Isaac Asimov — Imperiul — Vol 1 Pulbere De Stele

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


Pulbere de stele 


Se numea Biron Farill şi era născut într-unui din regatele 
din Nebula cucerite de planeta Tyrann şi supuse dominaţiei 
sale barbare. Singura lui şansă era să se alăture mişcării de 
rezistenţă care lua naştere în lumile oprimate. Dar, odată 
ajuns aici, s-a văzut pus în faţa eternei dileme: s-o trădeze 
pe femeia iubită sau să trădeze ultima speranţă a lumii sale 
- revoluţia. 

1. MURMURUL DORMITORULUI. 

Dormitorul susura uşurel ca pentru sine. Era aproape la 
limita audibilului - un sunet slab şi totuşi inconfundabil şi 
absolut mortal. 

Dar nu asta îl trezise pe Biron Farrill, smulgându-l dintr-o 
toropeală greoaie, neodihnitoare. Îşi răsuci neliniştit capul 
într-o parte şi în alta într-o luptă inutilă cu zumzetul 
periodic de la capătul mesei. 

Întinse o mână stângace fără să deschidă ochii şi apăsă pe 
buton. 

— Alo, mormăi el. 

Din receptor se revărsă imediat un sunet aspru şi 
puternic, dar lui Biron îi lipsea ambiția de a reduce volumul. 
Glasul întrebă. 

— Aş putea vorbi cu Biron Farrill? 

Biron deschise ochii în bezna din jur. Deveni conştient de 
senzaţia neplăcută de uscăciune de pe limbă şi de mirosul 
slab care plutea în încăpere. 

Răspunse: 

— Da, la telefon. Cine e? 

Glasul reveni în noapte, mai încordat, fără a-i da atenţie: 


— Alo! E cineva acolo? Aş dori să vorbesc cu Biron Farrill. 
Biron se ridică în cot şi-şi întoarse privirile către locul unde 
se afla videofonul. Apăsă butonul pentru vizionare şi 
ecranul se lumină. 

— Da, sunt aici, spuse el. Recunoscu trăsăturile netede, 
uşor asimetrice ale lui Sander Jonti. Sună-mă dimineaţă, 
Jonti. 

Dădu să închidă la loc aparatul, când Jonti spuse: 

— Alo! Alo! E cineva acolo? E clădirea Universităţii, 
camera 526? Alo! 

Biron îşi dădu brusc seama că beculeţul care trebuia să 
arate funcţionarea circuitului de emisie nu era aprins. 
Murmură o înjurătură şi apăsă comutatorul. Beculeţul 
rămase stins. Chiar atunci Jonti renunţă şi imaginea lui 
dispăru de pe ecranul care deveni un dreptunghi luminos, 
gol. 

Biron îl stinse. Dădu din umeri şi încercă să se cuibărească 
în pernă din nou. Era necăjit. În primul rând, nimeni n-avea 
dreptul să ţipe la el în toiul nopţii. Aruncă iute o privire la 
cifrele cu lumină blândă de deasupra căpătâiului patului. 
Trei şi un sfert. Iluminatul clădirii nu va funcţiona încă vreo 
patru ore. 

Şi în plus nici nu-i plăcea să se trezească în beznă. Patru 
ani de experienţă nu reuşiseră să-l deprindă cu obiceiul 
pământenilor de a construi edificii de beton armat, turtite, 
groase şi fără ferestre. Asta reprezenta o tradiţie milenară, 
datând din vremea când bomba nucleară primitivă nu 
fusese contracarată încă prin apărarea bazată pe câmpuri 
de forţă. 

Dar asta era de domeniul trecutului. Războiul nuclear 
adusese cele mai mari rele Pământului. Cea mai mare parte 
a Pământului era definitiv radioactivă şi inutilizabilă. Nu 
mai rămăsese nimic de pierdut şi totuşi arhitectura 
oglindea vechile temeri, aşa că, în momentul când se trezi, 
Biron se afla într-o beznă de nepătruns. 


Se ridică din nou într-un cot. Era ceva ciudat. Aşteptă. Nu 
murmurul fatal al dormitorului îl intriga. Era ceva poate 
chiar mai puţin observabil şi, cu siguranţă de două ori 
infinit mai puţin mortal. 

Îi lipsea acea uşoară mişcare a aerului care reprezenta 
pentru oricine o garanţie, acea undă de continuă reînnoirE. 
Încercă să înghită normal, dar nu reuşi. Atmosfera părea să 
devină din ce în ce mai apăsătoare, chiar în timp ce el îşi 
dădea seama de situaţie. Sistemul de ventilaţie nu mai 
funcţiona şi acum avea într-adevăr de ce se plânge. Nici 
măcar nu putea folosi videofonul pentru a reclama situaţia. 

Mai încercă încă o dată, ca să fie sigur. Pătratul de lumină 
lăptoasă apăru şi aruncă un luciu slab, perlat, asupra 
patului. Deci recepționa, dar nu emitea. Mă rog, nu mai 
conta. Oricum n-avea să se repare nimic până la ziuă. 

Căscă şi bâjbăi în căutarea papucilor, frecându-se la ochi 
cu dosul palmelor. Deci, lipsă totală de ventilaţie! Asta 
explica mirosul acela ciudat. Se încruntă şi adulmecă de 
vreo două-trei ori. Degeaba. Mirosul era familiar, dar nu-l 
putea identifica. 

Se îndreptă pe bâjbâite spre baie şi întinse automat mâna 
către comutator, deşi n-avea de fapt nevoie de lumină ca să- 
şi umple un pahar cu apă. Apăsă, dar degeaba. Încercă de 
mai multe ori, iritat. Oare nu mai funcţiona nimic? Dădu din 
umeri, bău pe întuneric şi se simţi mai bine. Căscă din nou 
în drum spre dormitor, unde încercă şi comutatorul 
principal, Nu se aprinse nici o lumină. 

Biron se aşeză pe pat, îşi lăsă mâinile mari pe coapsele 
musculoase şi căzu pe gânduri. În mod obişnuit, un 
asemenea lucru ar fi dus la o discuţie tare cu personalul de 
serviciu. Nimeni nu se aştepta ca serviciile dintr-un cămin 
studenţesc să fie ia fel de bune ca într-un hotel de lux, dar, 
existau totuşi anumite standarde minime de bună 
funcţionare la care puteai avea pretenţia. Nu că ar fi fost 
tocmai acum de o importanţă vitală. Mai avea puţin până la 
absolvire şi cu asta gata. În trei zile avea să-şi ia rămas bun 


de la camera lui şi de la Universitatea Pământului; la drept 
vorbind, chiar de la Pământ. 

Şi totuşi, ar putea informa despre incident, fără vreun 
comentariu anume. Putea ieşi ca să folosească telefonul din 
hol. Îi puteau aduce vreo lampă cu alimentator propriu şi 
chiar şi un ventilator, ca să poată dormi fără senzaţii 
psihosomatice de sufocare. Dacă nu, în Spaţiu cu ei! Încă 
două nopţi şi atât. 

La lumina videofonului inutil, izbuti să-şi găsească nişte 
pantaloni scurţi. Îşi trase peste ei o bluză de trening şi 
stabili că e suficient pentru ce avea de gând să facă. 
Rămase cu papucii de casă în picioare. Nu risca să 
trezească pe nimeni, chiar dacă ar fi străbătut coridorul în 
pantofi cu crampoane, datorită zidurilor aproape perfect 
izolante fonic din acest edificiu de beton, deci nu avea nici 
un rost să se schimbe. 

Păşi către uşă şi apăsă pe mâner. Acesta cobori uşor şi 
Biron auzi zgomotul care însemna că resortul de 
deschidere a uşii fusese activat. Numai că nu funcţiona. Şi, 
cu toate că-şi încorda bicepşii la maximum, nu realiză nimic. 

Se trase câţiva paşi înapoi. Dar era ridicol. Se produsese 
oare o pană generală de curent? Dar nu era asta. Ceasul 
mergea. Videofonul funcţiona pe recepţie. 

Stai puţin! Băieţii i-o făcuseră, probabil, fir-ar ei să fie! Se 
mai întâmpla uneori. Erau jocuri copilăreşti, fireşte, dar 
participase şi el la asemenea farse stupide. N-ar fi fost greu, 
de exemplu, ca vreunul dintre colegi să se fi strecurat 
înăuntru în cursul zilei şi să-i fi „aranjat” aparatura. Dar nu, 
nu era asta, ventilaţia şi lumina funcționau când se dusese 
la culcare. 

Bine, fie, atunci în timpul nopţii. Clădirea era veche şi 
demodată. Nu era nevoie de vreo tehnică genială ca să 
aiurească circuitele de iluminat şi ventilaţie. Sau să 
blocheze uşa. lar acum aşteptau dimineaţa să vadă ce se 
întâmplă atunci când drăguţul de Biron constată că nu 


poate ieşi. Probabil că aveau să-i dea drumul spre prânz şi 
să râdă în hohote. 

— Ha-ha! îşi spuse înverşunat în sinea sa Biron. Mă rog, 
dacă aşa stăteau lucrurile, n-avea încotro. Dar trebuia să 
facă şi el ceva, să întoarcă situaţia în favoarea lui. 

Se întoarse şi lovi cu piciorul ceva care se rostogoli pe 
podea cu un zgomot metalic. De-abia-i zări umbra, 
mişcându-se în lumina slabă a videofonului. Întinse mâna 
sub pat şi pipăi de jur împrejur, într-un semicerc larg. Luă 
obiectul şi-l aduse aproape de lumină. (Nu fuseseră chiar 
atât de isteţi. Ar fi trebuit să scoată total din funcţiune 
videofonul, nu numai să-i blocheze circuitul de emisie). 

Ţinea în mână un mic cilindru cu un orificiu la capătul 
bombat, îl apropie de nas şi-l adulmecă. Asta era explicaţia 
mirosului din cameră. Era hypnit. Bineînţeles că băieţii 
fuseseră siliţi să-l folosească pentru a-l împiedica să se 
trezească în timp ce umblau ei la circuite. 

Acum Biron putea reconstitui pas cu pas cele întâmplate. 
Băieţii îi deschiseseră uşa cu un şperaclu, lucru nu prea 
greu de făcut şi singura parte primejdioasă a întregii 
operaţiuni, întrucât atunci s-ar fi putut trezi. lar uşa ar fi 
putut fi aranjată încă din cursul zilei ca să pară că se 
închide şi de fapt să nu se închidă. El n-o verificase. În orice 
caz, uşa odată deschisă, îi puseseră în cameră un tub de 
hypnit şi închiseseră uşa la loc. Anestezicul avea să se 
propage încet, ajungând până la concentraţia de unu la 
zece mii, necesară pentru a-l trimite în braţele lui Morfeu. 
Şi apoi au putut intra - mascaţi, fireşte. O, Spaţiu! O batistă 
udă putea să-i apere de hypnit timp de un sfert de oră, 
suficient pentru ceea ce avuseseră de făcut. 

Asta explica şi situaţia sistemului de ventilaţie: trebuiau 
să-l oprească pentru a împiedica hypnitul să se disperseze 
prea repede. De fapt, asta trebuia făcut în primul rând. 
Eliminarea videofonului îl împiedica să ceară ajutor; 
blocarea uşii îl împiedica să iasă; iar absenţa luminii 
producea panică. Drăguţi, băieţii! 


Biron pufni. Din punct de vedere social era imposibil să se 
arate afectat de situaţie. O farsă e o farsă şi atâta tot. Acum 
i-ar fi plăcut să spargă uşa şi să termine cu toată povestea. 
Muşchii bine antrenați ai torsului său se şi încordaseră la 
acest gând, dar totul ar fi fost inutil. Uşa fusese construită 
să reziste şi la explozii nucleare. La naiba cu tradiţia asta! 

Şi totuşi trebuia să existe o ieşire. Doar nu-i putea lăsa să 
facă tot ce voiau. In primul rând avea nevoie de lumină, o 
lumină adevărată, nu doar licărirea imobilă şi insuficientă a 
videofonului. Asta nu era o problemă. Avea o lanternă cu 
baterii în dulapul de haine. 

O clipă, în timp ce pipăia închizătoarea dulapului, se 
întrebă dacă nu cumva au blocat-o şi pe aceea, Dar uşa se 
deschise firesc şi glisa uşurel în lăcaşul ei din perete. Biron 
dădu din cap mulţumit, Da, era logic. N-ar fi fost nici un 
motiv special pentru a bloca dulapul şi oricum nu avuseseră 
prea mult timp la dispoziţie, Apoi, în timp ce se întorcea cu 
lanterna înmâna, într-o clipă de groază, tot eşafodajul 
teoriei lui se prăbuşi. Înţepeni cu stomacul strâns de 
încordare şi-şi ţinu respiraţia, ascultând cu atenţie. 

Pentru prima dată de când se trezise auzi murmurul 
dormitorului. Auzi conversaţia şoptită, întreruptă uneori de 
chicote, pe care dormitorul o purta cu el însuşi şi recunoscu 
imediat esenţa acelui sunet. 

Ar fi fost imposibil să nu-l recunoască. Era „horcăitul de 
moarte a! Pământului”. Era sunetul ce fusese inventat cu o 
mie de ani în urmă. 

Mai precis, era sunetul unui contor de radiaţii care ticăia 
numărând particulele încărcate şi undele gamma grele care 
ajungeau la el, iar pulsaţiile electronice se topeau într-un 
murmur slab. Era sunetul unui contor numărând singurul 
lucru pe care-l putea număra - moartea! 

Tiptil, Biron se trase înapoi. De la o distanţă de doi metri 
aruncă raza albă a lanternei spre străfundurile dulapului. 
Într-adevăr, contorul era acolo, în colţul cel mai îndepărtat, 
dar faptul că-l vedea nu-i spunea nimic nou. 


Se afla acolo încă de când era el student în anul întâi. 
Majoritatea bobocilor din Lumile Exterioare îşi cumpărau 
câte un contor în prima lor săptămână petrecută pe Terra. 
Pe atunci erau foarte conştienţi de radioactivitatea 
Pământului şi simțeau nevoia să-şi asigure protecţia. De 
obicei contoarele erau revândute în următorul an, dar 
Biron nu renunţase la al lui. Acum era mulţumit că n-o 
făcuse. 

Se întoarse către birou, unde-şi punea ceasul de mână 
când se culca. Era acolo. Îi tremură puţin mâna atunci când 
îl ridică până la lumina lanternei. Cureaua de la ceas era 
dintr-o împletitură flexibilă de plastic de o albeaţă netedă, 
aproape lichidă. Şi era albă. O ţinu la oarecare distanţă şi 
schimbă unghiul de câteva ori. Da, era albă. 

Şi cureluşa aceea de la ceas o cumpărase tot pe când era 
boboc. Radiațiile puternice o colorau în albastru, iar pe 
Pământ albastrul era culoarea morţii. Era uşor să ajungi din 
întâmplare pe o porţiune de sol iradiat în cursul zilei, dacă 
te pierdeai sau erai neglijent. Guvernul înconjurase cu 
garduri cât de multe zone periculoase putuse şi fireşte că 
nimeni nu se apropia vreodată de imensele terenuri ale 
morţii, care începeau la câţiva kilometri de oraş. Dar 
cureluşa de la ceas reprezenta un adevărat talisman 
ocrotitor. 

Dacă vreodată căpăta o nuanţă cât de cât albăstruie, 
trebuia să te prezinţi imediat la spital pentru tratament. 
Asta era regula şi nu se discuta. Compoziţia texturii din 
care era făcută era la fel de sensibilă la radiaţii ca şi omul 
şi, cu ajutorul unor instrumente fotoelectrice adecvate, se 
putea măsura intensitatea de albastru, astfel încât se putea 
determina repede gravitatea cazului. 

Un albastru strălucitor, puternic, însemna sfârşitul. Aşa 
cum culoarea nu se mai putea schimba vreodată, nici tu nu- 
ţi mai puteai reveni. Nu exista nici un tratament, nici o 
şansă, nici o speranţă. Nu-ţi mai rămânea decât să aştepţi, 


O zi, o săptămână, şi tot ce putea face spitalul era să-ţi 
pregătească incinerarea. 

Dar cel puţin cureaua era încă albă şi o parte din tumultul 
gândurilor lui Biron se mai domoli. 

Deci radioactivitatea nu depăşise limitele normale. Putea 
oare să fie vorba de un alt fel de farsă? Biron chibzui bine şi 
decise că nu era posibil. Nimeni n-ar fi făcut altcuiva una ca 
asta. Sau cel puţin nu pe Pământ, unde manipularea ilegală 
a materialului radioactiv era un delict penal. Aici, pe Terra, 
radioactivitatea era privită foarte serios. Şi aşa şi trebuia. 
Deci nimeni n-ar fi putut face una ca asta fără un motiv 
extrem de puternic. 

Îşi formulă cu multă grijă şi foarte explicit acest gând şi-l 
înfruntă cu sânge rece. Motivul foarte puternic putea fi de 
pildă, dorinţa de a ucide. Dar de ce? Nu putea exista nici un 
motiv. În cei douăzeci şi trei de ani de viaţă nu-şi făcuse nici 
un duşman adevărat. Nu atât de duşman. Nu un duşman 
care săi vrea moartea. 

Îşi trecu degetele prin păr. Era un mod de gândire ridicol, 
dar n-avea cum să-l evite. Cu paşi prudenţi reveni la dulap. 
Trebuia să fie acolo ceva care emitea radiaţii; ceva care nu 
se afla acolo acum patru ore. Îl descoperi aproape imediat. 

Era o cutiuţă cam de vreo cincisprezece centimetri pe 
cincisprezece. Biron o recunoscu şi buza de jos începu să-i 
tremure uşor. Nu mai văzuse niciuna până atunci, dar 
auzise de ele. Luă contorul şi-l duse în dormitor. Murmurul 
uşor din încăpere scăzu, aproape că încetă. Pornea atunci 
când fanta de mică prin care pătrundea radiaţia era 
îndreptată spre cutie. În mintea lui nu mai stăruia nici un 
dubiu. Era o bombă cu radiaţii. 

Aceste radiaţii nu erau mortale în sine: erau doar focosul 
unei bombe mai puternice. Undeva, în interiorul cutiei - de 
două ori fusese instalată o minusculă bombă nucleară, 
izotopii artificiali cu timp de viaţă scurt o încălzeau treptat, 
penetrând-o cu particulele corespunzătoare. Când se 
atingea un anumit prag de temperatură şi de densitate a 


particulelor, pila atomică reacţiona. De obicei nu printr-o 
explozie - deşi căldura reacției putea transforma însăşi 
cutia într-o bucată diformă de metal - ci printr-o emanaţie 
cumplită de radiaţii letale, care ar fi ucis orice fiinţă vie pe o 
rază de doi metri până la zece kilometri - depinzând de 
mărimea bombei. 

Nu exista nici o modalitate de a şti când se va atinge acest 
prag. Poate peste câteva ore, poate în clipa imediat 
următoare. Biron rămase neajutorat în picioare, abia mai 
ţinând lanterna în mâinile sale umede. Cu o jumătate de oră 
mai devreme, când îi trezise videofonul, era liniştit. lar 
acum ştia că urma să moară. 

Biron nu voia să moară, dar era închis fără speranţă de 
scăpare şi nu avea unde să se ascundă. 

Cunoştea perfect topografia încăperii. Era situată la 
capătul unui coridor, aşa că avea alături o singură cameră 
şi, bineînţeles, una deasupra şi una dedesubt. În privinţa 
camerei de sus nu putea face nimic. Cea de pe aceiaşi etaj 
avea baia vecină cu baia lui. Nu prea avea speranţe să se 
facă auzit. 

Rămânea camera de dedesubt. 

În cameră se aflau două scaune pliante, pentru eventualii 
musafiri. Puse mâna pe unul din ele. Scoase un sunet slab, 
ca un trosnet, când izbi în duşumea. Îl întoarse pe o muchie 
şi sunetul deveni mai puternic. 

După fiecare lovitură aştepta; se întreba dacă va izbuti să-l 
trezească pe cel ce dormea dedesubt şi să-l irite suficient 
pentru a-l determina să reclame că este deranjat. 

Deodată prinse un sunet slab şi se opri, cu scaunul 
sfărâmat înălţat deasupra capului. Sunetul se repetă, ca un 
fel de strigăt uşor. Venea din direcţia uşii. 

Lăsă jos scaunul şi răspunse cu un urlet. Îşi lipi urechea de 
crăpătura dintre uşă şi perete, dar etanşarea era bună şi 
sunetul era estompat chiar şi acolo. 

Totuşi, îşi dădu seama că este strigat pe nume. 


— Farrill! Farrill! de mai multe ori şi alte cuvinte, probabil 
„Eşti acolo?” sau „Ai păţit ceva?” 

Urlă ca răspuns: 

— Deschideţi uşa! 

Strigă asta de vreo trei, patru ori. Era scăldat în sudori 
reci de nerăbdare şi spaimă. Bomba putea exploda dintr-o 
clipă într-alta. 

I se păru că a fost auzit. Cel puţin, ajunsese până la elun 
strigăt înfundat: 

— Feriţi-vă! Ceva, ceva, un blaster. 

Înţelese ce vor să spună şi se dădu repede la o parte din 
dreptul uşii. 

Se auziră nişte scrâşneli şi pocnituri şi simţi vibraţiile 
propagate în aerul din odaia lui. Urmă un zgomot asurzitor 
şi uşa se prăbuşi înăuntru. Lumina de pe coridor inundă 
camera. 

Biron se repezi afară cu braţele întinse în lături: 

— Nu intraţi! ţipă el. De dragul Pământului, nu intraţi! 
Înăuntru e o bombă cu radiaţii. 

Avea în faţă doi oameni. Unu! era Jonti. Celălalt era Esbak, 
administratorul. Era îmbrăcat doar pe jumătate. 

— O bombă cu radiaţii? bâigui acesta. Dar Jonti întrebă: 

— Ce mărime? 

Jonti avea încă în mână blasterul - singurul element 
discordant cu înfăţişarea lui de dandy, chiar şi acum, în toiul 
nopţii. Biron nu izbuti decât să arate cu mâinile. 

— E-n regulă, zise Jonti, care părea perfect liniştit. Apoi se 
întoarse către administrator: Ar fi bine să evacuaţi 
încăperile din zona aceasta şi, dacă aveţi pe undeva, pe 
terenurile Universităţii, nişte foi de plumb, aduceţi-le 
încoace ca să căptuşim coridorul. Şi n-aş lăsa pe nimeni să 
intre aici până dimineaţă. 

Se întoarse către Biron: 

— Probabil că are o rază de acţiune de patru până la şase 
metri. Cum a ajuns acolo? 


— Nu ştiu, răspunse Biron, şi-şi şterse fruntea cu dosul 
palmei. Dacă nu vă supăraţi, daţi-mi voie să mă aşez o clipă 
undeva. 

Aruncă o privire către încheietura mâinii şi observă că i-a 
rămas ceasul în cameră. Simţi un imbold necugetat de a se 
întoarce după el. 

Se stârnise mare zarvă. Studenţii erau evacuaţi din 
camerele lor. 

— Vino cu mine, îi spuse Jonti. Şi eu cred că n-ar fi rău să 
te aşezi puţin. 

Biron întrebă: 

— Dar ce te-a adus în faţa camerei mele? Nu că nu ţi-aş fi 
recunoscător, înţelegi. 

— Te-am chemat prin videofon, dar n-am primit nici un 
răspuns şi trebuia neapărat să-ţi vorbesc. 

— Să-mi vorbeşti? rosti cuvintele cu grijă, încercând să-şi 
stăpânească respiraţia neregulată. De ce? 

— Ca să te avertizez că ţi-e viaţa în primejdie. Biron râse 
sacadat: 

— Asta am descoperit şi eu. 

— A fost doar un prim atentat. Vor încerca din nou. 

— Cine? 

— Nu putem vorbi aici, Farrill. Trebuie să ne ferim. Eşti pe 
lista neagră şi cine ştie dacă nu mi-am pus şi eu viaţa în 
primejdie. 

2. CAPCANĂ ÎN SPAŢIU. 

În holul studenţilor nu era nimeni; şi era întuneric. Nici n- 
ar fi putut fi altfel la patru şi jumătate dimineaţa? Jonti şovăi 
o clipă la uşa întredeschisă, trăgând cu urechea să vadă 
dacă nu cumva era cineva acolo. 

— Nu, zise el în şoaptă, nu aprinde luminile. N-avem 
nevoie de ele ca să putem vorbi. 

— M-am săturat de beznă în noaptea asta, mormăi Biron. 

— O să lăsăm uşa întredeschisă. 

Biron n-avea puterea să discute în contradictoriu. Se 
trânti pe primul scaun şi urmări neputincios cum 


dreptunghiul de lumină al uşii se îngustează până la o 
dungă subţire. Acum, că totul se terminase, îl apucă de-a 
binelea tremuratul. 

Jonti propti uşa şi-şi lăsă bastonul de trestie pe dunga de 
lumină de pe pardoseală. 

— Stai cu ochii pe el. Ne va arăta dacă trece cineva sau 
dacă se mişcă uşa. 

Biron protestă: 

— Nu te supăra, dar nu prea sunt într-o dispoziţie 
conspirativă. le rog, dacă ai ceva să-mi comunici, fă-o acum. 
Mi-ai salvat viaţa, ştiu asta foarte bine, şi mâine am să-mi 
arăt aşa cum se cuvine recunoştinţa. În momentul ăsta însă 
nu-mi trebuie decât un păhărel de băutură şi un timp mai 
îndelungat de odihnă. 

— Îmi închipui ce simţi, îi spuse Jonti, dar deocamdată abia 
am izbutit să evităm un timp mult prea îndelungat de 
odihnă de care ai fi avut parte. Şi tare aş vrea ca asta să nu 
fie doar pentru moment. Ştii că-l cunosc pe tatăl tău? 

Întrebarea veni brusc şi Biron ridică din sprâncene, gest 
care trecu neobservat în bezna din încăpere. Răspunse: 

— Nu mi-a spus niciodată că te cunoaşte. 

— M-ar fi mirat s-o fi făcut. Nu-mi cunoaşte numele pe 
care-l folosesc aici. Apropo, ai mai avut veşti de la el în 
ultima vreme? 

— De ce mă întrebi? 

— Pentru că e în mare primejdie. 

— Cum? 

Mâna lui Jonti îi găsi braţul prin întuneric şi i-l strânse cu 
putere: 

— Te rog, te rog! Nu vorbi prea tare. 

Abia atunci, Biron îşi dădu seama că vorbiseră în şoaptă. 
Jonti reluă: 

— Am să-ţi dau mai multe amănunte. Tatăl tău a fost luat 
ostatic. Ştii ce înseamnă asta? 

— Bineînţeles că nu. Cine l-a luat ostatic şi unde vrei să 
ajungi? De ce mă necăjeşti? 


Lui Biron îi zvâcneau cumplit tâmplele. Hypnitul şi 
teroarea morţii îl făcuseră incapabil să-l înfrunte pe acest 
dandy calm, care stătea atât de aproape de el, încât îi auzea 
şoaptele de parcă ar fi fost strigăte. 

— Bineînţeles că ai cât de cât idee cu ce se ocupă tatăl 
tău? şopti Jonti. 

— Dacă-l cunoşti pe tata, înseamnă că ştii că e Fermier de 
Widemos. Asta e activitatea lui. 

— Ei, n-ai nici un motiv să te încrezi în mine, în afară doar 
de faptul că-mi risc viaţa pentru tine. Dar ştiu tot ce ai 
putea să-mi spui tu. De exemplu, ştiu că tatăl tău conspira 
împotriva Tyrannienilor. 

— Nu e adevărat, spuse Biron, cu încordare în glas. 
Serviciul pe care mi l-ai făcut în noaptea asta nu-ţi dă 
dreptul să afirmi aşa ceva despre tatăl meu. 

— Tinere, greşeşti ocolind adevărul şi mă faci şi pe mine 
să-mi pierd vremea de pomană. Tu nu-ţi dai seama că 
situaţia e prea gravă pentru a ne mai juca aşa cu vorbele? 
Ţi-o spun clar. Tatăl tău se află în mâinile Tyrannienilor. 
Cine ştie dacă n-a şi murit între timp. 

— Nu te cred, zise Biron, dând să se ridice. 

— Sunt în situaţia de a şti mai bine cum stau lucrurile. 

— Uite ce e, Jonti, hai s-o lăsăm baltă. Nu sunt deloc într-o 
dispoziţie potrivită pentru mistere şi nu-mi place încercarea 
asta a ta dea. 

— De a, ce? Glasul lui Jonti îşi pierduse din eleganța. Ce 
câştig eu dacă-ţi spun toate astea? Dă-mi voie să-ţi amintesc 
că aceste informaţii ale mele, pe care tu nu vrei să le 
accepţi, mi-au indicat clar că s-ar putea întreprinde un 
atentat împotriva ta. Judecă şi tu, Farrill, după cele 
întâmplate. 

— la-o de la capăt şi spune-mi limpede totul. 'Te ascult. 

— Perfect. Ei bine, Farrill, îmi închipui că ştii despre mine 
că-ţi sunt concetăţean din Regatele Nebulare, cu toate că 
m-am dat drept vegan. 


— Da, după accent mi s-a părut mie că aşa ar fi. Dar n-am 
dat importanţă amănuntului. 

— Şi totuşi, prietene, amănuntul are importanţa lui. Am 
venit aici deoarece, ca şi tatălui tău, nu mi-au plăcut 
Tyrannienii. De cincizeci de ani ne asupresc poporul. E mult 
prea mult. 

— Nu sunt om politic. 

Din nou, glasul lui Jonti sună puţin enervat: 

— A, nu sunt unul din agenţii lor, care să încerce să te 
bage în vreo încurcătură. Îţi spun adevărul. M-au prins 
acum un an, aşa cum l-au prins acum pe tatăl tău. Dar am 
izbutit să evadez şi am venit pe Pământ, unde cred că sunt 
în siguranţă până în momentul când voi fi gata să mă întorc. 
Cam asta-i tot ce e necesar să-ţi spun în privinţa mea. 

— Nici nu ţi-am cerut atâtea amănunte. 

Biron nu izbutea să-şi alunge tonul neprietenos. Jonti îi 
displăcea prin manierele lui mult prea pedante. 

— Ştiu, ştiu. Dar trebuie să-ţi dau măcar aceste detalii, 
căci aşa l-am cunoscut pe tatăl tău. A lucrat cu mine, mai 
bine zis, eu am lucrat cu el. Mă cunoştea, dar nu în calitatea 
lui oficială de prim nobil al planetei Nephelos. Înţelegi? 

Biron dădu zadarnic din cap în beznă şi confirmă: 

— Da. 

— Nu e nevoie să intru în amănunte în această privinţă. 
Mi-am păstrat chiar şi aici sursele de informare şi ştiu că a 
fost întemnițat, Ştiu asta. Chiar dacă ar fi fost o simplă 
bănuială, ar fi dovedită cu prisosinţă de acest atentat la 
viaţa ta. 

— În ce fel? 

— Dacă Tyrannienii l-au închis pe tată, l-ar lăsa ei liber pe 
fiu? 

— Vrei să spui că ei mi-au pus în cameră bomba aceea cu 
radiaţii? E cu neputinţă. 

— De ce e cu neputinţă? Nu le înţelegi atitudinea? 
Tyrannienii domnesc peste cincizeci de lumi diferite; dar 
acestea sunt de sute de ori mai numeroase decât ei. În 


situaţia lor, folosirea forţei nu este suficientă. Specialitatea 
lor sunt metodele perfide, intrigile, asasinatele. Plasa pe 
care au ţesut-o peste spaţiul cosmic este foarte întinsă şi cu 
ochiuri mici. Bănuiesc că se întinde pe cinci sute de ani 
lumină de la Pământ. 

Biron era încă în plin coşmar. În depărtare se auzea slab 
zgomotul instalării scuturilor de plumb. Probabil că în 
camera lui contorul mai murmura încă. Spuse: 

— Dar n-are nici un sens. Săptămâna asta urma să mă 
întorc pe Nephelos. Şi ei ar fi trebuit să ştie asta. Atunci de 
ce să mă ucidă aici? Dacă aşteptau, le cădeam oricum în 
mână. 

Simţi o uşurare că găsise această fisură în raţionamentul 
lui Jonti, dornic să creadă în propria sa logică. 

Jonti se apropie atât de tare de urechea lui Biron, încât cu 
respiraţia sa parfumată îi răvăşi părul de pe tâmplă: 

— Tatăl tău e un om foarte popular. Moartea lui - căci, 
odată întemnițat de către Tyrannieni, execuţia lui devine o 
probabilitate pe care trebuie s-o priveşti drept în faţă - va 
tulbura până şi rasa de sclavi timoraţi pe care încearcă s-o 
crească dinastia Tyrann. În calitatea ta de nou Fermier de 
Widemos ai putea profita de resentimentele oamenilor, iar 
dacă te-ar executa şi pe tine ar spori foarte mult primejdia 
unei răscoale împotriva lor. Ţelul lor nu e să producă 
martiri. În schimb, le-ar conveni foarte mult ca tu să mori 
aşa, ca din întâmplare, într-o lume foarte îndepărtată. 

— Nu te cred, îl contrazise Biron. Suspiciunea rămăsese 
singura lui armă de apărare. 

Jonti se ridică şi-şi aranjă mănuşile fine. 

— Mergi prea departe, Farrill. Rolul tău ar fi mai 
convingător dacă nu te-ai preface a fi chiar atât de 
ignorant. Tatăl tău te-a cruțat de cunoaşterea realităţii, 
probabil ca să te ocrotească, dar mă îndoiesc că e posibil să 
nu fi fost deloc influenţat de convingerile lui. Ura ta 
împotriva Tyrannienilor nu se poate să n-o reflecte pe a lui. 
Nu se poate să nu fii gata să lupţi împotriva lor. Tatăl tău s- 


ar putea chiar să-ţi recunoască maturizarea în aşa măsură, 
încât să te folosească. Îi convine că te afli aici, pe Pământ, şi 
n-ar fi de mirare să îmbini învăţătura cu o însărcinare 
precisă. Poate, o însărcinare pentru care, ca să n-o 
îndeplineşti, Tyrannienii sunt gata să te ucidă. 

— Asta pare o melodramă ieftină. 

— Serios? Bine, atunci aşa să fie. Dacă nu te poate 
convinge acum adevărul, te vor convinge mai târziu 
evenimentele. Se vor face noi încercări de a te asasina şi 
una din ele va izbuti. Din clipa aceasta, Farrill, eşti un om 
mort. 

Biron îşi ridică privirea: 

— Stai puţin! Ce interes personal ai tu în chestiunea asta? 

— Sunt patriot. Aş vrea să văd Regatele din nou libere, cu 
guverne alese de ele. 

— Nu. Vorbeam de interesul tău personal. Nu pot accepta 
numai idealismul, pentru că nu te cred capabil de asta. Îmi 
pare rău dacă te jignesc cumva. 

Vorbele lui Biron loviră drept la ţintă. Jonti se aşeză din 
nou şi spuse: 

— Domeniile mi-au fost confiscate. Înainte de a fi exilat, nu 
era deloc plăcut să fiu silit să execut ordinele piticilor 
acelora. Iar de atunci încoace a ajuns mai imperativ ca 
oricând să redevin aidoma bunicului meu înainte de sosirea 
Tyrannienilor. Sunt suficiente aceste motive pentru a dori o 
revoluţie? Tatăl tău urma să fie conducătorul acestei 
revoluţii. lar dacă el nu mai este, trebuie să fii tu! 

— Eu? Dar am doar douăzeci şi trei de ani şi nu ştiu nimic 
despre toate astea. Ai putea găsi pe alţii mai buni. 

— Fireşte că aş putea, dar nimeni altul nu e fiul tatălui tău. 
Dacă tatăl tău va fi ucis, tu devii Fermier de Widemos şi în 
această calitate eşti de mare preţ pentru mine, chiar dacă 
ai avea doar doisprezece ani şi ai fi şi cretin pe deasupra. 
Am nevoie de tine din acelaşi motiv pentru care vor să te 
suprime Iyrannienii. Şi dacă nu te poate convinge nevoia 
mea de a te salva, cu siguranţă te va convinge nevoia lor de 


a te scoate din joc. A fost o bombă cu radiaţii în camera ta. 
Scopul ei nu putea fi altul decât de a te ucide. Cine 
altcineva ţi-ar putea dori moartea? 

Jonti aşteptă liniştit şi savură şoaptele lui Biron: 

— Nimeni. Nu ştiu pe nimeni care să vrea să mă omoare. 
Deci ăsta e adevărul despre tata! 

— E adevărul. Consideră-l drept o victimă a războiului. 

— Şi ai impresia că asta îmbunătăţeşte lucrurile? Poate că 
într-o bună zi o să-i ridice un monument, nu? Unul cu o 
inscripţie radiantă, care să se poată citi din spaţiu de la o 
distanţă de douăzeci de mii de kilometri. Vocea i se înăspri: 
Şi crezi că asta o să mă facă fericit? 

Jonti aşteptă, dar Biron nu mai spuse nimic. Atunci, reluă 
el discuţia: 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— Merg acasă, spuse Biron. 

— Deci tot n-ai înţeles în ce situaţie te afli. 

— Am spus că merg acasă. Ce-ai vrea să fac? Dacă mai e în 
viaţă, am să-l scot de acolo. lar dacă a murit, am să. Am să. 

— Taci! Glasul celui vârstnic era iritat şi glacial. Aiurezi ca 
un copil. Nu poţi merge pe Nephelos. Nu înţelegi că nu 
poţi? Vorbesc cu un copil sau cu un tânăr cu capul pe 
umeri? 

Biron mormăi: 

— Şi ce propui? 

— Îl cunoşti pe Directorul de pe Rhodia? 

— Prietenul Tyrannienilor? Da, îl cunosc. Ştiu cine e. Îl ştie 
toată lumea din Regate. Hinrik V, Director în Rhodia. 

— L-ai întâlnit vreodată? 

— Nu. 

— Asta te întrebam. Dacă nu l-ai întâlnit personal, 
înseamnă că nu-l cunoşti. E un imbecil, Farrill. Vreau să 
spun, în sensul medical al cuvântului. Dar când Tyrannienii 
vor confisca Ferma din Widemos - şi aşa se va întâmpla, 
cum s-a întâmplat şi cu domeniile mele - aceasta va fi o 


răsplată pentru Hinrik. În Rhodia Tyrannienii se simt în 
siguranţă şi acolo trebuie să te duci. 

— De ce? 

— Pentru că măcar Hinrik are influenţă pe lângă ei-mă 
rog, atât cât poate avea o marionetă linguşitoare. El ar 
putea aranja să te repună în drepturi. 

— Nu văd de ce ar face-o. E mai probabil să mă predea în 
mâinile lor. 

— Aşa e. Dar vei fi conştient de primejdie şi ai putea să 
lupţi s-o eviţi. Nu uita că titlul pe care îl porţi este valoros şi 
important, dar nu este totul. În chestiuni conspirative 
trebuie să fii în primul rând practic. Oamenii ţi se vor 
alătura din afecţiune şi din respect pentru numele tău, dar 
pentru a-i putea păstra vei avea nevoie de bani. 

Biron stătu pe gânduri: 

— Am nevoie de timp ca să iau o hotărâre. 

— Nu ai timp. Timpul tău a expirat când ţi s-a plantat în 
cameră bomba cu radiaţii. Trebuie să acţionăm. Îţi pot da o 
scrisoare de recomandare către Hinrik din Rhodia. 

— Va să zică îl cunoşti foarte bine, nu? 

— Suspiciunea ta nu adoarme niciodată, nu-i aşa? Cândva 
am condus o misiune a Autarhului din Lingane la curtea lui 
Hinrik. Mintea lui de imbecil n-o să-şi mai amintească de 
mine, probabil, dar nici n-o să îndrăznească să arate că a 
uitat. Îţi va sluji drept prezentare şi mai departe n-ai decât 
să improvizezi tu. Dimineaţă o să am scrisoarea pregătită 
pentru tine. O navă pleacă la prânz către Rhodia. Ţi-am luat 
bilet. Plec şi eu, dar pe altă rută. Nu zăbovi. Aici ai terminat, 
nu? 

— Mai e susţinerea diplomei. 

— O bucată de hârtie fără valoare. Chiar contează pentru 
tine? 

— Acum nu. 

— Ai bani? 

— Destui. 


— Perfect. Dacă ai avea prea mulţi, ai stârni suspiciuni. 
Continuă sever: Farrill! 

Biron se trezi din toropeală. 

— Ce este? 

— Întoarce-te la ceilalţi. Nu spune nimănui că pleci. Lasă 
faptele să vorbească. 

Biron încuviinţă din cap, fără nici o vorbă. În străfundul 
minţii lui stăruia gândul că misiunea sa rămânea 
neîndeplinită şi că în felul acesta îşi dezamăgea tatăl aflat 
pe moarte. Îl chinuia o amărăciune zadarnică. Ar fi trebuit 
să i se dea mai multe amănunte. Ar fi trebuit să i dezvăluie 
primejdiile. N-ar fi trebuit să fie lăsat să acţioneze în 
necunoştinţă de cauză. 

lar acum, că ştia adevărul - sau cel puţin cea mai mare 
parte a lui, referitoare la rolul tatălui său în conspirație - 
căpăta mai multă importanţă documentul pe care ar fi 
trebuit să-l obţină din arhivele Pământului. Dar nu mai era 
timp. Nu mai avea timp să obţină documentul. Şi nici să-şi 
pună întrebări în privinţa lui. Şi nici să-şi salveze tatăl. 
Poate că nu-i mai rămânea timp nici de trăit. Zise: 

— Voi face cum spui tu, Jonti. 

Sander Jonti îmbrăţişa cu privirea campusul Universităţii 
în timp ce făcu o pauză pe treptele căminului studenţesc. 
Era limpede că privirea lui nu exprima admiraţie. 

Coborând pe poteca pavată cu cărămizi, ce şerpuia prin 
atmosfera pseudorustică, afişată de toate campusurile 
urbane încă din antichitate, vedea strălucind drept în faţa 
lui luminile singurei străzi importante din oraş. Dincolo - 
estompat în timpul zilei, dar vizibil acum - era eternul 
albastru radioactiv al orizontului, martor mut al războaielor 
preistorice. 

Jonti cercetă o clipă cerul. Trecuseră peste cincizeci de ani 
de când Tyrannienii veniseră şi puseseră brusc capăt vieţii 
separate a celor douăzeci şi patru de unităţi politice în 
veşnic conflict, răspândite până dincolo de Nebuloasă. 
Acum, brusc şi prematur, o pace prin reprimare le domina. 


Furtuna care le prinsese într-un trăsnet uriaş fusese o 
învolburare din care nu-şi mai reveniseră. Lăsase în urmă 
doar un fel de contracţii spasmodice, care agitau inutil, ici- 
colo şi din când în când lumea. Să organizezi aceste 
pulsaţii, să le aliniezi în vederea unei evoluţii comune, la 
momentul oportun, ar fi fost o sarcină dificilă şi de lungă 
durată. Ei bine, el zăbovise destul, retras ca la ţară, aici, pe 
Pământ. Sosise vremea să se întoarcă. 

Ceilalţi, reveniţi acasă, încercau probabil chiar acum să-l 
contacteze la locuinţa lui. 

Mări puţin pasul. 

De cum intră în camera lui, surprinse raza aceea. Era o 
rază personală, în privinţa siguranţei ei nu existau 
deocamdată temeri şi nici vreo suspiciune că ar putea fi 
interceptată. Nu era nevoie de nici un receptor oficial; de 
nici un obiect din metal şi cabluri care să capteze valurile 
slabe, rătăcitoare, de electroni, cu impulsurile lor abia 
auzite, înotând prin hiperspaţiu dintr-o lume aflată la cinci 
sute de ani-lumină depărtare. 

Spaţiul în sine era polarizat în camera lui şi pregătit 
pentru recepţie. Alcătuirea lui nu mai era aleatorie, ci 
staţionară. Nu exista nici o cale de a detecta acea 
polarizare, decât prin recepţie. Şi în acel anume volum de 
spaţiu, numai propria lui minte putea funcţiona ca receptor; 
şi asta deoarece numai caracteristicile electrice ale 
propriului său sistem de celule nervoase erau capabile să 
intre în rezonanţă cu vibraţiile fascicolului purtător de 
mesaje. 

Mesajul era la fel de secret ca şi caracteristicile unice ale 
propriilor lui unde cerebrale şi, în întregul univers, cu 
cvadrilioanele sale de fiinţe omeneşti, şansele ca o structură 
să fie suficient de apropiată încât să permită cuiva să 
capteze unda personală a altcuiva erau de unu la un număr 
format din 20 de cifre. 

Creierul lui Jonti simţi stimulul chemării ca un geamăt prin 
incomprehensibilitatea nesfârşită şi pustie a hiperspaţiului. 


— Alo. Alo. Alo. Alo. Alo. 

Emisia nu era o treabă la fel de simplă ca recepţia. Era 
nevoie de un dispozitiv mecanic pentru a genera unda 
purtătoare strict adecvată pentru a duce mesajul înapoi, la 
corespondentul de dincolo de Nebuloasă. Acest dispozitiv 
era inclus în nasturele ornamental de pe umărul său drept. 
Se activa automat când el păşea în sfera sa proprie de 
polarizare a spaţiului şi după aceea el trebuia doar să-şi 
îndrepte gândurile către obiectiv şi să se concentreze. 

— Sunt aici! 

Nu era nevoie de o identificare mai precisă. Apelul 
monoton încetă şi se prefăcu în cuvinte care căpătau înţeles 
în mintea lui: 

— Vă salutăm, domnule. Widemos a fost executat. 
Bineînţeles că ştirea n-a fost încă dată publicităţii. 

— Nu mă miră. A mai fost implicat şi altcineva? 

— Nu, domnule. Fermierul n-a făcut nici un fel de 
declaraţii. Un bărbat viteaz şi leal. 

— Da. Numai că ar fi fost nevoie şi de altceva în afară de 
vitejie şi lealitate ca să nu fi fost prins. Nu i-ar fi stricat 
puţină laşitate. Dar nu mai contează! Am vorbit cu fiul lui, 
noul Fermier, care a trecut deja pe lângă moarte şi a scăpat 
ca prin urechile acului. Îl vom folosi pe el. 

— Îmi permiteţi să vă întreb în ce fel? 

— Cred că e mai bine să lăsăm evenimentele să-ţi 
răspundă la întrebare. E prea devreme ca să pot prevedea 
consecinţele. Mâine va fi trimis să vorbească cu Hinrik din 
Rhodia. 

— Hinrik? Bine, dar e un risc îngrozitor pentru tânăr. El 
ştie că. 

— l-am spus atât cât am putut să-i spun, îl întrerupse 
aspru Jonti. Nu ne putem încrede prea mult în el până când 
nu ne dovedeşte că merită. În împrejurările date, nu putem 
vedea în el decât un om pe care-l putem risca, la fel ca pe 
oricare altul. Ne putem dispensa de el întru totul. Să nu mă 
mai chemaţi aici, pentru că părăsesc Pământul. 


Şi, cu un gest hotărât, Jonti întrerupse legătura mintală. 

Liniştit şi gânditor, revăzu în minte evenimentele din 
cursul zilei şi nopţii, cântărindu-le pe fiecare în parte. 
Încetul cu încetul, începu să zâmbească. Totul se aranjase 
de minune şi acum comedia se putea juca până la capăt. 

Nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării. 

3. ŞANSA ŞI CEASUL DE MÂNĂ. 

Prima oră a înălţării unei nave spaţiale din robia planetei 
este cea mai prozaică. Există o stare de confuzie la pornire, 
foarte asemănătoare, în esenţă, cu cea care probabil 
însoţise împingerea primei luntre scobite într-un trunchi de 
copac pe apele unui râu preisoric. 

Ţi se repartizează un fotoliu; ţi se preia bagajul; urmează 
primul moment încordat de înstrăinare şi de agitaţie fără 
sens în jurul tău. Intimităţi strigate în ultimul moment, apoi 
liniştea, închiderea silenţioasă a ecluzelor de aer, urmate de 
pătrunderea lentă a aerului în timp ce se înşurubează 
automat zăvoarele, ca nişte gigantice aparate de forat, apoi 
comprimarea aerului. 

Urmează liniştea parcă amenințătoare şi semnalele cu 
litere roşii, care se aprind în toate încăperile navei: 
„Ajustaţi-vă costumele antiacceleraţie. Ajustaţi-vă 
costumele antiacceleraţie. Ajustaţi-vă costumele 
antiacceleraţie.” 

Stewarzii şi stewardesele străbat în grabă culoarele, 
bătând uşurel în fiecare uşă şi deschizând-o cu cuvintele 
stereotipe: 

— Scuzaţi! Puneţi-vă costumul. 

Te lupţi cu costumul - rece, strâmt, incomod, dar înfipt 
într-un sistem hidraulic care absoarbe presiunea infernală a 
decolării. 

În depărtare se aude huruitul motoarelor nucleare, în 
turație redusă pentru manevrele din atmosferă, urmate 
imediat de retroreacţia uleiului izolator din lăcaşul 
costumului antiacceleraţie. Parcă te împinge la infinit 
înapoi, pe urmă foarte încet înainte, la loc, pe măsură ce 


scade acceleraţia. Dacă rezişti senzaţiei de greață din 
această perioadă, probabil vei fi scutit de răul de spaţiu pe 
toată durata zborului. 

Salonul cu ferestre mari de observaţie nu fu deschis 
pasagerilor în primele trei ore de zbor, aşa că atunci când 
lăsaseră în urmă atmosfera, iar uşile duble puteau asigura 
separaţia, se formase deja o coadă lungă. Erau prezenţi nu 
numai cei care făceau pentru prima oară turul Planetarelor 
(cu alte cuvinte, oamenii care nu mai călătoriseră până 
atunci prin spaţiul cosmic), ci şi mulţi călători cu 
experienţă. 

La urma urmei, imaginea Pământului din Cosmos era „o 
ocazie ce nu trebuia scăpată” pentru orice turist. 

Salonul de observare era un fel de bulă pe caroseria 
astronavei, o carapace din plastic transparent tare ca 
oţelul, gros de peste jumătate de metru şi curbat în mod 
corespunzător. Capacul decapotabil de oţel iridiu, care-l 
proteja de acţiunea atmosferei şi a particulelor de praf din 
ea, fusese ridicat. Se stinseseră luminile şi galeria era plină. 
Feţele care se înălţau peste barele de protecţie se vedeau 
limpede la lumina Pământului. 

Căci Pământul era suspendat acolo jos, un balon gigantic 
şi strălucitor, cu pete portocalii, albastre şi albe. Emisfera 
vizibilă era aproape în întregime însorită; continentele se 
vedeau printre nori ca nişte deserturi portocalii cu dungi 
subţiri verzi răspândite ici-colo. Mările erau albastre, 
evidenţiindu-se clar pe fondul negru al spaţiului cosmic 
acolo unde întâlneau linia orizontului. Iar de jur împrejur, 
pe cerul negru, fără praf, străluceau stelele. 

Privitorii aşteptau râbdători. 

Ei nu emisfera însorită doreau s-o vadă. Calota polară, de 
o strălucire orbitoare, începea să se vadă tot mai bine, pe 
măsură ce nava menținea uşoara acceleraţie oblică care o 
scotea imperceptibil de pe ecliptică. Încetul cu încetul, 
umbra nopţii îşi întindea aripa asupra globului şi uriaşa 


insulă alcătuită de Eurasia şi Africa domina maiestuos 
priveliştea, cu nordul „în jos”. 

Solul Pământului bolnav, fără viaţă, îşi ascundea oroarea 
sub un joc de nestemate produse de întunericul nopţii. 
Radioactivitatea solului era o vastă mare de albastru irizat, 
scânteind în chenare stranii, ilustrând maniera în care 
fuseseră lansate bombele nucleare cândva, cu o generaţie 
înainte ele a se fi dezvoltat sistemul de apărare împotriva 
exploziilor nucleare printr-un câmp de forţă, în aşa fel încât 
nici o altă lume să nu se mai poată sinucide în acest mod. 

Toţi ochii priviră până când, după trecerea mai multor ore, 
Pământul rămase doar o jumătate strălucitoare de monedă 
în bezna nesfârşită. 

Printre privitori se număra şi Biron Farrill. Şedea singur în 
rândul întâi, cu braţele aşezate pe grilajul de protecţie, cu 
ochii trişti şi gânditori. Nu aşa se aşteptase el să părăsească 
Pământul. Nu în acest mod, nu cu această navă, nu în 
această direcţie. 

Antebraţul său bronzat se frecă de barba care-i crescuse, 
dându-i o senzaţie de vinovăţie că nu s-a ras în dimineaţa 
aceea. Curând o să se înapoieze în cabina lui şi o să 
corecteze acest neajuns. Deocamdată, şovăia să plece. Aici 
erau oameni, pe când în cabină avea să fie singur. 

Sau, poate că tocmai acesta era motivul pentru care ar 
trebui să plece. 

Nu-i plăcea noua senzaţie pe care o căpătase - aceea că e 
urmărit şi că nu are nici un prieten. 

Orice sentiment de prietenie se îndepărtase de el. Aceasta 
i se întâmplase din clipa când fusese trezit de apelul prin 
videofon, cu douăzeci şi patru de ore mai înainte. 

Până şi în căminul studenţesc simţise că-i stânjeneşte pe 
ceilalţi. Bătrânul Esbak se năpustise asupra lui de cum se 
întorsese în holul studenţilor, după conversaţia cu Jonti. 
Esbak era în mare agitaţie şi glasul îi devenise extrem de 
strident. 


— Domnule Farrill, te-am căutat. A fost un incident cum nu 
se poate mai nefericit. Nu înţeleg. Ai vreo explicaţie? 

— Nu, n-am, răspunse aproape strigând. Când pot să intru 
în camera mea să-mi scot lucrurile? 

— Dimineaţă, cu siguranţă. Tocmai am izbutit să ducem 
sus aparatura pentru verificarea camerei. Nu mai e nici o 
urmă de radioactivitate peste nivelul normal. Ai avut noroc 
că ai scăpat. Poate doar peste câteva minute ai fi fost în 
pericol. 

— Da, da, dar dacă nu vă supăraţi, aş vrea să mă odihnesc. 

— Poţi folosi camera mea până dimineaţă şi pe urmă te 
repartizăm în altă parte pentru cele câteva zile cât mai 
rămâi. A, dar apropo, domnule Farrill, dacă nu te superi, 
mai e o chestiune. 

Bătrânelul era excesiv de politicos. Biron aproape că-l 
auzea cum îşi freacă tălpile de pământ, din cauza 
stânjenelii. 

— Care chestie? întrebă plictisit Biron. 

— Ştii cumva vreo persoană care ar fi avut interesul să. 
Mă roG. Să-ţi facă o farsă? 

— Să-mi facă o farsă în felul ăsta? Bineînţeles că nu ştiu. 

— Atunci ce gânduri ai? Bineînţeles că autorităţilor şcolare 
nu le-ar conveni deloc să se stârnească publicitate din acest 
incident. 

Doamne, cum insista el să folosească acest cuvânt 
„incident”! Biron răspunse cam sec: 

— Da, vă înţeleg. Dar nu vă neliniştiţi. Nu mă interesează 
nici să cercetez, nici să reclam la poliţie. Voi părăsi curând 
Pământul şi aş prefera să nu-mi încurce nimeni planurile. 
Nu aduc acuzaţii nimănui. La urma urmei, sunt încă în 
viaţă. 

Esbak simţise o uşurare aproape neruşinată. Era tot ce-şi 
doreau din partea lui. Doar atât, să nu le facă vreo 
neplăcere. Era doar un incident care trebuia dat uitării. 

Reveni în vechea lui cameră la şapte dimineaţa. Era linişte, 
nu se mai auzea nici un murmur din dulap. Bomba nu mai 


era acolo şi nici contorul. Probabil le luase Esbak şi le 
aruncase în lac. Fapta lui se încadra în infracţiunea de 
distrugere a dovezilor, dar asta era preocuparea de 
căpetenie a şcolii. Îşi aruncă lucrurile în geamantane şi apoi 
telefonă la recepţie ca să i se repartizeze altă cameră. 
Observă că lumina mergea şi, fireşte, şi videofonul. Singura 
rămăşiţă a nopţii trecute era uşa ruptă şi cu încuietoarea 
topită. 

Îi dădură altă cameră. Asta indica oricărei persoane care 
trăgea cu urechea intenţia lui de a rămâne. Apoi, de la 
telefonul din hol, chemase un aerotaxi. Socoti că nu l-a 
văzut nimeni. Autorităţile şcolare n-aveau decât să-şi 
explice cum vroiau dispariţia lui. 

O clipă îl zărise pe Jonti la cosmodrom. Jonti nu spuse 
nimic; nu dădu nici un semn de recunoaştere, dar după ce 
trecu pe lângă el, Biron simţi în palmă un mic glob, negru şi 
banal: era o capsulă personală şi biletul de călătorie pentru 
Rhodia. 

Zăbovi puţin, studiind capsula aceea personală. Nu era 
sigilată. Ulterior, în cabină, citi mesajul. Era o simplă 
scrisoare de recomandare cât se poate de scurtă. 

O vreme, gândurile lui Biron stăruiră asupra lui Sander 
Jonti în timp ce, din salonul de observaţie, privea Pământul 
micşorându-se din ce în ce. Îl cunoscuse foarte puţin pe 
Jonti până când acesta se năpustise atât de nimicitor în 
viaţa lui - mai întâi pentru a i-o salva, iar apoi pentru a o 
îndrepta pe un drum nou şi necunoscut. Biron îi ştia 
numele; îl saluta din cap când se întâlneau; ba chiar, din 
când în când, schimbase şi câte o vorbă-două de politeţe cu 
el, dar atâta tot. Nu-i plăcea omul, nu-i plăcea nici răceala 
lui, nici eleganța afectată, nici politeţea exagerată. Dar 
nimic din toate astea nu avea legătură cu situaţia actuală. 

Biron îşi frecă părul tuns scurt cu o mână nervoasă şi oftă. 
De fapt, se trezi că tânjeşte după prezenţa lui Jonti. Cel 
puţin omul ăsta era la curent cu evenimentele şi le 
stăpânea. Ştiuse ce trebuie să facă; ştiuse ce trebuie să facă 


Biron; îl determinase să facă ceea ce trebuie. Iar acum 
Biron era singur şi se simţea foarte tânăr, foarte neajutorat, 
lipsit de prieteni şi aproape înspăimântat. 

În tot acest timp evitase intenţionat să se gândească la 
tatăl său. Nu i-ar fi servit la nimic. 

— Domnul Malaine. 

Numele fu repetat de vreo două-trei ori înainte ca Biron să 
tresară la atingerea respectuoasă pe umăr şi să ridice ochii. 

Mesagerul robot spuse din nou: „Domnul Malaine” şi Biron 
privi în gol câteva secunde până să-şi aducă aminte că ăsta 
era numele său temporar. Fusese scris uşor cu creionul pe 
biletul pe care i-l înmânase Jonti. Pe acest nume i se 
rezervase o cabină de lux. 

— Da, ce este? Eu sunt Malaine. 

Glasul mesagerului şuieră foarte uşor în timp ce bobina 
dinăuntru transmitea mesajul: „Mi s-a cerut să vă informez 
că vi s-a schimbat cabina de lux şi că bagajul vi s-a mutat 
deja. Dacă sunteţi amabil să treceţi pe la administrator, o să 
vi se dea noua cheie. Sperăm că nu vă veţi supăra de 
această modificare.” 

— Ce mai e şi asta? strigă Biron, răsucindu-se pe scaun şi 
mai mulţi dintre pasagerii adunaţi acolo, privind încă pe 
fereastră, se întoarseră auzind acea explozie de sunete. Dar 
care-i problema? 

Fireşte că n-avea nici un rost să te cerţi cu o maşină care 
nu făcuse decât să-şi îndeplinească funcţia. Mesagerul îşi 
înclinase respectuos capul său de metal, cu zâmbetul său 
linguşitor, imitație imobilă a celui uman, iar apoi plecase. 

Biron ieşi din sala de observaţie şi-l acostă pe ofiţerul de 
bord de la uşă cu ceva mai multă energie decât 
intenţionase: 

— Uite ce e, trebuie să vorbesc cu căpitanul. Ofiţerul nu 
dădu nici un semn de mirare: 

— E ceva important, domnule? 

— Fireşte că e. Tocmai mi s-a schimbat cabina de lux fără 
permisiunea mea şi aş dori să ştiu motivul. 


Chiar în acel moment Biron simţi că furia lui e 
disproporţionată faţă de gravitatea cazului, dar ea 
reprezenta o acumulare de nemulțumiri. Fusese cât pe-aici 
să cadă victimă unui atentat: fusese silit să părăsească 
Pământul ca un răufăcător; mergea nici nu ştia unde, ca să 
facă ceea ce iarăşi nu ştia; iar acum îşi mai şi băteau joc de 
el, mutându-l de colo până colo pe navă. Era prea mult! 

Şi totuşi, în tot acest timp, avusese sentimentul neplăcut 
că în locul lui, Jonti ar fi acţionat altfel, probabil cu mai 
multă înţelepciune. Mde, el nu era Jonti. 

Ofiţerul îi spuse: 

— Am să-l chem pe administrator. 

— Vreau să vorbesc cu căpitanul, insistă Biron. 

— Cum doriţi. Şi, după o scurtă conversaţie prin micul 
aparat de comunicare, spuse politicos: 

— Veţi fi chemat. Vă rog să aşteptaţi. 

Căpitanul Hirm Gordell era un om mic şi îndesat. Se ridică 
politicos şi se înclină peste birou ca să-i strângă mâna lui 
Biron când acesta intră. 

— Domnule Malaine, spuse el, îmi cer scuze că a trebuit să 
vă deranjăm. 

Avea faţa dreptunghiulară, părul de culoarea oţelului, 
mustaţa scurtă şi bine îngrijită, un pic mai neagră, şi un 
zâmbet fix. 

— Şi mie îmi pare rău, răspunse Biron. Aveam rezervată o 
cabină de lux, aveam dreptul la ea, şi am impresia că nici 
măcar dumneavoastră, domnule comandant, n-aţi fi avut 
dreptul să mi-o schimbaţi fără permisiunea mea. 

— De acord, domnule Malaine, dar, vă rog să înţelegeţi şi 
dumneavoastră că a fost o urgenţă. O persoană sosită în 
ultimul moment, un om foarte important, a insistat să fie 
mutat într-o cabină de lux mai aproape de centrul 
gravitațional al navei. Era bolnav de inimă, deci trebuia să 
asigurăm cea mai mică gravitație posibilă pe navă. N-am 
avut încotro. 

— Bine, bine, dar de ce să mă mutaţi tocmai pe mine? 


— Trebuia să alegem pe cineva. Dumneavoastră călătoriţi 
singur; sunteţi tânăr şi noi suntem convinşi că nu veţi avea 
dificultăţi dacă veţi suporta o gravitație puţin mai mare. 
Ochii lui măsurară musculatura solidă a trupul lui Biron, 
înalt de peste un metru optzeci. Şi pe urmă veţi vedea că 
noua dumneavoastră cabină e mai dichisită decât cealaltă. 
N-aţi pierdut nimic prin acest schimb. Zău că nu. 

leşind de după biroul său, căpitanul îl întrebă: 

— Îmi permiteţi să vă prezint personal noua cabină? 

Lui Biron îi veni greu să-şi mai alimenteze resentimentele. 
Toată chestiunea părea destul de rezonabilă - dar pe de 
altă, parte nu întru totul. 

În timp ce ieşeau din birou, căpitanul îl întrebă: 

— Acceptaţi să fiţi invitatul meu la masă, mâine seară? 
Atunci e programat şi primul nostru Salt. 

Biron se auzi spunând fără voie: 

— Mulţumesc. Voi fi foarte onorat. 

Şi totuşi, invitaţia i se păru ciudată. Admiţând chiar că 
intenţia căpitanului era doar de a-l consola, atenţia care i se 
dădea era cam exagerată. 

Masa căpitanului era lungă, ocupa tot peretele salonului. 
Biron se trezi instalat cam pe la mijloc, beneficiind de o 
înteietate nepotrivită faţă de a celorlalţi. Dar, mă rog, acolo 
i se pusese cartonaşul. Stewardul nu acceptase nici o 
modificare, spunând că nu e vorba de o greşeală. 

De felul lui, Biron nu excela în modestie. Ca fiu al 
Fermierului de Widemos, n-avusese niciodată nevoie să-şi 
cultive o astfel de însuşire. 'Totuşi, ca Biron Malaine, nu era 
decât un om de rând şi lucruri dintr-astea n-ar fi trebuit să 
li se întâmple cetăţenilor obişnuiţi. 

Şi totuşi, căpitanul fusese întru totul corect în privinţa noii 
lui cabine. Era într-adevăr, mai dichisită. Încăperea iniţială 
fusese ceea ce specifica biletul de călătorie - o cameră cu 
un pat de clasa a doua, pe când cea care o înlocuise era o 
cameră dublă de clasa întâi. Avea cameră de baie separată, 
echipată cu duş şi aerotermă. 


Era aproape de „zona” ofiţerilor şi prezenţa uniformelor 
se dovedea aproape copleşitoare. 1 se servise prânzul în 
cameră, în veselă de argint. Puțin înainte de cină îşi făcu 
brusc apariţia un bărbier. Poate că toate acestea erau 
lucruri la care te puteai aştepta când călătoreai cu clasa 
întâi pe o navă spaţială de lux, dar pentru Biron Malaine 
era cam prea mult. 

Era prea mult şi prea bine, căci la sosirea bărbierului, 
Biron tocmai se întorsese dintr-o plimbare de după-amiază 
pe care o făcuse pe coridoare, cu ocolişuri intenţionate. 
Peste tot întâlnise membri ai echipajului, politicoşi şi servili, 
pur şi simplu nu mai putea scăpa de ei. Scăpase totuşi şi 
ajunse la 140D - cabina lui iniţială, în care nu dormise 
niciodată. 

Se opri să-şi aprindă o ţigară şi în acest răstimp singurul 
pasager care se mai afla pe acolo o luă pe un coridor 
lateral. Biron apăsă scurt pe soneria luminoasă, dar nu 
răspunse nimeni. 

Ei bine, încă nu-i luaseră cheia de la prima cabină. 
Probabil le scăpase din vedere acest amănunt. Introduse 
lama subţire de metal în orificiul respectiv şi tiparul unic de 
opacitate plumburie din lăuntrul tecii de aluminiu activă 
minusculul fototub. Uşa se deschise şi el făcu un pas 
înăuntru. 

Nici nu avea nevoie de mai mult. leşi şi uşa se închise 
automat în urma lui. Aflase într-o clipă ceea ce-l interesa: 
fosta lui cameră nu era ocupată - nici de vreun personaj 
important cu inima slabă, nici de altcineva. Patul şi 
mobilierul erau neatinse; nu se vedeau nici geamantane, 
nici articole de toaletă; încăperea nu avea nici un pic aerul 
că ar fi ocupată. 

Aşadar, luxul cu care-l copleşeau era menit doar să-l 
împiedice să ceară din nou cabina lui iniţială. Îl mituiau pur 
şi simplu, ca să nu se întoarcă în ea. Dar de ce? Ce-i 
interesa: încăperea în sine sau persoana lui? 


lar acum şedea la masa căpitanului cu toate aceste 
întrebări fără răspuns şi se ridică politicos împreună cu 
ceilalţi când îşi făcu apariţia comandantul, urcă treptele 
estradei pe care era pusă masa cea lungă şi-şi luă locul la 
ea. 

De cel mutaseră? 

Pe navă era muzică şi pereţii care separau salonul de 
încăperea-observator fuseseră traşi la o parte. Luminile 
erau scăzute, cu nuanţe portocalii. Între timp trecuse 
perioada cea mai dificilă a răului de spaţiu care ar fi putut 
rezulta din acceleraţia iniţială sau din primele expuneri la 
variațiile minore ale gravitaţiei dintre diferitele părţi ale 
navei. Salonul era plin de lume. 

Căpitanul se aplecă puţin înainte şi-i spuse lui Biron: 

— Bună seara, domnule Malaine. Cum vă place noua 
dumneavoastră cameră? 

— E prea bună, domnule. Cam prea bogată pentru felul 
meu de viaţă. 

Vorbise monoton şi plat şi i se păru că pe faţa căpitanului 
trecu o clipă o umbră de nelinişte. 

În timpul desertului, acoperişul bulei de sticlă a 
observatorului alunecase la loc în lăcaşul lui, iar luminile 
fură reduse la minimum. Pe ecranul acela mare şi întunecat 
nu se mai vedeau nici Soarele, nici Pământul, nici vreo altă 
planetă. Aveau în faţă Calea Lactee, acea privelişte 
longitudinală a Lentilei Galactice care alcătuia o diagonală 
luminoasă printre stelele ce străluceau puternic. 

În mod automat, valul conversaţiei scăzu. Scaunele fură 
deplasate pentru ca toată lumea să privească la stele. 
Oaspeţii la dineu deveniseră un public, iar muzica o şoaptă 
uşoară în fundal. 

Glasul din amplificatoare răsună clar şi echilibrat în 
liniştea aproape totală: 

— Doamnelor şi domnilor! Ne pregătim pentru Primul 
Salt. Presupun că cei mai mulţi dintre dumneavoastră ştiu, 
cel puţin teoretic, ce este un Salt. Dar mulţi dintre 


dumneavoastră, mai mult de jumătate de fapt, nu l-au 
cunoscut prin propria experienţă. Aş vrea să mă adresez în 
special acestora din urmă: Saltul este exact ceea ce 
sugerează numele său. În sistemul de coordonate spaţiu- 
timp, este imposibil să călătoreşti mai repede decât viteza 
luminii. Este o lege a naturii, descoperită mai întâi de unul 
dintre antici, probabil tradiționalul Einstein, dar cu rezerva 
că lui i se atribuie prea multe realizări. Bineînţeles, chiar şi 
la viteza luminii, ar fi nevoie de ani de zile pentru a ajunge 
la stele. De aceea, părăsim sistemul de coordonate spaţiu- 
timp pentru a intra în tărâmul prea puţin cunoscut al 
hiperspaţiului, în care timpul şi distanţa nu au nici un sens. 
E ca şi cum ai traversa un istm îngust pentru a trece de la 
un ocean la altui, în loc să rămâi pe mare şi să dai roată 
unui continent pentru a străbate aceeaşi distanţă. 

Fireşte, e nevoie de cantităţi imense de energie pentru a 
pătrunde în acest „spaţiu în spaţiu”, cum îi spun unii, şi 
trebuie făcute multe calcule ingenioase pentru a asigura 
reintrarea în spaţiu-timpul obişnuit la momentul optim. 
Rezultatul acestei cheltuieli de energie şi inteligenţă este că 
se pot traversa distanţe imense într-un timp zero. De fapt, 
numai datorită Saltului sunt posibile călătoriile interstelare. 

Saltul pe care-l vom face acum se va produce peste circa 
zece minute. Veţi fi avertizaţi din timp. Tulburarea este 
minoră şi momentană în cele mai multe cazuri; aşadar, sper 
că toţi vă veţi păstra calmul. Vă mulţumesc. 

Se stinseră toate luminile de pe navă, doar stelele 
râămaseră aprinse. 

Li se păru un veac până când aerul fu străbătut o clipă de 
un anunţ lapidar: „Saltul se va produce peste exact un 
minut”. Apoi acelaşi glas făcu numărătoarea inversă: 
„Cincizecl. Patruzeci. Treizecl. Douăzeci. ZecE. Cincl. Trel. 
Dol. Unu.”. 

Se produse un fel de întrerupere momentană a existenţei, 
o izbucnire care nu afectă decât interiorul trupului, oasele. 


În acea fracțiune de secundă trecuseră o sută de ani- 
lumină şi nava aflată la periferia sistemului solar pătrunsese 
acum în adâncurile spaţiului interstelar. 

Cineva de lângă Biron spuse cu glas tremurător: 

— Ia uitaţi-vă la stele! 

Într-o clipă, şoapta prinsese viaţă pe tot cuprinsul 
salonului, trecând de la o masă la alta: 

— Stele! Priviţi! 

În aceeaşi fracțiune de secundă spectacolul stelar se 
schimbase radical. Centrul marii Galaxii, care avea de la un 
capăt la celălalt treizeci de mii de ani lumină, era acum 
mult mai aproape şi stelele se înmulţiseră şi se îndesiseră. 
Erau răspândite pe vidul negru catifelat într-o pulbere fină, 
ca un fundal pentru strălucirea mai mult sau mai puţin 
puternică a stelelor apropiate. 

Fără voia lui, Biron îşi aminti începutul unei poezii pe care 
o scrisese la vârsta sentimentală de nouăsprezece ani, cu 
ocazia primei lui călătorii cosmice; cea care-l adusese prima 
dată pe Pământul de unde plecase acum. Buzele lui se 
mişcară fără glas. 

Stelele, ca o pulbere, mă învăluie Într-o ceaţă vie de lumini 
Şi-mi pare că pot cuprinde Întregul Univers dintr-o privire. 

Apoi luminile se aprinseră şi gândurile lui Biron fură 
deconectate din spaţiu tot atât de brusc cum pătrunseseră 
în el. Se afla din nou în salonul unei nave cosmice, la un 
dineu care era pe sfârşite, zumzetul conversaţiei revenind 
la un nivel prozaic. 

Se uită în treacăt la ceasul de la mână, întoarse capul într- 
o parte, iar apoi, încet, foarte încet îşi concentra privirea 
asupra ceasului. Se holbă la el, un minut întreg. Era ceasul 
pe care-l lăsase în noaptea aceea în dormitorul de la cămin; 
înfruntase radiaţia ucigătoare a bombei, şi Biron îl luase a 
doua zi împreună cu restul calabalâcului. De câte ori îl mai 
privise de atunci? De câte ori se uitase la el, reţinuse mintal 
ora, dar nu băgase deloc în seamă cealaltă informaţie pe 
care i-o striga în faţă! 


Căci cureaua de plastic era albă, nu albastră. Era albă! 

Încetul cu încetul, întâmplările din noaptea aceea reveniră 
una câte una la locul potrivit. Ciudat cum un singur fapt 
putea să alunge orice urmă de confuzie din învălmăşeala 
lor. 

Se ridică brusc murmurând: „Scuzaţi-mă, vă rog”. A te 
scula de la masă înaintea căpitanului era o încălcare a 
etichetei convenţionale, dar în momentul respectiv asta 
conta foarte puţin pentru el. 

Alergă în camera lui, urcând repede rampele, fără să mai 
aştepte ascensoarele nongravitaţionale. Încuie uşa în urma 
lui şi cercetă repede baia şi dulapurile din perete. De fapt 
nu sperase să prindă pe nimeni. Ceea ce avuseseră ei de 
făcut, foarte probabil că făcuseră cu ceasuri în urmă. 

Îşi cercetă cu grijă bagajele. Da, indivizii lucraseră atent. 
Fără a lăsa măcar o urmă a trecerii lor, îi luaseră cu grijă 
actele de identitate, un pachet de scrisori de la tatăl său şi 
Chiar şi capsula cu scrisoarea de recomandare către Hinrik 
din Rhodia. 

Deci de asta îl mutaseră. Nu-i interesa nici camera veche, 
nici cea nouă, ci doar procesul mutării în sine. Aproape o 
oră se ocupaseră de bagajele lui, cu siguranţă că aşa era, şi- 
şi atinseseră scopul în mod legitim - legitim, pe Cosmos! 

Biron se lăsă moale pe patul dublu şi căzu pradă unor 
gânduri furioase care nu-l ajutară cu nimic. Capcana fusese 
perfectă. Totul fusese plănuit dinainte. Dacă n-ar fi avut 
şansa total neprevăzută de a-şi fi lăsat ceasul în dormitorul 
de la cămin în noaptea aceea, n-ar fi putut să-şi dea seama 
nici măcar acum cât de strâns ţesută era plasa întinsă de 
Tyranni prin spaţiul cosmic. 

Se auzi un bâzâit uşor al soneriei de la uşă. 

— Intră, spuse el. 

Era stewardul care îi spuse pe un ton respectuos: 

— Domnul Căpitan vrea să ştie dacă v-ar putea fi de folos 
cu ceva. Când v-aţi ridicat de la masă parcă nu vă simţeaţi 
prea bine. 


— Mi-a trecut, răspunse Biron. 

Doamne, cum îl mai supravegheau! Şi în momentul acela 
îşi dădu seama că nu mai are nici o scăpare, că nava îl 
ducea, politicos dar sigur, către moarte. 

4. LIBER? 

Sander Jonti privi cu răceală ochii interlocutorului: 

— A dispărut, spuneai? 

Rizzett îşi trecu mâna peste faţa rumenă: 

— Ceva a dispărut. Nu ştiu exact ce. Se prea poate să fie 
documentul pe care-l căutăm noi. Nu ştim altceva despre el 
decât că datează de prin secolul al XV-lea până la al XXI-lea 
din calendarul primitiv al Pământului, şi că e primejdios, 

— Dar există vreun motiv precis pentru a crede că ceea ce 
lipseşte e tocmai documentul acela? 

— O simplă deducție. Era păzit cu străşnicie de guvernul 
de pe Pământ. 

— Fă abstracţie de asta. Orice Pământean tratează cu 
venerație orice document referitor la trecutul pregalactic. 
Ăsta este ridicolul lor cult pentru tradiţie. 

— Dar acesta a fost furat şi totuşi ei n-au anunţat nimic. De 
ce mai păstrează o casetă goală? 

— Îmi închipui că preferă s-o facă decât să se vadă siliţi să 
recunoască furtul unei relicve sfinte. Dar nu pot crede că 
tânărul Farrill l-a obţinut până la urmă. Credeam că-l ţii sub 
observaţie. 

Interlocutorul zâmbi: 

— Nu L-a obţinut. 

— De unde ştii? 

Agentul lui Jonti lansă „bomba”: 

— Pentru că documentul lipseşte de douăzeci de ani. 

— Cum? 

— N-a mai fost văzut de douăzeci de ani. 

— Atunci nu poate fi vorba de acelaşi document. Marele 
Fermier a aflat de existenţa lui acum mai puţin de şase luni. 

— Înseamnă că altcineva i-a luat-o înainte cu 
nouăsprezece ani şi jumătate. 


Jonti stătu pe gânduri şi apoi spuse: 

— Nu contează. Nu poate să conteze. 

— De ce? 

— Pentru că mă aflu de luni de zile pe Pământ. Înainte de 
venirea mea era uşor de crezut că pe planetă ar putea 
exista informaţii preţioase. Dar să ne gândim la situaţia 
actuală. Când Pământul era singura planetă locuită din 
întreaga noastră Galaxie, era, din punct de vedere militar, 
un teritoriu primitiv. Singura armă inventată de ei şi demnă 
de a fi menţionată a fost o bombă cu reacţie nucleară 
rudimentară şi ineficace, pentru care ei nu şi-au creat nici 
măcar mijloacele logice de apărare. 

Întinse uşor braţul în lături arătând locul unde linia 
orizontului albastru licărea de o radioactivitate maladivă, 
dincolo de peretele gros de beton al încăperii. Apoi 
continuă: 

— Pentru mine, ca rezident temporar aici, toate acestea 
apar în prim plan. E ridicol să presupui că poţi învăţa ceva 
de la o societate rămasă la acest nivel de tehnică militară. E 
întotdeauna foarte elegant să presupui că există arte 
pierdute şi ştiinţe pierdute, şi există dintotdeauna oamenii 
aceştia care-şi fac un adevărat cult din primitivism şi ridică 
pretenţii ridicole cum că ei ar fi fost creatorii civilizaţiei 
preistorice de pe Pământ. 

Rizzett spuse: 

— Şi totuşi Marele Fermier era un înţelept. Ne-a spus 
exact că acesta era cel mai primejdios document pe care îl 
cunoştea. Îţi aduci aminte ce a spus. Îl pot şi cita. Spunea: 
„Este moartea Tyrannienilor şi moartea noastră în egală 
măsură; în schimb, în ultimă instanţă, este viaţa Galaxiei”. 

— Şi Marele Fermier, ca orice fiinţă umană, se poate 
înşela. 

— Vă rog să nu uitaţi, totuşi, că noi habar nu avem de 
natura acestui document. De pildă, ar putea fi vorba doar 
de notele de laborator ale cuiva, rămase nepublicate. Ar 
putea fi ceva legat de o armă pe care Pământenii n-au 


recunoscut-o niciodată ca atare. Ceva care în aparenţă n-ar 
fi o armă. 

— Prostii. Eşti militar şi ar trebui să-ţi dai seama mai bine 
cum stau lucrurile. Dacă există o ştiinţă pe care omula 
investigat-o mereu şi cu succes, apoi aceea este tocmai 
tehnologia militară. Nu este posibil ca o armă potenţială să 
fi rămas nerealizată şi nefolosită zece mii de ani. Eu cred, 
Rizzett, că o să ne întoarcem la Lingane. 

Rizzett dădu din umeri. Nu era deloc convins. 

Şi nici Jonti, câtuşi de puţin. Documentul fusese furat şi 
numai asta conta. Însemna că meritase să fie furat! Oricine 
din Galaxie l-ar putea avea acum. 

Fără să vrea, îi veni în minte gândul că s-ar putea să-l aibă 
Tyrannienii. Fermierul fusese cum nu se poate mai evaziv în 
această chestiune. N-avusese încredere suficientă nici 
măcar în Jonti. Fermierul spusese că e aducător de moarte; 
nu putea fi folosit pentru că era o sabie cu două tăişuri. 
Jonti strânse din dinţi şi-şi ţinu gura. Doamne, ce tâmpit şi 
ce aluzii cretine! Şi acum Fermierul căzuse în mâna 
Tyrannienilor. 

Ce-ar fi fost ca, acum, un om ca Aratap să fi intrat în 
posesia unui secret cum ar putea fi acesta? Aratap! Acum, 
după dispariţia Fermierului era singurul om care rămânea 
imprevizibil; cel mai primejdios dintre toţi Tyrannienii. 

Simok Aratap era mic de statură - un individ mărunţel, 
crăcănat şi cu ochii tare apropiaţi. Avea o înfăţişare 
îndesată, cu membrele groase, caracteristice Tyrannianului 
mediu, şi totuşi, acum când se afla faţă în faţă cu un 
specimen excepţional de mare şi muşchiulos al lumilor 
supuse, îşi păstra pe deplin stăpânirea de sine. Era 
moştenitorul încrezător (la a doua generaţie) al celor care- 
şi părăsiseră lumile bătute de vânturi şi neroditoare şi 
ţâşniseră prin spaţiu pentru a captura şi a înlănţui planetele 
bogate şi dens populate din Regiunile Nebulare. 

Tatăl lui comandase o escadră de nave mici şi iuți care 
dăduseră lovituri în forţă şi apoi dispăruseră şi iarăşi 


atacaseră şi făcuseră praf şi pulbere navele imense, dar 
greoaie, care le stătuseră în cale. 

Lumile din Nebula se luptaseră după vechiul sistem, dar 
Tyrannienii învăţaseră unul nou. Acolo unde navele uriaşe şi 
strălucitoare ale flotei spaţiale duşmane încercaseră să 
intre în luptă directă, se treziseră că lovesc în gol şi că-şi 
irosesc stocurile de energie. În schimb, Tyrannienii, 
abandonând simpla putere a armelor, puseseră accentul pe 
viteză şi cooperare, aşa încât Regatele adverse se prăbuşiră 
pe rând, unul câte unul; fiecare stătuse în expectativă 
(bucurându-se de înfrângerea vecinilor) bizuindu-se pe o 
falsă siguranţă îndărătul scutului reprezentat de navele lor 
de oţel, până când le venise şi lor rândul. 

Dar aceste războaie avuseseră loc cu cincizeci de ani în 
urmă. Acum în Regiunile Nebulare erau satrapii care 
pretindeau numai respectarea legilor de ocupaţie şi a celor 
de impozitare. Anterior avuseseră lumi întregi de câştigat, 
se gândi plictisit Aratap, iar acum nu mai era mare lucru de 
făcut altceva decât să se lupte cu indivizi. 

Îl privi pe tânărul din faţa lui. Da, era foarte tânăr. Un 
băiat înalt lat în umeri; o faţă concentrată şi preocupată, cu 
părul tuns ridicol de scurt după o modă afectată, fireşte, 
studenţească. În sinea sa, lui Aratap îi era milă de el. Se 
vedea bine cât era de speriat. 

Dar Biron nu recunoştea că sentimentul de care era 
stăpânit este „spaimă”. Dacă i-ar fi cerut cineva să-şi 
denumească emoția, ar fi descris-o drept „încordare”. Toată 
viaţa îi ştiuse pe Tyranni drept suzerani. Tatăl lui, atât de 
viguros şi plin de viaţă cum era, stăpân necontestat al 
propriului său domeniu, ascultat cu respect şi în alte părţi, 
era cuminte şi aproape umil în prezenţa Tyrannienilor. 

Din când în când aceştia veneau în vizite de politeţe la 
Widemos, punând întrebări referitoare la tributul anual pe 
care ei îl numeau impozitare. Fermierul de Widemos 
răspundea de strângerea şi predarea acestor fonduri din 


partea planetei Nephelos şi Tyrannienii îi controlau de 
formă registrele. 

Fermierul în persoană îi întâmpina la coborârea de pe 
micile lor nave. La prânz şi la cină se aşezau în capul mesei 
şi erau serviţi primii. Când vorbeau ei, orice altă 
conversaţie înceta brusc. 

Încă de copil, Biron se întrebase de ce asemenea oameni 
mărunţei şi pociţi trebuiau trataţi cu atâta deferentă, dar 
când s-a făcut mare a aflat că ei erau faţă de tatăl lui ceea 
ce era acesta faţă de un văcar de rând. Ba chiar învățase şi 
el să le vorbească blând şi politicos şi să li se adreseze cu 
titlul de „excelenţă”. 

Atât de bine învățase lecţia încât acum, când era 
confruntat cu unul dintre suzerani, unul dintre Tyrannienl. 
Simţea că tremură de încordare. 

Nava pe care o considerase temniţă pentru el chiar căpătă 
oficial această semnificaţie în ziua debarcării pe Rhodia. 
Sunaseră la uşa cabinei lui şi doi membri vânjoşi ai 
echipajului intraseră şi-l flancaseră. Căpitanul, venit în 
urma lor, îi spusese cu glas neutru: 

— Biron Farrill, te iau în detenţie preventivă pe baza 
autorităţii încredințate mie în calitate de căpitan al acestei 
nave şi te rețin pentru anchetare de către Comisarul 
Marelui Rege. 

Şi Comisarul era acest Tyrannian mărunţel, aşezat acum 
dinaintea lui, cu aerul absent şi indiferent. „Marele Rege” 
era Hanul Tyrannienilor, care mai locuia încă în legendarul 
palat de piatră de pe planeta natală a Tyrannienilor. 

Biron aruncă pe furiş o privire în jur. Din punct de vedere 
fizic nu era supus nici unui fel de constrângere, dar era 
flancat de câte doi paznici în uniforma albastră a Poliţiei 
Externe Tyranniene. Erau înarmaţi. Un al cincilea, cu trese 
de maior, era aşezat lângă biroul Comisarului. 

Acum Comisarul i se adresă pentru prima dată. 

— După cum poate ai aflat (avea glasul subţire şi strident), 
fostul Fermier de Widemos, tatăl dumitale, a fost executat 


ca trădător. 

Ochii lui inexpresivi îl priveau drept în ochi pe Biron. Sar fi 
zis că altceva decât blândeţe şi bunăvoință nu poţi citi în ei. 
Biron rămase impasibil. Îl necăjea faptul că nu putea face 

nimic. Ar fi fost mult mai plăcut să poată urla la ei, să dea 
din mâini, dar asta nu l-ar fi înviat pe tatăl său. Se gândi că 
ştie motivul pentru care Comisarul a făcut această 
declaraţie iniţială. Era menită să-i înfrângă orice rezistenţă, 
să-l facă să se predea cu totul. Ei bine, n-aveau să 
izbutească. 

Rosti cu glas egal: 

— Sunt Biron Malaine de pe Pământ. Dacă-mi puneţi la 
îndoială identitatea aş vrea să iau legătura cu Consulul 
Terestru. 

— A, da, dar deocamdată ne aflăm într-un stadiu neoficial. 
Spui că eşti Biron Malaine de pe Pământ Şi totuşi Aratap 
arătă hârtiile din faţa lui - avem aici scrisori pe care le-a 
trimis Fermierul de Widemos fiului său. Avem aici o chitanţă 
de înregistrare la Colegiu, precum şi bilete de la serbarea 
de stârşit de an pe numele Biron Farrill. Au fost găsite în 
bagajele dumitale. 

Biron simţi că-l copleşeşte deznădejdea, dar încercă să n-o 
arate: 

— Bagajele mi-au fost percheziţionate ilegal şi deci neg că 
puteţi folosi hârtiile acestea drept probe. 

— Domnule Farrill sau Malaine, nu suntem într-un 
tribunal. Dar cum le explici totuşi? 

— Dacă s-au găsit în bagajele mele, înseamnă că le-a 
strecurat altcineva acolo. 

Comisarul nu mai insistă, iar Biron rămase uluit. 
Afirmațiile lui păreau atât de şubrede, de-a dreptul stupide. 
Şi totuşi, Comisarul nu le comentă în nici un fel, doar 
ciocăni uşurel cu degetul în capsula neagră. 

— Şi această recomandare către Directorul din Rhodia? 
Nici asta nu e a dumitale? 


— Ba da, aceea e a mea, spuse Biron, căci plănuise încă de 
la început să recunoască, de vreme ce recomandarea nu-i 
pomenea numele. Reluă: Există un complot de asasinare a 
Directorului. 

Se opri, înspăimântat. Suna atât de neconvingător 
începutul discursului pe care-l pregătise cu atâta grijă. 
Oare Comisarul nu-l zâmbea cam cinic? 

Nu, Aratap oftă pur şi simplu şi apoi, cu nişte gesturi iuți, 
de om experimentat, îşi scoase lentilele de contact, le puse 
cu grijă într-un pahar cu soluţie salină de pe birou. Nude, 
pupilele lui păreau uşor apoase. 

— Şi dumneata ai aflat de acest complot? îl întrebă. Chiar 
acolo departe, pe Pământ, la o distanţă de cinci sute de ani- 
lumină? Şi poliţia noastră de aici de pe Rhodia n-a auzit de 
aşa ceva. 

— Poliţia e aici, pe când complotul se pune la cale pe 
Pământ. 

— Înţeleg. Şi dumneata eşti agentul lor? Sau vrei să-l 
avertizezi pe Hinhk împotriva lor? 

— Bineînţeles că a doua variantă e corectă. 

— Serios? Şi pentru ce vrei să-l avertizezi? 

— Pentru răsplata substanţială pe care mă aştept că o voi 
primi. Aratap zâmbi: 

— Ei, cel puţin asta sună a adevăr şi dă oarecare lustru de 
veridicitate afirmațiilor dumitale anterioare. Dar care sunt 
amănuntele complotului de care vorbeşti? 

— Asta nu pot să-i spun decât Directorului. 

Un moment de şovâăială, apoi Aratap dădu din umeri: 

— Mă rog. Pe Tyranneni nu-i interesează politica locală şi 
nu se preocupă de ea. O să-ţi aranjăm o întrevedere cu 
Directorul şi asta o să fie contribuţia noastră la securitatea 
lui. Oamenii mei o să te reţină până când ţi se vor aduce 
bagajele, iar apoi vei fi liber să pleci. Luaţi-l de-aici! 

Această replică era adresată ostaşilor înarmaţi care 
plecară cu Biron. Aratap îşi puse la loc lentilele de contact 


şi asta îndepărtă imediat aerul acela de vagă ineficientă pe 
care-l sugerase lipsa lor. 

Îi spuse maiorului care rămăsese pe loc: 

— Cred că n-ar trebui să-l scăpăm din ochi pe tânărul 
Farrill. Ofiţerul aprobă scurt din cap: 

— Perfect! O clipă mi s-a părut că o să vă lăsaţi păcălit. Mie 
povestea lui mi s-a părut de-a dreptul incoerentă. 

— Aşa şi era. Tocmai de aceea îl putem manevra 
deocamdată. Toţi fraierii tineri care învaţă câte ceva despre 
intrigile interstelare de prin filmele video de spionaj sunt 
uşor de manipulat. Fireşte că el este fiul fostului Fermier. 

Era rândul maiorului să şovăie: 

— Sunteţi sigur? Nu avem împotriva lui decât o acuzaţie 
vagă şi nesatisfăcătoare. 

— Adică vrei să spui că s-ar putea de fapt să fie nişte 
dovezi fabricate? În ce scop? 

— S-ar putea să fie vorba doar de o momeală, de un agent 
sacrificat pentru a ne abate atenţia de la un Biron Farrill 
adevărat care e în altă parte. 

— Nu. Asta e o ipoteză prea teatrală, trasă de păr Şi pe 
urmă, avem şi un fotocub. 

— Cum? Al băiatului? 

— Al fiului Marelui Fermier. Vrei să-l vezi? 

— Fireşte. 

Aratap ridică prespapierul de pe birou. Era un cub simplu 
de sticlă, cu latura cam de 7-8 centimetri, negru şi opac. 

— Aveam de gând să-l confrunt cu imaginea, dacă ar fi fost 
soluţia cea mai bună, zise Aratap. E un procedeu foarte 
isteţ, domnule Maior. Nu ştiu dacă eşti la curent cu el. A fost 
pus la punct de curând pe undeva prin lumea interioară. 
Din afară pare să fie doar un fotocub banal, dar când îl 
întorci cu fundu-n sus se produce automat o rearanjare a 
moleculelor, care-i dă opacitate totală. E o sculă straşnică. 

Întoarse cubul cu susul în jos. Opacitatea se tulbură puţin, 
apoi se limpezi încet ca un val de ceaţă neagră, care se 


subţiază şi se răsfiră în bătaia vântului. Aratap îl privi calm 
cu mâinile încrucişate pe piept. 

Şi apoi se făcu limpede ca lacrima şi dinăuntrul lui zâmbi 
strălucitor un chip tânăr, precis conturat şi foarte viu, prins 
şi imortalizat de-a pururi într-un instantaneu. Aratap zise: 

— Un obiect aflat printre lucrurile fostului Fermier. Ce 
părere ai? 

— Fără îndoială că este tânărul nostru. 

— Da. Funcţionarul Tyrannian privi meditativ fotocubul. 
Ştii, folosind acelaşi procedeu, nu văd de ce nu s-ar putea 
băga în acelaşi cub şi şase fotografii. Are şase laturi şi 
aşezând cubul pe rând pe fiecare dintre ele se pot induce 
noi orientări moleculare. Şase fotografii legate între ele, 
trecând de la una la alta pe măsură ce întorci cubul, un 
fenomen static devenit dinamic şi căpătând o nouă viziune 
şi perspectivă. Ştii, domnule Maior, ar putea deveni o nouă 
formă de artă, adăugă el cu un entuziasm crescând. 

Dar Maiorul, tăcut, avea un aer puţin dispreţuitor aşa că 
Aratap îşi părăsi reflecţiile artistice pentru a-i spune brusc: 

— Va să zică o să-l ţii sub supraveghere pe Farrill? 

— Fireşte. 

— Nu-l scăpa din ochi nici pe Hinrik. 

— Pe Hinrik? 

— Bineînţeles. Ăsta e şi scopul pentru care l-am lăsat liber 
pe băiat. Vreau să capăt răspuns la câteva întrebări. De ce 
se întâlneşte Farrill cu Hinrik? Ce legătură e între ei? 
Răposatul Fermier n-a jucat singur jocul, A fost - trebuie să 
fi fost - îndărătul lor o conspirație bine organizată. Şi 
deocamdată nu am izbutit să prindem firele acestei 
conspirații. 

— Bine, dar e imposibil să fie implicat Hinrik. Îi lipseşte 
inteligenţa necesară, chiar dacă nu i-ar lipsi curajul. 

— De acord. Dar tocmai pentru că e pe jumătate cretin le 
poate servi drept unealtă. Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci 
înseamnă că reprezintă un punct slab în planul nostru. În 


mod evident, nu ne putem îngădui să neglijăm această 
eventualitate. 

Făcu un gest absent; Maiorul salută milităreşte, se răsuci 
pe călcâie şi plecă. 

Aratap oftă, învârti gânditor în mână fotocubul şi se uită 
cum negreala revine ca un val de cerneală. 

Viaţa fusese mai simplă pe vremea tatălui său. A zdrobi o 
planetă era un gest care avea în el o măreție sălbatică; în 
schimb, această manipulare grijulie a unui tânăr neştiutor 
era o simplă cruzime. Şi totuşi, era o necesitate. 

5. CAPUL NU STĂ LINIŞTIT PE UMERI. 

În comparaţie cu Pământul, Directoratul Rhodia nu este 
vechi, ca habitat pentru homo sapiens. Nu e vechi nici 
măcar în comparaţie cu lumile constelaţiei Centaurului sau 
ale lui Sirius. De pildă, planetele lui Arcturus fuseseră 
colonizate deja de două secole când primele astro-nave 
dădură roată pe lângă Nebuloasa Cap de Cal pentru a 
descoperi îndărătul ei un întreg cuib de sute de planete cu 
oxigen şi apă. Erau strânse laolaltă ca ciorchinii şi au 
constituit o adevărată descoperire căci, deşi planetele 
împânzesc spaţiul cosmic, prea puţine din ele pot satisface 
necesităţile chimice ale organismului uman. 

În Galaxie sunt între o sută şi două sute de miliarde de 
stele strălucitoare şi cam cinci sute de miliarde de planete. 
Unele dintre acestea au o gravitație cu cel puţin douăzeci la 
sută mai mare decât cea a Pământului, pe când la altele 
gravitația reprezintă mai puţin de şaizeci la sută. Ca atare, 
până la urmă, nu pot fi locuite pe termen lung. Unele sunt 
prea fierbinţi, altele prea reci. Unele au atmosferă otrăvită. 
Au fost depistate atmosfere planetare constând în mare 
măsură sau chiar în întregime din neon, metan, amoniu, 
clor - şi chiar tetrafluorură de siliciu. Unele planete nu au 
apă, ba chiar s-au descris câteva ale căror oceane sunt 
alcătuite din bioxid de sulf aproape pur. Altele nu au 
carbon. 


Oricare dintre aceste deficienţe este suficientă pentru a 
împiedica desfăşurarea vieţii pe cele mai multe dintre ele. 
Practic, doar o lume din o sută de mii poate fi locuită. Şi 
totuşi se estimează că rămân vreo patru milioane de lumi 
pe care viaţa este posibilă. 

Numărul exact al acelora care sunt efectiv ocupate este 
discutabil. Conform Almanahului Galactic, care recunoaşte 
că se bazează pe date incomplete, Rhodia era cea de a 
1098-a lume colonizată de om. 

Dar ca o ironie a sorții, Tyrann, care până la urmă a 
cucerit Rhodia, a fost a 1099-a. 

Tipicul desfăşurării evenimentelor istorice în Regiunea 
Trans-Nebulară semăna în mod tulburător cu ceea ce se 
întâmplase şi în alte părţi în perioada de dezvoltare şi 
expansiune. Republicile planetare se înfiinţau una după 
alta, într-un ritm rapid, autoritatea fiecărui guvern fiind 
limitată la propria sa lume. Cu o economie în expansiune, 
planetele învecinate au fost colonizate şi integrate în 
societatea mamă. S-au înfiinţat mici „imperii” care, în mod 
inevitabil, au intrat în conflict unul cu altul. 

Hegemonia asupra regiunilor mai ample a fost stabilită 
mai întâi de primul dintre aceste guverne, apoi de altul, 
depinzând de soarta schimbătoare a războiului şi de 
fluctuațiile conducerii. 

Numai Rhodia şi-a menţinut o stabilitate mai îndelungată, 
sub dinastia capabilă a Hinriazilor. Era pornită bine pe 
drumul instituirii în cele din urmă a Imperiului Trans- 
Nebular peste vreun veac sau două, când s-au ivit 
Tyrannienii şi au făcut treaba în numai zece ani. 

E o ironie a soartei că au fost Tyrannienii. Până atunci, în 
decursul a şapte sute de ani de existenţă, Iyrann nu făcuse 
altceva decât să-şi menţină o autonomie precară, în special 
datorită faptului că nimeni nu râvnea la peisajul său sterp 
care, din pricina penuriei de apă planetară, era în mare 
măsură un deşert. 


Dar chiar şi după venirea Tyrannienilor, Directoratul 
Rhodiei a rămas în fiinţă. Ba chiar a şi crescut. Hinriazii se 
bucurau de popularitate, aşa că existenţa lor a slujit drept 
un mijloc foarte facil de control. Tyrannienilor nu le păsa 
cine primeşte ovaţiile şi aplauzele, atâta vreme cât ei 
primeau impozitele. 

Fireşte, Directorii nu mai erau Hinriazii de pe vremuri. 
Directoratul fusese întotdeauna o funcţie electivă în cadrul 
familiei, pentru ca cei mai capabili să poată fi aleşi. În 
acelaşi scop fuseseră încurajate adopţiunile în cadrul 
familiei. 

Dar acum Tyrannienii puteau influenţa alegerile din alte 
motive şi cu douăzeci de ani înainte, de exemplu, fusese 
ales Director Hinrik (al cincilea descendent purtând acest 
nume). Pentru Tyrannieni alegerea păruse utilă. 

În momentul alegerii sale, Hinrik fusese un bărbat frumos 
şi încă şi acum era o prezenţă impresionantă când se 
adresa Consiliului Rhodian. Părul îi încărunţise frumos dar 
mustaţa deasă rămăsese, în mod surprinzător, la fel de 
neagră ca ochii fiicei lui. 

În momentul acesta vorbea cu fiica lui, care era furioasă. 
Era doar cu două degete mai mică decât el ca statură, iar 
Directorul avea aproape un metru optzeci. Era o fetişcană 
brunetă cu ochi negri şi tare focoasă, dar în momentul 
acesta chipul îi era întunecat ca smoala. 

Striga pentru a nu ştiu câta oară: 

— Nu pot s-o fac! Şi nu vreau! 

— Bine, Arta, Arta, spuse Hinrik, dar nu eşti rezonabilă! 
Eu ce pot să fac? Ce să mă fac? În situaţia mea, ce-mi 
rămâne de ales? 

— Dacă ar mai fi trăit mama, ea ar fi găsit o cale de 
scăpare. Şi începu să bată nervos din picior. Numele ei 
întreg era Artemisia, un nume regal, care fusese purtat de 
cel puţin o descendentă feminină a Hinriazilor în fiecare 
generaţie. 


— Da, da, nu mă îndoiesc de asta. Cerul să mă 
binecuvânteze! Doamne, ce tărie de caracter mai avea 
mama ta! Sunt momente când tu pari să fii doar fiica ei, şi 
câtuşi de puţin a mea. Dar cu siguranţă, Arta, că nu i-ai 
acordat băiatului nici o şansă. Nu i-ai observaT. ĂĂ. 
Calitățile? 

— Care sunt alea? 

— Cele care. 

Şi făcu un gest vag, se gândi puţin, apoi renunţă. Se 
apropie de ea şi i-ar fi pus pe umăr o mână consolatoare, 
dar ea se eschivă şi se îndepărtă de el, fâlfâindu-şi rochia 
stacojie. 

— Am petrecut o seară cu el, zise ea furioasă, şi a încercat 
să mă sărute. A fost ceva dezgustător! 

— Bine, draga mea, dar toată lumea se sărută. Doar nu 
mai suntem pe vremea bunicii tale - a cărei memorie o 
respectăm. Sărutările nu sunt nimic - mai puţin decât 
nimic. Sânge tânăr, Arta, sânge tânăr! 

— Aiurea! Singura dată când pişpirică ăsta scârbos a avut 
în el sânge tânăr în ultimii cincisprezece ani a fost imediat 
după o transfuzie. E mai mic decât mine cu zece centimetri, 
tată. Cum pot să ies eu în public cu un pigmeu? 

— Dar e un om important, chiar foarte important! 

— Asta nu-l face nici cu un deget mai înalt! E crăcănat, aşa 
cum sunt toţi, şi-i miroase gura. 

— Îi miroase gura? 

Artemisia strâmbă din nas spre lui tatăl său: 

— Da, chiar aşa e. Are o duhoare neplăcută. M-a scârbit şi 
i-am spus-o. 

O clipă lui Hinrik îi căzu falca şi rămase mut, după care 
spuse aproape în şoaptă: 

— I-ai zis-o? Adică ai sugerat că un înalt funcţionar de la 
Curtea Regală din Tyrann ar putea avea vreo trăsătură 
personală neplăcută? 

— Ce să fac? Am şi eu nas, nu? Când s-a apropiat prea 
mult m-am împotrivit şi l-am împins. Grozavă postură de 


bărbat pe care să-l admiri! A căzut pe spate cu picioarele în 
sus. 

Şi făcu un gest cu mâna ca să ilustreze situaţia, dar Hinrik 
nu-l mai sesiză; gemând, se ghemui şi-şi acoperi faţa cu 
mâinile. Privind jalnic printre degete începu să se 
tânguiască: 

— Şi acum ce o să se întâmple? Cum ai putut să te porţi 
aşa? 

— Nu mi-a slujit la nimic. Ştii ce-a zis? Ştii ce-a zis? Ei 
bine, a fost ultima picătură. Le-a pus capac la toate. Atunci 
am hotărât în mintea mea că nu-l suport nici dacă ar fi înalt 
de trei metri. 

— DaR. DaR. Ce-a zis? 

— A zis - parcă vorbea direct dintr-o casetă video, tată. A 
zis: „Ha! Ce fetişcană voluntară! Îmi place cu atât mai 
mult!” Şi au venit doi servitori să-l ajute să se ridice în 
picioare. Dar n-a mai îndrăznit să-mi sufle în faţă. 

Hinrik se făcu mic de tot pe scaun, se aplecă înainte şi o 
privi cu gravitate pe Artemisia: 

— Bine, dar te-ai putea preface că te măriţi cu el, nu? N-ar 
fi aşa, chiar de-adevăratelea. De ce n-ai face-o pur şi simplu 
din raţiuni de natură politică. 

— Cum adică nu de-adevăratelea, tată? În timp ce semnez 
contractul cu mâna dreaptă, cu stânga să fac semn că nu? 

Hinrik păru încurcat: 

— A, nu, nu, fireşte că nu. La ce-ar servi? Cum ar putea 
schimba gestul mâinii stângi valabilitatea contractului? Zău, 
Arta, mă şi mir de atâta prostie din partea ta. 

Artemisia oftă. 

— Atunci ce vrei să spui? 

— Cum ce? Vezi, ai stricat lucrurile. Nu mai izbutesc să mă 
concentrez ca lumea când te cerţi cu mine. Ce spuneam? 

— Că trebuie doar să mă prefac că mă mărit, sau ceva în 
genul ăsta. Ai uitat? 

— A, da, adică vreau să spun că nu e nevoie să iei lucrurile 
prea în serios, înţelegi? 


— Presupun că vrei să spui că pot să-mi iau amanți. Hinrik 
se încorda şi se încruntă: 

— Arta! Te-am crescut ca o fată modestă, demnă şi 
respectuoasă. Şi mama ta te-a educat la fel. Cum poţi să 
spui asemenea lucruri? E o ruşine. 

— Dar nu asta vroiai să zici? 

— Eu am voie s-o spun. Sunt bărbat în toată firea. O fată 
ca tine n-ar trebui să repete asemenea vorbe. 

— Ei bine, le-am repetat şi acum sunt spuse pe faţă, N-am 
nimic împotriva amanţilor. Probabil va trebui să am nişte 
amanți, dacă sunt silită să mă căsătoresc din raţiuni de stat, 
dar există totuşi anumite limite. Îşi puse mâinile în şolduri şi 
mânecile bufante ale rochiei îi căzură de pe umerii 
bronzaţi. Şi între doi amanți ce să mă fac? El tot o să fie 
soţul meu şi tocmai gândul ăsta nu-l pot suporta. 

— Bine, draga mea, dar e bătrân. Viaţa cu el o să fie 
scurtă. 

— Dar nu destul de scurtă. Mulţumesc. Acum cinci minute 
avea sânge tânăr. Ai uitat? 

Hinrik desfăcu braţele în lături şi apoi le lăsă să cadă: 

— Arta, omul ăsta e Tyrannian şi încă unul puternic. 
Mirosul lui place la curtea Marelui Han. 

— N-are decât să-i placă Hanului. Foarte probabil că aşa 
stau lucrurile, căci nu m-ar mira să miroasă şi el, Hinrik 
rămase cu gura căscată de groază. Cu un gest automat se 
uită peste umăr şi apoi zise cu glas răguşit: 

— Să nu mai spui asemenea lucruri. 

— Ba am să le spun dacă am chef. Şi pe urmă. Individul a 
avut deja trei neveste. Nu Hanul, tipul cu care vrei să mă 
măriţi. 

— Dar acelea sunt moarte, explică serios Hinrik. Zău, Arta, 
ele nu mai sunt în viaţă. Alungă-ţi gândul ăsta. Cum îţi 
închipui că mi-aş putea lăsa fata să se mărite cu un bigam? 
Îi vom cere să ne arate documente. S-a căsătorit cu ele 
succesiv, nu simultan, şi acum sunt moarte, moarte de tot, 
toate trei. 


— Nici nu-i de mirare. 

— Ah, bietul de mine, ce să mă fac? Se mai strădui o dată 
să-şi recapete demnitatea: Arta, ăsta e preţul pe care-l 
plăteşti pentru că aparţii familiei Hinriazilor şi eşti fiică de 
Director. 

— Dar n-am cerut eu nici să fiu Hinriadă, nici să fiu fiică de 
Director. 

— Asta n-are nici o importanţă. E doar vorba de faptul că 
istoria întregii Galaxii arată că sunt ocazii când raţiuni de 
stat, securitatea planetelor, interesele superioare ale 
oamenilor cer cA. Ăă. 

— Ca o biată fată să se prostitueze. 

— Vai ce vulgaritate! Într-o bună zi, ştii,. Într-o bună zi o să 
spui asemenea vorbe şi în public. 

— Păi asta e realitatea. Asta-mi ceri, dar nu vreau s-o fac. 
Mai bine mor. Mai bine fac altceva. Şi am să fac. 

Directorul se ridică în picioare şi întinse braţele către ea. 
Îi tremurau buzele şi nu mai putea scoate nici un cuvânt. 
Fata se repezi la el izbucnind în plâns şi se lipi de el cu 
disperare. 

— Nu pot, tăticule, nu pot. Te rog, nu mă sili. El o mângâie 
cu gesturi stângace: 

— Păi dacă nu te măriţi cu el, cine ştie ce-o să se întâmple! 
Dacă nu facem pe placul Tyrannienilor, au să mă dea afară, 
au să mă arunce în temniţă, poate chiar o să mă exe. Îşi 
muşcă limba. Sunt vremuri foarte nefericite, Arta - foarte 
nefericite. Marele Fermier de Widemos a fost condamnat 
săptămâna trecută şi sunt convins că l-au şi executat. Îl mai 
ţii minte, Arta? A fost la noi la Curte acum o jumătate de an. 
Un bărbat voinic, cu capul rotund şi ochii duşi în orbite. La 
început te-ai speriat de el. 

— Mi-aduc aminte. 

— Ei bine, probabil că e mort. Şi cine ştie cui îi vine 
rândul! Poate mie? Poate acum e rândul bietului tău tată, 
nevinovatului tău tată. Sunt vremuri foarte rele. A fost la 
noi la Curte şi ăsta e un motiv de mare suspiciune. 


Brusc fata se desprinse din îmbrăţişare: 

— Ce fel de suspiciune? Doar n-ai fost complice cu el, nu? 

— Cine, eu? Fireşte că nu. Dar dacă.-l insultăm pe faţă pe 
Hanul din Tyrann, refuzând o alianţă cu unul dintre favoriţii 
lui, s-ar putea să le vină în minte chiar şi una ca asta. 

Şi Hinrik începu să-şi frângă manile până când îl 
întrerupse bâzâitul atenuat al sistemului de comunicare. 
Tresări neliniştit: 

— Mă duc să vorbesc din camera mea. Iu odihneşte-te. O 
să te simţi mai bine după ce tragi un pui de somn. Ai să vezi, 
ai să vezi. Acum eşti puţin prea nervoasă. 

Artemisia privi în urma lui şi se încruntă. Rămase pe 
gânduri şi câteva minute doar ridicarea uşoară a sânilor 
arăta că mai trăieşte. 

Se auziră tropăituri la uşă şi ea întoarse capul. 

— Ce este? 

Tonul îi era mai aspru decât intenţionase. Era Hinrik, cu 
faţa albă de spaimă: 

— M-a sunat Maiorul Andros. 

— De la Poliţia Externă? 

Hinrik nu putu decât să încuviinţeze din cap. Artemisia 
începu să strige: 

— Sper că n-a vrut să. 

Făcu o pauză nevrând să exprime în cuvinte gândul 
îngrozitor, dar aşteptă degeaba o lămurire. 

— A venit în audienţă un tânăr. Nu-l cunosc. Ce să caute 
aici? Vine de pe Pământ. 

Abia mai răsufla şi se clătina pe picioare în timp ce vorbea, 
de parcă i s-ar fi învârtit mintea, şi nu i-ar fi putut urmări 
rotaţiile. Fata se repezi şi-l apucă de cot, spunându-i cu 
asprime: 

— Stai jos, tată! Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Îl luă în braţe şi panica de pe chipul tatălui se mai stinse. 

— Nu prea ştiu nici eu exact, spuse el în şoaptă. Vine aici 
un tânăr cu amănunte referitoare la un complot împotriva 
vieţii mele. A vieţii mele şi ei îmi spun că ar trebui să-i dau 


ascultare. Zâmbi prosteşte: Oamenii mă iubesc. Nimeni n-ar 
vrea să mă ucidă. Sau poate.? Cine ştie? 

O privea plin de nerăbdare aşteptând vorbele ei, drept 
care se mai relaxa când ea spuse: 

— Bineînţeles că nimeni n-ar vrea să te omoare. Dar apoi 
se încorda din nou şi întrebă cu spaimă: 

— Crezi că ar putea fi ei? 

— Care ei? 

Se apropie de urechea ei şi-i şopti: 

— Tyrannienii. Fermierul de Widemos a fost ieri aici şi 
între timp l-au ucis. Vocea i se făcu tot mai piţigăiată: Iar 
acum au trimis pe cineva să mă omoare. 

Artemisia îl apucă de umăr atât de tare încât mintea lui se 
concentra asupra durerii resimţite. Artemisia îi spuse: 

— Tată! Stai liniştit! Taci! Ascultă-mă pe mine. Nimeni nu 
vrea să te omoare. Fermierul a fost aici acum şase luni. Ai 
uitat? Nu mai ţii mine ce a fost acum şase luni? Gândeşte- 
te! 

— A trecut atâta vreme? şopti Directorul. Da, da, probabil 
că aşa e. 

— Acum stai aici şi odihneşte-te. Eşti surmenat. Am să-l 
primesc chiar eu pe tânăr şi apoi am să-l aduc la tine dacă 
nu e nici o primejdie. 

— Chiar aşa, Arta? Vrei să fii atât de bună? Unei femei n-o 
să-i facă el rău. Sigur că n-o să-i facă vreun rău unei femei. 

Fata se aplecă deodată şi-l sărută pe obraji: 

— Ai grijă îi murmură el şi închise obosit ochii. 

6. CINE POARTĂ COROANA? 

Biron Farrill aştepta neliniştit într-una din clădirile 
exterioare ale Complexului Palatului. Pentru prima dată în 
viaţă se simţea descumpănit, cu sentimentul că e un biet 
provincial. 

Clădirea Widemos, în care crescuse el, îi păruse foarte 
frumoasă, iar acum în memorie îi apărea mai degrabă ca 
având o strălucire. Liniile ei arcuite, ornamentele 


filigranate, foişoarele de forme ciudate, rafinatele „ferestre 
false”. Tresări amintindu-şi de ele. 

Dar acest palat, acesta era altfel. 

Ansamblul arhitectonic al Palatului din Rhodia nu era doar 
o îngrămădire de clădiri făcute cu ostentaţie de stăpânii 
mărunți ai unui regat de văcari; şi nici expresia 
copilărească a unei lumi în declin, muribundă. Întruchipa în 
piatră punctul culminant al dinastiei Hinriazilor. 

Clădiri solide şi liniştite, cu linii drepte şi verticale alungite 
spre centrul fiecărei construcţii, dar evitând aspectele 
efeminate precum liniile curbe. Aveau o masivitate dură, şi 
totuşi se ridicau către un punct culminant, care-l copleşea 
pe privitor fără ca acesta să-şi dea seama de la prima 
vedere. Erau clădiri distante, mândre, care dădeau 
impresia de siguranţă. 

Şi, cum era fiecare dintre ele, tot aşa se prezenta şi 
întregul complex, uriaşul Palat Central devenind un apogeu. 
Una câte una, până şi puţinele artificii păstrate în 
bărbătescul stil rhodian fuseseră eliminate. Înseşi 
„ferestrele false”, atât de preţuite ca podoabe dar atât de 
inutile într-o clădire cu iluminare şi ventilaţie artificiale, 
fuseseră înlăturate. Şi, într-un fel, fără să se piardă nimic. 

Totul era numai linii şi planuri, o abstracţiune geometrică 
ce-ţi îndrepta ochii în sus către cer. 

Maiorul Tyrannian se opri o clipă lângă el înainte de a 
părăsi încăperea interioară. 

— O să fiţi primit imediat, îi spuse. 

Biron încuviinţă din cap şi, după puţină vreme, pocni din 
călcâie în faţa lui un bărbat voinic, într-o uniformă stacojie 
cu dungi maro deschis. Biron avu brusc revelaţia faptului că 
cei care deţin puterea n-au nevoie să se îmbrace ostentativ, 
ci se mulţumesc cu culori stinse. Îşi aminti de protocolul de 
o strălucire orbitoare din viaţa unui Mare Fermier şi-şi 
muşcă buzele gândindu-se la inutilitatea lui. 

— Biron Malaine? întrebă ofiţerul rhodian şi Biron se 
ridică să-l urmeze. 


Exista un mic vagon strălucitor suspendat delicat de 
forţele diamagnetice pe o singură bară de metal roşiatic. 
Biron nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Avu o ezitare 
înainte de a se urca în vehicul. 

Cabina, în care nu încăpeau decât cinci, cel mult şase 
persoane, se legăna în bătaia vântului, o lacrimă graţioasă 
care reflecta strălucirea minunată a soarelui din Rhodia. 
Şina unică era subţire, ca un cablu, şi trecea pe sub vehicul 
fără să-l atingă. Biron se aplecă şi văzu peste tot cerul 
albastru. O clipă, în timp de privea, o suflare mai puternică 
de vânt ascendent ridică vehiculul, care pluti cam la două 
degete deasupra şinei, de parcă ar fi fost cuprins de dorinţa 
de a se avânta în zbor şi s-ar fi luptat cu forţa invizibilă 
care-l reţinea. Apoi pluti înapoi către şină, tot mai aproape, 
foarte aproape, dar fără s-o atingă. 

— Urcaţi-vă, spuse impacientat paznicul din spatele lui, şi 
Biron urcă două trepte şi intră în cabină. 

Scăriţa mai zăbovi atât cât să urce şi paznicul, apoi se 
ridică uşor, fără zgomot, integrându-se perfect în caroseria 
aerodinamică a vehiculului. 

Biron îşi dădu imediat seama că opacitatea exterioară a 
cabinei era o simplă iluzie. De îndată ce păşi înăuntru, se 
găsi într-un fel de balon transparent. Prin deplasarea unei 
mici manete, vehiculul fu propulsat înainte şi în sus. Urca 
uşor înălțimile, străpungând aerul care şuiera lateral. O 
clipă Biron prinse panorama Ansamblului Palatului din 
vârful unui arc de cerc. 

Clădirile deveniră un întreg splendid (oare să fi fost 
concepute iniţial altfel decât pentru o vedere aeriană?), cu 
o dantelă de fire strălucitoare de aramă de-a lungul cărora 
pluteau grațios alte vehicule-balon. 

Se simţi împins înainte şi cabina se opri balansându-se. 
Drumul durase mai puţin de două minute. 

Dinaintea lui era o uşă deschisă. Intră şi ea se închise în 
urma lui. Nu era nimeni în încăperea micuță şi goală. 
Deocamdată nu-l ameninţa nimeni, dar asta nu-l făcea să se 


simtă mai bine. Nu îşi făcea nici un fel de iluzii. Din noaptea 
aceea nefericită, se simţise mereu manipulat de alţii. 

Jonti îl plasase pe nava cosmică. Comisarul Tyrannian îl 
plasase aici. Şi fiecare din aceste mişcări îi sporise 
disperarea. 

Era limpede că Tyrannianul nu se lăsase păcălit, gândi 
Biron. Prea îl lăsase uşor să plece. Comisarul ar fi putut să-i 
telefoneze Consulului terestru. Ar fi putut comunica prin 
hiperunde cu Pământul, după cum ar fi putut să-i ia ca 
semne de identificare amprentele retinei. Asemenea lucruri 
erau de rutină; nu se putea să fie o simplă întâmplare 
omiterea lor. 

Îşi aminti cum analizase Jonti lucrurile. Poate că unele 
aspecte erau încă valabile. Tyrannienii n-aveau să-l ucidă pe 
faţă, ca să nu dea naştere unui nou martir. Dar Hinrik era 
marioneta lor, capabil ca şi ei să ordone o execuţie. Şi 
atunci ar fi fost ucis de unul de-al lui, iar Tyrannienii ar fi 
rămas nişte simpli spectatori dispreţuitori. 

Biron strânse tare pumnii. Era înalt şi voinic, dar 
neînarmat. Cei care aveau să-l întâmpine, cu siguranţă că 
purtau blastere şi biciuri neuronice. Se trezi că se lipeşte 
instinctiv cu spatele de perete. 

Se răsuci brusc auzind că se deschide o uşă în stânga lui. 
Bărbatul care intră era înarmat şi în uniformă, dar era 
însoţit de o fată. Încordarea lui Biron mai slăbi. Nu era 
însoţit decât de o fată! Altădată ar fi cercetat-o cu atenţie, 
întrucât aveai la ce privi, dar în momentul respectiv nu era 
decât o simplă fată. 

Se apropiară împreună şi se opriră la o distanţă de vreo 
doi metri. Biron nu-şi putea lua ochii de la blasterul 
gardianului. 

Fata îi spuse acestuia: 

— Mai întâi îi vorbesc eu, domnule Locotenent. 

Când se întoarse către el îi apăru o mică dungă verticală 
între ochi. Îi spuse: 


— Dumneata eşti omul care ştie povestea unui complot 
pentru asasinarea Directorului? 

Biron răspunse: 

— Mi s-a spus că voi putea vorbi cu Directorul. 

— Asta e cu neputinţă. Dacă ai ceva de spus, spune-mi mie. 
Dacă informaţiile dumitale sunt veridice şi utile, vei fi bine 
tratat. 

— Dar îmi permiteţi să vă întreb cine sunteţi? De unde pot 
eu să ştiu că sunteţi autorizată să vorbiţi în numele 
Directorului? 

Fata păru enervată: 

— Sunt fiica lui. Te rog să-mi răspunzi la întrebări. Vii din 
afara Sistemului? 

— Vin de pe Pământ. După o pauză Biron adăugă: Alteță. 
Acest apelativ o încântă: 

— Unde e Pământul? 

— Alteță, e vorba de o mică planetă din Sectorul Sirius. 

— Şi dumneata cum te numeşti? 

— Biron Malaine, Alteță. Îl privi gânditoare: 

— De pe Pământ? Ştii să pilotezi o navă spaţială? 

Lui Biron îi veni să zâmbească. Îl punea la încercare. Ştia 
ea prea bine că navigația cosmică se numără printre 
ştiinţele interzise în lumile controlate de Tyranni. 

Răspunse: 

— Da, Alteță. 

Ar fi putut dovedi această afirmaţie practic dacă-l lăsau să 
trăiască până atunci. Navigaţia cosmică nu era o ştiinţă 
interzisă pe Pământ şi în patru ani puteai învăţa foarte 
multe. 

— Prea bine, îi zise ea. Şi care ţi-e povestea? Biron luă 
repede o hotărâre. Dacă ar fi vorbit numai cu militarul ăla 
din serviciul de gardă, n-ar fi avut curajul. Dar avea în faţă 
o domnişoară şi dacă nu minţea, dacă era într-adevăr fata 
Directorului, putea fi un factor de convingere în avantajul 
lui. 


— Alteță, nu e vorba de nici un complot pentru asasinarea 
Directorului. 

Fata tresări. Se întoarse nervoasă către însoţitorul ei. 

— Domnule Locotenent, vrei să preiei dumneata cazul? 
Stoarce adevărul de la el. 

Biron făcu un pas înainte şi fu întâmpinat de luciul rece al 
blasterului. Se văzu silit să vorbească mai insistent: 

— Staţi, Alteță. Ascultaţi-mă! Era singura cale de a ajunge 
să vorbesc cu Domnul Director. Nu mă înţelegeţi? Ridică 
glasul făcându-l să răsune până la fata care se îndepărta: 
Vă rog, cel puţin să-i spuneţi Excelenței Sale că sunt Biron 
Farrill. Pot să-mi cer dreptul de azil? 

Era un pai foarte subţire de care să se agaţe. Vechile 
obiceiuri feudale îşi pierduseră forţa cu mai multe generaţii 
înainte de apariţia Tyrannienilor. Acum erau lucruri 
arhaice. Dar altceva nu exista. Nimic. 

Fata se întoarse şi ridică din sprâncene: 

— Adică acum pretinzi că faci parte din ordinul 
aristocratic? Acum un minut ziceai că te cheamă Malaine. 

Deodată răsună un glas nou: 

— Aşa şi era, dar cel de-al doilea nume este corect. Într- 
adevăr sunteţi Biron Farrill, dragul meu lord. Bineînţeles că 
sunteţi. Asemănarea este de necontestat. 

În prag apăruse un om mărunţel şi zâmbitor. Ochii lui, 
foarte depărtaţi şi strălucitori, îl măsurau din cap până-n 
picioare pe Biron cu o privire pătrunzătoare, dar şi 
amuzată. Îşi ridică faţa îngustă către cea a lui Biron, cu 
două capete mai înalt decât el, şi-i spuse fetei: 

— Nu-l recunoşti şi tu, Artemisia? 

Artemisia se apropie repede de el, cu glasul emoţionat: 

— Unchiule Gil, ce cauţi aici? 

— Îmi văd de propriile mele interese, Artemisia. Nu uita că 
dacă s-ar produce un asasinat, aş fi cel mai îndreptăţit 
dintre toţi Hinriazii la o posibilă succesiune. Gillbret oth 
Hinriad clipi şi din ochi şi apoi adăugă: Hai, scoate-l de aici 
pe locotenent că nu e nici o primejdie. 


Fata nu băgă în seamă această remarcă şi-l întrebă: 

— lar ai interceptat convorbirile prin sistemul de 
comunicaţii? 

— Bineînţeles. De ce vrei să mă privezi de o distracţie? E 
foarte agreabil să tragi cu urechea. 

— Dacă o să te prindă n-o să mai fie atât de agreabil. 

Riscul face şi el parte din joc, draga mea. E partea lui 
amuzantă. La urma urmei, Iyrannienii nu se dau înapoi de 
la ascultarea convorbirilor din Palat. Nu putem face mai 
nimic fără să prindă ei de veste. Chit pe chit, înţelegi? Dar 
nu mă prezinţi? 

Nu, îi tăie fata vorba. Nu e treaba dumitale. 

— Atunci am să fac eu prezentările. Când i-am auzit 
numele m-am oprit din ascultare şi am venit încoace. 

Trecu pe lângă Artemisia, se apropie de Biron, îl cercetă 
cu zâmbet impersonal şi spuse: Ţi-l prezint pe Biron Farrill. 

— Asta am spus şi eu! protestă Biron, dar rămase atent 
mai ales la locotenent, care încă mai ţinea blasterul în 
poziţie de tragere. 

— Da, dar n-ai adăugat că eşti fiul Fermierului de 
Widemos. 

— Aş fi adăugat, dacă nu mă întrerupeaţi dumneavoastră. 
În orice caz, acum ştiţi totul. Evident că a trebuit să fug de 
Tyran şi asta fără să le spun numele adevărat. 

Biron aşteptă. Simţea că asta este totul. Dacă mişcarea 
următoare nu aducea arestarea lui imediată, mai avea o 
mică şansă. 

Artemisia spuse: 

— Aha, înţeleg. Într-adevăr chestiunea e de competenţa 
Directorului. Deci eşti sigur că nu e vorba de nici un 
complot? 

— Sunt absolut sigur, Alteță. 

— Bine. Unchiule Gil, eşti amabil să rămâi cu domnul 
Farrill? Domnule Locotenent, vii cu mine? 

Biron se simţi slăbit. Ar fi vrut să stea jos, dar nu i se 
adresă nici o invitaţie ori sugestie în acest sens de către 


Gillbret, care-l inspecta ca un medic, cu un fel de interes 
clinic: 

— Fiul Fermierului! Amuzant. 

Biron plecă ochii. Era extenuat de monosilabe prudente şi 
de formulări foarte atente. Zise brusc: 

— Da, fiul Fermierului. E o situaţie congenitală. Vă mai pot 
fi de folos cu ceva? 

Gillbret nu se arătă ofensat. Faţa lui subţire se încreţi ceva 
mai tare pe măsură ce zâmbetul i se lăţea până spre urechi. 
Zise: 

— Da, mi-ai putea satisface curiozitatea. Chiar ai venit să 
ceri azil? Aici? 

— Nu vă supăraţi, domnule, dar aş dori să discut această 
chestiune cu Domnul Director. 

— Haide, haide, tinere, lasă-te de bancuri. Ai să constaţi că 
nu prea ai ce să discuţi cu Directorul. De ce crezică a 
trebuit să ai de-a face adineauri cu fiica lui? Dacă stai să 
judeci mai bine, chestiunea e destul de amuzantă. 

— Chiar totul vi se pare amuzant? 

— De ce nu? Orice atitudine faţă de viaţă e amuzantă. Este 
singurul adjectiv care i se potriveşte. Observă universul, 
tinere. Dacă nu izbuteşti să scoţi nimic amuzant din el, poţi 
să te şi spânzuri, căci nu e mare lucru de capul lui. Dar 
apropo, am uitat să mă prezint. Sunt vărul Directorului. 

Biron spuse cu răceală: 

— Felicitări! 

Gillbret dădu din umeri: 

— Ai dreptate. Nu e nimic impresionant în asta. Şi e foarte 
probabil să rămân tot în această situaţie la nesfârşit, din 
moment ce n-avem nici un asasinat în perspectivă. 

— Afară de cazul când puneţi dumneavoastră la cale 
vreunul. 

— Dragă domnule, dar cât umor ai! Trebuie să te deprinzi 
cu faptul că pe mine nu mă ia nimeni în serios. Observaţia 
mea a fost doar o manifestare a cinismului. Nu cumva-ţi 
închipui că în zilele noastre Directoratul mai valorează 


ceva? Sper că nu crezi că Hinrik a fost întotdeauna astfel? 
N-a fost el niciodată o minte strălucită, dar din an în an 
devine tot mai imposibil. A, dar am uitat că încă nu l-ai 
cunoscut. Stai că ai să-l vezi îndată! Îl aud venind. Când 
vorbeşti cu el, nu uita că este stăpânul celui mai mare 
dintre Regatele Trans-Nebulare. Sper că o să te amuze 
gândul ăsta! 

Hinrik îşi purta demnitatea cu degajarea pe care ţi-o 
aduce experienţa de viaţă. Răspunse la plecăciunea 
ostentativ ceremonioasă a lui Biron cu gradul convenabil de 
condescendenţă. Şi spuse cu oarecare bruscheţe: 

— Şi ce treabă te aduce la noi, domnule? 

Artemisia stătea alături de tatăl său şi Biron observă, cu 
oarecare surprindere, că e foarte frumugşică. 

— Excelenţă, răspunse el, am venit să apăr reputaţia tatei. 
Ştiţi, fireşte, că a fost executat pe nedrept. 

Hinrik se uită într-o parte şi răspunse: 

— Nu l-am prea cunoscut pe tatăl dumitale. A fost de vreo 
două ori pe aici, pe Rhodia. 

Făcu o pauză şi vocea începu să-i tremure: 

— Semeni bine cu el. Foarte bine. Dar ştii, a fost judecat. 
Sau cel puţin aşa-mi închipui. După lege, precis. De fapt, nu 
cunosc amănuntele. 

— Exact, Excelenţă. Dar eu aş vrea să aflu aceste 
amănunte. Sunt sigur că tatăl meu n-a fost un trădător. 

Hinrik îl întrerupse, grăbit: 

— Fiind fiul lui, desigur, e de înţeles că-ţi aperi tatăl, dar 
zău că e greu să discutăm acum chestiuni înalte de stat. De 
fapt, nici nu obişnuiesc. De ce nu vorbeşti cu Aratap? 

— Nu-l cunosc, Excelenţă. 

— Aratap! Comisarul! Comisarul Iyrannian! 

— L-am întâlnit şi el m-a trimis aici. Cu siguranţă veţi 
înţelege că nu îndrăznesc să-i las pe Tyrannieni. 

Dar Hinrik înţepenise. Mâna i se urcase până la buze, 
parcă ar fi vrut să le oprească tremurul, şi ca atare 
cuvintele abia i se mai auzeau: 


— Cine zici că te-a trimis aici, Aratap? 

— A fost necesar să-i spun că. 

— Nu mai repeta ce i-ai spus. Ştiu, zise Hinrik. Nu pot face 
nimic pentru dumneata, FermierE. Ăăă. Domnule Farril! Nu 
e numai în jurisdicţia mea. Consiliul Executiv - Arta, nu mă 
mai trage aşa. Cum pot să fiu atent la ce vorbesc dacă-mi 
distragi atenţia? Trebuie consultat Consiliul. Gillbret! Vrei 
să te ocupi tu de primirea domnului Farrill? Am să văd ce se 
poate face. Da, da, chiar aşa, am să consult Consiliul 
Executiv. Formele legate, înţelegi dumneata. Foarte 
importante. Da, da, foarte importante. 

Şi se răsuci pe călcâie, mormăind ceva. 

Artemisia mai zăbovi o clipă şi-i atinse braţul lui Biron: 

— Un moment. Era sinceră declaraţia dumitale că ştii să 
pilotezi o navă cosmică? 

— Da, foarte sinceră, îi spuse Biron, şi-i zâmbi. 

După o clipă de şovăială, ea îi întoarse zâmbetul făcând 
gropiţe în obraji. Apoi se adresă unchiului: 

— Unchiule Gillbret, vreau să-ţi vorbesc mai târziu. 

Ea se grăbi să iasă. Biron privi în urma ei până când îl 
trase de mânecă Gillbret. 

— Presupun că ţi-e foame, poate ţi-e sete? Nu vrei să te 
speli? îl întrebă Gillbret. Presupun că lucrurile obişnuite în 
viaţă trebuie să continue, nu? 

— Da, şi vă mulţumesc. 

Biron scăpase deja de încordare. O clipă se simţi aproape 
relaxat, admirabil. Fata era frumuşică. Chiar foarte 
frumuşică. 

Dar Hinrik era tot încordat. În apartamentul lui retras, 
gândurile îl copleşeau într-o cavalcadă febrilă. Oricât de 
tare se străduia, nu putea scăpa de concluzia inevitabilă. 
Era o capcană! Omul fusese trimis de Aratap şi asta era o 
cursă! 

Îşi îngropă capul în mâini ca să potolească şi să acopere 
bubuiturile din urechi şi apoi ştiu ce trebuie să facă. 

7. MUZICIAN AL MINŢII. 


Noaptea se instalează la timp pe toate planetele locuibile. 
Poate nu întotdeauna la intervale rezonabile, întrucât 
perioadele de rotaţie înregistrate variază între 15 şi 52 de 
ore. Aceasta cere un efort psihologic de adaptare tuturor 
celor care călătoresc de pe o planetă pe alta. 

Pe multe planete se fac ajustări şi se adaptează 
corespunzător perioadele de somn cu cele de trezie. Pe 
multe altele, folosirea aproape universală a atmosferei 
condiţionate şi a luminii artificiale împinge pe planul doi 
distincţia zi-noapte, în afară de influenţa asupra 
agriculturii. Pe câteva planete (cele situate la extremităţi) 
împărțirile arbitrare fac să fie ignorate aceste mărunţişuri - 
lumina şi întunericul. 

Dar întotdeauna, indiferent de convențiile sociale, căderea 
nopţii are o semnificaţie psihologică profundă şi durabilă, 
care datează încă din preistoria omenirii. Noaptea va fi 
întotdeauna o perioadă de teamă şi nesiguranţă, şi 
optimismul va scădea odată cu apusul soarelui. 

În Palatul Central nu era nici un mecanism senzorial prin 
care să poţi afla de căderea nopţii, totuşi Biron o simţi 
apropiindu-se prin cine ştie ce instinct nedefinit ascuns în 
coridoarele necunoscute ale creierului. Ştia că afară bezna 
nopţii e prea puţin înviorată de scânteierile slabe ale 
stelelor. Ştia că, dacă ar fi perioada corespunzătoare a 
anului, acea zdrenţuită „gaură în spaţiu” cunoscută sub 
numele de Nebuloasa Cap de Cal (atât de familiară tuturor 
Regatelor Trans-Nebulare) acoperea jumătate din stelele 
care ar fi fost altfel vizibile. 

Şi iarăşi se simţi deprimat. 

N-o mai văzuse pe Artemisia de la scurta conversaţie cu 
Directorul şi simţi că-i pare rău. Aşteptase cu nerăbdare 
cina, în cursul căreia ar fi putut să-i vorbească. Dar în locul 
unui dineu, mâncase singur, păzit de doi gardieni care 
bombăneau nemulţumiţi la uşă. Până şi Gillbret îl părăsise, 
probabil ca să mănânce mai puţin singur, adică împreună 


cu comesenii la care te puteai aştepta într-un Palat al 
Hinriazilor. 

Aşadar, când reveni Gillbret şi-i spuse că a vorbit despre el 
cu Artemisia, reacţia fu promptă şi interesată. Se arătase 
amuzat şi recunoscuse acest lucru. Apoi adăugase: 

— Vreau întâi să-ţi arăt laboratorul meu. La un gest al lui, 
cei doi paznici se dădură la o parte. 

— Ce fel de laborator? întrebă Biron din ce în ce mai puţin 
interesat. 

— Construiesc jucării, mici dispozitive, sună răspunsul vag. 

Aparent, nici nu era un laborator. Era mai degrabă o 
bibliotecă în colţul căreia se afla un birou foarte frumos 
împodobit. Biron îl cercetă pe îndelete. 

— Şi aici construiți aparate? Ce fel de aparate? 

— Dispozitive speciale de interceptare pentru razele spion 
ale 'Tyrannienilor. Ceva ce ei nu pot detecta. Aşa am aflat şi 
de dumneata, când am auzit primele indicaţii de la Aratap. 
Şi am şi alte drăcii amuzante. De pildă, videosonorul meu. 
Îţi place muzica? 

— Unele genuri. 

— Bine. Am inventat un instrument, numai că nu ştiu dacă- 
| poţi numi cu adevărat muzical. La atingerea unui buton se 
dădu la o parte un perete glisant care dezvălui un raft 
întreg de cărţi filmate. Nu e cine ştie ce ascunzătoare, dar 
oricum nimeni nu mă ia în serios, aşa că nu cercetează. 
Amuzant, nu ţi se pare? A, dar am uitat că pe dumneata nu 
te amuză nimic. 

Era un obiect ca o cutie, cam stângaci făcută, cu acea lipsă 
de strălucire care marchează toate lucrurile făcute 
orizontal. O parte era împodobită cu mici butoane 
strălucitoare. O aşeză cu faţa aceea în sus. 

— Nu e prea arătoasă, spuse Gillbret, dar cui îi pasă în 
decurul Timpului? Stinge luminile. Nu, nu! Fără 
comutatoare sau contacte. Exprimă-ţi doar dorinţa stingerii 
luminilor. Doreşte-o cu intensitate! Hotărăşte că vrei să se 
stingă luminile. 


Şi luminile slăbiră, cu excepţia uşorului lustru de culoarea 
mărgăritarului din tavan, care le făcu feţele să licărească în 
întuneric ca feţele unor spectre. Gillbret scoase un mic 
hohot de râs când auzi exclamaţia de uimire a lui Biron. 

— Doar unul din trucurile videosonorului meu. E acordat 
cu mintea omului, ca şi capsulele personale. Înţelegi ce 
vreau să spun? 

— Ca să fiu sincer, nu. 

— Ei bine, să luăm lucrurile aşa. Câmpul electric al 
celulelor dumitale cerebrale induce crearea unui alt câmp 
în instrument. 

Din punct de vedere matematic, e foarte simplu. Dar, după 
câte ştiu, nimeni n-a concentrat toate circuitele necesare 
într-o cutie atât de mică. De obicei e nevoie de o uzină- 
generator cu cinci etaje pentru a face treaba. Şi lucrează şi 
în sens invers. Pot închide aici circuitele, imprimându-le 
direct pe creierul dumitale, aşa că poţi vedea şi auzi fără 
nici o intervenţie a ochilor şi urechilor. Priveşte! 

La început nu era nimic de privit. Dar apoi, Biron zări cu 
coada ochiului nişte linii încâlcite şi neclare. Din ele se 
născu treptat o vagă minge de culoare albastră spre violet, 
care-l urmări şi în timp ce el întoarse capul, şi rămase 
imobilă şi când închise el ochii. Şi o acompania un ton 
muzical clar, mai mult decât atât, făcea parte din ea, era ea. 

Creştea şi se întindea în timp ce Biron devenea conştient - 
şi neliniştit - de faptul că ea exista în interiorul craniului 
său. De fapt, nu era o culoare, ci mai degrabă un sunet 
colorat, deşi fără zgomot. Era tactil, şi totuşi nu se simţea. 

Sfera se răsucea în jurul axei şi căpăta irizaţii în timp ce 
tonul muzical devenea tot mai înalt, până când ajunse să 
plutească deasupra lui ca un văl de mătase. Apoi explodă, 
împroşcându-l cu picături colorate care ardeau o clipă fără 
să-i producă nici un fel de durere. 

Pe urmă se înălţară nişte baloane de culoarea ierbii udate 
de ploaie, însoţite de gemete uşoare. Biron, zăpăcit de 
prezenţa lor, dădu să le împungă cu degetele şi constată că 


nu-şi vede mâinile şi nici nu le simte mişcându-se. Nu era 
nimic în afară de aceste balonaşe care-i umpleau mintea, 
golind-o de orice alt conţinut. 

Strigă fără să se audă şi fantezia încetă. Gillbret era din 
nou în faţa lui într-o cameră luminată şi râdea. Biron simţi o 
ameţeală acută şi-şi şterse şovăitor fruntea scăldată într-o 
sudoare rece. Se aşeză brusc. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el pe cel mai ţeapăn ton pe 
care izbuti să-t adopte. 

Gillbret îi răspunse: 

— Eu unul nu ştiu. Eu m-am ţinut de-o parte. Nu înţelegi? 
Era un lucru nou pentru experienţa creierului dumitale. 
Creierul dumitale simţea în mod direct fenomenul şi n-avea 
metoda corespunzătoare pentru a-l interpreta. Atâta vreme 
cât te concentrai asupra senzaţiei, creierul dumitale nu 
putea decât să încerce inutil să forţeze efectul pe vechi căi 
bătătorite. El încearcă separat şi simultan să interpreteze 
fenomenul pe plan vizual, sonor şi tactil. Dar apropo, ai 
simţit un miros? Uneori mi se părea că simt un miros. La 
câini îmi închipui că senzaţia ar fi aproape totală doar ca 
miros. Aş vrea să încerc o dată şi pe animale. Pe de altă 
parte, dacă ignori fenomenul, dacă nu-l ataci în nici un fel, 
se stinge. Asta fac şi eu, când vreau să-i observ efectele 
asupra altora, şi nu e greu deloc. 

Îşi puse mâna cu vinele ieşite în relief pe instrument, 
umblând alene pe la butoane. 

— Uneori mi se pare că dacă s-ar putea studia ca lumea 
lucrul ăsta, s-ar ajunge să se compună simfonii într-un stil 
cu totul nou: s-ar face lucruri imposibil de realizat doar cu 
sunete sau imagini simple, combinându-le admirabil. Din 
păcate, mă tem că eu n-am capacitatea s-o fac. 

Biron îl întrerupse brusc: 

— Aş vrea să întreb ceva. 

— Te rog. 

— De ce nu vă puneţi capacitatea ştiinţifică în slujba unui 
ţel valoros, în loc să.? 


— În loc s-o irosesc cu gadgeturi inutile? Nu ştiu. Poate că 
nu sunt chiar aşa inutile. Dar asta e împotriva legii, ştii? 

— Ce anume? 

— Videosonorul. Şi dispozitivele mele de spionare. Dacă ar 
afla Tyrannienii, ar putea fi vorba chiar şi de o condamnare 
la moarte. 

— Glumiţi, fără doar şi poate? 

— Câtuşi de puţin. Este evident că ai fost crescut la o 
fermă de animale. După câte văd tinerii nu-şi amintesc cum 
era pe vremuri. Deodată îşi lăsă capul pe o parte şi ochii i se 
închiseră aproape de tot. Întrebă: Te împotriveşti domniei 
Tyranniene? Vorbeşte deschis. Îţi spun fără înconjur că eu 
sunt împotriva ei. Şi-ţi mai spun că aşa era şi tatăl dumitale. 

Biron răspunse calm: 

— Da, sunt împotriva ei. 

— De ce? 

— Pentru că Tyrannienii sunt venetici, străini. Ce drept au 
ei să domnească în Nephelos sau în Rhodia? 

— Întotdeauna ai fost de părerea asta? Biron nu răspunse 
şi Gillbret pufni: 

— Cu alte cuvinte, ai stabilit că sunt străini şi venetici 
numai după ce l-au executat pe tatăl dumitale - ceea ce la 
urma urmei era dreptul lor absolut. Ei, stai, stai! Nu te 
înflăcăra! Chibzuieşte raţional. Eu sunt de partea dumitale, 
crede-mă. Dar gândeşte-te puţin! Tatăl dumitale era 
Fermier. Ce drepturi aveau păstorii lui? Dacă vreunul din ei 
ar fi furat vite pentru propriul său folos sau ca să le vândă 
altora, ce pedeapsă i s-ar fi dat? Întemniţarea ca hoţ. Dacă 
ar fi pus la cale moartea tatălui dumitale, indiferent pentru 
ce motiv, poate chiar pentru o pricină justificată în proprii 
săi ochi, care ar fi fost rezultatul? Execuţia, fără îndoială. Şi 
ce drept are tatăl dumitale să facă legi şi să-şi pedepsească 
semenii? Pentru ei el era ca Tyrannienii. În ochii lui şi ai mei 
tatăl dumitale era patriot. Şi ce-i cu asta? Pentru Iyrannieni 
era un trădător, aşa că l-au îndepărtat. Poţi nesocoti nevoia 
de autoapărare? La vremea lor Hinriazii au fost o ceată 


foarte sângeroasă. Citeşte istoria, tinere. Toate guvernele 
omoară, asta face parte din natura lucrurilor. Aşa că trebuie 
să-ţi găseşti un motiv mai bun pentru a-i uri pe Tyrannieni. 
Să nu crezi că e suficient să înlocuieşti un grup de 
conducători cu altul, şi nici că simpla schimbare ar aduce 
libertatea. 

Biron bătu cu pumnul în palma stângă: 

— "Toată filosofia asta obiectivă e foarte frumoasă. Îl poate 
linişti pe cel care stă deoparte. Dar cum aţi fi gândit dacă ar 
fi fost chiar tatăl dumneavoastră victima omorului? 

Dar ce, n-a fost aşa? Tatăl meu a fost Director înaintea lui 
Hinnk, şi a fost ucis. A, nu direct, pe faţă, ci cu mijloace 
subtile, l-au zdrobit personalitatea, aşa cum i-o zdrobesc 
acum pe a lui Hinrik. Şi n-au vrut să mă pună pe mine 
Director - eram puţin cam prea imprevizibil. Hinrik era 
înalt, frumos şi, mai presus de toate, uşor de supus. Şi 
totuşi, după cât s-ar părea, nu se încovoia destul de uşor. 
Toată ziua îl hărţuiesc, îl necăjesc ca să-l prefacă într-o 
marionetă jalnică, să se asigure că nu se poate nici măcar 
scărpina fără permisiunea lor. L-ai văzut. Acum e din ce în 
ce mai rău de la o lună la alta. Starea lui permanentă de 
teamă a devenit o psihopatie de-a dreptul jalnică. Dar asta - 
totuşi - nu constituie motivul pentru care vreau eu să 
distrug domnia Tyranniană. 

— Nu? Aţi inventat un motiv cu totul nou? 

— Mai degrabă unul foarte vechi. Tyrannienii nimicesc 
dreptul a douăzeci de milioane de fiinţe omeneşti să ia 
parte la dezvoltarea rasei. Ai fost şi dumneata elev. Ai 
învăţat ciclul economic. Se colonizează o nouă planetă 
(număra pe degete punctele) şi prima ei grijă este să se 
hrănească. Devine-o lume agricolă, o lume de turme. Începe 
să scormonească pământul ca să poată exporta minereuri 
şi-şi trimite în străinătate surplusul agricol pentru a 
cumpăra obiecte de lux şi maşinării. Ăsta e pasul al doilea. 
Apoi, pe măsură ce sporeşte populaţia şi cresc investiţiile 
străine, începe să înmugurească o civilizaţie industrială şi 


acesta e pasul al treilea. Până la urmă lumea se 
mecanizează, importă alimente şi exportă maşini, investeşte 
în dezvoltarea unor lumi mai primitive şi aşa mai departe. 
Ăsta e pasul al patrulea. Şi întotdeauna lumile mecanizate 
sunt cele mai dens populate, cele mai puternice pe plan 
militar - deoarece războiul reprezintă o funcţie a maşinilor 
- şi de obicei sunt înconjurate de un adevărat şirag de lumi 
agricole dependente de ele. Dar nouă ce ni s-a întâmplat? 
Eram la pasul al treilea, cu o industrie în plină dezvoltare. 
lar acum? Dezvoltarea a fost oprită, îngheţată, silită să dea 
înapoi. Pentru că ea ar pune beţe-n roate controlului 
exercitat de Tyrannieni asupra necesităţilor noastre 
industriale. În ceea ce-i priveşte, e o investiţie pe termen 
scurt, pentru că noi, sărăcind până la urmă, vom deveni 
nerentabili. Între timp însă, ei iau caimacul. Şi pe urmă, 
dacă ne-am industrializa, am putea făuri arme ofensive. De 
aceea ne-au oprit industrializarea; de aceea e interzisă 
cercetarea ştiinţifică. Şi până la urmă oamenii o să se 
deprindă atât de bine cu această stare de lucruri încât nici 
măcar n-o să-şi dea seama că le lipseşte ceva. Şi ajungem ca 
dumneata să te miri când îţi spun că pot fi executat pentru 
că am construit un videosonor. Bineînţeles că într-o bună zi 
o să-i batem pe Iyrannieni. E aproape inevitabil. Nu pot să 
domnească de-a pururi. Nimeni nu poate s-o facă. O să-i 
cuprindă moliciunea şi lenevia. O să se căsătorească între ei 
şi endogamia o să le reducă în mare măsură tradiţiile 
separate. O să-i mănânce corupţia. Dar s-ar putea să mai 
dureze câteva secole, fiindcă istoria nu se grăbeşte. Şi după 
ce vor fi trecut secolele astea, noi o să fim toţi doar nişte 
lumi agricole fără nici o moştenire industrială ori ştiinţifică 
demnă de a fi pomenită, pe când vecinii noştri din toate 
părţile, cei scăpaţi de sub controlul Tyrannienilor vor fi 
puternici şi urbanizaţi. Regatele vor fi de-a pururi zone 
semicoloniale. Ele nu vor mai recupera niciodată şi vor fi 
simpli observatori ai marii tragedii a progresului uman. 


— Ceea ce-mi spuneţi nu mi-e total necunoscut, comentă 
Biron. 

— Fireşte, din moment ce ai învăţat pe Pământ. Pământul 
ocupă un loc cu totul deosebit în dezvoltarea socială. 

— Serios? 

— Păi, gândeşte-te şi dumneata: întreaga Galaxie se află 
într-o stare permanentă de expansiune încă de când s-a 
descoperit mai întâi posibilitatea călătoriilor interstelare. 
Suntem dintotdeauna o societate în dezvoltare deci, o 
societate imatură. Este evident că societatea umană a ajuns 
la maturitate într-un singur loc şi o singură dată şi asta s-a 
întâmplat pe Pământ, cu puţin înaintea catastrofei acestuia. 
Acolo era o societate care-şi pierduse temporar orice 
posibilitate de expansiune geografică şi ca atare se lupta cu 
probleme cum ar fi suprapopularea, secătuirea resurselor 
şi aşa mai departe; probleme care nu mai apăruseră în nici 
o altă parte a Galaxiei. Ei erau forţaţi să studieze intens 
ştiinţele sociale. Noi am pierdut aproape în întregime 
aceste cunoştinţe şi e mare păcat. Acum să-ţi dau şi un 
amănunt amuzant. Când era tânăr, Hmnk era mare 
Primitivist. Avea o bibliotecă plină de cărţi pământeşti, fără 
rival în toată Galaxia. De când a ajuns Director a renunţat la 
ea ca şi la multe alte lucruri. Dar într-un fel am moştenit-o 
eu. Literatura lor - în orice caz rămăşiţele care au 
supravieţuit - constituie o adevărată fascinaţie. Are o 
savoare deosebită, introspectivă, pe care noi, în civilizaţia 
noastră galactică extravertită, nici n-o cunoaştem. Este cum 
nu se poate mai amuzantă. 

— Ceea ce-mi spuneţi mă mai linişteşte, zise Biron. De la o 
vreme aţi avut o înfăţişare atât de gravă încât începusem să 
mă întreb dacă nu cumva v-aţi pierdut umorul. Gillbret 
dădu din umeri: 

— Mă mai destind şi eu, şi e minunat. Prima dată după luni 
şi luni de zile, cred. Ştii ce înseamnă să joci teatru? Să-ţi 
dedublezi intenţionat personalitatea douăzeci şi patru de 
ore pe zi? Chiar şi în prezenţa prietenilor? Chiar şi când 


eşti singur, ca nu cumva, dintr-o inadvertenţă, să uiţi că eşti 
obligat s-o faci? Să fu diletant? Să trebuiască să fii 
permanent amuzat? Să nu faci nici cât o ceapa degerată? 
Să fii atât de demodat şi ciudat de ridicol în să-i convingi pe 
toţi cunoscuţii de propria ta lipsă de valoare? Aşa încât 
viaţa să-ţi fie în siguranţă, chiar dacă asta înseamnă că 
aproape nu mai merită să fie trăită? Dar, chiar şi aşa, când 
şi când mă mai pot lupta cu ei. 

Ridică ochii şi vorbi cu seriozitate, aproape rugător: 

— Dumneata ştii să pilotezi o navă dar eu nu ştiu. Nu e 
ciudat? Dumneata vorbeşti de capacitatea mea ştiinţifică, 
iar eu nu sunt în stare să conduc nici măcar o mică 
ambarcaţiune cosmică de o singură persoană. Dar 
dumneata ştii şi asta înseamnă că trebuie să pleci din 
Rhodia. 

Rugămintea nu putea fi pusă la îndoială, dar Biron se 
încruntă glacial: 

— De ce? 

Gillbret continuă, vorbind foarte iute: 

— După cum spuneam, Artemisia şi cu mine am discutat 
despre dumneata şi am aranjat lucrurile astea. Când pleci 
de aici, du-te direct în camera ei, căci te aşteaptă. Ţi-am 
făcut un plan al clădirii, aşa că poţi străbate coridoarele 
fără să te rătăceşti şi fără să trebuiască să întrebi pe unde 
s-o iei. Şi-i dădu cu de-a sila lui Biron o foiţă de metalen: 
Dacă te opreşte totuşi cineva, spune că te-a chemat la el 
Directorul şi nu te opri. Dacă nu şovăi, nu dai de niciun 
bucluc. 

— Staţi puţin! zise Biron, care nu voia să-şi repete 
greşeala. Venise în Rhodia hăituit de Jonti care izbutise să-l 
aducă în faţa Tyrannienilor. Comisarul Tyrannian îl 
trimisese apoi la Palatul Central înainte să-şi găsească 
singur calea secretă într-acolo şi îl aruncase total 
nepregătit în braţele unei marionete instabile. Dar acum 
gata! De acum înainte mişcările îi puteau fi drastic limitate, 
dar jura pe Spaţiu şi Timp că o să fie mişcările lui, nu 


impuse de alţii. În privinţa asta era foarte hotărât. Am venit 
aici pentru o chestiune foarte importantă pentru mine. Nu 
plec, domnule. 

Cum? Dacă eşti tânăr nu înseamnă să fii şi idiot. O clipă 
bătrânul Gillbret se trăda: Adică ce-ţi închipui, că ai să 
realizezi ceva aici? Crezi că ai să mai scapi viu din Palat 
dacă aştepţi răsăritul soarelui? Hinrik o să-i cheme pe 
Tyrannieni şi în mai puţin de douăzeci şi patru de ore o să 
te trezeşti la închisoare. Îţi acordă acest răgaz pentru că-i 
ia multă vreme până să se hotărască într-o privinţă sau alta. 
E văr cu mine. Îl cunosc foarte bine, crede-mă. 

— Şi dacă aşa stau lucrurile, ce vă pasă dumneavoastră? 
Ce vă face să fiţi îngrijorat din pricina mea? 

Nu voia să se mai lase manipulat. N-o să mai fie niciodată 
marioneta zburătoare a cuiva. Dar Gillbret îl privea drept în 
ochi: 

— Vreau să mă iei cu dumneata. De mine îmi pasă în 
primul rând. Nu mai pot suporta viaţa sub domnia 
Tyrannienilor. Numai că nici Artemisia, nici eu nu ştim să 
mânuim o navă, altfel am fi plecat de mult. E vorba şi de 
vieţile noastre. 

Biron simţi cum îi slăbeşte hotărârea: 

— Fiica Directorului? Dar ce legătură are ea? 

— Sunt convins că ea e cea mai disperată dintre noi toţi. 
Pentru femei există o moarte specială. Ce-ar putea s-o 
aştepte pe fata unui Director - tânără, atrăgătoare şi 
nemăritată - decât perspectiva de a deveni tânără, 
atrăgătoare şi măritată? Şi, în zile noastre, cine ar putea să 
fie încântătorul mire? Păi numai un bătrân curtean libidinos 
Tyrannian care a îngropat până acum trei neveste şi vrea 
să-şi reaprindă focul tinereţii în braţele unei fete. 

— Dar cu siguranţă că Domnul Director n-o să îngăduie 
una ca asta! 

— Directorul o să îngăduie orice. Nimeni nu-i aşteaptă 
permisiunea. 


Biron se gândi la Artemisia, la ultima ei imagine. Îşi 
pieptănase pârul spre spate, lăsându-l să cadă simplu şi 
drept, cu o singură buclă, la nivelul umerilor. Faţa albă cu 
pielea curată, ochii negri, buzele roşii! Înaltă, tânără şi 
zâmbitoare! Probabil descrierea se potrivea perfect la o 
sută de milioane de fete de pe tot cuprinsul Galaxiei. Ar fi 
fost ridicol să lase acest amănunt săi clatine hotărârea. Şi 
totuşi spuse: 

— E vreo navă pregătită? 

Faţa lui Gillbret se încreţi toată din pricina unui zâmbet 
brusc, Dar, până să poată rosti o vorbă, se auzi un zgomot 
la uşă. Nu era întreruperea abia simțită adusă de fotorază, 
şi nici declicul are marca întreruperea fotorazei, dar nici o 
bubuitură autoritară semnul unei arme a autorităţii. 

Zgomotele se repetă şi Gillbret îi spuse: 

— N-ar fi rău să deschizi uşa. 

Biron se conformă şi în cameră intrară doi oameni în 
uniformă. Cel dintâi îl salută elegant, dar cu mişcări cam 
ţepene pe Gillbret, apoi se întoarse către Biron: Biron 
Fatrill, în numele Comisarului Rezident din Tyrann şi al 
Dirertorului din Rhodia, te arestez. 

Sub ce acuzaţie? întrebă Biron. 

De înaltă trădare. Chipul lui Gillbret se strâmbă ca sub 
lovitura unei pierderi cumplite. Întoarse capul: 

De data asta, în mod surprinzător, Hinrik a acţionat iute; 
mai uite decât m-aş fi aşteptat. Ce gând amuzant! 

Redevenise Gillbret de altădată, zâmbitor şi indiferent, cu 
sprâncenele puţin ridicate, de parcă ar fi cercetat cu o vagă 
undă de regret un lucru dezgustător. 

Vă rog să mă urmaţi, spuse militarul şi Biron observă 
cravaşa neuronară pe care o ţinea în mână celălalt soldat. 

8. FUSTELE UNEI DOAMNE. 

Lui Biron i se uscă gâtul. În luptă dreaptă i-ar fi putut 
învinge pe oricare dintre soldaţi. Ştia asta şi abia aştepta 
prilejul. Ba chiar ar fi putut să se lupte onorabil cu amândoi 
deodată. Numai că ei erau înarmaţi cu cravaşele acelea 


care ar fi intrat în acţiune până să apuce el să ridice măcar 
mâna. În mintea lui se şi predă. Altă cale n-avea de ales. 

Dar Gillbret spuse: 

— Hei, soldaţi, daţi-i voie să-şi ia pelerina. 

Uimit, Biron privi repede către micul om şi-şi alungă 
gândul de a se preda. Ştia că n-are nici o pelerină. 

Militarul care-şi scosese arma pocni din călcâie în semn de 
respect. Îi făcu semn cu cravaşa lui Biron: 

— Aţi auzit, milord. Luaţi-vă pelerina. Mai repede. 

Biron se dădu înapoi cât de încet putea. Se retrase până la 
bibliotecă şi se făcu mic de tot, bâjbâind în spatele 
scaunului în căutarea pelerinei lui inexistente. În timp ce 
pipăia cu degetele duşumeaua goală din spatele scaunului, 
aştepta încordat să vadă ce face Gillbret. 

Pentru paznicii aceştia, videosonorul era doar un obiect 
ciudat cu butoane. Ca atare, faptul că Gillbret atingea uşor 
butoanele lui nu însemna nimic pentru ei. Biron privi cât 
putu de intens vârful cravaşei şi-şi umplu mintea cu 
gândurile concentrate asupra ei. Nu trebuia să-i mai atragă 
atenţia absolut nimic din ceea ce vedea ori auzea (sau mai 
bine zis, i se părea că vede ori aude). 

Dar cât trebuia să mai dureze? 

Soldatul înarmat spuse: 

— Acolo vă e pelerina, îndărătul scaunului? Ridicaţi-vă! 
Făcu un pas nervos înainte şi apoi se opri. Ochii i se 
micşorară speriaţi şi îşi întoarse capul brusc spre stânga. 

Asta era! Biron se încordă şi se aruncă înainte şi în jos. 
Apucă genunchii soldatului şi trase într-o parte. Militarul se 
prăbuşi cu o bufnitură cumplită şi pumnul mare a lui Biron 
îi strânse tare mâna, încercând să-i apuce cravaşa 
neuronică. 

Celălalt paznic îşi scoase şi el arma, dar deocamdată 
aceasta era inutilă. Cu mâna liberă tot încerca să alunge 
ceva din faţa ochilor. 

Râsul strident al lui Gillbret răsuna sonor: 

— Te necâjeşte ceva, Farrill? 


— Nu văd nimic, mormăi acesta, adăugând apoi: Afară 
doar de cravaşa asta pe care o am acum. 

Bine, atunci pleacă. N-au cum să te mai oprească. Minţile 
le sunt pline de vedenii şi sunete care nu există. 

Gillbret se feri din calea acelor trupuri ce cădeau unul 
peste altul. 

Dar Biron îşi eliberă braţele şi se ridică. Trânti o lovitură 
puternică în coastele soldatului, a cărui faţă se răsuci 
chinuită. Trupul i se chirci convulsiv. Biron se ridică, cu 
cravaşa în mână. 

— Păzea! strigă Gillbret. 

Dar Biron nu se întoarse destul de repede. Cel de-al doilea 
paznic se năpustise peste el şi-l doborâse. II atacase 
orbeşte. Era imposibil de ştiut ce crezuse militarul că 
apucă. Era limpede însă că în momentul acela habar n-avea 
de Biron. Răsuflarea hârâită irita urechea lui Biron şi din 
gât îi ieşea o bolboroseală incoerentă. 

Biron se răsuci, cu gândul să-şi pună în joc arma pe care o 
capturase, şi-şi dădu seama cu spaimă că ochii aceia goi şi 
cu privirea ştearsă aveau viziunea unei orori invizibile 
altcuiva. 

Biron îşi încorda picioarele şi-şi deplasă greutatea într-un 
efort de a se elibera, dar degeaba. De trei ori simţi cravaşa 
paznicului apăsată pe coapsa lui şi contactul dureros îl făcu 
să tresară. 

Într-un târziu bolboroseala inamicului se prefăcu în 
cuvinte. Urlă: 

— Vă ia mama dracului pe toţi! 

Un licăr pâlpâitor al aerului ionizat marcă activitatea 
cravaşei. Se prefăcu într-o rază care străbătu văzduhul şi 
intersectă piciorul lui Biron. 

Parcă ar fi călcat într-o baie de plumb topit. Sau parcă s-ar 
fi prăbuşit asupra lui un bloc de granit. Sau parcă i-ar fi 
retezat degetul un rechin. De fapt, fizic, nu i se întâmplă 
nimic degetului de la picior. Atât doar că terminaţiile 
nervoase care induceau senzaţia dureroasă fuseseră 


stimulate în totalitate şi la maximum. Mai mult n-ar fi putut 
face nici plumbul topit. 

Urletul îi sfâşie pur şi simplu gâtlejul. Se prăbuşi. Nici prin 
cap nu-i trecu că lupta a luat sfârşit. Nu mai conta decât 
durerea care părea să-i umfle piciorul. 

Şi totuşi, deşi Biron nu ştia, soldatul îşi slăbise strânsoarea 
asupra lui şi câteva minute mai târziu, când izbuti el să 
deschidă ochii şi să-şi alunge lacrimile, îl văzu pe militar 
lipit de perete şi împingând cu amândouă mâinile neantul şi 
hohotind încântat. Primul militar era încă trântit pe spate, 
cu braţele şi picioarele desfăcute în lături. Răstignit cum 
părea, era conştient, dar nu putea scoate o vorbă. Ochii lui 
urmăreau aiurea ceva şi trupul îi tremura puţin. Făcuse 
spume la gură. 

Biron se ridică în picioare cu un mare efort. Şchiopăta rău 
când se duse până la perete. Împinse cu vârful cravaşei şi 
paznicul căzu grămadă la pământ. Apoi se întoarse la 
primul militar, care nu dădu nici el vreun semn de apărare. 
Ochii i se mişcară în tăcere până în clipa când deveni 
inconştient. 

Biron se aşeză pe un scaun şi încercă să-şi îngrijească 
piciorul. Îşi scoase pantoful şi ciorapul şi se uită uluit la 
pielea neatinsă. Se frecă şi gemu din pricina senzaţiei de 
arsură. Ridică ochii spre Gillbret care-şi lăsase jos 
videosonorul şi-şi freca obrazul supt cu dosul palmei. Biron 
îi spuse: 

— Mulţumesc foarte mult pentru ajutorul pe care mi l-aţi 
dat cu instrumentul dumneavoastră. 

Gillbret dădu din umeri şi spuse: 

— Curând o să mai vină şi alţii. Du-te în camera Artemisei. 
Te rog! Repede! 

Biron îşi dădu şi el seama câtă dreptate are Gillbret. 
Picioruj îl durea mai puţin, mai mult îl furnica. Îl simţea 
umflat şi pufos. Îşi puse ciorapul dar îşi luă pantoful sub 
braţ. Deja avea o cravaşă şi o luă şi pe cea a celuilalt paznic. 
Deocamdată şi le băgă în curea. 


Ajuns la uşă se întoarse şi întrebă cu un fel de scârbă care- 
| cuprindea: 

— Spuneţi-mi şi mie, domnule, ce vedenii le-aţi provocat? 

— Nu ştiu. Nu sunt stăpân pe ele. Le-am dat doar toată 
forţa care sunt în stare, iar restul depindea doar de 
propriile lor complexe. Nu mai pierde vremea cu vorba, te 
rog. Ai schiţa aceea care-ţi arată cum să ajungi în camera 
Artemisei? 

Biron încuviinţă din cap şi porni pe coridorul pustiu. Nu 
putea merge repede, căci s-ar fi văzut că şchiopătează. 

Se uită la ceas şi apoi îşi aminti că n-avusese timp să-l 
potrivească după ora locală din Rhodia. Mergea încă după 
Ora Interstelară Standard, folosită pe navă, unde o oră e 
alcătuită din o sută de minute, iar o mie de minute fac o zi. 
Aşadar, cifra 876 care strălucea roz pe cadranul rece de 
metal al ceasului nu mai însemna acum nimic. 

Totuşi, trebuie să fi fost aproape de miezul nopţii, în orice 
caz în toiul perioadei de somn planetar (dacă nu cumva 
coincideau efectiv) căci altfel coridoarele n-ar fi fost atât de 
pustii şi basoreliefurile de pe pereţi n-ar fi strălucit cu 
lumină fosforescentă. În treacăt atinse un basorelief - o 
scenă a încoronării - şi constată că e bidimensional. Şi 
totuşi, îţi dădea iluzia perfectă că iese în relief din perete. 

Era un lucru destul de neobişnuit, aşa că făcu o pauză deo 
clipă pentru a examina acest efect. Dar apoi se dezmetici şi 
şi se grăbi mai departe. 

Coridoarele pustii îl uimiră, impresionându-l ca un semn în 
plus al decăderii Rhodiei. Devenise tot mai conştient de 
aceste simboluri ale decadenţei, de când devenise rebel. Ca 
centru al unei puteri independente, Palatul ar fi trebuit să 
aibă întotdeauna santinele şi paznici tăcuţi ai nopţii. 

Consultă schiţa simplă alcătuită de Gillbret şi coti spre 
dreapta, urcând pe un fel de rampă largă curbată. Cândva, 
probabil că pe aici se desfăşuraseră procesiuni 
ceremonioase, dar acum nu mai rămăsese nimic. 


Se rezemă de uşa indicată şi atinse fotosemnalul. Uşa se 
întredeschise şi apoi se deschise larg. 

— Intră, tinere! 

Era Artemisia. Biron se strecură înăuntru şi uşa se închise 
repede, fără zgomot. Se uită la fată şi nu spuse nimic. Îl 
deranja senzaţia neplăcută că are cămaşa ruptă la umăr şi 
că-i atârnă o mânecă, că are hainele murdare şi faţa 
zgâriată. Îşi aminti de pantoful pe care-l mai ducea sub 
braţ. Îl lăsă jos şi-şi băgă cu greu piciorul în el. Apoi întrebă: 

— Vă supăraţi dacă stau jos? 

Ea îl însoţi până la scaun şi rămase în picioare în faţa lui, 
puţin necăjită. 

— Dar ce s-a întâmplat? Ce-ai păţit la picior? 

— M-am lovit, răspunse el scurt. Sunteţi gata de plecare? 
Fata se lumină la faţă: 

— Va să zică, ne iei? 

Dar Biron nu se simţea dispus la drăgălăşenii. Îl durea 
încă foarte tare piciorul şi încercă să şi-l maseze. Spuse: 

— Uite ce e, duceţi-mă la o navă. Părăsesc planeta asta 
nenorocită. Dacă vreţi să veniţi cu mine, vă iau. 

Fata se încruntă: 

— N-ar trebui să vorbeşti aşa de urât de ea. V-aţi luptat? 

— Da. Cu paznicii tatălui dumneavoastră care vroiau să mă 
aresteze pentru trădare. lată ce înseamnă dreptul meu de 
azil! 

— Vai, îmi pare foarte rău! 

— Şi mie. Nici nu e de mirare că Tyrannienii pot stăpâni 
cincizeci de lumi cu o mână de oameni. Noi îi ajutăm din 
plin. Oameni ca tatăl dumneavoastră sunt în stare să facă 
orice numai să rămână la putere; uită prea uşor datoriile 
fundamentale ale oricărui gentleman. A, lăsaţi! 

— Spuneam că-mi pare rău, Domnule Fermier. Folosi acest 
titlu cu o mândrie glacială. Vă rog, nu vă erijaţi în judecător 
al tatălui meu. Nu cunoaşteţi realităţile. 

— Nici nu mă interesează să le discut. O să trebuiască să 
plecăm în mare grabă, până nu mai vin şi alţi soldaţi drăguţi 


de-ai tatălui dumneavoastră. Mă rog nu vreau să vă jignesc. 
E în regulă. 

Tonul morocănos al lui Biron elimină orice sens de scuze a 
vorbelor lui, dar la urma urmei, dă o dracului! Până atunci 
nu i se mai întâmplase să suporte lovitura unei cravaşe 
neuronice şi ea nu era deloc agreabilă. Şi oricum, era de 
datoria lor să-i ofere azil şi protecţie Cel puţin atâta. 

Artemisia era supărată. Nu pe tatăl ei, bineînţeles, ci pe 
prostovanul ăsta tânăr. Vai, dar ce tânăr era! Aproape un 
copil, stabili ea, doar puţin mai mare ca ea sau poate chiar 
de aceeaşi vârstă. 

Se auzi interfonul şi ea îi spuse cu asprime: 

— Vă roG. Aşteptaţi o clipă şi o să mergem. Era vocea lui 
Gillbret care suna foarte slab. 

— Arta? Acolo la tine e totul în regulă? 

— E aici! răspunse ea şoptit. 

— Bine! Nu spune nimic, asculta doar. Nu-ţi părăsi 
camera, ţine-l acolo. O să se facă o percheziţie a întregului 
Palat, pe care n-o putem opri. Am să mă gândesc eu la vreo 
soluţie, deci deocamdată nici o mişcare. 

Nu aşteptă nici un răspuns de la ea şi întrerupse 
contactul. 

— A, deci asta este, spuse Biron care auzise şi el. Să 
rămân aici şi să dau de bucluc sau să ies şi să mă predau? 
Presupun că nu există nici un motiv să mă aştept la un azil 
aici, pe Rhodia. 

Ea întoarse faţa către el şi-l înfruntă furioasă, strigând 
înăbuşit: 

— Ah, taci din gură, prost mare şi urat ce eşti! 

Se fulgerară cu privirile. Biron se simţi profund jignit. La 
urma urmei, într-un fel, încerca s-o ajute şi pe ea, deci ce 
motiv avea ea să folosească vorbe atât de insultătoare? 

Fata îşi ceru scuze şi-şi întoarse capul într-o parte. 

— În regulă, zise el cu răceală, fără să accepte cu adevărat 
scuzele. Ai dreptul la opinia dumitale ca şi oricare alt om. 


— Nu văd de ce trebuie să spui lucrurile pe care le-ai spus 
în privinţa tatălui meu. Dumneata habar n-ai ce înseamnă 
să fii Director. El munceşte pentru poporul lui, orice îţi vei fi 
închipuit dumneata. 

— Ah, bineînţeles. El trebuie să mă vândă pe bani 
Tyrannienilor de dragul poporului lui. Asta e cât se poate de 
rezonabil. 

— Într-un fel, da. El trebuie să le arate că e loial. Altfel l-ar 
putea răsturna şi ar putea prelua conducerea directă a 
Rhodiei. Crezi că asta ar fi mai bine? 

— Dacă un nobil nu-şi poate găsi adăpost în siguranţă. 

— A, te gândeşti doar la dumneata. Ăsta e defectul cel mai 
mare pe care-l ai. 

— Nu mi se pare că e un egoism deosebit să nu vrei să 
mori. Cel puţin să nu mori degeaba. Trebuie să mai lupt 
puţin înainte de a dispărea. Tatăl meu s-a luptat cu ei. 

Ştia că începe să devină cam melodramatic, dar ea îl făcea 
să fie astfel: 

— Şi cu ce rezultat? 

— Niciunul, presupun. A fost ucis. Artemisia se simţi 
nefericită. 

— Tot spun mereu că-mi pare rău, şi de data asta vorbesc 
foarte sincer. Sunt foarte tulburată. Şi apoi adăugă parcă 
pentru a-şi cere şi mai insistent scuze: Să ştii că şi eu am 
necazuri. 

Biron îşi aminti: 

— Da, ştiu. Bine, Hai s-o luăm de la început. 

Încercă să zâmbească. Oricum, parcă nu-l mai durea atât 
de tare piciorul. 

Fata vorbi, străduindu-se să glumească: 

— De fapt, nu eşti chiar urât. Biron se simţi caraghios. 

— A, mă rog. 

Apoi se opri şi Artemisia duse repede mâna la buze. Brusc, 
întoarseră amândoi capul către uşă. Se auzi deodată 
sunetul estompat al multor paşi ordonaţi pe mozaicul de 
plastic semielastic cu care era pardosit coridorul de afară. 


Cei mai mulţi paşi trecură repede, dar se auzi un pocnet 
uşor disciplinat din călcâie chiar în faţa uşii lor şi semnalul 
de noapte începu să bâzâie. 

Gillbret trebuia să acţioneze foarte repede. În primul rând 
trebuia să-şi ascundă videosonorul. Pentru prima dată îi 
păru rău că n-are o ascunzătoare mai bună. Să-lia dracu' 
pe Hinhk pentru că se hotărâse atât de repede de data asta 
şi nu aşteptase până dimineaţa! Trebuia să scape, poate că 
altă şansă nu va mai avea. 

Apoi îl chemă pe căpitanul gărzii. Nu putea să neglijeze 
pur şi simplu chestiunea celor doi gardieni ce zăceau fără 
cunoştinţă şi a deţinutului care evadase. 

Căpitanul gărzii adoptă o atitudine sumbră. Puse să fie 
luaţi de acolo cei doi bărbaţi aflaţi fără cunoştinţă şi apoi se 
întoarse către Gillbret: 

— Stăpâne, n-am înţeles bine din mesajul dumneavoastră, 
ce s-a întâmplat exact. 

— Exact ceea ce vezi, spuse Gillbret. Au venit să efectueze 
acea arestare şi tânărul nu s-a supus. A dispărut, doar 
Spaţiul ştie unde, 

— Asta nu prea grav momentan, stăpâne, zise căpitanul. 
Astă-seară Palatul nostru e onorat de prezenţa unui înalt 
personaj, aşa că este bine păzit, în pofida orei târzii. Nu va 
putea să scape şi vom baleia tot interiorul Palatului. Dar 
cum de-a fugit? Doar oamenii mei erau înarmaţi, iar el nu. 

— S-a luptat ca un tigru. După scaunul ăla îndărătul căruia 
s-a ascuns. 

— Îmi pare rău, stăpâne, că nu v-aţi gândit să-i ajutaţi pe 
oamenii mei împotriva unui trădător pus sub acuzaţie. 

Gillbret îl privi dispreţuitor: 

— Vai ce gând amuzant, Domnule Căpitan. Când oamenii 
dumitale, având avantajul numeric şi cel al armamentului 
superior, au nevoie de ajutorul meu, cred că e timpul să-ţi 
recrutezi alţi oameni. 

— Prea bine! O să percheziţionăm Palatul, o să-l găsim şi o 
să vedem dacă mai poate repeta performanţa. 


— 'Te voi însoţi, Domnule Căpitan. 

Era rândul Căpitanului să ridice din sprâncene a mirare. 

— Nu v-aş sfătui, stăpâne. O să fie oarecare primejdie. 
Asemenea observaţii nu se făceau unui membru al familiei 
Hinriad. Gillbret ştia, dar nu făcu decât să zâmbească şi 
lăsă faţa lui slabă să se umple de creţuri de râs. 

— Ştiu, zise el, dar din când în când chiar şi pericolul mi se 
pare un lucru amuzant. 

Compania de gărzi avea nevoie de cinci minute până să se 
adune. Gillbret rămase singur în camera lui, timp în care o 
chemă pe Artemisia. 

Biron şi Artemisia îngheţară auzind bâzâitul micii sonerii. 

Aceasta mai sună o dată şi apoi se auzi o bătaie prudentă 
în uşă şi răsună glasul lui Gillbret. 

Dă mi voie să încerc eu, Domnule Căpitan, spuse el. Şi apoi 
mai tare: Artemisia! 

Biron zâmbi uşurat şi făcu un pas înainte, dar fata îi 
acoperi gura brusc cu mâna şi strigă: 

— O clipă, unchiule Gil. După aceea îi arătă cu disperare 
peretele. Biron nu izbutea decât să privească prosteşte 
peretele care nu avea nici o particularitate. Artemisia se 
strâmba şi trecu repede pe lângă el. Apăsându-şi mâna pe 
perete, făcu ca parte a acestuia să gliseze lateral fără 
zgomot dezvăluind o cameră de toaletă. Buzele ei formulară 
porunca neauzită: „Intră aici!” şi mâna îi umbla frenetic la 
broşa ornament de pe umărul drept. Desfacerea agrafei 
întrerupse micul câmp de forţă care forma o cusătură 
invizibilă, închizând perfect toată rochia. Rochia căzu şi ea 
se dezbrăcă. 

Biron se răsuci pe călcâie după ce păşi dincolo de ceea ce 
fusese peretele şi închiderea ia loc a acestuia dură exact 
atât cat să-i dea posibilitatea s-o vadă cum îşi pune pe 
umeri un capot cu volănaşe de blană albă. Rochia stacojie fu 
aruncată neglijent pe un scaun. 

Biron se uită în jur şi se întrebă dacă au să 
percheziţioneze şi camera Artemisiei. Dacă se întâmpla aşa 


ceva el n-avea ce să facă. Era pierdut, n-avea cum să iasă 
din camera de toaletă decât pe acolo pe unde intrase, şi 
înăuntru nu era vreo piesă de mobilier care să-i ofere o 
ascunzătoare mai bună. 

De-a lungul unui perete atârna un şirag întreg de rochii şi 
în faţa acestora aerul parcă vibra. Mâna îi trecu uşor prin 
acea vibraţie a aerului simțind doar o uşoară furnicătură 
când vibrația îi trecu prin încheietură, dar de fapt vibrația 
era menită să respingă doar praful, aşa ca spaţiul interior 
să poată fi păstrat într o curăţenie aseptică. 

S-ar fi putut ascunde îndărătul fustelor. Asta şi făcea de 
fapt, se ascundea după fustele unei femei. Maltratase doi 
paznici cu ajutorul lui Gillbret pentru a ajunge aici, dar 
acum, odată ajuns, nu făcea decât să se dea după poalele 
unor fuste de femeie. De fapt, de doamnă. 

În mod destul de nefiresc pentru situaţia în care se afla, 
constată că-i pare rău că nu s-a întors destul de repede 
înainte să se fi închis peretele îndărătul lui. Fata avea un 
corp splendid. Era ridicol din partea lui că se arătase 
răutăcios într-un mod atât de copilăresc cu puţină vreme în 
urmă. Fireşte, ea nu trebuia blamată pentru greşelile lui 
taică-su. 

Dar acum Biron nu putea decât să aştepte, uitându-se la 
peretele gol să aştepte sunetul paşilor din cameră; să 
aştepte să se tragă încă o dată la o parte peretele şi să se 
trezească din nou cu ţevile armelor îndreptate asupra lui, 
dar de data asta fără videosonor care să-l ajute. 

Aşteptă ţinând în fiecare mână câte o cravaşă neuronică. 

9. PANTALONII UNUI STĂPÂN. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Artemisia, care nici n-avea 
nevoie să se prefacă neliniştită. 1 se adresă lui Gillbret, care 
se afla dinaintea uşii împreună cu căpitanul gărzii. În planul 
al doilea stăteau discret vreo cinci-şase bărbaţi în uniformă. 
Apoi Artemisia adăugă repede: I s-a întâmplat ceva rău 
tatei? 


— Nu, nu, o asigură Gillbret. Nu s-a întâmplat nimic care 
să te îngrijoreze, câtuşi de puţin. Dormeai? 

— Aproape aţipisem, răspunse ea, şi cameristele mele sunt 
plecate de ceasuri întregi după treburi. Nu era niciuna din 
el care să răspundă, aşa că m-ai speriat de moarte. 

Se întoarse brusc către căpitan cu o atitudine din ce în ce 
mai ţeapănă: 

— Ce treabă ai cu mine, Domnule Căpitan? Hai repede, te 
rog. Nu e ora potrivită pentru o audienţă propriu-zisă. 

Gillbret interveni înainte ca celălalt să poată măcar să 
deschide gura: 

— Un lucru foarte amuzant, Arta. Tânărul acela, cum naiba 
îl cheamă - ştii tu - a dispărut, şi pe drum a spart vreo două 
capete. Acum îl vânăm noi pe el. Suntem la egalitate: un 
pluton de soldat pentru un evadat. Şi iată-mă pe mine venit 
proaspăt pe urmele lui şi încântându-l pe bunul nostru 
căpitan cu zelul şi curajul meu. 

Artemisia izbuti să-şi stăpânească râsul şi şe arătă total 
năucită. 

Fără să vrea, căpitanul strivi intre dinţi o înjurătură 
monosilabică. Buzele abia i se mişcară, dar apoi vorbi: 

— Dacă nu vă supăraţi, stăpâne, nu vorbiţi foarte explicit şi 
întârziem intolerabil lucrurile. Alteță, omul care se dă drept 
fiul fostului Fermier de Widemos a fost arestat pentru 
trădare. Dar a izbutit să scape şi acum este în libertate. 
Trebuie să percheziţionăm Palatul cameră cu cameră în 
căutarea lui. 

Artemisia se dădu un pas înapoi încruntându-se: 

— Inclusiv camera mea? 

— Dacă Alteţa Voastră permite. 

— A, mă rog, dar presupun că aş şti dacă ar fi un bărbat 
străin în camera mea. lar supoziţia că aş putea avea dea 
face cu un asemenea bărbat, sau orice bărbat străin ta 
ceasul acesta din noapte, e cu totul necuviincioasă. Te rog, 
Domnule Căpitan, să acorzi respectul cuvenit rangului meu. 


Argumentul merse perfect. Căpitanul nu putu decât să se 
încline adânc şi să spună: 

— Alteță, n-am vrut să insinuez aşa ceva. Vă rugăm să ne 
iertaţi pentru că v-am deranjat la ceasul acesta din noapte. 
Declaraţia dumneavoastră că nu l-aţi văzut pe evadat este, 
fireşte, suficientă. În împrejurările de faţă însă, era necesar 
să ne asigurăm că nici dumneavoastră nu sunteţi în pericol. 
E un tip foarte primejdios. 

— Probabil nu chiar atât de primejdios încât să nu-i poţi 
veni de hac, dumneata şi compania dumitale de soldaţi. 

Vocea stridentă a lui Gillbret interveni din nou: 

— Domnule Căpitan, hai să mergem! În timp ce dumneata 
faci schimb de politeţuri curtenitoare cu nepoată-mea, omul 
nostru a avut timp să jefuiască magazia de armament. Aş 
sugera să laşi un paznic aici, la uşa Lady-ei Artemisia, 
pentru ca să nu i se tulbure şi puţinul somn care i-a rămas. 
În afară de cazul când, draga mea (şi-i făcu un semn glumeţ 
Artemisiei), ai avea chef să vii cu noi. 

— Nu, am să mă mulţumesc să-mi încui uşa şi să mă 
retrag. Oricum, mersi! replică Artemisia cu răceală. 

— Ai grijă să alegi un om masiv, strigă Gillbret. Uite ăsta, 
de pildă. Uită-te şi tu, Artemisia, ce uniformă frumoasă au 
soldaţii noştri de gardă. Îi poţi recunoaşte de la distanţă 
numai după uniformă. 

— Stăpâne, spuse nerăbdător căpitanul, nu avem timp de 
pierdut. Văd că zăboviţi prea mult. 

La un gest al lui, unul dintre paznici se detaşă din pluton, o 
salută pe Artemisia prin uşa care se închidea, apoi îl salută 
pe căpitan. Sunetele paşilor disciplinaţi se depărtară în 
ambele direcţii. 

Artemisia aşteptă un timp, apoi deschise fără zgomot uşa 
cam de vreo două degete. Paznicul era acolo, cu picioarele 
desfăcute, cu spinarea rigidă, cu mâna dreaptă înarmată, 
cu mâna stângă pe butonul de alarmă de la uniformă. Era 
paznicul propus de Gillbret, unul foarte înalt. La fel de înalt 
ca şi Biron de Widemos, dar nu atât de lat în umeri. 


În momentul acela îi trecu prin minte că Biron, deşi tânăr, 
şi ca atare destul de copilăros în unele din părerile lui, era 
cel puţin voinic şi muşchiulos, lucru foarte convenabil. 
Fusese o prostie din partea ei să-l înţepe. Şi avea şi o 
înfăţişare destul de agreabilă. 

Închise la loc uşa şi păşi către camera de toaletă. 

Biron se încordă când auzi uşa glisând. Îşi ţinu răsuflarea 
şi degetele îi înţepeniră. 

Artemisia privi ţintă la cravaşele lui neuronice. 

— Ai grijă! 

El răsuflă uşurat, chiar cu zgomot, şi-şi băgă armele în 
buzunar. Îl cam incomodau acolo, dar n-avea tocurile 
potrivite pentru ele. Îi spuse: 

— Astea le aveam pregătite doar pentru cazul când m-ar fi 
căutat cineva. 

— leşi de acolo şi vorbeşte în şoaptă. 

Era în cămaşa ei de noapte făcută dintr-o țesătură fină, pe 
care Biron n-o mai văzuse până atunci, împodobită cu mici 
smocuri de blană argintie, lipită pe trup printr-un fel de 
atracţie statică intrinsecă a pânzei, aşa că n-avea nevoie 
nici de nasturi, nici de copci, de brandenburguri sau de 
cusături. În consecinţă, nu numai că-i arăta clar liniile 
siluetei Artemisiei, dar îi şi punea în evidenţă frumuseţea 
trupului. 

Biron simţi cum i se înroşesc urechile şi senzaţia 
respectivă îi făcu foarte mare plăcere. 

Artemisia aşteptă puţin, apoi făcu un mic cerc cu 
arătătorul şi întrebă: 

— Te deranjează? 

Biron ridică ochii către faţa ei: 

— Ce? A, scuzaţi mă. 

Se întoarse cu spatele şi rămase încordat ascultând cu 
atenţie fâsâitul slab pe care-l făcea ea schimbându-şi 
veşmântul exterior. Nu-i trecu prin minte să se întrebe de 
ce nu recurgea ea la camera de toaletă sau, încă şi mai 
bine, de ce nu se schimbase înainte de a-i deschide lui uşa. 


Dar există anumite aspecte mai profunde ale psihologiei 
feminine pe care dacă n-ai experienţă, nu eşti în stare să le 
analizezi. 

Când se răsuci pe călcâie o găsi îmbrăcată în negru, într- 
un fel de taior care nu-i ajungea decât până la genunchi. 
Aceasta îmbrăcăminte se potrivea unei vestimentaţii de 
exterior mai degrabă decât pentru sala de bal. 

Biron întrebă automat: 

— Deci, plecăm? Ea clătină din cap. 

— Mai întâi trebuie să-ţi joci rolul. Şi dumneata o să ai 
nevoie de alte haine. Trage-te la o parte de la uşă şi am să-l 
poftesc pe gardian înăuntru. 

— Care gardian? Ea îi zâmbi scurt: 

— Mi-au lăsat un paznic la uşă la sugestia unchiului Gil. 

Uşa de la coridor se defăcu cam două degete. Paznicul era 
acolo nemişcat, chiar ţeapăn. 

— Paznic, şopti ea, intră repede aici! 

Un soldat obişnuit n-ar fi avut nici un motiv să şovăie să se 
supună fiicei Directorului. Intră prin uşa pe care ea o 
deschise mai larg şi spuse cu mult respect: 

— La ordinele dumneavoastră, Alt. 

Şi în aceeaşi clipă genunchii i se înmuiară sub greutatea 
care se prăvăli peste umerii lui, în timp ce cuvintele i se 
retezară fără să aibă posibilitatea măcar să scoată un țipăt, 
căci antebraţul lui Biron îi strivea laringele. 

Artemisia închise în grabă uşa şi privi scena cu o senzaţie 
care se apropia mult de greață. Viaţa din Palatul Hinriaziior 
era aproape de apatie şi nu avusese niciodată până atunci 
prilejul să vadă o faţă congestionată de sânge şi o gură care 
se cască repetat, dar inutil din pricina asfixiei. Îşi întoarse 
privirile într-o parte. 

Biron îşi arătă dinţii strânşi de efort în timp ce strângea 
cercul format din oasele şi muşchii lui în jurul gâtului 
paznicului. O clipă, mâinile din ce în ce mai slăbite ale 
gardianului se agăţară inutil de braţul lui Biron, în timp ce 


picioarele i se zbăteau fără ţintă. Biron îl ridică de pe podea 
fără să-şi slăbească strânsoarea. 

Iar apoi mâinile gardianului căzură pe lângă corP 
Picioarele îi atârnară moi şi mişcările convulsive şi inutile 
ale pieptului începură să scadă Biron îl lăsă încetişor pe 
duşumea. Corpul gardianului se întinse fără vlagă de parcă 
ar fi fost un sac golit total. 

— A murit? întrebă Artemisia într-o şoaptă îngrozită. 

— Nu cred, zise Biron. E nevoie de patru sau chiar cinci 
minute ca să poţi omori un om. Dar o vreme oricum o să fie 
în nesimţire. 

— Ai cu ce să-l leg? 

Fata clătină din cap. Pentru moment se simţi total 
neajutorată. Biron zise: 

— Trebuie să ai nişte ciorapi lungi de celită. Cred că ar fi 
buni. Deja îl dezbrăcase pe gardian şi-i luase toate armele. 
Şi aş vrea să mă şi spăl. De fapt, chiar trebuie. 

Era o adevărată plăcere pentru el să păşească prin spuma 
de şampon răspândit de pulverizator în baia Artemisiei. A 
rămas poate un pic prea parfumat dar spera că aerul 
proaspăt o să-i mai alunge această aromă. În sfârşit, era 
curat, şi pentru asta nu fusese nevoie decât de trecerea 
momentană prin suspensia aceea de particule fine împinse 
de un şuvoi de aer cald. Nu era nevoie de nici o cameră 
specială pentru uscare, întrucât când a păşit afară era şi 
uscat, nu numai curat. Uite că asemenea instalaţii nu 
existau nici pe Widemos nici pe Pământ. 

Uniforma paznicului îi era puţin cam strâmtă şi lui Biron 
nu-i plăcea felul în care i stătea pe cap şapca aceea militară 
urâtă şi conică. Se uită cam nemulţumit la imaginea lui din 
oglindă. O întrebă pe Artemisia: 

— Cum arăt? 

— Exact ca un soldat. 

— O să trebuiască să porţi dumneata una dintre cravaşele 
astea, nu pot să le mânuiesc pe toate trei. 


Fata o luă cu două degete şi-o lăsă să cadă în poşeta pe 
care o ţinea acum atârnată de centura ei lată, printr-o altă 
microforţă, aşa încât mâinile îi rămâneau libere. 

— Cred că ar cam trebui să plecăm. Să nu spui nici o vorbă 
dacă ne întâlnim cu cineva. Lasă-mă pe mine să vorbesc. N- 
ai nici accentul corespunzător şi nici n-ar fi deloc cuviincios 
să vorbeşti în prezenţa mea decât dacă ţi se adresează 
cuvântul. Să nu uiţi, te rog, că eşti doar un simplu soldat. 

Paznicul de pe duşumea începea să se mişte puţin şi să dea 
ochii peste cap. Avea încheieturile mâinilor şi picioarelor 
legate strâns la spate cu ciorapii care aveau o rezistenţă 
egală, dacă nu mai mare, cu cea a unor coarde de oţel. lar 
limba lui se lupta inutil cu căluşul pus în gură. 

Fusese împins într-o parte aşa că nu fu nevoie să păşească 
peste el ca să ajungă ia uşă. 

— Vino pe aici, îi şopti Artemisia. 

La primul cot al coridorului auziră paşi îndărătul lor şi pe 
umărul lui Biron se puse uşurel o mână. 

Biron se dădu într-o clipă la o parte şi se răsuci pe călcâie, 
cu o mână apucând braţul persoanei necunoscute, iar cu 
cealaltă ridicând cravaşa. 

Dar se auzi glasul lui Gillbret care spuse: 

— Uşurel, băiete. 

Biron îşi slăbi strânsoarea. Gillbret îşi frecă braţul: 

— Vă aşteptam, dar ăsta nu e un motiv ca să-mi frângi 
oasele. Lasă-mă să te admir, Farrill. Parcă te cam strâng 
hainele, dar nu arăţi rău. Nu, nu, nu arăţi rău deloc. În 
costumul ăsta nimeni n-o să se uite cu prea multă 
curiozitate la dumneata. Ăsta e avantajul unei uniforme. 
Lumea ia de bună ideea că o uniformă de soldat nu conţine 
decât un soldat şi nimic altceva. 

— Unchiule Gil, şopti insistent Artemisia. Nu mai vorbi 
atât. Unde sunt ceilalţi paznici? 

— Toată lumea văd că are ceva cu mine dacă rostesc 
câteva vorbe, zise el bosumflat. Ceilalţi paznici se 
străduiesc să se urce în turn. Au hotărât că prietenul nostru 


nu se află pe niciunul din nivelurile inferioare, aşa că au 
lăsat doar câţiva oameni pe ia uşile principale şi pe rampe şi 
sistemul de alarmă generală în funcţiune. Putem trece de 
el. 

— Dar n-o să vă simtă lipsa, domnule? întrebă brusc Biron. 

— A mea? Ha! Căpitanul s-a bucurat să mă vadă că plec, 
era mult prea ocupat. Pot să te asigur că n-o să mă caute 
nimeni. 

Vorbiseră în şoaptă dar acum renunţară chiar şi la cel mai 
mic susur. În partea de jos a rampei de lansare se afla un 
paznic, iar alţi doi flancau uşa mare dublă, sculptată, care 
dădea afară, în aer liber. 

Gillbret strigă: 

— Ei, băieţi, s-a aflat ceva despre deţinutul evadat? 

— Nu, domnule, răspunse soldatul cel mai apropiat, 
pocnind din călcâie şi salutându-l. 

— Ei, oricum, fiţi cu ochii în patru, le zise, şi apoi ieşiră cu 
toţii afară în timp ce unul dintre paznicii de la uşă 
neutraliză cu grijă secţiunea respectivă a sistemului de 
alarmă ca să-i lase să iasă. 

Afară era noapte. Cerul era senin şi înstelat şi masa aceea 
uniformă a Nebuloasei întunecate estompa petele de 
lumină din apropierea orizontului. Palatul Central rămânea 
doar o umbră întunecată îndărătul lor, iar la o distanţă de 
numai câteva sute de metri se afla Câmpul Palatului. 

Dar după câteva minute de mers pe poteca tăcută, Gillbret 
dădu semne de nelinişte: 

— Ceva nu e în regulă, spuse el. 

Artemisia zise: 

— Unchiule Gil, nu cumva ai uitat să pregăteşti astronava? 

— Bineînţeles nu, îi întoarse ei vorba cât de vehement 
permitea o şoaptă, dar de ce o fi luminat Turnul Câmpului? 
Ar fi trebuit să fie întunecat. 

Arătă în sus printre copaci, către locul unde se vedea 
Turnul ca un fagure de lumini albe. De obicei ăsta ar fiun 


semn că pe aeroport se desfăşoară unele activităţi: 
astronave care plecau sau soseau. 

Gillbret murmură nemulţumit: 

— Pentru astă-seară nu era programat nimic. Asta era 
sigur. Căpătară din depărtare răspunsul - sau cel puţin 
Gillbret interpretă astfel. Se opri brusc şi-şi întinse lateral 
braţele ca să-i reţină pe însoțitori. 

— Asta e tot, zise el, şi chicoti aproape isteric. De data asta 
Hinrik chiar că a încurcat de tot lucrurile. Au sosit! 
Tyrannienii. Nu înţelegeţi? Asta este crucişătorul personal 
al lui Aratap. 

Biron îl văzu licărind slab sub lumini, detaşându-se dintre 
celelalte nave indistincte. Era mai neted, mai subţire, mai 
felin decât navele rhodiene. 

Gillbret spuse: 

— Zicea căpitanul că avem vizita unui „personaj”, dar n- 
am dat atenţie. Acum nu mai avem nimic de făcut. Cu 
Tyrannienii nu ne putem lupta. 

Biron simţi o pornire bruscă: 

— De ce nu? întrebă el cu glas aspru. De ce sănu ne 
luptăm cu ei? Ei n-au nici un motiv să suspecteze că se pot 
aştepta la ceva rău, iar noi suntem înarmaţi. Hai să luăm 
chiar nava înaltului Comisar, să-l lăsăm noi cu buzele 
umflate. 

leşi din relativa obscuritate a pâlcului de copaci păşind 
chiar în câmpul deschis. Îl urmară ceilalţi. N-aveau nici un 
motiv să se ascundă. La urma urmei erau doi membri ai 
familiei regale şi un soldat de escortă. 

Dar acum se luptau cu Tyrannii. 

Simok Aratap din Tyrann fusese impresionat, cu ani în 
urmă când văzuse prima dată Complexul Palatului din 
Rhodia, dar până la urmă se dovedi că-l impresionase doar 
cochilia exterioară. Interiorul nu era decât o relicvă 
mucegăită. Cu două generaţii mai înainte, camerele 
legislative din Rhodia se întruniseră în aceste locuri şi tot 
aici fuseseră clădite sediile majorităţii birourilor 


administrative. Palatul Central fusese inima zbuciumată a 
zece sau chiar douăsprezece lumi. 

Dar acum camerele legislative (încă existente, întrucât 
Hanul nu se amestecase niciodată în legislaţia locală) se 
întruneau doar o dată pe an, pentru a ratifica dispoziţiile 
executive luate în ultimele douăsprezece luni. Era doar o 
simplă formalitate. Pe hârtie, Consiliul executiv era în 
sesiune permanentă, dar el nu consta decât din vreo 
doisprezece oameni care rămâneau nouă săptămâni din 
zece pe moşiile lor. Diferitele birouri executive erau încă în 
funcţiune, întrucât nu puteai guverna fără ele indiferent 
dacă domnea Directorul sau Hanul, dar acum ele erau 
împrăştiate pe toată planeta; depindeau tot mai puţin de 
Director şi erau din ce în ce mai conştiente de noul lor 
stăpân - Tyrannienii. 

Ceea ce păstra Palatului măreţia pe care o avusese 
totdeauna erau piatra şi metalul. El adăpostea familia 
Directorului, un personal de serviciu care abia făcea faţă şi 
un corp de gardă cu totul insuficient. 

Aratap nu se simţea prea comod şi nici prea fericit în 
această cochilie. Era târziu, el era obosit, îl usturau ochii, 
aşa că abia aştepta să-şi poată scoate lentilele de contact, 
dar, mai presus de toate, era dezamăgit. 

Nu exista nici o logică! Îi arunca din când în când câte o 
privire aghiotantului său militar, dar maiorul îl asculta pe 
Director cu un fel de nepăsare inexpresivă. Cât despre 
Aratap, el nu dădea mai nici o atenţie celor spuse. 

— Fiul lui Widemos? Serios?! întrebă el cu un aer absent. 
lar apoi adăugă: Va să zică l-aţi arestat? Foarte bine! 

Dar asta însemna prea puţin pentru el, întrucât nu vedea 
nici un fel de logică a desfăşurării evenimentelor. Aratap 
avea o minte simplă şi ordonată care nu putea suporta 
gândul unor fapte individuale adunate laolaltă, fără nici un 
fel de aranjament logic. Widemos fusese trădător, iar fiul lui 
Widemos încercase să se întâlnească în taină cu Directorul 
din Rhodia. Mai întâi în taină, iar când dăduse greş, urgenţa 


lui fusese atât de mare, încât încercase s-o facă pe faţă, 
recurgând la povestea aceea ridicolă inventată de el în 
legătură cu un aşa-zis complot. Cu singuranţă că asta 
trebuie să fi constituit începutul unei scheme logice. 

Dar acum se destrămase şi asta. Hinrik îl preda pe băiat 
cu o grabă de-a dreptul indecentă. N-avea răbdare să 
aştepte nici măcar să treacă noaptea, aşa se părea. Şi asta 
nu corespundea deloc vreunui plan logic, sau poate că 
Aratap nu deţinea încă toate elementele. 

Îşi concentra din nou atenţia asupra Directorului. Hinrik 
începea să se repete. Aratap simţi o undă de compătimire. 
Individul ăsta fusese făcut să devină atât de laş încât până şi 
Tyrannienii îşi pierduseră răbdarea cu el, şi totuşi era 
singura cale rămasă deschisă. Numai teama poate să 
asigure loialitatea absolută. Asta şi nimic altceva. 

Widemos nu se temuse şi, în ciuda faptului că interesele lui 
proprii fuseseră legate în toate privinţele de menţinerea 
domniei Tyrannienilor, se răzvrătise. Hinrik se temea cu 
adevărat şi asta constituia o deosebire esenţială. 

Şi tocmai pentru că se temea, Hinrik şedea acolo căzând în 
incoerenţă ori de câte ori se străduia să obţină un gest de 
aprobare ori de încurajare. Aratap ştia bine că Maiorul n- 
avea să-i acorde niciodată aşa ceva. Omul era total lipsit de 
imaginaţie. Oftă, regretând că nu e şi el lipsit de imaginaţie. 
Politica era o treabă murdară. 

Aşadar, cu un aer oarecum înviorat, spuse: 

— Da, da, chiar aşa. Nu pot avea decât cuvinte de laudă 
pentru hotărârea rapidă pe care ai luat-o şi pentru zelul pe 
care l-ai depus în serviciul Hanului. Poţi să fii sigur că-i vom 
aduce toate acestea la cunoştinţă. 

Hinrik se lumină vizibil la faţă, cu o senzaţie de uşurare 
evidentă. 

Aratap spuse: 

— Atunci, ordonă să-l aducă aici, să auzim ce are de spus 
cocoşelul nostru. 


Abia se abţinu să nu caşte. Nu-l interesa absolut deloc ce 
avea să spună „cocoşelul”. 

În momentul acesta Hinrik avu intenţia să facă semn să fie 
chemat căpitanul gărzii, dar nu mai fu nevoie întrucât 
căpitanul se ivi neanunţat în prag. 

— Excelenţă! strigă el şi păşi înainte fără să mai aştepte 
permisiunea. 

Hinrik mai privea intens la propria lui mână care încă nu 
se apropiase de butonul semnalului, de parcă s-ar fi 
întrebat dacă intenţia lui n-a dezvoltat cumva o forţă 
suficientă pentru a se substitui acţiunii în sine. 

Cu glas nesigur întrebă: 

— Ce e, Domnule Căpitan? Căpitanul spuse: 

— Excelenţă, prizonierul a scăpat. 

Aratap simţi cum îi dispare o parte din oboseală şi 
plictiseală. 

— Ce mai era şi asta? 

— Dă-ne amănunte, Căpitane! porunci el, şi-şi îndreptă 
spinarea rezemându-se de spătarul scaunului. 

Căpitanul oferi amănunte cu o mare economie de cuvinte. 
Încheie spunând: 

— Excelenţă, vă cer permisiunea să declar alarmă 
generală. Probabil n-au ajuns prea departe. 

— Da, da, fireşte, se bâlbâi Hinrik. Fireşte, fireşte, dă 
alarmă generală, sigur. Tocmai ce trebuie. Repede! Repede! 
Domnule Comisar General, nu înţeleg, pur şi simplu nu 
înţeleg cum s-a putut întâmpla. Domnule Căpitan, pune-i la 
treabă pe toţi oamenii dumitale. O să se facă o anchetă, 
Domnule Comisar General. Dacă va fi nevoie, fiecare soldat 
din Corpul de gardă va fi zdrobit. Zdrobit. Da, da. Zdrobit! 

Şi repetă aproape isteric aceste cuvinte, dar căpitanul 
rămase pe loc. Era evident că mai avea ceva de spus. 
Aratap întrebă: 

— Ce mai aştepţi? 

— Aş putea vorbi între patru ochi cu Excelenţa Voastră? 
întrebă brusc căpitanul. 


Hinrik aruncă repede o privire speriată către înaltul 
Comisar, binevoitor şi netulburat. Se strădui să pară puţin 
indignat: 

— Doar n-avem nici un fel de secrete faţă de oştenii 
Hanului, prietenii noştri, asta. 

— Spune ce ai de spus, Căpitane, se amestecă Aratap, dar 
fără asprime. 

Căpitanul pocni scurt din călcâie şi spuse: 

— Întrucât am primit ordin să vorbesc, Excelenţă, trebuie 
să vă informez cu regret că Lady Artemisia şi Lordul 
Gillbret iau însoţit pe prizonier în fuga lui. 

— Cum adică, a îndrăznit să-i răpească? exclamă Hinrik 
ridicându-se în picioare. Şi cum, gărzile mele au permis una 
ca asta? 

— N-au fost răpiți, Excelenţă. L-au însoţit de bună voie. 

— De unde ştii? 

Aratap fu încântat şi se trezi de-a binelea. În sfârşit, acum 
lucrurile alcătuiau un plan inteligibil, un plan mult mai bun 
decât s-ar fi putut aştepta el. 

Căpitanul spuse: 

— Avem mărturia paznicului pe care l-au pus în minoritate 
şi a celorlalţi care fără ştirea lor le-au îngăduit să 
părăsească clădirea. După o şovăială adăugă destul de 
sever: Când am discutat cu Lady Artemisia în uşa 
apartamentului ei particular mi-a spus că tocmai era să 
adoarmă. Abia mai târziu mi-am dat seama că în momentul 
când îmi spunea acest lucru avea faţa machiata cu grijă. 
Când m-am întors era deja prea târziu. Îmi însuşesc vina 
pentru felul greşit în care am tratat chestiunea Chiar astă 
seară o să-i cer Excelenței Voastre să-mi accepte demisia, 
dar mai întâi trebuie să vă cer permisiunea de a dau alarma 
generală. Îmi daţi voie? Fără autorizarea dumneavoastră n- 
am dreptul să acţionez în legătură cu membrii familiei 
regale. 

Dar Hinrik se legăna pe picioare şi nu era în stare decât să 
privească în gol. 


Aratap spuse: 

— Căpitane, cred că ar fi mai bine să te ocupi de sănătatea 
Directorului vostru. Îţi sugerez să-l chemi pe doctorul Casei 
Regale. 

— Alarmă generală! repetă căpitanul. 

— N-o să fie nici o alarmă generală, spuse Aratap. Mă 
înţelegi? Fără alarmă generală, fără recapturarea 
prizonierului. Incidentul este închis. Du-ţi oamenii înapoi în 
cazarmă, spune-le să se ocupe de îndatoririle lor obişnuite 
şi ai grijă de Directorul vostru. Haide, Domnule Maior. 

Maiorul Tyrannian vorbi cu încordare de îndată ce 
lăsaseră în urmă hardughia Palatului Central. 

— Aratap, presupun că ştii ce faci. Pornind de la această 
prezumție mi-am ţinut gura cât eram acolo, înăuntru. 

— Mulţumesc foarte mult, Domnule Maior. Lui Aratap îi 
plăcea aerul nocturn al unei planete pline de vegetaţie 
luxuriantă. Tyrann era mai frumos în felul său, dar era 
frumuseţea înspăimântătoare a stâncilor şi munţilor. Şi totul 
era uscat, teribil de uscat! 

Aratap reluă: 

— Domnule Maior Andros, dumneata nu ştii să tratezi cu 
Hinrik. În mâinile dumitale n-ar face decât să se piardă cu 
firea şi să se frângă. E un om util, dar ca să poată rămâne 
astfel trebuie să fie tratat cu blândeţe. 

Maiorul ignoră remarca lui Aratap: 

— Nu la asta mă refer. Dar de ce să nu dea şi alarma 
generală? Nu vreţi să-i prindeţi? 

— Dar ce, dumneata vrei? întrebă Aratap şi se opri. Hai să 
şedem aici o clipă, Andros. Era o bancă de pe o potecă din 
mijlocul unei peluze de iarbă. Ce poate fi mai frumos şi ce 
loc poate fi mai ferit de razele spion ale duşmanilor? 
Dumneavoastră Domnule Maior, de ce vrei să-l prinzi pe 
tânărul acela? 

— De ce vreau să prind orice trădător sau complotist? 

— DA. Chiar, de ce? Dacă nu prinzi decât vreo câteva 
unelte şi laşi neatins izvorul otrăvit? Pe cine ai vrea să 


prinzi? Un tânăr necopt, o gâsculiţă şi un idiot senil? 

Se auzeau undeva în apropiere susurul şi plescăitul unei 
cascade artificiale. Una mică, dar decorativă. Ei bine, asta 
era o adevărată minune pentru Aratap. Apă! Închipuie-ţi, 
apă care să se reverse, care să curgă irosindu-se la 
nesfârşit pe stânci şi pe pământ. Niciodată nu izbutise să se 
educe suficient pentru a-şi reprima indignarea faţă de 
asemenea risipă. 

— Aşa cum stau lucrurile, spuse maiorul, n-avem nimic. 

— Ba da, avem schiţarea planului. Când a sosit întâi 
tânărul l-am legat în mintea noastră de Hinrik şi asta ne-a 
neliniştit pentru că Hinrik estE. Aşa cum este. Dar mai mult 
decât atât nu puteam face. Acum vedem că de fapt nici nu 
era vorba de Hinrik. Hinrik era doar o pistă falsă. El umbla 
după fiica şi vărul lui Hinrik, şi asta are mai mult sens. 

— Dar de ce nu ne-a chemat mai devreme? A aşteptat 
miezul nopţii. 

— Pentru că este unealta oricărei persoane care-l 
contactează prima şi sunt sigur că Gillbret i-a sugerat 
această întâlnire nocturnă ca semn de mare zel din partea 
lui. 

— Adică vreţi să spuneţi că am fost chemaţi aici anume 
pentru a fi martori la evadarea lor? 

— Nu, nu pentru asta. Dar pune-ţi şi dumneata întrebări. 
Unde intenţionează să meargă oamenii ăştia? Maiorul dădu 
din umeri: 

— Rhodia e mare. 

— Da, dacă ar fi fost vorba doar de tânărul Farriil. Dar 
unde, în ce loc din Rhodia ar putea merge doi membri ai 
familiei regale fără să fie recunoscuţi? În special fata? 

— Adică ar fi urmat să părăsească planeta? Da, da, sunt de 
acord cu dumneavoastră. 

— Şi de unde? Pe Câmpul Palatului pot ajunge pe jos în 
cincisprezece minute. Acum vezi care este scopul prezenţei 
noastre aici? Maiorul tresări: 

— Nava noastră? 


— Bineânţeles. Pentru ei o navă Tyranniană ar fi ideală. 
Altfel ar fi trebuit să aleagă una din navele de transport. 
Farrill a fost educat pe Pământ şi sunt sigur că ştie să 
piloteze un crucişător. 

— Aha, ei, acum parcă se înţelege mai bine. Dar de ce 
îngăduim noi nobililor să-şi trimită fiii peste tot? Ce treabă 
are un cetăţean obişnuit să ştie despre călătoriile spaţiale 
mai mult decât îi este necesar pentru comerţul local? 
Ajungem să educăm soldaţi care să ne fie duşmani? 

— Şi totuşi, spuse Aratap cu indiferenţă politicoasă, în 
momentul de faţă Farrill are educaţia făcută în străinătate 
şi trebuie să ţinem seama în mod obiectiv de acest lucru, 
fără să ne mai supărăm din această pricină. Rămâne faptul 
că sunt convins că ne-au luat crucişătorul. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Ai la încheietura mâinii aparatul de transmisie. 
Stabileşte contactul cu nava dacă poți. 

Maiorul încercă, dar degeaba. Aratap spuse: 

— Încearcă Turnul de control al Câmpului. 

Maiorul se conformă şi din receptorul miniscul izvori un 
glas micuţ, care spuse agitat: 

— Dar, Excelenţă, nu vă înţeleG. Trebuie să fie o greşeală. 
Pilotul dumneavoastră a decolat acum zece minute. 

Aratap zâmbea: 

— Vezi? Ei, acum încearcă să dezvolţi firul logic al 
lucrurilor şi fiecare amănunt devine inevitabil. Şi eşti în 
stare să vezi consecinţele? 

Maiorul era într-adevăr în stare. Drept care îşi trase o 
palmă peste coapse şi râse scurt: 

— Fireşte! 

— Ei bine, spuse Aratap, fireşte că ei n-aveau de unde să 
ştie că şi-au semnat condamnarea ia moarte. Dacă s-ar fi 
mulţumit cu cea mai rudimentară navă rhodaană de 
transport de pe Câmp, cu siguranţă că ar fi scăpat şi. Cum 
sună expresia aia? În seara asta aş fi rămas cu buzele 
umflate. Dar aşa cum stau lucrurile, nimic nu-i mai poate 


salva pe ei. Şi când am să-i trag înapoi, în momentul când o 
să am chef (şi sublinie cu multă satisfacţie aceste ultime 
cuvinte), am să deţin şi firul întregii conspirații. 

Oftă şi constată că iar îl apucă somnul: 

— Ei bine, am avut noroc şi acum nu mai avem de cesăne 
grăbim. Cheamă Baza Centrală şi spune să trimită altă navă 
pentru noi. 

10. POATE! 

Instrucţia în spaţio-nautică pe care o primise Farrill pe 
Pământ fusese în mare măsură academică. Urmase cursuri 
universitare despre diferitele etape ale ingineriei spaţiale 
care, deşi se ocupaseră un semestru întreg cu teoria 
motorului hiperatomic, nu prezentaseră mare lucru 
referitor la manipularea efectivă a navelor în spaţiu. Cei 
mai buni şi cei mai îndemânatici piloţi îşi învățau meseria în 
spaţiul cosmic şi nu la cursuri. 

Izbutise să decoleze fără nici un incident propriu-zis, deşi 
asta se datora mai mult norocului decât îndemânării sale. 
Nava „Necruţătorul” răspundea la comenzi mult mai 
repede decât se aştepta Biron. De pe Pământ pilotase mai 
multe nave în spaţiu şi înapoi pe planetă, dar acelea 
fuseseră modele învechite, cuminţi, păstrate pentru uzul 
studenţilor. Acelea erau blânde şi foarte, foarte obosite, se 
ridicau cu efort şi avansau încet prin atmosferă până în 
spaţiul cosmic, prin spirale lente. 

Pe când „Necruţătorul” decolase fără efort, ţâşnind către 
înaltul cerului fluierând prin aer, aşa că Biron căzuse pe 
spate de pe scaun, gata-gata să-şi scrântească umărul. 
Artemisia şi Gillbret care, cu prudenţa superioară a 
oamenilor fără experienţă, se legaseră cu centurile de 
siguranţă, se juliră uşor de țesătura de protecţie. 
Tyrannianul pe care-l luase prizonier zăcuse lipit de perete 
trăgând din răsputeri de legături şi blestemând monoton. 

Biron se ridicase în picioare clătinându-se, îi dădu câteva 
picioare 'Tyrannianului ca să-l reducă la tăcere şi-şi croise 
drum pe lângă balustrada care înconjura pereţii; punând 


mână după mână ca să învingă acceleraţia, reveni pe 
scaunul lui. Şuvoiuri explozive de energie făceau nava să 
tremure şi reduseră nivelul descreştere a accelerației la o 
valoare suportabilă. 

Între timp ajunseseră în zonele superioare ale atmosferei 
rhodiene. Cerul era violet închis şi carcasa navei se 
înfierbântase din cauza fricţiunii cu aerul, astfel încât 
înăuntru se simţea căldura. 

Apoi îi trebuiră lui Biron ceasuri întregi până să plaseze 
nava pe o orbită în jurul Rhodiei. Nu găsi nici o cale dea 
calcula rapid viteza necesară pentru a învinge gravitația 
astrului. Trebuia să lucreze la nimereală, făcând să varieze 
viteza prin măriri şi micşorări alternative de energie, cu 
ochii aţintiţi la massometru, aparatul care le indica 
depărtarea de suprafaţa planetei, măsurând intensitatea 
câmpului gravitațional. Din fericire, massometrul era deja 
calibrat pentru masa şi raza planetei Rhodia. Fără să fi avut 
mai întâi o experienţă considerabilă, Biron n-ar fi fost 
capabil să realizeze singur această calibrare. 

Până la urmă massometrul rămase constant şi peste vreo 
două ceasuri nu mai indică nici un fel de deviere 
apreciabilă. Biron îşi îngădui să se destindă, iar ceilalţi se 
eliberară de centurile de siguranţă. 

Artemisia spuse: 

— Lordule Fermier, nu pari să ai mâna prea delicată. 

— Nu fac decât să zbor, milady, răspunse sec Biron. Dacă 
te pricepi dumneata mai bine, n-ai decât să încerci, dar 
după ce debarc eu. 

— Ei, ei, liniştiţi-vă, spuse Gillbret. Nava asta e prea 
îngustă pentru ţâfnă şi, mai mult decât atât, deoarece cu 
siguranţă că vom ajunge să ne înghesuim şi mai tare într-o 
familiaritate stânjenitoare în acest ţarc hurducat, aş fi de 
părere să mai renunţăm la titlurile astea de lord şi lady, 
care altfel o să ne încorseteze în mod insuportabil 
conversaţia. Eu sunt Gillbret, dumneata eşti Biron, iar ea e 
Artemisia. Vă propun să folosiţi aceste formule de adresare, 


sau, mă rog, orice altă variantă pe care aţi dori-o. Cât 
despre pilotarea navei, de ce nu am recurge la ajutorul 
prietenului nostru Tyrannian aflat aici? 

Tyrannianul aruncă o privire furioasă şi Biron spuse: 

— Nu, nu putem avea încredere în el, iar stilul meu de 
pilotaj se va ameliora de îndată ce mă deprind cu nava asta. 
Deocamdată nu v-am făcut ţăndări, nu? 

Îl mai durea încă umărul din cauza primei izbituri şi, ca de 
obicei, durerea îl făcea morocănos. 

— Ei, zise Gillbret, ce facem cu el? 

— Nu mi-ar plăcea să-l ucid cu sânge rece, spuse Biron, şi 
oricum asta nu ne-ar ajuta. N-ar face decât să-i stârnească 
şi mai rău pe Tyrannieni împotriva noastră. Uciderea unui 
membru al rasei dominante este într-adevăr un păcat de 
neiertat. 

— Şi care ar fi alternativa? 

— Să-l debarcăm. 

— Perfect. Dar unde? 

— Pe Rhodia. 

— Cum? 

— Este singurul loc unde nu ne vor căuta şi oricum va 
trebui să coborâm destul de curând. 

— De ce? 

— Păi asta este nava înaltului Comisar şi el a tot folosit-o 
pentru scurte voiaje pe suprafaţa planetei. Nu are 
rezervele necesare pentru a face călătorii spaţiale. Înainte 
de a merge undeva, va trebui să facem un inventar complet 
al lucrurilor de pe navă şi cel puţin să ne asigurăm că avem 
destulă hrană şi apă. 

Artemisia încuviinţă hotărât din cap: 

— Aşa este, bine! Eu una nu m-aş fi gândit la toate astea. 
Bravo. Biron, eşti foarte deştept. 

Biron făcu un gest de protest, dar oricum simţi că se 
încălzeşte de plăcere. Era prima dată când îi folosise 
numele de botez. Dacă se străduia, reuşea şi ea să fie destul 
de agreabilă. 


Gillbret spuse: 

— Dar imediat ce-l vom debarca, vor anunţa prin radio 
unde ne aflăm. 

— Nu prea creD. Spuse Biron. În primul rând, îmi închipui 
că Rhodia are şi ea zonele ei pustii. Nu trebuie neapărat să 
scăpăm de ei chiar în centrul comercial al unui oraş sau în 
mijlocul vreunei garnizoane Tyranniene. Şi pe urmă, poate 
că nici el n-o fi chiar atât de nerăbdător să intre în contact 
cu superiorii lui, cum poate vă închipuiţi. la spune, soldat, 
ce i sar întâmpla unui militar care a permis să se fure nava 
înaltului Comisar al Hanului? 

Prizonierul lor nu răspunse, dar buzele îi păliră şi se 
subţiară. Biron n-ar fi vrut câtuşi de puţin să se afle în 
pielea soldatului. 

Desigur, el putea fi cu greu învinuit. Nu existase nici un 
motiv pentru ca el să suspecteze vreo problemă care să 
apară dintr-o simplă politeţe faţă de membrii familiei regale 
din Rhodia. În conformitate cu litera Codului militar 
Tyrannian, el refuzase să le permită accesul la bordul navei 
fără autorizarea ofițerului comandant. Ba chiar insistase, 
spunând că dacă Directorul însuşi i-ar fi cerut permisiunea 
de a intra în navă, tot ar fitrebuit să i-o refuze. Numai că 
între timp ei se năpustiră asupra lui şi, până să-şi dea 
seama că ar fi trebuit să aplice mai sever codul militar şi să 
ţină pregătită arma, era prea târziu. Practic, i se pusese în 
piept o cravaşa neuronică. 

Dar nici atunci nu cedase fără luptă. Fusese nevoie de o 
undă de şoc a cravaşei pentru a-l opri. Însă chiar şi în 
aceste circumstanţe, nu-l aşteptau decât Curtea Marţială şi 
condamnarea. În privinţa asta nimeni n-avea vreo îndoială 
şi soldatul mai puţin decât toţi. 

Două zile mai târziu aterizară la marginea oraşului 
Southwark. Fusese ales anume pentru că se afla la mare 
distanţă de centrele principale aglomerate din Rhodia. Pe 
soldatul Tyrannian îl legaseră într-o celulă de paraşutare şi- 
| lăsaseră să plutească spre sol la vreo cincizeci de mile de 


cel mai apropiat oraş mare. Aterizarea, pe o plajă pustie, 
fusese relativ bună şi fără prea mari zgâlţăieli, iar Biron 
fiind persoana cea mai greu de recunoscut dintre ei, făcu 
toate cumpărăturile necesare. Banii rhodieni pe care 
Gillbret avusese prezenţa de spirit de a-i aduce cu el nu 
ajunseră decât pentru nevoile alimentare, întrucât o mare 
parte din ei se duseseră pe un cărucior cu două roţi şi un 
cablu cu ajutorul căruia să poată căra proviziile. 

— Ai fi putut economisi bani, spuse Artemisia, dacă n-ai fi 
irosit atâţia pe terciul Tyrannian pe care l-ai cumpărat. 

— N-aveam încotro, spuse cu aprindere Biron, pentru 
dumneata o fi doar un terci Iyrannian, dar să ştii că este un 
aliment foarte concentrat şi o să ne ajungă mai multă vreme 
decât oricare alt lucru pe care l-aş fi cumpărat. 

Era necăjit. Făcuse o treabă de hamal din port, scoțând 
toate mărfurile alea din oraş şi apoi încărcându-le pe navă. 
Şi mai fusese vorba şi de un risc considerabil, deoarece la 
cumpărase pe toate de la unul din economatele din oraş 
aparţinând Tyrannenilor. Se aşteptase măcar ca să i se 
mulţumească aşa cum se cuvenea şi să i se aducă laude. 

Şi nici nu aveau nici o alternativă. Forţele tyranniene 
creaseră o întreagă tehnică a aprovizionării adaptată cu 
stricteţe faptului că foloseau nave mici. Nu-şi puteau 
îngădui acele spaţii uriaşe de depozitare ale altor flote, care 
erau încărcate ochi cu carcase de animale întregi, atârnate 
frumos în cârlige, în şiruri nesfârşite. Fuseseră siliţi să 
dezvolte o industrie a concentratelor alimentare 
standardizate, conţinând necesarul de calorii şi factori 
nutritivi şi cu asta, basta. Nu aveau nevoie decât de cinci la 
sută din spaţiul pe care i-ar fi luat o cantitate de hrană 
animală naturală echivalentă ca valoare nutritivă. În plus, 
aceste alimente puteau fi depozitate în camere frigorifice ca 
nişte simple stive de cărămizi. 

— Da, dar are un gust groaznic, zise Artemisia. 

— Da, dar o să te deprinzi cu el, îi replică Biron, 
maimuţărindu-i mofturile copilăreşti, astfel încât ea se 


îmbujoră la faţă şi-i întoarse supărată spatele. 

Biron ştia că ceea ce o necăjeşte era pur şi simplu lipsa de 
spaţiu şi toate inconvenientele pe care ie aducea acest 
lucru. Nu a vorba doar de folosirea unui stoc de alimente 
monotone, fiindcă în felul acesta se pot ambala mai multe 
calorii pe centimetru cub. Era vorba de faptul că, de pildă, 
nu aveau dormitoare separate. Sala motoarelor şi sala de 
pilotaj ocupau cea mai mare parte a spaţiului de pe navă. 
(La urma urmei, se gândi Biron, asta e o navă de luptă, nu 
una de agrement.) Şi pe urmă mai era magazia şi o cabină 
mică, cu câte trei cuşete suprapuse de fiecare parte. 
Instalaţiile sanitare erau aşezate într-o mică nişă chiar în 
faţa cabinei. 

Asta însemna aglomeraţie: însemna lipsa totală de 
intimitate ori singurătate; şi mai însemna că Artemisia 
trebuia să se deprindă cu faptul că pe bord nu se află nici 
îmbrăcăminte femeiască, nici oglinzi, nici facilităţi pentru 
spălat. 

Ei bine, trebuia ca ea să se deprindă cu asta. Biron simţea 
că a făcut destul pentru ea, că s-a deranjat destul. De ce n- 
ar pute să privească şi ea mai agreabil lucrurile şi să mai şi 
zâmbească din când în când? Avea un zâmbet plăcut şi 
Biron trebuia să recunoască, totuşi, că n-are o fire rea, chit 
că era ţâfnoasă. Doamne, da' ce ţâfnoasă era! 

Mă rog, dar ce rost mai avea să-şi piardă ei timpul 
gândindu-se la ea? 

Cu apa stăteau cel mai prost. În primul rând că Tyrann era 
o planetă pustie, unde apa era o raritate şi oamenii îi 
cunoşteau valoarea, aşa că pe bordul navelor nu era inclusă 
şi în scopuri igienice. Soldaţii puteau să se spele şi puteau 
să şi spele efectele personale de îndată ce aterizau pe o 
planetă. N-aveau să moară dacă suportau puţin jeg şi 
puţină sudoare în decursul călătoriilor. Chiar şi pentru băut, 
apa abia ajungea, în cazul călătoriilor mai lungi. La urma 
urmei, apa nu putea fi nici concentrată, nici deshidratată, ci 
trebuia să fie cărată ca atare; iar problema era agravată de 


faptul că şi conţinutul în apă al concentratelor alimentare 
era foarte redus. 

Erau şi instalaţii de distilare pentru reciclarea apei 
pierdute de corp, dar când îşi dădu seama cum 
funcţionează, lui Biron i se făcu greață şi aranjă eliminarea 
produselor de excreţie fără nici o încercare de recuperare a 
apei. Din punct de vedere chimic, reciclarea era un 
procedeu înţelept, dar pentru a accepta genul ăsta de 
lucruri, trebuia să capeţi o educaţie în acest sens. 

Comparativ cu prima, cea de-a doua decolare fu 
exemplară, de-a dreptul lină, iar după aceea Biron îşi 
petrecu o parte din timp jucându-se cu comenzile. Tabloul 
de comandă semăna doar vag de tot cu cel al navelor pe 
care le condusese pe Pământ. Fusese comprimat şi 
compactat de o manieră înspăimântătoare. În timp ce Biron 
încerca să desluşească restul fiecărui contact şi cadran, îşi 
nota pe hârtie instrucţiuni amănunțite, pe care apoi le afişă 
pe un tabel. 

Gillbret intră în sala de pilotaj. 

Biron se uită peste umăr. 

— Presupun că Artemisia e în cabină, nu? 

— Nu există alt loc în care s-ar putea afla ori ar putea sta 
la bordul navei. 

Biron spuse: 

— Când o vezi, spune-i te rog, că am să mi aranjez un 
culcuş de campanie aici, în sala de pilotaj. Şi te-aş sfătui şi 
pe dumneata să faci ia fel, ca să lăsam toată cabina numai 
pentru ea. Dar nu se putu abţine să nu adauge printre dinţi: 
Fata e prea copilăroasă. 

— Lasă Biron, că şi tu ai momente proaste, îi zise Gillbret. 
Nu trebuie să uiţi cu ce gen de viaţă e deprinsă. 

— Bine, bine, mă rog. Şi dacă-mi amintesc ce? Cu ce gen 
de viaţă crezi că sunt deprins eu? Doar ştii bine că nu m-am 
născut într-un bazin minier de pe cine ştie care centură de 
asteroizi. M-am născut pe cea mai mare Fermă de pe 
Nephelos. Dar dacă eşti prins într-o anumită situaţie, 


trebuie să te străduieşti să i te adaptezi şi să cauţi să te 
simţi cât mai bine. Dă-o naibii, că n-am cum să măresc eu 
carcasa navei. Nu-i putem spori capacitatea în privinţa 
alimentelor şi a apei pe care le cară şi n-am cum să 
remediez faptul că n-avem baie şi nici măcar duş. Ea mă 
critică de parcă eu aş fi fabricat nava asta. 

Era o adevărată uşurare să poată să ţipe măcar la Gillbret. 
De fapt era o uşurare să poată să ţipe la oricine. 

Dar uşa se deschise din nou şi în prag se ivi Artemisia care 
spuse pe un ton de natură să îngheţe şi apele: 

— Domnule Farrill, să fiu în locul dumitale m-aş abţine de 
la ţipete. Fiecare vorbă a dumitale se aude pe tot cuprinsul 
navei. 

— Ei bine, nu-mi pasă. Dacă pe dumneata te deranjează 
nava, adu-ţi măcar aminte că dacă tatăl dumitale n-ar fi 
încercat să mă elimine prin crimă şi să te mărite împotriva 
voinţei tale, niciunul dintre noi nu ne-am mai fi aflat aici. 

— Te rog să nu vorbeşti despre tatăl meu. 

— Am să vorbesc despre cine-mi place. Gillbret îşi astupă 
urechile: 

— Vă rog! 

Asta opri pe moment discuţia. Apoi Gillbret întrebă: 

— Am putea discuta acum chestiunea destinaţiei noastre? 
În momentul de faţă este evident că, cu cât ajungem mai 
repede undeva şi coborâm de pe nava asta, cu atât ne vom 
simţi mai bine. 

— În privinţa asta sunt de acord cu tine, Gil, zise Biron. 
Hai să mergem undeva unde nu mai sunt obligat să-i ascult 
vorbăria. Şi mai zice lumea să iei femei pe navele spaţiale! 

Artemisia nu-l băgă de seamă şi i se adresă exclusiv lui 
Gillbret: 

— De ce nu ieşim cu totul din zona Nebuloaselor? 

— În privinţa voastră habar n-am, replică imediat şi 
neîntrebat Biron, dar în ce mă priveşte, eu trebuie să-mi 
recapăt Ferma şi să fac ceva în privinţa uciderii tatălui meu. 
Ca atare, voi rămâne în zona Regatelor. 


— N-am vrut să spun, zise Artemisia, s-o părăsim definitiv; 
doar până când trece pericolul urmăririi noastre. Nu văd ce 
intenţii ai, mai bine zis ce-ai vrea să faci în privinţa Fermei 
dumitale. N-ai s-o poţi recăpăta până când nu se destramă 
în bucăţi Imperiul Ty rannian, şi nici nu prea te văd pe 
dumneata capabil să faci asta. 

— Ce-ţi pasă dumitale ce am eu de gând să fac? E treaba 
mea. 

— Pot să fac o mică sugestie? întrebă pe un ton blând 
Gillbret. Luând tăcerea lor drept încuviinţare, continuă: 

— Să zicem că v-aş spune unde ar trebui să mergem, şi ce 
ar trebui să facem pentru a destrăma în bucăţi Imperiul, 
exact aşa cum a zis Arta. 

— A, da? Şi cum îţi propui să faci acest lucru? întrebă 
Biron. Gillbret zâmbi: 

— Dragă băiete, ai început să adopţi o atitudine de-a 
dreptul amuzantă. Adică, ce, nu mai ai încredere în mine? 
Te uiţi la mine cu aerul că ţi se pare că orice acţiune care 
mă interesează trebuie să fie neapărat o neghiobie. Dar nu 
uita că eu sunt cel care te-am scos din Palat. 

— Ştiu asta. Sunt întru totul dispus să-ţi dau ascultare. 

— Atunci ascultă-mă. De mai bine de douăzeci de ani 
aştept o şansă de-a scăpa de ei. Dacă aş fi fost doar un 
cetăţean particular, aş fi putut s-o fac de mult; dar prin 
blestemul naşterii, mă aflu în atenţia publicului. Şi totuşi, 
dacă n-ar fi existat acest amănunt, faptul că fac parte din 
familia Hinriazilor, n-aş fi putut asista la încoronarea 
actualului Han din Tyrann, şi în cazul ăsta n-aş fi dat din 
întâmplare peste taina care într-o bună zi îl va distruge 
tocmai pe el. 

— Continuă, te rog, zise Biron. 

— Călătoria din Rhodia până la Tyrann a fost făcută 
bineînţeles pe o navă militară tyranniană la fel şi drumul de 
întoarcere. Una ca aceasta, dar ceva mai mare. Călătoria de 
ducere s-a desfăşurat fără nici un fel de aventuri ori 
evenimente. Şederea pe Tyrann a avut câteva aspecte 


amuzante, dar în ceea ce priveşte scopurile noastre 
momentane, iarăşi nu a prezentat nici o particularitate. În 
schimb, în călătoria de întoarcere, ne-a lovit un meteorit. 

— Cum? 

Gillbret ridică mâna ca să-l facă să tacă: 

— Ştiu perfect că e un accident improbabil. Incidenţa 
meteoriţilor în spaţiu - mai ales în cel interstelar - este 
suficient de scăzută pentru a face probabilitatea ciocnirii cu 
o navă absolut infimă, şi totuşi, după cum ştiţi, se mai 
întâmplă. Şi chiar s-a întâmplat în cazul acesta. Bineînţeles 
că orice meteorit care te ciocneşte - chiar dacă nu e mai 
mare decât o gămălie de ac, aşa cum sunt cei mai mulţi 
dintre ei, poate pătrunde prin carcasa oricărei nave, afară 
doar de cea a celor cu blindaj greu. 

— Ştiu, spuse Biron. E vorba de momentul lor dinamic, 
adică de produsul dintre masa şi viteza lor. Viteza 
compensează în mare măsură, lipsa masei lor. 

Recită aceste vorbe cu un aer trist, ca pe o lecţie la şcoală, 
şi se trezi că-i aruncă ocheade Artemisiei. 

Aceasta se aşezase jos ca să-l asculte pe Gillbret şi se afla 
atât de aproape de Biron, încât mai-mai că se atingeau. 
Văzând-o cum stă acolo, lui Biron i se păru că are un profil 
superb, chiar dacă nu mai avea părul atât de frumos 
aranjat. Îşi scosese jacheţica, şi bluza ei albă şi pufoasă era 
încă neboţită şi destul de proaspătă după o călătorie de 
patruzeci şi opt de ore. Se întrebă cum reuşeşte s-o 
menţină astfel. 

Călătoria, stabili el în sinea lui, ar fi putut fi de-a drept 
minunată, cu condiţia ca fata să înveţe să se poarte. 
Necazul era că nimeni n-o ţinuse niciodată în frâu, asta era 
totul. Şi în nici caz taică-su. Prea se deprinsese să le facă 
toate după capul ei. Dacă s-ar fi născut printre oamenii de 
rând, ar fi fost o fiinţă delicioasă. 

Tocmai începea să alunece către legănarea unui vis cu 
ochii deschişi în care el ar fi ţinut-o în frâu aşa cum trebuie 
şi ar fi făcut-o să-l aprecieze după cum se cuvenea, când 


deodată ea întoarse capul şi-i înfruntă calm privirea. Biron 
întoarse ochii şi-şi aţinti atenţia asupra lui Gillbret. Pierduse 
vreo câteva propoziţii. 

— N-am nici cea mai mică idee din ce motiv cedase scutul 
de protecţie a navei. E una din întrebările acelea la care 
nimeni va cunoaşte vreodată răspunsul, dar asta era 
realitatea: scutul nu dăduse rezultate. În orice caz, 
meteoritul ne lovise în coastă, cam pe la mijlocul navei. Era 
de mărimea unei pietricele şi întrucât găurise carcasa, îşi 
încetinise traiectoria într-o oarecare măsură, suficientă ca 
să nu-şi mai poată croi drum şi prin peretele opus. Dacă ar 
fi făcut-o, n-ar fi fost cine ştie ce, întrucât carcasa se putea 
cârpi provizoriu într-un timp foarte scurt. Dar aşa cum s-a 
întâmplat, meteoritul a năvălit în sala de comenzi, a ricoşat 
de peretele din capătul celălalt şi a săltat înainte şi înapoi 
până când s-a oprit. Cred că nu i-a luat nici măcar câteva 
secunde până să se oprească, dar la viteza iniţială de o sută 
de mile pe minut, probabil că a străbătut în zig-zag 
încăperea de vreo sută de ori. Ambii membri ai echipajului 
au fost sfârtecaţi în bucăţi, iar eu am scăpat numai datorită 
faptului că în momentul respectiv mă aflam în cuşetă. Am 
auzit zăngănitul subţire al meteoritului când a pătruns 
iniţial prin carcasă, apoi păcăniturile produse de salturile 
lui, şi cele două ţipete scurte dar înspăimântătoare ale 
membrilor echipajului. Când m-am năpustit în cabina de 
comandă, n-am văzut decât sânge şi carne sfârtecată peste 
tot. De lucrurile care au urmat nu-mi mai amintesc decât 
vag, deşi ani de zile le-am retrăit pas cu pas, în coşmarurile 
pe care le aveam noapte de noapte. 

După o scurtă pauză Gillbret reluă: 

— Sunetul rece al aerului care ieşea din navă m-a condus 
către gaura făcută de meteorit. Am lipit pe ea un disc de 
metal şi presiunea aerului l-a ţinut destul de bine. Am găsit 
pe podea şi pietricica aceea deformată de atâtea lovituri. 
Era încă fierbinte, dar am lovit-o cu o cheie franceză şi am 
sfărâmat-o în două. Dezvăluit astfel, interiorul ei s-a 


acoperit imediat cu un fel de brumă. Mai avea încă 
temperatura spaţiului cosmic. Am legat cu o sfoară 
încheietura mâinii fiecărui cadavru şi apoi capătul celălalt al 
sforii l-am legat de un magnet de tracţiune, l-am aruncat pe 
morţi afară prin ecluza aeriană, am auzit magneţii izbindu- 
se de cala navei şi am ştiut că cele două trupuri congelate 
vor urma acum nava oriunde se va duce ea. Vedeţi, dat fiind 
că ne întorceam în Rhodia, ştiam că o să am nevoie de 
trupurile lor ca dovezi pentru a arăta că meteoritul îi 
ucisese şi nu eu. Dar cum aveam să mă întorc? continuă 
Gillbret. Eram la ananghie. N-aveam cum să conduc eu 
nava şi nu aveam curajul să încerc să fac nimic în 
adâncurile acelea ale spaţiului interstelar. Nu ştiam nici 
măcar cum să folosesc sistemul de comunicare sub-eteric, 
aşa că nu puteam transmite nici un S. O. S. Nu puteam 
decât să las nava să-şi urmeze traiectoria. 

— Dar nici asta nu era aşa bine s-o faci, nu? se amestecă 
Biron. Se întreba dacă nu cumva Gillbret inventase toată 
povestea asta, fie dintr-o simplă imaginaţie romantică, fie 
din vreo rațiune foarte practică, ştiută numai de el. Cum 
rămânea cu Salturile prin hiper-spaţiu? Probabil că ai 
izbutit să le realizezi, pentru că altfel nu te-ai mai afla aici. 

— De îndată ce comenzile sunt fixate aşa cum trebuie, o 
navă Iyranniană face absolut automat toate Salturile, 
răspunse Gillbret. 

Biron se uită lung, neîncrezător. Oare Gillbret îl ia drept 
prost? Zise: 

— Asta ai inventat-o. 


— Câtuşi de puţin. Este una din blestematele astea de 
descoperiri ale tehnicii militare pe care le-au realizat şi cu 
ajutorul cărora au câştigat războaiele. Doar ştii că n-au 
înfrânt cincizeci de sisteme planetare care depăşeau de 
sute de ori Iyrannul atât ca populaţie cât şi ca resurse, pur 
şi simplu jucându-se de-a hoţii şi vardiştii. Fireşte că ne-au 
abordat pe rând, fireşte că s-au folosit cu iscusinţă de 
trădătorii noştri, dar au avut şi o capacitate militară foarte 
precisă. Toată lumea ştie că tactica lor era superioară 
tacticii noastre, şi o parte din aceasta se datora tocmai 
Saltului automat. Asta însemna că navele lor au capacitate 
sporită de manevrare şi le-a dat posibilitatea elaborării 
unor planuri de bătălie mult mai complicate decât puteam 
alcătui noi. Trebuie să recunosc însă că este unul dintre 
secretele lor cele mai bine păstrate - tehnica asta a lor. Nici 
n-am aflat de ea decât atunci când am rămas captiv şi 
singur pe „Vampirul” - Tyrannienii ăştia au obiceiul 
enervant de a da nume neplăcute navelor lor, deşi presupun 
că asta e eficient din punct de vedere psihologic - şi am 
văzut cu ochii mei cum se petrec lucrurile. Am urmărit pur 
şi simplu nava efectuând Salturile fără să mă ating măcar 
de comenzi. 

— Şi vrei să spui că şi nava asta pe care ne aflăm poate 
face acelaşi lucru? 

— Nu ştiu, dar nu m-ar mira deloc. 

Biron se întoarse către panoul de comandă. Erau încă zeci 
de contacte de care n-avea nici cea mai mică idee la ce ar 
putea servi. Mă rog, asta rămânea pe mai târziu! 

Se întoarse din nou către Gillbret: 

— Ei, şi nava te-a adus acasă? 

— Nu. Când meteoritul ăla s-a agitat prin cabina de 
comandă, nu a lăsat neatins panoul cu instrumente. Ar fi 
fost uluitor să nu fie stricăciuni. A spart o serie de cadrane, 
a turtit şi a ciobit învelitorile instrumentelor. N-aveai cum să 
ştii în ce măsură fuseseră modificate comenzile anterioare, 
dar probabil că ceva se întâmplase, pentru că nu m-a mai 


adus înapoi pe Rhodia. În cele din urmă, bineînţeles că a 
început decelerarea şi atunci am ştiut că teoretic călătoria e 
pe sfârşite. N-aş fi ştiut să spun unde mă aflam, dar am 
izbutit să manevrez videoplaca în aşa fel încât puteam 
spune că pe undeva, prin apropiere, se află o planetă -la o 
depărtare suficient de mică pentru a se înfăţişa ca un disc 
pe telescopul de bord. Ăsta a fost noroc chior, pentru că 
discul creştea mereu ca mărime. Deci nava se îndrepta 
către această planetă. A, dar nu în mod direct. Era un lucru 
mult prea imposibil de realizat ca să pot să sper aşa ceva. 
Dacă aş fi plutit în derivă, nava ar fi trecut pe lângă planetă 
la o distanţă de cei puţin un milion de kilometri, dacă nu şi 
mai mult, dar de la distanţa aceea aş fi putut recurge la 
radioul eteric obişnuit. Era un lucru pe care ştiam să-l fac. 
De fapt, eu am început să mă instruiesc în domeniul 
electronicii abia după ce am scăpat din toată povestea asta. 
M-am hotărât pur şi simplu să nu mai rămân niciodată atât 
de neputincios. Să fii neajutorat e unul din lucrurile care n- 
au nici o latură amuzantă. Biron sublinie: 

— Deci ai folosit radioul. Gtillbret continuă: 

— Exact. Şi au venit şi m-au salvat. 

— Cine? 

— Oamenii de pe planetă. Era locuită. 

— Ei, asta înseamnă un noroc după altul. Dar ce planetă 
era? 

— Habar n-arn. 

— Adică vrei să ne faci să credem că nu ţi-au spus? 

— Da, chestia e de mai mare hazul, nu? Ei bine, nu mi-au 
spus nimic. Dar oricum era pe undeva prin Regatele 
Nebulare. 

— Dar cum se face că ştii aceasta? 

— Am dedus-o din faptul că au ştiut că nava pe care mă 
aflu este Tyranniană. Au recunoscut-o cu ochiul liber şi erau 
cât pe-aici s-o distrugă dar am izbutit să-i conving că sunt 
singurul om viu de la bord. 


Biron îşi lăsă mâinile mari pe genunchi şi începu să şi le 
frământe: 

— Acuma să stăm să ne gândim puţin: eu nu prea înţeleg 
chestia asta. Dacă au ştiut că vasul e Tyrannian şi au avut 
intenţia să-l distrugă, nu e asta cea mai bună dovadă că 
lumea respectivă nu se afla printre Regatele Nebulare? Că 
se afla oriunde, numai acolo nu? 

— Nu, nu şi iar nu. Jur pe Galaxie. Lui Gillbret îi străluceau 
ochii şi glasul lui crescu până la entuziasm: Tocmai că era 
printre Regate. M-au adus pe suprafaţa planetei şi vai, ce 
lume încântătoare era! Se aflau acolo oameni din toate 
Regatele. Mi-am dat seama de asta după accentele lor 
diferite. Şi ei n-aveau nici un fel de teamă de Tyrannieni. 
Locul acela era un arsenal. Din spaţiu, nu ţi-ai fi dat seama. 
Ai fi putut crede că e o lume a fermierilor scăpătaţi, însă 
adevărata viaţă a planetei se desfăşura în subteran. Undeva 
prin Regate, băiete, undeva mai există încă planeta aceea şi 
ea nu se teme de Tyrannieni şi o să-i distrugă aşa cum ar fi 
distrus astronava pe care mă aflam eu atunci, dacă 
echipajul ei ar mai fi fost încă în viaţă. 

Biron simţi cum îi saltă inima în piept. O clipă se arătă 
dispus să creadă toată povestea. 

La urma urmei poate că era adevărată. Poate! 

11. ŞI TOTUŞI, POATE CĂ NU! 

Şi totuşi, poate că nu! Biron zise: 

— Bine, dar de unde ai aflat toată chestia asta, că e vorba 
de un arsenal? Câtă vreme ai stat acolo? Şi ce ai văzut? 

Gillbret se enervă: 

— Nu e vorba exact de ceea ce am văzut. Nu m-au condus 
să le vizitez planeta. N-au făcut cu mine un tur sau ceva în 
genul ăsta. 

Făcu un efort să se stăpânească şi continuă: 

— Ei bine, uite ce s-a întâmplat. Până să mă scoată de pe 
navă, ajunsesem într-o stare destul de proastă. Fusesem 
prea speriat ca să mănânc, abia de gustasem câte ceva -e o 
chestie teribilă să te simţi abandonat în spaţiul cosmic - aşa 


că probabil că arătam mai rău decât mă simţeam de fapt. 
Le-am spus cine sunt, mai mult sau mai puţin exact, şi ei m- 
au dus în subteran. Împreună cu nava, bineînţeles. 
Presupun că-i interesa mai mult nava decât persoana mea. 
Le oferea şansa de a studia ingineria spaţială Tyranniană. 
M-au dus în ceea ce trebuie să fi fost un spital. 

— Bine, dar ce-ai văzut, unchiule? întrebă Artemisia. 

— Dar ce, până acum ţie nu ţi-a spus niciodată povestea? 
se amestecă Biron. 

— Nu, răspunse Artemisia. lar Gillbret adăugă: 

— N-am spus-o nimănui până acum. Am fost dus într un 
spital, după cum vă spuneam. Am trecut în acel spital prin 
nişte laboratoare care probabil erau superioare oricăruia 
din cele pe care le avem noi pe Rhodia. În drum spre spital 
am trecut pe lângă o serie de uzine în care se desfăşurau 
nişte procese de tehnică metalurgică. Navele care mă 
capturaseră pe mine erau cât se poate de diferite de toate 
cele de care auzisem. În momentul acela totul mi se părea 
atât de evident, încât în toţi anii care au trecut de atunci, n- 
am pus nimic la îndoială. Mă gândesc la acea planetă ca la 
„lumea mea revoltată” şi ştiu că, într-o bună zi, roiuri 
întregi de nave vor pleca de acolo pentru a-i ataca pe 
Tyrannieni şi că lumilor subjugate li se va cere să se ralieze 
conducătorilor rebeli. An de an am tot aşteptat să se 
întâmple acest lucru. În fiecare an mi-am zis: „S-ar putea să 
se întâmple anul acesta”. Şi totuşi, de fiecare dată trăgeam 
oarecum nădejde să nu se întâmple, fiindcă tânjeam din tot 
sufletul să evadez mai întâi, să mă alătur acelor oameni 
pentru a lua parte la marele atac. Nu vroiam să-l pornească 
fără mine. 

Râse atât de tare încât i se zgudui tot trupul: 

— Presupun că majoritatea oamenilor s-ar fi amuzat dacă 
ar fi aflat ce se petrece în mintea mea. În mintea mea. Ştiţi, 
nimeni nu-mi dădea prea multă importanţă. 

Biron interveni: 


— Deci toate astea s-au întâmplat cu mai bine de douăzeci 
de ani în urmă şi totuşi ei n-au atacat? Nici un semn de la 
ei? Nu s-au semnalat nici un fel de nave suspecte? Nici un 
fel de incidente? Şi încă mai crezi. 

Gillbret îl înfruntă înfocat: 

— Da. Douăzeci de ani nu e o perioadă prea lungă pentru 
a organiza o revoltă împotriva unei planete care tiranizează 
cincizeci de sisteme planetare. Am fost acolo când era doar 
începutul rebeliunii. Ştiu asta cu siguranţă. Încetul cu 
încetul, de atunci încoace, probabil că şi-au prefăcut 
planeta într-un adevărat fagure, cu instalaţiile lor 
subterane, dezvoltând nave noi, arme sofisticate, instruind 
tot mai mulţi soldaţi, organizând atacul. Numai în filmele de 
acţiune pe care le vedeţi pe video oamenii sar şi pun mâna 
pe arme într-o clipă; numai acolo azi e nevoie de o armă 
nouă, a doua zia şi fost inventată, peste încă o zi e produsă 
pe scară industrială şi în ziua a patra e pusă în acţiune. 
Lucrurile astea necesită timp, Biron, şi oamenii din lumea 
revoltată trebuie să ştie că nu pot începe acţiunea până nu 
sunt complet gata. Nu vor putea da şi a doua lovitură, dacă 
eşuează prima. 

— Şi ce numeşti dumneata „incidente”? Nave Iyranniene 
au dispărut şi n-au mai fost găsite niciodată. Mă rog, poţi să 
spui că spaţiul cosmic este vast şi că s ar fi putut să se 
piardă pur şi simplu. Dar dacă au fost cumva capturate de 
către rebeli? Cam aşa s-a întâmplat acum doi ani cu nava 
„Neostenitul”. A raportat un obiect ciudat aflat suficient de 
aproape ca să stimuleze massometrul şi pe urmă nu s-a mai 
primit nici un semnal de pe navă. Se prea poate să fi fost un 
meteorit, presupun, dar oare a fost cu adevărat? Căutarea 
a durat luni întregi. N-au mai descoperit niciodată nava. 
Presupun că a căzut în mâinile rebelilor. „Neostenitul” era o 
navă nouă, un model experimental. Cred că era exact ceea 
ce doreau rebelii să capete. 

Biron întrebă: 

— Şi odată ce ai aterizat acolo, de ce n-ai rămas? 


— Dar ce, crezi că n-am vrut? N-am avut nici o şansă. l-am 
ascultat vorbind când ei mă credeau încă în stare de 
inconştienţă şi atunci am mai aflat câte ceva. În momentul 
acela erau chiar la început. Nu-şi puteau permite riscul de a 
fi descoperiţi. Ştiau că eu sunt Gillbret oth Hinriad. Erau 
destule semne de identificare pe navă, chiar dacă nu le-aş fi 
spus eu, dar de fapt le spusesem. Ştiau că daca nu mă 
întorc în Rhodia o să se declanşeze o cercetare pe scară 
foarte vastă, care n-avea să se oprească aşa, cu una cu 
două. Ei nu-şi puteau îngădui un asemenea risc, aşa că au 
fost nevoiţi să aibă grijă să mă vadă înapoiat pe Rhodia. Şi 
acolo m-au şi dus. 

— Cum? strigă Biron. Bine, dar ăsta trebuie să fi fost un 
risc şi mai mare. Cum au făcut-o? 

— Nu ştiu. Gillbret îşi trecu degetele subţiri prin părui 
încărunţit şi ochii lui păreau să sondeze goluri imense din 
amintire. Presupun că m-au anesteziat. Toată partea asta e 
ştearsă din memorie. Dincolo de un anumit punct nu mai e 
absolut nimic. Nu-mi mai amintesc decât că, deschizând 
ochii, m-am trezit înapoi pe nava „Vampirul”; mă aflam în 
spaţiu la mică depărtare de Rhodia. 

Biron întrebă: 

— Şi cei doi membri ai echipajului care muriseră mai erau 
încă ataşaţi de cei doi magneţi de remorcare? Nu fuseseră 
îndepărtați de rebeli? 

— Erau tot acolo. 

— Dar era cât de cât vreo dovadă că trecuseşi prin lumea 
revoltată? 

— Niciuna, afară doar de ceea ce ţineam eu minte. 

— Dar de unde ai ştiut că te afli la distanţă mică de 
Rhodia? 

— N-am ştiut. Ştiam doar că mă aflu în preajma unei 
planete. Aşa îmi spunea massometrul. Am folosit din nou 
radioul şi de data asta au venit să mă ia nişte nave 
rhodiene. I-am spus povestea înaltului Comisar Tyrannian 
din vremea aceea, cu micile modificări necesare. 


Bineînţeles că n-am pomenit absolut nimic despre lumea 
revoltată. Şi i-am spus că meteoritul lovise exact după 
ultimul Salt. Nu voiam ca ei să creadă că eu ştiu că o navă 
Tyranniană poate face aceste Salturi în mod automat. 

— Şi dumneata crezi că lumea revoltată a descoperit acest 
amănunt? Le-ai spus? 

— Nu le-am spus nimic. N-am avut prilejul. N-am stat 
destulă vreme acolo. Vreau să spun, în stare de conştientă. 
Dar nu ştiu câtă vreme am fost inconştient şi ce au izbutit 
să afle singuri. 

Biron se uită lung ia videoplacă. Judecând după imaginea 
nemişcată pe care o prezenta, nava părea bătută în cuie 
undeva în spaţiu. „Necruţătorul” călătorea cu o viteză de 15 
sau 16 mii de kilometri pe oră, dar ce reprezenta asta faţă 
de distanţa imensă din Cosmos? Stelele erau dure, 
strălucitoare şi nemişcate. Aveau ceva care te hipnnotiza. 
Întrebă: 

— Şi atunci unde mergem? Înţeleg că dumneata tot nu ştii 
unde este lumea revoltată? 

— Nu ştiu. Dar am o bănuială că cineva ar putea ştii. Sunt 
aproape sigur că ştie acest lucru, spuse Gillbret cu 
animaţie. 

— Cine anume? 

— Autarhul din Lingane. 

— Lingane? Biron se încrunta. Auzise acest nume cu 
câtăva vreme în urmă, sau cel puţin aşa i se părea, dar 
uitase în legătură cu ce. De ce el? 

— Lingane a fost ultimul Regat capturat de Tyrannieni. Să 
zicem că nu este la fel de pacificat ca şi celelalte. Nu ţi se 
pare logic? 

— Aşa şi aşa. Dar la ce depărtare se află? 

— Dacă mai vrei şi un alt motiv, e vorba de tatăl dumitale. 

— Tata? O clipă Biron uită că tatăl său era mort. Îl văzu cu 
ochii minţii, voinic şi plin de viaţă, dar apoi îşi aminti 
adevărul şi iarăşi simţi junghiul acela rece. Dar ce legătură 
are tata cu toate astea? 


— S-a aflat la Curte acum şase luni. Am o vagă idee ce 
dorea. Am auzit din întâmplare o parte din conversațiile lui 
cu vărul meu Hinrik. 

— Vai, unchiule! zise enervată Artemisia. 

— Ce e, draga mea? 

— Nu aveai nici un drept să tragi cu urechea la 
conversațiile particulare ale tatei. 

Gillbret dădu din umeri: 

— Bineînţeles că nu, dar a fost amuzant, şi de asemenea, 
util. Biron îl întrerupse: 

— la stai puţin! Zici că acum şase luni tata a fost pe 
Rhodia? Îl cuprinse o emoție crescândă. 

— Da. 

— Hai, spune-mi! Cât timp s-a aflat acolo, a avut acces la 
colecţia de documente ale Directorului referitoare la 
primitivism”? Mi-ai spus odată că Directorul avea o 
bibliotecă imensă, cuprinzând informaţii referitoare la 
Pământ. 

— Aşa cred. Biblioteca este foarte vestită şi de obicei este 
pusă la dispoziţia unor oaspeţi distinşi, dacă-i interesează. 
De cele mai multe ori nu-i interesează, dar tatăl dumitale a 
manifestat într-adevăr oarecare interes. Da, da, asta îmi 
aduc aminte. A petrecut aproape o zi întreagă acolo. 

În sfârşit, lucrurile se legau. Cu o jumătate de an în urmă 
tatăl său îi ceruse prima dată ajutorul. Acum Biron zise: 

— Bânuiesc că dumneata cunoşti bine biblioteca? 

— Fireşte. 

— E în bibliotecă vreun lucru care ar putea sugera 
existenţa pe Pământ a unui document de mare valoare 
militară? 

Gillbret făcu o mutră neştiutoare, în mod evident 
amintirile nu-i spuneau nimic. Biron reluă: 

— Cândva, prin ultimele secole ale Pământului preistoric 
trebuie să fi existat un asemenea document. Nu-ţi pot 
spune decât că tatei i se părea elementul cel mai de preţ 
din întreaga Galaxie şi, totodată, cel mai primejdios. Eu 


trebuia să i-l procur, dar am plecat prea curând de pe 
Pământ. Şi în orice caz (şi aici vocea începu să-i tremure), el 
a murit prea curând. 

Gillbret însă tot nu-şi amintea nimic. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

— Dumneata nu înţelegi. Tata mi-a pomenit prima dată de 
acest document acum şase luni. Probabil aflase despre el în 
biblioteca de pe Rhodia. Dacă ai parcurs această bibliotecă, 
nu-mi poţi spune ce ar fi putut el afla? 

Dar Gillbret nu izbuti decât să clatine din cap. Biron îl 
îndemnă: 

— Ei, atunci continuă-ţi povestea. Gillbret o reluă: 

— Au vorbit despre Autarhul din Lingane - tatăl dumitale 
şi cu vărul meu. În pofida vorbelor meşteşugite şi foarte 
prudente ale tatălui dumitale, Biron, era evident că 
Autarhul reprezintă izvorul şi creierul acestei conspirații. Şi 
apoi (aici Gillbret şovăi) a fost şi o misiune de la Lingane 
condusă de Autarhul însuşi. EU. Eu i-am spus despre lumea 
revoltată. 

— Acum câteva minute ai spus că n-ai dezvăluit nimănui 
acest secret, îl contrazise Biron. 

— Nimănui în afară de Autarh. Trebuia să aflu adevărul. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Mai nimic. Pe de altă parte, trebuia să fie şi el prudent. 
Putea avea încredere în mine? Dacă eu lucram cumva 
pentru Tyrannieni? De unde putea el să ştie? Dar n-a închis 
cu totul uşa. E singura pistă pe care o avem. 

— Serios? Atunci să mergem la Lingane, spuse Biron. 
Presupun că e un loc ca oricare altul. 

Faptul că se pomenise de tatăl lui îl deprimase şi, pentru 
moment, nimic nu conta prea mult. N-are decât să fie şi 
Lingane. 

N-are decât să fie Lingane! Uşor de spus, dar cum să 
dirijezi nava către un grăunte luminos aflat la o depărtare 
de treizeci şi cinci de ani-lumină? Adică două sute de 
trilioane de mile. Cifra doi urmată de paisprezece zerouri. 


Cu viteza de zece mii de kilometri pe oră (viteza de 
croazieră a navei „Necruţătorul”) le-ar fi trebuit peste două 
milioane de ani ca să ajungă acolo. 

Biron răsfoi cuprins de disperare Efemeridele Galactice 
Standard. Erau înşirate amănunţit zeci de mii de stele cu 
poziţiile lor redate prin trei cifre. Erau sute de pagini cu 
cifre dintr-astea purtând ca simboluri literele greceşti Rho, 
Theta şi Phi. 

Rho reprezenta distanţa de la centrul galactic dată în 
unitatea de măsură parsec: Theta arăta separaţia 
unghiulară a planului lentilei galactice cu baza galactică 
standard (adică linia care lega centrul galactic de soarele 
planetei Pământ); iar Phi arăta separaţia unghiulară de linia 
de bază pe planul perpendicular pe cel al lentilei galactice, 
ultimele două măsurători fiind exprimate în radiani. Cu 
aceste cifre se putea localiza cu destulă exactitate orice 
stea în imensitatea spaţiului. 

Adică, la o anumită dată. Pe lângă poziţia stelei la data 
standard, pentru care erau calculate toate elementele, mai 
trebuia să ştii şi mişcarea proprie a astrului, atât ca direcţie 
cât şi ca viteză. Era o corecție relativ mică, dar necesară. 
Un milion de kilometri este practic nimic în comparaţie cu 
distanţele interstelare, dar pentru o navă era un drum 
destul de lung. 

Mai rămânea bineînţeles şi chestiunea poziţiei în care se 
afla acum nava lor. Se putea calcula distanţa de la Rhodia 
prin indicaţia massometruiui sau, mai corect, distanţa de la 
soarele Rhodiei, întru-cât până la acea depărtare în spaţiu, 
câmpul gravitațional al soarelui îl anihila pe acela al 
oricărei planete din sistemul său solar. Direcţia în care 
călătoreau, raportată la linia de bază galactică, era mai 
greu de determinat. Biron trebuia să localizeze două stele 
cunoscute, altele decât soarele Rhodiei. Din poziţiile lor 
aparente şi distanţa cunoscută faţă de soarele Rhodiei, el le 
putea determina grafic poziţia reală. 


O făcu aproximativ, dar avea convingerea că se apropie de 
cea exactă. Cunoscându-şi propria poziţie şi pe cea a 
soarelui din Lingane, nu mai trebuia decât să adapteze 
comenzile şi forţa de propulsie hiperatomică pentru direcţia 
corespunzătoare. 

Biron se simţea singur şi încordat, dar nu şi speriat! 
Respingea acest cuvânt, însă încordat era cu siguranţă. 
Calculă cu intensitate elementele Saltului pe care avea să-l 
facă peste şase ore. Voia să aibă suficient timp pentru a-şi 
verifica cifrele şi poate îi mai rămânea şi şansa unei ore sau 
două de somn. Îşi cărase aşternutul din cabină şi acum era 
pregătit aici. 

Probabil că ceilalţi doi dormeau în cabină. Îşi spuse că ăsta 
e un lucru foarte bun şi că n-are nevoie de nimeni care să-l 
bată la cap. Şi totuşi, când auzi sunetul slab al unor 
picioruşe goale în faţa uşii, ridică ochii cu oarecare bucurie: 

— Hei, de ce nu dormi? întrebă el. 

În prag stătea Artemisia şovăind. Spuse cu glasul sfios: 

— Îmi dai voie să intru? Te deranjez? 

— Depinde ce vrei să faci. 

— Am să încerc să fac numai ceea ce trebuie. 

Ea părea prea sfioasă, gândi Biron cu suspiciune, şi cauza 
acestui lucru apăru deîndată. 

— Sunt groaznic de speriată. Dumneata nu eşti? 

Ar fi vrut să spună că nu, nu e deloc speriat, dar vorbele 
nu-i ieşiră chiar aşa din gură. Zâmbi blând şi spuse: 

— Aşa şi aşa. 

Lucru destul de ciudat, asta o consolă pe Artemisia. 
Îngenunchie pe podea lângă el şi se uită la volumul gros 
deschis în faţa lui şi la foile imense cu calcule. 

— Au avut ei aici toate cărţile astea? 

— Bineînţeles, fără ele nu s-ar putea pilota o navă. 

— Şi dumneata le înţelegi pe toate? 

— Ei, nu chiar pe toate. Aş vrea să le pot înţelege. Sper 
totuşi că înţeleg destul. Ştii, o să trebuiască să fac un Salt 
până la Lingane. 


— Şi e greu de făcut? 

— Nu, dacă ştii cifrele care sunt toate aici şi dacă ai toate 
comenzile care sunt şi ele aici şi dacă ai destulă experienţă 
- ceea ce eu n-am. De exemplu, totul ar trebui făcut din mai 
multe Salturi, dar eu am să încerc să-l realizez dintr-unul 
singur pentru că sunt mai puţine riscuri - chiar dacă e 
vorba de o risipă de energie. 

N-ar fi trebuit să-i spună; n-avea nici un rost să-i spună 
tocmai ei. Era şi o laşitate s-o sperie; iar dacă se 
înspăimânta cu adevărat, dacă intra în panică, era destul de 
greu de stăpânit. Biron îşi tot spuse aceste lucruri şi 
degeaba. Vroia neapărat să împărtăşească adevărul cuiva. 
Vroia să şi-l scoată din minte. Spuse: 

— Sunt lucruri pe care ar trebui să le ştiu dar nu le ştiu. 
Lucruri cum ar fi densitatea masei în spaţiul de aici şi până 
la Lingane, care afectează traiectoria Saltului, pentru că 
această densitate a masei determină curbura acestei părţi a 
universului. Efemeridele - aşa se cheamă cartea asta 
imensă - menţionează corecturile de curbură care trebuie 
făcute în anumite Salturi standard şi din ele se presupune 
că poţi să-ţi calculezi corecţiile pentru cazul tău particular. 
Dar, pe de altă parte, dacă întâmplător ai de a face cu un 
corp ceresc uriaş la o depărtare de zece ani-lumină, ai 
încurcat-o rău. Şi eu nu sunt chiar aşa sigur nici dacă am 
folosit corect calculatorul. 

— Şi ce s-ar întâmpla dacă ai greşi? 

— Am putea să reintrăm în spaţiu prea aproape de soarele 
din Lingane. 

Ea medită puţin la vorbele lui şi apoi spuse: 

— Nici nu-ţi poţi închipui ce piatră mi-ai luat de pe inimă. 

— Cum, după ce ţi-am spus toate astea? 

— Bineînţeles. În cuşeta din cabină mă simţeam pur şi 
simplu neajutorată şi pierdută în vidul acesta care mă 
înconjoară din toate părţile. Acum ştiu că mergem undeva şi 
că vidul e în puterea noastră. 

Biron se simţi încântat. Vai, ce schimbată era! 


— Eu nu ştiu dacă e chiar în puterea noastră. Ea îl opri: 

— Ba da, este. Ştiu că eşti în stare să conduci nava. Şi 
Biron simţi atunci că într-adevăr e în stare. 

Artemisia îşi strânsese sub ea picioarele fără ciorapi şi 
şedea cu faţa întoarsă spre el. Nu era acoperită decât de 
desuurile ei subţiri, dar nu părea să bage în seamă acest 
lucru, spre deosebire de Biron. 

Artemisia reluă: 

— Ştii, acolo în cuşetă mă simţeam foarte ciudat, chiar rău, 
parcă pluteam prin aer. A fost unul din lucrurile care m-au 
speriat. 

De fiecare dată când mă răsuceam, parcă săream în aer şi 
apoi recădeam pe saltea, ca şi cum nişte resorturi din aer 
mă împingeau la loc. 

— Dar nu dormeai în cuşeta de sus? 

— Ba da. Cea de jos mă face să sufăr de claustrofobie 
pentru că simt cealaltă saltea la nici două palme deasupra 
capului. 

Biron râse: 

— Ei, asta e explicaţia. Forţa gravitaţională a navei este 
dirijată către baza ei şi scade pe măsură ce ne îndepărtăm 
de ea. În cuşeta de sus cântăreai probabil cu zece sau 
cincisprezece kilograme mai puţin decât în cea de jos. Ai 
mai călătorit vreodată cu o navă de pasageri? Vreau să 
spun una cu adevărat mare? 

— O singură dată. Anul trecut, când am vizitat împreună 
cu tata Iyrannul. 

— Ei bine, navele mari de pasageri au gravitația din toate 
părţile navei dirijată către exterior, aşa că axa lungă a navei 
e întotdeauna „sus”, indiferent unde te afli. Tocmai de aceea 
motoarele unei astfel de nave sunt întotdeauna montate 
într-un cilindru care se aliniază cu axa cea lungă. Acolo nu e 
pic de gravitație. 

— Trebuie să fie nevoie de enorm de multă energie pentru 
a menţine gravitația artificială. 

— Echivalentul energiei pe care o consumă un orăşel. 


— Dar nu suntem în primejdie să rămânem fără 
combustibil, nu? 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta. Combustibilul folosit de 
navă este realizat prin convertirea totală a masei în 
energie. Combustibilul e ultimul lucru care o să ne 
lipsească. Mai întâi o să se uzeze carcasa exterioară. 

Fata îl privea drept în ochi. Biron observă că s-a demachiat 
şi se întrebă cum a făcut-o. Probabil cu o batistă şi făcând 
maximum de economie la apa de băut. Rezultatul nu era 
deloc rău, căci pielea ei albă şi curată era cel mai uimitor 
contrast cu părul şi ochi negri. Lui Biron i se păru că are 
ochi calzi. 

Tăcerea durase cam prea mult. El o întrerupse în grabă: 

— Dumneata nu călătoreşti prea mult, nu? Vreau să spun, 
ai fost doar o singură dată pe o navă dintr-acestea de 
pasageri? 

Fata dădu din cap: 

— O singură dată şi mi-a ajuns. Dacă n-aş fi mers la Tyrann 
nu m-ar fi văzut şambelanul ăla scârbos şi. Nici nu mai 
vreau să vorbesc despre asta. 

Biron nu insistă. O întrebă: 

— Dar e un lucru obişnuit? Adică vreau să spun, să nu 
călătoreşti? 

— Mă tem că da. Tata se agită de colo până colo în vizite 
oficiale, deschide expoziţii agricole, inaugurează clădiri şi 
aşa mai departe. De obicei ţine câte un discurs pe care i-l 
scrie Aratap. Cât despre noi ceilalţi însă, cu cât stăm mai 
mult în Palat, cu atât suntem mai pe placul Tyrannienilor. 
Bietul Gillbret! Singura dată când a plecat din Rhodia a fost 
când s-a dus să asiste la încoronarea Hanului în calitate de 
reprezentant al tatei. De atunci nu l-au mai lăsat să se urce 
pe o navă. 

Plecă ochii în jos şi, cu un aer absent, împături pânza 
mânecii lui Biron înspre încheietura mâinii. Spuse: 

— Biron! 

— Da. Arta! 


Şovăise el puţin dar până la urmă izbutise să folosească 
diminutivul. 

— Crezi că povestea unchiului Gil ar putea fi adevărată? 
Sau presupui că ar fi doar imaginaţia lui? De ani de zile tot 
visează comploturi împotriva Tyrannienilor şi bineînţeles că 
niciodată n-a fost în stare să facă ceva, decât doar să pună 
la punct nişte raze spion, ceea ce e de-a dreptul copilăresc, 
şi el o ştie. Poate şi-a alcătuit doar un vis cu ochii deschişi şi, 
în decursul anilor, a ajuns treptat-treptat să creadă în el. 
Vezi, eu îl cunosc. 

— Se prea poate, dar hai să mergem puţin mai departe pe 
drumul sugerat de el. Oricum, putem să călătorim până în 
Lingane. 

Acum erau mai aproape unul de celălalt. Biron ar fi putut 
să întindă mâna şi s-o atingă, s-o ia în braţe şi s-o sărute. Şi 
asta şi făcu. 

A fost un gest într-adevăr non sequitur (concluzie pripită, 
fără justificare logică (lat). Lui Biron i se păru că nimic nu 
determinase acest gest. Într-un moment discutau despre 
Salturi şi gravitație şi despre Gillbret, iar în momentul 
următor era moale şi mătăsoasă în braţele şi pe buzele lui. 

Primul lui impuls a fost să spună că-i pare rău, îndeplinind 
ritualul stupid al scuzelor, dar când se trase la o parte şi 
dădu să vorbească, ea nu făcu nici o încercare de a scăpa 
de el, ci doar îşi rezemă capul pe braţul lui stâng. Rămăsese 
cu ochii închişi. 

Aşa că nici el nu mai spuse nimic, ci doar o sărută din nou 
încet şi temeinic. Era lucrul cel mai bun pe care l-ar fi putut 
face şi în momentul acela era conştient de asta. 

Într-un târziu ea spuse ca prin vis: 

— Nu ţi-e foame? Am să-ţi aduc puţin concentrat şi am să 
ţi-l încălzesc. Pe urmă, dacă vrei să dormi, pot să 
supraveghez eu lucrurile în locul tău. ŞI. Cred că n-ar strica 
să-mi pun nişte haine pe mine. 

Când se afla în prag se întoarse: 


— Concentratul alimentar are gust destul de bun după ce 
te deprinzi cu el. Îţi mulţumesc că l-ai adus. 

Într-un fel asta, mai degrabă decât sărutările, reprezenta 
semnarea tratatului de pace dintre ei. 

Câteva ceasuri mai târziu, când Gillbret intră în sala de 
comenzi, nu manifestă nici o suprindere găsindu-i pe Biron 
şi Artemisia pierduţi într-o conversaţie stupidă. Şi nu făcu 
nici o remarcă despre faptul că Biron îi ţinea nepoata pe 
după talie. 

Întrebă: 

— Biron, când efectuăm Saltul? 

— Peste o jumătate de oră. 

Jumătatea de oră trecuse. Comenzile erau fixate; 
conversaţia lâncezi şi apoi se stinse cu totul. 

La momentul zero Biron trase adânc aer în piept şi 
deplasă o pârghie de la stânga la dreapta; până la capătul 
arcului ei de cerc. 

Lucrurile nu mai erau cum fuseseră pe nava de pasageri. 
„Necruţătorul” era mai mic şi ca atare Saltul n-a fost chiar 
atât de lin. Biron s-a clătinat pe picioare şi o fracțiune de 
secundă lucrurile s-au învălmăşit. 

Apoi totul a revenit la normal. 

Pe videoplacă se vedeau alte stele. Biron roti nava aşa 
încât câmpul stelar se ridică, fiecare stea mişcându-se într- 
un arc maestuos. În cele din urmă apăru o stea cu o 
strălucire albă, mai mare decât un simplu punct. Era o sferă 
minusculă, un grăunte de nisip arzător. Biron o fixă, stabili 
cursul navei înainte să dispară această imagine şi întoarse 
telescopul asupra ei, fixând şi dispozitivul spectroscopie. 

Reveni la Efemeride şi verifică o coloană întitulată 
„Caracteristici spectrale”. Apoi se ridică de pe scaunul de 
pilotaj şi spuse: 

— E încă prea departe. Va trebui să mai dau din coate ca 
să mă apropii de ea. În orice caz, avem drept în faţă 
Lingane. 


Era primul Salt pe care-l făcuse vreodată şi-l făcuse cu 
succes. 

12. SOSEŞTE AUTARHUL. 

Autarhul din Lingane chibzui asupra chestiunii, dar 
gândurile făcură să i se încreţească trăsăturile, altfel calme 
şi ascunzând multă experienţă. 

— Şi dumneata ai aşteptat patruzeci şi opt de ore până să- 
mi spui! comentă el. 

Rizzett răspunse cu îndrăzneală: 

— N-aveam nici un motiv să vă spun mai devreme. Dacă v- 
am bombarda toată ziulica cu fel de fel de fleacuri, viaţa v- 
ar deveni o povară. Vă spunem acum pentru că încă nu 
înţelegem nimic. E foarte ciudat şi în situaţia noastră nu 
putem îngădui ca vreun lucru să fie ciudat. 

— Ia repetă chestiunea, s-o aud încă o dată. 

Autarhul îşi săltă un picior pe pervazul ferestrei 
înflăcărate şi privi gânditor afară. Fereastra în sine 
reprezenta poate cea mai mare ciudăţenie a arhitecturii 
linganiene. Era de proporţii modeste şi se afla la capătul 
unei nişe de un metru şi jumătate înălţime, care se îngusta 
uşurel către ea. Era extrem de clară, foarte groasă şi 
curbată cu multă precizie. Nu era atât fereastră, cât o 
lentilă concentrând înăuntru lumina din toate direcţiile, aşa 
că, privind afară aveai o panoramă în miniatură. De la orice 
fereastră din Conacul Autarhului aveai un câmp de vedere 
care îmbrăţişa jumătate din orizont de la Zenit până la 
Nadir. Spre margini, obiectele erau din ce în ce mai 
micşorate şi mai distorsionate, dar chiar şi asta dădea o 
anumită savoare celor văzute; mişcările uşor deformate ale 
oraşului; orbitele furişate, curbate ale navelor stratosferice 
în formă de semilună, ridicându-se de pe aeroport. Atât de 
bine te deprindeai cu asta încât ţi s-ar fi părut de-a dreptul 
nefiresc să se scoată fereastra din balamale ca să îngăduie 
să pătrundă înăuntru realitatea blândă. Când poziţia 
soarelui făcea ferestrele ca nişte lentile să concentreze 
căldura şi lumina în focare insuportabile, ele erau astupate 


automat, în loc să fie deschise: erau opacizate prin simpla 
schimbare a polarităţii sticlei. 

Şi, fără doar şi poate, teoria că arhitectura unei planete 
reprezintă reflecţia locului acestei planete în Galaxie, părea 
să fie susţinută întru totul de Lingane şi de ferestrele sale. 

Ca şi ferestrele, Lingane era o aşezare mică dar avea o 
vedere panoramică. Era un „stat planetă” într-o Galaxie 
care, în momentul acela, depăşise stadiul respectiv de 
dezvoltare economică şi politică. În timp ce majoritatea 
unităţilor politice erau conglomerate de sisteme solare, 
Lingane rămânea ceea ce fusese vreme de secole - o lume 
locuită separată. Asta nu o împiedica să fie bogată. De fapt, 
era aproape de neconceput ca Lingane să fie altfel. 

E greu de spus dinainte dacă o lume este plasată în aşa fel 
încât s-o poată folosi multe rute de Salt drept un punct 
intermediar de pivotare; sau chiar, că trebuie s-o folosească 
în vederea unei economii optime. Foarte multe depind de 
modelul de dezvoltare a acelei regiuni a spaţiului. Mai e şi 
chestiunea distribuţiei planetelor cu condiţii proprice vieţii; 
ordinea în care sunt colonizate şi în care se dezvoltă; 
tipurile de economie pe care le posedă. 

Lingane şi-a descoperit destul de devreme propriile valori, 
ceea ce a constituit marea cotitură a istoriei sale. Pe lângă 
faptul că avea cu adevărat o poziţie strategică, lucrul cel 
mai important era capacitatea de a o aprecia cum se cuvine 
şi de a o exploata. Lingane trecuse la ocuparea unor mici 
planetoizi care nu aveau nici resurse, nici capacitatea de a 
întreţine o populaţie independentă, alegându-i doar pentru 
că puteau contribui la menţinerea monopolului său 
comercial. Pe stâncile acelea au construit staţii de 
întreţinere. Acolo găseai toate lucrurile de care ar fi avut 
nevoie navele - de la piese de schimb hiperatomice până la 
întregul inventar de bobine. Stațiile de întreţinere s-au 
dezvoltat, ajungând imense puncte comerciale. Se scurgeau 
pe acolo blănuri, minerale, grâne, cărnuri, cherestea din 
toate Regatele Nebulare; din Regatele Interioare veneau 


maşinării, instalaţii, dispozitive tehnice, medicamente; 
produsele finite de toate tipurile alcătuiau şi ele un şuvoi 
similar. 

Aşadar, ca şi ferestrele sale, planeta Lingane era mică dar 
avea privirea deschisă spre întreaga Galaxie. Era doar o 
planetă izolată, dar se descurca bine. 

Fără a întoarce capul de ia fereastră, Autarhul spuse: 

— Să începem cu nava de poştă, Rizzeât. În primul rând, 
spune-mi unde a întâlnit crucişătorul? 

— La mai puţin de o sută de mii de kilometri de Lingane. 
Coordonatele exacte n-au importanţă. Au fost urmărite în 
permanenţă de atunci încoace. Chestiunea este că - în 
momentul acela - nava Tyranniană se afla pe o orbită în 
jurul planetei noastre. 

— Ca şi cum n-ar fi avut intenţia să aterizeze, ci mai 
degrabă cu aerul că aşteaptă ceva? 

— Chiar aşa. 

— Şi nu există nici o posibilitate de a stabili de câtă vreme 
era în aşteptare? 

— Mă tem că nu. N-a mai fost reperată de altcineva. Am 
verificat cu atenţie. 

— Prea bine, zise Autarhul. Pentru moment lăsăm baltă 
chestiunea asta. Au oprit deci nava de poştă, ceea ce 
bineînţeles că reprezintă un amestec în treburile poştei şi o 
violare a Tratatului nostru de Asociere cu Iyrann. 

— Am îndoieli că erau Tyrannieni. Acţiunile lor nesigure 
semănau mai mult cu cele ale unor pirați sau ale unor 
prizonieri aflaţi în zbor. 

— Te referi la oamenii aflaţi pe nava Tyranniană? S-ar 
putea, pe de altă parte, ca ei să vrea doar să credem noi 
lucru ăsta. În orice caz, singura lor acţiune deschisă a fost 
să ceară să mi se transmită direct mie un mesaj. 

— Adevărat: direct Autarhului. 

— Altceva nimic? 

— Altceva nimic. 

— Şi n-au intrat nici o clipă în nava-poştă? 


— 'Toate comunicările s-au făcut prin videoplacă. Capsula 
pentru corespondenţă a fost proiectată prin spaţiul cale de 
vreo trei kilometri şi a fost prinsă de plasa navei de poştă. 

— A fost o comunicare vizuală sau numai sonoră? 

— "Total vizuală. Tocmai asta e chestia. Mai multe persoane 
l-au descris pe vorbitor ca fiind un tânăr „cu ţinută 
aristocratică” -ce-o fi însemnând şi asta? 

Pumnii Autarhului se strânseră involuntar: 

— Serios? Şi nu i s-a fixat imaginea prin fotoimpresiune? 
Asta a fost o mare greşeală. 

— Din nefericire, căpitanul de poştă n-a avut nici un motiv 
să prevadă importanţa unei asemenea acţiuni. Dacă o fi 
având vreo importanţă! Excelenței Voastre i se pare chiar 
atât de important? 

Autarhul evită să răspundă direct la întrebare, şi întrebă la 
rândul lui: 

— Şi acesta e mesajul? 

— Exact. Un impresionant mesaj alcătuit dintr-un singur 
cuvânt, pe care noi trebuia să vi-l aducem direct 
dumneavoastră: lucru pe care, fireşte, nu l-am făcut. De 
pildă, ar fi putut să fie o capsulă fisionabilă. Au mai fost 
omorâţi şi alţi oameni în felul ăsta până acum. 

— Da, chiar şi Autarhi, spuse Autarhul. Doar cuvântul 
„Gillbret”, un singur cuvânt: „Gillbret”. 

Autarhul îşi păstră cu indiferenţă calmul, dar în jurul iui 
simţea o oarecare lipsă de certitudine, şi lui nu-i plăcea să 
aibă de-a face cu nici un fel de incertitudine. Nu-i plăcea 
nici un lucru care-l făcea să fie conştient de limitele sale. Un 
Autarh n-ar trebui să cunoască limite şi pe Lingane nu 
existau alte limitări decât cele impuse de legile naturii. 

Autarhii nu existau dintotdeauna. La începuturile sale, 
Lingane fusese condus de dinastii de prinți ai comerţului. 
Aristocraţia statului era alcătuită din familiile care 
întemeiaseră primele staţii de service subplanetare. Nu 
aveau latifundii şi deci nu se puteau lua la întrecere ca 
poziţie socială cu Moşierii şi Fermierii din lumile învecinate. 


Erau însă bogaţi prin valuta negociabilă pe care o deţineau 
şi deci puteau cumpăra şi vinde aceste moşii şi ferme cu 
proprietarii lor cu tot; şi, uneori, o şi făceau. 

Iar Lingane a împărtăşit soarta obişnuită a unei planete 
conduse (mai mult rău decât bine) în asemenea împrejurări. 
Balanța puterii oscila de la o familie la alta. Diferitele 
grupuri se exilau pe rând. Intrigile şi revoluțiile de palat 
erau cronice, aşa că dacă Directoratul din Rhodia era 
primul exemplu de stabilitate şi dezvoltare ordonată din 
întregul Sector, Lingane era exemplul de tulburare şi 
dezordine: „Nestatornic ca Lingane”, ziceau oamenii. 

La o analiză retrospectivă, rezultatul fusese inevitabil. Pe 
măsură ce statele-planete învecinate s-au consolidat în 
state-grup şi au ajuns puternice, luptele civile de pe 
Lingane au devenit tot mai costisitoare şi mai periculoase 
pentru planetă. În final, populaţia era gata să dea orice în 
schimbul liniştii generale. Aşadar, a schimbat plutocraţia pe 
autocraţie şi n-a pierdut decât foarte puţin din libertatea ei. 
Puterea mai multor oameni se concentra în mâinile unuia 
singur, dar de multe ori acela se arăta cu bună ştiinţă 
prietenos faţă de oamenii de rând, pe care încerca să-i 
folosească pentru a contrabalansa veşnicile nemulțumiri ale 
negustorilor. 

Sub Autarhie, Lingane şi-a sporit bogăţia şi puterea. Până 
şi Tyrannienii, care au atacat planeta cu treizeci de ani în 
urmă, când erau în culmea puterii lor, fuseseră ţinuţi în şah. 
Nu fuseseră înfrânți, dar fuseseră opriţi. Şocul, chiar şi al 
acestui rezultat, se resimţise; din anul când atacaseră 
Lingane, Tyrannienii nu mai izbutiseră să cucerească nici o 
planetă. 

Alte planete ale Regatelor Nebulare erau pur şi simplu 
vasale Tyrannienilor. Lingane, în schimb, era Stat Asociat, 
teoretic „aliatul” egal al Tyrannului, cu drepturi garantate 
prin Tratatul de Asociere. 

Dar Autarhul nu se lăsa păcălit de aceste aparenţe. Şovinii 
de pe planetă îşi puteau îngădui luxul de a se socoti liberi, 


dar Autarhul ştia că, de o generaţie încoace, primejdia 
Tyranniană fusese ţinută cu greu la distanţă. Dar numai cât 
lungimea unui braţ. Nu mai mult. 

Şi acum cine ştie dacă nu cumva Iyrannienii se apropiau 
în mare grabă pentru ultima, de mult aşteptata îmbrăţişare 
- a ursului. Fireşte, el personal le oferise prilejul pe care-l 
aşteptau. 

Organizaţia pe care o făurise, deşi ineficace, reprezenta 
totuşi un motiv suficient pentru o acţiune de pedepsire de 
orice tip care le-ar fi convenit Iyrannienilor. Din punct de 
vedere legal, Lingane era în culpă. 

Nu cumva această navă militară reprezenta o primă 
tentativă de întindere a braţelor către îmbrăţişarea finală a 
ursului? Autarhul întrebă: 

— Aţi pus nava sub observaţie? 

— Am spus că sunt supravegheați. Două dintre navele 
noastre comerciale (şi un zâmbet îi înflori în colţul gurii) se 
menţin în raza de acţiune a massometrelor. 

— Ei, şi ce părere ai? 

— Nu prea ştiu. Singurul Gillbret pe care-l cunosc şi al 
cărui nume în sine ar însemna cât de cât ceva, este Gillbret 
oth Hinriad din Rhodia. Aţi avut de-a face cu el? 

Autarhul răspunse: 

— L-am văzut cu ocazia ultimei mele vizite în Rhodia. 

— Şi bineînţeles că nu i-aţi spus nimic. 

— Bineînţeles. Rizzett îşi miji ochii: 

— Am crezut că s-ar fi putut manifesta o oarecare 
imprudenţă din partea dumneavoastră; că Tyrannienii au 
profitat la rândul lor de aceeaşi lipsă de prudenţă din 
partea acestui Gillbret - în zilele noastre descendenţii 
Hinriazilor sunt nişte influenţabili notorii -şi că acum e 
vorba de o capcană care să vă facă să vă trădaţi singur. 

— Am mari îndoieli. Povestea asta intervine într-un 
moment foarte ciudat. Am lipsit mai bine de un an din 
Lingane. Am sosit săptămâna trecută şi peste câteva zile voi 


pleca din nou. Un mesaj ca ăsta îmi parvine tocmai într-un 
moment când poţ fi contactat. 

— Deci nu vi se pare că ar fi o coincidenţă? 

— Eu nu prea cred în coincidenţe. Şi există un singur mod 
de a dovedi că toate acestea nu sunt o coincidenţă. Deci voi 
vizita nava aceea. Singur. 

— Excelenţă, dar e imposibil! Rizzett era extrem de 
surprins. Mica cicatrice de pe tâmpla dreaptă i se înroşi 
brusc. 

— Adică vrei să spui că-mi interzici? întrebă sec Autarhul. 

Dar la urma urmei, era Autarh, drept Rizzett cedă şi zise: 

— Precum doriţi, Excelenţă. 

Pe bordul navei „Necruţătorul”, aşteptarea se dovedea tot 
mai neplăcută. De două zile nu se mişcaseră de pe orbita 
lor. 

Gillbret urmărea comenzile cu o concentrare neabătută. 
Glasul începuse să i se asprească: 

— Nu ţi se pare că se mişcă? 

Biron ridică puţin capul. Tocmai se bărbierea şi mânuşa cu 
o grijă minuțioasă spray-ul eroziv al Iyrannienilor. 

— Nu, zise el, nu se mişcă nimeni. De ce s-ar mişca? Ne 
supraveghează şi o să ne supravegheze tot timpul. 

Se concentră asupra zonei mai dificile de deasupra buzei 
şi se încruntă enervat când simţi gustul acrişor al spray-ului 
pe limbă. Un Tyrannian ştia să mânuiască spray-ul cu o 
graţie aproape poetică. Era neîndoielnic cea mai rapidă şi 
mai eficace metodă de ras nepermanent existentă pe lume 
cu condiţia să fie aplicată de un expert. În esenţă era vorba 
de un abraziv extrem de fin care, suflat cu putere, reteza 
firele de păr fără să dăuneze pielii. Bineînţeles că pielea nu 
simţea nimic altceva decât presiunea blândă a ceea ce 
părea sa fie un şuvoi de aer. 

Şi totuşi, lui Biron îi dădea o senzaţie neplăcută Circula 
bine cunoscuta legendă - sau poveste, sau poate chiar 
realitate, cine ştie - că incidenţa cancerului feţei este mai 
mare în rândurile Tyrannienilor decât în alte grupuri etnice 


şi erau oameni care atribuiau această situaţie tocmai 
sprayului Tyrannian de bărbierit. Biron îşi puse pentru 
prima dată problema dacă n-ar fi fost mai bine să-şi 
depileze complet faţa. De fapt, procedeul se practica în 
unele părţi ale Galaxiei. Respinse însă ideea. Depilarea era 
o chestiune permanentă. Cine ştie dacă n-o să vină din nou 
moda mustăţilor ori a perciunilor? 

Biron îşi cerceta faţa în oglindă, întrebându-se cum i-ar sta 
cu favoriţi până la partea de jos a maxilarului, când 
Artemisia îi spuse din prag: 

— Credeam că dormi. 

— Păi chiar am dormit. Apoi m-am trezit. O privi drept în 
faţă şi-i zâmbi. 

Fata îi bătu uşurel obrazul, apoi i-l mângâie gingaş cu 
degetele: 

— Vai, dar ce neted e! Parcă ai avea optsprezece ani. El îi 
duse mâna la buze: 

— Nu te lăsa păcălită de chestia asta. 

— Tot ne mai supraveghează? 

— Da. Nu-i aşa că e supărător să ai răgazurile astea 
plicticoase care-ţi dau timp să cazi pe gânduri şi să te 
îngrijorezi? 

— Nu mi se pare plicticos acest răgaz. 

— Acum vorbeşti de alte aspecte ale lui, Arta. 

— Dar de ce nu le tăiem calea ca să aterizăm pe Lingane? 

— M-am gândit şi eu la asta. Dar mă tem că nu suntem 
pregătiţi pentru a ne asuma un astfel risc. Ne mai dă mâna 
să aşteptăm un pic, cât ne permite rezerva de apă. 

Gillbret interveni cu glas tare: 

— Ascultă-mă pe mine, au început să se mişte. 

Biron veni spre panoul de comandă şi cercetă 
massometrele. Se uită la Gillbret şi spuse: 

— Se prea poate să ai dreptate. 

Apăsă câteva taste ale calculatorului şi apoi citi cifrele de 
pe ecran. 


— Nu, cele două nave nu s-au mişcat în raport cu noi, 
Gillbret. Ceea ce a modificat massometrul e faptul că li s-a 
alăturat o a treia navă. Cu oarecare aproximaţie, e la vreo 
opt mii de kilometri depărtare, cam 46 grade Rho şi 192 
grade Phi de direcţia navă-planetă, dacă am interpretat 
corect convențiile dextrogire şi levogire. Dacă nu, atunci 
cifrele sunt 314 şi respectiv 168 de grade. 

Făcu o pauză ca să mai citească o dată indicaţiile 
instrumentelor: 

— Cred că se apropie. E o navă mică. Gillbret, crezi că ai 
putea intra în contact cu ei? 

— Pot încerca, oricum. 

— E-n regulă. Fără imagine vizuală. Să rămânem la nivelul 
sonor, până când înţelegem mai bine ce se apropie de noi. 

Era de-a dreptul uluitor să-l urmăreşti pe Gillbret lucrând 
la butoanele de comandă ale radioului eteric. În mod 
evident, avea un talent înnăscut. La urma urmei, 
contactarea unui punct izolat cu o rază radio limitată, 
rămâne o sarcină la care informaţiile de pe panoul de 
instrumente al navei sunt de puţin folos. Avea idee despre 
distanţa la care se afla nava - cu o aproximaţie de vreo sută 
sau două de kilometri în plus sau în minus. Avea două 
unghiuri, din care unul sau chiar amândouă puteau să aibă 
o eroare de 5 ori 6 grade în orice direcţie. 

Asta însemna un volum de circa 10 milioane de kilometri 
cubi în care s-ar fi putut afla nava. Restul rămânea pe 
seama operatorului uman şi a undei radio, care reprezenta 
un mijloc de sondare cu o secţiune transversală de mai 
puţin de un kilometru în punctul cel mai larg al domeniului 
său de receptare. Se spunea că un operator priceput îşi 
poate da seama după senzaţia pe care i-o dau comenzile cât 
de departe sau de aproape de ţintă a trecut fasciculul de 
unde. Din punct de vedere ştiinţific, fireşte că teoria asta 
era un nonsens, dar de multe ori se pare că nu există nici o 
altă explicaţie posibilă. 


În mai puţin de zece minute instrumentul de măsură al 
activităţii radio începu să crească vertiginos şi 
„Necruţătorul” emitea şi recepționa deopotrivă. 

Peste încă zece minute, Biron putu să se lase pe speteaza 
scaunului şi să spună: 

— Au de gând să trimită un om la bordul navei noastre. 

— Dar e bine să le permitem asta? întrebă Artemisia. 

— De ce nu? Un singur om? Doar suntem înarmaţi. 

— Dar dacă le lăsăm nava să se apropie prea mult? 

— Arta dragă, suntem totuşi un crucişător Tyrannian. 
Forţa noastră este de trei până la cinci ori mai mare decât a 
lor, chiar dacă ar fi cea mai bună navă de luptă pe care o 
are Lingane. Acel grozav Tratat de Asociere al lor nu le 
îngăduie prea mult. Şi pe urmă, să nu uităm că noi avem 
cinci blastere de mare calibru. 

Artemisia întrebă: 

— Dar ştii să foloseşti blasterele Tyrannienilor? Nu 
credeam că te pricepi şi la asta. 

Biron n-ar fi vrut să-i reteze acest acces de admiraţie, dar 
n-avu încotro şi spuse: 

— Din nefericire nu ştiu. Sau cel puţin deocamdată. Dar pe 
de altă parte o să vezi, nava linganiană n-o să dea ocazia la 
una ca asta. 

O jumătate de oră mai târziu prin videoplacă se putea 
vedea cu ochiul liber o navă. Era mică şi butucănoasă, 
prevăzută cu două seturi de câte patru stabilizatoare, de 
parcă ar fi fost obligată adeseori să-şi dubleze viteza pentru 
zborul stratosferic. 

La prima sa apariţie pe ecranul telescopului, Gillbret 
strigă încântat: 

— E nava Autarhului! Faţa i se încreţi într-un rânjet: E 
nava lui personală. Sunt sigur. Ţi-am spus eu că cea mai 
bună cale de a-i atrage atenţia este să-i pomenim pur şi 
simplu numele meu. 

Urmă perioada de deceleraţie şi de adaptare a vitezei din 
partea navei linganiene, până când ajunse să apară 


nemişcată pe placa video. 

În receptor se auzi un glas subţire: 

— Gata pentru cuplare? 

— Gata! replică scurt Biron. O singură persoană. 

— O persoană, sună răspunsul. 

Operația se desfăşura ca descolăcirea unui şarpe. Cablul 
cu pânza metalică ţâşni înainte din nava linganiană, de 
parcă s-ar fi aruncat un harpon. Grosimea lui apăru 
expandată pe videoplacă, iar cilindrul magnetizat de la 
capătul lui se apropie şi se văzu tot mai mare. Pe măsură ce 
distanţa se reducea, el se îndrepta spre marginea conului 
vizibil, apoi viră cu totul într-o parte. 

Se auzi sunetul sec al contactului, urmat de reverberaţii. 
Greutatea magnetizată produse ancorarea, iar cablul era 
un fir de păianjen care nu se lăsa în jos într-o curbă 
normală de greutate, ci îşi păstra buclele pe care le avusese 
în momentul contactului, acestea înaintând încet ca nişte 
unităţi separate sub influenţa inerţiei. 

Uşor şi cu multă atenţie, vasul linganian se trase într-o 
parte şi cablul se întinse. Rămase apoi atârnat astfel, întins 
şi subţire, din ce în ce mai mic în depărtare până devenea 
aproape invizibil, strălucind incredibil de micuţ şi de fragil 
în lumina soarelui din Lingane. 

Biron puse în funcţiune cuplajul telescopic, care umflă 
monstruos nava în câmpul de vizibilitate, încât se vedea 
originea cablului de legătură lung de aproape un kilometru 
şi se putea desluşi mica siluetă omenească ce începea să 
străbată lungimea lui înaintând cu ajutorul mâinilor. 

Asta nu era forma obişnuită de abordare. De obicei, două 
nave manevrau până aproape să intre în contact, în aşa fel 
încât ecluzele extensibile să se poată întâlni şi uni sub 
presiunea unor intense câmpuri magnetice, făcând 
joncţiunea. Un tunel prin spaţiu lega navele şi omul putea 
trece din una în alta fără alte precauţii decât echipamentul 
de protecţie purtat pe navă. Fireşte însă că pentru o 


asemenea formă de cuplare era nevoie de încredere 
reciprocă. 

Pentru folosirea cablului spaţial, trebuia să recurgi la 
costumul cosmic. Linganianul care se apropia părea umflat 
într-un asemenea costum, o adevărată minge alcătuită 
dintr-o țesătura metalică gonflată, ale cărei îmbinări 
solicitau mari eforturi musculare. Chiar şi de la depărtarea 
la care se afla, Biron vedea cum linganianul îndoaie cu 
greutate braţele pentru a înainta. 

Viteza relativă a celor două nave trebuia adaptată reciproc 
cu multă grijă: o acceleraţie necorepunzătoare la una din 
ele ar fi rupt cablul şi l-ar fi aruncat pe călător de-a 
berbeleacul prin spaţiu, lăsându-l pradă atracției uşoare a 
Soarelui îndepărtat, precum şi impulsului iniţial al ruperii 
cablului fără a se mai bucura de nici o protecţie împotriva 
fricţiunii, fără nici o obstrucţie în căderea lui în eternitate. 

Linganianul se apropia cu încredere şi cu destulă 
repeziciune. Când ajunse mai aproape se putu vedea că nu 
era vorba de simpla punere a unei mâini înaintea celeilalte. 
De fiecare dată când mâna din faţă se îndoia, trăgându-l, ei 
se desprindea şi plutea preţ de câţiva metri până când 
întindea înainte cealaltă mână ca să apuce din nou cablul. 

Cosmonautul arăta ca o maimuţă de metal strălucitor, care 
înainta prin spaţiu ajutându-se când cu o mână când cu 
cealaltă. 

Artemisia întrebă: 

— Şi dacă-i scapă mâna? 

— Pare prea priceput şi antrenat ca să i se întâmple una ca 
asta, dar, chiar şi în cel mai rău caz, Soarele l-ar face să 
strălucească destul de tare ca să-i putem recupera noi, îi 
răspunse Biron. 

Acum Linganianul era la doi paşi. leşise din câmpul vizual 
al videoplăcii. Peste cinci-şase secunde se auzi tropăitul lui 
pe carcasa navei. 

Biron ridică mânerul care aprinse semnalele luminoase 
din jurul ecluzei de aer a navei. O clipă mai târziu, ca 


răspuns la câteva bătăi imperative, se deschise uşa 
exterioară. Se auzi o bufnitură dincolo de partea goală a 
peretelui sălii de pilotaj. Uşa exterioară se închise, 
secţiunea respectivă din perete glisă lateral şi înăuntru 
pătrunse un bărbat. 

Imediat costumul i se jivră în întregime, albindu-i sticla 
groasă a căştii şi prefăcându-l într-un om de zăpadă. Din el 
radia frigul. Biron ridică nivelul încălzitoarelor şi pe noul- 
venit îl învălui un jet de aer cald şi uscat. Jivrajul de pe 
costumul lui mai rezistă o vreme, apoi se subţie şi se 
prefăcu în rouă. 

Degetele greoaie de metal ale linganianului se străduiau 
să desfacă încuietorile căştii, de parcă l-ar fi cuprins 
deodată nerăbdarea din pricina zăpezii care-l orbea. Casca 
se ridică singură şi stratul izolator gros şi moale îi răvăşi 
părul. 

Gillbret strigă: 

— Excelenţa Voastră! Şi adăugă bucuros şi triumfător: 
Biron, este Autarhul în persoană! 

Iar Biron, cu o voce în care se citea stupoarea, nu putu să 
articuleze decât un singur cuvânt: 

— Jonti! 

13. AUTARHUL. RĂMÂNE. 

Autarhul îşi îndepărtă uşurel costumul şi puse stăpânire 
pe cei mai mare dintre fotoliile capitonate. Spuse: 

— De o vreme încoace n-am mai avut parte de asemenea 
eforturi sportive. Dar lumea zise că odată ce ai învăţat acest 
sport, nu-l mai uiţi. S-ar părea că aşa a fost şi în cazul meu. 
Bună, Farrill! Respectele mele, Lord Gillbret, şi, dacă nu mă 
înşeală memoria, domnişoara aceasta trebuie să fie fiica 
Directorului, Lady Artemisia! 

Cu multă grijă îşi aşeză o ţigară lungă între buze şi inspiră 
adânc. Tutunul parfumat umplu aerul cu mirosul lui plăcut: 

— Farrill, nu mă aşteptam să te revăd atât de curând. 

— Sau poate credeai că n-o să mă mai vezi deloc? întrebă 
acru Biron. 


— Nu se ştie niciodată, se învoi Autarhul. Bineînţeles, 
primind un mesaj care nu cuprindea decât cuvântul Gillbret 
şi ştiind că Gillbret nu poate pilota o navă spaţială şi mai 
ştiind şi că eu personal trimisesem în Rhodia un tânăr 
capabil să piloteze o asemenea navă, ba chiar în stare să 
fure un crucişător Tyirannian într-un efort disperat de a 
evada; şi mai căpătând şi informaţia că una dintre 
persoanele de pe crucişător este, după relatările celor care 
l-au văzut, un tânăr cu ţinută aristocratică, concluzia era 
evidentă. Deci, nu mă mir că te văd. 

— Ba eu cred că te miri, zise Biron. Cred că eşti al dracului 
de surprins că mă vezi. În calitate de asasin, ar trebui să fii. 
Adică ce-ţi închipui, că mă pricep mai puţin ca tine la 
deducţii? 

— Părerea mea despre tine este foarte bună, Farrill. 
Autarhul era absolut netulburat, iar Biron se simţi stânjenit, 
ridicol, în resentimentele lui. Se întoarse furios către 
ceilalţi: 

— Individul acesta este Sander Jonti - Sander Jonti de care 
v-am vorbit. Se prea poate să fie în plus şi Autarhul din 
Lingane, se poate să fie şi cincizeci de Autarhi luaţi la un 
loc. Pentru mine n-are nici o importanţă. Pentru mine 
rămâne Sander Jonti. 

Artemisia interveni: 

— El este omul care. 

Gillbret îşi duse la frunte mâna subţire şi tremurătoare: 

— Stăpâneşte-te, Biron. Ce, ai înnebunit? 

— Acesta este omul. Nu sunt nebun! strigă Biron. Făcu un 
mare efort ca să se stăpânească. E-n regulă. Presupun că n- 
are rost să zbier. Dă-te jos de pe nava mea, Jonti! Cred că ţi- 
am vorbit destul de calm: coboară de pe nava mea! 

— Dragul meu Farrill, dar ce motiv aş avea s-o fac? 

Gillbret scoase nişte sunete bolborosite, dar Biron îl dădu 
destul de brutal la o parte şi-i înfruntă pe Autarh, care 
stătea jos: 


— Ai făcut o greşeală, Jonti, una singură. N-ai prevăzut că 
atunci când am să plec din camera mea din căminul 
studenţesc de pe Pământ o să-mi las ceasul în cameră. Din 
întâmplare, cureluşa mea de la ceas are un indicator de 
radiaţii. 

Autarhul scoase un rotocol de fum şi zâmbi agreabil. Biron 
reluă: 

— Şi cureluşa nu s-a albăstrit niciodată, Jonti. N-a fost nici 
o bombă în camera mea în noaptea aceea. A fost doar o 
bombă falsă plasată intenţionat. Dacă negi asta, Jonti, sau 
Autarh, sau ce eşti, eşti un mare mincinos. Mai mult decât 
atăt, tu ai plantat bomba falsă. Tu m-ai năucit stropindu-mă 
cu hypnit şi ai înscenat toată comedia din noaptea aia. Să 
ştii că lucrurile se leagă şi sunt evidente. Dacă aş fi fost 
lăsat, aş fi dormit până dimineaţă şi nici măcar n-aş fi ştiut 
că ceva nu e în regulă. Drept pentru care cine m-a sunat 
prin videofon ca să se asigure că m-a trezit, m-a trezit ca să 
descopăr bomba care fusese plasată intenţionat în 
apropierea unui contor de radiaţii, ca nu cumva să n-o 
găsesc. Şi cine mi-a spart uşa ca să părăsesc camera înainte 
de a descoperi că la urma urmei bomba era doar o jucărie? 
Grozav trebuie să te fi distrat în seara aia, Jonti. 

Biron aşteptă efectul spuselor sale, dar Autarhul nu făcu 
decât să încuviinţeze din cap manifestând un interes 
politicos. Biron simţi cum i se urcă sângele la cap. Parcă ar 
fi boxat cu nişte perne, parcă ar fi biciuit apa sau ar fi dat 
cu piciorul în aer. Reluă cu asprime: 

Tatăl meu urma să fie executat, aş fi aflat destul de curând 
lucrul ăsta. M-aş fi dus la Nephelos, sau poate nu m-aş fi 
dus. Aş fi ascultat doar glasul propriei mele înţelepciuni în 
chestiunea asta. I-aş fi înfruntat deschis pe Tyrannieni, sau 
nu i-aş fi înfruntat, după cum hotărâm singur. Mi-aş fi 
cunoscut bine şansele. Aş fi fost pregătit pentru orice 
eventualitate. Dar tu vroiai să mă duc în Rhodia să-l văd pe 
Hinrik. În mod normal, nu te-ai fi putut aştepta să fac ceea 
ce vroiai tu. Era prea puţin probabil să-ţi cer tocmai ţie 


sfatul. În afară de cazul în care înscenai o situaţie 
corespunzătoare - ceea ce ai şi făcut! Am crezut că sunt 
victima unui atentat cu bombe şi nu găseam nici un motiv 
pentru asta. Dar tu aveai un motiv. Aveai aerul că mi-ai 
salvat viaţa. Îmi dădeai impresia că ştii totul. De pildă, ştiai 
care ar fi trebuit să fie pasul meu următor. Eu eram 
descumpănit, zăpăcit. Drept care ţi-am ascultat sfatul. 

Biron se opri să-şi tragă puţin sufletul şi aşteptă un 
răspuns, dar nu primi niciunul. Începu să strige: 

— Nu mi-ai explicat că nava pe care am părăsit Pământul 
era rhodiană şi că te-ai îngrijit de căpitan să fie informat 
asupra adevăratei mele identități. N-ai explicat că aveai 
intenţia să cad în mâinile 'Tyrannienilor din clipa în care 
aterizam pe Rhodia. Poţi să negi asta? 

Urmă o pauză lungă. Jonti îşi stinse ţigara. Gillbret îşi 
frecă mâinile una de alta. 

— Biron, eşti ridicol. Autarhul nu ar. 

— Ba Autarhul ar., spuse liniştit Jonti ridicând ochii. 
Recunosc toate acestea. Ai perfectă dreptate, Biron, şi te 
felicit pentru perspicacitate. Într-adevăr, bomba era falsă şi 
eu am plasat-o şi te-am trimis în Rhodia cu intenţia de a te 
vedea arestat de către Tyrannieni. 

Lui Biron i se limpezi faţa. O parte din zădărnicia vieţii 
dispărea. Zise: 

— Ascultă, Jonti, într-o bună zi am să închei şi socoteala 
asta. Dar în momentul de faţă s-ar părea că eşti Autarhul 
din Lingane şi că ai trei nave care te aşteaptă acolo în 
depărtare. Asta mă încurcă ceva mai mult decât aş vrea Şi 
totuşi, „Necruţătorul” este nava mea. Eu o pilotez. Pune-ţi 
costumul şi ieşi de aici! Cablul acela spaţial e încă la locul 
lui. 

— Nu e nava ta. Eşti mai degrabă pirat decât pilot. 

— Pe aici legea supremă este proprietatea. Ai cinci minute 
ca să-ţi pui costumul. 

— Vai, dar te rog, hai să evităm scenele teatrale. Avem 
nevoie unul de altul şi n-am nici cea mai mică intenţie să 


plec. 

— Eu n-am nevoie de tine. N-aş avea nevoie de tine nici 
dacă m-ar înghesui acum flota Tyranniană şi tu ai fi singurul 
care m-ar putea salva aruncând-o în aer. 

— Farrill, spuse Jonti, vorbeşti şi te porţi ca un adolescent. 
Te-am lăsat să spui ce ai avut de spus. Am voie să fac şi eu la 
fel? 

— Nu, nu văd nici un motiv ca să te ascult. 

— Nici acum nu vezi? 

Artemisia scoase un țipăt. Biron făcu o mişcare dar apoi se 
opri. Îmbujorându-se la faţă de dezamăgire, rămase 
încordat dar neajutorat. Jonti îi spuse: 

— Made, îmi iau şi eu unele precauţii. Îmi pare rău să 
manifest atâta cruzime încât să folosesc o armă drept 
ameninţare. Dar îmi închipui că asta te va sili să mă asculţi. 

Arma pe care o avea în mână era un blaster de buzunar. 
Nu era menit să producă durere ori să năucească. Pur şi 
simplu ucidea! 

Apoi reluă: 

— De ani de zile îi tot organizez pe cei din Lingane 
împotriva Tyrannienilor. Ştii ce înseamnă asta? N-a fost 
deloc uşor. A fost aproape imposibil. Regatele Interioare nu 
vor să ofere nici un fel de ajutor. Asta o ştim noi dintr-o 
experienţă îndelungată. Nu există nici o salvare pentru 
Regatele Nebulare decât ceea ce realizează singure. Dar a-i 
convinge de acest lucru pe conducătorii noştri băştinaşi nu 
e deloc o joacă între prieteni. Tatăl tău s-a străduit mult în 
această privinţă şi a fost ucis. Nu e deloc o partidă amicală. 
Să nu uiţi acest lucrul! Iar capturarea tatălui tău a fost o 
adevărată criză pentru noi! Însemna viaţa dar şi moartea 
oribilă. El se afla în cercul nostru interior, iar Tyrannienii, 
fără doar şi poate, nu se aflau prea departe. Trebuia să-i 
derutăm. Pentru a o face nu mai puteam să acţionăm 
onorabil şi integru. Nici ei nu se jucau. Era imposibil să vin 
la tine şi să-ţi spun „Farrill, trebuie să-i punem pe 
Tyrannieni pe o pistă falsă. Tu eşti fiul Marelui Fermier şi 


deci prezinţi oarecare suspiciune. Du-te acolo şi 
împrieteneşte-te cu Hinrik din Rhodia ca să abatem atenţia 
Tyrannienilor într-o direcţie greşită. Să-i ducem cât mai 
departe de Lingane. S-ar putea ca acest joc să fie 
primejdios. Ţi-ai putea pierde viaţa, dar idealurile pentru 
care a luptat tatăl tău se situează pe primul plan.” Poate că 
ai fi făcut-o, dar nu-mi puteam îngădui riscul de a face 
experienţe. Te-am manevrat în aşa fel încât s-o faci fără să 
ştii. N-a fost deloc uşor, recunosc. Şi totuşi, n-am avut 
încotro. M-am temut că poate n-ai să supravieţuieşti. Ţi-o 
spun asta sincer. Dar mă puteam dispensa de tine şi asta 
iarăşi ţi-o spun sincer. Dar aşa cum s-au desfăşurat 
lucrurile, până la urmă ai supravieţuit şi îmi pare bine. Şi 
mai era un lucru, o chestiune cu un document. 

— Ce document? sări Biron. 

— Te aprinzi prea repede. '[i-am spus că tatăl tău lucra 
pentru mine, deci ştiu ce ştia el. Tu urma să obţii 
documentul acela şi la început ai fost bine ales pentru 
misiunea asta. Te aflai în mod justificat pe Pământ. Erai 
tânăr şi era puţin probabil să fii suspectat. Dar, repet, la 
început! Apoi însă, când a fost arestat tatăl tău, ai devenit 
primejdios. Urma să formezi obiectul principalelor 
suspiciuni ale Tyrannienilor. Şi noi nu ne puteam îngădui ca 
documentul să intre în posesia ta, întrucât în mod aproape 
inevitabil aveai să cazi apoi în mâinile lor. Trebuia să te 
scoatem de pe Pământ înainte de a-ţi putea îndeplini 
misiunea. 

Aşa că vezi, lucrurile se leagă foarte strâns. 

— Şi înseamnă că tu ai documentul acum? întrebă Biron. 

— Nu, nu-l am, răspunse Autarhul. Un document care se 
prea poate să fie cel căutat lipseşte de ani de zile de pe 
Pământ. Dacă este cel adevărat, nu ştiu cine îl are. Pot să 
pun în buzunar blasterul? E destul de greu. 

— Da, pune-l de-o parte, spuse Biron. Autarhul se 
conformă şi apoi întrebă: 

— Ce ţi-a spus tatăl tău despre document? 


— Nici un lucru pe care să nu-l ştii şi tu de vreme ce lucra 
pentru tine. 

Autarhul zâmbi: 

— Aşa este! Dar zâmbetul lui nu era deloc amuzat. 

— Ei, acum ai terminat cu explicaţia? 

— Da. 

— Bine, atunci cară-te de pe nava mea, zise Biron. Gillbret 
interveni: 

— Stai puţin, Biron. Aici trebuie să ţinem seama şi de alte 
lucruri, nu numai de râca personală. Mai e vorba şi de 
Artemisia şi de mine, îţi dai seama. Avem şi noi un cuvânt de 
spus. În ce mă priveşte, ceea ce spune Autarhul are sens. 
Ţin să-ţi amintesc că pe Rhodia ţi-am salvat viaţa, aşa că ar 
trebui să ţii seama şi de părerea mea. 

— E-n regulă, mi-ai salvat viaţa, strigă Biron. Arătă cu 
degetul spre ecluza de aer: Atunci du-te cu el. Ai vrut să-l 
găseşti pe Autarh. Poftim, l-ai găsit. Am fost de acord să te 
pilotez până la el, aşa că misiunea mea s-a încheiat. Nu 
încerca să-mi spui mie ce trebuie să fac. 

Clocotind încă de furie se întoarse către Artemisia: 

— Şi cu tine cum rămâne? Şi tu mi-ai salvat viaţa. Toată 
lumea aici mi-a salvat viaţa. Vrei să pleci şi tu cu el? 

Artemisia răspunse calm: 

— Biron, nu încerca să-mi pui în gură vorbele gândite de 
tine. Dacă aş vrea să plec cu el, aş spune-o. 

— Nu trebuie să te simţi obligată în nici un fel. Poţi să pleci 
oricând. 

Fata păru jignită şi el bătu în retragere. Ca de obicei, o 
latură mai calmă a firii lui Biron îi şopti că se comportă 
copilăreşte. Jonti îl făcuse să fie ridicol şi acum era 
neputincios în faţa resentimentelor care-l copleşeau. Pe 
urmă, de ce ar fi trebuit să primească ei toţi atât de calmi 
teza că e absolut corect să-l arunce pe Biron Farrill pe 
mâna Tyrannienilor, cum ai arunca un os la câini, doar 
pentru a-i salva capul lui Jonti? Naiba să-i ia. Ce părere 
aveau ei despre el? 


Gândul la bomba aceea falsă, la nava rhodiană, la 
Tyrannieni în noaptea aceea de spaimă de pe Rhodia, toate 
acestea îl făceau să cadă pradă autocompătimirii. 

— Ei Farrill? îl întrebă Autarhul. 

— Ei, Biron? îl întrebă Gillbret, la rândul lui. Biron se 
întoarse către Artemisia: 

— Tu ce părere ai? Artemisia răspunse calm: 

— Cred că el mai are încă trei nave şi în plus e şi Autarh de 
Lingane. Am impresia că nu prea ai de ales. Autarhul se uită 
la ea şi dădu din cap admirativ: 

— Sunteţi o fată inteligentă, milady. E minunat când la o 
înfăţişare atât de plăcută se adaugă şi o asemenea minte. 

Ochii lui stăruiră destul de lung asupra ei: 

— Care-i târgul? întrebă Biron. 

— Dă-mi voie să mă slujesc de numele şi de capacitatea 
voastră şi să vă duc, deci, în ceea ce Lord Gillbret numeşte 
lumea revoltată. 

Biron spuse cu acreală: 

— Chiar crezi că există aşa ceva? Iar Gillbret vorbi în 
acelaşi timp: 

— Atunci înseamnă că e a ta. Autarhul zâmbi: 

— Cred că există o lume aşa cum a descris-o Lordul 
Gillbret, dar nu este a mea. 

— Nu ea ta? întrebă disperat Gillbret. 

— Mai contează din moment ce o pot găsi? 

— Dar cum? întrebă Biron. 

— Nu e chiar aşa de greu cum îţi închipui, începu 
Autarhul. Dacă acceptăm povestea aşa cum ni s-a spus, 
trebuie să credem că există o lume în revoltă împotriva 
Tyrannienilor. Trebuie să credem că ea se află undeva în 
Sectorul Nebular şi că vreme de douăzeci de ani a rămas 
nedescoperită de către Tyrannieni. O asemenea planetă nu 
poate exista decât într-un singur loc din Sector. 

— Şi unde anume? 

— Nu ti se pare inevitabil ca această lume să poată exista 
doar în Nebuloasă? 


— În interiorul Nebuloasei! Gillbret spuse: 

— Bineînţeles! În marea Galaxie. 

Şi într-adevăr, în momentul acela soluţia părea evidentă şi 
inevitabilă. Artemisia spuse sfioasă: 

— Dar oamenii pot locui pe nişte lumi din interiorul 
Nebuloasei? 

— De ce nu? întrebă Autarhul. Să nu faceţi o confuzie în 
legătură cu Nebuasa. Este într-adevăr o ceaţă întunecată în 
spaţiu, dar nu este un gaz otrăvitor. Este o masă de praf 
incredibil de atenuat care absoarbe şi întunecă lumina 
stelelor dinăuntrul ei şi bineînţeles şi pe aceea a stelelor de 
pe partea direct opusă observatorilor. Altfel, însă, este 
inofensivă, şi în vecinătatea directă a unei stelei este 
virtualmente imposibil de detectat. Vă rog să mă iertaţi 
dacă par pedant, dar mi-am petrecut ultimele luni la 
universitatea pământeană strângând date astronomice 
asupra Nebuloasei. 

— Şi de ce acolo? întrebă Biron. Nu contează prea mult, 
dar acolo te-am întâlnit şi sunt foarte curios. 

— Nu e nici un mister în legătură cu asta. Iniţial am plecat 
de la Lingane pentru propriile mele treburi. Natura lor 
exactă n-are prea mare importanţă. Acum vreo şase luni am 
vizitat Rhodia. Agentul meu Widemos - tatăl tău, Biron - n- 
avusese succes în negocierile sale cu Directorul, pe care 
sperasem să-l atragem de partea noastră. Am încercat să 
îmbunătăţesc lucrurile, dar am dat greş, întrucât Hinrik - şi 
o rog pe doamna să mă scuze - nu are stofă pentru genul 
nostru de muncă. 

— Da, asta cam aşa e! mormăi Biron. Autarhul continuă: 

— Dar l-am întâlnit pe Lord Gillbret, după cum poate ţi-a 
spus. Aşadar, m-am dus pe Pământ pentru că Pământul este 
totuşi leagănul al umanităţii. De pe Pământ au pornit cele 
mai multe dintre misiunile originale de explorare a Galaxiei. 
Pe Pământ există majoritatea cronicilor şi înregistrările 
respective. Nebuloasa Cap de Cal a fost explorată de câteva 
ori destul de amănunţit. N-a fost colonizată întrucât 


dificultăţile călătoriei printr-un volum de spaţiu unde nu se 
puteau face observaţii stelare erau prea mari. Explorările în 
sine erau însă lucrul care îmi trebuia mie. Acum ascultați cu 
atenţie. Nava Tyranniannă pe care rămăsese părăsit Lordul 
Gillbret a fost lovită de un meteorit după primul său Salt. Să 
considerăm că acea călătorie din Tyrann până la Rhodia s-a 
desfăşurat pe ruta comercială obişnuită - şi nu aveam nici 
un motiv să presupunem că lucrurile au stat altfel. Punctul 
din spaţiu la care nava s-a abătut de la ruta ei este uşor de 
stabilit. Nu putea să fi călătorit mai mult de jumătate de 
milion de kilometri prin spaţiul obişnuit între primele două 
Salturi. Putem deci considera o asemenea distanţă ca un 
punct de reper. Dar se mai pot face şi alte presupuneri. 
Stricând panourile de bord e foarte posibil ca meteoritul să 
fi modificat direcţia Salturilor, întrucât aceasta nu necesita 
decât o mică modificare a mişcării giroscopului navei. 
Lucrul era dificil, dar nu imposibil. În schimb, pentru a 
schimba energia impulsurilor hiperatomice ar fi fost nevoie 
de o zdrobire totală a motoarelor, ceea ce bineînţeles nu s-a 
întâmplat pentru că ele nu au fost atinse de meteorit. După 
o pauză Jonti continuă: 

— Rămânând neschimbată această forţă de împingere, 
lungimile celor patru Salturi care mai erau de făcut n-aveau 
nici ele să se schimbe şi, pe de altă parte, nici direcţia lor 
relativă. Era un lucru asemănător cu o sârmă lungă şi 
strâmbă, curbată într-un singur punct, într-o direcţie şi un 
unghi necunoscute. Poziţia finală a navei ar fi undeva pe 
suprafaţa unei sfere imaginare al cărei centru avea să fie 
acel punct în spaţiu unde a izbit-o meteoritul, iar raza ei ar 
fi să fie suma vectorilor Salturilor rămase. Ei bine, am 
reprodus grafic o asemenea sferă şi acea suprafaţă 
intersectează o mare parte din Nebuloasa Cap de Cal. Cam 
şase mii de grade pătrate din suprafaţa sferei, un sfert din 
suprafaţa totală, se află în Nebuloasă. Rămâne, aşadar, doar 
să descoperim o stea care se află în interiorul Nebulei, aşa, 
la mai puţin de un milion de kilometri de suprafaţa 


imaginară de care discutăm. Vă rog să nu uitaţi că atunci 
când nava iui Gillbret s-a oprit, era în apropierea imediată a 
unei stele, şi câte stele din Nebula credeţi că am putea găsi 
atât de aproape de suprafaţa sferei? Nu uitaţi că sunt o 
sută de miliarde de asemenea stele care emit radiaţii în 
Galaxie. 

Biron se trezi absorbit aproape contra voinţei lui în 
această chestiune. 

— Câteva sute, presupun. 

— Cinci! replică Autarhul. Doar cinci. Nu te lăsa înşelat de 
cifra aceea de o sută de miliarde. Galaxia are un volum de 
circa şapte trilioane de ani-lumină cubici, aşa că în medie 
există şaptezeci de ani-lumină cubici pentru fiecare stea. E 
păcat că nu ştiu care dintre acestea cinci are planete 
locuibile. Am putea reduce numărul posibilităţilor la una. 
Din nefericire, primii exploratori n-au avut timp să facă 
observaţii amănunțite. Ei au reprezentat doar grafic 
poziţiile stelelor, mişcările corespunzătoare şi tipurile de 
spectru. 

— Aşadar în unul din aceste cinci sisteme stelare se află 
lumea revoltată? întrebă Biron. 

— Doar o asemenea concluzie s-ar putea potrivi cu faptele 
pe care le ştim. 

— Asta în cazul când se poate accepta povestea lui 
Gillbret. 

— Ei bine, eu pornesc de la această prezumție. 

— Povestea mea e adevărată, întrerupse Gillbret cu multă 
pasiune. Jur! 

— Sunt pe punctul de a porni să cercetez fiecare din 
aceste lumi, spuse Autarhul. Motivele care mă îndeamnă 
sunt evidente, în calitate de Autarh la Lingane nu pot decât 
să particip în mod egal la eforturile lor. 

— lar cu doi Hinriazi şi un Widemos de partea voastră, 
pretenţia ta la o parte egală şi probabil la o poziţie 
puternică şi sigură în lumile noi şi libere ale viitorului ar fi 
cu atât mai justificată, îi spuse Biron. 


— Cinismul tău nu mă sperie, Farrill. Răspunsul este în 
mod evident afirmativ. Dacă urmează să se producă o 
revoltă care să izbândească, este evident că ar fi de dorit să 
te afli de partea câştigătorului. 

— Altfel cine ştie ce pirat sau căpitan rebel ar putea fi 
răsplătit cu postul de Autarh la Lingane. 

— Sau cu cel de Fermier la Widemos. Exact. 

— Şi dacă revolta dă greş? 

— O să avem timp berechet să cântărim această situaţie 
când găsim ceea ce căutăm. 

Biron spuse încet: 

— Merg cu tine. 

— Bine! Atunci să presupunem că facem aranjamentele 
pentru transferarea voastră de pe nava aceasta. 

— De ce? 

— Ar fi mai bine pentru voi. Nava asta e o jucărie. 

— E o navă militară, tyraniană. Ar fi o greşeală s-o 
abandonăm. 

— În calitate de navă tyranniană ar fi prea uşor de distins, 
lucru primejdios. 

— Nu în Nebuloasă. Îmi pare rău, Jonti. Mă alătur ţie în 
această încercare. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să 
fiu sincer. Vreau să descopăr lumea revoltată. Dar între noi 
nu e vorba de nici un fel de prietenie. Rămân la conducerea 
navei mele. 

— Biron, interveni cu blândeţe Artemisia, nava e prea mică 
pentru noi trei. 

— Da, ai dreptate în momentul de faţă. Dar îi putem ataşa 
o remorcă. Jonti ştie la fel de bine ca şi mine lucrul ăsta. 
Atunci am dispune de tot spaţiul de care avem nevoie şi am 
rămâne stăpâni la manşele noastre de comandă. Şi, pe de 
altă parte, asta ar şi masca în mod foarte eficace 
proveniența navei. 

Autarhul stătu pe gânduri: 

— Dacă n-o să fie între noi nici prietenie, nici încredere, 
Farrill, trebuie să mă apăr. N-ai decât să-ţi comanzi propria 


ta navă, şi încă şi o remorcă pe deasupra, echipată întocmai 
cum doreşti. Dar eu trebuie să am o garanţie pentru 
comportarea ta corespunzătoare. Cel puţin Lady Artemisia 
trebuie să vină cu mine. 

— Nu! spuse Biron. Autarhul ridică din sprâncene: 

— Nu? Să vorbească doamna. Se întoarse către Artemisia 
şi nările îi fremătară puţin. Doamnă, presupun că situaţia o 
să ţi se pară destul de confortabilă. 

— Dumneata, în schimb, n-o s-o găseşti deloc confortabilă, 
domnule, de asta poţi să fii sigur, îi replică ea. Aş prefera să 
te scutesc de neplăceri şi aş rămâne aici. 

— Cred că ţi-ai putea reconsidera atitudinea dacă. Începu 
Autarhul, şi două creţuri de pe nasul lui îi tulburară 
expresia senină 

— Eu cred că nu, întrerupse Biron. Lady Artemisia a ales 
deja. 

— Deci tu, Farrill, îi susţii alegerea? Autarhul zâmbea din 
nou. 

— Pe deplin! Vom rămâne tustrei pe „Necruţătorul”. În 
privinţa asta nu poate să existe nici un compromis. 

— Îţi alegi destul de ciudat tovărăşia. 

— Serios? 

— Cred că da. Autarhul părea să-şi privească foarte atent 
la unghiile de la degete. Ai aerul că te superi pe mine 
pentru că te-am păcălit şi ţi-am expus viaţa la primejdii. Păi, 
eşti destul de ciudat, nu? Să fii în termeni atât de prietenoşi 
cu fiica unui om ca Hinrik, care este cu siguranţă un 
maestru mult mai mare ca mine în păcăleli. 

— Îl cunosc pe Hinrik. Părerile tale despre el nu schimbă 
cu nimic situaţia. 

— Ştii totul despre Hinrik? 

— Ştiu destule. 

— Ştii că ţi-a ucis tatăl? Şi Autarhul îndreptă un deget 
acuzator către Artemisia. Ştii că fata de care eşti atât de 
profund preocupat s-o păstrezi sub ocrotirea ta este fiica 
ucigaşului tatălui tău? 


14. AUTARHUL PLEACĂ. 

Scena aceasta dramatică rămase o clipă în nemişcare. 
Autarhul îşi aprinse o nouă ţigară. Se simţea pe deplin 
destins şi faţa lui nu manifesta nici un semn de tulburare. 
Gillbret se ghemuise pe scaunul pilotului, cu faţa atât de 
încordată de parcă ar fi fost gata să izbucnească în lacrimi. 
Curelele de siguranţă ale scaunului de pilotaj, menite să 
absoarbă şocurile, atârnau de jur împrejurul lui şi sporeau 
efectul lugubru. 

Biron, alb ca hârtia ia faţă, cu pumnii strânşi, îl înfrunta pe 
Autarh. Artemisia, cu nările palpitânde, stătea cu ochii 
aţintiţi nu asupra Autarhului, ci numai şi numai asupra lui 
Biron. 

Se auzi un semnal radio, apoi nişte clinchete care 
produseseră efectul unor mici talgere în strâmta cabină de 
pilotaj. 

Cu o mişcare bruscă Gillbret îşi îndreptă spinarea şi apoi 
se răsuci pe scaun. 

Autarhul spuse alene: 

— Mă tem că am fost mai vorbăreţi decât am anticipat. I- 
am spus lui Rizzett să vină să mă ia dacă nu mă întorc până 
într-un ceas. 

Acum ecranul video arăta capul cărunt al lui Rizzett. Apoi 
Gillbret îi spuse Autarhului: 

— Ar vrea să-ţi vorbească. 

Şi-i făcu loc lângă el. Autarhul se ridică de pe scaun şi 
înaintă până când capul lui se află în zona transmisiei 
vizuale. Spusse: 

— Sunt în perfectă siguranţă, Rizzett. Se auzi clar 
întrebarea acestuia: 

— Stăpâne, cine sunt membrii echipajului de pe 
crucişător? Şi deodată Biron se arătă în picioare stând 
lângă Autarh: 

— Sunt Fermierul de Widemos, spuse el trufaş. 

Rizzett zâmbi fericit, cu gura până la urechi. Pe ecran se 
văzu o mână ridicată în chip de salut: 


— Primiţi salutul meu, domnule. Autarhul îl întrerupse: 

— Mă voi întoarce curând cu o domnişoară. Pregăteşte 
manevrele pentru contactul cu ecluzele de aer. 

Apoi întrerupse legătura video între cele două nave şi se 
întoarse către Biron: 

— Îi asigurasem că tu te afli la bordul navei. Altfel aveau 
obiecţii împotriva ideii de a veni aici singur. Tatăl tău se 
bucura de multă simpatie în rândul oamenilor mei. 

— Tocmai de aceea te poţi sluji de numele meu. Autarhul 
dădu din umeri. 

— De altceva nu te poţi sluji, spuse Biron. Ultima 
declaraţie pe care ai făcut-o ofițerului tău nu a fost exactă. 

— În ce privinţă? 

— Artemisia oth Hinriad rămâne cu mine. 

— Totuşi? După tot ce ţi-am spus? Biron replică aspru: 

— Nu mi-ai spus nimic. Ai făcut o simplă declaraţie, dar nu 
sunt eu acela care să-ţi accept cuvântul dacă nu e susţinut 
de dovezi. Îţi spun aceste lucruri fără să încerc să dovedesc 
mai mult tact. 

Presupun că înţelegi destul de bine. 

— Îl cunoşti pe Hinrik atât de bine încât afirmaţia mea să 
nu-ţi pară plauzibilă? 

Biron fu zdruncinat vizibil şi aparent remarca lovise în 
plin. Nu dădu nici un răspuns. Interveni Artemisia: 

— Eu îţi spun că nu e aşa. Lu ai vreo dovadă? 

— Bineînţeles că nu am nici o dovadă directă. Doar nu am 
fost de faţă la nici o discuţie dintre tatăl dumitale şi 
Tyranmeni. Dar pot prezenta anumite fapte cunoscute şi vă 
pot oferi posibilitatea să trageţi propriile voastre concluzii. 
În primul rând, bătrânul Fermier de Widemos l-a vizitat pe 
Hinrik acum şase luni. Asta v-am mai spus-o. Aş putea 
adăuga aici că a fost prea entuziast în eforturile lui sau 
poate că s-a bazat prea mult pe discreţia şi înţelepciunea lui 
Hinrik. În orice caz, a vorbit mai mult decât trebuia. Lordul 
Gillbret poate întări toate acestea. 


Gillbret încuviinţă, strivit de tristeţe. Se întoarse către 
Artemisia, care îl fulgera acum cu ochi furioşi şi umezi. 

— Îmi pare rău, Artemisia, dar e adevărat. Ţi-am mai spus. 
De la Widemos am aflat despre Autarh. 

Acesta spuse: 

— A fost un adevărat noroc pentru mine că Lordul Gillbret 
îşi făurise urechi mecanice atât de lungi, cu care să-şi 
satisfacă acea curiozitate puternică în privinţa întâlnirilor 
oficiale ale Directorului. Cu totul întâmplător, am fost 
avertizat de această primejdie, chiar de Gillbret, când m-a 
abordat prima dată. Am plecat cât am put de repede, dar 
bineînţeles că răul se făcuse deja. Acum, după câte ştim, 
aceasta era singura indiscreţie a lui Widemos şi, fără doar şi 
poate, Hinrik n-avea o reputaţie de om curajos şi 
independent. Tatăl tău, Farrill, a fost arestat la mai puţin de 
jumătate de an după aceea. Dacă nu prin intermediul lui 
Hinrik, deci al tatălui acestei fete, atunci cum? 

— Şi tu nu l-ai avertizat? întrebă Biron. 

— În afacerile astea ale noastre trebuie să mai şi riscăm 
uneori, Farrill. Dar el a fost avertizat. După aceea n-a mai 
stabilit nici un contact, nici măcar indirect, cu vreunul 
dintre noi şi a distrus toate dovezile pe care le avea asupra 
legăturilor cu noi. Mulţi dintre noi au crezut că Widemos ar 
trebui să părăsească Sectorul sau cel puţin să se ascundă. 
Dar el a refuzat s-o facă şi cred că ştiu şi de ce. Dacă-şi 
schimba modul de viaţă, asta ar fi dovedit adevărul 
lucrurilor pe care Tyrannienii trebuie să le fi aflat, şi deci ar 
fi primejduit întreaga mişcare. Ca atare, el s-a hotărât să 
rişte doar viaţa lui şi a rămas la lumină fără să se ascundă. 
Aproape jumătate de an Tyrannienii au aşteptat un gest 
care să-l trădeze. Sunt răbdători Tyrannienii ăştia. Dar nu 
s-a produs nimic, aşa că atunci când n-au mai putut să 
aştepte, nu l-au mai găsit în plasa lor decât pe el. 

— Asta e o minciună, strigă Artemisia. Toate sunt minciuni. 
E. o poveste ipocrită şi mincinoasă, care nu conţine nici un 
grăunte de adevăr. Dacă tot ce-ai spus ar fi adevărat, atunci 


ei te-ar supraveghea şi pe dumneata. Ai fi şi dumneata în 
primejdie. N-ai mai sta aici zâmbitor şi irosindu-ţi timpul. 

— Doamnă, eu nu-mi irosesc timpul. Am încercat deja să 
fac tot ce am putut pentru a-l discredita pe tatăl dumitale 
ca sursă de informaţii. Cred că am şi izbutit, într-o oarecare 
măsură. Tyrannienii se vor întreba dacă ar trebui să-l mai 
asculte pe un om a cărui fată şi al cărui văr sunt nişte 
trădători dovediţi. Şi pe urmă, dacă mai sunt dispuşi să-l 
creadă, mă rog, eu sunt pe punctul de a dispărea în 
Nebuloasă, unde ei n-o să mă găsească. Cred că acţiunile 
mele pot mai degrabă să dovedească adevărul poveştii mele 
decât s-o infirme. 

Biron trase adânc aer în piept şi spuse: 

— Ei, Jonti, să considerăm întrevederea încheiată. Am 
căzut de acord în măsura în care am statabilit că te vom 
însoţi şi că tu ne vei da proviziile de care avem nevoie. Asta 
e de ajuns. Acceptând că tot ce-ai spus adineauri este 
adevărat, asta n-are nici o importanţă. Crimele Directorului 
din Rhodia nu sunt moştenite de fiica lui. Artemisia oth 
Hinriad rămâne aici cu mine, dacă vrea şi ea. 

— Vreau, spuse Artemisia. 

— Bine. Cred că aşa am acoperit tot evantaiul de 
probleme. Dar apropo, Jonti, vreau să te avertizez. Eşti 
înarmat, şi eu la fel. Navele tale sunt toate de luptă; a mea 
este un crucişător tyrannian. 

— Nu te prosti, Farrill. Intenţiile mele sunt absolut 
prietenoase. Vrei s-o păstrezi aici pe fată? N-ai decât. Pot să 
plec prin ecluza de contact? 

Biron încuviinţă. 

— Îţi vom acorda încredere în această privinţă. 

Cele două nave făcuseră manevra de apropiere până când 
extensiile flexibile ale ecluzelor de aer se apropiară. Încet şi 
cu grijă ele tatonau terenul încercând să obţină o unire 
perfectă. Gillbret era mereu la postul de radio. 

— Vor încerca să obţină din nou contactul peste două 
minute, spuse el. 


Câmpul magnetic fusese declanşat de trei ori şi de fiecare 
dată tuburile se întinseseră unul către celălalt şi se 
întâlniseră descentrat, lăsând un fel de semiluni de spaţiu 
între ele, 

— Două minute, repetă Biron, şi aşteptă cu încordare. 
Secundarul ceasului se mişca şi câmpul magnetic îşi 
manifesta a patra oară existenţa, luminile scăzând pe 
măsură ce motoarele se ajustau la scurgerea bruscă a 
energiei. Din nou extensiile ecluzelor se întinseră una către 
alta, ezitară puţin în pragul instabilității, iar apoi - aproape 
fără zgomot, dar producând o vibraţie care se transmise 
până în cabina de pilotaj - se instalară cum trebuie la locul 
lor şi nişte cârlige fixară automat poziţia. Se formase în felul 
acesta o joncțiune etanşă. Biron îşi şterse încet fruntea cu 
dosul mâinii şi scăpă de o parte din încordarea trupului. 

— Ei, asta e, spuse el. 

Autarhul îşi ridică de jos costumul de cosmonaut. Sub el se 
mai afla încă un strat de umezeală. 

— Mulţumesc, spuse el agreabil. Curând va veni ia voi un 
ofiţer de-al meu. Veţi aranja cu el amănuntele referitoare la 
aprovizionare. 

Autarhul plecă. Biron spuse: 

— Gil, dacă nu te superi, ai grijă o vreme de ofiţerul lui 
Jonti. Când vine aici, întrerupe contactul ecluzei de aer. 
Pentru asta nu e nevoie decât să înlături câmpul magnetic. 
Ăsta e butonul fotonic pe care trebuie să-l apeşi. 

Se întoarse şi părăsi cabina de pilotaj. Pentru moment 
avea nevoie de puţin răgaz ca să chibzuiască şi trebuia să 
rămână singur. 

Dar îndărătul lui se auziră paşi grăbiţi şi un glas dulce. Se 
opri. 

— Biron, spuse Artemisia, vreau să-ţi vorbesc. Se întoarse 
cu faţa câtre ea. 

— Dacă nu te superi, Arta, puţin mai târziu. Artemisia îl 
privea însă cu ardoare şi spuse: 

— Nu, acum! 


Braţele ei se întinseră în aer de parcă ar fi vrut să-l 
îmbrăţişeze, dar nu era sigură cum o să primească el gestul 
acesta. Îi spuse: 

— Nu cumva ai crezut ce-a spus Jonti despre tatăl meu? 

— Sunt simple afirmaţii nesusţinute de fapte, spuse Biron. 

— Biron, începu ea, şi apoi se opri, fiindcă nu-i venea uşor 
să vorbească. Mai făcu o încercare: Biron, ştiu că o parte 
din ceea ce s-a întâmplat între noi se datorează faptului că 
am fost singuri şi împreună şi în aceeaşi primejdie dar. 

Iarăşi se opri, iar Biron spuse: 

— Dacă vrei să spui că eşti o hinriadă, Arta, e inutil, o ştiu. 
Nu eşti obligată să-ţi ţii promisiunea. 

— Nu! A, nu! Îl apucă de braţ şi-şi lipi obrazul de umărul 
lui puternic. N-are importanţă ce e Hinriad şi ce e Widemos. 
TE. le iubesc, Biron. Şi ochii i se înălţară întâlnindu-i pe-ai 
lui: Cred că şi tu mă iubeşti. Şi sunt convinsă că ai 
recunoaşte-o dacă ai putea să uiţi o clipă că sunt din 
neamul Hinriad. Poate o vei face acum, dacă am spus-o eu 
mai întâi, l-ai spus Autarhului că n-o să-mi arunci mie în faţă 
faptele tatei. Te rog, nu-mi arunca în faţă nici rangul lui. 

Acum îl cuprinse de-a binelea cu braţele pe după gât. 
Biron îi simţea sânii moi lipiţi de pieptul lui şi căldura 
respirației pe buze. Încet mâinile i se ridicară şi-i apucară 
cu blândeţe antebraţele. La fel de blând îi dădu mâinile la o 
parte şi tot cu blândeţe făcu un pas înapoi. Spuse: 

— Milady, încă nu mi-am încheiat socotelile cu hinriazii. Ea 
tresări: 

— Bine, dar i-ai spus Auta. El întoarse capul într-o parte: 

— Îmi pare rău, Arta, nu te lua după de ceea ce i-am spus 
Autarhului. 

Fetei îi veni să strige că nu e adevărat, că tatăl ei n-a făcut 
acest lucru, că în orice caz. 

Dar el intră în cabina pasagerilor şi o lăsă pe coridor cu 
ochii înecaţi de ruşine şi jignire. 

15. GAURA DIN SPAŢIU. 


Teodor Rizzett se întoarse când Biron reveni în sala de 
pilotaj. Avea părul cărunt, dar trupul era încă viguros şi faţa 
lată, roşie şi zâmbitoare. 

Acoperi dintr-un singur pas distanţa dintre el şi Biron şi 
strânse cu căldură mâna tânărului. 

— Jur pe toate stelele, spuse el, că n-aş avea nevoie de nici 
un cuvânt din partea dumitale ca să-mi spună că eşti fiul 
tatălui dumitale. Parcă-l văd din nou viu pe bătrânul 
Fermier. 

— Ce n-aş da să fie adevărat, spuse sumbru Biron. Lui 
Rizzett îi pieri surâsul: 

— Şi noi toţi spunem la fel. Apropo, eu sunt led Rizzett, 
colonel în armata regulată linganiană, dar în micul nostru 
joc nu ne folosim de titlurile pe care le avem. Noi îi spunem 
„domnule” până şi Autarhului. Să nu uit! Înfăţişarea lui 
deveni gravă: Pe Lingane n-avem Lorzi, Lady şi nici măcar 
Mari Fermieri. Sper că nu vă voi ofensa dacă uneori am să 
mai uit să folosesc titlurile corespunzătoare. 

Biron dădu din umeri: 

— După cum spuneai, nu e nevoie de titluri în micul nostru 
joc. Dar cum rămâne cu remorca? Presupun că trebuie să 
facem anumite aranjamente cu dumneata. 

O clipă îşi aruncă privirea de-a curmezişul încăperii. 
Gillbret stătea pe scaun şi asculta liniştit. Artemisi stătea cu 
spatele la el. Degetele ei subţiri şi palide alcătuiau un tipar 
abstract pe fotocontactele computerului. Glasul lui Rizzett îl 
trezi din nou. 

Linganianul aruncase şi el o privire cuprinzând întreaga 
încăpere: 

— E prima dată când văd pe dinăuntru un vas Tyrannian. 
Nu-mi place cine ştie ce. Sper că acolo la pupa aveţi ecluză 
de urgenţă pentru cazuri neprevăzute, nu? Mi s-a părut că 
rachetele propulsoare înconjoară ca o centură secţiunea 
mediană. 

— Aşa este. 


— Bine, atunci n-o să avem nici un fel de necazuri. Unele 
dintre navele de model vechi aveau rachetele de propulsie 
chiar la pupa şi de aceea remorcile trebuiau fixate lateral. 
Asta îngreunează adaptarea la gravitație şi reduce la zero 
capacitatea de manevrabilitate în atmosferă. 

— De cât timp e nevoie pentru asta, Rizzett? 

— Nu cine ştie ce. Cât de mare vreţi să fie remorca? Cam 
cât de mare ar putea fi? 

— Să fie de mare capacitate? Sigur, dacă Autarhul e de 
acord, n-o să existe o prioritate superioară acesteia. Putem 
găsi una care este practic o navă spaţială în sine. Ba chiar 
ar putea să aibă şi motoare auxiliare. 

— Presupun oricum că ar avea cabine de locuit. 

— Pentru domnişoara Hinriad? Cred că o să fie mult mai 
bine decât ceea ce aveţi aici. Dar se opri brusc. 

În momentul în care i se pomenise numele, Artemisia se 
ridicase şi părăsise cabina de pilotaj. Biron o urmări din 
ochi. Rizzet spuse: 

— Presupun că n-ar fi trebuit să zic domnişoara Hinriad. 

— Nu, nu, n-are importanţă. Nu-i da atenţie. Ce spuneai? 

— A, da, în legătură cu camerele. Cel puţin două camere 
de dimensiuni destul de mari şi cu un duş între ele. Are şi 
cămăruţa obişnuită şi instalaţiile sanitare de pe vasele mari 
de pasageri. O să fie foarte comod pentru domnişoara. 

— Bun. O să avem nevoie de mâncare şi de apă. 

— Sigur. Rezervorul de apă cuprinde o provizie suficientă 
pentru două luni. Ceva mai puţin dacă vreţi să aranjaţi pe 
navă şi o piscină. Şi o să aveţi mâncare complet îngheţată. 
Deocamdată mâncaţi numai concentrate Tyranniene, nu? 

Biron încuviinţă din cap şi Rizzett se strâmbă: 

— Cred că au gust de rumeguş, nu? Şi altceva? 

— Nişte haine pentru doamna, spuse Biron. Rizzett îşi 
încreţi fruntea: 

— Da, bineînţeles, mă rog. Asta o să fie treaba ei. 

— Nu, domnule, nu aşa stau lucrurile. O să-ţi dăm toate 
măsurile necesare şi dumneata ne aduci ceea ce-ţi cerem, 


indiferent de stilurile sau modelele curente. Rizzett râse 
scurt şi clătină din cap: 

— Domnule Fermier, asta n-o să-i placă. N-o să fie 
mulţumită de nici o haină pe care nu şi-o alege ea singură. 
Chiar dacă ar fi obiecte identice, tot ar vrea să i se ofere 
şansa de a face singură alegerea. Nu e vorba de a merge pe 
ghicite. Am experienţă cu fiinţele astea. 

Biron spuse: 

— Bine, Rizzett, cred că ai perfectă dreptate. Dar aici 
vreau să meargă lucrurile aşa cum am spus eu. 

— Mă rog, dar v-am avertizat. O să ţi se facă voia. Altceva? 

— Câteva mărunţişuri. De pildă, nişte detergenţi. A, da, şi 
cosmetice, parfumuri. Lucruri de care au nevoie femeile. O 
să facem la timp toate aranjamentele. Hai să pornim treaba 
cu remorca. 

Acum Gillbret ieşea fară să scoată un cuvânt. Biron îl 
urmări şi pe el cu privirea şi simţi cum i se încleştează 
fălcile. Hinriazi, ăşti erau Hinriazii! N-avea ce să le facă. 
Erau Hinriazi şi rămâneau ceea ce erau! Gillbret făcea 
parte din această familie. Şi ea la fel. 

— Şi bineînţeles, adăugă Biron, trebuie haine pentru 
domnul Gillbret şi pentru mine. Dar asta n-o să aibă prea 
mare importanţă. 

— E-n regulă. Pot să folosesc radioul dumitale? Cred că ar 
fi mai bine să rămân pe nava asta până se fac toate 
aranjamentele. 

Biron aşteptă până când se emiseră ordinele iniţiale. Apoi 
Rizzett se răsuci pe scaun şi spuse: 

— Pur şi simplu nu mă pot deprinde să te văd aici, 
mişcându-te, vorbind, mă rog, viu. Semeni atât de tare cu 
el. Fermierul vorbea uneori despre dumneata. Ai făcut 
şcoala pe Pământ, nu? 

— Da. Ar fi trebuit să-mi iau diploma acum vreo săpămână 
şi ceva dacă n-aş fi fost întrerupt. 

Rizzett îl privi stânjenit: 


— Uite ce vreau să-ţi spun în legătură cu trimiterea 
dumitale la Rhodia, în felul în care s-a petrecut. Nu trebuie 
să ne ţii de râu pentru asta. Nu ne-a făcut nici nouă plăcere. 
Adică, vreau spun, rămâne strict între noi, dar unora dintre 
băieţi nu le-a plăcut deloc. Autarhul nu ne-a consultat, 
bineînţeles. Nici nu era firesc s-o facă. Sincer vorbind, era 
un risc pentru ei. Mulţi dintre noi - şi nu vreau să pomenesc 
nume - s-au întrebat dacă n-ar trebui să oprim nava de 
pasageri pe care te aflai şi să te scoatem de acolo. Fireşte 
ăsta ar fi fost cel mai rău lucru pe care-l puteam face. Şi aşa 
era să şi procedăm, numai că în ultima analiză ştiam că 
Autarhul ştie mai bine decât noi ce face. 

— E plăcut să poţi să inspiri genul ăsta de încredere. 

— Îl cunoaştem bine. Nu încape nici o îndoială în privinţa 
asta. Are tot ce-i trebuie aici (şi-şi bătu fruntea cu degetul). 
Uneori nimeni nu ştie exact ce-l face să adopte o anumită 
cale de acţiune. Dar întotdeauna se dovedeşte a fi calea cea 
mai bună. Sau cel puţin, deocamdată a reuşit să se 
dovedească mai deştept decât Tyrannienii, pe când alţii n- 
au făcut-o. 

— De pildă, tatăl meu. 

— Nu mă gândeam chiar la el, dar într-un fel, ai dreptate. 
Până şi Marele Fermier a căzut în capcană. Dar, pe de altă 
parte, el era alt gen de om. Gândea lucrurile foarte direct. 
Nu accepta nimic strâmb, nimic întortocheat. Întotdeauna 
subestima ticăloşia omului de alături. Dar trebuie să spun 
din nou, într-un fel, asta e ceea ce ne plăcea cel mai mult la 
el. Era acelaşi cu toată lumea, înţelegi? Sunt un om de 
rând, chiar dacă am ajuns colonel. Ştii, tatăl meu a fost 
muncitor metalurgist. Pentru el asta nu conta. Şi nici faptul 
că eram eu colonel. Dacă întâlnea un ucenic pe coridor îl 
trăgea la o parte şi-i spunea o vorbă agreabilă şi în tot 
cursul zilei aceleia ucenicul se simţea ca şi cum ar fi fost 
maistru. Aşa era felul lui de a fi. Nu că ar fi fost prea moale 
de felul lui. Dacă era nevoie să-ţi dea o pedeapsă, apoi ţi-o 
dădea, dar nu mai mult decât meritai. Ceea ce căpătai era 


ceea ce ţi se cuvenea şi o ştiai din capul locului. Şi când 
termina cu toate, chiar că termina. Nu stătea câte o 
săptămână sau chiar mai mult să ţi-o coacă şi să ţi-o 
servească mereu. Aşa era Fermierul. În schimb, Autarhul e 
altfel. El e tot numai creier. Indiferent cine ai fi, pe el nu-l 
poţi duce. Să-ţi dau un exemplu. El nu prea are umor. Nu-i 
poţi vorbi lui aşa cum îţi vorbesc acum dumitale. Acum, 
vorbesc pur şi simplu. Mă simt destins. E aproape un fel de 
asociere liberă. Cu el nu poţi să spui decât ceea ce gândeşti, 
fără nici un fel de vorbă de prisos. Şi în plus, trebuie să 
foloseşti clişeele oficiale pentru că altfel te critică spunând 
că te-ai delăsat. Ei, dar la urma urmelor, Autarhul e Autarh, 
şi asta este. Biron spuse: 

— Mă văd silit să fiu de acord cu dumneata în ceea ce 
priveşte creierul Autarhului. Ai ştiut că ela dedus prezenţa 
mea pe bordul acestei nave înainte de a ajunge aici? 

— Serios? Nu. Noi nu ne-am dat seama de asta. Ei, poftim, 
asta e ceea ce vroiam să spun. Vroia să urce singur la 
bordul crucişătorului Tyrannian. Nouă ni se părea că e 
sinucidere curată. Nu ne-a plăcut ideea, dar am presupus 
cu toţii că ştie ce face. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Ar fi 
putut să ne spună şi nouă că probabil te afli dumneata la 
bordul navei. Cu siguranţă că a ştiut că ar fi fost o veste 
mare să se afle că fiul Fermierului a scăpat cu viaţă. Dar 
chestia e tipică pentru el. N-a vrut să spună nimic. 

Artemisia se aşeză pe una din cuşeteie de jos din cabină. 
Trebuia să stea aplecată într-o poziţie incomodă pentru a 
nu se lovi de cealaltă cuşetă, dar în momentul aceia era o 
chestiune minoră. Aproape automat îşi tot pipăia rochia cu 
mâinile. O simţea mototolită, se simţea murdară şi tare 
obosită. 

Obosise să-şi tot şteargă mâinile şi faţa cu şerveţele 
umede. Se săturase să poarte aceleaşi şi aceleaşi haine 
două săptămâni. Nu mai putea suporta senzaţia aceea 
neplăcută pe care i-o dădea părul nespălat şi jilav. 


Dar pe urmă se ridică în picioare, gata să se întoarcă 
brusc. Nu vroia să-l vadă. N-avea nici măcar să se uite la el. 

Dar era doar Gillbret. Se lăsă iarăşi moale: 

— Bună, unchiule Gil. 

Gillbret se aşeză dinaintea ei. O clipă faţa lui suptă păru 
îngrijorată, apoi începu să se încreţească dând naştere unui 
zâmbet. 

— Cred că o săptămână pe această navă e o lipsă totală de 
amuzament. Speram ca măcar tu să mă mai înveseleşti 
puţin. 

Dar ea răspunse: 

— Ei, unchiule Gil, te rog să nu începi să-ţi foloseşti asupra 
mea metodele psihologice. Dacă-ţi închipui că ai să mă poţi 
păcăli ca să mă faci să mă simt răspunzătoare pentru tine, 
să ştii că te înşeli. Mai degrabă am chef să te pocnesc. 

— Dacă tu crezi că asta te va face să te simţi mai bine. 

— Te avertizez din nou. Dacă întinzi mâna ca să ţi-o lovesc, 
am s-o fac. Dacă-mi spui „Cred că asta te face să te simţi 
mai bine”, am să repet gestul. 

— În orice caz, este evident că te-ai certat cu Biron. Din ce 
cauză? 

— Nu prea văd de ce e nevoie să discutăm asta. Lasă-mă 
pur şi simplu în pace. Apoi, după o pauză, adăugă: El crede 
că tata a făcut ceea ce a spus Autarhul că ar fi făcut. Pentru 
asta îl urăsc. 

— Pe tatăl tău? 

— Nu! Pe prostul ăsta zăpăcit, copilăros şi afectat! 

— Presupun că e vorba de Biron. Bine. Îl urăşti. Dar nu 
prea poţi să desparţi genul de ură care te face să şezi aici 
îmbufnată de un sentiment care pentru mintea mea de 
celibatar bătrân nu e altceva decât un exces cam ridicol de 
iubire. 

— Unchiule Gil, chiar crezi că a putut s-o facă? 

— Cine, Biron? Ce să facă? 

— Nu! Tata. E posibil că tata să fi făcut toate acestea? Ar fi 
putut el să-l toarne pe Fermier? 


Gillbret păru cufundat în gânduri şi foarte grav. 

— Nu prea ştiu. O privi cu coada ochiului: Ştii, adevărul 
este că pe Biron el l-a predat Tyrannienilor. 

— Pentru că ştia că e o capcană! zise ea cu vehemenţă. Şi 
chiar asta era. Autarhul ăla scârbos aşa concepuse 
lucrurile. A şi spus-o. Iyrannienii ştiau cine e Biron şi l-au 
trimis anume la tata. Iata a făcut singurul lucru pe care-l 
putea face. Asta ar trebui să fie evident pentru toată lumea. 

— Chiar dacă acceptăm acest lucru (şi iarăşi îi aruncă 
privirea aceea piezişă), a încercat să te convingă să accepţi 
un fel de căsătorie nu prea amuzantă. Dacă Hinrik s-a putut 
preta să facă acest lucru. 

— N-avea altă cale de scăpare, îl întrerupse Artemisia. 

— Draga mea, dacă ai de gând să scuzi orice act de 
supunere oarbă faţă de Tyrannieni ca fiind un lucru pe care 
era obligat să-l facă, păi atunci de unde mai ştii că nu a fost 
silit şi să le sugereze Tyrannienilor ceva în privinţa 
Fermierului? 

— Pentru că sunt sigură că n-ar fi făcut-o. Nu-l cunoşti pe 
tata cum îl cunosc eu. Nu-i poate suferi. Zău, nu-i poate 
suferi. O ştiu foarte bine. Nu s-ar deranja câtuşi de puţin ca 
să-i slujească. Recunosc că se teme de ei şi că n-are curajul 
să-i înfrunte pe faţă, dar dacă ar fi putut să-i evite într-un 
fel sau altul, nu i-ar fi ajutat niciodată. 

— Dar de unde ştii că a putut să-i evite în cazul 
Fermierului? Însă fata clătina cu atâta vehemenţă din cap 
încât părul îi cădea peste frunte şi-i acoperea ochii. De fapt, 
îi ascundea lacrimile. 

Gillbret o mai privi o clipă, apoi întinse neputincios braţele 
într-o parte şi o părăsi. 

Remorca fu cuplată cu „Necruţătorul” printr-un coridor ca 
o talie de viespe, legat de ecluza de siguranţă de la pupa 
navei. Această remorcă era de zece ori mai mare din punct 
de vedere al capacităţii decât vasul Tyrannian, aproape 
caraghios de disproporționat. 


Autarhul veni împreună cu Biron într-o ultimă inspecţie. Îl 
întrebă: 

— "i se pare că mai lipseşte ceva? 

— Nu, cred că o să ne simţim destul de confortabil în ea, îi 
confirmă Biron. 

— Bine. Apropo, Rizzett mi-a spus că Lady Artemisia nu se 
simte bine sau cel puţin că nu arată prea bine. Dacă are 
nevoie de îngrijiri medicale poate că ar fi prudent s-o trimiţi 
pe vasul meu. 

— Nu, se simte destul de bine, răspunse Biron sec. 

— Mă rog, dacă zici dumneata. O să fiţi gata să plecaţi în 
douăsprezece ore? 

— Chiar şi în două ore, dacă doreşti. 

Biron trecu prin coridorul de legătură (fiind silit să se 
aplece puţin) şi intră în nava „Necruţătorul” propriu-zisă. 
Vorbi pe un ton egal, dar cu multă grijă: 

— Artemisia, ai în remorcă un apartament particular 
numai pentru tine. N-am să te deranjez cu nimic. Eu am să 
rămân cea mai mare parte a timpului aici. 

Dar ea răspunse cu răceală: 

— Nu mă deranjezi câtuşi de puţin, Domnule Fermier. 
Pentru mine nu contează unde te afli. 

Şi apoi navele porniră în trombă, şi după un singur Salt se 
aflară la marginea Nebuloasei. Aşteptară câteva ore până 
se făcură pe nava lui Jonti calculele finale. Înăuntrul 
Nebuloasei navigația avea să fie aproape oarbă. 

Biron se uita sumbru la videoplacă. Nimic nu se vedea pe 
ea! Toată jumătatea aceea de sferă celestă era acoperită de 
un văl negru, neluminat nici măcar de o licărire. Pentru 
prima dată Biron îşi dădu seama cât de calde şi de 
prietenoase erau stelele, cum umpleau ele spaţiul cu 
prezenţa lor. 

— Parcă am cădea într-o gaură neagră, mormăi ei 
adresându-se lui Gillbret. 

Şi apoi făcură un nou Salt în Nebuloasă. 


Aproape simultan Simok Aratap, comisarul Marelui Han, 
aflat la comanda a zece crucişătoare înarmate, asculta 
raportul navigatorului şi apoi spuse: 

— Nu contează. Urmăreşte-i în orice caz. 

Şi, la mai puţin de un an-lumină de punctul în care intră 
„Necruţătorul” în Nebuloasă, zece vase Tyranniene făcură 
acelaşi lucru. 

16. COPOII. 

Simok Aratap se simţea puţin cam stânjenit în uniformă. 
Uniformele 'Tyranniene erau făcute din material destul de 
aspru şi nu erau frumos ajustate pe corp. Nu se cuvenea ca 
un militar să se plângă de asemenea inconveniente. De fapt, 
făcea parte integrantă din tradiţia militară Tyranniană ca 
puţină lipsă de confort să intre în obiceiurile soldatului, 
socotindu-se ca un lucru bun pentru disciplină. 

Şi totuşi, Aratap se revolta împotriva acestei tradiţii până 
acolo încât să spună cu regret: 

— Gulerul ăsta strâmt îmi irită gâtul. 

Maiorul Andros, care avea un guler la fel de strâmt şi pe 
care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut altfel decât în 
uniformă militară, îi răspunse: 

— Când eşti singur, regulamentul îţi permite să te deschei 
la gât. Dar în faţa ofiţerilor sau soldaţilor orice abatere de 
la ţinuta regulamentară ar constitui o influenţă dăunătoare. 

Aratap pufăi. Era a doua schimbare determinată de natura 
aproape militară a expediției. Pe lângă că era silit să poarte 
uniformă, mai trebuia şi să asculte de un aghiotant militar 
din ce în ce mai înfumurat. Asta începuse încă dinainte de a 
fi plecat din Rhodia. 

Andros îi explicase fără menajamente aceste lucruri. Îi 
spusese: 

— Domnule Comisar, o să ne trebuiască zece nave. 

Aratap ridicase ochii vădit enervat. În momentul acela se 
pregătea să-l urmărească pe tânărul Widemos cu o singură 
navă. Pusese de o parte capsulele în care îşi pregătea 
raportul pentru Biroul Colonial al Hanului, ce urma să fie 


trimis în cazul nefericit în care el nu s-ar mai fi întors din 
expediţie. 

— Zece nave, Domnule Maior? 

— Da, domnule. Mai puţin nu se poate. 

— De ce nu? 

— Am de gând să menţin o marjă rezonabilă de securitate. 
Tânărul ăsta se duce undeva. Dumneata spui că exista o 
conspirație deja coaptă. Presupun că lucrurile se leagă. 

— Şi? 

— Trebuie să fim pregătiţi să facem faţă la o eventuală 
conspirație de mari proporţii care să poată face faţă uşor la 
o singură navă. 

— Sau la zece, sau la o sută. Care sunt limitele securităţii? 

— Trebuie să luăm o decizie. În cazuri de acţiune militară 
răspunderea îmi aparţine. Eu sugerez să fie zece. 

Lentilele de contact ale lui Aratap străluciră nefiresc în 
lumina aceea din perete când ridică din sprâncene. Militarii 
au autoritate. Teoretic, în vremuri de pace civilii iau 
hotărâri, dar şi aici tradiţia militară era un lucru greu de 
înlăturat. 

Spuse cu prudenţă: 

— Bine, voi chibzui asupra acestei chestiuni. 

— Vă mulţumesc. Dacă nu vreţi să-mi acceptaţi 
recomandările care au fost făcute doar ca o simplă sugestie, 
vă asigur (Maiorul pocni aspru din călcâie, dar respectul 
ceremonios era cam fără suport şi Aratap o ştia prea bine), 
este privilegiul dumneavoastră, însă nu mi-aţi lăsa altă 
posibilitate de alegere decât să-mi dau demisia. 

Acum Aratap trebuia să salveze ce se mai putea din 
această situaţie. Drept care răspunse: 

— N-am câtuşi de puţin intenţia să-ţi stânjenesc în nici un 
fel hotărârea pe care o iei într-o chestiune pur militară, 
domnule Maior. Mă întreb dacă te-ai supune şi dumneata 
hotărârilor mele în chestiuni de importanţă pur politică. 

— Şi care anume sunt aceste chestiuni? 


— Există, de pildă, problema lui Hinrik. Ieri te-ai împotrivit 
sugestiei mele ca el să ne însoţească. 

Maiorul răspunse sec: 

— Mi se pare inutil. Având forţele noastre desfăşurate în 
acţiune, prezenţa unor străini ar fi dăunătoare moralului 
trupelor. 

Aratap scoase un uşor oftat abia auzit, dar Andros era în 
felul lui un om foarte competent. N-avea rost să se enerveze 
cu el, sau în orice caz, nu pe faţă. Spuse: 

— Din nou sunt de acord cu dumneata. Ie rog doar să iei 
în consideraţie şi aspectele politice ale situaţiei. După cum 
ştii, execuţia bătrânului Fermier din Widemos a fost destul 
de neplăcută pe plan politic. A stârnit în mod inutil toate 
Regatele. Oricât de necesară ar fi fost execuţia, ea ne cere 
să ne ferim ca moartea fiului să ni se pună în cârcă tot 
nouă. Aşa cum ştiu oamenii de pe Rhodia, tânărul Widemos 
a răpit-o pe fata Directorului şi, întâmplător, domnişoara 
este o reprezentantă a familiei Hinriazilor, care se bucură 
de multă popularitate şi publicitate. Ar fi, deci, foarte 
potrivit şi întru totul de înţeles ca Directorul să conducă 
expediţia de pedepsire. Ar fi o acţiune foarte dramatică şi 
foarte mulţumitoare, care ar gâdila mult patriotismul 
rhodienilor. În mod firesc, el ar cere ajutorul Tyrannienilor 
şi l-ar primi, dar acest lucru l-am putea minimaliza. Ar fi 
uşor, şi chiar necesar, să fixăm în mintea oamenilor ideea că 
expediţia este rhodiană. Dacă se dezvăluie firele mai 
ascunse ale conspirației, atunci va fi vorba de descoperirea 
rhodienilor. Dacă tânărul Widemos este executat, să fie o 
execuţie făcută de rhodieni. Cel puţin, aşa vor vedea 
lucrurile celelalte Regate. 

Maiorul răspunse: 

— Ar fi un precedent greşit dacă le-am permite vaselor 
rhodiene să însoţească o expediţie militară Tyranniană. În 
cazul unei lupte n-ar face decât să ne stânjenească. În felul 
acesta, chestiunea devine o problemă militară. 


— Dragul meu Maior, eu n-am spus că Hinrik ar urma să 
comande o navă. Îl cunosc destul de bine ca să nu-l cred 
capabil să comande şi nici măcar să dorească s-o facă. Elo 
să rămână cu noi. N-o să mai fie nici un alt rhodian la 
bordul navei. 

— Bine, în cazul acesta renunţ la obiecţii, domnule 
Comisar, spuse Maiorul. 

Flota Tyranniană îşi menţinuse poziţia la doi ani-lumină de 
Lingane aproape o săptămână şi situaţia devenea din ce în 
ce mai încordată. 

Maiorul Andros susţinea o debarcare imediată pe Lingane. 

— Autarhul din Lingane, spunea el, s-a dat peste cap să ne 
facă să-l credem prieten cu Hanul, dar eu n-am nici o 
încredere în oamenii care călătoresc în străinătate. Ei îşi 
bagă în cap tot felul de idei tulburătoare. Este ciudat că, de 
cum s-a întors, tânărul Widemos a şi pornit în călătorie 
pentru a-i ieşi în întâmpinare. 

— Bine, Domnule Maior, dar n-a încercat să-şi ascundă nici 
călătoria, şi nici întoarcerea. Şi nu ştia că Widemos se duce 
să-l întâmpine. El se menţine pe orbită în jurul linganienilor. 
De ce nu aterizează? 

— Bine, dar de ce se menţine pe orbită? Să ne întrebăm 
mai bine ce face şi nu ceea ce nu face. 

— Ţi-aş putea sugera un lucru care ar putea să se 
potrivească. 

— Aş fi bucuros să-l aud. 

Aratap îşi băgă un deget în guler şi încercă inutil să şi-l 
lărgească. Apoi vorbi: 

— Întrucât tânărul stă în expectativă, putem presupune că 
el e în aşteptarea unui lucru sau a unei persoane. Ar fi 
ridicol să credem că ducându-se până la Lingane pe o rută 
atât de directă şi de rapidă - de fapt un singur Salt - 
aşteaptă acolo pur şi simplu pentru că nu poate lua o 
hotărâre. Deci, presupun că el aşteaptă să-l ajungă acolo un 
prieten sau nişte prieteni. Cu asemenea întăriri va purcede 
în altă parte. Faptul că nu aterizează direct pe Lingane ar 


arăta că nu consideră lipsită de primejdii o asemenea 
acţiune. Asta ar fi o indicație în sensul că Lingane în general 
- şi Autarhul în special - nu este implicat în această 
conspirație, deşi s-ar putea ca unii linganieni să fie. 

— Nu ştiu dacă ne putem bizui întotdeauna pe soluţia cea 
mai evidentă ca fiind şi cea mai corectă. 

— Dragul meu Maior, nu e vorba numai de o soluţie 
evidentă, e vorba de o soluţie logică şi se potriveşte cum nu 
se poate mai bine. 

— Se prea poate să fie aşa, dar oricum, dacă în douăzeci şi 
patru de ore nu se produce clarificarea, nu voi avea de ales 
şi voi porunci o înaintare către Lingane. 

Aratap rămase privind încruntat către uşa pe care ieşise 
Maiorul. Era neplăcut să trebuiască să stăpânească 
deopotrivă şi revolta celor cuceriţi şi pe cuceritorii miopi. 
Douăzeci şi patru de ore. Ceva s-ar putea întâmpla între 
timp. Altfel ar trebui să inventeze un mijloc de a-l opri pe 
Andros. 

Se auzi semnalul de la uşă şi Aratap ridică ochii enervat. 
Spera din tot sufletul să nu fie tot Andros. Nu era. În cadrul 
uşii se ivi trupul înalt şi puţin încovoiat al lui Hinrik din 
Rhodia şi în urma lui se zări gardianul care-l însoțea 
pretutindeni pe navă. Teoretic, Hinrik se bucura de o 
libertate totală de mişcare. Probabil el însuşi credea acest 
lucru, sau cel puţin nu dădea nici o atenţie gorilei care-l 
păzea. 

Hinrik zâmbi vag: 

— Vă deranjez, domnule Comisar? 

— Câtuşi de puţin. Vă rog, luaţi ioc, domnule Director. 
Aratap rămase în picioare. Hinrik păru că nu bagă în seamă 
acest amănunt şi spuse: 

— Am de discutat cu dumneata o chestiune deosebit de 
importantă. Făcu o pauză şi privirea sa îşi pierdu din 
intensitate. Adăugă pe un ton complet schimbat: Vai, ce 
navă mare şi frumoasă e asta! 


— Mulţumesc foarte mult, domnule Director, zâmbi 
încordat Aratap. 

Celelalte nouă nave care o însoțeau pe asta erau, fireşte, 
de proporţii mărunte, dar Nava Amiral pe care se aflau ei 
era un model foarte mare, adaptat după planurile defunctei 
flote rhodiene. Era, poate, primul semn al îmblânzirii 
treptate a spiritului militar Tyrannian în această 
manifestare a adăugării unor asemenea nave la flota lor. 
Unitatea de luptă era încă acel crucişător tipic, cu un 
echipaj de două sau trei persoane, dar ştabii găseau din ce 
în ce mai multe motive pentru a cere drept cartier general 
nave foarte mari. 

Asta nu-l supăra pe Aratap. Unii dintre militarii mai 
vârstnici vedeau într-o asemenea moliciune o adevărată 
degenerare. Lui, în schimb, i se părea o sporire a 
civilizaţiei. Până la urmă poate în decursul secolelor, s-ar fi 
putut întâmpla chiar ca Tyrannienii să se topească în 
calitate de popor unindu-se cu actualele societăţi cucerite 
din Regatele Nebulare - şi poate chiar ar fi fost bine să se 
întâmple aşa. 

Fireşte, n-a exprimat cu glas tare o asemenea opinie. 

— Am venit să-ţi spun ceva, zise Hinrik. Mai stătu o vreme 
în cumpănă apoi adăugă: Azi am trimis un mesaj acasă, 
poporului meu. l-am spus că sunt bine, criminalul va fi în 
curând prins şi fiica mea se va întoarce acasă în siguranţă. 

— Bine, zise Aratap. 

Nu era nici o noutate pentru el. Mesajul fusese scris chiar 
de el, deşi nu era imposibil ca între timp Hinrik să se fi 
autosugestionat că el e autorul sau chiar că s-ar afla în 
fruntea expediției. Pe Aratap îl cuprinse mila. Omul se 
dezintegra evident. 

Hinrik reluă: 

— Cred că poporul meu este tulburat de acest raid 
îndrăzneţ făcut de bandiții ăştia bine organizaţi împotriva 
Palatului. Cred că poporul meu va fi mândru de Directorul 
său acum, că am pornit la această acţiune rapidă de 


represalii. Ce zici, Comisare? Poporul meu o să vadă în felul 
acesta că Hinriazii nu şi-au pierdut forţa. 

Părea copleşit de un triumf jalnic. 

— Da, aşa cred că o să se întâmple, confirmă Aratap. 

— Suntem deja în preajma inamicului? 

— Nu, domnule Director, inamicul rămâne unde era. Puțin 
mai departe de Lingane. 

— Tot acolo? Mi-am amintit ce am venit să-ţi spun. Începu 
se agite, aşa că vorbele i se rostogoliră năvalnic din gură: E 
ceva foarte, foarte important, Domnule Comisar. Am să-ţi 
spun ceva. La bordul navei sunt semne de trădare. Am 
descoperit-o. Trebuie să luăm repede măsuri. Trădare. 

Îşi cobori glasul aproape la o şoaptă. 

Aratap îşi pierdu răbdarea. Fireşte că trebuia să-i facă pe 
plac bietului idiot, dar asta începea să se dovedească o 
mare risipă de timp. În ritmul acesta avea să devină în mod 
atât de evident nebun, încât nu mai rămânea util nici măcar 
ca marionetă - ceea ce ar fi fost păcat. Îi spuse: 

— Nu e vorba de nici un fel de trădare, domnule Director. 
Oamenii noştri sunt cinstiţi şi credincioşi. V-a indus cineva 
în eroare. Sunteţi obosit. 

— Nu, nu. Hinrik îndepărtă braţul lui Aratap de pe umărul 
lui. Unde ne aflăm? 

— Păi, aici. 

— Adică, vreau să spun, nava unde e? M-am uitat atent 
prin videoplacă. Nu ne aflăm în preajma nici unei stele. 
Suntem în adâncul spaţiului cosmic. Ai ştiut asta? 

— Bineînţeles că am ştiut. 

— Nu se vede în apropiere Lingane, ai ştiut asta? 

— E la o depărtare de doi ani-lumină. 

— Ah, ah, ah, Domnule Comisar, nu ne ascultă nimeni? Eşti 
sigur? Se aplecă mai aproape de el şi Aratap îl lăsă să-i 
vorbească la ureche: Atunci de unde ştim că duşmanul este 
aproape de Lingane? E prea departe ca să poată fi detectat. 
Suntem dezinformaţi şi asta înseamnă trădare. 


Mă rog, o fi fost individul nebun, dar ideea pe care o 
exprima nu era chiar greşită. Drept care Aratap îi 
răspunse: 

— Asta e o chestiune de resortul tehnicienilor, Domnule 
Director, şi nu trebuie ca oamenii de rang înalt ca 
dumneavoastră să se preocupe de ea. Nici eu nu ştiu prea 
bine. 

— Bine, dar în calitatea mea de cap al expediției ar trebui 
să ştiu! Doar eu sunt capul expediției, nu? 

Se uită în jur: 

— De fapt, am sentimentul că Maiorul Andros nu-mi 
îndeplineşte totdeauna ordinele. E om de încredere? 
Bineînţeles, dau foarte rar ordine. Însă ar părea cam ciudat 
să dau porunci unui ofiţer Iyrannian. Dar, pe de altă parte, 
trebuie să-mi găsesc fiica. Pe fiica mea o cheamă Artemisia, 
mi-a fost luată şi acum am pornit cu toată flota asta s-o 
regăsesc. Aşa că, ei bine, trebuie să ştiu şi eu, adică vreau 
să spun, trebuie să ştiu de unde se ştie că duşmanul se află 
la Lingane. Acolo trebuie să fie şi fiica mea. O cunoşti pe 
fiica mea? O cheamă Artemisia. 

Ridică ochii rugători către Comisarul Tyrannian. Apoi şi-i 
acoperi cu palma şi mormăi ceva care părea să fie o scuză. 

Aratap simţi cum i se încleştează fălcile. Îi era foarte greu 
să admită că omul din faţa lui era un tată în suferinţă şi că 
până şi cretinul de Director din Rhodia ar putea să aibă 
sentimente de tată. Dar nu-l putea lăsa pe omul ăsta să 
sufere. Drept care îi spuse cu blândeţe: 

— Am să încerc să vă explic. Ştiţi că există pe bord un 
instrument numit massometru, care detectează navele în 
spaţiu. 

— Da, da. 

— Este sensibil la efectele gravitaționale. Înţelegeţi ce 
vreau să spun? 

— A, da. Totul e supus gravitaţiei. 

Acum Hinrik se aplecă spre Aratap şi-şi strângea nervos 
mâinile una într-alta. 


— Prea bine. Bun. Acum, fireşte că massometrul nu poate 
fi folosit decât când o navă se află în apropiere. Asta o ştiţi. 
La mai puţin de un milion de kilometri, sau cam aşa ceva. 
De asemenea, trebuie să se afle la o distanţă destul de mare 
de orice planetă, altfel, nu poţi detecta altceva decât 
planeta, care este mult mai mare. 

— Şi are o gravitație superioară. 

— Exact, spuse Aratap şi Hinrik se arătă încântat. Aratap 
continuă: 

— Noi, Tyrannienii, avem un alt dispozitiv. E vorba de un 
transmiţător care radiază în toate direcţiile prin hiperspaţiu 
şi radiaţiile acestea constituie un tip deosebit de deformare 
a structurii spaţiale care nu e de natură electromagnetică. 
Cu alte cuvinte, nu este ca lumina sau ca radioul şi nici 
măcar ca radioul subeteric. Înţelegi? 

Hinrik nu răspunse. Părea zăpăcit complet. Aratap reluă şi 
mai repede: 

— Ei bine, lucrurile sunt altfel. N-are importanţă cum. Noi 
putem detecta faptul că un lucru este iradiat, aşa că putem 
şti totdeauna unde se află orice vas Iyrannian, chiar dacă e 
la jumătatea Galaxiei sau de cealaltă parte a unei stele. 

Hinrik încuviinţă din cap cu un aer solemn. 

— Ei bine, continuă Aratap, dacă tânărul Widemos ar fi 
evadat pe o navă obişnuită, ar fi fost foarte greu să-i 
descoperim poziţia. Aşa cum stau lucrurile însă, întrucât a 
plecat pe un crucişător tyrannian, ştim în orice moment 
unde se află, chiar dacă el nu-şi dă seama de acest lucru. De 
aceea ştim că e aproape Lingane. Înţelegi? Şi mai mult 
decât atât, el nu poate scăpa de acolo, aşa că fără doar şi 
poate vă vom salva fiica. 

Hinrik zâmbi: 

— Bravo! Îmi pare foarte bine! Vă felicit, domnule 
Comisar. O şmecherie foarte isteaţă. 

Aratap nu se amăgea singur. Hinrik înţelegea foarte puţin 
din ceea ce spusese el, dar asta nu conta, oricum 
conversaţia luase sfârşit cu asigurarea salvării fiicei lui şi, 


undeva, în acea înţelegere înceţoşată a lui, trebuie să fi 
existat şi ideea că într-un fel sau altul acest lucru devenise 
posibil datorită Tyrannienilor. 

Îşi spuse că nu şi-a dat toată această osteneală numai 
pentru că rhodianul îi stârnea sentimente patetice. Trebuia 
să-l oprească pe individul ăsta de la o descompunere totală, 
şi asta din motive politice evidente. Poate că întoarcerea 
fiicei lui avea să îmbunătăţească lucrurile, sau cel puţin aşa 
spera el. 

Se auzi din nou semnalul de la uşă şi de data asta intră 
Maiorul Andros. Mâna lui Hinrik înţepeni pe braţul fotoliului 
şi faţa lui căpătă o expresie timidă. Se ridică şi începu: 

— Domnule Maior Andros. 

Dar Andros dăduse deja drumul la un şuvoi de vorbe, fără 
să ţină seama de prezenţa rhodianului. 

— Domnule Comisar, spuse el, „Necruţătorul” şi-a 
schimbat poziţia. 

— Sper că n-a aterizat pe Lingane, spuse aspru Aratap. 

— Nu, spuse Maiorul. A făcut un Salt, îndepărtându-se 
mult de Lingane. 

— A, foarte bine. Probabil că s-a alăturat unei alte nave. 

— Poate chiar mai multor nave. Dar cum ştiţi prea bine, 
nu-l putem detecta decât pe-al lui. 

— În orice caz, îl ţinem din nou sub urmărire. 

— S-au dat deja ordine în consecinţă. Aş dori doar să 
subliniez că acest Salt l-a dus la marginea Nebuloasei Cap 
de Cal. 

— Cum? 

— În direcţia indicată nu există nici un sistem planetar 
major. Nu se poate trage decât o singură concluzie logică. 

Aratap strânse din buze şi, urmat de Maior, se repezi în 
sala de pilotaj. 

Hinrik rămase în picioare în mijlocul camerei, uitându-se 
preţ de vreun minut la uşă. Apoi, dând uşor din umeri, se 
reaşeză. Nu i se putea citi nimic pe faţă. O vreme 
îndelungată nu făcu decât să şadă. 


Navigatorul spuse: 

— S-au verificat coordonatele spaţiale ale 
„Necruţătorului”. 

Este limpede că se află în interiorul Nebuloasei. 

— Asta nu contează, spuse Aratap. Continuaţi urmărirea. 
Se întoarse către Maiorul Andros: Deci, vezi şi dumneata 
avantajele aşteptării. Acum lucrurile sunt mai mult decât 
evidente. Unde ar putea fi sediul conspiratorilor dacă nu în 
Nebuloasă? Unde în altă arte am fi putut da greş în 
localizarea lor? Iată un plan logic foarte bun. 

Şi escadra pătrunse în Nebuloasă. 

Aratap se uită mecanic, pentru a douăzecea oară, la 
videoplacă. De fapt, aceste priviri erau inutile, întrucât 
ecranul rămânea absolut negru. Nu era vizibilă nici o stea. 

Andros spuse: 

— Asta e a treia lor oprire fără aterizare. Ce scop or fi 
urmărind? Ce caută ei? Fiecare escală pe care o fac 
durează câteva zile, totuşi nu aterizează. 

— Poate că le trebuie foarte multă vreme să-şi calculeze 
Saltul următor, zise Aratap. Vizibilitatea e inexistentă. 

— Aşa credeţi? 

— Nu. Salturile lor sunt prea bune. De fiecare dată ajung 
foarte aproape de o stea. N-ar fi putut face această acţiune 
atât de bine doar pe baza datelor furnizate de massometre, 
dacă n-ar şti dinainte poziţia fiecărei stele. 

— Atunci de ce nu aterizează? 

— Cred, spuse Aratap, că sunt în căutarea unor planete 
locuibile. Poate că nici ei nu cunosc exact centrul 
conspirației. Cel puţin nu în întregime. Zâmbi: Nu trebuie 
decât să-i urmărim. 

Navigatorul pocni din călcâie: 

— Domnule Comisar! 

— Da, ce e? întrebă Aratap ridicând ochii. 

— Inamicul a aterizat pe o planetă. Aratap făcu semn să 
vină Maiorul Andros. 

— Andros, îi spuse Aratap când acesta intră, ţi s-a spus? 


— Da. Am ordonat o coborâre şi o urmărire. 

— Mai aşteaptă puţin. S-ar putea să iei iarăşi o măsur 
prematură, ca atunci când ai vrut să te năpusteşti către 
Lingane. Eu cred că n-ar trebui să plece decât nava asta. 

— Dar ce motive aveţi? 

— Dacă avem nevoie de întăriri, te vei afla acolo la 
comanda crucişătoarelor. Dacă e vorba într-adevăr de un 
centru puternic de revoltă, ei ar putea să creadă că o 
singură navă a dat din întâmplare peste ei. Am să-ţi trimit 
vorbă într-un fel sau altul şi atunci te poţi retrage la Tyrann. 

— Retrage? 

— Da, ca să te întorci cu o flotă întreagă. Andros chibzui 
puţin şi apoi răspunse: 

— Prea bine. În orice caz, acesta este vasul nostru cel mai 
puţin util. E prea mare. 

În timp ce coborau în spirale, planeta umplea ecranul 
videoplăcii. 

— Suprafaţa pare să fie absolut stearpă, domnule Comisar, 
spuse navigatorul. 

— Ai stabilit locul unde se află „Necruţătorul”? 

— Da, domnule Comandant. 

— Atunci aterizează cât mai aproape de el, fără să fii 
observat. Acum intrau în atmosferă. Cerul căpăta o nuanţă 
violetă din ce în ce mai luminoasă, pe măsură ce se revărsa 
ziua asupra unei jumătăţi din planetă. Aratap observa cu 
atenţie suprafaţa de care se apropiau. Lunga goană de 
urmărire era pe punctul de a se termina. 

17. VÂNĂTOAREA! 

Pentru cei care n-au fost efectiv în spaţiul cosmic, 
cercetarea în sistemul stelar şi căutarea planetelor locuibile 
poate părea un lucru destul de palpitant, sau cel puţin 
interesant. Pentru cosmonaut însă, este una din treburile 
cele mai plicticoase. 

Localizarea unei stele, care reprezintă o masă 
strălucitoare de hidrogen în curs de fuziune pentru a se 
preface în heliu, e un lucru mult prea uşor. De altfel, se 


vede de la sine, parcă şi-ar face singură reclamă luminoasă. 
Chiar şi în spaţiul întunecat din Nebuloasă; e doar o chestie 
de distanţă. Dacă te apropii la mai puţin de 5 miliarde de 
kilometri, deja reclama luminoasă se vede. 

Dar o planetă, o masă relativ mică de rocă strălucind doar 
prin reflectarea luminii, e cu totul altă chestiune. Poţi să 
treci de o sută de mii de ori printr-un sistem solar la tot 
felul de unghiuri diferite, fără să ajungi destul de aproape 
de o planetă ca s-o vezi aşa cum e într-adevăr, în afară de 
cazul unei coincidenţe extraordinare. Mai degrabă este 
bine să adopţi o metodă de căutare. Îţi iei o poziţie în spaţiu 
faţă de steaua pe care o investighezi, la o distanţă de vreo 
zece mii de ori mai mare decât diametrul stelei. Din 
statisticile galactice se ştie că, nici o dată din cincizeci de 
mii de cazuri, o planetă nu se află la o distanţă mai mare de 
soarele său. Mai mult decât atât, practic niciodată nu este 
localizată o planetă locuibilă mai departe de steaua ei de 
origine decât la circa o mie de ori diametrul soarelui ei. 

Asta înseamnă că, din poziţia în spaţiu adoptată de navă, 
orice planetă locuibilă trebuie să se afle pe o rază de şase 
grade faţă de stea. Asta reprezintă o zonă de numai 1/3600 
din întregul cer. Zona poate să fie studiată în detaliu cu 
relativ puţine observaţii. 

Mişcarea telecamerei poate fi adaptată în aşa fel încât să 
reacționeze la mişcarea navei pe orbita ei. În aceste 
condiţii, o expunere îndelungată poate fixa constelaţiile din 
vecinătatea stelei; aceasta, fireşte, cu condiţia ca 
strălucirea Soarelui în sine să fie blocată, ceea ce se 
realizează destul de uşor. Iotuşi planetele vor avea mişcări 
perceptibile corespunzătoare şi, deci vor apărea pe film ca 
nişte mici dunguliţe. 

Când nu apar nici un fel de dunguliţe, rămâne totuşi 
posibilitatea ca planetele să se afle ascunse îndărătul stelei- 
mamă. Manevra se repetă, deci, din altă poziţie în spaţiu şi, 
de obicei, dintr-un punct mai apropiat de stea. 


E o procedură într-adevăr foarte plicticoasă şi, după e s-a 
repetat de trei ori pentru trei stele diferite, de fiecare dată 
cu rezultate total negative, în mod firesc intervine o o 
oarecare deprimare. 

De pildă, moralul lui Gillbret suferea de mai multă vreme 
asemenea cădere. Treceau intervale din ce în ce mai lungi 
între momentele când mai găsea ceva „amuzant”. Se 
pregăteau pentru Saltul către cea de-a patra stea de pe 
lista Autarhului şi Biron spuse: 

— În orice caz, de fiecare dată ajungem la o stea. Cel puţin 
cifrele furnizate de Jonti sunt corecte. 

Gillbret spuse: 

— Statisticile arată că din trei stele, cel puţin una are un 
sistem planetar al ei. 

Biron încuviinţă. Era o statistică bine cunoscută. Orice elev 
de şcoală învăţa asta la primele lecţii de galactografie. 
Gillbret continuă: 

— Asta înseamnă că şansele de a găsi trei stele la rând 
fără o singură planetă - fără nici o planetă - sunt foarte, 
foarte rare, două treimi la puterea a treia înseamnă 8 
împărţit la 27, adică mai puţin de 1 la 3. 

— Deci? 

— Şi noi n-am găsit niciuna. Trebuie să fie o greşeală ia 
mijloc. 

— Bine, dar ai văzut şi dumneata filmele! Şi, la urma 
urmei, ce mare valoare mai au şi statisticile? După câte 
ştim, condiţiile sunt diferite înăuntrul unei Nebuloase. Poate 
că particulele de ceaţă împiedică formarea planetelor sau 
poate că ceața însăşi este rezultatul imposibilității 
planetelor de a intra în procesul de fuzionare. 

— Vobeşti serios? întrebă speriat Gillbret. 

— Ai dreptate, vorbesc doar aşa ca să nu tac. Nu mă 
pricep absolut deloc la cosmogonie. De fapt, de ce naiba se 
mai formează planetele? N-am auzit până acum de vreuna 
care să nu aibă tot soiul de necazuri. 


Biron arăta şi el destul de vlăguit. Tot tipărea şi lipea mici 
etichete pe instrumentele de bord. Reluă: 

— Oricum, avem puse la punct blasterele şi detectoarele 
de distanţă şi pârghiile de control ale energiei, toate 
chestiile astea. 

Era foarte greu să eviţi să te uiţi la videoplacă. Curând 
aveau să efectueze un nou Salt prin întunericul acesta ca 
cerneala. Biron spuse cu un aer absent: 

— Gillbret, ştii de ce i se spune Nebuloasa Cap de Cal? 

— Cred că denumirea îi vine de la numele celui care a 
descoperit-o. Nu cumva o să mă contrazici? 

— Se prea poate să fie cum spui dumneata, dar pe Pământ 
se dă o altă explicaţie. 

— Şi anume? 

— Pământenii susţin că se numeşte aşa pentru ca într- 
adevăr are forma unui cap de cal. 

— Dar ce e un cal? 

— Un animal de pe Pământ. 

— Ce chestie amuzantă. Dar mie, Biron, Nebuloasa nu mi 
se pare deloc că ar semăna cu un animal. 

— Depinde de unghiul din care o priveşti. De pe Nephelos 
arată ca un braţ de om cu trei degete, dar am privit-o odată 
din Observatorul de la Universitatea de pe Pământ. Arată 
într-adevăr ca un cap de cal. Poate că totuşi de aici i-a venit 
numele. Poate că acel individ cu nume asemănător nici n-a 
existat. Cine ştie? 

Pe Biron începea deja să-l plictisească toată povestea. 
Vorbea doar aşa ca să nu tacă. 

Interveni o pauză, o pauză care dură prea mult, pentru că- 
i dădu lui Gillbret şansa de a aduce pe tapet un subiect pe 
care Biron nu dorea să-l discute şi pe care nu izbutea să şi-l 
alunge din minte. 

Gillbret întrebă: 

— Unde e Artemisia? 

Biron îi aruncă o privire şi spuse: 

— Undeva în remorcă. Nu m-am ţinut după fustele ei. 


— Lasă că se ţine Autarhul. Parcă ar locui aici. 

— Ce noroc pe ea! 

Faţa lui Gillbret se zbârci mai tare şi trăsăturile lui 
mărunte parcă se încreţiră: 

— Haide-haide, Biron, nu fi prost! Artemisia face parte din 
familia Hinriad. Nu se poate mulţumi cu ceea ce i-ai oferit 
tu. 

— Las-o baltă! 

— Nu vreau. Şi aşa mi-am călcat pe inimă ca să-ţi spun 
aceste lucruri. De ce te porţi aşa cu ea? Pentru că se prea 
poate ca Hinrik să fi fost răspunzător pentru moartea 
tatălui tău? Hinrik e şi vărul meu. Şi totuşi, faţă de mine nu 
ţi-ai schimbat comportarea. 

— Bine, bine, nu mi-am schimbat comportarea faţă de 
dumneata. Îţi vorbesc aşa cum ţi-am vorbit întotdeauna. 
Dar îi vorbesc şi Artemisiei. 

— Chiar aşa cum i-ai vorbit întotdeauna? 

Biron tăcu. Gillbret reluă: 

— O arunci pur şi simplu în braţele Autarhului. 

— Alegerea îi aparţine ei. 

— Nu e adevărat. Alegerea îţi aparţine ţie. Ascultă-mă 
bine, Biron! Gillbret adoptă un ton confidenţial şi-i puse lui 
Biron mâna pe genunchi. Acesta nu e un lucru în care să-mi 
facă plăcere să mă amestec, te rog să mă înţelegi. Numai că 
Artemisia este tot ce a rămas astăzi bun în familia Hinriad. 
Te-ar amuza dacă ţi-aş spune că o iubesc? Personal n-am 
copii. 

— Nu pun la îndoială dragostea dumitale. 

— Atunci îţi dau sfaturi pentru binele ei: opreşte-l pe 
Autarh, Biron. 

— Gil, dar credeam că ai încredere în el. 

— Ca Autarh, da. În calitate de conducător anti-Tyrann, 
da. În schimb, ca bărbat pentru o femeie, ca bărbat pentru 
Artemisia, nu. 

— De ce nu-i spui şi ei? 

— N-a vrut să mă asculte. 


— Şi ai impresia că m-ar asculta pe mine dacă i-aş spune? 

— Dacă i-ai spune-o aşa cum trebuie. 

O clipă Biron păru să şovăie, şi-şi umezi buzele. Apoi se 
întoarse într-o parte şi zise cu asprime: 

— Nu mai vreau să abordez acest subiect. Gillbret îi spuse 
cu tristeţe: 

— O să-ţi pară rău. 

Biron nu răspunse. Oare de ce nu-l lăsa Gillbret în pace? îi 
venise şi lui în minte că s-ar putea să regrete într-o bună zi. 
Nu era deloc uşor. Dar ce ar putea face? Nu exista o cale 
sigură de a da înapoi. 

Inspiră adânc, încercând să scape într-un fel de senzaţia 
de sufocare. 

Lucrurile se prezentau complet diferit după următorul 
Salt. Biron potrivise comenzile după instrucţiunile primite 
de la pilotul Autarhului şi lăsase comenzile manuale pe 
seama lui Gillbret. De data asta avea să doarmă în timpul 
Saltului. Şi pe urmă simţi mâna lui Gillbret scuturându-l de 
umăr. 

— Biron! Biron! Biron se răsuci din cuşeta lui, aterizând 
pe vine cu pumnii strânşi. 

— Ce s-a întâmplat? 

Gillbret se dădu repede înapoi. 

— Stai, stai, ia-o încet! De data asta avem un F-2. Încercă 
să înţeleagă. Trase adânc aer în piept şi se relaxa: 

— Gillbret dragă, te rog să nu mă mai scoli niciodată în 
felul ăsta. Un F-2 spui? Presupun că te referi la steaua cea 
nouă. 

— Bineînţeles. Mi se pare foarte amuzantă, cel puţin mie. 
Într-un fel aşa şi era. Aproximativ nouăzeci şi cinci la sută 
dintre planetele locuibile din Galaxie se roteau în jurul unor 
stele de tipurile spectrale F sau G cu diametrul de 750 până 
la 1500 de mii de kilometri şi cu temperatura de suprafaţă 
de 5 până la 10.000 de grade Celsius. Soarele Pământului 
era G-10, Soarele Rhodiei era F-8, Soarele Linganei era G- 
2, ca şi cel al Nephelos-ului; F-2 era puţin caldă, dar nu 


prea caldă. Primele trei stele la care se opriseră erau de 
tipul spectral K, fiind destul de mici şi de roşietice. 
Planetele lor n-ar fi fost, probabil, corespunzătoare chiar 
dacă ar fi existat. 

O stea bună e o stea bună! În prima zi de fotografiere au 
localizat cinci planete, cea mai apropiată aflându-se la o 
sută cincizeci de milioane de mile de steaua-mamă. 

Teodor Rizzett aduse personal vestea. Vizita nava 
„Necruţătorul” la fel de des ca şi Autarhul şi lumina întregul 
echipaj cu entuziasmul lui. De data asta, însă, gâfâia şi 
pufăia, din pricina efortului pe care-l făcuse venind pe 
cablul metalic. Când intră spuse: 

— Nu ştiu pur şi simplu cum izbuteşte Autarhul, dar lui 
nici nu pare să-i pese. Probabil că toate provin din faptul că 
este mai tânăr. Şi apoi adăugă brusc: Cinci planete! 

— La steaua asta? Eşti sigur? întrebă Gillbret. 

— E precis. Dar patru din ele sunt de tipul]. 

— Şi a cincea? 

— S-ar putea ca a cincea să fie ceea ce ne trebuie. Oricum, 
are oxigen în atmosferă. 

Gillbret scoase un fel de chiot, dar Biron spuse: 

— Patru sunt de tipul ]. Ei, mă rog, n-avem nevoie decât de 
una. Îşi dădea seama că era o distribuţie rezonabilă. Marea 
majoritate a planetelor de oarecari dimensiuni din Galaxie 
aveau o atmosferă hidrogenată. La urma urmei, stelele sunt 
alcătuite mai ales din hidrogen şi constituie surse de 
materiale pentru blocurile de construcţii planetare. 
Planetele de tipul ] aveau o atmosferă alcătuită din metan şi 
amoniac, la care se adăuga uneori şi hidrogen molecular, 
dar şi o cantitate mare de heliu. Asemenea atmosfere erau, 
de obicei, adânci şi extrem de dense. Planetele în sine, erau 
aproape invariabil, de diametrul de treizeci de mii de 
kilometri sau mai mult, cu o temperatură medie care rar 
atingea peste cincizeci de grade Celsius sub zero. Erau, 
deci, absolut nelocuibile. 


Pe Pământ i se spusese că aceste planete se numesc de 
tipul ], de la Jupiter, planeta din sistemul solar din care 
făcea parte şi Pământul care reprezenta cel mai bun 
exemplu al acestui tip. Poate că aveau dreptate. Cu 
siguranţă că cealaltă clasificare a planetelor era de tipul T, 
dar T reprezenta Terra. De tipul T erau de obicei planetele 
relativ mici, a căror gravitație mai slabă nu poate reţine 
hidrogenul sau gazul cu conţinut de hidrogen, fiindcă, de 
regulă, se află mai aproape de Soare şi sunt mai calde. 
Atmosferele lor erau subţiri şi, dacă erau compatibile cu 
viaţa, conţineau oxigen şi azot de obicei, uneori şi un 
amestec de clor, care ar fi fost însă dăunător. 

— Ceva clor? întrebă Biron. Ce au aflat despre atmosferă? 
Rizzett dădu din umeri: 

— De aici, de afară, din spaţiul cosmic, nu putem judeca 
decât straturile superioare. Dacă ar fi ceva clor, s-ar 
concentra către sol. O să vedem. Îşi puse mâna pe umărul 
lat al lui Biron: Ei băiete, ce zici, nu mă inviţi la o băuturică 
în cabina ta? 

Gillbret îi supraveghea cam neliniştit. Cu Autarhul care o 
curta pe Artemisia şi cu mâna lui dreaptă devenind tovarăş 
de băutură al lui Biron, „Necruţătorul” devenea cam 
linganian. Se întrebă dacă Biron îşi dă bine seama ce face şi 
apoi se gândi la noua planetă şi lăsă restul lucrurilor în voia 
soartei. 

Artemisia se afla în cabina de pilotaj când pătrunseră în 
atmosferă. Avea un zâmbet uşor pe faţă şi părea foarte 
mulţumită. Biron îi arunca din când în când câte o privire. îi 
spusese „Bună ziua, Artemisia” când intrase (ea venea 
extrem de rar în cabină, de data asta îi făcuse o surpriză lui 
Biron), dar nu-i răspunsese. Se mulţumi să zică pe un ton 
foarte degajat: 

— Unchiule Gil, e adevărat că aterizăm? lar Gillbret îşi 
frecase mâinile răspunzând: 

— Aşa s-ar părea, drăguţa mea. Cred că peste câteva 
ceasuri o să coborâm de pe navă şi o să păşim pe o 


suprafaţă solidă. Nu ţi se pare destul de amuzant gândul 
ăsta? 

— Sper să fie planeta căutată. Dacă nu e, n-o să fie chiar 
atât de amuzant. 

— Mai e încă o stea, spuse Gillbret, dar fruntea i se brazdă 
şi se contractă când rosti aceste vorbe. 

Apoi Artemisia se întoarse către Biron şi-l întrebă cu 
răceală: 

— Aţi spus ceva, domnule Farrill? 

Luat din nou prin suprindere, Biron tresări şi spuse: 

— Nu, nu mare lucru. 

— Atunci vă rog să mă scuzaţi, mi s-a părut că aţi vorbit. 
Trecu pe lângă el atât de aproape încât plasticul rochiei se 
frecă de genunchiul lui şi parfumul ei îl învălui o clipă. 
Muşchii feţei i se contractară. 

Rizzett mai era încă la ei. Unul din avantajele remorcii era 
că putea să găzduiască peste noapte şi un oaspete. 

Rizzett spuse: 

— Acum băieţii obţin detalii despre atmosferă. S-ar părea 
că e oxigen berechet, aproape treizeci la sută, şi azot şi 
gaze inerte. E absolut normală. Nu e nici un pic de clor. 
Apoi, după o pauză, făcu „hm”. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Gillbret. 

— Nu e deloc bioxid de carbon. Asta nu e chiar atât de 
bine. 

— De ce nu? întrebă Artemisia din locul ei de observaţie 
aflat lângă videoplaca, de unde supraveghea suprafaţa 
îndepărtată şi nedesluşită a planetei ce trecea pe lângă ei 
cu viteza de 3600 km pe oră. 

Biron spuse sec: 

— Dacă nu e bioxid de carbon înseamnă că nu este viaţă 
vegetală. 

— A, da? Fata se uită la el şi-i aruncă un zâmbet cald. 

Împotriva voinţei lui, Biron îi răspunse şi el cu un zâmbet 
şi într-un fel sau altul, fără vreo schimbare vizibilă pe faţa 
ei, văzu că totuşi îi zâmbeşte sau că zâmbeşte înspre el ca şi 


cum n-ar fi fost prea conştientă de existenţa lui. lar el 
rămase acolo scăldat în zâmbetul acela prostesc. Apoi 
zâmbetul i se stinse. 

Era mai bine când o evita. Cu siguranţă că ori de câte ori 
era în preajma ei, nu reuşea să se menţină la nivelul cerut. 
Când o vedea cu adevărat, voinţa lui nu-i mai slujea de 
anestezic, Începuse să-l cam doară. 

Gillbret era trist. Acum se făceau manevrele de aterizare. 
Prin straturile inferioare ale atmosferei, „Necruţătorul” - cu 
adaosul indezirabil din punct de vedere aerodinamic al unei 
remorci - era destul de greu de manevrat. Biron se lupta cu 
îndârjire cu manşele de comandă. Deodată exclamă: 

— Veseleşte-te, Gil! 

Dar el nu se simţea prea bucuros. Deocamdată semnalele 
radio nu-i aduseseră nici un răspuns şi dacă asta nu era 
lumea răsculată, n-avea nici un rost să mai aştepte. Linia lui 
de acţiune era deja hotărâtă! 

— Nu mi se pare a fi lumea revoltată, zise Gillbret. Este 
stâncoasă şi moartă, şi nu prea văd nici destulă apă. Apoi se 
întoarse către Rizzett şi-l întrebă: Au mai verificat o dată 
dacă există bioxid de carbon? 

Faţa roşie a lui Rizzett se cam lungi: 

— Da, au găsit nişte urme. Cam o miime la sută sau aşa 
ceva. 

— Nu poţi să fii sigur, comentă Biron. S-ar putea să fi ales 
o lume ca asta pur şi simplu pentru că arată atât de 
dezolant. 

— Bine, dar am văzut nişte ferme, spuse Gillbret. 

— E-n regulă. Cât presupui că putem vedea dintr-o 
planetă de mărimea asta rotindu-ne doar de câteva ori în 
jurul ei? Ştii prea bine, Gillbret, că indiferent cine ar fi nu 
poate să aibă destui oameni ca să umple o întreagă planetă. 
Poate că şi-au ales vreo vale pe undeva, unde bioxidul de 
carbon din aer a fost alcătuit, să zicem, printr-o acţiune 
vulcanică şi unde există în preajmă suficientă apă. Putem să 


trecem vâjâind la 30-40 km de ei fără să ştim. Fireşte, n-ar 
răspunde la semnale radio fără investigaţii prealabile. 

— Bine, dar o concentraţie de bioxid de carbon nu se 
alcătuieşte chiar aşa de uşor, mormăi Gillbret, şi râmase cu 
ochii aţintiţi la videoplacă. 

Biron speră deodată că nu asta era lumea pe care o 
căutau. Se hotări să nu mai aştepte. Problema trebuia 
rezolvată acum! 

Era un sentiment destul de ciudat. 

Luminile artificiale fuseseră stinse şi prin hublouri intra 
nestânjenită lumina soarelui. De fapt, era metoda cea mai 
puţin eficace de luminare a navei, dar ea aducea o noutate 
pe care simţiră brusc că o doreau. De fapt, ferestruicile 
erau deschise şi puteai să respiri atmosfera locală. 

Rizzett fusese împotriva acestei idei pe motiv că lipsa de 
bioxid de carbon o să tulbure reglarea respirației din 
organism, dar Biron consideră că, pentru scurt timp, lucrul 
ar putea fi suportabil. 

Gillbret li se alăturase, şi-şi lipiră capetele unul de altul. 
Ridicară ochii în sus şi se depărtară unul de altul. Gillbret 
râse. Apoi privind prin ferestruica deschisă oftă şi zise: 

— Stânci! 

Biron spuse cu blândeţe: 

— O să înălţăm un emiţător radio în vârful dealului aceluia. 
În felul acesta o să căpătăm o rază mai mare de acţiune. În 
orice caz, ar trebui să putem să intrăm în contact cu toată 
emisfera aceasta şi, dacă rezultatele sunt negative, putem 
încerca cealaltă parte a planetei. 

— Asta discutai cu Rizzett? 

— Exact. Autarhul şi cu mine vom face treaba. Este 
sugestia lui, ceea ce constituie un mare noroc, pentru că 
altfel ar fi trebuit să fac eu aceeaşi propunere. În timp ce 
vorbea, Biron se uită în treacăt la Rizzett, dar faţa acestuia 
era lipsită de orice expresie. Biron se ridică: 

— Cred că ar fi mai bine dacă aş desface fermoarul de la 
căpuşeala costumului de cosmonaut şi aş purta-o numai pe 


aceasta. 

Rizzett fu de acord. Pe planeta asta bătea din plin soarele. 
Erau puţini vapori de apă în aer şi nici nori nu erau, dar 
frigul era destul de înviorător. 

Autarhul se afla la intrarea principală a „Necruţătorului”. 
Avea un palton dintr-un material spumos subţire care 
cântărea doar câteva grame, dar realiza perfect izolarea 
termică. La piept avea ataşată o mică butelie cu bioxid de 
carbon, permiţând o uşoară scurgere care să menţină în 
imediata lui vecinătate o tensiune perceptibilă a vaporilor 
de bioxid de carbon. Spuse: 

— Farrill, ai avea chef să mă percheziţionezi? Ridică 
mâinile şi aşteptă, cu faţa slabă, plină de un amuzament 
calm. 

— Nu, spuse Biron. Dar tu vrei să mă percheziţionezi să 
vezi dacă n-am armă? 

— Nici prin cap nu mi-ar trece una ca asta. 

Schimbul acesta de politeţuri era la fel de rece ca şi 
vremea de afară. 

Biron păşi în soarele puternic şi apucă mânerul valizei în 
care era depozitat echipamentul radio. Autarhul apucă 
celălalt mâner. 

— Nu e prea greu, spuse Biron. 

Întorcându-se o văzu pe Artemisia stând tăcută înăuntrul 
navei, la un pas de ieşire. 

Avea o rochie netedă, fără talie, albă, care flutura frumos 
în bătaia vântului. Mânecile semitransparente îi arătau 
braţele parcă ar fi fost de argint. 

O clipă, Biron simţi că se înduioşează într-un mod de-a 
dreptul primejdios. Vroia să se întoarcă repede, să alerge, 
s-o apuce atât de strâns încât degetele lui să-i lase urme pe 
umeri, să-i întâlnească buzele. 

Dar în loc de asta, dădu doar uşor din cap şi zâmbetul pe 
care-l văzu pe faţa ei şi uşoara fluturare a degetelor erau 
destinate Autarhului. 


Cinci minute mai târziu întoarse capul şi revăzu acea 
strălucire de alb în pragul uşii, apoi movila de pământ îi tăie 
vederea înspre navă. La orizont nu se vedea altceva decât 
un morman de stânci sfărâmate şi goale. 

Biron se gândi la ce-l aştepta şi se întrebă dacă o s-o mai 
vadă vreodată pe Artemisia - iar, în cazul când el nu s-ar 
mai întoarce, dacă ei i-ar păsa ori nu. 

18. SCĂPAŢI DIN GHEARELE ÎNFRÂNGERII. 

Artemisia îi urmări cu privirea până ajunseră doar nişte 
siluete micuţe care mergeau pe granitul gol şi apoi 
coborâră şi se pierdură de tot din vedere. O clipă, puţin 
înainte de a dispărea, unul dintre ei se întoarse. Nu era 
sigură care dintre ei şi o clipă îi lima i se împietri. 

El nu-i spusese nici o vorbă la despărţire. Nici măcar un 
cuvinţel. Artemisia se întoarse de la soare şi stânci către 
interiorul închis de metal al navei. Se simţea singură, teribil 
de însingurată. Niciodată în viaţa ei nu se simţise mai 
singură. 

Poate că tocmai asta o făcuse să se înfioare, dar ar fi fost o 
mărturisire insuportabilă de slăbiciune dacă ar fi 
recunoscut că e altceva decât frigul. 

I se adresă ţâfnoasă lui Gillbret: 

— Unchiule Gil, de ce nu închizi hublourile? Poate să 
moară omul de frig aici. 

Cadranul termometrului arăta 7 grade plus, cu sistemul de 
încălzire de pe navă la maximum. 

— Draga mea Arta, spuse cu blândeţe Gillbret, dacă te 
încăpăţânezi în obiceiul ăsta ridicol al tău de a nu purta 
decât rochiţe aşa de subţiri, cum ar putea să nu-ţi fie frig? 

Totuşi atinse unele contacte şi, cu un zgomot slab, 
capacele de aer se închiseră, hublourile se lăsară înăuntru 
şi se lipiră perfect de exteriorul carcasei netede şi 
strălucitoare. Imediat după aceea, sticla groasă se polariza 
şi încetă să mai fi transparentă. Luminile de pe navă se 
aprinseră şi umbrele dispărură. 


Artemisia se aşeză pe fotoliul bine capitonat al pilotului şi-i 
pipăi la întâmplare braţele. Mâinile lui se odihniseră deseori 
pe aceste braţe de fotoliu şi acea căldură care o cuprinse 
când se gândi la asta (cel puţin aşa îşi spuse ei însăşi) nu 
era decât rezultatul radiatoarelor pe care le simţea acum 
mai bine, după ce vântul din exterior fusese îndepărtat. 

Trecură minute îndelungate şi nu-i mai era deloc uşor să 
rămână liniştită. Ar fi trebuit să plece cu el! Dar îşi corectă 
imediat gândul rebel, schimbând singularul „cu el” prin 
pluralul „cu ei”. 

Vorbi din nou: 

— Unchiule Gil, de ce trebuie neapărat să instaleze un 
emiţător radio? 

Gillbret ridică ochii de la videoplaca pe care o manipula cu 
mişcări delicate şi întrebă: 

— Poftim? 

— Am tot încercat să intrăm în contact cu ei din spaţiul 
cosmic, spuse ea, şi n-am găsit pe nimeni. Ce avantaje 
deosebite ar putea aduce un emiţător pe suprafaţa 
planetei? 

Gillbret era tulburat: 

— Păi, trebuie să continuăm să încercăm, draga mea. 
Trebuie să găsim lumea revoltată. Şi adăugă pentru sine 
printre dinţi: Trebuie neapărat! După o clipă mai adăugă: 
Nu-i pot găsi. 

— Pe cine? 

— Pe Biron şi pe Autarh. Creasta aceea de deal îmi taie 
legătura cu ei, indiferent cum aranjez oglinzile exterioare. 
Vezi? 

Ea nu vedea nimic decât strălucirea stâncii însorite. Apoi 
Gillbret lăsă în pace micile butoane şi spuse: 

— Oricum, mai e şi nava Autarhului. 

Artemisia aruncă o privire scurtă. Nava se afla în adâncul 
văii, la mai puţin de doi kilometri. Strălucea orbitor în 
soare. În momentul acela i se păru că acesta ar fi inamicul 
adevărat. Acesta şi nu Tyrannienii. Deodată îi păru rău, 


chiar foarte rău, că au plecat la Lingane. Dacă ar fi rămas în 
spaţiu doar ei trei, ar fi fost mult mai bine. Acelea fuseseră 
nişte zile foarte nostime chiar aşa lipsite de confort, totuşi 
pline de căldură într-un fel. lar acum nu putea decât să 
încerce să-l jignească. Ceva o îndemna să-l jignească deşi ar 
fi preferat. 

Gillbret spuse: 

— Dar ce o mai fi vrând şi ăsta? 

Artemisia se uită la el şi-l văzu ca prin ceaţă, aşa că trebui 
să clipească des din ochi ca să-şi regăsească claritatea 
vederii. 

— Cine? 

— Rizzett. Cel puţin cred că e Rizzett. Dar cu siguranţă că 
nu vine încoace. 

Artemisia se uită şi ea prin videoplacă: 

— Măreşte puţin imaginea, îi porunci ea. 

— La distanţa asta atât de mică? obiectă Gillbret. N-ai să 
mai vezi nimic. O să fie imposibil să focalizez imaginea. 

— Măreşte-o, unchiule Gil. 

Bombănind, el conectă dispozitivul telescopic şi cercetă 
cioturile acelea de stâncă ce umplură ecranul. De cum 
atingeai butonul îţi săreau în ochi prea repede ca să le mai 
poţi urmări cu privirea. O clipă trecu fulgerător pe ecran 
Rizzett, o siluetă mare, dar neclară, şi în clipa aceea i se 
văzu bine identitatea. Gillbret căută să-l prindă din nou în 
raza aparatului, izbuti, focaliză imaginea şi Artemisia spuse: 

— E înarmat. Ai văzut? 

— Nu. 

— Are la el un blaster cu bătaie lungă, ascultă-mă pe mine. 
Se ridică imediat în picioare şi începu să tragă de zăvoarele 
dulapului. 

— Arta! Ce faci? 

Ea se apucase să desfacă fermoarul căptuşelii de la un alt 
costum de cosmonaut. 

— Mă duc acolo. Rizzett îi urmăreşte. Tu nu înţelegi? 
Autarhul n-a plecat ca să instaleze o staţie radio. I-a întins 


doar o cursă lui Biron. 

Gâfâind, se străduia să intre în căptuşeala aceea groasă şi 
aspră. 

— Opreşte-te! Ce naiba ţi se năzare? 

Dar ea se holba la Gillbret fără să-l vadă, cu faţa albă şi 
încordată. Trebuia să-şi dea seama de la început după felul 
cum îl linguşea Rizzett pe fraierul ăsta supus emoţiilor! 
Rizzett îl lăudase pe tatăl lui, îi spusese ce om mare fusese 
Fermierul de Widemos şi Biron se topise într-o clipă. Toate 
acţiunile lui erau dictate doar de gândul la tatăl său. Cum 
putea un om să se lase condus astfel de o idee fixă? Vorbi: 

— Nu ştiu să manipulez capacul de aer. Deschide-l! 

— Arta, nu-ţi dau voie să părăseşti nava. Nici nu ştii unde 
sunt ei. 

— Lasă că-i găsesc eu. Deschide-mi capacul! Gillbret 
clătină din cap. 

Dar costumul spaţial pe care-l scosese avea un toc de 
armă. Artemisia strigă: 

— Unchiule Gil, să ştii că o să folosesc arma asta. Jur c-o 
folosesc. 

Şi Gillbret se trezi că are dinaintea lui vârful ameninţător 
al unei cravaşe neuronice. Se strădui să zâmbească. 

— Te rog, nu face una ca asta. 

— Deschide capacul! strigă ea gâtuită de emoție. 

Gillbret se supuse şi fata ieşi alergând prin vântul tăios, 
strecurându-se de-a lungul stâncilor şi urcând creasta. 
Sângele îi bubuia în urechi. Fusese şi ea la fel de rea ca şi 
el, stârnindu-i gelozia cu Autarhul fără să aibă alt motiv 
decât mândria ei prostească. Acum cel puţin i se părea 
prostească, şi personalitatea Autarhului căpătă un contur 
mai clar în mintea ei - un om de o răceală atât de bine 
chibzuită, anost şi lipsit de viaţă. O cuprinseră fiori de 
repulsie. 

Ajunse pe creasta dealului şi în faţa ei nu se afla nimic. 
Merse cu încăpățânare înainte, strângând în mână cravaşa 
neuronică. 


Biron şi Autarhul nu schimbaseră nici o vorbă pe drum şi 
acum, când ajunseră pe un teren mai neted, făcură o haltă. 
Rocile erau fisurate de acţiunea soarelui şi a vântului în 
decursul mileniilor. În faţa lor era o veche falie, buza ei mai 
îndepărtată se prăbuşise alcătuind o prăpastie de vreo 
treizeci de metri. 

Biron se apropie cu multă grijă şi privi în gol. Puțin mai 
încolo era o pantă şi pământul era acoperit de tot felul de 
bolovani colţuroşi care, datorită timpului şi a lipsei ploilor, 
se împrăştiaseră cât vedeai cu ochii. 

— Pare o lume a deznădejdii, Jonti. 

Autarhul nu manifestă câtuşi de puţin curiozitatea lui 
Biron faţă de împrejurimi. Nu se apropie de marginea 
abisului. Spusse: 

— E locul pe care l-am găsit înainte de aterizare. Este 
ideal pentru scopurile noastre. 

„Cel puţin pentru scopurile tale”, gândi Biron. Se 
îndepărtă de marginea prăpastiei şi se aşeză. Ascultă 
şuieratul slab al rezervorului de bioxid de carbon şi aşteptă 
o clipă. 

Apoi spuse destul de liniştit: 

— Ce-o să le spui când te vei întoarce pe nava ta, Jonti? 
Sau mă laşi pe mine să ghicesc? 

Autarhul se opri din operaţia de deschidere a 
geamantanului cu două mânere pe care-l căraseră. Îşi 
îndreptă spinarea şi întrebă: 

— Ce tot spui? 

Biron simţi cum vântul îi îngheaţă faţa şi-şi frecă nasul cu 
mănuşa. Apoi descheie căptuşeala pufoaicei în care era 
făşurat, lăsând-o să fâlfâie în bătaia vântului. 

— Vorbeam de scopul pe care l-ai urmărit când ai venit 
aici. 

— Aş prefera să instalez radioul, decât să pierd vremea 
discutând această chestiune, Farrill. 

— N-ai să instalezi radioul. De ce ai face-o? Am încercat 
să-i contactăm din spaţiul cosmic, fără nici un răspuns. N- 


are nici un rost să aşteptăm mai multe de la un emiţător 
instalat pe suprafaţa planetei. Nu e vorba nici de straturile 
ionizate şi opace ale undelor radio din atmosfera 
superioară, pentru că am încercat şi în zona subeterică şi 
tot degeaba. Şi nici nu suntem noi marii specialişti în radio 
din echipa noastră. Aşa că spune-mi, te rog, de fapt de ce-ai 
venit aici, Jonti? 

Autarhul stătea în faţa lui Biron şi mâna lui netezi alene 
geamantanul. 

— Dacă te tulbură aceste îndoieli, tu de ce-ai venit? 

— Pentru a descoperi adevărul. Omul tău, Rizzett, mi-a 
spus că ai pus ia cale această acţiune şi m-a sfătuit să vin cu 
tine. Cred că instrucţiunile pe care i le-ai dat erau să-mi 
spună că, venind cu tine, m-aş putea asigura că n-o să-mi 
rămână necunoscute mesajele pe care le primeşti. 
Chestiunea era destul de raţională, numai că eu nu cred că 
vei primi vreun mesaj. Oricum, m-am lăsat convins şi am 
venit cu tine. 

— Ca să descoperi adevărul? întrebă batjocoritor Jonti. 

— Exact. Şi deja pot să ghicesc adevărul. 

— Atunci spune-mi-l şi mie, ca să descopăr şi eu adevărul. 

— Ai venit ca să mă ucizi. Sunt aici singur cu tine şi în faţa 
noastră se află o faleză de pe care, dacă aş cădea, ar fi o 
moarte sigură. N-ar exista nici urme de violenţă 
intenţionată. N-ar fi nici o mână sau vreun picior lovit de 
blaster şi nici vreun alt semn de folosire a unei arme. Ar fi 
doar o poveste frumoasă şi tristă pe care s-o duci înapoi pe 
nava ta. Am alunecat şi am căzut. Ai putea aduce şj o echipă 
care să-mi adune osemintele şi să mă îngroape cum se 
cuvine. Totul ar fi teribil de înduioşător şi eu aş fi înlăturat 
din calea ta. 

— Deci crezi toate acestea, şi totuşi ai venit? 

— Mă aştept la aşa ceva, deci nu mă vei putea lua prin 
surprindere. Suntem neînarmaţi şi mă îndoiesc că m-ai 
putea arunca dincolo prin simpla forţă a muşchilor. 


O clipă, lui Biron îi fremătară nările. Îşi îndoi încet braţul 
drept, gata de luptă. Dar Jonti râse: 

— Atunci să ne ocupăm de emițătorul nostru radio, din 
moment ce moartea ta e acum imposibilă. 

— Încă nu. N-am terminat. Vreau să recunoşti că aveai de 
gând să mă ucizi. 

— A, da? Deci insişti să-mi joc rolul potrivit în această 
piesă pe care ai improvizat-o? Şi acum ai vrea să mă sileşti 
s-o fac? Ai de gând să mă baţi până mărturisesc ceva? Te 
rog să înţelegi, Farrill, că eşti tânăr şi aş fi gata să te scuz 
din acest motiv şi datorită numelui şi rangului tău. Totuşi, 
trebuie să recunosc că până acum mi-ai dat mai multă 
bătaie de cap decât ajutor. 

— Aşa este. Mai ales pentru că am rămas în viaţă în pofida 
dorinţei tale. 

— Dacă te referi la riscurile prin care ai trecut pe Rhodia, 
le-am explicat şi nu mai spun încă o dată acelaşi lucru. 

Biron se ridică: 

— Explicaţia ta n-a fost exactă. Are în ea o lipsă care a fost 
evidentă de la început. 

— Serios? 

— Serios! Ridică-te şi ascultă-mă, că altfel te ridic eu cu 
de-a sila. 

În timp ce se ridica, ochii Autarhului se micşorară de tot. 

— Tinere, te-aş sfătui să nu recurgi la violenţă. 

— Ascultă-mă! Biron vorbea tare şi costumul îi fâlfâia în 
vânt, dar el nu-l băgă în seamă: Ai spus că m-ai trimis pe 
Rhodia să înfrunt riscurile morţii doar pentru a-l implica pe 
Director într-un complot anti-tyrannian. 

— Asta rămâne un adevăr. 

— Asta rămâne o minciună. Principalul tău ţel a fost să mă 
trimiţi la moarte. L-ai informat din capul locului pe 
căpitanul navei rhodiene despre identitatea mea. N-aveai 
nici un motiv adevărat să crezi că o să mi se permită 
vreodată să intru în contact cu Hinrik. 


— Farrill, dacă aş fi vrut să te omor puteam să-ţi instalez o 
adevărată bombă cu radiaţii în cameră. 

— Da. Însă în mod evident îţi convenea mai mult să-i 
manipulezi pe 'Tyrannieni ca să comită omorul în locul tău. 

— Te-aş fi putut ucide în spaţiul cosmic când m-am urcat 
mai întâi pe „Necruţătorul”. 

— Adevărat. Ai venit înarmat cu un blaster şi la un moment 
dat chiar l-ai îndreptat împotriva mea. Te aşteptai să mă 
aflu la bord, dar nu spuseseşi echipajului tău acest lucru. 
Când a venit Rizzett să mă vadă nu mai era posibil să mă 
distrugi. Atunci ai făcut o greşeală. Mi-ai spus că-i anunţasei 
pe oamenii tăi că mă aflu probabil la bord şi puţin mai 
târziu Rizzett mi-a spus că n-ai făcut-o. Ia spune, Jonti, tu 
nu-ţi instruieşti oamenii în privinţa minciunilor pe care le 
spui? Aşa, ca să fie la curent şi să nu te dea de gol? 

Faţa lui Jonti fusese albă din pricina frigului, dar acum 
parcă se albi şi mai rău. 

— Fireşte că acum ar trebui să te ucid pentru că m-ai făcut 
mincinos. Dar ce crezi că mi-a reţinut degetul să nu apăs pe 
trăgaci înainte ca Rizzett să ajungă la videoplacă şi să te 
vadă? 

— Politica, Jonti. Pe bord se afla Artemisia oth Hinriad şi 
pentru moment ea era un ţel mai important decât mine. Te 
admir pentru că ţi-ai schimbat repede planurile. Să mă fi 
ucis în prezenţa ei ţi-ar fi stricat o pradă mult mai mare. 

— Deci crezi că m-am îndrăgostit atât de repede de ea? 

— Dragoste! Când fata cu pricina este o Hinriadă, de ce 
nu? Nu ţi-ai irosit timpul de pomană. Ai încercat mai întâi s- 
o transferi pe navă şi, când n-ai izbutit acest lucru, mi-ai 
spus „Hinrik l-a trădat pe tatăl tău”. Farrill tăcu o vreme 
apoi reluă: Aşa că am pierdut-o şi ţi-am lăsat mână liberă. 
Dar acum presupun că ea nu mai e un factor important. Se 
află ferm angajată de partea ta şi poţi să-ţi duci mai departe 
planul de a mă ucide, fără nici o teamă că făcând acest 
lucru ţi-ai pierde şansa la succesiunea Hinriazilor. 

Jonti oftă şi spuse: 


— Farrill, e frig şi se face şi mai frig. Cred că soarele a 
început să apună. Eşti îngrozitor de prost şi mă oboseşti. 
Până se termină bâlciul ăsta de prostii, nu vrei să-mi spui de 
ce m-ar interesa cât de cât să te ucid? Asta în cazul în care 
paranoia ta evidentă mai are nevoie de vreun motiv. 

— Acelaşi motiv care te-a făcut să-l ucizi pe tatăl meu. 

— Care anume? 

— Adică-ţi închipui că te-am crezut măcar o clipă când ai 
spus că Hinrik a fost trădătorul? Ar fi putut să fie dacă 
reputaţia de slăbănog nenorocit n-ar fi atât de bine 
stabilită. Adică presupui că tatăl meu a fost chiar atât de 
prost? Ar fi putut să-l ia pe Hinrik drept altceva decât este? 
Chiar dacă nu i-ar fi cunoscut dinainte reputaţia, cinci 
minute în prezenţa lui nu i-ar fi dezvăluit în întregime 
valoarea de marionetă iremediabilă? Crezi că tatăl meu i-ar 
fi trâăncănit prosteşte lui Hinrik despre ceva care ar fi putut 
fi folosit în sprijinul acuzaţiei de trădare împotriva lui? Nu, 
Jonti. Omul care l-a trădat pe tatăl meu trebuie să fi fost un 
om în care el avea încredere. 

Jonti făcu un pas înapoi şi dădu cu piciorul în geamantan. 
Îşi luă o poziţie de apărare împotriva unui eventual atac şi 
spuse: 

— Acum văd care e insinuarea ta infectă. Singura 
explicaţie pe care o găsesc este că eşti nebun de legat. 

Biron tremura, dar nu de frig: 

— Tatăl meu se bucura de popularitate printre oamenii tăi, 
Jonti. Chiar de prea mare popularitate. Un Autarh nu-şi 
poate îngădui nici un rival în chestiunea guvernării. Ţi-ai 
dat seama şi ai avut grijă să nu rămână un concurent 
periculos. Şi următoarea ta treabă a fost să ai grijă să nu 
rămân nici eu în viaţă, nici pentru a-l înlocui, nici pentru a-l 
răzbuna. Glasul iui Farriil crescu ajungând un adevărat 
strigăt care străbătea aerul îngheţat: Nu-i adevărat? 

— Nu. 

Jonti se aplecă asupra geamantanului: 


— Îţi pot dovedi că greşeşti. Şi deschise geamantanul. Uite 
echipamentul radio. N-ai decât să-l inspectezi. Cercetează-l 
cu multă atenţie. Şi aruncă diversele obiecte la picioarele 
lui Biron. Biron se uită lung la ele: 

— Şi ce dovedesc toate chestiile astea? 

— Nu dovedesc nimic, spuse Jonti, ridicându-se, dar uită-te 
bine la asta. 

Avea acum în mână un blaster şi încheieturile degetelor i 
se albiră de strânsoare. Glasul lui îşi pierduse calmul. Îi 
spuse: 

— M-am plictisit de tine. Dar n-o să mă mai las plictisit 
multă vreme. 

Biron spuse pe un ton fără expresie: 

— Deci ai ascuns în geamantan şi un blaster împreună cu 
echipamentul radio? 

— Dar ce-ţi închipuiai, că n-am s-o fac? Tu ai venit aici 
crezând sincer că o să te arunc de pe faleză şi te aşteptai să 
încerc s-o fac cu mâinile mele, ca şi cum aş fi fost hamal sau 
miner? Sunt totuşi Autarhul din Lingane (faţa i se strâmbă 
şi mâna iui făcu un gest categoric) şi m-am plictisit de toată 
vorbăria asta ipocrită şi de idealismul stupid al Fermierilor 
de Widemos. Apoi reluă în şoaptă: Mişcă-te! Du-te spre 
faleză. 

Şi făcu un pas înainte. Cu mâinile ridicate, cu ochii la 
blaster, Biron făcu câţiva paşi înapoi: 

— Deci tu l-ai ucis pe tata. 

— L-am ucis pe tatăl tău! spuse Autarhul. Ţi-am spus 
aceste lucruri ca să ştii în ultimele clipe ale vieţii tale că 
acelaşi om care a avut grijă ca tatăl tău să fie făcut fărâme 
într-o cameră de dezintegrare o să aibă grijă ca tu să-l 
urmezi - şi după aceea s-o păstreze pentru el pe fata 
Hinriazilor împreună cu tot ceea ce poate aduce ea. Ia 
gândeşte-te la asta! Iţi mai dau un minut în plus ca să te 
gândeşti la asta! Dar nu-ţi mişca mâinile pentru că altfel te 
distrug şi sunt gata să risc orice întrebări pe care mi le-ar 
putea pune oamenii mei. 


Părea că stratul subţire de calm rece în care se învelise a 
crăpat şi a dezvăluit o patimă înflăcărată. 

— Ai mai încercat să mă ucizi şi altădată, după cum 
spuneam. 

— Aşa este. Toate ipotezele pe care le-ai emis au fost 
corecte. Asta te ajută cu ceva? Întoarce-te! 

— Nu, spuse Biron. Lăsă mâinile în jos şi spuse: Dacă ai de 
gând să tragi, fă-o! 

Autarhul zise: 

— Crezi că n-am să îndrăznesc? 

— Te-am rugat să tragi. 

— Şi aşa voi face. 

Autarhul ţinti cu premeditare capul lui Biron şi, de la o 
distanţă de un metru şi jumătate, puse contactul la blaster. 

19. ÎNFRÂNGERE! 

Teodor Rizzett se învârtea cu multă prudenţă în jurul 
micului platou neted. Nu era încă momentul să se lase 
văzut, dar nu era nici prea uşor să rămână ascuns în lumea 
asta alcătuită doar din stânci goale. Printre bolovanii aceia 
cristalini, răsturnaţi, se simţea mai în siguranţă. Îşi croi 
drum printre ei. Din când în când făcea câte o pauză ca să- 
şi şteargă faţa transpirată cu dosul moale al mănuşii de 
burete. Frigul acela uscat era cam înşelător. 

Acum îi văzu printre doi monoliţi de granit care se 
întâlneau alcătuind un V. Îşi lăsă blasterul în jos. Avea 
soarele în spate. Îi simţea căldura cum îi trece prin hainele 
umede şi era mulţumit. Dacă întâmplător se uitau înspre el 
avea să le bată soarele în ochi şi ar fi mult mai puţin vizibil. 

Le auzi glasurile răsunându-i în urechi. Funcţiona 
comunicarea radio şi asta îl făcu să zâmbească. 
Deocamdată lucrurile se desfăşurau conform planului. 
Bineînţeles, propria lui prezenţă nu fusese planificată, dar 
era mai bine că se întâmplase aşa. Planul era puţin cam 
prea optimist şi victima nu era chiar un fraier, la urma 
urmei. Propriul lui blaster putea chiar să fie necesar pentru 
a decide soarta bătăliei. 


Aşteptă, îl privi calm pe Autarh cum ridică blasterul şi pe 
Biron care stătea acolo fără să se clintească. 

Artemisia nu văzu cum se ridică blasterul. Nu vedea cele 
două siluete de pe suprafaţa plată a stâncii. Cu cinci minute 
mai devreme zărise o clipă silueta lui Rizzett profilându-se 
pe cer şi de atunci îl tot urmărise. 

Totuşi el se deplasa prea repede pentru puterile ei. 
Lucrurile se cam estompară, începură să-i joace dinaintea 
ochilor şi de două ori se trezi întinsă la pământ. De fapt nu- 
şi amintea cum căzuse. A două oară se ridică cu greu în 
picioare. Îi sângera îcheietura mâinii unde se zgâriase într- 
o creastă ascuţită. Rizzett câştigase iar teren aşa că ea 
trebui să alerge după el clătinându-se. Când îl văzu că 
dispare în pădurea aceea de bolovani strălucitori începu să 
suspine disperată. Istovită, se sprijini de o stâncă. Era o 
stâncă frumoasă, de un roz plăcut ca obrazul unei femei şi 
la fel de netedă şi strălucitoare. Dar ignora faptul că 
reprezenta un memento al erei vulcanice primitive. 

Nu putea decât să încerce să combată senzaţia de 
sufocare ce o copleşea. 

Apoi îl văzu, micşorat lângă formaţia aceea stâncoasă în 
formă de V. Era cu spatele la ea. Ea ţinea cravaşa neuronică 
în faţă în timp ce alerga cu greutate pe terenul aspru şi 
neregulat. El ţinti atent, pregătindu-se să tragă. 

Artemisia nu mai avea să-l ajungă la timp. Trebuia să-i 
distragă atenţia, îi strigă: 

— Rizzeti! Rizzetit, nu trage! 

Se împiedică din nou. Soarele cobora sub orizont, dar 
cunoştinţa îi mai rămase un timp trează. Îi rămase destulă 
vreme ca să simtă cum terenul o răneşte în cădere, destul 
ca să apase cu degetul pe contactul cravaşei neuronice. Şi 
destul ca să ştie ca se află totuşi în afara razei de acţiune 
chiar dacă ţintise bine, ceea ce nu era deloc sigur. Mai bine 
zis, era chiar greu de presupus. 

Simţi că o înconjoară nişte braţe care o ridică de jos. 
Încercă sa vadă cine e, dar nu i se deschiseră pleoapele. 


— Biron? şopti ea slab. 

Răspunsul fu o bolboroseală aspră, dar desluşi glasul lui 
Rizzett. Încercă să vorbească din nou apoi renunţă. Deci 
dăduse greş! 

Nu mai fu conştientă de nimic. 

Autarhul rămase nemişcat cam atât cât i-ar trebui unui om 
ca să numere încet până la zece. Biron îl înfrunta tot 
nemişcat, cu ochii aţintiţi la ţeava blasterului care tocmai 
trăsese în el. Ţeava cobori încetişor în timp ce o privea. 

— Parcă nu-ţi merge blasterul, spuse Biron. la uită-te bine 
la el. Cu faţa lividă, Autarhul se uita când la Biron, când la 
armă. Trăsese de la o distanţă de un metru şi ceva. Ar fi 
trebuit ca totul să se fi sfârşit. Întrerupse brusc uimirea 
aceea glacială căreia îi căzuse pradă şi cu o mişcare rapidă 
demontă blasterul. 

Capsula energetică lipsea. Acolo unde ar fi trebuit să se 
afle nu era decât o cavitate inutilă. Autarhul gemu de furie 
în timp ce aruncă într-o parte bucata de metal inutil. Arma 
se rostogoli de mai multe ori, o pată neagră pe faţa soarelui 
şi se izbi de stâncă scoțând un sunet surd. 

— Ei, acum luptă om la om! zise Biron, cu nerăbdare, dar 
şi cu un tremur în glas. 

Autarhul se dădu un pas înapoi şi nu scoase un cuvânt. 
Biron făcu un pas încet înainte. 

— Sunt mai multe moduri în care te-aş putea ucide, dar nu 
toate ar fi mulţumitoare. Dacă te-aş distruge cu blasterul ar 
însemna că viaţa ta ar fi separată de moarte doar prin a 
milioana parte dintr-o secundă. N-ai avea deloc conştiinţa 
morţii. Asta ar fi foarte rău. Eu cred că în loc de asta aş 
avea mult mai mare satisfacţie folosind metoda ceva mai 
înceată a efortului muşchilor omului. 

I se încordară muşchii de la coapse, dar saltul pe care-l 
pregătea nu se efectuă. Strigătul care-l întrerupse era 
subţire şi acut, plin de panică: 

— Rizzeti! se auzi. Rizzeti, nu trage! 


Biron se răsuci tocmai la timp ca să vadă mişcarea dintre 
stânci la o depărtare de o sută de metri şi licărirea 
metalului pe care căzuse o rază de soare. Apoi simţi 
greutatea unui trup aterizând direct în spinarea lui. Se 
aplecă sub ea şi se lăsă în genunchi. 

Autarhul aterizase perfect, cu genunchii prinzând tare 
pieptul celuilalt şi pumnul pocnind în ceafa lui Biron. 
Respirația lui Biron era mai mult un grohăit. 

Biron se luptă destul de mult cu întunericul care-i 
acoperea ochii până să izbutească să se elibereze. Autarhul 
sări în picioare şi-şi luă o oarecare distanţă în timp ce Biron 
se întinse pe spate. 

Abia avu timp să-şi strângă picioarele când Autarhul se 
năpusti din nou asupra lui. Autarhul se trezi respins într-o 
parte. De data asta erau amândoi în picioare, unul lângă 
altul, şi transpiraţia le îngheţase pe obraji. Se învârtiră 
încet în cerc. Biron îşi aruncă de-o parte butelia cu bioxid 
de carbon. Autarhul şi-o scoase şi el pe a lui, o ţinu o clipă 
suspendată de furtunul de metal elastic, apoi făcu repede 
un pas înainte şi-o învârti prin aer. Biron căzu auzind-o şi 
simţind-o deasupra capului. 

Se ridică din nou în picioare sărind asupra Autarhului 
înainte ca acesta să-şi poată recăpăta echilibrul. Cu unul 
din pumnii lui mari îi strângea încheietura, pe când al 
doilea pumn explodă în faţa Autarhului. Îl lăsă mai întâi să 
se prăbuşească şi pe urmă se dădu un pas înapoi. Îi spuse: 

— Ridică-te! Te aştept ca să-ţi mai dau câteva. Nu sunt 
deloc grăbit. 

Autarhul îşi duse mâna înmănuşată la obraz şi se uită cu 
oroare la sângele care o pătase. Gura i se strâmbă şi mâna i 
se întinse după butelia de metal pe care o lăsase să cadă. 
Dar Biron calcă apăsat pe ea şi Autarhul începu să urle 
chinuit. 

Biron îi spuse: 

— Jonti, eşti prea aproape de marginea prăpastiei. Nu te 
întinde în direcţia aceea. Ridică-te, am să te arunc acum în 


partea cealaltă. 

Dar glasul lui Rizzett răsună puternic: 

— Stai! 

Autarhul ţipă: 

— Rizzett, împuşcă-l pe individul ăsta. Împuşcă-l acum. 
Împuşcă-i întâi braţele, apoi picioarele şi pe urmă îl 
părăsim. 

Rizzett îşi ridică încet arma la umăr. Biron spuse. 

— Jonti, cine a avut grijă să-ţi descarce blasterul? 

— Cum? 

Ochii Autarhului erau goi. 

— Nu eu am avut acces la blasterul tău, Jonti. Cine a avut? 
Cine îndreaptă chiar acum un blaster către tine, Jonti? Nu 
către mine, Jonti, ci spre tine. 

Autarhul se întoarse către Rizzett şi ţipă: 

— Trădătorule! 

Rizzett spuse cu glasul scăzut: 

— Nu eu, stăpâne. Trădător este acela care l-a dat pe 
credinciosul Fermier din Widemos în ghearele morţii. 

— Nu eu sunt acela! strigă Autarhul. Dacă el ţi-a spus că 
aşa am făcut, minte. 

— Ba mi-ai spus-o chiar dumneata. Nu numai că ţi-am 
descărcat arma, dar ţi-am scurtcircuitat şi contactul 
comunicatorului, aşa că fiecare vorbă pe care ai spus-o 
astăzi a fost recepţionată şi de mine şi de către fiecare 
membru al echipajului. Acum te cunoaştem cu toţii prea 
bine. 

— Sunt Autarhul vostru. 

— Şi cel mai mare trădător aflat în viaţă. 

O clipă Autarhul nu spuse nimic, dar se uită cu disperare 
de la unul la celălalt. Îl priveau cu feţe sumbre şi furioase. 
Apoi se ridică cu greutate în picioare, îşi adună ceea ce 
păreau să fie ultimele rămăşiţe de autocontrol şi se stăpâni 
printr-un puternic efort de voinţă. Avea glasul aproape calm 
când spuse: 


— Şi dacă ar fi totul adevărat, ce-ar conta? Nu aveţi altă 
cale decât să lăsaţi lucrurile aşa cum sunt. Mai rămâne de 
vizitat o ultimă planetă. Aceea trebuie să fie lumea 
răzvrătită şi numai eu îi cunosc coordonatele. 

Izbuti într-un fel sau altul să-şi păstreze demnitatea. Din 
încheietura sfărâmată, o mână îi atârna flască. Buza de susi 
se umflase ridicol, sângele i se închegase pe obraz şi totuşi 
iradia grandoarea trufaşă a unui om născut pentru a fi 
conducător. 

— Ai să ni le spui, zise Biron. 

— Să nu cumva să te amăgeşti cu gândul că o voi face 
indiferent de împrejurări. Ţi-am spus deja că e o medie de 
şaptezeci de ani-lumină cubici pe stea. Dacă lucrezi fără 
mine, prin metoda încercărilor succesive ai şanse extrem de 
reduse de a ajunge măcar la un miliard de mile de orice 
stea. De orice stea! 

În mintea lui Biron se produse o iluminare. Îi spuse lui 
Rizzett: 

— Du-l înapoi pe „Necruţătorul”! Rizzett spuse cu glas 
scăzut: 

— Lady Artem. 

Dar Biron îl întrerupse: 

— A, deci ea era. Unde e acum? 

— E-n siguranţă. E bine. A ieşit fără butelia de bioxid de 
carbon. Fireşte, pe măsură ce bioxidul de carbon i se 
scurgea din fluxul sanguin, mecanismul automat al 
respirației îşi încetinea acţiunea. Încerca să fugă şi n-avea 
înţelepciunea să tragă în mod forţat aer adânc în piept, aşa 
că a leşinat. 

Biron se încruntă: 

— Dar de ce încerca să te împiedice? Vroia să fie sigură că 
nu va fi rănit prietenul ei? 

Rizzett spuse: 

— Da, da! Numai că ea se temea că sunt omul Autarhului 
şi că am să te împuşc pe dumneata. Acum am să-l iau înapoi 
pe şobolanul ăsta şi te rog, Biron. 


— Da? 

— Întoarce-te cât poţi de curând. El este încă Autarh şi s- 
ar putea să fie nevoie să vorbeşti cu echipajul. E greu să 
schimbi o deprindere de supunere care a durat o viaţă. Fata 
e îndărătul stâncii aceleia. Du-te la ea până nu îngheaţă de 
tot, dacă nu te superi. N-o să plece de acolo. 

Artemisia era cu faţa aproape îngropată în gluga care-i 
acoperea capul şi trupul ei îşi pierduse orice formă, 
înfăşurat fiind în faldurile acelei căptuşeli a costumului de 
cosmonaut. Când se apropie de ea, grăbi pasul. O întrebă: 

— Cum te simţi? Ea răspunse: 

— Mai bine, mulţumesc. Îmi pare rău că ţi-am dat bătaie 
de cap. Se uitară unul la altul şi conversaţia păru să se fi 
consumat în câteva vorbe. Apoi Biron zise: 

— Ştiu că nu putem întoarce timpul înapoi, nu putem 
desface lucrurile care s-au făcut, nu putem retrage vorbele 
care s-au spus. Dar aş vrea să te fac să înţelegi ceva. 

— De ce pui atâta accent pe înţelegere? Ochii ei 
scânteiară. Sunt săpămâni întregi de când nu fac altceva 
decât să înţeleg. Vrei să-mi vorbeşti iarăşi despre tatăl 
meu? 

— Nu. De fapt ştiam că tatăl tău e nevinovat. Aproape de 
la început l-am suspectat pe Autarh, dar trebuia să fiu sigur. 
N-am putut să o dovedesc, Arta, decât silindu-l să-mi facă 
mărturisiri. Credeam că l-aş putea aduce la acest punct 
prinzându-l într-o capcană, ca să-l fac să încerce să mă 
omoare şi pentru asta n-aveam decât o singură cale de ales. 
Se simţea nefericit, şi continuă: Era un lucru rău, aproape 
la fel de rău ca ceea ce i-a făcut el tatălui meu. Mă tem că 
nu mă vei ierta niciodată. 

Fata răspunse: 

— Nu prea înţeleg. 

— Ştiam că te vrea, Arta. Din punct de vedere politic ai fi 
fost o partidă matrimonială desăvârşită. Numele Hinriad ar 
fi fost mult mai util pentru scopurile lui decât cel de 
Widemos. Aşa că, de îndată ce te avea pe tine, nu mai avea 


nevoie de mine. Deci, în mod intenţionat ţi l-am băgat pe 
gât, Arta. M-am purtat astfel sperând că te vei apropia de 
el. Când ai făcut-o, lui i s-a părut că este gata să scape de 
mine şi Rizzett şi cu mine i-am întins cursa. 

— Şi tot timpul ăsta n-ai încetat să mă iubeşti? 

— Dar ce, Arta, îţi vine chiar atât de greu s-o crezi? 

— Şi bineînţeles că erai gata să-ţi jertfeşti iubirea pentru 
memoria tatălui tău şi pentru onoarea familiei tale. Şi cum 
mai sună poezia aia răsuflată? Nu mă puteai iubi pe mine 
atât de mult, dragul meu, dacă nu-ţi iubeai mai mult 
onoarea! (Parafrază a unor versuri celebre din „Lucastei, 
acum când plec la război” de poetul englez Richard 
Lovelace (1618 - 1658) 

Biron spuse pe un ton jalnic: 

— Te rog, Arta! Nu sunt mândru de ce-am făcut, dar altă 
soluţie nu mi-a venit în minte. 

— Ai fi putut cel puţin să-mi vorbeşti despre planul tău, să 
mă faci aliatul tău şi nu unealta ta. 

— Nu tu duceai lupta. Dacă aş fi dat greş - şi nu e deloc 
greu de presupus că s-ar fi putut întâmpla şi astfel - tu ai fi 
rămas în afara acestei lupte. Dacă Autarhui m-ar fi ucis şi tu 
n-ai mai fi fost de partea mea, nu te-ar fi durut atât de tare. 
Ba chiar te-ai fi putut mărita cu el şi eventual ai fi putut fi 
fericită. 

— Dar întrucât ai câştigat, poate că eu mă şi întristez de 
pierderea lui. 

— Dar văd că nu te-ai întristat. 

— De unde ştii? 

Biron spuse cu disperare: 

— Încearcă cel puţin să-mi înţelegi motivele. Presupunând 
că aş fi fost prost şi naiv - criminal de naiv - nu poţi să 
înţelegi? Nu poţi încerca să nu mă mai urăşti? 

Fata îi răspunse cu blândeţe: 

— Am încercat să nu te iubesc şi după cum vezi n-am 
izbutit. 

— Va să zică mă ierţi? 


— De ce? Pentru că înţeleg? Nu! Dacă ar fi pur şi simplu o 
chestie de înţelegere, de asimilare a mobilurilor tale, nu ţi- 
aş ierta acţiunile pentru nimic în lume. Dacă ar fi doar asta 
şi nimic altceva! Dar te voi ierta, Biron, pentru că n-aş 
putea suporta să nu te iert. Cum ţi-aş putea cere să te 
întorci la mine dacă nu te-aş ierta? 

Şi, în sfârşit, ea era în braţele lui, cu buzele răcite de 
vântul de afară întoarse către gura lui. Erau despărțiți de 
un strat dublu de veşminte groase. Mâinile lui înmănuşate 
nu puteau simţi trupul pe care-l îmbrăţişau, dar buzele lui 
erau conştiente de netezimea şi moliciunea feţei ei albe. 

În cele din urmă spuse îngrijorat: 

— Văd că soarele coboară. O să se răcorească şi mai tare. 
Dar ea răspunse dulce: 

— Ciudat, mie mi se pare că mă încălzesc. Merseră 
împreună către navă. 

Biron avea un aer de încredere în sine pe care de fapt n-o 
prea simţea. Nava linganiană era mare şi echipajul era 
format din cincizeci de oameni. Stăteau acum drept 
înaintea lui. Cincizeci de feţe! Feţe linganiene educate încă 
de la naştere să se supună fără să crâcnească Autarhului 
lor. 

Pe unii îi convinsese Rizzett. Alţii fuseseră convinşi prin 
acea ascultare clandestină a declaraţiilor făcute de Autarh 
lui Biron cu puţin timp înainte. Dar câţi mai erau încă 
nesiguri în privinţa adevărului sau chiar de-a dreptul ostili? 

Deocamdată vorbele lui Biron nu făcuseră mare lucru. Se 
aplecă înainte şi adoptă un ton confidenţial: 

— Şi pentru ce luptaţi, soldaţi? Pentru ce vă riscaţi vieţile? 
Pentru o Galaxie liberă, cred eu, o Galaxie în care fiecare 
lume să poată decide ce este mai bun pentru ea, să-şi 
producă propria bogăţie pentru propriul ei bine, fără a fi 
roaba nimănui şi nici stăpână a nimănui. Am dreptate? 

Se auzi un vag murmur care putea să sune a asentiment, 
dar lipsit de entuziasm. 

Biron continuă: 


— Dar Autarhui pentru ce luptă? Pentru el însuşi. Este 
Autarh al Linganei. Dacă ar câştiga lupta ar fi Autarh al 
Regatelor Nebulare. Aţi înlocui un Han printr-un Autarh. Şi 
ce avantaj aţi avea? Merită să muriţi pentru asta? 

Unul din cei de faţă strigă: 

— Ar fi unul de-ai noştri, nu un scârbos de Tyrannian. Altui 
strigă: 

— Autarhui căuta lumea revoltată pentru a-şi oferi 
serviciile. Asta înseamnă ambiţie? 

— Aha, cum spuse Shakespeare în Iulius Cezar. Ambiţia ar 
trebui să fie neînduplecată, nu? replică ironic Biron. Dar el 
a vrut să vină în lumea revoltată având în spate o 
organizaţie. Vroia să ofere Lingane cu totul. Credea că el le 
poate oferi prestigiul unei alianţe cu Hinriazii. Şi în cele din 
urmă, era foarte sigur că lumea revoltată va fi a lui pentru a 
face ce vrea cu ea. Da. Asta era ambiția. Şi când siguranţa 
mişcării a ajuns să-i contrazică propriile lui planuri, a ezitat 
oare să vă rişte vieţile de dragul ambițiilor lui? Tata a fost o 
primejdie pentru el. Tatăl meu era cinstit şi un prieten al 
libertăţii. Dar se bucura de prea multă popularitate. Aşa că 
a fost trădat. Prin trădarea aceea Autarhul ar fi putut ruina 
întreaga cauză şi o dată cu ea şi pe voi. Care dintre voi se 
simte în siguranţă sub domnia unui om care e gata să cadă 
la învoială cu Tyrannienii ori de câte ori îi convine? Cine 
poate fi în siguranţă slujind un trădător laş? 

— Mai bine, îi şopti Rizzett. Ţine-o tot aşa. Dă-i înainte. Din 
nou acelaşi glas răsună din rândurile din spate: 

— Autarhul ştie unde e lumea revoltată. Dumneata ştii? 

— O să discutăm asta mai târziu. Între timp socotesc că 
sub domnia Autarhului ne îndreptăm cu toţii către o 
distrugere totală. Că mai avem timp să ne salvăm mutându- 
ne de sub oblăduirea lui pe o cale mai bună şi mai nobilă. 
Că e încă posibil să ieşim din ghearele înfrângerii, ca să 
smulgem. 

—. Altă înfrângere, dragul meu tânăr, răsună un glas blând 
care-l întrerupse şi Biron se întoarse îngrozit. 


Cei cincizeci de membri ai echipajului îşi veniră greu în 
fire şi o clipă se păru că sunt gata să se repeadă înainte, dar 
veniseră neînarmaţi la acea întrunire. De asta avusese grijă 
Rizzett. lar acum, o companie de soldaţi Iyrannieni se 
strecurau prin diversele uşi cu armele pregătite. 

Iar Simok Aratap în persoană, cu câte un blaster în fiecare 
mână, se afla în spatele lui Biron şi Rizzett. 

20. UNDE? 

Simok Aratap cântări cu grijă din ochi pe fiecare dintre 
cele patru persoane pe care ie avea în faţă şi simţi o 
oarecare emoție. Acesta era jocul cel mare. În sfârşit, firele 
planului se adunau şi se îmbinau cum trebuie. Îi părea bine 
că Maiorul Andros nu mai e alături de el şi că acele 
crucişătoare Tyranniene plecaseră şi ele. 

Rămăsese cu nava sa amiral, cu echipajul lui şi asta îi era 
de ajuns. Nu putea suferi cantităţile sau mărimile greu de 
mânuit din cauza proporţiilor prea mari. Vorbi cu glas 
blând: 

— Doamnă şi domnilor, vă rog să-mi permiteţi să vă aduc 
la zi cu situaţia. Nava Autarhului a fost abordată de o 
echipă de elită şi acum este escortată înapoi la Tyrann de 
Maiorul Andros. Oamenii Autarhului vor fi judecaţi conform 
legii şi dacă vor fi găsiţi vinovaţi vor fi pedepsiţi pentru 
trădare. Erau complotişti ordinari şi li se va acorda 
tratamentul obişnuit. Dar ce să mă fac cu dumneavoastră? 

Alături de el stătea Hinrik din Rhodia, cu faţa boţită de 
chinuri cumplite. Spuse: 

— "Ţine cont că fiica mea e tânără. A fost dusă fără voia ei 
pe această cale. Artemisia, spune-le, te rog, că ai fost. 

— Fiica dumneavoastră, îl întrerupse Aratap, va fi probabil 
eliberată. Presupun că asupra ei se aţintesc planurile de 
căsătorie ale unui nobil Tyrannian de rang foarte înalt. În 
mod evident vom ţine seama de acest lucru. 

Artemisia spuse: 

— Sunt gata să mă mărit cu el dacă-i lăsaţi liberi pe 
ceilalţi. Biron se ridică pe jumătate, dar Aratap îi făcu semn 


să se aşeze la loc. Înaltul Comisar Tyrannian zâmbi şi spuse: 

— Vă rog, domnişoară! Recunosc că sunt în stare să închei 
şi târguri. Totuşi eu nu sunt Marele Han, ci doar unul dintre 
slujitorii lui. Aşadar, fiecare târg pe care-l închei va trebui 
să fie pe deplin justificat acasă. În ce constă mai exact 
oferta dumneavoastră? 

— Acordul meu la căsătorie. 

— Dar nu-l puteţi oferi dumneavoastră. Tatăl 
dumneavoastră a căzut deja la învoială şi asta este suficient. 
Altceva mai aveţi? 

Aratap aştepta o măcinare a voinţei lor de împotrivire. 
Faptul că nu-i plăcea rolul pe care-l avea de jucat nu-l 
împiedica să şi-l îndeplinească în mod eficace. De exemplu, 
s-ar fi putut prea bine ca în momentul acesta fata să 
izbucnească în lacrimi şi asta ar fi avut un efect salutar 
asupra tânărului. Era evident că se iubeau. Se întrebă dacă 
în împrejurările date bătrânul Pohanc o s-o mai vrea, şi 
stabili mintal că probabil nu. Târgul trebuia să fie făcut în 
avantajul bătrânului. Pentru moment fata i se păru - aşa 
vag - foarte atrăgătoare. Mai mult decât atât, ea îşi 
păstrase echilibrul. Nu se prăbuşi sub ameninţări sau de 
teamă. 

„Asta e foarte bine”, îşi spuse Aratap în mintea lui. 
„Înseamnă că are şi o voinţă puternică. Până la urmă 
Pohanc n-o să se poată bucura prea mult de acest târg.” 1 se 
adresă lui Hinrik: 

— Vrei să pledezi în favoarea vărului dumitale? 

Hinrik îşi mişcă buzele fără să izbutească să scoată vreun 
sunet. 

Gilibret strigă: 

— N-am nevoie să pledeze nimeni pentru mine. Nu vreau 
nimic de la nici un Tyrannian. Daţi-i înainte. N-ai decât să 
porunceşti să mă împuşte. 

— Eşti isteric, îi spuse Aratap. Ştii prea bine că nu pot 
porunci să te împuşte fără să fii judecat. 

— E vărul meu, şopti Hinrik. 


— O să ţinem seama şi de elementul acesta. Voi, nobilii, va 
trebui să învăţaţi într-o bună zi că nu puteţi să aveţi 
pretenţii prea multe de la noi numai datorită faptului că ne 
sunteţi utili. Mă întreb dacă vărul dumitale a învăţat deja 
această lecţie. 

Era mulţumit de reacţiile lui Gilibret. Cel puţin individul 
ăsta vrea în mod sincer moartea. Pentru el dezamăgirile 
vieţii erau prea multe. „Aşadar să-l ţinem în viaţă şi asta o 
să fie suficient pentru a-i frânge voinţa.” 

Se opri puţin gânditor în faţa lui Rizzett. Acesta era unul 
dintre oamenii Autarhului. Gândindu-se la asta, simţi o 
uşoară stânjeneală. La începutul urmăririi, îi eliminase din 
calcul pe Autarh ca factor important pe baza a ceea ce 
părea să fie o logică de fier. Ei bine, nu-ţi strică din când în 
când să mai dai şi greş. Asta îţi menţine autoîncrederea 
într-un echilibru stabil, ca să nu cadă în aroganță. Cu glas 
tare spuse: 

— Tu eşti fraierul care ai servit un trădător. Ai fi ieşit mai 
bine la socoteală dacă ne-ai fi slujit pe noi. 

Rizzett se îmbujoră la faţă şi Aratap continuă: 

— Dacă te-ai bucurat vreodată de o oarecare reputaţie ca 
militar, mă tem că acum ţi-ai distrus-o. Nu eşti nobil şi 
raţiunile de stat nu vor juca nici un rol în cazul tău. Vei fi 
judecat în public şi se va afla că eşti unealta unei unelte. 
Foarte rău. 

Rizzett răspuse: 

— Dar presupun că vă pregătiţi să propuneţi un târg, nu? 

— Un târg? 

— De pildă, mărturia Autarhului, nu? Aveţi doar 
încărcătura unei nave. N-aţi vrea să cunoaşteţi şi restul 
mecanismului revoltei? 

Aratap clătină uşor din cap: 

— Nu, îl avem pe Autarh. Elo să ne fie suficient ca sursă 
de informaţii. Chiar şi fără asta este de ajuns să ducem un 
război în Lingane. După aceea sunt convins că n-o să mai 


rămână mare lucru din toată revolta aceea. Nu închei 
târguri dintr-astea. 

Şi aşa ajunse în dreptul tânărului. Aratap îi lăsase pe 
acesta la urmă pentru că era cel mai isteţ dintre toţi. Dar 
era foarte tânăr şi de cele mai multe ori tinerii nu sunt 
primejdioşi, deoarece nu au răbdare. 

Biron vorbi primul spunând: 

— Dar cum ne-aţi urmărit? El lucra pentru voi? 

— Cine, Autarhul? Nu în cazul de faţă. Cred că bietul 
individ încerca să joace de partea ambelor tabere, să facă 
un joc dublu şi n-a avut decât succesul pe care-l are de 
obicei un nepriceput. 

Hinrik se amestecă, intervenind cu o înflăcărare stupidă, 
aproape copilărească: 

— Tyrannienii au o invenţie care urmăreşte navele prin 
hiperspaţiu. 

Aratap se întoarse cu asprime asupra lui: 

— Aş fi recunoscător Excelenței Voastre dacă s-ar abţine 
de la întreruperi. 

Hinrik se făcu mic de tot. 

Dar asta nu prea conta. Niciunul dintre aceştia patru n- 
avea să mai fie primejdios de aici înainte. Însă Aratap nu 
dorea câtuşi de puţin să diminueze vreo nesiguranţă din 
mintea tânărului. 

Biron spuse: 

— Uitaţi ce este, prezentaţi-ne faptele reale sau lăsaţi-ne 
în pace. Nu ne-aţi adus aici pentru că ne iubiţi. De ce nu v- 
aţi întors pe Tyrann împreună cu ceilalţi? Înseamnă că nu 
ştiţi exact cum să faceţi să ne ucideţi. Doi dintre noi aparţin 
familiei Hinriad. Eu aparţin familiei Widemos. Rizzett este 
un ofiţer bine cunoscut din flota linganiană. lar a cincea 
persoană pe care o aveţi, laşul şi trădătorul dumneavoastră 
favorit, este încă Autarh la Lingane. Nu ne puteţi ucide pe 
niciunul dintre noi fără a stârni un scandal imens printre 
Regate, de la Tyrann până la marginea Nebuloasei. Trebuie 


neapărat să încheiaţi un târg oarecare cu noi, pentru că n- 
aveţi încotro. 

Aratap îi răspunse: 

— Nu greşeşti prea mult. Dă-mi voie să prezint eu faptele 
în locul tău. Deci, noi v-am urmărit, indiferent cum. Cred că 
poţi să laşi la o parte imaginaţia surescitată a Domnului 
Director. V-aţi oprit în preajma a trei stele fără să aterizaţi 
pe nici o planetă. Aţi ajuns la o a patra şi aţi găsit o planetă 
pe care să aterizaţi. Acolo am aterizat şi noi odată cu voi, v- 
am supravegheat şi am aşteptat. Am crezut că s-ar putea să 
existe un lucru care să merite aşteptarea. Şi am avut 
dreptate. Dumneata te-ai certat cu Autarhul şi amândoi aţi 
transmis fără nici o limită cearta voastră. Asta o aranjaseşi 
în scopurrle dumitale proprii, o ştiu prea bine, dar a slujit şi 
scopurilor noastre. Am auzit şi noi ce s-a vorbit. Autarhul a 
spus că a mai rămas de vizitat o singură şi ultimă planetă şi 
că aceasta ar putea să fie lumea răsculată. Ei bine, asta este 
destul de interesant. O lume răsculată. Ştii, mi s-a stârnit 
curiozitatea. Unde s-ar pute afla această a cincea şi ultimă 
planetă? 

Îngădui tăcerii să se prelungească. Se aşeză îi şi privi 
calm, pe rând. Biron spuse: 

— Nu există nici o lume răsculată. 

— Atunci căutaţi ceva ce nu există? 

— Nu căutăm nimic. 

— Eşti ridicol. 

Biron dădu plictisit din umeri: 

— Şi dumneavoastră sunteţi, dacă aşteptaţi un altfel de 
răspuns. 

Aratap replică: 

— E de observat că această lume răsculată trebuie să 
formeze centrul caracatiţei. Găsirea ei este singurul ţel 
pentru care vă ţin în viaţă. Fiecare dintre voi are ceva de 
câştigat. Domnişoară, aş putea să te eliberez de povara 
căsătoriei. Lord Gillbret, ţi-am putea înfiinţa un laborator şi 
te-am putea lăsa să lucrezi netulburat. Da, ştim mai multe 


despre dumneata decât îţi închipui. (Aratap se întoarse 
repede într-o parte. Faţa lui Gillbret era agitată, cine ştie 
dacă n-avea să izbucnească în plâns şi asta ar fi fost foarte 
neplăcut.) Domnule Colonel Rizzett, dumneata vei fi salvat 
de umilinţa Curţii Marţiale şi de certitudinea condamnării şi 
de ridicol şi de pierderea reputației de pe urma procesului. 
Dumneata, Biron Farrill, ai fi din nou Fermier la Widemos. 
Am putea chiar să anulăm condamnarea tatălui dumitale. 

— Şi l-aţi putea readuce la viaţă? 

— l-am putea reda măcar onoarea. 

— Onoarea lui, spuse Biron, rezidă în însăşi acţiunile care 
au dus la condamnarea şi uciderea lui. Nu mai aveţi 
puterea de a adăuga ceva la ele sau de a reduce ceva din 
ele. 

— Unul dintre voi patru îmi va spune unde se găseşte 
această lume pe care o căutaţi voi, reluă Aratap. Unul 
dintre voi va fi, desigur, înţelept. Oricine va fi el, va câştiga 
ceea ce am făgăduit. 

— Ceilalţi veţi fi căsătoriţi, închişi, executaţi - ce va fi mai 
rău pentru voi. Vă avertizez că atunci când sunt silit pot fi şi 
sadic. Aşteptă o clipă, apoi întrebă din nou: Care dintre voi 
vrea să vorbească? Dacă nu vorbeşte unul va vorbi cel de 
alături. Veţi pierde totul în felul acesta şi totuşi eu voi 
căpăta informaţia de care am nevoie. 

— N-are nici un rost, zise Biron. Aţi pregătit cu atâta grijă 
toate astea şi totuşi n-o să vă ajute la nimic. Nu există nici o 
lume revoltată. 

— Autarhul zice că este. 

— Atunci adresaţi întrebarea Autarhuiui. 

Aratap se încruntă. Tânărul ducea cacealmaua prea 
departe, o împingea dincolo de rațiune. Îi spuse: 

— Aş prefera să tratez cu unul dintre voi. 

— Şi totuşi în trecut aţi mai tratat cu Autarhul. De ce n-o 
faceţi din nou? Nu ne puteţi vinde nici o marfă pe care să 
dorim să v-o cumpărăm. Biron se uită în jos: Am sau n-am 
dreptate? 


Artemisia se strânse lângă ei şi-i cuprinse încet cotul. 
Rizzett încuviinţă politicos din cap şi Gillbret mormăi 
aproape fără răsuflare: 

— Adevărat! 

— Deci aţi decis, spuse Aratap, şi apăsă butonul care 
trebuia. 

Încheietura mâinii drepte a Autarhuiui fu imobilizată într-o 
teacă de metal uşor ataşată magnetic de banda de metal 
din jurul abdomenului său. Partea stângă a feţei era umflată 
şi vânătă de pumnul primit de la Biron şi era străbătută de 
o tăietură roşie ca sângele. Stătea în faţa lor fără să se 
mişte, după această primă încercare de eliberare care-i 
smulsese braţul valid din strânsoarea paznicului din stânga 
lui: 

— Ce doreşti? 

— Am să-ţi spun într-o clipă, zise Aratap. În primul rând, 
vreau să fii atent la auditorul pe care-l ai. Uită-te bine pe 
cine avem aici. De pildă, este acest tânăr pe care ai plănuit 
să-l ucizi şi care a trăit totuşi destul ca să te mutileze şi să-ţi 
distrugă planurile, măcar că erai Autarh, pe când el era 
doar un surghiunit. 

Era greu de spus dacă faţa pocită a Autarhuiui s-a înroşit 
sau nu. Nici un muşchi nu i se mişcă, Aratap nici nu căâută 
să vadă o asemenea mişcare. Continuă liniştit, aproape cu 
indiferenţă: 

— Acesta este Gillbret oth Hinriad, care i-a salvat viaţa 
tânărului şi l-a adus la tine. Aceasta este Lady Artemisia, pe 
care după cum mi s-a spus ai curtat-o în maniera ta cea mai 
încântătoare şi care totuşi te-a trădat din dragoste pentru 
tânăr. Acesta este colonelul Rizzett, aghiotantul tău cel mai 
de nădejde care a sfârşit şi el prin a te trăda. Ce le mai 
datorezi oamenilor ăstora? 

Autarhul întrebă din nou: 

— Ce doreşti? 

— Informaţii. Dă-mi-le şi vei fi din nou Autarh. La Curtea 
Hanului va pleda în favoarea ta faptul că mai înainte ai avut 


diverse tranzacţii cu noi. Altfel. 

— Altfel? 

— Altfel am să obţin informaţiile de la aceşti oameni, 
înţelegi? Ei vor fi salvaţi, iar tu vei fi executat. Tocmai de 
aceea te întreb dacă le datorezi ceva, ca să le oferi prilejui 
de a-şi salva vieţile, tu făcând greşeala de a te încăpăţâna? 

Faţa autarhuiui se strâmbă într-un zâmbet dureros, mai 
mult un rânjet: 

— Ei nu-şi pot salva vieţile pe socoteala mea. Ei nu ştiu 
unde se află lumea pe care o căutaţi voi. Dar eu ştiu. 

— Autarhule, încă n-am spus ce fel de informaţii doresc. 

— Nu puteţi dori decât un singur lucru, zise el cu glasul 
răguşit, aproape imposibil de recunoscut. Dacă hotărârea 
mea este să vorbesc, atunci ziceţi că Autarhia va fi a mea ca 
şi înainte. 

— Dar, bineînţeles, păzită mai îndeaproape, îl corectă 
politicos Aratap. 

Rizzett strigă: 

— Dacă-l crezi n-o să faci decât să adaugi trădare la 
trădare şi până la urmă vei fi ucis pentru asta. 

Paznicul făcu un pas înainte, însă Biron îi anticipă 
mişcarea. Se năpusti asupra lui Rizzett şi luptându-se cu el 
îl trase înapoi. 

— Nu te prosti, murmură el. Nu e nimic de făcut. Autarhul 
zise: 

— Rizzett, să ştii că mie nu-mi pasă nici de Autarhie, nici 
de mine însumi. Se întoarse către Aratap: Aceşti oameni o 
să fie onoraţi? Cel puţin atât ar trebui să promiţi. Faţa lui 
contorsionată şi pătată de furie se răsucea sălbatic: Mai 
presus de toate ăla, şi degetul iui împinse aerul către Biron. 

— Dacă ăsta ţi-e preţul atunci ţi-l plătim. 

— Dacă mi-aţi da voie să-i fiu călău, v-aş scuti de toate 
celelalte obligaţii faţă de mine. Dacă degetul meu ar putea 
să apese pe trăgaciul armei de execuţie, ar fi o răsplată 
parţială. Dar dacă nu e asta, cel puţin vă voi spune ceea ce 
ar vrea el să vă ascundă. Vă dau coordonatele Rho, Etha şi 


Phi în parseci şi radiani: 7352.43, 1.7836 şi 5.2112. Aceste 
trei puncte vor stabili poziţia lumii în Galaxie. Acum le aveţi. 

— Chiar aşa e, spuse Aratap notându-le. 

Dar Rizzett izbucni într-un strigăt: 

— Trădătorule! Trădătorule! 

Prins pe picior greşit, Biron îl scăpă din mână pe linganian 
şi căzu într-un genunchi. Degeaba mai strigă: 

— Rizzett! Rizzett! 

Acesta, cu faţa strâmbă de mânie, se luptă puţin cu 
paznicul. Se năpustiră şi alţi paznici, dar Rizzett avea acum 
în mână blasterul. Îi lovea pe soldaţii Tyrannieni cu mâinile 
şi picioarele. Aruncându-se cu toată puterea prin mormanul 
acela de trupuri, Biron se amestecă şi el în luptă. Îl prinse 
pe Rizzett de gât, îl înăbuşi şi-l trase înapoi. 

— Trădătorule! Trădătorule! strigă înăbuşit Rizzett 
încercând să-şi păstreze linia de ochire, în timp ce Autarhul 
făcea încercări disperate de a se feri din calea lui. 

Rizzett trase! Apoi îl dezarmară şi îl trântiră la pământ. 

Dar umărul drept al Autarhului şi jumătate din piept 
fuseseră frânte de explozia armei. În mod grotesc, 
antebraţul îi atârna de teaca armurii magnetizate. 
Degetele, încheietura mâinii şi cotul erau o rană 
însângerată de explozie. O vreme îndelungată se păru că 
ochii Autarhului aruncă flăcări, în timp ce trupul lui 
rămânea într-un echilibru demenţial, dar apoi deveniră 
sticloşi şi el căzu la pământ, o rămăşiţă carbonizată. 

Artemisia se înăbuşi de spaimă şi-şi îngropă faţa la pieptul 
lui Biron. Biron se sili să se mai uite o dată ferm şi fără să se 
clintească la trupul ucigaşului tatălui său, apoi întoarse 
capul într-o parte. Dintr-un colţ mai îndepărtat al încăperii 
Hinrik mormăi şi chicoti în sinea iui. 

Numai Aratap era calm. Spuse: 

— Luaţi trupul de aici! 

Aşa şi făcură, înfierbântând câteva clipe duşumeaua cu o 
rază blândă şi caldă pentru a şterge sângele. Nu mai 
rămaseră decât vreo câteva urme carbonizate. 


Îl ajutară pe Rizzett să se ridice în picioare. Îşi şterse 
îmbrăcămintea cu amândouă mâinile, apoi se năpusti 
sălbatic la Biron: 

— Ce naiba făceai? Era cât pe-aici să nu-l nimeresc pe 
ticălos. Biron spuse obosit: 

— Rizzett, ai căzut în capcana lui Aratap. 

— Capcană? Doar i-am ucis pe ticălos, nu? 

— Păi tocmai asta era capcana, i-ai făcut o favoare. 

Rizzett nu răspunse şi Aratap nu se mai amestecă. Îl 
ascultă cu oarecare plăcere. Creierul tânărului funcţiona 
fără reproş. Biron spuse: 

— Dacă Aratap a auzit într-adevăr ceea ce susţine a fi 
prins prin radio, probabil ştia că numai Jonti deţinea 
informaţia pe care o dorea el. Jonti a spus acest lucru, şi 
încă apăsat, când ne-a înfruntat după luptă. Era evident că 
Aratap ne pune întrebări doar să ne sâcâie şi pentru a ne 
face să acţionăm necugetat la momentul respectiv. Eu eram 
pregătit pentru impulsurile iraționale pe care le sconta el. 
Dar tu nu. 

— Eu crezusem că o să faci tu treaba, interveni cu 
blândeţe Aratap. 

— Eu aş fi tras în tine, spuse Biron. Şi iarăşi se întoarse 
către Rizzett: Nu vezi că el nu vroia ca Autarhul să 
trăiască? Iyraniennii ăştia sunt nişte şerpi. Aratap vroia 
doar informaţiile de la Autarh. Nu vroia să le plătească şi nu 
putea să rişte să-l ucidă. I-ai făcut tu acest serviciu. 

— Corect, spuse Aratap, şi eu am căpătat informaţiile 
dorite. Undeva se auzi un dangăt de clopot. Rizzett începu: 

— E-n regulă. Dacă i-am făcut o favoare mi-am făcut şi mie 
una în acelaşi timp. 

— Nu-i chiar aşa, spuse înaltul Comisar, întrucât tânărul 
nostru prieten n-a împins destul de departe analiza. Vedeţi, 
s-a mai comis o crimă. Dacă, desigur, este trădare împotriva 
Tyrannului, din punct de vedere politic felul cum ai acţionat 
o să fie o chestiune destul de delicată. Dar acum că a fost 
asasinat Autarhul din Lingane s-ar putea să fii judecat, 


condamnat şi executat de Justiţia Linganiană şi Tyrannul n- 
are voie să joace nici un fel de rol în toată chestia asta. Ceea 
ce o să convină de minune lui. 

Şi apoi se încruntă şi se întrerupse. Auzi soneria şi păşi 
către uşă. Dădu cu piciorul în zăvor ca s-o deschidă. 

— Ce se întâmplă? Îl salută un soldat. 

— Alarmă generală, domnule Comandant. 
Compartimentele de depozitare. 

— Au luat foc? 

— Încă nu se ştie, domnule Comandant. Aratap chibzui în 
sinea lui. Apoi exclamă: 

— O, Sfântă Galaxie! şi se întoarse în cameră. Unde e 
Gillbret? 

De-abia atunci se observă dispariţia acestuia. Aratap 
spuse: 

— O să-l găsim. 

Îl găsiră în sala maşinilor, ghemuit printre instalaţiile 
uriaşe şi fu mai mult târât decât dus înapoi în biroul 
Comisarului. Acesta îi spuse sec: 

— Milord, pe o navă nu e decât o singură cale de scăpare. 
Nu ţi-a slujit la nimic să suni alarma generală. Chiar şi 
atunci, momentul de confuzie produs de panică este limitat 
în timp. Apoi continuă: Cred că este de ajuns. Am păstrat 
crucişătorul pe care l-ai furat, Farrill, propriul meu 
crucişător, la bordul navei. Va fi folosit pentru explorarea 
lumii răsculate. Ne vom îndrepta către punctele de 
referinţă oferite de mult regretatul Autarh de îndată ce vom 
putea calcula Saltul. Va fi o aventură de un soi care de 
obicei lipseşte în această generaţie comodă a noastră. 

În minte îi veni brusc imaginea tatălui său comandând un 
escadron şi cucerind lumile. Se bucura că Andros a plecat. 
Această aventură putea să fie a lui şi numai a lui. 

Apoi fură separați. Artemisia fu lăsată cu tatăl ei, iar 
Rizzett şi Biron fură duşi în direcţii diferite. Gillbret se luptă 


şi ţipă. 


— Nu vreau să rămân singur! Nu vreau să fiu încarcerat! 
Aratap oftă. Bunicul acestui om fusese un mare conducător, 
aşa spuneau cărţile de istorie. Era de-a dreptul degradant 
să fie silit să urmărească o asemenea scenă. Spuse cu 
dezgust: 

— Înteminţaţi-l pe Lord împreună cu ceilalţi. 

Şi Gillbret fu împins împreună cu Biron. Nu schimbară nici 
o vorbă între ei până când nu veni „noaptea” de pe nava 
spaţială şi luminile se micşorară rămânând violete. Era 
totuşi destulă lumină ca să poate fi supravegheați de 
oamenii de gardă prin sistemele de televiziune. Era 
suficientă pentru ca să se poată mişca de colo-colo, dar nu 
destui de tare ca să tulbure somnul. 

Însă Gillbret nu putea dormi: 

— Biron! şopti el. Biron! 

Iar Biron, trezit dintr-un fel de toropeală întrebă: 

— Ce doreşti? 

— Biron, am făcut-o. lotul e-n regulă, Biron. 

— Încearcă să dormi, îi răspunse acesta. Dar Gillbret 
continuă: 

— Dar am izbutit, Biron. Se prea poate să fie isteţ Aratap, 
dar eu sunt şi mai isteţ. Nu e amuzant? Nu trebuie să te 
îngrijorezi, Biron. Fii liniştit, Biron, că am aranjat lucrurile. 

Şi acum îl scutură din nou pe Biron, parcă ar fi fost 
cuprins de friguri. 

Biron se ridică în capul oaselor. 

— Ce-ai păţit? 

— Nimic, nimic. Totul e-n regulă. Am aranjat lucrurile. 
Gillbret zâmbea. Era un zâmbet şiret ca al unui băieţel care 
a făcut o chestie foarte isteaţă. 

— Ce-ai aranjat? 

Biron se ridică în picioare. Îl apucă pe celălalt de umeri şi-l 
ridică şi pe el în sus. Hai, răspunde! 

— M-au găsit în sala maşinilor, rosti el cu greu. Credeau că 
m-am ascuns. De fapt nu era aşa. Am sunat alarma generală 
în sala de provizii pentru că trebuia să rămân singur măcar 


câteva minute. Ei bine, Biron, am scurtcircuitat 
hiperatomicele. 

— Cum?! 

— N-a fost greu deloc. Mi-a luat doar un minut. Şi ei nici n- 
o să ştie. Am făcut-o în modul cel mai inteligent. Habar n-au 
să aibă până când nu vor încerca Saltul, şi atunci tot 
combustibilul se va preface în energie într-o singură reacţie 
în lanţ şi nava, şi noi, şi cu Aratap, şi cu toate cunoştinţele 
despre lumea răsculată nu vor fi decât o expansiune subţire 
de vapori de fier. 

Biron se dădu înapoi cu ochii holbaţi: 

— Ai făcut asta? 

— Da. Gillbret îşi îngropă capul în mâini şi se legănă 
înainte şi înapoi. O să murim, Biron, şi nu mi-e frică de 
moarte dacă nu mor singur. Să nu mor singur. Trebuia să 
fiu cu cineva. Mă bucur că sunt cu tine. Vreau sa am pe 
cineva pe lângă mine când mor. Dar n-o să ne doară. Totul o 
să se petreacă prea repede. N-o să avem nici o durere. N-o 
să simţim nimic. Biron strigă: 

— Nebunule! Dementule! Am fi putut să mai câştigăm 
partida dacă nu făceai chestia asta. 

Dar Gillbret nu-l auzi. Urechile lui le umplură propriile 
sale gemete. Biron nu putu decât să se năpustească la uşă: 

— Paznicul! Paznicul! urlă el. 

Oare mai rămăseseră câteva ceasuri sau doar câteva 
minute? 

21. AICI? 

Soldatul veni tropăind pe coridor: 

— Întoarce-te înăuntru, strigă el cu glasul acru şi ascuţit. 

Se înfruntau. Nu erau uşi la cămăruţele acelea de la 
primul nivel, care apăreau ca nişte celule de închisoare, 
dar, dintr-o parte într-alta şi de sus până jos, domina un 
câmp magnetic. Biron îl simţea şi cu mâna. Avea o oarecare 
elasticitate ca un cauciuc care se întinde la extrem şi apoi 
înceta să mai cedeze, de parcă presiunea iniţială l-ar fi 
prefăcut în oţel. 


Îi gâdila palma lui Biron, care-şi dădu seama că deşi 
câmpul ar opri complet trecerea materiei, el ar rămâne 
oarecum transparent ca şi spaţiul cosmic pentru fascicolul 
energetic al unei cravaşe neuronice. Şi gardianul avea în 
mână o asemenea cravaşă. Biron spuse: 

— Trebuie neapărat să vorbesc cu domnul Comisar 
Aratap. 

— De asta făceai atâta gălăgie? Gardianul nu era deloc 
bine dispus. Nimănui nu-i plăcea garda de noapte şi el mai 
şi pierdea la cărţi. Bine, am să-i spun când s-or aprinde 
luminile dimineaţă. 

— E o chestiune care nu suferă amânare. Biron simţi că-l 
cuprinde disperarea. E ceva foarte important! 

— Va trebui totuşi să sufere amânare. Eşti bun să te întorci 
la locul tău sau vrei să te ating puţin cu cravaşa asta? 

— Uite ce e! spuse Biron. Omul de lângă mine este Gillbret 
oth Hinriad. E bolnav. S-ar putea să moară. Dacă moare un 
Hinriad pe o navă Iyranniană pentru că dumneata nu vrei 
să mă laşi să vorbesc cu Comandantul, o s-o păţeşti rău. 

— Dar ce-a păţit? 

— Nu ştiu. Te grăbeşti sau ţi s-a urât cu viaţa? Gardianul 
mormăi ceva şi se îndepărtă. 

Biron îl urmări cu privirea cât putu vedea prin lumina 
aceea slabă vineţie. Îşi încordă urechile în încercarea de a 
prinde zgomotul turaţiei crescânde a motoarelor în timp ce 
concentrarea de energie se înălța către un prag dinaintea 
Saltului, dar nu auzi nimic. 

Se apropie de Gillbret, îl apucă de păr şi-i trase uşurel 
capul înapoi. Acesta se holbă la el cu faţa contorsionată. Nu 
părea nici măcar să-l recunoască, nu citeai în ochii lui decât 
frică. 

— Cine eşti? 

— Sunt eu, Biron. Cum te simţi? 

Fu nevoie de oarecare timp până când cuvintele părură să 
pătrundă în mintea omului. Gillbret întrebă cu un glas fără 
expresie: 


— Biron? Şi apoi, cu o vagă pulsaţie de viaţă: Biron! Se 
pregătesc să facă Saltul? Să ştii că moartea nu doare, 
Biron. 

Biron îi lăsă capul să cadă. N-avea rost să se înfurie pe 
Gillbret. După informaţiile pe care le avea sau credea că le 
deţine, era un gest măreț. Cu atât mai mult cu cât acest 
gest îi nimicea. 

Biron se crispă de neputinţă. De ce nu-l lasă ăştia să stea 
de vorbă cu Aratap? De ce să nu-i dădea voie să iasă? Se 
trezi lipit de un perete şi începu să bată în el cu pumnii. 
Dacă ar fi fost o uşă, ar fi putut s-o spargă. Dacă ar fi fost 
gratii, ar fi putut să le desfacă, sau să le smulgă din ţâţâni, 
zău aşa. 

Dar era un câmp de forţă, pe care nimic nu-l putea 
înfrânge. Urlă din nou. 

Se auziră iarăşi paşi. Se repezi la uşa deschisă şi totuşi 
încă de netrecut. Nu putea privi afară ca să vadă cine vine 
pe coridor, N-avea decât să aştepte. Revenise paznicul care 
lătră la el: 

— Dă-te îndărăt din câmpul de forţă! Treci înapoi şi ţine 
mâinile întinse înainte! 

Paznicul era însoţit de un ofiţer. Biron se retrase. Cravaşa 
neuronică a paznicului era aţintită necruţător asupra lui. 
Biron spuse: 

— Omul care te însoţeşte nu e Aratap. Vreau să vorbesc cu 
domnul Comisar General. 

Ofiţerul spuse: 

— Dacă Gillbret oth Hinriad e bolnav, înseamnă că nu cu 
domnul Comisar vrei să vorbeşti. Vrei să vorbeşti cu un 
doctor. 

Câmpul de forţă fu înlăturat şi o licărire albastră arăta 
întreruperea contactului. Ofiţerul intră şi Biron văzu pe 
uniformă insigna de medic militar. Biron îi ieşi înainte: 

— Bine. Acum ascultaţi-mă. Nava aceasta nu trebuie să 
facă Saltul. Domnul Comisar este singura persoană care 
poate avea grijă de acest lucru şi eu trebuie neapărat să-i 


vorbesc. Înţelegeţi acest lucru? Sunteţi ofiţer. Puteţi să 
cereţi să fie trezit. 

Doctorul întinse braţul ca să-l dea la o parte pe Biron, dar 
Biron î-i respinse. Doctorul strigă aspru: 

— Gardian, scoate-l de aici pe individul ăsta. 

Gardianul păşi înainte şi Biron se aplecă în jos. Se năpusti 
asupra lui. Se prăbuşiră unul peste altul şi Biron trase cu 
unghiile peste trupul gardianului, îi puse mâna peste mână, 
îl apucă mai întâi de umăr şi apoi de încheietura braţului 
care încerca să aţintească asupra iui cravaşa neuronică. 

O clipă rămaseră neclintiţi, străduindu-se din răsputeri să- 
l înfrângă unul pe celălalt, dar apoi Biron simţi cu coada 
ochiului o mişcare. Medicul militar se năpustea pe lângă ei 
ca să dea alarma. 

Mâna lui Biron, cea care nu reţinea încheietura braţului cu 
cravaşa neuronică a gadianului, se întinse şi-l apucă pe 
ofiţer de gleznă. Gardianul se zbuciumă gata să se 
elibereze şi ofiţerul îl pocni sălbatic cu piciorul, dar cu toate 
venele la gât şi la tâmple aproape că-i plesneau, Biron 
trăgea cu disperare cu amândouă mâinile. 

Ofiţerul se prăbuşi la pământ, ţipând cu glas răguşit. 
Cravaşa neuronică a gardianului căzu cu un sunet sec pe 
podea. Biron se trânti peste ea, se rostogoli cu ea şi reuşi să 
se ridice în genunchi şi într-o mână. În cealaltă mână avea 
cravaşa. 

— Nu scoateţi nici un sunet! rosti el cu greu, aproape 
înăbuşindu-se. Nici un sunet! Lăsaţi jos orice armă pe care 
o aveţi! 

Ridicându-se în picioare, cu tunica sfâşiată, gardianul, cu 
ochii plini de ură, trânti jos măciuca de plastic scurtă, cu 
capul metalic. Doctorul nu era înarmat. 

Biron ridică de jos măciuca şi spuse: 

— Îmi pare rău, nu am nimic cu ce să vă leg şi să vă pun 
căluş, şi oricum n-am nici timp. 

Cravaşa scoase două flăcări nu prea puternice. Mai întâi 
gardianul, iar apoi doctorul, înţepeniră într-o imobilitate 


chinuitoare şi căzură grămadă cu picioarele şi cu braţele 
răsucite grotesc, exact în poziţia pe care o avuseseră 
înainte de lovitura cravaşei. 

Biron se întoarse către Giilbret care privea scena, într-o 
stare de prostraţie năucă şi tăcută. 

— lartă-mă, Giilbret, spuse Biron, dar trebuie să te supun 
şi pe tine aceluiaşi tratament. 

Expresia de absenţă din ochii iui Gillbret rămase 
neschimbată când el înţepeni întors pe o parte. 

Câmpul de forţă era încă scos din funcţiune şi Biron păşi 
pe coridor. Nu era nimeni pe acolo. Era „noapte” pe nava 
spaţială şi nu puteau să fie treji decât paznicii şi 
detaşamentul de noapte. 

N-avea timp să-l mai găsească pe Aratap. Trebuia să se 
repeadă direct la sala maşinilor. Porni într-acolo. 
Bineînţeles, trebuia să fie undeva pe la prova. 

Trecu repede pe lângă el un om îmbrăcat în salopetă de 
mecanic. 

— Când urmează Saltul următor? strigă Biron. 

— Cam peste vreo jumătate de oră, îi răspunse peste umăr 
mecanicul. 

— Sala maşinilor e drept înainte? 

— Da, şi apoi sus pe rampă. Deodată omul se întoarse: Dar 
cine eşti dumneata? 

Biron nu-i răspunse. Foioşi a patra oară flacăra cravaşei 
neuronice. Păşi peste trupul imobil şi merse mai departe. 
Mai rămăsese doar o jumătate de oră. 

Auzi zgomotul făcut de nişte oameni în timp ce urca în 
grabă rampa. Lumina din faţă era albă, nu vineţie. Şovăi. 
Apoi îşi puse cravaşa în buzunar. Oamenii din sala maşinilor 
aveau să fie ocupați. N-aveau nici un motiv să-l suspecteze. 

Păşi repede înăuntru. Oamenii erau nişte pigmei care 
alergau încolo şi încoace pe lângă aparatele uriaşe de 
convertire a materiei în energie. Toată sala strălucea de 
cadrane, o sută de mii de ochi care-şi ofereau informaţiile 
tuturor celor dispuşi să se uite la ele. Un vas de mărimea 


asta, cam din clasa unei nave mari de pasageri, era cu totul 
altfel decât micul crucişător Tyranian cu care se deprinsese 
el. Acolo toate motoarele erau automatizate. Aici ele erau 
suficient puternice ca să furnizeze energia unui întreg oraş 
şi avea nevoie de o atentă supraveghere. 

Acum se afla pe un balcon cu balustradă care înconjura 
sala maşinilor. Într-un colţ se afla o cămăruţă în care doi 
oameni umblau cu degete foarte abile şi rapide pe 
claviatura unor calculatoare. 

Se repezi în direcţia aceea şi câţiva mecanici trecură pe 
lângă el fără să-i adreseze nici măcar o privire. Păşi 
înăuntru. Operatorii de la calculatoare ridicară ochii către 
el: 

— Ce se întâmplă? întrebă unul dintre ei. Ce cauţi aici? 
Întoarce-te la postul dumitale. 

Avea trese de locotenent. Biron îi spuse: 

— Vă rog să mă ascultați: Hiperatomicele au fost 
scurtcircuitate. Trebuie reparate. 

— Stai aşa, zise cel de-al doilea. L-am mai văzut pe 
individul ăsta. E unul dintre deţinuţi. Ia ţine-l Lancy! 

Ţâşni în sus şi-şi croi drum către uşa cealaltă. Biron sări 
peste birou şi peste computer, îl apucă pe controlor de 
cureaua de la tunică şi-l trase înapoi: 

— Corect, zise el. Sunt unul dintre deţinuţi. Sunt Biron din 
Widemos. Dar ceea ce vă spun este adevărul. 
Hiperatomicele au fost scurtcircuitate. Dacă nu credeţi, 
puneţi să se verifice. 

Locotenentul se trezi ameninţat de o cravaşă neuronică. 
Spuse cu multă grijă: 

— Asta nu se poate face, domnule, fără să primesc ordine 
de la ofiţerul de zi sau de la Domnul Comisar. Ar însemna să 
schimb calculele pentru marele Salt şi să-l întârziem cu 
câteva ceasuri. 

— Atunci luaţi legătura cu autoritatea. Luaţi legătura cu 
domnul Comisar. 

— Îmi daţi voie să folosesc instalaţia de comunicare? 


— Grăâbeşte-te! 

Braţul locotenentului se întinse după microfonul bombat al 
instalaţiei de comunicare şi, la jumătatea drumului, acolo 
apăsă tare şirul de butoane de la un capăt al biroului de 
comandă. În toate colţurile navei răsunară soneriile de 
alarmă. 

Măciuca lui Biron veni prea târziu. Lovi din plin 
încheietura mâinii locotenentului. Locotenentul şi-o trase 
înapoi gemând şi strângându-şi-o cu cealaltă, dar semnalele 
de alarmă continuau să sune. 

Pe toate intrările năvăliră ca nişte rachete, gărzile. Biron 
ţâşni afară din sala de comandă, se uită într-o parte şi într- 
alta şi apoi sări peste balustradă. 

Căzu de la înălţime, ateriză cu genunchii îndoiţi şi se 
rostogoli la pământ. Se mai rostogoli în continuare cât de 
repede putu ca să nu poată fi luat drept ţintă a unor arme. 
Auzi pe lângă urechi şuieratul uşor al unei rafale şi apoi 
izbuti să se ascundă îndărătul uneia dintre maşini. 

Se ridică puţin încovoiat, căutând să-şi ascundă silueta 
dinapoia formei curbate a motorului. Simţea o durere 
cumplită în piciorul drept. Gravitaţia era foarte ridicată 
lângă carena navei, iar el avusese o cădere destul de mare. 
Îşi luxase rău genunchiul. Asta însemna că n-o să mai poată 
alerga. Dacă mai avea sorţi de izbândă asta nu se putea 
face decât din locul unde se afla el. 

Strigă cât putu de tare: 

— Nu trageţi! Nu sunt înarmat. 

Aruncă mai întâi măciuca şi apoi cravaşa neuronică pe 
care le luase de la gardian. Le trânti în centrul sălii 
maşinilor. Se rostogoliră pe jos şi apoi rămaseră înţepenite, 
dovadă a neputinței. Le putea vedea oricine. 

Biron strigă din nou: 

— Am venit să vă avertizez. S-au scurtcircuitat 
hiperatomicele. Un Salt ar însemna moartea noastră, a 
tuturora. Nu vă cer decât să opriţi motoarele. Veţi pierde, 


eventual, câteva ore dacă greşesc, în schimb, dacă nu 
greşesc, vă veţi salva vieţile. 

Cineva strigă: 

— Coborâţi acolo şi puneţi mâna pe el. Biron urlă: 

— Preferaţi să vă pierdeţi vieţile mai degrabă decât să mă 
ascultați? 

Auzi mulţi paşi prudenţi şi se trase înapoi. Pe urmă răsună 
un zgomot deasupra. Un soldat aluneca pe motor către el, 
îmbrăţişând carcasa maşinii de parcă ar fi fost o mireasă. 
Biron aşteptă. Putea încă să-şi folosească braţele. 

Apoi de sus se auzi un glas nefiresc de puternic, 
pătrunzând în toate colţurile sălii imense: 

— Înapoi la locurile voastre! Opriţi pregătirile pentru Salt. 
Verificaţi hiperatomicele. 

Era Aratap, care vorbea prin megafoaneie sistemului de 
comunicaţie. Apoi răsună ordinul: 

— Aduceţi-l pe tânăr la mine în birou. 

Biron se lăsă condus. Avea câte doi soldaţi de fiecare 
parte, care-l ţineau de parcă s-ar fi temut să nu explodeze. 
Se strădui să meargă cât mai firesc, dar din păcate 
şchiopăta rău. 

Aratap era îmbrăcat doar pe jumătate. Ochii lui i se părură 
foarte schimbaţi: erau şterşi şi nu puteau să se 
concentreze, priveau cu greu prin întuneric. Atunci îşi dădu 
seama Biron că omul poartă de obicei lentile de contact. 
Aratap spuse: 

— Farrill, ai reuşit să produci o adevărată senzaţie. 

— Era necesar pentru a salva nava. Trimiteţi-i de aici pe 
paznicii aceştia. Atâta vreme cât se verifică motoarele, nu 
mai intenţionez să fac nimic. 

— Vreau să mai rămână o vreme. Cel puţin până când aflu 
părerea maşiniştilor mei. 

Aşteptară în tăcere. Minutele se scurgeau încet şi apoi 
apăru o sclipire roşie pe cercul de sticlă mată de deasupra 
inscripţiei „Sala maşinilor”. 

Aratap deschise contactul: 


— Prezentaţi-vă raportul! 

Se auziră cuvinte grăbite, rostite cu oarecare spaimă: 

— Hiperatomicele de pe latura C sunt complet 
scurtcircuitate. Facem reparaţiile. 

Aratap zise: 

— Recalculaţi Saltul peste un interval de şase ore. Apoi se 
întoarse către Biron şi-i spuse cu răceală: Ai avut dreptate. 
Făcu câteva gesturi, gardienii salutară, se răsuciră şi 
plecară unul câte unui, cu o precizie perfectă. Aratap 
spuse: Şi acum, te rog, detaliile! 

— În timpul şederii sale în sala maşinilor Gilibret oth 
Hinriad s-a gândit că n-ar fi o idee rea să producă 
scurtcircuitarea. Omul nu este responsabil pentru acţiunile 
lui şi nu trebuie să fie pedepsit pentru asta. 

Aratap încuviinţă din cap: 

— De ani de zile nu mai este considerat responsabil. Dar 
această parte a evenimentelor trebuie să rămână numai 
între noi doi. Totuşi îmi stârneşte interesul şi curiozitatea 
motivele pe care le-ai avut dumneata pentru a împiedica 
distrugerea navei. Doar nu ţi-e frică să mori pentru o cauză 
bună? 

— Nu există nici un fel de cauză, răspunse Biron. Nu există 
o lume răsculată. Ţi-am spus deja şi ţi-o repet. Lingane era 
centrul revoluţiei, şi acest fapt a fost dovedit. Mă interesa 
doar descoperirea ucigaşului tatălui meu, iar pe Lady 
Artemisia n-o interesa decât să scape de o căsătorie 
nedorită. Cât despre Gilibret, e nebun. 

— Şi totuşi Autarhul credea în existenţa acestei planete 
misterioase. Cu siguranţă că el mi-a dat coordonatele 
vreunui astru! 

— Credinţa lui se întemeiază pe visul unui nebun. Gilibret 
a visat ceva acum vreo douăzeci de ani. Luând acest vis ca 
bază, Autarhul a calculat cinci planete posibile ca fiind locul 
unde se află această lume imaginară. Totul e un nonsens. 

Comisarul spuse: 

— Şi totuşi ceva mă tulbură. 


— Ce anume? 

— Dumneata te străduieşti din răsputeri să mă convingi. 
Cu siguranţă că voi descoperi singur toate aceste lucruri de 
îndată ce voi fi făcut Saltul. Consider că nu este totul 
imposibil ca, în disperare de cauză, vreunul dintre voi să 
primejduiască nava, iar celălalt s-o salveze ca o metodă 
complicată de a mă convinge că nu e nevoie să caut mai 
departe lumea revoltată. Ar urma ca eu să-mi spun: „Dacă 
ar exista cu adevărat o asemenea lume, tânărul Farrill ar fi 
lăsat nava să se evapore, căci el fiind tânăr şi romantic, e 
capabil să aibă o moarte de erou, sau cel puţin aşa crede el, 
întrucât şi-a riscat viaţa pentru a împiedica să se întâmple 
acest lucru. Gilibret a nebun, nu există nici o lume 
revoltată, iar eu mă voi întoarce fără să întreprind mai 
departe cercetări”. Raţionamentul e prea complicat pentru 
dumneata? 

— Nu. Vă înţeleg. 

— Şi întrucât ne-ai salvat vieţile, te vei bucura de 
consideraţia corespunzătoare la Curtea Hanului. Înseamnă 
că ţi-ai salvat şi viaţa şi cauza dumitaie. Nu, tinere domn, nu 
sunt chiar atât de dispus să cred ceva atât de evident. Vom 
face totuşi Saltul. 

— N-am nici un fel de obiecţii, îi răspunse Biron. 

— Eşti foarte calm. Păcat că nu te-ai născut printre noi. 
Aratap spusese aceste cuvinte ca un compliment. O să te 
ducem acum înapoi în celula dumitale şi vom activa câmpul 
de forţă. Ca simplă precauţie. 

Biron încuviinţă din cap. 

Paznicul doborât de Biron dispăruse. Când se întoarse în 
celula aceea de închisoare doar doctorul mai era încă acolo. 
Stătea aplecat asupra trupului încă inert al lui Giilbret. 

— E încă inconştient? întrebă Aratap. Auzind glasul, 
doctorul sări în sus: 

— Domnule Comisar, efectele cravaşei neuronice au 
dispărut, dar omul nu e chiar atât de tânăr şi a fost supus la 


o încordare extremă. Nu ştiu dacă îşi va mai reveni 
vreodată. 

Biron simţi cum îl umple groaza. Se lăsă în genunchi, în 
pofida durerii cumplite pe care o simţea, şi întinse mâna 
pentru a-l atinge uşurel pe umăr pe Giilbret. 

— Gil, îi şopti el, şi-i privi cu multă îngrijorare faţa palidă şi 
brobonită de sudoare. 

— Dă-te la o parte, omule! îi strigă medicul militar 
încruntându-se la el. Dintr-un buzunar interior îşi scoase 
trusa neagră de doctor şi mormăi. Cel puţin bine că nu s-au 
spart seringile. Se aplecă asupra lui Giilbret ţinând drept 
seringa cu un lichid incolor. Acul intră adânc şi pistonul se 
apăsă automat. Doctorul aruncă la o parte seringa şi 
aşteptară cu toţii. 

Ochii lui Giilbret licăriră, apoi se deschiseră. O vreme 
priviră în jur fără să vadă ceva. Când în sfârşit vorbi, glasul 
lui era doar o şoaptă: 

— Nu văd nimic, Biron. Mi-am pierdut vederea. Biron se 
aplecă din nou cât mai aproape de ei: 

— Totul e în regulă, Gil, odihneşte-te doar. 

— Nu vreau. Se strădui să se ridice în picioare. Biron, 
când o să se facă Saltul? 

— Curând. Foarte curând. 

— Te rog să rămâi cu mine atunci. Nu vreau să mor singur. 
Degetele i se încleştară firav, apoi se destinseră. Capul îi 
atârnă pe spate. 

Doctorul se aplecă asupra lui apoi, îşi îndreptă spinarea: 

— Am ajuns prea târziu. E mort. 

Ochii lui Biron se umplură de lacrimi care-l dureau. 

— Îmi pare rău, Gil, dar tu n-ai înţeles. Nimeni nu-l auzi. 

Urmară ceasuri grele pentru Biron. Aratap nu-i îngăduise 
să asiste la ceremonia care avea loc cu ocazia 
înmormântării unui cadavru în spaţiu. Undeva pe navă, asta 
ştia Biron, trupul lui Giilbret avea să fie incinerat într-un 
cuptor atomic şi apoi împrăştiat în spaţiul cosmic, unde 


atomii lui se puteau amesteca de-a pururi cu norii subţiri de 
materie interstelară. 

Artemisia şi Hinrik trebuie să fi fost acolo. Dar oare ei vor 
înţelege? Avea ea să înţeleagă că el n-a făcut decât ceea ce 
trebuia să facă? 

Doctorul îi injectase extractul de cartilaje care avea să 
grăbească vindecarea ligamentelor rupte ale lui Biron şi 
deja durerea genunchiului era neglijabilă, dar oricum asta 
era doar o durere fizică pe care o putea ignora uşor. 

Simţi tulburări interne care însemnau că nava a făcut 
Saltul şi apoi veni perioada cea mai rea. 

Mai devreme simţise că propria lui analiză este corectă. 
Aşa trebuia să fie. Dar dacă totuşi greşise cumva? Dacă se 
afla acum chiar în inima rebeliunii? Informaţiile aveau să 
parvină repede la Tyrann şi flota acestuia avea să se adune. 
EI însuşi avea să moară ştiind că ar fi putut salva 
rebeliunea, cu toate că riscase cu preţul vieţii, rezultatul 
era ruinarea rebeliunii. 

Tocmai în perioada aceea întunecată îi reveni în minte 
documentul. Documentul pe care cândva nu izbutise să-l 
obţină. 

Ciudat felul în care îi venea şi apoi îi pleca gândul referitor 
la document. Ba era pomenit, ba era uitat. Era o cercetare 
intensă, dementă, în căutarea acestei lumi revoltate şi 
totuşi nimeni nu căuta misteriosul document dispărut. 

Nu cumva se punea accentul pe ceva greşit? Atunci îi veni 
în minte lui Biron că Aratap e dispus să atace lumea 
revoltată cu o singură navă. De ce avea atâta încredere? 
Putea înfrunta o planetă cu o singură navă? 

Autarhul spusese că documentul a dispărut cu ani şi ani în 
urmă, dar atunci cine-l avea? 

Poate Tyrannii. Poate că aveau un document a cărui taină 
avea să-i dea posibilitatea unei singure nave să distrugă o 
lume întrega. 

Dacă asta era adevărat, atunci nu mai conta unde era 
lumea revoltată sau dacă ea exista cu adevărat. 


Timpul trecea şi la un moment dat intră Aratap. Biron se 
ridică în picioare. Aratap îi spuse: 

— Am ajuns la steaua în chestiune. Există o stea acolo. 
Coordonatele pe care ni le-a oferit Autarhul erau corecte. 

— Ei bine, şi? 

— Dar nu este nevoie s-o inspectăm pentru a găsi planeta. 
Steaua, după cum îmi spun astrogatorii mei, a fost o Novă 
acum mai ai puţin de un milion de ani. Dacă pe atunci avea 
planete, ele au fost distruse între timp. A rămas acum doar 
o stea albă pipernicită. Nu poate să aibă planete. 

Biron se uită lung: 

— Deci. 

— Deci ai dreptate, îi zise Aratap. Nu există nici o lume 
revoltată. 

13. ACOLO! 

Întrega înţelepciune a lui Aratap nu putea să-i înlăture 
acestuia total sentimentul de regret. O vreme parcă nici nu 
mai era el însuşi, ci tatăl lui reînviat. Chiar şi el, în aceste 
ultime săptămâni, condusese un escadron de nave 
împotriva duşmanilor Hanului. 

Dar, acestea erau nişte vremuri degenerate, şi acolo unde 
s-ar fi putut să existe o lume revoltată, nu era niciuna. La 
urma urmei nici nu existau duşmani ai Hanului; nu existau 
lumi de câştigat. El rămăsese doar un Comisar condamnat 
să anihileze mici tulburări. Nimic altceva. 

Şi totuşi regretul era o emoție inutilă. Nu rezolva nimic. 
Aşadar spuse: 

— Deci ai dreptate, nu există nici o lume revoltată. Se 
aşeză şi-i făcu semn lui Biron să ia loc. Vreau să-ţi vorbesc. 

Tânărul şedea şi-l privea cu solemnitate şi Aratap îşi aminti 
puţin uimit că se întâlniseră pentru prima dată doar cu o 
lună în urmă. Băiatul era mai vârstnic acum, cu mult mai 
mult decât cu o singură lună calendaristică, şi scăpase de 
teamă. Aratap se gândi în sinea lui: „Văd că ajung total 
decadent. Câţi dintre noi încep să simpatizeze pe indivizii 


supuşi nouă? Câţi dintre noi le doresc binele?” Dar cu glas 
tare spuse: 

— Am să-i eliberez pe Director şi pe fiica lui. Fireşte, este 
lucrul cel mai inteligent pe care-l pot face, dacă privesc 
lucrurile din punct de vedere politic. De fapt, din acelaşi 
punct de vedere este un lucru inevitabil. Îi voi elibera deci 
acum şi-i voi trimite înapoi pe „Necruţătorul”. Ai vrea să-i 
pilotezi dumneata? 

— Adică mă eliberezi? întrebă Biron. 

— Da. 

— De ce? 

— Mi-ai salvat nava şi viaţa. 

— Am mari îndoieli că recunoştinţa personală ţi-ar 
influenţa acţiunile în chestiuni de stat. 

Pe Aratap era cât pe-aici să-l pufnească râsul. Îi plăcea cu 
adevărat băiatul ăsta. 

— Bine, atunci am să-ţi ofer un alt motiv. Atâta vreme cât 
mergeam pe urmele unei conspirații uriaşe împotriva 
Hanului erai un om periculos. Când această conspirație 
uriaşă nu s-a concretizat, când nu am avut de-a face decât 
cu o cabală linganiană al cărei conducător e acum mort, tu 
ai încetat să mai fii periculos. De fapt, ar fi primejdios să 
trimit în faţa tribunalului pe vreunul dintre voi - fie pe 
dumneata, fie pe prizonierii linganieni. Procesele ar avea 
loc în tribunalul linganian şi deci nu s-ar desfăşura sub 
controlul nostru strict. În mod inevitabil ar implica 
discutarea aşa-zisei lumi revoltate. Şi cu toate că nu există 
niciuna, jumătate din supuşii Iyrannieni vor crede că s-ar 
putea totuşi să existe vreuna, că dacă a ieşit atâta fum 
trebuie să fie şi un foc. Ar însemna că le dăm un motiv de a- 
şi strânge rândurile, un motiv de revoltă, o speranţă pentru 
viitor. Regatul Tyrannian n-ar mai scăpa de răscoale vreme 
de un secol, poate. 

— Va să zică ne eliberezi pe toţi? 

— N-o să fie vorba chiar de libertate, întrucât niciunul 
dintre voi nu este chiar loial. De Lingane ne vom ocupa în 


felul nostru, iar următorul Autarh se va trezi mult mai 
strâns legat prin obligaţii faţă de Hanul nostru. Nu va mai fi 
vorba de un stat asociat, iar de-acum înainte procesele 
care-i implică pe linganieni nu se vor judeca neapărat în 
tribunalele linganiene. Cei implicaţi în conspirații, inclusiv 
cei aflaţi acum în mâinile noastre, vor fi exilați în lumi mai 
aproape de Tyrann unde vor fi relativ inofensivi. Nici 
dumneata nu te poţi întoarce în Nephelos şi nu te poţi 
aştepta să ţi se redea Ferma. Vei rămâne pe Rhodia 
împreună cu colonelul Rizzett. 

— Mă rog, asta îmi convine, spuse Biron. Dar ce se 
întâmplă cu căsătoria Ladyei Artemisia? 

— Ai vrea să fie oprită? 

— Trebuie să afli că noi am vrea să ne căsătorim. Ai spus 
odată că ar putea exista o cale de a pune capăt afacerii 
Tyranniene în această privinţă. 

— În momentul acela spusesem că încerc să realizez ceva. 
Dar cum sună vechiul proverb? „Trebuie să le iertâăm 
îndrăgostiţilor şi diplomaților minciunile pe care le spun”. 

— Şi totuşi există o cale, Domnule Comisar. Este suficient 
să i se arate Hanului că atunci când un curtean puternic 
vrea să intre prin căsătorie în familia unui supus important, 
s-ar putea să existe vreo ambiţie care-l împinge. O revoltă a 
supuşilor poate fi condusă la fel de uşor de un Tyrannian 
ambițios, ca şi de un linganian ambițios. 

De data asta Aratap izbucni în râs: 

— Gândeşti exact ca oricare dintre noi. Dar argumentul n- 
ar avea efectul scontat. Vrei să-mi asculţi sfatul? 

— Care anume? 

— la-o chiar dumneata de nevastă, repede. Un lucru o 
dată făcut e greu de desfăcut în împrejurările date. Pentru 
Pohanc o să trebuiască să găsim vreo altă femeie. 

Biron şovăi. Apoi îi întinse mâna: 

— Vă mulţumesc, domnule. Aratap îi strânse mâna. 

— Oricum nu mi-e prea simpatic Pohanc. Totuşi poate n-ar 
fi rău să mai ţii minte un lucru. Nu te lăsa indus în eroare 


de ambiţie. Cu toate că o iei de nevastă pe fiica 
Directorului, dumneata personal n-ai să ajungi niciodată 
Director. Nu eşti genul de om care ne trebuie. 

Aratap urmări pe videoplacă îndepărtarea 
„Necruţătorului” şi se bucură că luase această hotărâre. 
Tânărul era liber; prin subeter se trimitea deja un mesaj 
către Iyrann. Maiorul Andros avea fără doar şi poate să 
facă un atac de apoplexie şi la Curte nu vor lipsi oameni 
care să ceară rechemarea lui Aratap din postul de Comisar. 

La nevoie avea să se ducă până la Tyrann. Într-un fel sau 
altul putea aranja să fie primit de Han şi să-l facă pe acesta 
să-i dea ascultare. Dându-i-se toate faptele, Regele Regilor 
avea să vadă limpede că nu era posibilă nici o altă cale de 
acţiune şi după aceea putea să înfrunte orice alianţă 
posibilă de duşmani. 

Acum „Necruţătorul” era doar un punct strălucitor, greu 
de distins dintre stelele care începeau să-l înconjoare în 
timp ce nava ieşea din Nebula. 

Rizzett privea prin videoplacă nava Amiral a Tyrannienilor 
făcându-se tot mai mică. Spuse: 

— Deci individul ne-a lăsat să plecăm! Ştii, dacă toţi 
Tyrannienii ar fi ca el, să fiu al naibii dacă n-aş intra în flota 
lor! Într-un fel, mă dă peste cap. Am nişte noţiuni precise 
asupra felului cum sunt Tyrannienii, dar lui nu i se 
potrivesc. Crezi că aude ceea ce vorbim? 

Biron fixă comenzile automate şi se răsuci cu scaunul de 
pilotaj. 

— Nu. Bineînţeles că nu. Ne poate urmări prin hiperspaţiu 
cum a mai făcut-o până acum, dar nu cred că poate fixa 
asupra noastră o rază spion. Nu uita că atunci când ne-a 
capturat prima dată, tot ce ştia despre noi era ceea ce 
auzise de pe planeta a patra şi nimic altceva. 

Artemisia intră în sala de pilotaj cu degetul pe buze: 

— Nu vorbiţi atât de tare. Cred că doarme acum. N-o să 
treacă mult până ajungem la Rhodia, nu, Biron? 


— O putem face dintr-un singur Salt, Arta. Aratap l-a 
calculat pentru noi. 

— Trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini, spuse Rizzett. 

Se uitară cum pleacă şi apoi Artemisia căzu în braţele lui 
Biron. 

O sărută uşurel pe frunte şi pe ochi, apoi îi găsi buzele şi 
braţele i se strânseră în jurul ei. Sărutul dură până când li 
se tăie de tot respiraţia. Artemisia îi spuse: 

— Te iubesc foarte mult. Iar el îi răspunse: 

— Te iubesc mai mult decât pot să spun în cuvinte. 
Conversaţia care urmă fu pe cât de lipsită de originalitate 
pe atât de satisfăcătoare. 

După o vreme Biron spuse: 

— Oare o să vrea să ne cunune înainte de a ateriza? 
Artemisia se încruntă puţin: 

— Am încercat să-i explic că e Director şi Căpitan al navei, 
şi că aici nu sunt Iyrannieni. Şi totuşi nu ştiu. E foarte 
tulburat. Nu e deloc cum îl ştiam, Biron. Dar după ce se 
odihneşte, am să încerc din nou. 

Biron râse uşurel: 

— Nu-ţi fă griji, o să poată fi convins. 

Când se întoarse, Rizzett păşi zgomotos şi spuse: 

— Ce rău îmi pare că nu mai avem remorca. Aici n-ai loc 
nici măcar să răsufli. 

— Peste câteva ore vom fi pe Rhodia. În curând se va 
produce Saltul, îi spuse Biron. 

— Ştiu, răspunse Rizzett încruntându-se, şi o să rămânem 
pe Rhodia până când murim. Nu că m-aş plânge eu cine ştie 
ce, pentru că oricum mă bucur că mai sunt în viaţă, dare 
un sfârşit stupid pentru toată povestea. 

— N-a fost nici un sfârşit, spuse blând Biron. Rizzett ridică 
ochii: 

— Adică vrei să spui că am putea să luăm lucrurile de la 
început? Nu, nu prea cred. Poate voi, dar nu eu. Sunt prea 
bătrân, nu mi-a mai rămas nimic de făcut în viaţă. Lingane 
va fi silit să se cuminţească şi nu-l voi revedea niciodată. 


Cred că asta mă necăjeşte cel mai tare. Acolo m-am născut 
şi acolo am trăit toată viaţa. În altă parte nu voi fi niciodată 
eu însumi, ci doar jumătate de om. Voi sunteţi tineri. Tu ai 
să uiţi de Nephelos. 

— Dragă Teodor, în viaţă sunt lucruri mai importante decât 
planeta natală. În ultimele secole a fost marea noastră 
deficiență că nu ne-am dovedit capabili să recunoaştem 
acest lucru. Toate planetele noastre sunt locurile noastre 
natale. 

— Posibil, posibil. Dacă ar fi existat într-adevăr o lume 
răsculată, atunci poate că aşa ar fi stat lucrurile. 

— Dar există o lume răsculată, Teodor. Rizzett spuse cu 
asprime: 

— Biron, nu prea am chef de glume. 

— Nu-ţi spun nici o minciună. Există o asemenea lume şi îi 
cunosc şi aşezarea. Aş fi putut s-o cunosc cu câteva 
săptămâni în urmă, şi nu numai eu, ci oricare membru al 
grupului nostru. Datele erau toate aici. Şi parcă băteau la 
poarta minţii mele, fără să izbutesc să pătrund până în 
momentul acela de pe planeta a patra când dumneata şi cu 
mine l-am doborât pe Jonti. Ţi-l aminteşti cum stătea acolo 
şi spunea că n-o să descoperim niciodată a cincea planetă 
fără ajutorul lui? Mai ţii minte ce cuvinte a rostit? 

— Chiar exact? Nu prea. 

— Eu cred că-mi amintesc. A spus: „Există o medie de 
şaptezeci ani lumină cubici pentru fiecare stea. Dacă lucraţi 
prin metoda erorilor succesive, fără ajutorul meu, aveţi 
şansa de două sute cincizeci de cvadrilioane la unu să nu 
nimeriţi nici măcar la un miliard de mile de orice stea. De 
orice stea!” Ei bine, eu cred că în momentul acela mi s-au 
limpezit în minte lucrurile. Parcă am simţit şi cum mi-a 
pocnit mintea. 

— În mintea mea nu pocneşte nimic, spuse Rizzett. Poate 
îmi explici niţel. 

Artemisia spuse: 

— Zău, Biron, dacă înţeleg ce vrei să spui. 


— Bine, dar nu vedeţi că este exact dificultatea pe care 
presupune că ar fi învins-o Gillbret? Sper că nu i-aţi uitat 
povestea: şocul meteoritului, devierea cursului navei, şi la 
sfârşitul Salturilor, ei se află efectiv în sânul unui sistem 
stelar. Asta nu s-ar fi putut întâmpla decât printr-o 
coincidenţă atât de puţin credibilă încât nu merită să i se 
dea atenţie. 

— Atunci înseamnă că era povestea unui nebun şi nu există 
nici un fel de lume răsculată. 

— În afară de cazul în care ar exista o condiţie pe baza 
căreia şansele aterizării pe un sistem solar să fie mai puţin 
incredibile, şi într-adevăr o asemenea condiţie există. De 
fapt există un anumit set de împrejurări, şi numai unul, în 
cadrul căruia trebuie să fie atins el sistemul. Ar fi fost 
inevitabil. 

— Şi anume? 

— Nu uitaţi raţionamentul Autarhului. Nu s-a umblat la 
motoarele navei lui Gillbret pentru ca să nu se schimbe 
energia impulsurilor hiperatomice - cu alte cuvinte 
lungimea Salturilor. S-a schimbat doar direcţia lor, în aşa fel 
încât s-a ajuns la una din cele cinci stele dintr-o zonă 
incredibil de vastă a Nebulei. A fost o interpretare care, cel 
puţin în aparenţă, era foarte puţin probabilă. 

— Şi care era alternativa? 

— Păi că nu s-a schimbat nici energia, nici direcţia. Nu 
există nici un motiv real pentru a presupune că s-a 
modificat direcţia. Asta a fost o simplă presupunere. Dacă 
nava şi-ar fi urmat pur şi simplu drumul iniţial? 'Ţintise către 
sistemul stelar şi deci şi-a înheiat misiunea într-un sistem 
stelar. Problema hazardului nici măcar nu intră în discuţie. 

— Dar sistemul stelar către care ţintea. 

— Era cel al Rhodiei. Deci s-a dus la Rhodia. E un lucru 
atât de evident încât e greu de înţeles? 

— Bine, dar atunci înseamnă că lumea rebelă trebuie să fi 
fost acasă! Asta e imposibil! strigă Artemisia. 


— De ce? Este undeva în sistemul rhodian. Există două 
moduri de a ascunde un obiect: îl poţi pune unde nu e în 
stare să-l găsească nimeni, de pildă în cadrul Nebulei Cap 
de Cal; sau, în altă variantă, îl poţi ascunde unde nu s-ar 
gândi nimeni să-l caute vreodată, drept în faţa ochilor, la 
vedere. Gândiţi-vă ce i s-a întâmplat lui Gillbret după ce a 
aterizat în lumea răsculată. A fost înapoiat viu pe Rhodia. 
Teoria lui era că asta s-a făcut pentru a-i împiedica pe 
Tyrannieni să caute nava care ar fi putut ajunge la o 
distanţă periculoasă de lumea în sine. Dar atunci de ce a 
fost menţinut în viaţă? Dacă nava s-ar fi întors cu Gillbret 
mort, s-ar fi putut realiza acelaşi scop şi n-ar fi existat nici o 
şansă ca Gillbret să mai vorbească, aşa cum a făcut-o în cele 
din urmă. lar, pe de altă parte, acest lucru nu se poate 
explica decât presupunând că lumea răsculată se află în 
cadrul sistemului rhodian. Gillbret aparţinea familiei 
Hinriazilor şi unde în altă parte ar îi putut exista mai mult 
respect pentru viaţa unui Hinriad decât în Rhodia? 

Artemisia strânse spasmodic pumnii: 

— Dar, Biron, dacă ceea ce spui tu e adevărat, atunci 
înseamnă că tata se află într-o primejdie cumplită. 

— Asta e situaţia de douăzeci de ani încoace, fu de acord 
Biron, dar nu aşa cum îţi închipui tu. Gillbret mi-a spus 
odată cât de greu este să te prefaci a fi diletant şi om de 
nimic, să mimezi cu atâta perseverenţă un rol încât nici 
prietenii tăi să n-o simtă pentru că o faci şi în faţa lor, şi 
chiar şi când eşti singur. Bineînţeles că în cazul lui, bietul 
om, a fost în mare măsură o autodramatizare a lucrurilor. El 
n-a trăit cu adevărat rolul. Fiinţa adevărată a lui Gillbret s-a 
manifestat destul de uşor în relaţiile cu tine, Arta. De 
asemenea, şi faţă de Autarh. Ba chiar a găsit de cuviinţă să 
mi-o demonstreze şi mie după ce ne cunoşteam de foarte 
puţină vreme. Însă presupun că este posibil să duci în 
întregime o asemenea viaţă, dacă ai motive suficient de 
importante. Un om poate să facă minciuna să devină adevăr 
chiar faţă de fiica lui, să fie dispus s-o arunce într-o 


căsătorie îngrozitoare mai degrabă decât să pună în pericol 
o muncă de o viaţă care depindea de încrederea totală a 
Tyrannienilor, ba chiar să fie dispus să pară nebun. 

Artemisia îşi regăsi calmul şi interveni mohorâtă: 

— Sper că nu crezi ceea ce spui! 

— Nu există altă posibilitate, Arta. El e Director de peste 
douăzeci de ani. În vremea asta Rhodia a fost întărită 
neîncetat cu teritoriile pe care i le acordau Tyrannienii 
pentru că simțeau că în mâinile Directorului o să fie mai în 
siguranţă. Douăzeci de ani în Rhodia s-au tot organizat 
rebeliuni fără nici o intervenţie din partea Iyrannienilor, 
pentru că omul părea în mod atât de evident inofensiv. 

— Mergi pe ghicite, Biron, îi spuse Rizzett, şi genul ăsta de 
supoziţii e la fel de primejdios ca şi cele pe care le-am făcut 
noi până acum. 

— Nu e vorba de mers pe ghicite, îi replică Biron. În acea 
ultimă discuţie pe care am avut-o cu Jonti i-am spus că el şi 
nu Directorul trebuie să fi fost trădătorul care mi-a ucis 
tatăl, întrucât tata n-ar fi putut niciodată să fie atât de 
zevzec încât să-i încredinţeze Directorului informaţii care 
să-l incrimineze. Dar realitatea este -şi în momentul 
respectiv am ştiut-o - că tata a făcut tocmai acest lucru. 
Gillbret a aflat despre rolul conspirativ al lui Jonti din ceea 
ce a auzit fără voie din discuţiile purtate de tata cu 
Directorul. Nu există o altă cale pe care să le fi putut afla. 
Dar băţul are două capete. Noi am crezut că tata lucrează 
pentru Jonti şi încerca să-şi asigure sprijinul Directorului. 
De ce n-ar fi la fel de probabil, dacă nu chiar mai probabil, 
că lucra pentru Director şi că rolul lui în cadrul organizaţiei 
lui Jonti era cel de agent al lumii revoltate care să încerce 
să prevină o explozie prematură pe Lingane, în stare să 
ducă de râpă două decenii de planuri înțelepte şi prudente? 
De ce credeţi că mi s-a părut atât de important să salvez 
nava lui Aratap când Gillbret a scurtcircuitat motoarele? Nu 
pentru mine. În momentul acela nu m-am gândit că Aratap 
o să mă elibereze în nici un caz. Şi n-am făcut-o nici pentru 


tine, Arta. Am făcut-o pentru a-l salva pe Director. El era 
omul cel mai important dintre noi toţi. Bietul Gillbret n-a 
înţeles acest lucru. Rizzett clătină din cap: 

— Îmi pare rău, dar nici eu. Nu sunt în stare să cred una 
ca asta. Se auzi un glas nou: 

— Şi totuşi ai putea s-o crezi. E adevărat. 

Directorul se afla în pragul uşii, înalt şi cu ochi sumbri. Era 
glasul lui, totuşi parcă nu era al lui. Suna prea sec. Era 
sigur pe sine. 

Artemisia se repezi în braţele lui: 

— Tată! Biron spune că. 

— Am auzit ce-a spus Biron. Îi mângâie părul fetei cu 
mişcări lungi şi blânde. Şi este adevărat ce spune Biron. Ba 
chiar aş fi fost în stare să las să se producă şi căsătoria ta. 

Fata se despărţi brusc de el, aproape stânjenită: 

— Vai, dar glasul sună complet altfel. Sună ca şi cum. 

— Ca şi cum nu ţi-aş fi tată. Şi o spuse cu tristeţe, 
adăugând: Dar asta n-o să dureze multă vreme, Arta. De 
îndată ce ne întoarcem pe Rhodia, voi fi aşa cum m-ai ştiut 
şi va trebui s-o accepţi ca atare. 

Rizzett se uită lung la el, cu obrajii lui de obicei atât de 
roşii, acum ajunşi la culoarea părului său cărunt. Biron îşi 
ținea respiraţia. 

Hinrik spuse: 

— Vino încoace, Biron. 

Îi puse o mână pe umăr şi-i spuse: 

— A fost o vreme, tinere, când eram gata să te jertfesc. S- 
ar putea ca un asemenea moment să mai survină şi în viitor. 
Până într-o anumită zi nu vă pot ocroti pe niciunul dintre 
voi. Nu pot fi nimic decât ceea ce am părut a fi întotdeauna. 
Sunteţi în stare s-o înţelegeţi? 

Toţi încuviinţară din cap. 

— Din nefericire, spuse Hinrik, s-au produs stricăciuni 
mari. Acum douăzeci de ani nu eram atât de bine deprind 
cu roiul meu cum sunt astăzi. Ar fi trebuit să poruncesc să 
fie ucis Gillbret, dar n-am putut s-o fac şi pentru că n-am 


făcut-o, acum se ştie că există o lume răsculată şi că eu sunt 
conducătorul ei. 

— Numai noi ştim asta, spuse Biron. Hinrik zâmbi amar: 

— O crezi pentru că eşti tânăr, dar ce-ţi închipui că Aratap 
e mai puţin inteligent decât tine? Raționamentul pe baza 
căruia ai stabilit localizarea şi conducerea lumii rebele se 
întemeiază pe fapte care-i sunt cunoscute şi lui şi el e în 
stare să raţioneze la fel de bine ca şi tine. Atât doar că e mai 
bătrân şi mai prudent. Şi că are răspunderi foarte serioase. 
Trebuie să fie sigur mai întâi. Adică ce-ţi închipui că te-a 
eliberat doar din motive sentimentale? Eu cred că ai fost 
eliberat pentru aceleaşi motive pentru care ai mai fost o 
dată în libertate: pur şi simplu ca să-l duci pe el mai departe 
pe drumul tău către mine. 

Biron păli: 

— Înseamnă că trebuie să părăsesc Rhodia? 

— A, nu, asta ar fi fatal. Oamenii n-ar vedea în asta nici un 
motiv al plecării tale, afară doar de cel adevărat. Rămâi cu 
mine şi atunci oamenii nu vor mai fi chiar atât de siguri. 
Planurile mele sunt aproape complete. Poate mai durează 
un an sau chiar mai puţin. 

— Bine, Domnule Director, dar există factori de care poate 
nu sunteţi conştient. Există şi chestiunea cu documentul. 

— Cel pe care-l căuta tatăl tău? 

— Da. 

— Ei bine, dragă băiete, tatăl tău nu ştia tot ce era de 
ştiut. Nu este prudent să laşi ca cineva să cunoască toate 
datele. Bătrânul Fermier a descoperit existenţa 
documentului în mod independent prin referirile la el găsite 
în biblioteca mea. Îl apreciez pentru asta. Ela înţeles 
semnificaţia documentului. Dar dacă m-ar fi consultat pe 
mine, i-aş fi spus că nu se mai află pe Pământ. 

— “Tocmai asta este, Domnule Director. Sunt convins că 
documentul a căzut în mâna Tyrannilor. 

— Bineînţeles că nu. Eu îl deţin. Îl am de douăzeci de ani. 
Tocmai asta a iniţiat lumea revoltată, căci numai când l-am 


dobândit am ştiut că ne putem păstra câştigurile de îndată 
ce le-am realizat. 

— Deci e vorba de o armă? 

— Este cea mai puternică din întregul Univers. Îi va 
distruge pe Tyranni şi totodată şi pe noi, dar în schimb va 
salva Regatele Nebulare. Fără ea am putea eventual să-i 
înfrângem pe Tyranni. Dar n-am face altceva decât să 
schimbăm un tip de despotism feudal cu altul, şi, la fel cum 
se complotează împotriva Tyrannilor, se va complota şi 
împotriva noastră. Noi şi cu ei deopotrivă trebuie să fim 
aruncaţi în lada de gunoi a sistemelor politice demodate. A 
sosit vremea maturității cum a sosit cândva şi pe planeta 
Pământ, şi o să existe un nou fel de guvernare, un fel care 
n-a fost încă experimentat în Galaxie. N-o să mai existe 
Hani, nici Autarhi, nici Directori, nici Fermieri. 

— În numele Spaţiului Cosmic, urlă brusc Rizzett, atunci 
ce-o să fie? 

— Oameni. 

— Oameni? Dar cum pot ei să se guverneze? Trebuie să 
existe şi o persoană care să ia hotărârile. 

— Există o cale. Proiectul pe care-l am se ocupă de o mică 
secţiune a unei singure planete, dar se poate adapta 
tuturor Galaxiilor. 

Directorul zâmbi: 

— Haideţi, copii, poate n-ar fi rău să vă cunun. Acum nu 
mai poate fi nici un rău în asta. 

Mâna lui Biron o strânse tare pe a Artemisiei, şi ea îi 
zâmbea. Simţiră acel spasm interior ciudat în momentul 
când nava „Necruţătorul” făcu singurul Salt precalculat. 

Biron spuse: 

— Înainte de a începe, Domnule Director, vă rog să-mi 
spuneţi ceva despre proiectul pe care-l pomeneaţi, pentru 
a-mi satisface curiozitatea şi a mă putea apoi ocupa numai 
şi numai de Arta. 

Artemisia râse şi spuse: 


— Tată, cred că n-ar fi rău s-o faci căci n-aş putea suporta 
un mire cu gândul aiurea. 

Hinrik zâmbi: 

— Cunosc pe de rost documentul. Ascultaţi. 

Şi cu strălucirea puternică a soarelui Rhodiei pe 
videoplacă, Hinrik începu cu acele cuvinte care erau vechi - 
mult mai vechi - decât oricare dintre planetele din Galaxie, 
cu o singura excepţie. 

— Noi poporul Statelor Unite, pentru a făuri o Uniune mai 
perfectă, pentru a instaura dreptatea, a asigura liniştea 
domestică pentru a face tot ce trebuie în vederea apărării 
comune, a promova binele general şi a asigura 
binecuvântarea libertăţii pentru noi şi pentru urmaşii noştri 
în decursul veacurilor stabilim şi promulgăm această 
Constituţie a Statelor Unite ale Americii.” 

POSTFAŢĂ. 

Pulbere stelara a fost scrisă şi publicată prima oară în 
1950. În vremea aceea noi nu ştiam atâtea despre 
atmosfera planetară câte ştim astăzi. In Capitolul XVII 
vorbesc de o lume fără viaţă posedând azot şi oxigen, dar 
deloc bioxid de carbon. Astăzi pare aproape sigur că o lume 
fără viaţă de tipul „E” (o lume mică şi stâncoasă ca şi 
Pământul, şi relativ aproape de Steaua ei), în cazul în care 
ar avea o atmosferă, aceasta ar fi alcătuită din azot şi bioxid 
de carbon, dar fără oxigen. 

Nu pot modifica corespunzător Capitolul XVII fără a trebui 
să rescriu o mare parte din carte, aşa că vă voi ruga să 
puneţi o clipă stavilă neîncrederii voastre în această 
privinţă şi să vă bucuraţi de carte (presupun că o faceţi) în 
limitele descrise chiar de ea. 

Isaac Asimov. 

DESPRE AUTOR. 

Isaac Asimov s-a născut, spre marea lui surpriză, în 
Uniunea Sovietică. A acţionat repede pentru a corecta 
această situaţie. Când părinţii lui au emigrat în Statele 
Unite, Isaac (la vremea aceea în vârstă de trei ani) li s-a 


strecurat în bagaje. A devenit cetăţean american de la 
vârsta de opt ani. 

Crescut în Brooklyn şi educat în şcoli de cartier, în cele din 
urmă el şi-a făcut drum până la Universitatea Columbia şi, 
în ciuda protestelor administraţiei, a reuşit să-şi anexeze o 
serie de grade universitare în chimie, inclusiv cel de doctor. 
Apoi s-a infiltrat în Universitatea Boston şi s-a căţărat pe 
scara academică, ignorând toate strigătele de protest, până 
ce s-a trezit profesor de biochimie. 

Între timp, la vârsta de nouă ani, şi-a descoperit pasiunea 
vieţii iui, citind prima revistă de science-fiction. Când avea 
11 ani a început să scrie povestiri, iar la 18 ani a avut 
curajul de a încerca să publice una. A fost respinsă. După 
patru luni de suferinţe şi îndoieli, a reuşit să-şi vândă prima 
povestire şi de atunci nu s-a mai uitat niciodată înapoi. 

În 1941, la 21 de ani, a scris o nuvelă intrată în repertoriul 
clasic, „Căderea nopţii”, asigurându-şi astfel viitorul. Cu 
puţin înainte de asta, începuse să scrie povestiri cu roboţi, 
iar puţin după asta şi-a început faimoasa serie de romane 
ale „Fundaţiei”. 

Ce a rămas, în afară de cantitate? A publicat 475 de cărţi, 
abordând domenii multiple, fără a da vreodată vreun semn 
de oboseală. 


SFÂRŞIT