însemnul străluci puternic, iar limbile de foc 
se dădură puţin înapoi. 

Era îndeajuns să le dea celorlalţi ocazia să înceapă vraja. 
Sabriel schiţă la rândul ei un însemn cu sabia şi spuse: 

— Mă ridic împotriva ta, în numele lui Saraneth. Vocea îi 
era puternică şi încrezătoare, umplându-i pe ceilalţi de 
speranţă. 

— Mă ridic împotriva ta, în numele lui Belgaer, răsună 
glasul lui Sam cu întreaga putere şi furie pe care i-o dădea 
amintirea lui Nick, spunându-i să „nu o dea în bară”. Forma 
însemnului se contură cu o iuţeală de necrezut sub degetele 
sale. 

— Mă ridic împotriva ta, în numele lui Dyrim, glăsui cu 
mândrie Ellimere, de parcă ar fi fost o provocare la duel. Îşi 
trasă însemnul fără grabă, ca pe o linie în nisip. 


— Precum la începuturi, aşa şi astăzi, spuse Căţeaua 
Obraznică. Sunt Kibeth şi mă ridic împotriva ta. 

Spre deosebire de ceilalţi, nu făcu un însemn. Întregul 
trup începu să i se unduiască, din pielea maronie ieşind un 
curcubeu de însemne, care se mişcau în stranii tipare şi 
amestecuri de formă şi culoare. Unul dintre ele îi pluti 
înaintea botului şi suflă pe el, trimiţându-l mai în faţă. 

— Ne ridicăm precum una împotriva ta, în numele lui 
Mosrael, intonară la unison Sanar şi Ryelle. Cu mâinile 
unite, îşi desenară însemnul împreună. 

— Eu sunt 'Torrigan, zis şi Touchstone, şi mă ridic 
împotriva ta, în numele lui Ranna, declară el, iar vocea-i era 
cea a unui rege. 

Îşi invocă însemnul şi dădu glas clopoţelului său. Pe urmă 
Clayrele adăugară vocea lui Mosrael, Căţeaua lătră ritmat, 
Ellimere îl învârti pe Dyrim, Sam sună din Belgaer, iar 
Sabriel dezlănţui vocea adâncă şi joasă a lui Saraneth. 

În sfârşit, din mâna lui Lirael veni clinchetul ultimului 
clopoțel, Astarael. Bocetul său se alătură inelului de sunet şi 
magie din jurul lui Orannis. În mod normal, Suspinătorul i- 
ar fi trimis în Moarte pe toţi cei ce-l auzeau. Aici, îmbinat cu 
celelalte şase voci, răspândea doar o jale fără margini. 
Împreună, clopoţeii şi Căţeaua cântau o melodie mai presus 
de sunet şi magie. Era cântecul pământului, al lunii, al 
stelelor, al mării şi cerului, al Vieţii şi-al Morţii, şi a tot cea 
fost şi va fi să fie. Era cântul Legământului, care-l înlănţuise 
pe Orannis în vremuri imemoriale şi care căuta să-l biruie 
din nou. 

Clopoţeii cântau şi cântau, până ce răsunau în fiecare fibră 
a fiinţei lui Lirael. Era saturată de puterea lor, ca un burete. 
O simţea în ea şi în ceilalţi, ca nişte talazuri ce se umflau în 
ei şi apoi se dezlănţuiau spre însemne. 

Însemnul ei începu să strălucească tot mai puternic şi se 
lărgea unindu-se cu celelalte, formând un inel orbitor de 
lumină care se apropia tot mai mult de sfera lui Orannis. 


Lirael grăi restul vrăjii de înlănţuire, cuvintele ţâşnind din 
ea ca un flux de putere. Inelul deveni încă şi mai radiant şi 
începu să se strâmteze, împingând înapoi limbile de foc. 

Tânăra făcu un pas înainte, urmată de toţi cei şapte, 
strângând inelul uman în urma celui magic. Făcură încă un 
pas şi încă unul, până când cercul fermecat aproape că se 
strânsese în jurul sferei. Clopoţeii răsunau în toată gloria 
lor, iar toţi urmau ritmul impus de lătratul Căţelei. Un 
sentiment de triumf şi uşurare o cuprinse pe Lirael, stăvilite 
de spaima pe care i-o provoca sabia de pe umăr. Curând, o 
va mânui şi, mai repede decât şi-ar fi dorit, se va îndrepta 
din nou spre a Noua Poartă, fără a se mai întoarce. 

Deodată, inelul vrăjit se opri. Puterea clopoţeilor începu să 
slăbească şi mânuitorii lor se opriră tocmai când erau pe 
cale să mai facă un pas. Lirael se înfioră, simțind o undă de 
putere, de parcă s-ar fi izbit pe neaşteptate de un zid. 

— Nu, rosti Orannis cu o voce calmă, lipsită de orice 
emoție. 

Inelul fermecat se cutremură la glasul Distrugătorului şi 
se dădu înapoi, sub puterea sferei ce se lărgea. Limbile de 
foc reapărură, mai numeroase decât înainte. 

Clopoţeii încă sunau, dar mânuitorii lor fură nevoiţi să facă 
un pas în spate. Pe chipuri li se citeau o sumedenie de 
emoţii, de la sumbră disperare la o hotărâre de neclintit. 
Cercul magic îşi pierdu din strălucire, îngustat de puterea 
crescândă a lui Orannis. 

— Prea mult am zăcut în mormântul de metal, grăi el. Prea 
mult am îndurat jignirea adusă de colcăiala vieţii. Eu sunt 
Distrugătorul şi totul va fi distrus! 

La ultimul cuvânt, flăcările se repeziră asupra inelului şi-l 
apucară cu mii de degete de foc întunecat. Trăgeau şi 
muşcau din el, grăbindu-i nimicirea. 

Lirael vedea totul ca prin vis. Totul era pierdut. Nu mai 
aveau ce să facă. Văzuse începuturile şi pe Orannis 
înlănţuit. Atunci, cei Şapte biruiseră. Acum, dădeau greş. 
Era pe deplin conştientă când îşi acceptase propria moarte, 


pe care o socotise un preţ rezonabil dacă însemna să-l 
învingă pe Orannis şi să salveze tot ce cunoştea şi iubea. 

Acum, ei vor fi doar primii dintre toţi cei ce aveau să 
moară, până când Orannis va domni peste o lume de scrum 
şi cenuşă, locuită doar de Morți. 

În toiul deznădejdii, auzi glasul lui Sam şi zări o lumină 
orbitoare înălțându-se lângă el, ca o arătare învăluită în 
flăcări albe. 

— Fii liber, Mogget! Strigă Sam, ţinând în mână zgarda 
roşie. Alege cu grijă! 

Creatura se înălţă, tot mai impunătoare. Se îndreptă spre 
Sabriel şi se aplecă deasupra ei, de parcă era gata să-i 
sfâşie capul. Sabriel îl privi cu calm şi stâlpul de foc ezită. 
Apoi veni lângă Lirael, care-i simţi căldura şi mirosul de 
Magie Liberă, întrepătruns cu acela al lui Orannis. 

— Te rog, Mogget, şopti ea prea încet ca să poată fi auzită. 

Însă stihia întruchipată care îi stătea înainte o auzi. Se 
întoarse spre Orannis, schimbându-şi forma dintr-un stâlp 
de foc într-una mai omenească, dar cu pielea mai 
scânteietoare decât o stea arzând. 

— Sunt Yrael, grăi el, trimițând din mână un jet de foc 
argintiu, drept în cercul vrăjit ce era pe cale să se 
destrame. Şi eu mă ridic împotriva ta. 

Cercul se strânse din nou şi cu toţii păşiră în urma lui. De 
astă dată, nu mai şovăi. Pe măsură ce inelul se strângea în 
juru-i, limbile de foc se stinseră, iar sfera se înnegri. 

Apoi căpătă un luciu argintiu, cel al emisferelor în care 
Orannis fusese captiv pentru atâta vreme. 

Lirael înaintă, cu ochii aţintiţi asupra globului care se 
micşora. Era conştientă că Astarael încă suna şi că Yrael 
cânta, întreţesându-şi vocea în cântul celorlalţi Şapte. 

Sfera continua să se micşoreze, argintul întinzându-se 
peste ea în cercuri lente, precum mercurul turnat în apă. 

Când deveni pe de-a întregul de argint, Lirael ştiu că 
venise momentul să lovească, în cele câteva momente cât 
Orannis era cu totul înlănţuit. Nu de către cei Şapte, ci de 


către cei Opt, căci Mogget sau Yrael nu putea fi decât cel 
de-al Optulea Briant, care fusese el însuşi înlănţuit de către 
cei Şapte acum multă vreme. 

Clopoţeii sunau, Yrael cânta, Kibeth lătra, Astarael bocea. 
Argintul se răspândi, iar Lirael se apropie şi ridică arma pe 
care Sam o făcuse din sabie şi sânge, şi din spiritele celor 
Şapte, ascunse în nai. 

Chiar atunci, Orannis rosti cu amar: 

— De ce tu, Yrael? Răsună glasul său, pe când ultima 
dintre petele întunecate pieri acoperită de argint, şi sfera 
lucioasă de metal cobori încet spre pământ. De ce? 

Răspunsul lui Yrael păru să călătorească până în 
depărtări, cuvintele sale pătrunzând în conştiinţa lui Lirael, 
care se oprise cu sabia deasupra capului, cu spatele arcuit, 
gata să dea lovitura care avea să taie sfera în două. 

— Viaţa, spuse Yrael şi prin vocea lui parcă vorbea micuțul 
Mogget. Peşti şi păsări, dezmierdarea soarelui şi umbra 
copacilor, şoarecii de câmp mişunând prin grâu, sub lumina 
blândă a amiezii. 'Toate. 

Lirael nu mai auzi nimic. Îşi adună tot curajul şi lovi. 

Sabia întâlni metalul argintiu într-un zăngănit asurzitor, 
lama tăind prin sferă într-o furie de scântei albăstrii, ce se 
ridicară în cerul cenuşiu. 

Sabia începu să se topească pe măsură ce tăia şi un foc 
sângeriu şerpui pe mâna lui Lirael. Urlă de durere, dar nu 
dădu drumul săbiei, punându-şi toată greutatea şi forţa în 
lovitură. Îl simţea pe Orannis în foc, în căldura amenințând 
să-i topească fiinţa. Căuta să se răzbune pe ea, să o sfâşie 
cu puterea lui nimicitoare, o putere care avea să o reducă 
la un pumn de cenuşă. 

Lirael ţipă din nou când flăcările înghiţiră mânerul. Mâna-i 
era doar un cuib de durere. Dar nu scăpă arma din mâini. 

Sabia tăie până la capăt, spintecând sfera în două. Chiar 
dacă ştia că e zadarnic, Lirael încercă să-i dea drumul. Dar 
Orannis o prinsese. Spiritul lui era încă întreg în ce mai 


rămăsese din lama săbiei, ca o punte ce unea acum cele 
două emisfere. O punte spre moartea ei. 

— Obraznico! Strigă ea instinctiv, fără să ştie ce spusese. 

Durerea şi teama îi înfrânseseră hotărârea de a muri. 

Încercă din nou să-şi deschidă palma, dar degetele i se 
topiseră în metalul încins, iar Orannis şerpuia în vinele ei, 
dornic să o mistuie în focul său de pe urmă. 

Pe neaşteptate, colții Căţelei se lăsară pe încheietura ei. 
Simţea o nouă durere, dar una curată, ascuţită şi bruscă. 
Orannis se risipise din ea, precum şi focul amenințând să o 
distrugă. O clipă mai târziu, Lirael îşi dădu seama că mâna-i 
fusese sfâşiată de Căţea. 

Tot ce mai rămăsese din spiritul răzbunător al lui Orannis 
se îndreptă către Căţeaua Obraznică. Dulăul scuipă mâna, 
care ieşi într-o vâlvătaie de flăcări dintre colții ei, drept 
între emisfere, unde bucata coruptă de Distrugător se 
zvârcoli ca un păianjen din carne arsă şi înnegrită. 

Un giulgiu de flăcări se înfăşură în jurul Căţelei, 
împingând-o pe Lirael cât colo, cu sprâncenele pârlite. Apoi, 
cu un ultim urlet de deznădejde, emisferele se respinseră 
cu putere. Una din ele zbură la doar câteva palme de capul 
lui Lirael, rostogolindu-se în lac. Cealaltă se prăvăli pe 
lângă Sabriel, aterizând în spate-i într-un nor de praf şi 
cenuşă. 

— Înlănţuit şi frânt, şopti Lirael, privindu-şi încheietura cu 
neîncredere. Încă îşi simţea mâna, dar acolo nu mai era 
decât un ciot cauterizat şi de marginile arse ale mânecii. 

Începu să tremure şi să plângă, până nu mai văzu nimic de 
lacrimi. În teama ei, strigă numele Căţelei, orbecăind înspre 
ea. 

— Aici, răspunse Căţeaua cu glas stins. Zăcea pe o rână, 
într-un pat de cenuşă, în locul sferei lui Orannis. Dădu din 
coadă la auzul lui Lirael, dar numai din vârf şi nu se ridică. 

Lirael îngenunche lângă ea. Nu părea rănită, dar parcă 
avea promoroacă pe bot, iar pielea din jurul gâtului i se 


zbârcise, ca şi cum ar fi îmbătrânit dintr-odată. Îşi ridică 
încet capul spre Lirael şi o linse pe faţă. 

— Ei bine, stăpână, s-a zis cu mine. Trebuie să ne 
despărţim, şopti ea, lăsându-şi capul să cadă. 

— Nu, suspină Lirael. O îmbrăţişă cu ciotul ce-i mai 
rămăsese din braţ şi-şi îngropă obrazul în botul Căţelei. 

— Eu trebuia să mor! Nu te las să mă părăseşti! Te iubesc, 
Obraznico! 

— Vor veni alţi câini, şi prieteni, şi iubiri, şopti ea. Ţi-ai 
găsit familia, menirea şi ai un loc în lume. Şi eu te iubesc, 
dar timpul nostru împreună s-a scurs. Rămâi cu bine, 
Lirael! 

Apoi îşi dădu duhul, iar din ea rămase doar mica statuie 
din steatit. 

Îi auzi pe Yrael şi Sabriel vorbind undeva îndărătul ei, apoi 
clinchetul lui Belgaer eliberându-l pe Mogget din mileniile 
de servitute. Însă toate acestea parcă se petreceau în alt 
loc, în alt timp. 

Un moment mai târziu, Sam o observă ghemuită în 
cenuşă, îmbrăţişând statueta Căţelei cu braţul văduvit de 
mână. Îl ţinea pe Astarael, Suspinătorul, în mâna ce-i mai 
rămăsese, cu degetele strânse în jurul limbii de metal, nu 
cumva să sune. 

EPILOG. 

Nick se trezi într-un râu, urmărind cu atenţie undele care 
parcă îl trăgeau de genunchi. Voia să se lase dus de curent, 
să se întindă în apă, să-l poarte cine ştie unde, cu tot cu vina 
şi tristeţea care-l măcinau. Însă nu se putea mişca, ţinut în 
loc de o forţă ce emana din peticul de căldură de pe fruntea 
lui, care se împotrivea răcelii din jur. 

După un timp, poate minute, poate ore sau chiar zile - căci 
timpul îşi pierdea însemnătatea într-un loc luminat de o 
perpetuă strălucire cenuşie - Nick observă un câine lângă 
el. Era un dulău mare, cu blana maronie şi neagră şi cu o 
expresie serioasă. Îi părea cunoscut. 


— Eşti câinele din visul meu. Doar că nu a fost un vis, am 
dreptate? Aveai aripi. 

Nick se aplecă şi îl scărpină pe cap. 

— Da. Nicholas, eu sunt Căţeaua Obraznică. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, rosti Nick cu politeţe şi îi 
luă în mână laba întinsă. Ştii cumva unde ne aflăm? 
Credeam că am. 

— Murit? Îl întrerupse voios Căţeaua. Păi, chiar eşti mort. 
Ne aflăm în Moarte. 

— Aha, făcu Nick. 

Odinioară, ar fi trecut asemenea vorbe prin filtrul raţiunii. 
Acum avea o altă perspectivă asupra lor şi alte lucruri la 
care să mediteze. 

— AL. Au reuşit. Emisferele? 

— Orannis a fost înlănţuit încă o dată. E din nou întemnițat 
în emisfere. În curând, vor fi transportate înapoi în Vechiul 
Regat şi îngropate adânc sub lacăte de vrăji şi piatră. 

Cutele din jurul ochilor şi gurii tânărului se descreţiră. 
Îngenunche să o îmbrăţişeze pe Căţea, simțind căldura 
blănii ei în contrast puternic cu răceala râului. Zgarda din 
jurul gâtului îi atrase atenţia. Îi dădea o senzaţie de căldură 
în piept. 

— Sam. Şi Lirael? Întrebă Nick la urechea Căţelei. 

— Trăiesc. Deşi n-au scăpat nevătămaţi. Stăpâna mea şi-a 
pierdut mâna. Sunt sigură că prinţul Sameth îi va face una 
nouă, din aur curat şi magii de neînchipuit. Lirael Mână-de- 
aur, aşa va fi cunoscută pentru tot restul veacurilor. 
Amintită drept Abhorsen şi Evocatoare, şi încă multe altele. 
Dar are alte răni, care au nevoie de un leac diferit. E foarte 
tânără. Ridică-te, Nicholas. 

Tânărul se ridică. Se clătină puţin în râul care căuta să-l 
cufunde în undele sale. 

— Ţi-am făcut un botez târziu, să-ţi salvez spiritul, rosti 
Căţeaua. Acum porţi pe frunte însemnul Legământului, ce 
are să echilibreze Magia Liberă care ţi-a rămasă în sângele 
şi oasele tale. Ambele îţi vor fi atât surse de mare putere, 


cât şi poveri, căci te vor duce departe de Ancelstierre, iar 
calea pe care o vei urma nu va fi aceea la care te aşteptai. 

— Ce vrei să spui? Întrebă cu tulburare Nicholas. 

Îşi atinse însemnul de pe frunte şi clipi la lumina bruscă a 
acestuia. Şi însemnele de pe zgarda Căţelei străluceau, ca 
un nimb de lumină aurie în jurul capului. 

— Cum adică, departe de Ancelstierre? Cum să mă mai 
duc undeva? Doar sunt mort. 

— Te trimit înapoi, rosti Căţeaua cu blândeţe, împingându- 
i piciorul cu botul. 

Tânărul se întoarse cu faţa spre Viaţă, iar Căţeaua scoase 
un lătrat scurt, care era în acelaşi timp unul de bun venit şi 
de rămas-bun. 

— Ai voie să faci asta? Întrebă Nick făcând primul pas în 
curentul care-şi slăbea strânsoarea. 

— Nu, răspunse ea. Dar tocmai de asta sunt Căţeaua 
Obraznică. 

Nick mai făcu un pas şi zâmbi la căldura Vieţii. Pe urmă 
zâmbetul deveni un hohot de râs care îmbrăţişa totul, chiar 
şi durerea care-l aştepta în trup. 

Întors în viaţă, deschise ochii şi văzu soarele pătrunzând 
printr-un nor întunecat, îi simţi lumina şi căldura căzând pe 
peticul de pământ în formă de diamant pe care zăcea, în 
mijlocul tărâmului pârjolit. Se ridică în capul oaselor şi zări 
un grup de soldaţi apropiindu-se prin deşertul de cenuşă. 
Erau urmaţi de un numeros grup de sudişti, ale căror 
pălării şi eşarfe albastre erau singura pată de culoare în 
pustiul pe care-l străbăteau. 

O pisică albă apăru deodată la picioarele lui. Îl adulmecă 
cu dezgust şi spuse: 

— Mă gândeam eu. 

Apoi privi în zare, ca spre un prieten nevăzut şi-i făcu cu 
ochiul, după care o luă înspre nord. 

După puţin timp, observă un grup de şase persoane, care 
cărau o alta pe braţe. Nick se ridică şi le făcu cu mâna. Se 


întrebă ce ascunde pentru el viitorul, cu presimţirea că va fi 
mai luminos decât îi fusese trecutul. 

Căţeaua Obraznică rămase cu capul întors într-o parte 
vreme de câteva minute. Ochii ei înţelepţi vedeau mult 
dincolo de undele râului, iar urechile ciulite auzeau mai 
mult decât gâlgăitul apei. 

După o vreme, scoase un mormăit scurt şi plin de bucurie. 
Se ridică, îşi alungi picioarele să-şi scoată trupul din undele 
râului şi se scutură. Pe urmă, porni de-a lungul hotarului 
dintre Viaţă şi Moarte, dând din coadă atât de tare, încât 
râul spumega în urma ei. 


SFÂRŞIT