Garth Nix — Vechiul Regat — V1 Sabriel

GARIH NIĂ 


GARIH NIX 


VECHIUL REGAI - Vol. 1 - 
Sabriel 


PROLOG. 

Să fi fost ceva mai mult de cinci kilometri de la Zid către 
Vechiul Regat, dar era destul. De cealaltă parte a Zidului, în 
Ancelstierre, soarele după-amiezii strălucea pe cerul fără 
pic de nor. Aici însă, amurgul era învăluit în nori grei şi 
tocmai începuse să burniţeze mărunt, zorind tabăra să 
ridice corturile mai repede. 

Moaşa îşi trase pelerina pe cap ţinând-o strâns în jurul 
gâtului şi se aplecă iar peste femeia întinsă cu faţa în sus, 
stropindu-i obrazul cu picăturile de ploaie care i se 
prelingeau de pe nas. Răsuflarea bătrânei se contura la 
răstimpuri în vapori albicioşi, fără ca pacienta de care se 
îngrijea să-i răspundă pe măsură. 

Oftă şi se îndreptă de spate cu o mişcare grăitoare, căci 
cei care o priveau înţeleseră îndată că tânăra care se 
rătăcise în tabăra lor din pădure era acum moartă şi că 
rămăsese în viaţă doar cât să dea naştere copilului de lângă 
ea. În momentul când moaşa ridică de lângă moartă trupul 
minuscul şi fragil, acesta se zvârcoli preţ de câteva secunde 
în pătura cu care îl înveliseră, după care amuţi brusc. 

— Cum, şi copilul acum? Întrebă unul dintre privitori, un 
bărbat pe a cărui frunte se putea vedea însemnul 
Legământului proaspăt conturat cu cărbune de foc. Asta 
înseamnă că nu mai e nevoie de botez. 

Îşi duse mâna la frunte să şteargă semnul, dar se opri 
dintr-odată când o altă mână palidă şi albicioasă îl prinse de 


încheietură, forțându-l să coboare braţul cu o mişcare iute 
şi sigură. 

— Pace vouă! Se auzi o voce caldă. Vin cu gânduri bune. 

Degetele albicioase slăbiră încheietura şi cel ce vorbise 
păşi în cercul de lumină conturat de flăcări, întâmpinat de 
priviri nu tocmai binevoitoare. Mâinile ce apucaseră să 
schiţeze însemnele Legământului doar pe jumătate, sau 
care se repeziseră instinctiv la arcuri şi săbii, erau încă 
încordate, gata să acţioneze. 

Bărbatul se îndreptă cu paşi apăsaţi către cele două 
trupuri inerte, privindu-le în tăcere, după care se întoarse 
către ceilalţi şi-şi dădu gluga jos. Avea faţa unui om care a 
străbătut cărări neştiute, ferite de lumina soarelui, căci 
pielea îi era de un alb intens, bolnăvicios. 

— Abhorsen e numele meu, spuse el, şi oamenii începură 
să freamăte ca la un semn la auzul vorbelor sale, de parc-ar 
fi aruncat o piatră mare şi grea într-o băltoacă cu apă, 
tulburându-i netezimea. Şi eu spun că la noapte vom avea 
un botez! 

Magul privi neîncrezător puiul de om din braţele moaşei şi 
zise: 

— Copilul e mort, Abhorsen, iar noi suntem călători 
pribegi, ce-şi duc viaţa sub cerul liber, iar asta ne pune 
adesea la grea încercare. Cunoaştem şi noi Moartea, 
Mărite. 

— Dar nu aşa cum o cunosc eu, răspunse Abhorsen 
zâmbind, şi obrazul său alb ca hârtia făcu câteva riduri 
simetrice în colţul gurii, dezvăluind totodată nişte dinţi la fel 
de imaculaţi. lar eu spun că pruncul nu s-a dus încă. 

Celălalt încercă să-l privească drept în ochi, dar avu un 
moment de şovăială şi se întoarse către tovarăşii săi, care 
stăteau încremeniţi, fără să schiţeze vreun semn. Într-un 
târziu, o femeie se încumetă şi vorbi: 

— Prea bine, zise ea. Nu este greu de înfăptuit. Arrenil, tu 
însemnează copilul. Noi o luăm înainte şi ne aşezăm la 


Vadul lui Leovi. Ne găseşti acolo îndată ce termini treaba 
aici. 

Magul îşi plecă uşor capul în semn de încuviinţare şi 
oamenii se împrăştiară îndată, grăbiţi să-şi strângă 
corturile pe jumătate ridicate. Nu erau foarte entuziasmați 
că trebuie să-şi mute tabăra, însă se liniştiră la gândul că 
vor fi cât mai departe de Abhorsen, al cărui nume era 
încărcat de taine adânci şi temeri nerostite. 

Când moaşa se aplecă să lase copilul şi dădu să plece, 
Abhorsen zise: 

— Aşteaptă. Vei fi de trebuinţă, poate. 

Femeia privi pruncul tăcut şi văzu că e fetiţă, un trup 
absolut nemişcat ce părea cufundat într-un somn adânc. 
Numele lui Abhorsen nu-i era străin, iar dacă fetiţa putea fi 
salvată. O luă iar în braţe răsuflând din greu şi i-o întinse 
magului. 

— Dacă forţa Legământului nu. Începu ea, dar Abhorsen o 
întrerupse ridicându-şi mâna palidă. 

— Să lăsăm Legământul să decidă, zise el. 

Bărbatul se întoarse către copil şi oftă adânc, după care 
scoase din sacul său o sticluţă pe care o ţinu ridicată în timp 
ce rostea o incantaţie, de fapt partea de început a unui 
Legământ magic care vorbea despre toate cele ce viețuiesc 
şi cresc, sau care au trăit odinioară şi au să fie iar cum au 
mai fost, precum şi despre legăturile care le ţin laolaltă. Pe 
măsură ce murmura cuvintele tainice, o lumină apăru 
deodată în sticluţă, palpitând în ritmul cântului. Curând 
magul se opri şi atinse sticla de pământ, lipind-o apoi de 
însemnul de pe frunte şi ridicând-o deasupra pruncului 
netulburat. 

În momentul când lichidul strălucitor dădu pe-afară, 
învăluind căpşorul nemişcat, o străfulgerare puternică 
aprinse întunecimea pădurii de jur împrejur şi preotul rosti 
cu voce tare, aproape strigând: 

— În numele Legământului ce uneşte tot cu toate, te 
botez. 


În mod normal, acesta era momentul când părinţii 
copilului îi rosteau numele ales. Acum însă nu se auzi decât 
o voce, cea a lui Abhorsen, care grăi solemn: 

— Sabriel. 

În clipa în care pronunţă numele, semnul de pe fruntea 
magului se făcu nevăzut, conturându-se apoi treptat pe cea 
a copilului. Botezul fusese încuviinţat. 

— Dar. Dar e moartă! Se minună magul, pipăindu-şi 
fruntea cu vârful degetelor ca să se încredinţeze că 
însemnul dispăruse cu adevărat. 

Nu primi nici un răspuns, căci moaşa nu-l mai asculta, 
privind pe deasupra focului la Abhorsen, care părea că se 
uită şi el la ceva, dar care, de fapt, privea în gol, căci ochii 
săi nu făceau decât să reflecte flăcările jucăuşe. 

Încet-încet, din trupul său începu să se ridice o ceaţă 
răcoroasă care se întinse tot mai aproape de mag şi de 
bătrâna moaşă; cei doi se retraseră grăbiţi de cealaltă 
parte a focului, hotărâți s-o ia la fugă, dar mult prea 
înspăimântați ca să facă vreo mişcare. 

Auzi plânsetul copilului, ceea ce era un semn bun. Dacă ar 
fi apucat să treacă dincolo de Prima Poartă n-ar fi putut s-o 
aducă înapoi decât cu pregătiri minuţioase, riscând de 
asemenea să-i afecteze spiritul. 

Curentul era puternic, însă Abhorsen cunoştea prea bine 
bucata asta a râului, aşa că reuşi să-şi croiască drum 
printre ochiurile de apă şi vâltorile care încercau să-l tragă 
la fund. Nu trecu mult şi simţi deja cum apele îl secătuiesc 
de puteri, slăbindu-i spiritul. Avea însă o voinţă de fier, aşa 
că nu se lăsă răpus cu una, cu două. Râul îi putea lua 
culoarea, dar nu şi simţirea. 

La un moment dat se opri şi îşi încordă auzul, grăbind 
pasul când auzi scâncetul din ce în ce mai slab şi mai pierit. 
Poate că spiritul copilei ajunsese deja la poartă şi se 
pregătea să treacă dincolo. 

Prima Poartă era o perdea de ceaţă groasă cu o 
deschizătură întunecoasă în mijloc, singura de altfel, prin 


care râul aluneca către tăcerea mormântală de dincolo. 
Abhorsen se grăbi într-acolo, oprindu-se brusc. Pruncul nu 
apucase încă să treacă, şi asta numai fiindcă ceva îl 
prinsese şi îl ridicase deasupra apelor învolburate. Chiar 
acolo, nu departe de el, ca o protuberanţă a râului de 
smoală, se întrezărea o umbră diformă mai înaltă chiar 
decât poarta. 

Era cu vreo câţiva metri mai mare decât Abhorsen şi în loc 
de ochi avea două flăcărui palide, iar duhoarea fetidă pe 
care-o emana aducea a mortăciune - un miros greu şi cald 
care mai amorţea întru câtva răcoarea râului. 

Abhorsen înaintă încet, cu ochii aţintiţi la pruncul pe care 
creatura îl ţinea neglijent în îndoitura unui braţ acoperit de 
umbră. Copila dormea, dar somnul îi era agitat, căci se foia 
şi se zvârcolea întruna, întinzându-şi mânuţele în căutarea 
sânului matern. Dimpotrivă, creatura o ţinea cât mai 
departe, de parcă atingerea ei ar fi ars-o amarnic. 

Cu mişcări încete, prudente, Abhorsen scoase un clopoțel 
mic de argint de pe banduliera pe care o purta la piept şi de 
care erau agăţaţi mai mulţi astfel de clopoței. Tocmai când 
îşi încordă mâna, gata să sune, umbra mişcătoare ridică 
copilul deasupra capului şi glăsui cu o voce seacă, 
alunecoasă, care i se rostogolea pe buze ca un şarpe ce se 
târăşte leneş pe prundiş: 

— E spirit din spiritul tău, Abhorsen. Vrâjile tale n-au nici 
un efect atâta vreme cât o ţin în braţe. Şi, dacă mă gândesc 
bine, poate c-o s-o trec dincolo de poartă, dat fiind că şi 
mama ei a fost pe-aici ceva mai devreme. 

Abhorsen se încruntă, lămurit cu cine are de-a face, şi 
puse clopoţelul la locul lui. 

— Kerrigor, ţi-ai schimbat forma. Şi locul, după câte se 
pare, căci văd că ai trecut dincoace de pragul Primei Porţi. 
Cine-a fost îndeajuns de nesăbuit să te aducă până aici? 

Kerrigor îi răspunse cu un zâmbet larg, prilej cu care 
Abhorsen zări focurile mocnind în adâncurile gurii căscate. 


— Un oarecare, zise el cu o voce spartă, care aducea mai 
degrabă cu un orăcăit. Dar cam nepriceput, sărmanul. Nici 
prin cap nu i-a trecut că târgul era de fapt un schimb. Din 
păcate, viaţa lui nu mi-a fost de ajuns ca să pot trece şi de 
ultimul portal, dar nu-i nimic, acum eşti tu aici ca să mă 
ajuţi. 

— Eu? Eu care te-am înlănţuit dincolo de cea de-a Șaptea 
Poartă? 

— Întocmai, şuieră Kerrigor. E ironic, nu, cum se întorc 
lucrurile? Însă dacă-ţi vrei fata înapoi. 

Făcu cu gest ca şi cum ar fi vrut s-o arunce în râu, dar 
mişcarea bruscă o trezi şi copila începu să plângă, 
strângând cu pumnii ei mici trupul lui Kerrigor în cute 
mărunte. Acesta răcni ca apucat la atingerea mâinilor 
rozalii, încercând s-o îndepărteze, dar, cum copila se ţinea 
destul de strâns, se văzu nevoit să-şi folosească forţa, 
azvârlind-o cât colo. Sabriel ateriză ceva mai departe, 
răcnind de mama focului, şi fu luată imediat de curent. 
Abhorsen făcu un salt lung, în acelaşi timp cu Kerrigor, dar 
reuşi s-o salveze atât din mâinile acestuia, cât şi din 
torentul nemilos al râului. 

Se dădu câţiva paşi înapoi şi cu mâna liberă scoase iarăşi 
clopoţelul de argint, făcându-l să sune de două ori - un 
sunet străin, oarecum înfundat, însă foarte real şi plin. 
Limpezimea clinchetului vioi pluti în aer câteva clipe, 
prelung şi tâios. Kerrigor se chirci ca străfulgerat la auzul 
sunetului şi căzu cu spatele prin deschizătura întunecoasă a 
porţii. 

— Am să găsesc eu un alt nevolnic care să m-aducă înapoi, 
şi-atunci. Răcni el de dincolo de peretele de ceaţă, dar nu 
apucă să-şi ducă vorba la bun sfârşit, căci fu înghiţit de ape. 

Râul se învolbură şi bolborosi scurt, după care-şi reluă 
fluxul normal. 

Abhorsen rămase cu ochii pironiţi asupra porţii încă vreo 
două-trei minute, după care oftă şi, agăţând clopoţelul la 
locul lui pe cureluşă, privi copilul din braţe. Fetiţa se uita şi 


ea la el, cu nişte ochi mari şi negri care semănau perfect cu 
ai săi. Pielea ei căpătase deja paloarea bine-cunoscută, şi 
Abhorsen îi atinse nervos fruntea cu degetele, pipăindu-i 
semnul ascuns în piele, ca să simtă adierea caldă a spiritului 
dinăuntru. Însemnul Legământului o ţinuse în viaţă cât timp 
plutise pe râul ce sorbea suflarea călătorilor înspre Moarte. 
lar ceea ce-l arsese pe Kerrigor era întocmai acest spirit 
neîntinat şi plin de viaţă. 

Sabriel îi zâmbi şi gânguri neînțeles, iar Abhorsen simţi 
cum colţul gurii i se curbează într-un surâs stingher. Făcu 
cale-ntoarsă cu zâmbetul pe buze, înaintând în susul râului 
către poarta care avea să-i reunească cu trupurile lor 
lumeşti. 

Copila scânci de câteva ori înainte ca Abhorsen să-şi vină 
în fire şi să deschidă ochii; moaşa ocolise deja focul ce 
stătea să se stingă şi se afla acum lângă ei, gata s-o ia în 
braţe. Pământul era îngheţat bocnă şi trosnea sub picioare, 
iar de nasul lui Abhorsen atârnau ţurţuri alungiţi. Şi-i şterse 
grăbit cu mâneca mantalei şi se aplecă deasupra copilului, 
aşa cum face orice tată nerăbdător îndată după naşterea 
odorului. 

— Cum se simte? O întrebă pe moaşă, care îl privi 
nedumerită, căci pruncul care era mort cu câteva clipe în 
urmă plângea acum ca din gură de şarpe, la fel de alb ca el. 

— Precum auzi, Mărite, îi răspunse ea. E bine, sănătoasă. 
E, poate, puţin cam frig pentru ea. 

Atunci Abhorsen făcu un semn câtre foc, rostind un singur 
cuvânt neînțeles. Flăcările se înteţiră brusc într-o vâltoare 
jucăuşă care topi pe dată gheaţa în picături mici ce sfârâiau 
scurt înainte de-a se transforma în vapori alburii. 

— Asta ne va ţine de cald până în zori, spuse el. Mâine 
vreau s-o duc acasă şi o să am nevoie de o doică. Nu vrei să 
vii dumneata? 

Bătrâna păru să şovăie şi-l privi pe mag, care nu 
îndrăznise să se apropie, stând tăcut de cealaltă parte a 
focului. Acesta se codi să-i întâlnească privirea, 


concentrându-se iar asupra micuţei, care scâncea în braţele 
ei. 

— Nu vă fie cu supărare, dar sunteţi. Sunteţi. Bolborosi 
bătrâna. 

— Ce? Necromant? Întrebă Abhorsen. Într-o oarecare 
măsură, da, sunt. Am iubit-o pe femeia asta care zace 
moartă aici, iar ea şi-a găsit sfârşitul tocmai pentru că m-a 
iubit pe mine, şi nu pe altul. Sabriel e copilul nostru. Chiar 
nu vezi asemănarea? 

Moagşa îl privi mai îndeaproape când Abhorsen se aplecă 
să-i ia fata din braţe, legănând-o grijuliu cu braţul sprijinit 
de piept. Copila se linişti ca prin minune şi-n doar câteva 
clipe era deja adormită. 

— Bine, mă învoiesc, zise ea atunci. Am să vin şi-am să 
îngrijesc de Sabriel cum oi putea mai bine. Însă e nevoie de 
cineva care s-o alăpteze. 

— Precum şi de multe altele, după câte îmi dau seama, zise 
Abhorsen căzut pe gânduri. Casa mea nu prea e un loc 
potrivit pentru. 

Magul îşi drese vocea şi tuşi scurt înainte de a veni mai 
aproape. 

— Dacă ai trebuinţă de un om care să ştie cât de cât căile 
Legământului, începu el cu voce pierită, atunci mă pun şi eu 
în slujba ta, căci am văzut lucrătura Sa în tine, Mărite, deşi 
tare greu îmi vine să-mi părăsesc tovarăşii de pribegie. 

— Poate că până la urmă nici nu va fi nevoie, răspunse 
Abhorsen zâmbind, căci tocmai îi încolţise un gând. S-ar 
supăra oare conducătoarea voastră să primească încă doi 
membri în grup? Cum munca mea mă obligă să călătoresc, 
nu cred c-a rămas bucăţică din Vechiul Regat pe unde să nu 
fi pus piciorul. 

— Munca.? Se arătă bătrânul curios, tremurând uşor, deşi 
frigul se mai domolise niţel. 

— Da, munca mea, întări Abhorsen. Sunt necromant, într- 
adevăr, dar nu de orice fel. În vreme ce alţi semeni de-ai 
mei tulbură somnul morţilor şi-i trezesc la Viaţă, eu le redau 


odihna şi-i câlăuzesc către somnul de veci, iar pe cei 
îndărătnici îi leg în Moarte - sau cel puţin încerc. Sunt 
Abhorsen. Continuă el, dar se opri brusc, privindu-şi fiica. 
Tatăl lui Sabriel, adăugă apoi pe un ton ce trăda o oarecare 
uimire. 

CAPITOLUL UNU. 

Iepurele fusese lovit cu câteva minute bune în urmă. Ochii 
lui rozalii priveau acum în gol, şi pete mari de sânge 
murdăreau blăniţa albă şi pufoasă. Neobişnuit de curată, de 
altfel, căci o zbughise taman în timpul băii. Încă mai 
mirosea a levănţică. 

Aplecată peste el stătea o tânără înaltă, ai cărei obraji 
aveau o paloare stranie. Părul ei negru ca abanosul, tuns 
drept până la urechi şi pieptănat modern, îi încadra 
neglijent faţa, pe care nu se vedea nici o urmă de machiaj. 
Nu purta nici bijuterii, cu excepţia insignei smălţuite a 
colegiului prinsă de jacheta uniformei bleumarin, care, 
laolaltă cu fusta lungă, ciorapii până la genunchi şi pantofii 
asortaţi, îţi dădea de înţeles că e una dintre eleve. Sub 
insignă avea o plăcuţă pe care era scris numele ei, 
„Sabriel”, iar cifra VI de alături, precum şi coroana aurită 
însemnau nu numai că e în clasa a şasea, ci şi prefectul 
şcolii. 

Iepurele era, fără îndoială, mort. Sabriel îşi ridică privirea 
către aleea pietruită ce părăsea drumul principal şi se 
arcuia către porţile impunătoare de fier forjat. Deasupra 
lor, nişte litere aurite în stil gotic anunțau că intrarea 
aparţinea Colegiului Wyverley, iar altele, ceva mai mici, că 
şcoala fusese „înfiinţată în 1652 pentru Domnişoare 
Respectabile”. 

Sabriel zări o siluetă măruntă escaladând structura porţii 
până-n vârf, unde de-abia reuşi să evite ţepii ascuţiţi meniţi 
să descurajeze întocmai astfel de activităţi ştrengăreşti. 
Văzându-se de cealaltă parte, micuța năzdrăvană nu mai 
avu răbdare să coboare frumos până jos, aşa că-şi dădu 
drumul de la un metru şi ceva şi o luă la fugă, cu codiţele 


împletite fluturându-i în vânt şi tropăind cu pantofii pe 
lespezi. Alerga cu capul plecat ca să prindă viteză, iar când 
ridică, în sfârşit, privirea şi-o zări pe Sabriel şi iepuraşul 
mort de lângă, strigă: 

— Urechilăăă! 

Sabriel tresări la strigătul fetei şi avu un moment de 
şovăială, după care îngenunche lângă micul animal şi-l 
atinse între urechi cu mâna ei albicioasă. Închise ochii şi 
faţa îi deveni lividă, ca şi cum s-ar fi transformat în stană de 
piatră. De pe buzele uşor întredeschise se putea auzi un 
şuierat molcom, asemenea vântului din depărtări. Degetele 
îi fură cuprinse de o pojghiţă de gheaţă ce acoperi pe dată 
şi asfaltul de sub genunchi şi picioare. 

Alergând către Sabriel cu sufletul la gură, micuța o văzu 
prăbuşindu-se dintr-odată peste iepure şi alunecând în 
drum, însă chiar în ultima clipă se sprijini într-o mână, 
părând că-şi vine în fire. În mai puţin de o secundă îşi 
recăpătase echilibrul, folosindu-se de ambele mâini să ţină 
în frâu iepuraşul zglobiu care înviase ca prin minune, cu 
ochii iarăşi lucioşi şi vioi şi, pare-se, la fel de dornic s-o ia la 
fugă ca atunci când fugise de la baie. 

— Urechilă! Strigă iar copila cu glas sfâşietor, în timp ce 
Sabriel se ridică în picioare şi-i întinse iepuraşul, ţinându-l 
de ceafă. 

— O, mulţumesc tare mult, Sabriel! Când am auzit maşina 
am crezut că. 

Tresări când luă iepuraşul şi câteva picături de sânge i se 
prelinseră pe degete. 

— N-are nimic, Jacinth, o linişti Sabriel obosită. Nu-i decât 
o zgârietură, o nimica toată. 

Jacinth îl examină pe Urechilă mai îndeaproape, după care 
se uită la Sabriel cu o privire în care se citea neliniştea. 

— Dar de unde vine sângele? Că nu văd nici o zgârietură. 
Bâigui ea nedumerită. Ce i-ai făcut? 

— Nu i-am făcut nimic! I-o tăie scurt Sabriel. Dar poate 
vrei să-mi spui cum se face că ai ieşit din curtea şcolii? O luă 


ea la rost. 

— Păi. Îl urmăream pe Urechilă. Răspunse Jacinth privind- 
o cu nişte ochi din care dispăruse orice urmă de îndoială, 
semn că lucrurile reveniseră la normal. Ştii. 

— Nu vreau să aud nici o scuză! O dojeni Sabriel. Adu-ţi 
aminte ce-a spus doamna Umbrade luni la careu. 

— Da' nu e o scuză, e un motiv! Nu se lăsă Jacinth. 

— Atunci să-i explici motivul ăsta doamnei Umbrade. 

— Haaaide, Sabriel! Nu mă spune! Ştii doar că nu făceam 
decât să alerg după Urechilă. Altfel n-aş fi ieşit pentru nimic 
în lume. 

Sabriel ridică mâinile ca şi cum s-ar fi dat bătută, şi-i arătă 
porţile din spate. 

— Dacă în trei minute eşti înapoi, să zicem că nu te-am 
văzut. Şi, de data asta, te rog să intri aşa cum trebuie, adică 
pe poartă. Oricum nu se încuie decât după ce mă întorc şi 
eu. 

Jacinth îi zâmbi fericită şi se întoarse iute ca un titirez, 
luând-o la fugă pe alee, cu Urechilă pe umăr. Sabriel o 
urmări cu privirea până când o văzu intrând pe poartă, şi 
abia atunci se lăsă pradă spasmelor ce-i scuturară trupul 
din cap până-n picioare. Se chirci la pământ, tremurând de 
frig. Într-un moment de slăbiciune încălcase promisiunea pe 
care şi-o făcuse nu numai sieşi, ci şi lui Abhorsen. Sigur, era 
vorba doar despre un biet iepuraş, unul pe care Jacinth îl 
îndrăgea nespus - dar oare unde o va duce asta? Odată ce 
ai înviat un animal, poţi învia la fel de bine şi un om. Pasul 
nu e chiar atât de mare. 

Partea proastă era că fusese mult prea uşor. Reuşise să-i 
prindă sufletul chiar la gura râului, şi-l adusese înapoi cu un 
efort minim, întremând trupul zdrobit cu ajutorul câtorva 
simboluri simple ale Legământului, chiar la pragul dinspre 
Moarte către Viaţă. Nici măcar de clopoței nu avusese 
nevoie, sau de celelalte ustensile trebuincioase unui 
necromant. Fluierul şi voinţa ei fuseseră de ajuns. 


Moartea şi tot ce urma după sfârşitul lumesc nu mai erau 
de mult un mister pentru Sabriel, deşi tare ar fi vrut să fie 
aşa. 

Era ultimul ei trimestru la Wyverley - ultimele trei 
săptămâni, mai exact. Teoretic absolvise deja, având cea 
mai bună medie la engleză şi la muzică şi fiind a treia la 
matematică, a şaptea la ştiinţe naturale, a doua la lupte şi a 
patra la cursul de societate şi bune maniere. Fusese de 
asemenea prima şi la cursurile de magie, însă această 
materie nu era trecută pe certificatul de absolvire. În 
Ancelstierre, magia funcţiona numai în zonele din 
apropierea Zidului de la graniţa cu Vechiul Regat. În 
regiunile mai îndepărtate îşi pierdea considerabil din 
putere - asta în cazurile fericite când chiar putea fi folosită 
şi dacă ţineai la persoana ta era mai înţelept să nu aduci 
vorba despre asta. Colegiul Wyverley se afla la doar şaizeci 
şi cinci de kilometri de Zid şi se bucura de o reputaţie bună 
prin partea locului, oferind elevelor posibilitatea de a învăţa 
magie numai dacă aveau consimţământul unui părinte. 

Acesta fusese şi motivul pentru care tatăl lui Sabriel 
alesese întocmai această şcoală când părăsise Vechiul 
Regat, căutând un fel de internat pentru copila lui, care la 
acea vreme avea numai cinci ani. Plătise în avans pentru 
primul an în moneda Vechiului Regat, denieri de argint ce 
semănau uneori la atingere cu nişte bucăţi reci de fier. În 
anii următori îşi făcuse un obicei să-şi viziteze fiica de două 
ori pe an, la jumătatea verii şi-apoi în toiul iernii, rămânând 
de fiecare dată câteva zile la rând şi aducând mereu mai 
mulţi arginţi decât cu o dată în urmă. 

Nu era greu de înţeles de ce directoarea o îndrăgea atât 
de mult pe Sabriel, mai cu seamă că, faţă de toate celelalte 
fete, pe ea păreau s-o deranjeze cel mai puţin vizitele rare 
ale tatălui său. La un moment dat, doamna Umbrade 
încercă s-o tragă de limbă şi mare îi fu uimirea când află că 
Sabriel îşi vede tatăl mult mai des decât atunci când el 
chiar era acolo, în carne şi oase. Ea nu preda magia şi nu 


voia să ştie nimic despre subiectul ăsta, în afară de faptul că 
unii părinţi erau dispuşi să plătească sume importante de 
bani pentru ca fiicele lor să se iniţieze în arta vrăjitoriei şi a 
farmecelor. 

Doamna Umbrade nu era câtuşi de puţin curioasă cum 
anume îşi vedea Sabriel tatăl, cu toate că fata aştepta cu 
sufletul la gură vizitele sale neoficiale, urmărind cu atenţie 
fiece mişcare a lunii, cu ajutorul almanahului gros, cu 
coperte de piele. Acesta explica pe îndelete fazele lunii în 
ambele regate, dând totodată informaţii utile cu privire la 
anotimpuri, flux şi reflux, precum şi alte fenomene strâns 
legate de astrul ceresc care nu se petreceau niciodată la fel 
sau în acelaşi moment de o parte şi de cealaltă a Zidului. 
Abhorsen îşi făcea mereu apariţia înainte de luna nouă, 
când afară era întuneric beznă. 

În astfel de nopţi întunecoase, Sabriel se încuia în camera 
ei de studiu - un privilegiu de care se bucurau numai cei 
dintr-a şasea, astfel încât în anii trecuţi fusese nevoită să se 
furişeze în bibliotecă. Punea ceainicul pe foc şi aştepta în 
linişte sorbind din ceaşca de ceai şi citind până ce auzea 
bine-cunoscuta adiere înteţindu-se cu fiece secundă, făcând 
obloanele să zdrăngăne năprasnic şi stingând dintr-o 
suflare nu numai becul, ci şi focul mocnit din sobă. Toate 
acestea erau, pare-se, pregătirile necesare pentru ca 
spiritul lui Abhorsen să se materializeze în forma lui 
fosforescentă şi să-şi ia locul în fotoliul liber. 

În acea noapte de noiembrie, Sabriel aştepta parcă mai 
mult decât oricând vizita tatălui său, căci avea să fie ultima, 
dat fiind că şcoala aproape se terminase. Voia să discute 
despre viitorul ei. Doamna Umbrade ar fi vrut s-o vadă la 
universitate, dar asta însemna să se mute undeva departe 
de Vechiul Regat, unde puterile magice i s-ar diminua cu 
siguranţă, ca să nu mai vorbim despre vizitele părinteşti, 
care vor trebui să se limiteze la prezenţa trupească a 
tatălui său şi care vor deveni probabil din ce în ce mai rare. 
Pe de altă parte, dacă ar merge la universitate ar putea fi şi 


de-acum încolo alături de aceiaşi prieteni de-o viaţă, de 
fetele care-i fuseseră colege de la vârsta de cinci ani. De 
asemenea, ar pătrunde într-o cu totul altă lume, unde va 
cunoaşte tot felul de oameni, dar mai ales tineri domni, o 
specie din care nu prea găseai exemplare la Colegiul 
Wyverley. 

Mai mult, dezavantajul de a-şi pierde puterile magice 
putea fi compensat de o atenuare a afinităţii ei pentru 
Moarte şi pentru cei care-i trec pragul. 

Astfel de gânduri o preocupau, în vreme ce aştepta 
cuibărită în fotoliu, cu cartea în mână şi ceaşca de ceai pe 
jumătate goală clătinându-se pe braţul de lemn. Era 
aproape de miezul nopţii şi Abhorsen tot nu apăruse. 
Sabriel consultă almanahul încă o dată şi deschise chiar şi 
obloanele să se uite afară, la cerul întunecat. Nu încăpea 
îndoială că era noapte fără lună, şi, cu toate astea, el se lăsa 
aşteptat. Era pentru prima dată când întârzia, aşa că o 
cuprinse neliniştea. 

Erau rare momentele când Sabriel se gândea cum e viaţa 
dincolo de Zid, în Vechiul Regat, dar acum îi veneau în 
minte tot felul de poveşti auzite de mult şi-i tot dădeau 
târcoale frânturi de amintiri de când locuise acolo, alături 
de Călători. Abhorsen era un mare vrăjitor, cu o putere la 
fel de mare, dar chiar şi aşa. 

— Sabriel! Sabriel! Se auzi o voce prelungă şi piţigăiată, 
care-i întrerupse şirul gândurilor, urmată la scurt timp de 
un ciocănit pripit şi-apoi de zgomotul metalic al mânerului 
învârtit de mai multe ori. 

Sabriel oftă şi se ridică din fotoliu, apucând ceaşca într-o 
mână în timp ce se îndrepta să descuie uşa. 

În prag stătea o fată într-o cămaşă de noapte pe care o 
ţinea lipită de corp cu mâini tremurânde, rotind-o când la 
dreapta, când la stânga, albă la faţă de spaimă. 

— Olwyn! Exclamă Sabriel surprinsă. Ce s-a întâmplat? lar 
îi e rău lui Sussen? 


— Nu, îi răspunse copila suspinând. Am auzit nişte 
zgomote ciudate dincolo de uşa de la turn, şi-am crezut că 
Rebece şi Ila fac petrecere în pijama fără mine, aşa că am 
deschis-o şi m-am uitat. 

— Ce-ai făcut?! Izbucni Sabriel îngrijorată. 

Nimeni n-avea voie să deschidă în toiul nopţii uşile ce 
dădeau către exterior, mai cu seamă atât de aproape de 
Vechiul Regat. 

— Îmi pare rău! Se smiorcăi Olwyn. N-am vrut, zău că nu. 
Nici nu ştiu de ce-am deschis poarta aia, că Rebece şi Ila 
oricum nu erau acolo, doar. Doar o formă neagră care a 
încercat să intre, dar i-am trântit uşa-n nas! 

Sabriel lăsă ceaşca din mâini şi o porni grăbită pe coridor, 
trecând valvârtej pe lângă Olwyn. N-ajunse bine la 
jumătate, când auzi în spate zgomotul de porțelan spart şi 
suspinul prelung al fetei, vădit impresionată de totala lipsă 
de grijă şi consideraţie faţă de preţioasa ceaşcă. Nu-şi 
întoarse capul, ba o luă şi mai tare la fugă, aprinzând din 
mers luminile de pe coridor, care dădea înspre uşa deschisă 
a dormitorului din aripa de vest. Apropiindu-se, auzi o serie 
de ţipete răzbătând dinăuntru într-un crescendo de voci 
isterice care urlau la unison. Erau patruzeci de fete în 
dormitor, majoritatea din clasa întâi şi toate sub unsprezece 
ani. Sabriel trase adânc aer în piept înainte să intre, cu 
degetele încrucişate pentru o nouă vrajă. Simţi prezenţa 
Morţii înainte de-a privi înăuntru. 

Camera era lungă şi strâmtă, cu tavanul jos şi ferestre 
minuscule. De-o parte şi de alta erau aliniate paturile, 
fiecare cu dulăpiorul lui. În capătul îndepărtat era o uşă 
care dădea înspre scările ce duceau în turnul dinspre vest, 
şi care se închidea din ambele părţi. Încuietorile erau însă 
rareori o oprelişte pentru musafirii nepoftiţi din Vechiul 
Regat. 

Uşa era acum larg deschisă şi-n pragul ei se profila o 
siluetă neagră ca smoala, ca şi cum cineva ar fi decupat din 
negura nopţii o formă de om, având grijă să aleagă o bucată 


fără stele. Nu avea nici un fel de trăsături definite, însă îşi 
tot mişca capul dintr-o parte într-alta, de parcă simţurile cu 
care fusese înzestrat nu puteau funcţiona decât pe o rază 
restrânsă. Cel mai straniu era că în mâna cu doar patru 
degete ţinea un sac absolut obişnuit, a cărui țesătură 
grosolană şi aspră contrasta strident cu textura lui stranie 
şi indefinită. 

Sabriel făcu o mişcare complicată cu mâinile, schiţând 
simbolurile Legământului ce invocau somnul, odihna şi 
liniştea. Unduindu-şi braţele amplu şi studiat, marcă 
ambele laturi ale încăperii, după care contură în aer unul 
dintre simbolurile de căpătâi, care le aducea laolaltă pe 
toate celelalte. Ca la un semn, ţipetele încetară şi toate 
fetele se cuibăriră docile înapoi în pat. 

În acel moment, capul creaturii se opri din mişcare şi 
Sabriel înţelese că aceasta se concentra asupra ei. Silueta 
se urni din loc alene, ridicând stângaci un picior butucănos 
şi aşezându-l în faţă, trăgându-şi sufletul pentru o clipă şi 
repetând apoi mişcarea cu celălalt, pe care-l aşeza mereu 
cu câţiva centimetri înainte. Avansa greoi şi apăsat, 
picioarele masive frecând covorul subţire cu un târşâit 
şters, dar straniu, venit parcă de pe altă lume. Pe măsură ce 
trecea prin dreptul fiecărui pat, lumina becului de deasupra 
se intensifica pentru o clipă, după care se stingea la fel de 
repede. 

Sabriel îşi descleştă mâinile, lăsându-le să-i cadă pe lângă 
corp şi concentrându-şi privirea către pieptul arătării, ca să 
cerceteze consistenţa trupului de culoarea nopţii. Venise 
fără niciunul dintre instrumentele ei, dar asta n-o opri - 
după un scurt moment de ezitare - să alunece dincolo de 
pragul Morţii cu ochii încă pironiţi asupra intrusului. 

Rece ca întotdeauna, râul îi scălda picioarele. Lumina 
cenuşie şi de gheaţă învăluia linia plată a orizontului şi 
Sabriel auzi în depărtare vuietul Primei Porţi. Acum putea 
desluşi mult mai clar silueta creaturii, căci pierduse aura 
Morţii care o învăluise în lumea celor vii. Era un sălăşluitor 


al Vechiului Regat, care semăna vag cu o fiinţă umană, 
având însă trăsături mai degrabă de maimuţă decât de om 
şi o inteligenţă vădit redusă. Dar mai era ceva, ceva 
nedesluşit legat de această creatură, şi Sabriel simţi cum o 
încolţeşte teama când zări firul negru ce-i pornea din spate, 
pierzându-se în apa învolburată a râului. Undeva, dincolo 
de Prima Poartă sau poate chiar mai departe, acel cordon 
ombilical se afla în mâinile unui Adept şi, atât timp câtel 
continua să existe, creatura avea să se supună voinţei 
stăpânului său, care-i putea folosi spiritul şi simţurile după 
bunul plac. 

Cineva o scutură uşor, aşa că se întoarse cu inima îndoită 
în lumea viilor, încercând o oarecare senzaţie de greață, pe 
măsură ce un val de căldură îi cuprinse trupul îngheţat de 
suflarea Morţii. 

— Ce este? Auzi o voce calmă şoptindu-i la ureche. 

Era o voce de om bătrân, ce purta marca Legământului în 
inflexiunile ei domoale şi îi aparţinea domnişoarei 
Greenwood, magistra şcolii. 

— Este un servitor de Dincolo, în forma unui spirit, 
răspunse Sabriel concentrându-şi din nou atenţia asupra 
creaturii, care înaintase deja până în mijlocul dormitorului 
cu mersul său legănat. Lipsit de voinţă proprie, adăugă ea. 
Ceva l-a trimis înapoi în lumea viilor, ceva care îl 
controlează de dincolo de Prima Poartă. 

— Şi de ce a venit? Întrebă magistra pe un ton la fel de 
calm, însă Sabriel simţi simbolurile Legământului 
conturându-se în glasul ei - simboluri ce puteau dezlănţui 
fulgere şi foc, puterile distructive ale pământului. 

— Nu pare periculos, şi până acum n-a încercat să-mi facă 
nici un rău. Zise Sabriel aproape şoptit, făcând tot felul de 
scenarii în minte. 

Nu era prima dată când îi explica domnişoarei Greenwood 
aspecte legate exclusiv de necromanţie. Magistra o învățase 
despre magia Legământului, însă necromanţia nu făcea 
parte din programa şcolară. Sabriel aflase însă mult mai 


multe despre necromanţie de la tatăl ei. Şi nu în ultimul 
rând de la cei din Tărâmul de Dincolo. 

— Lăsaţi-l în pace deocamdată. O să încerc să vorbesc cu 
el. 

Simţi din nou râul împresurându-i gleznele, vrând parcă s- 
o doboare şi s-o poarte cât mai departe. O cuprinse iarăşi 
frigul, ca nişte colţi de gheaţă, însă cu un efort al voinţei 
reuşi să-l reducă la o simplă senzaţie uşor stânjenitoare, 
dar inofensivă. Curentul deveni la rându-i o vibraţie plăcută 
ce-i mângâia fluierul piciorului. 

Creatura era acum şi mai aproape, la fel ca în lumea celor 
vii. Sabriel ridică amândouă mâinile şi bătu tare din palme, 
răsunetul lor zăbovind aici mai mult decât oriunde 
altundeva. Înainte să se stingă ecoul, Sabriel fluieră o 
melodie care pluti şi ea o vreme în aer, sonoritatea ei dulce 
atenuând asprimea zgomotului produs de palme. 

Creatura se crispă şi făcu un pas înapoi, ducându-şi 
mâinile la urechi şi dând astfel drumul sacului. Sabriel 
tresări şi ea, căci până atunci nu-l băgase de seamă, 
probabil din cauză că nu se aşteptase să-l vadă tocmai 
acolo. Nu existau prea multe obiecte neînsufleţite în 
niciunul dintre tărâmuri, nici în al viilor, nici în celălalt. 

Fu, aşadar, cu atât mai surprinsă când creatura se aplecă 
brusc şi se aruncă în apă, dând febril din mâini în căutarea 
sacului, pe care îl recuperă cât ai clipi, însă cu preţul 
pierderii echilibrului. Îndată ce curentul o trase la fund, 
sacul ieşi la suprafaţă, şi Sabriel răsuflă uşurată, dar nu 
trecu mult şi îngheţă de spaimă când îi zări capul ivindu-se 
iar dintre valuri şi strigându-i: 

— Sabriel! Mesagerul meu! Nu scăpa sacul! 

Vocea era a lui Abhorsen. 

O luă la fugă înspre mesager, când, deodată, din apă ieşi 
un braţ cu pumnul încleştat pe gura sacului. Sabriel se 
întinse cât putu, însă nu reuşi să-l ajungă, aşa că repetă 
mişcarea, de data asta cu succes. Sacul era acum în 
siguranţă în mâinile ei, şi Sabriel privi creatura cum dispare 


către adâncuri, purtată de curenţi. Auzi îndată vuietul 
Primei Porţi înteţindu-se, aşa cum se întâmpla de obicei 
când cineva trecea prin cascada de dincolo de prag. Se 
întoarse şi începu să meargă anevoie contra curentului, 
târându-şi picioarele prin apă în căutarea unui loc potrivit 
de unde să se întoarcă cu uşurinţă înapoi în Viaţă. Sacul era 
greu şi-o încerca o senzaţie apăsătoare în stomac. Dacă 
mesagerul fusese într-adevăr trimis de Abhorsen, asta 
însemna că el nu se mai putea întoarce pe tărâmul celor vii. 

Şi mai însemna că ori era mort, ori era ţinut prizonier de 
ceva ce ar fi trebuit să treacă dincolo de Ultima Poartă. 

Simţi cum o apucă iar senzaţia aceea de greață şi căzu în 
genunchi, tremurând din toate încheieturile. Mâna 
magistrei îi atingea umărul, însă atenţia ei se concentra 
acum asupra sacului pe care-l ţinea în mână. Era pe deplin 
încredinţată că arătarea e departe, chiar fără să se uite 
înapoi. Prezenţa ei materială în lumea viilor luase sfârşit în 
momentul când spiritul îi trecuse dincolo de Prima Poartă. 
Tot ce avea să mai rămână din ea era o grămadă de moloz 
care urma să fie măturat dis-de-dimineaţă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă magistra, în timp ce Sabriel 
îşi venea în fire, trecându-şi mâinile prin părul plin de 
ţurţuri. 

Bucăţi mici de gheaţă i se prelingeau din palme pe sacul în 
faţa căruia stătea îngenuncheată. 

— Avea un mesaj pentru mine, răspunse Sabriel. Aşa că l- 
am luat. 

Deschise sacul şi începu să scotocească prin el. Dădu 
îndată de mânerul unei săbii vârâte în teacă, pe care o 
scoase şi o aşeză deoparte. Nu era nevoie să-i cerceteze 
lama, ştia deja că are incrustaţii cu simbolurile 
Legământului, căci smaraldul opac de pe mâner şi 
apărătoarea tocită în formă de cruce şi placată cu bronz îi 
erau la fel de cunoscute ca vesela grosolană din sala de 
mese. Recunoscuse de îndată sabia lui Abhorsen. 


Scoase apoi o bandulieră de piele, o curea veche de 
culoare maronie lată de o palmă şi care mai mereu mirosea 
vag a ceară de albine. De ea atârnau şapte săculeţi 
minusculi tot din piele, aranjaţi în ordine, cel dintâi de 
mărimea unui flacon cu pastile, următorul ceva mai mare şi 
tot aşa până la al şaptelea, aproape cât un borcan. Cureaua 
trebuia purtată peste piept, cu săculeţii atârnând în jos, la 
îndemână. Sabriel îl desfăcu pe primul şi scoase dinăuntru 
un clopoțel micuţ de argint cu mâner din lemn de mahon, 
lustruit şi închis la culoare. II ridică cu mare grijă, însă 
limba se legănă uşor şi clopoţelul sună cristalin, un sunet 
înalt şi dulce care stărui parcă mult timp după ce clinchetul 
se stinse. 

— Instrumentele tatălui meu, şopti Sabriel. Ustensilele 
unui necromant. 

— Dar pe clopoțel sunt gravate simboluri ale 
Legământului. Şi, ia uite, şi pe mâner! Exclamă magistra 
privind obiectele fascinată. Dar. Necromanţia este magie 
liberă, independentă de Legământ. 

— Magia tatălui meu era diferită, îi răspunse Sabriel pe un 
ton uşor distant, privind în gol către clopoţelul din palmă, 
cu gândul la pielea maronie şi striată a mâinilor lui 
Abhorsen. Magia lui lega morţii în Moarte, nu-i trimitea 
printre cei vii. A slujit Legământul cu sfinţenie. 

— O să ne părăseşti, nu-i aşa? O întrebă brusc magistra, în 
momentul în care Sabriel puse clopoţelul la loc şi se ridică 
ţinând sabia într-o mână şi banduliera în cealaltă. Am văzut 
adineauri în reflexia clopoţelului. Treceai Zidul. 

— Da. Către Vechiul Regat, confirmă Sabriel, ca şi cum 
abia atunci şi-ar fi dat seama de înţelesul vorbelor sale. S-a 
întâmplat ceva cu tata. Dar am să-l găsesc. Jur pe 
Legământul ce-l port în suflet. 

Rostind jurământul, atinse solemn semnul Legământului 
de pe frunte, care se lumină scurt şi-apoi se stinse la fel de 
repede, ca şi cum nici n-ar fi fost. Magistra dădu din cap 
aprobator şi-şi duse şi ea mâna la frunte, unde un însemn la 


fel de strălucitor îi umbri dintr-odată toate celelalte 
trăsături. Pe măsură ce acea lumină pălea, de o parte şi de 
alta a dormitorului începură să se audă tot felul de zgomote 
difuze şi scâncete înăbuşite. 

— O să închid eu uşa şi o să le explic fetelor ce şi cum, 
spuse ferm magistra. Tu mai bine du-te şi. Pregăteşte-te 
pentru mâine. 

Sabriel încuviinţă şi plecă, concentrându-şi atenţia la 
pregătirile pentru călătorie, numai să nu se mai gândească 
la ce s-ar fi putut întâmpla cu tatăl ei. La prima lumină a 
zorilor va lua un taxi către Bain, oraşul cel mai apropiat, şi- 
apoi un autobuz către Perimetrul din Ancelstierre, unde se 
înălța Zidul. Cu puţin noroc, va ajunge la destinaţie după- 
amiaza devreme. 

Dincolo de aceste planuri însă, gândurile îi zburau către 
Abhorsen. Ce se întâmplase oare de rămăsese prizonier în 
Moarte? Şi ce speranţe erau ca ea să-l poată ajuta, 
presupunând că ajunge întreagă în Vechiul Regat? 

CAPITOLUL DOI. 

Perimetrul din Ancelstierre se întindea de la un țărm la 
altul, paralel cu Zidul şi la mai puţin de un kilometru de 
acesta. Plasa de sârmă a gardului zăcea înfiptă în stâlpii 
ruginiţi de oţel ca nişte viermi traşi în ţeapă, un avanpost de 
apărare în spatele căruia se desfăşurau cazemate de beton 
şi o întreagă reţea de tranşee ce comunicau între ele. Multe 
dintre aceste puncte strategice erau menite să controleze 
atât perimetrul dinaintea, cât şi din spatele lor, aşa încât o 
cantitate aproape egală de sârmă ghimpată se întindea şi 
dincolo de tranşee, păzind partea din spate. 

De fapt şi de drept, în loc să ţină musafirii nepoftiţi din 
Vechiul Regat departe de Ancelstierre, Perimetrul folosea 
mai degrabă la a-i ţine pe oamenii de aici departe de 
Vechiul Regat. Orice spirit sau creatură destul de puternică 
să treacă Zidul putea deseori cu ajutorul magiei rămase să 
se transforme în soldat ori să devină invizibilă şi să colinde 
pe unde-i convenea, fără să se sinchisească defel de sârma 


ghimpată, gloanţe, grenade de mână sau mortiere - care 
oricum dădeau greş adeseori, mai cu seamă când vântul 
adia dinspre nord, din direcţia Vechiului Regat. 

Astfel, din cauza frecventei inutilităţi a tehnologiei pe care 
o aveau la dispoziţie, soldaţii garnizoanei din Ancelstierre 
purtau zale peste uniforma kaki, erau înarmaţi cu baionete 
de mult ieşite din uz, dar păstrate în teci bine întreţinute, 
iar coifurile erau prevăzute cu bare de protecţie la ceafă şi 
în dreptul nasului. La spate aveau scuturi, sau mai exact 
„paveze rotunde, mici, purtate exclusiv de garnizoana 
Perimetrului”, a căror culoare iniţială de un kaki intens 
dispăruse cu mult timp în urmă sub însemnele viu colorate, 
fie cele ale regimentului, fie pure invenţii personale. După 
câte se părea, camuflajul soldaţilor nu era o problemă. 

Aşteptând ca turiştii dinaintea ei să coboare pe uşa din 
faţă, Sabriel privea plutonul de soldaţi tineri ce treceau în 
pas de marş pe lângă autobuz şi se întreba ce părere aveau 
ei despre ciudatele sarcini pe care trebuiau să le 
îndeplinească. Cei mai mulţi erau pesemne recruți din sudul 
îndepărtat, unde nu era nici un Zid peste care magia să 
treacă cu uşurinţă, adâncind astfel breşele în ceea ce ei 
numeau realitate. Aici Sabriel simţea magia palpitând în 
posibilităţi neştiute, o simţea pândind de pretutindeni în 
atmosfera încărcată ca înainte de furtună. 

Dincolo de întinderea de sârmă ghimpată şi tranşee, Zidul 
nu avea nimic ieşit din comun, arătând ca orice alt vestigiu 
medieval. Un zid vechi de piatră cu creneluri, înalt de vreun 
metru douăzeci, care nu-ţi atrăgea atenţia cu nimic până în 
momentul când realizai că fusese păstrat într-o perfectă 
stare. lar pentru cei care aveau ochi să vadă, pietrele erau 
înţesate cu simboluri ale Legământului, semne în continuă 
mişcare, învârtindu-se şi răsucindu-se, alunecând şi 
revenind în poziţia iniţială sub pojghiţa aspră a pietrei. 

Dovada definitorie a stranietăţii peisajului se afla însă 
dincolo de Zid. În Ancelstierre era răcoare şi cerul era 
senin şi însorit, în timp ce de cealaltă parte Sabriel zări 


fulgi de zăpadă scuturaţi din norii plumburii îngrămădiţi 
deasupra Zidului într-o linie perfect dreaptă, ca şi cum un 
zeu al văzduhului ar fi spintecat cerul în două cu un cuţit 
fermecat. 

Privind fulgii, Sabriel se felicită pentru almanahul pe care-l 
luase cu ea. Presa de tipar înalt imprimase cuvintele adânc 
în hârtia groasă, astfel încât adnotările scrise de mână 
tremurau nesigure printre rândurile îndesate. Ochii i se 
opriră asupra unor litere încâlcite scrise de o altă mână 
decât a tatălui său şi care explicau vremea la care trebuia 
să te aştepţi în cutare ţară la cutare anotimp. Pentru 
Ancelstierre scria „Ioamnă, probabil vreme răcoroasă”. În 
dreptul Vechiului Regat se putea citi: „larnă. Foarte 
probabil să ningă. Se recomandă schiuri sau bocanci de 
iarnă”. 

Plecă, în sfârşit, şi ultimul turist, nerăbdător să ajungă la 
turnul de observaţie. Cu toate că armata şi guvernul nu 
prea încurajau turiştii şi deşi nu găseai cazare pe o rază de 
zece kilometri, în fiecare zi un autobuz plin-ochi îşi deşerta 
vizitatorii, care aveau voie să admire Zidul dintr-un turn 
aflat mult în spatele liniilor Perimetrului. Însă până şi 
această concesie era deseori anulată, căci, ori de câte ori 
vântul adia dinspre nord, autobuzul se defecta ca prin 
minune la numai câţiva kilometri de turn şi turiştii se 
vedeau nevoiţi să-l împingă înapoi în Bain - unde pornea din 
prima la fel de misterios precum se oprise mai devreme. 

Autorităţile erau, de asemenea, ceva mai îngăduitoare cu 
puţinele persoane autorizate să călătorească din 
Ancelstierre către Vechiul Regat, după cum constată şi 
Sabriel îndată ce cobori anevoie scările autobuzului sub 
povara rucsacului, a schiurilor, beţelor şi săbiei, toate 
încăpăţânându-se parcă să n-o asculte. Imediat lângă staţie 
era o pancartă mare pe care scria: 

COMANDAMENTUL PERIMETRULUI. 

GRUPUL DE NORD AL ARMATEI. 


Ieşirea persoanelor neautorizate din Zona Perimetrului 
este strict interzisă. 

Oricine iese în afara Zonei Perimetrului va fi împuşcat fără 
foc de avertizare. 

Călătorii autorizaţi sunt rugaţi să se prezinte la sediul 
Comandamentului. 

ATENŢIE! CONTRAVENIENŢII NU VOR FI AVERIIZAŢI. 

Sabriel citi anunţul cu interes şi simţi cum o cuprinde 
brusc o nerăbdare crescândă. Amintirile ei legate de 
Vechiul Regat erau învăluite în ceaţă, căci nu mai fusese 
acolo de când era mică, însă simţi cum magia Legământului 
ce-o înconjura se întrepătrunde cu misterul şi necunoscutul 
noii situaţii - avea senzaţia că o lume întreagă palpită 
dincolo de monotonia inertă a terenului asfaltat şi a 
panoului stacojiu. O lume cu mult mai puţine interdicții 
decât la Colegiul Wyverley. 

Curând însă tot acest avânt nestăpânit îi fu curmat de un 
gând ce o înspăimânta şi nu-i dădea pace deloc, de groaza 
că tatăl ei trecea prin cine ştie ce chinuri sau chiar că. Era 
deja prea târziu. 

Săgeata de pe panou părea să arate către un teren 
asfaltat unde defilau trupele, încadrat cu pietre vopsite în 
alb şi câteva clădiri de lemn nu foarte arătoase. În afară de 
acestea nu se mai vedeau decât capetele tranşeelor de 
comunicaţie îngropate în pământ, care se întindeau în 
zigzag până la linia dublă de tranşee, cazemate şi fortificaţii 
ce flancau Zidul din faţă. 

Sabriel studie peisajul preţ de câteva minute, întreruptă 
de pata de culoare ce se contură nu departe în momentul în 
care câţiva soldaţi ieşiră grăbiţi dintr-o tranşee şi înaintară 
către gardul de sârmă. Puştile lor semănau mai degrabă cu 
nişte sulițe, şi ea se întrebă de ce oare Perimetrul era dotat 
cu echipamente moderne în condiţiile în care soldaţii aveau 
de-a face cu un oponent ceva mai medieval. Îşi aduse 
aminte apoi de o conversaţie cu tatăl său, când acesta îi 
povestise că Perimetrul fusese conceput undeva în sud, 


unde nimeni nu voia să recunoască că ar fi diferit de altele 
plasate în zone de graniţă controversate. Se zvonea că, în 
urmă cu aproximativ un secol, exista un Zid şi în 
Ancelstierre, mai mic de înălţime şi făcut din pământ 
bătătorit şi turbă, însă mai eficient decât cel rămas. 

La amintirea acelei conversații, Sabriel miji ochii şi desluşi 
un mic dâmb de pământ întărit în mijlocul pustietăţii de 
sârmă, ghicind că acela trebuia să fie locul unde se înălţase 
odinioară zidul dinspre sud. Uitându-se într-acolo cu mai 
multă atenţie, îşi dădu seama şi că stâlpii ce întrerupeau 
gardul de sârmă din loc în loc şi pe care ea îi luase drept 
posturi de pază nefuncţionale erau de fapt cu totul altceva - 
nişte construcţii înalte asemenea unor trunchiuri groase de 
copac curățate de crengi. Îi păreau oarecum cunoscuţi, dar 
nu-şi putea aduce aminte exact de unde. 

Îi privea căzută pe gânduri, când o voce cam abruptă se 
făcu auzită de undeva din dreapta, destul de aproape de 
urechea ei, făcând-o să tresară. 

— Ce faceţi aici, domnişoară? Nu aveţi voie să staţionaţi în 
zona asta. Înapoi la autobuz sau sus în turn, hai! 

Sabriel se întoarse rapid, moment în care schiurile îi 
alunecară într-o parte şi beţele în cealaltă, încadrându-i 
capul în formă de X. Vocea era a unui soldat destul de tânăr, 
dar cam plinuţ, a cărui mustață zbârlită îi trăda mai 
degrabă ambițiile de a fi războinic decât să le confirme. 
Avea banderole aurite pe ambele braţe, însă nu purta 
cămaşa lungă de zale şi nici casca pe care Sabriel le văzuse 
la ceilalţi ofiţeri. Mirosea a cremă de ras şi a talc şi era atât 
de curat, de spilcuit şi de plin de el, încât Sabriel îl catalogă 
imediat drept unul dintre acei birocraţi devotați şi 
meticuloşi care acum se deghizase într-un soldat oarecare. 

— Sunt cetăţean al Vechiului Regat, răspunse ea calm 
privindu-l fix în ochii mici de mistreţ adânciţi în faţa 
îmbujorată, aşa cum învățase de la domnişoara Prionte că 
trebuie să se poarte cu servitorii mărunți, la cursul de 
societate din clasa a patra. 


— Actele! Îi ceru atunci soldatul, după un scurt moment de 
ezitare. Permisul pentru Vechiul Regat. 

Sabriel îi aruncă un zâmbet de gheaţă (dobândit şi acesta 
tot la cursul domnişoarei Prionte) şi schiţă un gest ritual din 
vârful degetelor - simbolul dezvăluirii, al lucrurilor tainice 
care se arată, al revelării. În timp ce degetele ei desenau 
simbolul în aer, ea îl văzu cu ochii minţii, unindu-l cu hârtiile 
pe care le avea în buzunarul interior al tunicii de piele. 
Simbolul conturat cu degetele şi cel închipuit în minte 
deveniră unul, şi actele îi apărură în mână pe dată. 
Paşaportul de Ancelstierre, alături de un alt document mult 
mai rar, pe care Comandamentul Perimetrului îl elibera 
celor care aveau drumuri în ambele teritorii: un document 
tipărit la presă înaltă pe hârtie manufacturată, unde în locul 
pozei clasice se afla un portret al deţinătorului schiţat de un 
artist şi în care amprentele degetelor de la mâini şi de la 
picioare erau în cerneală purpurie. 

Omul clipea des, fără să scoată nici un cuvânt. „Poate 
crede că vreau să-l fraieresc, îşi zise Sabriel când acesta îi 
luă din mână actele pe care i le întinsese. Sau poate că nici 
n-a observat. Pesemne că practica magiei Legământului 
este ceva la ordinea zilei aici, atât de aproape de Zid.” 

Bărbatul studie documentele cu atenţie, însă fără prea 
mare tragere de inimă. După felul în care îi tot pipăia şi 
răsfoia actele, Sabriel se convinse că nu putea să aibă o 
funcţie prea importantă. Era clar că nu mai văzuse nici un 
paşaport special până atunci. Pe ascuns, începu să se joace 
cu degetele, schiţând simbolul cu care putea înhăţa şi-apoi 
prinde orice lucru, ca să-i zboare hârtiile din mână şi să le 
aducă la loc în buzunar, înainte ca ochii lui curioşi să-şi dea 
seama ce s-a petrecut. 

Nu apucă însă să-şi ducă năzdrăvănia la bun sfârşit, că se 
simţi înconjurată de căldura însufleţită a magiei 
Legământului, auzind zăngănitul ritmat al țintelor 
bocancilor pe beton. Ridicându-şi ochii din hârtii, privi în 
stânga şi-n dreapta, câteva şuviţe de păr mângâindu-i uşor 


fruntea în mişcarea iute a capului. Zeci de soldaţi ieşeau în 
pas alergător din cazemate şi tranşee, cu baionete în mâini 
şi puşti agăţate de umăr. Câţiva purtau nişte insigne care îi 
evidenţiau drept magi, după câte îşi dădu ea seama. 
Degetele lor desenau discret simboluri de pavăză şi apărare 
ce aveau s-o ţintuiască locului, legând-o de propria umbră. 
O magie destul de primitivă, însă foarte puternică. 

Instinctiv, mintea şi mâinile îi conturară la unison mai 
multe simboluri care aveau puterea să desfacă legătura 
magilor, dar chiar atunci schiurile îi alunecară iarăşi şi 
Sabriel reuşi să le prindă între braţ şi antebraţ, chircindu- 
se de durerea loviturii. 

În acest timp, unul dintre soldaţi o luă înaintea plutonului 
în pas alergător, stelele argintii de pe coiful său strălucind 
orbitor în lumina soarelui. 

— Opreşte-te! Strigă el. Caporale, dă-te la o parte! 

Surd la murmurul magiei şi fără să bage de seamă 
semnele criptice pe jumătate înfăptuite, caporalul îşi ridică 
privirea din documente şi rămase o secundă cu gura 
căscată, împietrit de teamă, după care dădu drumul 
paşapoartelor şi se trase înapoi împleticindu-se. 

Sabriel citi pe faţa lui ce înseamnă să foloseşti magia în 
Perimetru şi rămase nemişcată ca o stană de piatră, 
alungându-şi din minte simbolurile pe care nu mai apucase 
să le desăvârşească. Schiurile îi alunecau din ce în ce mai 
jos pe braţ, până când, la un moment dat, legăturile se 
prinseră una de cealaltă preţ de o secundă, pentru ca mai 
apoi să se desprindă şi să cadă la pământ cu un păcănit 
scurt. 

Soldaţii grăbiră pasul şi în câteva clipe se şi strânseseră de 
jur împrejur, cu săbiile îndreptate către gâtul ei. Zărind 
fâşiile lucioase cu tăişuri placate cu argint şi incrustaţiile 
nefinisate cu simboluri ale Legământului, Sabriel înţelese, 
în sfârşit, că aceste arme erau făcute să-i omoare pe cei ce 
mai muriseră deja, semănând foarte bine cu sabia ei, care 
le era însă vădit superioară. 


Bărbatul care pornise înaintea celorlalţi şi care ţipase la 
caporal - un ofiţer, după câte se părea - se aplecă şi ridică 
paşaportul, studiindu-l câteva momente şi întorcându-se 
apoi câtre Sabriel. O privi fix cu ochii săi de un albastru pal, 
şi ea avu ciudata senzaţie că mai văzuse undeva acel 
amestec de asprime şi compasiune, dar nu putu spune cu 
certitudine unde, până ce îşi aminti de ochii tatălui său. 
Abhorsen avea ochii căprui-închis, atât de închis încât 
uneori păreau de-a dreptul negri, însă expresia lor era 
identică. 

Ofiţerul închise paşaportul, îl vâri la curea şi-şi împinse 
apoi coiful pe ceafă cu două degete, dezvăluindu-şi fruntea 
pe care însemnul Legământului încă mai strălucea de la 
magia de apărare de mai devreme. Precaută, Sabriel îşi 
ridică mâna şi, pentru că omul nu se împotrivi, întinse două 
degete şi-i atinse semnul. Odată cu ea, ofiţerul îi puse şi el 
mâna pe frunte, şi-n acel moment Sabriel simţi că pluteşte 
din nou în acel vârtej dezlănţuit de energie, că plonjează 
într-o galaxie stelară infinită, ai cărei aştri erau de fapt 
simboluri de Legământ care se împreunau într-un dans 
cosmic fără început şi fără sfârşit ce stăpânea şi reprezenta 
lumea în mişcările lui tainice. Nu ştia decât o parte infimă 
din simboluri, însă cunoştea însemnătatea dansului şi se 
simţea scăldată de puritatea magiei. 

— Un însemn neîntinat, spuse ofiţerul cu voce tare în timp 
ce amândoi îşi luară mâinile de pe semne. E curată, n-a fost 
trimisă de dincolo. 

Soldaţii bătură în retragere, vârându-şi săbiile înapoi în 
teacă şi fixând piedicile la puşti. Toţi se mişcară ca la un 
semn, mai puţin caporalul corpolent şi îmbujorat, care o 
studia încă, părând să nu fie convins de nevinovăția fetei. 

— Spectacolul s-a încheiat, caporale! Gata! Îi spuse 
ofiţerul cu o voce aspră şi o privire pe măsură. Du-te înapoi 
la biroul de încasări, şi să ştii de la mine că o să ai parte de 
lucruri şi mai stranii cât timp mai stai pe la noi! Fereşte-te 
de ele pe cât posibil şi-ai să supravieţuieşti! Aşadar. Zise el 


apoi, scoțând documentele de la curea şi înapoindu-i-le lui 
Sabriel, dumneata eşti fata lui Abhorsen. Eu sunt colonelul 
Horyse, comandantul unei mici părţi a garnizoanei locale, o 
unitate pe care armata a botezat-o Cercetaşii de la 
Frontieră. E vorba de fapt despre un grup restrâns de 
localnici care au reuşit să câştige un însemn al 
Legământului şi să adune o brumă de cunoştinţe de magie. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule, răspunse Sabriel 
politicoasă aproape fără să-şi dea seama, dovadă că 
învăţăturile de la şcoală dădeau totuşi rod. 

„Un răspuns demn de o domnişoară educată”, îşi zise ea, 
simţindu-şi obrajii îmbujoraţi. 

— Asemenea, zise colonelul aplecându-şi uşor capul. Pot să 
iau eu schiurile? 

— Dacă sunteţi amabil, răspunse ea la fel de politicoasă. 

Colonelul ridică sprinten schiurile, legă cu grijă de ele 
beţele, strângând totodată şi legăturile care se desfăcuseră, 
şi apoi le luă pe toate pe sus, ţinându-le sub braţ. 

— Aşadar, vrei să te duci în Vechiul Regat? O întrebă 
Horyse îndată ce-şi găsi echilibrul din cauza greutăţii 
schiurilor, arătând înspre panoul stacojiu din celălalt capăt. 
Va trebui să luăm legătura cu sediul central şi mai sunt şi 
ceva formalităţi de pus la punct, desigur. Dar în principiu n- 
ar trebui să dureze prea mult. Vine cumva cineva să te ia? 
Poate chiar Abhorsen? 

Sabriel sesiză un uşor tremur în vocea lui atunci când 
pomeni numele lui Abhorsen, un lucru într-adevăr 
surprinzător la un om atât de stăpân pe sine. Uitându-se la 
el cu coada ochiului, observă că o studia, plimbându-şi 
privirea când la sabia de la brâu, când la banduliera cu 
clopoței de la piept. Recunoscuse fără îndoială sabia lui 
Abhorsen şi sigur cunoştea şi semnificaţia fiecărui clopoțel. 
Nu mulţi aveau şansa să se întâlnească faţă în faţă cu un 
necromant, însă cei care reuşeau îşi aduceau aminte în 
primul rând de clopoţeii nelipsiţi. 


— L-aţi cunoscut pe tatăl meu? Îl întrebă ea. Venea să mă 
viziteze la şcoală cam de două ori pe an. Presupun că nu 
avea pe unde să treacă decât pe aici. 

— Da, atunci l-am văzut, îi răspunse Horyse când ajunseră 
în dreptul zonei de inspecţie pe care trebuiau să o 
ocolească. Dar prima dată l-am întâlnit acum mai bine de 
douăzeci de ani, când am fost trimis să lucrez aici ca 
subaltern. Ciudate vremuri am mai trăit atunci - a fost o 
perioadă tare grea nu numai pentru mine, ci pentru toţi cei 
care lucram aici, în Perimetru. 

Se opri brusc cu un scârţâit scurt al bocancilor, şi ochii i se 
fixară din nou asupra clopoţeilor şi obrajilor ei albicioşi, 
care contrastau puternic cu părul negru-închis, la fel ca 
asfaltul pe care păşeau. 

— Şi tu eşti necromant, zise el plat, aşa că probabil n-o să- 
ţi fie greu să înţelegi ce am să-ţi spun. Punctul ăsta de 
frontieră a avut parte de mult prea multe lupte şi de prea 
mulţi morţi. Înainte ca idioţii ăia din sud să preia comanda 
centrală, punctul de frontieră era mutat din zece în zece ani 
până la următoarea poartă a Zidului. Acum vreo patruzeci 
de ani însă s-a trezit un. Birocrat mai cu moţ să interzică 
prin decret orice altă mutare, pe motiv că ar fi o risipă de 
bani publici. Acesta a rămas, aşadar. 

— Şi va rămâne - singurul punct de frontieră. Nimănui nu 
pare să-i pese că peste câţiva ani o să avem de-a face cu un 
asemenea aflux de magie liberă amestecată cu Moarte de 
dincolo de Zid, încât nimeni şi nimic n-o să mai. 

— N-o să-şi mai găsească liniştea în Moarte, îl completă 
Sabriel calmă. 

— Întocmai. Când am ajuns eu aici, acum mulţi ani, 
pericolul începuse deja să fie resimţit. Cadavrele nu voiau 
să rămână în pământ, fie ele ale oamenilor noştri sau ale 
creaturilor din Vechiul Regat. Soldaţi care fuseseră omorâţi 
în ajun apăreau din senin a doua zi la inspecţie, tot felul de 
arătări răpuse încercând să treacă frontiera răsăreau de te 


miri unde, făcând şi mai multe stricăciuni decât când 
fuseseră în Viaţă. 

— Şi ce-aţi făcut? Întrebă Sabriel. Ştia ea multe despre 
cum poţi să-i legi în Moarte pe cei răposaţi sau cum să-i 
omori astfel încât să nu se mai întoarcă, însă situaţia 
descrisă o depăşea chiar şi pe ea. Deocamdată nu-i 
urmărea nici o creatură a Morţii, căci Sabriel simţea 
întotdeauna instinctiv prezenţa în apropiere a interfeţei 
dintre Viaţă şi Moarte, şi, chiar dacă acum se afla într-un alt 
loc, la vreo şaizeci şi cinci de kilometri de Colegiul Wyverley, 
simţurile îi rămăseseră la fel de ascuţite. 

— Magii noştri au încercat din răsputeri să rezolve 
problema, dar nu existau simboluri clare de Legământ cu 
ajutorul cărora să. Să-i omori, ci numai să le distrugi trupul, 
spiritul rămânându-le intact. Uneori, asta era de ajuns, 
alteori, din păcate, nu. Eram nevoiţi să facem rotații de 
trupe şi să trimitem soldaţii înapoi în Bain sau chiar mai 
departe ca să-şi refacă puterile şi să-şi revină din ceea ce 
Comandamentul Central numea accese trecătoare de 
nebunie sau isterie în masă. Pe vremea aceea nu eram încă 
mag, dar însoţeam mereu patrulele în Vechiul Regat şi 
începusem să mai prind câte ceva. La un moment dat îmi 
aduc aminte că ne-am întâlnit cu un om care stătea lângă o 
Piatră de Legământ aflată pe culmea unui deal de unde 
puteai vedea atât Zidul, cât şi Perimetrul. Dat fiind că părea 
interesat de panoramă, ofiţerul-şef a fost de părere să-l 
luăm la întrebări şi chiar să-l omoram dacă s-ar fi dovedit că 
purta vreun însemn pervertit sau că e o creatură cu formă 
umană plămădită din forţe necurate. Dar nimic din toate 
astea nu s-a întâmplat, desigur, căci bărbatul era de fapt 
Abhorsen, care pornise către noi îndată ce auzise despre 
morţii care nu voiau să moară. L-am adus, aşadar, cu noi în 
Perimetru, unde s-a întâlnit cu generalul care comanda pe 
atunci garnizoana. Nu ştiu ce au discutat sau cum s-au 
înţeles, dar presupun că Abhorsen s-a învoit să lege morţii 
în Lumea de Dincolo în schimbul libertăţii de a trece 


dincoace de Zid oricând poftea şi al unor acte care să 
certifice că e cetăţean ancelstierrian. A obţinut 
documentele cerute îndată după aceea, asta e sigur. În 
orice caz, şi-a petrecut următoarele câteva luni sculptând 
acele flaute pe care le vezi fixate în sârma gardului. 

— A! Exclamă Sabriel. Chiar mă întrebam ce-i cu flautele 
alea prin care suflă vântul. Asta explică, într-adevăr, multe. 

— Mă bucur că înţelegi, zise colonelul. Pentru mine au 
rămas un mister. Una la mână, nu scot nici un fel de sunet, 
indiferent cât de puternic e vântul. Apoi mai au încrustate şi 
simboluri, pe care nu le mai văzusem niciodată înainte ca 
tatăl tău să le cioplească şi nici că le-am mai văzut de 
atunci. Dar când, într-o seară, a început să le prindă în 
gard. Morţii au dispărut unul câte unul şi nici n-au mai 
apărut alţii care să ne dea de furcă. 

Ajunseră în sfârşit în celălalt capăt al zonei de inspecţie, 
unde un alt panou stacojiu se înălța lângă o tranşee de 
comunicaţie, anunțând: „Sediul Central al Garnizoanei 
Perimetrului. Sunaţi şi aşteptaţi santinela”. 

Un post telefonic şi o sonerie cu cordon erau perechea cel 
mai des întâlnită în Perimetru. Colonelul Horyse ridică 
receptorul, răsuci de mâner şi ascultă câteva secunde, după 
care îl puse la loc în furcă. Încruntându-se, trase de 
cordonul soneriei de trei ori la rând, aşteptând nerăbdător. 

— În orice caz, continuă el în aşteptarea santinelei, nu ştiu 
ce-o fi cu flautele alea, dar ideea e că au dat rezultat, aşa că 
îi suntem profund îndatoraţi lui Abhorsen, şi faptul că eşti 
fiica lui te face musafir de onoare. 

— S-ar putea să nu mai fiţi la fel de bucuros de prezenţa 
mea aici când veţi afla ce veşti aduc, răspunse Sabriel 
aproape şoptit. Avu un scurt moment de şovăială, căci ori de 
câte ori venea vorba despre Abhorsen o podidea plânsul, 
dar îşi continuă repede ideea ca să spună odată ce-avea de 
spus. Motivul pentru care mă duc în Vechiul Regat, reluă 
ea, estE. Ca să-mi caut tatăl. S-a întâmplat ceva cu el, nu 
ştiu sigur ce anume. 


— Da. Speram să existe un alt motiv pentru care sabia lui 
e la tine, spuse Horyse. 

Mută schiurile la subraţul stâng ca să-şi elibereze mâna 
dreaptă, cu care salută cele două santinele care patrulau în 
pas alergător de-a lungul tranşeei de comunicaţie, bocănind 
pe traversele de lemn. 

— Mai rău, zise Sabriel trăgând adânc aer în piept ca să-şi 
mai potolească suspinele, cred că a rămas prizonier în 
Moarte. Asta dacă nu cumva. Dacă nu e mort deja. Asta 
înseamnă că legămintele lui se vor desface în curând. 

— Cum aşa, şi flautele? Se arătă Horyse îngrijorat, 
sprijinind schiurile în pământ fără să-şi ducă salutul la 
capăt. Şi toţi morţii de-aici? 

— Flautele cântă un cântec pe care nu-l poţi auzi decât în 
Moarte, îi explică Sabriel, perpetuând Legământul lui 
Abhorsen. Însă cei legaţi în Tărâmul de Dincolo depind în 
mare măsură de el, şi flautele nu vor mai avea nici o putere 
dacă. Dacă Abhorsen se află printre cei duşi. Nu vor mai 
putea să-i ţină încătuşaţi. 

CAPITOLUL TREI 

— Nu sunt deloc îmbucurătoare veştile pe care mi le 
aduci, zise Horyse înmânându-i o ceaşcă de ceai. De mult n- 
am mai primit aşa veşti proaste. Sabriel stătea pe singurul 
scaun confortabil din adăpostul blindat al colonelului, care 
servea drept cabinet principal. Dar tu n-ai nici o vină, eşti 
doar mesagerul. 

— Bine măcar că sunt în Viaţă. Şi că vin cu gânduri bune, 
zise Sabriel cu glas scăzut. 

Până atunci o preocupase numai grija pentru tatăl ei. În 
ultimele ore parcă ajunsese să-l cunoască mai bine, să 
înţeleagă că nu era numai părintele ei, ci şi o persoană 
importantă pentru multă lume. Felul în care şi-l amintea - 
stând comod în fotoliul din camera ei de studiu de la 
Colegiul Wyverley, povestind despre lecţiile ei, despre 
tehnologia din Ancelstierre, despre magie şi arta 
necromanţiei, reprezenta numai o latură a personalităţii 


sale, întocmai ca o pictură care nu poate surprinde decât o 
dimensiune a modelului. 

— Cam cât timp mai avem până să se desfacă Legământul? 
Întrebă Horyse, întrerupându-i şirul gândurilor. 

Imaginea tatălui său întinzându-se după ceaşca de ceai se 
risipi cât ai clipi, alungată de fierbinţeala licorii pe care o 
avea în faţă şi care dăduse pe afară, prelingându-se pe 
emailul încălzit şi arzându-i degetele. 

— Ah. Scuzaţi-mă, bâigui ea. Eram cu gândul în altă parte. 
Cât timp până ce? 

— Morţii legaţi prin Legământ, repetă colonelul răbdător. 
Cât mai durează până vraja se destramă, şi morţii vor fi de 
capul lor? 

Sabriel rememoră învăţăturile lui Abhorsen şi-şi aduse 
aminte şi de vechiul catastif pe care-l studiase în fiecare 
vacanţă, ajungând să-l ştie pe dinafară. Se numea Cartea 
morţilor şi în el erau fragmente care şi acum o făceau să 
tremure de frică. La prima vedere, părea destul de 
inofensiv, o culegere groasă legată în piele verde cu 
încuietori de argint înnegrite de vreme. Dar, dacă te uitai 
mai atent, atât pielea copertelor, cât şi încuietorile aveau 
gravate o sumedenie de însemne magice reprezentând 
oprirea şi orbirea, închiderea şi încătuşarea. Numai un 
necromant experimentat o putea deschide. Şi doar un mag 
nepângărit o putea închide. Tatăl ei aducea cartea la fiecare 
vizită, dar de fiecare dată o lua înapoi la plecare. 

— Depinde, răspunse Sabriel încetişor, străduindu-se să 
dea un răspuns cât se poate de obiectiv. Încercă să-şi 
amintească paginile în care citise despre flautele sculptate 
din lemn, capitolele referitoare la muzică şi la felul în care 
sunetul ei îi ţine pe morţi prizonieri în Moarte. Dacă tata. 
Dacă Abhorsen este într-adevăr mort. Atunci flautele vor 
crăpa la următoarea lună plină. Dacă e ţinut înaintea celei 
de-a Noua Porţi, Legământul va continua până la luna plină 
după ce trece dincolo de poartă sau până când un spirit 
extrem de puternic va desface legăturile slăbite. 


— Deci luna ne va spune tot ce vrem să ştim, sublinie 
Horyse. Mai avem vreo două săptămâni până la luna plină. 

— Aş putea să-i leg eu din nou în Moarte, zise Sabriel 
rezervată. N-am mai încercat asta niciodată cu aşa un 
număr mare, dar ideea e că ştiu ce trebuie făcut. Doar că. 
Dacă tata nu e dincolo de a Noua Poartă, trebuie să-l ajut 
cât mai repede cu putinţă. Dar înainte de asta va trebui să 
mă duc la casa lui din Vechiul Regat ca să iau nişte lucruri. 
Şi să verific ceva. 

— Cam cât de departe e casa asta faţă de Zid? O întrebă 
colonelul, părând că-şi face nişte socoteli în minte. 

— Nu ştiu. 

— Păi, cum aşa? 

— Pur şi simplu nu ştiu. N-am mai fost acolo de când 
aveam patru ani. Presupun că e secret, tata avea destul de 
mulţi duşmani, şi nu numai din rândul morţilor. Mai erau tot 
felul de necromanţi mărunți, vraci de magie liberă, 
vrăjitoare. 

— După câte văd, nu te deranjează prea tare faptul că nu 
ştii încotro te îndrepţi, o întrerupse sec colonelul. 

Pentru prima dată în vocea lui se strecurase o urmă de 
îndoială, ba poate chiar de grijă părintească, ca şi cum 
tinereţea ei ar fi subminat într-un fel respectul ce i se 
cuvenea în calitate de mag al Legământului şi necromant. 

— Tata mi-a arătat cum să chem o călăuză care să mă 
îndrume la nevoie, răspunse ea detaşată. Tot ce ştiu este că 
se ajunge acolo în mai puţin de patru zile de mers. 

Răspunsul păru să-l mulţumească, cel puţin pentru 
moment. Dădu din cap şi se ridică de pe scaun cu grijă, 
adus uşor de spate ca să nu dea cu capul de grinzile vizibile 
din tavan. Se duse către un dulăpior de fier mâncat de 
rugină din pricina noroiului ce mustea între scândurile 
palide ale placajului şi se opinti în el cu toată puterea până 
îl deschise, scoțând dinăuntru o hartă reprodusă la 
şapirograf pe care o întinse pe masă. 


— Până să-l cunoaştem pe tatăl tău, nimeni din Perimetru 
nu mai văzuse o hartă originală a Vechiului Regat. El însă 
avea una, dar era singurul care putea desluşi ceva pe ea - 
pentru mine nu era decât o simplă bucată de piele întoarsă. 
„Nu e nevoie decât de puţină magie ca s-o poţi citi”, aşa 
spunea el, dar din moment ce nu ne putea învăţa cum să 
facem, pesemne că nu era tocmai un fleac. În fine, harta 
asta e o copie a celei mai recente versiuni alcătuite de 
patrula noastră, aşa că, din păcate, nu acoperă decât o 
porţiune de vreo şaptesprezece kilometri dincolo de 
frontieră. Avem ordin strict de la garnizoană să nu ne 
avântăm mai departe, căci patrulele care au făcut-o nu prea 
s-au mai întors. Poate că soldaţii dezertează pur şi simplu, 
sau poate. 

Nu-şi termină fraza, dar tonul său lăsa să se înţeleagă că 
soldaţilor li se întâmplă lucruri mult mai grave, despre care 
Sabriel nu găsi de cuviinţă să-l întrebe. Privind bucata pe 
care era reprezentată mica porţiune din Vechiul Regat, 
simţi iarăşi cum o apucă nerăâbdarea. 

— De regulă ieşim pe aici, pe vechiul drum dinspre nord, îi 
explică Horyse plimbându-şi degetele de-a lungul liniei 
întrerupte; bătăturile aspre lăsate de mânerul săbiei pe 
degetele lui zgâriau suprafaţa lucioasă ca o bucată de 
şmirghel pe lemn. Apoi patrulele o iau puţin înapoi, către 
est sau sud-vest, până ajung în dreptul Zidului, de-a lungul 
căruia mărşăluiesc până la poarta de frontieră. 

— Simbolul ăsta ce reprezintă? Întrebă Sabriel arătându-i 
pătratul haşurat cu negru deasupra unuia dintre dealurile 
mai îndepărtate. 

— Este o Piatră de Legământ, îi răspunse colonelul. Sau, 
mă rog, ce-a mai rămas din ea. Acum o lună-două am găsit- 
o spintecată în două, ca şi cum ar fi fost trăsnită. Patrulele 
au numit-o Piscul Despicat, şi de atunci se feresc de ea pe 
cât posibil. Denumirea ei adevărată este Colina 
Barhedrinului, de la numele satului pe care piatra îl veghea 
odinioară. Asta, oricum, înainte să vin eu aici. Dacă satul 


mai există, trebuie să fie undeva mai către nord, unde 
patrulele nu pot pătrunde. Până acum n-am întâlnit nici un 
locuitor care să fi venit către sud, înspre pisc. Adevărul e că 
n-am auzit decât de foarte puţini oameni care locuiesc prin 
părţile astea. Cu mult timp în urmă, Jurnalul garnizoanei 
arăta în mod explicit că există o interacţiune semnificativă 
cu locuitorii Vechiului Regat - fermieri, neguţători, călători, 
şi mulţi alţii - însă în ultima sută de ani legăturile s-au 
împuţinat simţitor, ajungând aproape inexistente în 
decursul ultimilor douăzeci de ani. Mare minune dacă mai 
întâlneşti doi sau trei oameni pe an acum, şi mă refer la 
oameni aşa, ca noi, în carne şi oase, nu la morţi sau creaturi 
necurate ori însufleţite de magie liberă. 

— Nu înţeleg, murmură Sabriel. Tata vorbea adesea de 
sate întregi şi orăşele. Chiar şi de oraşe mai mari. Pe câteva 
mi le amintesc de pe vremea când eram mică, însă nu foarte 
clar, din păcate. 

— Cu siguranţă că ele există undeva mai în inima 
regatului, zise colonelul. Arhivele menţionează câteva nume 
de oraşe mici şi mai mari. Ştim că oamenii de acolo numesc 
zona din apropierea Zidului „Graniţa” şi nu cred că o fac cu 
prea mult entuziasm. 

Sabriel nu răspunse, aplecându-se deasupra hărţii cu 
gândul la călătoria ce-o aştepta. Piscul Despicat putea fi un 
reper folositor. Era la mai puţin de douăzeci de kilometri 
distanţă, aşa că, dacă pleca suficient de devreme şi dacă nu 
ningea prea tare dincolo de Zid, ar fi putut ajunge acolo cu 
schiurile înainte de căderea nopţii. Faptul că Piatra de 
Legământ fusese despicată nu era un semn bun, dar cel 
puţin zona era marcată, ceea ce ar fi ajutat-o să parcurgă 
mai uşor drumul către Tărâmul de Dincolo. Sabriel simţi un 
fior de gheaţă pe şira spinării gândindu-se cine mai putea 
folosi un astfel de portal, şi zvâcnitura îi trecu prin braţe 
direct în degete, care începură să-i tremure spasmodic pe 
hartă. 


Îşi ridică brusc privirea şi văzu ochii colonelului fixându-i 
mâinile lungi şi albicioase sub care harta încă mai fâşâia din 
cauza tremurului ei necontrolat, pe care reuşi într-un 
sfârşit să şi-l înfrângă. 

— Am o fiică aproape de vârsta ta, spuse el încet. Stă în 
Corvere cu soţia mea. N-aş lăsa-o să se ducă singură în 
Vechiul Regat pentru nimic în lume. 

Sabriel îl ţintui atunci cu privirea, şi colonelul băgă de 
seamă că ochii ei nu mai aveau acea expresie jucăuşă şi 
nesigură atât de specifică adolescenților. 

— Am doar optsprezece ani, dar nu şi pe dinăuntru, spuse 
ea solemn lipindu-şi mâna de piept cu un gest studiat. Cu 
toate astea, am pătruns Moartea pentru prima dată la doar 
doisprezece ani, iar la paisprezece a trebuit să înfrunt un 
spirit ce sălăşluia după a Cincea Poartă, pe care l-am trimis 
dincolo de a Noua. Când aveam şaisprezece am urmărit un 
mordicant care se apropiase de şcoală mai mult decât 
trebuia şi l-am pus pe fugă. Era slăbit, într-adevăr, dar 
oricum. lar acum un an am terminat de citit Cartea 
morţilor, aşa că n-am cum să mă mai simt tânără. 

— Îmi pare rău pentru tine, zise colonelul, după care 
adăugă repede ca şi cum l-ar fi luat gura pe dinainte: Vreau 
să spun că-mi pare rău că nu te mai poţi bucura de toate 
prostioarele copilăreşti de care are parte fiică-mea, de 
relaxarea şi lipsa de griji ce însoțesc tinereţea fiecăruia 
dintre noi. Însă poate că e mai bine aşa, căci numai cu 
hotărâre şi tărie de caracter poţi răzbate în călătoria care 
te aşteaptă. Ai ales o cale greu de urmat. 

— Drumeţul oare îşi alege calea sau calea îl alege pe el?” 
cită Sabriel din învăţăturile Legământului, vorbele pline de 
înţelesuri ascunse rostogolindu-i-se pe limbă asemenea unei 
mirodenii rare a cărei aromă îţi rămâne în gură mult timp 
după ce ai gustat-o. 

Cuvintele erau de fapt dedicaţia de pe prima pagină a 
almanahului şi aceeaşi întrebare era tipărită şi pe ultima 
foaie a Cărţii morţilor, fără nimic altceva drept încheiere. 


— Da, am mai auzit vorbele astea, remarcă Horyse. Ce 
înseamnă, mai exact? 

— Nu ştiu, răspunse Sabriel. 

— Oricum, au un efect foarte puternic atunci când le auzi, 
adăugă colonelul pe un ton scăzut, după care înghiţi în sec 
cu gura întredeschisă, ca şi când gustul însemnelor de 
Legământ mai dăinuia încă în aer. Din gura mea n-ar fi ieşit 
la fel. Ar fi fost nişte simple cuvinte pronunţate cu voce tare, 
atâta tot. 

— Nici eu nu-mi pot explica, mărturisi ea ridicând din 
umeri şi încercând să zâmbească. Dar mai ştiu şi alte 
învăţăminte care sunt mult mai potrivite pentru situaţia de 
faţă, cum ar fi: „Călătorule, lumina dimineţii să-ţi fie 
călăuză, căci noaptea e înşelătoare şi ursuză”. Tocmai de 
aceea trebuie să plec. 

Horyse zâmbi la auzul vechii poveţe, atât de dragă 
bunicilor şi bătrânelor doici, însă surâsul îi era stingher şi 
forţat. Îşi plecă privirea în pământ, şi fata înţelese atunci că 
se gândea să n-o lase să treacă dincolo de Zid. După câteva 
secunde, colonelul pufni - oftatul unui om care se vede 
nevoit să ia o anumită decizie din lipsă de alternative. 

— Actele sunt în ordine, spuse el fixând-o din nou cu ochi 
pătrunzători. La urma urmei, eşti fiica lui Abhorsen şi n-am 
altă soluţie decât să te las să treci, dar nu pot să scap de 
sentimentul că te trimit în ghearele unei teribile primejdii. 
Nu pot nici măcar să-ţi dau o patrulă să te însoţească, dat 
fiind că avem deja cinci în misiune. 

— Nici nu m-am aşteptat să merg însoţită, zise Sabriel. 

Bănuise de la început că va trebui să se descurce singură, 
dar asta n-o împiedică să nu fie puţin dezamăgită. Ar fi fost 
mult mai liniştită să se ştie protejată de un grup de soldaţi. 
Dincolo de entuziasmul dinaintea călătoriei se ascundea 
teama de a traversa de una singură un teritoriu străin şi 
plin de primejdii, chiar dacă era vorba despre ţara ei 
natală. În curând, frica avea să pună întru totul stăpânire 
pe ea. Nu trecuse însă nici o clipă fără să se gândească la 


tatăl ei aflat în necaz, prizonier stingher în apele îngheţate 
ale Morţii. 

— Prea bine, zise Horyse într-un sfârşit. Sergent! 

Un cap vârât într-o cască apăru deodată de după uşă 
răspunzând prompt apelului, şi abia atunci Sabriel îşi dădu 
seama că în tot acest timp doi soldaţi stătuseră de pază la 
intrarea în adăpost, pe treptele care urcau către tranşeea 
de comunicaţie. Se întreba dacă auziseră cumva 
conversaţia. 

— Pregătiţi un echipaj de escortă, ordonă Horyse. Pentru o 
singură persoană. Domnişoara Abhorsen, aici de faţă. A, şi 
sergent. Dacă aud cumva că dumneata ori Rahise aţi scăpat 
vreo vorbuliţă - fie şi în somn - în legătură cu ce s-a discutat 
azi aici, o să săpaţi la gropi până vă vine rău! S-a-nţeles? 

— Să trăiţi! Urlă piţigăiat soldatul, urmat de 
consimţământul sărmanului de Rahise, care, după câte îşi 
dădu seama Sabriel, era pe jumătate adormit. 

— După dumneata, te rog, zise Horyse făcându-i semn 
către uşă. Pot să-ţi duc eu iarăşi schiurile? 

Armata nu risca niciodată când venea vorba de trecerea 
Zidului. Colonelul Horyse plecase înainte împreună cu 
doisprezece soldaţi înarmaţi cu săbii, iar Sabriel ajunse în 
urma lor în faţa porţii de frontieră, stând singură sub 
arcada masivă, în timp ce câţiva arcaşi o flancau din spate, 
unii în picioare, alţii îngenuncheaţi, dispuşi în semicerc în 
jurul porţii. La vreo nouăzeci de metri în spatele ei, dincolo 
de culoarul mărginit de-o parte şi de alta de gardul de 
sârmă ghimpată în zigzag, doi ofiţeri scrutau împrejurimile 
de la posturile lor, cu mâinile încleştate pe automate - deşi 
Sabriel observase că-şi scoseseră şi baionetele, pe care le 
înfipseseră la îndemână în sacii cu nisip, gata să le 
folosească în caz de nevoie. Asta arăta cât de puţină bază 
puneau în performantele lor arme de distrugere cu un 
randament de patruzeci şi cinci de gloanţe pe minut şi 
răcire automată. 


Poarta de frontieră nu era propriu-zis o poartă, căci pe 
laturile groase ale arcadei nu mai rămăseseră decât 
balamalele ruginite, care se bălăngăneau dintr-o parte într- 
alta ca nişte braţe metalice deasupra aşchiilor şi bucăţilor 
de stejar împrăştiate pe jos asemenea unor dinţi desprinşi 
dintr-un maxilar sfârtecat. Nu existau decât două 
posibilităţi: ori poarta fusese distrusă de vreo bombă cu 
tehnologie modernă, ori cine ştie ce forţă magică îşi băgase 
coada. 

Ningea domol dincolo de Zid şi rafalele ocazionale mai 
azvârleau câte un fulg, doi în Ancelstierre, unde pământul 
ceva mai cald dinspre miazăzi îi topea într-o clipită. Unul îi 
poposi în păr şi Sabriel îl atinse uşor până ce acesta se topi 
şi-i alunecă pe faţă, până-n gură. 

Picătura rece o mai învioră niţel şi, deşi n-avea un gust 
aparte faţă de alţi fulgi pe care-i înghiţise, marca totuşi 
primul ei contact cu Vechiul Regat, după o perioadă de 
treisprezece ani. Îşi aduse aminte că atunci când tatăl ei 
venise cu ea în braţe către sud, în Ancelstierre, ningea la fel 
ca acum. 

Tresări la auzul unui fluierat şi zări o siluetă apărând din 
nămeţi, urmată apoi de încă douăsprezece, care se aranjară 
în două linii oblice dinspre poartă către afară, toţi cu 
spatele la Sabriel şi cu săbiile scoase din teacă, aşa încât 
lumina zăpezii se reflecta jucăuşă pe tăişurile lucioase. 
Numai Horyse rămăsese cu faţa la ea, aşteptând-o. 

Înaintă şovăind printre rămăşiţele porţii, cu schiurile pe 
umăr, trecând de la pământul uscat la stratul des de zăpadă 
de dincolo de arcadă, de la lumina vioaie a soarelui 
tomnatic la luminiscenţa palidă a iernii, păşind din trecut 
spre viitor. 

Pietrele de pe ambele laturi ale Zidului şi de deasupra 
capului păreau să-i spună o poveste de mult uitată, care-i 
aducea aminte de căminul de odinioară; erau scăldate în 
mii de pârâiaşe cu însemne ale Legământului, care 


mângâiau pereţii asemenea şiroaielor de ploaie pe ţărâna 
udă. 

— Bine-ai venit în Vechiul Regat, îi ură Horyse fără s-o 
privească, căci ochii îi erau aţintiţi asupra însemnelor care 
se preumblau pe Zid. 

Sabriel ieşi din umbra porţii şi-şi trase cozorocul şepcii pe 
frunte, ca să-şi protejeze ochii de lumina zăpezii. 

— Îţi doresc mult succes în misiunea ta, Sabriel! Continuă 
Horyse coborându-şi privirea către ea. Sper. Sper ca în 
curând să ne revedem, împreună cu tatăl tău. 

O salută, după care se întoarse solemn la stânga şi o ocoli 
în pas de marş, dispărând dincolo de poartă. Oamenii lui 
rupseră rândurile şi-l urmară în tăcere. În timp ce o 
depăşeau mărşăluind, Sabriel se aplecă şi lăsă jos schiurile, 
plimbându-le înainte şi-napoi în zăpadă, după care îşi fixă 
bocancii în legături. Ningea binişor, dar fulgii nu erau 
foarte deşi, aşa că stratul de zăpadă era destul de subţirel 
şi deloc uniform. Vechiul drum dinspre nord se desluşea 
încă foarte bine, căci, din fericire, toată zăpada se adunase 
în şanţurile de pe margine. Îşi zise atunci că dacă o ia pe 
acolo ar putea străbate o bucată bună de drum în timp util. 
Deşi avea senzaţia că e mult mai târziu în Vechiul Regat 
decât în Ancelstierre - cu câteva ore parcă - spera să 
ajungă la Piscul Despicat înainte să se întunece. 

Cu beţele în mână se asigură că sabia tatălui său stă bine 
în teacă şi că toţi clopoţeii erau la locul lor, agăţaţi cum se 
cuvine de curea. Se gândi să facă iute o vrajă ca să se mai 
încălzească, dar pe urmă se răzgândi. În faţă, drumul urca 
uşor, aşa că nu era tocmai simplu să treacă urcuşul pe 
schiuri. Odată pornită, se va încălzi mai mult ca sigur în 
bluza de lână lucrată de mână, vestonul de piele de 
deasupra şi pantalonii de schi cu căptuşeală dublă. 

Cu o mişcare de cunoscător împinse un picior înainte, 
întinzând simultan braţul opus sprijinit în băț, şi-şi luă avânt 
exact în clipa când trecu pe lângă ea şi ultimul soldat, 
făcându-se nevăzut dincolo de umbra porţii. Acesta zâmbi 


forţat când ajunse în dreptul ei, dar Sabriel nu băgă de 
seamă, căci era mult prea concentrată să-şi sincronizeze 
mişcările braţelor şi ale picioarelor. 

În câteva minute porni la drum cu avânt, zburând aproape 
pe deasupra nămeţilor, silueta ei măruntă profilându-se ca 
o pată de culoare pe fundalul imaculat. 

CAPITOLUL PATRU. 

Sabriel dădu peste primul soldat mort după doisprezece 
kilometri de mers, în ultimele ore ale după-amiezii cenuşii. 
Crezuse că dealul pe care tocmai îl urcase e Piscul 
Despicat, dar acesta se afla cam la doi kilometri şi ceva 
înspre nord. Zăbovi câteva clipe să-i privească coama 
stâncoasă ridicându-se golaşă în mijlocul întinderii albe, cu 
vârful învăluit într-un nor străveziu ce scutura la răstimpuri 
o perdea deasă de zăpadă sau lapoviţă peste împrejurimi. 

Dacă nu se oprea, probabil că nici n-ar fi observat mâna 
ţeapănă şi îngheţată care se iţea dintr-un morman de 
zăpadă de cealaltă parte a drumului. De cum o zări îşi 
concentră întreaga atenţie asupra ei şi simţi dintr-odată 
fiorul familiar al Morţii. 

Traversă poteca fără să-şi dea jos schiurile, care bocăniră 
spart pe pietriş, îngenunche lângă troianul de zăpadă şi 
începu să dea nămeţii la o parte. Mortul era un tânăr în 
uniforma standard din serj kaki a armatei din Ancelstierre, 
peste care avea nelipsita cămaşă de zale. Avea părul bălai şi 
ochii albaştri spre gri, iar expresia senină de pe faţă îi dădu 
de înţeles că fusese luat prin surprindere. Îi atinse fruntea 
cu un deget, apoi îi închise ochii încremeniţi şi goi şi-şi lipi 
două degete de gura lui întredeschisă. Murise de 
douăsprezece zile, deşi nu se zărea nici o urmă de rană sau 
de alte lovituri care să-i fi cauzat moartea. Ca să afle mai 
multe ar fi trebuit să-l urmeze în Moarte, căci chiar şi după 
douăsprezece zile era puţin probabil să fi trecut de cea de-a 
Patra Poartă. Cu toate astea, Sabriel se ferea să pătrundă în 
Tărâmul de Dincolo prea des, şi n-o făcea decât atunci când 
nu avea încotro. Indiferent cine sau ce îl ţinea acolo pe tatăl 


său - sau poate chiar îl omorâse - cu siguranţă că stătea la 
pândă şi de-abia aştepta s-o prindă la strâmtoare. Până şi 
tânărul acesta putea fi o astfel de capcană. 

Stăpânindu-şi cu greu curiozitatea, Sabriel îi descleştă 
degetele înţepenite pe mânerul săbiei - semn că totuşi 
soldatul nu fusese luat întru totul prin surprindere - şi-i 
împreună cu grijă mâinile pe piept. Se ridică apoi în 
picioare şi schiţă deasupra trupului simbolurile pentru foc, 
curăţire, pace şi somn, rostind totodată cuvintele aferente. 
Era o litanie cunoscută de toţi magii şi care îşi făcu efectul 
imediat. Un tăciune aprins apăru pe dată între braţele 
încrucişate ale mortului, preschimbându-se apoi în mii de 
flăcărui prelungi care se uniră ca la un semn, învăluindu-i 
trupul într-un foc mistuitor. Câteva secunde mai târziu, 
focul se stinse dintr-odată, lăsând în urmă o mână de 
cenuşă împrăştiată peste cămaşa de zale înnegrite. 

Sabriel scoase sabia din grămăjoara de scrum şi o înfipse 
în pământ. Lama străpunse cu uşurinţă lutul moale, 
rămânând dreaptă lângă pumnul de cenuşă peste care 
umbra cădea în formă de cruce. O licărire neaşteptată în 
zăpadă o nedumeri la început, dar pe urmă îşi aduse aminte 
că tânărul soldat ar fi trebuit să aibă şi un disc sau o plăcuţă 
de identificare. 

Străduindu-se să nu-şi piardă echilibrul, se aplecă şi 
prinse lanţul cu un deget, ridicându-l ca să poată citi 
numele. Atât lanţul, cât şi discul erau însă fabricate în 
Ancelstierre, neputând astfel să reziste focului magic. 
Discul se făcu scrum înainte ca Sabriel să-l ridice în dreptul 
ochilor, iar lanţul se desprinse za cu za, alunecându-i 
printre degete ca nişte monede minuscule. 

— Poate c-o să te recunoască după sabie, zise Sabriel, şi 
vocea ei răsună straniu în liniştea mormântală dimprejur, 
învăluind fiecare cuvânt într-un abur umed şi albicios. Du-te 
liniştit şi fără regrete, adăugă ea. Nu te uita înapoi. 

Îşi urmă apoi propriul sfat şi-şi văzu de drum. În curând o 
cuprinse neliniştea, de data asta mult mai intensă şi mai 


reală, aşa că înainta încet, cu ochii în patru. Toată lumea o 
avertizase că Vechiul Regat e extrem de periculos, şi mai cu 
seamă zona de graniţă, însă toate aceste sfaturi şi adevărul 
din spatele lor păleau întru câtva în faţa amintirilor fericite 
din copilărie, petrecută împreună cu tatăl ei şi cu ceata 
Călătorilor. De-abia acum realiza pe de-a-ntregul adevărata 
dimensiune a primejdiei. 

După mai puţin de un kilometru încetini ritmul şi se opri să 
mai arunce o privire către Piscul Despicat; raza de soare ce 
străpungea norii plumburii îmbrăca râpele de granit în 
nuanţe roşii-aurii. Sabriel se afla într-un con de umbră, şi 
de aceea colina însorită i se părea o destinaţie atractivă. 
Între timp începuse să ningă din nou şi doi fulgi de nea îi 
poposiră pe frunte, topindu-se în două firicele care îi 
inundară ochii. Sabriel clipi repetat şi firicelele firave o 
porniră mâi departe, lăsându-i pe obraji dâre ca de lacrimi. 
Cu privirea încă înceţoşată zări o pasăre de pradă - un 
vultur sau un uliu - înălțându-se dintre văi şi plutind lin, 
urmărind atent o ţintă precisă tupilată în zăpadă, probabil 
un şoarece de câmp sau vreo altă rozătoare. 

Brusc, pasărea se repezi către fundul văii ca o piatră 
azvârlită de pe culmi, şi după câteva secunde Sabriel simţi 
cum Viaţa micii vietăţi piere într-o clipită. În acelaşi timp, 
simţi o străfulgerare şi mai puternică, aşa cum i se întâmpla 
întotdeauna în preajma trupurilor lipsite de Viaţă. Undeva, 
nu departe de locul unde vulturul îşi devora prada, erau 
mai mulţi morţi. 

O trecu un fior rece, dar se uită iarăşi la dealul din 
depărtare. Conform hărţii lui Horyse, cărarea către Piscul 
Despicat trecea printr-o albie strâmtă şi adâncă dintre două 
maluri abrupte, şi Sabriel o identifică destul de repede, însă 
morţii pe care-i simţise erau în aceeaşi direcţie. Orice sau 
oricine le venise de hac putea fi încă pe-acolo. 

Malurile erau scăldate în lumina palidă a soarelui, umbrită 
din când în când de norii bătuţi de vânt, şi fata îşi dădu 
seama că nu mai era decât o oră sau două până la lăsarea 


serii. Pierduse timp preţios încercând să-i elibereze spiritul 
tânărului soldat, şi acum nu mai avea de ales, trebuia să se 
grăbească dacă voia să ajungă la Piscul Despicat înainte de 
căderea întunericului. 

Mai zăbovi câteva clipe gândindu-se la ce o aştepta, după 
care hotărî să meargă ceva mai încet ca să fie mai atentă la 
drum. Înfipse beţele în zăpadă şi-şi desfăcu legăturile de la 
schiuri, prinzându-le apoi pe toate de-a curmezişul 
rucsacului. Avu grijă să le strângă bine, ca nu cumva să se 
repete episodul de dimineaţă din zona de instrucţie, când îi 
alunecaseră şi-o întrerupseseră la jumătatea vrăjii. Deşi nu 
erau decât câteva ore de atunci, i se părea că trecuseră 
săptămâni întregi sau chiar ani. 

Cu rucsacul în spinare o luă la picior pe mijlocul drumului, 
ferindu-se de şanţurile de pe margine. Oricum, trebuia s-o 
apuce în curând pe o altă potecă, însă pantele abrupte şi 
stâncoase către culmile piscului nu păreau acoperite de 
zăpadă. 

Drept ultimă precauţie, trase sabia lui Abhorsen din teacă, 
după care o băgă la loc, lăsând tăişul cam trei centimetri 
afară, ca s-o poată scoate repede şi uşor în caz de nevoie. 

Se aşteptase să găsească leşurile în mijlocul drumului sau 
cel puţin aproape de margine, dar acestea se aflau mult mai 
departe. Erau o puzderie de urme de bocanci în zăpada 
bătătorită, începând din drum şi până la poteca spre pisc. 
Cărarea străbătea, într-adevăr, o vale mărginită de două 
faleze înalte, în paralel cu albia unui pârâu ce-şi avea 
izvoarele în amonte şi cu care se intersecta din când în 
când prin nişte trunchiuri de copac sau bolovani înşiraţi de- 
a latul apei pentru ca drumeţii să nu se ude la picioare. 
Cam pe la jumătatea drumului, într-un punct unde malurile 
abrupte aproape că se uneau, pârâul îşi săpase o nişă 
îngustă lată cam de patru metri şi adâncă de nouă. Aici, 
călătorii fuseseră nevoiţi să construiască un pod paralel cu 
apa, căci de-a latul ar fi fost practic imposibil. 


În acest loc îi găsi Sabriel pe ceilalţi soldaţi ai patrulei, 
zăcând fără vlagă pe podul din lemn de măslin sub care apa 
susura la adăpostul peretelui roşiatic de piatră în formă de 
arcadă. Erau şapte la număr, înşiraţi pe toată lungimea 
podului. Spre deosebire de primul, era clar cum îşi găsiseră 
ei sfârşitul: fuseseră pur şi simplu spintecaţi, iar când 
Sabriel se apropie observă că erau şi decapitaţi. Mai rău, 
orice. Sau oricine îi omorâse le luase capetele drept trofeu - 
semn sigur că spiritele lor aveau să se întoarcă. 

Sabia alunecă uşor din teacă. Cu mâna dreaptă încleştată 
pe mâner, Sabriel ocoli iute primul trup şi păşi pe pod. 
Pârâul prinsese gheaţă pe alocuri şi, deşi era domol şi 
foarte puţin adânc, era clar că soldaţii îşi căutaseră adăpost 
în apele sale. Apele curgătoare erau întotdeauna o bună 
pavăză împotriva creaturilor magiei libere, însă pârâiaşul 
acela amărât n-ar fi putut să-i ţină piept nici măcar unui 
mort mai neînsemnat. Primăvara, când zăpada de pe munte 
se topea, nivelul creştea atât de mult, încât podul era 
înghiţit cu totul de apele repezi, care le treceau drumeţilor 
peste genunchi. Dacă ar fi avut noroc de anotimp, poate că 
ar fi supravieţuit, sărmanii. 

Sabriel oftă scurt, gândindu-se cât de repede vine 
Moartea câteodată, mai cu seamă pentru aceşti şapte 
soldaţi. Acum erau vii, şi-n secunda următoare căzuseră 
răpuşi la pământ, în ciuda tuturor eforturilor şi a faptului că 
nu-şi pierduseră speranţa nici măcar în ultimul moment. 
Sabriel fu cât pe ce să cedeze ispitei oricărui necromant, să 
tragă o mână din teancul de cărţi pe care natura i-l oferea, 
să le amestece bine şi-apoi să le împartă din nou, căci îi 
stătea în putere să-i aducă iarăşi la Viaţă pe acei tineri, să-i 
facă să trăiască din nou, să râdă din nou, să iubească. 

În lipsa capetelor, însă, nu putea decât să-i aducă înapoi ca 
„ajutoare”, un termen înjositor folosit de necromanţii 
magiei libere pentru a-şi denumi slugile servile, spirite 
reînviate ale morţilor, care nu mai păstrau aproape nimic 
din conştiinţa lor anterioară, supunându-se întru totul 


noilor stăpâni. Fie că erau pur şi simplu nişte cadavre 
însufleţite ori că luau forma mai avansată a ajutoarelor- 
spirit - atunci când numai sufletul era trezit la Viaţă - erau 
nişte servitori ascultători şi utili. 

Sabriel se încruntă gândindu-se la ajutoarele-spirit. Orice 
necromant cât de cât priceput ar fi fost în stare să dea 
naştere unor asemenea slugi din capetele celor morţi de 
curând. La fel, neavându-le, Sabriel nu putea să oficieze 
ritualurile de trecere şi să le elibereze sufletele. Tot ce 
putea face era să trateze măcar trupurile lor cum se cuvine, 
curăţând astfel şi podul ca să poată trece apoi mai lesne. 
Amurgul se apropia cu paşi repezi şi în tunelul stâncos se 
întunecase deja de-a binelea, însă Sabriel hotări să ignore 
vocea conştiinţei care-i şoptea întruna să-i lase în plata 
Domnului şi să iasă odată la lumină, sus pe culme. 

Întunericul se lăsase deja peste vale până să apuce să-şi 
termine treaba. Târâse afară, pe rând, toate trupurile, 
aşezându-le la câţiva metri mai încolo pe cărare, aliniate 
unul lângă altul cu săbiile înfipte în dreptul gâtlejurilor 
retezate. Negura era atât de deasă, încât fu nevoită să 
apeleze la magie ca să mai aprindă puţin noaptea, şi îndată 
o stea aurie îi licări deasupra capului, plutind palidă şi 
uşoară şi luminându-i calea înainte să se stingă de tot. 

Fusese o vrajă simplă, însă nu la fel şi consecinţele ei, căci 
n-apucă bine să se depărteze de trupurile soldaţilor, când o 
lumină puternică se aprinse brusc în celălalt capăt al 
podului, ca un fel de răspuns la luminiţa ei. Scânteia 
orbitoare se transformă apoi în tăciuni aprinşi, formând în 
aer trei simboluri magice ce străluceau intens în întuneric. 
Pe două le recunoscu, însă înţelesul celui de-al treilea îi 
rămase nedesluşit. Ştia că împreună poartă un mesaj, pe 
care avea să-l descifreze cu ajutorul celorlalte două. 

Trei dintre soldaţi păreau cunoscători într-ale 
Legământului, şi Sabriel bănui că erau magi. Dacă aşa 
stăteau lucrurile, atunci ar fi trebuit să aibă însemnul 
Legământului pe frunte. Îşi aminti că unul dintre ei era 


chiar ultimul din şir şi că era singurul neînarmat, mâinile 
sale fiind încleştate de stâlpul podului. Mai mult ca sigur, 
simbolurile acestea îi ascundeau mesajul. 

Sabriel îşi atinse însemnul de pe frunte şi-apoi puse mâna 
pe stâlpul podului. Simbolurile se aprinseră iarăşi, după 
care se stinseră la fel de iute. Auzi apoi o voce de nicăieri, 
aproape de ureche. Era glasul răguşit de spaimă al unui 
bărbat, desprins din gălăgia infernală din fundal, în care 
țipetele şi urletele soldaţilor se amestecau cu zăngănitul 
metalic al săbiilor. 

— A fost un mort de rang înalt! Ne-a atacat din spate, 
dinspre Zid. N-am putut face cale-ntoarsă. Avea slugi, 
ajutoare, un mordicant chiar! Sunt sergentul Gerren. 
Spune-i colonelului. 

Orice ar fi vrut să-i transmită colonelului, a luat cu el în 
Moarte. Sabriel rămase nemişcată timp de câteva secunde, 
cu auzul încordat, ca şi cum se aştepta să mai audă ceva. 
Respiră adânc când simţi că i se face rău şi că o încearcă o 
uşoară senzaţie de greață. În pofida cunoştinţelor ei 
avansate despre morţi şi despre Moarte, nu mai auzise 
niciodată şi nici nu mai văzuse pe nimeni murind sub ochii 
ei. Se obişnuise de mult cu efectele şi grozăviile Morţii, însă 
să fii martor direct la evenimentul în sine era cu totul 
altceva. 

Atinse iar stâlpul podului, de data asta doar cu un deget, şi 
simţi din nou simbolurile Legământului fremătând în bucata 
de lemn. Mesajul sergentului Gerren avea să rămână 
înăuntru mult timp de-acum încolo, şi orice mag îl va putea 
asculta oricând doreşte, până ce lemnul va fi mâncat de 
vreme, iar podul înghiţit de ape. 

Sabriel respiră adânc de câteva ori ca să-şi liniştească 
stomacul şi pe urmă mai ascultă mesajul o dată. 

Aşadar, unul dintre morţii dezlegaţi se întorsese în lumea 
celor vii. Împotriva acestor creaturi jurase tatăl ei să lupte 
cu orice preţ, încercând să le întoarcă unde le era locul. 


Sabriel era aproape sigură că această intruziune şi 
dispariţia lui Abhorsen erau cumva legate între ele. 

Mesajul se făcu auzit pentru a doua oară, şi Sabriel îl 
ascultă cu atenţie. Când vocea se stinse, fata îşi înăbuşi 
lacrimile şi o luă în sus pe cărare, lăsând podul şi morţii în 
urmă şi începând să urce către Piscul Despicat şi Piatra de 
Legământ crăpată în două. 

Valea adâncă se mai lărgise acum, şi pe cerul senin de 
deasupra stelele licăreau în noapte. Vântul se înteţi pe 
neaşteptate, alungând norii de iarnă către vest şi 
dezvăluind luna nouă, care îmbrăcă pământul nins în jocuri 
de umbre şi lumini cu rotunjimile ei strălucitoare. 

CAPITOLUL CINCI. 

Deşi cărarea era din ce în ce mai abruptă şi mai 
anevoioasă, nu era mai mult de-o jumătate de oră de mers 
până la platoul din vârful Piscului Despicat. Vântul era ceva 
mai puternic acum şi împrăştiase deja toţi norii, oferindu-i 
lunii întregul peisaj nocturn. Cu toate astea, în lipsa lor se 
lăsase frigul binişor. 

Sabriel se gândi iar la o vrajă ca să se mai încălzească, dar 
era extenuată după atâta drum, şi puţinele minute de 
căldură nu prea meritau efortul. Se opri şi-şi puse o haină 
de ploaie de molton primită de la tatăl ei cu ceva timp în 
urmă. Era mult prea mare pentru ea şi destul de uzată, aşa 
că trebui s-o strângă zdravăn cu banduliera şi cureaua de 
care era atârnată sabia, dar cel puţin Sabriel era ferită 
astfel de vântul tăios. 

După ce se mai încălzi puţin, îşi reluă urcuşul pe ultima 
porţiune şerpuitoare, atât de abruptă, încât drumeţii 
săpaseră un fel de trepte în granitul vârtos, care acum erau 
ciobite şi sfărâmicioase, gata să-i alunece de sub picioare. 

Riscul să se prăvălească înapoi în râpă era mare, dar 
Sabriel ajunse în vârf, fără să-şi dea seama. Cu capul plecat, 
ochii ei căutau cu disperare, la lumina lunii, următoarea 
crestătură solidă, dar până să realizeze că treptele se 
terminaseră, piciorul ei era deja în aer. 


Ajunsese, aşadar, pe culmea Piscului Despicat. În faţă se 
vedea o coamă îngustă pe care toate pantele abrupte din 
jur se adunau într-un platou restrâns, cu o mică depresiune 
în mijloc. Aici, zăpada se adunase sub forma unui trabuc 
umflat, ce strălucea puternic în lumina lunii, contrastând cu 
roşeaţa intensă a granitului din fundal. Nu era nici un copac 
şi nici urmă de vegetaţie, dar exact în mijlocul mormanului 
de zăpadă se înălța o stâncă cenuşie care arunca o umbră 
prelungă pe granitul luminat de lună. Era de trei ori mai 
înaltă decât Sabriel şi dublă ca volum, şi-i păru intactă de la 
distanţă. Când se apropie însă, zări crăpătura neregulată 
care o despărţea în două părţi perfect egale. 

Nu mai văzuse niciodată o Piatră de Legământ, dar ştia că 
trebuie să semene cu Zidul, cu simboluri magice alunecând 
ca argintul viu pe suprafaţa tocită, prinzând formă şi-apoi 
făcându-se nevăzute numai ca să apară din nou, într-o 
poveste fără sfârşit ce istorisea începuturile lumii. 

Zări, într-adevăr, simboluri magice, însă toate erau 
nemişcate, încremenite ca zăpada dimprejur. Însemne 
moarte, care formau inscripţii fără sens gravate în piatră. 

Nu se aşteptase la aşa ceva, însă abia acum îşi dădu seama 
că nu luase în calcul toate posibilităţile. Pusese crăpătura 
pe seama unui fulger năprasnic sau a vreunui alt fenomen 
al naturii, uitând de lecţiile învăţate nu de mult. Numai o 
forţă extrem de puternică şi animată de magie liberă putea 
spinteca o Piatră de Legământ. 

Se apropie şi mai mult, simțind cum teama îi dă târcoale 
ca o durere surdă de măsea ce anunţă chinuri cumplite. 
Vântul bătea mai tare pe culme, pătrunzându-i fetei pe sub 
haină; se gândi la tatăl său, a cărui imagine o făcu să-şi 
aducă aminte de unele pagini din Cartea morţilor şi de 
poveştile de groază auzite de la colege în întunericul 
dormitorului, departe de Vechiul Regat. O cuprinse frica de- 
a binelea, dar reuşi să-şi alunge gândurile negre şi mai făcu 
câţiva paşi înspre piatră. 


Din loc în loc, însemnele nemişcate erau acoperite de nişte 
pete negre care în lumina lunii păreau mate, şi numai când 
le privi de aproape reuşi să desluşească ce erau. 

O trecu un fior rece când constată că era sânge uscat şi se 
dădu câţiva paşi înapoi, mai-mai să cadă pe spate în zăpadă. 
Nu mai avea acum nici o îndoială, ştia exact cum se crăpase 
piatra şi de ce ploaia sau ninsoarea nu spălaseră urmele 
închegate. Nimeni şi nimic n-aveau să le mai şteargă 
vreodată. 

Şi asta pentru că sângele era al unui mag ce fusese 
sacrificat pe piatră de un necromant care voia fie să 
pătrundă el însuşi în Moarte, fie să ajute un spirit mort să 
reintre în lumea celor vii. 

Pradă unei nelinişti crescânde, Sabriel îşi muşcă buza de 
jos până la sânge, încercând să schiţeze însemne ale 
Legământului cu mâini tremurânde, fără să reuşească însă 
să le finalizeze. Vraja pentru un astfel de sacrificiu era în 
ultimul capitol din Cartea morţilor, pe care şi-l amintea 
acum în cele mai mici detalii. Era unul dintre multele 
lucruri din cartea groasă cu coperte verzi pe care crezuse 
că le-a uitat - sau pe care fusese obligată să le uite. Numai 
un necromant foarte puternic o putea folosi, şi numai unul 
cu intenţii dintre cele mai necurate ar fi îndrăznit s-o facă. 
Dar cum răul naşte rău, la fel poate să pângărească locurile 
prin care bântuie sau să atragă alte nenorociri. 

— Încetează odată cu prostiile astea! Se dojeni ea cu voce 
tare, sperând să-şi alunge din minte toate aceste închipuiri. 
Era întuneric, vântul bătea cu putere şi se făcea din ce în 
ce mai frig, iar ea nu se putea hotărî dacă să rămână acolo 
peste noapte şi să-şi cheme călăuza sau s-o ia într-o direcţie 

oarecare, în speranţa că va găsi un loc ceva mai ferit. 

Partea proastă era că această călăuză sălăşluia în celălalt 
Tărâm, aşa încât trebuia să intre în Moarte ca s-o cheme şi 
să poată vorbi cu ea, însă nu prea mult. Ar fi fost foarte 
simplu să treacă Dincolo chiar aici, lângă piatră, căci 
sacrificarea magului crease un portal semipermanent între 


cele două lumi, ca o uşă rămasă întredeschisă. Dar cine ştie 
ce pândea în întuneric, ascuns în apele râului îngheţat. 

Rămase locului un minut, tremurând din toate 
încheieturile şi ascultând concentrată, ca un animal care 
simte cum prădătorul îi dă târcoale. Răsfoi în minte paginile 
Cărţii morţilor, încercând să-şi aducă aminte şi de 
nenumăratele ore petrecute în turnul dinspre nord alături 
de magistra Greenwood, învățând despre magia 
Legământului. 

Cântărind lucrurile mai pe îndelete, se hotări în cele din 
urmă să nu înnopteze acolo. Era mult prea înspăimântată să 
poată dormi liniştită atât de aproape de piatră. Cu toate 
astea, de aici ar fi reuşit să-şi cheme călăuza imediat şi, cu 
cât mai repede ajungea la casa tatălui său, cu atât mai iute 
putea să-i vină în ajutor, aşa încât compromisul era singura 
cale. Magia Legământului avea s-o apere pe cât posibil, iar 
ea va intra în Moarte cu ochii-n patru, îşi va chema călăuza, 
va afla încotro s-o apuce şi va ieşi la fel de iute cum a intrat. 
Mai iute, dacă se poate. 

Zis şi făcut. Îşi dădu jos schiurile şi rucsacul, ciuguli 
repede nişte fructe uscate şi o bucată de zahăr ars să mai 
prindă putere, după care se aşeză într-o poziţie 
confortabilă, să se poată concentra mai bine. 

Îndată ce înghiţi caramelul, care i se tot lipea de dinţi, 
Sabriel trecu la treabă. Schiţă în minte simbolurile 
Legământului - cele patru însemne stacojii care împreună 
formau colţurile unui romb ce avea s-o protejeze împotriva 
oricărei vătămări, dar mai cu seamă împotriva forţelor 
magiei libere. Ţinu simbolurile vii în minte, fixându-le în 
timp şi separându-le apoi de fluxul fără sfârşit al magiei, 
după care îşi scoase sabia şi trasă în zăpadă conturul 
ascuţit, cu vârfurile îndreptate către cele patru puncte 
cardinale. La fiecare colţ elibera simbolul din minte şi-i 
dădea drumul în palmă, lăsându-l apoi să alunece pe tăişul 
săbiei până în pământ, unde se unea cu cel dinainte printr-o 
dâră luminoasă care le aprindea şi pe celelalte. 


Ultimul fu colţul dinspre miazănoapte, cel mai aproape de 
piatra crăpată. Probabil că tocmai de aceea era cât pe ce să 
se stingă. Sabriel trebui să închidă ochii şi să-şi folosească 
toată puterea ca să-l facă să alunece de pe sabie în solul 
îngheţat. Dar, chiar şi aşa, lumina lui era infinit mai slabă 
decât a celorlalte trei, licărind palid în noapte fără să 
topească zăpada pe de-a-ntregul. 

Sabriel hotărî să nu-i dea atenţie, potolindu-şi senzaţia de 
greață care-i umpluse gura de un gust amar, în timp ce 
trupul ei firav zvâcnea necontrolat, luptându-se cu însemnul 
îndărătnic. Ştia prea bine că simbolul dinspre miazănoapte 
e slăbit, însă aceeaşi linie aurită îl lega de celelalte, formând 
un romb perfect cu simboluri luminate în vârfuri, chiar dacă 
unul pâlpâia nevolnic în zăpada întărită. Nu putea face mai 
mult decât atât. Vâri sabia în teacă, îşi scoase mănuşile şi 
duse iute mâna la bandulieră, numărând clopoţeii cu 
degetele aproape încremenite de frig. 

— Ranna, rosti Sabriel cu voce tare, prinzând în palmă 
primul clopoțel, cel mai mic dintre toate. 

Ranna, Mesagerul Somnului, al cărui sunet molcom şi 
dulceag era urmat de liniştea eternă şi deplină. 

— Mosrael. 

Acesta era cel de-al doilea clopoțel, cu clinchetul ceva mai 
aspru şi zglobiu. Mosrael era Deşteptătorul, şi Sabriel tare 
se temea să-l folosească, căci sunetul său era ca un 
balansoar care-l afunda pe cel ce-l folosea şi mai adânc în 
Moarte, aducându-l pe ascultător înapoi la Viaţă. 

— Kibeth, adăugă ea. 

Kibeth era Hoinarul, şi sunetele lui erau adesea diferite. 
Era un clopoțel ciudat şi greu de folosit. Avea puterea să 
dea morţilor libertatea de mişcare sau îi putea ajuta să 
treacă de următoarea poartă. Mulţi necromanţi îşi 
prinseseră nu o dată urechile cu năzdrăvanul Kibeth, 
ajungând prin locuri nedorite. 

— Dyrim. 


Un clopoțel plăcut auzului, cu tonuri clare şi melodioase. 
Dyrim era vocea pierdută adeseori de cei duşi, însă putea la 
fel de bine să amuţească cât ai clipi o limbă mult prea 
slobodă. 

— Belgaer, continuă Sabriel înşiruirea. 

Alt clopoțel năstruşnic, care suna numai când poftea el. 
Belgaer era Cugetătorul, clopoţelul pe care cei mai mulţi 
necromanţi se fereau să-l folosească, căci putea dărui 
independenţă raţiunii, memorie intactă şi multe alte lucruri 
pe care numai o fiinţă vie le avea. Mânuit însă de cine nu 
trebuie, putea, de asemenea, să le facă pe toate să dispară. 

— Saraneth, rosti ea mai departe. 

Clopoţelul cu sunetul cel mai jos şi mai profund, sunetul 
puterii. Saraneth era Temnicerul, cel care-i încătuşa pe 
morţi, supunându-i voinţei celui care-l mânuise. 

Ajunse, în sfârşit, la ultimul şi cel mai mare dintre clopoței, 
care îi păru mai rece chiar decât propriile degete, îngheţate 
bocnă, în ciuda îmbrăcătorii de piele menite să-l amuţească. 

— Astarael, cel plin de durere, şopti Sabriel. 

Astarael era Persecutorul, ultimul clopoțel de pe 
bandulieră. Folosit cum se cuvine, îi alunga în negurile 
Morţii pe toţi cei care-l ascultau, inclusiv pe cel care suna. 

Sabriel rămase un timp cu mâna în aer, atingându-l prima 
dată pe Ranna, după care se răzgândi şi-şi încleştă degetele 
pe Saraneth. Desfăcu învelitoarea cu mare grijă şi-l scoase, 
moment în care limba eliberată din strânsoare atinse uşor 
pereţii metalici, producând un sunet greoi şi prelung, ca 
mormăitul unui urs hoinar. 

Lăsând mânerul liber, Sabriel prinse iute limba cu podul 
palmei stângi, ca nu cumva să mai sune şi-a doua oară. Cu 
mâna liberă scoase sabia din teacă şi-o ridică în poziţie de 
apărare. Simbolurile Legământului prinseră Viaţă dintr- 
odată pe tăişul lunecos, strălucind în lumina lunii. Sabriel le 
studie atentă câteva clipe, căci uneori se mai strecurau 
printre ele tot soiul de semne prevestitoare. La început nu 
zări decât nişte desene ciudate pe lama ascuţită, dar îndată 


acestea se transformară într-o inscripţie pe care Sabriel o 
ştia prea bine. Îşi plecă capul înainte, pregătindu-se să 
treacă pragul Morţii. 

Inscripţia apăru din nou, de data asta uşor modificată, însă 
Sabriel nu mai apucă s-o vadă. „Pe Abhorsen îl slujesc, pe 
cei morţi îi căsăpesc”. 

Acestea erau cuvintele ştiute de Sabriel. Acum însă aveau 
şi o continuare: „Clayrul m-a văzut, Ziditorul m-a făcut, 
Regele m-a ostoit şi Abhorsen m-a primit”. 

Cu ochii închişi, Sabriel simţea din ce în ce mai aproape 
pragul dintre Viaţă şi Moarte. Vântul o mâna de la spate, 
învăluindu-i spatele într-o adiere curios de caldă, iar luna o 
scălda în lumina ei strălucitoare şi fierbinte ca razele 
soarelui. Simţea în faţă răcoarea încremenită a Morţii şi 
când deschise ochii zări negura cenuşie de Dincolo. 

Cu un efort al voinţei, spiritul ei trecu, în sfârşit, pragul, cu 
sabia şi clopoţelul pregătite. Trupul ei lumesc deveni dintr- 
odată rigid în mijlocul rombului luminat, şi o ceaţă deasă 
apărută de nicăieri îi împresură gleznele, desfăcându-se în 
mii de pâlcuri spiralate. Mâinile şi faţa prinseră 
promoroacă, în timp ce simbolurile din colţuri pălălăiau 
necontenit. La un moment dat, trei dintre ele se potoliră ca 
la un semn, numai cel dinspre miazănoapte se aprinse 
brusc, ca o vâlvătaie, pentru ca mai apoi să se stingă de tot. 

Curenţii râului erau destul de puternici, dar Sabriel reuşi 
să le ţină piept fără să bage de seamă frigul, concentrată 
cum era să scruteze împrejurimile ca să preîntâmpine 
eventualele capcane sau ambuscade. Portalul ăsta către 
Moarte părea destul de liniştit. Nu se auzea decât vuietul 
prelung al cascadei de dincolo de cea de-a Doua Poartă. 
Nici pomeneală de zgomot de paşi prin apă, de bolborosiri 
sau de clipociri suspecte sau alte astfel de scâncete 
înfundate. Nu tu arătări negre şi diforme, nici siluete tăiate 
în umbră care să te pândească din cotloanele întunecoase. 

Nemişcată, Sabriel îşi mai aruncă o dată ochii de jur 
împrejur, după care băgă sabia înapoi în teacă şi începu să 


se scotocească prin buzunarele pantalonilor de lână. 
Saraneth se afla încă în mâna ei stângă, gata să-i asculte 
porunca. Schiţă în aer cu mâna dreaptă conturul unei 
bărcuţe de hârtie care căpătă formă îndată ce fata îşi 
deschise larg palma. De un alb imaculat, delicată şi 
lucitoare în lumina difuză, mica ambarcaţiune avea la prova 
o pată minusculă, dar perfect rotundă, o picătură de sânge 
de la degetul lui Sabriel. 

Ţinând-o în echilibru, fata o ridică în dreptul buzelor şi 
suflă cu putere, ca şi cum ar fi vrut să facă o pană să-şi ia 
zborul. Asemenea unui planor, bărcuţa se desprinse din 
palma ei şi ateriză în apă, înghițită de curenţi. Sabriel o 
privi cu respiraţia întretăiată, răsuflând în sfârşit uşurată 
când aceasta reapăru dreaptă din adâncuri, înfruntând 
valurile şi lăsându-se dusă de curenţi. În câteva clipe o 
pierdu din vedere, purtată către cea de-a Doua Poartă. 

Era a doua oară când lansase o asemenea bărcuţă în râul 
Morţii. Tatăl ei o învățase cum să le facă, dar o avertizase să 
le folosească cu mare cumpătare. În nici un caz mai mult de 
trei la fiecare şapte ani - îi spusese el - altminteri preţul ce 
trebuia plătit avea să fie mult mai mult decât o simplă 
picătură de sânge. 

Nefiind prima dată când făcea o astfel de vrajă, Sabriel 
ştia la ce să se aştepte. Cu toate astea, când vuietul din 
spatele celei de-a Doua Porţi se potoli timp de vreo zece sau 
douăzeci de minute - sau poate patruzeci chiar, căci timpul 
altfel se măsoară şi se scurge în Tărâmul de Dincolo - îşi 
scoase iarăşi sabia şi-l apucă pe Saraneth de mâner, 
lăsându-i limba slobodă, ca să-şi facă datoria. Vuietul porţii 
se liniştise dintr-un singur motiv: cineva. Sau ceva. Făcea 
cale-ntoarsă din străfundurile Morţii, dornic să revină 
printre vii. 

Sabriel nădăjduia să fie cel pe care-l invitase trimițând 
solul de hârtie. 

CAPITOLUL ŞASE. 


Magie de Legământ pe creasta Piscului Despicat. Ce 
momeală mai bună putea exista pentru creatura care 
sălăşluia în peşterile de la poalele colinei, nu mai departe 
de doi kilometri către vest de Piatra de Legământ? 

Fusese odinioară om sau cel puţin asemenea unei fiinţe 
umane, atât timp cât trăise sub razele soarelui. De-a lungul 
veacurilor petrecute cutreierând apele îngheţate ale Morţii 
îşi pierduse însă orice urmă de trăsătură omenească, 
luptându-se din răsputeri cu vârtejurile râului, dând dovadă 
de o dorinţă neostoită de a reveni printre cei vii. Cât fusese 
în Viaţă, nici măcar nu bănuise câtă forţă zace în el, până 
ce, într-o bună zi, o suliță ricoşă dintr-o stâncă şi-i perforă 
gâtul, lăsându-i numai câteva minute de zvâcnituri 
spasmodice înainte să-şi piardă suflarea. 

Printr-un efort nemaivăzut reuşise cumva ca, timp de trei 
sute de ani, să nu alunece dincolo de a Patra Poartă, 
prinzând astfel puteri nebănuite şi deprinzându-se puţin 
câte puţin cu Moartea şi cu regulile ei. Se hrănea cu spirite 
mai slabe, având grijă să nu stea în calea celor mai în 
putere decât el. Însă, orice ar fi făcut, scopul său era să 
rămână viu. Şansa îi surâse, într-un sfârşit, când un spirit 
dintre cele puternice evadase de dincolo de cea de-a Şaptea 
Poartă, străbătându-le valvârtej pe toate celelalte, până la 
pragul către lumea viilor, pe care-l trecu la fel de grăbit. 
Sute de alţi morţi îl urmaseră, şi atunci se alătură şi el 
gloatei. Totul se petrecuse într-o harababură de nedescris şi 
la fiecare prag îi aştepta câte un paznic, însă, profitând de 
confuzia generală, reuşi să se strecoare neobservat, 
trecând în cele din urmă pragul către Viaţă. 

Găsi destule trupuri în locul pe unde se întâmplase să iasă, 
aşa că nu-i fu greu să-şi însuşească unul şi-apoi să fugă 
mâncând pământul, cât mai departe. Nu trecu mult şi dădu 
peste peşterile întunecate, unde-şi avea acum sălaşul. Ba îi 
veni chiar şi năstruşnica idee de a-şi lua un nume, aşa că îşi 
zise 'Thralk. Un nume simplu, masculin, şi deloc greu de 
pronunţat cu gura lui pe jumătate descompusă. Thralk nu-şi 


mai aducea aminte dacă în Viaţa anterioară fusese bărbat 
sau femeie, însă asta nici nu mai conta, căci noul său trup 
era cel al unui bărbat. 

Îşi alesese numele expres ca să bage frica în cele câteva 
sătucuri rămase în zona de graniţă, pe care le prăda după 
bunul plac, hăituindu-i pe localnici şi asigurându-şi astfel 
rezerva de energie necesară pentru a supravieţui în 
Moarte. 

Zări din nou vâlvătaia de pe Piscul Despicat, simțind 
vibrația curată şi puternică a Legământului, însă ghici 
îndată că vraja n-are să reziste prea mult. Forţa magiei îl 
speria de-a binelea, însă lipsa de deprindere a celui ce-o 
exercita avu darul să-l mai liniştească puţin, mai ales la 
gândul că numai un trup viguros şi tânăr putea susţine aşa 
o intensitate. Thralk decise că trebuie să aibă trupul fraged 
cu orice preţ. Avea nevoie de acea energie să-şi pună 
sângele în mişcare şi să-şi asigure rezerva trebuincioasă 
pentru când va trece pragul înapoi în Moarte. Aşa se face 
că, în cele din urmă, lăcomia învinse frica şi Thralk îşi părăsi 
ascunzişul întunecos şi umed, apucând poteca abruptă şi 
fixând mereu piscul cu ochii bulbucaţi şi mâncaţi de vreme 
peste care nici pleoape nu mai avea. 

Sabriel îşi zări călăuza de departe, la început ca o rază 
prelungă ce plutea înspre ea deasupra apelor învolburate, 
iar apoi, când dâra se opri la câţiva metri distanţă, ca o 
siluetă difuză ce căpăta treptat formă omenească şi se 
apropia cu braţele deschise în semn de bun venit. 

— Sabriel! O întâmpină forma. 

Avea un glas înfundat şi neclar, ca şi cum vorbele ar fi fost 
rostite de la mare distanţă şi parcă nu din gura ei. Îi simţi 
însă căldura din voce, aşa că nu se nelinişti. Abhorsen nu-i 
explicase niciodată cine e această prezenţă radiantă şi nici 
ce hram poartă, dar fata avea sentimentul că ştie deja. Nu-i 
mai ceruse ajutorul decât o dată, când avusese prima 
menstruaţie. 


Educaţia sexuală era aproape inexistentă în programa 
Colegiului Wyverley, iar dacă se făcea era adresată exclusiv 
elevelor de la cincisprezece ani în sus. Sigur că ele mai 
şuşoteau pe ascuns, inventând tot felul de poveşti, niciodată 
la fel, deseori cu intenţia să-şi bage colegele în sperieţi. 
Niciuna dintre prietenele lui Sabriel nu era cu mult mai 
mare decât ea, aşa că toate ajunseră la vârsta pubertăţii 
cam în acelaşi timp, iar ea, înspăimântată şi disperată de 
ceea ce i se întâmpla, decise să treacă pragul Dincolo. Tatăl 
ei îi arătase cum să facă bărcuţa de hârtie şi-i explicase că 
duhul astfel chemat îi va răspunde la toate întrebările şi-o 
va proteja - ceea ce se şi întâmplase. Spiritul strălucitor îi 
lămuri toate nedumeririle şi-i explică şi multe alte lucruri pe 
lângă, şi vorbiră îndelung, până ce Sabriel fu nevoită să se 
întoarcă înapoi în lumea celor vii. 

— Bună, mamă, zise Sabriel, vârând sabia în teacă şi 
prinzând limba lui Saraneth cu degetele. 

Călăuza nu o salută, dar asta nu era deloc neobişnuit, căci 
în afară de a pronunţa numele lui Sabriel nu putea decât să 
răspundă la întrebări. Fata nu era sigură dacă prezenţa 
luminoasă era chiar spiritul mamei sale - ceea ce era destul 
de puţin probabil - sau pur şi simplu o forţă magică lăsată 
de ea în urmă ca s-o protejeze. 

— Nu am foarte mult timp, continuă Sabriel. Aş vrea să te 
întreb despre. Despre toate, de fapt. Dar deocamdată 
trebuie să aflu cum ajung cel mai repede din Piscul 
Despicat la casa tatălui meu. Adică, pardon, vreau să zic la 
Colina Barhedrinului. 

Spiritul încuviinţă tacit şi-apoi vorbi. Cuvintele ei 
bolovănoase căpătau formă în mintea fetei, descriindu-i 
povestea în imagini vii pe care Sabriel le putea vizualiza ca 
pe nişte amintiri plăcute dintr-o călătorie. 

— Ia-o mai întâi către nord. Urmează apoi coama ce 
coboară până în fundul văii, şi nu uita să priveşti mereu 
cerul. Va fi senin, fără pic de nor. Caută steaua roşie, 
strălucitorul Uallus. Ai să-l găseşti aproape de orizont, cam 


la trei degete la est de miazănoapte. Urmează-l până la 
poteca piezişă ce uneşte malul de sud-vest cu cel de la 
nord-est, şi ţine drumul înspre nord cam un kilometru 
jumătate. Atunci ar trebui să dai peste o piatră de hotar în 
spatele căreia ai să vezi o Piatră de Legământ. Îndărătul ei 
porneşte o cărare ce duce la Stâncile Semeţe aflate imediat 
la nord. Mergi pe cărarea asta până la capăt, ea te va duce 
direct la o poartă în peretele stâncilor, pe care ai s-o 
deschizi cu ajutorul lui Mosrael. Dincolo se cască un tunel 
care urcă domol către vârfuri şi dă în Podul lui Abhorsen. 
Casa pe care o cauţi e chiar la capătul acestui pod. Mergi în 
pace, copilă, şi nu te opri sau nu zăbovi pentru nimic în 
lume! 

— Mulţumesc, zise Sabriel îngândurată. Ai putea să-mi 
mai. 

Se opri însă la jumătatea întrebării, căci spiritul matern îşi 
ridică brusc braţele către cer, ca şi cum şi-ar fi ieşit din fire 
şi strigă: 

— Du-te odată, hai! 

În acelaşi timp, Sabriel simţi cum rombul protector din 
jurul trupului ei lumesc palpită şi devine din ce în ce mai 
vlăguit, avertizând-o parcă, şi abia atunci îşi dădu seama că 
simbolul dinspre miazănoapte se stinsese. Cât ai clipi, se 
întoarse pe călcâiul stâng şi-o luă la fugă în direcţia opusă, 
către pragul dintre cele două tărâmuri, cu sabia scoasă iar. 
Curentul o trăgea înapoi parcă dinadins, încleştându-i-se de 
glezne, însă fata îl birui cu încăpăţânarea-i caracteristică. 
Odată ajunsă la portal, îşi forţă spiritul să treacă dincolo cu 
toată puterea rămasă, reunindu-se în sfârşit cu trupu-i 
înfrigurat. 

Nu trecu mai mult de o secundă până să-şi vină în fire, 
simțind din nou gerul năprasnic care parcă-i îngheţase 
până şi mintea. Zări apoi cu stupoare creatura odioasă care 
tocmai păşea în interiorul rombului peste simbolul stins 
dinspre miazănoapte, gata s-o cuprindă cu braţele-i 


putrezinde, cu o gură imensă căscată în gol şi duhnind a 
hoit. 

Thralk fusese foarte bucuros să vadă că rombul nu e 
întregit şi, mai cu seamă, că magul pe care trebuia să-l 
apere e transpus în Moarte. Îşi făcuse ceva griji din cauza 
săbiei, dar bruma cu care era acoperit tăişul şi vederea lui 
deloc de invidiat îl împiedicară să observe simbolurile 
aprinse ce dănţuiau pe sub pojghiţa de gheaţă. La fel se 
întâmplă şi cu clopoţelul din mâna ei stângă, care-i păru un 
bulgăre de zăpadă sau un simplu ţurţure. Thralk se simţi 
extrem de norocos văzând toate acestea, mai ales că Viaţa 
ce palpita în trupul victimei părea fragedă şi sănătoasă. Se 
trase, aşadar, mai aproape, întinzându-şi braţele schiloade 
către gâtul ei. 

Exact în momentul când degetele lui lipicioase aproape că- 
i atinseră pielea, Sabriel deschise ochii şi, fără să mai stea 
pe gânduri, execută lovitura care-i adusese locul doi la 
lupte. Întinse braţul cu sabia drept în faţă, de-ai fi zis că 
tăişul e una cu mâna, şi, cu o zvâcnitură a încheieturii, îi 
împunse gâtlejul cu aşa o putere, încât lama pătrunse 
douăzeci de centimetri dincolo de ceafă. 

Thralk urlă ca apucat, agăţându-se de sabie şi smucind-o 
nervos ca să se elibereze, dar la atingerea tăişului ţipă iar 
ca din gură de şarpe, simțind arsura simbolurilor magice. 
Scântei alb-roşietice îi ţâşniră atunci dintre degetele 
încleştate pe lama lucitoare, dându-i a înţelege cu cine are 
de-a face. 

— Abhorsen! Bâigui el cu o voce gâtuită, prăbuşindu-se pe 
spate, în timp ce Sabriel răsuci tăişul în rană dintr-o 
singură mişcare. 

Trupul mort pe care Thralk îl poseda începea deja să se 
resimtă, căci simbolurile îi ardeau carnea fără milă, 
anchilozându-i încheieturile şi-aşa slăbite şi pe jumătate 
putrezite. În curând, gâtul îi fu cuprins de flăcări, dar asta 
nu-l împiedică să vorbească, sperând astfel să-i distragă 
atenţia, în timp ce spiritul său se lupta să abandoneze 


trupul vlăguit, asemenea unui şarpe care-şi leapădă pielea 
şi se retrage apoi la culcuşul său în noapte. 

— Abhorsen! Nu mă omori! Am să te servesc, am să te 
măresc, îţi voi fi ajutor credincios. Cunosc şi pe alţii ca 
mine, mai mult morţi decât vii. O să te ajut să prinzi pe cine 
vrei, am să-i ademenesc pentru tine. 

Suspinele piţigăiate îi fură însă curmate de clinchetul 
profund al lui Saraneth, întocmai cum sunetul gros al unui 
cimpoi biruie ţipetele pescăruşilor. Cântul umplu noaptea 
neagră, răsunând în aer mult timp după aceea, şi Thralk 
simţi cum îl înşfacă şi-l poartă în Moarte tocmai când 
spiritul său era pe punctul de a se separa de trup, 
pregătindu-se să dea bir cu fugiţii. Sunetul prelung îl legă, 
aşadar, de corpul acum paralizat, supus la rându-i celei ce 
sunase. Il cuprinse o furie nebună şi încercă să se 
împotrivească, dar totul era în zadar, şi asta nu făcu decât 
să-l enerveze şi să-l înspăimânte şi mai tare. Ecoul era 
pretutindeni, pătrunzându-i măruntaiele şi noaptea ce-l 
învăluia, iar Thralk ştia prea bine că nu mai e cale de 
întoarcere: melodia îi va răsuna în urechi pe veci. 

Sabriel îl privea zvârcolindu-se, jumătate afară din trup, 
jumătate prizonier în carnea fetidă din care sângele se 
scurgea şiroaie, formând bălți mari şi negre pe zăpada 
cenuşie. Încăpăţânat, spiritul său încercă să vorbească din 
nou prin gura leşului, dar în van. Sabriel s-ar fi dus după el 
în Moarte, unde l-ar fi putut descoase cu ajutorul lui Dyrim, 
dar era mult prea aproape de piatra despicată, care-i dădea 
o senzaţie constantă de nelinişte şi teamă, ca atunci când 
simţi atingerea rece a unei nestemate pe pieptul golaş. 
Cuvintele călăuzei îi răsunară iar în minte: „Nu te opri şi nu 
zăbovi pentru nimic în lume!” 

Îşi înfipse sabia în ţărână şi-l puse pe Saraneth la locul lui 
pe bandulieră, desfăcându-l pe Kibeth cu amândouă 
mâinile. Simţind primejdia, furia lui Thralk se transformă 
într-o spaimă cumplită, căci, după veacuri de chinuri şi 


fugă, ştia că venise, în sfârşit, vremea să cunoască Moartea 
adevărată. 

Sabriel îşi luă o poziţie defensivă, ţinându-l pe Kibeth cu 
amândouă mâinile, ceea ce era destul de ciudat. Clopoţelul 
părea că stă să se crape între palmele ei strânse, dar fata 
ştia foarte bine ce are de făcut. II aplecă înainte şi-napoi, 
descriind în aer un simbol ciudat care semăna cu cifra opt. 
Deşi aparţineau aceluiaşi instrument, sunetele care se 
făcură auzite în secunda următoare erau foarte diferite, 
formând însă împreună acorduri vesele de marş, o melodie 
antrenantă, ca de paradă. 

La auzul lor, Thralk simţi cum forţe neştiute pun stăpânire 
pe el şi-l trag în adâncuri cu o putere extraordinară, 
azvârlindu-l dincolo de pragul Morţii. Se opinti cât putu şi le 
opuse rezistenţă, dar tot degeaba, căci ştia prea bine că nu 
se poate elibera. Mai ştia şi că va trebui să treacă prin toate 
cele Nouă Porţi şi că, odată ajuns la ultima, totul avea să se 
curme într-o clipă. Renunţă să se mai zbată, folosindu-şi 
stropul de putere rămasă ca să contureze ceea ce părea o 
gură în mijlocul formei sale vaporoase, o gură căscată din 
care se iţea o limbă vineţie ce se zvârcolea întruna. 

— Blestemat să fii! Horcăi el. Le voi da de ştire servitorilor 
lui Kerrigor! Voi fi răzbunat. 

Glasul înecat şi grotesc i se curmă însă înainte să-şi 
termine propoziţia, căci Thralk îşi pierdu conştiinţa. 
Saraneth îl legase de trupul muritor, dar Kibeth era cel 
care-i stăpânea spiritul acum şi tot el avea să-l însoţească 
pe parcursul călătoriei în Moarte, până la poarta dincolo de 
care va înceta să mai existe. În curând, umbra mişcătoare 
dispăru brusc, lăsând în urmă leşul sfrijit întins în zăpadă. 

Deşi reuşise să trimită înapoi în Moarte pe unul dintre cei 
întorşi, ultimele lui cuvinte o tulburară pe Sabriel. Fără să 
ştie exact de ce, la auzul numelui de Kerrigor o cuprinse 
instinctiv teama. Era ceva legat de numele ăsta, ceva ce ea 
nu-şi mai aducea aminte. Pesemne că Abhorsen îl pomenise 
la un moment dat, referindu-se probabil la morţii de rang 


înalt. Numele o înspăimânta la fel de tare ca şi piatra 
despicată, dat fiind că ambele erau simboluri tangibile ale 
unei lumi pervertite şi anapoda, o lume în care tatăl său se 
pierduse fără urmă şi unde ea însăşi trebuia să înfrunte 
cumplite primejdii. 

Tuşi, simțind cum aerul rece îi inundă plămânii, şi-l puse şi 
pe Kibeth la loc. Sabia părea să se fi curăţat în urma 
focului, dar Sabriel şterse totuşi tăişul cu o cârpă înainte s-o 
bage înapoi în teacă. Oboseala începea să-şi spună cuvântul 
şi simţi c-o lasă picioarele când îşi puse rucsacul în spinare, 
dar ştia că nu poate să mai zăbovească, nu prin părţile 
acelea. Cuvintele călăuzei-mamă îi răsunau întruna în minte 
şi ceva înlăuntrul ei îi spunea că lucruri grave se întâmplă 
dincolo de Moarte, că o prezenţă puternică îşi croieşte 
drum către Viaţă, intenţionând probabil să folosească piatra 
drept intrare. 

Dealul acela avusese parte de prea multă Moarte şi de 
prea multă magie pentru o singură noapte, iar zorii erau 
încă departe. Vântul adia destul de puternic şi, în curând, 
stelele sclipitoare şi luna gălbuie dispărură sub pătura 
norilor pufoşi. 

Fără să mai piardă timpul, Sabriel scrută văzduhul în 
căutarea celor trei aştri luminoşi care formau Catarama de 
la Cureaua Uriaşului din Nord. Îi găsi repede, dar se opri să 
consulte şi harta astrologică din almanahul ei şi, pentru că 
nu îndrăznea să-şi mai folosească magia atât de aproape de 
piatră, îşi fabrică iute un fel de făclie care fumega cu un 
miros înţepător în timp ce flacăra şovăielnică lumina 
paginile învechite. Almanahul îi confirmă bănuielile: în 
Vechiul Regat, Catarama era înspre nord şi mai era 
cunoscută şi sub denumirea de Himera Matelotului. În 
Ancelstierre, o găseai cam la zece grade vest de 
miazănoapte. 

Sabriel o porni, aşadar, către nord, de fapt către panta 
nordică a culmii, aşa cum o învățase călăuza, căutând din 
priviri coama ce cobora în valea acum învăluită în întuneric. 


Norii se adunau pe cer din ce în ce mai groşi şi mai cenuşii, 
de aceea ar fi vrut să coboare înainte ca lumina lunii să se 
stingă de tot. Odată ajunsă în dreptul lanţului pintenat se 
mai linişti puţin, căci coborâşul îi păru mult mai uşor aici 
decât pe treptele surpate dinspre sud, deşi panta domoală 
promitea un drum destul de lung până jos, în vale. 

Îi luă, într-adevăr, câteva ore bune până în fundul văii, un 
drum cu peripeții, trânte şi spaime de tot felul, în ciuda 
flăcăruii magice care o însoţise neîncetat, pâlpâind firavă la 
numai câţiva centimetri în faţă. Mult prea slabă ca să-i 
uşureze coborârea într-un mod semnificativ, luminiţa o 
ajutase totuşi să evite o mulţime de primejdii, şi Sabriel 
spera în continuare să nu atragă atenţia, putând fi uşor 
luată drept aburi de mlaştină sau cine ştie ce licărire 
trecătoare. În orice caz, îi fusese extrem de folositoare când 
norii acaparară şi ultimul petic de cer senin. 

„S-a dus şi lumina”, îşi zise Sabriel tristă privind către 
miazănoapte - sau cel puţin aşa spera - sfredelind zările în 
căutarea lui Uallus, astrul roşiatic. Clănţănea din dinţi şi nu 
putea nicicum să scape de frisoanele care-i scuturau tot 
corpul. Dacă se oprea din mers, gerul ar fi îngheţat-o pe 
loc, mai cu seamă că vântul începea iarăşi să se înteţească. 

Râse nervos şi înfundat şi-şi întoarse faţa contra vântului, 
ca să-i simtă adierea în obraji. Era o boare rece dinspre 
răsărit, din ce în ce mai puternică, împrăştiind norii cât ai 
clipi către soare-apune. Acolo, pe primul crâmpei de cer 
senin dezvăluit de vânt, Sabriel îl zări, în sfârşit, pe Uallus 
strălucind în nuanţe sângerii. Zâmbi împăcată şi-l privi 
îndelung, speriată totodată de întunecimea dimprejur. O 
porni iute într-acolo fără să-şi ia ochii de la el, cu vocea 
călăuzei mereu în minte: „Nu te opri şi nu zăbovi pentru 
nimic în lume!” 

Zâmbetul îi înflori din nou în colţul gurii când găsi poteca 
promisă şi, fiindcă şanţurile de pe margine erau pline-ochi 
cu zăpadă, îşi puse schiurile veselă şi-o luă din loc, 
înaintând cu spor. 


Când zări, într-un sfârşit, borna kilometrică şi Piatra de 
Legământ din spate, orice urmă de surâs îi dispăruse de 
mult de pe faţă. Începuse iar să ningă şi vântul se înteţise 
simţitor, iar fulgii îi tot intrau în ochi, singura parte a 
corpului care-i rămăsese descoperită. Bocancii i se udaseră 
şi ei destul de tare, în ciuda unturii de oaie cu care îi 
dăduse. Faţa, mâinile şi picioarele aproape că îi degeraseră, 
de-abia se mai ţinea pe picioare şi, deşi mâncase din oră în 
oră, acum nu-şi mai putea descleşta defel fălcile. 

Ajunsă, în sfârşit, în dreptul pietrei magice - de astă dată 
întreagă - din spatele micii borne, Sabriel se încumetă şi 
invocă o vrajă de Legământ cu ajutorul căreia să se mai 
încălzească. Oboseala o împiedică să menţină căldura mai 
mult de câteva minute, dar n-ar fi reuşit nici măcar atât fără 
ajutorul pietrei. Merse, aşadar, mai departe, înfruntând 
nămeţii şi gerul năprasnic, şi numai îndemnul călăuzei şi 
senzaţia că cineva e constant pe urmele ei o mai ţineau pe 
picioare. 

Era doar un sentiment pe care-l avea, dar, îngheţată şi 
secătuită de puteri cum era, se întrebă dacă nu cumva 
mintea îi joacă feste. Oricum, în starea în care era n-ar fi 
fost în stare să ţină piept decât unei închipuiri, şi poate nici 
acesteia, aşa că îşi văzu de drum mai departe. 

„Nu te opri şi nu zăbovi pentru nimic în lume 

Poteca din spatele pietrei era mult mai bună decât coasta 
către Piscul Despicat, dar ceva mai abruptă. Cei care 
băteau drumurile prin părţile acelea fuseseră nevoiţi să taie 
roca masivă şi cenuşie - mult mai rezistentă la eroziuni 
decât granitul - presărând urcuşul cu sute de trepte late şi 
joase pe care erau scrijelite tot felul de modele ciudate al 
căror înţeles îi scăpa. Nu erau simboluri de Legământ, şi 
nici cuvinte dintr-o limbă pe care s-o ştie, iar acum Sabriel 
era mult prea obosită ca să se mai gândească şi la asta. Îşi 
concentră mai bine atenţia la drum, urcând treaptă după 
treaptă, masându-şi coapsele amorţite cu mâna, tuşind şi 
respirând greoi la fiecare pas şi ţinându-şi mereu capul 


LLA 


plecat ca să se ferească de zăpada desprinsă de pe treapta 
de deasupra. 

Poteca devenea din ce în ce mai anevoioasă, şi Sabriel zări, 
nu departe în faţă, luciul crestei stâncoase, un munte de 
piatră mult mai negru dincolo de perdeaua de zăpadă decât 
însuşi cerul plumburiu, infiltrat de lumina palidă a lunii. 
Merse şi iar merse, dar, în loc să se apropie, i se părea că se 
tot îndepărtează, căci poteca avea cotituri şi ocolişuri dese 
ce urcau domol, lăsând valea îngustă în urmă. 

Se trezi dintr-odată faţă în faţă cu peretele imediat după o 
cotitură, când luminiţa care o însoțea se lovi de ceva masiv, 
un zid ce părea să se întindă la vreo câţiva zeci de kilometri 
în stânga şi-n dreapta şi la alte câteva sute în sus, către 
zenit. Atunci ştiu cu certitudine că ajunsese la capătul 
cărării, care se înfunda la poalele Stâncilor Semeţe. 

Se trase mai aproape răsuflând uşurată, cu luminiţa 
licărindu-i acum deasupra capului şi dezvăluind o bucată de 
rocă cenuşie brăzdată de muşchi. Nu se vedea nici o intrare 
pe nicăieri, doar peretele vălurit de stâncă dură ce 
străpungea înălțimile mult dincolo de cercul palid de 
lumină, încotro s-o apuce acum? Uşa din zid era de negăsit 
şi poteca se-nfunda în munte. 

Sleită de puteri, se lăsă în genunchi într-un petic de 
zăpadă şi-şi frecă mâinile ca să le dezmorţească, după care 
îl desprinse pe Mosrael de la piept. Mosrael, Deşteptătorul. 
Îl ţinea strâns în palmă, concentrându-şi simţurile şi 
iscodind împrejurimile cu puterea minţii, ca nu cumva să 
trezească la Viaţă vreun mort de prin apropiere. Nu simţi 
nimic îngrijorător, însă avu din nou senzaţia că o pândeşte 
cineva din umbră, la doar câţiva metri înapoi pe potecă. 
Cineva sau ceva venit de Dincolo şi a cărui putere o 
înspăimânta. Încercă să estimeze distanţa, dar apoi îşi 
învinse gândurile sumbre. Indiferent cine sau ce era şi ce 
vroia, era mult prea departe ca să audă cântul răguşit al lui 
Mosrael, aşa că Sabriel se ridică în picioare şi scutură 
energic clopoţelul. 


Sunetul aspru răsună în aer mai ceva decât croncănitul 
simultan a zeci de papagali, lovindu-se plin de pereţii 
costişei şi împletindu-se apoi cu vântul către înălţimi, unde 
se sparse într-o multitudine de ciripituri disparate. 

Sabriel îl amuţi pe dată şi-l puse la loc, însă ecourile încă 
mai umpleau valea, şi fata îşi dădu seama că urmăritorul nu 
avea cum să nu le audă. Simţi cum acesta o cercetează din 
umbră şi cum grăbeşte pasul, vizualizându-i fiecare 
mişcare, aşa cum, atunci când te uiţi la o cursă de cai, 
observi muşchii animalelor încordându-se din ce în ce mai 
tare, pe măsură ce trec de la trap la galop. Urca treptele cu 
repeziciune, cel puţin câte patru-cinci odată. Îi simţea 
graba pulsându-i în tâmple, contopindu-se cu propria 
spaimă, care îi făcea inima să bată la unison, dar cu toate 
astea îi ieşi în întâmpinare cu sabia pregătită. 

Jos, pe cărare, printre fulgii răscoliţi de vânt, zări o siluetă 
sprintenă sărind de pe o treaptă pe alta cu paşi uriaşi, 
înghițind pământul. Aducea vag a fiinţă umană, dar era 
mult prea înalt ca să fie om şi la fiecare pas pământul se 
aprindea în flăcări albăstrii, asemenea untdelemnului ce 
arde mocnit în apă. Sabriel ţipă când îl văzu, simțind 
spiritul mortului adânc în măruntaie. Răsfoi în minte Cartea 
morţilor, oprindu-se la paginile de care se temuse 
dintotdeauna şi care descriau răul în toată puterea sa. 
Arătarea era un mordicant, un spirit care putea să treacă 
oricând din Moarte în Viaţă sau invers şi al cărui trup era 
plămădit dintr-un amestec de pământ lutos de mlaştină şi 
sânge uman. Mordicanţii erau de fapt creaturi modelate şi 
însufleţite de necromanţi ai magiei libere, înlăuntrul cărora 
aceştia ferecau un spirit mort care să le ghideze. 

Sabriel mai alungase unul la un moment dat, dar asta se 
întâmplase în Ancelstierre, la mai bine de şaizeci de 
kilometri de Zid, şi, oricum, mordicantul era atunci deja 
slăbit şi cu puterile pe ducă. Nu şi cel din faţa ei însă, care 
era tânăr, aprig şi în forţă. Atunci lui Sabriel îi trecu prin 
minte un gând care-i paraliză simţurile: creatura avea s-o 


omoare şi să pună stăpânire pe spiritul ei. O cuprinse 
panica văzându-şi toate planurile, speranţele şi curajul 
năruindu-se într-o clipă. Se întoarse când la dreapta, când 
la stânga, ca un iepure hăituit de ogari, dar singura cale de 
scăpare era poteca, pe care lighioana o urca cu 
repeziciune, din ce în ce mai aproape, fiind acum la mai 
puţin de o sută de metri depărtare şi înaintând 
nestingherit. Scotea flăcări pe gură şi alerga cu capul 
aplecat pe spate, urlând prelung la fiecare pas, un răcnet 
năprasnic în care strigătul deznădăjduit al celui care se 
prăbuşeşte în hău se contopea cu scrâşnetul ascuţit al 
unghiilor pe o bucată de sticlă. 

Disperată, îi veni şi ei să strige, dar îşi înăbuşi imboldul şi 
se întoarse către stânca imobilă, lovind-o frenetic cu 
mânerul săbiei. 

— Deschide-te odată! Ţipă ea, în timp ce mintea îi era 
inundată de simboluri de Legământ, niciunul însă potrivit ca 
să deschidă sau să forjeze o uşă în piatră. Învăţase vraja 
asta încă din clasa a doua şi-o ştia ca pe apă, însă acum 
simbolurile pur şi simplu refuzau să se arate şi nu înţelegea 
nici în ruptul capului de ce în loc să se concentreze nu-şi 
putea scoate din minte înmulţirea cu doisprezece. Numai la 
asta se gândea, cât fac doişpe' ori doişpe!. 

Ecoul lui Mosrael se stinse, în sfârşit, şi, în liniştea 
aşternută, mânerul săbiei se izbi de piatră cu un pocănit 
spart, semn că dincolo era spaţiu deschis. Bucuroasă că a 
scăpat de scântei şi de durerea din braţ, Sabriel pipăi 
suprafaţa netedă, care se dovedi a fi o bucată de lemn de 
stejar în forma unei uşi înalte, dar ciudat de strâmte, pe 
care simboluri ale Legământului dansau în nuanţe argintii. 
Un mâner în formă de cerc exact la înălţimea mâinilor ei îi 
atinse uşor şoldul şi Sabriel scăpă sabia din mână, apucând 
inelul şi trăgând de el cu putere. Uşa nici nu se clinti. Trase 
iar, de data asta şi mai tare, aruncându-şi privirea peste 
umăr din când în când, aşteptându-se să vadă chipul hidos 
al creaturii dintr-o clipă într-alta. 


Chiar atunci, mordicantul dădu colţul şi privirile li se 
întâlniră scurt. Sabriel îşi închise ochii imediat, îngrozită de 
ura şi setea de sânge care se citeau în căutătura lui, 
aprinsă, ca vârful unui vătrai uitat în foc. Urlă din nou, cât 
pe ce să dea foc celor câtorva trepte rămase, cu fâşii 
aprinse prelingându-i-se ca nişte bale din gura căscată şi cu 
labele şi picioarele cuprinse de flăcări. 

Cu ochii încă închişi, Sabriel se împinse cu toată forţa în 
mânerul rotund şi uşa se deschise uşoară, iar ea se prăbuşi 
cât era de lungă în zăpada de dincolo de pragul îngust, 
deschizând imediat ochii. Disperată că rămâne fără sabie, 
se întoarse iute cu faţa în sus, ignorând durerea din 
genunchi şi din palme, şi se întinse prin deschizătură, 
înşfăcând mânerul şi trăgând sabia înăuntru. 

Exact când vârful trecu dincolo de prag, mordicantul 
ajunse şi el în dreptul intrării, mult prea strâmtă însă ca să 
poată trece, aşa că-şi vâri doar un braţ prin crăpătura din 
zid. Mici văpăi lunguieţe îi clocoteau în carnea verzuie- 
cenuşie, ca nişte boabe de sudoare, şi fumul lor înecăcios şi 
negru se ridica în spirale minuscule către cer, ducând cu el 
duhoarea grea de păr părlit. 

Întinsă pe jos şi lipsită de orice apărare, Sabriel înlemni de 
frică, cu ochii fixaţi pe mâna diformă a creaturii, cu toate 
cele patru gheare desfăcute larg şi îndreptate către ea. 

CAPITOLUL ŞAPTE. 

Mâna nu reuşi însă s-o ajungă şi ghearele nu făceau decât 
să zgârie în gol. 

Dintr-odată, Sabriel simţi vibrația magiei Legământului 
învăluind-o, din ce în ce mai puternică, şi mii de simboluri 
aprinse apărură în jurul porţii, strălucind atât de tare, încât 
îi rămâneau întipărite pe retină ca nişte negative roşietice 
cu puncte negre care se roteau ameţitor. 

Clipind des din pricina luminii orbitoare, văzu un om ieşind 
din peretele de stâncă, un bărbat înalt şi bine făcut, care 
purta o sabie ca a ei şi care crestă braţul mordicantului, 
tăind o bucată bună din carnea putredă cu iz de smârc. 


După un scurt răgaz, tăişul licări din nou şi mai ciunti o 
fâşie, apoi încă una, ca aşchiile unui trunchi uscat sub 
loviturile iscusite ale tăietorului de lemne. 

Mordicantul urlă ca din gură de şarpe, mai mult înfuriat 
decât rănit, însă, în cele din urmă, îşi trase braţul, şi atunci 
necunoscutul se năpusti peste poartă cu toată greutatea 
trupului şi a zalelor pe care le purta, închizând-o dintr-o 
singură mişcare. Lui Sabriel i se păru extrem de curios că 
omul se mişcă fără ca zalele să facă vreun zgomot. Mii de 
inele minuscule de fier, şi totuşi nici cel mai mic zăngănit. 
Era ceva ciudat şi cu corpul său, însă Sabriel nu băgă de 
seamă decât după ce punctele negre şi roşeaţa îi dispărură 
din faţa ochilor. Atunci îşi zări salvatorul mai de aproape şi 
observă că nu era deloc om, aşa cum crezuse. De la 
depărtare îi păruse de statura unui bărbat, însă acum văzu 
că pe fiecare centimetru al corpului îi defilau simboluri ale 
Legământului, mutându-se şi preschimbându-se neîncetat, 
fără nimic altceva între ele decât aer. 

Incredibil! Era. Era o fantomă vrăjită, un mesager al 
Legământului. 

Dincolo de poartă, mordicantul urlă din nou, întocmai ca o 
locomotivă cu abur ce stă s-o ia din loc, după care se opinti 
în lemnul porţii în câteva rânduri, încercând s-o forţeze. 
Atunci, balamalele începură să scârţâie prelung, iar 
culoarul unde Sabriel era încă întinsă începu să se 
cutremure ameninţător. Placa se crăpă în cele din urmă, iar 
din plafon începură să se desprindă bucăţi mici de piatră, 
prăbuşindu-se în nori groşi de praf ce aduceau cu fulgii de 
afară. 

Mesagerul se întoarse către Sabriel şi-i întinse mâna s-o 
ajute să se ridice. Fata o apucă şi-l privi curioasă, încercând 
să-şi urnească din loc picioarele amorţite şi îngheţate. De 
aproape, îţi puteai da seama cu uşurinţă că trupul era 
imaterial; iluzia cărnii era dezvăluită în toată curgerea ei 
tulburătoare. Trăsăturile feţei i se modificau necontenit, 
mereu altele, aşa încât nu-ţi puteai face o idee despre cum 


arăta. Acum aveai impresia că are chip de femeie, dar în 
secunda următoare te privea parcă un bărbat, şi jocul 
chipurilor continua la nesfârşit, din toate răzbătând însă o 
duritate şi-o înţelepciune aparte. Trupul cu straiele de fier 
se preschimba şi el, odată cu fiecare faţă nouă, doar două 
lucruri rămânând mereu aceleaşi: vestonul cu o cheie 
argintie pe blazon şi sabia lungă, purtătoare de magie de 
Legământ. 

— Mulţumesc, bâigui Sabriel emoţionată, tresărind la 
izbitura de dincolo de poartă. E posibil să. Credeţi că o s-o 
dărâme? 

Mesagerul dădu din cap cu o mină gravă şi, fără să scoată 
nici un cuvânt, îi dădu drumul la mână, arătându-i coridorul 
lung care li se deschidea dinainte. Privind într-acolo, 
Sabriel văzu un pasaj întunecos şi fără fund, care înainta în 
inima muntelui. Simbolurile de Legământ de jur împrejurul 
intrării luminau cât de cât gura îngustă unde se aflau, însă 
tunelul era învăluit în umbră. Cu toate astea, întunecimea îi 
păru fetei oarecum îmbietoare, căci simţea adierea dulce a 
magiei Legământului purtată de curenţii din tunel. 

— S-o iau pe aici? Întrebă Sabriel când mesagerul îi arătă 
iar coridorul obscur cu o nelinişte crescândă. 

Acesta aprobă tăcut şi-apoi îi făcu semne repetate cu 
mâna în aceeaşi direcţie, vrând parcă s-o zorească. În 
spatele său se auzi o nouă izbitură şi alţi nori de praf se 
ridicară, în timp ce stejarul pârâia înfundat, semn că poarta 
avea să cedeze în curând. Mirosul greu şi respingător de 
păr pârlit se făcu simţit din nou, răscolindu-i stomacul. 

Paznicul uşii se încruntă şi o împinse uşor de la spate, ca 
un părinte care-şi îndeamnă odrasla să nu se teamă şi s-o ia 
înainte. Sabriel însă nu avea nevoie de muncă de lămurire. 
Deşi prezenţa mesagerului o mai liniştise, teama încă nu-i 
pierise de tot, intensificată acum şi de duhoarea 
mordicantului. Îşi ridică ochii din pământ şi o porni către 
pasaj cu paşi grăbiţi, privind mereu înainte. 


După câţiva metri, întoarse capul şi-l zări pe paznic 
aşteptând în dreptul porţii şubrezite, cu sabia în gardă. 

Crăpăturile din scânduri se adânceau văzând cu ochii în 
ciuda grilajului de fier, până când, la un moment dat, lemnul 
se frânse cu un pocănit scurt, formând o gaură de mărimea 
unei farfurii prin care mordicantul îşi vâri braţul şi sfărâmă 
şi restul scândurilor într-o clipă, ca pe nişte scobitori. 

Era furios nevoie mare că scăpase prada printre degete şi, 
de aceea, tot corpul îi era cuprins de flăcări, iar pe gură 
scuipa vâlvătăi galbene-roşietice care-l învăluiau într-un 
fum gros ce se învolbura în cercuri ameţitoare atunci când 
urla. 

Sabriel îşi întoarse privirea înainte şi grăbi pasul, 
ajungând în curând să alerge şi apoi chiar să fugă de-a 
binelea, ca într-o cursă contra cronometru. Paşii i se auzeau 
ritmat pe pietriş, iar fata prinse şi mai multă viteză; 
deodată, îşi dădu seama cu groază de ce era aşa de uşoară: 
îşi lăsase rucsacul şi schiurile la gura tunelului! Preţ de o 
secundă fu tentată să se întoarcă după ele, dar gândul îi 
zbură din minte la fel de repede cum îi venise. Se pipăi iute 
după sabie şi bandulieră, şi-i mai veni inima la loc simțind 
răceala tecii de metal şi luciul mânerelor de lemn. 

Reluându-şi fuga, băgă de seamă că tunelul era luminat de 
simboluri aprinse în piatră care alergau odată cu ea, 
însemne magice ce-i călăuzeau drumul şi-i făceau picioarele 
uşoare şi sprintene, şi câte şi mai câte despre care ea habar 
n-avea. Erau o puzderie de semne, şi toate atât de stranii. 
Ce naivă, să creadă că locul întâi la magie la o şcoală din 
Ancelstierre o face mare mag în Vechiul Regat! „Nu-i nimic, 
îşi zise ea, nu e leac mai bun pentru mândria prostească 
decât teama şi faptul că-ţi recunoşti propria ignoranță.” 

Un alt răcnet sfâşietor cutremură pasajul, răsunând mult 
înaintea ei, până în străfunduri, urmat de o sumedenie de 
bufnituri şi de bubuituri înfundate, şi de zgomotul metalic al 
săbiei înfigându-se în carne necurată ori lovindu-se de 
vreun bolovan. Sabriel ştiu fără să privească înapoi că 


mordicantul răzbise dincolo de zid şi acum se lupta cu 
duhul porţii - sau poate că îl şi răpusese deja. Nu cunoştea 
foarte multe despre aceste duhuri-santinelă, însă ştia că 
problema lor cea mai mare era că nu-şi puteau părăsi 
postul. Cu alte cuvinte, odată scăpată de el, creatura nu mai 
putea fi oprită, iar, dacă era să se ia după vacarmul din 
spate, mordicantul nu mai avea mult până să-i ia urma. 

Gândul o înspăimântă atât de tare, încât iuți pasul, 
epuizată. Alerga cu sufletul la gură, ştiind totuşi că n-are să 
mai reziste mult, căci toată spaima, frigul şi oboseala 
adunate peste zi îşi spuneau deja cuvântul, îngreunându-i 
picioarele şi anchilozându-i muşchii încordaţi, în timp ce 
plămânii prost oxigenaţi îi dădeau senzaţia că se sufocă. 

Dinaintea ei, tunelul părea să se întindă la nesfârşit, 
urcând tot mai sus în munte, însă lumina îi călăuzea paşii în 
aceeaşi direcţie, aşa că Sabriel se gândi că nu mai era mult 
până la capăt. Poate doar mica porţiune scăldată în beznă 
din faţă. 

Nici n-apucă bine să-şi termine gândul, că şi zări în faţă o 
lumină puternică având o formă dreptunghiulară. Părea o 
ieşire. Sabriel îşi ţinu respiraţia, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. Scoase apoi un chiot de bucurie pierdut printre 
răcnetele mordicantului, care între timp reuşise să 
răzbească dincolo de poarta de stejar şi de păzitorul ei. 

Aproape simultan se făcu auzit un al treilea sunet, o 
bubuitură surdă şi plină pe care iniţial o confundase cu 
pulsaţia propriei inimi, până să-şi dea seama că de fapt 
aceasta venea de dincolo de ieşirea din tunel. Zgomotul se 
auzi din nou, ca un hurducăit prelung şi atât de 
pătrunzător, încât făcu pereţii de piatră să vibreze şi 
pietrişul mai-mai să-i alunece de sub picioare. 

„Or fi camioane care trec pe şoseaua de deasupra”, îşi zise 
Sabriel, dar îndată îşi aduse aminte unde se află şi 
recunoscu şi sunetul. Pesemne că undeva, dincolo de 
culmile stâncoase, era o cascadă care-şi revărsa apele de la 
mare înălţime. „Mai mult decât atât, se gândi ea, o cascadă 


atât de mare trebuie să aibă un afluent pe măsură. Un râu 
mare şi adânc.” 

Apă curgătoare! Gândul o înveseli instantaneu, umplând-o 
de speranţă şi dându-i forţe noi, de care nu se mai credea în 
stare. O luă la fugă şi, într-un minut, era deja în faţa uşii de 
lemn, mai-mai să se izbească în ea. Începu s-o lovească cu 
pumnii, dar, văzând că aceasta nu cedează, se opri să caute 
clanţa sau mânerul. 

Când dădu, în sfârşit, de inelul de fier, simţi brusc o a doua 
mână pe el, deşi, cu câteva secunde în urmă, nu văzuse pe 
nimeni prin apropiere. Şi pe această mână erau simboluri 
ale Legământului. În plus, era la fel de translucidă ca a 
celuilalt mesager, iar Sabriel zări prin pielea transparentă 
fibra lemnului şi veriga albăstruie a mânerului. 

Asemănarea dintre cei doi era destul de mare, doar că 
acesta era ceva mai mic de statură, iar Sabriel nu-şi putea 
da seama dacă era bărbat sau femeie, căci purta o sutană 
de călugăr cu gluga trasă pe cap. Pe veşmintele negre, atât 
în faţă, cât şi în spate, avea emblema cu cheia de argint. 

Mesagerul făcu o plecăciune şi învârti inelul metalic, iar 
uşa se deschise ca prin minune, dezvăluind un petic de cer 
senin şi plin de stele, a căror strălucire străpungea norii 
răzleţi purtaţi de vânt. Vuietul asurzitor al cascadei 
pătrunse ca o vijelie prin uşa deschisă, odată cu o pulbere 
răcoroasă de picături minuscule. Sabriel păşi afară fără să 
mai stea pe gânduri. 

Păzitorul porţii o însoţi până dincolo de prag şi închise uşa 
în urma lui, apoi trase un grilaj subţire cu ţepi de argint pe 
care-l încuie cu un lacăt de fier, ambele apărute din senin. 
Sabriel le privi şi simţi puterea ascunsă în ele, căci erau 
înfăptuiri ale Legământului. Cu toate astea nici uşa, nici 
grilajul şi nici lacătul n-aveau să-l oprească pe mordicant, ci 
doar să-l mai întârzie. Singura cale de scăpare era fie 
cascada învolburată al cărei hău i se căsca la picioare, fie 
strălucirea arzătoare a după-amiezii, pentru care ar fi 
trebuit să mai aştepte vreo câteva ore bune. 


Se afla pe muchia unei stânci înguste care trona peste un 
râu adânc şi mai lat de trei kilometri. La câţiva paşi în 
dreapta apele se prăbuşeau furibunde în prăpastia de 
dincolo de coama muntelui, dând naştere unei cascade de 
toată frumuseţea. Sabriel se aplecă uşor să privească 
perdeaua groasă de spumă prăvălindu-se în adâncuri, 
formând nori de pulbere albă ca nişte aripi uriaşe care ar fi 
înghiţit pe loc întregul Colegiu Wyverley - cu tot cu aripa 
cea nouă - ca pe o răţuşcă de jucărie prinsă în furtuna din 
cadă. 

Hăul părea interminabil, iar înălţimea ameţitoare şi 
repeziciunea cu care apele se prăvăleau în adâncuri o 
făcură pe Sabriel să-şi întoarcă privirea către râu. Drept 
înainte, chiar la gura de vărsare şi cam pe la mijlocul 
distanţei dintre cele două maluri, se profila o mică insulă 
stâncoasă, cam cât un teren de fotbal, ce despărţea râul în 
două jumătăţi aproximativ egale, ridicându-se dintre apele 
învolburate asemenea unei corăbii frânte şi croite parcă în 
rocă. 

De jur împrejurul promontoriului se ridicau ziduri albe ca 
de calcar, înalte cât şase persoane, în spatele cărora se 
întrezărea o casă. Deşi zorii încă se îngânau cu noaptea, 
Sabriel putu distinge silueta semeaţă a unui turn ascuţit ale 
cărui ţigle cărămizii reflectau deja şovăielnic lumina 
răsăritului. Pereţii masivi pe care acesta se sprijinea şi care 
erau scăldaţi în întuneric la acea oră ascundeau probabil 
diverse încăperi: salonul, bucătăria, dormitoarele, sala 
armelor, cămara şi pivniţa. Fata îşi aduse brusc aminte de 
camera de studiu, care ocupa cel de-al doilea etaj al 
turnului, sub observatorul de la ultimul etaj, de unde tatăl 
ei cerceta nu numai aştrii, ci şi împrejurimile. 

Era chiar casa lui Abhorsen. Ajunsese, în sfârşit, „acasă”, 
deşi nu fusese acolo decât de două sau poate de trei ori, pe 
vremea când era mult prea mică ca să-şi amintească ceva. 
Acea perioadă a Vieţii ei era învăluită în ceaţă şi se 
amesteca adesea cu tot felul de amintiri răzlețe despre 


grupul Călătorilor, cu căruțele lor încărcate sau locurile - 
nu puţine - prin care poposeau. Nu-şi mai amintea nici 
măcar cascada, deşi vuietul ei prelung îi trezise amintiri de 
mult uitate, îngropate în mintea fragedă a unui copil de 
patru ani. 

Din păcate nu-şi putu aminti cum se ajunge la casa de pe 
insulă, în minte răsunându-i întruna cuvintele călăuzei: 
„Podul lui Abhorsen”. 

Nu-şi dădu seama că rostise cuvintele cu voce tare decât 
în momentul când micul duh al porţii o trase uşor de 
mânecă şi-i arătă ceva în jos, către râu. Sabriel privi într- 
acolo şi zări nişte trepte săpate în terasament care coborau 
direct în apele învolburate de dedesubt. 

De data asta, nu mai ezită deloc. Îşi plecă politicoasă capul 
către mesager şi-i mulţumi în şoaptă, după care se repezi 
pe treptele abrupte. Simţise din nou prezenţa 
mordicantului pe urmele ei, asemenea respirației urât 
mirositoare a unui străin care-ţi suflă constant în ceafă. Ştia 
că acesta ajunsese deja la capătul tunelului după loviturile 
şi bubuiturile ce răzbăteau de dincolo de poarta ferecată, 
deşi răsunetul cascadei mai atenua din zgomot. 

Treptele dădeau, într-adevăr, în râu, însă nu se opreau 
acolo, formând un şir regulat imposibil de observat din 
vârful stâncii şi care ducea către mica insulă din mijloc. 
Sabriel se uita înfricoşată când la ele, când la apa adâncă şi 
agitată care le spăla la intervale scurte cu o viteză 
ameţitoare. Deşi nu depăşeau nivelul râului decât cu câţiva 
centimetri, lespezile de piatră erau destul de late şi aveau 
nişte şanţuri încrucişate de care te puteai prinde lesne cu 
mâna, fiind însă ude şi alunecoase din pricina apei şi a 
pojghiţei de gheaţă acoperite pe alocuri de zăpadă 
înmuiată. 

Sabriel zări deodată o bucată de gheaţă învârtindu-se 
nevolnică deasupra apelor sălbatice şi o urmări cu privirea 
până ce aceasta dispăru în abisul cascadei; o văzu parcă 
aievea cum pluteşte în gol, paralel cu perdeaua mişcătoare, 


pentru ca, odată ajunsă în străfunduri, să se spargă în mii 
de bucăţi fine pierdute în noianul de spumă. Se închipui în 
locul ei, un cub de gheaţă purtat de ape în adâncuri, dar 
imediat îşi aduse aminte de mordicantul care o urmărea şi 
de spiritul mort încătuşat înăuntru, de Moartea pe care o 
purta cu el şi de suferinţele şi opreliştile pe care ea însăşi 
avea să le îndure odată trecută Dincolo. 

Îşi luă avânt şi sări pe primul bolovan, dând nebuneşte din 
mâini ca nu cumva să alunece de pe suprafaţa derapantă, 
cu tot cu bocancii ei zdraveni de iarnă. Rămase nemişcată 
într-o poziţie destul de incomodă, aplecată în faţă şi cu 
genunchii uşor îndoiţi, chircită doar pe jumătate. Se 
îndreptă iute de spate şi, până să-şi piardă iar echilibrul, 
era deja pe lespedea din faţă, ţâşnind imediat ca din puşcă 
pe următoarea şi apoi pe cea de după ea. O ţinu aşa o bună 
bucată de drum, sărind sprintenă şi uşoară ca un fulg 
printre vârtejurile înspumate şi pulberea lor sidefie. Ajunsă 
la jumătatea şirului, se opri să privească imensitatea 
învolburată din spate, mărginită de coama depărtată în 
vârful căreia zări silueta mordicantului cu ce mai rămăsese 
din zăvor atârnându-i printre gheare. 

Paznicul porţii dispăruse de parcă l-ar fi înghiţit pământul. 
Sabriel nu se alarmă, ştiind că, odată înfrânt, soarta lui era 
să se facă nevăzut până ce vraja va prinde din nou putere, 
dar asta numai după câteva ore, zile sau chiar ani, în cel 
mai nefericit caz. 

Mordicantul era curios de liniştit, însă nu încăpea îndoială 
că era cu ochii pe ea. Puterea extraordinară care îl anima 
nu era totuşi suficientă ca să-l ajute să treacă râul, şi el era 
conştient de asta. De fapt, cu cât Sabriel îl privea mai 
insistent, cu atât i se părea că acesta se resemnase la 
gândul că n-o poate urmări. „Face pe santinela acum, îşi 
zise Sabriel, şi stă de pază la gura tunelului, fiindcă, 
probabil, e singura ieşire de pe insulă. Sau poate că 
aşteaptă să se întâmple ceva, sau să-i vină ajutoare.” 


Ignoră fiorul rece de pe şira spinării şi-o porni mai 
departe. Începea deja să se crape de ziuă şi soarele 
dimineţii n-avea să mai întârzie mult, aşa că Sabriel zări cu 
uşurinţă platforma de lemn din faţă, care ducea către o 
poartă scobită în zidul alb. Dincolo de pereţii înalţi se 
vedeau şi crengile golaşe ale unor copaci desfrunziţi de 
gerul iernii, pe care, din când în când, poposeau vesele 
câteva păsărele, în ocolul lor matinal de jur împrejurul 
turnului. „Ce tablou pitoresc, îşi zise Sabriel, şi atâta pace”. 
Îşi aduse însă aminte de mordicant şi asta îi strică reveria. 

Îşi adună puterile şi sări pe ultima piatră teşită, de unde se 
prăbuşi pe scările de lemn ale podului. Îşi simţea pleoapele 
grele şi de-abia îşi putea ţine ochii deschişi, câmpul ei vizual 
fiind acum redus la o mică crestătură în scândura pe care 
îşi sprijinea capul. Se târi anevoie în sus pe trepte, cu 
obrazul la doar câţiva centimetri de lemnul aspru, ajungând 
în cele din urmă în dreptul porţii, de care se sprijini lipsită 
de vlagă. 

Aceasta se deschise cât ai clipi şi Sabriel căzu în curtea de 
dincolo de zid, la capătul unei alei pavate cu cărămidă 
tocită de culoare roşie, un roşu-închis şi murdar ca al 
merelor mucegăite. La câţiva metri mai încolo aleea o cotea 
uşor către intrarea din faţă, o uşă de un albastru-deschis 
precum cerul de vară, contrastând puternic cu peretele 
văruit de piatră. Pe covoraşul dinaintea pragului stătea 
încolăcită o pisică albă, oarecum în ton cu bătătorul de 
bronz în formă de cap de leu cu un inel gros între dinţi, 
care sclipea şi el în lumina zorilor. 

Încă întinsă pe jos, Sabriel zări pisica şi-i zâmbi înduioşată, 
clipind des ca să-şi alunge lacrimile din colţul ochilor. Felina 
tresări şi-şi ridică leneşă căpşorul pufos, privind-o cu ochii 
ei verzi, scânteietori. 

— Ce faci, motănel? Mormăi Sabriel înfundat, dregându-şi 
vocea în timp ce se ridică în picioare şi-o porni anevoie 
către casă. Când ajunse în dreptul uşii şi se aplecă să 
mângâie pisica, îngheţă pe loc cu mâna în aer, căci, în clipa 


în care motanul îşi înălţă capul, fata îi zări zgarda de la gât 
şi clopoţelul atârnat de ea. Cureluşa era inofensivă, o simplă 
bucată împletită de piele roşie, însă magia Legământului cu 
care fusese însemnată era una dintre cele mai puternice şi 
mai trainice vrăji de încătuşare din câte îi fusese dat fetei să 
vadă sau să simtă până atunci. Mai rău, clopoţelul în 
miniatură era o copie perfectă a lui Saraneth, iar motanul 
nu era deloc motan, ci o creatură străveche şi extrem de 
puternică, animată de forţele magiei libere. 

— Abhorsen! Miorlăi felina cu limba rozalie iţindu-se 
printre colții ascuţiţi. Te aştept de ceva vreme. 

Sabriel o privi fix şi bâigui ceva nedesluşit, ca un mormăit 
scurt şi înfundat, după care căzu grămadă, pierzându-şi 
cunoştinţa. 

CAPITOLUL OPT. 

Sabriel se trezi în lumina palidă a lumânărilor, aşezată 
confortabil pe un pat moale cu cearşafuri de mătase şi 
învelită în mai multe pături groase şi destul de grele. Focul 
trosnea abitir în şemineul din cărămidă arsă, iar umbrele 
lui jucăuşe descriau figurine misterioase pe lambriurile de 
mahon lustruite care îmbrăcau pereţii încăperii. Primul 
lucru pe care îl văzu când deschise ochii fu tavanul tapetat 
în albastru şi poleit cu mii de stele argintii. Camera mai 
avea şi două ferestre dispuse faţă în faţă, dar, cum 
obloanele erau trase, Sabriel nu-şi putu da seama dacă e zi 
sau noapte, la fel cum nu-şi mai aducea aminte cum 
ajunsese înăuntru. Era clar că locuinţa îi aparţinea lui 
Abhorsen, dar nu mai ţinea minte absolut nimic de la leşinul 
din faţa intrării. 

Îşi ridică încetişor capul, căci avea o durere surdă în ceafă 
şi era încă destul de ameţită după o zi şi-o noapte de spaime 
şi alergătură. Studie încăperea şi întâlni din nou ochii verzi 
şi sfredelitori ai pisicii care nu era de fapt pisică, aşezată la 
picioarele ei, la căpătui patului. 

— CinE. Cine eşti? Întrebă Sabriel temătoare, dându-şi 
seama dintr-odată că e dezbrăcată sub cearşafurile moi. O 


senzaţie extrem de plăcută, dar care, în acelaşi timp, o făcu 
să se simtă vulnerabilă. Zări cu coada ochiului cureaua cu 
sabia şi banduliera aşezate cu grijă pe un fel de suport de 
uscat rufele de lângă uşă. 

— Mi se spune în multe feluri, îi răspunse felina cu o voce 
stranie, pe jumătate mieunat, pe jumătate tors, insistând 
şuierat pe fiecare vocală. Poţi să-mi spui Mogget, dacă vrei. 
Cât despre ce sunt eu, continuă ea, ce pot să spun. 
Odinioară eram multe lucruri, acum, mai puţine. Întâi de 
toate însă sunt slujitorul lui Abhorsen. Eşti, te rog, drăguță 
să-mi desfaci zgarda de la gât? 

Sabriel zâmbi forţat şi refuză cu o mişcare hotărâtă a 
capului. Indiferent ce era Mogget, zgarda era singurul 
lucru care o ţinea în slujba lui Abhorsen. Sau a altcuiva. 
Simbolurile magice care se preumblau pe cureluşa roşie 
erau foarte clare în această privinţă. După câte îşi putea da 
seama, vraja de încătuşare sub care se afla Mogget era 
veche de peste o mie de ani, şi era foarte posibil ca felina să 
fie un spirit al magiei libere la fel de vechi ca Zidul însuşi, 
dacă nu chiar mai bătrân. Sabriel se întrebă de ce 
Abhorsen nu-i povestise niciodată despre ciudata creatură, 
şi i se strânse inima gândindu-se la el, dorindu-şi ca tatăl 
său să-i fi vegheat somnul şi să stea apoi amândoi liniştiţi în 
casa lui, feriţi de orice griji. 

— Mda, mă gândeam eu c-ai să refuzi. Zise Mogget 
ridicând din umeri cu un aer indiferent şi întinzându-şi 
picioarele leneş. 

Ea. Sau mai degrabă el, căci Sabriel avea senzaţia clară că 
felina e de gen masculin, sări pe parchetul podelei şi se 
îndreptă agale către focul din şemineu. Fata îl privea cu 
atenţie, observând ceea ce un ochi mai puţin experimentat 
poate că n-ar fi băgat de seamă, şi anume că umbra lui nu 
era întotdeauna cea a unei feline. 

Exact în acel moment se auzi o bătaie în uşă care o făcu să 
tresară nervos, tulburându-i concentrarea. 


— Nu te speria, e doar unul dintre servitori, o linişti 
Mogget pe un ton dojenitor. Făpturi ale Legământului, vai 
de capul lor. Nu ştiu cum se face că întotdeauna dau buzna 
când te aştepţi mai puţin. 

Sabriel se făcu că nu-l aude şi spuse hotărât: 

— Intră. 

Abia când îşi auzi tremurul din voce îşi dădu seama că încă 
nu era complet refăcută după peripeţiile şi oboseala 
ultimelor zile, care aveau să se facă simţite mult timp de- 
acum încolo. 

Uşa se deschise fără zgomot şi în încăpere îşi făcu apariţia 
o siluetă misterioasă îmbrăcată într-o robă lungă, asemenea 
păzitorului porţii de la ieşirea din tunel. Ca şi acesta, faţa 
nou-venitului era ascunsă sub gluga trasă peste ochi, însă 
hainele lui erau mult mai deschise la culoare, de un bej 
spălăcit. Pe unul dintre braţe avea un fel de jupon simplu de 
bumbac, pe celălalt un prosop gros, iar în mâinile-i 
translucide şi înnădite cu simboluri ale Legământului ţinea 
un capot lung de lână şi o pereche de papuci de casă. Fără 
să scoată un cuvânt, veni până la capătul patului şi aşeză 
frumos hainele la picioarele lui Sabriel, după care se 
îndreptă către colţul opus al camerei, oprindu-se în dreptul 
peticului de gresie din stânga şemineului, deasupra căruia 
trona un lighean de porțelan fixat pe un stativ de argint 
filigranat. Aici, slujitorul începu să învârtă de o roată de 
bronz şi, cât ai clipi, dintr-o ţeavă ascunsă în perete începu 
să curgă apă fierbinte, stropind şi bolborosind zgomotos, 
aducând cu ea un miros ciudat şi înţepător de sulf care o 
făcu pe Sabriel să strâmbe din nas. 

— Izvoare termale, îi explică Mogget. După o vreme începi 
să te obişnuieşti cu mirosul. Tatăl tău spunea întotdeauna 
că e un preţ rezonabil pentru privilegiul de-a avea apă 
caldă în permanenţă. Sau să fi fost totuşi bunicul tău cel 
care spunea asta.? Sau, poate, vreo mătuşă de mult 
răposată? Of, of, of, mă cam lasă memoria. 


Slujitorul rămase nemişcat cât timp ligheanul se umplea şi, 
chiar înainte ca apa să dea pe-afară, învârti repede roata şi 
opri şuvoiul aburind. Câţiva stropi alunecară totuşi pe 
podea aproape de Mogget, care sări iute în picioare şi se 
depărtă grăbit, cu nişte mişcări demne de o pisică 
veritabilă, gândi Sabriel. Probabil că de-a lungul atâtor ani 
- câteva sute poate - petrecuţi ferecat în acest trup 
deprinsese fără să vrea anumite mişcări şi unduiri de felină. 
Sabriel îndrăgea nespus pisicile. Avusese una şi la şcoală, 
un motan pântecos cu blană portocalie pe care-l chema 
Biscuit. Parcă-l vedea dormitând încolăcit pe pervazul 
ferestrei din camera ei. Amintirea o făcu să se gândească la 
colegiu şi la zilele petrecute acolo alături de prietenele ei, 
întrebându-se ce-or face ele acum. Aproape că o apucă iar 
moţăiala când îşi aminti de orele plicticoase de societate şi 
de vocea monotonă a profesoarei care îi tot dădea înainte 
cu platourile ei de argint. 

Un zăngănit ascuţit şi subit o făcu să tresară din nou, 
săgetându-i muşchii amorţiţi cu junghiuri dureroase şi 
stăruitoare. Slujitorul cu însemnele Legământului lovise 
roata de bronz cu vătraiul atârnat de şemineu, vădit 
nerăbdător ca Sabriel să treacă la baie. 

— Haide, că se răceşte apa, o zori Mogget reluându-şi 
poziţia pe pat, la picioarele ei. Cina va fi servită în jumătate 
de oră, îi mai explică el. 

— Cine anume o serveşte? Se interesă Sabriel ridicându- 
se în capul oaselor şi aplecându-se după prosop şi după 
papuci, pe care îi încălţă îndată ce se dădu jos din pat. 

— Ei, zise Mogget făcându-i semn cu capul în direcţia 
slujitorului în togă, care se depărtase de ligheanul de 
porțelan şi o aştepta cu o bucată de săpun în mână. 

Învelită în prosopul gros, Sabriel se îndreptă către 
ligheanul plin-ochi, târşâindu-şi alene picioarele pe podea. 
Atinse cu vârful degetelor apa fierbinte şi simţi o căldură 
plăcută învăluindu-i trupul, dar până să-şi afunde mâinile 
de-a binelea, slujbaşul se apropie pe nesimţite şi-i trase 


prosopul de la subsuoară, ridicându-i iute cuveta deasupra 
capului şi turnând toată apa peste ea. 

Sabriel ţipă speriată, însă necunoscutul nu se sinchisi 
câtuşi de puţin, văzându-şi de treabă mai departe. Puse 
ligheanul la loc la fel de iute şi învârti roata de bronz ca să-l 
umple din nou, apucându-se apoi s-o săpunească straşnic 
din cap până-n picioare, insistând asupra capului şi a feţei, 
de parcă ar fi bănuit-o de vreo invazie de păduchi sau ar fi 
vrut cu tot dinadinsul să-i bage săpun în ochi. 

— Ce te-a apucat? Încetează odată! Protestă Sabriel, în 
timp ce mâinile extrem de reci ale făpturii îi frecau spinarea 
mai-mai să-i ia pielea, mutându-se apoi fără nici un fel de 
interes ascuns pe sânii şi stomacul fetei. Tu n-auzi să 
încetezi? Sunt destul de mare să mă spăl şi singură! 
Mulţumesc pentru ajutor, dar n-am nevoie! 

Cu toate astea, învăţăturile domnişoarei Prionte despre 
cum trebuie să te comporţi cu servitorii casei nu păreau să 
se aplice şi trimişilor Legământului. Făptura încăpăţânată îi 
freca pielea în continuare fără milă, clătind-o la răstimpuri 
cu apă fierbinte. 

— Cum pot să-l fac să se oprească? Îl întrebă ea disperată 
pe Mogget, în timp ce un alt lighean de apă o scăldă pe 
nepregătite şi trimisul începu să-i curețe coapsele şi 
picioarele. 

— N-ai cum, îi răspunse felina, amuzată parcă de necazul 
ei. Sunt încăpăţânaţi ceva de groază, iar el e mai rău decât 
toţi. 

— Ce vrei să spui cu. Au! lermină! Ce vrei să spui cu asta? 
Cum adică „mai rău decât toţi”? 

— Sigur că sunt mult mai mulţi pe aici, nu e el singurul, 
spuse Mogget. Există câte unul pentru fiecare vrăjitor 
Abhorsen, făurit chiar de magul însuşi. Probabil că toţi 
ajung la fel de căpăţânoşi după câteva sute de ani. Se cred 
însoțitori de încredere ai familiei - vezi, Doamne, printre cei 
mai importanţi - şi întotdeauna li se pare că ştiu mai bine 


decât oricine ce-i de făcut. Ce mai tura-vura, sunt mai rău 
decât oamenii, zău că da. 

Auzind aşa, slujitorul se opri din frecat câteva secunde şi 
lansă nonşalant câţiva stropi de apă către Mogget, care nu 
avu timp suficient să se ferească şi urlă prelung când 
picăturile fierbinţi îi atinseră blana. Înainte să se lase 
inundată de o altă şarjă de apă, Sabriel îl zări pe Mogget 
tulind-o către pat şi pitindu-se înfrigurat sub el şi deranjând 
cuvertura cu coada-i stufoasă. 

— Gata, ajunge, mulţumesc! Zise ea cât putu de răspicat 
când ultima porţie de apă fierbinte se prelinse de pe trupul 
ei roşu de atâta frecat printre zăbrelele grilajului de 
dedesubt. „Oricum nu mai are ce să spele”, îşi zise Sabriel, 
căci nu-i scăpase nici o părticică necurăţată. Făptura se 
potoli în curând, începând în schimb s-o şteargă şi mai 
abitir cu prosopul. Enervată la culme, Sabriel i-l smuci din 
mână şi încercă să continue operaţiunea de una singură, 
dar slujitorul se repezi atunci s-o pieptene, gest care sfârşi 
într-o mică încăierare destul de încrâncenată, la capătul 
căreia Sabriel reuşi cu chiu, cu vai să-şi tragă cămaşa lungă 
de corp şi apoi capotul pe ea, lăsându-se apoi pe mâna 
vajnicului slujbaş, care, după ce îi făcu manichiura, o 
pieptănă îndelung şi sârguincios, mai să-i smulgă părul din 
cap. 

Admira în oglinda agăţată de unul dintre obloanele trase 
modelul delicat al capotului negru, o cheie minusculă de 
argint repetată în şiruri lungi. Deodată, se auzi sunetul 
greu al unui gong răzbătând de undeva dintr-o încăpere 
îndepărtată, şi servitorul dădu buzna la uşă. Într-o fracțiune 
de secundă, Mogget dispăruse deja dincolo de prag, 
miorlăind ceva ce părea să însemne „Cina!” Sabriel îl urmă 
ceva mai apatică, însoţită îndeaproape de misteriosul 
servitor, care ieşi ultimul şi trase uşa după el. 

Cina se servea în salonul principal, o încăpere lungă şi 
solemnă care ocupa jumătate din spaţiul dedicat parterului 
şi în care elementul dominant era fereastra cu vitralii 


dinspre vest, care se înălța din podea până-n tavan. Vitraliul 
surprindea o scenă din timpul construirii Zidului, şi, la fel ca 
multe alte lucruri din casă, era încărcat cu simboluri de 
Legământ. „Poate că doar pare din sticlă”, se gândi Sabriel, 
contemplând lumina crepusculului pătrunzând nuanțele 
lucioase şi îmbrăcând chipurile transpuse ale muncitorilor 
într-o aură ireală. Întocmai ca în cazul trimişilor 
Legământului, dacă te apropiai suficient de mult puteai 
distinge miile de simboluri mărunte ce compuneau 
modelele vitraliului. Era aproape imposibil să distingi ceva 
pe fereastră, însă judecând după lumina plăpândă de afară 
probabil că soarele nu mai avea mult până la apus. Trebuie 
că dormise o zi întreagă, dacă nu cumva chiar două. 

Se afla în capul unei mese aproape la fel de lungă ca sala, 
o masă lustruită dintr-un lemn uşor şi bine şlefuit pe care 
erau aranjate o sumedenie de solniţe din argint, candelabre 
şi carafe cu forme ciudate printre care se vedeau farfuriile 
acoperite cu capac bombat de metal. Tacâmurile erau însă 
pregătite doar pentru două persoane, un alai în toată 
regula format din cuțite şi cuţitaşe, furculiţe mai mici şi mai 
mari, linguri şi alte astfel de instrumente pe care Sabriel nu 
le mai văzuse decât în manualele de la cursul de societate. 
Paiul de aur cu care sorbeai miezul unei rodii, de pildă. Nu 
mai văzuse niciodată unul de-adevăratelea. 

Unul dintre locurile pregătite era dinaintea unui scaun cu 
spătar înalt aflat în celălalt capăt al mesei, cu cel de-al 
doilea imediat în stânga, în faţa unui taburet capitonat. 
Sabriel le privea confuză, neştiind unde să se aşeze, când 
Mogget apăru ca din senin şi sări pe taburet, invitând-o să 
ia loc pe scaunul înalt: 

— Hai, repejor! Nu ne vor da nimic până nu te aşezi la 
masă cum se cuvine. 

Vorbea, desigur, despre ceilalţi slujbaşi. Vreo şase cu totul, 
dacă-l punea la socoteală şi pe tiranul în togă bej care-o 
chinuise mai devreme, în dormitor. Semănau între ei, având 
cu toţii formă omenească, dar rămânând cu faţa mereu 


acoperită fie de gluga robei, fie de un alt văl tăinuitor. Nu le 
puteai vedea decât mâinile, dar şi acestea erau 
transparente şi imateriale, ca nişte proteze de adular pe 
care fuseseră cernute cu măiestrie infinite simboluri 
magice. Stăteau unul lângă altul în picioare dinaintea unei 
uşi care nu putea fi decât cea de la bucătărie, căci Sabriel 
zări focurile din spatele lor şi adulmecă miresmele 
îmbietoare. Simţea cum slujbaşii o priveau iscoditor, ceea 
ce era destul de incomod având în vedere că nu le putea 
întoarce privirea. 

— Da, da, ea este, nu vă mai holbaţi aşa, spuse Mogget 
sarcastic. Noua voastră stăpână. Acum putem să mâncăm? 

Niciunul dintre slujitori nu se clinti din loc, până când 
Sabriel îşi luă inima în dinţi şi înaintă câţiva paşi. Atunci 
avansară şi ei la unison, în togile lungi până-n pământ, şi-i 
căzură în genunchi dinainte, fiecare cu mâna dreaptă 
ridicată. Miile de însemne ale Legământului se aprinseră 
dintr-odată şi începură să roiască peste degetele şi palmele 
lor incolore în dâre strălucitoare care se unduiau şi 
fremătau necontenit. 

Sabriel rămase cu privirea în gol preţ de câteva clipe, 
dându-şi seama în curând că, prin gestul lor, trimişii îşi 
ofereau serviciile şi loialitatea, aşteptând pesemne un semn 
şi din partea ei. Se apropie, aşadar, de mâinile întinse şi-şi 
lipi palmele de fiecare în parte, simțind dogoarea 
simbolurilor magice. Mogget avusese dreptate, multe dintre 
ele păreau într-adevăr desprinse din negura timpurilor, cu 
mult înainte ca ea să se fi născut. 

— Vă mulţumesc din suflet, spuse ea încet dezlipindu-şi 
palma de pe ultima mână. În numele tatălui meu şi a 
milosteniei pe care mi-aţi arătat-o. 

Vorbele păreau să-şi fi atins scopul sau cel puţin să-i 
mulţumească deocamdată pe cei şase slujitori, care se 
ridicară în picioare ca la un semn şi făcură o plecăciune 
adâncă înainte să se risipească fiecare pe la treburile lor. 
Cel în toga bej trase scaunul şi o pofti să se aşeze, timp în 


care îi desfăcu grijuliu şervetul de masă, o bucată încreţită 
de în negru cu şiruri fine de cheiţe cusute cu măiestrie în fir 
de argint. Mogget avea şi el unul alb, pe care în loc de 
modele se vedeau urmele unor pete mai vechi. 

— De două săptămâni numai acolo mănânc, îi explică el 
amărât când doi slujbaşi îşi făcură apariţia de după uşa 
bucătăriei cu farfurii pline cu mâncăruri aburinde, a căror 
aromă îi gâdila nările. 

— Nu cred c-a fost chiar aşa de rău, răspunse Sabriel 
vioaie, sorbind o gură de vin. 

Era un vin alb şi sec cu aromă de fructe şi, deşi nu era 
vreo cunoscătoare în domeniu, fetei îi plăcu totuşi gustul 
dulceag. Primul ei contact cu băuturile alcoolice se 
petrecuse cu câţiva ani în urmă, când, împreună cu două 
dintre cele mai bune prietene, îşi făcuse de cap - nu doaro 
dată - în compania unei sticle de coniac. Deşi preţuiau 
nespus amintirea acestor momente unice, nici ea şi nici 
colegele ei nu mai putuseră să pună pic de coniac în gură 
de atunci, deşi în ultimul timp îi făcea plăcere să savureze 
din când în când câte un pahar de vin după-masă. 

— Cum se face că ai ştiut că voi veni? Îl întrebă. Nici 
măcar eu nu ştiam. Mă rog. Până când am primit mesajul 
trimis de tata. 

Motanul nu răspunse imediat, sorbind din priviri peştii 
mici şi aproape rotunzi pe care slujitorul tocmai i-i pusese, 
cruzi, în farfurie. Aveau ochi sticloşi şi solzi mărunți şi 
străvezii, ca şi cum de-abia fuseseră pescuiţi din râu. 
Sabriel servea acelaşi fel de mâncare, numai că peştii ei 
erau făcuţi la grătar şi aveau drept garnitură sos de roşii cu 
usturoi şi busuioc. 

— N-ai tu ani câţi moşi şi strămoşi de-ai tăi am servit eu. 
Cu sutele, îi răspunse Mogget într-un sfârşit. Şi chit că 
puterile mele se împuţinează odată cu trecerea vremii, încă 
mai pot să-mi dau seama când un Abhorsen e răpus şi 
trebuie să îi facă loc altuia. 


Sabriel înghiţi ultima bucăţică cu ghionturi şi lăsă furculiţa 
jos, sorbind iar din paharul cu vin ca să-şi dreagă vocea, dar 
licoarea parcă se oţetise şi acreala ei neaşteptată o făcu să 
tuşească. 

— Cum adică răpus? Ce vrei să spui cu asta? Ştii cumva ce 
s-a întâmplat cu tata? Te rog, te implor, spune-mi. 

Mogget o privi cu ochii pe jumătate închişi, fixând-o 
îndelung şi stăruitor într-un fel deloc caracteristic unei 
feline. 

— E mort, Sabriel. S-a dus. Chiar dacă n-a trecut încă de 
Ultima Poartă, nu se va mai putea întoarce în lumea viilor. 
De aceea. 

— Nu, nu poate fi adevărat! Îl întrerupse Sabriel. E 
imposibil, doar e necromant! Nu se poate să fi murit! 

— Gândeşte-te, Sabriel! De ce altceva ţi-ar fi trimis atunci 
sabia şi banduliera? Şi el le-a primit tot aşa de la mătuşa lui, 
pe vremea când aceasta îl avea în grijă, îi explică Mogget 
ignorându-i ieşirea. Şi ţine cont că el nu era un simplu 
necromant, era Abhorsen! 

— Dar nu înţeleg. Bâigui ea şocată, ferindu-şi privirea de 
ochii lui sfredelitori. Cine sunt eu să-i iau locul? Eu. Eu nu 
sunt decât o neştiutoare. Habar nu am de nimic, nici despre 
Vechiul Regat, nici despre Legământ, nici măcar despre 
propriul tată! Dar de ce îi spui numele ca şi cum ar fi un fel 
de rang? 

— Pentru că aşa este. Până acum el a fost Abhorsen. Acum 
e rândul tău. 

Sabriel rămase tăcută câteva momente, privind resturile 
de carne şi sos din farfurie, observând apoi cum solzii 
argintii se contopesc aievea cu pasta roşiatică, 
transformându-se în umbre prelungi ca nişte săbii mistuite 
de flăcări. În câteva clipe, focul cuprinse masa şi apoi 
camera cu totul, întinzându-se şi către încăperea vecină, iar 
fata se văzu iarăşi dinaintea pragului către Moarte, mai 
neputincioasă ca niciodată. Il simţea foarte aproape, dar, 
oricât ar fi încercat, îi era imposibil să păşească Dincolo - 


probabil pentru că locuinţa lui Abhorsen era protejată mult 
prea temeinic. Cu toate astea, detectă o prezenţă străină în 
spatele portalului, creaturi vrăjmaşe care de-abia o 
aşteptau să treacă, pândind-o din umbră. Alături de ele 
simţi totuşi un fior familiar, dar îngrijorător de firav, ca un 
parfum de femeie care rămâne în aer chiar şi după ce 
aceasta a părăsit încăperea sau o aromă aparte de tutun 
care te învăluie până să dai nas în nas cu cel care pufăie, 
după colţ. 

Sabriel se agăţă de el cu toată puterea minţii, aruncându- 
se din nou peste prag, dar în zadar. Simţi cum trupul îi e 
azvârlit înapoi de o forţă nevăzută, în timp ce două perechi 
de gheare îi zgâriau braţul fără milă. Deschise ochii şi-şi 
şterse bruma de pe gene, zărindu-l pe Mogget păzind-o cu 
blana zburlită şi laba ridicată pentru un nou atac. 

— Nesăbuită ce eşti! Suieră el înfuriat. Numai tu ai 
puterea să eliberezi paznicii casei, iar ei îţi aşteaptă 
ordinele! Ce mai aştepţi? 

Sabriel îl fixă cu privirea, muşcându-şi limba ca să nu-l 
muştruluiască, dându-şi seama că motanul avea, totuşi, 
dreptate. Spiritele moarte o pândeau din umbra porţii, 
mordicantul probabil că putea trece şi el dincolo fără 
probleme, şi ea ar fi fost nevoită să le ţină piept de una 
singură şi fără nici o armă. 

— Îmi pare rău, bâigui ea cu capul plecat, sprijinindu-şi 
tâmplele în palmele îngheţate. 

Nu mai fusese de mult atât de stânjenită - de când dăduse 
foc fără să vrea uneia dintre tufele de trandafiri ale 
directoarei din pricina unei vrăji buclucaşe, cât pe ce să-l 
prăjească şi pe bătrânul şi mult îndrăgitul grădinar. 
Plânsese amarnic după nefericitul incident, dar acum reuşi 
să-şi ţină lacrimile în frâu, fiind ceva mai înţeleaptă. 

— Tata încă nu s-a stins de tot, spuse ea după un moment 
de tăcere. I-am simţit prezenţa în spatele ultimelor porţi. 
Cred că aş putea să mă duc după el. 


— Nici vorbă de-aşa ceva, i-o reteză Mogget cu o voce în 
care se adunase parcă toată povara secolelor. Tu eşti 
Abhorsen şi e de datoria ta să le redai morţilor somnul cel 
de veci. Asta ţi-e menirea. 

— Dar aş putea s-o apuc pe un alt drum, replică Sabriel 
sigură pe sine, înfruntându-i privirea piezişă. 

Mogget vru iniţial să protesteze, dar se opri brusc şi pufni 
într-un râs sardonic, reluându-şi locul pe taburet. 

— Faci cum vrei, spuse oarecum îmbufnat. Ce rost are să 
te contrazic? Eu nu-s decât un slujitor, şi datoria mea e să 
te servesc. La urma urmei, de ce-aş plânge dacă un 
Abhorsen cade pradă răului? Tatăl tău te va blestema, la fel 
şi maică-ta. Şi morţii vor fi cei mai câştigaţi. 

— Dar eu pur şi simplu nu cred că e mort, nu renunţă 
Sabriel, şi obrajii ei palizi se îmbujorară dintr-odată, 
trădându-i înflăcărarea şi topind pojghiţa de gheaţă în fâşii 
subţiri, care îi alunecară alene de pe faţă. l-am simţit 
spiritul încă viu! Suspină ea. E încătuşat undeva în Moarte, 
însă Viaţa i se zbate încă în trup. În condiţiile astea, chiar 
crezi c-o să mă condamne dacă încerc să-l salvez? 

— Nu, îi răspunse Mogget calm. Dar faptul că ţi-a trimis 
sabia şi banduliera. Am senzaţia că îţi doreşti atât de mult 
ca el să mai fie în Viaţă, încât. 

— Ba nu! Se împotrivi Sabriel. Simt că trăieşte şi trebuie 
să aflu dacă e sau nu adevărat. 

— Aşa o fi. Mormăi el căzut pe gânduri. Deşi tare m-aş 
mira. Deh, mi s-au mai tocit şi mie simţurile, de-atâţia amar 
de ani. Unde mai puică şi zgarda asta afurisită mă sugrumă 
pur şi simplu şi-mi ia minţile, zău aşa! 

— Te rog, Mogget, ajută-mă! Îl imploră ea, întinzându-se 
să-l scarpine sub bărbie. Trebuie să aflu mai multe, mult 
mai multe! 

Pisica începu să toarcă de plăcere, dar, pe măsură ce 
Sabriel îşi afunda degetele în blana pufoasă din jurul 
zgărzii, Saraneth se prinse şi el în joc cu mici frânturi de 
clinchet cristalin ce însoțeau ritmat picoteala felinei, 


amintindu-i fetei cu groază că Mogget nu e o pisică 
obişnuită, ci o creatură a magiei libere subjugată de 
puterea Legământului. Se întrebă care o fi adevărata lui 
formă, cine sau ce era, de fapt, dar mai ales cum era. Tare 
ar fi vrut să ştie. 

— Eu pe Abhorsen îl slujesc, spuse el într-un sfârşit, iar tu 
eşti acum noul Abhorsen, aşa că sunt dator să te ajut. 
Trebuie doar să-mi promiţi că nu-l vei chema din morţi 
dacă, într-adevăr, e dus pe Cea Lume. Nici nu cred că şi-ar 
dori-o, sincer să fiu. 

— Nu pot să promit aşa ceva. Pot însă să te asigur că nu 
mă voi pripi în acţiunile mele şi că-ţi voi asculta sfaturile, 
dacă-mi vei fi alături. 

— Mda, nici nu mă gândeam c-ai să accepţi, spuse Mogget 
şi-şi trase capul într-o parte, punând capăt mângâierilor. 
Adevărul e că nu ştii prea multe, altfel ai fi căzut la învoială. 
Mare greşeală a făcut tatăl tău când te-a trimis dincolo de 
Zid! 

— Chiar aşa, de ce m-a dus în Ancelstierre? Întrebă 
Sabriel, nerăbdătoare să afle răspunsul la întrebarea care o 
frământase zi de zi cât fusese la colegiu; Abhorsen o 
expedia zâmbind şi spunându-i mereu acelaşi lucru: „Pentru 
că aşa a fost să fie”. 

— Îi era teamă, pufni Mogget, întorcându-se iar către 
peştii din farfurie cu priviri lacome. Acolo erai în siguranţă. 

— Dar de ce îi era teamă? Îl iscodi ea. 

— Hai, gata cu întrebările, termină de mâncat, se fofilă el 
în momentul când doi slujbaşi apărură din bucătărie cu alte 
platouri, pesemne felul doi. O să vorbim mai târziu, în 
camera de studiu. 

CAPITOLUL NOUĂ. 

Lămpi vechi din alamă luminau bătrânul birou, cu flăcări 
animate de forţa Legământului în loc de gaz, oferind 
încăperii o lumină la fel de bună ca şi becurile electrice din 
Ancelstierre. Nu scoteau pic de fum, nu făceau zgomot şi nu 
se stingeau niciodată. 


Pereţii curbați ai turnului erau doldora de cărţi aranjate 
frumos pe rafturi, cu excepţia părţii unde treptele din 
camera de jos urcau în birou şi o scară ducea către 
observatorul de deasupra. 

În mijlocul încăperii trona o masă din lemn de sequoia cu 
picioarele gradate şi împodobite cu mărgele minuscule, 
având la fiecare dintre cele patru colţuri câte un cap de 
dragon care scuipa flăcări ornamentale din gura larg 
deschisă. Pe masă se puteau vedea o călimară cu cerneală, 
câteva stilouri, nişte coli de hârtie şi un compas din bronz 
folosit la măsurători cartografice. Scaunele din jurul mesei 
erau tot din lemn de sequoia şi tapiţeria lor de culoare 
neagră avea acelaşi model cu cheiţa argintie. 

Masa era, de fapt, unul dintre puţinele lucruri pe care 
Sabriel şi le aducea aminte din vizitele făcute aici în 
copilărie. „Masa dragonilor”, aşa o numea tatăl ei. Odată 
chiar se căţărase pe unul dintre picioare, fiind însă mult 
prea micuță ca să atingă tăblia cu creştetul. 

Mângâie încet suprafaţa netedă şi rece, comparând 
senzaţia actuală cu amintirile ei despre lemnul lucios, apoi 
oftă adânc şi-şi trase un scaun, aşezând pe masă cele trei 
cărţi pe care le avea la subraţ. Pe două le ţinu aproape, 
împingând-o pe a treia mai încolo, către mijloc. O luase din 
singurul dulăpior cu uşi de sticlă dintre rafturi, şi acum 
cartea zăcea pe masă ca un animal la pândă, poate uşor 
amorţit, poate, din contră, gata să sară la atac în orice 
moment. Avea coperte de piele verde-deschis, iar pe 
încuietorile de argint care-i ţineau paginile ferecate ardeau 
o sumedenie de însemne ale Legământului. Cartea morţilor. 

Celelalte păreau obişnuite, dar erau cărţi de vrăjitorie cu 
imagini şi explicaţii despre diverse simboluri ale 
Legământului şi despre cum puteau fi folosite acestea. O 
deschise pe prima, însă dincolo de capitolul patru 
majoritatea semnelor deveniră o adevărată nebuloasă, 
volumele numărând nici mai mult, nici mai puţin de 
douăzeci de capitole fiecare. 


„Sigur mai sunt o groază de cărţi care mi-ar fi de folos”, îşi 
zise Sabriel, dar era mult prea obosită şi slăbită ca să mai 
răscolească rafturile. Se gândi atunci că cel mai bine ar fi să 
discute cu Mogget, după care să mai studieze cărţile o oră, 
două înainte de culcare. După toate păţaniile din ajun, chiar 
şi patru sau cinci ore de mers i s-ar fi părut un chin de 
nedescris, iar gândul la o noapte de somn adânc şi odihnitor 
îi surâdea din ce în ce mai mult. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Mogget apăru pe 
neaşteptate în capul scărilor, de unde sări sprinten pe un 
scăunel cu tapiţerie solidă pe care se tolăni cât era de lung. 

— Văd că ai găsit şi cartea aceea, spuse el miorlăit 
vânturându-şi coada încoace şi-ncolo. Vezi să nu citeşti prea 
multe din ea. 

— Am citit-o deja pe toată, îi răspunse Sabriel scurt. 

— Dacă zici tu. Bombăni el neîncrezător. Bagă de seamă 
însă că nu e mereu aceeaşi. Cartea asta se schimbă, poate fi 
în acelaşi timp mai multe lucruri, ca şi mine. 

Sabriel ridică din umeri cu un aer nonşalant, ca şi cum ştia 
deja toate aceste lucruri, însă desigur că brava. De fapt, se 
temea cumplit de Cartea morţilor. O citise, într-adevăr, în 
întregime, sub atenta supraveghere a tatălui său, însă 
memoria ei, de altfel excelentă, selectase numai anumite 
pagini din vechiul tom. Dacă era aşa cum spunea Mogget şi 
conţinutul ei se schimba necontenit. O trecu un fior rece pe 
spinare, dar se linişti spunându-şi că ştie deja tot ce e de 
ştiut. 

— Mai întâi de toate va trebui să găsesc trupul tatălui 
meu, zise ea. Aici o să am nevoie de ajutorul tău, Mogget. 

— De unde să ştiu eu unde şi-a găsit Abhorsen sfârşitul? 
Se împotrivi Mogget, căscând îndelung şi apucându-se să-şi 
lingă lăbuţele. 

Sabriel se încruntă şi strânse din buze mai să şi le 
strivească, adoptând fără să-şi dea seama aceeaşi mimică 
nesuferită ca a profesoarei de istorie, care de câte ori se 
enerva îşi sugea buzele exasperată. 


— Spune-mi măcar când l-ai văzut ultima dată şi ce avea 
de gând să facă. 

— De ce nu-i citeşti jurnalul? Îi sugeră Mogget, 
întrerupându-şi o clipă toaleta simandicoasă. 

— Unde-l găsesc? Întrebă ea nerăbdătoare. 

Jurnalul i-ar fi fost, fără îndoială, de mare ajutor. 

— Nu ştiu, l-o fi luat cu el, îi răspunse plictisit motanul. Eu 
unul nu l-am văzut pe aici. 

— Parcă trebuia să mă ajuţi! Se stropşi Sabriel la el, cu 
buzele livide. Te rog să-mi răspunzi clar la întrebare. 

— Acum trei săptămâni, începu Mogget molfăit, cu botul 
înfundat în blana de pe burtă şi presărând cuvintele printre 
rotocoalele umede pe care limba lui rozalie le lăsa pe putul 
portocaliu, a sosit un mesager din Belisaere care i-a cerut 
ajutorul. Zicea că nu ştiu ce spirit mort a trecut de paznici 
şi că nu le dă pace deloc, iar Abhorsen - să-mi fie cu iertare, 
domniţă, vreau să zic ultimul Abhorsen - a bănuit că e ceva 
necurat la mijloc, având în vedere că era vorba despre 
Belisaere. Dar, pentru asta, tot s-a dus. 

— Belisaere. Numele ăsta îmi sună cunoscut. E cumva o 
aşezare din zonă? 

— Ba e oraş în toată regula. Capitala regatului. Mă roG. Pe 
vremea când încă mai aveam un regat. 

— Cum adică „când încă mai aveam”? Ce vrei să spui cu 
asta? 

Mogget se opri din spălat şi îşi ridică privirea încruntată 
către ea, cu ochii mici ca două dâre străvezii şi subţiri. 

— Ce v-or fi învăţat la şcoala aia numai tu ştii! Pufni el 
înfuriat. De mai bine de două sute de ani n-am mai avut 
rege sau regină, iar ultimul regent s-a stins acum douăzeci 
de ani. Ăsta e motivul pentru care regatul se afundă pe zi ce 
trece într-un întuneric din care nu ştiu, zău, cum vom mai 
ieşi. 

— Dar Legământul. Începu Sabriel, întreruptă de râsul 
strident al motanului, vădit amuzat. 


— Legământul e şi el pe ducă, miorlăi el. Conducător n- 
avem, Pietrele de Legământ se sfarmă una după alta cu 
sânge sacrificat, una dintre forţele de căpătâi s-a per. S-a 
per. Vertit. 

— Ce sunt forţele astea? Îl întrerupse ea curioasă. 

Nu mai auzise niciodată de aşa ceva. Se trezi întrebându- 
se dacă tot ce învățase în şcoală îi va folosi vreodată la ceva 
şi, din păcate, nu era prima oară când avea astfel de 
gânduri. Mai mult decât atât, de ce tatăl său nu-i spusese 
oare niciodată cum stau lucrurile cu adevărat în Vechiul 
Regat? 

Mogget rămase tăcut, parcă înciudat că-l luase gura pe 
dinainte. La un moment dat, păru că vrea să spună ceva, 
însă gura lui mică şi roşiatică se mişca fără să scoată nici un 
sunet. 

— Nu pot să-ţi spun. Pur şi simplu nu pot, se dădu el bătut 
în cele din urmă. Blestemăţia asta de vrajă de Legământ nu- 
mi permite, afurisită ea să fie! Tot ce trebuie să ştii 
deocamdată este că lumea alunecă în întuneric şi că mulţi îi 
grăbesc prăbuşirea. 

— Da, dar alţii încearcă s-o salveze, spuse Sabriel 
însufleţită. Alţii, ca tatăl meu sau ca mine. 

— Da, dar foarte multe depind de cum şi ce vrei să faci, 
răspunse Mogget de parcă s-ar fi îndoit că cineva atât de 
naiv şi de neştiutor precum Sabriel ar putea conta. Nu că 
mi-ar păsa. 

Fraza îi fu însă întreruptă de trapa de deasupra, care se 
deschise cu zgomot, făcând-o pe Sabriel să tresară şi să 
privească către tavan. Se linişti când zări un slujbaş 
coborând scara agale, măturând treptele cu toga. La fel ca 
paznicii porţilor din capetele tunelului, şi acesta avea 
blazonul cu cheia argintie cusut pe pieptul şi spatele hainei, 
ceea ce Sabriel nu observase la ceilalţi până acum. Cobori 
şi se întoarse către ea, făcând o plecăciune adâncă şi 
arătându-i cu degetul chepengul din tavan. 


Sabriel înţelese că trimisul o cheamă să vadă ceva din 
observator şi avu o presimţire ciudată. Se ridică fără prea 
mare tragere de inimă şi se duse în dreptul scării, unde 
simţi curentul rece care pătrundea prin trapa din plafon, cu 
el răcoarea de gheaţă a râului din apropiere. Îndată ce 
puse mâna pe barele de metal, o străbătu un fior rece prin 
tot corpul. 

Odată ajunsă în observator, se mai încălzi niţel, căci 
încăperea era scăldată de razele roşietice ale apusului, care 
creau o senzaţie plăcută de căldură şi umpleau camera cu o 
lumină puternică din pricina căreia trebui să-şi mijească 
ochii în primele secunde. Nu-şi aducea deloc aminte de 
această parte a casei, aşa că mare îi fu mirarea să constate 
că pereţii erau în întregime din sticlă sau dintr-un material 
asemănător. Grinzile la vedere de pe acoperişul cu ţigle 
cărămizii se sprijineau pe pereţii transparenţi şi atât de 
măiestrit îmbinaţi, încât întregul plafon părea o adevărată 
operă de artă, a cărui perfecţiune căpăta ceva lumesc 
numai în secunda când simţeai adierea rece de afară. 

Un trepied din lemn şi fier închis la culoare domina 
încăperea, susţinând triumfător un telescop din sticlă 
lucioasă şi bronz. Imediat lângă el se aflau un scaun înalt şi 
un pupitru pe care era desfăşurată o hartă astrologică. 
Toate acestea erau aşezate pe un covor gros de lână care 
parcă te invita să-ţi răsfeţi tălpile în textura lui moale, cu 
modele ce reprezentau în culori vii diverse constelații sau 
planete care se învârteau unele în jurul altora. 

Slujbaşul, care venise după ea în observator, se duse la 
peretele dinspre miazăzi şi-i arătă cu mâna lui palidă malul 
sudic al râului, exact în locul unde Sabriel ieşise la lumină 
din tunel, cu mordicantul pe urmele ei. 

Fata privi cu atenţie într-acolo, ferindu-şi ochii de lumina 
orbitoare a crepusculului. Zări apele înspumate, dar 
privirea îi fu atrasă de stânca abruptă din apropierea 
țărmului, pe care începu s-o scruteze, în pofida unui 
presentiment destul de puternic. 


După cum se aşteptase, mordicantul era tot acolo, stând 
neclintit în vârful stâncii, ca o stană de piatră. Cu ceea ce 
ajunsese să numească „puterea ei de a vedea în Moarte”, 
Sabriel simţi că deocamdată e liniştit şi inofensiv, o statuie 
mută şi cuminte în comparaţie cu siluetele zvăpăiate din 
spate, cu mult mai îngrijorătoare. 

Le studie o vreme, după care trecu la telescop, cât pe ce 
să-l calce pe Mogget, care apăru chiar atunci, ca din senin, 
între picioarele ei. „Oare cum a reuşit să se caţere pe 
scară?” se miră ea, dar imediat întrebarea i se păru stupidă 
şi renunţă să se mai gândească la astfel de lucruri, 
concentrându-şi atenţia la ce se întâmpla afară. 

Cu ochiul liber nu reuşise să se dumirească asupra 
formelor din jurul mordicantului, însă telescopul îi rezolvă 
iute dilema, apropiindu-le atât de tare, încât avea senzaţia 
că dacă se apleacă le-ar putea atinge cu mâna. 

Erau mai mulţi bărbaţi şi femei, oameni în carne şi oase, 
dar mai cu seamă în Viaţă, legaţi de picioare câte doi cu 
lanţuri de fier şi rătăcind înnebuniţi încoace şi încolo sub 
privirile severe ale mordicantului. leşeau cu zecile din 
tunel, cu vadre grele pe umăr sau buşteni în spinare, 
cărând povara fără să crâcnească până la marginea stâncii 
şi-apoi în jos, pe trepte, către râu. Se întorceau apoi doi 
câte doi, cu vadrele golite şi lemnele lăsate în urmă. 

Când aplecă telescopul înspre râu, Sabriel fu cât pe ce să 
sară de pe scaun de furie şi indignare. Alte zeci de sclavi 
băteau de zor buştenii cu ciocanele, confecţionând cutii 
mari de lemn care erau apoi umplute cu pământul adus în 
găleți. Pe măsură ce se umpleau, acestea erau împinse în 
apă ca să facă un fel de punte între lespezile din râu, de 
care sclavii le fixau cu ţăruşi de fier. 

Această parte a operaţiunii era direcţionată de altă 
creatură, care stătea cam pe la jumătatea treptelor, 
ţinându-se în umbră şi cât mai departe de râul agitat. Se 
fâţâia de colo-colo, o siluetă umană, dar parcă nu întru 
totul, căci trupul său era mai negru decât noaptea. Sigur 


era mâna dreaptă a unui necromant sau vreun spirit mort 
care acţiona de capul lui, dar care nu se înjosea într-atât, 
încât să folosească un corp omenesc. 

Sabriel privea spectacolul mută de uimire, văzând, în fine, 
cum cea de-a patra şi ultima cutie e împinsă peste prima 
lespede de lângă stâncă şi ţintuită locului, prinsă apoi cu 
lanţuri de celelalte trei. În timp ce se căznea să fixeze 
strânsoarea, unul dintre sclavi se dezechilibră şi căzu în 
apă, trăgându-l după el şi pe tovarăşul de care era înlănţuit. 
Urletele lor disperate - presupunând că mai aveau putere 
să strige - erau acoperite de vuietul cascadei, a cărei 
vâltoare dezlănţuită îi înghiţi cât ai clipi. În câteva 
momente, Sabriel simţi cum Viaţa li se curmă brusc, fără 
chinuri inutile. 

Ceilalţi sclavi de la poalele stâncii se opriră din lucru 
câteva secunde, fie şocaţi de moartea celor doi, fie mai 
înspăimântați chiar decât stăpânii lor de furia apelor. 

Făptura de smoală cobori atunci câteva trepte cu 
picioarele scurgându-i-se ca un sirop gros, făcându-le semn 
să păşească pe lăzile cu pământ până la lespedea de 
trecere. Aceştia ascultară supuşi, înghesuindu-se pe 
bolovanul alunecos în bătaia stropilor minusculi. 

Creatura şovăi câteva clipe, însă mordicantul de pe 
creasta de deasupra începu să dea semne de nelinişte şi se 
aplecă uşor în faţă, moment în care aceasta o porni iute de- 
a lungul lăzilor, până la lespedea cu pricina, fără ca apele 
să-i vină de hac. 

— Pământ de mormânt, zise Mogget, care pare-se că n- 
avea nevoie de telescop ca să vadă ce se întâmplă. Cărat de 
sătenii din Oyrre şi din Cătunul Stejarului. Mă întreb dacă 
au îndeajuns pentru toate pietrele. 

— Pământ de morminte, da. Şopti ea abătută, urmărind cu 
privirea un alt grup de sclavi coborând treptele cu lemne şi 
găleți în spinare. Uitasem că poate anula puterea apelor 
curgătoare. Am crezut. Am fost convinsă că aici voi fi în 
siguranţă, măcar câteva zile. 


— Păi chiar eşti, o linişti Mogget. O să dureze ceva până îşi 
termină podul, cel puţin până mâine seară. Oricum o să mai 
întârzie câteva ore şi la prânz, când morţii trebuie să se 
ferească de soare, dacă nu cumva e înnorat, desigur. Se 
vede treaba că sunt puşi pe fapte mari, şi asta înseamnă că 
cineva îi ghidează din umbră. Probabil unul dintre 
nenumăraţii duşmani pe care orice Abhorsen îi are, poate 
chiar un necromant oarecare cu o minte ceva mai ageră 
decât alţii şi sigur mult mai priceput la comploturi şi 
stratageme. 

— Am înjunghiat un spirit mort la Piscul Despicat, spuse 
Sabriel încet, gândind cu voce tare. M-a ameninţat că o să 
se răzbune şi că le va spune slujitorilor lui Kerrigor. Numele 
ăsta nu-ţi spune nimic? 

— Ba îl ştiu foarte bine, răspunse motanul şuierat, 
mişcându-şi coada nervos dintr-o parte într-alta. Din 
păcate, nu pot să-ţi spun nimic despre el, decât că e unul 
dintre morţii de rang înalt şi duşmanul cel mai de temut al 
tatălui tău. Să nu-mi spui că a revenit la Viaţă! 

— Asta nu ştiu, zise ea privindu-l cum îşi răsuceşte trupul 
într-una, ca şi cum două forţe adverse încercau să pună 
stăpânire pe el în acelaşi timp. Dar de ce nu-mi poţi spune 
mai multe? Din cauza vrăjii? 

— Este. E O. O pervertire A. Îî. Da, mieună el răguşit, cu 
vădită greutate. 

Ochii de smarald i se aprinseră de ciudă şi frustrare, dar 
nu mai zise nimic după bolboroseala lipsită de sens. 

— Alte şi alte semne de întrebare. Murmură Sabriel căzută 
pe gânduri. 

Nu era totuşi chiar atât de greu să pună lucrurile cap la 
cap şi să-şi dea seama că de când trecuse Zidul - sau poate 
chiar dinainte - o forţă potrivnică îi purta sâmbetele. Era 
destul de clar, mai ales dacă era să se ia după dispariţia 
misterioasă a tatălui său. 

Privi iar prin telescop şi inima îi mai veni la loc când văzu 
că la primele semne ale întunericului creaturile o lăsaseră 


mai moale cu munca, compătimindu-i totuşi pe săracii 
oameni care intraseră pe mâna morţilor. Peste noapte, mulţi 
dintre ei aveau să moară de frig sau de oboseală, urmând 
să fie aduşi la Viaţă drept ajutoare fără voinţă proprie. Nu 
exista decât o singură scăpare pentru cei care nu-şi doreau 
o astfel de soartă, şi aceea se afla în hăul cascadei. Vechiul 
Regat era, într-adevăr, un loc îngrozitor, dacă nici în Moarte 
nu-ţi puteai găsi liniştea, ci doar noi chinuri şi umilinţe. 

— Există cumva o altă ieşire? Întrebă Sabriel întorcând 
telescopul la 180 de grade ca să cerceteze şi malul dinspre 
miazănoapte, unde zări alte lespezi în apă şi o poartă ceva 
mai sus pe colină, păzită însă de alte forme neguroase care 
se înghesuiau dinaintea ei. Erau alte ajutoare, vreo patru 
sau cinci, oricum prea multe să le ţină piept de una singură. 

— Se pare că nu, îşi răspunse tot ea abătută. Dar de 
apărat ne putem apăra? Slujbaşii casei ştiu să lupte? 

— Ei n-au de ce să lupte, îi explică Mogget, pentru că 
avem alte mijloace de apărare, deşi cam primitive. Şi ca să- 
ţi răspund la întrebare, există, într-adevăr, o altă cale de 
scăpare, deşi nu sunt sigur că o să-ţi placă. 

Slujbaşul de lângă ea încuviinţă dând tăcut din cap şi 
încercând să-i arate ceva cu mâinile, mimând un şarpe care 
se târa sinuos prin iarbă, sau cel puţin aşa i se părea lui 
Sabriel. 

— Asta ce reprezintă? Întrebă ea înăbuşindu-şi cu greu 
hohotele isterice de râs. Modul de apărare sau drumul 
salvator? 

— Apărarea, zise Mogget deloc amuzat. Râul. Cu vraja 
potrivită, apele lui se pot ridica aproape până la înălţimea 
zidurilor ce înconjoară insula şi pot forma deasupra 
lespezilor un perete de patru ori cât tine. Nimeni şi nimic 
nu-l poate străpunge dinăuntru sau din afară, până ce nu se 
potoleşte de unul singur, după câteva săptămâni. 

— Păi şi atunci eu cum o să ies? Îl întrebă Sabriel 
nedumerită. Doar n-o să aştept săptămâni întregi! 


— O străbunică de-a ta a construit un aparat de zbor pe 
care l-a botezat Planorul de Hârtie. Poţi să scapi dintre ape 
cu ajutorul lui, dacă îl lansezi în direcţia cascadei. 

— Aha, bâigui ea abia auzit, neştiind ce altceva să spună. 

— În cazul în care chiar te hotărăşti să umfli apele, 
continuă Mogget prefăcându-se că nu observă tăcerea 
apăsătoare, trebuie să ne grăbim cu pregătirile, căci e un 
întreg ritual care trebuie respectat. Izvoarele râului se află 
în creierii munţilor înalţi, de unde gheaţa şi zăpada se 
topesc şi curg la vale dezlănţuite. Dacă invocăm acum 
puterea apelor, până mâine seară puhoaiele vor fi deja aici. 

CAPITOLUL ZECE. 

Sosirea şuvoaielor fu prevestită de bucăţi mari de gheaţă 
ce se izbeau nervoase de podul improvizat din lăzi şi 
pământ, ca nişte aisberguri aduse de furtuna din larg, care 
lovesc vapoarele ancorate la țărm. Când se fărâmiţau 
bucăţile de gheaţă, când se crăpau lăzile, într-un zgomot 
sacadat şi neîntrerupt ca bătăile unei tobe ce anunţa 
marele val care avea să urmeze. 

Spirite înviate şi sclavi deopotrivă dădură bir cu fugiţii 
către stânca abruptă, luând-o la sănătoasa pe podul făcut 
chiar de mâinile lor. Trupurile vaporoase ale celor înviaţi se 
schimonoseau din ce în ce mai alungite, făcându-i să 
semene cu nişte viermi subţiri şi negri de crep ce se 
prăbuşeau peste lespezi şi peste lăzile de lemn, azvârlindu-i 
cât colo pe sclavii care li se nimereau în cale, disperaţi să 
scape de potopul ce huruia deja în aval. 

Privind din turn întreaga scenă, Sabriel simţea cum 
oamenii mor unul după altul, înecându-se convulsiv de 
fiecare dată când o victimă îşi dădea ultima suflare, trasă 
către adâncuri. Unii dintre ei se mai aruncau şi de 
bunăvoie, alegând o Moarte sigură în schimbul unei 
eternităţi în neştiinţă şi sclavie. Cel puţin două perechi îşi 
găsiră astfel sfârşitul, ceilalţi fiind îmbrânciţi, împinşi sau, 
pur şi simplu, speriaţi de furia morţilor puşi pe fugă. 


Cum era de aşteptat, sloiurile de gheaţă fură urmate de 
primul val dezlănţuit, care pătrunse în vale cu un şuierat 
atât de asurzitor, încât acoperi până şi vuietul cascadei. 
Sabriel ascultă câteva secunde huruitul înfundat care se tot 
apropia, până când şuvoaiele dădură în sfârşit ultima 
cotitură şi umplură defileul, cât pe ce să înghită insula. 
Văzu dintr-odată în faţa ochilor un zid compact de apă, pe 
coama căruia bucăţile de gheaţă pluteau aidoma unor 
creneluri de marmură, în timp ce prin peretele fluid şi 
negru de mâl se învârteau tot felul de pietre şi bolovani 
adunaţi pe parcursul celor peste şase sute de kilometri. 
Părea imens, mult mai înalt decât zidurile insulei şi chiar 
decât turnul de unde ea privea şocată furia apelor, mult mai 
aprigă decât îşi închipuise cu o seară înainte, când se 
învoise să facă vraja. 

Era o incantaţie destul de simplă, pe care o făcuse în grota 
de sub casă, unde o dusese Mogget, la care se ajungea 
trecând prin pivniţă şi coborând apoi nişte scări strâmte în 
spirală. Temperatura părea să scadă pe măsură ce treptele 
se afundau în pământ, însă, odată ajunsă în micul buncăr cu 
tavanul ticsit de ţurţuri, fetei i se păru dintr-odată ceva mai 
cald, deşi la fiecare răsuflare scotea pe nas vapori umezi. 
Poate că, din contră, îi era atât de frig, încât îi amorţiseră 
toate simţurile. Un bloc neted de gheaţă curată, albăstrie, 
era aşezat pe un piedestal de piatră, ambele purtând 
simboluri luminate de Legământ, stranii, dar frumoase, în 
acelaşi timp. Aşa cum o povăţuise Mogget, îşi lipise palma 
de gheaţă şi rostise solemn: „Abhorsen îi aduce Clayrului 
omagiile sale, şi-i cere îngăduinţa pentru potopul cel mare”. 
Atâta tot. Urcară apoi scările înguste, şi unul dintre slujitori 
încuie uşa pivniţei în urma lor, în timp ce altul îi aduse 
imediat o cămaşă de noapte şi o ceaşcă de ciocolată caldă. 

Acele câteva cuvinte declanşaseră ceva cu mult peste 
aşteptările ei, ceva ce părea scăpat de sub control. Sabriel 
urmări valul uriaş îndreptându-se către turn, încercând din 
răsputeri să nu se piardă cu firea, dar în curând începu să 


respire sacadat şi i se făcu rău. În momentul când valul lovi 
peretele, scoase un țipăt sfâşietor şi se piti după telescop. 

Impactul zgudui turnul din temelii şi pietrele scrâşniră în 
tencuială, după care o bubuitură năprasnică acoperi vuietul 
cascadei, ca şi cum insula ar fi fost smulsă din adâncuri şi 
luată pe sus de ape. 

După câteva clipe de groază, podeaua încetă să-i mai 
trepideze sub picioare şi impactul iniţial făcu loc unei 
bolboroseli constante, asemenea unui beţiv care bombăne 
întruna când ştie că are companie. Sabriel se ridică 
sprijinindu-se de trepied şi deschise ochii. 

Din fericire, pereţii rămaseră în picioare şi, deşi pericolul 
trecuse, râul vuia încă ameninţător la o aruncătură de băţ 
de zidurile insulei, îndreptându-se către porţile tunelelor de 
pe cele două maluri. Nu se mai vedeau nici lespezile, nici 
lăzile cu pământ şi nici morţii cu ajutoarele şi sclavii lor, 
totul fiind acum un torent cenuşiu şi uriaş ce înainta cu 
viteză, cărând cu el trunchiuri de copaci, rămăşiţe de zid, 
animale moarte şi bucăţi mari de gheaţă - tributul luat 
zecilor de gospodării ce avuseseră nenorocul să-i stea în 
cale. 

Privind dovezile cruntei distrugeri, Sabriel adună în gând 
numărul sătenilor răpuşi pe lăzile dintre lespezi. Cine ştie 
câte alte Vieţi se pierduseră deja şi câţi de-abia aveau cu ce 
să mai trăiască? Pe de o parte, înţelegea că potopul era 
singura ei cale de scăpare, pe de alta se simţea vinovată că 
atâţia oameni muriseră pentru ca ea să se salveze. 

Mogget n-avea vreme de pierdut cu astfel de fleacuri. 
Doliul sau mustrările de conştiinţă nu prea îi stăteau în fire. 
O mai lăsă să mediteze un minut-două, după care se 
apropie pe nesimţite şi o înţepă grijuliu prin papucii de 
casă. 

— Aaau! Ce faci? 

— Timpul ne presează, spuse el grav. Slujbaşii sunt 
aproape gata, cred că au fixat deja planorul pe zidul 


dinspre est, iar hainele şi echipamentul te aşteaptă de mai 
bine de o jumătate de oră. 

— Am aici tot ce-mi trebuie, zise ea, dar apoi îşi aminti că 
îşi lăsase rucsacul şi schiurile la intrarea în tunel şi că din 
ele nu mai rămăsese, probabil, decât un pumn de cenuşă. 

— Slujbaşii ţi-au pregătit tot ce ai nevoie, plus încă vreo 
alte câteva lucruri, care sigur se vor dovedi total 
nefolositoare, după câte îi cunosc. Poţi să mergi să te 
îmbraci ca s-o porneşti apoi către Belisaere. Presupun că 
într-acolo vrei să te îndrepţi, sau mă înşel? 

— Da, aşa e, acolo intenţionez să mă duc. 

Nu-i plăcu defel tonul încrezut al motanului. 

— Şi ştii cum să ajungi? 

Nu zise nimic, aşa că Mogget ghici că răspunsul era unul 
negativ, ceea ce nu făcu decât să-l întărâte şi mai tare. 

— Şi ai cumva. Ştiu eu. Vreo hartă de care să te foloseşti? 
Nu se lăsă el. 

Sabriel clătină din cap, semn că n-are, şi-şi încleştă 
pumnii, gata să se aplece şi să-i tragă motanului una peste 
bot sau poate să-l tragă de coadă, ca să-l înveţe minte. 
Căutase peste tot prin camera de studiu şi întrebase şi 
câţiva slujbaşi, ca să afle că singura hartă din casă era cea 
astrologică din turn. Harta despre care îi spusese colonelul 
Horyse era probabil încă la Abhorsen, sau, mai bine zis, la 
tatăl ei, pentru că acum ea era purtătoarea acestui nume. 
Toată schimbarea asta de identitate o deruta. Dacă acum ea 
era Abhorsen, tatăl ei cine era? Avusese oare şi el un nume 
pe care îl pierduse când a venit vremea să fie noul 
Abhorsen? Pentru Sabriel, tot ce crezuse de netăgăduit se 
năruise în doar câteva zile. Nici nu mai ştia cine e, şi 
primejdiile o pândeau din toate părţile. Până şi Mogget, 
care se presupunea că îl slujeşte pe Abhorsen, mai mult îi 
dădea bătaie de cap decât s-o ajute. 

— O să faci pe deşteptul în continuare sau ai de gând să-mi 
spui ceva folositor? Se răsti ea la motan. Zi-mi ceva, orice, 
care să mă ajute. 


Mogget căscă plictisit, plescăind din limba lui rozalie; era 
înfumurarea întruchipată. 

— Bine, bine. Sigur că ştiu lucruri utile, cum ar fi spre 
exemplu drumul, aşa că ar fi mai bine să vin şi eu cu tine. 

— Să vii cu mine? Întrebă ea sincer mirată. 

Îşi descleştă pumnii şi se aplecă să-l mângâie pe creştet, 
dar, după un timp, Mogget se desprinse din mâinile ei. 

— Păi. Cineva trebuie să-ţi poarte de grijă, nu? Cel puţin 
până înveţi să fii un Abhorsen adevărat. 

— Îţi mulţumesc, zise Sabriel. Cred. M-aş simţi totuşi mult 
mai bine dacă aş avea şi o hartă. Şi. Dacă tot te lauzi că ştii 
zona atât de bine, n-ai putea să. Nu ştiu. Să mi-o descrii, ca 
eu să fac o schiţă sau un desen? 

Mogget tuşi înfundat, ca şi cum s-ar fi înecat cu un 
ghemotoc de păr. 

— Tu? Se arătă el mirat aplecându-şi capul uşor pe spate. 
Ştii tu să desenezi hărţi? Dacă ţii morţiş să ai una, atunci 
cred c-ar fi mai bine să mă ocup eu de cartografiere. Tu 
vino jos în birou şi pregăteşte călimara cu cerneală şi-o 
foaie de hârtie. 

— Atât timp cât se poate folosi nu mă interesează cine-o 
face, spuse Sabriel în timp ce cobora scara. 

Îşi dădu capul pe spate ca să se uite la Mogget cum 
coboară, dar nici urmă de el în dreptul trapei deschise. Un 
mieunat sarcastic din celălalt capăt o anunţă că motanul 
coborâse deja în camera de studiu, pe o scară invizibilă sau 
prin alte mijloace decât cele fireşti. 

— Nu uita, cerneală şi hârtie! Îi aminti el sărind dintr-un 
salt pe masa cu capete de dragon. Şi vezi să fie coli dintr- 
alea groase, cu faţa netedă în sus. De pană n-am nevoie. 

Sabriel făcu toate pregătirile necesare, apoi se trase într-o 
parte şi-l privi, la început neîncrezătoare, apoi de-a dreptul 
uimită, cum se aşază lângă coala gălbuie pe care umbra lui 
părea o pelerină aruncată în nisip. Rămase nemișcat câteva 
clipe, concentrându-se, cu vârful limbii scos. Dintr-odată din 
pernuţele lui albe ieşi o gheară strălucitoare de fildeş, pe 


care o vâri cu grijă în călimară, şi începu să deseneze. Cu 
mişcări iuți şi agile trasă pentru început nişte linii 
schematice, trecând apoi la conturarea formelor de relief şi, 
în fine, partea cea mai grea şi minuțioasă, adică adăugarea 
celor mai importante regiuni şi aşezări, al căror nume îl 
scrise cu litere mlădioase şi cu înflorituri. Lăsă casa lui 
Abhorsen la urmă, marcând-o cu o mică ilustrație, după 
care se trase înapoi ca să-şi admire capodopera şi să-şi 
curețe laba. Sabriel aşteptă să termine şi presără granule 
fine de nisip pe cerneala încă umedă, cercetând curioasă 
desenele, în dorinţa de a memora fiecare părticică a 
Vechiului Regat. 

— O poţi studia mai târziu, o zori Mogget când termină, în 
sfârşit, cu primeneala, dar ea nici că se clinti de lângă masă, 
cu nasul în coala desenată. N-avem vreme de pierdut. Mai 
bine te-ai duce să te îmbraci. Şi, te rog, grăbeşte-te! 

— Mă duc, mă duc, îl linişti ea zâmbitoare, fără să-şi 
dezlipească ochii de la hartă. Îţi mulţumesc din suflet, 
Mogget. 


În dormitor o aşteptau un munte de haine şi tot felul de 
echipamente pregătite de cei patru slujitori, care o priveau 
tăcuţi, gata s-o ajute să-şi facă bagajele şi să se gătească de 
drum. Nici nu intrase bine, că şi tăbărâră pe ea în stilul 
caracteristic, dându-i jos capotul şi papucii de casă şi 
încercând să-i tragă şi cămaşa de corp de pe ea, gâdilând-o 
cu mâinile lor transparente şi iscoditoare. Sabriel le-o luă 
totuşi înainte până s-o dezbrace de tot, apucând să-şi scoată 
singură juponul lung de bumbac. Scăparea fu însă 
vremelnică, pentru că, după doar câteva secunde, se trezi 
imobilizată din nou, în timp ce slujitorii se căzneau să o 
îmbrace cu o pereche de izmene largi şi să-i tragă pe cap o 
altă cămaşă subţire din bumbac. Peste ea îi puseră o bluză 
de în şi apoi o tunică din piele de căprioară, iar izmenele 
dispărură sub nişte pantaloni bufanţi de piele moale, întăriţi 
în jurul coapselor, genunchilor şi tibiei cu nişte platoşe 
striate şi cu căptuşeală dublă în zona posterioară, fără 
îndoială pentru călărit. 

Se depărtară apoi pentru câteva momente, şi Sabriel 
răsuflă uşurată în speranţa că au lăsat-o, în sfârşit, în pace, 
dar ei nu făcuseră decât să pregătească următorul rând de 
haine. Îndată doi dintre ei îi îndesară braţele într-o armură 
lungă ce se prindea pe părţi, iar ceilalţi doi desfăcură 
şireturile unor cizme ţintuite pe care i le aşezară dinainte, 
aşteptând să vină să se încalţe. 

Armura era diferită de toate câte mai văzuse până atunci, 
chiar şi de haina din zale pe care o purtase de atâtea ori la 
cursurile de lupte de la şcoală. Era cam cât o tunică 
medievală, cu partea de jos crăpată pe părţi şi lungă până 
la genunchi şi mânecile terminate la încheieturi în coadă de 
rândunică. În loc de obişnuitele zale minuscule, aceasta 
fusese făcută din plăcuţe mici şi solide pe jumătate 
suprapuse, la fel ca solzii de peşte. La atingere nu păreau a 
fi de metal, ci mai degrabă dintr-un fel de material ceramic 
sau chiar din piatră. În orice caz, era ceva mult mai uşor 
decât fierul, dar extrem de rezistent, după cum demonstră 


chiar unul dintre slujbaşi, care încercă să taie materialul 
misterios cu un pumnal, fără să lase însă nici o urmă, cu 
excepţia câtorva scântei răzlețe. 

Sabriel îşi vâri picioarele în cizmele care îi întregeau 
costumul şi, imediat, cei doi slujitori începură să-i lege 
şireturile, în timp ce cealaltă pereche se puse din nou pe 
treabă. Unul apăru cu un turban cu funde argintii şi 
albastre pe care vru să i-l aşeze pe cap, dar ea îl trase în 
dreptul ochilor ca să-l studieze mai bine, constatând că era, 
de fapt, un coif învelit cu panglici din acelaşi material ca şi 
armura. 

Celălalt scoase nu se ştie de unde o pelerină de un 
albastru strălucitor pe care erau brodate o sumedenie de 
cheiţe argintii al căror luciu intens reflecta lumina în toate 
părţile. O scutură de câteva ori şi-i făcu vânt peste coif, 
potrivindu-i-o pe umeri şi netezind apoi toate cutele sau 
încreţiturile. Sabriel îşi trecu mâna peste pânza mătăsoasă, 
ciupind-o de un colţ ca să vadă dacă se rupe, însă, deşi 
părea foarte fin, materialul rămase intact. 

La urmă veni rândul curelei pentru sabie şi al bandulierei 
cu clopoței. Trimişii i le aduseră pe amândouă, dar de data 
asta nu se mai încăpăţânară să i le prindă cu forţa, lăsând-o 
pe ea să şi le aranjeze. Când fu gata, Sabriel simţi bine 
cunoscuta greutate de la brâu şi piept şi se întoarse să se 
privească în oglindă. Rămase uimită, dar şi surprinsă, de ce 
văzu: o combinaţie între un călător experimentat şi priceput 
care-şi poartă singur de grijă şi tânăra care odinioară 
semăna cu Sabriel, dar care acum îşi îmbrăţişa noua 
identitate încă neînţeleasă pe deplin, aceea de Abhorsen. 

S-ar mai fi admirat un timp, dar slujbaşii o traseră de 
mânecă şi-i arătară ceva pe pat. Era un rucsac de piele 
deschis la gură în care îi aranjară minuţios toate hainele ei 
vechi, inclusiv vestonul lui Abhorsen, câteva schimburi, o 
tunică nouă şi o pereche de pantaloni de rezervă, alături de 
o bucată de muşchi de vită uscat, biscuiţi, o sticlă de apă şi 
mai mulţi săculeţi de piele cu tot felul de obiecte sau 


instrumente folositoare, pe care îi desfăceau răbdători unul 
câte unul, ca să-i arate ce e înăuntru înainte să le vâre în 
rucsac. Îi împachetaseră, aşadar, un telescop, chibrituri cu 
catran, un cremene mecanic, plante medicinale, undiţă de 
pescuit şi cârlige, un set de ace cu papiotă şi tot felul de alte 
minuni, plus cele trei cărţi din bibliotecă şi harta lui 
Mogget, pe care le băgară în săculeţi de pânză gudronată şi 
apoi într-unul dintre buzunarele exterioare are rucsacului. 

Înfofolită şi cu sacul în spate, Sabriel încercă să facă câţiva 
paşi, uşurată să constate că armura nu era deloc atât de 
incomodă şi de greoaie precum crezuse, deşi sacul ar cam fi 
încurcat-o în luptă. Se aplecă, mirată că-şi poate atinge 
degetele de la picioare, aşa că repetă încântată mişcarea de 
mai multe ori, după care se îndreptă de spate şi le mulţumi 
respectuos slujbaşilor, care însă dispăruseră între timp. În 
locul lor, în mijlocul încăperii apăruse Mogget, care se 
apropie de ea cu un aer misterios. 

— Sunt gata, îi zise. 

Motanul i se aşeză la picioare fără să spună nimic şi începu 
să tremure şi să se zvârcolească de parcă avea să vomite 
dintr-o clipă într-alta. Lui Sabriel i se făcu greață şi se trase 
înapoi, oprindu-se brusc când zări micul obiect metalic ce 
se rostogoli pe podea din gâtlejul pisicii. 

— Era să uit, zise el. O să ai nevoie de el dacă vrei să te 
însoțesc. 

— Dar ce este? Îl întrebă ea aplecându-se să-l ridice de jos. 

Era un inel de argint cu rubin, piatra fiind fixată între 
două gheare minuscule de pe cercul subţirel. 

— E foarte vechi, zise Mogget enigmatic. O să-ţi dai seama 
când vei fi nevoită să-l foloseşti. Pune-l pe deget. 

Sabriel îl studie cu atenţie, ridicându-l la lumină. Nu era 
mare scofală de capul lui şi nu simţi nici un fel de vibrații 
când îl atinse. Părea un inel ca oricare altul, lipsit de aură 
magică, cu atât mai mult cu cât nu se vedeau simboluri de 
Legământ nici pe metal şi nici pe piatra roşie. 


Şi-l puse, în sfârşit, pe deget, simţindu-i răceala, dar 
imediat cercul firav începu s-o ardă din ce în ce mai tare şi, 
până să-şi dea seama, plutea deja în fluxul infinitului, o 
curgere lină şi domoală fără început şi fără de sfârşit. 
Lucrurile îşi pierduseră consistenţa, mobila, patul, uşa 
dispărură cu totul în lumina moale care o învăluia din toate 
părţile. Dintr-odată, în jurul ei explodară mii de însemne ale 
Legământului, care păreau s-o ţină în suspensie, oprindu-i 
plonjonul în negura vremilor şi trăgând-o în sus, înapoi în 
trupul ei şi la lumea viilor şi-a morţilor. 

— Magie liberă, zise ea privind inelul de pe deget, care 
strălucea de-i lua ochii. Magie liberă împreunată cu 
Legământul. Nu înţeleg. 

— O să înţelegi atunci când îl vei folosi, repetă Mogget 
răspicat, ca o lecţie care trebuia învățată pe dinafară. Nu te 
mai gândi la asta. Vei şti când i-a sosit vremea, adăugă cu 
vocea lui miorlăită. Hai, vino acum, planorul te aşteaptă. 

CAPITOLUL UNSPREZECE. 

Planorul se afla pe o platformă improvizată din scânduri 
de pin de-abia tăiate şi prinse precar una de cealaltă, 
balansându-se pe peretele dinspre răsărit. În jurul lui erau 
strânşi şase dintre slujbaşi, ocupați cu ultimele pregătiri. 
Sabriel urca scările fără să-şi ia ochii de la el, simțind cum 
golul din stomac i se adânceşte cu fiecare treaptă. Se 
aşteptase la un aparat de zbor asemănător cu cele folosite 
deja de ceva timp în Ancelstierre, ca de exemplu biplanul 
care făcuse acrobaţii la serbarea de deschidere a anului. 
Ceva care să aibă două aripi, în orice caz, în afară de cârmă 
şi propulsorul cu elice - deşi se gândise la un moment dat 
că planorul ar trebui să aibă un motor magic în loc de unul 
mecanic. 

Aparatul însă nu semăna mai deloc cu aeroplanele pe care 
le mai văzuse în Ancelstierre, ci mai degrabă cu o canoe cu 
aripi de vultur şi coadă. Privindu-l mai de aproape, îşi 
confirmă bănuiala, observând că fuzelajul fusese probabil 
făcut dintr-o canoe mai veche. Era placat la ambele capete 


şi avea la mijloc o scobitură adâncă drept cabină. De o 
parte şi de alta erau prinse două aripi lungi şi destul de 
fragile, îndreptate către coada ascuţită, care nici ea nu 
părea cine ştie ce. 

Urcă dezamăgită şi ultimele trepte, văzând, în sfârşit, 
numele inscripţionat pe aparatul confecţionat în întregime 
din multe coli de hârtie lipite una de alta cu un soi de plastic 
laminat. De un albastru pal, cu benzi argintii pe fuzelaj şi 
dungi de aceeaşi culoare pe aripi şi coadă, arăta mai 
degrabă ca un exponat decorativ decât ca un aparat de 
zbor veritabil. Ce îl mai salva erau ochii de vultur pictaţi pe 
bot, care îi dădeau un oarecare aer „profesionist”. 

Sabriel îl mai cântări cu privirea câteva minute, după care 
îşi aruncă ochii către cascada de dincolo de perete, care 
părea şi mai furioasă acum că puhoaiele din amonte o 
inundaseră. Particule minuscule se înălţau către văzduh, 
formând un zid compact de pulbere ceţoasă înalt de câţiva 
kilometri, pe care micul planor trebuia să-l străpungă în 
avântul său către înălţimi. Ceea ce ea nu ştia încă era că 
hârtia e impermeabilă. 

— De câte ori a mai fost folosit. Aparatul ăsta? Întrebă ea 
cu nervozitate în voce. Teoretic se împăcase deja cu ideea 
că în curând se va afla în cabina strâmtă, gata să-şi ia 
zborul peste apele furibunde de dedesubt. Subconştientul 
însă - ca şi stomacul, de altfel - îi spunea să stea locului cât 
încă simte pământul sub picioare. 

— De nenumărate ori, veni şi răspunsul lui Mogget, care 
sări sprinten în cabină înainte să-şi termine vorba. Vocea lui 
răsună înfundat din spaţiul închis, dar îndată îşi scoase 
capul portocaliu şi blânos afară, sprijinindu-l de margine. 
Doamna Abhorsen care l-a construit a zburat odată cu el 
până la mare şi înapoi în aceeaşi zi. Într-o după-amiază, de 
fapt, continuă el. Acum, e adevărat că se pricepea de 
minune să controleze vremea cu vrăjile ei, ba chiar şi 
vânturile, ceea ce mă îndoiesc că tu. 


— Nu, eu nu am asemenea puteri, i-o reteză Sabriel 
înciudată să descopere o altă lacună în educaţia ei de 
vrăjitoare. Ştia în mare că vânturile pot fi potolite cu o vrajă 
de Legământ, fluierând anumite note magice, dar nimic mai 
mult. Nu. Nu pot face asta. 

— Ei, asta e acuma, zise motanul după o tăcere apăsătoare 
în timpul căreia păru că meditează la ceva. Ştie planorul 
nişte şmecherii ca să farmece vânturile, însă nu te aştepta 
la cine ştie ce. Oricum, va trebui să le fluieri, presupun că 
asta eşti în stare să faci, nu? 

Sabriel nici nu-l băgă în seamă, ofensată. Normal că ştia să 
fluiere. Nu se putea să fii necromant şi să nu ai ureche 
muzicală sau să nu ştii să fluieri, să fredonezi ori să cânţi. 
Dacă se întâmpla să fii prins în Moarte fără clopoței sau alte 
ustensile de trebuinţă, numai calităţile vocale te mai puteau 
salva. 

Un slujbaş se apropie şi-i trase de rucsac, ajutând-o să-l 
dea jos şi îndesându-l apoi în partea din spate a cabinei. 
Altul veni şi-o apucă de braţ, conducând-o către ce părea a 
fi o jumătate de hamac din piele, fixat de-a lungul 
deschizăturii din mijloc - scaunul pilotului, fără îndoială. Nu 
arăta nici acesta foarte solid, dar Sabriel îşi făcu curaj şi se 
strecură înăuntru, nu înainte de a-şi lăsa sabia în grija unui 
alt slujbaş. 

Surprinzător, podeaua de hârtie laminată nu cedă sub 
apăsarea tălpilor, ba chiar i se păru extrem de rezistentă, 
ceea ce avu darul s-o mai liniştească. Se tot foi şi se suci 
câteva minute până să găsească poziţia ideală, scaunul de 
piele părându-i-se acum mult mai comod. Sabia, vârâtă bine 
în teacă, se afla la îndemână într-un compartiment lateral, 
în timp ce Mogget se aşeză în spatele ei pe cureluşele cu 
care era prins rucsacul. Loc era destul, căci înainte ca 
motanul să-şi ocupe locul scaunul era atât de aplecat pe 
spate, încât Sabriel aproape că stătea întinsă. 

Din noua poziţie zări mica oglindă ovală de argint fixată la 
câţiva milimetri de margine, care strălucea în soarele după- 


amiezii târzii, răsunând la unison cu magia Legământului. O 
forţă nevăzută o făcu să sufle către suprafaţa lucioasă, 
aburind-o cu răsuflarea ei caldă câteva clipe înainte ca un 
simbol magic să apară în ovalul opac, ca şi cum un deget 
imaginar s-ar fi jucat pe aburii alunecoşi. 

Sabriel îl studie cu interes, încercând să-i absoarbă 
înțelesurile şi efectul. Semnul prevestea altele ce aveau săi 
se arate, simboluri pentru înteţirea vântului de plutire, 
pentru plonjonul din înălţimi sau pentru a chema degrabă 
vijeliile din cele patru zări. Mai erau şi însemne care o 
învățau cum să mânuiască planorul şi, pe măsură ce le 
memora, observă că întregul aparat e invadat de simboluri 
magice şi ocrotit de vrăji de Legământ. Era evident că cea 
care fusese odinioară Abhorsen trudise îndelung, dar o 
făcuse cu multă dăruire, făurind de fapt o pasăre vrăjită şi 
nu un planor oarecare. 

După câteva minute se stinse şi ultimul simbol, şi oglinda 
îşi recăpătă luciul iniţial, reflectând lumina amiezii însorite. 
Sabriel rămase tăcută o bună bucată de vreme, încercând 
să-şi întipărească simbolurile în minte şi minunându-se 
totodată de puterea şi măiestria celei care construise 
planorul. Ce metodă ingenioasă de instructaj! Cine ştie, 
poate că într-o bună zi va ajunge şi ea să construiască ceva 
asemănător. 

— Acel Abhorsen care l-a făcut. Cine era? Ce fel de rudă 
îmi era, vreau să spun? 

— Era verişoara stră-stră-stră-stră-străbunicii tale, îi 
răspunse Mogget aproape de ureche. Ultima din clanul ei, 
căci n-a avut urmaşi. 

„Poate că planorul ăsta era copilul ei de suflet”, îşi zise 
Sabriel plimbându-şi mâna pe suprafaţa lucioasă a 
fuzelajului, simțind cu podul palmei însemnele inerte din 
material. Se simţea mult mai încrezătoare în reuşita 
zborului pe care avea să-l întreprindă. 

— Ar fi bine să ne grăbim, continuă el. Se întunecă 
devreme în perioada asta. Ai învăţat semnele? 


— Da, da, le ştiu, zise ea sigură pe sine. 

Se întoarse apoi către slujitorii aliniaţi de o parte şi de alta 
a cabinei dinaintea aripilor, ţinând planorul ancorat până în 
clipa când urma să fie lansat în văzduh. Se întrebă de câte 
ori mai făcuseră asta până acum şi pentru câţi vrăjitori 
Abhorsen. 

— Vă mulţumesc, le spuse ea, pentru că aţi fost atât de 
buni şi mi-aţi purtat de grijă. Rămas-bun! 

Zicând acestea, se aşeză la loc în scaun, prinzându-se 
strâns cu mâinile de margine, şi fluieră notele cu ajutorul 
cărora spera să înteţească suflul vântului, vizualizând cu 
ochii minţii întreaga serie de însemne magice şi lăsându-le 
apoi să-i picure unul câte unul în gâtlej şi apoi pe buze, de 
unde alunecară lin în eter. 

Melodia umplu aerul limpede şi pură, şi vântul păru că-i 
ţine isonul, vuind şi şuierând mult mai tare când Sabriel se 
opri să răsufle. Trase aer în piept şi începu să fredoneze un 
refren ceva mai săltăreţ, ca o pasăre care se bucură de 
libertatea nemărginită a zărilor. Sunetele vrăjite îşi luară 
zborul de pe buzele ei ţuguiate, conturându-se îndată pe 
suprafaţa netedă a planorului fermecat. Până şi vopseaua 
albastră cu dungi argintii păru că prinde Viaţă odată cu 
refrenul vesel, dansând în valuri pe corpul firav şi pe aripi 
ca un penaj colorat şi lucios, scuturând aparatul din 
încheieturile-i fragile şi făcându-l să freamete tot, 
nerăbdător să-şi ia avânt. 

Trilul ritmat se încheie cu un sunet clar şi prelung urmat 
de un simbol format în hârtia planorului, strălucind ca o 
rază de soare. Dănţui câteva clipe către vârf, dar dispăru în 
curând sub textura laminată. Ochii gălbui se aprinseră 
atunci ca prin minune şi clipiră des, căpătând apoi o 
căutătură dură şi semeaţă ce sfredelea văzduhul. 

Planorul începu să se zgâlţâie şi mai abitir, iar slujbaşii de- 
abia mai puteau să-l ţină în frâu. Vântul se înteţise acum de- 
a binelea, zburătăcind panaşul albastru-argintiu al 
aparatului şi împingându-l din ce în ce mai în faţă. Sabriel 


simţi presiunea din îmbinări şi forţa încă nedezlănţuită a 
aripilor, trăind cu intensitate şi încântare acel unic moment 
final când eşti la un pas de a te desprinde. 

— Daţi-i drumul! Le porunci ea trimişilor, şi aceştia se 
conformară pe dată, lăsând planorul în voia vântului turbat. 
Aparatul pluti lin câteva clipe, după care câştigă în înălţime 
şi străpunse curajos perdeaua de stropi ca pe o simplă 
ploaie de primăvară, avântându-se în cele din urmă către 
peticul de cer de deasupra văii. 

Era linişte şi pace la patruzeci de metri deasupra hăului, 
iar aerul era rece. Mânat de vânt din spate, planorul urca 
uşor către cerul senin, cu excepţia câtorva nori răzleţi. 
Sabriel se lăsă pe spătarul moale de piele, relaxată, trecând 
în revistă iar şi iar simbolurile învăţate, asigurându-se că le- 
a memorat cum trebuie. Se simţea liberă şi curată, de parcă 
tot ce i se întâmplase în ultimele zile o mânjise cu un glod 
nevăzut spălat acum de suflul aprig al vântului. 

— la-o mai câtre nord, se auzi dintr-odată vocea lui 
Mogget din spate, întrerupându-i visarea. Îţi aduci aminte 
de harta pe care-am desenat-o? 

— Da, răspunse ea. Urmărim linia râului? Ratterlin parcă-i 
spune, nu? Cele mai multe cotituri sunt către nord - nord- 
est. 

Mogget nu comentă imediat, deşi îi auzea respiraţia 
vibrându-i aproape de ureche. Părea că meditează la ceva. 

— Da, de ce nu? Zise el într-un final. Ar fi o idee să ţinem 
râul până la mare. Formează o mică deltă la gura de 
vărsare, aşa că o să avem unde să înnoptăm diseară. 

— Dar de ce să ne oprim? Întrebă Sabriel pe un ton voios. 
Dacă chemăm vânturi şi mai puternice, mâine seară am 
putea fi deja în Belisaere. 

— Planorului nu-i place să zboare pe timp de noapte, îi 
explică Mogget. Asta pe lângă faptul că nu ştiu dacă o să 
poţi ţine în frâu vânturile cele puternice. E mult mai greu 
decât pare la prima vedere. În plus, aparatul ăsta cam are 


darul să atragă atenţia asupra lui. Nu eşti deloc precaută, 
Abhorsen! 

— Te rog să-mi spui Sabriel, zise ea sec. Abhorsen e tatăl 
meu. 

— Cum doreşti, domniţă, se conformă Mogget voit 
sarcastic. 

Petrecură aşa îmbufnaţi mai bine de-o oră, fără să-şi 
adreseze nici un cuvânt, dar Sabriel îşi uită supărarea 
destul de repede, prinsă de noutatea zborului. Îi plăcea la 
nebunie cum se văd toate de sus, atât de mărunte şi 
perfecte în miniatura lor: pădurile şi câmpurile peticite, 
fâşia sinuoasă şi întunecată a râului de dedesubt sau câte o 
clădire minusculă şi singuratică. 

Apusul se apropia cu paşi repezi, iar lumina roşiatică a 
soarelui făcea peisajul să pară şi mai frumos, scăldat de 
razele timide. Simţi că planorul trage să coboare, mutându- 
şi ochii galbeni de la cerul azuriu la întinderea înverzită de 
dedesubt. Pe măsură ce umbrele se alungeau, din ce în ce o 
năpădi şi pe Sabriel acelaşi imbold, aşa că îşi aţinti la 
rându-i privirea către sol. 

Râul începuse deja să se spargă în mii de şiroaie, mai 
subţiri sau mai groase, ce formau delta mlăştinoasă a 
Ratterlinului, şi în depărtare se vedea deja întunecimea 
nesfârşită a mării. Erau mai multe insule unde puteau 
poposi, unele mari cât un teren de fotbal şi acoperite cu 
arbori şi tufişuri mărunte, altele având mai puţin de un 
metru lăţime. Sabriel alese una de mărime mijlocie, nu 
foarte departe de unde erau acum, în formă de romb şi 
presărată cu fire de iarbă îngălbenite. 

Şuieră uşor şi odată cu fluieratul ei vântul începu să 
slăbească în intensitate ca prin minune. Planorul cobora lin, 
smucindu-se uşor la răstimpuri când la dreapta, când la 
stânga, fie din pricina aplecării uneia dintre aripi, fie pentru 
că Sabriel mai scăpa din când în când vântul de sub control. 
Atât ochii lui gălbui, cât şi privirea ei concentrată 
sfredeleau bucata de pământ dinaintea lor. Precaut din 


cale-afară şi mereu cu ochii-n patru, Mogget îşi întorsese 
privirea către cerul albastru de deasupra. 

Cu toate astea, nu-i zări pe urmăritori decât atunci când 
planorul intră, în sfârşit, într-un con de umbră, astfel încât 
urletul lui ascuţit veni cu doar câteva secunde înainte de a fi 
ajunşi din urmă. Sabriel se întoarse speriată, zărind sutele 
de siluete ce se îndreptau cu repeziciune către ei. Instinctiv, 
vizualiză în minte simboluri de Legământ pe care le fluieră 
apoi cu buzele ţuguiate, răscolind iarăşi vânturile şi cotind- 
o către nord. 

— Ciori de sângerete! Şuieră Mogget, în timp ce creaturile 
înaripate îşi înfrânară plonjonul ca să le ia urma înapoi în 
văzduh. 

— Da, îi strigă Sabriel, deşi nu ştia sigur de ce simţise 
nevoia să răspundă. 

Îşi concentră întreaga atenţie asupra ciorilor, încercând să 
măsoare distanţa, ca să-şi dea seama dacă au să-i ajungă 
din urmă sau nu. Simţea deja că pierde frâiele suflului 
vârtos, aşa cum o avertizase şi Mogget ceva mai devreme. 
Nu îndrăznea să-l întărâte, cine ştie ce s-ar fi întâmplat. Pe 
de altă parte, simţea şi prezenţa ciorilor, în ale căror hoituri 
scheletice Moartea şi magia liberă îşi dăduseră mâna. 

De regulă aceste creaturi nu rezistau prea mult în soare 
sau vânt, iar cele care îi urmăreau fuseseră probabil 
plămădite nu mai departe de noaptea trecută. Un 
necromant prinsese nişte biete ciori inofensive, pe care le 
omorâse conform unui anumit ritual şi apoi le însufleţise cu 
spiritul unui singur mort, bărbat sau femeie, fragmentat în 
zeci de bucăţi. Trupurile lor erau practic nişte stârvuri 
descărnate, ghidate de o forţă dacă nu foarte iscusită 
măcar unită, căci acționau la unison, zburând cu ajutorul 
magiei libere şi căsăpindu-i pe duşmani prin forţa 
numerelor. 

Cu toate că reuşise destul de repede să stârnească iar 
vântul, stolul din spate se apropia cu repeziciune. Păsările 
se năpustiseră asupra lor din înaltul cerului şi nu-i slăbeau 


deloc, deşi la fiecare nouă rafală mai pierdeau un mănunchi 
de pene şi bucăţi de carne putredă li se desprindeau de pe 
oasele încleiate cu vrăji necurate. 

La un moment dat, lui Sabriel îi trecu prin minte că ar 
putea să întoarcă planorul şi să dea năvală în mijlocul lor, ca 
un înger răzbunător, cu sabia şi clopoţeii pregătiţi. Erau 
însă prea multe ca să le poată ţine piept din cabina unui 
planor ce plutea la câteva sute de metri în aer. S-ar fi putut 
prăbuşi cu totul din cauza unei singure lovituri prea 
zeloase, asta dacă ciorile nu-i veneau de hac până să atingă 
pământul. 

— Va trebui să invoc un vânt mai puternic! Strigă ea către 
Mogget, care între timp se ridicase în picioare cu blana 
zbârlită, provocând ciorile cu urlete prelungi. Acestea se 
apropiau din ce în ce mai tare, în două şiruri lungi şi 
ordonate, ca nişte braţe ce căutau să smulgă planorul din 
văzduh. Nu mai aveau aproape deloc pene şi trupurile le 
erau desfigurate, lăsând să se vadă oasele albe ce luceau în 
ultimele raze de lumină. Doar ciocurile le rămăseseră 
întregi, ascuţite şi negre în strălucirea lor stranie, iar 
Sabriel nu zări decât acum licărirea sângerie din orbitele 
găunoase, o părticică infimă dintr-un spirit mort. 

Mogget rămase tăcut, probabil fiindcă nici n-o auzise din 
pricina propriilor urlete, cărora li se adăuga şi croncănitul 
ciorilor, din ce în ce mai aproape şi gata de atac. Glasurile 
lor sinistre răsunau parcă în gol, la fel de cavernoase ca şi 
stârvurile lor înaripate. 

Pentru o clipă, Sabriel simţi cum o cuprinde panica şi 
buzele îi încremeniră dintr-odată, refuzând parcă s-o mai 
asculte. Le umezi repede şi i se dezmorţiră ca prin minune, 
unindu-se într-un fluierat şovăielnic şi domol. Simbolurile 
de Legământ se lăsau dibuite cu greu din străfundurile 
memoriei, de parcă Sabriel ar fi trebuit să scoată la lumină 
o greutate imensă, împingând-o pe nişte şine scofâlcite. 
Reuşi în cele din urmă să le ademenească pe buze cu o 


ultimă sforţare, eliberându-le într-un fluierat mult mai 
viguros. 

Spre deosebire de vânturile de mai devreme, care se 
înteţiseră treptat, acum se iscă o vijelie în toată regula, care 
izbi planorul dintr-odată, şuierând năprasnic dinspre 
miazăzi şi azvârlindu-l cât colo, asemenea unui val gigantic 
gata să sfarme în vârtejurile sale o biată barcă rătăcită în 
larg. În doar câteva clipe, prinseră o viteză atât de mare, 
încât Sabriel abia dacă mai distingea contururile insulelor 
de dedesubt, care deveniră o linie neîntreruptă şi 
ameţitoare în continuă mişcare. 

Cu ochii aproape închişi, se întoarse să privească înapoi, 
simţindu-şi obrajii biciuiţi de vânt. Cerul era negru de 
atâtea ciori, care rupseseră rândurile şi se ţineau după ei 
fără nici o noimă, ca nişte pete negre ce acopereau aproape 
în întregime apusul purpuriu. Dădeau întruna din aripile 
golaşe, sperând în van să se regrupeze şi să-i ajungă din 
urmă, deşi planorul se depărtase deja cu mai bine de trei 
metri. 

Sabriel răsuflă uşurată, însă imediat o năpădiră alte griji. 
Vijelia îi purta înspre miazănoapte cu o viteză 
îngrijorătoare, ceea ce nu era bine deloc. Zări în curând şi 
primii aştri ai nopţii licărind timizi pe cerul întunecat, 
dându-şi seama cu groază că se îndreptau către Catarama 
Uriaşului. 

Se chinui să-şi amintească ce simboluri magice trebuia să 
invoce ca să potolească furia vântului şi să poată întoarce 
către est, reuşind în cele din urmă să ducă vraja la bun 
sfârşit. Rezultatul nu fu însă cel aşteptat, căci, în loc să se 
liniştească, vijelia păru să se dezlânţuie şi mai furioasă, 
zgâlţâindu-i nevolnici şi purtându-i fără voia lor direct către 
Cataramă, înspre miazănoapte. 

Cuibărită în cabină, fata încercă din nou să fluiere 
însemnele magice, cu toate că îi curgeau şi nasul, şi ochii şi 
avea faţa îngheţată bocnă. Notele abia dacă se auziră, 
risipindu-se cât ai clipi în vuietul infernal ce prevestea 


furtuna. Atunci, Sabriel realiză îngrozită că scăpase 
lucrurile de sub control. 

Totul se întâmpla parcă pe dos şi furtuna era din ce în ce 
mai turbată, smucind planorul în toate direcţiile şi 
învârtindu-l în spirale nebune, ca o minge pasată de la un 
uriaş la altul, tot mai sus, către bolta înstelată. Simţi că 
ameţeşte şi i se făcu brusc şi mai frig, respirând greu şi 
sacadat, dar încercând să-şi drămuiască fiecare gură de aer 
ca să nu se sufoce. Dădu să fluiere din nou, doar-doar va 
reuşi să potolească furia vijeliei, însă îşi pierdu suflul şi 
simbolurile i se şterseră pe loc din minte, nemaifiind în 
stare decât să-şi încleşteze mâinile de curelele ce-o legau 
de scaun, în vreme ce planorul ţinea piept furtunii cum 
putea mai bine. 

La un moment dat, vânturile se liniştiră ca la un semn, 
scutind biata maşinărie de ascensiunea ameţitoare. Scaunul 
se smuci dintr-odată şi o aruncă în sus cu putere, întinzând 
curelele la maximum, în timp ce Mogget era gata să-şi 
înfigă ghearele în rucsacul din spate, ca să nu cadă. 
Zguduită bine şi trezită din inerție, Sabriel simţi că îşi 
recapătă puterile şi începu să fluiere din nou, ca să mai 
învârtoşească vântul, care acum era prea molcom. În zadar 
însă. Planorul se prăbuşea cu viteză şi nimic nu părea să-i 
frâneze căderea: intră în picaj, cu botul ţintă către pajiştea 
de dedesubt, ca un ciocan grăbit să lovească nicovala. 

Prăbuşirea părea să dureze o veşnicie. Sabriel ţipă o dată, 
după care îşi zise că mai bine i-ar transmite planorului 
măcar o parte din energia asta alimentată de spaimă, aşa 
că se puse iar pe fluierat, dar tot degeaba. Trilurile nu 
avură efectul dorit, cu excepţia unei mici scântei care-i 
lumină preţ de câteva clipe faţa îngheţată. Soarele apusese 
de mult, iar în întunericul nopţii delta de dedesubt semăna 
îngrijorător de bine cu râul Morţii - acea apă neguroasă pe 
care şi spiritele lor aveau s-o treacă în curând, fără să le 
mai fie dat vreodată să simtă lumina caldă a Vieţii. 


— Desfă-mi zgarda, îi miorlăi Mogget la ureche, după care 
se trezi cu el în poală, unde acesta ajunsese căţărându-se 
pe spinarea ei cu ghearele înfipte în armură. Desfă-mi 
zgarda odată! 

Sabriel îl privi mirată, uitându-se apoi la pământul care se 
apropia vertiginos şi din nou la cureluşa de la gâtul lui. Era 
zăpăcită, simţea că mai are puţin şi se sufocă şi nu ştia ce să 
facă. Zgarda făcea parte dintr-o veche vrajă de încătuşare, 
fiind paznicul de temut al unei puteri extraordinare, folosită 
de obicei pentru a ţine în frâu o forţă malefică nemaivăzută 
ori incontrolabilă altfel. 

— Ai încredere în mine! Urlă el ca apucat. Desfă-mi zgarda 
şi nu uita de inelul cu rubin! 

Sabriel înghiţi în sec, închise ochii şi începu să desfacă 
zgarda de piele, sperând că face ceea ce trebuie. „lartă-mă, 
tată”, se ruga ea în gând, însă nu i se adresa doar părintelui 
său, ci tuturor strămoşilor Abhorsen - în special aceluia 
care făcuse cureluşa fermecată, cu mult timp în urmă. 

Deşi se aşteptase la senzaţii mult mai puternice desfăcând 
o vrajă atât de străveche, nu simţi decât aceleaşi furnicături 
şi înţepături ca-ntotdeauna, poate puţin mai intense decât 
de obicei. Când zgarda se desprinse, în sfârşit, de la gâtul 
motanului, o simţi dintr-odată grea, ca o bilă sau un lanţ de 
plumb. Era cât pe ce s-o scape din mână, dar imediat 
aceasta se făcu iar uşoară, devenind apoi imaterială. Când 
deschise ochii, ia-o de unde nu-i. 

Mogget nu se clintise de pe genunchii ei, rămânând tăcut 
şi aparent neschimbat, însă în curând prinse a străluci cu o 
lumină orbitoare care venea de undeva dinlăuntrul lui, 
învăluindu-l puţin câte puţin, până ce îl înghiţi de tot, fără 
să se oprească din expansiunea ei continuă. 

În numai câteva secunde, Mogget dispăruse cu totul, 
lăsând în urmă o pată neregulată de lumină, strălucitoare 
de-ţi lua ochii. Părea uşor şovâielnică şi Sabriel o simţi 
pendulând între o oarecare ostilitate faţă de ea şi forţa 
benevolă care ţinea din scurt aceste porniri potrivnice. La 


un moment dat, căpătă iarăşi contur de felină, înainte să se 
separe în patru dâre groase de un alb luminos, dintre care 
una ţâşni în faţă, dispărând sub botul bont, alta alunecă 
către coadă, iar celelalte două se făcură nevăzute în aripi. 

Planorul deveni deodată alb ca spuma laptelui, orbitor de 
alb, oprindu-se din plonjonul ameţitor şi recăpătându-şi 
echilibrul. Sabriel simţi scaunul smucindu-se din nou şi se 
trezi aruncată în faţă, lovindu-se cu nasul de oglindă, în 
ciuda curelelor de siguranţă. Mugşchii cefei aproape că-i 
înţepeniseră în încercarea de a-şi ţine capul cât mai drept. 

Deşi situaţia se îmbunătăţise considerabil, aparatul 
continua să cadă, însă cu o viteză mult mai mică. Masându- 
şi gâtul de zor, Sabriel zări pământul profilându-se în zare, 
şi, în curând, planorul plutea deasupra unor arbori înalţi, 
ale căror crengi îi atingeau burta albă şi strălucitoare cu un 
sunet asemănător grindinei pe acoperişurile de tablă. 
Alunecară apoi încă o bucată, oprindu-se la doar câţiva 
metri deasupra unui câmp cosit, cu o viteză mult prea mare 
ca să poată ateriza de la distanţa la care se aflau, fără 
defecţiuni majore. 

Mogget, sau forţa în care se transformase, încerca să mai 
pondereze prăbuşirea, lăsând planorul să cadă liber şi 
frânându-l brusc la răstimpuri regulate, smucind-o atât de 
tare în scaun pe fată, încât aceasta îşi făcu o altă serie de 
vânătăi în afară de cele pe care le avea deja. Răsuflă 
uşurată, având pentru prima dată certitudinea că vor ieşi 
cu bine din acea încercare. Încă o smucitură şi aveau să 
aterizeze în siguranţă pe pajiştea moale şi alunecoasă. 

Mogget puse ultima frână şi Sabriel chiui de bucurie când 
planorul îşi lipi, în cele din urmă, pântecul de iarbă şi 
alunecă domol câţiva metri mai încolo. În condiţii normale, 
ar fi trebuit să fie o aterizare mai mult decât reuşită, însă 
chiotul de bucurie se transformă într-un urlet sfâşietor de 
spaimă, căci dinaintea lor pământul se căscase într-un hău 
enorm şi întunecat care stătea să-i înghită. 


Erau deja mult prea jos ca să-şi mai poată lua avânt, şi 
oricum nici viteza nu i-ar fi ajutat să treacă dincolo de 
groapa lată de cel puţin doisprezece metri, aşa că planorul 
alunecă uşor până la margine, unde se dădu peste cap şi 
plonjă în gol către fundul prăpastiei adânci de peste o sută 
de metri. 

CAPITOLUL DOISPREZECE. 

Sabriel îşi recăpăta treptat cunoştinţa, încercând să-şi 
trezească şi celelalte simţuri momentan amorţite. Primul fu 
auzul, deşi la început nu reuşi să distingă decât propria 
respiraţie greoaie şi scârţâitul armurii în încercările de-a se 
ridica în picioare. De văzut nu vedea şi imediat o cuprinse 
panica, căci nu-şi aducea aminte nimic şi nici nu înţelegea 
ce se întâmplă şi de ce orbise. Puţin câte puţin, imaginea 
deveni completă: era noapte şi se aflau în fundul unei 
prăpăstii adânci - o fisură imensă şi rotundă în plin câmp, 
formată fie de natură, fie de forţe mai puţin binevoitoare. 

Veni apoi rândul suferinţei fizice. O dureau toate oasele şi 
îşi simţea trupul plin de vânătăi, din fericire nu foarte 
grave. Îşi dezmorţi mai întâi degetele de la mâini şi 
picioare, pipâindu-şi pe urmă muşchii braţelor, spatele şi 
coapsele. Toate erau burduşite bine şi o dureau la atingere, 
dar măcar erau întregi şi la locul lor. 

Sabriel îşi aducea aminte ca prin ceaţă ultimele momente 
de dinaintea impactului, cum Mogget - sau forţa ce pusese 
stăpânire pe planor - le mai atenuase din viteză până să se 
izbească de fundul prăpastiei. Ceea ce o nedumerea însă 
era că nu-şi mai amintea sub nici un chip momentul 
prăbuşirii în sine, ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat. 
„Probabil din cauza şocului”, îşi spuse ea absentă, de parcă 
ar fi vorbit despre altcineva. 

Preţ de câteva minute nu se mai gândi la nimic, simţindu-şi 
mintea goală şi uşoară până să-şi dea seama că de fapt 
căzuse iarăşi într-o stare de inconştienţă. După ce-şi veni în 
fire, se simţi ceva mai întremată şi mai optimistă, reuşind 
pentru moment să-şi alunge gândurile negre. Îşi desfăcu pe 


pipăite curelele şi bâjbâi anevoie după rucsacul din spate, 
unde ştia că are lumânări, chibrituri şi cremenea mecanică; 
în starea în care se afla, nu putea să invoce nici măcar o 
amărâtă de flăcăruie. 

Scoase, în sfârşit, un chibrit şi-l aprinse grăbită, observând 
în licărirea plăpândă că numai partea din mijloc a 
planorului rămăsese întreagă, zăcând acum cu dungile lui 
argintii ca o rămăşiţă tristă a unei creaţii odinioară 
prodigioase. Aripile se rupseseră şi erau îndoite sub cabină, 
în timp ce botul rotunjit ce-i servise drept nas era la câţiva 
metri distanţă, distrus complet. Unul din ochi părea că 
priveşte către peticul rotund de cer de deasupra, însă 
expresia lui ageră şi plină de Viaţă dispăruse cu totul din 
ceea ce acum devenise un simplu punct rotund şi galben de 
hârtie laminată. 

Sabriel cântărea dezolată priveliştea, simțindu-se copleşită 
de regrete şi de durere, aşa cum simţi răceala 
pătrunzânduc-ţi în oase. Chibritul se termină în curând şi-i 
arse degetele, trezind-o din starea de şoc. Aprinse încă unul 
şi apoi o lumânare, sporind lumina şi, astfel, şi câmpul 
vizual. 

Ceva mai încolo erau împrăştiate alte bucăţi desprinse din 
planor, pe un perimetru întins şi neted, la vedere. Gemând 
din pricina durerii din muşchi, Sabriel ieşi cu chiu, cu vai 
din cabină şi se duse să le studieze mai îndeaproape. 

Observă că râpa fusese amenajată de o mână omenească, 
căci era încadrată de dale aranjate cu grijă una lângă alta, 
cu toate că buruienile crescute între ele şi muşchiul cu care 
erau acoperite dădeau de înţeles că e de mult în paragină. 
Se aşeză pe una dintre pietrele reci, întrebându-se de ce 
oare şi-ar da cineva osteneala să paveze o parcelă de 
pământ în fundul unei prăpăstii? 

Gândul îi puse rotiţele în mişcare şi alte întrebări fără 
răspuns îi veniră în minte. Unde, de pildă, dispăruse 
Mogget, sau, mă rog, forţa vaporoasă în care se 
transformase? Şi ce hram purta ea mai exact? Îşi aduse 


aminte brusc de sabie şi duse mâna la piept, să se asigure 
că banduliera e la locul ei. 

Turbanul-coif i se răsucise cu cusătura aproape în faţă, aşa 
că îl potrivi la loc cu mare grijă, simțind fiecare mişcare în 
muşchii amorţiţi ai cefei. 

Picură câţiva stropi de ceară pe una dintre dale şi fixă 
lumânarea la mijloc, ducându-se apoi la cabină să-şi 
recupereze rucsacul şi armele. La întoarcere aprinse încă 
două. Pe una o lăsă lângă prima, luând-o pe treia cu ea ca 
să exploreze împrejurimile. Se tot învârti în jurul planorului 
avariat în căutarea lui Mogget, dar nici urmă de el. Ajunsă 
în dreptul botului turtit atinse ochii cu blândeţe, dorindu-şi 
din toată inima să-i poată închide. 

— Îmi pare tare rău, şopti ea. Poate că într-o bună zi am să 
construiesc un alt planor. Aşa se şi cuvine, căci numele tău 
nu trebuie să piară. 

— 'Te-au apucat sentimentalismele, Abhorsen? Se auzi o 
voce de undeva din spate, o voce care aducea întrucâtva cu 
miorlăitul lui Mogget, dar care parcă nu era a lui. Glasul 
acesta era ceva mai răsunător şi mai hotărât, şi poate mai 
puţin uman, iar cuvintele păreau că pârâie în aer, întocmai 
ca generatoarele electrice ale colegiului, al căror huruit 
surd însoțea mai mereu orele de ştiinţe ale naturii. 

— Unde eşti? Întrebă ea întorcându-se iute în direcţia cu 
pricina. 

I se păruse că vocea vine de foarte aproape, însă nu putu 
desluşi mai nimic la lumina plăpândă a lumânării. O mută 
atunci în mâna stângă, ridicând-o puţin deasupra capului. 

— Aici, chicoti înfundat o voce în apropiere, şi Sabriel zări 
vârfurile prelungi şi albe ale unor flăcări ce ieşeau de 
undeva de sub epava fuzelajului, înfruptându-se din hârtia 
laminată cu aşa o poftă, încât în mai puţin de o secundă, 
planorul era o făclie galben-roşiatică din care se desprindea 
o dâră groasă de fum ce învăluia în întregime spiritul sau 
creatura eliberată de dedesubt. 


Nu simţi prezenţa Morţii, însă adulmecă miasma stranie a 
magiei libere, care îi tachina nările, insinuându-se 
înţepătoare în fumul gros. Zări apoi din nou flăcările albe şi 
lunguieţe iţindu-se furioase de sub cabină, unduindu-se şi 
unindu-se până ce din ele ieşi o creatură alb-albastră, care 
se depărtă de lângă planorul în flăcări. 

Văpaia trupului mişcător era atât de strălucitoare, încât 
Sabriel nu se putu uita la el decât cu coada ochiului şi cu 
mâna la frunte, distingând chiar şi aşa o siluetă umană, mai 
înaltă şi mult mai suplă decât ea, aproape anemică. În loc 
de picioare, flăcările se contopeau într-un vârtej ameţitor 
care-i susţinea nesigur bustul şi capul, ajutându-l să se 
deplaseze. 

— Eliberează-mă, sau va curge sânge! Spuse creatura 
înaintând către ea. 

Nimic din glasul răguşit, ameninţător şi repezit nu mai 
semăna cu vocea lui Mogget. 

Sabriel ştia prea bine la ce se referea şi sângele cui va fi 
vărsat. Adunându-şi forţele rămase, chemă din negurile 
memoriei trei însemne de Legământ pe care le azvârli apoi 
asupra creaturii, strigându-le numele cu voce tare: 

— Anet! Calew! Ferhan! 

Luându-şi zborul din mintea, palma şi apoi de pe buzele ei, 
însemnele se transformară în lame de argint ce spintecară 
aerul mai ceva decât un pumnal, trecând la fel de năprasnic 
şi prin forma înflăcărată, fără să aibă însă vreun efect. 

Arătarea începu să râdă când mai tare, când mai încet, ca 
un câine care schiaună de durere, înaintând cu mişcări 
domoale, care îi dădură fetei de înţeles că o putea nimici cât 
ai clipi, la fel cum făcuse şi cu planorul. 

Sabriel trase sabia din teacă şi făcu câţiva paşi înapoi, 
hotărâtă să nu-şi piardă cumpătul şi de această dată, cum 
se întâmplase cu mordicantul. Îşi balansa capul ba înainte, 
ba înapoi, uitând cu totul de durerea din ceafă, având grijă 
acum să-şi asigure spatele şi să marcheze adversarul. O mie 
de gânduri îi treceau prin minte, analizând diverse 


strategii. Ce-ar fi să folosească un clopoțel? Da, dar asta ar 
însemna să lase lumânarea din mână. Să fie oare suficientă 
lumina provenită de la creatura învăpăiată? 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, trupul în flăcări începu să 
pălească treptat, absorbind întunecimea dimprejur în 
vârtejurile lui zvăpăiate la fel cum se îmbibă cerneala într- 
un burete. În câteva secunde de-abia se mai distingea în 
beznă, silueta lui profilându-se pe fundalul roşu-gălbui al 
rămăşiţelor planorului în flăcări. 

În pragul disperării, Sabriel încercă să-şi aducă aminte tot 
ce ştia despre plămădelile magiei libere şi elementele ei de 
bază. Tatăl său nu-i vorbise niciodată despre asta, iar 
magistra Greenwood atinsese subiectul o singură dată, şi 
atunci doar în treacăt, fără să intre în prea multe detalii. 
Sabriel cunoştea vrăjile de încătuşare pentru alte două 
soiuri de făpturi inferioare magiei libere, dar strâns 
înrudite cu aceasta, însă arătarea dinaintea ei nu era nici 
Margrue, nici Stilken. 

— Aşa, aşa, munceşte-ţi creierii, Abhorsen! Îi râse în nas 
creatura, avansând cu încă un pas. Mare păcat însă că 
habar n-ai să pui lucrurile cap la cap! 

— Dacă nu m-ai fi salvat, n-aş mai fi ştiut nici măcar atât! 
Ripostă ea furioasă. 

La urma urmei, el fusese cel care atenuase prăbuşirea, aşa 
că erau şanse să mai fi rămas o părticică din acea bunătate 
- o rămăşiţă din Mogget - rătăcită pe undeva. Trebuia doar 
să ştie cum s-o scoată la iveală. 

— Nu mă lua pe mine cu d-astea! I-o reteză creatura, 
înaintând cu viteză. 

Râse din nou şi-şi ridică brusc braţul întunecat şi lung ca 
un tentacul, unduindu-l iute în spaţiul rămas între ei şi 
plesnind-o zdravăn peste faţă. 

— O amintire, acum purificată, adăugă apoi în timp ce 
Sabriel se clătina anevoie pe picioare din pricina unui al 
doilea atac, trăgând sabia din teacă pentru a para lovitura. 


Spre deosebire de lamele de argint de mai devreme, tăişul 
săbiei păru să străpungă carnea imaterială, fără vreun alt 
efect imediat în afară de a-i smuci lui Sabriel braţul, ca şi 
cum s-ar fi opintit de un obstacol nevăzut. 

Fetei începu să-i curgă sânge din nas într-un şiroi călduţ şi 
sărat ce i se prelinse pe buzele iritate de vânt, dar ea nu-i 
dădu atenţie, încercând să folosească durerea din 
cartilagiile probabil nimicite ca stimulent pentru a-şi mări 
viteza de reacţie. 

— Amintiri, da, multe amintiri, spuse iarăşi silueta 
misterioasă învârtindu-se acum în jurul ei şi împingând-o în 
direcţia de unde veniseră, către planorul care încă ardea 
mocnit. 

În curând, flăcările aveau să se stingă şi totul se va 
cufunda în beznă, căci nici lumânarea ei - acum o bucată 
diformă de ceară topită care stătea să-i alunece din mână - 
nu avea să mai reziste mult. 

— Mii şi mii de ani de supuşenie, Abhorsen! Încătuşat 
mişeleşte, prin şiretlicuri bine ticluite. Prizonier într-un trup 
respingător, captiv în carnea rigidă. Dar nu-i nimic, voi avea 
grijă să-mi plăteşti puţin câte puţin. Nu, nu, nu mă grăbesc 
deloc! 

Zicând acestea îşi azvârli iar unul dintre tentacule către 
picioarele ei, în intenţia de a o culca la pământ. Fata reuşi 
totuşi să se ferească la timp, sărind ageră peste braţul 
alungit şi năpustindu-se către pieptul arătării cu sabia 
înainte. Spiritul se trase într-o parte şi lansă iute alte 
membre prelungi, care o prinseră tocmai când se pregătea 
să facă un pas înapoi, târând-o smucit către el. 

Cu braţul înarmat acum imobilizat, Sabriel se trezi dintr- 
odată lipită de pieptul creaturii, care nu slăbea defel 
strânsoarea. Faţa ei era la mai puţin de un centimetru de 
carnea aceea clocotitoare, ca şi cum miliarde de insecte 
minuscule ar fi mişunat pe sub membrana întunecoasă. 

Simţi apoi cum unul dintre braţe o apucă ferm de spatele 
coifului, îndreptându-i capul în sus, ca s-o privească. Zări 


atunci chiar deasupra ei o faţă relativ umană, a cărei 
anatomie includea două găuri negre şi fără fund care-i 
serveau drept ochi şi o gură care aducea mai degrabă cu o 
tăietură ce spinteca înfăţişarea pe din două, căscată atât 
cât să se vadă în adâncurile ei strălucirea alb-albastră ce-i 
aprinsese corpul la început. Nas nu avea deloc, şi nici 
altceva care să semene cu unul. 

Tot ce ştiuse vreodată despre magia Legământului i se 
şterse parcă din minte într-o clipă. Sabia îi era imobilizată, 
la fel şi clopoţeii de pe bandulieră, dar, chiar dacă ar fi fost 
liberă, tot n-ar fi ştiut cum să-i folosească împotriva unui 
spirit liber care n-a trecut încă pragul Morţii. Încercă din 
răsputeri să-şi amintească simbolurile magice, să facă rapid 
un fel de trecere în revistă a celor care s-ar fi putut dovedi 
de ajutor. 

Atunci, cu mintea asaltată de frânturi disparate, avu 
străfulgerarea salvatoare: inelul! II avea pe arătătorul de la 
mâna stângă, pe care o putea mişca în voie. Simţea 
răcoarea argintului pe piele, dar nu ştia ce să facă cu el. 
Capul creaturii se apropia de faţa ei din ce în ce mai mult, 
cu gâtul alungit şi unduitor ca al unui şarpe. 1 se tot rotea 
ameninţător deasupra creştetului, cu gura larg deschisă şi 
căscându-se tot mai mare, aprinsă de scânteile albicioase 
din gâtlej, care-i luminau acum fetei coiful şi faţa, pârlindu-i 
obrajii şi pelerina şi lăsând pe fiecare mici cicatrici ca nişte 
tatuaje discrete. Sabriel simţi deodată cum inelul îi alunecă 
de pe deget, lărgindu-se din ce în ce mai mult, până se făcu 
cât un cerc, mare cât capul creaturii, dacă nu chiar mai 
mare. Ştiu atunci ce are de făcut. 

— Pentru început am să-ţi scot un ochi. Zise creatura 
respirându-i fierbinte în faţă, scuipând scântei care-i arseră 
obrajii. 

Îşi aplecă capul într-o parte şi căscă gura şi mai mare, cu 
maxilarul desprins parcă de la locul lui. 

Sabriel îi aruncă o ultimă privire, străpungând lumina 
orbitoare cu ochi sfredelitori, după care ridică cercul şi, 


înălțându-se iute pe vârfuri, i-l trecu peste creştet. 

Strălucirea deveni brusc mult mai intensă şi simţi 
dogoarea pe retină, aşa că pentru o clipă crezu cănua 
reuşit să-l prindă. Imediat însă îşi simţi braţul smucit şi se 
trezi azvârlită cât colo, ca un peştişor dat la o parte de 
pescarul nemulţumit. 

Se prăbuşi pe una dintre lespezile perimetrului plat, 
bucurându-se de răcoarea pietrei, şi deschise în sfârşit 
ochii, cel stâng umflat şi lăcrimându-i intens, înceţoşându-i 
privirea. „Bine că nu e decât atât, îşi zise. Se putea şi mai 
râu.” 

Cercul de argint aluneca încet pe gâtul lung şi subţirel al 
creaturii, micşorându-se treptat, în ciuda încercărilor 
disperate ale acesteia de a se elibera, chinuindu-se să şi-l 
smulgă cu şase braţe acum, toate ieşite direct din umărul 
de tăciune. Metalul nici că se sinchisea, căci degetele nu-l 
puteau atinge mai mult de o secundă, de parcă ar fi fost 
încins. 

Trupul întunecos începea şi el să scadă, subţiindu-se din ce 
în ce mai tare în chinga de argint şi lăsând o lumină 
strălucitoare în urmă. Creatura nu voia nici acum să se dea 
bătută, trăgând de inelul îndărătnic cu mâinile mistuite de 
flăcări şi zvârcolindu-se mai ceva decât un cal nărăvaş 
hotărât să-şi arunce jocheul din şa. 

În cele din urmă se potoli şi se întoarse către fată, urlând 
ca din gură de şarpe. Din trupul lui sfrijit ţâşniră dintr- 
odată două braţe lungi care se năpustiră asupra ei, încă 
întinsă pe lespedea rece. Degetele se transformară pe dată 
în gheare lungi şi ascuţite care începură să zgârie piatra, 
lăsând şanţuri adânci şi întinzându-se după ea ca un 
păianjen care dă fuga către prada din plasă. Sabriel era 
însă prea departe ca s-o poată ajunge, cu vreun metru sau 
poate chiar mai mult. 

— Nu! Răcni iar arătarea, aplecându-şi trupul spasmodic 
înainte cu braţele larg deschise, dar ratându-şi ţinta şi de 


data asta, căci Sabriel se făcu ghemotoc şi se trase înapoi, 
departe de ghearele amenințătoare. 

Inelul se contractă pentru ultima oară, făcând spiritul să 
urle sfâşietor din mijlocul flăcărilor albe ce-i cuprinseră 
corpul. Braţele se făcură dintr-odată nevăzute, ca şi cum o 
forţă tainică le-ar fi sorbit de undeva din interiorul 
pieptului, iar capul îi dispăru între umeri, în timp ce 
întregul trup i se transformă într-o pată amorfă de lumină 
licăritoare în mijlocul căreia se putea distinge veriga 
argintie şi lată a inelului, cu rubinul strălucind în întuneric 
ca o picătură de sânge. 

Sabriel nu-şi putea lua ochii de la el, incapabilă să facă 
vreo mişcare, nici măcar să se îngrijească de nasul spart şi 
să oprească şiroaiele de sânge care îi încleiaseră buzele, 
unindu-se apoi în bărbie. Avea senzaţia că mai trebuie să 
facă ceva, însă nu ştia ce anume. 

Târându-se în patru labe către creatura răpusă observă 
nişte semne ciudate pe inel, pe care nu le băgase de seamă 
înainte. Erau de fapt însemne de Legământ care o 
povăţuiau ce să facă. Stoarsă de puteri, se ridică în 
genunchi şi pipăi banduliera, prinzându-l pe Saraneth în 
podul palmei. I se păru greoi, aproape imposibil de ţinut în 
mâinile ei nevolnice, însă cum-necum reuşi până la urmă să- 
| scoată şi-l scutură uşor. Cântul lui profund şi ademenitor 
umplu genunile râpei, părând în acelaşi timp să străpungă 
şi masa luminoasă încinsă la mijloc cu zaua magică de 
argint. 

Inelul vibră la rându-i, ţinând isonul, în timp ce metalul 
începu să se topească cât să picure din el o substanţă în 
formă de lacrimă, care după ce se răci luă forma unui 
Saraneth în miniatură. În acelaşi timp, îşi schimbă nu doar 
culoarea, ci şi consistenţa. Roşul aprins al rubinului păli, 
amestecându-se cu argintul verigii, care deveni dintr-odată 
opac, pierzându-şi vechea strălucire. Nici n-ai fi zis că e 
argint, căci semăna mai degrabă cu o cureluşă cărămizie de 
piele, de care se bălăngănea un clopoțel de argint. 


Odată transformarea terminată, pata de lumină tremură şi 
se aprinse încă o dată, atât de puternic, încât Sabriel trebui 
să-şi ferească iarăşi ochii. Când strălucirea se mai estompă, 
îşi făcu curaj şi privi din nou în direcţia respectivă, dând cu 
ochii de nimeni altul decât Mogget, care stătea în fund cu 
zgarda la gât şi o privea încrâncenat, de parcă era gata să 
scuipe un ghemotoc de păr din gură. 

În locul ghemotocului apăru însă un inel de argint, al cărui 
rubin reflecta lumina roşiatică din pântecele motanului şi 
care se rostogoli până la picioarele ei, licărind discret pe 
lespede. Sabriel îl ridică şi şi-l puse înapoi pe deget. 

Strălucirea felinei pieri încetul cu încetul, iar din planorul 
dezmembrat nu mai rămaseră decât bucăţi de hârtie rupte, 
tăciuni mocniţi sau mormane de cenuşă. Se lăsă din nou 
întunericul, învăluind-o pe Sabriel cu toate durerile şi 
spaimele ei. Rămase câteva minute bune tăcută, pe 
lespedea rece, cu mintea golită. 

Nu trecu mult şi simţi botul umed şi rece al lui Mogget 
amuşinându-i mâinile împreunate, între care motanul îi 
strecură apoi o lumânare, şi ea tot umedă, căci o apucase 
cu dinţii. 

— Văd că încă îţi curge sânge din nas, zise o voce 
cunoscută pe un ton uşor dojenitor. Haide, aprinde 
lumânarea şi ţine mâna apăsată pe nară, şi pe urmă du-te şi 
scoate nişte pături ca să ne învelim la noapte, că se face 
frig. 

— Mogget! Sopti Sabriel bucuroasă. Bine-ai revenit. 

CAPITOLUL TREISPREZECE. 

Când se treziră a doua zi dimineaţă, nici ea şi nici motanul 
nu pomeniră de cele întâmplate în ajun. Spălându-şi nasul 
tumefiat cu câţiva stropi de apă din bidon, Sabriel hotări că 
n-are nici un rost să-şi mai amintească tot acel coşmar, iar 
Mogget rămase şi el tăcut, cu o mutră vinovată. În ciuda a 
ceea ce se întâmplase după ce-i eliberase spiritul lui 
Mogget - sau ce-o fi fost acela - fără ajutorul lui n-ar fi 


putut supravieţui vijeliei, aşa că n-avea de ce să regrete, la 
urma urmei. 

După cum sperase, odată cu venirea zorilor se mai lumină 
puţin şi fundătura unde se găseau, iar pe măsură ce ziua 
înainta lumina spori şi căpătă nuanţe arămii, precum cele 
ale asfinţitului. Putea citi sau distinge destul de clar 
lucrurile din apropiere, însă acestea dispăreau imediat în 
ceaţă la mai mult de douăzeci şi cinci de metri distanţă. 

De fapt, cam tot atât de lată era şi râpa, sau poate ceva 
mai mare - să fi avut în jur de o sută şi ceva de metri în 
diametru, nu cincizeci, aşa cum crezuse Sabriel când erau 
în cădere liberă. Fundul era pavat în întregime, cu un şanţ 
circular în mijloc, iar în pereţii de piatră dimprejur se 
vedeau gurile mai multor tunele pe unde Sabriel ştia că v-a 
trebui s-o apuce în cele din urmă, căci nu era pic de apă în 
dolina adâncă. Nici ploaia nu părea să vină prea curând, în 
ciuda vremii destul de răcoroase. Oricum, nicăieri nu era 
mai rece decât în podişul vecin casei lui Abhorsen. Clima de 
aici era ceva mai blândă datorită oceanului din apropiere şi 
a altitudinii joase, la nivelul mării sau chiar sub, căci la 
lumina zilei Sabriel aproximă o adâncime de cel puţin o sută 
de metri. 

Cu toate astea, cu bidonul pe jumătate plin încă, îi dădea 
mâna să stea întinsă, rezemată de rucsacul scorojit pe 
alocuri, şi să-şi dreagă vânătăile cu unguentul din ierburi, 
punându-şi pe arsuri o cataplasmă din frunze de 
limbacâinelui care umplu aerul de un miros înţepător. Cu 
nasul era o cu totul altă problemă. Nu era spart, însă se 
umflase cât o pătlăgică şi era burdugşit bine pe sub crustele 
negricioase de sânge închegat pe care nu reuşise să le 
curețe în întregime, căci o dureau mult prea tare. 

După o oră şi mai bine de tăcere amorţită în care se făcuse 
că picoteşte, Mogget sări, în sfârşit, în picioare şi plecă în 
recunoaştere, refuzând oferta de mic dejun a lui Sabriel: 
biscuiţi şi carne uscată. „Foarte bine, îşi zise ea, atunci să se 
mulţumească cu şoareci sau cu ce-o mai găsi el bun de 


mâncat. Treaba lui.” Într-un fel se bucură că a rămas 
singură, căci amintirea bestiei fioroase ascunsă în micul 
trup portocaliu încă o bântuia. 

În ciuda acestui fapt, când soarele amiezii ajunse deasupra 
prăpastiei, formând două cercuri concentrice cu discul său 
luminos încadrat de marginile răsfrânte, fata începu să-şi 
facă griji, întrebându-se de ce felina întârzia atâta. Se ridică 
anevoie în picioare şi şchiopătă până la intrarea tunelului în 
care dispăruse motanul, folosind sabia pe post de baston şi 
gemând înfundat la fiecare mişcare. 

Tocmai aprinsese o lumânare la gura tunelului, când 
Mogget apăru ca prin minune în spatele ei, dar asta n-o mai 
surprinse, căci se obişnuise deja cu stilul lui. 

— Pe mine mă căutai? Mieună el, chipurile mirat. 

— Da' pe cine altcineva? I-o întoarse ea. Ai găsit ceva? 
Ceva folositor, vreau să zic. Nişte apă, de exemplu. Nu ne-ar 
strica deloc. 

— Hmm. Folositor. Şopti el frecându-şi bărbia de picioarele 
întinse din faţă. Mda, s-ar putea. În orice caz, dacă nu 
folositor, cu siguranţă interesant. Apă, zici? Da, da, am găsit 
şi apă. 

— Departe? Se entuziasmă ea, potolită imediat de 
junghiurile ce-o străbătură prin tot corpul. Şi cum adică 
interesant? Ce înseamnă asta? Periculos? 

— Nu foarte departe în tunel, îi răspunse el la prima 
întrebare. Şi da, e oarecum periculos să ajungi acolo. Am 
dat peste o capcană şi alte mici obstacole de genul ăsta, 
însă nimic de care să nu poţi trece. Cât despre partea 
interesantă. Nu vreau să stric surpriza, aşa că va trebui să 
vezi cu ochii tăi, Abhorsen! 

— Mă cheamă Sabriel, ţi-am mai zis o dată, zise ea 
instinctiv, deja cu gândul la călătoria pe care aveau s-o facă. 
Avea nevoie de cel puţin două zile de odihnă, nu mai mult, 

deşi orice întârziere putea fi fatală pentru tatăl ei. Era 
conştientă că trebuie să-i găsească trupul cât mai repede cu 
putinţă. Toate semnele din ultima vreme - mordicantul, 


ajutoarele şi ciorile - îi dădeau de înţeles mai clar decât 
orice altceva că o înfricoşătoare forţă potrivnică le pusese 
gând rău amândurora. Acest duşman de temut reuşise deja 
să pună mâna pe tatăl său, aşa că nu putea fi vorba decât 
ori de un necromant extrem de puternic, ori, dacă nu, de o 
făptură dintre morţii dezlegaţi, poate chiar Kerrigor. 

— Stai să-mi iau rucsacul, zise ea târându-se înapoi după 
bagaje, cu Mogget când în spatele, când în faţa ei, vârându- 
i-se printre picioare ca un pisoiaş jucăuş, atent totuşi să nu-i 
pună piedică. 

Fata puse această purtare neobişnuită pe seama 
apucăturilor lui de felină, fără să mai despice firul în patru. 

Tunelul nu era deloc lung, aşa cum o liniştise şi Mogget, şi 
era prevăzut cu trepte solide şi lespezi crestate care făceau 
drumul mult mai accesibil, cu excepţia porțiunii în care 
Sabriel fu nevoită să se strecoare în urma pisicii de-a lungul 
unor pietre înguste, ca să evite o groapă ascunsă cu 
măiestrie în stâncă. Ştia prea bine că fără ajutorul lui ar fi 
căzut, fără îndoială, înăuntru. 

În afară de găuri, în pământ mai erau şi o sumedenie de 
semne de avertizare, sub forma unor vrăji străvechi şi ostile 
ce îi pândeau ca nişte fluturi de noapte de prin toate 
cotloanele şi întortochelile tunelului, dornice în prima clipă 
să zboare către ea şi s-o sufoce cu puterea lor, dar domolite 
apoi de o forţă tainică ce li se ascundea privirilor. De câteva 
ori, lui Sabrieli se păru chiar că simte o atingere uşoară pe 
frunte, ca şi cum mâna diafană a unei fantome i-ar fi 
mângâiat însemnul de pe creştet. Ajunşi aproape de capăt, 
zăriră două duhuri-santinelă ce dispărură îndată dincolo de 
zidul de piatră, nu înainte ca vârful halebardelor pe care le 
purtau să strălucească semeţe în lumina lumânării. 

— Unde mergem? Întrebă ea neliniştită în timp ce poarta 
dinaintea lor se deschise încetişor cu un scârţâit prelung, 
fără ca cineva s-o fi împins sau să fi tras de mânerul de fier. 

— Într-altă dolină, îi explică Mogget calm. Acolo unde Cel 
Dintâi a sânge. Aaah, se înecă el în mijlocul frazei, miorlăind 


ameninţător şi adăugând apoi: E interesant, ai să vezi. 

— Ce-ai vrut să spui mai devreme? Îl descusu ea curioasă, 
tăcând brusc îndată ce trecură pragul uşii, când simţi cum 
forţe străine o trag de mâini şi-i zburătăcesc părul, 
vârându-i-se pe sub pelerină şi încolăcindu-se de mânerul 
săbiei. 

Mogget se opri lângă ea cu blana zbârlită, iar zgarda de la 
gâtul lui prinse Viaţă ca prin minune, rotindu-se jumătate 
de cerc până ce însemnele de încătuşare latente în pielea 
roşiatică ieşiră la suprafaţă incandescente, biruind puterea 
nevăzută. 

Se aflau pe fundul unei alte prăpăstii, scăldaţi în lumina 
unui amurg timpuriu, căci soarele alunecase deja dincolo de 
inelul generos al marginilor dolinei, mult mai lată decât cea 
pe care tocmai o părăsiseră. Avea probabil vreo doi 
kilometri în diametru şi era mult mai adâncă, în jur de două 
sute de metri. În ciuda dimensiunilor evident mai mari, 
gura largă de deasupra era acoperită cu o plasă subţire ca 
pânza de borangic, care părea să se unească cu peretele de 
piatră ceva mai jos de margine, cam la trei sferturi din 
înălţimea zidului îngrăditor. Era atât de fină, încât abia se 
observa, însă reflexiile ei strălucitoare în lumina asfinţitului 
o dădură de gol. Chiar şi aşa, Sabriel trebui s-o privească 
prin telescop ca să poată vedea clar miile de romburi 
mărunte ce alcătuiau modelul migălos. Părea extrem de 
fragilă, gata să cedeze la cea mai mică greutate, însă 
stârvurile uscate de păsări care se vedeau pe alocuri 
dădeau de înţeles că era totuşi destul de rezistentă. Parcă 
le vedea pe sărmanele înaripate, năvălind din înaltul cerului 
să-şi înhaţe prada din adâncuri, pentru a deveni apoi ele 
însele victime. 

Dolina era plină de vegetaţie şi de verdeață, departe însă 
să-ţi încânte ochiul. Peste tot se vedeau porţiuni întregi cu 
arbori ciuntiţi şi tufişuri cu forme care mai de care mai 
ciudate. Nu le dădu însă prea mare atenţie, interesată fiind 


mai degrabă de zonele pavate ce separau micile spaţii 
verzi; în mijlocul fiecăreia se afla câte o ambarcaţiune. 

Erau paisprezece la număr, toate barcazuri cu un singur 
catarg şi cu puntea deschisă, cu pânzele ridicate în 
aşteptarea unui vânt ce întârzia să apară şi cu vâslele gata 
să străpungă ape invizibile. Aveau mai multe steaguri şi 
drapele atârnate de catarg şi de velatură, însă înainte să le 
vadă fluturând, Sabriel ştiu imediat ce era cu ele şi mai ales 
cu încărcătura pe care o purtau. Ca orice copil din partea 
de nord a ținutului Ancelstierre - cea mai apropiată de Zid 
şi de Vechiul Regat - auzise şi ea vrute şi nevrute despre 
locul acela, care pare-se că era un fel de port. Sute de 
poveşti fascinante circulau despre această stranie locaţie, 
despre comorile sale ascunse, aventurile sau poveştile de 
dragoste petrecute aici. 

— Corăbii funerare. Şopti ea. Vase regale. 

Bănuiala îi fu confirmată de farmecele de încătuşare 
presărate peste tot prin ţărâna în care i se afundaseră 
tălpile îndată ce păşise dincoace de poarta tunelului, vrăji 
aducătoare de Moarte fără şansă de întoarcere şi pe care 
numai un Abhorsen le-ar fi putut face. Niciun alt 
necromant nu s-ar fi încumetat să le tulbure somnul de veci 
vechilor dregători ai regatului. 

— Ăsta este renumitul cimitir al Primilor. Rrr, începu 
Mogget împotmolindu-sE. Al regilor şi reginelor Vechiului 
Regat, aşa cum era el odinioară, încheie el chinuit. 

Se frecă un timp de picioarele ei, după care se aşeză în 
fund şi începu să gesticuleze de zor cu labele din faţă, de 
parcă era un prezentator de circ îmbrăcat într-o haină albă 
de blană. Dintr-odată, o zbughi către tufişurile din faţă, 
voios nevoie-mare. 

— Hai mai repede! Haaai, iute! Uite colo un izvoraş, un iz- 
vo-raş minunat! Cântă el, ţopăind în acelaşi timp, în ritm cu 
propriile triluri. 

Sabriel îl urmă cu paşi mărunți, dând din cap mirată, 
întrebându-se de ce era aşa fericit. Ea una era deprimată şi 


obosită, iar trupul ei slăbit încă se resimțea după 
confruntarea cu monstrul din noaptea precedentă. Unde 
mai pui că avea şi nostalgia planorului, după care îi părea 
nespus de rău. 

În drumul lor către izvor, trecură pe lângă două vase, în 
jurul cărora Mogget o conduse ţopăind şi dansând întruna 
ca apucat, încât fata abia reuşea să se ţină după el. 
Marginile erau însă prea înalte ca să poată vedea pe punte, 
şi nici nu avu curaj să se caţere pe una dintre vâsle. Se opri 
totuşi ca să cerceteze sculpturile de la prova, reprezentând 
fiecare o siluetă de bărbat, primul cam la vreo patruzeci şi 
ceva de ani, celălalt ceva mai în vârstă. Amândoi aveau 
barbă şi o privire pătrunzătoare şi arogantă, purtând 
armuri asemănătoare cu a ei, ornate din belşug cu 
medalioane, lanţuri şi alte astfel de decoraţiuni. Fiecare 
ţinea o sabie în mâna dreaptă şi un sul de pergament 
desfăcut în stânga, cu capătul răsucit înăuntru - semnul 
heraldic al Legământului. 

Ajunsă în dreptul celui de-al treilea vas, Sabriel observă că 
acesta era diferit de celelalte, în sensul că părea ceva mai 
scurt şi mai puţin împopoţonat, cu catargul golaş, lipsit de 
pânzele negre, şi fără nici o vâslă scoasă din cală. Pârâiaşul 
unde o ademenise motanul curgea chiar sub pupa micii 
corăbii, şi, când zări mai multe firicele de apă şiroind 
nestingherite printre scânduri, realiză că vasul era de fapt 
neterminat. 

Curioasă, îşi lăsă rucsacul lângă micul lac cu apă agitată şi 
se duse să studieze prova, diferită şi aceasta de a celorlalte 
două, căci trupul sculptat în lemn era de această dată un 
nud ce aparţinea unui tânăr a cărui anatomie era redată în 
cele mai mici detalii. 

Sabriel se îmbujoră uşor la vederea unei replici atât de 
fidele, având într-adevăr senzaţia că trupul dezgolit al 
tânărului s-a transformat pe nesimţite în lemn, cu toate că 
nu văzuse un bărbat gol decât în cărţile de biologie. Avea 
muşchi bine conturaţi şi puternici, părul scurt şi uşor creţ 


lipit de cap, iar mâinile ferme şi elegante erau pe jumătate 
ridicate, de parcă încerca să alunge un spirit malefic. 

Chiar şi falusul circumcis era reprezentat în detaliu, şi 
Sabriel îl privi stânjenită înainte să-şi ridice iar ochii către 
chipul tânărului. Acesta avea nişte trăsături fine, plăcute, 
fără să fie însă din cale-afară de frumos, iar pe faţa serioasă 
i se citea uimirea, ca şi cum tocmai descoperise o cruntă 
trădare. De dincolo de ochii iscoditori mai răzbăteau frica şi 
parcă un dram de ură ascunsă, care-i dădeau aerul unui om 
cu minţile rătăcite. Expresia lui o tulbură nespus, părându-i 
neobişnuit de reală pentru o sculptură în lemn, fie ea opera 
celui mai iscusit meşter. 

— Parc-ar fi aievea! Murmură ea făcând câţiva paşi înapoi 
cu mâna încleştată pe mânerul săbiei şi cu simţurile în 
alertă, încercând să dibuiască posibile capcane sau alte 
asemenea şiretlicuri. 

Statuia rămase însă neclintită, cu toate că Sabriel simţea 
ceva vibrând în trupul de lemn ori împrejurul lui, un 
sentiment ce-o încerca mai mereu în prezenţa spiritelor 
moarte şi înviate, dar care acum era totuşi diferit, ca o 
senzaţie sâcâitoare a cărei cauză îi era întru totul străină. 

Încercă să şi-o explice într-un fel sau altul, cercetând 
statuia din toate unghiurile posibile. Îşi plimbă ochii în voie 
peste trupul dezgolit, de data asta fără ruşine, căci studiul 
anatomiei tânărului devenise acum o problemă cât se poate 
de serioasă. Îi privi îndelung mâinile, minunându-se de 
măiestria cu care fuseseră sculptate degetele şi unghiile, ba 
chiar şi micile semne şi cicatrici lăsate de săbii sau 
pumnale. Pe frunte se întrezăreau urmele unui însemn de 
Legământ primit la botez, iar pleoapele îi erau străbătute 
de vinişoare subţiri abia perceptibile. 

Scurta inspecţie o lămuri cu cine are de-a face, însă nu se 
putea hotări cum anume să procedeze, aşa că se duse să-l 
caute pe Mogget. Nu c-ar fi pus prea multă bază în sfaturile 
lui, mai ales că în ultimul timp acesta se purtase ca o mâţă 
prostănacă - deşi asta se datora probabil scurtei experienţe 


de a fi din nou o creatură a magiei libere, ceva ce nui se 
mai întâmplase de mii de ani. Faptul că se trezise iar în 
trupul de felină pesemne că-l mai liniştise niţel, alungându-i 
ifosele de odinioară. 

Nu putu scoate însă nimic de la el, căci îl găsi dormind 
adânc într-o poiană înflorită lângă pârâiaş, tresărind la 
răstimpuri şi încordându-şi coada şi lăbuţele în somn, 
visând probabil că fugăreşte niscaiva şoareci. Sabriel privi 
florile galben-pai, mirosi una şi o aplecă înspre Mogget, 
gâdilându-l după ureche şi întorcându-se apoi la statuie. 
Mirosul lor parfumat era pesemne fermecat, pentru că 
numai aşa îşi putea explica atât starea euforică de la 
început a motanului, cât şi somnul profund în care era acum 
cufundat. Trebuia, aşadar, să se descurce singură. 

— Aşa deci, zise ea către tânărul sculptat în prova 
corăbiei, asemenea unui avocat care se adresează curţii. 
Eşti victima unei vrăji de magie liberă sau poate a vreunui 
necromant pervertit. Spiritul tău oscilează undeva la pragul 
dintre Viaţă şi Moarte, neputându-şi găsi liniştea niciunde. 
Dac-ar fi să intru în Moarte, sigur te-aş găsi nu departe de 
graniţă, dar mă pândesc multe pericole acolo, forţe 
vrăjmaşe cărora nu le pot face faţă în starea în care mă 
aflu. Ce-aş putea să fac? Ce-ar face oare tata - Abhorsen. 
Sau oricare alt Abhorsen în locul meu? 

Rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, fâţâindu-se 
de colo-colo fără să mai dea atenţie durerii din tot corpul. 
Ultima întrebare îi spulberase orice urmă de îndoială, aşa 
că acum ştia foarte clar ce are de făcut, convinsă fiind că şi 
tatăl ei ar fi ales să elibereze spiritul tânărului. La urma 
urmei, asta îi era meseria şi întregul scop al existenţei sale. 
Datoria oricărui Abhorsen era să împiedice sau să 
remedieze efectele magiei libere şi ale necromanţiei 
nelegiuite. 

Nu se mai putea gândi la nimic altceva, probabil din cauza 
aromei dulci a florilor de câmp pe care tocmai le mirosise. 
Nu-i trecu prin cap nici că tatăl său poate c-ar fi aşteptat să 


se mai întremeze - cel puţin măcar o zi - înainte să-şi ia un 
astfel de angajament. Ce mai contau câteva zile, când 
tânărul îşi petrecuse ani de-a rândul ferecat în lemn, cu 
spiritul rătăcindu-i prin Moarte? A fi Abhorsen nu însemna 
că trebuie să acţionezi îndată ce ţi se oferă ocazia. 
Dimpotrivă, lucrurile se cereau cântărite şi analizate cu 
atenţie. 

Cu toate astea, pentru prima dată de când trecuse Zidul, 
simţea că se află în faţa unei situaţii extrem de clare pe care 
ştie exact cum s-o rezolve. Era de datoria ei să repare 
nedreptatea săvârşită, mai ales că era vorba despre numai 
câteva minute petrecute la pragul dinspre Moarte. 

Îi mai rămăsese, se pare, un dram de rațiune, căci înainte 
să treacă Dincolo se duse după Mogget şi-l purtă pe braţe 
până la picioarele statuii, fără să-l trezească. Spera, totuşi, 
că motanul se va deştepta cu uşurinţă în cazul vreunei 
primejdii, deşi era puţin probabil să se întâmple ceva rău cu 
atâtea paveze prin preajmă. Existau chiar şi nişte bariere 
care îngreunau accesul în Moarte, făcând astfel cu atât mai 
grea încercarea oricărui spirit mort de-a o urmări pe 
drumul de întoarcere. Nici că putea găsi un loc mai potrivit 
pentru a-şi duce hotărârea la îndeplinire. 

Verifică încă o dată clopoţeii, trecându-şi degetele peste 
lemnul lucios al fiecărui mâner în parte şi simțind zvâcul 
glasurilor dinăuntru, nerăbdătoare să se facă auzite. Îi veni 
rândul lui Ranna să coboare de pe cureluşă, cel mai mărunt 
dintre clopoței, care-i toropea şi pe cei mai zglobii dintre 
ascultători, ademenindu-i fie într-un somn adânc, fie într-o 
visare distrată, cu ochii deschişi. 

Tot felul de îndoieli şi gânduri negre începură să-i dea 
târcoale dintr-odată, ca nişte degete diafane ce-ţi ating 
umărul într-o doară, dar izbuti să le alunge. Era 
încrezătoare în ce face şi mai mult decât pregătită pentru 
mica incursiune pe tărâmul Morţii, simțindu-se la adăpost 
sigur în inima cimitirului regal. Cu sabia într-o mână şi 


clopoţelul în cealaltă, trecu, aşadar, pragul în Lumea 
Umbrelor. 

În numai câteva secunde simţi deja răcoarea şi curentul de 
Dincolo, dar rămase locului, simțind încă suflul cald al Vieţii 
în spate. Se afla exact la interfaţa dintre cele două 
tărâmuri, de unde îşi lua de obicei avânt şi o pornea grăbită 
înainte. De data asta însă se ţinu pe poziţie, aşezându-se 
contra curentului şi străduindu-se să păstreze legătura cu 
lumea viilor ca pe o ancoră de care se agăța în lupta cu 
fluviul Morţii. 

Nu se auzea nici un zgomot în afară de clipocitul constant 
al apei şi vuietul îndepărtat al Primei Porţi. Totul părea 
nemişcat, şi nici măcar o umbră nu se întrezărea pândind 
dintre faldurile negurii cenuşii. Sabriel tatona împrejurimile 
cu puterea minţii, încercând să simtă spiritul rătăcitor, sau 
pulsaţia sufletului încătuşat, dar încă viu, al tânărului 
necunoscut. Fizic era aproape de el în lumea celor vii, aşa 
că ar fi trebuit să fie la fel de aproape de spiritul său şi aici, 
în Moarte. 

Simţi la un moment dat o zvâcnitură trecătoare, venită 
însă de mult mai departe decât ar fi crezut. Îşi miji ochii, 
încercând să străpungă ceața sură din pricina căreia 
distanţa era imposibil de apreciat, dar în zadar. Făptura se 
ascundea în străfundul apelor. 

După un moment de şovăială o porni într-acolo cu paşi 
cumpătaţi, având grijă cum şi unde calcă, să nu cumva s-o 
înghită curentul. Era tot mai convinsă că la mijloc era ceva 
ciudat, căci îl simţea din ce în ce mai puternic şi mai 
aproape - fără îndoială un spirit încătuşat. Încerca din 
răsputeri să ignore vocea lăuntrică care-i şoptea că poate fi 
de fapt o creatură fioroasă a Morţii, îndeajuns de puternică 
să ţină piept tumultului apelor. 

Când ajunse la doar câţiva paşi de locul cu pricina, sună 
din clopoțel, şi Ranna lăsă să curgă un ropot înfundat şi 
amorţitor ce purta în acordurile lui sunetul căscatului leneş, 


al oftatului somnoros, al picotelii cu bărbia în piept şi 
pleoapele grele - cânt de dulce adormire. 

Dacă creatura îi purta într-adevăr gând rău, se gândi ea, 
melodia avea s-o liniştească. Vâri sabia în teacă şi puse 
clopoţelul la loc, căutându-şi o poziţie bună, după care îşi 
afundă mâinile în apă. 

Atinse curând ceva rece şi tare ca un cub de gheaţă, fără 
să-şi dea seama exact ce era. Îşi trase iute mâna înapoi, dar 
pe urmă o băgă la loc în apă, împotmolindu-se de ceva tare 
ce părea a fi un umăr. Urmări, aşadar, curbura gâtului până 
în creştet, pipăind capul făpturii nemişcate. Spiritele 
rătăcitoare în Moarte păstrau rareori trăsături umane şi, 
chiar dacă erau încă vii, se deformau şi deveneau de 
nerecunoscut după prea mult timp petrecut în lumea 
negurilor. Acesta însă nu părea să le împărtăşească soarta, 
fiind copia fidelă a statuii de lemn. Sabriel simţi pulsaţia 
Vieţii în trupul îngheţat, care era cumva ferit şi protejat de 
atingerea Morţii, dat fiind că fiinţa sa lumească era 
încastrată în scoarţa lemnoasă a corăbiei. 

ÎI apucă de subsuori şi-l trase afară, iar corpul lui inert ieşi 
la suprafaţă dintr-odată, ca o balenă ucigaşă, alb ca varul şi 
ţeapăn precum o statuie. Sabriel se dădu înapoi nesigură, 
iar râul, şi mai învolburat parcă decât înainte, îi învălui 
gleznele în vârtejuri şirete care aproape c-ar fi înghiţit-o 
dacă nu şi-ar fi găsit rapid echilibrul. 

Opintindu-se, începu să-l tragă către pragul dinspre Viaţă, 
constatând că e mult mai solid decât se aşteptase. Pe 
deasupra, curentul era mult prea iute pentru porţiunea 
aceasta dinaintea Primei Porţi, iar forma cristalizată a 
spiritului - sau ce-o fi fost el - era curios de greoaie, mai 
grea oricum decât a celor pe care-i întâlnise până acum. 

Concentrându-şi întreaga atenţie asupra strădaniilor de a 
rămâne în picioare şi de a înainta în direcţia bună, fata nici 
nu băgă de seamă tăcerea mormântală ce se lăsase între 
timp, semn că o prezenţă deloc neînsemnată trecea pragul 
Primei Porţi. Păţaniile ultimelor zile o învăţaseră însă să fie 


extrem de precaută, aşa încât orice spaimă conştientizată în 
mod direct i se întipărise parcă şi în subconştient, 
funcţionând ca un sistem de avertizare. 

Îşi încordă auzul, desluşind plescăitul uşor, în timp ce 
intrusul înainta când bălăcindu-şi picioarele prin apa 
îndărătnică, când târându-se pe deasupra ei, cu mişcări 
înfundate. Era un spirit mort care venea către ea, sperând 
pesemne s-o ia pe nepregătite. 

Evident că în momentul când păşise în Moarte ceva vestise 
dincolo de Prima Poartă sosirea, aşa că făptura care se afla 
acum pe urmele ei fusese probabil trimisă să-i facă de 
petrecanie. Sabriel se blestemă în gând pentru neghiobia 
ei, privindu-şi povara greoaie. De-abia atunci zări firul 
subţire şi negru ce dispărea în apa întunecoasă, legat de 
braţul tânărului prizonier şi ducând, desigur, în cele mai 
neguroase şi îngheţate genuni ale Morţii. Scopul firului nu 
era să ataşeze victima de un spirit controlator, ci pur şi 
simplu pentru a da de ştire vreunui adept din străfunduri că 
cineva a mutat trupul de la locul lui. Fata spera din toată 
inima ca melodia lui Ranna să fi încetinit mesajul, dar îi 
rămăsese oare îndeajuns timp să treacă înapoi în Viaţă? 

Iuţi pasul, păstrând totuşi un ritm constant, ca nu cumva 
să dea de înţeles că se ştie urmărită. Chiar şi intrusul părea 
destul de rezervat, oarecum temător să se apropie. 

Mări uşor viteza, fiind acum mai sprintenă parcă din 
pricina adrenalinei şi a emoţiei. Se temea că dacă se 
grăbeşte prea tare va trebui să-i dea, la un moment dat, 
drumul tânărului şi atunci apele l-ar fi înghiţit cât ai clipi, 
fără nici o altă şansă de scăpare. Forţa magică ce-i păstrase 
spiritul intact atât timp cât se aflase aproape de pragul 
către Viaţă n-ar fi rezistat dincolo de Prima Poartă, iar, dacă 
s-ar fi întâmplat aşa ceva, Sabriel nu şi-ar fi iertat-o în veci, 
căci, în loc să-l salveze, ar fi contribuit la pierzania lui. 

Încă patru paşi, apoi doar trei. Creatura se apropia acum 
cu repeziciune şi, în curând, Sabriel o şi văzu, nu foarte 
departe, târându-se la fel de insidios prin apă. Era un 


sălăşluitor de dincolo de a Treia Poartă sau chiar de mai 
departe, căci, după forma neregulată, fata nu-şi putu da 
seama ce fusese odinioară. Semăna cu o corcitură între un 
mascur şi-un vierme inelat, înaintând unduindu-şi trupul în 
mici spirale sinuoase. 

Sabriel mai avea doi paşi şi era ca şi salvată. Relaxă 
strânsoarea pentru o clipă, trecându-şi braţul stâng de-a 
latul pieptului tare ca piatra şi trăgând corpul tânărului în 
sus, pe coapsă, reuşind să-şi menţină echilibrul, în ciuda 
greutăţii poverii. Încercă apoi să tragă sabia din teacă cu 
mâna liberă sau să scoată un clopoțel de pe bandulieră, dar, 
din păcate, nu izbuti. 

Creatura începu să mârâie şi să şuiere înfiorător, 
năpustindu-se către ea într-un galop nebun şi spintecând 
apa cu colții săi înveliţi într-o crustă gălbicioasă, în urma 
cărora trona trupul lung şi ondulat. 

Sabriel mai făcu un pas înapoi, după care îi întoarse 
spatele şi se aruncă cu toată puterea peste pragul dintre 
lumi, trăgând şi trupul butucănos după ea printre miile de 
vrăji de încătuşare ce împânzeau intrarea în dolină. Pentru 
o clipă, avu impresia că ceva îi ţine în loc, gata să-i arunce 
înapoi, dar reuşiră să treacă nevătămaţi dincoace de 
pelicula invizibilă, exact ca acul ce pătrunde puţin câte 
puţin în banda de cauciuc pentru a o străpunge în cele din 
urmă, cu vârful iţindu-se triumfător de cealaltă parte. 

Un țipăt ca un guiţat strident se auzi în urma lor, după 
care se lăsă o linişte deplină. Sabriel se trezi cu mâinile 
goale şi cu faţa îngropată în ţărână, în timp ce cristale 
minuscule de gheaţă i se desprindeau de pe trupul 
înţepenit de frig. Când îşi ridică privirea, se trezi nas în nas 
cu Mogget, ai cărui ochi o studiară intens înainte să se 
cufunde din nou în somnu-i binefăcător. 

Se rostogoli ceva mai încolo şi se ridică, în sfârşit, în 
picioare, după îndelungi negocieri cu junghiurile ce 
puseseră din nou stăpânire pe trupul ei istovit. De ce s-o fi 
grăbit aşa să facă pe viteaza? Ei, ce mai contează acum, 


bine că mi-a reuşit, îşi zise. Adusese spiritul tânărului înapoi 
în Viaţă, unde, de altfel, îi era şi locul. 

Cel puţin aşa crezu până să vadă statuia, care nu se 
schimbase deloc pe dinafară, deşi înăuntru Sabriel simţi 
zvâcnirea Vieţii. Nedumerită, se duse şi-i atinse faţa 
imobilă, simțind striaţiile lemnului fin. 

— Trebuie să-l săruţi, îi explică Mogget plescăind pe 
jumătate adormit. Adică, mă rog, ajunge şi să-i sufli uşor pe 
buze. Dar presupun că e o ocazie numai bună ca să te înveţi 
şi tu cu lucruri de-astea. 

Sabriel îi aruncă o privire tăioasă, întrebându-se ce alte 
glumiţe are să mai facă până trece efectul florilor, a căror 
mireasmă îl făcea să se comporte ca o pisică aiurită. Tonul 
pe care îi vorbise părea însă destul de serios. 

— Să-i suflu pe buze, zici? Întrebă ea. 

Nu voia să-şi risipească sărutările pe orişicine, mai ales pe 
un necunoscut captiv în lemn. Era chipeş, e adevărat, dar 
se putea să nu fie la fel de drăguţ pe cât părea. Hotări, 
aşadar, că sărutul e o soluţie mult prea îndrăzneață. „În 
plus, îşi zise ea, dacă după ce se trezeşte îşi aminteşte că l- 
am sărutat? Ar putea să facă presupuneri nefondate.” 

— Aşa? Zise ea şi trase adânc aer în piept, aplecându-se 
peste faţa tânărului şi expirând cu putere la doar câţiva 
centimetri de nasul şi de gura lui, dându-se apoi câţiva paşi 
în spate ca să vadă dacă se întâmplă ceva. 

Statuia rămase neclintită. 

— Hei, Adormilă, îl strigă ea pe Mogget, ştii că n-ar trebui 
să. 

Fu întreruptă de un zgomot abia auzit, ca un şuierat 
înfundat care nu venea nici de la ea şi nici de la motan, ci 
tocmai de la statuia de lemn, care începuse să respire cu un 
fluierat uşor, inspirând şi expirând pe buzele întredeschise 
de lemn de parcă era o orgă veche şi dezacordată. 

Respirația îi deveni apoi din ce în ce mai sacadată şi, odată 
cu ea, trupul mai căpătă nuanţe rozalii, fibra lemnoasă 
preschimbându-se treptat în ţesut şi în carne omenească. 


Tuşi scurt, iar pieptul lui rigid prinse dintr-odată a se mişca, 
ridicându-se şi coborând în ritmuri cadenţate, ca al unui un 
alergător de cursă lungă care-şi trage răsuflarea la sfârşitul 
maratonului. 

Deschise în sfârşit ochii albaştri-cenuşii, uitându-se la ea 
confuz şi cu irişi încă înceţoşaţi. Părea că nici n-o vede, 
privind în gol în timp ce-şi dezmorţea degetele de la mâini, 
rotindu-le întruna, ca de altfel şi picioarele, pe care şi le 
mişca la fel de repede, de parcă ar fi alergat pe loc. În cele 
din urmă, îşi dezlipi şi spinarea de carenă, făcând un pas 
şovăielnic în faţă şi prăbuşindu-se în braţele lui Sabriel. 

Fata îl lăsă jos iute, conştientă dintr-odată că bărbatul pe 
care îl îmbrăţişa era gol puşcă. În treacăt fie spus că 
circumstanţele erau cu totul şi cu totul altele decât şi-ar fi 
închipuit ea pe vremea când împreună cu colegele inventau 
sau îşi imaginau tot felul de scenarii în acest sens sau pur şi 
simplu ascultau poveştile fetelor care aveau norocul să se 
ducă acasă după ore şi care nu se sfiau să-şi ascundă micile 
aventuri amoroase. 

— Mulţumesc, îi spuse el bălmăjit, cu vorba repezită a unui 
beţiv. Pentru prima dată de când îşi venise în simţiri părea 
că o studiază cu interes, cu privirea aţintită la pelerină, 
care se pare că-l lămuri asupra identităţii ei, căci adăugă 
repede: Abhorsen. 

Apoi amuţi, căzând brusc într-un somn adânc cu fruntea 
descreţită şi un surâs în colţul buzelor - o expresie senină şi 
lipsită de griji, care-l făcea să pară cu câţiva ani mai tânăr 
decât statuia de lemn. 

Sabriel îl privi la rându-i, încercând să ignore sentimentul 
de duioşie ce-o cuprinse pe nesimţite, venit de cine ştie 
unde. La fel se simţise şi atunci când îi salvase iepuraşul lui 
Jacinth. 

— Cred c-ar fi bine să-i aduc o pătură, îşi zise ea oftând, 
întrebându-se unde naiba i-o fi fost mintea când s-a hotărât 
să-l salveze pe străinul acela, complicându-şi situaţia şi-aşa 
deloc simplă. 


Acum se pricopsise cu el vrând-nevrând, cel puţin până 
găsea un adăpost sigur unde să-l lase cu inima împăcată - 
asta presupunând că mai existau astfel de locuri. 

— Dacă ai de gând să te tot holbezi aşa la el, pot să mă duc 
eu după pătură, zise Mogget pe un ton uşor sarcastic, dar 
glumeţ, încolăcindu-i-se printre glezne cu mişcări agere şi 
săltăreţe, ca de dans. 

Dându-şi seama că motanul avea dreptate, Sabriel îşi mută 
repede privirea în altă direcţie. 

— Nu, lasă, mă duc eu, zise ea. Vreau să aduc şi cămaşa 
mea de schimb, poate-i vine. Pantalonii s-ar putea să-i fie un 
pic strâmţi, dar cu puţin efort ar trebui să-l încapă - nu 
pare cu mult mai înalt decât mine. Rămâi tu de pază, 
Mogget, nu întârzii mult. 

Felina o privi cum se îndepărtează şontâc, şontăc, după 
care se întoarse către tânărul adormit şi, fără să facă nici 
cel mai mic zgomot se urcă pe el cu labele din faţă, 
umezindu-i fruntea cu limba rozalie în căutarea însemnului 
magic. Acesta se aprinse pe neaşteptate, însă Mogget nu se 
clinti până ce nu-l văzu cu ochii lui cum păleşte, la fel de 
repede pe cât se înflăcărase. 

— Aşa deci. Mormăi el plescăind tare, cu limba încovrigată 
în gura-i întredeschisă. 

Avea un ton oarecum surprins şi mai mult decât iritat. Îşi 
frecă din nou limba de cerul gurii, analizând gustul 
însemnului şi scuturându-şi apoi capul scârbit, în vreme ce 
clopoţelul miniatural pe care-l purta la gât se undui uşor şi 
scoase câteva note disonante, care nu prevesteau nimic 
bun. 

CAPITOLUL PAISPREZECE. 

O ceaţă deasă se ridica din pământ în rotocoale cenuşii, 
împresurându-l ca nişte vrejuri de viţă ce-i încolăciră cât ai 
clipi braţele şi picioarele, imobilizându-l într-o strânsoare 
nemiloasă. Erau atât de rigide şi de ferme, încât n-avea nici 
o şansă de scăpare, şi în curând aproape că nu-şi mai 
simţea muşchii sub apăsarea încrâncenată, neputând nici 


măcar să clipească. Oricum, nu prea avea ce să vadă în 
afară de pâlcurile de negură din ce în ce mai cenuşie, care-i 
obturau privirile asemenea unor fâşii de mâzgă urât 
mirositoare deasupra unui ochi de apă. 

Dintr-odată, întregul corp îi fu cuprins de o lumină intensă 
şi roşie, iar o durere ascuţită îl cuprinse din creştet până în 
călcâie. Curând, negura grea se risipi şi tânărul îşi recăpătă 
mobilitatea, limpezindu-şi încet-încet şi vederea. Petele sure 
dispărură una câte una, lăsând loc unor nuanţe 
întrepătrunse ce căpătară după o vreme contururi definite. 
Zaări atunci chipul unei femei aplecate peste el şi privindu-l 
îngrijorată, o femeie tânără, înarmată şi îmbrăcată în zale, 
cu faţa. Desfigurată. Ba nu, nu era orişice femeie, ci însăşi 
Abhorsen, căci purta blazonul şi banduliera. Dar era, într- 
adevăr, foarte tânără, nu ca ultimul Abhorsen pe care-l 
cunoscuse sau ca oricare dintre ceilalţi membri ai familiei. 

— Mulţumesc, zise tânărul la fel de repezit, cuvântul 
rostogolindu-i-se pe buze mai iute decât fuge şoarecele în 
ascunzătoare. Abhorsen. Adăugă el apoi drept încheiere. 

Nici nu închise bine gura, că se şi prăbuşi la pământ într- 
un somn de astă dată într-adevăr odihnitor, afundat în 
uitarea binefăcătoare ce avea să-i redea forţa şi luciditatea 
de odinioară. 

Când se trezi, era învelit într-o pătură groasă de lână, şi în 
primele momente intră în panică simţindu-şi ochii şi gura 
acoperite. Se zbătu preţ de câteva clipe şi, dând, în fine, 
pătura la o parte respiră cu nesaţ, liniştindu-se ca prin 
minune când aerul proaspăt şi lumina palidă ce răzbătea de 
dincolo de cercul de deasupra îi scăldară faţa crispată. Privi 
în sus, către cer, socotind după nuanțele roşii-portocalii că 
nu trecuse mult de la ivirea zorilor. Cântări râpa 
descumpănit timp de câteva secunde, simțindu-se ameţit şi 
rătăcit, până când ochii îi căzură pe catargele semeţe 
dimprejur, cu pânzele lor negre, şi, în sfârşit, pe corabia 
neterminată din imediata apropiere. 


— Valea Sfântă, spuse el încet, ca pentru sine, încreţindu- 
şi fruntea. 

Şi-o aducea aminte. Dar ce căuta el acolo? Unde pui că 
mai era şi gol-goluţ pe sub pătura aspră. 

Se ridică în picioare şi-şi scutură capul dintr-o parte într- 
alta, încercând să alunge durerea cuibărită înăuntru şi să-şi 
mai domolească zvâcnirile din tâmple, mai chinuitoare chiar 
decât cea mai cruntă mahmureală. Nu-şi aducea totuşi 
aminte să fi băut. De fapt, ultimul lucru de care îşi amintea 
erau scările, pe care începuse să le coboare când Rogir îl 
rugase să. Ba nu, greşea amarnic. Ultima imagine întipărită 
în minte era aceea a unui chip plin de zgârieturi şi de 
vânătăi, a cărui expresie îngrijorată o văzuse în treacăt 
înainte să-şi piardă cunoştinţa, încadrată de părul negru 
tuns cu breton care îi ieşea turtit de sub coiful armurii, 
peste care purta o pelerină de un albastru-intens ce avea 
pe spate blazonul cu cheia argintie. Ea era Abhorsen. 

— Se spală la izvor, îi zise o voce blândă întrerupându-i 
şirul gândurilor. S-a trezit înainte să se crape de ziuă şi s-a 
dus să se scalde. Curăţenia e lucru mare. 

Tânărul nu-şi dădu seama de unde venea vocea până ce nu 
privi în direcţia corăbiei, unde în locul statuii de la prova se 
căscase o gaură la fel de mare, în care stătea încovrigată o 
pisică albă ce-l iscodea cu ochi verzi şi sfredelitori. 

— Cine eşti tu? O întrebă el speriat, privind când la stânga, 
când la dreapta, în căutarea unei arme de apărare. 

Nu zări decât un vraf de haine în apropiere, o pereche de 
pantaloni peste care erau aşezate o cămaşă şi nişte 
schimburi, ţintuite locului cu o piatră, ca să nu le ia vântul, 
îşi întinse iute mâna să înşface bolovanul, dar felina îl linişti 
pe dată: 

— Nu te speria, sunt un fidel slujitor al lui Abhorsen. 
Mogget mă numesc, zise motanul. Cel puţin deocamdată. 

Mâna tânărului se apropie de bolovan, fără să-l ridice însă. 
Mintea, confuză încă, îi fu asaltată de imagini disparate 
care de-abia acum se întregeau, ca pilitura fină atrasă de 


magnet. Îşi aduse aminte de mai mulţi Abhorsen pe care îi 
cunoscuse la timpul lor, şi asta îl mai linişti în privinţa felinei 
şi-a rolului pe care ea îl juca în această poveste. 

— Erai parcă ceva mai mare ultima oară când ne-am 
văzut, îi zise el, hotărât s-o pună la-ncercare şi să-şi 
confirme astfel bănuiala. 

— Zău? Ne-am mai întâlnit şi cu alte ocazii? Răspunse 
Mogget plictisit, stăpânindu-şi cu greu un căscat. Tare mă 
tem că nu-mi mai aduc aminte. Cum zici că te chema? 

„Ehei, bună întrebare”, îşi zise bărbatul. Nu-şi putea 
aminti nici în ruptul capului cum îl chema. Avea o vagă idee 
cine era şi ce era cu el, dar propriul nume îi scăpa în acel 
moment, ceea ce nu putea fi spus despre numele altora, 
care îi răsăreau în minte când se aştepta mai puţin, laolaltă 
cu frânturi din trecutul său nu foarte îndepărtat. Mormăi şi 
se strâmbă hăituit de amintiri vădit neplăcute, încleştându- 
şi pumnii de nervi şi de durere. 

— Neobişnuit numele ăsta, zise Mogget drept răspuns la 
mormăielile lui. Seamănă mai degrabă cu un nume de urs. 
Te superi dacă-ţi zic Iouchstonel1? 

— Poftim? Cum adică? Ripostă tânărul ofensat. Ce nume 
mai e şi ăsta? Şi cum îndrăzneşti. 

— Dar de ce ţi se pare nepotrivit? I-o tăie Mogget sigur pe 
el. Trag nădejde că-ţi aduci aminte ce-ai făcut sau te 
pomeneşti c-ai uitat? 

Bărbatul amuţi brusc, străfulgerat de amintirea cruntă, cu 
toate că nu mai ştia de ce făcuse ceea ce făcuse şi nici care 
fuseseră consecinţele faptei sale. Odată cu această revelaţie 
veni şi înţelegerea că nu mai are nici un rost să-şi aducă 
aminte cum îl cheamă, din moment ce nu mai era demn să- 
şi poarte numele. 

— Ba da, îmi aduc foarte bine aminte, bâigui el. Aşa că poţi 
să-mi spui cum pofteşti. În schimb eu te voi striga. 

Se înecă înainte să pronunţe numele, părând foarte 
surprins şi gata să încerce din nou. 


— Las-o baltă, n-ai să-l poţi rosti, îl descurajă Mogget. 
Există o vrajă strâns legată de pervertirea. Dar uite că nici 
eu nu pot pronunţa cuvântul, zise el, la fel cum nu pot 
povesti nimănui despre asta sau despre cum s-ar putea 
rezolva problema. Nici tu nu vei putea sufla o vorbuliţă, şi 
vei vedea pe parcurs că mai sunt şi alte neajunsuri. Pe mine 
unul m-a afectat destul de serios. 

— Înţeleg, răspunse tânărul pe un ton sumbru. Renunţase 
să se mai chinuiască cu vechiul său nume. Spune-mi, rogu- 
te, cine cârmuieşte acum regatul? 

— Nimeni, îi răspunse motanul. 

— E vorba atunci de un regent, sau ce? Asta trebuie să fie, 
fără îndoială. 

— Ba deloc. Nici vorbă de regent. Nu e nimeni la 
cârmuire, ţi-am spus doar. A fost la început un consiliu de 
regență, dar a demisionat repede. Cu puţin ajutor. 

— Cum adică la început? Întrebă Touchstone. Ce s-a 
petrecut mai exact? Şi eu unde-am fost în tot acest timp? 

— Regența a durat timp de o sută optzeci de ani, începu 
Mogget fără ocolişuri. Apoi s-a instaurat anarhia, care în 
ultimii douăzeci de ani a reuşit să aducă regatul la 
pierzanie, temperată când şi când de o mână de oameni 
rămaşi fideli vechii orânduiri. lar în ceea ce te priveşte pe 
tine, dragul meu prieten, te anunţ că vreme de două sute 
de ani ai fost o statuie ornamentală de lemn la prova 
corăbiei acesteia. 

— Şi familia? 

— Au pierit cu toţii în Moarte, dincolo de Ultima Poartă, cu 
excepţia unuia singur, dar presupun că ştii deja despre cine 
e vorba. 

Pentru o clipă veştile părură să-l arunce din nou pe tânăr 
în starea de inerție dinainte, căci rămase neclintit întocmai 
ca o statuie, doar mişcarea uşoară a pieptului confirmând 
că încă mai respiră. Curând lacrimi grele începură să-i 
şiroiască pe obraji, în timp ce-şi privea palmele cu capul 
plecat. 


Mogget urmări scena fără să se lase câtuşi de puţin 
înduioşat, aşteptând răbdător până ce tânărul se îndreptă 
de spate şi suspinele prelungi se mai potoliră niţel. 

— Acum nu mai are nici un rost să boceşti, îl luă la rost 
motanul. Mulţi au fost cei ce şi-au dat Viaţa încercând să 
salveze situaţia, dar se vede treaba că tot degeaba. Numai 
în secolul ăsta au murit patru Abhorsen în lupta cu morţii şi 
cu pietrele despicate, şi nu numai. Au încercat chiar să 
atace rădăcina tuturor problemelor. În orice caz, o vezi tu 
pe Abhorsen să se smiorcăie ca un ţânc răsfăţat? Mai bine 
ai face şi tu ceva folositor ca s-o ajuţi! 

— Chiar crezi că i-aş putea fi de folos? Întrebă el amărât, 
ştergându-şi obrajii cu pătura. 

— Bineînţeles, de ce nu? Pufni Mogget. Pentru început ai 
putea să-ţi pui ceva pe tine. Aici, la bord, ai să găseşti pe 
urmă şi alte lucruri de trebuinţă, cum ar fi săbii şi alte 
ustensile de genul ăsta. 

— Dar nu sunt demn să mânuiesc arme rega. 

— "Taci şi fă ce-ţi spun, i-o reteză scurt felina. Consideră-te 
mâna dreaptă a lui Abhorsen, prelungirea săbiei ei, dacă 
asta te ajută să te simţi mai bine. Ai să afli în curând că în 
timpurile astea cumpătarea şi simţul practic sunt la mai 
mare preţ decât onorurile. 

— Prea bine, murmură louchstone umil. 

Se ridică şi-şi puse izmenele şi cămaşa, însă când le veni 
rândul pantalonilor se împotmoli, căci nu putea nicicum să-i 
tragă peste coapse. 

— Cred că am văzut printr-unul din cuferele din spate un 
kilt şi nişte jambiere, îi spuse Mogget privindu-l cum ţopăie 
într-un picior, cu celălalt prins în cracul de piele mult prea 
strâmt. 

Touchstone dădu mulţumit din cap, îşi scoase cu chiu, cu 
vai, pantalonii şi se căţără în cală prin gaura de la prova, 
păstrând o distanţă considerabilă între el şi Mogget. Pe la 
jumătatea ascensiunii se opri dintr-odată, ţinându-se cu 
mâinile de cele două margini paralele. 


— N-o să-i spui, nu-i aşa? Întrebă el cu jumătate de gură. 

— Cui şi ce să spun? 

— Lui Abhorsen. Te implor, nu-i spune. O să fac tot ce-mi 
stă în putinţă s-o ajut. N-am făcut-o intenţionat, ştii doar. 
Mă refer la partea mea de vină. le rog. 

— Ia mai lasă-mă cu tânguielile astea! Se răsti Mogget la 
el, dezgustat. Ştii foarte bine că nu pot să-i spun, şi să 
vreau. Nici tu nu poţi, de altfel. E greu să măsori răul făcut, 
iar vraja asta de amuţire a fost făcută fără prea mult cap, 
după cum vezi, din moment ce ne afectează pe amândoi în 
egală măsură. Hai, dă-i bice, că o să se întoarcă în curând. 
Îți povestesc restul în timp ce te îmbraci. 

Când se întoarse de la izvor, Sabriel se simţea nu numai cu 
mult mai curată şi mai mulţumită, ci şi mai întremată. 
Dormise bine în noaptea precedentă, şi cu ocazia igienei de 
dimineaţă reuşise să-şi curețe şi crustele de sânge închegat 
care o agasau atât. Mai mult, tratamentele cu ierburi 
dăduseră, în sfârşit, rezultate, căci nu numai vânătăile şi 
umflăturile, ci şi arsurile păreau să se vindece. Se simţea 
iarăşi ca un om normal în proporţie de optzeci la sută, nu 
doar de zece, ca în zilele trecute, aşteptând cu nerăbdare 
să ia micul dejun şi în compania altcuiva decât a pisicii 
încrezute. Nu că Mogget nu i-ar fi fost de folos. De pildă, 
mai devreme îl păzise pe necunoscutul adormit, 
încredinţând-o că i-a verificat însemnul de Legământ de pe 
frunte şi că spiritul nu i-a fost întinat de atingerea magiei 
libere sau de vrăji necromantice. 

Se aşteptase să-l găsească încă adormit, aşa că tremură 
surprinsă şi oarecum speriată când îl zări escaladând prova 
cu spatele la ea. Mâna i se îndreptă aproape instinctiv către 
mânerul săbiei, dar îngheţă văzându-l pe Mogget cum se 
ţine ţanţoş pe parmalăcul îngust din apropiere, gata să-şi 
piardă echilibrul. 

Fata se apropie curioasă, încercând totuşi să nu uite că 
trebuie să fie cât se poate de atentă cu străinii. Tânărul 
arăta cu totul altfel îmbrăcat, ceva mai în vârstă şi oarecum 


mai impunător, mai ales că nu-i plăcuseră, după câte se 
pare, hainele simple pe care ea i le oferise, alegând în 
schimb un kilt roşu cu dungi aurii şi turetci asortate, de 
data asta aurii cu dunguliţe roşii, băgate în nişte cizme 
roşii-cafenii din piele de căprioară, înalte până peste 
genunchi, dar cu marginile răsfrânte. 

— La naiba cu şireturile astea blestemate! Pufni el când 
Sabriel nu mai avea decât vreo zece paşi până la corabie. 

Avea o voce plăcută, apăsată, din care răzbăteau însă 
frustrare şi furie. 

— Bună dimineaţa, îl salută ea. 

Tânărul se întoarse speriat, trăgându-şi stângaci mânecile 
cămăşii şi aplecându-se după una din săbiile de pe jos, dar 
se dezmetici suficient de repede ca să transforme mişcarea 
într-o plecăciune adâncă, cu genunchiul proptit în pământ. 

— Bună dimineaţa, domniţă, zise el răguşit, ţinându-şi 
capul plecat ca să n-o privească în ochi. 

Sabriel nu putu să nu observe cerceii pe care acesta îi 
găsise, nişte verigi late de aur pe care şi-i pusese la ureche 
fără prea mare grijă, din moment ce încă se mai vedeau pe 
ei picături fine de sânge. 

— Te-aş ruga să nu-mi mai spui „domniţă”, îi zise ea, 
întrebându-se care dintre principiile învăţate de la 
domnişoara Prionte s-ar potrivi mai bine în situaţia de faţă. 
Mă numesc Sabriel. 

— Sabriel?! Dar. Tu erai parcă Abhorsen, replică el 
nedumerit. 

„Nu-i chiar aşa de isteţ pe cât am crezut, îşi zise ea uşor 
dezamăgită. Se pare că până la urmă n-o să fac cine ştie ce 
conversaţie la micul dejun.” 

— Nu, nu eu. Tatăl meu este adevăratul Abhorsen, îi 
explică ea aruncându-i lui Mogget o privire severă, 
avertizându-l că nu era cazul să se bage în discuţie. Eu sunt 
un fel de. Înlocuitor, îi ţin locul cât el e absent. E o poveste 
destul de complicată, aşa că mai bine îţi povestesc mai 
încolo. Cum te cheamă? 


Tânărul ezită câteva secunde, după care bâigui: 

— Nu-mi amintesc deloc, domniţă. Te rog să-mi spui. Să-mi 
spui Touchstone. 

— Touchstone? Se miră ea. Parcă mai auzise numele ăsta 
pe undeva, dar nu ştia exact unde. Touchstone. Dar ăsta e 
un nume predestinat pentru bufoni şi netoţi. De ce ţi-aş 
spune aşa? 

— Pentru că mi se potriveşte de minune, zise el blazat. Mă 
caracterizează. 

— Touchstone să fie atunci. Cumva trebuie să-ţi spun. La 
urma urmei, nici nu-i chiar aşa de rău, pentru că bufonii 
ăştia au fost adeseori asociaţi cu o oarecare înţelepciune. 
Presupun că te ruşinezi pentru că ai fost atâta timp 
prizonier în carcasa de lemn - şi în Moarte, bineînţeles. 

— În Moarte?! Sări Touchstone ca ars, fixând-o cu ochii lui 
cenuşii. 

Sabriel fu plăcut surprinsă de expresia curată şi 
inteligentă din privirea lui. „Poate că nu-i totul pierdut”, îşi 
zise, apoi adăugă cu voce tare: 

— Da. Spiritul tău a reuşit cumva să reziste înainte de 
Prima Poartă, în timp ce trupul era prins în statuia de lemn 
de la prova. Cred că pentru asta şi-a vârât coada şi un 
necromant, n-a fost doar magie liberă. În orice caz, vraja a 
fost foarte puternică din ambele părţi. Ceea ce mă 
nedumereşte, însă, e de ce ai fost ales tocmai tu. 

Touchstone îşi feri iarăşi privirea, şi Sabriel simţi o 
oarecare schimbare în atitudinea lui, ca şi cum s-ar fi 
ruşinat de ceva. Înţelese atunci că explicaţia care avea să 
urmeze nu era tocmai ce i-ar fi plăcut să audă. 

— Nu-mi amintesc foarte bine. Începu el sfios. Deşi încetul 
cu încetul încep să-mi capăt memoria. Sunt. De fapt am fost 
ofiţer în garda regală. A avut loc un atac asupra reginei, un 
fel de ambuscadă. Ne-au surprinS. La capătul scărilor, da. A 
fost o luptă crâncenă, ne-am ajutat şi de săbii, şi de forţa 
Legământului, căci eram cu toţii magi. Toţi ofiţerii, până la 
ultimul. N-am bănuit primejdia nici măcar o clipă, dar e clar 


că cineva ne-a trădat. Şi apoi. Nu mai ştiu nimic, decât că 
m-am trezit aici. 

Sabriel îl ascultă cu interes, întrebându-se cât era adevăr 
şi cât înfloritură. O fi fost el confuz, dar chiar s-o mintă în 
legătură cu ocupaţia lui. Nu prea credea. Poate că în timpul 
luptei reuşise să se pună la adăpostul rombului protector - 
asta ar fi explicat de ce duşmanii nu-l putuseră omori, ci 
doar fereca în trupul de lemn. Pe de altă parte, ar fi putut 
foarte bine aştepta până ce magia s-ar fi stins, şi atunci să-i 
vină de hac. Fata găsea cel puţin ciudată metoda aleasă 
pentru a-l răpune, şi ce nu înţelegea absolut deloc era cum 
de reuşise el să ajungă în chip de statuie taman la prova 
corăbiei. 

Lăsă pentru moment la o parte aceste întrebări, sperând 
să le clarifice mai târziu, căci tocmai îi încolţise în minte un 
alt gând. Dacă fusese, într-adevăr, ofiţer în garda regală, şi 
dacă regina pe care o păzise era moartă de mai bine de 
două sute de ani, atunci, odată cu ea, bărbatul îşi pierduse 
toţi cunoscuţii şi toate lucrurile odinioară atât de familiare. 

— Ai fost prizonier mult timp. Îi spuse Sabriel cu o voce 
blândă, neştiind cum să abordeze subiectul ca să nu-l 
şocheze prea tare. Ai încercat vreodată să. Ai fost. Vreau să 
spun că a trecut ceva vreme de când. 

— Da, ştiu, două sute de ani, şopti el întrerupând-o. Mi-a 
zis motanul tău. 

— Şi. Familia ta? 

— Nu am familie, răspunse el sec, cu o expresie îngheţată, 
la fel de rigidă ca şi chipul statuii din ajun. 

Se aplecă apoi încetişor şi ridică una dintre săbiile de jos, 
întinzându-i-o cu mânerul în faţă. 

— Mă pun în slujba ta, domniţă, şi jur să te ajut în lupta 
împotriva duşmanilor regatului. 

Sabriel îi ascultă jurământul şi întinse mâna, fără însă să 
apuce mânerul, străfulgerată brusc de o idee ce-o făcu să-şi 
închidă palma şi să lase braţul moale pe lângă corp. Se 


întoarse către Mogget, care privea scena cu vădit interes, 
jubilând parcă. 

— Ce i-ai spus, mai exact? Îl întrebă ea pe un ton suspicios. 
— Ce puteam să-i spun? l-am povestit cum stă treaba cu 
regatul, aşa, în general, apoi pe scurt despre evenimentele 
recente şi, în fine, câte ceva despre motivul pentru care ne 
aflăm noi aici şi despre datoria ta de a rezolva situaţia, în 

calitate de Abhorsen. 

— I-ai zis şi despre mordicant, despre ajutoare şi ciori? 
Sau de adeptul de dincolo de poartă? 

— Nu tocmai, zise Mogget amuzat. Am presupus că astfel 
de detalii sunt de la sine înţelese. 

— Precum vezi, pufni ea supărată întorcându-se către 
Touchstone, dragul meu motan a omis să-ţi spună anumite 
lucruri. Eu am crescut dincolo de Zid, în Ancelstierre, aşa 
că nu prea înţeleg cum stau lucrurile pe-aici. Cunoştinţele 
mele despre Vechiul Regat lasă mult de dorit, fie că vorbim 
despre geografie, istorie sau magie de Legământ. Mă 
confrunt cu nişte duşmani aprigi, conduşi probabil de unul 
dintre morţii dezlegaţi, cine ştie ce adept necromant. Nu 
mă aflu aici pentru a izbăvi regatul, ci, pur şi simplu, ca să- 
mi salvez tatăl, adevăratul Abhorsen. De aceea, nu cred că 
ar trebui să-ţi accept jurământul şi oferta pe care mi-ai 
făcut-o, mai ales că de-abia ne-am cunoscut. Ţi-aş fi însă 
recunoscătoare dacă ne-ai putea însoţi până la cea mai 
apropiată aşezare. Mai departe. Nici eu nu ştiu ce-o să fie. 
Şi te rog să nu uiţi că numele meu este Sabriel, nu 
Abhorsen, şi nici „domniţă”. lar acum cred c-a venit vremea 
să luăm micul dejun. 

Zicând acestea, merse la bagaje şi scoase nişte fulgi de 
ovăz şi o oală mică. Touchstone o mai privi câteva clipe, apoi 
se ridică şi-şi fixă săbiile la brâu, îmbrăcă pieptarul de piele 
legând mânecile de curea şi se duse ţintă către cel mai 
apropiat pâlc de copaci, cu Mogget imediat în urma lui, 
urmărindu-l cum adună surcele şi aşchii subţiri pentru foc. 


— Chiar a crescut în Ancelstierre, îi spuse motanul. Nu-şi 
dă seama că te-a insultat refuzânduc-ţi serviciile, şi tare mă 
tem că partea cu ignoranţa e adevărată. Tocmai de asta are 
nevoie de ajutorul tău. 

— Amintirile mele sunt încă neclare, zise Touchstone, 
rupând nervos o surcea în două. Îmi amintesc mai bine 
lucruri din trecutul nu foarte îndepărtat. Tot restul e 
învăluit în ceaţă, ca într-un vis. Nu pot fi sigur ce e real şi ce 
nu, ce am auzit de la alţii ori ce s-au petrecut doar în 
mintea mea. Cât despre jurământ, nu m-am simţit deloc 
insultat, pentru că oricum nu are cine ştie ce valoare. 

— Dar o vei ajuta, zise Mogget repezit, cu o intonaţie ce nu 
sunase a întrebare. 

— Nu, răspunse tânărul hotărât. Îi ajuţi pe cei de-o seamă 
cu tine. Eu pe ea am s-o slujesc, căci nu merit mai mult de- 
atăt. 

După cum Sabriel se aşteptase, micul dejun decurse fără 
prea multă vorbărie. Mogget îi lăsă în pace, plecând să-şi 
caute singur de mâncare, în timp ce ea şi Touchstone se 
chinuiră cu singura oală şi lingură pe care le aveau la 
dispoziţie, gustând pe rând din grişul de ovăz. După ce că 
situaţia era cum era, louchstone nu scoase aproape nici un 
cuvânt în timpul mesei, răspunzând de fiecare dată 
avalanşei de întrebări venite din partea ei cu acelaşi „imi 
pare rău, nu-mi amintesc”, astfel încât fata se văzu nevoită 
în cele din urmă s-o lase baltă. 

— Presupun că dacă te întreb cum putem ieşi din groapa 
asta o să-mi spui iar că nu-ţi mai aminteşti, răbufni ea 
exasperată după un răgaz de tăcere, o remarcă într-adevăr 
demnă de prefectul şcolii către un ţânc afurisit şi 
neascultător de numai doisprezece ani. 

— Nu, nu, eu. Îmi pare rău, bâigui el stânjenit, după care 
se opri brusc, cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Stai aşa! 
Da, acum îmi amintesc! E pe undeva o scară ascunsă, la 
nord de corabia regelui Janeurl. Dar nu ştiu care dintre ele 
e a lui. 


— Păi sunt numai patru vase la marginea dinspre nord, 
şopti Sabriel, gândind mai mult cu voce tare. N-ar trebui să 
fie prea greu să aflăm. Cât de bine îţi aminteşti geografia 
regatului? 

— Nu sunt sigur, zise el rezervat, privind iar în pământ. 

Sabriel îl privi şi trase adânc aer în piept, ca să-şi mai 
potolească furia care începea să-i clocotească în stomac. N- 
o deranja atât memoria lui precară - pentru asta avea scuza 
încarcerării timp de atâta amar de ani - cât mai ales 
servilismul şi comportamentul său umil, care-i păreau mai 
degrabă semne de afectare şi preţiozitate. Era ca un actor 
prost care făcea pe valetul sau ca un amator care se 
străduieşte să-şi joace rolul cât se poate de convingător, 
însă Sabriel nu înţelegea de ce. 

— Mogget mi-a făcut o hartă, adăugă ea, mai mult ca să-şi 
potolească nervii decât de dragul conversaţiei. Dar. Din 
moment ce în ultimii două mii de ani n-a părăsit casa lui 
Abhorsen decât de câteva ori, la sfârşit de săptămână, chiar 
şi amintiri vechi de două sute de ani. 

Se opri fără să ducă fraza la capăt şi-şi muşcă buza, 
conştientă dintr-odată că a devenit răutăcioasă. Touchstone 
îşi ridică privirea când ea amuţi în mijlocul propoziției, însă 
nu i se putea citi nimic pe chipul inert, aidoma unei statui 
de lemn. 

— Ce vreau să spun, continuă ea alegându-şi cuvintele cu 
atenţie, este că mi-ar prinde bine orice sfat referitor la 
calea cea mai sigură către Belisaere şi la locurile sau 
reperele după care ne-am putea ghida. 

Scoase harta din buzunarul special al rucsacului, dând la o 
parte pânza gudronată în care era învelită. Touchstone o 
apucă de-un capăt, fixând colţurile cu două pietre, în timp 
ce ea desfăcu restul sulului şi vâri celălalt capăt sub cutia 
telescopului. 

— Cred că suntem cam pe-aici, îi indică ea pe hartă casa 
lui Abhorsen, trasând cu degetul traiectoria planorului până 
într-un punct la nord de delta râului Ratterlin. 


— Nu, zise 'Touchstone ferm, punându-şi degetul cu 
aproape trei centimetri mai sus de al ei. Era prima dată 
când părea sigur de ceva. Aici e Valea Sfântă, îi arătă el 
apăsându-şi degetul pe hartă. E la numai cinci kilometri de 
coastă şi la aceeaşi latitudine cu muntele Anarson. 

— Excelent! Exclamă ea entuziasmată, uitând cu totul de 
supărare. Văd că, într-adevăr, îţi aminteşti! Dar acum 
spune-mi, care-i calea cea mai sigură către Belisaere şi cât 
o să ne ia până acolo? 

— Păi. Nu prea mai ştiu care e starea drumurilor, dom. 
Sabriel, răspunse el cu o voce dintr-odată mai blândă şi mai 
ştearsă. După câte mi-a povestit Mogget, regatul e sub 
semnul anarhiei, aşa că se prea poate ca sate sau oraşe 
întregi să fi dispărut cu totul. Mai mult, riscăm să fim 
atacați de bande de tâlhari, de spiritele morţilor, de tot felul 
de creaturi feroce ale magiei libere. 

— Lăsând la o parte toate astea, ce drum apucaţi de 
obicei? 

— Plecam din Nestowe, sătucul ăsta de pescari, îi explică 
el arătându-i coasta de la est de vale. Mergeam călare 
înspre miazănoapte de-a lungul țărmului, schimbând caii la 
hanurile de pe drum. O ţineam aşa patru zile, iar la Callibe 
ne opream şi ne odihneam o zi, după care părăseam coasta 
şi ne îndreptam către Aunden, trecând prin pasul Oncet. 
Bucata asta dura cam şase zile, dar la Aunden ne odihneam 
iarăşi o zi şi apoi o porneam către Orchyre, petrecând alte 
patru zile pe drum. De acolo nu mai era mult până la Poarta 
de Vest a oraşului, o zi dacă traversam râul, două dacă 
mergeam călare pe lângă mal. 

— Fără să punem la socoteală zilele de odihnă, asta ar 
însemna optsprezece zile de mers călare şi cel puţin şase 
săptămâni de mers pe jos. E mult prea mult. Nu există un 
alt drum mai scurt? 

— Ba da, zise Mogget apropiindu-se ţanţoş din spate şi 
punându-şi hotărât laba pe hartă. O barcă sau o corabie pe 
care s-o luăm din Nestowe. Asta, desigur, dacă putem face 


rost de aşa ceva şi dacă vreunul dintre voi se pricepe să 
navigheze. 

CAPITOLUL CINCISPREZECE. 

Treptele se aflau la nord de cea de-a doua corabie din şirul 
celor patru care erau aliniate lângă peretele dinspre 
miazănoapte. Măiestrit ascunse cu ajutorul magiei şi al 
imaginaţiei, nu păreau la prima vedere decât o simplă 
porţiune ceva mai umedă a peretelui de calcar. Era de fapt 
o nişă în roca zidului, o poartă deschisă dincolo de care 
începeau scările şerpuitoare. 

Hotărâră să apuce drumul din stâncă a doua zi în zori, ca 
să mai aibă încă o după-amiază de odihnă. Sabriel era 
nerăbdătoare să pornească, temându-se pentru Viaţa 
tatălui ei, dar se învoi totuşi la încă o zi de repaus, dând 
dovadă de înţelepciune. „Probabil că şi Touchstone are 
nevoie de odihnă”, se gândi ea. Încercase să-l mai tragă de 
limbă în timp ce căutau treptele, dar în zadar. Era clar că 
acesta nu avea nici un chef de întrebări, iar când catadicsea 
să răspundă nu făcea decât să mormăie alte şi alte scuze, 
enervând-o şi mai tare. După ce găsiră poarta ascunsă în 
perete renunţă să-l mai descoase, aşezându-se în poieniţa 
de lângă izvor şi răsfoind cărţile tatălui său despre magia 
Legământului. Nu se atinse deloc de Cartea morţilor, 
împachetată în pânză groasă la locul ei, în rucsac. Însă 
chiar şi aşa îi simţea prezenţa iscoditoare, de parcă o 
urmărea pe furiş, din fundul sacului. 

Touchstone era la celălalt capăt al corăbiei, lângă prora. 
Repeta de zor o serie de exerciţii de scrimă cu perechea de 
săbii găsite, urmate apoi de câteva întinderi pentru 
relaxarea muşchilor şi, în fine, de nişte tumbe uşurele. 
Mogget îl privea dintre tufele stufoase cu ochi verzi şi 
scânteietori, de parcă ar fi pândit un şoarece. 

Prânzul fu un eşec total nu numai din pricina mâncării, ci 
şi a conversaţiei dezlânate şi stângace. O combinaţie fatală 
între fâşiile de carne de vită uscată, garnisită cu frunze de 
năsturel culese de pe malul râului şi răspunsurile 


monosilabice ale lui Touchstone, care începuse iar cu 
„domniţă”, în ciuda rugăminţilor ei repetate de a-i spune pe 
nume. Nici Mogget nu-i era de prea mare ajutor, 
încăpăţânându-se să-i spună Abhorsen. După masă, fiecare 
îşi reluă activitatea de dinainte: Sabriel se întoarse la 
cărţile ei, Touchstone la repetițiile de scrimă, iar Mogget se 
aşeză confortabil în iarbă, privindu-l cu interes. 

Sabriel fusese, de altfel, singura entuziasmată de venirea 
cinei, în timpul căreia încercase să-l antreneze şi pe Mogget 
în conversaţie, dar în zadar. Motanul părea să se fi molipsit 
de lipsa de chefa lui Touchstone, nu însă şi de supuşenia 
acestuia. Imediat ce terminară de mâncat plecară care 
încotro, lăsând focul mocnit să se stingă de unul singur. 
Touchstone se duse către marginea dinspre vest, Mogget o 
apucă înspre nord, iar Sabriel în partea opusă, spre est, 
dormind fiecare pe unde apucară, încercând să-şi găsească 
un culcuş cât mai confortabil cu putinţă. 

La un moment dat, Sabriel se trezi şi, fără să se ridice, zări 
flăcările focului în noapte, întețit pare-se de Touchstone, 
care stătea aşezat în apropiere, privindu-le căzut pe 
gânduri, în timp ce ochii îi reflectau licărirea aurie şi 
jucăuşă. Era tras la faţă şi părea abătut, poate chiar bolnav. 

— 'Te simţi bine? Îl întrebă ea şoptit, ridicându-şi capul şi 
sprijinindu-se în cot. 

Tânărul tresări, dându-se legănat câţiva paşi înapoi, mai să 
cadă din picioare. Când îi răspunse nu mai avea aceeaşi 
voce supusă şi servilă. 

— Nu tocmai. Îmi amintesc tot felul de prostii şi uit ce n-ar 
trebui să uit. le rog să mă ierţi. Sabriel nu-i răspunse. 
Ultima frază o adresase parcă focului, şi nu ei. le rog, 
domniţă, culcă-te la loc, începu iar cu-aceeaşi placă. Am să 
am grijă să te trezesc de dimineaţă. 

Sabriel era gata să-i zică vreo două despre umilinţa lui 
prefăcută şi despre aroganţa de care dădea dovadă 
încăpăţânându-se cu şarada aceea, dar hotări că e mai bine 
să tacă şi se vâri înapoi sub pătură. „Iu concentrează-te 


asupra tatălui tău, îşi zise în sinea ei. Asta e cel mai 
important, să-l salvezi pe Abhorsen. Nu-ţi mai bate capul cu 
problemele lui sau cu ifosele lui Mogget. Salvează-l pe 
Abhorsen. Salvează-l pe Abhorsen. Salvează-L. Pe Abhors. 
Salvea.” 

— Trezeşte-te! Îi urlă Mogget dintr-odată în ureche. Se 
întoarse pe cealaltă parte, încercând să nu-i dea atenţie, 
dar motanul făcu un salt pe deasupra capului ei şi-i zbieră 
iar în ureche: 

— Haaai! Sculareeea! 

— Gata, gata, m-am trezit, mormăi ea morocănoasă, 
ridicându-se cu tot cu pătură, cu mâinile şi faţa îngheţate 
de răcoarea zorilor. 

O treziseră cu noaptea-n cap, căci afară era încă foarte 
întuneric, cu excepţia licăririlor pale ale focului ce încă 
ardea şi a câtorva fâşii firave de lumină pe peticul înnegurat 
de deasupra. Touchstone pregătea deja grişul pentru micul 
dejun. Se spălase şi el şi se bărbierise, pesemne cu ajutorul 
unui pumnal, după tăieturile şi ciupiturile de pe bărbie şi 
gât. 

— Bună dimineaţa, o salută el. Masa va fi gata în cinci 
minute, domniţă. 

Sabriel mormăi nemulțumită auzind iarăşi apelativul de 
onoare, îşi luă cămaşa şi pantalonii şi plecă somnoroasă 
către izvor, căutând totodată şi un tufiş îndărătul căruia să 
se îmbrace. Nici n-ai fi zis că silueta ei învelită în pătură şi 
depărtându-se cu paşi mărunți şi leneşi către apă e ceaa 
unei făpturi omeneşti. 

Apa rece o trezi brusc şi nemilos - şi chiar dacă aerul era 
ceva mai călduţ la mal, fata nu stătu mai mult de zece 
secunde în torentul de gheaţă, cât să-şi dea jos bluza de 
Corp, să se spele şi să se îmbrace la loc. Curată, trează şi 
îmbrăcată, se întoarse la foc şi-şi mâncă tăcută porţia. 
Îndată ce termină se apucă şi Touchstone de a lui, în timp 
ce ea îşi puse armura, fixându-şi apoi sabia şi banduliera. 
Mogget rămase nemişcat lângă foc, încălzindu-şi leneş 


burta albă. Sabriel se întrebă pentru a nu ştiu câta oară 
dacă motanul simţea nevoia să mănânce, căci, deşi aparent 
îi plăcea mâncarea, părea că se hrăneşte mai mult de 
distracţie decât de foame. 

Touchstone o ţinu pe a lui şi după dejun, spălând cu grijă 
castronul şi lingura, stingând focul şi aranjând toate la locul 
lor înainte de plecare. Era pe punctul de a lua în spinare 
rucsacul, când Sabriel îl opri exasperată. 

— Nu, Touchstone, lasă-l jos, te rog. E rucsacul meu, aşa 
că-l voi duce eu. Îţi mulţumesc, oricum. 

Tânărul şovăi un moment, după care i-l întinse supus, cu 
intenţia s-o ajute să şi-l pună în spate, numai că, până să se 
dezmeticească el, Sabriel îşi şi vâri mâinile după bretele şi- 
şi săltă rucsacul în spate. 

După o jumătate de oră, când parcurseseră cam o treime 
din drumul îngust presărat cu trepte de piatră, Sabriel 
începu să-şi regrete hotărârea. Nu era complet refăcută 
după prăbuşirea planorului, iar scările din perete erau 
foarte abrupte şi atât de strâmte, încât de-abia putea să 
treacă de cotiturile în spirală, pentru că de fiecare dată 
rucsacul se împotmolea fie de peretele exterior, fie de cel 
interior, indiferent în ce parte se întorcea. 

— Poate că, într-adevăr, ar fi bine să-l cărăm cu rândul, 
zise ea cu jumătate de gură când se opriră, în sfârşit, într- 
un fel de firidă săpată în piatră, ca să-şi mai tragă 
răsuflarea. 

Touchstone, care se afla în frunte, dădu din cap aprobator 
şi veni înspre ea ca să-i ia povara. 

— O să trec eu în faţă atunci, adăugă ea îndreptându-se de 
spate şi dezmorţindu-şi umerii, străbătută pe neaşteptate 
de un fior rece din pricina şiroaielor de sudoare ce-i scăldau 
spinarea, acum eliberată, dar udă, pe sub armură şi tunică, 
pe sub cămaşă şi bluza de corp. Luă lumânarea lăsată pe 
băncuţa din micul alcov şi se ridică sprintenă. 

— Nu, zise Touchstone apropiindu-se de ea. Sunt tot felul 
de paznici şi de santinele pe scara asta. Eu ştiu cuvintele şi 


semnele cu care putem trece de ei. Tu eşti Abhorsen, aşa că 
pe tine s-ar putea să te lase să treci oricum, dar nu pot să 
bag mâna în foc. 

— Se pare că îţi recapeţi memoria, comentă ea, uşor 
contrariată că nu i se dă ascultare. Ia zi-mi, de scara asta 
era vorba când ne-ai povestit mai devreme despre 
ambuscada asupra reginei? 

— Nu, răspunse el sec. Apoi, după un moment de ezitare, 
adăugă: Scara cu pricina era în Belisaere. 

Se întoarse şi-o apucă mai departe pe scări, cufundat în 
tăcere, cu Sabriel şi Mogget urmându-l îndeaproape. Acum, 
că scăpase de povara rucsacului, fata era mult mai vioaie, 
spre deosebire de sărmanul Touchstone, care se tot oprea 
la răstimpuri, răsuflând din greu şi mormăind cuvinte 
numai de el înţelese. La fiecare popas se simţea adierea 
uşoară a magiei Legământului, ca atingerea suavă a unei 
pene. Era o magie mult mai fină şi mai subtilă decât în 
celălalt tunel, evident mai iscusită şi astfel mai greu de 
perceput, dar cu-atât mai periculoasă, se gândi ea. Acum, 
că ştia de existenţa ei, simţi parcă şi ceva vibrații din Lumea 
de Dincolo, deşi destul de slabe. Cu siguranţă că scările 
acelea văzuseră multe crime şi fapte dintre cele mai crude 
la vremea lor, adică cu mulţi, mulţi ani în urmă. 

Ajunseră în cele din urmă într-o încăpere spațioasă, cu o 
uşă dublă într-o parte şi luminată de razele piezişe ale 
soarelui dimineţii ce pătrundeau înăuntru prin mai multe 
găuri circulare din acoperiş. Era vorba, de fapt, despre o 
grindă cu zăbrele, acum năpădită de buruieni, dar prin care 
odinioară se vedea cerul de deasupra şi aerul circula în 
voie. 

— Cea de-acolo e ieşirea, îi explică 'Touchstone, ca şi cum 
ea nu şi-ar fi putut da seama singură. 

Îşi stinse lumânarea, după care o luă şi pe a ei, de fapt 
chiştocul moale de ceară care mai rămăsese din lumânarea 
ei, punându-le pe amândouă într-un buzunar din partea din 
faţă a kiltului. Sabriel vru să facă o glumă despre ceara 


topită şi posibilele ei consecinţe periculoase, dar îşi muşcă 
limba, căci sigur Touchstone nu i-ar fi apreciat simţul 
umorului. Nu prea ţinea la glume de genul ăsta. 

— Cum se deschide? Îl întrebă ea arătând înspre uşă, care 
nu părea să aibă nici un fel de mâner, clanţă sau cheie. 

Nici măcar balamalele nu i se vedeau. 

Touchstone amuţi, privind pierdut în gol, după care râse 
nervos. 

— Habar n-am, chicoti el cu o uşoară amărăciune în glas. 
Zău că nu-mi mai amintesc. Bine că am ştiut semnele şi 
cuvintele de trecere până aici şi acum. Nimic! Absolut 
nimic! Sunt un neghiob şi jumătate, asta sunt! 

— Ei, acum. Doar ne-ai adus până aici, nu? Îl încurajă ea, 
speriată de înverşunarea cu care se învinovăţea. Dacă n-ai 
fi fost tu, acum m-aş fi uitat pierdută la apele învolburate 
ale izvorului de jos, fără să ştiu încotro s-o apuc. 

— Ai fi găsit în cele din urmă o ieşire, sunt sigur de asta, 
bolborosi el la fel de înciudat. Sau dacă nu tu, atunci 
Mogget. Nici că meritam altceva decât o căpăţână de lemn! 

— Touchstone, încetează odată! Îl întrerupse Mogget cu 
glas şuierat. Datoria ta este să ajuţi, sau ai uitat deja? 

— Nu, n-am uitat, răspunse el vizibil mai calm, cu o 
expresie ceva mai relaxată şi reglându-şi respiraţia. Îmi cer 
scuze, Mogget. Domniţă. 

— Te rog, de câte ori să-ţi tot zic? Spune-mi Sabriel şi 
gata, pufni ea exasperată. De-abia am terminat şcoala, am 
doar optsprezece ani! Mi se pare ridicol să-mi spui aşa. 

— Bine. Sabriel, zise el răspicat, ca de probă. Pe viitor o să 
încerc să nu mai uit. Doar că. M-am deprins cu „domniţă”. 
Îmi aduce aminte unde mi-e locul, şi de-aceea mi-e mai uşor 
să. 

— Nu mă interesează cum ţi-e ţie mai uşor! Izbucni ea 
deodată. Nu-mi mai spune aşa şi nu te mai purta ca un 
netot! Fii tu însuţi, aţâţă-ţi cer. Poartă-te normal, că nu de 
valet am eu nevoie, ci de. De un prieten. Un prieten cu care 
să mă pot sfătui. 


— Prea bine, Sabriel, zise el atunci, accentuând numele 
intenţionat. Era clar că se supărase, dar măcar nu-i mai 
vorbea ca un servitor umil, şi asta era totuşi un progres. 

— Buun. Zise ea întorcându-se către motan, care o privea 
cu un rânjet încrezut. Tu ai idee cum am putea deschide 
uşa asta? 

— Una şi bună, răspunse motanul, strecurându-se printre 
picioarele ei şi oprindu-se în dreptul drugului care unea 
cele două jumătăţi de lemn. Să împingeţi cu toată puterea, 
fiecare pe o tăblie. 

— Să împingem?! 

— Da, de ce nu? Ridică Touchstone din umeri, bucuros de 
ideea motanului. 

Îşi luă poziţia necesară şi-şi lipi palmele de jumătatea din 
stânga, opintindu-se cu toată forţa în placajul prins cu ţinte 
mari de metal. Sabriel îl privi neîncrezătoare, după care 
făcu la fel de cealaltă parte a uşii. 

— Un. Doi. Trei, împingeţi! Îi ghida Mogget de la mijloc. 

La început nu se sincronizară tocmai bine, având în vedere 
că Touchstone se lăsă cu toată greutatea pe uşă la 
„împingeţi!”, în timp ce Sabriel o făcu la „trei”. Într-un final 
însă, lemnul începu să trosnească, şi uşa se deschise încet şi 
scârţâit, lăsând soarele să inunde încăperea într-un fascicul 
strălucitor care se desfăcu dintr-odată ca un evantai de la 
podea înspre tavan, dezvăluind în mişcarea lui amplă mici 
particule de praf ce dănţuiau leneşe în lumină. 

— Am o senzaţie ciudată, zise Touchstone cu mâinile încă 
lipite de uşă, al cărei lemn continua să geamă şi să scârţăie 
înfundat, ca o lăută cu corzi smucite de mâini nepricepute. 

— Se aud voci! Exclamă Sabriel în acelaşi timp, aproape 
asurzită de zarva ce răzbătea de dincolo în frânturi de 
cuvinte, râsete zgomotoase şi cântece în surdină. 

— Văd timpul dinaintea ochilor, şopti şi Mogget cu un glas 
atât de suav şi de dulce, încât vorbele sale parcă nici n-ar fi 
fost aievea. 


Apoi uşa se deschise complet şi cei trei trecură, în sfârşit, 
pragul, ferindu-şi ochii de lumina orbitoare de afară şi 
învioraţi pe dată de briza răcoroasă cu aromă proaspătă de 
pin ce le desfundă nările cât ai clipi după tot praful inhalat 
în tunel. Mogget strănută repede de trei ori, învârtindu-se 
ameţit în jurul cozii, iar uşa se închise la loc în urma lor la 
fel de misterios precum o deschiseseră. 

Se aflau într-un mic luminiş, în inima unei păduri de pin 
sau, pesemne, a unei plantaţii, din moment ce arborii 
creşteau la distanţe aparent egale. Poarta acum închisă din 
spatele lor mărginea dintr-o parte o colină joasă pe care 
printre brazdele de iarbă creşteau tufe cu vârfurile tăiate. 
Pământul era acoperit cu un strat gros de ace printre care 
se zăreau o puzderie de conuri de pin, iţindu-se la fiecare 
pas aidoma craniilor presărate pe un vechi câmp de bătălie. 

— Locul de pândă. Zise Touchstone, trăgând adânc aer în 
piept. Privi îndelung cerul şi oftă. Cred că încă e iarnă. Sau 
să fi început deja primăvara? 

— Nu, e iarnă, îi răspunse Sabriel. Ningea destul de tare 
în zona din apropierea Zidului. Aici vremea pare mult mai 
îngăduitoare. 

— Mare parte a Zidului, începu Mogget să-i explice, 
inclusiv Stâncile Semeţe şi casa lui Abhorsen, se află, sau. 
Mă rog, fac parte din Platoul Sudic, care e mai înalt cu vreo 
treizeci de metri - sau poate chiar de două ori pe-atât - 
decât zona de câmpie din dreptul coastei. De fapt, toată 
zona din împrejurimile Nestoweului, unde ne ducem noi 
acum, este în mare parte sub nivelul mării şi poate fi 
folosită numai datorită muncii şi eforturilor depuse de 
oameni. 

— Da, da, mi-aduc şi eu aminte. Spuse Touchstone. 
Stăvilarul cel Mare, canalele înălțate, pompele eoliene 
pentru ridicarea apei. 

— Da' văd că acum v-a apucat limbariţa pe amândoi! 
Remarcă ea ironică. N-aţi vrea mai bine să-mi spuneţi ceva 


folositor, ca de exemplu cine sau ce sunt acele forţe de 
căpătâi? Cartea morţilor? 

— Nu pot, ziseră amândoi deodată, după care 'Touchstone 
continuă: 

— Există o vrajă. O vrajă care ne leagă să păstrăm 
secretul. Dar ai putea să afli mai mult de la altcineva, care 
să nu fie mag sau să nu aibă nici un fel de alte legături cu 
jurământul Legământului. Un copil, de exemplu, botezat 
sub însemnul Legământului, dar crescut în neştiinţă de 
puterea lui. 

— Hmm. Eşti mai deştept decât am crezut, zise Mogget. 
Nu că asta ar fi cine ştie ce mare scofală. 

— Un copil. Murmură Sabriel. Dar de unde ar şti el ce să- 
mi spună? 

— Dacă te-ar fi educat aşa cum trebuie la şcoala aia a ta, 
n-ai mai fi pus astfel de întrebări stupide, pufni Mogget. 
Bani aruncaţi pe fereastră, zău aşa. 

— Aşa o fi, se îmbufnă ea. Dar acum, că am aflat mai multe 
despre Vechiul Regat, mă bucur că am mers la şcoală în 
Ancelstierre. S-ar putea ca asta să-mi fi salvat Viaţa. Dar nu 
ştiu de ce-mi mai răcesc gura degeaba cu tine. Încotro o 
apucăm acum? 

Touchstone privi iar cerul senin, care părea ceva mai 
înnegurat dincolo de coroanele stufoase de jur împrejur. 
Soarele dimineţii târzii se vedea clar acum în cercul de 
deasupra, şi nu mai era decât o oră până la prânz, când 
avea să se înalțe în punctul cel mai înalt al văzduhului. 
Touchstone se uita când la discul luminos, când la umbra de 
dincolo de copaci, hotărându-se în cele din urmă: 

— O luăm înspre est, anunţă el. Dacă îmi amintesc bine, ar 
trebui să întâlnim pe drum o serie de Pietre de Legământ 
care să ne ghideze către marginea dinspre miazăzi a 
pădurii. Prin locurile astea, magia e la ea acasă, sunt. Mă 
TOg, cel puţin pe vremea mea erau o mulţime de Pietre de 
Legământ. 


Pietrele rămăseseră la locul lor, şi după ce trecură de 
prima dădură într-un fel de potecă îngustă ascunsă printre 
copaci ca o dâră de animal, ale cărei cotituri sinuoase erau 
marcate de mai multe pietre magice. Era destul de răcoare 
sub cupola deasă de frunze, dar o răcoare plăcută şi bine- 
venită, care, împreună cu prezenţa constantă a Pietrelor de 
Legământ, îi dădea o senzaţie de linişte şi împăcare nu 
numai fetei, ci şi tânărului ei tovarăş, care le asemuia cu 
nişte faruri călăuzitoare în marea nesfârşită a bătrânilor 
pini. 

Trecuseră deja pe lângă şapte pietre, niciuna despicată, 
deşi de fiecare dată când se depărtau de ultima Sabriel 
simţea un junghi în inimă, cuprinsă de teama ca nu cumva 
următoarea să fie întinată de puteri necurate. O bântuiau 
viziuni dintre cele mai sumbre, însă cea mai cea dintre 
toate era imaginea pietrei crăpate la mijloc din vârful 
Piscului Despicat. 

Ultima piatră se afla chiar la marginea pădurii, deasupra 
unei râpe de granit adânci de mai bine de treizeci sau 
patruzeci de metri, ce marca liziera de est şi capătul 
urcuşului pe poteca dosită. 

Rămaseră lângă stânca abruptă, privind în zare până la 
întinderea albastră-cenuşie a mării, vărgată de spuma albă 
şi neastâmpărată şi frângându-se neobosită de țărm. În 
valea de jos se întindea câmpia netedă din jurul satului 
Nestowe, afundată parcă în pământ, un platou lin străbătut 
de reţele complexe de canale artificiale, pompe şi stăvilare 
de tot felul. Satul se înălța cam la un kilometru distanţă, 
cocoţat pe o altă faleză stâncoasă de granit, cu portul de 
cealaltă parte, inobservabil din poziţia unde se aflau ei. 

— Câmpurile au fost inundate, constată Touchstone mirat, 
nevenindu-i parcă să-şi creadă ochilor. 

Sabriel privi într-acolo şi băgă de seamă că ceea ce luase 
la început drept o parcelă cu straturi era de fapt o porţiune 
acoperită cu mâl şi apă ce înghiţise culturile cu totul. Morile 
de vânt care odinioară animau pompele erau acum 


nemişcate şi tăcute, iar moriştile în formă de trifoi se 
înălţau încă în vârful turnurilor înconjurate de schele, deşi 
dinspre țărm adia o briză sărată. 

— Dar pompele acționau sub inerția Legământului! 
Exclamă Touchstone dezamăgit. Să urmeze vânturile, să 
alunge grijile. Nu? 

— N-a mai rămas picior de om în vale, cel puţin nu de 
partea asta, zise Mogget scrutând depărtările mai ceva 
decât lentilele cu care era prevăzut telescopul din rucsacul 
lui Sabriel. 

— Trebuie că Piatra de Legământ din Nestowe e crăpată, 
spuse Sabriel cu jumătate de gură, cuvintele părându-i 
străine şi reci. Şi simt ceva ciudat în adierea vântului. Sunt 
morţi în sat. 

— Cred că cel mai înţelept ar fi să luăm o barcă până la 
Belisaere, zise Touchstone. E drumul cel mai rapid oricum, 
şi sunt destul de încrezător în calităţile mele de navigator. 
Dar dacă morţii bântuie prin sat, n-ar fi oare mai bine să. 

— Exact asta o să facem, îl întrerupse Sabriel hotărâtă. 
Coborâm şi facem rost de-o barcă înainte de lăsarea 
întunericului. 

CAPITOLUL ȘAISPREZECE. 

Apa înghiţise şi cărarea înălţată ce străbătea câmpurile 
inundate, în unele porţiuni nu mai adâncă de câţiva 
centimetri, în altele ajungând până peste coapse. Singure 
canalele de scurgere rămăseseră deasupra întinderii 
mlăştinoase, doar că în loc să ducă înspre sat se îndreptau 
către miazăzi, aşa încât Touchstone şi Sabriel se văzură 
nevoiţi să o apuce pe cărarea potopită. Se-nţelege că 
Mogget fu scutit de baia la picioare, încolăcit comod pe 
umerii fetei ca un guler subţirel de vulpe polară. 

Înaintau anevoie prin nămolul alunecos şi apa sărată, fără 
să ştie unde începe sau se termină cărarea. De-abia 
apucară să facă un kilometru şi jumătate într-o oră, aşa că 
atunci când ajunseră, în sfârşit, la poalele colinei pe care se 
înălța satul, lăsând poteca în urmă, era deja mult mai târziu 


decât se aşteptase. „Bine măcar că e senin”, îşi zise ea, 
privind cerul. Era iarnă şi de aceea soarele nu avea cine 
ştie ce forţă şi nici nu strălucea să-ţi ia ochii, dar cel puţin 
era destul de puternic cât să le taie cheful morţilor să iasă 
de prin cotloanele lor întunecate. 

Cu toate astea, urcară dealul cu ochii în patru şi săbiile 
gata de luptă, fără ca Sabriel să-şi dezlipească nici o clipă 
mâna de pe banduliera de la piept. Drumul îi conduse în 
dreptul unor trepte de piatră, peticite pe ici, pe colo cu 
bucăţi de cărămidă şi mortar. Cătunul era chiar în vârf, 
treizeci de bordeie de cărămidă cu acoperişuri de lemn şi 
un aer aparent tihnit, unele vopsite în culori vesele, altele 
ceva mai monotone sau pur şi simplu cenuşii de atâta vânt 
şi ploaie. 

Era cufundat într-o tăcere deplină, cu excepţia vântului 
straniu ce şuiera printre acoperişuri şi a ţipătului tânguitor 
al unui pescăruş, departe în văzduh. Se strânseră mai 
aproape unul de celălalt, mergând aproape umăr lângă 
umăr, cu săbiile scoase din teacă îndată ce intrară pe ceea 
ce părea a fi strada principală, unde toate uşile erau 
ferecate şi obloanele trase. Erau amândoi încordaţi şi 
nervoşi, simțind deopotrivă cum un fior rece şi insidios li se 
furişează pe spinare în sus, spre ceafă, oprindu-se în 
semnul magic de pe frunte. Pe lângă asta, Sabriel simţea şi 
prezenţa Morţii şi a morţilor, mai ales dintre cei supuşi, 
care se ascundeau de lumina soarelui într-una dintre casele 
sau pivnițele din apropiere. 

În capătul străzii, pe cea mai înaltă culme a colinei, se afla 
un petic de verdeață bine întreţinut în mijlocul căruia se 
înălța o Piatră de Legământ. Jumătate din ea fusese 
sfărâmată, şi bolovani sau bucăţi de piatră înnegrite pătau 
acum mica peluză înverzită. Dinaintea pietrei zăcea un trup 
inert, cu gâtlejul brăzdat în două de o tăietură adâncă - 
sacrificat pentru sângele fără de care forţa nelegiuită n-ar fi 
putut frânge piatra. 


Sabriel îngenunche lângă el, evitând să privească piatra 
sfărâmată. Nu murise de mult, după câte îşi putea da 
seama, dar Moartea îşi deschidea deja porţile, primindu-l 
înăuntru. Aproape că simţi răcoarea curenților de Dincolo 
dând târcoale pietrei şi învăluind-o în mrejele lor îngheţate, 
absorbind Viaţa şi căldura din aer. Era convinsă că dincolo 
de piatră, la ieşire, o pândeau alte arătări, nerăbdătoare să 
cadă întunericul. 

După cum se şi aşteptase, leşul era al unui mag, mort de 
trei sau patru zile. Mare îi fu însă uimirea să constate că era 
vorba despre o femeie. Umerii laţi şi trupul bine legat o 
păcăliseră la început pe Sabriel, dar nu-i luă mai mult de un 
minut să-şi dea seama că are în faţă o femeie trecută de 
prima tinereţe, cu părul scurt şi castaniu îngălat de sânge 
amestecat cu apă sărată. Era întinsă, cu ochii închişi şi 
capul pe jumătate tăiat. 

— Vraciul satului, zise Mogget arătându-i cu botul o 
brățară de la încheietura ei. 

Sabriel dădu la o parte frânghia cu care fusese legată 
femeia, ca să se uite mai bine la brăţara de bronz pe care 
însemnele magice erau incrustate în jad, acum acoperite cu 
sânge uscat pe o mână moale, fără puls. 

— A fost omorâtă acum trei sau patru zile, anunţă Sabriel. 
Piatra a fost despicată tot atunci. 

Touchstone, care scruta atent casele de vizavi, se întoarse 
către ea şi dădu posomorât din cap în semn de încuviinţare, 
după care îşi văzu mai departe de treabă. Avea mâinile 
destul de relaxate pe plăselele săbiilor, dar restul corpului îi 
era extrem de încordat, ca o jucărie cu arc îndesată într-o 
cutie şi gata să sară afară îndată ce capacul e îndepărtat. 

— Indiferent cine sau ce a omorât-o, nu i-a subjugat şi 
spiritul, adăugă Sabriel şoptit, ca şi cum ar fi gândit cu voce 
tare. Foarte ciudat. De ce oare? 

Nici Mogget şi nici Touchstone nu-i răspunseră. Pentru 
câteva clipe, Sabriel cochetă cu ideea c-ar putea s-o întrebe 
chiar pe femeia care zăcea lângă ea, însă ultima experienţă 


o făcu să se gândească de două ori înainte să se mai arunce 
cu capul înainte în astfel de expediţii în Lumea de Dincolo. 
Se mulţumi, aşadar, să-i taie legăturile de la mâini şi să-i 
găsească o poziţie mai avantajoasă, sfârşind prin a o aşeza 
pe o parte şi uşor chircită dinainte, ca şi cum ar fi dormit. 

— Nu-ţi ştiu numele, vindecătoareo, îi şopti ea la ureche. 
Dar sper să treci cât mai grabnic de Ultima Poartă. Mergi 
cu bine. 

Se îndreptă apoi de spate şi începu să schiţeze deasupra 
trupului ghemuit însemnele magice pentru rugul funerar, 
murmurând numele fiecăruia în timp ce-şi unduia degetele 
în aer, care îi înţepeniră parcă dintr-odată, nelăsând-o să-şi 
termine ritualul şi zădărnicindu-i vorbele, care se risipiră în 
amurg. Simţi din nou atingerea sinistră a pietrei despicate 
din apropiere, ca o forţă ce-i strânse încheieturile cu 
putere, ca un luptător încrâncenat, anchilozându-i totodată 
şi fălcile. Zeci de broboane de sudoare îi presărară fruntea 
cât ai clipi şi o durere cumplită îi săgetă tot corpul, lăsând-o 
cu mâini tremurânde şi neputincioase şi cu gura uscată 
dintr-odată, cu limba umflată. 

Simţi atunci cum ceva îi vine în ajutor, cum îşi recapătă 
puterile şi semnele prind iarăşi Viaţă pe degetele ei. Îşi 
drese vocea, şi, când termină litania, deasupra femeii 
explodă o scânteie ce deveni în curând o flacără în toată 
regula, care mai apoi se desfăcu într-o vâlvătaie lungă cât 
trupul ei, consumându-l în întregime şi lăsând în urmă o 
grămăjoară de cenuşă împrăştiată pe dată de briza mării. 

De-abia atunci simţi palma lui Touchstone apăsându-i 
umărul, înțelegând de unde îi venise ajutorul. Se ridică în 
picioare, dar până să se întoarcă înspre el atingerea 
dispăru ca prin minune şi-l văzu apoi cu mâna dreaptă 
încleştată pe mânerul săbiei şi ochii aţintiţi la casele de 
dincolo de drum, de parcă asta făcuse în tot acest timp. 

— Îţi mulţumesc, îi zise. 

Era clar că Touchstone era un mag foarte puternic, 
probabil la fel de puternic ca şi ea. Constatarea avu darul s- 


o surprindă întrucâtva, deşi n-ar fi putut spune de ce 
anume. Le spusese doar că e mag al Legământului de la 
bun început, dar ea bănuise că se pricepe mai degrabă la 
vrăji sau însemne legate de luptă sau alte lucruri de genul 
ăsta, fără prea multă însemnătate. 

— Hai să nu mai zăbovim, spuse Mogget agitat, fâţâindu-se 
de colo-colo atent să nu calce pe rămăşiţele din piatra 
sfărâmată. Trebuie să găsim degrabă o barcă şi să plecăm 
înainte de căderea nopţii. 

— Portul e într-acolo, zise 'Touchstone repezit, ridicându-şi 
sabia în direcţia respectivă. 

„Tare nerăbdători mai sunt să plece de lângă piatră”, îşi 
zise Sabriel în sinea ei. Dar nici ea nu voia să mai rămână, 
ce-i drept. În ciuda luminii încă puternice, razele amurgului 
nu puteau atinge roca fărâmiţată, frângându-se într-un fel 
de scut opac de jur împrejurul ei, în timp ce iarba se 
veştejea văzând cu ochii, fiind acum mai mult gălbie decât 
verde. Umbrele se înteţiseră şi ele, părând şi mai sumbre 
decât la început. 

Portul se afla pe creasta nordică a colinei, unde se putea 
ajunge străbătând un alt şir de trepte scobite în stâncă sau 
- în cazul unei încărcături mai mari - prin intermediul unuia 
dintre troliurile cu trei picioare ce mărgineau malul abrupt. 
Suprafaţa limpede a apei verzi-albastre era străpunsă de 
mai multe zăgazuri lungi de lemn adăpostite de faleza unei 
insulițe stâncoase, un fel de soră mai mică a colinei pe care 
se înălța cătunul. Un dig imens şi lung format din blocuri 
uriaşe de stâncă lega mica insulă de țărm, desăvârşind 
protecţia portului împotriva vânturilor dezlănţuite sau a 
furtunilor din larg. 

Nici urmă de barcă trasă la mal ori legată de digurile din 
larg sau de peretele portului. Nici măcar un şlep ancorat 
pentru reparaţii. Sabriel stătea în capul scărilor, privind în 
jos absentă, cu mintea în altă parte. Nu se putea gândi 
deocamdată la nici un fel de plan. Se uita la marea agitată 
ce se încolăcea în jurul stâlpilor plini de alge şi de crustacee 


care susțineau digurile şi la umbrele năzdrăvane din apă, 
care se mişcau în pâlcuri compacte - peştii, fără-ndoială, 
care-şi vedeau cuminţi de treaba lor. Mogget se aşezase la 
picioarele ei, adulmecând aerul în tăcere, în timp ce 
Touchstone rămăsese pe treapta dindărăt, păzindu-i 
spatele. 

— Acum ce facem? Întrebă ea mai mult într-o doară, 
arătându-le portul gol cu o mişcare largă a mâinii, ce părea 
să imite unduirea valurilor peste stânci şi lemnul umflat al 
zăgazurilor. 

— Sunt oameni pe insulă! Exclamă Mogget dintr-odată, cu 
ochii mijiţi contra vântului. Şi mai văd şi nişte bărci 
ancorate între cele două maluri stâncoase de la sud-vest. 

Sabriel privi şi ea într-acolo, dar nu zări nimic cu ochiul 
liber. Scoase atunci telescopul din rucsacul pe care 
Touchstone îl căra în spinare, fără ca el să se clintească în 
timpul operaţiunii de căutare, rămânând la fel de tăcut ca şi 
satul părăsit. „Aha, deci iar faci pe statuia”, îşi zise ea, deşi 
n-ar fi putut spune că o deranjează. Dimpotrivă chiar, 
poziţia lui ţeapănă era mai mult decât bine-venită, ajutând- 
o să cotrobăie în voie fără să-şi simtă braţul smucit ori de 
câte ori i s-ar fi năzărit lui să-şi. Dea părul din ochi, să 
zicem. 

Cu ajutorul telescopului se convinse, în sfârşit, că Mogget 
avea dreptate. Între cele două culmi stâncoase se vedeau, 
într-adevăr, jumătăţile mai multor bărci acostate, pe lângă 
alte indicii că insula e locuită, cum ar fi capătul unei funii cu 
rufe întinse la uscat, zburătăcită de vântul aprig îndărătul 
unui colţ de stâncă, sau siluetele minuscule pe care le zări 
la un moment dat mişunând printre cele şase sau şapte 
cocioabe încropite din scânduri şi înghesuite pe malul 
dinspre sud-vest. 

Sabriel studie apoi digul cel mare, urmărindu-i fiecare 
metru cu telescopul şi descoperind la mijloc o spărtură 
măricică prin care apa dădea năvală destul de năbădăioasă. 
Într-un fel, se aşteptase la asta. Cele câteva scânduri care 


pluteau în derivă imediat lângă țărm erau pesemne de la 
podul ce legase odinioară digul de uscat, dar care acum 
fusese distrus în întregime. 

— După câte se pare, sătenii s-au refugiat pe insulă, zise 
ea închizând telescopul. E o spărtură în digul mare, ca să 
asigure un flux constant de apă între insulă şi țărm. 
Apărarea ideală împotriva morţilor. Cred că nici măcar un 
mordicant n-ar îndrăzni să se avânte în apa adâncă. 

— Eu zic s-o luăm din loc odată, murmură Touchstone pe 
un ton nervos şi agitat. 

Sabriel se întoarse şi-l privi, uitându-se apoi pe deasupra 
capului său şi împărtăşindu-i îngrijorarea. Nori grei de 
ploaie se îmbulzeau pe cer dinspre sud-est, din spatele 
satului. Nu se simţea pic de adiere în aer, dar, cum văzu 
norii, Sabriel îşi dădu seama că era vorba despre calmul 
dinaintea furtunii. Soarele n-avea să mai reziste mult, iar 
noaptea urma să vină mai repede decât de obicei. 

Fără alte rugăminţi, începu să coboare treptele ce duceau 
către port, de unde luară calea digului, cu Touchstone tot în 
coadă, mergând ceva mai încet şi întorcându-se din doi în 
doi paşi, ca să se asigure că nu erau urmăriţi. Mogget făcea 
şi el întocmai, rotindu-şi întruna capul ca să privească 
îndărăt la casele cufundate în umbră. 

În urma lor, obloanele trase se ridicară pe neaşteptate 
câţiva centimetri de la pervaz şi ochi găunoşi căscaţi în 
întuneric prinseră a-i cerceta înaintând agale de-a lungul 
digului, scăldaţi în lumina aspră a amurgului şi flancaţi de 
perdeaua unduioasă a valurilor înfricoşătoare. Dinţi putrezi 
şi mâncaţi de carii scrâşniră în gurile diforme, scheletice. 
Dincolo de ferestrele cufundate în umbră, făpturi mai 
tenebroase chiar decât cea mai neagră beznă se zvârcoliră 
neputincioase, fumegând de furie şi de teamă, căci ştiau 
prea bine cine tocmai trecuse. 

Una dintre acele umbre mişcătoare, aleasă la întâmplare 
şi silită de tovarăşele ei, renunţă la întruparea ei lumească 
cu un urlet mut, dispărând în Moarte. Stăpânul lor era la 


mii de kilometri distanţă, şi cea mai rapidă cale de a-l 
ajunge era trecând pragul Tărâmului de Dincolo. Desigur 
că, odată mesajul trimis, nefericitul sol avea să străbată 
toate porţile până la ultima şi apoi să piară fără cale de 
întoarcere. Dar puţin îi păsa stăpânului de asta! 

Spărtura din zidul de piatră avea un diametru de cel puţin 
cinci metri, iar şuvoiul nervos de apă era de două ori cât 
Sabriel. Când drumeţii văzură săgeata ce apăru ca din 
senin, izbindu-se cu putere de bolovanii din faţă şi ricoşând 
apoi în mare, îşi dădură seama că digul era apărat de câţiva 
arcaşi de pe insulă. 

Cât ai clipi, Touchstone trecu în faţă, şi Sabriel îi simţi 
căldura corpului, emanând vâltoarea magiei Legământului 
prin toţi porii. Tânărul schiţă cu amândouă săbiile un cerc 
imaginar deasupra lor, şi vârfurile argintii încondeiară aerul 
în linii strălucitoare ce se uniră pe dată, formând un cerc 
perfect. 

Alte patru săgeți le veniră atunci în întâmpinare, 
străpungând crepusculul aproape stins. Una dintre ele 
nimeri exact în cercul de lumină şi dispăru ca prin minune, 
în timp ce celelalte trei loviră pe lângă, aterizând fie printre 
bolovani, fie în apă. 

— Pavăză împotriva săgeţilor, îi explică Touchstone. Dă 
rezultate, numai că e greu de întreţinut. Ne retragem sau 
ce facem? 

— Nu, nu încă, îi răspunse Sabriel. 

Simţea cum morţii încep să se dezmorţească şi să mişune 
care încotro în satul lăsat în urmă, zărindu-i acum şi pe 
arcaşi, patru la număr, împărţiţi în două cete pitite fiecare 
după movilele stâncoase ce marcau locul unde digul se 
unea cu insula. Păreau tineri şi speriaţi, vădit neiniţiaţi în 
tainele trasului cu arcul. 

— Opriţi-vă! Le strigă Sabriel. Suntem de partea voastră! 

Arcaşii nu-i răspunseră, dar nici nu-şi sloboziră săgețile. 

— Cum îi zice de obicei cârmuitorului satului? Cum se 
numeşte, vreau să zic? Îl întrebă grăbită pe Touchstone, 


dorindu-şi pentru a nu-ştiu-câta oară să fi ştiut mai multe 
despre Vechiul Regat şi despre obiceiurile de acolo. 

— Păl. Pe vremea mea. Începu el şovăielnic, concentrându- 
şi atenţia la săbiile cu care contură cercul magic pentru a 
doua oară, pe vremea mea un astfel de cătun era cârmuit 
de un bătrân înţelept. 

— Vrem să vorbim cu înțeleptul vostru! Le strigă ea. Dacă 
se poate, înainte de lăsarea întunericului! Adăugă apoi, 
arătând înspre pâlcul de nori plumburii ce înainta 
vertiginos către ei. 

— Rămâneţi pe loc! Veni răspunsul prompt, în timp ce unul 
dintre arcaşi o şi porni pe cărarea pietroasă ce ducea 
înspre colibele de pe țărm. 

Uitându-se mai bine, Sabriel realiză că erau, de fapt, nişte 
barăci unde erau trase bărcile de obicei sau un fel de 
hangare de genul ăsta. 

Tânărul se întoarse după numai câteva minute cu un 
bătrân urmându-l îndeaproape, croindu-şi drum anevoie 
printre bolovanii potecii abrupte. La vederea lui, cei trei 
arcaşi rămaşi pe poziţii îşi coborâră îndată arcurile, vârând 
săgețile înapoi în tolbă. Văzând asta, Touchstone renunţă să 
se mai chinuie cu pavăza magică şi-şi cobori săbiile, iar 
cercul luminos mai dăinui câteva secunde în aer, după care 
dispăru lăsând în urmă un curcubeu. 

După cum aveau să observe în curând, bătrânul îşi merita 
titlul nu doar la figurat, căci silueta încovoiată ce înainta 
domol pe dig în direcţia lor aparţinea într-adevăr unui 
bătrânel cu plete lungi şi dalbe, firave ca pânza de păianjen, 
ce încadrau o faţă suptă şi încreţită de vreme. Nu părea 
câtuşi de puţin intimidat, înarmat probabil de acel curaj 
nesăbuit al celor care se află la un pas de Moarte. 

— Cine sunteţi şi ce vânt vă aduce pe aici? Îi întrebă el 
când ajunse în sfârşit în dreptul spărturii, rămânând 
nemişcat deasupra noianului învolburat, aidoma profetului 
din legendă, cu pelerina portocalie fluturându-i pe lângă 
trupul firav în ritmurile vântului turbat. 


Sabriel tocmai se pregătea să-i răspundă, dar Iouchstone 
i-o luă înainte, urlând cât îl ţinea gura: 

— Eu sunt Iouchstone, ofiţer credincios al lui Abhorsen, 
care stă aici dinaintea Domniei Tale. Sub ploi de săgeți se 
cuvine oare să primiţi oaspeţi ca noi? 

Preţ de câteva secunde, bătrânul nu zise nimic, sfredelind- 
o pe Sabriel cu ochii lui iscoditori, de parcă putea dibui 
dintr-o singură privire orice urmă de falsitate sau de 
prefăcătorie. Fata îi întoarse privirea, dojenindu-l în şoaptă 
pe Touchstone, fără să-şi ia ochii de la bătrân. 

— Cine ţi-a dat dreptul să vorbeşti în numele meu? Şi ce-i 
cu tonul ăsta mofluz? Nu crezi c-ar trebui să fii mai amabil? 
Şi de când eşti tu, mă rog, ofiţerul me. 

Se opri brusc, căci bătrânul tuşise scurt, dregându-şi 
vocea pentru a le vorbi. Scuipă în apă înainte să înceapă şi, 
pentru că vorbele sale se lăsară aşteptate alte câteva clipe, 
Sabriel se gândi dacă nu cumva ăsta era răspunsul pe care- 
l aşteptau. Totuşi, din moment ce nici Touchstone şi nici 
arcaşii nu reacționară în nici un fel, se calmă şi aşteptă în 
tăcere. 

— Trăim vremuri de grea încercare, începu bătrânul. Am 
fost izgoniți departe de vatră în cocioabele astea afumate, 
siliţi să părăsim căldura şi tihna caselor noastre ca să 
duhnim a peşte în bătaia vânturilor! Mulţi dintre locuitorii 
Nestoweului au pierit - unii chiar mai rău de-atât. În astfel 
de vremuri de restrişte, străinii şi călătorii se întâlnesc 
destul de rar, şi adesea nu sunt ceea ce par. 

— Eu sunt Abhorsen, zise Sabriel nu foarte convinsă. 
Duşmanul de temut al celor morţi. 

— Da, îmi aduc aminte, zise el încetişor. Abhorsen a mai 
trecut odată pe aici, pe vremea când încă eram tânăr. A 
venit să alunge duhurile aduse pe meleagurile noastre de 
negustorul de mirodenii, blestemat să-i fie numele. Da, da, 
Abhorsen, îmi aduc aminte până şi de haina ta, de pelerina 
albastră ca adâncurile mării, cu cheia argintie de pe spate. 
Aveai parcă şi-o sabie vestită. 


Aici făcu o pauză, aşteptând parcă ceva în schimb. Sabriel 
rămase însă tăcută, temându-se să-l întrerupă. 

— Vrea să vadă sabia, îi zise Touchstone pe un ton sec, 
văzând că liniştea se prelungeşte îngrijorător. 

— A! Suspină ea, stânjenită că nu şi-a dat seama mai din 
vreme. 

Îşi ridică, aşadar, sabia încetişor, ca nu cumva să-i 
alarmeze pe arcaşi, ţinând-o cât putu de sus pentru ca 
ultimele raze de lumină să-i scalde lama lucitoare, pe care 
însemnele magice prinseră a dănţui învăpăiate. 

— Într-adevăr, aceasta-i sabia, încuviinţă bătrânul 
răsuflând uşurat. Cu tot cu însemnele de pe tăiş. Adevărat 
grăieşti, şi nu încape îndoială că eşti Abhorsen. 

Se întoarse şi o porni înapoi către arcaşi, pe care îi zori cu 
o voce dintr-odată mai plină şi mai hotărâtă, ca strigătul 
unui pescar departe în larg: 

— Haideţi, flăcăi, daţi-i bătaie cu podul ăsta. Avem oaspeţi 
de seamă, ajutoare de mare nădejde! 

La auzul ultimelor cuvinte, Sabriel se întoarse către 
Touchstone cu sprânceana ridicată, neştiind cum ar trebui 
să le ia, constatând cu stupoare că şi el o privea cu aceeaşi 
expresie confuză. 

— Conform tradiţiei, o persoană de rang înalt aşa cum eşti 
tu trebuie să-şi anunţe sosirea prin spadasinul de 
încredere, mâna sa dreaptă, îi explică Touchstone. Pentru 
mine nu există altă cale de a te putea însoţi, decât în 
această calitate. Altfel oamenii îşi vor închipui tot felul de 
prostii, cum ar fi de exemplu că am avea o relaţie pe 
ascuns, şi asta ar putea să-ţi afecteze reputaţia. Acum 
înţelegi de ce a trebuit să vorbesc eu primul? 

— Aha. Da. Acum da, bâigui ea cu o voce gâtuită, simțind 
dintr-odată cum i se îmbujorează obrajii şi cum roşeaţa îi 
coboară apoi în jos, pe gât şi ceafă. 

Parcă era din nou la şcoală, la cursul domnişoarei Prionte, 
supusă uneia dintre cele mai umilitoare dojeni din pricina 
lacunelor în ceea ce priveşte bunele maniere. Nu se 


gândise niciodată la asta; nici prin cap nu-i trecuse ce ar 
putea spune alţii văzându-i călătorind împreună. Desigur că 
în Ancelstierre n-ar fi fost tocmai cuviincios, dar crezuse că 
aici, în Vechiul Regat, lucrurile stau altfel. „Ei, se pare că nu 
toate”, îşi zise, dezamăgită. 

— Lecţia numărul două sute şapte, murmură Mogget de 
undeva de lângă picioarele ei. Trei din zece. Mă întreb dacă 
au oare ceva merlan proaspăt. Aş mânca unul micuţ aşa, 
încă zbătându-se. 

— Taci odată! I-o reteză Sabriel. Cred că deocamdată ar fi 
mai înţelept să te prefaci că eşti un motan normal. 

— Prea bine, domniţă. Pardon, Abhorsen, se corectă el 
ofuscat, depărtându-se de ea şi aşezându-se lângă glezna 
lui Touchstone. 

Sabriel tocmai se pregătea să-i zică vreo două, când 
privirea i se opri pe faţa lui Touchstone, a cărui gură se 
curbase într-un surâs abia perceptibil. El să rânjească? 
Hmmm. Îşi muşcă limba şi păstră reproşurile pentru sine, 
uitându-le de tot în cele din urmă, speriată de zgomotul 
puternic pe care scândura găsită de arcaşi îl făcu la 
impactul cu bolovanii tari. lată, aşadar, şi podul mult 
aşteptat. 

— Treceţi repede, rogu-vă, le zise bătrânul în timp ce 
tinerii încercau să fixeze placa cât mai bine. Satul geme de 
tot felul de arâtări netrebnice şi ziua e ca şi dusă de-acum. 

Nici nu termină bine de vorbit, că norul imens îi şi înghiţi 
în umbra lui de plumb, de parcă îl auzise. Aerul umed şi 
îmbibat de mireasma sărată se contopi cu adierea 
răcoroasă dinspre sud-vest, ce prevestea ploi năprasnice. 
Fără să aştepte o a doua invitaţie, Sabriel păşi grăbită pe 
scândura nesigură, cu Mogget în urma ei şi louchstone 
ultimul, ca de obicei. 

CAPITOLUL ŞAPTESPEZECE. 

Toţi supraviețuitorii din Nestowe se adunaseră în cea mai 
spațioasă dintre colibele afumate şi mirosind a peşte, mai 
puţin cei patru arcaşi cărora le venise rândul să stea de 


pază la dig. Cu o săptămână în urmă fuseseră o sută 
douăzeci şi şase, din care nu mai rămăseseră decât treizeci 
şi unu. 

— Am pierdut unul chiar în dimineaţa asta, îi zise bătrânul 
înmânându-i o cană cu vin şi un codru de pâine tare cuo 
bucată de peşte uscat deasupra. Am crezut că odată ajunşi 
pe insulă nu ne mai paşte nici un pericol, dar azi în zori i-am 
găsit trupul băiatului lui Monjer Stowart secat de sânge şi 
uscat ca o stafidă. Când l-am atins, pielea îi era moale şi 
sfărâmicioasă cA. Ca o coală arsă, fără să-şi piardă totuşi 
formele. Am încercat apoi să-l ridicăm, dar s-a dezintegrat 
în mii de fulgi ca dE. Ca de funingine. 

În timp ce bătrânul vorbea, Sabriel privi de jur împrejur la 
torţele, lumânările de ceară şi cele de spermanţet care 
luminau adăpostul, degajând totodată un miros de fum 
amestecat cu iz de peşte. Grupul supravieţuitorilor era 
destul de pestriţ - bărbaţi, femei şi copii laolaltă, începând 
de la cei mai mici şi sfârşind cu înțeleptul însuşi. Singurul 
lucru care-i lega era frica, uşor de citit pe feţele lor crispate 
sau în gesturile nervoase, aproape mecanice. 

— Credem că unul dintre ei s-a strecurat printre noi, zise 
la un moment dat o femeie cu voce secătuită, din care 
răzbătea mai degrabă resemnarea în faţa sorții decât 
spaimă. 

Stătea în picioare într-un colţ, departe de ceilalţi, şi 
Sabriel bănui că îşi pierduse probabil familia. Soţul, copiii. 
Poate chiar părinţii sau fraţii, cine ştie, căci era încă tânără, 
nu avea mai mult de patruzeci de ani. 

— Aşa o să ne vină de hac la toţi, unul câte unul, continuă 
ea pe acelaşi ton plat, aproape indiferent, vocea ei hotărâtă 
umplând adăpostul din lemn. 

Cei de lângă ea îşi făceau de lucru stânjeniţi, fără s-o bage 
în seamă, de parcă dacă se uitau la ea însemna că sunt de 
acord cu ce spune. Cei mai mulţi îşi întoarseră privirile 
către Sabriel, iar ea văzu speranţă în ochii lor. Nu credinţă 
oarbă, nici încredere absolută, ci speranţa unui jucător care 


a pierdut cursă după cursă, dar care încă nădăjduieşte că 
norocul are să i se schimbe. 

— Acel Abhorsen care a trecut pe aici când eram eu tânăr, 
îşi continuă bătrânul povestea începută mai devreme - şi 
Sabriel îşi dădu seama că era singurul care îl văzuse pe 
tatăl ei, ceilalţi fiind ori mult prea tineri, ori nenăscuţi pe 
vremea aceea - mi-a spus că menirea lui este să-i 
căsăpească pe cei morţi. De fapt, ne-a şi salvat de duhurile 
rele care s-au furişat în caravana negustorului care venise 
cu treabă în sat. S-a schimbat rânduiala de atunci, 
domniţă? Sau e la fel? Ne va salva Abhorsen şi de astă 
dată? 

Sabriel rămase tăcută câteva clipe, răsfoind cu ochii minţii 
paginile Cărţii morţilor, simţind-o cum vibrează în rucsacul 
de la picioarele ei. Gândul o purtă către tatăl ei, apoi la 
Belisaere şi la călătoria ce-i aştepta într-acolo, la felul în 
care morţii o pândeau de peste tot şi nu-i dădeau pace 
oriunde mergea, de parcă o minte diabolică le îndruma 
paşii mereu în calea ei. 

— O să mă asigur că insula e curată, zise ea într-un sfârşit 
cu voce tare, ca s-o audă toată lumea. Din păcate însă, nu 
pot să salvez satul. O forţă malefică mult mai îndârjită îşi 
face mendrele prin regat - aceeaşi care v-a pângărit piatra 
- şi e de datoria mea s-o găsesc şi s-o opresc cât mai curând 
cu putinţă. Îndată ce-mi termin treaba vă promit c-am să 
mă întorc - se sperăm cu ceva mai multe ajutoare - şi atunci 
vă veţi putea bucura din nou de casele voastre şi de Piatra 
de Legământ. 

— Înţelegem, o linişti bătrânul pe un ton destul de trist, 
dar totuşi resemnat. Noi ne descurcăm aici, zise apoi ceva 
mai însufleţit, adresându-se mai degrabă celorlalţi. 
Primăvara nu mai întârzie mult şi peşte e din belşug. Mai 
avem şi bărcile. Dacă cei din Callibe n-au pierit cu totul, 
atunci putem face şi ceva negoţ ca să ne procurăm legume 
sau alte de-ale gurii. 


— Să staţi de pază la dig în continuare, spuse şi 
Touchstone, care stătea în picioare în spatele scaunului ei, 
ca un adevărat străjer. S-ar putea ca morţii - sau sclavii lor 
strecuraţi printre cei vii - să încerce să umple spărtura cu 
bolovani sau să-şi facă un pod din lăzi pline cu pământ luat 
de pe morminte. Aşa reuşesc ei să treacă apele curgătoare. 

— Cu alte cuvinte, suntem asediați, spuse un bărbat din 
primele rânduri. Dar cu mortul ăsta care deja bântuie 
printre noi şi ne pradă, ce-ai de gând să faci? Cum o să-l 
găseşti? 

Se lăsă dintr-odată o linişte mormântală, căci erau cu toţii 
nerăbdători să-i audă răspunsul. Ploaia, care se pornise 
imediat după amiază, răpăia parcă şi mai tare în tăcerea 
apăsătoare, cu acelaşi sunet mărunt şi susţinut. „Morților 
nu le place deloc ploaia”, îi trecu atunci lui Sabriel prin 
minte - un gând pasager care începu să-i dea târcoale din 
ce în ce mai insistent, în timp ce căuta răspunsul potrivit. 
Oricare i-ar fi fost ascunzătoarea, trebuia să fie într-un loc 
ferit de ploaie. 

Se ridică brusc cu acest gând în minte, în timp ce treizeci 
şi una de perechi de ochi o priveau aproape fără să 
clipească, în ciuda fumului de lumânări şi torţe, prea multe 
pentru încăperea deloc spațioasă. Touchstone rămase cu 
privirea aţintită către săteni, în timp ce Mogget se uită mai 
departe cu jind la bucata lui de peşte, iar Sabriel închise 
ochii transpusă, explorând împrejurimile cu puterea minţii 
ca să poată simţi prezenţa vreunui duh necurat. 

Şi-l găsi, în sfârşit, o pulsaţie slabă şi firavă pitită bine într- 
un cotlon neştiut. Îl dibui aşa cum dai de urma unui aliment 
stricat, după miasma acrişoară cu iz de putreziciune. Se 
concentră şi mai tare şi-l hăitui până la capăt, realizând cu 
stupoare că se află chiar acolo, în adăpost, ascuns printre 
săteni. 

Îşi deschise ochii alene şi privi exact în direcţia unde 
simţurile îi indicaseră prezenţa străină. Întâlni atunci figura 
rumenă şi brăzdată de vânt a unui pescar de prin partea 


locului, un bărbat voinic de vârstă mijlocie cu părul 
decolorat de soarele mării. Nu părea diferit de ceilalţi, 
ascultând cu atenţie şi aşteptând şi el cu sufletul la gură 
deznodământul căutării. Era însă ceva putred în el sau 
lângă, ceva ce mirosea a Moarte. Era învelit cu o pelerină 
groasă de pescuit, ceea ce i se păru ciudat fetei, având în 
vedere că era foarte cald înăuntru de la răsuflarea atâtor 
suflete şi de la lumânările în exces. 

— Ia spuneţi-mi. Începu ea. A adus careva un cufăr mare 
cu el pe insulă? Lat cam de jumătate de metru. Sau poate 
ceva mai mare? O ladă grea, plină cu pământ. 

Oamenii începură să murmure şi să se uite în stânga şi-n 
dreapta, aruncându-şi priviri suspicioase. Sabriel o apucă 
prin mulţimea fremătătoare, desfăcându-şi sabia pe 
nesimţite şi făcându-i semn lui Touchstone să o urmeze, 
ceea ce el şi făcu, cu ochii ţintă la sătenii agitaţi. Mogget îşi 
ridică privirea de la felia de peşte şi, văzând ce se întâmplă, 
se întinse leneş şi o apucă pe urmele lui Touchstone, nu 
înainte de a arunca o ocheadă amenințătoare celorlalte 
două pisici care sorbeau din ochi bucata pe jumătate 
mâncată, ca nu cumva să îndrăznească să atenteze la cina 
lui. 

Atentă să nu pună duhul pe fugă, Sabriel îşi croi drum în 
zigzag prin mulţime, prefăcându-se că ascultă păsul 
fiecăruia fără să-l scape din ochi nici o clipă pe pescarul 
blonziu. Acesta discuta aprins cu un vecin care părea din ce 
în ce mai mirat şi mai contrariat. 

Privindu-l mai de aproape, fata se convinse că bărbatul era 
subjugat de-un spirit mort. Teoretic era încă în Viaţă, dar un 
duh necurat îi stăpânea din umbră atât voinţa, cât şi trupul, 
ca o marionetă mânuită de un maestru păpuşar. Fără 
îndoială că pe spinarea lui, ascunsă sub pelerina groasă, se 
afla o creatură hidoasă din rândul mordauţilor. Aşa parcă se 
numeau făpturile de genul ăsta. Sabriel îşi amintea că în 
Cartea morţilor era o pagină întreagă numai despre aceste 
spirite parazite, care ţineau în Viaţă trupul gazdei pentru ca 


noaptea să se desprindă de el şi să-şi ostoiască foamea dând 
iama printre cei vii - de regulă copii. 

— Ba da, Patar, sunt foarte sigur că te-am văzut cărând o 
astfel de cutie, îi zicea vecinul pe ton de ceartă. Jall Stowart 
te-a ajutat s-o aduci la mal, ce naiba! Hei, Jall, ia vino-ncoa'! 

Nici n-apucă bine să se întoarcă în celălalt colţ al încăperii, 
unde se afla pesemne bărbatul pe care-l căuta, că Patar cel 
posedat se şi năpusti asupra lui, lovindu-l cu braţele şi 
culcându-l la podea, fugind apoi către uşă cu viteza mută a 
unui berbec. 

Sabriel însă îi anticipase mişcarea, aşa că apucă să-i taie 
calea şi-l întâmpină cu sabia scoasă din teacă şi cu mâna 
stângă pe Ranna, dulcele Mesager al Somnului, gata să-l 
smulgă din bandulieră şi să sune la nevoie. Spera să-i poată 
veni de hac mordautului fără să-l omoare şi pe pescar. 

Văzându-se încolţit, Patar se opri dintr-odată şi dădu să se 
întoarcă, dar fu surprins de Touchstone, care îl ajunsese din 
urmă şi-l aştepta şi el cu ambele săbii pregătite, cu tăişul 
scăldat în lumina incandescentă a simbolurilor de 
Legământ. Sabriel le privi surprinsă, căci nu se aşteptase să 
fie fermecate. Acum era, oricum, prea târziu să mai întrebe 
ce şi cum. 

ÎI scoase iute pe Ranna, dar, până să-l scuture, mordautul 
i-o luă înainte, grăbit să scape de cântul adormitor. Patar 
scoase un țipăt sfâşietor şi îşi încordă brusc trupul, iar 
roşeaţa din obraji îi dispăru ca prin minune, fiind înlocuită 
de o paloare cenuşie, bolnăvicioasă. Carnea i se stafidi 
văzând cu ochii şi i se desprinse de pe oase, care, la rândul 
lor, se fărâmiţară în numai câteva clipe, scurgându-se la 
podea într-o grămăjoară de scrum în momentul când 
mordautul îi supse Viaţa din măruntaie dintr-o suflare. 
Hrănită şi cu forţe noi, creatura ieşi de sub pelerina grea, o 
masă diformă de negură într-o continuă curgere. Când se 
puse, în sfârşit, în mişcare, începu să prindă contur, 
devenind din ce în ce mai mare, până când căpătă forma 
unui şobolan alungit sau a ceva asemănător cu un şobolan. 


Indiferent ce-o fi fost, era extrem de ager, căci îndată o 
zbughi către o gaură din perete şi se făcu nevăzut. 

Sabriel se aruncă asupra umbrei fără să piardă timpul, 
hotărâtă s-o străpungă cu tăişul săbiei, dar nereuşind decât 
să găurească podeaua. Fusese cât pe ce să-i vină de hac, 
doar că întârziase o fracțiune de secundă. 

Lovitura lui Touchstone fusese însă mult mai precisă. Cu 
sabia din mâna dreaptă îi crestă mordautului iute ceafa, iar 
pe cea din stânga i-o înfipse în spinare, ţintuindu-l astfel la 
podea. Încolţit, mordautul începu să se zbată şi să se 
unduiască ameţitor, depărtându-şi trupul neguros de lamele 
aprinse. Îşi schimba forma, încercând să scape din capcană. 

Sabriel se aruncă atunci peste el, scuturându-l pe Ranna 
cât putu de tare. Preţ de câteva momente, adăpostul se 
umplu de răsunetul dulceag şi leneş al micului clopoțel. 

Mordautul se linişti înainte chiar ca ecoul molcom să se 
stingă de tot. Cu toată agitația şi încercările disperate de a 
scăpa de lamele săbiilor, nu mai rămăsese mare lucru din 
el, doar o bucată tremurândă de carne pârjolită care 
aducea mai degrabă cu un plămân bolnav şi 
supradimensionat. 

Sabriel îl puse pe Ranna la loc şi-l scoase pe Saraneth, a 
cărui voce puternică răsună în liniştea nopţii, ţesându-şi 
mantia nevăzută deasupra arătării slute. Mordautul nu făcu 
nici un efort să-i reziste, şi nici măcar nu se folosi de glasul 
altora să-şi deplângă sfârşitul. Sabriel simţi cum se dă bătut 
puţin câte puţin, lăsându-se dominat de voia lui Saraneth şi, 
implicit, a ei. 

ÎI puse şi pe Saraneth la loc, şovăind câteva clipe înainte 
să-l apuce pe Kibeth. 'Toropitorul şi Temnicerul îşi făcuseră 
datoria cu destoinicie, dar năzdrăvanul Hoinar acţiona 
uneori de capul lui şi făcea tot felul de lucruri năstruşnice, 
iar acum îi tremura în palmă într-un mod ciudat. „Mai bine 
mai stau un pic, să mă liniştesc”, îşi zise Sabriel luându-şi 
mâna de pe Kibeth. Îşi vâri sabia în teacă şi privi de jur 
împrejur, constatând surprinsă că toată lumea dormea 


dusă, în afară de Touchstone şi Mogget, care auziseră 
pesemne doar acordurile lui Ranna, cântul lui nefiind 
îndeajuns ca să-i adoarmă. Sigur că avea şi el ghiduşiile lui, 
însă nici pe departe la fel de buclucaşe. 

— Ăsta-i un mordaut, zise ea către Touchstone, care 
tocmai îşi înăbuşea un căscat leneş. Un spirit destul de slab, 
din rândul celor supuşi. Le place să trăiască pe spinarea 
viilor - la propriu. Coabitează cu gazda până la un punct, 
controlând-o şi acaparându-i voinţa puţin câte puţin, dar se 
pricepe de minune să se ascundă. E tare greu să-ţi dai 
seama cine e posedat şi cine nu. 

— Şi acum ce facem cu el? O întrebă Touchstone privind 
scârbit bucata de carne negricioasă care încă tremura. 

Era clar că de tăiat n-o puteau tăia, şi nici focul n-o putea 
mistui, iar alte idei chiar că nu mai avea. 

— Am să-l izgonesc înapoi în Moarte, de data asta de- 
adevăratelea, îi explică ea. Va avea parte de-un sfârşit cum 
se cuvine. 

ÎI scoase atunci, în sfârşit, pe Kibeth cu amândouă mâinile, 
simţindu-l iar cum îi trepidează între degete, încercând 
parcă să sune de capul lui. Asta o nelinişti, căci sunetul lui 
rebel ar fi putut-o trimite şi pe ea în Moarte. 

ÎI prinse, aşadar, şi mai abitir şi-l struni aşa cum ştia ea că 
trebuie, înainte şi-napoi, formând semnul cifrei opt după 
cum o învățase tatăl ei. Vocea lui Kibeth răsună plin într-o 
melodie veselă şi săltăreaţă, căreia până şi ei îi veni greu 
să-i reziste, de-abia stăpânindu-şi picioarele să nu se 
pornească pe dănţuit. 

Mordautul însă nu mai avea destulă forţă să se 
împotrivească, sărind în sus la auzul baladei şi prinzând a 
se undui de zor în jurul lamelor în care era înfipt, mai-mai 
să le înghită cu totul în carnea-i pământie. Se învârtea atât 
de ameţitor, încât, pentru o clipă, Touchstone avu impresia 
că are să scape. Apoi se linişti dintr-odată, culcându-se 
înapoi la podea şi dispărând într-o clipă. Probabil că trecuse 
deja pragul Dincolo şi acum se opintea contra curentului, 


urlând şi răcnind ca apucat pe tot parcursul plonjonului 
către Ultima Poartă. 

— Mulţumesc, zise ea privindu-i săbiile înfipte în podeaua 
de lemn, cu simbolurile stinse acum, dar vizibile încă în 
mişcarea lor continuă de-a lungul tăişului argintiu. Nu 
ştiam că sunt vrâjite, dar. Mă bucur. 

Touchstone o privi surprins şi confuz. 

— Ah. Credeam că ştii. Le-am luat de pe corabia reginei. 
Au aparţinut unuia dintre campionii Casei Regale. Eu n-aş fi 
vrut să le iau, dar Mogget a zis că. 

Se opri însă fără să-şi termine propoziţia, iar Sabriel oftă 
adânc, înciudată. 

— În fine, reluă el stângaci, legenda povesteşte că 
făuritorul - sau făuritoarea - Zidului le-a făcut odată cu a ta. 

— Cu a mea? Zise ea mirată, atingând uşor bronzul tocit al 
tecii. Nu se gândise niciodată cine o forjase - sau când. 
Pentru ea sabia pur şi simplu exista, şi asta fusese suficient 
până atunci. „Pe Abhorsen îl slujesc, pe cei morţi îi 
căsăpesc.” 

Asta spunea inscripţia de pe tăiş, unul dintre puţinele 
mesaje pe care chiar le înţelegea atunci când sabia încerca 
să-i comunice ceva. Da, probabil că fusese făurită cu mulţi 
ani în urmă, în vremurile când Zidul era încă în construcţie. 
„Mogget ar trebui să ştie mai bine”, se gândi ea, deşi putea 
să bage mâna-n foc că dacă-l întreba ori nu voia să-i spună, 
ori venea iar cu scuza că nu poate. 

— Cred c-ar fi mai bine să-i trezim şi pe ceilalţi, curmă ea 
discuţia despre săbii şi vremurile de demult, concentrându- 
se asupra situaţiei de faţă. 

— Mai sunt cumva şi alţi morţi prin preajmă? O întrebă el 
mormăit, chinuindu-se să-şi scoată săbiile din podea. 

— Nu, nu cred. Să ştii tu că mordautul ăsta n-a fost prost 
deloc. I-a supt vlaga bietului. Patar, ca să prindă putere 
odată rămas pe cont propriu. Bănuiesc că a ajuns pe insulă 
în lada aia a lui plină cu ţărână. Pesemne că a pus stăpânire 
pe el încă din sat şi l-a obligat să care cufărul după el, dar 


cred că a fost singurul. Cel puţin aici nu mai simt alte 
prezenţe. Va trebui totuşi să verificăm celelalte colibe şi 
restul insulei, ca să fim siguri. 

— Acum? Întrebă Touchstone. 

— Da, acum. Dar hai să trezim lumea mai întâi şi să găsim 
câţiva oameni care să ne ajute cu torţele. Ar trebui să 
vorbim şi cu bătrânul, poate ne dă o barcă pentru mâine în 
Zori. 

— Şi ceva provizii de peşte, adăugă Mogget printre 
îmbucături, căci se întorsese la cina începută mai devreme. 
Vocea lui păru ceva mai ascuţită peste sforăitul greu şi 
sacadat al pescarilor adormiţi. 

Insula părea a fi în siguranţă, deşi arcaşii văzuseră nişte 
lumini ciudate mişcându-se prin sat în scurtele intervale 
când ploaia se mai domolise. Auziseră şi ceva zgomote 
ciudate venind dinspre dig, dar când trăseseră într-acolo cu 
săgeți aprinse nu zăriră nimic suspect la lumina palidă a 
cârpelor în flăcări. 

Cu mantaua de ploaie pe umeri, Sabriel urcă pe dig până 
aproape de spărtură. Ploaia îi şiroia pe ceafă şi pe haină în 
jos. Fata nu vedea mai nimic prin beznă şi prin burniţa 
deasă, dar simţea prezenţa morţilor nu foarte departe. 
Erau mult mai mulţi decât estimase la început, sau poate că 
doar căpătaseră puteri noi. Brusc, avu o străfulgerare care- 
i dădu o senzaţie cumplită de greață, înțelegând, în sfârşit, 
că toată acea forţă copleşitoare aparţinea unei singure 
făpturi, care tocmai se pregătea să treacă pragul înspre 
Viaţă folosind piatra despicată drept portal. 

Era mordicantul. O găsise, aşadar, în cele din urmă. 

— Touchstone, începu ea, încercând să-şi ascundă 
tremurul vocii. Poţi naviga noaptea? 

— Da, zise el scurt pe un ton netulburat, cu faţa cufundată 
în întunericul ud al nopţii, căci făclia purtată de săteni în 
urma lui îi lumina doar spatele şi picioarele. Vru să mai zică 
ceva, dar apoi şovăi, adăugând în cele din urmă: Va fi însă 


extrem de periculos, mai ales că nu cunosc locurile şi e 
întuneric beznă. 

— Dar Mogget poate vedea foarte bine noaptea, zise ea 
încet apropiindu-se de el, ca să n-o audă ceilalţi. Trebuie să 
pornim degrabă, mai şopti, prefăcându-se că-şi aranjează 
haina. 'Tocmai a sosit un mordicant în sat. De fapt acelaşi 
care m-a urmărit acum nu de mult. 

— Păi şi cu oamenii ăştia cum rămâne? Întrebă el cu o 
voce atât de joasă şi de blândă, încât ploaia mai că-i înecă 
vorbele, fără să şteargă totuşi urma de reproş din glasul lui. 

— Păi, mordicantul pe mine mă vrea, îi explică ea simțind 
cum creatura se dezlipeşte de piatră şi bântuie încoace şi- 
ncolo, folosindu-şi simţurile ca s-o găsească. Îmi poate simţi 
prezenţa, la fel cum şi eu i-o simt pe a lui. Dacă plecăm, o să 
vină după noi. 

— Dar n-ar fi mai înţelept să aşteptăm, totuşi, până 
dimineaţă? Ziceai că nici măcar un mordicant nu poate 
trece prin spărtura asta. 

— Da, ştiu, aşa am zis. Aşa cred. Bâigui ea, nesigură. Nu 
ştiu, acum e mult mai puternic, şi nu pot fi sigură că. 

— Arătarea aia din adăpost, mordautul, n-a fost chiar aşa 
de înspăimântător. I-am venit de hac destul de uşor, zise el 
însufleţit, vorbind, desigur, în necunoştinţă de cauză. 
Mordicantul e mult mai rău decât ăştia? 

— Da, mult mai rău, încuviinţă Sabriel scurt. 

Mordicantul se opri locului dintr-odată, părând descurajat 
de ploaia îndărătnică ce-i juca feste, făcându-l să-şi piardă 
cheful de vânătoare. Sabriel scrută întunecimea, încercând 
să străpungă perdeaua de picuri folosindu-şi nu doar 
simţurile de necromant, ci şi vederea vădit îngreunată 
acum de condiţiile vremii. 

— Riemer! Îl strigă pe bărbatul care se ocupa de grupul 
celor ce purtau făclia. Acesta veni iute, plouat din cap până- 
n picioare şi cu părul roşcovan lipit de cap, în timp ce 
şiroaie groase i se prelingeau de pe fruntea înaltă pe nasul 
borcănat. Riemer, spune-le arcaşilor să fie cu ochii-n patru 


şi să tragă în orice apare pe dig! N-a mai rămas nimic viu în 
sat, morţii sunt deja la ei acasă acolo! lar acum trebuie să 
ne întoarcem şi să vorbim cu înțeleptul. 

Se întoarseră în tăcere, însoţiţi doar de plescăitul noroiului 
sub tălpile cizmelor şi de răpăâitul monoton al ploii. Sabriel 
era concentrată asupra mordicantului de dincolo de ape, a 
cărui prezenţă îi dădea o senzaţie de rău la stomac. Nu 
înţelegea ce aştepta şi de ce nu se mişca. Aştepta oare să se 
oprească ploaia, sau ca mordautul, acum descoperit, să 
atace pe nesimţite? Indiferent de plan, lui Sabriel şi lui 
Touchstone nu le rămânea prea mult timp ca să facă rost de 
o barcă şi să plece. Oricum, mai exista şi posibilitatea ca, 
într-adevăr, mordicantul să nu poată traversa spărtura din 
dig. 

— Când e refluxul? Îl întrebă Sabriel pe Riemer, 
străfulgerată de o nouă idee. 

— Cam cu o oră înainte de prima geană de lumină. Ar mai 
fi cam şase ore pân-atunci, din câte-mi dau eu seama. 

Bătrânul se trezi nu foarte binedispus după a doua rundă 
de somn, nemulţumit că vor să plece aşa, pe nepusă masă, 
în miez de noapte, deşi Sabriel avea o vagă bănuială că 
bombăneala lui se datora mai mult faptului că aveau nevoie 
de o barcă, dat fiind că sătenii nu mai aveau decât cinci. 
Celelalte fuseseră înghiţite de ape în port sau, pur şi simplu, 
scufundate, sau sparte de bolovanii aruncaţi de morţi de pe 
creastă, în încercările de a zădărnici fuga sătenilor, altfel 
pradă sigură. 

— Îmi pare tare rău, se scuză ea pentru a nu ştiu câta 
oară, dar avem mare nevoie de o barcă şi mă tem că ne 
trebuie chiar acum. În sat tocmai a poposit o făptură 
cumplită a Morţii, mai ceva decât cel mai feroce câine de 
vânătoare, şi prada pe care o vrea sunt eu. Mi-e teamă că, 
dacă rămân aici, va încerca să vină după mine, şi probabil 
că la reflux va putea trece peste gaura din dig, dar dacă 
plec. Îmi va lua urma. 


— Prea bine, zise atunci bătrânul tot neîmpăcat. Ne-aţi 
curâţit insula, aşa că puteţi lua orice barcă vreţi. Măcar cu- 
atât să vă răsplătim şi noi. Riemer o să vă aducă niscaiva 
hrană şi apă. Riemer! Pregăteşte barca lui Landalin pentru 
Abhorsen, şi ai grijă să fie în stare bună şi cu ceva provizii la 
bord! Vezi pânzele, să nu cumva să fie putrede ori prea 
scurte, şi dacă e nevoie, ia-le pe ale lui Jaled! 

— Mulţumesc, îi zise Sabriel la capătul puterilor. Se simţea 
obosită nu doar fizic, ci şi sub povara tuturor gândurilor ce- 
o năpădeau, gânduri despre duşmanii ei de temut, care o 
împresurau ca nişte aburi ce-i înfierbântau mintea şi pe 
care îi conştientiza mai mult decât i-ar fi plăcut. Trebuie să 
plecăm acum. Rămâneţi cu bine şi aveţi grijă de voi! 

— Legământul să ne aibă în pază pe toţi! Adăugă şi 
Touchstone făcând o plecăciune adâncă dinaintea 
bătrânului. 

Acesta îi răspunse aplecându-se la rându-i solemn, o 
siluetă firavă şi incomparabil mai măruntă decât umbra 
deşirată pe peretele digului din spate. 

Sabriel se întoarse să plece şi văzu că sătenii se aliniaseră 
într-un rând ordonat până la uşă, dornici să-şi ia la 
revedere cum se cuvine şi să-i arate recunoştinţa, plecându- 
se dinaintea ei şi murmurând mulţumiri timide. Le acceptă 
stânjenită, aducându-şi aminte de Patar cu inima strânsă. 
Izbutise, într-adevăr, să alunge spiritul mort, dar cu preţul 
unei Vieţi nevinovate. Cu siguranţă că tatăl ei s-ar fi 
descurcat mult mai bine. 

Penultima din rând era o fetiţă cu părul negru prins în 
două codițe împletite ce-i încadrau faţa rotundă. Văzând-o, 
Sabriel îşi aduse aminte de ceva ce-i spusese Touchstone nu 
de mult, aşa că se opri în dreptul copilei şi-i luă mâna într-a 
ei. 

— Cum te cheamă, micuţo? O întrebă ea zâmbind. Avu o 
senzaţie ciudată de dejr-vu în momentul când degetele li se 
întâlniră, aducându-şi aminte de fetiţa speriată de clasa 
întâi şi de colega mai mare care o întâmpinase atât de 


prietenos, spunându-i că va fi ghidul ei în prima zi de şcoală 
la Colegiul Wyverley. lată că se găsea acum şi ea într-o 
astfel de postură. 

— Aline, îi răspunse fata, zâmbindu-i şi ea. 

Avea nişte ochi zglobii şi strălucitori, mult prea copilăroşi 
şi inocenți ca să fie umbriţi de disperarea şi spaima ce se 
citeau în privirea adulţilor. „I se potriveşte numele de 
minune”, se gândi Sabriel. 

— Şi ia spune-mi, Aline, ce-ai învăţat tu la şcoală despre 
Legile Legământului? O întrebă ea adoptând acelaşi ton 
impersonal şi plat al inspectorului care vizita colegiul de 
două ori pe an, fără să scape nici o clasă. 

— Păăăi. Ştiu versurile, zise copila timidă, încruntându-şi 
sprâncenele oarecum încurcată. Să le cânt, aşa cum ne-a 
învăţat la şcoală? 

Sabriel încuviinţă în tăcere. 

— De obicei ne învârtim în jurul pietrei în timpul 
cântecului, adăugă ea hotărâtă, îndreptându-se de spate şi 
făcând un pas în faţă, cu mâinile împreunate la spate. 

Cinci forţe de magie pământul au legat. 

În slujba Legii Drepte mâna ele au dat, Una-i a celor cu 
fruntea-ncoronată. 

A doua la magii ce Moartea ţin legată, A treia şi a cincea în 
piatră şi mortar. 

În vreme ce a patra veghează din ghețar. 

— Îţi mulţumesc, Aline, îi zise Sabriel. Foarte frumos 
cântecelul tău. 

O mângâie pe creştet, ciufulindu-i părul în glumă şi se 
grăbi să-i salute şi pe ceilalţi, nerăbdătoare să scape de 
fumul înecăcios şi de mirosul de peşte şi să iasă la aer curat, 
în ploaie, ca să poată gândi în linişte. 

— Aşadar, acum ai aflat, îi zise Mogget sărindu-i în braţe, 
ca să evite băltoacele. Nu mă întreba mai multe, că nu pot 
să-ţi spun. E de ajuns să ştii că porţi în sânge una dintre 
forţe. 


— Ba două parcă, îl corectă Sabriel. Două la magii ce 
Moartea ţin legată. Nu aşa zice poezia? Şi atunci, care e A. 
A. Ooof, nici eu nu pot să vorbesc despre asta! 

De vorbit nu putea vorbi, dar mintea îi era plină de tot 
felul de întrebări fără răspuns ce nu-i dădură pace nici când 
Touchstone o ajută să urce în mica ambarcaţiune trasă pe 
plaja plină de scoici ce servea drept port. 

Vasăzică una dintre forţele de căpătâi aparţinea familiei 
regale, iar cea de-a doua curgea în venele lui Abhorsen şi 
ale descendenților săi. Dar cum rămâne cu a treia şia 
cincea, sau cu cea de-a patra, care sălăşluieşte în ghețar? 
Era convinsă că multe dintre aceste întrebări îşi vor găsi 
răspunsul odată ajunşi la Belisaere. Probabil că tatăl ei i-ar 
fi putut explica lucrurile mai pe îndelete, căci deseori 
tainele celor vii îşi aflau dezlegarea în Lumea de Dincolo. 
Mai era apoi şi călăuza-mamă, cu care mai avea dreptul la o 
a treia - şi ultima - întâlnire înainte de încheierea celor 
şapte ani. Poate o s-o întrebe pe ea ce şi cum. 

Touchstone împinse corabia în larg, după care se urcă iute 
la bord şi se puse pe vâslit, în timp ce Mogget sări din 
braţele lui Sabriel şi se duse lângă el la prova, luându-şi o 
poziţie statuară şi făcând pe santinela de noapte, imitându-l 
în acelaşi timp într-un mod hazliu. 

Lăsat în urmă, pe țărm, mordicantul urlă prelung şi 
sfâşietor, zguduind marea din genuni şi îngheţând inimile 
celor din barcă, dar şi pe ale celor rămaşi pe insulă. 

— Trage-o puţin înspre dreapta, îi zise Mogget îndată ce 
ecoul răcnetului se stinse în noapte. Ne trebuie mai mult 
spaţiu de desfăşurare. 

Touchstone se conformă degrabă, fără să crâcnească. 

CAPITOLUL OPTSPREZECE. 

În dimineaţa celei de a şasea zile, Sabriel simţea că-şi 
pierde minţile dacă mai stă mult pe mare. Navigaseră 
practic fără încetare de când plecaseră din Nestowe, 
întrerupându-şi periplul doar în după-amiezile însorite, 
când trăgeau la mal ca să bea apă proaspătă. Noaptea îşi 


continuau călătoria sau, dacă Iouchstone era mult prea 
obosit, ancorau vasul, lăsându-l pe veşnicul treaz Mogget să 
stea de pază. Până acum avuseseră noroc de vreme bună. 

Cele cinci zile trecură relativ liniştite, fără evenimente 
neprevăzute. În numai două ajunseră deja la Capul Ţepos, o 
peninsulă unică în felul ei, ale cărei singure atracţii erau 
plaja nisipoasă şi izvorul limpede ce o scălda. Nefiind 
locuită, nu reprezenta nici un fel de interes pentru morţi, 
aşa că aici Sabriel reuşi, în sfârşit, să scape de senzaţia 
aceea de rău din pricina mordicantului care o hăituia 
neobosit. Avuseseră noroc de un vânt puternic dinspre sud- 
est, care-i purtase către malul nordic al capului mult prea 
iute pentru ca arătarea să poată ţine pasul. 

După acest scurt popas, mai făcură încă trei zile până la 
insula Ilgard, ale cărei culmi stâncoase se înălţau abrupt 
din apă, pătate şi cenuşii, sălaşul a zeci de mii de păsări 
călătoare. Trecură pe lângă ea după-amiaza târziu, cu 
singura lor velă întinsă la maximum şi gemând în bătaia 
vântului la unison cu scârţâitul carenei, străpungând cu 
prova înainte un zid compact de pulbere şi spumă ce le 
scăldă trupurile, ochii şi gătlejul într-un duş rece şi sărat. 

Le mai luă încă o jumătate de zi de la Ilgard la Gura Belis, 
o strâmtoare îngustă ce dădea în Marea Saere. Era, totuşi, 
un pasaj anevoios şi destul de greu de trecut, aşa că 
înnoptară în larg, la adăpostul stâncilor înalte, hotărâți s-o 
ia din loc la prima geană de lumină. 

— Ai să vezi de-a curmezişul strâmtorii un lanţ de 
închidere, îi explică Touchstone a doua zi de dimineaţă, 
ridicând vela în timp ce Sabriel trăgea ancora înapoi pe 
punte. Soarele începea să se contureze rotund în spatele 
lui, deocamdată nedespărţit de ape, aşa că fata nu-i vedea 
decât silueta învăluită în negura zorilor, mişcându-se 
sprintenă la tribord. E menit să-i ţină pe pirați sau pe alţi 
proscrişi ca ei departe de Marea Saere. N-o să-ţi vină să 
crezi cât de mare e! Nu pot să-mi închipui cum au reuşit să- 
l treacă peste, darămite cum l-or fi făcut! 


— O să fie oare lăsat când ajungem? Îl întrebă ea 
precaută, temându-se să nu cumva să-i curme cheful de 
vorbă atât de neaşteptat. 

— Cu siguranţă, zise el hotărât. O să vedem mai întâi 
turnurile de pe celălalt țărm, mai întâi Fortul Cotit, la sud, 
iar apoi Turla cu Cârlig, către nord. 

— Nu foarte inspirate numele astea. Îşi dădu ea cu 
părerea, neputându-se abţine să nu-l întrerupă. Îi era şi ei 
dor să mai schimbe o vorbă cu cineva, căci de când erau pe 
mare, louchstone abia dacă-i adresase câteva cuvinte, şi pe 
bună dreptate poate. Optsprezece ore pe zi nu făcea decât 
să strunească corabia - o treabă deloc uşoară, nici chiar pe 
vreme bună, aşa că era firesc ca la sfârşitul zilei să nu mai 
aibă nici un chef de conversaţie. 

— Au fost denumite după scopul fiecăruia, ceea ce mi se 
pare normal, replică el. 

— Cine hotărăşte care vase trec şi care nu? Îl întrebă 
Sabriel curioasă, încercând să anticipeze ce va urma, cu 
gândul la Belisaere. O fi oare şi acolo la fel ca în Nestowe? 
Oraşul părăsit, lăsat la cheremul morţilor. 

— A, uite că la asta nu m-am gândit, zise 'Touchstone. Pe 
vremea mea exista un responsabil din garda regală, un fel 
de vameş, care avea în subordine mai mulţi ofiţeri şi un 
escadron de vase drept avanpost. Dar dacă Mogget are 
dreptate şi oraşul a căzut pradă anarhiei. 

— Atunci s-ar putea să avem de-a face cu oameni care fie 
sunt vasali ai morţilor, fie s-au aliat cu ei, îi continuă Sabriel 
idea. Asta înseamnă că dacă trecem dincolo pe zi, n-am 
scăpat de bucluc. Cred c-ar fi mai bine să-mi întorc pelerina 
pe dos şi să desfac materialul de pe coif. 

— Şi clopoţeii? O întrebă Touchstone, aplecându-se pe 
lângă ea ca să prindă mai bine sfoara velaturii, învârtind şi 
fusul cârmei uşor cu mâna dreaptă, ca să profite de noua 
direcţie a vântului. Îţi cam sar în ochi, ca să nu zic mai mult. 

— Asta e, or să creadă că sunt un necromant ca oricare 
altul, zise ea înţepată. Unul cu miros sălciu şi care nu s-a 


mai spălat de mult. 

— Ştiu şi eu. Zise Touchstone îndoit, fără să-şi dea seama 
că ea glumea de fapt. Necromanţii nu erau lăsaţi să pună 
piciorul în oraş - asta dacă ajungeau până aici - pe. 

— Pe vremea ta, da, da, ştim deja, îl întrerupse Mogget din 
ungherul său favorit de la prova. Dar acum trăim cu totul 
alte timpuri şi sunt absolut convins că necromanţii sau alţii 
de teapa lor ori chiar mai rău sunt la ordinea zilei în 
Belisaere. 

— O să-mi iau altă pelerină pe deasu. Începu Sabriel. 

— Aşa o fi, dacă zici tu, o întrerupse Touchstone, grăbit să- 
i dea replica motanului. 

Era clar că nu credea o iotă. Belisaere era capitala 
regatului, un oraş imens cu peste cincizeci de mii de 
locuitori. Pentru nimic în lume nu şi-l putea imagina decăzut 
şi lăsat de izbelişte. În ciuda temerilor şi a secretelor numai 
de el ştiute, refuza totuşi să creadă că oraşul spre care 
navigau era cu totul altul decât cel de acum două sute de 
ani, pe care şi-l amintea atât de bine. 

Primul şoc veni imediat ce trecură dincolo de Gura Belis, 
când turnurile începură să se profileze în zare, pe malul 
opus al strâmtorii, două pete negricioase ce creşteau în 
înălţime pe măsură ce vântul şi apele îi purtau către ele. 
Prin telescop, Sabriel admiră piatra roz-trandafirie a 
construcţiilor, încă foarte frumoasă, dar probabil nici pe 
departe la fel de impresionantă ca în vremurile lor de 
glorie, mai cu seamă că porţiuni întregi erau acum 
înnegrite de fum, răpindu-le astfel din măreţia de odinioară. 
Fortul Cotit îşi pierduse ultimele trei etaje, din şapte câte 
avea în total, iar Turla cu Cârlig, deşi la fel de înaltă, era 
găurită în mai multe locuri, prin care razele soarelui 
pătrundeau nemiloase, luminând dezastrul dinăuntru. Nici 
urmă de garnizoană, vameş sau suporturi pentru vinciul 
ancorelor. Ai fi zis că totul e în părăsire. 

Lanţul era la locul lui, tras de-a latul strâmtorii până în 
dreptul celor două turnuri. Zalele lui de fier se ridicau 


greoaie din apă, încărcate de alge şi moluşte, fiecare destul 
de mare cât să încapă o barcă de pescuit ca a lor. 
Apropiindu-se, îl zăriră la jumătatea Gurii Belis, când 
alunecară dintr-odată de pe coama unui val şi bucata 
vizibilă prin culoarul dintre ape licări verzuie şi alunecoasă, 
ca un monstru al adâncurilor. 

— Va trebui să pătrundem prin dreptul Fortului Cotit, să 
scoatem catargul şi apoi să vâslim pe sub lanţ în zona unde 
se ridică, zise Touchstone după ce studie structura de metal 
câteva minute prin telescop, încercând să ghicească dacă 
aceasta se scufundase destul încât să-i lase să treacă. 

Era o acţiune riscantă, chiar şi pentru o barcă mică cum 
era a lor, dar nici nu îndrăzneau să mai zăbovească până la 
flux, care avea să înceapă câteva ceasuri bune după prânz. 
Lanţul fusese întins la tensiune maximă cu ceva timp în 
urmă, probabil în momentul când oamenii abandonaseră 
turnurile. Inginerii care-l făuriseră ar fi fost mulţumiţi să-l 
vadă cum rezistă cu străşnicie, fără nici cea mai mică fisură. 

— Mogget, treci la prova şi stai cu ochii pe apă, iar tu, 
Sabriel, ţine sub observaţie turnul şi ţărmul, să nu ne 
trezim cu vreun atac-surpriză, le comandă Touchstone. 

Sabriel dădu din cap şi execută, fericită că noua misiune 
de căpitan îl făcuse să lase deoparte ploconelile şi să se 
comporte ca o persoană normală. Mogget se conformă şi el 
destul de supus, postându-se nemişcat la prova, în ciuda 
stropilor minusculi care-i treceau pe deasupra capului la 
răstimpuri, când mai tăiau câte-un val în drumul către micul 
triunghi al făgăduinţei dintre mare, țărm şi zalele lanţului. 

Se apropiară destul de mult înainte să scoată catargul, dar 
oricum hula apelor se mai domolise, căci Gura Belis era 
bine adăpostită între cele două fâşii de pământ. Cu toate 
astea, venise vremea fluxului şi gura de vărsare începuse să 
fie asaltată de şuvoaiele oceanului, grăbite să se verse în 
Marea Saere, aşa că fură purtaţi cu repeziciune înspre lanţ, 
deşi corabia nu mai avea nici velă, nici catarg. Touchstone 
abia ce mai ţinea cursul, văâslind de zor, până când, la un 


moment dat, nu mai putu face faţă curenților, şi atunci 
Sabriel îi sări în ajutor, apucând una dintre rame şi 
alăturându-i-se, în vreme ce Mogget îi ghida de la prora. 

De fiecare dată când îşi încheia rotația cu spatele aproape 
lipit de bancă, Sabriel îşi arunca privirea peste umăr, 
văzând cum barca lor înaintează către canalul îngust dintre 
zidul înalt al Fortului Cotit, acum o ruină, şi lanţul enorm ce 
se înălța din apele furioase într-un turbion de spumă 
imaculată. Geamătul melancolic al zalelor uriaşe semăna cu 
scâncetul unor morse în agonie, căci nici măcar lanţul 
acesta - masiv şi greoi cum era - nu putea ţine piept 
toanelor mării. 

— Întoarceţi uşor cârma la babord! Le strigă Mogget. 
Touchstone schimbă direcţia ramei pentru o clipă şi vâsli în 
sens invers, iar motanul sări de pe balustradă, urlând din 
răsputeri: Lăsaţi vâslele şi culcaţi-vă la podea! 

Sabriel şi Touchstone se lungiră iute pe spate şi traseră 
vâslele înăuntru, scăldaţi de-o ploaie de stropi săraţi, în 
timp ce Mogget se piti şi el undeva între ei. Barca prinse a 
se legăna ameninţător şi, în cele din urmă, alunecă pe 
panta unui val, acompaniată de pârâitul înfricoşător al 
lanţului din ce în ce mai aproape. Albastrul cerului dispăru 
într-o clipă dincolo de fierul străveziu şi îngreunat de alge 
sub care se aflau acum, dar imediat apele se umflară iarăşi, 
ridicându-l către văzduh, atât de aproape de zalele 
alunecoase, încât Sabriel mai c-ar fi putut să le atingă, dacă 
întindea mâna. 

Nici nu trecură bine, că Touchstone îşi şi scoase rama, 
gata să se pună pe treabă, iar Mogget se îndreptă către 
locul lui de la prora. Sabriel ar fi vrut să mai rămână aşa, 
întinsă, şi să privească cerul în tăcere, însă nu-l putea lăsa 
singur tocmai acum, când zidul fortului era atât de aproape. 
Se ridică, aşadar, şi-şi reluă îndatoririle de vâslaş. 

Apa avea o cu totul altă culoare în Marea Saere, strălucind 
limpede în felurite nuanţe de turcoaz. Sabriel îşi înmuie 
mâna în suprafaţa curios de transparentă, minunându-se de 


peştii minusculi ce dănţuiau ordonat la mai bine de şase sau 
chiar opt metri adâncime, speriaţi de dâra lăsată în urmă 
de barca lor. 

Se simţea uşoară şi lipsită de orice griji, privind pierdută 
în visare întinderea străvezie a mării, fără să se gândească 
nici o clipă la peripeţiile prin care trecuse sau la cele ce 
aveau să vină. Uitase parcă cu totul de morţi şi de 
nenumăratele cărări ce i se deschideau înspre Moarte la tot 
pasul, lăsând până şi magia să se dizolve în apă. Preţ de 
câteva minute, nu mai ştiu de Mogget sau de Touchstone, 
nici chiar de tatăl ei, pentru că mintea îi era plină de 
licărirea albăstrie a mării, care-i mângâia rece palma. 

— O să vedem şi oraşul în curând, zise 'Touchstone, 
întrerupându-i reveria. Asta dacă turnurile au rămas în 
picioare. 

Sabriel dădu din cap absentă şi-şi scoase mâna din apă de 
parcă s-ar fi despărţit de un prieten drag. 

— Trebuie să fie foarte greu pentru tine, zise apoi ca 
pentru ea, neaşteptându-se ca Touchstone să-i răspundă. 
Să-l revezi după două sute de ani, timp în care tu ai fost 
adormit şi regatul a căzut încet-încet în ruină. 

— N-am crezut nici o clipă că poate fi adevărat, până să 
văd Nestoweul şi turnurile de la Gura Belis. De-abia cum 
am început să mă tem - chiar şi pentru un oraş atât de 
mare ca Belisaere, despre care n-am gândit niciodată că se 
poate schimba. 

— Lipsă de imaginaţie, comentă Mogget pe un ton sever. 
Cum să nu priveşti în viitor? Asta se cheamă slăbiciune de 
caracter. O slăbiciune fatală. 

— Mogget, de ce eşti aşa de răutăcios cu Touchstone? Îl 
dojeni Sabriel, enervată că iar i-a stricat conversaţia, care 
de fapt nici măcar nu începuse. 

Motanul scoase un miorlăit şuierat şi-şi zbârli blana pe 
spinare. 

— Nu sunt răutăcios deloc, spun doar adevărul, zise el 
răspicat, întorcându-le spatele, chipurile ofensat. La urma 


urmei, o merită. 

— M-am săturat până peste cap de toate insinuările 
voastre! Pufni ea atunci. louchstone, zi-mi imediat ce ştie 
Mogget şi eu nu! 

Tânărul rămase tăcut, cu mâinile încleştate de fusul 
cârmei şi privind pierdut în zare, ca şi cum ar fi zărit deja 
turnurile din Belisaere la orizont. 

— Odată şi-odată tot va trebui să-mi spui, îi zise ea pe un 
ton destul de autoritar, ca în zilele când era prefectul şcolii. 
Ce poate fi atât de rău? 

Touchstone îşi umezi buzele şi începu să vorbească, la 
început ceva mai şovăielnic: 

— Domniţă. Totul s-a petrecut din pricina nesăbuinţei 
mele. N-am fost rău intenţionat, zău că nu. Acum două sute 
de ani, pe când ultima regină se afla încă pe tron. Cred că. 
De fapt ştiu sigur că mă fac şi eu vinovat de căderea 
regatului şi de întreruperea descendenţei regale. 

— Poftim? Cum aşa? Cum ai putea fi tu vinovat? 

— Da, sunt, confirmă el amărât, şi mâinile începură să-i 
tremure aşa de tare, că biela prinse a se mişca dintr-o parte 
într-alta, făcând barca să taie apele în zigzag. A fost O. 
Vreau să spun. 

Se împotmoli şi tăcu dintr-odată, trăgând adânc aer în 
piept şi îndreptându-se de spate, după care îşi reluă 
mărturisirea solemn, de parcă dădea raportul unui ofiţer 
superior. 

— Nu ştiu cât de multe îţi pot dezvălui, pentru că toată 
povestea asta e strâns legată de forţele Legământului. Nici 
nu ştiu de unde să încep. Cu regina, presupun. Avea patru 
copii, iar Rogir, fiul cel mare, mi-a fost tovarăş de joacă pe 
vremea când eram copii. Indiferent de joc, el era 
întotdeauna cel care conducea, cel cu ideile. Noi, ceilalţi, îl 
ascultam şi-l urmam întru totul. Apoi, pe măsură ce-am 
crescut, ideile lui au devenit din ce în ce mai ciudate şi mai 
obscure, aşa că ne-am îndepărtat, şi fiecare a apucat-o pe 
drumul său. Eu am intrat în garda regală, iar el şi-a văzut 


mai departe de treburile lui, care nu erau tocmai 
nevinovate. Acum ştiu că îl interesau magia liberă şi 
necromanţia, dar la vremea aceea n-am bănuit absolut 
nimic. Ştiu că ar fi trebuit să-mi dau seama, dar era foarte 
ascuns şi-l vedeam destul de rar. Mai către sfârşit. Vreau să 
spun cu câteva luni înainte de nenorocire. Nu-l mai 
văzusem pe Rogir de câţiva ani buni, când a apărut pe 
neaşteptate chiar înainte de Festivalul Solstiţiului de Iarnă. 
M-am bucurat nespus să-l văd, căci l-am găsit schimbat în 
bine, mai aproape de copilul pe care-l cunoscusem 
odinioară. Părea să-şi fi pierdut interesul pentru bizareriile 
care-l stârniseră în copilărie, şi-am petrecut iar ore în şir 
împreună, vânând, călărind, dansând, bând cot la cot, ca doi 
tovarăşi. Apoi, într-o după-amiază târzie şi rece, înainte de 
apus, pe când le păzeam pe regină şi pe doamnele ei în 
timpul unui joc de cranaque, a venit şi a rugat-o pe mama 
sa să coboare cu el în lăcaşul Pietrelor Sacre. Ia uite că am 
putut pronunţa cuvintele magice! Se miră el, întrerupându- 
şi povestea. 

— Da, poţi, zise Mogget pe un ton neutru, fără să pară 
câtuşi de puţin surprins. Părea obosit din cale-afară, ca o 
pisică maidaneză hăituită până la epuizare. Marea spală 
orice vrajă, pentru un timp limitat, desigur, aşa că vom mai 
putea vorbi despre forţele de căpătâi ceva vreme de-acum 
încolo, însă nu prea multă. Uitasem complet de asta. 

— Continuă, îl încurajă Sabriel pe Touchstone, 
nerăbdătoare. Să profităm de dezlegarea asta cât mai ţine. 
Pietrele astea Sacre nu sunt cumva piatra şi mortarul de 
care vorbeşte cântecul? A treia şi a cincea forţă? 

— Ba da, îi răspunse el distant, ca şi cum ar fi recitat o 
lecţie învățată pe dinafară. Cu tot cu Zidul. Oamenii - sau, 
mă rog, cine or fi fost cei care au plămădit cele cinci mari 
forţe, au sădit trei în sângele unor fiinţe vii şi două în 
construcţii: una în Zid, cealaltă în Pietrele Sacre. Toate 
celelalte pietre magice, cu puteri mai slabe decăt a lor, îşi 
trag seva de la una dintre ele. Da. Pietrele Sacre. Cum 


spuneam, Rogir a venit şi ne-a spus că ceva nu e în ordine 
acolo, ceva ce mama sa trebuie neapărat să vadă. Deşi era 
fiul ei, regina nu prea l-a luat în serios. Ea însăşi era mag al 
Legământului şi ar fi simţit dacă pietrele erau în pericol. În 
plus, nu mai avea mult şi câştiga jocul, aşa că i-a spus să 
aibă răbdare până a doua zi dimineaţă. Rogir s-a întors 
atunci către mine şi m-a rugat să intervin pe lângă ea, să o 
conving să se răzgândească, ceea ce - blestemat fie ceasul! 

— Am făcut. Regina a avut încredere în mine, la fel cum şi 
eu m-am încrezut în cuvântul lui, aşa că în cele din urmă s-a 
învoit. Soarele apusese deja când am pornit toţi trei către 
rezervorul unde se aflau pietrele, însoţiţi de tot atâţia ofiţeri 
şi de două doamne din suită. 

Vocea i se sugrumă dintr-odată, redusă la o şoaptă gâtuită, 
dar îşi continuă povestirea răguşit: 

— Era, într-adevăr, ceva în neregulă acolo jos, ceva ce 
însuşi Rogir pusese la cale. Pe măsură ce ne apropiam am 
văzut cum două dintre cele şase Pietre Sacre tocmai se 
despicau sub ochii noştri, pângărite cu sângele surorilor lui 
Rogir, sacrificate fără milă de către acoliţii acestuia într-ale 
magiei libere. Corabia reginei nu apucase să traverseze 
râul, dar le-am văzut dându-şi ultima suflare cu o privire 
înceţoşată în care mai licărea încă speranţa izbăvirii. Am 
simţit în măruntaie şocul despicării pietrelor, şi-mi aduc 
aminte că l-am zărit pe Rogir păşind în spatele reginei cu 
pumnalul scos, implantându-i lama zimţată în gât. Avea o 
cupă în mână, o cupă de aur din setul preferat al reginei, în 
care a adunat sângele, iar eu. Eu nu m-am mişcat destul de 
repede, am reacţionat cu întârziere. 

— Deci povestea pe care mi-ai spus-o în Valea Sfântă era o 
minciună! Se înfurie Sabriel în timp ce vocea lui Touchstone 
păli, înlocuită de şiroaie de lacrimi ce începură să i se 
rostogolească pe obraji. Regina n-a supravieţuit, aşadar. 

— Nu, bâigui Touchstone. N-am vrut să te mint intenţionat, 
doar că. În capul meu era o adevărată nebuloasă. 

— Ce s-a întâmplat, mai exact? 


— Ceilalţi doi ofiţeri erau oamenii lui Rogir, continuă 
Touchstone cu vocea înăbuşită de suspine. S-au năpustit 
asupra mea, dar Vlare - una dintre doamnele din suita 
reginei - a încercat să-i oprească, şi atunci m-am înfuriat 
rău, cred că am luat-o razna. În orice caz, i-am omorât pe 
amândoi. Rogir sărise din corabie şi-şi croia drum prin apă 
către pietre, având în mână cupa. Cei patru vrăjitori în robe 
negre îl aşteptau în jurul celei de-a treia pietre, următoarea 
la rând. Ştiam că n-am să-l pot ajunge din urmă, aşa că am 
azvârlit sabia către el şi lama i s-a înfipt puţin deasupra 
inimii, după ce a zbârnâit uşoară prin aer. A urlat sfâşietor, 
strigătul său răsunând iar şi iar în valea adâncă, după care 
s-a întors cu faţa, străpuns de sabie, dar încă pe picioare, cu 
blestemata de cupă ridicată înspre mine de parcă-mi oferea 
de băut. „Poţi să-mi sfâşii trupul, mi-a zis înaintând către 
mine. N-ai decât să-l rupi ca pe-un costum ponosit, că de 
omorât tot nu mă poţi omori!” S-a apropiat la mai puţin de- 
un metru, şi atunci i-am văzut chipul schimonosit de 
răutatea ascunsă în spatele trăsăturilor, odinioară atât de 
familiare. Apoi aproape c-am fost orbit de-un fulger alb, 
strălucitor, însoţit de clinchetul molcom al unor clopoței - 
precum cei de pe banduliera ta, Sabriel - răzbătând din 
mijlocul mai multor voci răstite şi alarmate ce veneau de 
undeva din spate. Cu picioarele împleticite, Rogir a făcut 
câţiva paşi înapoi şi a scăpat cupa din mână, iar sângele s-a 
răspândit în apă, întocmai ca o pată compactă de ulei. Când 
m-am întors, am văzut treptele înţesate de ofiţeri din garda 
regală, o pală albicioasă şi unduitoare de foc şi un bărbat cu 
o sabie lungă la brâu şi o curea cu clopoței la piept. După 
asta nu mai ştiu nimic. Cred că ori am leşinat, ori m-a lovit 
cineva la cap şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am venit 
în fire eram în Valea Sfântă, şi primul lucru pe care l-am 
văzut a fost chipul tău deasupra mea. Habar n-am cum am 
ajuns acolo sau cine m-a adus. Deocamdată nu-mi amintesc 
decât bucăţi disparate, fără nici o noimă. 


— Trebuia să-mi fi spus mai de mult toate astea, îi zise 
Sabriel, încercând să-şi înmoaie vocea pe cât posibil şi să 
pară cât mai înduioşată. Dar presupun că n-ai putut până ce 
marea n-a dezlegat vraja de tăcere sub care te aflai. la 
spune-mi, omul cu sabia şi clopoţeii era cumva Abhorsen? 

— Nu sunt sigur. Se poate. 

— Eu aş zice că sigur era el, spuse ea privindu-l pe 
Mogget, cu gândul la dâra jucăuşă de foc. Ai fost şi tu de 
faţă, nu-i aşa? Îl întrebă pe motan. Doar că pe vremea 
aceea nu erai prizonier în trup de felină, aveai o altă formă. 

— Da, aşa e, am fost şi eu acolo, confirmă el. Cu Abhorsen 
din acea vreme. Un foarte puternic mag al Legământului şi 
un adevărat maestru în folosirea clopoţeilor, însă prea bun 
ca să înţeleagă trădarea şi s-o pedepsească cum se cuvine. 
L-am adus la Belisaere cu mare trudă, înfruntând multe 
primejdii, iar când am ajuns aici, în sfârşit, era deja prea 
târziu ca s-o mai salvăm pe regină sau pe fiicele ei. 

— Dar ce s-a întâmplat pe urmă? Întrebă Touchstone 
şoptit. Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat. 

— Rogir se dăduse cu morţii încă înainte să se întoarcă la 
Belisaere. Era deja unul dintre ei, începu Mogget destul de 
plictisit, dar preţios, de parcă cine ştie ce le povestea. Însă 
numai un Abhorsen şi-ar fi putut da seama de asta, iarel, 
din păcate, nu era acolo. Adevăratul trup al lui Rogir era 
ascuns pe undeva. Sau încă mai e ascuns. lar cel care s-a 
întors nu era decât o făcătură a magiei libere, o copie 
perfectă a trupului său lumesc. Studiile l-au purtat pe multe 
cărări, şi se pare că la un moment dat a apucat-o pe cea 
greşită, căci şi-a oferit propria Viaţă în schimbul puterii. 
Astfel, ca şi morţii, trebuia să sacrifice neîncetat alte Vieţi 
nevinovate ca să nu treacă pragul Dincolo. Legământul însă 
îl cam încurca, oriunde s-ar fi dus în regat, aşa că s-a 
hotărât să-l distrugă o dată pentru totdeauna. Sigur că în 
loc de Pietrele Sacre s-ar fi putut mulţumi cu altele ceva 
mai slabe şi mai puţin expuse, dar asta n-avea să-i asigure 
decât un teritoriu limitat de acţiune, iar Abhorsen l-ar fi 


dibuit mult prea curând. Pentru a spinteca cele şase pietre 
avea însă nevoie de sânge nobil - sângele propriei familii. 
Sigur c-ar fi mers şi cu cel al lui Clayr sau al lui Abhorsen, 
dar ar fi fost cam greu să-l obţină. Fiind primul născut al 
reginei, dar mai cu seamă inteligent şi foarte puternic, 
aproape că a reuşit să-şi ducă planul la îndeplinire. Până să 
apuce Abhorsen să-l oprească, a spintecat două dintre 
pietre şi şi-a omorât mama şi surorile. Abhorsen l-a târât 
până în străfundurile Morţii, ce-i drept, dar, din moment ce 
nu i-au găsit trupul niciodată, Rogir a continuat şi continuă 
încă să existe. A coordonat şi a desăvârşit prăbuşirea 
regatului chiar de dincolo de Moarte, ceea ce nici n-a fost 
prea greu, cu familia regală anihilată şi una dintre forţe 
ştirbită, pervertindu-le şi slăbindu-le şi pe celelalte patru. 
Nu se poate spune că a fost învins în noaptea aceea de 
pomină, ci doar că eforturile i-au fost zădărnicite. Tocmai de 
aceea, în ultimii două sute de ani n-a făcut altceva decât să 
încerce pe orice căi să se întoarcă înapoi printre cei vii. 

— Şi a reuşit, nu-i aşa? Îl întrerupse Sabriel. El e Kerrigor, 
creatura cu care generaţii întregi de Abhorsen s-au luptat, 
încercând să-l ţină captiv în Moarte. El e cel care a pătruns 
în Viaţă omorând patrula de la Piscul Despicat, stăpânul 
mordicantului. 

— Nu ştiu, zise Mogget. Şi tatăl tău era de aceeaşi părere. 

— E unul şi-acelaşi, întări Touchstone distant. Kerrigor e 
porecla pe care Rogir o avea de copil. Chiar eu i-am 
inventat-o, în ziua când ne-am bătut cu noroi. Numele lui 
oficial era Rogirek. 

— Ori el, ori unul dintre slujbaşii lui probabil că l-au atras 
pe tatăl meu la Belisaere înainte ca Kerrigor să treacă 
pragul dincoace, gândi ea cu voce tare. Mă întreb totuşi de 
ce a ales să intre în Viaţă atât de aproape de Zid. Nu e cam 
periculos pentru el? 

— Probabil că trupul lui e undeva lângă Zid, şi a fost nevoit 
să găsească un portal cât mai aproape de el, zise Mogget. 


Dar tu ar trebui să ştii asta. Altfel n-ar putea să reînnoiască 
vraja care-l ţine departe de Ultima Poartă. 

— Da, aşa e, încuviinţă Sabriel aducându-şi aminte de 
pasajele din Cartea morţilor. 

Simţi deodată un fior rece pe şira spinării, dar se stăpâni 
să nu suspine. Îi venea să plângă, să urle chiar, s-o ia la fugă 
înapoi către Ancelstierre şi să treacă Zidul cât mai departe 
înspre miazăzi, lăsând în urmă magia cu tot cu Morţii şi cu 
urzelile lor. Se potoli însă destul de repede şi zise: 

— A mai fost o dată învins de un Abhorsen. De ce n-aş 
putea să-l răpun şi eu? Înainte de toate însă trebuie să 
găsim trupul tatălui meu. 

Se lăsă un moment de tăcere întrerupt doar de adierea 
vântului în pânze şi de şuieratul molcom al velaturii. 
Touchstone îşi trecu mâna peste ochi şi privi către Mogget. 

— Aş mai avea o singură întrebare. Cine mi-a trimis 
spiritul în Moarte şi mi-a transformat trupul în statuie de 
lemn? 

— Niciodată n-am ştiut cum ai sfârşit, îi răspunse Mogget 
întâmpinându-i privirea cu ochii lui verzi şi pătrunzători, 
fără să clipească. Dar probabil că Abhorsen te-a dus în 
Valea Sfântă. Când te-am scos din lăcaşul pietrelor îţi 
pierduseşi minţile cu totul, pesemne din cauza şocului 
resimţit când s-au despicat. Văd că nici tu nu-ţi mai aduci 
aminte de nimic. Se pare totuşi că două sute de ani nu ţi-au 
fost de ajuns să te întremezi. Ştiu şi eu. Trebuie că a văzut 
ceva în tine, sau poate că Clayr o fi citit ceva în gheaţă. Aaa, 
greu a fost să-i pronunţ numele! Bag de seamă că ne 
apropiem de oraş şi marea îşi pierde din puteri, căci îmi 
simt limba iar legată. 

— Nu, Mogget, nu te lăsa! Îi strigă Sabriel. Vreau să ştiu 
mai multe! De pildă, cine eşti tu de fapt şi ce legătură ai cu 
forţele. 

Până să termine i se puse un nod în gât şi tot ce-i ieşi pe 
gură fu un gângurit neînțeles. 


— Prea târziu. Zise Mogget calm, apucându-se să se spele 
simandicos, descriind cu limba lui subţire mici rotocoale 
rozalii în albul blănii. 

Sabriel oftă adânc şi-şi întoarse privirea la întinderea de 
turcoaz a mării, uitându-se apoi în sus, către discul de foc 
ce domina văzduhul vărgat în alb-albastru. O adiere uşoară 
umfla pânza de deasupra, ciufulindu-i părul în treacăt şi 
ţinând pescăruşii în balans dinaintea corăbiei, pentru ca 
apoi să-i unească cu trilurile piţigăiate ale fraţilor lor aflaţi 
ceva mai încolo, care se hrăneau dintr-un banc de peşti cu 
solzi argintii ce înotau aproape de suprafaţă. 

Totul în jur era atât de viu şi de colorat, încât nu puteai să 
nu simţi bucuria de a trăi. Până şi trupul fetei, nespălat de 
atâta timp, cu pielea mirosind a peşte şi aspră de sare, 
părea dintr-odată sprinten şi revigorat. Cu toate astea, din 
trecutul neguros al lui Touchstone se desprindea 
amenințătoare prezenţa lui Rogir - sau Kerrigor - laolaltă 
cu răcoarea cenuşie a Morţii. 

— Va trebui să fim cu ochii-n patru şi să ne rugăm ca 
Legământul. Cum i-ai zis tu mai exact bătrânului din 
Nestowe în noaptea când am plecat? Îl întrebă ea pe 
Touchstone. 

— Legământul să ne aibă în pază pe toţi! Răspunse el 
prompt, dându-şi seama imediat la ce se referă Sabriel. 

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE. 

Sabriel se aşteptase să vadă un oraş ruinat şi părăsit, dar 
lucrurile stăteau cu totul altfel. Imediat ce zăriră la orizont 
turnurile din Belisaere şi zidurile cu adevărat 
impresionante ce îngrădeau peninsula pe care se înălța 
oraşul, văzură şi câteva bărci asemănătoare cu a lor, din 
care mai mulţi oameni pescuiau în voie - oameni ca oricare 
alţii, liniştiţi şi prietenoşi, care-şi făceau cu mâna şi-şi 
strigau tot felul de încurajări când treceau unul pe lângă 
celălalt. Numai din saluturile lor îţi puteai da seama cam 
cum stau lucrurile în Belisaere, deşi pe vremea lui 


LLA 


Touchstone „Vreme bună şi ape repezi!” nu era tocmai 
urarea tipică pentru pescari. 

Principalul port era accesibil dinspre vest, unde un canal 
lat şi marcat cu geamanduri făcea legătura între două mari 
fortificaţii exterioare de apărare ce dădeau într-un bazin 
imens, cât douăzeci sau treizeci de terenuri de joacă la un 
loc şi încadrat pe trei laturi de mai multe debarcadere, 
majoritatea în paragină. În spatele acestora, la nord şi la 
sud, se înălţau nişte magazii părăsite ai căror pereţi 
dărâmaţi şi acoperişuri găurite dădeau de înţeles că nu mai 
erau de mult în folosinţă. 

Doar docul dinspre est părea cuprins de agitaţie, cu mai 
multe ambarcaţiuni de dimensiuni mici pironite de ponton, 
în şi din care marfa era încărcată sau descărcată. Nici 
pomeneală de marile nave comerciale de odinioară. Mai 
multe vase de coastă se roteau dinspre punte către doc şi 
invers, hamalii purtau pachete uriaşe în spinare de-a lungul 
estacadelor, iar copiii făceau plonjoane în apă, înotând 
printre bărcile acostate. Îndărătul acestor debarcadere nu 
era nici o magazie, în schimb se vedeau sute de dughene 
neacoperite, ca un fel de tarabe decorate în culori aprinse 
ce mărgineau un perimetru destul de larg presărat cu mese 
doldora de mărfuri şi câteva scaune lângă, unul pentru 
vânzător, iar celelalte destinate clienţilor favorizați. 
Cumpărători erau destui, ba chiar prea mulţi, după cum 
observă Sabriel când Touchstone trase barca într-o dană 
liberă. Era un adevărat furnicar şi lumea mişuna grăbită de 
colo-colo. 

Touchstone dădu drumul frânghiei de la vela mare şi lăsă 
barca în voia curenților tocmai la timp ca să cotească şi să 
alunece pieziş în tranchetele ce mărgineau cheiul. Sabriel 
aruncă una dintre frânghii pe ponton, dar până să iasă din 
barcă s-o lege de bolard, unul dintre ştrengarii de pe mali- 
o luă înainte. 

— Daţi-mi şi mie un bănuţ pentru nod! Se rugă elcuo 
voce piţigăiată ce străpunse vacarmul mulţimii. Vă rog, 


doamnă, un bănuţ. 

Sabriel surâse forţat şi-i aruncă o monedă de argint pe 
care băieţandrul o prinse iute în palmă, zâmbindu-i larg 
înainte să se facă nevăzut în mulţimea ce împânzea docul. 
Redeveni apoi serioasă dintr-odată, căci se simţea 
înconjurată de o puzderie de spirite moarte. Erau multe, 
incredibil de multe, dacă nu chiar aici în port, atunci cu 
siguranţă sus în oraş. Belisaere era construit pe patru 
coline nu foarte înalte cu o depresiune în mijloc, care avea 
legătură cu marea prin acest port dinspre soare-apune. Din 
câte îşi dădea ea seama, valea era singura încă nepângărită 
de prezenţa morţilor, însă nu-şi putea explica de ce. Restul 
oraşului, adică dealurile, care ocupau cam două treimi din 
întreaga suprafaţă, erau deja infestate de duhoarea lor 
fetidă. 

Partea aceasta a oraşului din apropierea portului părea, 
dimpotrivă, plină de Viaţă şi de voie-bună. Uitase cât de 
gălăgios poate fi oraşul uneori, deşi nici pe vremea când 
încă mai era în Ancelstierre nu fusese în vizită decât la 
Bain, care nu avea mai mult de zece mii de locuitori. Sigur 
că Belisaere nu era un oraş foarte mare după standardele 
din Ancelstierre, şi nici nu avea toate acele automobile sau 
autobuze zgomotoase care de mai bine de zece ani 
contribuiau din plin la vacarmul citadin de dincolo de Zid. 
Aici, în schimb, oamenii păreau că se descurcă foarte bine şi 
fără maşini sau autobuze, vânzolindu-se întruna, luându-se 
la harţă din te miri ce, strigând unii la alţii, vânzând, 
cumpărând, târguindu-se, cântând. 

— Aşa era şi pe vremea ta? Strigă fata către Touchstone, 
în timp ce urcau pe chei, asigurându-se că au luat totul din 
barcă. 

— Nu, nu tocmai, îi zise el. Bazinul era mai totdeauna plin 
şi de chei erau ancorate vase mult mai mari decât acum, iar 
în loc de piaţă erau mai multe magazii. Oricum, era mai 
puţină hărmălaie şi oamenii nu erau aşa de grăbiţi. 


Stăteau pe marginea docului privind viermuiala de trupuri 
şi marfă, asurziţi de larma dimprejur şi acaparaţi fără voie 
de nouliz de târg ce înlocuise pe neaşteptate briza 
proaspătă a mării. Aerul era plin de mirosuri de mâncare 
gătită amestecate cu fum de la focurile de lemne sau arome 
de tămâie şi untdelemn încins, peste care se adăuga la 
răstimpuri duhoarea inconfundabilă a canalelor de 
scurgere. 

— Era şi mult mai curat. Adăugă el dezamăgit. Cred c-ar fi 
mai bine să găsim cât mai repede un han sau un popas 
unde să înnoptăm. 

— Da, ai dreptate, încuviinţă Sabriel, temându-se totuşi să 
se avânte în mulţime. 

Nu erau morţi printre ei, cel puţin ea nu simţea să fie 
vreunul, dar chiar şi aşa. Cei de acolo n-ar fi supravieţuit 
dacă n-aveau cine ştie ce înţelegere secretă cu ei - ceea ce 
o scârbea mai rău decât putoarea scurgerilor. 

În timp ce Sabriel privea neîncrezătoare şi strâmbând din 
nas mulţimea, Touchstone îl prinse de umăr pe-un puşti ce 
tocmai trecea pe lângă ei, cu care schimbă câteva vorbe 
înainte să-i strecoare un ban de argint în palmă şi să-l 
urmeze în mulţime. Se uită înapoi după Sabriel, şi văzând-o 
privind absentă în gol, o apucă iute de mână, trăgând-o 
după el cu tot cu motanul încolăcit leneş în jurul gâtului, pe 
post de guler de blană. 


Era prima dată când o atingea după ce acesta „se 
deşteptase”, de aceea gestul lui o luă oarecum prin 
surprindere. Sigur, fusese cu mintea aiurea, dar s-o apuce 
aşa smucit. Palma lui i se părea mult mai mare decât ar fi 
crezut, cu pielea aspră şi bătături interesante. Îşi trase iute 
mâna din strânsoare fără să se îndepărteze de el sau de 
micul ghid din faţă, străbătând de-a curmezişul mulţimea. 

Trecură apoi prin mijlocul pieţei cu barăci neacoperite, de- 
a lungul unei alei mărginite de nişte prăvălioare 
sărăcăcioase, unde sigur se vindeau peşte şi carne de 
pasăre, după miros. Acest capăt al portului era ticsit de lazi 
întregi pline cu peşte proaspăt, lângă care negustorii îşi 
anunțau preţurile în gura mare, lăudându-şi marfa, în timp 
ce cumpărătorii făceau oferte ori se arătau indignaţi de cost 
la fel de vehement. Indiferent că era vorba de găleți, saci 
sau lăzi, toate treceau din mână-n mână pline-ochi, 
întorcându-se apoi ca să fie umplute iarăşi cu peşte sau 
homari, calmar sau scoici. Monedele călătoreau la fel, dintr- 
o palmă într-alta, mai puţin atunci când punguţe întregi 
doldora de arginţi îşi deşertau preţiosul conţinut direct în 
chimirele proprietarilor de tarabe. 

În celălalt capăt era ceva mai linişte, iar dughenele erau 
pline de cuşti puse una peste alta din care îi priveau 
speriate nişte găini ameţite şi cam bătrâioare. Oricum, aici 
lumea nu se mai îmbulzea ca la intrarea în port. Când îl zări 
în cele din urmă pe bărbatul care le tăia beregata una după 
alta, mânuind cuțitul cu o repeziciune de invidiat şi 
aruncându-le apoi la grămadă într-o cutie, Sabriel îşi adună 
toate eforturile ca să le uşureze Moartea mult prea 
fulgerătoare şi crudă pentru nişte fiinţe atât de nevinovate. 

Dincolo de piaţă era o fâşie destul de mare de pământ 
viran care fusese amenajat pentru ceva anume, căci după 
ce-i dăduseră foc îl lucraseră cu sapa şi lopata, fiind pe 
urmă netezit cu drugul. Sabriel nu înţelegea la ce ar putea 
servi până să zărească apeductul de dincolo de parcela de 
pământ, perfect paralel cu aceasta. Locuitorii din vale nu 


aveau, aşadar, nici un fel de înţelegere secretă cu morţii, 
aşa cum bănuise la început. Această parte a oraşului era 
susţinută de mai multe apeducte, iar morţii nu numai că nu 
puteau să treacă prin apă, nu rezistau nici măcar să 
meargă pe sub ea. 

Terenul amenajat era doar o măsură de precauţie, 
permiţând o supraveghere mai eficientă a apeductelor - 
ceea ce explica prezenţa patrulei de arcaşi în interiorul 
perimetrului, mărşăluind ritmat cu siluetele lor drepte, care 
pe fundalul cerului semănau cu umbrele unor marionete. 
Băiatul îi conduse către o arcadă centrală care se înălța 
printre două dintre cele patru armături ale apeductului, 
păzită de altă patrulă de arcaşi. Pe fiecare latură erau alte 
arcade ceva mai mici care susțineau canalul principal, 
năpădite de tufe de scaieţi netăiate tocmai pentru a nu 
permite accesul oamenilor în zonă, în timp ce apa de 
deasupra îi ţinea pe morţi la distanţă. 

Sabriel îşi strânse pelerina pe lângă corp când trecură pe 
sub arcada din mijloc, însă curiozitatea arcaşilor fu imediat 
domolită de bănuţul de argint pe care Touchstone i-l 
strecură unuia dintre ei. Păreau nişte ofiţeri de mâna a 
doua sau, mai rău, probabil simpli gardieni sau agenţi de 
pază. Niciunul nu purta însemnul Legământului sau alte 
urme lăsate de magia liberă. 

Dincolo de apeduct se vedeau mai multe străzi ce şerpuiau 
haotic dintr-o piaţetă cu caldarâmul denivelat şi o fântână 
arteziană în mijloc, reprezentând statuia unui bărbat cu o 
coroană impresionantă pe cap şi două jeturi de apă 
ţâşnindu-i din urechi. 

— Regele Anstyr al III-lea, zise Touchstone arătând înspre 
fântână. Lumea zice că avea un simţ al umorului aparte. 
Oricum, mă bucur că statuia a rămas la locul ei. 

— Încotro mergem? Întrebă Sabriel, mult mai liniştită 
acum că ştia că locuitorii nu se aliaseră cu morţii. 

— Băiatul zice că ştie el un han bun, îi explică Touchstone 
cu privirea la puştiul zdrenţăros care rânjea întruna la ei, 


gata să se ferească de ghionturile sau de pumnii cu care 
probabil că se deprinsese deja foarte bine. 

— La Trei Lămâi, zise micuțul. E cel mai bun din oraş, vă 
zic eu. Doamnă, domnule. 

N-apucă bine să se întoarcă, şi de undeva, dinspre port, se 
auzi dangătul sumbru şi distonant al unui clopot, repetat de 
trei ori la rând. Porumbeii adunaţi în mica piaţă îşi luară 
zborul pe dată, speriaţi de sunetul răscolitor. 

— Ce-a fost asta? Întrebă Sabriel spre marea uimire a 
puştiului, care o privi cu gura căscată. 

— Clopotul, ce altceva să fie? Răspunse el nedumerit, 
înțelegând sensul întrebării abia după câteva momente, 
când adăugă: Sună apusul. Vorbea de parcă ei ar fi trebuit 
să ştie toate astea. E cam devreme, totuşi. Poate pentru că 
e-nnorat sau aşa ceva. 

— Vrei să spui că toată lumea intră în casă la sunetul 
clopotului? 

— Şi normal! Pufni el cu un aer atotştiutor. Altfel te înhaţă 
stafiile ori spiriduşii! 

— Ahaaa, se prefăcu Sabriel surprinsă. Bine, atunci hai să 
ne grăbim! 

Hanul arăta surprinzător de bine, o clădire văruită, cu 
patru etaje, care dădea înspre o piaţă ceva mai mică, cam la 
vreo două sute de metri sau mai bine de piaţeta cu statuia 
regelui Anstyr drept fântână. În mijloc se înălţau trei lămâi 
stufoşi cu frunze plăcut mirositoare şi încărcaţi de fructe, 
deşi nu era sezonul lor. „Există o singură explicaţie, îşi zise 
Sabriel. Magia Legământului.” Bănuiala îi fu confirmată 
când zări piatra magică ascunsă printre frunze, însoţită de 
numeroase vrăji de fertilitate, căldură şi belşug, vechi de 
când lumea. Odată ajunsă în cameră, fata adulmecă cu 
nesaţ aerul parfumat, umplându-şi plămânii de mireasma 
agrumelor, bucuroasă că fereastra are vedere către scuarul 
de la intrare. 

În spatele ei, o cameristă umplea de zor cada de tablă cu 
apă fierbinte. Turnase deja câteva găleți mari, ajungând, în 


sfârşit, la ultima, când Sabriel închise fereastra şi se 
apropie de vana aburindă, privind-o cu jind. 

— Mai aveţi nevoie de ceva, domniţă? O întrebă fata 
făcând o plecăciune scurtă. 

— Nu, mulţumesc, zise ea trăgând zăvorul îndată ce 
camerista dispăru dincolo de uşă. 

Îşi dădu iute pelerina jos, scoţându-şi apoi armura năclăită 
de sare ce duhnea a transpiraţie şi, în sfârşit, hainele de 
dedesubt, care aproape că i se lipiseră de trup după o 
săptămână întreagă pe mare. Se dezbrăcă de tot şi-şi 
rezemă sabia de marginea căzii - ca s-o aibă mai la 
îndemână - după care se afundă recunoscătoare în apa 
fierbinte şi apucă cu nădejde săpunul cu aromă de lămâie, 
hotărâtă să dea jos stratul gros de jeg şi sudoare. 

Din camera vecină răzbătu la un moment dat glasul unui 
bărbat, neîndoielnic al lui Touchstone, întrerupt de 
clipocitul apei şi de chicotelile cameristei de mai devreme. 
Sabriel se opri şi ascultă cu atenţie. Sunetele deveniră ceva 
mai înfundate, dar auzi din nou râsul fetei şi apoi iarăşi 
vocea lui groasă spunându-i ceva neînțeles. Urmă apoi un 
pleoscăit puternic, ca şi cum ceva greu căzuse dintr-odată 
în apă şi în loc de unul erau acum în cadă doi. 

Pe urmă nimic. Cele câteva clipe de tăcere fură curmate 
de alte pleoscăituri asemănătoare, gâfâieli şi râsete 
înfundate. Oare Touchstone se hlizea aşa? Auzi apoi 
gemetele sacadate şi ascuţite ale cameristei şi roşi brusc, 
înțelegând, în sfârşit, ce se întâmplă. Scrâşni din dinţi şi-şi 
cufundă capul în apă ca să nu-i mai audă, lăsându-şi afară 
numai nasul şi gura, în timp ce bătăile inimii îi răsunau 
estompat în urechi. 

Şi ce mare scofală, până la urmă? Nu se gândea la el în 
sensul fizic, iar mintea numai la asta nu-i stătea acum. De 
ce să-şi complice Viaţa cu tot felul de griji şi măsuri de 
precauţie ori trăiri emoţionale când avea şi-aşa destule pe 
cap? „Mai bine vezi ce-i de făcut de-acum încolo”, îşi repeta 
întruna, încercând să nu se gândească la altceva. Era 


sigură că toate astea i se întâmplau din simplul motiv că 
Touchstone era primul tânăr pe care-l cunoscuse în afara 
şcolii. La urma urmei, ce-o privea ce face el, când nici 
măcar numele nu i-l ştia? 

Un ciocănit înfundat în tablă o făcu să tresară dintr-odată 
şi să-şi scoată capul din apă exact la timp ca să-laudă pe 
bărbatul din camera vecină gemând satisfăcut. Era cât pe 
ce să se cufunde din nou în apă, când zări botul rozaliu al 
lui Mogget sprijinit de margine, aşa că se ridică brusc cu 
apa şiroindu-i pe faţă şi amestecându-se cu lacrimile pe 
care se ambiţiona să le ignore. Îşi acoperi sânii supărată şi-l 
luă la rost: 

— Ce cauţi aici? 

— M-am gândit că poate ar fi bine să-ţi spun că Touchstone 
stă dincolo, zise el arătând către peretele de vizavi, 
cufundat în tăcere. Nu are cadă în cameră, aşa că m-a 
trimis să te întreb dacă o poate folosi pe a ta după ce 
termini. Între timp aşteaptă jos, poate mai află una, alta. 

— Aha. Bâigui Sabriel. Mai contemplă câteva secunde 
peretele opus, după care îşi mută privirea către cel din 
apropiere, din spatele căruia glasurile celor doi erau 
acoperite acum de scârţâitul arcurilor. Păi ce să zic. Spune-i 
că nu mai durează mult. 

Peste douăzeci de minute ieşi din cameră ca nouă, cu 
papuci de casă în picioare şi îmbrăcată într-o rochie de 
împrumut care însă nu se potrivea deloc cu brâul săbiei, de 
care nu se înduplecase să se despartă. Banduliera o lăsase, 
într-adevăr, în cameră, sub pat, cu Mogget adormit peste 
ea. Păşi în salonul aproape gol şi se apropie tiptil de 
Touchstone, înghiontindu-l pe la spate şi făcându-l să-şi 
verse berea. 

— E rândul tău la baie! Îl anunţă ea veselă. Se poate să am 
o escortă aşa jegoasă? Hai, du-te, tocmai am umplut-o cu 
apă caldă. A, vezi că e şi Mogget în cameră, sper că nu te 
deranjează. 


— De ce să mă deranjeze? Întrebă Touchstone nedumerit 
nu atât de remarcă, ci mai ales de voioşia ei debordantă. Tot 
ce vreau e să mă văd şi eu spălat odată! 

— Foarte bine. Am să poruncesc să ne aducă cina la tine în 
cameră, ca să putem vorbi în timp ce mâncăm. Trebuie să 
vedem ce facem mai departe. 

Când veni vremea mesei, terminară destul de repede cu 
planurile, reuşind totuşi să nu strice prea devreme 
atmosfera relativ festivă. Erau, în sfârşit, curaţi şi cu 
stomacul plin, într-un loc sigur, unde, măcar pentru o seară, 
puteau uita neînțelegerile din trecut sau temerile legate de 
viitor. 

Cu toate astea, odată terminat ultimul fel - calmar prăjit 
garnisit cu usturoi, orz fiert, sirop de lămâie şi oţet de 
tarhon - reveniră brusc la realitate, cu toate grijile şi 
problemele ei. 

— Cred că locul cel mai potrivit unde aş putea găsi trupul 
tatălui meu este. Acolo. În valea unde a fost omorâtă regina, 
zise ea încet. În sălaşul pietrelor. Chiar aşa, unde E. 
Rezervorul ăsta, mai exact? 

— Sub Colina Palatului. Există mai multe intrări, dar toate 
sunt dincolo de apeductul ce străbate valea în care ne aflăm 
acum. 

— Cred că ai dreptate în privinţa tatălui tău, zise şi 
Mogget din culcuşul pe care şi-l făcuse între păturile de pe 
patul lui Touchstone. Dar trebuie să-ţi spun că e extrem de 
periculos să mergem acolo. Cu siguranţă că magia 
Legământului e în mare parte distorsionată şi pervertită, la 
fel ca multe alte vrăji de încătuşare, aşa încât duşmanul. 

— Adică Kerrigor, îl întrerupse ea. Dar poate nu-i acolo. Şi, 
chiar dacă e, nu cred să fie chiar aşa de greu să ne 
strecurăm înăuntru. 

— Probabil o să putem da târcoale doar de pe margine, 
interveni Touchstone. Rezervorul e imens, cu cel puţin 
câteva sute de coloane, plus că dacă intrăm va trebui să ne 
croim drum prin apă, şi sigur o să facem zgomot. În afară 


de asta, cele şase pietre sunt exact în mijlocul bazinului, aşa 
că. 

— Da, bine, dar dacă izbutesc, într-adevăr, să-i reunesc 
spiritul cu trupul, atunci chiar că nu mai avem de ce să ne 
temem, nu se lăsă Sabriel. Ăsta e de fapt primul pas: să-i 
recuperăm trupul. Restul complicaţiilor se vor rezolva de la 
sine. 

— Asta dacă nu apar altele până atunci, comentă Mogget. 
Dar stai să văd dacă am înţeles bine: ne furişăm înăuntru 
repejor şi-l căutăm pe tatăl tău - care te pomeneşti că ne 
aşteaptă pitit bine printr-un cotlon ferit - după care, ce? 
Vedem ce se întâmplă la faţa locului? 

— O să mergem pe lumină, într-o zi senină şi însorită. 
Începu ea şovăielnică. 

— Foarte frumos, atâta doar că locul ăsta e sub pământ, 
veni răspunsul sarcastic. 

— Ei, atunci ştim că avem măcar un refugiu. Răspunse ea 
resemnată. 

— Mai sunt şi gurile de aerisire, adăugă Touchstone. La 
prânz razele soarelui pătrund înăuntru şi îmbracă totul 
într-o lumină difuză, ca cea de la amurg, iar apa le reflectă 
în petice gălbui. 

— Deci mergem şi găsim trupul tatei, îl aducem aici la 
adăpost, şi abia după asta vedem ce-i de făcut, zise ea 
însufleţită. 

— Un plan cu adevărat măreț, ce să zic! Mormăi Mogget 
plictisit. Ingenios. De simplu. 

— Atunci fă tu altul, dacă eşti aşa deştept! Răbufni ea. Eu 
una mi-am stors destul minţile! Aş vrea să mă pot întoarce 
în Ancelstierre şi să uit de tot şi de toate, dar asta ar 
însemna să nu-l mai văd niciodată pe tata şi să-i las pe morţi 
să distrugă şi ce-a mai rămas din blestematul ăsta de regat! 
Poate că n-o să reuşesc, dar cel puţin ştiu c-am încercat, aşa 
cum ar face orice Abhorsen în locul meu, chit că-mi spui 
mereu că nu sunt demnă de numele ăsta! 


Reduşi la tăcere de aşa o izbucnire neaşteptată, 
Touchstone îşi feri privirea stânjenit, în timp ce Mogget o 
fixă o vreme, după care căscă prelung, ridicând din umeri. 

— Nu-mi vine nimic mai bun în minte. Mă tem că m-am 
prostit odată cu trecerea vremii, ajungând mai neştiutor 
chiar decât propriii stăpâni. 

— Mie mi se pare un plan destul de bun, zise Touchstone 
pe neaşteptate. Deşi. Trebuie să recunosc că mi-e teamă, 
adăugă apoi cu jumătate de gură. 

— Şi mie, îi şopti Sabriel, dar dacă mâine e frumos o 
pornim într-acolo, negreşit. 

— Da, aşa vom face, încuviinţă el hotărât. Până nu ne 
copleşeşte teama de tot. 

CAPITOLUL DOUĂZECI. 

Plecarea din oraş fu mult mai anevoioasă decât se 
aşteptaseră, lăsând în urmă zona sigură a oraşului 
încadrată de apeduct şi apucând-o către arcada dinspre 
nord, care dădea într-o stradă abandonată de ceva timp şi 
mărginită de un şir de case în paragină ce şerpuiau către 
dealurile dinspre miazănoapte. 

Odată ajunşi în dreptul arcadei, fură întâmpinați de şase 
soldaţi ceva mai alerţi şi mai eficienţi decât cei care păzeau 
pasajul de la docuri. În faţa lor mai era un grup de oameni 
care aşteptau să treacă, nouă bărbaţi care, după figuri şi 
după felul în care vorbeau şi se purtau, nu păreau tocmai 
paşnici. Fiecare purta câte o armă, de la pumnale până la o 
bardă cu lama lată, iar cei mai mulţi aveau agăţate în spate 
şi nişte arcuri scurte şi ciudat de curbate. 

— Cine-s ăştia? Întrebă Sabriel. Ce caută în zona bântuită 
a oraşului? 

— Prădători. Îi răspunse Touchstone. Câţiva dintre cei cu 
care am vorbit aseară mi-au spus de ei. Se pare că în 
anumite părţi oamenii au dat bir cu fugiţii extrem de 
repede, lăsându-şi baltă mare parte din agoniseală, aşa că 
au ce fura. O îndeletnicire destul de periculoasă, aş zice eu. 


Sabriel încuviinţă din cap şi se întoarse iarăşi către 
bărbaţii din faţă, majoritatea fie aşezaţi pe jos, fie stând 
aşezaţi lângă peretele apeductului. Câţiva dintre ei îi 
întoarseră privirea, cântărind-o cu ochi oarecum suspicioşi. 
Pentru o clipă, fata crezu că i-au zărit clopoţeii de sub 
pelerină, dându-şi astfel seama că era necromant, dar se 
linişti repede, dându-şi seama că ea şi 'Iouchstone fuseseră 
probabil luaţi drept prădători rivali. De altfel, cine altcineva 
şi-ar fi dorit să părăsească siguranţa apelor repezi? 
Gândindu-se mai bine, nici nu erau aşa departe de adevăr. 
Se simţea întrucâtva ca un tâlhar neînduplecat, căci în 
ciuda faptului că de-abia fuseseră spălate şi curățate, 
hainele şi armura erau totuşi nişte articole demne de luat în 
seamă. Mai mult, erau încă puţin umede, iar pelerina 
groasă pe care o luase de pe corabie şi cu care era 
înfăşurată acum era încă udă, pentru că nu fusese agăţată 
cum trebuie la uscat. Partea bună era că totul mirosea a 
lămâie, dat fiind că cei de la Trei Lămâi nu foloseau altfel de 
săpun. 

Sabriel avusese impresia că tâlharii îi aşteptau şi ei pe 
soldaţi, dar îndată ce-i văzu că se ridică mormăind şi 
blestemând în şoaptă şi că se aliniază plictisiţi cu faţa către 
ea îşi dădu seama că cei pe care-i aşteptau veneau de 
undeva din spate. 

Privi peste umăr şi îngheţă când zări doi bărbaţi 
apropiindu-se de arcadă, însoţiţi de vreo douăzeci de copii 
de felurite vârste, între şase şi şaisprezece ani. Cei doi nu 
erau deloc diferiţi de ceilalţi tâlhari, înarmaţi cu bice lungi 
împletite din patru funii fiecare. Copiii aveau cătuşe la 
picioare, toate prinse de un lanţ central mânuit de unul 
dintre indivizi, care mergea înaintea lor pe mijlocul 
drumului, în timp ce celălalt îi păzea din spate, învârtindu-şi 
la răstimpuri biciul deasupra trupurilor minuscule, pişcând 
cu vârful funiilor câte o ureche sau vreun creştet. 

— Da, şi de asta am auzit, mormăi Touchstone venind mai 
lângă ea, cu mâinile încleştate de mânerul săbiilor. Am 


crezut însă că-s vorbe spuse la băutură, fără vreun temei. 
Se pare că prădătorii ăştia folosesc copiii pe post de 
capcană sau momeală pentru morţi. Îi duc şi-i lasă undeva 
unde nu operează, ca să le dea de lucru morţilor până 
termină de scotocit. 

— Dar E. Dezgustător! Urlă Sabriel. E imoral! Asta-i 
exploatare în toată regula, nu tâlhărie! Trebuie neapărat să 
facem ceva să-i oprim! 

O porni îndată înainte, hotărâtă să facă o vrajă prin care 
să-i orbească şi să-i zăpăcească pe bărbaţi, dar o durere 
ascuţită în gât o făcu să se oprească. Era Mogget, care, 
profitând de poziţia în care se afla, îşi înfipsese ghearele 
exact sub bărbia ei. Sângele începu să i se prelingă fetei pe 
gât în şiruri subţirele, în timp ce vocea motanului îi şuieră 
în ureche: 

— Stai! Nu vezi că sunt nouă tâlhari şi şase soldaţi, şi 
acum mai vin şi ăia doi? Cu ce-i ajuţi pe copiii ăştia sau pe 
alţii care-au să vină dacă te laşi pe mâna lor aşa? Morţii 
sunt de fapt adevărata problemă aici, şi e datoria ta de 
Abhorsen să te ocupi întâi şi-ntâi de ei! 

Sabriel se opri cu ochii scăldaţi în lacrimi de furie şi 
frustrare, hotărând să renunţe la atac. Rămase locului, 
privindu-i pe sărmanii copii atât de resemnaţi şi fără de 
speranţă în tăcerea lor, stând nemişcaţi în lanţuri cu 
capetele în pământ. Deodată, tâlharii îi biciuiră din nou, şi 
atunci porniră toţi ca la un semn câtre arcadă, cu paşi 
sacadaţi şi mărunți. 

În curând erau trecuţi dincolo, înaintând de-a lungul 
străzii pustii cu ceata tâlharilor mergând alene în urmă. 
Soarele scălda strada pietruită în raze strălucitoare care se 
reflectau în armuri şi în lamele armelor, şi, pentru câteva 
secunde trecătoare, în părul bălai al unui băieţel. În curând 
nu-i mai văzură, căci o cotiseră spre dreapta, pe drumul 
către Dâmbul Pungaşului. 

Sabriel, Touchstone şi Mogget îi urmară peste vreo zece 
minute, timp în care negociaseră de zor cu soldaţii. Lia 


început, comandantul lor, un bărbat solid înfăşurat într-o 
platoşă de piele pătată de sos, le ceru o „aprobare oficială 
de trecere”, care nu era altceva decât un nou tertip ca să 
nu le ceară mită pe şleau. Restul a fost o chestiune de 
târguială până la învoiala finală şi achitarea sumei de trei 
arginţi de fiecare şi unul pentru motan. „Ce socoteală 
ciudată”, îşi zise Sabriel, bucuroasă totuşi că lui Mogget nu 
i se năzărise să protesteze cum că a fost subevaluat. 

Odată trecuţi de apeduct şi de bariera liniştitoare a apei 
curgătoare, Sabriel simţi deja prezenţa apăsătoare a 
morţilor. Erau pe peste tot, în casele părăsite, prin pivnițe şi 
canale, pândind din orice cotlon unde lumina nu putea 
pătrunde. Acum, că soarele strălucea încă pe cer, dormitau 
amorţiţi, în aşteptarea întunericului. 

Morţii din Belisaere semănau în foarte multe privinţe cu 
tâlharii puşi pe căpătuială. Şi unii şi ceilalţi se ascundeau 
ziua şi dădeau lovitura noaptea, prădând cât puteau. În 
Belisaere erau morţi cu duiumul, dar erau slabi, laşi şi 
pizmuitori. Pofta lor adunată laolaltă era, într-adevăr, 
copleşitoare, însă rezerva de victime era cam săracă, din 
păcate pentru ei. Piereau cu zecile în fiecare dimineaţă, 
căzând înapoi în negura de unde veniseră. Dar de fiecare 
dată veneau alţii, mai mulţi şi mai mulţi. 

— Sunt mii de morţi aici, zise Sabriel privind de jur 
împrejur. Majoritatea sunt slăbiţi. Dar sunt atât de mulţi! 

— Mergem direct la bazin? O întrebă Touchstone. 

Altceva voia el să zică, şi ea ştia prea bine ce. Ar trebui 
oare să încerce să-i salveze pe copii mai întâi? Ar reuşi 
oare? 

Înainte să răspundă, aruncă o privire către cer. Mai aveau 
cam patru ore de lumină până la căderea întunericului, asta 
dacă nu cumva se înnora între timp. Destul de puţin, 
oricum. Chiar presupunând că i-ar răpune pe tâlhari, era 
oare înţelept să amâne căutarea tatălui ei pentru a doua zi? 
Posibilitatea ca spiritul să-i fie reîntregit cu trupul scădea 
pe zi ce trecea, iar fără el nu-l puteau învinge pe Kerrigor, 


căruia trebuia să-i vină de hac ca să poată apoi întregi 
Pietrele Sacre şi să-i alunge pe morţi din regat. 

— Da. Mergem direct la rezervor, zise ea încercând să-şi 
şteargă din minte imaginea căpşorului blond scăldat în 
razele soarelui şi sunetul picioarelor lui târşâite prin 
ţărână. 

— Poate că. Poate că-i vom putea salva la întoarcere. 

Touchstone o apucă înainte hotărât, mereu pe mijlocul 
drumului, unde soarele strălucea încă cu putere. Merseră 
aşa vreme de aproape o oră, trecând dintr-o stradă părăsită 
într-alta, acompaniaţi doar de bocănitul tălpilor pe pavaj. 

Nu era nici urmă de pasăre pe cer sau de animale prin 
curţi, nici măcar insecte. Nimic, în afară de ruină şi 
părăsire. 

Ajunseră în cele din urmă în dreptul unui parc închis cu 
garduri de oţel care se întindea la poalele Colinei Palatului, 
în vârful căreia se înălța odinioară Palatul Regal, acum aflat 
în ruină - nişte mormane de scânduri şi bucăţi de piatră 
arsă. 

— I-a dat foc ultimul regent, zise Mogget când se opriră şi 
priviră în sus, către deal. Acum vreo douăzeci de ani. Se 
zice că era năpădit pe zi ce trece de tot mai mulţi morţi, în 
ciuda vrăjilor şi străjerilor pe care diverşi Abhorsen veniţi în 
vizită îi lăsau de pază. Se mai zvoneşte şi că a luat-o razna 
şi că a încercat să-i ardă de vii. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el până la urmă? Întrebă Sabriel. 
— Cu ea, poate vrei să spui. Păi ori a murit în incendiu, ori 
i-au venit de hac morţii, nu se ştie sigur. Oricum, după ea nu 

s-a mai înghesuit nimeni la cârmuire. 

— Era o clădire tare frumoasă, îşi aminti Touchstone. 
Vedeai până dincolo de Marea Saere, şi camerele aveau 
toate tavane înalte şi un sistem foarte ingenios de aerisire, 
fiind mai tot timpul scăldate în lumina soarelui şi 
împrospătate de briza mării. Nu trecea zi fără muzică şi 
dans la palat, iar în serile toride de vară luam cina pe 


acoperişul grădinii, învăluiţi de aroma miilor de lumânări 
aprinse. 

Oftă prelung, după care îşi veni în fire şi le arătă o gaură 
în gard. 

— Hai să intrăm pe acolo mai întâi. Ne putem strecura 
apoi în rezervor printr-una din grotele decorative din parc. 
Sunt numai cincizeci de trepte până la apă, în loc de o sută 
cincizeci de sus, de la palat. 

— O sută cincizeci şi şase, dacă îmi aduc bine aminte, îl 
corectă Mogget. 

Touchstone ridică din umeri şi se vâri prin deschizătură, 
sărind pe gazonul înverzit de dincolo de gard. Deşi curtea 
interioară părea pustie, îşi scoase totuşi săbiile, din pricina 
umbrelor desenate pe jos de copacii înalţi dimprejur. 

Sabriel îl urmă cu Mogget pe umeri, care îndată ce se 
văzu dincoace îi sări de la gât şi începu să alerge prin iarbă, 
adulmecând aerul cu nesaţ. Fata îşi scoase şi ea sabia, 
lăsând însă clopoţeii la locul lor. Erau destui morţi şi pe 
acolo, dar nu foarte aproape, căci în timpul zilei erau 
nevoiţi să se ţină departe de parc. 

Ajunseră la grote în cinci minute, trecând pe lângă un 
heleşteu din a cărui apă urât mirositoare se înălţau 
odinioară şapte fântâni arteziene reprezentând fiecare câte 
un triton cu barbă. Gurile deschise ale statuilor erau acum 
înfundate cu frunze putrezite, şi o mâzgă galbenă-verzuie şi 
aproape întărită pusese stăpânire pe întregul iaz. 

Erau trei intrări în grotă, una lângă alta, iar Touchstone îi 
conduse prin cea din mijloc, care era şi cea mai mare. 
Câteva trepte de marmură coborau către intrândul propriu- 
zis, al cărui tavan era susţinut de stâlpi tot din marmură. 

— Pasajul ăsta nu are mai mult de treizeci de metri, le 
explică el în timp ce-şi aprindeau lumânările şi chibriturile 
la intrare, mirosul înţepător al catranelor îngreunând aerul 
şi-aşa destul de umed şi stătut. Au fost construite ca refugiu 
pentru picnicuri în zilele toride de vară. La capăt o să dăm 
de o uşă care s-ar putea să fie încuiată, dar o deschidem cu 


o vrajă de Legământ. În spatele ei sunt nişte trepte nu 
foarte abrupte ce duc către bazinul subteran, însă, din 
păcate, sunt cam înguste şi nici nu există guri de aerisire, 
aşa că e destul de întuneric. 

— Păi atunci o iau eu prima, zise Sabriel cu o hotărâre 
care reuşi să-i mascheze pentru moment moliciunea din 
genunchi şi golul pe care îl simţea în stomac. Nu simt nici 
un mort prin apropiere, deşi nu-i exclus să se ascundă pe 
acolo pe undeva. 

— Prea bine, zise Touchstone după un moment de ezitare. 

— Dacă nu vrei, nu trebuie să vii cu mine, izbucni ea dintr- 
odată, întorcându-se către el şi privindu-l fix, în timp ce 
lumânările le pâlpâiau în mâini, consumându-se degeaba 
atât timp cât rămâneau afară, la lumină. 

Brusc, se simţea responsabilă pentru el, care o privea 
vădit speriat şi alb la faţă, aproape la fel de palid ca un 
necromant subjugat de puterea Morţii. Văzuse lucruri 
cumplite acolo jos, lucruri care-l făcuseră să-şi piardă 
minţile şi pentru care se simţea răspunzător, deşi ea nu-l 
considera vinovat pentru cele întâmplate. La urma urmei, 
nu tatăl lui era prizonier în rezervor, şi nu el era Abhorsen. 

— Ba da, trebuie să vin, zise el muşcându-şi nervos buza 
de jos. N-am de ales. Numai aşa mă pot vindeca de toate 
amintirile care mă bântuie. Trebuie neapărat să fac ceva, 
nu ştiu. Să-mi creez poate unele noi şi mai bune. Să. Să 
caut mântuirea. De altfel, sunt încă ofiţer al gărzii regale, 
aşa că e de datoria mea să te însoțesc. 

— Cum vrei tu. Oricum, mă bucur tare că eşti aici. 

— Da, şi eu, deşi mă simt destul de ciudat, zise el şi faţa i 
se lumină într-un zâmbet crispat. 

De fapt nu era sigură dacă Touchstone zâmbise cu 
adevărat sau doar i se păruse ei. 

— Eu nu, îi întrerupse Mogget hotărât. Hai mai bine s-o 
luăm din loc, că trece ziua de pomană. 

Uşa era, într-adevăr, încuiată, dar cedă îndată ce Sabriel 
făcu o vrajă şi simbolurile magice pentru deschidere şi 


trecere îi zburară cât ai clipi din gând pe degetul arătător 
vârât în gaura cheii. Deşi uşa se deschise relativ repede, 
trebui să se concentreze îndelung ca să-şi ducă vraja la 
capăt, căci, chiar şi aici, la gura tunelului, pietrele despicate 
din bazin perverteau forţa Legământului. 

În lumina palidă a lumânărilor, treptele se dezvăluiau una 
câte una, alunecoase şi gata să se surpe sub paşii lor. 
Coborau drept în sălaşul întunecos de sub pământ, fără 
curbe sau cotituri neaşteptate. 

Sabriel avansa încet, simțind cum piatra i se fărâmiţează 
sub picioare şi păşind foarte atentă pe fiecare treaptă în 
parte, cât mai departe de margine. Înaintau puţin câte 
puţin, ea în faţă şi Touchstone imediat după, în timp ce 
lumânarea din mâna lui îi deşira umbra în jos pe scări 
înainte ca aceasta să se unească cu bezna dimprejur. 

Pe la cea de-a treizeci şi noua treaptă, simţi deja mirosul 
ce urca dinspre rezervor, o adiere rece şi umedă care-i 
pătrunse prin nări până în plămâni, umplând-o de o 
senzaţie de răcoare copleşitoare. 

La capătul treptelor se treziră în pragul unei intrări ce 
dădea într-o sală mare, dreptunghiulară - o încăpere 
imensă înţesată de coloane de piatră înalte de optsprezece 
metri, care susțineau tavanul impunător înfipte în podeaua 
acoperită în întregime de apă. De jur împrejur, 
deschizăturile circulare din pereţi lăsau razele soarelui să 
pătrundă înăuntru pieziş, căzând perpendicular pe coloane 
şi desenând cercuri luminoase în apă. Din pricina lor, 
marginile bazinului erau scăldate într-o adevărată reţea de 
umbre şi de lumini, porţiunea din centru rămânând 
învăluită în neguri nepătrunse. 

Sabriel simţi atingerea lui Touchstone pe umăr, urmată de 
vocea lui şoptită în ureche: 

— Ar trebui să-ţi vină cam până la talie. Încearcă să te 
strecori fără prea mult zgomot. Dă-mi mie să-ţi ţin 
lumânarea. 


Sabriel încuviinţă şi-i întinse lumânarea, după care îşi vâri 
sabia în teacă şi se aşeză pe ultima treaptă, intrând 
încetişor în apă. Aceasta era rece, dar suportabilă. Deşi 
înainta cu mare grijă, tot făcu mici valuri în jurul ei, cercuri 
argintii ce sparseră pentru o clipă monotonia de smoală a 
apei, ba, la un moment dat, se auzi chiar şi-un plescăit 
înfundat. Atinse, în sfârşit, fundul cu picioarele, gâfâind 
scurt până să se controleze din nou, dar nu din cauza 
frigului, ci pentru că tocmai zărise cele două pietre 
despicate şi priveliştea lor o zgudui la fel cum te loveşte 
dintr-odată o durere cumplită de stomac şi te ia cu 
transpiraţie, crampe şi amețeli. Se prinse cu mâinile de 
treaptă şi stătu chircită câteva secunde, până ce durerea se 
mai domoli, dându-şi seama că ce simţise lângă piatra 
sfărâmată de pe culmile Piscului Despicat sau în preajma 
celei din Nestowe fusese floare la ureche, tocmai pentru că 
nu erau nici pe departe la fel de puternice ca acestea. 

— Ce este, ce-ai păţit? O întrebă Touchstone şoptit. 

— Pietrele despicate. Murmură ea cu glasul întretăiat, 
respirând adânc ca să alunge durerea şi senzaţia de rău. E 
groaznic. Ai grijă şi tu când intri în apă. 

Îşi scoase iarăşi sabia şi-şi luă lumânarea înapoi, în timp ce 
el se pregătea să intre în apă. Deşi Sabriel îl avertizase, în 
momentul când atinse fundul, tânărul nu-şi putu stăpâni un 
tremur subit, ce-i scăldă fruntea în şiroaie de sudoare 
aidoma cercurilor pe care trupul lui le descria înaintând 
prin apă. 

Sabriel se aşteptase ca Mogget să-i sară din nou pe umeri, 
dat fiind că pe Touchstone nu-l prea avea la inimă, dar 
motanul o surprinse şi de această dată, căţărându-se în 
spinarea tânărului. Acesta păru nedumerit la început, dar 
se obişnui repede cu noul său tovarăş, care i se cuibări la 
gât miorlăind înfundat. 

— Încearcă să stai cât mai la margine, o sfătui el. Efectul 
despicăturilor e mult mai puternic la mijloc. 


Sabriel încuviinţă, îşi ridică sabia şi o porni încet pe lângă 
zid, străduindu-se să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă. 
Cu toate astea, pe măsură ce înaintau, clipocitul stins al 
apei părea să răsune din ce în ce mai tare de-a lungul 
pereţilor subterani, ţinând isonul picurilor de pe tavan, care 
fie cădeau de la înălţime ritmic şi sonor, fie se prelingeau 
amorţiţi în jos pe coloane. 

Simţurile îi spuneau fetei că nu erau morţi în rezervor, 
deşi era foarte posibil să se înşele, cu pietrele despicate 
atât de aproape. Îi dădeau o durere de cap cumplită, ca un 
zumzăit agasant ce n-o slăbea deloc. În plus, avea crampe 
la stomac şi un gust amar de fiere în gură. 

Ajunseră, în sfârşit, în colţul dinspre nord-vest, chiar sub o 
gură de aerisire, când raza de lumină păli dintr-odată şi 
întregul bazin fu cuprins de întuneric într-o clipă, în afară 
de flacăra plăpândă a lumânărilor. 

— Un nor, îi şopti Touchstone. O să treacă. 

Rămaseră pe loc cu respiraţia tăiată, privind în sus către 
dâra şovăielnică de lumină şi răsuflând uşuraţi când soarele 
umplu din nou deschizătura cu razele lui strălucitoare. Îşi 
reluară, aşadar, drumul, urmărind peretele lung dinspre 
soare-apune. Nu trecu mult, însă, şi un alt nor acoperi cerul 
senin de deasupra, cufundându-i iarăşi în beznă. După el 
veniră alţii, unul câte unul, astfel încât acum domnea 
întunericul, întrerupt din când în când de intervale scurte 
de lumină. 

Rezervorul părea şi mai rece în lipsa razelor luminoase, 
deşi, chiar şi atunci când bătea soarele, drumul lung pe 
care-l parcurgeau razele până în străfundurile umede le 
mai diminua din căldură şi putere. Sabriel nu simţise frigul 
până acum, însă senzaţia o cuprinse pe neaşteptate, laolaltă 
cu o teamă iraţională că au stat prea mult în bazin şi că 
atunci când au să iasă de acolo va fi deja noapte, şi morţii or 
să-i înconjoare hămesiţi. Touchstone era şi el înfrigurat, 
poate nu atât din cauza răcorii, cât a amintirilor de acum 
două sute de ani, când exact în acel loc regina şi fiicele sale 


fuseseră sacrificate chiar sub ochii lui, şi Rogir despicase 
pietrele cu sângele lor. Il vedea parcă şi acum plutind pe 
apă - o imagine cruntă care i se întipărise în minte pe veci. 

Cu toate astea, avură noroc cu întunericul până la urmă, 
căci altfel Sabriel n-ar fi zărit niciodată luminiţa firavă ce 
răzbătea până la ei de undeva din dreapta, dinspre centru. 
Ferindu-şi ochii de flacăra lumânării, Sabriel îi arătă 
imediat şi lui Touchstone luminiţa aceea. 

— Da, sigur e ceva acolo, zise el cu o voce atât de joasă, 
încât fata abia îl auzi. Sunt pe puţin vreo doisprezece metri 
de la margine. E prea aproape de mijloc. 

Sabriel nu-i răspunse, concentrată asupra punctului 
luminos. | se păruse că distinge ceva venind dintr-acolo, o 
senzaţie asemănătoare cu atingerea diafană pe care o 
simţea pe ceafă ori de câte ori spiritul lui Abhorsen o vizita 
la colegiu. Se depărtă de zid cu paşi hotărâți, despicând apa 
în urma ei în linii piezişe. Touchstone îşi mai aruncă o dată 
ochii de jur împrejur şi apoi se luă după ea, luptându-se cu 
greaţa care-l cuprinse dintr-odată în accese repetate, de 
parcă stătea să vomite. Era şi ameţit, şi de-abia îşi mai 
simţea picioarele. 

După vreo nouă metri, durerea şi senzaţia de rău deveniră 
aproape insuportabile, iar când Sabriel se opri brusc din 
mers, el îşi ridică iute sabia într-o mână şi lumânarea în 
cealaltă, gata de atac. Nici urmă însă de duşman. Observă 
atunci că licărirea aceea plăpândă venea de fapt de la un 
romb protector ale cărui colţuri aprinse străluceau pe 
fundul apei, unite de patru linii la fel de luminoase. 

În mijlocul rombului magic se vedea silueta unui bărbat 
care stătea în picioare cu braţele ridicate, ca şi cum ar fi 
ţinut în mâini nişte arme invizibile. O brumă albicioasă îi 
acoperea hainele şi faţa, astfel încât nu-i puteai desluşi 
trăsăturile foarte bine, iar mijlocul îi era încins într-un brâu 
de gheaţă pe lângă care apa aluneca tăcută. Sabriel îl 
recunoscu imediat. 


— Tată! Şopti ea înduioşată, şi glasul îi răsună prelung 
deasupra apelor negre, contopindu-se cu tactul picurilor 
neobosiţi. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 

— Rombul e întregit, zise Touchstone. N-o să-l putem 
muta. 

— Da, ştiu, răspunse Sabriel. Bucuria care-o cuprinsese la 
vederea părintelui său începea să se stingă, lăsând loc stării 
de rău din pricina pietrelor despicate din apropiere. Cred 
că. Cred că va trebui să trec în Moarte şi să-i aduc spiritul 
înapoi. 

— Poftiiim? Izbucni Touchstone, adăugând apoi ceva mai 
calm: Aici? 

— Dacă ne refugiem şi noi într-un romb protector. Gândi 
ea cu voce tare. Unul mare, care să-l cuprindă şi pe cel al 
tatei. Ar trebui să fie de ajuns să ne apere de necazuri. 

— Da, aşa ar trebui. Zise el privind suspicios în jur, 
încercând să străpungă întunecimea dincolo de cercul de 
lumină al lumânării. Pe de altă parte, ne va ţintui locului - 
asta dacă îl vom putea întregi atât de aproape de pietre. Eu 
unul n-aş putea să-l fac singur, asta-i clar. Nu aici şi nu în 
starea asta. 

— Dar dacă ne-am uni forţele? Ar putea merge. Apoi eu 
trec pragul Dincolo şi tu cu Mogget staţi de pază. 

— Tu ce părere ai, Mogget? Îl întrebă Touchstone 
întorcându-şi capul şi atingându-i umerii cu obrazul. 

— Am şi eu bănuielile mele, mormăi el. Sunt aproape 
convins că e o capcană. Dar dacă tot suntem aici, iar. 
Emeritul nostru Abhorsen pare să fie încă în Viaţă, 
presupun că n-ar fi rău să încercăm. 

— Hmm. Nu-mi place deloc chestia asta, şopti Touchstone 
pierit. 

Apropierea de pietrele despicate îl secătuia pur şi simplu 
de puteri. Ideea ei de a pătrunde în Moarte părea mai mult 
decât nebunească - o provocare a sorții. Cine ştie ce făpturi 
îngrozitoare o pândeau Dincolo, imediat după gura 


portalului atât de uşor accesibil datorită pietrelor 
pervertite? Ca să nu mai vorbim de umbrele de acolo, din 
rezervor, de unde alţi ochi neştiuţi probabil că îi spionau cu 
jind. 

Fără să răspundă, Sabriel se apropie de rombul de 
protecţie în mijlocul căruia se afla tatăl ei, studiind cu 
atenţie însemnele purpurii ce străluceau sub apă. 
Touchstone o urmă temător, urnindu-şi cu greu picioarele şi 
înaintând cu paşi mărunți, ca să facă cât mai puţin zgomot 
şi să nu tulbure netezimea apei. 

Sabriel îşi stinse lumânarea şi o vâri după curea, iar apoi îi 
întinse mâna: 

— Pune-ţi sabia la loc şi dă-mi mâna, îi zise ea pe un ton 
poruncitor, ce nu lăsa loc de împotriviri. 

Touchstone şovăi o clipă, pentru că, deşi în mâna stângă n- 
avea decât lumânarea, ar fi vrut să-şi păstreze măcar una 
dintre săbii afară, dar pe urmă se conformă şi-i cuprinse 
palma, care îi păru mai rece chiar decât apa. O strânse 
atunci ceva mai tare, ca să-i transmită măcar o parte din 
căldura lui. 

— Mogget, fii cu ochi-n patru, îi ordonă Sabriel. Închise 
ochii şi îşi formă în minte însemnul pentru soare-răsare, 
primul dintre cele patru puncte cardinale ale rombului 
magic. Touchstone îşi aruncă ochii împrejur şi închise şi el 
pleoapele, copleşit de puterea vrăjii. 

În momentul când îşi împreună forţele cu ale ei, simţi o 
durere ascuţită în mână şi apoi în sus, pe braţ, până la 
umăr. Nu se putea concentra cum trebuie şi de aceea 
semnul i se arăta tulbure în minte, refuzând să capete 
contur. Înţepăturile şi furnicăturile din talpă îi urcară acum 
mai sus de genunchi, devenind junghiuri în toată regula. 
Izbuti totuşi să le ignore, canalizându-şi energia asupra 
unui singur lucru, şi anume înfăptuirea rombului ocrotitor. 

Însemnul de soare-răsare alunecă în sfârşit pe lama săbiei 
ei, prinzându-se în mâlul de pe fund. Apoi, cu ochii tot 
închişi, se întoarseră către miazăzi ca să formeze cel de-al 


doilea simbol, care îi puse la grea încercare. Se chinuiră şi 
mai abitir decât la primul, iar când însemnul se contură, în 
sfârşit, sub apă, amândoi tremurau din toate încheieturile, 
năduşind din greu. Sabriel îşi simţea mâna fierbinte, ca şi 
cum ar fi avut temperatură, în timp ce Touchstone asuda 
abundent, scuturat de friguri. II apucă iarăşi răul, şi mai 
mult ca sigur ar fi vomitat dacă Sabriel nu-l strângea iute 
de mână, întărindu-l cu puterea ei. Îşi astupă gura cu 
degetele şi icni sec, după care păru că-şi vine în fire. 

Închegarea simbolului dinspre soare-apune se dovedi un 
adevărat test de rezistenţă. Sabriel îşi pierdu concentrarea 
pentru câteva clipe, răstimp în care Touchstone se văzu 
nevoit să susţină însemnul de unul singur, efortul ameţindu- 
| atât de tare, încât nu mai ştiu de el, pierzându-şi controlul 
definitiv. Noroc că Sabriel interveni la timp şi reuşi să-l 
fixeze în nămol cu un ultim efort. 

Veni, în sfârşit, rândul semnului dinspre miazănoapte, care 
le dădu cea mai mare bătaie de cap, aducându-i în pragul 
disperării. Se luptară cu el minute în şir, care le părură ore 
lungi şi interminabile, până când, la un moment dat, 
aproape că-l scăpară, înainte să întregească rombul. În 
acea clipă, Sabriel îşi concentră întreaga energie către 
dorinţa ei cea mai de preţ, adică salvarea tatălui său, în 
timp ce 'Touchstone i se alătură încrâncenat, cu forţa a două 
veacuri de remuşcări şi de suferinţă. 

Simbolul se rostogoli în jos pe lamă din ce în ce mai 
purpuriu, pierzându-şi din strălucire odată ajuns sub apă, 
când o linie de foc ţâşni din mijlocul lui către însemnul de la 
răsărit, continuându-şi traiectul înspre miazăzi şi apoi în sus 
la apus, de unde urcă pieziş către nord, întregind astfel 
rombul de jăratic. 

Se simţiră îndată mult mai uşuraţi, la adăpost de prezenţa 
nefastă a pietrelor despicate. Durerea de cap o mai slăbi 
niţel, iar Touchstone îşi dezmorţi, în sfârşit, picioarele, în 
timp ce Mogget începu şi el să se întindă leneş, primele 
mişcări de când se încolăcise pe umerii lui. 


— Hai că ne-am descurcat chiar bine, zise Sabriel 
încetişor, privind cu ochii înceţoşaţi de oboseală simbolurile 
aprinse. Mai bine decât ultima dată, când a trebuit să-l fac 
de una singură. 

— Mă mir că ne-a reuşit. Îi răspunse el privind rombul cu 
neîncredere, dându-şi seama brusc că încă o ţinea de mână. 

Se simţi dintr-odată îngreunat de o povară invizibilă, ca un 
ţapinar bătrân şi încovoiat sub încărcătură, dar se îndreptă 
iute de spate şi-i dădu grăbit drumul mâinii, de parcă ar fi 
fost un şarpe veninos. 

Sabriel îl privi uşor surprinsă, iar el îi întoarse privirea, 
fixând reflexia jucăuşă a lumânării în ochii ei negri şi lucioşi. 
Era pentru prima dată când se uita la ea cu adevărat, 
observându-i oboseala întipărită pe chip şi micile riduri din 
jurul ochilor, mărturii ale grijilor ce-o frământau necontenit. 
Băgă de seamă şi că buzele ei uşor curbate în jos îi dădeau 
gurii un aer oarecum trist, în timp ce nasul îi era încă puţin 
umflat şi vânătăile din jurul pomeţilor începuseră să se 
vindece, căpătând nuanţe gălburii. De-abia atunci realiză 
Touchstone cât era de frumoasă Sabriel. Nu se gândise 
niciodată la ea ca la o femeie, ci doar ca la un Abhorsen pe 
care trebuia să-l slujească. 

— Ar trebui să mă pregătesc, zise ea într-un sfârşit, 
stânjenită de privirea lui fixă. 

Îşi duse mâna stângă la bandulieră, pipăind cu degetele 
după mânerul lui Saraneth. 

— Stai că te ajut eu, zise Touchstone aplecându-se asupra 
bandulierei şi chinuindu-se să desfacă cureluşa de piele cu 
degete tremurânde din cauza efortului de mai devreme. 

Sabriel stătea nemişcată privindu-i creştetul, cuprinsă 
brusc de dorinţa de a săruta locul unde câteva şuviţe rebele 
se iţeau dintre buclele castanii. Se opri totuşi la timp. 

Cureluşa se desfăcu, în sfârşit, şi Touchstone se depărtă, 
iar Sabriel prinse clopoţelul în palmă. 

— Nu cred că o să mă aştepţi prea mult, zise ea. Timpul în 
Moarte se scurge în felul lui ciudat. Oricum, dacă. Dacă nu 


mă întorc în două ore, probabil că voi rămâne şi eu 
prizonieră Dincolo, aşa că ar trebui să-l iei pe Mogget şi să 
plecaţi. 

— În nici un caz, replică el hotărât. Am să te aştept. 
Oricum am pierdut deja noţiunea timpului şi aici. 

— Se pare că n-am încotro, aşa că voi aştepta şi eu. 
Mormăi motanul. Singura cale de scăpare e prin apă, iar de 
înotat n-am de gând să înot. Legământul să te aibă în pază, 
Sabriel! 

— Şi pe voi! Le întoarse ea urarea privind în jur. 

Nu simţea apropierea Morţii în rezervorul întunecos, dar 
cu toate astea îi lăsa cu inima strânsă. 

— Da, o să avem nevoie de pavăza Lui, zise Mogget 
amărât. Într-un fel sau altul. 

— Să sperăm că nu, şopti Sabriel cu mâna pe punguţa de 
la brâu, în care îşi pregătise câteva lucruri trebuincioase 
încă de când plecase de la hanul Trei Lămâi. Se întoarse 
apoi către însemnul dinspre miazănoapte şi-şi ridică sabia, 
gata să treacă pragul în Tărâmul de Dincolo. 

Fără să mai piardă nici o secundă, Touchstone se repezi 
către ea şi-o sărută pe obraz - un sărut timid şi stângaci, 
care aproape că-i răsturnă coiful de pe cap. 

— Ca să-ţi poarte noroc, îi spuse el emoţionat, după care 
adăugă: Sabriel. 

Ea zâmbi şi încuviinţă tăcută, după care se întoarse înapoi 
către nord şi se puse pe treabă, concentrându-se într-un 
punct invizibil, în timp ce aburi reci începură să-i înconjoare 
silueta nemişcată. Cât ai clipi, şuviţele ei negre se 
cristalizară în ţurţuri subţiri, iar sabia şi clopoţelul prinseră 
promoroacă. 

Touchstone rămase un timp lângă ea, păzind-o 
îndeaproape, dar în curând i se făcu mult prea frig şi se 
retrase în colţul dinspre sud, cu lumânarea ridicată într-o 
mână şi sabia pregătită în cealaltă. Începu apoi să 
mărşăluiască de-a lungul liniilor rombului ca un ofiţer de 
patrulă pe meterezele unui castel. Mogget stătea şi el de 


pază, scrutând tenebrele cu ochii lui verzi aprinşi de o 
lumină lăuntrică. Amândoi se întorceau la răstimpuri şi-o 
priveau îndelung pe Sabriel. 

Apropierea pietrelor despicate îi făcu lui Sabriel trecerea 
mai mult decât uşoară. Le simţea prezenţa ademenitoare, 
ca două guri mari şi căscate ce promiteau morţilor un pasaj 
sigur şi facil în lumea celor vii. Din fericire, senzaţia de rău 
dispăru odată ce fata trecu pragul, înlocuită de răcoarea şi 
tumultul râului îngheţat. 

Sabriel o porni la drum fără zăbavă, căutând să pătrundă 
cu privirea negura ce-o înconjura în nuanţe cenuşii. Din 
când în când, mai distingea cu coada ochilor niscai umbre 
mişcătoare sau zgomote înfundate în depărtare, dar nimeni 
şi nimic nu-i ieşea în cale şi totul era cufundat într-o tăcere 
funebră, în afară de bolboroseala continuă a curenților. 

Ajunse, în sfârşit, în dreptul Primei Porţi, oprindu-se 
dinaintea zidului compact de ceaţă care se întindea de-o 
parte şi de alta cât vedea cu ochii. Îndărătul lui auzea 
susurul susţinut al râului alunecând în bulboane învolburate 
către al Doilea Hotar şi apoi mai departe dincolo de cea de- 
a Doua Poartă. 

Aducându-şi aminte de poveţele din Cartea morţilor, 
Sabriel rosti cuvintele de dezlegare, cuvinte năprasnice 
pătrunse de magie liberă, care-i schimonosiră gura când îi 
alunecară de pe buze, strepezindu-i dinţii şi arzându-i limba 
cu puterea lor nestăpânită. 

Vălul de pâclă se risipi ca prin minune, dezvăluind mai 
multe cascade ce păreau că se prăvălesc în hăuri fără fund. 

Sabriel îşi continuă incantaţia, gesticulând cu sabia în 
stânga şi-n dreapta până când dinaintea ei apăru ca din 
senin o cărare ce despărţi apele, ca atunci când îţi treci 
degetul printr-o bucată moale de unt. O apucă grăbită către 
cea de-a Doua Poartă încadrată de pereţii supuşi de apă şi, 
tocmai când zidul de ceaţă se forma la loc în spatele ei şi ea 
îşi ridică piciorul să mai facă încă un pas, cărarea se făcu 
nevăzută. 


Al Doilea Hotar era mult mai primejdios decât Primul, cu 
gropi adânci la tot pasul şi curenţi înşelători. Nici lumină nu 
prea era, căci cenuşiul dimprejur căpătase nuanţe ceva mai 
intense, care se închideau de tot la capătul şirului de 
cascade, unde domnea bezna. Nu vedea mai nimic, 
bâjbâind confuză prin semiîntunericul vaporos. 

Înainta cu grijă, folosindu-şi sabia ca să vadă pe unde 
calcă. Ştia că există o cale mult mai uşoară, folosită adesea 
de nenumărați necromanţi şi nu puţini Abhorsen, însă 
memoria îi juca feste şi se temea să-i dea crezare întru 
totul. 

Mintea ei scormonea necontenit împrejurimile în căutarea 
tatălui său. Era absolut sigură că e prins undeva în Moarte, 
şi din când în când parcă îi şi simţea prezenţa de undeva 
din străfundurile Tărâmului întunecat. Mai avea, aşadar, 
cale lungă de străbătut până să-l găsească. 

Se trezi într-un final în faţa porţii, o gaură imensă lată de 
mai bine de două sute de metri prin care râul se prăvălea 
furtunos ca un şuvoi de apă printr-o rigolă, cu singura 
diferenţă că aici totul se petrecea într-o linişte mormântală 
care, dimpreună cu lumina difuză, îl putea păcăli cu 
uşurinţă pe călătorul neexperimentat, ademenindu-l mult 
prea aproape de margine. Ea însă se deprinsese cu 
vârtejurile viclene încă de copil, fiind cu ochi-n patru ori de 
câte ori se afla în faţa acestui prag. Se opri, aşadar, la timp, 
ocolind curenţii cu privirea mereu aţintită la volburile 
încârligate şi tăcute. 

Un clipocit în spatele ei o făcu să se întoarcă, descriind cu 
vârful săbiei un cerc de oţel în aer, infuzat de forţa 
Legământului. Lama pătrunse carnea unui spirit mort, 
răspândind scântei în stânga şi-n dreapta, în timp ce 
creatura urlă răpusă de durere, răcnetul ei sfâşiind brusc 
tăcerea apăsătoare. Zdruncinată din tot corpul la auzul 
ţipătului cumplit, Sabriel fu cât pe ce să dea câţiva paşi 
înapoi, dar reuşi să-şi ţină echilibrul, căci poarta era mult 
prea aproape. 


Creatura făcu un pas înapoi, cu capul atârnând de gâtlejul 
spintecat aproape în întregime. Avea formă umană, sau cel 
puţin aşa părea la prima vedere, doar că braţele îi erau 
neobişnuit de lungi, ajungându-i până mai jos de genunchi 
şi pierzându-se în apele râului. Capul, care acum i se 
bălăngănea pe unul din umeri, era subţire şi alungit, cu o 
gură în care se vedeau mai multe rânduri de dinţi. În loc de 
ochi avea jăratic aprins, o trăsătură întâlnită numai la 
morţii din străfunduri, de dincolo de cea de-a Cincea 
Poartă. 

Mârâi ameninţător şi-şi scoase din apă degetele lungi şi 
fusiforme ca să-şi îndrepte capul, dar Sabriel îl păli din nou, 
tăindu-i de data asta capul cu totul, plus unul din braţe. 
Căzură amândouă greoaie în râu, împroşcând cu apă de jur 
împrejur înainte să iasă la suprafaţă pentru o clipă - capul 
urlând prelung cu ochii aprinşi de o ură mistuitoare. În 
câteva secunde fură înghiţite de ape, dispărând în noianul 
celei de-a Doua Porţi. 

Trupul decapitat rămase locului preţ de o secundă, după 
care începu să se împleticească prin apă, orbecăind cu 
braţul rămas. Fără să-şi ia privirile de la el, Sabriel încerca 
să se hotărască dacă ar trebui să-l folosească mai întâi pe 
Saraneth şi să-l supună pe monstru voinţei ei, şi abia apoi 
pe Kibeth, cu care să-l trimită către obştescul sfârşit. Cu 
toate astea, sunetul clopoţeilor i-ar fi trezit cu siguranţă pe 
morţii ce sălăşluiau între Prima şi a Treia Poartă - dacă nu 
şi dincolo de ea, aşa că decise să nu-i folosească 
deocamdată. 

Creatura mai făcu un pas, alunecând pe neaşteptate într-o 
gaură adâncă ascunsă între ape. Prinse atunci a se zvârcoli 
neputincioasă, biciuind râul cu braţul alungit, dar în zadar. 
În loc să se salveze, căzu pradă curenților puternici, care o 
smulseră cât ai clipi din scobitura mâloasă, aruncând-o în 
inima vâltorii de dincolo de poartă. 

Sabriel rememoră formulele demult învăţate din Cartea 
morţilor, rostind iarăşi cuvinte cu încărcătură de magie 


liberă care îi arseră buzele cu o dogoare stranie în aerul 
reavăn. 

La auzul vorbelor magice, apele se potoliră ca la un semn, 
iar vârtejul tumultuos se transformă într-o cărare spiralată 
ce se pierdea în întunecimea hăului de dedesubt. Atentă să 
nu pice şi ea în gropile de pe margine, Sabriel păşi, în 
sfârşit, pe potecă, la vale, în timp ce îndărătul şi deasupra ei 
râul îşi reluă învălătucirea. 

Calea părea lungă şi sinuoasă, însă ea avu impresia că n- 
au trecut decât câteva minute până să lase bulboaca în 
urmă, ajunsă în fine la cel de-al Treilea Hotar, o porţiune 
tare anevoioasă şi plină de primejdii. Apa era ceva mai 
călduţă aici şi nu-i trecea mai sus de glezne, iar prin lumina 
la fel de cenuşie se vedea totuşi ceva mai departe. Nici 
curenţii nu păreau cine ştie ce, încolăcindu-i fluierele 
picioarelor în răsuciri domoale. 

Cu toate astea, al Treilea Hotar era scăldat în valuri vioaie 
din pricina cărora Sabriel se văzu nevoită să facă ce nu mai 
făcuse până atunci, adică să o rupă la fugă către poartă, 
care se întrezărea deja în depărtare - o cascadă ascunsă în 
spatele unui perete de pâclă, ca şi Prima Poartă. 

Auzi în spate huruitul râului înfoindu-se într-un val mânios, 
ţinut până atunci în frâu de aceeaşi vrajă prin care îşi croise 
cărarea dintre ape. Când apa se umflă, în sfârşit, 
încovoindu-se înainte, aduse cu ea urlete stridente, ţipete şi 
zbierete sfâşietoare. Era clar că locul colcăia de morţi, dar 
Sabriel alergă mai departe fără să privească înapoi, căci 
nimeni nu supravieţuise vreodată valurilor necruțătoare. 
Tot ce puteai face într-o atare situaţie era să fugi cât te 
ţineau picioarele către următoarea poartă, fie că te afundai 
sau că încercai să scapi din Moarte. 

Vâjâitul deveni din ce în ce mai puternic, acoperind 
răcnetele unul câte unul. Sabriel îşi continuă goana, 
neîndrăznind să-şi arunce privirea peste umăr nici măcar 
pentru o secundă, răstimp ce s-ar fi putut dovedi fatal. Valul 


ar fi ajuns-o şi-ar fi ridicat-o pe coama lui dincolo de prag, 
aruncând-o în neant ca pe o epavă nevolnică. 

Touchstone stătea încremenit în dreptul însemnului 
dinspre miazăzi, străpungând întunecimea cu ochi 
iscoditori, atent la cel mai mic sunet. Ceva îi atrăsese 
atenţia, un zgomot înfundat ce acoperise pentru o clipă 
ploaia monotonă a picurilor din tavan, ca un freamăt furişat. 
Ştia că şi Mogget îl auzise după felul cum îşi încordase 
brusc labele, apăsându-l pe umeri. 

— Vezi ceva? Îl întrebă el şoptit, scrutând bezna 
neputincios. 

Norii de afară nu se risipiseră încă, scăldând rezervorul 
când în întuneric, când în reprize de lumină care parcă 
ţineau mai mult acum. Din nefericire, însă, erau prea 
departe de margine ca să se poată bucura de razele 
binefăcătoare ale soarelui. 

— Da, veni răspunsul prompt. Văd morţi, morţi cu 
nemiluita. les din pasajul dinspre sud şi se aliniază de o 
parte şi de alta a intrării, de-a lungul pereţilor. 

Touchstone se întoarse atunci către Sabriel, acum 
acoperită toată de un strat gros de chiciură, ca o statuie 
ninsă în toiul iernii. Îi venea s-o bată pe umăr, s-o trezească 
urlând după ajutor. 

— Ce hram poartă? Se interesă el, deşi tot ce ştia despre 
morţi era că ajutoarele erau soiul cel mai de temut dintre 
spiritele obişnuite, în timp ce mordicanţii - precum cel care- 
o urmărise pe Sabriel - erau cei mai crânceni din toată 
seminţia Tărâmului întunecat. 

Cu excepţia lui Rogir, desigur, sau mai degrabă a lui 
Kerrigor, fidelul slujitor al Morţii. 

— Sunt numai ajutoare, bâigui Mogget cu glas stins. Sunt 
în ultimul hal, nenorociţii, stă carnea să pice de pe ei la cea 
mai mică mişcare. 

Touchstone iscodi iarăşi bezna dimprejur, concentrându-şi 
toată atenţia către intrare, doar-doar va reuşi să vadă şi el 
ceva. Degeaba însă. Oricât de ageri, ochii lui nu puteau 


străpunge negura deasă, deşi de auzit îi auzea nu foarte 
departe, croindu-şi drum alene prin apa neobişnuit de 
liniştită. Avu atunci o străfulgerare: să fi avut rezervorul un 
canal de scurgere cu dop? Dar nu, era un gând prostesc. 
Oricum, şi dacă ar fi avut, după atâta amar de vreme sub 
apă cu siguranţă era mâncat de rugină şi inaccesibil. 

— Ce fac acum? Îl întrebă iar pe motan nerăbdător, 
pipăindu-şi mânerul săbiei cu degetele şi rotindu-l când la 
dreapta, când la stânga, în timp ce flacăra lumânării din 
cealaltă mână pâlpâi repetat, trădându-i tremurul din braţ. 

— Nimic deocamdată, se aliniază de-a lungul pereţilor 
după rang, îi explică Mogget. Foarte ciudat. Parcă ar fi o 
gardă de onoare sau. 

— Vai mie! Suspină Touchstone deznădăjduit. Legământul 
fie cu noi atunci! Adăugă el cu o voce gâtuită de spaimă ce 
prevestea grele încercări. Înseamnă că Rogir. Pardon, 
Kerrigor. E aici. Şi vine după noi. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI. 

Sabriel ajunse în dreptul porţii cu valul la un pas în urma 
ei, bolborosind o altă vrajă de magie liberă care-i afumă 
cerul gurii şi-i uscă buzele, umplându-i nările de un miros 
acrişor şi înecăcios. Peretele de ceaţă se deschise pe dată şi 
Sabriel păşi grăbită dincolo, în timp ce valul se sparse în 
urma ei cu o bubuitură năprasnică, ocolind-o ca prin 
minune şi revărsându-şi încărcătura de morţi în prăpastia 
de dedesubt. Aşteptă câteva clipe până apăru cărarea, după 
care o luă la fugă către următoarea poartă, precedată de 
cel de-al Patrulea Hotar. 

Zona aceea era relativ uşor de traversat, pentru că, deşi 
curenţii erau repezi, cel puţin nu te luau prin surprindere. 
Morţii nu erau nici ei foarte mulţi, căci majoritatea fuseseră 
spulberaţi de valul năvalnic din hotarul precedent. Sabriel 
înainta grăbită, străduindu-se să nu dea atenţie frigului 
aprig sau curenților ce-i împresurau lacomi gleznele. 
Simţea spiritul tatălui său din ce în ce mai aproape, ca şi 
cum amândoi erau în aceeaşi casă, doar că în camere 


diferite, şi ea trebuia să-l găsească după zgomotele 
dindărătul uşilor închise. Era sigură că spiritul era ori aici, 
în al Patrulea Hotar, ori, dacă nu, undeva dincolo de a Patra 
Poartă, în vecinătatea celui de-al Cincilea Hotar. 

Sabriel grăbi pasul, nerăbdătoare să-l găsească mai 
repede, să-i vorbească, să-l scape din ghearele Morţii. Avea 
convingerea că odată Abhorsen eliberat, lucrurile vor intra 
pe făgaşul lor normal. 

Când nu-l găsi la hotar, merse mai departe, fără ca 
simţurile să-i indice prezenţa lui în imediata apropiere. A 
Patra Poartă era tot un soi de cascadă, însă peretele de 
ceaţă lipsea de această dată, iar perdeaua domoală de apă 
părea să cadă la o adâncime de numai un metru şi ceva, ca 
de pe un zăgaz nu foarte înalt. Sabriel ştia însă prea bine că 
oricine se avânta îndeajuns de aproape de margine putea fi 
smuls de ape într-o clipă şi aruncat în abis. 

Se opri, aşadar, destul de departe de prag şi tocmai se 
pregătea să facă o nouă vrajă, când simţi o atingere uşoară 
pe ceafă care o făcu să-şi întoarcă privirea. 

Cascada se întindea cât vedeai cu ochii de o parte şi de 
alta, iar Sabriel era conştientă că dacă s-ar apuca să 
meargă de-a lungul apei n-ar ajunge niciodată la capăt. 
Cine ştie, poate că, la un moment dat, ajungea iarăşi de 
unde plecase, dar fără stele călăuzitoare sau vreun alt 
punct de reper era sortită pierzaniei. În afară de asta, 
nimeni nu se încumetase vreodată să străbată porţile sau 
hotarele pe ocolite, mai cu seamă atât de departe în 
Moarte. La ce bun, din moment ce toţi care ieşeau sau 
intrau aici o făceau de-a dreptul, fără cotituri inutile? 
Pragul înspre lumea viilor era cu totul altceva, desigur, căci 
dacă erai prea grăbit şi dădeai năvală cu capul înainte 
riscai să te trezeşti în cu totul altă parte. Dar asta le era de 
folos numai duhurilor sau altor creaturi destul de rar 
întâlnite, cum era şi mordicantul, care îşi păstrau în Viaţă 
aceeaşi formă ca în sălaşul lor funest. 


Cu toate astea, ceva o împingea pe Sabriel să o ia pe de 
lături, pe lângă poartă, să facă stânga împrejur şi să 
urmeze linia apei. Era ceva mai presus de voinţa ei, un 
imbold tainic care o puse pe gânduri. Se vede treaba că nu 
erau doar morţi în Moarte, ci şi alte făpturi sumbre şi 
stranii cu forţe nebănuite, plămădiri ale magiei libere, iar 
această pornire venea probabil de la una dintre ele. 

Fata şovăi o clipă, după care o apucă de-a lungul gurii de 
vărsare, dând ascultare chemării misterioase. Poate că 
făpturile întunericului încercau s-o prindă în mrejele lor, 
sau poate spiritul tatălui său o ademenea către el. 

— Acum văd că intră şi prin pasajele de la est şi vest, zise 
Mogget. Tot ajutoare. 

— Dar pe cel dinspre sud, pe unde am pătruns noi? Îl 
întrebă 'Touchstone agitat, privind când la dreapta, când la 
stânga, cu urechile ciulite ca să-i audă cum înaintează prin 
apă, aliniindu-se în formaţie de luptă. 

— Deocamdată nu-i nici o mişcare. În caz că ai uitat, 
treptele alea duc afară la lumină, aşa că ar fi trebuit să 
traverseze parcul ca să intre pe acolo. 

— Cred că s-a lăsat întunericul deja, murmură tânărul 
uitându-se către gurile de aerisire, prin care încă mai 
pătrundea o lumină plăpândă filtrată de norii cenuşii, din 
păcate nu îndeajuns de puternică încât să-i sperie pe 
vrăjmaşi sau să-i mai dea o brumă de speranţă. 

— Oare când. Când crezi că are să vină? Bâigui 
Touchstone cu glas înecat, iar Mogget înţelese îndată la 
cine se referă. 

— În curând, îi răspunse el nepăsător. Eu v-am zis de la 
bun început că e o capcană. 

— Mă rog, de zis ne-ai zis, dar cum facem să scăpăm? Îl 
iscodi Touchstone încercând să-şi ascundă tremurul din 
voce. 

Îi venea să iasă din romb şi s-o ia la sănătoasa către 
tunelul dinspre miazăzi, fără să se mai sinchisească de 


nimic. Dar cum s-o lase singură pe Sabriel, atât de 
îngheţată şi de vulnerabilă? 

— Nu cred c-avem scăpare, zise motanul privind cu coada 
ochiului cele două trupuri încremenite din apropiere. Totul 
depinde acum de Sabriel şi de tatăl ei. 

— Dar noi ce putem face? 

— Păi, dacă ne atacă, va trebui să ne apărăm într-un fel 
sau altul, nu? Pufni el exasperat, de parcă vorbea cu un 
copil care nu înţelegea de vorbă bună. Să nu ne pierdem 
nădejdea, asta să facem. Să ne rugăm ca Sabriel să se 
întoarcă înainte ca Kerrigor să ne atace. 

— Şi dacă nu se întoarce la timp? Îl întrebă Touchstone 
privind în gol cu ochii bulbucaţi. Ce se va întâmpla atunci? 

Mogget nu-i răspunse, lăsând zgomotele să vorbească de 
la sine. Morţii strângeau rândurile, târându-se prin nisipul 
mâlos ca nişte şobolani ce dau târcoale înfometați mesei 
unui beţiv adormit. 

ÎI găsi, în sfârşit, după o bucată bună de drum, nici ea nu 
mai ştia cât. Aceeaşi atingere suavă o făcu să se oprească şi 
să iscodească împrejurimile, inclusiv cascada. Mare îi fu 
mirarea să-l găsească tocmai acolo, pironit cumva în pragul 
porţii, astfel încât numai capul i se vedea deasupra apelor 
învolburate. Era chiar el, Abhorsen, tatăl ei! 

— Tată! Îl strigă ea emoţionată, stăpânindu-se cu greu să 
nu fugă înspre el. 

La început avu impresia că n-o băgase de seamă, dar apoi 
îi zări pleoapa mişcându-se încet şi înţelese că a 
recunoscut-o. Abhorsen clipi atunci din nou, rotindu-şi ochii 
către dreapta de câteva ori la rând. 

Sabriel îi urmări privirea, observând silueta înaltă şi 
diformă care se iţea în mijlocul cascadei cu braţele ridicate, 
încercând să scape din încătuşarea apelor. Sabriel făcu un 
pas înainte cu sabia şi clopoţelul pregătite, dar se opri 
brusc când văzu forma umanoidă ce semăna izbitor cu cea 
care-i adusese sabia şi banduliera la Colegiul Wyverley. Îşi 


mută privirea înapoi la tatăl ei, care-i făcu iar semn cu 
ochiul, arcuindu-şi buzele într-un zâmbet şters. 

Se dădu înapoi la fel de precaută, căci exista şansa ca 
spiritul din apă să nu fie, de fapt, tatăl ei, ci doar o copie 
fidelă, şi chiar dacă era cu adevărat el, se afla sub 
oblăduirea unei forţe neştiute. 

Creatura izbuti, în cele din urmă, să se smulgă dintre ape, 
agitându-şi braţele lungi pe care muşchii erau dispuşi total 
anapoda, dezvoltați mai degrabă de la coate în jos decât 
invers. Rămase nemişcată pentru o clipă pe muchia 
prăpastiei, rotindu-şi căpăţâna voluminoasă încoace şi 
încolo, după care o apucă către Sabriel cu aceeaşi alură 
greoaie şi molatică. Se opri la câţiva metri distanţă - la 
adăpost de lama săbiei - arătând cu degetul înspre gura 
căscată din care nu-i ieşea nici un sunet. Avea însă un fir 
lung şi negru prins de spate, care se pierdea în adâncurile 
învolburate de dincolo de poartă. 

Sabriel chibzui câteva clipe, după care îl puse la loc pe 
Saraneth şi-l scoase pe Dyrim. Se pregăti să sune din el, dar 
şovăi, căci muzica lui avea să-i trezească pe morţii din 
apropiere. Cu toate astea, în secunda următoare se trezi 
scuturându-l de cureluşă, iar clopoţelul dădu glas unui şirag 
de acorduri dulci şi limpezi care se împletiră armonios 
aidoma murmurelor unei mulţimi. 

Îl scutură din nou cu smucituri scurte şi repetate, înainte 
ca primele ecouri să se stingă, îndrumând cântul către 
făptura dinaintea ei, învăluită deja în mrejele celor dintâi 
răsunete. Clinchetul păru că împresoară creatura, dându-i 
târcoale pe la urechi şi pe la gura amuţită. 

Când melodia se topi, în sfârşit, în negură, Sabriel puse 
iute clopoţelul la loc înainte să sune iar de capul lui, şi-l 
scoase pe Ranna, Mesagerul Somnului. Cu el putea domoli 
mai mulţi morţi deodată, căci tare se temea că au să vină cu 
zecile odată treziţi de glasurile zglobii. Probabil că se 
aşteptau să dea peste un necromant neghiob şi nu foarte 
priceput, dar, chiar şi aşa, Sabriel nu trebuia să le 


subestimeze forţa. Ranna vibra nerăbdător, trezit la Viaţă 
între degetele ei. 

Creatura îşi schimonosi iarăşi gura, scoțând o limbă 
hidoasă ca o halcă de carne grasă ce se zvârcolea 
asemenea unui melc fără cochilie. De data asta reuşi însă să 
vorbească, mai întâi gângurind şi bolborosind cuvinte 
neînţelese, apoi rostindu-i numele cu glasul lui Abhorsen: 

— Sabriel. M-am rugat să vii, dar m-am şi temut 
deopotrivă. 

— Tată! Exclamă ea cu ochii aţintiţi la spiritul încătuşat în 
pragul porţii, şi nu la creatura prin intermediul căreia îi 
vorbea acesta. Tată. 

O podidi plânsul. Bătuse atâta drum, înfruntase atâtea 
primejdii, ca acum să-l găsească încătuşat în cascada aceea 
blestemată, fără să-l poată scăpa. Habar nu avusese că poţi 
înlănţui pe cineva taman în pragul porţii! 

— Sabriel! Nu mai plânge, fata mea! N-avem vreme de 
bocit. Unde ţi-ai lăsat trupul lumesc? 

— În rezervor, răspunse ea printre suspine. Lângă al tău, 
într-un romb protector. 

— Şi morţii? Kerrigor? 

— N-am simţit niciunul prin preajmă, iar Kerrigor cred că 
e undeva în lumea noastră, dar nu ştiu exact unde. 

— Da, da, ştiam că a trecut dincolo. Spuse Abhorsen stins 
prin gura creaturii. Mă tem că a ajuns deja în rezervor. 
Sabriel, mai ţii minte cum te-am învăţat să suni doi clopoței 
deodată? Pe Mosrael şi Kibeth? 

— Doi deodată? Se miră ea. Deşteptătorul şi Hoinarul? În 
acelaşi timp? Nu mai auzise niciodată aşa ceva. Sau poate 
că da? 

— Concentrează-te, îi zise arătarea. Încearcă să-ţi aduci 
aminte ce scrie în Cartea morţilor. 

Încetul cu încetul, îşi aminti de paginile cu pricina, care i 
se prefirau prin minte ca nişte frunze desprinse una câte 
una de pe crengile unui copac. Puteai, într-adevăr, suna 
clopoţeii doi câte doi, sau chiar mai mulţi deodată, asta 


dacă erau destui necromanţi de faţă ca să-i strunească în 
acelaşi timp. Riscurile erau însă pe măsură. 

— Da, bâigui ea, îmi aduc aminte acum. Mosrael şi Kibeth. 
O să te elibereze? 

Răspunsul se lăsă aşteptat. 

— Da. Dar nu definitiv. Să sperăm însă că va fi suficient ca 
să fac ce-i de făcut. Hai, grăbeşte-te. 

Sabriel dădu din cap aprobator, încercând să nu se 
gândească prea mult la ce îi spusese tatăl ei. În sinea ei, 
ştiuse de la bun început că spiritul lui Abhorsen fusese 
separat de trup prea multă vreme şi mult prea adânc în 
Moarte, pentru ca el să mai poată reveni nevătămat printre 
cei vii. Nu se va mai putea întoarce niciodată la Viaţa de 
dinainte. Era perfect conştientă de asta, dar deocamdată 
prefera să-şi alunge gândul din minte. 

Vâri sabia în teacă şi-l prinse pe Ranna la loc de cureluşă, 
desprinzându-i apoi pe Mosrael şi Kibeth, fiecare buclucaş 
în felul lui, dar mai cu seamă împreună. Golindu-şi mintea 
de orice gând sau emoție, se concentră asupra clopoţeilor 
şi-i scutură, în sfârşit, pe amândoi deodată, descriind cu 
primul trei sferturi dintr-un cerc imaginar deasupra 
capului, iar cu al doilea forma cifrei opt de jos în sus. 
Sunetele rugoase ale lui Mosrael se împletiră pe dată cu 
acordurile vioaie ale tovarăşului său, dând glas unor note 
discordante ce-ţi zgâriau auzul, deşi energice. 

Sabriel se trezi dintr-odată mergând înspre cascadă, fără 
voia ei. Picioarele nu-i mai dădeau ascultare, mânate parcă 
de o forţă care o împingea de la spate. Între timp, tatăl ei 
începu să-şi vină în fire, ridicându-se încet-încet deasupra 
apelor învolburate. Bărbatul îşi dezmorţi mai întâi gâtul, 
rotindu-şi capul dintr-o parte într-alta, după care se întinse 
pe îndelete, nu înainte să-şi mişte energic braţele şi umerii. 
Sabriel îşi continuă periplul până ce ajunse la mai puţin de 
doi metri de margine, privind hăul ameţitor cu melodia încă 
răsunându-i în urechi, purtând-o înspre abis. 


Abhorsen se eliberă, în sfârşit, şi merse către ea, 
întinzându-şi mâinile şi prinzând limbile clopoţeilor cu 
degetele, amuţindu-le dintr-odată. Se aşternu apoi tăcerea, 
iar tatăl şi fiica se regăsiră, în sfârşit, îmbrăţişaţi în pragul 
celei de-a Patra Porţi. 

— Bravo, zise Abhorsen cu vocea lui profundă şi familiară, 
strângând-o la piept şi alinând-o aşa cum numai jucăria 
preferată îl împacă pe copilul supărat. Odată prins în 
Moarte, tot ce puteam face era să-ţi trimit sabia şi 
banduliera. Mă tem însă că nu mai putem zăbovi, trebuie să 
ne întoarcem în lumea celor vii înainte ca Kerrigor să-şi 
desăvârşească planul. Dă-mi-l pe Saraneth, deocamdată. 
Sau mai bine nu, ţine tu sabia şi pe Ranna. Haide! 

O luă înainte, mergând grăbit, în timp ce Sabriel îl urma 
îndeaproape, cu mintea asaltată de tot felul de întrebări. Se 
uita întruna la el, la trăsăturile pe care le cunoştea atât de 
bine, la părul ciufulit de pe ceafă şi la barba sură, care 
începea să-i mijească pe obraji, unindu-se cu perciunii 
neraşi. Purta aceleaşi haine ca de obicei, peste care avea 
pelerina cu cheia argintie pe spate, dar parcă era ceva mai 
scund decât îşi amintea ea. 

— Tată, îl strigă Sabriel, încercând să ţină pasul cu el şi în 
acelaşi timp să fie cu ochii-n patru în timp ce vorbea. 
Spune-mi şi mie ce se întâmplă. Ce are Kerrigor de gând? 
Nu mai înţeleg nimic. De ce nu m-ai crescut aici, ca să ştiu 
şi eu anumite lucruri? 

— Unde aici? Se miră Abhorsen fără să încetinească pasul. 
În Moarte, adică? 

— Ştii doar la ce m-am referit, se apără ea. În regat. De ce. 
Vreau să spun că sunt probabil singurul Abhorsen care 
habar n-are cum şi ce trebuie să facă! De ce? Atâta vreau să 
ştiu: de ce? 

— Răspunsul nu e deloc simplu, Sabriel, îi zise el privind-o 
peste umăr. Există două motive pentru care te-am trimis în 
Ancelstierre. Unul este că am vrut să te ştiu în siguranţă. O 
pierdusem deja pe mama ta, şi singura cale de a te ţine 


departe de primejdii în Vechiul Regat era ori să te iau cu 
mine peste tot, ori să te las acasă - să te închid de fapt 
acolo, ca pe un prizonier. Să vii cu mine era peste poate, 
căci lucrurile mergeau din rău în mai rău de la moartea 
regentului - adică cu doi ani înainte să te naşti. Al doilea 
motiv este că aşa am fost sfătuit de către Clayr. Mi-au spus 
că avem nevoie sau, mă rog. Că vom avea nevoie de cineva 
care să cunoască foarte bine Ancelstierreul. Niciodată n-au 
avut noţiunea timpului, între noi fie vorba. La vremea 
respectivă n-am înţeles de ce voiau asta, însă acum am o 
oarecare bănuială. 

— De ce? 

— Din pricina trupului lui Kerrigor, îi explică Abhorsen. 
Sau al lui Rogir, mai precis, căci ăsta i-a fost iniţial numele. 
El nu poate muri cu adevărat, din moment ce trupul îi este 
păstrat undeva în Viaţă cu ajutorul magiei libere, şi 
funcţionează ca un fel de ancoră de care se agaţă ori de 
câte ori vrea să se întoarcă printre cei vii. Toţi Abhorsen 
care s-au succedat de la pervertirea Pietrelor Sacre - 
inclusiv eu - l-am căutat şi în gaură de şarpe, dar tot 
degeaba. Asta pentru că niciunul dintre noi nu a bănuit că 
ar fi în Ancelstierre, undeva în apropierea Zidului, fireşte. 
Clayr însă probabil că i-a dat deja de urmă, pentru că, 
atunci când a pătruns în Viaţă Kerrigor, sigur s-a dus acolo. 
Buun. Încheie el atunci, căci ajunseră în faţa celei de-a 
Treia Porţi. Vrei să faci tu vraja sau o fac eu? 

Rosti însă cuvintele magice fără să-i mai aştepte 
răspunsul, iar fetei vorbele îi părură stranii şi distante pe 
buzele altcuiva. 

Mai multe scări apărură ca prin minune în faţa lor, 
despicând mai întâi peretele de ceaţă şi apoi apele 
zburătăcite. Abhorsen prinse a le urca două câte două, cuo 
energie surprinzătoare. În urma lui, Sabriel se căznea să 
ţină pasul cum putea mai bine, simțind oboseala în oase şi o 
sfârşeală ce-i acapara parcă şi mintea odată cu trupul. 


— Eşti gata? O întrebă el la capătul scărilor, apucând-o de 
braţ şi conducând-o dincolo de pelicula de ceaţă despărțită 
în două, un gest oarecum formal, care-i aduse aminte de 
vizitele lui oficiale la şcoală, când obişnuiau să iasă la picnic 
şi el o escorta ceremonios, ajutând-o să care coşul cu 
mâncare. 

Alergară în faţa valului cu degetele încleştate pe limbile 
clopoţeilor, din ce în ce mai repede, până când, la un 
moment dat, Sabriel simţi că o lasă picioarele şi se şi văzu 
prăvălită la pământ, dându-se de-a dura prin apă cu sabia şi 
clopoţeii zăngănindu-i de mama focului. 

Reugşi cu chiu, cu vai să se ţină pe picioare, în timp ce 
Abhorsen rosti degrabă incantaţia pentru cea de-a Doua 
Poartă, care se deschise pe dată, lăsându-i să urce prin 
vâltoare. 

— Precum spuneam, îşi continuă el ideea urcând noile 
trepte tot două câte două şi vorbind la fel de repede pe cât 
înainta, Kerrigor nu poate fi doborât până ce un Abhorsen 
nu-i găseşte trupul. Eu şi confrații mei l-am trimis în Moarte 
în repetate rânduri, chiar până dincolo de cea de-a Șaptea 
Poartă, dar n-am făcut decât să amânăm ceea ce avea 
oricum să se întâmple. Mai mult, pe măsură ce regatul 
aluneca în întuneric şi pietrele magice erau pervertite una 
după alta, puterea lui creştea, în timp ce noi deveneam din 
ce în ce mai vulnerabili. 

— Care noi? Întrebă Sabriel. 

Toate aceste informaţii o asaltau într-un ritm mult prea 
alert. 

— Urmaşii direcţi ai forţelor de căpătâi, răspunse el. Mai 
exact, Abhorsen şi Clayr, din moment ce descendenţii 
familiei regale au pierit. Ar mai fi stirpea Zidarilor, desigur, 
sau mai bine zis ce-a mai rămas din ea după ce şi-au vărsat 
puterile în ridicarea Zidului şi făurirea pietrelor. 

Trecu de marginea vârtejului, păşind hotărât către al 
Doilea Hotar, urmat îndeaproape de Sabriel. Spre 
deosebire de ea, care la venire înaintase cu mare băgare de 


seamă, Abhorsen avansa încrezător prin apele înşelătoare, 
semn că mai bătuse drumul şi-n alte împrejurări. De unde 
ştia pe unde s-o apuce, când nu avea nici un fel de reper 
sau semn după care să se ghideze? Lui Sabriel îi era 
imposibil să înţeleagă. Dar cine ştie, poate că după treizeci 
şi ceva de ani petrecuţi străbătând cărările în şi dinspre 
Moarte va ajunge şi ea să înfrunte apele cu aceeaşi 
uşurinţă. 

— Aşadar. Continuă Abhorsen, avem, în sfârşit, ocazia să 
terminăm cu Kerrigor o dată pentru totdeauna. Clayr îţi va 
îndruma paşii către trupul lui, pe care va trebui să-l distrugi 
şi apoi să-i izgoneşti spiritul în neant. Oricum, odată trupul 
găsit, puterile îl vor părăsi în mare parte. De-abia după 
aceea îl vei putea elibera pe prinţ din starea de inconştienţă 
în care se află şi vei avea răgaz să întregeşti Pietrele Sacre 
cu ajutorul urmaşilor Zidari. 

— Adică există un prinţ supravieţuitor? Întrebă ea 
cuprinsă brusc de o bănuială. Nu cumva. Nu cumva te 
referi la statuia de la prova corăbiei din Valea Sfântă, la 
tânărul ferecat în lemn cu spiritul prins în Moarte? 

— Ba da, zise el indiferent. Fiul nelegitim, de fapt. Probabil 
şi nebun. Dar asta nu mai contează, din moment ce are 
sânge nobil. Ce ziceai tu mai devreme? A, da, statuia. Da. 
Acolo e. Sau. A fost. Vrei să spui că. 

— Da, zise ea bosumflată, ghicindu-i întrebarea. Îşi spune 
Touchstone şi ne aşteaptă în rezervor împreună cu Mogget. 
Chiar lângă pietre. 

Abhorsen se opri pentru prima dată de când o porniseră 
înapoi, vădit mirat de ce tocmai auzise. 

— Se vede treaba că toate planurile se duc de râpă. Zise el 
amărât, cu un oftat adânc. Kerrigor m-a ademenit în 
rezervor cu intenţia să mă omoare şi cu sângele vărsat să 
sfarme încă una dintre pietre, dar am reuşit să mă apăr şi 
atunci s-a mulţumit să mă înlănţuie în Moarte, bănuind că ai 
să vii după mine şi plănuind probabil să te sacrifice pe tine 
în schimb. Însă locul în care m-a izgonit n-a fost la fel de 


sigur pe cât a crezut el, iar eu mi-am făcut şi-un plan de 
răzbunare între timp. Dar acum, că prinţul era acolo, atât 
de la îndemână. S-ar putea folosi de sângele lui să destrame 
forţa de căpătâi. 

— Dar e în rombul protector. Zise Sabriel cu inima strânsă, 
temându-se pentru Viaţa lui. 

— S-ar putea să nu fie de ajuns, mormăi Abhorsen cu 
îngrijorare în glas. Cu cât Kerrigor stă mai mult în Viaţă, cu 
atât puterea lui creşte, ostoită de pietrele despicate şi de 
însufleţirea celor vii. În curând va aduna suficientă forţă 
pentru a nimici chiar şi cea mai trainică pavază a 
Legământului. Sau poate că e deja destul de puternic să o 
facă. Dar ia spune-mi de însoţitorul ăsta al prinţului. 
Mogget parcă ai zis că-l cheamă. De unde l-ai mai adunat? 

— Pe cine, pe Mogget? Întrebă ea mirată. Păi l-am întâlnit 
la noi acasă! E o întrupare a magiei libere sau. Mă rog. Ce-o 
fi el, dar se înfăţişează sub chip de motan cu o cureluşă 
roşie pe post de zgardă, de care e agăţat un clopoțel 
minuscul, copia fidelă a lui Saraneth. 

— Hmm. Mogget. Zise Abhorsen înfundat, mişcându-şi 
gura ca şi cum s-ar fi căznit cu o îmbucătură nu tocmai 
gustoasă. Cred că el este ultimul vlăstar al castei Zidarilor, 
sau ultima lor zămislire, sau odrasla lor, cine mai ştie. S-ar 
putea însă să mă înşel. Dar de ce a ales tocmai forma de 
felină? Eu mi-l aduc aminte ca pe un băieţel pitic şi albinos, 
care niciodată nu pleca de acasă. Presupun că e un fel de 
protector al prinţului. Hai, trebuie să ne grăbim. 

— Păi nu asta facem? Pufni Sabriel când el o luă iar la 
goană. 

Nu voia să fie ursuză, dar nu aşa îşi imaginase reîntâlnirea 
cu tatăl ei, care abia dacă o băga în seamă, şi atunci numai 
ca să-i împărtăşească din înţelepciunea lui sau să-i arate ce 
rol îi revenea în înfruntarea cu Kerrigor. 

Abhorsen se opri atunci şi o îmbrăţişă grăbit, însă braţele 
lui puternice îi părură reci şi moi ca o umbră căreia îi e 
sortit să piară odată cu lăsarea întunericului. 


— Nu m-am descurcat foarte bine în rolul de părinte, ştiu 
asta, zise el şoptit. Dar nimeni nu-i perfect. Când îţi vine 
rândul să fii Abhorsen, nu-ţi rămâne prea mult timp pentru 
altele, căci grija şi răspunderea pentru Vieţile altora te fac 
să uiţi de propriile responsabilităţi, la fel cum primejdiile şi 
vrăjmaşii îţi şterg din suflet şi ultima picătură de blândeţe. 
Un Abhorsen nu prea are de ales, posibilităţile lui sunt 
limitate. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că tu eşti fiica 
mea şi că te-am iubit dintotdeauna. Acum însă orele mi-s 
numărate - zece mii de bătăi ale inimii, nu mai mult - iar 
lupta mea se dă împotriva unui duşman de temut. Amândoi 
avem rolul nostru în înfruntarea ce ne-a fost hărăzită, dar 
nu ca tată şi fiică, ci ca un Abhorsen ajuns la apogeu care-i 
deschide calea urmaşului său. Dincolo de toate astea, însă, 
rămâne dragostea mea nemărginită. 

— Zece mii de bătăi ale inimii. Repetă ea uluită, cu lacrimi 
şiroindu-i pe obraji. 

Se desprinse uşurel din strânsoare şi o porniră la drum 
unul lângă altul către Prima Poartă, trecând iute de Primul 
Hotar şi apoi, în sfârşit, înapoi în Viaţă şi în rezervorul 
întunecat. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI. 

Touchstone îi auzea pe morţi din ce în ce mai clar şi mai 
aproape, ba chiar începu să-i şi zărească prin întuneric, 
înaintând către ei în timp ce intonau acorduri neînţelese şi 
aplaudau ritmic cu mâinile lor putrede şi sfărâmicioase - o 
scenă grotescă ce-i ridică tânărului părul pe spate. Marşul 
funebru al morţilor era acompaniat de sunete stridente de 
oase lovindu-se unele într-altele, întrerupte la răstimpuri de 
bucăţi descompuse de carne care picau moi şi greoaie în 
apă. Murmurul lor monoton era însă şi mai rău, căci câţiva 
dintre ei îşi puteau folosi încă gurile, fredonând frânturi 
fără noimă. Nu trăise niciodată un naufragiu pe viu, dar 
acum avea, în sfârşit, prilejul să vadă şi să audă larma şi 
învălmăşeala iscate când marinarii se îneacă cu miile, 
înghiţiţi dintr-odată în genunile mării. 


Strânseseră rândurile până aproape de ei, aliniaţi de jur 
împrejurul coloanelor ca o perdea mişcătoare de umbre 
care îi asfixia cu miasma ei de putregai. Touchstone nu 
putea distinge ce fac, însă Mogget, care vedea foarte bine 
pe întuneric, îi descria totul cu lux de amănunte: 

— Se regrupează în două coloane paralele, îi explică el, ca 
să formeze un fel de coridor. Vorbea tot în şoaptă, deşi 
acum nu le mai era de nici un folos. Un culoar flancat de 
ajutoare, care se întinde de la pasajul dinspre miazănoapte 
până la noi. 

— Intrarea de la pasaj o vezi? Îl întrebă Touchstone, care 
putea, în sfârşit, să miroasă de aproape duhoarea fetidă a 
morţilor dispuşi sfidător în formaţie de paradă. 

„Ar fi trebuit să pier în rezervorul ăsta acum două sute de 
ani”, îşi zise el. Dar ce mai contează acum o mică întârziere. 
— Da, îl văd, îi răspunse Mogget, şi ochii lui de smarald se 

aprinseră dintr-odată ca doi cărbuni încinşi. O creatură 
uriaşă tocmai a coborât pe scări, cu trupul mistuit de flăcări 
negre şi mânjite. Un mordicant. Stă chircit în apă şi se tot 
uită înapoi, ca un câine care-şi aşteaptă stăpânul. În spatele 
lui, o ceaţă groasă a învăluit treptele - un tertip de magie 
liberă, pun rămăşag pe cât vrei. Foarte ceremonios. Dar 
pentru ce atâta fast? 

— Lui Rogir i-a plăcut dintotdeauna să impresioneze, zise 
Touchstone sec, de parcă ar fi făcut un comentariu oarecare 
în timpul mesei. Îi plăcea fastul, voia ca toată lumea să-l 
admire şi să se ploconească în faţa lui. Probabil că a rămas 
cu aceeaşi meteahnă şi după ce a devenit Kerrigor. 

— Nu e chiar aşa, îl corectă motanul. E foarte diferit acum. 
Ştie că eşti aici, iar ceața e menită să-i satisfacă vanitatea, 
căci un om mândru ca Rogir - fie el şi mort - nu vrea să-şi 
ştie trupul privit, având în vedere că l-a plămădit în pripă. 

Touchstone înghiţi în sec, încercând să nu se gândească 
prea mult la cum ar putea să arate. Se întreba dacă poate 
ieşi din romb ca să se năpustească asupra norului de ceaţă 
şi să-l străpungă cu amândouă săbiile înainte ca Kerrigor să 


se dezmeticească. Dar, chiar dacă era posibil, cine ştie ce 
putere mai aveau lamele de argint - fie ele insuflate cu 
puterea Legământului - asupra noii întrupări a lui 
Kerrigor? 

Zări nu foarte departe ceva mişcându-se în apă, moment 
în care ajutoarele măriră bătăile tobelor la unison cu 
incantaţiile lor frenetice şi guturale. 

Touchstone îşi miji ochii ca să vadă mai bine fâşiile de fum 
care se întindeau leneş deasupra apei de-a lungul 
coridorului format de morţi. 

— Se joacă cu noi! Zise el cu răsuflarea tăiată, mirat că 
nici să vorbească nu mai poate. 

Respira anevoie, de parcă tocmai alergase mai bine de un 
kilometru, în timp ce inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

Un răcnet cumplit acoperi deodată freamătul mulţimii 
aliniate, şi Touchstone făcu un pas înapoi, mai să-l scape pe 
Mogget de pe umeri. Urletul crescu în intensitate, devenind 
în cele din urmă de nesuportat, dar chiar atunci ceața 
explodă dintr-odată şi o siluetă imensă apăru din beznă, 
învălmăşindu-se către ei cu o forţă năprasnică şi 
împroşcând apa cât colo în goana-i nebună. 

Touchstone strigă sau urlă la rându-i - nici el nu mai ştia 
care din ele - aruncă iute lumânarea şi-şi scoase sabia din 
stânga, lăsându-se pe genunchi cu amândouă lamele 
îndreptate înainte, ca să întâmpine atacul cum se cuvine. 
Apa rece îi venea acum până la piept. 

— Mordicantul! Răcni şi Mogget, sărindu-i de la gât drept 
pe umerii îngheţaţi ai lui Sabriel, care rămase la fel de 
impasibilă. 

Nici n-apucă bine motanul să închidă gura, că făptura era 
deja lângă ei, un soi de urs gigantic cu trupul mistuit de 
flăcări care urlă sfâşietor ca un animal înainte de jertfă, 
după care se repezi la ei, izbindu-se însă de marginile 
rombului ocrotitor şi înfigându-se în tăişul săbiilor lui 
Touchstone. 


Pocnitura impactului îi dezechilibră pe amândoi, 
trimiţându-i câţiva metri înapoi, dar curmând din scurt 
urletul prelung. 'Touchstone nu se mai putu ţine pe picioare 
şi căzu pe spate cu un țipăt scurt, simțind cum apa îi inundă 
nările şi gura încă deschisă. Intră în panică, convins că 
mordicantul are să se năpustească asupra lui dintr-o clipă 
într-alta, aşa că se ridică în picioare cu o sforţare bruscă 
care îl lăsă aproape fără suflu şi îi strânse stomacul într-o 
crampă cumplită. 

Sări iute din apă cu săbiile dinainte, gata de un nou atac, 
dar rombul era încă întreg şi mordicantul bătea în 
retragere, târându-se înapoi prin culoarul flancat de 
confrații săi inferiori în rang. Amuţiseră cu toţii la auzul 
unui sunet nou, un zgomot difuz ce răzbătea de undeva din 
apropiere şi pe care Touchstone nu-l recunoscu înainte să-i 
iasă toată apa din urechi. 

Era râsul cuiva, un râs sinistru ce răsuna de dincolo de 
perdeaua de ceaţă care acum împresura apa în pâlcuri 
compacte ce prinseră a se încolăci în jurul mordicantului, 
până când îl înghiţiră cu totul. 

— Ce-i, frăţioare? Te-a speriat cumva ogarul meu? Şuieră 
o voce cunoscută din mijlocul norului de fum. 

— Aah! Exclamă Sabriel când simţi ghearele lui Mogget pe 
spinare. 

Abhorsen se întoarse către ea, ridicând din sprânceană 
nedumerit şi încreţindu-şi fruntea brumată. 

— Ceva mi-a atins trupul în Viaţă, îi explică ea. Cred că a 
fost Mogget. Oare ce se întâmplă? 

Se aflau dinaintea ultimului prag, la graniţa cu lumea celor 
vii. lrecuseră nesperat de uşor şi de Prima Poartă, fără ca 
vreun mort să încerce să-i oprească. Pesemne că-şi 
pierduseră curajul odată ce simţiseră prezenţa lui 
Abhorsen. 

Rămaseră pe loc aşteptând în tăcere, cu toate că Sabriel 
nu înţelegea de ce nu merg mai departe. După câte se 
părea, Abhorsen putea vedea în Viaţă sau cel puţin îşi putea 


da seama de ce se întâmplă. Stătea puţin aplecat de spate şi 
asculta cu atenţie, de parcă ar fi tras cu urechea lipit de o 
uşă invizibilă. 

Sabriel, în schimb, îl păzea ca un soldat, cu ochii în patru, 
ca nu cumva să fie luaţi prin surprindere, căci, din pricina 
pietrelor despicate din apropiere, morţii foloseau această 
zonă ca pe un culoar propice de trecere în lumea viilor. De 
data asta, însă, totul era liniştit şi păreau să fie singuri la 
limanul râului cenuşiu, înconjurați doar de bulboanele şi de 
vârtejurile domoale. 

Abhorsen închise ochii, concentrându-se şi mai tare, după 
care îi deschise la loc aproape ieşiţi din orbite, atingându-i 
braţul uşor. 

— Va trebui să ieşim în curând, îi spuse el cu blândeţe în 
glas. Vreau să-l iei pe Touchstone şi să fugiţi cât puteţi de 
tare către pasajul dinspre miazăzi. Să nu vă opriţi pentru 
nimic în lume. Odată ajunşi afară, urcați colina până-n vârf, 
în Curtea de Vest. N-a mai rămas din ea decât un câmp 
dezgolit, dar cred că Touchstone ştie cum să ajungă acolo. 
Dacă forţele lui Clayr stau de pază şi n-au încurcat 
socotelile, ar trebui să vă aştepte un planor. 

— Un planor! Îl întrerupse ea. Dar. M-am prăbuşit cu el! 

— Sunt mai multe pe aici, îi explică tatăl ei. Abhorsen care 
l-a confecţionat - cel de-al patruzeci şi şaselea, dacă nu mă 
înşel - i-a învăţat şi pe alţii cum să construiască astfel de 
aparate. Oricum, ar trebui să fie acolo, ca şi Clayr, de altfel, 
sau măcar un sol care să vă spună unde anume în 
Ancelstierre găsiţi trupul lui Kerrigor. Zburaţi cât mai 
aproape de Zid, treceţi dincolo şi distrugeţi-l imediat ce daţi 
de el! 

— Păi, şi tu ce-o să faci între timp? 

— Uite, ia-l pe Saraneth, îi zise el evitându-i nu numai 
întrebarea, ci şi privirea stăruitoare. Dă-mi mie sabia şi pE. 
Pe Astarael. 

Al şaptelea clopoțel. Astarael, cel plin de jale. Tânguitorul. 


Sabriel nu schiţă nici o mişcare ca să-i dea clopoţelul sau 
sabia, aşa că Abhorsen şi-l legă singur pe Saraneth la locul 
lui pe bandulieră, apucându-se apoi să desfacă legătura lui 
Astarael. Fu însă oprit de mâna ei, care-i apucă strâns 
încheietura. 

— Trebuie să existe şi o altă cale, zise ea plângând. Una 
prin care să putem scăpa cu toţii odată. 

— Nu este, răspunse el ferm, descleştându-i mâna cu 
blândeţe. 

Sabriel cedă şi el îl apucă binişor pe Astarael, ţinându-i în 
frâu limba slobodă. 

— Călătorul alege oare cărarea sau invers? 

Sabriel îi înmână atunci supusă şi sabia, rămânând tăcută 
cu mâinile atârnate pe lângă corp. 

— Am umblat în Moarte până dinaintea celei de-a Noua 
Porţi, adăugă el încet, aşa că ştiu prea bine ce taine 
înfricoşătoare ascunde al Nouălea Hotar. Dincolo de el n-am 
pătruns, dar ştiu că tot ce vieţuieşte trebuie să moară odată 
şi-odată şi să ajungă acolo la vremea lui. Asta e legea de 
care noi, Abhorsen, suntem datori să ne îngrijim, dar 
trebuie să i ne şi supunem în acelaşi timp. Tu eşti al 
cincizeci şi treilea Abhorsen, Sabriel. Poate că nu te-am 
povăţuit cum s-ar fi cuvenit, dar asta-mi va fi învăţătură de 
minte măcar acum, în ultimul ceas. Toţi şi toate au un sfârşit 
pe lumea asta. 

Zicând acestea, se aplecă şi o sărută pe frunte, exact sub 
marginea coifului. Fata rămase neclintită preţ de câteva 
clipe, ca o marionetă în repaus, după care se aruncă la 
pieptul lui dintr-odată, cu obrazul lipit de mantaua moale. 
Se simţea din nou ca odinioară, când era încă o copilă şi îi 
fugea în întâmpinare la porţile şcolii, iar el o îmbrăţişa 
nerăbdător. Şi atunci, ca şi acum, îi auzea bătăile domoale 
ale inimii, doar că de data asta sunau gol şi funest, ca 
ticăitul unui ceas care-ţi numără ultimele secunde de Viaţă. 
Cele zece mii de bătăi se duceau una câte una. 


ÎI strânse şi mai tare cu mâinile împreunate, iar el îşi 
întinse în formă de cruce braţele, cu sabia într-o mână şi 
clopoţelul în cealaltă. 

Se desprinse apoi din îmbrăţişare şi o porniră împreună 
către pragul înspre Viaţă. 

Kerrigor râse din nou, un hohot neruşinat care crescu din 
ce în ce mai asurzitor, până când, la un moment dat, se opri 
brusc, înghiţit de liniştea dimprejur. În câteva secunde, 
morţii se puseră iar pe boncănit, bătând tobele ceva mai 
domol, în timp ce norul de pâclă înainta încrezător. Ud până 
la piele şi pe jumătate înecat, Touchstone îl privea la fel de 
neputincios ca un şoarece încolţit de şarpe. Băgă de seamă 
că albeaţa ceţii se putea distinge mai bine în întunecime, 
deşi norii de deasupra se risipiseră între timp şi soarele 
scălda din nou marginile bazinului. Ei însă se aflau la mai 
bine de patruzeci de metri depărtare, în mijlocul apelor 
reci. 

Un părâit de undeva din spate îl făcu să tresară şi să se 
uite într-acolo, cuprins de o panică subită, care dispăru 
îndată ce tânărul văzu silueta lui Sabriel şi pe cea a tatălui 
său mişcându-se amorţite, deşteptate din adormire. Fulgi 
minusculi de gheaţă se desprinseră de pe trupurile lor 
rigide într-o ninsoare argintie, iar stratul gros de 
promoroacă ce-i încinsese brâul lui Abhorsen se rupse 
deodată în mai multe sloiuri mărunte, care se ridicară la 
suprafaţă, plutind care încotro. 

Touchstone privi apoi cum mâinile şi chipurile celor doi se 
eliberează din încleştarea chiciurii, observând că sabia se 
afla acum în posesia lui Abhorsen, alături de clopoțel. 

— Slăvit fie Legământul! Exclamă el când îi văzu 
mişcându-se în sfârşit, cu pleoapele ridicate. 

Nu-i auziră însă cuvintele, căci în aceeaşi secundă un urlet 
teribil de turbare izbucni din ceața deasă, atât de 
năprasnic, încât coloanele tremurară din temelii, descriind 
cercuri perfecte pe suprafaţa netedă a apei. 


Touchstone îşi întoarse din nou privirea către norul 
cenuşiu, care acum se destrăma în fâşii alungite dincolo de 
care se întrezărea mordicantul, ghemuit în apă, doar ochii 
de tăciune şi gura căscată mocnindu-i în flăcări unsuroase 
deasupra întinderii nemişcate. Imediat în spatele lui, cu o 
mână deşirată odihnindu-se pe creştetul creaturii chircite la 
picioarele sale, se contura o siluetă diformă ce aducea 
oarecum cu cea a unui bărbat. 

Privindu-l cu luare-aminte, Touchstone îşi dădu seama că 
Kerrigor încercase să-şi ia înfăţişarea de odinioară, de pe 
vremea când încă era Rogir, fiul reginei. Cu toate astea, 
rezultatul era mai mult decât îndoielnic, fie că memoria nu-l 
mai ajuta, fie că îşi pierduse îndemânarea ori poate 
gusturile i se pervertiseră. Avea aproape doi metri înălţime, 
cu o talie extrem de subţire în comparaţie cu pieptul, 
exagerat de lat. Capul era şi el mult prea alungit şi plat, cu 
O gură care i se întindea pe toată faţa între cele două urechi 
şi o pereche de ochi la care pur şi simplu nu te puteai uita, 
căci semănau mai degrabă cu nişte incizii precise dincolo 
de care ardeau focurile magiei libere. 

În ciuda înfăţişării groteşti, mai păstra totuşi ceva din 
aerul fostului Rogir. Ca şi cum cineva l-ar fi transformat 
într-o plămadă maleabilă şi apoi s-ar fi jucat cu el 
întinzându-l şi învârtindu-l ca pe o bucată de aluat. 

Deschise gura hâdă din ce în ce mai căscată şi râse 
sinistru, un hohot scurt acompaniat de pârâitul fălcilor 
închizându-se la loc. Vorbi apoi cu o voce la fel de 
hodorogită şi de nerecunoscut ca şi trupul său pocit. 

— Dar ce noroc pe capul meu! Nu unul, ci trei vlăstare 
domneşti! Ce de sânge pentru spintecarea pietrelor! 

Auzindu-i glasul, Touchstone îl fixă şi mai intens, căci parcă 
îl auzea pe Rogir cel de odinioară, deşi vocea aceasta era 
ceva mai găunoasă, ca un fruct năpădit de viermi. Dincolo 
de noua întrupare a lui Kerrigor vedea trupul lumesc al 
fratelui său, mai aproape de forma lui umană de acum două 
veacuri. Rememoră pentru a nu ştiu câta oară scena 


cumplită: întâi pumnalul spintecând gâtul reginei şi apoi 
jetul de sânge cald, ţâşnind frenetic în cupa aurie. 

Simţi deodată o mână fermă apucându-l de braţ şi 
întorcându-l cu spatele la arătare, în timp ce cu cealaltă îi 
înşfăca sabia din mână. Se dezmetici iute şi trase adânc aer 
în piept, zărindu-şi arma în mâna dreaptă a lui Sabriel, care 
îi prinse apoi palma goală cu stânga şi-l trase înspre colţul 
sudic. Nu se împotrivi, înaintând şontâc către ea fără să se 
sinchisească de stropii iscaţi. Apoi totul păru că se întunecă 
dintr-odată şi văzu negru în faţa ochilor, ca într-un vis 
învăluit în negura amintirilor. 

Îşi veni apoi în fire şi-l zări şi pe tatăl lui Sabriel - pe 
Abhorsen - pentru prima dată fără veşmântul de pojghiţă 
alburie. Deşi părea un bărbat dur şi hotărât, acesta îi zâmbi 
cald când trecu pe lângă el, plecându-şi capul cu o mişcare 
discretă. Se îndrepta cu paşi apăsaţi tocmai în direcţia 
opusă, către Kerrigor, şi Touchstone nu înţelegea de ce. 
Acolo nu-l aşteptau decât pumnalul însetat de sânge şi cupa 
pierzaniei. Mogget se mutase acum pe umerii lui şi-l însoțea 
tăcut, ceea ce îl năuci şi mai tare, căci nu era deloc în firea 
motanului să se expună unor asemenea primejdii. Dar mai 
era ceva ciudat la Mogget, deşi nu-şi putea da seama ce 
anume. „Da, asta e!” se lumină el dintr-odată. Zgarda de la 
gât îi dispăruse. „Poate c-ar fi mai bine să mă duc după el şi 
să-i pun cureluşa la loc, îşi zise, şi-apoi să-l înfrunt pe 
ticălosul de Kerrigor.” 

— Hai mai repede, Touchstone! Fugi, fir-ar să fie! Îi strigă 
Sabriel când el aproape că se întorsese s-o apuce în urma 
lui Abhorsen. 

ÎI apucă iarăşi răul de la stomac, pentru că ieşiseră din 
rombul de protecţie. Nu trecu mult şi-i veni să verse, însă 
nu se opri din fugă, întorcând doar capul în direcţia opusă. 
Curând îşi dădu seama că atârnă pur şi simplu de braţul ei, 
aşa că încercă să se ţină mai bine pe picioare şi să 
mărească ritmul, deşi muşchii îi erau amorţiţi de înţepături 
şi furnicături cumplite. Auzi din nou freamătul morţilor în 


apropiere, intonând în surdină şi bătând tobele în 
crescendo. Se puteau distinge şi câteva voci ridicate ce 
răsunau cavernos în încăperea subterană. Una dintre ele 
era cu siguranţă strigătul mordicantului, acompaniat de un 
sunet straniu, ca un bâzâit sau un trosnet înfundat pe care 
Touchstone mai degrabă îl simţea decât îl auzea. 

Ajunseră, în sfârşit, la intrarea pasajului dinspre miazăzi, 
unde, în loc să încetinească în conul de lumină purpurie de 
la apus, Sabriel sări iute pe trepte şi dispăru în întunecimea 
de dincolo. Mâinile li se desprinseră pentru o clipă, 
regăsindu-se apoi pe bâjbâite, după care cei doi o porniră 
împreună în sus pe scări, unul cu sabia îndreptată înainte, 
celălalt, în spate, trimițând scântei în stânga şi-n dreapta la 
contactul cu pereţii înguşti de piatră. Auzeau încă larma din 
spate - urletul mordicantului, tactul tobelor, ţipetele 
stridente - toate intensificate de învolburarea apelor şi de 
rezonanţa rezervorului. Imediat însă, toate acestea fură 
eclipsate de un nou zgomot, mult mai clar şi mai definit. 

Începu domol, asemenea unui diapazon de-abia lovit, dar 
crescu treptat în intensitate, dând glas unei note clare, 
curate, ca sunetul unei trompete pe buzele unui 
instrumentist însufleţit, până ce învălui totul în acordurile 
lui fermecate. Era cântul lui Astarael. 

Sabriel şi Touchstone se opriră brusc, ca fulgeraţi. Simţiră 
un imbold puternic să-şi părăsească trupurile nevolnice, să 
se descotorosească de ele ca de nişte haine ponosite. 
Spiritul lor - adevărata esenţă a fiinţei - prinsese dor de 
ducă, tânjea să se afunde în Lumea Cealaltă şi să se lase în 
voia curenților năvalnici până la capăt. 

— Gândeşte-te la Viaţă! Îi strigă Sabriel, vocea abia 
auzindu-i-se deasupra acordurilor pătrunzătoare. Simţea 
cum 'Touchstone se stingea lângă ea, prea slab să reziste 
tentaţiei, de parcă de-abia ar fi aşteptat chemarea fatală. 

— Nu te lăsa doborât! Ţipă ea din nou, înverşunată. Dădu 
drumul săbiei şi-l pălmui straşnic pe obraz. Trebuie să 
trăieşti, auzi? 


Degeaba. Cu fiecare secundă, el aluneca şi mai adânc în 
Moarte. Disperată, îl apucă de urechi şi-l sărută cu ardoare, 
muşcându-l de buză până când simţi gustul sărat al 
sângelui inundându-i gura. Touchstone îşi veni atunci în 
fire, recăpătându-şi privirea şi concentrându-se asupra 
voinţei de a trăi. Dădu şi el drumul săbiei şi o îmbrăţişă cu 
amândouă mâinile, răspunzându-i la sărut. Îşi odihni apoi 
fruntea pe umărul ei şi ea pe al lui, rămânând îmbrăţişaţi 
până ce nota prelungă amuţi pe limba lui Astarael. 

Se aşternu, în sfârşit, tăcerea, iar ei se desprinseră din 
strânsoare uşor stânjeniţi. Touchstone bâjbâi după sabie, 
încă nesigur pe picioare, în timp ce Sabriel aprinse o 
lumânare înainte să-şi taie vreun deget, prin beznă. Se 
priviră îndelung la lumina jucăuşă, ea cu ochii umezi, el cu 
buza însângerată. 

— Ce-a fost asta? Întrebă el răguşit. 

— Astarael, răspunse ea. Ultimul clopoțel. Are puterea să-i 
ademenească în Moarte pe toţi cei ce-l ascultă. 

— Dar Kerrigor. Începu el. 

— Se va întoarce, şopti ea. Până nu-i găsim trupul, va avea 
mereu puterea să revină printre cei vii. 

— Şi tatăl tău? Mormăi el. Mogget.? 

— Tata a pierit, zise ea cu o faţă impasibilă, dar izbucni 
îndată în plâns. O să treacă repede de Ultima Poartă. Cât 
despre Mogget. Nu ştiu ce să zic. 

Atinse, cu grijă, inelul de argint de pe deget şi se încruntă 
pentru o clipă, după care se aplecă şi ridică sabia pe care o 
luase mai devreme de la Touchstone. 

— Hai să mergem, îi zise poruncitor. Trebuie să ajungem 
în Curtea de Vest cât mai repede cu putinţă. 

— Curtea de Vest? Întrebă el nedumerit, ridicându-şi sabia 
la rându-i. Se simţea foarte rău, însă făcu un efort să se ţină 
pe picioare. În curtea palatului, adică? 

— Întocmai, zise ea. Hai să mergem. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU. 


Afară, lumina puternică a soarelui îi orbi pe neaşteptate, 
căci de-abia trecuse de prânz, după cum constatară cu 
uimire. Se împleticiră pe treptele de marmură ale grotei, 
clipind des din pricina razelor nemiloase, ca nişte animale 
nocturne izgonite din culcuşul subteran. 

Sabriel privi în jur la copacii tăcuţi şi scăldaţi de soare de 
pe pajiştea înverzită, zărind nu departe şi fântâna înfundată 
de frunze. Totul părea atât de normal şi de îndepărtat de 
ororile din rezervorul de sub ei! 

Îşi ridică privirea către cer, clătindu-şi ochii în azurul 
nemărginit pe care norii diluaţi în dâre albicioase se 
retrăgeau parcă sfioşi din câmpul ei vizual. „Iata a murit, îşi 
zise ea. S-a dus, pe vecie.” 

— Drumul o coteşte câtre sud-vest, se auzi dintr-odată o 
voce undeva aproape, dincolo de albastrul văzduhului. 

— Poftim? 

— Drumul. Dă în Curtea de Vest. 

Era vocea lui Touchstone. Sabriel închise ochii, încercând 
să se adune şi să se concentreze asupra situaţiei de faţa. 
Când îi deschise, tânărul se afla în faţa ei, o privelişte într- 
adevăr demnă de milă. Avea pe chip dâre subţirele de 
sânge de la buza spartă, părul îi era ud şi lipit de cap, iar 
armura şi hainele erau şi ele jilave, părând astfel mai 
închise la culoare. De pe lama săbiei pe care o ţinea 
aplecată uşor în jos se mai scurgeau încă ultimele picături 
de apă. 

— Ai uitat să-mi spui că eşti prinţ, zise ea indiferentă, ca şi 
cum ar fi făcut o remarcă despre vreme. 

Avea chef de conversaţie, însă propria voce îi sună străină 
şi ciudată în liniştea amiezii. Oricum, n-avea putere să se 
mai gândească şi la asta. 

— Nu sunt, răspunse Touchstone ridicând din umeri şi 
privind către cer. Regina îmi era mamă, e adevărat, însă 
tatăl meu a fost un nobil obscur cu care a avut o legătură la 
câţiva ani după moartea soţului ei. Din câte am înţeles, a 
murit într-un accident de vânătoare, înainte de venirea mea 


pe lume. Ascultă, Sabriel. Mai bine. Mai bine ne-am grăbi 
către Curtea de Vest. 

— Da, ai dreptate, zise ea sec. Tata mi-a spus că acolo ne 
aşteaptă un planor şi Clayr sau un trimis al lui, care să ne 
arate calea. 

— Înţeleg. Zise el. Se apropie şi o fixă cu privirea, 
sfredelind pustiul din ochii ei, după care o apucă de braţ 
fără ca ea să se împotrivească şi o porniră spre fagii ce 
mărgineau cărarea câtre partea de vest a parcului. Sabriel 
înainta supusă, mărind paşii pe măsură ce 'Tlouchstone 
mergea din ce în ce mai repede, până când se treziră că 
aleargă în toată regula, el trăgând-o de braţ şi aruncându-i 
priviri fugare din când în când, ea mişcându-se cu gesturile 
teleghidate ale unui somnambul. 

La vreo câteva sute de metri de la ieşirea din grotă, fagii 
începură să se rărească, lăsând loc pajiştii să respire şi 
deschizându-se în faţa unui drum care pornea dintr-o parte 
a colinei, şerpuind către vârf în două bucle mari. Drumul 
era bine pavat, cu toate că în cele două veacuri de 
părăginire lespezile ori ieşiseră din făgaş, ori se afundaseră 
prea tare în pământ, şi erau gropi sau şanţuri la tot pasul. 
Sabriel chiar îşi prinse piciorul într-unul şi era cât pe ce să 
cadă, dacă Touchstone n-ar fi prins-o la timp. Acest mic şoc 
fu însă bine-venit, căci o trezi din amorţeala primului, 
făcând-o să uite pe moment de durerea pierderii lui 
Abhorsen şi să fie mai atentă la drum. 

— Dar de ce gonim aşa? 

— Ne urmăresc tâlharii ăia, îi răspunse el scurt, arătând 
către cealaltă parte a parcului, în spatele lor. Cei de la 
poartă, cu copii. 

Sabriel privi în direcţia respectivă şi zări mai multe siluete 
înaintând agale printre copaci. Erau nouă în total, râzând şi 
vorbind tare, încrezători că îi vor prinde fără prea mult 
efort, ca nişte gonaci care încolţesc prada slăbită cu 
convingerea că aceasta n-are nici o scăpare. Unul îi 
surprinse spionându-i şi făcu un gest care de la distanţă nu 


se văzu prea bine, dar cu siguranţă era ceva necuviincios. 
Ceilalţi izbucniră îndată într-un râs necontrolat, purtat de 
vânt până la ei. Era clar că intenţiile lor erau departe de a fi 
paşnice. 

— Mă întreb dacă nu cumva sunt în cârdăşie cu morţii, 
zise Sabriel posomorâtă, cu repulsie în glas. Ceea ce ei n-ar 
fi putut face decât noaptea ăştia fac pe ziuă, când soarele îi 
ajută pe cei vii. 

— Oricum ar fi, ne-au pus gând rău, asta-i clar, răspunse el 
iuţind pasul până ce aproape că începuseră să alerge iar. 
Au arcuri cu săgeți şi sunt convins că ştiu să le utilizeze cu 
îndemânare, spre deosebire de sătenii din Nestowe. 

— Da, încuviinţă ea. Sper din toată inima să găsim 
planorul mai repede. 

Nu era nevoie să explice ce avea să se întâmple în caz 
contrar. Nu erau în stare să lupte, dar nici să apeleze la 
magia Legământului, aşa că urmăritorii n-ar fi avut nici o 
problemă să le vină de hac - sau să-i ia prizonieri. În cazul 
în care cei nouă lucrau pentru Kerrigor, pe Sabriel şi pe 
Touchstone îi aştepta o soartă şi mai cumplită: urma să fie 
duşi înapoi în rezervor, unde lama necruțătoare le va 
spinteca gâtlejurile. 

Poteca începu să urce, dar ei alergară mai departe în 
linişte, respirând din ce în ce mai greu, nemaiavând putere 
să mai şi vorbească. Touchstone prinse a tuşi dintr-odată şi 
Sabriel îl privi îngrijorată, dându-şi seama apoi că şi ea 
tuşeşte. La cât de slăbiţi erau, urcuşul avea să-i doboare 
înaintea săgeţilor. 

— Nu. Nu mai E. Mult, şuieră 'Touchstone printre accesele 
de tuse când ajunseră în sfârşit pe porţiunea plată dintre 
dâmburi, odihnindu-şi pentru câteva clipe picioarele obosite 
înainte să o ia iarăşi din loc. 

Sabriel izbucni atunci într-un râs amar întrerupt de tuşea 
seacă, căci mai era o bucată bună până în vârf. Hohotele 
deveniră un strigăt de durere şi uimire în momentul când 
simţi o înţepătură acută în coaste. Căzu ca secerată peste 


Touchstone, dărâmându-l la pământ peste lespezile tari. O 
săgeată de departe îşi atinsese ţinta. 

— Sabriel! Ţipă tânărul cu o voce din care răzbăteau şi 
furia, şi frica. 

Îi strigă numele încă o dată şi Sabriel simţi cum magia 
Legământului se aprinde dintr-odată înlăuntrul lui, 
crescând cu fiecare secundă. Se ridică de lângă ea pe 
neaşteptate şi se întoarse cu faţa către urmăritori, 
sfidându-l pe iscusitul ţintaş cu mâinile ridicate în faţă. Opt 
discuri mici şi luminoase îi răsăriră atunci din degete, 
mărindu-se treptat, până se făcură cât pumnii lui încleştaţi, 
după care ţâşniră iute către duşman, lăsând în urmă dâre 
lucitoare. Ţipătul ce se făcu auzit o fracțiune de secundă 
mai târziu îi dădu de înţeles că măcar unul dintre ele 
nimerise unde trebuie. 

Amorţită, Sabriel se întrebă cum de mai găsise puterea 
pentru o astfel de vrajă. Mirarea îi fu şi mai mare când el se 
întoarse şi-o ridică de jos cu tot cu rucsac, strângând-o în 
braţe cu o uşurinţă uimitoare. Ţipă uşor când simţi vârful 
săgeţii înghiontindu-i coastele, dar Touchstone parcă nici nu 
băgă de seamă, dându-şi capul pe spate şi răcnind ca un 
animal la vânătoare înainte să înfrunte iar urcuşul, la 
început alergând şovăielnic, dar aruncându-se apoi într-o 
goană nebună, supraomenească. Avea spume la gură, care 
îi curând începură să i se prelingă pe bărbie şi mai departe 
pe fruntea ei. Muşchii feţei şi ai gâtului îi erau încordaţi 
până la ultimul, iar căutătura sălbatică din ochi lucea 
însufleţită de o energie nemaivăzută. 

Gonea ca apucat şi nimeni şi nimic nu-l mai putea opri, 
doar dezintegrarea propriului trup. Sabriel tremură şi-şi 
lipi fruntea de pieptul lui, nemaisuportând să privească 
chipul transpus şi schimonosit care nu semăna deloc cu 
Touchstone pe care-l ştia. Cel puţin fugea cât mai departe 
de tâlharii de pe urmele lor. 

Alergă şi tot alergă, părăsind la un moment dat drumul şi 
căţărându-se peste un zid dărâmat care mărginise 


odinioară o poartă, fără să-şi încetinească fuga, sărind de 
pe un bolovan pe altul cu precizia unei capre. Faţa parcă îi 
luase foc, cu obrajii încinşi ca două făclii şi pulsul pulsându-i 
în gât mai ceva decât aripile unui colibri. Temându-se ca nu 
cumva să-i cedeze inima şi uitându-şi de propria rană, 
Sabriel ţipă la el, implorându-l să se oprească. 

— Touchstone! Acum suntem în siguranţă! Te rog, lasă-mă 
jos! Opreşte-te, te implor! 

El, însă, nu o auzea, concentrat la drum. Trecu dincolo de 
zidul în paragină şi o apucă pe o cărare mărginită de o 
parte şi de alta de un perete de piatră, adulmecând aerul 
cu nările dilatate şi aruncând priviri fugare când la dreapta, 
când la stânga, ca un ogar care ia urma vânatului. 

— 'Touchstone! Touchstone! Suspină ea, lovindu-l cu 
pumnii în piept. Am scăpat de ei! Sunt teafără, uită-te la 
mine! Opreşte-te odată! 

În zadar îl imploră, căci el îşi continuă goana, trecând 
dincolo de o altă arcadă şi apoi pe o potecă în urcuş, ale 
cărei pietre se prăvăleau sub apăsarea paşilor săi. Cobori 
apoi câteva trepte cu aceeaşi iuţeală, sărind sprinten peste 
gropile adânci ce i se căscau în cale. Când se opri pentru 
câteva clipe în faţa unei porţi închise, Sabriel răsuflă 
uşurată, însă Touchstone începu imediat să o lovească cu 
sete, până ce lemnul putred cedă şi el putu să pătrundă 
dincolo cu spatele înainte, aşa încât s-o protejeze pe Sabriel 
de aşchiile ascuţite. 

Se trezi într-un câmp deschis, mare cât vedeai cu ochii şi 
înconjurat de ziduri acum în ruină. Pajiştea era năpădită de 
buruieni dese şi înalte deasupra cărora se mai vedea pe ici, 
pe colo câte un trunchi pipernicit răsărit de capul lui. Chiar 
lângă îngrăditura dinspre vest, suite pe câţiva bolovani de 
la zidul de mult prăvălit în vale, îi aşteptau două planoare - 
unul îndreptat către miazăzi, celălalt înspre miazănoapte. 
Imediat în apropiere se vedeau şi două siluete neclare, 
încadrate de purpuriul înflăcărat al soarelui ce aluneca 
înspre apus. 


Touchstone iuți pasul, zbughind-o din loc ca un cal în 
galop, dând buruienile la o parte aşa cum corabia îşi 
croieşte drum prin algele apelor tropicale. Ajuns în dreptul 
siluetelor nemişcate, o aşeză pe Sabriel şi se prăbuşi lângă 
ea, cu ochii daţi peste cap şi tremurând din tot corpul. 

Fata încercă să se târască până la el, însă durerea din 
coaste o opri cu un junghi pătrunzător, aproape fatal, aşa că 
nu putu decât să se ridice pe vine şi să privească spre cei 
doi necunoscuţi care stăteau în picioare în faţa ei, cu 
planoarele conturate îndărătul lor. 

— Bun găsit, ziseră ei la unison. Deocamdată noi suntem 
mesagerii lui Clayr. Tu trebuie să fii Abhorsen, iar el regele. 

Sabriel îi privea fix, cu gura uscată. Nu-i vedea foarte clar 
din pricina soarelui care-i intra în ochi. Când reuşi, în 
sfârşit, să le desluşească chipurile, băgă de seamă că e 
vorba despre două tinere cu părul lung şi bălai şi ochi 
iscoditori de un albastru-intens, strălucitor. Amândouă erau 
îmbrăcate în rochii albe de olandă cu mâneci lungi şi largi, 
apretate şi călcate de curând. Văzându-le aşa imaculate, 
Sabriel se simţi ruşinată şi extrem de murdară în pantalonii 
ei pătaţi şi umezi, şi în armura mirosind a sudoare. Nu 
numai vocile le erau identice, ci şi trăsăturile feţei. Fetele 
erau gemene şi foarte drăguţe. 

Zâmbiră blând şi îngenuncheară, una în dreptul ei, 
cealaltă lângă Touchstone. Sabriel simţi magia 
Legământului adunându-se încet în fiinţa lor diafană, ca un 
izvor ce răzbeşte la suprafaţă, şi revărsându-se apoi peste 
ea, alinându-i suferinţele şi durerea pricinuită de înţepătura 
săgeţii. Lângă ea, Touchstone începu să se liniştească, şi, 
încet-încet, aţipi. 

— Mulţumim, zise Sabriel cu o voce dogită. Încercă să 
schiţeze un zâmbet, dar îşi pierduse îndemânarea. 
Negustorii de sclavi. Aliaţii morţilor. Sunt în spatele nostru, 
ne urmăresc. 

— Ştim, ziseră ele în cor. Mai au însă zece minute până să 
vă ajungă din urmă. lovarăşul tău - regele - a fugit foarte, 


foarte repede. L-am văzut alergând ieri. Sau mâine. 

— Aha, zise ea ridicându-se cu grijă în picioare, aducându- 
şi brusc aminte de ce-i spusese Abhorsen despre Clayr, şi 
anume că stă cam prost cu cronologia. 

Se hotări, aşadar, să afle cât mai curând tot ce trebuie să 
ştie, înainte ca lucrurile s-o ia razna de tot. 

— Mulţumesc, spuse iarăşi în momentul când se îndreptă 
de spate şi săgeata se desprinse din plagă, căzând la 
pământ. 

Era o săgeată de vânătoare cu vârful îngust, nicidecum un 
pumnal care să străpungă armura. Intenţia tâlharilor fusese 
probabil să-i încetinească, nu să o omoare. O trecu un fior 
rece şi simţi rana adâncă dintre platoşe, care, deşi nu-i 
părea complet vindecată, era parcă trecută, ca şi cum ar fi 
fost acolo de zile în şir, nu de câteva minute. 

— Tata mi-a spus că o să fiţi aici. Că ne-aţi vegheat şi că o 
să ne îndrumați către locul unde stă ascuns trupul lui 
Kerrigor. 

— Într-adevăr, răspunseră trimisele lui Clayr. Dar nu e 
vorba numai despre noi. Vezi tu, Clayr ne-a ales doar pentru 
astăzi, fiindcă nu ne întrece nimeni la pilotat planoare. 

— Ryelle e, de fapt, cea talentată, zise una dintre gemene 
arătând către cealaltă. A fost însă nevoie de două planoare 
tocmai pentru că avea şi ea nevoie de unul ca să se întoarcă 
acasă, aşa că. 

— Aşa că Sanar s-a hotărât să mă însoţească, continuă 
Ryelle, arătând la rându-i către sora sa geamănă. 

— Aşa că am venit împreună, ziseră apoi în acelaşi timp. 
Trebuie să ne grăbim, nu e vreme de pierdut. Luaţi voi 
planorul roşu cu auriu. L-am vopsit în culorile familiei 
regale săptămâna trecută, imediat ce ne-am aflat 
îndatorirea. Dar mai întâi de toate trebuie să recuperăm 
trupul lui Kerrigor. 

— Da, încuviinţă Sabriel hotărâtă. 

Era acum de datoria ei să-l înfrunte pe duşmanul cel mai 
de temut al tatălui ei, al familiei, al întregului regat. Aceasta 


era povara pe care trebuia s-o poarte, indiferent că umerii 
ei erau poate nevolnici pentru aşa o greutate. 

— Şi-a ascuns trupul în Ancelstierre, îi spuseră gemenele, 
dar din cauză că puterile noastre vizionare nu răzbesc cu 
aceeaşi forţă dincolo de Zid, nu am reuşit să alcătuim o 
hartă şi nici nu desluşim numele locurilor. Va trebui să-ţi 
arătăm unde exact, iar tu să faci bine să ţii minte. 

— Da, aşa voi face, încuviinţă Sabriel, simțindu-se ca o 
elevă docilă care se învoieşte să rezolve o problemă mult 
peste capacităţile ei. 

Trimisele lui Clayr dădură şi ele din cap şi zâmbiră din 
nou, dezvăluind două şiruri identice de dinţi albi şi drepți, 
toţi de aceeaşi mărime. Una dintre ele, poate chiar Ryelle - 
Sabriel oricum nu le putea deosebi - scoase din faldurile 
mânecii largi o sticluţă verde şi transparentă cu o 
străfulgerare voită de magie a Legământului, semn că 
flaconul nu fusese acolo mai înainte. Cealaltă - Sanar - 
scoase tot din mânecă o baghetă lungă de fildeş. 

— Gata? Se întrebară ele simultan, răspunzându-şi 
afirmativ înainte ca Sabriel să pătrundă înţelesul întrebării. 

Ryelle destupă sticluţa cu un pocnet răsunător şi, cu o 
mişcare rapidă a braţului, turnă conţinutul în linie dreaptă, 
de la stânga la dreapta. Fără să piardă nici o secundă, 
Sanar atinse dâra de apă cu bagheta, îngheţând-o înainte 
să atingă pământul într-un fel de geam străveziu suspendat 
în aer. Aşa se face că Sabriel se trezi faţă în faţă cu o 
fereastră de gheaţă transparentă. 

— Priveşte cu luare-aminte, îi porunciră ele, după care 
Sanar lovi uşor fereastra cu bagheta magică şi aceasta se 
aburi dintr-odată, dezvăluind preţ de câteva secunde un 
tablou de iarnă cu viscol năprasnic, apoi o porţiune din Zid 
şi, în fine, câteva imagini în mişcare - ca un film înregistrat 
dintr-o maşină în mers. 

Deşi conducerea Colegiului Wyverley nu privea filmele cu 
ochi buni, Sabriel văzuse destule în Bain, iar acesta nu era 
foarte diferit, doar că era color şi sunetele îi păreau atât de 


reale, încât Sabriel avea senzaţia că se afla chiar în mijlocul 
lor. 

Ecranul de gheaţă îi arătă apoi o scenă tipică de la o fermă 
din Ancelstierre - un câmp întins de grâu gata de recoltat, 
cu un tractor oprit în planul îndepărtat, al cărui şofer stătea 
de vorbă cu un bărbat cocoţat într-o căruţă trasă de doi cai 
care priveau impasibili. 

Următoarea secvenţă îi aduse în prim-plan pe cei doi, şi 
Sabriel surprinse o frântură de conversaţie înainte ca filmul 
să o poarte mai departe, de-a lungul unui drum ce urca un 
deal şi străbătea apoi o pădurice, dând într-o răscruce unde 
pietrişul drumului de ţară se intersecta cu macadamul unei 
şosele principale. Era şi un indicator acolo, iar ochiul prin 
intermediul căruia vedea toate acestea - sau ce era el - se 
apropie până ce inscripţia ocupă tot ecranul: Wyverley - 4 
kilometri. Săgeata îndruma călătorii pe şoseaua principală, 
aşa că fereastra magică urmă şi ea drumul către sat. 

După câteva secunde, imaginea se opri în dreptul câtorva 
imobile din Wyverley, mai întâi fierăria, apoi prăvălia 
mecanicului, taverna Wyvern şi, în sfârşit, locuinţa dichisită 
a conetabilului, cu felinarul azuriu în faţa porţii. Sabriel le 
cunoştea pe toate, căci le văzuse de nenumărate ori. Privi 
cu mai mare atenţie, aşteptându-se ca imaginea s-o ia iarăşi 
la goană, după scurtul moment de repaus, arătându-i de 
data asta locuri mai puţin sau deloc ştiute. 

Cu toate astea, pelicula păstră acelaşi ritm domol, trecând 
uşor prin tot satul şi părăsind apoi strada principală, 
apucând-o pe un drum de munte ce suia pe colina 
împădurită pe care oamenii o botezaseră Vârful Ciunt. Un 
dâmb destul de plăcut la vedere, acoperit de o plantație de 
stejari de plută, dintre care unii păreau chiar foarte 
bătrâni. Singura parte cu adevărat interesantă era movila 
tumulară din vârf, ale cărei pietre erau aranjate în formă 
dreptunghiulară. Tumulul celtic. Imaginea se schimbă 
brusc, apropiindu-se de bolovanii gri-verzui, ca nişte cuburi 
uriaşe aşezate unele lângă altele. „Un moft destul de 


recent”, îşi aminti ea de la cursurile de istorie. Nu avea mai 
mult de două sute de ani vechime. Sabriel fusese cât pe ce 
să-l viziteze la un moment dat, dar se răzgândise în ultima 
clipă. 

Imaginea se modifică din nou, pătrunzând cumva dincolo 
de peretele de piatră, străpungând stratul de mortar şi 
unduindu-se pe după calupii masivi, până în întunecimea 
dinăuntru. Ecranul se întunecă total preţ de o secundă, 
după care se lumină din nou. Ascuns în pântecul tumulului 
zăcea un sarcofag de bronz pe capacul căruia se perindau 
întruna o sumedenie de însemne ale Legământului 
pervertite de magia liberă. Ochiul se feri să le cerceteze, 
penetrând metalul până la trupul dinăuntru, un trup viu 
înfăşurat în magie liberă ca într-un cocon. 

Cadrul se preschimbă iar, înaintând anevoie către chipul 
necunoscutului. Avea trăsături frumoase, care deveneau din 
ce în ce mai clare, pe măsură ce fereastra se apropia de 
faţa lui, dezvăluindu-l pe Kerrigor cel de odinioară, adică pe 
Rogir în timpul Vieţii sale printre cei vii. Asemănarea dintre 
el şi Touchstone era vizibilă cu ochiul liber. Nu degeaba 
aveau aceeaşi mamă. 

Sabriel nu-şi putea lua ochii de la el, scârbită, dar 
fascinată în acelaşi timp de asemănările dintre cei doi fraţi 
vitregi. Imaginea deveni curând neclară, estompată de 
nuanţe cenuşii peste care se prăvăli apoi un şuvoi năprasnic 
de apă. Râul Morţii. O prezenţă monstruoasă îşi croia drum 
contra curentului, ca o fâşie uriaşă de smoală fără formă 
sau trăsături distincte, cu excepţia ochilor ce dogoreau ca 
doi cărbuni încinşi. Parcă o privea de dincolo de pojghiţa de 
gheaţă, năpustindu-se către fereastră cu braţele deschise, 
asemenea unor nori care seamănă furtună. 

— Odraslă a lui Abhorsen! Răcni Kerrigor. Am să-ţi 
împrăştii sângele pe pietre. 

Vru s-o apuce cu mâinile lui deşirate, dar exact în acel 
moment dreptunghiul de gheaţă pârâi scurt şi se destrămă 
într-o grămadă de ţurţuri mărunți, pe jumătate topiţi. 


— Ai văzut, ziseră gemenele la unison. 

Era o afirmaţie, nicidecum o întrebare. Sabriel dădu 
energic din cap, cu gândul tot la asemănarea dintre 
Touchstone şi Kerrigor cel de demult. Oare de ce o 
apucaseră pe drumuri atât de diferite, şi care fusese 
momentul de răscruce? Ce forţă neştiută îi îndemnase paşii 
lui Rogir pe calea pierzaniei, încât să ajungă acum în aşa 
hal? 

— În mai puţin de patru minute, tâlharii vor ajunge şi ei în 
vârf, anunţă Sanar. Hai mai bine să vă ajutăm să urcați în 
planor, nu? 

— Da, da, chiar vă rog, răspunse Sabriel nerăbdătoare. 

În ciuda priveliştii deloc îmbietoare oferite de Kerrigor, 
călătoria căpătase pentru prima dată un sens concret şi 
bine definit. Trupul lui se afla, aşadar, în Ancelstierre. Tot ce 
avea de făcut era să-l găsească şi să-l distrugă, după care se 
putea ocupa, în sfârşit, şi de spiritul său. Însă toate la 
timpul lor. 

Surorile se duseră lângă Touchstone şi-l ridicară de jos, cu 
frunţile încreţite din pricina efortului. Nu era el uşor în 
general, darămite acum, cu hainele încă îmbibate de apă. În 
pofida aparentei lor fragilităţi, se descurcară totuşi destul 
de bine. 

— Mult noroc, verişoară! Îi urară ele în cor, îndreptându- 
se către planorul roşu cu auriu care-i aştepta mult prea 
aproape de zidul dărâmat dincolo de care Marea Saere 
licărea în nuanţe alb-azurii, umplând valea. 

— Verişoară?! Se miră Sabriel. Da. Presupun că asta 
suntem. Un fel de verişoare, nu? 

— Rude de sânge, căci suntem cu toţii copiii forţelor de 
căpătâi. Ele ne-au plămădit. Deşi începem să ne cam 
împuţinăm. 

— Puteţi vedea mereu în viitor? Le întrebă ea când se 
apropiară, în sfârşit, aşezându-l pe Touchstone cu mare 
grijă pe scaunul din spate al cabinei, legându-l cu curelele 
folosite în mod normal pentru bagaje. 


Le pufni râsul pe amândouă deodată. 

— Nu, slăvit fie Legământul! Speţa noastră e cea mai 
numeroasă dintre seminţii, şi mulţi au darul acesta. 
Viziunile sunt destul de dese, însă doar frânturi sau 
fragmente disparate, imagini fugitive învăluite în ceaţă. La 
nevoie, întreaga familie se adună ca să clarificăm ceea ce 
vedem. Asta s-a întâmplat şi astăzi. De mâine ne întoarcem 
la aceleaşi vise neînţelese, pentru că nu ştim să explicăm ce 
vedem, nici unde sau când se va întâmpla. Nu mai zăboviţi 
acum, au mai rămas doar două minute! 

O îmbrăţişară pe neaşteptate, iar gestul lor cald şi atât de 
prietenesc o luă puţin prin surprindere. Le îmbrăţişă şi ea 
bucuroasă şi plină de recunoştinţă. Acum, că tatăl ei 
murise, nu mai avea alte rude apropiate, dar cine ştie. 
Poate că-şi găsise două noi surori în trimisele lui Clayr. Cât 
despre 'Touchstone. 

— Doar două minute, îi repetară ele în ureche. 

Sabriel le eliberă din îmbrăţişare şi scoase din rucsac 
Cartea morţilor şi celelalte două culegeri de magie a 
Legământului, pe care le îndesă iute lângă Touchstone, care 
sforăia de zor în scaunul din spate. Rămase pe gânduri 
câteva clipe, apoi scotoci după haina de ploaie cu 
căptuşeală de lână şi pelerina luată de pe corabie, vârându- 
le în acelaşi ungher strâmt. După ce puse săbiile lui 
Touchstone în compartimentul special, constată că nu mai 
are loc şi pentru restul bagajelor, aşa că renunţă la ele. 

— Următoarea oprire, Zidul! Murmură ea în timp ce se 
urca în cabină, încercând să nu se gândească la ce s-ar 
putea întâmpla dacă va fi nevoită să aterizeze undeva în 
sălbăticie. 

Gemenele se urcaseră deja în planorul lor vopsit în verde 
şi argintiu, gata de plecare. În timp ce-şi încheia curelele de 
siguranţă, Sabriel le auzi fluierând câteva acorduri pe ale 
căror note plutea magia Legământului. Sabriel îşi umezi şi 
ea buzele şi trase aer în piept, alăturându-li-se. Vântul se 
înteţi dintr-odată în spatele ambelor aparate, zburătăcind 


bucle blonde şi brune deopotrivă, şi ridică planoarele de 
coadă, îmboldind aripile să-şi ia zborul. 

Sabriel mai trase o gură de aer după ce termină de 
fluierat vraja ce trezise vântul şi-şi trecu mâna peste hârtia 
lucioasă şi laminată a fuzelajului. Îi veni în minte imaginea 
primului planor, sfâşiat şi mistuit de flăcări în Valea Sfântă. 

— Sper să avem mai mult noroc de data asta, şopti ea 
înainte să li se alăture din nou gemenelor şi să fluiere nota 
cea de pe urmă, acordul limpede şi pur ce avea să 
însufleţească planoarele cu puterea Legământului. 

După nici o secundă, acestea prinseră Viaţă clipind cu ochi 
scăpărători şi imediat îşi luară zborul din curtea palatului 
lăsat în paragină, plonjând către vâltoarea Mării Saere, dar 
ridicându-se apoi într-o spirală ameţitoare tot mai sus, 
deasupra colinei. Planorul verde cu dungi argintii se 
întoarse către nord-vest, iar celălalt o apucă în direcţia 
opusă, înspre miazăzi. 

— Ce s-a întâmplat? Mormăi Touchstone după câteva 
minute de zbor, trezit din somn de aerul rece şi de senzaţia 
de plutire pe care n-o mai încercase până atunci. 

— Mergem în Ancelstierre, îi strigă Sabriel din faţă. 
Trebuie să trecem Zidul şi să găsim trupul lui Kerrigor, ca 
să-l distrugem! 

— Aha, zise el scurt, căci nu auzise decât partea cu „să 
trecem Zidul”. Foarte bine. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 

— Mă scuzaţi, domnule, zise soldatul în pragul intrării de 
la baie, salutând. Ofiţerul de serviciu vă transmite 
complimentele sale şi vă cheamă de urgenţă la punctul de 
observaţie. 

Colonelul Horyse oftă şi lăsă jos aparatul de ras, 
ştergându-şi rămăşiţele de spumă cu un prosop. Încercase 
să se bărbierească şi de dimineaţă şi fusese întrerupt, fără 
să reuşească să ducă treaba la bun sfârşit nici mai târziu, 
peste zi. Poate că era un semn că trebuie să-şi lase mustață. 


— Ce s-a întâmplat? Întrebă el pe un ton resemnat, căci 
ceva de bine n-avea cum să fie, oricum. 

— Un avion, domnule, răspunse soldatul impasibil. 

— De la sediul central? A lăsat cumva un tub cu un mesaj 
înăuntru? 

— Nu ştiu, domnule. E de cealaltă parte a Zidului. 

— Poftim? Exclamă Horyse, lăsând iute prosopul din mână 
şi înşfăcând sabia şi casca, toate deodată. Peste poate! 

Cu toate astea, îndată ce se aranjă şi se duse la stâlpul de 
observaţie din avanpost - un fort octogonal ce se înălța în 
Perimetru la o distanţă de aproximativ patruzeci şi cinci de 
metri de Zid - se convinse că soldatul spusese adevărul. Se 
apropia seara şi lumina pălea încet-încet, iar de cealaltă 
parte soarele pesemne că apusese deja. Nu era însă chiar 
atât de întuneric, încât să nu vezi micul aparat de zbor 
apropiindu-se de dincolo de Zid, alunecând către sol cu 
onduleuri lungi şi repetate. Chiar venea din Vechiul Regat. 

Ofiţerul de serviciu îl urmărea atent prin binoclul său de 
artilerie, ţinând coatele sprijinite de sacii plini cu nisip 
aranjaţi pe parapet. Horyse se opri câteva clipe, încercând 
să-şi amintească cum îl cheamă, căci de-abia venise în 
rândurile garnizoanei, după care se apropie şi-l bătu uşor 
pe umăr. 

— Jorbert, mă laşi şi pe mine să arunc o privire? 

Tânărul îşi dezlipi binoclul de la ochi fără prea mare 
tragere de inimă, înmânându-i-l cu mutra unui copil căruia 
i-ai cerut acadeaua pe jumătate ronţăită. 

— E un soi de avion, domnule, zise el ceva mai înviorat. 
Deşi e silențios asemenea unui deltaplan, trebuie să aibă un 
motor pe undeva. Pare surprinzător de maleabil şi e tare 
frumos vopsit. Sunt doi. Pasageri înăuntru, domnule. 

Horyse nu comentă nimic, privind prin binoclu în aceeaşi 
poziţie, cu coatele sprijinite de saci. La început nu zări 
planorul, aşa că roti nerăbdător binoclul de la stânga la 
dreapta şi-apoi în zigzag de sus în jos, până când îl reperă, 


în sfârşit, mult mai aproape de sol decât se aşteptase, gata 
să aterizeze. 

— Sună alarma! loată lumea la posturi! Ordonă el sever, 
dându-şi brusc seama că cei doi aveau să aterizeze foarte 
aproape de punctul de frontieră, la mai puţin de o sută de 
metri de poartă. 

ÎI auzi pe Jorbert repetând ordinul către sergent înainte 
să-l strige în gura mare, preluat apoi de santinele şi mai 
departe de soldaţii de pază, încununat, în sfârşit, de sunetul 
sirenelor de mână şi de dangătul vechiului clopot din faţa 
popotei. 

Era greu să vezi cine sau ce era la bord, dar când reglă 
inelul zări dintr-odată faţa lui Sabriel în vizor, mărită de 
lentilă, aşa încât s-o poată recunoaşte de la distanţă. 
Sabriel, fata lui Abhorsen. Era însoţită de un necunoscut, 
sau cel puţin aşa părea silueta chircită în scaunul din spate. 
Pentru o clipă se gândi să le spună oamenilor să-şi vadă de 
ale lor, dar începuseră deja să strângă rândurile, pocănind 
sacadat cu ţintele bocancilor pe scânduri printre ţipetele 
caporalilor şi ale sergenţilor, iar la urma urmei. Nu putea fi 
sigur că fata din planor era chiar Sabriel. Soarele aluneca 
încet către asfinţit, iar noaptea ce mijea la orizont avea să 
fie prima cu lună plină. 

— Jorbert! Strigă dintr-odată către subaltern, făcându-l să 
tresară speriat şi înapoindu-i binoclul. Du-te degrabă la 
sergentul-major al regimentului, transmite-i omagiile mele 
şi spune-i să adune personal câţiva băieţi din rândul 
Cercetaşilor cu care să mergem să vedem ce-i cu planorul 
ăla. 

— Mă duc îndată, domnule. Vă mulţumesc, zise 
locotenentul Jorbert însufleţit, presupunând pesemne că e 
şi el inclus în echipă. 

Entuziasmul său îl nedumeri pe Horyse, cel puţin pentru 
câteva secunde. 

— Ia spune-mi, domnule Jorbert. Începu colonelul. Mă 
înşel eu oare, sau dumneata ai cerut să te transferi la 


aviaţie? 

— Aşa e, domnule. Opt cereri până acum. 

— Bagă de seamă, Jorbert, îl întrerupse Horyse înainte să 
apuce să mai zică ceva. Aparatul acela de zbor s-ar putea să 
nu fie deloc un aparat, ci o fiinţă zburătoare, iar pasagerii 
lui creaturi pe jumătate putrezite care ar fi trebuit de mult 
îngropate, sau întrupări ale magiei libere ce n-au fost 
nicicând fiinţe omeneşti. Nu-i privi ca pe nişte tovarăşi 
piloţi, cavaleri ai văzduhului sau mai ştiu eu ce alţi eroi 
aviatori. 

Jorbert încuviinţă ca un copil ascultător, salută ceremonios 
şi făcu stânga-mprejur. 

— Şi, data viitoare când eşti de serviciu, încearcă să nu-ţi 
mai uiţi sabia! Îi strigă Horyse. Nu ţi-a spus nimeni că 
revolverul s-ar putea să nu-ţi fie de folos? 

Tânărul încuviinţă din nou, tăcut şi îmbujorat la faţă, schiţă 
un salut şi apoi o porni grăbit de-a lungul tranşeei de 
comunicaţie. Îndată ce Jorbert se depărtă, unul dintre 
soldaţii rămaşi în avanpost dădu din cap neîncrezător. Era 
un caporal cu umerii plini de trese - semn că se afla în 
slujba armatei de mai bine de douăzeci de ani - şi cu un 
însemn al Legământului pe frunte, mărturie a rangului său 
printre cei din zona Perimetrului. 

— Care-i problema, caporal Anshy? Se răsti Horyse la el, 
iritat de nenumăratele încercări eşuate de a se bărbieri şi 
acum de avionul misterios şi fără îndoială periculos care era 
pe punctul să aterizeze aproape de Perimetru. 

— Tărâţe în loc de creier. Răspunse caporalul amuzat şi 
oarecum ambiguu. 

Horyse tocmai se pregătea să-l apostrofeze, dar buzele i se 
curbară fără să vrea într-un zâmbet abia schiţat, aşa că ieşi 
repede din avanpost înainte să pufnească în râs, 
întorcându-se la răscrucea tranşeelor, unde urma să se 
întâlnească cu oamenii lui şi cu soldaţii de la regiment, ca să 
treacă dincolo de Zid. 


După vreo cinci paşi, orice urmă de surâs i se şterse de pe 
chipul acum din nou serios. 

Planorul ateriză lin, răscolind în jur zăpada. Sabriel şi 
Touchstone rămaseră cuibăriţi în cabină, tremurând sub 
haina groasă de ploaie şi pelerina largă aşezată deasupra. 
Se ridicară în cele din urmă şi ieşiră, afundându-se până la 
genunchi în omătul îngheţat. Touchstone îi zâmbi, cu nasul 
înroşit de frig şi genele albe de chiciură. 

— Am reuşit! Am scăpat. 

— Până acum, da, zise ea sfârşită, cercetând 
împrejurimile. 

În faţă se înălța Zidul, cu bolovanii lui cenuşii deasupra 
cărora cerul tomnatic din Ancelstierre strălucea în nuanţe 
de un galben-copt, ca mierea. Nămeţi uriaşi de zăpadă 
stăteau lipiţi de piatra sură, sprijinind-o parcă, iar norii de 
deasupra ascundeau soarele şi-aşa aproape pe ducă. Era 
destul de întuneric pentru ca morţii să dea târcoale în voie. 

Surâsul lui 'Touchstone păli când văzu că Sabriel nu era 
foarte binedispusă, aşa că îşi luă săbiile din planor şi i-o 
dădu lui Sabriel pe cea pe care de obicei o purta în mâna 
stângă. Ea se grăbi s-o vâre în teacă, însă nu reuşi nicicum, 
iar asta nu făcu decât să-i reamintească de pierderea 
suferită. 

— Să nu cumva să uităm cărţile, zise atunci aplecându-se 
peste marginea cabinei, scotocind în ungherul ascuns. Cele 
două culegeri de magie păreau neatinse, doar Cartea 
morţilor era uşor umezită, probabil din pricina fulgilor. 
Scoţând-o la lumină, fata băgă de seamă că, de fapt, cartea 
era udă de la nişte bobiţe negre şi dense de sânge care se 
formau necontenit pe copertă. O şterse de zăpada 
îngheţată, desenând dâre vineţii, aproape negre pe 
suprafaţa imaculată, iar apoi ascunse cărţile în buzunarele 
hainei. 

— Oare de ce era coperta. Aşa? Întrebă Touchstone pe un 
ton care se voia mai degrabă curios decât temător. 


— Cred că e un fel de reacţie faţă de prezenţa Morţii, îi 
explică Sabriel. Zona asta le e extrem de favorabilă, e un 
punct slab. 

— Şşt! O întrerupse 'Touchstone, arătându-i către Zid. 

Câteva siluete profilate pe fundalul zăpezii înaintau 
susţinut către ei, aranjate într-un şir ordonat. Erau 
înarmate cu arcuri şi sulițe, iar pe spate aveau nişte puşti 
pe care Sabriel le recunoscu imediat. 

— E în ordine, zise ea, deşi chiar atunci o trecu un junghi 
puternic la stomac. Sunt soldaţii din Ancelstierre. Cred 
totuşi c-ar fi mai bine să trimit planorul înapoi. 

Verifică repede dacă nu cumva uitaseră ceva în cabină, 
după care îşi puse mâna pe nasul planorului, chiar 
deasupra ochiului scânteietor. Acesta păru că o priveşte, în 
timp ce ea îi vorbi: 

— Du-te sănătos, prietene. Nu vreau să te văd târât în 
Ancelstierre şi făcut bucăţi. Zbori unde ţi-e voia. Ori la 
ghețarul lui Clayr, ori la casa lui Abhorsen, acolo unde apa 
se prăvăleşte în adâncuri. 

Făcu un pas înapoi şi schiţă în aer vraja care însufleţea 
planorul şi care stârnea vânturile ce aveau să-l poarte în 
locul ales. Însemnele alunecară apoi într-un cântec fluierat 
şi planorul îşi luă avânt încrezător, zburând din ce în ce mai 
sus şi mai iute, străpungând văzduhul doar atunci când 
nota cea mai înaltă i se rostogoli fetei de pe buze. 

— Măi să fie! Se auzi o voce. Cum ai reuşit să faci asta? 

Sabriel se întoarse şi zări un ofiţer al armatei din 
Ancelstierre, un băiat tânăr care de-abia îşi trăgea sufletul 
şi a cărui uniformă cu o singură tresă aurie pe umăr îl plasa 
în rândul sublocotenenţilor. Se afla la aproximativ patruzeci 
şi cinci de metri în faţa celorlalţi şi nu părea deloc 
înfricoşat, deşi avea o sabie şi un revolver pe care le ridică 
în acelaşi timp când Sabriel făcu un pas către el. 

— Stai pe loc! Sunteţi amândoi prizonierii mei! 

— Ba suntem călători, şi venim de pe drum, zise ea 
curajoasă, rămânând totuşi nemişcată. Cel din spatele tău 


nu e cumva colonelul Horyse? 

Jorbert întoarse capul să privească înapoi şi de-abia atunci 
îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să cadă în capcană. Când 
privi iarăşi în faţă îi văzu zâmbind, apoi rânjind şi, în fine, 
râzând cu gura până la urechi, sprijiniți unul de celălalt. 

— Ce-i aşa de amuzant? Întrebă locotenentul, în timp ce ei 
se hlizeau în continuare, râzând cu lacrimi. 

— Nimic, nimic, îi răspunse Horyse din spate, făcându-le 
semn soldaţilor să-i înconjoare în timp ce el se apropie şi le 
atinse frunţile cu două degete, să se convingă că purtau 
semnul Legământului. 

Mulţumit de rezultat, îi zgâlţâi binişor până ce se opriră 
din râsul spasmodic, iar apoi - spre mirarea multora dintre 
soldaţii prezenţi - îi apucă de mijloc şi-i conduse către 
punctul de frontieră din Ancelstierre, unde soarele încă mai 
strălucea pe cerul toamnei târzii. 

La coada plutonului, Jorbert întrebă iar indignat: 

— Ce-a fost aşa de amuzant? Zău dacă înţeleg. 

— Nu l-aţi auzit pe colonel? Îi răspunse Tawklish, 
sergentul-major al regimentului. N-a fost nimic amuzant, ci 
pur şi simplu o reacţie isterică din cauza oboselii. Au trecut 
prin mult prea multe, vă spun eu. 

Făcu apoi, special, o pauză, lăsându-l pe Jorbert să fiarbă 
în suc propriu câteva secunde bune înainte de a rosti acel 
mult aşteptat şi uşor sarcastic „domnule”. Aşa făceau 
mereu cei de la regiment, aveau o plăcere sadică să-i 
tachineze pe ofiţerii tineri. 

Îndată ce ieşiră din umbra rece a Zidului, căldura o învălui 
pe Sabriel ca o pătură moale şi pufoasă, deşi în Ancelstierre 
toamna era pe sfârşite. 

Fata îl simţi pe Touchstone lângă ea, înaintând slăbit, cu 
picioarele împleticite, şi privind în gol către cerul însorit de 
deasupra. 

— Păreţi amândoi extenuaţi din cale-afară, zise Horyse 
blând, aproape şoptit, aşa cum le vorbea soldaţilor care 


luptau zile de-a rândul fără odihnă. Ce ziceţi, aţi vrea să 
îmbucaţi ceva sau preferaţi să dormiţi mai întâi? 

— Să mâncăm, fără doar şi poate, zise Sabriel încercând 
să-i zâmbească. De somn nici nu se pune problema. N-avem 
timp de aşa ceva. Când a fost prima lună plină? Acum două 
nopţi, cumva? 

Horyse o privi fix, dându-şi seama dintr-odată că fata nu 
mai semăna deloc cu fiica lui. Într-o perioadă atât de scurtă 
devenise o Abhorsen în adevăratul sens al cuvântului, o 
persoană pe care n-o mai putea înţelege pe de-a-ntregul. 

— Nu, o să fie în seara asta. 

— Cum aşa? Doar am stat în Vechiul Regat mai bine de 
şaisprezece zile. 

— Timpul se scurge în legea lui în fiecare dintre regate. 
Zise Horyse. Am avut şi noi patrule care se jură că au lipsit 
două săptămâni, când de fapt s-au întors în mai puţin de opt 
zile. Mare bătaie de cap pentru casier. 

— Vocea asta care iese din cutia agăţată de stâlp. Îl 
întrerupse 'Iouchstone când ieşiră, în sfârşit, de pe cărarea 
în zigzag, trecând prin fortificațiile cu sârmă şi coborând 
într-o tranşee îngustă. Nu simt nici un fel de forţă magică. 
Nici în cutie, nici în voce. 

— A, cutia. Murmură Horyse privind megafonul care 
anunţa soldaţii să revină la posturi. Mă mir că funcţionează. 
Aici e vorba despre electricitate, domnule Touchstone. 
Ştiinţă, nu magie. 

— La noapte n-o să mai funcţioneze, zise Sabriel încetişor. 
Tehnologia nu ne va ajuta la nimic. 

— Da, e cam tare, spuse colonelul apăsat, apoi adăugă 
şoptit: Vorbim mai pe îndelete când ajungem la adăpostul 
meu. Soldaţii au auzit deja mai mult decât trebuie despre 
ce va fi la noapte şi despre luna plină, aşa că. 

— Sigur că da, îl linişti ea cu glas sfârşit. Îmi pare rău. 

Merseră tot restul drumului în tăcere, târându-se agale 
de-a lungul tranşeei de comunicaţie, trecând pe lângă 
soldaţii din tranşeele de luptă, gata de acţiune în caz de 


nevoie. De câte ori îi auzeau venind se opreau în mijlocul 
conversaţiei, reluând-o îndată ce-i pierdeau din vedere 
după următoarea cotitură. 

Ajunseră în cele din urmă în dreptul unor trepte săpate în 
pământ ce duceau în adăpostul colonelului, la uşa căruia 
stăteau de pază doi sergenţi - de data asta magi ai 
Legământului din rândul Cercetaşilor de la punctul de 
frontieră, nu din garnizoana infanteriei. Un al treilea fu 
trimis degrabă la bucătărie ca să aducă de-ale gurii, în timp 
ce Horyse puse de ceai. 

Sabriel îl bău pe nerăsuflate, fără să se simtă mai bine. 
Societatea din Ancelstierre şi capriciul său universal - 
ceaiul - nu-i mai păreau acum la fel de solide şi de stabile ca 
înainte. 

— Aşadar. Începu Horyse. Ia zi-mi de ce n-aveţi vreme de 
somn. 

— Tata a murit ieri, zise Sabriel cu o expresie de piatră 
întipărită pe chip. Flautele ce cântă în bătaia vântului nu se 
vor auzi la noapte. Odată cu luna se vor scula toţi morţii din 
împrejurimi. 

— Îmi pare rău de tatăl tău. Foarte rău. Zise Horyse cu 
tristeţe în glas, apoi adăugă după un scurt moment de 
ezitare: Dar dacă tot eşti aici, de ce nu încerci să-i 
încătuşezi tu de data asta? 

— De-ar fi numai asta.! Oftă ea. Veştile rele însă nu se 
opresc aici. Aţi auzit vreodată numele de Kerrigor, 
colonele? 

Horyse lăsă ceaşca jos, fără să răspundă imediat. 

— Tatăl tău mi-a povestit odată despre el. Unul dintre 
morţii de rang înalt, parcă. L-a încătuşat dincolo de cea de- 
a Şaptea Poartă, nu? 

— E cu mult peste cei superiori. Cred că e cel mai puternic 
dintre toţi, zise ea abătută. Nimeni nu e mai mare decât el 
şi, din câte ştiu, e singurul mort care slujeşte şi magia 
liberă. 


— Plus că e de viţă nobilă, renegatul familiei regale, 
adăugă Touchstone cu vocea încă uscată şi răguşită de la 
frigul de pe drum, în ciuda ceaiului fierbinte. Unde mai pui 
că a scăpat din Moarte, şi acum poate pătrunde în lumea 
viilor când pofteşte. 

— Da, toate astea îl fac incredibil de puternic, zise Sabriel. 
Are totuşi şi o slăbiciune. Iscusinţa lui într-ale magiei libere, 
precum şi uşurinţa cu care-şi foloseşte puterile atât în Viaţă, 
cât şi în Moarte, depind în mare măsură de trupul său 
omenesc. Atâta timp cât corpul există, Kerrigor se poate 
bucura de toate aceste privilegii. Aşa se face că l-a ascuns 
într-un cotlon neştiut din Ancelstierre îndată ce a ales calea 
pierzaniei, iar eu ştiu exact unde: imediat la ieşirea din 
Wyverley. 

— Aha, şi acum vrea să-l ia înapoi. Murmură Horyse cu o 
presimţire în glas. 

Avea o expresie calmă, căci toţi acei ani în serviciul 
armatei îl învăţaseră să-şi stăpânească trăirile. Spera doar 
ca ceaşca din mână să nu-i trădeze tremurul interior. 

— Când crezi că o să vină? 

— La lăsarea întunericului, îi răspunse Sabriel. O să vină 
cu o armată întreagă de morţi după el. Chiar şi mai 
devreme, dacă poate să iasă din Moarte undeva aproape de 
Zid. 

— Dar soarele. Începu Horyse. 

— N-are nici o importanţă. Kerrigor poate stăpâni vremea 
sau îngroşa norii pe cer, iar la nevoie se învăluie în ceaţă. 

— Păi şi atunci noi ce putem face? Întrebă Horyse cu ochi 
iscoditori. Ce-i de făcut, Abhorsen? 

Numele o lovi ca o povară aşezată brusc pe umerii şi-aşa 
obosiţi, însă se strădui să-i răspundă: 

— Trupul lui Kerrigor se află într-un sarcofag fermecat 
îngropat în tumulul celtic de pe Vârful Ciunt, o colină deloc 
înaltă la mai puţin de şaizeci de kilometri de aici. Trebuie să 
ajungem acolo cât mai repede şi să-l distrugem. 

— Şi asta o să-i facă de petrecanie lui Kerrigor? 


— Nu, răspunse ea sec, scuturând din cap deznădăjduită. 
Dar măcar îi va slăbi puterile, ca să mai câştigăm ceva timp. 
— Bun, zise Horyse. Mai sunt încă vreo trei sau patru ore 
până se întunecă, însă trebuie să ne mişcăm la foc automat. 
Presupun că Kerrigor şi ai lui vor trece Zidul în Perimetru, 

nu? Adică nu se pot duce direct la Vârful Ciunt. 

— Nu, au să treacă pe aici mai întâi. Vor fi nevoiţi să 
pătrundă în Viaţă în Vechiul Regat şi apoi să escaladeze 
Zidul ca oricare alt muritor. Ar fi indicat să nu încercaţi să-i 
opriţi. 

— Mi-e teamă că n-o să putem sta cu mâinile în sân, zise 
Horyse. La urma urmei, ăsta e scopul garnizoanei. 

— De ce să moară inutil? Interveni Touchstone. Pentru că 
asta se va întâmpla. E limpede că Kerrigor va distruge orice 
şi pe oricine îi stă în cale. 

— Şi-mi cereţi să stau cu mâinile încrucişate în timp ce. 
Arătarea asta şi hoardele lui hidoase dau buzna în 
Ancelstierre? 

— Nu, nu tocmai, îl linişti Sabriel. Doar că aş vrea să-l 
înfrunt la timpul potrivit şi într-un loc ales de mine, nu 
invers. Dacă-mi puneţi la dispoziţie toţi ofiţerii cu însemnul 
Legământului şi care mai ştiu câte ceva despre magie, s-ar 
putea să avem destul timp să-i găsim trupul şi să-l 
distrugem. Mai mult, vom fi la o distanţă de cincizeci de 
kilometri de Zid, aşa că puterile lui Kerrigor vor fi ceva mai 
diminuate, deşi poate nu la fel de mult ca ale acoliţilor săi, 
care au să fie atât de secătuiţi, încât ajunge să le nimicim 
trupurile ca să-i trimitem înapoi în Moarte. 

— Şi cu restul garnizoanei ce să fac? Să ne dăm la o parte, 
în timp ce Kerrigor mărşăluieşte cu armata lui prin 
Perimetru? 

— Nu văd altă variantă mai bună. 

— Aşa deci. Murmură colonelul. Se ridică şi începu să facă 
ture de la stânga la dreapta, câte şase paşi dintr-un perete 
în celălalt al încăperii. Din fericire - sau poate din 
nefericire, nici eu nu mai ştiu - actualmente deţin funcţia de 


comandant general peste întreg Perimetrul. Generalul 
Ashenber s-a dus înapoi în sud din cauza. A. Din motive de 
sănătate. E doar o situaţie temporară, până când cei de la 
sediul central numesc pe altcineva. Nu prea se încumetă să 
dea astfel de funcţii de conducere celor cu însemnul 
Legământului. Dar până atunci decizia îmi aparţine. 

Se opri şi îi cercetă cu o privire goală, ca şi cum s-ar fi 
uitat prin ei la tabla ruginită şi ondulată cu care erau 
căptuşiţi pereţii adăpostului, sau chiar dincolo de aceasta. 

— Prea bine, se învoi el în cele din urmă. Vă dau 
doisprezece magi - jumătate din contingentul Cercetaşilor - 
plus alţi câţiva soldaţi obişnuiţi. Am să vă aranjez un 
detaşament care să vă escorteze la. Cum ai zis că-i zice? A, 
da, Vârful Ciunt. Nu-mi cereţi însă să vă promit că noi, cei 
rămaşi, n-o să luptăm. 

— Avem nevoie şi de dumneavoastră, colonele, îi zise 
Sabriel rupând tăcerea. Sunteţi magul cel mai puternic din 
toată garnizoana. 

— Imposibil! Exclamă el. Eu sunt comandantul 
Perimetrului, cum să-mi părăsesc responsabilităţile? 

— N-o să puteţi explica nimănui ce se întâmplă, îi zise 
Sabriel. Nu în seara asta şi în nici un caz nu ştiu cărui 
general din sud, sau altora care nici măcar n-au trecut 
Zidul vreodată. 

— Atunci o să. O să mă gândesc la propunerea voastră în 
timp ce mâncaţi ceva, încheie el discuţia când auzi 
zgomotul farfuriilor pe tavă, semn că soldatul de la popotă 
tocmai cobora scările cu mâncarea. 

— Intră! Îi porunci el. 

Băiatul păşi înăuntru cu o tavă pe care erau aşezate două 
farfurii de tablă aburinde. În timp ce el aşeza tava pe masă, 
Horyse se duse la uşă şi urlă: 

— Mesager! Cheamă-i la mine pe aghiotant, pe maiorul 
Tindall, pe sergentul-major al companiei A, locotenentul 
Aire de la Cercetaşi, pe sergentul major al regimentului şi 
pe intendent. Spune-le să vină în camera de operaţiuni în 


zece minute. A, şi. Cheamă-l şi pe ofiţerul de la transporturi. 
Şi nu uita să-i anunţi pe cei de la transmisiuni să fie 
pregătiţi pentru mesaje codificate. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE. 

Totul se petrecu extrem de repede după ce-şi terminară 
ceaiul, un pic cam prea repede pentru ei, frânţi de oboseală 
cum erau. În timp ce mâncau tăcuţi prânzul întârziat, afară 
se auzeau paşi grăbiţi şi forfotă, pentru că soldaţii alergau 
de colo-colo. Nici nu terminară bine de mâncat, că Horyse 
se şi întoarse de la întâlnire, zorindu-i să se pregătească de 
plecare. 

Parcă erau nişte figuranţi într-o piesă de teatru a şcolii. 
Cel puţin aşa se simţea Sabriel când ieşiră din tranşeea de 
comunicaţie pe terenul de defilare. În jurul ei, ofiţerii şi 
soldaţii erau într-un du-te-vino ameţitor, dar Sabriel nu-i 
băga în seamă, înaintând ca în transă. Simţi la un moment 
dat mâna lui Touchstone atingând-o şi-i zâmbi cald, 
încercând să-l liniştească, căci lui îi era probabil mult mai 
rău decât ei. 

În câteva minute aproape că traversaseră terenul, mai 
mult împinşi de la spate decât pe propriile picioare, 
îndreptându-se către un şir de camioane care-i aşteptau la 
capăt, alături de o maşină neacoperită pentru transportul 
cadrelor şi de două camionete ciudate placate cu oţel. Erau 
în formă de romb, cu tunuri pe ambele părţi şi şenile în loc 
de roţi. „Iancuri”, îşi zise ea. O invenţie relativ recentă. Ca 
şi camioanele, huruiau înfundat cu motoarele pornite, 
scoțând un fum gri-albăstrui. „Merg ele acum, se gândi 
Sabriel, dar se vor opri când vântul are să bată dinspre 
Vechiul Regat sau când Kerrigor îşi va face apariţia.” 

Horyse îi conduse la maşină, deschise uşa din spate şi le 
făcu semn să urce. 

— Nu veniţi cu noi? Îl întrebă Sabriel şovăitoare, 
aşezându-se pe bancheta capitonată de piele şi luptându-se 
cu valul de oboseală ce ameninţa s-o cufunde într-un somn 
adânc. 


— Ba da, îi răspunse colonelul încet, părând surprins de 
propriul răspuns. Căzu apoi pe gânduri, adăugând: Sigur că 
vin. 

— Aveţi darul viziunii, zise 'Touchstone ridicându-şi ochii de 
la teaca săbiei, pe care încerca s-o aranjeze cât mai comod 
lângă el înainte să se aşeze. Ce anume aţi văzut? 

— Ce văd de obicei, spuse Horyse. 

Se aşeză pe scaunul din faţă, făcându-i un semn discret 
şoferului - un cercetaş veteran cu faţa trasă, pe a cărui 
frunte bătută de soare, ploaie sau vânt însemnul 
Legământului de-abia se mai distingea. 

— Ce anume, mai exact? Îl întrebă ea fără să primească 
vreun răspuns, căci şoferul porni îndată maşina, care tuşi 
scurt şi începu să vibreze subţire şi sacadat, ţinând isonul 
huruitului de bas al camioanelor şi tancurilor. 

Touchstone tresări speriat la auzul zgomotului, zâmbind 
apoi încurcat către Sabriel, care îi atinse uşor braţul cu 
degetele, liniştindu-l ca pe un copil. 

— Cum adică ce vede de obicei? Ce-a vrut să zică cu asta? 
Îl întrebă ea nedumerită. 

EI o fixă atunci cu o privire în care tristeţea şi sfârşeala 
întreceau orice altă emoție. Îi luă mâna într-a lui şi-i trasă 
cu degetul o linie dreaptă de-a latul palmei - o dungă clară 
şi apăsată, ca de final. 

— Ah, murmură ea. 

Respiră adânc şi se uită la ceafa lui Horyse cu privirea tot 
mai înceţoşată, fără să vadă altceva decât părul grizonat şi 
tuns scurt ce-i ieşea foarte puţin de sub coif. 

— Are o fiică de aceeaşi vârstă cu mine în. Undeva în sud, 
şopti ea tremurând şi strângându-i mâna până ce degetele i 
se făcură la fel de albe ca ale ei. Nu înţeleg de ce. De ce 
oare totul. Şi cu toţii. 

Cu o smucitură uşoară, maşina porni, escortată în faţă de 
doi ofiţeri pe motocicletă şi urmată de cele nouă camioane, 
la o distanţă de aproximativ o sută de metri unul de celălalt. 
Scrâşnind şi zăngănind din şenile, tancurile o luară pe un 


drum lăturalnic către linia de rezervă unde aveau să fie 
încărcate şi trimise la Hala Wyverley. Era puţin probabil să 
ajungă la destinaţie înainte de căderea nopţii, spre 
deosebire de convoiul de pe şosea, care ar fi trebuit să fie la 
Vârful Ciunt înainte de ora şase. 

Parcurseră primii şaisprezece kilometri fără să-şi 
vorbească. Sabriel rămase cu capul plecat şi mâna 
încleştată pe a lui Touchstone, care privea în tăcere cum ies 
din zona militară către fermele îmbelşugate din 
Ancelstierre, cu şoselele lui largi, casele de cărămidă şi 
automobilele ori trăsurile pe care cei doi militari din faţă cu 
chipiu roşu le dădeau la o parte din drum, ca să poată trece 
mai repede. 

— Mi-e bine acum, zise Sabriel încet când maşina încetini 
la intrarea în Bain. 

Touchstone dădu din cap, cu ochii aţintiţi la vitrinele de pe 
strada principală, ce forfotea de oameni care-i priviră 
curioşi, căci rareori le era dat să vadă soldaţi din Perimetru 
în uniforma completă de luptă, cu scuturi şi săbii-baionetă, 
iar Sabriel şi Touchstone veneau clar din Vechiul Regat. 

— Trebuie să ne oprim la secţia de poliţie să-l avertizăm şi 
pe intendentul-şef, zise Horyse când maşina opri lângă o 
clădire impozantă cu pereţii vopsiți în alb şi două felinare 
electrice mari şi albastre la faţadă, lângă un panou zdravăn 
care anunţa că e sediul central al poliţiei comitatului Bain. 

Horyse se ridică şi le făcu semn celor din camioane să-şi 
continue drumul, după care sări din maşină fără să mai 
deschidă uşa şi urcă scările în grabă, o apariţie mai 
degrabă ciudată în uniforma kaki cu zale pe deasupra. Un 
poliţist care tocmai cobora scările fu cât pe ce să-l 
oprească, dar când îl recunoscu rămase locului în poziţie de 
drepţi şi-l salută respectuos. 

— Mi-e bine, repetă Sabriel. Poţi să-mi dai drumul la mână. 

Touchstone zâmbi şi-şi mişcă uşor mâna în strânsoarea ei, 
făcând-o pe Sabriel să surâdă uimită şi să-şi relaxeze 
degetele până ce îi dădu drumul de tot; îşi lăsară amândoi 


mâinile moi pe banchetă, cu degetul mic lipit unul de 
celălalt. 

Dacă maşina armatei ar fi oprit în orice alt oraş cu aşa 
pasageri neobişnuiţi, mai mult ca sigur ar fi strâns o 
mulţime de curioşi şi gură-cască, însă ei se aflau în Bain, iar 
Bain era aproape de Zid. Oamenii aruncau o privire şi 
îndată ce observau însemnele Legământului, săbiile şi 
armurile, îşi vedeau mai departe de drum. Cei mai prudenţi 
din fire sau cu darul viziunii se grăbeau pe la casele lor şi 
trăgeau zăvoarele şi obloanele, punându-se nu doar sub 
pavăza fierului sau a oţelului, ci şi a crenguţelor de 
grozamă şi de scoruşă. Alţii, cu mult mai prevăzători, 
apucară calea râului, refugiindu-se pe insuliţele nisipoase 
fără să mai pretindă că merg la pescuit. 

Horyse ieşi după cinci minute, însoţit de un bărbat înalt cu 
o mină serioasă, ale cărui statură corpolentă şi faţă de uliu 
erau uşor ridiculizate de ochelarii mult prea mici prinşi de 
vârful nasului. Bărbatul îi strânse mâna colonelului şi acesta 
reveni la maşină, iar şoferul o luă din loc manevrând 
schimbătorul de viteze cu mare îndemânare. 

După câteva minute, înainte să lase în urmă ultimele 
clădiri din oraş, auziră în spate dangătul domol şi 
pătrunzător al unui clopot. Nu trecură mai mult de două 
sau trei secunde că un altul prinse şi ela glăsui de undeva 
din stânga, urmat la scurt timp de altul din faţă. Curând, 
sunetul îi înconjura de peste tot. 

— S-au mişcat repede băieţii, le strigă Horyse în spate. 
Cred că intendentul-şef i-a pus să exerseze de nenumărate 
ori până acum. 

— Clopotele îi avertizează pe oameni, nu? Întrebă 
Touchstone. 

Era obişnuit cu astfel de metode, începând să se simtă din 
ce în ce mai în elementul lui în ciuda sunetelor asurzitoare 
ce prevesteau pericolul iminent. Zgomotul nu-l îngrozea 
câtuşi de puţin, cu atât mai mult cu cât după ce păşise 


pentru a doua oară în rezervor simţea că nimic nu-l mai 
poate speria. 

— Da, îi răspunse Horyse. E un îndemn să se întoarcă 
acasă înainte de lăsarea întunericului, să tragă zăvoarele şi 
obloanele, să nu dea drumul la străini, să ţină lumina 
aprinsă şi înăuntru, şi afară şi să aibă lumânări pregătite în 
caz că se întrerupe curentul. Să poarte argint, iar dacă îi 
prinde întunericul pe străzi să caute degrabă apele 
curgătoare. 

— E o lecţie în versuri pe care o recitam în clasele 
primare, zise Sabriel. Nu ştiu însă câţi şi-o mai amintesc, 
chiar şi prin părţile astea. 

— Poate că n-o să mă credeţi, dar foarte mulţi o ştiu, 
interveni şoferul vorbind din colţul gurii, fără să-şi 
dezlipească ochii de la drum. Clopotele astea n-au mai 
sunat aşa de douăzeci de ani, dar oamenii n-au uitat 
poemul, vă spun eu. Ba mai mult, sunt gata să-l spună oricui 
nu-l ştie. 

— Sper să aveţi dreptate, oftă ea şi în minte îi apărură 
dintr-odată locuitorii din Nestowe, două treimi căsăpiţi de 
morţi, iar restul adăpostiţi în cocioabele pescăreşti de pe 
insula stâncoasă. Sper din toată inima. 

— Cât mai avem până la Vârful Ciunt? Întrebă Touchstone. 

Şi pe el îl năpădiseră amintirile, legate însă de Rogir, cu 
care avea să dea ochii în curând. De fapt nu cu el, ci cu 
spurcăciunea care devenise. 

— Cel mult încă o oră, zic eu, îi răspunse Horyse. Ar trebui 
să ajungem acolo în jur de şase. Cu maşina asta putem 
parcurge în medie cam cincizeci de kilometri pe oră, un 
fapt într-adevăr remarcabil - cel puţin pentru mine. M-am 
deprins cu Perimetrul şi cu Vechiul Regat - mă rog, 
porţiunea limitată pe care am văzut-o alături de oamenii 
mei din patrulă. Mi-ar fi plăcut să văd mai multe, să mă fi 
dus mai departe, către nord. 

— O să ajungeţi şi acolo, zise Sabriel cu o voce deloc 
convingătoare. 


Touchstone rămase tăcut, iar colonelul nu găsi de cuviinţă 
să-i răspundă, aşa că merseră mai departe în tăcere, 
prinzând convoiul din urmă şi depăşind camioanele unul 
după altul, până ce ajunseră iarăşi în frunte. Pe oriunde 
treceau însă, dangătul clopotelor le anunţa sosirea, căci în 
fiecare sat un altul prelua tânguirea. 

După cum bănuise Sabriel, ajunseră în Wyverley cu câteva 
minute înainte de şase. Camioanele opriră toate într-un şir 
lung de la un capăt la celălalt al satului, începând cu vila 
conetabilului până la tavernă. Soldaţii coborâră înainte ca 
vehiculele să se oprească, strângându-se iute în formaţie pe 
drum. Camioneta celor de la transmisiuni parcă sub un 
stâlp de telefon de care doi ofiţeri se grăbiră să-şi lege 
cablurile, în timp ce poliţiştii militari dădură fuga la intrarea 
şi la ieşirea din sat, ca să redirecţioneze traficul. Sabriel şi 
Touchstone ieşiră şi ei din maşină aşteptând să vadă ce se 
întâmplă. 

— Nu e foarte diferit de garda regală, zise el privindu-i pe 
soldaţi cum se aşază în rânduri ordonate, în timp ce 
sergenţii strigau ordine şi ofiţerii se adunau în jurul 
colonelului, care vorbea cu cineva la telefonul tocmai 
instalat. 

— Grăbiţi-vă şi aşteptaţi ordinele mele! Strigă el în 
receptor. 

— Mi-ar fi plăcut să te văd în garda regală, zise Sabriel. Şi 
Vechiul Regat, pe. Vreau să spun înainte ca pietrele să fie 
despicate. 

— Pe vremea mea, adică. Asta ai vrut să spui. Da, şi mie 
mi-ar fi plăcut. Semăna oarecum cu lumea de aici - atunci 
când lucrurile nu o iau razna, desigur. Era linişte şi pace, şi 
Viaţa îşi urma cursul ei normal, monoton. Aveam impresia 
că lucrurile se întâmplă mult prea încet, că totul devine 
previzibil. Acum mi-e dor de vremurile acelea. 

— Şi eu aveam aceeaşi impresie când eram la şcoală, 
mărturisi ea. Visam cu ochii deschişi la Vechiul Regat, unde 


se practica adevărata magie a Legământului, puteai lega 
morţii în Moarte şi găseai la tot pasul prinți. 

— Pe care să-i salvezi de la primejdie? 

— Nu, cu care să te măriţi, răspunse ea absentă cu 
privirea aţintită la Horyse, care nu părea prea încântat de 
ce aude la celălalt capăt al firului. 

Touchstone amuţi. O privi atent, toate lucrurile dimprejur 
pierzându-şi conturul dintr-odată. Nu mai vedea decât 
părul ei de abanos strălucind în razele după-amiezii târzii 
ca aripile unui corb în zbor. „O iubesc, îşi zise în sinea lui. 
Dar dacă spun ce nu trebuie, s-ar putea să nu maiam.” 

Nu apucă să-şi termine gândul, căci îl zări pe Horyse 
înmânând telefonul unuia dintre soldaţi şi îndreptându-se 
către ei. Il urmărea cum se apropie, dându-şi brusc seama 
că nu mai are decât vreo cinci secunde singur cu ea, timp în 
care trebuia să-i spună ceva, orice. Erau poate ultimele 
clipe petrecute împreună, doar ei doi şi nimeni altcineva. 

„Nu mi-e teamă”, se îmbărbătă el de unul singur. 

— Te iubesc, îi şopti atunci în ureche. Sper că nu te superi. 

Sabriel se întoarse către el, zâmbindu-i aproape fără să 
vrea. Durerea pierderii tatălui ei nu se stinsese încă şi se 
temea de ce avea să vină, dar ceva din privirea lui fâstâcită 
şi temătoare o umplu de speranţă. 

— Nu, nu mă supăr, îi şopti ea înapoi, aplecându-se către 
el. Se încruntă apoi dintr-odată, adăugând: Cred că. Cred 
că şi eu s-ar putea să te iubesc, aşa să-mi ajute Legământul, 
dar ne-am găsit şi noi. 

— Luasem legătura cu punctul de frontieră din Perimetru, 
dar s-a întrerupt pe neaşteptate, îi anunţă Horyse supărat 
înainte să ajungă lângă ei, ţipând ca să se facă auzit peste 
dangătul clopotului din sat. Mi-au comunicat că acum mai 
bine de-o oră o perdea deasă de ceaţă a început să 
înainteze de dincolo de Zid şi s-a întins deja peste primele 
tranşee de la sud-est. După aceea n-a mai fost posibilă nici o 
legătură cu companiile din avanpost, nici prin telefon, nici 
prin curier. Am vorbit adineauri şi cu ofiţerul de serviciu - 


tânărul acela fascinat de planorul vostru - care n-a apucat 
să-mi spună decât că mai are puţin şi ceața ajunge şi la el, 
după care s-a întrerupt legătura. 

— Aşa deci. Murmură Sabriel. Kerrigor n-a mai avut 
răbdare până la apus. Încearcă să schimbe vremea în 
favoarea lui. 

— După informaţiile primite din Perimetru, ceața asta - şi 
ce mai aduce cu ea - înaintează către sud cu o viteză de 
aproximativ treizeci de kilometri pe oră. Dacă avansează în 
linie dreaptă, o să ne ajungă din urmă în jur de şapte şi 
jumătate, când va fi deja întuneric şi luna nu va fi răsărit 
încă. 

— Să ne grăbim atunci, zise Sabriel pe un ton poruncitor. 
Cărarea care duce la Vârful Ciunt începe din spatele 
tavernei. O iau eu înainte? 

— Mai bine nu, zise colonelul întorcându-se către soldaţi şi 
dând ordine gesticulând întruna. 

Nici nu termină bine, că un grup de militari dădea deja 
ocol tavernei, apucând urcuşul dindărăt înspre vârful 
dealului. În frunte erau cercetaşii de la frontieră, toţi arcaşi 
sau magi cu însemnul Legământului. În urma lor venea un 
prim pluton de infanterie, cu baionetele scoase şi puştile 
gata de luptă. Odată trecuţi de clădire, sparseră rândurile, 
aranjându-se în formă de triunghi, ca vârful unei săgeți. 
Horyse, Sabriel şi 'Touchstone veniră după ei cu şofer cu tot, 
urmaţi îndeaproape de alte două plutoane şi, în fine, de 
ofiţerii de la transmisiuni, care-şi desfăşurau cablurile de 
telefon de pe un cilindru mare şi greoi. 

Pădurea de plută era cufundată în tăcere, iar soldaţii 
înaintau cu mare băgare de seamă, făcându-şi semne în loc 
să vorbească sau să strige. Nu se auzeau decât tactul 
paşilor pe potecă şi zăngănitul ocazional al armurilor sau al 
echipamentelor. 

Soarele pătrundea printre copaci cu razele lui pline şi 
aurii, însă din ce în ce mai reci, întocmai ca un vin alb 
extrem de savuros, dar prea slab ca să te bine dispună. 


Când ajunseră aproape de vârf, numai cercetaşii merseră 
mai departe, câtre culme. Plutonul de infanterie din frunte 
o coti înspre nord, iar celelalte două se îndreptară unul 
către sud-vest şi unul către sud-est, formând astfel un 
triunghi defensiv de jur împrejurul dealului. Horyse, 
Sabriel, Touchstone şi şoferul îşi continuară şi ei drumul 
către vârf. 

La vreo douăzeci şi ceva de metri înainte de vârf, copacii 
făcură loc unor buruieni dese şi tufelor de scaieţi, în 
mijlocul cărora apăru apoi şi movila de pietre, chiar pe 
culmea dealului. Era solidă şi pătrată, cam de mărimea unei 
colibe, construită din bolovani gri-verzui. Cei doisprezece 
cercetaşi o înconjurară degrabă, patru dintre ei încercând 
să urnească unul dintre calupi cu ajutorul unui drug pe 
care îl căraseră cu ei tocmai în acest scop. 

Piatra se desprinse, în sfârşit, şi căzu greoaie la pământ, 
exact când Sabriel şi Touchstone ajunseră în vârf, 
dezvăluind un alt rând de bolovani îndărătul ei. Soldaţii 
magi simţiră atunci cu toţii un ţiuit strident în urechi şi îi 
apucă ameţeala. 

— Aţi simţit şi voi? Întrebă Horyse fără nici un rost, căci 
era clar după feţele lor şi după felul cum îşi astupaseră 
urechile cu mâinile că răspunsul nu putea fi decât afirmativ. 

— Da, îi răspunse Sabriel. Era o senzaţie asemănătoare cu 
cea pe care o încercase în apropierea pietrelor despicate 
din rezervor, deşi poate nu la fel de puternică. Mă tem că 
ăsta nu a fost decât începutul, adăugă ea. Simptomele au să 
se înrăutăţească pe măsură ce ne apropiem de sarcofag. 

— Mai avem mult până dăm de el? 

— Patru rânduri de pietre, zise ea. Sau cinci. L-am văzut la 
un moment dat într-o. Viziune ciudată. 

Horyse dădu din cap şi le făcu semn oamenilor să smulgă 
bolovanii mai departe. Aceştia se puseră pe treabă cu zel, 
trăgând mereu cu ochii la soarele pe cale să apună. Fiind cu 
toţii magi - deşi cu înzestrări diferite - ştiau prea bine la ce 
să se aştepte odată cu lăsarea întunericului. 


Într-un sfert de oră, scoseseră deja două rânduri a câte tot 
atâţia bolovani, simțindu-se din ce în ce mai rău. Doi dintre 
soldaţii mai tineri - băieţi cam de vreo douăzeci şi ceva de 
ani - se resimţiră într-atât, încât fură nevoiţi să coboare 
câţiva metri la vale ca să se mai liniştească, în vreme ce 
restul lucrau cu încetinitorul, străduindu-se să nu dea afară 
ce au mâncat la prânz şi să-şi ţină în frâu mâinile şi 
picioarele tremurânde. 

Sabriel şi Touchstone păreau să reziste destul de bine, în 
ciuda lipsei de somn şi a oboselii extreme. În rezervor 
simţiseră ceva cu mult mai puternic, şi nici nu avuseseră 
parte de soare sau de adierea proaspătă a aerului care să-i 
încălzească şi să-i răcorească în acelaşi timp. 

După al treilea rând de bolovani, Horyse anunţă o scurtă 
pauză de odihnă, aşa că se retraseră cu toţii în spatele 
copacilor de plută, unde aura bolnăvicioasă a tumulului nu 
putea pătrunde. Transmisioniştii instalaseră aici şi un 
telefon de mână aşezat pe cilindrul întors cu fundul în sus. 
Horyse îl apucă grăbit, întorcându-se către Sabriel înainte 
ca soldatul să învârtă de manivelă. 

— Ce alte pregătiri mai trebuie să facem înainte de a da la 
o parte ultimul rând de pietre? O întrebă el. Cele ce ţin de 
magie, vreau să spun. 

Sabriel se gândi câteva clipe, alungându-şi oboseala, după 
care dădu din cap. 

— Nu cred că mai avem ce să facem. După ce găsim 
sarcofagul s-ar putea să nu reuşim să-l deschidem decât cu 
o vrajă de Legământ, iar pentru asta o să am nevoie de 
ajutorul tuturor. Apoi va trebui să ne ocupăm de trupul 
dinăuntru, cu ritualurile de rigoare şi, în fine, vraja de 
mistuire. Sigur că el are să se împotrivească, dar asta nu 
trebuie să ne surprindă. Fac des vrăji împreună soldaţii 
dumneavoastră, colonele? 

— Din păcate, nu, răspunse el încruntat. Din moment ce 
armata nu recunoaşte în mod oficial existenţa magiei 
Legământului, oamenii mei au învăţat singuri tot ce ştiu. 


— Nu-i nimic, zise ea încercând să pară cât mai 
convingătoare cu putinţă, conştientă că toată lumea o 
ascultă. Ne descurcăm noi cumva. 

— Asta-i bine de ştiut, o susţinu Horyse zâmbind. 

„O mişcare inteligentă”, gândi Sabriel. Părea foarte 
convingător când zâmbea. Încercă şi ea să facă la fel, 
temându-se ca nu cumva surâsul să i se transforme într-o 
grimasă îngheţată de durere. 

— Ei, hai să vedem ce-i cu oaspetele nostru misterios, 
continuă colonelul cu acelaşi zâmbet pe buze. Cu cine mi-ai 
făcut legătura, sergent? 

— Cu poliţia din Bain, răspunse prompt sergentul de la 
transmisiuni, învârtind de zor manivela. Şi apoi cu Sediul 
Central Nord, domnule. Va trebui să-l rugaţi pe caporalul 
Synge să vă pună în legătură cu ei. A rămas la postul din 
sat. 

— Prea bine, răspunse Horyse. Alo, Synge? Fă-mi, te rog, 
legătura cu poliţia din Bain. Nu, lor spune-le că nu dai de 
mine. Da, caporale, cum ai auzit. Da, mulţumesc. Alo, poliţia 
comitatului Bain? Colonelul Horyse la telefon. Aş vrea să 
vorbesc cu intendentul-şef Dingley. Da. Bună ziua, domnule 
Dingley. Aţi primit cumva rapoarte privind o anume pâclă 
ciudată? Poftim? Deja?! Nu, n-are rost să începeţi nici o 
investigaţie. Nu lăsaţi pe nimeni pe străzi şi avertizaţi 
oamenii să se baricadeze în case. Da, exact, măsurile 
obişnuite. Da, indiferent ce aduce. Este, într-adevăr, extrem 
de periculoasă. Alo! Alo! 

Lăsă receptorul jos şi arătă către vârf. 

— Ceaţa a pătruns deja în Bain pe la nord şi se mişcă 
extrem de rapid. E oare posibil ca Kerrigor să ştie ce 
punem la cale? 

— Da, răspunseră Sabriel şi Touchstone în cor. 

— Atunci ar fi bine să ne grăbim, zise Horyse cu ochii la 
ceas. Ne-au rămas mai puţin de patruzeci de minute. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. 


Ultimul rând de bolovani se desprinse încet, punând la 
încercare răbdarea soldaţilor asudaţi şi albi la faţă care-i 
îmboldeau cu mâini tremurânde şi respiraţia întretăiată. 
Îndată ce deschizătura fu gata, se depărtară, pe picioare 
nesigure, de movila blestemată căutând zonele cu soare ca 
să-şi încălzească oasele înfrigurate. Unul dintre ei, un 
bărbat iute şi mic de statură, cu o mustață spălăcită, 
alunecă în vale şi începu să vomite, până ce alţi câţiva 
coborâră la el cu o targă şi-l aduseră înapoi. 

Sabriel privi gaura şi avu impresia că distinge reflexiile 
şterse ale sarcofagului de bronz dinăuntru. Simţi că-i vine şi 
ei rău, cu părul ridicat pe spate şi pielea înfiorată pe tot 
corpul. Duhoarea magiei libere plutea grea în aer, lăsându-i 
un gust metalic în gură. 

— Avem nevoie de magie ca să deschidem sarcofagul, 
anunţă ea posomorâtă. E foarte bine protejat. Cred că cel 
mai bine ar fi să intru singură, iar Touchstone să mă ţină de 
mână de afară, în timp ce colonelul Horyse cu oamenii lui 
formează un cerc magic în jurul movilei. Ştie toată lumea 
simbolurile pentru vraja de început? 

Soldaţii încuviinţară sau răspunseră în cor „Da, domniţă”. 
Unul singur îi zise Abhorsen, un caporal de vârsta a doua, 
cu destule trese pe blazon ca să-ţi dai seama că era de mult 
în armată. Dintre toţi, părea cel mai puţin afectat de 
efectele magiei libere. 

— Puteţi să-mi spuneţi Sabriel, îi zise ea răvăşită de 
numele pe care tocmai îl auzise. 

— Nu pot, domniţă. L-am cunoscut pe tatăl tău. Îi semeni 
tare mult. Dumneata eşti acum Abhorsen şi trebuie să-i vii 
de hac blestemăţiei ăsteia - iartă-mi, te rog, limbajul să-l 
faci să-şi dorească să fi rămas mort, în treaba lui! 

— Vă mulţumesc pentru sprijin, îi zise ea şovăitoare. 

Caporalul nu avea darul viziunii - era lesne de ghicit - însă 
încrederea lui în ea era la fel de oarbă. 

— Are dreptate, îl susţinu Touchstone îndemnând-o s-o ia 
înainte după ce făcu o plecăciune adâncă. Să terminăm 


treaba pentru care am venit, Abhorsen! 

Sabriel îi răspunse şi ea cu o plecăciune aproape ritualică, 
aşa cum ar face un Abhorsen înaintea regelui. Trase apoi 
aer în piept şi pe chip i se citi determinarea. Începu cu 
însemnele de deschidere, pe care şi le formă în minte 
înainte să-l ia pe Touchstone de mână şi să se apropie de 
gaura din zid, al cărei pântec învăluit în umbre obscure 
contrasta cu pietrele verzui rostogolite pe lângă movilă şi 
cu scaieţii scăldaţi în ultimele raze de soare. În spatele ei, 
Touchstone se întoarse să apuce mâna plină de bătături a 
colonelului, care, la rându-i, o întinse pe cealaltă către 
locotenentul Aire, acesta prinzând-o pe a sergentului, 
sergentul pe a caporalului şi tot aşa, până la ultimul soldat 
de la poalele dâmbului. Erau paisprezece magi cu totul, 
deşi doar doi de prima mână. 

Sabriel simţi magia Legământului concentrându-se 
deasupra şirului, simbolurile devenind din ce în ce mai 
pronunţate şi mai strălucitoare în mintea ei, până când 
aproape că nu mai vedea nimic din pricina aurei lor 
orbitoare. Pătrunse în despărţitura din zid, fiecare pas 
accentuându-i răul şi ameţeala şi făcând-o să tremure din 
toate încheieturile, cu picioarele amorţite de aceleaşi 
furnicături şi înţepături. Simbolurile erau însă la fel de 
puternice în capul ei, biruind senzaţia acută de greață. 

Ajunse lângă sarcofagul de bronz şi-şi lipi palma de capac, 
eliberând însemnele din minte. O explozie de lumină izbucni 
brusc din degetele ei, urmată de un răcnet sfâşietor ce 
zgudui tumulul din temelii. Bronzul începu să ardă, şi 
Sabriel îşi trase iute mâna de pe el, cu palma înroşită şi 
plină de băşici. După câteva clipe, sarcofagul fu învăluit 
într-un abur gros şi fierbinte care o forţă să iasă, silind 
întregul şir să se prăvălească la vale, ca nişte piese de 
domino. 

Se trezi aruncată odată cu Touchstone, la vreo cinci metri 
de la intrarea în tumul, aterizând cu capul pe stomacul lui 
în timp ce el nimeri într-o tufă de scaieţi. Rămaseră 


nemişcaţi pentru câteva momente, secătuiţi de puteri şi 
copleşiţi de defensiva magiei libere. Priviră apoi cerul senin 
de deasupra, năpădit deja de nuanțele portocalii-roşietice 
ale apusului. De jur împrejur se auzeau vocile soldaţilor 
care-şi veneau în fire, înjurând şi blestemând de mama 
focului. 

— Nu s-a deschis, zise Sabriel calmă, ca şi cum ar fi făcut o 
simplă constatare. Ori n-am pus destulă forţă la bătaie, ori 
unii dintre noi nu prea ştiu ce fac. Tăcu apoi câteva clipe, 
după care adăugă: Ce n-aş da ca Mogget să fie aici cu noi! 
E] sigur ar şti ce să facă. 

Touchstone nu zise nimic la început, dar apoi vorbi: 

— Avem nevoie de mai mulţi magi. Cred că l-am putea 
deschide dacă simbolurile ar fi îndeajuns de puternice. 

— Mai mulţi magi. Bâigui Sabriel obosită. Cred că ai uitat 
de care parte a Zidului ne aflăm. 

— Dar la tine la şcoală? Întrebă el după care scoase un 
„A!” scurt când Sabriel se ridică brusc în capul oaselor, 
făcându-l să-şi piardă echilibrul. Urmă un al doilea „Aa!” în 
momentul când, aplecată peste el, fata îl sărută cu 
înflăcărare, afundându-i capul în scaieţi. 

— 'Touchstone! Ce idee bună! Cum de nu mi-a trecut prin 
minte? Sigur că da. Orele de magie pentru avansați! 
Trebuie să fie pe puţin treizeci şi cinci de colege de-ale 
mele cu însemnul Legământului şi cunoştinţe de bază într- 
ale Legământului! 

— Mă bucur, murmură el îmbufnat din fundul tufei. 

Sabriel îi întinse o mână şi-l ajută să se ridice, adulmecând 
mirosul proaspăt de scaieţi striviţi amestecat cu sudoare. 
Aproape că reuşise să-l tragă dintre frunze, când, dintr- 
odată, îi pieri entuziasmul şi fu cât pe ce să-i dea drumul, 
dar n-o făcu. 

— Fetele sunt acolo, zise ea şoptit, gândind cu voce tare. 
Dar. Ce drept am eu să le implic în povestea asta. 

— Oricum sunt deja implicate, o întrerupse Touchstone. 
Singurul motiv pentru care Ancelstierre nu seamănă cu 


Vechiul Regat e Zidul, însă n-o să mai dăinuie mult odată ce 
Kerrigor spintecă şi celelalte pietre. 

— Dar sunt doar nişte copile! Oftă ea abătută. Deşi nu de 
mult ne credeam femei în toată firea. 

— Nu contează, avem nevoie de ajutorul lor! 

— Asta aşa e, încuviinţă ea întorcându-se către soldaţii 
care se strânseseră iarăşi în jurul tumulului, fiecare cât de 
aproape îi dădea mâna. 

Horyse şi alţi câţiva magi de-ai lui erau chiar la gura 
intrării, iscodind întunecimea aprinsă la răstimpuri de 
licărirea bronzului incandescent. 

— Vraja n-a dat roade, le spuse ea, însă Touchstone tocmai 
mi-a amintit unde putem găsi alţi magi ai Legământului. 

— Unde? O întrebă Horyse cu ochi pătrunzători. 

— La Colegiul Wyverly, unde am învăţat şi eu. Nu cred să 
fie mai mult de un kilometru şi jumătate până acolo. O să le 
cerem ajutorul fetelor din clasele a cincea şi a şasea, care 
studiază magia. Şi magistrei Greenwood, desigur, 
profesoara lor. 

— Nu cred că mai e timp să le trimitem vorbă şi apoi să 
aşteptăm până vin încoace, începu Horyse privind către 
apus şi apoi la ceas, care o luase invers. Îl cercetă câteva 
clipe încurcat, după care renunţă. Dar. Chiar crezi că aşa 
vom putea mişca sarcofagul? 

Sabriel se gândi la vraja de protecţie de care se lovise, 
după care îi răspunse: 

— Da. Cele mai multe piedici erau menite să ascundă 
tumulul de ochii curioşilor, aşa că acum nimic nu ne poate 
opri să mutăm sarcofagul, poate doar simptomele date de 
magia liberă. Dacă le facem faţă cu bine, sigur că-l putem 
urni din loc. 

— Şi Colegiul Wyverley e cumva într-o clădire veche, 
solidă? 

— Mai degrabă un castel decât orice altceva, răspunse 
Sabriel înțelegând unde vrea să ajungă. Mult mai uşor de 
apărat decât dealul ăsta. 


— Apă curgătoare. Nu? Ar fi mult prea frumos. Bun! 
Soldat Macking, dă fuga la maiorul Tindall şi spune-i să-şi 
pregătească oamenii de plecare în două minute. Ne 
întoarcem la camioane şi apoi mergem la Colegiul Wyverley. 
Trebuie să apară şi pe hartă, la puţin mai mult de un 
kilometru. 

— La sud-vest, preciză Sabriel. 

— La sud-vest, reluă colonelul. Anunţă-i şi pe ei întocmai. 

Macking repetă ordinul de câteva ori ca pentru sine, apoi 
o luă la fugă, vădit bucuros să scape de tumul. Horyse se 
întoarse către caporal şi-i spuse: 

— Caporal Anshey! Pari un om zdravân. Crezi că ai putea 
înfăşură afurisitul ăla de sarcofag cu o frânghie? 

— Eu zic că da, domnule, zise Anshey desfăcând sulul de 
funie pe care-l ţinea prins de cordon, făcându-le semn 
celorlalţi soldaţi să-l urmeze. 

— Hai, băieţi, scoateţi sfoara. 

Douăzeci de minute mai târziu, cu ajutorul câtorva metri 
de sfoară şi al unui trepied, sarcofagul era urcat într-o 
căruţă pe care o luaseră de la o fermă din apropiere. După 
cum se aşteptase, când ajunseră cu el la mai puţin de 
douăzeci de metri de camioane, motoarele se opriră ca prin 
minune, farurile se stinseră, iar postul telefonic se deranjă 
şi el, fără un motiv anume. 

Doar calul de la căruţă - o iapă bătrână şi placidă - părea 
oarecum indiferent la sicriul strălucitor din spate, în ciuda 
capacului de bronz ce fremăta cu simboluri pervertite ale 
Legământului care-ţi întorceau stomacul pe dos. Iapa nu 
era foarte mulţumită, sărmana de ea, dar nici agitată. 

— Va trebui să mânăm noi calul, îi zise Sabriel lui 
Touchstone, în timp ce soldaţii împinseră sicriul suspendat 
cu nişte prăjini lungi, strângând picioarele trepiedului. Nu 
cred că cercetaşii mai rezistă mult. 

ÎI trecu un fior şi tremură din tot corpul. Ca toţi ceilalţi, 
era palid şi avea ochii injectaţi, nasul îi curgea abundent şi 
dinţii îi clănţăneau. 


— Nici eu nu ştiu cât mai pot îndura, bâigui el. 

Cu toate astea, când fură desfăcute şi ultimele sfori şi 
soldaţii se depărtară grăbiţi, Touchstone îşi luă locul pe 
scândura din faţă, apucând hăţurile cu nădejde. Sabriel 
urcă lângă el, ignorând senzaţia din stomac, care, între 
timp, i se mutase, parcă, în gât. Nu îndrăzni să-şi întoarcă 
privirea către sarcofag. 

Touchstone îndemnă calul s-o ia din loc, plesnindu-l uşor 
cu hăţurile. Iapa ciuli urechile şi o porni anevoie înainte, 
trăgând deloc grăbită încărcătura. 

— Mai repede nu se poate? Întrebă Sabriel nerăbdătoare. 
Aveau mai bine de un kilometru şi jumătate de mers şi 
soarele era deja înecat într-o mare de nori sângerii, un disc 
roşu sprijinit de linia orizontului. 

— Suntem destul de grei, îi explică el respirând sacadat 
după fiecare cuvânt. O să ajungem după căderea 
întunericului. 

În spate, sarcofagul păru să vibreze şi să chicotească 
înfundat. Niciunul nu rosti cu voce tare ceea ce amândoi 
gândeau, şi anume că până la lăsarea nopţii era foarte 
posibil ca Kerrigor să le iasă deja în cale. După un timp, 
Sabriel începu să-şi arunce privirea din ce în ce mai des 
înapoi la drum, zărind cu coada ochiului capacul strălucitor 
pe care formele distorsionate se preschimbau necontenit. 
Ar fi vrut să nu facă asta, dar nu se putea abţine. Soarele 
aluneca la apus şi umbrele deveneau din ce în ce mai 
prelungi, astfel încât ori de câte ori le răsărea în cale câte 
un copac cu scoarţa spălăcită ori o piatră de hotar văruită o 
năpădeau cele mai negre temeri. Dacă pâăcila îi ajungea, în 
sfârşit, din urmă? 

Când sosiră la colegiu, li se păru că au mers ore în şir. 
Curând sosiră şi camioanele, părăsind drumul principal şi 
apucând-o pe aleea pietruită ce ducea la porţile de fier de 
la intrare. Soarele dispărea treptat la orizont, un sfert din 
discul roşiatic fiind deja învăluit în tenebre. „Acasă, în 
sfârşit!” fu primul ei gând. Dar ştia că nu-i decât o amăgire. 


Colegiul îi fusese adăpost pentru o bună bucată din Viaţă, 
dar asta în trecut. Fusese casa copilăriei ei, pe vremea când 
toţi o ştiau drept Sabriel. Acum nu mai era o simplă elevă, ci 
noul Abhorsen, iar casa ei o aştepta în Vechiul Regat, la fel 
ca îndatoririle ce-i reveneau, şi care o urmăreau oriunde s- 
ar fi aflat. 

De o parte şi de alta a porţii, cele două felinare vechi din 
sticlă erau aprinse, lumina lor electrică pălind dintr-odată 
în scântei disparate când trecură cu căruţa dincolo de prag. 
Una din porţi era desprinsă din ţâţâni şi Sabriel bănui că 
soldaţii o forţaseră înaintea lor, deşi de obicei erau încuiate 
de-abia după căderea nopţii. „Pesemne că le-au ferecat 
când au auzit clopotele”, îşi zise ea, dându-şi brusc seama 
de liniştea dimprejur. 

— Clopotul din sat! Exclamă ea când căruţa trecu pe lângă 
camioanele parcate şi coti pe aleea din dreptul uşilor 
imense de la intrarea principală, în faţa cărora încetini. 
Clopotul! Nu se mai aude! 

Touchstone opri calul şi îşi încordă auzul, cercetând zarea 
din ce în ce mai întunecată. Clopotul din sat părea, într- 
adevăr, să fi amuţit. 

— Sunt aproape doi kilometri până acolo. Zise el 
şovăielnic. E destul de departe, plus că mai e şi vântul. 

— Nici vorbă, ripostă ea. Aerul rece al nopţii îi mângâia 
obrajii, dar nici urmă de vânt. Întotdeauna s-a auzit de aici. 
Pesemne că Kerrigor a ajuns deja la clopotniţa din sat! 
Repede, să ducem sarcofagul înăuntru! 

Sări iute din căruţă şi fugi către Horyse, care stătea în 
picioare pe treptele din faţa uşii pe jumătate deschise, 
vorbind cu cineva dinăuntru. Când se apropie, trecând prin 
mijlocul soldaţilor strânşi grupuri-grupuleţe în curte, 
recunoscu vocea imediat. Era doamna Umbrade, 
directoarea. 

— Cum îndrăzniţi să daţi buzna aşa? Îl dojenea ea ofensată 
cu o voce prețioasă. II cunosc personal pe general- 


locotenentul Famsley, care mi-e şi prieten, şi dacă îi. 
Sabriel?! 

Rămase ca trăsnită când o văzu acolo la acea oră târzie, 
îmbrăcată atât de ciudat. Horyse profită de momentul de 
linişte şi le făcu semn soldaţilor să se apropie, astfel încât, 
până să apuce directoarea să protesteze, uşile se 
deschiseră larg şi o armată de oameni înarmaţi dădură 
buzna înăuntru, ocolind-o de o parte şi de cealaltă aşa cum 
marea scaldă țărmurile unei insule. 

— Doamnă Umbrade! Strigă Sabriel. Trebuie să vorbesc 
urgent cu doamna Greenwood şi cu fetele din gimnaziu de 
la cursul de magie! Adunaţi-le repede pe celelalte eleve şi 
restul personalului didactic şi retrageţi-vă în turnul dinspre 
nord! 

Directoarea o asculta înmărmurită şi cu gura căscată, 
până când Horyse se apropie de ea şi pufni enervat: 

— Hai odată, cucoană! 

Nu închise bine gura, că femeia şi dispăru ca o nălucă, 
înainte s-o urmeze, Sabriel se întoarse către Touchstone, 
care-i dirija pe soldaţii cu sarcofagul. 

Holul de la intrare se umpluse deja cu un şir neregulat de 
soldaţi care-şi dădeau din mână în mână cutii descărcate 
din camioanele de afară, aranjându-le apoi de jur 
împrejurul pereţilor. Erau toate de culoare kaki, marcate cu 
diferite inscripţii de genul: „Ghiulea.303” ori „Grenadă 
B2E2WP”, îngrămădite una peste alta sub pozele echipelor 
câştigătoare la campionatul de hochei sau dedesubtul 
panourilor ce anunțau cu litere aurite numele elevelor 
fruntaşe sau merituoase. Soldaţii deschiseseră şi uşile de la 
sala mare, grăbindu-se să tragă obloanele şi să baricadeze 
ferestrele, aşezând băncile una peste alta. 

Doamna Umbrade ajunsese deja în celălalt capăt al sălii, 
apropiindu-se de câţiva profesori vădit scoşi din sărite, în 
spatele cărora se vedeau câteva eleve din clasele 
superioare strânse pe scări în grupuri mici. Nu avea nici 


cea mai mică îndoială că restul se îmbulzeau pe coridorul 
din capătul treptelor, curioase să afle ce se întâmplă. 

Exact în momentul când directoarea ajunse în dreptul 
colegilor săi, toate luminile se stinseră brusc şi încăperea se 
cufundă în beznă. Preţ de câteva clipe se aşternu o tăcere 
mormântală cauzată de şocul iniţial, după care lumea intră 
în panică de-a binelea: fetele începură să urle şi soldaţii să 
ţipe, totul printre pufniturile şi bocăniturile înfundate ale 
celor ce orbecăiau prin întuneric, lovindu-se de mobile sau 
unii de alţii. 

Sabriel nu se clinti, conturând cu puterea minţii 
simbolurile aducătoare de lumină, care nu se lăsară 
aşteptate, alunecându-i pe degete ca apa rece la duş. Le 
lăsă să atârne câteva secunde înainte să le direcţioneze 
către tavan, unde picurii se umflară până ce ajunseră de 
mărimea unor farfurii, aruncând o lumină gălbuie în 
încăpere. Băgă atunci de seamă că undeva, în celălalt colţ, 
chiar lângă doamna Umbrade, cineva făcea aceeaşi vrajă. 
Era nimeni alta decât magistra Greenwood, căreia îi zâmbi 
discret, arcuindu-şi aproape imperceptibil buzele. Ştia că 
becurile se stinseseră din cauză că Kerrigor trecuse pe 
lângă staţia de alimentare care se afla la jumătatea 
drumului dintre şcoală şi sat. 

Cum era de aşteptat, în loc să le dea profesorilor 
informaţii precise despre ce se întâmplă, directoarea le 
împuia capul cu tot felul de prostii, ţinând-o întruna cu 
generalul nu-ştiu-care şi apostrofându-i pe „soldaţii 
neciopliţi”. Sabriel o zări pe magistră în spatele profesoarei 
de ştiinţe naturale, care era foarte înaltă, însă care acum 
stătea uşor aplecată în faţă. 

— Şi nu mai spun cât de surprinsă am fost s-o văd chiar pe 
una dintre. Le spunea ea cu sufletul la gură tocmai când 
Sabriel îşi făcu apariţia lângă ea, suflându-i pe spate şi pe 
ceafă însemnele tăcerii şi-ale nemişcării. 

— Îmi cer scuze pentru întrerupere, dar suntem în criză 
de timp, se scuză ea de după silueta îngheţată a directoarei. 


După cum vedeţi, armata a preluat controlul colegiului, iar 
eu îl asist pe colonelul Horyse, care conduce operaţiunea. 
Avem nevoie de ajutorul fetelor din cele două clase de 
gimnaziu, aşa că v-aş ruga să le chemaţi aici. Rămâneţi şi 
dumneavoastră, magistră Greenwood. Restul - eleve, 
profesori, grădinari sau alţii - trebuie să se baricadeze bine 
la etajele superioare din turnul dinspre nord şi să nu iasă 
până mâine în zori. 

— Dar de ce? Întrebă doamna Pearch, profesoara de 
matematică. Ce se întâmplă? 

— Intruşi din Vechiul Regat, îi răspunse Sabriel scurt, 
urmărindu-le feţele în timp ce vorbea. Pregătiţi-vă pentru 
atacul morţilor. 

— Vrei să spui că Viaţa elevelor e în pericol? Întrebă 
magistra Greenwood păşind în faţă, între cele două 
profesoare de engleză înspăimântate. O privi fix fără să 
clipească, de parcă de-abia acum vedea cine e, după care 
adăugă: Aşa e, Abhorsen? 

— Cu toţii suntem în mare primejdie, zise Sabriel cu 
amărăciune în glas. Însă fără ajutorul magilor de aici nu 
avem nici o şansă. 

— Păi, dacă aşa stau lucrurile, începu magistra hotărâtă, 
atunci am face bine să ne organizăm puţin. Mă duc să le 
aduc pe Sulyn şi pe Ellimere, sunt singurele dintre prefecţi 
care au ajuns la rangul de mag, aşa că se pot ocupa ele de 
celelalte fete. Doamnă Pearch, dumneata vei fi responsabilă 
cu. A. Cu evacuarea elevelor şi a personalului în turnul 
dinspre nord, din moment ce doamna Umbrade văd că a 
căzut pe gânduri. Domnişoară Swann, vezi, te rog, pe unde 
sunt cameristele şi bucătarii şi fă rost de apă proaspătă şi 
de lumânări, iar dumneata, domnule Arkler, fii drăguţ şi adu 
săbiile din sala de sport. 

Văzând că totul e sub control, Sabriel răsuflă uşurată şi 
ieşi iar din sală, trecând iute pe lângă soldaţii de pe coridor, 
care se chinuiau să prindă de o sfoară mai multe lămpi de 
gaz. Cu toate astea, afară era mult mai multă lumină, cu 


cerul scăldat în nuanţe de roşu şi portocaliu de la ultimele 
raze de soare. 

Touchstone şi cercetaşii dăduseră deja sarcofagul jos din 
căruţă şi-l încinseseră bine cu sfoară, acesta părând acum 
să emane propria lumină perfidă, însemnele aprinse de 
magie liberă licărind pe capac ca mâzga deasupra unui 
lichid sau cheagurile în sânge. Nimeni altcineva nu 
îndrăznea să se apropie, în afară de cercetaşii care trăgeau 
de frânghii. Peste tot în jur, soldaţii fixau garduri de sârmă 
ghimpată, umpleau saci cu nisip din grădina de trandafiri, 
pregăteau poziţii de tragere la etajul al doilea sau legau 
dispozitivele de declanşare de la rachetele de semnalizare, 
sicriul lui Rogir strălucind în tot acest timp în mijlocul unui 
cerc nevăzut de care toţi se fereau. 

Sabriel se îndreptă către Touchstone, simţindu-şi 
picioarele moi dintr-odată, întregul trup răzvrătindu-i-se la 
ideea apropierii de luminiscenţa însângerată a sarcofagului, 
care părea să-şi fi sporit puterile odată cu lăsarea 
întunericului. Privindu-l în lumina amurgului stins, fata avu 
impresia că e chiar mai mare şi mai periculos decât înainte, 
capabil de grozăvii inimaginabile. 

— Trageţi cu putere! Strigă Touchstone, întinzând corzile 
la maximum, cot la cot cu soldaţii. Încă o dată! 

Încet-încet, sarcofagul începu să alunece pe bătrânele 
lespezi, apropiindu-se de scările de la intrarea principală, 
peste care soldaţii tocmai băteau în cuie o rampă de lemn. 

Sabriel hotărî să nu-l deranjeze de la treabă şi merse mai 
departe pe alee, până când zări porţile de fier forjat în 
depărtare. Rămase acolo câteva minute, privindu-le în 
tăcere, în timp ce degetele i se plimbau nervoase peste 
mânerele clopoţeilor, acum cu unul mai puţin, dar, fără 
îndoială, ineficiente în faţa hoardelor lui Kerrigor. Nu mai 
avea nici sabia lui Abhorsen, ci una nouă cu care nu era 
deloc obişnuită, chiar dacă fusese forjată de făuritorul 
Zidului. 


„Casta Zidarilor.” Se gândi atunci la Mogget. Cine ştie ce 
fusese cu adevărat fiinţa ciudată înlăuntrul căreia se 
amestecau supunerea irascibilă faţă de Abhorsen şi forţa 
aprigă de magie liberă dornică să le vină de hac? Acum 
pierise şi el odată cu tatăl ei, azvârilit în străfundurile Morţii 
de scâncetul de jale al lui Astarael. 

„Când am plecat de aici nu ştiam mai nimic despre Vechiul 
Regat, îşi zise Sabriel, iar acum când m-am întors. Tot nu 
ştiu destule. Sunt cel mai ignorant Abhorsen din ultimele 
veacuri încoace şi probabil că şi cel mai obosit.” 

Un răpăit de gloanţe o trezi brusc din reverie, urmat de 
zvâcul unei rachete care se înălţă în văzduh, lăsând o urmă 
gălbuie, arcuită, departe, către drum. Se auziră apoi alte 
împuşcături foarte repede una după alta, după care linişte. 
Racheta izbucni într-o explozie incandescentă din care se 
desprinse apoi o paraşută albă ce prinse a cobori lin. La 
lumina ei aspră, Sabriel zări ceața densă şi umedă care 
coborâse peste drum cât vedeai cu ochii, unindu-se cu 
bezna dimprejur. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT. 

Decât să o ia la fugă şi să ţipe, Sabriel hotărî c-ar fi mai 
bine să meargă la pas înapoi, către trepte. Mulţi dintre 
soldaţii care fixau încă lămpile în linie o priviră în tăcere, 
alături de alţi câţiva care se pregăteau să desfăşoare un sul 
de sârmă ghimpată. Toţi o urmăreau cu sufletul la gură. 

În faţa ei, sarcofagul tocmai părăsea rampa improvizată, 
alunecând pe pardoseala din coridor. Sabriel putea foarte 
bine să treacă pe lângă el, însă preferă să rămână afară, 
cercetând împrejurimile. După câteva clipe, băgă de seamă 
că Horyse venise lângă ea, cu faţa pe jumătate luminată de 
făcliile dispuse în şir. 

— Ceaţa. Spuse ea. A ajuns aproape de porţi. 

Vorbise repede, fără să-şi mai ascundă teama din glas. 

— Ştiu, îi răspunse Horyse pe un ton neutru. Ultimele 
focuri de armă mi-au răpus oamenii din postul de pază. 
Şase în total, plus un caporal. 


Sabriel dădu din cap fără să spună nimic, căci le simţise 
Moartea sub forma unor înţepături uşoare în stomac. Îşi 
impunea să fie mai dură şi mai rezistentă, să-şi tocească 
simţurile, căci noaptea avea să aducă mult mai multă 
suferinţă. 

Simţi dintr-odată o prezenţă ciudată, cineva sau ceva care 
era deja mort. Se îndreptă de spate şi strigă către Horyse: 

— Colonele! Soarele a apus de tot şi simt ceva apropiindu- 
se în fruntea norului de ceaţă! 

Îşi scoase iute sabia din teacă, urmată la numai o secundă 
de Horyse, a cărui armă licări în lumina palidă. Cei cu 
sârma ghimpată priviră speriaţi în jur, după care se 
năpustiră pe scări în coridor. De o parte şi de alta a uşii, 
echipe de câte doi soldaţi îşi pregăteau mitralierele grele, 
cocoţate pe trepiede, şi îşi aşezau săbiile de-a latul zidurilor 
din saci cu nisip. 

— Cei de la etajul al doilea, fiţi pregătiţi! Le strigă Horyse 
pe deasupra creştetului ei, şi-n acel moment Sabriel auzi 
percutoarele a cincizeci de puşti armându-se. 

Cu coada ochiului, îi văzu pe cercetaşi întorcându-se în 
curte şi luându-şi poziţiile în spatele ei, cu arcurile întinse şi 
săgețile pregătite. Ştia că au s-o ducă înăuntru în caz de 
nevoie. 

Nu se auzea nimic în tăcerea încordată, în afară de 
zgomotele înfundate ale nopţii. Copacii de dincolo de zidul 
şcolii fremătau uşor în vânt, care începuse parcă să se 
înteţească odată cu lăsarea întunericului, acompaniat de 
cântecul greierilor. Atunci, Sabriel auzi scrâşnetul huruit al 
armatei morţilor, cu încheieturile lor rigide şi putrezite, 
lipsite de cartilagii, înaintând cu picioare dezgolite ale căror 
falange descompuse bocăneau pe lespezi, străpungând 
carnea fetidă. 

— Ajutoare. Zise ea agitată. Vin cu sutele. 

Nici nu termină bine, că un prim val de morţi se şi izbi de 
porţile de la intrare, deschizându-le într-o clipă. Siluetele 


umanoide se îndreptau spre ei cu repeziciune, şuierând cu 
gurile căscate ce se voiau pesemne strigăte de luptă. 

— Foc! Ordonă colonelul. 

În secunda următoare, Sabriel se temu ca nu cumva 
armele să nu funcţioneze, însă puştile începură să bubuie 
aprig, iar mitralierele se puseră pe un huruit asurzitor, 
scuipând limbi de foc ce ricoşau din pavaj într-un amalgam 
de haos şi violenţă. Gloanţele pătrundeau în carnea moartă, 
spintecau oasele şubrede şi-i dărâmau pe morţi la pământ, 
până ce îi făceau bucăţi la propriu, lăsându-i să atârne flasci 
de gardul de sârmă. 

Focurile de armă deveniră apoi ceva mai răzlețe, însă, 
până să înceteze de-a binelea, se pomeniră cu un alt val de 
morţi, care dădeau năvală prin porţile deschise ori 
escaladau zidurile, târându-se şi împleticindu-se. Erau 
câteva sute, atât de strânşi unii într-alţii, încât reuşiră să 
dărâme gardul şi unii chiar înaintară până în dreptul 
scărilor de la intrarea principală, unde puştile îi secerară la 
pământ. Ceilalţi, cărora pesemne că le mai rămăsese un 
dram de rațiune, bătură în retragere, dar fură nimiciţi de 
vâlvătaia albă de fosfor de la grenadele aruncate de cei de 
la etajul al doilea. 

— Sabriel, treci înăuntru! Îi ordonă Horyse, în timp ce 
ultimele dintre ajutoare veneau târâş înspre ei, în cercuri 
neregulate, până ce o nouă ploaie de gloanţe le culcă la 
pământ, reducându-le la tăcere. 

— Da, zise ea privind ţintă către covorul de trupuri 
sfârtecate. 

Lumina lămpilor era şovăitoare, şi bucăţile de fosfor 
ardeau mocnit, întocmai ca nişte lumânări într-un cavou 
sinistru. Mirosul pătrunzător al corditei îi umplea nările, 
impregnându-i-se în păr şi în veşminte, în timp ce ţevile 
mitralierelor împroşcau înfuriate cercuri de foc de jur 
împrejurul ei. Ajutoarele erau deja moarte, dar, chiar şi aşa, 
priveliştea dezolantă o scârbi mai tare decât orice 
plăsmuire a magiei libere. 


Urcă scările vârându-şi sabia înapoi în teacă, amintindu-şi 
brusc de clopoței. Poate că ar fi putut evita măcelul folosind 
unul dintre ei, trimițând hoardele vrăjmaşe înapoi în 
Moarte fără să. Dar ce folos? Oricum era deja prea târziu. 
Mai mult, n-avea de unde să ştie dacă vraja ar fi funcţionat 
cum voia ea. 

Ajutoarele spirit aveau să vină următoarele, ştia prea bine, 
şi mai ştia că acest soi de morţi înviaţi nu puteau fi opriţi de 
nici o forţă fizică şi nici de clopoței, decât dacă veneau în 
număr mic. Ceea ce era la fel de probabil ca un răsărit în 
miez de noapte. 

Coridorul era înţesat de soldaţi îmbrăcaţi în zale şi cu 
coifuri pe cap, înarmaţi cu scuturi voluminoase şi sulițe cu 
vârful lat şi fir de argint, presărate cu cele mai simple 
însemne ale Legământului, desenate cu cretă înmuiată în 
scuipat. Fumau de zor şi beau ceai din serviciul de porțelan 
folosit în mod obişnuit de elevele şcolii. Văzându-i, Sabriel 
îşi dădu seama că ei sunt cei care vor intra în luptă atunci 
când armele nu vor mai porni. leama lor era vizibilă cu 
ochiul liber, deşi se străduiau s-o ţină în frâu - nu tocmai din 
bravadă, ci mai degrabă dintr-un amestec de pricepere şi 
cinism. Oricum, când dădu ochii cu ei, Sabriel încetini pasul 
şi înaintă agale, ca şi cum nu s-ar fi grăbit deloc. 

— Bună seara, domnişoară, zise unul. 

— Nu credeam c-o să mă bucure atât nişte împuşcături, 
zău aşa, se auzi altul. La noi, în nord, mitralierele nu 
pornesc nici să le tai! 

— Dacă o ţin tot aşa, eu zic că n-o să mai fie nevoie de noi. 

— Nu e tocmai ca-n Perimetru, nu-i aşa, domniţă? 

— Noroc cu tipu' din cutia de metal, domnişoară. 

— Mult noroc şi vouă, le ură ea încercând să răspundă 
rânjetelor cu un zâmbet. 

Focurile reîncepură şi surâsul îi îngheţă pe chip, însă 
atenţia soldaţilor se concentră din nou asupra zgomotelor 
de afară. „Nu sunt deloc atât de indiferenți pe cât vor să 


pară”, îşi zise ea îndreptându-se către uşile ce dădeau în 
sala mare. 

Aici, atmosfera era mult mai încordată. Sarcofagul se afla 
în colţul îndepărtat al încăperii, ridicat pe estrada din fund, 
în timp ce toţi cei dinăuntru se refugiaseră în celălalt capăt, 
cât mai departe de el cu putinţă. Cercetaşii se trăseseră 
într-o parte, sorbind şi ei din ceaiul cald, în mijloc magistra 
Greenwood stătea de vorbă cu Iouchstone, iar pe peretele 
opus cele treizeci şi ceva de fete - domnişoare în toată 
regula, de fapt - stăteau înşirate faţă în faţă cu soldaţii. Era 
ca o seară dansantă mai puţin obişnuită, sau mai degrabă 
ca o parodie a acesteia. 

Dincolo de pereţii groşi de piatră şi de ferestrele ferecate, 
răpăiala ritmică a mitralierelor aproape că semăna cu o 
grindină deasă, în care bubuiturile grenadelor ţineau loc de 
tunete. Asta dacă nu ştiai ce se petrece, de fapt, afară. 
Sabriel merse până în mijlocul sălii, unde se opri şi strigă: 

— Magi ai Legământului! Veniţi aici! 

Se adunară cu toţii în jurul ei, fetele mai iuți decât soldaţii, 
care se resimţeau după o zi de trudă şi din cauza apropierii 
sarcofagului. Sabriel privi feţele îmbujorate şi zâmbitoare 
ale elevelor, pe care umbre uşoare de teamă păreau să le 
mai domolească nerăbdarea şi emoția faţă de necunoscut. 
Erau acolo şi două dintre cele mai bune prietene ale ei, 
Sulyn şi Ellimere, dar nu le mai simţi la fel de apropiate ca 
odinioară. Probabil că gesturile sau mimica o dăduseră de 
gol, căci văzu în ochii lor respect şi o oarecare uimire. Până 
şi însemnele magice de pe frunţile lor păreau oarecum 
false, machiate parcă, deşi ştia prea bine că sunt cât se 
poate de autentice. Cât de nedrept i se părea să le bage pe 
fete în toată nebunia aceea. 

Deschise gura să vorbească, şi-n acel moment focurile de 
afară încetară ca la un semn. În liniştea care se lăsă, una 
dintre fete începu brusc să râdă nervos, însă Sabriel simţi 
mai multe Vieţi stingându-se dintr-odată şi fu năpădită de o 
spaimă pe care o mai încercase şi-n alte rânduri, dându-i 


fiori de gheaţă pe spinare. Kerrigor se apropia cu paşi 
repezi. Numai el putuse să reducă armele la tăcere - nu era 
nicidecum un moment de respiro în luptă, aşa cum crezuse 
Sabriel la început. Auzea strigăte distante, ba chiar răcnete 
în toată regula. Trecuseră pesemne la alt fel de arme acum, 
ceva mai demodate decât automatele. 

— Repede, zise ea atunci, îndreptându-se către podiumul 
din spate. Trebuie să ne prindem de mâini şi să formăm un 
cerc de jur împrejurul sarcofagului. Magistră Greenwood, 
ajutaţi-i vă rog să se aranjeze, iar dumneata, locotenente, 
ai, te rog, grijă ca oamenii tăi să stea fiecare după câte-o 
fată. 

În orice altă situaţie, pe fete le-ar fi pufnit râsul mai mult 
ca sigur, iar soldaţii ar fi găsit un subiect de glumă. Acum 
însă, cu morţii dând târcoale clădirii şi sarcofagul zăcând 
sumbru şi ameninţător în mijlocul lor, ascultară ordinele 
fără să crâcnească. Soldaţii se poziţionară iute la locurile 
indicate, în timp ce fetele îi prinseră hotărâte de mâini. În 
câteva secunde, cercul magic era complet. 

Comunicând acum prin strânsoarea mâinilor, Sabriel nu se 
mai chinui să le vorbească, căci îi simţea pe fiecare în parte. 
Touchstone era la dreapta ei, o prezenţă caldă, învăluitoare, 
iar la stânga o avea pe doamna Greenwood, nu la fel de 
puternică, însă deprinsă cu astfel de ritualuri - şi tot aşa 
până la ultimul din cerc. 

Se concentră şi chemă în minte simbolurile de deschidere, 
care-i apăreau din ce în ce mai conturate, sporind forţa 
cercului până ce lumina incandescentă alunecă în interior, 
ca volbura unui vârtej. Razele aurite cuprinseră sarcofagul, 
scăldându-l în reflexele lor orbitoare şi separându-se apoi în 
dâre strălucitoare ce prinseră a se roti în jurul lui în sensul 
acelor de ceasornic şi din ce în ce mai repede. 

Sabriel menţinu lumina în centru, făcând-o să plutească 
imaterială, sorbind şi ultimul dram de forţă de la magii 
prinşi în cerc. Soldaţii şi fetele începură să tremure 


deopotrivă, unii căzând în genunchi, fără să destrame însă 
legătura magică. 

Sarcofagul începu să se învârtească încet cu un şuierat 
hidos, ca o uşă care scârţâie din ţâţâni. Capacul se 
întredeschise câţiva milimetri, lăsând să iasă un abur 
fierbinte pe care lumina aurie îl risipi cât ai clipi. Prinse 
apoi a se roti şi mai repede cu acelaşi şuierat asurzitor, 
până ce totul în interiorul cercului deveni o masă incertă în 
care bronzul se amesteca cu vaporii alburii şi cu lumina de 
un galben-intens. Apoi, cu un şuierat şi mai pătrunzător 
decât până atunci, se opri dintr-odată, azvârlind capacul cât 
colo pe deasupra capetelor magilor şi făcându-l zob de 
podea la vreo treizeci de metri distanţă. 

Magia se destrămă şi ea, răpusă parcă de propria reuşită, 
şi cercul se rupse cu mai mult de jumătate dintre magi încă 
în picioare. 

Tremurând din toate încheieturile şi fără să le dea drumul 
magistrei sau lui Touchstone, Sabriel se poticni până în 
dreptul sarcofagului deschis, privind înăuntru. 

— Ca să vezi! Zise doamna Greenwood întorcându-se către 
Touchstone cu o privire mirată. Arată exact ca tine! 

Înainte ca el să-i răspundă, din coridor se auzi un zgomot 
metalic şi strigătele se înteţiră. Cercetaşii rămaşi în picioare 
dădură fuga la uşă cu săbiile scoase, însă până să iasă ei, 
cei de afară năvăliră înăuntru panicaţi şi plini de sânge, 
ascunzându-se prin cotloane ferite sau căzând laţi la podea. 
Bolboroseau cuvinte neînţelese, râdeau isteric sau 
tremurau spasmodic fără să scoată un sunet. 

După ei dădură năvală soldaţii din coridor, în armurile lor 
grele. Spre deosebire de primii, păreau ceva mai stăpâni pe 
situaţie şi, în loc să fugă disperaţi, se lăsară cu toată 
greutatea pe uşi, reuşind să pună drugul la loc. 

— A pătruns în clădire! Strigă unul dintre ei, alb la faţă de 
spaimă. 

Era clar pentru toţi la cine se referea. 


— Repede, ritualurile de final! Strigă Sabriel trăgându-şi 
mâinile din strânsoare şi întinzându-le deasupra corpului, în 
timp ce în minte schiţă simbolurile pentru foc, curăţire şi 
pace. Încercă să nu se uite prea atent la Rogir, căci, într- 
adevăr, semăna izbitor cu Touchstone, un Touchstone 
adormit şi lipsit de apărare. 

Era obosită şi mai avea destule obstacole de înlăturat, însă 
primul însemn răsări iute în faţa ei, fără prea mult efort. 
Touchstone îşi pusese mâna pe umărul ei, transferându-i 
din puterea lui, în timp ce restul magilor se regrupară şi-şi 
dădură mâinile din nou, preluându-i din povara vrăjii. Se 
simţi dintr-odată mai uşurată, căpătând încredere că vor 
reuşi, în sfârşit, să distrugă trupul lui Kerrigor şi mare 
parte din puterea lui odată cu el. 

Se auzi o bubuitură puternică şi peretele dinspre 
miazănoapte explodă, azvârlind bucăţi de cărămidă în toate 
direcţiile, în timp ce un praf roşiatic umplu încăperea în 
câteva secunde, orbindu-i şi înecându-i pe cei dinăuntru. 

Sabriel era întinsă pe jos, tuşind din răsputeri şi încercând 
să se ridice, cu genunchii nesiguri. Nu vedea nimic din 
pricina prafului din ochi şi lămpile se stinseseră toate, aşa 
că orbecăi prin beznă până ce dădu de sarcofagul încă 
fierbinte. 

— Trebuie să plăteşti cu preţul sângelui! Se auzi o voce 
spartă, venită parcă din altă lume, deşi uşor familiară. 

Nu era horcăitul şuierat al lui Kerrigor, ci glasul acela 
înspăimântător pe care Sabriel îl mai auzise în Valea Sfântă, 
după ce-şi pierduse primul planor. 

Clipind des, se furişă după sarcofag şi, preţ de câteva 
minute, nu se mai auzi nimic, deşi auzea creatura 
apropiindu-se, vibrând şi fâlfâind prin aer pe măsură ce 
înainta. 

— Trebuie să împlinesc această ultimă povară, zise. Abia 
atunci târgul se va fi încheiat şi-mi voi primi răsplata. 

Sabriel clipi iar, cu obrajii scăldaţi în lacrimi. La lumina 
primelor raze ale lunii pătrunzând prin peretele spart, 


învăluită în pulberea roşie care-i făcea ochii să lăcrimeze, 
începu să desluşească ce se întâmplă în jur. 

Înlemni văzându-se încolţită de morţi şi de magie liberă, şi 
toate simţurile înlăuntrul ei se răzvrătiră într-un strigăt mut 
de disperare. 

Creatura odinioară captivă în corpul lui Mogget stătea la 
mai puţin de cinci metri în faţa ei, arzând mocnit. Era mai 
scundă decât şi-o amintea, dar la fel de diformă, cu un trup 
butucănos ce înainta agale cocoţat pe o coloană 
incandescentă care se rotea întruna. 

Unul dintre soldaţi sări deodată în spatele creaturii, 
înfigându-şi sabia adânc în spinarea de foc. Creatura nici că 
se sinchisi, însă bărbatul urlă sfâşietor, cuprins de flăcări 
alburii. În câteva clipe, trupul îi fu mistuit cu totul, iar sabia 
se scurse pe podea - un morman de metal topit ce pârlea 
scândurile de stejar. 

— 'Ţi-am adus sabia lui Abhorsen, zise făptura dând 
drumul unui obiect lung şi subţire pe care Sabriel nu-l 
putea distinge foarte bine. Şi clopoţelul cu numele de 
Astarael. 

Pe acesta îl puse jos cu grijă, limba lui de argint răsunând 
uşor înainte ca Mogget să-l aşeze pe pelicula groasă de 
praf. 

— Arată-te, Abhorsen! Doar ne ştim de-atâta amar de 
vreme. Zicând acestea, începu să râdă zgomotos, ca un 
chibrit care ia foc brusc, şi dădu să ocolească sarcofagul. 
Sabriel învârti inelul pe deget şi se trase pe latura opusă, 
gândindu-se ce avea de făcut. Kerrigor era din ce în ce mai 
aproape, dar poate că mai era timp să transforme creatura 
înapoi în Mogget şi să încheie ritualurile de final. 

— Opreşte-te! Se auzi o voce sâsâită, ca o reptilă ce-şi 
lingea gura hidoasă. 

Puteri tainice se ascundeau însă în acel glas şuierător. 
Sabriel rămase nemişcată în ciuda voinţei ei, la fel ca 
făptura de foc. Încercă să privească dincolo de ea, ferindu- 


şi ochii de lumina orbitoare, ca să înţeleagă ce se petrece în 
celălalt capăt al sălii. De parcă mai avea nevoie să vadă. 

Era Kerrigor. Rupsese drugul şi pătrunsese în sală, iar 
soldaţii în zale zăceau morţi în jurul lui ca nişte insule 
palide de carne într-o mare întunecată. Nu mai avea nici un 
fel de formă, însă păstrase ceva din trăsăturile semiumane 
ale noii sale înfăţişări. Ochii erau aceiaşi, nişte orificii în 
care mocnea un foc albicios, în timp ce în gura căscată avea 
cărbuni încinşi în loc de dinţi, de un roşu la fel de închis ca 
sângele uscat. 

— Abhorsen e a mea! Urlă el cu o voce alunecoasă şi 
pătrunzătoare, în care cuvintele păreau să iasă la suprafaţă 
ca bulele dintr-o mare de lavă incandescentă amestecată cu 
salivă. Las-o în seama mea! 

Făptura pârâi şi se mişcă iar, trimițând scântei albe în 
stânga şi-n dreapta. 

— Prea mult am aşteptat să mă bucur de răzbunare ca să 
mi-o ia altul înainte! Şuieră ea piţigăiat, cu un glas ce-i 
aminti de miorlăitul lui Mogget. 

Se năpusti atunci asupra lui Kerrigor ca o cometă aprinsă, 
lungindu-l la pământ şi zdrobindu-i trupul neguros ca un 
ciocan ce tăbăceşte carnea. 

Pentru o clipă rămaseră nemişcaţi, luaţi prin surprindere 
de atacul neaşteptat. Trupul lui Kerrigor începu apoi să se 
refacă, înfăşurându-şi braţele lungi ca de smoală în jurul 
duşmanului său învăpăiat, tăindu-i răsuflarea şi absorbindu- 
| cu voracitatea unei caracatiţe care gâtuie o ţestoasă cu 
carapacea strălucitoare. 

Sabriel îşi aruncă ochii în jur disperată, în căutarea lui 
Touchstone şi a magistrei Greenwood. Praful încă mai 
plutea în aerul luminat de razele lunii, ca un gaz ruginiu şi 
otrăvitor care părea să le fi venit de hac soldaţilor, care 
muriseră de fapt loviți de cărămizi sau străpunşi de ţăruşii 
de la băncile făcute zob în explozie. 

O zări mai întâi pe magistră zăcând chircită câţiva metri 
mai încolo şi-şi dădu imediat seama că aceasta murise, deşi 


părea doar inconştientă. Fusese lovită de o schijă desprinsă 
dintr-o bancă, subţire ca un stilet, care îi străpunsese 
stomacul. 

Cât despre Touchstone, Sabriel ştia că el era încă în Viaţă 
şi-l şi văzu, într-un sfârşit, rezemat de o grămadă de 
bolovani, cu ochii scânteind în lumina palidă a lunii. 

Merse către el păşind printre trupuri şi moloz, ocolind 
petele proaspete de sânge şi răniții fără scăpare ce 
sufereau în tăcere. 

— Mi-am rupt piciorul, îi zise el cu gura schimonosită de 
durere. Îi arătă apoi cu capul înspre gaura imensă din 
perete. Fugi, Sabriel! O îndemnă el. Fugi cât nu te vede, du- 
te câtre sud şi vezi-ţi de Viaţa ta. 

— Nu pot, răspunse ea încet. Sunt noul Abhorsen, şi apoi 
cum crezi că ai să poţi ţine pasul cu mine, cu piciorul rupt? 

— Sabriel. Suspină el. 

Dar ea se depărtase deja. Îl apucă pe Astarael de jos, 
ţinându-i limba cu degetele, deşi nu era nevoie, căci era plin 
de moloz şi, astfel, redus la tăcere. Nu suna cum trebuie 
decât dacă îl curăța cu răbdare şi cu nervi de oţel, şi poate 
şi ceva magie. Se uită la el câteva secunde, după care îl 
puse la loc pe podea. 

Sabia lui Abhorsen era la doar câţiva metri de ea. O ridică 
şi privi însemnele magice perindându-se de-a lungul lamei, 
de data asta uşor schimbate. Inscripţia cea nouă suna cam 
aşa: „Clayr m-a văzut, ziditorul m-a făcut, /regele m-a ostoit 
şi Abhorsen m-a primit/şi mă ţine cu credinţă/Pe morţi să-i 
afund în temniţă/Căci calea ce-au apucat/Se cere de 
lepădat”. 

— Calea ce-au apucat se cere de lepădat.”, repetă ea în 
şoaptă. Luă poziţia de apărare, privind matahala învăluită 
în negură care se zvârcolea spasmodic în celălalt capăt al 
încăperii. 

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ. 

Kerrigor părea că biruise, în sfârşit, creatura plămădită de 
magia liberă care sălăşluise odinioară în Mogget. Trupul 


său înnegurat era întreg din nou, fără nici o urmă de foc 
sau strălucire orbitoare mistuindu-i măruntaiele. 

Rămase locului nemişcat, şi pentru câteva clipe Sabriel 
speră că e rănit. Curând însă, îşi dădu seama cu oroare că 
Kerrigor îşi făcea digestia în linişte, ca un căpcăun după o 
masă copioasă. 

O trecu un fior de greață şi gura i se umplu de un gust 
amar când se gândi la un sfârşit tragic pentru ea şi 
Touchstone. Tot aşa avea să-i răpună şi pe ei Kerrigor. Îi va 
înghiţi de vii şi-i va duce înapoi în rezervor, unde le va tăia 
gâtul, sacrificându-le sângele pe Pietrele Sacre. 

Se scutură scârbită, alungându-şi imaginea din minte. 
Trebuia să găsească până la urmă o scăpare. În primul 
rând, nu se putea ca Kerrigor să fie la fel de puternic în 
Ancelstierre ca în Vechiul Regat. Mai mult, era probabil 
slăbit deja din pricina vrăjii asupra sarcofagului. Sabriel nu 
era convinsă că-i poate veni de hac cu ajutorul unui singur 
clopoțel, dar cu două în acelaşi timp. Cine ştie? 

În afară de lumina lunii, care pătrundea prin fereastra din 
spate, sala era cufundată în beznă şi tăcere. Până şi răniții 
îşi dădeau duhul în linişte, suspinând înfundat cu ultimele 
dorinţe îngheţate pe buze. Agonizau în şoaptă, de parcă cel 
mai mic strigăt ar fi declanşat un adevărat dezastru. Ştiau 
şi ei, pesemne, că în sală erau lucruri mult mai groaznice 
decât Moartea. 

Deşi era întuneric beznă, forma lui Kerrigor era şi mai 
întunecată, şi Sabriel îl fixa din priviri în timp ce cu mâna 
stângă desfăcea legătura lui Saraneth şi pe a lui Kibeth. 
Simţea şi alţi morţi în preajmă, însă cu toţii afară, luptându- 
se cu soldaţii rămaşi în picioare sau înfruptându-se din cei 
deja răpuşi. Ce se petrecea înăuntru îl privea numai şi 
numai pe stăpânul lor. 

Desfăcu, în sfârşit, cureluşele, fără ca Kerrigor să schiţeze 
nici o mişcare, rămânând cu ochii închişi şi gura ferecată. 
Îşi vâri apoi sabia în teacă cât ai clipi şi scoase cei doi 
clopoței de pe bandulieră. 


În acel moment, Kerrigor se trezi brusc şi porni iute către 
ea, înjumătăţind distanţa dintre ei. Se făcea din ce în ce mai 
mare, lungindu-se către tavan până ce aproape că-l atinse 
cu căpăţâna lui voluminoasă în care ochii îşi recăpătară 
strălucirea furibundă. 

— "Ţi-ai scos jucăriile, Abhorsen? Tună el. Prea târziu! Mult 
prea târziu! 

Cuvintele îi alunecau pe gura stâlcită cu forţa magiei 
libere, care îi îngheţă lui Sabriel simţurile şi-i anchiloză 
muşchii. Fata se chinui să sune din clopoței, însă 
încheieturile n-o mai ascultau, înţepenite şi rigide dintr- 
odată. 

Kerrigor înainta încet, tachinând-o parcă. Se apropie la 
mai puţin de un metru şi se opri brusc, dominând-o cu 
statura lui imensă tăiată în negura nopţii şi respirând greoi, 
cu duhoarea a o mie de abatoare. 

Sabriel simţi pe neaşteptate o mângâiere caldă pe gleznă. 
Era una dintre fete, care se stingea în tăcere la picioarele 
ei, pe podea. O scânteie minusculă aprinsă de magia 
Legământului se contură palidă când degetele muribundei 
o atinseră, pătrunzându-i în vene şi urcând către piept, 
încălzindu-i încheieturile şi eliberându-i muşchii amorţiţi. 
Ajunse, în sfârşit, în mâini, şi Sabriel scutură iute clopoţeii, 
care prinseră a glăsui duios în liniştea mormântală. 

Nu era tocmai cântul dulce şi limpede pe care-l ştia, căci 
prezenţa lui Kerrigor îi lua oarecum din amploare, 
absorbindu-l în negura trupului său imens. Monstrul se 
dădu înapoi descumpănit la auzul melodiei, micşorându-se 
văzând cu ochii până ce ajunse de două ori cât Sabriel. 

Efectul nu fu însă deloc cel aşteptat, căci Saraneth nu 
reuşi să-l supună voinţei ei, iar Kibeth nu făcuse altceva 
decât să-l zăpăcească preţ de câteva clipe, îndepărtându-l 
doi-trei paşi. 


Sabriel sună iarăşi, concentrându-se asupra diferenţelor 
dintre cele două melodii şi canalizându-şi întreaga energie 
în acordurile lor fermecate. Kerrigor avea să i se supună, 
ducându-se oriunde îi va porunci. 

Pentru o clipă, aşa şi făcu. Nu avea suficientă forţă să-l 
trimită înapoi în Moarte, dar izbuti să-l reunifice cu vechiul 
său trup din sarcofagul descoperit. Nici nu amuţiră bine 
clopotele, că Kerrigor se şi preschimbă, ochii lui 
scânteietori şi gura împreunându-se ca o bucată de ceară 
topită, în timp ce întruparea-i vaporoasă se strânse dintr- 
odată într-o coloană subţire de fum care se înălţă iute în 
tavan, plutind câteva secunde printre grinzi înainte de a se 
prăvăli cu un țipăt înfiorător peste trupul lui Rogir - care 
deschise brusc gura, trăgând adânc aer în piept. 

Odată cu ţipătul sfâşietor, Saraneth şi Kibeth se făcură 
ţăndări, căzând pe podea într-o pulbere de cioburi argintii 
ce semănau cu nişte stele căzătoare. Tortiţele de mahon se 
făcură şi ele scrum, alunecându-i lui Sabriel printre degete, 
ca un fum străveziu. 

Sabriel îşi privi mâinile câteva clipe, simțind încă în palme 
conturul mânerelor de lemn. În secunda următoare se trezi 
cu sabia în mână, avansând către sarcofag. Înainte să 
ajungă lângă el, Rogir se ridică cu o mişcare rapidă, fixând- 
o cu ochi de foc ce-i amintiră de căutătura mistuitoare a lui 
Kerrigor. 

— Un simplu neajuns, zise el cu o voce ceva mai umană, 
deşi foarte puţin schimbată. Trebuia să-mi închipui că o să- 
mi dai de lucru. 

Sabriel se năpusti asupra lui cu sabia înainte, 
străpungându-i pieptul până ce vârful ieşi de cealaltă parte, 
lama ascuţită scoțând scântei la contactul cu carnea tânără. 
Kerrigor râse dispreţuitor, apucând sabia cu amândouă 
mâinile şi strângând-o până ce pumnii i se albiră pe oţelul 
lucitor. Sabriel trase de mâner cu putere, însă nu reuşi s-o 
scoată. 


— Nici o sabie nu mă poate răni, grăi el cu un râs horcăit, 
ca tuşea unui muribund. Nici chiar cea făurită de Zidari, şi 
în nici un caz nu acum, când mi-am însuşit puterile lor, 
puteri care au ridicat Zidul şi au făcut legea înainte de 
Legământ. Acum sunt toate ale mele! lată-vă, dar şi pe voi - 
marioneta de frate-miu vitreg şi tu, Abhorsen! Am, în 
sfârşit, puterea şi sângele cu care să-mi desăvârşesc opera! 

Întinse mâinile şi-şi împlântă lama şi mai adânc în piept, 
până ce nu se mai vedea decât mânerul. Sabriel încercă să-i 
dea drumul şi să fugă, dar eli-o luă înainte, înşfăcând-o de 
braţ cu degete de gheaţă şi trăgând-o către el cu putere. 

— Preferi să dormi cufundată în neştiinţă până la ceasul 
jertfei, şuieră el intoxicând-o cu respiraţia lui fetidă, sau 
mergi de bunăvoie, fără alte ghiduşii? 

Sabriel îl privi cu ochi iscoditori, întâlnindu-i privirea 
pentru prima dată. Undeva, în adâncul cuptoarelor de foc, i 
se păru că zăreşte o vâlvătaie albă, plăpândă. Să fi fost oare 
aievea? Îşi descleştă mâna şi simţi cum inelul îi alunecă de 
pe deget. Era totuşi imposibil să se fi lărgit aşa, dintr-odată. 
Sau.? 

— Zi, Abhorsen, ce alegi? Insistă Kerrigor cu buzele 
descărnate şi pielea deja crăpată în colţul gurii. 

Spiritul dinăuntru punea treptat stăpânire pe trupul său 
lumesc conservat pe căi necurate. 

— Iubitul tău vrea să te salveze, căci văd că se târăşte 
înspre noi, dar las' că te sărut eu în locul lui, n-ai grijă! 
Hohoti el. 

Inelul atârna în palma lui Sabriel, pe care o ţinea ascunsă 
la spate. Se lărgise, într-adevăr - de fapt, încă îl mai simţea 
dilatându-se. 

Kerrigor îşi apropie buzele crăpate de ale ei, în timp ce 
inelul se tot mărea. Monstrul o ameţi cu respiraţia lui 
puturoasă cu iz de sânge, însă Sabriel era deja imună la 
senzaţia de vomă. Îşi feri faţa la timp, simţindu-i pielea 
uscată şi rece pe obraz. 


— A, un sărut platonic! Se hlizi el. Ca de la un unchi care 
te ştie de când erai în faşă sau chiar dinainte. Dar asta nu 
înseamnă că mă mulţumesc cu atât de puţin! 

Nu erau vorbe-n vânt, căci îi simţi mâna apucând-o de 
bărbie şi întorcându-i chipul spre el, în timp ce gura îi 
rămase întredeschisă, aşteptând parcă sărutul pasional. 

Mâna stângă a lui Sabriel era însă liberă la spate. 

Kerrigor se aplecă din nou peste ea, cu obrazul din ce în 
ce mai aproape, până ce strălucirea metalică a inelului îl 
orbi pentru o fracțiune de secundă, suficient cât să-i încingă 
gâtul. 

Simţind pulsaţia metalului, Sabriel se lăsă pe spate, 
încercând să scape din strânsoare. Kerrigor însă nu-i dădu 
drumul, părând uşor surprins, dar câtuşi pe puţin agitat. 
Pipăi veriga cu mâna dreaptă, şi degetele i se înmuiară 
dintr-odată, descărnate de la vârf în jos. 

— Ce-i asta? Cumva vreo rămăşiţă a. 

Inelul începu să se contracte, strângându-i gâtul ca într-o 
chingă şi pătrunzând în carnea întunecată care se strângea 
şi ea, pulsând în încercarea de a se elibera. Kerrigor o privi 
atunci neîncrezător, cu ochi de tăciune. 

— Peste poate! Mârâi el împingând-o cât colo şi scoţându- 
şi sabia din piept, cu lama alunecând afară ca un raşpel 
frecat de o bucată de lemn. 

Iute ca un şarpe, întinse braţul cu sabia şi-o străpunse 
dintr-odată, trecând prin zale şi carne până în podea. O 
durere ascuţită îi explodă în tot corpul şi Sabriel ţipă, 
curbându-se în jurul lamei şi tremurând spasmodic. 

Kerrigor o lăsă acolo, ca un gândac prins în insectar, şi se 
năpusti asupra lui Touchstone. Cu ochii înceţoşaţi, Sabriel îl 
văzu cum rupe o schijă crestată şi lungă de la una dintre 
bănci. 

— Rogir, bâigui Touchstone. Rogir. 

Cobori braţul dintr-o singură mişcare, cu un urlet de furie. 
Sabriel îşi feri privirea cu ochii închişi, lăsându-se pradă 
agoniei. Ştia că ar trebui să facă ceva cu şuvoiul de sânge 


care-i ţâşnea din stomac, dar acum, că Touchstone murise, 
nu mai avea nici un rost, aşa că lăsă sângele să curgă în 
voia lui. 

Brusc, îşi dădu seama că nu-l simţise trecând Dincolo, aşa 
că-şi ridică privirea înspre el. Ţăruşul se rupsese de armură 
şi Kerrigor căuta acum altul, fără să bage în seamă inelul 
care îi alunecase pe umeri, mistuindu-i carnea puţin câte 
puţin, curăţindu-i parcă trupul putred de spiritul mort 
dinăuntru ca briceagul cu care scoţi miezul unui măr. 

Acum, Kerrigor se zbătea şi urla, dar inelul îi imobilizase 
deja braţele. Se arunca în stânga şi-n dreapta ţopăind ca un 
nebun, căutând să se elibereze din strânsoarea cercului, 
dar nereuşind decât să-şi sfâşie carnea şi mai tare, până ce 
nu mai rămase din el decât o dâră întunecoasă ţinută în 
frâu de veriga de argint. 

În secunda următoare, coloana de fum se prăbuşi din 
picioare ca o clădire demolată, şi tot ce mai rămase din 
Kerrigor fu un morman de umbră fremătătoare deasupra 
căruia inelul strălucea ca o fundă argintie având în mijloc o 
luminiţă roşie - rubinul, desigur, asortat cu metalul preţios. 

Mai multe însemne de Legământ apărură atunci pe veriga 
strălucitoare, dar Sabriel nu le putu descifra. Nu vedea 
bine şi, oricum, era întuneric, căci luna se pitise probabil 
după vreun nor. Cu toate astea, ştia ce avea de făcut. Bâjbâi 
după Saraneth, dar al şaselea clopoțel nu era la locul lui - şi 
nici al şaptelea sau al treilea. „Câtă nesăbuinţă din partea 
mea”, se dojeni ea. Trebuie, totuşi, să desăvârşesc vraja de 
încătuşare cu orice preţ. Mâna i se opri pe Belgaer şi 
pentru o clipă fu tentată să-l desfacă, dar se răzgândi 
repede. Nu, cu Belgaer l-ar putea elibera. Într-un final, îl 
scoase pe Ranna, suspinând de durerea efortului. 

I se păru neobişnuit de greu pentru un clopoțel atât de 
gingaş. Şi-l lipi de piept preţ de o clipă, adunându-şi forţele. 
Apoi, lăsându-se pe spate ţintuită în propria sabie, îl scutură 
energic. 


Ranna glăsui dulce şi odihnitor, ducându-te cu gândul la 
un pat moale şi pufos. Cântul lui răsună dincolo de pereţii 
sălii, până la cei câţiva soldaţi care încă se mai luptau cu 
morţii afară. Auzindu-l, soldaţii îşi lăsară săbiile şi se 
culcară la pământ, iar cei grav răniţi alunecară lin în 
Moarte, pe urmele adepților lui Kerrigor. Cât despre cei cu 
răni mai uşoare, ei se cufundară într-un somn adânc, 
îndelung aşteptat. 

Grămada obscură rămasă din trupul lui Kerrigor se separă 
în două emisfere distincte, una neagră ca tăciunele şi 
cealaltă de un alb strălucitor, unite la mijloc cu un cerc de 
argint. Treptat, se desprinseră în două siluete bine 
conturate - două pisici cu capetele lipite unul de celălalt, ca 
o pereche de gemeni siamezi. Inelul se rupse şi el în două, 
formând câte o verigă la gâtul fiecăreia, acum separate 
complet. Strălucirea argintului păli, cercurile schimbându- 
şi treptat textura şi culoarea, transformându-se în două 
cureluşe roşii de piele cu câte un clopoțel micuţ fiecare, un 
Ranna în miniatură. 

Pisicile stăteau tăcute una lângă alta, prima neagră, 
cealaltă albă. Se aplecară în faţă unduindu-şi gâturile şi 
scuipară fiecare câte un inel de argint, căscând cu poftă în 
timp ce acestea se rostogoleau către Sabriel. Înainte ca 
inelele să ajungă la ea, cele două pisici se făcură covrig şi 
adormiră instantaneu. 

Touchstone privea inelele cu reflexe strălucitoare în 
lumina lunii alunecând prin praf. Se opriră, în sfârşit, la 
picioarele lui Sabriel, dar ea nu se aplecă să le ridice pentru 
că încă îl ţinea pe Ranna la piept cu amândouă mâinile. 

Sabia o domina amenințătoare, aruncându-i pe faţă o 
umbră în formă de cruce de la lama cu mâner. 

ÎI străfulgeră o amintire rătăcită din perioada copilăriei. O 
voce - vocea unui mesager - care i se adresa reginei: 

— Înălţimea Ta, vin cu veşti dintre cele mai triste. 
Abhorsen a pierit. 

Epilog. 


Râul Morţii îi părea mai rece ca niciodată şi Sabriel nu 
înţelegea de ce, dar în curând îşi dădu seama că stătea 
întinsă pe spate, plutind în voia curenților. Primul imbold fu 
să se împotrivească, dar apoi se relaxă. 

— Toţi şi toate se sting odată şi-odată, şopti ea împăcată. 

Lumea Viilor şi toate grijile ei îi păreau acum departe. 
Touchstone supravieţuise, şi gândul ăsta o bucura nespus, 
dacă mai putea să simtă ceva în starea ei. Izbutise să-l 
înfrângă pe Kerrigor - de fapt să-l încătuşeze în Moarte, 
dacă nu să-l omoare de-a binelea - aşa că misiunea şi-o 
îndeplinise. Curând avea să treacă dincolo de a Noua 
Poartă, unde-şi va găsi liniştea eternă. 

Dintr-odată, o forţă nevăzută o apucă de mâini şi de 
picioare şi-o ridică în capul oaselor. 

— Nu e vremea ta încă, zise o voce căreia altele o sută îi 
ţinură hangul. 

Sabriel îşi feri ochii, clipind des la vederea numeroaselor 
siluete alungite şi strălucitoare ce-o înconjurau, plutind 
deasupra apei. Erau mai multe decât putea ea număra, 
toate cu trăsături umane, însă nu erau spiritele celor duşi 
din lumea viilor. Erau altfel de făpturi, aducând mai 
degrabă cu spiritul matern pe care-l chemase cu ajutorul 
bărcuţei din hârtie. Sabriel recunoscu imediat fiinţele 
diafane, căci toate purtau mantii albastre pe care erau 
cusături în formă de cheiţe argintii. Fiecare dintre ei 
reprezenta un Abhorsen. 

— Întoarce-te, o îndemnară ei în cor. Du-te înapoi! 

— Nu pot, suspină ea. Sunt moartă deja, şi nu mai am forţa 
să fac cale-ntoarsă. 

— Eşti ultimul Abhorsen, grăiră vocile la unison, 
apropiindu-se. N-ai cum să pieri fără să laşi în urmă un 
continuator. Sigur că te poţi întoarce. Forţa zace în tine! 
Trebuie să trăieşti, Abhorsen, să revii la Viaţă. 

Se simţi brusc cuprinsă de puteri nebănuite, destul cât să 
se târască şi să-şi croiască drum prin apă până la pragul 
către Viaţă, unde convoiul luminos rămase în urmă. Una 


dintre siluete - tatăl său, pesemne - îi atinse mâna uşor 
exact în momentul când păşi dincolo de prag, în tărâmul 
viilor. 

Zări ca prin ceaţă chipul lui Touchstone încremenit 
deasupra ei şi un zgomot aspru şi distant îi ţiui dintr-odată 
în urechi, ca sunetul mai multor clopoței deodată. La 
început i se păru ciudat şi nu-şi explica de unde vine, dar 
înţelese apoi că sunt sirenele ambulanţelor care veneau ca 
vijelia din oraş. Nu simţea prezenţa morţilor prin apropiere, 
dar nici vreo pulsaţie magică - fie ea liberă sau oblăduită de 
Legământ. Aşa era şi normal, din moment ce Kerrigor era 
înlănţuit în sălaşul lui funest, iar ei se aflau la mai bine de 
şaizeci de kilometri de Zid. 

— Trebuie să trăieşti, Sabriel! Îl auzi pe Touchstone 
suspinând lângă ea, strângându-i mâinile îngheţate într-ale 
lui cu ochii atât de înlăcrimaţi, încât nici măcar nu băgase 
de seamă că ea clipise. 

Sabriel zâmbi, dar zâmbetul se transformă într-o grimasă 
chinuită când simţi durerea inundându-i iarăşi corpul. Privi 
în stânga şi-n dreapta, întrebându-se cât îi va lua lui 
Touchstone până să observe că şi-a revenit. 

Becurile ardeau din nou în unele părţi din sală şi soldaţii 
aranjau alte lămpi ca să sporească lumina. Erau mai mulţi 
supraviețuitori decât se aşteptase, cu toţii ocupați să 
îngrijească de răniţi sau să dea la o parte bucăţile de 
cărămidă periculoase, ba unii chiar se apucaseră să măture 
mizeria de pe jos. 

Erau însă şi destui morţi, şi Sabriel oftă simţindu-le aura 
stinsă. Colonelul Horyse se număra printre ei, zăcând afară 
pe trepte; apoi magistra Greenwood, colega ei de şcoală 
Ellimere şi încă şase fete, plus mai mult de jumătate dintre 
soldaţi. 

Privi ceva mai aproape la cele două pisici adormite şi la 
inelele de argint de lângă ea. 

— Sabriel! Exclamă Touchstone. 


Observase, în sfârşit, că şi-a venit în fire. Sabriel îşi 
întoarse privirea către el, ridicându-şi capul cu grijă. Îi 
scosese sabia din stomac şi chemase pe câteva dintre 
fostele ei colege, care-i făcuseră o vrajă de tămăduire cu 
care avea să reziste pentru moment. De piciorul lui 
bineînţeles că nu se îngrijise, după cum era de aşteptat. 

— Sabriel! Suspină el iar. Trăieşti, te-ai întors! 

— Da, zise ea cu o oarecare uimire în glas. M-am întors. 

1 Ca substantiv comun, touchstone se referă la piatra cu 
ajutorul căreia se testau aliajele de metale preţioase, prin 
dunga lăsată de această piatră pe astfel de metale. Aici se 
face probabil referire la piesa lui Shakespeare, As You Like 
It (Cum vă place), în care personajul ce poartă acest nume - 
netradus în varianta în limba română - este unul comic, 
clovnul asupra căruia sunt îndreptate o sumedenie de 
glume şi de farse. Din aceleaşi motive - precum şi din cauza 
dificultății de a traduce un astfel de nume propriu într-o 
manieră relevantă contextului - se va păstra acelaşi cuvânt 
ca în versiunea originală, (N. Tr.) 


SFÂRŞIT