Garth Nix — [Vechiul Regat] 01 Sabriel

CINE Îl APĂRĂ PE VII 
CÂND MORTII SE RIDICĂ...? 


Necromantul Abhorsen, singurul care îi călăuzește pe morți 
către somnul de veci, a dispărut, iar morții amenință 
să se întoarcă în lumea celor vii. Singura care îi poate lega înapoi în Moarte 
este Sabriel, fiica necromantului. 
Pentru a-și regăsi tatăl, tânăra e gata să înfrunte 
toate pericolele acestei lumi și ale celei... de Dincolo. 
Dar pentru asta trebuie să fie pregătită... 


„Ritm alert, intrigi complexe, descrieri vii, 
aventuri pline de neprevăzut și mult umor. 


Ce altceva ţi-ai mai putea dori?“ 


THE GUARDIAN 


9178973 K 


www.rao.ro 
www.raobooks.com 


GARTH NIX 


Sabriel 


Traducere din limba engleză MAURA COTFAS 
VECHIUL REGAT - Volumul | 


Garth Nix, Sabriel, 1995 


Rao International Publishing Company, 2007 


"Ciayrs ` 
t Giacier 


Li 
` 


Sindle 


` 
D 
Li 
, 
> 
[i 
> 
S 


Dă 
r 


... ... 
` 
` 
` 
wr 


r p 
“ OLD KINGDOM $. aR 


> 


Ta numar 


nnr 


Ganel 


dia: mi 


-wasn 


"A AEn nE ge 


Edse /ilon 


e Cioven Crest 


S iaia. 2030 r 
Sexxx- B e: "7 “TT 


e i pita 


FR 


SEES t Crossing Point 
ETER ie: 


Pentru familia mea şi prietenii mei 


PROLOG 

PARTEA ÎNTÂI 

CAPITOLUL UNU. O casă asediată 

CAPITOLUL DOI. În adâncuri 

CAPITOLUL TREI. Amarant, rozmarin şi lacrimi 
CAPITOLUL PATRU. Dejunul corbilor 
CAPITOLUL CINCI. Suflaţi, vânturi, vino ploaie! 
CAPITOLUL ŞASE. Emisferele argintii 
CAPITOLUL ŞAPTE. O ultimă dorinţă 
CAPITOLUL OPT. Încercarea lui Sameth 


Primul interludiu 


PROLOG 


să fi fost ceva mai mult de cinci kilometri de la Zid către 
Vechiul Regat, dar era destul. De cealaltă parte a Zidului, în 
Ancelstierre, soarele după-amiezii strălucea pe cerul fără pic de 
nor. Aici însă, amurgul era învăluit în nori grei şi tocmai 
începuse să burniţeze mărunt, zorind tabăra să ridice corturile 
mai repede. 

Moaşa îşi trase pelerina pe cap ţinând-o strâns în jurul 
gâtului şi se aplecă iar peste femeia întinsă cu faţa în sus, 
stropindu-i obrazul cu picăturile de ploaie care i se prelingeau 
de pe nas. Răsuflarea bătrânei se contura la răstimpuri în vapori 
albicioşi, fără ca pacienta de care se îngrijea să-i răspundă pe 
măsură. 

Oftă şi se îndreptă de spate cu o mişcare grăitoare, căci 
cei care o priveau înţeleseră îndată că tânăra care se rătăcise în 
tabăra lor din pădure era acum moartă şi că rămăsese în viaţă 
doar cât să dea naştere copilului de lângă ea. În momentul când 
moaşa ridică de lângă moartă trupul minuscul şi fragil, acesta se 
zvârcoli preţ de câteva secunde în pătura cu care îl înveliseră, 
după care amuţi brusc. 

— Cum, şi copilul acum? întrebă unul dintre privitori, un 
bărbat pe a cărui frunte se putea vedea însemnul Legământului 
proaspăt conturat cu cărbune de foc. Asta înseamnă că nu mai e 
nevoie de botez. 

Îşi duse mâna la frunte să şteargă semnul, dar se opri 
dintr-odată când o altă mână palidă şi albicioasă îl prinse de 
încheietură, forțându-l să coboare braţul cu o mişcare iute şi 
sigură. 

— Pace vouă! se auzi o voce caldă. Vin cu gânduri bune. 

Degetele albicioase slăbiră încheietura şi cel ce vorbise 
păşi în cercul de lumină conturat de flăcări, întâmpinat de priviri 
nu tocmai binevoitoare. Mâinile ce apucaseră să schiţeze 
însemnele Legământului doar pe jumătate, sau care se 
repeziseră instinctiv la arcuri şi săbii, erau încă încordate, gata 


să acţioneze. 

Bărbatul se îndreptă cu paşi apăsaţi către cele două 
trupuri inerte, privindu-le în tăcere, după care se întoarse către 
ceilalţi şi-şi dădu gluga jos. Avea faţa unui om care a străbătut 
cărări neştiute, ferite de lumina soarelui, căci pielea îi era de un 
alb intens, bolnăvicios. 

— Abhorsen e numele meu, spuse el, şi oamenii începură 
să freamăte ca la un semn la auzul vorbelor sale, de parc-ar fi 
aruncat o piatră mare şi grea într-o băltoacă cu apă, tulburându- 
i netezimea. Şi eu spun că la noapte vom avea un botez! 

Magul privi neîncrezător puiul de om din braţele moaşei şi 
zise: 

— Copilul e mort, Abhorsen, iar noi suntem călători 
pribegi, ce-şi duc viaţa sub cerul liber, iar asta ne pune adesea 
la grea încercare. Cunoaştem şi noi Moartea, Mărite. 

— Dar nu aşa cum o cunosc eu, răspunse Abhorsen 
zâmbind, şi obrazul său alb ca hârtia făcu câteva riduri simetrice 
în colţul gurii, dezvăluind totodată nişte dinţi la fel de imaculaţi. 
lar eu spun că pruncul nu s-a dus încă. 

Celălalt încercă să-l privească drept în ochi, dar avu un 
moment de şovăială şi se întoarse către tovarăşii săi, care 
stăteau încremeniţi, fără să schiţeze vreun semn. Intr-un târziu, 
o femeie se încumetă şi vorbi: 

— Prea bine, zise ea. Nu este greu de înfăptuit. Arrenil, tu 
însemnează copilul. Noi o luăm înainte şi ne aşezăm la Vadul lui 
Leovi. Ne găseşti acolo îndată ce termini treaba aici. 

Magul îşi plecă uşor capul în semn de încuviinţare şi 
oamenii se împrăştiară îndată, grăbiţi să-şi strângă corturile pe 
jumătate ridicate. Nu erau foarte entuziasmați că trebuie să-şi 
mute tabăra, însă se liniştiră la gândul că vor fi cât mai departe 
de Abhorsen, al cărui nume era încărcat de taine adânci şi 
temeri nerostite. 

Când moaşa se aplecă să lase copilul şi dădu să plece, 
Abhorsen zise: 

— Aşteaptă. Vei fi de trebuinţă, poate. 

Femeia privi pruncul tăcut şi văzu că e fetiţă, un trup 
absolut nemişcat ce părea cufundat într-un somn adânc. 
Numele lui Abhorsen nu-i era străin, iar dacă fetiţa putea fi 


salvată... O luă iar în braţe răsuflând din greu şi i-o întinse 
magului. 

— Dacă forţa Legământului nu... începu ea, dar Abhorsen 
o întrerupse ridicându-şi mâna palidă. 

— Să lăsăm Legământul să decidă, zise el. 

Bărbatul se întoarse către copil şi oftă adânc, după care 
scoase din sacul său o sticluţă pe care o ţinu ridicată în timp ce 
rostea o incantaţie, de fapt partea de început a unui Legământ 
magic care vorbea despre toate cele ce viețuiesc şi cresc, sau 
care au trăit odinioară şi au să fie iar cum au mai fost, precum şi 
despre legăturile care le ţin laolaltă. Pe măsură ce murmura 
cuvintele tainice, o lumină apăru deodată în sticluţă, palpitând 
în ritmul cântului. Curând magul se opri şi atinse sticla de 
pământ, lipind-o apoi de însemnul de pe frunte şi ridicând-o 
deasupra pruncului netulburat. 

In momentul când lichidul strălucitor dădu pe-afară, 
învăluind căpşorul nemişcat, o străfulgerare puternică aprinse 
întunecimea pădurii de jur împrejur şi preotul rosti cu voce tare, 
aproape strigând: 

— İn numele Legământului ce uneşte tot cu toate, te 
botez... 

În mod normal, acesta era momentul când părinţii 
copilului îi rosteau numele ales. Acum însă nu se auzi decât o 
voce, cea a lui Abhorsen, care grăi solemn: 

— Sabriel. 

In clipa în care pronunţă numele, semnul de pe fruntea 
magului se făcu nevăzut, conturându-se apoi treptat pe cea a 
copilului. Botezul fusese încuviinţat. 

— Dar... dar e moartă! se minună magul, pipăindu-şi 
fruntea cu vârful degetelor ca să se încredinţeze că însemnul 
dispăruse cu adevărat. 

Nu primi niciun răspuns, căci moaşa nu-l mai asculta, 
privind pe deasupra focului la Abhorsen, care părea că se uită şi 
el la ceva, dar care, de fapt, privea în gol, căci ochii săi nu 
făceau decât să reflecte flăcările jucăuşe. 

Incet-încet, din trupul său începu să se ridice o ceaţă 
răcoroasă care se întinse tot mai aproape de mag şi de bătrâna 
moaşă; cei doi se retraseră grăbiţi de cealaltă parte a focului, 


hotărâți s-o ia la fugă, dar mult prea înspăimântați ca să facă 
vreo mişcare. 


Auzi plânsetul copilului, ceea ce era un semn bun. Dacă ar 
fi apucat să treacă dincolo de Prima Poartă n-ar fi putut s-o 
aducă înapoi decât cu pregătiri minuţioase, riscând de 
asemenea să-i afecteze spiritul. 

Curentul era puternic, însă Abhorsen cunoştea prea bine 
bucata asta a râului, aşa că reuşi să-şi croiască drum printre 
ochiurile de apă şi vâltorile care încercau să-l tragă la fund. Nu 
trecu mult şi simţi deja cum apele îl secătuiesc de puteri, 
slăbindu-i spiritul. Avea însă o voinţă de fier, aşa că nu se lăsă 
răpus cu una, cu două. Râul îi putea lua culoarea, darnu şi 
simţirea. 

La un moment dat se opri şi îşi încordă auzul, grăbind 
pasul când auzi scâncetul din ce în ce mai slab şi mai pierit. 
Poate că spiritul copilei ajunsese deja la poartă şi se pregătea să 
treacă dincolo. 

Prima Poartă era o perdea de ceaţă groasă cu o 
deschizătură întunecoasă în mijloc, singura de altfel, prin care 
râul aluneca către tăcerea mormântală de dincolo. Abhorsen se 
grăbi într-acolo, oprindu-se brusc. Pruncul nu apucase încă să 
treacă, şi asta numai fiindcă ceva îl prinsese şi îl ridicase 
deasupra apelor învolburate. Chiar acolo, nu departe de el, ca o 
protuberanţă a râului de smoală, se întrezărea o umbră diformă 
mai înaltă chiar decât poarta. 

Era cu vreo câţiva metri mai mare decât Abhorsen şi în loc 
de ochi avea două flăcărui palide, iar duhoarea fetidă pe care-o 
emana aducea a mortăciune - un miros greu şi cald care mai 
amorţea întru câtva răcoarea râului. 

Abhorsen înaintă încet, cu ochii aţintiţi la pruncul pe care 
creatura îl ţinea neglijent în îndoitura unui braţ acoperit de 
umbră. Copila dormea, dar somnul îi era agitat, căci se foia şi se 
zvârcolea întruna, întinzându-şi mânuţele în căutarea sânului 
matern. Dimpotrivă, creatura o ţinea cât mai departe, de parcă 
atingerea ei ar fi ars-o amarnic. 

Cu mişcări încete, prudente, Abhorsen scoase un clopoțel 
mic de argint de pe banduliera pe care o purta la piept şi de 


care erau agăţaţi mai mulţi astfel de clopoței. Tocmai când îşi 
încordă mâna, gata să sune, umbra mişcătoare ridică copilul 
deasupra capului şi glăsui cu o voce seacă, alunecoasă, care i se 
rostogolea pe buze ca un şarpe ce se târăşte leneş pe prundiş: 

— E spirit din spiritul tău, Abhorsen. Vrăjile tale n-au 
niciun efect atâta vreme cât o ţin în braţe. Şi, dacă mă gândesc 
bine, poate c-o s-o trec dincolo de poartă, dat fiind că şi mama 
ei a fost pe-aici ceva mai devreme. 

Abhorsen se încruntă, lămurit cu cine are de-a face, şi 
puse clopoţelul la locul lui. 

— Kerrigor, ţi-ai schimbat forma. Şi locul, după câte se 
pare, căci văd că ai trecut dincoace de pragul Primei Porţi. Cine- 
a fost îndeajuns de nesăbuit să te aducă până aici? 

Kerrigor îi răspunse cu un zâmbet larg, prilej cu care 
Abhorsen zări focurile mocnind în adâncurile gurii căscate. 

— Un oarecare, zise el cu o voce spartă, care aducea mai 
degrabă cu un orăcăit. Dar cam nepriceput, sărmanul. Nici prin 
cap nu i-a trecut că târgul era de fapt un schimb. Din păcate, 
viaţa lui nu mi-a fost de ajuns ca să pot trece şi de ultimul 
portal, dar nu-i nimic, acum eşti tu aici ca să mă ajuţi. 

— Eu? Eu care te-am înlănţuit dincolo de cea de-a Şaptea 
Poartă? 

— Întocmai, şuieră Kerrigor. E ironic, nu, cum se întorc 
lucrurile? Însă dacă-ţi vrei fata înapoi... 

Făcu cu gest ca şi cum ar fi vrut s-o arunce în râu, dar 
mişcarea bruscă o trezi şi copila începu să plângă, strângând cu 
pumnii ei mici trupul lui Kerrigor în cute mărunte. Acesta răcni 
ca apucat la atingerea mâinilor rozalii, încercând s-o 
îndepărteze, dar, cum copila se ţinea destul de strâns, se văzu 
nevoit să-şi folosească forţa, azvâărlind-o cât colo. Sabriel ateriză 
ceva mai departe, răcnind de mama focului, şi fu luată imediat 
de curent. Abhorsen făcu un salt lung, în acelaşi timp cu 
Kerrigor, dar reuşi s-o salveze atât din mâinile acestuia, cât şi 
din torentul nemilos al râului. 

Se dădu câţiva paşi înapoi şi cu mâna liberă scoase iarăşi 
clopoţelul de argint, făcându-l să sune de două ori - un sunet 
străin, oarecum înfundat, însă foarte real şi plin. Limpezimea 
clinchetului vioi pluti în aer câteva clipe, prelung şi tăios. 


Kerrigor se chirci ca străfulgerat la auzul sunetului şi căzu cu 
spatele prin deschizătura întunecoasă a porţii. 

— Am să găsesc eu un alt nevolnic care să m-aducă 
înapoi, şi-atunci... răcni el de dincolo de peretele de ceaţă, dar 
nu apucă să-şi ducă vorba la bun sfârşit, căci fu înghiţit de ape. 

Râul se învolbură şi bolborosi scurt, după care-şi reluă 
fluxul normal. 

Abhorsen rămase cu ochii pironiţi asupra porţii încă vreo 
două-trei minute, după care oftă şi, agăţând clopoţelul la locul 
lui pe cureluşă, privi copilul din braţe. Fetiţa se uita şi ea la el, 
cu nişte ochi mari şi negri care semănau perfect cu ai săi. Pielea 
ei căpătase deja paloarea bine-cunoscută, şi Abhorsen îi atinse 
nervos fruntea cu degetele, pipăindu-i semnul ascuns în piele, 
ca să simtă adierea caldă a spiritului dinăuntru. Insemnul 
Legământului o ţinuse în viaţă cât timp plutise pe râul ce sorbea 
suflarea călătorilor înspre Moarte. lar ceea ce-l arsese pe 
Kerrigor era întocmai acest spirit neîntinat şi plin de viaţă. 

Sabriel îi zâmbi şi gânguri neînțeles, iar Abhorsen simţi 
cum colţul gurii i se curbează într-un surâs stingher. Făcu cale- 
ntoarsă cu zâmbetul pe buze, înaintând în susul râului către 
poarta care avea să-i reunească cu trupurile lor lumești. 

Copila scânci de câteva ori înainte ca Abhorsen să-şi vină 
în fire şi să deschidă ochii; moaşa ocolise deja focul ce stătea să 
se stingă şi se afla acum lângă ei, gata s-o ia în braţe. Pământul 
era îngheţat bocnă şi trosnea sub picioare, iar de nasul lui 
Abhorsen atârnau ţurţuri alungiţi. Şi-i şterse grăbit cu mâneca 
mantalei şi se aplecă deasupra copilului, aşa cum face orice tată 
nerăbdător îndată după naşterea odorului. 

— Cum se simte? o întrebă pe moaşă, care îl privi 
nedumerită, căci pruncul care era mort cu câteva clipe în urmă 
plângea acum ca din gură de şarpe, la fel de alb ca el. 

— Precum auzi, Mărite, îi răspunse ea. E bine, sănătoasă. 
E, poate, puţin cam frig pentru ea... 

Atunci Abhorsen făcu un semn către foc, rostind un singur 
cuvânt neînțeles. Flăcările se înteţiră brusc într-o vâltoare 
jucăuşă care topi pe dată gheaţa în picături mici ce sfârâiau 
scurt înainte de-a se transforma în vapori alburii. 

— Asta ne va ţine de cald până în zori, spuse el. Mâine 


vreau s-o duc acasă şi o să am nevoie de o doică. Nu vrei să vii 
dumneata? 

Bătrâna păru să şovăie şi-l privi pe mag, care nu 
îndrăznise să se apropie, stând tăcut de cealaltă parte a focului. 
Acesta se codi să-i întâlnească privirea, concentrându-se iar 
asupra micuţei, care scâncea în braţele ei. 

— Nu vă fie cu supărare, dar sunteţi... sunteţi... bolborosi 
bătrâna. 

— Ce? Necromant? întrebă Abhorsen. Într-o oarecare 
măsură, da, sunt. Am iubit-o pe femeia asta care zace moartă 
aici, iar ea şi-a găsit sfârşitul tocmai pentru că m-a iubit pe 
mine, şi nu pe altul. Sabriel e copilul nostru. Chiar nu vezi 
asemănarea? 

Moaşa îl privi mai îndeaproape când Abhorsen se aplecă 
să-i ia fata din braţe, legănând-o grijuliu cu braţul sprijinit de 
piept. Copila se linişti ca prin minune şi-n doar câteva clipe era 
deja adormită. 

— Bine, mă învoiesc, zise ea atunci. Am să vin şi-am să 
îngrijesc de Sabriel cum oi putea mai bine. Insă e nevoie de 
cineva care s-o alăpteze... 

— Precum şi de multe altele, după câte îmi dau seama, 
zise Abhorsen căzut pe gânduri. Casa mea nu prea e un loc 
potrivit pentru... 

Magul îşi drese vocea şi tuşi scurt înainte de a veni mai 
aproape. 

— Dacă ai trebuinţă de un om care să ştie cât de cât căile 
Legământului, începu el cu voce pierită, atunci mă pun şi eu în 
slujba ta, căci am văzut lucrătura Sa în tine, Mărite, deşi tare 
greu îmi vine să-mi părăsesc tovarăşii de pribegie... 

— Poate că până la urmă nici nu va fi nevoie, răspunse 
Abhorsen zâmbind, căci tocmai îi încolţise un gând. S-ar supăra 
oare conducătoarea voastră să primească încă doi membri în 
grup? Cum munca mea mă obligă să călătoresc, nu cred c-a 
rămas bucăţică din Vechiul Regat pe unde să nu fi pus piciorul. 

— Munca...? se arătă bătrânul curios, tremurând uşor, deşi 
frigul se mai domolise niţel. 

— Da, munca mea, întări Abhorsen. Sunt necromant, într- 
adevăr, dar nu de orice fel. În vreme ce alţi semeni de-ai mei 


tulbură somnul morţilor şi-i trezesc la Viaţă, eu le redau odihna 
şi-i călăuzesc către somnul de veci, iar pe cei îndărătnici îi leg în 
Moarte - sau cel puţin încerc. Sunt Abhorsen... continuă el, dar 
se opri brusc, privindu-şi fiica. Tatăl lui Sabriel, adăugă apoi pe 
un ton ce trăda o oarecare uimire. 


CAPITOLUL UNU 


lepurele fusese lovit cu câteva minute bune în urmă. Ochii 
lui rozalii priveau acum în gol, şi pete mari de sânge murdăreau 
blăniţa albă şi pufoasă. Neobişnuit de curată, de altfel, căci o 
zbughise taman în timpul băii. Încă mai mirosea a levănţică. 

Aplecată peste el stătea o tânără înaltă, ai cărei obraji 
aveau o paloare stranie. Părul ei negru ca abanosul, tuns drept 
până la urechi şi pieptănat modern, îi încadra neglijent faţa, pe 
care nu se vedea nicio urmă de machiaj. Nu purta nici bijuterii, 
cu excepţia insignei smălţuite a colegiului prinsă de jacheta 
uniformei bleumarin, care, laolaltă cu fusta lungă, ciorapii până 
la genunchi şi pantofii asortaţi, îţi dădea de înţeles că e una 
dintre eleve. Sub insignă avea o plăcuţă pe care era scris 
numele ei, „Sabriel”, iar cifra VI de alături, precum şi coroana 
aurită însemnau nu numai că e în clasa a şasea, ci şi prefectul 
şcolii. 

lepurele era, fără îndoială, mort. Sabriel îşi ridică privirea 
către aleea pietruită ce părăsea drumul principal şi se arcuia 
către porţile impunătoare de fier forjat. Deasupra lor, nişte litere 
aurite în stil gotic anunțau că intrarea aparţinea Colegiului 
Wyverley, iar altele, ceva mai mici, că şcoala fusese „înfiinţată 
în 1652 pentru Domnişoare Respectabile”. 

Sabriel zări o siluetă măruntă escaladând structura porţii 
până-n vârf, unde de-abia reuşi să evite ţepii ascuţiţi meniţi să 
descurajeze întocmai astfel de activităţi ştrengăreşti. Văzându- 
se de cealaltă parte, micuța năzdrăvană nu mai avu răbdare să 
coboare frumos până jos, aşa că-şi dădu drumul de la un metru 
şi ceva şi o luă la fugă, cu codiţele împletite fluturându-i în vânt 
şi tropăind cu pantofii pe lespezi. Alerga cu capul plecat ca să 
prindă viteză, iar când ridică, în sfârşit, privirea şi-o zări pe 
Sabriel şi iepuraşul mort de lângă, strigă: 

— Urechilăăă! 

Sabriel tresări la strigătul fetei şi avu un moment de 
şovăială, după care îngenunche lângă micul animal şi-l atinse 
între urechi cu mâna ei albicioasă. Închise ochii şi faţa îi deveni 


lividă, ca şi cum s-ar fi transformat în stană de piatră. De pe 
buzele uşor întredeschise se putea auzi un şuierat molcom, 
asemenea vântului din depărtări. Degetele îi fură cuprinse de o 
pojghiţă de gheaţă ce acoperi pe dată şi asfaltul de sub 
genunchi şi picioare. 

Alergând către Sabriel cu sufletul la gură, micuța o văzu 
prăbuşindu-se dintr-odată peste iepure şi alunecând în drum, 
însă chiar în ultima clipă se sprijini într-o mână, părând că-şi 
vine în fire. În mai puţin de o secundă îşi recăpătase echilibrul, 
folosindu-se de ambele mâini să ţină în frâu iepuraşul zglobiu 
care înviase ca prin minune, cu ochii iarăşi lucioşi şi vioi şi, pare- 
se, la fel de dornic s-o ia la fugă ca atunci când fugise de la baie. 

— Urechilă! strigă iar copila cu glas sfâşietor, în timp ce 
Sabriel se ridică în picioare şi-i întinse iepuraşul, ţinându-l de 
ceafă. 

— O, mulţumesc tare mult, Sabriel! Când am auzit maşina 
am crezut că... 

Tresări când luă iepuraşul şi câteva picături de sânge i se 
prelinseră pe degete. 

— N-are nimic, Jacinth, o linişti Sabriel obosită. Nu-i decât 
o zgârietură, o nimica toată. 

Jacinth îl examină pe Urechilă mai îndeaproape, după care 
se uită la Sabriel cu o privire în care se citea neliniştea. 

— Dar de unde vine sângele? Că nu văd nicio zgărietură... 
bâigui ea nedumerită. Ce i-ai făcut? 

— Nu i-am făcut nimic! i-o tăie scurt Sabriel. Dar poate 
vrei să-mi spui cum se face că ai ieşit din curtea şcolii? o luă ea 
la rost. 

— Păi... îl urmăream pe Urechilă... răspunse Jacinth 
privind-o cu nişte ochi din care dispăruse orice urmă de îndoială, 
semn că lucrurile reveniseră la normal. Ştii... 

— Nu vreau să aud nicio scuză! o dojeni Sabriel. Adu-ţi 
aminte ce-a spus doamna Umbrade luni la careu. 

— Da’ nu e o scuză, e un motiv! nu se lăsă Jacinth. 

— Atunci să-i explici motivul ăsta doamnei Umbrade. 

— Haaaide, Sabriel! Nu mă spune! Ştii doar că nu făceam 
decât să alerg după Urechilă. Altfel n-aş fi ieşit pentru nimic în 
lume... 


Sabriel ridică mâinile ca şi cum s-ar fi dat bătută, şi-i arătă 
porţile din spate. 

— Dacă în trei minute eşti înapoi, să zicem că nu te-am 
văzut. Şi, de data asta, te rog să intri aşa cum trebuie, adică pe 
poartă. Oricum nu se încuie decât după ce mă întorc şi eu. 

Jacinth îi zâmbi fericită şi se întoarse iute ca un titirez, 
luând-o la fugă pe alee, cu Urechilă pe umăr. Sabriel o urmări cu 
privirea până când o văzu intrând pe poartă, şi abia atunci se 
lăsă pradă spasmelor ce-i scuturară trupul din cap până-n 
picioare. Se chirci la pământ, tremurând de frig. Într-un moment 
de slăbiciune încălcase promisiunea pe care şi-o făcuse nu 
numai sieşi, ci şi lui Abhorsen. Sigur, era vorba doar despre un 
biet iepuraş, unul pe care Jacinth îl îndrăgea nespus - dar oare 
unde o va duce asta? Odată ce ai înviat un animal, poţi învia la 
fel de bine şi un om. Pasul nu e chiar atât de mare. 

Partea proastă era că fusese mult prea uşor. Reuşise să-i 
prindă sufletul chiar la gura râului, şi-l adusese înapoi cu un 
efort minim, întremând trupul zdrobit cu ajutorul câtorva 
simboluri simple ale Legământului, chiar la pragul dinspre 
Moarte către Viaţă. Nici măcar de clopoței nu avusese nevoie, 
sau de celelalte ustensile trebuincioase unui necromant. Fluierul 
şi voinţa ei fuseseră de ajuns. 

Moartea şi tot ce urma după sfârşitul lumesc nu mai erau 
de mult un mister pentru Sabriel, deşi tare ar fi vrut să fie aşa. 


Era ultimul ei trimestru la Wyverley - ultimele trei 
săptămâni, mai exact. Teoretic absolvise deja, având cea mai 
bună medie la engleză şi la muzică şi fiind a treia la 
matematică, a şaptea la ştiinţe naturale, a doua la lupte şi a 
patra la cursul de societate şi bune maniere. Fusese de 
asemenea prima şi la cursurile de magie, însă această materie 
nu era trecută pe certificatul de absolvire. In Ancelstierre, magia 
funcţiona numai în zonele din apropierea Zidului de la graniţa cu 
Vechiul Regat. În regiunile mai îndepărtate îşi pierdea 
considerabil din putere - asta în cazurile fericite când chiar 
putea fi folosită şi dacă ţineai la persoana ta era mai înţelept să 
nu aduci vorba despre asta. Colegiul Wyverley se afla la doar 
şaizeci şi cinci de kilometri de Zid şi se bucura de o reputaţie 


bună prin partea locului, oferind elevelor posibilitatea de a 
învăţa magie numai dacă aveau consimţământul unui părinte. 

Acesta fusese şi motivul pentru care tatăl lui Sabriel 
alesese întocmai această şcoală când părăsise Vechiul Regat, 
căutând un fel de internat pentru copila lui, care la acea vreme 
avea numai cinci ani. Plătise în avans pentru primul an în 
moneda Vechiului Regat, denieri de argint ce semănau uneori la 
atingere cu nişte bucăţi reci de fier. În anii următori îşi făcuse un 
obicei să-şi viziteze fiica de două ori pe an, la jumătatea verii şi- 
apoi în toiul iernii, rămânând de fiecare dată câteva zile la rând 
şi aducând mereu mai mulţi arginţi decât cu o dată în urmă. 

Nu era greu de înţeles de ce directoarea o îndrăgea atât 
de mult pe Sabriel, mai cu seamă că, faţă de toate celelalte 
fete, pe ea păreau s-o deranjeze cel mai puţin vizitele rare ale 
tatălui său. La un moment dat, doamna Umbrade încercă s-o 
tragă de limbă şi mare îi fu uimirea când află că Sabriel îşi vede 
tatăl mult mai des decât atunci când el chiar era acolo, în carne 
şi oase. Ea nu preda magia şi nu voia să ştie nimic despre 
subiectul ăsta, în afară de faptul că unii părinţi erau dispuşi să 
plătească sume importante de bani pentru ca fiicele lor să se 
iniţieze în arta vrăjitoriei şi a farmecelor. 

Doamna Umbrade nu era câtuşi de puţin curioasă cum 
anume îşi vedea Sabriel tatăl, cu toate că fata aştepta cu 
sufletul la gură vizitele sale neoficiale, urmărind cu atenţie fiece 
mişcare a lunii, cu ajutorul almanahului gros, cu coperte de 
piele. Acesta explica pe îndelete fazele lunii în ambele regate, 
dând totodată informaţii utile cu privire la anotimpuri, flux şi 
reflux, precum şi alte fenomene strâns legate de astrul ceresc 
care nu se petreceau niciodată la fel sau în acelaşi moment de o 
parte şi de cealaltă a Zidului. Abhorsen îşi făcea mereu apariţia 
înainte de luna nouă, când afară era întuneric beznă. 

In astfel de nopţi întunecoase, Sabriel se încuia în camera 
ei de studiu - un privilegiu de care se bucurau numai cei dintr-a 
şasea, astfel încât în anii trecuţi fusese nevoită să se furişeze în 
bibliotecă. Punea ceainicul pe foc şi aştepta în linişte sorbind din 
ceaşca de ceai şi citind până ce auzea bine-cunoscuta adiere 
înteţindu-se cu fiece secundă, făcând obloanele să zdrăngăne 
năprasnic şi stingând dintr-o suflare nu numai becul, ci şi focul 


mocnit din sobă. Toate acestea erau, pare-se, pregătirile 
necesare pentru ca spiritul lui Abhorsen să se materializeze în 
forma lui fosforescentă şi să-şi ia locul în fotoliul liber. 

In acea noapte de noiembrie, Sabriel aştepta parcă mai 
mult decât oricând vizita tatălui său, căci avea să fie ultima, dat 
fiind că şcoala aproape se terminase. Voia să discute despre 
viitorul ei. Doamna Umbrade ar fi vrut s-o vadă la universitate, 
dar asta însemna să se mute undeva departe de Vechiul Regat, 
unde puterile magice i s-ar diminua cu siguranţă, ca să nu mai 
vorbim despre vizitele părinteşti, care vor trebui să se limiteze 
la prezenţa trupească a tatălui său şi care vor deveni probabil 
din ce în ce mai rare. Pe de altă parte, dacă ar merge la 
universitate ar putea fi şi de-acum încolo alături de aceiaşi 
prieteni de-o viaţă, de fetele care-i fuseseră colege de la vârsta 
de cinci ani. De asemenea, ar pătrunde într-o cu totul altă lume, 
unde va cunoaşte tot felul de oameni, dar mai ales tineri domni, 
o specie din care nu prea găseai exemplare la Colegiul 
Wyverley. 

Mai mult, dezavantajul de a-şi pierde puterile magice 
putea fi compensat de o atenuare a afinităţii ei pentru Moarte şi 
pentru cei care-i trec pragul... 

Astfel de gânduri o preocupau, în vreme ce aştepta 
cuibărită în fotoliu, cu cartea în mână şi ceaşca de ceai pe 
jumătate goală clătinându-se pe braţul de lemn. Era aproape de 
miezul nopţii şi Abhorsen tot nu apăruse. Sabriel consultă 
almanahul încă o dată şi deschise chiar şi obloanele să se uite 
afară, la cerul întunecat. Nu încăpea îndoială că era noapte fără 
lună, şi, cu toate astea, el se lăsa aşteptat. Era pentru prima 
dată când întârzia, aşa că o cuprinse neliniştea. 

Erau rare momentele când Sabriel se gândea cum e viaţa 
dincolo de Zid, în Vechiul Regat, dar acum îi veneau în minte tot 
felul de poveşti auzite de mult şi-i tot dădeau târcoale frânturi 
de amintiri de când locuise acolo, alături de Călători. Abhorsen 
era un mare vrăjitor, cu o putere la fel de mare, dar chiar şi 
aşa... 

— Sabriel! Sabriel! se auzi o voce prelungă şi piţigăiată, 
care-i întrerupse şirul gândurilor, urmată la scurt timp de un 
ciocănit pripit şi-apoi de zgomotul metalic al mânerului învârtit 


de mai multe ori. 

Sabriel oftă şi se ridică din fotoliu, apucând ceaşca într-o 
mână în timp ce se îndrepta să descuie uşa. 

În prag stătea o fată într-o cămaşă de noapte pe care o 
ţinea lipită de corp cu mâini tremurânde, rotind-o când la 
dreapta, când la stânga, albă la faţă de spaimă. 

— Olwyn! exclamă Sabriel surprinsă. Ce s-a întâmplat? lar 
îi e rău lui Sussen? 

— Nu, îi răspunse copila suspinând. Am auzit nişte 
zgomote ciudate dincolo de uşa de la turn, şi-am crezut că 
Rebece şi Ila fac petrecere în pijama fără mine, aşa că am 
deschis-o şi m-am uitat... 

— Ce-ai făcut?! izbucni Sabriel îngrijorată. 

Nimeni n-avea voie să deschidă în toiul nopţii uşile ce 
dădeau către exterior, mai cu seamă atât de aproape de Vechiul 
Regat. 

— Îmi pare rău! se smiorcăi Olwyn. N-am vrut, zău că nu. 
Nici nu ştiu de ce-am deschis poarta aia, că Rebece şi Ila oricum 
nu erau acolo, doar... doar o formă neagră care a încercat să 
intre, dar i-am trântit uşa-n nas! 

Sabriel lăsă ceaşca din mâini şi o porni grăbită pe coridor, 
trecând valvârtej pe lângă Olwyn. N-ajunse bine la jumătate, 
când auzi în spate zgomotul de porțelan spart şi suspinul 
prelung al fetei, vădit impresionată de totala lipsă de grijă şi 
consideraţie faţă de preţioasa ceaşcă. Nu-şi întoarse capul, ba o 
luă şi mai tare la fugă, aprinzând din mers luminile de pe 
coridor, care dădea înspre uşa deschisă a dormitorului din aripa 
de vest. Apropiindu-se, auzi o serie de ţipete răzbătând 
dinăuntru într-un crescendo de voci isterice care urlau la unison. 
Erau patruzeci de fete în dormitor, majoritatea din clasa întâi şi 
toate sub unsprezece ani. Sabriel trase adânc aer în piept 
înainte să intre, cu degetele încrucişate pentru o nouă vrajă. 
Simti prezenţa Morţii înainte de-a privi înăuntru. 

Camera era lungă şi strâmtă, cu tavanul jos şi ferestre 
minuscule. De-o parte şi de alta erau aliniate paturile, fiecare cu 
dulăpiorul lui. În capătul îndepărtat era o uşă care dădea înspre 
scările ce duceau în turnul dinspre vest, şi care se închidea din 
ambele părţi. Încuietorile erau însă rareori o oprelişte pentru 


musafirii nepoftiţi din Vechiul Regat. 

Uşa era acum larg deschisă şi-n pragul ei se profila o 
siluetă neagră ca smoala, ca şi cum cineva ar fi decupat din 
negura nopţii o formă de om, având grijă să aleagă o bucată 
fără stele. Nu avea niciun fel de trăsături definite, însă îşi tot 
mişca capul dintr-o parte într-alta, de parcă simţurile cu care 
fusese înzestrat nu puteau funcţiona decât pe o rază restrânsă. 
Cel mai straniu era că în mâna cu doar patru degete ţinea un 
sac absolut obişnuit, a cărui țesătură grosolană şi aspră 
contrasta strident cu textura lui stranie şi indefinită. 

Sabriel făcu o mişcare complicată cu mâinile, schiţând 
simbolurile Legământului ce invocau somnul, odihna şi liniştea. 
Unduindu-şi braţele amplu şi studiat, marcă ambele laturi ale 
încăperii, după care contură în aer unul dintre simbolurile de 
căpătâi, care le aducea laolaltă pe toate celelalte. Ca la un 
semn, tipetele încetară şi toate fetele se cuibăriră docile înapoi 
în pat. 

În acel moment, capul creaturii se opri din mişcare şi 
Sabriel înţelese că aceasta se concentra asupra ei. Silueta se 
urni din loc alene, ridicând stângaci un picior butucănos şi 
aşezându-l în faţă, trăgându-şi sufletul pentru o clipă şi repetând 
apoi mişcarea cu celălalt, pe care-l aşeza mereu cu câţiva 
centimetri înainte. Avansa greoi şi apăsat, picioarele masive 
frecând covorul subţire cu un târşâit şters, dar straniu, venit 
parcă de pe altă lume. Pe măsură ce trecea prin dreptul fiecărui 
pat, lumina becului de deasupra se intensifica pentru o clipă, 
după care se stingea la fel de repede. 

Sabriel îşi descleştă mâinile, lăsându-le să-i cadă pe lângă 
corp şi concentrându-şi privirea către pieptul arătării, ca să 
cerceteze consistenţa trupului de culoarea nopţii. Venise fără 
niciunul dintre instrumentele ei, dar asta n-o opri - după un 
scurt moment de ezitare - să alunece dincolo de pragul Morţii cu 
ochii încă pironiţi asupra intrusului. 

Rece ca întotdeauna, râul îi scălda picioarele. Lumina 
cenuşie şi de gheaţă învăluia linia plată a orizontului şi Sabriel 
auzi în depărtare vuietul Primei Porţi. Acum putea desluşi mult 
mai clar silueta creaturii, căci pierduse aura Morţii care o 
învăluise în lumea celor vii. Era un sălăşluitor al Vechiului Regat, 


care semăna vag cu o fiinţă umană, având însă trăsături mai 
degrabă de maimuţă decât de om şi o inteligenţă vădit redusă. 
Dar mai era ceva, ceva nedesluşit legat de această creatură, şi 
Sabriel simţi cum o încolţeşte teama când zări firul negru ce-i 
pornea din spate, pierzându-se în apa învolburată a râului. 
Undeva, dincolo de Prima Poartă sau poate chiar mai departe, 
acel cordon ombilical se afla în mâinile unui Adept şi, atât timp 
cât el continua să existe, creatura avea să se supună voinţei 
stăpânului său, care-i putea folosi spiritul şi simţurile după bunul 
plac. 


Cineva o scutură uşor, aşa că se întoarse cu inima îndoită 
în lumea viilor, încercând o oarecare senzaţie de greață, pe 
măsură ce un val de căldură îi cuprinse trupul îngheţat de 
suflarea Morţii. 

— Ce este? auzi o voce calmă şoptindu-i la ureche. 

Era o voce de om bătrân, ce purta marca Legământului în 
inflexiunile ei domoale şi îi aparţinea domnişoarei Greenwood, 
magistra şcolii. 

— Este un servitor de Dincolo, în forma unui spirit, 
răspunse Sabriel concentrându-şi din nou atenţia asupra 
creaturii, care înaintase deja până în mijlocul dormitorului cu 
mersul său legănat. Lipsit de voinţă proprie, adăugă ea. Ceva l-a 
trimis înapoi în lumea viilor, ceva care îl controlează de dincolo 
de Prima Poartă. 

— Şi de ce a venit? întrebă magistra pe un ton la fel de 
calm, însă Sabriel simţi simbolurile Legământului conturându-se 
în glasul ei - simboluri ce puteau dezlănţui fulgere şi foc, 
puterile distructive ale pământului. 

— Nu pare periculos, şi până acum n-a încercat să-mi facă 
niciun rău... zise Sabriel aproape şoptit, făcând tot felul de 
scenarii în minte. 

Nu era prima dată când îi explica domnişoarei Greenwood 
aspecte legate exclusiv de necromanţie. Magistra o învățase 
despre magia Legământului, însă necromanţia nu făcea parte 
din programa şcolară. Sabriel aflase însă mult mai multe despre 
necromanţie de la tatăl ei... şi nu în ultimul rând de la cei din 
Tărâmul de Dincolo. 


— Lăsaţi-l în pace deocamdată. O să încerc să vorbesc cu 
el. 


Simti din nou râul împresurându-i gleznele, vrând parcă s- 
o doboare şi s-o poarte cât mai departe. O cuprinse iarăşi frigul, 
ca nişte colţi de gheaţă, însă cu un efort al voinţei reuşi să-l 
reducă la o simplă senzaţie uşor stânjenitoare, dar inofensivă. 
Curentul deveni la rându-i o vibraţie plăcută ce-i mângâia 
fluierul piciorului. 

Creatura era acum şi mai aproape, la fel ca în lumea celor 
vii. Sabriel ridică amândouă mâinile şi bătu tare din palme, 
răsunetul lor zăbovind aici mai mult decât oriunde altundeva. 
Inainte să se stingă ecoul, Sabriel fluieră o melodie care pluti şi 
ea o vreme în aer, sonoritatea ei dulce atenuând asprimea 
zgomotului produs de palme. 

Creatura se crispă şi făcu un pas înapoi, ducându-şi 
mâinile la urechi şi dând astfel drumul sacului. Sabriel tresări şi 
ea, căci până atunci nu-l băgase de seamă, probabil din cauză 
că nu se aşteptase să-l vadă tocmai acolo. Nu existau prea 
multe obiecte neînsufleţite în niciunul dintre tărâmuri, nici în al 
viilor, nici în celălalt. 

Fu, aşadar, cu atât mai surprinsă când creatura se aplecă 
brusc şi se aruncă în apă, dând febril din mâini în căutarea 
sacului, pe care îl recuperă cât ai clipi, însă cu preţul pierderii 
echilibrului. Indată ce curentul o trase la fund, sacul ieşi la 
suprafaţă, şi Sabriel răsuflă uşurată, dar nu trecu mult şi îngheţă 
de spaimă când îi zări capul ivindu-se iar dintre valuri şi 
strigându-i: 

— Sabriel! Mesagerul meu! Nu scăpa sacul! 

Vocea era a lui Abhorsen. 

O luă la fugă înspre mesager, când, deodată, din apă ieşi 
un braţ cu pumnul încleştat pe gura sacului. Sabriel se întinse 
cât putu, însă nu reuşi să-l ajungă, aşa că repetă mişcarea, de 
data asta cu succes. Sacul era acum în siguranţă în mâinile ei, şi 
Sabriel privi creatura cum dispare către adâncuri, purtată de 
curenţi. Auzi îndată vuietul Primei Porţi înteţindu-se, aşa cum se 
întâmpla de obicei când cineva trecea prin cascada de dincolo 
de prag. Se întoarse şi începu să meargă anevoie contra 


curentului, târându-şi picioarele prin apă în căutarea unui loc 
potrivit de unde să se întoarcă cu uşurinţă înapoi în Viaţă. Sacul 
era greu şi-o încerca o senzaţie apăsătoare în stomac. Dacă 
mesagerul fusese într-adevăr trimis de Abhorsen, asta însemna 
că el nu se mai putea întoarce pe tărâmul celor vii. 

Şi mai însemna că ori era mort, ori era ţinut prizonier de 
ceva ce ar fi trebuit să treacă dincolo de Ultima Poartă. 


Simţi cum o apucă iar senzaţia aceea de greață şi căzu în 
genunchi, tremurând din toate încheieturile. Mâna magistrei îi 
atingea umărul, însă atenţia ei se concentra acum asupra 
sacului pe care-l ţinea în mână. Era pe deplin încredinţată că 
arătarea e departe, chiar fără să se uite înapoi. Prezenţa ei 
materială în lumea viilor luase sfârşit în momentul când spiritul 
îi trecuse dincolo de Prima Poartă. Tot ce avea să mai rămână 
din ea era o grămadă de moloz care urma să fie măturat dis-de- 
dimineaţă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă magistra, în timp ce Sabriel îşi 
venea în fire, trecându-şi mâinile prin părul plin de ţurţuri. 

Bucăţi mici de gheaţă i se prelingeau din palme pe sacul 
în faţa căruia stătea îngenuncheată. 

— Avea un mesaj pentru mine, răspunse Sabriel. Aşa că l- 
am luat. 

Deschise sacul şi începu să scotocească prin el. Dădu 
îndată de mânerul unei săbii vârâte în teacă, pe care o scoase şi 
o aşeză deoparte. Nu era nevoie să-i cerceteze lama, ştia deja 
că are incrustaţii cu simbolurile Legământului, căci smaraldul 
opac de pe mâner şi apărătoarea tocită în formă de cruce şi 
placată cu bronz îi erau la fel de cunoscute ca vesela grosolană 
din sala de mese. Recunoscuse de îndată sabia lui Abhorsen. 

Scoase apoi o bandulieră de piele, o curea veche de 
culoare maronie lată de o palmă şi care mai mereu mirosea vag 
a ceară de albine. De ea atârnau şapte săculeţi minusculi tot din 
piele, aranjaţi în ordine, cel dintâi de mărimea unui flacon cu 
pastile, următorul ceva mai mare şi tot aşa până la al şaptelea, 
aproape cât un borcan. Cureaua trebuia purtată peste piept, cu 
săculeţii atârnând în jos, la îndemână. Sabriel îl desfăcu pe 
primul şi scoase dinăuntru un clopoțel micuţ de argint cu mâner 


din lemn de mahon, lustruit şi închis la culoare. Îl ridică cu mare 
grijă, însă limba se legănă uşor şi clopoţelul sună cristalin, un 
sunet înalt şi dulce care stărui parcă mult timp după ce 
clinchetul se stinse. 

— Instrumentele tatălui meu, şopti Sabriel. Ustensilele 
unui necromant. 

— Dar pe clopoțel sunt gravate simboluri ale 
Legământului... şi, ia uite, şi pe mâner! exclamă magistra 
privind obiectele fascinată. Dar... necromanţia este magie 
liberă, independentă de Legământ... 

— Magia tatălui meu era diferită, îi răspunse Sabriel pe un 
ton uşor distant, privind în gol către clopoţelul din palmă, cu 
gândul la pielea maronie şi striată a mâinilor lui Abhorsen. 
Magia lui lega morţii în Moarte, nu-i trimitea printre cei vii. A 
slujit Legământul cu sfinţenie. 

— O să ne părăseşti, nu-i aşa? o întrebă brusc magistra, în 
momentul în care Sabriel puse clopoţelul la loc şi se ridică 
ţinând sabia într-o mână şi banduliera în cealaltă. Am văzut 
adineauri în reflexia clopoţelului. Treceai Zidul... 

— Da. Către Vechiul Regat, confirmă Sabriel, ca şi cum 
abia atunci şi-ar fi dat seama de înţelesul vorbelor sale. S-a 
întâmplat ceva cu tata... dar am să-l găsesc... Jur pe Legământul 
ce-l port în suflet. 

Rostind jurământul, atinse solemn semnul Legământului 
de pe frunte, care se lumină scurt şi-apoi se stinse la fel de 
repede, ca şi cum nici n-ar fi fost. Magistra dădu din cap 
aprobator şi-şi duse şi ea mâna la frunte, unde un însemn la fel 
de strălucitor îi umbri dintr-odată toate celelalte trăsături. Pe 
măsură ce acea lumină pălea, de o parte şi de alta a 
dormitorului începură să se audă tot felul de zgomote difuze şi 
scâncete înăbugşite. 

— O să închid eu uşa şi o să le explic fetelor ce şi cum, 
spuse ferm magistra. Tu mai bine du-te şi... pregăteşte-te 
pentru mâine. 

Sabriel încuviinţă şi plecă, concentrându-şi atenţia la 
pregătirile pentru călătorie, numai să nu se mai gândească la ce 
s-ar fi putut întâmpla cu tatăl ei. La prima lumină a zorilor va lua 
un taxi către Bain, oraşul cel mai apropiat, şi-apoi un autobuz 


către Perimetrul din Ancelstierre, unde se înălța Zidul. Cu puţin 
noroc, va ajunge la destinaţie după-amiaza devreme... 

Dincolo de aceste planuri însă, gândurile îi zburau către 
Abhorsen. Ce se întâmplase oare de rămăsese prizonier în 
Moarte? Şi ce speranţe erau ca ea să-l poată ajuta, presupunând 
că ajunge întreagă în Vechiul Regat? 


CAPITOLUL DOI 


Perimetrul din Ancelstierre se întindea de la un țărm la 
altul, paralel cu Zidul şi la mai puţin de un kilometru de acesta. 
Plasa de sârmă a gardului zăcea înfiptă în stâlpii ruginiţi de oţel 
ca nişte viermi traşi în ţeapă, un avanpost de apărare în spatele 
căruia se desfăşurau cazemate de beton şi o întreagă reţea de 
tranşee ce comunicau între ele. Multe dintre aceste puncte 
strategice erau menite să controleze atât perimetrul dinaintea, 
cât şi din spatele lor, aşa încât o cantitate aproape egală de 
sârmă ghimpată se întindea şi dincolo de tranşee, păzind partea 
din spate. 

De fapt şi de drept, în loc să ţină musafirii nepoftiţi din 
Vechiul Regat departe de Ancelstierre, Perimetrul folosea mai 
degrabă la a-i ţine pe oamenii de aici departe de Vechiul Regat. 
Orice spirit sau creatură destul de puternică să treacă Zidul 
putea deseori cu ajutorul magiei rămase să se transforme în 
soldat ori să devină invizibilă şi să colinde pe unde-i convenea, 
fără să se sinchisească defel de sârma ghimpată, gloanţe, 
grenade de mână sau mortiere - care oricum dădeau greş 
adeseori, mai cu seamă când vântul adia dinspre nord, din 
direcţia Vechiului Regat. 

Astfel, din cauza frecventei inutilităţi a tehnologiei pe care 
o aveau la dispoziţie, soldaţii garnizoanei din Ancelstierre purtau 
zale peste uniforma kaki, erau înarmaţi cu baionete de mult 
ieşite din uz, dar păstrate în teci bine întreţinute, iar coifurile 
erau prevăzute cu bare de protecţie la ceafă şi în dreptul 
nasului. La spate aveau scuturi, sau mai exact „paveze rotunde, 
mici, purtate exclusiv de garnizoana Perimetrului”, a căror 
culoare iniţială de un kaki intens dispăruse cu mult timp în urmă 
sub însemnele viu colorate, fie cele ale regimentului, fie pure 
invenţii personale. După câte se părea, camuflajul soldaţilor nu 
era o problemă. 

Aşteptând ca turiştii dinaintea ei să coboare pe uşa din 
faţă, Sabriel privea plutonul de soldaţi tineri ce treceau în pas 
de marş pe lângă autobuz şi se întreba ce părere aveau ei 


despre ciudatele sarcini pe care trebuiau să le îndeplinească. 
Cei mai mulţi erau pesemne recruți din sudul îndepărtat, unde 
nu era niciun Zid peste care magia să treacă cu uşurinţă, 
adâncind astfel breşele în ceea ce ei numeau realitate. Aici 
Sabriel simţea magia palpitând în posibilităţi neştiute, o simţea 
pândind de pretutindeni în atmosfera încărcată ca înainte de 
furtună. 

Dincolo de întinderea de sârmă ghimpată şi tranşee, Zidul 
nu avea nimic ieşit din comun, arătând ca orice alt vestigiu 
medieval. Un zid vechi de piatră cu creneluri, înalt de vreun 
metru douăzeci, care nu-ţi atrăgea atenţia cu nimic până în 
momentul când realizai că fusese păstrat într-o perfectă stare. 
lar pentru cei care aveau ochi să vadă, pietrele erau înţesate cu 
simboluri ale Legământului, semne în continuă mişcare, 
învârtindu-se şi răsucindu-se, alunecând şi revenind în poziţia 
iniţială sub pojghiţa aspră a pietrei. 

Dovada definitorie a stranietăţii peisajului se afla însă 
dincolo de Zid. În Ancelstierre era răcoare şi cerul era senin şi 
însorit, în timp ce de cealaltă parte Sabriel zări fulgi de zăpadă 
scuturaţi din norii plumburii îngrămădiţi deasupra Zidului într-o 
linie perfect dreaptă, ca şi cum un zeu al văzduhului ar fi 
spintecat cerul în două cu un cuţit fermecat. 

Privind fulgii, Sabriel se felicită pentru almanahul pe care-l 
luase cu ea. Presa de tipar înalt imprimase cuvintele adânc în 
hârtia groasă, astfel încât adnotările scrise de mână tremurau 
nesigure printre rândurile îndesate. Ochii i se opriră asupra unor 
litere încâlcite scrise de o altă mână decât a tatălui său şi care 
explicau vremea la care trebuia să te aştepţi în cutare ţară la 
cutare anotimp. Pentru Ancelstierre scria „Toamnă, probabil 
vreme răcoroasă”. În dreptul Vechiului Regat se putea citi: 
„larnă. Foarte probabil să ningă. Se recomandă schiuri sau 
bocanci de iarnă”. 

Plecă, în sfârşit, şi ultimul turist, nerăbdător să ajungă la 
turnul de observaţie. Cu toate că armata şi guvernul nu prea 
încurajau turiştii şi deşi nu găseai cazare pe o rază de zece 
kilometri, în fiecare zi un autobuz plin-ochi îşi deşerta vizitatorii, 
care aveau voie să admire Zidul dintr-un turn aflat mult în 
spatele liniilor Perimetrului. Însă până şi această concesie era 


deseori anulată, căci, ori de câte ori vântul adia dinspre nord, 
autobuzul se defecta ca prin minune la numai câţiva kilometri 
de turn şi turiştii se vedeau nevoiţi să-l împingă înapoi în Bain - 
unde pornea din prima la fel de misterios precum se oprise mai 
devreme. 

Autorităţile erau, de asemenea, ceva mai îngăduitoare cu 
puţinele persoane autorizate să călătorească din Ancelstierre 
către Vechiul Regat, după cum constată şi Sabriel îndată ce 
cobori anevoie scările autobuzului sub povara rucsacului, a 
schiurilor, beţelor şi săbiei, toate încăpăţânându-se parcă să n-o 
asculte. Imediat lângă staţie era o pancartă mare pe care scria: 


COMANDAMENTUL PERIMETRULUI 
GRUPUL DE NORD AL ARMATEI 


leşirea persoanelor neautorizate din Zona Perimetrului 
este strict interzisă. 


Oricine iese în afara Zonei Perimetrului 
va fi împuşcat fără foc de avertizare. 
Călătorii autorizaţi sunt rugaţi să se prezinte 


la sediul Comandamentului. 


ATENŢIE! CONTRAVENIENŢII NU VOR FI AVERTIZAŢI 


Sabriel citi anunţul cu interes şi simţi cum o cuprinde 
brusc o nerăbdare crescândă. Amintirile ei legate de Vechiul 
Regat erau învăluite în ceaţă, căci nu mai fusese acolo de când 
era mică, însă simţi cum magia Legământului ce-o înconjura se 
întrepătrunde cu misterul şi necunoscutul noii situaţii - avea 
senzaţia că o lume întreagă palpită dincolo de monotonia inertă 


a terenului asfaltat şi a panoului stacojiu. O lume cu mult mai 
puţine interdicții decât la Colegiul Wyverley. 

Curând însă tot acest avânt nestăpânit îi fu curmat de un 
gând ce o înspăimânta şi nu-i dădea pace deloc, de groaza că 
tatăl ei trecea prin cine ştie ce chinuri sau chiar că... era deja 
prea târziu. 

Săgeata de pe panou părea să arate către un teren 
asfaltat unde defilau trupele, încadrat cu pietre vopsite în alb şi 
câteva clădiri de lemn nu foarte arătoase. În afară de acestea 
nu se mai vedeau decât capetele tranşeelor de comunicaţie 
îngropate în pământ, care se întindeau în zigzag până la linia 
dublă de tranşee, cazemate şi fortificaţii ce flancau Zidul din 
faţă. 

Sabriel studie peisajul preţ de câteva minute, întreruptă 
de pata de culoare ce se contură nu departe în momentul în 
care câţiva soldaţi ieşiră grăbiţi dintr-o tranşee şi înaintară către 
gardul de sârmă. Puştile lor semănau mai degrabă cu nişte 
sulițe, şi ea se întrebă de ce oare Perimetrul era dotat cu 
echipamente moderne în condiţiile în care soldaţii aveau de-a 
face cu un oponent ceva mai medieval. Işi aduse aminte apoi de 
o conversaţie cu tatăl său, când acesta îi povestise că 
Perimetrul fusese conceput undeva în sud, unde nimeni nu voia 
să recunoască că ar fi diferit de altele plasate în zone de graniţă 
controversate. Se zvonea că, în urmă cu aproximativ un secol, 
exista un Zid şi în Ancelstierre, mai mic de înălţime şi făcut din 
pământ bătătorit şi turbă, însă mai eficient decât cel rămas. 

La amintirea acelei conversații, Sabriel miji ochii şi desluşi 
un mic dâmb de pământ întărit în mijlocul pustietăţii de sârmă, 
ghicind că acela trebuia să fie locul unde se înălţase odinioară 
zidul dinspre sud. Uitându-se într-acolo cu mai multă atenţie, îşi 
dădu seama şi că stâlpii ce întrerupeau gardul de sârmă din loc 
în loc şi pe care ea îi luase drept posturi de pază nefuncţionale 
erau de fapt cu totul altceva - nişte construcţii înalte asemenea 
unor trunchiuri groase de copac curățate de crengi. li păreau 
oarecum cunoscuţi, dar nu-şi putea aduce aminte exact de 
unde. 

Îi privea căzută pe gânduri, când o voce cam abruptă se 
făcu auzită de undeva din dreapta, destul de aproape de 


urechea ei, făcând-o să tresară. 

— Ce faceţi aici, domnişoară? Nu aveţi voie să staţionaţi în 
zona asta. Inapoi la autobuz sau sus în turn, hai! 

Sabriel se întoarse rapid, moment în care schiurile îi 
alunecară într-o parte şi beţele în cealaltă, încadrându-i capul în 
formă de X. Vocea era a unui soldat destul de tânăr, dar cam 
plinuţ, a cărui mustață zbârlită îi trăda mai degrabă ambițiile de 
a fi războinic decât să le confirme. Avea banderole aurite pe 
ambele braţe, însă nu purta cămaşa lungă de zale şi nici casca 
pe care Sabriel le văzuse la ceilalţi ofiţeri. Mirosea a cremă de 
ras şi a talc şi era atât de curat, de spilcuit şi de plin de el, încât 
Sabriel îl catalogă imediat drept unul dintre acei birocraţi 
devotați şi meticuloşi care acum se deghizase într-un soldat 
oarecare. 

— Sunt cetăţean al Vechiului Regat, răspunse ea calm 
privindu-l fix în ochii mici de mistreţ adânciţi în faţa îmbujorată, 
aşa cum învățase de la domnişoara Prionte că trebuie să se 
poarte cu servitorii mărunți, la cursul de societate din clasa a 
patra. 

— Actele! îi ceru atunci soldatul, după un scurt moment 
de ezitare. Permisul pentru Vechiul Regat. 

Sabriel îi aruncă un zâmbet de gheaţă (dobândit şi acesta 
tot la cursul domnişoarei Prionte) şi schiţă un gest ritual din 
vârful degetelor - simbolul dezvăluirii, al lucrurilor tainice care 
se arată, al revelării. In timp ce degetele ei desenau simbolul în 
aer, ea îl văzu cu ochii minţii, unindu-l cu hârtiile pe care le avea 
în buzunarul interior al tunicii de piele. Simbolul conturat cu 
degetele şi cel închipuit în minte deveniră unul, şi actele îi 
apărură în mână pe dată. Paşaportul de Ancelstierre, alături de 
un alt document mult mai rar, pe care Comandamentul 
Perimetrului îl elibera celor care aveau drumuri în ambele 
teritorii: un document tipărit la presă înaltă pe hârtie 
manufacturată, unde în locul pozei clasice se afla un portret al 
deţinătorului schiţat de un artist şi în care amprentele degetelor 
de la mâini şi de la picioare erau în cerneală purpurie. 

Omul clipea des, fără să scoată niciun cuvânt. „Poate 
crede că vreau să-l fraieresc, îşi zise Sabriel când acesta îi luă 
din mână actele pe care i le întinsese. Sau poate că nici n-a 


observat. Pesemne că practica magiei Legământului este ceva 
la ordinea zilei aici, atât de aproape de Zid.” 

Bărbatul studie documentele cu atenţie, însă fără prea 
mare tragere de inimă. După felul în care îi tot pipăia şi răsfoia 
actele, Sabriel se convinse că nu putea să aibă o funcţie prea 
importantă. Era clar că nu mai văzuse niciun paşaport special 
până atunci. Pe ascuns, începu să se joace cu degetele, schiţând 
simbolul cu care putea înhăţa şi-apoi prinde orice lucru, ca să-i 
zboare hârtiile din mână şi să le aducă la loc în buzunar, înainte 
ca ochii lui curioşi să-şi dea seama ce s-a petrecut. 

Nu apucă însă să-şi ducă năzdrăvănia la bun sfârşit, că se 
simţi înconjurată de căldura însufleţită a magiei Legământului, 
auzind zăngănitul ritmat al țintelor bocancilor pe beton. 
Ridicându-şi ochii din hârtii, privi în stânga şi-n dreapta, câteva 
şuviţe de păr mângâindu-i uşor fruntea în mişcarea iute a 
capului. Zeci de soldaţi ieşeau în pas alergător din cazemate şi 
tranşee, cu baionete în mâini şi puşti agăţate de umăr. Câţiva 
purtau nişte insigne care îi evidenţiau drept magi, după câte îşi 
dădu ea seama. Degetele lor desenau discret simboluri de 
pavăză şi apărare ce aveau s-o ţintuiască locului, legând-o de 
propria umbră. O magie destul de primitivă, însă foarte 
puternică. 

Instinctiv, mintea şi mâinile îi conturară la unison mai 
multe simboluri care aveau puterea să desfacă legătura magilor, 
dar chiar atunci schiurile îi alunecară iarăşi şi Sabriel reuşi să le 
prindă între braţ şi antebraţ, chircindu-se de durerea loviturii. 

În acest timp, unul dintre soldaţi o luă înaintea plutonului 
în pas alergător, stelele argintii de pe coiful său strălucind 
orbitor în lumina soarelui. 

— Opreşte-te! strigă el. Caporale, dă-te la o parte! 

Surd la murmurul magiei şi fără să bage de seamă 
semnele criptice pe jumătate înfăptuite, caporalul îşi ridică 
privirea din documente şi rămase o secundă cu gura căscată, 
împietrit de teamă, după care dădu drumul paşapoartelor şi se 
trase înapoi împleticindu-se. 

Sabriel citi pe faţa lui ce înseamnă să foloseşti magia în 
Perimetru şi rămase nemişcată ca o stană de piatră, alungându- 
şi din minte simbolurile pe care nu mai apucase să le 


desăvârşească. Schiurile îi alunecau din ce în ce mai jos pe braţ, 
până când, la un moment dat, legăturile se prinseră una de 
cealaltă preţ de o secundă, pentru ca mai apoi să se desprindă 
şi să cadă la pământ cu un păcănit scurt. 

Soldaţii grăbiră pasul şi în câteva clipe se şi strânseseră 
de jur împrejur, cu săbiile îndreptate către gâtul ei. Zărind fâşiile 
lucioase cu tăişuri placate cu argint şi incrustaţiile nefinisate cu 
simboluri ale Legământului, Sabriel înţelese, în sfârşit, că aceste 
arme erau făcute să-i omoare pe cei ce mai muriseră deja, 
semănând foarte bine cu sabia ei, care le era însă vădit 
superioară. 

Bărbatul care pornise înaintea celorlalţi şi care ţipase la 
caporal - un ofiţer, după câte se părea - se aplecă şi ridică 
paşaportul, studiindu-l câteva momente şi întorcându-se apoi 
către Sabriel. O privi fix cu ochii săi de un albastru pal, şi ea avu 
ciudata senzaţie că mai văzuse undeva acel amestec de 
asprime şi compasiune, dar nu putu spune cu certitudine unde, 
până ce îşi aminti de ochii tatălui său. Abhorsen avea ochii 
căprui-închis, atât de închis încât uneori păreau de-a dreptul 
negri, însă expresia lor era identică. 

Ofiţerul închise paşaportul, îl vâri la curea şi-şi împinse 
apoi coiful pe ceafă cu două degete, dezvăluindu-şi fruntea pe 
care însemnul Legământului încă mai strălucea de la magia de 
apărare de mai devreme. Precaută, Sabriel îşi ridică mâna şi, 
pentru că omul nu se împotrivi, întinse două degete şi-i atinse 
semnul. Odată cu ea, ofiţerul îi puse şi el mâna pe frunte, şi-n 
acel moment Sabriel simţi că pluteşte din nou în acel vârtej 
dezlănţuit de energie, că plonjează într-o galaxie stelară infinită, 
ai cărei aştri erau de fapt simboluri de Legământ care se 
împreunau într-un dans cosmic fără început şi fără sfârşit ce 
stăpânea şi reprezenta lumea în mişcările lui tainice. Nu ştia 
decât o parte infimă din simboluri, însă cunoştea însemnătatea 
dansului şi se simţea scăldată de puritatea magiei. 

— Un însemn neîntinat, spuse ofiţerul cu voce tare în timp 
ce amândoi îşi luară mâinile de pe semne. E curată, n-a fost 
trimisă de dincolo. 

Soldaţii bătură în retragere, vârându-şi săbiile înapoi în 
teacă şi fixând piedicile la puşti. Toţi se mişcară ca la un semn, 


mai puţin caporalul corpolent şi îmbujorat, care o studia încă, 
părând să nu fie convins de nevinovăția fetei. 

— Spectacolul s-a încheiat, caporale! Gata! îi spuse 
ofiţerul cu o voce aspră şi o privire pe măsură. Du-te înapoi la 
biroul de încasări, şi să ştii de la mine că o să ai parte de lucruri 
şi mai stranii cât timp mai stai pe la noi! Fereşte-te de ele pe cât 
posibil şi-ai să supravieţuieşti! Aşadar... zise el apoi, scoțând 
documentele de la curea şi înapoindu-i-le lui Sabriel, dumneata 
eşti fata lui Abhorsen. Eu sunt colonelul Horyse, comandantul 
unei mici părţi a garnizoanei locale, o unitate pe care armata a 
botezat-o Cercetaşii de la Frontieră. E vorba de fapt despre un 
grup restrâns de localnici care au reuşit să câştige un însemn al 
Legământului şi să adune o brumă de cunoştinţe de magie. 

— Mă bucur să vă cunosc, domnule, răspunse Sabriel 
politicoasă aproape fără să-şi dea seama, dovadă că învăţăturile 
de la şcoală dădeau totuşi rod. 

„Un răspuns demn de o domnişoară educată”, îşi zise ea, 
simţindu-şi obrajii îmbujoraţi. 

— Asemenea, zise colonelul aplecându-şi uşor capul. Pot 
să iau eu schiurile? 

— Dacă sunteţi amabil, răspunse ea la fel de politicoasă. 

Colonelul ridică sprinten schiurile, legă cu grijă de ele 
beţele, strângând totodată şi legăturile care se desfăcuseră, şi 
apoi le luă pe toate pe sus, ţinându-le sub braţ. 

— Aşadar, vrei să te duci în Vechiul Regat? o întrebă 
Horyse îndată ce-şi găsi echilibrul din cauza greutăţii schiurilor, 
arătând înspre panoul stacojiu din celălalt capăt. Va trebui să 
luăm legătura cu sediul central şi mai sunt şi ceva formalităţi de 
pus la punct, desigur... dar în principiu n-ar trebui să dureze 
prea mult. Vine cumva cineva să te ia? Poate chiar Abhorsen? 

Sabriel sesiză un uşor tremur în vocea lui atunci când 
pomeni numele lui Abhorsen, un lucru într-adevăr surprinzător la 
un om atât de stăpân pe sine. Uitându-se la el cu coada ochiului, 
observă că o studia, plimbându-şi privirea când la sabia de la 
brâu, când la banduliera cu clopoței de la piept. Recunoscuse 
fără îndoială sabia lui Abhorsen şi sigur cunoştea şi semnificaţia 
fiecărui clopoțel. Nu mulţi aveau şansa să se întâlnească faţă în 
faţă cu un necromant, însă cei care reuşeau îşi aduceau aminte 


în primul rând de clopoţeii nelipsiţi. 

— L-aţi cunoscut pe tatăl meu? îl întrebă ea. Venea să mă 
viziteze la şcoală cam de două ori pe an. Presupun că nu avea 
pe unde să treacă decât pe aici. 

— Da, atunci l-am văzut, îi răspunse Horyse când ajunseră 
în dreptul zonei de inspecţie pe care trebuiau să o ocolească. 
Dar prima dată l-am întâlnit acum mai bine de douăzeci de ani, 
când am fost trimis să lucrez aici ca subaltern. Ciudate vremuri 
am mai trăit atunci - a fost o perioadă tare grea nu numai 
pentru mine, ci pentru toţi cei care lucram aici, în Perimetru. 

Se opri brusc cu un scârţâit scurt al bocancilor, şi ochii i se 
fixară din nou asupra clopoţeilor şi obrajilor ei albicioşi, care 
contrastau puternic cu părul negru-închis, la fel ca asfaltul pe 
care păşeau. 

— Şi tu eşti necromant, zise el plat, aşa că probabil n-o să- 
ţi fie greu să înţelegi ce am să-ţi spun. Punctul ăsta de frontieră 
a avut parte de mult prea multe lupte şi de prea mulţi morţi. 
Înainte ca idioţii ăia din sud să preia comanda centrală, punctul 
de frontieră era mutat din zece în zece ani până la următoarea 
poartă a Zidului. Acum vreo patruzeci de ani însă s-a trezit un... 
birocrat mai cu mot să interzică prin decret orice altă mutare, 
pe motiv că ar fi o risipă de bani publici. Acesta a rămas, aşadar, 
- şi va rămâne - singurul punct de frontieră. Nimănui nu pare 
să-i pese că peste câţiva ani o să avem de-a face cu un 
asemenea aflux de magie liberă amestecată cu Moarte de 
dincolo de Zid, încât nimeni şi nimic n-o să mai... 

— N-o să-şi mai găsească liniştea în Moarte, îl completă 
Sabriel calmă. 

— Întocmai. Când am ajuns eu aici, acum mulţi ani, 
pericolul începuse deja să fie resimţit. Cadavrele nu voiau să 
rămână în pământ, fie ele ale oamenilor noştri sau ale 
creaturilor din Vechiul Regat. Soldaţi care fuseseră omorâţi în 
ajun apăreau din senin a doua zi la inspecţie, tot felul de arătări 
răpuse încercând să treacă frontiera răsăreau de te miri unde, 
făcând şi mai multe stricăciuni decât când fuseseră în Viaţă. 

— Şi ce-aţi făcut? întrebă Sabriel. Ştia ea multe despre 
cum poţi să-i legi în Moarte pe cei răposaţi sau cum să-i omori 
astfel încât să nu se mai întoarcă, însă situaţia descrisă o 


depăşea chiar şi pe ea. Deocamdată nu-i urmărea nicio creatură 
a Morţii, căci Sabriel simţea întotdeauna instinctiv prezenţa în 
apropiere a interfeţei dintre Viaţă şi Moarte, şi, chiar dacă acum 
se afla într-un alt loc, la vreo şaizeci şi cinci de kilometri de 
Colegiul Wyverley, simţurile îi rămăseseră la fel de ascuţite. 

— Magii noştri au încercat din răsputeri să rezolve 
problema, dar nu existau simboluri clare de Legământ cu 
ajutorul cărora să... să-i omori, ci numai să le distrugi trupul, 
spiritul rămânându-le intact. Uneori, asta era de ajuns, alteori, 
din păcate, nu. Eram nevoiţi să facem rotații de trupe şi să 
trimitem soldaţii înapoi în Bain sau chiar mai departe ca să-şi 
refacă puterile şi să-şi revină din ceea ce Comandamentul 
Central numea accese trecătoare de nebunie sau isterie în 
masă. Pe vremea aceea nu eram încă mag, dar însoţeam mereu 
patrulele în Vechiul Regat şi începusem să mai prind câte ceva. 
La un moment dat îmi aduc aminte că ne-am întâlnit cu un om 
care stătea lângă o Piatră de Legământ aflată pe culmea unui 
deal de unde puteai vedea atât Zidul, cât şi Perimetrul. Dat fiind 
că părea interesat de panoramă, ofiţerul-şef a fost de părere să- 
| luăm la întrebări şi chiar să-l omoram dacă s-ar fi dovedit că 
purta vreun însemn pervertit sau că e o creatură cu formă 
umană plămădită din forţe necurate. Dar nimic din toate astea 
nu s-a întâmplat, desigur, căci bărbatul era de fapt Abhorsen, 
care pornise către noi îndată ce auzise despre morţii care nu 
voiau să moară. L-am adus, aşadar, cu noi în Perimetru, unde s- 
a întâlnit cu generalul care comanda pe atunci garnizoana. Nu 
ştiu ce au discutat sau cum s-au înţeles, dar presupun că 
Abhorsen s-a învoit să lege morţii în Lumea de Dincolo în 
schimbul libertăţii de a trece dincoace de Zid oricând poftea şi al 
unor acte care să certifice că e cetăţean ancelstierrian. A ` 
obținut documentele cerute îndată după aceea, asta e sigur. In 
orice caz, şi-a petrecut următoarele câteva luni sculptând acele 
flaute pe care le vezi fixate în sârma gardului... 

— A! exclamă Sabriel. Chiar mă întrebam ce-i cu flautele 
alea prin care suflă vântul... Asta explică, într-adevăr, multe. 

— Mă bucur că înţelegi, zise colonelul. Pentru mine au 
rămas un mister. Una la mână, nu scot niciun fel de sunet, 
indiferent cât de puternic e vântul. Apoi mai au încrustate şi 


simboluri, pe care nu le mai văzusem niciodată înainte ca tatăl 
tău să le cioplească şi nici că le-am mai văzut de atunci. Dar 
când, într-o seară, a început să le prindă în gard... morţii au 
dispărut unul câte unul şi nici n-au mai apărut alţii care să ne 
dea de furcă. 

Ajunseră în sfârşit în celălalt capăt al zonei de inspecţie, 
unde un alt panou stacojiu se înălța lângă o tranşee de 
comunicaţie, anunțând: „Sediul Central al Garnizoanei 
Perimetrului. Sunaţi şi aşteptaţi santinela”. 

Un post telefonic şi o sonerie cu cordon erau perechea cel 
mai des întâlnită în Perimetru. Colonelul Horyse ridică 
receptorul, răsuci de mâner şi ascultă câteva secunde, după 
care îl puse la loc în furcă. Încruntându-se, trase de cordonul 
soneriei de trei ori la rând, aşteptând nerăbdător. 

— În orice caz, continuă el în aşteptarea santinelei, nu ştiu 
ce-o fi cu flautele alea, dar ideea e că au dat rezultat, aşa că îi 
suntem profund îndatoraţi lui Abhorsen, şi faptul că eşti fiica lui 
te face musafir de onoare. 

— S-ar putea să nu mai fiţi la fel de bucuros de prezenţa 
mea aici când veţi afla ce veşti aduc, răspunse Sabriel aproape 
şoptit. Avu un scurt moment de şovăială, căci ori de câte ori 
venea vorba despre Abhorsen o podidea plânsul, dar îşi continuă 
repede ideea ca să spună odată ce-avea de spus. Motivul pentru 
care mă duc în Vechiul Regat, reluă ea, este... ca să-mi caut 
tatăl. S-a întâmplat ceva cu el, nu ştiu sigur ce anume. 

— Da... Speram să existe un alt motiv pentru care sabia 
lui e la tine, spuse Horyse. 

Mută schiurile la subraţul stâng ca să-şi elibereze mâna 
dreaptă, cu care salută cele două santinele care patrulau în pas 
alergător de-a lungul tranşeei de comunicaţie, bocănind pe 
traversele de lemn. 

— Mai rău, zise Sabriel trăgând adânc aer în piept ca să-şi 
mai potolească suspinele, cred că a rămas prizonier în Moarte... 
asta dacă nu cumva... dacă nu e mort deja. Asta înseamnă că 
legămintele lui se vor desface în curând. 

— Cum aşa, şi flautele? se arătă Horyse îngrijorat, 
sprijinind schiurile în pământ fără să-şi ducă salutul la capăt. Şi 
toţi morţii de-aici? 


— Flautele cântă un cântec pe care nu-l poţi auzi decât în 
Moarte, îi explică Sabriel, perpetuând Legământul lui Abhorsen. 
Însă cei legaţi în Tărâmul de Dincolo depind în mare măsură de 
el, şi flautele nu vor mai avea nicio putere dacă... dacă 
Abhorsen se află printre cei duşi. Nu vor mai putea să-i ţină 
încătuşaţi. 


CAPITOLUL TREI 


— Nu sunt deloc îmbucurătoare veştile pe care mi le 
aduci, zise Horyse înmânându-i o ceaşcă de ceai. De mult n-am 
mai primit aşa veşti proaste. Sabriel stătea pe singurul scaun 
confortabil din adăpostul blindat al colonelului, care servea 
drept cabinet principal. Dar tu n-ai nicio vină, eşti doar 
mesagerul. 

— Bine măcar că sunt în Viaţă... şi că vin cu gânduri bune, 
zise Sabriel cu glas scăzut. 

Până atunci o preocupase numai grija pentru tatăl ei. În 
ultimele ore parcă ajunsese să-l cunoască mai bine, să înţeleagă 
că nu era numai părintele ei, ci şi o persoană importantă pentru 
multă lume. Felul în care şi-l amintea - stând comod în fotoliul 
din camera ei de studiu de la Colegiul Wyverley, povestind 
despre lecţiile ei, despre tehnologia din Ancelstierre, despre 
magie şi arta necromanţiei, reprezenta numai o latură a 
personalităţii sale, întocmai ca o pictură care nu poate surprinde 
decât o dimensiune a modelului. 

— Cam cât timp mai avem până să se desfacă 
Legământul? întrebă Horyse, întrerupându-i şirul gândurilor. 

Imaginea tatălui său întinzându-se după ceaşca de ceai se 
risipi cât ai clipi, alungată de fierbinţeala licorii pe care o avea în 
faţă şi care dăduse pe afară, prelingându-se pe emailul încălzit 
şi arzându-i degetele. 

— Ah... scuzaţi-mă, bâigui ea. Eram cu gândul în altă 
parte. Cât timp până ce? 

— Morţii legaţi prin Legământ, repetă colonelul răbdător. 
Cât mai durează până vraja se destramă, şi morţii vor fi de 
capul lor? 

Sabriel rememoră învăţăturile lui Abhorsen şi-şi aduse 
aminte şi de vechiul catastif pe care-l studiase în fiecare 
vacanţă, ajungând să-l ştie pe dinafară. Se numea Cartea 
morților şi în el erau fragmente care şi acum o făceau să 
tremure de frică. La prima vedere, părea destul de inofensiv, o 
culegere groasă legată în piele verde cu încuietori de argint 


înnegrite de vreme. Dar, dacă te uitai mai atent, atât pielea 
copertelor, cât şi încuietorile aveau gravate o sumedenie de 
însemne magice reprezentând oprirea şi orbirea, închiderea şi 
încătuşarea. Numai un necromant experimentat o putea 
deschide... şi doar un mag nepângărit o putea închide. Tatăl ei 
aducea cartea la fiecare vizită, dar de fiecare dată o lua înapoi 
la plecare. 

— Depinde, răspunse Sabriel încetişor, străduindu-se să 
dea un răspuns cât se poate de obiectiv. Încercă să-şi 
amintească paginile în care citise despre flautele sculptate din 
lemn, capitolele referitoare la muzică şi la felul în care sunetul ei 
îi ţine pe morţi prizonieri în Moarte... Dacă tata... dacă Abhorsen 
este într-adevăr mort... atunci flautele vor crăpa la următoarea 
lună plină. Dacă e ţinut înaintea celei de-a Noua Porţi, 
Legământul va continua până la luna plină după ce trece dincolo 
de poartă sau până când un spirit extrem de puternic va 
desface legăturile slăbite. 

— Deci luna ne va spune tot ce vrem să ştim, sublinie 
Horyse. Mai avem vreo două săptămâni până la luna plină. 

— Aş putea să-i leg eu din nou în Moarte, zise Sabriel 
rezervată. N-am mai încercat asta niciodată cu aşa un număr 
mare, dar ideea e că ştiu ce trebuie făcut. Doar că... dacă tata 
nu e dincolo de a Noua Poartă, trebuie să-l ajut cât mai repede 
cu putinţă. Dar înainte de asta va trebui să mă duc la casa lui 
din Vechiul Regat ca să iau nişte lucruri... şi să verific ceva. 

— Cam cât de departe e casa asta faţă de Zid? o întrebă 
colonelul, părând că-şi face nişte socoteli în minte. 

— Nu ştiu. 

— Păi, cum aşa? 

— Pur şi simplu nu ştiu. N-am mai fost acolo de când 
aveam patru ani. Presupun că e secret, tata avea destul de 
mulţi duşmani, şi nu numai din rândul morţilor. Mai erau tot felul 
de necromanţi mărunți, vraci de magie liberă, vrăjitoare... 

— După câte văd, nu te deranjează prea tare faptul că nu 
ştii încotro te îndrepţi, o întrerupse sec colonelul. 

Pentru prima dată în vocea lui se strecurase o urmă de 
îndoială, ba poate chiar de grijă părintească, ca şi cum tinereţea 
ei ar fi subminat într-un fel respectul ce i se cuvenea în calitate 


de mag al Legământului şi necromant. 

— Tata mi-a arătat cum să chem o călăuză care să mă 
îndrume la nevoie, răspunse ea detaşată. Tot ce ştiu este că se 
ajunge acolo în mai puţin de patru zile de mers. 

Răspunsul păru să-l mulţumească, cel puţin pentru 
moment. Dădu din cap şi se ridică de pe scaun cu grijă, adus 
uşor de spate ca să nu dea cu capul de grinzile vizibile din 
tavan. Se duse către un dulăpior de fier mâncat de rugină din 
pricina noroiului ce mustea între scândurile palide ale placajului 
şi se opinti în el cu toată puterea până îl deschise, scoțând 
dinăuntru o hartă reprodusă la şapirograf pe care o întinse pe 
masă. 

— Până să-l cunoaştem pe tatăl tău, nimeni din Perimetru 
nu mai văzuse o hartă originală a Vechiului Regat. El însă avea 
una, dar era singurul care putea desluşi ceva pe ea - pentru 
mine nu era decât o simplă bucată de piele întoarsă. „Nu e 
nevoie decât de puţină magie ca s-o poţi citi”, aşa spunea el, 
dar din moment ce nu ne putea învăţa cum să facem, pesemne 
că nu era tocmai un fleac... În fine, harta asta e o copie a celei 
mai recente versiuni alcătuite de patrula noastră, aşa că, din 
păcate, nu acoperă decât o porţiune de vreo şaptesprezece 
kilometri dincolo de frontieră. Avem ordin strict de la garnizoană 
să nu ne avântăm mai departe, căci patrulele care au făcut-o nu 
prea s-au mai întors... Poate că soldaţii dezertează pur şi simplu, 
sau poate... 

Nu-şi termină fraza, dar tonul său lăsa să se înţeleagă că 
soldaţilor li se întâmplă lucruri mult mai grave, despre care 
Sabriel nu găsi de cuviinţă să-l întrebe. Privind bucata pe care 
era reprezentată mica porţiune din Vechiul Regat, simţi iarăşi 
cum o apucă nerăbdarea. 

— De regulă ieşim pe aici, pe vechiul drum dinspre nord, îi 
explică Horyse plimbându-şi degetele de-a lungul liniei 
întrerupte; bătăturile aspre lăsate de mânerul săbiei pe degetele 
lui zgâriau suprafaţa lucioasă ca o bucată de şmirghel pe lemn. 
Apoi patrulele o iau puţin înapoi, către est sau sud-vest, până 
ajung în dreptul Zidului, de-a lungul căruia mărşăluiesc până la 
poarta de frontieră. 

— Simbolul ăsta ce reprezintă? întrebă Sabriel arătându-i 


pătratul haşurat cu negru deasupra unuia dintre dealurile mai 
îndepărtate. 

— Este o Piatră de Legământ, îi răspunse colonelul. Sau, 
mă rog, ce-a mai rămas din ea. Acum o lună-două am găsit-o 
spintecată în două, ca şi cum ar fi fost trăsnită. Patrulele au 
numit-o Piscul Despicat, şi de atunci se feresc de ea pe cât 
posibil. Denumirea ei adevărată este Colina Barhedrinului, de la 
numele satului pe care piatra îl veghea odinioară. Asta, oricum, 
înainte să vin eu aici. Dacă satul mai există, trebuie să fie 
undeva mai către nord, unde patrulele nu pot pătrunde. Până 
acum n-am întâlnit niciun locuitor care să fi venit către sud, 
înspre pisc. Adevărul e că n-am auzit decât de foarte puţini 
oameni care locuiesc prin părţile astea... Cu mult timp în urmă, 
Jurnalul garnizoanei arăta în mod explicit că există o 
interacţiune semnificativă cu locuitorii Vechiului Regat - 
fermieri, neguţători, călători, şi mulţi alţii - însă în ultima sută de 
ani legăturile s-au împuţinat simţitor, ajungând aproape 
inexistente în decursul ultimilor douăzeci de ani. Mare minune 
dacă mai întâlneşti doi sau trei oameni pe an acum, şi mă refer 
la oameni aşa, ca noi, în carne şi oase, nu la morţi sau creaturi 
necurate ori însufleţite de magie liberă. 

— Nu înţeleg, murmură Sabriel. Tata vorbea adesea de 
sate întregi şi orăşele... chiar şi de oraşe mai mari. Pe câteva mi 
le amintesc de pe vremea când eram mică, însă nu foarte clar, 
din păcate. 

— Cu siguranţă că ele există undeva mai în inima 
regatului, zise colonelul. Arhivele menţionează câteva nume de 
oraşe mici şi mai mari. Ştim că oamenii de acolo numesc zona 
din apropierea Zidului „Graniţa” şi nu cred că o fac cu prea mult 
entuziasm. 

Sabriel nu răspunse, aplecându-se deasupra hărţii cu 
gândul la călătoria ce-o aştepta. Piscul Despicat putea fi un 
reper folositor. Era la mai puţin de douăzeci de kilometri 
distanţă, aşa că, dacă pleca suficient de devreme şi dacă nu 
ningea prea tare dincolo de Zid, ar fi putut ajunge acolo cu 
schiurile înainte de căderea nopţii. Faptul că Piatra de Legământ 
fusese despicată nu era un semn bun, dar cel puţin zona era 
marcată, ceea ce ar fi ajutat-o să parcurgă mai uşor drumul 


către Tărâmul de Dincolo. Sabriel simţi un fior de gheaţă pe şira 
spinării gândindu-se cine mai putea folosi un astfel de portal, şi 
zvâcnitura îi trecu prin braţe direct în degete, care începură să-i 
tremure spasmodic pe hartă. 

Îşi ridică brusc privirea şi văzu ochii colonelului fixându-i 
mâinile lungi şi albicioase sub care harta încă mai fâşâia din 
cauza tremurului ei necontrolat, pe care reuşi într-un sfârşit să 
şi-l înfrângă. 

— Am o fiică aproape de vârsta ta, spuse el încet. Stă în 
Corvere cu soţia mea. N-aş lăsa-o să se ducă singură în Vechiul 
Regat pentru nimic în lume. 

Sabriel îl ţintui atunci cu privirea, şi colonelul băgă de 
seamă că ochii ei nu mai aveau acea expresie jucăuşă şi 
nesigură atât de specifică adolescenților. 

— Am doar optsprezece ani, dar nu şi pe dinăuntru, spuse 
ea solemn lipindu-şi mâna de piept cu un gest studiat. Cu toate 
astea, am pătruns Moartea pentru prima dată la doar 
doisprezece ani, iar la paisprezece a trebuit să înfrunt un spirit 
ce sălăşluia după a Cincea Poartă, pe care l-am trimis dincolo de 
a Noua. Când aveam şaisprezece am urmărit un mordicant care 
se apropiase de şcoală mai mult decât trebuia şi l-am pus pe 
fugă... Era slăbit, într-adevăr, dar oricum... lar acum un an am 
terminat de citit Cartea morților, aşa că n-am cum să mă mai 
simt tânără. 

— Îmi pare rău pentru tine, zise colonelul, după care 
adăugă repede ca şi cum l-ar fi luat gura pe dinainte: Vreau să 
spun că-mi pare rău că nu te mai poţi bucura de toate 
prostioarele copilăreşti de care are parte fiică-mea, de relaxarea 
şi lipsa de griji ce însoțesc tinereţea fiecăruia dintre noi. Insă 
poate că e mai bine aşa, căci numai cu hotărâre şi tărie de 
caracter poţi răzbate în călătoria care te aşteaptă. Ai ales o cale 
greu de urmat. 

— „Drumeţul oare îşi alege calea sau calea îl alege pe el?” 
cită Sabriel din învăţăturile Legământului, vorbele pline de 
înţelesuri ascunse rostogolindu-i-se pe limbă asemenea unei 
mirodenii rare a cărei aromă îţi rămâne în gură mult timp după 
ce ai gustat-o. 

Cuvintele erau de fapt dedicaţia de pe prima pagină a 


almanahului şi aceeaşi întrebare era tipărită şi pe ultima foaie a 
Cărții morților, fără nimic altceva drept încheiere. 

— Da, am mai auzit vorbele astea, remarcă Horyse. Ce 
înseamnă, mai exact? 

— Nu ştiu, răspunse Sabriel. 

— Oricum, au un efect foarte puternic atunci când le auzi, 
adăugă colonelul pe un ton scăzut, după care înghiţi în sec cu 
gura întredeschisă, ca şi când gustul însemnelor de Legământ 
mai dăinuia încă în aer. Din gura mea n-ar fi ieşit la fel. Ar fi fost 
nişte simple cuvinte pronunţate cu voce tare, atâta tot. 

— Nici eu nu-mi pot explica, mărturisi ea ridicând din 
umeri şi încercând să zâmbească. Dar mai ştiu şi alte 
învăţăminte care sunt mult mai potrivite pentru situaţia de faţă, 
cum ar fi: „Călătorule, lumina dimineţii să-ţi fie călăuză, căci 
noaptea e înşelătoare şi ursuză”. Tocmai de aceea trebuie să 
plec. 

Horyse zâmbi la auzul vechii poveţe, atât de dragă 
bunicilor şi bătrânelor doici, însă surâsul îi era stingher şi forţat. 
Îşi plecă privirea în pământ, şi fata înţelese atunci că se gândea 
să n-o lase să treacă dincolo de Zid. După câteva secunde, 
colonelul pufni - oftatul unui om care se vede nevoit să ia o 
anumită decizie din lipsă de alternative. 

— Actele sunt în ordine, spuse el fixând-o din nou cu ochi 
pătrunzători. La urma urmei, eşti fiica lui Abhorsen şi n-am altă 
soluţie decât să te las să treci, dar nu pot să scap de 
sentimentul că te trimit în ghearele unei teribile primejdii. Nu 
pot nici măcar să-ţi dau o patrulă să te însoţească, dat fiind că 
avem deja cinci în misiune. 

— Nici nu m-am aşteptat să merg însoţită, zise Sabriel. 

Bănuise de la început că va trebui să se descurce singură, 
dar asta n-o împiedică să nu fie puţin dezamăgită. Ar fi fost mult 
mai liniştită să se ştie protejată de un grup de soldaţi. Dincolo 
de entuziasmul dinaintea călătoriei se ascundea teama de a 
traversa de una singură un teritoriu străin şi plin de primejdii, 
chiar dacă era vorba despre ţara ei natală. In curând, frica avea 
să pună întru totul stăpânire pe ea. Nu trecuse însă nicio clipă 
fără să se gândească la tatăl ei aflat în necaz, prizonier stingher 
în apele îngheţate ale Morţii... 


— Prea bine, zise Horyse într-un sfârşit. Sergent! 

Un cap vârât într-o cască apăru deodată de după uşă 
răspunzând prompt apelului, şi abia atunci Sabriel îşi dădu 
seama că în tot acest timp doi soldaţi stătuseră de pază la 
intrarea în adăpost, pe treptele care urcau către tranşeea de 
comunicaţie. Se întreba dacă auziseră cumva conversaţia. 

— Pregătiţi un echipaj de escortă, ordonă Horyse. Pentru o 
singură persoană. Domnişoara Abhorsen, aici de faţă. A, şi 
sergent... dacă aud cumva că dumneata ori Rahise aţi scăpat 
vreo vorbuliţă - fie şi în somn - în legătură cu ce s-a discutat azi 
aici, o să săpaţi la gropi până vă vine rău! S-a-nţeles? 

— Să trăiţi! urlă piţigăiat soldatul, urmat de 
consimţământul sărmanului de Rahise, care, după câte îşi dădu 
seama Sabriel, era pe jumătate adormit. 

— După dumneata, te rog, zise Horyse făcându-i semn 
către uşă. Pot să-ţi duc eu iarăşi schiurile? 

Armata nu risca niciodată când venea vorba de trecerea 
Zidului. Colonelul Horyse plecase înainte împreună cu 
doisprezece soldaţi înarmaţi cu săbii, iar Sabriel ajunse în urma 
lor în faţa porţii de frontieră, stând singură sub arcada masivă, 
în timp ce câţiva arcaşi o flancau din spate, unii în picioare, alţii 
îngenuncheaţi, dispuşi în semicerc în jurul porţii. La vreo 
nouăzeci de metri în spatele ei, dincolo de culoarul mărginit de- 
o parte şi de alta de gardul de sârmă ghimpată în zigzag, doi 
ofiţeri scrutau împrejurimile de la posturile lor, cu mâinile 
încleştate pe automate - deşi Sabriel observase că-şi scoseseră 
şi baionetele, pe care le înfipseseră la îndemână în sacii cu nisip, 
gata să le folosească în caz de nevoie. Asta arăta cât de puţină 
bază puneau în performantele lor arme de distrugere cu un 
randament de patruzeci şi cinci de gloanţe pe minut şi răcire 
automată. 

Poarta de frontieră nu era propriu-zis o poartă, căci pe 
laturile groase ale arcadei nu mai rămăseseră decât balamalele 
ruginite, care se bălăngăneau dintr-o parte într-alta ca nişte 
braţe metalice deasupra aşchiilor şi bucăţilor de stejar 
împrăştiate pe jos asemenea unor dinţi desprinşi dintr-un 
maxilar sfârtecat. Nu existau decât două posibilităţi: ori poarta 
fusese distrusă de vreo bombă cu tehnologie modernă, ori cine 


ştie ce forţă magică îşi băgase coada. 

Ningea domol dincolo de Zid şi rafalele ocazionale mai 
azvârleau câte un fulg, doi în Ancelstierre, unde pământul ceva 
mai cald dinspre miazăzi îi topea într-o clipită. Unul îi poposi în 
păr şi Sabriel îl atinse uşor până ce acesta se topi şi-i alunecă pe 
faţă, până-n gură. 

Picătura rece o mai învioră niţel şi, deşi n-avea un gust 
aparte faţă de alţi fulgi pe care-i înghiţise, marca totuşi primul ei 
contact cu Vechiul Regat, după o perioadă de treisprezece ani. 
Işi aduse aminte că atunci când tatăl ei venise cu ea în braţe 
către sud, în Ancelstierre, ningea la fel ca acum. 

Tresări la auzul unui fluierat şi zări o siluetă apărând din 
nămeţi, urmată apoi de încă douăsprezece, care se aranjară în 
două linii oblice dinspre poartă către afară, toţi cu spatele la 
Sabriel şi cu săbiile scoase din teacă, aşa încât lumina zăpezii se 
reflecta jucăuşă pe tăişurile lucioase. Numai Horyse rămăsese 
cu faţa la ea, aşteptând-o. 

Inaintă şovăind printre rămăşiţele porţii, cu schiurile pe 
umăr, trecând de la pământul uscat la stratul des de zăpadă de 
dincolo de arcadă, de la lumina vioaie a soarelui tomnatic la 
luminiscenţa palidă a iernii, păşind din trecut spre viitor. 

Pietrele de pe ambele laturi ale Zidului şi de deasupra 
capului păreau să-i spună o poveste de mult uitată, care-i 
aducea aminte de căminul de odinioară; erau scăldate în mii de 
pârâiaşe cu însemne ale Legământului, care mângâiau pereţii 
asemenea şiroaielor de ploaie pe ţărâna udă. 

— Bine-ai venit în Vechiul Regat, îi ură Horyse fără s-o 
privească, căci ochii îi erau aţintiţi asupra însemnelor care se 
preumblau pe Zid. 

Sabriel ieşi din umbra porţii şi-şi trase cozorocul şepcii pe 
frunte, ca să-şi protejeze ochii de lumina zăpezii. 

— ţi doresc mult succes în misiunea ta, Sabriel! continuă 
Horyse coborându-şi privirea către ea. Sper... sper ca în curând 
să ne revedem, împreună cu tatăl tău. 

O salută, după care se întoarse solemn la stânga şi o ocoli 
în pas de marş, dispărând dincolo de poartă. Oamenii lui rupseră 
rândurile şi-l urmară în tăcere. In timp ce o depăşeau 
mărşăluind, Sabriel se aplecă şi lăsă jos schiurile, plimbându-le 


înainte şi-napoi în zăpadă, după care îşi fixă bocancii în legături. 
Ningea binişor, dar fulgii nu erau foarte deşi, aşa că stratul de 
zăpadă era destul de subţire! şi deloc uniform. Vechiul drum 
dinspre nord se desluşea încă foarte bine, căci, din fericire, 
toată zăpada se adunase în șanțurile de pe margine. Îşi zise 
atunci că dacă o ia pe acolo ar putea străbate o bucată bună de 
drum în timp util. Deşi avea senzaţia că e mult mai târziu în 
Vechiul Regat decât în Ancelstierre - cu câteva ore parcă -, 
spera să ajungă la Piscul Despicat înainte să se întunece. 

Cu beţele în mână se asigură că sabia tatălui său stă bine 
în teacă şi că toţi clopoţeii erau la locul lor, agăţaţi cum se 
cuvine de curea. Se gândi să facă iute o vrajă ca să se mai 
încălzească, dar pe urmă se răzgândi. In faţă, drumul urca uşor, 
aşa că nu era tocmai simplu să treacă urcuşul pe schiuri. Odată 
pornită, se va încălzi mai mult ca sigur în bluza de lână lucrată 
de mână, vestonul de piele de deasupra şi pantalonii de schi cu 
căptuşeală dublă. 

Cu o mişcare de cunoscător împinse un picior înainte, 
întinzând simultan braţul opus sprijinit în băț, şi-şi luă avânt 
exact în clipa când trecu pe lângă ea şi ultimul soldat, făcându- 
se nevăzut dincolo de umbra porţii. Acesta zâmbi forţat când 
ajunse în dreptul ei, dar Sabriel nu băgă de seamă, căci era mult 
prea concentrată să-şi sincronizeze mişcările braţelor şi ale 
picioarelor. 

In câteva minute porni la drum cu avânt, zburând aproape 
pe deasupra nămeţilor, silueta ei măruntă profilându-se ca o 
pată de culoare pe fundalul imaculat. 


CAPITOLUL PATRU 


Sabriel dădu peste primul soldat mort după doisprezece 
kilometri de mers, în ultimele ore ale după-amiezii cenușii. 
Crezuse că dealul pe care tocmai îl urcase e Piscul Despicat, dar 
acesta se afla cam la doi kilometri şi ceva înspre nord. Zăbovi 
câteva clipe să-i privească coama stâncoasă ridicându-se golaşă 
în mijlocul întinderii albe, cu vârful învăluit într-un nor străveziu 
ce scutura la răstimpuri o perdea deasă de zăpadă sau lapoviţă 
peste împrejurimi. 

Dacă nu se oprea, probabil că nici n-ar fi observat mâna 
teapănă şi îngheţată care se iţea dintr-un morman de zăpadă de 
cealaltă parte a drumului. De cum o zări îşi concentră întreaga 
atenţie asupra ei şi simţi dintr-odată fiorul familiar al Morţii. 

Traversă poteca fără să-şi dea jos schiurile, care bocăniră 
spart pe pietriş, îngenunche lângă troianul de zăpadă şi începu 
să dea nămeţii la o parte. Mortul era un tânăr în uniforma 
standard din serj kaki a armatei din Ancelstierre, peste care 
avea nelipsita cămaşă de zale. Avea părul bălai şi ochii albaştri 
spre gri, iar expresia senină de pe faţă îi dădu de înţeles că 
fusese luat prin surprindere. li atinse fruntea cu un deget, apoi îi 
închise ochii încremeniţi şi goi şi-şi lipi două degete de gura lui 
întredeschisă. Murise de douăsprezece zile, deşi nu se zărea 
nicio urmă de rană sau de alte lovituri care să-i fi cauzat 
moartea. Ca să afle mai multe ar fi trebuit să-l urmeze în 
Moarte, căci chiar şi după douăsprezece zile era puţin probabil 
să fi trecut de cea de-a Patra Poartă. Cu toate astea, Sabriel se 
ferea să pătrundă în Tărâmul de Dincolo prea des, şi n-o făcea 
decât atunci când nu avea încotro. Indiferent cine sau ce îl ţinea 
acolo pe tatăl său - sau poate chiar îl omorâse - cu siguranţă că 
stătea la pândă şi de-abia aştepta s-o prindă la strâmtoare. Până 
şi tânărul acesta putea fi o astfel de capcană. 

Stăpânindu-şi cu greu curiozitatea, Sabriel îi descleştă 
degetele înţepenite pe mânerul săbiei - semn că totuşi soldatul 
nu fusese luat întru totul prin surprindere - şi-i împreună cu grijă 


mâinile pe piept. Se ridică apoi în picioare şi schiţă deasupra 
trupului simbolurile pentru foc, curăţire, pace şi somn, rostind 
totodată cuvintele aferente. Era o litanie cunoscută de toţi magii 
şi care îşi făcu efectul imediat. Un tăciune aprins apăru pe dată 
între braţele încrucişate ale mortului, preschimbându-se apoi în 
mii de flăcărui prelungi care se uniră ca la un semn, învăluindu-i 
trupul într-un foc mistuitor. Câteva secunde mai târziu, focul se 
stinse dintr-odată, lăsând în urmă o mână de cenuşă împrăştiată 
peste cămaşa de zale înnegrite. 

Sabriel scoase sabia din grămăjoara de scrum şi o înfipse 
în pământ. Lama străpunse cu uşurinţă lutul moale, rămânând 
dreaptă lângă pumnul de cenuşă peste care umbra cădea în 
formă de cruce. O licărire neaşteptată în zăpadă o nedumeri la 
început, dar pe urmă îşi aduse aminte că tânărul soldat ar fi 
trebuit să aibă şi un disc sau o plăcuţă de identificare. 

Străduindu-se să nu-şi piardă echilibrul, se aplecă şi prinse 
lanţul cu un deget, ridicându-l ca să poată citi numele. Atât 
lanţul, cât şi discul erau însă fabricate în Ancelstierre, neputând 
astfel să reziste focului magic. Discul se făcu scrum înainte ca 
Sabriel să-l ridice în dreptul ochilor, iar lanţul se desprinse za cu 
za, alunecându-i printre degete ca nişte monede minuscule. 

— Poate c-o să te recunoască după sabie, zise Sabriel, şi 
vocea ei răsună straniu în liniştea mormântală dimprejur, 
învăluind fiecare cuvânt într-un abur umed şi albicios. Du-te 
liniştit şi fără regrete, adăugă ea. Nu te uita înapoi. 

Îşi urmă apoi propriul sfat şi-şi văzu de drum. În curând o 
cuprinse neliniştea, de data asta mult mai intensă şi mai reală, 
aşa că înainta încet, cu ochii în patru. Toată lumea o avertizase 
că Vechiul Regat e extrem de periculos, şi mai cu seamă zona 
de graniţă, însă toate aceste sfaturi şi adevărul din spatele lor 
păleau întru câtva în faţa amintirilor fericite din copilărie, 
petrecută împreună cu tatăl ei şi cu ceata Călătorilor. De-abia 
acum realiza pe de-a-ntregul adevărata dimensiune a 
primejdiei... 

După mai puţin de un kilometru încetini ritmul şi se opri să 
mai arunce o privire către Piscul Despicat; raza de soare ce 
străpungea norii plumburii îmbrăca râpele de granit în nuanţe 
roşii-aurii. Sabriel se afla într-un con de umbră, şi de aceea 


colina însorită i se părea o destinaţie atractivă. Între timp 
începuse să ningă din nou şi doi fulgi de nea îi poposiră pe 
frunte, topindu-se în două firicele care îi inundară ochii. Sabriel 
clipi repetat şi firicelele firave o porniră mâi departe, lăsându-i 
pe obraji dâre ca de lacrimi. Cu privirea încă înceţoşată zări o 
pasăre de pradă - un vultur sau un uliu - înălțându-se dintre văi 
şi plutind lin, urmărind atent o ţintă precisă tupilată în zăpadă, 
probabil un şoarece de câmp sau vreo altă rozătoare. 

Brusc, pasărea se repezi către fundul văii ca o piatră 
azvârlită de pe culmi, şi după câteva secunde Sabriel simţi cum 
Viaţa micii vietăţi piere într-o clipită. În acelaşi timp, simţi o 
străfulgerare şi mai puternică, aşa cum i se întâmpla 
întotdeauna în preajma trupurilor lipsite de Viaţă. Undeva, nu 
departe de locul unde vulturul îşi devora prada, erau mai mulţi 
morţi. 

O trecu un fior rece, dar se uită iarăşi la dealul din 
depărtare. Conform hărţii lui Horyse, cărarea către Piscul 
Despicat trecea printr-o albie strâmtă şi adâncă dintre două 
maluri abrupte, şi Sabriel o identifică destul de repede, însă 
morţii pe care-i simţise erau în aceeaşi direcţie. Orice sau 
oricine le venise de hac putea fi încă pe-acolo. 

Malurile erau scăldate în lumina palidă a soarelui, umbrită 
din când în când de norii bătuţi de vânt, şi fata îşi dădu seama 
că nu mai era decât o oră sau două până la lăsarea serii. 
Pierduse timp preţios încercând să-i elibereze spiritul tânărului 
soldat, şi acum nu mai avea de ales, trebuia să se grăbească 
dacă voia să ajungă la Piscul Despicat înainte de căderea 
întunericului. 

Mai zăbovi câteva clipe gândindu-se la ce o aştepta, după 
care hotărî să meargă ceva mai încet ca să fie mai atentă la 
drum. Înfipse beţele în zăpadă şi-şi desfăcu legăturile de la 
schiuri, prinzându-le apoi pe toate de-a curmezişul rucsacului. 
Avu grijă să le strângă bine, ca nu cumva să se repete episodul 
de dimineaţă din zona de instrucţie, când îi alunecaseră şi-o 
întrerupseseră la jumătatea vrăjii. Deşi nu erau decât câteva ore 
de atunci, i se părea că trecuseră săptămâni întregi sau chiar 
ani. 

Cu rucsacul în spinare o luă la picior pe mijlocul drumului, 


ferindu-se de șanțurile de pe margine. Oricum, trebuia s-o apuce 
în curând pe o altă potecă, însă pantele abrupte şi stâncoase 
către culmile piscului nu păreau acoperite de zăpadă. 

Drept ultimă precauţie, trase sabia lui Abhorsen din teacă, 
după care o băgă la loc, lăsând tăişul cam trei centimetri afară, 
ca s-o poată scoate repede şi uşor în caz de nevoie. 

Se aşteptase să găsească leşurile în mijlocul drumului sau 
cel puţin aproape de margine, dar acestea se aflau mult mai 
departe. Erau o puzderie de urme de bocanci în zăpada 
bătătorită, începând din drum şi până la poteca spre pisc. 
Cărarea străbătea, într-adevăr, o vale mărginită de două faleze 
înalte, în paralel cu albia unui pârâu ce-şi avea izvoarele în 
amonte şi cu care se intersecta din când în când prin nişte 
trunchiuri de copac sau bolovani înşiraţi de-a latul apei pentru 
ca drumeţii să nu se ude la picioare. Cam pe la jumătatea 
drumului, într-un punct unde malurile abrupte aproape că se 
uneau, pârâul îşi săpase o nişă îngustă lată cam de patru metri 
şi adâncă de nouă. Aici, călătorii fuseseră nevoiţi să 
construiască un pod paralel cu apa, căci de-a latul ar fi fost 
practic imposibil. 

În acest loc îi găsi Sabriel pe ceilalţi soldaţi ai patrulei, 
zăcând fără vlagă pe podul din lemn de măslin sub care apa 
susura la adăpostul peretelui roşiatic de piatră în formă de 
arcadă. Erau şapte la număr, înşiraţi pe toată lungimea podului. 
Spre deosebire de primul, era clar cum îşi găsiseră ei sfârşitul: 
fuseseră pur şi simplu spintecaţi, iar când Sabriel se apropie 
observă că erau şi decapitaţi. Mai rău, orice... sau oricine îi 
omorâse le luase capetele drept trofeu - semn sigur că spiritele 
lor aveau să se întoarcă. 

Sabia alunecă uşor din teacă. Cu mâna dreaptă încleştată 
pe mâner, Sabriel ocoli iute primul trup şi păşi pe pod. Pârâul 
prinsese gheaţă pe alocuri şi, deşi era domol şi foarte puţin 
adânc, era clar că soldaţii îşi căutaseră adăpost în apele sale. 
Apele curgătoare erau întotdeauna o bună pavăză împotriva 
creaturilor magiei libere, însă pârâiaşul acela amărât n-ar fi 
putut să-i ţină piept nici măcar unui mort mai neînsemnat. 
Primăvara, când zăpada de pe munte se topea, nivelul creştea 
atât de mult, încât podul era înghiţit cu totul de apele repezi, 


care le treceau drumeţilor peste genunchi. Dacă ar fi avut noroc 
de anotimp, poate că ar fi supravieţuit, sărmanii. 

Sabriel oftă scurt, gândindu-se cât de repede vine Moartea 
câteodată, mai cu seamă pentru aceşti şapte soldaţi. Acum erau 
vii, şi-n secunda următoare căzuseră răpuşi la pământ, în ciuda 
tuturor eforturilor şi a faptului că nu-şi pierduseră speranţa nici 
măcar în ultimul moment. Sabriel fu cât pe ce să cedeze ispitei 
oricărui necromant, să tragă o mână din teancul de cărţi pe care 
natura i-l oferea, să le amestece bine şi-apoi să le împartă din 
nou, căci îi stătea în putere să-i aducă iarăşi la Viaţă pe acei 
tineri, să-i facă să trăiască din nou, să râdă din nou, să 
iubească... 

In lipsa capetelor, însă, nu putea decât să-i aducă înapoi 
ca „ajutoare”, un termen înjositor folosit de necromanţii magiei 
libere pentru a-şi denumi slugile servile, spirite reînviate ale 
morţilor, care nu mai păstrau aproape nimic din conştiinţa lor 
anterioară, supunându-se întru totul noilor stăpâni. Fie că erau 
pur şi simplu nişte cadavre însufleţite ori că luau forma mai 
avansată a ajutoarelor-spirit - atunci când numai sufletul era 
trezit la Viaţă - erau nişte servitori ascultători şi utili. 

Sabriel se încruntă gândindu-se la ajutoarele-spirit. Orice 
necromant cât de cât priceput ar fi fost în stare să dea naştere 
unor asemenea slugi din capetele celor morţi de curând. La fel, 
neavându-le, Sabriel nu putea să oficieze ritualurile de trecere şi 
să le elibereze sufletele. Tot ce putea face era să trateze măcar 
trupurile lor cum se cuvine, curăţând astfel şi podul ca să poată 
trece apoi mai lesne. Amurgul se apropia cu paşi repezi şi în 
tunelul stâncos se întunecase deja de-a binelea, însă Sabriel 
hotări să ignore vocea conştiinţei care-i şoptea întruna să-i lase 
în plata Domnului şi să iasă odată la lumină, sus pe culme. 

Intunericul se lăsase deja peste vale până să apuce să-şi 
termine treaba. Târâse afară, pe rând, toate trupurile, 
aşezându-le la câţiva metri mai încolo pe cărare, aliniate unul 
lângă altul cu săbiile înfipte în dreptul gâtlejurilor retezate. 
Negura era atât de deasă, încât fu nevoită să apeleze la magie 
ca să mai aprindă puţin noaptea, şi îndată o stea aurie îi licări 
deasupra capului, plutind palidă şi uşoară şi luminându-i calea 
înainte să se stingă de tot. 


Fusese o vrajă simplă, însă nu la fel şi consecinţele ei, căci 
n-apucă bine să se depărteze de trupurile soldaţilor, când o 
lumină puternică se aprinse brusc în celălalt capăt al podului, ca 
un fel de răspuns la luminiţa ei. Scânteia orbitoare se 
transformă apoi în tăciuni aprinşi, formând în aer trei simboluri 
magice ce străluceau intens în întuneric. Pe două le recunoscu, 
însă înţelesul celui de-al treilea îi rămase nedesluşit. Ştia că 
împreună poartă un mesaj, pe care avea să-l descifreze cu 
ajutorul celorlalte două. 

Trei dintre soldaţi păreau cunoscători într-ale 
Legământului, şi Sabriel bănui că erau magi. Dacă aşa stăteau 
lucrurile, atunci ar fi trebuit să aibă însemnul Legământului pe 
frunte. Îşi aminti că unul dintre ei era chiar ultimul din şir şi că 
era singurul neînarmat, mâinile sale fiind încleştate de stâlpul 
podului. Mai mult ca sigur, simbolurile acestea îi ascundeau 
mesajul. 

Sabriel îşi atinse însemnul de pe frunte şi-apoi puse mâna 
pe stâlpul podului. Simbolurile se aprinseră iarăşi, după care se 
stinseră la fel de iute. Auzi apoi o voce de nicăieri, aproape de 
ureche. Era glasul răguşit de spaimă al unui bărbat, desprins din 
gălăgia infernală din fundal, în care ţipetele şi urletele soldaţilor 
se amestecau cu zăngănitul metalic al săbiilor. 

— A fost un mort de rang înalt! Ne-a atacat din spate, 
dinspre Zid. N-am putut face cale-ntoarsă. Avea slugi, ajutoare, 
un mordicant chiar! Sunt sergentul Gerren. Spune-i colonelului... 

Orice ar fi vrut să-i transmită colonelului, a luat cu el în 
Moarte. Sabriel rămase nemişcată timp de câteva secunde, cu 
auzul încordat, ca şi cum se aştepta să mai audă ceva. Respiră 
adânc când simţi că i se face rău şi că o încearcă o uşoară 
senzaţie de greață. În pofida cunoştinţelor ei avansate despre 
morţi şi despre Moarte, nu mai auzise niciodată şi nici nu mai 
văzuse pe nimeni murind sub ochii ei. Se obişnuise de mult cu 
efectele şi grozăviile Morţii, însă să fii martor direct la 
evenimentul în sine era cu totul altceva. 

Atinse iar stâlpul podului, de data asta doar cu un deget, 
şi simţi din nou simbolurile Legământului fremătând în bucata 
de lemn. Mesajul sergentului Gerren avea să rămână înăuntru 
mult timp de-acum încolo, şi orice mag îl va putea asculta 


oricând doreşte, până ce lemnul va fi mâncat de vreme, iar 
podul înghiţit de ape. 

Sabriel respiră adânc de câteva ori ca să-şi liniştească 
stomacul şi pe urmă mai ascultă mesajul o dată. 

Aşadar, unul dintre morţii dezlegaţi se întorsese în lumea 
celor vii. Împotriva acestor creaturi jurase tatăl ei să lupte cu 
orice preţ, încercând să le întoarcă unde le era locul. Sabriel era 
aproape sigură că această intruziune şi dispariţia lui Abhorsen 
erau cumva legate între ele. 

Mesajul se făcu auzit pentru a doua oară, şi Sabriel îl 
ascultă cu atenţie. Când vocea se stinse, fata îşi înăbuși 
lacrimile şi o luă în sus pe cărare, lăsând podul şi morţii în urmă 
şi începând să urce către Piscul Despicat şi Piatra de Legământ 
crăpată în două. 

Valea adâncă se mai lărgise acum, şi pe cerul senin de 
deasupra stelele licăreau în noapte. Vântul se înteţi pe 
neaşteptate, alungând norii de iarnă către vest şi dezvăluind 
luna nouă, care îmbrăcă pământul nins în jocuri de umbre şi 
lumini cu rotunjimile ei strălucitoare. 


CAPITOLUL CINCI 


Deşi cărarea era din ce în ce mai abruptă şi mai 
anevoioasă, nu era mai mult de-o jumătate de oră de mers până 
la platoul din vârful Piscului Despicat. Vântul era ceva mai 
puternic acum şi împrăştiase deja toţi norii, oferindu-i lunii 
întregul peisaj nocturn. Cu toate astea, în lipsa lor se lăsase 
frigul binişor. 

Sabriel se gândi iar la o vrajă ca să se mai încălzească, dar 
era extenuată după atâta drum, şi puţinele minute de căldură 
nu prea meritau efortul. Se opri şi-şi puse o haină de ploaie de 
molton primită de la tatăl ei cu ceva timp în urmă. Era mult prea 
mare pentru ea şi destul de uzată, aşa că trebui s-o strângă 
zdravăn cu banduliera şi cureaua de care era atârnată sabia, dar 
cel puţin Sabriel era ferită astfel de vântul tăios. 

După ce se mai încălzi puţin, îşi reluă urcuşul pe ultima 
porţiune şerpuitoare, atât de abruptă, încât drumeţii săpaseră 
un fel de trepte în granitul vârtos, care acum erau ciobite şi 
sfărâmicioase, gata să-i alunece de sub picioare. 

Riscul să se prăvălească înapoi în râpă era mare, dar 
Sabriel ajunse în vârf, fără să-şi dea seama. Cu capul plecat, 
ochii ei căutau cu disperare, la lumina lunii, următoarea 
crestătură solidă, dar până să realizeze că treptele se 
terminaseră, piciorul ei era deja în aer. ` 

Ajunsese, aşadar, pe culmea Piscului Despicat. In față se 
vedea o coamă îngustă pe care toate pantele abrupte din jur se 
adunau într-un platou restrâns, cu o mică depresiune în mijloc. 
Aici, zăpada se adunase sub forma unui trabuc umflat, ce 
strălucea puternic în lumina lunii, contrastând cu roşeaţa 
intensă a granitului din fundal. Nu era niciun copac şi nici urmă 
de vegetaţie, dar exact în mijlocul mormanului de zăpadă se 
înălța o stâncă cenușie care arunca o umbră prelungă pe 
granitul luminat de lună. Era de trei ori mai înaltă decât Sabriel 
şi dublă ca volum, şi-i păru intactă de la distanţă. Când se 
apropie însă, zări crăpătura neregulată care o despărţea în două 
părţi perfect egale. 


Nu mai văzuse niciodată o Piatră de Legământ, dar ştia că 
trebuie să semene cu Zidul, cu simboluri magice alunecând ca 
argintul viu pe suprafaţa tocită, prinzând formă şi-apoi făcându- 
se nevăzute numai ca să apară din nou, într-o poveste fără 
sfârşit ce istorisea începuturile lumii. 

Zări, într-adevăr, simboluri magice, însă toate erau 
nemişcate, încremenite ca zăpada dimprejur. Insemne moarte, 
care formau inscripţii fără sens gravate în piatră. 

Nu se aşteptase la aşa ceva, însă abia acum îşi dădu 
seama că nu luase în calcul toate posibilităţile. Pusese crăpătura 
pe seama unui fulger năprasnic sau a vreunui alt fenomen al 
naturii, uitând de lecţiile învăţate nu de mult. Numai o forţă 
extrem de puternică şi animată de magie liberă putea spinteca 
o Piatră de Legământ. 

Se apropie şi mai mult, simțind cum teama îi dă târcoale 
ca o durere surdă de măsea ce anunţă chinuri cumplite. Vântul 
bătea mai tare pe culme, pătrunzându-i fetei pe sub haină; se 
gândi la tatăl său, a cărui imagine o făcu să-şi aducă aminte de 
unele pagini din Cartea morților şi de poveştile de groază auzite 
de la colege în întunericul dormitorului, departe de Vechiul 
Regat. O cuprinse frica de-a binelea, dar reuşi să-şi alunge 
gândurile negre şi mai făcu câţiva paşi înspre piatră. 

Din loc în loc, însemnele nemişcate erau acoperite de 
nişte pete negre care în lumina lunii păreau mate, şi numai când 
le privi de aproape reuşi să desluşească ce erau. 

O trecu un fior rece când constată că era sânge uscat şi se 
dădu câţiva paşi înapoi, mai-mai să cadă pe spate în zăpadă. Nu 
mai avea acum nicio îndoială, ştia exact cum se crăpase piatra 
şi de ce ploaia sau ninsoarea nu spălaseră urmele închegate. 
Nimeni şi nimic n-aveau să le mai şteargă vreodată. 

Şi asta pentru că sângele era al unui mag ce fusese 
sacrificat pe piatră de un necromant care voia fie să pătrundă el 
însuşi în Moarte, fie să ajute un spirit mort să reintre în lumea 
celor vii. 

Pradă unei nelinişti crescânde, Sabriel îşi muşcă buza de 
jos până la sânge, încercând să schiţeze însemne ale 
Legământului cu mâini tremurânde, fără să reuşească însă să le 
finalizeze. Vraja pentru un astfel de sacrificiu era în ultimul 


capitol din Cartea morților, pe care şi-l amintea acum în cele 
mai mici detalii. Era unul dintre multele lucruri din cartea groasă 
cu coperte verzi pe care crezuse că le-a uitat - sau pe care 
fusese obligată să le uite. Numai un necromant foarte puternic o 
putea folosi, şi numai unul cu intenţii dintre cele mai necurate ar 
fi îndrăznit s-o facă. Dar cum răul naşte rău, la fel poate să 
pângărească locurile prin care bântuie sau să atragă alte 
nenorociri... 

— Încetează odată cu prostiile astea! se dojeni ea cu voce 
tare, sperând să-şi alunge din minte toate aceste închipuiri. 

Era întuneric, vântul bătea cu putere şi se făcea din ce în 
ce mai frig, iar ea nu se putea hotărî dacă să rămână acolo 
peste noapte şi să-şi cheme călăuza sau s-o ia într-o direcţie 
oarecare, în speranţa că va găsi un loc ceva mai ferit. 

Partea proastă era că această călăuză sălăşluia în celălalt 
Tărâm, aşa încât trebuia să intre în Moarte ca s-o cheme şi să 
poată vorbi cu ea, însă nu prea mult. Ar fi fost foarte simplu să 
treacă Dincolo chiar aici, lângă piatră, căci sacrificarea magului 
crease un portal semipermanent între cele două lumi, ca o uşă 
rămasă întredeschisă. Dar cine ştie ce pândea în întuneric, 
ascuns în apele râului îngheţat... 

Rămase locului un minut, tremurând din toate 
încheieturile şi ascultând concentrată, ca un animal care simte 
cum prădătorul îi dă târcoale. Răsfoi în minte paginile Cărţii 
morților, încercând să-şi aducă aminte şi de nenumăratele ore 
petrecute în turnul dinspre nord alături de magistra Greenwood, 
învățând despre magia Legământului. 

Cântărind lucrurile mai pe îndelete, se hotărî în cele din 
urmă să nu înnopteze acolo. Era mult prea înspăimântată să 
poată dormi liniştită atât de aproape de piatră. Cu toate astea, 
de aici ar fi reuşit să-şi cheme călăuza imediat şi, cu cât mai 
repede ajungea la casa tatălui său, cu atât mai iute putea să-i 
vină în ajutor, aşa încât compromisul era singura cale. Magia 
Legământului avea s-o apere pe cât posibil, iar ea va intra în 
Moarte cu ochii-n patru, îşi va chema călăuza, va afla încotro s-o 
apuce şi va ieşi la fel de iute cum a intrat. Mai iute, dacă se 
poate. _ 

Zis şi făcut. Işi dădu jos schiurile şi rucsacul, ciuguli 


repede nişte fructe uscate şi o bucată de zahăr ars să mai 
prindă putere, după care se aşeză într-o poziţie confortabilă, să 
se poată concentra mai bine. 

Indată ce înghiţi caramelul, care i se tot lipea de dinţi, 
Sabriel trecu la treabă. Schiţă în minte simbolurile Legământului 
- cele patru însemne stacojii care împreună formau colţurile 
unui romb ce avea s-o protejeze împotriva oricărei vătămări, dar 
mai cu seamă împotriva forţelor magiei libere. Ţinu simbolurile 
vii în minte, fixându-le în timp şi separându-le apoi de fluxul fără 
sfârşit al magiei, după care îşi scoase sabia şi trasă în zăpadă 
conturul ascuţit, cu vârfurile îndreptate către cele patru puncte 
cardinale. La fiecare colţ elibera simbolul din minte şi-i dădea 
drumul în palmă, lăsându-l apoi să alunece pe tăişul săbiei până 
în pământ, unde se unea cu cel dinainte printr-o dâră luminoasă 
care le aprindea şi pe celelalte. 

Ultimul fu colţul dinspre miazănoapte, cel mai aproape de 
piatra crăpată. Probabil că tocmai de aceea era cât pe ce să se 
stingă. Sabriel trebui să închidă ochii şi să-şi folosească toată 
puterea ca să-l facă să alunece de pe sabie în solul îngheţat. 
Dar, chiar şi aşa, lumina lui era infinit mai slabă decât a 
celorlalte trei, licărind palid în noapte fără să topească zăpada 
pe de-a-ntregul. 

Sabriel hotărî să nu-i dea atenţie, potolindu-şi senzaţia de 
greață care-i umpluse gura de un gust amar, în timp ce trupul ei 
firav zvâcnea necontrolat, luptându-se cu însemnul îndărătnic. 
Ştia prea bine că simbolul dinspre miazănoapte e slăbit, însă 
aceeaşi linie aurită îl lega de celelalte, formând un romb perfect 
cu simboluri luminate în vârfuri, chiar dacă unul pâlpâia nevolnic 
în zăpada întărită. Nu putea face mai mult decât atât. Vâri sabia 
în teacă, îşi scoase mănuşile şi duse iute mâna la bandulieră, 
numărând clopoţeii cu degetele aproape încremenite de frig. 

— Ranna, rosti Sabriel cu voce tare, prinzând în palmă 
primul clopoțel, cel mai mic dintre toate. 

Ranna, Mesagerul Somnului, al cărui sunet molcom şi 
dulceag era urmat de liniştea eternă şi deplină. 

— Mosrael. 

Acesta era cel de-al doilea clopoțel, cu clinchetul ceva mai 
aspru şi zglobiu. Mosrael era Deşteptătorul, şi Sabriel tare se 


temea să-l folosească, căci sunetul său era ca un balansoar 
care-l afunda pe cel ce-l folosea şi mai adânc în Moarte, 
aducându-l pe ascultător înapoi la Viaţă. 

— Kibeth, adăugă ea. 

Kibeth era Hoinarul, şi sunetele lui erau adesea diferite. 
Era un clopoțel ciudat şi greu de folosit. Avea puterea să dea 
morţilor libertatea de mişcare sau îi putea ajuta să treacă de 
următoarea poartă. Mulţi necromanţi îşi prinseseră nu o dată 
urechile cu năzdrăvanul Kibeth, ajungând prin locuri nedorite. 

— Dyrim. 

Un clopoțel plăcut auzului, cu tonuri clare şi melodioase. 
Dyrim era vocea pierdută adeseori de cei duşi, însă putea la fel 
de bine să amuţească cât ai clipi o limbă mult prea slobodă. 

— Belgaer, continuă Sabriel înşiruirea. 

Alt clopoțel năstruşnic, care suna numai când poftea el. 
Belgaer era Cugetătorul, clopoţelul pe care cei mai mulţi 
necromanţi se fereau să-l folosească, căci putea dărui 
independenţă raţiunii, memorie intactă şi multe alte lucruri pe 
care numai o fiinţă vie le avea. Mânuit însă de cine nu trebuie, 
putea, de asemenea, să le facă pe toate să dispară. 

— Saraneth, rosti ea mai departe. 

Clopoţelul cu sunetul cel mai jos şi mai profund, sunetul 
puterii. Saraneth era Temnicerul, cel care-i încătuşa pe morți, 
supunându-i voinţei celui care-l mânuise. 

Ajunse, în sfârşit, la ultimul şi cel mai mare dintre clopoței, 
care îi păru mai rece chiar decât propriile degete, îngheţate 
bocnă, în ciuda îmbrăcătorii de piele menite să-l amuţească. 

— Astarael, cel plin de durere, şopti Sabriel. 

Astarael era Persecutorul, ultimul clopoțel de pe 
bandulieră. Folosit cum se cuvine, îi alunga în negurile Morţii pe 
toţi cei care-l ascultau, inclusiv pe cel care suna. 

Sabriel rămase un timp cu mâna în aer, atingându-l prima 
dată pe Ranna, după care se răzgândi şi-şi încleştă degetele pe 
Saraneth. Desfăcu învelitoarea cu mare grijă şi-l scoase, 
moment în care limba eliberată din strânsoare atinse uşor 
pereţii metalici, producând un sunet greoi şi prelung, ca 
mormăitul unui urs hoinar. 

Lăsând mânerul liber, Sabriel prinse iute limba cu podul 


palmei stângi, ca nu cumva să mai sune şi-a doua oară. Cu 
mâna liberă scoase sabia din teacă şi-o ridică în poziţie de 
apărare. Simbolurile Legământului prinseră Viaţă dintr-odată pe 
tăişul lunecos, strălucind în lumina lunii. Sabriel le studie atentă 
câteva clipe, căci uneori se mai strecurau printre ele tot soiul de 
semne prevestitoare. La început nu zări decât nişte desene 
ciudate pe lama ascuţită, dar îndată acestea se transformară 
într-o inscripţie pe care Sabriel o ştia prea bine. Işi plecă capul 
înainte, pregătindu-se să treacă pragul Morţii. 

Inscripţia apăru din nou, de data asta uşor modificată, însă 
Sabriel nu mai apucă s-o vadă. „Pe Abhorsen îl slujesc, pe cei 
morţi îi căsăpesc”. 

Acestea erau cuvintele ştiute de Sabriel. Acum însă aveau 
şi o continuare: „Clayrul m-a văzut, Ziditorul m-a făcut, Regele 
m-a ostoit şi Abhorsen m-a primit”. 

Cu ochii închişi, Sabriel simţea din ce în ce mai aproape 
pragul dintre Viaţă şi Moarte. Vântul o mâna de la spate, 
învăluindu-i spatele într-o adiere curios de caldă, iar luna o 
scălda în lumina ei strălucitoare şi fierbinte ca razele soarelui. 
Simţea în faţă răcoarea încremenită a Morţii şi când deschise 
ochii zări negura cenuşie de Dincolo. 

Cu un efort al voinţei, spiritul ei trecu, în sfârşit, pragul, cu 
sabia şi clopoţelul pregătite. Trupul ei lumesc deveni dintr-odată 
rigid în mijlocul rombului luminat, şi o ceaţă deasă apărută de 
nicăieri îi împresură gleznele, desfăcându-se în mii de pâlcuri 
spiralate. Mâinile şi faţa prinseră promoroacă, în timp ce 
simbolurile din colţuri pălălăiau necontenit. La un moment dat, 
trei dintre ele se potoliră ca la un semn, numai cel dinspre 
miazănoapte se aprinse brusc, ca o vâlvătaie, pentru ca mai 
apoi să se stingă de tot. 

Curenţii râului erau destul de puternici, dar Sabriel reuşi 
să le ţină piept fără să bage de seamă frigul, concentrată cum 
era să scruteze împrejurimile ca să preîntâmpine eventualele 
capcane sau ambuscade. Portalul ăsta către Moarte părea 
destul de liniştit. Nu se auzea decât vuietul prelung al cascadei 
de dincolo de cea de-a Doua Poartă. Nici pomeneală de zgomot 
de paşi prin apă, de bolborosiri sau de clipociri suspecte sau alte 
astfel de scâncete înfundate. Nu tu arătări negre şi diforme, nici 


siluete tăiate în umbră care să te pândească din cotloanele 
întunecoase. 

Nemişcată, Sabriel îşi mai aruncă o dată ochii de jur 
împrejur, după care băgă sabia înapoi în teacă şi începu să se 
scotocească prin buzunarele pantalonilor de lână. Saraneth se 
afla încă în mâna ei stângă, gata să-i asculte porunca. Schiţă în 
aer cu mâna dreaptă conturul unei bărcuţe de hârtie care 
căpătă formă îndată ce fata îşi deschise larg palma. De un alb 
imaculat, delicată şi lucitoare în lumina difuză, mica 
ambarcaţiune avea la prova o pată minusculă, dar perfect 
rotundă, o picătură de sânge de la degetul lui Sabriel. 

Ţinând-o în echilibru, fata o ridică în dreptul buzelor şi 
suflă cu putere, ca şi cum ar fi vrut să facă o pană să-şi ia 
zborul. Asemenea unui planor, bărcuţa se desprinse din palma 
ei şi ateriză în apă, înghițită de curenţi. Sabriel o privi cu 
respiraţia întretăiată, răsuflând în sfârşit uşurată când aceasta 
reapăru dreaptă din adâncuri, înfruntând valurile şi lăsându-se 
dusă de curenţi. În câteva clipe o pierdu din vedere, purtată 
către cea de-a Doua Poartă. 

Era a doua oară când lansase o asemenea bărcuţă în râul 
Morţii. Tatăl ei o învățase cum să le facă, dar o avertizase să le 
folosească cu mare cumpătare. În niciun caz mai mult de trei la 
fiecare şapte ani - îi spusese el -, altminteri preţul ce trebuia 
plătit avea să fie mult mai mult decât o simplă picătură de 
sânge. 

Nefiind prima dată când făcea o astfel de vrajă, Sabriel 
ştia la ce să se aştepte. Cu toate astea, când vuietul din spatele 
celei de-a Doua Porţi se potoli timp de vreo zece sau douăzeci 
de minute - sau poate patruzeci chiar, căci timpul altfel se 
măsoară şi se scurge în Tărâmul de Dincolo - îşi scoase iarăşi 
sabia şi-l apucă pe Saraneth de mâner, lăsându-i limba slobodă, 
ca să-şi facă datoria. Vuietul porţii se liniştise dintr-un singur 
motiv: cineva... sau ceva... făcea cale-ntoarsă din străfundurile 
Morţii, dornic să revină printre vii. 

Sabriel nădăjduia să fie cel pe care-l invitase trimițând 
solul de hârtie. 


CAPITOLUL ŞASE 


Magie de Legământ pe creasta Piscului Despicat. Ce 
momeală mai bună putea exista pentru creatura care sălăşluia 
în peşterile de la poalele colinei, nu mai departe de doi kilometri 
către vest de Piatra de Legământ? 

Fusese odinioară om sau cel puţin asemenea unei fiinţe 
umane, atât timp cât trăise sub razele soarelui. De-a lungul 
veacurilor petrecute cutreierând apele îngheţate ale Morţii îşi 
pierduse însă orice urmă de trăsătură omenească, luptându-se 
din răsputeri cu vârtejurile râului, dând dovadă de o dorinţă 
neostoită de a reveni printre cei vii. Cât fusese în Viaţă, nici 
măcar nu bănuise câtă forţă zace în el, până ce, într-o bună zi, o 
suliță ricoşă dintr-o stâncă şi-i perforă gâtul, lăsându-i numai 
câteva minute de zvâcnituri spasmodice înainte să-şi piardă 
suflarea. 

Printr-un efort nemaivăzut reuşise cumva ca, timp de trei 
sute de ani, să nu alunece dincolo de a Patra Poartă, prinzând 
astfel puteri nebănuite şi deprinzându-se puţin câte puţin cu 
Moartea şi cu regulile ei. Se hrănea cu spirite mai slabe, având 
grijă să nu stea în calea celor mai în putere decât el. Insă, orice 
ar fi făcut, scopul său era să rămână viu. Şansa îi surâse, într-un 
sfârşit, când un spirit dintre cele puternice evadase de dincolo 
de cea de-a Şaptea Poartă, străbătându-le valvârtej pe toate 
celelalte, până la pragul către lumea viilor, pe care-l trecu la fel 
de grăbit. Sute de alţi morţi îl urmaseră, şi atunci se alătură şi el 
gloatei. Totul se petrecuse într-o harababură de nedescris şi la 
fiecare prag îi aştepta câte un paznic, însă, profitând de 
confuzia generală, reuşi să se strecoare neobservat, trecând în 
cele din urmă pragul către Viaţă. 

Găsi destule trupuri în locul pe unde se întâmplase să 
iasă, aşa că nu-i fu greu să-şi însuşească unul şi-apoi să fugă 
mâncând pământul, cât mai departe. Nu trecu mult şi dădu 
peste peşterile întunecate, unde-şi avea acum sălaşul. Ba îi veni 
chiar şi năstruşnica idee de a-şi lua un nume, aşa că îşi zise 
Thralk. Un nume simplu, masculin, şi deloc greu de pronunţat cu 


gura lui pe jumătate descompusă. Thralk nu-şi mai aducea 
aminte dacă în Viaţa anterioară fusese bărbat sau femeie, însă 
asta nici nu mai conta, căci noul său trup era cel al unui bărbat. 

Îşi alesese numele expres ca să bage frica în cele câteva 
sătucuri rămase în zona de graniţă, pe care le prăda după bunul 
plac, hăituindu-i pe localnici şi asigurându-şi astfel rezerva de 
energie necesară pentru a supravieţui în Moarte. 

Zări din nou vâlvătaia de pe Piscul Despicat, simțind 
vibrația curată şi puternică a Legământului, însă ghici îndată că 
vraja n-are să reziste prea mult. Forţa magiei îl speria de-a 
binelea, însă lipsa de deprindere a celui ce-o exercita avu darul 
să-l mai liniştească puţin, mai ales la gândul că numai un trup 
viguros şi tânăr putea susţine aşa o intensitate. Thralk decise că 
trebuie să aibă trupul fraged cu orice preţ. Avea nevoie de acea 
energie să-şi pună sângele în mişcare şi să-şi asigure rezerva 
trebuincioasă pentru când va trece pragul înapoi în Moarte. Aşa 
se face că, în cele din urmă, lăcomia învinse frica şi Thralk îşi 
părăsi ascunzişul întunecos şi umed, apucând poteca abruptă şi 
fixând mereu piscul cu ochii bulbucaţi şi mâncaţi de vreme 
peste care nici pleoape nu mai avea. 


Sabriel îşi zări călăuza de departe, la început ca o rază 
prelungă ce plutea înspre ea deasupra apelor învolburate, iar 
apoi, când dâra se opri la câţiva metri distanţă, ca o siluetă 
difuză ce căpăta treptat formă omenească şi se apropia cu 
braţele deschise în semn de bun venit. 

— Sabriel! o întâmpină forma. 

Avea un glas înfundat şi neclar, ca şi cum vorbele ar fi fost 
rostite de la mare distanţă şi parcă nu din gura ei. li simţi însă 
căldura din voce, aşa că nu se nelinişti. Abhorsen nu-i explicase 
niciodată cine e această prezenţă radiantă şi nici ce hram 
poartă, dar fata avea sentimentul că ştie deja. Nu-i mai ceruse 
ajutorul decât o dată, când avusese prima menstruatie. 

Educaţia sexuală era aproape inexistentă în programa 
Colegiului Wyverley, iar dacă se făcea era adresată exclusiv 
elevelor de la cincisprezece ani în sus. Sigur că ele mai şuşoteau 
pe ascuns, inventând tot felul de poveşti, niciodată la fel, 
deseori cu intenţia să-şi bage colegele în sperieţi. Niciuna dintre 


prietenele lui Sabriel nu era cu mult mai mare decât ea, aşa că 
toate ajunseră la vârsta pubertăţii cam în acelaşi timp, iar ea, 
înspăimântată şi disperată de ceea ce i se întâmpla, decise să 
treacă pragul Dincolo. Tatăl ei îi arătase cum să facă bărcuţa de 
hârtie şi-i explicase că duhul astfel chemat îi va răspunde la 
toate întrebările şi-o va proteja - ceea ce se şi întâmplase. 
Spiritul strălucitor îi lămuri toate nedumeririle şi-i explică şi 
multe alte lucruri pe lângă, şi vorbiră îndelung, până ce Sabriel 
fu nevoită să se întoarcă înapoi în lumea celor vii. 

— Bună, mamă, zise Sabriel, vârând sabia în teacă şi 
prinzând limba lui Saraneth cu degetele. 

Călăuza nu o salută, dar asta nu era deloc neobişnuit, căci 
în afară de a pronunţa numele lui Sabriel nu putea decât să 
răspundă la întrebări. Fata nu era sigură dacă prezenţa 
luminoasă era chiar spiritul mamei sale - ceea ce era destul de 
puţin probabil -, sau pur şi simplu o forţă magică lăsată de ea în 
urmă ca s-o protejeze. 

— Nu am foarte mult timp, continuă Sabriel. Aş vrea să te 
întreb despre... despre toate, de fapt... dar deocamdată trebuie 
să aflu cum ajung cel mai repede din Piscul Despicat la casa 
tatălui meu... Adică, pardon, vreau să zic la Colina 
Barhedrinului. 

Spiritul încuviinţă tacit şi-apoi vorbi. Cuvintele ei 
bolovănoase căpătau formă în mintea fetei, descriindu-i 
povestea în imagini vii pe care Sabriel le putea vizualiza ca pe 
nişte amintiri plăcute dintr-o călătorie. 

— la-o mai întâi către nord. Urmează apoi coama ce 
coboară până în fundul văii, şi nu uita să priveşti mereu cerul... 
Va fi senin, fără pic de nor. Caută steaua roşie, strălucitorul 
Uallus. Ai să-l găseşti aproape de orizont, cam la trei degete la 
est de miazănoapte. Urmează-l până la poteca piezişă ce uneşte 
malul de sud-vest cu cel de la nord-est, şi ţine drumul înspre 
nord cam un kilometru jumătate. Atunci ar trebui să dai peste o 
piatră de hotar în spatele căreia ai să vezi o Piatră de Legământ. 
Îndărătul ei porneşte o cărare ce duce la Stâncile Semeţe aflate 
imediat la nord. Mergi pe cărarea asta până la capăt, ea te va 
duce direct la o poartă în peretele stâncilor, pe care ai s-o 
deschizi cu ajutorul lui Mosrael. Dincolo se cască un tunel care 


urcă domol către vârfuri şi dă în Podul lui Abhorsen. Casa pe 
care o cauţi e chiar la capătul acestui pod. Mergi în pace, copilă, 
şi nu te opri sau nu zăbovi pentru nimic în lume! 

— Mulţumesc, zise Sabriel îngândurată. Ai putea să-mi 
mai... 

Se opri însă la jumătatea întrebării, căci spiritul matern îşi 
ridică brusc braţele către cer, ca şi cum şi-ar fi ieşit din fire şi 
strigă: 

— Du-te odată, hai! 

In acelaşi timp, Sabriel simţi cum rombul protector din 
jurul trupului ei lumesc palpită şi devine din ce în ce mai vlăguit, 
avertizând-o parcă, şi abia atunci îşi dădu seama că simbolul 
dinspre miazănoapte se stinsese. Cât ai clipi, se întoarse pe 
călcâiul stâng şi-o luă la fugă în direcţia opusă, către pragul 
dintre cele două tărâmuri, cu sabia scoasă iar. Curentul o trăgea 
înapoi parcă dinadins, încleştându-i-se de glezne, însă fata îl 
birui cu încăpăţânarea-i caracteristică. Odată ajunsă la portal, îşi 
forţă spiritul să treacă dincolo cu toată puterea rămasă, 
reunindu-se în sfârşit cu trupu-i înfrigurat. 

Nu trecu mai mult de o secundă până să-şi vină în fire, 
simțind din nou gerul năprasnic care parcă-i îngheţase până şi 
mintea. Zări apoi cu stupoare creatura odioasă care tocmai 
păşea în interiorul rombului peste simbolul stins dinspre 
miazănoapte, gata s-o cuprindă cu braţele-i putrezinde, cu o 
gură imensă căscată în gol şi duhnind a hoit. 

Thralk fusese foarte bucuros să vadă că rombul nu e 
întregit şi, mai cu seamă, că magul pe care trebuia să-l apere e 
transpus în Moarte. şi făcuse ceva griji din cauza săbiei, dar 
bruma cu care era acoperit tăişul şi vederea lui deloc de invidiat 
îl împiedicară să observe simbolurile aprinse ce dănţuiau pe sub 
pojghiţa de gheaţă. La fel se întâmplă şi cu clopoţelul din mâna 
ei stângă, care-i păru un bulgăre de zăpadă sau un simplu 
ţurţure. Thralk se simţi extrem de norocos văzând toate 
acestea, mai ales că Viaţa ce palpita în trupul victimei părea 
fragedă şi sănătoasă. Se trase, aşadar, mai aproape, întinzându- 
şi braţele schiloade către gâtul ei. 

Exact în momentul când degetele lui lipicioase aproape 
că-i atinseră pielea, Sabriel deschise ochii şi, fără să mai stea pe 


gânduri, execută lovitura care-i adusese locul doi la lupte. 
Întinse braţul cu sabia drept în faţă, de-ai fi zis că tăişul e una cu 
mâna, şi, cu o zvâcnitură a încheieturii, îi împunse gâtlejul cu 
aşa o putere, încât lama pătrunse douăzeci de centimetri 
dincolo de ceafă. 

Thralk urlă ca apucat, agăţându-se de sabie şi smucind-o 
nervos ca să se elibereze, dar la atingerea tăişului ţipă iar ca din 
gură de şarpe, simțind arsura simbolurilor magice. Scântei alb- 
roşietice îi ţăşniră atunci dintre degetele încleştate pe lama 
lucitoare, dându-i a înţelege cu cine are de-a face. 

— Abhorsen! bâigui el cu o voce gâtuită, prăbuşindu-se pe 
spate, în timp ce Sabriel răsuci tăişul în rană dintr-o singură 
mişcare. 

Trupul mort pe care Thralk îl poseda începea deja să se 
resimtă, căci simbolurile îi ardeau carnea fără milă, 
anchilozându-i încheieturile şi-aşa slăbite şi pe jumătate 
putrezite. În curând, gâtul îi fu cuprins de flăcări, dar asta nu-l 
împiedică să vorbească, sperând astfel să-i distragă atenţia, în 
timp ce spiritul său se lupta să abandoneze trupul vlăguit, 
asemenea unui şarpe care-şi leapădă pielea şi se retrage apoi la 
culcuşul său în noapte. 

— Abhorsen! Nu mă omori! Am să te servesc, am să te 
măresc, îţi voi fi ajutor credincios... Cunosc şi pe alţii ca mine, 
mai mult morţi decât vii... O să te ajut să prinzi pe cine vrei, am 
să-i ademenesc pentru tine... 

Suspinele piţigăiate îi fură însă curmate de clinchetul 
profund al lui Saraneth, întocmai cum sunetul gros al unui 
cimpoi biruie ţipetele pescăruşilor. Cântul umplu noaptea 
neagră, răsunând în aer mult timp după aceea, şi Thralk simţi 
cum îl înşfacă şi-l poartă în Moarte tocmai când spiritul său era 
pe punctul de a se separa de trup, pregătindu-se să dea bir cu 
fugiţii. Sunetul prelung îl legă, aşadar, de corpul acum paralizat, 
supus la rându-i celei ce sunase. Îl cuprinse o furie nebună şi 
încercă să se împotrivească, dar totul era în zadar, şi asta nu 
făcu decât să-l enerveze şi să-l înspăimânte şi mai tare. Ecoul 
era pretutindeni, pătrunzându-i măruntaiele şi noaptea ce-l 
învăluia, iar Thralk ştia prea bine că nu mai e cale de întoarcere: 
melodia îi va răsuna în urechi pe veci. 


Sabriel îl privea zvârcolindu-se, jumătate afară din trup, 
jumătate prizonier în carnea fetidă din care sângele se scurgea 
şiroaie, formând bălți mari şi negre pe zăpada cenuşie. 
Incăpăţânat, spiritul său încercă să vorbească din nou prin gura 
leşului, dar în van. Sabriel s-ar fi dus după el în Moarte, unde l-ar 
fi putut descoase cu ajutorul lui Dyrim, dar era mult prea 
aproape de piatra despicată, care-i dădea o senzaţie constantă 
de nelinişte şi teamă, ca atunci când simţi atingerea rece a unei 
nestemate pe pieptul golaş. Cuvintele călăuzei îi răsunară iar în 
minte: „Nu te opri şi nu zăbovi pentru nimic în lume!” 

Işi înfipse sabia în ţărână şi-l puse pe Saraneth la locul lui 
pe bandulieră, desfăcându-l pe Kibeth cu amândouă mâinile. 
Simţind primejdia, furia lui Thralk se transformă într-o spaimă 
cumplită, căci, după veacuri de chinuri şi fugă, ştia că venise, în 
sfârşit, vremea să cunoască Moartea adevărată. 

Sabriel îşi luă o poziţie defensivă, ţinându-l pe Kibeth cu 
amândouă mâinile, ceea ce era destul de ciudat. Clopoţelul 
părea că stă să se crape între palmele ei strânse, dar fata ştia 
foarte bine ce are de făcut. Il aplecă înainte şi-napoi, descriind 
în aer un simbol ciudat care semăna cu cifra opt. Deşi 
aparţineau aceluiaşi instrument, sunetele care se făcură auzite 
în secunda următoare erau foarte diferite, formând însă 
împreună acorduri vesele de marş, o melodie antrenantă, ca de 
paradă. 

La auzul lor, Thralk simţi cum forţe neştiute pun stăpânire 
pe el şi-l trag în adâncuri cu o putere extraordinară, azvârlindu-l 
dincolo de pragul Morţii. Se opinti cât putu şi le opuse 
rezistenţă, dar tot degeaba, căci ştia prea bine că nu se poate 
elibera. Mai ştia şi că va trebui să treacă prin toate cele Nouă 
Porţi şi că, odată ajuns la ultima, totul avea să se curme într-o 
clipă. Renunţă să se mai zbată, folosindu-şi stropul de putere 
rămasă ca să contureze ceea ce părea o gură în mijlocul formei 
sale vaporoase, o gură căscată din care se iţea o limbă vineţie 
ce se zvârcolea întruna. 

— Blestemat să fii! horcăi el. Le voi da de ştire servitorilor 
lui Kerrigor! Voi fi răzbunat... 

Glasul înecat şi grotesc i se curmă însă înainte să-şi 
termine propoziţia, căci Thralk îşi pierdu conştiinţa. Saraneth îl 


legase de trupul muritor, dar Kibeth era cel care-i stăpânea 
spiritul acum şi tot el avea să-l însoţească pe parcursul călătoriei 
în Moarte, până la poarta dincolo de care va înceta să mai 
existe. În curând, umbra mişcătoare dispăru brusc, lăsând în 
urmă leşul sfrijit întins în zăpadă. 

Deşi reuşise să trimită înapoi în Moarte pe unul dintre cei 
întorşi, ultimele lui cuvinte o tulburară pe Sabriel. Fără să ştie 
exact de ce, la auzul numelui de Kerrigor o cuprinse instinctiv 
teama. Era ceva legat de numele ăsta, ceva ce ea nu-şi mai 
aducea aminte. Pesemne că Abhorsen îl pomenise la un 
moment dat, referindu-se probabil la morţii de rang înalt. 
Numele o înspăimânta la fel de tare ca şi piatra despicată, dat 
fiind că ambele erau simboluri tangibile ale unei lumi pervertite 
şi anapoda, o lume în care tatăl său se pierduse fără urmă şi 
unde ea însăşi trebuia să înfrunte cumplite primejdii. 

Tuşi, simțind cum aerul rece îi inundă plămânii, şi-l puse şi 
pe Kibeth la loc. Sabia părea să se fi curăţat în urma focului, dar 
Sabriel şterse totuşi tăişul cu o cârpă înainte s-o bage înapoi în 
teacă. Oboseala începea să-şi spună cuvântul şi simţi c-o lasă 
picioarele când îşi puse rucsacul în spinare, dar ştia că nu poate 
să mai zăbovească, nu prin părţile acelea. Cuvintele călăuzei- 
mamă îi răsunau întruna în minte şi ceva înlăuntrul ei îi spunea 
că lucruri grave se întâmplă dincolo de Moarte, că o prezenţă 
puternică îşi croieşte drum către Viaţă, intenţionând probabil să 
folosească piatra drept intrare. 

Dealul acela avusese parte de prea multă Moarte şi de 
prea multă magie pentru o singură noapte, iar zorii erau încă 
departe. Vântul adia destul de puternic şi, în curând, stelele 
sclipitoare şi luna gălbuie dispărură sub pătura norilor pufoşi. 

Fără să mai piardă timpul, Sabriel scrută văzduhul în 
căutarea celor trei aştri luminoşi care formau Catarama de la 
Cureaua Uriaşului din Nord. li găsi repede, dar se opri să 
consulte şi harta astrologică din almanahul ei şi, pentru că nu 
îndrăznea să-şi mai folosească magia atât de aproape de piatră, 
îşi fabrică iute un fel de făclie care fumega cu un miros înţepător 
în timp ce flacăra şovăielnică lumina paginile învechite. 
Almanahul îi confirmă bănuielile: în Vechiul Regat, Catarama era 
înspre nord şi mai era cunoscută şi sub denumirea de Himera 


Matelotului. În Ancelstierre, o găseai cam la zece grade vest de 
miazănoapte. 

Sabriel o porni, aşadar, către nord, de fapt către panta 
nordică a culmii, aşa cum o învățase călăuza, căutând din priviri 
coama ce cobora în valea acum învăluită în întuneric. Norii se 
adunau pe cer din ce în ce mai groși şi mai cenușii, de aceea ar 
fi vrut să coboare înainte ca lumina lunii să se stingă de tot. 
Odată ajunsă în dreptul lanţului pintenat se mai linişti puţin, căci 
coborâşul îi păru mult mai uşor aici decât pe treptele surpate 
dinspre sud, deşi panta domoală promitea un drum destul de 
lung până jos, în vale. 

Îi luă, într-adevăr, câteva ore bune până în fundul văii, un 
drum cu peripeții, trânte şi spaime de tot felul, în ciuda flăcăruii 
magice care o însoţise neîncetat, pâlpâind firavă la numai câţiva 
centimetri în faţă. Mult prea slabă ca să-i uşureze coborârea 
într-un mod semnificativ, luminiţa o ajutase totuşi să evite o 
mulţime de primejdii, şi Sabriel spera în continuare să nu atragă 
atenţia, putând fi uşor luată drept aburi de mlaştină sau cine 
ştie ce licărire trecătoare. In orice caz, îi fusese extrem de 
folositoare când norii acaparară şi ultimul petic de cer senin. 

„S-a dus şi lumina”, îşi zise Sabriel tristă privind către 
miazănoapte - sau cel puţin aşa spera -, sfredelind zările în 
căutarea lui Uallus, astrul roşiatic. Clănţănea din dinţi şi nu 
putea nicicum să scape de frisoanele care-i scuturau tot corpul. 
Dacă se oprea din mers, gerul ar fi îngheţat-o pe loc, mai cu 
seamă că vântul începea iarăşi să se înteţească... 

Râse nervos şi înfundat şi-şi întoarse faţa contra vântului, 
ca să-i simtă adierea în obraji. Era o boare rece dinspre răsărit, 
din ce în ce mai puternică, împrăştiind norii cât ai clipi către 
soare-apune. Acolo, pe primul crâmpei de cer senin dezvăluit de 
vânt, Sabriel îl zări, în sfârşit, pe Uallus strălucind în nuanţe 
sângerii. Zâmbi împăcată şi-l privi îndelung, speriată totodată de 
întunecimea dimprejur. O porni iute într-acolo fără să-şi ia ochii 
de la el, cu vocea călăuzei mereu în minte: „Nu te opri şi nu 
zăbovi pentru nimic în lume!” 

Zâmbetuul îi înflori din nou în colţul gurii când găsi poteca 
promisă şi, fiindcă șanțurile de pe margine erau pline-ochi cu 
zăpadă, îşi puse schiurile veselă şi-o luă din loc, înaintând cu 


spor. 

Când zări, într-un sfârşit, borna kilometrică şi Piatra de 
Legământ din spate, orice urmă de surâs îi dispăruse de mult de 
pe faţă. Începuse iar să ningă şi vântul se înteţise simţitor, iar 
fulgii îi tot intrau în ochi, singura parte a corpului care-i 
rămăsese descoperită. Bocancii i se udaseră şi ei destul de tare, 
în ciuda unturii de oaie cu care îi dăduse. Faţa, mâinile şi 
picioarele aproape că îi degeraseră, de-abia se mai ţinea pe 
picioare şi, deşi mâncase din oră în oră, acum nu-şi mai putea 
descleşta defel fălcile. 

Ajunsă, în sfârşit, în dreptul pietrei magice - de astă dată 
întreagă - din spatele micii borne, Sabriel se încumetă şi invocă 
o vrajă de Legământ cu ajutorul căreia să se mai încălzească. 
Oboseala o împiedică să menţină căldura mai mult de câteva 
minute, dar n-ar fi reuşit nici măcar atât fără ajutorul pietrei. 
Merse, aşadar, mai departe, înfruntând nămeţii şi gerul 
năprasnic, şi numai îndemnul călăuzei şi senzaţia că cineva e 
constant pe urmele ei o mai ţineau pe picioare. 

Era doar un sentiment pe care-l avea, dar, îngheţată şi 
secătuită de puteri cum era, se întrebă dacă nu cumva mintea îi 
joacă feste. Oricum, în starea în care era n-ar fi fost în stare să 
ţină piept decât unei închipuiri, şi poate nici acesteia, aşa că îşi 
văzu de drum mai departe. 

„Nu te opri şi nu zăbovi pentru nimic în lume 

Poteca din spatele pietrei era mult mai bună decât coasta 
către Piscul Despicat, dar ceva mai abruptă. Cei care băteau 
drumurile prin părţile acelea fuseseră nevoiţi să taie roca 
masivă şi cenuşie - mult mai rezistentă la eroziuni decât 
granitul - presărând urcuşul cu sute de trepte late şi joase pe 
care erau scrijelite tot felul de modele ciudate al căror înţeles îi 
scăpa. Nu erau simboluri de Legământ, şi nici cuvinte dintr-o 
limbă pe care s-o ştie, iar acum Sabriel era mult prea obosită ca 
să se mai gândească şi la asta. Îşi concentră mai bine atenţia la 
drum, urcând treaptă după treaptă, masându-şi coapsele 
amorţite cu mâna, tuşind şi respirând greoi la fiecare pas şi 
ţinându-şi mereu capul plecat ca să se ferească de zăpada 
desprinsă de pe treapta de deasupra. 

Poteca devenea din ce în ce mai anevoioasă, şi Sabriel 


|”? 


zări, nu departe în faţă, luciul crestei stâncoase, un munte de 
piatră mult mai negru dincolo de perdeaua de zăpadă decât 
însuşi cerul plumburiu, infiltrat de lumina palidă a lunii. Merse şi 
iar merse, dar, în loc să se apropie, i se părea că se tot 
îndepărtează, căci poteca avea cotituri şi ocolişuri dese ce urcau 
domol, lăsând valea îngustă în urmă. 

Se trezi dintr-odată faţă în faţă cu peretele imediat după o 
cotitură, când luminiţa care o însoțea se lovi de ceva masiv, un 
zid ce părea să se întindă la vreo câţiva zeci de kilometri în 
stânga şi-n dreapta şi la alte câteva sute în sus, către zenit. 
Atunci ştiu cu certitudine că ajunsese la capătul cărării, care se 
înfunda la poalele Stâncilor Semeţe. 

Se trase mai aproape răsuflând uşurată, cu luminiţa 
licărindu-i acum deasupra capului şi dezvăluind o bucată de 
rocă cenuşie brăzdată de muşchi. Nu se vedea nicio intrare pe 
nicăieri, doar peretele vălurit de stâncă dură ce străpungea 
înălțimile mult dincolo de cercul palid de lumină, încotro s-o 
apuce acum? Uşa din zid era de negăsit şi poteca se-nfunda în 
munte. 

Sleită de puteri, se lăsă în genunchi într-un petic de 
zăpadă şi-şi frecă mâinile ca să le dezmorţească, după care îl 
desprinse pe Mosrael de la piept. Mosrael, Deşteptătorul... Il 
ţinea strâns în palmă, concentrându-şi simţurile şi iscodind 
împrejurimile cu puterea minţii, ca nu cumva să trezească la 
Viaţă vreun mort de prin apropiere. Nu simţi nimic îngrijorător, 
însă avu din nou senzaţia că o pândeşte cineva din umbră, la 
doar câţiva metri înapoi pe potecă. Cineva sau ceva venit de 
Dincolo şi a cărui putere o înspăimânta. Incercă să estimeze 
distanţa, dar apoi îşi învinse gândurile sumbre. Indiferent cine 
sau ce era şi ce vroia, era mult prea departe ca să audă cântul 
răguşit al lui Mosrael, aşa că Sabriel se ridică în picioare şi 
scutură energic clopoţelul. 

Sunetul aspru răsună în aer mai ceva decât croncănitul 
simultan a zeci de papagali, lovindu-se plin de pereţii costişei şi 
împletindu-se apoi cu vântul către înălţimi, unde se sparse într-o 
multitudine de ciripituri disparate. 

Sabriel îl amuţi pe dată şi-l puse la loc, însă ecourile încă 
mai umpleau valea, şi fata îşi dădu seama că urmăritorul nu 


avea cum să nu le audă. Simţi cum acesta o cercetează din 
umbră şi cum grăbeşte pasul, vizualizându-i fiecare mişcare, aşa 
cum, atunci când te uiţi la o cursă de cai, observi muşchii 
animalelor încordându-se din ce în ce mai tare, pe măsură ce 
trec de la trap la galop. Urca treptele cu repeziciune, cel puţin 
câte patru-cinci odată. Îi simţea graba pulsându-i în tâmple, 
contopindu-se cu propria spaimă, care îi făcea inima să bată la 
unison, dar cu toate astea îi ieşi în întâmpinare cu sabia 
pregătită. 

Jos, pe cărare, printre fulgii răscoliţi de vânt, zări o siluetă 
sprintenă sărind de pe o treaptă pe alta cu paşi uriaşi, înghițind 
pământul. Aducea vag a fiinţă umană, dar era mult prea înalt ca 
să fie om şi la fiecare pas pământul se aprindea în flăcări 
albăstrii, asemenea untdelemnului ce arde mocnit în apă. 
Sabriel ţipă când îl văzu, simțind spiritul mortului adânc în 
măruntaie. Răsfoi în minte Cartea morților, oprindu-se la 
paginile de care se temuse dintotdeauna şi care descriau răul în 
toată puterea sa. Arătarea era un mordicant, un spirit care 
putea să treacă oricând din Moarte în Viaţă sau invers şi al cărui 
trup era plămădit dintr-un amestec de pământ lutos de mlaştină 
şi sânge uman. Mordicanţii erau de fapt creaturi modelate şi 
însufleţite de necromanţi ai magiei libere, înlăuntrul cărora 
aceştia ferecau un spirit mort care să le ghideze. 

Sabriel mai alungase unul la un moment dat, dar asta se 
întâmplase în Ancelstierre, la mai bine de şaizeci de kilometri de 
Zid, şi, oricum, mordicantul era atunci deja slăbit şi cu puterile 
pe ducă. Nu şi cel din faţa ei însă, care era tânăr, aprig şi în 
forţă. Atunci lui Sabriel îi trecu prin minte un gând care-i 
paraliză simţurile: creatura avea s-o omoare şi să pună 
stăpânire pe spiritul ei. O cuprinse panica văzându-şi toate 
planurile, speranţele şi curajul năruindu-se într-o clipă. Se 
întoarse când la dreapta, când la stânga, ca un iepure hăituit de 
ogari, dar singura cale de scăpare era poteca, pe care lighioana 
o urca cu repeziciune, din ce în ce mai aproape, fiind acum la 
mai puţin de o sută de metri depărtare şi înaintând nestingherit. 
Scotea flăcări pe gură şi alerga cu capul aplecat pe spate, 
urlând prelung la fiecare pas, un răcnet năprasnic în care 
strigătul deznădăjduit al celui care se prăbuşeşte în hău se 


contopea cu scrâşnetul ascuţit al unghiilor pe o bucată de sticlă. 

Disperată, îi veni şi ei să strige, dar îşi înăbuşi imboldul şi 
se întoarse către stânca imobilă, lovind-o frenetic cu mânerul 
săbiei. 

— Deschide-te odată! ţipă ea, în timp ce mintea îi era 
inundată de simboluri de Legământ, niciunul însă potrivit ca să 
deschidă sau să forjeze o uşă în piatră. Invăţase vraja asta încă 
din clasa a doua şi-o ştia ca pe apă, însă acum simbolurile pur şi 
simplu refuzau să se arate şi nu înţelegea nici în ruptul capului 
de ce în loc să se concentreze nu-şi putea scoate din minte 
înmulţirea cu doisprezece. Numai la asta se gândea, cât fac 
doişpe' ori doişpe.'... 

Ecoul lui Mosrael se stinse, în sfârşit, şi, în liniştea 
aşternută, mânerul săbiei se izbi de piatră cu un pocănit spart, 
semn că dincolo era spaţiu deschis. Bucuroasă că a scăpat de 
scântei şi de durerea din braţ, Sabriel pipăi suprafaţa netedă, 
care se dovedi a fi o bucată de lemn de stejar în forma unei uşi 
înalte, dar ciudat de strâmte, pe care simboluri ale 
Legământului dansau în nuanţe argintii. Un mâner în formă de 
cerc exact la înălţimea mâinilor ei îi atinse uşor şoldul şi Sabriel 
scăpă sabia din mână, apucând inelul şi trăgând de el cu putere. 
Uşa nici nu se clinti. Trase iar, de data asta şi mai tare, 
aruncându-şi privirea peste umăr din când în când, aşteptându- 
se să vadă chipul hidos al creaturii dintr-o clipă într-alta. 

Chiar atunci, mordicantul dădu colţul şi privirile li se 
întâlniră scurt. Sabriel îşi închise ochii imediat, îngrozită de ura 
şi setea de sânge care se citeau în căutătura lui, aprinsă, ca 
vârful unui vătrai uitat în foc. Urlă din nou, cât pe ce să dea foc 
celor câtorva trepte rămase, cu fâşii aprinse prelingându-i-se ca 
nişte bale din gura căscată şi cu labele şi picioarele cuprinse de 
flăcări. 

Cu ochii încă închişi, Sabriel se împinse cu toată forţa în 
mânerul rotund şi uşa se deschise uşoară, iar ea se prăbuşi cât 
era de lungă în zăpada de dincolo de pragul îngust, deschizând 
imediat ochii. Disperată că rămâne fără sabie, se întoarse iute 
cu faţa în sus, ignorând durerea din genunchi şi din palme, şi se 
întinse prin deschizătură, înşfăcând mânerul şi trăgând sabia 
înăuntru. 


Exact când vârful trecu dincolo de prag, mordicantul 
ajunse şi el în dreptul intrării, mult prea strâmtă însă ca să 
poată trece, aşa că-şi vâri doar un braţ prin crăpătura din zid. 
Mici văpăi lunguieţe îi clocoteau în carnea verzuie-cenuşie, ca 
nişte boabe de sudoare, şi fumul lor înecăcios şi negru se ridica 
în spirale minuscule către cer, ducând cu el duhoarea grea de 
păr pârlit. 

Întinsă pe jos şi lipsită de orice apărare, Sabriel înlemni de 
frică, cu ochii fixaţi pe mâna diformă a creaturii, cu toate cele 
patru gheare desfăcute larg şi îndreptate către ea. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Mâna nu reuşi însă s-o ajungă şi ghearele nu făceau decât 
să zgârie în gol. 

Dintr-odată, Sabriel simţi vibrația magiei Legământului 
învăluind-o, din ce în ce mai puternică, şi mii de simboluri 
aprinse apărură în jurul porţii, strălucind atât de tare, încât îi 
rămâneau întipărite pe retină ca nişte negative roşietice cu 
puncte negre care se roteau ametitor. 

Clipind des din pricina luminii orbitoare, văzu un om ieşind 
din peretele de stâncă, un bărbat înalt şi bine făcut, care purta o 
sabie ca a ei şi care crestă braţul mordicantului, tăind o bucată 
bună din carnea putredă cu iz de smârc. După un scurt răgaz, 
tăişul licări din nou şi mai ciunti o fâşie, apoi încă una, ca 
aşchiile unui trunchi uscat sub loviturile iscusite ale tăietorului 
de lemne. 

Mordicantul urlă ca din gură de şarpe, mai mult înfuriat 
decât rănit, însă, în cele din urmă, îşi trase braţul, şi atunci 
necunoscutul se năpusti peste poartă cu toată greutatea 
trupului şi a zalelor pe care le purta, închizând-o dintr-o singură 
mişcare. Lui Sabriel i se păru extrem de curios că omul se mişcă 
fără ca zalele să facă vreun zgomot. Mii de inele minuscule de 
fier, şi totuşi nici cel mai mic zăngănit. Era ceva ciudat şi cu 
corpul său, însă Sabriel nu băgă de seamă decât după ce 
punctele negre şi roşeaţa îi dispărură din faţa ochilor. Atunci îşi 
zări salvatorul mai de aproape şi observă că nu era deloc om, 
aşa cum crezuse. De la depărtare îi păruse de statura unui 
bărbat, însă acum văzu că pe fiecare centimetru al corpului îi 
defilau simboluri ale Legământului, mutându-se şi 
preschimbându-se neîncetat, fără nimic altceva între ele decât 
aer. 

Incredibil! Era... Era o fantomă vrăjită, un mesager al 
Legământului. 

Dincolo de poartă, mordicantul urlă din nou, întocmai ca o 
locomotivă cu abur ce stă s-o ia din loc, după care se opinti în 
lemnul porții în câteva rânduri, încercând s-o forţeze. Atunci, 


balamalele începură să scârţâie prelung, iar culoarul unde 
Sabriel era încă întinsă începu să se cutremure ameninţător. 
Placa se crăpă în cele din urmă, iar din plafon începură să se 
desprindă bucăţi mici de piatră, prăbuşindu-se în nori groşi de 
praf ce aduceau cu fulgii de afară. 

Mesagerul se întoarse către Sabriel şi-i întinse mâna s-o 
ajute să se ridice. Fata o apucă şi-l privi curioasă, încercând să- 
şi urnească din loc picioarele amorţite şi îngheţate. De aproape, 
îţi puteai da seama cu uşurinţă că trupul era imaterial; iluzia 
cărnii era dezvăluită în toată curgerea ei tulburătoare. 
Trăsăturile feţei i se modificau necontenit, mereu altele, aşa 
încât nu-ţi puteai face o idee despre cum arăta. Acum aveai 
impresia că are chip de femeie, dar în secunda următoare te 
privea parcă un bărbat, şi jocul chipurilor continua la nesfârşit, 
din toate răzbătând însă o duritate şi-o înţelepciune aparte. 
Trupul cu straiele de fier se preschimba şi el, odată cu fiecare 
faţă nouă, doar două lucruri rămânând mereu aceleaşi: vestonul 
cu o cheie argintie pe blazon şi sabia lungă, purtătoare de 
magie de Legământ. 

— Mulţumesc, bâigui Sabriel emoţionată, tresărind la 
izbitura de dincolo de poartă. E posibil să... Credeţi că o s-o 
dărâme? 

Mesagerul dădu din cap cu o mină gravă şi, fără să scoată 
niciun cuvânt, îi dădu drumul la mână, arătându-i coridorul lung 
care li se deschidea dinainte. Privind într-acolo, Sabriel văzu un 
pasaj întunecos şi fără fund, care înainta în inima muntelui. 
Simbolurile de Legământ de jur împrejurul intrării luminau cât 
de cât gura îngustă unde se aflau, însă tunelul era învăluit în 
umbră. Cu toate astea, întunecimea îi păru fetei oarecum 
îmbietoare, căci simţea adierea dulce a magiei Legământului 
purtată de curenţii din tunel. 

— S-o iau pe aici? întrebă Sabriel când mesagerul îi arătă 
iar coridorul obscur cu o nelinişte crescândă. 

Acesta aprobă tăcut şi-apoi îi făcu semne repetate cu 
mâna în aceeaşi direcţie, vrând parcă s-o zorească. In spatele 
său se auzi o nouă izbitură şi alţi nori de praf se ridicară, în timp 
ce stejarul pârâia înfundat, semn că poarta avea să cedeze în 
curând. Mirosul greu şi respingător de păr pârlit se făcu simţit 


din nou, răscolindu-i stomacul. 

Paznicul uşii se încruntă şi o împinse uşor de la spate, ca 
un părinte care-şi îndeamnă odrasla să nu se teamă şi s-o ia 
înainte. Sabriel însă nu avea nevoie de muncă de lămurire. Deşi 
prezenţa mesagerului o mai liniştise, teama încă nu-i pierise de 
tot, intensificată acum şi de duhoarea mordicantului. Îşi ridică 
ochii din pământ şi o porni către pasaj cu paşi grăbiţi, privind 
mereu înainte. 

După câţiva metri, întoarse capul şi-l zări pe paznic 
aşteptând în dreptul porţii şubrezite, cu sabia în gardă. 

Crăpăturile din scânduri se adânceau văzând cu ochii în 
ciuda grilajului de fier, până când, la un moment dat, lemnul se 
frânse cu un pocănit scurt, formând o gaură de mărimea unei 
farfurii prin care mordicantul îşi vâri braţul şi sfărâmă şi restul 
scândurilor într-o clipă, ca pe nişte scobitori. 

Era furios nevoie mare că scăpase prada printre degete şi, 
de aceea, tot corpul îi era cuprins de flăcări, iar pe gură scuipa 
vâlvătăi galbene-roşietice care-l învăluiau într-un fum gros ce se 
învolbura în cercuri ameţitoare atunci când urla. 

Sabriel îşi întoarse privirea înainte şi grăbi pasul, ajungând 
în curând să alerge şi apoi chiar să fugă de-a binelea, ca într-o 
cursă contra cronometru. Pașii i se auzeau ritmat pe pietriş, iar 
fata prinse şi mai multă viteză; deodată, îşi dădu seama cu 
groază de ce era aşa de uşoară: îşi lăsase rucsacul şi schiurile la 
gura tunelului! Preţ de o secundă fu tentată să se întoarcă după 
ele, dar gândul îi zbură din minte la fel de repede cum îi venise. 
Se pipăi iute după sabie şi bandulieră, şi-i mai veni inima la loc 
simțind răceala tecii de metal şi luciul mânerelor de lemn. 

Reluându-şi fuga, băgă de seamă că tunelul era luminat 
de simboluri aprinse în piatră care alergau odată cu ea, însemne 
magice ce-i călăuzeau drumul şi-i făceau picioarele uşoare şi 
sprintene, şi câte şi mai câte despre care ea habar n-avea. Erau 
o puzderie de semne, şi toate atât de stranii... Ce naivă, să 
creadă că locul întâi la magie la o şcoală din Ancelstierre o face 
mare mag în Vechiul Regat! „Nu-i nimic, îşi zise ea, nu e leac 
mai bun pentru mândria prostească decât teama şi faptul că-ţi 
recunoşti propria ignoranță...” 

Un alt răcnet sfâşietor cutremură pasajul, răsunând mult 


înaintea ei, până în străfunduri, urmat de o sumedenie de 
bufnituri şi de bubuituri înfundate, şi de zgomotul metalic al 
săbiei înfigându-se în carne necurată ori lovindu-se de vreun 
bolovan. Sabriel ştiu fără să privească înapoi că mordicantul 
răzbise dincolo de zid şi acum se lupta cu duhul porţii - sau 
poate că îl şi răpusese deja. Nu cunoştea foarte multe despre 
aceste duhuri-santinelă, însă ştia că problema lor cea mai mare 
era că nu-şi puteau părăsi postul. Cu alte cuvinte, odată scăpată 
de el, creatura nu mai putea fi oprită, iar, dacă era să se ia după 
vacarmul din spate, mordicantul nu mai avea mult până să-i ia 
urma. 

Gândul o înspăimântă atât de tare, încât iuți pasul, 
epuizată. Alerga cu sufletul la gură, ştiind totuşi că n-are să mai 
reziste mult, căci toată spaima, frigul şi oboseala adunate peste 
zi îşi spuneau deja cuvântul, îngreunându-i picioarele şi 
anchilozându-i muşchii încordaţi, în timp ce plămânii prost 
oxigenaţi îi dădeau senzaţia că se sufocă. 

Dinaintea ei, tunelul părea să se întindă la nesfârşit, 
urcând tot mai sus în munte, însă lumina îi călăuzea paşii în 
aceeaşi direcţie, aşa că Sabriel se gândi că nu mai era mult 
până la capăt. Poate doar mica porţiune scăldată în beznă din 
faţă... 

Nici n-apucă bine să-şi termine gândul, că şi zări în faţă o 
lumină puternică având o formă dreptunghiulară. Părea o ieşire. 
Sabriel îşi tinu respiraţia, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
Scoase apoi un chiot de bucurie pierdut printre răcnetele 
mordicantului, care între timp reuşise să răzbească dincolo de 
poarta de stejar şi de păzitorul ei. 

Aproape simultan se făcu auzit un al treilea sunet, o 
bubuitură surdă şi plină pe care iniţial o confundase cu pulsaţia 
propriei inimi, până să-şi dea seama că de fapt aceasta venea 
de dincolo de ieşirea din tunel. Zgomotul se auzi din nou, ca un 
hurducăit prelung şi atât de pătrunzător, încât făcu pereţii de 
piatră să vibreze şi pietrişul mai-mai să-i alunece de sub 
picioare. 

„Or fi camioane care trec pe şoseaua de deasupra”, îşi 
zise Sabriel, dar îndată îşi aduse aminte unde se află şi 
recunoscu şi sunetul. Pesemne că undeva, dincolo de culmile 


stâncoase, era o cascadă care-şi revărsa apele de la mare 
înălţime. „Mai mult decât atât, se gândi ea, o cascadă atât de 
mare trebuie să aibă un afluent pe măsură. Un râu mare şi 
adânc...” 

Apă curgătoare! Gândul o înveseli instantaneu, umplând-o 
de speranţă şi dându-i forţe noi, de care nu se mai credea în 
stare. O luă la fugă şi, într-un minut, era deja în faţa uşii de 
lemn, mai-mai să se izbească în ea. Incepu s-o lovească cu 
pumnii, dar, văzând că aceasta nu cedează, se opri să caute 
clanţa sau mânerul. 

Când dădu, în sfârşit, de inelul de fier, simţi brusc o a 
doua mână pe el, deşi, cu câteva secunde în urmă, nu văzuse 
pe nimeni prin apropiere. Şi pe această mână erau simboluri ale 
Legământului. În plus, era la fel de translucidă ca a celuilalt 
mesager, iar Sabriel zări prin pielea transparentă fibra lemnului 
şi veriga albăstruie a mânerului. 

Asemănarea dintre cei doi era destul de mare, doar că 
acesta era ceva mai mic de statură, iar Sabriel nu-şi putea da 
seama dacă era bărbat sau femeie, căci purta o sutană de 
călugăr cu gluga trasă pe cap. Pe veşmintele negre, atât în faţă, 
cât şi în spate, avea emblema cu cheia de argint. 

Mesagerul făcu o plecăciune şi învârti inelul metalic, iar 
uşa se deschise ca prin minune, dezvăluind un petic de cer 
senin şi plin de stele, a căror strălucire străpungea norii răzleţi 
purtaţi de vânt. Vuietul asurzitor al cascadei pătrunse ca o 
vijelie prin uşa deschisă, odată cu o pulbere răcoroasă de 
picături minuscule. Sabriel păşi afară fără să mai stea pe 
gânduri. 

Păzitorul porţii o însoţi până dincolo de prag şi închise uşa 
în urma lui, apoi trase un grilaj subţire cu ţepi de argint pe care-l 
încuie cu un lacăt de fier, ambele apărute din senin. Sabriel le 
privi şi simţi puterea ascunsă în ele, căci erau înfăptuiri ale 
Legământului. Cu toate astea nici uşa, nici grilajul şi nici lacătul 
n-aveau să-l oprească pe mordicant, ci doar să-l mai întârzie. 
Singura cale de scăpare era fie cascada învolburată al cărei hău 
i se căsca la picioare, fie strălucirea arzătoare a după-amiezii, 
pentru care ar fi trebuit să mai aştepte vreo câteva ore bune. 

Se afla pe muchia unei stânci înguste care trona peste un 


râu adânc şi mai lat de trei kilometri. La câţiva paşi în dreapta 
apele se prăbuşeau furibunde în prăpastia de dincolo de coama 
muntelui, dând naştere unei cascade de toată frumuseţea. 
Sabriel se aplecă uşor să privească perdeaua groasă de spumă 
prăvălindu-se în adâncuri, formând nori de pulbere albă ca nişte 
aripi uriaşe care ar fi înghiţit pe loc întregul Colegiu Wyverley - 
cu tot cu aripa cea nouă - ca pe o răţuşcă de jucărie prinsă în 
furtuna din cadă. 

Hăul părea interminabil, iar înălţimea ameţitoare şi 
repeziciunea cu care apele se prăvăleau în adâncuri o făcură pe 
Sabriel să-şi întoarcă privirea către râu. Drept înainte, chiar la 
gura de vărsare şi cam pe la mijlocul distanţei dintre cele două 
maluri, se profila o mică insulă stâncoasă, cam cât un teren de 
fotbal, ce despărţea râul în două jumătăţi aproximativ egale, 
ridicându-se dintre apele învolburate asemenea unei corăbii 
frânte şi croite parcă în rocă. 

De jur împrejurul promontoriului se ridicau ziduri albe ca 
de calcar, înalte cât şase persoane, în spatele cărora se 
întrezărea o casă. Deşi zorii încă se îngânau cu noaptea, Sabriel 
putu distinge silueta semeaţă a unui turn ascuţit ale cărui ţigle 
cărămizii reflectau deja şovăielnic lumina răsăritului. Pereţii 
masivi pe care acesta se sprijinea şi care erau scăldaţi în 
întuneric la acea oră ascundeau probabil diverse încăperi: 
salonul, bucătăria, dormitoarele, sala armelor, cămara şi pivniţa. 
Fata îşi aduse brusc aminte de camera de studiu, care ocupa cel 
de-al doilea etaj al turnului, sub observatorul de la ultimul etaj, 
de unde tatăl ei cerceta nu numai aştrii, ci şi împrejurimile. 

Era chiar casa lui Abhorsen. Ajunsese, în sfârşit, „acasă”, 
deşi nu fusese acolo decât de două sau poate de trei ori, pe 
vremea când era mult prea mică ca să-şi amintească ceva. Acea 
perioadă a Vieţii ei era învăluită în ceaţă şi se amesteca adesea 
cu tot felul de amintiri răzlețe despre grupul Călătorilor, cu 
căruțele lor încărcate sau locurile - nu puţine - prin care 
poposeau. Nu-şi mai amintea nici măcar cascada, deşi vuietul ei 
prelung îi trezise amintiri de mult uitate, îngropate în mintea 
fragedă a unui copil de patru ani. 

Din păcate nu-şi putu aminti cum se ajunge la casa de pe 
insulă, în minte răsunându-i întruna cuvintele călăuzei: „Podul 


lui Abhorsen”. 

Nu-şi dădu seama că rostise cuvintele cu voce tare decât 
în momentul când micul duh al porţii o trase uşor de mânecă şi-i 
arătă ceva în jos, către râu. Sabriel privi într-acolo şi zări nişte 
trepte săpate în terasament care coborau direct în apele 
învolburate de dedesubt. _ 

De data asta, nu mai ezită deloc. Işi plecă politicoasă 
capul către mesager şi-i mulţumi în şoaptă, după care se repezi 
pe treptele abrupte. Simţise din nou prezenţa mordicantului pe 
urmele ei, asemenea respirației urât mirositoare a unui străin 
care-ţi suflă constant în ceafă. Ştia că acesta ajunsese deja la 
capătul tunelului după loviturile şi bubuiturile ce răzbăteau de 
dincolo de poarta ferecată, deşi răsunetul cascadei mai atenua 
din zgomot. 

Treptele dădeau, într-adevăr, în râu, însă nu se opreau 
acolo, formând un şir regulat imposibil de observat din vârful 
stâncii şi care ducea către mica insulă din mijloc. Sabriel se uita 
înfricoşată când la ele, când la apa adâncă şi agitată care le 
spăla la intervale scurte cu o viteză ameţitoare. Deşi nu 
depăşeau nivelul râului decât cu câţiva centimetri, lespezile de 
piatră erau destul de late şi aveau nişte şanţuri încrucişate de 
care te puteai prinde lesne cu mâna, fiind însă ude şi 
alunecoase din pricina apei şi a pojghiţei de gheaţă acoperite pe 
alocuri de zăpadă înmuiată. 

Sabriel zări deodată o bucată de gheaţă învârtindu-se 
nevolnică deasupra apelor sălbatice şi o urmări cu privirea până 
ce aceasta dispăru în abisul cascadei; o văzu parcă aievea cum 
pluteşte în gol, paralel cu perdeaua mişcătoare, pentru ca, 
odată ajunsă în străfunduri, să se spargă în mii de bucăţi fine 
pierdute în noianul de spumă. Se închipui în locul ei, un cub de 
gheaţă purtat de ape în adâncuri, dar imediat îşi aduse aminte 
de mordicantul care o urmărea şi de spiritul mort încătuşat 
înăuntru, de Moartea pe care o purta cu el şi de suferinţele şi 
opreliştile pe care ea însăşi avea să le îndure odată trecută 
Dincolo. 

Îşi luă avânt şi sări pe primul bolovan, dând nebuneşte din 
mâini ca nu cumva să alunece de pe suprafaţa derapantă, cu tot 
cu bocancii ei zdraveni de iarnă. Rămase nemişcată într-o 


poziţie destul de incomodă, aplecată în faţă şi cu genunchii uşor 
îndoiţi, chircită doar pe jumătate. Se îndreptă iute de spate şi, 
până să-şi piardă iar echilibrul, era deja pe lespedea din faţă, 
ţâşnind imediat ca din puşcă pe următoarea şi apoi pe cea de 
după ea. O ţinu aşa o bună bucată de drum, sărind sprintenă şi 
uşoară ca un fulg printre vârtejurile înspumate şi pulberea lor 
sidefie. Ajunsă la jumătatea şirului, se opri să privească 
imensitatea învolburată din spate, mărginită de coama 
depărtată în vârful căreia zări silueta mordicantului cu ce mai 
rămăsese din zăvor atârnându-i printre gheare. 

Paznicul porţii dispăruse de parcă l-ar fi înghiţit pământul. 
Sabriel nu se alarmă, ştiind că, odată înfrânt, soarta lui era să se 
facă nevăzut până ce vraja va prinde din nou putere, dar asta 
numai după câteva ore, zile sau chiar ani, în cel mai nefericit 
caz. 

Mordicantul era curios de liniştit, însă nu încăpea îndoială 
că era cu ochii pe ea. Puterea extraordinară care îl anima nu era 
totuşi suficientă ca să-l ajute să treacă râul, şi el era conştient 
de asta. De fapt, cu cât Sabriel îl privea mai insistent, cu atât i 
se părea că acesta se resemnase la gândul că n-o poate urmări. 
„Face pe santinela acum, îşi zise Sabriel, şi stă de pază la gura 
tunelului, fiindcă, probabil, e singura ieşire de pe insulă... Sau 
poate că aşteaptă să se întâmple ceva, sau să-i vină ajutoare...” 
_ Ignoră fiorul rece de pe şira spinării şi-o porni mai departe. 
Incepea deja să se crape de ziuă şi soarele dimineţii n-avea să 
mai întârzie mult, aşa că Sabriel zări cu uşurinţă platforma de 
lemn din faţă, care ducea către o poartă scobită în zidul alb. 
Dincolo de pereţii înalţi se vedeau şi crengile golaşe ale unor 
copaci desfrunziţi de gerul iernii, pe care, din când în când, 
poposeau vesele câteva păsărele, în ocolul lor matinal de jur 
împrejurul turnului. „Ce tablou pitoresc, îşi zise Sabriel, şi atâta 
pace”... îşi aduse însă aminte de mordicant şi asta îi strică 
reveria. 

Işi adună puterile şi sări pe ultima piatră teşită, de unde se 
prăbuşi pe scările de lemn ale podului. Işi simţea pleoapele 
grele şi de-abia îşi putea ţine ochii deschişi, câmpul ei vizual 
fiind acum redus la o mică crestătură în scândura pe care îşi 
sprijinea capul. Se târî anevoie în sus pe trepte, cu obrazul la 


doar câţiva centimetri de lemnul aspru, ajungând în cele din 
urmă în dreptul porţii, de care se sprijini lipsită de vlagă. 

Aceasta se deschise cât ai clipi şi Sabriel căzu în curtea de 
dincolo de zid, la capătul unei alei pavate cu cărămidă tocită de 
culoare roşie, un roşu-închis şi murdar ca al merelor mucegăite. 
La câţiva metri mai încolo aleea o cotea uşor către intrarea din 
faţă, o uşă de un albastru-deschis precum cerul de vară, 
contrastând puternic cu peretele văruit de piatră. Pe covoraşul 
dinaintea pragului stătea încolăcită o pisică albă, oarecum în ton 
cu bătătorul de bronz în formă de cap de leu cu un inel gros 
între dinţi, care sclipea şi el în lumina zorilor. 

Încă întinsă pe jos, Sabriel zări pisica şi-i zâmbi înduioşată, 
clipind des ca să-şi alunge lacrimile din colţul ochilor. Felina 
tresări şi-şi ridică leneşă căpşorul pufos, privind-o cu ochii ei 
verzi, scânteietori. 

— Ce faci, motănel? mormăi Sabriel înfundat, dregându-şi 
vocea în timp ce se ridică în picioare şi-o porni anevoie către 
casă. Când ajunse în dreptul uşii şi se aplecă să mângâie pisica, 
îngheţă pe loc cu mâna în aer, căci, în clipa în care motanul îşi 
înălţă capul, fata îi zări zgarda de la gât şi clopoţelul atârnat de 
ea. Cureluşa era inofensivă, o simplă bucată împletită de piele 
roşie, însă magia Legământului cu care fusese însemnată era 
una dintre cele mai puternice şi mai trainice vrăji de încătuşare 
din câte îi fusese dat fetei să vadă sau să simtă până atunci. Mai 
rău, clopoţelul în miniatură era o copie perfectă a lui Saraneth, 
iar motanul nu era deloc motan, ci o creatură străveche şi 
extrem de puternică, animată de forţele magiei libere. 

— Abhorsen! miorlăi felina cu limba rozalie iţindu-se 
printre colții ascuţiţi. Te aştept de ceva vreme... 

Sabriel o privi fix şi bâigui ceva nedesluşit, ca un mormăit 
scurt şi înfundat, după care căzu grămadă, pierzându-şi 
cunoştinţa. 


CAPITOLUL OPT 


Sabriel se trezi în lumina palidă a lumânărilor, aşezată 
confortabil pe un pat moale cu cearşafuri de mătase şi învelită 
în mai multe pături groase şi destul de grele. Focul trosnea abitir 
în şemineul din cărămidă arsă, iar umbrele lui jucăuşe descriau 
figurine misterioase pe lambriurile de mahon lustruite care 
îmbrăcau pereţii încăperii. Primul lucru pe care îl văzu când 
deschise ochii fu tavanul tapetat în albastru şi poleit cu mii de 
stele argintii. Camera mai avea şi două ferestre dispuse faţă în 
faţă, dar, cum obloanele erau trase, Sabriel nu-şi putu da seama 
dacă e zi sau noapte, la fel cum nu-şi mai aducea aminte cum 
ajunsese înăuntru. Era clar că locuinţa îi aparţinea lui Abhorsen, 
dar nu mai ţinea minte absolut nimic de la leşinul din faţa 
intrării. 

Îşi ridică încetişor capul, căci avea o durere surdă în ceafă 
şi era încă destul de ameţită după o zi şi-o noapte de spaime şi 
alergătură. Studie încăperea şi întâlni din nou ochii verzi şi 
sfredelitori ai pisicii care nu era de fapt pisică, aşezată la 
picioarele ei, la căpătui patului. 

— Cine... cine eşti? întrebă Sabriel temătoare, dându-şi 
seama dintr-odată că e dezbrăcată sub cearşafurile moi. O 
senzaţie extrem de plăcută, dar care, în acelaşi timp, o făcu să 
se simtă vulnerabilă. Zări cu coada ochiului cureaua cu sabia şi 
banduliera aşezate cu grijă pe un fel de suport de uscat rufele 
de lângă uşă. 

— Mi se spune în multe feluri, îi răspunse felina cu o voce 
stranie, pe jumătate mieunat, pe jumătate tors, insistând şuierat 
pe fiecare vocală. Poţi să-mi spui Mogget, dacă vrei. Cât despre 
ce sunt eu, continuă ea, ce pot să spun... Odinioară eram multe 
lucruri, acum, mai puţine. Întâi de toate însă sunt slujitorul lui 
Abhorsen. Eşti, te rog, drăguță să-mi desfaci zgarda de la gât? 

Sabriel zâmbi forţat şi refuză cu o mişcare hotărâtă a 
capului. Indiferent ce era Mogoget, zgarda era singurul lucru care 
o ţinea în slujba lui Abhorsen... sau a altcuiva. Simbolurile 
magice care se preumblau pe cureluşa roşie erau foarte clare în 


această privinţă. După câte îşi putea da seama, vraja de 
încătuşare sub care se afla Mogget era veche de peste o mie de 
ani, şi era foarte posibil ca felina să fie un spirit al magiei libere 
la fel de vechi ca Zidul însuşi, dacă nu chiar mai bătrân. Sabriel 
se întrebă de ce Abhorsen nu-i povestise niciodată despre 
ciudata creatură, şi i se strânse inima gândindu-se la el, 
dorindu-şi ca tatăl său să-i fi vegheat somnul şi să stea apoi 
amândoi liniştiţi în casa lui, feriţi de orice griji. 

— Mda, mă gândeam eu c-ai să refuzi... zise Mogget 
ridicând din umeri cu un aer indiferent şi întinzându-şi picioarele 
leneş. 

Ea... sau mai degrabă el, căci Sabriel avea senzaţia clară 
că felina e de gen masculin, sări pe parchetul podelei şi se 
îndreptă agale către focul din şemineu. Fata îl privea cu atenţie, 
observând ceea ce un ochi mai puţin experimentat poate că n- 
ar fi băgat de seamă, şi anume că umbra lui nu era întotdeauna 
cea a unei feline. 

Exact în acel moment se auzi o bătaie în uşă care o făcu 
să tresară nervos, tulburându-i concentrarea. 

— Nu te speria, e doar unul dintre servitori, o linişti 
Mogget pe un ton dojenitor. Făpturi ale Legământului, vai de 
capul lor. Nu ştiu cum se face că întotdeauna dau buzna când te 
aştepţi mai puţin... 

Sabriel se făcu că nu-l aude şi spuse hotărât: 

— Intră. 

Abia când îşi auzi tremurul din voce îşi dădu seama că 
încă nu era complet refăcută după peripeţiile şi oboseala 
ultimelor zile, care aveau să se facă simţite mult timp de-acum 
încolo. 

Uşa se deschise fără zgomot şi în încăpere îşi făcu apariţia 
o siluetă misterioasă îmbrăcată într-o robă lungă, asemenea 
păzitorului porţii de la ieşirea din tunel. Ca şi acesta, faţa nou- 
venitului era ascunsă sub gluga trasă peste ochi, însă hainele lui 
erau mult mai deschise la culoare, de un bej spălăcit. Pe unul 
dintre braţe avea un fel de jupon simplu de bumbac, pe celălalt 
un prosop gros, iar în mâinile-i translucide şi înnădite cu 
simboluri ale Legământului ţinea un capot lung de lână şi o 
pereche de papuci de casă. Fără să scoată un cuvânt, veni până 


la capătul patului şi aşeză frumos hainele la picioarele lui 
Sabriel, după care se îndreptă către colţul opus al camerei, 
oprindu-se în dreptul peticului de gresie din stânga şemineului, 
deasupra căruia trona un lighean de porțelan fixat pe un stativ 
de argint filigranat. Aici, slujitorul începu să învârtă de o roată 
de bronz şi, cât ai clipi, dintr-o ţeavă ascunsă în perete începu 
să curgă apă fierbinte, stropind şi bolborosind zgomotos, 
aducând cu ea un miros ciudat şi înţepător de sulf care o făcu 
pe Sabriel să strâmbe din nas. 

— Izvoare termale, îi explică Mogget. După o vreme începi 
să te obişnuieşti cu mirosul. Tatăl tău spunea întotdeauna că e 
un preţ rezonabil pentru privilegiul de-a avea apă caldă în 
permanenţă. Sau să fi fost totuşi bunicul tău cel care spunea 
asta...? Sau, poate, vreo mătuşă de mult răposată? Of, of, of, 
mă cam lasă memoria... 

Slujitorul rămase nemişcat cât timp ligheanul se umplea 
şi, chiar înainte ca apa să dea pe-afară, învârti repede roata şi 
opri şuvoiul aburind. Câţiva stropi alunecară totuşi pe podea 
aproape de Mogget, care sări iute în picioare şi se depărtă 
grăbit, cu nişte mişcări demne de o pisică veritabilă, gândi 
Sabriel. Probabil că de-a lungul atâtor ani - câteva sute poate - 
petrecuţi ferecat în acest trup deprinsese fără să vrea anumite 
mişcări şi unduiri de felină. Sabriel îndrăgea nespus pisicile. 
Avusese una şi la şcoală, un motan pântecos cu blană portocalie 
pe care-l chema Biscuit. Parcă-l vedea dormitând încolăcit pe 
pervazul ferestrei din camera ei. Amintirea o făcu să se 
gândească la colegiu şi la zilele petrecute acolo alături de 
prietenele ei, întrebându-se ce-or face ele acum. Aproape că o 
apucă iar moţăiala când îşi aminti de orele plicticoase de 
societate şi de vocea monotonă a profesoarei care îi tot dădea 
înainte cu platourile ei de argint... 

Un zăngănit ascuţit şi subit o făcu să tresară din nou, 
săgetându-i muşchii amorţiţi cu junghiuri dureroase şi 
stăruitoare. Slujitorul cu însemnele Legământului lovise roata de 
bronz cu vătraiul atârnat de şemineu, vădit nerăbdător ca 
Sabriel să treacă la baie. 

— Haide, că se răceşte apa, o zori Mogget reluându-şi 
poziţia pe pat, la picioarele ei. Cina va fi servită în jumătate de 


oră, îi mai explică el. 

— Cine anume o serveşte? se interesă Sabriel ridicându-se 
în capul oaselor şi aplecându-se după prosop şi după papuci, pe 
care îi încălţă îndată ce se dădu jos din pat. 

— Ei, zise Mogget făcându-i semn cu capul în direcţia 
slujitorului în togă, care se depărtase de ligheanul de porțelan şi 
o aştepta cu o bucată de săpun în mână. 

Învelită în prosopul gros, Sabriel se îndreptă către 
ligheanul plin-ochi, târşâindu-şi alene picioarele pe podea. 
Atinse cu vârful degetelor apa fierbinte şi simţi o căldură plăcută 
învăluindu-i trupul, dar până să-şi afunde mâinile de-a binelea, 
slujbaşul se apropie pe nesimţite şi-i trase prosopul de la 
subsuoară, ridicându-i iute cuveta deasupra capului şi turnând 
toată apa peste ea. 

Sabriel ţipă speriată, însă necunoscutul nu se sinchisi 
câtuşi de puţin, văzându-şi de treabă mai departe. Puse 
ligheanul la loc la fel de iute şi învârti roata de bronz ca să-l 
umple din nou, apucându-se apoi s-o săpunească straşnic din 
cap până-n picioare, insistând asupra capului şi a feţei, de parcă 
ar fi bănuit-o de vreo invazie de păduchi sau ar fi vrut cu tot 
dinadinsul să-i bage săpun în ochi. 

— Ce te-a apucat? Incetează odată! protestă Sabriel, în 
timp ce mâinile extrem de reci ale făpturii îi frecau spinarea 
mai-mai să-i ia pielea, mutându-se apoi fără niciun fel de interes 
ascuns pe sânii şi stomacul fetei. Tu n-auzi să încetezi? Sunt 
destul de mare să mă spăl şi singură! Mulţumesc pentru ajutor, 
dar n-am nevoie! 

Cu toate astea, învăţăturile domnişoarei Prionte despre 
cum trebuie să te comporţi cu servitorii casei nu păreau să se 
aplice şi trimişilor Legământului. Făptura încăpăţânată îi freca 
pielea în continuare fără milă, clătind-o la răstimpuri cu apă 
fierbinte. 

— Cum pot să-l fac să se oprească? îl întrebă ea disperată 
pe Mogget, în timp ce un alt lighean de apă o scăldă pe 
nepregătite şi trimisul începu să-i curețe coapsele şi picioarele. 

— N-ai cum, îi răspunse felina, amuzată parcă de necazul 
ei. Sunt încăpăţânaţi ceva de groază, iar el e mai rău decât toţi. 

— Ce vrei să spui cu... Au! Termină! Ce vrei să spui cu 


asta? Cum adică „mai rău decât toţi”? 

— Sigur că sunt mult mai mulţi pe aici, nu e el singurul, 
spuse Mogget. Există câte unul pentru fiecare vrăjitor Abhorsen, 
făurit chiar de magul însuşi. Probabil că toţi ajung la fel de 
căpăţânoşi după câteva sute de ani... Se cred însoțitori de 
încredere ai familiei - vezi, Doamne, printre cei mai importanţi - 
şi întotdeauna li se pare că ştiu mai bine decât oricine ce-i de 
făcut. Ce mai tura-vura, sunt mai rău decât oamenii, zău că da. 

Auzind aşa, slujitorul se opri din frecat câteva secunde şi 
lansă nonşalant câţiva stropi de apă către Mogget, care nu avu 
timp suficient să se ferească şi urlă prelung când picăturile 
fierbinţi îi atinseră blana. Înainte să se lase inundată de o altă 
şarjă de apă, Sabriel îl zări pe Mogget tulind-o către pat şi 
pitindu-se înfrigurat sub el şi deranjând cuvertura cu coada-i 
stufoasă. 

— Gata, ajunge, mulţumesc! zise ea cât putu de răspicat 
când ultima porţie de apă fierbinte se prelinse de pe trupul ei 
roşu de atâta frecat printre zăbrelele grilajului de dedesubt. 
„Oricum nu mai are ce să spele”, îşi zise Sabriel, căci nu-i 
scăpase nicio părticică necurăţată. Făptura se potoli în curând, 
începând în schimb s-o şteargă şi mai abitir cu prosopul. 
Enervată la culme, Sabriel i-l smuci din mână şi încercă să 
continue operaţiunea de una singură, dar slujitorul se repezi 
atunci s-o pieptene, gest care sfârşi într-o mică încăierare destul 
de încrâncenată, la capătul căreia Sabriel reuşi cu chiu, cu vai 
să-şi tragă cămaşa lungă de corp şi apoi capotul pe ea, lăsându- 
se apoi pe mâna vajnicului slujbaş, care, după ce îi făcu 
manichiura, o pieptănă îndelung şi sârguincios, mai să-i smulgă 
părul din cap. 

Admira în oglinda agăţată de unul dintre obloanele trase 
modelul delicat al capotului negru, o cheie minusculă de argint 
repetată în şiruri lungi. Deodată, se auzi sunetul greu al unui 
gong răzbătând de undeva dintr-o încăpere îndepărtată, şi 
servitorul dădu buzna la uşă. Intr-o fracțiune de secundă, 
Mogget dispăruse deja dincolo de prag, miorlăind ceva ce părea 
să însemne „Cina!” Sabriel îl urmă ceva mai apatică, însoţită 
îndeaproape de misteriosul servitor, care ieşi ultimul şi trase uşa 
după el. 


Cina se servea în salonul principal, o încăpere lungă şi 
solemnă care ocupa jumătate din spaţiul dedicat parterului şi în 
care elementul dominant era fereastra cu vitralii dinspre vest, 
care se înălța din podea până-n tavan. Vitraliul surprindea o 
scenă din timpul construirii Zidului, şi, la fel ca multe alte lucruri 
din casă, era încărcat cu simboluri de Legământ. „Poate că doar 
pare din sticlă”, se gândi Sabriel, contemplând lumina 
crepusculului pătrunzând nuanțele lucioase şi îmbrăcând 
chipurile transpuse ale muncitorilor într-o aură ireală. Întocmai 
ca în cazul trimişilor Legământului, dacă te apropiai suficient de 
mult puteai distinge miile de simboluri mărunte ce compuneau 
modelele vitraliului. Era aproape imposibil să distingi ceva pe 
fereastră, însă judecând după lumina plăpândă de afară probabil 
că soarele nu mai avea mult până la apus. Trebuie că dormise o 
zi întreagă, dacă nu cumva chiar două. 

Se afla în capul unei mese aproape la fel de lungă ca sala, 
o masă lustruită dintr-un lemn uşor şi bine şlefuit pe care erau 
aranjate o sumedenie de solniţe din argint, candelabre şi carafe 
cu forme ciudate printre care se vedeau farfuriile acoperite cu 
capac bombat de metal. Tacâmurile erau însă pregătite doar 
pentru două persoane, un alai în toată regula format din cuțite 
şi cuţitaşe, furculiţe mai mici şi mai mari, linguri şi alte astfel de 
instrumente pe care Sabriel nu le mai văzuse decât în 
manualele de la cursul de societate. Paiul de aur cu care sorbeai 
miezul unei rodii, de pildă. Nu mai văzuse niciodată unul de- 
adevăratelea. 

Unul dintre locurile pregătite era dinaintea unui scaun cu 
spătar înalt aflat în celălalt capăt al mesei, cu cel de-al doilea 
imediat în stânga, în faţa unui taburet capitonat. Sabriel le 
privea confuză, neştiind unde să se aşeze, când Mogget apăru 
ca din senin şi sări pe taburet, invitând-o să ia loc pe scaunul 
înalt: 

— Hai, repejor! Nu ne vor da nimic până nu te aşezi la 
masă cum se cuvine. 

Vorbea, desigur, despre ceilalţi slujbaşi. Vreo şase cu 
totul, dacă-l punea la socoteală şi pe tiranul în togă bej care-o 
chinuise mai devreme, în dormitor. Semănau între ei, având cu 
toţii formă omenească, dar rămânând cu faţa mereu acoperită 


fie de gluga robei, fie de un alt văl tăinuitor. Nu le puteai vedea 
decât mâinile, dar şi acestea erau transparente şi imateriale, ca 
nişte proteze de adular pe care fuseseră cernute cu măiestrie 
infinite simboluri magice. Stăteau unul lângă altul în picioare 
dinaintea unei uşi care nu putea fi decât cea de la bucătărie, 
căci Sabriel zări focurile din spatele lor şi adulmecă miresmele 
îmbietoare. Simţea cum slujbaşii o priveau iscoditor, ceea ce era 
destul de incomod având în vedere că nu le putea întoarce 
privirea. 

— Da, da, ea este, nu vă mai holbaţi aşa, spuse Mogget 
sarcastic. Noua voastră stăpână. Acum putem să mâncăm? 

Niciunul dintre slujitori nu se clinti din loc, până când 
Sabriel îşi luă inima în dinţi şi înaintă câţiva paşi. Atunci 
avansară şi ei la unison, în togile lungi până-n pământ, şi-i 
căzură în genunchi dinainte, fiecare cu mâna dreaptă ridicată. 
Miile de însemne ale Legământului se aprinseră dintr-odată şi 
începură să roiască peste degetele şi palmele lor incolore în 
dâre strălucitoare care se unduiau şi fremătau necontenit. 

Sabriel rămase cu privirea în gol preţ de câteva clipe, 
dându-şi seama în curând că, prin gestul lor, trimişii îşi ofereau 
serviciile şi loialitatea, aşteptând pesemne un semn şi din 
partea ei. Se apropie, aşadar, de mâinile întinse şi-şi lipi palmele 
de fiecare în parte, simțind dogoarea simbolurilor magice. 
Mogget avusese dreptate, multe dintre ele păreau într-adevăr 
desprinse din negura timpurilor, cu mult înainte ca ea să se fi 
născut. 

— Vă mulţumesc din suflet, spuse ea încet dezlipindu-şi 
palma de pe ultima mână. In numele tatălui meu şi a milosteniei 
pe care mi-aţi arătat-o. 

Vorbele păreau să-şi fi atins scopul sau cel puţin să-i 
mulţumească deocamdată pe cei şase slujitori, care se ridicară 
în picioare ca la un semn şi făcură o plecăciune adâncă înainte 
să se risipească fiecare pe la treburile lor. Cel în toga bej trase 
scaunul şi o pofti să se aşeze, timp în care îi desfăcu grijuliu 
şervetul de masă, o bucată încreţită de in negru cu şiruri fine de 
cheiţe cusute cu măiestrie în fir de argint. Mogget avea şi el 
unul alb, pe care în loc de modele se vedeau urmele unor pete 
mai vechi. 


— De două săptămâni numai acolo mănânc, îi explică el 
amărât când doi slujbaşi îşi făcură apariţia de după uşa 
bucătăriei cu farfurii pline cu mâncăruri aburinde, a căror aromă 
îi gâdila nările. 

— Nu cred c-a fost chiar aşa de rău, răspunse Sabriel 
vioaie, sorbind o gură de vin. 

Era un vin alb şi sec cu aromă de fructe şi, deşi nu era 
vreo cunoscătoare în domeniu, fetei îi plăcu totuşi gustul 
dulceag. Primul ei contact cu băuturile alcoolice se petrecuse cu 
câţiva ani în urmă, când, împreună cu două dintre cele mai bune 
prietene, îşi făcuse de cap - nu doar o dată - în compania unei 
sticle de coniac. Deşi preţuiau nespus amintirea acestor 
momente unice, nici ea şi nici colegele ei nu mai putuseră să 
pună pic de coniac în gură de atunci, deşi în ultimul timp îi făcea 
plăcere să savureze din când în când câte un pahar de vin după- 
masă. 

— Cum se face că ai ştiut că voi veni? îl întrebă. Nici 
măcar eu nu ştiam... Mă rog... până când am primit mesajul 
trimis de tata. 

Motanul nu răspunse imediat, sorbind din priviri peştii mici 
şi aproape rotunzi pe care slujitorul tocmai i-i pusese, cruzi, în 
farfurie. Aveau ochi sticloşi şi solzi mărunți şi străvezii, ca şi cum 
de-abia fuseseră pescuiţi din râu. Sabriel servea acelaşi fel de 
mâncare, numai că peştii ei erau făcuţi la grătar şi aveau drept 
garnitură sos de roşii cu usturoi şi busuioc. 

— N-ai tu ani câţi moşi şi strămoşi de-ai tăi am servit eu... 
Cu sutele, îi răspunse Mogget într-un sfârşit. Şi chit că puterile 
mele se împuţinează odată cu trecerea vremii, încă mai pot să- 
mi dau seama când un Abhorsen e răpus şi trebuie să îi facă loc 
altuia. 

Sabriel înghiţi ultima bucăţică cu ghionturi şi lăsă furculiţa 
jos, sorbind iar din paharul cu vin ca să-şi dreagă vocea, dar 
licoarea parcă se oţetise şi acreala ei neaşteptată o făcu să 
tuşească. 

— Cum adică răpus? Ce vrei să spui cu asta? Ştii cumva ce 
s-a întâmplat cu tata? Te rog, te implor, spune-mi... 

Mogget o privi cu ochii pe jumătate închişi, fixând-o 
îndelung şi stăruitor într-un fel deloc caracteristic unei feline. 


— E mort, Sabriel. S-a dus. Chiar dacă n-a trecut încă de 
Ultima Poartă, nu se va mai putea întoarce în lumea viilor. De 
aceea... 

— Nu, nu poate fi adevărat! îl întrerupse Sabriel. E 
imposibil, doar e necromant! Nu se poate să fi murit! 

— Gândeşte-te, Sabriel! De ce altceva ţi-ar fi trimis atunci 
sabia şi banduliera? Şi el le-a primit tot aşa de la mătuşa lui, pe 
vremea când aceasta îl avea în grijă, îi explică Mogget 
ignorându-i ieşirea. Şi ţine cont că el nu era un simplu 
necromant, era Abhorsen! 

— Dar nu înţeleg... bâigui ea şocată, ferindu-şi privirea de 
ochii lui sfredelitori. Cine sunt eu să-i iau locul? Eu... eu nu sunt 
decât o neştiutoare. Habar nu am de nimic, nici despre Vechiul 
Regat, nici despre Legământ, nici măcar despre propriul tată! 
Dar de ce îi spui numele ca şi cum ar fi un fel de rang? 

— Pentru că aşa este. Până acum el a fost Abhorsen. 
Acum e rândul tău. 

Sabriel rămase tăcută câteva momente, privind resturile 
de carne şi sos din farfurie, observând apoi cum solzii argintii se 
contopesc aievea cu pasta roşiatică, transformându-se în umbre 
prelungi ca nişte săbii mistuite de flăcări. În câteva clipe, focul 
cuprinse masa şi apoi camera cu totul, întinzându-se şi către 
încăperea vecină, iar fata se văzu iarăşi dinaintea pragului către 
Moarte, mai neputincioasă ca niciodată. Îl simţea foarte 
aproape, dar, oricât ar fi încercat, îi era imposibil să păşească 
Dincolo - probabil pentru că locuinţa lui Abhorsen era protejată 
mult prea temeinic. Cu toate astea, detectă o prezenţă străină 
în spatele portalului, creaturi vrăjmaşe care de-abia o aşteptau 
să treacă, pândind-o din umbră. Alături de ele simţi totuşi un fior 
familiar, dar îngrijorător de firav, ca un parfum de femeie care 
rămâne în aer chiar şi după ce aceasta a părăsit încăperea sau o 
aromă aparte de tutun care te învăluie până să dai nas în nas cu 
cel care pufăie, după colţ. 

Sabriel se agăţă de el cu toată puterea minţii, aruncându- 
se din nou peste prag, dar în zadar. Simţi cum trupul îi e azvârlit 
înapoi de o forţă nevăzută, în timp ce două perechi de gheare îi 
zgâriau braţul fără milă. Deschise ochii şi-şi şterse bruma de pe 
gene, zărindu-l pe Mogget păzind-o cu blana zburlită şi laba 


ridicată pentru un nou atac. 

— Nesăbuită ce eşti! şuieră el înfuriat. Numai tu ai puterea 
să eliberezi paznicii casei, iar ei îţi aşteaptă ordinele! Ce mai 
aştepţi? 

Sabriel îl fixă cu privirea, muşcându-şi limba ca să nu-l 
muştruluiască, dându-şi seama că motanul avea, totuşi, 
dreptate. Spiritele moarte o pândeau din umbra porții, 
mordicantul probabil că putea trece şi el dincolo fără probleme, 
şi ea ar fi fost nevoită să le ţină piept de una singură şi fără nicio 
armă. 

— Îmi pare rău, bâigui ea cu capul plecat, sprijinindu-şi 
tâmplele în palmele îngheţate. 

Nu mai fusese de mult atât de stânjenită - de când dăduse 
foc fără să vrea uneia dintre tufele de trandafiri ale directoarei 
din pricina unei vrăji buclucaşe, cât pe ce să-l prăjească şi pe 
bătrânul şi mult îndrăgitul grădinar. Plânsese amarnic după 
nefericitul incident, dar acum reuşi să-şi ţină lacrimile în frâu, 
fiind ceva mai înţeleaptă. 

— Tata încă nu s-a stins de tot, spuse ea după un moment 
de tăcere. l-am simţit prezenţa în spatele ultimelor porţi. Cred 
că aş putea să mă duc după el. 

— Nici vorbă de-aşa ceva, i-o reteză Mogget cu o voce în 
care se adunase parcă toată povara secolelor. Tu eşti Abhorsen 
şi e de datoria ta să le redai morţilor somnul cel de veci. Asta ți- 
e menirea. 

— Dar aş putea s-o apuc pe un alt drum, replică Sabriel 
sigură pe sine, înfruntându-i privirea piezişă. 

Mogget vru iniţial să protesteze, dar se opri brusc şi pufni 
într-un râs sardonic, reluându-şi locul pe taburet. 

— Faci cum vrei, spuse oarecum îmbufnat. Ce rost are să 
te contrazic? Eu nu-s decât un slujitor, şi datoria mea e să te 
servesc. La urma urmei, de ce-aş plânge dacă un Abhorsen cade 
pradă răului? Tatăl tău te va blestema, la fel şi maică-ta... ŞI 
morţii vor fi cei mai câştigaţi. 

— Dar eu pur şi simplu nu cred că e mort, nu renunţă 
Sabriel, şi obrajii ei palizi se îmbujorară dintr-odată, trădându-i 
înflăcărarea şi topind pojghiţa de gheaţă în fâşii subţiri, care îi 
alunecară alene de pe faţă. l-am simţit spiritul încă viu! suspină 


ea. E încătuşat undeva în Moarte, însă Viaţa i se zbate încă în 
trup. In condiţiile astea, chiar crezi c-o să mă condamne dacă 
încerc să-l salvez? 

— Nu, îi răspunse Mogget calm. Dar faptul că ţi-a trimis 
sabia şi banduliera... Am senzaţia că îţi doreşti atât de mult ca 
el să mai fie în Viaţă, încât... 

— Ba nu! se împotrivi Sabriel. Simt că trăieşte şi trebuie 
să aflu dacă e sau nu adevărat. 

— Aşa o fi... mormăi el căzut pe gânduri. Deşi tare m-aş 
mira... Deh, mi s-au mai tocit şi mie simţurile, de-atâţia amar de 
ani. Unde mai pui că şi zgarda asta afurisită mă sugrumă pur şi 
simplu şi-mi ia minţile, zău aşa! 

— Te rog, Mogget, ajută-mă! îl imploră ea, întinzându-se 
să-l scarpine sub bărbie. Trebuie să aflu mai multe, mult mai 
multe! 

Pisica începu să toarcă de plăcere, dar, pe măsură ce 
Sabriel îşi afunda degetele în blana pufoasă din jurul zgărzii, 
Saraneth se prinse şi el în joc cu mici frânturi de clinchet 
cristalin ce însoțeau ritmat picoteala felinei, amintindu-i fetei cu 
groază că Mogoget nu e o pisică obişnuită, ci o creatură a magiei 
libere subjugată de puterea Legământului. Se întrebă care o fi 
adevărata lui formă, cine sau ce era, de fapt, dar mai ales cum 
era. Tare ar fi vrut să ştie. 

— Eu pe Abhorsen îl slujesc, spuse el într-un sfârşit, iar tu 
eşti acum noul Abhorsen, aşa că sunt dator să te ajut. Trebuie 
doar să-mi promiţi că nu-l vei chema din morţi dacă, într-adevăr, 
e dus pe Cea Lume. Nici nu cred că şi-ar dori-o, sincer să fiu. 

— Nu pot să promit aşa ceva. Pot însă să te asigur că nu 
mă voi pripi în acţiunile mele şi că-ţi voi asculta sfaturile, dacă- 
mi vei fi alături. 

— Mda, nici nu mă gândeam c-ai să accepţi, spuse Mogget 
şi-şi trase capul într-o parte, punând capăt mângâierilor. 
Adevărul e că nu ştii prea multe, altfel ai fi căzut la învoială. 
Mare greşeală a făcut tatăl tău când te-a trimis dincolo de Zid! 

— Chiar aşa, de ce m-a dus în Ancelstierre? întrebă 
Sabriel, nerăbdătoare să afle răspunsul la întrebarea care o 
frământase zi de zi cât fusese la colegiu; Abhorsen o expedia 
zâmbind şi spunându-i mereu acelaşi lucru: „Pentru că aşa a 


fost să fie”. 

— li era teamă, pufni Mogget, întorcându-se iar către 
peştii din farfurie cu priviri lacome. Acolo erai în siguranţă. 

— Dar de ce îi era teamă? îl iscodi ea. 

— Hai, gata cu întrebările, termină de mâncat, se fofilă el 
în momentul când doi slujbaşi apărură din bucătărie cu alte 


platouri, pesemne felul doi. O să vorbim mai târziu, în camera 
de studiu. 


CAPITOLUL NOUĂ 


Lămpi vechi din alamă luminau bătrânul birou, cu flăcări 
animate de forţa Legământului în loc de gaz, oferind încăperii o 
lumină la fel de bună ca şi becurile electrice din Ancelstierre. Nu 
scoteau pic de fum, nu făceau zgomot şi nu se stingeau 
niciodată. 

Pereţii curbați ai turnului erau doldora de cărţi aranjate 
frumos pe rafturi, cu excepţia părţii unde treptele din camera de 
jos urcau în birou şi o scară ducea către observatorul de 
deasupra. 

In mijlocul încăperii trona o masă din lemn de sequoia cu 
picioarele gradate şi împodobite cu mărgele minuscule, având la 
fiecare dintre cele patru colţuri câte un cap de dragon care 
scuipa flăcări ornamentale din gura larg deschisă. Pe masă se 
puteau vedea o călimară cu cerneală, câteva stilouri, nişte coli 
de hârtie şi un compas din bronz folosit la măsurători 
cartografice. Scaunele din jurul mesei erau tot din lemn de 
sequoia şi tapiţeria lor de culoare neagră avea acelaşi model cu 
cheiţa argintie. 

Masa era, de fapt, unul dintre puţinele lucruri pe care 
Sabriel şi le aducea aminte din vizitele făcute aici în copilărie. 
„Masa dragonilor”, aşa o numea tatăl ei. Odată chiar se căţărase 
pe unul dintre picioare, fiind însă mult prea micuță ca să atingă 
tăblia cu creştetul. 

Mângâie încet suprafaţa netedă şi rece, comparând 
senzaţia actuală cu amintirile ei despre lemnul lucios, apoi oftă 
adânc şi-şi trase un scaun, aşezând pe masă cele trei cărţi pe 
care le avea la subraţ. Pe două le ţinu aproape, împingând-o pe 
a treia mai încolo, către mijloc. O luase din singurul dulăpior cu 
uşi de sticlă dintre rafturi, şi acum cartea zăcea pe masă ca un 
animal la pândă, poate uşor amorţit, poate, din contră, gata să 
sară la atac în orice moment. Avea coperte de piele verde- 
deschis, iar pe încuietorile de argint care-i ţineau paginile 
ferecate ardeau o sumedenie de însemne ale Legământului. 
Cartea morților. 


Celelalte păreau obişnuite, dar erau cărţi de vrăjitorie cu 
imagini şi explicaţii despre diverse simboluri ale Legământului şi 
despre cum puteau fi folosite acestea. O deschise pe prima, însă 
dincolo de capitolul patru majoritatea semnelor deveniră o 
adevărată nebuloasă, volumele numărând nici mai mult, nici 
mai puţin de douăzeci de capitole fiecare. 

„Sigur mai sunt o groază de cărţi care mi-ar fi de folos”, îşi 
zise Sabriel, dar era mult prea obosită şi slăbită ca să mai 
răscolească rafturile. Se gândi atunci că cel mai bine ar fi să 
discute cu Mogget, după care să mai studieze cărţile o oră, două 
înainte de culcare. După toate păţaniile din ajun, chiar şi patru 
sau cinci ore de mers i s-ar fi părut un chin de nedescris, iar 
gândul la o noapte de somn adânc şi odihnitor îi surâdea din ce 
în ce mai mult. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Mogget apăru pe 
neaşteptate în capul scărilor, de unde sări sprinten pe un 
scăunel cu tapiţerie solidă pe care se tolăni cât era de lung. 

— Văd că ai găsit şi cartea aceea, spuse el miorlăit 
vânturându-şi coada încoace şi-ncolo. Vezi să nu citeşti prea 
multe din ea. 

— Am citit-o deja pe toată, îi răspunse Sabriel scurt. 

— Dacă zici tu... bombăni el neîncrezător. Bagă de seamă 
însă că nu e mereu aceeaşi. Cartea asta se schimbă, poate fi în 
acelaşi timp mai multe lucruri, ca şi mine... 

Sabriel ridică din umeri cu un aer nonşalant, ca şi cum ştia 
deja toate aceste lucruri, însă desigur că brava. De fapt, se 
temea cumplit de Cartea morților. O citise, într-adevăr, în 
întregime, sub atenta supraveghere a tatălui său, însă memoria 
ei, de altfel excelentă, selectase numai anumite pagini din 
vechiul tom. Dacă era aşa cum spunea Mogget şi conţinutul ei 
se schimba necontenit... O trecu un fior rece pe spinare, dar se 
linişti spunându-şi că ştie deja tot ce e de ştiut. 

— Mai întâi de toate va trebui să găsesc trupul tatălui 
meu, zise ea. Aici o să am nevoie de ajutorul tău, Mogaget. 

— De unde să ştiu eu unde şi-a găsit Abhorsen sfârşitul? 
se împotrivi Mogget, căscând îndelung şi apucându-se să-şi 
lingă lăbuţele. 

Sabriel se încruntă şi strânse din buze mai să şi le 


strivească, adoptând fără să-şi dea seama aceeaşi mimică 
nesuferită ca a profesoarei de istorie, care de câte ori se enerva 
îşi sugea buzele exasperată. 

— Spune-mi măcar când l-ai văzut ultima dată şi ce avea 
de gând să facă. 

— De ce nu-i citeşti jurnalul? îi sugeră Mogoget, 
întrerupându-şi o clipă toaleta simandicoasă. 

— Unde-l găsesc? întrebă ea nerăbdătoare. 

Jurnalul i-ar fi fost, fără îndoială, de mare ajutor. 

— Nu ştiu, l-o fi luat cu el, îi răspunse plictisit motanul. Eu 
unul nu l-am văzut pe aici. 

— Parcă trebuia să mă ajuţi! se stropşi Sabriel la el, cu 
buzele livide. Te rog să-mi răspunzi clar la întrebare. 

— Acum trei săptămâni, începu Mogget molfăit, cu botul 
înfundat în blana de pe burtă şi presărând cuvintele printre 
rotocoalele umede pe care limba lui rozalie le lăsa pe puful 
portocaliu, a sosit un mesager din Belisaere care i-a cerut 
ajutorul. Zicea că nu ştiu ce spirit mort a trecut de paznici şi că 
nu le dă pace deloc, iar Abhorsen - să-mi fie cu iertare, domniţă, 
vreau să zic ultimul Abhorsen - a bănuit că e ceva necurat la 
mijloc, având în vedere că era vorba despre Belisaere... dar, 
pentru asta, tot s-a dus. 

— Belisaere... Numele ăsta îmi sună cunoscut. E cumva o 
aşezare din zonă? 

— Ba e oraş în toată regula. Capitala regatului. Mă rog... 
pe vremea când încă mai aveam un regat. 

— Cum adică „când încă mai aveam”? Ce vrei să spui cu 
asta? 

Mogget se opri din spălat şi îşi ridică privirea încruntată 
către ea, cu ochii mici ca două dâre străvezii şi subţiri. 

— Ce v-or fi învăţat la şcoala aia numai tu ştii! pufni el 
înfuriat. De mai bine de două sute de ani n-am mai avut rege 
sau regină, iar ultimul regent s-a stins acum douăzeci de ani. 
Asta e motivul pentru care regatul se afundă pe zi ce trece într- 
un întuneric din care nu ştiu, zău, cum vom mai ieşi... 

— Dar Legământul... începu Sabriel, întreruptă de râsul 
strident al motanului, vădit amuzat. 

— Legământul e şi el pe ducă, miorlăi el. Conducător n- 


avem, Pietrele de Legământ se sfarmă una după alta cu sânge 
sacrificat, una dintre forţele de căpătâi s-a per... s-a per... 
vertit... 

— Ce sunt forțele astea? îl întrerupse ea curioasă. 

Nu mai auzise niciodată de aşa ceva. Se trezi întrebându- 
se dacă tot ce învățase în şcoală îi va folosi vreodată la ceva şi, 
din păcate, nu era prima oară când avea astfel de gânduri. Mai 
mult decât atât, de ce tatăl său nu-i spusese oare niciodată cum 
stau lucrurile cu adevărat în Vechiul Regat? 

Mogget rămase tăcut, parcă înciudat că-l luase gura pe 
dinainte. La un moment dat, păru că vrea să spună ceva, însă 
gura lui mică şi roşiatică se mişca fără să scoată niciun sunet. 

— Nu pot să-ţi spun. Pur şi simplu nu pot, se dădu el bătut 
în cele din urmă. Blestemăţia asta de vrajă de Legământ nu-mi 
permite, afurisită ea să fie! Tot ce trebuie să ştii deocamdată 
este că lumea alunecă în întuneric şi că mulţi îi grăbesc 
prăbuşirea. 

— Da, dar alţii încearcă s-o salveze, spuse Sabriel 
însufleţită. Alţii, ca tatăl meu sau ca mine. 

— Da, dar foarte multe depind de cum şi ce vrei să faci, 
răspunse Mogget de parcă s-ar fi îndoit că cineva atât de naiv şi 
de neştiutor precum Sabriel ar putea conta. Nu că mi-ar păsa... 

Fraza îi fu însă întreruptă de trapa de deasupra, care se 
deschise cu zgomot, făcând-o pe Sabriel să tresară şi să 
privească către tavan. Se linişti când zări un slujbaş coborând 
scara agale, măturând treptele cu toga. La fel ca paznicii porţilor 
din capetele tunelului, şi acesta avea blazonul cu cheia argintie 
cusut pe pieptul şi spatele hainei, ceea ce Sabriel nu observase 
la ceilalţi până acum. Cobori şi se întoarse către ea, făcând o 
plecăciune adâncă şi arătându-i cu degetul chepengul din tavan. 

Sabriel înţelese că trimisul o cheamă să vadă ceva din 
observator şi avu o presimţire ciudată. Se ridică fără prea mare 
tragere de inimă şi se duse în dreptul scării, unde simţi curentul 
rece care pătrundea prin trapa din plafon, cu el răcoarea de 
gheaţă a râului din apropiere. Îndată ce puse mâna pe barele de 
metal, o străbătu un fior rece prin tot corpul. 

Odată ajunsă în observator, se mai încălzi niţel, căci 
încăperea era scăldată de razele roşietice ale apusului, care 


creau o senzaţie plăcută de căldură şi umpleau camera cu o 
lumină puternică din pricina căreia trebui să-şi mijească ochii în 
primele secunde. Nu-şi aducea deloc aminte de această parte a 
casei, aşa că mare îi fu mirarea să constate că pereţii erau în 
întregime din sticlă sau dintr-un material asemănător. Grinzile la 
vedere de pe acoperişul cu ţigle cărămizii se sprijineau pe 
pereţii transparenţi şi atât de măiestrit îmbinaţi, încât întregul 
plafon părea o adevărată operă de artă, a cărui perfecţiune 
căpăta ceva lumesc numai în secunda când simţeai adierea rece 
de afară. 

Un trepied din lemn şi fier închis la culoare domina 
încăperea, susţinând triumfător un telescop din sticlă lucioasă şi 
bronz. Imediat lângă el se aflau un scaun înalt şi un pupitru pe 
care era desfăşurată o hartă astrologică. Toate acestea erau 
aşezate pe un covor gros de lână care parcă te invita să-ţi 
răsfeţi tălpile în textura lui moale, cu modele ce reprezentau în 
culori vii diverse constelații sau planete care se învârteau unele 
în jurul altora. 

Slujbaşul, care venise după ea în observator, se duse la 
peretele dinspre miazăzi şi-i arătă cu mâna lui palidă malul 
sudic al râului, exact în locul unde Sabriel ieşise la lumină din 
tunel, cu mordicantul pe urmele ei. 

Fata privi cu atenţie într-acolo, ferindu-şi ochii de lumina 
orbitoare a crepusculului. Zări apele înspumate, dar privirea îi fu 
atrasă de stânca abruptă din apropierea țărmului, pe care 
începu s-o scruteze, în pofida unui presentiment destul de 
puternic. 

După cum se aşteptase, mordicantul era tot acolo, stând 
neclintit în vârful stâncii, ca o stană de piatră. Cu ceea ce 
ajunsese să numească „puterea ei de a vedea în Moarte”, 
Sabriel simţi că deocamdată e liniştit şi inofensiv, o statuie mută 
şi cuminte în comparaţie cu siluetele zvăpăiate din spate, cu 
mult mai îngrijorătoare. 

Le studie o vreme, după care trecu la telescop, cât pe ce 
să-l calce pe Mogget, care apăru chiar atunci, ca din senin, între 
picioarele ei. „Oare cum a reuşit să se caţere pe scară?” se miră 
ea, dar imediat întrebarea i se păru stupidă şi renunţă să se mai 
gândească la astfel de lucruri, concentrându-şi atenţia la ce se 


întâmpla afară. 

Cu ochiul liber nu reuşise să se dumirească asupra 
formelor din jurul mordicantului, însă telescopul îi rezolvă iute 
dilema, apropiindu-le atât de tare, încât avea senzaţia că dacă 
se apleacă le-ar putea atinge cu mâna. 

Erau mai mulţi bărbaţi şi femei, oameni în carne şi oase, 
dar mai cu seamă în Viaţă, legaţi de picioare câte doi cu lanţuri 
de fier şi rătăcind înnebuniţi încoace şi încolo sub privirile severe 
ale mordicantului. leşeau cu zecile din tunel, cu vadre grele pe 
umăr sau buşteni în spinare, cărând povara fără să crâcnească 
până la marginea stâncii şi-apoi în jos, pe trepte, către râu. Se 
întorceau apoi doi câte doi, cu vadrele golite şi lemnele lăsate în 
urmă. 

Când aplecă telescopul înspre râu, Sabriel fu cât pe ce să 
sară de pe scaun de furie şi indignare. Alte zeci de sclavi băteau 
de zor buştenii cu ciocanele, confecţionând cutii mari de lemn 
care erau apoi umplute cu pământul adus în găleți. Pe măsură 
ce se umpleau, acestea erau împinse în apă ca să facă un fel de 
punte între lespezile din râu, de care sclavii le fixau cu ţăruşi de 
fier. 

Această parte a operaţiunii era direcţionată de altă 
creatură, care stătea cam pe la jumătatea treptelor, ţinându-se 
în umbră şi cât mai departe de râul agitat. Se fâţâia de colo- 
colo, o siluetă umană, dar parcă nu întru totul, căci trupul său 
era mai negru decât noaptea. Sigur era mâna dreaptă a unui 
necromant sau vreun spirit mort care acţiona de capul lui, dar 
care nu se înjosea într-atât, încât să folosească un corp 
omenesc. 

Sabriel privea spectacolul mută de uimire, văzând, în fine, 
cum cea de-a patra şi ultima cutie e împinsă peste prima 
lespede de lângă stâncă şi ţintuită locului, prinsă apoi cu lanţuri 
de celelalte trei. În timp ce se căznea să fixeze strânsoarea, 
unul dintre sclavi se dezechilibră şi căzu în apă, trăgându-l după 
el şi pe tovarăşul de care era înlănţuit. Urletele lor disperate - 
presupunând că mai aveau putere să strige - erau acoperite de 
vuietul cascadei, a cărei vâltoare dezlănţuită îi înghiţi cât ai clipi. 
În câteva momente, Sabriel simţi cum Viaţa li se curmă brusc, 
fără chinuri inutile. 


Ceilalţi sclavi de la poalele stâncii se opriră din lucru 
câteva secunde, fie şocaţi de moartea celor doi, fie mai 
înspăimântați chiar decât stăpânii lor de furia apelor. 

Făptura de smoală cobori atunci câteva trepte cu 
picioarele scurgându-i-se ca un sirop gros, făcându-le semn să 
păşească pe lăzile cu pământ până la lespedea de trecere. 
Aceştia ascultară supuşi, înghesuindu-se pe bolovanul alunecos 
în bătaia stropilor minusculi. 

Creatura şovăi câteva clipe, însă mordicantul de pe 
creasta de deasupra începu să dea semne de nelinişte şi se 
aplecă uşor în faţă, moment în care aceasta o porni iute de-a 
lungul lăzilor, până la lespedea cu pricina, fără ca apele să-i vină 
de hac. 

— Pământ de mormânt, zise Mogget, care pare-se că n- 
avea nevoie de telescop ca să vadă ce se întâmplă. Cărat de 
sătenii din Oyrre şi din Cătunul Stejarului. Mă întreb dacă au 
îndeajuns pentru toate pietrele... 

— Pământ de morminte, da... şopti ea abătută, urmărind 
cu privirea un alt grup de sclavi coborând treptele cu lemne şi 
găleți în spinare. Uitasem că poate anula puterea apelor 
curgătoare. Am crezut... Am fost convinsă că aici voi fi în 
siguranţă, măcar câteva zile. 

— Păi chiar eşti, o linişti Mogget. O să dureze ceva până îşi 
termină podul, cel puţin până mâine seară. Oricum o să mai 
întârzie câteva ore şi la prânz, când morții trebuie să se 
ferească de soare, dacă nu cumva e înnorat, desigur... Se vede 
treaba că sunt puşi pe fapte mari, şi asta înseamnă că cineva îi 
ghidează din umbră. Probabil unul dintre nenumăraţii duşmani 
pe care orice Abhorsen îi are, poate chiar un necromant 
oarecare cu o minte ceva mai ageră decât alţii şi sigur mult mai 
priceput la comploturi şi stratageme. 

— Am înjunghiat un spirit mort la Piscul Despicat, spuse 
Sabriel încet, gândind cu voce tare. M-a ameninţat că o să se 
răzbune şi că le va spune slujitorilor lui Kerrigor. Numele ăsta 
nu-ţi spune nimic? 

— Ba îl ştiu foarte bine, răspunse motanul şuierat, 
mişcându-şi coada nervos dintr-o parte într-alta. Din păcate, nu 
pot să-ţi spun nimic despre el, decât că e unul dintre morţii de 


rang înalt şi duşmanul cel mai de temut al tatălui tău. Să nu-mi 
spui că a revenit la Viaţă! 

— Asta nu ştiu, zise ea privindu-l cum îşi răsuceşte trupul 
într-una, ca şi cum două forţe adverse încercau să pună 
stăpânire pe el în acelaşi timp. Dar de ce nu-mi poţi spune mai 
multe? Din cauza vrăjii? 

— Este... e o... o pervertire a... îi... da, mieună el răguşit, 
cu vădită greutate. 

Ochii de smarald i se aprinseră de ciudă şi frustrare, dar 
nu mai zise nimic după bolboroseala lipsită de sens. 

— Alte şi alte semne de întrebare... murmură Sabriel 
căzută pe gânduri. 

Nu era totuşi chiar atât de greu să pună lucrurile cap la 
cap şi să-şi dea seama că de când trecuse Zidul - sau poate 
chiar dinainte - o forţă potrivnică îi purta sâmbetele. Era destul 
de clar, mai ales dacă era să se ia după dispariţia misterioasă a 
tatălui său. 

Privi iar prin telescop şi inima îi mai veni la loc când văzu 
că la primele semne ale întunericului creaturile o lăsaseră mai 
moale cu munca, compătimindu-i totuşi pe săracii oameni care 
intraseră pe mâna morţilor. Peste noapte, mulţi dintre ei aveau 
să moară de frig sau de oboseală, urmând să fie aduşi la Viaţă 
drept ajutoare fără voinţă proprie. Nu exista decât o singură 
scăpare pentru cei care nu-şi doreau o astfel de soartă, şi aceea 
se afla în hăul cascadei. Vechiul Regat era, într-adevăr, un loc 
îngrozitor, dacă nici în Moarte nu-ţi puteai găsi liniştea, ci doar 
noi chinuri şi umilinţe. 

— Există cumva o altă ieşire? întrebă Sabriel întorcând 
telescopul la 180 de grade ca să cerceteze şi malul dinspre 
miazănoapte, unde zări alte lespezi în apă şi o poartă ceva mai 
sus pe colină, păzită însă de alte forme neguroase care se 
înghesuiau dinaintea ei. Erau alte ajutoare, vreo patru sau cinci, 
oricum prea multe să le ţină piept de una singură. 

— Se pare că nu, îşi răspunse tot ea abătută. Dar de 
apărat ne putem apăra? Slujbaşii casei ştiu să lupte? 

— Ei n-au de ce să lupte, îi explică Mogget, pentru că 
avem alte mijloace de apărare, deşi cam primitive. Şi ca să-ţi 
răspund la întrebare, există, într-adevăr, o altă cale de scăpare, 


deşi nu sunt sigur că o să-ţi placă. 

Slujbaşul de lângă ea încuviinţă dând tăcut din cap şi 
încercând să-i arate ceva cu mâinile, mimând un şarpe care se 
târa sinuos prin iarbă, sau cel puţin aşa i se părea lui Sabriel. 

— Asta ce reprezintă? întrebă ea înăbuşindu-şi cu greu 
hohotele isterice de râs. Modul de apărare sau drumul salvator? 

— Apărarea, zise Mogget deloc amuzat. Râul. Cu vraja 
potrivită, apele lui se pot ridica aproape până la înălţimea 
zidurilor ce înconjoară insula şi pot forma deasupra lespezilor un 
perete de patru ori cât tine. Nimeni şi nimic nu-l poate 
străpunge dinăuntru sau din afară, până ce nu se potoleşte de 
unul singur, după câteva săptămâni. 

— Păi şi atunci eu cum o să ies? îl întrebă Sabriel 
nedumerită. Doar n-o să aştept săptămâni întregi! 

— O străbunică de-a ta a construit un aparat de zbor pe 
care l-a botezat P/anorul de Hârtie. Poţi să scapi dintre ape cu 
ajutorul lui, dacă îl lansezi în direcţia cascadei. 

— Aha, bâigui ea abia auzit, neştiind ce altceva să spună. 

— În cazul în care chiar te hotărăşti să umfli apele, 
continuă Mogget prefăcându-se că nu observă tăcerea 
apăsătoare, trebuie să ne grăbim cu pregătirile, căci e un întreg 
ritual care trebuie respectat. Izvoarele râului se află în creierii 
munţilor înalţi, de unde gheaţa şi zăpada se topesc şi curg la 
vale dezlănţuite. Dacă invocăm acum puterea apelor, până 
mâine seară puhoaiele vor fi deja aici. 


CAPITOLUL ZECE 


Sosirea şuvoaielor fu prevestită de bucăţi mari de gheaţă 
ce se izbeau nervoase de podul improvizat din lăzi şi pământ, ca 
nişte aisberguri aduse de furtuna din larg, care lovesc vapoarele 
ancorate la țărm. Când se fărâmiţau bucăţile de gheaţă, când se 
crăpau lăzile, într-un zgomot sacadat şi neîntrerupt ca bătăile 
unei tobe ce anunţa marele val care avea să urmeze. 

Spirite înviate şi sclavi deopotrivă dădură bir cu fugiţii 
către stânca abruptă, luând-o la sănătoasa pe podul făcut chiar 
de mâinile lor. Trupurile vaporoase ale celor înviaţi se 
schimonoseau din ce în ce mai alungite, făcându-i să semene cu 
nişte viermi subţiri şi negri de crep ce se prăbuşeau peste 
lespezi şi peste lăzile de lemn, azvârlindu-i cât colo pe sclavii 
care li se nimereau în cale, disperaţi să scape de potopul ce 
huruia deja în aval. 

Privind din turn întreaga scenă, Sabriel simţea cum 
oamenii mor unul după altul, înecându-se convulsiv de fiecare 
dată când o victimă îşi dădea ultima suflare, trasă către 
adâncuri. Unii dintre ei se mai aruncau şi de bunăvoie, alegând 
o Moarte sigură în schimbul unei eternităţi în neştiinţă şi sclavie. 
Cel puţin două perechi îşi găsiră astfel sfârşitul, ceilalţi fiind 
îmbrânciţi, împinşi sau, pur şi simplu, speriaţi de furia morţilor 
puşi pe fugă. 

Cum era de aşteptat, sloiurile de gheaţă fură urmate de 
primul val dezlănţuit, care pătrunse în vale cu un şuierat atât de 
asurzitor, încât acoperi până şi vuietul cascadei. Sabriel ascultă 
câteva secunde huruitul înfundat care se tot apropia, până când 
şuvoaiele dădură în sfârşit ultima cotitură şi umplură defileul, 
cât pe ce să înghită insula. Văzu dintr-odată în faţa ochilor un 
zid compact de apă, pe coama căruia bucăţile de gheaţă 
pluteau aidoma unor creneluri de marmură, în timp ce prin 
peretele fluid şi negru de mâl se învârteau tot felul de pietre şi 
bolovani adunaţi pe parcursul celor peste şase sute de kilometri. 
Părea imens, mult mai înalt decât zidurile insulei şi chiar decât 
turnul de unde ea privea şocată furia apelor, mult mai aprigă 


decât îşi închipuise cu o seară înainte, când se învoise să facă 
vraja. 

Era o incantaţie destul de simplă, pe care o făcuse în 
grota de sub casă, unde o dusese Mogget, la care se ajungea 
trecând prin pivniţă şi coborând apoi nişte scări strâmte în 
spirală. Temperatura părea să scadă pe măsură ce treptele se 
afundau în pământ, însă, odată ajunsă în micul buncăr cu 
tavanul ticsit de ţurţuri, fetei i se păru dintr-odată ceva mai cald, 
deşi la fiecare răsuflare scotea pe nas vapori umezi. Poate că, 
din contră, îi era atât de frig, încât îi amorţiseră toate simţurile. 
Un bloc neted de gheaţă curată, albăstrie, era aşezat pe un 
piedestal de piatră, ambele purtând simboluri luminate de 
Legământ, stranii, dar frumoase, în acelaşi timp. Aşa cum o 
povăţuise Mogget, îşi lipise palma de gheaţă şi rostise solemn: 
„Abhorsen îi aduce Clayrului omagiile sale, şi-i cere îngăduinţa 
pentru potopul cel mare”. Atâta tot. Urcară apoi scările înguste, 
şi unul dintre slujitori încuie uşa pivniţei în urma lor, în timp ce 
altul îi aduse imediat o cămaşă de noapte şi o ceaşcă de 
ciocolată caldă. 

Acele câteva cuvinte declanşaseră ceva cu mult peste 
aşteptările ei, ceva ce părea scăpat de sub control. Sabriel 
urmări valul uriaş îndreptându-se către turn, încercând din 
răsputeri să nu se piardă cu firea, dar în curând începu să 
respire sacadat şi i se făcu rău. În momentul când valul lovi 
peretele, scoase un țipăt sfâşietor şi se piti după telescop. 

Impactul zgudui turnul din temelii şi pietrele scrâşniră în 
tencuială, după care o bubuitură năprasnică acoperi vuietul 
cascadei, ca şi cum insula ar fi fost smulsă din adâncuri şi luată 
pe sus de ape. 

După câteva clipe de groază, podeaua încetă să-i mai 
trepideze sub picioare şi impactul iniţial făcu loc unei bolboroseli 
constante, asemenea unui beţiv care bombăne întruna când ştie 
că are companie. Sabriel se ridică sprijinindu-se de trepied şi 
deschise ochii. 

Din fericire, pereţii rămaseră în picioare şi, deşi pericolul 
trecuse, râul vuia încă ameninţător la o aruncătură de băț de 
zidurile insulei, îndreptându-se către porţile tunelelor de pe cele 
două maluri. Nu se mai vedeau nici lespezile, nici lăzile cu 


pământ şi nici morţii cu ajutoarele şi sclavii lor, totul fiind acum 
un torent cenuşiu şi uriaş ce înainta cu viteză, cărând cu el 
trunchiuri de copaci, rămăşiţe de zid, animale moarte şi bucăţi 
mari de gheaţă - tributul luat zecilor de gospodării ce avuseseră 
nenorocul să-i stea în cale. 

Privind dovezile cruntei distrugeri, Sabriel adună în gând 
numărul sătenilor răpuşi pe lăzile dintre lespezi. Cine ştie câte 
alte Vieţi se pierduseră deja şi câţi de-abia aveau cu ce să mai 
trăiască? Pe de o parte, înţelegea că potopul era singura ei cale 
de scăpare, pe de alta se simţea vinovată că atâţia oameni 
muriseră pentru ca ea să se salveze. 

Mogget n-avea vreme de pierdut cu astfel de fleacuri. 
Doliul sau mustrările de conştiinţă nu prea îi stăteau în fire. O 
mai lăsă să mediteze un minut-două, după care se apropie pe 
nesimţite şi o înţepă grijuliu prin papucii de casă. 

— Aaau! Ce faci? 

— Timpul ne presează, spuse el grav. Slujbaşii sunt 
aproape gata, cred că au fixat deja planorul pe zidul dinspre est, 
iar hainele şi echipamentul te aşteaptă de mai bine deo 
jumătate de oră. 

— Am aici tot ce-mi trebuie, zise ea, dar apoi îşi aminti că 
îşi lăsase rucsacul şi schiurile la intrarea în tunel şi că din ele nu 
mai rămăsese, probabil, decât un pumn de cenuşă. 

— Slujbaşii ţi-au pregătit tot ce ai nevoie, plus încă vreo 
alte câteva lucruri, care sigur se vor dovedi total nefolositoare, 
după câte îi cunosc. Poţi să mergi să te îmbraci ca s-o porneşti 
apoi către Belisaere. Presupun că într-acolo vrei să te îndrepţi, 
sau mă înşel? 

— Da, aşa e, acolo intenţionez să mă duc. 

Nu-i plăcu defel tonul încrezut al motanului. 

— Şi ştii cum să ajungi? 

Nu zise nimic, aşa că Mogoget ghici că răspunsul era unul 
negativ, ceea ce nu făcu decât să-l întărâte şi mai tare. 

— Şi ai cumva... ştiu eu... vreo hartă de care să te 
foloseşti? nu se lăsă el. 

Sabriel clătină din cap, semn că n-are, şi-şi încleştă 
pumnii, gata să se aplece şi să-i tragă motanului una peste bot 
sau poate să-l tragă de coadă, ca să-l înveţe minte. Căutase 


peste tot prin camera de studiu şi întrebase şi câţiva slujbaşi, ca 
să afle că singura hartă din casă era cea astrologică din turn. 
Harta despre care îi spusese colonelul Horyse era probabil încă 
la Abhorsen, sau, mai bine zis, la tatăl ei, pentru că acum ea era 
purtătoarea acestui nume. Toată schimbarea asta de identitate 
o deruta. Dacă acum ea era Abhorsen, tatăl ei cine era? Avusese 
oare şi el un nume pe care îl pierduse când a venit vremea să 
fie noul Abhorsen? Pentru Sabriel, tot ce crezuse de netăgăduit 
se năruise în doar câteva zile. Nici nu mai ştia cine e, şi 
primejdiile o pândeau din toate părţile. Până şi Mogget, care se 
presupunea că îl slujeşte pe Abhorsen, mai mult îi dădea bătaie 
de cap decât s-o ajute. 

— O să faci pe deşteptul în continuare sau ai de gând să- 
mi spui ceva folositor? se răsti ea la motan. Zi-mi ceva, orice, 
care să mă ajute... 

Mogget căscă plictisit, plescăind din limba lui rozalie; era 
înfumurarea întruchipată. 

— Bine, bine. Sigur că ştiu lucruri utile, cum ar fi spre 
exemplu drumul, aşa că ar fi mai bine să vin şi eu cu tine. 

— Să vii cu mine? întrebă ea sincer mirată. 

Îşi descleştă pumnii şi se aplecă să-l mângâie pe creştet, 
dar, după un timp, Mogget se desprinse din mâinile ei. 

— Păi... Cineva trebuie să-ţi poarte de grijă, nu? Cel puţin 
până înveţi să fii un Abhorsen adevărat. 

— Îţi mulţumesc, zise Sabriel. Cred... M-aş simţi totuşi 
mult mai bine dacă aş avea şi o hartă. Şi... dacă tot te lauzi că 
ştii zona atât de bine, n-ai putea să... nu ştiu... să mi-o descrii, 
ca eu să fac o schiţă sau un desen? 

Mogget tuşi înfundat, ca şi cum s-ar fi înecat cu un 
ghemotoc de păr. 

— Tu? se arătă el mirat aplecându-şi capul uşor pe spate. 
Ştii tu să desenezi hărţi? Dacă ţii morţiş să ai una, atunci cred c- 
ar fi mai bine să mă ocup eu de cartografiere. Tu vino jos în 
birou şi pregăteşte călimara cu cerneală şi-o foaie de hârtie. 

— Atât timp cât se poate folosi nu mă interesează cine-o 
face, spuse Sabriel în timp ce cobora scara. 

Işi dădu capul pe spate ca să se uite la Mogget cum 
coboară, dar nici urmă de el în dreptul trapei deschise. Un 


mieunat sarcastic din celălalt capăt o anunţă că motanul 
coborâse deja în camera de studiu, pe o scară invizibilă sau prin 
alte mijloace decât cele fireşti. 

— Nu uita, cerneală şi hârtie! îi aminti el sărind dintr-un 
salt pe masa cu capete de dragon. Şi vezi să fie coli dintr-alea 
groase, cu faţa netedă în sus. De pană n-am nevoie. 

Sabriel făcu toate pregătirile necesare, apoi se trase într-o 
parte şi-l privi, la început neîncrezătoare, apoi de-a dreptul 
uimită, cum se aşază lângă coala gălbuie pe care umbra lui 
părea o pelerină aruncată în nisip. Rămase nemişcat câteva 
clipe, concentrându-se, cu vârful limbii scos. Dintr-odată din 
pernuţele lui albe ieşi o gheară strălucitoare de fildeş, pe care o 
vâri cu grijă în călimară, şi începu să deseneze. Cu mişcări iuți şi 
agile trasă pentru început nişte linii schematice, trecând apoi la 
conturarea formelor de relief şi, în fine, partea cea mai grea şi 
minuțioasă, adică adăugarea celor mai importante regiuni şi 
aşezări, al căror nume îl scrise cu litere mlădioase şi cu 
înflorituri. Lăsă casa lui Abhorsen la urmă, marcând-o cu o mică 
ilustrație, după care se trase înapoi ca să-şi admire capodopera 
şi să-şi curețe laba. Sabriel aşteptă să termine şi presără 
granule fine de nisip pe cerneala încă umedă, cercetând 
curioasă desenele, în dorinţa de a memora fiecare părticică a 
Vechiului Regat. 

— O poţi studia mai târziu, o zori Mogget când termină, în 
sfârşit, cu primeneala, dar ea nici că se clinti de lângă masă, cu 
nasul în coala desenată. N-avem vreme de pierdut. Mai bine te- 
ai duce să te îmbraci. Şi, te rog, grăbeşte-te! 

— Mă duc, mă duc, îl linişti ea zâmbitoare, fără să-şi 
dezlipească ochii de la hartă. lţi mulţumesc din suflet, Mogget. 

In dormitor o aşteptau un munte de haine şi tot felul de 
echipamente pregătite de cei patru slujitori, care o priveau 
tăcuţi, gata s-o ajute să-şi facă bagajele şi să se gătească de 
drum. Nici nu intrase bine, că şi tăbărâră pe ea în stilul 
caracteristic, dându-i jos capotul şi papucii de casă şi încercând 
să-i tragă şi cămaşa de corp de pe ea, gâdilând-o cu mâinile lor 
transparente şi iscoditoare. Sabriel le-o luă totuşi înainte până s- 
o dezbrace de tot, apucând să-şi scoată singură juponul lung de 
bumbac. Scăparea fu însă vremelnică, pentru că, după doar 


câteva secunde, se trezi imobilizată din nou, în timp ce slujitorii 
se căzneau să o îmbrace cu o pereche de izmene largi şi să-i 
tragă pe cap o altă cămaşă subţire din bumbac. Peste ea îi 
puseră o bluză de in şi apoi o tunică din piele de căprioară, iar 
izmenele dispărură sub nişte pantaloni bufanţi de piele moale, 
întăriţi în jurul coapselor, genunchilor şi tibiei cu nişte platoşe 
striate şi cu căptuşeală dublă în zona posterioară, fără îndoială 
pentru călărit. 

Se depărtară apoi pentru câteva momente, şi Sabriel 
răsuflă uşurată în speranţa că au lăsat-o, în sfârşit, în pace, dar 
ei nu făcuseră decât să pregătească următorul rând de haine. 
Indată doi dintre ei îi îndesară braţele într-o armură lungă ce se 
prindea pe părţi, iar ceilalţi doi desfăcură şireturile unor cizme 
ţintuite pe care i le aşezară dinainte, aşteptând să vină să se 
încalţe. 

Armura era diferită de toate câte mai văzuse până atunci, 
chiar şi de haina din zale pe care o purtase de atâtea ori la 
cursurile de lupte de la şcoală. Era cam cât o tunică medievală, 
cu partea de jos crăpată pe părţi şi lungă până la genunchi şi 
mânecile terminate la încheieturi în coadă de rândunică. În loc 
de obişnuitele zale minuscule, aceasta fusese făcută din plăcuţe 
mici şi solide pe jumătate suprapuse, la fel ca solzii de peşte. La 
atingere nu păreau a fi de metal, ci mai degrabă dintr-un fel de 
material ceramic sau chiar din piatră. In orice caz, era ceva mult 
mai uşor decât fierul, dar extrem de rezistent, după cum 
demonstră chiar unul dintre slujbaşi, care încercă să taie 
materialul misterios cu un pumnal, fără să lase însă nicio urmă, 
cu excepţia câtorva scântei răzlețe. 

Sabriel îşi vâri picioarele în cizmele care îi întregeau 
costumul şi, imediat, cei doi slujitori începură să-i lege şireturile, 
în timp ce cealaltă pereche se puse din nou pe treabă. Unul 
apăru cu un turban cu funde argintii şi albastre pe care vru să i-l 
aşeze pe cap, dar ea îl trase în dreptul ochilor ca să-l studieze 
mai bine, constatând că era, de fapt, un coif învelit cu panglici 
din acelaşi material ca şi armura. 

Celălalt scoase nu se ştie de unde o pelerină de un 
albastru strălucitor pe care erau brodate o sumedenie de cheiţe 
argintii al căror luciu intens reflecta lumina în toate părţile. O 


scutură de câteva ori şi-i făcu vânt peste coif, potrivindu-i-o pe 
umeri şi netezind apoi toate cutele sau încreţiturile. Sabriel îşi 
trecu mâna peste pânza mătăsoasă, ciupind-o de un colţ ca să 
vadă dacă se rupe, însă, deşi părea foarte fin, materialul rămase 
intact. 

La urmă veni rândul curelei pentru sabie şi al bandulierei 
cu clopoței. Trimişii i le aduseră pe amândouă, dar de data asta 
nu se mai încăpăţânară să i le prindă cu forţa, lăsând-o pe ea să 
şi le aranjeze. Când fu gata, Sabriel simţi bine cunoscuta 
greutate de la brâu şi piept şi se întoarse să se privească în 
oglindă. Rămase uimită, dar şi surprinsă, de ce văzu: o 
combinaţie între un călător experimentat şi priceput care-şi 
poartă singur de grijă şi tânăra care odinioară semăna cu 
Sabriel, dar care acum îşi îmbrăţişa noua identitate încă 
neînţeleasă pe deplin, aceea de Abhorsen. 

S-ar mai fi admirat un timp, dar slujbaşii o traseră de 
mânecă şi-i arătară ceva pe pat. Era un rucsac de piele deschis 
la gură în care îi aranjară minuţios toate hainele ei vechi, 
inclusiv vestonul lui Abhorsen, câteva schimburi, o tunică nouă 
şi o pereche de pantaloni de rezervă, alături de o bucată de 
muşchi de vită uscat, biscuiţi, o sticlă de apă şi mai mulţi 
săculeţi de piele cu tot felul de obiecte sau instrumente 
folositoare, pe care îi desfăceau răbdători unul câte unul, ca să-i 
arate ce e înăuntru înainte să le vâre în rucsac. Îi 
împachetaseră, aşadar, un telescop, chibrituri cu catran, un 
cremene mecanic, plante medicinale, undiţă de pescuit şi 
cârlige, un set de ace cu papiotă şi tot felul de alte minuni, plus 
cele trei cărţi din bibliotecă şi harta lui Mogget, pe care le 
băgară în săculeţi de pânză gudronată şi apoi într-unul dintre 
buzunarele exterioare are rucsacului. 

Înfofolită şi cu sacul în spate, Sabriel încercă să facă câţiva 
paşi, uşurată să constate că armura nu era deloc atât de 
incomodă şi de greoaie precum crezuse, deşi sacul ar cam fi 
încurcat-o în luptă. Se aplecă, mirată că-şi poate atinge degetele 
de la picioare, aşa că repetă încântată mişcarea de mai multe 
ori, după care se îndreptă de spate şi le mulţumi respectuos 
slujbaşilor, care însă dispăruseră între timp. In locul lor, în 
mijlocul încăperii apăruse Mogget, care se apropie de ea cu un 


aer misterios. 

— Sunt gata, îi zise. 

Motanul i se aşeză la picioare fără să spună nimic şi 
începu să tremure şi să se zvârcolească de parcă avea să 
vomite dintr-o clipă într-alta. Lui Sabriel i se făcu greață şi se 
trase înapoi, oprindu-se brusc când zări micul obiect metalic ce 
se rostogoli pe podea din gâtlejul pisicii. 

— Era să uit, zise el. O să ai nevoie de el dacă vrei să te 
însoțesc. 

— Dar ce este? îl întrebă ea aplecându-se să-l ridice de 
jos. 

Era un inel de argint cu rubin, piatra fiind fixată între două 
gheare minuscule de pe cercul subţire. 

— E foarte vechi, zise Mogget enigmatic. O să-ţi dai seama 
când vei fi nevoită să-l foloseşti. Pune-l pe deget. 

Sabriel îl studie cu atenţie, ridicându-l la lumină. Nu era 
mare scofală de capul lui şi nu simţi niciun fel de vibrații când îl 
atinse. Părea un inel ca oricare altul, lipsit de aură magică, cu 
atât mai mult cu cât nu se vedeau simboluri de Legământ nici 
pe metal şi nici pe piatra roşie. 

Şi-l puse, în sfârşit, pe deget, simţindu-i răceala, dar 
imediat cercul firav începu s-o ardă din ce în ce mai tare şi, 
până să-şi dea seama, plutea deja în fluxul infinitului, o curgere 
lină şi domoală fără început şi fără de sfârşit. Lucrurile îşi 
pierduseră consistenţa, mobila, patul, uşa dispărură cu totul în 
lumina moale care o învăluia din toate părţile. Dintr-odată, în 
jurul ei explodară mii de însemne ale Legământului, care păreau 
s-o ţină în suspensie, oprindu-i plonjonul în negura vremilor şi 
trăgând-o în sus, înapoi în trupul ei şi la lumea viilor şi-a 
morţilor. 

— Magie liberă, zise ea privind inelul de pe deget, care 
strălucea de-ţi lua ochii. Magie liberă împreunată cu 
Legământul. Nu înţeleg... 

— O să înţelegi atunci când îl vei folosi, repetă Mogget 
răspicat, ca o lecţie care trebuia învățată pe dinafară. Nu te mai 
gândi la asta. Vei şti când i-a sosit vremea, adăugă cu vocea lui 
miorlăită. Hai, vino acum, planorul te aşteaptă. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


Planorul se afla pe o platformă improvizată din scânduri 
de pin de-abia tăiate şi prinse precar una de cealaltă, 
balansându-se pe peretele dinspre răsărit. În jurul lui erau 
strânşi şase dintre slujbaşi, ocupați cu ultimele pregătiri. Sabriel 
urca scările fără să-şi ia ochii de la el, simțind cum golul din 
stomac i se adânceşte cu fiecare treaptă. Se aşteptase la un 
aparat de zbor asemănător cu cele folosite deja de ceva timp în 
Ancelstierre, ca de exemplu biplanul care făcuse acrobaţii la 
serbarea de deschidere a anului. Ceva care să aibă două aripi, 
în orice caz, în afară de cârmă şi propulsorul cu elice - deşi se 
gândise la un moment dat că planorul ar trebui să aibă un motor 
magic în loc de unul mecanic. 

Aparatul însă nu semăna mai deloc cu aeroplanele pe care 
le mai văzuse în Ancelstierre, ci mai degrabă cu o canoe cu aripi 
de vultur şi coadă. Privindu-l mai de aproape, îşi confirmă 
bănuiala, observând că fuzelajul fusese probabil făcut dintr-o 
canoe mai veche. Era placat la ambele capete şi avea la mijloc o 
scobitură adâncă drept cabină. De o parte şi de alta erau prinse 
două aripi lungi şi destul de fragile, îndreptate către coada 
ascuţită, care nici ea nu părea cine ştie ce. 

Urcă dezamăgită şi ultimele trepte, văzând, în sfârşit, 
numele inscripţionat pe aparatul confecţionat în întregime din 
multe coli de hârtie lipite una de alta cu un soi de plastic 
laminat. De un albastru pal, cu benzi argintii pe fuzelaj şi dungi 
de aceeaşi culoare pe aripi şi coadă, arăta mai degrabă ca un 
exponat decorativ decât ca un aparat de zbor veritabil. Ce îl mai 
salva erau ochii de vultur pictaţi pe bot, care îi dădeau un 
oarecare aer „profesionist”. 

Sabriel îl mai cântări cu privirea câteva minute, după care 
îşi aruncă ochii către cascada de dincolo de perete, care părea 
şi mai furioasă acum că puhoaiele din amonte o inundaseră. 
Particule minuscule se înălţau către văzduh, formând un zid 
compact de pulbere ceţoasă înalt de câţiva kilometri, pe care 
micul planor trebuia să-l străpungă în avântul său către înălţimi. 


Ceea ce ea nu ştia încă era că hârtia e impermeabilă. 

— De câte ori a mai fost folosit... aparatul ăsta? întrebă ea 
cu nervozitate în voce. Teoretic se împăcase deja cu ideea că în 
curând se va afla în cabina strâmtă, gata să-şi ia zborul peste 
apele furibunde de dedesubt. Subconştientul însă - ca şi 
stomacul, de altfel - îi spunea să stea locului cât încă simte 
pământul sub picioare. 

— De nenumărate ori, veni şi răspunsul lui Mogget, care 
sări sprinten în cabină înainte să-şi termine vorba. Vocea lui 
răsună înfundat din spaţiul închis, dar îndată îşi scoase capul 
portocaliu şi blănos afară, sprijinindu-l de margine. Doamna 
Abhorsen care l-a construit a zburat odată cu el până la mare şi 
înapoi în aceeaşi zi. Intr-o după-amiază, de fapt, continuă el. 
Acum, e adevărat că se pricepea de minune să controleze 
vremea cu vrăjile ei, ba chiar şi vânturile, ceea ce mă îndoiesc 
că tu... 

— Nu, eu nu am asemenea puteri, i-o reteză Sabriel 
înciudată să descopere o altă lacună în educaţia ei de vrăjitoare. 
Ştia în mare că vânturile pot fi potolite cu o vrajă de Legământ, 
fluierând anumite note magice, dar nimic mai mult. Nu. Nu pot 
face asta. 

— Ei, asta e acuma, zise motanul după o tăcere 
apăsătoare în timpul căreia păru că meditează la ceva. Ştie 
planorul nişte şmecherii ca să farmece vânturile, însă nu te 
aştepta la cine ştie ce. Oricum, va trebui să le fluieri, presupun 
că asta eşti în stare să faci, nu? 

Sabriel nici nu-l băgă în seamă, ofensată. Normal că ştia 
să fluiere. Nu se putea să fii necromant şi să nu ai ureche 
muzicală sau să nu ştii să fluieri, să fredonezi ori să cânţi. Dacă 
se întâmpla să fii prins în Moarte fără clopoței sau alte ustensile 
de trebuinţă, numai calităţile vocale te mai puteau salva. 

Un slujbaş se apropie şi-i trase de rucsac, ajutând-o să-l 
dea jos şi îndesându-l apoi în partea din spate a cabinei. Altul 
veni şi-o apucă de braţ, conducând-o către ce părea a fi o 
jumătate de hamac din piele, fixat de-a lungul deschizăturii din 
mijloc - scaunul pilotului, fără îndoială. Nu arăta nici acesta 
foarte solid, dar Sabriel îşi făcu curaj şi se strecură înăuntru, nu 
înainte de a-şi lăsa sabia în grija unui alt slujbaş. 


Surprinzător, podeaua de hârtie laminată nu cedă sub 
apăsarea tălpilor, ba chiar i se păru extrem de rezistentă, ceea 
ce avu darul s-o mai liniştească. Se tot foi şi se suci câteva 
minute până să găsească poziţia ideală, scaunul de piele 
părându-i-se acum mult mai comod. Sabia, vârâtă bine în teacă, 
se afla la îndemână într-un compartiment lateral, în timp ce 
Mogget se aşeză în spatele ei pe cureluşele cu care era prins 
rucsacul. Loc era destul, căci înainte ca motanul să-şi ocupe 
locul scaunul era atât de aplecat pe spate, încât Sabriel aproape 
că stătea întinsă. 

Din noua poziţie zări mica oglindă ovală de argint fixată la 
câţiva milimetri de margine, care strălucea în soarele după- 
amiezii târzii, răsunând la unison cu magia Legământului. O 
forţă nevăzută o făcu să sufle către suprafaţa lucioasă, aburind- 
o cu răsuflarea ei caldă câteva clipe înainte ca un simbol magic 
să apară în ovalul opac, ca şi cum un deget imaginar s-ar fi jucat 
pe aburii alunecoşi. 

Sabriel îl studie cu interes, încercând să-i absoarbă 
înțelesurile şi efectul. Semnul prevestea altele ce aveau să i se 
arate, simboluri pentru înteţirea vântului de plutire, pentru 
plonjonul din înălţimi sau pentru a chema degrabă vijeliile din 
cele patru zări. Mai erau şi însemne care o învățau cum să 
mânuiască planorul şi, pe măsură ce le memora, observă că 
întregul aparat e invadat de simboluri magice şi ocrotit de vrăji 
de Legământ. Era evident că cea care fusese odinioară 
Abhorsen trudise îndelung, dar o făcuse cu multă dăruire, 
făurind de fapt o pasăre vrăjită şi nu un planor oarecare. 

După câteva minute se stinse şi ultimul simbol, şi oglinda 
îşi recăpătă luciul iniţial, reflectând lumina amiezii însorite. 
Sabriel rămase tăcută o bună bucată de vreme, încercând să-şi 
întipărească simbolurile în minte şi minunându-se totodată de 
puterea şi măiestria celei care construise planorul. Ce metodă 
ingenioasă de instructaj! Cine ştie, poate că într-o bună zi va 
ajunge şi ea să construiască ceva asemănător. 

— Acel Abhorsen care l-a făcut... Cine era? Ce fel de rudă 
îmi era, vreau să spun? 

— Era verişoara stră-stră-stră-stră-străbunicii tale, îi 
răspunse Mogget aproape de ureche. Ultima din clanul ei, căci 


n-a avut urmaşi. 

„Poate că planorul ăsta era copilul ei de suflet”, îşi zise 
Sabriel plimbându-şi mâna pe suprafaţa lucioasă a fuzelajului, 
simțind cu podul palmei însemnele inerte din material. Se 
simţea mult mai încrezătoare în reuşita zborului pe care avea 
să-l întreprindă. 

— Ar fi bine să ne grăbim, continuă el. Se întunecă 
devreme în perioada asta. Ai învăţat semnele? 

— Da, da, le ştiu, zise ea sigură pe sine. 

Se întoarse apoi către slujitorii aliniaţi de o parte şi de alta 
a cabinei dinaintea aripilor, ţinând planorul ancorat până în clipa 
când urma să fie lansat în văzduh. Se întrebă de câte ori mai 
făcuseră asta până acum şi pentru câţi vrăjitori Abhorsen. 

— Vă mulţumesc, le spuse ea, pentru că aţi fost atât de 
buni şi mi-aţi purtat de grijă. Rămas-bun! 

Zicând acestea, se aşeză la loc în scaun, prinzându-se 
strâns cu mâinile de margine, şi fluieră notele cu ajutorul cărora 
spera să înteţească suflul vântului, vizualizând cu ochii minţii 
întreaga serie de însemne magice şi lăsându-le apoi să-i picure 
unul câte unul în gâtlej şi apoi pe buze, de unde alunecară lin în 
eter. 

Melodia umplu aerul limpede şi pură, şi vântul păru că-i 
ţine isonul, vuind şi şuierând mult mai tare când Sabriel se opri 
să răsufle. Trase aer în piept şi începu să fredoneze un refren 
ceva mai săltăreţ, ca o pasăre care se bucură de libertatea 
nemărginită a zărilor. Sunetele vrăjite îşi luară zborul de pe 
buzele ei ţuguiate, conturându-se îndată pe suprafaţa netedă a 
planorului fermecat. Până şi vopseaua albastră cu dungi argintii 
păru că prinde Viaţă odată cu refrenul vesel, dansând în valuri 
pe corpul firav şi pe aripi ca un penaj colorat şi lucios, scuturând 
aparatul din încheieturile-i fragile şi făcându-l să freamete tot, 
nerăbdător să-şi ia avânt. 

Trilul ritmat se încheie cu un sunet clar şi prelung urmat 
de un simbol format în hârtia planorului, strălucind ca o rază de 
soare. Dănţui câteva clipe către vârf, dar dispăru în curând sub 
textura laminată. Ochii gălbui se aprinseră atunci ca prin 
minune şi clipiră des, căpătând apoi o căutătură dură şi 
semeaţă ce sfredelea văzduhul. 


Planorul începu să se zgâlţâie şi mai abitir, iar slujbaşii de- 
abia mai puteau să-l ţină în frâu. Vântul se înteţise acum de-a 
binelea, zburătăcind panaşul albastru-argintiu al aparatului şi 
împingându-l din ce în ce mai în faţă. Sabriel simţi presiunea din 
îmbinări şi forţa încă nedezlănţuită a aripilor, trăind cu 
intensitate şi încântare acel unic moment final când eşti la un 
pas de a te desprinde. 

— Daţi-i drumul! le porunci ea trimişilor, şi aceştia se 
conformară pe dată, lăsând planorul în voia vântului turbat. 
Aparatul pluti lin câteva clipe, după care câştigă în înălţime şi 
străpunse curajos perdeaua de stropi ca pe o simplă ploaie de 
primăvară, avântându-se în cele din urmă către peticul de cer 
de deasupra văii. 

Era linişte şi pace la patruzeci de metri deasupra hăului, 
iar aerul era rece. Mânat de vânt din spate, planorul urca uşor 
către cerul senin, cu excepţia câtorva nori răzleţi. Sabriel se lăsă 
pe spătarul moale de piele, relaxată, trecând în revistă iar şi iar 
simbolurile învăţate, asigurându-se că le-a memorat cum 
trebuie. Se simţea liberă şi curată, de parcă tot ce i se 
întâmplase în ultimele zile o mânjise cu un glod nevăzut spălat 
acum de suflul aprig al vântului. 

— la-o mai către nord, se auzi dintr-odată vocea lui 
Mogget din spate, întrerupându-i visarea. lţi aduci aminte de 
harta pe care-am desenat-o? 

— Da, răspunse ea. Urmărim linia râului? Ratterlin parcă-i 
spune, nu? Cele mai multe cotituri sunt către nord - nord-est. 

Mogget nu comentă imediat, deşi îi auzea respiraţia 
vibrându-i aproape de ureche. Părea că meditează la ceva. 

— Da, de ce nu? zise el într-un final. Ar fi o idee să ţinem 
râul până la mare. Formează o mică deltă la gura de vărsare, 
aşa că o să avem unde să înnoptăm diseară. 

— Dar de ce să ne oprim? întrebă Sabriel pe un ton voios. 
Dacă chemăm vânturi şi mai puternice, mâine seară am putea fi 
deja în Belisaere. 

— Planorului nu-i place să zboare pe timp de noapte, îi 
explică Mogget. Asta pe lângă faptul că nu ştiu dacă o să poţi 
ţine în frâu vânturile cele puternice. E mult mai greu decât pare 
la prima vedere. În plus, aparatul ăsta cam are darul să atragă 


atenţia asupra lui. Nu eşti deloc precaută, Abhorsen! 

— Te rog să-mi spui Sabriel, zise ea sec. Abhorsen e tatăl 
meu. 

— Cum doreşti, domniţă, se conformă Mogget voit 
sarcastic. 

Petrecură aşa îmbufnaţi mai bine de-o oră, fără să-şi 
adreseze niciun cuvânt, dar Sabriel îşi uită supărarea destul de 
repede, prinsă de noutatea zborului. li plăcea la nebunie cum se 
văd toate de sus, atât de mărunte şi perfecte în miniatura lor: 
pădurile şi câmpurile peticite, fâşia sinuoasă şi întunecată a 
râului de dedesubt sau câte o clădire minusculă şi singuratică. 

Apusul se apropia cu paşi repezi, iar lumina roşiatică a 
soarelui făcea peisajul să pară şi mai frumos, scăldat de razele 
timide. Simţi că planorul trage să coboare, mutându-şi ochii 
galbeni de la cerul azuriu la întinderea înverzită de dedesubt. Pe 
măsură ce umbrele se alungeau, din ce în ce o năpădi şi pe 
Sabriel acelaşi imbold, aşa că îşi aţinti la rându-i privirea către 
sol. 

Râul începuse deja să se spargă în mii de şiroaie, mai 
subţiri sau mai groase, ce formau delta mlăştinoasă a 
Ratterlinului, şi în depărtare se vedea deja întunecimea 
nesfârşită a mării. Erau mai multe insule unde puteau poposi, 
unele mari cât un teren de fotbal şi acoperite cu arbori şi tufişuri 
mărunte, altele având mai puţin de un metru lăţime. Sabriel 
alese una de mărime mijlocie, nu foarte departe de unde erau 
acum, în formă de romb şi presărată cu fire de iarbă îngălbenite. 

Şuieră uşor şi odată cu fluieratul ei vântul începu să 
slăbească în intensitate ca prin minune. Planorul cobora lin, 
smucindu-se uşor la răstimpuri când la dreapta, când la stânga, 
fie din pricina aplecării uneia dintre aripi, fie pentru că Sabriel 
mai scăpa din când în când vântul de sub control. Atât ochii lui 
gălbui, cât şi privirea ei concentrată sfredeleau bucata de 
pământ dinaintea lor. Precaut din cale-afară şi mereu cu ochii-n 
patru, Mogget îşi întorsese privirea către cerul albastru de 
deasupra. 

Cu toate astea, nu-i zări pe urmăritori decât atunci când 
planorul intră, în sfârşit, într-un con de umbră, astfel încât 
urletul lui ascuţit veni cu doar câteva secunde înainte de a fi 


ajunşi din urmă. Sabriel se întoarse speriată, zărind sutele de 
siluete ce se îndreptau cu repeziciune către ei. Instinctiv, 
vizualiză în minte simboluri de Legământ pe care le fluieră apoi 
cu buzele ţuguiate, răscolind iarăşi vânturile şi cotind-o către 
nord. 

— Ciori de sângerete! şuieră Mogget, în timp ce creaturile 
înaripate îşi înfrânară plonjonul ca să le ia urma înapoi în 
văzduh. 

— Da, îi strigă Sabriel, deşi nu ştia sigur de ce simţise 
nevoia să răspundă. 

Işi concentră întreaga atenţie asupra ciorilor, încercând să 
măsoare distanţa, ca să-şi dea seama dacă au să-i ajungă din 
urmă sau nu. Simţea deja că pierde frâiele suflului vârtos, aşa 
cum o avertizase şi Mogget ceva mai devreme. Nu îndrăznea să- 
| întărâte, cine ştie ce s-ar fi întâmplat... Pe de altă parte, simţea 
şi prezenţa ciorilor, în ale căror hoituri scheletice Moartea şi 
magia liberă îşi dăduseră mâna. 

De regulă aceste creaturi nu rezistau prea mult în soare 
sau vânt, iar cele care îi urmăreau fuseseră probabil plămădite 
nu mai departe de noaptea trecută. Un necromant prinsese 
nişte biete ciori inofensive, pe care le omorâse conform unui 
anumit ritual şi apoi le însufleţise cu spiritul unui singur mort, 
bărbat sau femeie, fragmentat în zeci de bucăţi. Trupurile lor 
erau practic nişte stârvuri descărnate, ghidate de o forţă dacă 
nu foarte iscusită măcar unită, căci acționau la unison, zburând 
cu ajutorul magiei libere şi căsăpindu-i pe duşmani prin forţa 
numerelor. 

Cu toate că reuşise destul de repede să stârnească iar 
vântul, stolul din spate se apropia cu repeziciune. Păsările se 
năpustiseră asupra lor din înaltul cerului şi nu-i slăbeau deloc, 
deşi la fiecare nouă rafală mai pierdeau un mănunchi de pene şi 
bucăţi de carne putredă li se desprindeau de pe oasele încleiate 
cu vrăji necurate. 

La un moment dat, lui Sabriel îi trecu prin minte că ar 
putea să întoarcă planorul şi să dea năvală în mijlocul lor, ca un 
înger răzbunător, cu sabia şi clopoţeii pregătiţi. Erau însă prea 
multe ca să le poată ţine piept din cabina unui planor ce plutea 
la câteva sute de metri în aer. S-ar fi putut prăbuşi cu totul din 


cauza unei singure lovituri prea zeloase, asta dacă ciorile nu-i 
veneau de hac până să atingă pământul. 

— Va trebui să invoc un vânt mai puternic! strigă ea către 
Mogget, care între timp se ridicase în picioare cu blana zbârlită, 
provocând ciorile cu urlete prelungi. Acestea se apropiau din ce 
în ce mai tare, în două şiruri lungi şi ordonate, ca nişte braţe ce 
căutau să smulgă planorul din văzduh. Nu mai aveau aproape 
deloc pene şi trupurile le erau desfigurate, lăsând să se vadă 
oasele albe ce luceau în ultimele raze de lumină. Doar ciocurile 
le rămăseseră întregi, ascuţite şi negre în strălucirea lor stranie, 
iar Sabriel nu zări decât acum licărirea sângerie din orbitele 
găunoase, o părticică infimă dintr-un spirit mort. 

Mogget rămase tăcut, probabil fiindcă nici n-o auzise din 
pricina propriilor urlete, cărora li se adăuga şi croncănitul 
ciorilor, din ce în ce mai aproape şi gata de atac. Glasurile lor 
sinistre răsunau parcă în gol, la fel de cavernoase ca şi 
stârvurile lor înaripate. 

Pentru o clipă, Sabriel simţi cum o cuprinde panica şi 
buzele îi încremeniră dintr-odată, refuzând parcă s-o mai 
asculte. Le umezi repede şi i se dezmorţiră ca prin minune, 
unindu-se într-un fluierat şovăielnic şi domol. Simbolurile de 
Legământ se lăsau dibuite cu greu din străfundurile memoriei, 
de parcă Sabriel ar fi trebuit să scoată la lumină o greutate 
imensă, împingând-o pe nişte şine scofâlcite. Reuşi în cele din 
urmă să le ademenească pe buze cu o ultimă sforţare, 
eliberându-le într-un fluierat mult mai viguros. 

Spre deosebire de vânturile de mai devreme, care se 
înteţiseră treptat, acum se iscă o vijelie în toată regula, care izbi 
planorul dintr-odată, şuierând năprasnic dinspre miazăzi şi 
azvârlindu-l cât colo, asemenea unui val gigantic gata să sfarme 
în vârtejurile sale o biată barcă rătăcită în larg. In doar câteva 
clipe, prinseră o viteză atât de mare, încât Sabriel abia dacă mai 
distingea contururile insulelor de dedesubt, care deveniră o linie 
neîntreruptă şi ameţitoare în continuă mişcare. 

Cu ochii aproape închişi, se întoarse să privească înapoi, 
simţindu-şi obrajii biciuiţi de vânt. Cerul era negru de atâtea 
ciori, care rupseseră rândurile şi se ţineau după ei fără nicio 
noimă, ca nişte pete negre ce acopereau aproape în întregime 


apusul purpuriu. Dădeau întruna din aripile golaşe, sperând în 
van să se regrupeze şi să-i ajungă din urmă, deşi planorul se 
depărtase deja cu mai bine de trei metri. 

Sabriel răsuflă uşurată, însă imediat o năpădiră alte griji. 
Vijelia îi purta înspre miazănoapte cu o viteză îngrijorătoare, 
ceea ce nu era bine deloc. Zări în curând şi primii aştri ai nopţii 
licărind timizi pe cerul întunecat, dându-şi seama cu groază că 
se îndreptau către Catarama Uriaşului. 

Se chinui să-şi amintească ce simboluri magice trebuia să 
invoce ca să potolească furia vântului şi să poată întoarce către 
est, reuşind în cele din urmă să ducă vraja la bun sfârşit. 
Rezultatul nu fu însă cel aşteptat, căci, în loc să se liniştească, 
vijelia păru să se dezlănţuie şi mai furioasă, zgâlţâindu-i 
nevolnici şi purtându-i fără voia lor direct către Cataramă, înspre 
miazănoapte. 

Cuibărită în cabină, fata încercă din nou să fluiere 
însemnele magice, cu toate că îi curgeau şi nasul, şi ochii şi 
avea faţa îngheţată bocnă. Notele abia dacă se auziră, risipindu- 
se cât ai clipi în vuietul infernal ce prevestea furtuna. Atunci, 
Sabriel realiză îngrozită că scăpase lucrurile de sub control. 

Totul se întâmpla parcă pe dos şi furtuna era din ce în ce 
mai turbată, smucind planorul în toate direcţiile şi învârtindu-l în 
spirale nebune, ca o minge pasată de la un uriaş la altul, tot mai 
sus, către bolta înstelată. Simti că ameţeşte şi i se făcu brusc şi 
mai frig, respirând greu şi sacadat, dar încercând să-şi 
drămuiască fiecare gură de aer ca să nu se sufoce. Dădu să 
fluiere din nou, doar-doar va reuşi să potolească furia vijeliei, 
însă îşi pierdu suflul şi simbolurile i se şterseră pe loc din minte, 
nemaifiind în stare decât să-şi încleşteze mâinile de curelele ce- 
o legau de scaun, în vreme ce planorul ţinea piept furtunii cum 
putea mai bine. 

La un moment dat, vânturile se liniştiră ca la un semn, 
scutind biata maşinărie de ascensiunea ameţitoare. Scaunul se 
smuci dintr-odată şi o aruncă în sus cu putere, întinzând curelele 
la maximum, în timp ce Mogget era gata să-şi înfigă ghearele în 
rucsacul din spate, ca să nu cadă. Zguduită bine şi trezită din 
inerție, Sabriel simţi că îşi recapătă puterile şi începu să fluiere 
din nou, ca să mai învârtoşească vântul, care acum era prea 


molcom. În zadar însă. Planorul se prăbuşea cu viteză şi nimic 
nu părea să-i frâneze căderea: intră în picaj, cu botul ţintă către 
pajiştea de dedesubt, ca un ciocan grăbit să lovească nicovala. 

Prăbuşirea părea să dureze o veşnicie. Sabriel ţipă o dată, 
după care îşi zise că mai bine i-ar transmite planorului măcar o 
parte din energia asta alimentată de spaimă, aşa că se puse iar 
pe fluierat, dar tot degeaba. Trilurile nu avură efectul dorit, cu 
excepţia unei mici scântei care-i lumină preţ de câteva clipe faţa 
îngheţată. Soarele apusese de mult, iar în întunericul nopţii 
delta de dedesubt semăna îngrijorător de bine cu râul Morţii - 
acea apă neguroasă pe care şi spiritele lor aveau s-o treacă în 
curând, fără să le mai fie dat vreodată să simtă lumina caldă a 
Vieţii. 

— Desfă-mi zgarda, îi miorlăi Mogget la ureche, după care 
se trezi cu el în poală, unde acesta ajunsese căţărându-se pe 
spinarea ei cu ghearele înfipte în armură. Desfă-mi zgarda 
odată! 

Sabriel îl privi mirată, uitându-se apoi la pământul care se 
apropia vertiginos şi din nou la cureluşa de la gâtul lui. Era 
zăpăcită, simţea că mai are puţin şi se sufocă şi nu ştia ce să 
facă. Zgarda făcea parte dintr-o veche vrajă de încătuşare, fiind 
paznicul de temut al unei puteri extraordinare, folosită de obicei 
pentru a ţine în frâu o forţă malefică nemaivăzută ori 
incontrolabilă altfel. 

— Ai încredere în mine! urlă el ca apucat. Desfă-mi zgarda 
şi nu uita de inelul cu rubin! 

Sabriel înghiţi în sec, închise ochii şi începu să desfacă 
zgarda de piele, sperând că face ceea ce trebuie. „lartă-mă, 
tată”, se ruga ea în gând, însă nu i se adresa doar părintelui 
său, ci tuturor strămoşilor Abhorsen - în special aceluia care 
făcuse cureluşa fermecată, cu mult timp în urmă. 

Deşi se aşteptase la senzaţii mult mai puternice 
desfăcând o vrajă atât de străveche, nu simţi decât aceleaşi 
furnicături şi înţepături ca-ntotdeauna, poate puţin mai intense 
decât de obicei. Când zgarda se desprinse, în sfârşit, de la gâtul 
motanului, o simţi dintr-odată grea, ca o bilă sau un lanţ de 
plumb. Era cât pe ce s-o scape din mână, dar imediat aceasta se 
făcu iar uşoară, devenind apoi imaterială. Când deschise ochii, 


ia-o de unde nu-i. 

Mogget nu se clintise de pe genunchii ei, rămânând tăcut 
şi aparent neschimbat, însă în curând prinse a străluci cu o 
lumină orbitoare care venea de undeva dinlăuntrul lui, 
învăluindu-l puţin câte puţin, până ce îl înghiţi de tot, fără să se 
oprească din expansiunea ei continuă. 

In numai câteva secunde, Mogget dispăruse cu totul, 
lăsând în urmă o pată neregulată de lumină, strălucitoare de-ţi 
lua ochii. Părea uşor şovăielnică şi Sabriel o simţi pendulând 
între o oarecare ostilitate faţă de ea şi forţa benevolă care ţinea 
din scurt aceste porniri potrivnice. La un moment dat, căpătă 
iarăşi contur de felină, înainte să se separe în patru dâre groase 
de un alb luminos, dintre care una ţâşni în faţă, dispărând sub 
botul bont, alta alunecă către coadă, iar celelalte două se făcură 
nevăzute în aripi. 

Planorul deveni deodată alb ca spuma laptelui, orbitor de 
alb, oprindu-se din plonjonul ameţitor şi recăpătându-şi 
echilibrul. Sabriel simţi scaunul smucindu-se din nou şi se trezi 
aruncată în faţă, lovindu-se cu nasul de oglindă, în ciuda 
curelelor de siguranţă. Muşchii cefei aproape că-i înţepeniseră în 
încercarea de a-şi ţine capul cât mai drept. 

Deşi situaţia se îmbunătăţise considerabil, aparatul 
continua să cadă, însă cu o viteză mult mai mică. Masându-şi 
gâtul de zor, Sabriel zări pământul profilându-se în zare, şi, în 
curând, planorul plutea deasupra unor arbori înalţi, ale căror 
crengi îi atingeau burta albă şi strălucitoare cu un sunet 
asemănător grindinei pe acoperişurile de tablă. Alunecară apoi 
încă o bucată, oprindu-se la doar câţiva metri deasupra unui 
câmp cosit, cu o viteză mult prea mare ca să poată ateriza de la 
distanţa la care se aflau, fără defecţiuni majore. 

Mogget, sau forţa în care se transformase, încerca să mai 
pondereze prăbuşirea, lăsând planorul să cadă liber şi frânându- 
| brusc la răstimpuri regulate, smucind-o atât de tare în scaun 
pe fată, încât aceasta îşi făcu o altă serie de vânătăi în afară de 
cele pe care le avea deja. Răsuflă uşurată, având pentru prima 
dată certitudinea că vor ieşi cu bine din acea încercare. Încă o 
smucitură şi aveau să aterizeze în siguranţă pe pajiştea moale şi 
alunecoasă. 


Mogget puse ultima frână şi Sabriel chiui de bucurie când 
planorul îşi lipi, în cele din urmă, pântecul de iarbă şi alunecă 
domol câţiva metri mai încolo. În condiţii normale, ar fi trebuit 
să fie o aterizare mai mult decât reuşită, însă chiotul de bucurie 
se transformă într-un urlet sfâşietor de spaimă, căci dinaintea 
lor pământul se căscase într-un hău enorm şi întunecat care 
stătea să-i înghită. 

Erau deja mult prea jos ca să-şi mai poată lua avânt, şi 
oricum nici viteza nu i-ar fi ajutat să treacă dincolo de groapa 
lată de cel puţin doisprezece metri, aşa că planorul alunecă uşor 
până la margine, unde se dădu peste cap şi plonjă în gol către 
fundul prăpastiei adânci de peste o sută de metri. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Sabriel îşi recăpăta treptat cunoştinţa, încercând să-şi 
trezească şi celelalte simţuri momentan amorţite. Primul fu 
auzul, deşi la început nu reuşi să distingă decât propria 
respiraţie greoaie şi scârţâitul armurii în încercările de-a se 
ridica în picioare. De văzut nu vedea şi imediat o cuprinse 
panica, căci nu-şi aducea aminte nimic şi nici nu înţelegea ce se 
întâmplă şi de ce orbise. Puțin câte puţin, imaginea deveni 
completă: era noapte şi se aflau în fundul unei prăpăstii adânci - 
o fisură imensă şi rotundă în plin câmp, formată fie de natură, 
fie de forţe mai puţin binevoitoare. 

Veni apoi rândul suferinţei fizice. O dureau toate oasele şi 
îşi simţea trupul plin de vânătăi, din fericire nu foarte grave. Îşi 
dezmorţi mai întâi degetele de la mâini şi picioare, pipăindu-şi 
pe urmă muşchii braţelor, spatele şi coapsele. Toate erau 
burduşite bine şi o dureau la atingere, dar măcar erau întregi şi 
la locul lor. 

Sabriel îşi aducea aminte ca prin ceaţă ultimele momente 
de dinaintea impactului, cum Mogget - sau forţa ce pusese 
stăpânire pe planor - le mai atenuase din viteză până să se 
izbească de fundul prăpastiei. Ceea ce o nedumerea însă era că 
nu-şi mai amintea sub niciun chip momentul prăbuşirii în sine, 
ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat. „Probabil din cauza şocului”, 
îşi spuse ea absentă, de parcă ar fi vorbit despre altcineva. 

Preţ de câteva minute nu se mai gândi la nimic, simţindu- 
şi mintea goală şi uşoară până să-şi dea seama că de fapt 
căzuse iarăşi într-o stare de inconştienţă. După ce-şi veni în fire, 
se simţi ceva mai întremată şi mai optimistă, reuşind pentru 
moment să-şi alunge gândurile negre. Işi desfăcu pe pipăite 
curelele şi bâjbâi anevoie după rucsacul din spate, unde ştia că 
are lumânări, chibrituri şi cremenea mecanică; în starea în care 
se afla, nu putea să invoce nici măcar o amărâtă de flăcăruie. 

Scoase, în sfârşit, un chibrit şi-l aprinse grăbită, observând 
în licărirea plăpândă că numai partea din mijloc a planorului 
rămăsese întreagă, zăcând acum cu dungile lui argintii ca o 


rămăşiţă tristă a unei creaţii odinioară prodigioase. Aripile se 
rupseseră şi erau îndoite sub cabină, în timp ce botul rotunjit ce- 
i servise drept nas era la câţiva metri distanţă, distrus complet. 
Unul din ochi părea că priveşte către peticul rotund de cer de 
deasupra, însă expresia lui ageră şi plină de Viaţă dispăruse cu 
totul din ceea ce acum devenise un simplu punct rotund şi 
galben de hârtie laminată. 

Sabriel cântărea dezolată priveliştea, simțindu-se 
copleşită de regrete şi de durere, aşa cum simţi răceala 
pătrunzânduc-ţi în oase. Chibritul se termină în curând şi-i arse 
degetele, trezind-o din starea de şoc. Aprinse încă unul şi apoi o 
lumânare, sporind lumina şi, astfel, şi câmpul vizual. 

Ceva mai încolo erau împrăştiate alte bucăţi desprinse din 
planor, pe un perimetru întins şi neted, la vedere. Gemând din 
pricina durerii din muşchi, Sabriel ieşi cu chiu, cu vai din cabină 
şi se duse să le studieze mai îndeaproape. 

Observă că râpa fusese amenajată de o mână omenească, 
căci era încadrată de dale aranjate cu grijă una lângă alta, cu 
toate că buruienile crescute între ele şi muşchiul cu care erau 
acoperite dădeau de înţeles că e de mult în paragină. Se aşeză 
pe una dintre pietrele reci, întrebându-se de ce oare şi-ar da 
cineva osteneala să paveze o parcelă de pământ în fundul unei 
prăpăstii? 

Gândul îi puse rotiţele în mişcare şi alte întrebări fără 
răspuns îi veniră în minte. Unde, de pildă, dispăruse Mogget, 
sau, mă rog, forţa vaporoasă în care se transformase? Şi ce 
hram purta ea mai exact? Işi aduse aminte brusc de sabie şi 
duse mâna la piept, să se asigure că banduliera e la locul ei. 

Turbanul-coif i se răsucise cu cusătura aproape în faţă, 
aşa că îl potrivi la loc cu mare grijă, simțind fiecare mişcare în 
muşchii amorţiţi ai cefei. 

Picură câţiva stropi de ceară pe una dintre dale şi fixă 
lumânarea la mijloc, ducându-se apoi la cabină să-şi recupereze 
rucsacul şi armele. La întoarcere aprinse încă două. Pe una o 
lăsă lângă prima, luând-o pe treia cu ea ca să exploreze 
împrejurimile. Se tot învărti în jurul planorului avariat în 
căutarea lui Mogget, dar nici urmă de el. Ajunsă în dreptul 
botului turtit atinse ochii cu blândeţe, dorindu-şi din toată inima 


să-i poată închide. 

— Îmi pare tare rău, şopti ea. Poate că într-o bună zi am 
să construiesc un alt planor. Aşa se şi cuvine, căci numele tău 
nu trebuie să piară. 

— Te-au apucat sentimentalismele, Abhorsen? se auzi o 
voce de undeva din spate, o voce care aducea întrucâtva cu 
miorlăitul lui Mogget, dar care parcă nu era a lui. Glasul acesta 
era ceva mai răsunător şi mai hotărât, şi poate mai puţin uman, 
iar cuvintele păreau că pârâie în aer, întocmai ca generatoarele 
electrice ale colegiului, al căror huruit surd însoțea mai mereu 
orele de ştiinţe ale naturii. 

— Unde eşti? întrebă ea întorcându-se iute în direcţia cu 
pricina. 

| se păruse că vocea vine de foarte aproape, însă nu putu 
desluşi mai nimic la lumina plăpânadă a lumânării. O mută atunci 
în mâna stângă, ridicând-o puţin deasupra capului. 

— Aici, chicoti înfundat o voce în apropiere, şi Sabriel zări 
vârfurile prelungi şi albe ale unor flăcări ce ieşeau de undeva de 
sub epava fuzelajului, înfruptându-se din hârtia laminată cu aşa 
o poftă, încât în mai puţin de o secundă, planorul era o făclie 
galben-roşiatică din care se desprindea o dâră groasă de fum ce 
învăluia în întregime spiritul sau creatura eliberată de dedesubt. 

Nu simţi prezenţa Morţii, însă adulmecă miasma stranie a 
magiei libere, care îi tachina nările, insinuându-se înţepătoare în 
fumul gros. Zări apoi din nou flăcările albe şi lunguieţe iţindu-se 
furioase de sub cabină, unduindu-se şi unindu-se până ce din ele 
ieşi o creatură alb-albastră, care se depărtă de lângă planorul în 
flăcări. 

Văpaia trupului mişcător era atât de strălucitoare, încât 
Sabriel nu se putu uita la el decât cu coada ochiului şi cu mâna 
la frunte, distingând chiar şi aşa o siluetă umană, mai înaltă şi 
mult mai suplă decât ea, aproape anemică. In loc de picioare, 
flăcările se contopeau într-un vârtej ameţitor care-i susţinea 
nesigur bustul şi capul, ajutându-l să se deplaseze. 

— Eliberează-mă, sau va curge sânge! spuse creatura 
înaintând către ea. 

Nimic din glasul răguşit, ameninţător şi repezit nu mai 
semăna cu vocea lui Mogget. 


Sabriel ştia prea bine la ce se referea şi sângele cui va fi 
vărsat. Adunându-şi forţele rămase, chemă din negurile 
memoriei trei însemne de Legământ pe care le azvârli apoi 
asupra creaturii, strigându-le numele cu voce tare: 

— Anet! Calew! Ferhan! 

Luându-şi zborul din mintea, palma şi apoi de pe buzele ei, 
însemnele se transformară în lame de argint ce spintecară aerul 
mai ceva decât un pumnal, trecând la fel de năprasnic şi prin 
forma înflăcărată, fără să aibă însă vreun efect. 

Arătarea începu să râdă când mai tare, când mai încet, ca 
un câine care schiaună de durere, înaintând cu mişcări domoale, 
care îi dădură fetei de înţeles că o putea nimici cât ai clipi, la fel 
cum făcuse şi cu planorul. 

Sabriel trase sabia din teacă şi făcu câţiva paşi înapoi, 
hotărâtă să nu-şi piardă cumpătul şi de această dată, cum se 
întâmplase cu mordicantul. Işi balansa capul ba înainte, ba 
înapoi, uitând cu totul de durerea din ceafă, având grijă acum 
să-şi asigure spatele şi să marcheze adversarul. O mie de 
gânduri îi treceau prin minte, analizând diverse strategii. Ce-ar fi 
să folosească un clopoțel? Da, dar asta ar însemna să lase 
lumânarea din mână. Să fie oare suficientă lumina provenită de 
la creatura învăpăiată? 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, trupul în flăcări începu să 
pălească treptat, absorbind întunecimea dimprejur în vârtejurile 
lui zvăpăiate la fel cum se îmbibă cerneala într-un burete. În 
câteva secunde de-abia se mai distingea în beznă, silueta lui 
profilându-se pe fundalul roşu-gălbui al rămăşiţelor planorului în 
flăcări. 

In pragul disperării, Sabriel încercă să-şi aducă aminte tot 
ce ştia despre plămădelile magiei libere şi elementele ei de 
bază. Tatăl său nu-i vorbise niciodată despre asta, iar magistra 
Greenwood atinsese subiectul o singură dată, şi atunci doar în 
treacăt, fără să intre în prea multe detalii. Sabriel cunoştea 
vrăjile de încătuşare pentru alte două soiuri de făpturi inferioare 
magiei libere, dar strâns înrudite cu aceasta, însă arătarea 
dinaintea ei nu era nici Margrue, nici Stilken. 

— Aşa, aşa, munceşte-ţi creierii, Abhorsen! îi râse în nas 
creatura, avansând cu încă un pas. Mare păcat însă că habarn- 


ai să pui lucrurile cap la cap! 

— Dacă nu m-ai fi salvat, n-aş mai fi ştiut nici măcar atât! 
ripostă ea furioasă. 

La urma urmei, el fusese cel care atenuase prăbuşirea, 
aşa că erau şanse să mai fi rămas o părticică din acea bunătate 
- o rămăşiţă din Mogaoet - rătăcită pe undeva. Trebuia doar să 
ştie cum s-o scoată la iveală. 

— Nu mă lua pe mine cu d-astea! i-o reteză creatura, 
înaintând cu viteză. 

Râse din nou şi-şi ridică brusc braţul întunecat şi lung ca 
un tentacul, unduindu-l iute în spaţiul rămas între ei şi plesnind- 
o zdravăn peste faţă. 

— O amintire, acum purificată, adăugă apoi în timp ce 
Sabriel se clătina anevoie pe picioare din pricina unui al doilea 
atac, trăgând sabia din teacă pentru a para lovitura. 

Spre deosebire de lamele de argint de mai devreme, tăişul 
săbiei păru să străpungă carnea imaterială, fără vreun alt efect 
imediat în afară de a-i smuci lui Sabriel braţul, ca şi cum s-ar fi 
opintit de un obstacol nevăzut. 

Fetei începu să-i curgă sânge din nas într-un şiroi călduţ şi 
sărat ce i se prelinse pe buzele iritate de vânt, dar ea nu-i dădu 
atenţie, încercând să folosească durerea din cartilagiile probabil 
nimicite ca stimulent pentru a-şi mări viteza de reacţie. 

— Amintiri, da, multe amintiri, spuse iarăşi silueta 
misterioasă învârtindu-se acum în jurul ei şi împingând-o în 
direcţia de unde veniseră, către planorul care încă ardea mocnit. 

În curând, flăcările aveau să se stingă şi totul se va 
cufunda în beznă, căci nici lumânarea ei - acum o bucată 
diformă de ceară topită care stătea să-i alunece din mână - nu 
avea să mai reziste mult. _ 

— Mii şi mii de ani de supuşenie, Abhorsen! Incătuşat 
mişeleşte, prin şiretlicuri bine ticluite... prizonier într-un trup 
respingător, captiv în carnea rigidă... dar nu-i nimic, voi avea 
grijă să-mi plăteşti puţin câte puţin. Nu, nu, nu mă grăbesc 
deloc! 

Zicând acestea îşi azvârli iar unul dintre tentacule către 
picioarele ei, în intenţia de a o culca la pământ. Fata reuşi totuşi 
să se ferească la timp, sărind ageră peste braţul alungit şi 


năpustindu-se către pieptul arătării cu sabia înainte. Spiritul se 
trase într-o parte şi lansă iute alte membre prelungi, care o 
prinseră tocmai când se pregătea să facă un pas înapoi, târând- 
o smucit către el. 

Cu braţul înarmat acum imobilizat, Sabriel se trezi dintr- 
odată lipită de pieptul creaturii, care nu slăbea defel 
strânsoarea. Faţa ei era la mai puţin de un centimetru de carnea 
aceea clocotitoare, ca şi cum miliarde de insecte minuscule ar fi 
mişunat pe sub membrana întunecoasă. 

Simţi apoi cum unul dintre braţe o apucă ferm de spatele 
coifului, îndreptându-i capul în sus, ca s-o privească. Zări atunci 
chiar deasupra ei o faţă relativ umană, a cărei anatomie 
includea două găuri negre şi fără fund care-i serveau drept ochi 
şi o gură care aducea mai degrabă cu o tăietură ce spinteca 
înfăţişarea pe din două, căscată atât cât să se vadă în 
adâncurile ei strălucirea alb-albastră ce-i aprinsese corpul la 
început. Nas nu avea deloc, şi nici altceva care să semene cu 
unul. 

Tot ce ştiuse vreodată despre magia Legământului i se 
şterse parcă din minte într-o clipă. Sabia îi era imobilizată, la fel 
şi clopoţeii de pe bandulieră, dar, chiar dacă ar fi fost liberă, tot 
n-ar fi ştiut cum să-i folosească împotriva unui spirit liber care n- 
a trecut încă pragul Morţii. Incercă din răsputeri să-şi 
amintească simbolurile magice, să facă rapid un fel de trecere în 
revistă a celor care s-ar fi putut dovedi de ajutor. 

Atunci, cu mintea asaltată de frânturi disparate, avu 
străfulgerarea salvatoare: inelul! Îl avea pe arătătorul de la 
mâna stângă, pe care o putea mişca în voie. Simţea răcoarea 
argintului pe piele, dar nu ştia ce să facă cu el. Capul creaturii 
se apropia de faţa ei din ce în ce mai mult, cu gâtul alungit şi 
unduitor ca al unui şarpe. | se tot rotea ameninţător deasupra 
creştetului, cu gura larg deschisă şi căscându-se tot mai mare, 
aprinsă de scânteile albicioase din gâtlej, care-i luminau acum 
fetei coiful şi faţa, pârlindu-i obrajii şi pelerina şi lăsând pe 
fiecare mici cicatrici ca nişte tatuaje discrete. Sabriel simţi 
deodată cum inelul îi alunecă de pe deget, lărgindu-se din ce în 
ce mai mult, până se făcu cât un cerc, mare cât capul creaturii, 
dacă nu chiar mai mare. Ştiu atunci ce are de făcut. 


— Pentru început am să-ţi scot un ochi... zise creatura 
respirându-i fierbinte în faţă, scuipând scântei care-i arseră 
obrajii. 

Işi aplecă capul într-o parte şi căscă gura şi mai mare, cu 
maxilarul desprins parcă de la locul lui. 

Sabriel îi aruncă o ultimă privire, străpungând lumina 
orbitoare cu ochi sfredelitori, după care ridică cercul şi, 
înălțându-se iute pe vârfuri, i-l trecu peste creştet. 

Strălucirea deveni brusc mult mai intensă şi simţi 
dogoarea pe retină, aşa că pentru o clipă crezu că nu a reuşit 
să-l prindă. Imediat însă îşi simţi braţul smucit şi se trezi 
azvârlită cât colo, ca un peştişor dat la o parte de pescarul 
nemulţumit. 

Se prăbuşi pe una dintre lespezile perimetrului plat, 
bucurându-se de răcoarea pietrei, şi deschise în sfârşit ochii, cel 
stâng umflat şi lăcrimându-i intens, înceţoşându-i privirea. „Bine 
că nu e decât atât, îşi zise. Se putea şi mai rău.” 

Cercul de argint aluneca încet pe gâtul lung şi subţire! al 
creaturii, micşorându-se treptat, în ciuda încercărilor disperate 
ale acesteia de a se elibera, chinuindu-se să şi-l smulgă cu şase 
braţe acum, toate ieşite direct din umărul de tăciune. Metalul 
nici că se sinchisea, căci degetele nu-l puteau atinge mai mult 
de o secundă, de parcă ar fi fost încins. 

Trupul întunecos începea şi el să scadă, subţiindu-se din 
ce în ce mai tare în chinga de argint şi lăsând o lumină 
strălucitoare în urmă. Creatura nu voia nici acum să se dea 
bătută, trăgând de inelul îndărătnic cu mâinile mistuite de 
flăcări şi zvârcolindu-se mai ceva decât un cal nărăvaş hotărât 
să-şi arunce jocheul din şa. 

In cele din urmă se potoli şi se întoarse către fată, urlând 
ca din gură de şarpe. Din trupul lui sfrijit ţâşniră dintr-odată 
două braţe lungi care se năpustiră asupra ei, încă întinsă pe 
lespedea rece. Degetele se transformară pe dată în gheare lungi 
şi ascuţite care începură să zgârie piatra, lăsând şanţuri adânci 
şi întinzându-se după ea ca un păianjen care dă fuga către 
prada din plasă. Sabriel era însă prea departe ca s-o poată 
ajunge, cu vreun metru sau poate chiar mai mult. 

— Nu! răcni iar arătarea, aplecându-şi trupul spasmodic 


înainte cu braţele larg deschise, dar ratându-şi ţinta şi de data 
asta, căci Sabriel se făcu ghemotoc şi se trase înapoi, departe 
de ghearele amenințătoare. 

Inelul se contractă pentru ultima oară, făcând spiritul să 
urle sfâşietor din mijlocul flăcărilor albe ce-i cuprinseră corpul. 
Braţele se făcură dintr-odată nevăzute, ca şi cum o forţă tainică 
le-ar fi sorbit de undeva din interiorul pieptului, iar capul îi 
dispăru între umeri, în timp ce întregul trup i se transformă într- 
o pată amorfă de lumină licăritoare în mijlocul căreia se putea 
distinge veriga argintie şi lată a inelului, cu rubinul strălucind în 
întuneric ca o picătură de sânge. 

Sabriel nu-şi putea lua ochii de la el, incapabilă să facă 
vreo mişcare, nici măcar să se îngrijească de nasul spart şi să 
oprească şiroaiele de sânge care îi încleiaseră buzele, unindu-se 
apoi în bărbie. Avea senzaţia că mai trebuie să facă ceva, însă 
nu ştia ce anume. 

Târându-se în patru labe către creatura răpusă observă 
nişte semne ciudate pe inel, pe care nu le băgase de seamă 
înainte. Erau de fapt însemne de Legământ care o povăţuiau ce 
să facă. Stoarsă de puteri, se ridică în genunchi şi pipăi 
banduliera, prinzându-l pe Saraneth în podul palmei. | se păru 
greoi, aproape imposibil de ţinut în mâinile ei nevolnice, însă 
cum-necum reuşi până la urmă să-l scoată şi-l scutură uşor. 
Cântul lui profund şi ademenitor umplu genunile râpei, părând în 
acelaşi timp să străpungă şi masa luminoasă încinsă la mijloc cu 
zaua magică de argint. 

Inelul vibră la rându-i, ţinând isonul, în timp ce metalul 
începu să se topească cât să picure din el o substanţă în formă 
de lacrimă, care după ce se răci luă forma unui Saraneth în 
miniatură. În acelaşi timp, îşi schimbă nu doar culoarea, ci şi 
consistenţa. Roşul aprins al rubinului păli, amestecându-se cu 
argintul verigii, care deveni dintr-odată opac, pierzându-şi 
vechea strălucire. Nici n-ai fi zis că e argint, căci semăna mai 
degrabă cu o cureluşă cărămizie de piele, de care se 
bălâăngănea un clopoțel de argint. 

Odată transformarea terminată, pata de lumină tremură şi 
se aprinse încă o dată, atât de puternic, încât Sabriel trebui să-şi 
ferească iarăşi ochii. Când strălucirea se mai estompă, îşi făcu 


curaj şi privi din nou în direcţia respectivă, dând cu ochii de 
nimeni altul decât Mogget, care stătea în fund cu zgarda la gât 
şi o privea încrâncenat, de parcă era gata să scuipe un 
ghemotoc de păr din gură. 

În locul ghemotocului apăru însă un inel de argint, al cărui 
rubin reflecta lumina roşiatică din pântecele motanului şi care 
se rostogoli până la picioarele ei, licărind discret pe lespede. 
Sabriel îl ridică şi şi-l puse înapoi pe deget. 

Strălucirea felinei pieri încetul cu încetul, iar din planorul 
dezmembrat nu mai rămaseră decât bucăţi de hârtie rupte, 
tăciuni mocniţi sau mormane de cenuşă. Se lăsă din nou 
întunericul, învăluind-o pe Sabriel cu toate durerile şi spaimele 
ei. Rămase câteva minute bune tăcută, pe lespedea rece, cu 
mintea golită. 

Nu trecu mult şi simţi botul umed şi rece al lui Mogget 
amuşinându-i mâinile împreunate, între care motanul îi strecură 
apoi o lumânare, şi ea tot umedă, căci o apucase cu dinţii. 

— Văd că încă îţi curge sânge din nas, zise o voce 
cunoscută pe un ton uşor dojenitor. Haide, aprinde lumânarea şi 
ţine mâna apăsată pe nară, şi pe urmă du-te şi scoate nişte 
pături ca să ne învelim la noapte, că se face frig. 

— Mogget! şopti Sabriel bucuroasă. Bine-ai revenit. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Când se treziră a doua zi dimineaţă, nici ea şi nici motanul 
nu pomeniră de cele întâmplate în ajun. Spălându-şi nasul 
tumefiat cu câţiva stropi de apă din bidon, Sabriel hotărî că n- 
are niciun rost să-şi mai amintească tot acel coşmar, iar Mogoget 
rămase şi el tăcut, cu o mutră vinovată. În ciuda a ceea ce se 
întâmplase după ce-i eliberase spiritul lui Mogget - sau ce-o fi 
fost acela -, fără ajutorul lui n-ar fi putut supravieţui vijeliei, aşa 
că n-avea de ce să regrete, la urma urmei. 

După cum sperase, odată cu venirea zorilor se mai lumină 
puţin şi fundătura unde se găseau, iar pe măsură ce ziua înainta 
lumina spori şi căpătă nuanţe arămii, precum cele ale 
asfinţitului. Putea citi sau distinge destul de clar lucrurile din 
apropiere, însă acestea dispăreau imediat în ceaţă la mai mult 
de douăzeci şi cinci de metri distanţă. 

De fapt, cam tot atât de lată era şi râpa, sau poate ceva 
mai mare - să fi avut în jur de o sută şi ceva de metri în 
diametru, nu cincizeci, aşa cum crezuse Sabriel când erau în 
cădere liberă. Fundul era pavat în întregime, cu un şanţ circular 
în mijloc, iar în pereţii de piatră dimprejur se vedeau gurile mai 
multor tunele pe unde Sabriel ştia că v-a trebui s-o apuce în cele 
din urmă, căci nu era pic de apă în dolina adâncă. Nici ploaia nu 
părea să vină prea curând, în ciuda vremii destul de răcoroase. 
Oricum, nicăieri nu era mai rece decât în podişul vecin casei lui 
Abhorsen. Clima de aici era ceva mai blândă datorită oceanului 
din apropiere şi a altitudinii joase, la nivelul mării sau chiar sub, 
căci la lumina zilei Sabriel aproximă o adâncime de cel puţin o 
sută de metri. 

Cu toate astea, cu bidonul pe jumătate plin încă, îi dădea 
mâna să stea întinsă, rezemată de rucsacul scorojit pe alocuri, şi 
să-şi dreagă vânătăile cu unguentul din ierburi, punându-şi pe 
arsuri o cataplasmă din frunze de limba- câinelui care umplu 
aerul de un miros înţepător. Cu nasul era o cu totul altă 
problemă. Nu era spart, însă se umflase cât o pătlăgică şi era 
burduşit bine pe sub crustele negricioase de sânge închegat pe 


care nu reuşise să le curețe în întregime, căci o dureau mult 
prea tare. 

După o oră şi mai bine de tăcere amorţită în care se 
făcuse că picoteşte, Mogget sări, în sfârşit, în picioare şi plecă în 
recunoaştere, refuzând oferta de mic dejun a lui Sabriel: biscuiţi 
şi carne uscată. „Foarte bine, îşi zise ea, atunci să se 
mulţumească cu şoareci sau cu ce-o mai găsi el bun de mâncat. 
Treaba lui.” Într-un fel se bucură că a rămas singură, căci 
amintirea bestiei fioroase ascunsă în micul trup portocaliu încă o 
bântuia. 

În ciuda acestui fapt, când soarele amiezii ajunse 
deasupra prăpastiei, formând două cercuri concentrice cu discul 
său luminos încadrat de marginile răsfrânte, fata începu să-şi 
facă griji, întrebându-se de ce felina întârzia atâta. Se ridică 
anevoie în picioare şi şchiopătă până la intrarea tunelului în care 
dispăruse motanul, folosind sabia pe post de baston şi gemând 
înfundat la fiecare mişcare. 

Tocmai aprinsese o lumânare la gura tunelului, când 
Mogget apăru ca prin minune în spatele ei, dar asta n-o mai 
surprinse, căci se obişnuise deja cu stilul lui. 

— Pe mine mă căutai? mieună el, chipurile mirat. 

— Da’ pe cine altcineva? i-o întoarse ea. Ai găsit ceva? 
Ceva folositor, vreau să zic. Nişte apă, de exemplu. Nu ne-ar 
strica deloc. 

— Hmm... folositor... şopti el frecându-şi bărbia de 
picioarele întinse din faţă. Mda, s-ar putea... In orice caz, dacă 
nu folositor, cu siguranţă interesant. Apă, zici? Da, da, am găsit 
şi apă. 

— Departe? se entuziasmă ea, potolită imediat de 
junghiurile ce-o străbătură prin tot corpul. Şi cum adică 
interesant? Ce înseamnă asta? Periculos? 

— Nu foarte departe în tunel, îi răspunse el la prima 
întrebare. Şi da, e oarecum periculos să ajungi acolo. Am dat 
peste o capcană şi alte mici obstacole de genul ăsta, însă nimic 
de care să nu poţi trece. Cât despre partea interesantă... nu 
vreau să stric surpriza, aşa că va trebui să vezi cu ochii tăi, 
Abhorsen! 

— Mă cheamă Sabriel, ţi-am mai zis o dată, zise ea 


instinctiv, deja cu gândul la călătoria pe care aveau s-o facă. 

Avea nevoie de cel puţin două zile de odihnă, nu mai mult, 
deşi orice întârziere putea fi fatală pentru tatăl ei. Era conştientă 
că trebuie să-i găsească trupul cât mai repede cu putinţă. Toate 
semnele din ultima vreme - mordicantul, ajutoarele şi ciorile - îi 
dădeau de înţeles mai clar decât orice altceva că o 
înfricoşătoare forţă potrivnică le pusese gând rău amândurora. 
Acest duşman de temut reuşise deja să pună mâna pe tatăl său, 
aşa că nu putea fi vorba decât ori de un necromant extrem de 
puternic, ori, dacă nu, de o făptură dintre morţii dezlegaţi, poate 
chiar Kerrigor... 

— Stai să-mi iau rucsacul, zise ea târându-se înapoi după 
bagaje, cu Mogget când în spatele, când în faţa ei, vârându-i-se 
printre picioare ca un pisoiaş jucăuş, atent totuşi să nu-i pună 
piedică. 

Fata puse această purtare neobişnuită pe seama 
apucăturilor lui de felină, fără să mai despice firul în patru. 

Tunelul nu era deloc lung, aşa cum o liniştise şi Mogoet, şi 
era prevăzut cu trepte solide şi lespezi crestate care făceau 
drumul mult mai accesibil, cu excepţia porțiunii în care Sabriel 
fu nevoită să se strecoare în urma pisicii de-a lungul unor pietre 
înguste, ca să evite o groapă ascunsă cu măiestrie în stâncă. 
Ştia prea bine că fără ajutorul lui ar fi căzut, fără îndoială, 
înăuntru. 

In afară de găuri, în pământ mai erau şi o sumedenie de 
semne de avertizare, sub forma unor vrăji străvechi şi ostile ce îi 
pândeau ca nişte fluturi de noapte de prin toate cotloanele şi 
întortochelile tunelului, dornice în prima clipă să zboare către ea 
şi s-o sufoce cu puterea lor, dar domolite apoi de o forţă tainică 
ce li se ascundea privirilor. De câteva ori, lui Sabriel i se păru 
chiar că simte o atingere uşoară pe frunte, ca şi cum mâna 
diafană a unei fantome i-ar fi mângâiat însemnul de pe creştet. 
Ajunşi aproape de capăt, zăriră două duhuri-santinelă ce 
dispărură îndată dincolo de zidul de piatră, nu înainte ca vârful 
halebardelor pe care le purtau să strălucească semeţe în lumina 
lumânării. 

— Unde mergem? întrebă ea neliniştită în timp ce poarta 
dinaintea lor se deschise încetişor cu un scârţâit prelung, fără ca 


cineva s-o fi împins sau să fi tras de mânerul de fier. 

— Într-altă dolină, îi explică Mogget calm. Acolo unde Cel 
Dintâi a sânge... aaah, se înecă el în mijlocul frazei, miorlăind 
ameninţător şi adăugând apoi: E interesant, ai să vezi. 

— Ce-ai vrut să spui mai devreme? îl descusu ea curioasă, 
tăcând brusc îndată ce trecură pragul uşii, când simţi cum forţe 
străine o trag de mâini şi-i zburătăcesc părul, vârându-i-se pe 
sub pelerină şi încolăcindu-se de mânerul săbiei. 

Mogget se opri lângă ea cu blana zbărlită, iar zgarda de la 
gâtul lui prinse Viaţă ca prin minune, rotindu-se jumătate de 
cerc până ce însemnele de încătuşare latente în pielea roşiatică 
ieşiră la suprafaţă incandescente, biruind puterea nevăzută. 

Se aflau pe fundul unei alte prăpăstii, scăldaţi în lumina 
unui amurg timpuriu, căci soarele alunecase deja dincolo de 
inelul generos al marginilor dolinei, mult mai lată decât cea pe 
care tocmai o părăsiseră. Avea probabil vreo doi kilometri în 
diametru şi era mult mai adâncă, în jur de două sute de metri. In 
ciuda dimensiunilor evident mai mari, gura largă de deasupra 
era acoperită cu o plasă subţire ca pânza de borangic, care 
părea să se unească cu peretele de piatră ceva mai jos de 
margine, cam la trei sferturi din înălţimea zidului îngrăditor. Era 
atât de fină, încât abia se observa, însă reflexiile ei strălucitoare 
în lumina asfinţitului o dădură de gol. Chiar şi aşa, Sabriel trebui 
s-o privească prin telescop ca să poată vedea clar miile de 
romburi mărunte ce alcătuiau modelul migălos. Părea extrem de 
fragilă, gata să cedeze la cea mai mică greutate, însă stârvurile 
uscate de păsări care se vedeau pe alocuri dădeau de înţeles că 
era totuşi destul de rezistentă. Parcă le vedea pe sărmanele 
înaripate, năvălind din înaltul cerului să-şi înhaţe prada din 
adâncuri, pentru a deveni apoi ele însele victime. 

Dolina era plină de vegetaţie şi de verdeață, departe însă 
să-ţi încânte ochiul. Peste tot se vedeau porţiuni întregi cu 
arbori ciuntiţi şi tufişuri cu forme care mai de care mai ciudate. 
Nu le dădu însă prea mare atenţie, interesată fiind mai degrabă 
de zonele pavate ce separau micile spaţii verzi; în mijlocul 
fiecăreia se afla câte o ambarcaţiune. 

Erau paisprezece la număr, toate barcazuri cu un singur 
catarg şi cu puntea deschisă, cu pânzele ridicate în aşteptarea 


unui vânt ce întârzia să apară şi cu vâslele gata să străpungă 
ape invizibile. Aveau mai multe steaguri şi drapele atârnate de 
catarg şi de velatură, însă înainte să le vadă fluturând, Sabriel 
ştiu imediat ce era cu ele şi mai ales cu încărcătura pe care o 
purtau. Ca orice copil din partea de nord a ținutului Ancelstierre 
- cea mai apropiată de Zid şi de Vechiul Regat -, auzise şi ea 
vrute şi nevrute despre locul acela, care pare-se că era un fel de 
port. Sute de poveşti fascinante circulau despre această stranie 
locaţie, despre comorile sale ascunse, aventurile sau poveştile 
de dragoste petrecute aici. 

— Corăbii funerare... şopti ea. Vase regale. 

Bănuiala îi fu confirmată de farmecele de încătuşare 
presărate peste tot prin ţărâna în care i se afundaseră tălpile 
îndată ce păşise dincoace de poarta tunelului, vrăji aducătoare 
de Moarte fără şansă de întoarcere şi pe care numai un 
Abhorsen le-ar fi putut face. Niciun alt necromant nu s-ar fi 
încumetat să le tulbure somnul de veci vechilor dregători ai 
regatului. 

— Asta este renumitul cimitir al Primilor... rrr, începu 
Mogget împotmolindu-se... al regilor şi reginelor Vechiului 
Regat, aşa cum era el odinioară, încheie el chinuit. 

Se frecă un timp de picioarele ei, după care se aşeză în 
fund şi începu să gesticuleze de zor cu labele din faţă, de parcă 
era un prezentator de circ îmbrăcat într-o haină albă de blană. 
Dintr-odată, o zbughi către tufişurile din faţă, voios nevoie-mare. 

— Hai mai repede! Haaai, iute! Uite colo un izvoraş, un iz- 
vo-raş minunat! cântă el, ţopăind în acelaşi timp, în ritm cu 
propriile triluri. 

Sabriel îl urmă cu paşi mărunți, dând din cap mirată, 
întrebându-se de ce era aşa fericit. Ea una era deprimată şi 
obosită, iar trupul ei slăbit încă se resimțea după confruntarea 
cu monstrul din noaptea precedentă. Unde mai pui că avea şi 
nostalgia planorului, după care îi părea nespus de rău. 

In drumul lor către izvor, trecură pe lângă două vase, în 
jurul cărora Mogget o conduse ţopăind şi dansând întruna ca 
apucat, încât fata abia reuşea să se ţină după el. Marginile erau 
însă prea înalte ca să poată vedea pe punte, şi nici nu avu curaj 
să se caţere pe una dintre vâsle. Se opri totuşi ca să cerceteze 


sculpturile de la prova, reprezentând fiecare o siluetă de bărbat, 
primul cam la vreo patruzeci şi ceva de ani, celălalt ceva mai în 
vârstă. Amândoi aveau barbă şi o privire pătrunzătoare şi 
arogantă, purtând armuri asemănătoare cu a ei, ornate din 
belşug cu medalioane, lanţuri şi alte astfel de decoraţiuni. 
Fiecare ţinea o sabie în mâna dreaptă şi un sul de pergament 
desfăcut în stânga, cu capătul răsucit înăuntru - semnul heraldic 
al Legământului. 

Ajunsă în dreptul celui de-al treilea vas, Sabriel observă că 
acesta era diferit de celelalte, în sensul că părea ceva mai scurt 
şi mai puţin împopoţonat, cu catargul golaş, lipsit de pânzele 
negre, şi fără nicio vâslă scoasă din cală. Pârâiaşul unde o 
ademenise motanul curgea chiar sub pupa micii corăbii, şi, când 
zări mai multe firicele de apă şiroind nestingherite printre 
scânduri, realiză că vasul era de fapt neterminat. 

Curioasă, îşi lăsă rucsacul lângă micul lac cu apă agitată şi 
se duse să studieze prova, diferită şi aceasta de a celorlalte 
două, căci trupul sculptat în lemn era de această dată un nud ce 
aparţinea unui tânăr a cărui anatomie era redată în cele mai 
mici detalii. 

Sabriel se îmbujoră uşor la vederea unei replici atât de 
fidele, având într-adevăr senzaţia că trupul dezgolit al tânărului 
s-a transformat pe nesimţite în lemn, cu toate că nu văzuse un 
bărbat gol decât în cărţile de biologie. Avea muşchi bine 
conturaţi şi puternici, părul scurt şi uşor creţ lipit de cap, iar 
mâinile ferme şi elegante erau pe jumătate ridicate, de parcă 
încerca să alunge un spirit malefic. 

Chiar şi falusul circumcis era reprezentat în detaliu, şi 
Sabriel îl privi stânjenită înainte să-şi ridice iar ochii către chipul 
tânărului. Acesta avea nişte trăsături fine, plăcute, fără să fie 
însă din cale-afară de frumos, iar pe faţa serioasă i se citea 
uimirea, ca şi cum tocmai descoperise o cruntă trădare. De 
dincolo de ochii iscoditori mai răzbăteau frica şi parcă un dram 
de ură ascunsă, care-i dădeau aerul unui om cu minţile rătăcite. 
Expresia lui o tulbură nespus, părându-i neobişnuit de reală 
pentru o sculptură în lemn, fie ea opera celui mai iscusit meşter. 

— Parc-ar fi aievea! murmură ea făcând câţiva paşi înapoi 
cu mâna încleştată pe mânerul săbiei şi cu simţurile în alertă, 


încercând să dibuiască posibile capcane sau alte asemenea 
şiretlicuri. 

Statuia rămase însă necilintită, cu toate că Sabriel simţea 
ceva vibrând în trupul de lemn ori împrejurul lui, un sentiment 
ce-o încerca mai mereu în prezenţa spiritelor moarte şi înviate, 
dar care acum era totuşi diferit, ca o senzaţie sâcâitoare a cărei 
cauză îi era întru totul străină. 

Incercă să şi-o explice într-un fel sau altul, cercetând 
statuia din toate unghiurile posibile. Îşi plimbă ochii în voie 
peste trupul dezgolit, de data asta fără ruşine, căci studiul 
anatomiei tânărului devenise acum o problemă cât se poate de 
serioasă. Îi privi îndelung mâinile, minunându-se de măiestria cu 
care fuseseră sculptate degetele şi unghiile, ba chiar şi micile 
semne şi cicatrici lăsate de săbii sau pumnale. Pe frunte se 
întrezăreau urmele unui însemn de Legământ primit la botez, iar 
pleoapele îi erau străbătute de vinişoare subţiri abia 
perceptibile. 

Scurta inspecţie o lămuri cu cine are de-a face, însă nu se 
putea hotărî cum anume să procedeze, aşa că se duse să-l 
caute pe Mogget. Nu c-ar fi pus prea multă bază în sfaturile lui, 
mai ales că în ultimul timp acesta se purtase ca o mâţă 
prostănacă - deşi asta se datora probabil scurtei experienţe de 
a fi din nou o creatură a magiei libere, ceva ce nu i se mai 
întâmplase de mii de ani. Faptul că se trezise iar în trupul de 
felină pesemne că-l mai liniştise niţel, alungându-i ifosele de 
odinioară. 

Nu putu scoate însă nimic de la el, căci îl găsi dormind 
adânc într-o poiană înflorită lângă pârâiaş, tresărind la 
răstimpuri şi încordându-şi coada şi lăbuţele în somn, visând 
probabil că fugăreşte niscaiva şoareci. Sabriel privi florile 
galben-pai, mirosi una şi o aplecă înspre Mogoget, gâdilându-l 
după ureche şi întorcându-se apoi la statuie. Mirosul lor 
parfumat era pesemne fermecat, pentru că numai aşa îşi putea 
explica atât starea euforică de la început a motanului, cât şi 
somnul profund în care era acum cufundat. Trebuia, aşadar, să 
se descurce singură. 

— Aşa deci, zise ea către tânărul sculptat în prova 
corăbiei, asemenea unui avocat care se adresează curţii. Eşti 


victima unei vrăji de magie liberă sau poate a vreunui 
necromant pervertit. Spiritul tău oscilează undeva la pragul 
dintre Viaţă şi Moarte, neputându-şi găsi liniştea niciunde. Dac- 
ar fi să intru în Moarte, sigur te-aş găsi nu departe de graniţă, 
dar mă pândesc multe pericole acolo, forţe vrăjmaşe cărora nu 
le pot face faţă în starea în care mă aflu. Ce-aş putea să fac? Ce- 
ar face oare tata - Abhorsen... sau oricare alt Abhorsen în locul 
meu? 


Rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, fâţâindu-se 
de colo-colo fără să mai dea atenţie durerii din tot corpul. Ultima 
întrebare îi spulberase orice urmă de îndoială, aşa că acum ştia 
foarte clar ce are de făcut, convinsă fiind că şi tatăl ei ar fi ales 
să elibereze spiritul tânărului. La urma urmei, asta îi era meseria 
şi întregul scop al existenţei sale. Datoria oricărui Abhorsen era 
să împiedice sau să remedieze efectele magiei libere şi ale 
necromanţiei nelegiuite. 

Nu se mai putea gândi la nimic altceva, probabil din cauza 
aromei dulci a florilor de câmp pe care tocmai le mirosise. Nu-i 
trecu prin cap nici că tatăl său poate c-ar fi aşteptat să se mai 
întremeze - cel puţin măcar o zi - înainte să-şi ia un astfel de 
angajament. Ce mai contau câteva zile, când tânărul îşi 
petrecuse ani de-a rândul ferecat în lemn, cu spiritul rătăcindu-i 
prin Moarte? A fi Abhorsen nu însemna că trebuie să acţionezi 
îndată ce ţi se oferă ocazia... Dimpotrivă, lucrurile se cereau 
cântărite şi analizate cu atenţie. 

Cu toate astea, pentru prima dată de când trecuse Zidul, 
simţea că se află în faţa unei situaţii extrem de clare pe care 
ştie exact cum s-o rezolve. Era de datoria ei să repare 
nedreptatea săvârşită, mai ales că era vorba despre numai 
câteva minute petrecute la pragul dinspre Moarte. 

li mai rămăsese, se pare, un dram de rațiune, căci înainte 
să treacă Dincolo se duse după Mogget şi-l purtă pe braţe până 
la picioarele statuii, fără să-l trezească. Spera, totuşi, că 
motanul se va deştepta cu uşurinţă în cazul vreunei primejdii, 
deşi era puţin probabil să se întâmple ceva rău cu atâtea paveze 
prin preajmă. Existau chiar şi nişte bariere care îngreunau 
accesul în Moarte, făcând astfel cu atât mai grea încercarea 


oricărui spirit mort de-a o urmări pe drumul de întoarcere. Nici 
că putea găsi un loc mai potrivit pentru a-şi duce hotărârea la 
îndeplinire. 

Verifică încă o dată clopoţeii, trecându-şi degetele peste 
lemnul lucios al fiecărui mâner în parte şi simțind zvâcul 
glasurilor dinăuntru, nerăbdătoare să se facă auzite. Îi veni 
rândul lui Ranna să coboare de pe cureluşă, cel mai mărunt 
dintre clopoței, care-i toropea şi pe cei mai zglobii dintre 
ascultători, ademenindu-i fie într-un somn adânc, fie într-o 
visare distrată, cu ochii deschişi. 

Tot felul de îndoieli şi gânduri negre începură să-i dea 
târcoale dintr-odată, ca nişte degete diafane ce-ţi ating umărul 
într-o doară, dar izbuti să le alunge. Era încrezătoare în ce face 
şi mai mult decât pregătită pentru mica incursiune pe tărâmul 
Morţii, simțindu-se la adăpost sigur în inima cimitirului regal. Cu 
sabia într-o mână şi clopoţelul în cealaltă, trecu, aşadar, pragul 
în Lumea Umbrelor. 


În numai câteva secunde simţi deja răcoarea şi curentul 
de Dincolo, dar rămase locului, simțind încă suflul cald al Vieţii 
în spate. Se afla exact la interfaţa dintre cele două tărâmuri, de 
unde îşi lua de obicei avânt şi o pornea grăbită înainte. De data 
asta însă se tinu pe poziţie, aşezându-se contra curentului şi 
străduindu-se să păstreze legătura cu lumea viilor ca pe o 
ancoră de care se agăța în lupta cu fluviul Morţii. 

Nu se auzea niciun zgomot în afară de clipocitul constant 
al apei şi vuietul îndepărtat al Primei Porţi. Totul părea 
nemişcat, şi nici măcar o umbră nu se întrezărea pândind dintre 
faldurile negurii cenușii. Sabriel tatona împrejurimile cu puterea 
minţii, încercând să simtă spiritul rătăcitor, sau pulsaţia 
sufletului încătuşat, dar încă viu, al tânărului necunoscut. Fizic 
era aproape de el în lumea celor vii, aşa că ar fi trebuit să fie la 
fel de aproape de spiritul său şi aici, în Moarte. 

Simţi la un moment dat o zvăcnitură trecătoare, venită 
însă de mult mai departe decât ar fi crezut. Işi miji ochii, 
încercând să străpungă ceața sură din pricina căreia distanţa 
era imposibil de apreciat, dar în zadar. Făptura se ascundea în 
străfundul apelor. 


După un moment de şovăială o porni într-acolo cu paşi 
cumpătaţi, având grijă cum şi unde calcă, să nu cumva s-o 
înghită curentul. Era tot mai convinsă că la mijloc era ceva 
ciudat, căci îl simţea din ce în ce mai puternic şi mai aproape - 
fără îndoială un spirit încătuşat. Încerca din răsputeri să ignore 
vocea lăuntrică care-i şoptea că poate fi de fapt o creatură 
fioroasă a Morţii, îndeajuns de puternică să ţină piept tumultului 
apelor. 

Când ajunse la doar câţiva paşi de locul cu pricina, sună 
din clopotel, şi Ranna lăsă să curgă un ropot înfundat şi 
amorţitor ce purta în acordurile lui sunetul căscatului leneş, al 
oftatului somnoros, al picotelii cu bărbia în piept şi pleoapele 
grele - cânt de dulce adormire. 

Dacă creatura îi purta într-adevăr gând rău, se gândi ea, 
melodia avea s-o liniştească. Vâri sabia în teacă şi puse 
clopoţelul la loc, căutându-şi o poziţie bună, după care îşi 
afundă mâinile în apă. 

Atinse curând ceva rece şi tare ca un cub de gheaţă, fără 
să-şi dea seama exact ce era. Işi trase iute mâna înapoi, dar pe 
urmă o băgă la loc în apă, împotmolindu-se de ceva tare ce 
părea a fi un umăr. Urmări, aşadar, curbura gâtului până în 
creştet, pipăind capul făpturii nemişcate. Spiritele rătăcitoare în 
Moarte păstrau rareori trăsături umane şi, chiar dacă erau încă 
vii, se deformau şi deveneau de nerecunoscut după prea mult 
timp petrecut în lumea negurilor. Acesta însă nu părea să le 
împărtăşească soarta, fiind copia fidelă a statuii de lemn. Sabriel 
simţi pulsaţia Vieţii în trupul îngheţat, care era cumva ferit şi 
protejat de atingerea Morţii, dat fiind că fiinţa sa lumească era 
încastrată în scoarţa lemnoasă a corăbiei. 

Îl apucă de subsuori şi-l trase afară, iar corpul lui inert ieşi 
la suprafaţă dintr-odată, ca o balenă ucigaşă, alb ca varul şi 
teapăn precum o statuie. Sabriel se dădu înapoi nesigură, iar 
râul, şi mai învolburat parcă decât înainte, îi învălui gleznele în 
vârtejuri şirete care aproape c-ar fi înghiţit-o dacă nu şi-ar fi 
găsit rapid echilibrul. 

Opintindu-se, începu să-l tragă către pragul dinspre Viaţă, 
constatând că e mult mai solid decât se aşteptase. Pe deasupra, 
curentul era mult prea iute pentru porţiunea aceasta dinaintea 


Primei Porţi, iar forma cristalizată a spiritului - sau ce-o fi fost el 
- era curios de greoaie, mai grea oricum decât a celor pe care-i 
întâlnise până acum. 

Concentrându-şi întreaga atenţie asupra strădaniilor de a 
rămâne în picioare şi de a înainta în direcţia bună, fata nici nu 
băgă de seamă tăcerea mormântală ce se lăsase între timp, 
semn că o prezenţă deloc neînsemnată trecea pragul Primei 
Porţi. Păţaniile ultimelor zile o învăţaseră însă să fie extrem de 
precaută, aşa încât orice spaimă conştientizată în mod directi 
se întipărise parcă şi în subconştient, funcţionând ca un sistem 
de avertizare. 

Îşi încordă auzul, desluşind plescăitul uşor, în timp ce 
intrusul înainta când bălăcindu-şi picioarele prin apa îndărătnică, 
când târându-se pe deasupra ei, cu mişcări înfundate. Era un 
spirit mort care venea către ea, sperând pesemne s-o ia pe 
nepregătite. 

Evident că în momentul când păşise în Moarte ceva 
vestise dincolo de Prima Poartă sosirea, aşa că făptura care se 
afla acum pe urmele ei fusese probabil trimisă să-i facă de 
petrecanie. Sabriel se blestemă în gând pentru neghiobia ei, 
privindu-şi povara greoaie. De-abia atunci zări firul subţire şi 
negru ce dispărea în apa întunecoasă, legat de braţul tânărului 
prizonier şi ducând, desigur, în cele mai neguroase şi îngheţate 
genuni ale Morţii. Scopul firului nu era să ataşeze victima de un 
spirit controlator, ci pur şi simplu pentru a da de ştire vreunui 
adept din străfunduri că cineva a mutat trupul de la locul lui. 
Fata spera din toată inima ca melodia lui Ranna să fi încetinit 
mesajul, dar îi rămăsese oare îndeajuns timp să treacă înapoi în 
Viaţă? 

luţi pasul, păstrând totuşi un ritm constant, ca nu cumva 
să dea de înţeles că se ştie urmărită. Chiar şi intrusul părea 
destul de rezervat, oarecum temător să se apropie. 

Mări uşor viteza, fiind acum mai sprintenă parcă din 
pricina adrenalinei şi a emoţiei. Se temea că dacă se grăbeşte 
prea tare va trebui să-i dea, la un moment dat, drumul tânărului 
şi atunci apele l-ar fi înghiţit cât ai clipi, fără nicio altă şansă de 
scăpare. Forţa magică ce-i păstrase spiritul intact atât timp cât 
se aflase aproape de pragul către Viaţă n-ar fi rezistat dincolo 


de Prima Poartă, iar, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, Sabriel nu 
şi-ar fi iertat-o în veci, căci, în loc să-l salveze, ar fi contribuit la 
pierzania lui. 

Încă patru paşi, apoi doar trei. Creatura se apropia acum 
cu repeziciune şi, în curând, Sabriel o şi văzu, nu foarte departe, 
târându-se la fel de insidios prin apă. Era un sălăşluitor de 
dincolo de a Treia Poartă sau chiar de mai departe, căci, după 
forma neregulată, fata nu-şi putu da seama ce fusese odinioară. 
Semăna cu o corcitură între un mascur şi-un vierme inelat, 
înaintând unduindu-şi trupul în mici spirale sinuoase. 

Sabriel mai avea doi paşi şi era ca şi salvată. Relaxă 
strânsoarea pentru o clipă, trecându-şi braţul stâng de-a latul 
pieptului tare ca piatra şi trăgând corpul tânărului în sus, pe 
coapsă, reuşind să-şi menţină echilibrul, în ciuda greutăţii 
poverii. Încercă apoi să tragă sabia din teacă cu mâna liberă sau 
să scoată un clopoțel de pe bandulieră, dar, din păcate, nu 
izbuti. 

Creatura începu să mârâie şi să şuiere înfiorător, 
năpustindu-se către ea într-un galop nebun şi spintecând apa cu 
colții săi înveliţi într-o crustă gălbicioasă, în urma cărora trona 
trupul lung şi ondulat. 

Sabriel mai făcu un pas înapoi, după care îi întoarse 
spatele şi se aruncă cu toată puterea peste pragul dintre lumi, 
trăgând şi trupul butucănos după ea printre miile de vrăji de 
încătuşare ce împânzeau intrarea în dolină. Pentru o clipă, avu 
impresia că ceva îi ţine în loc, gata să-i arunce înapoi, dar 
reuşiră să treacă nevătămaţi dincoace de pelicula invizibilă, 
exact ca acul ce pătrunde puţin câte puţin în banda de cauciuc 
pentru a o străpunge în cele din urmă, cu vârful iţindu-se 
triumfător de cealaltă parte. 

Un țipăt ca un guiţat strident se auzi în urma lor, după 
care se lăsă o linişte deplină. Sabriel se trezi cu mâinile goale şi 
cu faţa îngropată în ţărână, în timp ce cristale minuscule de 
gheaţă i se desprindeau de pe trupul înţepenit de frig. Când îşi 
ridică privirea, se trezi nas în nas cu Mogget, ai cărui ochi o 
studiară intens înainte să se cufunde din nou în somnu-i 
binefăcător. 

Se rostogoli ceva mai încolo şi se ridică, în sfârşit, în 


picioare, după îndelungi negocieri cu junghiurile ce puseseră din 
nou stăpânire pe trupul ei istovit. De ce s-o fi grăbit aşa să facă 
pe viteaza? Ei, ce mai contează acum, bine că mi-a reuşit, îşi 
zise. Adusese spiritul tânărului înapoi în Viaţă, unde, de altfel, îi 
era şi locul. 

Cel puţin aşa crezu până să vadă statuia, care nu se 
schimbase deloc pe dinafară, deşi înăuntru Sabriel simţi 
zvâcnirea Vieţii. Nedumerită, se duse şi-i atinse faţa imobilă, 
simțind striaţiile lemnului fin. 

— Trebuie să-l săruţi, îi explică Mogget plescăind pe 
jumătate adormit. Adică, mă rog, ajunge şi să-i sufli uşor pe 
buze. Dar presupun că e o ocazie numai bună ca să te înveţi şi 
tu cu lucruri de-astea... 

Sabriel îi aruncă o privire tăioasă, întrebându-se ce alte 
glumiţe are să mai facă până trece efectul florilor, a căror 
mireasmă îl făcea să se comporte ca o pisică aiurită. Tonul pe 
care îi vorbise părea însă destul de serios. 

— Să-i suflu pe buze, zici? întrebă ea. 

Nu voia să-şi risipească sărutările pe orişicine, mai ales pe 
un necunoscut captiv în lemn. Era chipeş, e adevărat, dar se 
putea să nu fie la fel de drăguţ pe cât părea. Hotărî, aşadar, că 
sărutul e o soluţie mult prea îndrăzneață. „In plus, îşi zise ea, 
dacă după ce se trezeşte îşi aminteşte că l-am sărutat? Ar putea 
să facă presupuneri nefondate...” 

— Aşa? zise ea şi trase adânc aer în piept, aplecându-se 
peste faţa tânărului şi expirând cu putere la doar câţiva 
centimetri de nasul şi de gura lui, dându-se apoi câţiva paşi în 
spate ca să vadă dacă se întâmplă ceva. 

Statuia rămase neclintită. 

— Hei, Adormilă, îl strigă ea pe Mogget, ştii că n-ar trebui 
să... 

Fu întreruptă de un zgomot abia auzit, ca un şuierat 
înfundat care nu venea nici de la ea şi nici de la motan, ci 
tocmai de la statuia de lemn, care începuse să respire cu un 
fluierat uşor, inspirând şi expirând pe buzele întredeschise de 
lemn de parcă era o orgă veche şi dezacordată. 

Respirația îi deveni apoi din ce în ce mai sacadată şi, 
odată cu ea, trupul mai căpătă nuanţe rozalii, fibra lemnoasă 


preschimbându-se treptat în ţesut şi în carne omenească. Tuşi 
scurt, iar pieptul lui rigid prinse dintr-odată a se mişca, 
ridicându-se şi coborând în ritmuri cadenţate, ca al unui un 
alergător de cursă lungă care-şi trage răsuflarea la sfârşitul 
maratonului. 

Deschise în sfârşit ochii albaştri-cenugşii, uitându-se la ea 
confuz şi cu irişi încă înceţoşaţi. Părea că nici n-o vede, privind 
în gol în timp ce-şi dezmorţea degetele de la mâini, rotindu-le 
întruna, ca de altfel şi picioarele, pe care şi le mişca la fel de 
repede, de parcă ar fi alergat pe loc. In cele din urmă, îşi dezlipi 
şi spinarea de carenă, făcând un pas şovăielnic în faţă şi 
prăbuşindu-se în braţele lui Sabriel. 

Fata îl lăsă jos iute, conştientă dintr-odată că bărbatul pe 
care îl îmbrăţişa era gol puşcă. In treacăt fie spus că 
circumstanţele erau cu totul şi cu totul altele decât şi-ar fi 
închipuit ea pe vremea când împreună cu colegele inventau sau 
îşi imaginau tot felul de scenarii în acest sens sau pur şi simplu 
ascultau poveştile fetelor care aveau norocul să se ducă acasă 
după ore şi care nu se sfiau să-şi ascundă micile aventuri 
amoroase. 

— Mulţumesc, îi spuse el bălmăjit, cu vorba repezită a 
unui beţiv. Pentru prima dată de când îşi venise în simţiri părea 
că o studiază cu interes, cu privirea aţintită la pelerină, care se 
pare că-l lămuri asupra identităţii ei, căci adăugă repede: 
Abhorsen. 

Apoi amuţi, căzând brusc într-un somn adânc cu fruntea 
descreţită şi un surâs în colţul buzelor - o expresie senină şi 
lipsită de griji, care-l făcea să pară cu câţiva ani mai tânăr decât 
statuia de lemn. 

Sabriel îl privi la rându-i, încercând să ignore sentimentul 
de duioşie ce-o cuprinse pe nesimţite, venit de cine ştie unde. 
La fel se simţise şi atunci când îi salvase iepuraşul lui Jacinth. 

— Cred c-ar fi bine să-i aduc o pătură, îşi zise ea oftând, 
întrebându-se unde naiba i-o fi fost mintea când s-a hotărât să-l 
salveze pe străinul acela, complicându-şi situaţia şi-aşa deloc 
simplă. 

Acum se pricopsise cu el vrând-nevrând, cel puţin până 
găsea un adăpost sigur unde să-l lase cu inima împăcată - asta 


presupunând că mai existau astfel de locuri. 

— Dacă ai de gând să te tot holbezi aşa la el, pot să mă 
duc eu după pătură, zise Mogget pe un ton uşor sarcastic, dar 
glumeţ, încolăcindu-i-se printre glezne cu mişcări agere şi 
săltăreţe, ca de dans. 

Dându-şi seama că motanul avea dreptate, Sabriel îşi 
mută repede privirea în altă direcţie. 

— Nu, lasă, mă duc eu, zise ea. Vreau să aduc şi cămaşa 
mea de schimb, poate-i vine. Pantalonii s-ar putea să-i fie un pic 
strâmţi, dar cu puţin efort ar trebui să-l încapă - nu pare cu mult 
mai înalt decât mine. Rămâi tu de pază, Mogget, nu întârzii 
mult. 

Felina o privi cum se îndepărtează şontâc, şontâc, după 
care se întoarse către tânărul adormit şi, fără să facă nici cel 
mai mic zgomot se urcă pe el cu labele din faţă, umezindu-i 
fruntea cu limba rozalie în căutarea însemnului magic. Acesta se 
aprinse pe neaşteptate, însă Mogget nu se clinti până ce nu-l 
văzu cu ochii lui cum păleşte, la fel de repede pe cât se 
înflăcărase. 

— Aşa deci... mormăi el plescăind tare, cu limba 
încovrigată în gura-i întredeschisă. 

Avea un ton oarecum surprins şi mai mult decât iritat. Îşi 
frecă din nou limba de cerul gurii, analizând gustul însemnului şi 
scuturându-şi apoi capul scârbit, în vreme ce clopoţelul 
miniatural pe care-l purta la gât se undui uşor şi scoase câteva 
note disonante, care nu prevesteau nimic bun. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


O ceaţă deasă se ridica din pământ în rotocoale cenușii, 
împresurându-l ca nişte vrejuri de viţă ce-i încolăciră cât ai clipi 
braţele şi picioarele, imobilizându-l într-o strânsoare nemiloasă. 
Erau atât de rigide şi de ferme, încât n-avea nicio şansă de 
scăpare, şi în curând aproape că nu-şi mai simţea muşchii sub 
apăsarea încrâncenată, neputând nici măcar să clipească. 
Oricum, nu prea avea ce să vadă în afară de pâlcurile de negură 
din ce în ce mai cenuşie, care-i obturau privirile asemenea unor 
fâşii de mâzgă urât mirositoare deasupra unui ochi de apă. 

Dintr-odată, întregul corp îi fu cuprins de o lumină intensă 
şi roşie, iar o durere ascuţită îl cuprinse din creştet până în 
călcâie. Curând, negura grea se risipi şi tânărul îşi recăpătă 
mobilitatea, limpezindu-şi încet-încet şi vederea. Petele sure 
dispărură una câte una, lăsând loc unor nuanţe întrepătrunse ce 
căpătară după o vreme contururi definite. Zări atunci chipul unei 
femei aplecate peste el şi privindu-l îngrijorată, o femeie tânără, 
înarmată şi îmbrăcată în zale, cu faţa... desfigurată. Ba nu, nu 
era orişice femeie, ci însăşi Abhorsen, căci purta blazonul şi 
banduliera. Dar era, într-adevăr, foarte tânără, nu ca ultimul 
Abhorsen pe care-l cunoscuse sau ca oricare dintre ceilalţi 
membri ai familiei... 

— Mulţumesc, zise tânărul la fel de repezit, cuvântul 
rostogolindu-i-se pe buze mai iute decât fuge şoarecele în 
ascunzătoare. Abhorsen... adăugă el apoi drept încheiere. 

Nici nu închise bine gura, că se şi prăbuşi la pământ într- 
un somn de astă dată într-adevăr odihnitor, afundat în uitarea 
binefăcătoare ce avea să-i redea forţa şi luciditatea de 
odinioară. 

Când se trezi, era învelit într-o pătură groasă de lână, şi în 
primele momente intră în panică simţindu-şi ochii şi gura 
acoperite. Se zbătu preţ de câteva clipe şi, dând, în fine, pătura 
la o parte respiră cu nesaţ, liniştindu-se ca prin minune când 
aerul proaspăt şi lumina palidă ce răzbătea de dincolo de cercul 
de deasupra îi scăldară faţa crispată. Privi în sus, către cer, 


socotind după nuanțele roşii-portocalii că nu trecuse mult de la 
ivirea zorilor. Cântări râpa descumpănit timp de câteva secunde, 
simțindu-se ameţit şi rătăcit, până când ochii îi căzură pe 
catargele semeţe dimprejur, cu pânzele lor negre, şi, în sfârşit, 
pe corabia neterminată din imediata apropiere. 

— Valea Sfântă, spuse el încet, ca pentru sine, încreţindu- 
şi fruntea. 

Şi-o aducea aminte. Dar ce căuta el acolo? Unde pui că 
mai era şi gol-goluţ pe sub pătura aspră... 

Se ridică în picioare şi-şi scutură capul dintr-o parte într- 
alta, încercând să alunge durerea cuibărită înăuntru şi să-şi mai 
domolească zvâcnirile din tâmple, mai chinuitoare chiar decât 
cea mai cruntă mahmureală. Nu-şi aducea totuşi aminte să fi 
băut. De fapt, ultimul lucru de care îşi amintea erau scările, pe 
care începuse să le coboare când Rogir îl rugase să... Banu, 
greşea amarnic. Ultima imagine întipărită în minte era aceea a 
unui chip plin de zgârieturi şi de vânătăi, a cărui expresie 
îngrijorată o văzuse în treacăt înainte să-şi piardă cunoştinţa, 
încadrată de părul negru tuns cu breton care îi ieşea turtit de 
sub coiful armurii, peste care purta o pelerină de un albastru- 
intens ce avea pe spate blazonul cu cheia argintie. Ea era 
Abhorsen. 

— Se spală la izvor, îi zise o voce blândă întrerupându-i 
şirul gândurilor. S-a trezit înainte să se crape de ziuă şi s-a dus 
să se scalde. Curăţenia e lucru mare. 

Tânărul nu-şi dădu seama de unde venea vocea până ce 
nu privi în direcţia corăbiei, unde în locul statuii de la prova se 
căscase o gaură la fel de mare, în care stătea încovrigată o 
pisică albă ce-l iscodea cu ochi verzi şi sfredelitori. 

— Cine eşti tu? o întrebă el speriat, privind când la stânga, 
când la dreapta, în căutarea unei arme de apărare. 

Nu zări decât un vraf de haine în apropiere, o pereche de 
pantaloni peste care erau aşezate o cămaşă şi nişte schimburi, 
ţintuite locului cu o piatră, ca să nu le ia vântul, îşi întinse iute 
mâna să înşface bolovanul, dar felina îl linişti pe dată: 

— Nu te speria, sunt un fidel slujitor al lui Abhorsen. 
Mogget mă numesc, zise motanul. Cel puţin deocamdată. 

Mâna tânărului se apropie de bolovan, fără să-l ridice însă. 


Mintea, confuză încă, îi fu asaltată de imagini disparate care de- 
abia acum se întregeau, ca pilitura fină atrasă de magnet. Işi 
aduse aminte de mai mulţi Abhorsen pe care îi cunoscuse la 
timpul lor, şi asta îl mai linişti în privinţa felinei şi-a rolului pe 
care ea îl juca în această poveste. 

— Erai parcă ceva mai mare ultima oară când ne-am 
văzut, îi zise el, hotărât s-o pună la-ncercare şi să-şi confirme 
astfel bănuiala. 

— Zău? Ne-am mai întâlnit şi cu alte ocazii? răspunse 
Mogget plictisit, stăpânindu-şi cu greu un căscat. Tare mă tem 
că nu-mi mai aduc aminte. Cum zici că te chema? 

„Ehei, bună întrebare”, îşi zise bărbatul. Nu-şi putea 
aminti nici în ruptul capului cum îl chema. Avea o vagă idee cine 
era şi ce era cu el, dar propriul nume îi scăpa în acel moment, 
ceea ce nu putea fi spus despre numele altora, care îi răsăreau 
în minte când se aştepta mai puţin, laolaltă cu frânturi din 
trecutul său nu foarte îndepărtat. Mormăi şi se strâmbă hăituit 
de amintiri vădit neplăcute, încleştându-şi pumnii de nervi şi de 
durere. 

— Neobişnuit numele ăsta, zise Mogget drept răspuns la 
mormăielile lui. Seamănă mai degrabă cu un nume de urs. Te 
superi dacă-ţi zic Touchstone{1}? 

— Poftim? Cum adică? ripostă tânărul ofensat. Ce nume 
mai e şi ăsta? Şi cum îndrăzneşti... 

— Dar de ce ţi se pare nepotrivit? i-o tăie Mogget sigur pe 
el. Trag nădejde că-ţi aduci aminte ce-ai făcut sau te pomeneşti 
c-ai uitat? 

Bărbatul amuţi brusc, străfulgerat de amintirea cruntă, cu 
toate că nu mai ştia de ce făcuse ceea ce făcuse şi nici care 
fuseseră consecinţele faptei sale. Odată cu această revelaţie 
veni şi înţelegerea că nu mai are niciun rost să-şi aducă aminte 
cum îl cheamă, din moment ce nu mai era demn să-şi poarte 
numele. 

— Ba da, îmi aduc foarte bine aminte, bâigui el. Aşa că 
poţi să-mi spui cum pofteşti. În schimb eu te voi striga... 

Se înecă înainte să pronunţe numele, părând foarte 
surprins şi gata să încerce din nou. 

— Las-o baltă, n-ai să-l poţi rosti, îl descurajă Mogget. 


Există o vrajă strâns legată de pervertirea... Dar uite că nici eu 
nu pot pronunţa cuvântul, zise el, la fel cum nu pot povesti 
nimănui despre asta sau despre cum s-ar putea rezolva 
problema. Nici tu nu vei putea sufla o vorbuliţă, şi vei vedea pe 
parcurs că mai sunt şi alte neajunsuri. Pe mine unul m-a afectat 
destul de serios. 

— Înţeleg, răspunse tânărul pe un ton sumbru. Renunţase 
să se mai chinuiască cu vechiul său nume. Spune-mi, rogu-te, 
cine cârmuieşte acum regatul? 

— Nimeni, îi răspunse motanul. 

— E vorba atunci de un regent, sau ce? Asta trebuie să fie, 
fără îndoială... 

— Ba deloc. Nici vorbă de regent. Nu e nimeni la cârmuire, 
ţi-am spus doar. A fost la început un consiliu de regență, dara 
demisionat repede... cu puţin ajutor. 

— Cum adică la început? întrebă Touchstone. Ce s-a 
petrecut mai exact? Şi eu unde-am fost în tot acest timp? 

— Regenta a durat timp de o sută optzeci de ani, începu 
Mogget fără ocolişuri. Apoi s-a instaurat anarhia, care în ultimii 
douăzeci de ani a reuşit să aducă regatul la pierzanie, 
temperată când şi când de o mână de oameni rămaşi fideli 
vechii orânduiri. lar în ceea ce te priveşte pe tine, dragul meu 
prieten, te anunţ că vreme de două sute de ani ai fost o statuie 
ornamentală de lemn la prova corăbiei acesteia. 

— Şi familia? 

— Au pierit cu toţii în Moarte, dincolo de Ultima Poartă, cu 
excepţia unuia singur, dar presupun că ştii deja despre cine e 
vorba. 

Pentru o clipă veştile părură să-l arunce din nou pe tânăr 
în starea de inerție dinainte, căci rămase neclintit întocmai ca o 
statuie, doar mişcarea uşoară a pieptului confirmând că încă 
mai respiră. Curând lacrimi grele începură să-i şiroiască pe 
obraji, în timp ce-şi privea palmele cu capul plecat. 

Mogget urmări scena fără să se lase câtuşi de puţin 
înduioşat, aşteptând răbdător până ce tânărul se îndreptă de 
spate şi suspinele prelungi se mai potoliră niţel. 

— Acum nu mai are niciun rost să boceşti, îl luă la rost 
motanul. Mulţi au fost cei ce şi-au dat Viaţa încercând să salveze 


situaţia, dar se vede treaba că tot degeaba. Numai în secolul 
ăsta au murit patru Abhorsen în lupta cu morţii şi cu pietrele 
despicate, şi nu numai. Au încercat chiar să atace rădăcina 
tuturor problemelor... In orice caz, o vezi tu pe Abhorsen să se 
smiorcăie ca un ţânc răsfăţat? Mai bine ai face şi tu ceva 
folositor ca s-o ajuţi! 

— Chiar crezi că i-aş putea fi de folos? întrebă el amărât, 
ştergându-şi obrajii cu pătura. 

— Bineînţeles, de ce nu? pufni Mogget. Pentru început ai 
putea să-ţi pui ceva pe tine... Aici, la bord, ai să găseşti pe urmă 
şi alte lucruri de trebuinţă, cum ar fi săbii şi alte ustensile de 
genul ăsta. 

— Dar nu sunt demn să mânuiesc arme rega... 

— Taci şi fă ce-ţi spun, i-o reteză scurt felina. Consideră-te 
mâna dreaptă a lui Abhorsen, prelungirea săbiei ei, dacă asta te 
ajută să te simţi mai bine. Ai să afli în curând că în timpurile 
astea cumpătarea şi simţul practic sunt la mai mare preţ decât 
onorurile. 

— Prea bine, murmură Touchstone umil. 

Se ridică şi-şi puse izmenele şi cămaşa, însă când le veni 
rândul pantalonilor se împotmoli, căci nu putea nicicum să-i 
tragă peste coapse. 

— Cred că am văzut printr-unul din cuferele din spate un 
kilt şi nişte jambiere, îi spuse Mogget privindu-l cum ţopăie într- 
un picior, cu celălalt prins în cracul de piele mult prea strâmt. 

Touchstone dădu mulţumit din cap, îşi scoase cu chiu, cu 
vai, pantalonii şi se căţără în cală prin gaura de la prova, 
păstrând o distanţă considerabilă între el şi Mogget. Pe la 
jumătatea ascensiunii se opri dintr-odată, ţinându-se cu mâinile 
de cele două margini paralele. 

— N-o să-i spui, nu-i aşa? întrebă el cu jumătate de gură. 

— Cui şi ce să spun? 

— Lui Abhorsen. Te implor, nu-i spune. O să fac tot ce-mi 
stă în putinţă s-o ajut. N-am făcut-o intenţionat, ştii doar. Mă 
refer la partea mea de vină... Te rog... 

— la mai lasă-mă cu tânguielile astea! se răsti Mogget la 
el, dezgustat. Ştii foarte bine că nu pot să-i spun, şi să vreau. 
Nici tu nu poţi, de altfel. E greu să măsori răul făcut, iar vraja 


asta de amuţire a fost făcută fără prea mult cap, după cum vezi, 
din moment ce ne afectează pe amândoi în egală măsură. Hai, 
dă-i bice, că o să se întoarcă în curând. Îţi povestesc restul în 
timp ce te îmbraci. 

Când se întoarse de la izvor, Sabriel se simţea nu numai 
cu mult mai curată şi mai mulţumită, ci şi mai întremată. 
Dormise bine în noaptea precedentă, şi cu ocazia igienei de 
dimineaţă reuşise să-şi curețe şi crustele de sânge închegat 
care o agasau atât. Mai mult, tratamentele cu ierburi dăduseră, 
în sfârşit, rezultate, căci nu numai vânătăile şi umflăturile, ci şi 
arsurile păreau să se vindece. Se simţea iarăşi ca un om normal 
în proporţie de optzeci la sută, nu doar de zece, ca în zilele 
trecute, aşteptând cu nerăbdare să ia micul dejun şi în 
compania altcuiva decât a pisicii încrezute. Nu că Mogget nu i-ar 
fi fost de folos. De pildă, mai devreme îl păzise pe necunoscutul 
adormit, încredinţând-o că i-a verificat însemnul de Legământ 
de pe frunte şi că spiritul nu i-a fost întinat de atingerea magiei 
libere sau de vrăji necromantice. 

Se aşteptase să-l găsească încă adormit, aşa că tremură 
surprinsă şi oarecum speriată când îl zări escaladând prova cu 
spatele la ea. Mâna i se îndreptă aproape instinctiv către 
mânerul săbiei, dar îngheţă văzându-l pe Mogoget cum se ţine 
ţanţoş pe parmalăcul îngust din apropiere, gata să-şi piardă 
echilibrul. 

Fata se apropie curioasă, încercând totuşi să nu uite că 
trebuie să fie cât se poate de atentă cu străinii. Tânărul arăta cu 
totul altfel îmbrăcat, ceva mai în vârstă şi oarecum mai 
impunător, mai ales că nu-i plăcuseră, după câte se pare, 
hainele simple pe care ea i le oferise, alegând în schimb un kilt 
roşu cu dungi aurii şi turetci asortate, de data asta aurii cu 
dunguliţe roşii, băgate în nişte cizme roşii-cafenii din piele de 
căprioară, înalte până peste genunchi, dar cu marginile 
răsfrânte. 

— La naiba cu şireturile astea blestemate! pufni el când 
Sabriel nu mai avea decât vreo zece paşi până la corabie. 

Avea o voce plăcută, apăsată, din care răzbăteau însă 
frustrare şi furie. 

— Bună dimineaţa, îl salută ea. 


Tânărul se întoarse speriat, trăgându-şi stângaci mânecile 
cămăşii şi aplecându-se după una din săbiile de pe jos, dar se 
dezmetici suficient de repede ca să transforme mişcarea într-o 
plecăciune adâncă, cu genunchiul proptit în pământ. 

— Bună dimineaţa, domniţă, zise el răguşit, ţinându-şi 
capul plecat ca să n-o privească în ochi. 

Sabriel nu putu să nu observe cerceii pe care acesta îi 
găsise, nişte verigi late de aur pe care şi-i pusese la ureche fără 
prea mare grijă, din moment ce încă se mai vedeau pe ei 
picături fine de sânge. 

— Te-aş ruga să nu-mi mai spui „domniţă”, îi zise ea, 
întrebându-se care dintre principiile învăţate de la domnişoara 
Prionte s-ar potrivi mai bine în situaţia de faţă. Mă numesc 
Sabriel. 

— Sabriel?! Dar... tu erai parcă Abhorsen, replică el 
nedumerit. 

„Nu-i chiar aşa de isteţ pe cât am crezut, îşi zise ea uşor 
dezamăgită. Se pare că până la urmă n-o să fac cine ştie ce 
conversaţie la micul dejun.” 

— Nu, nu eu. Tatăl meu este adevăratul Abhorsen, îi 
explică ea aruncându-i lui Mogget o privire severă, avertizându-l 
că nu era cazul să se bage în discuţie. Eu suntun fel de... 
înlocuitor, îi ţin locul cât el e absent. E o poveste destul de 
complicată, aşa că mai bine îţi povestesc mai încolo. Cum te 
cheamă? 

Tânărul ezită câteva secunde, după care bâigui: 

— Nu-mi amintesc deloc, domniţă. Te rog să-mi spui... Să- 
mi spui Touchstone. 

— Touchstone? se miră ea. Parcă mai auzise numele ăsta 
pe undeva, dar nu ştia exact unde. Touchstone... Dar ăsta e un 
nume predestinat pentru bufoni şi netoţi. De ce ţi-aş spune aşa? 

— Pentru că mi se potriveşte de minune, zise el blazat. Mă 
caracterizează. 

— Touchstone să fie atunci. Cumva trebuie să-ţi spun... La 
urma urmei, nici nu-i chiar aşa de rău, pentru că bufonii ăştia au 
fost adeseori asociaţi cu o oarecare înţelepciune. Presupun că te 
ruşinezi pentru că ai fost atâta timp prizonier în carcasa de lemn 
- şi în Moarte, bineînţeles. 


— În Moarte?! sări Touchstone ca ars, fixând-o cu ochii lui 
cenușii. 

Sabriel fu plăcut surprinsă de expresia curată şi 
inteligentă din privirea lui. „Poate că nu-i totul pierdut”, îşi zise, 
apoi adăugă cu voce tare: 

— Da. Spiritul tău a reuşit cumva să reziste înainte de 
Prima Poartă, în timp ce trupul era prins în statuia de lemn de la 
prova. Cred că pentru asta şi-a vârât coada şi un necromant, n-a 
fost doar magie liberă. În orice caz, vraja a fost foarte puternică 
din ambele părţi. Ceea ce mă nedumereşte, însă, e de ce ai fost 
ales tocmai tu. 

Touchstone îşi feri iarăşi privirea, şi Sabriel simţi o 
oarecare schimbare în atitudinea lui, ca şi cum s-ar fi ruşinat de 
ceva. Înţelese atunci că explicaţia care avea să urmeze nu era 
tocmai ce i-ar fi plăcut să audă. 

— Nu-mi amintesc foarte bine... începu el sfios. Deşi 
încetul cu încetul încep să-mi capăt memoria. Sunt... De fapt am 
fost ofiţer în garda regală. A avut loc un atac asupra reginei, un 
fel de ambuscadă. Ne-au surprins... la capătul scărilor, da. A fost 
o luptă crâncenă, ne-am ajutat şi de săbii, şi de forţa 
Legământului, căci eram cu toţii magi. Toţi ofiţerii, până la 
ultimul. N-am bănuit primejdia nici măcar o clipă, dar e clar că 
cineva ne-a trădat. Şi apoi... nu mai ştiu nimic, decât că m-am 
trezit aici. 

Sabriel îl ascultă cu interes, întrebându-se cât era adevăr 
şi cât înfloritură. O fi fost el confuz, dar chiar s-o mintă în 
legătură cu ocupaţia lui... nu prea credea. Poate că în timpul 
luptei reuşise să se pună la adăpostul rombului protector - asta 
ar fi explicat de ce duşmanii nu-l putuseră omori, ci doar fereca 
în trupul de lemn. Pe de altă parte, ar fi putut foarte bine 
aştepta până ce magia s-ar fi stins, şi atunci să-i vină de hac. 
Fata găsea cel puţin ciudată metoda aleasă pentru a-l răpune, şi 
ce nu înţelegea absolut deloc era cum de reuşise el să ajungă în 
chip de statuie taman la prova corăbiei... 

Lăsă pentru moment la o parte aceste întrebări, sperând 
să le clarifice mai târziu, căci tocmai îi încolţise în minte un alt 
gând. Dacă fusese, într-adevăr, ofiţer în garda regală, şi dacă 
regina pe care o păzise era moartă de mai bine de două sute de 


ani, atunci, odată cu ea, bărbatul îşi pierduse toţi cunoscuţii şi 
toate lucrurile odinioară atât de familiare... 

— Ai fost prizonier mult timp... îi spuse Sabriel cu o voce 
blândă, neştiind cum să abordeze subiectul ca să nu-l şocheze 
prea tare. Ai încercat vreodată să... ai fost... vreau să spun că a 
trecut ceva vreme de când... 

— Da, ştiu, două sute de ani, şopti el întrerupând-o. Mi-a 
zis motanul tău. 

— ŞI... familia ta? 

— Nu am familie, răspunse el sec, cu o expresie îngheţată, 
la fel de rigidă ca şi chipul statuii din ajun. 

Se aplecă apoi încetişor şi ridică una dintre săbiile de jos, 
întinzându-i-o cu mânerul în faţă. 

— Mă pun în slujba ta, domniţă, şi jur să te ajut în lupta 
împotriva duşmanilor regatului. 

Sabriel îi ascultă jurământul şi întinse mâna, fără însă să 
apuce mânerul, străfulgerată brusc de o idee ce-o făcu să-şi 
închidă palma şi să lase braţul moale pe lângă corp. Se întoarse 
către Mogget, care privea scena cu vădit interes, jubilând parcă. 

— Ce i-ai spus, mai exact? îl întrebă ea pe un ton 
suspicios. 

— Ce puteam să-i spun? l-am povestit cum stă treaba cu 
regatul, aşa, în general, apoi pe scurt despre evenimentele 
recente şi, în fine, câte ceva despre motivul pentru care ne 
aflăm noi aici şi despre datoria ta de a rezolva situaţia, în 
calitate de Abhorsen. 

— l-ai zis şi despre mordicant, despre ajutoare şi ciori? 
Sau de adeptul de dincolo de poartă? 

— Nu tocmai, zise Mogget amuzat. Am presupus că astfel 
de detalii sunt de la sine înţelese. 

— Precum vezi, pufni ea supărată întorcându-se către 
Touchstone, dragul meu motan a omis să-ţi spună anumite 
lucruri. Eu am crescut dincolo de Zid, în Ancelstierre, aşa că nu 
prea înţeleg cum stau lucrurile pe-aici. Cunoştinţele mele despre 
Vechiul Regat lasă mult de dorit, fie că vorbim despre geografie, 
istorie sau magie de Legământ. Mă confrunt cu nişte duşmani 
aprigi, conduşi probabil de unul dintre morţii dezlegaţi, cine ştie 
ce adept necromant. Nu mă aflu aici pentru a izbăvi regatul, ci, 


pur şi simplu, ca să-mi salvez tatăl, adevăratul Abhorsen. De 
aceea, nu cred că artrebui să-ţi accept jurământul şi oferta pe 
care mi-ai făcut-o, mai ales că de-abia ne-am cunoscut. Ţi-aş fi 
însă recunoscătoare dacă ne-ai putea însoţi până la cea mai 
apropiată aşezare. Mai departe... nici eu nu ştiu ce-o să fie. Şi te 
rog să nu uiţi că numele meu este Sabriel, nu Abhorsen, şi nici 
„domniţă”. lar acum cred c-a venit vremea să luăm micul dejun. 

Zicând acestea, merse la bagaje şi scoase nişte fulgi de 
ovăz şi o oală mică. Touchstone o mai privi câteva clipe, apoi se 
ridică şi-şi fixă săbiile la brâu, îmbrăcă pieptarul de piele legând 
mânecile de curea şi se duse ţintă către cel mai apropiat pâlc de 
copaci, cu Mogget imediat în urma lui, urmărindu-l cum adună 
surcele şi aşchii subţiri pentru foc. 

— Chiar a crescut în Ancelstierre, îi spuse motanul. Nu-şi 
dă seama că te-a insultat refuzându-ţi serviciile, şi tare mă tem 
că partea cu ignoranţa e adevărată. Tocmai de asta are nevoie 
de ajutorul tău. 

— Amintirile mele sunt încă neclare, zise Touchstone, 
rupând nervos o surcea în două. Îmi amintesc mai bine lucruri 
din trecutul nu foarte îndepărtat. Tot restul e învăluit în ceaţă, 
ca într-un vis. Nu pot fi sigur ce e real şi ce nu, ce am auzit de la 
alţii ori ce s-au petrecut doar în mintea mea. Cât despre 
jurământ, nu m-am simţit deloc insultat, pentru că oricum nu 
are cine ştie ce valoare. 

— Dar o vei ajuta, zise Mogget repezit, cu o intonaţie ce 
nu sunase a întrebare. 

— Nu, răspunse tânărul hotărât. Îi ajuţi pe cei de-o seamă 
cu tine. Eu pe ea am s-o slujesc, căci nu merit mai mult de-atât. 

După cum Sabriel se aşteptase, micul dejun decurse fără 
prea multă vorbărie. Mogget îi lăsă în pace, plecând să-şi caute 
singur de mâncare, în timp ce ea şi Touchstone se chinuiră cu 
singura oală şi lingură pe care le aveau la dispoziţie, gustând pe 
rând din grişul de ovăz. După ce că situaţia era cum era, 
Touchstone nu scoase aproape niciun cuvânt în timpul mesei, 
răspunzând de fiecare dată avalanşei de întrebări venite din 
partea ei cu acelaşi „îmi pare rău, nu-mi amintesc”, astfel încât 
fata se văzu nevoită în cele din urmă s-o lase baltă. 

— Presupun că dacă te întreb cum putem ieşi din groapa 


asta o să-mi spui iar că nu-ţi mai aminteşti, răbufni ea 
exasperată după un răgaz de tăcere, o remarcă într-adevăr 
demnă de prefectul şcolii către un ţânc afurisit şi neascultător 
de numai doisprezece ani. 

— Nu, nu, eu... îmi pare rău, bâigui el stânjenit, după care 
se opri brusc, cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Stai aşa! Da, 
acum îmi amintesc! E pe undeva o scară ascunsă, la nord de 
corabia regelui Janeurl... dar nu ştiu care dintre ele e a lui... 

— Păi sunt numai patru vase la marginea dinspre nord, 
şopti Sabriel, gândind mai mult cu voce tare. N-ar trebui să fie 
prea greu să aflăm. Cât de bine îţi aminteşti geografia regatului? 

— Nu sunt sigur, zise el rezervat, privind iar în pământ. 

Sabriel îl privi şi trase adânc aer în piept, ca să-şi mai 
potolească furia care începea să-i clocotească în stomac. N-o 
deranja atât memoria lui precară - pentru asta avea scuza 
încarcerării timp de atâta amar de ani -, cât mai ales servilismul 
şi comportamentul său umil, care-i păreau mai degrabă semne 
de afectare şi preţiozitate. Era ca un actor prost care făcea pe 
valetul sau ca un amator care se străduieşte să-şi joace rolul cât 
se poate de convingător, însă Sabriel nu înţelegea de ce. 

— Mogget mi-a făcut o hartă, adăugă ea, mai mult ca să-şi 
potolească nervii decât de dragul conversaţiei. Dar... din 
moment ce în ultimii două mii de ani n-a părăsit casa lui 
Abhorsen decât de câteva ori, la sfârşit de săptămână, chiar şi 
amintiri vechi de două sute de ani... 

Se opri fără să ducă fraza la capăt şi-şi muşcă buza, 
conştientă dintr-odată că a devenit răutăcioasă. Touchstone îşi 
ridică privirea când ea amuţi în mijlocul propoziției, însă nu i se 
putea citi nimic pe chipul inert, aidoma unei statui de lemn. 

— Ce vreau să spun, continuă ea alegându-şi cuvintele cu 
atenţie, este că mi-ar prinde bine orice sfat referitor la calea cea 
mai sigură către Belisaere şi la locurile sau reperele după care 
ne-am putea ghida. 

Scoase harta din buzunarul special al rucsacului, dând la o 
parte pânza gudronată în care era învelită. Touchstone o apucă 
de-un capăt, fixând colţurile cu două pietre, în timp ce ea 
desfăcu restul sulului şi vâri celălalt capăt sub cutia 
telescopului. 


— Cred că suntem cam pe-aici, îi indică ea pe hartă casa 
lui Abhorsen, trasând cu degetul traiectoria planorului până într- 
un punct la nord de delta râului Ratterlin. 

— Nu, zise Touchstone ferm, punându-şi degetul cu 
aproape trei centimetri mai sus de al ei. Era prima dată când 
părea sigur de ceva. Aici e Valea Sfântă, îi arătă el apăsându-şi 
degetul pe hartă. E la numai cinci kilometri de coastă şi la 
aceeaşi latitudine cu muntele Anarson. 

— Excelent! exclamă ea entuziasmată, uitând cu totul de 
supărare. Văd că, într-adevăr, îţi aminteşti! Dar acum spune-mi, 
care-i calea cea mai sigură către Belisaere şi cât o să ne ia până 
acolo? 

— Păi... nu prea mai ştiu care e starea drumurilor, dom... 
Sabriel, răspunse el cu o voce dintr-odată mai blândă şi mai 
ştearsă. După câte mi-a povestit Mogget, regatul e sub semnul 
anarhiei, aşa că se prea poate ca sate sau oraşe întregi să fi 
dispărut cu totul. Mai mult, riscăm să fim atacați de bande de 
tâlhari, de spiritele morţilor, de tot felul de creaturi feroce ale 
magiei libere... 

— Lăsând la o parte toate astea, ce drum apucaţi de 
obicei? 

— Plecam din Nestowe, sătucul ăsta de pescari, îi explică 
el arătându-i coasta de la est de vale. Mergeam călare înspre 
miazănoapte de-a lungul țărmului, schimbând caii la hanurile de 
pe drum. O ţineam aşa patru zile, iar la Callibe ne opream şi ne 
odihneam o zi, după care părăseam coasta şi ne îndreptam 
către Aunden, trecând prin pasul Oncet. Bucata asta dura cam 
şase zile, dar la Aunden ne odihneam iarăşi o zi şi apoi o 
porneam către Orchyre, petrecând alte patru zile pe drum. De 
acolo nu mai era mult până la Poarta de Vest a oraşului, o zi 
dacă traversam râul, două dacă mergeam călare pe lângă mal. 

— Fără să punem la socoteală zilele de odihnă, asta ar 
însemna optsprezece zile de mers călare şi cel puţin şase 
săptămâni de mers pe jos. E mult prea mult. Nu există un alt 
drum mai scurt? 

— Ba da, zise Mogget apropiindu-se ţanţoş din spate şi 
punându-şi hotărât laba pe hartă. O barcă sau o corabie pe care 
s-o luăm din Nestowe. Asta, desigur, dacă putem face rost de 


aşa ceva şi dacă vreunul dintre voi se pricepe să navigheze. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


Treptele se aflau la nord de cea de-a doua corabie din 
şirul celor patru care erau aliniate lângă peretele dinspre 
miazănoapte. Măiestrit ascunse cu ajutorul magiei şi al 
imaginaţiei, nu păreau la prima vedere decât o simplă porţiune 
ceva mai umedă a peretelui de calcar. Era de fapt o nişă în roca 
zidului, o poartă deschisă dincolo de care începeau scările 
şerpuitoare. 

Hotărâră să apuce drumul din stâncă a doua zi în zori, ca 
să mai aibă încă o după-amiază de odihnă. Sabriel era 
nerăbdătoare să pornească, temându-se pentru Viaţa tatălui ei, 
dar se învoi totuşi la încă o zi de repaus, dând dovadă de 
înţelepciune. „Probabil că şi Touchstone are nevoie de odihnă”, 
se gândi ea. Încercase să-l mai tragă de limbă în timp ce căutau 
treptele, dar în zadar. Era clar că acesta nu avea niciun chef de 
întrebări, iar când catadicsea să răspundă nu făcea decât să 
mormăie alte şi alte scuze, enervând-o şi mai tare. După ce 
găsiră poarta ascunsă în perete renunţă să-l mai descoase, 
aşezându-se în poieniţa de lângă izvor şi răsfoind cărţile tatălui 
său despre magia Legământului. Nu se atinse deloc de Cartea 
morților, împachetată în pânză groasă la locul ei, în rucsac. Insă 
chiar şi aşa îi simţea prezenţa iscoditoare, de parcă o urmărea 
pe furiş, din fundul sacului. 

Touchstone era la celălalt capăt al corăbiei, lângă prora. 
Repeta de zor o serie de exerciţii de scrimă cu perechea de săbii 
găsite, urmate apoi de câteva întinderi pentru relaxarea 
muşchilor şi, în fine, de nişte tumbe uşurele. Mogoget îl privea 
dintre tufele stufoase cu ochi verzi şi scânteietori, de parcă ar fi 
pândit un şoarece. 

Prânzul fu un eşec total nu numai din pricina mâncării, ci 
şi a conversaţiei dezlânate şi stângace. O combinaţie fatală între 
fâşiile de carne de vită uscată, garnisită cu frunze de năsturel 
culese de pe malul râului şi răspunsurile monosilabice ale lui 
Touchstone, care începuse iar cu „domniţă”, în ciuda 
rugăminţilor ei repetate de a-i spune pe nume. Nici Mogget nu-i 


era de prea mare ajutor, încăpăţânându-se să-i spună Abhorsen. 
După masă, fiecare îşi reluă activitatea de dinainte: Sabriel se 
întoarse la cărţile ei, Touchstone la repetițiile de scrimă, iar 
Mogget se aşeză confortabil în iarbă, privindu-l cu interes. 

Sabriel fusese, de altfel, singura entuziasmată de venirea 
cinei, în timpul căreia încercase să-l antreneze şi pe Mogget în 
conversaţie, dar în zadar. Motanul părea să se fi molipsit de 
lipsa de chef a lui Touchstone, nu însă şi de supuşenia acestuia. 
Imediat ce terminară de mâncat plecară care încotro, lăsând 
focul mocnit să se stingă de unul singur. Touchstone se duse 
către marginea dinspre vest, Mogget o apucă înspre nord, iar 
Sabriel în partea opusă, spre est, dormind fiecare pe unde 
apucară, încercând să-şi găsească un culcuş cât mai confortabil 
cu putinţă. 

La un moment dat, Sabriel se trezi şi, fără să se ridice, zări 
flăcările focului în noapte, întețit pare-se de Touchstone, care 
stătea aşezat în apropiere, privindu-le căzut pe gânduri, în timp 
ce ochii îi reflectau licărirea aurie şi jucăuşă. Era tras la faţă şi 
părea abătut, poate chiar bolnav. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea şoptit, ridicându-şi capul şi 
sprijinindu-se în cot. 

Tânărul tresări, dându-se legănat câţiva paşi înapoi, mai 
să cadă din picioare. Când îi răspunse nu mai avea aceeaşi voce 
supusă şi servilă. 

— Nu tocmai. Îmi amintesc tot felul de prostii şi uit ce n-ar 
trebui să uit. Te rog să mă ierţi. Sabriel nu-i răspunse. Ultima 
frază o adresase parcă focului, şi nu ei. Te rog, domniţă, culcă-te 
la loc, începu iar cu-aceeaşi placă. Am să am grijă să te trezesc 
de dimineaţă. 

Sabriel era gata să-i zică vreo două despre umilinţa lui 
prefăcută şi despre aroganţa de care dădea dovadă 
încăpăţânându-se cu şarada aceea, dar hotărî că e mai bine să 
tacă şi se vâri înapoi sub pătură. „Tu concentrează-te asupra 
tatălui tău, îşi zise în sinea ei. Asta e cel mai important, să-l 
salvezi pe Abhorsen. Nu-ţi mai bate capul cu problemele lui sau 
cu ifosele lui Mogget. Salvează-l pe Abhorsen. Salvează-l pe 
Abhorsen. Salvează-l... pe Abhors... salvea...” 

— Trezeşte-te! îi urlă Mogget dintr-odată în ureche. Se 


întoarse pe cealaltă parte, încercând să nu-i dea atenţie, dar 
motanul făcu un salt pe deasupra capului ei şi-i zbieră iar în 
ureche: 

— Haaai! Sculareeea! 

— Gata, gata, m-am trezit, mormăi ea morocănoasă, 
ridicându-se cu tot cu pătură, cu mâinile şi faţa îngheţate de 
răcoarea zorilor. 

O treziseră cu noaptea-n cap, căci afară era încă foarte 
întuneric, cu excepţia licăririlor pale ale focului ce încă ardea şi 
a câtorva fâşii firave de lumină pe peticul înnegurat de 
deasupra. Touchstone pregătea deja grişul pentru micul dejun. 
Se spălase şi el şi se bărbierise, pesemne cu ajutorul unui 
pumnal, după tăieturile şi ciupiturile de pe bărbie şi gât. 

— Bună dimineaţa, o salută el. Masa va fi gata în cinci 
minute, domniţă. 

Sabriel mormăi nemulțumită auzind iarăşi apelativul de 
onoare, îşi luă cămaşa şi pantalonii şi plecă somnoroasă către 
izvor, căutând totodată şi un tufiş îndărătul căruia să se 
îmbrace. Nici n-ai fi zis că silueta ei învelită în pătură şi 
depărtându-se cu paşi mărunți şi leneşi către apă e cea a unei 
făpturi omeneşti. 

Apa rece o trezi brusc şi nemilos - şi chiar dacă aerul era 
ceva mai călduţ la mal, fata nu stătu mai mult de zece secunde 
în torentul de gheaţă, cât să-şi dea jos bluza de corp, să se 
spele şi să se îmbrace la loc. Curată, trează şi îmbrăcată, se 
întoarse la foc şi-şi mâncă tăcută porţia. Indată ce termină se 
apucă şi Touchstone de a lui, în timp ce ea îşi puse armura, 
fixându-şi apoi sabia şi banduliera. Mogget rămase nemişcat 
lângă foc, încălzindu-şi leneş burta albă. Sabriel se întrebă 
pentru a nu ştiu câta oară dacă motanul simţea nevoia să 
mănânce, căci, deşi aparent îi plăcea mâncarea, părea că se 
hrăneşte mai mult de distracţie decât de foame. 

Touchstone o ţinu pe a lui şi după dejun, spălând cu grijă 
castronul şi lingura, stingând focul şi aranjând toate la locul lor 
înainte de plecare. Era pe punctul de a lua în spinare rucsacul, 
când Sabriel îl opri exasperată. 

— Nu, Touchstone, lasă-l jos, te rog. E rucsacul meu, aşa 
că-l voi duce eu. lţi mulţumesc, oricum. 


Tânărul şovăi un moment, după care i-l întinse supus, cu 
intenţia s-o ajute să şi-l pună în spate, numai că, până să se 
dezmeticească el, Sabriel îşi şi vâri mâinile după bretele şi-şi 
săltă rucsacul în spate. 

După o jumătate de oră, când parcurseseră cam o treime 
din drumul îngust presărat cu trepte de piatră, Sabriel începu 
să-şi regrete hotărârea. Nu era complet refăcută după 
prăbuşirea planorului, iar scările din perete erau foarte abrupte 
şi atât de strâmte, încât de-abia putea să treacă de cotiturile în 
spirală, pentru că de fiecare dată rucsacul se împotmolea fie de 
peretele exterior, fie de cel interior, indiferent în ce parte se 
întorcea. 

— Poate că, într-adevăr, ar fi bine să-l cărăm cu rândul, 
zise ea cu jumătate de gură când se opriră, în sfârşit, într-un fel 
de firidă săpată în piatră, ca să-şi mai tragă răsuflarea. 

Touchstone, care se afla în frunte, dădu din cap aprobator 
şi veni înspre ea ca să-i ia povara. 

— O să trec eu în faţă atunci, adăugă ea îndreptându-se 
de spate şi dezmorţindu-şi umerii, străbătută pe neaşteptate de 
un fior rece din pricina şiroaielor de sudoare ce-i scăldau 
spinarea, acum eliberată, dar udă, pe sub armură şi tunică, pe 
sub cămaşă şi bluza de corp. Luă lumânarea lăsată pe băncuţa 
din micul alcov şi se ridică sprintenă. 

— Nu, zise Touchstone apropiindu-se de ea. Sunt tot felul 
de paznici şi de santinele pe scara asta. Eu ştiu cuvintele şi 
semnele cu care putem trece de ei. Tu eşti Abhorsen, aşa că pe 
tine s-ar putea să te lase să treci oricum, dar nu pot să bag 
mâna în foc. 

— Se pare că îţi recapeţi memoria, comentă ea, uşor 
contrariată că nu i se dă ascultare. la zi-mi, de scara asta era 
vorba când ne-ai povestit mai devreme despre ambuscada 
asupra reginei? 

— Nu, răspunse el sec. Apoi, după un moment de ezitare, 
adăugă: Scara cu pricina era în Belisaere. 

Se întoarse şi-o apucă mai departe pe scări, cufundat în 
tăcere, cu Sabriel şi Mogget urmându-l îndeaproape. Acum, că 
scăpase de povara rucsacului, fata era mult mai vioaie, spre 
deosebire de sărmanul Touchstone, care se tot oprea la 


răstimpuri, răsuflând din greu şi mormăind cuvinte numai de el 
înţelese. La fiecare popas se simţea adierea uşoară a magiei 
Legământului, ca atingerea suavă a unei pene. Era o magie mult 
mai fină şi mai subtilă decât în celălalt tunel, evident mai 
iscusită şi astfel mai greu de perceput, dar cu-atât mai 
periculoasă, se gândi ea. Acum, că ştia de existenţa ei, simţi 
parcă şi ceva vibrații din Lumea de Dincolo, deşi destul de slabe. 
Cu siguranţă că scările acelea văzuseră multe crime şi fapte 
dintre cele mai crude la vremea lor, adică cu mulţi, mulţi ani în 
urmă. 

Ajunseră în cele din urmă într-o încăpere spațioasă, cu o 
uşă dublă într-o parte şi luminată de razele piezişe ale soarelui 
dimineţii ce pătrundeau înăuntru prin mai multe găuri circulare 
din acoperiş. Era vorba, de fapt, despre o grindă cu zăbrele, 
acum năpădită de buruieni, dar prin care odinioară se vedea 
cerul de deasupra şi aerul circula în voie. 

— Cea de-acolo e ieşirea, îi explică Touchstone, ca şi cum 
ea nu şi-ar fi putut da seama singură. 

Işi stinse lumânarea, după care o luă şi pe a ei, de fapt 
chiştocul moale de ceară care mai rămăsese din lumânarea ei, 
punându-le pe amândouă într-un buzunar din partea din faţă a 
kiltului. Sabriel vru să facă o glumă despre ceara topită şi 
posibilele ei consecinţe periculoase, dar îşi muşcă limba, căci 
sigur Touchstone nu i-ar fi apreciat simţul umorului. Nu prea 
ţinea la glume de genul ăsta. 

— Cum se deschide? îl întrebă ea arătând înspre uşă, care 
nu părea să aibă niciun fel de mâner, clanţă sau cheie. 

Nici măcar balamalele nu i se vedeau. 

Touchstone amuţi, privind pierdut în gol, după care râse 
nervos. 

— Habar n-am, chicoti el cu o uşoară amărăciune în glas. 
Zău că nu-mi mai amintesc. Bine că am ştiut semnele şi 
cuvintele de trecere până aici şi acum... nimic! Absolut nimic! 
Sunt un neghiob şi jumătate, asta sunt! 

— Ei, acum... doar ne-ai adus până aici, nu? îl încurajă ea, 
speriată de înverşunarea cu care se învinovăţea. Dacă n-ai fi 
fost tu, acum m-aş fi uitat pierdută la apele învolburate ale 
izvorului de jos, fără să ştiu încotro s-o apuc... 


— Ai fi găsit în cele din urmă o ieşire, sunt sigur de asta, 
bolborosi el la fel de înciudat. Sau dacă nu tu, atunci Mogget. 
Nici că meritam altceva decât o căpăţână de lemn! 

— Touchstone, încetează odată! îl întrerupse Mogget cu 
glas şuierat. Datoria ta este să ajuţi, sau ai uitat deja? 

— Nu, n-am uitat, răspunse el vizibil mai calm, cu o 
expresie ceva mai relaxată şi reglându-şi respiraţia. Imi cer 
scuze, Mogget. Domniţă. 

— Te rog, de câte ori să-ţi tot zic? Spune-mi Sabriel şi 
gata, pufni ea exasperată. De-abia am terminat şcoala, am doar 
optsprezece ani! Mi se pare ridicol să-mi spui aşa. 

— Bine... Sabriel, zise el răspicat, ca de probă. Pe viitor o 
să încerc să nu mai uit. Doar că... m-am deprins cu „domniţă”. 
Îmi aduce aminte unde mi-e locul, şi de-aceea mi-e mai uşor 
să... 

— Nu mă interesează cum ţi-e ţie mai uşor! izbucni ea 
deodată. Nu-mi mai spune aşa şi nu te mai purta ca un netot! Fii 
tu însuţi, atâta-ţi cer. Poartă-te normal, că nu de valet am eu 
nevoie, ci de... de un prieten. Un prieten cu care să mă pot 
sfătui. 

— Prea bine, Sabriel, zise el atunci, accentuând numele 
intenţionat. Era clar că se supărase, dar măcar nu-i mai vorbea 
ca un servitor umil, şi asta era totuşi un progres. 

— Buun... zise ea întorcându-se către motan, care o privea 
cu un rânjet încrezut. Tu ai idee cum am putea deschide uşa 
asta? 

— Una şi bună, răspunse motanul, strecurându-se printre 
picioarele ei şi oprindu-se în dreptul drugului care unea cele 
două jumătăţi de lemn. Să împingeţi cu toată puterea, fiecare 
pe o tăblie. 

— Să împingem?! 

— Da, de ce nu? ridică Touchstone din umeri, bucuros de 
ideea motanului. 

Îşi luă poziţia necesară şi-şi lipi palmele de jumătatea din 
stânga, opintindu-se cu toată forţa în placajul prins cu ţinte mari 
de metal. Sabriel îl privi neîncrezătoare, după care făcu la fel de 
cealaltă parte a uşii. 

— Un... doi... trei, împingeţi! îi ghida Mogget de la mijloc. 


La început nu se sincronizară tocmai bine, având în 
vedere că Touchstone se lăsă cu toată greutatea pe uşă la 
„împingeţi!”, în timp ce Sabriel o făcu la „trei”. Într-un final însă, 
lemnul începu să trosnească, şi uşa se deschise încet şi scârţâit, 
lăsând soarele să inunde încăperea într-un fascicul strălucitor 
care se desfăcu dintr-odată ca un evantai de la podea înspre 
tavan, dezvăluind în mişcarea lui amplă mici particule de praf ce 
dănţuiau leneşe în lumină. 

— Am o senzaţie ciudată, zise Touchstone cu mâinile încă 
lipite de uşă, al cărei lemn continua să geamă şi să scârţâie 
înfundat, ca o lăută cu corzi smucite de mâini nepricepute. 

— Se aud voci! exclamă Sabriel în acelaşi timp, aproape 
asurzită de zarva ce răzbătea de dincolo în frânturi de cuvinte, 
râsete zgomotoase şi cântece în surdină. 

— Văd timpul dinaintea ochilor, şopti şi Mogget cu un glas 
atât de suav şi de dulce, încât vorbele sale parcă nici n-ar fi fost 
aievea. 

Apoi uşa se deschise complet şi cei trei trecură, în sfârşit, 
pragul, ferindu-şi ochii de lumina orbitoare de afară şi învioraţi 
pe dată de briza răcoroasă cu aromă proaspătă de pin ce le 
desfundă nările cât ai clipi după tot praful inhalat în tunel. 
Mogget strănută repede de trei ori, învârtindu-se ametit în jurul 
cozii, iar uşa se închise la loc în urma lor la fel de misterios 
precum o deschiseseră. 

Se aflau într-un mic luminiş, în inima unei păduri de pin 
sau, pesemne, a unei plantaţii, din moment ce arborii creşteau 
la distanţe aparent egale. Poarta acum închisă din spatele lor 
mărginea dintr-o parte o colină joasă pe care printre brazdele de 
iarbă creşteau tufe cu vârfurile tăiate. Pământul era acoperit cu 
un strat gros de ace printre care se zăreau o puzderie de conuri 
de pin, iţindu-se la fiecare pas aidoma craniilor presărate pe un 
vechi câmp de bătălie. 

— Locul de pândă... zise Touchstone, trăgând adânc aer în 
piept. Privi îndelung cerul şi oftă. Cred că încă e iarnă... sau să fi 
început deja primăvara? 

— Nu, e iarnă, îi răspunse Sabriel. Ningea destul de tare în 
zona din apropierea Zidului. Aici vremea pare mult mai 
îngăduitoare. 


— Mare parte a Zidului, începu Mogget să-i explice, 
inclusiv Stâncile Semeţe şi casa lui Abhorsen, se află, sau... mă 
rog, fac parte din Platoul Sudic, care e mai înalt cu vreo treizeci 
de metri - sau poate chiar de două ori pe-atât - decât zona de 
câmpie din dreptul coastei. De fapt, toată zona din împrejurimile 
Nestoweului, unde ne ducem noi acum, este în mare parte sub 
nivelul mării şi poate fi folosită numai datorită muncii şi 
eforturilor depuse de oameni. 

— Da, da, mi-aduc şi eu aminte... spuse Touchstone. 
Stăvilarul cel Mare, canalele înălțate, pompele eoliene pentru 
ridicarea apei... 

— Da’ văd că acum v-a apucat limbariţa pe amândoi! 
remarcă ea ironică. N-aţi vrea mai bine să-mi spuneţi ceva 
folositor, ca de exemplu cine sau ce sunt acele forţe de căpătâi? 
Cartea morților? 

— Nu pot, ziseră amândoi deodată, după care Touchstone 
continuă: 

— Există o vrajă... o vrajă care ne leagă să păstrăm 
secretul. Dar ai putea să afli mai mult de la altcineva, care să nu 
fie mag sau să nu aibă niciun fel de alte legături cu jurământul 
Legământului. Un copil, de exemplu, botezat sub însemnul 
Legământului, dar crescut în neştiinţă de puterea lui. 

— Hmm... eşti mai deştept decât am crezut, zise Mogget. 
Nu că asta ar fi cine ştie ce mare scofală... 

— Un copil... murmură Sabriel. Dar de unde ar şti el ce să- 
mi spună? 

— Dacă te-ar fi educat aşa cum trebuie la şcoala aia ata, 
n-ai mai fi pus astfel de întrebări stupide, pufni Mogoget. Bani 
aruncaţi pe fereastră, zău aşa... 

— Aşa o fi, se îmbufnă ea. Dar acum, că am aflat mai 
multe despre Vechiul Regat, mă bucur că am mers la şcoală în 
Ancelstierre. S-ar putea ca asta să-mi fi salvat Viaţa. Dar nu ştiu 
de ce-mi mai răcesc gura degeaba cu tine. Încotro o apucăm 
acum? 

Touchstone privi iar cerul senin, care părea ceva mai 
înnegurat dincolo de coroanele stufoase de jur împrejur. Soarele 
dimineţii târzii se vedea clar acum în cercul de deasupra, şi nu 
mai era decât o oră până la prânz, când avea să se înalțe în 


punctul cel mai înalt al văzduhului. Touchstone se uita când la 
discul luminos, când la umbra de dincolo de copaci, hotărându- 
se în cele din urmă: 

— O luăm înspre est, anunţă el. Dacă îmi amintesc bine, 
ar trebui să întâlnim pe drum o serie de Pietre de Legământ 
care să ne ghideze către marginea dinspre miazăzi a pădurii. 
Prin locurile astea, magia e la ea acasă, sunt... mă rog, cel puţin 
pe vremea mea erau o mulţime de Pietre de Legământ. 

Pietrele rămăseseră la locul lor, şi după ce trecură de 
prima dădură într-un fel de potecă îngustă ascunsă printre 
copaci ca o dâră de animal, ale cărei cotituri sinuoase erau 
marcate de mai multe pietre magice. Era destul de răcoare sub 
cupola deasă de frunze, dar o răcoare plăcută şi bine-venită, 
care, împreună cu prezenţa constantă a Pietrelor de Legământ, 
îi dădea o senzaţie de linişte şi împăcare nu numai fetei, ci şi 
tânărului ei tovarăş, care le asemuia cu nişte faruri călăuzitoare 
în marea nesfârşită a bătrânilor pini. 

Trecuseră deja pe lângă şapte pietre, niciuna despicată, 
deşi de fiecare dată când se depărtau de ultima Sabriel simţea 
un junghi în inimă, cuprinsă de teama ca nu cumva următoarea 
să fie întinată de puteri necurate. O bântuiau viziuni dintre cele 
mai sumbre, însă cea mai cea dintre toate era imaginea pietrei 
crăpate la mijloc din vârful Piscului Despicat. 

Ultima piatră se afla chiar la marginea pădurii, deasupra 
unei râpe de granit adânci de mai bine de treizeci sau patruzeci 
de metri, ce marca liziera de est şi capătul urcuşului pe poteca 
dosită. 

Rămaseră lângă stânca abruptă, privind în zare până la 
întinderea albastră-cenuşie a mării, vărgată de spuma albă şi 
neastâmpărată şi frângându-se neobosită de țărm. In valea de 
jos se întindea câmpia netedă din jurul satului Nestowe, 
afundată parcă în pământ, un platou lin străbătut de reţele 
complexe de canale artificiale, pompe şi stăvilare de tot felul. 
Satul se înălța cam la un kilometru distanţă, cocoţat pe o altă 
faleză stâncoasă de granit, cu portul de cealaltă parte, 
inobservabil din poziţia unde se aflau ei. 

— Câmpurile au fost inundate, constată Touchstone mirat, 
nevenindu-i parcă să-şi creadă ochilor. 


Sabriel privi într-acolo şi băgă de seamă că ceea ce luase 
la început drept o parcelă cu straturi era de fapt o porţiune 
acoperită cu mâl şi apă ce înghiţise culturile cu totul. Morile de 
vânt care odinioară animau pompele erau acum nemişcate şi 
tăcute, iar moriştile în formă de trifoi se înălţau încă în vârful 
turnurilor înconjurate de schele, deşi dinspre țărm adia o briză 
sărată. 

— Dar pompele acționau sub inerția Legământului! 
exclamă Touchstone dezamăgit. Să urmeze vânturile, să alunge 
grijile... Nu? 

— N-a mai rămas picior de om în vale, cel puţin nu de 
partea asta, zise Mogget scrutând depărtările mai ceva decât 
lentilele cu care era prevăzut telescopul din rucsacul lui Sabriel. 

— Trebuie că Piatra de Legământ din Nestowe e crăpată, 
spuse Sabriel cu jumătate de gură, cuvintele părându-i străine şi 
reci. Şi simt ceva ciudat în adierea vântului. Sunt morţi în sat. 

— Cred că cel mai înţelept ar fi să luăm o barcă până la 
Belisaere, zise Touchstone. E drumul cel mai rapid oricum, şi 
sunt destul de încrezător în calităţile mele de navigator. Dar 
dacă morţii bântuie prin sat, n-ar fi oare mai bine să... 

— Exact asta o să facem, îl întrerupse Sabriel hotărâtă. 
Coborâm şi facem rost de-o barcă înainte de lăsarea 
întunericului. 


CAPITOLUL ŞAISPREZECE 


Apa înghiţise şi cărarea înălţată ce străbătea câmpurile 
inundate, în unele porţiuni nu mai adâncă de câţiva centimetri, 
în altele ajungând până peste coapse. Singure canalele de 
scurgere rămăseseră deasupra întinderii mlăştinoase, doar că în 
loc să ducă înspre sat se îndreptau către miazăzi, aşa încât 
Touchstone şi Sabriel se văzură nevoiţi să o apuce pe cărarea 
potopită. Se-nţelege că Mogoget fu scutit de baia la picioare, 
încolăcit comod pe umerii fetei ca un guler subţire! de vulpe 
polară. 

Inaintau anevoie prin nămolul alunecos şi apa sărată, fără 
să ştie unde începe sau se termină cărarea. De-abia apucară să 
facă un kilometru şi jumătate într-o oră, aşa că atunci când 
ajunseră, în sfârşit, la poalele colinei pe care se înălța satul, 
lăsând poteca în urmă, era deja mult mai târziu decât se 
aşteptase. „Bine măcar că e senin”, îşi zise ea, privind cerul. Era 
iarnă şi de aceea soarele nu avea cine ştie ce forţă şi nici nu 
strălucea să-ţi ia ochii, dar cel puţin era destul de puternic cât 
să le taie cheful morţilor să iasă de prin cotloanele lor 
întunecate. 

Cu toate astea, urcară dealul cu ochii în patru şi săbiile 
gata de luptă, fără ca Sabriel să-şi dezlipească nicio clipă mâna 
de pe banduliera de la piept. Drumul îi conduse în dreptul unor 
trepte de piatră, peticite pe ici, pe colo cu bucăţi de cărămidă şi 
mortar. Cătunul era chiar în vârf, treizeci de bordeie de 
cărămidă cu acoperişuri de lemn şi un aer aparent tihnit, unele 
vopsite în culori vesele, altele ceva mai monotone sau pur şi 
simplu cenuşii de atâta vânt şi ploaie. 

Era cufundat într-o tăcere deplină, cu excepţia vântului 
straniu ce şuiera printre acoperişuri şi a ţipătului tânguitor al 
unui pescăruş, departe în văzduh. Se strânseră mai aproape 
unul de celălalt, mergând aproape umăr lângă umăr, cu săbiile 
scoase din teacă îndată ce intrară pe ceea ce părea a fi strada 
principală, unde toate uşile erau ferecate şi obloanele trase. 
Erau amândoi încordaţi şi nervoși, simțind deopotrivă cum un 


fior rece şi insidios li se furişează pe spinare în sus, spre ceafă, 
oprindu-se în semnul magic de pe frunte. Pe lângă asta, Sabriel 
simţea şi prezenţa Morţii şi a morţilor, mai ales dintre cei supuşi, 
care se ascundeau de lumina soarelui într-una dintre casele sau 
pivnițele din apropiere. 

In capătul străzii, pe cea mai înaltă culme a colinei, se afla 
un petic de verdeață bine întreţinut în mijlocul căruia se înălța o 
Piatră de Legământ. Jumătate din ea fusese sfărâmată, şi 
bolovani sau bucăţi de piatră înnegrite pătau acum mica peluză 
înverzită. Dinaintea pietrei zăcea un trup inert, cu gâtlejul 
brăzdat în două de o tăietură adâncă - sacrificat pentru sângele 
fără de care forţa nelegiuită n-ar fi putut frânge piatra. 

Sabriel îngenunche lângă el, evitând să privească piatra 
sfărâmată. Nu murise de mult, după câte îşi putea da seama, 
dar Moartea îşi deschidea deja porţile, primindu-l înăuntru. 
Aproape că simţi răcoarea curenților de Dincolo dând târcoale 
pietrei şi învăluind-o în mrejele lor îngheţate, absorbind Viaţa şi 
căldura din aer. Era convinsă că dincolo de piatră, la ieşire, o 
pândeau alte arătări, nerăbdătoare să cadă întunericul. 

După cum se şi aşteptase, leşul era al unui mag, mort de 
trei sau patru zile. Mare îi fu însă uimirea să constate că era 
vorba despre o femeie. Umerii laţi şi trupul bine legat o 
păcăliseră la început pe Sabriel, dar nu-i luă mai mult de un 
minut să-şi dea seama că are în faţă o femeie trecută de prima 
tinereţe, cu părul scurt şi castaniu îngălat de sânge amestecat 
cu apă sărată. Era întinsă, cu ochii închişi şi capul pe jumătate 
tăiat. 

— Vraciul satului, zise Mogget arătându-i cu botul o 
brățară de la încheietura ei. 

Sabriel dădu la o parte frânghia cu care fusese legată 
femeia, ca să se uite mai bine la brăţara de bronz pe care 
însemnele magice erau incrustate în jad, acum acoperite cu 
sânge uscat pe o mână moale, fără puls. 

— A fost omorâtă acum trei sau patru zile, anunţă Sabriel. 
Piatra a fost despicată tot atunci. 

Touchstone, care scruta atent casele de vizavi, se întoarse 
către ea şi dădu posomorât din cap în semn de încuviinţare, 
după care îşi văzu mai departe de treabă. Avea mâinile destul 


de relaxate pe plăselele săbiilor, dar restul corpului îi era extrem 
de încordat, ca o jucărie cu arc îndesată într-o cutie şi gata să 
sară afară îndată ce capacul e îndepărtat. 

— Indiferent cine sau ce a omorât-o, nu i-a subjugat şi 
spiritul, adăugă Sabriel şoptit, ca şi cum ar fi gândit cu voce 
tare. Foarte ciudat... De ce oare? 

Nici Mogget şi nici Touchstone nu-i răspunseră. Pentru 
câteva clipe, Sabriel cochetă cu ideea c-ar putea s-o întrebe 
chiar pe femeia care zăcea lângă ea, însă ultima experienţă o 
făcu să se gândească de două ori înainte să se mai arunce cu 
capul înainte în astfel de expediţii în Lumea de Dincolo. Se 
mulţumi, aşadar, să-i taie legăturile de la mâini şi să-i găsească 
o poziţie mai avantajoasă, sfârşind prin a o aşeza pe o parte şi 
uşor chircită dinainte, ca şi cum ar fi dormit. 

— Nu-ţi ştiu numele, vindecătoareo, îi şopti ea la ureche. 
Dar sper să treci cât mai grabnic de Ultima Poartă. Mergi cu 
bine. 

Se îndreptă apoi de spate şi începu să schiţeze deasupra 
trupului ghemuit însemnele magice pentru rugul funerar, 
murmurând numele fiecăruia în timp ce-şi unduia degetele în 
aer, care îi înţepeniră parcă dintr-odată, nelăsând-o să-şi 
termine ritualul şi zădărnicindu-i vorbele, care se risipiră în 
amurg. Simţi din nou atingerea sinistră a pietrei despicate din 
apropiere, ca o forţă ce-i strânse încheieturile cu putere, ca un 
luptător încrâncenat, anchilozându-i totodată şi fălcile. Zeci de 
broboane de sudoare îi presărară fruntea cât ai clipi şi o durere 
cumplită îi săgetă tot corpul, lăsând-o cu mâini tremurânde şi 
neputincioase şi cu gura uscată dintr-odată, cu limba umflată. 

Simţi atunci cum ceva îi vine în ajutor, cum îşi recapătă 
puterile şi semnele prind iarăşi Viaţă pe degetele ei. Îşi drese 
vocea, şi, când termină litania, deasupra femeii explodă o 
scânteie ce deveni în curând o flacără în toată regula, care mai 
apoi se desfăcu într-o vâlvătaie lungă cât trupul ei, 
consumându-l în întregime şi lăsând în urmă o grămăjoară de 
cenuşă împrăştiată pe dată de briza mării. 

De-abia atunci simţi palma lui Touchstone apăsându-i 
umărul, înțelegând de unde îi venise ajutorul. Se ridică în 
picioare, dar până să se întoarcă înspre el atingerea dispăru ca 


prin minune şi-l văzu apoi cu mâna dreaptă încleştată pe 
mânerul săbiei şi ochii aţintiţi la casele de dincolo de drum, de 
parcă asta făcuse în tot acest timp. 

— Îţi mulţumesc, îi zise. 

Era clar că Touchstone era un mag foarte puternic, 
probabil la fel de puternic ca şi ea. Constatarea avu darul s-o 
surprindă întrucâtva, deşi n-ar fi putut spune de ce anume. Le 
spusese doar că e mag al Legământului de la bun început, dar 
ea bănuise că se pricepe mai degrabă la vrăji sau însemne 
legate de luptă sau alte lucruri de genul ăsta, fără prea multă 
însemnătate. 

— Hai să nu mai zăbovim, spuse Mogget agitat, fâţâindu- 
se de colo-colo atent să nu calce pe rămăşiţele din piatra 
sfărâmată. Trebuie să găsim degrabă o barcă şi să plecăm 
înainte de căderea nopţii. 

— Portul e într-acolo, zise Touchstone repezit, ridicându-şi 
sabia în direcţia respectivă. 

„Tare nerăbdători mai sunt să plece de lângă piatră”, îşi 
zise Sabriel în sinea ei. Dar nici ea nu voia să mai rămână, ce-i 
drept. În ciuda luminii încă puternice, razele amurgului nu 
puteau atinge roca fărâmiţată, frângându-se într-un fel de scut 
opac de jur împrejurul ei, în timp ce iarba se veştejea văzând cu 
ochii, fiind acum mai mult gălbie decât verde. Umbrele se 
înteţiseră şi ele, părând şi mai sumbre decât la început. 

Portul se afla pe creasta nordică a colinei, unde se putea 
ajunge străbătând un alt şir de trepte scobite în stâncă sau - în 
cazul unei încărcături mai mari - prin intermediul unuia dintre 
troliurile cu trei picioare ce mărgineau malul abrupt. Suprafaţa 
limpede a apei verzi-albastre era străpunsă de mai multe 
zăgazuri lungi de lemn adăpostite de faleza unei insulițe 
stâncoase, un fel de soră mai mică a colinei pe care se înălța 
cătunul. Un dig imens şi lung format din blocuri uriaşe de stâncă 
lega mica insulă de țărm, desăvârşind protecţia portului 
împotriva vânturilor dezlănţuite sau a furtunilor din larg. 

Nici urmă de barcă trasă la mal ori legată de digurile din 
larg sau de peretele portului. Nici măcar un şlep ancorat pentru 
reparaţii. Sabriel stătea în capul scărilor, privind în jos absentă, 
cu mintea în altă parte. Nu se putea gândi deocamdată la niciun 


fel de plan. Se uita la marea agitată ce se încolăcea în jurul 
stâlpilor plini de alge şi de crustacee care susțineau digurile şi la 
umbrele năzdrăvane din apă, care se mişcau în pâlcuri 
compacte - peştii, fără-ndoială, care-şi vedeau cuminţi de 
treaba lor. Mogget se aşezase la picioarele ei, adulmecând aerul 
în tăcere, în timp ce Touchstone rămăsese pe treapta dindărăt, 
păzindu-i spatele. 

— Acum ce facem? întrebă ea mai mult într-o doară, 
arătându-le portul gol cu o mişcare largă a mâinii, ce părea să 
imite unduirea valurilor peste stânci şi lemnul umflat al 
zăgazurilor. 

— Sunt oameni pe insulă! exclamă Mogget dintr-odată, cu 
ochii mijiţi contra vântului. Şi mai văd şi nişte bărci ancorate 
între cele două maluri stâncoase de la sud-vest. 

Sabriel privi şi ea într-acolo, dar nu zări nimic cu ochiul 
liber. Scoase atunci telescopul din rucsacul pe care Touchstone 
îl căra în spinare, fără ca el să se clintească în timpul operaţiunii 
de căutare, rămânând la fel de tăcut ca şi satul părăsit. „Aha, 
deci iar faci pe statuia”, îşi zise ea, deşi n-ar fi putut spune că o 
deranjează. Dimpotrivă chiar, poziţia lui ţeapănă era mai mult 
decât bine-venită, ajutând-o să cotrobăie în voie fără să-şi simtă 
braţul smucit ori de câte ori i s-ar fi năzărit lui să-şi... dea părul 
din ochi, să zicem. 

Cu ajutorul telescopului se convinse, în sfârşit, că Mogget 
avea dreptate. Intre cele două culmi stâncoase se vedeau, într- 
adevăr, jumătăţile mai multor bărci acostate, pe lângă alte 
indicii că insula e locuită, cum ar fi capătul unei funii cu rufe 
întinse la uscat, zburătăcită de vântul aprig îndărătul unui colţ 
de stâncă, sau siluetele minuscule pe care le zări la un moment 
dat mişunând printre cele şase sau şapte cocioabe încropite din 
scânduri şi înghesuite pe malul dinspre sud-vest. 

Sabriel studie apoi digul cel mare, urmărindu-i fiecare 
metru cu telescopul şi descoperind la mijloc o spărtură măricică 
prin care apa dădea năvală destul de năbădăioasă. Într-un fel, 
se aşteptase la asta. Cele câteva scânduri care pluteau în derivă 
imediat lângă țărm erau pesemne de la podul ce legase 
odinioară digul de uscat, dar care acum fusese distrus în 
întregime. 


— După câte se pare, sătenii s-au refugiat pe insulă, zise 
ea închizând telescopul. E o spărtură în digul mare, ca să 
asigure un flux constant de apă între insulă şi țărm. Apărarea 
ideală împotriva morţilor. Cred că nici măcar un mordicant n-ar 
îndrăzni să se avânte în apa adâncă... 

— Eu zic s-o luăm din loc odată, murmură Touchstone pe 
un ton nervos şi agitat. 

Sabriel se întoarse şi-l privi, uitându-se apoi pe deasupra 
capului său şi împărtăşindu-i îngrijorarea. Nori grei de ploaie se 
îmbulzeau pe cer dinspre sud-est, din spatele satului. Nu se 
simţea pic de adiere în aer, dar, cum văzu norii, Sabriel îşi dădu 
seama că era vorba despre calmul dinaintea furtunii. Soarele n- 
avea să mai reziste mult, iar noaptea urma să vină mai repede 
decât de obicei. 

Fără alte rugăminţi, începu să coboare treptele ce duceau 
către port, de unde luară calea digului, cu Touchstone tot în 
coadă, mergând ceva mai încet şi întorcându-se din doi în doi 
paşi, ca să se asigure că nu erau urmăriţi. Mogget făcea şi el 
întocmai, rotindu-şi întruna capul ca să privească îndărăt la 
casele cufundate în umbră. 

În urma lor, obloanele trase se ridicară pe neaşteptate 
câţiva centimetri de la pervaz şi ochi găunoşi căscaţi în întuneric 
prinseră a-i cerceta înaintând agale de-a lungul digului, scăldaţi 
în lumina aspră a amurgului şi flancaţi de perdeaua unduioasă a 
valurilor înfricoşătoare. Dinţi putrezi şi mâncaţi de carii scrâşniră 
în gurile diforme, scheletice. Dincolo de ferestrele cufundate în 
umbră, făpturi mai tenebroase chiar decât cea mai neagră 
beznă se zvârcoliră neputincioase, fumegând de furie şi de 
teamă, căci ştiau prea bine cine tocmai trecuse. 

Una dintre acele umbre mişcătoare, aleasă la întâmplare 
şi silită de tovarăşele ei, renunţă la întruparea ei lumească cu un 
urlet mut, dispărând în Moarte. Stăpânul lor era la mii de 
kilometri distanţă, şi cea mai rapidă cale de a-l ajunge era 
trecând pragul Tărâmului de Dincolo. Desigur că, odată mesajul 
trimis, nefericitul sol avea să străbată toate porţile până la 
ultima şi apoi să piară fără cale de întoarcere. Dar puţin îi păsa 
stăpânului de asta! 

Spărtura din zidul de piatră avea un diametru de cel puţin 


cinci metri, iar şuvoiul nervos de apă era de două ori cât Sabriel. 
Când drumeţii văzură săgeata ce apăru ca din senin, izbindu-se 
cu putere de bolovanii din faţă şi ricoşând apoi în mare, îşi 
dădură seama că digul era apărat de câţiva arcaşi de pe insulă. 

Cât ai clipi, Touchstone trecu în faţă, şi Sabriel îi simţi 
căldura corpului, emanând vâltoarea magiei Legământului prin 
toţi porii. Tânărul schiţă cu amândouă săbiile un cerc imaginar 
deasupra lor, şi vârfurile argintii încondeiară aerul în linii 
strălucitoare ce se uniră pe dată, formând un cerc perfect. 

Alte patru săgeți le veniră atunci în întâmpinare, 
străpungând crepusculul aproape stins. Una dintre ele nimeri 
exact în cercul de lumină şi dispăru ca prin minune, în timp ce 
celelalte trei loviră pe lângă, aterizând fie printre bolovani, fie în 
apă. 

— Pavăză împotriva săgeţilor, îi explică Touchstone. Dă 
rezultate, numai că e greu de întreţinut. Ne retragem sau ce 
facem? 

— Nu, nu încă, îi răspunse Sabriel. 

Simţea cum morţii încep să se dezmorţească şi să mişune 
care încotro în satul lăsat în urmă, zărindu-i acum şi pe arcaşi, 
patru la număr, împărţiţi în două cete pitite fiecare după 
movilele stâncoase ce marcau locul unde digul se unea cu 
insula. Păreau tineri şi speriaţi, vădit neiniţiaţi în tainele trasului 
cu arcul. 

— Opriţi-vă! le strigă Sabriel. Suntem de partea voastră! 

Arcaşii nu-i răspunseră, dar nici nu-şi sloboziră săgețile. 

— Cum îi zice de obicei cârmuitorului satului? Cum se 
numeşte, vreau să zic? îl întrebă grăbită pe Touchstone, 
dorindu-şi pentru a nu-ştiu-câta oară să fi ştiut mai multe despre 
Vechiul Regat şi despre obiceiurile de acolo. 

— Păi... pe vremea mea... începu el şovăielnic, 
concentrându-şi atenţia la săbiile cu care contură cercul magic 
pentru a doua oară, pe vremea mea un astfel de cătun era 
cârmuit de un bătrân înţelept. 

— Vrem să vorbim cu înțeleptul vostru! le strigă ea. Dacă 
se poate, înainte de lăsarea întunericului! adăugă apoi, arătând 
înspre pâlcul de nori plumburii ce înainta vertiginos către ei. 

— Rămâneţi pe loc! veni răspunsul prompt, în timp ce unul 


dintre arcaşi o şi porni pe cărarea pietroasă ce ducea înspre 
colibele de pe țărm. 

Uitându-se mai bine, Sabriel realiză că erau, de fapt, nişte 
barăci unde erau trase bărcile de obicei sau un fel de hangare 
de genul ăsta. 

Tânărul se întoarse după numai câteva minute cu un 
bătrân urmându-l îndeaproape, croindu-şi drum anevoie printre 
bolovanii potecii abrupte. La vederea lui, cei trei arcaşi rămaşi 
pe poziţii îşi coborâră îndată arcurile, vârând săgețile înapoi în 
tolbă. Văzând asta, Touchstone renunţă să se mai chinuie cu 
pavăza magică şi-şi cobori săbiile, iar cercul luminos mai dăinui 
câteva secunde în aer, după care dispăru lăsând în urmă un 
curcubeu. 

După cum aveau să observe în curând, bătrânul îşi merita 
titlul nu doar la figurat, căci silueta încovoiată ce înainta domol 
pe dig în direcţia lor aparţinea într-adevăr unui bătrâne! cu plete 
lungi şi dalbe, firave ca pânza de păianjen, ce încadrau o faţă 
suptă şi încreţită de vreme. Nu părea câtuşi de puţin intimidat, 
înarmat probabil de acel curaj nesăbuit al celor care se află la 
un pas de Moarte. 

— Cine sunteţi şi ce vânt vă aduce pe aici? îi întrebă el 
când ajunse în sfârşit în dreptul spărturii, rămânând nemişcat 
deasupra noianului învolburat, aidoma profetului din legendă, cu 
pelerina portocalie fluturându-i pe lângă trupul firav în ritmurile 
vântului turbat. 

Sabriel tocmai se pregătea să-i răspundă, dar Touchstone 
i-o luă înainte, urlând cât îl ţinea gura: 

— Eu sunt Touchstone, ofiţer credincios al lui Abhorsen, 
care stă aici dinaintea Domniei Tale. Sub ploi de săgeți se 
cuvine oare să primiţi oaspeţi ca noi? 

Preţ de câteva secunde, bătrânul nu zise nimic, sfredelind- 
o pe Sabriel cu ochii lui iscoditori, de parcă putea dibui dintr-o 
singură privire orice urmă de falsitate sau de prefăcătorie. Fata 
îi întoarse privirea, dojenindu-l în şoaptă pe Touchstone, fără să- 
şi ia ochii de la bătrân. 

— Cine ţi-a dat dreptul să vorbeşti în numele meu? Şi ce-i 
cu tonul ăsta mofluz? Nu crezi c-ar trebui să fii mai amabil? Şi de 
când eşti tu, mă rog, ofiţerul me... 


Se opri brusc, căci bătrânul tuşise scurt, dregându-şi 
vocea pentru a le vorbi. Scuipă în apă înainte să înceapă şi, 
pentru că vorbele sale se lăsară aşteptate alte câteva clipe, 
Sabriel se gândi dacă nu cumva ăsta era răspunsul pe care-l 
aşteptau. Totuşi, din moment ce nici Touchstone şi nici arcaşii 
nu reacționară în niciun fel, se calmă şi aşteptă în tăcere. 

— Trăim vremuri de grea încercare, începu bătrânul. Am 
fost izgoniți departe de vatră în cocioabele astea afumate, siliţi 
să părăsim căldura şi tihna caselor noastre ca să duhnim a 
peşte în bătaia vânturilor! Mulţi dintre locuitorii Nestoweului au 
pierit - unii chiar mai rău de-atât. În astfel de vremuri de 
restrişte, străinii şi călătorii se întâlnesc destul de rar, şi adesea 
nu sunt ceea ce par... 

— Eu sunt Abhorsen, zise Sabriel nu foarte convinsă. 
Duşmanul de temut al celor morţi. 

— Da, îmi aduc aminte, zise el încetişor. Abhorsen a mai 
trecut odată pe aici, pe vremea când încă eram tânăr. A venit să 
alunge duhurile aduse pe meleagurile noastre de negustorul de 
mirodenii, blestemat să-i fie numele. Da, da, Abhorsen, îmi aduc 
aminte până şi de haina ta, de pelerina albastră ca adâncurile 
mării, cu cheia argintie de pe spate. Aveai parcă şi-o sabie 
vestită... 

Aici făcu o pauză, aşteptând parcă ceva în schimb. Sabriel 
rămase însă tăcută, temându-se să-l întrerupă. 

— Vrea să vadă sabia, îi zise Touchstone pe un ton sec, 
văzând că liniştea se prelungeşte îngrijorător. 

— A! suspină ea, stânjenită că nu şi-a dat seama mai din 
vreme. 

Işi ridică, aşadar, sabia încetişor, ca nu cumva să-i 
alarmeze pe arcaşi, ţinând-o cât putu de sus pentru ca ultimele 
raze de lumină să-i scalde lama lucitoare, pe care însemnele 
magice prinseră a dănţui învăpăiate. 

— Intr-adevăr, aceasta-i sabia, încuviinţă bătrânul 
răsuflând uşurat. Cu tot cu însemnele de pe tăiş. Adevărat 
grăieşti, şi nu încape îndoială că eşti Abhorsen. 

Se întoarse şi o porni înapoi către arcaşi, pe care îi zori cu 
o voce dintr-odată mai plină şi mai hotărâtă, ca strigătul unui 
pescar departe în larg: 


— Haideţi, flăcăi, daţi-i bătaie cu podul ăsta. Avem oaspeţi 
de seamă, ajutoare de mare nădejde! 

La auzul ultimelor cuvinte, Sabriel se întoarse către 
Touchstone cu sprânceana ridicată, neştiind cum ar trebui să le 
ia, constatând cu stupoare că şi el o privea cu aceeaşi expresie 
confuză. 

— Conform tradiţiei, o persoană de rang înalt aşa cum eşti 
tu trebuie să-şi anunţe sosirea prin spadasinul de încredere, 
mâna sa dreaptă, îi explică Touchstone. Pentru mine nu există 
altă cale de a te putea însoţi, decât în această calitate. Altfel 
oamenii îşi vor închipui tot felul de prostii, cum ar fi de exemplu 
că am avea o relaţie pe ascuns, şi asta ar putea să-ţi afecteze 
reputaţia. Acum înţelegi de ce a trebuit să vorbesc eu primul? 

— Aha... da... acum da, bâigui ea cu o voce gâtuită, 
simțind dintr-odată cum i se îmbujorează obrajii şi cum roşeaţa 
îi coboară apoi în jos, pe gât şi ceafă. 

Parcă era din nou la şcoală, la cursul domnişoarei Prionte, 
supusă uneia dintre cele mai umilitoare dojeni din pricina 
lacunelor în ceea ce priveşte bunele maniere. Nu se gândise 
niciodată la asta; nici prin cap nu-i trecuse ce ar putea spune 
alţii văzându-i călătorind împreună. Desigur că în Ancelstierre n- 
ar fi fost tocmai cuviincios, dar crezuse că aici, în Vechiul Regat, 
lucrurile stau altfel. „Ei, se pare că nu toate”, îşi zise, 
dezamăgită. 

— Lecţia numărul două sute şapte, murmură Mogget de 
undeva de lângă picioarele ei. Trei din zece. Mă întreb dacă au 
oare ceva merlan proaspăt. Aş mânca unul micuţ aşa, încă 
zbătându-se... 

— Taci odată! i-o reteză Sabriel. Cred că deocamdată ar fi 
mai înţelept să te prefaci că eşti un motan normal. 

— Prea bine, domniţă. Pardon, Abhorsen, se corectă el 
ofuscat, depărtându-se de ea şi aşezându-se lângă glezna lui 
Touchstone. 

Sabriel tocmai se pregătea să-i zică vreo două, când 
privirea i se opri pe faţa lui Touchstone, a cărui gură se curbase 
într-un surâs abia perceptibil. El să rânjească? Hmmm... îşi 
muşcă limba şi păstră reproşurile pentru sine, uitându-le de tot 
în cele din urmă, speriată de zgomotul puternic pe care 


scândura găsită de arcaşi îl făcu la impactul cu bolovanii tari. 
lată, aşadar, şi podul mult aşteptat. 

— Treceţi repede, rogu-vă, le zise bătrânul în timp ce 
tinerii încercau să fixeze placa cât mai bine. Satul geme de tot 
felul de arătări netrebnice şi ziua e ca şi dusă de-acum. 

Nici nu termină bine de vorbit, că norul imens îi şi înghiţi 
în umbra lui de plumb, de parcă îl auzise. Aerul umed şi îmbibat 
de mireasma sărată se contopi cu adierea răcoroasă dinspre 
sud-vest, ce prevestea ploi năprasnice. Fără să aştepte o a doua 
invitaţie, Sabriel păşi grăbită pe scândura nesigură, cu Mogget 
în urma ei şi Touchstone ultimul, ca de obicei. 


CAPITOLUL ŞAPTESPEZECE 


Toţi supraviețuitorii din Nestowe se adunaseră în cea mai 
spațioasă dintre colibele afumate şi mirosind a peşte, mai puţin 
cei patru arcaşi cărora le venise rândul să stea de pază la dig. 
Cu o săptămână în urmă fuseseră o sută douăzeci şi şase, din 
care nu mai rămăseseră decât treizeci şi unu. 

— Am pierdut unul chiar în dimineaţa asta, îi zise bătrânul 
înmânându-i o cană cu vin şi un codru de pâine tare cu o bucată 
de peşte uscat deasupra. Am crezut că odată ajunşi pe insulă nu 
ne mai paşte niciun pericol, dar azi în zori i-am găsit trupul 
băiatului lui Monjer Stowart secat de sânge şi uscat ca o stafidă. 
Când l-am atins, pielea îi era moale şi sfărâmicioasă ca... ca o 
coală arsă, fără să-şi piardă totuşi formele. Am încercat apoi să-l 
ridicăm, dar s-a dezintegrat în mii de fulgi ca de... ca de 
funingine. 

In timp ce bătrânul vorbea, Sabriel privi de jur împrejur la 
torţele, lumânările de ceară şi cele de spermanţet care luminau 
adăpostul, degajând totodată un miros de fum amestecat cu iz 
de peşte. Grupul supravieţuitorilor era destul de pestriţ - 
bărbaţi, femei şi copii laolaltă, începând de la cei mai mici şi 
sfârşind cu înțeleptul însuşi. Singurul lucru care-i lega era frica, 
uşor de citit pe feţele lor crispate sau în gesturile nervoase, 
aproape mecanice. 

— Credem că unul dintre ei s-a strecurat printre noi, zise 
la un moment dat o femeie cu voce secătuită, din care răzbătea 
mai degrabă resemnarea în faţa sorții decât spaimă. 

Stătea în picioare într-un colţ, departe de ceilalţi, şi Sabriel 
bănui că îşi pierduse probabil familia. Soţul, copiii... poate chiar 
părinţii sau fraţii, cine ştie, căci era încă tânără, nu avea mai 
mult de patruzeci de ani. 

— Aşa o să ne vină de hac la toţi, unul câte unul, continuă 
ea pe acelaşi ton plat, aproape indiferent, vocea ei hotărâtă 
umplând adăpostul din lemn. 

Cei de lângă ea îşi făceau de lucru stânjeniţi, fără s-o bage 
în seamă, de parcă dacă se uitau la ea însemna că sunt de 


acord cu ce spune. Cei mai mulţi îşi întoarseră privirile către 
Sabriel, iar ea văzu speranţă în ochii lor. Nu credinţă oarbă, nici 
încredere absolută, ci speranţa unui jucător care a pierdut cursă 
după cursă, dar care încă nădăjduieşte că norocul are să i se 
schimbe. 

— Acel Abhorsen care a trecut pe aici când eram eu tânăr, 
îşi continuă bătrânul povestea începută mai devreme - şi Sabriel 
îşi dădu seama că era singurul care îl văzuse pe tatăl ei, ceilalţi 
fiind ori mult prea tineri, ori nenăscuţi pe vremea aceea -, mi-a 
spus că menirea lui este să-i căsăpească pe cei morţi. De fapt, 
ne-a şi salvat de duhurile rele care s-au furişat în caravana 
negustorului care venise cu treabă în sat. S-a schimbat 
rânduiala de atunci, domniţă? Sau e la fel? Ne va salva 
Abhorsen şi de astă dată? 

Sabriel rămase tăcută câteva clipe, răsfoind cu ochii minţii 
paginile Cărţii morților, simţind-o cum vibrează în rucsacul de la 
picioarele ei. Gândul o purtă către tatăl ei, apoi la Belisaere şi la 
călătoria ce-i aştepta într-acolo, la felul în care morţii o pândeau 
de peste tot şi nu-i dădeau pace oriunde mergea, de parcă o 
minte diabolică le îndruma paşii mereu în calea ei. 

— O să mă asigur că insula e curată, zise ea într-un sfârşit 
cu voce tare, ca s-o audă toată lumea. Din păcate însă, nu pot 
să salvez satul. O forţă malefică mult mai îndârjită îşi face 
mendrele prin regat - aceeaşi care v-a pângărit piatra - şi e de 
datoria mea s-o găsesc şi s-o opresc cât mai curând cu putinţă. 
Indată ce-mi termin treaba vă promit c-am să mă întorc - se 
sperăm cu ceva mai multe ajutoare - şi atunci vă veţi putea 
bucura din nou de casele voastre şi de Piatra de Legământ. 

— Inţelegem, o linişti bătrânul pe un ton destul de trist, 
dar totuşi resemnat. Noi ne descurcăm aici, zise apoi ceva mai 
însufleţit, adresându-se mai degrabă celorlalţi. Primăvara nu 
mai întârzie mult şi peşte e din belşug. Mai avem şi bărcile... 
Dacă cei din Callibe n-au pierit cu totul, atunci putem face şi 
ceva negoţ ca să ne procurăm legume sau alte de-ale gurii. 

— Să staţi de pază la dig în continuare, spuse şi 
Touchstone, care stătea în picioare în spatele scaunului ei, ca un 
adevărat străjer. S-ar putea ca morţii - sau sclavii lor strecuraţi 
printre cei vii - să încerce să umple spărtura cu bolovani sau să- 


şi facă un pod din lăzi pline cu pământ luat de pe morminte. Aşa 
reuşesc ei să treacă apele curgătoare. 

— Cu alte cuvinte, suntem asediați, spuse un bărbat din 
primele rânduri. Dar cu mortul ăsta care deja bântuie printre noi 
şi ne pradă, ce-ai de gând să faci? Cum o să-l găseşti? 

Se lăsă dintr-odată o linişte mormântală, căci erau cu toţii 
nerăbdători să-i audă răspunsul. Ploaia, care se pornise imediat 
după amiază, răpăia parcă şi mai tare în tăcerea apăsătoare, cu 
acelaşi sunet mărunt şi susţinut. „Morților nu le place deloc 
ploaia”, îi trecu atunci lui Sabriel prin minte - un gând pasager 
care începu să-i dea târcoale din ce în ce mai insistent, în timp 
ce căuta răspunsul potrivit. Oricare i-ar fi fost ascunzătoarea, 
trebuia să fie într-un loc ferit de ploaie. 

Se ridică brusc cu acest gând în minte, în timp ce treizeci 
şi una de perechi de ochi o priveau aproape fără să clipească, în 
ciuda fumului de lumânări şi torţe, prea multe pentru încăperea 
deloc spațioasă. Touchstone rămase cu privirea aţintită către 
săteni, în timp ce Mogget se uită mai departe cu jind la bucata 
lui de peşte, iar Sabriel închise ochii transpusă, explorând 
împrejurimile cu puterea minţii ca să poată simţi prezenţa 
vreunui duh necurat. 

ŞI-I găsi, în sfârşit, o pulsaţie slabă şi firavă pitită bine într- 
un cotlon neştiut. II dibui aşa cum dai de urma unui aliment 
stricat, după miasma acrişoară cu iz de putreziciune. Se 
concentră şi mai tare şi-l hăitui până la capăt, realizând cu 
stupoare că se află chiar acolo, în adăpost, ascuns printre 
săteni. 

Işi deschise ochii alene şi privi exact în direcţia unde 
simţurile îi indicaseră prezenţa străină. Întâlni atunci figura 
rumenă şi brăzdată de vânt a unui pescar de prin partea locului, 
un bărbat voinic de vârstă mijlocie cu părul decolorat de soarele 
mării. Nu părea diferit de ceilalţi, ascultând cu atenţie şi 
aşteptând şi el cu sufletul la gură deznodământul căutării. Era 
însă ceva putred în el sau lângă, ceva ce mirosea a Moarte. Era 
învelit cu o pelerină groasă de pescuit, ceea ce i se păru ciudat 
fetei, având în vedere că era foarte cald înăuntru de la 
răsuflarea atâtor suflete şi de la lumânările în exces. 

— la spuneţi-mi... începu ea. A adus careva un cufăr mare 


cu el pe insulă? Lat cam de jumătate de metru... sau poate ceva 
mai mare? O ladă grea, plină cu pământ. 

Oamenii începură să murmure şi să se uite în stânga şi-n 
dreapta, aruncându-şi priviri suspicioase. Sabriel o apucă prin 
mulţimea fremătătoare, desfăcându-şi sabia pe nesimţite şi 
făcându-i semn lui Touchstone să o urmeze, ceea ce el şi făcu, 
cu ochii ţintă la sătenii agitaţi. Mogget îşi ridică privirea de la 
felia de peşte şi, văzând ce se întâmplă, se întinse leneş şi o 
apucă pe urmele lui Touchstone, nu înainte de a arunca o 
ocheadă amenințătoare celorlalte două pisici care sorbeau din 
ochi bucata pe jumătate mâncată, ca nu cumva să îndrăznească 
să atenteze la cina lui. 

Atentă să nu pună duhul pe fugă, Sabriel îşi croi drum în 
zigzag prin mulţime, prefăcându-se că ascultă păsul fiecăruia 
fără să-l scape din ochi nicio clipă pe pescarul blonziu. Acesta 
discuta aprins cu un vecin care părea din ce în ce mai mirat şi 
mai contrariat. 

Privindu-l mai de aproape, fata se convinse că bărbatul 
era subjugat de-un spirit mort. Teoretic era încă în Viaţă, dar un 
duh necurat îi stăpânea din umbră atât voinţa, cât şi trupul, ca o 
marionetă mânuită de un maestru păpuşar. Fără îndoială că pe 
spinarea lui, ascunsă sub pelerina groasă, se afla o creatură 
hidoasă din rândul mordauţilor. Aşa parcă se numeau făpturile 
de genul ăsta. Sabriel îşi amintea că în Cartea mortilor era o 
pagină întreagă numai despre aceste spirite parazite, care 
ţineau în Viaţă trupul gazdei pentru ca noaptea să se desprindă 
de el şi să-şi ostoiască foamea dând iama printre cei vii - de 
regulă copii. 

— Ba da, Patar, sunt foarte sigur că te-am văzut cărând o 
astfel de cutie, îi zicea vecinul pe ton de ceartă. Jall Stowart te-a 
ajutat s-o aduci la mal, ce naiba! Hei, Jall, ia vino-ncoa'! 

Nici n-apucă bine să se întoarcă în celălalt colţ al încăperii, 
unde se afla pesemne bărbatul pe care-l căuta, că Patar cel 
posedat se şi năpusti asupra lui, lovindu-l cu braţele şi culcându- 
| la podea, fugind apoi către uşă cu viteza mută a unui berbec. 

Sabriel însă îi anticipase mişcarea, aşa că apucă să-i taie 
calea şi-l întâmpină cu sabia scoasă din teacă şi cu mâna stângă 
pe Ranna, dulcele Mesager al Somnului, gata să-l smulgă din 


bandulieră şi să sune la nevoie. Spera să-i poată veni de hac 
mordautului fără să-l omoare şi pe pescar. 

Văzându-se încolţit, Patar se opri dintr-odată şi dădu să se 
întoarcă, dar fu surprins de Touchstone, care îl ajunsese din 
urmă şi-l aştepta şi el cu ambele săbii pregătite, cu tăişul 
scăldat în lumina incandescentă a simbolurilor de Legământ. 
Sabriel le privi surprinsă, căci nu se aşteptase să fie fermecate. 
Acum era, oricum, prea târziu să mai întrebe ce şi cum. 

II scoase iute pe Ranna, dar, până să-l scuture, mordautul 
i-o luă înainte, grăbit să scape de cântul adormitor. Patar scoase 
un țipăt sfâşietor şi îşi încordă brusc trupul, iar roşeaţa din obraji 
îi dispăru ca prin minune, fiind înlocuită de o paloare cenușie, 
bolnăvicioasă. Carnea i se stafidi văzând cu ochii şi i se 
desprinse de pe oase, care, la rândul lor, se fărâmiţară în numai 
câteva clipe, scurgându-se la podea într-o grămăjoară de scrum 
în momentul când mordautul îi supse Viaţa din măruntaie dintr-o 
suflare. Hrănită şi cu forţe noi, creatura ieşi de sub pelerina 
grea, o masă diformă de negură într-o continuă curgere. Când 
se puse, în sfârşit, în mişcare, începu să prindă contur, devenind 
din ce în ce mai mare, până când căpătă forma unui şobolan 
alungit sau a ceva asemănător cu un şobolan. Indiferent ce-o fi 
fost, era extrem de ager, căci îndată o zbughi către o gaură din 
perete şi se făcu nevăzut. 

Sabriel se aruncă asupra umbrei fără să piardă timpul, 
hotărâtă s-o străpungă cu tăişul săbiei, dar nereuşind decât să 
găurească podeaua. Fusese cât pe ce să-i vină de hac, doarcă 
întârziase o fracțiune de secundă. 

Lovitura lui Touchstone fusese însă mult mai precisă. Cu 
sabia din mâna dreaptă îi crestă mordautului iute ceafa, iar pe 
cea din stânga i-o înfipse în spinare, ţintuindu-l astfel la podea. 
Incolţit, mordautul începu să se zbată şi să se unduiască 
ameţitor, depărtându-şi trupul neguros de lamele aprinse. Îşi 
schimba forma, încercând să scape din capcană. 

Sabriel se aruncă atunci peste el, scuturându-l pe Ranna 
cât putu de tare. Preţ de câteva momente, adăpostul se umplu 
de răsunetul dulceag şi leneş al micului clopoțel. 

Mordautul se linişti înainte chiar ca ecoul molcom să se 
stingă de tot. Cu toată agitația şi încercările disperate de a 


scăpa de lamele săbiilor, nu mai rămăsese mare lucru din el, 
doar o bucată tremurândă de carne pârjolită care aducea mai 
degrabă cu un plămân bolnav şi supradimensionat. 

Sabriel îl puse pe Ranna la loc şi-l scoase pe Saraneth, a 
cărui voce puternică răsună în liniştea nopţii, ţesându-şi mantia 
nevăzută deasupra arătării slute. Mordautul nu făcu niciun efort 
să-i reziste, şi nici măcar nu se folosi de glasul altora să-şi 
deplângă sfârşitul. Sabriel simţi cum se dă bătut puţin câte 
puţin, lăsându-se dominat de voia lui Saraneth şi, implicit, a ei. 

II puse şi pe Saraneth la loc, şovăind câteva clipe înainte 
să-l apuce pe Kibeth. Toropitorul şi Temnicerul îşi făcuseră 
datoria cu destoinicie, dar năzdrăvanul Hoinar acţiona uneori de 
capul lui şi făcea tot felul de lucruri năstruşnice, iar acum îi 
tremura în palmă într-un mod ciudat. „Mai bine mai stau un pic, 
să mă liniştesc”, îşi zise Sabriel luându-şi mâna de pe Kibeth. Îşi 
vâri sabia în teacă şi privi de jur împrejur, constatând surprinsă 
că toată lumea dormea dusă, în afară de Touchstone şi Mogget, 
care auziseră pesemne doar acordurile lui Ranna, cântul lui 
nefiind îndeajuns ca să-i adoarmă. Sigur că avea şi el ghiduşiile 
lui, însă nici pe departe la fel de buclucaşe. 

— Asta-i un mordaut, zise ea către Touchstone, care 
tocmai îşi înăbuşea un căscat leneş. Un spirit destul de slab, din 
rândul celor supuşi. Le place să trăiască pe spinarea viilor - la 
propriu. Coabitează cu gazda până la un punct, controlând-o şi 
acaparându-i voinţa puţin câte puţin, dar se pricepe de minune 
să se ascundă. E tare greu să-ţi dai seama cine e posedat şi cine 
nu. 

— Şi acum ce facem cu el? o întrebă Touchstone privind 
scârbit bucata de carne negricioasă care încă tremura. 

Era clar că de tăiat n-o puteau tăia, şi nici focul n-o putea 
mistui, iar alte idei chiar că nu mai avea. 

— Am să-l izgonesc înapoi în Moarte, de data asta de- 
adevăratelea, îi explică ea. Va avea parte de-un sfârşit cum se 
cuvine. 

Îl scoase atunci, în sfârşit, pe Kibeth cu amândouă mâinile, 
simţindu-l iar cum îi trepidează între degete, încercând parcă să 
sune de capul lui. Asta o nelinişti, căci sunetul lui rebel ar fi 
putut-o trimite şi pe ea în Moarte. 


ÎI prinse, aşadar, şi mai abitir şi-l struni aşa cum ştia ea că 
trebuie, înainte şi-napoi, formând semnul cifrei opt după cum o 
învățase tatăl ei. Vocea lui Kibeth răsună plin într-o melodie 
veselă şi săltăreaţă, căreia până şi ei îi veni greu să-i reziste, de- 
abia stăpânindu-şi picioarele să nu se pornească pe dănţuit. 

Mordautul însă nu mai avea destulă forţă să se 
împotrivească, sărind în sus la auzul baladei şi prinzând a se 
undui de zor în jurul lamelor în care era înfipt, mai-mai să le 
înghită cu totul în carnea-i pământie. Se învârtea atât de 
ametitor, încât, pentru o clipă, Touchstone avu impresia că are 
să scape. Apoi se linişti dintr-odată, culcându-se înapoi la podea 
şi dispărând într-o clipă. Probabil că trecuse deja pragul Dincolo 
şi acum se opintea contra curentului, urlând şi răcnind ca 
apucat pe tot parcursul plonjonului către Ultima Poartă. 

— Mulţumesc, zise ea privindu-i săbiile înfipte în podeaua 
de lemn, cu simbolurile stinse acum, dar vizibile încă în 
mişcarea lor continuă de-a lungul tăişului argintiu. Nu ştiam că 
sunt vrăjite, dar... mă bucur. 

Touchstone o privi surprins şi confuz. 

— Ah... credeam că ştii. Le-am luat de pe corabia reginei. 
Au aparţinut unuia dintre campionii Casei Regale. Eu n-aş fi vrut 
să le iau, dar Mogget a zis că... 

Se opri însă fără să-şi termine propoziţia, iar Sabriel oftă 
adânc, înciudată. 

— În fine, reluă el stângaci, legenda povesteşte că 
făuritorul - sau făuritoarea - Zidului le-a făcut odată cu a ta. 

— Cu a mea? zise ea mirată, atingând uşor bronzul tocit al 
tecii. Nu se gândise niciodată cine o forjase - sau când. Pentru 
ea sabia pur şi simplu exista, şi asta fusese suficient până 
atunci. „Pe Abhorsen îl slujesc, pe cei morţi îi căsăpesc.” 

Asta spunea inscripţia de pe tăiş, unul dintre puţinele 
mesaje pe care chiar le înţelegea atunci când sabia încerca să-i 
comunice ceva. Da, probabil că fusese făurită cu mulţi ani în 
urmă, în vremurile când Zidul era încă în construcţie. „Mogget 
ar trebui să ştie mai bine”, se gândi ea, deşi putea să bage 
mâna-n foc că dacă-l întreba ori nu voia să-i spună, ori venea iar 
cu scuza că nu poate. 

— Cred c-ar fi mai bine să-i trezim şi pe ceilalţi, curmă ea 


discuţia despre săbii şi vremurile de demult, concentrându-se 
asupra situaţiei de faţă. 

— Mai sunt cumva şi alţi morţi prin preajmă? o întrebă el 
mormăit, chinuindu-se să-şi scoată săbiile din podea. 

— Nu, nu cred. Să ştii tu că mordautul ăsta n-a fost prost 
deloc. l-a supt vlaga bietului... Patar, ca să prindă putere odată 
rămas pe cont propriu. Bănuiesc că a ajuns pe insulă în lada aia 
a lui plină cu ţărână. Pesemne că a pus stăpânire pe el încă din 
sat şi l-a obligat să care cufărul după el, dar cred că a fost 
singurul. Cel puţin aici nu mai simt alte prezenţe. Va trebui 
totuşi să verificăm celelalte colibe şi restul insulei, ca să fim 
siguri. 

— Acum? întrebă Touchstone. 

— Da, acum. Dar hai să trezim lumea mai întâi şi să găsim 
câţiva oameni care să ne ajute cu torţele. Ar trebui să vorbim şi 
cu bătrânul, poate ne dă o barcă pentru mâine în zori. 

— Şi ceva provizii de peşte, adăugă Mogget printre 
îmbucături, căci se întorsese la cina începută mai devreme. 
Vocea lui păru ceva mai ascuţită peste sforăitul greu şi sacadat 
al pescarilor adormiţi. 

Insula părea a fi în siguranţă, deşi arcaşii văzuseră nişte 
lumini ciudate mişcându-se prin sat în scurtele intervale când 
ploaia se mai domolise. Auziseră şi ceva zgomote ciudate 
venind dinspre dig, dar când trăseseră într-acolo cu săgeți 
aprinse nu zăriră nimic suspect la lumina palidă a cârpelor în 
flăcări. 

Cu mantaua de ploaie pe umeri, Sabriel urcă pe dig până 
aproape de spărtură. Ploaia îi şiroia pe ceafă şi pe haină în jos. 
Fata nu vedea mai nimic prin beznă şi prin burniţa deasă, dar 
simţea prezenţa morţilor nu foarte departe. Erau mult mai mulţi 
decât estimase la început, sau poate că doar căpătaseră puteri 
noi. Brusc, avu o străfulgerare care-i dădu o senzaţie cumplită 
de greață, înțelegând, în sfârşit, că toată acea forţă copleșitoare 
aparţinea unei singure făpturi, care tocmai se pregătea să 
treacă pragul înspre Viaţă folosind piatra despicată drept portal. 

Era mordicantul. O găsise, aşadar, în cele din urmă. 

— Touchstone, începu ea, încercând să-şi ascundă 
tremurul vocii. Poţi naviga noaptea? 


— Da, zise el scurt pe un ton netulburat, cu faţa cufundată 
în întunericul ud al nopţii, căci făclia purtată de săteni în urma 
lui îi lumina doar spatele şi picioarele. Vru să mai zică ceva, dar 
apoi şovăi, adăugând în cele din urmă: Va fi însă extrem de 
periculos, mai ales că nu cunosc locurile şi e întuneric beznă. 

— Dar Mogget poate vedea foarte bine noaptea, zise ea 
încet apropiindu-se de el, ca să n-o audă ceilalţi. Trebuie să 
pornim degrabă, mai şopti, prefăcându-se că-şi aranjează haina. 
Tocmai a sosit un mordicant în sat. De fapt acelaşi care m-a 
urmărit acum nu de mult. 

— Păi şi cu oamenii ăştia cum rămâne? întrebă el cu o 
voce atât de joasă şi de blândă, încât ploaia mai că-i înecă 
vorbele, fără să şteargă totuşi urma de reproş din glasul lui. 

— Păi, mordicantul pe mine mă vrea, îi explică ea simțind 
cum creatura se dezlipeşte de piatră şi bântuie încoace şi-ncolo, 
folosindu-şi simţurile ca s-o găsească. Imi poate simţi prezenţa, 
la fel cum şi eu i-o simt pe a lui. Dacă plecăm, o să vină după 
noi. 

— Dar n-ar fi mai înţelept să aşteptăm, totuşi, până 
dimineaţă? Ziceai că nici măcar un mordicant nu poate trece 
prin spărtura asta. 

— Da, ştiu, aşa am zis. Aşa cred... bâigui ea, nesigură. Nu 
ştiu, acum e mult mai puternic, şi nu pot fi sigură că... 

— Arătarea aia din adăpost, mordautul, n-a fost chiar aşa 
de înspăimântător. l-am venit de hac destul de uşor, zise el 
însufleţit, vorbind, desigur, în necunoştinţă de cauză. 
Mordicantul e mult mai rău decât ăştia? 

— Da, mult mai rău, încuviinţă Sabriel scurt. 

Mordicantul se opri locului dintr-odată, părând descurajat 
de ploaia îndărătnică ce-i juca feste, făcându-l să-şi piardă 
cheful de vânătoare. Sabriel scrută întunecimea, încercând să 
străpungă perdeaua de picuri folosindu-şi nu doar simţurile de 
necromant, ci şi vederea vădit îngreunată acum de condiţiile 
vremii. 

— Riemer! îl strigă pe bărbatul care se ocupa de grupul 
celor ce purtau făclia. Acesta veni iute, plouat din cap până-n 
picioare şi cu părul roşcovan lipit de cap, în timp ce şiroaie 
groase i se prelingeau de pe fruntea înaltă pe nasul borcănat. 


Riemer, spune-le arcaşilor să fie cu ochii-n patru şi să tragă în 
orice apare pe dig! N-a mai rămas nimic viu în sat, morţii sunt 
deja la ei acasă acolo! lar acum trebuie să ne întoarcem şi să 
vorbim cu înțeleptul. 

Se întoarseră în tăcere, însoţiţi doar de plescăitul noroiului 
sub tălpile cizmelor şi de răpăitul monoton al ploii. Sabriel era 
concentrată asupra mordicantului de dincolo de ape, a cărui 
prezenţă îi dădea o senzaţie de rău la stomac. Nu înţelegea ce 
aştepta şi de ce nu se mişca. Aştepta oare să se oprească 
ploaia, sau ca mordautul, acum descoperit, să atace pe 
nesimţite? Indiferent de plan, lui Sabriel şi lui Touchstone nu le 
rămânea prea mult timp ca să facă rost de o barcă şi să plece. 
Oricum, mai exista şi posibilitatea ca, într-adevăr, mordicantul 
să nu poată traversa spărtura din dig. 

— Când e refluxul? îl întrebă Sabriel pe Riemer, 
străfulgerată de o nouă idee. 

— Cam cu o oră înainte de prima geană de lumină. Ar mai 
fi cam şase ore pân-atunci, din câte-mi dau eu seama. 

Bătrânul se trezi nu foarte binedispus după a doua rundă 
de somn, nemulţumit că vor să plece aşa, pe nepusă masă, în 
miez de noapte, deşi Sabriel avea o vagă bănuială că 
bombăneala lui se datora mai mult faptului că aveau nevoie de 
o barcă, dat fiind că sătenii nu mai aveau decât cinci. Celelalte 
fuseseră înghiţite de ape în port sau, pur şi simplu, scufundate, 
sau sparte de bolovanii aruncaţi de morţi de pe creastă, în 
încercările de a zădărnici fuga sătenilor, altfel pradă sigură. 

— Imi pare tare rău, se scuză ea pentru a nu ştiu câta 
oară, dar avem mare nevoie de o barcă şi mă tem că ne trebuie 
chiar acum. In sat tocmai a poposit o făptură cumplită a Morții, 
mai ceva decât cel mai feroce câine de vânătoare, şi prada pe 
care o vrea sunt eu. Mi-e teamă că, dacă rămân aici, va încerca 
să vină după mine, şi probabil că la reflux va putea trece peste 
gaura din dig, dar dacă plec... îmi va lua urma. 

— Prea bine, zise atunci bătrânul tot neîmpăcat. Ne-aţi 
curăţit insula, aşa că puteţi lua orice barcă vreţi. Măcar cu-atât 
să vă răsplătim şi noi. Riemer o să vă aducă niscaiva hrană şi 
apă. Riemer! Pregăteşte barca lui Landalin pentru Abhorsen, şi 
ai grijă să fie în stare bună şi cu ceva provizii la bord! Vezi 


pânzele, să nu cumva să fie putrede ori prea scurte, şi dacă e 
nevoie, ia-le pe ale lui Jaled! 

— Mulţumesc, îi zise Sabriel la capătul puterilor. Se simţea 
obosită nu doar fizic, ci şi sub povara tuturor gândurilor ce-o 
năpădeau, gânduri despre duşmanii ei de temut, care o 
împresurau ca nişte aburi ce-i înfierbântau mintea şi pe care îi 
conştientiza mai mult decât i-ar fi plăcut. Trebuie să plecăm 
acum. Rămâneţi cu bine şi aveţi grijă de voi! 

— Legământul să ne aibă în pază pe toţi! adăugă şi 
Touchstone făcând o plecăciune adâncă dinaintea bătrânului. 

Acesta îi răspunse aplecându-se la rându-i solemn, o 
siluetă firavă şi incomparabil mai măruntă decât umbra deşirată 
pe peretele digului din spate. 

Sabriel se întoarse să plece şi văzu că sătenii se aliniaseră 
într-un rând ordonat până la uşă, dornici să-şi ia la revedere 
cum se cuvine şi să-i arate recunoştinţa, plecându-se dinaintea 
ei şi murmurând mulţumiri timide. Le acceptă stânjenită, 
aducându-şi aminte de Patar cu inima strânsă. Izbutise, într- 
adevăr, să alunge spiritul mort, dar cu preţul unei Vieţi 
nevinovate. Cu siguranţă că tatăl ei s-ar fi descurcat mult mai 
bine... 

Penultima din rând era o fetiţă cu părul negru prins în 
două codițe împletite ce-i încadrau faţa rotundă. Văzând-o, 
Sabriel îşi aduse aminte de ceva ce-i spusese Touchstone nu de 
mult, aşa că se opri în dreptul copilei şi-i luă mâna într-a ei. 

— Cum te cheamă, micuţo? o întrebă ea zâmbind. Avu o 
senzaţie ciudată de dejă-vu în momentul când degetele li se 
întâlniră, aducându-şi aminte de fetiţa speriată de clasa întâi şi 
de colega mai mare care o întâmpinase atât de prietenos, 
spunându-i că va fi ghidul ei în prima zi de şcoală la Colegiul 
Wyverley. lată că se găsea acum şi ea într-o astfel de postură. 

— Aline, îi răspunse fata, zâmbindu-i şi ea. 

Avea nişte ochi zglobii şi strălucitori, mult prea copilăroşi 
şi inocenți ca să fie umbriţi de disperarea şi spaima ce se citeau 
în privirea adulţilor. „| se potriveşte numele de minune”, se 
gândi Sabriel. 

— Şi ia spune-mi, Aline, ce-ai învăţat tu la şcoală despre 
Legile Legământului? o întrebă ea adoptând acelaşi ton 


impersonal şi plat al inspectorului care vizita colegiul de două 
ori pe an, fără să scape nicio clasă. 

— Păăă.i... ştiu versurile, zise copila timidă, încruntându-şi 
sprâncenele oarecum încurcată. Să le cânt, aşa cum ne-a 
învăţat la şcoală? 

Sabriel încuviinţă în tăcere. 

— De obicei ne învârtim în jurul pietrei în timpul 
cântecului, adăugă ea hotărâtă, îndreptându-se de spate şi 
făcând un pas în faţă, cu mâinile împreunate la spate. 


Cinci forţe de magie pământul au legat 
In slujba Legii Drepte mâna ele au dat, 
Una-i a celor cu fruntea-ncoronată 

A doua la magii ce Moartea ţin legată, 

A treia şi a cincea în piatră şi mortar 

In vreme ce a patra veghează din ghețar. 


— Îţi mulţumesc, Aline, îi zise Sabriel. Foarte frumos 
cântecelul tău. 

O mângâie pe creştet, ciufulindu-i părul în glumă şi se 
grăbi să-i salute şi pe ceilalţi, nerăbdătoare să scape de fumul 
înecăcios şi de mirosul de peşte şi să iasă la aer curat, în ploaie, 
ca să poată gândi în linişte. 

— Aşadar, acum ai aflat, îi zise Mogget sărindu-i în braţe, 
ca să evite băltoacele. Nu mă întreba mai multe, că nu pot să-ţi 
spun. E de ajuns să ştii că porţi în sânge una dintre forţe. 

— Ba două parcă, îl corectă Sabriel. Dovă la magii ce 
Moartea tin legată. Nu aşa zice poezia? Şi atunci, care e a... a... 
Ooof, nici eu nu pot să vorbesc despre asta! 

De vorbit nu putea vorbi, dar mintea îi era plină de tot 
felul de întrebări fără răspuns ce nu-i dădură pace nici când 
Touchstone o ajută să urce în mica ambarcaţiune trasă pe plaja 
plină de scoici ce servea drept port. 

Vasăzică una dintre forţele de căpătâi aparţinea familiei 
regale, iar cea de-a doua curgea în venele lui Abhorsen şi ale 
descendenților săi. Dar cum rămâne cu a treia şi a cincea, sau 
cu cea de-a patra, care sălăşluieşte în ghețar? Era convinsă că 
multe dintre aceste întrebări îşi vor găsi răspunsul odată ajunşi 


la Belisaere. Probabil că tatăl ei i-ar fi putut explica lucrurile mai 
pe îndelete, căci deseori tainele celor vii îşi aflau dezlegarea în 
Lumea de Dincolo. Mai era apoi şi călăuza-mamă, cu care mai 
avea dreptul la o a treia - şi ultima - întâlnire înainte de 
încheierea celor şapte ani. Poate o s-o întrebe pe ea ce şi cum. 

Touchstone împinse corabia în larg, după care se urcă iute 
la bord şi se puse pe vâslit, în timp ce Mogget sări din braţele lui 
Sabriel şi se duse lângă el la prova, luându-şi o poziţie statuară 
şi făcând pe santinela de noapte, imitându-l în acelaşi timp într- 
un mod hazliu. 

Lăsat în urmă, pe țărm, mordicantul urlă prelung şi 
sfâşietor, zguduind marea din genuni şi îngheţând inimile celor 
din barcă, dar şi pe ale celor rămaşi pe insulă. 

— Trage-o puţin înspre dreapta, îi zise Mogget îndată ce 
ecoul răcnetului se stinse în noapte. Ne trebuie mai mult spaţiu 
de desfăşurare. 

Touchstone se conformă degrabă, fără să crâcnească. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


În dimineaţa celei de a şasea zile, Sabriel simţea că-şi 
pierde minţile dacă mai stă mult pe mare. Navigaseră practic 
fără încetare de când plecaseră din Nestowe, întrerupându-şi 
periplul doar în după-amiezile însorite, când trăgeau la mal ca 
să bea apă proaspătă. Noaptea îşi continuau călătoria sau, dacă 
Touchstone era mult prea obosit, ancorau vasul, lăsându-l pe 
veşnicul treaz Mogget să stea de pază. Până acum avuseseră 
noroc de vreme bună. 

Cele cinci zile trecură relativ liniştite, fără evenimente 
neprevăzute. În numai două ajunseră deja la Capul Tepos, o 
peninsulă unică în felul ei, ale cărei singure atracţii erau plaja 
nisipoasă şi izvorul limpede ce o scălda. Nefiind locuită, nu 
reprezenta niciun fel de interes pentru morţi, aşa că aici Sabriel 
reuşi, în sfârşit, să scape de senzaţia aceea de rău din pricina 
mordicantului care o hăituia neobosit. Avuseseră noroc de un 
vânt puternic dinspre sud-est, care-i purtase către malul nordic 
al capului mult prea iute pentru ca arătarea să poată ţine pasul. 

După acest scurt popas, mai făcură încă trei zile până la 
insula Ilgard, ale cărei culmi stâncoase se înălţau abrupt din 
apă, pătate şi cenuşii, sălaşul a zeci de mii de păsări călătoare. 
Trecură pe lângă ea după-amiaza târziu, cu singura lor velă 
întinsă la maximum şi gemând în bătaia vântului la unison cu 
scârţâitul carenei, străpungând cu prova înainte un zid compact 
de pulbere şi spumă ce le scăldă trupurile, ochii şi gâtlejul într- 
un duş rece şi sărat. 

Le mai luă încă o jumătate de zi de la Ilgard la Gura Belis, 
o strâmtoare îngustă ce dădea în Marea Saere. Era, totuşi, un 
pasaj anevoios şi destul de greu de trecut, aşa că înnoptară în 
larg, la adăpostul stâncilor înalte, hotărâți s-o ia din loc la prima 
geană de lumină. 

— Ai să vezi de-a curmezişul strâmtorii un lanţ de 
închidere, îi explică Touchstone a doua zi de dimineaţă, ridicând 
vela în timp ce Sabriel trăgea ancora înapoi pe punte. Soarele 
începea să se contureze rotund în spatele lui, deocamdată 


nedespărţit de ape, aşa că fata nu-i vedea decât silueta 
învăluită în negura zorilor, mişcându-se sprintenă la tribord. E 
menit să-i ţină pe pirați sau pe alţi proscrişi ca ei departe de 
Marea Saere. N-o să-ţi vină să crezi cât de mare e! Nu pot să-mi 
închipui cum au reuşit să-l treacă peste, darămite cum l-or fi 
făcut! 

— O să fie oare lăsat când ajungem? îl întrebă ea 
precaută, temându-se să nu cumva să-i curme cheful de vorbă 
atât de neaşteptat. 

— Cu siguranţă, zise el hotărât. O să vedem mai întâi 
turnurile de pe celălalt țărm, mai întâi Fortul Cotit, la sud, iar 
apoi Turla cu Cârlig, către nord. 

— Nu foarte inspirate numele astea... îşi dădu ea cu 
părerea, neputându-se abţine să nu-l întrerupă. li era şi ei dor să 
mai schimbe o vorbă cu cineva, căci de când erau pe mare, 
Touchstone abia dacă-i adresase câteva cuvinte, şi pe bună 
dreptate poate. Optsprezece ore pe zi nu făcea decât să 
strunească corabia - o treabă deloc uşoară, nici chiar pe vreme 
bună, aşa că era firesc ca la sfârşitul zilei să nu mai aibă niciun 
chef de conversaţie. 

— Au fost denumite după scopul fiecăruia, ceea ce mi se 
pare normal, replică el. 

— Cine hotărăşte care vase trec şi care nu? îl întrebă 
Sabriel curioasă, încercând să anticipeze ce va urma, cu gândul 
la Belisaere. O fi oare şi acolo la fel ca în Nestowe? Oraşul 
părăsit, lăsat la cheremul morţilor... 

— A, uite că la asta nu m-am gândit, zise Touchstone. Pe 
vremea mea exista un responsabil din garda regală, un fel de 
vameş, care avea în subordine mai mulţi ofiţeri şi un escadron 
de vase drept avanpost. Dar dacă Mogget are dreptate şi oraşul 
a căzut pradă anarhiei... 

— Atunci s-ar putea să avem de-a face cu oameni care fie 
sunt vasali ai morţilor, fie s-au aliat cu ei, îi continuă Sabriel 
idea. Asta înseamnă că dacă trecem dincolo pe zi, n-am scăpat 
de bucluc. Cred c-ar fi mai bine să-mi întorc pelerina pe dos şi să 
desfac materialul de pe coif. 

— Şi clopoţeii? o întrebă Touchstone, aplecându-se pe 
lângă ea ca să prindă mai bine sfoara velaturii, învârtind şi fusul 


cârmei uşor cu mâna dreaptă, ca să profite de noua direcţie a 
vântului. Îţi cam sar în ochi, ca să nu zic mai mult... 

— Asta e, or să creadă că sunt un necromant ca oricare 
altul, zise ea înţepată. Unul cu miros sălciu şi care nu s-a mai 
spălat de mult. 

— Ştiu şi eu... zise Touchstone îndoit, fără să-şi dea seama 
că ea glumea de fapt. Necromanţii nu erau lăsaţi să pună 
piciorul în oraş - asta dacă ajungeau până aici - pe... 

— Pe vremea ta, da, da, ştim deja, îl întrerupse Mogget 
din ungherul său favorit de la prova. Dar acum trăim cu totul 
alte timpuri şi sunt absolut convins că necromanţii sau alţii de 
teapa lor ori chiar mai rău sunt la ordinea zilei în Belisaere. 

— O să-mi iau altă pelerină pe deasu... începu Sabriel. 

— Aşa o fi, dacă zici tu, o întrerupse Touchstone, grăbit 
să-i dea replica motanului. 

Era clar că nu credea o iotă. Belisaere era capitala 
regatului, un oraş imens cu peste cincizeci de mii de locuitori. 
Pentru nimic în lume nu şi-l putea imagina decăzut şi lăsat de 
izbelişte. În ciuda temerilor şi a secretelor numai de el ştiute, 
refuza totuşi să creadă că oraşul spre care navigau era cu totul 
altul decât cel de acum două sute de ani, pe care şi-l amintea 
atât de bine. 

Primul şoc veni imediat ce trecură dincolo de Gura Belis, 
când turnurile începură să se profileze în zare, pe malul opus al 
strâmtorii, două pete negricioase ce creşteau în înălţime pe 
măsură ce vântul şi apele îi purtau către ele. Prin telescop, 
Sabriel admiră piatra roz-trandafirie a construcţiilor, încă foarte 
frumoasă, dar probabil nici pe departe la fel de impresionantă 
ca în vremurile lor de glorie, mai cu seamă că porţiuni întregi 
erau acum înnegrite de fum, răpindu-le astfel din măreţia de 
odinioară. Fortul Cotit îşi pierduse ultimele trei etaje, din şapte 
câte avea în total, iar Turla cu Cârlig, deşi la fel de înaltă, era 
găurită în mai multe locuri, prin care razele soarelui pătrundeau 
nemiloase, luminând dezastrul dinăuntru. Nici urmă de 
garnizoană, vameş sau suporturi pentru vinciul ancorelor. Ai fi 
zis că totul e în părăsire. 

Lanţul era la locul lui, tras de-a latul strâmtorii până în 
dreptul celor două turnuri. Zalele lui de fier se ridicau greoaie 


din apă, încărcate de alge şi moluşte, fiecare destul de mare cât 
să încapă o barcă de pescuit ca a lor. Apropiindu-se, îl zăriră la 
jumătatea Gurii Belis, când alunecară dintr-odată de pe coama 
unui val şi bucata vizibilă prin culoarul dintre ape licări verzuie şi 
alunecoasă, ca un monstru al adâncurilor. 

— Va trebui să pătrundem prin dreptul Fortului Cotit, să 
scoatem catargul şi apoi să vâslim pe sub lanţ în zona unde se 
ridică, zise Touchstone după ce studie structura de metal câteva 
minute prin telescop, încercând să ghicească dacă aceasta se 
scufundase destul încât să-i lase să treacă. 

Era o acţiune riscantă, chiar şi pentru o barcă mică cum 
era a lor, dar nici nu îndrăzneau să mai zăbovească până la flux, 
care avea să înceapă câteva ceasuri bune după prânz. Lanţul 
fusese întins la tensiune maximă cu ceva timp în urmă, probabil 
în momentul când oamenii abandonaseră turnurile. Inginerii 
care-l făuriseră ar fi fost mulţumiţi să-l vadă cum rezistă cu 
străşnicie, fără nici cea mai mică fisură. 

— Mogget, treci la prova şi stai cu ochii pe apă, iar tu, 
Sabriel, ţine sub observaţie turnul şi ţărmul, să nu ne trezim cu 
vreun atac-surpriză, le comandă Touchstone. 

Sabriel dădu din cap şi execută, fericită că noua misiune 
de căpitan îl făcuse să lase deoparte ploconelile şi să se 
comporte ca o persoană normală. Mogget se conformă şi el 
destul de supus, postându-se nemişcat la prova, în ciuda 
stropilor minusculi care-i treceau pe deasupra capului la 
răstimpuri, când mai tăiau câte-un val în drumul către micul 
triunghi al făgăduinţei dintre mare, țărm şi zalele lanţului. 

Se apropiară destul de mult înainte să scoată catargul, dar 
oricum hula apelor se mai domolise, căci Gura Belis era bine 
adăpostită între cele două fâşii de pământ. Cu toate astea, 
venise vremea fluxului şi gura de vărsare începuse să fie 
asaltată de şuvoaiele oceanului, grăbite să se verse în Marea 
Saere, aşa că fură purtaţi cu repeziciune înspre lanţ, deşi 
corabia nu mai avea nici velă, nici catarg. Touchstone abia ce 
mai ţinea cursul, vâslind de zor, până când, la un moment dat, 
nu mai putu face faţă curenților, şi atunci Sabriel îi sări în ajutor, 
apucând una dintre rame şi alăturându-i-se, în vreme ce Mogget 
îi ghida de la prora. 


De fiecare dată când îşi încheia rotația cu spatele aproape 
lipit de bancă, Sabriel îşi arunca privirea peste umăr, văzând 
cum barca lor înaintează către canalul îngust dintre zidul înalt al 
Fortului Cotit, acum o ruină, şi lanţul enorm ce se înălța din 
apele furioase într-un turbion de spumă imaculată. Geamătul 
melancolic al zalelor uriaşe semăna cu scâncetul unor morse în 
agonie, căci nici măcar lanţul acesta - masiv şi greoi cum era - 
nu putea ţine piept toanelor mării. 

— Intoarceţi uşor cârma la babord! le strigă Mogget. 
Touchstone schimbă direcţia ramei pentru o clipă şi vâsli în sens 
invers, iar motanul sări de pe balustradă, urlând din răsputeri: 
Lăsaţi vâslele şi culcaţi-vă la podea! 

Sabriel şi Touchstone se lungiră iute pe spate şi traseră 
vâslele înăuntru, scăldaţi de-o ploaie de stropi săraţi, în timp ce 
Mogget se piti şi el undeva între ei. Barca prinse a se legăna 
ameninţător şi, în cele din urmă, alunecă pe panta unui val, 
acompaniată de pârâitul înfricoşător al lanţului din ce în ce mai 
aproape. Albastrul cerului dispăru într-o clipă dincolo de fierul 
străveziu şi îngreunat de alge sub care se aflau acum, dar 
imediat apele se umflară iarăşi, ridicându-l către văzduh, atât de 
aproape de zalele alunecoase, încât Sabriel mai c-ar fi putut să 
le atingă, dacă întindea mâna. 

Nici nu trecură bine, că Touchstone îşi şi scoase rama, 
gata să se pună pe treabă, iar Mogget se îndreptă către locul lui 
de la prora. Sabriel ar fi vrut să mai rămână aşa, întinsă, şi să 
privească cerul în tăcere, însă nu-l putea lăsa singur tocmai 
acum, când zidul fortului era atât de aproape. Se ridică, aşadar, 
şi-şi reluă îndatoririle de vâslaş. 

Apa avea o cu totul altă culoare în Marea Saere, strălucind 
limpede în felurite nuanţe de turcoaz. Sabriel îşi înmuie mâna în 
suprafaţa curios de transparentă, minunându-se de peştii 
minusculi ce dănţuiau ordonat la mai bine de şase sau chiar opt 
metri adâncime, speriaţi de dâra lăsată în urmă de barca lor. 

Se simţea uşoară şi lipsită de orice griji, privind pierdută în 
visare întinderea străvezie a mării, fără să se gândească nicio 
clipă la peripeţiile prin care trecuse sau la cele ce aveau să vină. 
Uitase parcă cu totul de morţi şi de nenumăratele cărări ce i se 
deschideau înspre Moarte la tot pasul, lăsând până şi magia să 


se dizolve în apă. Preţ de câteva minute, nu mai ştiu de Mogoget 
sau de Touchstone, nici chiar de tatăl ei, pentru că mintea îi era 
plină de licărirea albăstrie a mării, care-i mângâia rece palma. 

— O să vedem şi oraşul în curând, zise Touchstone, 
întrerupându-i reveria. Asta dacă turnurile au rămas în picioare. 

Sabriel dădu din cap absentă şi-şi scoase mâna din apă de 
parcă s-ar fi despărţit de un prieten drag. 

— Trebuie să fie foarte greu pentru tine, zise apoi ca 
pentru ea, neaşteptându-se ca Touchstone să-i răspundă. Să-l 
revezi după două sute de ani, timp în care tu ai fost adormit şi 
regatul a căzut încet-încet în ruină... 

— N-am crezut nicio clipă că poate fi adevărat, până să 
văd Nestoweul şi turnurile de la Gura Belis. De-abia cum am 
început să mă tem - chiar şi pentru un oraş atât de mare ca 
Belisaere, despre care n-am gândit niciodată că se poate 
schimba. 

— Lipsă de imaginaţie, comentă Mogoget pe un ton sever. 
Cum să nu priveşti în viitor? Asta se cheamă slăbiciune de 
caracter. O slăbiciune fatală. 

— Mogget, de ce eşti aşa de răutăcios cu Touchstone? îl 
dojeni Sabriel, enervată că iar i-a stricat conversaţia, care de 
fapt nici măcar nu începuse. 

Motanul scoase un miorlăit şuierat şi-şi zbârli blana pe 
spinare. 

— Nu sunt răutăcios deloc, spun doar adevărul, zise el 
răspicat, întorcându-le spatele, chipurile ofensat. La urma urmei, 
o merită. 

— M-am săturat până peste cap de toate insinuările 
voastre! pufni ea atunci. Touchstone, zi-mi imediat ce ştie 
Mogget şi eu nu! 

Tânărul rămase tăcut, cu mâinile încleştate de fusul 
cârmei şi privind pierdut în zare, ca şi cum ar fi zărit deja 
turnurile din Belisaere la orizont. 

— Odată şi-odată tot va trebui să-mi spui, îi zise ea pe un 
ton destul de autoritar, ca în zilele când era prefectul şcolii. Ce 
poate fi atât de rău? 

Touchstone îşi umezi buzele şi începu să vorbească, la 
început ceva mai şovăielnic: 


— Domniţă... Totul s-a petrecut din pricina nesăbuinţei 
mele... N-am fost rău intenţionat, zău că nu. Acum două sute de 
ani, pe când ultima regină se afla încă pe tron... cred că... de 
fapt ştiu sigur că mă fac şi eu vinovat de căderea regatului şi de 
întreruperea descendenţei regale. 

— Poftim? Cum aşa? Cum ai putea fi tu vinovat? 

— Da, sunt, confirmă el amărât, şi mâinile începură să-i 
tremure aşa de tare, că biela prinse a se mişca dintr-o parte 
într-alta, făcând barca să taie apele în zigzag. A fost o... vreau 
să spun... 

Se împotmoli şi tăcu dintr-odată, trăgând adânc aer în 
piept şi îndreptându-se de spate, după care îşi reluă 
mărturisirea solemn, de parcă dădea raportul unui ofiţer 
superior. 

— Nu ştiu cât de multe îţi pot dezvălui, pentru că toată 
povestea asta e strâns legată de forţele Legământului. Nici nu 
ştiu de unde să încep... Cu regina, presupun. Avea patru copii, 
iar Rogir, fiul cel mare, mi-a fost tovarăş de joacă pe vremea 
când eram copii. Indiferent de joc, el era întotdeauna cel care 
conducea, cel cu ideile. Noi, ceilalţi, îl ascultam şi-l urmam întru 
totul. Apoi, pe măsură ce-am crescut, ideile lui au devenit din ce 
în ce mai ciudate şi mai obscure, aşa că ne-am îndepărtat, şi 
fiecare a apucat-o pe drumul său. Eu am intrat în garda regală, 
iar el şi-a văzut mai departe de treburile lui, care nu erau tocmai 
nevinovate. Acum ştiu că îl interesau magia liberă şi 
necromanţia, dar la vremea aceea n-am bănuit absolut nimic. 
Ştiu că ar fi trebuit să-mi dau seama, dar era foarte ascuns şi-l 
vedeam destul de rar. Mai către sfârşit... vreau să spun cu 
câteva luni înainte de nenorocire... nu-l mai văzusem pe Rogir 
de câţiva ani buni, când a apărut pe neaşteptate chiar înainte 
de Festivalul Solstiţiului de larnă. M-am bucurat nespus să-l văd, 
căci l-am găsit schimbat în bine, mai aproape de copilul pe care- 
| cunoscusem odinioară. Părea să-şi fi pierdut interesul pentru 
bizareriile care-l stârniseră în copilărie, şi-am petrecut iar ore în 
şir împreună, vânând, călărind, dansând, bând cot la cot, ca doi 
tovarăşi. Apoi, într-o după-amiază târzie şi rece, înainte de apus, 
pe când le păzeam pe regină şi pe doamnele ei în timpul unui 
joc de cranaque, a venit şi a rugat-o pe mama sa să coboare cu 


el în lăcaşul Pietrelor Sacre. la uite că am putut pronunţa 
cuvintele magice! se miră el, întrerupându-şi povestea. 

— Da, poţi, zise Mogget pe un ton neutru, fără să pară 
câtuşi de puţin surprins. Părea obosit din cale-afară, ca o pisică 
maidaneză hăituită până la epuizare. Marea spală orice vrajă, 
pentru un timp limitat, desigur, aşa că vom mai putea vorbi 
despre forţele de căpătâi ceva vreme de-acum încolo, însă nu 
prea multă. Uitasem complet de asta. 

— Continuă, îl încurajă Sabriel pe Touchstone, 
nerăbdătoare. Să profităm de dezlegarea asta cât mai ţine. 
Pietrele astea Sacre nu sunt cumva piatra şi mortarul de care 
vorbeşte cântecul? A treia şi a cincea forţă? 

— Ba da, îi răspunse el distant, ca şi cum ar fi recitat o 
lecţie învățată pe dinafară. Cu tot cu Zidul. Oamenii - sau, mă 
rog, cine or fi fost cei care au plămădit cele cinci mari forţe, au 
sădit trei în sângele unor fiinţe vii şi două în construcţii: una în 
Zid, cealaltă în Pietrele Sacre. Toate celelalte pietre magice, cu 
puteri mai slabe decât a lor, îşi trag seva de la una dintre ele. 
Da... Pietrele Sacre... Cum spuneam, Rogir a venit şi ne-a spus 
că ceva nu e în ordine acolo, ceva ce mama sa trebuie neapărat 
să vadă. Deşi era fiul ei, regina nu prea l-a luat în serios. Ea 
însăşi era mag al Legământului şi ar fi simţit dacă pietrele erau 
în pericol. În plus, nu mai avea mult şi câştiga jocul, aşa că i-a 
spus să aibă răbdare până a doua zi dimineaţă. Rogir s-a întors 
atunci către mine şi m-a rugat să intervin pe lângă ea, săo 
conving să se răzgândească, ceea ce - blestemat fie ceasul! — 
am făcut. Regina a avut încredere în mine, la fel cum şi eu m- 
am încrezut în cuvântul lui, aşa că în cele din urmă s-a învoit. 
Soarele apusese deja când am pornit toţi trei către rezervorul 
unde se aflau pietrele, însoţiţi de tot atâţia ofiţeri şi de două 
doamne din suită. 

Vocea i se sugrumă dintr-odată, redusă la o şoaptă 
gâtuită, dar îşi continuă povestirea răguşit: 

— Era, într-adevăr, ceva în neregulă acolo jos, ceva ce 
însuşi Rogir pusese la cale. Pe măsură ce ne apropiam am văzut 
cum două dintre cele şase Pietre Sacre tocmai se despicau sub 
ochii noştri, pângărite cu sângele surorilor lui Rogir, sacrificate 
fără milă de către acoliţii acestuia într-ale magiei libere. Corabia 


reginei nu apucase să traverseze râul, dar le-am văzut dându-şi 
ultima suflare cu o privire înceţoşată în care mai licărea încă 
speranţa izbăvirii. Am simţit în măruntaie şocul despicării 
pietrelor, şi-mi aduc aminte că l-am zărit pe Rogir păşind în 
spatele reginei cu pumnalul scos, împlântându-i lama zimţată în 
gât. Avea o cupă în mână, o cupă de aur din setul preferat al 
reginei, în care a adunat sângele, iar eu... eu nu m-am mişcat 
destul de repede, am reacţionat cu întârziere... 

— Deci povestea pe care mi-ai spus-o în Valea Sfântă era 
o minciună! se înfurie Sabriel în timp ce vocea lui Touchstone 
păli, înlocuită de şiroaie de lacrimi ce începură să i se 
rostogolească pe obraji. Regina n-a supravieţuit, aşadar... 

— Nu, bâigui Touchstone. N-am vrut să te mint 
intenţionat, doar că... în capul meu era o adevărată nebuloasă. 

— Ce s-a întâmplat, mai exact? 

— Ceilalţi doi ofiţeri erau oamenii lui Rogir, continuă 
Touchstone cu vocea înăbușită de suspine. S-au năpustit asupra 
mea, dar Vlare - una dintre doamnele din suita reginei - a 
încercat să-i oprească, şi atunci m-am înfuriat rău, cred că am 
luat-o razna. In orice caz, i-am omorât pe amândoi. Rogir sărise 
din corabie şi-şi croia drum prin apă către pietre, având în mână 
cupa. Cei patru vrăjitori în robe negre îl aşteptau în jurul celei 
de-a treia pietre, următoarea la rând. Ştiam că n-am să-l pot 
ajunge din urmă, aşa că am azvârlit sabia către el şi lama i s-a 
înfipt puţin deasupra inimii, după ce a zbârnâit uşoară prin aer. 
A urlat sfâşietor, strigătul său răsunând iar şi iar în valea 
adâncă, după care s-a întors cu faţa, străpuns de sabie, dar încă 
pe picioare, cu blestemata de cupă ridicată înspre mine de 
parcă-mi oferea de băut. „Poţi să-mi sfâşii trupul, mi-a zis 
înaintând către mine. N-ai decât să-l rupi ca pe-un costum 
ponosit, că de omorât tot nu mă poţi omori!” S-a apropiat la mai 
puţin de-un metru, şi atunci i-am văzut chipul schimonosit de 
răutatea ascunsă în spatele trăsăturilor, odinioară atât de 
familiare... Apoi aproape c-am fost orbit de-un fulger alb, 
strălucitor, însoţit de clinchetul molcom al unor clopoței - 
precum cei de pe banduliera ta, Sabriel - răzbătând din mijlocul 
mai multor voci răstite şi alarmate ce veneau de undeva din 
spate. Cu picioarele împleticite, Rogir a făcut câţiva paşi înapoi 


şi a scăpat cupa din mână, iar sângele s-a răspândit în apă, 
întocmai ca o pată compactă de ulei. Când m-am întors, am 
văzut treptele înţesate de ofiţeri din garda regală, o pală 
albicioasă şi unduitoare de foc şi un bărbat cu o sabie lungă la 
brâu şi o curea cu clopoței la piept... După asta nu mai ştiu 
nimic. Cred că ori am leşinat, ori m-a lovit cineva la cap şi mi-am 
pierdut cunoştinţa. Când mi-am venit în fire eram în Valea 
Sfântă, şi primul lucru pe care l-am văzut a fost chipul tău 
deasupra mea. Habar n-am cum am ajuns acolo sau cine m-a 
adus... deocamdată nu-mi amintesc decât bucăţi disparate, fără 
nicio noimă. 

— Trebuia să-mi fi spus mai de mult toate astea, îi zise 
Sabriel, încercând să-şi înmoaie vocea pe cât posibil şi să pară 
cât mai înduioşată. Dar presupun că n-ai putut până ce marea n- 
a dezlegat vraja de tăcere sub care te aflai. la spune-mi, omul 
cu sabia şi clopoţeii era cumva Abhorsen? 

— Nu sunt sigur. Se poate. 

— Eu aş zice că sigur era el, spuse ea privindu-l pe 
Mogget, cu gândul la dâra jucăuşă de foc. Ai fost şi tu de faţă, 
nu-i aşa? îl întrebă pe motan. Doar că pe vremea aceea nu erai 
prizonier în trup de felină, aveai o altă formă. 

— Da, aşa e, am fost şi eu acolo, confirmă el. Cu Abhorsen 
din acea vreme. Un foarte puternic mag al Legământului şi un 
adevărat maestru în folosirea clopoţeilor, însă prea bun ca să 
înţeleagă trădarea şi s-o pedepsească cum se cuvine. L-am adus 
la Belisaere cu mare trudă, înfruntând multe primejdii, iar când 
am ajuns aici, în sfârşit, era deja prea târziu ca s-o mai salvăm 
pe regină sau pe fiicele ei. 

— Dar ce s-a întâmplat pe urmă? întrebă Touchstone 
şoptit. Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat. 

— Rogir se dăduse cu morţii încă înainte să se întoarcă la 
Belisaere. Era deja unul dintre ei, începu Mogget destul de 
plictisit, dar preţios, de parcă cine ştie ce le povestea. Insă 
numai un Abhorsen şi-ar fi putut da seama de asta, iar el, din 
păcate, nu era acolo. Adevăratul trup al lui Rogir era ascuns pe 
undeva... sau încă mai e ascuns... iar cel care s-a întors nu era 
decât o făcătură a magiei libere, o copie perfectă a trupului său 
lumesc. Studiile l-au purtat pe multe cărări, şi se pare că la un 


moment dat a apucat-o pe cea greşită, căci şi-a oferit propria 
Viaţă în schimbul puterii. Astfel, ca şi morţii, trebuia să sacrifice 
neîncetat alte Vieţi nevinovate ca să nu treacă pragul Dincolo. 
Legământul însă îl cam încurca, oriunde s-ar fi dus în regat, aşa 
că s-a hotărât să-l distrugă o dată pentru totdeauna. Sigur că în 
loc de Pietrele Sacre s-ar fi putut mulţumi cu altele ceva mai 
slabe şi mai puţin expuse, dar asta n-avea să-i asigure decât un 
teritoriu limitat de acţiune, iar Abhorsen l-ar fi dibuit mult prea 
curând. Pentru a spinteca cele şase pietre avea însă nevoie de 
sânge nobil - sângele propriei familii. Sigur c-ar fi mers şi cu cel 
al lui Clayr sau al lui Abhorsen, dar ar fi fost cam greu să-l 
obţină. Fiind primul născut al reginei, dar mai cu seamă 
inteligent şi foarte puternic, aproape că a reuşit să-şi ducă 
planul la îndeplinire. Până să apuce Abhorsen să-l oprească, a 
spintecat două dintre pietre şi şi-a omorât mama şi surorile. 
Abhorsen l-a târât până în străfundurile Morţii, ce-i drept, dar, 
din moment ce nu i-au găsit trupul niciodată, Rogir a continuat 
şi continuă încă să existe. A coordonat şi a desăvârşit prăbuşirea 
regatului chiar de dincolo de Moarte, ceea ce nici n-a fost prea 
greu, cu familia regală anihilată şi una dintre forţe ştirbită, 
pervertindu-le şi slăbindu-le şi pe celelalte patru. Nu se poate 
spune că a fost învins în noaptea aceea de pomină, ci doar că 
eforturile i-au fost zădărnicite. Tocmai de aceea, în ultimii două 
sute de ani n-a făcut altceva decât să încerce pe orice căi să se 
întoarcă înapoi printre cei vii... 

— Şi a reuşit, nu-i aşa? îl întrerupse Sabriel. El e Kerrigor, 
creatura cu care generaţii întregi de Abhorsen s-au luptat, 
încercând să-l ţină captiv în Moarte... El e cel care a pătruns în 
Viaţă omorând patrula de la Piscul Despicat, stăpânul 
mordicantului. 

— Nu ştiu, zise Mogget. Şi tatăl tău era de aceeaşi părere. 

— E unul şi-acelaşi, întări Touchstone distant. Kerrigor e 
porecla pe care Rogir o avea de copil. Chiar eu i-am inventat-o, 
în ziua când ne-am bătut cu noroi. Numele lui oficial era 
Rogirek. 

— Ori el, ori unul dintre slujbaşii lui probabil că l-au atras 
pe tatăl meu la Belisaere înainte ca Kerrigor să treacă pragul 
dincoace, gândi ea cu voce tare. Mă întreb totuşi de ce a ales să 


intre în Viaţă atât de aproape de Zid. Nu e cam periculos pentru 
el? 

— Probabil că trupul lui e undeva lângă Zid, şi a fost 
nevoit să găsească un portal cât mai aproape de el, zise 
Mogget. Dar tu ar trebui să ştii asta. Altfel n-ar putea să 
reînnoiască vraja care-l ţine departe de Ultima Poartă. 

— Da, aşa e, încuviinţă Sabriel aducându-şi aminte de 
pasajele din Cartea morților. 

Simţi deodată un fior rece pe şira spinării, dar se stăpâni 
să nu suspine. Îi venea să plângă, să urle chiar, s-o ia la fugă 
înapoi către Ancelstierre şi să treacă Zidul cât mai departe 
înspre miazăzi, lăsând în urmă magia cu tot cu Morţii şi cu 
urzelile lor. Se potoli însă destul de repede şi zise: 

— A mai fost o dată învins de un Abhorsen. De ce n-aş 
putea să-l răpun şi eu? Înainte de toate însă trebuie să găsim 
trupul tatălui meu. 

Se lăsă un moment de tăcere întrerupt doar de adierea 
vântului în pânze şi de şuieratul molcom al velaturii. Touchstone 
îşi trecu mâna peste ochi şi privi către Mogget. 

— Aş mai avea o singură întrebare. Cine mi-a trimis 
spiritul în Moarte şi mi-a transformat trupul în statuie de lemn? 

— Niciodată n-am ştiut cum ai sfârşit, îi răspunse Mogget 
întâmpinându-i privirea cu ochii lui verzi şi pătrunzători, fără să 
clipească. Dar probabil că Abhorsen te-a dus în Valea Sfântă. 
Când te-am scos din lăcaşul pietrelor îţi pierduseşi minţile cu 
totul, pesemne din cauza şocului resimţit când s-au despicat. 
Văd că nici tu nu-ţi mai aduci aminte de nimic. Se pare totuşi că 
două sute de ani nu ti-au fost de ajuns să te întremezi. Ştiu şi 
eu... Trebuie că a văzut ceva în tine, sau poate că Clayr o fi citit 
ceva în gheaţă. Aaa, greu a fost să-i pronunţ numele! Bag de 
seamă că ne apropiem de oraş şi marea îşi pierde din puteri, 
căci îmi simt limba iar legată... 

— Nu, Mogget, nu te lăsa! îi strigă Sabriel. Vreau să ştiu 
mai multe! De pildă, cine eşti tu de fapt şi ce legătură ai cu 
forţele... 

Până să termine i se puse un nod în gât şi tot ce-i ieşi pe 
gură fu un gângurit neînțeles. 

— Prea târziu... zise Mogget calm, apucându-se să se 


spele simandicos, descriind cu limba lui subţire mici rotocoale 
rozalii în albul blănii. 

Sabriel oftă adânc şi-şi întoarse privirea la întinderea de 
turcoaz a mării, uitându-se apoi în sus, către discul de foc ce 
domina văzduhul vărgat în alb-albastru. O adiere uşoară umfla 
pânza de deasupra, ciufulindu-i părul în treacăt şi ţinând 
pescăruşii în balans dinaintea corăbiei, pentru ca apoi să-i 
unească cu trilurile piţigăiate ale fraţilor lor aflaţi ceva mai 
încolo, care se hrăneau dintr-un banc de peşti cu solzi argintii ce 
înotau aproape de suprafaţă. 

Totul în jur era atât de viu şi de colorat, încât nu puteai să 
nu simţi bucuria de a trăi. Până şi trupul fetei, nespălat de atâta 
timp, cu pielea mirosind a peşte şi aspră de sare, părea dintr- 
odată sprinten şi revigorat. Cu toate astea, din trecutul neguros 
al lui Touchstone se desprindea amenințătoare prezenţa lui 
Rogir - sau Kerrigor - laolaltă cu răcoarea cenuşie a Morţii. 

— Va trebui să fim cu ochii-n patru şi să ne rugăm ca 
Legământul... Cum i-ai zis tu mai exact bătrânului din Nestowe 
în noaptea când am plecat? îl întrebă ea pe Touchstone. 

— Legământul să ne aibă în pază pe toţi! răspunse el 
prompt, dându-şi seama imediat la ce se referă Sabriel. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


Sabriel se aşteptase să vadă un oraş ruinat şi părăsit, dar 
lucrurile stăteau cu totul altfel. Imediat ce zăriră la orizont 
turnurile din Belisaere şi zidurile cu adevărat impresionante ce 
îngrădeau peninsula pe care se înălța oraşul, văzură şi câteva 
bărci asemănătoare cu a lor, din care mai mulţi oameni 
pescuiau în voie - oameni ca oricare alţii, liniştiţi şi prietenoși, 
care-şi făceau cu mâna şi-şi strigau tot felul de încurajări când 
treceau unul pe lângă celălalt. Numai din saluturile lor îţi puteai 
da seama cam cum stau lucrurile în Belisaere, deşi pe vremea 
lui Touchstone „Vreme bună şi ape repezi!” nu era tocmai 
urarea tipică pentru pescari. 

Principalul port era accesibil dinspre vest, unde un canal 
lat şi marcat cu geamanduri făcea legătura între două mari 
fortificaţii exterioare de apărare ce dădeau într-un bazin imens, 
cât douăzeci sau treizeci de terenuri de joacă la un loc şi 
încadrat pe trei laturi de mai multe debarcadere, majoritatea în 
paragină. În spatele acestora, la nord şi la sud, se înălţau nişte 
magazii părăsite ai căror pereţi dărâmaţi şi acoperişuri găurite 
dădeau de înţeles că nu mai erau de mult în folosinţă. 

Doar docul dinspre est părea cuprins de agitaţie, cu mai 
multe ambarcaţiuni de dimensiuni mici pironite de ponton, în şi 
din care marfa era încărcată sau descărcată. Nici pomeneală de 
marile nave comerciale de odinioară. Mai multe vase de coastă 
se roteau dinspre punte către doc şi invers, hamalii purtau 
pachete uriaşe în spinare de-a lungul estacadelor, iar copiii 
făceau plonjoane în apă, înotând printre bărcile acostate. 
Indărătul acestor debarcadere nu era nicio magazie, în schimb 
se vedeau sute de dughene neacoperite, ca un fel de tarabe 
decorate în culori aprinse ce mărgineau un perimetru destul de 
larg presărat cu mese doldora de mărfuri şi câteva scaune 
lângă, unul pentru vânzător, iar celelalte destinate clienţilor 
favorizați. Cumpărători erau destui, ba chiar prea mulţi, după 
cum observă Sabriel când Touchstone trase barca într-o dană 
liberă. Era un adevărat furnicar şi lumea mişuna grăbită de colo- 


colo. 

Touchstone dădu drumul frânghiei de la vela mare şi lăsă 
barca în voia curenților tocmai la timp ca să cotească şi să 
alunece pieziş în tranchetele ce mărgineau cheiul. Sabriel 
aruncă una dintre frânghii pe ponton, dar până să iasă din barcă 
s-o lege de bolard, unul dintre ştrengarii de pe mal i-o luă 
înainte. 

— Daţi-mi şi mie un bănuţ pentru nod! se rugă el cu o 
voce piţigăiată ce străpunse vacarmul mulţimii. Vă rog, doamnă, 
un bănuţ... 

Sabriel surâse forţat şi-i aruncă o monedă de argint pe 
care băieţandrul o prinse iute în palmă, zâmbindu-i larg înainte 
să se facă nevăzut în mulţimea ce împânzea docul. Redeveni 
apoi serioasă dintr-odată, căci se simţea înconjurată de o 
puzderie de spirite moarte. Erau multe, incredibil de multe, dacă 
nu chiar aici în port, atunci cu siguranţă sus în oraş. Belisaere 
era construit pe patru coline nu foarte înalte cu o depresiune în 
mijloc, care avea legătură cu marea prin acest port dinspre 
soare-apune. Din câte îşi dădea ea seama, valea era singura 
încă nepângărită de prezenţa morţilor, însă nu-şi putea explica 
de ce. Restul oraşului, adică dealurile, care ocupau cam două 
treimi din întreaga suprafaţă, erau deja infestate de duhoarea 
lor fetidă. 

Partea aceasta a oraşului din apropierea portului părea, 
dimpotrivă, plină de Viaţă şi de voie-bună. Uitase cât de 
gălăgios poate fi oraşul uneori, deşi nici pe vremea când încă 
mai era în Ancelstierre nu fusese în vizită decât la Bain, care nu 
avea mai mult de zece mii de locuitori. Sigur că Belisaere nu era 
un oraş foarte mare după standardele din Ancelstierre, şi nici nu 
avea toate acele automobile sau autobuze zgomotoase care de 
mai bine de zece ani contribuiau din plin la vacarmul citadin de 
dincolo de Zid. Aici, în schimb, oamenii păreau că se descurcă 
foarte bine şi fără maşini sau autobuze, vânzolindu-se întruna, 
luându-se la harţă din te miri ce, strigând unii la alţii, vânzând, 
cumpărând, târguindu-se, cântând... 

— Aşa era şi pe vremea ta? strigă fata către Touchstone, 
în timp ce urcau pe chei, asigurându-se că au luat totul din 
barcă. 


— Nu, nu tocmai, îi zise el. Bazinul era mai totdeauna plin 
şi de chei erau ancorate vase mult mai mari decât acum, iar în 
loc de piaţă erau mai multe magazii. Oricum, era mai puţină 
hărmălaie şi oamenii nu erau aşa de grăbiţi. 

Stăteau pe marginea docului privind viermuiala de trupuri 
şi marfă, asurziţi de larma dimprejur şi acaparaţi fără voie de 
noul iz de târg ce înlocuise pe neaşteptate briza proaspătă a 
mării. Aerul era plin de mirosuri de mâncare gătită amestecate 
cu fum de la focurile de lemne sau arome de tămâie şi 
untdelemn încins, peste care se adăuga la răstimpuri duhoarea 
inconfundabilă a canalelor de scurgere. 

— Era şi mult mai curat... adăugă el dezamăgit. Cred c-ar 
fi mai bine să găsim cât mai repede un han sau un popas unde 
să înnoptăm. 

— Da, ai dreptate, încuviinţă Sabriel, temându-se totuşi să 
se avânte în mulţime. 

Nu erau morţi printre ei, cel puţin ea nu simţea să fie 
vreunul, dar chiar şi aşa... Cei de acolo n-ar fi supravieţuit dacă 
n-aveau cine ştie ce înţelegere secretă cu ei - ceea ce o scârbea 
mai rău decât putoarea scurgerilor. 

În timp ce Sabriel privea neîncrezătoare şi strâmbând din 
nas mulţimea, Touchstone îl prinse de umăr pe-un puşti ce 
tocmai trecea pe lângă ei, cu care schimbă câteva vorbe înainte 
să-i strecoare un ban de argint în palmă şi să-l urmeze în 
mulţime. Se uită înapoi după Sabriel, şi văzând-o privind 
absentă în gol, o apucă iute de mână, trăgând-o după el cu tot 
cu motanul încolăcit leneş în jurul gâtului, pe post de guler de 
blană. 

Era prima dată când o atingea după ce acesta „se 
deşteptase”, de aceea gestul lui o luă oarecum prin surprindere. 
Sigur, fusese cu mintea aiurea, dar s-o apuce aşa smucit... 
Palma lui i se părea mult mai mare decât ar fi crezut, cu pielea 
aspră şi bătături interesante. Îşi trase iute mâna din strânsoare 
fără să se îndepărteze de el sau de micul ghid din faţă, 
străbătând de-a curmezişul mulţimea. 

Trecură apoi prin mijlocul pieţei cu barăci neacoperite, de- 
a lungul unei alei mărginite de nişte prăvălioare sărăcăcioase, 
unde sigur se vindeau peşte şi carne de pasăre, după miros. 


Acest capăt al portului era ticsit de lăzi întregi pline cu peşte 
proaspăt, lângă care negustorii îşi anunțau preţurile în gura 
mare, lăudându-şi marfa, în timp ce cumpărătorii făceau oferte 
ori se arătau indignaţi de cost la fel de vehement. Indiferent că 
era vorba de găleți, saci sau lăzi, toate treceau din mână-n 
mână pline-ochi, întorcându-se apoi ca să fie umplute iarăşi cu 
peşte sau homari, calmar sau scoici. Monedele călătoreau la fel, 
dintr-o palmă într-alta, mai puţin atunci când punguţe întregi 
doldora de arginţi îşi deşertau preţiosul conţinut direct în 
chimirele proprietarilor de tarabe. 

În celălalt capăt era ceva mai linişte, iar dughenele erau 
pline de cuşti puse una peste alta din care îi priveau speriate 
nişte găini ameţite şi cam bătrâioare. Oricum, aici lumea nu se 
mai îmbulzea ca la intrarea în port. Când îl zări în cele din urmă 
pe bărbatul care le tăia beregata una după alta, mânuind cuțitul 
cu o repeziciune de invidiat şi aruncându-le apoi la grămadă 
într-o cutie, Sabriel îşi adună toate eforturile ca să le uşureze 
Moartea mult prea fulgerătoare şi crudă pentru nişte fiinţe atât 
de nevinovate. 

Dincolo de piaţă era o fâşie destul de mare de pământ 
viran care fusese amenajat pentru ceva anume, căci după ce-i 
dăduseră foc îl lucraseră cu sapa şi lopata, fiind pe urmă netezit 
cu drugul. Sabriel nu înţelegea la ce ar putea servi până să 
zărească apeductul de dincolo de parcela de pământ, perfect 
paralel cu aceasta. Locuitorii din vale nu aveau, aşadar, niciun 
fel de înţelegere secretă cu morţii, aşa cum bănuise la început. 
Această parte a oraşului era susţinută de mai multe apeducte, 
iar morţii nu numai că nu puteau să treacă prin apă, nu rezistau 
nici măcar să meargă pe sub ea. 

Terenul amenajat era doar o măsură de precauţie, 
permiţând o supraveghere mai eficientă a apeductelor - ceea ce 
explica prezenţa patrulei de arcaşi în interiorul perimetrului, 
mărşăluind ritmat cu siluetele lor drepte, care pe fundalul 
cerului semănau cu umbrele unor marionete. Băiatul îi conduse 
către o arcadă centrală care se înălța printre două dintre cele 
patru armături ale apeductului, păzită de altă patrulă de arcaşi. 
Pe fiecare latură erau alte arcade ceva mai mici care susțineau 
canalul principal, năpădite de tufe de scaieţi netăiate tocmai 


pentru a nu permite accesul oamenilor în zonă, în timp ce apa 
de deasupra îi ţinea pe morţi la distanţă. 

Sabriel îşi strânse pelerina pe lângă corp când trecură pe 
sub arcada din mijloc, însă curiozitatea arcaşilor fu imediat 
domolită de bănuţul de argint pe care Touchstone i-l strecură 
unuia dintre ei. Păreau nişte ofiţeri de mâna a doua sau, mai 
rău, probabil simpli gardieni sau agenţi de pază. Niciunul nu 
purta însemnul Legământului sau alte urme lăsate de magia 
liberă. 

Dincolo de apeduct se vedeau mai multe străzi ce 
şerpuiau haotic dintr-o piaţetă cu caldarâmul denivelat şi o 
fântână arteziană în mijloc, reprezentând statuia unui bărbat cu 
o coroană impresionantă pe cap şi două jeturi de apă ţâşnindu-i 
din urechi. 

— Regele Anstyr al II-lea, zise Touchstone arătând înspre 
fântână. Lumea zice că avea un simţ al umorului aparte. 
Oricum, mă bucur că statuia a rămas la locul ei. 

— Încotro mergem? întrebă Sabriel, mult mai liniştită 
acum că ştia că locuitorii nu se aliaseră cu morţii. 

— Băiatul zice că ştie el un han bun, îi explică Touchstone 
cu privirea la puştiul zdrenţăros care rânjea întruna la ei, gata să 
se ferească de ghionturile sau de pumnii cu care probabil că se 
deprinsese deja foarte bine. 

— La Trei Lămăi, zise micuțul. E cel mai bun din oraş, vă 
zic eu. Doamnă, domnule... 

N-apucă bine să se întoarcă, şi de undeva, dinspre port, se 
auzi dangătul sumbru şi distonant al unui clopot, repetat de trei 
ori la rând. Porumbeii adunaţi în mica piaţă îşi luară zborul pe 
dată, speriaţi de sunetul răscolitor. 

— Ce-a fost asta? întrebă Sabriel spre marea uimire a 
puştiului, care o privi cu gura căscată. 

— Clopotul, ce altceva să fie? răspunse el nedumerit, 
înțelegând sensul întrebării abia după câteva momente, când 
adăugă: Sună apusul. Vorbea de parcă ei ar fi trebuit să ştie 
toate astea. E cam devreme, totuşi... Poate pentru că e-nnorat 
sau aşa ceva... 

— Vrei să spui că toată lumea intră în casă la sunetul 
clopotului? 


— Şi normal! pufni el cu un aer atotştiutor. Altfel te înhaţă 
stafiile ori spiriduşii! 

— Ahaaa, se prefăcu Sabriel surprinsă. Bine, atunci hai să 
ne grăbim! 

Hanul arăta surprinzător de bine, o clădire văruită, cu 
patru etaje, care dădea înspre o piaţă ceva mai mică, cam la 
vreo două sute de metri sau mai bine de piaţeta cu statuia 
regelui Anstyr drept fântână. În mijloc se înălţau trei lămâi 
stufoşi cu frunze plăcut mirositoare şi încărcaţi de fructe, deşi 
nu era sezonul lor. „Există o singură explicaţie, îşi zise Sabriel. 
Magia Legământului.” Bănuiala îi fu confirmată când zări piatra 
magică ascunsă printre frunze, însoţită de numeroase vrăji de 
fertilitate, căldură şi belşug, vechi de când lumea. Odată ajunsă 
în cameră, fata adulmecă cu nesaţ aerul parfumat, umplându-şi 
plămânii de mireasma agrumelor, bucuroasă că fereastra are 
vedere către scuarul de la intrare. 

În spatele ei, o cameristă umplea de zor cada de tablă cu 
apă fierbinte. Turnase deja câteva găleți mari, ajungând, în 
sfârşit, la ultima, când Sabriel închise fereastra şi se apropie de 
vana aburindă, privind-o cu jind. 

— Mai aveţi nevoie de ceva, domniţă? o întrebă fata 
făcând o plecăciune scurtă. 

— Nu, mulţumesc, zise ea trăgând zăvorul îndată ce 
camerista dispăru dincolo de uşă. 

Îşi dădu iute pelerina jos, scoţându-şi apoi armura năclăită 
de sare ce duhnea a transpiraţie şi, în sfârşit, hainele de 
dedesubt, care aproape că i se lipiseră de trup după o 
săptămână întreagă pe mare. Se dezbrăcă de tot şi-şi rezemă 
sabia de marginea căzii - ca s-o aibă mai la îndemână -, după 
care se afundă recunoscătoare în apa fierbinte şi apucă cu 
nădejde săpunul cu aromă de lămâie, hotărâtă să dea jos stratul 
gros de jeg şi sudoare. 

Din camera vecină răzbătu la un moment dat glasul unui 
bărbat, neîndoielnic al lui Touchstone, întrerupt de clipocitul 
apei şi de chicotelile cameristei de mai devreme. Sabriel se opri 
şi ascultă cu atenţie. Sunetele deveniră ceva mai înfundate, dar 
auzi din nou râsul fetei şi apoi iarăşi vocea lui groasă spunându-i 
ceva neînțeles. Urmă apoi un pleoscăit puternic, ca şi cum ceva 


greu căzuse dintr-odată în apă şi în loc de unul erau acum în 
cadă doi. 

Pe urmă nimic. Cele câteva clipe de tăcere fură curmate 
de alte pleoscăituri asemănătoare, gâfâieli şi râsete înfundate. 
Oare Touchstone se hlizea aşa? Auzi apoi gemetele sacadate şi 
ascuţite ale cameristei şi roşi brusc, înțelegând, în sfârşit, ce se 
întâmplă. Scrâşni din dinţi şi-şi cufundă capul în apă ca să nu-i 
mai audă, lăsându-şi afară numai nasul şi gura, în timp ce 
bătăile inimii îi răsunau estompat în urechi. 

Şi ce mare scofală, până la urmă? Nu se gândea la el în 
sensul fizic, iar mintea numai la asta nu-i stătea acum. De ce să- 
şi complice Viaţa cu tot felul de griji şi măsuri de precauţie ori 
trăiri emoţionale când avea şi-aşa destule pe cap? „Mai bine 
vezi ce-i de făcut de-acum încolo”, îşi repeta întruna, încercând 
să nu se gândească la altceva. Era sigură că toate astea i se 
întâmplau din simplul motiv că Touchstone era primul tânăr pe 
care-l cunoscuse în afara şcolii. La urma urmei, ce-o privea ce 
face el, când nici măcar numele nu i-l ştia? 

Un ciocănit înfundat în tablă o făcu să tresară dintr-odată 
şi să-şi scoată capul din apă exact la timp ca să-l audă pe 
bărbatul din camera vecină gemând satisfăcut. Era cât pe ce să 
se cufunde din nou în apă, când zări botul rozaliu al lui Mogget 
sprijinit de margine, aşa că se ridică brusc cu apa şiroindu-i pe 
faţă şi amestecându-se cu lacrimile pe care se ambiţiona să le 
ignore. Îşi acoperi sânii supărată şi-l luă la rost: 

— Ce cauţi aici? 

— M-am gândit că poate ar fi bine să-ţi spun că 
Touchstone stă dincolo, zise el arătând către peretele de vizavi, 
cufundat în tăcere. Nu are cadă în cameră, aşa că m-a trimis să 
te întreb dacă o poate folosi pe a ta după ce termini. Intre timp 
aşteaptă jos, poate mai află una, alta... 

— Aha... bâigui Sabriel. Mai contemplă câteva secunde 
peretele opus, după care îşi mută privirea către cel din 
apropiere, din spatele căruia glasurile celor doi erau acoperite 
acum de scârţâitul arcurilor. Păi ce să zic... Spune-i că nu mai 
durează mult. 

Peste douăzeci de minute ieşi din cameră ca nouă, cu 
papuci de casă în picioare şi îmbrăcată într-o rochie de 


împrumut care însă nu se potrivea deloc cu brâul săbiei, de care 
nu se înduplecase să se despartă. Banduliera o lăsase, într- 
adevăr, în cameră, sub pat, cu Mogget adormit peste ea. Păşi în 
salonul aproape gol şi se apropie tiptil de Touchstone, 
înghiontindu-l pe la spate şi făcându-l să-şi verse berea. 

— E rândul tău la baie! îl anunţă ea veselă. Se poate să 
am o escortă aşa jegoasă? Hai, du-te, tocmai am umplut-o cu 
apă caldă. A, vezi că e şi Mogget în cameră, spercă nute 
deranjează. 

— De ce să mă deranjeze? întrebă Touchstone nedumerit 
nu atât de remarcă, ci mai ales de voioşia ei debordantă. Tot ce 
vreau e să mă văd şi eu spălat odată! 

— Foarte bine. Am să poruncesc să ne aducă cina la tine 
în cameră, ca să putem vorbi în timp ce mâncăm. Trebuie să 
vedem ce facem mai departe. 

Când veni vremea mesei, terminară destul de repede cu 
planurile, reuşind totuşi să nu strice prea devreme atmosfera 
relativ festivă. Erau, în sfârşit, curaţi şi cu stomacul plin, într-un 
loc sigur, unde, măcar pentru o seară, puteau uita neînțelegerile 
din trecut sau temerile legate de viitor. 

Cu toate astea, odată terminat ultimul fel - calmar prăjit 
garnisit cu usturoi, orz fiert, sirop de lămâie şi oţet de tarhon -, 
reveniră brusc la realitate, cu toate grijile şi problemele ei. 

— Cred că locul cel mai potrivit unde aş putea găsi trupul 
tatălui meu este... acolo... în valea unde a fost omorâtă regina, 
zise ea încet. In sălaşul pietrelor. Chiar aşa, unde e... rezervorul 
ăsta, mai exact? 

— Sub Colina Palatului. Există mai multe intrări, dar toate 
sunt dincolo de apeductul ce străbate valea în care ne aflăm 
acum. 

— Cred că ai dreptate în privinţa tatălui tău, zise şi 
Mogget din culcuşul pe care şi-l făcuse între păturile de pe patul 
lui Touchstone. Dar trebuie să-ţi spun că e extrem de periculos 
să mergem acolo. Cu siguranţă că magia Legământului e în 
mare parte distorsionată şi pervertită, la fel ca multe alte vrăji 
de încătuşare, aşa încât duşmanul... 

— Adică Kerrigor, îl întrerupse ea. Dar poate nu-i acolo... 
Şi, chiar dacă e, nu cred să fie chiar aşa de greu să ne 


strecurăm înăuntru. 

— Probabil o să putem da târcoale doar de pe margine, 
interveni Touchstone. Rezervorul e imens, cu cel puţin câteva 
sute de coloane, plus că dacă intrăm va trebui să ne croim drum 
prin apă, şi sigur o să facem zgomot. In afară de asta, cele şase 
pietre sunt exact în mijlocul bazinului, aşa că... 

— Da, bine, dar dacă izbutesc, într-adevăr, să-i reunesc 
spiritul cu trupul, atunci chiar că nu mai avem de ce să ne 
temem, nu se lăsă Sabriel. Asta e de fapt primul pas: să-i 
recuperăm trupul. Restul complicaţiilor se vor rezolva de la sine. 

— Asta dacă nu apar altele până atunci, comentă Mogoget. 
Dar stai să văd dacă am înţeles bine: ne furişăm înăuntru 
repejor şi-l căutăm pe tatăl tău - care te pomeneşti că ne 
aşteaptă pitit bine printr-un cotlon ferit - după care, ce? Vedem 
ce se întâmplă la faţa locului? 

— O să mergem pe lumină, într-o zi senină şi însorită... 
începu ea şovăielnică. 

— Foarte frumos, atâta doar că locul ăsta e sub pământ, 
veni răspunsul sarcastic. 

— Ei, atunci ştim că avem măcar un refugiu... răspunse ea 
resemnată. 

— Mai sunt şi gurile de aerisire, adăugă Touchstone. La 
prânz razele soarelui pătrund înăuntru şi îmbracă totul într-o 
lumină difuză, ca cea de la amurg, iar apa le reflectă în petice 
gălbui. 

— Deci mergem şi găsim trupul tatei, îl aducem aici la 
adăpost, şi abia după asta vedem ce-i de făcut, zise ea 
însufleţită. 

— Un plan cu adevărat măreț, ce să zic! mormăi Mogget 
plictisit. Ingenios... de simplu. 

— Atunci fă tu altul, dacă eşti aşa deştept! răbufni ea. Eu 
una mi-am stors destul minţile! Aş vrea să mă pot întoarce în 
Ancelstierre şi să uit de tot şi de toate, dar asta ar însemna să 
nu-l mai văd niciodată pe tata şi să-i las pe morţi să distrugă şi 
ce-a mai rămas din blestematul ăsta de regat! Poate că n-o să 
reuşesc, dar cel puţin ştiu c-am încercat, aşa cum ar face orice 
Abhorsen în locul meu, chit că-mi spui mereu că nu sunt demnă 
de numele ăsta! 


Reduşi la tăcere de aşa o izbucnire neaşteptată, 
Touchstone îşi feri privirea stânjenit, în timp ce Mogoet o fixă o 
vreme, după care căscă prelung, ridicând din umeri. 

— Nu-mi vine nimic mai bun în minte. Mă tem că m-am 
prostit odată cu trecerea vremii, ajungând mai neştiutor chiar 
decât propriii stăpâni. 

— Mie mi se pare un plan destul de bun, zise Touchstone 
pe neaşteptate. Deşi... trebuie să recunosc că mi-e teamă, 
adăugă apoi cu jumătate de gură. 

— Şi mie, îi şopti Sabriel, dar dacă mâine e frumos o 
pornim într-acolo, negreşit. 

— Da, aşa vom face, încuviinţă el hotărât. Până nu ne 
copleşeşte teama de tot... 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


Plecarea din oraş fu mult mai anevoioasă decât se 
aşteptaseră, lăsând în urmă zona sigură a oraşului încadrată de 
apeduct şi apucând-o către arcada dinspre nord, care dădea 
într-o stradă abandonată de ceva timp şi mărginită de un şir de 
case în paragină ce şerpuiau către dealurile dinspre 
miazănoapte. 

Odată ajunşi în dreptul arcadei, fură întâmpinați de şase 
soldaţi ceva mai alerţi şi mai eficienţi decât cei care păzeau 
pasajul de la docuri. In faţa lor mai era un grup de oameni care 
aşteptau să treacă, nouă bărbaţi care, după figuri şi după felul 
în care vorbeau şi se purtau, nu păreau tocmai paşnici. Fiecare 
purta câte o armă, de la pumnale până la o bardă cu lama lată, 
iar cei mai mulţi aveau agăţate în spate şi nişte arcuri scurte şi 
ciudat de curbate. 

— Cine-s ăştia? întrebă Sabriel. Ce caută în zona bântuită 
a oraşului? 

— Prădători... îi răspunse Touchstone. Câţiva dintre cei cu 
care am vorbit aseară mi-au spus de ei. Se pare că în anumite 
părţi oamenii au dat bir cu fugiţii extrem de repede, lăsându-şi 
baltă mare parte din agoniseală, aşa că au ce fura. O 
îndeletnicire destul de periculoasă, aş zice eu... 

Sabriel încuviinţă din cap şi se întoarse iarăşi către 
bărbaţii din faţă, majoritatea fie aşezaţi pe jos, fie stând aşezaţi 
lângă peretele apeductului. Câţiva dintre ei îi întoarseră privirea, 
cântărind-o cu ochi oarecum suspicioşi. Pentru o clipă, fata 
crezu că i-au zărit clopoţeii de sub pelerină, dându-şi astfel 
seama că era necromant, dar se linişti repede, dându-şi seama 
că ea şi Touchstone fuseseră probabil luaţi drept prădători rivali. 
De altfel, cine altcineva şi-ar fi dorit să părăsească siguranţa 
apelor repezi? Gândindu-se mai bine, nici nu erau aşa departe 
de adevăr. Se simţea întrucâtva ca un tâlhar neînduplecat, căci 
în ciuda faptului că de-abia fuseseră spălate şi curățate, hainele 
şi armura erau totuşi nişte articole demne de luat în seamă. Mai 
mult, erau încă puţin umede, iar pelerina groasă pe care o luase 


de pe corabie şi cu care era înfăşurată acum era încă udă, 
pentru că nu fusese agăţată cum trebuie la uscat. Partea bună 
era că totul mirosea a lămâie, dat fiind că cei de la Trei Lămâi 
nu foloseau altfel de săpun. 

Sabriel avusese impresia că tâlharii îi aşteptau şi ei pe 
soldaţi, dar îndată ce-i văzu că se ridică mormăind şi 
blestemând în şoaptă şi că se aliniază plictisiţi cu faţa către ea 
îşi dădu seama că cei pe care-i aşteptau veneau de undeva din 
spate. 

Privi peste umăr şi îngheţă când zări doi bărbaţi 
apropiindu-se de arcadă, însoţiţi de vreo douăzeci de copii de 
felurite vârste, între şase şi şaisprezece ani. Cei doi nu erau 
deloc diferiţi de ceilalţi tâlhari, înarmaţi cu bice lungi împletite 
din patru funii fiecare. Copiii aveau cătuşe la picioare, toate 
prinse de un lanţ central mânuit de unul dintre indivizi, care 
mergea înaintea lor pe mijlocul drumului, în timp ce celălalt îi 
păzea din spate, învârtindu-şi la răstimpuri biciul deasupra 
trupurilor minuscule, pişcând cu vârful funiilor câte o ureche sau 
vreun creştet. 

— Da, şi de asta am auzit, mormăi Touchstone venind mai 
lângă ea, cu mâinile încleştate de mânerul săbiilor. Am crezut 
însă că-s vorbe spuse la băutură, fără vreun temei. Se pare că 
prădătorii ăştia folosesc copiii pe post de capcană sau momeală 
pentru morţi. li duc şi-i lasă undeva unde nu operează, ca să le 
dea de lucru morţilor până termină de scotocit. 

— Dar e... dezgustător! urlă Sabriel. E imoral! Asta-i 
exploatare în toată regula, nu tâlhărie! Trebuie neapărat să 
facem ceva să-i oprim! 

O porni îndată înainte, hotărâtă să facă o vrajă prin care 
să-i orbească şi să-i zăpăcească pe bărbaţi, dar o durere 
ascuţită în gât o făcu să se oprească. Era Mogget, care, 
profitând de poziţia în care se afla, îşi înfipsese ghearele exact 
sub bărbia ei. Sângele începu să i se prelingă fetei pe gât în 
şiruri subţirele, în timp ce vocea motanului îi şuieră în ureche: 

— Stai! Nu vezi că sunt nouă tâlhari şi şase soldaţi, şi 
acum mai vin şi ăia doi? Cu ce-i ajuţi pe copiii ăştia sau pe alţii 
care-au să vină dacă te laşi pe mâna lor aşa? Morţii sunt de fapt 
adevărata problemă aici, şi e datoria ta de Abhorsen să te ocupi 


întâi şi-ntâi de ei! 

Sabriel se opri cu ochii scăldaţi în lacrimi de furie şi 
frustrare, hotărând să renunţe la atac. Rămase locului, privindu-i 
pe sărmanii copii atât de resemnaţi şi fără de speranţă în 
tăcerea lor, stând nemişcaţi în lanţuri cu capetele în pământ. 
Deodată, tâlharii îi biciuiră din nou, şi atunci porniră toţi ca la un 
semn către arcadă, cu paşi sacadaţi şi mărunți. 

In curând erau trecuţi dincolo, înaintând de-a lungul străzii 
pustii cu ceata tâlharilor mergând alene în urmă. Soarele scălda 
strada pietruită în raze strălucitoare care se reflectau în armuri 
şi în lamele armelor, şi, pentru câteva secunde trecătoare, în 
părul bălai al unui băieţel. În curând nu-i mai văzură, căci o 
cotiseră spre dreapta, pe drumul către Dâmbul Pungaşului. 

Sabriel, Touchstone şi Mogget îi urmară peste vreo zece 
minute, timp în care negociaseră de zor cu soldaţii. La început, 
comandantul lor, un bărbat solid înfăşurat într-o platoşă de piele 
pătată de sos, le ceru o „aprobare oficială de trecere”, care nu 
era altceva decât un nou tertip ca să nu le ceară mită pe şleau. 
Restul a fost o chestiune de târguială până la învoiala finală şi 
achitarea sumei de trei arginţi de fiecare şi unul pentru motan. 
„Ce socoteală ciudată”, îşi zise Sabriel, bucuroasă totuşi că lui 
Mogget nu i se năzărise să protesteze cum că a fost subevaluat. 

Odată trecuţi de apeduct şi de bariera liniştitoare a apei 
curgătoare, Sabriel simţi deja prezenţa apăsătoare a morţilor. 
Erau pe peste tot, în casele părăsite, prin pivnițe şi canale, 
pândind din orice cotlon unde lumina nu putea pătrunde. Acum, 
că soarele strălucea încă pe cer, dormitau amorţiţi, în 
aşteptarea întunericului. 

Morţii din Belisaere semănau în foarte multe privinţe cu 
tâlharii puşi pe căpătuială. Şi unii şi ceilalţi se ascundeau ziua şi 
dădeau lovitura noaptea, prădând cât puteau. În Belisaere erau 
morţi cu duiumul, dar erau slabi, laşi şi pizmuitori. Pofta lor 
adunată laolaltă era, într-adevăr, copleşitoare, însă rezerva de 
victime era cam săracă, din păcate pentru ei. Piereau cu zecile 
în fiecare dimineaţă, căzând înapoi în negura de unde veniseră. 
Dar de fiecare dată veneau alţii, mai mulţi şi mai mulţi... 

— Sunt mii de morţi aici, zise Sabriel privind de jur 
împrejur. Majoritatea sunt slăbiţi... dar sunt atât de mulţi! 


— Mergem direct la bazin? o întrebă Touchstone. 

Altceva voia el să zică, şi ea ştia prea bine ce. Ar trebui 
oare să încerce să-i salveze pe copii mai întâi? Ar reuşi oare? 

Înainte să răspundă, aruncă o privire către cer. Mai aveau 
cam patru ore de lumină până la căderea întunericului, asta 
dacă nu cumva se înnora între timp. Destul de puţin, oricum. 
Chiar presupunând că i-ar răpune pe tâlhari, era oare înţelept să 
amâne căutarea tatălui ei pentru a doua zi? Posibilitatea ca 
spiritul să-i fie reîntregit cu trupul scădea pe zi ce trecea, iar 
fără el nu-l puteau învinge pe Kerrigor, căruia trebuia să-i vină 
de hac ca să poată apoi întregi Pietrele Sacre şi să-i alunge pe 
morţi din regat... 

— Da. Mergem direct la rezervor, zise ea încercând să-şi 
şteargă din minte imaginea căpşorului blond scăldat în razele 
soarelui şi sunetul picioarelor lui târşâite prin ţărână. 

— Poate că... poate că-i vom putea salva la întoarcere... 

Touchstone o apucă înainte hotărât, mereu pe mijlocul 
drumului, unde soarele strălucea încă cu putere. Merseră aşa 
vreme de aproape o oră, trecând dintr-o stradă părăsită într- 
alta, acompaniaţi doar de bocănitul tălpilor pe pavaj. 

Nu era nici urmă de pasăre pe cer sau de animale prin 
curţi, nici măcar insecte. Nimic, în afară de ruină şi părăsire. 

Ajunseră în cele din urmă în dreptul unui parc închis cu 
garduri de oţel care se întindea la poalele Colinei Palatului, în 
vârful căreia se înălța odinioară Palatul Regal, acum aflat în 
ruină - nişte mormane de scânduri şi bucăţi de piatră arsă. 

— l-a dat foc ultimul regent, zise Mogget când se opriră şi 
priviră în sus, către deal. Acum vreo douăzeci de ani. Se zice că 
era năpădit pe zi ce trece de tot mai mulţi morţi, în ciuda vrăjilor 
şi străjerilor pe care diverşi Abhorsen veniţi în vizită îi lăsau de 
pază. Se mai zvoneşte şi că a luat-o razna şi că a încercat să-i 
ardă de vii. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el până la urmă? întrebă Sabriel. 

— Cu ea, poate vrei să spui. Păi ori a murit în incendiu, ori 
i-au venit de hac morţii, nu se ştie sigur. Oricum, după ea nu s-a 
mai înghesuit nimeni la cârmuire. 

— Era o clădire tare frumoasă, îşi aminti Touchstone. 
Vedeai până dincolo de Marea Saere, şi camerele aveau toate 


tavane înalte şi un sistem foarte ingenios de aerisire, fiind mai 
tot timpul scăldate în lumina soarelui şi împrospătate de briza 
mării. Nu trecea zi fără muzică şi dans la palat, iar în serile 
toride de vară luam cina pe acoperişul grădinii, învăluiţi de 
aroma miilor de lumânări aprinse... 

Oftă prelung, după care îşi veni în fire şi le arătă o gaură 
în gard. 

— Hai să intrăm pe acolo mai întâi. Ne putem strecura 
apoi în rezervor printr-una din grotele decorative din parc. Sunt 
numai cincizeci de trepte până la apă, în loc de o sută cincizeci 
de sus, de la palat. 

— O sută cincizeci şi şase, dacă îmi aduc bine aminte, îl 
corectă Mogget. 

Touchstone ridică din umeri şi se vâri prin deschizătură, 
sărind pe gazonul înverzit de dincolo de gard. Deşi curtea 
interioară părea pustie, îşi scoase totuşi săbiile, din pricina 
umbrelor desenate pe jos de copacii înalţi dimprejur. 

Sabriel îl urmă cu Mogget pe umeri, care îndată ce se văzu 
dincoace îi sări de la gât şi începu să alerge prin iarbă, 
adulmecând aerul cu nesat. Fata îşi scoase şi ea sabia, lăsând 
însă clopoţeii la locul lor. Erau destui morţi şi pe acolo, dar nu 
foarte aproape, căci în timpul zilei erau nevoiţi să se ţină 
departe de parc. 

Ajunseră la grote în cinci minute, trecând pe lângă un 
heleşteu din a cărui apă urât mirositoare se înălţau odinioară 
şapte fântâni arteziene reprezentând fiecare câte un triton cu 
barbă. Gurile deschise ale statuilor erau acum înfundate cu 
frunze putrezite, şi o mâzgă galbenă-verzuie şi aproape întărită 
pusese stăpânire pe întregul iaz. 

Erau trei intrări în grotă, una lângă alta, iar Touchstone îi 
conduse prin cea din mijloc, care era şi cea mai mare. Câteva 
trepte de marmură coborau către intrândul propriu-zis, al cărui 
tavan era susţinut de stâlpi tot din marmură. 

— Pasajul ăsta nu are mai mult de treizeci de metri, le 
explică el în timp ce-şi aprindeau lumânările şi chibriturile la 
intrare, mirosul înţepător al catranelor îngreunând aerul şi-aşa 
destul de umed şi stătut. Au fost construite ca refugiu pentru 
picnicuri în zilele toride de vară. La capăt o să dăm de o uşă 


care s-ar putea să fie încuiată, dar o deschidem cu o vrajă de 
Legământ. In spatele ei sunt nişte trepte nu foarte abrupte ce 
duc către bazinul subteran, însă, din păcate, sunt cam înguste şi 
nici nu există guri de aerisire, aşa că e destul de întuneric. 

— Păi atunci o iau eu prima, zise Sabriel cu o hotărâre 
care reuşi să-i mascheze pentru moment moliciunea din 
genunchi şi golul pe care îl simţea în stomac. Nu simt niciun 
mort prin apropiere, deşi nu-i exclus să se ascundă pe acolo pe 
undeva... 

— Prea bine, zise Touchstone după un moment de ezitare. 

— Dacă nu vrei, nu trebuie să vii cu mine, izbucni ea dintr- 
odată, întorcându-se către el şi privindu-l fix, în timp ce 
lumânările le pâlpâiau în mâini, consumându-se degeaba atât 
timp cât rămâneau afară, la lumină. 

Brusc, se simţea responsabilă pentru el, care o privea 
vădit speriat şi alb la faţă, aproape la fel de palid ca un 
necromant subjugat de puterea Morţii. Văzuse lucruri cumplite 
acolo jos, lucruri care-l făcuseră să-şi piardă minţile şi pentru 
care se simţea răspunzător, deşi ea nu-l considera vinovat 
pentru cele întâmplate. La urma urmei, nu tatăl lui era prizonier 
în rezervor, şi nu el era Abhorsen... 

— Ba da, trebuie să vin, zise el muşcându-şi nervos buza 
de jos. N-am de ales. Numai aşa mă pot vindeca de toate 
amintirile care mă bântuie. Trebuie neapărat să fac ceva, nu 
ştiu... să-mi creez poate unele noi şi mai bune. Să... să caut 
mântuirea. De altfel, sunt încă ofiţer al gărzii regale, aşa că e de 
datoria mea să te însoțesc. 

— Cum vrei tu. Oricum, mă bucur tare că eşti aici. 

— Da, şi eu, deşi mă simt destul de ciudat, zise el şi faţa i 
se lumină într-un zâmbet crispat. 

De fapt nu era sigură dacă Touchstone zâmbise cu 
adevărat sau doar i se păruse ei. 

— Eu nu, îi întrerupse Mogget hotărât. Hai mai bine s-o 
luăm din loc, că trece ziua de pomană. 

Uşa era, într-adevăr, încuiată, dar cedă îndată ce Sabriel 
făcu o vrajă şi simbolurile magice pentru deschidere şi trecere îi 
zburară cât ai clipi din gând pe degetul arătător vârât în gaura 
cheii. Deşi uşa se deschise relativ repede, trebui să se 


concentreze îndelung ca să-şi ducă vraja la capăt, căci, chiar şi 
aici, la gura tunelului, pietrele despicate din bazin perverteau 
forţa Legământului. 

In lumina palidă a lumânărilor, treptele se dezvăluiau una 
câte una, alunecoase şi gata să se surpe sub paşii lor. Coborau 
drept în sălaşul întunecos de sub pământ, fără curbe sau cotituri 
neaşteptate. 

Sabriel avansa încet, simțind cum piatra i se fărâmiţează 
sub picioare şi păşind foarte atentă pe fiecare treaptă în parte, 
cât mai departe de margine. |naintau puţin câte puţin, ea în faţă 
şi Touchstone imediat după, în timp ce lumânarea din mâna lui 
îi deşira umbra în jos pe scări înainte ca aceasta să se unească 
cu bezna dimprejur. 

Pe la cea de-a treizeci şi noua treaptă, simţi deja mirosul 
ce urca dinspre rezervor, o adiere rece şi umedă care-i pătrunse 
prin nări până în plămâni, umplând-o de o senzaţie de răcoare 
copleşitoare. 

La capătul treptelor se treziră în pragul unei intrări ce 
dădea într-o sală mare, dreptunghiulară - o încăpere imensă 
înţesată de coloane de piatră înalte de optsprezece metri, care 
susțineau tavanul impunător înfipte în podeaua acoperită în 
întregime de apă. De jur împrejur, deschizăturile circulare din 
pereţi lăsau razele soarelui să pătrundă înăuntru pieziş, căzând 
perpendicular pe coloane şi desenând cercuri luminoase în apă. 
Din pricina lor, marginile bazinului erau scăldate într-o 
adevărată reţea de umbre şi de lumini, porţiunea din centru 
rămânând învăluită în neguri nepătrunse. 

Sabriel simţi atingerea lui Touchstone pe umăr, urmată de 
vocea lui şoptită în ureche: _ 

— Ar trebui să-ţi vină cam până la talie. Incearcă să te 
strecori fără prea mult zgomot. Dă-mi mie să-ţi ţin lumânarea. 

Sabriel încuviinţă şi-i întinse lumânarea, după care îşi vâri 
sabia în teacă şi se aşeză pe ultima treaptă, intrând încetişor în 
apă. Aceasta era rece, dar suportabilă. Deşi înainta cu mare 
grijă, tot făcu mici valuri în jurul ei, cercuri argintii ce sparseră 
pentru o clipă monotonia de smoală a apei, ba, la un moment 
dat, se auzi chiar şi-un plescăit înfundat. Atinse, în sfârşit, fundul 
cu picioarele, gâfâind scurt până să se controleze din nou, dar 


nu din cauza frigului, ci pentru că tocmai zărise cele două pietre 
despicate şi priveliştea lor o zgudui la fel cum te loveşte dintr- 
odată o durere cumplită de stomac şi te ia cu transpiraţie, 
crampe şi amețeli. Se prinse cu mâinile de treaptă şi stătu 
chircită câteva secunde, până ce durerea se mai domoli, dându- 
şi seama că ce simţise lângă piatra sfărâmată de pe culmile 
Piscului Despicat sau în preajma celei din Nestowe fusese floare 
la ureche, tocmai pentru că nu erau nici pe departe la fel de 
puternice ca acestea. 

— Ce este, ce-ai păţit? o întrebă Touchstone şoptit. 

— Pietrele despicate... murmură ea cu glasul întretăiat, 
respirând adânc ca să alunge durerea şi senzaţia de rău. E 
groaznic... Ai grijă şi tu când intri în apă. 

Işi scoase iarăşi sabia şi-şi luă lumânarea înapoi, în timp 
ce el se pregătea să intre în apă. Deşi Sabriel îl avertizase, în 
momentul când atinse fundul, tânărul nu-şi putu stăpâni un 
tremur subit, ce-i scăldă fruntea în şiroaie de sudoare aidoma 
cercurilor pe care trupul lui le descria înaintând prin apă. 

Sabriel se aşteptase ca Mogoet să-i sară din nou pe umeri, 
dat fiind că pe Touchstone nu-l prea avea la inimă, dar motanul 
o surprinse şi de această dată, căţărându-se în spinarea 
tânărului. Acesta păru nedumerit la început, dar se obişnui 
repede cu noul său tovarăş, care i se cuibări la gât miorlăind 
înfundat. 

— Încearcă să stai cât mai la margine, o sfătui el. Efectul 
despicăturilor e mult mai puternic la mijloc. 

Sabriel încuviinţă, îşi ridică sabia şi o porni încet pe lângă 
zid, străduindu-se să facă cât mai puţin zgomot cu putinţă. Cu 
toate astea, pe măsură ce înaintau, clipocitul stins al apei părea 
să răsune din ce în ce mai tare de-a lungul pereţilor subterani, 
ţinând isonul picurilor de pe tavan, care fie cădeau de la 
înălţime ritmic şi sonor, fie se prelingeau amorţiţi în jos pe 
coloane. 

Simţurile îi spuneau fetei că nu erau morţi în rezervor, 
deşi era foarte posibil să se înşele, cu pietrele despicate atât de 
aproape. li dădeau o durere de cap cumplită, ca un zumzăit 
agasant ce n-o slăbea deloc. In plus, avea crampe la stomac şi 
un gust amar de fiere în gură. 


Ajunseră, în sfârşit, în colţul dinspre nord-vest, chiar sub o 
gură de aerisire, când raza de lumină păli dintr-odată şi întregul 
bazin fu cuprins de întuneric într-o clipă, în afară de flacăra 
plăpândă a lumânărilor. 

— Un nor, îi şopti Touchstone. O să treacă. 

Rămaseră pe loc cu respiraţia tăiată, privind în sus către 
dâra şovăielnică de lumină şi răsuflând uşuraţi când soarele 
umplu din nou deschizătura cu razele lui strălucitoare. Îşi 
reluară, aşadar, drumul, urmărind peretele lung dinspre soare- 
apune. Nu trecu mult, însă, şi un alt nor acoperi cerul senin de 
deasupra, cufundându-i iarăşi în beznă. După el veniră alţii, unul 
câte unul, astfel încât acum domnea întunericul, întrerupt din 
când în când de intervale scurte de lumină. 

Rezervorul părea şi mai rece în lipsa razelor luminoase, 
deşi, chiar şi atunci când bătea soarele, drumul lung pe care-l 
parcurgeau razele până în străfundurile umede le mai diminua 
din căldură şi putere. Sabriel nu simţise frigul până acum, însă 
senzaţia o cuprinse pe neaşteptate, laolaltă cu o teamă 
iraţională că au stat prea mult în bazin şi că atunci când au să 
iasă de acolo va fi deja noapte, şi morţii or să-i înconjoare 
hămesiţi. Touchstone era şi el înfrigurat, poate nu atât din cauza 
răcorii, cât a amintirilor de acum două sute de ani, când exact în 
acel loc regina şi fiicele sale fuseseră sacrificate chiar sub ochii 
lui, şi Rogir despicase pietrele cu sângele lor. Îl vedea parcă şi 
acum plutind pe apă - o imagine cruntă care i se întipărise în 
minte pe veci. 

Cu toate astea, avură noroc cu întunericul până la urmă, 
căci altfel Sabriel n-ar fi zărit niciodată luminiţa firavă ce 
răzbătea până la ei de undeva din dreapta, dinspre centru. 
Ferindu-şi ochii de flacăra lumânării, Sabriel îi arătă imediat şi 
lui Touchstone luminiţa aceea. 

— Da, sigur e ceva acolo, zise el cu o voce atât de joasă, 
încât fata abia îl auzi. Sunt pe puţin vreo doisprezece metri de la 
margine. E prea aproape de mijloc... 

Sabriel nu-i răspunse, concentrată asupra punctului 
luminos. | se păruse că distinge ceva venind dintr-acolo, o 
senzaţie asemănătoare cu atingerea diafană pe care o simţea 
pe ceafă ori de câte ori spiritul lui Abhorsen o vizita la colegiu. 


Se depărtă de zid cu paşi hotărâți, despicând apa în urma ei în 
linii piezişe. Touchstone îşi mai aruncă o dată ochii de jur 
împrejur şi apoi se luă după ea, luptându-se cu greata care-l 
cuprinse dintr-odată în accese repetate, de parcă stătea să 
vomite. Era şi ameţit, şi de-abia îşi mai simţea picioarele. 

După vreo nouă metri, durerea şi senzaţia de rău deveniră 
aproape insuportabile, iar când Sabriel se opri brusc din mers, el 
îşi ridică iute sabia într-o mână şi lumânarea în cealaltă, gata de 
atac. Nici urmă însă de duşman. Observă atunci că licărirea 
aceea plăpândă venea de fapt de la un romb protector ale cărui 
colţuri aprinse străluceau pe fundul apei, unite de patru linii la 
fel de luminoase. 

În mijlocul rombului magic se vedea silueta unui bărbat 
care stătea în picioare cu braţele ridicate, ca şi cum ar fi ţinut în 
mâini nişte arme invizibile. O brumă albicioasă îi acoperea 
hainele şi faţa, astfel încât nu-i puteai desluşi trăsăturile foarte 
bine, iar mijlocul îi era încins într-un brâu de gheaţă pe lângă 
care apa aluneca tăcută. Sabriel îl recunoscu imediat. 

— Tată! şopti ea înduioşată, şi glasul îi răsună prelung 
deasupra apelor negre, contopindu-se cu tactul picurilor 
neobosiţi. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


— Rombul e întregit, zise Touchstone. N-o să-l putem 
muta. 

— Da, ştiu, răspunse Sabriel. Bucuria care-o cuprinsese la 
vederea părintelui său începea să se stingă, lăsând loc stării de 
rău din pricina pietrelor despicate din apropiere. Cred că... Cred 
că va trebui să trec în Moarte şi să-i aduc spiritul înapoi. 

— Poftiiim? izbucni Touchstone, adăugând apoi ceva mai 
calm: Aici? 

— Dacă ne refugiem şi noi într-un romb protector... gândi 
ea cu voce tare. Unul mare, care să-l cuprindă şi pe cel al tatei. 
Ar trebui să fie de ajuns să ne apere de necazuri... 

— Da, aşa ar trebui... zise el privind suspicios în jur, 
încercând să străpungă întunecimea dincolo de cercul de lumină 
al lumânării. Pe de altă parte, ne va ţintui locului - asta dacă îl 
vom putea întregi atât de aproape de pietre. Eu unul n-aş putea 
să-l fac singur, asta-i clar. Nu aici şi nu în starea asta. 

— Dar dacă ne-am uni forţele? Ar putea merge. Apoi eu 
trec pragul Dincolo şi tu cu Mogget staţi de pază. 

— Tu ce părere ai, Mogget? îl întrebă Touchstone 
întorcându-şi capul şi atingându-i umerii cu obrazul. 

— Am şi eu bănuielile mele, mormăi el. Sunt aproape 
convins că e o capcană. Dar dacă tot suntem aici, iar... emeritul 
nostru Abhorsen pare să fie încă în Viaţă, presupun că n-ar fi rău 
să încercăm. 

— Hmm... Nu-mi place deloc chestia asta, şopti 
Touchstone pierit. 

Apropierea de pietrele despicate îl secătuia pur şi simplu 
de puteri. Ideea ei de a pătrunde în Moarte părea mai mult 
decât nebunească - o provocare a sorții. Cine ştie ce făpturi 
îngrozitoare o pândeau Dincolo, imediat după gura portalului 
atât de uşor accesibil datorită pietrelor pervertite? Ca să nu mai 
vorbim de umbrele de acolo, din rezervor, de unde alţi ochi 
neştiuţi probabil că îi spionau cu jind... 

Fără să răspundă, Sabriel se apropie de rombul de 


protecţie în mijlocul căruia se afla tatăl ei, studiind cu atenţie 
însemnele purpurii ce străluceau sub apă. Touchstone o urmă 
temător, urnindu-şi cu greu picioarele şi înaintând cu paşi 
mărunți, ca să facă cât mai puţin zgomot şi să nu tulbure 
netezimea apei. 

Sabriel îşi stinse lumânarea şi o vâri după curea, iar apoi îi 
întinse mâna: 

— Pune-ţi sabia la loc şi dă-mi mâna, îi zise ea pe un ton 
poruncitor, ce nu lăsa loc de împotriviri. 

Touchstone şovăi o clipă, pentru că, deşi în mâna stângă 
n-avea decât lumânarea, ar fi vrut să-şi păstreze măcar una 
dintre săbii afară, dar pe urmă se conformă şi-i cuprinse palma, 
care îi păru mai rece chiar decât apa. O strânse atunci ceva mai 
tare, ca să-i transmită măcar o parte din căldura lui. 

— Mogget, fii cu ochi-n patru, îi ordonă Sabriel. Închise 
ochii şi îşi formă în minte însemnul pentru soare-răsare, primul 
dintre cele patru puncte cardinale ale rombului magic. 
Touchstone îşi aruncă ochii împrejur şi închise şi el pleoapele, 
copleşit de puterea vrăjii. 

În momentul când îşi împreună forţele cu ale ei, simţi o 
durere ascuţită în mână şi apoi în sus, pe braţ, până la umăr. Nu 
se putea concentra cum trebuie şi de aceea semnul i se arăta 
tulbure în minte, refuzând să capete contur. Inţepăturile şi 
furnicăturile din talpă îi urcară acum mai sus de genunchi, 
devenind junghiuri în toată regula. Izbuti totuşi să le ignore, 
canalizându-şi energia asupra unui singur lucru, şi anume 
înfăptuirea rombului ocrotitor. 

Însemnul de soare-răsare alunecă în sfârşit pe lama săbiei 
ei, prinzându-se în mâlul de pe fund. Apoi, cu ochii tot închişi, se 
întoarseră către miazăzi ca să formeze cel de-al doilea simbol, 
care îi puse la grea încercare. Se chinuiră şi mai abitir decât la 
primul, iar când însemnul se contură, în sfârşit, sub apă, 
amândoi tremurau din toate încheieturile, năduşind din greu. 
Sabriel îşi simţea mâna fierbinte, ca şi cum ar fi avut 
temperatură, în timp ce Touchstone asuda abundent, scuturat 
de friguri. Îl apucă iarăşi răul, şi mai mult ca sigur ar fi vomitat 
dacă Sabriel nu-l strângea iute de mână, întărindu-l cu puterea 
ei. Îşi astupă gura cu degetele şi icni sec, după care păru că-şi 


vine în fire. 

Inchegarea simbolului dinspre soare-apune se dovedi un 
adevărat test de rezistenţă. Sabriel îşi pierdu concentrarea 
pentru câteva clipe, răstimp în care Touchstone se văzu nevoit 
să susţină însemnul de unul singur, efortul ameţindu-l atât de 
tare, încât nu mai ştiu de el, pierzându-şi controlul definitiv. 
Noroc că Sabriel interveni la timp şi reuşi să-l fixeze în nămol cu 
un ultim efort. 

Veni, în sfârşit, rândul semnului dinspre miazănoapte, care 
le dădu cea mai mare bătaie de cap, aducându-i în pragul 
disperării. Se luptară cu el minute în şir, care le părură ore lungi 
şi interminabile, până când, la un moment dat, aproape că-l 
scăpară, înainte să întregească rombul. În acea clipă, Sabriel îşi 
concentră întreaga energie către dorinţa ei cea mai de preţ, 
adică salvarea tatălui său, în timp ce Touchstone i se alătură 
încrâncenat, cu forţa a două veacuri de remuşcări şi de 
suferinţă. 

Simbolul se rostogoli în jos pe lamă din ce în ce mai 
purpuriu, pierzându-şi din strălucire odată ajuns sub apă, când o 
linie de foc ţâşni din mijlocul lui către însemnul de la răsărit, 
continuându-şi traiectul înspre miazăzi şi apoi în sus la apus, de 
unde urcă pieziş către nord, întregind astfel rombul de jăratic. 

Se simţiră îndată mult mai uşuraţi, la adăpost de prezenţa 
nefastă a pietrelor despicate. Durerea de cap o mai slăbi niţel, 
iar Touchstone îşi dezmorţi, în sfârşit, picioarele, în timp ce 
Mogget începu şi el să se întindă leneş, primele mişcări de când 
se încolăcise pe umerii lui. 

— Hai că ne-am descurcat chiar bine, zise Sabriel 
încetişor, privind cu ochii înceţoşaţi de oboseală simbolurile 
aprinse. Mai bine decât ultima dată, când a trebuit să-l fac de 
una singură. 

— Mă mir că ne-a reuşit... îi răspunse el privind rombul cu 
neîncredere, dându-şi seama brusc că încă o ţinea de mână. 

Se simţi dintr-odată îngreunat de o povară invizibilă, ca un 
ţapinar bătrân şi încovoiat sub încărcătură, dar se îndreptă iute 
de spate şi-i dădu grăbit drumul mâinii, de parcă ar fi fost un 
şarpe veninos. 

Sabriel îl privi uşor surprinsă, iar el îi întoarse privirea, 


fixând reflexia jucăuşă a lumânării în ochii ei negri şi lucioşi. Era 
pentru prima dată când se uita la ea cu adevărat, observându-i 
oboseala întipărită pe chip şi micile riduri din jurul ochilor, 
mărturii ale grijilor ce-o frământau necontenit. Băgă de seamă şi 
că buzele ei uşor curbate în jos îi dădeau gurii un aer oarecum 
trist, în timp ce nasul îi era încă puţin umflat şi vânătăile din 
jurul pomeţilor începuseră să se vindece, căpătând nuanţe 
gălburii. De-abia atunci realiză Touchstone cât era de frumoasă 
Sabriel. Nu se gândise niciodată la ea ca la o femeie, ci doar ca 
la un Abhorsen pe care trebuia să-l slujească... 

— Ar trebui să mă pregătesc, zise ea într-un sfârşit, 
stânjenită de privirea lui fixă. 

Îşi duse mâna stângă la bandulieră, pipăind cu degetele 
după mânerul lui Saraneth. 

— Stai că te ajut eu, zise Touchstone aplecându-se asupra 
bandulierei şi chinuindu-se să desfacă cureluşa de piele cu 
degete tremurânde din cauza efortului de mai devreme. 

Sabriel stătea nemişcată privindu-i creştetul, cuprinsă 
brusc de dorinţa de a săruta locul unde câteva şuviţe rebele se 
iţeau dintre buclele castanii. Se opri totuşi la timp. 

Cureluşa se desfăcu, în sfârşit, şi Touchstone se depărtă, 
iar Sabriel prinse clopoţelul în palmă. 

— Nu cred că o să mă aştepţi prea mult, zise ea. Timpul în 
Moarte se scurge în felul lui ciudat... Oricum, dacă... dacă nu mă 
întorc în două ore, probabil că voi rămâne şi eu prizonieră 
Dincolo, aşa că ar trebui să-l iei pe Mogoet şi să plecaţi. 

— În niciun caz, replică el hotărât. Am să te aştept. 
Oricum am pierdut deja noţiunea timpului şi aici... 

— Se pare că n-am încotro, aşa că voi aştepta şi eu... 
mormăi motanul. Singura cale de scăpare e prin apă, iar de 
înotat n-am de gând să înot. Legământul să te aibă în pază, 
Sabriel! 

— Şi pe voi! le întoarse ea urarea privind în jur. 

Nu simţea apropierea Morţii în rezervorul întunecos, dar 
cu toate astea îi lăsa cu inima strânsă... 

— Da, o să avem nevoie de pavăza Lui, zise Mogget 
amărât. Într-un fel sau altul... 

— Să sperăm că nu, şopti Sabriel cu mâna pe punguta de 


la brâu, în care îşi pregătise câteva lucruri trebuincioase încă de 
când plecase de la hanul Trei Lămăi. Se întoarse apoi către 
însemnul dinspre miazănoapte şi-şi ridică sabia, gata să treacă 
pragul în Tărâmul de Dincolo. 

Fără să mai piardă nicio secundă, Touchstone se repezi 
către ea şi-o sărută pe obraz - un sărut timid şi stângaci, care 
aproape că-i răsturnă coiful de pe cap. 

— Ca să-ţi poarte noroc, îi spuse el emoţionat, după care 
adăugă: Sabriel. 

Ea zâmbi şi încuviinţă tăcută, după care se întoarse înapoi 
către nord şi se puse pe treabă, concentrându-se într-un punct 
invizibil, în timp ce aburi reci începură să-i înconjoare silueta 
nemişcată. Cât ai clipi, şuviţele ei negre se cristalizară în ţurţuri 
subţiri, iar sabia şi clopoţelul prinseră promoroacă. 

Touchstone rămase un timp lângă ea, păzind-o 
îndeaproape, dar în curând i se făcu mult prea frig şi se retrase 
în colţul dinspre sud, cu lumânarea ridicată într-o mână şi sabia 
pregătită în cealaltă. Începu apoi să mărşăluiască de-a lungul 
liniilor rombului ca un ofiţer de patrulă pe meterezele unui 
castel. Mogget stătea şi el de pază, scrutând tenebrele cu ochii 
lui verzi aprinşi de o lumină lăuntrică. Amândoi se întorceau la 
răstimpuri şi-o priveau îndelung pe Sabriel. 


Apropierea pietrelor despicate îi făcu lui Sabriel trecerea 
mai mult decât uşoară. Le simţea prezenţa ademenitoare, ca 
două guri mari şi căscate ce promiteau morţilor un pasaj sigur şi 
facil în lumea celor vii. Din fericire, senzaţia de rău dispăru 
odată ce fata trecu pragul, înlocuită de răcoarea şi tumultul 
râului îngheţat. 

Sabriel o porni la drum fără zăbavă, căutând să pătrundă 
cu privirea negura ce-o înconjura în nuanţe cenușii. Din când în 
când, mai distingea cu coada ochilor niscai umbre mişcătoare 
sau zgomote înfundate în depărtare, dar nimeni şi nimic nu-i 
ieşea în cale şi totul era cufundat într-o tăcere funebră, în afară 
de bolboroseala continuă a curenților. 

Ajunse, în sfârşit, în dreptul Primei Porţi, oprindu-se 
dinaintea zidului compact de ceaţă care se întindea de-o parte şi 
de alta cât vedea cu ochii. Îndărătul lui auzea susurul susţinut al 


râului alunecând în bulboane învolburate către al Doilea Hotar şi 
apoi mai departe dincolo de cea de-a Doua Poartă. 

Aducându-şi aminte de poveţele din Cartea mortilor, 
Sabriel rosti cuvintele de dezlegare, cuvinte năprasnice 
pătrunse de magie liberă, care-i schimonosiră gura când îi 
alunecară de pe buze, strepezindu-i dinţii şi arzându-i limba cu 
puterea lor nestăpânită. 

Vălul de pâclă se risipi ca prin minune, dezvăluind mai 
multe cascade ce păreau că se prăvălesc în hăuri fără fund. 

Sabriel îşi continuă incantaţia, gesticulând cu sabia în 
stânga şi-n dreapta până când dinaintea ei apăru ca din senin o 
cărare ce despărţi apele, ca atunci când îţi treci degetul printr-o 
bucată moale de unt. O apucă grăbită către cea de-a Doua 
Poartă încadrată de pereţii supuşi de apă şi, tocmai când zidul 
de ceaţă se forma la loc în spatele ei şi ea îşi ridică piciorul să 
mai facă încă un pas, cărarea se făcu nevăzută. 

Al Doilea Hotar era mult mai primejdios decât Primul, cu 
gropi adânci la tot pasul şi curenţi înşelători. Nici lumină nu prea 
era, căci cenuşiul dimprejur căpătase nuanţe ceva mai intense, 
care se închideau de tot la capătul şirului de cascade, unde 
domnea bezna. Nu vedea mai nimic, bâjbâind confuză prin 
semiîntunericul vaporos. 

Inainta cu grijă, folosindu-şi sabia ca să vadă pe unde 
calcă. Ştia că există o cale mult mai uşoară, folosită adesea de 
nenumărați necromanţi şi nu puţini Abhorsen, însă memoria îi 
juca feste şi se temea să-i dea crezare întru totul. 

Mintea ei scormonea necontenit împrejurimile în căutarea 
tatălui său. Era absolut sigură că e prins undeva în Moarte, şi din 
când în când parcă îi şi simţea prezenţa de undeva din 
străfundurile Tărâmului întunecat. Mai avea, aşadar, cale lungă 
de străbătut până să-l găsească. 

Se trezi într-un final în faţa porţii, o gaură imensă lată de 
mai bine de două sute de metri prin care râul se prăvălea 
furtunos ca un şuvoi de apă printr-o rigolă, cu singura diferenţă 
că aici totul se petrecea într-o linişte mormântală care, 
dimpreună cu lumina difuză, îl putea păcăli cu uşurinţă pe 
călătorul neexperimentat, ademenindu-l mult prea aproape de 
margine. Ea însă se deprinsese cu vârtejurile viclene încă de 


copil, fiind cu ochi-n patru ori de câte ori se afla în faţa acestui 
prag. Se opri, aşadar, la timp, ocolind curenţii cu privirea mereu 
aţintită la volburile încârligate şi tăcute. 

Un clipocit în spatele ei o făcu să se întoarcă, descriind cu 
vârful săbiei un cerc de oţel în aer, infuzat de forţa 
Legământului. Lama pătrunse carnea unui spirit mort, 
răspândind scântei în stânga şi-n dreapta, în timp ce creatura 
urlă răpusă de durere, răcnetul ei sfâşiind brusc tăcerea 
apăsătoare. Zdruncinată din tot corpul la auzul ţipătului cumplit, 
Sabriel fu cât pe ce să dea câţiva paşi înapoi, dar reuşi să-şi ţină 
echilibrul, căci poarta era mult prea aproape. 

Creatura făcu un pas înapoi, cu capul atârnând de gâtlejul 
spintecat aproape în întregime. Avea formă umană, sau cel 
puţin aşa părea la prima vedere, doar că braţele îi erau 
neobişnuit de lungi, ajungându-i până mai jos de genunchi şi 
pierzându-se în apele râului. Capul, care acum i se bălăngănea 
pe unul din umeri, era subţire şi alungit, cu o gură în care se 
vedeau mai multe rânduri de dinţi. În loc de ochi avea jăratic 
aprins, o trăsătură întâlnită numai la morţii din străfunduri, de 
dincolo de cea de-a Cincea Poartă. 

Mărâi ameninţător şi-şi scoase din apă degetele lungi şi 
fusiforme ca să-şi îndrepte capul, dar Sabriel îl păli din nou, 
tăindu-i de data asta capul cu totul, plus unul din braţe. Căzură 
amândouă greoaie în râu, împroşcând cu apă de jur împrejur 
înainte să iasă la suprafaţă pentru o clipă - capul urlând prelung 
cu ochii aprinşi de o ură mistuitoare. În câteva secunde fură 
înghiţite de ape, dispărând în noianul celei de-a Doua Porţi. 

Trupul decapitat rămase locului preţ de o secundă, după 
care începu să se împleticească prin apă, orbecăind cu braţul 
rămas. Fără să-şi ia privirile de la el, Sabriel încerca să se 
hotărască dacă ar trebui să-l folosească mai întâi pe Saraneth şi 
să-l supună pe monstru voinţei ei, şi abia apoi pe Kibeth, cu care 
să-l trimită către obştescul sfârşit. Cu toate astea, sunetul 
clopoţeilor i-ar fi trezit cu siguranţă pe morţii ce sălăşluiau între 
Prima şi a Treia Poartă - dacă nu şi dincolo de ea, aşa că decise 
să nu-i folosească deocamdată. 

Creatura mai făcu un pas, alunecând pe neaşteptate într-o 
gaură adâncă ascunsă între ape. Prinse atunci a se zvârcoli 


neputincioasă, biciuind râul cu braţul alungit, dar în zadar. În loc 
să se salveze, căzu pradă curenților puternici, care o smulseră 
cât ai clipi din scobitura mâloasă, aruncând-o în inima vâltorii de 
dincolo de poartă. 

Sabriel rememoră formulele demult învăţate din Cartea 
morților, rostind iarăşi cuvinte cu încărcătură de magie liberă 
care îi arseră buzele cu o dogoare stranie în aerul reavăn. 

La auzul vorbelor magice, apele se potoliră ca la un semn, 
iar vârtejul tumultuos se transformă într-o cărare spiralată ce se 
pierdea în întunecimea hăului de dedesubt. Atentă să nu pice şi 
ea în gropile de pe margine, Sabriel păşi, în sfârşit, pe potecă, la 
vale, în timp ce îndărătul şi deasupra ei râul îşi reluă 
învălătucirea. 

Calea părea lungă şi sinuoasă, însă ea avu impresia că n- 
au trecut decât câteva minute până să lase bulboaca în urmă, 
ajunsă în fine la cel de-al Treilea Hotar, o porţiune tare 
anevoioasă şi plină de primejdii. Apa era ceva mai călduţă aici şi 
nu-i trecea mai sus de glezne, iar prin lumina la fel de cenuşie 
se vedea totuşi ceva mai departe. Nici curenţii nu păreau cine 
ştie ce, încolăcindu-i fluierele picioarelor în răsuciri domoale. 

Cu toate astea, al Treilea Hotar era scăldat în valuri vioaie 
din pricina cărora Sabriel se văzu nevoită să facă ce nu mai 
făcuse până atunci, adică să o rupă la fugă către poartă, care se 
întrezărea deja în depărtare - o cascadă ascunsă în spatele unui 
perete de pâclă, ca şi Prima Poartă. 

Auzi în spate huruitul râului înfoindu-se într-un val mânios, 
ţinut până atunci în frâu de aceeaşi vrajă prin care îşi croise 
cărarea dintre ape. Când apa se umflă, în sfârşit, încovoindu-se 
înainte, aduse cu ea urlete stridente, ţipete şi zbierete 
sfâşietoare. Era clar că locul colcăia de morţi, dar Sabriel alergă 
mai departe fără să privească înapoi, căci nimeni nu 
supravieţuise vreodată valurilor necruțătoare. Tot ce puteai face 
într-o atare situaţie era să fugi cât te ţineau picioarele către 
următoarea poartă, fie că te afundai sau că încercai să scapi din 
Moarte. 

Vâjâitul deveni din ce în ce mai puternic, acoperind 
răcnetele unul câte unul. Sabriel îşi continuă goana, 
neîndrăznind să-şi arunce privirea peste umăr nici măcar pentru 


o secundă, răstimp ce s-ar fi putut dovedi fatal. Valul ar fi ajuns- 
o şi-ar fi ridicat-o pe coama lui dincolo de prag, aruncând-o în 
neant ca pe o epavă nevolnică... 


Touchstone stătea încremenit în dreptul însemnului 
dinspre miazăzi, străpungând întunecimea cu ochi iscoditori, 
atent la cel mai mic sunet. Ceva îi atrăsese atenţia, un zgomot 
înfundat ce acoperise pentru o clipă ploaia monotonă a picurilor 
din tavan, ca un freamăt furişat. Ştia că şi Mogget îl auzise după 
felul cum îşi încordase brusc labele, apăsându-l pe umeri. 

— Vezi ceva? îl întrebă el şoptit, scrutând bezna 
neputincios. 

Norii de afară nu se risipiseră încă, scăldând rezervorul 
când în întuneric, când în reprize de lumină care parcă ţineau 
mai mult acum. Din nefericire, însă, erau prea departe de 
margine ca să se poată bucura de razele binefăcătoare ale 
soarelui. 

— Da, veni răspunsul prompt. Văd morţi, morţi cu 
nemiluita. les din pasajul dinspre sud şi se aliniază de o parte şi 
de alta a intrării, de-a lungul pereţilor. 

Touchstone se întoarse atunci către Sabriel, acum 
acoperită toată de un strat gros de chiciură, ca o statuie ninsă în 
toiul iernii. Îi venea s-o bată pe umăr, s-o trezească urlând după 
ajutor... 

— Ce hram poartă? se interesă el, deşi tot ce ştia despre 
morţi era că ajutoarele erau soiul cel mai de temut dintre 
spiritele obişnuite, în timp ce mordicanţii - precum cel care-o 
urmărise pe Sabriel - erau cei mai crânceni din toată seminţia 
Tărâmului întunecat. 

Cu excepţia lui Rogir, desigur, sau mai degrabă a lui 
Kerrigor, fidelul slujitor al Morţii... 

— Sunt numai ajutoare, bâigui Mogget cu glas stins. Sunt 
în ultimul hal, nenorociţii, stă carnea să pice de pe ei la cea mai 
mică mişcare. 

Touchstone iscodi iarăşi bezna dimprejur, concentrându-şi 
toată atenţia către intrare, doar-doar va reuşi să vadă şi el ceva. 
Degeaba însă. Oricât de ageri, ochii lui nu puteau străpunge 
negura deasă, deşi de auzit îi auzea nu foarte departe, croindu- 


şi drum alene prin apa neobişnuit de liniştită. Avu atunci o 
străfulgerare: să fi avut rezervorul un canal de scurgere cu dop? 
Dar nu, era un gând prostesc. Oricum, şi dacă ar fi avut, după 
atâta amar de vreme sub apă cu siguranţă era mâncat de 
rugină şi inaccesibil. 

— Ce fac acum? îl întrebă iar pe motan nerăbdător, 
pipăindu-şi mânerul săbiei cu degetele şi rotindu-l când la 
dreapta, când la stânga, în timp ce flacăra lumânării din cealaltă 
mână pâlpâi repetat, trădându-i tremurul din braţ. 

— Nimic deocamdată, se aliniază de-a lungul pereţilor 
după rang, îi explică Mogget. Foarte ciudat... parcă ar fi o gardă 
de onoare sau... 

— Vai mie! suspină Touchstone deznădăjduit. Legământul 
fie cu noi atunci! adăugă el cu o voce gâtuită de spaimă ce 
prevestea grele încercări. Înseamnă că Rogir... pardon, 
Kerrigor... e aici... şi vine după noi... 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


Sabriel ajunse în dreptul porţii cu valul la un pas în urma 
ei, bolborosind o altă vrajă de magie liberă care-i afumă cerul 
gurii şi-i uscă buzele, umplându-i nările de un miros acrişor şi 
înecăcios. Peretele de ceaţă se deschise pe dată şi Sabriel păşi 
grăbită dincolo, în timp ce valul se sparse în urma ei cu o 
bubuitură năprasnică, ocolind-o ca prin minune şi revărsându-şi 
încărcătura de morţi în prăpastia de dedesubt. Aşteptă câteva 
clipe până apăru cărarea, după care o luă la fugă către 
următoarea poartă, precedată de cel de-al Patrulea Hotar. 

Zona aceea era relativ uşor de traversat, pentru că, deşi 
curenţii erau repezi, cel puţin nu te luau prin surprindere. Morţii 
nu erau nici ei foarte mulţi, căci majoritatea fuseseră spulberaţi 
de valul năvalnic din hotarul precedent. Sabriel înainta grăbită, 
străduindu-se să nu dea atenţie frigului aprig sau curenților ce-i 
împresurau lacomi gleznele. Simţea spiritul tatălui său din ce în 
ce mai aproape, ca şi cum amândoi erau în aceeaşi casă, doar 
că în camere diferite, şi ea trebuia să-l găsească după 
zgomotele dindărătul uşilor închise. Era sigură că spiritul era ori 
aici, în al Patrulea Hotar, ori, dacă nu, undeva dincolo de a Patra 
Poartă, în vecinătatea celui de-al Cincilea Hotar. 

Sabriel grăbi pasul, nerăbdătoare să-l găsească mai 
repede, să-i vorbească, să-l scape din ghearele Morţii. Avea 
convingerea că odată Abhorsen eliberat, lucrurile vor intra pe 
făgaşul lor normal... 

Când nu-l găsi la hotar, merse mai departe, fără ca 
simţurile să-i indice prezenţa lui în imediata apropiere. A Patra 
Poartă era tot un soi de cascadă, însă peretele de ceaţă lipsea 
de această dată, iar perdeaua domoală de apă părea să cadă la 
o adâncime de numai un metru şi ceva, ca de pe un zăgaz nu 
foarte înalt. Sabriel ştia însă prea bine că oricine se avânta 
îndeajuns de aproape de margine putea fi smuls de ape într-o 
clipă şi aruncat în abis. 

Se opri, aşadar, destul de departe de prag şi tocmai se 
pregătea să facă o nouă vrajă, când simţi o atingere uşoară pe 


ceafă care o făcu să-şi întoarcă privirea. 

Cascada se întindea cât vedeai cu ochii de o parte şi de 
alta, iar Sabriel era conştientă că dacă s-ar apuca să meargă de- 
a lungul apei n-ar ajunge niciodată la capăt. Cine ştie, poate că, 
la un moment dat, ajungea iarăşi de unde plecase, dar fără stele 
călăuzitoare sau vreun alt punct de reper era sortită pierzaniei. 
În afară de asta, nimeni nu se încumetase vreodată să străbată 
porţile sau hotarele pe ocolite, mai cu seamă atât de departe în 
Moarte. La ce bun, din moment ce toţi care ieşeau sau intrau 
aici o făceau de-a dreptul, fără cotituri inutile? Pragul înspre 
lumea viilor era cu totul altceva, desigur, căci dacă erai prea 
grăbit şi dădeai năvală cu capul înainte riscai să te trezeşti în cu 
totul altă parte. Dar asta le era de folos numai duhurilor sau 
altor creaturi destul de rar întâlnite, cum era şi mordicantul, 
care îşi păstrau în Viaţă aceeaşi formă ca în sălaşul lor funest. 

Cu toate astea, ceva o împingea pe Sabriel să o ia pe de 
lături, pe lângă poartă, să facă stânga împrejur şi să urmeze 
linia apei. Era ceva mai presus de voinţa ei, un imbold tainic 
care o puse pe gânduri. Se vede treaba că nu erau doar morţi în 
Moarte, ci şi alte făpturi sumbre şi stranii cu forţe nebănuite, 
plămădiri ale magiei libere, iar această pornire venea probabil 
de la una dintre ele. 

Fata şovăi o clipă, după care o apucă de-a lungul gurii de 
vărsare, dând ascultare chemării misterioase. Poate că făpturile 
întunericului încercau s-o prindă în mrejele lor, sau poate spiritul 
tatălui său o ademenea către el. 


— Acum văd că intră şi prin pasajele de la est şi vest, zise 
Mogget. Tot ajutoare. 

— Dar pe cel dinspre sud, pe unde am pătruns noi? îl 
întrebă Touchstone agitat, privind când la dreapta, când la 
stânga, cu urechile ciulite ca să-i audă cum înaintează prin apă, 
aliniindu-se în formaţie de luptă. _ 

— Deocamdată nu-i nicio mişcare. In caz că ai uitat, 
treptele alea duc afară la lumină, aşa că ar fi trebuit să 
traverseze parcul ca să intre pe acolo. 

— Cred că s-a lăsat întunericul deja, murmură tânărul 
uitându-se către gurile de aerisire, prin care încă mai pătrundea 


o lumină plăpândă filtrată de norii cenușii, din păcate nu 
îndeajuns de puternică încât să-i sperie pe vrăjmaşi sau să-i mai 
dea o brumă de speranţă. 

— Oare când... când crezi că are să vină? bâigui 
Touchstone cu glas înecat, iar Mogget înţelese îndată la cine se 
referă. 

— În curând, îi răspunse el nepăsător. Eu v-am zis de la 
bun început că e o capcană. 

— Mă rog, de zis ne-ai zis, dar cum facem să scăpăm? îl 
iscodi Touchstone încercând să-şi ascundă tremurul din voce. 

Îi venea să iasă din romb şi s-o ia la sănătoasa către 
tunelul dinspre miazăzi, fără să se mai sinchisească de nimic. 
Dar cum s-o lase singură pe Sabriel, atât de îngheţată şi de 
vulnerabilă? 

— Nu cred c-avem scăpare, zise motanul privind cu coada 
ochiului cele două trupuri încremenite din apropiere. Totul 
depinde acum de Sabriel şi de tatăl ei. 

— Dar noi ce putem face? 

— Păi, dacă ne atacă, va trebui să ne apărăm într-un fel 
sau altul, nu? pufni el exasperat, de parcă vorbea cu un copil 
care nu înţelegea de vorbă bună. Să nu ne pierdem nădejdea, 
asta să facem. Să ne rugăm ca Sabriel să se întoarcă înainte ca 
Kerrigor să ne atace. 

— Şi dacă nu se întoarce la timp? îl întrebă Touchstone 
privind în gol cu ochii bulbucaţi. Ce se va întâmpla atunci? 

Mogget nu-i răspunse, lăsând zgomotele să vorbească de 
la sine. Morţii strângeau rândurile, tărându-se prin nisipul mâlos 
ca nişte şobolani ce dau târcoale înfometați mesei unui beţiv 
adormit. 


Îl găsi, în sfârşit, după o bucată bună de drum, nici ea nu 
mai ştia cât. Aceeaşi atingere suavă o făcu să se oprească şi să 
iscodească împrejurimile, inclusiv cascada. Mare îi fu mirarea 
să-l găsească tocmai acolo, pironit cumva în pragul porţii, astfel 
încât numai capul i se vedea deasupra apelor învolburate. Era 
chiar el, Abhorsen, tatăl ei! 

— Tată! îl strigă ea emoţionată, stăpânindu-se cu greu să 
nu fugă înspre el. 


La început avu impresia că n-o băgase de seamă, dar apoi 
îi zări pleoapa mişcându-se încet şi înţelese că a recunoscut-o. 
Abhorsen clipi atunci din nou, rotindu-şi ochii către dreapta de 
câteva ori la rând. 

Sabriel îi urmări privirea, observând silueta înaltă şi 
diformă care se iţea în mijlocul cascadei cu braţele ridicate, 
încercând să scape din încătuşarea apelor. Sabriel făcu un pas 
înainte cu sabia şi clopoţelul pregătite, dar se opri brusc când 
văzu forma umanoidă ce semăna izbitor cu cea care-i adusese 
sabia şi banduliera la Colegiul Wyverley. Işi mută privirea înapoi 
la tatăl ei, care-i făcu iar semn cu ochiul, arcuindu-şi buzele într- 
un zâmbet şters. 

Se dădu înapoi la fel de precaută, căci exista şansa ca 
spiritul din apă să nu fie, de fapt, tatăl ei, ci doar o copie fidelă, 
şi chiar dacă era cu adevărat el, se afla sub oblăduirea unei 
forţe neştiute. 

Creatura izbuti, în cele din urmă, să se smulgă dintre ape, 
agitându-şi braţele lungi pe care muşchii erau dispuşi total 
anapoda, dezvoltați mai degrabă de la coate în jos decât invers. 
Rămase nemişcată pentru o clipă pe muchia prăpastiei, rotindu- 
şi căpăţâna voluminoasă încoace şi încolo, după care o apucă 
către Sabriel cu aceeaşi alură greoaie şi molatică. Se opri la 
câţiva metri distanţă - la adăpost de lama săbiei - arătând cu 
degetul înspre gura căscată din care nu-i ieşea niciun sunet. 
Avea însă un fir lung şi negru prins de spate, care se pierdea în 
adâncurile învolburate de dincolo de poartă. 

Sabriel chibzui câteva clipe, după care îl puse la loc pe 
Saraneth şi-l scoase pe Dyrim. Se pregăti să sune din el, dar 
şovăi, căci muzica lui avea să-i trezească pe morţii din 
apropiere. Cu toate astea, în secunda următoare se trezi 
scuturându-l de cureluşă, iar clopoţelul dădu glas unui şirag de 
acorduri dulci şi limpezi care se împletiră armonios aidoma 
murmurelor unei mulţimi. 

II scutură din nou cu smucituri scurte şi repetate, înainte 
ca primele ecouri să se stingă, îndrumând cântul către făptura 
dinaintea ei, învăluită deja în mrejele celor dintâi răsunete. 
Clinchetul păru că împresoară creatura, dându-i târcoale pe la 
urechi şi pe la gura amuţită. 


Când melodia se topi, în sfârşit, în negură, Sabriel puse 
iute clopoţelul la loc înainte să sune iar de capul lui, şi-l scoase 
pe Ranna, Mesagerul Somnului. Cu el putea domoli mai mulţi 
morţi deodată, căci tare se temea că au să vină cu zecile odată 
treziţi de glasurile zglobii. Probabil că se aşteptau să dea peste 
un necromant neghiob şi nu foarte priceput, dar, chiar şi aşa, 
Sabriel nu trebuia să le subestimeze forţa. Ranna vibra 
nerăbdător, trezit la Viaţă între degetele ei. 

Creatura îşi schimonosi iarăşi gura, scoțând o limbă 
hidoasă ca o halcă de carne grasă ce se zvârcolea asemenea 
unui melc fără cochilie. De data asta reuşi însă să vorbească, 
mai întâi gângurind şi bolborosind cuvinte neînţelese, apoi 
rostindu-i numele cu glasul lui Abhorsen: 

— Sabriel... M-am rugat să vii, dar m-am şi temut 
deopotrivă... 

— Tată! exclamă ea cu ochii aţintiţi la spiritul încătuşat în 
pragul porţii, şi nu la creatura prin intermediul căreia îi vorbea 
acesta. Tată... 

O podidi plânsul. Bătuse atâta drum, înfruntase atâtea 
primejdii, ca acum să-l găsească încătuşat în cascada aceea 
blestemată, fără să-l poată scăpa. Habar nu avusese că poţi 
înlănţui pe cineva taman în pragul porţii! 

— Sabriel! Nu mai plânge, fata mea! N-avem vreme de 
bocit. Unde ţi-ai lăsat trupul lumesc? 

— În rezervor, răspunse ea printre suspine. Lângă al tău, 
într-un romb protector. 

— Şi morţii? Kerrigor? 

— N-am simţit niciunul prin preajmă, iar Kerrigor cred că e 
undeva în lumea noastră, dar nu ştiu exact unde. 

— Da, da, ştiam că a trecut dincolo... spuse Abhorsen 
stins prin gura creaturii. Mă tem că a ajuns deja în rezervor. 
Sabriel, mai ţii minte cum te-am învăţat să suni doi clopoței 
deodată? Pe Mosrael şi Kibeth? A 

— Doi deodată? se miră ea. Deşteptătorul şi Hoinarul? In 
acelaşi timp? Nu mai auzise niciodată aşa ceva. Sau poate că 
da? ` 

— Concentrează-te, îi zise arătarea. Incearcă să-ţi aduci 
aminte ce scrie în Cartea morților. 


Încetul cu încetul, îşi aminti de paginile cu pricina, care i 
se prefirau prin minte ca nişte frunze desprinse una câte una de 
pe crengile unui copac. Puteai, într-adevăr, suna clopoţeii doi 
câte doi, sau chiar mai mulţi deodată, asta dacă erau destui 
necromanţi de faţă ca să-i strunească în acelaşi timp. Riscurile 
erau însă pe măsură... 

— Da, bâigui ea, îmi aduc aminte acum. Mosrael şi Kibeth. 
O să te elibereze? 

Răspunsul se lăsă aşteptat. 

— Da. Dar nu definitiv. Să sperăm însă că va fi suficient ca 
să fac ce-i de făcut. Hai, grăbeşte-te. 

Sabriel dădu din cap aprobator, încercând să nu se 
gândească prea mult la ce îi spusese tatăl ei. In sinea ei, ştiuse 
de la bun început că spiritul lui Abhorsen fusese separat de trup 
prea multă vreme şi mult prea adânc în Moarte, pentru ca el să 
mai poată reveni nevătămat printre cei vii. Nu se va mai putea 
întoarce niciodată la Viaţa de dinainte. Era perfect conştientă de 
asta, dar deocamdată prefera să-şi alunge gândul din minte. 

Vâri sabia în teacă şi-l prinse pe Ranna la loc de cureluşă, 
desprinzându-i apoi pe Mosrael şi Kibeth, fiecare buclucaş în 
felul lui, dar mai cu seamă împreună. Golindu-şi mintea de orice 
gând sau emoție, se concentră asupra clopoţeilor şi-i scutură, în 
sfârşit, pe amândoi deodată, descriind cu primul trei sferturi 
dintr-un cerc imaginar deasupra capului, iar cu al doilea forma 
cifrei opt de jos în sus. Sunetele rugoase ale lui Mosrael se 
împletiră pe dată cu acordurile vioaie ale tovarăşului său, dând 
glas unor note discordante ce-ţi zgâriau auzul, deşi energice. 

Sabriel se trezi dintr-odată mergând înspre cascadă, fără 
voia ei. Picioarele nu-i mai dădeau ascultare, mânate parcă de o 
forţă care o împingea de la spate. Între timp, tatăl ei începu să- 
şi vină în fire, ridicându-se încet-încet deasupra apelor 
învolburate. Bărbatul îşi dezmorţi mai întâi gâtul, rotindu-şi 
capul dintr-o parte într-alta, după care se întinse pe îndelete, nu 
înainte să-şi mişte energic braţele şi umerii. Sabriel îşi continuă 
periplul până ce ajunse la mai puţin de doi metri de margine, 
privind hăul ameţitor cu melodia încă răsunându-i în urechi, 
purtând-o înspre abis. 

Abhorsen se eliberă, în sfârşit, şi merse către ea, 


întinzându-şi mâinile şi prinzând limbile clopoţeilor cu degetele, 
amuţindu-le dintr-odată. Se aşternu apoi tăcerea, iar tatăl şi fiica 
se regăsiră, în sfârşit, îmbrăţişaţi în pragul celei de-a Patra Porţi. 

— Bravo, zise Abhorsen cu vocea lui profundă şi familiară, 
strângând-o la piept şi alinând-o aşa cum numai jucăria 
preferată îl împacă pe copilul supărat. Odată prins în Moarte, tot 
ce puteam face era să-ţi trimit sabia şi banduliera. Mă tem însă 
că nu mai putem zăbovi, trebuie să ne întoarcem în lumea celor 
vii înainte ca Kerrigor să-şi desăvârşească planul. Dă-mi-l pe 
Saraneth, deocamdată... sau mai bine nu, ţine tu sabia şi pe 
Ranna. Haide! 

O luă înainte, mergând grăbit, în timp ce Sabriel îl urma 
îndeaproape, cu mintea asaltată de tot felul de întrebări. Se uita 
întruna la el, la trăsăturile pe care le cunoştea atât de bine, la 
părul ciufulit de pe ceafă şi la barba sură, care începea să-i 
mijească pe obraji, unindu-se cu perciunii neraşi. Purta aceleaşi 
haine ca de obicei, peste care avea pelerina cu cheia argintie pe 
spate, dar parcă era ceva mai scund decât îşi amintea ea. 

— Tată, îl strigă Sabriel, încercând să ţină pasul cu el şi în 
acelaşi timp să fie cu ochii-n patru în timp ce vorbea. Spune-mi 
şi mie ce se întâmplă. Ce are Kerrigor de gând? Nu mai înţeleg 
nimic. De ce nu m-ai crescut aici, ca să ştiu şi eu anumite 
lucruri? 

— Unde aici? se miră Abhorsen fără să încetinească pasul. 
În Moarte, adică? 

— Ştii doar la ce m-am referit, se apără ea. In regat... De 
ce... Vreau să spun că sunt probabil singurul Abhorsen care 
habar n-are cum şi ce trebuie să facă! De ce? Atâta vreau să 
ştiu: de ce? 

— Răspunsul nu e deloc simplu, Sabriel, îi zise el privind-o 
peste umăr. Există două motive pentru care te-am trimis în 
Ancelstierre. Unul este că am vrut să te ştiu în siguranţă. O 
pierdusem deja pe mama ta, şi singura cale de a te ţine departe 
de primejdii în Vechiul Regat era ori să te iau cu mine peste tot, 
ori să te las acasă - să te închid de fapt acolo, ca peun 
prizonier. Să vii cu mine era peste poate, căci lucrurile mergeau 
din rău în mai rău de la moartea regentului - adică cu doi ani 
înainte să te naşti. Al doilea motiv este că aşa am fost sfătuit de 


către Clayr. Mi-au spus că avem nevoie sau, mă rog... că vom 
avea nevoie de cineva care să cunoască foarte bine 
Ancelstierreul. Niciodată n-au avut noţiunea timpului, între noi 
fie vorba. La vremea respectivă n-am înţeles de ce voiau asta, 
însă acum am o oarecare bănuială... 

— De ce? 

— Din pricina trupului lui Kerrigor, îi explică Abhorsen. Sau 
al lui Rogir, mai precis, căci ăsta i-a fost iniţial numele. El nu 
poate muri cu adevărat, din moment ce trupul îi este păstrat 
undeva în Viaţă cu ajutorul magiei libere, şi funcţionează ca un 
fel de ancoră de care se agaţă ori de câte ori vrea să se întoarcă 
printre cei vii. Toţi Abhorsen care s-au succedat de la 
pervertirea Pietrelor Sacre - inclusiv eu - l-am căutat şi în gaură 
de şarpe, dar tot degeaba... Asta pentru că niciunul dintre noi 
nu a bănuit că ar fi în Ancelstierre, undeva în apropierea Zidului, 
fireşte. Clayr însă probabil că i-a dat deja de urmă, pentru că, 
atunci când a pătruns în Viaţă Kerrigor, sigur s-a dus acolo. 
Buun... încheie el atunci, căci ajunseră în faţa celei de-a Treia 
Porţi. Vrei să faci tu vraja sau o fac eu? 

Rosti însă cuvintele magice fără să-i mai aştepte 
răspunsul, iar fetei vorbele îi părură stranii şi distante pe buzele 
altcuiva. 

Mai multe scări apărură ca prin minune în faţa lor, 
despicând mai întâi peretele de ceaţă şi apoi apele zburătăcite. 
Abhorsen prinse a le urca două câte două, cu o energie 
surprinzătoare. În urma lui, Sabriel se căznea să ţină pasul cum 
putea mai bine, simțind oboseala în oase şi o sfârşeală ce-i 
acapara parcă şi mintea odată cu trupul. 

— Eşti gata? o întrebă el la capătul scărilor, apucând-o de 
braţ şi conducând-o dincolo de pelicula de ceaţă despărțită în 
două, un gest oarecum formal, care-i aduse aminte de vizitele 
lui oficiale la şcoală, când obişnuiau să iasă la picnic şi el o 
escorta ceremonios, ajutând-o să care coşul cu mâncare. 

Alergară în faţa valului cu degetele încleştate pe limbile 
clopoţeilor, din ce în ce mai repede, până când, la un moment 
dat, Sabriel simţi că o lasă picioarele şi se şi văzu prăvălită la 
pământ, dându-se de-a dura prin apă cu sabia şi clopoţeii 
zăngănindu-i de mama focului. 


Reuşi cu chiu, cu vai să se ţină pe picioare, în timp ce 
Abhorsen rosti degrabă incantaţia pentru cea de-a Doua Poartă, 
care se deschise pe dată, lăsându-i să urce prin vâltoare. 

— Precum spuneam, îşi continuă el ideea urcând noile 
trepte tot două câte două şi vorbind la fel de repede pe cât 
înainta, Kerrigor nu poate fi doborât până ce un Abhorsen nu-i 
găseşte trupul. Eu şi confrații mei l-am trimis în Moarte în 
repetate rânduri, chiar până dincolo de cea de-a Şaptea Poartă, 
dar n-am făcut decât să amânăm ceea ce avea oricum să se 
întâmple. Mai mult, pe măsură ce regatul aluneca în întuneric şi 
pietrele magice erau pervertite una după alta, puterea lui 
creştea, în timp ce noi deveneam din ce în ce mai vulnerabili. 

— Care noi? întrebă Sabriel. 

Toate aceste informaţii o asaltau într-un ritm mult prea 
alert. 

— Urmaşii direcţi ai forţelor de căpătâi, răspunse el. Mai 
exact, Abhorsen şi Clayr, din moment ce descendenţii familiei 
regale au pierit. Ar mai fi stirpea Zidarilor, desigur, sau mai bine 
zis ce-a mai rămas din ea după ce şi-au vărsat puterile în 
ridicarea Zidului şi făurirea pietrelor. 

Trecu de marginea vârtejului, păşind hotărât către al 
Doilea Hotar, urmat îndeaproape de Sabriel. Spre deosebire de 
ea, care la venire înaintase cu mare băgare de seamă, Abhorsen 
avansa încrezător prin apele înşelătoare, semn că mai bătuse 
drumul şi-n alte împrejurări. De unde ştia pe unde s-o apuce, 
când nu avea niciun fel de reper sau semn după care să se 
ghideze? Lui Sabriel îi era imposibil să înţeleagă. Dar cine ştie, 
poate că după treizeci şi ceva de ani petrecuţi străbătând 
cărările în şi dinspre Moarte va ajunge şi ea să înfrunte apele cu 
aceeaşi uşurinţă. 

— Aşadar... continuă Abhorsen, avem, în sfârşit, ocazia să 
terminăm cu Kerrigor o dată pentru totdeauna. Clayr îţi va 
îndruma paşii către trupul lui, pe care va trebui să-l distrugi şi 
apoi să-i izgoneşti spiritul în neant. Oricum, odată trupul găsit, 
puterile îl vor părăsi în mare parte. De-abia după aceea îl vei 
putea elibera pe prinţ din starea de inconştienţă în care se află 
şi vei avea răgaz să întregeşti Pietrele Sacre cu ajutorul 
urmaşilor Zidari. 


— Adică există un prinţ supravieţuitor? întrebă ea cuprinsă 
brusc de o bănuială. Nu cumva... nu cumva te referi la statuia 
de la prova corăbiei din Valea Sfântă, la tânărul ferecat în lemn 
cu spiritul prins în Moarte? 

— Ba da, zise el indiferent. Fiul nelegitim, de fapt. Probabil 
şi nebun. Dar asta nu mai contează, din moment ce are sânge 
nobil. Ce ziceai tu mai devreme? A, da, statuia... Da... acoloe. 
Sau... a fost. Vrei să spui că... ă 

— Da, zise ea bosumflată, ghicindu-i întrebarea. Işi spune 
Touchstone şi ne aşteaptă în rezervor împreună cu Mogget. 
Chiar lângă pietre. 

Abhorsen se opri pentru prima dată de când o porniseră 
înapoi, vădit mirat de ce tocmai auzise. 

— Se vede treaba că toate planurile se duc de râpă... zise 
el amărât, cu un oftat adânc. Kerrigor m-a ademenit în rezervor 
cu intenţia să mă omoare şi cu sângele vărsat să sfarme încă 
una dintre pietre, dar am reuşit să mă apăr şi atunci s-a 
mulţumit să mă înlănţuie în Moarte, bănuind că ai să vii după 
mine şi plănuind probabil să te sacrifice pe tine în schimb. Insă 
locul în care m-a izgonit n-a fost la fel de sigur pe cât a crezut 
el, iar eu mi-am făcut şi-un plan de răzbunare între timp. Dar 
acum, că prinţul era acolo, atât de la îndemână... s-ar putea 
folosi de sângele lui să destrame forţa de căpătâi. 

— Dar e în rombul protector... zise Sabriel cu inima 
strânsă, temându-se pentru Viaţa lui. 

— S-ar putea să nu fie de ajuns, mormăi Abhorsen cu 
îngrijorare în glas. Cu cât Kerrigor stă mai mult în Viaţă, cu atât 
puterea lui creşte, ostoită de pietrele despicate şi de însufleţirea 
celor vii. În curând va aduna suficientă forţă pentru a nimici 
chiar şi cea mai trainică pavăză a Legământului. Sau poate că e 
deja destul de puternic să o facă... Dar ia spune-mi de 
însoţitorul ăsta al prinţului... Mogoget parcă ai zis că-l cheamă. 
De unde l-ai mai adunat? 

— Pe cine, pe Mogget? întrebă ea mirată. Păi l-am întâlnit 
la noi acasă! E o întrupare a magiei libere sau... mă rog... ce-o fi 
el, dar se înfăţişează sub chip de motan cu o cureluşă roşie pe 
post de zgardă, de care e agăţat un clopoțel minuscul, copia 
fidelă a lui Saraneth. 


— Hmm... Mogget... zise Abhorsen înfundat, mişcându-şi 
gura ca şi cum s-ar fi căznit cu o îmbucătură nu tocmai 
gustoasă. Cred că el este ultimul vlăstar al castei Zidarilor, sau 
ultima lor zămislire, sau odrasla lor, cine mai ştie... S-ar putea 
însă să mă înşel. Dar de ce a ales tocmai forma de felină? Eu mi- 
| aduc aminte ca pe un băieţel pitic şi albinos, care niciodată nu 
pleca de acasă. Presupun că e un fel de protector al prinţului. 
Hai, trebuie să ne grăbim. 

— Păi nu asta facem? pufni Sabriel când el o luă iar la 
goană. 

Nu voia să fie ursuză, dar nu aşa îşi imaginase reîntâlnirea 
cu tatăl ei, care abia dacă o băga în seamă, şi atunci numai ca 
să-i împărtăşească din înţelepciunea lui sau să-i arate ce rol îi 
revenea în înfruntarea cu Kerrigor. 

Abhorsen se opri atunci şi o îmbrăţişă grăbit, însă braţele 
lui puternice îi părură reci şi moi ca o umbră căreia îi e sortit să 
piară odată cu lăsarea întunericului. 

— Nu m-am descurcat foarte bine în rolul de părinte, ştiu 
asta, zise el şoptit. Dar nimeni nu-i perfect. Când îţi vine rândul 
să fii Abhorsen, nu-ţi rămâne prea mult timp pentru altele, căci 
grija şi răspunderea pentru Vieţile altora te fac să uiţi de 
propriile responsabilităţi, la fel cum primejdiile şi vrăjmaşii îţi 
şterg din suflet şi ultima picătură de blândeţe. Un Abhorsen nu 
prea are de ales, posibilităţile lui sunt limitate. Dar asta nu 
schimbă cu nimic faptul că tu eşti fiica mea şi că te-am iubit 
dintotdeauna. Acum însă orele mi-s numărate - zece mii de 
bătăi ale inimii, nu mai mult - iar lupta mea se dă împotriva unui 
duşman de temut. Amândoi avem rolul nostru în înfruntarea ce 
ne-a fost hărăzită, dar nu ca tată şi fiică, ci ca un Abhorsen 
ajuns la apogeu care-i deschide calea urmaşului său. Dincolo de 
toate astea, însă, rămâne dragostea mea nemărginită. 

— Zece mii de bătăi ale inimii... repetă ea uluită, cu 
lacrimi şiroindu-i pe obraji. 

Se desprinse uşurel din strânsoare şi o porniră la drum 
unul lângă altul către Prima Poartă, trecând iute de Primul Hotar 
şi apoi, în sfârşit, înapoi în Viaţă şi în rezervorul întunecat. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 


Touchstone îi auzea pe morţi din ce în ce mai clar şi mai 
aproape, ba chiar începu să-i şi zărească prin întuneric, 
înaintând către ei în timp ce intonau acorduri neînţelese şi 
aplaudau ritmic cu mâinile lor putrede şi sfărâmicioase - o 
scenă grotescă ce-i ridică tânărului părul pe spate. Marşul 
funebru al morţilor era acompaniat de sunete stridente de oase 
lovindu-se unele într-altele, întrerupte la răstimpuri de bucăţi 
descompuse de carne care picau moi şi greoaie în apă. 
Murmurul lor monoton era însă şi mai rău, căci câţiva dintre ei 
îşi puteau folosi încă gurile, fredonând frânturi fără noimă. Nu 
trăise niciodată un naufragiu pe viu, dar acum avea, în sfârşit, 
prilejul să vadă şi să audă larma şi învălmăşeala iscate când 
marinarii se îneacă cu miile, înghiţiţi dintr-odată în genunile 
mării. 

Strânseseră rândurile până aproape de ei, aliniaţi de jur 
împrejurul coloanelor ca o perdea mişcătoare de umbre care îi 
asfixia cu miasma ei de putregai. Touchstone nu putea distinge 
ce fac, însă Mogget, care vedea foarte bine pe întuneric, îi 
descria totul cu lux de amănunte: 

— Se regrupează în două coloane paralele, îi explică el, ca 
să formeze un fel de coridor. Vorbea tot în şoaptă, deşi acum nu 
le mai era de niciun folos. Un culoar flancat de ajutoare, care se 
întinde de la pasajul dinspre miazănoapte până la noi. 

— Intrarea de la pasaj o vezi? îl întrebă Touchstone, care 
putea, în sfârşit, să miroasă de aproape duhoarea fetidă a 
morţilor dispuşi sfidător în formaţie de paradă. 

„Ar fi trebuit să pier în rezervorul ăsta acum două sute de 
ani”, îşi zise el. Dar ce mai contează acum o mică întârziere... 

— Da, îl văd, îi răspunse Mogget, şi ochii lui de smarald se 
aprinseră dintr-odată ca doi cărbuni încinşi. O creatură uriaşă 
tocmai a coborât pe scări, cu trupul mistuit de flăcări negre şi 
mânjite. Un mordicant. Stă chircit în apă şi se tot uită înapoi, ca 
un câine care-şi aşteaptă stăpânul. In spatele lui, o ceaţă groasă 
a învăluit treptele - un tertip de magie liberă, pun rămăşag pe 


cât vrei. Foarte ceremonios... Dar pentru ce atâta fast? 

— Lui Rogir i-a plăcut dintotdeauna să impresioneze, zise 
Touchstone sec, de parcă ar fi făcut un comentariu oarecare în 
timpul mesei. Îi plăcea fastul, voia ca toată lumea să-l admire şi 
să se ploconească în faţa lui. Probabil că a rămas cu aceeaşi 
meteahnă şi după ce a devenit Kerrigor. 

— Nu e chiar aşa, îl corectă motanul. E foarte diferit acum. 
Ştie că eşti aici, iar ceața e menită să-i satisfacă vanitatea, căci 
un om mândru ca Rogir - fie el şi mort - nu vrea să-şi ştie trupul 
privit, având în vedere că l-a plămădit în pripă. 

Touchstone înghiţi în sec, încercând să nu se gândească 
prea mult la cum ar putea să arate. Se întreba dacă poate ieşi 
din romb ca să se năpustească asupra norului de ceaţă şi să-l 
străpungă cu amândouă săbiile înainte ca Kerrigor să se 
dezmeticească. Dar, chiar dacă era posibil, cine ştie ce putere 
mai aveau lamele de argint - fie ele insuflate cu puterea 
Legământului - asupra noii întrupări a lui Kerrigor? 

Zări nu foarte departe ceva mişcându-se în apă, moment 
în care ajutoarele măriră bătăile tobelor la unison cu incantaţiile 
lor frenetice şi guturale. 

Touchstone îşi miji ochii ca să vadă mai bine fâşiile de fum 
care se întindeau leneş deasupra apei de-a lungul coridorului 
format de morţi. 

— Se joacă cu noi! zise el cu răsuflarea tăiată, mirat că 
nici să vorbească nu mai poate. 

Respira anevoie, de parcă tocmai alergase mai bine de un 
kilometru, în timp ce inima îi bătea să-i spargă pieptul. 

Un răcnet cumplit acoperi deodată freamătul mulţimii 
aliniate, şi Touchstone făcu un pas înapoi, mai să-l scape pe 
Mogget de pe umeri. Urletul crescu în intensitate, devenind în 
cele din urmă de nesuportat, dar chiar atunci ceața explodă 
dintr-odată şi o siluetă imensă apăru din beznă, învălmăşindu-se 
către ei cu o forţă năprasnică şi împroşcând apa cât colo în 
goana-i nebună. 

Touchstone strigă sau urlă la rându-i - nici el nu mai ştia 
care din ele -, aruncă iute lumânarea şi-şi scoase sabia din 
stânga, lăsându-se pe genunchi cu amândouă lamele îndreptate 
înainte, ca să întâmpine atacul cum se cuvine. Apa rece îi venea 


acum până la piept. 

— Mordicantul! răcni şi Mogget, sărindu-i de la gât drept 
pe umerii îngheţaţi ai lui Sabriel, care rămase la fel de 
impasibilă. 

Nici n-apucă bine motanul să închidă gura, că făptura era 
deja lângă ei, un soi de urs gigantic cu trupul mistuit de flăcări 
care urlă sfâşietor ca un animal înainte de jertfă, după care se 
repezi la ei, izbindu-se însă de marginile rombului ocrotitor şi 
înfigându-se în tăişul săbiilor lui Touchstone. 

Pocnitura impactului îi dezechilibră pe amândoi, 
trimiţându-i câţiva metri înapoi, dar curmând din scurt urletul 
prelung. Touchstone nu se mai putu ţine pe picioare şi căzu pe 
spate cu un țipăt scurt, simțind cum apa îi inundă nările şi gura 
încă deschisă. Intră în panică, convins că mordicantul are să se 
năpustească asupra lui dintr-o clipă într-alta, aşa că se ridică în 
picioare cu o sforţare bruscă care îl lăsă aproape fără suflu şi îi 
strânse stomacul într-o crampă cumplită. 

Sări iute din apă cu săbiile dinainte, gata de un nou atac, 
dar rombul era încă întreg şi mordicantul bătea în retragere, 
târându-se înapoi prin culoarul flancat de confrații săi inferiori în 
rang. Amuţiseră cu toţii la auzul unui sunet nou, un zgomot difuz 
ce răzbătea de undeva din apropiere şi pe care Touchstone nu-l 
recunoscu înainte să-i iasă toată apa din urechi. 

Era râsul cuiva, un râs sinistru ce răsuna de dincolo de 
perdeaua de ceaţă care acum împresura apa în pâlcuri 
compacte ce prinseră a se încolăci în jurul mordicantului, până 
când îl înghiţiră cu totul. 

— Ce-i, frăţioare? Te-a speriat cumva ogarul meu? şuieră 
o voce cunoscută din mijlocul norului de fum. 


— Aah! exclamă Sabriel când simţi ghearele lui Mogget pe 
spinare. 

Abhorsen se întoarse către ea, ridicând din sprânceană 
nedumerit şi încreţindu-şi fruntea brumată. 

— Ceva mi-a atins trupul în Viaţă, îi explică ea. Cred că a 
fost Mogget. Oare ce se întâmplă? 

Se aflau dinaintea ultimului prag, la graniţa cu lumea celor 
vii. Trecuseră nesperat de uşor şi de Prima Poartă, fără ca vreun 


mort să încerce să-i oprească. Pesemne că-şi pierduseră curajul 
odată ce simţiseră prezenţa lui Abhorsen. 

Rămaseră pe loc aşteptând în tăcere, cu toate că Sabriel 
nu înţelegea de ce nu merg mai departe. După câte se părea, 
Abhorsen putea vedea în Viaţă sau cel puţin îşi putea da seama 
de ce se întâmplă. Stătea puţin aplecat de spate şi asculta cu 
atenţie, de parcă ar fi tras cu urechea lipit de o uşă invizibilă. 

Sabriel, în schimb, îl păzea ca un soldat, cu ochii în patru, 
ca nu cumva să fie luaţi prin surprindere, căci, din pricina 
pietrelor despicate din apropiere, morţii foloseau această zonă 
ca pe un culoar propice de trecere în lumea viilor. De data asta, 
însă, totul era liniştit şi păreau să fie singuri la limanul râului 
cenuşiu, înconjurați doar de bulboanele şi de vârtejurile 
domoale. 

Abhorsen închise ochii, concentrându-se şi mai tare, după 
care îi deschise la loc aproape ieşiţi din orbite, atingându-i braţul 
Uşor. 

— Va trebui să ieşim în curând, îi spuse el cu blândeţe în 
glas. Vreau să-l iei pe Touchstone şi să fugiţi cât puteţi de tare 
către pasajul dinspre miazăzi. Să nu vă opriţi pentru nimic în 
lume. Odată ajunşi afară, urcați colina până-n vârf, în Curtea de 
Vest. N-a mai rămas din ea decât un câmp dezgolit, dar cred că 
Touchstone ştie cum să ajungă acolo. Dacă forţele lui Clayr stau 
de pază şi n-au încurcat socotelile, ar trebui să vă aştepte un 
planor... 

— Un planor! îl întrerupse ea. Dar... m-am prăbuşit cu el! 

— Sunt mai multe pe aici, îi explică tatăl ei. Abhorsen care 
l-a confecţionat - cel de-al patruzeci şi şaselea, dacă nu mă înşel 
- i-a învăţat şi pe alţii cum să construiască astfel de aparate. 
Oricum, ar trebui să fie acolo, ca şi Clayr, de altfel, sau măcar 
un sol care să vă spună unde anume în Ancelstierre găsiţi trupul 
lui Kerrigor. Zburaţi cât mai aproape de Zid, treceţi dincolo şi 
distrugeţi-l imediat ce daţi de el! 

— Păi, şi tu ce-o să faci între timp? 

— Uite, ia-l pe Saraneth, îi zise el evitându-i nu numai 
întrebarea, ci şi privirea stăruitoare. Dă-mi mie sabia şi pe... pe 
Astarael. 

Al şaptelea clopoțel. Astarael, cel plin de jale. 


Tânguitorul... 

Sabriel nu schiţă nicio mişcare ca să-i dea clopoţelul sau 
sabia, aşa că Abhorsen şi-l legă singur pe Saraneth la locul lui 
pe bandulieră, apucându-se apoi să desfacă legătura lui 
Astarael. Fu însă oprit de mâna ei, care-i apucă strâns 
încheietura. 

— Trebuie să existe şi o altă cale, zise ea plângând. Una 
prin care să putem scăpa cu toţii odată... 

— Nu este, răspunse el ferm, descleştându-i mâna cu 
blândeţe. 

Sabriel cedă şi el îl apucă binişor pe Astarael, ţinându-i în 
frâu limba slobodă. 

— Călătorul alege oare cărarea sau invers? 

Sabriel îi înmână atunci supusă şi sabia, rămânând tăcută 
cu mâinile atârnate pe lângă corp. 

— Am umblat în Moarte până dinaintea celei de-a Noua 
Porţi, adăugă el încet, aşa că ştiu prea bine ce taine 
înfricoşătoare ascunde al Nouălea Hotar. Dincolo de el n-am 
pătruns, dar ştiu că tot ce vieţuieşte trebuie să moară odată şi- 
odată şi să ajungă acolo la vremea lui. Asta e legea de care noi, 
Abhorsen, suntem datori să ne îngrijim, dar trebuie să i ne şi 
supunem în acelaşi timp. Tu eşti al cincizeci şi treilea Abhorsen, 
Sabriel. Poate că nu te-am povâăţuit cum s-ar fi cuvenit, dar asta- 
mi va fi învăţătură de minte măcar acum, în ultimul ceas. Toţi şi 
toate au un sfârşit pe lumea asta. 

Zicând acestea, se aplecă şi o sărută pe frunte, exact sub 
marginea coifului. Fata rămase neclintită preţ de câteva clipe, 
ca o marionetă în repaus, după care se aruncă la pieptul lui 
dintr-odată, cu obrazul lipit de mantaua moale. Se simţea din 
nou ca odinioară, când era încă o copilă şi îi fugea în 
întâmpinare la porţile şcolii, iar el o îmbrăţişa nerăbdător. Şi 
atunci, ca şi acum, îi auzea bătăile domoale ale inimii, doar că 
de data asta sunau gol şi funest, ca ticăitul unui ceas care-ţi 
numără ultimele secunde de Viaţă. Cele zece mii de bătăi se 
duceau una câte una... 

ÎI strânse şi mai tare cu mâinile împreunate, iar el îşi 
întinse în formă de cruce braţele, cu sabia într-o mână şi 
clopoţelul în cealaltă. 


Se desprinse apoi din îmbrăţişare şi o porniră împreună 
către pragul înspre Viaţă. 


Kerrigor râse din nou, un hohot neruşinat care crescu din 
ce în ce mai asurzitor, până când, la un moment dat, se opri 
brusc, înghiţit de liniştea dimprejur. În câteva secunde, morţii se 
puseră iar pe boncănit, bătând tobele ceva mai domol, în timp 
ce norul de pâclă înainta încrezător. Ud până la piele şi pe 
jumătate înecat, Touchstone îl privea la fel de neputincios ca un 
şoarece încolţit de şarpe. Băgă de seamă că albeaţa ceţii se 
putea distinge mai bine în întunecime, deşi norii de deasupra se 
risipiseră între timp şi soarele scălda din nou marginile 
bazinului. Ei însă se aflau la mai bine de patruzeci de metri 
depărtare, în mijlocul apelor reci... 

Un pârâit de undeva din spate îl făcu să tresară şi să se 
uite într-acolo, cuprins de o panică subită, care dispăru îndată 
ce tânărul văzu silueta lui Sabriel şi pe cea a tatălui său 
mişcându-se amorţite, deşteptate din adormire. Fulgi minusculi 
de gheaţă se desprinseră de pe trupurile lor rigide într-o 
ninsoare argintie, iar stratul gros de promoroacă ce-i încinsese 
brâul lui Abhorsen se rupse deodată în mai multe sloiuri 
mărunte, care se ridicară la suprafaţă, plutind care încotro. 

Touchstone privi apoi cum mâinile şi chipurile celor doi se 
eliberează din încleştarea chiciurii, observând că sabia se afla 
acum în posesia lui Abhorsen, alături de clopoțel. 

— Slăvit fie Legământul! exclamă el când îi văzu 
mişcându-se în sfârşit, cu pleoapele ridicate. 

Nu-i auziră însă cuvintele, căci în aceeaşi secundă un urlet 
teribil de turbare izbucni din ceața deasă, atât de năprasnic, 
încât coloanele tremurară din temelii, descriind cercuri perfecte 
pe suprafaţa netedă a apei. 

Touchstone îşi întoarse din nou privirea către norul 
cenuşiu, care acum se destrăma în fâşii alungite dincolo de care 
se întrezărea mordicantul, ghemuit în apă, doar ochii de tăciune 
şi gura căscată mocnindu-i în flăcări unsuroase deasupra 
întinderii nemişcate. Imediat în spatele lui, cu o mână deşirată 
odihnindu-se pe creştetul creaturii chircite la picioarele sale, se 
contura o siluetă diformă ce aducea oarecum cu cea a unui 


bărbat. 

Privindu-l cu luare-aminte, Touchstone îşi dădu seama că 
Kerrigor încercase să-şi ia înfăţişarea de odinioară, de pe 
vremea când încă era Rogir, fiul reginei. Cu toate astea, 
rezultatul era mai mult decât îndoielnic, fie că memoria nu-l mai 
ajuta, fie că îşi pierduse îndemânarea ori poate gusturile i se 
pervertiseră. Avea aproape doi metri înălţime, cu o talie extrem 
de subţire în comparaţie cu pieptul, exagerat de lat. Capul era şi 
el mult prea alungit şi plat, cu o gură care i se întindea pe toată 
faţa între cele două urechi şi o pereche de ochi la care pur şi 
simplu nu te puteai uita, căci semănau mai degrabă cu nişte 
incizii precise dincolo de care ardeau focurile magiei libere. 

În ciuda înfăţişării groteşti, mai păstra totuşi ceva din 
aerul fostului Rogir... Ca şi cum cineva l-ar fi transformat într-o 
plămadă maleabilă şi apoi s-ar fi jucat cu el întinzându-l şi 
învârtindu-l ca pe o bucată de aluat. 

Deschise gura hâdă din ce în ce mai căscată şi râse 
sinistru, un hohot scurt acompaniat de pârâitul fălcilor 
închizându-se la loc. Vorbi apoi cu o voce la fel de hodorogită şi 
de nerecunoscut ca şi trupul său pocit. 

— Dar ce noroc pe capul meu! Nu unul, ci trei vlăstare 
domneşti! Ce de sânge pentru spintecarea pietrelor! 

Auzindu-i glasul, Touchstone îl fixă şi mai intens, căci 
parcă îl auzea pe Rogir cel de odinioară, deşi vocea aceasta era 
ceva mai găunoasă, ca un fruct năpădit de viermi. Dincolo de 
noua întrupare a lui Kerrigor vedea trupul lumesc al fratelui său, 
mai aproape de forma lui umană de acum două veacuri. 
Rememoră pentru a nu ştiu câta oară scena cumplită: întâi 
pumnalul spintecând gâtul reginei şi apoi jetul de sânge cald, 
ţâşnind frenetic în cupa aurie... 

Simti deodată o mână fermă apucându-l de braţ şi 
întorcându-l cu spatele la arătare, în timp ce cu cealaltă îi 
înşfăca sabia din mână. Se dezmetici iute şi trase adânc aer în 
piept, zărindu-şi arma în mâna dreaptă a lui Sabriel, care îi 
prinse apoi palma goală cu stânga şi-l trase înspre colţul sudic. 
Nu se împotrivi, înaintând şontăc către ea fără să se 
sinchisească de stropii iscaţi. Apoi totul păru că se întunecă 
dintr-odată şi văzu negru în faţa ochilor, ca într-un vis învăluit în 


negura amintirilor. 

Îşi veni apoi în fire şi-l zări şi pe tatăl lui Sabriel - pe 
Abhorsen - pentru prima dată fără veşmântul de pojghiţă 
alburie. Deşi părea un bărbat dur şi hotărât, acesta îi zâmbi cald 
când trecu pe lângă el, plecându-şi capul cu o mişcare discretă. 
Se îndrepta cu paşi apăsaţi tocmai în direcţia opusă, către 
Kerrigor, şi Touchstone nu înţelegea de ce... Acolo nu-l aşteptau 
decât pumnalul însetat de sânge şi cupa pierzaniei. Mogget se 
mutase acum pe umerii lui şi-l însoțea tăcut, ceea ce îl năuci şi 
mai tare, căci nu era deloc în firea motanului să se expună unor 
asemenea primejdii. Dar mai era ceva ciudat la Mogoget, deşi nu- 
şi putea da seama ce anume... „Da, asta e!” se lumină el dintr- 
odată. Zgarda de la gât îi dispăruse. „Poate c-ar fi mai bine să 
mă duc după el şi să-i pun cureluşa la loc, îşi zise, şi-apoi să-l 
înfrunt pe ticălosul de Kerrigor...” 

— Hai mai repede, Touchstone! Fugi, fir-ar să fie! îi strigă 
Sabriel când el aproape că se întorsese s-o apuce în urma lui 
Abhorsen. 

Il apucă iarăşi răul de la stomac, pentru că ieşiseră din 
rombul de protecţie. Nu trecu mult şi-i veni să verse, însă nu se 
opri din fugă, întorcând doar capul în direcţia opusă. Curând îşi 
dădu seama că atârnă pur şi simplu de braţul ei, aşa că încercă 
să se ţină mai bine pe picioare şi să mărească ritmul, deşi 
muşchii îi erau amorţiţi de înţepături şi furnicături cumplite. Auzi 
din nou freamătul morţilor în apropiere, intonând în surdină şi 
bătând tobele în crescendo. Se puteau distinge şi câteva voci 
ridicate ce răsunau cavernos în încăperea subterană. Una dintre 
ele era cu siguranţă strigătul mordicantului, acompaniat de un 
sunet straniu, ca un bâzâit sau un trosnet înfundat pe care 
Touchstone mai degrabă îl simţea decât îl auzea. 

Ajunseră, în sfârşit, la intrarea pasajului dinspre miazăzi, 
unde, în loc să încetinească în conul de lumină purpurie de la 
apus, Sabriel sări iute pe trepte şi dispăru în întunecimea de 
dincolo. Mâinile li se desprinseră pentru o clipă, regăsindu-se 
apoi pe bâjbâite, după care cei doi o porniră împreună în sus pe 
scări, unul cu sabia îndreptată înainte, celălalt, în spate, 
trimițând scântei în stânga şi-n dreapta la contactul cu pereţii 
înguşti de piatră. Auzeau încă larma din spate - urletul 


mordicantului, tactul tobelor, ţipetele stridente -, toate 
intensificate de învolburarea apelor şi de rezonanţa rezervorului. 
Imediat însă, toate acestea fură eclipsate de un nou zgomot, 
mult mai clar şi mai definit. 

Începu domol, asemenea unui diapazon de-abia lovit, dar 
crescu treptat în intensitate, dând glas unei note clare, curate, 
ca sunetul unei trompete pe buzele unui instrumentist însufleţit, 
până ce învălui totul în acordurile lui fermecate. Era cântul lui 
Astarael. 

Sabriel şi Touchstone se opriră brusc, ca fulgeraţi. Simţiră 
un imbold puternic să-şi părăsească trupurile nevolnice, să se 
descotorosească de ele ca de nişte haine ponosite. Spiritul lor - 
adevărata esenţă a fiinţei - prinsese dor de ducă, tânjea să se 
afunde în Lumea Cealaltă şi să se lase în voia curenților 
năvalnici până la capăt. 

— Gândeşte-te la Viaţă! îi strigă Sabriel, vocea abia 
auzindu-i-se deasupra acordurilor pătrunzătoare. Simţea cum 
Touchstone se stingea lângă ea, prea slab să reziste tentaţiei, 
de parcă de-abia ar fi aşteptat chemarea fatală. 

— Nu te lăsa doborât! ţipă ea din nou, înverşunată. Dădu 
drumul săbiei şi-l pălmui straşnic pe obraz. Trebuie să trăieşti, 
auzi? 

Degeaba. Cu fiecare secundă, el aluneca şi mai adânc în 
Moarte. Disperată, îl apucă de urechi şi-l sărută cu ardoare, 
muşcându-l de buză până când simţi gustul sărat al sângelui 
inundându-i gura. Touchstone îşi veni atunci în fire, 
recăpătându-şi privirea şi concentrându-se asupra voinţei de a 
trăi. Dădu şi el drumul săbiei şi o îmbrăţişă cu amândouă 
mâinile, răspunzându-i la sărut. Îşi odihni apoi fruntea pe umărul 
ei şi ea pe al lui, rămânând îmbrăţişaţi până ce nota prelungă 
amuţi pe limba lui Astarael. 

Se aşternu, în sfârşit, tăcerea, iar ei se desprinseră din 
strânsoare uşor stânjeniţi. Touchstone bâjbâi după sabie, încă 
nesigur pe picioare, în timp ce Sabriel aprinse o lumânare 
înainte să-şi taie vreun deget, prin beznă. Se priviră îndelung la 
lumina jucăuşă, ea cu ochii umezi, el cu buza însângerată. 

— Ce-a fost asta? întrebă el răguşit. 

— Astarael, răspunse ea. Ultimul clopoțel. Are puterea să-i 


ademenească în Moarte pe toţi cei ce-l ascultă. 

— Dar Kerrigor... începu el. 

— Se va întoarce, şopti ea. Până nu-i găsim trupul, va 
avea mereu puterea să revină printre cei vii. 

— Şi tatăl tău? mormăi el. Mogget...? 

— Tata a pierit, zise ea cu o faţă impasibilă, dar izbucni 
îndată în plâns. O să treacă repede de Ultima Poartă. Cât despre 
Mogget... nu ştiu ce să zic... 

Atinse, cu grijă, inelul de argint de pe deget şi se încruntă 
pentru o clipă, după care se aplecă şi ridică sabia pe care o 
luase mai devreme de la Touchstone. 

— Hai să mergem, îi zise poruncitor. Trebuie să ajungem 
în Curtea de Vest cât mai repede cu putinţă. 

— Curtea de Vest? întrebă el nedumerit, ridicându-şi sabia 
la rându-i. Se simţea foarte rău, însă făcu un efort să se ţină pe 
picioare. În curtea palatului, adică? 

— Întocmai, zise ea. Hai să mergem. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 


Afară, lumina puternică a soarelui îi orbi pe neaşteptate, 
căci de-abia trecuse de prânz, după cum constatară cu uimire. 
Se împleticiră pe treptele de marmură ale grotei, clipind des din 
pricina razelor nemiloase, ca nişte animale nocturne izgonite din 
culcuşul subteran. 

Sabriel privi în jur la copacii tăcuţi şi scăldaţi de soare de 
pe pajiştea înverzită, zărind nu departe şi fântâna înfundată de 
frunze. Totul părea atât de normal şi de îndepărtat de ororile din 
rezervorul de sub ei! 

Îşi ridică privirea către cer, clătindu-şi ochii în azurul 
nemărginit pe care norii diluaţi în dâre albicioase se retrăgeau 
parcă sfioşi din câmpul ei vizual. „Tata a murit, îşi zise ea. S-a 
dus, pe vecie...” 

— Drumul o coteşte către sud-vest, se auzi dintr-odată o 
voce undeva aproape, dincolo de albastrul văzduhului. 

— Poftim? 

— Drumul. Dă în Curtea de Vest. 

Era vocea lui Touchstone. Sabriel închise ochii, încercând 
să se adune şi să se concentreze asupra situaţiei de faţă. Când îi 
deschise, tânărul se afla în faţa ei, o privelişte într-adevăr 
demnă de milă. Avea pe chip dâre subţirele de sânge de la buza 
spartă, părul îi era ud şi lipit de cap, iar armura şi hainele erau şi 
ele jilave, părând astfel mai închise la culoare. De pe lama 
săbiei pe care o ţinea aplecată uşor în jos se mai scurgeau încă 
ultimele picături de apă. 

— Ai uitat să-mi spui că eşti prinţ, zise ea indiferentă, ca şi 
cum ar fi făcut o remarcă despre vreme. 

Avea chef de conversaţie, însă propria voce îi sună străină 
şi ciudată în liniştea amiezii. Oricum, n-avea putere să se mai 
gândească şi la asta. 

— Nu sunt, răspunse Touchstone ridicând din umeri şi 
privind către cer. Regina îmi era mamă, e adevărat, însă tatăl 
meu a fost un nobil obscur cu care a avut o legătură la câţiva 
ani după moartea soţului ei. Din câte am înţeles, a murit într-un 


accident de vânătoare, înainte de venirea mea pe lume... 
Ascultă, Sabriel... Mai bine... mai bine ne-am grăbi către Curtea 
de Vest. 

— Da, ai dreptate, zise ea sec. Tata mi-a spus că acolo ne 
aşteaptă un planor şi Clayr sau un trimis al lui, care să ne arate 
calea. 

— Inţeleg... zise el. Se apropie şi o fixă cu privirea, 
sfredelind pustiul din ochii ei, după care o apucă de braţ fără ca 
ea să se împotrivească şi o porniră spre fagii ce mărgineau 
cărarea către partea de vest a parcului. Sabriel înainta supusă, 
mărind paşii pe măsură ce Touchstone mergea din ce în ce mai 
repede, până când se treziră că aleargă în toată regula, el 
trăgând-o de braţ şi aruncându-i priviri fugare din când în când, 
ea mişcându-se cu gesturile teleghidate ale unui somnambul. 

La vreo câteva sute de metri de la ieşirea din grotă, fagii 
începură să se rărească, lăsând loc pajiştii să respire şi 
deschizându-se în faţa unui drum care pornea dintr-o parte a 
colinei, şerpuind către vârf în două bucle mari. Drumul era bine 
pavat, cu toate că în cele două veacuri de părăginire lespezile 
ori ieşiseră din făgaş, ori se afundaseră prea tare în pământ, şi 
erau gropi sau şanţuri la tot pasul. Sabriel chiar îşi prinse 
piciorul într-unul şi era cât pe ce să cadă, dacă Touchstone n-ar 
fi prins-o la timp. Acest mic şoc fu însă bine-venit, căci o trezi 
din amorţeala primului, făcând-o să uite pe moment de durerea 
pierderii lui Abhorsen şi să fie mai atentă la drum. 

— Dar de ce gonim aşa? 

— Ne urmăresc tâlharii ăia, îi răspunse el scurt, arătând 
către cealaltă parte a parcului, în spatele lor. Cei de la poartă, 
cu copii. 

Sabriel privi în direcţia respectivă şi zări mai multe siluete 
înaintând agale printre copaci. Erau nouă în total, râzând şi 
vorbind tare, încrezători că îi vor prinde fără prea mult efort, ca 
nişte gonaci care încolţesc prada slăbită cu convingerea că 
aceasta n-are nicio scăpare. Unul îi surprinse spionându-i şi făcu 
un gest care de la distanţă nu se văzu prea bine, dar cu 
siguranţă era ceva necuviincios. Ceilalţi izbucniră îndată într-un 
râs necontrolat, purtat de vânt până la ei. Era clar că intenţiile 
lor erau departe de a fi paşnice. 


— Mă întreb dacă nu cumva sunt în cârdăşie cu morţii, 
zise Sabriel posomorâtă, cu repulsie în glas. Ceea ce ei n-ar fi 
putut face decât noaptea ăştia fac pe ziuă, când soarele îi ajută 
pe cei vii... 

— Oricum ar fi, ne-au pus gând rău, asta-i clar, răspunse 
el iuţind pasul până ce aproape că începuseră să alerge iar. Au 
arcuri cu săgeți şi sunt convins că ştiu să le utilizeze cu 
îndemânare, spre deosebire de sătenii din Nestowe. 

— Da, încuviinţă ea. Sper din toată inima să găsim 
planorul mai repede... 

Nu era nevoie să explice ce avea să se întâmple în caz 
contrar. Nu erau în stare să lupte, dar nici să apeleze la magia 
Legământului, aşa că urmăritorii n-ar fi avut nicio problemă să le 
vină de hac - sau să-i ia prizonieri. În cazul în care cei nouă 
lucrau pentru Kerrigor, pe Sabriel şi pe Touchstone îi aştepta o 
soartă şi mai cumplită: urma să fie duşi înapoi în rezervor, unde 
lama necruțătoare le va spinteca gâtlejurile... 

Poteca începu să urce, dar ei alergară mai departe în 
linişte, respirând din ce în ce mai greu, nemaiavând putere să 
mai şi vorbească. Touchstone prinse a tuşi dintr-odată şi Sabriel 
îl privi îngrijorată, dându-şi seama apoi că şi ea tuşeşte. La cât 
de slăbiţi erau, urcuşul avea să-i doboare înaintea săgeţilor. 

— Nu... nu mai e... mult, şuieră Touchstone printre 
accesele de tuse când ajunseră în sfârşit pe porţiunea plată 
dintre dâmburi, odihnindu-şi pentru câteva clipe picioarele 
obosite înainte să o ia iarăşi din loc. 

Sabriel izbucni atunci într-un râs amar întrerupt de tuşea 
seacă, căci mai era o bucată bună până în vârf. Hohotele 
deveniră un strigăt de durere şi uimire în momentul când simţi o 
înţepătură acută în coaste. Căzu ca secerată peste Touchstone, 
dărâmându-l la pământ peste lespezile tari. O săgeată de 
departe îşi atinsese ţinta. 

— Sabriel! ţipă tânărul cu o voce din care răzbăteau şi 
furia, şi frica. 

Îi strigă numele încă o dată şi Sabriel simţi cum magia 
Legământului se aprinde dintr-odată înlăuntrul lui, crescând cu 
fiecare secundă. Se ridică de lângă ea pe neaşteptate şi se 
întoarse cu faţa către urmăritori, sfidându-l pe iscusitul ţintaş cu 


mâinile ridicate în faţă. Opt discuri mici şi luminoase îi răsăriră 
atunci din degete, mărindu-se treptat, până se făcură cât pumnii 
lui încleştaţi, după care ţâşniră iute către duşman, lăsând în 
urmă dâre lucitoare. Ţipătul ce se făcu auzit o fracțiune de 
secundă mai târziu îi dădu de înţeles că măcar unul dintre ele 
nimerise unde trebuie. 

Amorţită, Sabriel se întrebă cum de mai găsise puterea 
pentru o astfel de vrajă. Mirarea îi fu şi mai mare când el se 
întoarse şi-o ridică de jos cu tot cu rucsac, strângând-o în braţe 
cu o uşurinţă uimitoare. Ţipă uşor când simţi vârful săgeţii 
înghiontindu-i coastele, dar Touchstone parcă nici nu băgă de 
seamă, dându-şi capul pe spate şi răcnind ca un animal la 
vânătoare înainte să înfrunte iar urcuşul, la început alergând 
şovăielnic, dar aruncându-se apoi într-o goană nebună, 
supraomenească. Avea spume la gură, care îi curând începură 
să i se prelingă pe bărbie şi mai departe pe fruntea ei. Muşchii 
feţei şi ai gâtului îi erau încordaţi până la ultimul, iar căutătura 
sălbatică din ochi lucea însufleţită de o energie nemaivăzută. 

Gonea ca apucat şi nimeni şi nimic nu-l mai putea opri, 
doar dezintegrarea propriului trup. Sabriel tremură şi-şi lipi 
fruntea de pieptul lui, nemaisuportând să privească chipul 
transpus şi schimonosit care nu semăna deloc cu Touchstone pe 
care-l ştia. Cel puţin fugea cât mai departe de tâlharii de pe 
urmele lor... 

Alergă şi tot alergă, părăsind la un moment dat drumul şi 
căţărându-se peste un zid dărâmat care mărginise odinioară o 
poartă, fără să-şi încetinească fuga, sărind de pe un bolovan pe 
altul cu precizia unei capre. Faţa parcă îi luase foc, cu obrajii 
încinşi ca două făclii şi pulsul pulsându-i în gât mai ceva decât 
aripile unui colibri. Temându-se ca nu cumva să-i cedeze inima 
şi uitându-şi de propria rană, Sabriel ţipă la el, implorându-l să 
se oprească. 

— Touchstone! Acum suntem în siguranţă! Te rog, lasă-mă 
jos! Opreşte-te, te implor! 

El, însă, nu o auzea, concentrat la drum. Trecu dincolo de 
zidul în paragină şi o apucă pe o cărare mărginită de o parte şi 
de alta de un perete de piatră, adulmecând aerul cu nările 
dilatate şi aruncând priviri fugare când la dreapta, când la 


stânga, ca un ogar care ia urma vânatului. 

— Touchstone! Touchstone! suspină ea, lovindu-l cu 
pumnii în piept. Am scăpat de ei! Sunt teafără, uită-te la mine! 
Opreşte-te odată! 

În zadar îl imploră, căci el îşi continuă goana, trecând 
dincolo de o altă arcadă şi apoi pe o potecă în urcuş, ale cărei 
pietre se prăvăleau sub apăsarea paşilor săi. Cobori apoi câteva 
trepte cu aceeaşi iuţeală, sărind sprinten peste gropile adânci ce 
i se căscau în cale. Când se opri pentru câteva clipe în faţa unei 
porţi închise, Sabriel răsuflă uşurată, însă Touchstone începu 
imediat să o lovească cu sete, până ce lemnul putred cedă şi el 
putu să pătrundă dincolo cu spatele înainte, aşa încât s-o 
protejeze pe Sabriel de aşchiile ascuţite. 

Se trezi într-un câmp deschis, mare cât vedeai cu ochii şi 
înconjurat de ziduri acum în ruină. Pajiştea era năpădită de 
buruieni dese şi înalte deasupra cărora se mai vedea pe ici, pe 
colo câte un trunchi pipernicit răsărit de capul lui. Chiar lângă 
îngrăditura dinspre vest, suite pe câţiva bolovani de la zidul de 
mult prăvălit în vale, îi aşteptau două planoare - unul îndreptat 
către miazăzi, celălalt înspre miazănoapte. Imediat în apropiere 
se vedeau şi două siluete neclare, încadrate de purpuriul 
înflăcărat al soarelui ce aluneca înspre apus. 

Touchstone iuți pasul, zbughind-o din loc ca un cal în 
galop, dând buruienile la o parte aşa cum corabia îşi croieşte 
drum prin algele apelor tropicale. Ajuns în dreptul siluetelor 
nemişcate, o aşeză pe Sabriel şi se prăbuşi lângă ea, cu ochii 
daţi peste cap şi tremurând din tot corpul. 

Fata încercă să se târască până la el, însă durerea din 
coaste o opri cu un junghi pătrunzător, aproape fatal, aşa că nu 
putu decât să se ridice pe vine şi să privească spre cei doi 
necunoscuţi care stăteau în picioare în faţa ei, cu planoarele 
conturate îndărătul lor. 

— Bun găsit, ziseră ei la unison. Deocamdată noi suntem 
mesagerii lui Clayr. Tu trebuie să fii Abhorsen, iar el regele. 

Sabriel îi privea fix, cu gura uscată. Nu-i vedea foarte clar 
din pricina soarelui care-i intra în ochi. Când reuşi, în sfârşit, să 
le desluşească chipurile, băgă de seamă că e vorba despre două 
tinere cu părul lung şi bălai şi ochi iscoditori de un albastru- 


intens, strălucitor. Amândouă erau îmbrăcate în rochii albe de 
olandă cu mâneci lungi şi largi, apretate şi călcate de curând. 
Văzându-le aşa imaculate, Sabriel se simţi ruşinată şi extrem de 
murdară în pantalonii ei pătaţi şi umezi, şi în armura mirosind a 
sudoare. Nu numai vocile le erau identice, ci şi trăsăturile feţei. 
Fetele erau gemene şi foarte drăguţe. 

Zâmbiră blând şi îngenuncheară, una în dreptul ei, 
cealaltă lângă Touchstone. Sabriel simţi magia Legământului 
adunându-se încet în fiinţa lor diafană, ca un izvor ce răzbeşte la 
suprafaţă, şi revărsându-se apoi peste ea, alinându-i suferinţele 
şi durerea pricinuită de înţepătura săgeţii. Lângă ea, Touchstone 
începu să se liniştească, şi, încet-încet, aţipi. _ 

— Mulţumim, zise Sabriel cu o voce dogită. Incercă să 
schiţeze un zâmbet, dar îşi pierduse îndemânarea. Negustorii de 
sclavi... aliaţii morţilor... sunt în spatele nostru, ne urmăresc. 

— Ştim, ziseră ele în cor. Mai au însă zece minute până să 
vă ajungă din urmă. Tovarăşul tău - regele - a fugit foarte, 
foarte repede. L-am văzut alergând ieri. Sau mâine. 

— Aha, zise ea ridicându-se cu grijă în picioare, aducându- 
şi brusc aminte de ce-i spusese Abhorsen despre Clayr, şi 
anume că stă cam prost cu cronologia. 

Se hotărî, aşadar, să afle cât mai curând tot ce trebuie să 
ştie, înainte ca lucrurile s-o ia razna de tot. 

— Mulţumesc, spuse iarăşi în momentul când se îndreptă 
de spate şi săgeata se desprinse din plagă, căzând la pământ. 

Era o săgeată de vânătoare cu vârful îngust, nicidecum un 
pumnal care să străpungă armura. Intenţia tâlharilor fusese 
probabil să-i încetinească, nu să o omoare. O trecu un fior rece 
şi simţi rana adâncă dintre platoşe, care, deşi nu-i părea 
complet vindecată, era parcă trecută, ca şi cum ar fi fost acolo 
de zile în şir, nu de câteva minute. 

— Tata mi-a spus că o să fiţi aici... Că ne-aţi vegheat şi că 
o să ne îndrumați către locul unde stă ascuns trupul lui 
Kerrigor... 

— Într-adevăr, răspunseră trimisele lui Clayr. Dar nu e 
vorba numai despre noi. Vezi tu, Clayr ne-a ales doar pentru 
astăzi, fiindcă nu ne întrece nimeni la pilotat planoare... 

— Ryelle e, de fapt, cea talentată, zise una dintre gemene 


arătând către cealaltă. A fost însă nevoie de două planoare 
tocmai pentru că avea şi ea nevoie de unul ca să se întoarcă 
acasă, aşa că... 

— Aşa că Sanar s-a hotărât să mă însoţească, continuă 
Ryelle, arătând la rându-i către sora sa geamănă. 

— Aşa că am venit împreună, ziseră apoi în acelaşi timp. 
Trebuie să ne grăbim, nu e vreme de pierdut. Luaţi voi planorul 
roşu cu auriu. L-am vopsit în culorile familiei regale săptămâna 
trecută, imediat ce ne-am aflat îndatorirea. Dar mai întâi de 
toate trebuie să recuperăm trupul lui Kerrigor. 

— Da, încuviinţă Sabriel hotărâtă. 

Era acum de datoria ei să-l înfrunte pe duşmanul cel mai 
de temut al tatălui ei, al familiei, al întregului regat. Aceasta era 
povara pe care trebuia s-o poarte, indiferent că umerii ei erau 
poate nevolnici pentru aşa o greutate. 

— Şi-a ascuns trupul în Ancelstierre, îi spuseră gemenele, 
dar din cauză că puterile noastre vizionare nu răzbesc cu 
aceeaşi forţă dincolo de Zid, nu am reuşit să alcătuim o hartă şi 
nici nu desluşim numele locurilor. Va trebui să-ţi arătăm unde 
exact, iar tu să faci bine să ţii minte... 

— Da, aşa voi face, încuviinţă Sabriel, simțindu-se ca o 
elevă docilă care se învoieşte să rezolve o problemă mult peste 
capacităţile ei. 

Trimisele lui Clayr dădură şi ele din cap şi zâmbiră din 
nou, dezvăluind două şiruri identice de dinţi albi şi drepţi, toţi de 
aceeaşi mărime. Una dintre ele, poate chiar Ryelle - Sabriel 
oricum nu le putea deosebi - scoase din faldurile mânecii largi o 
sticluţă verde şi transparentă cu o străfulgerare voită de magie 
a Legământului, semn că flaconul nu fusese acolo mai înainte. 
Cealaltă - Sanar - scoase tot din mânecă o baghetă lungă de 
fildeş. 

— Gata? se întrebară ele simultan, răspunzându-şi 
afirmativ înainte ca Sabriel să pătrundă înţelesul întrebării. 

Ryelle destupă sticluţa cu un pocnet răsunător şi, cu o 
mişcare rapidă a braţului, turnă conţinutul în linie dreaptă, de la 
stânga la dreapta. Fără să piardă nicio secundă, Sanar atinse 
dâra de apă cu bagheta, îngheţând-o înainte să atingă pământul 
într-un fel de geam străveziu suspendat în aer. Aşa se face că 


Sabriel se trezi faţă în faţă cu o fereastră de gheaţă 
transparentă. 

— Priveşte cu luare-aminte, îi porunciră ele, după care 
Sanar lovi uşor fereastra cu bagheta magică şi aceasta se aburi 
dintr-odată, dezvăluind preţ de câteva secunde un tablou de 
iarnă cu viscol năprasnic, apoi o porţiune din Zid şi, în fine, 
câteva imagini în mişcare - ca un film înregistrat dintr-o maşină 
în mers. 

Deşi conducerea Colegiului Wyverley nu privea filmele cu 
ochi buni, Sabriel văzuse destule în Bain, iar acesta nu era 
foarte diferit, doar că era color şi sunetele îi păreau atât de 
reale, încât Sabriel avea senzaţia că se afla chiar în mijlocul lor. 

Ecranul de gheaţă îi arătă apoi o scenă tipică de lao 
fermă din Ancelstierre - un câmp întins de grâu gata de recoltat, 
cu un tractor oprit în planul îndepărtat, al cărui şofer stătea de 
vorbă cu un bărbat cocoţat într-o căruţă trasă de doi cai care 
priveau impasibili. 

Următoarea secvenţă îi aduse în prim-plan pe cei doi, şi 
Sabriel surprinse o frântură de conversaţie înainte ca filmul să o 
poarte mai departe, de-a lungul unui drum ce urca un deal şi 
străbătea apoi o pădurice, dând într-o răscruce unde pietrişul 
drumului de ţară se intersecta cu macadamul unei şosele 
principale. Era şi un indicator acolo, iar ochiul prin intermediul 
căruia vedea toate acestea - sau ce era el - se apropie până ce 
inscripţia ocupă tot ecranul: Wyverley - 4 kilometri. Săgeata 
îndruma călătorii pe şoseaua principală, aşa că fereastra magică 
urmă şi ea drumul către sat. 

După câteva secunde, imaginea se opri în dreptul câtorva 
imobile din Wyverley, mai întâi fierăria, apoi prăvălia 
mecanicului, taverna Wyvern şi, în sfârşit, locuinţa dichisită a 
conetabilului, cu felinarul azuriu în faţa porţii. Sabriel le 
cunoştea pe toate, căci le văzuse de nenumărate ori. Privi cu 
mai mare atenţie, aşteptându-se ca imaginea s-o ia iarăşi la 
goană, după scurtul moment de repaus, arătându-i de data asta 
locuri mai puţin sau deloc ştiute. 

Cu toate astea, pelicula păstră acelaşi ritm domol, trecând 
uşor prin tot satul şi părăsind apoi strada principală, apucând-o 
pe un drum de munte ce suia pe colina împădurită pe care 


oamenii o botezaseră Vârful Ciunt. Un dâmb destul de plăcut la 
vedere, acoperit de o plantație de stejari de plută, dintre care 
unii păreau chiar foarte bătrâni. Singura parte cu adevărat 
interesantă era movila tumulară din vârf, ale cărei pietre erau 
aranjate în formă dreptunghiulară. Tumulul celtic... Imaginea se 
schimbă brusc, apropiindu-se de bolovanii gri-verzui, ca nişte 
cuburi uriaşe aşezate unele lângă altele. „Un moft destul de 
recent”, îşi aminti ea de la cursurile de istorie. Nu avea mai mult 
de două sute de ani vechime. Sabriel fusese cât pe ce să-l 
viziteze la un moment dat, dar se răzgândise în ultima clipă... 

Imaginea se modifică din nou, pătrunzând cumva dincolo 
de peretele de piatră, străpungând stratul de mortar şi 
unduindu-se pe după calupii masivi, până în întunecimea 
dinăuntru. Ecranul se întunecă total preţ de o secundă, după 
care se lumină din nou. Ascuns în pântecul tumulului zăcea un 
sarcofag de bronz pe capacul căruia se perindau întruna o 
sumedenie de însemne ale Legământului pervertite de magia 
liberă. Ochiul se feri să le cerceteze, penetrând metalul până la 
trupul dinăuntru, un trup viu înfăşurat în magie liberă ca într-un 
cocon. 

Cadrul se preschimbă iar, înaintând anevoie către chipul 
necunoscutului. Avea trăsături frumoase, care deveneau din ce 
în ce mai clare, pe măsură ce fereastra se apropia de faţa lui, 
dezvăluindu-l pe Kerrigor cel de odinioară, adică pe Rogir în 
timpul Vieţii sale printre cei vii. Asemănarea dintre el şi 
Touchstone era vizibilă cu ochiul liber. Nu degeaba aveau 
aceeaşi mamă. 

Sabriel nu-şi putea lua ochii de la el, scârbită, dar 
fascinată în acelaşi timp de asemănările dintre cei doi fraţi 
vitregi. Imaginea deveni curând neclară, estompată de nuanţe 
cenuşii peste care se prăvăli apoi un şuvoi năprasnic de apă. 
Râul Morţii. O prezenţă monstruoasă îşi croia drum contra 
curentului, ca o fâşie uriaşă de smoală fără formă sau trăsături 
distincte, cu excepţia ochilor ce dogoreau ca doi cărbuni încinşi. 
Parcă o privea de dincolo de pojghiţa de gheaţă, năpustindu-se 
către fereastră cu braţele deschise, asemenea unor nori care 
seamănă furtună. 

— Odraslă a lui Abhorsen! răcni Kerrigor. Am să-ţi 


împrăştii sângele pe pietre... 

Vru s-o apuce cu mâinile lui deşirate, dar exact în acel 
moment dreptunghiul de gheaţă pârâi scurt şi se destrămă într- 
o grămadă de ţurţuri mărunți, pe jumătate topiţi. 

— Ai văzut, ziseră gemenele la unison. 

Era o afirmaţie, nicidecum o întrebare. Sabriel dădu 
energic din cap, cu gândul tot la asemănarea dintre Touchstone 
şi Kerrigor cel de demult. Oare de ce o apucaseră pe drumuri 
atât de diferite, şi care fusese momentul de răscruce? Ce forţă 
neştiută îi îndemnase paşii lui Rogir pe calea pierzaniei, încât să 
ajungă acum în aşa hal? 

— În mai puţin de patru minute, tâlharii vor ajunge şi ei în 
vârf, anunţă Sanar. Hai mai bine să vă ajutăm să urcați în 
planor, nu? 

— Da, da, chiar vă rog, răspunse Sabriel nerăbdătoare. 

În ciuda priveliştii deloc îmbietoare oferite de Kerrigor, 
călătoria căpătase pentru prima dată un sens concret şi bine 
definit. Trupul lui se afla, aşadar, în Ancelstierre. Tot ce avea de 
făcut era să-l găsească şi să-l distrugă, după care se putea 
ocupa, în sfârşit, şi de spiritul său. Însă toate la timpul lor... 

Surorile se duseră lângă Touchstone şi-l ridicară de jos, cu 
frunţile încreţite din pricina efortului. Nu era el uşor în general, 
darămite acum, cu hainele încă îmbibate de apă. In pofida 
aparentei lor fragilităţi, se descurcară totuşi destul de bine. 

— Mult noroc, verişoară! îi urară ele în cor, îndreptându-se 
către planorul roşu cu auriu care-i aştepta mult prea aproape de 
zidul dărâmat dincolo de care Marea Saere licărea în nuanţe alb- 
azurii, umplând valea. 

— Verişoară?! se miră Sabriel. Da... presupun că asta 
suntem... un fel de verişoare, nu? 

— Rude de sânge, căci suntem cu toţii copiii forţelor de 
căpătâi. Ele ne-au plămădit. Deşi începem să ne cam 
împuţinăm... 

— Puteţi vedea mereu în viitor? le întrebă ea când se 
apropiară, în sfârşit, aşezându-l pe Touchstone cu mare grijă pe 
scaunul din spate al cabinei, legându-l cu curelele folosite în 
mod normal pentru bagaje. 

Le pufni râsul pe amândouă deodată. 


— Nu, slăvit fie Legământul! Speţa noastră e cea mai 
numeroasă dintre seminţii, şi mulţi au darul acesta. Viziunile 
sunt destul de dese, însă doar frânturi sau fragmente disparate, 
imagini fugitive învăluite în ceaţă. La nevoie, întreaga familie se 
adună ca să clarificăm ceea ce vedem. Asta s-a întâmplat şi 
astăzi. De mâine ne întoarcem la aceleaşi vise neînţelese, 
pentru că nu ştim să explicăm ce vedem, nici unde sau când se 
va întâmpla... Nu mai zăboviţi acum, au mai rămas doar două 
minute! 

O îmbrăţişară pe neaşteptate, iar gestul lor cald şi atât de 
prietenesc o luă puţin prin surprindere. Le îmbrăţişă şi ea 
bucuroasă şi plină de recunoştinţă. Acum, că tatăl ei murise, nu 
mai avea alte rude apropiate, dar cine ştie... Poate că-şi găsise 
două noi surori în trimisele lui Clayr. Cât despre Touchstone... 

— Doar două minute, îi repetară ele în ureche. 

Sabriel le eliberă din îmbrăţişare şi scoase din rucsac 
Cartea morților şi celelalte două culegeri de magie a 
Legământului, pe care le îndesă iute lângă Touchstone, care 
sforăia de zor în scaunul din spate. Rămase pe gânduri câteva 
clipe, apoi scotoci după haina de ploaie cu căptuşeală de lână şi 
pelerina luată de pe corabie, vârându-le în acelaşi ungher 
strâmt. După ce puse săbiile lui Touchstone în compartimentul 
special, constată că nu mai are loc şi pentru restul bagajelor, 
aşa că renunţă la ele. 

— Următoarea oprire, Zidul! murmură ea în timp ce se 
urca în cabină, încercând să nu se gândească la ce s-ar putea 
întâmpla dacă va fi nevoită să aterizeze undeva în sălbăticie. 

Gemenele se urcaseră deja în planorul lor vopsit în verde 
şi argintiu, gata de plecare. In timp ce-şi încheia curelele de 
siguranţă, Sabriel le auzi fluierând câteva acorduri pe ale căror 
note plutea magia Legământului. Sabriel îşi umezi şi ea buzele şi 
trase aer în piept, alăturându-li-se. Vântul se înteţi dintr-odată în 
spatele ambelor aparate, zburătăcind bucle blonde şi brune 
deopotrivă, şi ridică planoarele de coadă, îmboldind aripile să-şi 
ia zborul. 

Sabriel mai trase o gură de aer după ce termină de fluierat 
vraja ce trezise vântul şi-şi trecu mâna peste hârtia lucioasă şi 
laminată a fuzelajului. Îi veni în minte imaginea primului planor, 


sfâşiat şi mistuit de flăcări în Valea Sfântă. 

— Sper să avem mai mult noroc de data asta, şopti ea 
înainte să li se alăture din nou gemenelor şi să fluiere nota cea 
de pe urmă, acordul limpede şi pur ce avea să însufleţească 
planoarele cu puterea Legământului. 

După nicio secundă, acestea prinseră Viaţă clipind cu ochi 
scăpărători şi imediat îşi luară zborul din curtea palatului lăsat în 
paragină, plonjând către vâltoarea Mării Saere, dar ridicându-se 
apoi într-o spirală ameţitoare tot mai sus, deasupra colinei. 
Planorul verde cu dungi argintii se întoarse către nord-vest, iar 
celălalt o apucă în direcţia opusă, înspre miazăzi. 

— Ce s-a întâmplat? mormăi Touchstone după câteva 
minute de zbor, trezit din somn de aerul rece şi de senzaţia de 
plutire pe care n-o mai încercase până atunci. 

— Mergem în Ancelstierre, îi strigă Sabriel din faţă. 
Trebuie să trecem Zidul şi să găsim trupul lui Kerrigor, ca să-l 
distrugem! 

— Aha, zise el scurt, căci nu auzise decât partea cu „să 
trecem Zidul”. Foarte bine. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 


— Mă scuzaţi, domnule, zise soldatul în pragul intrării de 
la baie, salutând. Ofiţerul de serviciu vă transmite 
complimentele sale şi vă cheamă de urgenţă la punctul de 
observaţie. 

Colonelul Horyse oftă şi lăsă jos aparatul de ras, 
ştergându-şi rămăşiţele de spumă cu un prosop. Incercase să se 
bărbierească şi de dimineaţă şi fusese întrerupt, fără să 
reuşească să ducă treaba la bun sfârşit nici mai târziu, peste zi. 
Poate că era un semn că trebuie să-şi lase mustață. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el pe un ton resemnat, căci 
ceva de bine n-avea cum să fie, oricum. 

— Un avion, domnule, răspunse soldatul impasibil. 

— De la sediul central? A lăsat cumva un tub cu un mesaj 
înăuntru? 

— Nu ştiu, domnule. E de cealaltă parte a Zidului. 

— Poftim? exclamă Horyse, lăsând iute prosopul din mână 
şi înşfăcând sabia şi casca, toate deodată. Peste poate! 

Cu toate astea, îndată ce se aranjă şi se duse la stâlpul de 
observaţie din avanpost - un fort octogonal ce se înălța în 
Perimetru la o distanţă de aproximativ patruzeci şi cinci de metri 
de Zid - se convinse că soldatul spusese adevărul. Se apropia 
seara şi lumina pălea încet-încet, iar de cealaltă parte soarele 
pesemne că apusese deja. Nu era însă chiar atât de întuneric, 
încât să nu vezi micul aparat de zbor apropiindu-se de dincolo 
de Zid, alunecând către sol cu onduleuri lungi şi repetate. Chiar 
venea din Vechiul Regat. 

Ofiţerul de serviciu îl urmărea atent prin binoclul său de 
artilerie, ţinând coatele sprijinite de sacii plini cu nisip aranjaţi 
pe parapet. Horyse se opri câteva clipe, încercând să-şi 
amintească cum îl cheamă, căci de-abia venise în rândurile 
garnizoanei, după care se apropie şi-l bătu uşor pe umăr. 

— Jorbert, mă laşi şi pe mine să arunc o privire? 

Tânărul îşi dezlipi binoclul de la ochi fără prea mare 
tragere de inimă, înmânându-i-l cu mutra unui copil căruia i-ai 


cerut acadeaua pe jumătate ronţăită. 

— E un soi de avion, domnule, zise el ceva mai înviorat. 
Deşi e silențios asemenea unui deltaplan, trebuie să aibă un 
motor pe undeva. Pare surprinzător de maleabil şi e tare frumos 
vopsit. Sunt doi... pasageri înăuntru, domnule. 

Horyse nu comentă nimic, privind prin binoclu în aceeaşi 
poziţie, cu coatele sprijinite de saci. La început nu zări planorul, 
aşa că roti nerăbdător binoclul de la stânga la dreapta şi-apoi în 
zigzag de sus în jos, până când îl reperă, în sfârşit, mult mai 
aproape de sol decât se aşteptase, gata să aterizeze. 

— Sună alarma! Toată lumea la posturi! ordonă el sever, 
dându-şi brusc seama că cei doi aveau să aterizeze foarte 
aproape de punctul de frontieră, la mai puţin de o sută de metri 
de poartă. 

ÎI auzi pe Jorbert repetând ordinul către sergent înainte să- 
| strige în gura mare, preluat apoi de santinele şi mai departe de 
soldaţii de pază, încununat, în sfârşit, de sunetul sirenelor de 
mână şi de dangătul vechiului clopot din faţa popotei. 

Era greu să vezi cine sau ce era la bord, dar când reglă 
inelul zări dintr-odată faţa lui Sabriel în vizor, mărită de lentilă, 
aşa încât s-o poată recunoaşte de la distanţă. Sabriel, fata lui 
Abhorsen... Era însoţită de un necunoscut, sau cel puţin aşa 
părea silueta chircită în scaunul din spate. Pentru o clipă se 
gândi să le spună oamenilor să-şi vadă de ale lor, dar 
începuseră deja să strângă rândurile, pocănind sacadat cu 
ţintele bocancilor pe scânduri printre ţipetele caporalilor şi ale 
sergenţilor, iar la urma urmei... nu putea fi sigur că fata din 
planor era chiar Sabriel. Soarele aluneca încet către asfinţit, iar 
noaptea ce mijea la orizont avea să fie prima cu lună plină... 

— Jorbert! strigă dintr-odată către subaltern, făcându-l să 
tresară speriat şi înapoindu-i binoclul. Du-te degrabă la 
sergentul-major al regimentului, transmite-i omagiile mele şi 
spune-i să adune personal câţiva băieţi din rândul Cercetaşilor 
cu care să mergem să vedem ce-i cu planorul ăla. 

— Mă duc îndată, domnule. Vă mulţumesc, zise 
locotenentul Jorbert însufleţit, presupunând pesemne că e şi el 
inclus în echipă. 

Entuziasmul său îl nedumeri pe Horyse, cel puţin pentru 


câteva secunde. 

— la spune-mi, domnule Jorbert... începu colonelul. Mă 
înşel eu oare, sau dumneata ai cerut să te transferi la aviaţie? 

— Aşa e, domnule. Opt cereri până acum... 

— Bagă de seamă, Jorbert, îl întrerupse Horyse înainte să 
apuce să mai zică ceva. Aparatul acela de zbor s-ar putea să nu 
fie deloc un aparat, ci o fiinţă zburătoare, iar pasagerii lui 
creaturi pe jumătate putrezite care ar fi trebuit de mult 
îngropate, sau întrupări ale magiei libere ce n-au fost nicicând 
fiinţe omeneşti. Nu-i privi ca pe nişte tovarăşi piloţi, cavaleri ai 
văzduhului sau mai ştiu eu ce alţi eroi aviatori. 

Jorbert încuviinţă ca un copil ascultător, salută ceremonios 
şi făcu stânga-mprejur. 

— Şi, data viitoare când eşti de serviciu, încearcă să nu-ți 
mai uiţi sabia! îi strigă Horyse. Nu ţi-a spus nimeni că revolverul 
s-ar putea să nu-ţi fie de folos? 

Tânărul încuviinţă din nou, tăcut şi îmbujorat la faţă, 
schiţă un salut şi apoi o porni grăbit de-a lungul tranşeei de 
comunicaţie. Îndată ce Jorbert se depărtă, unul dintre soldaţii 
rămaşi în avanpost dădu din cap neîncrezător. Era un caporal cu 
umerii plini de trese - semn că se afla în slujba armatei de mai 
bine de douăzeci de ani - şi cu un însemn al Legământului pe 
frunte, mărturie a rangului său printre cei din zona Perimetrului. 

— Care-i problema, caporal Anshy? se răsti Horyse la el, 
iritat de nenumăratele încercări eşuate de a se bărbieri şi acum 
de avionul misterios şi fără îndoială periculos care era pe 
punctul să aterizeze aproape de Perimetru. 

— Tărâţe în loc de creier... răspunse caporalul amuzat şi 
oarecum ambiguu. 

Horyse tocmai se pregătea să-l apostrofeze, dar buzele i 
se curbară fără să vrea într-un zâmbet abia schiţat, aşa că ieşi 
repede din avanpost înainte să pufnească în râs, întorcându-se 
la răscrucea tranşeelor, unde urma să se întâlnească cu oamenii 
lui şi cu soldaţii de la regiment, ca să treacă dincolo de Zid. 

După vreo cinci paşi, orice urmă de surâs i se şterse de pe 
chipul acum din nou serios. 

Planorul ateriză lin, răscolind în jur zăpada. Sabriel şi 
Touchstone rămaseră cuibăriţi în cabină, tremurând sub haina 


groasă de ploaie şi pelerina largă aşezată deasupra. Se ridicară 
în cele din urmă şi ieşiră, afundându-se până la genunchi în 
omătul îngheţat. Touchstone îi zâmbi, cu nasul înroşit de frig şi 
genele albe de chiciură. 

— Am reuşit! Am scăpat... 

— Până acum, da, zise ea sfârşită, cercetând 
împrejurimile. 

In faţă se înălța Zidul, cu bolovanii lui cenuşii deasupra 
cărora cerul tomnatic din Ancelstierre strălucea în nuanţe de un 
galben-copt, ca mierea. Nămeţi uriaşi de zăpadă stăteau lipiţi de 
piatra sură, sprijinind-o parcă, iar norii de deasupra ascundeau 
soarele şi-aşa aproape pe ducă. Era destul de întuneric pentru 
ca morţii să dea târcoale în voie. 

Surâsul lui Touchstone păli când văzu că Sabriel nu era 
foarte binedispusă, aşa că îşi luă săbiile din planor şi i-o dădu lui 
Sabriel pe cea pe care de obicei o purta în mâna stângă. Ea se 
grăbi s-o vâre în teacă, însă nu reuşi nicicum, iar asta nu făcu 
decât să-i reamintească de pierderea suferită. 

— Să nu cumva să uităm cărţile, zise atunci aplecându-se 
peste marginea cabinei, scotocind în ungherul ascuns. Cele 
două culegeri de magie păreau neatinse, doar Cartea morților 
era uşor umezită, probabil din pricina fulgilor. Scoţând-o la 
lumină, fata băgă de seamă că, de fapt, cartea era udă de la 
nişte bobiţe negre şi dense de sânge care se formau necontenit 
pe copertă. O şterse de zăpada îngheţată, desenând dâre 
vineţii, aproape negre pe suprafaţa imaculată, iar apoi ascunse 
cărţile în buzunarele hainei. 

— Oare de ce era coperta... aşa? întrebă Touchstone pe 
un ton care se voia mai degrabă curios decât temător. 

— Cred că e un fel de reacţie faţă de prezenţa Morţii, îi 
explică Sabriel. Zona asta le e extrem de favorabilă, e un punct 
slab... 

— Şşt! o întrerupse Touchstone, arătându-i către Zid. 
Câteva siluete profilate pe fundalul zăpezii înaintau 
susţinut către ei, aranjate într-un şir ordonat. Erau înarmate cu 
arcuri şi sulițe, iar pe spate aveau nişte puşti pe care Sabriel le 

recunoscu imediat. 

— E în ordine, zise ea, deşi chiar atunci o trecu un junghi 


puternic la stomac. Sunt soldaţii din Ancelstierre. Cred totuşi c- 
ar fi mai bine să trimit planorul înapoi... 

Verifică repede dacă nu cumva uitaseră ceva în cabină, 
după care îşi puse mâna pe nasul planorului, chiar deasupra 
ochiului scânteietor. Acesta păru că o priveşte, în timp ce ea Îi 
vorbi: 

— Du-te sănătos, prietene. Nu vreau să te văd târât în 
Ancelstierre şi făcut bucăţi. Zbori unde ţi-e voia. Ori la ghețarul 
lui Clayr, ori la casa lui Abhorsen, acolo unde apa se prăvăleşte 
în adâncuri. 

Făcu un pas înapoi şi schiţă în aer vraja care însufleţea 
planorul şi care stârnea vânturile ce aveau să-l poarte în locul 
ales. Insemnele alunecară apoi într-un cântec fluierat şi planorul 
îşi luă avânt încrezător, zburând din ce în ce mai sus şi mai iute, 
străpungând văzduhul doar atunci când nota cea mai înaltă i se 
rostogoli fetei de pe buze. 

— Măi să fie! se auzi o voce. Cum ai reuşit să faci asta? 

Sabriel se întoarse şi zări un ofiţer al armatei din 
Ancelstierre, un băiat tânăr care de-abia îşi trăgea sufletul şi a 
cărui uniformă cu o singură tresă aurie pe umăr îl plasa în 
rândul sublocotenenţilor. Se afla la aproximativ patruzeci şi cinci 
de metri în faţa celorlalţi şi nu părea deloc înfricoşat, deşi avea 
o sabie şi un revolver pe care le ridică în acelaşi timp când 
Sabriel făcu un pas către el. 

— Stai pe loc! Sunteţi amândoi prizonierii mei! 

— Ba suntem călători, şi venim de pe drum, zise ea 
curajoasă, rămânând totuşi nemişcată. Cel din spatele tău nu e 
cumva colonelul Horyse? 

Jorbert întoarse capul să privească înapoi şi de-abia atunci 
îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să cadă în capcană. Când privi 
iarăşi în faţă îi văzu zâmbind, apoi rânjind şi, în fine, râzând cu 
gura până la urechi, sprijiniți unul de celălalt. 

— Ce-i aşa de amuzant? întrebă locotenentul, în timp ce ei 
se hlizeau în continuare, râzând cu lacrimi. 

— Nimic, nimic, îi răspunse Horyse din spate, făcându-le 
semn soldaţilor să-i înconjoare în timp ce el se apropie şi le 
atinse frunţile cu două degete, să se convingă că purtau semnul 
Legământului. 


Mulţumit de rezultat, îi zgâlţâi binişor până ce se opriră 
din râsul spasmodic, iar apoi - spre mirarea multora dintre 
soldaţii prezenţi - îi apucă de mijloc şi-i conduse către punctul 
de frontieră din Ancelstierre, unde soarele încă mai strălucea pe 
cerul toamnei târzii. 

La coada plutonului, Jorbert întrebă iar indignat: 

— Ce-a fost aşa de amuzant? Zău dacă înţeleg... 

— Nu l-aţi auzit pe colonel? îi răspunse Tawklish, 
sergentul-major al regimentului. N-a fost nimic amuzant, ci pur 
şi simplu o reacţie isterică din cauza oboselii. Au trecut prin mult 
prea multe, vă spun eu... 

Făcu apoi, special, o pauză, lăsându-l pe Jorbert să fiarbă 
în suc propriu câteva secunde bune înainte de a rosti acel mult 
aşteptat şi uşor sarcastic „domnule”. Aşa făceau mereu cei de la 
regiment, aveau o plăcere sadică să-i tachineze pe ofiţerii tineri. 

Indată ce ieşiră din umbra rece a Zidului, căldura o învălui 
pe Sabriel ca o pătură moale şi pufoasă, deşi în Ancelstierre 
toamna era pe sfârşite. 

Fata îl simţi pe Touchstone lângă ea, înaintând slăbit, cu 
picioarele împleticite, şi privind în gol către cerul însorit de 
deasupra. 

— Păreţi amândoi extenuaţi din cale-afară, zise Horyse 
blând, aproape şoptit, aşa cum le vorbea soldaţilor care luptau 
zile de-a rândul fără odihnă. Ce ziceţi, aţi vrea să îmbucaţi ceva 
sau preferaţi să dormiţi mai întâi? 

— Să mâncăm, fără doar şi poate, zise Sabriel încercând 
să-i zâmbească. De somn nici nu se pune problema. N-avem 
timp de aşa ceva. Când a fost prima lună plină? Acum două 
nopţi, cumva? 

Horyse o privi fix, dându-şi seama dintr-odată că fata nu 
mai semăna deloc cu fiica lui. Intr-o perioadă atât de scurtă 
devenise o Abhorsen în adevăratul sens al cuvântului, o 
persoană pe care n-o mai putea înţelege pe de-a-ntregul... 

— Nu, o să fie în seara asta. 

— Cum aşa? Doar am stat în Vechiul Regat mai bine de 
şaisprezece zile... 

— Timpul se scurge în legea lui în fiecare dintre regate... 
zise Horyse. Am avut şi noi patrule care se jură că au lipsit două 


săptămâni, când de fapt s-au întors în mai puţin de opt zile. 
Mare bătaie de cap pentru casier... 

— Vocea asta care iese din cutia agăţată de stâlp... îl 
întrerupse Touchstone când ieşiră, în sfârşit, de pe cărarea în 
zigzag, trecând prin fortificațiile cu sârmă şi coborând într-o 
tranşee îngustă. Nu simt niciun fel de forţă magică. Nici în cutie, 
nici în voce... 

— A, cutia... murmură Horyse privind megafonul care 
anunţa soldaţii să revină la posturi. Mă mir că funcţionează. Aici 
e vorba despre electricitate, domnule Touchstone. Ştiinţă, nu 
magie. 

— La noapte n-o să mai funcţioneze, zise Sabriel încetişor. 
Tehnologia nu ne va ajuta la nimic. 

— Da, e cam tare, spuse colonelul apăsat, apoi adăugă 
şoptit: Vorbim mai pe îndelete când ajungem la adăpostul meu. 
Soldaţii au auzit deja mai mult decât trebuie despre ce va fi la 
noapte şi despre luna plină, aşa că... g 

— Sigur că da, îl linişti ea cu glas sfârşit. Imi pare rău. 

Merseră tot restul drumului în tăcere, târându-se agale de- 
a lungul tranşeei de comunicaţie, trecând pe lângă soldaţii din 
tranşeele de luptă, gata de acţiune în caz de nevoie. De câte ori 
îi auzeau venind se opreau în mijlocul conversaţiei, reluând-o 
îndată ce-i pierdeau din vedere după următoarea cotitură. 

Ajunseră în cele din urmă în dreptul unor trepte săpate în 
pământ ce duceau în adăpostul colonelului, la uşa căruia 
stăteau de pază doi sergenţi - de data asta magi ai 
Legământului din rândul Cercetaşilor de la punctul de frontieră, 
nu din garnizoana infanteriei. Un al treilea fu trimis degrabă la 
bucătărie ca să aducă de-ale gurii, în timp ce Horyse puse de 
ceai. 

Sabriel îl bău pe nerăsuflate, fără să se simtă mai bine. 
Societatea din Ancelstierre şi capriciul său universal - ceaiul - 
nu-i mai păreau acum la fel de solide şi de stabile ca înainte. 

— Aşadar... începu Horyse. la zi-mi de ce n-aveţi vreme de 
somn. 

— Tata a murit ieri, zise Sabriel cu o expresie de piatră 
întipărită pe chip. Flautele ce cântă în bătaia vântului nu se vor 
auzi la noapte. Odată cu luna se vor scula toţi morţii din 


împrejurimi. 

— Imi pare rău de tatăl tău. Foarte rău... zise Horyse cu 
tristeţe în glas, apoi adăugă după un scurt moment de ezitare: 
Dar dacă tot eşti aici, de ce nu încerci să-i încătuşezi tu de data 
asta? 

— De-ar fi numai asta...! oftă ea. Veştile rele însă nu se 
opresc aici. Aţi auzit vreodată numele de Kerrigor, colonele? 

Horyse lăsă ceaşca jos, fără să răspundă imediat. 

— Tatăl tău mi-a povestit odată despre el. Unul dintre 
morţii de rang înalt, parcă. L-a încătuşat dincolo de cea de-a 
Şaptea Poartă, nu? 

— E cu mult peste cei superiori. Cred că e cel mai puternic 
dintre toţi, zise ea abătută. Nimeni nu e mai mare decât el şi, 
din câte ştiu, e singurul mort care slujeşte şi magia liberă. 

— Plus că e de viţă nobilă, renegatul familiei regale, 
adăugă Touchstone cu vocea încă uscată şi răguşită de la frigul 
de pe drum, în ciuda ceaiului fierbinte. Unde mai pui că a scăpat 
din Moarte, şi acum poate pătrunde în lumea viilor când 
pofteşte. 

— Da, toate astea îl fac incredibil de puternic, zise Sabriel. 
Are totuşi şi o slăbiciune. Iscusinţa lui într-ale magiei libere, 
precum şi uşurinţa cu care-şi foloseşte puterile atât în Viaţă, cât 
şi în Moarte, depind în mare măsură de trupul său omenesc. 
Atâta timp cât corpul există, Kerrigor se poate bucura de toate 
aceste privilegii. Aşa se face că l-a ascuns într-un cotlon neştiut 
din Ancelstierre îndată ce a ales calea pierzaniei, iar eu ştiu 
exact unde: imediat la ieşirea din Wyverley. 

— Aha, şi acum vrea să-l ia înapoi... murmură Horyse cu o 
presimţire în glas. 

Avea o expresie calmă, căci toţi acei ani în serviciul 
armatei îl învăţaseră să-şi stăpânească trăirile. Spera doar ca 
ceaşca din mână să nu-i trădeze tremurul interior. 

— Când crezi că o să vină? 

— La lăsarea întunericului, îi răspunse Sabriel. O să vină 
cu o armată întreagă de morţi după el. Chiar şi mai devreme, 
dacă poate să iasă din Moarte undeva aproape de Zid. 

— Dar soarele... începu Horyse. 

— N-are nicio importanţă. Kerrigor poate stăpâni vremea 


sau îngroşa norii pe cer, iar la nevoie se învăluie în ceaţă. 

— Păi şi atunci noi ce putem face? întrebă Horyse cu ochi 
iscoditori. Ce-i de făcut, Abhorsen? 

Numele o lovi ca o povară aşezată brusc pe umerii şi-aşa 
obosiţi, însă se strădui să-i răspundă: 

— Trupul lui Kerrigor se află într-un sarcofag fermecat 
îngropat în tumulul celtic de pe Vârful Ciunt, o colină deloc 
înaltă la mai puţin de şaizeci de kilometri de aici. Trebuie să 
ajungem acolo cât mai repede şi să-l distrugem. 

— Şi asta o să-i facă de petrecanie lui Kerrigor? 

— Nu, răspunse ea sec, scuturând din cap deznădăjduită. 
Dar măcar îi va slăbi puterile, ca să mai câştigăm ceva timp... 

— Bun, zise Horyse. Mai sunt încă vreo trei sau patru ore 
până se întunecă, însă trebuie să ne mişcăm la foc automat. 
Presupun că Kerrigor şi ai lui vor trece Zidul în Perimetru, nu? 
Adică nu se pot duce direct la Vârful Ciunt... 

— Nu, au să treacă pe aici mai întâi. Vor fi nevoiţi să 
pătrundă în Viaţă în Vechiul Regat şi apoi să escaladeze Zidul ca 
oricare alt muritor. Ar fi indicat să nu încercaţi să-i opriţi. 

— Mi-e teamă că n-o să putem sta cu mâinile în sân, zise 
Horyse. La urma urmei, ăsta e scopul garnizoanei. 

— De ce să moară inutil? interveni Touchstone. Pentru că 
asta se va întâmpla. E limpede că Kerrigor va distruge orice şi 
pe oricine îi stă în cale. 

— Şi-mi cereţi să stau cu mâinile încrucişate în timp ce... 
arătarea asta şi hoardele lui hidoase dau buzna în Ancelstierre? 

— Nu, nu tocmai, îl linişti Sabriel. Doar că aş vrea să-l 
înfrunt la timpul potrivit şi într-un loc ales de mine, nu invers. 
Dacă-mi puneţi la dispoziţie toţi ofiţerii cu însemnul 
Legământului şi care mai ştiu câte ceva despre magie, s-ar 
putea să avem destul timp să-i găsim trupul şi să-l distrugem. 
Mai mult, vom fi la o distanţă de cincizeci de kilometri de Zid, 
aşa că puterile lui Kerrigor vor fi ceva mai diminuate, deşi poate 
nu la fel de mult ca ale acoliţilor săi, care au să fie atât de 
secătuiţi, încât ajunge să le nimicim trupurile ca să-i trimitem 
înapoi în Moarte. 

— Şi cu restul garnizoanei ce să fac? Să ne dăm la o parte, 
în timp ce Kerrigor mărşăluieşte cu armata lui prin Perimetru? 


— Nu văd altă variantă mai bună. 

— Aşa deci... murmură colonelul. Se ridică şi începu să 
facă ture de la stânga la dreapta, câte şase paşi dintr-un perete 
în celălalt al încăperii. Din fericire - sau poate din nefericire, nici 
eu nu mai ştiu - actualmente deţin funcţia de comandant 
general peste întreg Perimetrul. Generalul Ashenber s-a dus 
înapoi în sud din cauza... a... din motive de sănătate. E doaro 
situaţie temporară, până când cei de la sediul central numesc 
pe altcineva. Nu prea se încumetă să dea astfel de funcţii de 
conducere celor cu însemnul Legământului... Dar până atunci 
decizia îmi aparţine... 

Se opri şi îi cercetă cu o privire goală, ca şi cum s-ar fi 
uitat prin ei la tabla ruginită şi ondulată cu care erau căptuşiţi 
pereţii adăpostului, sau chiar dincolo de aceasta. 

— Prea bine, se învoi el în cele din urmă. Vă dau 
doisprezece magi - jumătate din contingentul Cercetaşilor -, 
plus alţi câţiva soldaţi obişnuiţi. Am să vă aranjez un 
detaşament care să vă escorteze la... cum ai zis că-i zice? A, da, 
Vârful Ciunt. Nu-mi cereţi însă să vă promit că noi, cei rămaşi, n- 
o să luptăm. 

— Avem nevoie şi de dumneavoastră, colonele, îi zise 
Sabriel rupând tăcerea. Sunteţi magul cel mai puternic din toată 
garnizoana. 

— Imposibil! exclamă el. Eu sunt comandantul 
Perimetrului, cum să-mi părăsesc responsabilităţile? 

— N-o să puteţi explica nimănui ce se întâmplă, îi zise 
Sabriel. Nu în seara asta şi în niciun caz nu ştiu cărui general din 
sud, sau altora care nici măcar n-au trecut Zidul vreodată... 

— Atunci o să... o să mă gândesc la propunerea voastră în 
timp ce mâncaţi ceva, încheie el discuţia când auzi zgomotul 
farfuriilor pe tavă, semn că soldatul de la popotă tocmai cobora 
scările cu mâncarea. 

— Intră! îi porunci el. 

Băiatul păşi înăuntru cu o tavă pe care erau aşezate două 
farfurii de tablă aburinde. In timp ce el aşeza tava pe masă, 
Horyse se duse la uşă şi urlă: 

— Mesager! Cheamă-i la mine pe aghiotant, pe maiorul 
Tindall, pe sergentul-major al companiei A, locotenentul Aire de 


la Cercetaşi, pe sergentul major al regimentului şi pe intendent. 
Spune-le să vină în camera de operaţiuni în zece minute. A, şi... 
cheamă-l şi pe ofiţerul de la transporturi. Şi nu uita să-i anunţi 
pe cei de la transmisiuni să fie pregătiţi pentru mesaje 
codificate. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE 


Totul se petrecu extrem de repede după ce-şi terminară 
ceaiul, un pic cam prea repede pentru ei, frânţi de oboseală cum 
erau. În timp ce mâncau tăcuţi prânzul întârziat, afară se auzeau 
paşi grăbiţi şi forfotă, pentru că soldaţii alergau de colo-colo. 
Nici nu terminară bine de mâncat, că Horyse se şi întoarse de la 
întâlnire, zorindu-i să se pregătească de plecare. 

Parcă erau nişte figuranţi într-o piesă de teatru a şcolii. 
Cel puţin aşa se simţea Sabriel când ieşiră din tranşeea de 
comunicaţie pe terenul de defilare. În jurul ei, ofiţerii şi soldaţii 
erau într-un du-te-vino ameţitor, dar Sabriel nu-i băga în seamă, 
înaintând ca în transă. Simţi la un moment dat mâna lui 
Touchstone atingând-o şi-i zâmbi cald, încercând să-l 
liniştească, căci lui îi era probabil mult mai rău decât ei. 

În câteva minute aproape că traversaseră terenul, mai 
mult împinşi de la spate decât pe propriile picioare, 
îndreptându-se către un şir de camioane care-i aşteptau la 
capăt, alături de o maşină neacoperită pentru transportul 
cadrelor şi de două camionete ciudate placate cu oţel. Erau în 
formă de romb, cu tunuri pe ambele părţi şi şenile în loc de roţi. 
„Tancuri”, îşi zise ea. O invenţie relativ recentă. Ca şi 
camioanele, huruiau înfundat cu motoarele pornite, scoțând un 
fum gri-albăstrui. „Merg ele acum, se gândi Sabriel, dar se vor 
opri când vântul are să bată dinspre Vechiul Regat sau când 
Kerrigor îşi va face apariţia...” 

Horyse îi conduse la maşină, deschise uşa din spate şi le 
făcu semn să urce. 

— Nu veniţi cu noi? îl întrebă Sabriel şovăitoare, aşezându- 
se pe bancheta capitonată de piele şi luptându-se cu valul de 
oboseală ce ameninţa s-o cufunde într-un somn adânc. 

— Ba da, îi răspunse colonelul încet, părând surprins de 
propriul răspuns. Căzu apoi pe gânduri, adăugând: Sigur că vin. 

— Aveţi darul viziunii, zise Touchstone ridicându-şi ochii 
de la teaca săbiei, pe care încerca s-o aranjeze cât mai comod 
lângă el înainte să se aşeze. Ce anume aţi văzut? 


— Ce văd de obicei, spuse Horyse. 

Se aşeză pe scaunul din faţă, făcându-i un semn discret 
şoferului - un cercetaş veteran cu faţa trasă, pe a cărui frunte 
bătută de soare, ploaie sau vânt însemnul Legământului de-abia 
se mai distingea. 

— Ce anume, mai exact? îl întrebă ea fără să primească 
vreun răspuns, căci şoferul porni îndată maşina, care tuşi scurt 
şi începu să vibreze subţire şi sacadat, ţinând isonul huruitului 
de bas al camioanelor şi tancurilor. 

Touchstone tresări speriat la auzul zgomotului, zâmbind 
apoi încurcat către Sabriel, care îi atinse uşor braţul cu degetele, 
liniştindu-l ca pe un copil. 

— Cum adică ce vede de obicei? Ce-a vrut să zică cu asta? 
îl întrebă ea nedumerită. 

El o fixă atunci cu o privire în care tristeţea şi sfârşeala 
întreceau orice altă emoție. li luă mâna într-a lui şi-i trasă cu 
degetul o linie dreaptă de-a latul palmei - o dungă clară şi 
apăsată, ca de final. 

— Ah, murmură ea. 

Respiră adânc şi se uită la ceafa lui Horyse cu privirea tot 
mai înceţoşată, fără să vadă altceva decât părul grizonat şi tuns 
scurt ce-i ieşea foarte puţin de sub coif. 

— Are o fiică de aceeaşi vârstă cu mine în... undeva în 
sud, şopti ea tremurând şi strângându-i mâna până ce degetele 
i se făcură la fel de albe ca ale ei. Nu înţeleg de ce... de ce oare 
totul... şi cu toţii... 

Cu o smucitură uşoară, maşina porni, escortată în faţă de 
doi ofiţeri pe motocicletă şi urmată de cele nouă camioane, la o 
distanţă de aproximativ o sută de metri unul de celălalt. 
Scrâşnind şi zăngănind din şenile, tancurile o luară pe un drum 
lăturalnic către linia de rezervă unde aveau să fie încărcate şi 
trimise la Hala Wyverley. Era puţin probabil să ajungă la 
destinaţie înainte de căderea nopţii, spre deosebire de convoiul 
de pe şosea, care ar fi trebuit să fie la Vârful Ciunt înainte de ora 
şase. 

Parcurseră primii şaisprezece kilometri fără să-şi 
vorbească. Sabriel rămase cu capul plecat şi mâna încleştată pe 
a lui Touchstone, care privea în tăcere cum ies din zona militară 


către fermele îmbelşugate din Ancelstierre, cu şoselele lui largi, 
casele de cărămidă şi automobilele ori trăsurile pe care cei doi 
militari din faţă cu chipiu roşu le dădeau la o parte din drum, ca 
să poată trece mai repede. 

— Mi-e bine acum, zise Sabriel încet când maşina încetini 
la intrarea în Bain. 

Touchstone dădu din cap, cu ochii aţintiţi la vitrinele de pe 
strada principală, ce forfotea de oameni care-i priviră curioşi, 
căci rareori le era dat să vadă soldaţi din Perimetru în uniforma 
completă de luptă, cu scuturi şi săbii-baionetă, iar Sabriel şi 
Touchstone veneau clar din Vechiul Regat. 

— Trebuie să ne oprim la secţia de poliţie să-l avertizăm şi 
pe intendentul-şef, zise Horyse când maşina opri lângă o clădire 
impozantă cu pereţii vopsiți în alb şi două felinare electrice mari 
şi albastre la faţadă, lângă un panou zdravăn care anunţa că e 
sediul central al poliţiei comitatului Bain. 

Horyse se ridică şi le făcu semn celor din camioane să-şi 
continue drumul, după care sări din maşină fără să mai deschidă 
uşa şi urcă scările în grabă, o apariţie mai degrabă ciudată în 
uniforma kaki cu zale pe deasupra. Un poliţist care tocmai 
cobora scările fu cât pe ce să-l oprească, dar când îl recunoscu 
rămase locului în poziţie de drepţi şi-l salută respectuos. 

— Mi-e bine, repetă Sabriel. Poţi să-mi dai drumul la 
mână. 

Touchstone zâmbi şi-şi mişcă uşor mâna în strânsoarea ei, 
făcând-o pe Sabriel să surâdă uimită şi să-şi relaxeze degetele 
până ce îi dădu drumul de tot; îşi lăsară amândoi mâinile moi pe 
banchetă, cu degetul mic lipit unul de celălalt. 

Dacă maşina armatei ar fi oprit în orice alt oraş cu aşa 
pasageri neobişnuiţi, mai mult ca sigur ar fi strâns o mulţime de 
curioşi şi gură-cască, însă ei se aflau în Bain, iar Bain era 
aproape de Zid. Oamenii aruncau o privire şi îndată ce observau 
însemnele Legământului, săbiile şi armurile, îşi vedeau mai 
departe de drum. Cei mai prudenţi din fire sau cu darul viziunii 
se grăbeau pe la casele lor şi trăgeau zăvoarele şi obloanele, 
punându-se nu doar sub pavăza fierului sau a oţelului, ci şi a 
crenguţelor de grozamă şi de scoruşă. Alţii, cu mult mai 
prevăzători, apucară calea râului, refugiindu-se pe insuliţele 


nisipoase fără să mai pretindă că merg la pescuit. 

Horyse ieşi după cinci minute, însoţit de un bărbat înalt cu 
o mină serioasă, ale cărui statură corpolentă şi faţă de uliu erau 
uşor ridiculizate de ochelarii mult prea mici prinşi de vârful 
nasului. Bărbatul îi strânse mâna colonelului şi acesta reveni la 
maşină, iar şoferul o luă din loc manevrând schimbătorul de 
viteze cu mare îndemânare. 

După câteva minute, înainte să lase în urmă ultimele 
clădiri din oraş, auziră în spate dangătul domol şi pătrunzător al 
unui clopot. Nu trecură mai mult de două sau trei secunde că un 
altul prinse şi el a glăsui de undeva din stânga, urmat la scurt 
timp de altul din faţă. Curând, sunetul îi înconjura de peste tot. 

— S-au mişcat repede băieţii, le strigă Horyse în spate. 
Cred că intendentul-şef i-a pus să exerseze de nenumărate ori 
până acum... 

— Clopotele îi avertizează pe oameni, nu? întrebă 
Touchstone. 

Era obişnuit cu astfel de metode, începând să se simtă din 
ce în ce mai în elementul lui în ciuda sunetelor asurzitoare ce 
prevesteau pericolul iminent. Zgomotul nu-l îngrozea câtuşi de 
puţin, cu atât mai mult cu cât după ce păşise pentru a doua 
oară în rezervor simţea că nimic nu-l mai poate speria. 

— Da, îi răspunse Horyse. E un îndemn să se întoarcă 
acasă înainte de lăsarea întunericului, să tragă zăvoarele şi 
obloanele, să nu dea drumul la străini, să ţină lumina aprinsă şi 
înăuntru, şi afară şi să aibă lumânări pregătite în caz că se 
întrerupe curentul. Să poarte argint, iar dacă îi prinde întunericul 
pe străzi să caute degrabă apele curgătoare. 

— E o lecţie în versuri pe care o recitam în clasele 
primare, zise Sabriel. Nu ştiu însă câţi şi-o mai amintesc, chiar şi 
prin părţile astea. 

— Poate că n-o să mă credeţi, dar foarte mulţi o ştiu, 
interveni şoferul vorbind din colţul gurii, fără să-şi dezlipească 
ochii de la drum. Clopotele astea n-au mai sunat aşa de 
douăzeci de ani, dar oamenii n-au uitat poemul, vă spun eu. Ba 
mai mult, sunt gata să-l spună oricui nu-l ştie. 

— Sper să aveţi dreptate, oftă ea şi în minte îi apărură 
dintr-odată locuitorii din Nestowe, două treimi căsăpiţi de morţi, 


iar restul adăpostiţi în cocioabele pescăreşti de pe insula 
stâncoasă... Sper din toată inima. 

— Cât mai avem până la Vârful Ciunt? întrebă Touchstone. 

Şi pe el îl năpădiseră amintirile, legate însă de Rogir, cu 
care avea să dea ochii în curând. De fapt nu cu el, ci cu 
spurcăciunea care devenise... 

— Cel mult încă o oră, zic eu, îi răspunse Horyse. Ar trebui 
să ajungem acolo în jur de şase. Cu maşina asta putem 
parcurge în medie cam cincizeci de kilometri pe oră, un fapt 
într-adevăr remarcabil - cel puţin pentru mine. M-am deprins cu 
Perimetrul şi cu Vechiul Regat - mă rog, porţiunea limitată pe 
care am văzut-o alături de oamenii mei din patrulă. Mi-ar fi 
plăcut să văd mai multe, să mă fi dus mai departe, către nord... 

— O să ajungeţi şi acolo, zise Sabriel cu o voce deloc 
convingătoare. 

Touchstone rămase tăcut, iar colonelul nu găsi de cuviinţă 
să-i răspundă, aşa că merseră mai departe în tăcere, prinzând 
convoiul din urmă şi depăşind camioanele unul după altul, până 
ce ajunseră iarăşi în frunte. Pe oriunde treceau însă, dangătul 
clopotelor le anunţa sosirea, căci în fiecare sat un altul prelua 
tânguirea. 

După cum bănuise Sabriel, ajunseră în Wyverley cu câteva 
minute înainte de şase. Camioanele opriră toate într-un şir lung 
de la un capăt la celălalt al satului, începând cu vila 
conetabilului până la tavernă. Soldaţii coborâră înainte ca 
vehiculele să se oprească, strângându-se iute în formaţie pe 
drum. Camioneta celor de la transmisiuni parcă sub un stâlp de 
telefon de care doi ofiţeri se grăbiră să-şi lege cablurile, în timp 
ce poliţiştii militari dădură fuga la intrarea şi la ieşirea din sat, 
ca să redirecţioneze traficul. Sabriel şi Touchstone ieşiră şi ei din 
maşină aşteptând să vadă ce se întâmplă. 

— Nu e foarte diferit de garda regală, zise el privindu-i pe 
soldaţi cum se aşază în rânduri ordonate, în timp ce sergenţii 
strigau ordine şi ofiţerii se adunau în jurul colonelului, care 
vorbea cu cineva la telefonul tocmai instalat. 

— Grăbiţi-vă şi aşteptaţi ordinele mele! strigă el în 
receptor. 

— Mi-ar fi plăcut să te văd în garda regală, zise Sabriel. Şi 


Vechiul Regat, pe... vreau să spun înainte ca pietrele să fie 
despicate... 

— Pe vremea mea, adică... Asta ai vrut să spui. Da, şi mie 
mi-ar fi plăcut. Semăna oarecum cu lumea de aici - atunci când 
lucrurile nu o iau razna, desigur. Era linişte şi pace, şi Viaţa îşi 
urma cursul ei normal, monoton. Aveam impresia că lucrurile se 
întâmplă mult prea încet, că totul devine previzibil. Acum mi-e 
dor de vremurile acelea... 

— Şi eu aveam aceeaşi impresie când eram la şcoală, 
mărturisi ea. Visam cu ochii deschişi la Vechiul Regat, unde se 
practica adevărata magie a Legământului, puteai lega morții în 
Moarte şi găseai la tot pasul prinți... 

— Pe care să-i salvezi de la primejdie? 

— Nu, cu care să te măriţi, răspunse ea absentă cu 
privirea aţintită la Horyse, care nu părea prea încântat de ce 
aude la celălalt capăt al firului. 

Touchstone amuţi. O privi atent, toate lucrurile dimprejur 
pierzându-şi conturul dintr-odată. Nu mai vedea decât părul ei 
de abanos strălucind în razele după-amiezii târzii ca aripile unui 
corb în zbor. „O iubesc, îşi zise în sinea lui. Dar dacă spun ce nu 
trebuie, s-ar putea să nu mai am...” 

Nu apucă să-şi termine gândul, căci îl zări pe Horyse 
înmânând telefonul unuia dintre soldaţi şi îndreptându-se către 
ei. Îl urmărea cum se apropie, dându-şi brusc seama că nu mai 
are decât vreo cinci secunde singur cu ea, timp în care trebuia 
să-i spună ceva, orice. Erau poate ultimele clipe petrecute 
împreună, doar ei doi şi nimeni altcineva... 

„Nu mi-e teamă”, se îmbărbătă el de unul singur. 

— Te iubesc, îi şopti atunci în ureche. Sper că nu te 
superi... 

Sabriel se întoarse către el, zâmbindu-i aproape fără să 
vrea. Durerea pierderii tatălui ei nu se stinsese încă şi se temea 
de ce avea să vină, dar ceva din privirea lui fâstâcită şi 
temătoare o umplu de speranţă. 

— Nu, nu mă supăr, îi şopti ea înapoi, aplecându-se către 
el. Se încruntă apoi dintr-odată, adăugând: Cred că... cred că şi 
eu s-ar putea să te iubesc, aşa să-mi ajute Legământul, dar ne- 
am găsit şi noi... 


— Luasem legătura cu punctul de frontieră din Perimetru, 
dar s-a întrerupt pe neaşteptate, îi anunţă Horyse supărat 
înainte să ajungă lângă ei, ţipând ca să se facă auzit peste 
dangătul clopotului din sat. Mi-au comunicat că acum mai bine 
de-o oră o perdea deasă de ceaţă a început să înainteze de 
dincolo de Zid şi s-a întins deja peste primele tranşee de la sud- 
est. După aceea n-a mai fost posibilă nicio legătură cu 
companiile din avanpost, nici prin telefon, nici prin curier. Am 
vorbit adineauri şi cu ofiţerul de serviciu - tânărul acela fascinat 
de planorul vostru -, care n-a apucat să-mi spună decât că mai 
are puţin şi ceața ajunge şi la el, după care s-a întrerupt 
legătura. 

— Aşa deci... murmură Sabriel. Kerrigor n-a mai avut 
răbdare până la apus. Incearcă să schimbe vremea în favoarea 
lui. 

— După informaţiile primite din Perimetru, ceața asta - şi 
ce mai aduce cu ea - înaintează către sud cu o viteză de 
aproximativ treizeci de kilometri pe oră. Dacă avansează în linie 
dreaptă, o să ne ajungă din urmă în jur de şapte şi jumătate, 
când va fi deja întuneric şi luna nu va fi răsărit încă. 

— Să ne grăbim atunci, zise Sabriel pe un ton poruncitor. 
Cărarea care duce la Vârful Ciunt începe din spatele tavernei. O 
iau eu înainte? 

— Mai bine nu, zise colonelul întorcându-se către soldaţi şi 
dând ordine gesticulând întruna. 

Nici nu termină bine, că un grup de militari dădea deja 
ocol tavernei, apucând urcuşul dindărăt înspre vârful dealului. În 
frunte erau cercetaşii de la frontieră, toţi arcaşi sau magi cu 
însemnul Legământului. În urma lor venea un prim pluton de 
infanterie, cu baionetele scoase şi puştile gata de luptă. Odată 
trecuţi de clădire, sparseră rândurile, aranjându-se în formă de 
triunghi, ca vârful unei săgeți. Horyse, Sabriel şi Touchstone 
veniră după ei cu şofer cu tot, urmaţi îndeaproape de alte două 
plutoane şi, în fine, de ofiţerii de la transmisiuni, care-şi 
desfăşurau cablurile de telefon de pe un cilindru mare şi greoi. 

Pădurea de plută era cufundată în tăcere, iar soldaţii 
înaintau cu mare băgare de seamă, făcându-şi semne în loc să 
vorbească sau să strige. Nu se auzeau decât tactul paşilor pe 


potecă şi zăngănitul ocazional al armurilor sau al 
echipamentelor. 

Soarele pătrundea printre copaci cu razele lui pline şi 
aurii, însă din ce în ce mai reci, întocmai ca un vin alb extrem de 
savuros, dar prea slab ca să te bine dispună. 

Când ajunseră aproape de vârf, numai cercetaşii merseră 
mai departe, către culme. Plutonul de infanterie din frunte o coti 
înspre nord, iar celelalte două se îndreptară unul către sud-vest 
şi unul către sud-est, formând astfel un triunghi defensiv de jur 
împrejurul dealului. Horyse, Sabriel, Touchstone şi şoferul îşi 
continuară şi ei drumul către vârf. 

La vreo douăzeci şi ceva de metri înainte de vârf, copacii 
făcură loc unor buruieni dese şi tufelor de scaieţi, în mijlocul 
cărora apăru apoi şi movila de pietre, chiar pe culmea dealului. 
Era solidă şi pătrată, cam de mărimea unei colibe, construită din 
bolovani gri-verzui. Cei doisprezece cercetaşi o înconjurară 
degrabă, patru dintre ei încercând să urnească unul dintre 
calupi cu ajutorul unui drug pe care îl căraseră cu ei tocmai în 
acest scop. 

Piatra se desprinse, în sfârşit, şi căzu greoaie la pământ, 
exact când Sabriel şi Touchstone ajunseră în vârf, dezvăluind un 
alt rând de bolovani îndărătul ei. Soldaţii magi simţiră atunci cu 
toţii un ţiuit strident în urechi şi îi apucă ameteala. 

— Aţi simţit şi voi? întrebă Horyse fără niciun rost, căci era 
clar după feţele lor şi după felul cum îşi astupaseră urechile cu 
mâinile că răspunsul nu putea fi decât afirmativ. 

— Da, îi răspunse Sabriel. Era o senzaţie asemănătoare cu 
cea pe care o încercase în apropierea pietrelor despicate din 
rezervor, deşi poate nu la fel de puternică. Mă tem că ăsta nu a 
fost decât începutul, adăugă ea. Simptomele au să se 
înrăutăţească pe măsură ce ne apropiem de sarcofag... 

— Mai avem mult până dăm de el? 

— Patru rânduri de pietre, zise ea. Sau cinci... L-am văzut 
la un moment dat într-o... viziune ciudată. 

Horyse dădu din cap şi le făcu semn oamenilor să smulgă 
bolovanii mai departe. Aceştia se puseră pe treabă cu zel, 
trăgând mereu cu ochii la soarele pe cale să apună. Fiind cu toţii 
magi - deşi cu înzestrări diferite - ştiau prea bine la ce să se 


aştepte odată cu lăsarea întunericului. 

Într-un sfert de oră, scoseseră deja două rânduri a câte tot 
atâţia bolovani, simțindu-se din ce în ce mai rău. Doi dintre 
soldaţii mai tineri - băieţi cam de vreo douăzeci şi ceva de ani - 
se resimţiră într-atât, încât fură nevoiţi să coboare câţiva metri 
la vale ca să se mai liniştească, în vreme ce restul lucrau cu 
încetinitorul, străduindu-se să nu dea afară ce au mâncat la 
prânz şi să-şi ţină în frâu mâinile şi picioarele tremurânde. 

Sabriel şi Touchstone păreau să reziste destul de bine, în 
ciuda lipsei de somn şi a oboselii extreme. In rezervor simţiseră 
ceva cu mult mai puternic, şi nici nu avuseseră parte de soare 
sau de adierea proaspătă a aerului care să-i încălzească şi să-i 
răcorească în acelaşi timp. 

După al treilea rând de bolovani, Horyse anunţă o scurtă 
pauză de odihnă, aşa că se retraseră cu toţii în spatele copacilor 
de plută, unde aura bolnăvicioasă a tumulului nu putea 
pătrunde. Transmisioniştii instalaseră aici şi un telefon de mână 
aşezat pe cilindrul întors cu fundul în sus. Horyse îl apucă grăbit, 
întorcându-se către Sabriel înainte ca soldatul să învârtă de 
manivelă. 

— Ce alte pregătiri mai trebuie să facem înainte de a da la 
o parte ultimul rând de pietre? o întrebă el. Cele ce ţin de 
magie, vreau să spun... 

Sabriel se gândi câteva clipe, alungându-şi oboseala, după 
care dădu din cap. 

— Nu cred că mai avem ce să facem. După ce găsim 
sarcofagul s-ar putea să nu reuşim să-l deschidem decât cu o 
vrajă de Legământ, iar pentru asta o să am nevoie de ajutorul 
tuturor. Apoi va trebui să ne ocupăm de trupul dinăuntru, cu 
ritualurile de rigoare şi, în fine, vraja de mistuire. Sigur că el are 
să se împotrivească, dar asta nu trebuie să ne surprindă. Fac 
des vrăji împreună soldaţii dumneavoastră, colonele? 

— Din păcate, nu, răspunse el încruntat. Din moment ce 
armata nu recunoaşte în mod oficial existenţa magiei 
Legământului, oamenii mei au învăţat singuri tot ce ştiu. 

— Nu-i nimic, zise ea încercând să pară cât mai 
convingătoare cu putinţă, conştientă că toată lumea o ascultă. 
Ne descurcăm noi cumva. 


— Asta-i bine de ştiut, o susţinu Horyse zâmbind. 

„O mişcare inteligentă”, gândi Sabriel. Părea foarte 
convingător când zâmbea. Încercă şi ea să facă la fel, temându- 
se ca nu cumva surâsul să i se transforme într-o grimasă 
îngheţată de durere. 

— Ei, hai să vedem ce-i cu oaspetele nostru misterios, 
continuă colonelul cu acelaşi zâmbet pe buze. Cu cine mi-ai 
făcut legătura, sergent? 

— Cu poliţia din Bain, răspunse prompt sergentul de la 
transmisiuni, învârtind de zor manivela. Şi apoi cu Sediul Central 
Nord, domnule. Va trebui să-l rugaţi pe caporalul Synge să vă 
pună în legătură cu ei. A rămas la postul din sat. 

— Prea bine, răspunse Horyse. Alo, Synge? Fă-mi, te rog, 
legătura cu poliţia din Bain. Nu, lor spune-le că nu dai de mine. 
Da, caporale, cum ai auzit... Da, mulţumesc. Alo, poliţia 
comitatului Bain? Colonelul Horyse la telefon. Aş vrea să vorbesc 
cu intendentul-şef Dingley... Da. Bună ziua, domnule Dingley. 
Aţi primit cumva rapoarte privind o anume pâclă ciudată? 
Poftim? Deja?! Nu, n-are rost să începeţi nicio investigaţie. Nu 
lăsaţi pe nimeni pe străzi şi avertizaţi oamenii să se baricadeze 
în case. Da, exact, măsurile obişnuite. Da, indiferent ce aduce... 
Este, într-adevăr, extrem de periculoasă... Alo! Alo! 

Lăsă receptorul jos şi arătă către vârf. 

— Ceaţa a pătruns deja în Bain pe la nord şi se mişcă 
extrem de rapid. E oare posibil ca Kerrigor să ştie ce punem la 
cale? 

— Da, răspunseră Sabriel şi Touchstone în cor. 

— Atunci ar fi bine să ne grăbim, zise Horyse cu ochii la 
ceas. Ne-au rămas mai puţin de patruzeci de minute. 


CAPITOLUL DOUAZECI ŞI ŞAPTE 


Ultimul rând de bolovani se desprinse încet, punând la 
încercare răbdarea soldaţilor asudaţi şi albi la faţă care-i 
îmboldeau cu mâini tremurânde şi respiraţia întretăiată. Indată 
ce deschizătura fu gata, se depărtară, pe picioare nesigure, de 
movila blestemată căutând zonele cu soare ca să-şi încălzească 
oasele înfrigurate. Unul dintre ei, un bărbat iute şi mic de 
statură, cu o mustață spălăcită, alunecă în vale şi începu să 
vomite, până ce alţi câţiva coborâră la el cu o targă şi-l aduseră 
înapoi. 

Sabriel privi gaura şi avu impresia că distinge reflexiile 
şterse ale sarcofagului de bronz dinăuntru. Simţi că-i vine şi ei 
rău, cu părul ridicat pe spate şi pielea înfiorată pe tot corpul. 
Duhoarea magiei libere plutea grea în aer, lăsându-i un gust 
metalic în gură. 

— Avem nevoie de magie ca să deschidem sarcofagul, 
anunţă ea posomorâtă. E foarte bine protejat. Cred că cel mai 
bine ar fi să intru singură, iar Touchstone să mă ţină de mână de 
afară, în timp ce colonelul Horyse cu oamenii lui formează un 
cerc magic în jurul movilei. Ştie toată lumea simbolurile pentru 
vraja de început? 

Soldaţii încuviinţară sau răspunseră în cor „Da, domniţă”. 
Unul singur îi zise Abhorsen, un caporal de vârsta a doua, cu 
destule trese pe blazon ca să-ţi dai seama că era de mult în 
armată. Dintre toţi, părea cel mai puţin afectat de efectele 
magiei libere. 

— Puteţi să-mi spuneţi Sabriel, îi zise ea răvăşită de 
numele pe care tocmai îl auzise. _ 

— Nu pot, domniţă. L-am cunoscut pe tatăl tău. li semeni 
tare mult... Dumneata eşti acum Abhorsen şi trebuie să-i vii de 
hac blestemâăţiei ăsteia - iartă-mi, te rog, limbajul să-l faci să-şi 
dorească să fi rămas mort, în treaba lui! 

— Vă mulţumesc pentru sprijin, îi zise ea şovăitoare. 

Caporalul nu avea darul viziunii - era lesne de ghicit - însă 
încrederea lui în ea era la fel de oarbă... 


— Are dreptate, îl susţinu Touchstone îndemnând-o s-o ia 
înainte după ce făcu o plecăciune adâncă. Să terminăm treaba 
pentru care am venit, Abhorsen! 

Sabriel îi răspunse şi ea cu o plecăciune aproape ritualică, 
aşa cum ar face un Abhorsen înaintea regelui. Trase apoi aer în 
piept şi pe chip i se citi determinarea. Începu cu însemnele de 
deschidere, pe care şi le formă în minte înainte să-l ia pe 
Touchstone de mână şi să se apropie de gaura din zid, al cărei 
pântec învăluit în umbre obscure contrasta cu pietrele verzui 
rostogolite pe lângă movilă şi cu scaieţii scăldaţi în ultimele raze 
de soare. In spatele ei, Touchstone se întoarse să apuce mâna 
plină de bătături a colonelului, care, la rându-i, o întinse pe 
cealaltă către locotenentul Aire, acesta prinzând-o pe a 
sergentului, sergentul pe a caporalului şi tot aşa, până la ultimul 
soldat de la poalele dâmbului. Erau paisprezece magi cu totul, 
deşi doar doi de prima mână. 

Sabriel simţi magia Legământului concentrându-se 
deasupra şirului, simbolurile devenind din ce în ce mai 
pronunţate şi mai strălucitoare în mintea ei, până când aproape 
că nu mai vedea nimic din pricina aurei lor orbitoare. Pătrunse 
în despărţitura din zid, fiecare pas accentuându-i răul şi 
ameţeala şi făcând-o să tremure din toate încheieturile, cu 
picioarele amorţite de aceleaşi furnicături şi înţepături. 
Simbolurile erau însă la fel de puternice în capul ei, biruind 
senzaţia acută de greață. 

Ajunse lângă sarcofagul de bronz şi-şi lipi palma de capac, 
eliberând însemnele din minte. O explozie de lumină izbucni 
brusc din degetele ei, urmată de un răcnet sfâşietor ce zgudui 
tumulul din temelii. Bronzul începu să ardă, şi Sabriel îşi trase 
iute mâna de pe el, cu palma înroşită şi plină de băşici. După 
câteva clipe, sarcofagul fu învăluit într-un abur gros şi fierbinte 
care o forţă să iasă, silind întregul şir să se prăvălească la vale, 
ca nişte piese de domino. 

Se trezi aruncată odată cu Touchstone, la vreo cinci metri 
de la intrarea în tumul, aterizând cu capul pe stomacul lui în 
timp ce el nimeri într-o tufă de scaieţi. Rămaseră nemişcaţi 
pentru câteva momente, secătuiţi de puteri şi copleşiţi de 
defensiva magiei libere. Priviră apoi cerul senin de deasupra, 


năpădit deja de nuanțele portocalii-roşietice ale apusului. De jur 
împrejur se auzeau vocile soldaţilor care-şi veneau în fire, 
înjurând şi blestemând de mama focului. 

— Nu s-a deschis, zise Sabriel calmă, ca şi cum ar fi făcut 
o simplă constatare. Ori n-am pus destulă forţă la bătaie, ori unii 
dintre noi nu prea ştiu ce fac. Tăcu apoi câteva clipe, după care 
adăugă: Ce n-aş da ca Mogget să fie aici cu noi! El sigur ar şti ce 
să facă... 

Touchstone nu zise nimic la început, dar apoi vorbi: 

— Avem nevoie de mai mulţi magi. Cred că l-am putea 
deschide dacă simbolurile ar fi îndeajuns de puternice. 

— Mai mulţi magi... bâigui Sabriel obosită. Cred că ai uitat 
de care parte a Zidului ne aflăm... 

— Dar la tine la şcoală? întrebă el după care scoase un 
„A!” scurt când Sabriel se ridică brusc în capul oaselor, făcându- 
| să-şi piardă echilibrul. Urmă un al doilea „Aa!” în momentul 
când, aplecată peste el, fata îl sărută cu înflăcărare, afundându-i 
capul în scaieţi. 

— Touchstone! Ce idee bună! Cum de nu mi-a trecut prin 
minte? Sigur că da... Orele de magie pentru avansați! Trebuie să 
fie pe puţin treizeci şi cinci de colege de-ale mele cu însemnul 
Legământului şi cunoştinţe de bază într-ale Legământului! 

— Mă bucur, murmură el îmbufnat din fundul tufei. 

Sabriel îi întinse o mână şi-l ajută să se ridice, adulmecând 
mirosul proaspăt de scaieţi striviţi amestecat cu sudoare. 
Aproape că reuşise să-l tragă dintre frunze, când, dintr-odată, îi 
pieri entuziasmul şi fu cât pe ce să-i dea drumul, dar n-o făcu. 

— Fetele sunt acolo, zise ea şoptit, gândind cu voce tare. 
Dar... ce drept am eu să le implic în povestea asta... 

— Oricum sunt deja implicate, o întrerupse Touchstone. 
Singurul motiv pentru care Ancelstierre nu seamănă cu Vechiul 
Regat e Zidul, însă n-o să mai dăinuie mult odată ce Kerrigor 
spintecă şi celelalte pietre. 

— Dar sunt doar nişte copile! oftă ea abătută. Deşi nu de 
mult ne credeam femei în toată firea... 

— Nu contează, avem nevoie de ajutorul lor! 

— Asta aşa e, încuviinţă ea întorcându-se către soldaţii 
care se strânseseră iarăşi în jurul tumulului, fiecare cât de 


aproape îi dădea mâna. 

Horyse şi alţi câţiva magi de-ai lui erau chiar la gura 
intrării, iscodind întunecimea aprinsă la răstimpuri de licărirea 
bronzului incandescent. 

— Vraja n-a dat roade, le spuse ea, însă Touchstone 
tocmai mi-a amintit unde putem găsi alţi magi ai Legământului. 

— Unde? o întrebă Horyse cu ochi pătrunzători. 

— La Colegiul Wyverly, unde am învăţat şi eu. Nu cred să 
fie mai mult de un kilometru şi jumătate până acolo. O să le 
cerem ajutorul fetelor din clasele a cincea şi a şasea, care 
studiază magia. Şi magistrei Greenwood, desigur, profesoara 
lor. 

— Nu cred că mai e timp să le trimitem vorbă şi apoi să 
aşteptăm până vin încoace, începu Horyse privind către apus şi 
apoi la ceas, care o luase invers. Il cercetă câteva clipe încurcat, 
după care renunţă. Dar... chiar crezi că aşa vom putea mişca 
sarcofagul? 

Sabriel se gândi la vraja de protecţie de care se lovise, 
după care îi răspunse: 

— Da. Cele mai multe piedici erau menite să ascundă 
tumulul de ochii curioşilor, aşa că acum nimic nu ne poate opri 
să mutăm sarcofagul, poate doar simptomele date de magia 
liberă. Dacă le facem faţă cu bine, sigur că-l putem urni din 
loc... 

— Şi Colegiul Wyverley e cumva într-o clădire veche, 
solidă? 

— Mai degrabă un castel decât orice altceva, răspunse 
Sabriel înțelegând unde vrea să ajungă. Mult mai uşor de apărat 
decât dealul ăsta. 

— Apă curgătoare... Nu? Ar fi mult prea frumos. Bun! 
Soldat Macking, dă fuga la maiorul Tindall şi spune-i să-şi 
pregătească oamenii de plecare în două minute. Ne întoarcem 
la camioane şi apoi mergem la Colegiul Wyverley. Trebuie să 
apară şi pe hartă, la puţin mai mult de un kilometru... 

— La sud-vest, preciză Sabriel. 

— La sud-vest, reluă colonelul. Anunţă-i şi pe ei întocmai. 

Macking repetă ordinul de câteva ori ca pentru sine, apoi 
o luă la fugă, vădit bucuros să scape de tumul. Horyse se 


întoarse către caporal şi-i spuse: 

— Caporal Anshey! Pari un om zdravăn. Crezi că ai putea 
înfăşură afurisitul ăla de sarcofag cu o frânghie? 

— Eu zic că da, domnule, zise Anshey desfăcând sulul de 
funie pe care-l ţinea prins de cordon, făcându-le semn celorlalţi 
soldaţi să-l urmeze. 

— Hai, băieţi, scoateţi sfoara. 

Douăzeci de minute mai târziu, cu ajutorul câtorva metri 
de sfoară şi al unui trepied, sarcofagul era urcat într-o căruţă pe 
care o luaseră de la o fermă din apropiere. După cum se 
aşteptase, când ajunseră cu el la mai puţin de douăzeci de metri 
de camioane, motoarele se opriră ca prin minune, farurile se 
stinseră, iar postul telefonic se deranjă şi el, fără un motiv 
anume. 

Doar calul de la căruţă - o iapă bătrână şi placidă - părea 
oarecum indiferent la sicriul strălucitor din spate, în ciuda 
capacului de bronz ce fremăta cu simboluri pervertite ale 
Legământului care-ţi întorceau stomacul pe dos. lapa nu era 
foarte mulţumită, sărmana de ea, dar nici agitată. 

— Va trebui să mânăm noi calul, îi zise Sabriel lui 
Touchstone, în timp ce soldaţii împinseră sicriul suspendat cu 
nişte prăjini lungi, strângând picioarele trepiedului. Nu cred că 
cercetaşii mai rezistă mult. 

Îl trecu un fior şi tremură din tot corpul. Ca toţi ceilalţi, era 
palid şi avea ochii injectaţi, nasul îi curgea abundent şi dinţii îi 
clănţăneau. 

— Nici eu nu ştiu cât mai pot îndura, bâigui el. 

Cu toate astea, când fură desfăcute şi ultimele sfori şi 
soldaţii se depărtară grăbiţi, Touchstone îşi luă locul pe 
scândura din faţă, apucând hăţurile cu nădejde. Sabriel urcă 
lângă el, ignorând senzaţia din stomac, care, între timp, i se 
mutase, parcă, în gât. Nu îndrăzni să-şi întoarcă privirea către 
sarcofag. 

Touchstone îndemnă calul s-o ia din loc, plesnindu-l uşor 
cu hăţurile. lapa ciuli urechile şi o porni anevoie înainte, trăgând 
deloc grăbită încărcătura. 

— Mai repede nu se poate? întrebă Sabriel nerăbdătoare. 
Aveau mai bine de un kilometru şi jumătate de mers şi soarele 


era deja înecat într-o mare de nori sângerii, un disc roşu sprijinit 
de linia orizontului. 

— Suntem destul de grei, îi explică el respirând sacadat 
după fiecare cuvânt. O să ajungem după căderea întunericului. 

In spate, sarcofagul păru să vibreze şi să chicotească 
înfundat. Niciunul nu rosti cu voce tare ceea ce amândoi 
gândeau, şi anume că până la lăsarea nopţii era foarte posibil ca 
Kerrigor să le iasă deja în cale. După un timp, Sabriel începu să- 
şi arunce privirea din ce în ce mai des înapoi la drum, zărind cu 
coada ochiului capacul strălucitor pe care formele distorsionate 
se preschimbau necontenit. Ar fi vrut să nu facă asta, dar nu se 
putea abţine. Soarele aluneca la apus şi umbrele deveneau din 
ce în ce mai prelungi, astfel încât ori de câte ori le răsărea în 
cale câte un copac cu scoarţa spălăcită ori o piatră de hotar 
văruită o năpădeau cele mai negre temeri. Dacă pâcila îi 
ajungea, în sfârşit, din urmă? 

Când sosiră la colegiu, li se păru că au mers ore în şir. 
Curând sosiră şi camioanele, părăsind drumul principal şi 
apucând-o pe aleea pietruită ce ducea la porţile de fier de la 
intrare. Soarele dispărea treptat la orizont, un sfert din discul 
roşiatic fiind deja învăluit în tenebre. „Acasă, în sfârşit!” fu 
primul ei gând. Dar ştia că nu-i decât o amăgire. Colegiul îi 
fusese adăpost pentru o bună bucată din Viaţă, dar asta în 
trecut. Fusese casa copilăriei ei, pe vremea când toţi o ştiau 
drept Sabriel. Acum nu mai era o simplă elevă, ci noul Abhorsen, 
iar casa ei o aştepta în Vechiul Regat, la fel ca îndatoririle ce-i 
reveneau, şi care o urmăreau oriunde s-ar fi aflat. 

De o parte şi de alta a porţii, cele două felinare vechi din 
sticlă erau aprinse, lumina lor electrică pălind dintr-odată în 
scântei disparate când trecură cu căruţa dincolo de prag. Una 
din porţi era desprinsă din ţâţâni şi Sabriel bănui că soldaţii o 
forţaseră înaintea lor, deşi de obicei erau încuiate de-abia după 
căderea nopţii. „Pesemne că le-au ferecat când au auzit 
clopotele”, îşi zise ea, dându-şi brusc seama de liniştea 
dimprejur. 

— Clopotul din sat! exclamă ea când căruţa trecu pe lângă 
camioanele parcate şi coti pe aleea din dreptul uşilor imense de 
la intrarea principală, în faţa cărora încetini. Clopotul! Nu se mai 


aude! 

Touchstone opri calul şi îşi încordă auzul, cercetând zarea 
din ce în ce mai întunecată. Clopotul din sat părea, într-adevăr, 
să fi amuţit. 

— Sunt aproape doi kilometri până acolo... zise el 
şovăielnic. E destul de departe, plus că mai e şi vântul... 

— Nici vorbă, ripostă ea. Aerul rece al nopţii îi mângâia 
obrajii, dar nici urmă de vânt. Întotdeauna s-a auzit de aici. 
Pesemne că Kerrigor a ajuns deja la clopotniţa din sat! Repede, 
să ducem sarcofagul înăuntru! 

Sări iute din căruţă şi fugi către Horyse, care stătea în 
picioare pe treptele din faţa uşii pe jumătate deschise, vorbind 
cu cineva dinăuntru. Când se apropie, trecând prin mijlocul 
soldaţilor strânşi grupuri-grupuleţe în curte, recunoscu vocea 
imediat. Era doamna Umbrade, directoarea. 

— Cum îndrăzniţi să daţi buzna aşa? îl dojenea ea 
ofensată cu o voce prețioasă. II cunosc personal pe general- 
locotenentul Famsley, care mi-e şi prieten, şi dacă îi... Sabriel?! 

Rămase ca trăsnită când o văzu acolo la acea oră târzie, 
îmbrăcată atât de ciudat. Horyse profită de momentul de linişte 
şi le făcu semn soldaţilor să se apropie, astfel încât, până să 
apuce directoarea să protesteze, uşile se deschiseră larg şi o 
armată de oameni înarmaţi dădură buzna înăuntru, ocolind-o de 
o parte şi de cealaltă aşa cum marea scaldă țărmurile unei 
insule. 

— Doamnă Umbrade! strigă Sabriel. Trebuie să vorbesc 
urgent cu doamna Greenwood şi cu fetele din gimnaziu de la 
cursul de magie! Adunaţi-le repede pe celelalte eleve şi restul 
personalului didactic şi retrageţi-vă în turnul dinspre nord! 

Directoarea o asculta înmărmurită şi cu gura căscată, 
până când Horyse se apropie de ea şi pufni enervat: 

— Hai odată, cucoană! 

Nu închise bine gura, că femeia şi dispăru ca o nălucă, 
înainte s-o urmeze, Sabriel se întoarse către Touchstone, care-i 
dirija pe soldaţii cu sarcofagul. 

Holul de la intrare se umpluse deja cu un şir neregulat de 
soldaţi care-şi dădeau din mână în mână cutii descărcate din 
camioanele de afară, aranjându-le apoi de jur împrejurul 


pereţilor. Erau toate de culoare kaki, marcate cu diferite 
inscripţii de genul: „Ghiulea .303” ori „Grenadă B2E2WP”, 
îngrămădite una peste alta sub pozele echipelor câştigătoare la 
campionatul de hochei sau dedesubtul panourilor ce anunțau cu 
litere aurite numele elevelor fruntaşe sau merituoase. Soldaţii 
deschiseseră şi uşile de la sala mare, grăbindu-se să tragă 
obloanele şi să baricadeze ferestrele, aşezând băncile una peste 
alta. 

Doamna Umbrade ajunsese deja în celălalt capăt al sălii, 
apropiindu-se de câţiva profesori vădit scoşi din sărite, în 
spatele cărora se vedeau câteva eleve din clasele superioare 
strânse pe scări în grupuri mici. Nu avea nici cea mai mică 
îndoială că restul se îmbulzeau pe coridorul din capătul 
treptelor, curioase să afle ce se întâmplă. 

Exact în momentul când directoarea ajunse în dreptul 
colegilor săi, toate luminile se stinseră brusc şi încăperea se 
cufundă în beznă. Preţ de câteva clipe se aşternu o tăcere 
mormântală cauzată de şocul iniţial, după care lumea intră în 
panică de-a binelea: fetele începură să urle şi soldaţii să ţipe, 
totul printre pufniturile şi bocăniturile înfundate ale celor ce 
orbecăiau prin întuneric, lovindu-se de mobile sau unii de alţii. 

Sabriel nu se clinti, conturând cu puterea minţii 
simbolurile aducătoare de lumină, care nu se lăsară aşteptate, 
alunecându-i pe degete ca apa rece la duş. Le lăsă să atârne 
câteva secunde înainte să le direcţioneze către tavan, unde 
picurii se umflară până ce ajunseră de mărimea unor farfurii, 
aruncând o lumină gălbuie în încăpere. Băgă atunci de seamă că 
undeva, în celălalt colţ, chiar lângă doamna Umbrade, cineva 
făcea aceeaşi vrajă. Era nimeni alta decât magistra Greenwood, 
căreia îi zâmbi discret, arcuindu-şi aproape imperceptibil buzele. 
Ştia că becurile se stinseseră din cauză că Kerrigor trecuse pe 
lângă staţia de alimentare care se afla la jumătatea drumului 
dintre şcoală şi sat. 

Cum era de aşteptat, în loc să le dea profesorilor 
informaţii precise despre ce se întâmplă, directoarea le împuia 
capul cu tot felul de prostii, ţinând-o întruna cu generalul nu- 
ştiu-care şi apostrofându-i pe „soldaţii neciopliţi”. Sabriel o zări 
pe magistră în spatele profesoarei de ştiinţe naturale, care era 


foarte înaltă, însă care acum stătea uşor aplecată în faţă. 

— Şi nu mai spun cât de surprinsă am fost s-o văd chiar pe 
una dintre... le spunea ea cu sufletul la gură tocmai când Sabriel 
îşi făcu apariţia lângă ea, suflându-i pe spate şi pe ceafă 
însemnele tăcerii şi-ale nemişcării. 

— Îmi cer scuze pentru întrerupere, dar suntem în criză de 
timp, se scuză ea de după silueta îngheţată a directoarei. După 
cum vedeţi, armata a preluat controlul colegiului, iar eu îl asist 
pe colonelul Horyse, care conduce operaţiunea. Avem nevoie de 
ajutorul fetelor din cele două clase de gimnaziu, aşa că v-aş 
ruga să le chemaţi aici. Rămâneţi şi dumneavoastră, magistră 
Greenwood. Restul - eleve, profesori, grădinari sau alţii - trebuie 
să se baricadeze bine la etajele superioare din turnul dinspre 
nord şi să nu iasă până mâine în zori. 

— Dar de ce? întrebă doamna Pearch, profesoara de 
matematică. Ce se întâmplă? 

— Intruşi din Vechiul Regat, îi răspunse Sabriel scurt, 
urmărindu-le feţele în timp ce vorbea. Pregătiţi-vă pentru atacul 
morţilor. 

— Vrei să spui că Viaţa elevelor e în pericol? întrebă 
magistra Greenwood păşind în faţă, între cele două profesoare 
de engleză înspăimântate. O privi fix fără să clipească, de parcă 
de-abia acum vedea cine e, după care adăugă: Aşa e, Abhorsen? 

— Cu toţii suntem în mare primejdie, zise Sabriel cu 
amărăciune în glas. Insă fără ajutorul magilor de aici nu avem 
nicio şansă... 

— Păi, dacă aşa stau lucrurile, începu magistra hotărâtă, 
atunci am face bine să ne organizăm puţin. Mă duc să le aduc 
pe Sulyn şi pe Ellimere, sunt singurele dintre prefecţi care au 
ajuns la rangul de mag, aşa că se pot ocupa ele de celelalte 
fete. Doamnă Pearch, dumneata vei fi responsabilă cu... a... cu 
evacuarea elevelor şi a personalului în turnul dinspre nord, din 
moment ce doamna Umbrade văd că a căzut pe gânduri. 
Domnişoară Swann, vezi, te rog, pe unde sunt cameristele şi 
bucătarii şi fă rost de apă proaspătă şi de lumânări, iar 
dumneata, domnule Arkler, fii drăguţ şi adu săbiile din sala de 
sport. 

Văzând că totul e sub control, Sabriel răsuflă uşurată şi 


ieşi iar din sală, trecând iute pe lângă soldaţii de pe coridor, 
care se chinuiau să prindă de o sfoară mai multe lămpi de gaz. 
Cu toate astea, afară era mult mai multă lumină, cu cerul 
scăldat în nuanţe de roşu şi portocaliu de la ultimele raze de 
soare. 

Touchstone şi cercetaşii dăduseră deja sarcofagul jos din 
căruţă şi-l încinseseră bine cu sfoară, acesta părând acum să 
emane propria lumină perfidă, însemnele aprinse de magie 
liberă licărind pe capac ca mâzga deasupra unui lichid sau 
cheagurile în sânge. Nimeni altcineva nu îndrăznea să se 
apropie, în afară de cercetaşii care trăgeau de frânghii. Peste tot 
în jur, soldaţii fixau garduri de sârmă ghimpată, umpleau saci cu 
nisip din grădina de trandafiri, pregăteau poziţii de tragere la 
etajul al doilea sau legau dispozitivele de declanşare de la 
rachetele de semnalizare, sicriul lui Rogir strălucind în tot acest 
timp în mijlocul unui cerc nevăzut de care toţi se fereau. 

Sabriel se îndreptă către Touchstone, simţindu-şi 
picioarele moi dintr-odată, întregul trup răzvrătindu-i-se la ideea 
apropierii de luminiscenţa însângerată a sarcofagului, care 
părea să-şi fi sporit puterile odată cu lăsarea întunericului. 
Privindu-l în lumina amurgului stins, fata avu impresia că e chiar 
mai mare şi mai periculos decât înainte, capabil de grozăvii 
inimaginabile. 

— Trageţi cu putere! strigă Touchstone, întinzând corzile 
la maximum, cot la cot cu soldaţii. Incă o dată! 

Încet-încet, sarcofagul începu să alunece pe bătrânele 
lespezi, apropiindu-se de scările de la intrarea principală, peste 
care soldaţii tocmai băteau în cuie o rampă de lemn. 

Sabriel hotărî să nu-l deranjeze de la treabă şi merse mai 
departe pe alee, până când zări porţile de fier forjat în 
depărtare. Rămase acolo câteva minute, privindu-le în tăcere, în 
timp ce degetele i se plimbau nervoase peste mânerele 
clopoţeilor, acum cu unul mai puţin, dar, fără îndoială, 
ineficiente în faţa hoardelor lui Kerrigor. Nu mai avea nici sabia 
lui Abhorsen, ci una nouă cu care nu era deloc obişnuită, chiar 
dacă fusese forjată de făuritorul Zidului. 

„Casta Zidarilor...” Se gândi atunci la Mogget. Cine ştie ce 
fusese cu adevărat fiinţa ciudată înlăuntrul căreia se amestecau 


supunerea irascibilă faţă de Abhorsen şi forţa aprigă de magie 
liberă dornică să le vină de hac? Acum pierise şi el odată cu 
tatăl ei, azvârlit în străfundurile Morţii de scâncetul de jale al lui 
Astarael... 

„Când am plecat de aici nu ştiam mai nimic despre 
Vechiul Regat, îşi zise Sabriel, iar acum când m-am întors... tot 
nu ştiu destule. Sunt cel mai ignorant Abhorsen din ultimele 
veacuri încoace şi probabil că şi cel mai obosit...” 

Un răpăit de gloanţe o trezi brusc din reverie, urmat de 
zvâcul unei rachete care se înălţă în văzduh, lăsând o urmă 
gălbuie, arcuită, departe, către drum. Se auziră apoi alte 
împuşcături foarte repede una după alta, după care linişte. 
Racheta izbucni într-o explozie incandescentă din care se 
desprinse apoi o paraşută albă ce prinse a cobori lin. La lumina 
ei aspră, Sabriel zări ceața densă şi umedă care coborâse peste 
drum cât vedeai cu ochii, unindu-se cu bezna dimprejur. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT 


Decât să o ia la fugă şi să ţipe, Sabriel hotărî c-ar fi mai 
bine să meargă la pas înapoi, către trepte. Mulţi dintre soldaţii 
care fixau încă lămpile în linie o priviră în tăcere, alături de alţi 
câţiva care se pregăteau să desfăşoare un sul de sârmă 
ghimpată. Toţi o urmăreau cu sufletul la gură. 

In faţa ei, sarcofagul tocmai părăsea rampa improvizată, 
alunecând pe pardoseala din coridor. Sabriel putea foarte bine 
să treacă pe lângă el, însă preferă să rămână afară, cercetând 
împrejurimile. După câteva clipe, băgă de seamă că Horyse 
venise lângă ea, cu faţa pe jumătate luminată de făcliile dispuse 
în şir. 

— Ceaţa... spuse ea. A ajuns aproape de porţi. 

Vorbise repede, fără să-şi mai ascundă teama din glas. 

— Ştiu, îi răspunse Horyse pe un ton neutru. Ultimele 
focuri de armă mi-au răpus oamenii din postul de pază. Şase în 
total, plus un caporal. 

Sabriel dădu din cap fără să spună nimic, căci le simţise 
Moartea sub forma unor înţepături uşoare în stomac. Işi 
impunea să fie mai dură şi mai rezistentă, să-şi tocească 
simţurile, căci noaptea avea să aducă mult mai multă suferinţă. 

Simţi dintr-odată o prezenţă ciudată, cineva sau ceva care 
era deja mort. Se îndreptă de spate şi strigă către Horyse: 

— Colonele! Soarele a apus de tot şi simt ceva apropiindu- 
se în fruntea norului de ceaţă! 

Işi scoase iute sabia din teacă, urmată la numai o secundă 
de Horyse, a cărui armă licări în lumina palidă. Cei cu sârma 
ghimpată priviră speriaţi în jur, după care se năpustiră pe scări 
în coridor. De o parte şi de alta a uşii, echipe de câte doi soldaţi 
îşi pregăteau mitralierele grele, cocoţate pe trepiede, şi îşi 
aşezau săbiile de-a latul zidurilor din saci cu nisip. 

— Cei de la etajul al doilea, fiţi pregătiţi! le strigă Horyse 
pe deasupra creştetului ei, şi-n acel moment Sabriel auzi 
percutoarele a cincizeci de puşti armându-se. 

Cu coada ochiului, îi văzu pe cercetaşi întorcându-se în 


curte şi luându-şi poziţiile în spatele ei, cu arcurile întinse şi 
săgețile pregătite. Ştia că au s-o ducă înăuntru în caz de 
nevoie... 

Nu se auzea nimic în tăcerea încordată, în afară de 
zgomotele înfundate ale nopţii. Copacii de dincolo de zidul şcolii 
fremătau uşor în vânt, care începuse parcă să se înteţească 
odată cu lăsarea întunericului, acompaniat de cântecul 
greierilor. Atunci, Sabriel auzi scrâşnetul huruit al armatei 
morţilor, cu încheieturile lor rigide şi putrezite, lipsite de 
cartilagii, înaintând cu picioare dezgolite ale căror falange 
descompuse bocăneau pe lespezi, străpungând carnea fetidă. 

— Ajutoare... zise ea agitată. Vin cu sutele. 

Nici nu termină bine, că un prim val de morţi se şi izbi de 
porţile de la intrare, deschizându-le într-o clipă. Siluetele 
umanoide se îndreptau spre ei cu repeziciune, şuierând cu gurile 
căscate ce se voiau pesemne strigăte de luptă. 

— Foc! ordonă colonelul. 

In secunda următoare, Sabriel se temu ca nu cumva 
armele să nu funcţioneze, însă puştile începură să bubuie aprig, 
iar mitralierele se puseră pe un huruit asurzitor, scuipând limbi 
de foc ce ricoşau din pavaj într-un amalgam de haos şi violenţă. 
Gloanţele pătrundeau în carnea moartă, spintecau oasele 
şubrede şi-i dărâmau pe morţi la pământ, până ce îi făceau 
bucăţi la propriu, lăsându-i să atârne flasci de gardul de sârmă. 

Focurile de armă deveniră apoi ceva mai răzlețe, însă, 
până să înceteze de-a binelea, se pomeniră cu un alt val de 
morţi, care dădeau năvală prin porţile deschise ori escaladau 
zidurile, târându-se şi împleticindu-se. Erau câteva sute, atât de 
strânşi unii într-alţii, încât reuşiră să dărâme gardul şi unii chiar 
înaintară până în dreptul scărilor de la intrarea principală, unde 
puştile îi secerară la pământ. Ceilalţi, cărora pesemne că le mai 
rămăsese un dram de rațiune, bătură în retragere, dar fură 
nimiciţi de vâlvătaia albă de fosfor de la grenadele aruncate de 
cei de la etajul al doilea. 

— Sabriel, treci înăuntru! îi ordonă Horyse, în timp ce 
ultimele dintre ajutoare veneau târâş înspre ei, în cercuri 
neregulate, până ce o nouă ploaie de gloanţe le culcă la 
pământ, reducându-le la tăcere. 


— Da, zise ea privind ţintă către covorul de trupuri 
sfârtecate. 

Lumina lămpilor era şovăitoare, şi bucăţile de fosfor 
ardeau mocnit, întocmai ca nişte lumânări într-un cavou sinistru. 
Mirosul pătrunzător al corditei îi umplea nările, impregnându.-i- 
se în păr şi în veşminte, în timp ce ţevile mitralierelor împroşcau 
înfuriate cercuri de foc de jur împrejurul ei. Ajutoarele erau deja 
moarte, dar, chiar şi aşa, priveliştea dezolantă o scârbi mai tare 
decât orice plăsmuire a magiei libere. 

Urcă scările vârându-şi sabia înapoi în teacă, amintindu-şi 
brusc de clopoței. Poate că ar fi putut evita măcelul folosind 
unul dintre ei, trimițând hoardele vrăjmaşe înapoi în Moarte fără 
să... Dar ce folos? Oricum era deja prea târziu. Mai mult, n-avea 
de unde să ştie dacă vraja ar fi funcţionat cum voia ea. 

Ajutoarele spirit aveau să vină următoarele, ştia prea bine, 
şi mai ştia că acest soi de morţi înviaţi nu puteau fi opriţi de 
nicio forţă fizică şi nici de clopoței, decât dacă veneau în număr 
Mic... ceea ce era la fel de probabil ca un răsărit în miez de 
noapte. 

Coridorul era înţesat de soldaţi îmbrăcaţi în zale şi cu 
coifuri pe cap, înarmaţi cu scuturi voluminoase şi sulițe cu vârful 
lat şi fir de argint, presărate cu cele mai simple însemne ale 
Legământului, desenate cu cretă înmuiată în scuipat. Fumau de 
zor şi beau ceai din serviciul de porțelan folosit în mod obişnuit 
de elevele şcolii. Văzându-i, Sabriel îşi dădu seama că ei sunt cei 
care vor intra în luptă atunci când armele nu vor mai porni. 
Teama lor era vizibilă cu ochiul liber, deşi se străduiau s-o ţină 
în frâu - nu tocmai din bravadă, ci mai degrabă dintr-un 
amestec de pricepere şi cinism. Oricum, când dădu ochii cu ei, 
Sabriel încetini pasul şi înaintă agale, ca şi cum nu s-ar fi grăbit 
deloc. 

— Bună seara, domnişoară, zise unul. 

— Nu credeam c-o să mă bucure atât nişte Împuşcături, 
zău aşa, se auzi altul. La noi, în nord, mitralierele nu pornesc 
nici să le tai! 

— Dacă o ţin tot aşa, eu zic că n-o să mai fie nevoie de 
noi. 

— Nu e tocmai ca-n Perimetru, nu-i aşa, domniţă? 


— Noroc cu tipu' din cutia de metal, domnişoară. 

— Mult noroc şi vouă, le ură ea încercând să răspundă 
rânjetelor cu un zâmbet. 

Focurile reîncepură şi surâsul îi îngheţă pe chip, însă 
atenţia soldaţilor se concentră din nou asupra zgomotelor de 
afară. „Nu sunt deloc atât de indiferenți pe cât vor să pară”, îşi 
zise ea îndreptându-se către uşile ce dădeau în sala mare. 

Aici, atmosfera era mult mai încordată. Sarcofagul se afla 
în colţul îndepărtat al încăperii, ridicat pe estrada din fund, în 
timp ce toţi cei dinăuntru se refugiaseră în celălalt capăt, cât 
mai departe de el cu putinţă. Cercetaşii se trăseseră într-o 
parte, sorbind şi ei din ceaiul cald, în mijloc magistra Greenwood 
stătea de vorbă cu Touchstone, iar pe peretele opus cele 
treizeci şi ceva de fete - domnişoare în toată regula, de fapt - 
stăteau înşirate faţă în faţă cu soldaţii. Era ca o seară dansantă 
mai puţin obişnuită, sau mai degrabă ca o parodie a acesteia. 

Dincolo de pereţii groşi de piatră şi de ferestrele ferecate, 
răpăiala ritmică a mitralierelor aproape că semăna cu o grindină 
deasă, în care bubuiturile grenadelor ţineau loc de tunete. Asta 
dacă nu ştiai ce se petrece, de fapt, afară. Sabriel merse până în 
mijlocul sălii, unde se opri şi strigă: 

— Magi ai Legământului! Veniţi aici! 

Se adunară cu toţii în jurul ei, fetele mai iuți decât soldaţii, 
care se resimţeau după o zi de trudă şi din cauza apropierii 
sarcofagului. Sabriel privi feţele îmbujorate şi zâmbitoare ale 
elevelor, pe care umbre uşoare de teamă păreau să le mai 
domolească nerăbdarea şi emoția faţă de necunoscut. Erau 
acolo şi două dintre cele mai bune prietene ale ei, Sulyn şi 
Ellimere, dar nu le mai simţi la fel de apropiate ca odinioară. 
Probabil că gesturile sau mimica o dăduseră de gol, căci văzu în 
ochii lor respect şi o oarecare uimire. Până şi însemnele magice 
de pe frunţile lor păreau oarecum false, machiate parcă, deşi 
ştia prea bine că sunt cât se poate de autentice. Cât de nedrept 
i se părea să le bage pe fete în toată nebunia aceea... 

Deschise gura să vorbească, şi-n acel moment focurile de 
afară încetară ca la un semn. În liniştea care se lăsă, una dintre 
fete începu brusc să râdă nervos, însă Sabriel simţi mai multe 
Vieţi stingându-se dintr-odată şi fu năpădită de o spaimă pe 


care o mai încercase şi-n alte rânduri, dându-i fiori de gheaţă pe 
spinare. Kerrigor se apropia cu paşi repezi. Numai el putuse să 
reducă armele la tăcere - nu era nicidecum un moment de 
respiro în luptă, aşa cum crezuse Sabriel la început. Auzea 
strigăte distante, ba chiar răcnete în toată regula. Trecuseră 
pesemne la alt fel de arme acum, ceva mai demodate decât 
automatele. 

— Repede, zise ea atunci, îndreptându-se către podiumul 
din spate. Trebuie să ne prindem de mâini şi să formăm un cerc 
de jur împrejurul sarcofagului. Magistră Greenwood, ajutaţi-i vă 
rog să se aranjeze, iar dumneata, locotenente, ai, te rog, grijă 
ca oamenii tăi să stea fiecare după câte-o fată... 

In orice altă situaţie, pe fete le-ar fi pufnit râsul mai mult 
ca sigur, iar soldaţii ar fi găsit un subiect de glumă. Acum însă, 
cu morţii dând târcoale clădirii şi sarcofagul zăcând sumbru şi 
ameninţător în mijlocul lor, ascultară ordinele fără să 
crâcnească. Soldaţii se poziţionară iute la locurile indicate, în 
timp ce fetele îi prinseră hotărâte de mâini. În câteva secunde, 
cercul magic era complet. 

Comunicând acum prin strânsoarea mâinilor, Sabriel nu se 
mai chinui să le vorbească, căci îi simţea pe fiecare în parte. 
Touchstone era la dreapta ei, o prezenţă caldă, învăluitoare, iar 
la stânga o avea pe doamna Greenwood, nu la fel de puternică, 
însă deprinsă cu astfel de ritualuri - şi tot aşa până la ultimul din 
cerc. 

Se concentră şi chemă în minte simbolurile de deschidere, 
care-i apăreau din ce în ce mai conturate, sporind forţa cercului 
până ce lumina incandescentă alunecă în interior, ca volbura 
unui vârtej. Razele aurite cuprinseră sarcofagul, scăldându-l în 
reflexele lor orbitoare şi separându-se apoi în dâre strălucitoare 
ce prinseră a se roti în jurul lui în sensul acelor de ceasornic şi 
din ce în ce mai repede. 

Sabriel menţinu lumina în centru, făcând-o să plutească 
imaterială, sorbind şi ultimul dram de forţă de la magii prinşi în 
cerc. Soldaţii şi fetele începură să tremure deopotrivă, unii 
căzând în genunchi, fără să destrame însă legătura magică. 

Sarcofagul începu să se învârtească încet cu un şuierat 
hidos, ca o uşă care scârţâie din ţâţâni. Capacul se întredeschise 


câţiva milimetri, lăsând să iasă un abur fierbinte pe care lumina 
aurie îl risipi cât ai clipi. Prinse apoi a se roti şi mai repede cu 
acelaşi şuierat asurzitor, până ce totul în interiorul cercului 
deveni o masă incertă în care bronzul se amesteca cu vaporii 
alburii şi cu lumina de un galben-intens. Apoi, cu un şuierat şi 
mai pătrunzător decât până atunci, se opri dintr-odată, azvârlind 
capacul cât colo pe deasupra capetelor magilor şi făcându-l zob 
de podea la vreo treizeci de metri distanţă. 

Magia se destrămă şi ea, răpusă parcă de propria reuşită, 
şi cercul se rupse cu mai mult de jumătate dintre magi încă în 
picioare. 

Tremurând din toate încheieturile şi fără să le dea drumul 
magistrei sau lui Touchstone, Sabriel se poticni până în dreptul 
sarcofagului deschis, privind înăuntru. 

— Ca să vezi! zise doamna Greenwood întorcându-se 
către Touchstone cu o privire mirată. Arată exact ca tine! 

Inainte ca el să-i răspundă, din coridor se auzi un zgomot 
metalic şi strigătele se înteţiră. Cercetaşii rămaşi în picioare 
dădură fuga la uşă cu săbiile scoase, însă până să iasă ei, cei de 
afară năvăliră înăuntru panicaţi şi plini de sânge, ascunzându-se 
prin cotloane ferite sau căzând laţi la podea. Bolboroseau 
cuvinte neînţelese, râdeau isteric sau tremurau spasmodic fără 
să scoată un sunet. 

După ei dădură năvală soldaţii din coridor, în armurile lor 
grele. Spre deosebire de primii, păreau ceva mai stăpâni pe 
situaţie şi, în loc să fugă disperaţi, se lăsară cu toată greutatea 
pe uşi, reuşind să pună drugul la loc. 

— A pătruns în clădire! strigă unul dintre ei, alb la faţă de 
spaimă. 

Era clar pentru toţi la cine se referea. 

— Repede, ritualurile de final! strigă Sabriel trăgându-şi 
mâinile din strânsoare şi întinzându-le deasupra corpului, în 
timp ce în minte schiţă simbolurile pentru foc, curăţire şi pace. 
Incercă să nu se uite prea atent la Rogir, căci, într-adevăr, 
semăna izbitor cu Touchstone, un Touchstone adormit şi lipsit 
de apărare. 

Era obosită şi mai avea destule obstacole de înlăturat, 
însă primul însemn răsări iute în faţa ei, fără prea mult efort. 


Touchstone îşi pusese mâna pe umărul ei, transferându-i din 
puterea lui, în timp ce restul magilor se regrupară şi-şi dădură 
mâinile din nou, preluându-i din povara vrăjii. Se simţi dintr- 
odată mai uşurată, căpătând încredere că vor reuşi, în sfârşit, să 
distrugă trupul lui Kerrigor şi mare parte din puterea lui odată cu 
el... 

Se auzi o bubuitură puternică şi peretele dinspre 
miazănoapte explodă, azvârlind bucăţi de cărămidă în toate 
direcţiile, în timp ce un praf roşiatic umplu încăperea în câteva 
secunde, orbindu-i şi înecându-i pe cei dinăuntru. 

Sabriel era întinsă pe jos, tuşind din răsputeri şi încercând 
să se ridice, cu genunchii nesiguri. Nu vedea nimic din pricina 
prafului din ochi şi lămpile se stinseseră toate, aşa că orbecăi 
prin beznă până ce dădu de sarcofagul încă fierbinte. 

— Trebuie să plăteşti cu preţul sângelui! se auzi o voce 
spartă, venită parcă din altă lume, deşi uşor familiară. 

Nu era horcăitul şuierat al lui Kerrigor, ci glasul acela 
înspăimântător pe care Sabriel îl mai auzise în Valea Sfântă, 
după ce-şi pierduse primul planor. 

Clipind des, se furişă după sarcofag şi, preţ de câteva 
minute, nu se mai auzi nimic, deşi auzea creatura apropiindu-se, 
vibrând şi fâlfâind prin aer pe măsură ce înainta. 

— Trebuie să împlinesc această ultimă povară, zise. Abia 
atunci târgul se va fi încheiat şi-mi voi primi răsplata. 

Sabriel clipi iar, cu obrajii scăldaţi în lacrimi. La lumina 
primelor raze ale lunii pătrunzând prin peretele spart, învăluită 
în pulberea roşie care-i făcea ochii să lăcrimeze, începu să 
desluşească ce se întâmplă în jur. 

Înlemni văzându-se încolţită de morţi şi de magie liberă, şi 
toate simţurile înlăuntrul ei se răzvrătiră într-un strigăt mut de 
disperare. 

Creatura odinioară captivă în corpul lui Mogget stătea la 
mai puţin de cinci metri în faţa ei, arzând mocnit. Era mai 
scundă decât şi-o amintea, dar la fel de diformă, cu un trup 
butucănos ce înainta agale cocoţat pe o coloană incandescentă 
care se rotea întruna. 

Unul dintre soldaţi sări deodată în spatele creaturii, 
înfigându-şi sabia adânc în spinarea de foc. Creatura nici că se 


sinchisi, însă bărbatul urlă sfâşietor, cuprins de flăcări alburii. În 
câteva clipe, trupul îi fu mistuit cu totul, iar sabia se scurse pe 
podea - un morman de metal topit ce pârlea scândurile de 
stejar. 

— i-am adus sabia lui Abhorsen, zise făptura dând 
drumul unui obiect lung şi subţire pe care Sabriel nu-l putea 
distinge foarte bine. Şi clopoţelul cu numele de Astarael. 

Pe acesta îl puse jos cu grijă, limba lui de argint răsunând 
uşor înainte ca Mogget să-l aşeze pe pelicula groasă de praf. 

— Arată-te, Abhorsen! Doar ne ştim de-atâta amar de 
vreme... Zicând acestea, începu să râdă zgomotos, ca un chibrit 
care ia foc brusc, şi dădu să ocolească sarcofagul. Sabriel învârti 
inelul pe deget şi se trase pe latura opusă, gândindu-se ce avea 
de făcut. Kerrigor era din ce în ce mai aproape, dar poate că mai 
era timp să transforme creatura înapoi în Mogget şi să încheie 
ritualurile de final. 

— Opreşte-te! se auzi o voce sâsâită, ca o reptilă ce-şi 
lingea gura hidoasă. 

Puteri tainice se ascundeau însă în acel glas şuierător. 
Sabriel rămase nemişcată în ciuda voinţei ei, la fel ca făptura de 
foc. Încercă să privească dincolo de ea, ferindu-şi ochii de 
lumina orbitoare, ca să înţeleagă ce se petrece în celălalt capăt 
al sălii. De parcă mai avea nevoie să vadă... 

Era Kerrigor. Rupsese drugul şi pătrunsese în sală, iar 
soldaţii în zale zăceau morți în jurul lui ca nişte insule palide de 
carne într-o mare întunecată. Nu mai avea niciun fel de formă, 
însă păstrase ceva din trăsăturile semiumane ale noii sale 
înfăţişări. Ochii erau aceiaşi, nişte orificii în care mocnea un foc 
albicios, în timp ce în gura căscată avea cărbuni încinşi în loc de 
dinţi, de un roşu la fel de închis ca sângele uscat. 

— Abhorsen e a mea! urlă el cu o voce alunecoasă şi 
pătrunzătoare, în care cuvintele păreau să iasă la suprafaţă ca 
bulele dintr-o mare de lavă incandescentă amestecată cu salivă. 
Las-o în seama mea! 

Făptura pârâi şi se mişcă iar, trimițând scântei albe în 
stânga şi-n dreapta. 

— Prea mult am aşteptat să mă bucur de răzbunare ca să 
mi-o ia altul înainte! şuieră ea piţigăiat, cu un glas ce-i aminti de 


miorlăitul lui Mogget. 

Se năpusti atunci asupra lui Kerrigor ca o cometă aprinsă, 
lungindu-l la pământ şi zdrobindu-i trupul neguros ca un ciocan 
ce tăbăceşte carnea. 

Pentru o clipă rămaseră nemişcaţi, luaţi prin surprindere 
de atacul neaşteptat. Trupul lui Kerrigor începu apoi să se 
refacă, înfăşurându-şi braţele lungi ca de smoală în jurul 
duşmanului său învăpăiat, tăindu-i răsuflarea şi absorbindu-l cu 
voracitatea unei caracatiţe care gâtuie o ţestoasă cu carapacea 
strălucitoare. 

Sabriel îşi aruncă ochii în jur disperată, în căutarea lui 
Touchstone şi a magistrei Greenwood. Praful încă mai plutea în 
aerul luminat de razele lunii, ca un gaz ruginiu şi otrăvitor care 
părea să le fi venit de hac soldaţilor, care muriseră de fapt loviți 
de cărămizi sau străpunşi de ţăruşii de la băncile făcute zob în 
explozie. 

O zări mai întâi pe magistră zăcând chircită câţiva metri 
mai încolo şi-şi dădu imediat seama că aceasta murise, deşi 
părea doar inconştientă. Fusese lovită de o schijă desprinsă 
dintr-o bancă, subţire ca un stilet, care îi străpunsese stomacul. 

Cât despre Touchstone, Sabriel ştia că el era încă în Viaţă 
şi-l şi văzu, într-un sfârşit, rezemat de o grămadă de bolovani, 
cu ochii scânteind în lumina palidă a lunii. 

Merse către el păşind printre trupuri şi moloz, ocolind 
petele proaspete de sânge şi răniții fără scăpare ce sufereau în 
tăcere. 

— Mi-am rupt piciorul, îi zise el cu gura schimonosită de 
durere. li arătă apoi cu capul înspre gaura imensă din perete. 
Fugi, Sabriel! o îndemnă el. Fugi cât nu te vede, du-te către sud 
şi vezi-ţi de Viaţa ta... 

— Nu pot, răspunse ea încet. Sunt noul Abhorsen, şi apoi 
cum crezi că ai să poţi ţine pasul cu mine, cu piciorul rupt? 

— Sabriel... suspină el. 

Dar ea se depărtase deja. Il apucă pe Astarael de jos, 
ţinându-i limba cu degetele, deşi nu era nevoie, căci era plin de 
moloz şi, astfel, redus la tăcere. Nu suna cum trebuie decât 
dacă îl curăța cu răbdare şi cu nervi de oţel, şi poate şi ceva 
magie. Se uită la el câteva secunde, după care îl puse la loc pe 


podea. 

Sabia lui Abhorsen era la doar câţiva metri de ea. O ridică 
şi privi însemnele magice perindându-se de-a lungul lamei, de 
data asta uşor schimbate. Inscripţia cea nouă suna cam aşa: 
„Clayr m-a văzut, ziditorul m-a făcut, / regele m-a ostoit şi 
Abhorsen m-a primit/ şi mă ţine cu credinţă/ Pe morţi să-i afund 
în temniţă/ Căci calea ce-au apucat/ Se cere de lepădat”. 

— „Calea ce-au apucat se cere de lepădat...”, repetă ea în 
şoaptă. Luă poziţia de apărare, privind matahala învăluită în 
negură care se zvârcolea spasmodic în celălalt capăt al 
încăperii. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


Kerrigor părea că biruise, în sfârşit, creatura plămădită de 
magia liberă care sălăşluise odinioară în Mogget. Trupul său 
înnegurat era întreg din nou, fără nicio urmă de foc sau 
strălucire orbitoare mistuindu-i măruntaiele. 

Rămase locului nemişcat, şi pentru câteva clipe Sabriel 
speră că e rănit. Curând însă, îşi dădu seama cu oroare că 
Kerrigor îşi făcea digestia în linişte, ca un căpcăun după o masă 
copioasă. 

O trecu un fior de greață şi gura i se umplu de un gust 
amar când se gândi la un sfârşit tragic pentru ea şi Touchstone. 
Tot aşa avea să-i răpună şi pe ei Kerrigor. Îi va înghiţi de vii şi-i 
va duce înapoi în rezervor, unde le va tăia gâtul, sacrificându-le 
sângele pe Pietrele Sacre... 

Se scutură scârbită, alungându-şi imaginea din minte. 
Trebuia să găsească până la urmă o scăpare... In primul rând, 
nu se putea ca Kerrigor să fie la fel de puternic în Ancelstierre 
ca în Vechiul Regat. Mai mult, era probabil slăbit deja din pricina 
vrăjii asupra sarcofagului. Sabriel nu era convinsă că-i poate 
veni de hac cu ajutorul unui singur clopoțel, dar cu două în 
acelaşi timp... cine ştie? 

În afară de lumina lunii, care pătrundea prin fereastra din 
spate, sala era cufundată în beznă şi tăcere. Până şi răniții îşi 
dădeau duhul în linişte, suspinând înfundat cu ultimele dorinţe 
îngheţate pe buze. Agonizau în şoaptă, de parcă cel mai mic 
strigăt ar fi declanşat un adevărat dezastru. Ştiau şi ei, 
pesemne, că în sală erau lucruri mult mai groaznice decât 
Moartea... 

Deşi era întuneric beznă, forma lui Kerrigor era şi mai 
întunecată, şi Sabriel îl fixa din priviri în timp ce cu mâna stângă 
desfăcea legătura lui Saraneth şi pe a lui Kibeth. Simţea şi alţi 
morţi în preajmă, însă cu toţii afară, luptându-se cu soldaţii 
rămaşi în picioare sau înfruptându-se din cei deja răpuşi. Ce se 
petrecea înăuntru îl privea numai şi numai pe stăpânul lor. 

Desfăcu, în sfârşit, cureluşele, fără ca Kerrigor să schiţeze 


nicio mişcare, rămânând cu ochii închişi şi gura ferecată. Îşi vâri 
apoi sabia în teacă cât ai clipi şi scoase cei doi clopoței de pe 
bandulieră. 

In acel moment, Kerrigor se trezi brusc şi porni iute către 
ea, înjumătăţind distanţa dintre ei. Se făcea din ce în ce mai 
mare, lungindu-se către tavan până ce aproape că-l atinse cu 
căpăţâna lui voluminoasă în care ochii îşi recăpătară strălucirea 
furibundă. 

— Ţi-ai scos jucăriile, Abhorsen? tună el. Prea târziu! Mult 
prea târziu! 

Cuvintele îi alunecau pe gura stâlcită cu forţa magiei 
libere, care îi îngheţă lui Sabriel simţurile şi-i anchiloză muşchii. 
Fata se chinui să sune din clopoței, însă încheieturile n-o mai 
ascultau, înţepenite şi rigide dintr-odată. 

Kerrigor înainta încet, tachinând-o parcă. Se apropie la 
mai puţin de un metru şi se opri brusc, dominând-o cu statura 
lui imensă tăiată în negura nopţii şi respirând greoi, cu duhoarea 
a o mie de abatoare. 

Sabriel simţi pe neaşteptate o mângâiere caldă pe gleznă. 
Era una dintre fete, care se stingea în tăcere la picioarele ei, pe 
podea. O scânteie minusculă aprinsă de magia Legământului se 
contură palidă când degetele muribundei o atinseră, 
pătrunzându-i în vene şi urcând către piept, încălzindu-i 
încheieturile şi eliberându-i muşchii amorţiţi. Ajunse, în sfârşit, în 
mâini, şi Sabriel scutură iute clopoţeii, care prinseră a glăsui 
duios în liniştea mormântală. 

Nu era tocmai cântul dulce şi limpede pe care-l ştia, căci 
prezenţa lui Kerrigor îi lua oarecum din amploare, absorbindu-l 
în negura trupului său imens. Monstrul se dădu înapoi 
descumpănit la auzul melodiei, micşorându-se văzând cu ochii 
până ce ajunse de două ori cât Sabriel. 

Efectul nu fu însă deloc cel aşteptat, căci Saraneth nu 
reuşi să-l supună voinţei ei, iar Kibeth nu făcuse altceva decât 
să-l zăpăcească preţ de câteva clipe, îndepărtându-l doi-trei 
paşi. 

Sabriel sună iarăşi, concentrându-se asupra diferenţelor 
dintre cele două melodii şi canalizându-şi întreaga energie în 
acordurile lor fermecate. Kerrigor avea să i se supună, ducându- 


se oriunde îi va porunci... 

Pentru o clipă, aşa şi făcu. Nu avea suficientă forţă să-l 
trimită înapoi în Moarte, dar izbuti să-l reunifice cu vechiul său 
trup din sarcofagul descoperit. Nici nu amuţiră bine clopotele, că 
Kerrigor se şi preschimbă, ochii lui scânteietori şi gura 
împreunându-se ca o bucată de ceară topită, în timp ce 
întruparea-i vaporoasă se strânse dintr-odată într-o coloană 
subţire de fum care se înălţă iute în tavan, plutind câteva 
secunde printre grinzi înainte de a se prăvăli cu un țipăt 
înfiorător peste trupul lui Rogir - care deschise brusc gura, 
trăgând adânc aer în piept. 

Odată cu ţipătul sfâşietor, Saraneth şi Kibeth se făcură 
ţăndări, căzând pe podea într-o pulbere de cioburi argintii ce 
semănau cu nişte stele căzătoare. Tortiţele de mahon se făcură 
şi ele scrum, alunecându-i lui Sabriel printre degete, ca un fum 
străveziu. 

Sabriel îşi privi mâinile câteva clipe, simțind încă în palme 
conturul mânerelor de lemn. În secunda următoare se trezi cu 
sabia în mână, avansând către sarcofag. Inainte să ajungă lângă 
el, Rogir se ridică cu o mişcare rapidă, fixând-o cu ochi de foc 
ce-i amintiră de căutătura mistuitoare a lui Kerrigor. 

— Un simplu neajuns, zise el cu o voce ceva mai umană, 
deşi foarte puţin schimbată. Trebuia să-mi închipui că o să-mi 
dai de lucru... 

Sabriel se năpusti asupra lui cu sabia înainte, 
străpungându-i pieptul până ce vârful ieşi de cealaltă parte, 
lama ascuţită scoțând scântei la contactul cu carnea tânără. 
Kerrigor râse dispreţuitor, apucând sabia cu amândouă mâinile 
şi strângând-o până ce pumnii i se albiră pe oţelul lucitor. 
Sabriel trase de mâner cu putere, însă nu reuşi s-o scoată. 

— Nicio sabie nu mă poate răni, grăi el cu un râs horcăit, 
ca tuşea unui muribund. Nici chiar cea făurită de Zidari, şi în 
niciun caz nu acum, când mi-am însuşit puterile lor, puteri care 
au ridicat Zidul şi au făcut legea înainte de Legământ. Acum 
sunt toate ale mele! lată-vă, dar şi pe voi - marioneta de frate- 
miu vitreg şi tu, Abhorsen! Am, în sfârşit, puterea şi sângele cu 
care să-mi desăvârşesc opera! 

Întinse mâinile şi-şi împlântă lama şi mai adânc în piept, 


până ce nu se mai vedea decât mânerul. Sabriel încercă să-i dea 
drumul şi să fugă, dar el i-o luă înainte, înşfăcând-o de braţ cu 
degete de gheaţă şi trăgând-o către el cu putere. 

— Preferi să dormi cufundată în neştiinţă până la ceasul 
jertfei, şuieră el intoxicând-o cu respiraţia lui fetidă, sau mergi 
de bunăvoie, fără alte ghiduşii? 

Sabriel îl privi cu ochi iscoditori, întâlnindu-i privirea 
pentru prima dată. Undeva, în adâncul cuptoarelor de foc, i se 
păru că zăreşte o vâlvătaie albă, plăpândă. Să fi fost oare 
aievea? Îşi descleştă mâna şi simţi cum inelul îi alunecă de pe 
deget. Era totuşi imposibil să se fi lărgit aşa, dintr-odată... 
Sau...? 

— Zi, Abhorsen, ce alegi? insistă Kerrigor cu buzele 
descărnate şi pielea deja crăpată în colţul gurii. 

Spiritul dinăuntru punea treptat stăpânire pe trupul său 
lumesc conservat pe căi necurate. 

— lubitul tău vrea să te salveze, căci văd că se târăşte 
înspre noi, dar las’ că te sărut eu în locul lui, n-ai grijă! hohoti el. 

Inelul atârna în palma lui Sabriel, pe care o ţinea ascunsă 
la spate. Se lărgise, într-adevăr - de fapt, încă îl mai simţea 
dilatându-se. 

Kerrigor îşi apropie buzele crăpate de ale ei, în timp ce 
inelul se tot mărea. Monstrul o ameţi cu respiraţia lui puturoasă 
cu iz de sânge, însă Sabriel era deja imună la senzaţia de vomă. 
Îşi feri faţa la timp, simţindu-i pielea uscată şi rece pe obraz. 

— A, un sărut platonic! se hlizi el. Ca de la un unchi care 
te ştie de când erai în faşă sau chiar dinainte... Dar asta nu 
înseamnă că mă mulţumesc cu atât de puţin! 

Nu erau vorbe-n vânt, căci îi simţi mâna apucând-o de 
bărbie şi întorcându-i chipul spre el, în timp ce gura îi rămase 
întredeschisă, aşteptând parcă sărutul pasional. 

Mâna stângă a lui Sabriel era însă liberă la spate. 

Kerrigor se aplecă din nou peste ea, cu obrazul din ce în 
ce mai aproape, până ce strălucirea metalică a inelului îl orbi 
pentru o fracțiune de secundă, suficient cât să-i încingă gâtul. 

Simţind pulsaţia metalului, Sabriel se lăsă pe spate, 
încercând să scape din strânsoare. Kerrigor însă nu-i dădu 
drumul, părând uşor surprins, dar câtuşi pe puţin agitat. Pipăi 


veriga cu mâna dreaptă, şi degetele i se înmuiară dintr-odată, 
descărnate de la vârf în jos. 

— Ce-i asta? Cumva vreo rămăşiţă a... 

Inelul începu să se contracte, strângându-i gâtul ca într-o 
chingă şi pătrunzând în carnea întunecată care se strângea şi 
ea, pulsând în încercarea de a se elibera. Kerrigor o privi atunci 
neîncrezător, cu ochi de tăciune. 

— Peste poate! mârâi el împingând-o cât colo şi scoţându- 
şi sabia din piept, cu lama alunecând afară ca un raşpel frecat 
de o bucată de lemn. 

lute ca un şarpe, întinse braţul cu sabia şi-o străpunse 
dintr-odată, trecând prin zale şi carne până în podea. O durere 
ascuţită îi explodă în tot corpul şi Sabriel ţipă, curbându-se în 
jurul lamei şi tremurând spasmodic. 

Kerrigor o lăsă acolo, ca un gândac prins în insectar, şi se 
năpusti asupra lui Touchstone. Cu ochii înceţoşaţi, Sabriel îl văzu 
cum rupe o schijă crestată şi lungă de la una dintre bănci. 

— Rogir, bâigui Touchstone. Rogir... 

Cobori braţul dintr-o singură mişcare, cu un urlet de furie. 
Sabriel îşi feri privirea cu ochii închişi, lăsându-se pradă agoniei. 
Ştia că ar trebui să facă ceva cu şuvoiul de sânge care-i ţâşnea 
din stomac, dar acum, că Touchstone murise, nu mai avea 
niciun rost, aşa că lăsă sângele să curgă în voia lui. 

Brusc, îşi dădu seama că nu-l simţise trecând Dincolo, aşa 
că-şi ridică privirea înspre el. Ţăruşul se rupsese de armură şi 
Kerrigor căuta acum altul, fără să bage în seamă inelul care îi 
alunecase pe umeri, mistuindu-i carnea puţin câte puţin, 
curăţindu-i parcă trupul putred de spiritul mort dinăuntru ca 
briceagul cu care scoţi miezul unui măr. 

Acum, Kerrigor se zbătea şi urla, dar inelul îi imobilizase 
deja braţele. Se arunca în stânga şi-n dreapta ţopăind ca un 
nebun, căutând să se elibereze din strânsoarea cercului, dar 
nereuşind decât să-şi sfâşie carnea şi mai tare, până ce nu mai 
rămase din el decât o dâră întunecoasă ţinută în frâu de veriga 
de argint. 

În secunda următoare, coloana de fum se prăbuşi din 
picioare ca o clădire demolată, şi tot ce mai rămase din Kerrigor 
fu un morman de umbră fremătătoare deasupra căruia inelul 


strălucea ca o fundă argintie având în mijloc o luminiţă roşie - 
rubinul, desigur, asortat cu metalul preţios. 

Mai multe însemne de Legământ apărură atunci pe veriga 
strălucitoare, dar Sabriel nu le putu descifra. Nu vedea bine şi, 
oricum, era întuneric, căci luna se pitise probabil după vreun 
nor. Cu toate astea, ştia ce avea de făcut. Bâjbâi după Saraneth, 
dar al şaselea clopoțel nu era la locul lui - şi nici al şaptelea sau 
al treilea. „Câtă nesăbuinţă din partea mea”, se dojeni ea. 
Trebuie, totuşi, să desăvârşesc vraja de încătuşare cu orice preţ. 
Mâna i se opri pe Belgaer şi pentru o clipă fu tentată să-l 
desfacă, dar se răzgândi repede. Nu, cu Belgaer l-ar putea 
elibera... Într-un final, îl scoase pe Ranna, suspinând de durerea 
efortului. 

| se păru neobişnuit de greu pentru un clopoțel atât de 
gingaş. ŞI-I lipi de piept preţ de o clipă, adunându-şi forţele. 
Apoi, lăsându-se pe spate ţintuită în propria sabie, îl scutură 
energic. 

Ranna glăsui dulce şi odihnitor, ducându-te cu gândul la 
un pat moale şi pufos. Cântul lui răsună dincolo de pereţii sălii, 
până la cei câţiva soldaţi care încă se mai luptau cu morţii afară. 
Auzindu-l, soldaţii îşi lăsară săbiile şi se culcară la pământ, iar 
cei grav răniţi alunecară lin în Moarte, pe urmele adepților lui 
Kerrigor. Cât despre cei cu răni mai uşoare, ei se cufundară într- 
un somn adânc, îndelung aşteptat. 

Grămada obscură rămasă din trupul lui Kerrigor se separă 
în două emisfere distincte, una neagră ca tăciunele şi cealaltă 
de un alb strălucitor, unite la mijloc cu un cerc de argint. 
Treptat, se desprinseră în două siluete bine conturate - două 
pisici cu capetele lipite unul de celălalt, ca o pereche de gemeni 
siamezi. Inelul se rupse şi el în două, formând câte o verigă la 
gâtul fiecăreia, acum separate complet. Strălucirea argintului 
păli, cercurile schimbându-şi treptat textura şi culoarea, 
transformându-se în două cureluşe roşii de piele cu câte un 
clopoțel micuţ fiecare, un Ranna în miniatură. 

Pisicile stăteau tăcute una lângă alta, prima neagră, 
cealaltă albă. Se aplecară în faţă unduindu-şi gâturile şi scuipară 
fiecare câte un inel de argint, căscând cu poftă în timp ce 
acestea se rostogoleau către Sabriel. Inainte ca inelele să 


ajungă la ea, cele două pisici se făcură covrig şi adormiră 
instantaneu. 

Touchstone privea inelele cu reflexe strălucitoare în 
lumina lunii alunecând prin praf. Se opriră, în sfârşit, la 
picioarele lui Sabriel, dar ea nu se aplecă să le ridice pentru că 
încă îl ţinea pe Ranna la piept cu amândouă mâinile. 

Sabia o domina amenințătoare, aruncându-i pe faţă o 
umbră în formă de cruce de la lama cu mâner. 

Îl străfulgeră o amintire rătăcită din perioada copilăriei. O 
voce - vocea unui mesager - care i se adresa reginei: 

— Înălţimea Ta, vin cu veşti dintre cele mai triste. 
Abhorsen a pierit. 


Epilog 


Râul Morţii îi părea mai rece ca niciodată şi Sabriel nu 
înţelegea de ce, dar în curând îşi dădu seama că stătea întinsă 
pe spate, plutind în voia curenților. Primul imbold fu să se 
împotrivească, dar apoi se relaxă. 

— Toţi şi toate se sting odată şi-odată, şopti ea împăcată. 

Lumea Viilor şi toate grijile ei îi păreau acum departe. 
Touchstone supravieţuise, şi gândul ăsta o bucura nespus, dacă 
mai putea să simtă ceva în starea ei. lzbutise să-l înfrângă pe 
Kerrigor - de fapt să-l încătuşeze în Moarte, dacă nu să-l omoare 
de-a binelea -, aşa că misiunea şi-o îndeplinise. Curând avea să 
treacă dincolo de a Noua Poartă, unde-şi va găsi liniştea 
eternă... 

Dintr-odată, o forţă nevăzută o apucă de mâini şi de 
picioare şi-o ridică în capul oaselor. 

— Nu e vremea ta încă, zise o voce căreia altele o sută îi 
ţinură hangul. 

Sabriel îşi feri ochii, clipind des la vederea numeroaselor 
siluete alungite şi strălucitoare ce-o înconjurau, plutind 
deasupra apei. Erau mai multe decât putea ea număra, toate cu 
trăsături umane, însă nu erau spiritele celor duşi din lumea 
viilor. Erau altfel de făpturi, aducând mai degrabă cu spiritul 
matern pe care-l chemase cu ajutorul bărcuţei din hârtie. Sabriel 
recunoscu imediat fiinţele diafane, căci toate purtau mantii 
albastre pe care erau cusături în formă de cheiţe argintii. 
Fiecare dintre ei reprezenta un Abhorsen. 

— Întoarce-te, o îndemnară ei în cor. Du-te înapoi! 

— Nu pot, suspină ea. Sunt moartă deja, şi nu mai am 
forţa să fac cale-ntoarsă... 

— Eşti ultimul Abhorsen, grăiră vocile la unison, 
apropiindu-se. N-ai cum să pieri fără să laşi în urmă un 
continuator. Sigur că te poţi întoarce. Forţa zace în tine! Trebuie 
să trăieşti, Abhorsen, să revii la Viaţă... 

Se simţi brusc cuprinsă de puteri nebănuite, destul cât să 


se târască şi să-şi croiască drum prin apă până la pragul către 
Viaţă, unde convoiul luminos rămase în urmă. Una dintre siluete 
- tatăl său, pesemne - îi atinse mâna uşor exact în momentul 
când păşi dincolo de prag, în tărâmul viilor. 

Zări ca prin ceaţă chipul lui Touchstone încremenit 
deasupra ei şi un zgomot aspru şi distant îi ţiui dintr-odată în 
urechi, ca sunetul mai multor clopoței deodată. La început i se 
păru ciudat şi nu-şi explica de unde vine, dar înţelese apoi că 
sunt sirenele ambulanţelor care veneau ca vijelia din oraş. Nu 
simţea prezenţa morţilor prin apropiere, dar nici vreo pulsaţie 
magică - fie ea liberă sau oblăduită de Legământ. Aşa era şi 
normal, din moment ce Kerrigor era înlănţuit în sălaşul lui 
funest, iar ei se aflau la mai bine de şaizeci de kilometri de Zid... 

— Trebuie să trăieşti, Sabriel! îl auzi pe Touchstone 
suspinând lângă ea, strângându-i mâinile îngheţate într-ale lui 
cu ochii atât de înlăcrimaţi, încât nici măcar nu băgase de 
seamă că ea clipise. 

Sabriel zâmbi, dar zâmbetul se transformă într-o grimasă 
chinuită când simţi durerea inundându-i iarăşi corpul. Privi în 
stânga şi-n dreapta, întrebându-se cât îi va lua lui Touchstone 
până să observe că şi-a revenit. 

Becurile ardeau din nou în unele părţi din sală şi soldaţii 
aranjau alte lămpi ca să sporească lumina. Erau mai mulţi 
supraviețuitori decât se aşteptase, cu toţii ocupați să îngrijească 
de răniţi sau să dea la o parte bucăţile de cărămidă periculoase, 
ba unii chiar se apucaseră să măture mizeria de pe jos. 

Erau însă şi destui morţi, şi Sabriel oftă simţindu-le aura 
stinsă. Colonelul Horyse se număra printre ei, zăcând afară pe 
trepte; apoi magistra Greenwood, colega ei de şcoală Ellimere şi 
încă şase fete, plus mai mult de jumătate dintre soldaţi... 

Privi ceva mai aproape la cele două pisici adormite şi la 
inelele de argint de lângă ea. 

— Sabriel! exclamă Touchstone. 

Observase, în sfârşit, că şi-a venit în fire. Sabriel îşi 
întoarse privirea către el, ridicându-şi capul cu grijă. Îi scosese 
sabia din stomac şi chemase pe câteva dintre fostele ei colege, 
care-i făcuseră o vrajă de tămăduire cu care avea să reziste 
pentru moment. De piciorul lui bineînţeles că nu se îngrijise, 


după cum era de aşteptat. 
— Sabriel! suspină el iar. Trăieşti, te-ai întors! 
— Da, zise ea cu o oarecare uimire în glas. M-am întors. 


Ca substantiv comun, touchstone se referă la piatra cu 
ajutorul căreia se testau aliajele de metale preţioase, prin dunga 
lăsată de această piatră pe astfel de metale. Aici se face 
probabil referire la piesa lui Shakespeare, As You Like It (Cum vă 
place), în care personajul ce poartă acest nume - netradus în 
varianta în limba română - este unul comic, clovnul asupra 
căruia sunt îndreptate o sumedenie de glume şi de farse. Din 
aceleaşi motive - precum şi din cauza dificultății de a traduce un 
astfel de nume propriu într-o manieră relevantă contextului - se 


va păstra acelaşi cuvânt ca în versiunea originală, (n. tr.) 


CINE Îl APĂRĂ PE VII 
CÂND MORTII SE RIDICÂ...? 


Necromantul Abhorsen, singurul care îi călăuzește pe morți 
către somnul de veci, a dispărut, iar morții amenință 
să se întoarcă în lumea celor vii. Singura care îi poate lega înapoi în Moarte 
este Sabriel, fiica necromantului. 
Pentru a-și regăsi tatăl, tânăra e gata să înfrunte 
toate pericolele acestei lumi și ale celei... de Dincolo. 
Dar pentru asta trebuie să fie pregătită... 


„Ritm alert, intrigi complexe, descrieri vii, 
aventuri pline de neprevăzut și mult umor. 


Ce altceva ţi-ai mai putea dori?“ 


THE GUARDIAN 


9178973 MIN 


www.rao.ro 
www.raobooks.com