Anthony Zuiker — Nivelul 26 Originile raului

“NIVELUL 26 


ORIGINILE RĂULUI 


ANTHONY E. ZUIKER 


și DUANE SWIERCZYNSKI 


izionar al serialului CSI 


$ UNIVERS 


ANTHONY E. ZUIKER 
& 
DUANE SWIERCZYNSKI 


NIVELUL 26 
ORIGINILE RĂULUI 


www.virtual-project.eu 
Traducere din engleză şi note de 
ANDREEA STANESCU 


Coperta 
Creative direction by Mark Ecko 


ANTHONY E. ZUIKER with DUANE SWIERCZYNSKI 
Level 26: dark origins 
© 2009 by Anthony E. Zuiker 


© Sorin Alexandrescu şi David Brent pentru opera lui Mircea 
Eliade. 


EDITURA UNIVERS 


Bucureşti 2010 


Pentru Susan Kennedy, 
noua mea parteneră la fărădelegi 


PROLOG 


Darul 
Roma, Italia 


Monstrul era cuibărit pe undeva prin biserică şi agentul ştia că 
în sfârşit îl prinsese. 

Îşi scoase ghetele cât se poate de încet şi le puse sub măsuţa 
de lemn din pridvor. Ghetele aveau talpă de cauciuc, dar până şi 
cauciucul putea face zgomot pe podeaua de marmură. Până 
acum monstrul nu-şi dăduse seama că fusese urmărit - cel puţin 
asta era părerea agentului. 

Agentul îl urmărea pe monstru de trei ani. Nu existau poze ale 
monstrului, nicio dovadă fizică. A-I prinde era ca şi cum ai încerca 
să prinzi în pumn un firicel de fum. Forţa gestului nu-l face decât 
să dispară şi să se formeze în alt loc. 

Vânătoarea îl purtase în întreaga lume: Germania. Israel. 
Japonia. Statele Unite. Şi acum aici, la Roma, într-o biserică din 
secolul XVII în stil baroc, cu numele Mater Dolorosa, expresia 
latină care înseamnă „mamă îndurerată”. 

Numele se potrivea. Interiorul bisericii era dezolant. Ţinând 
revolverul cu ambele mâini, agentul se mişcă în cea mai mare 
linişte pe lângă pereţii îngălbeniţi. 

Un bilet lipit pe uşă anunţa că biserica este închisă publicului 
pentru renovare. Agentul ştia suficientă italiană cât să priceapă 
că se restaura fresca de pe cupolă, veche de patru sute de ani. 

Schelărie. Dezolare. Umbre. Era un climat propice pentru 
monstru. Nu-i de mirare că-l alesese, chiar dacă era şi un spaţiu 
sacru, de venerare. 

Agentul ajunsese la concluzia că monstrul nu avea nicio limită. 
Chiar şi în vreme de război, bisericile şi templele erau 


considerate loc de refugiu - adăposturi pentru cei care caută 
alinarea lui Dumnezeu în cele mai negre momente. 

înaintând printre pilonii de metal, pe sub schele, agentul ştia 
că monstrul era acolo. O simțea. 

Agentul nu credea în lucruri supranaturale; nu avea pretenţia 
că ar fi vreun medium. Dar, tot vânându-l, se convinsese că 
poate să prindă sălbatica lungime de undă a monstrului. Acest 
dar îl adusese mai aproape de monstru decât pe oricare alt 
investigator - dar îşi avea preţul său. Cu cât îşi coordona mintea 
cu nebunia monstrului, cu atât mai mult pierdea contactul cu 
ceea ce însemna sănătatea mentală. In ultima vreme începuse să 
se întrebe dacă această urmărire de unul singur nu avea să-l 
omoare în curând. Işi alungase gândul acesta. 

Agentul îşi venise în fire când văzuse cea mai recentă victimă, 
la numai câteva străzi mai încolo. Imaginea sângelui, a pielii 
sfâşiate, a viscerelor aburinde în aerul rece al nopţii şi a 
mărgelelor de grăsime atârnate de muşchii dezgoliţi, câteva clipe 
mai târziu, avea să-i facă pe primii poliţişti să vomite. Nu şi pe 
agent, care îngenunchease şi simţise un zvâcnet de adrenalină 
când atinsese corpul prin latexul gros al mănuşii şi constatase că 
încă era cald. 

Însemna că monstrul era prin apropiere. 

Agentul ştia că nu s-ar fi îndepărtat prea mult; monstrului îi 
plăcea la nebunie să se ascundă şi să savureze detaliile 
ulterioare crimelor sale. Se ştia chiar că stătea ascuns prin jur în 
vreme ce oamenii legii îi blestemau numele. 

Aşa că agentul se dusese nu prea departe de cadavru şi îşi 
lăsase mintea să rătăcească. Fără deducţii logice, fără speculaţii 
raţionale, fără intuiţie, fără bănuieli. In loc de toate astea, 
agentul se gândise: Eu sunt monstrul; încotro o apuc? 

Îşi plimbase privirea peste acoperişurile caselor, zărise cupola 
lucitoare şi ştiuse pe loc. Acolo. Am să merg acolo. Nu exista 
crâmpei de îndoială în mintea agentului. Totul avea să se încheie 
în seara asta. 

Acum înainta încet, fără a scoate niciun sunet, printre băncile 
din strană şi picioarele de metal ale schelelor, cu arma aţintită şi 
toate simţurile la pândă. O fi monstrul fum, dar chiar şi fumul 
arată într-un fel, are un anumit miros şi gust. 

* 


Monstrul privi în jos, la creştetul vânătorului său. Se afla sub o 


schelă stropită cu vopsea, agăţat de spaţiile dintre scânduri cu 
degetele de la mâini, subţiri şi puternice, şi cu degetele de la 
picioare, la fel de pline de forţă. 

Aproape că-şi dorea ca vânătorul său să se uite în sus. 

Mulţi îl urmăriseră pe monstru de-a lungul anilor, dar nimeni ca 
acesta. El era special. Diferit. 

Şi, cumva, cunoscut. 

Aşa că monstrul îşi dorea să-i mai privească o dată chipul, în 
carne şi oase. Nu că n-ar fi ştiut cum arată vânătorii lui. Monstrul 
avea suficiente fotografii cu ei toţi din timpul misiunilor, în curţile 
caselor proprii, pe drumul către benzinărie, când îşi duceau copiii 
la meciuri sau când cumpărau băutură de la magazin. Fusese 
suficient de aproape cât să-i clasifice după miros, după 
aftershave-ul pe care-l foloseau, după marca de tequila pe care o 
beau. Făcea parte din joc. 

Până nu de mult îl considerase pe acesta mediocru. Dar apoi 
bărbatul a început să-l surprindă pe monstru, să facă progrese pe 
care nimeni nu le mai făcuse, să se apropie cum nimeni nu mai 
reuşise. Suficient de mult, încât monstrul s-a văzut nevoit să 
renunţe la ceilalţi vânători şi să se concentreze asupra singurei 
fotografii pe care o avea cu acesta, să o privească îndelungat şi 
să încerce să-şi imagineze în ce consta slăbiciunea lui. Dar o 
fotografie nu-i totuna cu viaţa reală. Monstrul voia să-i studieze 
chipul cât încă îi putea gusta aerul, cât încă îi putea analiza 
atitudinea, inhala miresmele în nări. 

Apoi, monstrul avea să-l ucidă. 

* 

Agentul privi în sus. Putea să jure că văzuse ceva care se 
mişcase acolo sus, în întunecimea schelelor. 

Cupola de deasupra sa era o ciudățenie a arhitecturii secolului 
XVII. Era încadrată de zeci de vitralii care captau toată lumina de 
afară şi o proiectau către vârful cupolei, ca şi cum l-ar preamări 
pe Dumnezeu cu propria-i slavă. In lumina soarelui trebuie să fi 
fost spectaculoasă. Insă luna plină din noaptea asta dădea 
ferestrelor o lucire stranie, iar tot ceea ce se afla sub cupolă, de 
la bolți în jos, era învăluit într-o umbră sinistră. Un memento 
frapant al locului pe care îl are omul în univers - jos, în 
întunericul necunoscut. 

Cupola în sine era împodobită cu o panoramă a cerurilor, cu 
heruvimi plutitori, profeţi şi nori, parcă pentru a-l umili pe om şi 


mai tare. 

Aşteptare. 

Cu coada ochiului, agentul zări un fâlfâit alb şi auzi un scârţâit 
abia insinuat a ceva cauciucat. 

Acolo. În faţa altarului. 

* 

Vânătorul ăsta e buuuuun, se gândi monstrul în noua lui 
ascunzătoare. Vino şi găseşte-mă. Hai să-ți văd fața înainte să ti- 
o smulg de pe oasele craniului. 

* 

Tăcerea era absolută, aproape ca un lucru viu, pulsând, 
învăluind ca-ntr-o pânză biserica. Agentul se mişcă uşor, cu o 
mână peste cealaltă, urcând pe schelărie cât de silențios putea, 
cu arma aşteptând în tocul lateral, gata să fie trasă afară într-o 
fracțiune de secundă. Lemnul era neşlefuit, tăios sub degetele lui 
curioase; bârnele de susţinere se simțeau îmbâcsite cu firicele de 
mizerie şi oţel. 

Agentul se strecură sub o nouă platformă, încet, tot mai sus, 
uitându-se după orice reflexie sau indiciu care să-l trădeze pe 
monstru. Dar avea prea puţină lumină. Inspiră adânc, repede şi 
urcă încă un nivel, încercând cu disperare să vadă dincolo de 
margine imediat ce-şi expuse capul şi gâtul în necunoscut. Dacă 
ar reuşi să vadă... 

* 


Te văd, se gândi monstrul. Tu mă vezi? 
* 

Şi reuşi. 

Agentul văzu chipul monstrului pentru prima oară. Doi ochi 
precum mărgelele privindu-l de dincolo de o figură albă - ca şi 
cum cineva i-ar fi presat cu fierul de călcat încins toate 
trăsăturile... cu excepția ochilor. 

Apoi dispăru, ţâşnind în sus pe schelărie precum un păianjen 
ce se caţără pe plasă. 

Agentul renunţă la discreţie. Porni în urmărirea monstrului cu o 
viteză care-l surprinse şi pe el, săltându-se dintr-o singură 
mişcare peste căpriorii schelăriei şi sărind peste marginile 
plăcilor de lemn ca pe vremea cursurilor practice de la FBI, în 
Virginia. 

lată-l din nou: o fracțiune de imagine dintr-un picior alb, 
strecurându-se peste marginea unei plăci, numai două niveluri 


mai sus. 

Agentul urcă şi mai repede, frenetic. Monstrul se apropia de 
cupola cerească. Dar cerurile erau o fundătură. Nu exista altă 
ieşire în afară de calea de dedesubt. 

* 

Pentru prima oară în zeci de ani, monstrul simți frică 
adevărată. Cum de l-a simţit acest vânător? Cum de era aşa de 
lipsit de teamă încât să-l urmărească până aici sus? 

Chipul vânătorului părea altfel acum. Nu mai era un simplu om 
al legii care a mers pe o bănuială şi i-a ieşit. Asta era ceva nou şi 
minunat. Monstrul ar fi jubilat de încântare, dacă asta nu l-ar fi 
făcut să-şi încetinească urcarea. 

Pentru o clipă incredibil de lungă, monstrul rămase lipsit de 
orice idee privind ceea ce ar urma să se întâmple. Asta-i aminti 
de copilărie. Numai câţiva centimetri pătraţi de presiune aplicată 
pe trăgaciul vânătorului, şi traiectoria corectă a glonţului ar 
putea să încheie totul. Monstrul avea multe atuuri, dar nu era 
făcut dintr-un material antiglonţ. 

Aici o să se termine? Tu eşti cel ce-mi va aduce moartea? 

* 


Agentul aproape că pusese mâna pe el. 

Simţi tremurul platformei de lemn de deasupra - ultima 
treaptă a schelăriei înainte de cupolă. Agentul se repezi peste 
ultimii doi căpriori de susținere. Scoase arma. 

lată-l: lipit de cea mai de sus platformă. Pentru o clipă agentul 
îl privi prin întuneric direct în ochi, iar monstrul îi întoarse 
privirea. Între ei se simţi doar o bătaie a inimii, imposibil de 
scurtă şi totuşi foarte limpede - recunoaşterea originară dintre 
prădător şi pradă în punctul culminant, chiar dinainte ca unul să- 
şi adjudece victoria şi celălalt să se prăbuşească în moarte. 

Agentul trase de două ori. 

Dar monstrul nu sângeră. Explodă. 

Nu-i trebui mai mult de o fracțiune de secundă agentului ca să 
recunoască sunetul de sticlă spartă şi să identifice oglinda pe 
care o spărsese cu glonţul său - fără îndoială menită să-i ajute pe 
meşteri la restaurare. Greşeala putea fi fatală. Dar imediat ce se 
grăbi să tragă din nou, înţelese că monstrul fugise deja, îl auzi 
cum spărgea un vitraliu şi ieşea pe acoperişul bisericii. O ploaie 
de sticlă colorată se prăvăli peste el, făcându-i o crestătură sub 
ochi exact în clipa când, ridicându-şi arma, trase orbeşte prin 


spărtura colţuroasă din geam. Glonţul nu atinse nimic, ci se 
avântă către ceruri. Pe deasupra se mai auzi un tropăit estompat 
luând-o în jos pe cupolă... şi apoi nimic. 

Agentul se grăbi să coboare schela, dar în adâncul inimii ştia 
că-i inutil. Monstrul alerga în libertate pe acoperişurile Romei, un 
lujer invizibil de fum adiind în sus şi-n jos, nimic mai mult decât o 
urmă abia perceptibilă a faptului că fusese acolo vreodată. 


Partea întâi 


BĂRBATUL ÎN COSTUMUL CRIMEI 


Doi ani mai târziu 


Capitolul 1 


Undeva în America / Garderobă 
Vineri / 9.00 p.m. 


Individul sfrijit, ca o stafie, numit „Sqweegel” de către FBI, 
pedala febril la maşina de cusut a bunicii sale. Ţăcănitul maniacal 
răsuna ascuţit în mica încăpere de la etajul doi. 

TactactactactacTACTAC. 

TAC. 

TAC. 

TAC. 

Piciorul mic al lui Sqweegel, gol, apăsa pedala. Avea unghiile 
curățate şi lăcuite, la fel ca unghiile de la mâini. O lampă de birou 
îşi trimitea lumina pe chipul lui concentrat. Cu mâinile sale 
delicate împingea materialul mai departe, trimitea țesătura din 
jurul fermoarului direct în calea acului de fier, pe măsură ce 
acesta se înfigea şi ieşea din cusătură. Trebuia să o facă bine. 

Nu, râcâie chestia aia. 

Trebuia să iasă perfect. 

Măruntaiele încălzite ale maşinăriei emanau în cameră un 
miros de praf încins; sângele mirosea a bănuţi de cupru. 

Bucata de material încă mai era lipicioasă de la sângele negru, 
parţial uscat. Era un material rezistent, dar nu indestructibil. Işi 
prinsese fermoarul în ceva suficient de ascuţit încât să sfâşie 
cam doi centimetri şi jumătate din bucata de material ce îl ataşa 
de costumul de latex. Nu pierduse prea mult sânge; cel mult 
fuseseră zgăriate câteva straturi superficiale de epidermă. Şi 
totuşi, chiar şi asta era prea mult. Işi scosese bricheta din trusa 
cu unelte şi încălzise cu flacăra marginea metalului până ce orice 
rămăşiţă de piele de pe acesta dispăruse în totalitate. Nimic din 
sine nu trebuia să rămână în urmă. Apoi se întorsese acasă. 

lar acum repara ruptura. 

Ideea îl frământase tot drumul de întoarcere de la 


apartamentul curvuliţei, de la periferia oraşului. Înainte de a-l 
pune la loc în husă, Sgqweegel a încercat să niveleze la loc fâşia 
încreţită. Dar aceasta refuza să se supună. A închis husa şi a 
încercat să ignore acest detaliu. Dar s-a dovedit a fi imposibil. 
Bucăţica de material ce se iţea rebel din costum îi bântuia 
imaginaţia, precum un steag negru îngheţat, îndoit pe jumătate, 
sfârtecând atmosfera selenară lipsită de aer. Il sâcâia aşa de 
tare, încât abia s-a abținut să nu tragă pe dreapta ca să deschidă 
portbagajul şi să niveleze la loc fâşia. 

Şi-a înfrânat impulsul. Ştia că e o prostie. Şi mai ştia că în 
curând avea să ajungă acasă. 

Cum a închis uşa de la intrare după el, Sqweegel s-a repezit cu 
costumul în garderobă, unde se afla maşina de cusut. Trebuia să 
se ocupe de asta imediat. 

Sgqweegel folosea maşina de cusut a bunicii sale pentru că 
aceasta funcţiona impecabil, exact ca în ziua când a fost 
comandată de la Sears, catalogul Roebuck pe 1956. Era o 
Kenmore 58 şi costase 89,95 de dolari. Cosea la fel de bine şi 
înainte, şi înapoi, la lumina unui beculeţ încorporat. Nu avea 
nevoie decât să fie unsă puţin la piesele detaşabile şi de o 
curăţare temeinică a carcasei o dată la câteva săptămâni. Puţină 
atenţie oferită unui lucru, şi te va ţine o veşnicie. 

La fel şi costumul. 

Piciorul său mic se opri din pedalat. Acul alert mai parcurse un 
ultim ciclu şi apoi rămase nemişcat. Se aplecă asupra lucrării 
până ce ochii îi ajunseră la câţiva centimetri de material. Işi 
admiră dibăcia. 

Gata. 

Nicio ruptură. 

Acum era vremea să curețe tot sângele nenorocitei de curve. 


Capitolul 2 


Baia / Dressingul 


Sqweegel îşi frecă mâinile cu fulgi de săpun, urmărind vârtejul 
de apă rozalie creat pe fundul căzii albe, de porțelan. Incă o viaţă 
tristă se dusese pe apa sâmbetei. Dar acest sacrificiu avea să 
pregătească sosirea a ceva nou. Ceva minunat. Îi dădea fiori de 
încântare numai să se gândească la asta. 

Acum însă se impunea aplecarea asupra unor chestiuni ceva 
mai pragmatice, precum îndepărtarea părului. _ 

Lama lui Sgqweegel era curată, apa fierbinte. Işi înmuiase deja 
pielea cu ulei vegetal - niciodată cu spumă de bărbierit. Aşa ceva 
ar fi ca şi cum te-ai apuca să tunzi iarba pe sub un strat de 
zăpadă gros de vreo cincisprezece centimetri. Trebuia să vadă ce 
face. Fiecare centimetru pătrat. 

De sus până jos. Mai întâi zonele expuse: Scalp. Faţă. Gât. 
Antebraţe. Piept. Picioare. 

Se oprea după fiecare trecere a lamei pentru a o ţine sub jetul 
de apă. Tuleie infime şi fragmente microscopice de piele moartă 
se învârtejeau în rozeta de scurgere înainte de a dispărea. 

Apoi, subsuorile. Pulpele. Gleznele. 

Răzuire. Oprire. Clătire. Scurgere. 

Urmă cea mai dificilă - dar şi satisfăcătoare - etapă a 
procesului: înlăturarea pilozităţii de pe organele genitale şi din 
jurul anusului. Pentru o executare corectă a acestei acţiuni, 
trebuia să tragă de scrot până ce acesta se întindea perfect, 
pregătit pentru trecerea lamei. Poziționarea lua timp - uneori 
până la cinci, şase minute. Trecerea lamei era, dimpotrivă, 
întotdeauna fermă, deliberată, atentă. 

Pentru a-şi rade zona din jurul anusului era nevoie de o poziţie 
şi mai complexă. Cu labele picioarelor în sus, sprijinite de 
peretele faianţat al băii, cu torsul aplecat în faţă, pentru acces 
mai bun. Într-o mână se sprijinea, cu cealaltă ţinea lama. Părea 


că baza coloanei sale vertebrale era rabatabilă şi că se putea plia 
de la jumătate. Ritualul era acelaşi: Răzuieşte. Pauză. Clăteşte 
sub un jet de apă caldă. Nu se grăbea, ci rămânea în această 
poziţie uneori chiar şi minute întregi înaintea unei noi treceri a 
lamei. 

Cu cât îndepărta mai mult păr, cu atât se simţea mai calm şi 
menţinerea poziţiei devenea tot mai uşoară. Se simţea tot mai 
aproape de puritate. 

Se simţea tot mai aproape de izbăvire. 

Apoi, în camera cealaltă, Sqweegel deschise frigiderul - care 
era ţinut la cea mai mică temperatură posibilă - şi extrase de 
acolo patru batoane şi jumătate de unt. Încercase din răsputeri 
să mai economisească, să reducă necesara cantitate la patru, 
dar jumătatea suplimentară chiar era obligatorie. Cinci ar fi fost 
prea multe, şi oricum era o soluţie. 

Patru batoane erau cantitatea ideală; în fiecare pachet găseşti 
patru batoane. Ceea ce înseamnă că la fiecare opt pachete 
trebuia să mai ia un pachet în plus, pentru jumătăţi. 

Se strădui să nu se gândească prea mult la jumătatea de 
baton. O să găsească el într-o bună zi o rezolvare şi pentru 
jumătatea de baton. 

Deschise cu atenţie ambalajul de hârtie al primului baton, îl 
împărţi în două cu mâinile şi începu să se frece pe piept şi pe 
umeri - mai întâi partea cea mai mare a corpului - şi apoi 
continuă cu extremităţile. Pentru fiecare membru era nevoie de o 
jumătate de baton, la fel şi pentru zona inghinală şi anus. Nivelul 
untului întins pe întregul său corp trebuia să fie egal. Fără culmi, 
fără văi. 

Ultima bucată de unt - aproximativ un sfert din ultima 
jumătate de baton - a fost distribuită pe partea costumului care 
acoperă tălpile. Ca să ajungă la cantitatea corectă exersase 
enorm. 

Acum costumul. 

Se opri pentru o ultimă verificare în ansamblu. Costumul era 
întins pe o bucată de folie pe podeaua acelei încăperi curate, pe 
care o dezinfectase din nou în ultimele zile. 

Nicio gaură, nicio zonă cu materialul subţiat. Părţile 
componente ale celor trei fermoare - lanţurile, dinţii, cursoarele, 
capetele de bandă, piedicile din capăt - erau într-o condiţie 
optimă de funcţionare. 


Era gata. La fel şi el. 

Incepu să se strecoare în costum, proces studiat, lent şi precis. 
Cine l-ar fi văzut l-ar fi putut asemăna unui gândac subţire, înalt 
de 1,67 m, de vreo 57 kg, ce se înveleşte cu o crisalidă albă, 
subţire, făcută pe comandă pentru corpul său insectoid. Şi asta 
dacă cineva ar avea răbdare să urmărească întregul proces, care 
se desfăşură de-a lungul a aproape două ore. Nu se cronometră. 
Se concentră doar asupra sarcinii principale. lar jumătatea de 
baton chiar conta. Curăţarea. Plasticul. Rasul. Cele patru batoane 
şi jumătate de unt. Costumul. 

Toate duceau la asta. 

Se întoarse către oglindă lent, amânând satisfacția cât de mult 
putea, dar era greu acum, atât de greu. Işi înălţă braţele subţiri 
în aer ca şi cum ar fi proslăvit ceva ce trăia în spaţiu. 

Se întoarce, se întoarce, se întoarce, nu mai aude decât 
plăpânda bătaie a inimii ce-i loveşte colivia coastelor. 

Într-un final, oglinda îi cuprinde imaginea. 

Ah, iată-/. 

Nimeni. 


Capitolul 3 


Filmoteca / Sala de vizionare 


Sgweegel cobori două serii de trepte în subsolul lui întunecat. 
Tencuiala de pe pereţi căzuse pe alocuri, lăsând să se vadă 
stinghiile subţiri de lemn de pe dedesubt. Întotdeauna îi 
aminteau de mănunchiul de coaste care apare prin hoitul sfâşiat 
al unui monstru imens. Un animal care a fost înghiţit de un alt 
animal, mai mare şi mai feroce. 

Ar fi vrut să-şi treacă degetele peste stinghiile de lemn, 
întocmai ca-n copilărie, dar o aşchie în acest moment ar fi 
însemnat un alt drum la maşina de cusut. Şi era prea nerăbdător 
să vadă filmul la care se gândise. Era vechi de peste zece ani, 
dar se gândise la el neîncetat încă de la prima scânteie. Imaginea 
îi apăruse din senin în minte, neaşteptată. 

Târziu după aceea şi-a dat seama de ce. Fiindcă era un semn. 

Dar aşa funcţiona mintea lui Sgweegel. Făcea conexiuni 
subconştiente care mai târziu aveau să-i ajute în misiune. 

Cea mai importantă misiune a vieţii sale pe pământ. 

La subsol, aerul nu mirosea numai a moarte, ci a morţi, mai 
multe morţi ce se luptă între ele. Un iz dulce, cu note aromate, 
reunite cu multă migală în ultimele decenii. Nicăieri pe pământ 
nu mai mirosea aşa; în niciun alt loc nu ar avea cum. Era un aer 
care intoxica instantaneu. 

Păşi într-o încăpere mică, chiar la primul nivel. În cameră erau 
dispuse rafturi de lemn făcute pe comandă, iar aproape fiecare 
centimetru pătrat de raft era înţesat cu role de film de 8 mm. 

Işi lăsă degetul cel mare, osos, acoperit de latex să alunece 
peste etichete: 


Târfa roşcată înainte de nuntă 
17/4/92 


A 


Numai textul imprimat pe etichetă îi şi aduse în minte 


crâmpeie de amintiri: rochia de dantelă albă-ivorie, ruptă, 
murdărită, făcută sul şi aruncată în colţul încăperii de jos, din 
pivniţă. Mireasa palidă tremură, imploră să ştie cu ce a greşit, 
zbătându-se să se elibereze din chingi. Sqweegel îi spune Nu știi 
ce-i aia puritate. E o bătaie de joc să porți rochia asta, aşa că o 
să-ţi arăt eu ce înseamnă să stai gol dinaintea lui Dumnezeu... 

Şi apoi o altă etichetă, un alt rând de amintiri: 


Curva ştiristă orgolioasă 
11/9/95 


O, de ea Sqweegel îşi amintea în detalii vii. Crezuse că seria 
asta înfiorătoare de crime nerezolvate o s-o ajute să dea lovitura. 
Rating. Contract pentru o carte. Se lăudase la colegi că ea avea 
să rezolve cazul, că-l va face să fie brandul ei propriu şi personal. 
Îi trebuia o lecţie de umilinţă, iar Sgweegel nici că putea să fie 
mai fericit să i-o ofere - propria ei cameră înregistra părţi ale 
corpului ei pe care nu le mai văzuse vreodată. Părţile suculente, 
murdare, ascunse, luminate şi filmate profesionist, trimise prin 
poştă la redacţie pentru telespectatorii ei, să le vadă... 


Mama egoistă, care îşi ignora copilul 
30/3/97 


Arunci cu forța o viaţă în lumea asta, ca apoi să-i întorci 
spatele? la să-ți arăt ce se-ntâmplă când Dumnezeu îti întoarce 
ție spatele, femeie. 

Degetul său se opri într-un final pe cea căutată: 


Domnița rea de muscă a senatorului 
7/28/98 


Sgweegel trase cutia cu rola de pe raft şi merse cu ea în sala 
de vizionare aflată la următorul nivel, de dedesubt. Era un 
minicinema perfect izolat fonic, creat cu mult înainte ca astfel de 
chestii să fie la modă. Fără discuri digitale, nici măcar un video- 
player: nimic nu era mai grozav decât perindarea brută a 
imaginilor pe film, cu o viteză de douăzeci şi patru de cadre pe 
secundă. 

După ce fixă rola de film în proiector şi îi dădu drumul să 
ruleze, Sqweegel se aşeză într-un fotoliu de piele jerpelit aflat 
chiar în mijlocul încăperii şi se lăsă scăldat de imaginile 


proiectate pe pânză. = 

Lui Sgweegel i se tăiase răsuflarea de nerăbdare. Işi eliberă din 
costumul crimei penisul şi începu să şi-l frece. La început, lent. 

Dar pe măsură ce filmul se derula, pumnul lui se plimba în jos 
şi-n sus cu mai multă nerăbdare, violent, fără ca ochii lui să 
părăsească pânza de proiecţie. 

De mult nu se mai uitase la ăsta. Uitase cât era de bun. 

Uitase cum arătau părţile ei interne. 

Sgweegel derulă înapoi şi reluă filmul de la început. Ştia că o 
să se uite la el de zeci de ori până la ivirea zorilor. 

Se uitase la atâtea imagini de urmărire în ultimele luni, încât 
chiar avea nevoie de puţină diversitate - o curăţare a palatului 
minţii, de orice fel. Pentru a-şi reaminti cine este şi ce este în 
stare să facă în numele Domnului. 

Numărătoarea inversă a filmului pâlpâi pe pânză: 10,9,8... 


Pentru a vedea filmul pe peliculă de 8 milimetri, 
trebuie să vă autentificaţi pe LEVEL26.com şi să 
introduceţi codul: snuff. 


Capitolul 4 


Detaşamentul de infanterie marină, 
Quantico / Cazuri Speciale 

Divizia / Camera de Război 

Luni / 7.30 a.m. EST! 


Pelicula de 8 milimetri pâlpâi pe rolă de câteva ori înainte de a 
dispărea din dreptul lentilei şi de a lăsa ecranul alb, gol. Nimeni 
nu scoase nicio vorbă, preţ de câteva clipe bune. O tăcere de 
mormânt învălui încăperea. 

Şi cine ar fi putut să-i învinuiască? 

Tom Riggins analiză feţele grupate dinaintea lui. Cu câteva 
minute înainte fuseseră pline de nerăbdare. Erau entuziasmați că 
au fost convocați de legendara divizie Cazuri Speciale de la 
Quantico pentru această reuniune cu toate cheltuielile decontate, 
care nu fusese făcută publică. Unii dintre ei bravau, arătând că 
nu dădeau doi bani pe asta, însă Riggins îi ghicise. Curiozitatea îi 
omora. Conta pe acest lucru. 

Cu câteva minute în urmă arătau ca nişte elevi înainte de o 
teză. Concentraţi. Hotărâţi să reuşească. 

Dar acum... 

Nu era vorba despre nişte simpli poliţai şi criminalişti. Indivizii 
adunaţi aici erau crema cremei, selectaţi de cea mai 
profesionistă divizie responsabilă cu aplicarea legii din ţară. Dar 
pentru Riggins - un bărbat de vreo cincizeci de ani ai cărui 
muşchi supli, tari trădau un fost campion la categoria mijlocie - 
erau doar o adunătură de puşti cu ochi blânzi, unii dintre ei încă 
însemnați cu cicatrice de la acnee. Nimic nou sub soare. Toţi cei 
de la Cazuri Speciale începuseră să aibă mutre ridicol de tinere 
pe la începutul anilor '90, pe când lucrurile au căpătat amploare 
şi Riggins şi-a dat seama că are să fie un veteran la Cazuri 
Speciale. 


1 Eastern Standard Time, ora locală pe Coasta de Est. 


— Aţi urmărit una dintre crimele lui Sgqweegel, spuse Riggins. 
Un psihopat care a împuşcat, a violat, a mutilat, a otrăvit, a ars, a 
strangulat şi a torturat aproximativ cincizeci de femei din şase 
ţări de-a lungul a peste douăzeci de ani. 

Două decenii, se gândi Riggins. Monstrul şi-a început grozăviile 
pe vremea când oamenii din încăperea asta încă-şi mai îndesau 
pacheţelele cu mâncare în ghiozdane pentru prima zi de şcoală. 

Continuă: 

— Sqweegel este un asasin extrem de răbdător. Nu se 
grăbeşte de la o victimă la alta şi dedică un număr aproape 
inuman de ore pregătirii. Vedem care au fost paşii până la 
comiterea crimei abia după ce a acţionat. Sunt cazuri când 
munca pregătitoare se întinde pe /uni de zile. 

Riggins îşi roti privirea prin cameră. Păreau să-l urmărească - 
sau, cel puţin, dădeau din cap atunci când trebuia. Dar îşi dădea 
seama că mintea lor era tot la secvenţa de film abia vizionată. 

Unii dintre ei chiar clipeau des, ca şi cum pleoapele ar fi putut 
să le şteargă imaginile de pe retină. 

Multă baftă, copii. 

Secţia Cazuri Speciale se născuse din Departamentul de 
Justiţie şi ViCAP? pe la mijlocul anilor '80. Se ştiau public multe 
despre  ViCAP, o reţea computerizată care încearcă să 
înregistreze şi să compare crimele în serie. ViCAP putea fi utilizat 
ca sursă de poliţişti şi agenţi secreţi de oriunde. Însă erau câteva 
cazuri pe care niciun departament de poliţie, nici măcar FBl-ul, 
nu avea pregătirea să le rezolve. Nu aveau voinţa să le rezolve. 

Atunci erau pasate către Cazuri Speciale. 

Riggins ştia mai bine decât oricine că rata de schimbare a 
oamenilor aici, la Cazuri Speciale, era uluitoare: agenţii rezistau 
între 48 de ore şi şase luni, maximum. Un an sau doi însemna o 
cursă „lungă” spectaculoasă, dar în general se sfârşea cu 
sinucidere, înnebunire sau sedare. De la Cazuri Speciale n-ai cum 
să mai ajungi să faci şi o altă carieră. Ajungi pe modulul de 
supravieţuire. 


2 Violent Criminal Apprehension Program, o bază de date naţională destinată 
colectării, confruntării şi analizării infracţiunilor violente, plecând de la 
particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori. Cazurile 
examinate de ViCAP includ tentative de crimă sau crime, rezolvate sau nu, 
mai ales cele care presupun răpiri, persoane dispărute, cadavre neidentificate 
şi cazuri de viol. 


Cazuri Speciale era o divizie puţin cunoscută, care levita 
undeva sub radarul publicului american. Puţine publicaţii au scris 
despre cazurile de aici. Nu se făceau emisiuni televizate despre 
ele. Despre cazurile lor nu se discută la petrecerile cu ştaif din 
L.A., din capitală sau din Manhattan. Se lucrează la cazuri despre 
care majoritatea cetăţenilor n-au habar, nici n-ar vrea să aibă 
habar vreodată şi cu siguranţă nu ar vrea să creadă că sunt 
posibile. 

Dacă ar crede, n-ar mai ieşi din casă. 

Nu că ar fi prea în siguranţă acasă. Un procent ridicat dintre 
chestiile cu adevărat urâte s-au întâmplat în spatele uşilor 
închise prin mai toată ţara. Ca tipul care a aflat că soţia lui îşi tot 
făcea de cap cu un fost coleg de facultate, motiv pentru care a 
străpuns-o cu o crosă de golf, din anus până în gât. Laboranţii s- 
au minunat numai de ce forţă i-a trebuit individului ca să împingă 
metalul prin întregul ei corp, prin muşchi şi oase. 

Apoi rockerul de cincisprezece ani care a scotocit prin toată 
casa după Vehicular Homicide, jocul video pe care îl juca ore în 
şir pentru a-şi satisface pornirile. A căutat, a căutat, a căutat, dar 
nici urmă de joc. Şi-apoi au venit bunicii să facă pe gri/uliii cu el, 
spunându-i că ei au aruncat jocul ăla oribil la gunoi, pentru binele 
lui, şi că el avea să meargă într-un loc special care îl va ajuta. 
Puştiul a ieşit din cameră, dar s-a întors cu o bormaşină şi a 
început să le sondeze canalele auditive, unul câte unul: direct 
prin aparatul auditiv în cazul bunicului, veteran din Războiul din 
Coreea. Nu mă auziți, niciodată nu mă ascultați! se pare că le 
striga în timp ce sângele şi bucățele din creier au început să-l 
împroaşte. 

Riggins ar fi fost în stare să înşire cazuri toată noaptea. Bucăţi 
de cadavru în borcane de compot. Sclavele gravide din temniţă. 
Sperma din scutecul bebeluşului. 

Astea erau chestii la care nimeni în toate minţile nu şi-ar fi 
dorit să se gândească mai mult decât câteva secunde. 

Astea erau chestii pe care el le purta în minte tot timpul. 

Avusese de-a face mult timp cu partea cea mai întunecată a 
făpturii umane. 

Dar cazul de faţă, secvențele snuff pe care tocmai le 
urmăriseră... 

Ei bine, aproape că înţelegea tăcerea. 


Capitolul 5 


Lui Tom Riggins nu-i plăcuse niciodată sala de întruniri de la 
Cazuri. Semăna prea ostentativ cu o sală de la facultate: 
lunguiaţă, cu bănci de lemn pe patru niveluri. Riggins stătea în 
fundul sălii, în faţa a trei monitoare. Erau color, HD, monitoare 
inteligente, de nouă generaţie, prin care se puteau muta fişiere, 
mări fotografii şi actualiza datele de pe teren printr-o simplă 
atingere. 

Ceea ce-l făcea să pară a fi un profesor care li se adresează 
elevilor. 

La 53 de ani, Riggins se încadra în rol. Purta haine închise la 
culoare, în nuanţe neutre, care se asortau cu conduita lui 
generală. Singura nuanţă deschisă la culoare din ţinuta lui era 
legitimaţia albă, invariabil atârnată de buzunarul hainei. Riggins 
era la Cazuri de mai mult timp decât oricine. Şi cu ce se alesese? 
Cu trei divorţuri şi cu două fiice care-l urau de moarte. Un 
apartament în care nu ajungea niciodată, înţesat de cărţi pe care 
nu le citea niciodată şi o mână de CD-uri pe care nu le asculta 
niciodată. Şi începuse să bea, pe deasupra. 

Işi drese glasul: 

— Sqweegel este un criminal de nivel 26 - cel mai înalt nivel 
pe care-l ştim şi cam cu patru niveluri mai sus decât ceea ce ştie 
restul lumii. 

Asta le reţinu atenţia. Criminaliştii din încăpere ştiau totul 
despre aşa-numita Scară a Răului, care ierarhiza criminalii de la 
cele mai joase niveluri (cazul omorurilor justificabile, ale 
amanţilor geloşi, ale adolescenților abuzaţi care s-au răzbunat) 
până la cele mai înalte (criminalii torţionari, teroriştii, criminalii 
cu comportament sexual deviant). Mark David Chapman, 
bărbatul care l-a împuşcat pe John Lennon, abia dacă atinge 
nivelul 7 - este, propriu-zis, un ucigaş narcisist. Ed Gein, care şi-a 
ucis, fiert şi mâncat victimele, după care le-a tăbăcit pielea ca să- 
şi facă abajururi pentru lămpi, este clasat la nivelul 13. Ted 


Bundy este de nivelul 17, iar Gary Heidnik şi John Wayne Gacy 
stau amândoi pe nivelul 22. Din câte ştiau oamenii, mai rău de 
atât nu se putea. 

Dar în ultimii douăzeci de ani, secţia Cazuri Speciale dăduse 
peste nişte criminali atât de cumpliţi, încât au fost nevoiţi să mai 
adauge trei noi trepte care atestă faptul că abilităţile şi metodele 
folosite de astfel de ucigaşi le depăşesc cu mult pe cele ale lui 
Heidnik ori Gacy. Predilecţiile lor trec de tortură şi viol; se cred a 
fi zei răzbunători care cutreieră pământul stăpâniţi de o putere 
aproape supraomenească pentru a-şi hărţui şi a-şi pedepsi 
victimele, pe care le consideră fiinţe inferioare. 

Cei mai mulţi dintre aceşti agenţi tineri nu puteau decât să-şi 
imagineze astfel de ucigaşi de aşa-numit Nivel 25. Indivizii 
aceştia erau atât de rari şi apăruseră atât de recent, încât nu 
apucaseră să intre în manuale. 

Şi acum, practic, Riggins venea să le spună că exista ceva pe 
lume și mai rău. 

Cineva ale cărui capacităţi chiar erau supraomeneşti. 

Riggins le acordă câteva clipe pentru ca numărul 26 să poată 
să li se întipărească în minte; după care continuă: 

— Echipe de specialişti în criminalistică din Israel, Egipt, 
Germania şi Japonia au încercat să-l dea pe mâna legii. Numai 
Quantico a trimis douăzeci de agenţi secreţi pe urmele lui. Cu 
toţii au eşuat. Are o inteligenţă ieşită din tipare şi niciodată nu a 
lăsat vreo urmă de probe fizice. 

Abia asta stârni în cele din urmă reacţia pe care o voia Riggins: 
scepticism. La urma urmei, probele fizice erau hrana lor, 
reprezentau fundamentul profesiei lor. A spune că nu există nicio 
probă fizică era ca şi cum i-ai spune unui contabil: scuze, dar fără 
numere. 

O criminalistă tânără - din San Francisco, credea Riggins - luă 
cuvântul: 

— Nici măcar o urmă, în peste douăzeci de ani? Cum e posibil 
aşa ceva? 

— Bănuim că Sqweegel poartă un costum... ca un soi de 
prezervativ mulat pe corp, care-l acoperă complet şi astfel îl 
ajută să nu fie identificat în vreun fel. 

— Un prezervativ mulat pe corp? repetă San Francisco. Chiar şi 
aşa, trebuie să fie câteva elemente lăsate în urmă ale... 

— Nimic, spuse Riggins. De fiecare dată când se iveşte câte un 


caz despre care bănuim că e opera lui Sqweegel, trimitem un 
batalion la faţa locului şi oamenii pun în punguţe tot ce nu este 
țintuit sau sudat. Nu am reuşit să găsim nicio urmă biologică a 
lui. Nici pic de sânge sau de umori corporale de orice fel, niciun 
fir de păr. Nici măcar o celulă epidermică rătăcită. 

Un alt criminalist - unul din Chicago - întrebă: 

— Şi cum se face legătura cu victimele, dacă nu lasă nicio 
urmă? Nu de alta, dar pare a fi un fel de sperietoare pe care 
cineva ne-o serveşte ca să scape de nişte cazuri nerezolvate. 

— De-ar fi aşa! replică Riggins. Nu, ştim ce face Sqweegel 
pentru că lui îi place să ne spună. ŞI, din când în când, ne mai 
trimite şi câte o dovadă. 

— E mândru de el. Se dă mare, completă femeia din San 
Francisco. 

— Da. Şi spre deosebire de alţi criminali în serie, Sqgweegel nu 
caută atenţia presei. E mulţumit doar să ne arate novă ce face. 
Este opera vieţii lui şi pe noi ne consideră - mai exact pe cei de 
la Cazuri Speciale - cronicarii lui. 

— Sqweegel, repetă un criminalist din Philadelphia. Vocea lui 
purta o notă de amuzament. De unde a apărut numele? E un fel 
de glumă a Cazurilor Speciale? 

— Nu, spuse Riggins. Numele vine de la una dintre crimele lui 
mai vechi - prin 1990, pe când încă mai experimenta. Nimic nu-i 
place mai mult decât o scenă a crimei atipică. Să lovească unde 
te aştepţi cel mai puţin. Să zicem, într-o spălătorie auto 
aglomerată, în plină zi senină de vară. 

Toţi ochii îl urmăreau. Ca nişte copii ce-şi aşteaptă povestea de 
seară. O spălătorie? 

— Mama bagă maşina în spălătorie, continuă Riggins, copilul, 
de vreo patru ani, stă în faţă. Îi place la nebunie la spălătorie şi 
vrea să se uite la perii şi la rolele alea mari şi pufoase şi la toate. 
Ei, cam la jumătatea timpului de spălare, echipa aude ţipete. 
Ţipete groaznice, de agonie, care acoperă zgomotul maşinăriilor 
din spălătorie. Nimeni nu-şi poate da seama de unde dracu' se 
aud. Blochează restul maşinilor să nu mai intre, opresc toate 
aparatele. În momentul acesta, maşina cu mama şi copilul este 
aproape ieşită din spălătorie, portiera şoferului este întredeschisă 
şi pe ea se scurge şampon amestecat cu sânge. Managerul 
spălătoriei se panichează, îşi pune angajaţii să blocheze şi 
intrarea, şi ieşirea - în mod clar, monstrul care a făcut asta e încă 


înăuntru. Cheamă poliţia. Mama pur şi simplu nu mai e. E 
măcelărită atât de mărunt, încât şi după săptămâni întregi am 
mai găsit bucăţi din ea prin maşină. Copilul, neatins. A stat pe 
scaunul din faţă şi a văzut toată grozăvia. Până la acel punct, era 
singurul om care îl văzuse pe Sqweegel şi supravieţuise. Aşa că l- 
am interogat. L-am rugat să-l descrie pe omul din spălătorie. Nu 
mai putea să zică decât „sgweege!”. Sqweeeeeeeegel. Imita 
sunetul auzit în timp ce asista la moartea mamei sale. 

Riggins îşi aruncă ochii prin încăpere, după care zise: 

— Şi a rămas cu numele ăsta. 

După o pauză de câteva momente, criminalista din San 
Francisco puse o întrebare: 

— Aţi spus că angajaţii blocaseră ambele ieşiri. Cum a ieşit din 
spălătorie neobservat? 

— Nu a ieşit. 

— Sqweegel a rămas înăuntru? 

— Am descoperit că în noaptea de dinainte se ascunsese 
acolo. Probabil s-a furişat înăuntru chiar înainte de ora închiderii 
şi apoi s-a strecurat ca un vierme prin tuburi şi furtunuri. A reuşit 
să-şi îndoaie corpul astfel încât să evite senzorii optici care în 
mod normal acţionează peria sau furtunul şi le pune în mişcare, 
precum şi sistemul de securitate al spălătoriei. Apoi şi-a răsucit şi 
şi-a chircit trupul sus, în rama metalică ce ţine la un loc 
aplicatorii de spumă şi bureţii. Abia dacă-i loc pentru o amărâtă 
de pisică acolo, dar cum-necum a reuşit să intre. Şi acolo a stat 
apoi timp de cel puţin 18 ore, nemişcat, chiar dacă în jurul lui au 
zumzăit şi s-au răsucit mii de chestii mişcătoare. 

Riggins a lăsat şi asta să le intre în cap şi apoi a continuat: 

— Atacul asupra mamei a avut loc pe la amiază. Cel mai 
probabil, Sqweegel a aşteptat ca victima să-i fie adusă pe banda 
rulantă a sistemului de curăţare. 

— Dar tot nu ne-aţi spus cum a fugit de acolo. 

Riggins parcă începea să se simtă puţin mai bine în legătură cu 
toată chestia asta acum. Câţiva dintre copiii ăştia - cea din San 
Francisco şi cel din Philadelphia - păreau curioşi din fire. 

— Sqweegel s-a ascuns în portbagajul maşinii. Sub mochetă, 
unde se ţine roata de rezervă... S-a încovrigat acolo, ca un făt în 
uterul matern, cu genunchii sub bărbie, cu coapsele bine lipite de 
piept, labele de la picioare trase înapoi într-o poziţie nefirească... 
şi a aşteptat. Bănuiala noastră e că a stat cel puţin o zi înainte să 


iasă de acolo: chiar acolo, la noi în garaj. Şi ştim asta doar pentru 
că ne-a lăsat un bilet. 

Privirile lor goale erau totalmente descumpănite. 

Ceea ce nu le spuse Riggins era că biletul fusese lăsat pe 
biroul lui. Asta îl îngrozise. Şi, să fie sincer, încă-l mai îngrozea. 

La fel ca ultima parte, pe care o împărtăşi clasei: 

— leri-dimineaţă am primit un nou mesaj de la Sqweegel. 


Capitolul 6 


Chiar Riggins deschisese personal coletul. O rolă de 8 milimetri 
împachetată într-o cutie standard Fedex. Pe etichetă scria: 
„DOMNIȚA REA DE MUSCA A SENATORULUI - 28/7/98”, titlul 
filmului proiectat cu câteva momente înainte. În film se arătau 
torturarea şi uciderea brutală a Lisei Summers, o femeie despre 
care se bănuia că avusese o legătură sentimentală cu un anumit 
senator al Statelor Unite pe la sfârşitul anilor '90. Povestea 
clasică. A 

Aşa opera Sqweegel. Işi depăna povestea respectând ordinea 
cronologică. Biletele scrise de mână, dovezile, casetele audio şi - 
ca în cazul de faţă - filmele erau alese şi trimise într-o ordine 
care pentru Sqweegel însemna ceva. Chiar dacă nimeni de la 
Quantico nu ştia ce anume. Ceea ce ştiau cu siguranţă era că 
sosirea unei noi role de film însemna că Sqweegel le semnaliza 
că începe altceva. 

— Coletul abia primit conţinea filmul pe care tocmai l-aţi 
vizionat, le explică Riggins. Ceea ce ne îngrijorează cel mai tare e 
faptul că sunt prea multe şi prea dese semnele din partea lui. Ne- 
a trimis un bilet acum o săptămână şi încă unul în săptămâna de 
dinainte. De obicei el aşteaptă cu lunile, uneori chiar ani de zile. 
Din nu ştiu ce motiv, ne zoreşte. 

— A luat-o la goană, interveni San Francisco. 

— Da, replică Riggins. După ce a petrecut câţiva ani prin 
străinătate, credem că s-a întors în America. Toate victimele au 
fost de pe Coasta de Est, numai trei în Manhattan. La doar o 
aruncătură de băț de unde staţi acum. Individul ăsta loveşte cu 
picioarele în uşa noastră din spate, doar-doar îi dăm puţină 
atenţie. Ei bine, i-am arăta noi atenţie, numai să nu apuce să 
curme încă o viaţă. Cea mai mare atenţie. 

Ce nu putea Riggins să spună adunării: undele de şoc 
ajunseseră până la cel mai înalt nivel din Departamentul de 
Justiţie în timp-record. Şi, în mod ciudat, se mai propagaseră şi în 


alte ramuri guvernamentale. 

In numai câteva ore însuşi ministrul apărării făcea presiuni 
asupra Cazurilor Speciale ca să încheie tărăşenia asta... imediat. 
Pe Riggins această paradă de forţe îl cam lăsase interzis. Da, 
asta era o ameninţare serioasă. Ideea că un criminal în serie de 
nivel 26 zburdă în libertate era terifiantă. Şi da, Sgqgweegel părea 
să fie gata să facă ceva mai amplu şi mai îndrăzneţ ca niciodată. 
Dar Sqweegel ucidea de multă vreme. lar noul mesaj nu explica 
oferta pe care fusese împuternicit să le-o facă celor prezenţi în 
această cameră. 

Dar trebuia să o facă. 

Acesta era sensul întâlnirii. 

— Sunteţi cei mai buni, spuse Riggins. Cei mai buni din ţară. 
Aşa că iată oferta, ca să ne înţelegem din capul locului: doborâţi 
monstrul ăsta şi veţi fi răsplătiți cu pachetul salarial complet pe 
viaţă. Şi cu un bonus de douăzeci şi cinci de milioane de dolari. 
Ştergerea completă a identităţii. Cazier curat şi un stil de viaţă la 
care cei mai mulţi dintre noi nu pot decât să viseze. Este o rampă 
de lansare şi, deopotrivă, plasa voastră de siguranţă poleită cu 
aur. 

Făcu o pauză ca să dea timp imaginii să se întipărească în 
minţile lor. 

— Aşadar, cine are curaj? 

Riggins aşteptă reacţia. 

Din nou, camera se umplu de o tăcere asurzitoare. Toţi păreau 
să fie încă şocaţi de lovitura-fulger dată de pelicula snuff 
vizionată şi de vorbele lui Riggins. Chipurile inexpresive se 
holbau unele la altele, într-un contact vizual desincronizat. 

Toţi încercau să abată privirile de la sine: se uitau unii la alţii 
ca nişte elevi care se roagă în gând ca unul dintre ei, măcar unul 
dintre ei, să ştie să răspundă la nenorocita aia de problemă de 
algebră. Sau, mai degrabă, care se roagă ca unul dintre ei, măcar 
unul dintre ei, să nu fie terifiat de ceea ce tocmai văzuseră pe 
ecran. 

Riggins aşteptă, dar ştia ce se întâmplase cel mai probabil. 
Umblase vorba. Atunci când fuseseră convocați de acasă, 
începuseră să vorbească între ei, deşi primiseră ordine precise să 
nu scoată niciun cuvânt despre călătorie. 

Poate că şi numele „Sqweegel” a intrat în discuţie - era foarte 
posibil ca unii dintre colegii sau şefii lor să fi participat la câteva 


urmăriri mai vechi ale monstrului. Se aflau aici pentru că erau 
nişte tineri cu mintea ageră; câţiva dintre ei probabil că puseseră 
totul cap la cap. 

Şi la un moment dat în ultimele douăsprezece ore, probabil că 
se găsise unul care să îşi dea seama că toţi agenţii care 
conduseseră operaţiunile în cazul Sqweegel erau fie morţi, fie 
sfârşiseră la terapie intensivă, făpturi distruse, în care abia dacă 
se mai puteau recunoaşte trăsături umane. 

Aşa că, în cele din urmă, Riggins primi rezultatul la care se 
aştepta, chiar dacă superiorii îi ordonaseră să treacă prin toate 
procedurile: nimeni nu primi oferta. 

Lui Riggins îi venea să urle la ei. Să azvârle cu cana de cafea. 
Să o facă ţăndări într-unul dintre capetele lor de studenţi tinerei 
clociţi în Ivy League. Să-i întrebe de ce au venit, dacă în realitate 
nu vor să se bage. 

Dar nu. N-ar fi câştigat nimic. 

Chiar şi Riggins trebuia să recunoască faptul că oferta ţinea de 
absurd. Întocmai cum guvernul arunca mormane de bani pe 
probleme pe care doar se prefăcea că le înţelege. Ce dracu’, cu 
ce te ajută să ai toţi banii de pe lume dacă e să sfârşeşti mort... 
sau mai rău. Nu de alta, dar asta e o certitudine când vorbim 
despre Sqweegel. 

Era un prădător de oameni ca nimeni altul. Era la fel de letal ca 
un cuţit înfipt în craniu, dar imaterial ca o fantomă. 

Un singur om era cât de cât calificat pentru acest caz. Singurul 
om care s-a uitat în ochii lui Sqweegel şi a reuşit să scape după o 
asemenea întâlnire. 

Acelaşi om care niciodată, dar niciodată nu avea să accepte 
cazul. 


Capitolul 7 


Clasa se golise, elevii plecaseră de mult spre casă. Riggins se 
întrebă dacă nu cumva reuşise să zguduie încrederea în sine a 
celor mai pricepuţi criminalişti de pe cele două coaste ale 
Americii. Nimănui nu-i place să recunoască atunci când nu e în 
stare să facă faţă, atunci când un caz îl sperie prea tare. 

Riggins ştiuse că e o idee proastă de la bun început. Ar fi 
trebuit să-şi asculte propriul instinct, nu pe al superiorilor. Dar nu 
era nici vina lor. La rândul lor, acționau conform ordinelor primite 
de sus. 

Constance Brielle se apropie, îşi puse mâna pe umărul lui 
Riggins, strângându-l uşor: 

— Sunt în hol, aşteaptă. 

— Foarte bine, răspunse Riggins. Bestial. Nu aşa ziceţi voi, 
puştii? 

— Mi-e greu să-ţi zic, Tom. Nu mai fac parte dintre puşti de 
vreo cincisprezece ani. 

— Da' de unde. Tot o puştoaică eşti. 

— Eun compliment simpatic din partea ta. 

Încercă să-i zâmbească, ceea ce Riggins aprecie. Îi plăcea de 
Constance pentru că-i amintea de Dark înainte să i se întâmple 
toată nebunia şi mizeriile alea. Constance era deşteaptă. Dură. 
Trecută prin foc, dar suficient de agilă cât să se ferească să fie 
transformată în cenuşă. Îi era de-ajuns recunoaşterea calităților 
ei. O vorbă bună - chiar şi un „bine lucrat!” din când în când - 
făcea suficient cât s-o motiveze luni de zile. 

De asemenea, era şi o femeie extraordinar de frumoasă, cu 
buze pline, roşii, şi mâini mici, precise, care-ţi atrăgeau atenţia. 
Părul ei negru era strâns la spate cu o clamă, ceea ce îi dezvăluia 
trăsăturile elegante ale chipului. Dar Riggins nu s-ar fi gândit 
vreodată să-i facă avansuri. Mai făcuse asta şi se alesese cu una 
dintre fostele soții, care acum l-ar fi preferat mort. 

— Hai, zise Riggins. Să isprăvim şi cu asta. 


O teleconferinţă internaţională fusese programată pentru ora 
8.30 în acea dimineaţă. 

Un consorţiu de psihiatri criminalişti din cele mai importante 
agenţii de combatere a crimei din întreaga lume - printre care şi 
cele din Italia, Japonia şi Franţa - reuşise recent să pună la punct 
o grilă descriptivă pentru nivelul 26 şi cerea insistent acţiune 
imediată. Aceste ţări îşi puseseră în joc banii şi acum aşteptau 
numele şi CV-ul acelui agent de la Cazuri Speciale care avea să 
conducă această misiune nouă, neoficială, dedicată capturării lui 
Sqweegel. 

Insuşi ministrul apărării Norman Wycoff avea să fie prezent, la 
cererea însuşi a preşedintelui Statelor Unite. După toate datele, 
Sqweegel intrase şi pe lista factorilor de risc ai securităţii 
naţionale. 

In răstimp de numai câteva minute, toţi ochii aveau să fie 
aţintiţi asupra lui Riggins. Niciodată nu mai fusese în centrul 
atenţiei la fel cum avea să fie acum. Incepuse să simtă sudoarea 
cum i se strânge pe ceafa şi ştia că nu mai era mult până când 
costumul lui negru avea să fie îmbibat de sudoare. 

Constance merse înainte pe hol, iar la destinaţie se aşeză în 
faţa unui ansamblu de monitoare şi îşi fixă căştile. Riggins stătea 
în spatele ei şi încerca să se îmbărbăteze singur. 

Lumea voia răspunsuri, dar Riggins nu avea niciunul. Nu mai 
auzea nimic altceva decât paşii lui Norman Wycoff ciocnindu-se 
ritmic de hol, străbătându-l ca un tunet. 


Pentru a asista la teleconferinţă, trebuie să vă 
autentificaţi pe LEVEL26.com şi să introduceţi 
codul: dark. 


Capitolul 8 


Aeroportul Internaţional Dulles, Washington 
9.17 a.m. 


Şedinţa fusese scurtă şi se finalizase cu acelaşi eşec anticipat 
de Riggins. 

Asta se întâmplase pentru că Riggins nu le spusese - nu 
putuse să le spună - ceea ce voiau să audă. Nimeni nu voia să se 
angajeze că-l va urmări pe Sgweegel. 

Dar ministrul apărării înrăutăţise lucrurile şi mai tare când 
făcuse pe şeful cu Riggins în faţa tuturor: a lui Constance şi a 
echipei de la Cazuri Speciale, precum şi în faţa generalului 
Constanza din Italia, a generalului St. Pierre din Franţa şi a 
ministrului Yako din Japonia. Toţi ofiţeri de elită, cei mai buni din 
ţara lor. Era ca şi cum te-ar umili cineva în faţa întregii lumi. 

In consecinţă, oferta de 25 de milioane de dolari puşi la bătaie 
de Italia, Franţa şi Japonia fusese retrasă pe loc. 

Acum Robert Dohman - mâna dreaptă a ministrului apărării - îl 
conducea pe Riggins pe pista de decolare către Boeingul C-32 
pus la dispoziţie sub numele de cod Air Force Two. Dohman fie 
eşua lamentabil în a face conversaţie de complezenţă cu Riggins, 
fie reuşea să-l enerveze la culme: 

— Aşa deci, nimeni n-a îndrăznit să se înhame, nu? spuse 
Dohman. 

Riggins îi răspunse cu un zâmbet crispat. 

— Sunt sigur că ai auzit ce s-a întâmplat la teleconferinţă, 
Dohman. Şefu' nu te ţine chiar așa din scurt. 

— Le-ai zis şi de bonus? 

— Da, am remarcat că ăsta era un detaliu-cheie în ofertă. 

— Şi n-a muşcat nimeni? Nici unuia dintre agenţii tăi nu-i 
trebuie douăşcinci de milioane în plus? 

Dohman avea sprâncene stufoase, câteva şuviţe nereuşit 
pieptănate peste chelie şi pielea plină de aluniţe. De încheietura 


dolofană avea încătuşată o servietă din piele neagră. 

Cretinul ăsta ştia foarte bine ce se petrecuse la teleconferinţă. 
Riggins recunoscuse că nimeni nu acceptase oferta. Era o 
situaţie dezastruoasă şi toată lumea părăsise încăperea în 
culmea enervării, inclusiv Riggins. 

Şi, desigur, generalul Constanza - cel mai bun urmăritor al 
criminalilor din Italia - a trebuit să înceapă să vorbească şi să-l 
pomenească pe Dark, astfel încât pe Riggins l-au trecut 
instantaneu toate apele. De câte ori să le mai spună că Dark 
ieşise din schemă? Mort pe vecie pentru Cazurile Speciale. 

Riggins nici măcar nu era sigur că Dark n-ar fi trebuit arestat, 
dacă e să se gândească la tot ce bănuia că a făcut după cea 
plecat de la Cazuri. 

Nu conta - ministrul nu-l crezuse pe Riggins. Deoarece câteva 
minute mai târziu Dohman apăruse personal pentru a-l escorta 
pe Riggins la Dulles. Ministrul apărării oricum avea de făcut un 
drum spre vest, şi se sugerase ca Riggins să-l însoţească. 

Se sugerase, la fel cum un arbitru sugerează că un jucător este 
out. 


Capitolul 9 


9.22 a.m. 


Air Force Two nu este ceea ce ţi-ai putea imagina: numai lemn 
lucios, fotolii de piele şi scotch în pahare scumpe, alături de un 
parfum dulce de trabucuri Macanudo. 

Este mai degrabă o sală de conferinţe zburătoare a unei 
corporaţii oarecum dezorganizate, înţesată cu hârtii, dosare şi 
pahare de unică folosinţă, pliculeţe de zahăr mototolite şi o 
adunătură de tipi cu ochii împăienjeniţi, cu cămaşă şi cravată, 
fără sacou sau vestă, cu respiraţia mirosind a cafea şi subsuorile 
umede. 

Şi, ca în orice alt birou din lume, remarcă Riggins înghițind în 
sec, nu aveai cum să fumezi. 

Cel puţin mai toate companiile te lasă să ieşi din când în când 
pentru câte o porţie de nicotină. Aici, dacă ai ieşit, ajungi să 
plonjezi vreo 12 000 de metri direct în neființă, cu vârful 
portocaliu şi luminos al ţigării aţinându-ţi căderea. 

Nu că ar fi avut timp de ţigară. Ministrul apărării era pe cale de 
a-i pune pielea pe băț. 

— Ce-a mai fost şi porcăria aia de mai devreme, să ne tai cea 
mai mare şansă de a-l prinde pe nenorocitul ăsta dement? 

Ţara văzuse arareori această latură a lui Norman Wycoff, cel 
mai pasional apărător al Americii şi, din când în când, cel mai 
răzbunător. Desigur, mass-media colportase de câteva ori 
poveşti despre temperamentul lui, dar chestiunea fusese repede 
expediată ca fiind parte a farmecului său personal. Ministrul 
Wycoff nu era un tip duşmănos, ci voia din tot sufletul să-şi ţină 
ţara ferită de terorişti. Nu era iute la mânie, dar îi plăcea să îşi 
impună punctul de vedere. 

Dar nu era plăcut să-l vezi pe Wycoff acum. Venele albastre i 
se umflaseră pe faţa altfel placidă, banală, iar sub ochii căprui, 
pătrunzători, se adânciseră cearcăne întunecate. Ministrul era 


renumit pentru încrederea totală în sine, indiferent de 
circumstanţe, în faţa unei singure persoane sau a unui milion de 
oameni. Dar în momentul ăsta părea că orice coardă care ţinea 
totul laolaltă în mintea sa plesnise şi îl lăsa să-şi dea drumul cum 
îi venea. 

Aşadar aici ajunsese, în sânul haotic al imperiului american, 
înghițind urlete din partea celui căruia îi era încredinţată 
protecţia naţiunii. 

— Cu tot respectul, spuse Riggins, am crezut că am acoperit 
acest subiect în timpul şedinţei, domnule ministru. 

— Fiecare om de la Cazuri Speciale cu care am vorbit îl 
consideră omul potrivit pentru treaba asta, replică Wycoff. De 
ce? De ce dracului te încăpăţânezi atâta? 

Riggins oftă. 

— Dark nu este o opţiune. 

— Aţi fost apropiaţi, din câte înţeleg. Ai putea să-l aduci înapoi 
dacă ai vrea. 

Lui Riggins îi venea să-i strige: Cum? Să-mi pun mâinile pe 
creştetul lui şi să-i scot demonii? Să-i aduc înapoi de pe lumea 
cealaltă familia? 

Tocmai acesta era motivul pentru care nu voia ca Dark să fie 
pomenit la teleconferinţă. Odată adus în discuţie, trebuia să 
înceapă să fie explicat, şi cum ar fi auzit despre acest motiv - 
normal, ce dracu'? - oamenii ar fi vrut ca Dark să preia cazul. 
Cine n-ar fi vrut? Dark era omul potrivit pentru treaba asta. Dar 
aşa ceva nu avea să se întâmple. 

Riggins încercă să-i explice ministrului iarăşi, într-un mod prin 
care să i se-ntipărească în tâmpita aia de căpăţână a lui. Da, se 
gândi Riggins, e momentul să apelăm puţin la imagini. 

— Acum doi ani, la Roma, începu Riggins. Dark era agentul 
care conducea cazul Sqweegel. Credem că e cel care a ajuns cel 
mai aproape de el în toţi aceşti douăzeci de ani. 

— Credeţi, făcu Dohman. 

— Nu avem nicio dovadă, dar destul de repede ne-a fost clar 
că Dark l-a iritat pe Sqweegel. Pentru că Sqweegel s-a răzbunat. 

— Ştiu, ştiu, spuse Wycoff iritat. Pe familia lui adoptivă. O 
pierdere tragică. Dar te-ai fi aşteptat ca aşa ceva să-l stârnească 
pe Dark să încerce şi el să se răzbune. 

— Nu înţelegeţi, răspunse Riggins. Dark a avut o copilărie 
destul de traumatizantă. Din fericire, nu-şi prea aminteşte multe 


de atunci. 

Lui Riggins îi veni în minte tot ceea ce reuşise să descopere cu 
ani în urmă referitor la copilăria lui Dark, pe vremea când tipul 
începuse să lucreze pentru el. Chestii pe care nici măcar Dark nu 
le ştia şi nici nu avea să le descopere dacă Riggins nu-i spunea 
nimic în privinţa asta. 

— Ceea ce îşi aminteşte e că a fost crescut de o familie 
adoptivă caldă şi iubitoare din California. Povestea clasică: 
părinţii cred că nu pot avea copii, adoptă unul şi apoi, pac, se 
trezesc că o să aibă şi un bebeluş, un băiat. Şi încă o fată. Dar l- 
au iubit pe Dark necondiţionat, şi Dark la fel pe ei. Erau totul 
pentru el. Erau finalul fericit al unei cărţi cu poveşti la care 
visează orice copil adoptat. Şi apoi... 

Riggins îşi vâri mâna în geantă şi scoase un dosar cartonat. 

— Mai bine vă uitaţi dumneavoastră. 

li dădu dosarul lui Wycoff. 

— Uitaţi-vă la ce s-a întâmplat cu familia adoptivă a lui Dark. 
Mama lui, Laura, 54 de ani. Victor, tatăl, 59 de ani. Rose, mama 
lui Victor, 83. Fratele mai mic, Evan, 32. Sora, Callie, 29. Şi fiica 
acesteia, Emma, 8 luni. Uitaţi-vă şi veţi înţelege de ce Dark n-o 
să se mai apropie în veci de cazul ăsta. 

Wycoff deschise dosarul, privi fotografiile de la locul crimei. 
Riggins îl urmări cu atenţie. Îl impresiona vreuna dintre ele? 
Copiii împuşcaţi în cap? Poate bebeluşul, care fusese descoperit 
în cuptor? Riggins fu mai mult decât surprins când Wycoff îşi 
trecu mâna pe sub ochi, îşi trase nasul şi apoi îi dădu înapoi 
dosarul. Dumnezeule mare! Ministrului apărării îi venea să 
plângă? 

— Inţeleg situaţia, zise Wycoff, cu vocea puţin tremurândă. Dar 
a mai avut loc un incident. Bob? 

Dohman se aplecă înainte. Incă mai purta o urmă subtilă din 
acel zâmbet care spunea Aşa fti trebuie. 

— Noaptea trecută biroul de comunicare al Casei Albe a primit 
o înregistrare video criptată. Agenţia Naţională de Securitate a 
decriptat-o pentru noi şi ne-a returnat-o imediat după aceea cu 
eticheta „doar de vizionat”. 

Dohman se uită spre superiorul său, care aprobă din cap. 
Dohman îşi presă degetul mare de încuietoarea digitală a 
servietei. Degetul lui Wycoff apăru lângă el în secunda 
următoare. Se auzi un bip. Incuietoarea se deschise. In servietă, 


fixat într-un suport făcut pe măsură, se afla un stick de memorie. 

Dohman extrase stickul din suportul său şi i-l înmână lui 
Riggins. 

— Filmuleţul e făcut să ruleze doar o dată. Odată încărcat pe 
un calculator, o să înceapă să ruleze şi apoi se va şterge 
automat, ireversibil. Nu poate fi copiat. 

A, da, acest mesaj o să se autodistrugă, bla-bla, se gândi 
Riggins. Dar asta tot nu explica de ce-l trambalaseră până pe Air 
Force Two pentru un tâte-ă-tâte. 

— Deci... avem un laptop la îndemână? 

Dohman se încruntă. 

— Nu e pentru tine. E pentru Dark. 


Capitolul 10 


Lui Riggins îi venea să urle. 

Nu-i păsa că stă în faţa ministrului apărării. Unul dintre cele 
mai frustrante aspecte ale meseriei mele, se gândi, e că trebuie 
să am de-a face cu idioţi de-ăştia a căror unică abilitate e de a 
auzi numai ce vor să audă, indiferent de cât de tare ţipi. În loc de 
asta, trase adânc aer în piept. 

— V-am mai spus, Dark a ieşit din schemă. Nu mai e niciun 
Dark. Din punctul nostru de vedere, Dark e mort... 

Wycoff îl întrerupse: 

— Atunci, se pare că va trebui să-l trezeşti din morți. 

Riggins îşi plecă fruntea. Wycoff încă mai credea că asta era o 
problemă de alegere, dar Riggins ştia adevărul. După ce 
Sqweegel cu mâna lui i-a măcelărit întreaga familie adoptivă a lui 
Dark - şi le-a mai şi dat foc casei, ca un soi de perversă insultă 
finală -, Dark şi-a înaintat demisia şi a luat-o razna. Complet pe 
arătură. La început, Riggins a crezut că Dark se retrăsese undeva 
ca să dispară, chiar că s-ar fi sinucis. 

Dar apoi au început apariţiile lui Dark peste tot, în Tel Aviv, în 
Glasgow, în Beijing; peste tot prin lume, Dark îl urmărea pe 
Sgweegel pe cont propriu. Mereu în apropierea unei crime 
îngrozitoare care ar fi putut să fie foarte bine opera lui Sqweegel 
- ar fi putut să fie, însă niciuna nu a fost confirmată ca purtându-i 
semnătura. Mai mult, numai Dark ştia cât de aproape ajunsese a 
doua oară şi, după câte ştia Riggins, nu avea să spună. De-ar fi 
primit câte un bănuţ de fiecare dată când a trebuit în acel an să îi 
explice câte unui anchetator străin că nu, Dark nu este de la 
Cazuri Speciale; trebuie să fi fost altcineva... ei, poate că s-ar fi 
pensionat ceva mai devreme. 

Dark în mod cert nu era de la Cazuri Speciale. Nici cu numele 
şi nici cu mintea. Riggins auzise că ignora procedurile poliţiei cu 
totul, mituind şi torturând de-a lungul drumului său printre 
multiplele lumi interlope în încercarea de a găsi pe cineva care 


să-l fi văzut sau să-l fi ajutat pe Sqweegel la un moment dat. 
Bănuiala lui Riggins era că nu reuşise să afle nimic. 

Deoarece, cu un an înainte, apariţiile încetaseră. Dark se 
dăduse bătut. 

Şi atunci, de ce s-ar fi băgat acum din nou? 

— Domnule secretar... începu Riggins. 

Ar fi vrut să continue cu un mai du-te-n mă-ta. Dar, încă o 
dată, se abţinu; trase aer în piept scurt. Nu munceşti treizeci şi 
doi de ani ca să-ţi dai foc la valiză în două secunde. 

Dohman interveni: 

— Tom, mai este ceva ce nu ştii. Ceea ce urmează să spun e 
strict secret. 

Normal că aşa era. Din acest motiv nu avusese voie să o ia nici 
măcar pe Constance cu el în această călătorie - deşi Riggins 
avea încredere deplină în ea. 

— OK, replică Riggins. 

Tensiunea acumulată peste noapte începea deja să pună 
stăpânire pe nervii lui. Îi ajunsese pentru o zi. Nu era pe-aici 
vreun chelner să-i facă plinul la pahar? 

— Filmul de pe stick redă o crimă teribilă, zise Dohman. 
Secundă cu secundă, la rezoluţie maximă. E 

— Sgqweegel a mai făcut asta, răspunse Riggins. li place să... 

— Nu, Tom. Nu pricepi. Asta nu se compară cu nimic din ce a 
mai făcut monstrul. 

Ce simpatic că de-acum îi spunea 7om... Vezi Doamne, ca şi 
cum ar fi fost vechi prieteni. 

Wycoff, în schimb, privea pe fereastră, cu un pumn în dreptul 
gurii. Cerul nocturn părea că a fost vopsit cu cea mai închisă 
nuanţă de albastru disponibilă. Doar pe ici-colo se lăsa străpuns 
de câte un vârf luminos de stea. 

Dohman privi către superiorul său, ca şi cum ar fi căutat suport 
moral, dar Wycoff nu îi răspunse. Bobby Dobi - cum le plăcea să-i 
zică celor de la Cazuri - trebuia să se descurce singurel de data 
asta. 

— Victima era o persoană apropiată a preşedintelui. 

— Ce? Cine? întrebă Riggins, deşi rotiţele deja i se puseseră în 
mişcare. Isuse Cristoase - nu cumva dementul ăla nemernic 
trecuse de filtrele de securitate de la Casa Albă şi o violase pe 
Prima Doamnă? Sau poate vreun membru al familiei 
prezidenţiale din oraşul natal din Illinois? 


— Nu puteţi să-mi spuneţi mai multe? 

— Asta nu pot să fac. 

Riggins oftă. l-ar fi prins tare, tare bine un galon de whiskey şi 
nişte gheaţă. Dar în schimb era blocat aici, pe Air Force Two, 
jucând şarade cu un individ de la care ar fi aşteptat mai mult. 

— Nu vă pot spune, zise Riggins, cât de mult îngreunează aşa 
ceva orice potenţială investigaţie. Dacă de scurgeri de informaţie 
vă temeţi, permiteţi-mi să vă asigur că... 

— Nu ne temem de scurgeri de informaţie, i-o tăie Dohman. 

— Atunci de ce? 

— Tu du-i stickul lui Dark. Noi credem că va accepta cazul 
imediat ce o să vadă filmul. 

— Cu tot respectul, domnilor, domnule secretar, îi răspunse 
Riggins, trebuie să uitaţi de Dark! V-am spus în zeci de feluri şi o 
să vă tot spun până vă intră bine-n cap. 

— Nu se poate, reveni Dohman. Avem nevoie de Dark ca să... 

Wycoff îşi întoarse capul spre ei dintr-o smucitură şi îi tăie lui 
Dohman propoziţia la jumătate. 

— Destul! strigă el. Da, Riggins, te înţeleg. Dar acum înțelege- 
mă şi tu pe mine: n-ai de ales. M-am săturat s-o ardem ca proştii. 
Suntem într-un an electoral. Dacă mizeria asta iese la iveală, 
dacă numai o frântură din toată povestea asta nenorocită începe 
să apară pe bloguri sau prin ziare, preşedintele n-are nicio şansă 
să fie reales. Unde mai pui că şi trimite un mesaj al dracului 
întregii ţări. Vrei să ştii care-i mesajul, Riggins? Zice aşa, ca o 
ditamai firmă luminată cu neon: „Siguranţa voastră s-a dus 
dracului”. Vedeţi, oameni buni, noi am făcut scala asta sinistră a 
răului şi, ca să vezi!, monstrul ăsta-i mai ceva decât Bundy, 
Gacy, Heidnik, Gein, Fiul lui Sam şi alţi nenorociţi cu care vă 
speriaţi copiii dacă voiau să stea în oraş până mai târziu. 
Dobitocul ăsta poate să omoare pe cine vrea, când vrea, chiar şi 
pe cei apropiaţi preşedintelui vostru. 

Riggins murea de curiozitate să ştie ce se întâmplase. Cine 
putea să fie victima, de nu-l lăsa nimeni să vadă filmuleţul? 

Se gândi la piesa de colecţie pe care Sgqweegel o trimisese ieri, 
„Domnița rea de muscă a senatorului”. Identitatea acelei victime 
era cunoscută: o femeie despre care se zvonise că fusese mult 
timp amanta lui Thom Jensen, fostul lider al opoziţiei în Senat; 
cadavrul ei mutilat fusese găsit acum mai bine de zece ani. 
Inregistrarea primită avea să ajungă la anchetatorii iniţiali - dacă 


mai supravieţuise vreunul atâta vreme - pentru a repune cazul 
pe rol, readucând la viaţă o poveste macabră pe care cu toţii o 
ştiau mult prea bine. 

Şi totuşi, asta nu-i ajuta în privinţa noii crime. Cea care lovise 
Biroul Oval direct sub centură. Dacă ambele victime aveau de-a 
face cu Washingtonul, nu cumva Sqweegel voia să le transmită 
ceva? 

— Oricum, se auzi iarăşi Wycoff, cam asta-i partea oficială. 
Neoficial, îţi spun că ori se va ocupa Dark de acest caz, ori vei fi 
eliminat. 

Încăperea se cufundă în tăcere. 


Capitolul 11 


Ministrul apărării poate să şteargă urma oricărui agent aflat în 
slujba legii, civil american sau rezident care trăieşte pe teritoriul 
Statelor Unite. Nu e neapărat constituţional, dar până la urmă ce- 
i constituţional este adesea o chestiune de interpretare. 
Evenimentele din 11 septembrie au avut grijă de asta. Au făcut 
să fie mai uşor să ascunzi misiuni, divizii şi operaţiuni care 
funcționau de ani buni. 

Ministrul are o divizie separată însărcinată cu astfel de misiuni. 
Numele rostit pe la colţuri este Dark Arts?. 

Dark Arts nu a apărut niciodată în manualele ori în dosarele 
oficiale. Nu s-a eliberat niciun cec pe numele ei vreodată. In 
schimb, milioane de dolari cash, meniţi să scape națiunea de 
astfel de dureri de cap, stau bine tencuiți în pereţii Pentagonului. 
Unitatea Dark Arts a fost antrenată în spiritul „siguranţei 
naţionale”. Are permisiunea de a ucide pe oricine, oricând, 
indiferent de motiv, atâta timp cât este în interesul ţării. 

Riggins auzise de ea de-a lungul timpului. S-a întâmplat să dea 
peste câteva scene ale crimei despre care iniţial se crezuse că 
sunt opera vreunui nou criminal în serie extrem de talentat, 
numai că aproape instantaneu se trezise şi cu ordinul oficial: „A 
nu se investiga mai departe. Mulţumim pentru cooperare”. 

Şi cu asta basta. 

Acum ministrul apărării Norman Wycoff practic confirma 
existenţa acestei unităţi. 

Riggins rămăsese ca prostit, mut. Ca să-i iei piuitul unui om ca 
Riggins, care chiar le văzuse pe toate în toţi aceşti ani la Cazuri 
Speciale, îţi trebuia mult. Insă asta... asta era ireal. O femeie 
lată-n umeri, în frac şi cu papion la gât, se apropie de el şi-i mai 
aduse un rând de whiskey cu gheaţă. 


3 „Arte întunecate”; termenul coincide cu expresia englezească pentru magie 
neagră sau formele „negre” ale artei (gotic, groază, coşmar, expresionism 
macabru). 


— Bănuiesc că ne-am înţeles, reveni Wycoff. 

— Mda, veni răspunsul lui Riggins, încă pe jumătate năucit. 

— Bun. 

Dohman îi încătuşă lui Riggins servieta de încheietură, după 
care îi presă degetul cel mare de încuietoarea digitală. Se auzi un 
bip. Gata. De-acum era problema lui. 

Depindea de Riggins să-l facă pe Dark să intre-n joc; altfel... 

— Multă baftă, îi spuse Dohman. 

Dintotdeauna m-am gândit că am să-mi închei cariera mort, îşi 
spuse Riggins. Dar nici nu mi-a trecut prin minte că o să mi se 
tragă de la cei din propria-mi tabără. Să mor dacă m-am gândit 
vreodată la asta. Era o decizie extraordinar de grea cea pe care 
trebuia să o ia: să-l aducă pe Dark, singurul care i-a fost aproape 
ca un prieten sau fiu, înapoi în focuri, chiar dacă nu voia în ruptul 
capului să facă una ca asta, ori să aleagă să moară. 

Riggins sorbi din paharul cu whiskey. Cuburile de gheaţă 
ajunseră pe buzele lui. Deja avea nevoie de încă un rând. 

De o infinitate de rânduri. 

* 

Ministrul apărării o luă spre cabina lui personală din avion - 
probabil împrumutată de la vicepreşedinte - urmat de câţiva 
consilieri, tupilaţi după el ca nişte lemingi. 

In spatele lui stăteau doi indivizi cu faţa gravă. Erau cu ochii pe 
Riggins, şi la fel Riggins pe ei. Îi observase şi înainte şi bănuia că 
sunt de la Serviciile Secrete. 

— Salut, băieţi, le zise Riggins. 

Unul dintre ei, tuns aproape zero, ale cărui tuleie scurte, albe 
parcă sclipeau, îl aţinti cu privirea. Nu-i întinse mâna. Nici Riggins 
nu i-o întinse pe alui. 

— Sunt agent Nellis, spuse bărbatul tuns periuţă. Eu voi fi omul 
de legătură cu Departamentul Apărării. 

— Nellis, da? făcu Riggins după o clipă de tăcere. 

Apoi continuă: 

— Şi prietenul tău cine e? 

Celălalt bărbat se prezentă: McGuire. Fără prenume, fără grad. 
McGuire spuse doar că îl asistă pe Nellis pe durata misiunii. 
Riggins remarcă dintr-o ochire că lui McGuire îi lipsesc două 
degete de la o mână - inelarul şi degetul cel mic. Se întrebă cam 
ce fel de misiune. Avea, dar apoi îşi dădu seama că ştia 
răspunsul. 


* 


În câteva ore avionul avea să aterizeze la Los Angeles. Nellis și 
McGuire păstrau tăcerea, în ciuda sporadicelor tentative ale lui 
Riggins de a lansa câte o frântură de conversaţie. Eşuă chiar şi 
cu tema fotbalului - huidumele astea arătau ca nişte foşti rugbişti 
de facultate din două generaţii diferite. Aşa că Riggins renunţă şi 
se apucă serios de băut. Ba chiar obţinu restul sticlei prin cuvinte 
dulci adresate femeii în frac, pe care o convinse să lase şi 
frapiera cu gheaţă. 

In cele din urmă, la câteva minute după ultima abordare, Nellis 
se aplecă spre el şi îi spuse: 

— Dark are 48 de ore la dispoziţie ca să accepte, îi explică 
Nellis. Dacă nu acceptă în acest răstimp, ai ieşit din joc. Înţelegi? 

— Mda, răspunse Riggins. Înţeleg. 

Şi chiar înţelesese. Nellis şi McGuire nu erau agenţi de la 
Serviciile Secrete sau din obişnuitul DA - Departamentul Apărării. 
Nu, se gândi Riggins, cred că tocmai am întâlnit doi agenţi de la 
Dark Arts. 

Se lăsă uşor pe spate în scaunul de avion, care era spaţios şi 
confortabil. Un dar din partea plătitorilor de taxe. Apoi îşi sprijini 
capul de tetieră şi închise ochii. Sqweegel avea filmuleţele lui? La 
fel şi Riggins. De fapt, avea loc în primul rând la proiecția propriei 
sale vieţi, în spatele pleoapelor închise. 

Se întrebă dacă avea vreo şansă să-l convingă pe Dark. Sau 
dacă măcar voia să facă asta. 

Tipii ăştia de la Dark Arts, cu numele lor vădit false - 
împrumutate de la bazele aeriene, remarcă Riggins într-o doară - 
ar fi imuni la argumente. Nu te târguieşti cu profesioniştii de top. 
Nu încerci să faci apel la latura lor bună. Erau acolo ca să-şi facă 
treaba, nu pentru favoruri, în mod normal, lui Riggins i-ar fi 
plăcut de tipii ăştia. Tipi cărora nu le e frică, tipi care trag drept 
la ţintă, fără să clipească. 

Se întreba numai cât de bine trăgeau. 

Riggins se uită la ceasul rezistent la apă pe care-l purta. 
Fusese un cadou de la fiica lui, acum... cât? Vreo şase ani? Îi 
zisese că nu prea ştia ce-i place, aşa că îi luase ceva de la mall. 
Riggins i-a spus că e perfect. Ea i-a răspuns mă rog. Riggins 
apăsă pe butoanele ceasului până ce intră în modulul de 
cronometru, setă la 48 de ore, după care apăsă START. 

Ce chestie, să-ţi vezi viaţa cum se scurge secundă cu secundă. 


48.00... 

47.59... 

47.58... 

Lui Riggins i-ar fi plăcut să se închidă într-o cameră ieftină de 
hotel cu o femeie ieftină şi să bea scotch ieftin până ce va ieşi, 
prin transpiraţie, şi ultima picătură de licoare din el, prin fiecare 
por. l-ar fi plăcut să uite tot ce făcuse în viaţa lui, pentru că 
faptele lui aveau să-i provoace moartea. In schimb, Riggins îşi 
lăsă pleoapele să cadă, fără a mai încerca să lupte împotriva 
somnului, pentru că ştia că e inutil. 


Pentru a vedea ce-l aşteaptă pe Riggins, 
trebuie să vă autentificaţi pe LEVEL26.com 
şi să introduceţi codul: 4shadow. 


Capitolul 12 


Plaja din Malibu, California 
Marţi / 6.00 a.m. PST 


Valurile se spărgeau de plaja din Malibu. Privindu-le, Dark mai 
luă o înghiţitură de bere. 

Nu se plictisea niciodată să privească oceanul şi să simtă 
stropii de apă sărată pe faţă. Parcă ar fi gustat puţin din 
eternitate, chiar acolo, pe nisip. 

Şi berea contribuia la această senzaţie. 

Chipul lui Dark era ars de soare, cu riduri în zigzag ce marcau 
trecerea anilor - mai ales pe sub ochi. Privit de departe, aproape 
că l-ai fi putut confunda cu un bărbat slab. Dar corpul era clădit 
în întregime atletic, numai muşchi bine întinşi pe un schelet 
masiv, înalt. Părea că a fost dăltuit în granit. Avea mustață şi o 
barbă tunsă îngrijit de-a lungul mandibulei. De păr nu se mai 
îngrijise de luni de zile. Cel mai adesea Dark prefera să şi-l prindă 
la spate şi să uite de el. 

Venea aici, exact în acest loc de pe plajă, în fiecare dimineaţă. 
Clipi încet, după un ritm indus. Nu în ritm cu spargerea valurilor 
sau ca reacţie la stropii aduşi de vânt pe obraz, ci după bătăile 
inimii. Nu voia să se confunde cu peisajul magnific ce se 
desfăşura dinaintea lui: valurile izbucneau în tunet, aruncându-şi 
spuma pe malul pietruit, peste crabii care mişunau, săpau, se 
ascundeau. Voia doar să privească. 

Mai luă o înghiţitură. Mereu începea cu bere - nu ceva mai 
tare. Atunci când ai ajuns pensionar la treizeci şi ceva de ani, 
simţi nevoia să-ţi faci dimineţile mai uşor de suportat. In plus, 
ideea nu era să te scufunzi direct în uitare. Ci să menţii acea linie 
de plutire între realitate şi uitare. Trăia în ceața sărată dintre 
ocean şi mal. 

Dar dintr-odată simţi că se apropie cineva din spate. 


4 Pacific Standard Time, ora locală pe Coasta de Vest. 


Nu se putea mândri cu simţuri paranormale. Doar că după ce 
venise pe ţărmul acesta o sută treizeci şi şase de zile consecutiv, 
Dark înregistrase un foarte clar catalog de imagini, sunete şi 
mirosuri. Dacă un singur detaliu lipsea din schemă, ieşea în 
evidenţă ca o pată roşie într-o fotografie alb-negru. Dintotdeauna 
fusese aşa, în stare să remarce orice detaliu, cât de mic, care se 
schimba într-o anumită situaţie dată. Asta-l făcea să fie cel mai 
bun. Sau cel puţin îl făcuse. 

Dark auzi pantofi - pantofi de piele pe nisip. 

Persoana mergea hotărât, dar nu se grăbea. Pe măsură ce 
urca pe creastă, respira puţin mai greoi. Un om mai în vârstă. 

Dark se ridică în picioare şi, încet, se întoarse cu faţa către 
oaspetele său, luminat de soarele de dimineaţă. 

Isuse Cristoase. 

Riggins. 

Dark trase o nouă duşcă de bere şi abia apucă să lase sticla în 
jos, că Riggins întinse mâna. Dark îi înmână sticla. Riggins se uită 
la etichetă, dădu din cap în semn de aprobare, după care o duse 
la gură şi înghiţi lung. Îi înapoie sticla. ; 

Dark se uită la fostul lui superior, în aşteptare. In gând elimina 
motivele pentru care Riggins s-ar fi aflat acolo. Vizită de 
curtoazie? Nu. Riggins nu era tocmai avid după amabilităţi. 
Niciodată nu scăpase între ei vreo frântură de comunicare care 
să n-aibă de-a face cu ceva legat de Cazuri. Când Riggins zicea 
„La mulţi ani!”, îţi înmâna imediat şi un dosar înţesat de atrocități 
fotografiate, nicidecum o felicitare Hallmark. 

Dar nici să încerce să-l convingă pe Dark să preia un caz nu 
putea fi motivul pentru care venise Riggins, pentru că ştia, 
Riggins ştia că asta era imposibil. Atunci când plecase, Dark 
avusese grijă să le fie clar că nimic din ce ar fi putut Riggins să 
spună - nimic din ce ar fi putut să spună oricine de pe lume - nu 
avea cum să-l mai întoarcă. În plus, Dark încălcase suficient de 
multe legi încât să nu mai fie bine-venit înapoi în sânul forţelor 
aflate în slujba legii. Era un rebut. 

Şi era şi pensionat. La 36 de ani. 

Dark mai luă o gură de bere... Poate că dacă bea suficient, 
duhul se întorcea înapoi în lampa lui. 

Dar nu. 

Tot acolo era. Riggins rânji, după care privi în depărtare, peste 
valurile pline de spumă. Dark putea ghici ce-i în mintea lui: Mda. 


Drăguţ. Niţel cam plictisitor. Dar drăguţ. 

— Bună berea, nu zic, începu Riggins. Dar am căutat de mi-au 
sărit capacele prin tot sudul Californiei să dau de adresa ta asta 
nouă - o treabă deloc uşoară. Unde am putea să mergem să bem 
o cană de cafea tare? 


Capitolul 13 


Debarcaderul din Santa Monica 


Riggins ceru o cafea neagră. Dark se rezumă la apă plată, 
căreia chelneriţa decise să-i adauge o felioară de lămâie. Dark nu 
voia lămâia; voia doar ceva care să nu se lupte în stomacul lui cu 
berea de dimineaţă. 

Se aşezaseră la o măsuţă de lângă fereastră dintr-un mic 
restaurant situat chiar la marginea debarcaderului din Santa 
Monica. Nu se vedea oceanul de la masa lor. Riggins alesese 
masa. 

— Când ne-ai părăsit, începu Riggins, Sgqgweegel număra 29 de 
crime confirmate. Ştii cum a ajuns la 35. Cu ceea ce s-a mai 
putut întâmpla în ultimii ani... Riggins se opri şi privi atent către 
Dark, dar nu primi niciun răspuns. Probabil că a ajuns pe la 48-50 
de victime până acum. Şi nimeni nu a reuşit să-l prindă pe 
nemernicul ăsta... nici măcar nu s-a apropiat de el. Dar ultima 
serie de crime ne-a îngrijorat pe toţi. O notă de interes a apărut 
şi de foarte sus. 

Acesta ar fi trebuit să fie cârligul care să-l facă pe Dark să 
întrebe „De foarte sus?” Sau să ridice din sprânceană. Sau 
altceva. În schimb, el îşi împinse lămâia cu paiul pe fundul 
paharului. Nu se uită spre Riggins. N-avea de ce. Dark ştia ce 
expresie avea pe chip. 

— Ba chiar au reorganizat sistemul de clasificare pentru el, 
continuă Riggins. Ştii că maximum era de 25? Ei bine, Sqweegel 
e de-acum vedeta de la etajul douăzeci şi şase. 

Dark rămase tăcut. Continuă să examineze felioara de lămâie 
scufundată pe care o străpungea paiul din plastic. 

— Mai e ceva, zise Riggins. 

Dark îl auzi pe Riggins cum pune servieta pe masă. Sunetul 
încuietorilor - c/ap, clap - deschizându-se deodată. Şi deşi îşi 
păstra atenţia concentrată pe felioara de lămâie pe care încerca 


s-o înece, Dark nu reuşi să nu observe stickul de memorie 
argintiu pe care Riggins i-l împinse pe masă. 

— Doar tu poţi să te uiţi. Pe mine nu m-au lăsat. 

Dark se uită la el, dar nu-l atinse. Mai bău puţină apă. 

— Ceea ce, continuă Riggins, e destul de neobişnuit, nu crezi? 

Nimic dinspre Dark. 

— Vrei să ştii de unde a apărut? Să-ţi dau un indiciu. Acum 
caută să se angajeze pe acelaşi post, şi dacă-l obţine, avem 
parte de el încă patru ani de-aici încolo. 

În continuare nimic. 

— Ştii ceva, zise Riggins exasperat, pentru mine asta e o 
chestiune de viaţă şi de moarte. E ultimul meu caz, oricum ar 
ieşi. 

Era ceva diferit în vocea lui. Dark îşi ridică privirea. 

— Ce vrei să spui? 

— Uită-te în spatele tău. Trei mese mai încolo, lângă parapet. 

Dark nu se întoarse. Nu era nevoie. La câteva mese mai încolo 
stăteau doi bărbaţi în costum, plimbând nişte albuşuri şi pâine 
prăjită prin farfurie. Nu purtau costume negre - până la urmă nu 
erau în anii '50, într-un film noir -, însă ţinuta business în stil 
Californian şi atitudinea de genul Hei, ce mai faci, uite cum am 
ieşit noi la masă înainte de şedinţă nu-l păcăliseră pe Dark. 
Văzuse curbele descrise de pachetele de muşchi ce le acopereau 
braţele ca nişte tunuri şi omoplaţii masivi. Erau un soi de agenţi. 

* 


Nellis ascultă vocea aspră din ureche: 

— Ei? întrebă Wycoff. A intrat sau nu? 

Ministrul verificase cum stau lucrurile aproape din oră în oră 
din momentul în care părăsiseră Air Force Two. După ce 
aterizase, Riggins constatase că niciuna dintre vechile adrese ale 
lui Dark nu mai era valabilă. Dăduse câteva telefoane, străbătuse 
tot L.A.-ul întreaga noapte. Când Wycoff întreba „Ce mama 
dracului face acum?”, venea şi răspunsul lui Nellis: „Conduce de 
colo-colo pe autostrada Coastei Pacificului, domnule ministru”. 

Dar de dimineaţă, totuşi, Riggins reuşise să dea în sfârşit de 
adresa cea nouă a lui Dark şi să-l găsească pe plajă. Şi acum se 
aflau aici. După aproape optsprezece ore în misiune, Riggins 
părea să vrea un răspuns cât mai repede, cum o fi. 

— Aşteptăm confirmarea, răspunse Nellis în micul transmiţător 
din ceasul de la mână. 


* 


— l-am văzut când am intrat, zise Dark. M-am gândit că te 
însoțesc. 

— Mda, făcu Riggins, zâmbind doar pe jumătate. Mă însoțesc. 
Mă însoțesc până la capăt. 

— Ce vrei să spui? 

Riggins se aplecă puțin spre el. 

— Am aproximativ treizeci de ore să-i dau de cap cazului 
ăstuia. 

— Corect, îl tăie Dark. Aproape că mi-am terminat apa şi 
trebuie să merg să-mi plimb câinii. Spune repede. 

— Asta şi fac, veni răspunsul. Şi îți zic, am treizeci de ore. 

Dark se uită la cei doi agenţi în reflexia unuia dintre geamurile 
restaurantului. Unul dintre ei se făcea că mănâncă, dar celălalt - 
căruia îi lipseau două degete de la mâna dreaptă - se uitase spre 
Riggins cu o secundă mai mult decât ar fi fost necesar. 

— Sau ce? întrebă Dark. 

Riggins nu răspunse. 

Dar Dark înţelese totul pe loc. 

Dacă nu-l convingea să reia cazul lui Sqweegel, era mort. 


Capitolul 14 


Dark nu vedea sensul: Riggins venit aici, cu bătăuşii ăştia după 
el, numărătoarea inversă. Desigur, dacă dădeai greş la Cazuri 
Speciale, cariera ţi se termina doar în trei moduri posibile: 
retrogradare, demisie sau moarte. 

Dar moartea era de obicei provocată de monstrul pe care-l 
urmăreai. Nu de colegii de breaslă. 

Dark se lăsă pe spate, fixându-şi cu privirea fostul superior. 
Cum ar fi trebuit să-i răspundă? Nu putea să se întoarcă la Cazuri 
Speciale. Nici într-un milion de ani! Dar dacă ce spusese Riggins 
era adevărat - că viața lui nenorocită depindea de asta -, atunci 
cum dracului să poată refuza? 

În fine, Dark vorbi: 

— Riggins, uite ce e... Nu ştiu despre ce e vorba aici, dar chiar 
nu pot. Ştii bine că nu pot. Tu ştii mai bine decât oricine. 

— Ştiu prin câte ai trecut. Crede-mă. Mă gândesc la familia ta 
în fiecare blestemată de zi. 

— Şi cum poţi să crezi că o să mă răzgândesc? De ce ai mai 
venit până aici? 

— Am venit aici pentru binele tău. 

— la uite! Şi cum vine asta? 

— Să zicem că tu refuzi, explică Riggins, şi pe mine mă 
linşează. Chiar crezi că or, să se dea bătuţi şi vor pleca în linişte? 
Zău! Se vor întoarce şi or să-ţi ceară direct. Ceva mai brusc. 
Poate că se vor lua chiar şi de soţia ta. De familia ei. De oricine e 
nevoie. 

Dark îşi cobori privirea şi îşi încleştă pumnii. Era o nebunie. Cu 
o oră în urmă stătea pe plajă, bea o bere, se uita la valuri. Şi 
acum se simţea de parcă cineva îi răsucise o curea de piele în 
jurul gâtului şi îl trăgea înspre ocean să-l înece. 

— Nu-ţi cer să mă salvezi, continuă Riggins. Fie că mă 
promovează, mă dau afară, mă ucid sau îmi dau un şut, mi-e 
totuna. Oricum mi-a expirat termenul de vreo două decenii. Dar 


ascultă-mă o clipă. Dacă accepţi să mă ajuţi, am putea să facem 
asta după regulile noastre. Nici măcar n-ar trebui să fii implicat - 
poţi doar să ne sfătuieşti. Dar dacă tu zici nu şi pe mine mă scot 
din schemă, la tine n-au să renunţe. Asta pentru că toată lumea 
ştie că eşti singurul care are cât de cât o şansă să-l prindă pe 
dementul ăsta mizerabil. 

— Dar n-am reuşit, ai uitat? 

Riggins făcu o pauză. 

— Doar pentru că ai încetat să mai încerci. 

Dark se ridică de pe scaun şi se aplecă spre masă, sprijinindu- 
se în palme pentru a-l privi în faţă pe Riggins. Se gândi la anul 
pierdut. La oasele pe care le sfărâmase. La sângele pe care-l 
vărsase. Şi se forţă să-şi înăbuşe pornirea de-a se repezi la gâtul 
fostului său superior. 

In loc de asta, spuse: 

— Pe mine să nu mă acuze nimeni că nu am încercat! 

După care ieşi ca o vijelie, cu mâinile îndesate în buzunare, 
croindu-şi drum pe debarcader către Ocean Avenue. Se uită la 
copiii care zburdau în jurul mamelor lor aşezate în faţa unor 
cafele cu gheaţă uriaşe, din care sorbeau ca şi cum ar fi fost 
unicul lucru care le împiedica să îşi piardă minţile. Soarele deja 
se înfierbântase şi împrăştia ceața. 

Ajuns în capătul debarcaderului, Dark îşi trecu în buzunar 
degetul cel mare peste marginile fine ale stickului de memorie. 

Era curios în cât timp va observa Riggins că-l luase. 


Capitolul 15 


Malibu, California 


Sibby Dark stătea sub duş, lăsând apa să îi pulseze pe spatele 
gol, în timp ce se gândea la mesajul primit de dimineaţă. 

Trecuse o vreme de la ultimul. Poate câteva săptămâni? 
Renunţase să mai ţină socoteala timpului, în speranţa că poate 
se terminase. 

Dar în această dimineaţă, la numai câteva minute după ce 
Steve se ridicase din pat să plece pentru a-şi bea berea de 
dimineaţă pe plajă, celularul ei a tresărit pe acorduri de Depeche 
Mode - începutul de la Personal Jesus. Numai la auzul sunetului 
inima i-a luat-o la galop, chiar dacă nici nu se trezise în totalitate. 
A apucat telefonul de pe noptiera de la capul patului şi a citit 
textul de pe ecran: 

ÎN CURÂND DOMNUL VA FI CU TINE 

Tipic. 

Din nu se ştie ce motiv, simpaticului său hărţuitor de pe mobil 
îi plăcea să-i trimită citate ciudate care păreau a fi extrase din 
Biblie. Tocmai de aceea setase ca semnal de mesaj piesa 
Depeche Mode - mai mult în glumă. Hărţuitorul era micul ei Isus 
personal, se gândise, care încerca să o sperie. Tatăl lui Sibby o 
învățase cum să procedeze când avea de-a face cu o pacoste 
foarte enervantă: o ignori sau faci haz de ea. O pacoste 
adevărată caută reacţii sau validare; tăcerea sau ridiculizarea 
anulează ambele variante. 

Şi totuşi, mesajele erau supărătoare. 

Primul fusese... când? Acum opt luni? Iniţial, Sibby răspunsese 
la mesaj: „NUMĂR GREŞIT”. Dar Isusul ei personal nu s-a lăsat, în 
unele zile trimițând chiar şi vreo douăsprezece mesaje, în altele 
numai unul sau două: 


M-AM ARĂTAT ŢIE CA UN ÎNGER . i 
ÎMI SIMŢI VIAȚA, MAMĂ BINECUVÂNTATĂ? 


A încercat şi să blocheze mesajele care veneau de la „apelant 
necunoscut”. Dar după câteva minute trimitea iarăşi mesaje, de 
pe un alt număr, aşa că în cele din urmă Sibby a renunţat şi a 
revenit la ignorarea lor, ştergându-le imediat după ce soseau. 

Toate mesajele veneau numai când Steve nu era prin preajmă, 
ca şi cum Isusul ei personal ştia când e singură. Ceea ce, da, era 
ceva mai mult decât supărător. 

Dar nu avea de gând să-l lase să se infiltreze în viaţa ei. Şi mai 
mult ca sigur nu avea de gând să-l mai amărască şi pe Steve cu 
porcăria asta. Soţul ei era fost poliţist; n-avea să se oprească 
până ce nu-i dădea de urmă ratatului ăluia ca să-i rupă fiecare 
deget de care se servise pentru a tasta mesaje. Şi ştia ce risca 
prin a-l trimite pe Steve într-o asemenea misiune: era posibil să 
nu se mai întoarcă vreodată. 

Abia începuse să se vindece. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi 
dorit Sibby era ca soţul ei să se întoarcă în acel cocon al morţii, 
mai ales după cât se străduise să-l smulgă de acolo. 

Sibby opri apa exact când se auzi scrâşnetul de pneuri al 
Yukonului pe care îl conducea Steve - parca. Auzi câinii lătrând. 
In sfârşit, Steve era acasă! Se întrebă unde o fi stat atâta vreme. 
De obicei nu petrecea aşa mult timp pe plajă. 


Capitolul 16 


Dark urcă spre uşa din faţă a casei lui de lângă ocean, cu 
cheile în mână. Aşteptă. Trase aer în piept, încet, ca pentru 
purificare. Prin nări, afară pe gură. 

Apoi răsuci cheia-n broască, ceea ce declanşă explozia. 

Explozia lui Max şi Henry. 

Erau doi dulăi care ţâşniră din casă instantaneu şi începură să 
sară pe stăpânul lor, dând din coadă energic. Max se încolăci în 
jurul piciorului lui Dark - versiunea lui de îmbrăţişare. 

— Hei, făcu el blând. Gata, gata, băieţi. 

Auzi chiuveta de la etaj. Trebuia să fie Sibby, probabil că se 
pregătea să se îmbrace. 

— OK, zise Dark şi încercă apoi să facă un pas înainte. 

Dar câinii nu-l lăsau. Nu înainte de a se lăsa pe podea şi a se 
tăvăli puţin cu ei. Acelaşi ritual dimineaţă de dimineaţă, doar că 
astăzi venise puţin mai târziu, iar Max şi Henry păreau să ştie 
asta. Aşa că îl asaltau pe Dark cu şi mai multă ţopăială şi 
linguşeală. 

Fie şi numai faptul că se afla acasă îl făcea să-şi dădea seama 
cât de mult progresase în ultimii ani. După masacru petrecuse 
luni de zile într-o cameră gri de spital - o perioadă în cămaşă de 
forţă şi cu sedative. Cea mai mare parte din acele luni era o 
nebuloasă. Apoi a venit vremea să plece din spital. Prietenii i-au 
făcut oferte generoase, însă Dark nu a îndrăznit să accepte 
vreuna dintre ele. Durerea şi chinul prin care trecuse îl 
distruseseră fizic asemenea unei doze letale de radiaţii şi nu ar fi 
putut să-şi expună vreo cunoştinţă la aşa ceva. De ce ar fi vrutei 
să se expună? 

Aşa că a închiriat un bungalow părăginit în Venice, aici, în 
California, pe care l-a mobilat după un singur drum la un magazin 
second-hand: o saltea, o masă, un scaun, o cratiţă, o lingură, 
prosoape. Singurele rămăşiţe ale fostei sale vieţi se găseau într-o 
geantă cu haine pe care cineva i le adunase din fostul 


apartament; nu şi le putea pune pe el. Comanda mâncare şi 
băutură săptămânal, în ceea ce priveşte mâncarea, numai 
alimentele strict necesare care să-l ţină-n viaţă; în ceea ce 
priveşte băutura, o colecţie de sticle care se schimbau tot timpul; 
Dark căuta încontinuu ceva care să-l ajute să se cufunde-n 
uitare. Metabolismul său părea să se adapteze repede totuşi, 
astfel că după câteva zile sub efectul whiskey-ului, să spunem, 
vraja dispărea şi era nevoit să treacă la vodcă triplu distilată şi 
de aici tot mai departe. A încercat să se plimbe. Cea mai mare 
parte a timpului se holba la tot felul de chestii - la tavan. La 
stradă. La peticul de grădină, invadat de buruieni, din spatele 
casei. 

Singurul ţel din acele prime zile fusese să-i dea de urmă 
monstrului care-i masacrase familia. Tot ce însemna viaţa lui era 
doar un sistem de susţinere pentru răzbunare. Orele de veghe 
erau dedicate studiului dosarelor pe care le copiase ilegal de la 
Cazuri Speciale, în căutarea de detalii pe care le-ar fi putut omite 
ori acel fir magic care lega un cadavru de altul şi de altul, până la 
familia lui adoptivă. Un fir ce trebuia descoperit şi folosit pentru 
a-l termina pe nemernicul ăla, sugrumându-l până ce i-or sări 
ochii din orbite. 

Visa la momentul în care avea să-l prindă pe Sqweegel şi să-l 
ucidă încet, tacticos. Avea să-i rupă oscioarele până ce le va 
vedea ieşindu-i prin piele. Avea să-i smulgă venele de la braţe şi 
de la picioare, cauterizând în urmă. 

Nu o să se grăbească. O săptămână de durere pentru fiecare 
membru al familiei pe care l-a pierdut... 

Nu, o săptămână era prea puţin. Voia ca răzbunarea lui să se 
întindă pe ani... 

Dar după un an de căutări fără rezultat, Dark înţelesese că nu 
pierduse din vedere niciun detaliu; nu exista un fir magic. Puteai 
să zgârii cu unghiile pereţii celulei din închisoare ani la rând în 
căutarea unui buton secret care să deschidă uşa, dar asta nu 
însemna că-l vei şi găsi. 

În loc să-i exorcizeze demonii, acel an nu a făcut decât să-i 
hrănească. Atunci când s-a sfârşit, când a epuizat toate căutările 
de indicii, a înţeles că asta a fost tot şi a plecat să-şi caute un loc 
unde să-şi aştepte sfârşitul vieţii. Cu voia Domnului, se rugase 
atunci, nu avea de aşteptat prea mult. 

În ciuda a ceea ce credea Riggins, el chiar încercase, încercase 


al dracului de serios. Dar în cele din urmă eşuase. 

Dark revenise la elementele de bază ale vieţii. Băutură. Somn. 
Mâncare, numai dacă era absolut necesar. 

După o vreme, nici nu mai era sigur dacă viaţa asta merita 
trăită. 

Asta fusese înainte ca şansa să i-o scoată în cale pe Sibby. 

Şi acum uite unde ajunsese. 

O casă de un milion de dolari, cu vedere la plajă. Camere 
spaţioase, cu mobilă de designer solidă, din lemn, creată de Thos 
Mosier. Bucătărie făcută la comandă, designer Nicole Sassaman. 
De fiecare dată când folosea una dintre lingurile semnate 
Doriana O. Manadrelli & Massimiliano Fuksas, nu putea să se 
abţină să nu-şi amintească de singura ustensilă, uşor îndoită, cu 
care obişnuise să mănânce înainte. 

Înainte de Sibby. 

Mireasa lui şi dragostea vieţii sale. 


Capitolul 17 


Casa cu patru camere pe care o împărțeau Dark şi Sibby nu 
era mobilată pentru a impresiona vizitatorii; era un cocon ţesut 
cu dragoste. Un refugiu din calea tuturor lucrurilor, şi fiecare 
piesă fusese aleasă pentru a încânta ochiul şi atingerea. Deşi 
Dark nu-şi manifestase mai deloc preferinţele, Sibby ştiuse 
cumva care sunt exact acele culori şi texturi care-l alină. Parcă i- 
ar fi anticipat gândurile. Dark se minuna de asta de fiecare dată 
când se întorcea acasă după reculegerea din zori. 

Sibby, înfăşurată într-un prosop, intră în cameră şi îi zâmbi. 

— Ai stat pe-afară mai mult decât de obicei. 

De fiecare dată, prezenţa ei îi tăia răsuflarea. Sibby Dark era o 
frumuseţe cu pielea de culoarea zahărului caramel, părul negru 
şi ochii cu o lumină atât de intensă, încât era imposibil să îţi iei 
privirea de la ei. Trupul ei era o infinită fascinaţie pentru Dark, 
dar şi mai mult îi plăcea sufletul ei. Nu se mai temea că o s-o 
întineze cu nefericirea lui. Abandonase temerea asta de mult - ea 
părea imună la aşa ceva. Şi părea să aibă un efect taumaturgic 
chiar şi asupra lui. 

Dark se strădui să rămână cu privirea aţintită la ea, deşi cei doi 
câini îl tot împungeau cu botul în faţă. Adora să-i soarbă din ochi 
trupul. 

— Ştiu, veni răspunsul lui. Cred c-am pierdut noţiunea 
timpului. 

— Ai pierdut show-ul. 

„Show-ul” era o parte componentă a ritualului lor matinal: Dark 
se întorcea de la plajă, se tăvălea puţin cu câinii pe podea, după 
care urca exact la timp să o vadă pe Sibby cum se dezbracă, 
pregătindu-se pentru duş. Incepuse ca o glumă la scurt timp 
după ce se mutaseră împreună: Sibby îşi răsucise puţin elasticul 
de la chiloţi, jucăuş, seducător, ca apoi să şi-i coboare pe 
picioarele lungi. Dark zâmbise şi făcuse o glumă că se duce să 
caute un dolar. Show-ul de striptease a evoluat de-a lungul unui 


an şi jumătate până în faza în care Sibby nici nu mai apuca să 
ajungă la duş, iar Dark închidea uşa de la dormitor, lăsându-i pe 
Max şi Henry cu lăbuţele sprijinite de cealaltă parte, implorând să 
fie lăsaţi înăuntru. 

Dark reuşi în cele din urmă să se elibereze de sub greutatea şi 
vânzoleala canină şi să se ridice în picioare. Îşi puse mâinile pe 
umerii lui Sibby şi se lăsă invadat de parfumul părului ei proaspăt 
spălat. Era unul dintre cele mai îmbătătoare mirosuri din lume. 

— Hei, iubitule, spuse Sibby şi apoi zâmbi. 

Se aplecă uşor pentru a o săruta, atent să nu o apese pe 
pântec. 

Pântecul ei însărcinat în luna a opta. 

O, da, uite unde ajunsese acum. 


Capitolul 18 


Marţi / 10.00 p.m. 


Era târziu. Sibby aproape că adormise. La fel şi câinii. Dark se 
îndreptă către balcon, care era la doi metri de pat, şi trase cu 
grijă uşa glisantă din sticlă. Era întuneric şi auzea Pacificul cum 
plescăie la mal. 

— Unde te duci? întrebă Sibby. 

— Să iau puţin aer, zise Dark. 

— Vino înapoi în pat. Vreau să adorm în timp ce mă ţii în braţe. 

— Vin repede. 

Ziua fusese perfectă. O partidă grozavă de sex matinal, 
urmată de un prânz uşor şi puţină lectură pe balcon. Vin (pentru 
el) pe la amiază şi nişte muzică în living - Sibby avea o colecţie 
de albume valoroase, cu jazz nemuritor, majoritatea de la tatăl 
ei. Charlie Parker, Dexter Gordon. Nu după mult timp soarele 
apusese şi Dark începuse să-i maseze tâmplele, mâinile şi 
picioarele lui Sibby. Până acum sarcina nu ridicase probleme şi 
Sibby se menţinuse bine în formă, dar a purta un copil în pântec 
e o treabă istovitoare chiar şi pentru cele mai sănătoase trupuri. 

Apoi Sibby adormise pe canapea şi Dark o dusese încetişor în 
pat. Termina ziua cum o începuse: singur. 

Era partea cea mai grea. 

Dimineaţa reprezenta o autoprovocare, o rugăciune; o 
îmbărbătare. Putea să îndure să fie singur dimineaţa pentru că 
ştia că Sibby îl aştepta când avea să se întoarcă. 

Dar nopţile şi orele nenumărate până la ivirea zorilor... 

Încă mai erau pline de jarul nestins al frământărilor. Şi de- 
acum era şi mai greu, Sibby intrând în luna a opta. Era 
extenuată. Avea nevoie de odihnă cât mai multă. Nu avea cum 
să fie atât de egoist şi să o roage să stea cu el de veghe întreaga 
noapte să-i ţină de urât. 

Aşa că încerca să-şi distragă atenţia cât putea. Uneori printr-un 


meci de baschet. Când şi când câte un film alb-negru. De cele 
mai multe ori, cu alcool. 

Şi totuşi, astă-seară era diferit. 

Astă-seară avea altceva. 

Nivelul 26? 

Dark îşi sprijini laptopul pe genunchi şi îi dădu drumul. Stickul 
de memorie era în buzunarul jachetei, în stânga. Acolo stătuse 
toată ziua, neatins. Făcuse tot posibilul să şi-l scoată din minte, 
se afundase în viaţa lui alături de Sibby, lăsându-se pierdut în 
atingerile ei, parfumul ei, sunetul vocii ei. Chiar şi când săvârşea 
un gest simplu, cum ar fi să-şi treacă vârful degetului peste 
obrazul lui, de la frunte până la bărbie, totul în jur dispărea ca 
prin farmec. 

Chiar şi aşa, nu se putuse abţine. Vizita-surpriză a lui Riggins îi 
bântuise gândurile toată ziua. De aceea nu reuşise să arunce 
jacheta în coşul cu haine murdare şi să pretindă apoi că a uitat 
că stickul se afla acolo. 

Dark privea ecranul, răsucindu-şi fără să-şi dea seama 
verigheta de aur de pe deget. 

Cum ar putea să nu se uite? 


Pentru a vedea filmul de pe stick, trebuie să vă 
autentificaţi pe LEVEL26.com şi să introduceţi 
codul: censored. 


Capitolul 19 


Motel 6, Redondo Beach, California 
Miercuri-dimineaţă / 1.00 a.m. 


Celularul începu să sune şi să vibreze pe măsuţa de sticlă. 

Riggins îl pusese acolo intenţionat, ca să-l audă, indiferent de 
oră, chiar de-ar fi fost şi pentru un minut în baia minusculă a 
motelului. Ceea ce se şi întâmplase, de fapt, când începuse 
telefonul să sune. Normal. 

Îşi scutură penisul, şi-l vârî la loc, trase fermoarul şi se năpusti 
în cameră să ajungă la telefon. Aproape că răsturnă sticla cu 
scotch de pe masă. Ecranul pâlpâia: „DARK”. 

Riggins bâjbâi după telefon şi îl duse la ureche. 

— Alo. 

Nu se auzea nimic, dar Riggins ştia că Dark e de partea 
cealaltă a receptorului. O lua încet, se aduna, îşi făcea curaj - 
cum dracu s-o fi spunând. Dark nu avea niciodată viteză. Câţiva 
agenţi de la Cazuri chiar glumeau că se mişca atât de lent, încât 
aproape reuşea să se întoarcă în timp câteva zile. 

Dar nu puteai să zici nimic de rezultate. Poate că era Dark o 
ţestoasă, dar trebuia să-i vezi colecţia de trofee de pe peretele 
din sufragerie. Când îşi punea mintea cu un caz, nimic în jur nu 
mai părea să existe. Tot ce nu avea de-a face cu cazul dispărea 
şi omul punea cap la cap detaliile crimei, care invariabil duceau 
direct la făptaş. Puterea lui de concentrare era supraomenească. 

lar faptul că Dark luase stickul de memorie de dimineaţă (deşi 
lui Riggins îi trebuiseră vreo douăzeci de minute să-şi dea 
seama) conta mai mult decât orice pe lume. Putea să stea în 
camera asta şi să coordoneze în continuare cazul fără să se uite 
la ceas din juma-n juma de minut. De dimineaţă mai avea 
aproximativ treizeci de ore de trăit; acum mai rămăseseră 
unsprezece. Dar din moment ce Dark încă mai analiza oferta, mai 
erau şanse să se vadă scăpat de asta. 


Aşa că Riggins aşteptă. Aşteptase deja şaisprezece ore. Ce mai 
contau câteva secunde? 

În cele din urmă, Dark vorbi: 

— Nu pot, Riggins. Deja am făcut tot ce-am putut ca să găsesc 
bestia asta. Şi am eşuat. Nu văd de ce de data asta ar fi altfel. 

— Dark... 

— Nu, îmi pare rău. Acum... lucrurile stau altfel. 

— Nu, înţeleg. Mai mult decât bănuieşti. 

— N-aveţi nevoie de mine. Sunt mulţi băieţi buni la Cazuri. Mai 
tineri şi mai isteţi. Unul dintre ei o să-l prindă. 

— Aşa e. 

După asta nu mai rămăseseră prea multe de spus. 

* 


Riggins dădu din cap în semn de aprobare, apoi apăsă tasta 
roşie. Se uită în jos, către paharul gol, cu numai două pojghiţe de 
gheaţă aproape complet topite pe fund. 

Culmea era că nu se simţea speriat. Nu aşa cum crezuse că va 
fi. De fapt, spre surprinderea sa, Riggins descoperi că era chiar 
uşurat. | se dăduse să aleagă: Faci ceva oribil sau te omorâm. Ei 
bine, încercase să facă ceva oribil - să-l târască pe singurul om 
care îi fusese ca un fiu înapoi într-un caz care aproape că-l 
omorâse. Dar Dark tocmai scosese din joc această variantă. De- 
acum nu mai ţinea de Riggins, aşa că gata cu conflictele morale 
chinuitoare. Era doar o chestiune simplă de a sta la poarta de 
primire a unei condamnări la moarte. 

Probabil că Nellis şi McGuire erau afară, fumând, poate 
comparându-şi tăieturile cicatrizate ca să treacă timpul. Riggins 
bănuia că i se urmăriseră convorbirile şi că cineva de la biroul lui 
Wycoff ştia ceea ce tocmai se petrecuse. Oare cât le lua să-i sune 
pe cei doi indivizi în grija cărora era şi să le dea ordinul? Mai 
puţin de un minut, poate? 

Trase deoparte jaluzelele ieftine şi prăfuite şi aruncă un ochi 
afară. Nici ţipenie, doar nişte maşini într-o parcare relativ goală şi 
lămpile cu vapori de sodiu ce ardeau găuri pe cerul întunecat 
californian. Nellis nicăieri. McGuire nicăieri. Şi nicio urmă a 
dubiţei lor negre. 

Se auzi un ciocănit în uşă. 

Riggins se gândi în treacăt la pistolul lui, care atârna lângă 
haină în dulap. Dar nu prea avea să-l ajute. Nellis şi McGuire 
erau, în fond, ca el, îşi făceau datoria, fără subiectivism. Dacă ar 


putea să tragă în cineva, acela ar fi fost Wycoff. Direct între 
sprâncenele alea stufoase ale lui. 

Aşa că Riggins lăsă subiectivismul deoparte. Îşi păstră 
profesionalismul. 

Îşi privi ceasul electronic: 

11.05.43... 

11.05.42... 

11.05.41... 

11.05.40... 

Ca granulele de nisip care alunecă prin gâtul îngust de sticlă al 
unei clepsidre. 

Riggins păşi spre uşa subţire de motel şi o deschise - mai mult 
o formalitate, chiar aşa. Ar fi putut s-o spargă dintr-un şut. Şi un 
puşti de zece ani ar fi putut. 

Nellis îl privea fix. McGuire nu se vedea - probabil îl susţinea 
din flanc. 

Nu. N-o să-ncerce cine ştie ce. Riggins avea să fie profesionist 
până la capăt. Mai avea aproximativ unsprezece ore de trăit şi 
singurul lucru normal la care se putu gândi era să şi le petreacă 
după bunul plac. 

— Hai înăuntru, băieţi, zise Riggins. Hai să vorbim. 


Capitolul 20 


Undeva în America 


Pe zidul pivniţei se scurgeau umbre. Se ramificau, se 
contorsionau, ca şi cum un ghem de şerpi s-ar fi hotărât să 
formeze împreună silueta aproximativă a unei fiinţe umane. 
Dimensiunile umbrelor se dublară şi apoi se triplară. Şerpii se 
mişcau tot mai aproape... 

Apoi, brusc, îşi opriră mişcarea complet. Sgqweegel îşi privi 
gânditor silueta încremenită pe perete. 

Se gândea la urmărirea mişcărilor pe care le fac oamenii. Să le 
fixezi în timp. Cum să aplici asupra cuiva un anumit timp şi 
spaţiu? 

Meditând la asta, Sqweegel începu să se mişte iarăşi, 
bucurându-se de formele târâtoare pe care trupul său le proiecta 
pe perete. Apoi se întoarse şi rămase lipit cu spatele de zidul din 
piatră. Îşi imagină un ceas gigantic în spatele lui şi îşi ridică cotul 
la cifra zece, mâna la trei. Luna atârna sus pe cerul nopţii, iar 
lumina ei făcea costumul lui Sqweegel să lucească diafan, 
aproape angelic. Inima-i bătea secundele. 

TIC... 

Tac... 

Tic... 

Tac... 

Cu fiecare bătaie, şi mai mult sânge îi curgea prin vene, iar 
penisul i se întărea. Fiecare nouă pompare i-l trezea la viață. | se 
ridică pe trup ca o a treia limbă a ceasului, înălțându-se de pe 
cadranul uman, alb şi subțire. 

Tic... 

Tac... 

Tic... 

Tac... 

Şi atunci veni răspunsul. 


Sqweegel traversă pivniţa către cufărul imens din lemn, 
suficient de mare cât să încapă un om în el. 

Formă cifrul încuietorii şi astfel o deschise. Înăuntru se aflau 
diverse fleacuri pe care le adunase timp de mai bine de treizeci 
de ani. 

După ce dădu deoparte capacul, începu să scotocească prin 
măruntaiele cufărului cu mâinile-i acoperite de latex. Acesta era 
singurul minuscul răsfăţ pe care şi-l îngăduise să-l păstreze, cu 
excepţia filmelor, desigur. Erau de fapt suveniruri din 
fantasticele-i sfinte cuceriri, unele piese încă purtând stropi de 
sânge, spermă, lacrimi, praf, piele moartă, fiere, excremente, 
urină sau salivă. Ori combinaţii ale celor de mai sus. Singur, 
acest cufăr n-avea cum să-l incrimineze, dacă ar fi fost 
descoperit. Cutia asta nu adăpostea nicio fărâmă din el, nicio 
urmă. Dar probabil că ar fi fost mai sigur să fi distrus acele lucruri 
sau să le fi lăsat în diversele locuri ale crimelor. 

Insă nu se putuse abtine. 

Uită-te numai la chestiile astea! 

Sgweegel vâri mâna înăuntru şi scoase un obiect din oţel 
inoxidabil care arăta precum o harpă în miniatură - un dilatator 
anal. Era relativ nou şi încă destul de cleios de la un lubrifiant 
improvizat. Zâmbi pe sub mască şi apoi îl puse la loc. 

Mai era şi un inel pentru penis, cu un mic declanşator prin care 
se activa un set de lame pe arc, ca nişte dorsale de rechini. Nu 
mai folosise un asemenea obiect de secole. 

Cătuşe negre din titaniu, care, odată închise, nu mai puteau fi 
desfăcute. Trebuise să le recupereze din dulapul cu probe de la 
poliţie după ce criminaliştii fuseseră nevoiţi să le extragă de pe 
un cadavru carbonizat. (Pur şi simplu trebuia să şi le recupereze.) 

O pensă Burdizzo: un soi de menghină cu vârfuri ascuţite, de 
vreo 50 de centimetri, folosită în mod normal pentru castrarea 
taurilor, ulterior preluată de comunitatea de transsexuali ca 
unealtă pentru castrarea proprie. 

O grămadă de chestii. O grămadă de comori, trofee şi ustensile 
asupra cărora biografii lui aveau să se aplece şi să mediteze mai 
târziu. 

In fine, Sqweegel găsi suvenirul pe care-l căuta: un ceas de 
mână oprit. Nu mai arătase ora de cincisprezece ani. 

Nici măcar nu era un ceas din cale-afară de scump; un Timex 
din 1967, Silver Viscount. Brăţară argintie, geam zgâriat, liniuţe 


argintii care marcau orele dintre douăsprezece, trei, şase şi nouă. 
Nu trebuia să-l întorci. Nu mergea nici când Sqweegel îl luase din 
sertarul de la biroul uneia dintre victime. 

Ceva la el însă îl făcuse să şi-l dorească. Era tipul de ceas pe 
care un tată i-l dă fiului său - ceea ce pesemne se întâmplase şi 
în cazul de faţă, dacă era să ne luăm după tânărul de la care îl 
avea. Probabil că ceasul funcţiona când îl primise puştiul, dar îl 
lăsase să-nţepenească în sertar, fără a-i acorda puţina atenţie 
necesară pentru a-l îndupleca să-şi revină la viaţă. 

Sqweegel îl duse la masa lui de lucru, luă o cutie mică de 
plastic cu instrumente şi se puse pe treabă. Sub cadran văzu că 
rotorul, balansierul, arcul spiral şi rotiţele fuseseră lăsate să 
ruginească. 

Dezasamblă ceasul în mai multe bucățele, apoi demară 
îndelungatul proces de a le curăța cu un beţişor cu vată înmuiat 
în alcool, activitate urmată de încă o rundă de curăţare, de data 
asta cu lubrifiant comercial. În final, aşeză piesele într-un 
dispozitiv de curăţat cu ultrasunete şi apoi le lăsă să se usuce. 

Brăţara necesita o atenţie specială. Era din acelea care se 
lărgeau, numai bună să ciupească firicele de păr de pe 
încheietură şi celule de piele moartă. Fiecare zală trebuia să fie 
curățată individual şi, de asemenea, uscată şi tratată la 
ultrasunete. 

După câtva timp, Sgqweegel asamblă la loc Timexul. Nu era 
cazul să descarce de pe internet un manual mai vechi cu 
instrucţiunile; era un ceas relativ simplu, rezistent, ceea ce le 
făcuse deosebit de populare pe la mijlocul secolului trecut. Lucra 
din memorie. Nu trecu mult şi ajunse să nici nu se mai uite la ce 
făcea. 

În timp ce lucra la ceas, Sqweegel se gândi la tată şi la fiu, 
întrebându-se de ce oare neglijase fiul darul tatălui său. Poate că 
trecuse printr-un război sau un lagăr de concentrare. Poate că 
trecuse prin multe. 

Şi fiul pur şi simplu îl aruncase într-un sertar. 

Cum apăruse în calea lui Sqweegel era o cu totul altă poveste, 
dar acum îşi puse în minte să caute filmul ca să-şi poată reaminti 
experienţa. 

Sgweegel se uită în jos şi văzu ceasul reparat; ticăia iarăşi, 
rotorul se învârtea ca uns. 

Şi-l trase pe mână, peste mânuşile albe de latex. 


Capitolul 21 


Malibu, California 


Dark apăsă tasta roşie a telefonului, apoi păşi în picioarele 
goale prin dormitor, în jos pe scări şi apoi printr-o serie de uşi 
glisante, către curtea lor împrejmuită cu un gard înalt. Şi aici se 
simţea mâna lui Sibby, de la luminiţele care atârnau la 
suporturile rotunde de lumânări, din sticlă, şi mobila din curtea 
interioară; toate erau mângâietoare şi liniştitoare. Era un loc 
menit să ţină grijile deoparte. 

Se aşeză pe canapeaua de exterior şi lăsă briza tăioasă să-i 
umple plămânii, apoi se uită pierdut la micile împunsături de 
lumină care umpleau cerul nopţii. Păreau a fi sute de ochi aprinşi, 
care-l urmăreau de sus. 

Îşi spuse că făcuse ceea ce trebuia. Desigur, monstrul avea să 
găsească pe altcineva. Poate săptămâna viitoare, poate chiar 
mâine. Poate că deja ţintise pe cineva din seara asta şi acum 
Sgweegel stătea ghemuit printr-un cotlon întunecat, aşteptând 
răbdător scurgerea secundelor până în momentul când o să 
atace. 

Şi poate că Dark ar fi putut să facă ceva în privinţa asta... 

Nu. N-o face. Nici măcar să nu te gândeşti s-o faci. Nu mai e 
treaba ta. 

Nu te mai gândi la fata roşcată în cămaşa aia de noapte 
albastră, din bumbac, cu dâre de sânge peste abdomenul alb şi 
pe picioare. 

Nu te gândi la făptura care plângea în colțul ăla... 

Chiar trebuia să se simtă vinovat la nesfârşit? Era prea mult 
pentru un singur om, nu? 

Dark încercase să-l prindă pe Sqweegel. Sqweegel îi 
răspunsese cu aceeaşi monedă... şi câştigase. Făcuse pasul pe 
care puţini l-ar face. Işi ascunsese urmele. Se asigurase că nu 
există niciun fir magic. Poate că-şi merita libertatea. 


Dark încercase să-l oprească, încălcase aproape toate legile 
astea blestemate ca să-l oprească, şi totuşi dăduse greş. De ce 
nu puteau lucrurile să rămână aşa? 

Bun, s-au apucat să-l promoveze pe Sqweegel la un nivel nou. 
Probabil asta şi voise de la bun început. 

Nu existau măsurători pentru ceea ce îndurase Dark în ultimii 
doi ani. 

Dark îşi azvârli telefonul atât de tare de pavajul din curte, încât 
obiectul se spulberă în zeci de bucățele. 

Din casă, Max şi Henry începură să latre. Zgomotul îi speriase. 
Şi se mai auzi ceva în spatele lui Dark: o uşă glisantă de sticlă 
deschizându-se la balcon. 

Sibby îl privea de acolo: 

— lubitule? Eşti bine? Ce s-a auzit? 

Fir-ar al dracului. Ce prost fusese. Ce prost fusese să se lase 
atins iarăşi. 

* 

În mai puțin de un minut Sibby ajunse jos, în curticică, lângă 
Steve, aşezată în faţa lui pe micul cămin alb din cărămidă. Nu-l 
mai văzuse aşa decât la începutul relaţiei lor, în perioada în care 
demonii încă nu începuseră să-i dea pace şi el părea complet 
înfrânt. 

Pe-atunci Sibby învățase să se apropie cu maximă prudenţă şi 
la fel procedă şi acum. Nu-i faci vânt unui om aflat pe marginea 
prăpastiei. Mai întâi trebuia să-l facă să-şi vină-n fire înainte de a 
putea înţelege. 

— Vrei să vorbeşti despre asta? 

— Păi, nu-i nimic, zise Dark. Numai că m-am înfuriat. Semnalul 
pe plajă e de doi bani. 

— Pe cine ai vrut să suni? 

— Nu era nimeni important, 

— OK. E târziu. Nu vii mai bine în pat? 

— În curând. Promit. 

Sibby îşi aminti de prima parte a relaţiei lor şi cum învățase 
destul de repede că era o singură cale prin care îi putea alunga 
neliniştea, chiar şi numai pentru scurt timp. Singura cale prin 
care-i putea alunga demonii şi-l trezea la viaţă. 

Îşi mişcă picioarele încet şi văzu că Dark o priveşte cu atenţie. 
Cămaşa ei de noapte mătăsoasă se mula peste abdomenul 
umflat, dar Steve nu reuşea să-şi ia ochii de pe fiecare 


centimetru al trupului ei. Mutarea îi aparţinea în totalitate ei. El o 
aştepta. 

Sibby ştia că e înnebunit după asta, după starea pe care i-o 
dădea. Asta avea nevoie Steve acum, să-şi înlăture gândurile 
dureroase. 

Chiar dacă era numai temporar. 


Pentru a asista la o scenă plină de tensiune sexuală, 
trebuie să vă autentificaţi pe LEVEL26.com şi să 
introduceţi codul: sibby. 


Capitolul 22 


Totul la Sibby, atingerea, gustul ei, mirosul, imaginea trupului 
ei, era mai puternic decât orice narcotic pe care Dark îl întâlnise 
vreodată. Ştia perfect cum să-l aducă înapoi pe pământ. ŞI 
cumva, simţea de ce avea el nevoie cu disperare. 

Ritmul respirației lor nu încetinise încă. Nu era nimic de spus. 
Nu era nevoie să se vorbească deloc. 

In cele din urmă, Sibby îi şopti la ureche: 

— Vino în pat. 
` În ciuda tuturor lucrurilor, Dark nu era obosit. Era neliniştit. 
Încă se mai gândea la conversaţia de mai devreme. Încă se mai 
gândea la Sqweegel. Nu reuşea să-şi scoată imaginile acelea din 
creier. Stropii de sânge pe picioarele acelea diafane. Ţesătura 
despicată a cămăşii de noapte. Plânsetul din colţul camerei... 

Sibby îl atinse pe obraz. 

— Hei, spuse ea. Spune-mi. 

Asta era problema cu drogurile, nu? Erau menite să acţioneze 
pe moment. Şi în acel moment anume, făceau durerea să 
dispară. Dar numai pentru un moment. Şi apoi acel calm abia 
obţinut avea să fie înlocuit iarăşi cu o durere, un regret al acelui 
moment, nevoia disperată de te târî înapoi. Să îţi faci mintea 
ţăndări ca să rămâi acolo veşnic... sau măcar pentru câteva clipe 
mai mult. 

Dark o sărută. Ea îşi lăsă capul pe umărul lui. Apoi intrară în 
casă, se duseră în dormitor şi se întinseră pe pat peste 
aşternuturi, lăsând briza răcoroasă să le treacă peste trupuri şi să 
le zvânte sudoarea. Mâinile li se atinseră, mai întâi cu dosul 
palmei. 

Apoi Sibby îşi puse palma peste a lui Dark şi strânse uşor. Se 
simțeau mirosul de sare din aer şi izul rămas de la lumânările pe 
care Sibby le arsese mai devreme. 

Deodată se auzi telefonul fix. 

Era ciudat să sune la ora aceea - de fapt, era ciudat să-l auzi la 


oricare altă oră. Majoritatea telefoanelor le primeau pe mobil. 
Sibby intenţionase să renunţe la telefonul fix, însă Dark insistase 
să îl păstreze. Celularele mai rămân fără baterie. Releele puteau 
să cadă uşor, chiar şi de la cea mai mică trepidaţie. 

Telefonul sună iarăşi. 

— Răspund eu, spuse Sibby blând. 

— Nu, nu. Răspund eu. 

Dark oftă, întinzându-se peste soţia sa însărcinată, şi ridică 
receptorul din furcă. 

— Numai zece minute, spuse Riggins. Zece minute şi scapi de 
mine pentru totdeauna. 

— La dracu', Riggins. 

— Nu ţi-aş cere asta dacă n-ar fi important. Ai luat stickul de 
memorie. Sunt sigur că l-ai văzut deja. 

Dark simţi strângerea lui Sibby puţin mai tare. O adiere plăcută 
de vânt îi mângâie pe amândoi. Ce frumos ar fi fost să rămână 
aici, în pat, şi să nu se mai mişte săptămâni întregi. Să nu se mai 
mişte până la naşterea copilului. Apoi ar putea să aducă şi 
bebeluşul aici, în pat, şi să rămână întins în continuare. Poate 
până cel mic va trebui să plece la facultate. 

Ar fi fost frumos, dar Dark ştia că e imposibil. 

Întrebă: 

— Unde? 

— La fel ca mai devreme. 

— Restaurantul ăla sigur e închis la ora asta. 

— Păi, o să stăm afară să ne bucurăm de o noapte californiană. 

— E-aproape dimineaţă. 

— Mă rog. 

Dark îşi întoarse privirea spre Sibby. Ar fi vrut să-i ceară să 
pună receptorul în furcă şi să smulgă firul cu totul din perete. Nici 
nu-i mai păsa de trepidaţii, pentru că nu mai avea pe cine să 
sune acum. Erau aici, împreună, şi asta era tot ce conta. 

În loc de asta se auzi spunându-i lui Riggins: 

— Bine. Voi fi acolo. 


Capitolul 23 


lată că venise. 

Momentul de care îi fusese groază încă de când îl cunoscuse 
pe Steve. Ce chestie, când te gândeşti că mai şi făcuse glume pe 
tema asta pe la începutul relaţiei lor. Numele tău de familie e 
Dark”? îl întrebase. Deci eşti din categoria aia, a tipilor încrezători 
şi optimişti, cărora le merge bine în viaţă! 

Steve Dark. Ea nu ştia nimic. 

Se întâlniseră din pură întâmplare la raionul de băuturi din 
supermarketul Vons, în Santa Monica. Bărbatul care avea să-i 
devină soţ avea un cărucior plin cu băutură: cel mai mult whiskey 
şi scotch, alături de nişte sticle de vin alb şi roşu. Ea crezuse că 
individul sărbătoreşte ceva. Mai târziu avea să afle că era doar 
porţia lui săptămânală. 

Şi faptul că-l prinsese în public fusese o coincidenţă, în 
ultimele luni nu făcuse decât să comande totul în căsuţa lui 
prăpădită din Venice. In noaptea aceea însă îi venise aşa, otoană 
să meargă la cumpărături chiar el. De mult nu mai făcuse asta, 
după cum observase şi Sibby, pentru că în maşină chiar se 
depusese un strat de praf. 

Steve era ca o epavă, dar Sibby interpretase aspectul lui mai 
degrabă a ceva de genul Am chefuit toată noaptea decât De luni 
de zile alunec pe o spirală mortală a depresiei. Pentru că, în 
ciuda părului ciufulit, ca şi cum chiar atunci s-ar fi ridicat din pat, 
a tenului palid, a ţinutei neîngrijite... Steve era un tip îngrozitor 
de arătos. Suficient s-o facă să nu-şi găsească imediat cuvintele 
şi să trântească o aiureală, ceva ce nu i se mai întâmplase din 
vremea facultăţii. Intrase în vorbă cu el pentru că ştia că altfel 
avea să-i pară foarte rău după aceea. 

— Ei, când să vin? îl întrebase. 

El se întorsese şi clipise, parcă fără să creadă că i se adresase 
lui cu adevărat. Fără să fie sigur că nu e de fapt o fantomă. Mai 


5 Întunecat, tenebros, misterios (engl.). 


târziu avea să afle că de săptămâni întregi nimeni nu-i mai 
adresase lui Steve niciun cuvânt. 

— lartă-mă, zisese el. Ce ai spus? 

— La petrecerea ta, răspunsese Sibby, arătând spre cărucior. 
Când începe? Văd că ai acolo şi o sticlă de Cakebread, şi 
întâmplarea face să fie vinul meu preferat la capitolul 
Chardonnay. 

Momentul ulterior, îşi aminti Sibby, fusese cel mai lung din 
întreaga ei viaţă. Steve stătea acolo, pur şi simplu, holbându-se 
la ea, ca şi cum s-ar fi chinuit să găsească vorbele potrivite. 
Incercase să schiţeze un zâmbet, dar ieşise prost. Ba chiar puţin 
înfricoşător. Şi în acea eternitate, Sibby se întrebase în ce lume 
ciudată reuşise să pătrundă. 

De ce era acolo, în Vons, şi de ce intrase în vorbă cu un străin 
arătos care părea să nu se mai fi spălat de zile întregi? Ar fi putut 
să fie chiar Charles Manson Jr., la urma urmei. 

Apucase strâns de mânerul învelit în plastic al căruciorului şi se 
pregătea să-l împingă mai departe pe un alt culoar, oricare altul, 
nu mai conta, atâta vreme cât reuşea să mai dea o tură până la 
casă, să-şi lase căruciorul şi apoi să iasă din magazin înainte ca 
tipul să apuce să se dezmeticească. 

— La opt, a zis el. Mâine-seară. 

De data asta zâmbetul lui Steve era cel real. Sibby i l-a întors, 
slăbind din strânsoare mânerul căruciorului. El şi-a notat adresa 
pe ultima pagină a unei cărţi pe care Sibby o avea în geantă: 
Sanctuarul lui Faulkner. 

Seara următoare s-a dus la el şi surpriza a fost doar parţială 
când a descoperit micuțul bungalow ocupat de doar un singur 
locuitor: Steve. Pregătise stângaci două locuri la o masă 
improvizată, acoperită cu ceva suspect de asemănător unui 
cearşaf de pat. 

— Toţi au contramandat, i-a explicat viitorul ei soţ, cu un 
zâmbet timid. 

— Dacă şi Cakebread a contramandat, m-am cărat! a răspuns 
ea, mimând seriozitatea. 

— După ce ne-am întâlnit, m-am dus şi-am mai luat trei sticle. 

Şi chiar făcuse asta. 

Şi în acea seară misterul lui Steve Dark a început să se depene 
dinaintea ei. l-a spus totul, mai întâi în mare: fusese poliţist, 
agent federal, dar unul dintre cazuri o luase complet razna şi 


renunţase. Abia pe la a cincea întâlnire i-a spus că fusese 
adoptat şi că familia lui adoptivă murise într-un accident 
groaznic. 

Şi abia după ce s-au căsătorit, când el părea să-şi fi găsit 
liniştea, Sibby aflase că acel caz care o luase complet razna şi 
accidentul groaznic al familiei sale erau aceeaşi întâmplare. 

Ştia că anul de după moartea lor fusese iadul pe pământ 
pentru el. 

Ceea ce fusese clar încă de la început, totuşi, era că Steve 
niciodată nu a pomenit - şi din câte putea ea să spună, nici 
măcar nu s-a mai gândit - că voia să fie iarăşi poliţist. Dar acum 
Sibby îşi dădea seama că era vorba de ceva diferit. Steve era de 
obicei dus pe gânduri, dar nu ca acum. Ceva anume părea să-l 
macine. 

Doamne, să nu fie legat de slujba lui, îşi spuse în gând. Orice, 
dar nu asta. Pentru că slujba asta nu i-a adus decât moarte, 
aproape că l-a omorât şi pe el, şi orice pot să îndur, dar nu să-l 
pierd. 

— Azi pari că trăieşti în trecut. Nu vrei să-mi spui ce ai? 

Steve tăcea. Dar Sibby nu renunţă. 

— i s-a cerut să faci ceva, nu-i aşa? îl întrebă. 

— Da. 

— Cei pentru care ai lucrat. 

— Da. 

— Ce le-ai zis? 

— Le-am spus că nu. 

Sibby respiră. Nu-şi dăduse seama că îşi ţinuse respiraţia. 

— Da? 

— Fostul meu şef, Tom Riggins, a apărut azi-dimineaţă şi m-a 
rugat să mă întorc. Se pricepe de minune să te piseze până 
obţine ce vrea el. N-ai cum să-i ignori. O să-şi tragă mereu spuza 
pe turta lor. Aşa că de data asta îmi văd de interesul meu. 

Sibby îl privi şi încercă să surprindă cea mai fină urmă de 
minciună. În ce priveşte lucrurile mărunte, reuşea să îşi dea 
seama de fiecare dată, ca atunci când Steve încercase să 
ascundă un cadou sau să nu o supere. Steve avea câteva semne 
minuscule. 

Dar de data asta nu putu să identifice vreunul. 

— OK, zise ea. Rezolvă asta. Dar promiţi să te întorci imediat 
după aceea? 


— Normal. Unde să mă duc în altă parte? Steve zâmbi, dar 
Sibby bănui că o făcea de dragul ei. 

Steve rămase cu privirea aţintită-n tavan preţ de câteva clipe. 
Apoi înşfacă mănunchiul de chei de pe măsuţă, se uită la ceas şi 
ieşi din casă. 

Sibby aruncă o privire către celularul ei, aflat pe noptieră. Ziua 
fusese ciclică; rămăsese iarăşi singură în casă. Singurul lucru 
care mai lipsea acum, se gândi Sibby, era să-i vină un mesaj. 

Şi veni. 


Capitolul 24 


Debarcaderul din Santa Monica 
3.30 a.m. 


Riggins îl privi pe Dark cum îşi parca Yukonul negru în spaţiul 
de maşini de lângă debarcader. Dark îşi conducea maşina la fel 
cum trăia: cu încetinitorul. Atent. Metodic. Dacă nu l-ai fi 
cunoscut, ai fi zis că la volan e vreun moşneag pornit să 
exploreze autostrada de pe Coasta Pacificului ca prin 1939, pe 
vremea când Santa Monica era doar un orăşel cu plajă prăfuit. 
Dar nu era altceva decât modul de deplasare al lui Dark. Nu se 
grăbea nici să-l pici cu ceară. 

Şi totuşi, Riggins se bucura că Dark nu se grăbeşte. Cu cât îi 
lua mai mult, cu atât se bucura mai mult de ţigară. 

Cu atât mai mult timp avea până să fie ucis. Cam pe la cât să fi 
ajuns? Se uită la cronometrul oficial al morţii de pe ceasul primit 
în dar de la fiică-sa: 

8.24.08... 

8.24.07... 

8.24.06... 

8.24.05... 

Undeva în întuneric, în spatele lui Riggins - poate pe lângă 
leagănele pentru copii? poate la carusel? poate chiar sub 
debarcader? - erau Nellis şi McGuire. Şi Riggins era convins că şi 
ei îşi verifică ceasurile. 

* 

La motel, cei doi agenți refuzaseră paharul oferit de Riggins, 
după cum era de aşteptat. Dar, oricum, l-au ascultat. La urma 
urmei, erau profesionişti. 

— Presupun că ați auzit că Dark a refuzat, le-a zis Riggins de 
pe marginea patului. 

Nellis a dat din cap. McGuire n-a făcut niciun gest. Poate că se 
gândea la degetele lui lipsă. 


— Dar timpul după ceas nu mi-a expirat şi încă nu mi-am jucat 
toate cărţile. Dark a fost unul dintre cei mai buni agenţi ai noştri. 
Pe voi v-a dibuit în câteva secunde şi dintotdeauna s-a ferit de 
străini. Dacă vreţi să fac treaba ăsta, trebuie să-l fac să creadă 
că suntem singuri. Că e doar între mine şi el. 

Nellis l-a privit atent. 

— Dacă fugi, tot te prindem. Şi-o să fie şi mai rău de tine. 

— N-am de gând să fug, i-a răspuns Riggins. Poţi să-mi iei şi 
cheile de la maşină dacă te face să te simţi mai liniştit. Ce-aş 
putea să fac? Să o tai prin ocean şi să înot până-n Japonia? 

Nellis şi McGuire au acceptat să-l lase să se desfăşoare. Dar 
aveau să stea prin zonă, pe undeva pe unde să nu fie „dibuiţi”. 

Ceea ce nu le spusese Riggins celor doi era că n-avea deloc de 
gând să-l convingă pe Dark să accepte misiunea. 

Nu-şi dorea decât să-şi petreacă o parte din ultimele ore din 
viaţă alături de prietenul lui. 

* 

Dark se apropie, agale, urcând treptele către debarcader una 
câte una. Riggins mai savură un fum din ţigară şi lăsă firul 
alburiu să i se reverse din nas precum unui taur din desenele 
animate. 

— Dark, se auzi vocea lui Riggins. 

Total neaşteptat, Dark îi zâmbi şi îi înşfacă mucul de ţigară din 
mână. Trase un fum şi apoi o aruncă peste parapet. 

— Cancer la plămâni, zise. Ucigaşul numărul unu. 

La dracu. Riggins îşi dorise mult să apuce s-o termine. 

In pachet mai avea unsprezece ţigări şi refuza să moară 
înainte de a apuca să le savureze până la ultima. 

— la spune. 

— Ai crezut că bebeluşul din film o să mă convingă, nu-i aşa? 
C-o să mă facă să mă-ntorc într-un suflet la Cazuri. 

Riggins îl privi pe Dark cu o expresie sincer surprinsă: 

— Bebeluşul? 

— Te faci că nu ştii... 

— Pe bune, n-am văzut chestia aia. Am primit instrucţiuni clare 
să ţi-o aduc direct ţie. Doartu să te uiţi. 

— Nu mă lua de prost. Eşti agentul coordonator al cazului. De 
când nu mai ai tu voie să vezi probe din cazul ăsta? 

— Acum începi să pricepi cu ce-am de-a face. Nu mai vorbim 
de investigaţii criminale de-acum, Dark. E treabă politică. 


Internaţională. Tipii din capitală ne dau ordinele, ne strâng cu 
uşa, le e greu să priceapă cum dracu’ de nu mergem pe apă şi nu 
scoatem din buzunare pâini şi peşti. 

— E-o idioţenie. Nu presezi şi nu-ţi ameninţi cei mai buni 
agenţi să-ţi prindă un nemernic ca Sqweegel. Le oferi resurse. 

— Nu vrei să-l suni tu pe Norman Wycoff să-i spui asta? Sigur 
s-ar bucura s-o audă de la tine. 

Dark nu mai zise nimic. Se simţea foarte departe de Cazuri, 
dar îi venea destul de greu să îşi imagineze secţia sub papucul 
Departamentului Apărării. Părea că lumea devenise un loc cu 
totul absurd de la retragerea lui încoace. 

— Deci, ce-i în filmul acela? întrebă Riggins. 


Capitolul 25 


Dark înghiţi în sec pentru că nu prea îşi dorea să revadă 
imaginile pe care abia le văzuse cu câteva ore în urmă. Dar 
începu totuşi să le descrie, în linii mari: 

— O fată... poate de vreo şaptesprezece, optsprezece ani, zise 
Dark. Roşcată, ten palid, pistruiată. Doarme. Habar n-are că 
Sgweegel e sub pat, aşteptând-o să adoarmă profund. Şi apoi 
trece la fapte. Se urcă pe ea... 

Riggins îşi clătină capul. 

— Fir-ar să fie! 

— S-a trezit tocmai înainte de prima incizie, care i-a despicat 
cămaşa de noapte din bumbac, albastră... Se luptă, dar de 
fiecare dată când ridică mâna, el o taie. De la un punct încolo nu- 
şi mai ridică mâinile. El se dezlănţuie serios de-acum, dar ea nu 
face decât să se uite către un colţ al camerei. 

— De ce? 

— La început nu era foarte clar. M-am gândit că poate se uita 
spre vreo cameră de filmat sau ceva de genul ăsta. Dar apoi mi- 
am dat seama că se uita după cineva aflat în încăpere. 

Riggins se prinse imediat: 

— A, fir-ar să fie! Bebeluşul? 

— Prins bine în leagăn, în locul cel mai bun de unde să poată 
vedea cum mămica e tăiată bucățele. Dumnezeu ştie de cât timp 
stătea acolo, plângând să fie luat în braţe şi hrănit. Aşa se 
termină. 

— Doamne. 

Între cei doi se aşternu un moment de linişte. 

Dark se gândi la celelalte detalii pe care le întrevăzuse în 
filmuleţ: obiecte de zi cu zi, care de-acum făceau parte dintr-un 
tablou macabru, scăldat în sânge. Cuvertura cu motiv de floricele 
roz, băltind, devenită roşie. Ursul de pluş, cu o panglică în jurul 
gâtului şi chipul pufos acoperit de pistrui stacojii. O scobitoare 
din plastic, la fel mânijită cu sânge. Într-un fel, îţi venea la fel de 


greu să te uiţi la ele ca la trupul mutilat al fetei. Smulse dintr-un 
loc sigur, banal şi aruncate în mijlocul unei scene de groază. 

— N-am ştiut nimic. 

— Mda, sunt sigur că n-ai văzut filmul înainte, zise Dark. Dacă 
l-ai fi văzut, mă îndoiesc c-ai mai fi apărut aici să mă pui şi pe 
mine să mă uit. Dar asta înseamnă că cineva peste tine s-a 
gândit cum să facă să-mi fiarbă creierii. Poate că ştiu şi că Sibby 
e gravidă... 

— Stai... ce? făcu Riggins. La naiba! Sincere felicitări, tăticule. 
Deşi ar trebui să mă simt jignit că nu mi-ai spus şi mie de un 
asemenea eveniment. În câte luni? 

— Trebuie să nască peste câteva săptămâni, răspunse Dark 
supărat pe sine însuşi că se dăduse de gol în halul ăsta. Ideea e 
că cineva îşi bagă coada în viaţa mea. Şi m-am jurat acum doi 
ani că n-o să mai las asta să se întâmple. Azi-dimineaţă am zis că 
nu mă bag, şi la fel îţi zic şi-acum. 

Riggins bătu uşor pachetul de Lucky Strike pentru a-şi mai 
scoate o ţigară. 

Probabil crezi că sunt supărat. 

Dark ridică din umeri. 

Riggins se întoarse şi îi puse mâna pe umăr. 

— Să ştii că nu sunt. Mai degrabă invidios. Te aşteaptă viaţa 
acolo, în căsuţa ta din Malibu. Şi un copil... păi, asta schimbă 
totul. Adică, ce vreau eu să spun... e că înţeleg. Aş da orice să 
pot fi în locul tău acum. 

Urmă un moment ciudat, după care Riggins îşi retrase mâna. 

Dark se încruntă, apoi îi apucă mâna şi i-o scutură repede. 
Riggins se aplecă spre el. 

— Dar te rog şi eu ceva. Nu vreau să le dau chiar acum 
satisfacţie nenorociţilor ăstora. Aşa că fă-i şi tu pe plac unui mort 
şi mai plimbă-te cu mine puţin, OK? 

* 


Din dubiţa lor, Nellis şi McGuire urmăreau pe un mic monitor 
cum cei doi îşi dau mâna şi apoi pornesc în sus pe doc. 

— Dark merge alături de Riggins, rosti Nellis într-un hands-free 
minuscul. Încă nicio confirmare. 

Dubiţa lor era echipată cu camere de filmat high definition şi 
microfoane omnidirecţionale, dar receptau de la o distanţă 
limitată. Pe măsură ce Dark şi Riggins înaintau, Nellis şi McGuire 
nu reuşeau să recepteze decât frânturi de conversaţie. Trebuiau 


să se apropie, şi totuşi să nu intre în raza vizuală. 

Mai devreme sau mai târziu tot aveau să afle decizia lui Dark. 
Un da i-ar fi cruțat viaţa lui Riggins. Un nu le-ar fi încărcat 
programul pe noaptea asta. Seringi. Cuţite. Băi în acid. Şi bureţi. 

O grămadă de bureţi. 

Şi după toată amânarea asta nesfârşită a lui Riggins... Ei bine, 
Nellis trebuia să recunoască, fie şi numai ca să-şi mai omoare 
plictiseala, că începuse să aştepte cu nerăbdare momentul acela. 


Capitolul 26 


Undeva în America / Afară 


Lama ascuţită trasă un şănţuleţ de aproape un milimetru în 
geam. Tăie în cerc, după care discul de sticlă fu extras cu 
ajutorul unei ventuze. g 

Prin cerc se strecură o față albă. Işi strecură nările prin spațiul 
gol. Adulmecă. Privi în dreapta, apoi în stânga. 

Mulţumit; o mănuşă albă pătrunse prin gaură către 
încuietoare. 

O răsuci. 

Clic. 

De-acum era uşor. Uşa - o foaie de sticlă - glisă fără niciun 
sunet. 

Sqweegel intrase. 

Păşi prin casă încet. In linişte. Covorul era moale şi luxos, cu o 
urzeală excelentă pe dedesubt. Parchetul era bine îmbinat. Ştia 
că nu o să întâmpine niciun fel de problemă, pentru că era o casă 
construită doar de câţiva ani. In plus, se pricepea să-şi mute 
centrul de greutate şi să preîntâmpine orice zgomot. Se pricepea 
să fie răbdător şi să stea nemişcat, apoi să se lase uşor pe un 
nou pas. 

Mai ştia şi cum să evite câinii. 

Trecu pe lângă ei ca un norişor de praf, care pluteşte agale 
prin aer. Era lent, abia perceptibil. 

Se opri la baza scărilor. Acolo era o comodă pe care stătea 
aşezat un vas de aramă plin ochi cu maşinuţe metalice, de 
jucărie. O colecţie ciudată într-o casă altfel extrem de stilată. 
Sqweegel se mirase de asta încă de prima dată când le văzuse, 
cu câteva luni în urmă. Il tentase atunci - ca şi acum, de altfel - 
să ia una pentru cufărul său cu minunăţii. 

Pe un răftuleţ de lemn de pe hol se aflau şi nişte poante. Ah, ce 
picioare delicate şi totuşi puternice le încălţaseră cândva, 


dansaseră cu ele. Şi după ele jinduise mult. 

Dar cu asemenea furtişaguri ar fi spus prea multe. Prea multe 
voci aiuresc mesajul. | se adresa lui Dark şi nu trebuia să fie 
ambiguu. 

Voia ca urmăritorul său să-l audă clar şi răspicat. 

Mesajul avea să fie lăsat sus, la etaj. 

Sgweegel se prelinse în sus pe scări, mişcându-şi încheieturile 
şi oasele precum pistoanele şi rotiţele unei locomotive de 
cauciuc. Urca încet. Languros. Atent. Mişcările lui nu aveau o 
cadență anume. Era doar o infiltraţie prelungă, unduitoare, către 
etajul următor. 

Corpul i se chirci când ajunse la ultima treaptă şi porni pe hol 
folosindu-şi deopotrivă mâinile şi picioarele, în timp ce şira 
spinării i se unduia în sus şi-n jos ca făcută din cauciuc gros. 
Mişcările lui Sqweegel cu greu puteau fi considerate umane. 
Nimeni nu s-ar fi putut gândi să se mişte astfel. 

Nimeni nu-l filmase vreodată. Nimeni, cu excepţia lui, desigur, 
la începuturi, când se înregistra sistematic pentru a se vedea şi a 
învăţa, analizând greşelile. 

Dar dacă cineva l-ar urmări pe video, cu greu ar putea rezista 
un minut până să apese butonul de derulare rapidă, în primul 
rând pentru că n-ar părea să se întâmple nimic. 

Abia şi-ar da seama că s-a mişcat cam trei metri fără să fie 
observat. 

După o scurtă veşnicie, Sqweegel se afla la uşa dormitorului 
cel mare. Decorul era perfect pentru ce-i trebuia lui. Corpul lui 
slab, osos se camufla graţie pereţilor albi. Era o linişte deplină, 
nu se auzea decât respiraţia domoală dinspre pat. 

Acolo unde dormea ea. 


Pentru a-l urmări pe intrus, trebuie să vă autentificaţi 
pe LEVEL26.com şi să introduceţi codul: sqweegel. 


Capitolul 27 


Malibu, California 
Miercuri / 6.30 a.m. 


Prima clipă a dimineţii este când lumea arată cu totul ireal - 
scăldată în acele prime explozii de lumină care se răsfrâng la 
orizont. Întunericul a fost înlăturat. De acum totul urmează să fie 
iarăşi bine. 

Dark era epuizat. Îşi petrecuse primele ore ale dimineţii, până 
la 5, alături de Riggins, vorbind, cutreierând străzile din Santa 
Monica. În cele din urmă dăduseră de un restaurant scăldat în 
lumină. Au stat la taclale cu câte o porţie de cartofi prăjiţi în faţă, 
ochiuri, pâine prăjită şi ceştile de cafea. Cel puţin Riggins. Dark s- 
a abținut. 

Riggins i-a împărtăşit câteva bârfe de pe la Cazuri, în fine, ce 
putea fi considerat bârfă într-o organizaţie ai cărei angajaţi nu 
aveau vieţi personale. lar astea, desigur, nu durau prea mult; cu 
greu mai găseai agenţi de pe vremea lui Dark. De fapt, în cei doi 
ani de la plecarea lui, zeci de cariere îşi văzuseră mărirea şi apoi 
decăderea. 

Aşa că Riggins orientase discuţia către venirea şi plecarea 
puştilor. Dark mimase interesul. 

Dar, spre surprinderea lui Dark, Riggins nu adusese deloc 
vorba despre cazul Sgqweegel. Nimic despre copilaş, despre 
preşedinte sau despre nivelul 26... nimic. 

Dark dăduse din cap, îşi sorbise cafeaua. Aceeaşi ceaşcă de 
cafea tare comandată când se aşezase la masă, cu ore în urmă. 
Acum era rece şi amară. Îi alimenta creierul cu suficientă cofeină 
cât să-l ţină treaz. 

x 

Când primele raze de soare transformau cerul într-un roz 
intens, Dark îşi dăduse seama că e timpul să-şi ia la revedere. li 
oferise lui Riggins câteva ore; acum venise vremea să se întoarcă 


la Sibby. Să se relaxeze în tiparul liniştitor care avea să fie noua 
lui viaţă. 

Şi acum urma să-şi încuie Yukonul şi să se îndrepte spre uşa 
principală. Câinii aveau să-l asfixieze cu preaplinul lor de 
afecţiune şi salivă. lar Sibby îl aştepta. O să-i atingă pielea fină, 
albă ca laptele. O să se aplece pentru a-i săruta acel punct 
sensibil de sub bărbie... 

Să se aplece... 

Stai. 

Dacă nu s-ar fi aplecat, dacă nu s-ar fi uitat în jos, la asfaltul de 
sub tălpi, Dark nici nu l-ar fi văzut. 

Ceasul spart, la numai câţiva centimetri de bordură. 

Era un Timex ieftin, argintat. Geamul spart. Dark îşi scoase un 
pix din buzunar şi-l folosi pentru a ridica obiectul de pe jos. 
Geamul i se spărsese la 3.14 a.m. 

Dark se uită de-a lungul străzii. Păsărelele ciripeau. lrigatoarele 
pentru peluze se roteau. Peste ele se mai auzeau doar 
liniştitoarele frângeri ale valurilor de stând. 

Nimic ieşit din comun. 

În torpedou avea o mapă de piele în care ţinea instrucţiunile 
maşinii. Dark scoase manualul şi transferă cu grijă bucăţelele 
sfărâmate ale ceasului în mapă, apoi trase fermoarul. 

Vâri cheia în uşă - introduci, răsuceşti, deschizi. In secunda în 
care făcu primul pas în casă, câinii începură să latre. Se strădui 
să-i liniştească în timp ce se ducea spre scări. 

— Sibby? 

Niciun răspuns. 

Dark simţi cum pulsul i se zbate în gât. Alergă pe scări, câte 
două trepte deodată, ţinându-se de perete. 

— Sibby! 

* 

Dădu în lături uşa dormitorului cel mare şi o văzu: era bine. 
Somnoroasă, dar vie. 

Sibby clipi, îşi trecu degetele prin păr, apoi se ridică în capul 
oaselor. 

— Scumpule? S-a întâmplat ceva? Ce-i cu tine? 

Dark nu putu să-i răspundă. Ce se întâmplase, de fapt? 

Că găsise un ceas spart în faţa casei? N-avea niciun sens. 
Nimic, de fapt, nu se întâmplase. 

Dar nu se putea opri din tremuratul care-i pornea din vintre şi-i 


trimitea fiori prin tot sistemul nervos. Dark strânse din pumnul 
drept aşa de tare, încât unghiile i se împlântară în palmă. Avea 
nevoie de durere ca să-şi descarce conductoarele vii de sub 
piele. 

Nu mai simţise o asemenea panică, o asemenea groază de 
când... 

Nu. 

Nu se întâmpla iarăşi. 

Oare? 

Nu aşa ţi-ai spus şi ultima. Oară, Dark? Că e o prostie, că n-ai 
de ce să te temi, că familia ta e bine mersi, pentru că în lumea 
reală familiile nu păţesc nimic... 

Mama. Tata. Bunica. Evan. Callie. Emma. 

Sibby se ridică - cu pântecul ei proeminent - şi îşi întinse 
mâinile alene, obosită. În mod cert dormise adânc, foarte adânc. 

— Steve, spune-mi te rog ce naibii ai! 

Dark însă trăgea de un sertar din care dădu deoparte 
puloverele ordonat împachetate şi scoase de acolo un revolver 
Glock de 9 mm. Îl armă dintr-un clic. 

— Stai aici, zise. 


Capitolul 28 


Dark verifică mai întâi dulapurile: cele două de jos. Dădu 
deoparte jachetele, bătu cu piciorul în podeaua mochetată, lovi 
cu revolverul în grinzi, ascultând dacă sună pe undeva a gol, 
dintr-un eventual compartiment secret ori spaţiu pe sub parchet. 
Era la jumătatea sufrageriei când îi veni o idee: se întoarse la 
dulapuri. Aşezat în genunchi, se apucă să smulgă mocheta 
pentru a verifica pardoseala - ar fi putut să fie o trapă ascunsă 
sau o balama camuflată. Dar nu. Nu era nimic. 

Îşi trecu degetele peste pereţi, pipăind mai ales la colţuri. Cea 
mai mică fisură ar fi putut demasca o uşă... dacă nu era pur şi 
simplu o crăpătură în tencuială. 

Cu coada ochiului, Dark zări un fluturat al perdelelor - cele 
dinspre uşile din spate. Înaintă prin cameră cu prudenţă, ţinând 
arma cu ambele mâini. Se uita la perdele ca la trupul unei fiare 
căzute la pământ, urmărind cel mai fin indiciu că ar mai respira. 

Dark îşi strecură revolverul printre cele două bucăţi de perdea, 
apoi trase uşor către dreapta şi... 

Nimic. 

Nu aveau o casă mare, după standardele din Malibu, dar lui 
Dark tot îi luase mai mult de jumătate de oră să se convingă că a 
percheziţionat bine fiecare cotlon. Nicio cameră, dulap, raft, 
orificiu de ventilare sau instalaţie de canalizare nu rămăsese 
neverificată. 

Şi totuşi, ştia că se poate să-i scape ceva evident. Ceva ce 
Sqweegel ar fi putut într-o clipă ochi - şi exploata. 

Căuta orice - cum fusese ceasul spart - care să nu se 
potrivească în peisaj. Lăsat acolo intenţionat sau nu. 

Ceva totuşi era schimbat. Simţea asta. Un detaliu pe care-l 
remarcase de nenumărate ori în casă, care acum era nefiresc. 
Dar orice ar fi fost acest ceva, Dark nu reuşea deloc să-l 
identifice. 

Se simţea obosit dincolo de cuvinte. Şocul provocat de Riggins, 


sexul, cafeaua proastă de la restaurant, ceasul... toate i se 
înceţoşau în minte. Se întrebă, pe jumătate adormit, dacă nu era 
doar un coşmar şi dacă nu cumva urma să se întoarcă pe partea 
cealaltă şi să simtă parfumul şamponului lui Sibby şi să ştie că 
totul e bine. 

Dark îşi vâri arma la spate, la betelia blugilor, şi se rezemă de 
peretele dormitorului. 

Sibby stătea în mijlocul patului, cu picioarele încrucişate şi 
mâinile pe genunchi. Ca şi cum o poziţie calmantă de yoga ar fi 
putut să o ajute să ţină piept nebuniei care-i invadase casa. 

— lubitule, spuse pe un ton calm, aş vrea să ştii că mă sperii al 
naibii de tare în momentul ăsta. 

— Îmi pare rău, veni răspunsul lui după o pauză. 

— Ce se întâmplă? 

Dark o privi îndelung, parcă să-şi amintească sieşi că ea este 
Sibby, nu mama lui adoptivă. Nu călătorise în timp. Nu ajunsese 
în toiul unei reproduceri a scenei groteşti. Era aici. Era acum. 

Se duse la cuier şi se întoarse cu mapa de piele pe care o 
adusese în casă. Îi desfăcu fermoarul şi i-o dădu lui Sibby. 

— Am dat de ăsta în stradă. Nu-i al meu. 

Sibby se uită în mapă. 

— Dar al cui e? 

— Nu ştiu. Se poate să-l fi scăpat cineva. Dar uneori se mai 
folosesc chestii de-astea pentru a urmări pe cineva când pleacă 
de acasă. 

— Să urmărească? întrebă Sibby. Vrei să-mi spui că cineva te 
urmăreşte? 

— Nu-i cine ştie ce. E o şmecherie veche. Mai mult o farsă. 

Sibby căzu pe gânduri. 

— Şi cine l-a lăsat nu l-a mai ridicat. 

— Exact. Cineva se ţine de şotii. Sau poate vrea să-mi distragă 
atenţia. 

Dark o privi cu foarte multă seriozitate. O analiza clinic, o 
cerceta din cap până-n picioare. Îi examina pielea în căutarea 
unor semne ciudate, dar fără să o alarmeze. 

— Ce e? întrebă Sibby care începuse să se simtă stânjenită. 

— N-ai auzit nimic cât am fost plecat? 

— Dacă s-ar fi apropiat cineva şi la trei metri de casă, Max şi 
Henry mi-ar fi dat de ştire. 

— Sigur, spuse Dark şi merse către fereastra dormitorului. 


— În plus... cine te-ar putea urmări? 

Cine, bună întrebare. 

Riggins rostise numele lui Sqweegel de mai puţin de douăzeci 
şi patru de ore şi deja Dark începuse să-l vadă în fiecare cotlon 
umbrit. 

Poate că ceasul spart de afară avea legătură cu cei doi 
însoțitori ai lui Riggins. Poate că ei chiar erau de modă veche. 
Poate că li se tăiaseră şi bugetele, şi nu-şi permiteau decât nişte 
ceasuri Timex ieftine cu care să urmărească cei mai periculoşi 
duşmani ai naţiunii. 

Sigur. 

Nu, cineva îi trimitea un mesaj. 

Dar cine? 

Şi ce încerca să-i spună? 


Capitolul 29 


Ca să fie complet sinceră, Sibby se simțea puţin ciudat. _ 

Ameţită, ca şi cum ar fi sărit peste cină cu o seară în urmă. Işi 
simţea anumite părţi ale corpului amorţite, ceea ce nu se 
întâmplase înainte. O dureau încheieturile. Gura i se uscase. 

Dar nu avea de gând să-i spună asta lui Steve. Nu atâta vreme 
cât căuta prin casă cu un ceas spart după el şi revolverul 
încărcat. 

Cum să-i fi spus de Isusul ei personal? Dacă un ceas spart de 
pe stradă îi provoca o asemenea agitaţie, nici nu voia să se 
gândească de ce ar fi fost în stare dacă ar fi auzit că o agasează 
unul trimiţându-i mesaje la telefonul mobil. 

În plus, senzaţia asta de greutate în oase era probabil doar o 
altă surpriză a sarcinii, care îşi tot amânase asaltul asupra 
corpului ei în ultimele opt luni. Prietenele îi spuneau că de-aici 
încolo urmează ce-i mai rău, căci trupul se pregăteşte fizic să 
poată aduce pe lume copilul. În sângele ei va fi eliberat un cocteil 
de substanţe care va ajuta la desfacerea oaselor bazinului, ca şi 
cum corpul ei ar fi o jucărie făcută din bucăţi, un robotei 
Transformer. 

Poate că asta se întâmpla şi acum. Şoldurile o dureau ca şi 
cum cineva ar fi tras de ele. 

Nu merita să-l îngrijoreze pe Steve cu asta. El se panicase deja 
pentru amândoi, deşi se străduise să nu se vadă. 

Acum stătea pe marginea patului, aproape de ea, dar fără să o 
privească. 

Îşi înfrână pornirea de a plânge. Întreaga perioadă de sarcină 
se confruntase cu un talmeş-balmeş de stări emoţionale, şi cu cât 
se apropia de sorocul lunii a noua, cu atât aceste stări deveneau 
mai acute. Copleşită de tristeţe într-un moment. Furioasă câteva 
clipe mai târziu. 

Sibby încercă să-i alunge starea. Spuse: 

— Nu te pot ajuta dacă nu vorbeşti. 


— l-am băgat pe mulţi la zdup, răspunse Steve calm. Indivizi 
care poate ar vrea să-mi facă o vizită. 

— E vreunul anume, Steve? Unul pe care-l bănuieşti c-ar fi pe 
urmele tale acum? 

Nu răspunse. 

— De asta ai ieşit să te întâlneşti cu şeful tău azi-noapte? 

În continuare nimic. 

Max şi Henry aşteptau atenţi. Gâfâiau. Pregătiţi pentru 
plimbarea lor pe plajă. Nu pricepeau de ce nu o pornesc deja din 
loc. Nu era vremea de plimbare? 

In privinţa lui Steve, Sibby dispunea de tone de răbdare; n- 
avea de ales. Era lent, metodic, atent, secretos. Da, putea fi 
înnebunitor. 

Dar exact asta o şi atrăgea la el. 

Steve era un tip ca făcut din piatră, şi pe Sibby o fascina de 
fiecare dată când reuşea să spargă cochilia dură şi să se bucure 
de izbucnirile de căldură din sufletul lui. 

Fragmentele de trecut pe care i le împărtăşise lui Sibby de-a 
lungul relaţiei lor - că era un fost agent federal, că familia lui 
adoptivă a murit, că se învinuia pentru moartea lor - erau 
suficiente s-o ţină motivată. Sibby n-avea de gând să intre cu 
bocancii în lumea lui şi să-l scuture imediat de toate aceste 
secrete. Dacă avea să afle ceva atât de important, acest lucru 
trebuia oferit de bunăvoie. 

— Nu-mi spui tot, zise Sibby cât putea de liniştită. 

Steve părea să se lupte cu cuvintele. 

— Le-am făcut zile fripte multor criminali, Sibby. Indivizii de 
genul ăsta nu se gândesc de două ori înainte de a ne face rău, 
mie sau ţie, dacă li se iveşte ocazia. M-am panicat, înţelegi? Îmi 
pare rău... 

Se ţinură în braţe câteva clipe. Ea îi simţi buzele pe frunte. 
Totul era calm. Sigur. 

Şi dintr-odată ceva făcu ţăndări un geam de la parter. Sibby şi 
Steve săriră ca străbătuţi de un curent electric prin întregul corp. 


Capitolul 30 


Dark îşi scoase revolverul de la spate şi îi spuse lui Sibby: 

— Sună la 911. 

Cobori pe scări pe lângă perete, cu arma pregătită. 

În dreptul uşilor de sticlă dinspre ocean zări perdeaua 
fluturând. Inima îi bătea iarăşi cu putere, la fiecare pas. În minte 
îi ţiuia un singur nume: Sgweegel. 

Dar asta nu-i stătea deloc în fire lui Sqweegel. Nu-şi pierdea el 
vremea cu ceasuri aruncate pe stradă sau cu spartul geamurilor. 
Nu-şi anunţa apariţia. Pentru el, cea mai mare plăcere a pândei 
era să stea ascuns acolo unde te-ai aştepta cel mai puţin să-l 
găseşti şi să-i vezi ochii întunecaţi doar în ultima clipă. Atunci 
când e prea târziu. 

În cele din urmă, văzu cu ce fusese spartă uşa de sticlă: o 
piatră de mărimea unei mingi de baseball. Cioburile îl înconjurau 
pe podea. 

Dark călcă peste cioburi, atent să nu le deplaseze din loc, şi se 
uită spre faleză. Nimic. 

Îşi scoase telefonul mobil din haină şi tastă un mesaj pentru 
Riggins. 

Textul din SMS era simplu: adresa lui, urmată de „VINO AICI 
ACUM”. 

Dacă treaba asta avea de-a face cu Sqweegel, persoana cea 
mai potrivită pentru a fi la faţa locului era Riggins. 

Mesaj trimis. Dark privi încă o dată printre geamurile sparte ale 
ferestrei. Ceva mai încolo era o patrulă a secţiei de şerifi din Los 
Angeles, cu girofarul pâlpâind. Doi agenţi vorbeau cu vecinul lui. 

Bărbatul era, după câte se ştia, un milionar recent căpătuit, 
originar din Bronx. Un avânt al industriei plasticului îi schimbase 
viaţa şi îl adusese pe cea mai încântătoare culme a Coastei de 
Vest la pensie, deşi omul nu înceta să se plângă încontinuu de 
locul ăsta. Flirta pe faţă cu Sibby, fără să ţină cont de sarcina ei 
cât se poate de vizibilă. Sibby zicea că omul e simpatic. 


— Vreau să văd puşlamalele alea moarte, striga vecinul. Puteţi 
să faceţi asta? Puteţi să-i aduceţi aici pe nemernici, să asist la 
execuţia lor? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dark. 

Vecinul ţinea o piatră în mână - asemănătoare ca mărime şi 
formă celei pe care o găsise Dark în casă. O agită nervos către 
Dark. 

— Ţi-au făcut-o şi ţie? întrebă. 

Dark clătină din cap. 

— A, grozav! Atunci doar cu mine au ce au. 

Vecinul se întoarse către agenţi: 

— Nu puteţi să faceţi ceva cu asta? Ştiţi voi, s-o băgaţi în nu 
ştiu ce maşinării ca să iasă ADN-ul, cum fac ăia în CSI. 

Dark le ură succes în prinderea vinovaţilor şi se întoarse înapoi 
în casă. Sibby ieşise deja la balconul din faţă să se uite după el. 
Avea pe faţă o expresie întrebătoare şi contrariată în acelaşi 
timp. Dark scutură din cap. 

— Nişte puşti, o linişti el imediat ce apucă să intre în casă. 
Aruncă pietre în geamurile oamenilor. 

— De necrezut! exclamă Sibby. Poţi să trăieşti într-o casă de 
un milion de dolari, într-o zonă foarte bună, dar tot dai de chestii 
d-astea. Dacă ar fi fost bebeluşul aici, jucându-se la fereastră? 

— Ştiu, bâigui Dark aproape şoptit. 

Sibby se repezi la dulapul din bucătărie şi apucă imediat o 
mătură. 

— Curăţ eu, zise Dark. 

— Nu, lasă-mă pe mine. Am nevoie să fac ceva ca sănu mă 
reped pe uşă să-i caut pe cretinii ăia nenorociţi. Ar afla ei ce 
înseamnă furie dacă se pun c-o femeie gravidă în care urlă 
hormonii. 

Se auzi un ciocănit la uşă. 

Riggins. 

— Hei, zise, am ajuns cât am putut de repede. Eşti bine? 

— Da, răspunse Dark. Suntem bine. 

Între timp Riggins deja intrase în cameră şi măsura din priviri 
podeaua, pereţii, chestiile de pe pereţi, tavanul, înainte de a se 
întoarce la uşa de sticlă spartă. 

— Deci care-i faza? 

— Nişte puşti dau cu pietre. 

— Le dau voie puştilor aici în Malibu? 


— Aşa se pare. 

Dark privi în spatele lui Riggins. 

— Unde-ţi sunt băieţii? g 

— Băieții care au grijă de mine? Afară. Incă mai cred că sunt 
pe punctul de a te convinge să accepti cazul. Mă gândesc să-i ţin 
în şah până-n ultima clipă. 

Din spatele lui Dark îşi făcu apariţia Sibby. 

— Bună. Presupun că eşti Tom. 

Îi întinse mâna. 

— Prietenul lui Steve... 

— Despre care nu vorbeşte niciodată, ştiu. Mă bucur să te 
întâlnesc în cele din urmă, Sibby. 

Dark o adusese pe Sibby în discuţie doar o singură dată 
noaptea trecută - când îi scăpase vestea despre sarcină. In lipsă 
de altceva, Riggins avu grijă să fie politicos. 

Era un moment ciudat pentru Dark: se ciocneau două lumi 
extrem de diferite. Riggins era trecutul, un personaj dintr-un 
serial de mult anulat. Sibby era prezentul, centrul, sensul a tot 
ceea ce avea. Nu ar fi trebuit să-şi strângă mâinile. N-ar fi trebuit 
nici măcar să fie în aceeaşi încăpere. Universul putea să 
explodeze. 

Sibby risipi tensiunea acelui moment: 

— Mă duc să pun de cafea. Tom? 

— Da, te rog. 

— Eu nu vreau, zise Dark. Strâng eu cioburile astea de pe jos. 

Riggins privi sticla fărâmiţată şi împrăştiată pe jos, apoi se uită 
direct în ochii lui Dark. Şopti: 

— Crezi că poate fi el? 


Capitolul 31 


— Nu ştiu, răspunse Dark. Tipul ăsta de comportament 
adolescentin parcă nu îi stă în fire, nu? 

— Nu, zise Riggins. Nu în cazurile pe care le-am studiat noi. 

— Chiar şi dacă a fost el, continuă Dark, de ce i-a mai spart şi 
vecinului geamul? Sqweegel nu greşeşte adresele. 

— Păi, sigur. 

— Şi Sqweegel nu dă de ştire. El dă lovitura direct. 

— Desigur. 

Riggins îşi apropie mâinile şi îşi ţuguie buzele ca şi cum s-ar fi 
pregătit să fluiere. Dar nu scoase niciun sunet. O parte din el se 
bucura să-l asculte pe Dark perorând. Era al naibii de vorbăreţ. 

În cele din urmă Dark îl întrebă: 

— OK, ce e? 

— A, nimic, făcu Riggins. Numai că nimic din toate astea nu 
pare să fie în regulă. 

— N-am dormit toată noaptea şi tu mai ai câteva ore până la 
final. Normal că nimic nu e-n regulă. 

Riggins nici nu mai avea nevoie să se uite la ceas acum. La 
amiază totul se încheia. 

— Touché, veni însă replica lui. Dar uite ce văd eu din unghiul 
meu. Apar în viaţa ta şi la numai câteva ore mai încolo te trezeşti 
cu o fereastră făcută ţăndări. la zi-mi, cam câte acte de 
vandalism se petrec în Malibu pe săptămână? Tu şi Sibby 
aruncaţi cu pietre adesea? 

Dark nu-i răspunse şi mătură cioburile într-un făraș de cauciuc, 
apoi începu să care bucăţile de geam la bucătărie, unde le 
aruncă într-un coş de gunoi. Dar ceva în acea mizerie îi reţinu 
privirea. Se opri şi culese un singur ciob, pe care îl ridică în 
lumină. 

— Ce e? întrebă Riggins. 

Răsucind încet ciobul în plină lumină, Dark examina bucăţica 
de parcă ar fi descoperit nişte caractere în sanscrită. 


— Ei? Doamne, nu mă lăsa în suspans, Dark. Că apucă ăştia să 
mă omoare până-mi zici şi mie. 

— Marginea asta. Este tăiată perfect. Uite. 

Riggins văzu că are dreptate. Marginea ciobului aducea perfect 
cu o semilună. lar aşa ceva nu se petrecea în mod normal când 
arunci cu o piatră în geam sau într-o farfurie. 

— Mai poate fi găsit Banner? întrebă Dark. 

Riggins confirmă din cap. 

— Ce altceva să facă un individ ca el? Ce, vrei să foloseşti 
laboratorul de criminalistică al poliţiei din Los Angeles pentru a 
pune mâna pe nişte puşti care-şi fac de cap prin Malibu? 

Dark o anunţă pe Sibby că Riggins îşi va bea cafeaua pe drum 
şi că el o să se întoarcă în câteva ore. 

* 

Afară, în fața casei lui Dark, dar la o distanță atent calculată, 
Nellis stătea pe scaunul din dreapta al dubiţei, ascultând vocea 
ministrului care-i urla iarăşi în ureche: 

— Cum stăm? 

— Riggins şi Dark sunt împreună acum. A avut loc un act de 
vandalism acasă la Dark, precum şi în vecini. 

— Vandalism? în Malibu? 

— Pietroaie în geam. 

Ministrul făcu o pauză să rumege vestea. 

— Probabil c-a fost nemernicu' de Riggins. Încearcă să mai 
câştige timp. 

— Nu, domnule, răspunse Nellis. Am stat cu ochii pe el non- 
stop. 

— OK, făcu Wycoff. Să-l ia dracu'. Am pornit spre voi. Dacă 
Riggins nu e în stare, poate că-i cazul s-o fac eu în locul lui. 

Dark bătu tare la uşa vecinului. Riggins stătea în spatele lui, la 
câţiva metri distanţă. Trebuia să fie interesant: Dark 
interacţionând cu alte fiinţe umane. |n toţi anii petrecuţi 
împreună la Cazuri, Riggins ştia că Dark evita majoritatea 
oamenilor. Lucra la caz ca un om de ştiinţă, preferând probele 
deja pregătite, vopsite şi presate între două lamele de sticlă. Nu 
vii. 

— Ce mai e? întrebă omul. A, tot tu eşti, făcu după ce văzu 
cine îl caută. 

— lertaţi-mă dacă vă deranjez, începu Dark, dar mă întrebam 
dacă nu mi-aţi putea da nişte cioburi de la geamul spart. 


— Cum? Ce naiba să faci cu ele? 

— Prietenul meu aici de faţă, răspunse Dark şi arătă către 
Riggins, lucrează pentru poliţia din Los Angeles. Se pare că sunt 
nişte derbedei de skateri care de câteva săptămâni bântuie pe- 
aici. Dacă ar putea să ia nişte sticlă de la locul faptei, cei de la 
laboratorul de criminalistică o pot analiza. 

— Pentru ce? întrebă vecinul. După amprente? Au aruncat cu 
ditamai pietroiul în geam, nu cu pumnul. Ar trebui să-i dai 
amicului pietroiul. Să facă treaba aia cu ADN-ul pe el. 

— Dar şi cioburile ne ajută mult. 

Bătrânul se uită la Riggins, apoi iarăşi spre Dark: 

— Nu pricep. De ce cioburile? Mă uit la serialele alea. Ştiu de 
ce sunt în stare laboratoarele ălora şi de ce nu. Ce dracului pot 
face cu un făraş de cioburi? 

Dark insistă: 

— Domnule, ne-ar ajuta enorm. 

— Dumneata... Cum te cheamă? 

Vecinul arăta acum cu o unghie groasă către Riggins. 

— Lucrezi pentru primărie, aşa-i? Uite ce zic: îţi dau cioburile 
mele dacă primăria îmi cumpără o uşă glisantă la loc. 

Riggins răspunse: 

— OK, s-a făcut, amice. 

Îşi scoase portofelul, numără cinci sute de dolari şi îi întinse 
omului. 

— Ce-i asta? 

— Cinci sute. 

— Îmi dai cinci sute de dolari pentru nişte geamuri sparte? 

— Noi luăm în serios infracțiunile aici, în Malibu, domnule. 

— Şi te mai miri că primăria e falită, bombăni bătrânul şi le 
făcu semn să intre în casă. În regulă, hai. Vă dau cioburile. Ca 
bonus aveţi şi pietroiul, din partea mea. 

Riggins îl observă pe Dark cum îl urmărea din priviri în timp ce 
intra în casă. Zâmbi. Deşi Dark era extraordinar în a înţelege 
oamenii, uneori nu avea nici cea mai vagă idee cum să facă să 
interacţioneze cu ei. 


Capitolul 32 


Los Angeles / Centru 
11.19 a.m. 


Atunci când cineva moare într-un mod misterios şi violent în 
Los Angeles, cadavrul ajunge la morgă. Posesiunile îi sunt 
împărţite între cei dragi. Poate că sufletul trece într-un alt plan de 
existenţă. 

Toate celelalte ajung în laboratorul de analiză al lui Josh 
Banner. 

Dacă moartea cuiva implică investigaţii ale poliţiei, fragmente 
din tot ceea ce l-a înconjurat în momentul morţii îşi găsesc 
drumul, în cele din urmă, către Banner. 

In Los Angeles mureau mulţi oameni de moarte violentă. Motiv 
pentru care era, probabil, un lucru bun faptul că Banner era 
pasionat de munca lui şi lucra adesea mult peste program. 

Riggins detesta să vină aici. Fiecare fragment părea să poarte 
acel iz al morţii în el. 

Lui Dark însă îi plăcuse dintotdeauna aici. Banner era unul 
dintre puţinii oameni ai legii pe care Dark îi plăcea; parcă erau 
doi tocilari de treisprezece ani care împărtăşesc pasiunea pentru 
aceeaşi revistă cu benzi desenate. 

— Credeam că te-ai pensionat, zise Banner. 

— Aşa e, răspunse Dark, dar am nevoie de-o favoare. 

— Sigur, sigur. S-a făcut. 

Tot ce mai putea Riggins să facă era să predea cele două cutii 
cu cioburi şi să-i urmărească pe băieţi în acţiune. Se uită la ceas 
şi speră ca lui Banner să nu-i ia foarte mult să pună bucăţile 
astea de geam în ordine. Căci cele 48 de ore se apropiau destul 
de repede de final. Ştia asta foarte bine. 

* 


Două cutii cu ţăndări de sticlă. Asta avea să ia ceva vreme. 
Şi pe Josh Banner nu-l deranja. 


Era fericit să se afle singur cu probele. Oamenii erau 
nestatornici, cu toane, enervanţi. Probele nu se schimbau. Nu te 
lăsau baltă. Nu le sărea muştarul. Nu se jucau cu mintea ta. 

Probele pur şi simplu stăteau acolo şi te aşteptau să le dai de 
capăt. Tăcute. Răbdătoare. 

Banner îşi trase mănuşile de cauciuc, îşi puse ochelarii de 
protecţie pentru laborator, apoi înşfacă vreo două pensete din 
buzunarul lateral al halatului său alb. Se puse pe treabă, 
reasamblând cu răbdare cioburile pe o masă luminoasă enormă, 
care dădea o aură albastră blândă fragmentelor curate. Asta, cel 
puţin, îi dădea iluzia că lucrează la un mozaic imens şi că toate 
piesele de care avea nevoie se aflau în faţa lui. Şi tot ca un 
mozaic, avea să spună o poveste după ce-l termina. 

Lucra calm, meticulos. Câteva ore mai târziu, observă că era 
cam jumătate gata; încă o oră, şi trei sferturi din geam era 
reconstituit. Cu cât te apropiai de finalul unui puzzle, cu atât mai 
repede începeai să lucrezi. Lucra la ultimele piese când începu să 
priceapă povestea pe care i-o spuseseră Riggins şi Dark când 
veniseră la el. 

— Aţi venit la ţanc, spuse Banner cu un zâmbet nervos. Riggins 
îşi îndesă mâinile în buzunare şi se apropie de masa luminoasă. 


Pentru a intra în laboratorul criminalistic, trebuie 
să vă autentificaţi pe LEVEL26.com şi să introduceţi 
codul: shards. 


Capitolul 33 


11.55 a.m. 


Banner tocmai termina de explicat când în laborator îşi făcu 
apariţia Wycoff, flancat de doi agenţi ai Serviciilor Secrete. 

— Riggins, e timpul. 

Dark se concentra cu greu pe ceea ce se petrecea. Mintea încă 
i se mai învârtea de la descoperirea lui Banner. 

— Fir-ar al dracului, spuse el. Am verificat fiecare cameră. 
Fiecare dulap. Am dezlipit şi afurisita aia de mochetă... 

Riggins apăsă cu degetele în masa luminoasă ca şi cum ar fi 
intenţionat să o spargă doar cu forţa mâinilor. Se uită la Wycoff 
pentru o clipă, apoi la Dark. 

— Nu asta voiam să se întâmple. Trebuie să mă crezi. 

Însă Dark nu-l asculta. Deja o suna pe Sibby. 

— Totul e în regulă, scumpule, zise ea. Poliţia e tot aici, îl 
ascultă pe minunatul nostru vecin care ameninţă cu un proces. 
Dar tu ce faci? 

— Totul e bine, răspunse Dark. 

— Nu mă minţi. Ce s-a-ntâmplat? Simt din vocea ta că e ceva 
în neregulă. 

Analizele lui Banner arătaseră că da, pietroaiele spărseseră 
ambele ferestre. Dar numai cioburile din geamul lui Dark aveau 
un model circular, dovadă că fusese tăiat mai înainte cu un 
dispozitiv cu diamant. Erau şi urmele ventuzei folosite pentru a 
extrage discul de sticlă. 

Ceea ce explica modul în care pătrunsese în casă. 

— Îţi jur, iubito, spuse Dark, sunt bine. Te sun eu în curând. 
Dar să mă anunţi imediat ce pleacă poliţia. 

Dark încheie convorbirea şi reveni pentru a se confrunta cu 
situaţia cea nouă. 

* 


Termenul se apropia de limită; Nellis şi McGuire aşteptau în 


hol, pregătiţi. Aveau glugile îndesate în buzunare. Legăturile 
pentru mâini şi seringile erau gata. Casa ferită şi locul de 
dispensare a rămăşiţelor erau în apropiere. 

Ordinele primite se schimbaseră puţin cu câteva minute 
înainte, când ajunsese Wycoff. Odată ce ministrul îşi rostise 
ultimatumul, decizia stătea în mâinile lui Dark. 

Un da însemna că misiunea lor era sfârşită; Nellis şi McGuire 
aveau să fie trimişi în alta după o scurtă permisie. Nellis se 
întrebă, în treacăt, dacă avea să fie tot în zona Los Angeles. Nu-l 
încânta ideea de a dormi în avion. 

Dar un nu din partea lui Dark însemna că misiunea lor se va 
dubla. Wycoff fusese cât se poate de clar; îi umflaţi pe Dark şi 
Riggins, îi imobilizaţi pe amândoi, îi transportaţi la casa secretă. 
Riggins nu se va mai întoarce de acolo, iar pentru Dark o să 
înceapă numărătoarea inversă a celor 48 de ore. 

Poate că aveau să fie numai 24. Sau 12. Wycoff îşi cam 
pierduse răbdarea. 

Poate că va trebui s-o ridice şi pe soţia lui Dark, iarăşi un gând 
care nu-l încânta deloc pe Nellis. Dar asta-i era meseria. Ştia 
agenţi care refuzaseră să elimine femei sau copii, dar aceia pur şi 
simplu nu erau în stare să îşi îndeplinească misiunea. La drept 
vorbind, erau nişte fătălăi. 

* 

— Riggins, spuse Wycoff din nou şi arătă spre ceas. Riggins 
privi mâhnit către Dark şi oftă. 

Dark remarcă modelul ceasului; un MTM, preferatul celor din 
marină şi fără îndoială parte a eforturilor lui Wycoff de a părea 
cât mai dur posibil. Dark ştia câte ceva despre trecutul lui 
Wycoff; ştia că tipul nu călcase niciodată într-un flanc de luptă. 

Aşa că ameninţarea era reală, venită tocmai de sus, şi Wycoff 
se afla aici ca să-l elimine pe Riggins, după care să-şi încerce 
norocul străduindu-se să-l convingă personal pe el. 

Dark îi ura de moarte pe nenorociţii ăştia. Pe toţi. 

Îi aruncă o privire lui Riggins. 


Riggins înţelese că, din păcate, avusese dreptate încă o dată. 

Chiar şi după ce o să-l omoare, pe Dark tot n-o să-l lase în 
pace. Ministrul nu trebuia decât să se răzgândească şi să aplice 
aceeaşi tactică şi asupra lui Dark. De ce nu? Individul era un 
cretin răzgâiat, într-un costum scump, obişnuit să primească tot 


ce cerea, oricând îi poftea inima. Invariabil. 
* 

Wycoff se uită la ceas şi văzu cum secundarul înainta către 
douăsprezece. Să-l ia dracu’ pe Riggins - şi-a ratat şansele. 
Wycoff îşi dădu seama că ar fi trebuit să-i aplice lui Dark tactica 
dură de convingere de la bun început. 

Refuza să părăsească această secţie de poliţie fără răspunsul 
pe care-l voia. 

Fără răspunsul de care avea nevoie. 

* 

Nellis îi urmărea din hol şi evalua repede în minte opţiunile. 

Dacă ar fi să acționeze, Riggins va face prima mişcare - 
probabil va lua un obiect de pe rafturile din laborator şi o să 
înceapă să-l agite spre ei. Dark va acționa în secunda următoare 
şi va încerca să contracareze o manevră sau poate chiar îl va lua 
pe ministru ostatic. Pentru câteva clipe va fi ciudat, dar se va 
rezolva uşor. Poate n-o să fie timp de seringi; poate o să fie timp 
pentru pistoale. N-avea preferinţe, atâta timp cât ceva se 
întâmpla, repede. Murea de plictiseală. 

Erau într-o secţie de poliţie, o astfel de manevră letală ar fi fost 
dificil de acoperit, dar, în fond, explicaţia era că Riggins şi Dark 
încercaseră să-l asasineze pe ministrul apărării. LAPD n-aveau 
decât să tacă dracului din gură şi să-nghită. 

Nellis simţea entuziasmul şi adrenalina cum i se pulsa prin 
vene. Putea să fie bine. Putea să fie foarte bine. 

00.03... 

00.02... 

00.01... 

Dark privi spre Wycoff. 

Nu mai putea să facă decât un singur lucru. 

— Domnule ministru, zise Dark, Riggins mi-a spus că timpul ne 
presează. Aş vrea să ştiţi că puteţi conta pe întreaga mea 
colaborare la acest caz. 

Riggins şi Dark se priviră în ochi. Lui Riggins păru să i seiao 
piatră de pe inimă. Un test nerostit al loialității, unul pe care 
niciunul dintre cei doi bărbaţi nu ar fi putut să-l explice, trecuse 
în sfârşit. 

Wycoff rămase înmărmurit, de parcă ar fi înghiţit un sâmbure 
de piersică. Ba chiar şi cei doi bodyguarzi părură să fie uluiţi. Și, 
fără îndoială, aşa era şi Riggins. 


— Ştiţi, zise Dark, am descoperit ceva la mine acasă. Vreţi să 
aruncaţi o privire? 

Dark începu să-i călăuzească printre probe, una câte una. 

Era singura opţiune care avea sens. Dacă aveau de gând să-l 
elimine pe Riggins, atunci era clar că nu se vor opri aici. L-ar fi 
hăituit şi pe Dark, zi şi noapte, şi cel mai probabil ar fi implicat-o 
şi pe Sibby cu familia ei - chitanţe ale taxelor şi impozitelor 
plătite în ani de zile, fişe de muncă, fişe medicale şi orice altceva 
ar fi putut să scoată la iveală -, i-ar fi urmărit, ar fi făcut presiuni, 
i-ar fi împuns, le-ar fi măcinat vieţile. Ce era şi mai rău, Dark ar fi 
rămas fără niciun aliat de nădejde la Cazuri Speciale. 

Nu, a-l salva pe Riggins era singura cale prin care putea să 
preia conducerea investigaţiilor. 

Pentru că era evident că monstrul pusese iarăşi ochii pe Dark, 
iar Dark nu mai avea de gând să-l facă să dispară prin simplul 
gest de a-l ignora. 

Şi nici nu avea de gând să se dea bătut până nu-l împuşca 
definitiv, nu doar o imagine în oglindă. 

* 


Misiunea se încheiase. Nellis şi McGuire se întoarseră la dubiţa 
lor. Urma somnul, apoi o nouă misiune. Nellis n-ar fi recunoscut 
în faţa nimănui, nici chiar în sinea lui, dar aşteptase cu nerăbdare 
să înfigă acul seringii în gâtul voinic al lui Riggins şi să privească 
cum viaţa se stinge în ochii lui. Să vadă cum îi piere rânjetul ăla 
de pe buze. Cum i se răceşte corpul, apoi cum înţepeneşte. 
Faptul că acum pleca, trebuia să recunoască, era cam 
dezamăgitor. 

Dar, la urma urmei, cine ştie? Poate că o să se întoarcă să 
curețe mizeria asta într-o bună zi. 


Capitolul 34 


Undeva în America 


Sqweegel patrula prin subsolul casei lui gol, cu o puşcă cu 
teava scurtă în mâna stângă. Trupul asudat, slab şi fibros, îi era 
pudrat cu praf de scorţişoară. 

Se uita spre şirul de monitoare în timp ce păşea. Era deosebit 
de excitant să stai liniştit şi să priveşti pasiv. Nervii îi pulsau de 
nerăbdare, propriii muşchi îi spuneau să se mişte. Respira 
accelerat, nerăbdător, excitat. 

Avea şi mai multe de făcut, acum că vânătorul începuse în 
sfârşit să asculte. Dar fiecare lucru la timpul lui. Acum era 
vremea să hrănească cintezoii. 

Monstrul se îndreptă către o masă de lemn - o masă pe care 
bunica lui o ţinea înainte în bucătărie. Suprafaţa îi era scrijelită 
cu semne în zigzag vechi de zeci de ani. Şanţurile erau adânci şi 
negre. Sqweegel lingea uneori câte unul, ca să vadă dacă mai 
poate recupera ceva din gustul acelor ingrediente gătite demult. 
Să vadă dacă limba îi putea readuce un detaliu senzorial uitat. 

Astăzi însă, nu. Astăzi se ocupase de încărcarea armei. 

Işi sprijini patul puştii de şold, împinse un cartuş în chiulasă, pe 
care o zăvori cu închizătorul cilindric rotativ dintr-o smucitură 
scurtă, zgomotoasă. Un c/ac răsună dintre pereţii de piatră ai 
subsolului. 

Cintezoii din colivia aflată în celălalt colţ al încăperii 
reacționară la sunet, lovind în neştire din aripi, panicaţi. 

Sgweegel se apropie agale de colivie şi îşi strecură degetele 
subţiri printre zăbrelele de sârmă. Construise colivia singur, din 
grătare de frigider găsite într-un tomberon. Baza coliviei era o 
tavă de copt veche. 

Adora să îi mângâie pe cap, să le frece penele minuscule şi 
moi de pe craniile mici, osoase, dar nu-l lăsau niciodată. De fapt, 
nu părea să le placă deloc căsuţa în care locuiau. Pe tăviţa 


coliviei meşterite de el erau mai multe ouă sparte, semn că 
masculii nu reuşeau să se împerecheze. 

— De ce zburaţi prin colivie? le murmură Sqweegel. De ce nu 
cântaţi? Dacă v-aş elibera, aţi muri. 

Cu o mişcare fulgerătoare Sqweegel îşi îndreptă arma 
încărcată spre colivie şi împinse ţeava direct în zăbrele. 

Mişcarea îi înspăimântă pe cintezoi iarăşi. 

Dar se opri. 

Cobori arma. 

— Ştiu, spuse Sqweegel. Vă e foame. 

Işi supse scurt vârful arătătorului şi apoi îl băgă în tăviţa de 
mâncare a păsărilor - o săpunieră din baia bunicii. O ţinea afară 
din colivie ca să poată controla regimul alimentar al cintezoilor. 
Trecuse o zi; le era foame. 

Câteva seminţe de iarbă încolţite se lipiră de unghia umezită 
de salivă. Sqweegel îşi trecu uşor degetul pe marginea ţevii 
negre a puştii, lăsând în urmă câteva seminţe. 

Apoi sprijini ţeava perpendicular pe marginea coliviei. 

— Cip, cirip, făcu Sgweegel. La ciugulit. 

O cinteză mai îndrăzneață, cu ochii pe seminţe, se aventură 
spre marginea coliviei. Îşi încolăci gheruţele de zăbrele şi îşi 
apropie capul de ţeavă. Părea curioasă. Ce era asta? Un nou stil 
de a mânca? 

După câteva clipe, pasărea îşi învinse teama, foamea fiind mai 
tare. Incepu să ciugulească din seminţe. 

— Aşa, bravo, micuţo. Aşa, bravo... 

Sqweegel zâmbi, descoperindu-şi dinţii negri. Simpla imagine 
ar fi trebuit să fie suficientă pentru a înspăimânta pasărea şi a o 
face să se retragă în partea cealaltă a coliviei, dar ea părea 
încrezătoare. N-avea de ce să-şi facă griji. Era doar o altă 
modalitate de hrănire. 

Nu după mult timp cinteza termină seminţele şi îşi strecură 
capul mai adânc în peştera de oţel să vadă dacă nu cumva... 


Clic. 
Bum. 


Întreaga cinteză - împreună cu cea mai mare parte a coliviei şi 
păsările din ea - fusese pulverizată de explozie. Spre peretele de 
piatră al pivniţei zburară fulgi şi bucățele de zăbrele din metal. 


Bucăţele de carne de pasăre atârnau de rămăşiţele coliviei şi 
firicele de fum se unduiau din ele. 

Sgweegel se aplecă şi culese câteva pene şi îşi trecu una uşor 
peste pielea obrazului. Nu avea cum să fie sigur de asta, 
desigur... dar Sqweegel avea o bănuială că cinteza nici măcar nu 
apucase să audă clicul. 


Partea a doua 


DARK ÎN ACŢIUNE 


Capitolul 35 


Observatorul Griffith, muntele Hollywood 
Miercuri / 6.30 p.m. 


De aici de sus puteai să vezi totul: întregul Los Angeles, până 
în cele mai mici detalii, până în largul Pacificului. 

Dark n-avusese nicio treabă cu locul acesta până nu l-a adus 
Sibby aici, la câteva luni după ce începuseră să se întâlnească. 
Cât de des, i-a spus, ai ocazia de a te simţi ca şi cum ai fi 
Dumnezeu? Dark, spre uimirea lui, a trebuit să admită că-i plăcea 
priveliştea, deşi, crescut în L.A., ignorase dintotdeauna locul 
acesta, considerându-l doar o atracţie turistică. 

La începuturile relaţiei lor obişnuiau să vină aici la un picnic: 
prânzul şi o sticlă de vin rece. Beau şi îşi lăsau mintea să zburde, 
făcând glume cum că ar fi Dumnezeu şi ce ar trebui să 
pedepsească mai întâi acolo jos, pe păcătoasele străzi din L.A. 

Acum însă nu erau veniţi la picnic. In seara asta nu. 

Din momentul în care îi spusese lui Riggins că se alătură 
urmăririi lui Sqweegel, Dark fusese cuprins de o agitaţie 
sălbatică. O sunase întruna pe Sibby după ce îşi dăduse seama 
că viermele acela nenorocit se strecurase în casa lor, dar ea nu-i 
răspunsese nici pe fix, nici pe mobil preţ de o jumătate de oră de 
coşmar. În cele din urmă ea îl sunase şi-i spusese că a fost la 
cumpărături şi nu a auzit telefonul. Avusese nevoie să iasă puţin 
din casă. 

Dark se gândise pentru o clipă, apoi spusese: 

— Foarte bine. Stai afară toată după-amiaza. Nu-mi spune 
unde te duci, pe unde eşti; nu spune nimănui. Mergi la 
întâmplare. 

— Tu vorbeşti serios? îl întrebase Sibby cu un hohot de râs. 

— Fă-i şi tu pe plac unui fost poliţist, spusese Dark străbătut de 
un fior în timp ce rostea asta. 

Fost politai. Propriu-zis, pensionarea lui intrase în domeniul 


trecutului de treizeci şi cinci de minute; era iarăşi în misiune. 

— Bine, bine. Ne vedem acasă diseară. 

— Ce zici să ne vedem la şase şi jumătate la locul nostru. Sus 
pe dealuri? 

Sibby începuse să-i spună pe nume: 

— Locul nostru? A, vrei să spui la Obser... 

— Exact! o întrerupsese el. Să-ţi cumperi ceva frumos. Te 
iubesc. 

— Şi eu te iubesc, chiar dacă eşti un ciudat. 

* 


Dark ajunsese cu o oră mai devreme, în special pentru a 
cerceta împrejurimile. Zidurile luminate din spate şi cupolele de 
un auriu-închis îi dădeau Observatorului mai degrabă un aer de 
loc pentru adunări religioase decât punct turistic. Şi până la 
urmă, descrierea asta chiar i se potrivea. Aici se strângeau 
oamenii să-şi ridice privirea către ceruri şi să se gândească la 
rostul lor în univers. Cumva ca o biserică pentru atei. 

Sibby ajunsese la 6.30 fix şi îi tăiase din start lui Dark orice 
tentativă de a face conversaţie de complezenţă şi frivolă. Il 
cunoştea mult prea bine. 

— OK, gata, spuse Sibby. Ce-mi ascunzi? Mă chemi până aici, 
într-unul dintre locurile noastre preferate, n-am vorbit toată 
după-amiaza... Vrei să mă părăseşti sau ce? 

Dark o privi. Aşa era Sibby: direct la subiect. Fără ascunzişuri, 
fără joacă. 

— Mda, răspunse el. 

Sibby zâmbi la început, până ce apucă să-i vadă faţa şi să 
înţeleagă că, de fapt, nu glumeşte. 

O părăsea. 

Privirea ei furioasă îi străpungea inima cu o mie de ace încinse. 
Îl lăsă fără aer în piept până în clipa când Sibby se întoarse şi se 
uită în gol, către bazinul Los Angeles de dedesubt. 

— Ştii că, dacă aşa te-ai gândit să glumeşti... 

— Nu, nu glumesc. 

Sibby se întoarse pentru a-l privi din nou, pentru a se uita în 
ochii lui obosiţi după acele mici indicii pe care numai iubiții - 
sufletele pereche - le pot vedea. Văzu că spune adevărul şi 
atunci ochii ei muriră. Îngheţară. 

Dark puse mâna pe braţul lui Sibby. Braţul ei era nemişcat şi 
rigid. 


— Am dus cioburile de la fereastra spartă la laboratorul 
criminalistic în dimineaţa asta. 

Nimic pe chipul lui Sibby. Era precum suprafaţa îngheţată a 
unui lac. 

— Din reconstruirea cioburilor sparte ale ferestrei, se vede că 
cineva a tăiat fereastra cu un cutter special, a intrat în casă şi 
mai târziu a spart fereastra ca să-şi acopere urmele. 

Tot nimic. Chipul ei era de o răceală arctică. Ajungea la ea 
vreunul dintre cuvintele lui? 

— Individul ăsta... nemernicul ăsta dement... el a lăsat ceasul. 
Şi ne-a spart geamul. A intrat tăind geamul, a reuşit să treacă de 
câini şi a stat undeva ascuns mai mult de o oră. Tu ai dormit în 
tot timpul ăsta. Era în casă când am venit. 

— Nu, spuse ea rece. 

— Nu? Cum adică nu? 

— Eu dorm iepureşte. E imposibil să fi fost în casă cineva. 

— Sibby, probele nu mint. Cineva a pătruns în casă. Se poate 
să fi fost la tine în cameră. 

— Te auzi ce spui, Steve, apropo? La tine în cameră! Ca şi cum 
deja m-ai fi părăsit. 

Nu era vreme să îi explice. Acum vedea unde a greşit. Voise 
să-i spună că pleca într-un context fericit. Cel mai frumos context 
posibil, oricum, date fiind circumstanţele. Locul ei preferat. Și 
totuşi, Dark cam ştia ce avea să se întâmple. Ar fi putut s-o facă 
oriunde, rezultatul ar fi fost acelaşi: un val momentan de 
confuzie, mascat rapid de un mecanism de autoapărare teribil şi 
puternic. 

Ceea ce o făcea pe Sibby puternică era acelaşi lucru care îi 
declanşa scuturile mentale. Şi ferească Dumnezeu să fi încercat 
să răzbeşti prin asta. 

Tot aşa reuşise să facă faţă şi divorţului părinţilor, la 
treisprezece ani. 

Şi violului din camera de cămin, la şaptesprezece. 

Cum reuşise să-l iubească pe el: total, necondiţionat, pentru că 
ştia să se apere în cazul în care lumea lor avea să se 
prăbuşească. Aşa cum părea să se întâmple acum. 

Sibby se ridică, deşi Dark continua să vorbească. 

— Am împachetat lucrurile noastre şi le-am trimis într-un loc 
sigur, spunea el. Câinii i-am dat în grija... 

Dar Sibby nu asculta - pleca. Apucase să facă câţiva paşi 


înainte ca Dark să-şi dea seama şi se îndrepta către treptele de 
ciment cu o viteză uimitoare. El se repezi după ea şi o luă de 
mână. Sibby şi-o trase. E 

— Te rog, Sibby, ascultă-mă. Viaţa ta este în pericol. Asta-i 
motivul pentru care fac asta... 

Dar era prea târziu. Scuturile erau ridicate şi o pierduse pe 
Sibby. 


Capitolul 36 


Pleacă, îşi zise Sibby în gând. Pleacă din locul ăsta. În parcare. 
La maşină, apoi pe drum în jos, pleacă de pe muntele ăsta 
blestemat. 

După câţiva paşi se împiedică, aproape că îşi luxă glezna, dar 
reuşi să se redreseze la timp. N-o să cadă tocmai acum. O să 
găsească o cale de ieşire. O să se ascundă o perioadă, poate la 
taică-său. Stătea aproape, la numai o oră de mers cu maşina, în 
sus pe coastă. Sibby era uimită de cât de repede prindea contur 
planul în mintea ei, chiar şi în timp ce traversa piaţeta către 
maşină. 

Ceea ce o deranja nu era faptul că Steve voia să se despartă 
de ea. O făcea ca s-o protejeze, asta pricepuse. Ştia cum 
funcţionează mintea lui. Era complet anapoda, ar fi vrut să urle la 
el că a fost în stare să se gândească la aşa ceva, dar înţelegea. 

Viața ta este în pericol. Aşa spusese? Chiar nu ştia că în 
momentele cele mai grele nu te desparţi, ci stai unit? 

Dar, oricum, nu asta o deranja pe ea acum. Ci faptul că Sibby îl 
minţise pe Steve de dimineaţă. 

Nu îi spusese că avusese un somn într-adevăr adânc, ciudat. 

Se urcă la volan, roti cheia în contact. 

Nu fusese în stare să-i mărturisească faptul că o duruseră 
şoldurile. 

Demară şi o porni în jos, pe drum. 

Şi se încăpăţânase să facă uitat - până acum, în acest 
moment, când se mişcă în scaun şi simţi istovirea în fiecare 
muşchi al spatelui - lucrul care era cel mai grav: nu fusese prima 
dată. 

* 

Dark îi lăsă un scurt avans, după care traversă şi el parcarea şi 
se urcă în Yukon, pornind în trombă pe Hollywood Drive după ea. 
Nu neapărat să o oprească şi să încerce s-o facă să se 
răzgândească - sincer, asta conta acum prea puţin. Tot ce conta 


era să o facă pe Sibby să plece din L.A., să o scoată din raza 
vizuală a mizerabilului pervers care se pare că făcuse o fixaţie 
pentru ea. 

* 

la te uită, Sibby. Cum încerci tu să-ţi controlezi emoțiile, chiar 
şi când eşti singură. Nu vrei să te laşi descoperită nici măcar 
când nu se uită nimeni. 

Ei, îşi spuse Sqweegel în gând în timp ce se uita la monitorul 
din subsol, se-ntâmplă să mă uit eu. Dar tu nu ştii asta, nu? 

* 

Sibby gonea pe autostrada 101, depăşind pe ambele benzi. 
Practic, era oră de vârf - dar, la urma urmei, orice oră era de vârf 
în L.A. Văzu un gol în coloană; călcă acceleraţia şi se strecură 
acolo, după care ţâşni înainte şi căută din priviri un alt gol. Nu 
voia decât să fie cât mai departe de Steve, de Observator, de 
tot... pentru moment. O să se gândească mai bine mai târziu. 

Mai ales la durere. Şi la ce însemna. 

* 


Dark o urmări pe 101, apoi prin centru, pe 110 şi în final pe 10, 
până la ieşirea spre autostrada Pacific Coast - de aici putea s-o 
apuce oriunde. Putea să o ia înapoi spre casă, spre Malibu, sau 
putea să continue spre nord. Dacă renunţa la ieşirea de pe 
autostradă, Dark putea să răsufle mai uşurat. Insemna că se 
duce la tatăl ei, care avea s-o supravegheze ca un uliu. 

Dinaintea lui era o mare de ochi roşii, clipind cu grade variate 
de intensitate. Traficul din L.A. era un monstru viu, iar Dark 
recunoştea că Sibby se pricepea mult mai bine la aplicarea 
regulilor de circulaţie. Trebuia să fii capabil de foarte multă 
putere de concentrare să ţii pasul. 

Sqweegel privea prin monitor chipul lui Sibby, vrăjit. 

Fiinţele umane îşi demască sentimentele nu numai prin 
cuvinte, dar şi printr-o simfonie a ticurilor şi mişcărilor faciale. 
Puteai să urmăreşti foarte multe filme fără sonor şi să înţelegi 
povestea aproape perfect. Detaliile nu contau; ezitarea, frica, 
durerea, confuzia, agonia erau cele care, exprimate de faţa 
actorului, spuneau adevărata poveste. 

Actorii însă nu erau totuna cu oamenii din lumea reală. 

Şi, ca să te bucuri de un spectacol adevărat, trebuia să fii 
inteligent. 

Instrumentele auto moderne îi uşuraseră munca. GPS-urile 


erau din ce în ce mai populare şi lui Sqgweegel nu îi fusese greu 
să ataşeze o cameră - parazita antena wireless deja existentă - 
la un asemenea dispozitiv. Precum cel pe care-l avea în maşină 
Sibby Dark. 

Şi totuşi, gata cu privitul. De-acum era momentul să intre el 
însuşi în film. 

* 

Sibby încremeni când mobilul începu să cânte primele acorduri 
de la Personal Jesus. 

Acum? Fix acum se găseşte să-mi dea mesaj şi nemernicul 
ăsta mizerabil? 

Ştia c-ar fi mai bine să-l ignore, să fie atentă la drum, dar nu se 
putu abţine. Îţi scoase mobilul din geantă şi citi cu coada ochiului 
pe ecran: 


MI-A FĂCUT PLĂCERE SĂ TE REVĂD AZI-NOAPTE 


Sibby fu nevoită să citească de două ori pentru a înţelege, iara 
doua oară sensul cuvintelor îi explodă ca o ploaie de artificii în 
minte. Azi-noapte? Să te revăd? Cuvintele îi abătură atenţia de la 
traficul alert, încâlcit, de pe autostrada 10 pentru numai câteva 
secunde. 

Şi totuşi, într-o secundă se întâmplă totul. 


Capitolul 37 


Sibby îşi înfipse piciorul în pedala de frână, dar era prea târziu, 
iar maşina din faţă prea aproape. Bara de protecţie din faţă şi 
grilajul se sfărâmară de la forţa impactului, şi după el, o zecime 
de secundă mai târziu, şi capota care se desprinse din balamale 
şi se izbi de parbriz. Sticla explodă. Instinctul ei era de a apăsa şi 
mai tare, să frâneze odată, ca şi cum apăsarea pedalei mai tare 
ar fi putut reduce în vreun fel - sau cumva repara - dezastrul 
care încă se desfăşura în jurul trupului ei. Dar maşina gonise cu 
peste nouăzeci de kilometri pe oră, şi spaţiul liber din coloană 
fusese prea mic pentru a putea opri maşina înainte de impact. 

O fracțiune de secundă mai târziu, Sibby se trezi cu airbagul în 
faţă, strivindu-i nasul şi gura. Volanul se îndoi sub mâinile ei 
încleştate, pedala de frână se eliberă de sub talpă şi bara de 
direcţie de sub roată se avântă înspre ea, parcă s-o străpungă. 
Totuşi, în urma impactului, corpul ei fusese împins în stânga şi 
bara o rată - pe ea şi pe copilul din pântec - la numai câţiva 
centimetri. 

Bara năvăli în maşină şi despică scaunul din dreapta, îi smulse 
tapiseria şi îi rupse arcurile. 

Portiera din partea ei şi cea din dreapta ţâşniră din balamale. 
Bancheta din spate sări din cadru şi se izbi de scaunul lui Sibby, 
strivindu-l. În acest moment ea era deja aruncată din maşină, se 
răsucea în aer în direcţia parapetului de ciment care separa 
banda ei de maşinile cu şoferi îngroziţi de pe sensul celălalt. 

Toate astea se petrecură în mai puţin de o secundă. 


De fapt, Sqweegel încă mai avea degetul pe „TRIMITE”. 


Dark era la patru kilometri în urma ei, dar putea la fel de bine 
să fie şi la o mie. 

Acceleră instantaneu şi goni pe 10 ca un pilot kamikaze al 
cărui unic scop era de a atinge solul mai repede decât oricare 
altul, depăşind tot ce era pe carosabil, printre celelalte maşini 


care lăsau în urmă lumini roşii în încercarea de a opri. 

Yukonul lui Dark frână şi intră într-un derapaj controlat. Sări 
din maşină fără să mai aştepte oprirea ei totală şi începu să 
alerge către locul accidentului, la câteva zeci de maşini distanţă. 
Fiecare pas înainte îl făcea să se simtă ca pe o bandă de alergare 
care se ducea cu viteză înapoi. Tălpile îi ardeau cu fiecare 
izbitură în asfalt şi ricoşeu înapoi în sus. Respirația părea că i se 
oprise. Oricât de tare îşi forţa picioarele, nu reuşea să alerge 
suficient de repede. 

Doamne, să nu fie maşina lui Sibby era singurul lucru care-i 
străbătea mintea, însă Dark ştia că-i în zadar. Cumva, parcă o 
simţise în sânge, ca un mesaj primit de la locul accidentului: Da, 
maşina lui Sibby a fost. 

Câteva secunde mai târziu, Dark ajunse la maşina zdrobită. 

Dumnezeule mare, era maşina lui Sibby. 

Vehiculul arăta ca o jucărie stricată în mijlocul ţarcului de joacă 
al unui bebeluş. Pe tot drumul erau împrăştiate bucăţi de plastic, 
metal şi sticlă. 

Sibby zăcea între toate aceste ruine. Nemişcată. 

Fără suflu. 

Dark sări peste portbagajul maşinii şi îngenunche jos, lângă ea. 
Mâinile îi tremurau şi se strădui să şi le liniştească. Apoi îi fixă 
capul pe spate, îşi puse buzele pe ale ei, suflă, începu acţiunea 
de resuscitare - dar în aceeaşi clipă văzu pata imensă care se 
mărea pe abdomenul ei. O, Dumnezeule, nu. Işi smulse cămaşa 
de pe el, simțind cusăturile cum plesnesc, şi totuşi parcă nu 
suficient de repede, şi apoi i-o puse pe pântece. 

Dark ştia că muşchii din jurul fetusului sunt extraordinar de 
puternici. Femeile îşi creează un soi de scut sferic pentru a 
proteja viaţa dinăuntru şi prin acel scut nu se putea răzbi foarte 
Uşor. 

Dar sângele continua să curgă, ca o călimară vărsată peste o 
faţă de masă albă... 

* 

Camera pusă în maşina lui Sibby era complet inutilizabilă, dar 
Sgweegel anticipase asta. Aşa că apăsă câteva taste şi în numai 
câteva secunde găsi camerele de supraveghere a traficului de pe 
şoseaua 1-10 pe care le căuta. Când se încărcă, imaginea arătă o 
ambulanţă şi o maşină de pompieri care încercau să-şi croiască 
drum spre locul accidentului. 


— Nu te teme, Dark, spuse Sqweegel şoptit, privind pe ecran 
mica siluetă a bărbatului. Spitalul Clinic Socha din Los Angeles 
este aproape. O să ajungă la timp. 

Întinse un deget acoperit cu latex şi-l frecă de silueta albă, 
neclară, a lui Sibby, imaginându-şi că o mângâie. 

— În fond, spuse el, trebuie să facem tot ce ne stă-n putinţă ca 
să protejăm bebeluşul. 


Capitolul 38 


Malibu, California 
9.14 p.m. 


Deci lucruri ca astea au oamenii cu o viaţă adevărată, se gândi 
Riggins. O grămadă de lucruri frumoase. Probabil că şi el ar 
putea avea asemenea lucruri, îşi spuse în minte. Dacă nu-l 
deranja să stea în casă şi să lâncezească... 

Cei de la firma de mutare duceau ultima cutie. Riggins îi 
angajase personal - era o echipă locală găsită pe net, care-şi 
spunea Studenţii Flămânzi. Părea un nume suficient de stupid 
pentru a putea avea încredere în ei. Riggins îi sunase, le spusese 
că e vorba de o treabă urgentă şi că viteza lor va fi răsplătită pe 
măsură. Nu se ştie dacă tipii chiar erau studenţi, dar cu siguranţă 
în seara aceea nu mai aveau să flămânzească. 

De asemenea, era puţin probabil să aibă vreo legătură cu 
Sqweegel; Riggins îi găsise la întâmplare printr-un anunţ pe 
craigslist.com€. 

— Asta-i tot? 

— Da, aşa cred, răspunse şeful echipei. 

— OK, spuse Riggins. Luaţi-vă după maşina asta. O să vă 
conducă la adresa unde trebuie duse lucrurile. 

Maşina nu avea număr - FBI. Erau doi tipi în care Riggins avea 
încredere, atâta încredere câtă putea avea în cineva. 

Nu că asta ar fi contat prea mult; toate lucrurile mergeau către 
un depozit privat, de asemenea ales la întâmplare de Riggins. 
Dacă Sqweegel avea de gând să-şi dea silinţa să-i găsească 
lucrurile lui Dark, atunci măcar să aibă o zi de inspecţie a 
terenului. Să caute cât o vrea prin simandicoasele obiecte de la 
Crate and Barrel’, să-şi bage undeva sfeşnicul de la Restoration 
Hardware. 


€ Site cu anunţuri de mică publicitate. 
7 Firmă de mobilă şi amenajări interioare. 


Pentru că Dark avea să-şi recupereze bunurile cu o singură 
condiţie - să moară Sgqweegel. Dacă nu, Steve va muri în locul 
lui. Şi atunci n-o să-i mai pese nici cât negru sub unghie de 
mobila asta. 

Sibby, pe de altă parte... ei bine, s-ar putea ca ei să-i pese. 

Riggins se simţea un pic aiurea făcând toate astea, deşi era 
cea mai bună alegere. Deşi era o idee a dracului de bună. 

În parte, era îngrijorat pentru Dark şi Sibby. Dacă maniacul ăla 
descoperise cum să intre în această casă de pe malul oceanului, 
avea s-o facă iar şi iar. Nu era chip ca vreunul dintre ei să mai 
petreacă vreo noapte acolo. 

Dar sincer, o parte din Riggins şi-ar fi dorit ca Dark să se 
concentreze 100% asupra misiunii lui; altfel, avea să moară. lar 
Dark nu se putea concentra dacă era şi Sibby în ecuaţie. Nu, era 
cel mai bine ca Sibby să se refugieze la tatăl ei cât dura misiunea 
lui Dark. 

Camionul porni. Riggins mai făcu un ultim tur al casei, cu o 
lanternă, să se asigure că nu uitase ceva. Sau că nu pierduse din 
vedere ceva. 

Dar nu, fusese atent. Era pe cale de a încuia definitiv, când 
auzi un zgomot de sus. 

Apă picurând. 

Nu. Nu te lăsa surprins. Îi stă în fire. Să se ghemuiască într-o 
nenorocită de cutie de pantofi şi să aştepte momentul în care 
pleacă toată lumea, ca apoi, în ultimul moment să... 

Ei, mai dă-l dracu’, îşi spuse Riggins şi îşi scoase arma. 
Aproape că-şi dorea ca nemernicul să fie sus. 

Aproape. 

O luă în sus pe scări încet, şi fiecare bătaie a inimii îi trimitea 
cu violenţă sângele în vene. Acum nu mai suna ca un picurat, ci 
ca un şuvoi în toată regula, în baie. 

Se strecură pe hol. Tot mai aproape de sunetul apei care 
curgea. 

Dacă era vreunul dintre studenţii ăia flămânzi care se spăla pe 
mâini după ce s-a uşurat? O fi rămas în lumea lui, cu ipodul în 
urechi, fără să-şi dea seama că băieţii au luat-o din loc. Nu 
merita un glonţ în cap doar pentru că era un prostănac. 

Aşa că strigă: 

— FBI! 

Niciun răspuns. 


Înaintând pe hol, Riggins identifică sursa: dormitorul cel mare. 
Apa se auzea tot mai tare acum. Se revărsa. Riggins îşi lipi 
urechea de lemnul rece. Ascultă. 

Era o cadă care se umplea. Un sunet familiar, de pe vremea 
când era însurat. Fostele lui soţii se dădeau în vânt după astfel 
de momente de desfătare. 

Riggins făcu un pas înapoi. Acum sau niciodată. Izbi cu piciorul 
în lemn, chiar în dreapta clanţei. Uşa se trânti în lături. Riggins 
scrută interiorul. Îndreptă pistolul în stânga, în dreapta, înainte. 

Cada era învăluită de aburul ce se ridica precum ceața. 
Verifică singurul loc rămas: dulapul. 

Nimic. 

Opri robinetul de apă caldă. Lăsă aburul să se ridice puţin. 
Câteva picături de apă clipoceau: 

Pic. 

Pic. 

Pic. 

Sunetul îl făcu pe Riggins să se uite în jos. Acolo, pe gresia fină 
şi albă, era o pană de pasăre. Steve şi Sibby nu aveau pasări. 
Câinii probabil că ar fi fost încântați să le înfulece. 

Aşadar, ce căuta aici? 

Riggins apucă vârful subţire, dur, al penei cu vârful degetelor 
şi o ridică în dreptul ochilor. Un gri-închis, cu tente de maro- 
rozaliu către margini. Riggins n-avea nicio tangenţă cu 
ornitologia: ştia că unele păsări zburau, altele nu, şi câteva erau 
delicioase cu nişte sos şi umplutură. Dar erau oameni la secţie 
care puteau să-i dea de cap chestiei ăsteia: familie, specie, 
încrengătură. 

Despre ce pasăre era vorba îl interesa prea puţin momentan 
pe Riggins. Să fi fost lăsată cumva de Sqweegel? N-avea nicio 
noimă. Ciudatul ăsta, care nu lăsa în urmă nici măcar un 
fragment de piele moartă, să lase aşa, din senin, o pană? Nu. 
Trebuia să fie altceva. 

Poate că înăuntru intrase o pasăre prin uşa de sticlă, 
zburătăcise prin casă o vreme, pe aici, apoi reuşise să ajungă în 
vreun alt cotlon. Dar în cazul ăsta, cum de nu găsise o altă pană 
prin casă ori altă urmă lăsată de pasăre? Strânsese lucrurile lui 
Dark şi Sibby personal. 

Poate că fusese Sqweegel. Poate că în sfârşit făcuse o 
greşeală. 


În timp ce Riggins se gândea la asta şi cerceta încăperea să 
vadă dacă mai sunt pene, aburul se risipi. Şi când aburul se risipi, 
începu să se vadă scrisul de pe oglindă. 

Era un număr de telefon, scris parcă de degetul unui copil. 

Riggins se uită la el, îşi scoase mobilul şi apucă să-i facă o 
poză înainte să dispară. Apoi începu să tasteze cifre. 


Pentru a-l suna pe criminal, trebuie să vă autentificaţi 
pe LEVEL26.com şi să introduceţi codul: oneaday. 


Capitolul 39 


Spitalul Clinic Socha / Los Angeles 


Când Riggins se întoarse, asudat şi gâfâind, îl găsi pe Dark în 
sala de aşteptare. Era evident că venise într-un suflet după ce 
primise SMS-ul lui Dark cu veştile despre accident şi după ce 
dăduse câteva telefoane. 

— O s-o păzească doi poliţişti, 24 de ore din 24, spuse Riggins, 
şi am pus deja o echipă să caute probe în maşina avariată. 

Dar Dark asculta numai pe jumătate. Ştia că Riggins încerca 
doar să-l liniştească. Nicio grijă. Totul e sub control. N-o să 
pățească nimic. Totul o să fie în regulă. Cu alte cuvinte, 
minciunile obişnuite. 

In loc de asta, totuşi, mintea lui Dark era la procedurile care se 
desfăşurau dincolo de ochii lui, într-o altă parte a spitalului. 
Dincolo de jaluzele, prin peretele de rigips, pe un alt hol şi printr- 
un alt perete alb... 

„„unde Sibby avea perfuzii în mâini, bandaje albe pe picioare, 
un tub de plastic de-a lungul gâtului. O dezbrăcaseră, se 
puseseră pe treabă imediat. Trebuiau să-i stabilizeze creierul, 
inima, plămânii, trebuiau să oprească hemoragia internă. 

Dragostea vieţii lui era pe masa de operaţie, doctorii, şi 
asistentele mişunau în jurul ei, cu toţii concentrați asupra 
aceleiaşi sarcini: să-i salveze pe ea şi pe copil. 

Dark inspiră adânc şi nările i se umplură cu acea substanţă 
greţoasă cu care se dezinfectau camerele de aşteptare. Incercă 
să se transpună în sala de operaţie, alături de Sibby, doar pentru 
a fi cu ea. Să ştie că nu este singură. 

Dar nici nu putea să-şi scoată din urechi înregistrarea pe care 
abia o auzise. Cuvintele pe care le ascultase prin telefon după ce 
formase numărul acela îi abăteau atenţia de la Sibby. O voce de 
copil, dar sinistră. Ceva ce nu mai auzise înainte. 

Vocea adversarului său: 


Va muri unul pe zi. 
Vor plânge doi pe zi. 
Vor minţi trei pe zi. 
Vor ofta patru pe zi... 


Îşi repeta în gând în neştire poezioara asta obsedantă, ceva în 
genul celor pe care le recită copiii la joacă pentru a te băga în 
sperieţi sau pentru a te face să plângi şi să fugi repede în casă, la 
mami. Lui Dark îi suna vag cunoscută, şi totuşi era sigur că nu o 
auzise la joacă. De unde o ştia? 

Înainte, pe vremea când Dark umbla pe urmele lui Sgweegel, 
găseau şi analizau numai probe indicative, relicve de gradul al Il- 
lea. Îşi amintea diferenţa de la şcoala generală catolică pe care o 
urmase: relicvele de gradul al Il-lea erau obiectele atinse de un 
sfânt. Cărţi sfinte. Un crucifix cândva purtat de un sfânt. O 
bucată de țesătură din straie. 

Relicvele lui Sqweegel erau ceva mai diferite. Trupuri moarte, 
schilodite, supuse torturii. Mesaje mâzgălite cu sângele 
victimelor. Dulapuri în care alesese să se ascundă. 

Nimic care să ţină de el propriu-zis. Era mult prea atent, mult 
prea metodic în privinţa asta. 

Cu alte cuvinte, nicio relicvă de gradul | - bucățele din sfântul 
însuşi. Vreo bucăţică de os. Vreo şuviţă de păr. O unghie tăiată. 
Un rest de ţesut muscular. 

Dar acum, în sfârşit, aveau o relicvă de gradul | de la 
Sqweegel: o mostră a vocii lui. 

După ce o ascultase, lui Dark îi venea greu să nu o mai audă. 
Cuvintele păreau să sape prin materia cenuşie a creierului lui, să- 
şi creeze cămăruţe acustice proprii. Sursa putea fi suprimată, dar 
nu se mai putea opri ecoul la nesfârşit: 


De ce se-ntreabă cinci pe zi 
Se vor prăji şase pe zi. 


Trebuia să se concentreze asupra lui Sibby. Asupra copilului 
lor. Nu să-şi irosească energia mentală pe asta. 

Şi Riggins continua să vorbească, să-i spună cum el personal îi 
instruise pe poliţişti asupra capacităţilor lui Sqweegel. N-avea 
cum să se strecoare în salon ascuns pe sub vreo targă sau în 
vreun aparat de radiografie. Se verifica orice era mai mare decât 
un pahar de iaurt. La naiba, chiar şi paharele de iaurt aveau să 


fie verificate, pentru siguranţă. 

Dark dădu din cap ca şi cum ar fi fost atent. Dar de fapt 
încerca să oprească poezioara care-i răsuna în minte. 

Parcă vocea lui Sgqweegel fusese cumva gândită genetic să 
creeze o reacţie fizică în Dark, precum un virus care-şi atacă 
gazda. Era prea mult de respins... 


Vai, vai, vai, şapte pe zi... 


Degetele lui Riggins îi atinseră braţul. 

— Hei! Doctorii au zis că o să stea acolo destul de mult. De ce 
nu te duci undeva pentru o vreme să-ţi limpezeşti mintea? O să 
fiu aici. 

După câteva clipe Dark dădu din cap, apoi porni aiurea pe 
holul aglomerat şi ieşi din spital. Nu se putea gândi decât la un 
singur loc. 


Capitolul 40 


Undeva în Los Angeles 


Sgweegel răsuci capacul de metal şi îl aşeză pe podea lângă 
el. Apoi întoarse cu fundul în sus recipientul cilindric, din metal, 
vopsit în roşu. Praful alb - bicarbonat de sodiu - căzu pe podea 
cu un bufnet înfundat, ca un nor. 

Dacă ar fi dat de câteva ori cu cârpa înăuntru ar fi şters 
majoritatea bicarbonatului de sodiu. Nu trebuia să fie impecabil. 
Dar asta l-ar fi deranjat pe Sqweegel. S-ar fi concentrat asupra 
fiecărei granule de praf rămase şi ar fi ajuns să curețe interiorul 
ore în şir. 

Dar nu şi azi. Nu era vreme. Se asigură încă o dată că era pur 
şi simplu prudent, apoi trecu la pasul următor. 

Continuă prin scufundarea unui furtun într-un butoiaş de metal 
ruginit, după care îşi duse celălalt capăt al furtunului la gură. 
Trase de trei ori, repede, până ce lichidul îi umplu parţial gura. 
Blocă acest capăt al furtunului cu degetul cel mare, aduse 
furtunul deasupra recipientului cilindric şi îndepărtă degetul. 

Lichidul curgea în voie. Lui Sgweegel îi plăcea la nebunie 
sunetul metalic pe care-l scotea atunci când cădea pe tablă. 
Gazele puternic mirositoare, care-i învăluiau cavitățile nazale. 

Îi amintea cum e să stai întins pe bancheta din spate, 
ascultând cum mama sau tata sau colegul de facultate 
alimentează cu benzină rezervorul bătrânei maşini pentru o 
lungă călătorie pe autostradă. O călătorie din care nu s-au mai 
întors niciodată. 

Dar gata. Sqweegel ştia că se poate pierde cu uşurinţă în 
noianul de amintiri proprii. Pentru declic era suficient un simplu 
sunet, un miros sau un material. 

În plus, mai avea încă trei recipiente de umplut. 

Şi după ce se finaliză procesul, după ce capetele cu sisteme de 
presurizare şi ţeavă le fuseseră reataşate, pe podea se aflau 


aliniate cinci extinctoare roşii. 

Sgweegel încă mai avea lichid rămas în gură de la ultimul 
recipient. Scoase din trusa cu scule o brichetă Bic. O scăpără. 
Pulveriză lichidul peste flacără şi... 

Vuuuu. 

Mingea de foc lumină pentru câteva clipe întreaga încăpere. 
Scaunele cu rotile. Casetele de metal. Faianţa de pe jos. 
Scaunele din lemn. Calabalăâcul dintr-o cameră de depozitare 
dată uitării complet, pe sub etajele permanent forfotind. 

Tipul de debara în care se ţin extinctoarele de foc. Sau 
canistrele de gazolină pentru alimentarea generatorului de 
curent. 

Tipul de debara care nu avea încuietori bune sau vreun sistem 
de securitate serios. 


Capitolul 41 


Hollywood, California 
10.43 p.m. 


Dark se uita fix la crucea imensă, luminată. Pentru o clipă asta 
îl făcu să se simtă iar un puşti. Ca acum mulţi ani, când a aflat 
pentru prima oară de Dumnezeu. 

Îşi aminti că avea trei ani, stătea în strană la biserică, şi tatăl 
lui natural îi spunea: Atâta timp cât te rogi la Dumnezeu, totul va 
fi bine. În minte îi veni Sibby, pe masa de operaţie, cu Riggins 
stând de pază în apropiere, şi se întrebă unde ar putea fi tatăl lui 
acum. Nu-l mai văzuse de peste treizeci de ani. Avea foarte 
puţine amintiri cu el, înceţoşate. Dar încrederea lui în Dumnezeu 
nu-l părăsise niciodată, şi acum spera din tot sufletul ca această 
credinţă să-i fie naibii răsplătită. 

Şi tatăl adoptiv fusese religios. Credinţa, îi explicase cândva, 
era totul. Sunt o grămadă de pilde biblice care ilustrează puterea 
credinţei. Abraham, gata să-şi măcelărească propriul fiu. lona, în 
pântecul unui monstru uriaş. lov, care a îndurat chinuri ce păreau 
nesfârşite. Dar, în cele din urmă, credinţa şi rugăciunea au fost 
cele care i-au salvat pe toţi. Şi aşa a fost Steve crescut să 
creadă. 

Dar nu ţi se spune nimic despre micile trucuri. 

Pentru astea aşteaptă să mai creşti puţin. 

Dark se îndepărtă de Yukonul său negru, încuie cu 
telecomanda, apoi urcă scările către uşa principală a Bisericii 
Metodiste Unite din Hollywood, de pe strada Franklin. Nu fusese 
crescut ca metodist, dar îi plăcea să vină la biserica asta din când 
în când. 

Poate şi pentru că reuşea să reziste, chiar în inima 
Hollywoodului, la câteva cvartale mai încolo de restaurantul 
chinezesc Grauman, de firmele luminoase şi mall-urile în aer liber 
cu elefanţi babilonieni gigantici, ce defilau în semn de venerare a 


Marelui Zeu al Filmului. Dacă voiai să priveşti panoramic literele 
Hollywood, nu aveai cum să scoţi din cadru Biserica Metodistă 
Unită. Asta te făcea să rezişti. Dark o admira. 

Biserica asta era şi un loc ce-i permitea să rămână complet 
anonim. Nu venea cu regularitate să se roage aici. Niciun 
cunoscut al lui nu venea. 

Şi de obicei Dark nu venea aici în timpul slujbei. Prefera să 
stea în locul acesta singur. Numai în singurătate putea să stea 
să-şi pună ordine în gânduri. 

În biserică era o linişte de mormânt. Fiecare pas îşi găsea 
ecoul între pereţii de marmură. Drept înainte stăteau şase preoţi, 
îngenuncheaţi în faţa altarului, cu capetele plecate, rugându-se 
în linişte. Pe stânga, un bărbat în pardesiu stătea lângă un şir de 
lumânări şi le aprindea una câte una cu un băț de chibrit subţire 
şi lung. După ce isprăvi, puse beţişorul deoparte, îşi aplecă 
fruntea preţ de o secundă şi apoi ieşi din biserică. Poate că era 
unul dintre ultimii credincioşi rămaşi aici, în Hollywood. 

Dark încă mai credea în Dumnezeu. 

Credea cu adevărat. Nimic din ceea ce i se întâmplase în viaţă 
nu reuşise să-i zdruncine credinţa în ideea fundamentală că 
există un Dumnezeu. 

Dar juraţii lui Dark se arătau fără de milă. 

Puteai să te rogi. Puteai să ai credinţă. Puteai să-ţi trăieşti 
viaţa cu un singur scop, acela de a face bine. Puteai să-ţi dai 
silinţa de a echilibra acest scop cu acela de a fi un tată şi un soţ 
bun. 

Puteai să te speli pe dinţi de trei ori pe zi şi să foloseşti şi aţa 
dentară. Puteai să ajuţi bătrânelele să treacă strada. Puteai să te 
înfrânezi de la vicii ori excese. 

Şi totuşi, Dumnezeu tot putea să-ţi ia totul. 

Sau mai rău: să lase să se-ntâmple asta. 

Acesta nu era Dumnezeul unui puşti de trei anişori. Era 
Dumnezeul adevărat, cu masca scoasă de pe faţă, lăsând să se 
vadă o indiferenţă supranaturală. 

Acesta era unul dintre trucuri. 

Şi totuşi, Dark se ruga la Dumnezeu. 

Îşi alese un loc în mijlocul stranelor, se lăsă în genunchi şi 
începu să spună Tatăl Nostru, concentrându-se asupra cuvintelor. 
Pentru că o simplă recitare murmurată a ceva ce ai memorat nu 
este o rugăciune; dac-ar fi, un robot ar fi în stare să se roage. Dar 


pe măsură ce încerca tot mai mult să se concentreze asupra 
cuvintelor, lui Dark îi revenea în minte Sibby. Facă-se voia Ta. 
Asta era voia Ta? Trupul ei zdrobit, întins pe asfaltul dogoritor al 
Los Angelesului? Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă 
astăzi. 

Și nu ne duce pe noi în ispită... 

Și ne izbăveşte de cel rău. 

Dark se rugă cât putu de bine, apoi îşi lăsă mintea să se 
golească. Poate că Dumnezeu îi va vorbi în cele din urmă. Poate 
că indiferența fusese suficientă şi Dumnezeu îşi dăduse seama 
de ce se întâmplase şi acum urma să-i spună: A, tu. Nu m-am 
mai gândit la tine de când aveai trei ani... 

Însă nimic. În biserică persista tăcerea mormântală. Dark îşi 
auzea încheieturile care trosneau uşor când îşi muta greutatea 
de pe o parte pe alta pe scăunelul pentru îngenunchere. 

Astăzi Dumnezeu nu era atent. 

Dark se ridică şi îi privi pe cei şase preoţi care îşi continuau 
rugăciunea. Poate că ei găsiseră calea directă către El. Poate că 
aşa se făcea. 

Se duse către rândurile din spate şi se uită la şirul de lumânări 
aprinse de Ultimul Credincios Adevărat. Luminau o statuetă 
învecinată, cu Isus Cristos răstignit pe cruce. Avea cel puţin 5 m 
şi era sculptată de mână. 

Aşa funcţiona totul? Trebuia să suferi cum niciun om n-a mai 
suferit înainte ca să primeşti un semn de încuviinţare de la 
Dumnezeu Tatăl? 

Poate, se gândi Dark, ar putea să-ncerce să se facă auzit de 
către Fiu. 

instantaneu, fără a conştientiza gestul, îngenunche şi se 
prăbuşi la pământ. Nu în lacrimi, şi nu în rugăciune, ci cu cuvinte 
normale. 

— Te rog nu mi-o lua, spuse încet. Te rog nu lăsa să i se 
întâmple ceva rău copilului. Sunt nevinovaţi. Dacă vrei să iei pe 
cineva, ia-mă pe mine. Să n-ai îndurare de sufletul meu. Ai 
îndurare de ale lor... 

Cuvintele i se îmbulzeau pe buze. După câteva clipe, încetară. 

Dark îşi făcu semnul crucii, apoi plecă din biserică. 


Capitolul 42 


Câteva minute mai târziu, tălpile lui Isus au fost cuprinse de 
flăcări. 

Nu trebuise decât un singur băț de chibrit, atins de degetul Lui 
divin. Vopsea peste lemn. Nimic miraculos. Mai simplu de-atât 
nici nu se putea. 

Şi apoi flăcările se extinseră pe dâra de benzină care ducea 
spre şirul de lumânări de la baza crucii. 

Focul începuse să ia amploare exact când Dark părăsea incinta 
bisericii. Aşa era plănuit, desigur. Dacă Dark ar fi simţit fumul, ar 
fi rămas acolo până ar fi reuşit să oprească ceea ce era menit să 
se întâmple. Şi nu acesta era scopul, să-l vadă pe Dark oprind 
incendiul. 

Nu, voia ca Dark să se întoarcă şi să vadă flăcările iadului în 
urma lui. 

Sqweegel aruncă beţişorul în tăviţa de lângă lumânări, apoi o 
apucă pe scările de marmură în sus, către amvonul corului, de 
unde putea să aibă o perspectivă dumnezeiască. Încă mai purta 
pardesiul, aşa că şi-l aruncă de pe el. Voia să fie văzut de Creator 
aşa cum El îl făcuse: 

Glorios. 

Ultimul preot, cel mai din stânga şirului de şase, observă 
primul: sunetul de lemn care trosneşte. Se uită în dreapta, apoi 
în sus, spre tavan, cine ştie de ce, şi apoi, în sfârşit... A, aşa, 
părinte. Ce curajos eşti. Sunetele ciudate vin din spate, dinspre 
rândurile de lumânări aprinse. Suntem lumina lumii, spuneau ele. 

Dar erau şi surse de incendiere fantastice. 

Până ca preotul să se ridice în picioare şi să-l bată pe umăr pe 
cel care se ruga îngenuncheat lângă el, statueta din lemn cu Isus 
apucase să fie complet cuprinsă de flăcări. 

Poftim semnul, îşi spuse Sqweegel în gând. 

Perspectiva din amvon se dovedi perfectă pentru baletul 
panicii care urmă. Trei preoţi alergau în jurul unui grup de bănci, 


alţi doi în jurul celorlalte. Toţi se trăgeau mai aproape ca să vadă 
miracolul. Numai unul dintre ei se gândi la ceva practic şi alergă 
în altar să aducă nişte extinctoare. 

Între timp, ceilalţi cinci servitori ai Domnului se apropiară şi 
mai mult de foc, ca şi cum ar fi putut să-l stingă cu cele câteva 
picături de apă sfinţită. 

Cel de-al şaselea preot veni alergând pe culoarul din centru cu 
câte un extinctor în fiecare mână. Acesta chiar era în stare să 
gândească. Îşi strigă confrații şi le dădu unul dintre extinctoare. 

De-acum credinţa, misterul şi sfânta teroare făcură loc logicii 
de gheaţă: flăcările trebuiau oprite înainte de a se extinde în 
întreaga biserică, construită din tone de lemn. 

Cel de-al şaselea preot acţionă primul. Trase cuiul de 
siguranţă, îndreptă furtunul către picioarele lui Isus şi apăsă pe 
pompă. Dar furtunul nu pulveriză bicarbonat de sodiu. Ci 
gazolină. 

Un fir subţire de foc se întinse pe jetul de gazolină în 
extinctor... 

VA-VUUM. 

Recipientul de metal explodă în mâinile celui de-al şaselea 
preot şi flacăra izbucnită îi cuprinse şi pe ceilalţi doi preoţi aflaţi 
cel mai aproape de el. 

însă celălalt preot care avea extinctor nu făcu legătura pe 
moment. El văzu cumplita explozie, îşi văzu fraţii arzând de vii, 
cuprinşi în flăcările furioase. Dar în acea fracțiune de secundă se 
gândi că fusese o scurgere de gaz. Sau o bombă. 

N-avea niciun motiv să bănuiască ceva despre extinctorul din 
braţele lui, despre care preotul ştia că-i singurul lucru care ar 
putea să le salveze vieţile celorlalţi. Trase piedica, strigă, apoi se 
repezi spre primul corp cuprins de flăcări pe care-l văzu şi apăsă 
pompa, încercând să spună şi o rugăciune în acelaşi timp. 

Nu apucă să spună decât „O, Tată ceresc” înainte de a fi 
aruncat în aer, cu capul şi umerii înălțându-se către ceruri în timp 
ce trunchiul îi zbură înapoi spre naos. 

Sqweegel urmărea totul de la şase metri deasupra. Simţea 
căldura cum îi dezmiardă chipul, cum i-l purifică. Dulcele miros 
de carne arsă i se infiltra prin fiecare por. 

O, era mai bine decât îşi imaginase. 

Acum îi privea pe ceilalţi doi preoţi rămaşi, cei a căror carne 
încă nu se prăjise pe oase - încercau să găsească o cale de 


ieşire. A, ce minunat, logica făcută praf sub presiunea 
momentului. Mişcările lor înnebunite. 

Se repeziră imediat către intrarea principală. Cea mai de bun- 
simţ decizie, de altfel. De ce să alergi tocmai până în partea 
cealaltă a bisericii, să te strecori pe sub sacristie, apoi încă un 
rând de scări, şi în fine prin holul către prezbiteriu ca să ieşi pe 
uşa laterală? De ce să nu ieşi pe uşa asta, care-i la numai câţiva 
metri de tine? 

Pentru că uşa principală era ferecată cu lanţuri industriale. 

Sqweegel le pusese acolo imediat după ce ieşise Dark. 

Dar vezi, aici se rupe firul logic. Împingi o dată şi vezi că uşa 
asta nu se deschide. Auzi zăngănitul lanțurilor, zgomotul înfundat 
al zalelor ce lovesc uşa de lemn masiv şi pricepi: OK, uşa e 
ferecată. Să căutăm o altă ieşire. 

Dar nu şi preoţii ăştia. Era prea panicaţi ca să facă acest 
simplu salt mental. Trăgeau de uşă şi ţipau acompaniaţi de 
zăngănitul lanțurilor groase pe partea cealaltă a uşii de lemn. De 
parcă tipetele lor ascuţite ar fi putut fi luate în seamă de 
Dumnezeu ca rugăciuni şi cereri pentru o intervenţie divină. O 
atingere de sus şi, gata, lanţurile vor dispărea. 

Dumnezeu însă nu-i auzea. Sau poate că le refuza cererea. 
Pentru că lanţurile rămâneau în continuare încolăcite de 
mânerele ornate, din bronz, solide ca-ntotdeauna. 

Şi până ce preoţii îşi dădură seama de prostia lor şi o luară 
înapoi prin biserică, era prea târziu. 

Sgweegel se urcă în maşină şi porni, lăsând în urmă biserica şi 
murmurând: 

— De aceea îşi deschide iadul gura şi îşi lărgeşte peste măsură 
gâtlejul. lar limbile sale de foc vor fi nesătu/e. 


Capitolul 43 


Spitalul Clinic Socha 
11.31 p.m. 


După cum promisese, Riggins stătea de pază în sala de 
aşteptare, în lumina dureros de strălucitoare. Dark se aşeză 
lângă el şi îşi apăsă fruntea cu vârfurile degetelor. 

— Vreun semn până acum? întrebă. 

— Nu. E încă în operaţie. A băgat şi doctorul capul pe uşă 
pentr-o fracțiune de secundă, dar n-a vorbit cu mine. Stai să-i 
mai dau un mesaj pe pager. 

— OK. 

— A, şi a sunat şi Wycoff. Ne întreabă de ce nu l-am prins pe 
Sgweegel până la ora asta, dacă tot am preluat cazul. Uită-te la 
mine, dacă prind numai câteva minute singur într-o cameră cu 
cretinul ăla... 

— Ignoră-l, spuse Dark. Trebuie să ne concentrăm asupra 
misiunii. 

— Păi da, tu poţi să-l ignori. Dar eu am de-a face cu el din oră- 
n oră, că mă sună. 

Dark se lăsă pe spate. Nimic din sala de aşteptare nu se 
schimbase. Aceleaşi feţe. Acelaşi teanc de reviste de mondenităţi 
necitite. Acelaşi cocteil de transpiraţie, cafea arsă şi disperare. 
Acelaşi televizor, dat pe acelaşi post... pe care acum erau ştirile 
locale de la ora 11.00. 

Burtiera albă cu text din josul ecranului răzbise prima până la 
Dark: 

Biserica Metodistă Unită din Hollywood 

Apoi cuvintele şefului poliţiei din North Hollywood, rostite într- 
un microfon al postului KEAL9: 

„„„Ştim că şase oameni au murit înăuntru. Echipa de pompieri 
spune că uşile erau încuiate. E drept că au fost multe furturi În 
zonă, dar uşile încuiate, în loc să ţină răufăcătorii afară, au făcut 


din biserică o capcană pentru oamenii dinăuntru... 

Dark nu pricepea. Abia se întorsese de acolo. Cât să dureze 
drumul de acolo până la spital? Douăzeci de minute, la ora asta? 
Hai, să zicem, maximum jumătate de oră! 

— A transmis direct de la faţa locului... 

Blackberry-ul lui Dark sună. Şi-l scoase din buzunar, se uită la 
ecran. Un mesaj nou. Apăsă tasta de citire şi sângele îi îngheţă în 
vine. 


Pentru a primi un text de la Sqweegel, 
trebuie să vă autentificaţi pe LEVEL26.com 
şi să introduceţi codul: crossout. 


Capitolul 44 


Spitalul Clinic Socha / Terapie Intensivă 
Joi / 12.09 a.m. 


Dark privi aparatul care pâlpâia şi scotea sunete, monitorul, 
perfuzia, computerul şi hârtia cu rezultate. Îşi făceau datoria 
eficient, fără pasiune, fără să gândească. Datoria lor era să-i ţină 
dragostea în viaţă. 

Uneori lui Dark i-ar fi plăcut să fie doar un simplu aparat. 
Gândeşte-te numai: peste zi nu trebuia să faci altceva decât să 
îndeplineşti funcţii de bază, fără să te complici cu sentimentele 
care-ţi umbresc rutina zilnică. Să-ţi faci treaba; să-ţi alimentezi şi 
să-ţi exersezi corpul până ce acesta cedează. Nicio problemă, 
aparate noi sunt create zilnic. Aparatul care ai fi tu nu ar fi vital. 
Nu în tabloul de ansamblu al lucrurilor. 

Apoi se gândi la Sibby, la faptul că numai alături de ea putea 
lăsa garda jos, putea să simtă iarăşi. Şi ce bine era când simțea. 
Viaţa era mai mult decât o serie de funcţii de bază îndeplinite de 
rotiţe anonime dintr-o maşinărie prea mare ca să înţeleagă. Fără 
ea... Ei bine, fără ea Dark ştia că ar fi fost redus la statutul unei 
maşinării. 

Chirurgul care condusese operaţia, un tip cu un trunchi cât un 
butoi şi mâini straniu de zvelte, îi întrerupse şirul gândurilor cu o 
scurtă bătaie în uşă. 

— Domnul Dark? 

— Da, răspunse. 

Doctorul se uită în jos şi văzu că Dark îi ţinea degetele lui 
Sibby, care avea perfuzii intravenoase lipite pe dosul ambelor 
mâini. 

Cu o oră mai devreme, în sala de aşteptare, venise acelaşi 
doctor să-i spună că operaţia „reuşise”. Cumva, cuvântul suna 
prost în contextul ăsta. Doctorul îi explicase că hemoragia 
internă fusese oprită şi că fătul e stabilizat... cel puţin 


deocamdată. Dar mai era o problemă pe care o analizau acum: o 
mare cantitate de toxine în sângele ei. Aveau să afle mai multe 
după câteva teste. Până atunci, i se spusese lui Dark, să 
aşteptăm şi să ne rugăm. 

Ca preoţii aceia din biserică? Oare muriseră pentru că Dark 
alesese pur şi simplu acea biserică pentru un moment de linişte? 

Oare Sqweegel urmărise totul din biserică, exact ca în Roma, 
când l-a aşteptat pe Dark să plece? Sau stătuse aciuat prin altă 
parte şi declanşase focul prin telecomandă, ca apoi să bifeze 
sarcina a şasea din poezioara lui: 


Se vor prăji şase pe zi. 


Doctorul reveni şi îl făcu să tresare pe Dark, care se cufundase 
în propriile gânduri. 

— Am primit analizele de sânge de la laborator, începu. Ficatul 
lui Sibby cedează. 

— Ce? 

— Noi credem că a fost afectat sever în accident. 

Dark privi către Sibby: avea ochii închişi şi era înconjurată de 
tuburi, leucoplast şi aparate. 

— In mod normal, continuă doctorul, procedura este de a 
scoate copilul cât mai repede - e într-o fază a sarcinii suficient de 
avansată şi întruneşte şansele de supravieţuire în afara uterului. 
Dar în momentul de faţă cezariana iese din discuţie. Când te lasă 
ficatul, corpul nu poate face faţă unei operaţii. Există riscul 
enorm ca Sibby să sângereze mortal. 

— Care sunt variantele? întrebă Dark. 

— Mă tem că prea multe nu sunt, spuse doctorul. Suntem 
contra cronometru. Am putea să-i facem cezariană şi imediat 
apoi transplant de ficat - dacă avem norocul să găsim un donator 
la timp. Dar ţin să subliniez faptul că este o procedură extrem de 
complicată şi care nu a fost încercată de prea multe ori. 

— Şi când a fost încercată? 

Doctorul îşi cobori capul: 

— De puţine ori a reuşit. 

Dark privi către chipul lui Sibby, pe care nu se vedea niciun 
semn de conştienţă. Ştia ce ar spune: să scoată copilul din ea, să 
o lase pe ea, copilul era singurul care conta. 

Dar nu avea de gând să ia această decizie. Cu atât mai mult cu 


cât era o şansă ca ea să poată lupta pentru viaţă. Nu că doctorul 
ar fi spus că asta e o posibilitate. Insă doctorul nu o cunoştea pe 
Sibby şi nu ştia ce luptătoare era. 

— Să o înregistrez pe lista urgenţelor la transplant? întrebă 
doctorul. Dacă avem măcar intenţia de a încerca asta, trebuie 
înscrisă pe listă imediat. 

— Cât timp mai are? întrebă Dark. 

— Avem aproximativ 72 de ore. Asta dacă nu intră în travaliu 
înainte. 

— Treceţi-o pe listă, spuse Dark şi, cu asta, doctorul dădu din 
cap şi ieşi din rezervă. 

Dark reveni la supravegherea aparatelor care o monitorizau pe 
Sibby. Aparatele nu trebuiau să ia niciodată astfel de decizii. 
Pentru aparate nu exista decât unu şi zero, procesări simple care 
nu aveau încărcătură emoţională sau morală. Un aparat nu e 
niciodată nevoit să aleagă între dragostea vieţii lui şi un copil 
nenăscut. 

Dar nu contau aparatele. El trebuia să afle ce voia Sibby. Dark 
îi luă iarăşi degetele în palmă şi i le mângâie încet. Pielea ei era 
fină şi înfiorător de rece. 

— Hei, spuse aproape şoptit. Sunt eu. Am numai câteva 
minute, aşa că... Voiam să-ţi mulţumesc. Să-ţi mulţumesc că m- 
ai făcut cel mai fericit om de pe pământ. Tu n-ai nicio vină. O să 
ne clădim o viaţă frumoasă împreună. O să avem cel mai 
minunat copil. O să trecem şi peste asta. Şi voi face tot ce-mi stă- 
n putere să mă revanşez faţă de tine. 

Dark tăcu o clipă pentru a-şi aduna gândurile. 

— Te iubesc. Doar pentru tine mi-aş da viaţa. Şi ştiu asta 
fiindcă doar pentru tine merită să trăiesc. 

* 

Sibby era acolo şi îl putea auzi pe Steve. Era frustrant că nu se 
putea mişca. Nu-şi dădea seama cu exactitate unde se afla. Nici 
nu-şi putea simţi mâna, n-o putea mişca. 

„„„Am numai câteva minute, aşa că... 

Îl asculta cum încerca să-şi găsească cuvintele şi îşi putea 
imagina chipul lui. Îşi deschidea gura, dar o închidea la loc. Îşi 
ferea ochii în toate direcţiile. Atât de temător să nu spună ceva 
greşit. Încă mai era atât de prudent în preajma ei, şi ea nu 
reuşea să priceapă de ce. Ar fi vrut să-i strige: Steve, n-ai cum să 
spui ceva greşit. Numai vorbeşte-mi. 


Dar mai voia cu disperare să-i spună ceva lui Steve. 

Ajută-mă să mă trezesc. 

Vreau atât de tare să-ți spun despre mesajele de la Isus şi 
toate chestiile alea cu care n-am vrut să te mai încarc... abia 
acum am înțeles, abia acum îmi dau seama că nu ar fi trebuit să 
ti le ascund. 

Probabil că tu eşti îngrijorat şi te întrebi ce s-a petrecut pe 
autostradă şi, Doamne, asta mă omoară. Pentru că ştiu ce se 
petrece. Cineva mă urmăreşte, şi eu am fost prea încăpățânată 
să-ți spun. 

Și acum a ajuns la mine... şi la copilul nostru... 


Capitolul 45 


Hancock Park, Los Angeles 


Sgweegel stătea în aşteptare în parcarea magazinului 
alimentar, frecându-şi degetele de volan. Latexul ce-i acopereau 
degetele adera pe plastic pentru câteva clipe înainte de a 
aluneca mai departe. Proprietarul anterior al maşinii - că de 
acum era a lui - probabil că obişnuise să se îndoape cu 
hamburgeri la pachet, să îşi lingă degetele şi să conducă în 
acelaşi timp, întinzând grăsime pe tot volanul. Atunci când 
Sqweegel furase maşina asta dintr-o parcare abandonată, de fapt 
o scăpase din mizerie. 

Exact cum urma să-i scape şi pe puştii ăia din mizeria asta de 
viaţă. 

* 

Cei patru pândeau după cineva care să le cumpere bere de 
mai bine de jumătate de oră, dar fără niciun rezultat. Toți 
scrobiții ăia care intrau în magazinul 7-Eleven să-şi ia ţigări, apă, 
lapte sau chiar bere evitau cu totul să se uite spre ei. Nicio 
maşină nu stătuse cine ştie ce în parcare, cu excepţia unui Pinto 
obosit, parcat în ultimul loc pe stânga. Poate că idiotul parcase 
şi-l furase somnul. Poate că deja îşi băuse berea şi leşinase în 
drum să-şi cumpere alta. Tâmpitul. 

Rob sări o dată pe skateboardul său şi îl lăsă să alunece către 
marginea trotuarului. Ce amorţeală. Dacă tot era să stea să frece 
menta, puteau la fel de bine să stea şi-acasă. 

În cele din urmă Rick spuse că lui i-a ajuns, că-i varză toată 
chestia şi că el se cară. Bătu palma cu toţi trei, se urcă pe 
skateboard şi o luă spre casă. 

Ceilalţi îl făcură fricos, dar nu era decât o chestiune de timp 
până ce aveau şi ei s-o taie din loc. Pe cine păcăleau? 

Rob sări iarăşi pe placă. Mega-căzătură. 

Dar tot atunci se deschise şi portiera Pinto-ului şi o siluetă 


subţirică ieşi dinăuntru. Un ticălos leit Michael Jackson, cu gluga 
pe scăfârlie, cu moaca toată acoperită. Chiar putea să fie 
Jackson, la urma urmei. Poate că dădea ture prin Hancock să-şi 
facă prieteni noi. Poate că o să-i invite la Neverland să se joace 
cu Bubbles şi să bea cacao cu lapte. Şi ei o să-i zică lui MJ dã-o 
dracu' de cacao, frate; mai bine hai să dăm pe gât câte-o bere. 

Dar nu era Michael Jackson, normal. 

Şi totuşi, poate merita măcar să încerce. Mereu merita să 
încerci cu ciudaţii, cu tipii care luau amfetamină sau cu ăia de 
fumau iarbă. Erau spirite mărinimoase. Erau oamenii pe care 
lumea prefera să-i ignore până ce se maturizau, până reveneau 
pe drumul cel bun, până se lecuiau sau prostii de-astea. 

Rob se duse spre el primul. Îşi înfundă bine mâinile în 
buzunarele bermudelor şi dădu cu piciorul în tot soiul de mizerii 
de pe lângă trotuar, călcând pe cioburi ca şi cum n-ar fi avut nicio 
treabă. 

— Hei, domnul. la-ne şi nouă nişte bere, şi plătim şi partea ta. 

Tipul îşi întoarse capul ciudat, ca şi cum numai gâtul i se putea 
mişca. Rob rămase în loc, aşteptând un răspuns, şi după o vreme 
începu să se gândească dacă nu cumva tipul e surdomut sau 
ceva. Poate că de-aia şi umbla mascat. O fi avut gura şi gâtul 
putrezite sau aşa ceva. 

Dar într-un final îl auzi răspunzându-i: 

— Nu beau bere. Eu beau gin. 

— Bun, păi... 

— Aşa că uite cum facem, zise tipul. Eu vă cumpăr bere, voi 
îmi plătiţi ginul. 

— Super, răspunse Rob, dar se mustră în sine: Prea entuziast, 
prostule. li cumperi cretinului ăstuia mutant băutură. Nu te mai 
arăta aşa încântat că-l faci cu băutură moca. S-a făcut, adăugă 
repede. 

* 

Sqweegel intră în magazin şi îşi croi drum cu căruciorul direct 
către rafturile de bere. li plăcea enorm să meargă la cumpărături. 
Mergea atât de rar. 

Costumul lui alb era ascuns cu totul vederii de un impermeabil, 
mănuşi, pantaloni, pălărie şi ochelari de soare. Privindu-l din 
spate, nu ţi se părea nimic ciudat la el - părea un om obişnuit. 
Privindu-l din faţă s-ar putea să zăreşti o bucăţică de alb care să 
te facă să eziţi, dar apoi îţi vei aminti că eşti în L.A. Aici sunt o 


grămadă de celebrităţi care mişună prin oraş incognito. E oraşul 
ochelarilor de soare şi al deghizărilor. Sgqweegel se integra 
perfect. 

Era încântat să descopere că magazinul avea la vânzare tot 
soiul de sticle de bere cu capace înfiletate. Foarte uşor de 
desfăcut - şi de resigilat - cu un simplu dispozitiv de metal. Mai 
ales când porţi mănuşi de cauciuc. 

Sqweegel ochi camerele de supraveghere, apoi alese două 
baxuri de bere dintr-o anumită marcă; credea că puştii o să fie 
încântați să capete aşa ceva. Ca un scamator, răsuci toate 
capacele sticlelor una după alta. Apoi scoase dintr-un buzunar 
mic, cusut la hanoracul cu glugă de dedesubt, o pipetă plină cu 
un lichid gălbui. 

Pic. 

Pic. 

Pic. 

Câte una în fiecare sticlă. Mai mult decât suficient. Lichidul era 
complet ilegal şi incredibil de puternic. 

Puse capacele la loc, printr-o răsucire zdravănă, şi apoi sigiliul 
printr-o apăsare a palmei. Puştii n-aveau cum să-şi dea seama. 

Sqweegel împinse căruciorul cu baxurile către casă şi i le dădu 
vânzătorului la scanat, cu o singură mână înmănuşată. Băiatul de 
la casă aruncă o privire la faţa lui, dar apoi luă banii fără să 
spună ceva. Până la urmă, asta era California. 

* 

După câteva minute, ciudatul ieşi din magazin cu o pungă de 
hârtie în brațe. 

Marfă. 

Tipul se opri însă şi se uită fix în pungă. 

— Se pare că aici nu vând băuturi tari. Hai să mergem cu 
maşina să caut un alt magazin, ca să vă achitaţi şi voi datoria, 
bine? 

Apoi se uită spre ei, privind atent în ochii fiecăruia. Rob îşi auzi 
amicii spunând da, bine, dar nu era prea sigur că asta era cea 
mai bună idee din lume. 

— Băi, şopti către prietenul lui, Chris. Adică, pe bune, ne urcăm 
în maşina unui necunoscut? 

Chris îi aruncă o privire batjocoritoare. 

— Da ce, ai cinci ani? Ţi-e frică c-o să-ţi dea o ciocolăţică? 

— Nu, frate, doar că... 


Chris se aplecă spre el şi îi puse o mână pe umăr: 

— Nu fi fricos. Mergem să-i luăm ăstuia ginul; apoi o uşchim. 
Dă-l dracu'. Ne vedem de petrecerea noastră-n continuare. 

Şi aşa se trezi Rob pe scaunul din dreapta al unul Pinto rablagit 
şi murdar, lângă un slăbănog mascat care pe deasupra mai avea 
şi mănuşi de cauciuc. Nu, nu le observase din prima. Dacă le-ar fi 
văzut, poate că Rob nici nu i-ar mai fi dat banii să le cumpere 


bere. 


Capitolul 46 


Chris şi Tom se bâţâiau în spate ca doi idioţi, râdeau şi îşi 
dădeau coate, şi arcurile banchetei scârţâiau sub greutatea lor. 
Băuseră deja jumătate din primele beri. Ce bine că măcar ei 
puteau să stea relaxaţi. 

Rob îşi ţinea sticla de Yuengling între picioare şi capacul în 
mână. Suprafaţa berii se înclina în stânga şi în dreapta ca o 
capsulă cu lichid dintr-o nivelă. Ezita şi nu era foarte sigur de ce. 

Poate că din cauza mirosului din maşină, care semăna foarte 
mult cu cel de alge puturoase. Rob încercă să găsească butonul 
care să coboare geamul, dar în locul lui găsi o manivelă. Păi, 
sigur. De când naiba nu se mai făceau maşini cu manivele? De 
prin anii '80, cam aşa ceva? Dar manivela nu făcea nimic. Avea 
doar un joc, un centimetru în sus şi înapoi în jos, dar în rest nu 
clintea geamul deloc. 

La dracu'. Trase o duşcă bună de bere. Aluneca într-o stare 
naşpa şi asta avea să-i cam strice seara. 

Rob privi luminile, vitrinele magazinelor şi oamenii pe lângă 
clubul de comedie Olympic care se-ndepărtau cu viteză. Berea 
era rece şi bună. Nimic nu se compară cu o bere noaptea, când a 
doua zi ai şcoală. 

Tot drumul, şoferul nu scosese nicio vorbă. 

— Ce-i cu masca aia, frate? întrebă Rob în cele din urmă. 

— Chiar, strigă şi Chris din spate. Ce, umbli noaptea cu 
Batman la atac, să luptaţi cu răufăcătorii şi căcaturi d-astea? 

Chris şi Tom începură să urle în spate, cretinii. Ei nu stăteau 
aici, în faţă. La numai câţiva centimetri de e/. 

Dacă pe tip îl deranjase, nu o arăta câtuşi de puţin. Era cu ochii 
la drum, oprea la semafor şi schimba benzile când şi când. Incet, 
întinse o mână şi dădu butonul de încălzire la maximum, de 
parcă nu ar fi fost deja sufocant de cald în maşină. 

Şi în fine se întoarse către Rob. Ochii negri, ca mărgelele, îl 
priveau din orbite. 


— Mă întrebaţi dacă umblu îmbrăcat într-un costum ca să aplic 
propria mea idee despre justiţie răufăcătorilor din întuneric? 

— Ăăăă, făcu Rob, ceva de genu’ ăsta. 

— Am o boală rară de piele, spuse Sgqweegel şi lăsă cuvintele 
aşa, suspendate în aer. 

— A, răspunse Rob, nasol. 

— Da, chiar e nasol. Dacă vreo părticică din mine ar fi expusă 
la soare, trupul mi s-ar mumifica, iar păsările ar veni să-mi 
ciugulească fâşii din carne cu ciocurile lor însetate de sânge. 

În clipa asta râsetele din spate amuţiră. 

Păsări? 

Să ciugulească fâşii de carne? 

Ce tot spui acolo?! 

Rob îşi întoarse privirea înapoi pe geamul din dreapta şi privi 
L.A.-ul cum trecea ca o peliculă de film. Clipi. Prelung. Ca atunci 
când începe să-ţi cadă capul în piept pentru o secundă înainte de 
a te dezmetici şi de a reveni la lumină. Ce?! Ce naiba, care era 
faza? Nu era nici ora nouă. 

Se întoarse şi pământul începu să trepideze din senin, ca şi 
cum cineva tocmai lovise o tobă gigantică îngropată. Asta nu 
fusese cutremur, nu? Rob începu să vadă înceţoşat şi clipi pentru 
a-şi limpezi privirea. 

Pe bancheta din spate Tom era deja amuţit, cu capul culcat pe 
umărul lui Chris şi sticla de bere îi alunecă dintre degetele lungi 
înainte de a-i cădea lângă picior, lăsând să i se reverse conţinutul 
spumos. Chris, în schimb, părea să nu-şi poată mişca mâinile. Se 
chinuia stângaci să apuce sticla din poală, dar nu reuşea s-o 
ridice. 

Rob voi să-l avertizeze: Wu, frate, nu mai bea din bere, că e 
ceva-n neregulă cu ea... 

Dar şi lui i se tăie filmul şi capul îi căzu între cele două scaune. 

* 


Sqweegel îl împinse uşor pe băiatul de lângă el înapoi, pe 
scaun. Capul lui se sprijinea de geamul din dreapta. In colțul gurii 
începuse să i se prelingă deja o dâră de salivă. 

Şi degetele sale înmănuşate găsiră vechiul radio şi se jucară cu 
butonul până ce prinse postul de muzică clasică. Cânta ceva 
bombastic şi german când coti în sus, către autostradă. Il aştepta 
o bucată bună de condus şi nu voia să se stea în trafic mai mult 
decât era necesar. 


Dacă te-ai fi uitat atent, ai fi putut zări cum pelicula albă de pe 
faţa lui Sqweegel se mişca, exact unde ar fi trebuit să-i fie gura. 
Zâmbea. 


Capitolul 47 


Undeva în sudul Californiei 


Mintea lui Rob reveni în joc. Prima oară îl trăsni mirosul - o 
duhoare de toaletă mizerabilă. Apoi cimentul rece lipit de obraz, 
care n-avea nicio noimă. Adineaori nu era în maşina unui tip? Ce 
mama dracu'?... 

Şi atunci îşi dădu seama că era gol şi că cineva îi legase 
încheieturile şi gleznele cu sfori de plastic, iar pielea îi îngheţase 
de frig, după care urmă o explozie de gheaţă în moalele 
abdomenului. 

Doamne, da’ puţea aici. Oriunde ar fi fost. 

Îşi dorea al dracului să se poată întoarce în timp şi să le zică lui 
Chris şi Tom: Nu, chiar nu-mi pasă dacă mă credeți fricos; dar nu 
trebuie să ne urcăm în maşină cu ciudatu' ăsta pervers. Nici 
măcar n-ar trebui să fim aici, să pândim după cineva care să ne 
cumpere bere, fir-ar al dracului. Ar trebui să fim acasă şi să- 
nvățăm pentru admiterea la facultate, cum tot încearcă părinții 
să ne bage în căpăţțânile astea proaste. 

În încăpere era întuneric, dar Rob auzi un geamăt chiar lângă 
el. Părea să fie Chris care se trezea. Dacă Rob n-ar fi fost aşa de 
speriat, ar fi început să-l înjure şi să-i spună ce tâmpit fusese. 

Dar dintr-odată încăperea se umplu cu o lumină puternică. 

Ciudatul cu masca stătea lângă o lampă cu picior. Acum nu 
mai purta nici hanorac cu glugă, nici blugi. Acelaşi material 
despre care Rob crezuse că e doar o mască se dovedea a fi de 
fapt un costum întreg, care îi acoperea complet corpul. Sau, mă 
rog, aproape complet. 

Chestia care-i ieşea din orificiul cu fermoar din faţă nu era 
acoperită. 

Rob nu văzuse prea mulţi ţipi goi. N-avea decât şaptesprezece 
ani. Dacă te laşi pradă curiozităţii şi te uiţi de prea multe ori prin 
vestiar, la duşuri, după ora de sport, ai toate şansele să ajungi cu 


moaca trosnită bine de tot. Dar chiar şi pentru ochii 
necunoscători ai lui Rob, chestia tipului ăstuia părea nenatural de 
mare. Era disproporţionată în raport cu orice fiinţă umană, 
darmite cu individul ăsta sfrijit. 

Ciudatul făcu paşi înspre ei, având câte ceva în ambele mâini 
şi cu scula pendulându-i uşor în timp ce mergea. Rob îşi lungi 
gâtul să vadă mai bine - o, la dracu, dacă avea un pistol? 

Bărbatul îşi trase fermoarul de la gură şi puse obiectele pe 
podea în faţa lor: 

O mătură. 

O bâtă de baseball. 

Apoi se ridică şi începu să şi-o frece. 

— Ce ai de gând cu noi? întrebă Rob, deşi imediat regretă 
momentul în care a rostit cuvintele. 

— Cred că ştiţi ce am de gând cu voi, spuse ciudatul. Dar 
vreau să vă las să alegeţi. Puteţi alege între... mine. Coada asta 
de mătură. Sau bâta asta de baseball. Voi trei decideţi. Cine sau 
ce. Sau să hotărăsc eu pentru voi? 

Rob se uită în jos. Scula tipului era de fapt înfăşurată în ceva 
alb, de plastic. Era înfăşurată aşa strâns, că i se vedeau venele. 
Căcat, căcat! Ce mama dracului se întâmpla? Şi care era faza cu 
alesul? Cine sau ce... O, Doamne, scoate-ne de-aici. Să ne audă 
dracului cineva şi să ne scoată de-aici... 

— Ce faci, omule? strigă Chris. Noi nu ţi-am făcut nimic. 

— In maximă erecţie am 25 de centimetri. Coada de mătură 
are vreo 90 în lungime şi 5 în diametru. Bâta de lemn are numai 
76 lungime, dar diametrul e de vreo 15. Dar n-aveţi grijă. Am tot 
felul de instrumente dacă veţi avea nevoie de ajutor suplimentar. 

Instrumente? Cine era tipul ăsta? 

— Dacă nu vă puteţi decide, spuse Sqweegel certându-i, am să 
decid eu pentru voi. 

Rob se detestă pentru alegerea pe care-o strigase îngrozit, dar 
ştia că trebuie să aleagă primul înainte ca ceilalţi să apuce s-o 
facă-n locul lui. 

* 

Rob încercă să se detaşeze de tot ce urmă. Înjurăturile 
tânguite ale lui Chris şi Tom. Senzaţia mâinilor înmănuşate, reci 
şi slăbănoage, ale ciudatului pe şoldurile lui. Respirația greţoasă 
peste umăr. Horcăielile. După o vreme i se păru că trupul i se 
împărţise-n două, până către mijlocul pieptului său tremurând, 


sfâşiat. 

După şi mai multă agonie delirantă, totul se opri. Rob auzi 
mâinile tipului cum se freacă una de cealaltă. 

— Hai că te-am încălzit, zise ciudatul. Acum e vremea să ne 
distrăm de-adevăratelea. 

Şi se porni iarăşi. 

Şi păru să dureze o veşnicie... 

* 

Sqweegel împinse primul băiat jos, la pământ - Rob - şi îl privi 
cum intră în stare de şoc. Era o lecţie pe care n-avea s-o uite 
niciodată, şi Sgqweegel era mândru de el că putea să i-o ofere. 

— Acum voi doi. Care ce vrea? 

Cei doi băieţi se târâră într-o parte ca nişte larve de viermi 
abia ieşiţi din ou. Se zbăteau pe podeaua pivniţei, creaturi albe, 
îngrozite care încercau să evite soarta în faţa căreia n-aveau 
nicio putere să se împotrivească. 

— Presupun că-mi încredinţaţi mie decizia. 

* 


Rob îşi strânse ochii şi se rugă la Dumnezeu cum nu se mai 
rugase niciodată până atunci ca ăsta să nu fie decât un coşmar, 
cel mai al dracului coşmar al tuturor timpurilor, şi că avea să se 
trezească în secunda următoare. 

Dar, desigur, asta nu se întâmplă. 


Capitolul 48 


Liceul Hancock Park 
Joi / 3.00 p.m. 


Sună de pauză. 

Câtorva elevi li se dăduse drumul mai devreme de la oră - 
prilej de a se repezi spre dulapuri (dacă era nevoie) şi de a găsi 
cel mai repede ieşirea cea mai apropiată. Ultimul care ajungea la 
autobuz era cel mai fraier. 

Aşa că ei îi văzură primii pe cei trei băieţi - dezbrăcaţi, legaţi 
fedeleş şi cu căluş în gură - pe primele trepte ale scărilor. 

La început toată lumea crezu că-i o glumă. Un soi de farsă a 
celor din clasele mari, când îţi baţi joc şi-i faci de râs pe boboci în 
faţa tuturor elevilor. 

Dar în timp ce se adunau tot mai mulţi dintre elevii care ieşeau 
în valuri pe uşile şcolii, cineva ţipă şi arătă cu degetul. Sânge. In 
jurul lor era o baltă de sânge, băieţii se zvârcoleau şi tremurau, 
în vreme ce ochii lor strigau îngroziţi. 


Spitalul Clinic Socha 


Riggins aştepta în hol ca doctorii să termine treaba. Îi 
aduseseră pe copii aici, la cel mai apropiat spital. 

Nu-şi putea închipui prin ce treceau părinţii lor în momentele 
astea. Băieţii dispăruseră cu o seară înainte. Riggins îşi imagina 
cum părinţii stătuseră treji toată noaptea, se rugaseră, făcuseră 
pacturi cu Dumnezeu ca să le aducă copiii vii înapoi acasă, cu 
orice preţ, nu conta, aveau să facă orice pentru asta. 

Rugăciunile le fuseseră ascultate. Dar cel mai probabil nu aşa 
cum se aşteptaseră ei. 

Întrebarea zilei, desigur: Sqweegel era vinovatul? Riggins 
ceruse să fie anunţat de orice agresiuni atroce sau omucideri 
deosebite din întreaga zonă de sud a ţării, iar asta în mod cert 


respecta criteriile. 

Când îi spusese lui Wycoff despre incident, cu o oră înainte, se 
trezise cu o ploaie de invective. Dă-;/ dracului de copii! Monstrul 
ăsta nu face lucrurile pe jumătate. Torturează, apoi ucide. Rămâi 
concentrat asupra cazului tău. Nimic altceva nu contează! 

Dar Riggins nu putea să treacă peste asta. Spitalul Clinic Socha 
parcă se transformase într-un un satelit al Cazurilor Speciale, de 
când cu Sibby, apoi cu preoţii de la biserica din apropiere şi acum 
cu puştii ăştia. Îl frământa. 

De ce tocmai copiii aceştia, de ce tocmai din cartierul acela? 
Din cauza apropierii de Socha, care era la numai zece minute de 
West Third? Fusese pur şi simplu vorba de ghinionul puştilor care 
se nimeriseră în calea unui criminal de nivelul 26 care-şi făcea 
rondul pe străzile din Los Angeles? 

Sau poate pentru că Dark locuise cu familia adoptivă în 
Hancock Park şi învățase la acelaşi liceu? 

Riggins spera ca puştii să arunce o rază de lumină peste toată 
chestia asta. Chiar şi cel mai mic detaliu legat de tortura prin 
care trecuseră sau de locul unde fuseseră ţinuţi ar fi putut să fie 
cheia întregului caz. 

Cei trei urmau să fie transportaţi la cea mai apropiată secţie a 
poliţiei din Los Angeles. Riggins n-avea de gând să facă pe 
grozavul şi să se amestece în investigaţiile lor. 

Dar lucrurile se rezolvară oricum. Poliţaiul, un tip masiv, dintr-o 
bucată, pe nume Jack Mitchell, acceptă să-i lase pe Riggins şi pe 
Dark să asiste la interogatorii. Mai ales după ce îşi dăduse seama 
că acest caz este exact în genul celor cu care se confruntă zilnic 
cei de la Cazuri Speciale. 

Dark apăruse lângă el pe neaşteptate. 

— Care-i povestea? 

— Imediat, spuse Riggins. Care mai e starea lui Sibby? 

— Nicio schimbare. Părea că vrea să schimbe subiectul 
folosindu-se de caz: Cum e cu puştii ăştia? Au zis ceva până 
acum? 

Dark îi văzuse pe băieţi când fuseseră aduşi cu targa la 
Urgenţe cu o oră în urmă. leşise afară să ia aer şi întrebase nişte 
agenţi în uniformă ce se întâmplase. Isuse, de câtă terapie vor 
avea nevoie. Atât pentru rănile fizice, dar şi pentru cele psihice 
care vor rămâne deschise luni de zile de acum înainte. Dark 
fusese şocat să audă despre halul în care fuseseră găsiţi: goi, 


sângerând, chiar în faţa liceului Hancock Park. 

Liceul unde învățase şi el. 

Coincidenţă? Se prea poate. Dar oricum îl rugase pe Riggins să 
verifice. După moartea preoţilor şi incendiul de la biserică - 
biserica /ui - Dark începuse să nu mai creadă în coincidenţe. 

— Am făcut un târg cu Jack Mitchell de la LAPD, spuse Riggins. 
Părinţii au semnat formularele de aprobare, putem să asistăm la 
interogatorii. Şi dacă e cazul, sunt sigur că pot să-i conving c-o 
vorbă bună să ne lase să revenim cu nişte întrebări ulterioare. 
Părinţii vor ca tipul care le-a violat băieţii să fie prins... şi să-i 
vadă testiculele plutind într-un borcan cu formol, dacă e posibil. 

— Ştiu cum se simt, veni replica lui Dark. 


Pentru a vedea interogatoriul, trebuie să vă autentificaţi 
pe LEVEL26.com şi să introduceţi codul: violated. 


Capitolul 49 


West Hollywood 
7.09 p.m. 


Dark urcă pe o scară de ciment îngustă până la uşa 
apartamentului. 

Era noul loc, cel pe care i-l găsise Riggins, în principiu ca să-şi 
depoziteze strictul necesar. Chestiile la care trebuia să aibă 
acces. 

Se opri în faţa uşii, cu cheia în mână, şi gânduri paranoice 
începură să-i invadeze mintea. Oare Sqweegel îi urmărise pe cei 
care-i mutaseră mobila? Îl urmărise pe Riggins, care adusese 
personal cutiile aici, la etajul trei, în apartament? 

Oare era pe undeva înăuntru, ghemuit prin vreun colţ sau pe 
sub vreo chiuvetă? 

Dark aproape că-şi dorea asta. l-ar fi plăcut să pună mâna pe 
el, chiar şi numai pentru câteva secunde. Chiar dacă asta i-ar fi 
adus moartea. Nu voia decât să-i administreze o lecţie pentru că 
intrase în casa lor. Singurul loc sigur. Locul pe care el şi Sibby îl 
creaseră împreună. 

Dar să lase deoparte asta acum. Să se concentreze la sarcina 
imediată. 

Dark încă mai purta cămaşa pătată cu sângele lui Sibby pe 
care o avusese pe el la locul accidentului. În sala de aşteptare, 
Riggins îl privise din cap până-n picioare şi-l trimisese în 
apartament, să facă un duş şi să-şi pună pe el nişte haine curate 
înainte de a începe să devină o prezenţă supărătoare pentru cei 
din jur. Probabil că Riggins ştia ce vorbea. 

Însă Dark putea să facă asta şi mai târziu. Mai întâi trebuia să 
se ocupe de altceva. Ceva ce-i ocupa mintea de câteva ore bune. 

începu să dezlipească banda adezivă şi să caute prin cutiile 
maro de carton. Riggins spusese că el însuşi le împachetase 
lucrurile; şi Dark nu putea decât să spere că se gândise să-i pună 


într-una din cutiile astea şi laptopul. El gândea metodic şi avea 
nevoie să-şi organizeze indiciile într-un mod aparte. Computerul îl 
ajuta să facă asta. 

Dark deschise o a treia cutie, în care găsi un obiect pătrat 
înfăşurat în hârtie creponată albastră. Dădu la o parte hârtia şi 
ceea ce văzu îl lăsă înmărmurit. 

O fotografie înrămată cu Sibby de dinainte să se cunoască, pe 
vremea când era în trupa de dans. Era prima fotografie pe care i- 
o dăduse, dar numai după ce o rugase foarte mult. Lui Dark îi 
plăcea la nebunie să se uite la ea cum dansează. Sincer vorbind, 
adora şi numai să se uite la ea cum se mişcă prin cameră. 

După ce în sfârşit cedase şi îi dăduse poza, el o privise ore în 
şir, încercând să îşi dea seama de ce era atras mai exact. Dar nu 
era un detaliu anume sau vreo trăsătură a corpului. Era doar 
Sibby, cu totul. Sibby dansând - cea mai frumoasă privelişte de 
care se bucurase vreodată. 

Dark înfăşură cu atenţie rama la loc; degetele îi tremurau 
puţin. Se strădui să nu rupă hârtia sau să lase vreun indiciu că 
fusese desfăcută. Apoi o puse la loc în cutie şi îşi lăsă degetele să 
atingă uşor pantofii de dans ai lui Sibby, care se odihneau printre 
amintirile vieţii fericite. Aşeză clapetele cutiei şi apăsă cu 
degetele peste banda adezivă până o lipi la loc. 

Apoi scotoci mai departe în cea de-a patra cutie şi găsi altceva: 
o fotografie înrămată cu ei doi din vara de dinainte, chiar după ce 
începuseră să se întâlnească. Sibby purta o rochie galbenă 
diafană. Lui îi plăcea mult rochia aia, îi plăcea s-o vadă pe ea, 
cum îi punea corpul în evidenţă, şi-i plăcuse să i-o dea jos când 
se întorseseră acasă mai târziu în ziua aceea... 

Acelaşi corp care acum era plin de vânătăi, julituri şi tăieturi şi 
care suferea pe patul de spital. Dark îşi drese vocea. Se putea 
vedea cu uşurinţă rătăcit iarăşi prin amintirile cu ea. Dar asta n-o 
ajuta cu nimic. 

Trebuia să revină la caz, măcar să-i mai distragă atenţia până 
ce Sibby avea să-şi revină. 

După câtva timp găsi şi cutia în care era tot ce avea nevoie: 
laptop, imprimantă wireless, top de hârtie, pixuri. Dark se aşeză 
cu ele în mijlocul camerei, turceşte, la lumina unei singure lămpi 
de birou. Toate celelalte lucruri puteau să dispară în clipa aceea. 
Acum erau doar Dark şi dovezile. 

Dark ştia că răspunsul stă în „poezioara” lui Sqweegel. 


Capitolul 50 


Dark o transcrise repede pe calculator, mări literele şi apoi 
scoase la imprimantă un exemplar: 


Va muri unul pe Zi. 

Vor plânge doi pe zi. 

Vor minţi trei pe zi. 

Vor ofta patru pe zi. 

De ce se-ntreabă cinci pe zi. 
Se vor prăji şase pe zi. 

Vai, vai, vai, şapte pe zi... 


Dark tăie cu o linie orizontală: 
Sevorprăájsase pezh 

Preoţii de la Biserica Metodistă, evident. Şi apoi puştii din 

Hancock Park, pe care-i torturase: 
Ver-minti-trei-pe-zi: 

În ciuda traumatismelor severe la nivelul anusului, cei trei 
băieţi susţinuseră aceeaşi poveste: se dădeau cu skateboardul, 
pândeau pe cineva care să le cumpere bere. Un tip s-a oferit să 
le cumpere bere la schimb cu nişte gin. În magazinul ăla nu era 
gin, aşa că s-au dus cu individul cu maşina să caute un alt 
magazin cu băuturi. Şi doar atât îşi aminteau... cel puţin aşa 
pretindeau. 

Jack Mitchell le spusese că asistenta de la spital găsise urme 
de sânge şi răni în zona organelor genitale. Băieţii răspunseseră 
agitaţi imediat că erau doar nişte urme de la nişte trăsnăi idioate 
pe care le făcuseră la beţie: se trânteau cât de tare puteau pe 
bidoane cu ketchup. 

Dar unul dintre băieţi se scăpase. Zisese ceva despre faptul că 
tipul ar fi purtat un „costum alb”. 

Mitchell sărise imediat: Ce fel de costum? Din ce era făcut? 

Stofa, zisese puştiul. Un costum din trei piese. Cu vestă. 

Ceilalţi doi îi ţinură isonul. Da, stofa. Cu nasturi şi toate alea. 


Minţeau. 

După cum spusese şi Sqweegel că vor face. 

Vor minţi trei pe zi. 

Acum Dark se uita fix la ce mai rămăsese din listă, încercând 
să descifreze puzzle-ul. Nu atât mesajul ca atare, ci tiparul. Oare 
Sqweegel îşi bifa chestiile de pe listă la întâmplare sau avea o 
ordine anume în minte? Însemna ceva că începuse cu şase şi 
apoi împărţise la doi? 

Oare mai exclusese din ecuaţie şi alte versuri? Nu, Sqweegel 
nu era aşa. Nu de data asta. Acum totul ţinea de o schemă 
grandioasă. Şi faptul că luase în vizor casa lui Dark cu ore înainte 
ca Riggins să-şi facă apariţia însemna că Sqweegel voia să-l facă 
atent. Ei bine, acum sunt atent, javră. Ai toată atenția mea. 

Numai gândul că acum câteva zile Dark era la adăpost de 
toate astea... Durerea pentru ce păţise familia lui nu avea să 
dispară niciodată, dar trecuse multă vreme de când nu mai 
încercase să se pună în mintea unui criminal dement. Pur şi 
simplu nu mai avea niciun sens. Familia lui murise şi niciun efort 
din partea secţiei de Cazuri Speciale de a-l identifica pe asasin, 
cu atât mai puţin compasiunea cuiva, nu avea să-i aducă înapoi. 

Dar acum se întorcea. Încerca să găsească o cale de infiltrare 
în mintea unui nenorocit pervers, încă o dată. Era ca şi cum ţi-ai 
rupe un picior, rău de tot, ca apoi să ţi-l rupi iarăşi doar pentru a- 
ţi reaminti că încă mai ştii cum se face. 

Şmecheria era să reuşeşti să vezi lumea prin ochii ăia ai lui ca 
mărgelele. 

Ochi... 

Stai. 

Dark îşi scoase mobilul şi apelă rapid numărul lui Riggins. 

— Ce s-a-ntâmplat? Eşti OK? 

— Serverul video de la mine... l-ai pus în bagaje? Dark ştia că 
micul server avea un monitor încorporat care putea să citească 
ce era pe hard arive-ul din buzunar. Aproape că uitase de el cu 
tot ce se petrecuse între timp. 

— Dac-ai putea să-mi repeţi ca să înţeleg şi eu, poate c-aş 
putea să-ţi şi răspund la întrebare. 

— Camerele de supraveghere de la mine de-acasă, îi explică 
Dark. Am câte una în fiecare cameră. Toate sunt legate de o 
cutiuţă albă de deasupra dulapului cel mare. Ai luat-o? 

— Dacă avea un cablu legat de ea, am luat-o. 


— Şi unde e? 

— Poate într-una dintre cutiile alea cu tot soiul de chestii pline 
de cabluri? lartă-mă, Dark. Am strâns repede acolo. Uite, hai să 
vin şi eu acolo să te ajut... 

Dark apăsă tasta de închis şi începu să dezlipească restul de 
cutii din jur. 


Capitolul 51 


New York City / West River Drive 
Joi / 11.00 p.m. EST 


Sqweegel îi dădu taximetristului banii şi îi spuse să păstreze 
restul. Mizerabilul vehicul galben porni mai departe după câteva 
secunde şi pasagerul lui rămase pe ultimul trotuar de la periferia 
vestică a Manhattanului. Şoferul asculta porcării la radio. Dacă 
Sgweegel n-ar fi avut planuri în seara asta, taximetristul ar fi 
plătit pentru lipsa lui de decenţă. Poate că l-ar fi legat pe undeva 
şi i-ar fi dat nişte găuri cu bormaşina în urechi ca să-l facă să 
asculte sunete divine. Tăcere divină. 

Totuşi, acum nu era vreme de asta. Caii aşteptau. Şi vânătorul 
lui de pe coasta cealaltă a Americii ar fi disperat dacă n-ar primi 
un nou mesaj cât de curând. 

Dincolo de râul Hudson, pâlpâiau luminile dinspre New Jersey. 
Lui Sqweegel îi displăceau zgârie-norii din New York. Atâţia 
oameni le admirau prosteşte. Lui Sqweegel îi erau utile doar 
pentru că îi ofereau nenumărate posibilităţi de a se ascunde. 
Dacă ar fi vrut, ar fi putut să se facă pierdut între zidurile de 
beton ale Manhattanului pentru zece, douăzeci de ani, fără să 
ştie cineva unde a dispărut. Şi în tot acest timp el ar fi privit. Ca 
un înger. 

Dar noaptea asta nu era pentru ascunzişuri. 

Sgweegel cobori de pe trotuar şi o luă în jos, pe o alee plină de 
gunoaie. Se echipase exact ca un soldat venit cu permisie doar 
pentru un weekend din Afganistan: bocanci militari, pantaloni de 
camuflaj, vestă tip antiglonţ, hanorac, şapcă neagră, ochelari de 
soare. Ceva din armată şi ceva din Brooklyn. Nimeni n-avea să 
zăbovească cu privirea asupra lui. 

Şi nici n-aveau să-şi pună întrebări în legătură cu cutia albă, 
dreptunghiulară, de carton, pe care o ţinea la subsuoară. Flori 
pentru mami sau poate pentru vreo drăguță. Vreo duzină de 


trandafiri proaspăt tăiaţi care să-i spună Sper că nu ţi-ai făcut de 
cap cu altul cât eu îmi puneam pielea la saramură prin Hindu 
Kush. i 

La capătul aleii era un gard de lemn cu sârmă ghimpată sus. In 
față era o plăcuță de lemn gravată cu striuri pictate într-un auriu 
palid: 


POLIȚIA CĂLARE NYPD 


O notă rustică pe o insulă de sticlă, plastic şi metal lucitor. 
Sqweegel admira asta, în ciuda voinței lui. Uneori oamenii chiar 
încercau enorm să se ridice peste capacitatea lor. 

Strecură cutia de flori pe sub ultima bară din gardul de lemn şi 
o împinse cu totul de partea cealaltă. Apoi îşi dădu jos vesta şi o 
trecu peste sârma ghimpată. Trecu rapid peste gard, eliberă 
sârma ghimpată şi-şi trase vesta la loc imediat ce atinse solul. 
Mişcarea fusese atât de fluidă şi rapidă, încât dacă s-ar fi uitat 
cineva - nu că se uita cineva, s-ar fi frecat la ochi şi ar fi cerut să 
se deruleze înapoi faza, doar ca să se asigure că n-a avut 
halucinaţii. 

Sgweegel îşi trecu degetele pe sub banda care ţinea lipite 
clapetele cutiei. Nu mai avea de ce să se prefacă de-acum. 
Ajunsese înăuntru. 

Dădu clapetele cutiei în lături; înăuntru era un revolver de 
calibru mare. Muniţie. Şi o pungă de plastic plină cu morcovi. 

Toate proveneau din Brooklyn, la fel şi cutia. Cutia, de la o 
florăreasă de pe Court Street. Morcovii, de la un aprozar de pe 
Smith. Şi arma? De la un dealer ilegal cu o dugheană din cartierul 
Red Hook, pe care-l găsise pe net. Nici măcar o oră de 
cumpărături. 

Îşi încărcă revolverul în mai puţin de un minut, introducând 
rând pe rând gloanţele argintii, c/ic clic clic clic clic. 

Sqweegel îşi continuă drumul cotind spre grajdurile principale. 
Mirosul greu de balegă de cal şi paie ude îl ataca din toate 
părţile. Aici îşi ţineau poliţiştii caii. Călăreţii lor poate că acum 
dădeau iama în bere şi pizza prin Brooklyn, Queens, New Jersey 
sau Long Island, dar nobilii armăsari nu părăseau niciodată 
insula. Erau mereu la datorie, aici, pe peticul ăsta de natură pe 
care îl mai păstrase Manhattanul. 

Toată lumea putea să vină să viziteze grajdurile. Şi Sgweegel o 


făcuse, cu un an în urmă. Îşi luase atent notițe. 

Îşi scoase carneţelul din buzunarul de la spate şi începu să 
verifice numele. Fiecare cal avea câte o poreclă. Dar numele de 
pe lista lui Sqweegel erau totuşi speciale: 


Dalia 
Runner 
Coach 
Beemer 
Sampson 


Prima la rând: Dalia. 
Nume de curvă, se gândi Sqweegel. 


Capitolul 52 


West Hollywood 
8.02 p.m. PSI 


Nimic decât ecranul alb, îngheţat, cu flash-uri negre, din când 
în când, pe margine, şi distorsiuni pixelate. 

Astea erau imaginile înregistrate în dormitorul lor cu o noapte 
înainte. 

Ce mama dracului? 

Dark derulă înainte aproximativ zece minute, apoi închise 
fereastra şi dădu click pe fişierul cu sufrageria. Imaginile 
înregistrate aici, în schimb, erau intacte. Perfecte. 

Lumina nu era chiar cea mai bună, dar se vedea prea bine ce 
se întâmpla - exact cum voise Sqweegel. Voise ca Dark să vadă 
ce uşor îi fusese să intre în casa lor, să se târască prin cameră, 
chiar pe sub nasurile lui Max şi Henry, la propriu, apoi să-şi dea 
hainele jos la baza scărilor înainte de a o lua în sus. Dea porni 
spre Sibby... 

Sunt În casa ta, Dark. Îți dai seama ce simplu e? Tocmai tu, cu 
toată experienţa şi tot antrenamentul tău? 

I-ai promis cumva lui Sibby că o să ai grijă de ea, orice-ar fi? 

Chiar nu ţi-am învățat familia adoptivă nimic despre sistemele 
de siguranță de acasă? 

Ora înscrisă în colţul ecranului când avusese loc intrarea prin 
efracţie coincidea întocmai cu ora la care Dark plecase cu maşina 
să se întâlnească la restaurantul ăla cu Riggins, la debarcaderul 
din Santa Monica. 

Ticălosul ăsta pervers probabil că stătuse ascuns pe-afară, 
ascuns în vreo gaură umedă şi rece, şi pândise momentul în care 
Dark avea să plece. 

Apoi s-a strecurat în casă şi s-a dus drept spre dormitorul lor, 
cu uşurinţa cu care un om obişnuit urcă vreo câteva trepte. 

Părea uşor, desigur, pus pe derulare rapidă la laptop. Dar să te 


uiţi la asta în timp real era înnebunitor: corpul inuman al lui 
Sqweegel se prelingea pe podea cu o lentoare incredibilă. Astfel 
de mişcări controlate, măsurate erau aproape imperceptibile 
pentru Dark - trebuia să te uiţi fix, încontinuu, ca să te asiguri că, 
de fapt, se mişca. 

In tot timpul ăla cât trăsese de cafeaua aia rece şi-l ascultase 
pe Riggins cum turuia despre bugete, despre fosta nevastă, 
despre viaţă. 

Sgweegel o ia în sus pe scări către locul unde doarme Sibby, 
unde doarme fără să-şi dea seama de nimic... 

Tocmai de asta ecranul alb era extrem de frustrant. N-avea 
nicio noimă. Toate celelalte camere din casă funcţionaseră 
perfect toată noaptea... numai cea din dormitor nu? 

Care era versul? se întrebă Dark. Care vers din poezia aia 
blestemată făcea referire la Sibby? Nu cel cu „va muri unul pe 
zi”, pentru că pe ea o lăsase să trăiască. Neatinsă, de fapt - 
credea ea. Vor plânge doi pe zi? O fi legat de Sibby şi de copil? O, 
fir-ar să fie, nu i-o fi făcut ceva copilului?! 

Dark dădu un dublu click pe butonul de derulare înapoi. Poate 
că, de fapt, camera nu mersese mai multe zile la rând şi cumva 
nu-şi dăduse seama. Dar era prea puţin probabil. Era un sistem 
continuu; orice defect ar fi alertat serverul principal printr-o serie 
de bipuri rapide şi enervante. 

Altceva se petrecuse aici. 

Brusc, imaginea albă se întrerupse şi apăru un fragment clar. 
Dark apăsă PLAY. 

Uite-l pe nemernic. Lângă dulapul lor, punea ceva pe poliţa de 
deasupra. Un dispozitiv mic şi apoi... 

Ecran alb. 

Nenorocitul reuşise cumva să paraziteze semnalul. Nu voia ca 
Dark să vadă ce se întâmplă mai departe. 

Sau voia? Degetul lui Dark rămase suspendat pe touchpad 
pentru o clipă, apoi începu să dea înainte repede. Pe cronometru 
minutele se scurgeau rapid şi dintr-odată albul dispăru şi 
imaginea reapăru clară. 

O, Dumnezeule. 

O, Dumnezeule, nu. 


Capitolul 53 


New York City 


Caii erau neliniştiţi. 

În grajdurile lor pătrunsese un străin, şi asta îi făcea să fie 
agitaţi. Arăta diferit. Mirosea diferit. Se comporta diferit. Nu 
părea să fie un om. Deranjate, animalele începură să necheze şi 
să arunce din picioare în pereţii despărțitori. Unii, înfricoşaţi, 
dădură drumul la jeturi de urină. 

Șșşt, hai, ar fi vrut să le spună Sqweegel. N-am venit după voi. 
O caut pe Dalia. 

Și iat-o. 

Tăbliţa din faţa grajdului explica povestea: 


DALIA A FOST DONATĂ DE DOAMNA DAHL 
ÎN MEMORIA SOŢULUI El CĂZUT LA DATORIE, 
MEMBRU AL FDNY, PE 11/9/01. 


Mâna osoasă a lui Sqweegel împinse ivărul de metal. Se 
strecură în boxă, cu mişcări lente, suficient de calme cât să o 
liniştească pe Dalia. Ceva care se mişca aşa de încet nu putea fi 
ameninţător, nu-i aşa? Oricum era pe jumătate adormită. 
Sgweegel se aşeză faţă în faţă cu iapa maronie, mai înaltă cu 
zece palme decât statura lui. Ochii ei negri, sclipitori clipeau 
sistematic. 

Băgă mâna în pungă şi scoase un morcov. Un morcov bun, 
zemos, Dalia? E pentru tine. 

Dalia îl adulmecă o dată şi apoi muşcă puţin din el. Restul îi 
căzu din mână lui Sqweegel pe patul de fân murdar de dedesubt. 
Sqweegel se aplecă să-l ridice, dar animalul se sperie. Se trase 
înapoi. Lovi cu copita. Sqweegel încremeni şi aşa rămase până ce 
iapa se linişti iarăşi. Mai trecură câteva minute până ce Sqweegel 
îşi ridică mâna încet, apropiind-o centimetru cu centimetru. In 
cele din urmă iapa îl lăsă pe vizitator să-i mângâie creştetul cald. 


Sgweegel se aplecă uşor spre ea şi îi şopti: 

— Nu e vina ta, fetiţo. Nu, niciodată nu sunt de vină copiii. E 
din cauza maică-tii. Mereu sunt de vină mamele. 

Sqweegel ridică pistolul, împinse amortizorul între două coaste 
ale iepei şi apoi apăsă trăgaciul o dată. Nu era loc de remuşcări; 
dăduse explicaţiile necesare. 

Picioarele Daliei se înmuiară pe loc. Mai întâi un picior, urmat 
de altul şi apoi şi celelalte două în timp ce se prăvălea, şi unul îi 
trosni în cădere din cauza greutăţii prea mari de susţinut. 

lapa încercă să respire, dar un plămân îi cedase deja şi inima 
începea să o lase. Nu fusese vreme nici măcar să mai scoată un 
sunet. Ochii ei negri se închiseră. Fânul de sub ea era îmbibat de 
sânge. Nu înţelegea deloc ce se petrece, de ce corpul nu o mai 
asculta. Singura consolare, îşi spuse Sqweegel, era că nu avea să 
mai dureze prea mult. 

Sgweegel aşteptă, apoi întinse mâna şi îi lăsă pleoapele în jos. 
Chiar şi prin mănuşile de latex simţi cum corpul animalului 
începe să se răcească. În curând, avea să moară. 

— Nu eu, şopti. Curva pompierului ţi-a făcut asta. Încă patru la 
rând. 

Acum trecea la Runner. 


Capitolul 54 


Dark privi înmărmurit imaginea lui Sqweegel: se apleca peste 
trupul soţiei sale însărcinate, complet adormite. O parte din el 
conştientiza că e doar o imagine pe un ecran LED. Dar cealaltă 
parte a minţii, partea instinctuală, era copleşită de nevoia de a 
trece prin monitor şi de a-l prinde pe intrus, de a-l face bucățele, 
muşchi cu muşchi, cartilagiu cu cartilagiu, oscior cu oscior. 

Însă nu putea decât să urmărească ororile fără sonor. 

Mai întâi işi trage fermoarul de pe creştetul capului şi lasă la 
iveală un soi de pansament cu o pată galbenă pe el - ceea ce-l 
face să arate, în mod ciudat, ca un ou ochi. Sgqgweegel şi-l scoate 
şi se dovedeşte a fi o cârpă. 

Și acum i-o pune lui Sibby pe față. 

Ea dă să se trezească pentru o clipă, Îşi mişcă brațele, dar 
numai pentru o clipă. Substanța de pe cârpă - cel mai probabil 
cloroform - acționează rapid şi Sibby îşi pierde cunoştinţa după 
câteva secunde. 

De-acum e la cheremul lui Sqgweegel. 

Dark ştia că Sibby nu se trezise şi că nu-şi amintise nimic legat 
de agresiune, dar tot se pomeni implorând-o prin ecran să se 
trezească. Nu-l lăsa să-ți facă asta. Te rog. 

Sgweegel dă deoparte cearşaful cu care e învelită. Apasă încet 
în spatele genunchilor ei pentru a-i depărta picioarele. Cu o mână 
acoperită cu latex işi bagă degetele uşor pe sub elasticul 
chiloților ei. Se opreşte brusc; apoi sare în pat. 

Dark nu putea descrie în cuvinte felul în care-şi mişcase trupul. 
ÎI văzu cum îşi scoate ceva de sub costum. 

Ecranul se albi iarăşi... 

Dark urlă din adâncul sufletului la imaginea bruiată care 
persistă pe monitor mai multe minute schingiuitoare. Era 
disperat să afle ce se petrecuse în acele minute, dar nici nu 
putea să îndure să-şi imagineze. Deşi undeva în adâncul fiinţei ar 
fi putut, cu detalii greţoase, vii. Dark studiase cazul Sqweegel 


timp de trei ani înainte de a pleca de la Cazuri, şi perversiunea 
monstrului nu cunoştea limite. Corpurile umane erau jucării 
pentru el, nimic mai mult, şi avea o deosebită plăcere să le 
îndoaie, să le înţepe, să le violeze şi să le muşte fiecare bucăţică 
ori orificiu. 

Numai gândul că fusese acolo, în cameră cu Sibby, gândul la 
ce era în stare să facă, la ce îl ducea mintea aia bolnavă, 
înfierbântată... 

Şi apoi imaginea reveni. 

Atacul părea încheiat. Sgqgweegel se trase înapoi, apoi traversă 
camera, către toaleta cu intrare din dormitor. 

În baie nu instalase nicio cameră de supraveghere, însă Dark 
deja ştia ce făcuse Sqweegel acolo. Riggins îi spusese de 
numărul de telefon scris pe oglindă. 


Capitolul 55 


leşirea lui Sqweegel din casa lui Dark părea să fi fost simplă. 
Fără pic de efort. 

Dark urmări silueta fantomatică a monstrului cum plutea în jos 
pe scări, apoi se îmbrăca în hainele de stradă pe care le lăsase 
într-o grămăjoară la baza scărilor, pe podea. Totul foarte uşor. Ca 
şi cum ar fi locuit aici şi acum se pregătea să plece la serviciu. 

lar apoi Sqweegel se întoarce la uşile de sticlă şi ridică atent 
discul de geam de pe jos. Îşi scoase din buzunarul din faţă al 
pantalonilor un tub minuscul şi începu să înconjoare marginea 
rotundă de sticlă cu ceea ce Dark presupuse că era adeziv, ca 
apoi să pună discul la loc în gaura din uşă. Desfăcu piedica uşii, o 
deschise şi apoi plecă. 

Derulare rapidă înainte cincisprezece minute. 

Sgweegel se întoarce ținând un pietroi în mâna acoperită cu 
latex. 

Dark recunoaşte pietroiul. 

Se ascunde în spatele perdelei, încremenit ca un manechin în 
vitrina unui magazin. 

Derulare rapidă înainte şaizeci şi cinci de minute. 

Apar primele raze ale dimineţii. 

Dark se întoarce acasă. Traversează sufrageria, fără să 
bănuiască deloc că Sgweegel e la doar câţiva metri mai încolo. 

Ticălosul ăsta încă mai era acolo când se întorsese de la 
întâlnirea din noapte cu Riggins. 

Dark privi imaginile uluit. 

Sgweegel pur și simplu stă acolo, nemişcat, fără ca măcar să 
pară că trage aer în piept. Braţele îi stau pe lângă corp. Capul 
plecat. Ca şi cum s-ar fi aşezat într-un loc şi apoi s-ar fi 
deconectat printr-un întrerupător din minte, care i-a paralizat 
toate activitățile biologice şi electrice. 

Era o combinaţie de răbdare şi îndrăzneală pe care nimeni 
altcineva n-ar fi putut s-o îndure. Denota, de asemenea, şi 


încrederea în sine pe care o avea Sgweegel. 

Incredere... sau cunoaştere. 

Sqweegel ştia că Dark fusese plecat. 

Ştia cu cine ieşise să se întâlnească. 

Ştia că o să se ducă într-un suflet sus la Sibby să vadă dacă 
totul e în regulă. 

Dar cum? De unde ştia toate astea? 

Cum reuşea Sqweegel să-i supravegheze ca şi cum ar fi fost 
Dumnezeu pe ei toţi - cei care erau pe urmele lui şi pe acela pe 
care îl recrutau să-l vâneze? Şi pe soţia acestuia? 

Era mai mult decât încredere în sine, se gândi Dark. Sqweegel 
mai avea câteva avantaje. Parteneri? E posibil. 

Şi totuşi, camerele de supraveghere arătau că făcuse totul de 
unul singur. 

la uite! 

Dă cu pietroiul în uşă ca să spargă geamul. 

Sare peste marginea verandei şi o ia agale pe peluza comună 
dintre ei şi proprietatea vecinului, apoi face la fel şi cu uşa lui 
dinspre terasă, numai că din afară. 

Ce-i spusese Dark lui Riggins atunci? Că ăsta nu-i stilul lui 
Sqweegel? 

Nişte copii probabil, care aruncă cu pietre în geamurile 
vecinilor. 

Dark îşi dădu seama că făcuse o greşeală majoră în privinţa lui 
Sqweegel; nu numai că-l subestimase, dar nici nu fusese în stare 
să ţină cont de abilităţile lui deosebite şi să gândească în stilul 
lui, refuzase să intre în mintea lui Sqweegel aşa cum numai el 
reuşea s-o facă. Nu prin deducție raţională, obiectivă avea să-l 
prindă. Nu trebuia să facă aceeaşi greşeală pe care zeci de 
agenţi o făcuseră de-a lungul timpului. Dark avea să-l prindă prin 
folosirea darului său special: capacitatea de a se acorda pe 
aceeaşi lungime de undă cu ţinta lui şi de a o urmări dincolo de 
graniţele logicii, în adâncimea întunecatelor fantezii ale lui 
Sqweegel, oriunde ar fi dus acestea. 


Capitolul 56 


Spitalul Clinic Socha 
9.00 p.m. PSI 


Riggins trăgea de un pahar de cafea în sala de aşteptare a 
spitalului, cu agenda şi pixul în poală. Tocmai terminase de dat 
mai multe telefoane prin care pusese-n picioare pe puţin vreo 
douăzeci de inşi de pe Coasta de Est. Dă-i dracului. Asta însemna 
să fii pe urmele fiarei. lar munca la Cazuri Speciale urma să 
devină şi mai haotică în următoarele douăsprezece ore. Trebuiau 
să înceapă să se înveţe cu asta. 

Cel puţin Wycoff părea mulţumit momentan. Mobilizarea era 
ceva care se plia bine pe mintea ministrului apărării. În sfârşit, îl 
apostrofă Wycoff. Ar fi trebuit să-i strângi pe toţi aici încă de 
acum câteva ore. 

Dark intră în încăpere şi se aşeză lângă el. Riggins îl privi din 
cap până-n picioare şi apoi clătină din cap. 

— N-ai făcut duş, aşa-i? spuse Riggins. Ce parte din mergi; 
acasă şi fă un duş n-ai înţeles? 

— A mai zis ceva doctorul lui Sibby? 

— Nimic. Am întrebat o asistentă mai adineaori. Mi-a spus că 
imediat ce află ceva îmi spune şi mie. 

— Mulţumesc. 

— Nu ai de ce să-mi mulţumeşti. 

Cei doi rămaseră tăcuţi un timp, prefăcându-se că se uită la 
aceeaşi mâzgălitură de pe peretele din faţă. Dar fiecăruia 
creierul îi procesa separat, cu viteză maximă, întorcând cazul pe 
toate părţile în minte. 

— Să te întreb ceva, zise Dark într-un final. 

— Zi-mi. 

— De ce, după doi ani, scursura asta e brusc aşa interesată de 
mine? 

Riggins oftă. 


— M-am gândit mult la asta. Ştii că mereu am zis că, uneori, 
singurul răspuns corect e şi cel mai simplu? 

— Mada. Şi care-i răspunsul simplu? 

— Tocmai tu ai zis: ai avut cazul ăsta acum doi ani, zise 
Riggins. Te-ai retras... ai plecat... mă rog. Cred că pur şi simplu i 
s-a făcut dor de tine. Şi-a dat seama ce bine era cu tine pe 
urmele lui. Şi acum vrea să te bage iar în joc. 

— Dar tot Sqweegel m-a scos din joc. 

— Poate că se aşteptase să aibă efectul invers. Crezuse că, 
făcându-ţi ce ţi-a făcut, o să... intensifice lucrurile. 

Dark clătină din cap. 

— Tot n-are nicio noimă. Au fost sute de detectivi pe urmele lui 
Sqweegel. De ce-şi pierde aşa mult timp cu mine? De ce să mă 
scoată, apoi să mă bage iar în schemă? Nu sunt cu nimic 
deosebit. 

— Te-ai apropiat cel mai mult de prinderea lui. 

— Poate. N-avem nicio dovadă. 

— Eşti singurul care l-a văzut şi cred că asta l-a zgândărit. ŞI 
acum face pe nebunul şi se răzbună ca un copil, încearcă să-ți 
atragă atenţia. 

— Şi ştie exact cum. 

Riggins se întoarse spre el cu o expresie confuză: 

— Ce vrei să spui? 

În timp ce Dark îi explică lui Riggins ce imagini găsise 
surprinse de camerele de supraveghere, Riggins rămăsese cu 
privirea pierdută la cafeaua care acum arăta ca un pahar de 
carton plin cu mizerie. Îl ascultă pe Dark cum relata obiectiv ce îi 
făcuse Sqweegel soţiei lui însărcinate. 

Ticălos mizerabil, îşi spuse Riggins în gând. Isuse Cristoase. 

Numai gândul că dementul ar fi putut să facă la fel cu fetele lui 
- la dracu”, chiar cu fostele lui neveste - l-ar fi aruncat într-o furie 
oarbă. Era uluit de cât de bine reuşea să se controleze Dark. Să 
analizeze cazul raţional. Cu calm. Ca şi cum nu ar exista o 
componentă personală. Fir-ar al dracului, dacă i s-ar fi întâmplat 
lui Riggins, la ora asta ar fi fost deja beat mort şi ar fi urlat că 
vrea să vopsească pereţii cu sângele ciudatului ăluia nenorocit. 

Însă Dark nu opera astfel. 

Poate că de-asta îl şi voia Sqweegel înapoi în schemă. Agenţii 
şi spionii care se pierdeau cu firea la cel mai mic semn de 
presiune probabil că nu reprezentau cine ştie ce interes pentru 


un monstru profesionist. Poate că voia să se joace cu cineva de 
cursă lungă. Unul care să îndure, să strângă din dinţi şi să 
meargă mai departe. 

Totuşi Riggins n-avea de gând să-i spună lui Dark vreo vorbă 
legată de asta. 

Se auzi un ciripit de Blackberry. Riggins îşi pipăi buzunarele - 
nu era al lui. Era al lui Dark. Dark îşi scoase telefonul şi se uită la 
ecran. Un mesaj nou. 


Pentru a primi un mesaj de la un „prieten”, trebuie 
să vă autentificaţi pe LEVEL26.com şi să introduceţi 
codul: headline. 


Capitolul 57 


11000 Wilshire Boulevard 
Vineri / 2.00 a.m. 


De la crearea sa, la sfârşitul anilor '80, secţia Cazuri Speciale 
nu se clintise niciodată din sediul de bază, din Quantico, Virginia. 

Asta până în momentul în care a dat Riggins o serie de 
telefoane din sala de aşteptare a Spitalului Clinic Socha. 

Şi la câteva ore după acele telefoane, agentul special 
Constance Brielle se afla într-un avion către L.A. alături de vreo 
doisprezece colegi - de la criminalişti şi specialişti IT până la 
agenţi şi spioni. La început îl întrebase pe Riggins dacă se ţine de 
glume. El o asigurase pe Constance că nu. Apoi îl întrebase.: N-ar 
fi ceva mai uşor dacă, ştii tu, ai veni în Quantico? Riggins o 
asigurase că n-ar fi fost. 

— Ce se întâmplă, Tom? l-a întrebat ea. Serios. 

— Incepe cu „sqwee” şi se termină în „gel”, i-a răspuns. Acum 
sună la aeroport şi vino încoace. 

Constance ar fi dat orice ca să afle ce le spusese Riggins la 
telefon superiorilor de la Ministerul Apărării, să afle cum au putut 
fi convinşi să mute temporar o organizaţie precum Cazurile 
Speciale pe coasta cealaltă a Americii. 

Nu-l mai văzuse pe Riggins de trei zile, de la dezastruoasa 
teleconferinţă cu ministrul apărării, Robert Dohman şi celelalte 
personalităţi internaţionale. Apoi, în aceeaşi seară, Riggins 
dispăruse lăsând în urmă doar un e-mail scris în pripă - 
Constance, revin în câteva zile. Vezi ce e cu nenorociții ăştia. 
Riggins - şi un teanc de dosare pe biroul ei. 

Fără nicio vorbă referitoare la locul unde pleacă. Sau de ce. 

Dar asta se schimbase în urma telefonului dat de Riggins 
după-amiază, când îi spusese să se alăture echipei care deja se 
pregătea pentru drumul spre L.A. Decolarea, într-o oră. 

Şi acum era în Clădirea Federală de pe Wilshire Boulevard, 


numărul 11000, între Beverly Hills şi panglicile de beton ce 
şerpuiau către şoseaua 405. Aici ordonase Riggins să se facă 
sediul la care aveau să se întrunească, o reproducere fidelă a 
ceea ce aveau în Virginia. Constance avea să afle mai târziu că 
era de fapt o expoziţie de aparatură high-tech - mai multe săli 
menite să-i impresioneze pe tipii de la Hollywood şi pe demnitarii 
străini atunci când solicitau un tur al faimosului FBI. Ar fi fost 
stânjenitor să-i plimbi printre birouri adevărate, cu telefoane 
sparte şi calculatoare cu monitoare voluminoase, pe care rulau 
sisteme de operare expirate de şase ani. 

Încă o dată, Constance se minună de ce reuşise Riggins să 
pună la cale cu numai câteva telefoane. 

Piesa centrală a noii lor săli de întruniri era un ecran LED imens 
ataşat la un panou de control de ultimă generaţie - totul conectat 
la computerele din Quantico, cu cele mai nebuneşti criptări şi 
sisteme de securitate cibernetică care puteau fi concepute. Chiar 
mirosea a maşină nouă. 

Constance înţelese mutarea bruscă a agenţilor abia după ce 
văzu cine stătea la pupitrul de comandă. 

Steve Dark. 

Nu-i ceri lui Mohamed să vină la munte; aduci muntele la 
Mahomed. Mai ales dacă Mahomed s-a retras după ce i-a fost 
măcelărită întreaga familie adoptivă. 

Riggins o salută printr-o mişcare a capului. 

— Mă bucur că ai reuşit să vii, Constance. 

— Desigur, Tom. 

De parcă ar fi avut de ales. 

Dark se răsuci încet în scaun şi îşi întoarse capul către ea. 
Chipul lui părea golit de expresie, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi 
dea seama de unde s-o ia. Haide, Dark, îşi spuse ea în gând. N-a 
trecut chiar aşa de mult. Nu se vedea pe faţa lui bucurie, ori 
furie, ori vină, ori surpriză, ori altceva. Lui Constance i se părea 
că Dark plutea cumva într-un alt plan existenţial decât ei, ceilalţi, 
şi că îi lua ceva până ce se putea conecta la realitatea normală. 

— Bună, Constance, spuse el hotărât. 

— Steve. Îmi pare atât de rău, spuse Constance. Cum se simte 
Sibby? 

— Tot în stare critică. 

— 0... 

Constance îşi frământă degetele, încercând să găsească ceva 


încurajator să spună, ceva care să-l liniştească pe Dark, care să-l 
facă să fie deschis faţă de ea, chiar şi numai pentru o secundă. 
Dar în schimb se auzi cum repetă cuvintele: 

— Imi pare atât de rău. 

Şi îi părea. 

Surprinsese Riggins momentul ăsta? Spera din tot sufletul că 
nu, dar cu Riggins nu puteai fi sigur câteodată. Uneori părea să 
fie comutat pe altă frecvenţă, dar mai târziu îşi dădea seama că 
de fapt el îşi putea aminti cu acuratețe de stenograf fiecare 
cuvinţel. 

Constance încercă să se concentreze asupra cazului, nu asupra 
lui Dark. În numai câteva zile Sqweegel modificase tiparul 
crimelor sale, ceea ce era complet atipic. Şi mai mult, se 
hotărâse să se concentreze asupra unei singure zone geografice 
- Los Angeles şi împrejurimile -, ceea ce era, de asemenea, fără 
precedent. 

Desigur, se confruntau cu un criminal de un alt nivel, îşi 
reaminti Constance. Ţi-ai dedicat zilele şi nopţile gândindu-te la 
cazuri de nivelurile 24 şi 25. Bestia asta era cu totul altceva. 
Vechiile criterii nu prea se aplicau. 

Se chinuise mult şi să separe cazul de Dark propriu-zis. Era 
precum Holmes urmărindu-l pe Dr. Moriarty; apropierea de 
criminal la Roma fusese cea mai importantă realizare a cuiva în 
cazul acesta. Şi acum, deodată, Dark era iarăşi implicat. 

Cum se întâmplase asta? Ultima oară când îl văzuse pe Dark, îi 
spusese clar şi răspicat: se terminase. Nu mai încăpea cale de 
întoarcere. Lui îi ajunsese. 

Şi cum ajunsese Riggins de la Nu, niciodată, n-ai să vezi una ca 
asta la A, Constance, îţi aminteşti de Steve, nu? 

Constance decise să lămurească asta mai târziu. Privi peste 
umărul lui Dark în timp ce acesta tasta: 


caii poliţiştilor călare au fost omorâţi 


Dark alese primul articol care-i sări în ochi. Era din New York 
Times şi titra: „Caii au fost donați Poliţiei Călare NYPD de 
văduvele celor căzuţi la datorie pe 11 septembrie”. 

— Cai? 

— A omorât cinci, spuse Dark. Le-a dat să mănânce morcovi, 
apoi a tras în ei de la distanţă foarte mică. Unul câte unul. 


— Doamne. Suntem siguri că el e? 

— Într-un fel sau altul, chiar ne-a spus că el a făcut-o. 
Dark îi spuse pe scurt despre poezioara sinistră. 
Constance imediat făcu legătura cu al cincilea vers: 


De ce se-ntreabă cinci pe zi. 


Cinci cai, care n-avuseseră nici cea mai vagă idee de ce 
fuseseră ucişi. Oare la asta făcea referire versul? 

— Caii întreabă asta? se întrebă şi Constance. Sau noi ar trebui 
să fim cei care se întreabă? 

— Nimic nu este aşa de limpede la Sqweegel, răspunse Dark. 
Întotdeauna e un subiînţeles. Apoi Dark îi arătă revista presei 
trimisă de Sqweegel şi Constance răsfoi rapid articolele. 
Dintotdeauna citise cu viteză. Asta, împreună cu o memorie de 
tipul unui flash drive, o ajutase să termine cu cele mai bune 
rezultate şi şcoala, şi facultatea. Pe măsură ce creştea începuse 
să i se spună că e un „geniu”. Dar-pentru Constance asta nu 
reprezenta decât o capacitate mare de a-şi aminti aproape orice 
detaliu citit sau auzit anterior. O memorie foarte bună, nimic mai 
mult. Şi un computer putea face acelaşi lucru. Toţi păreau să 
aibă o fixaţie pentru asta, şi nu pentru restul calităţilor ei de 
poliţist. 

O capacitate cu adevărat genială era aceea de a lua aceleaşi 
detalii şi de a vedea legăturile ascunse dintre ele. Constance era 
adesea destul de bună la asta, ceva ce nimeni nu părea să bage 
de seamă. 

Povestea însă nu prezenta vreo legătură evidentă pentru 
Constance. Nu părea să fi fost cu nimic mai mult decât un act de 
vandalism extrem de crud - distrugerea proprietăţii publice. 
Desigur, pentru newyorkezi nu era la fel. Ziarele locale vuiseră în 
dimineaţa aceea, deplângând pierderea a cinci făpturi de elită, 
asezonând textul cu poze alb-negru în care apăreau călăreţii lor 
îmbrăcaţi în civil, înlăcrimaţi, la nicio oră după ce leşurile 
fuseseră descoperite de un îngrijitor. 

— Deci, întrebarea e de ce a omorât caii, spuse Dark. Tot ce 
face Sqweegel este simbolic. Ce încearcă să ne spună? 

— Nu ştiu, răspunse Constance. Cu ce au greşit văduvele? Au 
încercat doar să facă din pierderea lor ceva pozitiv. 

— Nu se potriveşte cu modul de operare obişnuit al lui 


Sgweegel. 
— Dar are el un mod de operare? 
Dark se întoarse şi o privi. 
— Sigur că are! 


Capitolul 58 


Lui Riggins în schimb îi venea greu să se concentreze asupra 
veştilor cu uciderea cailor, pentru că ştia că Air Force Two avea 
să aterizeze în doar câteva ore. Şi, odată cu el, şi Regele 
Cretinilor, Norman Wycoff. 

Crezuse că mobilizarea secţiei Cazuri Speciale - elita echipelor 
de combaterea crimei din ţară - îl mai liniştise pe ticălosul ăsta. 

Dar nu era aşa. 

Mesajul de la Pentagon fusese lapidar... şi ciudat. Wycoff 
venea în L.A. ca să aducă personal o probă decisivă din 
apartamentul mamei adolescente care fusese ucisă - fapt pe 
care Wycoff îl ştia doar mulţumită lui Dark. Wycoff nu spusese ce 
fel de probă are. Dar era evident mult prea important ca să fie 
încredinţat curierilor Fedex sau chiar vreunuia dintre oamenii săi 
cei mai de încredere. 

Era „un pas înainte”, spusese Wycoff. 

Ah, Riggins nu mai putea de nerăbdare. 

Dar, la drept vorbind, Wycoff şi oamenii lui îl cam îngrijorau. 
Şeful Departamentului de Apărare nu mai avea de gând să stea 
liniştit în D.C. şi să aştepte rezultatele. Nu, cel mai probabil avea 
să-şi exprime părerea în privinţa fiecărei mişcări strategice a 
agenţilor secreţi, ceea ce, da... avea să facă minuni în prinderea 
psihopatului. Riggins crezuse că va putea să evite astfel de 
supravegheri sufocante tocmai prin mutarea secţiei în L.A. Nu era 
cazul. 

Şi mai rău: dacă Dark avea dreptate, Sgweegel se pare că se 
concentrase asupra Coastei de Est. 

* 

Dark se întoarse către Constance. În spatele ei pâlpâiau 
monitoarele din sala de întruniri, afişând date după date. Pe 
vremea când încă mai lucra la Cazuri, îşi asumase rolul de 
mentor pentru ea. Mă rog, poate că nu şi-l asumase; mai 
degrabă, ea insistase foarte mult să-i fie mentor. 


Constance nu se angajase la Cazuri în necunoştinţă de cauză. 
Cunoştea foarte bine riscurile. Aşa că încă de la început se 
hotărâse să se alăture unuia dintre cei mai buni agenţi. Câteva 
zile mai târziu avea să afle că Dark nu era unul dintre cei mai 
buni - era cel mai bun. 

Invăţase de la el enorm. Şi acum îşi dorea cu disperare ca el să 
continue s-o înveţe. 

— S-o luăm cu începutul, spuse Dark. Ce ştim despre victimele 
lui Sqweegel? 

— l-am recapitulat toate crimele de la prima, din 1979. Până în 
prezent, nu s-au prea legat. Erau la distanţe mari. Ca şi cum nu 
s-ar fi grăbit deloc şi şi-ar fi ales victimele la întâmplare. 

— Dar acum? 

— Acum a apărut un alt element. Un soi de frenezie. Şi un nou 
scop. Dacă până acum lucrurile păreau să fie la voia întâmplării, 
acum îmi sar în ochi tot soiul de detalii mărunte. 

— Cum ar fi? întrebă Dark. 

— Mă gândesc în special la preoţi, spuse Constance. Religie 
organizată. Şi puştii... aici e vorba de şcoală. Sau de învăţământ. 
Caii... poliţia? 

Dark dădu din cap, cu o umbră de zâmbet pe chip. 

— Şi tu le vezi. 

— Sincer? Nu prea îmi dau seama. 

— Cred că ceea ce-l motivează este morala. 

Constance îşi miji ochii. 

— De unde ai mai scos şi asta? 

— Unii preoţii violează băieţei, aşa că Sqweegel îi răzbună. 

— Dar oamenii ăştia n-au fost acuzaţi de nimic. l-am verificat 
bine. Dacă aşa stau lucrurile, atunci e o formă ridicolă de 
agresiune prost orientată. 

— Poate că cine e vinovat cu adevărat nu prea contează 
pentru Sgqweegel. Câteva pilde reprezintă întregul. Şi în ochii lui, 
întreaga Biserică merită să fie pedepsită. 

— Şi totuşi, e mai mult decât ochi pentru ochi, nu? 

Constance văzuse fotografiile de la locul crimei. Trupurile 
preoţilor fuseseră arse într-un asemenea grad, încât cei de la 
criminalistică au trebuit să-i identifice după fişele dentare. ŞI 
asta, desigur, era o nimica toată pe lângă mirosul care le 
rămăsese în nări mult după ce se întorseseră acasă. Constance 
mai fusese în preajma unor cadavre arse. Duhoarea aceea 


dulceagă greţoasă care revine de fiecare dată când tragi aer în 
piept... 

— Adică, întrebă Dark, crimă în schimbul molestării? 

— Da, răspunse Constance. Nu-i totuna. 

— Dar în Biserica Catolică, păcatul capital se pedepseşte în 
flăcările iadului. 

— Ceea ce înseamnă că Sgweegel e diavolul? 

— De fapt, spuse Dark, în mintea lui bolnavă, s-ar putea să se 
creadă Sfântu' Petru. 

— Atunci ce-i cu caii? Sunt simbolul corupţiei din lumea 
curselor de cai? 

— Ştiu că încerci să faci haz, dar ia gândeşte-te. Pe cine 
reprezintă caii ăştia? NYPD-ul, poliţia newyorkeză. Probabil că-i 
judecă pentru vreun păcat. 

— Şi puştii din Hancock Park simbolizează ceva, spuse 
Constance preluându-i ideea. Poate că lăcomia părinţilor sau 
lipsa lor de implicare în creşterea copiilor. Ar trebui să mergem 
să mai vorbim o dată cu ei, să vedem unde s-a rupt firul. 

— Agenţii lui Riggins sunt deja acolo, spuse Dark. 

— Şi mai e şi chestia asta cu cifrele, adăugă Constance. 

— Continuă. 

— Din poezie. Şase preoţi. Cinci cai. Trei puşti. Bifează ceva de 
pe o listă. 

— Corect. Dar nu în ordine. Nu e un algoritm numeric. Se ia 
după altceva. 

— Sunt şapte versuri în poezia asta, zise Constance. Şapte e o 
cifră interesantă. Ştii, precum păcatele capitale? : 

— Nu, replică Dark. Nu cred că e aşa de evident. Incearcă să 
ne spună ceva prin cifre. Ne provoacă să fim suficient de deştepţi 
pentru a găsi tiparul. 

Constance îşi dădu seama ce mult îi lipsiseră conversațiile 
astea. S-ar fi făcut de râs s-o spună cu voce tare, dar era cao 
partidă bună de sex. Dai şi primeşti. Două minţi care lucrează în 
acelaşi scop, fie că-i vorba să prindă un psihopat sau să-şi 
producă plăcere reciproc. Mai mult de-atât, se gândi Constance, 
două minţi nu aveau cum să se apropie. Din anumite privinţe, 
simţea că-l cunoaşte pe Dark mai bine decât oricine. 

Şi asta explica multe din ceea ce în cele din urmă se 
întâmplase între ei. 

— Trebuie să mă duc la New York. Cu cât mai devreme, cu atât 


mai bine, spuse Dark. 

— Poate că asta şi vrea să faci, răspunse Constance. Ar fi putut 
să pună pe altcineva să omoare caii. 

— Nu. Sqweegel e genul de criminal căruia îi place să facă 
totul cu mâna lui. În treizeci de ani nu a existat nici măcar un 
indiciu că ar putea să aibă un partener sau să fi angajat pe 
cineva să-i rezolve vreo sarcină. M-am gândit dacă nu cumva de- 
acum s-a schimbat, dar nu cred. E obsedat să controleze totul. 
Nimeni nu-i demn să lucreze cu el. 

— „Obsedat” e cuvântul potrivit. Dar tot nu sunt de părere că e 
cazul să te urci în avion şi să... 

Chiar în secunda aceea, sună Blackberry-ul lui Dark. Apăsă 
tasta de răspuns şi-l duse la ureche. Dădu din cap tăcut. 

— Da. OK. 

— Ce e? întrebă Constance. 

Dark era deja la jumătatea holului. 

— Hei! Dark! Ce dracu' s-a-ntâmplat? 

— Sibby, răspunse el. 


Capitolul 59 


Constance  alergă să-l prindă din urmă, pe holurile 
întortocheate ale cădirii de pe Wilshire. 

— Dark! 

El se opri în cele din urmă şi se întoarse spre ea. 

— Ce-i? 

— Hai să te duc eu cu maşina la spital. Putem să ne mai 
gândim la versurile alea pe drum. La ce bun să închiriezi o 
minunăţie de maşină dacă n-apuci să razi cu ea străzile din 
Beverly Hills? 

Dark cântări puţin oferta, după care dădu din cap. 

— OK. Hai. 

Maşina nu era nici pe departe o minunăţie. Era o dubiţă Chevy 
destul de veche, pe care Constance o alesese pentru că nu ştia 
dacă avea să transporte cu ea prin oraş o ceată de agenţi sau 
doar pe sine. Nu se aşteptase să ajungă în chestia asta doar ea 
cu Dark. 

Şi acum, când el se îndrepta spre soţia lui, când în sfârşit vor 
avea un minut de linişte, singuri, în afara nebuniei din sala de 
întruniri a Cazurilor Speciale, simţea că trebuie să spună ceva. In 
sfârşit. După atâtea luni. 

— Ai spus că Sqweegel încearcă să judece, să transmită un 
mesaj, spuse ea. A pornit într-o misiune a dreptăţii moralizatoare. 
Incearcă să-i pedepsească pe păcătoşi. 

— Mda, veni răspunsul lui Dark. 

— Aşa că trebuie să întreb. 

— Ce? 

— Pe tine de ce vrea să te pedepsească? 

— Nu ştiu. Am încercat să găsesc un răspuns şi cu Riggins. 
Bănuim că e din cauza implicării mele anterioare în caz, dar nu 
prea are cine ştie ce sens. Riggins vede prea departe povestea 
cu relaţia dintre noi. 

— Interesante cuvinte ai ales pentru asta, spuse Constance. 


Dark o privi fix. 

Constance încerca să treacă pe dreapta ca să iasă de pe 
Wilshire, dar un SUV acceleră înainte de a apuca să avanseze 
foarte mult. Practic era miezul nopţii, dar străzile erau 
surprinzător de vii şi aglomerate. Ea se uită la Dark şi apoi decise 
să spună ceva înainte de a fi prea târziu. 

— Nu crezi că are vreo legătură cu noi doi, nu? 

Dark nu-i răspunse imediat. De fapt, nu făcu nimic. Nici măcar 
nu păru să respire. Era capabil de o asemenea lipsă totală de 
reacţie, şi pe Constance asta o înnebunea de frustrare. Să-i dea 
un indiciu. Orice. Mai ales când se expune cu totul pe tavă aşa. 

În sfârşit, reuşi să iasă de pe Wilshire. 

Dark zise: 

— Asta a fost cu mult timp în urmă, Constance. 

— Aproape un an. 

— Şi numai noi doi ştim, nu? 

— Desigur. 

— Atunci n-are cum să fie asta. 

OK, bun, îşi spuse Constance în gând. Problemă rezolvată. 
Vinovâăţia din minte s-a şters cu buretele. Doamne, uşor a fost. Ar 
fi trebuit să facă asta cu ani în urmă. 

Nu după mult timp ajunseră la Socha. 

* 


Şi Dark se gândise la asta. De când îl întrebase pe Riggins de 
ce eu. 

Sufletul lui era pătat cu multe chestii, dar singurul lucru în 
privinţa căruia simţea un dram de vină era ce se întâmplase cu 
Constance. 

Nu era el însuşi atunci. Era o stafie a sa. Un cadavru viu care 
se păcălise că ar fi om timp de o singură noapte. 

Ce se întâmplase era de domeniul trecutului şi acolo avea să 
rămână. 

Nu? 


— Bună, spuse Sibby. 

Se temuse un pic că, după toată aşteptarea asta, corzile 
vocale nu or s-o mai ajute, cuvintele nu vor mai putea ieşi. 

— Bună, îi răspunse Steve şi se întinse s-o ia de mână. 

Ultimele zile fuseseră confuze şi ca prin vis: doctori şi fişe 
medicale, perfuzii şi monitoare care bipăiau, şi apoi auzise 


despre accident şi eforturile de a salva copilul. Totul părea 
cumva detaşat de persoana ei fizică, ca şi cum ar fi urmărit un 
serial medical la televizor şi toate lucrurile astea oribile i s-ar fi 
întâmplat altcuiva. 

Dar toate astea nu mai contau de-acum, pentru că Steve era 
aici. 

Îşi întinse mâna către el şi îi atinse palma cu vârful degetelor: 
pielea lui era dumnezeiesc de reală. Aşa de reală! li simţea 
parfumul şamponului. Şi mirosul balsamului de rufe pe care-l 
folosea ea la spălatul hainelor. 

— Ce bine că ţi-ai revenit, spuse el. Doctorii spun că eşti bine, 
ficatul e într-o stare stabilă de-acum şi copilul nu are nicio 
problemă. Cum te simţi tu? 

— Ca lovită de-o maşină, răspunse Sibby. 

Steve se uită la ea, cu sprânceana ridicată; apoi râse. 

Adevărul era - chiar dacă doctorii şi asistentele îi spuseseră ce 
se întâmplase, de accidentul pe l-10 şi despre ficat şi toate 
celelalte - că nu-şi amintea nicio secundă din timpul accidentului 
sau din ce urmase. Ca şi cum creierul se îndurase şi-i ştersese 
episodul acesta din memoria pe termen scurt. Poate că va reuşi 
mai târziu să se confrunte cu asta. 

Era suficient de înfiorător ceea ce încă-şi amintea: mesajul 
acela de la „Isus”. Îşi amintea fiecare cuvânt şi ce însemna el. 
Trebuia să-i spună lui Steve acum, pentru că nu credea în 
coincidenţe. Aştepta cu ardoare să-i spună lui Steve încă de când 
se trezise. 

Dar Steve se aplecă uşor, cu gura întredeschisă, ca şi cum o 
frază extrem de importantă ar fi încercat să i se articuleze în 
străfundurile gâtului. Îl chinuia. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, începu Steve. Ceva ce s-a întâmplat 
când ne-am cunoscut noi. Ceva ce nuţi-am spus niciodată. 

* 


Constance privea prin ferestruica uşii de spital de la rezerva în 
care se afla Sibby. Ochii i se înceţoşaseră de lacrimi privindu-i pe 
Dark şi soţia lui cum îşi spun primele cuvinte după accident. Ştia 
că nimeni nu avea s-o audă, ştia că nimeni cu excepţia lui Dark 
nu putea să înţeleagă la ce se referă, şi totuşi Constance 
murmură câteva cuvinte scurte şi speră ca înţelesul lor să-şi 
găsească drumul către Sibby cumva. 

Îmi pare rău. 


Capitolul 60 


3.13 a.m. 


Sibby auzea ce-i spunea Dark, dar în acelaşi timp nu-l auzea 
deloc. Era mult prea concentrată asupra mesajelor de pe telefon 
şi felul în care să-i spună lui Steve să nu se panicheze. 

— Nu-mi datorezi nicio explicaţie, despre nimic, zise. Nu 
contează. 

— Nu. Trebuie să ştii. 

— Orice-ar fi, Steve, trebuie să aştepte! Pentru că e ceva ce nu 
ţi-am spus eu ţie. 

Sibby simţi cum strânsoarea degetelor lui slăbi puţin, de parcă 
Steve deja începea să se distanţeze. 

— La ce te referi? întrebă Steve. 

— Te-am minţit în dimineaţa aia. Am crezut că exagerez eu şi 
tu erai aşa de panicat... 

— Atunci spune-mi, zise Steve. 

— Când m-am trezit, chiar m-am simţit ciudat. Ameţită. Cu 
dureri. 

Lui Steve i se tăie respiraţia, apoi îşi cobori capul, ceea ce o 
derută pe Sibby. Se aşteptase să-l vadă sărind în sus, dar în 
schimb el se comporta ca şi cum ar fi ştiut dinainte. 

Ştia dinainte? Oare o examinaseră căutând semne de viol fără 
să-i spună? 

Steve îşi trase mâna cu totul. Ea îşi întinse mâna după ea şi-l 
prinse de degetul mare. 

— Stai. Nici măcar nu este tot. Au mai fost şi nişte mesaje pe 
telefon. 

Abia acum Steve păru surprins. 

— Mesaje? 

Sibby îi spuse tot ce-şi putea aminti. Că sunau ca nişte versete 
din Biblie cu o oarecare tentă perversă şi că soseau mereu când 
el nu era prin casă sau când era de una singură la cumpărături. 


— Îmi pare aşa de rău că nu ţi-am spus. Nu am vrut să te 
îngrijorezi. Te rog să nu fii supărat. 

— Doamne, normal că nu sunt supărat, spuse Steve. Nu te 
gândi la asta. 

— Nu ştiu dacă toate astea au legătură cu chestia asta pe 
urmele căreia eşti, dar dacă are... 

— Are, răspunse Steve încet. 

— Dar de ce noi? De ce eu, tot timpul ăsta? 

— Din cauza mea. Tu eşti cu mine, aşa că-ţi face rău şi ţie. La 
fel şi copilului. Şi o să tot caute să vă facă rău. Nu o să se 
oprească aici. 

Descoperirea fu o lovitură tare pentru Sibby. Tot timpul ăsta, 
toată relaţia lor, Sibby crezuse că stoicismul lui Steve era pur şi 
simplu felul lui de-a fi. Dar acum era clar că nu era o trăsătură a 
personalităţii lui. Ci era o tactică de supravieţuire - un zid pe care 
şi-l construise pentru a separa noua lor viaţă de cea pe care el o 
dusese anterior. Acum zidul se surpase, vechea lui viaţă se 
infiltra în cea nouă şi el nu mai putea să facă nimic s-o oprească. 

La dracu, se gândi Sibby. 

— Păi, n-ai de făcut decât un singur lucru, zise. 

— Care? 

— Pune-i capăt. 

Steve se uită la ea, aproape uluit, ca un elev care fusese 
mustrat. Apoi se dezmetici. Încercă să mai ridice câte ceva din 
zid înapoi. 

— Dar nu înţelegi, spuse el. Nu ţi-am spus totul. Avem un 
trecut. 

— Nu-mi pasă. Eşti cel mai bun în ceea ce faci, chiar dacă a 
trecut ceva vreme de când te-ai lăsat. De ce ar mai fi venit toţi 
după tine? De ce ar mai vrea FBl-ul atât de tare să te ocupi de 
cazul ăsta? 

— Am încercat şi înainte, insistă Steve. O dată oficial. O dată 
neoficial. Dar în ambele cazuri s-a terminat la fel. N-am putut să-l 
prind. Nu sunt omul pentru treaba asta. Indiferent de ce-o crede 
FBl-ul. 

— Păi şi ce-ar trebui să facem? Să fugim în speranţa că 
individul ăsta n-o să vină să ne caute? Poţi să-l opreşti, Steve. 

— Chiar nu înţelegi. 

— Nu mai spune asta. După atâta timp împreună, chiar crezi 
că nu te cunosc cu adevărat? Deşi încerci să te ascunzi? 


— Nu-i aşa. 

— Atunci? 

— Singura cale de a-l prinde e să devin ca el. Să gândesc 
perversiunile pe care le gândeşte el. Să intru în mintea lui 
bolnavă şi să încerc să caut sensul din toate astea. Dar nu pot să 
fac asta. Nu acum. Nu când mă culc lângă tine noaptea. Nu acum 
când suntem pe cale să ni se nască un copil. Asta nu înţelegi. 
Dacă e să încerc să prind monstrul ăsta, sunt îngrozit de gândul 
că n-am să mai fiu niciodată acelaşi om. _ 

Sibby se ridică în capul oaselor şi îi atinse obrazul. li ridică faţa 
astfel încât să-l poată privi direct în ochi. Ca să se poată atinge 
cum se atinseseră de nenumărate ori în trecut: un suflet lipsit de 
măşti în faţa celuilalt suflet lipsit de măşti. Acel tip de atingere 
când cuvintele, simţurile fizice şi toate lucrurile dispar, şi ajungi 
să stai în faţa celuilalt complet vulnerabil. 

— Te cunosc, îi zise ea liniştită. Şi ştiu că nu există această 
posibilitate. 

Se auziră două bătăi scurte în uşă. Alte asistente? Acum? îşi 
spuse Sibby. Chiar acum s-au găsit să ne întrerupă? 

Dar nu era personalul medical de la Socha. Era fostul superior 
al lui Steve, Tom Riggins. 

— Imi pare rău că trebuie să vă întrerup, zise Riggins, dar 
tocmai a aterizat avionul lui Wycoff şi ne cheamă la el în regim 
de urgenţă ca să-i dăm raportul. 

Steve îşi cobori iarăşi capul, dar Sibby nu-l lăsă. 

— Du-te şi opreşte-l pe nebunul ăsta, îi spuse. Orice-o fi, eu voi 
fi alături de tine când o să te-ntorci. 

Steve îşi plecă fruntea, oftă, apoi se ridică încet, ca un copil 
obligat să plece dintr-un pătuţ cald, sigur, spre autobuzul galben, 
rece şi greoi care-l duce la şcoală. 

Sibby îl apucă de mână încă o dată. 

— Te iubesc, îi spuse. 

Steve îşi deschise gura parcă pentru a spune ceva, dar apoi se 
răzgândi şi se aplecă s-o sărute. 

— i-l aduc întreg şi nevătămat, nicio grijă, zise Riggins. 

Steve se mai uită o dată spre ea, cu dragoste în ochi. Şi apoi 
plecă. 


Capitolul 61 


Pistă de aterizare particulară / 
Aeroportul Internaţional din Los Angeles 
3.55 a.m. 


În cabina depresurizată a avionului Air Force Two, ministrul 
apărării, Norman Wycoff, îi aştepta pe Riggins şi pe Dark. Arăta 
ca un animal în cuşcă pregătit să sară la gâtul îngrijitorilor cu 
prima ocazie care i se oferea. 

Dark îl studie pe Wycoff cu atenţie. Individul nu arăta prea 
bine. E drept, Dark nu-l ştia personal. Dar nu e nevoie să cunoşti 
un om ca să-ţi dai seama că a avut o zi proastă. Individul ăsta 
scorţos, trecut prin Oxford, părea să fi scăldat în valuri de 
transpiraţie şi să se fi uscat la loc cu aerul condiţionat. Sub ochi 
avea cercuri negre, care i se zbăteau nervos. Părul părea cam 
unsuros, la fel ca vârful nasului şi urechile - ca şi cum n-ar mai fi 
făcut un duş de ceva vreme. Buzele şi limba îi păreau uscate, iar 
pielea lui pătată, cu tentă rozalie, emana un miros de alcool. 
Wycoff băuse. După cum arăta micul coş de gunoi de lângă 
scaunul lui, gâlgâise bine tot drumul din D.C. încoace. Fără 
pahar, fără gheaţă, doar o grămăjoară de sticluţe mici de tărie, 
din plastic. 

De asemenea, se scobea între dinţi cu o unghie, ca şi cum ar fi 
încercat să-şi extragă de acolo un rest de friptură. 

— Ei bine? întrebă Wycoff. Suntem cât de cât gata să punem 
mâna pe monstrul ăsta? 

Riggins oftă. 

— Mi-am adus cei mai buni oameni aici şi analizăm activ 
fiecare pistă. 

— Ei, mai du-te dracului, i-o tăie Wycoff. Mie să nu-mi vii cu 
texte de-astea de rahat pe care le spui presei. Ce aveţi? Aţi 
descoperit măcar o fărâmă de probă pe care s-o putem folosi? 

— Poate, răspunse Riggins. 


Nu voia să zică nimic despre fulgul găsit la Dark acasă până ce 
n-avea ceva concret. Şi ultimul lucru de care avea nevoie era să-i 
ceară şi Wycoff proba ca să o dea la studiat oamenilor lui şi să-i 
încurce şi mai rău. 

— Poate? făcu Wycoff Riggins, uită-te bine la mine... Dacă nu 
începi să-mi dai răspunsuri adevărate... 

Dark tuşi. 

— Scuze. A fost o noapte lungă. Vă deranjează dacă îmi pun 
puţină apă? 

— Te rog! îi răspunse Wycoff în timp ce-şi strecura o unghie 
între incisivi şi începea să scobească din nou. 

Dark găsi în frigider o sticlă mică de plastic cu apă minerală. 
Desfăcu stângaci capacul şi apoi îl scăpă pe jos. Se aplecă să-l 
ridice şi-l puse în coşul de gunoi. 

Wycoff îşi îndreptă ţinuta, ca şi cum cineva i-ar fi şoptit la 
ureche că o cameră CNN s-a aţintit asupra lui. 

— Ascultaţi-mă bine. N-o să am linişte până nu-l văd pe 
ticălosul ăsta prins şi executat pentru tot ce a făcut. Asta 
înseamnă că nu plec din L.A. până nu se-ntâmplă asta. 
Consideraţi-mă parte activă a investigaţiilor voastre. 

Tocmai atunci trecu pe lângă ei o însoţitoare de zbor şi îi 
distrase atenţia lui Wycoff, care se aplecă spre ea şi, atingând-o 
cu ambele mâini, îi şopti ceva la ureche. 

După ce fata se întoarse cu scobitoarea pe care i-o ceruse 
Wycoff, Dark simţi obiectul pe care tocmai îl ascunsese în palmă 
şi-l strecură într-o pungă de vomă din Air Force Two, apoi în 
buzunarul de la pantaloni. 

Parte activă din investigaţii? S-a făcut, îşi zise Dark în gând. 
Nici nu bănuieşti. 


Capitolul 62 


New York City / Hell's Kitchen’ 
6.37 a.m. EST 


Cât se plimbase pe străzile scăldate-n zori ale Manhattanului, 
Sgweegel făcuse şi câteva cumpărături. 

Era într-adevăr o noutate ce trebuia savurată - după atâtea 
lucruri procurate prin comenzi online, conturi de credit reale 
trecute pe identități false, cutii la oficii poştale şi tranzacţii 
imobiliare puse la cale doar cu scopul de a primi colete. Era 
esenţial pentru misiunea lui. 

Şi tot aşa făcuse şi majoritatea cumpărăturilor pentru excursia 
la New York. Ar fi fost mult prea riscant să apari şi, să zicem, să 
închiriezi personal o furgonetă albă. Mai bine să faci rezervarea 
online, apoi să profiţi de avantajul chioşcurilor automate, care au 
făcut ca procesul închirierii să fie complet anonim. 

Dar erau pe listă şi câteva lucruri pe care le putea cumpăra 
personal. 

Mai ales dacă eşti deghizat astfel încât să arăţi ca majoritatea 
locuitorilor acestui oraş - complet anonim. 

Şapca trasă în jos, pe frunte. O geacă subţire, neagră. Adidaşi 
albi în picioare. 

Aşa că profitase de ocazie. 

Prima oprire noaptea trecută: unul dintre ultimele magazine de 
unelte deţinute de un proprietar independent din Hell's Kitchen. 
Duşumeaua era în întregime din lemn şi o parte din marfa era 
expusă în butoaie de lemn, şi nu pe rafturi, înregistrate într-un 
computer, ca în magazinele obişnuite. l-a zâmbit vânzătorului şi 
şi-a cumpărat un aparat de sudură, un starter metalic, o săpăligă 


8 „Bucătăria ladului” (denumit şi Clinton, Midtown West sau chiar „the Mid- 
West”) - cartier legendar din Manhattan, renumit în secolul trecut pentru 
grupările mafiote pe care le găzduia, devenit mai târziu cartierul actorilor 
aspiranţi de pe Broadway. 


de grădină şi foarfece de grădinărit. Era un simplu newyorkez în 
drum spre casă la vreme de seară, căruia îi plăcea să 
meşterească singur tot felul de lucruri. 

A doua oprire, azi-dimineaţă: un mic magazin alimentar, 
deschis cu noaptea-n cap pentru navetişti. În Manhattan încă mai 
erau o mulţime; marile lanţuri de magazine încă nu-şi dăduseră 
seama prea bine cum să se infiltreze cu succes pe insulă. A 
străbătut culoarele înguste dintre rafturile aglomerate până a dat 
de ceea ce căuta: sare de masă într-o cutie de carton. Apoi a 
apucat şi o cutie de plastic din teancul celor destinate salatelor 
de luat la pachet şi a umplut-o cu roşii micuţe. 

Ultima oprire, înainte de a se retrage în mica lui vizuină 
secretă din Manhattan - avea ascunzători prin toată lumea -, nu 
a mai fost un magazin. În schimb, s-a întors pe malul râului 
Hudson, pe una dintre puţinele fâşii de pământ neindustrializate, 
neprivatizate, din apropierea apei. Şi-a scos din geantă săpăliga 
recent achiziționată şi a început să sape. 

După câteva minute a dat peste ceea ce căuta: un melc mare, 
care se răsucea agitat. L-a pus în vârful grămezii de pământ şi 
apoi a răsturnat roşiile din caserolă. Să se bucure de ele 
animalele de pe malul râului Hudson. 

Apoi puse cu grijă melcul în caserolă. Îl vedea tatonând în jur, 
parcă străduindu-se să înţeleagă unde se află. Lui Sqweegel i se 
păru un specimen anormal de frumos, cu dungi în variate nuanţe 
de maro şi verde. 

Ce i-ai făcut lui Dumnezeu să meriti viața asta în care, de fapt, 
eşti îngropat de viu? 

Se folosi de foarfece pentru a perfora capacul caserolei, apoi 
vâri melcul în punga de cumpărături împreună cu restul lucrurilor 
achiziţionate de la magazinul alimentar. Un lucru bun, se gândi 
Sqweegel, e că melcul nu ştie să citească. Altfel, chiar ar fi 
început să se îngrijoreze. Mai ales dacă melcul ar fi putut să 
intuiască ce planuri avea Sqweegel cu el. 

Pe de altă parte, vânătorul lui, Dark, ştia să citească. Ştia să 
citească extraordinar de bine. 

Sgweegel trase cu ochiul în punga de hârtie şi se uită la melc 
cum freamătă şi alunecă ameţit între pereţii de plastic ai 
închisorii lui. Se gândi la Dark, cum se chinuia să-şi depăşească 
propriile bariere, mai ales pe acelea pe care Sqweegel le ridicase 
special pentru vânătorul lui. Dark era un muritor dăruit cu 


abilitatea de a vedea lucruri pe care puţini pot să le vadă. Dar 
oare începea să înţeleagă mesajele pe care i le trimisese? 
Da, îşi spuse Sqweegel. Cred că începe. 


Ca să vă jucaţi cu melcii, trebuie să vă autentificaţi pe 
LEVEL26.COM şi să introduceţi codul: getout. 


Capitolul 63 


Malibu, California 
4.38 a.m. PSI 


La adăpostul nopţii: o mână înmănuşată scoate dintr-o geantă 
cu fermoar un diamant de geamuri şi o ventuză. Ventuza se 
lipeşte de geam, lama îşi face datoria şi descrie un cerc perfect. 
Discul de sticlă iese cu un pocnet înfundat. 

Mâna se strecoară înăuntru şi desface piedica uşii glisante. 

E înăuntru. 

E iarăşi în casă. 

Apoi se prelinge încet în sus pe scări, către dormitorul cel 
mare, lăsându-şi în urmă hainele ca un fluture ce se leapădă de 
crisalidă. Se mişcă într-un ritm agonizant de lent. 

Intrusul ezită în faţa uşii, se uită înăuntru, la camera golită 
complet de mobilier, în care nu se vede niciun semn care să 
arate că un cuplu a locuit cândva aici. Şi-o aminteşte când era 
plină cu lucruri - un pat imens pe mijloc, televizorul cu ecran 
plat, câinii care dormeau - totul. Şi le imaginează pe măsură ce 
înaintează, încet, prin cameră, pe vârful picioarelor şi pe călcâie. 

Fără deducții logice. Fără speculații raționale. Fără intuiţie. 
Fără bănuieli. 

Sunt monstrul, la ce mă gândesc? 

Şerpui pe drumul spre patul imaginar. Rămase acolo mai mult 
timp, încercând să-şi seteze mintea cum trebuie. 

Dark voia să ştie cum e să te apleci peste o femeie lipsită de 
apărare, adormită. 

* 

Şi-o imagină pe Sibby culcată pe pat. Numai că nu-i Sibby. Nu 
Sibby a lui. Nu, este doar o persoană care-i este apropiată 
adversarului. O femeie pe care-o poate folosi. O femeie cu care 
poate să se distreze puțin. 

Îşi descheie fermoarul imaginar de pe cap, scoate o cârpă 


imaginară, îmbibată cu cloroform. l-o presează peste gură. O 
simte că se opune. Se zbate. 

Şi apoi ecranul se albeşte. 

Dar ce se întâmplă acum? Ce-i face monstrul? 

Doare să se gândească la asta, dar la dracu cu durerea. Vrei 
să-l prinzi pe ticălosul ăsta pervers, trebuie să gândeşti ca el, şi 
apoi să gândeşti peste el. Nu poti să dai îndărăt doar pentru că-i 
prea dureros. 

Opreşte.-l, i-a spus Sibby. Eu voi fi aici când o să te-ntorci. 

Haide. 

Fii monstrul, hai. 

Ai o femeie frumoasă, gravidă, lungită inconştientă pe pat 
dinaintea ta, goală şi lipsită de apărare. Eşti un monstru care a 
pătruns în dormitor. Poti să faci ce vrei. Ce vrei să faci? 

Îi faci rău copilului? O pipăi pentru că eşti curios? Nu, nu eşti 
curios. Ştii totul despre copii, pentru că uneori îi laşi să trăiască. 
Nu vrei să-i faci rău copilului dinăuntru, pentru că pruncul e 
nevinovat, fără de păcat. Deocamdată. 

Femeia asta, pe de altă parte; care-i păcatul ei? De ce îti treci 
degetele peste clitorisul ei umezit şi îi dai deoparte labiile şi o 
examinezi ca un doctor? Nu laşi vânătăi vizibile, tăieturi sau 
zgârieturi, dar îi provoci durere. Vrei să fie dezorientată. Vrei să 
se întrebe dimineaţa ce s-a întâmplat. O faci să-şi mintă soțul. 

Aşadar ea e una dintre cei doi care vor plânge? 

Dintre cei patru care vor ofta? 

Tu eşti monstrul; tu încerci să spui lumii ceva - deci ce încerci 
să le spui? Ce vrei mai mult decât să te supui dorinței primare de 
a tăia, fute, strivi, despica, rupe, suge, linge, lovi şi plesni femeia 
asta dinaintea ta? 

De ce ai venit aici în noaptea asta, monstrule? 

* 


Dark se duse cu grijă spre baia din camera lor şi dădu drumul 
la apa caldă. Lăsă încăperea să se umple cu abur. Apoi scrise 
numărul de telefon pe oglindă, întocmai cum făcuse Sqweegel. 

Odată aburul împrăştiat, îşi începu căutarea. Gresia de pe jos. 
Pereţii duşului. Masca de la chiuvetă. Fiecare centimetru pătrat, 
metodic. 

Şi deodată îşi auzi mobilul sunând încet, la baza scărilor. Pe 
telefon îl aştepta un mesaj. 

Era de la Josh Banner. Veniseră rezultatele. 


Capitolul 64 


5.45 a.m. PST 


Riggins îl adusese în L.A. pe expertul numărul unu în probe 
ADN al secţiei Cazuri Speciale. In schimb, Dark îl sunase pe 
Banner din nou. Vorbeau aceeaşi limbă. lar Banner nu avea să se 
împotmolească în procedurile standard ale secţiei. Se concentra 
numai asupra muncii, excludea tot restul. Pentru Banner, munca 
era totul. 

Dark era la el acum, în aşteptarea rezultatelor. Doar un minut 
mai durează, îl asigură Banner. Deja luase un foarfece chirurgical 
şi tăiase fragmente din probele luate din camera mamei de 
şaptesprezece ani - victima din filmul pe care-l văzuse numai el - 
şi le pusese într-o eprubetă. Le pusese clorură de magneziu 
pentru a elibera ADN-ul şi apoi lăsase centrifuga să acţioneze. 
Eprubetă se rotea şi se învârtea sub lumina ghidată. 

Şi, în sfârşit, câteva ore mai târziu auzi un sunet ca de cristal 
lovit. 

Dark nu se arătă întru totul surprins când rezultatul probelor, 
pus la comparat cu baza de date a Cazurilor Speciale din 
Quantico, făcură să apară pe monitor mesajul pâlpâitor: 


SURSĂ CONFIDENŢIALĂ 
NECESARA AUTORIZAŢIE NIVEL 5 


Banner se uită la Dark întrebător. Un mesaj ca ăsta însemna că 
mostra venea de la cineva sus-pus în guvern. Aveau nevoie de 
acordul cuiva cu câteva grade mai sus în ierarhie pentru a 
cerceta mai departe. 

— Nicio grijă, spuse Dark. Ştiu cine e - nu fac decât să elimin 
oamenii de la locul crimei. Mai am ceva să-ţi dau să verifici. 

— Da? întrebă Banner. Ceva interesant? 

Dark scoase din buzunarul de la pantaloni o sticluţă de Dewar 
băgată într-o pungă de vomat. 


— A, făcu Banner dezamăgit. 

— Dacă găseşti o potrivire între asta şi mostra precedentă, mă 
mai liniştesc puţin. 

Banner zâmbi cu subinţeles. 

— E vorba de un tip căruia îi place să bea şi să-şi îngrijească 
exemplar dantura. Trebuie să te consideri norocos. 

— O, nici nu bănuieşti! îi răspunse Dark. 

După scurt timp veniră şi rezultatele; da, acelaşi individ care 
folosise scobitoarea dovedise şi sticluţa de scotch. Fără să- 
mpartă cu nimeni - nici scobitoarea, nici băutura. Nu mai era alt 
ADN pe ele. 

Dark mai trebuia să compare o ultimă mostră. Asta era simplu; 
deja fusese introdus în sistem. Nu avea de făcut decât să preia 
fişierul din baza centrală a Cazurilor Speciale. Era o mostră de 
sânge. 

— În sfârşit! exclamă Banner. 

Îi cam plăcea să lucreze cu umori corporale, puţin cam mult. 

Şi sângele se potrivea. 

* 

Dark îi mulțumi lui Banner şi ieşi pe hol pentru a deschide 
dosarul. Cel pe care nu-l putea analiza împreună cu Banner. 

În dosar erau fotografii de la locul faptei - pe care Riggins abia 
reuşise să le smulgă din ghearele oamenilor lui Wycoff -, mai 
exact dormitorul unde fusese ucisă Charlotte Sweeney. Aşa o 
chema pe mama adolescentă. Cea la uciderea căreia asistase, 
din leagăn, băieţelul ei. Ce dulce sună, se gândi Dark din reflex, 
după care îşi dădu seama că nu, nu suna. Charlotte avea ceva 
din harlot. Sweeney suna ca sweet. Sweet Charlotte the harlot 
- Vampa dulce de Charlotte. Târfa. Mama nenuntită, căreia 
trebuia să i se dea o lecţie. 

Dark trecu rapid în revistă fotografiile care spuneau întreaga 
poveste în imagini: 

O uşă de sticlă la o casă din suburbiile D.C.-ului. Frumos loc 
pentru o mămică de 17 ani nemăritată. Mobilă dintr-un catalog 
de firmă de lux. Un singur telefon şi gata, ai totul livrat la uşă. 
Nicio carte. Niciun bibelou. Nicio colecţie de bizarerii. 

Acum mai aproape de uşă. Un cerc bine cunoscut făcut cu 


° Prostituată. 
10 Dulce. 


diamantul de geamuri. Pe jos sunt cioburi sfărâmate. 

Pe întreaga mochetă sunt dâre de sânge. 

De-a lungul holului şi până în dormitorul cel mare. Camera lui 
Charlotte Sweeney. 

Și acum şi mai multe pete de sânge între salteaua de burete şi 
suportul cu arcuri, de pe care se smulseseră aşternuturile. 
Suportul cu arcuri era foarte rău pătat şi râurile de sânge se 
prelinseseră pe margini. Sângele nu cursese încet, ci împroşcase 
totul în jur. 

învelitoarea pătată de sânge. Ursuletul. Scobitoarea. 

Obiecte normale, acum parte dintr-un decor de coşmar. 
Obiecte care aparțineau casei acesteia... cu excepția unuia. 

Dark îşi aminti cum îl urmărise pe Wycoff în timp ce se scobea 
între dinţi cu numai câteva ore în urmă, în Air Force Two. Tipul 
era obsedat de scobitul în dinţi. 

O scobitoare nu e tocmai o chestie pe care o fată de 17 ani ar 
tine-o prin dormitor; amănuntul acesta nu-i dăduse pace lui Dark 
de când văzuse filmul cu câteva zile în urmă, dar nu făcuse 
legătura decât în dimineaţa asta, când îl întâlnise pe Wycoff. 

Şi totuşi, nu era decât o bănuială. Motiv pentru care Dark 
sustrăsese sticluţa de băutură şi ţinuse mostra într-o pungă de 
vomat. lar acum testele ADN confirmaseră ce-i mai rău. In cele 
din urmă, Dark înţelese de unde veneau presiunea. Ameninţările. 
Furia. 

Deşi nu erau o scuză pentru acţiunile ministrului apărării din 
ultimele zile, Dark putea să le înţeleagă. 

Era vorba de un abuz de putere din partea cuiva care nu mai 
judeca limpede. 

Ar face orice pentru a nu se afla de relația lui cu dulcea 
Charlotte, vampa dulce de Charlotte. 

Și pentru a-l pedepsi pe ucigaşul acesteia. 

Dark trebuia să facă mişcarea următoare cu maximă prudenţă. 
Şi, deocamdată, asta însemna să nu-i amestece şi pe Riggins şi 
Constance. Formă un număr pe Blackberry şi aşteptă. 

— Trebuie să vorbesc cu ministrul Wycoff imediat, spuse. 
Spuneţi-i că am răspunsul pe care-l aşteaptă. 


Capitolul 65 


6.19 a.m. 


În numai douăzeci de minute un SUV negru îl ridicase pe Dark 
de pe Wilshire 11000 şi îl adusese în Beverly Hills. Acum stătea în 
camera luxoasă, numai din lemn masiv, pe care o ocupa Norman 
Wycoff la Beverly Wilshire Hotel. Înăuntru mirosea a hamburgeri 
de la fast-food şi a fum de ţigară. Se părea că tipului îi plăcea să 
fie în inima acţiunii mai tot timpul. În cazul de faţă, în inima celui 
mai scump imobil de pe Coasta de Vest. 

Wycoff reuşise să facă şi-un duş între timp. Avea un prosop pe 
după gât şi picături minuscule de apă încă-i mai atârnau de 
şuviţele de păr roşcovan şi pe trunchiul solid. Văzându-l fără 
costum, Dark rămase surprins de forma excelentă în care se 
prezenta Wycoff. 

— Unde-i Riggins? întrebă Wycoff. 

— Am venit direct la dumneavoastră, domnule ministru. M-am 
gândit că veţi vrea să ştiţi primul. 

Wycoff păru că nu ştia cum să răspundă. Cu recunoştinţă? Cu 
iritare? Alese câte un pic din ambele. 

— Apreciez asta, Dark. Dar de ce n-aş vrea ca Riggins să ştie? 
Suntem toţi din aceeaşi echipă. 

— Suntem? 

— Ce întrebare mai e şi... 

— Riggins a avut dreptate, spuse Dark. Sqweegel n-a lăsat în 
urmă niciodată vreun indiciu incriminator de aproape trei decenii 
de când îl urmărim. Dar trebuie să nuanţez declaraţia. N-a lăsat 
indicii din greşeală. Uneori, mai lasă lucruri intenţionat. 

— Adică-mi spui că a lăsat scobitoarea aia pe jos ca s-o găsim 
noi? E mare lucru că băieţii mei au văzut-o. 

— Exact la asta mă şi refer. 

— Cu ce scop? 

— Ca să ne trimită la dumneavoastră. 


Wycoff păli, apoi se aşeză pe canapeaua capitonată din 
mijlocul camerei. Se uită în jos la degetele de la mână, apoi 
înapoi la Dark. 

— Zi-mi ce ştii. 

Dark îl privi la rândul lui câteva clipe, apoi se duse în colţul 
celălalt al camerei, de unde se întoarse cu un scaun negru, de 
lemn, cu tapiserie de piele. Îl aşeză la câţiva metri în faţa lui 
Wycoff. Nu voia ca acesta să fie un interogatoriu. Voia să se 
privească ochi în ochi, de la coleg la coleg. 

— Riggins mi-a dat dosarul cu cazul crimei lui Charlotte 
Sweeney. A fost o ucidere odioasă, chiar şi pentru Sgqweegel. Și 
băieţelul ei a asistat la tot. 

Wycoff tresări, dar imediat se strădui să-şi revină. 

— Ştiu ce-i în dosar, se răsti el, nervos. Unde vrei să ajungi, de 
fapt? 

— Copilul este al dumneavoastră, ceea ce explică brusca 
presiune asupra Cazurilor Speciale să găsească animalul care i-a 
omorât mama. /ubita dumneavoastră, sau cum preferaţi să-i 
spuneţi, domnule ministru. 

— Te-ai tâmpit dracului de tot? Ce mama dracului, avea doar 
şaptişpe ani! 

— Da, atât avea. 

— Nu stau s-ascult rahaturile astea... 

— Sqweegel vă forţează mâna, aşa că dumneavoastră ne-o 
forţaţi pe-a noastră, spuse Dark. Chiar nu pricepeţi, domnule 
ministru? Ne trage de sfori şi noi dansăm ca nişte marionete 
idioate. Nu facem nimic din ce n-a plănuit el în avans, cu zece 
mişcări înainte. Ne puneţi să jucăm dame, dar el joacă deja şah 
tridimensional. 

— Am copii, zise Wycoff. Dar nu cu sărmana fată. Fiul şi fiica 
mea învaţă la Sidwell Friends cu fetele preşedintelui Statelor 
Unite, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Nu a fost greu să comparăm ADN-ul dumneavoastră cu 
scobitoarea aia. 

— ADN-ul meu?... se porni Wycoff şi începu să clatine din cap. 
De unde ai ADN-ul meu? Informaţia asta e strict secretă! 

— Strict secretă? Nu există aşa ceva, domnule secretar. Atâta 
timp cât nu purtăm un costum ca al lui Sqweegel, 
dumneavoastră, eu şi toţi ceilalţi lăsăm ADN peste tot. Pot să 
strâng numai de pe periuţa de dinţi suficient cât să vă clonez. 


Wycoff înjură iarăşi, după care se ridică brusc de pe canapea. 
Lui Dark aproape că-i părea rău pentru el. Lucrurile nu aveau să 
decurgă după cum plănuise. 

Dar, la urma urmei... putea să se ducă dracului. Şi-l luase pe 
preşedinte drept paravan şi-i folosea pe el ca să ducă o misiune 
sofisticată de răzbunare împotriva monstrului care-i torturase şi 
omorâse amanta şi-i lăsase copilul din flori să vadă tot. Copilul 
care, cel mai probabil, n-avea să urmeze cursurile de la Sidwell 
Friends. 

Lui Dark nu-i mai păsa de asta, totuşi. Conta doar să nu mai fie 
jucaţi pe degete de Sgqweegel. Şi asta însemna ca totul să fie dat 
pe faţă - măcar în cadrul echipei aflate pe urmele lui. 

Sgweegel ţintise sus, dar nu cât să permită administraţiei 
guvernamentale să preia frâiele căutării în ograda proprie. Nu. Se 
asigurase ca răzbunarea să fie iute şi distrugătoare. Se aruncase 
direct la vârf. Chiar dincolo de Departamentul de Justiţie. 

Lui Sqweegel îi plăcea să trimită mesaje. Mesajul lui pentru 
Wycoff era limpede ca lacrima: Dacă nu reuşeşti să-ți ocroteşti 
amanta, cum o să ocroteşti tara asta? 

— Unde-i băieţelul acum? întrebă Dark. Spuneţi-mi măcar că l- 
aţi pus sub protecţia poliţiei. 

— Copilul lui Charlotte Sweeney e bine. 

— Să dea dracu’ dacă pricepeţi vreun pic! insistă Dark. Trebuie 
să ştiu tot. Cum v-a contactat. Ce a spus. E singura cale prin 
care-l pot prinde pe monstrul ăsta. Vreţi să-l prindem, nu? Să-l 
prindem şi să-l pedepsim pentru crimele făcute, înainte de a 
omori iar în neştire? 

Pe moment Wycoff nu scoase niciun cuvânt. Îşi strânse pumnii 
mari până ce încheieturile i se albiră. Apoi şi-i desfăcu. Ministrul 
apărării nu era obişnuit să rămână fără cuvinte sau fără o 
traiectorie clară a acţiunii. Nu era obişnuit să fie prins şi 
sugrumat de propria-i minciună. 

Şi apoi, într-un târziu, se ridică fără să spună nimic şi se duse 
la telefon. Tastă câteva cifre. 

Dark îl privea liniştit. 

În cele din urmă Wycoff spuse: 

— Ai venit la mine primul, nu? 

— Da, domnule ministru. 

— Bun. Atunci ai ieşit din joc, ticălos nenorocit şi tupeist. 
Dispari. Dacă sufli o vorbă cuiva despre asta, o să te şterg de pe 


faţa pământului. Dacă spui cuiva din echipă, la fel păţesc şi ei. 
Întreabă-l pe Riggins. O să-ţi spună el ce simplu e. Nu trebuie 
decât să dau un telefon nenorocit. 

Dark rămase pe loc, înțelegând că omul nu glumeşte cu 
amenințările. 

— Faceți o greşeală. 

— Uită-te în ochii mei: mă doare-n cur. 

Dark Îl privi. 

Apoi se ridică, dădu din cap şi plecă din camera de hotel fără 
niciun cuvânt. 


Capitolul 66 


7.04 a.m. 


Chipul lui Dark nu era cel mai expresiv din lume, pe care să 
poţi citi uşor. Dar chiar şi Riggins putea să-şi dea seama că se 
întâmplase ceva foarte rău. 

— Ce dracu’? întrebă Riggins când îl văzu intrând în sediul 
Cazurilor Speciale. 

Dark se duse la biroul la care stătea de obicei şi începu să-şi 
strângă lucrurile. 

— Ce s-a întâmplat? insistă Riggins. 

— Am fost înlăturat din anchetă. 

— De către cine? De dobitocul ăla de Wycoff? Ascultă, Dark... 

— Mai bine să nu ştii. Am să lucrez la asta pe cont propriu. 
Dacă dau peste ceva ce cred că ar putea ajuta, păstrăm legătura. 

— Nu, spuse Riggins dând din cap. Dacă ieşi, ies şi eu. Eu te- 
am băgat în asta. N-o să te las singur. 

— Nu, am nevoie să rămâi aici, răspunse. Nu pot să fac asta 
dacă nu te am înăuntru. Nu am încredere în altcineva. 

Problema cu Wycoff era că avea o definiţie mai degrabă 
extremă a verbului a înlătura. 

Nu era vorba doar că te înlătura dintr-o anchetă. Era vorba că 
te înlătura de pe faţa pământului. 

— Normal că poţi să ai încredere în mine, spuse Riggins. Dar 
ce ai de gând să faci? Unde te duci? 

— Am încercat şi metoda clasică, ca la carte, spuse Dark. Dar 
nu duce nicăieri. Trebuie să fac cum ştiu eu, altfel chestia asta nu 
se mai termină niciodată. Mai sunt câteva versuri în poezia lui 
Sgweegel şi vreau să-i tai beregata înainte de a apuca s-o 
termine. 

* 

Constance îl prinse din urmă chiar când voia să iasă din 

clădirea de pe Wilshire Boulevard. 


— Dark, stai o clipă... Tocmai am auzit ce s-a întâmplat. 

Dark se opri în hol. 

— Mi-a făcut plăcere să lucrez iarăşi cu tine, Constance. Ştiu că 
tu şi echipa o să-i daţi de urmă ticălosului. 

— Nu, n-o să-l prindem. Nu fără tine. 

— Dacă ai aflat noutăţile de la Riggins, atunci deja ştii. Am ieşit 
din joc. 

Ea trecu peste prăpastia dintre ei şi se apropie de el. În mintea 
lui Dark străfulgeră o amintire: data trecută când Constance se 
mai apropiase aşa de el, pe canapeaua din apartamentul lui, 
împinsese deoparte sticla din faţa lui şi îl sărutase... 

— Ştiu că de fapt nu ai ieşit, spuse ea. Şi cred că l-am prins pe 
Sqweegel cu o greşeală... 

— Ce e? 

— Dă-mi puţin timp să pun totul cap la cap. Dar cred căe 
fisura pe care am tot aşteptat-o. 

— Nu cred c-am să mai fiu pe-aici prea mult. 

— Păi, încearcă să nu dispari chiar acum, spuse Constance. Îţi 
jur că merită să aştepţi. lţi dau de ştire imediat ce am ceva 
concret. 

Dark se uită în ochii ei pentru o clipă, apoi dădu din cap şi 
plecă. 

* 

Constance sări din maşina ei închiriată imediat ce patronul 
magazinului îşi strecură cheia în broasca masivă, argintie, din 
uşa de la stradă. Era un om scund, agitat, cu chelie în creştet - 
arăta ca şi cum părul se retrăsese cu amabilitate de pe scăfârlia 
lui pentru a le servi păsărilor în zbor drept țintă. 

Ceea ce nu era deloc deplasat, din moment ce cu vânzarea lor 
ilegală se şi ocupa. 

Şi, dacă bănuiala lui Constance se dovedea a fi corectă, tipul 
chiar merita ce avea să i se întâmple. 

Proprietarul termină cu descuiatul şi împinse uşa s-o deschidă. 
Pe firma de deasupra scria: NEUROTIC EXOTICS - era un magazin 
specializat în animale rare, exotice. Cu precădere păsări. Nu 
apucase să închidă uşa de tot în urma lui când Constance o 
deschise iar şi intră în magazin. Era un spaţiu care îţi provoca o 
reacţie claustrofobică, haotic şi înţesat de creaturi minuscule, ce 
fâlfâiau din aripi şi ciripeau agitate, lovindu-şi aripile fragile de 
colivii. 


— A, spuse proprietarul, n-am deschis încă. 

Constance zâmbi şi se apropie de el. 

— Dar nu vă deranjează dacă mă uit şi eu puţin, nu? 

Proprietarul părea tulburat, aşa că ea îl atinse pe antebraţ 
uşor. Pentru a-l linişti. 

— Nu durează mult, spuse Constance. Oricum am întârziat la 
muncă. Caut un cadou pentru mama... e înnebunită după 
păsărele. 

Fără prea mare tragere de inimă, proprietarul îşi flutură mâna 
prin aer, bombăni ceva doar pentru sine şi apoi se duse repede 
după tejghea, unde începu să foiască nişte acte. Constance se 
prefăcu că studiază oferta, dar de fapt ştia foarte bine ce caută. 

— Asta de aici, spuse ea. Botgrosul. „AZ” vine de la Arizona? 

Proprietarul înghiţi în sec, ca şi cum ar fi înghiţit din greşeală 
un şoricel de câmp. Actele îi căzură din mâini. 

— Vă rog să plecaţi. După cum v-am spus, nu am deschis încă. 

— Dar e aşa drăgălaş. 

Însă proprietarul deja scosese legătura de chei din buzunar şi o 
poftise nervos pe Constance spre uşa pe care intrase. Nicio 
problemă; făcuse rost de dovada de care avea nevoie. 

În drum spre maşină, Constance îi dădu un mesaj lui Dark. 


Pentru a afla despre descoperirea făcută de 
Constance, trebuie să vă autentificaţi pe LEVEL26.com 
şi să introduceţi codul: finch. 


Capitolul 67 


Upper East Side, New York City 
Vineri / 6.45 p.m. 


Se spune că Manhattanul nu doarme niciodată, dar în anumite 
momente seara, peste tot apar mici insule de tăcere 
mormântală. Mai ales prin cartiere, unde viaţa se domoleşte pe 
măsură ce ceasul se apropie de orele nopţii. 

Intr-un cartier ca acesta. 

Dark înainta în tăcere pe o stradă mărginită de copaci, încă 
mai era surprins că reuşise să vină până aici fără să încerce 
cineva să-l împiedice. Constance reuşise să-i facă rost de 
legitimaţia unui agent secret de la Cazuri Speciale, care era 
momentan în concediu de odihnă (cu alte cuvinte: secat psihic şi 
pus sub terapie de lungă durată şi costisitoare pentru a se 
încerca aducerea lui la normal). Tipul semăna vag cu Dark, dar 
cu greu ar fi putut cineva să-i creadă veri, darămite fraţi. 

Şi totuşi, un avion îl adusese de pe aeroportul LAX pe Newark, 
după care o maşină particulară îl adusese aici, în cartierul ăsta, 
fără vreun incident special. Pe Dark călătoria îl ameţise puţin. 
Corpul lui încă mai simţea că ar fi după-masă; dar lumea din jurul 
lui îi spunea altceva. Trecuse destul de mult de când nu mai 
fusese în New York şi nu se mai confruntase cu schimbarea de 
fus orar. 

Acum se afla în faţa unei clădiri cărămizii, cu trei niveluri, şi 
apăsa butonul soneriei cu vârful arătătorului. 

Aşa îşi începuse Dark meseria: apăsa sonerii, în speranţa că 
cineva va deschide. Cel mai adesea, nu deschidea nimeni. 

Nici acum, niciun răspuns. 

Dark încercă să împingă uşa cu vârful degetelor. Uşa se clinti 
puţin, lăsând o crăpătură de câţiva milimetri între ea şi toc. Asta 
nu era de bine. Oamenii nu mai lăsau uşile descuiate în 
Manhattan de dinainte de încorporarea Brooklynului. 


— Doamnă Dahl, strigă Dark, apoi se strecură pe uşa 
întredeschisă. FBI! 

Nimic. 

Pe dinăuntru se vedea că era o casă locuită de-o femeie - sau, 
cel puţin, că o femeie se ocupase de decorare. Flori în glastră. 
Bibelouri în formă de animale. Parfumul subtil al lumânărilor 
stinse de curând. Văzu pe o comodă o fotografie într-o ramă 
aurită: un pompier voinic. Sub fotografie, o plăcuţă cu inscripţia: 
CEI CAZUŢI NU VOR FI UITAŢI NICIODATĂ, urmată de data 11 
septembrie 2001. 

Pe măsură ce înaintă în apartament descoperi şi mai multe 
fotografii. Pe pereţi stăteau atârnate instantanee ale unui cuplu 
cu o viaţă activă. Intr-unul erau cei doi sărutându-se la nuntă - 
mireasa nu era foarte tânără, probabil Barbara Dahl. O poză 
surprinsă din tribune la un meci de fotbal NYPD contra NYFD. Un 
picnic în grădină, cu un grătar fumegând şi o ladă cu bere la 
gheaţă. Dark observă în scurt timp motivul constant: culorile 
roşu, alb şi albastru. În unele poze era un drapel, în altele, un 
fanion. Dar era clar că toate erau poze de după 11 septembrie, 
când ţara se scălda în culorile naţionale, fiind unul dintre puţinele 
lucruri pe care puteai să le faci. 

— Doamnă Dahl? 

Barbara Dahl se recăsătorise după ce căderea Turnurilor 
Gemene îi îngropase primul soţ. Înaintând prin casă, Dark nu găsi 
nicio urmă a mariajului anterior. Dacă nu reuşise să şi-l şteargă 
din memorie, din casă izbutise. 

Dark se întoarse şi văzu o uşă ce dădea spre subsol. Cobori 
repede, în linişte, pe treptele de ciment către încăperea mai mult 
întunecată decât luminată. O secundă mai târziu avea să afle de 
ce femeia nu-i răspunsese. 

Prima oară simţi mirosul. 

Se întoarse şi văzu trupul doamnei Dahl spânzurat cu o curea 
de piele de ţevile de deasupra. Limba îi ieşea din gura deschisă, 
ca şi cum ar fi murit în mijlocul unei propoziţii. Intestinele i se 
goliseră, de unde şi mirosul. Un papuc era pe jos, celălalt încă-i 
mai atârna de laba piciorului, la vreo jumătate de metru în aer. 

Insă Dark nu se lăsă impresionat de priveliştea greţoasă a 
cadavrului. Pentru că deasupra se auzi un zgomot - scârţâitul uşii 
de la intrare. 

Dark se răsuci pe loc şi îndreptă pistolul către întuneric, după 


care porni încet spre uşa pe unde intrase. Deasupra se auzeau 
paşi - trei - călcând podeaua... apoi nimic. 

Omul de sus îl auzise pe Dark mişcându-se jos? De asta se 
oprise? 

Era Sqweegel? 

Inaintând spre scări, Dark auzi alţi paşi. De data asta erau 
înăbuşiţi, prudenţi, astfel încât tot ce se auzea era doar 
duşumeaua care trosnea puţin sub greutatea fiecărui pas. 

Mintea lui Dark se întoarse instantaneu la ultima dată când 
pândise pe sub scânduri de lemn: biserica din Roma. Aproape în 
fiecare noapte de atunci gândurile îi reveneau la acel moment şi 
îşi imagina cum ţinteşte în sus cu pistolul şi trage, direct prin 
schelărie. O încărcătură întreagă, golită la întâmplare prin 
nivelurile superioare, ar fi garantat cât de cât ca măcar unul 
dintre gloanţe să-l găsească pe monstru. Şi nu ar fi avut nevoie 
de mai mult de un glonţ pentru a opri definitiv coşmarul ce a 
urmat. 

Tentaţia de a ridica ţeava şi a începe să tragă era imensă. Dar, 
desigur, Dark nu avea s-o facă. Nu până ce nu se asigura că sus 
era cel pe care-l urmărea. 

Acum nu trebuia decât să înainteze, cât de silențios putea, şi 
să-i taie calea, să se roage să-i vadă corpul şerpuitor acoperit de 
latexul alb... 

Paşii se opriră în capul scărilor. Dark îşi îndreptă arma către 
cadrul ca un sicriu al uşii. 

Prin el trecu un cap umbrit. 

— Nu mişca, îi strigă Dark umbrei. 

Umbra păru să dea din cap, după care îşi trase nasul şi îşi 
drese vocea. 

— Mâinile sus! Acum! zise Dark în timp ce ridica mâna să tragă 
de şnurul ce aprindea singurul bec de deasupra lui. 

Umbra se supuse chiar când îi izbucni lumina peste faţă. Era 
un bărbat între două vârste, încă îmbrăcat în pantalonii de 
pompier şi un tricou alb. Făcu un pas înainte, cu mâinile în aer. În 
mâna dreaptă, ridicată, ţinea o bucăţică de hârtie. 

Avea obrajii roşii şi scăldaţi în lacrimi. 

— Nu m-am putut atinge de ea, spuse cu voce tremurată. N- 
am putut să ridic receptorul şi nu m-am putut atinge de ea. O, 
Doamne, Barb... 

Dark lăsă garda jos şi cu multă băgare de seamă reuşi să 


scoată o poveste ceva mai coerentă de la bărbat - pompierul Jim 
Franks, cel de-al doilea soţ al doamnei Dahl. Se întorsese din tură 
din Bronx şi venise într-un suflet acasă la Barbara, care nu prea 
fusese în apele ei în ultima vreme, îi găsise cadavrul, apoi 
scrisoarea, şi intrase într-un fel de şoc. Franks era pompier; 
cunoştea simptomele prea bine. Ştia că asta i se întâmpla. 
Cumva reuşise să iasă din subsol şi să se ducă în curticica din 
spatele casei pentru a respira şi a-şi reveni cât de cât. A trecut o 
grămadă de timp - cât mai exact, Franks nici nu ştia - înainte de 
a se gândi să citească biletul. Şi apoi iar intrase în stare de şoc. 

— Pot să văd biletul? ceru Dark. 

Cu o oarecare ezitare, Franks îi dădu scrisoarea pe care o ţinea 
strâns în mână. 

Mi-e dor de soțul meu. Îmi pare rău, Jim. Banii sunt ai tăi. 

— Ce bani? întrebă Dark. 


Capitolul 68 


Brooklyn, New York 


Dincolo de East River, în faţa unui spital din Brooklyn, cele 
patru văduve aşteptau cuminţi în duba albă. 

Astă-seară era pregătit ceva nou: o ieşire pe teren. Primiseră 
telefoanele pe la prânz şi fuseseră îndrumate să se întâlnească 
cu el în faţa spitalului, nu în sala unde se întrunea de obicei 
grupul lor de terapie, la subsol. Pentru multe dintre ele ideea 
părea să fie bine-venită. Mai scăpau de camera aia exagerat 
iluminată, care duhnea a dezinfectant. 

Şi le mai abătea puţin atenţia de la nenorocirea cu caii. 

Uciderea fără sens a animalelor le afectase în feluri diferite, 
dar niciuna nu reuşea să îşi revină din asta. Simbolurile capătă 
un destin propriu, şi, când cineva distruge simbolul viu al cuiva 
de care îţi este dor profund, e aproape ca şi cum ai trece iarăşi 
prin durerea iniţială. Şi, încă o dată, oraşul părea să deplângă 
uciderea cailor alături de ele. 

De ce ar împuşca cineva sărmanii cai? Nu se putea explica nici 
măcar printr-o glumă perversă. Motiv financiar nu exista. Erau 
doar victime, nu şi beneficiari. 

Destinația drumului din seara asta nu le fusese dezvăluită, dar 
câteva văduve bănuiau că era vorba de vizitarea grajdurilor. 
Terapeutul lor era convins că durerea trebuia să fie înfruntată 
făţiş. Trebuie să te confrunţi cu ea direct, spusese odată, şi aşa 
vei reuşi să îti găseşti locul. 

Câteva dintre ele erau scoase din sărite de individul cu mutra 
aia a lui sclifosită... 

Şi totuşi, abordarea asta părea să dea rezultate. În consecinţă, 
văduvele căpătaseră încredere în el, motiv pentru care îl 
aşteptau cuminţi într-o dubă albă. 

După ceva vreme apăru un bărbat subţirel - îngrijit ca aspect, 
dar greu de descris ca fizionomie - şi deschise portiera şoferului. 


Intră în maşină şi se întoarse către femei. Zâmbi larg. 

Bună, doamnelor. Eu sunt Ken Martin şi voi fi şoferul 
dumneavoastră. Doctorul Haut m-a rugat să vă duc la locul cu 
pricina; ne vom întâlni cu dumnealui acolo. Toată lumea gata? 
Întrebări? 

Nu, nu aveau întrebări. Deja puteau să ghicească ce le 
pregătise doctorul Haut; voia să le oţelească, să le facă să se 
arunce cu capul înainte în durere, din nou. Niciuna nu voia să 
vadă grajdurile sau tăbliile de pe perete, care să le amintească 
de soţii lor. Dar dacă asta avea să le ajute să se simtă mai bine... 

— Bun, atunci, spuse Martin, cunoscut celor de la FBI cu 
numele de Sqweegel, şi porni maşina. 

x 


— Nu voiam banii, spuse Frank. l-am zis că niciodată n-a fost 
vorba de bani. 

— Ce bani? insistă Dark. 

Franks se uită la Dark şi apoi oftă. 

— După 11 septembrie am fost trimis de căpitanul batalionului. 
Mai mulţi am fost. Ne-au trimis să le batem la uşă şi să vorbim cu 
văduvele care îşi pierduseră soţii. Era o intenţie bună. Pentru unii 
dintre noi, a fost o cale de a ne găsi puţin liniştea. Pentru alţii, a 
fost un chin de jumătate de an. Şi unii dintre noi ne-am găsit... 

Dark termină propoziţia pentru el: 

— V-aţi găsit o soţie. 

— Da, spuse Franks. 

— Eraţi căsătorit atunci? 

— Da, eram însurat. Doi copii. Căsnicia e dură, mai ales când ai 
meseria asta. Dacă îţi iei o nevastă care nu înţelege ce 
presupune slujba asta, e dezastru, indiferent de ce faci. N-ai cum 
să forţezi pe cineva să fie fericit. Aşa că imaginează-ţi că găseşti 
o persoană care vrea să fie iarăşi fericită. Pe care o poţi face 
fericită. Aşa am fost Barb şi cu mine. 

Dark dădu din cap. 

— Şi banii? 

— Multe dintre nevestele celor căzuţi pe 11 septembrie au 
primit nişte poliţe de asigurare de un milion de dolari. Aşa că era 
şi mai greu să refuzi o viaţă nouă când cea veche era de mizerie 
şi îţi petreceai tot timpul încercând să ieşi la liman, înţelegi? 

Încă o piesă îşi găsi locul în mintea lui Dark. A face dreptate, 
încă o dată. Sgqweegel nu critica poliţia ca instituţie, ci încerca să 


spună ceva despre instituţia căsniciei. 

— Ştiu ce spuneţi, răspunse Dark. 

Scoase din buzunar o listă printată cu numele văduvelor, după 
care i-o înmână lui Franks. 

— Le ştiţi pe femeile astea? 

— Da, le ştiu. Sunt prietene cu Barb. Sunt toate într-un fel de 
grup. 

Rostirea numelui ei păru că-l aduce pe Franks iarăşi pe culmile 
disperării. Dark trebuia să-l readucă pe linia de plutire măcar 
pentru câteva clipe; urma să aibă tot timpul din lume apoi ca să 
cântărească alegerile pe care le făcuse. 

— Trebuie să luăm legătura cu ele. Acum. 


Capitolul 69 


Se auzi sunând mobilul Debrei Scott. Căută prin poşetă, dând 
cu mâna peste portofel, peste jucărioarele pe care fiica ei de opt 
ani i le punea regulat în geantă s-o sâcâie. Uaa, mami, n-am idee 
cum au ajuns astea în geanta ta... Poate că ai nevoie de una mai 
mare... şi mi-o dai mie. Pe asta veche. Poşeta „cea veche” a 
Debrei era de la Kipling şi costase 350 de dolari. Fetiţa putea să 
viseze la ea mult şi bine. 

În sfârşit găsi mobilul şi-l duse la ureche 

— Alo? 

* 

— Debbie, sunt eu, Jim. 

— A, bună, Jimmy, răspunse o voce. Ce-i cu Barbara de n-a 
venit? Am aşteptat-o cât am putut, dar... 

Vocea femeii fu acoperită de un plânset răbufnit; Jim Franks se 
îneca în lacrimi. Dark întinse mâna să-i ia telefonul, dar Franks 
nu-l văzu din cauza lacrimilor. 

— Jimmy, mai eşti? Ce s-a întâmplat? 

Exasperat, Dark îi smulse lui Franks telefonul din mână şi apoi 
îi făcu semn să facă linişte. 

— Alo, doamna Scott? Ascultaţi-mă cu atenţie. Mă numesc 
Steve Dark şi lucrez la FBI. Este foarte important să... 

— Unde lucraţi? Staţi aşa, că nu aud bine. Haideţi că vă sun eu 
imediat. 

— Nu! Doamnă Scott, nu închideţi sub nicio... 

Dar în clipa următoare Dark se trezi vorbind cu o conexiune 
încheiată. 

w 

Debra îşi dădu seama că ceva nu-i în regulă când duba coti 
brusc la dreapta imediat după ieşirea de pe podul Brooklyn, 
lăsând clădirile Manhattanului să se piardă în urmă pe măsură ce 
coborau spre râu. 

— Hei, ăsta nu-i drumul către grajdurile poliţiei călare, spuse 


ea. Domnule? Cred că mergeţi în direcţia greşită. Domnule? Hei, 
amice! 

— N-am spus nimic despre niciun grajd, răspunse Ken Martin 
încet. 

— Păi, nu într-acolo mergem? 

— Nu, zise el. Doctorul Haut o să vă explice totul. 

Debra şi celelalte trei văduve nu pricepeau deloc sensul 
chestiei ăsteia. De-aici încolo nu mai era nimic, decât terenurile 
pustii de sub East River Drive. De ce să le aducă doctorul Haut 
aici? 

* 

Dark se întoarse către Jim Franks, care-şi acoperise faţa cu 
palmele. 

— Domnule Franks, dacă nu vreţi să vă încărcaţi conştiinţa cu 
moartea a încă patru femei, o să vă adunaţi dracului odată şi-o 
să mă ajutaţi! 

— lmi pare rău, zise Franks. Ştiu că am fost antrenat pentru 
cazuri din astea, dar... 

Asta era o replică macho tipică, Dark ştia. Poate că te poţi 
antrena să faci faţă durerii şi suferinţei celorlalţi şi să te arunci în 
acţiuni prin care să salvezi vieţile unor necunoscuţi. Dar nimeni, 
absolut nimeni nu poate fi antrenat să ţină piept priveliştii celei 
pe care o iubeşte atârnate de o ţeavă într-un subsol, cu rahatul 
care i se prelinge pe picioare şi un bilet de adio lângă ea. 

Insă Dark avea nevoie ca el să se prefacă acum, pe moment, şi 
să creadă în propria-i minciună. Părea să funcţioneze. 
Smiorcăielile din nas încetară şi Franks trase adânc aer în piept. 

— Dacă acţionăm repede, e posibil să-l prindem pe cel care i-a 
făcut asta soţiei dumneavoastră, îi spuse Dark. 

— De ce aveţi nevoie? 

— Aveţi o maşină? 


Capitolul 70 


Debra privi ochii şoferului în oglinda retrovizoare. O surprinse 
uitându-se la el, după care-şi întoarse repede ochii la drum. 

Duba urmărea curba unei rampe acum, către malul apei. 
Iniţial, Debra se gândi că doctorul Haut poate vrea să le ducă la 
Nivelul Zero - ceva ce ea îi spusese că nu vrea să facă, cu toate 
aiurelile alea despre confruntarea de care le tot vorbea. Nu era 
pregătită să facă asta. Nu era sigură că va fi vreodată. 

Debra se uită la telefonul din mână. Din dimineaţa zilei de 11 
septembrie nu se mai despărţise de el. Fusese ultima legătură a 
ei cu Jeffrey, care încercase s-o liniştească cum putuse mai bine, 
spunându-i că se duce spre turnuri să scoată pe cine mai poate, 
să nu se îngrijoreze, ce-a fost mai rău a trecut, o s-o sune cât de 
curând înapoi, dar acum trebuie să-nchid, iubito. 

lubito a fost ultimul cuvânt pe care l-a mai auzit rostit de el 
vreodată. 

Debra a strâns în mână telefonul când au căzut turnurile, 
rugându-se la Dumnezeu ca Jeffrey să fi ieşit teafăr înainte ca ele 
să se prăbuşească; rugându-se ca în acel moment el să-şi caute 
telefonul ca să o sune şi să-i spună că e bine, să nu se 
îngrijoreze, şi că pe deasupra a salvat şi nişte oameni din 
dărâmături. A aşteptat telefonul lui... şi a continuat să aştepte în 
zilele şi săptămânile care au urmat. Ştia că e un gest prostesc, 
dar îşi jurase să nu fie nicăieri, niciodată, fără telefon. 

lar acum era recunoscătoare jurământului pentru că ceva era 
total aiurea cu şoferul ăsta şi cu locul spre care le ducea. Văzu 
podul Brooklyn chiar deasupra lor. Era o imagine frumoasă, care 
apărea în multe filme, dar în clipa asta nu făcea decât să o umple 
de frică. Doctorul Haut nu le-ar fi adus aici degeaba. Ceva era 
foarte ciudat. 

Cumva tipul de la telefon cu care vorbise acum câteva minute 
spusese că e de la FBI? 

Nu conta. 


Debra apăsă tasta de reapelare de pe telefon. Auzi cum se 
face legătura. Şi apoi o voce îndepărtată: 

— Doamnă Scott! 

Debra îşi drese vocea şi apoi zise cu voce tare: 

— De ce ar vrea doctorul Haut să ne întâlnim sub podul 
Brooklyn? | se pare cuiva că are vreo noimă? 

Şoferul însă nu părea să se sinchisească de întrebarea ei. 
Mâna lui dreaptă se îndreptă spre butoanele aerului condiţionat, 
în timp ce cu cealaltă parcă îşi duse ceva la faţă. Ce făcea? 

— Aerul e cam închis aici, spuse el cu vocea înăbuşită. Hai să 
mai răcorim puţin atmosfera până apare şi doctorul Haut. 

Damful răcoros începu să se răspândească din multiplele 
ventilatoare care treceau prin tot tavanul dubei. In aer se simţea 
un iz de migdale dulci. 

— Doamnă Scott, sunteţi acolo? 

Prin mintea doamnei Scott trecură multe gânduri: ciudăţenia 
călătoriei neaşteptate, tipul de la telefon care zicea că e de la 
FBI, Jeffrey, iubito, migdalele. Dar uită de toate pentru că aerul 
era dens ca un sirop şi dintr-odată simţi că-i este foarte, foarte 
somn. 


Capitolul 71 


Nu a fost nevoie de foarte mult gaz narcotic. Doar suficient cât 
să aibă Sqweegel timp să parcheze, să scoată trupurile 
inconştiente ale văduvelor, să le aşeze pe jos, să le dezbrace, să 
pregătească aparatul de sudură şi să le aştepte să-şi revină din 
narcoză. 

Lui Sqweegel îi făcea o plăcere deosebită, perversă, de a folosi 
minimum de material. În cazul de faţă, numai o cantitate foarte 
mică de narcotic, pe care îl fixase chiar în gura de alimentare cu 
aer din sistemul de răcire al maşinii. Îl testase la mai multe dube 
de-a lungul anilor până ce aflase exact volumul de gaz direct 
proporţional cu greutatea corpului. Îi luase mult timp să atingă 
perfecțiunea, dar în final ajunsese să coste o nimica toată. 

Sfoara şi lampa de sudură fuseseră cam douăzeci de dolari. 

Nu ai nevoie să întăreşti legăturile de sfoară. Trebuie doar să 
ştii cum să faci nodurile să se strângă şi mai bine pe măsură ce 
victima se zbate. 

Şi acum începeau să-şi revină şi să se zbată. Îşi blestemau 
soarta. Şi-l blestemau pe el. 

Nu puteau să vadă mare lucru... încă. 

Sgweegel răsuci capătul lămpii de sudură şi apoi îşi scoase 
starterul de metal de la curea pentru a aprinde flama. 

Acum puteau să vadă unde erau. Pe o placă de beton, chiar 
sub pod, mult sub nivelul străzii. Era o bucăţică a Manhattanului 
ce fusese uitată complet, mai puţin de şobolani şi de pescăruşi. 
Pe jos erau numai pete albe de la excrementele lor. Sqweegel se 
întreba dacă doamnele simt murdăria şi găinaţul de sub ţâţele şi 
pântecele lor goale. 

— Unde dracului suntem? ţipă una dintre văduve. Ce ne-ai 
făcut? 

Sgweegel se plimbă printre ele în timp ce luă cuvântul: 

— Soții voştri s-au luptat cu flăcările ca să-şi câştige existenţa. 
V-au iubit până peste poate, şi-au tăbăcit mâinile de muncă să vă 


facă pe voi doamne. Dar n-a trecut mult după ce au murit în 
dărâmăturile turnurilor - dădu cu şutul în genunchiul văduvei 
celei mai apropiate, desfăcându-i picioarele şi mai larg -, şi voi v- 
aţi desfăcut picioarele în faţa străinilor. Aţi încasat poliţele alea 
de asigurare grozave. Aţi smuls alţi bărbaţi din sânul familiei lor. 
Acum e vremea să simţiţi ce au simţit şi bărbaţii voştri. Fără vreo 
fărâmă de speranță şi cu certitudinea că flăcările iadului sunt pe 
cale să se pogoare asupra voastră. 

Sqweegel se aplecă şi începu să treacă flăcăruia albastră peste 
creştetele lor. Şuieră şi se aprinse într-o clipă. Aerul umed şi rece 
se umplu de mirosul amărui de păr ars. 

Apoi folosi un bocanc pentru a o întoarce pe una dintre văduve 
pe spate - cea care răspunsese la telefon. Desigur, nu putea să 
stea întinsă pe spate, pentru că gleznele şi încheieturile mâinilor 
îi erau legate la spate. Se propti pe braţul şi piciorul drept şi 
încercă să se ferească târâş din calea lui, cu membrele strânse 
tot mai tare de legături. El îi vedea pielea albă ca laptele cum se 
înroşeşte de la zbatere. 

Sgweegel o opri apucând-o cu o mână - îşi pusese mănuşile - 
de umărul stâng. Când membrele erau bine legate, nu trebuia 
decât foarte puţină forţă pentru a imobiliza complet pe cineva. 

Apoi se folosi de lampa de sudură ca de o brichetă pentru a-i 
lumina corpul. Ea se smuci ca şi cum ar fi simţit deja fierbinţeala 
intensă. 

— Du-te dracului, urlă Debra. Vocea ei se auzi cu ecou de la 
beton şi metal. 

— Nimeni n-ar trebui să mai vadă asta, spuse Sqweegel în timp 
ce arăta către locul dintre picioarele ei. Fie ca flăcările dreptăţii 
să ardă părţile neruşinate. 

Ea ţipă, dar el se prefăcu că nu o aude. Aplecă lampa astfel 
încât flama albastră să ajungă în spaţiul dintre genunchii ei - apoi 
începu s-o ridice uşor spre corpul femeii. O simţea cum încearcă 
să dea din picioare şi cum se contorsionează, fără a reuşi să se 
ferească din calea flamei... 

Pe undeva aproape se auzi un telefon sunând. 

Venea din duba parcată chiar lângă placajul de beton. 

— O, spuse Sgqweegel. Ţi-ai lăsat telefonul deschis? Tu o să ţi-o 
iei cel mai urât! Oare cine-o fi? Cine te sună? 

— De ce nu răspunzi ca să afli? scrâşni Debra. 

Curiozitatea lui Sqweegel era mult prea mare. Arsurile puteau 


să mai aştepte câteva secunde. Trebuia să vadă cine o suna. Se 
duse repede la dubă. Găsi telefonul pe jos, sunând pentru a patra 
oară. 

ÎI ridică în dreptul feţei. S-ar putea să fie chiar amuzant. 

— Da? 

— Sqweegel, zise vocea. Un vechi prieten la telefon. Mă vezi? 

Chipul lui Sqweegel păli - nu înţelegea: vânătorul lui? Unde? 

— Nu, şopti. Nu se putuse abţine. 

— Bun. 

Apoi văduvele dezbrăcate ţipară la auzul focului de armă care 
rezonă sub pod. 


Capitolul 72 


Glonţul îl făcu pe Sqweegel să se rotească în loc. Mobilul şi 
lampa de sudură îi căzură din mâini. Lampa se rostogoli pe 
beton. Îşi lipi spatele de portiera maşinii. Văduvele ţipau după 
ajutor. 

Sus, la orizont, la nivelul străzii, Sqweegel îl văzu pe Dark 
pregătindu-se să coboare, cu arma în mână. O lua în jos pe scară, 
cu focul deschis spre el. 

Sgweegel sări la dreapta chiar înainte ca două gloanţe să se 
înfigă în dubă. Se auzi un sunet ascuţit, metalic, şi apoi o 
explozie de cioburi de sticlă. 

Se lăsă la pământ şi se târî înainte, simțind durerea cumplită 
din umărul stâng. 

Ignoră durerea. Nu e decât un semnal de avertizare dinspre 
nişte circuite ce-ţi străbat corpul. Concentrează-te asupra 
corpului. Corpul te va ajuta să scapi, nu durerea. Durerea nu face 
decât să-ţi distragă atenția. 

Sqweegel se grăbi spre pod. Avea un loc stabilit dinainte, 
pentru situaţii de urgenţă ca asta. Intotdeauna plănuia în 
perspectivă. Nu mai avusese nevoie de o ieşire de siguranţă ca 
asta de mai bine de zece ani. Cum de-l găsise Dark atât de 
repede? 

Telefonul. Curva a lăsat telefonul deschis. 

În timp ce Sqweegel alerga sub pod - ieşit din raza vizuală a lui 
Dark - se auziră alte împuşcături care străpungeau aerul 
dimprejur. 

Se gândi cum să facă următoarea mişcare a planului de 
rezervă, care să-l inducă în eroare pe vânător pentru doar un 
moment - poate suficient ca să-i poată scăpa printre degete. Sau 
poate nu. 

Apoi - deşi umărul îl săgeta cu durerea ca a unei arsuri cu 
fierul roşu - Sqweegel îşi încleştă degetele de marginea metalică 
a unei uşi ruginite şi trase cu forţă. Mişcarea îi propagă încă un 


val de durere acută prin sistemul nervos... 
Nu-i decât un semnal de avertizare dinspre nişte circuite... 
Şi trase iar... 
Corpul te va ajuta să scapi, nu durerea... 
Şi trase până ce reuşi să deschidă intrarea în ascunzătoare. 
* 


Dark ajunse jos suficient de repede cât să vadă cercurile 
concentrice de pe suprafata râului. 

Alergă până la bolovani şi gunoaie, ţinti şi apoi trase patru 
focuri pe un ceas imaginar de pe apă: nouă, unsprezece, unu, 
trei. 

Nimic. 

Cu ochii aţintiţi asupra apei, Dark se apropie de margine, 
încărcându-şi arma din mers. Îşi închipuia că cei puţin un glonţ îl 
lovise pe nemernic. Unde dracului era? Nu trebuia să iasă după o 
gură de aer? Suprafaţa uniformă a râului nu trăda nimic. Dark 
măsură din priviri suprafaţa apei când îşi dădu seama de eroare. 

Fusese iarăşi un detectiv raţional. 

Nu gândise ca monstrul. 


Capitolul 73 


Dark se întoarse şi văzu fundaţia podului - o placă groasă care 
susţinea mii de maşini şi pietoni într-un continuu tranzit între 
Manhattan şi Brooklyn zilnic. Oricui altcuiva i s-ar părea că aici e 
o înfundătură. Orice om certat cu legea ar fugi dracului de podul 
ăsta. 

Dar nu şi monstrul. 

Nu, îşi dădu seama Dark, nu, pentru că zări însemnul aproape 
şters, galben şi negru, al unui vechi adăpost anti-nuclear lângă o 
uşă mâncată de rugină. 

Dark îşi armă revolverul, trase de uşă şi intră. Simţi în nări o 
duhoare ameţitoare de mucegai şi înăuntru era atât de întuneric, 
încât nu vedea absolut nimic. Beznă totală şi înfiorătoare. Simţi 
cum striveşte cioburi de sticlă pe măsură ce înainta cu arma 
aţintită în faţă. 

încercă să nu-şi facă probleme din cauza întunericului, încercă 
să-şi imagineze că se afla iar în întunericul bisericii Mater 
Dolorosa din Roma. Nu cu ajutorul vederii ajunsese la Sqweegel 
atunci; fusese un cu totul alt simţ. 

Pe el avea să se bazeze acum. 

* 

Sqweegel abia îşi mai încăpea în piele de fericire în momentul 
ăsta, deşi sângele continua să-i gâlgâie în rana din umăr. Făcea 
salturi printre ambalaje de carton mari şi butoaie de metal 
acoperite de rugină. Era un adăpost antinuclear mai mult sau mai 
puţin uitat de oraşul New York după terminarea Războiului Rece. 
Sqweegel, avid cititor de istorie, nu uitase. Niciodată nu-şi 
îndeplinise sarcinile divine înainte de a verifica bine de tot 
împrejurimile, iar fundaţia podului îi oferise o ascunzătoare 
perfectă. 

Nu-şi închipuise în vreun fel că Dark o să ajungă la locul crimei 
aşa de repede - sau chiar că o să-l urmărească prin văgăuna asta 
întunecată. 


Dark începea într-adevăr să asculte mesajele. 
Dark îşi forţa limitele omeneşti, tindea către potenţialul lui 
maxim. 
Dark începea iarăşi să fie un tip pe cinste. 
* 


Dark fu tentat să-şi caute mobilul; avea o setare care îl făcea 
să lumineze ca o lanternă. Dar monstrul era aici. Monstrul nu 
avea lanternă. Monstrul ştia instinctiv încotro s-o apuce. 

Mai înaintă câţiva paşi şi simţi ceva ascuţit împungându-l prin 
cămaşă, chiar în abdomen. 

Nu, nu era un cuţit. Întinse mâna şi simţi marginea rotunjită a 
unui tomberon metalic. Şi undeva în stânga, colţul unei lăzi. Era 
într-un soi de depozit. 

Dark se lăsă pe vine, cu spatele la rândul de cutii de carton. 
Înaintă pe lângă ele, refuzând să se gândească în chip raţional la 
locul în care se afla, începând în schimb să se gândească la 
curvele legate afară. 

Curvele mizerabile care au luat banii şi s-au tăvălit cu alţii, îşi 
spuse Dark în gâna, pe când restul oraşului încă mai respira 
pulberea de cenuşă a soților lor morți. Trebuie să-şi ispăşească 
păcatele... 

În dreapta simţi o scurtă mişcare. O tresărire. O vagă 
scârţâitură de latex. 

— Cum se simte? întrebă o voce. 

Dark se suci spre dreapta cu arma încordată, dar îşi înfrână 
tentaţia de a trage. O încăpere atât de mare avea o acustică 
aparte; vocea putea veni de oriunde şi focul deschis i-ar fi trădat 
poziţia. Orbecăiala prin întuneric era avantajul lui momentan şi 
nu voia să-l piardă. 

— Ce mai face bebeluşul meu? 

* 

Dark era aproape acum. Sqweegel era impresionat de cât de 
mult evoluase. 

Dar misiunea lui nu era menită să se consume aici, în văgăuna 
asta cu pesmeţi mucegăiţi, medicamente expirate şi apă 
îmbuteliată. Nu, asta era doar o haltă în drumul lor către 
destinaţia finală. 

Sqweegel se căţără în cea mai mare linişte pe un teanc de 
cinci cutii şi pipăi colţul pereţilor cu degetele înmănuşate. A, iată. 
O mică gură de aerisire care ducea către măruntaiele podului. 


Probabil că cei care construiseră podul o gândiseră mult prea 
îngustă ca să poată fi accesibilă vreunei fiinţe umane. Dar 
arhitecţii nu luaseră în calcul şi intervenţia divină. 

În ciuda durerii, Sqweegel se ridică în ambele braţe şi reuşi să- 
şi strecoare palmele în gura de aerisire. Părea destul de dificil să 
te caţeri pe-acolo folosind forţa doar a trei membre, dar deloc 
imposibil. 

Sqweegel se pregătea să-şi strecoare capul prin gura de 
aerisire când, brusc, asupra lui fu aţintit un fascicul de lumină. 


Capitolul 74 


Dark ţinea telefonul ridicat şi zări jumătatea inferioară din 
corpul monstrului imediat: două picioare fusiforme, albe, 
cocoţate pe capacul unei cutii pe care scria BISCUIŢI - APARAREA 
CIVILĂ - RESURSE DE SUPRAVIEȚUIRE. Picioarele îi erau strânse 
în veşmântul lui sacru: latexul alb ce-i acoperea fiecare 
centimetru de piele. 

Dark ţinti şi apăsă trăgaciul. 

Picioarele se traseră în sus spre tavan şi dispărură. Gloanţele 
penetrară peretele şi lăsară în urmă o pulbere de tencuială şi 
fărâme de beton. Dark simţi gustul prafului de piatră care-i 
invadă nările şi gura. 

Alergă prin încăpere, evitând butoaiele, cutiile, păturile şi 
plăcile de lemn ca într-un meci de fotbal. Alergă cu o viteză aşa 
de mare, încât se izbi de peretele opus şi îşi juli dosul palmei 
drepte cu care ţinea arma în sus, spre gura de aerisire prin care 
dispăruse Sqweegel. Dark apăsă pe trăgaci iarăşi şi iarăşi, auzi 
împuşcăturile răsunând şi văzu scânteile pe care le făceau când 
gloanţele ricoşau în pod. 

Se uită după cea mai mică pâlpâire de alb. 

Speră să apară stropi de lichid roşu. 

Se rugă să audă un strigăt de durere şi apoi bufnitura corpului 
care cade înapoi pe pământ. 

Însă nimic. 

Monstrul se strecurase din nou, ca un păianjen alb ce se 
retrage într-o crăpătură imposibil de văzut cu ochiul liber. 

* 

Afară, la pod, Dark văzu că Jim Franks îşi lăsase deoparte 
pentru un timp problemele personale şi că pregătirea lui de 
pompier preluase controlul. Femeile fuseseră deja eliberate din 
legături şi acoperite cu rămăşiţele hainelor sfâşiate şi cu nişte 
pături vechi pe care Frank le adusese din portbagajul maşinii. 
Văduvele se linişteau una pe cealaltă, aşa cum făcuseră şi după 


zilele negre de după 11 septembrie 2001. Plângeau. Îşi vorbeau 
şoptit, alinându-se între ele, plângându-se una celeilalte, oftând, 
reamintindu-şi reciproc că sunt în viaţă şi că numai asta conta. 
Dark le privi şi în minte îi răsună un vers din poezia lui Sqweegel: 


Vor ofta patru pe zi. 


Sqweegel era sus, imposibil de sus, deasupra adăpostului, 
unde gloanţele lui Dark nu-l mai puteau ajunge. Ce noroc că 
deschizătura aceea în plafon se lărgise, făcându-i loc lui 
Sqweegel să se mişte. Dacă ar fi fost o gură de aerisire obişnuită, 
şi nu o ciudăţenie arhitecturală a podului, divina lui sarcină s-ar fi 
sfârşit chiar acolo. 

Dar acum nu era vreme să stea să mediteze asupra a ceea ce 
ar fi putut să se întâmple. Dark urca şi Sqweegel trebuia să plece 
imediat de pe pod dacă voia să se pregătească pentru ultima lor 
întâlnire. 

Trebuia să prindă avionul şi să-şi coasă rana. Sgqweegel avea o 
întâlnire importantă la care trebuia să ajungă, şi mai întâi trebuia 
să-şi ia instrumentele speciale. 


Pentru a intra în mintea unui nebun, 
trebuie să vă autentificaţi pe LEVEL26.com 
şi să introduceţi codul: practice. 


Capitolul 75 


Aeroportul Internaţional Newark 
Sâmbătă / 8.00 a.m. 


Dark se aşeză pe locul lui de la fereastră, încercând cu 
disperare să-şi controleze respirația. Luase primul avion 
disponibil către L.A., care decola la 8.20 a.m., şi partea logică a 
minţii lui încerca să pună lucrurile cap la cap. 

Sgweegel a fost împuşcat de numai câteva ore. Ai văzut 
glontul lovindu-i corpul. N-o să se urce într-un avion comercial - 
indiferent cine o fi sub masca aia - cu o rană căpătată în urma 
unei Împuşcături. Ajungi înapoi la Sibby înainte ca el să pună 
piciorul în L.A. 

Atunci de ce de-abia reuşea Dark să respire? De ce inima îi 
bătea atât de puternic? 

Pentru că partea logică a minţii lui nu făcea nici cât o ceapă 
degerată. Nu-l ajutase să-l prindă pe Sqweegel nici înainte, şi nu 
avea să-l ajute nici acum. Pentru că monstrul din capul lui nu-i 
dădea deloc pace: 

Cum se simte? Ce mai face bebeluşul meu? 

Echipajul făcu ultima verificare; avionul era pregătit de 
decolare. Dark se uită la telefon; îi dăduse de puţin timp un 
mesaj lui Riggins şi aştepta un răspuns. 

Nu te teme. E în siguranță. Riggins are totul sub control. Aveai 
încredere totală în Riggins; de ce nu ai încredere în el şi acum? 
Ce-i cu ghemul ăsta de gheață din stomac? De ce simţi nevoia de 
a prelua controlul avionului ca să-l faci să zboare mai repede, 
dracu să le ia de proceduri de zbor, mai repede, mai repede, în 
mama mă-sii, mai repede pe Coasta de Vesti... 

Sosi un mesaj pe telefon exact în momentul în care trecu pe 
lângă el însoţitoarea de zbor care părea prea înaltă pentru 
avionul în care se afla. 

— Mă scuzaţi, domnule, va trebui să vă rog să vă închideţi 


telefonul în vederea decolării. 

Dark se uită la ecran. Mesajul nu era de la Riggins. Era un 
număr necunoscut. Apăsă tasta OK. 

— Domnule? 

Imaginea era greu de desluşit la început. Sânge şi copci... pe 
un umăr de om. Dar unde? Vârful clădirii din spatele umărului 
părea cunoscut. Şi literele albe ENŢE. 

Urgente. 

Spitalul Clinic Socha. 

O, fir-ar. 

— Domnule, mă auziţi? 

— Taci dracului din gură. 

Dark îl apelă pe Riggins, dar îi răspunse căsuţa vocală - începu 
să vorbească repede. 


Spitalul Clinic Socha 
Treizeci de minute mai târziu 


Riggins se duse în spatele echipei de oameni îmbrăcaţi în civil. 
Vorbi într-un microfon din palmă. 

— Subiect în mişcare. Înapoi la casa liftului. Staţi pe poziţii. 

Apoi, inexplicabil, luminile începură să pâlpâie. 

— Nu mai avem lumină, sări imediat Riggins. Toată aripa de 
est. Ce se întâmplă? 

Se auzi un clic şi apoi un zumzet mecanic. Generatoarele de 
rezervă intraseră în acţiune; luminile gălbui reveniră. 

— Haideţi. S-o scoatem de aici. 

Riggins nu putea să-şi dea seama dacă fusese doar un 
accident, o nenorocită de pană de curent, cum se mai întâmplau 
în California, sau ceva mai rău. Dar n-avea de gând să piardă 
vremea şi să stea aici să afle răspunsul. Sibby trebuia să fie în 
siguranţă şi Dark să o ştie în siguranţă. 

Ceea ce-i dădea speranţă era că Sqweegel se dovedise a fi 
totuşi o fiinţă omenească. În Manhattan, Dark îl împuşcase în 
umăr pe nenorocit. Şi acum, pentru prima dată, aveau o picătură 
din sângele lui, în drum către laboratorul Cazurilor Speciale de 
aici, din L.A. Probabil că nu aveau să afle mare lucru... dar tot era 
ceva. Arăta că monstrul era muritor, nu o entitate supranaturală, 
care să le dea peste cap tot restul vieţii lor. Chiar şi acest lucru 
mărunt îi oferea lui Riggins ceva ce nu mai avusese de mult. 


Speranţă. 

Mai ales acum, când Sibby era sub atenta supraveghere a trei 
ofiţeri deghizați în civili - aleşi pe sprânceană de Riggins. Aveau 
s-o însoţească spre o altă clinică privată - încă o dată aleasă 
personal de Riggins şi cunoscută numai de el -, unde va fi păzită 
până ce se sfârşeau toate astea. 

Pentru prima oară, Riggins credea că toate acestea puteau să 
ia sfârşi. Chiar îi spusese şi lui Wycoff asta şi tipul păruse uşurat, 
apoi, într-un acces de entuziasm, îi promisese lui Riggins orice 
susţinere necesară la New York. Riggins îi spusese că o să-l 
anunţe dacă va avea nevoie. 

Acum se uita la oamenii săi cum o duceau pe Sibby în 
ambulanţă. Doi se urcară cu ea în spate, al treilea trânti cele 
două uşi din spate şi se urcă la volan. 

Planul era simplu: Riggins avea să-i conducă până pe 405, apoi 
pe 118, până la capăt, către un orăşel din Simi Valley. Locul ales 
nu avea nicio legătură evidentă cu Riggins, nici cu Dark şi nici cu 
Sibby. Nici paznicii lui Sibby nu aveau nicio idee. De aceea îi 
ghida Riggins. 

Şi apoi o să se întoarcă Dark şi o să-l termine pe cretinul ăsta 
definitiv. 

Avem nişte sânge de-al tău, lepră ordinară, ar fi vrut Riggins 
să-i spună. 

În curând o, să-ţi vedem şi hoitul. 

Pacienta îşi deschise ochii şi îşi feri privirea de la lumina 
girofarului roşu al ambulanţei. 

— Hei, e totul în regulă, doamnă Dark, îi spuse asistentul de pe 
ambulanţă. Vă ducem într-un loc sigur şi soţul dumneavoastră va 
veni acolo. 

Ea dădu din cap şi păru să adoarmă la loc. 

Bărbatul îşi făcu de lucru prin trusa de inox de prim ajutor de 
lângă podeaua ambulanţei, pregătind nişte bandaje curate 
pentru cazul în care pacientei i s-ar fi deschis vreo sutură de la 
suspensiile uzate ale ambulanţei. Era o întorsătură neobişnuită. 
Asistentul se mândrea că nu plecase niciodată din L.A., şi acum 
era în drum tocmai spre Simi Valley, cu doi agenţi federali ciudaţi 
alături de pacientă, care şuşoteau făcând abstracţie de el. Cel 
puţin avea să primească de două ori mai multe ore libere pentru 
treaba asta. După două ore în traficul din L.A., surorile medicale 
de la noua clinică aveau să preia totul; poate că va reuşi să 


ajungă acasă la timp ca să prindă şi meciul cu Dodgers. 

Verifică încă o dată starea pacientei şi apoi se aplecă iar la 
trusa de jos. Ce ciudat; feşele albe erau aşezate altfel de cum le 
pusese el. 

Şi apoi începură să se mişte. 

Se gândi că are vedenii; teancul de feşe albe nu avea cum să 
aibă doi ochi negri, parcă morţi. Stai, nu... era doar o reflexie în 
capacul trusei de inox... 

Asistentului i se păru că aude un clic scurt şi un zvâcnet de 
lichid imediat după ce două braţe albe îl apucară de cap şi i-l 
răsuciră; pe măsură ce lumina se stingea, ultimul lui gând fu 
acela că tocmai îşi auzise coloana vertebrală care se rupea şi îi 
secţiona artera carotidă. 

* 

Sibby se trezi cu o tresărire când ambulanța trecu printr-o 
groapă - cel puţin aşa presupuse că se întâmplase, din moment 
ce podeaua de sub ea păru să fi lovit ceva greu. Sibby simţi sub 
targă zumzetul liniştitor al roţilor înapoi pe asfalt. Riggins îi 
explicase pe fugă ce se întâmpla, dar totul era ca-ntr-un vis, 
înceţoşat. Ce conta cel mai mult pentru ea era că Dark venea 
înapoi; fusese plecat undeva, într-o misiune foarte importantă, 
dar acum era pe drum, venea înapoi. 

Apoi se auzi un zgomot metalic sub targa pe care era întinsă, 
dar Sibby crezu că şi asta e normal. 

Până ce apăru o mână care îi puse o mască pe nas şi pe gură. 

Două cureluşe se strânseră şi masca i se îndesă în faţă. 

Sibby îşi ridică degetele şi simţi acul perfuziei smuls de pe 
dosul palmei stângi. Zgârie masca de plastic, dar degetele şi le 
simţea groase şi amorfe, parţial amorţite. De ce era aşa de greu? 
Fir-ar să fie, iar se întâmpla! Şi ea stătea acolo şi nu era în stare 
să facă un simplu gest, să-şi tragă chestia asta nenorocită de pe 
faţă... 


Capitolul 76 


Spitalul Clinic Socha 


Lui Sqweegel nu-i trebuiseră mai mult de trei secunde de 
întuneric să intre în spaţiul îngust de sub targă. 

Se târâse pe linoleumul de pe jos ca un păianjen şi îşi găsi 
culcuş acolo înainte să se aprindă iar lumina. 

Nu bănuiseră nimic. 

Nici să pună la cale scurtele momente de întuneric nu fusese 
greu. Doar o şmecherie simplă, să plasezi o siguranţă uzată şi 
ieftină într-unul dintre panourile electrice de la subsolul spitalului. 
Era chiar şi mai uşor să te strecori în spital neobservat. Nu-ţi 
trebuia decât răbdare şi o hartă. 

Să străbată ţara înapoi spre vest nu fusese deloc uşor sau 
ieftin. Dar Sqweegel înţelesese importanţa călătoriilor ultrarapide 
cu decenii în urmă. Sub diverse identități, făcuse conturi pentru 
vreo şase avioane de transport particulare şi cu 20 000 de dolari 
obținuse un zbor rapid de pe JFK până în Burbank în mai puţin de 
patru ore. În tot acest timp îşi tratase umărul şi exersase câteva 
tehnici noi. Echipajul nu îl deranjase. Dacă te îmbraci cum trebuie 
şi te prezinţi cu o serie corectă de numere pe o bucăţică de 
plastic, lumea ea ta. 

Ceea ce îl ajutase să o ia pe femeie cu tot cu preţioasa 
încărcătură pe care o purta. 

Restul nu avea să fie decât un dans pe care-l exersase de sute 
de ori în minte. 

La o secundă după ce îi îndesase masca pe faţă, aruncă prima 
grenadă. Bubuitura aferentă îi făcu pe cei doi însoțitori să se 
arunce în genunchi, gemând, cu mâinile la urechi. Ambulanţa se 
clătină pe roţi când se prăbuşiră pe podea. 

Apoi, din cauza gazului înecăcios, începură să caute aer şi să-şi 
scoată pistoalele în acelaşi timp. Asta avea să-i ţină ocupați 
câteva secunde. 


Sqweegel profită de ocazie ca să iasă din ascunzătoare şi să-şi 
scoată arma. Şi el purta mască; şi dopuri de urechi. 

În clipa asta, şoferul ambulanţei îşi dădu seama că ceva foarte 
grav se întâmplă în spate. Bubuitura produsă de grenadă se 
auzise ca un tun. Sqweegel simţi când ambulanţa vira ca să tragă 
pe dreapta pe şoseaua 405. 

Exact cum se aştepta. 

Până ce ambulanţa apucă să frâneze, Sqweegel deja le trăsese 
celor doi ofiţeri câte un glonţ în ceafa, poc-poc, fără mare tam- 
tam. Un glonţ de calibru mic însemna că o să rămână în cutia 
craniană, unde le va face creierii terci. 

Rămânea timp să tragă un glonţ şi în capul şoferului. Aici 
intervenea importanţa calibrului mic: sângele împrăştiat pe 
parbriz n-ar fi făcut decât să atragă atenţia. Glonţul îşi făcu 
datoria: spulberă craniul la intrare şi îşi croi un drum scurt prin 
materia cenuşie şi vene. 

După aceea, se duse înapoi la femeie şi îi smulse masca. Sibby 
începu să se înece. 

— Linişteşte-te, gânguri Sqweegel din spatele măştii. Dormi. 
Avem mult de condus de-aici încolo. 

* 

...mult de condus de-aici încolo. 

N-o să adoarmă. 

N-o să adoarmă. 

N-o să adoarmă. 

Sibby îşi înfipse unghiile în palme până ce-şi simţi pielea cum 
arde şi sângele picurând din răni. 

Avea de gând să fie foarte atentă şi să caute repere 
geografice. Semne. Nimeni nu cunoştea autostrăzile din sudul 
Californiei mai bine decât ea. Nu avea de gând să fie o fetiţă 
speriată, neajutorată, într-o ambulanţă nenorocită condusă de un 
monstru într-un costum alb. 

Nu-şi permitea luxul de a fi fetiţa speriată, pentru că era pe 
cale de a deveni mamă - cea care trebuia să alunge monștrii. 

Îşi apăsă şi mai tare unghiile în palme, atât de tare, încât i se 
părea că ajunsese până la os. 

Nu o să adoarmă. 

* 

Riggins călcă cu putere frânele, maşina frână până la banda de 

urgenţă, apoi el scoase arma şi se trezi alergând pe 405... dar tot 


prea târziu era. 

Ambulanţa ţâşnise înainte, împroşcându-l cu o ploaie de 
pâlpăieli roşii şi fumul ţevii de eşapament. 

Trase de trei ori după vehicul, dar fără ţintă precisă - îi era 
teamă ca nu cumva un glonţ să treacă prin caroseria maşinii şi s- 
o nimerească pe Sibby. 

Dumnezeule, Sibby. 

Ce-i scăpase din vedere? Dacă Dark îl rănise pe Sqweegel în 
New York, cum de ajunsese înapoi în L.A. în doar câteva ore? 
Riggins se întrebă dacă nu cumva Sqweegel era totuşi o creatură 
supranaturală. Care putea să reziste împuşcăturilor. Capabil să-şi 
desfacă aripi groase, de piele, şi să străbată în zbor tot 
continentul. 

Chiar dacă alerga înapoi spre maşină, Riggins ştia că-i prea 
târziu. Sqweegel o luase. Şi dispăruse cu ea. 

* 


La 10 km deasupra Pennsylvaniei, Dark strânse din răsputeri 
mânerul scaunului. Abia peste încă trei ore, dacă nu mai mult, va 
avea iarăşi semnal. Ceva era în neregulă; simţea asta. 

Şi el nu putea să facă nimic. 


Capitolul 77 


Undeva în sudul Californiei 
Câteva ore mai târziu 


Tot ce văzu, la început, era doar o luminiţă roşie în colţul 
camerei. 

Simti că ceva îi atinge piciorul drept. 

Sibby tresări, dar îşi dădu seama că nu putea să se mişte. 
Avea gleznele şi încheieturile legate. Îşi miji ochii şi încercă să-şi 
scoată legăturile. Era scăldată într-o lumină roşie. Cătuşele erau 
groase, din piele şi metal, şi îi ţineau mâinile fixate de marginile 
tărgii, iar genunchii îndoiţi şi depărtaţi atât de tare, încât o 
dureau încheieturile şoldurilor. 

— Cine-i acolo? 

Auzi un chicot înfundat şi apoi simţi cum nişte degete reci, 
învelite în cauciuc, îi ating glezna stângă. Mai era la spital? Sibby 
se uită peste burta umflată şi văzu o siluetă subţire, fantomatică. 
Se gândi că probabil avea halucinaţii de la calmante. Nimic din 
toate astea n-avea nicio noimă. 

Fantoma începu să-i desfacă legăturile de la piciorul drept. 

Apoi îşi aminti totul. Mesajele pe telefon. Mirosul de migdale. 
Durerea. Palmele ei zgâriate, însângerate. Reperele geografice. 
Ambulanţa. 

Monstrul de la volan. 

Deci acesta era dementul care îi torturase. 

Bărbatul fantomatic şi subţire paraliză în mijlocul activităţii, de 
parcă cineva ar fi apăsat PAUZĂ pe sistemul lui nervos central. 
Nu mai mişca nicio bucăţică din el. Părea chiar să se fi oprit din 
respirat. Nici costumul lui mulat nu mai trăda mişcare: nicio cută, 
nicio umflătură. 

Apoi îşi ridică încet capul pentru a o privi în faţă pe Sibby. Ochii 
aceia oribili, negri, o fixau prin găurile din mască. Sibby se 
strădui să nu reacționeze în vreun fel, dar există ceva 


esențialmente înfiorător într-un chip care alege să se ascundă. 

— Nu te apropia de mine, zise ea. 

— O, dar e aşa bine când suntem împreună, Sibby. 

Işi întinse mâna acoperită de latex şi o aşeză pe pântecul 
femeii, care se strădui din greu să nu tresară. 

— Simţi legătura dintre noi? 

— Să nu îndrăzneşti să mă atingi! 

— Nu fac nimic din ce n-am mai făcut, spuse Sqweegel. Avem 
atât de multe de vorbit, multe de povestit de unde am rămas... 

* 


A RĂPIT-O PE SIBBY 


Dark îşi simţi inima galopând incontrolabil în timp ce alerga 
prin aeroportul LAX. Cuvintele ultimului mesaj de la Riggins îi 
rămăseseră imprimate în creier. 

Nu fusese singurul mesaj. Riggins îi trimisese o serie, unul 
după altul, şi îi intraseră în căsuţa de mesaje în timpul aterizării, 
din momentul în care telefonul lui îşi recăpătase semnalul. 
Fiecare fusese ca o ţepuşă de fier înfiptă-n inimă, care-i sfâşia în 
cale tot ce-avea pe dinăuntru. 

Primul fusese o avertizare: 


D.A. DUPĂ TINE 


Cu alte cuvinte: cei de la Dark Arts erau pe urmele lui. În tot 
acest timp Riggins reuşise să ascundă identitatea falsă pe care o 
folosea Dark. Totul mersese bine la dus, către NYC, dar de la un 
punct încolo, în timpul zborului de întoarcere, numele - „Gregg 
Ridley” - ieşise în evidenţă pe lista de supraveghere de la sol. 
Asta nu însemna decât un singur lucru: Wycoff aflase de 
identitatea pe care o împrumutase şi dăduse un telefon la Dark 
Arts. 

Dark se aşteptase ca identitatea de acoperire să nu ţină mult. 
Probabil că incidentul de sub podul Brooklyn îi pusese pe oamenii 
lui Wycoff pe urmele lui. Fusese o simplă deducție prin eliminare: 
fusese făcută o listă cu cei care zburaseră către NYC şi apoi se 
întorseseră în intervalul de timp care-i interesa. Se luase la rând 
fiecare nume de pe listă, până ce-a ieşit la iveală identitatea 
contrafăcută. 

Al doilea fusese scurt, dar înfiorător: 


SQ A OPRIT AMBULANŢA PE 405 
Şi apoi: 

3 MORŢI 
Şi în final: 


A RĂPIT-O PE SIBBY 


Deci ce vers din poezia criminalului ar fi aici? Sqweegel îi 
răpise cele mai importante două persoane din viaţă. Aveau să 
plângă amândouă? Va muri una dintre ele? 

Lui Dark i se păru că auzise poezia asta întreaga lui viaţă - ca 
un zgomot de fond pe care reuşise să-l ignore până ajunsese 
prea târziu. Acum era imposibil să nu-l mai audă, să şi-l alunge 
din minte suficient de mult timp cât să gândească limpede. Era 
doar o nenorocită de poezioară. Nişte rime idioate de la un 
pervers nenorocit care voia să demonstreze că prin cuvintele lui 
are un soi de putere totemică asupra lumii. Nu erau nimic. El nu 
era nimic. Şi odată cu moartea lui, cuvintele aveau să dispară. 

Şi totuşi, încă mai auzea vocea duşmanului său, care îi şoptea 
în adâncul creierului... 


Va muri unul pe zi. 
Vor plânge doi pe zi. 
* 

Legăturile care-i imobilizau gleznele şi încheieturile mâinilor 
căzură desfăcute şi criminalul începu s-o tragă de braţ, obligând- 
o să se ridice în picioare. Speră cu disperare să ţină şuruburile cu 
care îi erau prinse oasele de la picioare, fracturate în urma 
accidentului. 

Sibby nu se mai mişcase de la accident şi, când se ridică în 
poziţie verticală, îşi simţi capul cuprins de o ameţeală extrem de 
neplăcută. Totul pe dinăuntru o durea cumplit. Întregul trunchi 
părea să-i tremure. 

să opună rezistenţă n-ar fi ajutat. Ar fi putut să cadă şi să 
lovească copilul. 

— Mergi, spuse ciudatul cu mască, trăgându-i mâna pe după 
gâtul lui puternic. 

li era silă să-l atingă chiar şi cu costumul acela de cauciuc pe 


el, sau cu ce dracului era îmbrăcat. 

— Mergi, îi ordonă din nou pe un ton ceva mai răstit. 

Nu, nu putea să meargă. Abia se putea mişca. Erau doar 
câteva zile de când suferise o operaţie complicată; nu mai 
mersese singură de zile întregi. Oboseala îi paraliza membrele, 
pe care şi le simţea grele ca şi cum ar fi fost legate de patru plăci 
foarte grele, de beton. 

Dar cu o lovitură în piciorul ei stâng, o forţă să facă un pas. O 
sprijini şi apoi o lovi în celălalt picior. 

— De ce faci asta? 

— S-a dovedit că mersul induce travaliul, veni răspunsul lui. 

— Nu. Eu nu-mi aduc copilul pe lume aici, în subsolul ăsta 
mize... 

— Mergi! urlă el, după care o lovi în piciorul stâng. Apoi în 
dreptul. Sibby îşi dori să poată repezi una dintre greutăţile 
imaginare de pe braţele ei direct în mutra ciudatului. Dar trebuia 
să meargă, altfel avea să cadă. 

— Aşa, făcu el. 

Stângul. Dreptul. 

— Concentrează-te asupra mersului, zise Sgweegel. O să avem 
o noapte lungă cu toţii. O, dar ce noapte! 


Capitolul 78 


Dark îşi făcu rapid un plan în minte în timp ce traversa 
terminalul din aeroport, trecând pe lângă magazinele fast-food, 
librăriile şi chioşcurile cu accesorii de lux pentru călătorie şi apoi 
pe lângă obiectele de artă publică. Urma să iasă pe uşile 
terminalului, să se arunce într-un taxi care să-l ducă la garajul 
unde îşi lăsase Yukonul... 

Nu. Stai. Nu maşina personală. Avea GPS pe ea. Putea fi 
detectat. Ar trebui să fure o maşină a cărei dispariţie să nu fie 
remarcată în următoarele douăsprezece ore. 

Apoi îl zări pe unul dintre oamenii lui Wycoff cum pândea lângă 
un birou de închiriat cărucioare de bagaje, chiar lângă ieşire. Nu 
avea cum să-l confunde. ŞIi-l amintea de la debarcaderul din 
Santa Monica, cum dădea rotocoale în jurul lui ca un pescăruş în 
jurul firimiturilor de pâine de pe plajă. Era grizonant, cu părul 
tuns periuţă. Şi pe undeva prin preajmă probabil că era şi 
prietenul lui cu degetele lipsă. 

Tipul nu era în costum - de data asta nu. Dark ştia că se 
pricepeau să se topească în peisaj ca nişte cameleoni. Se 
îmbrăcase într-o ţinută lejeră de business: cămaşă cu mânecă 
scurtă, pantaloni cu dungă. Imaginea standard a angajatului într- 
o corporație venit să-şi ia prietenul de la aeroport înainte de a 
merge la barul cu gagici din apropiere ca să bea nişte bere şi 
poate să înfulece şi o porţie, două de aripioare prăjite. 

Dark nu avea arme la el. Nici măcar ceva ce ar putea semăna 
cu o armă. Lăsase revolverul pe care-l avusese în NYC: se grăbea 
prea tare ca să mai stea să-l declare în calitate de om al legii. Nu 
crezuse că va avea nevoie de armă până ce nu coborâse din 
avion aici. 

Cum stătea lângă banda rulantă cu bagaje şi se străduia să 
găsească o soluţie de ieşire, Dark îl văzu pe agentul de la Dark 
Arts tuns periuţă cum se uită spre el şi cum, pentru o clipă, face 
ochii mari. 


Era clar că şi e/ avea o excelentă memorie a chipurilor. 
* 

Sqweegel se aplecă şi îi sprijini lui Sibby bărbia cu pumnul lui 
osos. Plimbarea se terminase; leşinase, în ciuda strădaniilor ei 
disperate de a rămâne conştientă. 

— A doua metodă prin care se poate induce travaliul e să bei 
ulei de ricin, îi zise el, aruncându-i respiraţia fierbinte direct în 
faţă. Provoacă spasme în intestine. Bea. 

li dădu lui Sibby o sticluţă, dar ea refuză s-o ia. 

— Nu. 

Sqweegel luă un cuţit de pe măsuţa din spatele lui. Îi apăsă cu 
vârful ascuţit în colţul ochiului, chiar lângă canalul lacrimal. Ea 
gemu, dar imediat se stăpâni. Nu-i da satisfacție. 

— la-o, îi repetă. 

Simţi vârful atât de acut, ca şi cum i-ar fi trecut de ochi, 
împungându-i deja creierul. Luă sticluţa cu degetele tremurânde. 

— Acum bea. 

Deschise capacul prevăzut cu un sistem de siguranţă pentru 
copii, vărsă puţin lichid din cauza tremurului mâinilor, apoi şi-l 
duse la gură şi începu să bea. O parte din ulei i se prelinse pe 
bărbie. Era ca şi cum ai înghiţi un metal lichid uleios. 

Sqweegel scoase un sunet horcăit, apoi fulgeră cuțitul cu lama 
invers, în direcţie opusă ochiului ei. Ea îşi dădu seama imediat că 
o tăiase pe faţă. Nervii distruşi de sub piele îşi trimiseră mesajul 
printr-o panică alb-fierbinte - chiar înainte de a se porni durerea. 
Aşteptă ca şuvoiul cald să-i confirme că o tăiase. 

— Bea, spuse Sqweegel, sau îţi tai pizda şi scot singur copilul. 

Sângele începu să curgă pe obrazul ei, îi ocoli pometele şi se 
scurse în colţul gurii. Bea uleiul de ricin, nu sângele. Pentru că, 
dacă îţi bei propriul sânge, o să-ţi fie rău. Şi asta s-ar putea să-l 
afecteze pe copil. Inghite şi uită, închide ochii şi încearcă să 
gândeşti o cale de scăpare din coşmarul ăsta. 

* 


Când agentul tuns periuţă o luă înspre el, Dark se uită la banda 
rulantă ce purta bagajele din cursa cu care venise într-o buclă 
interminabilă, până când erau preluate de proprietari. Îşi folosi şi 
vederea periferică. Văzu că tipul scoate ceva din buzunar, 
degajat, ca şi cum ar fi fost doar un simplu pachet de gumă. 

Insă Dark ştia. Agentul îşi folosea degetele pentru a scoate 
piedica de plastic de pe acul seringii. 


Agentul nu voia să provoace o scenă. N-avea nevoie decât de 
două secunde să-l înşface pe Dark, să apese pe pompiţa de 
plastic şi să aştepte efectul paralizantului. Apoi îşi va ajuta 
prietenul beat să ajungă la maşină, să-l ducă acasă pentru că pe 
bune, chiar că trebuie să-l țină deoparte de sticlele cu băutură 
de-acum încolo... 

Agentul era la numai câţiva paşi. Seringa în mână, ascunsă. 

Dark se aplecă şi luă - mai mult sau mai puţin la întâmplare - o 
trusă de machiaj rotundă, din material textil, cu toartă de plastic, 
nituită pe deasupra. 

Agentul acţionă. 

Dark se răsuci şi ridică repede trusa. Acul intră direct în 
geantă. 

Şi Dark izbi cu fruntea nasul agentului. 

* 

Uleiul de ricin îşi găsi drumul prin sistemul digestiv al lui Sibby 
şi tot ce-o mai ajuta să nu vomite erau doar loviturile liniştitoare 
ale bebeluşului o dată la câteva secunde. 

— Mâncare picantă, zise el după o vreme. O să-ţi placă la 
nebunie ce ţi-am pregătit. 

Apoi o forţă să se dea jos de pe targa iarăşi şi să meargă la o 
măsuţă acoperită cu o pânză de culoarea untului, cu franjuri la 
tiv, oricât de ireal ar fi părut. Aşa obişnuia monstrul ăsta să-şi 
întreţină oaspeţii? Nu părea normal. Lui Sibby aproape că-i venea 
să râdă. Dar nu putea. Pentru că în clipa în care ar fi făcut-o ar fi 
pufnit-o plânsul, şi asta nu avea de gând să facă. Nu în faţa 
acestui dement. 

Aroma de ardei roşu iute, crud, cu sosul gros de roşii, fasolea 
unsuroasă şi brânza topită pe deasupra îi făcură imediat greață. 
Se abţinu să nu icnească. 

Sgweegel deja scormonea cu o furculiţă în mizeria aia - arăta 
cumva ca o enchilada - şi tranşa o bucată zdravănă cu marginea 
tacâmului. 

— Incearcă. O să-ţi placă. 

Îi tinu furculiţa în dreptul gurii. 

Sibby îi scuipă în faţă. 

Nebunul nici nu clipi. Îi înfipse dinţii furculiţei în buza de jos, 
care-i tremura. Condimentele se amestecară cu sângele ei şi 
începură să ardă. 

— Am un cleşte de metal pe care-l pot folosi, zise Sqweegel, 


numai că e mai dificil de mestecat cu ăla în gură şi, sincer, 
mâncarea nici nu prea atinge limba. Trebuie să guşti 
condimentele ca să meargă. 

Luă mâncarea în gură şi încercă s-o înghită repede, dar mâinile 
lui deja erau pe faţa ei, trăgându-i mandibula în sus şi-n jos. Se 
gândi dacă n-ar avea suficientă forţă să apuce furculiţa şi să i-o 
înfigă în ochi. De-acolo o să improvizeze. Când o apăsa cu 
mâinile pe faţă, Sibby îşi dădu seama ce forţă avea nebunul. Ce 
rapid era. Ea era drogată, însărcinată şi în recuperare după 
operaţie. Nu avea reflexele suficiente să-l doboare. Trebuia să se 
gândească la altceva. 

— Mestecă! zise el. Savurează-i gustul. M-am străduit să 
gătesc asta. 

* 

În timp ce alerga, Dark îşi duse mâna la frunte. Sânge. Nu ştia 
dacă era al lui sau al agentului trimis să-l omoare - sau poate de 
la amândoi. Nu mai conta acum. Ajunsese sus şi era în mişcare, 
iar agentul era momentan jos, ameţit pe banda de bagaje şi îi 
speria ca dracu' pe oamenii veniţi în L.A. la soare şi distracţie. 

Dark ieşi glonţ pe uşile glisante şi se îmbulzi pe trotuar, unde 
cercetă carosabilul după o portieră deschisă. Orice portieră 
deschisă. Chiar şi un microbuz, orice care să mărească puţin 
distanţa dintre el şi vânătorul său. 

In spate, Dark auzi mai multe strigăte, urmate de un foc de 
armă. 


Capitolul 79 


Undeva în sudul Californiei 


Era mai târziu. Poate cu câteva minute. Poate o oră. Lui Sibby 
îi venea să vomite, dar nu putu găsi suficientă forţă nici măcar 
pentru asta. Ura faptul că se simţea atât de slăbită. Pe dinăuntru 
simţea cum arde de furie, dar nimic din asta nu răzbea în mâinile 
şi picioarele ei neputincioase. 

Şi apoi nebunul ăsta fantomatic apăru iar în faţa ei, cu palma 
întinsă, arătându-i o grămăjoară de pastile durdulii. 

— Cohosh albastru şi negru, declamă el, ca şi cum ar fi 
prezentat titlurile serii. Sunt plante despre care s-a demonstrat 
că induc travaliul. Încearcă două-trei şi verificăm dacă apare 
dilatarea. 

Sibby luă capsulele. Le înghiţi cu apă, mecanic. Apoi îşi veni în 
fire şi îi aruncă lui Sqweegel cu paharul în cap. Se auzi cum căzu 
paharul pe podea şi se făcu ţăndări. 

Ştia că n-o să meargă, dar nu mai putea să stea acolo fără să 
facă nimic. 

Sgweegel o apucă de păr şi o trase cu putere, arcuindu-i gâtul 
pe spate. 

Ea trebuia să lupte cu singurul lucru care-i mai rămăsese: cu 
mintea. 

— A fost numărul patru, drăguță. Dar nu-i nevoie să stăm şi să 
aşteptăm să-şi facă pastilele efectul. Nu, nu, nu. Mai bine-i dăm 
bice înainte. Vrei să ştii care-i numărul cinci pe listă? 

— Nu. Mai bine mergi de-ţi pune un şorţuleţ să mai faci o 
enchilada, păpuşel! 

— Nţ, nt, nt. Numărul cinci e sexul, desigur, zise el rostind 
apăsat cuvântul ca un pici de clasa a patra care încearcă să-şi 
şocheze colegii. 

— Să nu cumva să te apropii de mine. 


11 Plantă originară din America de Nord (Cau/ophy/lum thalictroides). 


— Dar am mai făcut-o, zise Sqweegel maimuţărindu-se. Şi, o, 
ce-am mai visat să mai facem numărul ăsta! 

— Numai aşa poţi şi tu să ţi-o tragi? Doar dacă droghezi 
femeile? Doar dacă le legi fedeleş? 

— Deci îţi aminteşti. Am mai făcut-o. Dar va fi cu mult mai 
interesant cu tine trează. Chiar te rog să te opui. 

Nebunul îi mută iarăşi corpul, trăgând-o pe jumătate de pe 
targă şi apoi întorcând-o pe partea cealaltă. Din cauza pântecului 
nu putea să se întoarcă de tot, aşa că se găsi în poziţia 
inconfortabilă de a-şi sprijini greutatea din partea de sus a 
corpului pe şoldul drept. 

Apoi se lipi de ea şi începu să-şi plimbe degetele în sus pe 
braţele ei. Pe piele îi trecu ceva metalic, rece. O clipă mai târziu 
avea mâinile prinse cu cătuşe de marginile tărgii şi picioarele 
imobilizate din cauza nevoii de a-şi susţine greutatea propriului 
corp. Împingea cu tălpile goale podeaua rece, cu degetele mari 
înfipte în beton, ca şi cum astfel ar fi putut să sape şi să se 
elibereze. Altceva nu mai putea să facă. 

Nimic în afara ripostării cu singura armă pe care o mai avea. 

— Te-am futut şi am conceput copilul ăsta, spuse Sqweegel. 
Acum te fut ca să aduc copilul ăsta pe lume. 

Sibby auzi fermoarul cum se desfăcea. 

— Aşa crezi tu? răspunse ea şi încercă să pună cât de multă 
batjocură în cuvintele rostite. Că tu eşti tatăl copilului? 

Îi simţi respiraţia fierbinte, puturoasă, chiar în ureche. 

— Ştii adevărul. 

— Eşti doar un prăpădit. 

Ea râse. 

— Habar n-ai despre legătura dintre o mamă şi fătul ei. Eu ştiu 
că nu este al tău. Pur şi simplu nici nu este o posibilitate. Pentru 
că organismul meu ar fi respins orice ar avea de-a face cu tine. 
Aş fi făcut un avort spontan. Aş fi tras apa după el la toaletă. 

Se uită peste umăr spre el. Nebunul îngheţase pe loc, ca şi 
cum cineva îi apăsase iar pe butonul de PAUZA. Ochii lui o 
priveau fix de dincolo de găurile din mască. 

Apoi îşi aplecă încet capul în dreapta. 

— Păi, atunci, mămico, zise Sqweegel, ce-ar fi să te fut acum 
doar ca s-ajut puţin la naştere? 

— Stai, îl opri Sibby. Gata. 

— Ce vrei să spui? 


— Copilul. Vine... 

Ciudatul mascat o privi suspicios. 

Dar Sibby nu glumea. 

O, Doamne, tocmai acum şi tocmai aici, din toate locurile 
îngrozitoare din lume... 

* 

Durerile în timpul contracțiilor erau cutremurătoare, de parcă 
cineva îi înfăşurase un tensiometru gigantic în jurul stomacului şi 
nu se mai oprea din pompat, pompa, pompa... 

— Deci trebuie să trecem direct la a şasea etapă, zise 
Sqweegel. Trebuie să ne ocupăm de membrane. 

O legă din nou pe Sibby pe targă. Tălpile depărtate, picioarele 
despărțite larg. Mâinile imobilizate de-o parte şi de alta a 
corpului. 

Sgweegel o privi şi îşi trase o mănuşă de cauciuc peste mâna 
deja acoperită cu latex. Voia să glumească? Tocmai acum, în 
mijlocul chinurilor ăstora groaznice? 

— Adică să separ sacul amniotic de partea inferioară a 
uterului, îi explică atent şi încet, parcă aşteptând-o să aprobe din 
cap. Poate chiar să-i mulţumească pentru lămuriri. 

— Te urăsc, nenorocitule, spuse Sibby cu răsuflarea tăiată. 

Contracţiile erau mult mai intense şi abia mai avea putere să 
şoptească. Dar continuă să lupte, disperată să spună ceva care s- 
o scoată din iadul ăsta. 

— O să arzi în iad pentru asta! 

— O! Doar atâta, crezi? Eu mizez pe Dark pentru mult mai 
mult! 


Capitolul 80 


În faţa aeroportului LAX 
1.00 p.m. PSI 


Dark era la pământ. 

Agentul Nellis se apropie de el cu grijă, ţinând arma îndreptată 
în jos. Oamenii din jur înnebuniseră. Poliţiştii din aeroport veneau 
spre ei, cel mai probabil urmaţi de un pluton de poliţişti de 
frontieră. Trebuia să termine repede, fără multă mizerie, fără 
complicaţii legale. 

Trebuia să facă rost de un taxi. Să arunce cadavrul pe 
bancheta din spate. Să-l ducă într-un loc liniştit pentru a scăpa 
de el. Erau ordinele lui Wycoff. 

Şi agentul Nellis avea aproximativ un minut pentru a îndeplini 
toate astea. 

Nellis ştia că nu ar fi trebuit să tragă. Era foarte riscant să facă 
aşa ceva în public. Metoda lor era discretă, să zboare mereu sub 
radar. Dar lovitura în nas chiar îl enervase la culme. 
Contracararea acului, da, OK, făcea parte din joc. Dar nenorocita 
de lovitură direct în nas? Simţea că nasul îi fusese zdrobit cu o 
cărămidă şi apoi ars în flăcări. Şi să fie al dracului dacă avea de 
gând să se prezinte la raport în faţa lui Wycoff cu nasul spart şi 
cu o scuză ieftină că l-a pierdut pe Dark. 

întoarse cu piciorul trupul de pe jos, pregătit să mai tragă un 
foc dacă era necesar. 

Şi în clipa aceea Nellis îşi dădu seama că făcuse încă două 
greşeli. 

Uitase să verifice pe jos în jurul lui Dark dacă exista o baltă de 
sânge. Împuşcăturile de genul ăsta făceau mizerie. 

Şi uitase să scoată seringa din trusa neagră de machiaj. Pentru 
că dacă ar mai fi stat o secundă s-o ia, şi-ar fi dat seama că nu 
mai era acolo. 

În schimb, era în mâna lui Dark. 


Şi acum se împlânta în coapsa groasă a lui Nellis, iar conţinutul 
avea să-l lase inconştient în aproximativ două secunde. 
Unu... 


Undeva în sudul Californiei 

Acum venise momentul pe care Sgweegel îl aşteptase cu 
nerăbdare încă de când îl concepuse. 

Jocul de cuvinte era intenţionat. 

Îi măsură vaginul: se dilatase la şase centimetri. Îi spuse şi ei, 
dar nu părea să-l asculte. 

Se întoarse spre o tăviţă cu instrumente noi. Unul lumina cu o 
nuanţă slabă de albastru-deschis. Dar încă nu. 

Veni încet aproape de ea. Ultimul pas necesita doar atingerea 
corectă. 

Ridică un deget osos, şi-l frecă cu un baton de unt de câteva 
ori, apoi şi-l puse pe mamelonul lui Sibby şi îi urmări 
circumferința. De jur împrejur. De jur împrejur. g 

O, ea tresări, în ciuda faptului că îşi impunea să se abțină. Işi 
mişcă pieptul. Încercă să se elibereze. 

Dar el continuă să frece de jur împrejur, de jur împrejur, în 
continuare. 

Ea şi-ar fi dorit să nu mai împingă. Să oprească inevitabilul. 
Dar el nu avea s-o lase să facă asta. La un moment dat încetă să 
mai privească între picioarele ei şi se retrase în colţ, după care îşi 
cobori capul ca într-o rugăciune. 


Pentru a avea confirmarea faptului că practica 
îndelungată duce la perfecţiune, trebuie să vă 
autentificaţi pe LEVEL26.com şi să introduceţi 
codul: delivery. 


Partea a treia 


VIRTUȚŢILE CEREŞTI 


Capitolul 81 


2.30 a.m. 


Constance Brielle îl găsise pe Sgqweegel. 

Cel puţin era suficient de sigură că dăduse de el. 

Găsise specia căreia îi aparţinea fulgul găsit acasă la Dark: un 
botgros din Insulele Azore, specie extrem de rară. Nu se găsea şi 
nici nu se vindea legal în Statele Unite. De asemenea, era pe lista 
speciilor pe cale de dispariţie, la numai două trepte de extincţie. 

În întreaga zonă sudică a Americii nu era decât un singur 
magazin despre care se ştia că face trafic cu botgroşi; Constance 
găsise numele magazinului din Woodland Hills, Neurotic Exotics, 
pe un grup de discuţii de pe net dedicat cintezelor. 

Neurotic Exotics, normal, nu-şi făcea reclamă că ar vinde specii 
de păsări aflate în pericol. Însă, după cum avea să descopere 
Constance nu după mult timp, traficanţii cu păsări foloseau nume 
de cod. 

Cum era şi ăsta: 


Cinteze cu cioc gros, Arizona, 1110 $ 


După vizita făcută la Neurotic Exotics pentru confirmarea 
faptului că vând „cinteze cu cioc gros”, Constance se întâlnise cu 
Dark pentru a-i spune ce a aflat. Codul era o ghicitoare, suficient 
de simplă pentru a fi dezlegată de orice împătimit al păsărilor. 

Statul Arizona prescurtat era AZ. Dar la fel de bine puteai 
prescurta şi Azore. 

Apoi pur şi simplu luai asemănarea dintre cinteze şi botgros 
(sugerată prin cioc gros) şi gata... o pasăre ilegal comercializată, 
dar foarte râvnită. 

Întrebarea era: cine cumpărase o „cinteză cu cioc gros” 
recent? 

Oare plătise cu cardul? 

Cazurile Speciale nu aveau voie în mod normal să se uite în 


dosarele financiare ale firmelor americane. Nicio agenţie 
legislativă nu are voie fără mandat. Dar de când fusese adoptat 
Patriot Act!?, lucrurile deveniseră mai degrabă amestecate, şi lui 
Constance îi plăcea să profite de astfel de confuzii din când în 
când. 

În echipă era un specialist în computere pe nume Ellis; avea un 
talent deosebit când se uita în extrasele de plăţi cu cardul 
bancar. Oamenii puteau fi adesea caracterizați după lucrurile pe 
care le achiziţionau. Era un instrument simpatic pentru 
creionarea profilului cuiva. 

— Ellis, spuse ea. 

— Connnstannnce, răspunse el. 

Părea puţin buimac. Constance îşi dădu seama că e posibil să 
fie singura femeie cu care schimba o vorbă de câteva săptămâni 
încoace. 

— O să-ţi dau numele unui magazin de animale, zise ea. 

— Şi trebuie să încalc legea, termină Ellis propoziţia. Ştiu, ştiu. 
Hai, zi-mi. 

Constance îi dădu numele şi adresa; îl auzi cum tastează 
ultrarapid, c/ic-clac. În scurt timp aflară că mai mulţi „cintezoi cu 
ciocul gros” fuseseră vânduți în ultimele trei luni aceluiaşi client. 

— Presupun că vrei să verific codul şi să găsesc adresa, 
corect? întrebă Ellis. 

— Dacă nu te superi, zise Constance. 

— Sigur, dar trebuie să-mi zici... e legat de Sqweegel? 

— Nu te mai gândi la asta. 

Ellis continuă să tasteze în ritmul lui ameţitor - atât de iute, 
încât nici Constance nu mai reuşi să-l urmărească. 

— OK, tipul are o căsuţă poştală. Dar vrei să afli adresa de 
bază? 

— Ar fi grozav, răspunse Constance. 

— Chiar despre Sqweegel e vorba, nu? Hai, mie poţi să-mi zici. 

— Da, şi o să te trimit singur după el imediat ce-mi dai adresa. 
Hai, astea-s doar chestii de culise. Ştii şi tu asta. 

În cele din urmă i-o dădu. Constance îi mulţumi înainte ca el să 
apuce s-o invite la cină sau poate la un martini la hotelul The 
Standard. Făcuse greşeala să se arate prietenoasă cu el vreo 


12 O lege pentru lupta împotriva terorismului adoptată de administraţia Bush 
după atentatele de la 11 septembrie. 


câteva zile pe la început, când abia se angajase la ei; 
considerase că un tocilar as în calculatoare ar fi un bun aliat. Nu 
se înşelase în privinţa asta. Numai că Ellis nu părea să priceapă 
că ăsta era singurul motiv pentru care o interesa persoana lui. De 
atunci, relaţia lor profesională fusese un dans lung şi ciudat. De 
parcă meseria ei nu era şi aşa dificilă. 

Dar în sfârşit avea un nume: Kenneth Martin. 

Şi avea adresa lui de-acasă. 

Nu mai conta ce-i spusese lui Ellis - să fie chiar Sqweegel? 


Capitolul 82 


Undeva în sudul Californiei 
3.45 p.m. 


Ţăcănitul maniacal tuna între pereţii pivniţei: 

TactactactactacTACTAC. 

TAC. 

TAC. 

TAC. 

Talpa lui Sqweegel apăsa pedala. Mâinile lui delicate trăgeau 
țesătura fermoarului înainte, direct în calea acului metalic, pe 
măsură ce aplica înainte cusătura. Trebuia să fie perfect. 

La urma urmei, era pentru copil. 

Sgweegel îşi continuă treaba dezbrăcat în timp ce curva îşi 
alăpta nou-născutul. Era tot legată, mai puţin la o mână - cu asta 
ţinea copilul. 

li privi o vreme. Voia să se asigure că bebeluşul reuşea să 
sugă. Unii nu reuşeau. Asta ar fi necesitat alte metode. Nimic 
însă nu e mai bun decât primele înghiţituri din laptele matern. 

Lichidul care izvora la început din sânul mamei este un cocteil 
extraordinar de vitamine şi hormoni, ca o ultimă picătură a unui 
elixir divin înainte de a te scufunda într-o viaţă plină de durere şi 
trudă, la capătul căreia te aşteaptă moartea. Este o înghiţitură 
scurtă de invulnerabilitate temporară, în care se găsesc şi 
anticorpi pentru orice răceală, gripă sau alte boli pe care mama 
le-a învins de-a lungul vieţii. Sqgweegel fu tentat să fure şi el o 
picătură pe limbă, numai ca să vadă ce-i fusese refuzat după 
naştere. Dar nu. Copilul avea nevoie de forţă pentru a îndura 
încercările ce aveau să vină. 

__ Sgweegel se uită lung la bebeluş şi văzu că e foarte liniştit. 
Incă purta aureola divină, cel mai probabil. Şocul intrării în acest 
plan pământesc încă nu se instalase. 

Sgweegel îi privi trăsăturile minuscule şi, o, da, în mod cert 


văzu asemănarea. 

Şi totuşi, acum trebuia să se concentreze asupra terminării 
primului cadou pentru copil. 

ÎI ridică cu ambele mâini pentru a-l putea admira. 

Costumul bebeluşului. 

Două găuri mici, pentru ochi. Fermoar la gură, pentru când va 
plânge prea tare. Două crăpături mici pentru nări, ca să poată să 
miroasă totul. Un fermoar cu dinţii ascunşi, din creştetul capului 
până la crăpătura dosului pufos al celui mic. 

— Hai, bebeluşule, zise Sqweegel. Hai să ne-mbrăcăm. 


Capitolul 83 


Venea după ea. Şi Sibby nu putea să facă nimic, decât să 
rămână în viaţă şi să-şi apere fetiţa. 

Bebeluşul ei dulce, dulce. 

Era imobilizată de targa asta idioată, mai puţin mâna stângă. 
Dar n-avea cum s-o folosească, pentru că îşi ţinea cu ea fetiţa cât 
îi dădea să sugă primul lapte matern. Visase la acest moment al 
păcii absolute, despre care doar citise sau ştia că li se întâmplase 
câtorva prietene. Niciodată nu-şi imaginase că se va petrece într- 
un subsol rânced, gretos, în prezenţa unui psihopat. 

Un psihopat care acum stătea lângă targă şi întindea mâinile 
să-i ia copilul. 

Singurele arme de care dispunea acum Sibby Dark erau vocea 
şi dorinţa de supravieţuire - de dragul bebeluşului ei. 

— Nu te las să te apropii de copilaşul meu, spuse Sibby. 

— Copilaşul meu, copilaşul meu, o imită el în batjocură. Tu auzi 
ce egoistă eşti, Sibby? Nici măcar nu te gândeşti la tată. 

— Nu eşti tatăl ei, nebunule. Şi nu te las să pui labele pe ea. 

— Sunt sigur că tu chiar crezi c-aşa o să faci. Dar uite cum stau 
lucrurile. Fie mi-l dai cu frumosul, fie îţi tai încheieturile cu 
securea şi mi-l iau singur din cioturile tale pline de sânge. Chiar 
vrei ca primul lucru pe care-l aude bebeluşul să fie tânguielile 
tale? Chiar vrei să dea cu mâna şi să guste primele picături din 
sângele lui mami? 

Poate că bestia asta scrântită, în costumul lui alb, fusese vreun 
copil abuzat care ajunsese la maturitate să molesteze şi să 
chinuie restul lumii. Nu putea fi înduplecat cu asta, dar poate că 
putea să-l sperie. 

— Încetează cu asta chiar acum! urlă ea privindu-l rece în ochii 
lui mici şi negri. Nu mă sperii cu amenințările tale. Te ştiu eu cum 
eşti. Te furişezi pe ascuns pentru că eşti al dracului de îngrozit să 
pui piciorul în lumea reală. Mă fac să râd cei ca tine. Tu mă faci 
să râd. 


Nebunul o privi pentru o clipă, apoi îşi suci capul încet spre 
stânga, ca şi cum muşchii gâtului ar fi acţionat în reluare. 

Apoi, fără niciun avertisment, un pumn învelit în latex şuieră şi 
o lovi în faţă. Niciodată Sibby nu mai simţise o durere atât de 
sălbatică ori intensă. Lovitura fusese atât de puternică, încât îi 
făcu să se mişte câţiva dinţi şi îi umplu gura de sânge. 

Simţi greutatea de pe braţ cum se diminuează... şi apoi 
dispare. 

O, Dumnezeule, nu. 

Când i se limpezi vederea îl văzu pe monstru cu fetiţa ei în 
braţe. 

— Nu-i face rău, zise şi simţi gustul sărat-cocilit al propriului ei 
sânge pe limbă. 

Îşi simţea gura greoaie şi umflată. Umilinţa din voce o ului. 

— Te rog, fac tot ce vrei, dar nu îi face rău. 

— N-am de gând să-l omor, spuse Sqweegel dând din cap. 
Dacă voiam asta, era deja mort. 

— Nu-i face rău copilaşului meu. 

Nebunul mascat fornăi şi se îndepărtă cu copilul în braţe. Sibby 
îl privi cum pleacă şi rămase surprinsă de cât de tandru se purta 
cu micuța. Viermele ăsta mizerabil, care o lovise, o tăiase cu 
cuțitul şi care încercase s-o violeze. Se părea că bebeluşii pentru 
el erau altceva. 

Se opri în faţa unui minifrigider şi scoase de acolo un baton de 
unt. După ce îl aşeză pe o masă, începu să ungă bebeluşul pe tot 
corpul ei rozaliu. 

Fetiţa nu plânse. Pur şi simplu se uita la bărbat, curioasă. Asta 
urma să se întâmple? Aşa mergea lumea? 

— Vezi? îi zise Sqweegel lui Sibby. li place de tata. 


Capitolul 84 


4.45 p.m. 


Constance ieşi în soarele californian de după-amiază târzie cu 
o sticlă de apă. Scoase capacul, luă o înghiţitură, apoi puse la loc 
capacul sticlei care era aproape plină. 

Aruncă sticla într-un tomberon metalic şi se întoarse în clădire. 

Un minut mai târziu, trecu pe-acolo un adolescent pe 
skateboard. Desfăcu repede piedica de la tomberon, îi ridică apoi 
capacul de plastic şi scoase sacul menajer din tomberon înainte 
de a trânti capacul la loc. Apoi plecă mai departe, cu punga în 
mână. Oricine l-ar fi văzut ar fi zis că puştiul e în drum spre un 
aparat de reciclare automat, de unde avea să obţină un dolar, doi 
pe care să-i strângă pentru bere/iarbă/amplificatorul de chitară. 

De fapt se ducea spre Dark, care-i dăduse 20 de dolari pentru 
toată treaba asta - aproximativ două minute din timpul său. 
Ceea ce avea să-l apropie cu mult de achiziţia berii, a ierbii sau a 
unui amplificator. 

Avându-i pe Wycoff şi pe oamenii lui de la Dark Arts pe urme - 
şi în realitate, şi în mediul virtual -, Riggins, Constance şi Dark 
hotărâseră că singura cale sigură de comunicare vor fi metodele 
clasice de spionaj. Chestii pe care nimeni nu le mai folosea. 

Cum era mesajul ascuns în sticla plină cu apă. 

Sticla nu era plină în realitate; avea un mijloc fals, pe care 
Constance îl crease repede folosindu-se de o a doua sticlă, nişte 
clei de cauciuc şi o foarfecă. Jumătatea de jos e plină cu apă, la 
fel ca jumătatea de sus. Dar mesajul dinăuntru rămâne uscat. 

Dark desfăcu sticla acolo unde simţi şanţul pe sub eticheta de 
plastic. Scoase de acolo biletul scris de mână, pe care era notată 
doar o adresă: 


Yucca 6206 


Ştia strada; era mai încolo, pe Hollywood Boulevard. Chiar 


avea logică. Adresa era la numai câteva străzi de Biserica 
Metodistă pe care o incendiase Sgqweegel. Il avuseseră sub nas 
atâta timp? Asta explica de ce se deplasa prin L.A. aşa de uşor. 

Poate că Sqweegel se mutase aici doar ca să-l chinuiască pe 
el. Poate că tot aici era, de fapt, şi casa lui. 


Capitolul 85 


5.10 p.m. 


Dark se întoarse în camera lui închiriată - prin site-ul Super, 
pe Western - şi intră în baie. Închise uşa după el şi aprinse 
întrerupătorul. Fără un geam care să dea afară, abia dacă avea 
minimum de lumină. 

Dark nu avea o veşnicie la dispoziţie; ştia că în curând 
Constance avea să fie chemată la raport în privinţa rezultatelor 
obţinute după extrasele bancare cerute şi că apoi Wycoff va avea 
adresa asta. 

Şi că un om ca Wycoff nu o să fie interesat de salvarea lui 
Sibby, indiferent cât de bine ar da. Trecuse de faza relaţiilor 
publice. Voia să fie eliminat călăul său şi cu el toţi ceilalţi care 
ştiau de existenţa lui. 

Asta îi includea şi pe Dark şi Sibby. 

Deja se auzeau elicopterele pe deasupra, survolând în aerul 
cald al înserării, când soarele se scufunda în Pacific. Aveau să 
câştige un timp fiind acolo, în aşteptarea unui semnal de la 
agenţi. Dark trebuia să acţioneze mai repede. Să gândească mai 
repede. Constance şi Riggins nu mai puteau să-l acopere. 

Furase o maşină - o rablă destul de veche, nimic căruia să i se 
simtă lipsa - şi o abandonase după colţ la Vista del Mar. 

Nu erau multe case particulare în zona străzii Yucca. Multe 
complexe cu apartamente, mansarde, toate cu vedere la celebra 
clădire a studiourilor Capitol. Probabil că erau pe-acolo o 
grămadă de muzicieni care aveau nevoie să vadă zilnic în faţa 
ochilor acest soi de totem pentru a-şi alimenta visele. 

Asta să fie Sgweegel? Un muzician ratat? Cineva care vrea să-l 
întreacă pe Manson? Poezioara lui sinistră îl lăsa pe Dark să 
creadă că avea ureche muzicală, cât de cât. 

Nu. Nu avea nicio legătură cu faima. Era ceva dincolo de grijile 
triviale şi preocupările unui muritor. Afacerea asta îl implica pe 


Dumnezeu. Sqweegel îi dădea omenirii o lecţie cu fiecare 
cadavru lăsat în urmă. 
Oare Dark avea să găsească o altă ghicitoare aici? 
* 


Casa de la numărul 6206 era particulară, vopsită în vernil şi 
avea mare nevoie să i se refacă faţada. In faţă nu era nicio 
maşină. Nicio lumină în casă. 

Dark sări gărduleţul de fier forjat ce delimita proprietatea, se 
strecură repede înspre casă traversând peluza maronie şi se lăsă 
la pământ de cum ajunse lângă ferestrele subsolului, care erau în 
spatele casei. Nu aveau cum să fie văzute din stradă. 

Ascultă. Nimic dinspre casă. Numai zumzetul obişnuit al Los 
Angelesului din jurul lui. 

Fereastra subsolului era din geam mat. Dark simţea secundele 
pulsând în sângele lui şi avu impulsul de a sparge, descuia şi 
ataca. 

Dar nu. Trebuie făcut corect. Cum ar face el. 

Dark scoase diamantul de geamuri dintr-un săculeţ prins la 
curea. Roti lama, prinse cu ventuza bucata tăiată, întinse mâna. 
Trase piedica ruginită. Fereastra se deschise. Dark se strecură 
înăuntru. 

Podeaua de ciment era acoperită cu excremente - de origine 
animală. In colţuri, pânze de păianjen. La parter, nimic deosebit, 
cu excepţia unui teanc de meniuri cu mâncare chinezească într- 
un maldăr lângă uşa de la intrare, alături de o grămadă de cărţi 
de vizită ale unor agenţi imobiliari. 

În bucătărie, doar un frigider în care mirosea a mucegai. O 
cutie cu sare pe un raft. O pereche de foarfece de grădinărit. 

Sufrageria era goală, cu excepţia unor rafturi de bibliotecă 
încastrate în perete, înţesate de cărţi prăfuite. Dintr-o privire 
scurtă la cotoarele perfect aliniate, Dark îşi dădu seama că pe 
rafturi nu era vreun titlu mai recent de 1970 sau aşa ceva. 
Totuşi, o carte îi atrase atenţia, deoarece ieşea din linie cu vreo 
jumătate de centimetru. 

Cartea purta titlul Păcătoşi şi sadici şi era o compilaţie de 
duzină cu prezentări scurte a ucigaşi celebri din istoria omenirii. 
Texte perverse pentru minţi perverse. Dark suflă praful de pe ea 
şi o deschise, observând că o pagină avea colţul îndoit. Pe pagina 
respectivă era o scurtă prezentare a lui Lizzie Borden, femeia 
care fusese mult timp judecată - dar niciodată condamnată - că 


şi-a ciopârţit tatăl şi mama vitregă cu un topor. Borden fusese 
O.J. Simpson al timpurilor ei, o chestie de cultură pop de dinainte 
să apară cultura pop. 

Totul, de la cartea care ieşea din rând discret, la pagina 
îndoită, la însăşi colecţia de cărţi, era prea ciudat să fie doar 
coincidenţă. 

Dar care era scopul? Ce încerca Sqweegel să-i spună? Nu mai 
fusese atât de deschis până acum. Era ca un asasin în masă care 
lasă în urmă un exemplar din Helter Skelter”. 

Dark continuă să caute prin casă. 

Dulapuri, băi, dormitor - nimic. Niciun semn că ar fi fost locuită 
sau vreo urmă de viaţă, atât doar: un singur pat rămas într-o 
cameră din fund, de la etaj. In rest, fusese complet golită de 
mobilă. Dar poate că nu acesta era rostul acestei case. Poate că 
nu aici locuia. Atunci pentru ce era? 

Gândeşte ca el. Ai trăi într-o casă nemobilată? Sau ai folosi o 
casă ca asta să exersezi înghesuirea prin cotloane mici şi 
înguste? 

Da. Poate. 

Dark începu să caute peste tot după ascunzători şi nişe. Nicio 
podea sau tavan nu erau de încredere până ce nu le verifica 
lovindu-le cu pumnul sau cu degetele. Niciun locşor nu era 
considerat prea mic. 

Şi tot nimic. Niciun semn că cineva fusese aici. 

Auzi elicopterele în aer; păreau să se apropie acum. Probabil 
Constance nu mai putuse să-i ţină în şah şi veneau spre casă. 

Se întoarse la dormitorul din capătul holului după singurul 
indiciu. Un pat de o persoană. Pentru un copil? De-asta era atât 
de mic? Dar de ce? Dark îşi trecu degetele peste cearşaful 
subţire, vechi, cu care era învelită salteaua. Nu se vedea nicio 
pată sau vreun fir de păr. Se lăsă pe un genunchi şi se uită 
dedesubt. 

Acolo Dark văzu o bucăţică de hârtie gălbuie, cu o fundiţă roz 
legată la mijloc, aşezată pe o carte. Işi închipui cu ce răbdare 
trebuie să fi fost creat un obiect aşa de frumos care să fie ascuns 
într-un loc atât de urât. Răutatea de un asemenea grad atingea 


13 Termenul englezesc (ta/meş-balmeş) este şi titlul melodiei trupei Beatles de 
la care a pornit Charlie Manson când a creat teoria „războiului între rase”, 
punct de pornire pentru crimele „Familiei” Manson. Aici, autorul se referă 
probabil la cartea lui Vincent Bugliosi despre respectivele crime. 


măiestria unui artist. Dark îşi dădu seama că nu era decât un 
detaliu dintr-un spectacol maiestuos, echivalentul unei note 
muzicale al cărui scop nu putea fi dedus decât din celelalte 
învecinate, ca la final să se ajungă doar la un crescendo 
înfiorător, zdrăngănit de sute de instrumente care urmau o 
partitură cu note minuscule, ilogice. Notele erau ilogice atâta 
timp cât nu erau aranjate de un virtuoz. 


Pentru a citi textul prin care e anunţată naşterea 
copilului, trebuie să vă autentificaţi pe LEVEL.com 
şi să introduceţi codul: noprints. 


Capitolul 86 


6.00 p.m. 


Sibby nu reuşea să vadă mare lucru. Doar ceva lucind alb prin 
întuneric. Monstrul avea ceva cu lumina. Fie prea multă, fie 
deloc. Niciodată cât trebuia. 

Se auzi un clinchet metalic, urmat de altul, apoi de altul. Acum 
vedea forma. Era un trepied. 

Cu mâinile lui subţiri ca nişte bețe, monstrul fixa o cameră 
video pe el. 

La un moment dat se opri şi îşi întoarse capul - încet, mereu 
încet - pentru a se uita în direcţia ei. Ochii lui negri, ca două 
mărgele, îi îngheţară sângele în vene. Te rog, nu te mai uita la 
mine. Întoarce-te la ce ai de făcut. Numai lasă-mă în pace. 

Deşi, era clar, nu terminase cu ea. 

Gâtul lui Sibby era prins de targa de la spital cu o curea de 
piele. Catarama rece de metal îi intra în bărbie. Era prea strânsă 
ca să-şi poată întoarce capul. Încheieturile şi gleznele îi fuseseră 
legate încă o dată de targă. Mâinile şi picioarele începuseră să-i 
amorţească cu totul. 

Şi nici cu copilul nu terminase. 

Unde era fetiţa? 

Ce-i făcuse? 

Sgweegel instala altceva acum, ceva mult mai înalt decât el. 
Desfăcu un cablu murdar şi îi fixă capătul în ceva la pământ, 
apoi... 

O lumină puternică o orbi. 


Capitolul 87 


Hollywood 
6.20 p.m. 


Dark apucă să iasă din casa de pe strada Yucca exact înainte 
ca prima dubiţă a celor de la Dark Arts să parcheze în faţă. Din 
ea ieşiră trei inşi îmbrăcaţi complet în negru. Dark se întrebă 
dacă printre ei era cumva şi urmăritorul lui cu nasul spart. Sau îl 
făcuseră să plătească preţul suprem pentru nepriceperea 
dovedită la aeroport? 

Şi Dark era îmbrăcat în negru, aşa că se târi prin iarbă şi 
ajunse la gard fără să fie observat. Nu-i luă mult să ajungă în 
laboratorul de la subsolul clădirii din Wilshire 11000, singur, 
pentru a căuta urme de orice fel pe hârtia cerată pe care i-o 
lăsase monstrul. 


„Unul pe zi va muri” se joacă pe-o scenă mai aproape de tine. 


Amprente? Niciuna. Urme de ADN? Nu. Umori? Zero. 

Dark izbi cu mâinile în masă şi aproape că făcu ţăndări un 
microscop de zece mii de dolari de podeaua din beton. Voia să 
strige, voia să o ia la fugă, voia să găsească orice indiciu, cât de 
minuscul, numai să-l ducă la Sibby. 

Dar ieşi în linişte pe uşa de la subsol şi apoi traversă parcarea 
spre maşina lui. Ştia că nu va putea să stea în laborator prea 
mult până ce Wycoff o să afle. Ceva avea să izbucnească în 
curând şi voia să fie în mişcare când se va întâmpla asta. 

Imediat ce răsuci cheia în contact, începu să-i vibreze 
telefonul. Pe ecran îi apărea că-l apelează Sibby. Desigur, ştia 
cine e. 

— Vin după tine, spuse Dark. 

— Ştiu, Steeeeeeeve, răspunse Sgweegel prelungind silaba. 
Găseşte un laptop. Ultima noastră conversaţie stă să înceapă. 

— Ascultă, ticălo... 


Dar apelul se încheiase. 

Trei secunde mai târziu primi un mesaj cu o adresă IP şi doar 
două cuvinte: „30 MIN”. 

* 

Nu mai era timp să se ascundă. Dark avea nevoie de 
Constance şi de Riggins acum. Normal, avea nevoie de 
computerele de la Cazuri şi programele lor de receptare a 
semnalului, dar de minţile lor avea şi mai mare nevoie. 

Orice avea Sqweegel în plan, voia ca Dark să se uite singur. Și 
Dark se săturase să-i facă jocul pervers nenorocitului. 

Constance Îi răspunse la telefon, vorbind neutru: 

— Brielle. 

— Eu sunt. 

— Zi repede. Suntem destul de ocupați. 

— O să-ţi trimit un mesaj cu o adresă IP, spuse Dark. Ascunde- 
o dacă poţi, dar nu asta e important acum. Incearcă să găseşti 
sursa cum poţi. 

— Mda, răspunse ea şi apoi tăcu o clipă. O să văd ce pot să 
fac. Cum ţi-am zis, suntem destul de ocupați. 

— Conectează-mă şi pe mine. 

— Mda, da. Dar nu-i aproape miezul nopţii la voi acolo? Mai du- 
te naibii şi acasă. 

— Mersi. 

— Nu mă mai deranja. La revedere. 


Capitolul 88 


6.51 p.m. 


Ajuns în camera lui de hotel întunecată, Dark îşi deschise 
laptopul şi porni browserul. Instantaneu, se deschise o casetă gri 
şi fu conectat automat la serverul Cazurilor Speciale. Constance îl 
aşteptase să apară pe reţea. 

Dacă cineva de la Dark Arts ar fi fost atent, probabil că ar fi 
descoperit în numai câteva secunde că foloseşte semnalul. Dark 
spera să fie ocupați în altă parte. Cel puţin o vreme. În funcţie de 
cât le lua lui Wycoff şi oamenilor lui să strângă cu uşa echipa 
Cazurilor Speciale. 

Pe monitor apăru o imagine video. O cameră web în direct, 
tremurată. Iniţial nu se vedea decât un perete alb, lumini care 
oscilau, bruiaj digital. 

Imaginea se mai mişcă puţin, apoi se înclină şi făcu focus pe 
un scaun de lemn. Trecură trei minute - Dark urmărea timpul 
contorizat pe ceasul laptopului - şi apoi se auzi un zgomot. Un 
plânset ascuţit. Un plânset de copil. 

Degetele lui Dark se încleştară pe laturile calculatorului. 
Trebuia să fie atent să nu spargă carcasa de plastic, să nu 
distrugă aparatul şi să piardă conexiunea. 

Să nu-şi piardă minţile. 

Copilul începuse să plângă şi mai tare, se mai auzi şi un foşnet 
uşor şi apoi... paşi. Cineva călca uşor pe o suprafaţă de ciment. 

Apoi, ca o fantomă, pe ecran apăru o arătare albă. 

Sgweegel, în costumul lui de criminal, alb, din latex. 

Ţinea un copil, la rându-i îmbrăcat într-un costum alb identic, 
în miniatură. 

— Am să te chinuiesc cum nici Dumnezeu nu ştie că-i posibil, 
spuse Dark. 

Sqweegel dădu din cap. Se apropie de cameră. Vocea lui 
răsună în cele două boxe mici ale laptopului. 


— Nu trebuie să urli, Steeeeeeve. Te auzim foarte bine. Nu-i 
aşa, scumpete? 

Felul în care îi spunea numele era o batjocură. Nimeni nu-i mai 
spunea „Steve”, decât Sibby. Stie asta. Ne-a urmărit. Ne-a 
ascultat. Ştie pe ce să apese pentru că ţi-a desfăcut țeasta şi ţi-a 
examinat circuitele. 

Atunci desfă-i şi tu țeasta, Îşi spuse Dark. Şi smulge-i dracului 
fiecare cablu de care dai. 

Pe monitor, mâna albă a lui Sqweegel se întinse spre cameră 
şi, pentru o clipă, păru să iasă prin laptopul lui Dark şi să-şi înfigă 
mâinile albe şi reci în gâtul lui. Dar palma nu făcu decât să 
acopere ecranul şi, printre degete, Dark văzu că Sgweegel mişcă 
obiectivul camerei. 

Către Sibby. 

Era legată de o targă. Goală. Neajutorată. Palidă. Îngrozită. 
Tremurând. 

— Hai, dragă, spuse Sgqweegel din spatele camerei. Salută-ţi 
bărbatul. 

Sibby părea drogată. Pierdută. Chinuită de durere. Mişcă din 
cap ca o femeie oarbă care încearcă să găsească ceva, orice, la 
care să se concentreze. Apoi se uită fix spre cameră. Spre Steve. 

— Lasă-mă pe mine, zise ea. Salvează copilul din mâinile 
nebu... 

Sqweegel trase repede camera spre el. Faţa lui ocupa tot 
monitorul. 

— Cum a zis şi ea, Steeeeeeve. Las-o pe ea. Fă-ţi griji pentru 
nebunul cu copilul. 


Capitolul 89 


11000 Wilshire 


Constance îşi puse ambele mâini pe umerii agentului, 
înregistra semnalul camerei web şi îl analiza în acelaşi timp. 
Tresări iniţial, dar apoi îşi dădu seama că era Constance. Stătuse 
treaz mult prea multe ore şi ochii îl usturau de la privitul 
încontinuu în monitor. 

— Ce e? întrebă el. Ai văzut ceva? 

— Dă înapoi la imaginea femeii, zise ea. 

Agentul îngheţă imaginea, după care dădu înapoi la scurtul 
episod în care apărea Sibby legată de targă. 

— Aici, zise Constance. Pune pe pauză. 

— Hei, făcu Riggins uitându-se spre ei. Aţi găsit ceva? 

— Acolo... Deasupra capului ei. Vezi? 

Riggins îşi miji ochii. 

— E un tablou înrămat pe perete? 

— Nu, spuse Constance. Cred că este chiar o fereastră. Se 
vede că intră puţină lumină de afară prin ea. E întuneric, dar pot 
să scot ceva... 

In acelaşi timp restul echipei Cazuri Speciale se chinuia să 
atace adresa IP pe toate fronturile, să-i dea de urmă la providerul 
de internet şi să aproximeze locul sursă. Cineva strigă. 

— E aici, în Los Angeles. 

Şi aici se opriră majoritatea căutărilor după adresa IP. Pentru a 
căuta mai departe, era nevoie de un ordin judecătoresc sau o 
intrare ilegală în fişierele providerului de internet. Dar această 
adresă IP era neobişnuită. Părea să ducă la un soi de provider 
ilegal, care fura lăţime de bandă de la alţi doisprezece. Ca un ins 
care fură câte un bănuţ pe zi de la o mie de bănci până ce ajunge 
să aibă suficienţi bani cât să-şi deschidă propria bancă. 

— Unde în Los Angeles? întrebă Riggins. 

— Lucrăm la asta... 


— Străduiţi-vă mai tare. Apoi se întoarse spre Constance: Tu ce 
ai găsit? 

Agentul selectase imaginea cu fereastra şi o mărise digital. Se 
vedea foarte clar vârful înzăpezit al unui munte. 

Riggins dădu din cap. 

— Hei, strigă. Parcă aţi zis că-i în Los Angeles. 

— Păi, este, îi răspunse cu voce tare cineva. De asta suntem 
siguri. 

— Care-i cea mai apropiată staţiune de schi? 

Se înşirară câteva nume: Bear Mountain, Mount Baldy, 
Mountain High, Snow Valley, Snow Summit - toate la nord-est de 
oraş, sus în munţi, spre Antelope Valley. 

— Nu, spuse unul dintre agenţii care urmăreau adresa IP. 
Greşit. Credem că-i undeva în sudul oraşului. 

— N-are cum, spuse Constance. E un munte acoperit cu 
zăpadă. Dacă reuşim să identificăm vârful, poate că am putea să- 
| localizăm. 


Hollywood 


Dark rămase cu privirea pierdută în întunericul de pe monitor, 
aşteptând să se întâmple ceva. Nu putea să fie asta tot. 
Sqweegel voia ceva. Voia ca acesta să fie jocul lui final. 

Aşadar, de ce tăcea? 

Apoi, prin întuneric, vocea ei: 

— Steve? 

— Sibby, sunt aici. Ce se întâmplă? E acolo? 

— Sunt în mişcare... sunt pe ceva cu roţi... 

— Sunt aici cu tine. Ţine minte asta. Chiar dacă ne opreşte 
camera şi nu o să-mi mai auzi vocea, sunt cu tine. Vorbesc cu 
tine. Vin după tine. 

— Ştiu că aşa faci, spuse ea. Şi apoi o să mergem la 
Disneyland. Cu toţii. 

— Aşa o să facem, iubito. 

— O, Doamne, Steve, ar trebui să vezi copilul, e aşa frum... 

Apoi nimic. Scârţâitul roţilor pe ciment. 

Dark aproape că-şi lipi faţa de monitor încercând să zărească 
ceva, o imagine, un indiciu cu ce urma să se întâmple. 

Se auzi un pufnit care treptat se transformă într-un hohot. 
Nemernicul râdea. Apoi ecranul pâlpâi şi se înnegri cu totul. 


Conexiunea se întrerupsese. 

Dar nu mai conta. Sibby îi dăduse ceea ce nu reuşiseră toţi 
specialiştii de la Cazuri, agenţii şi analiştii lor cu protocoalele de 
net. 

Un indiciu. 

Disneyland. 

Erau pe lângă Anaheim? Era un punct de pornire, dar era 
suficient de vag cât să fie inutilizabil. Dacă psihopatul ăla 
nenorocit n-ar fi întrerupt legătura, Sibby i-ar mai fi dat un 
indiciu. 

Dar tot era ceva. 

Dark îi dădu un mesaj lui Constance: 


VEZI ZONA ANAHEIM. DISNEYLAND. 
11000 Wilshire 


— Ce dracu' a mai fost şi asta? 

— Am pierdut conexiunea... bombăni un agent încovoiat peste 
tastatură. 

— Păi, refă-o! 

— Primesc caseta de autentificare, dar mă tot blochează. 

— Mai încearcă. 

— Asta fac. 

— Încearcă dracului mai tare! 

Între timp, în capătul celălalt al încăperii, Constance citi 
mesajul lui Dark şi se mai uită o dată la monitor. Munte acoperit 
cu zăpadă. 

Anaheim. 

Şi apoi trecu printr-unul dintre acele momente superbe pentru 
care trăia, dar pentru care nu era apreciată: senzaţia pură şi 
extrem de plăcută a unei revelații. 

Muntele acoperit cu zăpadă nu era adevărat. Era vârful 
Matterhorn din parcul Disneyland. Fusese cu părinţii în fiecare 
vară aici să viziteze parcul de distracţii - an de an, până la 
divorţul lor. 

Casa lui Sqweegel era undeva pe lângă cel mai grozav loc din 
tot sudul Californiei. 


Capitolul 90 


Hollywood 
7.13 p.m. 


Dark lovi cu pumnul peretele camerei de hotel. Peretele de 
rigips cedă sub lovitură şi se sfărâmă pe vreo treizeci de 
centimetri. Nu era cea mai inteligentă mişcare: cineva din 
personalul hotelului ar fi putut să audă bubuitura. Ar fi putut să 
apară la uşă în orice clipă. 

Dar furia asta trebuia să ducă undeva. Nu putea să-i roadă 
sistemul nervos la infinit. 

Dark simţea nevoia de a ucide pe cineva şi raţiunea abia mai 
reuşea să-l oprească. 

Nu se mai simţise aşa de ani de zile. De când îi fusese luată 
familia adoptivă. Din acel moment, inima îi fusese o supernovă, 
centrul sufletului său se transformase într-o minge superdensă, o 
masă de fier care nu mai simţea nimic. Cărase acea povară de 
fier peste tot în lume, lovind cu ea orice ar fi putut sta între el şi 
monstrul care-i făcuse asta. Şi apoi, după un an de eşecuri 
nenorocite, frustrante, întunecate, totul arsese, toate simţurile îi 
deveniseră incandescente şi apoi reci ca moartea... arse, 
prefăcute în nimic. 

Sibby răscolise cenuşa, găsise nişte tăciuni ce ardeau mocnit 
într-un loc pe care el îl considerase mult timp pustiit. Ea risipise 
cenuşa uşor, înteţise focul, îl făcuse pe Dark să se simtă iarăşi o 
fiinţă umană. 

Acum, când Sibby încăpuse pe mâinile dementului, parcă 
cineva scăpase o bombă nimicitoare în pieptul lui Dark. Simţea 
că arde pe dinăuntru, că se zguduie, că se prăbuşeşte. 

Nu-şi dorea decât să-l distrugă pe Sgqweegel... dar nu reușea 
decât să stea cu ochii holbaţi în monitorul întunecat, rezistând 
tentaţiei de a zvârli laptopul prin cameră şi de a-i smulge 
modemul şi de a-i scoate toate tastele cu degetele... 


* 


— Stai aşaaaa... Asta e! A treia oară-i cu noroc. Am revenit. 

Riggins şi Constance se apropiară într-un suflet de monitor, 
care era în întregime acoperit cu faţa lui Sqweegel. Fermoarul din 
dreptul gurii dădea impresia de deschizătură direct în monitor şi 
părea că, în orice clipă, te puteai aştepta să-i vezi ieşind din 
ecran limba umflată. 

— Constance Bridle, zise, ştiu că ne urmăreşti. Asta are 
legătură şi cu tine. 

Toţi se-ntoarseră deodată. Dar ea făcu abstracţie de ei. 
Rămase cu ochii pironiţi pe imaginea gurii lui, ca şi cum ar fi fost 
buzele lui Dumnezeu, gata să-i citească păcatele cu voce tare. 

— Avem o grămadă de discutat, spuse Sqweegel. Noi toţi. 

* 


Şi apoi fața lui Sqweegel dispăru şi camera poposi iarăşi pe 
Sibby. 

— Steve? 

— Sunt aici, zise Dark şi atinse cu vârful degetelor LCD-ul. 

Simti căldura vagă a pixelilor şi îşi închipui că e ea. 

— Deci suntem toţi? întrebă Sqweegel, care trase camera 
iarăşi spre el. Legăna copilul, care era îmbrăcat tot în costumaşul 
alb, pe braţul drept. 

— E important să scăpăm de câteva lucruri ce ne-mpovărează 
înainte de a termina. 

* 

Cu cât se uita mai mult la Sqweegel, Constance era tot mai 
sigură că el îi vedea. O simțea din miile de detalii prin care 
reacționa. Nu era un tip care vorbeşte cu un public imaginar. 
Putea să-i vadă pe toţi. 

Probabil că avea un soi de cameră de supraveghere în 
încăperea asta. Poate chiar mai multe. 

Cum? 

Constance continuă să privească spre monitor, dar găsi un pix 
şi un post-it cu mâinile. Notă pe el: 


Continuă localizarea ÍN LINISTE. Ne trebuie adresa cât se poate 
de repede. 
Mi-o arăţi doar mie. 


Îi înmână biletul agentului de lângă ea şi îşi lăsă vârful 


degetelor să zăbovească pe mâna lui ca să se asigure că a 
priceput mesajul. 
* 

Sqweegel îşi netezi cutele imaginare de pe costumul lui mulat 
din latex, apoi îşi ridică fruntea pentru a privi în cameră ca un 
reporter de televiziune. Sigur pe sine. Cu spatele drept. Fără pic 
de trac în faţa publicului. 

Şi pentru că toată lumea era de faţă, începu să vorbească. 


Capitolul 91 


Imediat după miezul nopţii / Ziua Tatălui 


— Am venit pe pământ să izbăvesc oamenii de păcate şi să le 
reamintesc de virtuțile cereşti, spuse Sqweegel către cameră. Fie 
că-i vorba de târfe văduve care şi-au pierdut toată credinţa şi se 
fut şi încasează banii daţi de guvern. Sau de preoţi poponari care 
şi-au uitat credinţa şi abuzează copiii şi care cred că se pot 
spovedi ca să scape de flăcările eterne. Ori nişte puşti idioţi 
cărora nu le lipseşte nimic în viaţă, dar caută senzaţii tari fără să 
fie în stare să facă faţă consecinţelor. Sau apărătorul ipocrit al 
ţării care nu-i în stare să-şi apere nici măcar copilul din flori. 

— O să te distrug, strigă Dark către monitor. 

Sqweegel se uită spre el. Rânjea în spatele măştii. Dark îşi 
dădea seama de asta după cum se întinse latexul. 

— Sau un detectiv terminat, care n-a putut să-şi apere familia 
adoptivă de un simplu muritor. 

— N-ai de ce să mă acuzi, spuse Dark. În jur vezi numai 
păcate, dar pe ale tale nu le vezi. Vrei să omori pe toată lumea? 
Să-i trimiţi pe toţi în iad? N-ai decât. Dar sper că ţi-ai făcut 
bagajul, pentru că atunci când o să pun mâna pe tine o să li te- 
alături. 

Sgweegel îşi dădu capul într-o parte. 

— Nu mi-e frică, Steeeeeeeve. Din două motive am vrut să 
vorbesc în seara asta. Primul e că vreau să-ţi iert păcatele. 

— Futu-ţi... spuse Dark. 

— Se pare că ăsta-i răspunsul tău universal. Futu-;. Futu-/. Să o 
fut. Dar ştii ce se-ntâmplă când futi? Nu te-a învăţat mămica ta 
adoptivă, poate strecurându-şi mâna în chiloţeii tăi ca să-ţi arate 
ce şi cum? Nu ţi s-a sculat puţin? Mai ai fantezii cu ea, Steve? 

— Treci la subiect. 

— Când te futi, faci un copil. Cel puţin aşa a vrut Dumnezeu să 
fie. Şi tu ai făcut un copil. 


— Da. Şi e-n pivniţa ta! Vin după el, pervers nenorocit. 
— Copilul tău? Intrebă Sqweegel. Eşti sigur? 
* 


Sqweegel chicoti nechezat. Nu se putea abţine. Odată pornit 
râsul, era greu să-l mai opreşti. Era un râs animalic; îl avea din 
copilărie. leşea la suprafaţă de fiecare dată când îşi lăsa 
sentimentele să se manifeste. Era aşa de greu să se stăpânească 
uneori. Reuşise să ajungă la un nivel de control rafinat în zeci de 
ani. Dar acum călătoria era pe sfârşite şi cumva parcă şi corpul 
lui ştia asta. 

Acum era serios. Nu apuci în orice zi să-ţi distrugi duşmanul de 
moarte cu numai câteva cuvinte. 

— Ce tot zici acolo? întrebă Dark. 

— Copilul nu-i al tău, spuse Sqweegel. E al meu. 

— Mincinosule! 

— Nu, nu. Vezi tu, am adormit-o pe Sibby într-o noapte. Şi 
trebuie să mai spun că tu ai uitat de virtutea înfrânării şi ţi-ai 
băgat cocoşelul nesătul în Constance Brielle. 

* 

Sângele din venele lui Dark îngheţă. 

O, Dumnezeule. Ştia. 


Capitolul 92 


Constance se simţea ca şi cum ar fi stat goală în încăpere, 
înconjurată de bărbaţii care-i puteau vedea fiecare defect, fiecare 
detaliu al trupului. 

Cum de ştia? Ea nu spusese nimănui. Nici măcar maică-sii, în 
Philadelphia. Era un secret pe care era convinsă că-l va lua cu ea 
în mormânt şi pentru care va fi judecată mai târziu. Dar părea că 
va fi judecată acum. 

— A făcut avort, Steeeeeeve, spuse Sgweegel. Dar ştii asta 
deja, nu-i aşa? Ba chiar i-ai oferit un cec... Cum era?... A, da, 
numărul 1183, ca să plătească... servicii? Dar ea l-a rupt şi l-a 
aruncat la gunoi, unde oricine putea să-l găsească. Mă rog, 
cineva cu nişte bandă adezivă şi ceva timp liber. 

Constance îşi aminti acum că făcuse asta. La vremea aceea 
durerea provocată de indiferența şi răceala lui Dark o făcuse să 
fie extrem de furioasă. Dar trecuse peste asta. Mersese înainte. 

Nu putea să-i vadă faţa lui Dark acum, dar se întreba dacă 
reacţiona în vreun fel. 

— Ah, nu fi mâhnit, spuse Sqweegel pe ecran. Constance a 
vrut să ţină totul sub tăcere. N-a vrut să-ţi creeze probleme... Ar 
fi fost foarte rău pentru tine, nu-i aşa, Steeeeeeeve? 

Constance auzi vocea lui Dark reverberându-se în bârlogul lui 
Sqweegel. Vocea îi tună atât de puternic, încât depăşi 
capacitatea micilor boxe ale laptopului şi se auzi distorsionată: 

— Taci! 

— Să mor dacă mint, zise Sqweegel. Îmi tai limba de la 
rădăcină - acum, în faţa camerei. Accept să pătimesc pentru 
acest păcat. N-o să mai pot să mint vreodată. Dar nu mint, nu-i 
aşa, Dark? 

* 

Era un descreierat care minţea. Atâta tot. Sibby încercă să facă 
abstracție de cuvinte şi să se concentreze asupra copilului. Nu 
mai conta decât ca fetiţa lor să scape vie din iadul ăsta. Restul 


nu mai conta - nici ea, nici Steve, nici nimic. 

Dar cuvintele apucaseră să sape în mintea ei: 

„„ți-ai băgat cocoşelul nesătul în Constance Brielle... 

A făcut avort, Steeeeeeve... 

Şi se gândi la seara când îi dăduse lui Steve vestea că vor avea 
un copil. Fusese foarte prudentă - mai prudentă decât în orice alt 
moment din viaţa ei. Când a văzut licărirea de bucurie în ochii lui, 
a ştiut că totul va fi bine din acel moment. 

E minunat, spusese el atunci. 

Sibby, am încercat să-ţi spun, spuse acum. 

Şi apoi vocea lui Constance: 

A fost vina mea, Sibby. N-a fost decât o noapte. Ştiam că a fost 
o greşeală. M-am descotorosit de copil. Imi asum toată 
responsabilitatea. 

Steve iarăşi: 

Și eu. Am încercat să-ţi spun. 

— Taci, tăceţi dracului din gură, toţi, numai salvaţi-mi copilul 
din coşmarul ăsta, strigă Sibby. 

— Vezi ce înrăiţi putem deveni unii cu alţii când uităm de 
învăţămintele cereşti? zise Sgqweegel în cameră. Toţi avem mici 
secrete. Eu omor oameni, voi omorâţi oameni. Măcar eu, când 
omor, nu fac din asta un secret. 

Apoi trase camera de pe trepied; pe monitor era acum doar 
faţa lui. 

— Toţi cei pe care i-am trimis în iad şi-au meritat soarta, spuse 
Sqweegel. Tu şi Constance aţi renunţat la o viaţă, aşa că Sibby şi 
cu mine vom face la fel. Ochi pentru ochi, şi lumea o să 
orbească. Trebuie să recunosc... o să fie greu să renunţ la ea. 
Începusem să mă ataşez puţin. 

Şi cu asta tăie conexiunea de internet. 

* 

Specialiştii de la Cazuri Speciale se dădură peste cap în 
încercarea de a identifica problema; dar îşi dădură repede seama 
că era din cauza curentului electric care fluctua, de parcă o 
furtună cu fulgere s-ar fi abătut asupra reţelei pentru a le face 
praf circuitele. 

Dar după câteva secunde fluctuațiile de curent electric 
încetară şi o imagine nouă, pixelată, alb-negru apăru pe toate 
monitoarele. 


Pentru a vedea acest film, trebuie să vă autentificaţi 
pe LEVEL2G6.com şi să introduceţi codul: run4fun. 


Capitolul 93 


Imaginile păreau a veni din inima iadului. 

Mâini de latex care depun un copil într-o cutie de metal 
deschisă. Bebelușului îi e frig. Plânge. intinde mânuțele spre 
mama... 

Imaginea tresare. 

Mama este eliberată din chingile de la mâini şi lama ascuțită îi 
trece peste trup. Peste piept. Peste picioare. Peste degetele de la 
picioare. Crud, fără milă, ca un măcelar care chinuie o pasăre pe 
care se pregăteşte să o ciopârțească. Mama stă Împietrită de 
frică, dar asta nu ajută cu nimic. Măcelarul e hotărât. 

Imaginea tresare. 

Mamei i se eliberează gleznele, il loveşte pe monstru cu 
genunchiul în față şi se aruncă de pe targa de spital, oarbă, 
şchiopătâna, impiedicându-se, scuipâna, strigând... 

Imaginea tresare. 

Mama strigă către cameră, strigă la noi şi îl vedem pe măcelar 
cum vine după ea, cu cuțitul în mână, sărind şi ocolind 
obstacolul, prin pivnita aceea de coşmar şi pe un coridor până ce 
în cele din urmă o prinde din urmă... 

Imaginea tresare. 

Măcelarul ţine lama în aer acum. Se pare că e hotărât să 
jupoaie pielea păsării pe care vrea s-o sacrifice... 

Imaginea tresare, ca şi cum n-ar putea să suporte să se uite la 
ceea ce e nevoită să înregistreze. 

Și acum măcelarul are pruncul în brațele pline de sânge şi îl 
ridică în aer ca pe o ofrandă pentru un fel de zeu străvechi şi 
uitat... 

* 

— Ce dracu-i asta? 

Toţi cei din biroul Cazurilor Speciale se întoarseră spre 
ministrul apărării Norman Wycoff. Avea cămaşa şifonată şi pungi 
negre pe sub ochi. Avea părul ciufulit pe creştet şi asta-l făcea să 


semene cu un pui de rață abia ieşit din ou. 

Agentul care conducea căutarea computerizată luă primul 
cuvântul: 

— Bănuim că e în Anaheim. 

Riggins se temuse de momentul acesta. Sperase ca Wycoff să 
facă ce trebuiau să facă toţi ceilalţi politicieni de paie - să stea 
dracului deoparte şi să-i lase să-şi facă treaba. Lui Wycoff îi 
plăcea la nebunie să dea ordine, dar niciodată nu stătuse prin 
preajmă să-şi bage mâinile în rahat. Faptul că venise aici 
confirma ce spusese Dark: toată treaba îl privea personal. 

Şi era şi un serios abuz de putere. 

— Bănuim? întrebă Wycoff. Aveţi ceva concret, sau iar ne duce 
de nas, cum a fost cu adresa aia de pe Yucca? 

Agentul îi făcu rapid un rezumat lui Wycoff, având grijă să-l 
facă să înţeleagă că, de fapt, domnule, el fusese cel căruia îi 
picase fisa cu Matterhorn. Constance îi şopti ceva lui Riggins cum 
că trebuie să ajungă la toaletă şi dădu să iasă în pas grăbit din 
birou. 

Wycoff o văzu. 

— Agent Brielle. Un moment, să-ţi spun ceva. 

Constance îşi lăsă tot aerul să-i iasă din plămâni, apoi se 
întoarse către ministrul apărării. Se apropie de ea atât de mult, 
încât ar fi putut să-şi aplece capul spre ea şi să-i muşte cercelul 
dacă ar fi vrut. 

— i-am zis că vreau ultimele date în nanosecunaa în care le-ai 
primit, spuse Wycoff. Ce îţi închipui că faci? 

— Îmi fac meseria, răspunse Constance. Abia acum câteva 
secunde am pus astea cap la cap. Vreţi să-l prindeţi sau nu pe 
monstrul ăsta? 

Wycoff se uită la ea câteva clipe. La păr, la buze, apoi la sâni. 
Era beat. Ea simţi duhoarea de scotch ce-i răzbătea prin fiecare 
por. Ochii lui Wycoff i se zbăteau în orbite: nu reuşeau să se 
fixeze pe nimic mai mult de câteva secunde. 

— Am găsit! strigă un băiat de la calculator. 

Rahat! îşi spuse Constance în gând. Oare putea să o sustragă? 

— Adu-o-ncoa'! ceru Wycoff. Deja îşi scotea Black-Berry-ul din 
buzunarul de la pantaloni. _ 

— Staţi să verific, interveni Constance şi se duse la agent. Il 
puse să scrie repede pe o bucată de hârtie - ca să nu fie nicio 
eroare, i-a zis. Apoi se duse cu hârtia la alt birou, scrise pe bilet 


altceva şi veni cu el la Wycoff. 

— Hai odată! strigă el. ţi faci hârţogăria pentru dosar şi după 
ce-l vedem pe monstrul ăsta mort şi-ngropat. 

— Poftim, spuse ea şi îi dădu o bucată de hârtie. Voiam doar să 
identificăm cât mai exact adresa. Nu cred că vreţi să se abată 
mânia lui Dumnezeu asupra unui tip oarecare cu câţiva copii, 
care locuiesc prin împrejurimile Disneylandului, nu, domnule 
ministru? 

— Disneyland? întrebă el şi apoi se uită la hârtiuţa primită şi 
citi: 


Playa Del Ray 1531 
Anaheim 


Wycoff ieşi ca vijelia, fără să mai spună ceva, cu mobilul lipit 
de ureche. Citi adresa la telefon. 

— Ai notat? Trimite dracului toate echipajele. Se execută toate 
ţintele. Da, acum, fir-ar al dracului. Trageţi în orice respiră... 

Agentul care găsise adresa se ridică nedumerit: 

— Stati... Agent Brielle, cred că ministrul are o adresă gre... 

Riggins interveni şi reuşi să-i taie fraza. Îşi puse mâna pe 
umărul agentului şi îl însoţi spre scaunul lui din faţa 
calculatorului. 

— Agent Brielle ştie ce face, zise el. Acum treci înapoi la 
calculator şi fă-mi rost de orice imagine de la adresa pe care ai 
găsit-o. 

* 

Câteva clipe mai târziu Constance intră în toaleta pentru 
femei, alese cabina din capăt, îşi ridică fusta, îşi trase în jos 
chiloţii, apoi se aşeză. O clipă rămase cu privirea în gol spre uşa 
metalizată a cabinei, încercând să-şi dea seama cum ajunsese în 
situaţia de a acţiona astfel. 

Apoi se dezmetici, apăsă tasta şi-l apelă pe Dark. 

— Ce-ai aflat? întrebă el. 

— Ai văzut ferestruica din colţul ecranului? 

— Nu, recunoscu Dark. Ce era? 

— Cel mai bun pont pe care l-am avut vreodată în cazul ăsta. 
Am reuşit să localizez adresa. Dar avem o problemă: echipa de 
cretini a lui Wycoff a preluat frâiele. 

— Mai am nevoie de timp. 


— Ai ceva timp, continuă ea. l-am dat lui Wycoff o adresă 
greşită. Cea bună e 1531 San Martin Drive, Anaheim. Ai cam un 
sfert de oră cât mai pot să-i aburesc. Du-te. 

— Mulţumesc, Constance. Dacă n-aş fi... 

— Du-te odată! 

Dark îşi înfipse piciorul în pedala de acceleraţie a maşinii 
furate, gonind pe 405 către Disneyland. 


Capitolul 94 


1531 San Martin Drive, Anaheim, California 


Casa arăta ca şi cum ar fi fost desprinsă dintr-o altă epocă şi 
aterizată din greşeală aici, în secolul ăsta, în mijlocul acestei 
suburbii extinse, scăldate de soare. Spre deosebire de vilele din 
jur, cea de la numărul 1531 de pe San Martin Drive era o casă 
grandioasă în stil victorian, cu cornişe susţinute de console şi o 
terasă cu zăbrele în faţă. Casa părea să fi fost ridicată înainte ca 
oamenii să înceapă să construiască în stilul specific în sudul 
Californiei. 

înăuntru, totul era alb. Podelele, pereţii, tavanul, chiar şi 
ferestrele aveau geamurile mate, alburii. Dark, îmbrăcat complet 
în negru, se târî pe covorul alb, ţinându-şi pistolul cu ţintă laser 
prins pe partea dreaptă şi o trusă cu mai multe instrumente pe 
stânga. Lui Dark îi veni în minte o comparaţie din Raymond 
Chandler: și ieşea în evidenţă ca o tarantulă pe o felie de tort. 

În mod evident, Sqweegel avea un fix cu lumina şi întunericul. 
Aşa să fie. Lui Dark nu-i trebuia decât ca punctul roşu să 
poposească pe o parte a trupului lui capabil de răsuciri inumane 
- poate chiar în frunte. Apoi o simplă apăsare şi totul se va sfârşi. 

Văzu o uşă albă, de lemn, mânijită puţin cu sânge lângă clanţă. 
Doar un semn cu PE AICI VA ROG ar fi fost mai evident. 

Era clar că Sqweegel îl aştepta. 

Trepte albe, de marmură, duceau în jos. Dark se luă după nişte 
urme de paşi însângerate - urme mânjite, haotice. Erau de 
ambele sensuri, ca şi cum cineva venise până la uşă, se 
răzgândise, apoi o luase înapoi în jos. 

Fuseseră oare tălpile lui Sibby? 

Dark se opri în uşă. Lumina era mai redusă aici. Scoase în 
linişte o oglindă ataşată de o bară metalică subţire - oglindă de 
lunetist - ca să se uite după colţ. 

În oglindă se vedea Sibby, legată de o targă de spital, plină de 


sânge. Erau atât de multe răni şi crestături pe corpul ei, încât era 
greu să-ţi dai seama unde începeau şi unde se terminau. 

Nu te gândi la familia adoptivă. Nu te gândi la ce le-a făcut 
monstrul ăsta. Sibby e în viață; numai asta contează. Indiferent 
de ce i-a făcut, se poate vindeca. Toţi ne putem vindeca, 
împreună. 

Nu trebuie decât să ucizi monstrul, să-ţi iei familia şi să 
mergeţi acasă. 

Dark aruncă oglinda, fără să-i mai pese că putea fi auzit. Nu 
mai erau reguli de-acum. Gata cu joaca. Işi scoase pistolul şi 
ţâşni de după colţul zidului pentru a-l vedea pe Sgweegel. 

Ţinea copilul în dreptul pieptului. 

— M-am gândit că nu vei vrea să pierzi asta, zise el. Eşti gata 
să-ţi înfrunţi soarta? 


Capitolul 95 


Dark îndreptă arma spre fruntea lui Sqweegel. Era întuneric 
aici, dar nu suficient de întunecat cât să nu-i vadă silueta 
contorsionată, albă, ca de vierme. Cum ieşise Dark în evidenţă 
pe fundalul alb de sus, tot aşa costumul de latex îl făcea pe 
Sgweegel practic să strălucească aici, jos. Toţi muşchii îi pulsau 
ca nişte pistoane, de parcă urmăreau ritmul unei melodii din 
capul lui. 

Şi bebeluşul strălucea. 

— Lasă copilul jos, că te... 

— Ce, Steeeeeeeve? Mă omori? Nu îndrăzneşti să tragi! Un 
glonţ tras aiurea ar putea să lovească în comoara mea de 
copilaş. 

— Nu-i copilul tău, zise Dark printre dinţi. 

— De ce nu ne împuşti să vezi? Fă-ne la amânaoi teste de 
sânge. Vezi cum îşi croieşte adevărul drum la suprafaţă. Adevărul 
iese mereu la iveală. Mereu. Ştii asta. Dumnezeu e mereu cu 
ochii pe noi. 

Dark se chinui să găsească un unghi de tragere. Ţinta roşie se 
preumbla haotic pe trupul lui Sqweegel. Ardea de nerăbdare să 
tragă. 

Dar imediat ce punctul roşu găsea o zonă liberă, Sqweegel se 
dădea puţin în spate şi schimba poziţia copilului - îl folosea ca 
scut uman. Subsolul era prea întunecat. Marja de eroare prea 
mare. 

Şi copilul începuse să plângă. Nu-i plăcea să fie fâţâit de colo- 
colo, ridicat şi sucit. Aici era frig şi mirosea a moarte. Oare ce-i 
trecea prin căpşorul acela? 

Dark nici nu ştia dacă-i fetiţă sau băiat; el şi Sibby hotărâseră 
să afle la naştere. Majoritatea taţilor aflau sexul copilului lor nou- 
născut la nici două secunde după naştere. Copilaşul lor venise pe 
lume într-o pivniţă din casa unui psihopat. Primele sunete pe 
care le auzise fuseseră strigătele mamei torturate şi minciunile 


unui bolnav mintal pervers. 

Şi acum lumina roşie a laserului venea dinspre arma îndreptată 
spre el din mâinile tatălui. 

Bun venit pe lume, micuţule. Locul ăsta e mult mai ciudat 
decât ţi-ai fi închipuit vreodată. 

— Ai probleme? îl aţâţă Sqweegel. Te-ar ajuta puţină lumină? 

Atinse cu cotul un întrerupător masiv, metalic, şi instantaneu o 
lumină fluorescentă scăldă întreaga pivniţă. Şi o sută de 
monitoare, montate pe pereţi, se aprinseră deodată. 

Ascunzătoarea lui Sqweegel era în sfârşit scoasă la iveală, 
după ce reuşise s-o ţină secretă trei decenii. 

Îşi dedicase peste treizeci de ani din viaţă ca să o amenajeze. 

Ani la rând cei de la Cazuri Speciale bănuiseră că Sqweegel 
avea un soi de bază, o vizuină în care îşi ducea victimele relativ 
uşor. Se speculase că trebuie să fie bine echipată cu o varietate 
de instrumente şi, cel mai important, izolată fonic. 

Acum, când Dark o vedea în sfârşit, inima îi stătu în loc de 
groază. 


Capitolul 96 


Locul părea că fusese construit cu două categorii de material: 
monitoare video şi cadavre umane. 

Dacă mijeai ochii şi erai norocos, vedeai doar monitoarele, 
fiecare conectat de o cameră ascunsă cu diverse locuri: Air Force 
Two, Quantico - în sediul Cazurilor Speciale, casa lui Dark din 
Malibu, camera goală de spital unde stătuse Sibby, zeci de alte 
interioare la întâmplare - case, apartamente, birouri... Toate 
ofereau imagini din locurile în care Sqweegel deja fusese. În mod 
cert îi plăcea să păstreze legătura cu ele, odată ce le vizitase. 

Lui Sgweegel îi plăcea să ia cu el şi suveniruri. 

Şi cu asta erau umplute spaţiile dintre monitoare: rămăşiţe de 
corpuri omeneşti. Cranii, oase, articulaţii, vene, muşchi rozalii, 
globi oculari ca norişorii, creiere gri şi buretoase, toate 
conservate prin plastifiere. Le folosise ca pe un fel de mortar ca 
să proptească monitoarele şi computerele, ca o supremă 
batjocură a lui Sqweegel pentru trupul uman. 

— Eşti primul care-mi vede opera de-o viaţă, Steeeeeve, zise. 
Hai, aruncă o privire! Explorează! S-ar putea să recunoşti câte 
ceva dintr-un craniu mic pe-aici pe undeva. Poate ceva din ADN- 
ul tău o să tragă la propriul sânge. Ar fi interesant de văzut. Mi-a 
luat mult să caut prin deşeurile medicale ca să-l găsesc pe cel 
bun, şi n-aş vrea să mă fi înşelat... 

— Ai omorât... 

— Mult mai mulţi decât şi-ar putea imagina cineva vreodată, îl 
completă Sqweegel. Mai las câte un corp uneori doar când vreau 
să trimit un mesaj. Dar nimeni nu pare să-mi înţeleagă munca... 
doar tu. Ai fost destul de-aproape, să ştii, când ai vorbit atunci cu 
Constance. Mi-a plăcut cum ai abordat problema - Sfântul Petru, 
corect? Nu perfect, dar pe-acolo. 

— Ai urmărit tot. E 

— Ce, cu astea? Nu, nu, nu. Asta-i doar un ocel dintr-un ochi de 
muscă amărâtă pe lângă vederea atotştiutorului Tată. Nu, Dark, 


eu v-am urmărit doar pe tine şi pe cei dimprejurul tău. Am viaţa 
ta pe casetă de ani buni. Ti-am văzut fiecare mişcare. Am 
ascultat fiecare conversaţie. Te-am urmărit secundă de secundă, 
oră de oră, zi de zi. Ştiu totul despre tine, despre ea, despre 
Riggins sau Constance, chiar despre trădătorul ăla de Wycoff. 

Dark se apropie şi mai mult de Sqweegel. 

— Nu eşti Dumnezeu. 

— Nu, recunoscu Sqweegel. Dar El m-a trimis. Nu ţi-ai dat 
seama de asta până acum? 

— Delirezi. 

— Nu, doar spun o parabolă. Înlătură-ţi învelişul muritor şi 
ascultă cu sufletul, spuse Sqweegel. Ştiu că măcar o parte din 
tine mă aude. N-ai fi ajuns până aici dacă n-ar fi fost aşa. Şi nu 
ne-am fi revăzut la Roma. 

Revăzut? îşi spuse Dark în gând. Nu. Roma fusese prima oară. 
Încearcă să mă ameţțească. Nu te complica. Deschide teasta 
monstrului. Urmăreşte firele din mintea lui bolnavă. Trage de fire. 
Trage-le pe toate afară şi strangulează-l cu ele. 

— Încerci să ne arăţi nouă, păcătoşilor, greşelile pe care le 
facem, zise Dark. 

— Nu, nu mă interesează să pedepsesc păcatul, răspunse 
Sqweegel. În schimb, sunt un trimis al lui Dumnezeu şi al tuturor 
virtuţilor Sale cereşti. 

În mintea lui Dark se făcu legătura. Şapte. Nu păcate. Toţi 
ştiau de păcate. Dar cine s-ar fi gândit la opusul lor? Cele şapte 
virtuţi cereşti. 

— Hai că sigur ţi le aminteşti, spuse Sqweegel. La urma urmei, 
familia aia a ta adoptivă te-a dat la o şcoală catolică. Haide. Să le 
recităm împreună. Paza gândului şi-a minţii... 

Gândurile lui Dark se întinseră din trecut în prezent. Nu putea 
să nu se gândească la asta. 

Paza gândului ţinea de judecata corectă. Dacă Sqweegel voise 
să fie un exemplu de chibzuinţă, atunci lecţia aceea o oferise în 
New York City. 

— Văduvele pompierilor morţi la 11 septembrie, spuse Dark 
încet. 

— Aha, vezi? Ştiam eu că m-asculţi! Dar de frica de Dumnezeu 
şi gândul la judecată? 

Vinovatul va fi pedepsit. Şi pedeapsa va fi pe măsura 
păcatului. 


— Puştii care beau bere. 

— Credință? 

— Preoţii. Ai pedepsit şase pentru faptele celorlalţi care şi-au 
pierdut credinţa şi au chinuit copiii. 

— Nădejdea. 

— Nu ai omorât femeile, doar caii. Ai sperat că se vor îndrepta. 
Ai avut nădejde în ele. 

— Fantastic, Dark! Acum virtuțile din seara asta... să începem 
cu milostivirea. 

— Ai ajutat-o pe Sibby să nască. 

— Înfrânarea? 

— Ne-ai lăsat copilul în viaţă. 

— Şi, în fine... bărbăția. 

— Tu cu mine. Aici, în pivniţa asta. Curajul de a ne înfrunta 
cele mai mari temeri. Asta e? Suntem aici să ne înfruntăm, 
nenorocitule? Te temi de mine? 

Sgweegel îşi aduse copilul aproape de piept şi începu să 
scoată un sâsâit ciudat şi să-şi contorsioneze corpul - ca şi cum 
ar fi avut o portocală pe undeva printre coaste şi ar fi încercat să- 
i stoarcă zeama. Printre dinţi începu să i se scurgă fiere neagră. 
Picură pe capul bebeluşului, acoperit în latex. 

— Am aşteptat atât de mult momentul ăsta, şopti. Nici nu ştii. 


Capitolul 97 


Deasupra capului lui Sqweegel, pe mai multe monitoare video, 
Dark văzu un pâlc de oameni în uniformă alergând. Îi recunoscu. 
Era echipa Dark Arts a lui Wycoff, care cobora din dube, cu 
puştile-n mâini. Intrau porniţi să ucidă. Numai că acum nu mai 
erau doar doi. Pe puţin vreo şase, din câte reuşi să vadă. 

Şi aveau să ajungă aici în mai puţin de cincisprezece minute. 

— Înfruntă-ţi frica, frate, zise Sqweegel. 

— Nu face asta! 

Dar o făcu. Sgqweegel se folosi de ambele mâini ca să arunce 
bebeluşul peste capul lui Dark. 

Nu nu nu nu NU... 

Dark aruncă pistolul, se întoarse şi făcu doi paşi uriaşi spre 
celălalt colţ al încăperii cu mâinile întinse. Bebeluşul era prea 
sus, prea repede, prea departe... 

În spate auzi un fâşâit rapid şi un zgomot ca un clic metalic, 
dar /asă asta; concentrează-te asupra copilului... 

Care acum cădea, mult prea repede, îndreptându-se spre 
ciment. 

Dark îşi întinse ambele mâini, orbeşte, şi plonjă fără să se 
gândească la cum ar putea ateriza, pentru că nu felul în care 
avea să cadă conta. Ci să salveze copilul. Copilul lui Sibby. 
Copilul /ui... 

Ajunse cu degetele sub ceafa moale a bebeluşului şi se 
prăbuşiră amândoi la pământ. 

Cumva, mâinile lui reuşiseră să protejeze craniul fragil al 
copilaşului în cădere. 

Plămânii lui Dark se chinuiau să-şi revină. Respirația i se oprise 
când căzuse la pământ. Dar nici asta nu mai conta. Nu era 
importantă respiraţia. Avea să respire mai târziu. Important în 
clipa asta era să-i scoată pe Sibby şi pe bebeluş de aici, acum. 

Luă copilul la piept şi se ridică în picioare. Ţinea bebeluşul cu o 
mână şi cu cealaltă îşi luă pistolul. Unde era? Unde se dusese 


nenorocitul ăsta de... 

lată-l. 

O fulgerare alunecoasă, contorsionată şi albă. 

Dark ţinti şi apăsă trăgaciul. Simţi bebeluşul cum se smuceşte 
la pieptul lui, speriat de explozia împuşcăturii. 

Dar nu nimerise; îl auzea pe Sqweegel cum chicoteşte pe 
înfundate. 

— N-ai nimerit, zise. 

Dark armă iarăşi. N-avea de gând să lase istoria să se repete: 
aici nu erau într-o biserică din Roma. Nu mai avea schelărie. ÎI 
prinsese pe monstru în propria-i capcană, şi Dark avea de gând 
să lovească, să tragă cu pistolul, să-l urmărească până ce-l va 
găsi pe nemernic, indiferent unde ar fi încercat să se ascundă... 

Acolo. 

_ Se răsucea sub ceea ce semăna cu o masă de lucru din lemn. 
Işi trăgea piciorul subţire şi se plia ca să încapă după o uşă... 

Dark alergă într-acolo şi izbi marginea mesei cu călcâiul 
bocancului, ceea ce o răsturnă într-o parte. Trase, şi apoi trase 
iarăşi, direct prin uşiţa deschisă a mesei, ca în gura unei fiare şi 
apoi bebeluşul începu să plângă şi... 

Nimic. Sqweegel nu era înăuntru. 

La dracu’! 

Şi apoi... 

Uite acolo. Spectrul alb se răsucea tot şi îşi croia drum într-o 
formă neomenească printr-un coridor. Dark strânse copilul şi mai 
aproape de el - nu o să lase copilaşul din mână sub nicio formă, 
nu aici - şi trase după el, sperând ca măcar o dată să-l 
nimerească. Să trimită un glonţ care să penetreze latexul şi 
carnea de pe el, şi nervii, şi poate şi un os, cât să-l ologească 
numai pentru câteva secunde, căci lui Dark nu-i trebuia mai 
mult... 

Făcu trei paşi înainte să răsune o împuşcătură. 

Simti ceva foarte puternic cum îl izbeşte în bicepsul drept, 
ceea ce-l făcu să se clatine. Dark se dezmetici şi se întoarse 
imediat. 

Sgweegel venea spre el cu arma încă fumegând în mână. ŞI 
Sqweegel trăgea cu pistolul. 

— 0-o-ooo, făcu Sgqweegel ca pe-o melodie, şi apoi trase iarăşi. 

De data asta glonţul îl lovi pe Dark în picior şi îl aruncă la 
pământ, unde se rostogoli. Bebeluşul îi scăpă din braţe şi începu 


să plângă cumplit, cu faţa de un roşu aprins. Dark băgă mâna în 
trusa de la şold. Căută cu degetele marginea ascuţită pe care 
ştia că o are înăuntru... 

— N-are niciun farmec dacă nu te lupti, zise Sqweegel. Aşa că 
hai! Luptă! Lumea ne va urmări! 

Dark se întoarse. Bebeluşul scotea un tânguit jalnic dintr-un loc 
aflat în apropiere pe podeaua dezgustătoare. 

Sgweegel ajunsese faţă în faţă cu el acum, cu respiraţia lui 
duhnind a moarte. 

— Taci! urlă Dark şi apoi îl apucă cu trei degete de fermoarul 
deschis din dreptul gurii şi trase de el. Când nebunul îmbrăcat în 
latex se aplecă înspre el, cu un zâmbet înfiorător întipărit pe faţă, 
Dark înfipse vârful ascuţit al dispozitivului de tăiat geamuri în 
gâtul lui. 

Lama răzbi prin latex şi gâtul lui Sqweegel şi deschise o 
despicătură imensă prin care păreau să se ridice aburii iadului. 
Sângele negru împroşcă la mai bine de patru metri prin încăpere. 

Sgweegel încercă să strige, dar nu-i ieşi decât un gâlgâit gros, 
siropos. 

Dark îi smulse monstrului masca de pe cap, rupând materialul 
de la gât. Latexul se despică într-un cerc corect de jur împrejurul 
gâtului osos, care pulsa, iar sângele negricios năvăli în valuri 
peste costumul alb, imaculat, de dedesubt. 

Dark se uită la faţa descoperită a lui Sqweegel. 

Şi văzu că era complet... obişnuită. 

Ochi negri, ca smoala, care nu mai păreau aşa de ameninţători 
acum. Un cap osos, ras complet. O frunte îngustă, lipsită de 
sprâncene. Dinţi stricaţi. Piele pătată de pete şi pistrui. Un tocilar 
tomnatic. Un individ probabil torturat în copilărie, care nu reuşise 
niciodată să-şi depăşească ura şi, în consecinţă, crescuse urând 
întreaga omenire. 

O ură atât de intensă, încât îi înnegrise şi sângele din vene. 

— Îţi plac poezioarele? întrebă Dark. Am eu una pentru tine. 
Poate c-ai mai auzit-o. De fapt ştiu c-ai mai auzit-o, nenorocitule! 

Monstrul îşi duse degetele la tăietura din beregată parcă 
pentru a-şi astupa rana cu mâna. Mâinile îi tremurau. Ochii i se 
dădeau peste cap. 

Dark se ridică, deşi rănile din braţ şi picior îi provocau o durere 
agonizantă. Aruncă o privire prin camera de tortură şi imediat 
zări ce căuta. Sqweegel n-avea decât să se-nece, să horcăie şi să 


scuipe cât o vrea ca răspuns. 

Dark se întoarse şi îl privi pe Sqweegel de sus, cu securea mică 
de argint în mână. 

— Lizzie Borden cu-n topor, recită Dark, o luă pe mami la 
omor. De patruzeci de ori i-a dat, şi-apoi şi taică-su a urmat, cu 
una mai mult, că-i bărbat... 

Şi la bărbat lama securii căzu şi îi despică monstrului umărul 
drept. 

Dark ridică iarăşi securea şi o izbi acum de umărul stâng al lui 
Sgweegel şi de data asta lovitura îi îndepărtă cu totul braţul 
subţire de trup - braţul se rostogoli într-o parte şi se legănă uşor, 
ca apoi să se oprească. Din rană ţâşni sânge negru şi împroşcă 
lama securii înainte ca Dark să apuce să o ridice iarăşi şi să 
aleagă un alt loc unde să o împlânte. 

La încheietura piciorului drept, chiar sub şoldul lui Sqweegel. 

Apoi stângul. 

Picioruşele subţiri ale monstrului, care îl ajutaseră să se 
strecoare, să se târască, să se ascundă şi să se contorsioneze, nu 
mai făceau parte din corpul lui. De-acum erau bucăți de carne şi 
de os nefolositoare. Nu-i mai puteau creşte la loc. Aveau să se 
răcească şi în cele din urmă să putrezească până la dispariţia 
completă. 

Dark ridică securea în aer încă o dată şi simţi stropii calzi de 
sânge puturos cum i se scurg pe faţă. Duhoarea fu îngrozitoare, 
aproape ca şi cum monstrul ar fi avut în vine pucioasă în loc de 
sânge. 

Se uită în jos şi văzu că Sqweegel îl privea cu un calm 
desăvârşit pe chip. Ochii negri îi sfredeleau pe ai lui. De parcă 
aştepta ceva. 

Uite! Uite ce-ai aşteptat! 

Ce m-ai implorat să fac... 

Dark auzi un țipăt de bucurie cum răzbeşte din gâtul lui, 

în tot... 

îşi întoarse încheietura ca să prindă unghiul corect 

„timpul... 

şi izbi cu securea în gâtul lui Sqweegel 

„„ăsta! 

şi forţa cu care trecu lama prin vertebrele din ceafa propulsă 
capul lui Sgweegel pe podeaua pivniţei. 

* 


Cât l-a ascultat pe Dark recitând poezioara aceea, Sqweegel a 
fost cuprins de o pace sfântă. Chiar şi când lama îi tăiase mâna 
dreaptă din umăr. Apoi piciorul, de la încheietură. Dark era un 
bărbat puternic, chiar şi după ce încasase două gloanţe. Lama a 
răzbit fără nicio problemă prin carne, prin os. Sqweegel a urmărit 
o picătură din sângele propriu cum sfidează gravitația şi 
explodează în aer deasupra lui. 

Securea i-a tăiat celălalt picior, apoi cealaltă mână, dar era tot 
viu. 

Ceea ce era un mare noroc. N-ar fi vrut să rateze niciun minut 
din asta. 

Chiar a rămas conştient şi puţin după ce lama i-a despicat 
gâtul până jos, atingând podeaua de ciment. Era ciudat; auzise 
coloana cum îi trosnea, dar nu cu urechile, ci cu craniul. 
Conştiinţa a pâlpâit, a pierit şi a reapărut la loc de câteva ori şi 
Sqweegel s-a străduit să mai rămână la graniţa morţii câteva 
secunde mai mult. 

Muncise mult şi din greu la misiunea lui sfântă şi ştia că merită 
să se odihnească de-acum, dar voia cu disperare să mai rămână 
în lumea asta cât să apuce să vadă cum se sfârşeşte totul. 

Ce păcat că Dark îi tăiase gâtul. Sqweegel chiar nu se 
aşteptase la asta. In acele prime clipe ale morţii sale, Sgweegel 
crezuse că ar putea să închidă gaura din gât şi să-şi articuleze 
ultimele cuvinte. Dar nu-i ieşiseră decât sunetele alea groaznice, 
gâlgăite, ca de animal. Ceea ce era foarte rău. 

incercase aşa de tare să-i spună un ultim lucru. 

Incercase să-i mulțumească. 


Capitolul 98 


La etaj se auzi urgia: ferestre sparte, uşi trântite, bocanci pe 
podea. Dark ascultă, numai ca să-şi dea seama cât timp mai 
avea alături de Sibby. Cât mai aveau până ceilalţi o să găsească 
clanţa murdară de sânge, treptele de marmură. Şi apoi... 

Sibby nu mai avea prea mult timp. Maniacul îi crestase tot 
corpul, o tăiase cu precizie chirurgicală. Nu mai avea sâni. 
Picioarele şi abdomenul erau pline de tăieturi. 

— Te scoatem de-aici, minţi Dark aducând bebeluşul lângă 
targă, la Sibby. Pielea de pe încheieturile mâinilor şi de pe glezne 
era albă. Îi sărută încheieturile, singurele locuri de pe corpul ei 
care nu sângerau. _ 

Sibby dădu din cap şi se uită în sus spre el. Incercă să 
vorbească, dar în locul vorbelor îi ieşi un val de sânge. 

— Hei, o să scapi din asta, şopti Dark blând, deşi ştia prea bine 
că nu va fi aşa. Sibby intra în stare de şoc. Pupilele i se micşorau. 

— Nu, zise ea, n-o să scap. 

Iniţial vocea ei nu era decât o şoaptă gâlgâită, dar îi zâmbi, 
după care îşi eliberă gâtlejul de sângele care colcăia înăuntru. 

— Nu vorbi aşa. 

— Ţi s-a adeverit cel mai mare coşmar, zise Sibby. Eşti tatăl 
unei fetiţe frumoase. 

Chiar şi Dark zâmbi la replica asta. Glumiseră pe tema asta 
când Sibby abia aflase că e însărcinată. Dark îi spusese că se 
roagă să fie băiat, că o fată i-ar pune capac. Ar fi însemnat să 
stea la uşă zi şi noapte cu o bâtă să-i pună pe fugă pe eventualii 
pretendenți. 

— Dacă o să semene cu mama ei, am dat de belea! spuse 
Dark. 

Sibby zâmbi, apoi îşi drese iarăşi vocea. 

Acum se priveau unul pe celălalt, toate glumele şi prefăcătoria 
fiind epuizate; nu mai rămăseseră decât două suflete 
comunicând la un nivel care era dincolo de simţuri. Cuvintele nu 


mai însemnau mare lucru. Ştiau amândoi ce erau, ce fuseseră şi 
ce urma să se întâmple. O înţelegere perfectă şi sfâşietoare se 
aşeză între ei. Dark îşi simţi inima cum palpită şi-i explodează în 
interior în acelaşi timp. 

— Să ai grijă de ea, spuse Sibby în cele din urmă. 

De ea. Bebeluşul era fetiţă. 

Aveau o fetiţă. Felicitări, tăticule. 

— Să te gândeşti la mine când ai s-o ţii în braţe. 

Trase aer în piept iarăşi... 

Şi gata. 

Chiar înainte ca Dark Arts să intre în încăpere. 

* 


Cândva, Sibby Dark a avut un vis. Că o să întâlnească un 
bărbat între rafturile unui supermarket. Că vor trăi împreună 
lângă ocean şi se vor căsători şi ea va rămâne însărcinată şi că, 
într-o bună zi, bărbatul visurilor ei o va invita la cină la 
restaurantul ei preferat şi că ea îi va zâmbi la lumina lumânărilor, 
copleşită de recunoştinţă, recunoştinţă pentru viaţa asta a ei şi a 
vieţii pe care urmau să o aducă pe lume ei doi, şi doar asta 
conta. 

Şi visul nu s-a mai terminat niciodată. 


Capitolul 99 


— Ba nu, pe dracu’, nu vă las! 

Toţi se întoarseră, chiar şi Dark. 

Nu se deranjase să se-ntoarcă atunci când doi agenţi 
năvăliseră în încăpere. Dark putea numai să presupună că erau 
cei doi oameni trimişi de Wycoff: agentul tuns periuţă şi huiduma 
fără degete. Erau cu armele pregătite şi urlau la el să nu mişte şi 
să îngenuncheze cu mâinile la ceafa. 

Dark nu s-a întors nici când au început să icnească de greață 
după ce au văzut ce-i înconjura. Cadavrele. Monitoarele. 
Duhoarea. Balta de sânge negru ce se scurgea din corpul 
măcelărit al monstrului care se ascundea sub paturile oamenilor 
sau în debarale. 

— Futu-i dumnezeii mă-sii, ce dracu-i asta?... 

Dar câteva secunde mai târziu se auzi o altă voce. Una pe care 
Dark o recunoscu. 

Riggins. Şi le spunea agenţilor de la Dark Arts că nu, pe dracu’, 
nu-i lasă s-o facă. 

Atunci se întoarse şi Dark. 

Riggins era cu mâinile ridicate, cu palmele la vedere, ca s- 
arate că nu are armă. Se uita direct în ochii agenţilor. 

— Inainte de a face vreo prostie, zise el, uitaţi-vă bine în jur, 
băieţi. Vi se pare că ăsta-i un agent obişnuit? Uitaţi-vă la 
bebeluşul din braţele omului ăstuia. Uitaţi-vă la femeia de lângă 
el. O cheamă Sibby Dark şi de dimineaţă s-a trezit luptând pentru 
viaţa ei. Asta-i bărbatul ei şi în braţele lui e fetiţa lor, care s-a 
născut în beciul ăsta nenorocit acum câteva ore. Ştiu că aveţi 
ordine de urmat; ştiu că asta e meseria voastră. Asta e şi 
meseria mea. Dar vă cer să vă gândiţi puţin la asta şi să vă uitaţi 
în jur. Chiar vreţi să faceţi aşa ceva? 

Nellis stătuse destul de mult timp pe urmele tipului ăstuia 
bătrân ca să-şi dea seama că vorbea cât se poate de serios. 
Primiseră ordine să radă tot din casa asta. Dar un bebeluş? 


Născut dintr-o femeie care fusese răpită şi torturată aici, în cripta 
asta? 

Nu, mai erau şi chestii al dracului de negre chiar şi pentru Dark 
Arts. 

Ororile din beciul ăsta... La naiba, mare noroc o să aibă să 
poată să-şi şteargă din minte imaginile astea, darămite să le 
şteargă de pe faţa pământului. Erau prea multe întrebări aici, 
prea multe neclarităţi. 

Şi după ultimele zile ajunsese să se ataşeze oarecum de 
agentul care stătea acum în faţa lui, deşi n-ar fi recunoscut asta 
faţă de nimeni. 

— Pe loc repaus, îi spuse Nellis lui McGuire. 

* 


Dark o văzu pe Constance venind cu brațele deschise. Era ca 
ceva desprins dintr-un vis, dintr-o altă viață. 

— Mi-I dai? întrebă. 

Iniţial Dark nu pricepu la ce se referă. Apoi se uită în jos şi îşi 
dădu seama că da, ţinea în braţe un bebeluş. Fetiţa lui. O 
ridicase de pe jos la un moment dat. Ce ciudat că nu mai ţinea 
minte când. Înainte să meargă la Sibby? Sau după? Când cei de 
la Dark Arts năvăleau peste ei? Ultimele minute erau o 
nebuloasă. | se întunecă vederea. 

Simţi cum Constance îi ridică bebeluşul din braţe, dar cumva 
greutatea rămase. Dark îşi simţea pieptul ca şi cum bucăţi 
imense de granit i-ar fi fost aşezate deasupra. Se clătină pe 
picioare înapoi până ce ajunse la perete şi acolo se lăsă să 
alunece încet în jos. 

Lui Constance îi stătea bine cu un copil, se gândi Dark. Ar fi 
trebuit să şi-l păstreze pe-al ei. 

Pe-al lor. 

Al lui. 

Dark nu apucase să se uite la bebeluş. Nu îndrăznise să o facă. 
Dacă ar fi văzut ceva în ochii copilului? 

Ceva ce semăna deloc cu el? 

Riggins îl atinse pe umăr. 

— Hai să plecăm dracului de-aici. 


Capitolul 100 


Dark se aşeză pe marginea patului de spital. Medicamentele 
începeau să-şi facă efectul. Nu-i luau durerea. Nu tocmai. Doar îi 
dădeau durerea deoparte şi îl încurajau să se concentreze la 
altceva. Hei, ia te uite. O scamă mare şi ciufulită de... nimic! Nu-i 
interesantă? Acum fii atent la ea. Nu la durere. Durerea va 
rămâne veşnic acolo. Poţi să te întorci la ea oricând vrei. Era 
pregătit să fie externat foarte repede. Insistase. Mai bine să se 
însănătoşească acasă decât aici, în spitalul care-i amintea de 
Sibby şi de ororile prin care trecuse. 

Undeva în confuzia cenuşie din mintea lui răzbătu un gând. 
Simţi un şoc. Copcile îl durură când îşi încordă muşchii. Dar nu 
conta. 

— Copilul, zise. 

O voce îl surprinse: 

— E la Protecţia Copilului, veni răspunsul lui Constance. Au 
cerut o evaluare completă. Îi vor da drumul mâine, aşa au zis. 

În pragul uşii stăteau doi vizitatori: Constance şi Riggins. 
Constance se apropie de patul lui acum, îşi puse palma moale, 
răcoroasă pe obrazul lui şi îi zâmbi. 

— E fetiţă, nu? întrebă Dark. N-am visat, nu? 

— Da, Steve. O fetiţă frumoasă şi sănătoasă. 

Nu mai era doar o confuzie cenuşie. Vedea şi un sens în toate 
astea. Dincolo de crime, durere, poezioare, minciuni şi sânge, era 
asta. Era, totuşi, viața. Sibby nu murise. Sibby urma să trăiască 
pentru totdeauna prin fiica lor. Monstrul nu avea cum să distrugă 
asta. 

Dar o dată gândite aceste cuvinte, mintea lui Dark fu iarăşi 
străpunsă de ceva şi îşi dădu seama că-i provoca o durere şi mai 
mare decât toate operaţiile şi suturile. Erau cuvintele monstrului, 
care explodau din confuzia cenuşie: 

De ce nu ne împuşti să vezi? Fă-ne la amândoi teste de sânge. 
Vezi cum îşi croieşte adevărul drum la suprafață. Adevărul iese 


mereu la iveală. Mereu. 

— Vreau să vă rog ceva, zise Dark brusc. Aduceţi o asistentă. 
Luaţi-mi nişte sânge. 

— Pentru ce? întrebă Riggins. Simţi ceva aiurea? 

— Nu, n-are a face. Copilul. Trebuie să ştiu dacă-i al meu. 

— Trebuie să te odihneşti, amice... 

— Trebuie să ştiu. 

Riggins dădu din cap. Expresia de pe faţa lui îi spunea lui Dark 
că înţelesese că orice argument e de prisos şi că odihna şi 
însănătoşirea n-aveau decât să aştepte până ce va afla adevărul. 

— Chem eu asistenta. 


Pentru a vedea rezultatele testului de paternitate, 
trebuie să vă autentificaţi pe LEVEL26.com şi să 
introduceţi codul: father. 


Capitolul 101 


În mod normal există anumite reguli care trebuie respectate. 

Cadavrele criminalilor în serie sunt ţinute la gheaţă o perioadă 
de timp. Adesea, diverse agenţii cer părţi din ele, mai ales 
anumite divizii ştiinţifice. Pentru că prădătorii de oameni sunt 
văzuţi ca o specie oarecum diferită, pentru care se impun studii 
amănunțite. Vestea despre uciderea lui Sqweegel se dusese prin 
comunitatea ştiinţifică şi toţi voiau câte-o bucăţică din el. 

La urma urmei, chiar era un tip nou de prădător. Un monstru 
cum lumea nu mai văzuse până atunci. 

De nivelul 26. 

Însă Dark nu avea de gând să permită aşa ceva. 

Nu numai din cauza coşmarurilor, care şi aşa erau cumplite. 
Imaginea mâinii tăiate, acoperite cu latex, care continua să se 
târască prin pivniţă ca o tarantulă. Cu degetele alea care-şi 
trăgeau braţul sfârtecat către trunchi. Venele îi viermuiau în 
urmă, ahtiate să se reataşeze la rana-gazdă. Ochii lui, cumpliţi şi 
negri, prindeau iarăşi viaţă şi-l priveau prin găurile din mască. ŞI 
apoi întregul corp începea din nou să se mişte, să se târască pe 
sub pătuţul bebeluşului - întindea mâna după ea şi fetiţa 
scâncea, fără să înţeleagă ce vine după ea... 

Da, coşmarurile erau îngrozitoare. 

Dar mai era şi ideea că Sgqweegel va continua să existe, chiar 
şi numai într-un vas dintr-un laborator guvernamental. Era un soi 
de imortalitate şi Dark nu putea să îngăduie asta. Fiecare 
bucăţică din el trebuia distrusă. Carnea să-i fie arsă, oasele 
făcute pulbere. Celulele strivite, cu membranele zdrobite şi 
transformate în cenuşă. 

Sgweegel îşi dedicase toată viaţa misiunii de a nu lăsa nicio 
urmă după el. Dark considera că dorinţa nenorocitului ar trebui 
îndeplinită şi după moarte. 

Motiv pentru care se aflau acum aici, la un crematoriu 
particular, cu rămăşiţele pământeşti ale lui Sqgweegel într-o cutie 


din carton solidă. Pentru asta Riggins încălcase cel puţin vreo 
douăsprezece legi, dar ce ar fi putut să spună în situaţia asta? 
Nu, Dark, nu se poate? Nu, făcuse aranjamentele necesare fără 
comentarii sau târguieli. Dark bănuia că şi Riggins voia să-l vadă 
pe nenorocit cum arde la fel de mult ca şi el. 

Sqweegel pretinsese că el e tatăl copilului lui Sibby. Din 
fericire, testul de paternitate dovedise că nu-i aşa. ŞI, de azi 
încolo, nicio urmă organică a monstrului nu mai avea să rămână 
pe pământ. 

* 

Dark aprobă din cap şi angajații crematoriului traseră de 
manetă. Cutia îşi începu periplul lent spre inima cuptorului. Pe 
dinăuntru flăcările țâşniră. 

Muncitorii se uitaseră la cutie iniţial cu suspiciune: cine dracu 
aduce un cadavru într-o cutie din carton? Şi unde mai pui că mai 
era şi-un cadavru făcut bucățele, aruncate în cutie ca ciozvârtele 
din gunoiul unei măcelării. Mâinile şi picioarele îi erau ciopârţite. 
Pieptul despicat. Capul retezat şi ochii încă deschişi. 

Dar Riggins le arătase legitimaţia şi asta le aminti că era doar 
o afacere, pe care o tratară ca atare. 

Cutia se clătină puţin pe măsură ce înainta spre gura 
cuptorului din care radia o temperatură de aproape zece mii de 
grade. 

Flăcările se năpustiră asupra cutiei cu nesat. 

Cutia se încreţi şi se răsuci şi arse imediat, însă bucăţile de 
cadavru dinăuntru părură să nu fie atinse de fierbinţeală. 

Muncitorii dădură să închidă uşa de la cuptor cu zăvoarele de 
metal, însă Dark ridică o mână să-i oprească. 

Voia să urmărească totul, până la ultimul detaliu. 

Trebuia să ştie. 

Se apropie de cuptor, atât de aproape, încât simţi dogoarea 
cum îi pătrundea prin fiecare por al feţei. Sqweegel îl privea cu 
ochii lui negri, morţi - părea să-l aţâţe, refuzând să se lase pradă 
focului. 

Dar într-un final se supuseră flăcărilor, şi îi văzu cum ard 
transformându-se în cenuşă. Bucăţile de carne care cândva 
fuseseră corpul monstrului se înnegriră sub flăcările intense. 
Oasele îi trosniră şi se sfărâmară în arşiţă. 

După aproximativ o oră, muncitorii de la crematoriu rearanjară 
rămăşiţele cu vătraie de metal şi ţepuşe pentru asigurarea unei 


incinerări complete. 

Peste încă o oră nu rămăseseră decât cenuşa şi câteva 
bucățele neînduplecate de calciu, ce aveau să fie bătute cu 
vătraiul şi fărâmiţate în particule minuscule. 

Sqweegel dispăruse. 

Criminalul de nivelul 26 fusese şters de pe faţa pământului... 
pentru totdeauna. 

Pivniţa lui fusese curățată de toate urmele fizice, inclusiv de 
rămăşiţele descompuse ale victimelor lui. 

Dar duhoarea înţepătoare de carne arsă a rămas în nările 
angajaţilor multe zile după, indiferent de spray-urile, de 
şerveţelele şi în cele din urmă de soluţiile saline pe care le-au 
folosit pentru a îndepărta mirosul. Dark şi Riggins aveau aceeaşi 
problemă. 

Duhoarea nu-i ceaţă şi nici fum. Conţine, de fapt, particule din 
ceea ce miroşi, care pătrund în cavitatea nazală şi se fixează pe 
receptorii de acolo. 

Dark avea să-şi hrănească fetiţa nou-născută sau să se spele 
pe faţă sau să se uite pierdut la propria-i reflexie din oglinda de 
la baie, cu aparatul de bărbierit pe obraz... şi nu trebuia decât să 
respire, ca Sqweegel să se întoarcă. 

* 

În toiul nopţii, la numai câteva ore după incinerare, Dark se 
trezi şi îşi dădu seama că făcuse o greşeală cumplită. 

Ar fi trebuit să păstreze câteva probe de ADN. Doar ca mostră 
de comparaţie pentru eventuale crime nerezolvate ce mai aveau 
să apară. Dacă lumea avea de gând să scape de Sgweegel, 
trebuia ca faptele lui să fie catalogate, înţelese, îndosariate. Nu 
te prefaci că răul nu există; îl aduci sub microscop şi arăţi întregii 
lumi că nu a fost decât un om cu mintea rătăcită, nimic mai mult. 

Câteva ore mai târziu, cu privirea aţintită în tavan, Dark îşi 
dădu seama că era un loc unde ADN-ul lui Sgqweegel mai putea fi 
găsit. 

* 

Riggins se oferi voluntar. 

Văzuse expresia de pe faţa lui Dark când îi explicase ce avea 
de făcut. Dark se străduia să pară oarecum detaşat în privinţa 
asta, dar Riggins ştia ce-i trece prin minte. Dark se pregătea 
sufleteşte pentru sarcina de a preleva ADN de pe cadavrul soţiei 
lui. Asta era o experienţă prin care niciun bărbat nu trebuia să 


treacă. Mai ales după câte îndurase Dark. 

Aşa că Riggins se duse în locul lui. 

Într-o sală de la morgă, ridică cu grijă mâna lui Sibby şi trecu 
uşor beţişorul pe sub o unghie, cum ai şterge o lacrimă din colţul 
ochiului unui copil. Se gândi la forţa cu care femeia asta se 
împotrivise şi cu care se zbătuse să obţină o fărâmă din nemernic 
pentru după moarte, răzbind cu unghiile prin costumul de latex al 
nebunului ca să scoată o mostră din trupul lui din subsolul acela 
nenorocit, o mostră păstrată pentru ei, acum, când aveau cea 
mai mare nevoie de ea. 

Analiză mostra personal şi aşteptă în laboratorul pustiu 
rezultatele. Nu ştia dacă va găsi sau nu o identitate, dar se gândi 
că sunt şanse destul de mari să dea măcar de o rudă. Rezultatul 
fu anunţat de un sunet digital: ding! 

Şapte din unsprezece gene alele se potriveau. 

Nu, îşi zise Riggins. Nu are cum dracu’... 

x 

Puțin mai târziu Dark îl întrebă de rezultatul analizei. 

— Nimic, spuse Riggins. Nicio potrivire. Viermele chiar n-avea 
nicio rudă în baza noastră de date. 

Din toate minciunile pe care Riggins fusese nevoit să le spună 
vreodată, asta a fost cea mai grea. 


Capitolul 102 


Cimitirul Hollywood / Wilshire Boulevard 


Înmormântarea lui Sibby a fost un tablou înceţoşat cu costume 
negre şi cruci albe, flori puternic mirositoare şi pământ proaspăt 
săpat, al cărui miros dulceag rămase îmbibat în aerul verii. 

Venise şi familia ei din nordul Californiei. Dark nu îndrăzni să 
se uite la ei. Şi Riggins era prezent, fireşte, alături de Constance 
şi de cea mai mare parte a echipei de la Cazuri Speciale, din câte 
reuşi să vadă. Dark nu ţinea evidenţa şi nici nu era foarte atent. 
Nu reuşea să se concentreze decât asupra lui Sibby. 

Fiica lor, Sibby, care purta numele mamei ei. 

Fetiţa ţinea un trandafir în mânuţe fără să ştie ce este. Dark 
era convins că putea să-i simtă parfumul, dar nimic mai mult. 
Pentru bebeluşi, în primele zile din viaţă, lumea nu-i decât o 
ceaţă ameţitoare. Slavă Domnului. 

Bebeluşul Sibby îşi apăsă faţa de pieptul lui Dark, prin cămaşă. 
Îi luă lui Dark o secundă să-şi dea seama ce făcea. 

Îi era foame şi o căuta pe mama. 

Sibby ar fi trebuit să fie aici. Pe Sibby o voia bebeluşul. 

Preoţii vorbiră despre izbăvire, despre dragoste şi împărăţia 
Cerurilor, însă Dark nu mai asculta. Nu mai putea să asculte, 
pentru că primirea acestor cuvinte şi analizarea lor în minte ar fi 
fost un dezastru. Nu avea de gând să cadă în genunchi aici. Nu 
cu micuța Sibby în braţe. 

Dar ştia că preoţii tăcuseră şi că acum mulţimea privea către 
el, deci venise clipa. Păşi spre marginea gropii, pe covorul de 
iarbă artificială pus de angajaţii cimitirului pentru ca oamenii 
îndoliaţi să nu-şi murdărească încălţămintea. Luă trandafirul din 
mânuţele lui Bebe Sibby, care erau albe, moi şi pline de cute. 
Apoi puse trandafirul pe capacul sicriului. Soarele de dimineaţă 
târzie îi scăldă ceafa cu căldura lui. 

— Odihneşte-te în pace, Sibby. 


Dark îşi privi fetiţa, care încă mai stătea cu feţişoara îngropată 
în pieptul lui. Ştia că micuța nu înţelege, că peste ani n-o să-şi 
mai amintească nimic. Însă Dark ştia că el nu va uita niciodată 
momentul acesta, imaginea copilaşului în timp ce sicriul cu 
mama lui era coborât în pământul de sub ei. Era un moment pe 
care nu voia să-l dea uitării. 

— Promit, spuse Dark încet, după care îşi cobori capul. Nu o 
spunea pentru nimeni altcineva. Nici măcar pentru Sibby. Era 
doar pentru el. 

Îşi pierduse inima o dată; se lepădase de tot şi se ghemuise 
ascuns ca un copil rănit. 

Dark nu-şi mai permitea luxul ăsta acum. 


Capitolul 103 


Procesiunea funerară se îndreptă spre porţiunea de asfalt 
negru unde toţi îşi lăsaseră maşinile. Riggins mergea lângă el, 
dar nu spunea nimic. Doar îl atinse uşor cu vârfurile degetelor 
pentru a-l îndruma spre limuzina care trebuia. 

Riggins îi spusese ce planuri aveau pe după-amiază. 

Să stea până se termina masa de pomenire. 

Să lase copilaşul cu părinţii lui Sibby, care mureau de 
nerăbdare să stea cu nepoţica lor. 

Apoi să se retragă cu Riggins în cea mai apropiată şi tăcută 
bombă de pe Hollywood Boulevard, unde să bea până se vor face 
praf. 

— Dacă nu ajungem pe plaja Santa Monica beţi turtă, voi fi 
extrem de dezamăgit. 

Dark tăcu. Ar fi băut o bere cu Riggins, da, şi ar fi lăsat-o pe 
Sibby o vreme cu bunicii. Dar nu-i mai trebuia o realitate 
înceţoşată. Trecuse prin asta. Nu mersese. Trebuia să fie o altă 
cale. Oameni care pierduseră la fel de mult, sau chiar mai mult, 
reuşeau cumva să facă faţă. Dark voia să le afle secretul. 

Însă tocmai când se pregăteau să intre în limuzină, Robert 
Dohman, secundul lui Wycoff, alergă din mulţimea de oameni în 
doliu să-i oprească. 

— Dark, Riggins, Brielle. Acordaţi-mi un minut. 

Riggins se înroşi la faţă. 

— Acum? Eşti nebun? Sau doar nesimţit? 

— V-am oferit timpul solicitat, zise Dohman. Înmormântarea s- 
a terminat. Ne-au rămas treburi neîncheiate. e 

Riggins se uită spre Dark, care nu avea nicio reacţie. /n fine. 
Lasă-l să zică ce crede că are de zis şi să terminăm cu asta. 

— Dar să fie scurt! ceru Riggins. 

Dohman zâmbi, având un aer care spunea o lungesc cât vreau 
eu de mult. 

— Preşedintele e un om înţelegător. Insă au fost comise 


infracţiuni federale. După aşa ceva nimeni nu scapă nepedepsit. 
Ar fi trebuit deja să vă citiţi drepturile prin închisoare. 

— Dar? întrebă Riggins. 

— Dar preşedintele are altceva în minte. 

— Ce vrei să spui prin a/tceva? interveni şi Dark. 

— Trebuie să vă ispăşiţi acuzaţiile prin muncă. 

Riggins clătină din cap. 

— Nu, nu, mi-am depus deja demisia. Am ieşit din joc. 

— Şi vei fi arestat pe loc. 

— Ştii? zise Riggins. Eşti la fel de mizerabil ca fostul tău şef. 

— Regret pierderea pe care-aţi suferit-o, spuse Dohman. Dar 
faceţi în aşa fel încât să vă achitaţi datoriile. Vă vom comunica 
prima misiune în patruzeci şi opt de ore. 

Dohman şi restul echipei sale de la Departamentul Apărării 
părăsiră cimitirul prin spatele mulţimii îndoliate aflate deja în 
drum spre masa de pomenire; Dark, Riggins şi Constance 
rămaseră tăcuţi pe pajiştea tăcută, plină de morminte. 


Capitolul 104 


Georgetown, Washington, D.C. 


Ar cam trebui să apară. 

Lui Wycoff îi plăcea destul de mult ora asta din noapte. Ora la 
care restul lumii era cufundată în somn - mai ales copiii lui 
răzgâiaţi, soţia lui pasiv-agresivă. Putea în sfârşit să fie el însuşi. 
Să-şi toarne un păhărel, să treacă la calculator. Şi poate, pentru 
câteva minute, să uite că era ministrul apărării. 

Pentru publicul larg, Wycoff îşi luase câteva zile libere „să 
petreacă mai mult timp cu familia”, scuză în spatele căreia se 
ascundea o cohortă de păcate şi excese. Pentru soţia lui, 
versiunea era că Wycoff se simţea epuizat. Pentru copii... ei, pe 
cine prostea? De parcă pe copii i-ar fi durut undeva de el! Acum 
erau la etaj, cu ipodurile înfipte în urechi sau pe chat cu prietenii 
lor răzgâiaţi. 

Adevărul era că Wycoff îşi luase liber ca să încheie nişte 
conturi. Cazul Sqweegel ar fi putut să-l coste cariera dacă nu se 
ocupa de câteva detalii. 

Wycoff se uită la ceas. 

Da, ar cam trebui să apară. 

Wycoff îşi îngădui un gând despre băiat. Băiatul de care nici 
soţia lui, nici copiii nu ştiau. Fiul bastard care nu va şti niciodată 
că tatăl lui a fost cândva ministrul apărării celei mai puternice 
naţiuni de pe planetă... şi că maică-sa fusese o fată de 
şaptesprezece ani pe care a măcelărit-o un dement. Wycoff 
avusese totul; băiatul, în schimb, se născuse din minciună şi apoi 
cunoscuse oroarea. Dar, până la urmă, cine ştie dacă băiatul nu o 
să ajungă mai bine decât el? Wycoff avusese toate avantajele 
posibile, şi uite unde ajunsese. 

Să aştepte apariţia a doi asasini plătiţi. 

Nu... nu la uşa lui. 

La uşa lui Bob Dohman, omul lui de încredere. 


La urma urmei, în D.C., la nivelurile cele mai de sus eşti la 
adăpost. Wycoff era mult prea important ca povestea cu 
Sqweegel să-l scoată din joc tocmai acum. Dar sistemul cerea un 
tap ispăşitor, un miel de sacrificiu şi, din păcate, Bob Dohman era 
cel mai bun candidat. 

Nu era chiar aşa de rău. Dohman va simţi doar o mică 
înţepătură lângă artera carotidă, nimic mai mult. Şi cam atât... 

Wycoff se uită la ceas. 

Ei bine, da, cam acum ar trebui să apară şi ucigaşii la uşa lui 
Dohman în Annapolis. 

Să-ţi fie țărâna uşoară, Bob. 


Falls Church, Virginia 


Riggins răsuci cheia în uşa de la intrare şi auzi un piuit - 
sistemul de alarmă al casei. Butoanele se aflau pe perete după 
uşă şi lângă ele pâlpâia un led roşu, sistematic, enervant. 

Au mai rămas 25 de secunde... 

Îşi lăsă geanta de pe umăr pe podeaua acoperită cu linoleum şi 
împinse uşa într-o parte. Erau nouă taste numerice - un truc 
destul de rudimentar, în fond -, dar Riggins nu reuşea să-şi 
amintească amărâtul de cod. Două cifre, era destul de sigur, erau 
anul primei nunţi. Dar culmea era că nici anul ăla nu şi-l mai 
putea aminti. Îşi amintea de tort, de băutură, de muzică... toată 
nebunia aia de la o nuntă făcută la tinereţe. Dar nu şi anul 
blestemat... 

Au mai rămas 20 de secunde... 

Nu mai dăduse prin apartamentul ăsta de mai bine de o 
săptămână. Slavă Domnului că nu avea vreun animal de 
companie. Ar fi fost deja mort şi-n descompunere până acum. 

Au mai rămas 15 secunde... 

Chiar trebuia să-şi amintească nenorocitul de cod. Ce dracu'. 

Au mai rămas 10 secunde... 

Ce stânjenitor o să fie, şeful celei mai performante echipe de 
criminalişti din tot FBl-ul, făcut de râs de propriul sistem de 
alarmă! 

Au mai rămas cinci secunde... 

Riggins se holbă la butoanele alea, fără nicio idee, încă uimit 
de cum a putut să uite ceva aşa de banal precum anul în care se 
însurase prima oară. Anul acela contase cândva. 


Echipa de intervenţie apăru câteva minute mai târziu. Riggins 
îi aştepta în uşă cu legitimaţia deja în mână. 
Şi atunci îi sună mobilul. 


Silver Spring, Maryland 


Constance Brielle avea guri de hrănit. 

Vecina de vizavi le dăduse de mâncare o vreme, sau cel puţin 
aşa zicea. Ideea era că şi castronelul de apă, şi cel de mâncare 
erau goale şi că pisicile i se încurcau în picioare mieunând. 

Constance deschise patru conserve de hrană şi le deşertă pe 
farfuriile de la bunica. Erau de fapt pentru părinţii ei, dar asta nu 
mai apucase să se întâmple. Aşa că acum se ospătau pisicile cu 
tocăniţa lor de pui din ele. Mai bine decât nimeni. 

Se gândi la Dark şi de câteva ori aproape că-i veni să ia 
telefonul şi să-l sune, dar n-avea nici cea mai vagă idee ce-ar fi 
putut să spună. 

Şi nu voia să trezească copilul. 

Aşa că rămase pe canapeaua din apartamentul ei în suburbii, 
cu mobilul într-o mână, gândindu-se dacă ar fi putut să facă ceva 
altfel în toată această săptămână ce trecuse. Ceva care să fi 
schimbat lucrurile cumva. Orice ar fi putut să facă pentru a evita 
să ajungă să stea aici, în apartamentul ei liniştit din suburbii, 
singură. 

Şi atunci îi sună mobilul. 


West Hollywood, California 


Dark se duse la cutie, o scoase dintre celelalte şi veni cu ea 
spre perete. 

Era deja un cui bătut în perete. Se uită după aţa de pe 
dedesubt, apoi potrivi fotografia înrămată pe perete. 

Sibby, acum un an, în rochia ei galbenă, diafană, pe plaja din 
Malibu. 

Uneori Dark se uita foarte mult la fotografii şi ajungea să se 
întrebe dacă nu cumva asta e ceea ce faci după moarte - ajungi 
să locuieşti în pozele cu tine de demult. Pentru că da, normal, 
eşti imortalizat în clipa aia. Dar uneori parcă ai acea privire în 
ochi ce spune că ai văzut mai mult decât doar universul imediat. 
Vezi dincolo de prezent. Îţi vezi viitorul, indiferent de cât de vesel 


sau de trist ar putea fi. Vezi ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea 
ce ar putea fi... 

Dark se întoarse la cutie şi găsi cealaltă poză dragă lui: Sibby, 
alb-negru, pe plajă... cu braţele ridicate cu graţie deasupra 
capului, şoldurile i se unduiesc, umbrele sunt atât de puternice, 
încât devine aproape doar o siluetă. Este pe malul Pacificului, 
care pare să se întindă spre infinit. Şi se pregăteşte să danseze. 


Pentru a vă aminti ceea ce ar fi putut să fie, trebuie să 
vă autentificaţi pe LEVEL26.com şi să introduceţi 
parola: sunset. 


Epilog 


AL DOILEA DAR 


Capitolul 105 


Două zile mai târziu 
West Hollywood, California 


Dark desfăcu un pachet de lapte praf cu dinţii şi-i turnă 
conţinutul bej într-un biberon de plastic. Aruncă un ochi pe 
instrucţiuni pentru a se lămuri de câtă apă e nevoie. Chestiile 
astea ar trebui să fie clare, pe ambalaj, nu? 

Dark umplu biberonul de la robinetul cu apă filtrată prin 
osmoză inversă, exact până la gradaţie. Înşurubă capacul. Agită 
biberonul. Era gata pentru Sibby cea mică şi venea tocmai la 
tanc. Era înfometată. 

Fiica lui, Sibby... delicată ca o floare. Ochi albaştri, mari. Când 
plângea cu atâta avânt, îi sfâşia inima lui Dark. 

Şi părea să fie înfometată mereu. 

Aşa că Dark se aşeză pe canapea şi îi dădu biberonul, orbit de 
razele puternice ale soarelui de dimineaţă. Riggins alesese 
apartamentul ăsta la întâmplare şi Dark nu-l folosise decât 
noaptea. Acum era prima oară când stătea în casa nouă în timpul 
zilei. Era foarte ciudat. Pentru că viaţa lui alături de Sibby 
însemnase numai soare, plajă, plimbări de ore întregi. Noaptea 
se cuibăreau unul lângă celălalt şi încercau să ignore orice 
altceva. 

Acum era aici cu fiica lui, care sugea fericită din tetina de 
cauciuc. 

Dark nu avusese timp să scoată lucrurile din cutii, cu excepţia 
fotografiei cu Sibby în rochia galbenă pe plajă. îi arătă 
bebeluşului fotografia şi îi spuse că aceea este mami şi că mami 
o va iubi mereu foarte mult. Dark voia să-i sădească amintirile 
devreme şi să nu contenească niciodată. El şi copilul lui vor 
studia viaţa lui Sibby Dark, iar Dark nu voia să lase niciun detaliu 
uitat. 

Se săturase să se ascundă de moarte. Luase decizia de a 


savura din plin viaţa, în schimb. 

Deodată se auzi un ciocănit în uşă. 

Zgomotul o sperie pe micuța Sibby. Biberonul era oricum gol 
de-acum: supsese până la ultima picătură. Dark o linişti cu grijă, 
pe măsură ce ciocănitul se înteţi. Analiză repede în minte ce 
avantaje i-ar aduce deschiderea uşii. Îşi aminti de citatul din 
Blaise Pascal: „Toate necazurile omului apar dintr-un singur 
motiv, şi anume acela că nu ştie să stea cuminte într-o încăpere”. 

Însă Dark ştia prea bine că bătăile în uşă nu aveau să se 
oprească. 

Aşa că aruncă o privire spre pătuţul roz şi pufos în care se afla 
fiica lui - îl asamblase pe fugă în urmă cu două seri - şi apoi 
scoase un revolver Glock de 9 mm dintr-un sertar al măsuţei de 
cafea. 

— Cine e? întrebă Dark. 

— Curierul, răspunse o voce de femeie. Aveţi un colet. 

Dark se uită pe vizor. O femeie înaltă, subţirică, în uniformă, cu 
părul negru strâns sub şapcă şi ţinând în braţe o cutie pe care 
era înscris numele unei firme de scutece cu livrare prin poştă. 
Dark recunoscu firma; un agent de la Cazuri Speciale plătise în 
avans livrarea scutecelor către el pe o lungă perioadă de acum 
înainte, ca un cadou. Pe felicitare scrisese: Doar pentru că ai 
plecat de la noi nu înseamnă că ai scăpat de bălăceala prin 
rahat. 

— Stai aşa, zise Dark. 

Îşi vâri arma în spate la cureaua blugilor, după care descuie şi 
deschise uşa. 

— Steve Dark? întrebă femeia. 

— Da. 

— Pot să vi le aduc înăuntru? Am ceva să-mi semnaţi. 

Înainte ca Dark să apuce să-i răspundă, curiera scoase o 
tabletă computerizată de deasupra cutiei şi i-o dădu lui Dark. 

Apoi aruncă pachetul cu scutece pe jos, închise uşa cu piciorul 
în urma ei şi îşi scoase şapca. Părul lung şi negru i se revărsă pe 
umeri. Scoase un telefon mobil din uniforma pe care şi-o scoase 
dintr-o singură mişcare, descoperind un costum de business. In 
numai câteva secunde era o cu totul altă femeie. 

Dar în acest interval Dark apucase deja să-şi scoată pistolul şi 
să-l îndrepte spre ea. 

— Stai liniştit, zise ea. Sunt Brenda Condor de la Protecţia 


Copilului din Washington. 

— Ce-i cu scutecele? întrebă Dark. 

— Mi-ai fi deschis dacă-ţi ziceam că sunt din administraţia 
guvernamentală? 

Dark dădu din cap. Avea dreptate. Dacă s-ar fi recomandat ca 
atare, probabil că ar fi tras prin uşă înainte de a i-o deschide. 

— Va veni o maşină pentru tine în şapte minute, continuă ea. 
O să am eu grijă de bebeluş cât o să fii plecat. 

— Serios? veni replica lui Dark. Şi unde mai exact mă duc? 

Condor trecu pe lângă Dark şi înaintă în cameră direct spre 
fetiţă. Apucă să facă doi paşi până ce Dark îi apăsă pistolul în 
tâmplă şi o rugă amabil să-i arate o legitimaţie şi o recomandare. 

— Nu mai ai nevoie de pistolul ăla. 

— Nu mai e nevoie să respiri, i-o tăie Dark. 

Dark văzu cum i se dilată pupilele şi cum i se măresc ochii 
albaştri, frumoşi, ceea ce îi distrase atenţia suficient cât să-i 
permită ei să-l dezarmeze cu o mişcare pe care nu o mai văzuse 
vreodată, cu atât mai puţin s-o anticipeze la ea. Mai târziu avea 
să creadă că nu fusese atent din cauza lipsei de somn. Dar în loc 
să se folosească de revolver pentru a-l ameninţa, ea îşi scoase 
din poşetă o legitimaţie pe care i-o înmână împreună cu 
celularul. 

La prima vedere actele păreau adevărate. Insă Dark se linişti 
numai după ce auzi vocea lui Riggins la telefon. 

— Da, e pe bune, spuse Riggins cu un oftat. Nenorocitul de 
Wycoff m-a sunat acum câteva ore. Şi eu am păţit acelaşi rahat 
la mine acasă. In loc să mă bucur de-o mahmureală sănătoasă, 
m-am trezit băgat cu forţa înapoi la lucru. 

— Bine. 

— Ne vedem îndată. 

Dark încheie apelul şi se uită spre femeie. 

— N-ai de ce să te îngrijorezi, îi zise Condor şi îi dădu înapoi 
arma. O să am mare grijă de ea. Mi s-au dat instrucţiuni precise 
să ţi-o aduc oriunde vei fi în lume, atâta timp cât e un loc sigur. 
Strânge-ţi catrafusele. Departamentul Apărării te aşteaptă. 

Dark se duse la perete şi dădu jos fotografia cu rochia galbenă. 

— In fotografie e mama ei. Ai grijă să-i arăţi poza asta de 
câteva ori pe zi. E important pentru mine. 

Condor luă fotografia şi se uită la ea. Îşi reţinu orice 
comentariu. Apăsă uşor microfonul cu sens dublu de emisie 


ascuns în bluză. 
— Steve Dark, Cod Patru. Copilul în posesie. Terminat. 


Capitolul 106 


La numai câteva minute după ce Dark reuşi să-şi pună câteva 
lucruri din cutii într-o geantă mică de voiaj, o limuzină neagră 
trase în faţa casei, escortată de doi poliţişti LAPD pe motociclete. 
Luminile erau stinse. Din maşină ieşiră doi inşi în costum şi cu 
ochelari de soare, de la Ministerul Apărării. Bodyguarzii lui. 

Condor îl însoţi până la uşă, cu micuța Sibby în braţe. Felul în 
care ţinea copilul nu-i inspiră prea multă încredere lui Dark. 
Femeia părea mai degrabă genul care trage cu mitraliera decât 
cel casnic. 

Dark lăsă geanta jos, luă copilul şi îl strânse cu căpşorul la 
umăr. Îi şopti la ureche: 

— Nu ştiu dacă mă pricep să fiu tată, dar un lucru ştiu sigur. Te 
iubesc. Şi mama ta te iubeşte, la fel de mult. Să fii fetiţă cuminte, 
da? 

— Vă aşteaptă maşina. 

Uşa limuzinei se deschise lângă caldarâm. 

Câteva ore mai târziu ateriza pe Newark, pentru schimbarea 
avioanelor. Riggins şi Constance erau deja în sala de aşteptare, 
cu gentile lângă ei. 

— Aşadar, ne întâlnim iarăşi, zise Riggins şi îşi apăsă degetul 
cel mare între ochi. A dracului durere, îmi crapă creierii în cap. 

— Ştie careva încotro mergem? întrebă Dark. 

Constance clătină din cap. 

— Mi-am întrebat bodyguardul minunat ce să iau la mine şi mi- 
a zis haine business. 

— Mergem la Roma. Şi nu, nu ştiu de ce. 


Capitolul 107 


Aeroportul Leonardo da Vinci, Roma 


Pneurile avionului lăsară o dâră de cauciuc ars şi fum pe pista 
de aterizare a aeroportului Leonardo da Vinci din Roma, Italia. 
Era noapte. După ce parcurseră pe pistă un semicerc, Dark văzu 
o dubiţă pe care scria Polizia, cu girofaruri roşii pâlpâind, parcată 
chiar lângă scările de ieşire. 

La nici cinci paşi după ce au coborât din avion, li se prezentă 
un bărbat care se recomandă generalul Constanza şi care le 
spuse că este cel care conduce Arma dei Carabinieri. Dark ştia că 
asta înseamnă poliţia militară. Mai mulţi ofiţeri se strânseră în 
jurul lui ca nişte boboci de rață. Unul dintre ei avea o servietă de 
piele maro prinsă cu cătuşe de încheietura groasă. 

— Sunt sute de morţi, spuse Constanza într-o engleză stâlcită. 
Vă rog, haideţi înăuntru. 

Uşile dubiţei polizia se închiseră în urma lor şi părăsiră în 
trombă aeroportul. 

Dark ştia că era ameţit după zbor şi că lipsa de somn îşi 
spunea cuvântul, ca în cazul tuturor proaspeţilor părinţi. Dar tipul 
asta zisese cumva sute? 

In treizeci de minute ajunseră la cea mai mare fântână barocă 
din Roma. Cordonul portocaliu al poliţiei înconjura capodopera 
arhitecturală. Dark văzu sute de oameni ce umblau ameţiţi pe 
stradă, plângând şi încercând să nu calce peste... cearşafuri? 

Da, cearşafuri. Peste cadavre. 

Nu toate erau acoperite şi Dark apucă să întrezărească ochii 
ieşiţi din orbite, venele vineţii, carnea umflată. Guri căscate, 
moarte, într-o spumă de sânge. 

Pe bancheta din spate a dubiţei, Constance îşi acoperi gura. 
Riggins rămase fără nicio expresie, după care îşi închise ochii. Se 
trezise de-a binelea acum. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Dark. 


Constanza luă servieta - încă prinsă cu cătuşe de mâna 
asistentului său - şi o descuie. Capacul fu ridicat şi apoi o răsuci 
pentru ca Dark să poată vedea ce-i înăuntru. 

Imediat ce aruncă o privire, inima lui Dark se opri. Cu numai 
câteva clipe în urmă, servieta nu fusese decât atât: un articol 
obişnuit, în care se pun hârtii, fişe, dosare. Dar când Dark văzu 
ce era înăuntru, totul căpătă o aură a răului cel mai pur care îi 
tăie respiraţia. 

— Nu se poate aşa ceva, zise în cele din urmă. 

Dark crezuse că nivelul 26 nu mai era decât o amintire urâtă. 

Se înşelase. 


Pentru a călători la Roma, trebuie să vă autentificaţi 
pe LEVEL26.com şi să introduceţi codul: zipper.