Paul Feval — Arma nevazuta

Arma nevăzută 


= = 
de Paul Féval 
t Capitolul 1 — Diamantele domnişoarei 
Bernetti 


Pe la sfârşitul lui septembrie 1838, într-o vineri seară, 
băiatul de prăvălie al negustorului de mâna a doua stabilit la 
colţul străzilor Dupuis şi Vendome tocmai se pregătea să închidă 
magazinul când un elegant cupeu fee opri în faţa porţii. Deseori 
unele dughene din cartierul Temple primesc vizite la fel de 
importante precum magazinele cu renume; cei din cartierele 
Saint-Germain şi Antin au învăţat de mult drumul spre acest târg 
unde vin pe ascuns, fie pentru a cumpăra, fie pentru a vinde. 

Băiatul ridică din nou storurile pe care le coborâse pe 
jumătate şi aşteptă, gândindu-se că va ieşi cineva din cupeu. 

Din cupeu nu cobori însă nimeni, iar perdeluţa roşie care 
apăra interiorul de privirile indiscrete ale trecătorilor rămase 
nemişcată. Vizitiul, băiat frumos cu faţa rumenă, îşi aşeză 
cravaşa în lăcaşul ei ca şi cum ar fi ajuns la sfârşitul călătoriei, 
iar din buzunar îşi scoase o pipă pe care o umplu liniştit cu 
tutun. 

Deşi era la origine din Alsacia, băiatul de prăvălie cunoştea 
destul de bine Parisul, căci se întrebă: 

— Oare în cupeu este un domn care aşteaptă o doamnă, 
sau o doamnă care speră să apară un domn? 

Curios să afle sexul persoanei întârziate, băiatul dădu colţul 
străzii Vendome; dar se pomeni faţă în faţă cu un domn gras, cu 
aspect de tătic, care mergea cu mâinile în buzunare şi care-l 
salută cu un zâmbet prietenos. 

— la te uită! la te uită! spuse băiatul. Domnul Tulonez care 
vine să-i facă o vizită patronului! N-aveţi noroc, papa Koenig a 
plecat împreună cu doamna la unica lor grădină de la Saint- 


Mande, ce vreţi, doar sunt proprietari! Nu se simt bine decât la 
ei, la ţară; un petic de iarbă mare cât o batistă şi trei frunze 
bolnave... Vreţi să-i transmit ceva patronului din partea-i 
dumneavoastră? 

Tulonezul îl înghionti cu cotul şi-şi continuă drumul, după 
ce-i făcu un semn prietenos cu capul. După ochii vii şi veseli ai 
fi zis că este un bărbat încă tânăr, dar Tulonezul avea o barbă 
căruntă, prost întreţinută care-i trăda cei cincizeci de ani. Sub 
faldurile unei pelerine uzate şi foarte ample se puteau ghici 
umerii laţi şi puternici. Mergea fără zgomot într-o pereche de 
cizme îmblănite pe care călătorii le purtau pe deasupra 
pantofilor pe vremea când existau diligente. 

Trecând prin faţa vizitiului mult mai bine îmbrăcat decât el, 
dădu uşor din cap, după care pătrunse în magazin. 

— Când eu vă spun că patronul este plecat... bombănea în 
spatele lui băiatul alsacian. 

Tulonezul, ţinându-şi, în continuare mâinile în buzunare, 
traversă magazinul plin de lucruri mizerabile dar printre care 
puteai descoperi şi unele mobile valoroase şi stofe scumpe. 
Ajuns la uşa din spate, el o deschise în linişte şi-şi continuă 
drumul. 

— Staţi! Opriţi-vă! strigă alsacianul, sunteţi surd? Când eu 
vă spun... 

Nu apucă să-şi termine propoziţia. Tulonezul se opri în 
sfârşit, îşi aşeză mâna pe umărul băiatului, îl privi drept în faţă 
şi spuse în şoaptă trei cuvinte: 

— Se face ziuă. 

Alsacianul se dădu câţiva paşi înapoi, iar figura lui naivă 
exprimă uimirea cea mai profundă. 

— Ce ghinion au! mormăi el, trecându-şi degetele prin păr: 
mi s-a dat şi mie odată de băut şi uite în ce încurcătură am 
intrat! La Paris, înainte de a sta cu cineva de vorba, trebuie mai 
întâi să-i ceri actele. 

Tulonezul dădu din cap aprobator şi se aşeză comod într-un 
fotoliu vechi. 

— Meyer, prietene, vorbeşti ca din cărţi, spuse bărbatul pe 
un ton blând şi jovial. Ai la tine, cheile pivniţei? 

Meyer dădu din umeri, iar Tulonezul continuă: 


— Nu? papa Koenig este un om prudent.. Atunci du-te la 
bar şi cumpără-mi o sticlă de vin roşu de Mâcon sigilată în 
douăzeci şi cinci. 

Alsacianul se îndrepta spre ieşire când dl. Amitie îl opri. 

— Aşteaptă, continuă el, am să-ţi dau acum toate 
instrucţiunile. Ai avut ocazia să constaţi singur slăbiciunea 
patronului tău pentru frumuseţile naturii; în consecinţă, nu ne 
putem teme că vom fi deranjaţi. Până la proba contrarie, mă 
consider aici ca la mine acasă... 

— Cum ca la dumneavoastră acasă? îl întrerupse Meyer. 

— Taci din gură. Va veni un tânăr în jur de treizeci de ani, 
care şchiopătează puţin şi care merge cu ajutorul unui baston cu 
măciulie din fildeş; el te va întreba dacă domnul Koenig este 
acasă, iar tu îi vei răspunde că da. 

Alsacianul protestă cu gesturi energice, dar sub privirea 
Tulonezului se potoli. 

— Apoi, tu mi te vei adresa, spunându-mi: „Patroane, 
cineva vrea să-ţi vorbească.” Eu voi fi de acord să-l primesc pe 
vizitator şi, fiindcă vine din partea unui prieten, îl voi servi cu un 
pahar de vin. Tu vei fi cel care ne vei aduce sticla de vin roşu 
sigilată în douăzeci şi cinci, ca şi cum ar proveni direct din 
pivniţa magazinului. Ai înţeles? 

— Şi de ce toate aceste lucruri? întrebă Meyer. 

— Ai înţeles? repetă întrebarea Tulonezul. Alsacianul lăsă 
să-i scape un gest de furie neputincioasă. 

— Şi după aceea? întrebă el. 

— După aceea, vei închide prăvălia şi vei merge la 
plimbare. 

— Şi dumneavoastră? 

— Nu-ţi face griji în privinţa mea, răspunse Tulonezul. 

— Veţi dormi aici? 

— Băiete, mai este şi ieşirea din spate. 

— Pe acolo este închis. 

— lată cheia. 

Meyer rămase cu gura căscată când văzut lacătul ruginit în 
mâna interlocutorului său. 

— Papa Koenig a muşcat şi el? se bâlbâi băiatul. 

— Poate, răspunse Tulonezul legănându-şi mâinile în 
buzunar. 

Meyer era roşu ca rocul. 


— Fiţi atent, strigă el, nu-mi miroase a bine şi sunteţi 
capabil de cine ştie ce lovitură. Eu sunt un om cinstit, aşa că vă 
rog să părăsiţi imediat magazinul sau dacă nu, chem poliţia! 

Tulonezul, picior peste picior, se aşeză cât se poate de 
comod în fotoliu. 

— A fost odată, spuse el fără să ridice glasul, un tânăr care 
se prefăcea că doarme pe o masă în cabaretul „Ponime de Pin”, 
în timp ce un lucrător de la bancă era omorât în camera 
vecină... 

— Dormeam! spuse Meyer înspăimântat. Jur în faţa lui 
Dumnezeu că dormeam! Pentru prima dată în viaţa mea eram 
beat 

— Acest tânăr este căutat, continuă Tulonezul... Ai văzut 
vreodată o hârtie ca aceasta, băiete? 

Mâna sa alunecă sub reverele pelerinei de unde scoase o 
hârtie ştampilată care căzu la picioarele lui Meyer. 

Sărmanul băiat se aplecă pentru a vedea mai bine, dar 
genunchii i se înmuiară, ca şi când ar fi primit o lovitură în cap. 

— Un mandat de arestare! spuse el cu o voce gâtuită; da, 
am mai văzut aşa ceva; am fost slugă la grefierul din Colmar... 
şi numele meu! Este scris numele meul!... Cine sunteţi 
dumneavoastră? 

— Poate că sunt un inspector în exerciţiul funcţiunii, 
răspunse Tulonezul al cărui zâmbet deveni ameninţător. Să 
vorbim deschis: astăzi sunt pe cale să prind un vânat mai 
important decât tine. Dacă-mi dai concursul, am să închid ochii 
în aşa fel încât să ai timp să o ştergi de aici. lată banii pentru 
vin, iar restul îl păstrezi pentru călătoria ta. Dacă mă asculţi, în 
noaptea asta poţi să fi în drum spre Germania. 

Meyer ieşi, clătinându-se; părul său cârlionţat îi flutura pe 
cap. După un sfert de oră, tot în spatele magazinului lui papa 
Koenig, vânzător de vechituri şi mare amator de natură. 
Tulonezul stătea în faţa unei sticle începute, a două pahare pline 
şi a unei lumânări de seu. 

De partea cealaltă a mesei se afla un vizitator misterios ale 
cărui semnalmente le primise Meyer. 

Meyer dispăruse. 

— Sunt fericit, spunea Tulonezul, care vorbea acum cu un 
uşor accent german, să fac cunoştinţă cu un compatriot şi un 


om de aceeaşi religie cu mine. Ce mai fac prietenii noştri din 
Karlsruhe, dragă domnule Hans? 

— Unii fac bine, alţii mai rău, răspunse vizitatorul, a cărei 
figură avea trăsăturile specifice tipologiei israelite. 

Tulonezul îşi lovi palmele una de cealaltă. 

— Un răspuns aşa cum îmi place mie! strigă el. Daca treci 
podul Kehl nu întâlneşti decât nebuni care-ţi vorbesc numai 
despre drept! 

Hans răspunse cu o mişcare aprobatoare a capului: Era un 
tânăr cu trăsături ascuţite şi un aer bolnăvicios. Fizionomia sa 
neliniştită exprima duritate şi neîncredere. 

— Să ciocnim, continuă Tulonezul, care afişa un aer 
sănătos: în sănătatea lui Moise, Jacob, Issachar, Jeroboan, 
Nathan şi Solomon. 

Paharele se ciocniră şi Tulonezul adăugă: 

— Aşadar, frate dragă, vrei să-mi vinzi o serie de vechituri. 
Sper să nu fie piese de mobilier, căci transportul aici ar fi prea 
scump! Nu sunt cumva stofe? Ah! Zâmbiţi, confrate! Fac pariu 
că este vorba despre diverse dantele! în fiecare an, la Bade, se 
aduce dantelă de milioane, care apoi o poţi admira pe diverşi 
umeri frumoşi. Dar dumneavoastră sunteţi, un om înţelept, Hans 
Spiegel, dumneavoastră, nu vă ocupați de umeri frumoşi, ci 
numai de dantele. 

Hans Spiegel zâmbea probabil în sinea lui, dar figura lui 
rămânea în continuare posacă şi tristă. 

— Mi s-a spus, vorbi el încet după ce-şi înmuie buzele în 
paharul cu vin, că sunteţi un om cu care se poate negocia o 
afacere de o anumită importanţă, cu bani peşin. 

— Cu bani peşin, repetă Tulonezul în loc de răspuns, 
cu bani peşin, depinde. Banilor le este frică: se ascund. Dragă 
Hans, ce înţelegeţi printr-o afacere importantă? 

Spiegel se înroşi imperceptibil şi răspunse cu o voce şi mai 
înceată: 

— O afacere de o sută... două sute... poate chiar trei sute 
de mii de franci. 

— Dumnezeule! strigă Tulonezul, deci frumoşii umeri erau 
serios încărcaţi. 

Spiegel tuşi nemulţumit. 

— De obicei, spuse el cu răceală, cei din ţara şi religia 
noastră, nu glumesc când este vorba despre afaceri. 


Tulonezul răspunse privirii severe a acestuia printr-o 
căutătură smerită dar şireată. 

— Bun, bun! spuse el, nu vă plac glumele? Fiecare cu felul 
lui de-a fi. Eu nu sunt niciodată melancolic când este vorba să 
câştig în mod cinstit nişte bani... Deci să vorbim serios şi arătaţi- 
mi, vă rog, pietricelele. Hans Spiegel se foi pe scaun şi privi spre 
uşă. 

— Dragă confrate, reluă Tulonezul, vă voi servi aşa cum 
doriţi dumneavoastră. Acum să vorbesc deschis şi serios. Doriţi 
să dăm cărţile pe faţă? Fie! Draga Hans, nu veniţi de la 
Karlsruhe. Dacă eraţi din cealaltă parte a Rinului aţi fi rămas 
acolo şi aţi fi dat jumătate din valoarea diamantelor domnişoarei 
Bernetti celui care v-ar fi trecut frontiera. 

Hans Spiegel din roşu, se făcu livid şi şopti: 

— Domnule Koenig, dar nu ştiu despre ce vorbiţi. 

— Şmecherii ăia, continuă Tulonezul fără să ţină cont de 
protestele lui Hans Spiegel, au făcut mult rău duceselor. Cunosc 
pe cineva care a avut ideea spargerii înaintea voastră. Dar, 
domnule Spiegel, dumneavoastră sunteţi un tânăr activ şi plin 
de talent; aţi fost mai rapid decât noi. Cât vreţi pe cutiile de 
bijuterii ale domnişoarei Bernetti? Faţa bolnăvicioasă a evreului 
se întunecă. Privirea sa era ca de vulpe încolţită. 

Tulonezul îl observa cu coada ochiului, îşi mai turnă un 
pahar cu vin. 

— Mă văd obligat să beau de unul singur, spuse el, căci 
dumneavoastră văd că n-aveţi chef. 

In timp ce punea paharul pe care-l goli pe masă el adăugă: 

— Aveţi un baston frumos! 

Cu o mişcare instinctivă, Spiegel strânse între picioare 
bastonul cu măciulie de fildeş. Tulonezul era mai sprinten decât 
s-ar fi putut crede. Se aruncă în faţă, precum un soldat cu arma 
în mână, şi-şi în tinsel braţul pe deasupra mesei, reuşind să 
pună mâna pe baston. 

Urmă apoi o scenă pe muteşte şi rapidă ca fulgerul. Un 
pistol apăru din buzunarul lui Spiegel, care-i căzu înainte să aibă 
timp să apese pe trăgaci. 

Tulonezul, amuzat, luă pistolul şi-l aruncă în celălalt colţ, al 
încăperii. 


— Nu mai am douăzeci şi cinci de ani, şopti el, dar pumnul 
îmi este încă tare. Ridicaţi-vă şi dacă mai aveţi o bijuterie ca 
asta, păstraţi-o pentru altă ocazie. 

In timp ce vorbea, deşurubă măciulia de fildeş a bastonului 
pe care-l deşertă deasupra mesei. Un număr destul de mare de 
diamante de o mărime apreciabilă se rostogoliră şi se 
răspândiră pe covorul zdrenţăros. Spiegel rămase nemişcat, ca 
o statuie. 

Tulonezul luă la întâmplare trei sau patru pietre pe care le 
examina cu un aer indiferent. 

— Cu astea, spuse el, un băiat ca dumneavoastră care nu 
are obiceiuri proaste, poate să se întoarcă în satul lui, să se 
căsătorească cu Lischen sau Gretchen, să-şi cumpere o fermă şi 
să obţină un loc în consiliul municipal, spre bătrâneţe. Dar, mai 
întâi, trebuie vândută această marfă pe care n-o poţi duce în 
târg; apoi trebuie să pătrunzi în Paris, unde sunt tot felul de 
capcane; şi, în sfârşit, trebuie să treci graniţa cu Germania, 
unde au fost trimise semnalmentele viitorului consilier 
municipal... Dragă Hans, nu vă port pică pentru ieşirea pe care 
aţi avut-o. Fiecare îşi apără bunurile aşa cum crede de cuviinţă, 
şi aceste diamante vă aparţin, din moment ce le-aţi furat, dar nu 
ştiţi ce să faceţi, cu ele: fără mine aţi fi un om pierdut. 

Fiindcă privirea  evreului exprima o neîncredere 
duşmănoasă, Tulonezul adăugă: 

— N-aţi sughiţat? Astăzi, pe la ora patru, am pus la punct 
povestea dumneavoastră la Poliţie. Diamantele Carlottei 
Bernetti erau o moştenire foarte veche şi valoroasă; avea o 
garnitură de diamante care aparținuse familiei princiare 
Berezow, un colier care provenea din bijuteriile de familie ale 
conteselor Râtthianyi; o altă brățară împodobise mâna unei 
prințese din Anglia, o altă broşa, strălucise la pieptul unei 
persoane de vază din Spania. Această domnişoară este o mare 
colecţionară şi după propriile ei calcule, jaful se ridică cam la 
jumătate de milion. 

— Pe puţin! şopti Spiegel. 

— Bun! strigă Tulonezul, iată că începem să ne mai trezim. 
Domnişoarele de genul lui Bernetti când încep să strige, vocea 
lor se aude de la mare distanţă; glasului ei ascuţit i s-au mai 
adăugat şi vocile masculine, aparţinând domnului prinţ, 
domnului conte, domnului preşedinte, domnului mareşal şi altor 


câţiva agenţi de schimb. Poliţia nu-şi mai vedea capul de atâta 
treabă! Rezultatul final: la ora cinci eram în măsură să punem 
mâna pe dumneavoastră şi pe bastonul cu pricina. 

— Dumneavoastră trebuie să mă arestaţi? întrebă Spiegel 
cu mult sânge-rece. 

Tulonezul izbucni în hohote de râs. 

— Nicidecum! V-am spus că eu sunt salvatorul 
dumneavoastră. Eu nu sunt de la poliţie, dar am acces acolo, 
căci sunt ca un fluturaş care zboară din floare în floare. Pentru 
cei ca dumneavoastră care nu vor să dea de bucluc de la prima 
lovitură, meseria noastră nu este deloc uşoară, domnule 
Spiegel. Aţi făcut într-adevăr o afacere formidabilă, dar ce faceţi 
dacă benficiul net se soldează cu douăzeci de ani de închisoare 
la Brest sau Toulon? Nu vreau să mă laud, dar noi ăştialalţi 
facem parte dintr-o societate care se bucură de o oarecare 
încredere. Acţionăm prudent, privind de două ori locul în care 
trebuie să atacăm. Nu improvizăm absolut nimic; toate acţiunile 
noastre sunt rezultatul unor cercetări îndelungate. 

Eu, cel care vă vorbeşte, chiar daca aş vedea un milion 
atârnat într-un copac în pădurea Boulogne, aş face de zece ori 
înconjurul copacului, înainte de-a pune mâna pe el. 

Dar să revenim la oile noastre: dragul meu, te afli în mâinile 
mele şi aş putea să le jefuiesc, dar nu vreau; organizaţia noastră 
se mulţumeşte cu un beneficiu cinstit: vă ofer 50.000 de franci 
şi un paşaport pentru străinătate. Vă convine? 

— Accept! strigă Spiegel grăbit. Tulonezul râse din nou cu 
râsul său sănătos. 

— O clipă! spuse el, în timp ce punea unul câte unul 
diamantele în baston. Nu mai suntem la vârsta nechibzuinţelor. 
Eu nu mă pricep la pietricelele astea, aşa încât puteţi să-mi daţi 
nişte bucăţi de sticlă care să nu valoreze nici doi bani. Domnule 
Spiegel, afacerile sunt afaceri. Veţi lua toate aceste diamante, o 
dovadă în plus că nu vreau să vă trag pe sfoară, şi chiar în 
noaptea aceasta un expert, în bijuterii va veni la 
dumneavoastră, va examina fiecare piatră în parte şi vă va da 
banii. 

Evreul rămase o clipă nehotărât. 

— Ah, ah! Aţi prefera s-o ştergeţi imediat, cu banii şi 
paşaportul, înţeleg foarte bine, dar fiţi liniştit şi veţi primi toate 
astea. Dacă veţi respecta punct cu punct instrucţiunile mele, 


veţi petrece o noapte liniştită, iar mâine veţi călători pe drumul 
noastre patrii. Când veţi ieşi de aici, duceţi-vă şi mâncaţi undeva 
şi staţi mai mult timp la masă. Veţi ajunge singur la concluzia că 
este o nebunie să mergeţi în acest moment acasă. 

Nu înainte de miezul nopţii, duceţi-vă în strada Oratoire-de- 
Champs-Elysees şi cereţi camera pe care papa Koenig a reținut- 
o pentru dumneavoastră în căsuţa situată în fundul curţii de la 
nr. 6. La ora doua fix, noaptea, veţi auzi un ciocănit în uşă, veţi 
întreba cine este şi vi se va răspunde: Bijutierul. Restul mi 
trebuie să vi-l mai explic. Când veţi avea banii în buzunar, veţi 
dormi liniştit sau vă veţi lua tălpăşiţa, cum doriţi... Aţi înţeles? 

Îi întinse bastonul lui Spiegel care-l luă, spunând: 

— Am înţeles. 

— Acestea fiind spuse, vă urez noroc, adăugă Tulonezul 
privindu-l în străfundul ochilor pe evreii. Ceea ce se află înăuntru 
în baston v-ar arde degetele şi sper să nu ne jucaţi vreo festă. 

Se ridică şi deschise uşa care dădea înspre alee. 

— Numai că, şopti Spiegel ruşinat, pentru a executa 
ordinele dumneavoastră ar trebui să am şi cu ce plăti o masă! 

— Pe cinstea mea! strigă Tulonezul, mi-am închipuit acest 
lucru! Dragă prietene, cu buzunarele pline cu diamante şi să 
mori de foame? Haide, haide, nu prea ştiţi să vă descurcaţi! 
Luaţi-vă pistolul şi zece franci; La revedere! Vă urez mult noroc. 

Spiegel se despărţi de Tulonez la capătul aleii şi se îndreptă 
spre târgul Temple. Îşi ascunse faimosul baston sub redingotă, 
mergând cât putea de repede şi uitându-se cu suspiciune în 
jurul lui. 

Tulonezul, dimpotrivă, dădu colţul străzii Vendome, 
mergând liniştit cu ambele mâini în buzunare. 

Vizitiul cupeului care părea că doarme, îşi luă imediat 
cravaşa, îşi atinse calul şi porni la pas la o oarecare distanţă. 


t Capitolul 2 — Confesionalul Tulonezului 


Era aproape ora opt seara, iar bulevardul Temple răsuna de 
mii de glasuri vesele. Mulțimea se înghesuia în jurul teatrelor ale 
căror spectacole promiteau zâmbete sau lacrimi, târgul micilor 
negustori îşi aprindea luminile, iar cei care n-aveau nici măcar 


trei parale în buzunar pentru a intra să-l vadă pe 
regretatul Lazari îşi petreceau seara în mod gratuit, în faţa unor 
succesori ai lui Bobeche. 

Când un anume personaj pe nume Tulonezul ieşi din 
magazinul domnului Koenig, prin strada Charlot bulevardul se 
afla în plin apogeu al veseliei cotidiene; se pare, însă, ca veselia 
străzii nu-l interesa pe bărbatul în pelerină, căci nici măcar nu 
catadicsi să privească înspre târgul frumos iluminat. Cupeul cu 
storurile trase îi urmă exemplul şi merse încet, de-a lungul 
trotuarului. 

Costumul ales de Tulonez era destul de des întâlnit în 
cartierul Temple. Lucrurile caracteristice tind să se estompeze 
din ce în ce mai mult, iar vechii cămătari se îmbracă acum 
absolut obişnuit. Uneori, tinerii mai au câte un croitor în cartierul 
Operei. 

Tulonezul îşi putea continua plimbarea fără să atragă 
atenţia trecătorilor. Mergea cu un pas uşor şi fredona o arie. In 
timp ce cânta, el cugeta, iar gândurile sale n-aveau nimic 
comun cu cântecul. 

„Colonelul, gândea el, mi-a indicat drumul pas cu pas şi, ca 
de obicei, îmi fac datoria de ascultător supus. Acest lucru se 
întâmplă cam de multă vreme. La început, mă amuza să-i 
ghicesc toate şiretlicurile care sunt cusute cu aţă albă, dar am 
ghicit mult prea mult şi tipul a început să mă plictisească. Ar fi 
timpul să mai facă loc şi tinerilor, mai ales că cei de vârsta mea 
încep să îmbătrânească. Şi ce se întâmplă cu toţi acei bani 
îngropaţi într-o ascunzătoare din Corsica? Şi ce rost mai au toate 
aceste afaceri, când am putea fi oameni bogaţi? Nimic de spus, 
sunt frumoase combinaţiile tipului; ăsta are trei, şase, nouă 
variante precum contractele de închiriere ale proprietarului 
meu, dar lichidarea nu vine niciodată, iar ulciorul nu merge de 
multe ori la apă...” 

Îşi întrerupse cugetarea şi cobori la marginea trotuarului, 
căutând un loc propice pentru a traversa strada. 

Un sergent de poliţie care mergea în spatele lui îi spuse 
încet: 

— Bună seara, domnule Lecoq. 

Tulonezul privi în jurul lui, înainte de a-i răspunde: 

— Bună seara, tinere 


— Se vorbeşte la prefectură,reluă sergentul, că pregătiţi 
ceva pentru noaptea asta. 

— Ocupăcte de treburile tale replică aspru Tulonezul care 
porni pe pavajul noroios. 

— Pe cinstea mea mărâi el, nici privighetorile nu ciripesc 
atâta cât aceşti sergenţi! Riscăm tot timpul să ne compromitem 
cu ei. Tatăl îşi joacă liniştit partida de whist, în timp ce noi ne 
spetim. A jurat pe toţi dumnezeii că afacerea cu Remz d'Arx, 
judecătorul de instrucţie, va fi ultima şi de atunci au mai trecut 
zece ani. Eu sunt răbdător şi ascultător; dar dracu să-l mai 
înţeleagă, cu diamantele şi cu încurcăturile lui. Când l-am 
întrebat mi-a răspuns aşa cum eu i-am răspuns sergentului de 
poliţie: ocupă-te de treburile tale. 

Se opri pe partea cealaltă a bulevardului şi concluzionă: 

“Vom face treaba dar totul are şi-un sfârşit. Odată treaba 
terminată, cunosc pe cineva care-i va cere socoteală.” 

Zgomotul şi circulaţia care dădeau un aspect deosebit 
bulevardului Temple nu răzbăteau prea departe.Oricine ştia că 
în jurul lui Chateau-d'Eau pe de o parte şi a Galiottei pe de altă 
parte erau locuri relativ pustii. Galiotte se numea ultima casă 
care se afla la întretăierea străzii Fosse-du-Temple cu 
bulevardul, fiindcă întreprinderea de vase poştale de pe canalul 
Ourcq îşi avea aici birourile. 

În spatele Galiottei şi foarte aproape de fațada 
Circului,care lumina acum cartierul atât de mizerabil cândva, 
printre case dărăpănate şi colibe cu aspect de case de ţară, 
apărea o stăduţă îngustă, lungă şi întortocheată, care dădea în 
strada Faubourg-Saint-Martin, în dreptul primăriei. Această 
străduţă n-avea denumire oficială, decât în punctul în care se 
întretăia cu bulevardul Temple, în spatele şantierelor Malte. Aici, 
pe o plăcuţă stătea scris numele străduţei: 

Haut-moulin; peste tot, însă, era cunoscută sub numele de 
“Drumul Îndrăgostiţilor”. 

Prima casă de pe acea străduţă, adăpostea o cafenea 
întunecoasă care se numea cafeneaua “Spicul tăiat.” Localul, cu 
un renume detestabil şi în care poliţia făcea razii frecvente, 
avea faţada spre bulevard datorită unui cot brusc pe care-l 
făcea străduţa. Din locul în care se oprise Tulonezul putea vedea 
prin perdelele roşii ale celor două ferestre laminate din sala de 
biliard. Aici se jucau jocuri de noroc, după cum era anunţat încă 


de la intrare, iar o plăcuţă scrisă de mână şi plasată sub o 
lanternă roşie anunţa trecătorilor preţul cafelei mari şi mici: 10 
şi 20 de centime. 

Masa de biliard, mare cât o pajişte, acoperită cu o pânză 
pătată cu grăsime din abundență, cocoţată pe nişte picioroange, 
era aşezată în mijlocul unei săli destul de spaţioase, dar cu 
plafonul foarte jos. De jur împrejur mese de lemn prevăzute 
doar cu două picioare în parte opusă sprijinindu-se de triunghi 
fixat în perete. Faţă în faţă cu intrarea cafenelei era instalată o 
tejghea cu vinuri unde trona o femeie grasă, cu faţa de un roşu 
aprins, a cărui bonetă împodobită cu panglici roşii, lăsa să i se 
vadă şuviţele de păr cenuşiu. 

Numele său era doamna Lampion; în tinereţe ruinase pe 
vânzătorii de apă. 

Jocul de noroc, la care miza era mare atrăgea mulţi jucători 
a căror îmbrăcăminte era foarte diferită. Unii purtau bluze, alţii 
paltoane mai mult sau mai puţin uzate; în sfârşit, erau şi jucători 
în haine de bună calitate, curate şi bine croite. 

În aceste locuri îmbrăcămintea părea să constituie un 
element secundar, chiar şi zdrenţăroşi care vorbeau tare, 
provocând zâmbetul doamnelor, în timp ce alţii, care purtau 
redingote şi erau timizi, erau admişi la masa furierilor. Leul, căci 
peste tot există unul favorit care este în ton cu moda, era un 
tânăr în jur de  douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, cu o mică 
şapcă aşezată pe o claie de păr blond şi încârleonţat. El juca 
numai în cămaşă. Avea cizme iar pantalonul încreţit pe şolduri 
era strâns într-o centură întocmai ca o rochie de femeie. El era 
cel ce colecţiona cel mai mare număr de bancnote şi cel care 
vorbea cel mai mult. Succesul său era total; toţi bărbaţii îl 
admirau, toate femeile îl sorbeau din ochi. Cocotte căci acesta 
era numele lui, accepta toate aceste onoruri ca pe un lucru cei 
s-ar fi cuvenit şi câştiga bucuros paharele prietenilor săi 
zdrenţăroşi. Din toată adunarea doar două persoane nu se 
interesau de soarta lui. În primul rând, doamna Lampion, care 
dormita maiestuos, în spatele tejghelei şi apoi un bărbat de 
dimensiuni herculene a cărui figură bronzată şi tristă se 
ascundea pe jumătate sub Acest bărbat era aşezat la cea mai 
îndepărtată masă, în dreapta intrării, iar în jurul lui era 
pustietate totală. Comanda un pahar cu vin care tins. De când 
intrase în cafenea, rămase mişcai tu capul între cele două mâini 


robuste. Rareori, privirile jucătorilor se îndreptau spre acest 
personaj; ele exprimau atât scârbă, cât şi teamă. Dar Cocote îi 
adresă câteva cuvinte când intră: 

— Bună, vagmistrule. Ce mai faci? 

Şi adăugase cu o voce mai înceată: 

— Se pregăteşte ceva fiindcă iată-l pe Coyatier. Când 
pasărea asta iese din cuibul ei, atenţie mărita. Pun pariu că în 
noaptea asta vom avea o surpriza... Când uşa se deschise şi 
apăru figura Tulonezullui, acesta produse un efect ca la teatru, 
în jurul meselor conversațiile încetară, bilele se opriră pe masa 
de biliard şi, la fiecare grup, se putea auzi. în şoaptă: 
Toulonezul. 

— Ce v-am spus, adăugă tânărul Cocote, făcând cu ochiul 
celor din jur. Noul venit închise uşa şi spuse cu o voce groasă, 
de nerecunoscut, căci în magazinul lui Koenig vocea lui avusese 
o altă tonalitate: 

— Bună seara, prieteni, ce mai faceţi? Am trecut pe aici 
într-o plimbare şi am intrat ca să văd ce părere aveţi de mersul 
bursei şi de ultimele evenimente politice. 

Râse într-o doară iar câteva doamne se întrebară: 

— Acest domn Tulonezul e un farsor? 

Bărbatul cu aspect de atlet nu se mişcase în colţul lui, iar 
doamna Lampion încă mai dormita. Tulonezul, o dată cu 
schimbarea voci îşi schimbă şi felul de a fi şi figura. Acum era 
mai repezit, privirea îi deveni mai îndrăzneață şi binevoitoare. 

— Ne-aţi adus ceva de lucru, patroane? Întrebă Cocotte cu 
un aer aproape supus, aproape linguşitor. 

— S-ar putea scumpule, s-ar putea...Nu-l văd pe prietenul 
tău Piquepuce. 

— În seara asta n-a venit. 

— Va veni el .. avem ceva de vorbit împreună...Hai scumpo 
spuse el scuturând-o pe imensa doamnă Lampion care tresări şi 
deschise ochii tiviti de somn, am plătit un rând de vin fiert 
pentru toată lumea şi vom bea în sănătatea regelui Prusiei şi a 
augustei sale familii. 

Cei prezenţi izbucniră în râs, dar o voce lugubră se ridică 
din mijlocul veseliei generale. Era bărbatul cel singuratic care îşi 
ridicase capul şi spunea: 


— Domnule Lecoq, eu n-am venit aici ca să mă distrez. Mi 
s-a spus să vin şi am venit. Spuneţi-mi imediat ce vreţi de la 
mine. 

— Nu ştiu nimic, răspunse sec Tulonezul, fiecăruia îi vine 
rândul. Bea şi tu un pahar cu vin fiert şi ai răbdare. În seara asta 
mai sânt şi alţii ca tine care n-au venit aici pentru distracţie. 

Atletul îşi reluă poziţia imobilă şi tristă şi împinse un pahar 
plin pe care îl întinsese chelnerul. 

— Scumpo, reluă Tulonezul care se întoarse înspre femeia 
cea grasă de la tejghea, dă-i drumul la confesional. 

Şi adăugă adresându-i-se lui Cocotte: 

— Hei, micuţule, hai până sus. 

— Dar bila mea valorează 1,75 de franci, obiectă cel mai 
elegant dintre jucătorii de biliard. 

— Eu îţi ofer 2 franci, răspunse Tulonezul, şi-i dau acestui 
Coyatier. 

— Noi nu jucăm cu vagmistrul! Spuseră toţi într-un glas. 

Acesta nu răspunse dar ochii săi mari se fixară rând pe 
rând aspra celor care vorbiseră. Nici unul din cei prezenţi nu 
reuşiră să înfrunte acea privire teribilă şi tristă. 

Tulonezul, rânji. 

— Când soseşte domnul Piquepuce, spuse el îndreptându- 
se spre scara în spirală din spatele tejghelei, să-l trimiteţi la 
spovedanie. 

Cocotte îl urmă. Când cei doi dispărură, jucătorii şi beţivii 
nu-şi mai continuară jocul, ei formară un grup şi începură să 
vorbească în şoaptă. Rezumatul acelei discuţii sar putea traduce 
astfel: Cocotte, Piqguepuce, Cozatier! Este un trio spectaculos! 

Locul pe care Tulonezul îl numea confesional era pur şi 
simplu un birou particular, situat la primul etaj. Singura 
fereastră al acestui colţ retras dădea înspre străduţă şi avea 
vedere spre bulevard. O uşă dublă şi nouă contrasta cu sărăcia 
mobilierului. Acest lux se datora Tulonezului, care transformase 
acest loc în biroul lui de afaceri. Căci Tulonezul era un om foarte 
ocupat. 

În momentul în care Cocote trecu pragul o voce strigă din 
josul scărilor: 

— Nu închideţi, căci vin imediat! 

Acum Tulonezul era instalat pe vechiul divan între cei doi 
acoliţi ai săi. Domnul Piquepuce avea cu vreo douăzeci de ani 


mai mult decât Cocotte, de care era nedespărţit. Domnul 
Piquepuce avea aspectul unui şobolan pretenţios şi romantic; 
avea părul lung care-i ascundea gulerul unei haine jerpelite. 

— Vorbeşte, îi spuse Tulonezul, micuțul nu-i în plus, este 
bine să cunoască şi el o parte din poveste. 

— Ei bine! începu Piquepuce cu un aer important, omul 
nostru se află la Paris 

— Drace! spuse Tulonezul care ridică din umeri. 

Dacă vrei îţi dau adresa lui. 

— Dacă ştiţi mai multe decât mine... spuse Pigquepuce, 

— S-ar putea, băiete, îl întrerupse Tulonezul, dar te afli aici 
ca să răspunzi la întrebări, nu ca să te superi, Ai zărit-o pe 
dresoare? 

— Tocmai de la ea vin. Casa ei se află în piaţa Wanhubert, 
în faţa grădinii botanice, iar poimâine trebuie să facă pachete 
pentru sărbătoarea lojei masonice. 

— Îşi aminteşte de Fleurette? 

— Cred că da! fie şi numai din gelozie! 

— Ah, ah, făcu Tulonezul cu o oarecare vioiciune vom 
vedea asta... Bătrânul Tată are buzunarele pline cu ace pentru 
cojocul fiecăruia! 

— Deci am invitat pe dresoare, la cafeneaua gări Orleans, 
reluă Pigquepuce. 

Este o femeie plăcută, puţin cam robustă. Se pare că ţinea 
la tânărul Maurice şi chiar şi cu trecerea timpului nu s-a vindecat 
de tot. Ştiţi, totdeauna dresoarele de animale sălbatice sunt 
femei romantice; nu există femeie mai languroasă decât 
doamna Samavoux deşi odinioară şi-a băgat soţul în spital dintr- 
o lovitură de ghiulea, iar acesta, după cinci săptămâni de 
suferinţă, a dat ortul popii. 

Că scrie versuri cu greşeli de ortografie, este adevărat şi 
cântă la chitară precum spaniolii... 

Tulonezul, bătu din picior. 

— Nu despre doamna Samayox vorbim acum ci despre 
Maurice şi Fleurette. 

— Ajung şi la ei. Când au venit s-o ia pe micuță, la acea 
casă dărăpănată ca s-o facă contesă sau mai ştiu eu ce, doamna 
Samayox a spus că este o poveste tare ciudată căci copilul nu 
avea nici un semn sau cruce din partea mamei, după care să fie 
recunoscut; deci, când au venit s-o ia tânărul Maurice provenea 


dintr-o familie cumsecade şi se angajase la Samayox ca 
trapezist de dragul Fleurettei pe care o diviniza. Pe vremea 
aceea micuța făcea pe somnanbula de unde decurgeau tot felul 
de şiretlicuri legate de o viziune paranormală. Ea însă a fost 
pusă în faţa unui vis ciudat când s-a trezit într-un cupeu care o 
ducea într-un palat de pe Champs-Elysees, unde o aşteptau 
rochii mătase şi de caşmir... Nu vă pierdeţi răbdarea Tânărul 
Maurice acţiona după capul lui; deşi doamna Samayoux îi 
propuse să se căsătorească cu ea, lăsându-i moştenirea prin 
contract baracha ei, şi toate  ustensilele şi animalele, el se 
înrolă în armată şi plecă în Africa. Cine plânse după el? 
Dresoarea În cele din urmă un muzician din orchestră reuşi s-o 
consoleze. 

— Asta este, şopti Cocotte. 

— Şi fata? întrebă Tulonezul dând semne de nerăbdare. 

— Ajung şi la ea. Cinci sau şase luni doar Samayoux nu mai 
auzi nimic despre ea; nici macar nu ştia unde este, căci i se 
numărase o sumă frumuşică în schimbul domnişoarei Fleurette 
şi totul se desfăşură în cea mai mare taină. 

Într-o bună zi, la târgul de la Saint-Cloud, doamna 
Samayoux tocmai îşi băuse porţia de vin şi se pregătea să-şi 
hrănească animalele când în baracă intră o de taftale dantele şi 
flori: era Fleurette care se agăţă de gatul ei, spunând: Unde este 
Maurice? Aş muridacă nu-mi spuneţi unde este! 

— Vă spun eu ce are! strigă Tulonezul care-şi lovi palmele 
una de cealaltă, are o cutie plină! 

Piquepuce surprins îl privi cu mirare dar Cocotte replică: 

— Patronu vorbeşte de ace de cojoc...dar continuă-cţi 
povestirea. 

— ÎI interesează deci pe Tatăl, continuă Piguepuce daca 
domnişoara Florette şi cu Maurice se iubesc. Atunci totul merge 
ca pe roate, căci micuța Fleurette a venit de mai multe ori să se 
intereseze de Maurice, cu riscul de a se compromite. Au atâta 
sensibilitate dresoarele! Doamna Samayoux se topea toată când 
îi vedea pe cei doi îndrăgostiţi, dar ea se interesa de dragostea 
lor ca despre o piesă de teatru şi a făcut chiar şi o romanţă pe 
care vroia să mi-o cânte mie. 

Ea este cea care i-a scris tânărului în Africa, spunându-i: 
„Vino înapoi, eşti aşteptat” Nu i-a spus nimic despre toată 
această aventură misterioasă fiindcă domnişoara Fleurette 


spune că o pasc mari pericole ..., iar dumneavoastră, patroane, 
trebuie să ştiţi daca are dreptate sau nu. Pe de altă parte, este 
mai uşor să pleci în Africa decât să revii de acolo; în cele din 
urmă tânărul a găsit un mijloc dea reveni în ţară, iar doamna 
Samayoux este emoţionată toată, căci chiar astăzi tânărul 
Maurice soseşte din Africa şi se duce la ea să afle ce se 
întâmplă. 

Piqguepuce tăcu iar Tulonezul căzu pe gânduri. 

— lată! Şopti el; încerc tot felul de manevre absurde, iar 
cele trei bile ale timpului revin totdeauna la acelaşi colţ. 

— Acum este rândul tău, Cocotte, adăugă el brusc. 

Piquepuce şi-a terminat povestea şi poate să coboare să 
vadă ce se mai întâmplă. 

Acesta din urmă se supuse imediat şi, de îndată ce închise 
uşile, Tulonezul reluă: 

— Acum este rândul nostru, micuţule, dar nu tu vei vorbi, ci 
eu, dar ascultă-mă bine. Ceea ce ai tu de făcut nu este greu, dar 
totul trebuie făcut cu multă grijă; pentru a plăti legea. Lângă 
Champs-Elzsees există o stradă Oratoire-du-Roule, numărul 6. 

— Ştiu îl întrerupse Cocotte, aici se află două corpuri de 
clădire. Am cunoscut cândva o doamnă care locuia în spate; 
pentru a ajunge la ea se traversa o curte în pantă, iar ferestrele 
ei erau la cinci picioare înălţime, fiindcă doamna marchiză 
d'Ornans, nu vroia ca cineva să se uite în grădina ei. 

— Perfect, tinere cu atât mai bine dacă cunoşti oamenii de 
acolo. Este vorba despre al doilea corp de clădire, unde 
locuieşte doamna, la al doilea etaj sunt două camere una lângă 
alta. 

— Numerele 17 şi 18 spuse Cocotte. 

— Într-adevăr. Îţi vei lua trusa şi vei încerca să deschizi uţa 
cu numărul 17. 

— O secundă! obiectă tânărul bandit, administratorul m-a 
văzut de o sută de ori. 

— Te priveşte, te vei machia... vezi tu! 

— Dar dacă este cineva în cameră? 

— Nu va fi nimeni. Când un tânăr îndrăgostit vine din Africa 
şi găseşte cu cine vorbi despre iubita lui... 

— Oare este vorba despre...? începu Cocotte. 

—  Linişte! făcu Tulonezul pe un ton care nu admitea 
replică, şi notează-ţi în bibilică numele pe care ţi-l voi spune: 


domnul Chopin. Este un sărman muzician care se ascunde. 
Dacă administratorul te lasă să treci, nu vei spune nimica; dacă 
te opreşte, îi arunci în faţă numele de Chopin: seara are ore la o 
şcoală. Ai înţeles? 

— Da, am înţeles. 

— Perfect! lată-te intrat la numărul 17... 

— Deschizând cu un şperaclu? 

— Da, dar cu atenţie! şi fără să laşi urme. în mijlocul 
peretelui din stânga, în apropierea patului este o uşă blocată 
care comunică cu camera nr. 18. Tinere, vei primi gras căci eşti 
unul din cei mai abili spărgători din Paris; trebuie să faci o 
treabă bună. Mai întâi, vei deşuruba cele doua zăvoare, apoi vei 
sparge broasca. 

— Fără să las urme? 

— Nici vorbă! Dimpotrivă! De acum încolo vei juca rolul 
unui hoţ ageamiu; totul trebuie făcut grosolan, iar dovezile 
trebuie să sară în ochi. lată, însă, unde-ţi vei manifesta talentul; 
lucrurile trebuie să rămână la locul lor până în momentul când 
cineva atinge, se sprijină sau împinge uşa blocată... mă auzi? 

Da, răspunse Cocotte care zâmbea, vă ascult... şi apoi? 

— Apoi, laşi un „şperaclu” sub un scaun şi un cleşte în pat; 
închizi uşa cu grijă şi o ştergi, spunându-ţi: iată o seară care mi- 
a adus în buzunare cinci sute de franci... lar acum şterge-o şi 
spune-i lui Coyatier să urce. 

Când Coyatier urcă, Tulonezul era în picioare. Se albi puţin 
la faţă, când văzu atletul închizând cele două uşi şi categoric, 
avea de ce. Doamna Samayoux nu deţinea în menajeria ei o 
fiară atât de fioroasă precum Coyatier. 

Era un bărbat înalt şi masiv ale cărui membre puternice 
posedau o forţă extraordinară; capul teşit apărea dintre nişte 
umeri excesivi de laţi. Era urât, era trist şi provoca teamă. Privit 
însă, cu atenţie, nu avea aspectul unui om rău, iar trăsăturile 
sale degajau o expresie de durere resemnată. 

Fusese soldat, un bun soldat, chiar subofițer, după cum o 
arăta porecla de vagmistru. El nu-şi povestea nimănui viaţa, dar 
se zvonea că iubita l-ar fi înşelat şi ar fi omorât-o într-un acces 
de gelozie. După această crimă a dispărut, iar rivalul sau a fost 
descoperit în mijlocul străzii, cu capul sfărâmat. 

După ce închise uşa, rămase nemişcat în prag. 


— Omule, îi spuse Tulonezul încercând să pară bine dispus 
vom avea de lucru: în noaptea asta se face zivă. 

Coyatier nu răspunse. 

— Văd că nu eşti mai vorbăreţ ca de obicei, reluă Tulonezul 
pe un ton mai grav, dar tu eşti un băiat cu bun simţ şi ştii foarte 
bine că te-am prins cu mâţa în sac. Atât timp însă, cât vom fi 
mulţumiţi de tine, justiţia poate să facă şi să zică orice că tu nu 
ai de ce te teme; în ziua în care însă nu te vei supune... 

— Aştept! îl întrerupse atletul brusc. 

— Ne-am înţeles, deci suntem de acord. Este vorba de 
strada Oratoire-du-Role, numărul 6. 

—  Scrieţi-mi adresa pe o bucată de hârtie, căci n-am 
memorie prea bună. 

Tulonezul făcu ce i se ceruse şi continuă: 

— Vei pleca imediat, căci drumul este lung; intrau în 
clădire, îi vei spune administratorului: „La domin Chopin pentru 
ora de muzică.” 

— Scrie-ţi şi asta, îl rugă atletul. 

— Fie! Vei traversa curtea; domnul Chopin locuieşte 
la etajul trei, în spate. Vei urca la etajul patru, în pod şi te vei 
ascunde în grămada de lemne, îi dreapta scării. 

— Bun, în dreapta scării, repetă atletul. 

— Aici vei aştepta destul, căci cursul domnului Chopin se 
încheie la ora zece, iar tu nu trebuie să ajungi înaintea plecării 
elevilor; pe de altă parte, treaba pe care o ai tu de făcut este 
pentru ora două noaptea. 

— Bun, la ora două noaptea, repetă Coyatier. 

— La palatul Ornans există un orologiu pe care-l vei auzi ca 
şi cum ar suna în ascunzătoarea ta. La ora două fix, vei cobori 
două etaje şi vei bate încetişor la uşă, din stânga. 

— Uşa din stânga, perfect, repetă Coyatier. 

— Vei fi întrebat: Cine este? vei răspunde „bijutierul.” 

— Ah! făcu Coyatier, bijutierul... bun! 

— i se va deschide şi te vei. trezi faţă în faţă cu un bărbat 
înarmat. 

— Înarmat bun! 

— Pentru a intra în subiect, îi vei administra un pumn căci 
dacă-ţi vede cuțitul, îţi zboară creierii. Cozatier făcu un semn, 
cum că a înţeles. 


— Apoi, urma Tulonezul, vei termina cu el, după cum îţi 
place. 

— Bun, şi ce va trebui sa iau? 

— Nimic, sau mai bine zis un baston cu măciulie de fildeş 
pe care-l vei găsi undeva prin cameră. Caută repede, căci în 
camera alăturată va fi cineva. 

— Bun, şi când voi intra în posesia bastonului? 

— Vei pleca. 

— Pe uşă? 

— Nu, există o fereastră care dă înspre grădina palatului 
Ornans, iar peretele exterior este acoperit de sus până jos cu un 
spalier; vei putea cobori pe aici ca . pe o scară. Ajuns în grădină, 
o vei lua la dreapta, pe sub bolta de carpeni, la capătul căreia se 
află o poartă care te va scoate pe terenurile de la Beaujon. 

— Va trebui s-o forţez? 

— lată cu ce o vei deschide. 

Fără să se apropie, Tulonezul îi aruncă o cheie învelită într- 
o bancnotă. Atletul o prinse din zbor. 

Despături bancnota, privi cifra înscrisă pe ea şi spuse: 

— Când îmi voi îndeplini misiunea, mai primesc ceva? 

— Încă pe atât, răspunse Tulonezul. 

Atletul se întoarse, deschise cele două uşi şi se retrase, fără 
să scoată o vorbă, Tulonezul respiră profund. 

— Am ciudata senzaţie, şopti el că într-o bună zi acest 
monstru îmi va înfige un cuţit în burtă, dar în afară de acest 
inconvenient, este bun. Şi dacă l-am fi făcut pe comandă n-am fi 
obţinut un tip ca el! 

Cobori scările în spirală, traversă sala joasă a cafenelei 
unde jocul era în toi. 

— Bună seara, scumpo, îi spuse el imensei doamne 
Lampion. Ce să le mai oferim acestor copilandri? O picătură de 
punch? Haide! Merge şi un punchi, căci vinul fiert l-au băut. 

Puse banii pe tejghea şi se îndepărtă în mijlocul bucuriei 
generale. La numai câţiva metri de aici, la întretăierea o strada 
Galiotte, cupeul cu storurile trase îl aştepta cu devotament. 
Urcă, spunându-i vizitiului: 

— Giovan, la palatul Ornans şi dă-i bătaie! 

După ce traversă tot Parisul în goana calului, iar cupeul 
intră pe poarta elegantă a curţii palatului care se afla pe 


Champs-Elysees, în dreapta străzii Oratoire-du-Roule, din cupeu 
nu cobori evreul în pelerină uzată] şi cu cizme îmblănite. 

Bărbatul care ieşi din cupeu era proaspăt ras, purta un 
costum negru încărcat de decoraţii străine, şi era încălţat cu 
cizme de lac. 

Intră în anticameră, cu o ţinută trufaşă şi fu anunţat: 

— Domnul baron de la Perriere. 

Vizitiul nu păru mirat, de minunea petrecută în cupeul său 
şi se aşeză, alături de celelalte echipaje, de-a lungul trotuarului 
bulevardului Etoile. 


t Capitolul 3 — Capitol cu portrete 


Este un cartier original care nu seamănă deloc cu celelalte 
cartiere din Paris. În primul rând, străzile nu se numesc ca în 
alte părţi: Louis-le-Grand, Bonaparte, Ours, Chopinette, Chilperic 
sau Obgrkampf; aici, străzile poartă în mod ciudat nume de 
poeţi, deşi cartierul este departe de Odeon; există strada 
Balzac, strada Châteaubriand, strada Byron. 

Este un locşor simpatic, în care n-a pătruns egalitatea 
necesară fericirii poporului şi domnului prefect al Senei; aici se 
urcă, se coboară, se coteşte ca Şi cum o zână ar fi pus acest 
deluşor la adăpost de înjosirea universală. 

Parisul se află la dreapta şi la stânga prin bulevardele 
Haussmann şi Champs-Elysees, dar în acest cartier nu pătrunde. 
Aici se poate respira aerul capitalelor străine. Aici este lumea 
englezilor, ruşilor sau turcilor; bărbaţii pe care-i întâlneşti aici 
sunt „grooms”, iar femeile „school mistresses”; aici nu se vinde 
nimic, în afară de cai pursânge şi educaţie din „boardij 
house”. 

În 1838, aici existau terenuri care aparținuse Folie-Beaujon- 
ului; încă nu era vorba de bulevardul Fiedland. In afară de 
câteva pensiuni cosmopolite, cunoscută clinică şi trei sau patru 
palate pierdute în nişte grădini minunate, nu existau alte 
construcţii in, portante decât pe vechile artere de circulaţie, 
cum ar fi fost strada Oratoire sau bulevardul Champs-Elysees. 
Fără îndoială, cea mai importantă construcţie de aici era palatul 


locuit de doamna marchiză Ornans văduva unui vasal al regelui 
Franţei şi sora unui ministru din timpul Restauraţiei. 

Era o minunată casă în stil italian, al cărei principal corp de 
clădire era ridicat de celebrul om de finanţe după care fusese 
botezat tot cartierul. Era mult mai mare decât micul templu grec 
unde murise Delphin de Girardin şi care se afla pe partea 
cealaltă a străzii, dar ochiul avea tendinţa să compare cele două 
clădiri care se asemănau prin stil. 

Ceea ce se putea vedea din palatul Ornans, erau 
colonadele albe ridicate la intrarea circulară, cu aspect 
monumental. Vegetaţia abundentă ascundea restul 
construcţiei care se întindea pe o suprafaţă mare. In spate, se 
afla o grădină care merita numele de parc; o pasarelă 
înconjurată de liane traversa strada care astăzi poartă numele 
de Balzac, prelungind astfel domeniul marchizei cu peluze 
catifelate şi cu straturi de flori, până la zidul numit Bel-Respiro. 
La sfârşitul domniei lui Ludovic-Filip palatul a fost demolat. 

Doamna marchiză de la Ornans, născută Julia de la Mothe 
d'Ândaye, în perioada în care se desfăşoară povestea noastră, 
depăşise anii primei tinereţi; avea parul deja încărunţit şi nu o 
deranja titlul de femeie politică, politica ei fiind un soi de religie. 
Printre altele, pretindea că se pricepea şi la literatură. Ea 
credea în Ludovic XVII. 

Un fapt remarcabil este ţinuta liniştită a diverselor 
personaje, fie ele impostori sau nu, care jucară rolul lui Ludovic 
XVII. în prima jumătate a secolului se perindară câţiva: vreo 
doisprezece au numărat câţiva colecționari grijulii; dar toţi 
aceşti pretinşi monarhi împreună cu partizanii lor aveau 
fizionomii de oameni blajini. 

După câte ştiu, nici unul dintre ei nu contribui la izbucnirea 
războiului civil. Se spune că singura lor ambiţie era să se 
înconjoare de o mână de oameni bogaţi şi creduli care să-i 
numească „Maiestatea Voastră”, asigurându-le o masă bună, o 
casă frumoasă şi o îmbrăcăminte caldă 

Trebuie spus că, în ciuda inerţiei lor, contribuiră la 
dizolvarea marelui partid regalist care, în timpul lui Ludovic- 
Filip, se bucură de o vitalitate considerabilă, înţelepciunea 
burgheză a guvernului din iulie nu împiedică buna desfăşurare a 
comerţului pacifist al pretinşilor urmaşi ai regelui martir; dintr- 
un colţ în altul al Franţei fu dat cuvântul de ordine; toţi Ludovicii 


XVII se puteau plimba prin cartierul Saint-Germain sau în 
provincie fără nici un fel de teamă. 

Pentru a se face în necaz opoziţiei legitimiste, cu dragă 
inimă li s-ar fi semnat foi de drum. In schimb, li se cerea să-şi 
păstreze stindardul sub cămaşă, iar ceremonia de ungere ca 
monarh să aibă loc cu uşile închise, într-un vechi castel sau într- 
o casă parohială. Doamna marchiză de Ornans era posesoarea 
unei frumoase averi şi întreținea un Ludovic XVII pe care spera 
ca, într-o bună zi, să-l vadă instalat pe tronul Franţei, dar nu 
prin vărsare de sânge ci graţie Providenţei care urma să 
deschidă ochii poporului orbit. 

Pentru a ajuta Providența şi pentru a favoriza instaurarea 
prinţului ei, doamna marchiză d'Ornans organiza, în palatul său 
de pe Champs-Elysees, petreceri somptuoase unde era invitată 
numai lumea bună. 

Toate aceste serate n-aveau nici o tentă politică; în 
saloanele marchizei puteau fi întâlniți partizani ai guvernului şi 
oratori din opoziţie, câţiva scriitori, câţiva membri ai clerului; 
multe femei frumoase şi diverse personaje la modă printre care 
trebuie citat un tânăr magistrat căruia viitorul îi surâdea, prieten 
cu ministrul justiţiei şi care se afla la adăpost de orice sfătuitor 
suspect: judecătorul de instrucţie Remy d'Arx. 

Remy d'Arx, cu toată munca lui serioasă, era un fidel al 
palatului Ornans. Marchiza împreună cu cercul ei de prieteni 
intimi îl întâmpinau cu braţele deschise. 

El părea favoritul unui bărbat venerabil care trona în 
adevăratul sens al cuvântului la palatul Ornans şi, care alături 
de „prinţ”, se bucura de respectul religios al marchizei. Era 
vorba despre un bătrânel care provenea dintr-o familie foarte 
bună şi în plus era foarte bogat. Acesta din urmă se ocupa de 
binefaceri, din care-şi făcuse o adevărată meserie. Pe vremuri, 
fusese în armata bourbonilor din Neapole şi-şi purta cu mândrie 
titlul militar. Era cunoscut sub numele de colonelul Bozo-Corona. 

Exista şi un al treilea personaj admis în anturajul intim al 
marchizei: era vorba despre un gentilom care se ocupa de 
afaceri; se numea Perriere şi nu se supăra dacă era trecut sub 
tăcere titlul său de baron. Marchiza îi încredinţase afacerile sale 
pe care le administra cu multă pricepere. 

Vom adăuga, în mare secret însă, că domnul Perriere, care 
era un om cunoscut atât în Franţa cât şi în Navarra, fusese 


însărcinat să testeze diverşi oameni şi să formeze în jurul 
„prinţului” o grupare de partizani discreţi. Această misiune 
trebuia s-o ducă la îndeplinire cu multă prudenţă şi fără să 
compromită pe nimeni! 

Regula casei marchizei era ca seratele să înceapă cât mai 
devreme şi nu sunase încă de ora zece când saloanele începeau 
să fie tot mai animate, în acea seară, în partea dreaptă a 
şemineului din marmură albă, era un grup format din domnul 
Saint-Louis, cum i se spunea „prinţului”, din colonelul Bozzo şi 
un preot bătrân, cu pârul alb. 

Domnul Saint-Louis n-avea nimic deosebit, decât însăşi 
personalitatea lui şi interesul pe care-l purta unei poziţii 
romantice. Era gras şi dolofan; nasul său acvilin, dar cărnos şi 
scurt, avea forma aşa-numitului nas al bourbonilor; hainele sale 
albastre păreau croite după moda anilor 1810—1815. Părul îl 
purta într-o mică coadă legată la spate care-i lăsa pe guler urme 
de Pudră. 

Acest gen de pieptănătură nu mai putea fi în pe străzile 
Parisului în anul de graţie 1838, dar vechile palate ale 
cartierului Saint-Germain puteau fi întâlniți diverşi cu o astfel 
de coafură. Preotul era un canonic de la catedrala Parisului care- 
şi petrecea timpul strângând material pentru o carte intitulată: 
„Istoria miraculoasă a principelui moştenitor, fiul lui Ludovic al 
XV-lea.” 

Între aceste două figuri şterse, capul colonelului cu 
trăsături energice şi fine ieşea în evidenţă. Era un bărbat de 
înălţime mijlocie, îmbrăcat simplu, dar purtând cu multa 
eleganţă, costumul cel negru. Mulţi credeau că glumeşte când 
se lăuda ca depăşise vârsta de nouăzeci de ani. In ciuda ridurilor 
desenul trăsăturilor sale era frumos şi armonios, în tinereţe 
trebuie să fi fost tare frumos, frumuseţe pe care şi-o conservase 
până la adânci bătrâneţi. Chiar şi acum, fruntea lui ca de fildeş, 
împodobită cu câteva şuviţe de păr alb, avea un farmec 
deosebit. Zâmbetul era al unui om spiritual şi binevoitor, iar sub 
pleoapele căzânde, ochii săi albaştri, aproape totdeauna 
inexpresivi, ca cei ai diplomaților şi hipnotizatorilor, aruncau 
uneori sclipiri vioaie. 

De partea cealaltă a şemineului, doamna marchiză 
d'Ornans, femeie frumoasă, cu maniere curtenitoare şi distinse, 


prezida un grup de doamne în care se infiltraseră şi câţiva 
bărbaţi. 

In celălalt colţ al salonului, lângă pianul deschis, un grup de 
tinere păreau că aşteaptă începerea dansului. De la venirea 
nepoatei marchizei, frumoasa şi delicata Valentine de 
Villanova la palatul Ornans se dansa. De amintit încă despre 
această tânără care era însăşi viaţa, bucuria şi întrucâtva 
misterul palatului. într-o bună zi, doamna marchiză le spusese 
numeroşilor ei prieteni: „Nepoata mea a sosit şi opt zile mai 
târziu doamna marchiză organiză un bal Centru a-şi prezenta 
nepoata, care era cu siguranţă cea mai minunată făptură din 
această lume. 

Ea venea din Italia, iar numele său de Villanova indica 
originea ei; totuşi, cunoscătorii nu considerau că domnişoara 
avea trăsăturile specifice italiencelor. Frumuseţea ei florentină 
avea şi ceva din drăgăleşenia franceză, iar în privirea ei mândră 
se putea remarca ceva din zburdălnicia pariziană. 

Doamna marchiză explica toate aceste lucruri pe un ton cât 
se poate de natural: Valentine era fiica verişoarei primare, 
Lamothe-d'Andaye care se căsătorise în Italia cu contele de 
Villanova, demnitar al curţii de la Modena. Valentine era orfană 
de tată şi de mamă. 

Printr-o întâmplare fericită, acest conte de Villanova era 
rudă apropiată cu familia Bozzo-Corona, colonelul manifestând o 
tandreţe paternă faţă de Valentine. Atât se ştia despre viaţa ei; 
nu se cunoştea exact la cât se ridica averea ei, dar 
matematicienii saloanelor o apreciau ca fiind destul de mare. 

Doamna marchiză neavând moştenitor direct, se ocupa de 
zestrea nepoatei; ea o trata pe Valentine ca pe o fiică iubită, iar 
pe de altă parte, acest nobil Cresus, colonelul Bozzo ar fi 
contribuit substanţial la averea acesteia în cazul unei căsătorii. 
Nimic nu o grăbea, căci Valentine nu împlinise optsprezece ani; 
cu toate acestea, la orizont se putea, zări siluetele 
pretendenţilor. 

Aceştia din urmă, proveneau din toate categoriile înaltei 
societăţi: mai întâi erau cei din cartierul Saint-Germain care 
reprezentau „o partidă”, pe care mamele lor îi împingeau spre 
însurătoare, căsătoria fiind un lucru obligatoriu precum vaccinul 
sau recrutarea; apoi urmau interesaţii şi anume tineri diplomaţi 
care con. siderau căsătoria ca pe o afacere atât sub aspectul 


banilor cât şi al poziţiei sociale; în sfârşit, urma categoria 
îndrăgostiţilor, adevăraţilor îndrăgostiţi, căci orice s.ar spune 
mai existau şi din aceştia; încântătoarea Valentine avea tot ce-i 
trebuie pentru a reînvia o rasă pe cale de dispariţie. 

Nu era prea înaltă, dar mersul îi era grațios, tineresc şi 
mândru. Era toată un farmec care varia în fiece secundă, un 
farmec învăluitor şi niciodată acelaşi. Valentine era o fiinţă plină 
de neprevăzut şi de surprize. Ea putea fi aproape în acelaşi timp 
şi fetiţa creolă şi indolentă dar şi femeiuşcă plină de viaţă care 
încântă spiritul, uimeşte inima care încearcă să. se ferească 
întocmai cum privirea se fereşte de strălucirea prea puternică a 
focului de artificii. 

Era veselă, dar şi visătoare; în mijlocul unor explozii de 
bucurie copilărească a devenea brusc tristă. În acele momente, 
strălucirea ochilor ei pălea, iar ochii săi mari şi albaştri, sub 
frumosul contur al sprâncenelor negre, păreau să caute ceva ce 
numai ea vedea ceva ce reprezenta secretul sufletului ei candid 
şi în acelaşi timp de nepătruns. 

Încă din primele zile, noile ei cuceriri declarară că Valentine 
este o fiinţă capricioasă; mai târziu, povestea pe care fiecare 
spera să o cunoască înaintea celorlalţi rămase incompletă, 
întocmai ca o carte căreia îi lipsesc paginile; domnişoarele din 
preajma ei încercară sa completeze partea necunoscută a vieţii 
Valentinei dar majoritatea ajunseră la concluzia că trebuie 
înlocuit cuvântul capriciu cu preocupare. In această lume care 
se pretinde pozitivă, este o adevărată avalanşă de romane, iar 
când ceața adolescenţei ţi se limpezeşte în faţa ochilor 
memoriei, atâtea amintiri pot fi explicate! 

Frumoasa Valentine avea poate şi ea amintiri. De ce nu? 
Dar când prietenele ei, prea curioase şi indiscrete, încercau să-i 
pătrundă gândurile, ea se retrăgea confuză şi derutată în faţa 
privirii sincere a fecioarei sau izbucnea într-un hohot de râs. 

Printre aceste domnişoare erau şi unele mai nerăbdătoare 
care susțineau că Valentine este o enigmă. Deseori se întâmpla 
ca un simplu nume să dezlege aceste minunate enigme. Printre 
domnişoare erau câteva care cunoşteau felul în care ar putea 
ghici enigma. Ele căutară un nume şi, într-o bună zi, toate 
crezură că au Scut marea descoperire. 

Numele, pe care domnişoarele bănuiau că aparţine 
enigmei, era al unui tânăr magistrat despre care am pomenit 


deja şi care se plimba, în momentul de faţă, în serele vecine cu 
saloanele palatului Ornans, împreună cu frumoasa contesă 
Corona, nepoata colonelului Bozzo. Acest capitol este dedicat 
portretelor; totuşi, nu vot schiţa portretul Francescăi Corona, 
care era o fire nobilă şi nefericită. Ea nu mai are loc în această 
dramă; în schimb, trebuie prezentat cavalerul domnul Remy 
d'Arx, care este unul din personajele principale. 

Era un bărbat în jur de treizeci de ani, înalt, elegant dar 
puţin cam aspru, în profesiunea domnului d'Arx severitatea 
poate fi luată drept o mască sau un accesoriu necesar 
uniformei; era suficient, însă, sa priveşti figura plăcută a lui 
Remy pentru a realiza acesta este departe de a juca teatru. 
Caracterul său era lesne de intuit: era un tip cu o inteligenţă vie 
şi laborioasă, iar sufletul îi era sincer şi naiv. în general, era iubit 
şi stimat, opinia publică acordându-i mai şanse în cariera sa 
judiciară. 

Valoarea unui om nu trebuie judecată după funcţia pe care 
o ocupă. Unii generali, cu pieptul încărcat de decoraţii, dau 
ordine unor simpli ofiţeri care se vor evidenția, însă, la prima 
lovitură de tun. Superiorii lui Remy d'Arx ştiau că ministrul îl 
simpatizează şi, prin urmare se purtau cu el în consecinţă. 

Invidioşii vorbeau că provenea dintr-o puternică familie de 
magistrați şi că va ajunge departe prin însuşi dreptul lui de 
succesiune care funcţiona în marile familii judiciare din Franţa. 

În plus, o anumită întâmplare permitea profeților să-i 
prezică lui Remy d'Arx avansarea în funcţie. Tatăl său, procuror 
general în sudul Franţei, murise în mod tragic în exerciţiul 
funcţiunii, cum s-ar spune, pe baricade. Fusese o adevărata 
drama. 

Trebuie spus că tânărul judecător de instrucţie nu se 
neliniştea din pricina carierei sale. În tot tribunalul, era cel pe 
care problema avansării îl preocupa cel mai puţin. Niciodată nu 
solicitase nimic; el îşi îndeplinea munca cu conştiinciozitate, căci 
avea prin naştere vocaţie pentru magistratură şi mergea pe 
drumul cel drept care pentru el era onoarea însăşi; Remy d'Arx 
nu era tipul de om care să vâneze ocaziile pentru a se remarca 
ci, dimpotrivă, el ocolea acel mediu oficial, în orele libere 
îndeplinind o muncă a cărei natură nimeni n-o cunoştea. 

Se va spune, că şi acesta este un mijloc de a parveni. O 
anumită lucrare de doctrină şi lansată la momentul propice 


reprezintă o excelentă unealtă folosită în scopul de-a scoate la 
lumină unele reputaţii serioase. Numai că munca lui Remy d'Arx, 
oricare ar fi fost ea, semăna puţin cu cea a Penelopei: ea se 
desfăşura neîncetat, neavând un sfârşit. 

În legătură cu această muncă, cel mai bun prieten al lui 
Remy d'Arx, colonelul Bozzo-Corona, lăsa să se înţeleagă că ştia 
mai multe decât alţii. Când i se puneau întrebări în legătură cu 
acest subiect, el surâdea cu bunătate, mângâia cutia de aur 
emailat cu portretul împăratului Rusiei şi şoptea blând: 

— De multă vreme, nimeni n-a mai fost preocupat de 
găsirea pietrei filosofale! 

Dar adăuga imediat, cu un aer serios: — Ascultaţi-mă pe 
mine, va ajunge departe! lar dacă va continua s-o caute, o va 
găsi, căci nu cunosc pe nimeni atât de capabil ca el! 

În realitate, frumosul Remy d'Arx cu trăsăturile sale fine şi 
privirea vioaie, cu fruntea sa împodobită cu şuviţe sub care 
părea că se dă o între pasiune şi rațiune; avea ceva din 
fizionomia ticilor deşi, în aparenţă, avea o înfăţişare spiritul de 
aventură nu-i era străin; avusese o tinereţe zbuciumată; i se 
cunoştea pe puţin un duel în care bravura mersese până la 
nebunie; era blând ca o femeie, dar toţi cavalerii sunt astfel, iar 
sub faldurile pelerinei te puteai aştepta să găseşti o sabie. 

Trebuie să adăugăm că, pe lângă viitorul său promiţător, 
domnul Remy d'Arx beneficia de şaizeci de mii de franci rentă. 

Înainte de sosirea Valentinei, mai multe frumoase doamne, 
care frecventau palatul Ornans, fuseseră tentate să-şi lege 
destinul de al minunatului cavaler; mai multe mame, în modul 
cel mai discret, îl arătaseră fiicelor lor, căutând să le deschidă 
ochii de fecioare, fără însă a le păta reputaţia; dar nimic nu se 
întâmplă: Remy trecea blând şi indiferent, prin această lume în 
care doar marchiza îl atrăgea fiind o veche prietenă a mamei 
sale, colonelul Bozzo faţă de care manifesta respectul unui fiu, şi 
minunata contesă Corona pe care o iubea ca pe o soră. 

În primul moment, se crezu că prezenţa domnişoarei 
Villanova nu va modifica în nici un fel situaţia, cel puţin în ceea 
ce îl privea pe Remy d'Arx. În ochii acestei lumi, în care se 
învârtea şi al cărui favorit era, singurul său defect era acel aer 
singuratic pe care-l afişa. La un moment dat, deveni chiar şi mai 
singuratic. 


În ziua în care una dintre domnişoare descoperi că 
Valentine îl remarcase pe domnul Remy d'Arx, marea veste făcu 
înconjurul saloanelor, iar zâmbetele batjocoritoare nu lipsiră, 
căci răceala domnului Remy era notorie. Mai mult decât atât: 
vizitele sale la palat se răriră» iar în puţinele ocazii care se iviră, 
domnişoarei Villanova îi adresă doar câteva cuvinte de politeţe. 

Oricât de clarvăzătoare ar fi fost aceste domnişoare când 
vorbeau de intrigi şi romane de duzină, ele se puteau înşela în 
privinţa acelui sentiment aproape necunoscut şi atât de rar: un 
mare, un puternic amor. 


t Capitolul 4 — Colonelul 


Tinerele de lângă pian râdeau şi trăncănea despre orice, în 
jurul căminului, conversaţia lâncezea puţin fiindcă toţi aşteptau 
începerea jocului de whist. In cealaltă parte a salonului, ici, colo, 
grupuri de invitaţi treceau în revistă evenimentele zilei. 

In seră, unde apăreau şi dispăreau puţinii plimbăreţi, 
conversaţia dintre Remy d'Arx şi contesa Corona devenea din ce 
în ce mai animată. 

Tânărul judecător de instrucţie era foarte palid şi vorbea 
foarte reţinut, dar cu căldură; frumoasa contesă se oprea pentru 
a-l asculta, uneori râzând în hohote, alteori emoţionată şi uimită 
totodată. Fie dintr-o simplă întâmplare, fie cu un scop anunţe, 
Valentine, ale cărei degete se jucau pe clapele pianului, stătea 
în aşa fel încât nimic nu-i scăpa din ceea ce se întâmpla în seră. 
Pe de altă parte, domnişoarelor nu le scăpa nimic din reacţiile 
încântătoarei Valentine. 

Cuvintele n-aveau nici o valoare, căci ea era preocupată de 
alte lucruri: Oare Valentine nu-şi ridică ochii ei mari fiindcă ar fi 
vrut să-i ţină aplecaţi? Oare nu se înroşi ea deodată aproape 
imperceptibil? lar încruntarea sprâncenelor ei delicate nu fu 
remarcată? Marie de Tresme, o frumoasă blondă, concluziona o 
discuţie pe teme muzicale, spunând: 

— Mi-este indiferent, dar mie îmi place mai mult Schubert. 
Vedeţi dumneavoastră, „Regele aninilor” este o adevărată 
încântare. 

Ea adăugă din vârful buzelor: 


— Cât de în vervă este în seara aceasta domnul Remy d'Arx 
împreună cu contesa! 

Valentine închise pianul, întorcându-se cu spatele la seră. 
Se auzi vocea puţin răguşită a marchizei spunând: 

— Deci luna aceasta vom auzi despre un caz celebru? 

— Un adevărat succes, reluă doamna de Tresme, mama 
acelei blonde Marie; nu se mai vorbeşte nici despre Rachel, nici 
despre Duprez, nici despre Mărio sau Grisi, toată atenţia fiind 
îndreptată spre Fracurile Negre! 

Un bărbat gras, care se afla lângă marchiză, adăugă: 

— Ne vom ocupa de acest lucru şi la Saumur. 

— Şi ce reprezintă aceste Fracuri Negre? întrebă pe un ton 
indolent domnul de Saint-Louis, care se afla pe partea cealaltă a 
şemineului. 

În acest moment, valetul îl anunţă pe domnul baron de 
Perriere, care-şi făcu apariţia cu un pas grăbit.. 

— Pe ziua de astăzi, cred că este cel puţin a douăzecea 
oară când aud această întrebare, spuse el după ce o salută pe 
marchiză; parizienii vor înnebuni de-a binelea, căci s-a făcut 
atâta vâlvă în jurul acestei afaceri! 

Câteva grupuri se apropiară, iar distinsul grup reunit în jurul 
pianului, era numai ochi şi urechi. 

— Nu cred totuşi, reluă bărbatul cel gras care era văr cu 
marchiza şi locuia în provincie, nu-mi vine să cred că aceste 
Fracuri Negre sunt la fel de importante precum bandele 
Castelanul şi mai ales Tâ/harii despre care s-a scris în „Gazeta 
Tribunalelor”. 

— Păreţi să ştiţi tot ce se scrie în „Gazeta Tribunalelor” 
domnule de Champion, spuse domnuj de Perriere care-i întinse 
mâna, zâmbind. 

— La bursă lucrurile merg bine, răspunse bărbatul cel gras, 
dar preţul bitumului a crescut cu trei franci, Pentru menţinerea 
păcii în Europa este semn bun. 

Apoi, împrumutând vocea unui orator, care vorbeşte 
la consfătuirile agricole, el adăugă: 

— Domnule baron, „Gazeta  Tribunalelor” răspunde unor 
cerinţe ale epocii noastre. De multa vreme căutam pentru fiica 
mea o publicaţie care să nu vorbească nici de politică, nici de 
religie, nici de morală şi nici de literatură, căci toate acestea duc 


la moartea familiilor. „Gazeta Tribunalelor” îndeplineşte toate 
aceste condiţii. 

— Se pare că a fost fondată pentru  încântarea 
domnişoarelor, şopti domnul de Perriere, păstrând on aer serios. 

— Inainte să mă abonez, continuă domnul de 
Champion, am luate unele informaţii de la un notar, căci 
fusesem victima mai multor publicaţii care-mi luaseră banii de 
pomană. 

— Se spune, îl întrerupse domnul de Perriere, că Fracurile 
Negre au un ziar oficial! 

— „Gazeta  Tribunalelor”, continuă bărbatul cel gras, nu 
menţionează acest lucru. Informaţiile pe care le aflăm din acest 
ziar sunt excelente, iar de treisprezece luni primim această 
publicaţie din care domnişoara de Champion ne citeşte, în 
fiecare seară, după cină. In plus, am dovada că ziarul este într-o 
situaţie înfloritoare. 

— Cu siguranţă este vorba de o tânără persoană cultivată, 
observă doamna de Tresme, cu zâmbetul ei binevoitor. 

Vărul marchizei o privi cu un aer neliniştit. 

— Doamnă, este de la sine înţeles, adăugă el cu vocea 
înceată, că pun semne articolelor care nu trebuiesc citite şi care 
sunt concepute în mod special pentru bărbaţi, cum ar fi 
articolele despre pruncucideri sau despre atentate la pudoare. 

Grupul din jurul pianului nu se mişcă. Marchiza avu un 
acces de tuse, iar doamna de Tresme se juca cu evantaiul. 

— Vouă, parizienilor, strigă domnul, de Champion cu un, fâs 
discret, vă place mai mult să citiţi romane inutile, atunci când 
nu sunt periculoase sau vă delectaţi cu atacurile incendiare ale 
opoziţiei împotriva guvernului. Fiecare cu ce-i place! La Saumur, 
noi respectăm obiceiurile fiecăruia şi apreciem binefacerile 
ordinii publice! 

— Sunt întru totul de acord cu domnul de Champion, spuse 
fiul necunoscut al lui Ludovic al XVI-lea, căruia marchiza îi 
oferea cărţile de joc pentru whist. În provincie stă speranţa 
civilizaţiei noastre bolnave. 

— Este înţelepciunea în persoană şi vedeţi că împărtăşeşte 
opiniile. 

Domnul de Perriere se apropie de colonelul Bozzo 

— In seara asta nici vorbă de whist, şopti el repezit fiţi pe 
recepţie: Se face ziuă. 


Pleoapele bătrânului se închiseră pentru a-şi ascunde 
sclipirea ochilor. 

— Domnule abate, spuse el cu voce blândă, fiţi atât de 
amabil şi scăpaţi-mă de aceste cărţi. Obişnuinţa e a doua 
natură; când mi se propune să joc whist, accept întotdeauna 
fără să mă gândesc că vederea mea nu mai e aşa de bună. 
Luaţi-le, vă rog dumneavoastră şi-mi veţi face un mare serviciu. 

Se sprijini de braţul baronului şi-l conduse spre seră. In 
drumul lor, se auzeau comentarii pe marginea bandei Fracurile 
Negre. 

Când este vorba de un caz celebru nu trebuiesc stabilite 
graniţe între diversele clase sociale aii societăţii pariziene; acest 
lucru pasionează şi interesează în aceeaşi măsură pe toată 
lumea. Conversaţia devenise din ce în ce mai înflăcărată; tinere, 
tineri şi persoane serioase îşi îndreptau paşii spre acel loc al 
salonului unde se discuta despre Fracurile Negre cu mult 
interes. 

Vărul din Saumur era mai puţin naiv decât lăsa să se 
creadă, spunând că „Gazeta Tribunalelor” răspundea unor 
cerinţe ale epocii; suntem mari amatori de crime. De cele mai 
multe ori se întâmplă ca toată lumea să aibă informaţii diverse 
care se strâng ca într-un mănunchi prin saloane, cafenele sau 
ziare; fiecare cunoştea numele acelor mizerabili, personaje 
obscure care astăzi se bucurau de un soi de glorie populară. 

Se spunea că zvonul hidoasei lor celebrităţi ajungea până la 
ei în puşcărie, fapt ce exalta până la delir orgoliul lor sălbatic. 

— Este adevărat întrebă Marie cea blondă, pronunţând 
numele şefului bandei ca şi cum ar fi vorbit despre un soldat 
curajos, sau un poet la modă, este adevărat că domnul Mack 
Labussiere este un bărbat frumos? 

— Foarte frumos, i se răspunse; este de origine daneză şi 
provine dintr-o familie nobilă. Se la casa de modă Haumann, era 
un obişnuit al Operei şi se spune că două dintre cele mai 
elegante doamne din Paris s-au dus la porţile închisorii... 

— la te uită ce curioase! spuse doamna de Tresme 
moralizatoare. 

— Dar domnul Mayliand? 

— Ah! Acesta frecventa pur şi simplu curtea! 

— Mai mult, colabora cu domnul Scribe! 


— O cunosc pe cea de la care cumpăra mănuşi; folosea o 
duzină pe săptămână. 

— Doamna Mayliand se punea în valoare... 

— Există şi o doamnă Mayliand? 

— Da, prietenă la cataramă cu soţia unui deputat cunoscut. 

— Şi doamnă de caritate. 

— Hebert, cel căruia i se spunea contele de Castres, când a 
fost prins, tocmai trebuia să pună mâna pe cincisprezece mii de 
franci şi alte mii în perspectivă. 

— Domnul Mayliand era cunoscut sub porecla Cancan? 
întrebă Marie. 

Ea se opri, zăpăcită, căci doamna de Tresme o sugera cu 
privirea. 

— Şi cine dansa cu el? întrebă un elev de coleg 
entuziasmat; anul trecut l-am văzut la ultimul Musard. 

— Cum aşa! Domnule Ernest, dumneavoastră mergeţi la 
balul Musard? 

În mijlocul acestor schimburi de replici, Valentine rămânea 
tăcută. Asculta ea oare? Buzele ei schiţau un zâmbet larg, şi 
văzută , departe, cu ochii aplecaţi, cu capul înclinat, părea 
minunată statute. 

Ea tresări uşor, căci în spatele ei se auzi o voce: 

— Cel ce ştie mai multe amănunte despre aceeaşi poveste 
este domnul Remy d'Arx. 

Ea ridică ochii şi văzu privirea afectuoasă a marchizei 
aţintită asupra ei. 

— Haideţi, la joc, doamnă, spuse domnul de Saim Louis 
marchizei; mi-aţi tăiat şaptele de pică care era un atu. 

Marchiza se scuză, zâmbind, înainte de a părăsi salonul, 
colonelul îi spusese ceva la ureche şi, din ace moment, devenise 
visătoare. 

— Draga mea, îi spuse ea Valentinei, când doreşti poţi 
începe dansul. 

— La Saumur, observă vărul, n-ar îndrăzni nimeni să 
danseze în faţa unui membru al bisericii. Nu mai există atuuri, 
iar treflele mele sunt cele mai puternice Aţi jucat, părinte? 

El îşi etala cele trei cărţi pe masă. 

— Cât despre dans, răspunse preotul, parizienii fac şi ei ce 
pot. Dar n-aţi numărat bine atuurile, dragă domnule, adăugă el 
tăind, şi în felul acesta aţi pierdut datorita neatenţiei voastre. 


Valentine împreună cu Marie, amândouă la pian, atacau un 
cadril la patru mâini. 

— Într-adevăr, aşa este, spuse Marie în timpul preludiului; 
domnul d'Arx trebuie să ştie multe lucruri, căci el a început 
ancheta. Din păcate, el este omul misterelor de la care nu poţi 
afla nimic. 

În seră, nu mai erau decât două perechi; colonelul Bozzo şi 
domnul baron de Perriere lângă uşa de la intrare, Remy d'Arx şi 
contesa Corona, în celălalt colţ, ascunşi după o tufa de yucca. 

Domnul baron renunţase la acel respect aparent pe care-l 
manifesta faţă de bătrânul colonel şi-i vorbea acum cu o 
familiaritate aproape obraznică. În schimb, colonelul rămânea 
totdeauna acelaşi; el manifesta aceeaşi platitudine discretă şi 
blândă. 

— lată! spuse baronul, am aranjat absolut toată povestea; 
aveţi un noroc diabolic, Tată! 

— Domnule Lecoq, răspunse colonelul, nimic nu se 
aranjează de la sine, ci totul trebuie bine gândit. Ai ochi buni, 
dar ţi-ar mai trebui şi o pereche de ochelari, pe care nu-i ai, 
pentru a vedea cum şi în ce fel aranjez şi eu iţele. 

În tinereţea mea îţi semănăm, căci mergeam înainte fără 
nici o socoteală, dar spre patruzeci de ani, într-o bună 
dimineaţa, la castelul Vecchio din Neapole, unde eram prizonier, 
am observat nişte insecte foarte inteligente, căci odată ce prind 
o muscă în țesătură, nu mai are nici o şansă de scăpare. 

— Atunci, strigă Lecoq cu nerăbdare, vreţi să mă faceţi să 
cred că totul a fost aranjat cu mult înainte ca tânătrul din 
Algeria, tânăra de la târg şi aşa mai departe, pentru a pune 
mâna pe diamantele Carlotei Bernetti. 

Colonelul râse în linişte. 

— Când nu voi mai fi, mă vei regreta, şopti el în linişte. 
Putin îmi pasă de diamantele Carlotei, era vorba de o pradă mai 
substanţială. Doamna marchiză de'Ornans e coaptă şi mâine, 
poimâine o putem culege fără probleme dar n-am ajuns încă aşa 
de departe, dragul meu, în afacerea care este în curs, vom juca 
o carte mai mare, e o chestiune pe viaţă şi pe moarte, nu pentru 
ceilalţi ci pentru noi înşine, de data aceasta. Mă înţelegi? 

— Nu încă, spuse Lecoq. 

Vocea bătrânului deveni mai fermă; el vorbea încet dar 
foarte răspicat. 


— Pe urmele noastre se află un copoi, spuse el, un copoi 
foarte subtil. Nu căuta să ghiceşti căci nu face parte din lumea 
ta şi nu l-ai întâlnit niciodată pe coluarele clădiri din strada 
Jerusalem, domnule de Perriere. 

Bun! făcu Lecoq cu un zâmbet vanitos frecventez o 
mulţime de societăţi şi nu trebuie să fiti atât sigur că sunteţi 
singurul care puteţi vedea dincolo de lungul nasului. 

Colonelul îl privi printre pleoapele întredeschise. 

— Eşti capabil, spuse el încet şi pe un ton mângâietor, eşti 
foarte capabil, şi pe tine te iubesc cel mai mult, ştii asta foarte 
bine, şi ţie îţi las moştenirea.Să vedem dacă te-ai prins, de 
unde-l iei pe copoiul despre care ţi-am vorbit? 

— Cel de acolo care vorbeşte cu Fanchette, spuse domnul 
Lecoq. 

Braţul său era îndreptat spre Remy-de-Arx, de braţul căreia 
se sprijinea Francesca Corona. 

— la te uită! la te uită! Exclamă bătrânul colonel pe un 
tonul unui stăpân mulţumit de progresele elevului său; din 
totdeauna am susţinut că eşti bun, ai nimerit-o din prima. 

— Dacă aş fi în locul vostru, îl întrerupse Lecoq, această 
pasăre rară nu m-ar nelinişti deloc, vă spun eu asta. 

Sprâncenele colonelului erau uşor încruntate, un surâs 
dispreţuitor apăru printre ridurile gurii sale. 

— Eu sânt foarte bătrân, spuse el tărăgănat, când nu voi 
mai fii veţi realiza câte parale fac. Această pasăre rară, cum o 
numeşti tu, prezintă un adevărat pericol, singurul pericol care 
ameninţă organizaţia noastră de când am creat-o. In vinele lui 
curge sânge corsican şi a jurat să se răzbune pe noi. Se 
împlinesc zece ani de când face investigaţii în tăcere. Este un 
investigator, aproape un vrăjitor. Dacă întâmplarea nu i-ar fi 
scos în cale un om mai puternic decât el (şi acesta sunt eu) de 
mult am fi morţi. 

Lecoq făcu ochii mari. 

— Sper că nu glumiţi, Tată; de ce n-aţi prevenit consiliul? 

— Pentru mâine am convocat consiliul, nu-mi cere alte 
socoteli: voi fii cu ochii în patru, căci eu sunt Stăpânul. 

— Pe toţi dracii! strigă Lecoq; Deci ştie multe? 

— Ştie mai multe ca tine, ştie aproape cât mine şi dacă n- 
aş fi fost aici ca un obstacol în calea lui şi nu i-aş fi încurcat 


socotelile, ar fi cunoscut de mult personajele aşa cum cunoaşte 
faptele. 

— Este suficientă doar o întâmplare?... începu Lecoq, a 
cărei voce era neliniştită. 

— Nu este nevoie neapărat de o întâmplare îl întrerupse 
colonelul, logica muncii lui riguroase şi inplacabile îl duce la 
adevăr. 

— Atunci... făcu Lecoq privindu-l pe bătrân direct în faţă. 
Nu-şi termină propoziţia căci prin gestul său brutal îşi exprimă 
gândul. 

Colonelul stătea jos şi se juca cu degetele cu un aer liniştit. 

— lată care-i clenciul! şopti el cu un oftat; nu-i putem 
împiedica pe autorii dramatici să se exprime, iar uneori au idei 
destul de periculoase. În piesa „Turnul Nesle” în actul cu 
închisoarea există o invenţie absolut sâcâitoare pentru persoane 
ca noi, care uneori vor să scape de anumiţi indivizi. Buridan este 
un personaj foarte precaut, care foloseşte o metodă simplă şi la 
îndemâna oricui, chiar şi a unui copil, are mâinile legate, are 
lanţul în jurul gâtului, iar când este ameninţat cu cuțitul, totul 
pare foarte simplu, dar nu-i chiar aşa. El prevăzuse şi cazul în 
care putea fii lichidat şi, în consecinţă, aşezase o armă în loc 
sigur care s-ar fi declanşat, dacă era omorât. Prietenul meu 
d'Arx nu s-a lăsat mai prejos şi a procedat întocmai ca Buridan, 
în aşa fel că dacă azi sau mâine ar fi surprimat, bomba pe care 
ne-a pregătit-o ar exploda şi am sării în aer forte frumos. Asta-i 
necazul. 

Aceasta declaraţie făcută pe un ton sec şi fără replică fu 
urmată de o tăcere stranie în timpul căreia, pe lângă foşnetul 
frunzelor tropicale, se auzi vocea contesei Corona care spunea: 

— Dar este de necrezut! Vă ascult şi am senzaţia ca citesc 
un roman. Sunteţi mai fantastic decât un elev, şi mai timid ca o 
fecioară! 

Remy d'Arx răspunse: 

— O iubesc cum n-am iubit nicicând. Atâta timp cât nu i-am 
vorbit, îmi rămâne speranţa, fiindcă am senzaţia că dacă aş 
pierde-o, aş muri. 

Colonelul îşi frecă mâinile liniştit în timp ce cu capul bătea 
ritmul cadrilului care se dansa în salon. 

— Căpitanul Buridan, reluă el, cu o bucurie senilă şi 
duioasă, n-avea ochi decât pentru Marguerite de Burgundia o 


femeie de o calitate îndoielnică. Bozzo nu era amestecat în 
toată afacerea asta. Dar să revenim la oile noastre, Tulonezule: 
ai vizitat cele două camere alăturate? 

— Este ca şi cum le-aş fi făcut în mod expres. Le cunoşteam 
dinainte. 

— Pe cine ai însărcinat cu acea operă de artă a spargerii. 

— Pe Cocotte. 

— Am văzut ce poate este bine... şi pentru execuţie? 

— Pe Coyatier. 

Pe colonel îl trecură fiori reci şi spuse printre dinţi: 

— O adevărată brută care-mi provoacă teamă, dar nu 
ratează niciodată nimic. 

— Şi cu asta, întreabă Lecoq, cu o voce care exprima 
curiozitate amestecată cu teamă, credeţi că-l veţi putea prinde 
pe omul dumneavoastră? 

— Pe cine? Pe Buridan? strigă vesel colonelul; timp cât voi fi 
aici, să nu-ți fie frică; legea este în mâinile mele. în această 
noapte, vom pune în mişcare un mecanism cu compartimente şi 
resorturi despre care vei primi amănunte cu o altă. ocazie. Cu 
ajutorul acestui sistem simpatic, sunt sigur că Burdian va cădea 
în cursa noastră. 

— Inţeleg pe jumătate, spuse Lecoq; dacă tânăra acceptă... 

— Este pierdut, băiete. 

— Dar dacă refuză? 

— Băiete, este pierdut! 

Lecoq îi aruncă o privire în care se putea citi invidia dar şi 
admiraţia. Colonelul surprinse acea uitătură şi figura sa bătrână 
înflori într-o expresie de mulţumire naivă. 

— Aceasta va fi ultima mea afacere, spuse el şi vreau să fie 
opera mea de artă. 

Se întrerupse pentru a-şi privi ceasul şi strigă: 

— Ora unsprezece! Cocotte trebuie să-şi fi terminaţi treaba, 
iar Coyatier aşteaptă în ascunzătoarea lui; este timpul să-mi fac 
numărul cu Buridan al meu. Intră în salon, domnul de Perriere şi 
spune-i marchizei de căsătoria domnişoarei de Villanova. Nu, 
spune-i că totul merge ca pe roate. 


t Capitolul 5 — Cererea în căsătorie 


Se făcuse o pauză între două cadriluri şi câteva grupuri 
intrară în seră. Colonelul o prinse în trecere pe Marie de Tresme 
şi pe o altă tânără şi se sprijini patern pe braţul lor. 

— Copiii mei, dansul v-a făcut să uitaţi de Fracurile Negre? 
întrebă el. 

— Deloc! replică Măria cea blondă; şi am venit să ne 
învârtim prin jurul domnului Remy d'Arx pentru a surprinde 
unele secrete interesante căci..., adăugă ea cu maliţiozitate, 
sunt sigură că despre Fracurile Negre vorbeşte de atâta vreme 
cu contesa! 

Colonelul îi mângâie obrajii şi spuse pe un ton ridicat: 

— Remy, prietene, iată doi drăcuşori încântători care o 
acuză pe Fanchette că te-a acaparat total! 

Frumoasa contesă se întoarse imediat, zâmbitoare, dar 
Remy se înroşi ca şi cum i s-ar fi făcut un reproş grav. 

— Nu-i aşa, strigă domnişoara de Tresme cu candoare, că 
vorbeaţi despre Mack  Labussiere, de Mayliand şi de contele de 
Castres? 

— Nu, răspunse Francesca Corona, tot surâzătoare era 
vorba de lucruri mult mai interesante şi vă cer iertare, 
frumoasele mele, dacă vi-l răpesc pe bunul meu papa dar 
trebuie să-i încredinţez un mare secret. 

— Haide! spuse Marie dând drumul braţului colonelului, noi 
nu vom şti nimic. Ah! Cât mi-ar place să fiu din Saumur! 

— De ce? întrebă colonelul. 

— Fiindcă toate domnişoarele din Saumur au pe noptieră 
câte o „Gazetă a Tribunalelor”. 

Ea adăugă în timp ce toată lumea râdea: 

— Sau aş vrea să fiu ca Valentine pe cât? Curiozitatea n-o 
macină niciodată, fiindcă are altceva în cap. 

Ea fugi, privindu-l fix pe Remy d'Arx. 

— Să auzim marele secret, spuse colonelul care părea 
încântat în sinea lui el triumfa, zicându-şi: 

„Lecoq este tare, dar nu-mi ajunge nici până la degetul 
meu cel mic. El numeşte asta să ai noroc, îi schimb, eu spun că 
este bine jucat; lată diferenţa!” 

Remy luă în mâinile sale pe cele ale contesei. 

— Vă rog, doamnă, şopti el obosit şi descurajat; mi-am 
deschis sufletul şi inima în faţa dumneavoastră, care-mi sunteţi 


cea mai bună prietenă; simţeam nevoia să mă destăinui cuiva, 
dar, în urma acestui efort, mă simt epuizat şi nu mai pot suporta 
ca astăzi să-mi mai zgândărească cineva rana. 

În privirea colonelului se putea citi atât sarcasm, cât şi un 
sentiment de înduioşare. 

— lată un magistrat grav, spuse colonelul, iată-l pe cel mai 
savant şi mai clarvăzător dintre tinerii noştri jurişti, pun pariu că 
într-un an va ajunge la patruzeci de ani, într-o bună zi, se va 
trezi ministru. Când nu este vorba despre Codul civil sau despre 
hotărârile juriştilor romani, pur şi simplu se fâstâceşte tot şi 
devine îndrăgostitul cel mai autentic şi cel mai fricos pe care l- 
am întâlnit vreodată. 

— Bunule papa! spuse contesa cu reproş. 

— Nu ştiaţi... început Remy d'Arx. 

— Ştiu îl întrerupse colonelul, că nu vreau sa ştiu Nu-mi 
place să forţez încrederea prietenilor aceste poveşti nu mai sunt 
pentru vârsta mea. Să vorbim despre altceva; Remy, băiete, am 
citit de la un cap la altul admirabila lucrare pe care mi-ai 
încredinţat-o. Eu, care cunosc destul de bine Corsica şi am fost 
martorul faptelor prezentate de tine, sunt uimit de dezbaterea 
ta şi de concluziile tale; privite lucrurile din punctul de vedere al 
ministrului şi chiar şi al opiniei publice s-ar putea să nu fie luate 
în serios datorită unor aşa-zise, accente romantice... 

Contesa făcut un gest de nerăbdare. 

— Bun, papa, îţi jur că atât ministrul, cât şi opinia publică 
ne interesează mai puţin în acest moment. 

— Lasă-mă, fata mea, replică colonelul aproape cu 
severitate, vezi bine că Remy mă ascultă. 

Într-adevăr, tânărul judecător de instrucţie îl asculta; ochii 
lui erau plecaţi, iar un roşu aprins luase locul obişnuitei palori a 
obrajilor săi. 

— Vă mulţumesc, răspunse el; am vrut să am şi opinia şi 
sfaturile dumneavoastră în ceea ce priveşte această lucrare. 
Faptele le-am redat cu cea mai mare exactitate; ele amplifică 
interesul opiniei publice asupra procesului care se va judeca 
în faţa curţii cu juri. Sunt hotărât să înaintez acest memoriu şi 
trebuie; numai pentru ca dreptatea să n-o apuce pe căi greşite, 
în bandă nu există numai un singur Frac Negru care poartă 
acest nume. Dacă vreţi să ştiţi această mare şi teribilă 


organizaţie de răufăcători pe care mi-am propus s-o urmăresc, 
va profita, cu siguranţă, de această confuzie judiciară. 

— Dacă te temi de acest lucru, spuse cu vioiciune colonelul, 
de ce nu te-ai ocupat tu de cazul care ţi se încredinţase? 

— Poate că nu trebuia să-l refuz, spuse Remy, cu un aer 
gânditor, dar n-am găsit nimic în acea afacere din ceea ce 
căutam eu. Este vorba de o bandă formată din câţiva şmecheri 
vulgari care nu cunosc nici statutul şi nici parola lor. Simt că mă 
aflu pe calea cea bună că mă apropii de ţintă, aşa încât n-am 
vrut să mă întorc din drum. 

— Ai ceva fapte noi? întrebă mai liniştit colonelul. 

— Am primit scrisorile pe care le aşteptam de la! Sartena, 
răspunse tânărul judecător de instrucţie; voi| face călătoria, dar 
mă întreb dacă trebuie să mă bag eu în acea hrubă... 

Colonelul clătină din cap. 

— Din două lucruri, una, spuse el cu răceală, sau vei găsi 
vizuina lupilor sau nu vei găsi nimic; dacă nu găseşti nimic, n-ai 
ce face; dacă însă vei descoperii vizuina, atunci singurul mijloc 
de-a pune mâna pe lupi este să intri în gura lor. 

— N-am spus încă totul, adăugă Remy d'Arx; mâine, 
trebuie să primesc vizita unui informator. 

— În legătură cu bandiții din Corsica? 

— În legătură cu bandiții de la Paris. 

Un observator atent ar fi remarcat o anumită expresie de 
revoltă printre ridurile care împânzeau figura colonelului, fapt 
ce dură o fracțiune de secundă, după care repetă cu o voce 
calmă: 

— Mâine! Ah! Ah! Mâine! la te uită ce întorsătură! Ascultă- 
mă, băiete, să fii cu ochii în patru şi să ai şi o armă la tine. în 
ceea ce priveşte lucrarea ta, mai lasă-mă câteva zile; am făcut 
unele notări care ţi-ar putea fi utile; faptul că ştiu atât de bine 
acele ţinuturi dă greutate spuselor tale, în special în faţa 
ministrului, are era inspector de puşcării în timpul domniei lui 
Carol al X-lea şi, care, la ultima sa incursiune în Corsica a 
acceptat invitaţia mea în castelul Bozzo. Ştii, la vârsta mea, 
amintirile nu mai dau năvală ci îţi revin în minte una câte una, 
după care ţi le notezi. 

Remy tocmai deschidea gura pentru a-i mulţumi încă o dată 
colonelului, acceptând propunerea acestuia, când contesa 


Corona, care bătea tactul muzicii în geamurile serei, se întoarse 
şi spuse într-un evident acces de mânie: 

— Ah! De-a ce ne jucăm aici? Domnul d'Arx şi-a bătut oare 
joc de mine când mi-a vorbit timp de două ore... două ore pe 
ceas, de martiriul, de temerile, de speranţele, de dragostea lui 
exprimată în cuvinte încântătoare, dulci şi pure precum 
cântecul privighetorilor? 

— Cerule mare... bâlbâi tânărul magistrat. 

— Nici un cer! sau mai degrabă un cer albastru întocmai ca 
flacăra dumneavoastră. Nu vreau să am conştiinţa încărcată. 
Mâine sunteţi în stare s-o luaţi de la capăt şi nu vreau ca în 
fiecare zi să-mi pierd astfel timpul. Dragă papa, te rog să nu te 
superi, adăugă ea 

Întinzându-şi fruntea sărutului colonelului, dar a grăit 
adevărat când ai spus că acest bărbat este fricos ca un iepure. 
El a prins din zbor conversaţia ta despre Fracurile Negre, despre 
bandiți, caverne, memorii de consultat, pentru a mă împiedica 
pe mine să vorbesc dar cred că merit pe bună dreptate un 
premiu pentru răbdare. Deci, dragă papa îţi declar că frumosul 
nostru prieten, aici prezent, se topeşte de dragoste şi nu are 
nevoie de Fracurile Negre pentru a-l extermina, şi dacă tu, papa, 
nu-i vii în ajutor, putem de pe acum să ne pregătim de doliu. 

Remy d'Arx îşi plecase capul şi tăcea; era uşor de observat 
cât de mult îl rănise şi-l duruse acel mod batjocoritor de a vorbi. 

— Stai puţin, stai puţin, spuse colonelul, ţie nu-ţi stă în 
obicei să vorbeşti astfel! 

— Sunt nemiloasă, replică contesa, fiindcă vreau să fiu 
nemiloasă; un medic nu trebuie să fie prea sensibil. Avem de-a 
face cu un bolnav pe care trebuie să-l vindecăm cu orice preţ; 
tot ceea ce voi face eu este să schiţez operația, spunânducţi, 
papa, că Remy este îndrăgostit până peste cap de domnişoara 
de Vilanova şi dacă nu-l ajuţi, va muri de supărare. 

— Valentine! şopti bătrânul cu o surprindere prefăcută; 
Cum! Este vorba despre Valentine, şi prietenul nostru nu mi-a 
spus nimic? 

Remy d'Arx îl privi cu amărăciune, în timp ce Francesca îşi 
mai trăgea sufletul. 

— Nu-ţi va spune nimic, continuă ea, prinzându-l pe tânărul 
magistrat de mâini pe care le strânse ci afecţiune; tremură de 
febră; îmi provoacă mila. 


Ah! Dragă papa să ştii că este vorba despre un sentiment 
foarte puternic, continuă ea cu o voce schimbată aş fi vrut să-l 
auzi adineauri cum pasiunea ieşea din sufletul lui în cuvinte 
pline de poezie şi elocinţă. Era atât de frumos încât m-a făcut să 
plâng şi atât de ridicol încât m-a făcut să râd ca o nebună! 

O lacrimă se rostogoli pe obrajii contesei, în timp ce 
continuă să vorbească: 

— Un bărbat puternic! Cel mai puternic din câţi am întâlnit 
şi am admirat, în seara asta, am descoperit că cel mai timid ca o 
fecioară, mai nehotărât decât un copil şi amator de vorbe fără 
rost. Două ore! Ti-am spus, două ore! Aveam senzaţia că-l 
întâlneam pentru prima oară: era frumos ca un Crist; vocea sa 
avea inflexiunile unei harpe. Ce poet! Prietene, dragă prietene, 
iertaţi-mă, dar eu mă răzbun fiindcă am Tost prea emoţionată. 

Se întoarse spre colonel şi încheie, înăbuşindu-şi un oftat: 

— Sunt unele femei fericite! Valentine a noastră va fi foarte 
iubită. 

Nu era nimeni acolo pentru a scoate în evidenţă partea 
comică a situaţiei. Colonelul îşi juca rolul cu multă stăpânire de 
sine, simulând că este cuprins de emoția contagioasă a 
Francescăi; Remy le arunca o privire timidă şi recunoscătoare. 

Colonelul fu primul care rupse tăcerea: 

— Ah! Sărmană căprioară, spuse el ştergându-şi cu batista 
ochii lipsiţi de lacrimi, este adevărat că n-ai avut parte de prea 
multă fericire în căsnicia ta. Dacă aş fi reuşit să-ţi ofer o perlă ca 
acest Remy!... Dar, comoara mea, n-avem simţul realităţii. 
Lucrurile se aranjează cu planşete; mai întâi, pe mine acea 
căsătorie m-ar umple de fericire: Remy cu Valentinei. Cei doi ar 
câştiga dintr-o lovitură o mare avere cuplu frumos şi ce casă 
bună, căci amândoi bogaţi; în ceea ce o priveşte pe Valentine, 
eu prea bine intenţiile marchizei d'Ornans şi ale unei persoane 
secunde pe care este inutil să o numesc... Să vorbim puţin şi 
bine: bunul nostru Remy şi-a declarat, dragostea Valentinei? 

— Ah! făcu tânărul magistrat, niciodată! 

— Dar priveşte-l, papa! strigă contesa şi să nu-l dv întrebi 
aşa ceva! Mie să-mi fadă astfel de declaraţii cuvinte arzătoare 
care ar îmblânzi până şi o tigroaică 

— Nu este acelaşi lucru, spuse colonelul, ştie maca, ceva 
despre sentimentele Valentinei? 


— Dacă aş avea cea mai mică speranţă... încep Remy, cu o 
voce tristă. 

— Este legea talionului, îl întrerupse Francesca sărmane 
domnule d'Arx! De-a lungul carierei voastre aţi luat atâtea 
interogatorii; iată că va venit rândul vostru la un interogatoriu. 

— Papa, pe mine ar trebui să mă supui unui interogatoriu, 
dacă vrei, voi depune jurământ pentru i declara în faţa lui 
Dumnezeu şi a oamenilor că eşti imposibil ca acest dulce băiat 
să-i întoarcă spate! acuzatei. 

— Fie-vă milă, doamnă şi nu vă mai bateţi joc, se rugă 
Remy care ajunsese la capătul puterilor. 

— Nu va permis nimeni să vorbiţi, reluă veseli Francesca. 
Papa, de multe ori mi-am dat seama ce vedere pătrunzătoare 
ai... 

— La vârsta mea, spuse colonelul, este adevărat că nu port 
ochelari. Aminteşte-ţi, te rog, şi spune-mi daca n-ai remarcat că 
de multe ori, Valentine devenea visătoare când domnul Remy 
d'Arx era în centrul conversaţiilor de salon. 

Colonelul râse cu râsul lui de om bun. 

— lată că vederea mea slăbeşte. Orice ai spune, n-am ochi 
pentru astfel de lucruri şi mă simt tare încurcat căci mă aflu 
între două păreri contradictorii: tu vezi totul în roz, iar sărmanul 
Remy vede totul în negru; în consecinţă, ne trebuie un al treilea 
pentru a concluziona; să-l alegem. Ce-aţi spune de marchiză sau 
de însăşi Valentine? 

Contesa se aruncă de gâtul lui şi-l sărută cu zgomot. 

— Papa, dragă papa, nu există altul mai minunat ca tine pe 
lumea asta, strigă ea, fiindcă eşti de partea noastră, bătălia este 
câştigată, în genunchi, Remy, şi mulţumeşte-i salvatorului tău. 

— Nebună mai eşti! spuse colonelul; te bucuri singură; vezi 
bine ce tăcut este Remy. 

O clipă toţi trei rămaseră fără grai; apoi contesa vorbi, 
încercând să pară veselă: 

— În tot universul nu există doi oameni ca acesta. lubeşte 
cu atâta pasiune încât şi acest chin îi este drag şi îi este frică 
să regrete până şi zbuciumul nesiguranţei lui. 

— Toate bune şi frumoase, declară colonelul, şi poate că 
acum şaizeci de ani şi eu eram aşa; mărturisesc că nu-mi 
mai amintesc, îl întreb pur şi simplu pe domnul d'Arx dacă vrea 
să intervin în favoarea lui. 


— Colonele, îi răspunse Remy d'Arx care-şi mai reveni şi a 
cărui voce deveni mai fermă, cunosc prietenia cu care mă 
înconjurați şi vă sunt recunoscător, în plus, ştiu că n-aş putea 
alege avocat mai bun ca dumneavoastră. Faceţi cum mai bine, 
iar eu vă mulţumesc anticipat. Mă acuzaţi pe drept cuvânt, de 
laşitate; vă mărturisesc că aş fi dorit să amân acest moment 
când mi se va pronunţa sentinţa. Orice s-ar întâmpla, nu 
încercaţi să mă păcăliţi, iar răspunsul domnişoarei de Villanova 
să-mi fie transmis în termenii în care-i va formula ea. Voi 
aştepta aici; doresc să fiu singur. 

Contesa astfel concediată îşi luă bunicul de braţ şi îl trase 
înspre salon. Il mai privi încă o dată pe Remy d'Arx, care se 
ascunse după tufa de yucca şi îşi luă capul între mâini, iar ea 
şopti cu o arzătoare admiraţie: 

— Deci mai sunt bărbaţi care pot iubi atât de mult! 
Colonelul făcea parte dintre acei actori care-şi continuă jocul 
până în culise. 

— Ce va spune marchiza? şopti el, ca şi cum ar fi vorbit cu 
sine însuşi. 

— Ah! papa, strigă Francesca, marchiza este pregătită, 
marchiza va fi încântată; în toată această poveste, tu eşti 
singurul care nu te aşteptai. Şi ştii, este adevărat ceea ce 
spuneam adineauri: frumoasa Valentine nu-şi dezlipeşte ochii de 
buzele domnului d'Arx în momentul în care acesta începe să 
vorbească. Alaltăieri seara, când povestea despre acele asociaţii 
misterioase, care-mi dau fiori, căci îmi trezesc amintiri de pe 
timpul când locuiam în Corsica, Valentine îi sorbea fiecare 
cuvinţel. Nu sunt singura care mi-am dat seama de acest lucru 
diverse domnişoare şoptesc unele lucruri şi se amuză. 

Ah! făcu colonelul distrat. Domnişoarele astea! Nu-i bine. 
Ce mai este şi cu vârsta asta! Eu n-am observat nimic. 

Salonul era plin de invitaţi care se agitau veseli. Valentine, 
în iureşul dansului, strălucea de frumuseţe. Marchiza tocmai 
câştigase la whist; ea îşi cedă locul vărului din Saumur, căci 
colonelul îi spuse la ureche: 

— Doamnă, aş dori să vă vorbesc imediat între patru ochi. 

Colonelul îi oferi braţul şi se îndreptară spre budoar, a 
cărui uşă se afla pe partea opusă serei. 

— A spus ceva? întrebă marchiza. 

— Formal. 


— Atunci, îi vom spune micuţei mâine. 

— Îi vom spune chiar în seara asta. 

— Cum! în seara asta? strigă doamna d'Ornans. 

— Dragă doamnă, răspunse colonelul Bozzo, care-şi luă 
poziţia favorită picior peste picior, jucându-se cu degetele, n- 
aveţi idee câtă pasiune zace în acest tânăr. 

— Într-adevăr? făcu marchiza râzând, frumoşi; Hippolyte a 
descoperit-o pe Aricie? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Valentine, intrând în budoar. 
Francesca mi-a furat cavalerul tocmai când ne pregăteam de un 
nou dans; mi-a spus că sunt aşteptată aici pentru ca să-mi 
comunicaţi ceva important. 

Ea puse accent pe ultimele cuvinte şi se aşeză pe un 
taburet între marchiză şi colonel. Amândoi zâmbeau. Marchiza 
fu prima care vorbi. 

— Eşti o copilă minunata, spuse ea, toată lumea te adoră; 
cei care te iubesc mai mult, nu ştiu pe ce picior să danseze cu 
tine. Fără s-o mai lungim, îţi spun e este vorba de căsătorie. 

— Bravo! şopti colonelul; Câtă diplomaţie! Valentine era 
puţin surprinsă, apoi spuse: 

— Aşa repede, mamă? M-am gândit că se Va întâmpla 
şi asta, într-o bună zi, dar credeam că mai este timp sau poate 
vreţi să mă necăjiţi, voi doi, sunt fericită aici, căci mătuşa mea 
iubită este pentru mine cea mai bună dintre mame... 

Ea luă mâna marchizei pe care o sărută şi întreba, sigură 
de răspuns: 

— Nu mai mă vreţi, mamă? 

Colonelul atinse tabachera lui de aur, căreia îi pipai 
capacul, gânditor. 

— lată-o pe marchiză cu ochii în lacrimi, spuse el. După 
pisică, femeia este animalul cel mai grațios al creaţiei. Draga 
mea, nu vrei să te măriţi? 

— Eu, spuse Valentine, nu m-am gândit prea mult la acest 
lucru. Care-i gentilomul care m-a cerut de soţie? Căci, în 
definitiv, unii pot fi refuzaţi, iar alţii acceptaţi. 

— Este foarte adevărat, spuse marchiza, care râdea printre 
lacrimi. Gândeşti ca un înger! Există vreun bărbat pe care l-ai 
accepta de bună voie? 

— Pentru dans, răspunse Valentine, cunosc trei sau patru 
care nu sunt stângaci, dar pentru măritiş... 


Ea se opri, iar privirea ei jucăuşă se voala deodată. 

— Există cineva care nu dansează, începu ea încet... 
Acela... Ea se întrerupse din nou şi deveni visătoare. Marchiza se 
aplecă spre ea şi o sărută pe frunte. 

— Ce-ai zice de domnul Remy d'Arx? îi spuse ea 

Valentine avu un şoc. Obrajii ei deveniră dintr-o dată palizi. 
Un moment, nu spuse nici un cuvânt; ochii săi râmaseră aţintiţi 
în jos. 

— Ei bine! Nu spui nimic? întrebă colonelul. 

Marchiza, triumfătoare, şopti: 

— Cum am ghicit noi! 

Pieptul Valentinei zvâcnea, cu tot efortul ei disperat de a-şi 
potoli bătăile inimii; ea îşi ridică privirea curajoasă, cu licăriri 
sumbre. 

— Ce ai ghicit, mamă? întrebă ea cu duritate. 

Marchiza tăcu, mirată şi ofensată. Colonelul îşi deschise 
tabachera de aur şi mormăi printre dinţi. 

— Ciudată fată! Ciudată fată! 

Valentine aşteptă un moment, apoi spuse cu o voce 
serioasă şi sigură: 

— lertaţi-mă, doamnă, n-am vrut să fiu nepoliticoasă. Ştiţi 
bine că vă iubesc ca pe propria mea mamă. 

Pentru a doua oară, marchiza o îmbrăţişa, în timp ce 
colonelul, cu un aer gânditor, priză câteva fire de tabac. 

— Se vor iubi prea mult, spuse el batjocoritor; în aceasta 
viitoare căsnicie săruturile vor fi cu dinţi, iar mângâierile cu 
gheare. 

Valentine îşi încruntă puţin sprâncenele, după care zâmbi. 
Ea îşi regăsi vocea blândă şi spuse încet: 

— Prieteni, dacă aţi putea vedea în adâncul sufletului 
meu, n-aţi mai glumi pe seama mea. 

Apoi, adăugă şi mai încet: 

— Este adevărat? Domnul Remy d'Arx m-a cerut de soţie? 
i — Este cât se poate de adevărat, draga mea, îi răspunse 
marchiza; credeai că facem glume pe seama ta? Doreşti timp de 
gândire? Ai nevoie de o zi sau două ca să te gândeşti? 

— Nu, spuse Valentine care se ridică, n-am nevoie de timp 
de gândire. Sunt hotărâtă. 

Aceste cuvinte fură pronunţate cu un asemenea accent 
încât doamna de Ornans îl privi neliniştită pe colonel. 


Acesta din urmă era extrem de liniştit. 

— Ei bine! Comoara mea, dacă eşti hotărâtă spune-ne ce 
anume să-i transmitem domnului Remy care aşteaptă un 
răspuns, spuse colonelul. 

— Ah! spuse Valentina a cărei emoție îi gâtuia vocea. 
Domnul Remy aşteaptă răspunsul meu? 

Ea ezită, după care spuse dintr-o suflare: 

— Răspunsul îl voi transmite chiar eu. 


t Capitolul 6 — Prima întrevedere 


Marchiza rămase mută, neputând nici măcar s-o oprească 
pe domnişoara de Villanova care traversa deja salonul şi se 
îndrepta spre serele unde se afla domnul Remy d'Arx. 

— Fugi! strigă marchiza când îşi mai reveni din uimire; sunt 
năucită! Copila asta mă va duce în pragul nebuniei? Valentine! 
Valentine! Măcar de m-ar auzi! 

— Ciudată fată, spuse colonelul fără să se mişte. Marchiza 
reuşi cu greu să se ridice; ea se clătina şi tremura. 

— Admir calmul vostru, spuse ea cu ciudă, dar mi-e 
imposibil să mă stăpânesc. 

— Marchiză, răspunse colonelul, eu niciodată n-am avut 
nervi; şi chiar dacă aş fi avut cândva, s-au risipit de multa 
vreme. 

— Dar nu se cade! strigă doamna d'Ornans în culmea 
agitaţiei; nu sunt o absurdă, dar de data aceasta 

Valentine a întrecut orice măsură... O tânără de vârsta ei! 

— Dragă marchiză, peste trei săptămâni va fi o femeie 
adevărată. 

— Ce va face oare? 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să fugim după ea. 

— Vedeţi-vă de treabă. Nu pot decât să vă ofer braţul meu, 
căci sunteţi într-o stare de plâns, dar ne vom întoarce din nou la 
jocurile noastre. Ştiţi bine că mă pricep puţin şi la medicină, iar 
pe voi vă cunosc ca pe propriul meu buzunar. Vă recomand o 
linguriţă de peltea şi o ceaşcă de ceai cu lapte. 


În timp ce vorbea, se ridică şi colonelul îi oferi braţul 
curtenitor marchizei care-l privea supărată. 

— Prietenă dragă, reluă el, haide să vorbim deschis. Noi nu 
o mai putem naşte a doua oară, nu-i aşa? Este o fată elegantă, 
fină şi spirituală; sper să aibă şi un suflet bun; într-un cuvânt, ea 
va fi demnă de numele solului pe care l-aţi propus; dar ştiţi de 
unde am luat-o? 

Am cunoscut o copilă încântătoare care a suferit de coree; 
în cele din urmă, s-a vindecat, dar n-a mai fost niciodată ca 
toată lumea. 

Valentine a trebuit să stea atâta timp departe de lume nu 
din cauza vreunei poveşti romantice datorită bolii ei. în definitiv, 
nu trebuie să ne plângem, ci trebuie să mulţumim soartei care 
ne-a scos în cale o minunată fiinţă, originală, cam voluntară, dar 
nu-i rău, căci în felul acesta va fi stăpână în casa ei; este o fată 
bună şi nu este mai ignorantă decât o altă fată ce vârsta ei; 
când vrea şi este în toane bune, Valentine poate fi de o 
inteligenţă sclipitoare, şi în plus, este o fiinţă cinstită. 

Bineînţeles, bineînţeles, spuse marchiza consolată de 
când este la mine a învăţat multe, iar în cercul nostru nu văd 
o altă fată cu care poate fi comparată. Dar această ultimă 
pornire a ei mi se pare de un tupeul... 

De altfel, ca tot ceea ce face ea. Ea merge direct la ţinta, 
precum animalele sălbatice. Acest gest al ei pe care voi îl 
consideraţi nepoliticos, nici nu va fi remarcat. Mai înainte m-ati 
întrebat: „Ce va face acum?” iar eu v-am răspuns: „Nu ştiu”; 
dacă vreţi să mă credeţi, este purul adevăr. Nimic mai original 
decât aceste micuţe care ştiu să se descurce în situaţii mai 
speciale. Nu vă faceţi griji! 

Cei doi ajunseseră în salon. Colonelul atinse cu degetul 
umărul masiv al vărului de la Saumur care avea în mână şase 
atuuri. 

Marchiza îşi reluă locul la masa de joc şi câştigă, deşi ochii 
ei erau îndreptaţi spre sera unde se aflau Remy şi Valentine în 
mare conferinţă. 

Deîndată ce colonelul se eliberă, fu abordat de domnul 
baron de Perriere. 

— Ei bine! spuse el după ce-l salută cu respect, totul merge 
aşa cum doriţi, Tală? 


— Ştii foarte bine, răspunse bătrânul colonel, cu un aer 
îngâmfat, m-am născut într-o zodie bună şi am un noroc chior. 
Vom câştiga şi de data aceasta, dar este ultima mea afacere. 

— Peste cincizeci de ani, răspunse Lecoq, vom vorbi despre 
ieşirea dumneavoastră la pensie. Să nu-mi purtaţi pică pentru 
ceea ce vă spun: adevărații maeştri ai biliardului sunt cei care 
joacă bine şi în plus mai câştigă. lată că a trecut deja de miezul 
nopţii. Doriţi să-mi daţi vreun ordin? 

— Dragă Tulonezule, tu eşti cel ce urmezi după mine, 
răspunse colonelul, sprijinindu-se prieteneşte? umărul lui; am 
promis şi am jurat că tu îmi vei lua locul; când doreşti, pot să-ţi 
semnez. Am uitat sa te întreb pe cine ai ales să urmărească 
flagrantul delict de la numărul 6. 

— Pe mine m-am ales, răspunse Lecoq; când este vorba să 
vă secondez, n-am încredere în nimeni decât în propria-mi 
persoană. De aici, mă voi duce direct în camera mea, de la 
numărul 6? care este vecină cu camera domnului Chopin, 
profesorul de muzică şi care are o voce ce te trezeşte din morţi. 
Contaţi pe mine. La primul strigăt al domnului Chopin, toată 
lumea din casă va fi în picioare. 

Colonelul îi luă mâna şi i-o strânse. 

— Dragul meu, spuse el emoţionat, să ştii că ne lucrezi 
pentru un ingrat şi la momentul potrivit vei primi dovada 
prieteniei mele sincere. 

Se despărţiră, iar Lecoq părăsi palatul Ornans, spunându-şi: 

— Dacă nu l-aş cunoaşte pe bătrânul vampir, aş crede orice 
mi-ar spune el. 

Valentine intrase în seră cu un pas vioi şi hotărât şi se 
îndreptă direct spre Remy d'Arx; deseori copiilor li se întâmplă 
să se creadă stăpâni pe o situaţie dar, în ultimul moment, îşi 
dau seama că le lipsesc forţa şi cuvintele necesare. 

Valentine era încă o copilă; când îl văzu pe tânărul 
magistrat care se ridică la apariţia ei, privind-o cu ochi 
emoţionaţi, ea se opri încurcată. 

În ochii lui Remy se putea observa starea tensionată a 
acestuia; se putea citi neliniştea provocată de o aşteptare 
îndelungă, dar şi o uimire adevărată. Această uimire o îngheţă 
pe curajoasa Valentine. Cuvintele pe care ar fi dorit să le 
pronunţe îi zburară din minte şi rămaseră câteva secunde unul 


în faţa celuilalt, el intrigat, iar ea căutându-şi în zadar prezenţa 
de spirit care o caracteriza. 

— AŞ fi fost mai înţeleaptă dacă n-aş fi venit, spuse ea în 
sfârşit; probabil că mă veţi judeca aspru. 

— Eu! se bâlbâi Remy, în timp ce-şi împreună mâinile. Din 
acel cuvânt simplu şi din gestul tânărului răzbătea o dragoste 
profundă. 

Valentine îşi întinse mâinile spre Remy, şoptind: 

— Aveam atâtea lucruri să vă spun!... Credeam că mă 
dispreţuiţi. 

— Eu! repetă Remy cu o voce abia inteligibilă. 

— Niciodată nu mi-aţi vorbit, credeam că mă evitaţi... 
Remy, cu mare efort, răspunse: 

— Domnişoară să ştiţi că nu v-aţi înşelat; am luptat cu mine 
însumi, cu toată energia şi disperarea! 

— De ce? întrebă ea, cu blândeţe. 

O privire minunată se strecură printre genele ei plecate. 
Remy răspunse: 

— Din primul moment mi-am dat seama că 
nenorocirea vieţii mele este aici. 

— Dar de ce? repetă Valentine cu vioiciune. 

— Cineva îmi şoptea: nu vei fi iubit. 

— Numai din cauza asta? şopti Valentine care schiţă un 
zâmbet. Vorbiţi-mi deschis, numai din cauza asta? 

Fiindcă răspunsul tânărului întârzia, ea zise nerăbdătoare: 

— Deci, nu m-aţi recunoscut? Remy o privi stupefiat. 

— Sunt sigur că nu v-am mai văzut niciodată, înainte de 
acea seară când doamna marchiză prezentat. 

— Înainte! repetă domnişoara de Vilanove cu un a cent 
ciudat în voce. 

După o mică pauză, ea adăugă încet: 

— lar de atunci? 

Remy îşi făcea inventarul amintirilor. 

— Dacă nu ghiceşti de prima dată, reluă ea, pe un ton vioi, 
trebuie să renunţi. Domnule d'Arx vă va ajuta, cu atât mai mult 
cu cât va fi şi o ocazie să-mi plătesc o datorie: o tânără singură, 
noaptea, într-un cartier pustiu... 

— Pe chei, în apropierea grădinii botanice! spuse Remy 
care avea senzaţia că visează. Este oare cu putinţă? 


— Da, pe chei, lângă grădină. Tânăra purta un voal pe care 
studenţii vroiau să i-l smulgă; ea vroia să ajungă la trăsura care 
o aştepta la câţiva metri depărtare, dar nebunii de studenţi îi 
barau drumul Din fericire, un trecător auzi strigătele... trecătorul 
era un tânăr care, în general, este timid cu femeile, dar devine 
un adversar de temut în faţa pericolului. El se năpusti asupra 
acelor studenţi ca un trăsnet, iar tânăra necunoscută abia avu 
timp să îngaime câteva cuvinte de mulţumire. 

— Bănuiesc că eraţi chiar dumneavoastră! spuse încet 
Remy. 

Trebuie să mă credeţi, domnule d'Arx, şi din sufletului vă 
mulţumesc şi vă permit să mă întrebaţi de ce eu, domnişoara de 
Villanova, am avut nevoie de ajutorul dumneavoastră la acea 
oră şi în acel loc 

— Nu eraţi cu nimic obligată să faceţi aluzie la un Ciment 
care era foarte departe de gândurile mele. 

— Vă înşelaţi, reluă Valentine cu o voce gravă; după 
părerea mea, este o mare onoare şi fericire să fii cutată de un 
om ca dumneavoastră. Am dorit să aflaţi răspunsul din propria- 
mi gură pentru a vă spune nu numai cât preţ pun pe prietenia 
dumneavoastră, dar şi pentru a vă explica motivele unui refuz 
necesar care-mi umple sufletul de tristeţe. 

Figura lui Remy deveni de o paloare cadaverică şi ducându- 
şi mâna în dreptul inimii spuse: 

— Am trăit cu presentimentul propriei mele nenorociri! 

El se lăsă să alunece într-un jilţ, iar Valentine se aşeză 
lângă el, spunând: — Domnule d'Arx, îmi este imposibil 
să devin soţia dumneavoastră! 

Tânăra spuse acest lucru cu o asemenea voce, încât pe 
magistrat îl trecură fiori reci şi o privi cu ochi speriaţi, în schimb, 
privirea ei era calmă şi senină precum cea a îngerilor! 

— Ah! spuse ea fără pic de orgoliu şi cu un zâmbet cald, nu 
despre asta-i vorba; sunt o tânără cinstită şi pot să jur că aş fi şi 
o soţie cinstită şi credincioasă, dar m afară de aceste lucruri 
care depind de mine, toate celelalte lucruri care mă privesc 
ridică o serie de probleme şi nesiguranţă. Haideţi! Nu mă mai 
priviţi aşa; trecutul meu, pe care-l veţi cunoaşte, ar 
înspăimânta un bărbat care ocupă poziţia voastră i-ar distruge 
cariera? Viitorul lui... 


— Un cuvânt, un singur cuvânt! o întrerupse Remy cu 
pasiune; iubiţi pe alt bărbat? 

— Da, răspunse Valentine. 

Ea adăugă obosită: 

— Dacă n-ar fi fost aşa, sigur v-aş fi iubit pe 
dumneavoastră. 

Remy îşi plecă capul; ea îl privi tristă, apoi î] întrebă: 

— Vreţi să fiu sora voastră? 

— Dumnezeule! spuse magistratul cu durere în glas, lăsați- 
mă! Nu vedeţi cât sufăr! 

— Acestea fiind spuse, resimt cu tărie rana pe care v-am 
provocat-o, dar n-aş vrea să ne despărţim astfel, domnule d'Arx; 
există un nu ştiu ce invizibil care ne uneşte. V-am spus că mâine 
mă veţi cunoaşte mai bine: doresc acest lucru. Eu vă cunosc 
fără ştirea voastră; ştiu că v-aţi dedicat întreaga tinereţe unei 
misterioase opere de răzbunare: îi urmăriţi pe asasinii tatălui 
vostru... Ah! se întrerupse ea; în sfârşit vă treziţi: aţi tresărit. 

Ochii lor se întâlniră; niciodată Remy d'Arx n-o văzuse mai 
frumoasă. 

Ea continuă: 

— Aveţi o inimă mare, şi o inteligenţă uimitoare; aţi făcut 
investigaţii excelente, dar ei ştiu să fugă şi să se ascundă 
precum vulpea îşi şterge urmele cu coada. Cine ştie? Dacă nu 
pot fi dragostea voastră, poate voi fi răzbunarea voastră. 

Remy o contemplă cu pasiune. 

— Îi ştiţi pe cei pe care-i caut? întreba el. 

Ea răspunse: 

— Cunosc cel puţin unul. 

— Numele lui! Strigă tânărul magistrat. 

— Ea puse un deget în dreptul buzelor. 

Nu aici spuse ea aproape şoptit; am vorbit şi aşa prea mult 
în această casă în care pereţii au urechi. Mâine trebuie neapărat 
să ne întâlnim; vreţi să-mi acordaţi o întrevedere? 

— Unde! întrebă Remy. 

— La dumneavoastră. 

— La mine? repetă tânărul magistrat. Vom fi singuri, reluă 
domnişoara de Villanova pe un ton hotărât, începând cu ora 
şase sa fiţi lângă uşa. vedeţi domnule Remy d'Arx, adăugă ea 
ridicându-se în timp ce zâmbetul ei frumos era plin de 


melancolie; sunt o fată ciudată şi nu mă veţi regreta prea mult. 
Pe mâine seară! Voi fi la dumneavoastră la ora şase. 


t Capitolul 7 — Prima dresoare 


lată o poveste asemănătoare cu cea a Caterinei, 
împărăteasa Rusiei. Jean-Paul Samayoux, primul dresor al 
reginei Portugaliei şi inventatorul prafului insecticid împreună cu 
menageria sa în oraşul Saint-Brieuc, din departamentul Cotes- 
du-Nord. 

De curând îi murise soţia, care era o femeie cu barbă, 
prezicătoare şi ursuză. 

Saint-Brieuc este un oraş mohorât şi tăcut, înconjurat de un 
ocean de varză, locuitorii săi sunt blânzi şi neprihăniţi precum 
legumele pe care le cultivă, dar dispreţuiesc fleacurile şi nu 
merg niciodată la spectacol. 

În zadar animalele feroce ale lui Jean-Paul Samayoux 
răgeau în circul ridicat în mijlocul pieţii oraşului; în zadar, Jean- 
Paul enumera în porta-voce admiraţia şi prietenia diverşilor 
suverani ai Europei manifestate faţă de el; băncile unsuroase 
ale circului rămâneau goale, iar după trei zile nu vânduse încă 
nici măcar o pungă cu acel praf insecticid. A 

După cum se ştie, un necaz nu vine niciodată singur. In 
timp ce îşi împacheta cu tristeţe bagajele pentru a pleca în 
căutarea unor aşezări mai ospitaliere, i se rupse osia de la 
căruţă. Trebuia să ridice cu forţa braţelor căruţa pentru a înlocui 
piesa ruptă. 

Jean-Paul încarcă, însă tristeţea provocată de văduvie 
şi de insuccesul din acel oraş îl vlăguise de putere; nici ajutorul 
unui soldat binevoitor nu se soldă cu un succes mai mare, ci 
dimpotrivă. Tocmai atunci trecea prin piaţă o tânără, cu un coş 
pe care-l purta în creştetul capului: un coş cu varză atât de înalt 
şi de lung încât avea aspectul unui munte care merge. 


Tânăra se opri pentru a se interesa de motivul acelei 
adunări; după ce-i privi, cu milă, pe soldat şi pe Jean-Paul 
Samayoux, ea îşi aşeză coşul pe caldarâm, trecu, între cele 
două roţi şi, dintr-o singură încercare, săltă căruţa pe care o 
susţinu atâta timp cât fu necesar pentru înlocuirea osiei. 

Samayoux ar fi putut să-i ofere bani, e drept puţini, căci 
conţinutul casetei lui se subţiase considerabil; preferă, însă, să-i 
ofere inima şi mâna lui. 

Fără această întâmplare, tânăra, pe nume Bastienne, ar fi 
trăit şi ar fi murit printre verzele ei. Jean-Paul după ce se 
căsători cu ea în faţa lui Dumnezeu, o boteză Leocadie, îi dădu 
ei bluza scurtă şi împodobită cu paiete a defunctei şi o numi 
prima dresoare a principalelor curţi ale Europei. 

Căsătoria lor fu exemplară; Leocadie, deşi avea o forţă 
extraordinară era şi fată frumoasă şi o dată cu ea, în casa lor pe 
roţi, pătrunse veselia şi norocul. Ea îl făcu pe Jean-Paul atât de 
fericit încât la sărbătorirea lui Ludovic-Filip, din 1832, el jucă 
rolul bărbatului colos, oferind publicului un spectacol deosebit 
de atrăgător a celor 150 de kg de grăsime băgate cu ghiotura 
sub pielea unui om. Cât despre Leocadie, ea se lupta fără nici un 
fel de armă cu ursul şi cu o uşurinţă deosebită ţinea tigrul pe 
umeri. 

Ei îi plăcea să se antreneze în orele libere, iar Samayoux o 
însoțea totdeauna cu plăcere. In acele momente, ei dădeau 
adevărate reprezentații, în care loviturile de maestru aplicate 
însă cu prietenie, contribuiau la sporirea stimei reciproce, celor 
doi soţi. Intr-o seară, după masă, Samayousx îi sugeră nevestei 
să facă nişte exerciţii de forţă cu ghiulelele. 

Se amuzau ca doi îndrăgostiţi, iar Leocadie, râzând din 
toată inima, aruncă o ghiulea atât de bine încât Jean-Paul căzu 
scoțând un geamăt de animal. Această ultimă lovitură marcă 
sfârşitul partidei Jean-Paul nu se mai ridică. Murise pur şi simplu. 
Leocadie fu cea mai contrariată, căci nu aruncase ghiuleaua cu 
nici un scop, aşa cum ea însăşi declară în faţa tuturor colegilor 
de circ. Ea cheltui o avere pentru înmormântare, iar justiţia nu 
se amestecă deloc îi această tragică întâmplare, întrucât se 
dovedise ca sărmanul Samayoux îşi sfărâmase capul din cauza 
râsului. 

După o lună de zile, Leocadie compuse un bocet tragico- 
comic pe marginea acelei întâmplări, pe care-l interpreta 


singură,  acompaniindu-se la chitară, căci tânăra foarte 
talentată. După şase săptămâni, ea declara cu oarecare 
amărăciune în glas: joc de mâini, joc de şmecheri; şi el ar fi 
putut să-mi facă acelaşi lucru. Ce prostie! 

Intre timp, se  consolase în acelaşi mod precum 
împărăteasa Ecaterina a Rusiei, despre care am vorbit deja. 
Înzestrată cu o sensibilitate rar întâlnită, ea îşi lăsă inima în voia 
soartei şi nu dori să-şi lege destinul unui alt soţ. 

— S-ar putea întâmpla vreun accident, spunea ea, şi lucru 
îţi dă mare bătaie de cap. în urma acestei înțelepte hotărâri, pe 
la ea defilară o mulţime de prim-miniştri care nu se numeau nici 
Poniatoski, nici Orloff, nici Potemkin, dar care jucând 
aproximativ acelaşi rol, veneau şi plecau în funcţie de 
capricioasa sa inimă. 

Imperiul era din ce în ce mai prosper şi, în septembrie 
1838, o reîntâlnim pe doamna văduvă Samayoux instalată cu 
circul său, pe terenul care se învecina cu piaţa Walhubert, unde 
urma să se construiască gara Orleans. 

Circul său părea un palat în mijlocul barăcilor din 
împrejurimi, iar de-o parte şi de alta erau două afişe imense 
care anunțau că animalele din Grădina Zoologică erau 
inofensive în comparaţie cu animalele feroce şi ciudate ale 
văduvei Samayoux, prima dresoare, prima somnambulă şi prima 
cântăreaţă a curţii Portugaliei şi ţărilor din Nord la un loc. Era 
aproximativ ora nouă seara. Câţiva saltimbanci încercau să facă 
reclamă pentru a atrage publicul încăpățânat care nu obişnuia 
să acest cartier îndepărtat. 

La intrarea în rulota doamnei Samayoux era un afiş mare 
care anunţa un mare spectacol pentru locuitori Parisului, pentru 
călătorii străini şi pentru elevii de la diversele colegii. Interiorul 
circului era pustiu şi liniştit; toată trupa avea liber, cu excepţia 
paznicilor care dormeau în faţa cuştilor animalelor. 

O lumină strălucea prin ferestrele rulotei, iar din exterior se 
putea remarca silueta atletică a Leocadiei. Interiorul rulotei avea 
un aspect destul de original care merită descris. Acesta semăna, 
datorită plafonului foarte jos şi a proporţiilor rulotei, cu cuşetele 
de pe vapoarele care navighează pe Sena şi în care de multe ori 
se pot vedea familii numeroase mâncând, dormind şi făcând 
menajul în locuri în care majoritatea muncitorilor parizieni ar 
refuza să doarmă, de frică să nu se asfixieze. 


Rulota lui Leocadie era puţin mai mare şi foarte originală: 
exista o oarecare .pretenţie de lux şi un soi de expunere 
vanitoasă a unor obiecte ce se aflau într-o dezordine de 
nedescris. Era salon, căci două fotolii din lemn de acaju se aflau 
de-o parte şi de alta a unei canapele din lemn pictat, acoperită 
cu o frumoasă husă din Persia, imprimată cu ramuri şi flori. Era 
şi bucătărie după cum lăsa să se înţeleagă maşina de gătit pe 
care sfârâia o cratiţă acoperită. 

Era şi dormitor: se vedea un pat mic care părea 
neîncăpător pentru stăpâna casei, rochiile mai mult sau mai 
puţin uzate şi noptiera cu accesoriile de rigoare. Era şi 
sufragerie, căci masa era pusă pentru două persoane. 

Pe lângă toate acestea mai era şi cabinet de toaletă după 
cum dovedea oala de noapte, chiuveta, pieptenele, periile şi alte 
ustensile şi mai intime. Ca şi când înghesuiala n-ar fi fost 
suficient de mare, într-un spaţiu atât de strănut, din tavan 
atârna o sfoară pentru rufe, pentru haine vechi cu paiete, pentru 
legume, fructe, sticle, cizme, încălţăminte de femeie, o chitară şi 
o umbrelă. 

Leocadie Samayoux, mare cât o baniţă, dar foarte 
sprintenă şi vioaie, părea în elementul ei în toată acea 
harababură. Acum era o femeie în jur de treizeci şi cinci, 
patruzeci şi doi de ani, a cărei figură destul de bărbătească 
păstra încă urme de frumuseţe. 

Tenul său strălucea de prospeţime, deşi machiajul era cam 
strident, iar ochii săi mici râdeau cu o francheţe comunicativă. 
Deşi în acel moment îndeplinea sarcinile unei femei de casă şi 
ale unei bucătărese, costumul pe care-l purta nu era lipsit de 
eleganţă: avea un jupon de lână roşie care pocnea pe şoldurile 
sale robuste, o bluză scurtă de catifea neagră cusută cu paiete îi 
încorseta pieptul bogat, iar în părul negru şi frumos avea un 
colier de perle false. 

Două personaje, care ocupau puţin loc, se mai aflau 
împreună cu ea în rulotă şi adulmecau cu poftă mirosul care 
venea de la cratiţă. Amândouă personajele aveau cam aceeaşi 
vârstă, în jur de patruzeci de ani şi acelaşi aspect sărăcăcios; 
aici se oprea asemănarea dintre cele două personaje., 

Unul dintre ei în picioare lângă uşă, zâmbea şi-şi aranja pe 
tâmple două şuviţe de păr blond şi soios. Purta o redingotă 
verde, lipsită de nasturi, o pereche de pantaloni în carouri cu 


găuri în genunchi şi cizme fără toc ale căror vârfuri ascuţite se 
întorceau în sus. În mâna stângă, cu unghii lungi şi murdare, 
avea o pălărie gri ale cărei boruri erau lăsate în jos. El purta 
toate aceste zdrenţe cu o mândrie naivă, iar, faţa lui plată şi 
urâtă exprima o înfăţişare copilărească. El îşi cambra orgolios 
picioarele musculoase, iar surâsul pe care i-l adresă doamnei 
Samayoux s-ar fi potrivit mai curând pe buzele lui Don Juan. 

Celălalt personaj, îmbrăcat într-un pantalon negru lucios, îşi 
ascundea picioarele, iar pieptul viguros îi ieşea în evidenţă de 
sub vesta cu mâneci negre. Un şorţ cu bretele, ca cel pe care-l 
poartă infirmierele, îi completa costumaţia. Acesta din urmă 
stătea umil pe un scaun de bucătărie şi pusese lângă el o tolbă 
de scamator care părea să conţină un obiect destul de 
voluminos. 

— Sunt la datorie, spunea Leocadie care mergea de la 
maşina de gătit la masă; aştept pe cineva la a cărui vizită ţin 
foarte mult. Fiecare cu ideile lui, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă, răspunse „elegantul” cu pălărie gri. 

Bărbatul umil cu aspect de infirmieră adăugă blând: 

— Aşa cum se cuvine. 

— In plus, reluă Leocadie, n-am senzaţia că am putea face 
vreo afacere împreună, fiindcă trupa este completă. Este drept 
că nu câştigăm sute de mii, dar eu îi respect foarte mult pe 
artişti şi nu v-am închis uşa în nas; nu puteţi spune că văduva 
Samayoyx v-a trimis la plimbare fără să vadă ce vă poate 
pielea. 

— Cum vă numiţi şi cu ce vă ocupați? 

— Vorbeşte tu primul, Amedee spuse modest omul cu 
tolba. 

Dandy-ul îşi trecu mâna peste fetrul uzat al pălăriei gri şi 
răspunse: 

— Numele meu este Similor, destul de cunoscut la Paris, iar 
prenumele este Amedee după cum va spus colegul meu. Am 
toate brevetele pentru dansul de salon, pentru mânuitul 
bastonului, cât şi pentru rolul de june prim de comedie.Am ochi 
buni, pot atrage femeile şi pot face avanscenă. 

Leocadie lăsase coada cratiţei şi îl privea cu gura deschisă. 

— Foarte simpatic, spuse ea râzând cu poftă. Ah! Faci tu 
avanscenă, tu încrezutule? La noi nu există aşa ceva. 


— La voi, reluă Similor cu o încredere de nezdruncinat îi voi 
ademeni pe mici burghezi în civil şi pe bonele de copii. 

— Aşa este, încuviinţă bărbatul modest, care-şi întoarse 
capul pentru a-şi şterge nasul într-un colţ al şorţului. 

În aerul vesel care-l afişa doamna Samazoux se putea 
vedea şi o oarecare admiraţie faţă de vorbitor. 

— Am întâlnit mulţi caraghioşi prin târguri, şopti ea, dar 
ăştia doi sunt de calitatea întâi. Este rândul tău farmacistule, 
vorbeşte, puişor. 

— Aţi crezut că faceţi o glumă, doamnă, răspunse umilul 
coleg al lui Simidor Ei bine! Aţi pus degetul pe i: am practicat cu 
succes meseria de farmacist a cărui uniformă o păstrez fiindcă 
de atunci n-am mai avut timp să mă schimb. Sunt mai puţin 
celebru decât Amedee, care place prin manierele sale 
deosebite, în schimb, sunt mai serios şi am o oarecare reputaţie 
în capitală. Mie îmi lipseşte norocul. Am încercat să fac de toate. 
Dacă aveţi nevoie de cineva care să primească palme în faţă şi 
şuturi în fund, pe acel cineva pot fi eu pentru început: am 
nevoie de bani pentru mine şi familia mea. 

— Ah! făcu doamna Samavyoux, care se îndreptă spre 
maşina de gătit, ai şi familie? 

Echalot suspină şi răspunse: 

— Pentru care mi-aş da şi viaţa în scopul de ale asigura un 
viitor cât de cât. Haideţi, veţi vedea cât de util voi fi în 
menajeria dumneavoastră, cu studiile mele deosebite aş putea 
îngriji animalele când se îmbolnăvesc... 

— Le înlocuieşti tu? 

— Desigur, ca să vă fiu pe plac! 

— Pari un băiat bun, spuse doamna Samayoux, scoţându-şi 
din buzunar ceasul de argint, dar n-am nevoie de nimeni şi iată 
că se apropie ora întâlnirii mele. 

Echalot întinse mâna ca să-şi ia tolba, dar Similor spuse pe 
un ton de comandă: 

— Atacă problema leului marin, dar cu mai multă viaţă. 

Echalot ascultător, şopti: 

— Dacă n-aveţi nici un loc de muncă, voi îmbrăca pielea 
focii şi voi cobori cu ea în hârdău deşi se spune că ultimul vostru 
peşte n-a trăit prea mult. 

Bărâne, răspunse doamna Samayoux tare nerăbdătoare şi 
era atentă la cel mai mic de afară, n-am nevoie de aşa ceva, 


mai ales că raportul poliţiei spune clar că este imoral să ţii un 
om toată ziua în apă şi să-l hrăneşti cu peşte crud. Ultimul meu 
leu marin a murit datorită unei gripe puternice. În numele 
omeniei am renunţat la acest număr, deşi era un spectacol care 
plăcea ambelor sexe şi care-mi aducea un beneficiu frumuşel. 

Ea îl dădu la o parte pe Similor, deschise uşa şi privi afară. 
Similor se apropie rapid de Echalot. 

— Grasa vrea un leu marin ca să-şi facă reclamă, asta se 
vede de la o poştă; spune-i că mănânci şi peşte fezandat, iar 
statul în apă toată ziua este marea ta plăcere... şi cere-i 
patruzeci de franci aconto. 

La auzul acestor cuvinte, ochii sărmanului Echalot 
străluciră: 

— Patroană, strigă el, vă solicit acest loc de muncă şi nu 
mă interesează pericolele, oricare ar fi ele! 

— Se lasă aşteptat, mormăi doamna Samayoux când intră 
cu ceasul de argint în mână. 

— Totul depinde de temperamentul fiecăruia, adăugă 
Echalot cu căldură; vocaţia mea este omul amfibie! 

— Mai mult chiar, întări şi Similor, doctorul i-a recomandat 
acest gen de viaţă! 

Leocadie nu-i mai asculta; ea privi cu coada ochiului cratiţa 
de pe foc, după care se aşeză în faţa unei oglinzi suspendate de 
tavan şi-şi aranja coafura. 

In acel moment şi fără ca nimeni să observe, Similor dădu 
cu piciorul în tolbă, scoase un strigăt urmat de scâncete. 

— Ce se întâmplă? strigă Leocadie. 

Echalot scoase din buzunar o sticlă în al cărei dop era înfipt 
capătul unei pene. 

— Pardon, scuze, spuse el deschizând rapid tolba în numele 
familiei mele accept rolul de leu marin în circul dumneavoastră. 

— Un copil! spuse îmblânzitoarea mişcată. Similor îşi 
încrucişase braţele pe piept. 

— Speram să fie cuminte, spuse el cu ipocrizie, şi nu ne va 
obliga să arătăm ororile vieţii noastre particulare. 

Echalot scotea din tolbă o fiinţă slabă şi mică, urâtă şi 
palidă, căreia îi băgă sticla în gură. 

— Asta înlocuieşte sânul mamei, spuse el cu lacrimi în ochi. 

Era prea mult pentru sufletul sensibil al Leocadiei. 


— Eu care n-am avut parte de un puişor ca acesta! spuse 
ea vizibil emoţionată, nici cu Samayoux şi nici cu ceilalţi... N-are 
mamă? 

— Este în ceruri! răspunse Echalot. 

— Şi voi sunteţi tatăl? 

— La drept vorbind, nu, tatăl este Amedee aici prezent, dar 
eu l-am hrănit cu lapte, cumpărat, pe cheltuiala mea, chiar şi în 
situaţiile cele mai mizere prin care am trecut. Faţă de mama 
copilului am nutrit o dragoste absolut platonică şi nici n-am fost 
gelos pe Similor, mai norocos ca mine. Era o fiinţă foarte bună: 
ea se amuza cu invalizii; avea un singur viciu: băutura; asta a 
omorât-o. Sper ca din înaltul Cerului să vadă ce fac pentru 
copilaşul ei, rămas singur pe lume. 

— Trebuie să fi fost tare nasol, spuse Leocadie, care-l 
privea pe copil cum bea. Dacă va deveni un golan? 

Echalot îl îmbrăţişa pe copil cu tandreţea unei mame şi 
spuse legănându-l: 

— Aşa este, are cu cine semăna! Amedee şi cu mine,am 
dori să urmeze teatrul, dar mai întâi trebuie să-l pot creşte, iar 
dacă dumneavoastră îmi daţi acel rol de peşte... 

Cu bunătatea care vă caracterizează, întrerupse Similor 
dacă ne-aţi acorda un mic avans, nu pentru noi, ci pentru acest 
inocent. Doamna Samayoux care se aşezase, se ridică imediat şi 
făcu un salt care cutremură întreaga rulotă. 

Ea se îndreptă maiestuoasă spre uşă. 

— Este Maurice! strigă ea radioasă, i-am recunoscut paşii 
chiar şi după doi ani de absenţă. 

— Voi doi, adăugă ea fugind spre maşina de gătit, să vă ia 
dracu cu maimuța voastră cu tot dacă mi s-a ars mâncarea! Nu, 
arată bine... Haide! Sunteţi băieţi buni, iar micuțul este drăguţ. 

Ea îşi scotoci prin buzunar, unde-şi ţinea ceasul şi alte 
multe obiecte, şi scoase un pumn de bani. 

— Luaţi-i, reluă ea, astăzi sunt fericită, aşa încât toată 
lumea trebuie să aibă parte de puţină mulţumire sufletească. 
Aşa sunt artiştii, cu inima largă. Veniţi să mai discutăm, iar dacă 
pot, am să vă găsesc şi vouă un loc; pentru moment, totul este 
ocupat! lată bani şi acum întindeţi-o! 

Leocadie îşi puse în practică cuvintele şi-i împinse cu forţă 
în afara rulotei, încât Similor era cât pe ce să-Şi piardă echilibrul. 


În acelaşi timp pe scările rulotei urca un tânăr frumos, 
îmbrăcat într-o uniformă de ofiţer. 

Leocadie cobori în întâmpinarea acestuia din îl luă de talie, 
îl ridică în braţe şi-l purtă până-n locul încăperii, spunând cu 
multă tandrete în glas: 

— Maurice! Dragul meu, Maurice! Băiatul m Dumnezeul 
meu! îmi face rău atâta bucurie. Ştii încă mai pot ridica o sută 
de livre cu o singură mân Picioarele mele tremură, inima mea 
este pe ducă § bănuiesc ca aşa se întâmplă când leşini şi-ţi 
cunoştinţa! 


t Capitolul 8 — Supeu în rulotă 


Am auzit deja acest nume de Maurice, la cafeneaua la 
„Spicul tăiat”, din gura banditului Piquepuce care-i dădea 
raportul Tulonezului. Într-adevăr, era tare frumos acest Maurice, 
iar uniforma de spahiu îi venea de minune. 

Avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, iar figura sa; 
zâmbitoare şi curajoasă era bronzată de soarele african, fără să- 
i afecteze în vreun fel trăsăturile deli cate; culoarea sa arămie 
se potrivea cu fineţe: trăsăturilor sale virile. 

Sub părul blond şi tuns scurt se înălța o frunte lată; nasul 
era acvilin, iar nările fremătau la cea mai mică emoție; avea o 
gură hotărâtă, frumos desenată, cu o expresie de blândeţe când 
zâmbea, dar şi severă în anumite ocazii. 

Ochii săi negri străluceau şi aruncau flăcări, fiind protejaţi 
de gene mătăsoase ca cele ale femeilor, iar puful mustăţii care 
abia mijise îi umbrea buza de sus. 

Era înalt, iar silueta sa suplă şi graţioasă lăsa să se 
întrevadă o agilitate remarcabilă. 

— Va previn, mamă Le”o, că dacă mă mai aşa de tare, mă 
voi reîntoarce în Africa. N< arabii n-au relaţiile dumneavoastră, 
fiindcă n-a avut ocazia să vă văd. 

— Ai avut ocazia să le simţi pe pielea ta, nu-i as Maurice? 
strigă femeia a cărei voce era limpede precum cristalul; am citit 
totul în ziare. Imaginează-ţi că la început nu te-am recunoscut: 
răule, ţi-ai dat un nume! 

— Pe naiba! spuse Maurice. 


— Ba da! Acum te simţi tare pe poziţie! 

— Buna mea mamă, important este că mă aflu aici în acest 
moment. 

— Este adevărat. Dar nu pentru mine ai venit şi desigur că 
ai vrea să-ţi vorbesc deja despre ea, adăuga Leocadie cu un 
oftat. 

Tânărul ofiţer o sărută, spunând: 

— Sunteţi bună ca pâinea caldă. Da, de ce m-aş ascunde 
din moment ce ştiţi foarte bine acest lucru? Am venit să vă 
vorbesc despre ea; la ea mă gândesc tot timpul; ce mult o 
iubeam pe vremuri, nu-i aşa? 

— Al iubit-o chiar prea mult, spuse  Leocadie 
suspinând. 

— Acum o iubesc de o sută de ori mai mult; o iubesc deo 
mie de ori mai mult şi am venit la dumneavoastră fără teamă, 
căci inima-mi spune că nu m-a uitat. 

Doamna Samayoux îl privi surprinsă. 

— Inima ta! repetă ea; n-ai primit scrisoarea mea? 

— N-am primit nimic, răspunse Maurice, nu mai ştiu nimic 
despre ea, decât ceea ce ştiam când am părăsit circul pentru a 
mă angaja soldat, fiindcă destinul mă despărţise de ea şi aşa 
cum presimţisem dintotdeauna ea nu era copilul unei familii 
sărace, ci a uneia bogate şi nobile care a căutat-o, iar când a 
găsit-o a luat-o. 

— Numai gândindu-te la ea, ai devenit palid de tot, 
Leocadie. Cât de mult o iubeşti, Maurice! Spune-mi te rog, dacă 
n-ar fi fost ea, m-ai fi iubit puţin şi pe mine? 

— Mamă Leo, răspunse vesel tânărul ofiţer, n-ai decât acest 
defect, dar este mare. Ştiţi foarte bine că vă iubesc ca pe o 
mamă. 

— Nu spune asta! Îl întrerupse ea, punându-i mâna la gura, 
acest lucru mă îmbătrâneşte, comoara mea! 

— Ca pe o mătuşă... 

_ Cu condiţia ca nepoţii să fie tandri! Nu, ca pe o sora mai 
mare, gata am hotărât. Ţi-e foame? Îți aduci aminte de 
mâncărurile mele cu măcriş? Eu n-am uitat ceea ce-ţi plăcea ţie 
şi cum am aflat că vii, am pregătit una din mâncărurile tale 
preferate; o salată bună, nişte vin de Fontainebleau, brânză de 
Brie şi puţin vin de Mâcon, ştii tu de care! 


— S-ar putea să-mi fie şi foame, mamă Leo, spuse Maurice, 
căci de câteva zile nu m-am hrănit prea bine, dar mai întâi 
vreau să aflu ultimele noutăţi. Nu mă faceţi prea curios, căci n- 
am să vă cer prea mult, decât unde se află în acest moment şi 
dacă mă mai iubeşte? 

Leocadie luă cratiţa şi vărsă conţinutul pe un platou. 

— Deci vom putea servi masa imediat, răspunse ea 
Şmechereşte, căci nu-mi va trebui prea mult timp ca să-ți 
răspund la întrebări. 

Acuma este domnişoară în toată regula, nepoată de ducesă 
sau marchiză, nu ştiu exact nici eu. Nu cunosc nici unde 
locuieşte dar îţi va spune chiar ea. 

Poţi să-ţi spun, cu mâna pe inimă că te iubeşte la nebunie, 
căci este o adevărată nebunie să pleci seara în cupeu, pentru a 
o vizita pe văduva Samayousx cu care nu vorbeşte decât despre 
Maurice Pages. 

— A făcut ea asta? strigă tânărul ofiţer, aruncându-se de 
gâtul Leocadiei. 

— Da, locotenente! Pot să servesc? 

Maurice îşi şterse fruntea de sudoare şi punându-şj mâna 
pe inimă spuse: 

— Serviţi, mamă Leo; cei ce pretind că bucuria îţi taie pofta 
de mâncare sunt nişte mincinoşi. La masă! Voi mânca ca unul 
dintre tigrii voştri! 

Într-o clipă, masa fu servită, iar Leocadie, o data aşezată, 
ocupă jumătate din masă şi începu să tranşeze. 

— lată, făcu ea, ştiu că-ţi place bucăţica din stânga. De 
fiecare dată când mâncăm această bucăţică, mă gândeam la 
tine; probabil că acolo, în mijlocul deşertului, nu se mănâncă aşa 
de bine. îţi place? 

— Delicios, spuse Maurice cu gura plină. 

— Ei bine! Dragul meu, în timp ce vei mânca, îţi voi vorbi 
puţin de tine însuţi. De ce ţi-ai dat demisia din moment ce nu 
primiseşi scrisoarea mea în care te anunţam să vii cât de repede 
posibil? 

— N-aveam nevoie de scrisoare, ca să simt un drăcuşor în 
mine; vroiam s-o văd cu orice preţ, simţeam că înnebunesc 
acolo. 

— Dintotdeauna mi-am dorit să fiu astfel idolatrizată! oftă 
doamna Samayoux. Cât timp ai fost ofiţer. 


Trei zile. Am muncit atâta numai ca să obţin iar gradul mi-l 
doream ca să-mi pot da demisia. Mi-au spus destule şi şefii mei, 
dar aş fi fost în stare să trec peste cadavrul mareşalului pentru a 
mă întoarce la Paris. Leocadie îi puse un pahar plin cu vin. 

— Este surprinzător, spuse ea, sunt şi încântată dar şi 
supărată să te aud vorbind astfel. Şi totuşi, încerc să mă 
consolez singură! în primul rând sunt cam solidă pentru tine şi 
sunt mult măi în vârstă, în timp ce cu Fleurette ai forma cea mai 
potrivită pereche. Dar cum vine asta? Să-ţi dai demisia după trei 
zile, după ce ai luptat doi ani din greu pentru a obţine gradul! 
Cred că nimeni n-a mai pomenit aşa ceva? Doar Lamoriciereiriu 
era atât de des pomenit ca tine în ziare! Cred că ar fi durat mai 
puţin dacă ai fi făcut Şcoala de la Saumur. Dar ce bine îţi vine 
bronzat! Mie îmi vine să-i mănânc pe ofiţerii blonzi şi bronzaţi 
din Algeria! 

— Incă o bucată, mamă, o întrerupse Maurice. 

— Ah, Cupidon! strigă ea într-o explozie de entuziasm; o 
zeiţă din Olymp ar fi demnă de tine! Am compus multe versuri 
despre beţia dragostei mele pentru tine. Vrei să-ţi cânt o strofă? 
Oricum mănânci, deci n-are cum să te deranjeze! După aceea, 
vom vorbi despre ea, în linişte. 

Ea se ridică maiestuoasă şi luă de pe sfoara care-i servea 
drept” pod, chitara aşezată între sacul cu cartofi Si umbrelă, în 
timp ce acorda corzile chitarei, Maurice spuse pe un ton rugător: 

— Cântaţi, mamă, căci aveţi o voce minunata. 

Un cântec languros izbucni în rulotă. Cu ochii cer şi pieptul 
zbuciumat de o Leocadie începu să mugească pe melodia unei 
romanțe învechite, următoarea poezie care era compusă de ea 
însăşi: 


Leii şi tigri sunt mai lesne de îmblânzit 
Decât ofiţerul cel tânăr după care inima-mi 
Este atât de seducător, ai toate însuşirile lui, 
Dar nu-i pasă de suferinţele unei martire. 


— Bravo! strigă Maurice; Ce stil nemaipomenit! 

— Râzi de mine! îi răspunse Leocadie; dar să ştii ci mulţi 
care se pricep, mi-au spus că aş putea face nişte imprimări. 

Ea continua cu mai puţină forţă, dar cu mai mult; 
sensibilitate: 


Ah! Mai bine devorată de dragele mele fiare 

Decât o viaţă într-un asemenea Infern! 

Suferinţa nu-i aşa de mare când eşti mâncată, 

lar călăul meu rămâne tot Maurice! 

— Bravo! Bravo! spuse din nou ofiţerul, dar acuma ai cântat 
destul, mamă; mai dă-mi o bucată de carne. 

— Aş vrea să fiu în locul acestei bucăţi de carne fiindcă văd 
că-ţi place, şopti Leocadie punând mâna pe platou, şi nu vreau 
să mă las influenţată de cântecele mele melancolice. Destul cu 
chitara, deşi mai sunt încă nouăsprezece strofe, la fel de 
frumaose. îţi repet, scufii puie, ca la început n-am ştiut că este 
vorba despre tine fiindcă ţi-ai dat alt nume de familie, dar tot ce 
se numeşte Maurice îmi atrage întotdeauna atenţia; când am 
citit în Ziarul Comerţului, prima trăsnaie a spahiului Maurice 
Pages, mi s-au înmuiat genunchii câteva săptămâni mai tărziu, 
un alt anunţ: caporalul a urice Pages a condus singur o trupă la 
Beni Zoug-Zoug apoi se vorbi despre o echipă a brigadierului 
Maurice Pages! apoi de ostropelul de arabi şi tocmai de kabilii 
toţi tocaţi de acelaşi Maurice Pages! în final, începuseră să mă 
agaseze toate aceste ştiri! Deseori, îmi spuneam: „dacă cel 
puţin micuțul meu Maurice...” până în ziua când am primit prima 
ta scrisoare semnată Maurice Pages, brigadier. Ah! Drace! Timp 
de paisprezece ani am jucat trei numere la loterie, dar n-aş fi 
fost mai fericită la anunţul celor trei numere ieşite câştigătoare, 
ca la primirea acelei scrisori! 

Tânărul ofiţer îi întinse paharul gol, spunându-i! 

— Fiindcă eşti cea mai grozavă, mamă Leo! 

— Este bine! în scrisoare nu pomeneai nimic despre mine, 
dar vorbeai mult despre ea şi nu-ţi puteam răspunde la 
întrebări, fiindcă nici eu nu ştiam prea multe despre ea. 

— Şi acum? 

— Acum, lucrurile s-au schimbat. Vrei o cafea? Maurice îşi 
împinse farfuria şi-şi sprijini coatele pe masă. 

— Da, mamă, dar una mare, Ceea ce îmi doresc cel mai 
mult este desertul. 

Leocadie oftă, dar se resemna singură, căci spuse, aşezând 
în faţa tânărului ceşcuţa de porțelan şi un pahar micuţ: 

— Îţi vei primi şi desertul şi nu vom muri doar, atunci când 
ne va suna ceasul, să ştii asta! Şi totuşi continuă ea, lăsând să-i 
curgă cafeaua peste marginea ceşcuţei, sunt destui care mă 


consideră încă destul de atrăgătoare şi să ştii că nu vorbesc 
prostii! Îmi chiar alege între un pompier cu grad, un savant de la 
Grădina Botanică şi un pişpiriu de la antrepozit, cu ochelari 
verzi, care are în jur de treizeci şi şase de ani. Trebuie să ştii, 
domnule, că nu toată lumea o dispreţuieşte pe doamna 
Samavyoux. N-ai să vezi , zbârcitură pe trupul ei, iar părul îl are 
încă frumos, iar culoarea obrazului nu vine din fundul 
borcănaşelor cu farduri. 

Cât despre resursele ei băneşti, vezi bine că rulota este 
nouă, iar renumele este de când lumea; marea firmă a fost 
refăcută, tigrul se mişcă la fel de frumos iar leul şi-a pierdut 
doar trei dinţi de la plecarea ta Mai am şi un struţ care trezeşte 
admiraţia spectatorilor, iar ursul meu cel alb provoacă gelozia 
guvernului. Ai tu încredere în fondurile publice? Eu, nu am îmi 
place mai mult ce fac eu. Dar atunci când voi dori vom avea şi o 
rentă. Dragul meu, îţi spun toate aceste lucruri fiindcă prefer să 
provoc invidie, decât mila Este drept că mi ţi s-a oferit nimic 
aurit şi nici diamante, perle sau caşmiruri,dar... 

Ea se întrerupse brusc şi bătu cu pumnul în masă 

— Dar nici măcar nu mă asculţi! continuă ea şi sunt decât o 
mare imbecilă. Ce ciudat! Ce puţin îţi pasă de sentimentele 
mele pentru tine! Gata! Ţi-ai băut cafeaua, mi-ai zâmbit frumos 
ca sa mă îmblânzeşti şi acum aştepţi desertul! 

Ea bău dintr-o înghiţitură vinul din pahar şi continuă mai 
liniştită: 

— lată care-i povestea: trei sau patru zile după prima ta 
scrisoare, eram singură în cameră, deşi în general nu-mi lipseşte 
anturajul, când aud: Toc! Toc! 

— Intră! Şi cine crezi că apăru? Bănuiesc, ce-ţi închipui! O 
rochie de tafta neagră, o pălărie de catifea neagră, o voaletă de 
dantelă neagră, dar atât de brodată încât nu se vedea nimic prin 
ea. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Eu sunt, răspunse o voce blândă care mă duse cu gândul 
la tine, căci acestei copile îi purtam pică. Dar spune şi tu, dacă-i 
posibil să n-o iubeşti! 

— Care eu? am întrebat eu. 

Ea se aruncă de gâtul meu şi mă îmbrăţişa cu frenezie. 

— Buna mea doamnă Samayoux! 

— Fleurette! 


— Unde este? Ce face? M-a uitat?... Maurice nemişcat, îşi 
ţinea răsuflarea. 

— Aceleaşi întrebări ca şi tine, continuă doamna 

Samayouxs. Dacă a-i şti ce aer inocent ai când asculţi 
povestea aceasta. Un adevărat nătărău! Pe cinstea mea! 

— Haide! Dacă vreţi să vă răzbunaţi pe mine, foarte bine, 
dar vă implor să-mi povestiţi în continuare, spuse Maurice, cu 
ochii în lacrimi. 

—  Povestiţi, bună Leocadie, povestiţi! repetă doamna 
Samayoux. Acelaşi lucru m-a rugat şi micuța căci amândoi 
sunteţi la fel de nătărăi. Bineînţeles că-i povesteam! Dar gelozia 
te face foarte rău şi-i spuneam lucruri care ştiam că o vor 
întrista. Ea nu ştia nimic despre tine şi te credea încă la circ. La 
primul meu cuvânt, iat-o cum începe să plângă ca o sfântă, cum 
mai plângea! Atunci am luat-o în braţe, ca copil, şi am încercat 
s-o calmez, spunându-i: haide, linişteşte-te căci Algeria nu este 
la capătul; pământului. 

— Şi dacă îl omoară! strigă ea. 

— Pe dracu, i-am răspuns ei:, neputându-mă abţine până 
acuma nu el este cel omorât, ci el îi masacră pe alţii. 

— Este atât de curajos bunul meu Maurice sărmanul meu 
Maurice!... Şi o sumedenie de tâmpenii, din astea! Toate suntem 
la fel, şi cele care cântă, cincizeci de kilograme ca domnişoara, 
şi cele, care cântărim peste o sută, ca mine. Vrei să fumezi, 
cumva? 

— Dar nu mi-aţi spus totul! strigă Maurice. Mamă Leo, buna 
mea mamă Leo, să nu-mi ascundeţi nimic, vă rog mult. 

— Nu există fiinţe mai egoiste decât bărbaţii mormăi 
dresoarea. Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă! Ei bine! Restul! 
Este uşor de ghicit restul povestirii şi anume că este ţinută în 
puf, dar toată această bogăţie nu suplineşte bucuria sufletească 
care-i lipseşte. Sufletul trebuie să obţină ceea ce inima 
doreşte. Nemaiputând rezista, a trecut peste toate pericolele 
posibile, a părăsit domiciliul ducesei sau baroanei, ce naiba 
este, şi a venit să descopere... 

— Dar ţi-a spus dacă mă mai iubeşte? insistă tânărul ofiţer. 

— Până la moarte! răspunse maiestuos doamna Samayoux. 
Până la ultima ei suflare! 

— Mamă sunteţi un înger! şopti Maurice. Dar nu a dat nici o 
informaţie despre ea? 


— Am întrebat destule, dragule, dar n-am reţinut 
amănuntele, mai ales că nu mai auzisem nimic despre tine când 
venise acel bătrâne, îţi aminteşti, care-şi spune colonel şi care 
arăta ca o mumie egipteană, putea să mă plâng de acest om; 
când a luat-o pe Fleurette, cu toate actele în regulă, mi-a făcut 
şi mie un mic cadou, dar asta aparţine deja trecutului. îţi voi 
spune, pe scurt, tot ceea ce mi-a povestit micuța şi astfel vei fi 
la fel de savant ca şi mine: acum se numeşte Valentine... 

__ Valentine! repetă Maurice, a cărui voce era ca o 
mângâiere. 

— Este bine că-ţi place, copilaş. Este fericită; dacă ar vrea, 
n-ar avea decât să-şi aleagă dintre tinerii marchizi toţi au 
cupeuri, cai de curse, case la oraş şi la ţară. Ducesa este putred 
de bogată, colonelul îşi număra banii cu milioanele şi mi-a 
vorbit şi de un prinţ care este o rudă de-a ducesei sau cam aşa 
ceva şi care ar urma să-l înlocuiască pe Ludovic-Filip dacă 
circumstanţele ar fi favorabile. Ah! Să vezi ce 
vorbăreaţă este micuța şi foarte agitată; nu-şi găseşte locul şi 
tot timpul pare să se gândească la ceva anume; când este 
veselă şi volubilă, când devine tristă, abătută, obosită parcă, 
dând impresia că cine ştie ce mare nenorocire s-a abătut asupra 
ei... Dar, dragul meu, ce ti s-a întâmplat? Ce nu-ţi convine? 

— Dacă este atât de bogată... şopti Maurice. 

— Ah! Ah! lată care-i necazul, aşa-i? Dar nu merg toate ca 
pe roate! 

Maurice rămase o clipă tăcut, după care spuse: 

— Mi-aţi vorbit despre o scrisoare! 

— Este pe drum spre Oran, răspunse doamna 
Samayoux, la ultima ta adresă şi dacă vrei să ştii, micuța nu 
bănuieşte nimic; de altfel, ea mi-a dat scrisoarea în care-ţi 
scriam să vii cât mai repede. În ziua aceea, . micuța era mai 
ciudată ca oricând niciodată n-o văzusem atât de palidă şi aş fi 
jurat că-i era frică de ceva. 

— Frică de ce? întrebă repede Maurice. 

— Comoara mea, nu mi-a spus nimic; dar nu sunt mai 
proastă ca alţii, nu-i aşa? Pe vremuri, am văzut piesă la teatrul 
Ambigu plină de pericole şi mistere. Parisul ăsta se întâmplă 
multe. La urma urmei, nu suntem aici la grefier care scrie vrute 
şi nevrute după aceea îţi face cine ştie ce greutăţi; mie mi s-a 


părut că cerându-ţi să te întorci, ea avea nevoie de cineva care 
s-o apere. 

In mintea tânărului ofiţer se înghesuiau o mulţime de 
gânduri; cunoştinţele lui despre viaţa pariziană nu erau atât de 
vaste, dar avea mult bun simţ şi întrebă: 

— La ce gen de pericol se poate aştepta o tânără din 
mediul ei social? 

— Caută! răspunse Leocadie. Spune şi tu, puteam să-i 
smulg vorbele din gură cu cleştele. Vei afla mai multe, dacă te 
vei întâlni cu ea, dar oricum e; ciudată şi povestea celor ce au 
venit s-o ia de aici. Îţi aduci aminte, acum doi ani, era un tip 
care tot dădea târcoale circului, cu puţin înainte ca micuța să ne 
părăsească: un tip care semăna cu un student bătrân sau cu un 
portărel care avea şi un nume ciudat: Pequepuce? 

— Da, răspunse Maurice, îmi amintesc vag, dar ce ne pasă 
nouă de tipul acela? 

— Poate că n-are nici o legătură, spuse dresoare 
gânditoare, dar mintea mea nu stă pe loc! N-aş vrea să păţeşti 
ceva! Acel Piquepuce a venit şi astăzi aici; în primul moment, nu 
mi s-a părut nimic ciudat, şi mi s-a părut firesc să mă invite la 
un pahar. Este adevărat că ne-am cunoscut într-o societate, mai 
demult, iar tipul vorbeşte frumos. Ba câteva complimente, ba 
nişte politeţuri... Dar acum, că te văd, îmi dau seama de un 
lucru: sigur a venit să mă tragă de limbă. 

Mi-a vorbit despre timpurile când tu şi cu Fleurette îmi 
duceaţi la circ cei mai buni clienţi ai capitalei. Şi ce s-a întâmplat 
cu micuțul? Dar, micuța ce mai face? Şi aşa, şi pe dincolo. Eu 
am crezut că vrea doar să discutăm pur şi simplu, dar acum 
când mă gândesc mai bine, îmi dau seama că am spus prea 
multe. Când i-am povestit despre voi doi, tu care faci cuceriri în 
Algeria, şi micuța care face escapade noaptea, când toată 
lumea o crede în pat, ochii tipului străluceau ca două lumânări. 

— Nu cred, începu Maurice, care nu împărtăşea neliniştea 
văduvei Samayoux, nu cred ca acest Piquepuce frecventează 
lumea în care trăieşte acum Fleurette; de altfel, nici n-aţi putut 
să-i spuneţi numele ei adevărat fiindcă nu-l ştiaţi. 

— Bun, mormăi Leocadie, cu atât mai bine dacă mă înşel, 
dar fiecare vede lucrurile din unghiul lui; mai bine-mi tăiam 
limba decât să-i spun că te-ai întors, că micuța este înnebunită 
după tine şi că te aştept în seara aceasta. 


Din tot ce-i spusese văduva, Maurice auzi un singur lucru. 
El se ridică triumfător şi spuse: 

— Este înnebunită după mine! lată ceea ce mă interesează! 
Este târziu, mamă Leo, şi locuiesc în celălalt capăt al oraşului, 
înainte de-a vă ura noapte bună, trebuie să-mi daţi o informaţie, 
cea mai importantă unde aş putea s-o întâlnesc? 

— Aici, spuse dresoarea cu un aer distrat. 

— Când? 

Leocadie rămase tăcută. Ea îşi mai turnă nişte ţuică, dar 
împinse paharul fără să se atingă de el. 

— Când va veni, drace! răspunse ea prost dispusă. 

— Vine des? întrebă Maurice care zâmbea, căci punea pe 
seama geloziei această bruscă mânie. 

— Da, da, răspunse doamna Samayoux pe acelaşi ton, a 
venit şi ieri şi mi-a spus că-ţi va scrie şi ea, fiindcă nu răspunzi. 

— Va reveni? 

— Mâine. 

— Atunci, strigă tânărul ofiţer bucuros, mâine o voi întâlni. 

Doamna Samayoux răspunse sec: 

— Nu, nu mâine. 

— De ce? făcu Maurice tot vesel. 

Dar la primele cuvinte ale dresoarei, veselia lui Maurice 
pieri: 

— Fiindcă nu va fi pusă în temă. Eu, micuţule, vezi că ţi-am 
vorbit deschis, ţi-am spus că te iubeşte, dar noi femeile, vezi tu, 
de pe vremea Evei... 

Ea se întrerupse şi adăugă: 

— Intr-un cuvânt, mâine va veni Fleurette, este adevărat 
dar nu vine pentru tine. 


t Capitolul 9 — Valet de caro şi nouă de pică 


Maurice deveni atât de palid, încât Leocadie sări să-l 
susţină. 

— Ei bine! Ei bine! spuse ea, nu fa glume proaste cu mine! 
Ce se întâmplă cu tine, un leşin? Dacă ştiam că soldaţii din 
Africa sunt ca nişte domnişoare, as fi cumpărat un flacon de 


săruri. Ţi-am spus adevărul, dar poate că nu merită să-ţi faci 
griji; vom vedea. 

Ea îl ajută pe Maurice să se aşeze. 

— Dacă aţi vrut să vă răzbunaţi pe mine, mamă Leo, şopti 
el cu o voce schimbată, lovitura a fost mult prea dură; dar dacă 
acuzaţia este serioasă... 

— Mai întâi, n-am acuzat pe nimeni, îl întrerupse văduva 
Samayoux. 

— Acea întâlnire de care aţi vorbit... 

— N-am vorbit de întâlnire. Nu la mine şi-ar fixa ea 
întâlnirile, şi chiar dacă-şi fixează, eu nu ştiu nimic, băiete. Eu îţi 
spun im singur lucru şi nu mă contrazic: mâine nu vine aici 
pentru tine. 

— Din felul cum aţi spus-o, mamă, suspină Maurice, am 
înţeles că vine pentru un altul ca mine. 

— Şi ai înţeles bine, spuse văduva pe un ton hotărât dar 
blând; fii bărbat pentru o clipă! Fleurette vine mâine aici pentru 
un altul ca tine. 

— Atunci? 

— Atunci, asta-i tot. Asta-i tot şi nimic mai mult domnişoara 
Valentine are secrete faţă de mine, dar în acelaşi timp se şi 
serveşte de mine. Are şi faţă de tine? Nu ştiu nimic şi de altfel, 
este problema ta. Îmi reproşezi că am vorbit; poate că ai 
dreptate dar, la urma urmei, sunt femeie şi mă cunosc foarte 
bine. Nu te supăra dacă mă compar cu cea pe care o iubeşti; 
femeile ca mine nu sunt cele mai rele femei: ele sunt gata să se 
arunce în puț sau în flăcări pentru a-şi manifesta devotamentul, 
încearcă şi vei constata singur dacă spun adevărul sau nu. 

Micuţule, mie îmi este totuna, reluă ea schimbându-și 
vocea, şi asta fiindcă mă cunosc, n-am încredere în femei. 

Maurice o privi speriat; el întrebă încet: 

— L-aţi văzut? 

— Pe cine? 

— Pe celălalt. 

— Niciodată. 

— Ea v-a vorbit despre el? 

— Mult. 

— Fie-vă milă de mine, vă rog, spuneţi-mi totul... 

— Asta şi fac, dar dacă tu leşini la primul cuvânt! 

— Este tânăr? întrebă încă o dată Maurice. 


— Destul, răspunse dresoarea, şi frumos ca un Apolo, după 
cât se pare. 

— Vreti să mor? 

— Dimpotrivă. Sunteţi doi, iar eu te iubesc mai mult ca ea; 
iar dacă ar trebui să jucaţi acel joc pe care eu îl ştiu bine, eu îţi 
voi pune în mână cărţile cele bune. Asta-i tot. 

Maurice îşi înclină capul în mână într-o atitudine de 
deznădejde totală. 

— Fii bărbat încă un pic, repetă dresoarea; în această lume, 
nu poţi obţine nimic fără luptă, iar după părerea mea, merită să 
te lupti pentru domnişoara Valentine. 

— Dacă ar trebui să-l omor... strigă Maurice, ridicând 
capul. 

— Nu ştiu, răspunse dresoarea, va trebui să vezi. 

Daca are ceva pentru el, şi cred asta, nu se compară 
bineînţeles cu ceea ce simte pentru tine. Dar ţi-am spus: aici 
sunt nişte lucruri misterioase şi periculoase. Asta sare în ochi. 
Presupun că acest bărbat este înconjurat de mistere, şi bănuiesc 
că se află şi în vreun pericol. Ea caută un apărător; de ce n-ai 
fost aici? 

— Acum sunt, spuse tânărul ofiţer; spuneţi mai departe. 

— Bravo! Te recunosc. Vom putea discuta tot. Vezi tu, 
bărbaţii care leşină îmi fac tare rău. Ţi-ai revenit? 

— Da, mi-am revenit. 

— Atunci, voi începe: nu vii aşa singură, seara, prin spatele 
Grădinii Botanice fără să rişti. Spune şi tu, nu mai este 
Bulevardul d'Antin; după ora nouă, pe chei, de la biserică până 
aici nu-ţi mai poţi fixa întâlniri galante. Ah! Nu! Mai degrabă 
prefer să traversez pădurea Bondy. Ea însă mergea pe drumul 
acesta, lăsându-şi cupeul pe partea cealaltă a pieţei Wal-hubert, 
iar vizitiul nu ştia unde merge ea. În definitiv, n-ai de ce te 
plânge, fiindcă pentru tine venea. Ei bine. 

Într-o bună zi, a avut o mică aventură, nu ştie cine ce, însă; 
cinci sau şase mucoşi care voiau s-o atace. Suficient, însă, 
pentru ca un bărbat să se pună în valoare. Maurice strânse din 
pumni. 

— Aşteaptă să-şi ia poziţia de box, dragule, spuse 
îmblânzitoarea râzând. Ai fi preferat să fie lăsată să se bată cu 
golanii? 

— Şi era bărbatul respectiv care o apăra? şopti Maurice. 


— Da, şi i-a luat la goană pe vagabonzi ca pe un stol de 
vrăbii. Totu-i bine când se termină cu bine. 

— Era un necunoscut pentru ea? 

— Nu, iată ciudăţenia! Când am revăzut-o după două sau 
trei zile, ea mi-a spus: „Secretul meu nu-mi mai aparţine”. După 
ce-mi povesti întâmplarea, ea adăugă: „Este imposibil ca 
domnul Remy d'Arx să nu mă fi recunoscut.” 

— Remy d'Arx! repetă Maurice; nu voi uita numele ăsta. 

— Ai dreptate, copile, răspunse Leocadie, când îi vei 
mulţumi pentru gestul lui, căci nu are prea multe texte cu 
micuța. Vezi tu, aşa trebuie să se fi întâmplat: a condus-o până 
la cupeu, a salutat-o şi ea a plecat. 

— L-a reîntâlnit? 

— Doar este un obişnuit al saloanelor ducesei! 

— Bineînţeles că n-a scăpat ocazia să facă aluzie la acea 
întâmplare? 

— Tu vii de la arabi! N-a suflat o vorbă. Fleurette tocmai îmi 
spunea ieri: „înainte de întâmplare, nu-mi vorbea prea mult, dar 
după aceea nu mi-a mai vorbit deloc. Se îndepărtează de mine 
cu o grijă care mă frământă; aş spune că-i este frică să nu mă 
facă să roşesc.” 

— Cu cât el se preface c-o evită, cu atât ea se interesează 
mai mult de el, gândi cu voce tare ofiţerul. 

— Absolut, este în firea lucrurilor. 

— Dacă lucrurile stau aşa, cum se poate explica 
întrevederea de mâine? 

— Ţi-am spus eu că întrevederea urmează să aibă loc între 
Fleurette şi Remy d'Arx? 

— Vă rog, mamă Leo, nu-mi ascundeţi nimic! 

— Nu-ţi ascund nimic, copile, dragostea mea, şi chiar îmi 
pare rău că am trăncănit prea mult, căci arăţi de parcă ai ieşit 
din spital; dar nu vreau să-ţi spun mai multe decât ştiu eu 
însămi. Asta-i tot, fie că bănuielile mele sunt fondate sau nu. 
Odată i-au scăpat Fleurettei aceste cuvinte: „Oare ce căuta 
acolo şi la ora aceea?” 

Altă dată, am înţeles că acest Remy d'Arx, care este 
procurorul regelui sau ceva de genul ăsta, neţinând cont de 
jandarmi, a făcut o urmărire, el singur, în pădurea din 
împrejurimile Parisului, riscându-şi pielea, îmi vei spune că 
fiecare cu meseria lui, dar îţi spun că acest Remy d'Arx cu aerul 


lui sever este mai curajos decât un zuav!. Nu ştiu numele 
bărbatului care trebuie să vină mâine, dar oricum nu arată bine 
şi lucrează pentru bani; am văzut-o pe Fleurette dându-i o 
bancnotă; nu ştiu despre ce vorbesc, dar am surprins un nume: 
Coyatier. Ea pronunţă acest cuvânt foarte încet şi parcă cu 
teamă. 

Gândurile tânărului ofiţer o luară pe un alt făgaş; gelozia sa 
rămânea la pândă, dar un puternic sentiment de curiozitate îl 
cuprinse, alinându-i în acelaşi timp rana. 

Pe măsură ce spusele femeii deveneau din ce în ce mai 
confidenţiale, Maurice asculta cu mai multă curiozitate. El 
aşteptase cu un soi de teamă numele misteriosului vizitator 
căruia Fleurette îi dădea bancnote. 

Auzind acel nume, el se simţi dezamăgit. 

— Acest nume de Coyatier nu-mi spune nimic, făcu el 
indiferent. 

— Îți va face un alt soi de impresie, răspunse 
îmblânzitoarea, care deschise uşa şi aruncă o privire în jur, ca şi 
când s-ar fi temut de urechi indiscrete. 

— Nu este bine să vorbeşti prea tare despre oameni de 
genul acesta, adăugă ea. 

Aşează-te puţin; încă cinci minute. Când îţi voi spune de ce 
numele de Coyatier trebuie pronunţat în şoaptă, vei şti tot atât 
de multe despre aceste ciudăţenii şi vei putea pleca să te culci. 

Ea se aşeză într-un fotoliu care parcă gemu sub greutatea 
ei. 

— lată! reluă ea; târgul este un loc ciudat care seamănă cu 
menajeria mea; avem de toate, cu excepţia bancherilor 
milionari şi marilor vasali ai regelui. Pe cinstea mea, cunosc 
mulţi oameni cinstiţi, dar se vorbeşte mult despre diverse 
maşinaţii de la curtea de juri. 

Acest lucru ne preocupă, ne amuză, pe fiecare dată când se 
discută despre hoţi, toată lumea ciuleşte bine urechile şi toţi 
povestesc cu voce tare tot felul de întâmplări care i-ar lăsa cu 
gura căscată pe poliţişti. Comoara mea, dacă numele de 
Coyatier nu-ţi spune nimic atunci cel de Fracurile Negre n-are 
nici un efect asupra ta? 


1 Soldat din corpul de infanterie franceză, creat în Algeria în 
1831 (m.t) 


— Sunt toţi închişi, o întrerupse Maurice, am citit asta prin 
ziare. 

— Bine, bine, spuse văduva Samayoux, ziarele spun ce pot, 
iar prefectura spune ce-i convine. Acolo, la bariera Italiei este 
unul care în zilele în care bea ţuică, bea cât să îmbete şase 
bărbaţi: acesta se numeşte Coyatier. Atenţie! Dacă-l vezi, ţi se 
zbârleşte părul în cap de frică, căci are o moacă de porc mistreţ; 
nu vorbeşte cu nimeni, niciodată, şi toată lumea îl evită, chiar şi 
cei cu conştiinţa încărcată. 

— Eu l-am văzut o singură dată, este un bărbat din topor, în 
ziua aceea, era un puşti care plângea fiindcă spărsese sticla în 
care ducea vin părinţilor; trecătorii îi spuneau imbecilule ca să-l 
consoleze; Coyatier îi puse un bănuţ în mână şi-l mângâie, dar 
copilul fugi cu cele douăzeci de parale. Înţelegi tu? 

Acum un an, în toiul nopţii, o sărmană puştoaică vroia să se 
înece sub pod, foarte aproape de aici; era o fetişcană sedusă şi 
abandonată care vroia s-o încheie cu viaţa căci n-avea cu ce-şi 
hrăni copilaşul. Coyatier o scoase din apă şi o duse la el, o îngriji 
timp de o lună şi nu spuse nimănui nimic, cu excepţia medicului 
căruia îi plătea vizitele, îţi dai seama că tânăra cu copilul îl 
iubeau ca pe bunul Dumnezeu. Foarte simplu, nu-i aşa? 

Intr-o bună zi, după ce tânăra îşi reveni, se duse la 
plimbare pe bulevardul Spitalului şi se aşeză pe bancă; căci, 
oamenii îi vorbiră.de bărbatul căruia îi datora totul. Când se 
întoarse acasă, îşi luă lucrurile plecă fără urmă, fără să-l aştepte 
pe Coyatier ca să mulţumească şi să-şi ia rămas bun de la el. Ce 
părere ai? 

Copile, n-aş vrea să te întristez; omul ăsta nu-i lepros dar 
toţi se poartă cu el ca şi cum ar fi; el îşi câştigă banii prin 
mânuirea cuţitului şi este în slujba Fracurilor Negre. 

— Şi asta se spune cu voce tare! strigă Maurice înmărmurit. 

— Nu, răspunse Leocadie, asta se spune în şoaptă, în ţara 
asta, poliţaii se recunosc aşa cum se recunosc şi cei pe care-i 
caută. Nimeni nu trăncăneşte, în primul rând fiindcă toată lumea 
urăşte poliţia şi, în al doilea rând, fiecare ştie ce l-ar costa dacă 
ar trăncăni. Sunt destui care au fost consideraţi prea vorbăreţi şi 
nimeni nu i-a mai văzut. Ascultătorule, salut; unii ştiu că te 
poate costa viaţa şi tac. 

Ea se ridica prima şi-i întinse mâna lui Maurice ca pentru a-l 
concedia. 


— Unde locuieşti? întrebă ea când ajunse în pragul uşii. 

— Strada Oratoire, Charaps-Elysees, numărul 6, răspunse 
Maurice. 

— Într-un hotel? 

— Nu, Africa nu-i California; banii mei sunt numărați, iar 
când am sosit mi-a fost destul de greu. 

— Ce tâmpită sunt! strigă Leocadie într-un exces de 
prietenie, cum de nu m-am gândit la acest lucru? Şi când te 
gândeşti că mai deunăzi am câştigat frumos de pe urma ta! 

— Multumesc, răspunse ofiţerul, am destui bani până 
mâine şi poate că mâine îmi voi lua foaia de drum pentru 
Marsilia. Vroiam să spun că trebuie să fac economii ca să-mi 
cumpăr un costum civil, nemaiavând dreptul să port uniforma 
de ofiţer. 

— Dacă te-ai întoarce în Africa, pe ce post ai fi? 

— Soldat. Din fericire, m-am întâlnit cu o veche cunoştinţă. 
Trebuie să vă amintiţi de acel tip totdeauna bine dispus, care 
venea pe vremuri la circ şi căruia îi spuneam comis-voiajorul? 

— Domnul Lecoq! strigă îmblânzitoarea, ce Vesel era! 

— Mi-a făcut rost de o cameră mobilată, nu prea scumpă, 
într-o casă care nu-i frumoasă, dar pare liniştită. 

— Atunci totu-i perfect, spuse doamna Samayoux. Noaptea 
este un bun sfătuitor, deci gândeşte-te şi nu fi încăpățânat. 

Maurice făcu un pas ca să iasă, dar ea nu-şi desprinsese 
mâna de al lui şi i-o strângea cu tandrete. 

— Ofiţeraşul meu, spuse ea, ai refuzat banii pe care ţi i-a 
oferit mama Leo. Eşti supărat pe ea şi ai senzaţia că am vrut să- 
ţi bag în cap tot felul de prostii. Fiule, să ştii că nu-i capabilă de 
aşa ceva, dar a vrut doar să-ţi deschidă puţin ochii. Un lucru 
este cert, foamea vine mâncând; poate că ţi-am spus puţin cam 
multe, dar nu suficient totuşi, în rezumat: tânăra te iubeşte: 
există însă un valet de caro şi nouă de pică în joc. În concluzie: 
veghează bine şi ţine-te bine în joc, fiindcă altfel vei fi obligat, 
aşa cum tu singur ai spus, să-ţi iei foaia de drum pentru 
Marsilia. Sărută-mă şi spune-mi mulţumesc! 

Ea îi scutură mâna cu o forţă bărbătească şi-l atrase cu 
putere în braţele ei. 

— Mulţumesc, mamă, spuse Maurice care schiţă un zâmbet. 
Dresoarea şopti într-un sărut matern: 

— Ce intenţionezi să faci? 


În loc de răspuns, tânărul ofiţer întrebă: 

— La ce oră este întâlnirea de mâine? 

— La patru după-amiaza. 

— Bine, răspunse Maurice, voi încerca să mă gândesc 
aşa cum m-aţi sfătuit Nu ştiu încă dacă o voi întâlni pe Fleurette 
şi-i voi vorbi, dar ştiu că ea n-are nevoie de un apărător 
întâmplător: voi fi aici pentru a veghea asupra ei. 


t Capitolul 10 — Biografia lui Maurice 


Frumosul Maurice nu era chiar un prinţ deghizat, deşi prin 
naştere şi educaţie n-ar fi trebuit să urmeze strălucita carieră 
artistică din circul văduvei Samayoux. 

Tatăl său era un burghez cinstit, notar în Angouleme şi care 
se retrăsese, ducând o viaţă decentă. Maurice era cel mai mare 
dintre cei cinci fraţi ai lui; între fiecare frate se strecurase şi câte 
o surioară: în total erau deci zece copii. 

Dumnezeu să binecuvânteze familiile numeroase: dovada 
este că tatăl Pages fusese înzestrat cu o remarcabilă facultate 
de prevedere şi cu un talent real pentru a calcula şansele pe 
care ţi le rezervă viitorul. Tatăl Pages făcuse o statistică 
profesională a tuturor capilor de familie din oraşul Angouleme, 
cu vârsta acestora şi note despre starea sănătăţii lor. Se spunea 
că fiecare dintre aceştia era asigurat pe viaţă, iar în cazul în 
care mureau, el era moştenitorul lor. 

Această ultimă ipoteză se apropia puţin de adevăr nu 
fiindcă tatăl Pages ar fi avut pretenţii asupra averii acestora, dar 
privirea lui vulturească analiza fiecare clientă în parte, 
gândindu-se la viitorul băieţilor lui. Intâmplarea a făcut ca dintre 
cei trei medici, cei mai apreciaţi din oraş, unul avea o tuse 
urâtă, celălalt o culoare a pielii anormală, iar al treilea avea o 
fistula. 

Tatăl Pages era incapabil să dorească moartea cuiva, dar 
încrezător în destin, îşi trimise fiul la Şcoala de Medicină din 
Paris, spunându-şi: 

— Pe puştiul ăsta l-am aranjat şi bine ar fi dacă i-ar găsi şi 
soră-si ceva. 


Apoi, el începu să-şi facă noi calcule pentru a aranja şi pe 
cel de-al doilea fiu. Maurice avea puţin mai mult de douăzeci de 
ani când sosi în cartierul studenţesc. li plăceau caii, gălăgia, 
vânătoarea, distracţiile; era cel mai bun la gimnastică şi la 
această disciplina câştigase toate premiile la colegiu. In rest, era 
un tânăr frumos, de o bunătate care mergea până la slăbiciune, 
puţin mai zăpăcit decât cei de vârsta lui şi inocent ca o 
domnişoară. 

Tatăl Pages îi spusese la plecare: 

— Am ghicit înclinația ta pentru medicină; este cea ai 
onorabilă profesiune când este bine făcută. Du-te băiatul meu, 
căci nu vreau să stau în calea vocației tale; munceşte mult, 
cheltuieşte puţin şi aminteşte-ţi că norocul este în mâinile tale. 

Maurice nu-şi dădu silinţa să-şi verifice vocaţia, care până 
atunci nu-l pasionase deloc. 

Ideea de a vedea Parisul şi de a trăi la Paris încântă şi 
atrage pe majoritatea puştanilor. In acele studii necunoscute, 
nedorite dar de care nu se temea, Maurice văzu numai 
perspectiva vieţii la Paris. 

Îşi plăti înscrierea la facultate, urmă cursurile cu o 
conştiinciozitate moderată, îşi făcu prieteni şi învăţă o mulţime 
de lucruri care nu erau absolut necesare pentru a lua locul celor 
trei medici din Angouleme. După şase luni, îi scrise tatălui său 
că marea lui ambiţie era să devină ofiţer de husari. 

Tatăl Pages îi răspunse în mai multe scrisori că orbirea 
adolescenților este un lucru proverbial şi numai părinţii cunosc 
ceea ce copii lor au nevoie, iar dacă nu va reuşi la primul 
examen, el, tatăl Pages, nu-i va mai trimite o leţcaie fiului 
nedemn, nici măcar blestemul lui. 

Există unii copii revoltați din naştere, dar Maurice nu făcea 
parte din acea categorie; el era ascultător din fire, dar capul nu-i 
stătea deloc la învăţătură, inima-i era înfocată şi simţea un 
dezgust de neînvins pentru amfiteatru. Îi mai rămâneau trei luni 
până la examen. 

Fără să facă nebunii, Maurice se distra, cât despre examen 
el se culcă pe o ureche. Alegerea lui era făcută; în ultima zi a 
lunii, când se dau examenele, trebuia să meargă la colonelul 
husarilor, la garnizoana de la Versailles. Deci, pe 30 august 
1835, Maurice Pages întrerupse Facultatea de Medicină şi cu cei 
o sută de franci care-i mai rămăseseră prin buzunare merse pe 


Champs-Elyses şi se instală într-o diligentă, având destinaţia: 
oraşul construit de Ludovic XIV. 

Chiar în acea zi, unul din cei trei medici din Angouleme 
trecu în neființă. Era cel cu fistula. Ceilalţi doi dădeau din 
aripioare. Maurice merse direct la colonel care era însă, absent. 
Era aniversarea Versailles-ului. Pentru ca timpul să-i treacă mai 
repede, viitorul nostru husar se duse în piaţa cea mare unde 
saltimbancii îşi instalaseră corturile. 

Cu puţin înainte, am amintit că Maurice era foarte ager în 
mişcări. Fiecare merge acolo unde-l trage aţa. Din întâmplare, 
se opri în faţa circului doamnei Samayoux în care intră fiind 
atras nu de menajerie, nici de tânăra cataleptică care execută o 
minunată suspendare orizontală, ci de puştiul în costum de 
culoarea pielii care se rotea în jurul barei unui trapez, la treizeci 
de picioare de sol. 

Maurice însă fu dezamăgit; gimnastul atât de pompos 
anunţat era un sărman neîndemânatic şi fricos încercând cu 
timiditate, să execute mişcările pe care le fac copiii prin colegii. 

Veţi vedea că această întâmplare va influenţa destinul 
ofițerului nostru. În schimb, el fu atras de tânăra cataleptică nu 
prin execuţia sa miraculoasă, cl prin însăşi graţia fetei. Nu este 
nevoie să facem vreun portret al acesteia: tânăra nu era alta 
decât Valentine de Villanova la vârsta de cincisprezece ani. În 
timpul studenţiei, Maurice nu-şi făcuse nici o „cunoştinţă”, cum 
se spunea pe atunci în cartierul Latin. Îi plăcuseră multe fete, 
dar nu se îndrăgostise niciodată. El fu plăcut impresionat de 
aspectul Valentinei, în circ purta numele de Fleurette, şi rămase 
ca năuc de sentimentele care-i năpădiră sufletul. Multă lume 
neagă existenţa acelor simpatii fulgerătoare care se pot naşte 
în sufletul omului, declarând că sunt de domeniul romanului. 

Dar evidenţa îi ridiculizează pe neîncrezători şi, în trecere 
fie spus, nimic nu-i mai aproape de realitate decât un roman 
bine construit şi scris. Când ieşi de la circ, Maurice avea 
aspectul unui beţiv. Gândurile sale erau aiurea. Mergea şi visa. 
Astfel, merse mult timp pe un imens bulevard, frumos luminat 
care lega palatul de sat. 

Când se lăsă noaptea, el încă mai mergea, mort de 
oboseală, emoţionat şi nefiind în stare să pună cap la cap idei 
logice. Automat, el luă drumul spre casa colonelului, dar trecu 
de două ori prin faţa porţii fără însă, să se poată opri. Maurice 


era foarte surprinzător în hotărâri; avea ceva copilăros în 
comportare, dar avea şi din caracterul aventurierului. 

Fără să fi luat o hotărâre anume, el îşi urmă instinctul care-l 
atrăgea spre locul unde resimţise prima sa mare emoţie.Căzut 
pe gânduri, el făcu înconjurul menajeriei ambulante. 

Pe uşa din spate, era scris ceva. Apropiindu-se, Maurice citi 
următoarele cuvinte scrise de o mână care stăpânea şi 
ortografia şi caligrafia: „Se caută un bărbat puternic pentru 
trape şi prăjină.” 

Tâmplele lui se acoperiră de sudoare, căci figura demnă şi 
cinstită a tatălui Pages îi reveni în memorie o altă imagine 
minunată, delicioasă se interpuse între el şi bătrâne: el văzu cei 
cincisprezece ani ai Fleurettei şi împinse uşa. Dumnezeule, da, 
soarta lui Maurice era ca în acea zi să facă un legământ; în loc 
să-l facă cu colonelul husarilor, îl făcu cu văduva Samayoux. 
Restul biografiei îl cunoaştem sau, cel puţin, îl ghicim: 

Maurice, cu un ultim dram de prudenţă, îşi dădu doar 
numele de botez pentru ca fostul notar din Angouleme să nu fie 
întrebat, la tot pasul, de fiul său de la Paris, despre care se 
vorbeşte în toate târgurile din Franţa şi Navara, în calitatea lui 
de trapezist, de om cu prăjina, om cu ghiuleaua etc... 

Douăsprezece luni trecură ca un vis. Lui Maurice nu-i păsa 
nici de familie şi nici de restul lumii. Era mai fericit decât un 
rege; era îndrăgostit şi avea certitudinea unei iubiri împărtăşite. 
După un an, la aceeaşi aniversare a Versailles-ului, când i se 
deschiseseră porţile paradisului, Maurice primi o adevărată 
lovitură de măciucă. Intr-o dimineaţă, îmblânzitoarea îi spuse: 
„Fleurette a plecat, părinţii ei au venit s-o ia.” 

De câte ori se gândise Maurice la acest lucru! De câte ori 
gândise el că Fleurette nu aparţine acestei lumi unde nimerise 
din întâmplare!Ea era mândră şi delicată şi părea să aparţină 
altei clase sociale. Ea învățase singură: vorbea frumos, cu o 
voce blândă şi distinsă, iar înţelepciunea ei nu era a unei fete 
oarecare, ci a unei tinere demne de a fi respectată. 

Maurice spuse doar atât: 

_— Bănuiam! 

In acel moment se hotărî să devină ofiţer. Mai întâi se făcu 
soldat; cum, însă, dorea să moară, se angajă într-un regiment 
din Africa. In acea seară, părăsind rulota dresoarei, după doi ani 
de absenţă, se simţea ameţit, iar sufletul îi tremura ca în ziua în 


care se îndrăgostise de Fleurette. Întrevederea sa cu Leocadie îi 
lăsă o impresie confuză şi contradictorie. 

Două lucruri se băteau cap în cap şi nu-i erau deloc clare. 
Fleurette îl mai iubea şi dovedise acest lucru prin desele sale 
escapade la rulota dresoarei. Dar Fleurette se mai gândea şi la 
un alt bărbat, iar vizitele ei la rulotă nu erau numai pentru 
Maurice. 

Ce să mai creadă din toate astea? 

Latura misterioasă a informaţiilor furnizate de Leocadie, 
Fracurile Negre, pericolele, istoria trunchiată a acelui bandit 
sângeros şi milos, Coyatier, toate aceste lucruri dansau prin faţa 
ochilor miraţi ai lui Maurice. Nu mai înţelegea nimic şi se întreba 
dacă Leocadie înţelege ceva. Un singur lucru îi era clar şi făcea 
lumină în acea noapte plină de tenebre; era un nume care îi 
suna mereu în urechi: Remy d'Arx. Îl ura din tot sufletul pe 
bărbatul care purta acest nume; ar fi dat orice ca să-l aibă pe 
acest bărbat în faţa lui, cu sabia în mână. 

Drumul este interminabil între Grădina Botanică Arcul de 
Triumf; trebuie să traversezi tot Parisul. 

În schimb, lui Maurice drumul i se păru scurt şi orele 
trecură repede pentru el; el fu surprins când auzi ora unu 
sunând la orologiul de la Elysee. 

— Voi vedea eu, îşi spunea el,  rezumându-şi 
visurile: trebuie s-o văd, acesta-i lucrul esenţial. Dacă este 
vreun pericol, cu atât mai bine, o voi apăra Totuşi, care sunt 
speranţele mele? Familia ei mă va goni. Ei bine! Speranţa mea 
este ceea ce speră şi ea. Trebuie s-o văd ca să ştiu ce speranţă 
are ea. Dacă nu ar iubi suficient ca să renunţe la bogăţie, la 
lux... sigur are un plan, din moment ce a venit. 

Maurice se opri în mijlocul bulevardului Champion Elysees 
şi se aşeză pe o bancă pentru a-şi sprijini capul înfierbântat de 
mâinile reci ca gheaţa. 

— Dar acest Remy d'Arx! şopti el cu o voce strangulată. 
Este bogat şi face parte din cei cu care te căsătoreşti fără să 
renunţi la nimic şi fără să fugi de familie... 

O clipă rămase mut în liniştea bulevardului pustiu, dar se 
sculă brusc şi-şi spuse, reluându-şi mersul cu paşi rapizi: 

— Sunt nebun! Această femeie o judecă pe Fleurette după 
sufletul ei. Oare se poate face vreo comparaţie între ele două? 
Mă iubeşte, căci mi-a spus acest lucru şi nu există ceva pe 


lumea asta mai loial şi mai adevărat ca această fiinţă! Trebuie 
neapărat s-o vad şi totul se va lămuri din primele cuvinte; ce 
fericit voi fi când îşi va întinde fruntea să i-o sărut! Dacă domnul 
Remy d'Arx... Ei bine! Arabii mai au cartuşe în puşti, iar de data 
aceasta nu mă voi mai apăra. 

La colţul străzii Oratoire, văzu şirul echipajelor care 
staţionau în faţa porţii unui bogat palat. Va trece prin faţa lui cu 
fruntea sus, căci în acea noapte tot ceea ce mirosea a bogăţie şi 
fericire îi trezea o sumbră gelozie, dar se opri, căci un valet, 
deschizând poarta şi făcând câţiva paşi pe trotuar, strigă cu 
voce tare: 

— Caleaşca domnului Remy d'Arx să înainteze...! 


t Capitolul 11 — Asasinatul 


La auzul acestui nume care răsună ca un ecou al urii lui, 
Maurice încremeni. Parcă o forţă necunoscută îi pironi picioarele 
de trotuar. La chemarea valetului, un cupeu elegant ieşi din 
mulţimea echipajelor şi intră în curtea palatului. Maurice rămase 
nemişcat încă o clipă, după care gândi: 

— Sunt prea departe şi nu voi reuşi să-l zăresc. Dintr-o 
săritură, fu lângă poartă. 

După ce stăpânul se urcă în cupeu, acesta începu să 
coboare panta străzii. Cele două uşi ale cupeului erau închise 
căci era o noapte friguroasă. 

— La o parte, îi strigă vizitiul lui Maurice, care bara drumul. 

Maurice îi făcu loc, dar roata îl atinse în trecere, îşi întinse 
capul cu curiozitate dar privirea lui nu reuşi să zărească nimic 
datorită geamului aburit al cupeului. Fără să ştie ce face, el 
urmări echipajul. 

— La o parte, spuse din nou vizitiul. Acesta ţinu caii în frâu. 
Maurice începu să fugă pe bulevard, dar, cuprins de ruşine, se 
opri. 

— Sunt nebun! gândi el. 

Echipajul se îndrepta spre piaţa Concorde. Maurice se opri 
pe strada Oratoire, numărul 6. Tâmplele sale erau acoperite de 
sudoare, iar inima-i bătea cu forţă. El îşi spunea: 


— Nu, nu sunt nebun, dar aş da orice să-l văd, şi să-l 
recunosc dintr-o mie, chiar şi la capătul lumii! 

Maurice bătu în uşă. Portarul veni şi privi printr-o 
ferestruică cu zăbrele. 

— Ah! spuse el, iată începutul! Este ofiţerul din Africa, cel 
care are numărul 17, la etajul doi şi aşa va fi în fiecare zi! 

Portarul deschise. 

— Locatarii domnului Chopin! spuse el, elevii domnului 
Chopin! Muncă, nu glumă! cât despre profituri, pauză! Vă stă în 
obicei să veniţi la ore aşa de mici? 

Maurice, care nu-l auzi, trecu fără să răspundă. 

— Bun! continuă portarul, măcar iată unul care este? 
politicos! Un coate goale care va aduce pe nu ştiu cine în casă! 
Cât despre vecinul lui, are o faţă de parcă vine de pe front! Și 
încă doi elevi noi pentru domnul Chopin: unul ca o pasăre care 
s-a băgat... unde am mai văzut figura altuia oare? şi cu nişte 
maniere grosolane, încât mult n-a lipsit să-i spun că numai 
mutră de învăţat muzica nu are!... Nu l-am văzut, însă, ieşind... 
în plus, m-am săturat până peste cap de domnul Chopin şi de 
clienţii lui; voi vorbi cu proprietarul. Şi nu m-ar mira dacă cu tot 
acest dute-vino, nu s-ar întâmpla o nenorocire în casa asta. 

El se întoarse repede, căci auzi o voce care venea dinspre 
curte. Era Maurice care se plimba de colo-colo, cu braţele 
încrucişate, cu capul plecat şi spunea: 

— Este bogat, este frumos, îl urăsc! îl urăsc! 

— Despre cine vorbiţi? întrebă portarul, care auzise 
ultimele cuvinte. 

Maurice dispăru pe alee, iar portarul închise uşa şoptind: 

— Vă spun eu, nişte sălbatici! Va trebui să facem o casă 
onorabilă sau se va întâmpla ceva aici! 

Maurice urcă în grabă cele două etaje care duceau la 
camera lui. Când vru să bage cheia în broasca, mâna-i tremura 
şi nu nimerea gaura. 

— O luminiţă se zărea între prag şi uşa vecinului. 

Maurice bătu la uşa vecinului şi spuse: 

— Fiindcă nu dormiţi încă, aţi putea să-mi luminaţi şi mie? 

Nu primi nici un răspuns. El auzi zgomotul unei lumânări în 
care sufli şi lumina dispăru. Pe bâjbâite, în cele din urmă 
deschise şi fiind mort de oboseală se aruncă direct în pat. 
Oboseala îi cuprinse şi corpul, dar şi mintea. De fiecare dată 


când vroia să se concentreze, simţea cum gândurile-i fug aiurea. 
Intins pe pat, Maurice căzu într-un somn adânc, întrerupt de 
treziri frecvente şi bruşte. 

Când deschidea ochii, razele lunii desenau pe peretele din 
faţă conturul frunzelor tremurânde ale unui copac pe jumătate 
desfrunzit. Când închidea ochii, în minte îi apărea o figură, 
mereu aceeaşi: figura acelui bărbat pe care n-o văzuse, dar 
care-i apărea frumos şi mândru, acel bărbat al cărui nume îl 
cunoştea de câteva ore şi pe care-l considera duşmanul lui de 
moarte. Odată, se sculă în capul oaselor şi se frecă la ochi. 

Luminiţa pe care o remarcase în camera vecină, strălucea 
acum prin crăpăturile peretelui din plăci prost îmbinate. 
Numărul 18 îşi reaprinsese lumânarea. Maurice, cu o fantezie 
copilărească, îşi dorea să vadă pe bărbatul din camera vecină şi 
ceea ce făcea în acel moment. Ar fi trebuit însă să-şi părăsească 
patul, unde oboseala îl ţintuise. Capul îi căzu greoi pe pernă şi 
de data aceasta adormi de-a binelea. 

Avu un vis absurd. Diverse voci îi şopteau la urechi numele 
de Remy d'Arx. Intr-o cameră somptuoasă, Fleurette singură şi 
cu capul în mâini, plângea. În această cameră se ajungea printr- 
un coridor lung pe care mergea un bărbat cu paşi de urs. 

Maurice auzea scârţâitul parchetului şi Fleurett auzea şi ea 
acelaşi scârţâit, căci îşi întorcea privirea speriată spre uşă. 
Orologiul sună de două ori. Maurice îşi spuse este ora două 
noaptea. El îşi spunea: înseamnă că nu visez din moment am 
auzit bătând de ora unu când eram pe Champion Elysees. 

Nu se mai auzi scârţâitul parchetului, în schimb urechile lui 
Maurice percepură trei ciocănituri discrete în uşă. Fleurette se 
ridică, înspăimântată, şi se îndreptă spre uşă când visul luă o 
altă întorsătură. 

O voce de bărbat neliniştită şi reţinută întrebă: 

— Cine este? 

O altă voce răspunse: 

— Eu sunt, bijutierul 

Cei ce au un somn agitat caută să-şi analizeze visele 
căutând să scape de aceste iluzii extravagante. 

Maurice se răsuci în pat, furios. Visul, însă, se încăpăţâna. O 
cheie se strecură în broască şi se auzi o uşă deschizându-se şi 
scârţâind. Intre cel ce pătrundea în cameră şi cel din interiorul 


camerei nu avu loc nici un schimb de cuvinte; Maurice, însă, ca 
un resort, se sculă şi îşi ciuli urechile. 

Nu mai dormea. Un geamăt surd a cărui intonaţie 
lugubră ,o cunoştea îi strecură frica în oase. De multe ori în 
Africa, auzise acest horcăit scurt şi răguşit a omului care cade 
pentru a nu se mai ridica niciodată. 

Oare încă mai visa? Maurice asculta, cu sufletul la gură. 
Luminiţa strălucea încă prin crăpăturile peretelui. Paşi greoi care 
păreau să nu se grăbească traversară camera vecină; se 
deschisese o fereastră. 

Maurice cobori din pat şi întrebă: 

— Vecine, ce s-a întâmplat? 

Nimeni nu răspunse. Se auzi un foşnet de frunze, în timp ce 
un geamăt stins îl făcu pe Maurice să tremure de frică. 

Luna îşi schimbase poziţia. Razele lunii cădeau acum pe o 
uşă chiar în mijlocul peretelui din drepta, care comunica cu 
camera vecină. De partea cealaltă a peretelui se mai auzi un 
oftat adânc apoi se făcu linişte, cu excepţia unui zgomot de paşi 
care venea din grădină. 

Maurice se îndreptă spre uşa din perete şi atinse broasca în 
care era o bucată de fier. In acelaşi moment, picioarele lui se 
împiedicară de un alt obiect. Cât despre broască ar fi prea puţin 
spus că se deschise: ea căzu pur şi simplu, lăsând uşa 
întredeschisă. La bâlci, se învaţă multe lucruri, iar Maurice îşi 
petrecuse doi ani din viaţă la bâlci. 

Obiectul de care se împiedicase era un cleşte de oţel. 
Maurice ştia cum se numeşte şi tija de fier ce se afla în broască: 
era ceea ce hoţii numesc un şperaclu. 

li străfulgeră o idee; el se întrebă: 

— Oare toate aceste pregătiri erau pentru mine, dar 
asasinul a greşit uşa? 

Fără să fi intrat în camera vecină, el ştia că se află la doi 
paşi de un om asasinat. N-avea timp de gândire; împinse uşa şi 
se pomeni în prezenţa nefericitului Hans Spiegel, evreul german 
care venise cu o seară înainte în dugheana din strada Dupuis, 
propunându-i falsului Koenig diamantele Carlottei Bernetti, pe 
care le ascunsese într-un baston cu măciulie de fildeş. 

Hans Spiegel ţinea în mână un pistol încărcat. Urma 
albăstruie din jurul încheieturii mâinii arăta clar de ce nu reuşise 
să-şi folosească pistolul. Era întins pe jos, cu ceafa pe parchet şi 


braţele întinse; la gât avea o rană înspăimântătoare, de patru 
degete lăţime, pe unde se scursese o mare de sânge. 

Fusese omorât întocmai cum sacrifici o vacă şi nu avusese 
timp să scoată decât un singur geamăt. Cuţitul măcelarului 
rămăsese la locul crimei. Lupta fusese atât de scurtă şi decisivă, 
încât camera nu prezenta urme de dezordine. Bastonul cu 
măciulie de fildeş dispăruse, dar Maurice nu cunoştea existenţa 
acestuia. Majoritatea ofiţerilor care şi-au câştigat gradul pe 
merit ştiu cum trebuie pansat un rănit. 

Dintr-o privire, Maurice realiză că lovitura de cuţit a 
răufăcătorului fusese mortală; unii oameni de suflet sunt 
animați de un sentiment uman şi încearcă imposibilul, chiar şi 
atunci când orice ajutor este inutil. De altfel, te mai poţi înşela şi 
chiar şi medicii nu se dau în lături de la un ultim şi suprem efort, 
pentru ca să fie cu conştiinţa împăcată. 

Maurice îngenunche lângă rănit sau, mai bine zis, lângă 
cadavru şi începu să-i bandajeze rana. Nu avu timp. Paşi ce 
păreau numeroşi şi grăbiţi se auziră pe scări, apoi pe coridor. In 
primul moment, Maurice avu o senzaţie de uşurare, căci îi 
soseau ajutoarele sau, cel puţin, va fi scutit de această mare 
responsabilitate care căzuse pe capul lui; în timp ce se ridica 
pentru a deschise uşa noilor veniţi, el se opri stupefiat ca şi cum 
l-ar fi trăznit un fulger. 

O voce înfricoşată spunea: 

— Cum n-aţi auzit nimic? Sărmanul evreu a strigat după 
ajutor de vreo zece ori înainte să cadă; el spunea: „Fie-ti milă de 
mine, locotenente! Ce v-am făcut eu? 

— Avea deci bani evreul? întrebă o altă voce. 

Un al treilea spuse: 

— Portarul a spus-o pe şleau; de la început, el zicea: 

Nu mă miră deloc! Ştiam eu că se va întâmpla o nenorocire 
în casa asta!” Când sosi şi africanul, îl puteai lua drept orice. l- 
am vorbit, dar nu mi-a răspuns; în schimb stătea în curte şi 
gesticula ca un nebun: „îl urăsc, îl urăsc! Este ceva ce mă 
depăşeşte; trebuie să termin cu bărbatul acesta!” 

Nu era adevărat, dar totuşi exista şi un sâmbure de adevăr. 
Maurice îşi aminti din nou de figura palidă a lui Remy d'Arx cât 
şi de faptul că pronunţase cu voce tare: „De ce nu mă aflu în 
faţa lui, cu sabia în mână! Il urase, îl urăsc!” In schimb, restul 
evenimentelor povestite, acele strigăte de ajutor ale unui bărbat 


care abia scosese un geamăt în cădere, cât şi acele cuvinte; 
„Locotenente ce v-am făcut! Fie-vă milă de mine!” toate erau 
inventate. 

Maurice se trezise dintr-un vis absurd pentru a trăi un 

coşmar înfricoşător şi incredibil. 
Mintea lui parcă i se blocase; mâinile, picioarele şi inteligenţa 
acestuia parcă fuseseră lovite de paralizie. Totuşi îi veni o idee, 
ideea unui complot nemaipomenit îndreptat împotriva libertăţii 
şi poate chiar şi a vieţii lui. 

Toate aceste gânduri sunt greu de redat, dar succesiunea 
lor este mai rapidă decât viteza luminii. Trecuseră doar două 
minute de când se trezise Maurice, iar evenimentele ce vor 
urma se vor petrece în câteva fracțiuni de secundă. 

Prima voce care vorbise pe coridor spuse: 

— Eu nu dormeam, aşa încât am auzit începutul Ofiţerul de 
la 17 a forţat uşa care comunica cu camera vecină şi a spart 
broasca. La primul strigăt, l-am trezit pe domnul Chopin. Când 
am coborât la portar, totul se terminase. 

— Da, spuse o voce cinstită care aparţinea probabil 
profesorului de muzică, nu se mai auzea nimic. 

— Portarul a plecat în căutarea poliţiştilor, iar cei trei băieţi 
ai brutarului, care se aflau lângă cuptoare acum fac de gardă la 
poarta din grădina palatului Ornans. Ofiţerul va fi prins ca un 
şoarece în cursă! _ 

Maurice îşi apăsă fruntea cu ambele mâini. In viaţa lui 
dăduse multe dovezi de bravură. În armată, în Africa, el trecea 
drept cel mai curajos; el înfruntase moartea cu zâmbetul pe 
buze şi nimeni nu împinsese atât de departe acea ardoare 
franceză care se naşte în luptele cu sabia. Astăzi, însă, îi era 
frică, groaznic de frică; tâmplele i se acoperiseră de o sudoare 
rece, iar picioarele îi tremurau. 

Fiecare cuvânt pronunţat era ca o lovitură de măciucă. De 
cealaltă parte a uşii, se spunea adevărul: Maurice se simţea 
prins în cursă şi era copleşit de sentimentul neputinței. 

La un moment dat, se gândi să iasă şi să strige: Minciuni! 
Alt bărbat l-a omorât; eu am venit doar să dau primul ajutor 
muribundului.” Dar starea lui de agitaţie remarcată şi de portar, 
toate acele cuvinte care-i scăpaseră la mânie; acea uşă forţată, 
broasca sfărâmată!... 


În plus, toate acele precauţii luate de duşmanii lui invizibili: 
cleştele, cheia falsă: semnele unei conspirații împotriva lui erau 
evidente! Totul îl copleşea şi totul îi lipsea; nu mai avea nici 
cuvinte, nici forţă, iar mâinile tremurânde i se plimbau prin părul 
în dezordine. 

— Comisarul! se strigă pe scări, iată-l pe comisar! 

Maurice aruncă în jurul lui o privire disperată. Mai multe 
voci spuseră deodată: 

— Domnule comisar, n-am vrut să deschidem înaintea 
sosirii dumneavoastră. 

Mâna lui Maurice care tremura ca cea a uni bătrân închise 
zăvorul în interiorul camerei lui Spiegel. 

El respiră uşurat, mulţumit de această barieră pe care o 
pusese între el şi persecutorii lui. Se auziră din nou paşi şi 
cineva bătu la uşă. 

— In numele legii, deschideţi! strigă cineva. Maurice se 
dădu câţiva paşi înapoi. Ochii i se umplură de lacrimi. El îşi privi 
uniforma plină de sânge, căci încercase să ridice cadavrul. Acea 
somaţie legală fu repetată pentru a doua oară şi în acelaşi timp 
forţară şi uşa de la numărul 18 şi cea de la numărul 17: cea a 
camerei lui Maurice. Işi aminti că o închisese când se întorsese 
acasă. 

In poziţia în care se afla, foarte departe de uşă, simţi 
adierea vântului. Se întoarse şi ridică ochii; deasupra lui se afla 
o fereastră deschisă. 

Se auzeau vocile vorbind toate o dată căci i se dădeau 
amănunte comisarului. 

— Dacă aş fugi, ar considera asta drept o dovadă a 
vinovăţiei mele, gândi Maurice. 

— Avem un judecător de instrucţie, spuse comisarul, care 
conduce anchetele cam de-a-ndoaselea. S-ar crede că este în 
căutare de nevinovaţi, nu la vânătoare de vinovaţi. Dar dacă 
africanul se află aici voi constata eu însumi flagrantul delict şi 
sper să nu-şi mai bage dracul coada în afacerea asta! 

Maurice îşi îndreptă spatele. Se făcu şi a treia somaţie, iar 
uşa de la camera numărul 17 se deschise cu zgomot. Dintr-un 
salt, se prinse de pervaz şi dispăru. 

In acelaşi moment, cei care erau pe coridor năvăliră în cele 
două camere, dintre care una era goală; în cea de-a doua era 
doar cadavrul evreului asasinat. 


t Capitolul 12 — Din nou Colonelul 


Micile petreceri de la palatul Ornans se terminau cu o masă 
la care erau admişi doar prietenii intimi ai marchizei, cât şi 
jucătorii de whist. 

Toţi aparţineau secolului trecut: Ludovic al XVII-lea care 
avea o vârstă, iar bunul colonel Bozzo care se lăuda că în 
tinereţe îi făcuse curte doamnei de Pom-padour care, după 
spusele lui, era o femeie foarte cumsecade, 

Doamnei de Ornans, deşi cu mult mai tânără, îi plăcea 
moda de altădată! Cu siguranţă că aceste mese nu semănau cu 
cele de la curtea regală, dar se aborda orice subiect, în special 
când Valentine se retrăgea în camera ei. 

Toată lumea se culca spre dimineaţă pentru a se scula 
Dumnezeu ştie când. Marchiza, femeie deosebit de discretă şi 
care ducea o viaţă ordonată, mărturisea că nu mai auzise 
sunând ora douăsprezece ziua încă din fragedă tinereţe. In 
schimb, colonelul auzea orologiul sunând la fiece oră din zi şi din 
noapte. 

Acest bătrânel fermecător şi blând avea o latură fantastică: 
el nu se culca niciodată. Patruzeci de minute după ce cupeul său 
modest părăsi curtea palatului Ornans, îl puteam reîntâlni în 
halat de casă, stând la biroul său ce se afla în casa de pe strada 
Therese, pe care o transformase în casă de binefacere. 

În acea noapte, invitaţii marchizei plecară devreme poate 
datorită domnişoarei Villanova care era inima petrecerilor şi 
care se retrăsese imediat după întrevederea cu domnul 
Remy d'Arx. 

Dansatorii începuseră să dea semne de oboseală, frumoasa 
contesă Corona nu era persoana nimerită pentru a face 
onorurile unei adunări de tineri: ea era o femeie tristă, iar drama 
propriei ei vieţi o preocupa mult prea mult pentru a putea lua 
parte la distracţiile aproape copilăreşti ale tinerelor fete. 

Doamna marchiză se aşeză la masă destul de prost 
dispusă; din întâmplare, ea n-avea decât un singur om de 
încredere, colonelul Bozzo, interlocutor deosebit de plăcut, dar 
mediocru ca musafir căci mânca şi mai puţin decât dormea. 


Oricine ar fi murit de foame dacă ar fi fost condamnat la regimul 
său de mâncare. 

Totuşi, el se aşeză vesel vizavi de vechea lui prietenă, 
declarând că este gata să se destrăbăleze în acea noapte. 

— Ce v-a spus domnul d'Arx? întrebă marchiza, în timp ce-l 
servea cu o felie de carne de pui subţire ca foiţa de ţigară. 

— Nimic, răspunse colonelul, băiatul dispăruse; avea 
figura unuia care a căzut de la etaj. 

— Dar n-aţi putut să vă daţi seama? 

— Da, marchiză, lucruri excelente. Mi-a aruncat o privire 
speriată şi a dispărut ca şi cum ar fi fost urmărit. 

— Şi acest lucru ce vă face să presupuneţi?... 

— O reuşită completă, îl cunosc: fericirea îl face sălbatic, iar 
marea bucurie melancolic. El începu să râdă iar pe deasupra 
umărului îşi întinse paharul, spunând valetului care servea: 

— O adevărată orgie, Germain! Mă simt în al nouălea cer şi 
vreau să beau jumătate de deget de vin 

— In schimb, eu nu mă simt deloc veselă, reluă marchiza cu 
nerăbdare; sunt momente când toate aceste şarade mă 
obosesc. Sunt foarte nemulțumită de domnişoara Villanova. 

— Mulţumesc Germain, spuse colonelul valetului. Apoi 
adăugă apropiindu-şi paharul de buze. 

— Ciudată faţă! El gustă o înghiţitură. 

— Când aţi pronunţat aceste cuvinte, şopti marchiza, parcă 
aţi spus totul. 

— Ei, ei, ei! spuse colonelul; ştiţi cu ce se ocupă ea acum? 

— Bănuiesc că s-a culcat. 

— Nu, acum îşi scrie corespondenţa. 

Marchiza era cât pe ce să se înece, căci trebuie să 
recunoaştem că nemaipomenita marchiză, deşi nervoasă, nu 
pierdea o firimitură din mâncăruri. 

— Oare cui îi scrie? întrebă ea plină de nervi. 

— Bună prietenă, răspunse liniştit colonelul, n-am putut să-i 
citesc scrisoarea prin gaura cheii. 

— Cum! V-aţi uitat pe gaura cheii. 

Felul în care fuseseră pronunţate aceste cuvinte dădeau o 
oarecare greutate reproşului pe care le conţineau. 

Colonelul îşi frecă mâinile şi spuse: 

— Nici nu vă daţi seama cât mă interesează soarta acestei 
copile. Draga mea, nu eşti singura curioasă; în timp ce încă se 


mai dansa, am urcat la ea unde uşa era închisă şi atunci am 
aruncat o privire de bunic... nu, de străbunic, căci ar putea să-mi 
fie strănepoată şi crede-mă, marchiză, această privire este 
întocmai ca a unei mame. 

— Cu sufletul dumneavoastră bun reuşiţi să puneţi toate 
lucrurile la punct, spuse doamna Ornans. 

— Secretul este că eu n-am nervi, răspunse cu maliţiozitate 
bătrânul. Vă întrebaţi cui scrie? Credeţi că este posibil să 
şteargă cu buretele viaţa ei anterioară? Şaisprezece din 
optsprezece! Opt sute la sută, cum ar spune omul nostru de 
finanţe, domnul de Perriere. Micuţa noastră probabil că are 
micile ei secrete. 

El se întrerupse şi-şi împinse farfuria. 

— Acum, aş putea spune că am mâncat ca un lup... declară 
el. 

Dacă aş mai face un tur, poate că aş afla lucruri noi. 

— Vreţi să mă lăsaţi singură? strigă marchiza. Pe marchiză 
o trecu un fior. 

— Vă este frică? spuse colonelul râzând. 

El se sprijini de braţele fotoliului şi se ridică încet şi cu grijă. 

— Dumnezeule, reluă doamna d'Ornans, nu ştiu, dar de 
multă vreme n-am mai petrecut o seară atât de plictisitoare. 
Toate acele poveşti cu hoţi... Aţi auzit ce povestea domnul 
Champion: dibăcia nemaipomenită cu care Fracurile Negre 
pătrundeau în casele izolate... 

Colonelul, care era în picioare, îl chemă pe Germain şi îi 
spuse: 

— la o suliță şi întăreşte paza doamnei marchize, în timp ce 
eu voi ieşi pentru a-l pândi pe duşman. 

Valetul rămase cu gura căscată, iar d-na marchiză spuse pe 
un ton ofensat: 

— Este prima dată când vă aud că faceţi o glumă de prost 
gust, prietene. 

Colonelul făcu ocolul mesei, îi sărută mâna spuse vesel: 

— Ce vreţi! Urmările destrăbălării! Din cauza vinului... 
Rămâi aici Germain, căci mă voi întoarce. 

Traversă sufrageria cu un pas greoi şi leneş, deodată ajuns 
pe scări, le urcă cu agilitatea unei pisici. Paşii săi nu făcură nici 
un fel de zgomot pe parchetul celui de-al doilea etaj. Uşa 


apartamentului domnişoarei de Villanova era prima de pe 
coridor; colonelul se apropie şi-şi fixă ochiul la gaura cheii. 

— Scrisoarea este lungă, gândi el. Da, da, veghez asupra 
ta, fetiţa mea; grija mea pentru tine este comparabilă cu a unei 
mame; te urmăresc şi am motivele mele pentru asta! 

Se îndepărtă de uşă şi cobori scara câte două-trei trepte o 
dată, după care o re-urcă, de data aceasta făcând să-i răsune 
fiecare pas. 

— V-aţi culcat, iubita mea? întrebă el. 

— Nu, răspunse tânăra. 

— Nu mai coborâţi la masă? 

— Nu mi-e foame. 

— Atunci, deşchide-mi căci nu mai sunt la vârsta la care o 
puştoaică ca tine să mă ţină la uşă. 

Trecură două sau trei secunde, după care uşa se deschise. 

— Doream să fiu singură, spuse Valentine, a cărei voce era 
rece şi aproape neprietenoasă; ce doriţi de la mine? 

— Este o invitaţie deschisă de-a ieşi afară, şopti colonelul 
care adăugă în timp ce-o sărută pe frunte: „ciudată fată!” 

El intră şi închise uşa. Privirea lui se îndreptă spre biroul la 
care domnişoara Villanova compunea ceva. Biroul, însă, era 
închis, iar scaunul pus la locul lui. 

— Ce făceai? întrebă colonelul cu o voce plină de căldură 
paternă. 

— Mă gândeam, răspunse Valentine. 

— La cine? La acest frumos Remy d'Arx? 

— Da, răspunse Valentine. 

— Şi nu te gândeai decât la el? 

Ea rămase tăcută. Bătrânul se aşeză şoptind: 

— De la sufragerie până aici sunt douăzeci şi două de 
trepte, aşa încât închipuieşte-ţi că am obosit. 

Sprâncenele delicate ale domnişoarei de Villanova erau 
încruntate. 

— V-am întrebat ce doriţi de la mine, spuse ea. 

— Gata să ridici baricade dacă nu-ţi convine ceva! Un lucru 
ciudat însă, persoanele încăpăţânate ca tine sunt totdeauna 
foarte îndrăgite. Frumoaso, n-ai dreptate să te revolţi, căci cei 
ce ar trebui să-ţi comande sunt la picioarele tale aici tu eşti ca o 
regină şi toată lumea vrea să afle fanteziile tale pentru a ţi se 
supune. 


L-ai refuzat pe sărmanul Remy? 

— El v-a spus acest lucru? întrebă Valentine? 

— Nu! Eu am bănuit acest lucru, aşa cum bănuiesc tot ceea 
ce are legătură cu tine... cu excepţia unui singur lucru: nu pot 
să-mi imaginez de ce-ai refuzat bărbatul pe care-l iubeşti? 

Pentru a doua oară, domnişoara de Villanova rămase 
fără grai. 

Colonelul o luă de mână, o forţă să se aşeze lângă el şi 
continuă pe un ton, dinainte gândit, în care se împletea 
severitatea cu afecțiunea: 

— Linişteşte-te, frumoasa mea, nu voi sta mult şi cum n-am 
pretenţii la vreun răspuns din partea ta, convorbirea noastră va 
fi şi mai scurtă. Inima tinerelor de multe ori se poate înşela; în 
consecinţă, analizează-ţi bine sentimentele şi vezi la ce concluzii 
vei ajunge. Doamna marchiză te iubeşte ca o mamă, cât despre 
mine nici nu mai este cazul să-ţi spun cât te iubesc. Draga mea, 
dacă tânărul căruia îi scrii nu se frământă pentru tine, renunţă, 
dar dacă tânărul căruia i-ai dăruit inima este demn de tine, 
atunci contează pe mine. Mă auzi? Inainte de toate, eu doresc 
ca tu să fii fericită. 

El strânse mâna Valentinei care rămase rece între ale lui şi 
o atrase spre inima sa. 

— lată ce-ţi doresc eu ţie, adăugă el, sărutând-o; vroiam să- 
ţi spunem că nu trebuie să te temi de nimic, iar dorinţele tale 
sunt lege pentru noi, aşa încât, ceea ce pentru tine este bun, 
convenabil şi perfect va fi şi pentru noi. Acestea fiind spuse, 
domnişoară de Villanova, reluă bătrânul ridicându-se de pe 
scaun, îţi doresc noapte bună, cerându-vă scuze pentru deranj. 

Pieptul Valentinei zvâcnea cu violenţă; două lacrimi apărură 
în colţul ochilor ei frumoşi; ea se aruncă de gâtul bătrânului, 
împinsă de o efuziune sentimentală. 

Colonelul, cu toată prudenţa sa diplomatică, nu-şi putu 
înfrâna o privire plină de speranţe. Speranţele îi fură deşarte; 
Valentine nu vorbi sau mai degrabă pronunţă câteva cuvinte cu 
o răceală inexplicabilă: 

— Prietene, vă mulţumesc. 

Ea îl conduse pe colonel până la uşă şi o închise în urma lui. 
În timp ce cobora scările, colonelul fredona o melodie de pe 
meleagurile Italiei. 


— Ei bine? întrebă marchiza după ce-l concedie pe 
Germain, garda sa de corp; îmi veţi spune şi altceva în afară de: 
ciudată fată? 

— Îmi stăteau pe limbă, răspunse colonelul. Dumnezeule! 
Draga niea, este şi mai ciudată decât v-aţi putea închipui! 

— Ce s-a mai întâmplat? Mă neliniştiţi... 

— O nimica toată: ştiu acum pentru cine era scrisoarea. 

— Pentru Remy? 

— Nu, pentru Maurice. Marchiza sări de pe scaun. 

— Ce mai este şi cu Maurice ăsta? strigă ea. 

— Este un locotenent de cavalerie. 

— Un locotenent! repetă doamna d'Ornans 
îngrozită. Colonelul îşi consultă ceasul care arăta ora două fără 
un sfert! 

— Şi nu vreţi, reluă el cu un zâmbet care-l afişa în 
împrejurări, chiar nu vreţi să spun: Ciudată fată! 

— Îl iubeşte pe acest locotenent? se bâlbâi marchiza. 

— Dragă doamnă, este de presupus că da, căci toţi avem o 
inimă. Dar, vă rog să lăsăm aceste amănunte şi să ne ocupăm 
de problemele noastre. 

— Cum aşa? îl întrerupse marchiza uimită. 

— Fiindcă, continuă bătrânul cu calmul său imperturbabil, 
datorită acestui locotenent de cavalerie s-ar putea să aibă loc, 
cât de curând căsătoria domnului Remy cu domnişoara de 
Villanova. 


t Capitolul 13 — Arestarea 


Era o cameră spațioasă, mobilată în stil Ludovic al XVI-lea. 
Aici se simţea atmosfera castelului mai mult decât a unei simple 
case pariziene: mobilierul era de pe vremuri şi nu fusese 
schimbat de la începuturile palatului. Pe lemnăria sculptată, 
erau din loc în loc goblenuri înfăţişând scene de vânătoare care 
aveau legătură cu motivele frizei unde câini şi cerbi alergau în 
jurul tavanului. Scaunele, prevăzute de asemenea cu goblenuri, 
aveau medalioane reprezentând arta vânătorii moderne. 

Acesta fusese apartamentul fiului unic al marchizei 
d'Ornans, care murise într-un accident de vânătoare. Cele două 


ferestre, care acum erau închise, dădeau spre grădină, în care 
luna îşi revărsa razele argintii. Domnişoara de Villanova stătea 
lângă o mobilă semnată Boule, care nu era altceva decât biroul: 
cel la care aşezase scaunul când venise colonelul. 

În celălalt capăt al camerei, printre draperiile ridicate, se 
zărea patul făcut. Valentine era îmbrăcată într-un halat de 
casă brodat care-i acoperea umerii, iar minunatele-i plete negre 
i se revărsau în dezordine. 

Colonelul Bozzo tocmai părăsise camera; Valentine îşi 
sprijinea cotul pe un caiet a cărui primă pagină era scrisă pe trei 
sferturi, iar cu mâna îşi susţinea fruntea. Lampa de birou îi 
lumina figura palidă, ai cărei pomeţi erau colorați în roşu aprins. 
Ochii săi frumoşi erau încercănaţi. Un pictor ar fi căutat mult 
timp pentru a găsi un model atât de minunat, grațios şi delicat 
precum Valentine, în schimb un poet ar fi ezitat, neştiind cum s- 
o numească: o minunată adolescentă sau o adorabilă tânără. 

Un timp, ea rămase aşa meditând şi absorbită de gânduri. 
Era ora la care Parisul doarme. In depărtare, se auzea zgomotul 
vag şi profund asemănător cu vuietul mării, dar din când în când 
dispărea complet. Uneori, o rafală de vânt se făcea simțită în 
frunzele copacilor, căci luna septembrie bătea la uşă. 

Alteori, Valentine asculta zgomotele misterioase ale nopţii, 
iar corpul său frumos, înfăşurat într-un halat de muselină era 
străbătut de un fior. 

După câteva minute, buzele sale se întredeschiseră. 

— Remy d'Arx! şopti ea fără să-şi dea seama că vorbeşte; 
Maurice!... 

Ea ridică fruntea; trăsăturile ei exprimau o suferinţă 
nedefinită. Vru să citească începutul scrisorii, dar înainte de a 
termina primul rând, ea luă brusc pana şi o înmuie în cerneală. 
Ea scrise: 

„Sunt singură. Ceva în mine îmi şopteşte: Eşti pierdută. De 
ce sunt singură în aceste momente de mare pericol? De ce nu 
eşti aici? Trebuia să te fi chemat niai de mult. 

Mi-era teamă de lume; m-au învăţat legile şi convenienţele 
înaltei societăţi: o clipă am avut senzaţia că sunt datoare să le 
dau ascultare. Ce importanţă mai are! Sunt sigură că ai fi venit 
şi că m-ai fi încurajat, spunându-mi: Curaj! 


Curaj pentru ce? Cine mă ameninţă? Sunt înconjurată de 
căldură şi dragoste, încât nici n-am timp să-mi doresc cel mai 
mărunt lucru, că mi se îndeplineşte orice dorinţă. 

Sunt, însă, lucruri pe care nu le-am spus nimănui, nici 
măcar ţie; deseori încerc să mă conving că în copilărie am avut 
un vis ciudat... Ah! Ciudat! Nu-i aşa că cei ce se interesează de 
soarta unei tinere, o urmăresc? El mă urmăreşte, căci are acest 
drept şi, în plus, vrea să-mi lase o parte din averea lui; este cel 
mai bun prieten al celei care-mi ţine loc de mamă. 

Tocmai mi-a făcut o vizită neaşteptată, aşa cum face el 
toate lucrurile. El vede prin ziduri şi nu-i poţi ascunde nici cel 
mai neînsemnat secret. Mi-a vorbit cu bunătate şi tandreţe, iar 
eu mă simt distrusă ca şi cum m-aş fi luptat cu cel mai de temut 
duşman! 

Oare este posibil să respecţi pe cineva ca pe propriul tău 
tată şi în acelaşi timp să te temi de el ca de un demon?... 

lată cum mâna mea tremură; vei înţelege tu ceva din ceea 
ce ţi-am scris? Simt frigul până-n măduva oaselor, dar totuşi am 
nevoie de acest vânt care adie şi-mi răcoreşte fruntea 
înfierbântată. Sub fereastra mea se întinde o frumoasă grădină, 
plină de flori în care vărul meu, Albert d'Ornans, care a murit, se 
spune că escalada zidurile pentru a-şi întâlni iubitele. 

Nu l-am cunoscut, dar locuiesc în camera lui şi parcă-i simt 
prezenţa. Portretul său este în salon; era un tânăr frumos, 
curajos şi vesel ca şi tine. 

Odată, de la castelul său din Sologne, îi scrisese mamei lui 
astfel: Eşti sigură de cei ce te înconjoară? Am aflat lucruri grave 
pe care nu vreau să ti le transmit în scris. Invită-l, te rog pe 
Remy d'Arx pentru seara în care mă voi reîntoarce. Remy d'Arx 
este un judecător. Maurice, m-ai face tare fericită dacă te-ai 
împrieteni cu el. Dar în ce scop îţi spun toate aceste lucruri? Ah! 
Sărmanul meu cap! 

Tânărul meu văr, marchizul d'Ornans, muri după scurt timp 
de la acea scrisoare. Un glonte rătăcit îl nimeni la o partidă de 
vânătoare. Nu se ştia să fi avut duşmani, iar accidentele de 
vânătoare sunt foarte frecvente... Mă întreb ce i-ar fi spus 
mamei lui şi lui Remy d'Arx la înapoiere? 

Probabil că ai senzaţia că am înnebunit, căci n-am vorbit 
nimic despre tine. Mi-e frică, în spatele grădinii, sunt nişte 


întinderi mari de teren pustiu, zidurile sunt foarte înalte, dar aşa 
cum vărul meu le escalada ar putea şi un altul s-o facă. 

Şi eu mă cred nebună, căci în fiecare clipă am senzaţia că 
aud paşi. lată! Chiar în acest moment aş jura... probabil fiindcă 
toată seara nu s-a vorbit decât despre asasini şi hoţi... de 
Fracurile Negre. La auzul acestui nume mă trec fiori reci, şi dacă 
ai şti măcar d ce? Mi-e teamă, precum copiii seara când se culcă 
sau mintea plină de fantome şi hoţi. 

Eu, care eram atât de curajoasă înainte, ţi-aduci aminte? 
Dar din cauza febrei, îmi trec astfel de idei prin cap, căci sigur 
am febră. N-aş vrea să mai am şi alte frici, decât pe acestea. 
Adevăratul pericol nu se află sub ferestrele mele. Maurice, 
trebuie să-mi vii în ajutor Maurice. Maurice dragul meu, am 
nevoie de tine şi te iubesc atât de mult! Ah! Să nu te îndoieşti 
niciodată de inima mea, orice s-ar întâmpla: te iubesc; sunt 
sigură de .iubirea mea pentru tine! 

Chiar astăzi, am fost cerută de soţie; el era... Ascultă! Jur în 
faţa lui Dumnezeu, că nu te iubesc decât pe tine. Remy d'Arx 
este prietenul meu, aliatul meu, am nevoie de ajutorul lui, aşa 
cum şi el are nevoie de ajutorul meu. Cum aş putea să-ţi explic 
toate aceste lucruri într-o scrisoare? Dacă ai fi fost aici, în ochii 
mei ai fi citit mai multe şi ţi-aş fi explicat diferenţa care există 
între tandreţea arzătoare pe care mi-o trezeşte persoana ta şi 
afecțiunea pe care mi-o inspiră domnul d'Arx. Tu, tu reprezinţi 
însăşi sufletul meu, soţul meu, căci vreau să-mi devii soţ; pe 
când pe el l-am refuzat fără să ezit sau să regret...” 

Pana sa se opri un moment în aer şi rămase parcă 
suspendată. 

Pieptul său zvâcnea; o lacrimă străluci în colţul pleoapei. 

— Dumnezeule, şopti ea, îmi eşti martor că ceea ce spun 
este adevărat: nu-l iubesc decât pe Maurice! 

Ea aşeză pana pe masă pentru a-şi încălzi mâna îngheţată 
la fruntea-i fierbinte. 

— Şi totuşi, reluă ea cu un soi de dezamăgire, gândurile 
mele se întorc tenace şi încăpăţânate spre domnul d'Arx; dar nu 
este acelaşi lucru şi pot să declar asta cu mâna pe inimă: dacă 
aş avea un cântar cu domnul d'Arx într-o parte şi Maurice în 
cealaltă parte, cântarul ar atârna mai greu de partea lui 
Maurice. 


Orologiul hotelului sună de ora două. În liniştea nopţii, se 
auziră zgomote în partea de răsărit a grădinii, dinspre strada 
Oratoire, dar Valentine nu auzi nimic, căci era mult prea 
cufundată în vis. 

Pana sa aşternea din nou cuvintele pe hârtie: „Dragul meu 
Maurice, mi-am privit străfundul sufletului şi mi-am dat seama 
că nu te vreau decât pe tine; îţi aparţin trup şi suflet. 

Ascultă-mă bine, când te vei reîntoarce, prima noastră 
întrevedere va avea loc la buna Leocadie, dar numai o dată. 
Sunt absolut hotărâtă şi nimic n-ar putea să-mi zdruncine 
hotărârea; te voi lua cu mine la palat, deschis, triumfătoare, căci 
sunt mândră de tine şi de faptul că te iubesc. Te voi lua de 
mână şi vom urca împreună la doamna marchiză; cu atât mai 
bine dacă este şi colonelul Bozzo! Ea, împreună cu el, sunt 
singurii oameni care au vreun drept asupra mea. 

Cu oricare, altă tânără s-ar întâmpla acest lucru, această 
poveste ar avea aspectul unei copilării sau al unui roman, dar 
poziţia mea nu se compară cu a uneia dintre celelalte tinere; 
crede-mă pe cuvânt, m-am gândit mult şi foarte serios. 

li voi spune doamnei marchize şi colonelului că tu o vei 
considera pe marchiză ca pe mama mea adoptivă iar pe colonel 
ca pe tutorele meu; le voi spune: „lată-l pe Maurice care nu-i 
nici bogat şi nici nobil, dar eu îl iubesc şi vreau să fiu soţia lui.” 
Dacă acceptă, Dumnezeu să-i binecuvânteze! Vom fi copiii lor; şi 
să nu-ţi faci griji din cauza celor din jur: toată lumea ne va 
aplauda, căci vom fi bogaţi; dacă refuză, voi redeveni Fleurette. 
De altfel, tu pe Fleurette o iubeai şi nu pe domnişoara de 
Villanova. Amândoi suntem tineri şi putem face şi alte. meserii 
decât cea de saltimbanc; vom munci şi vom fi fericiţi. Să nu te 
temi că alături de tine voi regreta vreodată somptuosul palat 
unde mi-am petrecut doi ani din viaţă; în amintirile mele aceşti 
doi ani vor fi ca un vis strălucitor dar, de multe ori, şi foarte 
trist...” 

Ea se întrerupse şi ciuli urechile. Parcă se auzise 
deschizându-se şi închizându-se portiţa din grădină care dădea 
înspre vechea vilă Beaujon. 

Ea privi ceasul care indica ora două şi zece minute. 

— Este timpul să mă şi odihnesc, căci scrisoarea oricum nu 
va pleca decât mâine, îşi spuse ea. Când mă voi întâlni cu 
domnul d'Arx, va fi pe drumul spre Algeria. 


Ea scrise în încheiere: 

„La revedere, dragul meu Maurice. De acum înainte voi 
începe să număr zilele. Poate că eşti deja pe drum, căci ai 
primit, cu siguranţă, scrisoarea din partea lui, dar mi-a fost frică 
că nu vei avea suficientă încredere în ea şi de aceea am vrut să- 
ţi scriu cu propria mea mână şi să semnez cu numele meu. Te 
aştept, te iubesc şi ceva îmi spune că vom fi fericiţi.” Semnă şi 
aruncă pana cu un soi de mânie. 

— Oare este adevărat în ceea ce priveşte fericirea? gândi 
ea. Nu, presentimentele mele 
nu-mi plac, dar de ce să-l fac să-mi împărtăşească temerile mele 
care nu sunt deloc justificate? 

Prin fereastra deschisă, se auzi un strigăt slab şi îndepărtat, 
urmat de un zgomot a cărui natură rămase necunoscută pentru 
Valentine. Ea era curajoasă, iar frământările ei din acea noapte 
nu se potriveau deloc cu adevăratul ei caracter. Ea scrută 
întunericul. Era o noapte frumoasă, vântul sufla uşor prin 
frunzişul arborilor, iar luna îşi trimitea razele de lumină. 
Zgomotul nu venea din grădină, care era pustie şi liniştită. 

În schimb, în casa situată în dreapta grădinii, pe strada 
Oratoire, era o agitaţie neobişnuită. Valentine văzu luminându- 
se etajul trei, iar pe scara, de la etajul doi, era o fereastră 
luminată. 

În acelaşi timp, mai multe voci ajunseră până la ea. 

— Probabil vreun bolnav, gândi ea, urcându-se în pat. 

Îngenunche pentru a-şi spune rugăciunea, iar când 
colonelul venise s-o ia pe Fleurette, primele cuvinte pe care le 
rostise Leocadie fură: „Totdeauna m-am gândit că acest copil nu 
s-a născut sărac; nu ţi-ar bea un pahar dintr-o băutură 
necunoscută şi este deosebit de credincioasă.” 

În acea seară însă, rugăciunea Valentinei era spusă 
automat, fără să se concentreze. 

Abia îngenunche că şi începu să-şi recite rugăciunea cu mai 
multă convingere. Regretă că nu închisese fereastra. Zgomotele 
pe care le considerase normale atunci i se păreau acum diferite. 

Valentinei îi era frică. Ea se încăpăţâna, căutându-şi 
cuvintele pentru rugăciune, dar în acelaşi timp îşi ciuli urechile 
şi îşi reţinu respiraţia. Vocile veneau acum nu din strada 
Oratoire, ci dinspre vila Beaujon şi i se păru că aude un cuvânt 


care-i îngheţă sângele în vine: „Asasinule”. Un fapt sigur era că 
zgomotul creştea. 

Exista un spalier destinat plantelor agăţătoare care 
ascundeau zidul de la numărul 6, strada Oratoire. Vis sau 
realitate, barele acelui spalier trosniră. Era un zgomot distinct, 
iar trosnitura se repetă de mai multe ori. De zidul de la numărul 
6 era lipit un tei imens, al cărui vârf depăşea acoperişul 
palatului şi ale cărui ramuri mângâiau prin fereastră 
apartamentul Valentinei. 

Apartamentul tinerei era prevăzut şi cu un balcon. 
Valentine nu-şi mai continuă rugăciunea; ea se ridică 
tremurând, mirată şi iritată de frica lipsită de noimă care-i 
paraliza mişcările, căci dorinţa ei era să fugă spre fereastră 
pentru a o închide, în timp ce picioarele nu-i dădeau ascultare. 

Fără îndoială, în preajma ei se petrecea ceva extraordinar; 
trosniturile spalierului nu se mai auziră, dar ramurile teiului se 
mişcau, zgâlţâite de o forţă care nu aparţinea vântului. 

Vocile se auzeau în toate părţile, portita grădinii fu dată cu 
furie de perete, şi se auzeau paşi grăbiţi pe aleile grădinii. 

— Trebuie să fie pe aici, tâlharul, asasinul! spuneau vocile; 
probabil că s-a suit în copac. 

— Este în stare să treacă pe terasă şi să ajungă în Champs- 
Elysees... 

— Pune-ţi scara! Dacă putem ajunge la balconul acela, îl 
vom prinde. 

În acel moment, se auziră lovituri puternice, la poartă şi 
agitaţie mare în interiorul palatului. 

Valentine ascultă, cu sufletul la gură. Totul era limpede ca- 
ntr-o poveste spusă de la cap la coadă. Un criminal încercă să 
scape; era acolo, în copac şi datorită greutăţii lui, ramurile se 
mişcau. În momentul în care scara se sprijini de balcon, ramurile 
încetară să se mişte şi se auzi zgomotul unei căzături chiar în 
balcon. 

În clipa următoare o umbră se strecură în interior. 
Valentine, speriată, încercă să se baricadeze în încăpere, dar 
era prea târziu, căci umbra se postă în faţa ei. 

— În numele Domnului, spuse o voce rugătoare, sunt 
nevinovat, fie-vă milă de mine! 

Valentine nu auzi nimic; era înnebunită. Valentine nu văzu 
nimic decât ceea ce imaginaţia sa delirantă îi înfăţişă: o fiinţă 


hidoasă, murdară de sângele semenului său; un asasin. Ea 
scoase un țipăt sfâşietor încât urmăritorii crezură că s-a comis o 
a doua crimă şi merse cu spatele spre uşa dinspre coridor, pe 
care o izbi cu violenţă. 

Instinctual, căci tânăra nu mai gândea, deschise uşa, 
urlând: 

— Ajutor! Ajutor! Este aici! 

Coridorul era puternic luminat. Domnişoara de Villanova se 
trezi în mijlocul celor care populau palatul în frunte cu colonelul 
Bozzo care-şi lumina calea cu o torţă. 

Lângă colonel se afla un personaj cu o eşarfa tricoloră a 
cărui expresie indiferentă contrasta cu emoția generală. Era 
comisarul de poliţie. El fu primul care intră, în timp ce oamenii 
din grădină escaladaseră zidul cu ajutorul scării şi pătrundeau 
grăbiţi în încăpere. 

— Unde este? întrebă comisarul. 

Degetul Valentinei se îndreptă în direcţia unei alte încăperi. 
Nu era nevoie de acest lucru. In acea încăpere se încăieraseră 
deja şi un grup confuz, format din asasin şi câţiva agresori ai 
acestuia, fu împins în dormitor. Asasinul îşi trăgea după el 
adversarii. După ce trecu pragul camerei, printr-un efort 
supraomenesc se degajă din strânsoarea acestora. Acum era 
singur, înconjurat din toate părţile. Nu mai încercă să fugă; îşi 
încrucişa braţele pe piept luminat de cele zece torţe. 

— Locotenete Maurice Pages, în numele legi sunteţi arestat, 
spuse comisarul, făcând un pas către el. 

Nu se auzi ultima parte a frazei, căci fu întreruptă de un 
țipăt sfâşietor. Domnişoara de Villanova, care-şi sprijinise capul 
de pieptul colonelului, îşi deschise din nou ochii care-l ţintuită pe 
tânărul din mijlocul încăperii. 

— Maurice! pronunţă ea târându-se spre el, cu faţa palidă şi 
privirea pierdută. 

Avea o voce sugrumată de emoție. Capul tânărului 
locotenent se aplecă şoptind: 

— Fleurette! 

Ea se aruncă de gâtul lui, spunând: 

— Eşti nevinovat! Oh! Eşti nevinovat! 

— Da, îţi jur, răspunse Maurice într-un sărut; sunt 
nevinovat. 

Comisarul strigă: 


— Domnul Megaigne, domnul Badoit! 

Doi bărbaţi, din cei ce escaladaseră balconul, se apropiară, 
descoperind astfel figura domnului Lecoq care intră grăbit în 
cealaltă cameră întunecoasă. 

Braţele Valentinei căzură pe lângă corp şi ea îngenunche. 

— Mă auziţi, spunea ea frământându-şi mâinile, este 
nevinovat! Mi-a jurat acest lucru şi jur şi eu! 

Cei doi agenţi îl şi înşfăcară pe Maurice. 

— Şi eu sunt aceea, spuse Valentine disperată, eu sunt 
aceea care l-am trădat... care 
l-a predat... care l-a omorât! 

Maurice întoarse capul, căci lacrimile îl orbeau. Valentine 
dori să se ridice, poate pentru a-l apăra, căci cei doi agenţi îl 
scoteau din încăpere. Ea îşi întinse spre el mâinile care-i 
tremurau, apoi leşină, capul îi căzu pe parchet şi rămase ca 
moartă. 


t Capitolul 14 — Trezirea 


Se crăpa de ziuă. Era tot în camera domnişoarei de 
Villanova, care fusese aşezată în pat. Valentine nu-şi revenise 
încă. Doctorul Samuel, un foarte priceput medic pe care-l 
recomandase colonelul, declarase că acea criză putea fi de 
lungă durată. 

In jurul patului Valentinei, al cărui păr se revărsa peste 
pernă, se aflau colonelul, doctorul şi marchiza. Doctorul, în 
picioare, la căpătâiul bolnavei îşi făcea datoria de medic; 
colonelul şi marchiza, puţin mai departe, vorbeau în şoaptă. 

Marchiza părea la capătul puterilor, în timp ce colonelul, 
emoţionat, privea portretul împăratului Rusiei de pe tabachera 
lui de aur. 

— Au trecut mai mult de patru ore de când şi-a pierdut 
cunoştinţa, spunea doamna d'Ornans. Un leşin atât de prelungit 
poate fi periculos. 

— Sunteţi cea mai bună dintre femei, răspunse colonelul. 

— Oh! Acest lucru nu mă împiedică să fiu furioasă, sau mai 
degrabă dezamăgită, căci mi-am imaginat că în trecutul acestei 
sărmane tinere trebuie să existe şi asemenea aventuri. 


— Înţeleg condiţia acelui tânăr: un ofiţeraş, sau aşa ceva. 
Dar cum ţi-ai fi putut închipui!... Dragă prietene, de îndată ce-şi 
va reveni, voi cădea eu la pat pentru douăzeci şi patru de ore 
sau pentru opt zile, căci mă cunosc foarte bine, după un 
asemenea şoc voi fi tare bolnavă. 

— Asta-i treaba prietenului nostru, doctorul Samuel, îi 
răspunse colonelul. 

— Nu spuneţi decât atât, dragul meu Bozzo? Aţi devenit 
tare egoist. 

— Frumoasă doamnă, întotdeauna am fost aşa, numai că 
fac în aşa fel, încât să nu-şi dea seama prietenii. 

Marchiza îi întinse o mână albă pe care colonelul o apropie 
de buze. 

— Ei bine! doctore, ce părere aveţi? întrebă ea. 

— A făcut o sincopă nervoasă destul de gravă, începu 
medicul, încleştarea tetanică a maxilarelor nu mi-a permis să-i 
administrez o cantitate prea mare de medicamente. Totuşi, 
antispasmodicul pe care i l-am dat a început să-şi facă efectul; 
pulsul este foarte slab, dar intermitenţele devin din ce în ce mai 
rare. Oricum, starea bolnavei este mai bună. 

— Nu există vreun pericol? 

— Nici un pericol, numai dacă aceleaşi cauze ar provoca un 
efect analog... 

— In concluzie, îl întrerupse colonelul, îi trebuie multă 
linişte,nu-i aşa? 

— Foarte multă linişte. 

— Cum oare i-am putea face rost de puţină linişte sărmanei 
copile? spuse marchiza oftând, Asta nu se vinde în farmacii. 

Colonelul îşi puse un deget în dreptul buzelor şi şopti: 

— Frumoasă doamnă, doctorul nu ştie nimic din cele 
petrecute, doar ceea ce am vrut eu să-i spun; nu este cazul să-l 
informăm mai mult, mai ales că şi domnul Remy d'Arx este 
pacientul lui. 

— Mai speraţi ceva de pe urma domnului Remy? întrebă 
doamna d'Ornans. 

— Cum! Dacă mai sper! Nu v-am spus să vă pregătiţi de 
nuntă? 

— Dar, după cele ce s-au întâmplat?... Colonelul 
întredeschise tabachera lui de aur şi o 


Închise la loc fără să ia nimic, lucru pe care-l făcea deseori, 
el fiind un duşman al oricărui exces. 

— Sunt un egoist mai special, şopti el; niciodată nu mi-au 
reuşit prea bine propriile mele afaceri, dar când este vorba 
despre afacerile altora, recunosc că mă descurc mult mai bine. 

—  Domnişoara de Villanova, spuse doctorul în acel 
moment, insistând asupra acelei linişti necesare, trebuie 
să fie scutită de emoţii de genul celei din noaptea trecută; nu în 
fiecare zi sunt prinşi criminali la palatul d'Ornans. 

— Este adevărat, este adevărat, spuse marchiza; 
mulţumesc lui Dumnezeu! 

Apoi adăugă pentru colonel: 

— Domnişoara de Villanova! Fiica surorii mele! Un asasin! 
Orice aş face, tot timpul am senzaţia că visez. M-am gândit la 
împrejurările şi la teribila nenorocire care o obligă să-şi petreacă 
tinereţea atât de departe de jocurile natale şi atât de departe de 
protectorii ei naturali care ar fi putut veghea asupra ei. Nu neg 
faptul că ne-am fi putut aştepta la tristeţi de tot felul; şi deseori 
am tremurat la gândul că într-o bună zi ar putea sosi un tânăr 
cu pălăria în mână şi cu un aer timid să întrebe de domnişoara 
Fleurette... 

— Doamnele nobile au un farmec aparte când vorbesc 
despre aceste lucruri oribile, şopti colonelul care-şi încrucişa 
picioarele subţiri şi se lăsă pe speteaza fotoliului. 

— Într-adevăr, lucruri oribile! repetă marchiza. Atunci, cum 
aş putea caracteriza tot ceea ce ni se întâmplă? Este în afara şi 
a accidentelor, şi a catastrofelor, chiar şi a celor care se pot 
prevedea... 

— Asta ţine de lucrurile imposibile, frumoasă doamnă, o 
întrerupse colonelul, şi asta ne şi salvează. 

Marchiza îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Chiar dumneavoastră mi-aţi spus... începu ea. 

— Bineînţeles, bineînţeles, v-am spus adevărul, purul 
adevăr, o întrerupse colonelul pentru a doua oară. Doar am fost 
martor, iar sărmana copilă, la vederea personajului n-a putut să- 
şi ascundă nici disperarea şi nici dragostea; dar repet, există 
lucruri imposibile. Un lucrător oarecare din comerţ, un muncitor 
şi chiar şi un saltimbanc, ţinând cont de caracterul ferm al 
nepoatei dumneavoastră, ne-ar fi dat tare mult de furcă, dar 
acesta... 


— Dumnezeule! Dumnezeule! spuse doamna d'Ornans pe 
care o trecură fiorii, un asasin! 

— Nimic de spus, spuse colonelul căscând, este groaznic, 
dar legea se va ocupa chiar ea pentru a ne scoate din 
încurcătură. 

Marchiza oftă cu zgomot. 

— Şi ce va gândi lumea? spuse ea cu o voce tânguitoare; 
prinţul, care-i purta atâta grijă, va afla toată povestea, şi 
prietenii noştri şi întreg Parisul... 

— Ta, ta, ta! spuse colonelul prost dispus; să nu exagerăm. 
Un roman atât de neaşteptat, căsătoria cu un bărbat onorabil 
vor dezminţi toate aceste zvonuri pe care numai răutatea 
oamenilor le va răspândi. 

Marchiza îşi aşeză mâna pe braţul colonelului. 

— Un bărbat onorabil! repetă ea încet. 

— Vă îndoiţi cumva de domnul Remy d'Arx? 

— Nu, dimpotrivă, dar mă întreb dacă este cinstit să-l 
antrenăm într-o astfel de legătură, tocmai datorită stimei pe 
care i-o port. 

Dintr-o dată picioarele colonelului se descrucişară. 

— Asta-i bună, dragă doamnă, strigă el cu o mânie 
admirabil  simulată, veţi pleda împotriva propriei voastre 
nepoate? lar eu voi fi bănuit că vreau să-l atrag într-o cursă pe 
cel mai bun prieten al meu? Până acum m-aţi onorat cu 
încrederea pe care aţi avut-o în mine şi de multe ori v-am auzit 
spunând că sunt printre singurii care o cunoaşte bine pe 
domnişoara de Villanova. 

— Încrederea mea în dumneavoastră n-a diminuat cu nimic, 
vru să spună marchiza, dar... 

— Permiteţi-mi! Ar fi trebuit să faceţi un raţionament foarte 
simplu, dragă doamnă. Ar fi trebuit să vă spuneţi că dacă insist 
în a o căsători pe nepoata voastră cu acest tânăr, care nu numai 
că este un bărbat onorabil, dar şi respectabil, care pentru mine 
este ca un fiu, un fiu iubit, este fiindcă există în mine o speranţă 
şi certitudinea că voi aduce fericirea o dată cu această 
căsătorie. 

În orice ocazie, doamna d'Ornans se supunea orbeşte 
imperiului acestei inteligente net superioare ei. 

— Fie ca Domnul să vă audă! spuse ea; sunt obişnuită să 
dau crezare vorbelor voastre, dar asta nu mă va împiedica să-i 


pun unele întrebări Valentinei când îşi va reveni. Vreau să ştiu 
gândurile ei cele mai ascunse. 

— Este normal, dragă doamnă, răspunse colonelul, care se 
ridică şi-şi luă pălăria; dar, în acest caz, îmi dau demisia şi vă 
salut cu respect. 

— Dar de ce? întrebă marchiza mirată; cine v-a supărat? 

— Dragă prietenă, voi munci singur, sau dacă nu, deloc, 
răspunse deliberat bătrânul. Mă declar prea bătrân pentru a mai 
tărăgăna lucrurile şi a mă amuza punându-mi singur bețe în 
roate. Ştiţi ce preconizează bucătăria burgheză în prepararea 
mâncării de iepure cu arpagic, ai nevoie, în primul rând, de un 
iepure; ei bine! într-o căsătorie ai nevoie de o mireasă. Doctorul, 
care probabil că nu ne consideră prea politicoşi datorită acestei 
conversații între patru ochi, tocmai ne-a spus că însănătoşirea 
domnişoarei de Villanova, depinde de calmul şi liniştea din jurul 
ei, iar dumneavoastră vreţi s-o chestionaţi şi s-o tulburaţi din 
nou? Oricât de delicat ar fi acest interogatoriu, nu vă daţi seama 
că i-aţi trezi emoţii, nelinişti şi noi amintiri?... 

Colonelul ridicase vocea şi-l privea pe furiş pe doctorul 
Samuel. 

Acesta din urmă probabil că înţelese semnificaţia privirii 
colonelului, căci îşi agită mâinile speriat şi spuse: 

— Vă rog, nu aşa de tare! Suntem într-o situaţie critică! 

— Vedeţi, doamnă, reluă colonelul, cu o voce şoptită de 
data aceasta. 

El adăugă, luând-o de mână pe marchiză: 

— Nu ne vom certa pentru atâta lucru, dar iată care-i 
ultimul meu cuvânt: care din noi doi se va retrage? Nu vreau să 
rămâneţi aici, la căpătâiul Valentinei, în aceste momente critice 
când îşi va reveni. 

— Eu plec, spuse grăbită doamna d'Ornans, şi nu vă 
pierdeţi interesul în ceea ce ne priveşte, căci avem mare nevoie 
de dumneavoastră. 

El îi oferi braţul şi o conduse la uşă. 

— Dragă doamnă, puneţi-vă neliniştile de-o parte, spuse el 
de pe pragul uşii: fiindcă îmi daţi mână liberă, sunt răspunzător 
de tot ce se va mai întâmpla. Probabil că intenţionaţi să vă 
odihniţi un pic, aşa încât vă acord patru ore de odihnă, până la 
prânz; iar după masă  pregătiţi-vă pentru cumpărături în 
vederea nunţii. 


— Vorbiţi serios? întrebă marchiza neîncrezătoare şi tristă. 

Colonelul îi sărută mâna, repetând: 

— Cumpărăturile pentru nuntă! Orice altă activitate 
trebuie să înceteze în favoarea acesteia din urmă. 

Colonelul intră şi închise uşa. Doctorul Samnel părăsi postul 
său de veghe la căpătâiul Valentinei şi se duse la bătrân. Era un 
bărbat cam la cincizeci de ani, foarte palid, cu nasul coroiat, cu 
ochii spălăciţi şi foarte ciufulit. Există savanţi uzaţi de muncă 
care seamănă cu cei bolnavi de vanitate. 

Doctorul datora această clientelă nobilă colonelului, care cu 
greu reuşise să-l introducă într-o anumită societate; dar acum 
era un doctor cu o bună reputaţie, iar încrederea manifestată de 
domnul Saint-Louis contribuise la succesul lui. 

— O vom trezi când credem noi de cuviinţă, spuse el încet, 
dar dacă trebuie să nu se mai scoale niciodată şi acest lucru se 
poate întâmpla foarte simplu. 

Colonelul ridică din umeri şi întrebă: 

— Este adevărat că în starea în care se află acum poate 
auzi şi înţelege absolut tot? 

— Sunt descrise o serie de cazuri care sunt în favoarea sau 
contra acestei teze, răspunse medicul, dar vedeţi că eu vorbesc 
foarte încet. Va trebui să se trezească sau să rămână adormită 
pentru totdeauna? 

— Pe cuvântul meu, spuse colonelul, s-ar zice că ne 
petrecem vremea luptându-ne. Bătrâne Samuel n-am cumpărat 
de la tine prea multă otravă! 

— Fiindcă este moştenitoarea marchizei... începu doctorul. 

— Toţi sunteţi nişte copii de treabă, îl întrerupse colonelul, 
dar nu vă puteţi lăuda că aţi inventat praful de puşcă: nici Lecoq 
şi nici alţii, iar când îmi voi alege urmaşul, pe tine te voi alege, 
fiule, poţi fi sigur de acest lucru. Auzi, îngrijeşte-o bine pe 
Valentine; ea echivalează cu de patru ori moştenirea marchizei. 

— O sumă frumuşică, spuse doctorul. 

— De zece ori, de douăzeci de ori moştenirea marchizei! 
continuă colonelul. 

Îşi privi ceasul. 

— În curând, va suna de ora opt; continuă el; la ora zece 
punct, la mine acasă va avea loc consiliul. Să nu lipseşti cumva; 
vei afla lucruri ciudate. lar acum trezeşte-o cu grijă pe această 
copilă; ştii doar că eşti răspunzător pentru viaţa ei! 


Valentine era nemişcată ca o statuie culcată. Doctorul se 
apropie de ea, dar în locul medicamentului pe care i-l 
administrase până atunci, îşi scoase din buzunar un flacon şi 
vărsă câteva picături într-o linguriţă. Cu un gest familiar celor 
din meseria lui, cu două degete apăsă obrajii bolnavei, a cărei 
gură se întredeschise. 

Dinţii săi mai albi ca fildeşul erau strânşi; când îi apăsă 
nările, ea făcu o mişcare de care doctorul profită pentru a-i 
strecura în gură conţinutul linguriţei. Apoi, îşi aranja lucrurile şi 
aşteptă. 

Colonelul îl imită. Se aşeză din nou, dar mai aproape de 
pat, iar privirea lui o examina pe încântătoarea bolnavă, în timp 
ce se juca cu degetele. 

După trei sau patru minute, doctorul se aplecă înspre figura 
Valentinei; de data aceasta, îi dădu cu flaconul pe la nas. 

— lată! spuse el, ridicându-se. 

În acelaşi moment, tânăra oftă, apoi pătura începu să se 
mişte sub bătăile puternice ale inimii. Doctorul îl privi pe 
colonel. 

— Este nevoie să mai rămâneţi aici? întrebă acesta din 
urmă. 

— V-am spus, îi răspunse Samuel, o nouă emoție i-ar putea 
provoca un al doilea accident. Pot să aştept într-o cameră 
alăturată. 

Colonelul îi arătă uşa, dar nu-l lăsă să iasă fără să adauge: 

— La ora zece, strada Therese, să nu întârziaţi. Va fi foarte 
ciudat, foarte ciudat. 

Uşa se deschise şi se închise. Colonelul rămase singur cu 
domnişoara de Villanova, care încet, încet îşi revenea. El îşi 
apropie scaunul de căpătâiul fetei şi se aşeză comod. 

Ochii tinerei se deschiseră, dar parcă nu puteau să vadă. 

— La teatru, gândi colonelul, în ocazii de genul acesteia 
actrițele se întreabă: Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat cu mine? 
Aş vrea să scurtez toate aceste scene. Să vedem! 

Colonelul tuşi, ceea ce o făcu pe domnişoara de Villanova 
să-şi îndrepte privirile asupra lui; ea se forţă să se ridice, dar nu 
reuşi. 

— Cum te simţi, draga mea? întrebă colonelul cu vocea cea 
mai afectuoasă posibil. 

Valentine îşi plimbă privirea rătăcită prin cameră. 


— Da, da, spuse uşor bătrânul, nimic de spus, este o 
afacere murdară. 

— Aici! şopti Valentine, al cărei deget indica un loc, aici era! 

Ea arăta locul în care stătuse Maurice cu braţele încrucişate 
pe piept. 

— Într-adevăr, acesta-i locul unde a spus: 
“Fleurette!”, iar tu ai răspuns: „Maurice!”, adăugând şi alte 
cuvinte imprudente, ţinând cont de situaţia sa actuală. 

Valentine îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Din păcate, reluă colonelul, au fost şi martori Dar draga 
mea, nu uita că prietenii tăi sunt bogaţi, iar cu bani poţi închide 
gura oricui. 

— N-am nimic de ascuns! strigă domnişoara de Villanova, 
care-şi descoperi faţa, mândră şi aproape provocatoare. 

— Bineînţeles, bineînţeles, aceste lucruri le spuneam la 
început, iar apoi... Valentine îl întrerupse şi-l întrebă: 

— Domnule, cu ce drept mă interogaţi? Eu am să vă spun 
doar atât: îl iubesc şi-l voi iubi până la moarte. 

— În ceea ce mă priveşte, răspunse colonelul cu blândeţe, 
nu-mi displace să te aud vorbind astfel; asta dovedeşte că ai o 
inimă bună şi generoasă; nu urăsc astfel de defecte. Dar, vezi tu 
micuţo, generozitatea, bunătatea şi chiar şi nebunia nu servesc 
la nimic când este vorba despre un bărbat care are o condiţie 
socială asemănătoare cu cea a iubitului tău. 

— Este nevinovat! strigă impetuoasă Valentine. 

— De ce te superi, îngeraşule? continuă colonelul; eu nu 
vreau decât să fie nevinovat; este un tânăr prezentabil, dar iată 
că şansa i-a întors spatele; un vagabond, sărac lipit căci nu i-am 
găsit bani în buzunare, îndrăgostit de o persoană care trece 
drept milionară, un bărbat asasinat, care nu-i chiar primul venit, 
ci un hoţ care avea asupra lui diamantele faimoasei Carlotta 
Bernetti! Frumoasă lovitură: nu ştiu câte sute de mii de franci! 
Flagrant delict sau ceva asemănător, căci criminalul a fost 
urmărit pas cu pas şi a fost prins înainte ca acesta să fi avut 
timp să-şi spele hainele şi mâinile mânjite cu sânge. Capul 
Valentinei căzu pe pernă. 

— Şi acesta va deveni un caz celebru, continuă colonelul; 
plouă cu aşa ceva şi eu cred... 

Se opri şi o privi pe Valentine printre pleoapele 
întredeschise. 


— Da, continuă el, va fi partea romantică a acestui proces. 
Cred că prietenul nostru, domnul Remy d'Arx, va fi judecătorul 
de instrucţie. 

Valentine era la fel de palidă ca în timpul leşinului. 

— În concluzie, continuă colonelul, cu un calm ca şi când 
nimic nu s-ar fi întâmplat, mie nu-mi plac căsătoriile încheiate 
cu forţa; în familia mea am avut deja un exemplu: nepoata mea, 
care este o persoana cu multă demnitate şi care în urma 
căsătoriei cu vărul ei, contele Corona, a rămas marcată... 
Bineînţeles că eu şi marchiza nu ne putem teme de aşa ceva, 
mai ales că nu-l pot compara pe Remy d'Arx cu un personaj 
negativ, precum nepotul meu, Corona; Remy d'Arx este un înger 
şi merită tot devotamentul posibil. 

Se opri din nou. Valentine stătea nemişcată, tăcută şi rece 
ca o statuie. 

— Dumnezeule, conţină bătrânul, în viaţa mea am avut 
ocazia să asist la aventuri şi mai formidabile. Deasupra mea 
simt nori negri. Trebuie să mă duc la marchiză care-i aproape la 
fel de răvăşită şi de tristă ca şi tine, draga mea. Cred că nu mai 
este nevoie să-ţi explic ce lovitură cumplită a primit, dar fiindcă 
te părăsesc aş vrea să te las într-o stare de spirit mai bună. 

Se ridică şi luă mâna domnişoarei de Villanova care la 
această atingere tresări. — Un lucru este. sigur şi 
consolator pentru tine spuse el cu o voce binevoitoare şi anume 
că eşti înconjurată de inimi bune şi devotate ţie. La vârsta ta, 
poţi trece prin accese de revoltă. Gândeşte-te, gândeşte-te la 
cei ce te iubesc şi care ar fi disperaţi dacă ţi s-ar întâmpla vreo 
nenorocire. 

El se aplecă deasupra Valentinei şi o sărută pe frunte. Era o 
frunte de marmură. Tânăra nu se mişca şi nu scoase o vorbă. 

Îndreptându-se spre uşă, cu paşi lenți, colonelul îşi spunea: 

— Ciudată fată! Sunt sigur că are ceva în cap! înainte de a 
ieşi, îi mai trimise un sărut, spunându-i: 

— Stai liniştită! Vom veghea asupra ta şi să ştii că eşti 
iubită. 

Pe coridor, era o subretă, care se îndepărtă grăbită şi care 
părea să fi ascultat la uşă. 

— Suzon! o chemă colonelul încet, Sidonie! Vino aici, 
Marion! 

Subreta se întoarse, spunând:. 


— Victoire, mă cheamă, domnule colonel. 

— Fie, Victoire! Spune-mi, te rog, şi nu mă minţi, tu eşti cea 
care te duci după cupeuri pentru domnişoara de Villanova când 
iese pe portiţa din grădină? 

Victoire îşi împreună mâinile şi vru să nege. 

— Bun, spuse colonelul, tu eşti aceea, mi-am 
închipuit. Ei bine, dragă, dacă cumva domnişoara de Villanova 
trimite după un cupeu... 

— Dumnezeule mare, în starea în care se află, credeţi că 
este posibil aşa ceva! 

— Da, în starea în care este. 

— Voi avea grijă... începu Victoire. 

— Să n-o refuzi, o întrerupse colonelul; ai dreptate, trebuie 
să te supui stăpânilor tăi. 

El îi strecură un ban în mână şi fiindcă Victoire îl privea 
uimită, colonelul adăugă: 

— Draga mea, până la vârsta mea, am văzut multe şi nu 
mai ştim să fim severi. 

— Este cu putinţă, strigă subreta, să mai existe oameni atât 
de buni? Domnule colonel, la ordinele dumneavoastră! 

— Vreau să-i faci rost de un cupeu, micuţei bolnave. Am eu 
un vizitiu protejat pe 

care-l vei găsi puţin mai încolo. Ca să fii sigură că nu-l 
încurci cu un altul, îi vei spune... Parcă vorbeşti şi puţin italiana, 
nu-i aşa? 

— Domnişoara nu m-ar fi ales pe mine dacă n-aş fi ştiut. 

— Îi vei spune vizitiului: „Giovan-Battista”. Acesta este 
numele lui. 

— Şi el îmi va răspunde? 

— Numele tău „Vitoria”, care este încântător ca şi tine. 

El o mângâie pe bărbie şi o clipă se priviră, zâmbind. 

— Acum, reluă colonelul, du-te şi deschide-i doctorului 
Samuel, aici, alături; spune-i să-i mai facă o vizită frumoasei 
noastre bolnave şi spune-i să nu uite de întâlnire: la ora zece fix. 
Va fi ciudat. Spune-i că va fi foarte ciudat. 


t Capitolul 15 — Consiliul Fracurilor Negre 


Era o cameră foarte spațioasă şi înaltă, a cărei lemnărie era 
închisă la culoare. Palatul colonelului Bozzo, care se afla în 
strada Therese, era o casă veche, construită ca sucursală pentru 
doamnele de la Port-Royal, pe un teren dat de casa Choiseul. 

Camera în care vom intra se afla la primul etaj, în spate şi 
era prevăzută cu trei ferestre cu grilaj care dădeau spre o 
grădină mică, plantată cu arbori bătrâni. Ca mobile erau scaune 
capitonate cu piele neagră, iar de o parte şi de alta a şemineului 
se aflau două canapele. 

In mijlocul camerei trona o masă acoperită cu o pânză 
verde, aşa cum se întâlneşte peste tot unde se reunesc 
comitete sau consilii de administraţie. Nimic nu lipsea de la 
această masă, nici mapa cu cele trebuincioase scrisului, nici 
ştampilele, nici clopoţelul prezidenţial, folosit în menţinerea 
liniştii în timpul deliberărilor. În acea zi, era vorba mai mult de 
un consiliu de familie căci colonelul Bozzo, în fotoliu, era încălţat 
cu o pereche de papuci călduroşi şi era îmbrăcat cu un halat de 
casă. 

Adunarea era formată din opt personaje care se aflau în 
jurul mesei, cu excepţia a doi inşi ce stăteau mai la distanţă. La 
acea adunare îl puteam recunoaşte cu uşurinţă pe domnul 
Lecoq şi pe doctorul Samuel, aşezaţi de-o parte şi de alta a 
preşedintelui; în schimb, ar fi trebuit să facem un efort prea 
mare pentru a-l descoperi pe Ludovic al XVII-lea de la palatul 
Ornans în persoana unui bărbat la vreo treizeci şi cinci, 
patruzeci de ani şi care se sprijinea în coate, în faţa colonelului. 

Nu întâlneşti în fiecare zi actori care să aibă exact fizicul 
rolului pe care trebuie să-l joace; tenebroasele planuri ale 
colonelului Bozzo folosiseră mai mulţii Ludovici ai XVII-lea la 
Paris, în provincie şi în alte capitale ale Europei. 

Domnul Saint-Louis era un martir de ocazie, iar când intra 
în scenă trebuia să se machieze. Pe ceilalţi membri ai consiliului 
nu i-am mai întâlnit până acum şi anume, un bărbat foarte palid, 
chel, căreia i se spunea abatele, şi un altul gras, în costum 
căruia i se spunea „doctorul în drept”. 

In stânga şemineului, se afla un bărbat frumuşel, încă 
tânăr, a cărui figură era marcată de desele orgii şi care era mai 
mult răsturnat decât aşezat pe canapea: acesta era contele 
Corona, ginerele colonelului şi soţul frumoasei Francesca. 


Pe cealaltă canapea se afla o femeie foarte elegantă şi a 
cărei figură era acoperită cu un voal. Aceasta nu era, cum era 
de aşteptat, contesa Corona. Nimeni n-avea încredere în ea, 
căci trăind în mijlocul răului, ea ignora misterul inechităţii care 
apăsa asupra ei şi care o împingea cu paşi rapizi spre un 
deznodământ tragic. Frumoasa doamnă de pe canapea trecea 
drept una dintre persoanele cele mai active ale organizaţiei. Ea 
se numea Marguerite Soulas şi, prin căsătorie , devenise 
contesă de Clare. 

Colonelul era bine dispus; ridurile figurii sale parcă 
surâdeau, iar obrajii erau rozalii. El îşi freca mâinile, privind cu 
coada ochiului hârtiile din faţa lui, printre care se afla şi un caiet 
voluminos. Când orologiul sună de ora zece, el agită clopoţelul şi 
spuse: 

— Copiii mei, haideţi să terminăm conversațiile particulare. 
Declar deschisă şedinţa şi vă promit că va fi interesantă, dar 
fiindcă s-ar putea să se prelungească, promiteţi-mi că-mi veţi 
acorda toată atenţia. 

Privirea lui binevoitoare şi binedispusă făcu înconjurul 
camerei. 

— Vă mulţumesc tuturor, reluă el, de promptitudinea cu 
care aţi răspuns la chemarea mea. 

Draga noastră contesă are problemele ei personale care ar 
plictisi pe nişte femei cochete, pe doi notari şi o jumătate de 
duzină de avocaţi; nepotul meu Corona, care şi-a luat o poziţie 
prea acceptabilă, pare beat doar pe jumătate; bunul Samuel 
şi-a părăsit pacienţii; Lecoq a sacrificat pentru noi câteva din 
birourile lui şi, în curând, va deveni unul dintre cei mai 
importanţi oameni; în fine, abatele şi savantul nostru profesor în 
drept criminalistic au lăsat-o mai domol cu treburile lor, fără să 
mai vorbim de prinţ care s-a repezit în biftecul, cotletele şi vinul 
lui. Toţi îmi sunteţi foarte simpatici şi-mi face o deosebită 
plăcere să vă servesc o surpriză care va recompensa truda 
voastră. 

Discursul colonelului fu întâmpinat cu o oarecare răceală. 
Guvernele care rezistă nu mai trezesc prea mult entuziasm, iar 
guvernarea acestui bătrânel depăşise deja jumătate de secol de 
existenţă. 

El continuă, clipind din ochi ştrengăreşte: 


— Se simte o oarecare răceală, mă aşteptam, de altfel, la 
acest lucru; în jurul meu totdeauna am sesizat o oarecare 
gelozie, căci acel proverb, pe care-l ştiţi cu toţii: „Ulciorul nu 
merge de multe ori la apă etc...” nu mi se poate aplica şi mie. 
De pe vremea mareşalului de Saxa era să intru la apă, dar până 
în prezent nu m-am ales cu nici o zgârietură. Dragii mei, am 
avut un noroc chior, nu-i aşa? 

El îi făcu semn abatelui să se apropie şi-i şopti la ureche: 

— După şedinţă vreau să-ţi vorbesc. Ştii că n-am încredere 
decât în tine; cel ce-mi va lua locul trebuie să ştie mai multe 
decât ceilalţi. 

— li cedez cuvântul Tulonezului, reluă colonelul, care în 
toată această poveste s-a comportat precum un înger. 

Mâna sa uscată mângâie urechea lui Lecoq, întocmai cum 
fac profesorii de colegiu elevilor buni la învăţătură şi spuse în 
continuare: 

— Dragul de el vă va expune partea materială şi istorică a 
afacerii după care, eu personal, vă voi da unele explicaţii, care 
sper să vă intereseze. Prietene, preia cuvântul, fii scurt, clar şi 
lasă modestia de-o parte. 

Domnul Lecoq de la Perriere era un soi de Proteu prin 
talentul său de a-şi schimba figura şi ţinuta, dar de astă dată el 
îşi arătă adevărata faţă. 

Era un tip robust, destul de frumos, dar un bărbat obişnuit 
şi vulgar în rotunjimile sale şi de o veselie zgomotoasă. 

El făcea parte din categoria celor ce frecventau cafenelele 
şi era tipul comis-voiajorului aşa cum este descris de scriitorii de 
pe vremea lui Ludovic-Filip. 

În acea dimineaţă, purta costumul lui obişnuit pe care nu i-l 
impunea nici o misiune secretă în chip de deghizare: avea o 
jachetă de catifea albastră, încreţită pe şolduri, o vestă tot din 
catifea ecosez, cu un colorit foarte viu şi un pantalon a cărui 
croială nu lăsa să se vadă decât vârful cizmei. 

Pălăria domnului Lecoq avea o formă ciudată: era înaltă, 
ascuţită şi cu boruri foarte largi. Bastonul pe care-l ţinea între 
picioare s-ar fi potrivit de minune unui rentier din Marais; era 
gros şi prevăzut cu o măciulie de fildeş. 

El luă cuvântul şi respectă recomandarea preşedintelui, 
povestind pe scurt, dar cu o precizie remarcabilă, 


nemaipomenita istorie a hoţului care constituie subiectul 
primelor capitole din această carte. 

Operaţiunea astfel descrisă, începând cu întâlnirea cu Hans 
Spiegel, omul care furase diamantele Carlottei Bernetti, până la 
crima sângeroasă a aşa-zisului bijutier în camera numărul 18, 
semăna cu un mecanism construit în mod savant, şi căruia i se 
demontase fiecare piesă în parte. 

Totul era prevăzut, cântărit şi ajustat; nimic nu era 
întâmplător şi un adevărat miracol ar fi putut scăpa victima din 
mâinile agresorului. Consiliul îl asculta pe Lecoq cu interes, dar 
fără să fie surprins. Atenţia care i se acorda poate fi comparată 
cu cea a membrilor academiilor noastre la lectura unui raport 
bine întocmit şi care dezbate lucruri interesante. 

Asta era tot. 

Dacă membrii academiilor noastre sunt blazaţi când este 
vorba despre curiozităţile ştiinţei şi artei, dacă fiecare membru 
se entuziasmează numai când personalitatea lui este în joc, am 
putea spune că, la ora actuală, ne aflăm în prezenţa unor fiinţe 
deja ajunse la saturație de fapte rele; am putea spune, de 
asemeni, şi nu cu intenţia de-a ofensa vreo academie, că în 
această dimineaţă am pătruns în sânul unei academii sui- 
generis puţin mai puternică şi cu membrii mai bine triaţi decât 
oricare institut care poartă acest nume glorios. 

Acest institut tenebros, al cărui prag l-am păşit, n-are ca 
scop binele şi frumosul, ci ştiinţa răului. Toţi cei ce se aflau aici 
erau nişte virtuoşi ai crimei, laureați ai furtului şi asasinatelor; în 
tot universul acesta nu credem că este posibil să găseşti o 
adunare de ticăloşi mai bine înarmaţi, o societate de bandiți mai 
de temut. 

Când Lecoq îşi termină discursul, deşurubă măciulia de 
fildeş a bastonului care aparținuse nefericitului Spiegel şi vărsă 
conţinutul pe pânza verde: toţi cei prezenţi se apropiară pentru 
a examina diamantele Carlottei Bernetti. 

— Nu este rău, spuse doctorul în drept, dar trebuie să 
recunoaştem că imbecilul care va plăti pentru această crimă a 
făcut totul pentru a-şi agrava şi mai tare situaţia. Fuga lui este o 
adevărată prostie. 

— Profesore, răspunse colonelul, cunoaşteţi mai bine 
legile decât sufletul omului. Nu există om prins în capcană care 
să nu comită unele greşeli; în asta rezidă forţa noastră: la prima 


lovitură îi ameţim, iar ei îşi pierd sângele-rece, fiindcă astfel, 
oricât de bine am fi noi organizaţi, din timp în timp, ne-ar mai 
scăpa câte unul. Până acuma, însă, nu ne-a scăpat niciunul. 

— lată un briliant minunat, observă abatele folosind un 
termen tehnic de şlefuitor de pietre scumpe. 

Doamna contesă de Clare se ridică întocmai ca ceilalţi 
pentru a examina prada. 

— În realitate, spuse ea din vârful buzelor, aceste personaje 
sunt nemaipomenite! Carlotta Bernetti nu este tânără, şi eu 
cunosc femei mult mai frumoase ca ea... 

— Tu, de exemplu, nu-i aşa scumpo? o întrerupse 
preşedintele. 

Contesa răspunse cu mândrie: 

— Presupun că nu mă comparaţi cu fata asta... Eu vroiam 
să spun, pur şi simplu, că eu nu posed asemenea diamante. 

— Este strigător la cer! spuse colonelul fără să radă. 

Contele Corona întrebă, aruncând pe masă o mână de 
diamante pe care le examinase: 

— Cât ar putea valora toate astea? 

— În plângerea lui Bernetti, răspunse Lecoq, furtul a fost 
evaluat la 400.000 de franci. 

— Patru sute de mii de franci! repetă doamna de Clare, o 
Bernetti! 

— Şi la ce ne serveşte asta, întrebă din nou contele Corona, 
care căuta un moment prielnic pentru a-şi manifesta furia pe 
care cu greu şi-o stăpânea, pentru ce să mai punem aceşti 
400.000 de franci lângă milionul pe care Tata îl păstrează într- 
un loc sigur? 

Întrebarea nu rămase fără ecou printre membrii adunării. 

— Important este, spuse contesa de Clare, că suntem 
destul de săraci cu toată bogăţia noastră. Nici unul dintre noi nu 
ştie unde se află comoara noastră, iar dacă Tata ar păţi ceva... 

Colonelul îşi agită clopoţelul înfierbântat; indignarea făcea 
să-i tremure mâna. 

— N-o să mi se întâmple nimic! strigă el, vorbind ca un 
copil supărat. Mă simt foarte bine şi sunt puternic ca un taur, pe 
toţi am să vă îngrop... Vino aici! spuse el, întrerupându-se. 

Îl chemă pe doctorul în drept, căruia îi spuse în şoaptă şi 
grăbit: 


— Ştii, asta te priveşte pe tine, iar hotărârea mea este luată 
deja: tu vei fi moştenitorul meu. 

În acelaşi timp, îi atinse piciorul lui Lecoq şi-i şopti la 
ureche: 

— Apără-ţi patrimoniul, fiule, căci tu vei fi legatarul 
meu universal. 

El le aruncă o privire plină de înţelesuri domnului de Saint- 
Louis şi doctorului Samuel. 

— Aţi vrea să mă retrag? continuă el cu voce tare, 
consideraţi că am trăit prea mult? Unde este ucigaşul care-mi va 
pune mâna în gât? Dumnezeule! Dragii mei, toţi o veţi duce 
foarte bine! Trădătorul care mă va găuri crede că va realiza 
ceva procedând astfel? Vă sugerez să ştergeţi acest lucru din 
planurile voastre; să ştiţi că atunci când vin să prezidez 
adunările noastre, îmi pun galoanele în loc sigur. Ah! Ah! Mai 
sunt şi revoltați printre voi! Aceia uită că datorită mie, 
organizaţia noastră a devenit bogată, iar ei nu se gândesc că eu 
sunt singurul care deţin secretul, şi că odată redus la tăcere nu 
va mai fi nimeni care să-i conducă spre comoară. 

iți ordon să taci! spuse el, arătând cu degetul înspre 
Margueritte care tocmai vroia să deschidă gura, nu ţi-am dat 
încă cuvântul! Când ai venit în organizaţia noastră, n-ai venit 
după diamante, ci vroiai ceva să-ţi pui în picioarele desculţe. 
Cine oare te-a făcut contesă de Clare, dacă nu eu? Erai o 
Bernetti, dar în loc de stofe scumpe, erai îmbrăcată în zdrenţe. 
Ţie, Corona, ţi-am dat-o pe micuța mea Fanchette, fetiţa mea 
dragă; tu ştii foarte bine că dacă în acest moment, deşi soarele 
este sus pe cer, aş zice: Se face noapte! n-ai mai trece pragul 
acestei camere! 

Corona era palid, în schimb contesa zâmbea. Lecoq puse 
mâna pe braţul bătrânului, care se opri imediat, uitându-se în 
jurul lui întocmai ca un om care se trezeşte. Samuel, doctorul în 
drept, abatele şi prinţul îl înconjurau, nemişcaţi, precum statuile. 
Lecoq spuse: 

— Tatăl tot Tată rămâne ca totdeauna, Corona a vorbit 
aiurea, iar Margueritte îşi regretă obrăznicia. 

Cei patru membri pe care tocmai i-am enumerat se 
înclinară cu gravitate. 


Era vorba despre un vot. Corona reveni la locul său de pe 
canapea, bombănind, iar doamna de Clare, ridicându-şi voalul, 
îi întinse colonelului mâna. 

— Tatăl ştie cât de mult îl iubim, şopti ea. 

— Tatăl este destul de bătrân, spuse colonelul, a cărui voce 
nu mai era mânioasă, ci plină de emoție: are şi el slăbiciunile lui. 
Adineauri, declaram ca un fanfaron lipsit de putere: „Vă voi 
îngropa pe toţi!”... Ah! Copiii mei dragi, zilele-mi sunt numărate. 
Credeţi-mă, nu mai aveţi prea mult de aşteptat. Margueritte, tu 
eşti frumoasă, tânără şi ai tot dreptul să fii ambițioasă; tu îţi 
doreşti aur, mult aur şi-l vei avea; vrei să fii ducesă, şi vei fi. 

El o atrase înspre el şi sărutând-o, îi şopti: 

— Nebună ce eşti! Nu ştii că pe tine te-am desemnat unica 
mea moştenitoare? 

— Copiii mei, copiii mei dragi, reluă el cu voce tare, iertaţi-l 
pe cel care vă iubeşte ca şi cum aţi face parte din familia lui. 
Chiar şi Corona să uite ceea ce am spus despre el, poate cu 
prea multă severitate; atitudinea lui faţă de micuța mea 
Fanchette îmi amărăşte sufletul. Ah! Dacă aş fi dat mâna 
acestui înger lui Amitie, sau prinţului, sau bunului Samuel, sau 
profesorului nostru!... dar ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat şi, 
în definitiv, Corona este nepotul meu; deci să trăim în pace şi 
să nu ne pierdem timpul, continuă el, schimbându-şi tonalitatea 
vocii; încă nu sunt orb şi nici surd, şi am auzit foarte bine 
cuvintele revoltatei noastre care erau ca un ecou al tuturor 
celorlalţi membri. Fiţi pe pace, aceasta-i ultima mea afacere. 

Mâna lui se întinse înspre hârtiile care erau în faţa lui şi 
rămase nemişcată. 

— Mai sunt şi alte probleme? întrebară mai multe voci. 

— Veţi vedea, răspunse bătrânul, care acum avea 
înfăţişarea unui patriarh, fericit să facă o surpriză anturajului 
său iubit; diamantele lui Bernetti reprezintă doar o părticică din 
povestea noastră, un fel de prolog al piesei care va începe. 
Acum, pe cuvânt, chiar aţi crezut că-mi voi încheia activitatea cu 
o pradă de 400.000 de franci? Am spus: este ultima mea 
afacere, şi să ştiţi că am vorbit serios; copiii mei, ultima afacere 
trebuie într-adevăr să merite osteneala şi, dacă vreţi, vă 
furnizez şi câteva elemente pentru a o judeca voi înşivă. La cât 
estimaţi voi capetele care se află în această încăpere? 


Membrii consiliului se priviră miraţi; colonelul era un mare 
artist şi de multe ori dăduse multe lovituri de teatru. 

Toţi ezitau, iar neliniştea plutea în aer. Lecoq spuse cu 
jumătate de glas: 

— Ascultaţi! într-adevăr este vorba de viaţă şi de moarte. 

Colonelul ridică mâna, pe care apoi o lăsă să cadă greoaie 
peste hârtii. 

— Capetele voastre sunt aici, ca şi al meu, de altfel, spuse 
el tărăgănat. Nu sunt decât un oarecare, foarte aproape de 
senilitate, dar vă spun că, dacă astăzi aş muri, toţi m-aţi 
regreta! Capetele voastre sunt aici, iar vieţile voastre atârnă de 
un firicel care se află în mâinile mele. O dată cu ultima mea 
afacere vă voi salva şi capetele voastre graţie comorii pe care 
mi-aţi încredinţat-o. Când va îndeplini şi acest lucru, Tatăl vostru 
vă va convoca încă o dată şi vă va spune: sarcina care am dus-o 
„cu bine la bun sfârşit, iar acum am şi eu dreptul să mă 
odihnesc, căci v-am salvat dintr-un mare pericol. 

El luă caietul, asupra căruia se îndreptaseră toţi ochii 
înspăimântați, şi-l întinse lui Lecoq, spunându-i: 

— Citeşte, Tulonezule, pentru ca toţi să vă daţi seama de 
marele pericol care vă paşte. Când veţi şti cu toţii despre ce 
este vorba, vom analiza împreună care dintre noi va putea să 
îndrepte lucrurile. 


t Capitolul 16 — Manuscrisul lui Remy D'arx 


Lecoq luă caietul şi citi: 

„Raport către excelența sa, domnul ministru al justiţiei. 

Domnule ministru, 

Cu voia excelenţei voastre, vă supun spre lectură un 
material încă neterminat: dar este un caz urgent, căci procesul 
este în curs, iar opinia publică deja vorbeşte despre Fracurile 
Negre care nu face altceva decât să inducă în eroare atât 
populaţia, cât şi însăşi justiţia. 

Am renunţat la acest caz, care mi-a fost încredinţat şi 
deasupra căruia pluteşte misterul căci pe mine realitatea mă 
interesează. 

Faptele pe care am onoarea să le expun domnului ministru, 
şeful magistraturii din această ţară, sunt nemaipomenite şi 


îndrăznesc să-i solicit atenţia. Este vorba despre Fracurile 
Negre, dar nu cele care au fost deferite justiţiei, ci adevărata 
organizaţie Fracurile Negre, după părerea mea cea mai 
periculoasă organizaţie de răufăcători ce a existat vreodată. 

Excelenţa voastră nu are de-a face cu cercuri în care 
această denumire a devenit la ordinea zilei, iar administraţia, 
care ar trebui să facă lumină în această problemă, pare să 
considere această poveste drept o legendă de cartier, o istorie 
care-ţi strecoară frica în oase, ca atâtea alte poveşti lansate de 
drojdia societăţii pariziene. Domnul prefect de poliţie, căruia m- 
am adresat la început, a fost foarte curtenitor, dar ajutorul lui 
mi-a lipsit cu desăvârşire şi mi-am dat seama că mă consideră 
un visător. 

Motivul acestui lucru este simplu; vi-l voi expune imediat, 
pentru ca excelența voastră să nu cadă în aceeaşi capcană: 
Fracurile Negre nu există în ochii justiţiei, căci n-au apărut 
niciodată în faţa ei; fundamentul însuşi al acestei organizaţii o 
pune la adăpost de lege. 

Deşi pare de necrezut, eu voi încerca să fac puţină lumină 
pe parcursul acestui material. După câte ştiu, şi am pretenţia să 
cunosc aproape totul în acest domeniu care m-a preocupat zi şi 
noapte, o singură dată această organizaţie misterioasă a trecut 
prin clipe grele, căci trei membri ai ei au fost deferiţi 
tribunalului; aici fac aluzie la afacerea Quattrocavalli din pricina 
căreia tatăl meu a plătit cu viaţa. 

În continuare, voi trece în revistă câteva date istorice. La 
30 august 1816, domnul Mathieu d'Arx a fost numit procuror 
general la curtea regală de la Ajaccio; în luna octombrie, a 
aceluiaşi an, el a avut un cuvânt de spus într-un proces 
important, în care erau implicate mai multe personaje sus-puse 
din Sartena. 

Primarul unei  reşedinţe de canton era acuzat de 
complicitate într-o crimă comisă de fraţii Quat-trocavalli, 
cunoscuţi ca făcând parte din banda Veste Negre... 

Aici Lecoq se întrerupse şi întrebă: 

— Ce semnifică aceste însemnări cu creionul roşu? 

— Asta înseamnă: „Treci mai departe fiule, răspunse 
colonelul; este partea ştiinţifică a materialului. Toţi cunoaştem 
istoria noastră şi am notat paragrafele care trebuiesc sărite; 
altfel toată corectura ar dura până mâine. 


Într-adevăr, raportul lui Remy d'Arx dădea detalii despre 
camorrele din Italia de sud şi despre originea organizaţiei 
Fracurile Negre. Aceste detalii sunt consemnate în cuvântul 
înainte al povestirii noastre. Lecoq dădu două sau trei pagini şi 
continuă: „... Cazul fu achitat în faţa primilor judecători. La 
cererea ministerului, cazul a fost prezentat la curtea din Ajaccio, 
unde fraţii Quattrocavalli fură achitaţi pentru a doua oară, cu 
toate dovezile expuse care pledau împotriva lor. 

In toată această afacere, domnul Mathieu d'Arx s-a 
confruntat cu unele greutăţi inexplicabile. Doi tineri din oraşul 
Sartena, pe care el îi considera nevinovaţi, au fost implicaţi în 
această afacere pentru a da o altă turnură anchetei, iar dovezile 
inventate împotriva lor demonstrau o dibăcie prodigioasă. Atât 
completul de judecată, cât şi opinia publică a oraşului au fost 
canalizate pe o cale greşită. Se simţea influenţa unei forţe 
oculte şi puternice care lăsa domnului d'Arx o impresie vie şi 
durabilă. 

Nu se poate spune că el ar fi ghicit ce se ascundea în 
spatele tuturor acestor fapte stranii şi inimaginabile, dar el 
simţise efectul şi era în căutarea cauzei; de altfel, am găsit 
printre hârtiile lui diverse note incomplete care păreau să fie 
elementele unui raport analog cu cel pe care am onoarea să vi-l 
prezint acum.. 

Notele despre care vorbesc şi în posesia cărora am intrat 
sunt rare şi trunchiate; n-am putut decât să culeg nişte resturi 
după ce alţii, mai iuți ca mine, au strâns grosul recoltei; căci în 
urma catastrofei care i-a pus capăt zilelor, secretarul tatălui 
meu a fost jefuit, iar marea majoritate a hârtiilor au fost 
distruse. Cât despre raportul propriu-zis, mă îndoiesc că a ajuns 
pe biroul ministrului din acea epocă; în arhive nu există nici o 
urmă de aşa ceva. 

Între decembrie 1816 şi aprilie 1820 avură loc trei tentative 
de omor asupra persoanei tatălui meu, iar la 22 iunie a aceluiaşi 
an, planşeul biroului său se prăbuşi, în timp ce el stătea la birou. 
El ceru să fie mutat din post nu pentru a fugi de soartă, căci toţi 
din familie ştiau că tatăl meu va muri de o moarte violentă, ci 
pentru a-şi putea continua lupta în care se angajase cu energie 
şi încăpățânare. El gândise că odată plecat din Corsica, ar putea 
acţiona mult mai liber şi nu s-ar mai lovi, la tot pasul, de 
piedicile ce-i apăreau în cale. 


În timpul călătoriei de la Marsilia la Toulouse, unde trebuia 
să conducă o acţiune la parchet, din spatele unei căpiţe de fân, 
fu tras un foc de armă, în plină zi, care distruse portiera 
cupeului cu care călătorea. 

Eram şi eu acolo, alături de mama şi de sora mea care era 
încă un bebeluş. Am fost înscris la colegiul regal din Toulouse. 
La vacanţa din 1822, am avut senzaţia că tata îmbătrânise cu 
douăzeci de ani. Mama îmi spuse, plângând, că în urma unui 
dineu oficial la prefectură, tata era cât pe ce să moară şi de 
atunci sănătatea lui era foarte şubrezită...” 

Lectura raportului fu întreruptă de un râs sec care venea 
dinspre fotoliul colonelului. 

Colonelul se juca cu degetele; el spuse vesel: 

— Îmi amintesc de acest dineu, eram şi eu acolo. Şi 
adăugă: 

— Ah! Ah! Bătrânul Mathieu d'Arx a avut o viaţă tare grea! 

Lecoq continuă: 

„La 14 iulie 1823, la ora nouă dimineaţa, au venit să mă ia 
de la colegiu. Servitorul care venise după mine nu avu curajul 
să-mi anunţe vestea cea tragică. Odată ajuns acasă, am găsit-o 
pe mama stând în salon; ea mă privi, dar nu mă recunoscu: 
înnebunise. Tata fusese strangulat în pat, lângă mica mea soră, 
care avea pe atunci doar trei ani şi jumătate. 

Criminalii n-au observat de prima dată copilul, care se 
trezise în timpul atacului şi începuse să strige. Au răpit-o sau au 
omorât-o. Eu am fost primul care am pătruns în biroul tatei. 
Biroul, secretarul, cazierele, totul fusese răscolit; s-au furat şi 
bani, dar economiile modeste ale austerului magistrat n-au 
constituit mobilul crimei. Averea mea actuală am obținut-o mult 
timp după aceea, graţie familiei mamei mele. 

Domnule ministru, v-am povestit în două vorbe, ultimul 
episod al unei istorii lugubre, fiindcă dumneavoastră ştiţi foarte 
bine faptele; întreaga magistratură a fost adânc îndurerată de 
aceste tragice evenimente. 

Un vechi servitor al familiei a fost acuzat, judecat, 
condamnat şi în cele din urmă a ajuns pe eşafod. Pot să jur cu 
mâna pe inimă, că acest sărman servitor era nevinovat...” 

— Ah! Strigă Corona, am venit aici ca să ascultăm această 
poveste veche de când lumea? 


— Adevărul este că asta nu ne priveşte pe noi, adăugă 
contesa de Clare. 

Ceilalţi păreau să împărtăşească această părere. Lectura 
acestui raport lăsa auditoriul indiferent şi aproape că-l adormea. 

Colonelul îşi plimbă privirea de felină în jurul mesei. 

— Aveţi răbdare, dragii mei, spuse el; acele întâmplări vă 
sunt străine, căci nici unul din cei vechi nu mai este, cu excepţia 
Tulonezului, care pe vremuri era servitorul meu, iar de atunci a 
crescut în grad. Toţi dispar, în afară de mine, şi cum m-am mai 
folosit de bunii mei prieteni! Răbdare! Autorul acestui raport are 
sânge corsican în vine, după mamă, care era o Adriani. Asta-i o 
mică vendetta. După părerea mea, raportul are ceva stil; puţin 
cam sec poate, dar trebuia să pregătească introducerea 
materialului care urmează. Sper că ceea ce urmează să vă 
placă mai mult. 

Vom vedea. Mai departe, Tulonezule, căci citeşti ca un 
înger! 

In momentul în care Lecoq deschise gura pentru a 
continua, colonelul îl opri. 

— Mai am ceva de spus, dragii mei, spuse el, pentru a 
preciza situaţia acestui băiat: domnul Remy d'Arx este tânăr şi 
înflăcărat, deţine legile în mâinile sale precum soldatul arma, 
are talent, este protejat şi în plus mai are şi bani. Noi i-am 
omorât tatăl şi el ştie lucrul acesta, iar mama lui a murit 
nebună; cât despre sora lui, acest detaliu mi-a scăpat, dar 
bănuiesc că este departe. lată-l, deci, singur, căci noi l-am privat 
de tot ceea ce avea mai scump pe lumea asta: să nu vă miraţi 
dacă este dracul gol. Am spus tot ce am avut de spus. îi făcu 
semn lui Lecoq, care-şi continuă lectura. „... Domnule ministru, 
nu voi mai povesti nimic din această catastrofă. Adolescenţa 
mea a fost foarte tristă; am căutat un refugiu în muncă; mi-am 
terminat studiile, am făcut Facultatea de Drept şi în 1828 am 
devenit avocat. 

Vacanţa acelui an mi-am petrecut-o pe unul din domeniile 
noastre, în apropiere de Arcachon. Aici o văzusem ultima dată 
pe mama; ea nu şi-a mai revenit niciodată, dar în nebunia ei s-a 
ocupat cu strânsul tuturor hârtiilor, documentelor şi cărţilor 
tatălui meu. Sufeream de o senzaţie de slăbiciune, iar medicii 
erau cam sceptici în privinţa sănătăţii mele; priveam cu multă 
serenitate şi chiar cu o secretă bucurie faptul că existenţa mea 


se apropia de sfârşit. Orele de singurătate mi le petreceam în 
bibliotecă unde mama strânsese comoara sa cu atâta pioşenie, 
îmi amintesc cum priveam oceanul îndepărtat pe deasupra 
tinerei păduri de brad. 

Cariera îmi era indiferentă, sau mai degrabă nu-mi mai 
doream nici un fel de carieră. Citeam uneori tratate de drept, în 
special cele ce tratau criminalistica şi mai ales pasajele în care 
erau expuse valorile judiciare. Colecţia de documente făcută de 
mama era bogată în acest sens, căci Mathieu d'Arx, din aceleaşi 
motive ca şi ale mele, urmase acelaşi antrenament. 

Intr-o seară, tocmai parcurgeam culegerea de memorii 
relative la procesul Lesurgues, când am ajuns la faimoasa 
consultaţie semnată de Berryer tatăl, profesorul Toullier, 
Pardessus şi Dupin. La pagina unde erau enumerate dovezile 
aduse împotriva criminalului prezumtiv al curierului din Lyon, m- 
am oprit, căci atenţia mea a fost atrasă de nişte note făcute pe 
marginea paginii de către tatăl meu. 

Notele sunau astfel: “în afara asemănării dintre nevinovat 
şi vinovat, există un complex de împrejurări destinat derutării 
judecătorului, în acest complex de împrejurări rezidă sistemul 
inventat de Vestele Negre. Acelaşi scenariu, care s-a spus că a 
fost opera hazardului, a fost folosit şi în afacerea Quattrocavalli. 
Fracurile Negre au descoperit modalitatea de a crea eroarea 
judiciară, dar există cineva care deţine secretul lor şi Dumnezeu 
veghează...” 

Vocea lui Lecoq citea din ce în ce mai rar acest pasaj. 

— Văd că spiritele încep să se încingă, spuse colonelul, iar 
Margueritte a noastră şi-a deschis larg frumoşii ei ochi. 

— Dumnezeu n-a vegheat bine, răspunse contesa d Clare, 
căci omul a murit. 

— Există un moştenitor. Să mergem mai departe. 
Tulonezule, să mergem mai departe, băiete. 

„...Medicii, relatau în continuare memoriile lui Remy d'Arx, 
nu greşiseră prea tare prevestindu-mi sfârşitul apropiat, dar ei 
nu prevăzuseră reacţia extraordinară pe care mi-a produs-o 
lectura acelor rânduri. Parcă mi se luase o ceaţă de pe ochi; în 
vine parcă-mi curgea un alt sânge; acum aveam un scop pentru 
care vroiam să trăiesc şi trăiam! 

A doua zi dimineaţă, încă mai răsfoiam cărţile favorite ale 
tatălui meu. li distruseseră corespondenta, notele, 


manuscrisele, dar nu se atinseseră de bibliotecă. Mi-am petrecut 
trei zile şi trei nopţi, făcând o muncă ingrată; eram urmaşul 
tatălui meu şi vroiam nu numai să-l răzbun pe tata, ci să şi 
distrug monstruoasa organizaţie care făcea din crimă o ştiinţă 
exactă şi cred în mod sistematic oroarea judiciară, bravând în 
mod scandalos legea şi plătind cu sânge nevinovat sângele 
victimelor sale.” 

Colonelul ridică capul şi şopti în timp ce pipăia tabachera sa 
de aur: 

— lată o frază splendidă! Băiatul ăsta este tare capabil. 
Este drept că am contribuit şi eu puţin. Mai departe, Tulonezule. 

„... După zece ani de muncă de cercetare neîntreruptă, n-aş 
putea spune excelenţei voastre că am ajuns la un rezultat 
decisiv în ceea ce priveşte persoanele, dar pot declara că am 
pătruns secretul Fracurilor Negre. 

Am pornit de la începuturile lor, în Corsica; apoi, le-am 
urmărit diversele piste în diferite locuri din Europa şi am ajuns la 
concluzia că cea mai bună salvare a lor este incredibilul lor plan 
machiavelic. 

Nimeni nu crede în existenţa unui asemenea exces de 
perversitate şi ei îşi măresc fără încetare cercul lor hidos, 
adăpostindu-se în spatele marilor inteligenţe şi marilor puteri 
incredule... Toate crimele concepute de ei au fost duble: mai 
întâi a fost omorât curierul din Lyon, iar apoi Lesurques care a 
ajuns la ghilotină. În momentul în care Dubose a omorât în plină 
siguranţă, căci fuga lui era aranjată, la locul crimei soseşte 
Lesurques. Trebuia să treacă pe aici, căci n-avea o altă 
posibilitate: un fir misterios l-a atras aici şi, la nevoie, zece 
martori, şi nu orice fel de martori, vor depune mărturie 
împotriva lui. 

Forţa Fracurilor Negre nu rezidă doar în ei înşişi, ci şi în 
geniul lor infernal ce ţese în jurul lor o pânză care-i camuflează: 
complicii lor cei mai buni sunt cei ce nu-i cunosc şi care ar fi 
îngroziţi de planurile lor sângeroase. 

Aceşti complici de-o zi, de-o oră, de un minut sunt vecinul, 
prietenul, eu şi, iertaţi-mi vă rog îndrăzneala, chiar şi 
dumneavoastră, domnule ministru, căci reuşesc să pătrundă la 
toate nivelurile şi nimeni n-ar putea să jure că n-a dat vreodată 
mâna cu ei...” 

Colonelul avu o explozie de bucurie. 


— Scuzaţi-mă, dragii mei, spuse el, dar îmi vine să râd căci 
prima dată când am citit acest paragraf tocmai mă întorceam de 
la un dineu cu domnul ministru. 

„... lată-l, deci, pe Lesurgues la postul lui, continua raportul; 
am spus Lesurques pentru a-l caracteriza pe nenorocitul ce va 
cădea pradă furiei mulţimii. Lesurques nu ştie pe ce teren 
merge şi ignoră cursa ce i s-a întins; el se află acolo unde 
trebuie, ceea ce este suficient pentru a-l compromite. 

Este prins, controlat şi se descoperă asupra lui nişte hârtii 
compromiţătoare; pistolul încă fumegând sau cuțitul însângerat 
zac la picioarele lui; în ajun, a făcut ceva nesemnificativ ce se 
întoarce împotriva lui: într-un moment de proastă dispoziţie s-a 
plâns de cineva, a şoptit câteva ameninţări sau a lăsat să se 
înţeleagă că are o urgentă nevoie de bani. 

Toate aceste lucruri se adună împotriva lui, acuzându-l 
posibilitatea devine certitudine; este pierdut şi el simte acest 
lucru; este atât de bine deghizat în vinovat încât, în conştiinţa 
lui speriată îşi spune: „Dacă aş fi magistrat şi ar trebui să judec 
un om în situaţia mea, l-aş condamna!” 

„Aceasta-i arma lor nevăzută. Ea dă lovitură după lovitură, 
întocmai ca arma criminalului; ea răneşte absolut sigur, graţie 
unui plan care este culmea sacrilegiului, este însăşi legea, legea 
ce-i condamnă pe cei ce i-a rănit. 

Dar arma nevăzută poate să omoare şi din plăcerea de-a 
omori şi să înlocuiască celelalte arme insuficiente sau tocite. 
Există şi oameni căliţi: Achille, invulnerabilul, sau Mithridate 
care se juca cu otrăvurile. Pe aceştia nimic nu-i poate dobori şi 
trebuie folosită arma nevăzută care nimiceşte totul în preajma 
ei. 

Ea poate fi sub forma unui cuvânt, unui gând din cele mai 
subtile, unei bănuieli, unei invidii, unei ambiţii, unei terori, unui 
amor, sau mai ştiu eu ce! Cei ce mânuiesc această armă teribilă 
şi inevitabilă sunt numeroşi, iar lumea orbită devine complicele 
lor... 

Ei provin din vechea organizaţie Camorra care aminteşte de 
Saintes Vehme şi de organizaţiile secrete din Lombardia. 
Marele Stăpân sau Tatăl este ajutat de un senat ai cărui membri 
se numesc Maeştrii sau Frați; din La Merci. După acest stat 


2 Tribunale secrete, apărute în Westfalia în sec. XI, răspândite 
apoi în Sfanţul Imperiu, în sec. XIII şi dispărute în sec. XVI (n.t.) 


major, urmează un corp de ofiţeri care sunt în curs de iniţiere: în 
general, sunt hoţi activi şi inteligenţi care pot fi convocați în 
consilii atunci când împrejurările impun acest lucru. Atunci 
maeştrii poartă un voal negru; în afara Tatălui şi a membrilor 
consiliului, nimeni nu-i cunoaşte. 

Apoi urmează soldaţii sau „prostănacii” care acţionează ca 
nişte maşini, primesc bani în schimbul sinistrei lor munci şi nu 
cunosc nici un secret. Loja centrală a organizaţiei se află la 
Paris; ea se poale deplasa; în timpul îndrăzneţei tentative care 
era cât pe ce să ruineze rezervele Băncii Angliei, se afla la 
Londra. 

Atunci când se comite un furt care tulbură opinia publică, 
loja centrală dispare şi pleacă în Corsica, aşteptând ca lucrurile 
să se calmeze. Poate că în Corsica voi obţine informaţii 
valoroase, Fracurile Negre ajungând astfel pe mâna justiţiei. În 
prezent, şi din ultimele informaţii pe care le deţin, loja centrală 
este formată dintr-un Tată şi zece Maeştri. Nu le cunosc numele; 
cei ce sunt afiliaţi şi de la care am obţinut unele date nu sunt 
maeştri şi nici nu i-am văzut pe aceştia, decât sub voalul negru; 
pe de altă parte, funcţionarii superiori din cadrul poliţiei se 
încăpăţânează în scepticismul lor şi nu mi-au acordat decât un 
ajutor iluzoriu. 

N-am putut obţine nici numele şi nici portretele principalilor 
membri ai Fracurilor Negre, dar, totuşi nu-mi lipsesc informaţiile 
legate de persoana aceasta. 

Tatăl este un bătrân, foarte înaintat în vârstă, foarte bogat 
şi se învârteşte în cercurile din înalta societate, cât şi în 
saloanele din cartierul Saint-Germain. Organizaţia îi acordă un 
respect superstiţios. Priceperea lui are ceva comun cu vrăjitoria; 
s-ar scrie sute de pagini cu crimele pe care le-a ordonat sau pe 
care le-a comis, deşi în societate este o persoană onorabilă, 
aproape sfântă...” 

— După cum vedeţi, copiii mei, descrierea mea este destul 
de măgulitoare, spuse blând colonelul; nu vă miraţi prea tare, 
căci l-am mai retuşat eu şi sper ca şi descrierile voastre să vă 
satisfacă. Acum văd că nu mai este necesar să vă cer puţină 
atenţie, căci sunteţi numai urechi. 

„Un om care se bucură de aprecierea unanimă, scria în 
continuare în raport, un vechi prieten de-al tatei, care deţine 
întinse proprietăţi în Corsica, în regiunea în care Fracurile Negre 


au avut şi poate că îşi mai au refugiul, colonelul Bozzo-Corona, 
făcând apel la propriile lui amintiri, mi-a povestit o serie 
întreagă de legende. Şeful Fracurilor Negre, n-ar fi altul decât 
celebrul bandit italian, care între timp a îmbătrânit, în loc să se 
călugărească, diavolul din Calabria a preferat să-şi lărgească 
cercul, abandonând puşca prea grea şi folosind arma infernală 
despre care v-am vorbit deja. 

În jurul lui se învârteşte un şmecher de mâna a doua, dar 
destul de periculos, fost puşcăriaş, fost servitor, fost comis- 
voiajor şi actualmente om de afaceri la Paris...” 

Lecoq se întrerupse din proprie iniţiativă şi întrebă: 

— Şi descrierea mea aţi retuşat-o? 

— Nu, răspunse colonelul, am lăsat-o aşa cum a fost de la 
început, în acest joc de-a v-aţi ascunselea, Remy d'Arx este 
foarte aproape de victorie şi am vrut să vă convingeţi şi voi de 
acest lucru. 

Lecoq îşi continuă lectura: era palid, iar sprâncenele îi erau 
încruntate. 

„...Mi-e greu să cred că această mizerabilă organizaţie şi-a 
întins tentaculele şi în cadrul poliţiei; mi se pare ciudat şi refuzul 
din partea administraţiei de a se implica în vreo acţiune de 
cercetare, refuz care trebuie să aibă o cauză, pe care de multe 
ori am căutat s-o descopăr. Sper s-o fi găsit. Şi sper, de 
asemenea, că în maximum opt zile să-l demasc pe acest om...” 

După ce citi şi această frază, Lecoq aşeză manuscrisul pe 
masă şi-l privi pe colonel. 

— Tată, şopti el, mie îmi ajunge cât am citit Ceilalţi dacă 
vor să citească, treaba lor, dar eu aştept nişte explicaţii în ceea 
ce mă priveşte. 

Colonelul îi făcu un mic semn cu capul, zâmbind şi îi luă 
manuscrisul.” 

— Altădată, spuse el, v-aş fi citit o dramă în cinci acte pe 
nerăsuflate, căci pe vremuri am jucat şi teatru şi am fost şi 
tenor; acum, însă, răguşesc atât de repede! Nu poţi fi la fel şi în 
tinereţe şi la bătrâneţe. Dragii mei, vi se pare bine creionat 
portretul Tulonezului? 

Membrii consiliului îşi schimbaseră şi ţinuta şi fizionomia; 
toţi erau foarte atenţi, iar Corona asculta cu oarecare teamă. 

— Lecoq este descris perfect, spuse contesa; acest Remy 
d'Arx n-are decât să întindă mâna ca să-l înhaţe. 


— Ei bine, draga mea, reluă bătrânul, descrierea ta este şi 
mai complexă decât a Tulonezului; este ca o fotografie. Abatele, 
de asemenea, iar un jandarm sigur l-ar recunoaşte; portretul lui 
Corona este revelator, cât despre nemaipomenitul Samuel îl 
sfătuiesc să-şi trimită un coleg dacă vreodată Remy d'Arx îl 
solicită, căci seamănă ca două picături de apă cu realitatea. 
Adevărata capodoperă este însă portretul profesorului nostru în 
drept, cel ce ne-a spus pentru prima oară: „Legile trebuiesc 
mânuite cu talentul cu care Paganini cântă la vioară; dacă ştii 
cum să jonglezi cu ea, legea poate deveni un instrument care 
fură şi omoară”. 

— Şi eu? întrebă prinţul, a cărei voce tremura. Rolul meu 
mi-e scris în frunte: sunt cel mai uşor de recunoscut. 

— Când Remy d'Arx a avut geniala idee de a-mi da 
manuscrisul, am căutat rapid descrierea ta. Fiule, poţi fi fericit, 
ca şi noi, de altfel; de două luni, în fiecare seară, frumosul 
nostru judecător de instrucţie ne-a văzut împreună la palatul 
Ornans. Dacă ar avea cea mai mică bănuială în ceea ce te 
priveşte, atunci ar descoperi cheia misterului, însă omul care i— 
a furnizat toate aceste informaţii este în urmă cu jumătate de 
an. La capitolul Ludovic al XVII-lea este un singur cuvânt: 
Moarte. 

— Poate că preferaţi să vă citiţi fiecare descrierea, continuă 
colonelul bine dispus, stare ce contrasta cu neliniştea generală. 
Tulonezule, dă manuscrisul mai departe pentru ca fiecare să-şi 
citească elogiile aduse. 

Raportul circulă de la unul la altul. O linişte ce nu prevestea 
nimic bun domnea în jurul mesei. Colonelul era singurul care 
afişa un aer mulţumit; el muiase peniţa în cerneală şi desena 
diverse personaje caraghioase, cu corpuri mici şi capete mari. 

Când raportul făcu înconjurul mesei, el aşeză tocul pe 
masă. 

— Ei bine, dragii mei, v-am anunţat o şedinţă ciudată şi 
sper că mi-am ţinut cuvântul, spuse el cu o linişte atât de 
provocatoare, încât în ochii celor prezenţi se putea citi 
nemulţumirea. 

Ce părere aveţi? 

— Am fost trădaţi, este clar, răspunse profesorul în drept. 

— Acest om, adăugă contesa de Clare, este atât de 
aproape de noi, încât dacă ar întinde mâna ne-ar atinge. 


— Cu atât mai bine, draga mea, apăsă colonelul pe fiecare 
cuvânt, foarte bine că are braţul lung. Prefectura de poliţie îl 
nemulţumeşte puţin, căci nu-i place să intre cineva în 
concurenţă cu ea; este întocmai ca Academia care refuză tot 
ceea ce n-a inventat ea; dar acest raport are ca scop să 
deschidă ochii prefecturii. 

El luă manuscrisul şi îl răsfoi până ajunse la ultima pagină. 

— lată concluziile, continuă el; ele sunt logice, precise şi nu 
cred ca ministrul să nu le accepte. Ascultaţi: „... Prin intermediul 
excelenţei voastre cer ajutorul direct al guvernului. Am nevoie 
de agenţi din administraţie, dar îmi trebuie şi o libertate şi 
independenţă absolute. 

De bunăvoie pun în joc viitorul meu profesional; dacă mă 
aflu pe o cale greşită, înseamnă că sunt un nebun şi un 
imprudent şi, în consecinţă, mi-am scris singur sentinţa. 

Dacă însă am intuit bine ceea ce v-am expus mai sus, nu 
doresc nimic, căci aceasta îmi era datoria de magistrat. Doresc 
ca excelența voastră să-mi acorde trei lucruri: un ordin pentru a 
putea acţiona, posibilitatea de a-mi alege agenţii şi libertate 
totală vizavi de prefectură, iar în cincisprezece zile, începând de 
astăzi mă angajez să fac lumină în afacerea Fracurilor Negre...” 

— Este Coyatier! strigă Corona; ne ameninţă că ne va îneca 
într-un pahar cu apă. Dacă vom lovi noi primii, s-ar rezolva 
problema. 

Colonelul răsfoi rapid manuscrisul. 

— Bineînţeles, bineînţeles, spuse el, asta-i prima idee care 
ne trece prin minte. Judecătorul nostru de instrucţie nu este nici 
Achille şi nici Mithridate; dar este un mic paragraf care răspunde 
şi la această problemă... îmi permiteţi? Mi-e frică să nu abuzez 
prea mult de răbdarea voastră: ăsta va fi ultimul meu exemplu.. 

Colonelul citi: 

„... Fracurile Negre mă cunosc, mă împresoară, ştiu asta şi, 
mai ales, simt; este alegerea mea de-a mă juca astfel cu focul. 
Omul care mi-a vândut informaţiile este un criminal, un 
executant al ordinelor organizaţiei, asasinul ce a jurat credinţă 
marelui consiliu al Fracurilor Negre...” 

Cei prezenţi fură uimiţi, iar buzele lor şoptiră în cor un 
singur nume: Coyatier. Colonelul făcu cu ochiul. 

— In cine să ai încredere! şopti el. Dumnezeule, cea mai 
autentică brută pe care am întâlnit-o vreodată; Coyatier, a avut 


una sau două idei în viaţa lui: ideea de a trăi mai bine şi cea de- 
a face avere, căci acest diavol de Remy aruncă banii ca şi când 
ar avea o mină de aur în buzunar. Dar lăsaţi-mă să termin. 

„... în orice clipă aş putea avea aceeaşi soartă cu a tatei; 
dar pe mine nu mă vor avea pe de-a întregul. Mi-am luat 
anumite măsuri, şi opera mea va supravieţui. Prezentul raport îl 
am în trei exemplare, care se află la trei persoane diferite şi de 
încredere, în cazul în care mi s-ar întâmpla vreo nenorocire, cei 
trei posesori ai manuscrisului mi-au promis că vor continua 
acţiunea începută de mine, iar prima lor grijă va fi să predea 
manuscrisele ducelui de Orleans, moştenitor al coroanei, 
dumneavoastră, domnule ministru şi regelui în persoană...” 

Colonelul închise caietul, îl puse pe masă şi spuse 
strângându-şi halatul în jurul corpului înfrigurat: 

— Vedeţi, dragii mei, este simplu ca bună ziua şi până şi un 
copil şi-ar da seama: în împrejurările actuale, uciderea acestui 
băiat ar însemna să ne dăm singuri foc la valiză. 

Colonelul tăcu. Toţi membrii consiliului aveau capetele 
plecate. Lecoq, care părea cel mai liniştit, spuse: 

— Tată, cu un stăpân ca tine nu putem considera cauza 
noastră pierdută. Eşti, în continuare, providenţa noastră; 
imposibil să nu mai aveţi vreun plan în sacul vostru fără fund. 

— Halal sac! răspunse bătrânul cu o modestie exagerată; 
copiii mei, eu mă bazez, mai departe pe voi. Sunteţi în floarea 
vârstei, sunteţi talentaţi, aveţi curaj şi tot ceea ce vă trebuie 
pentru a lupta, în timp ce eu sunt în declin... şi de multe ori m- 
aţi făcut să simt acest lucru... în plus nu trebuie să vă avertizez 
că rolul meu s-a terminat pe acest pământ. 

— Toată luma în picioare! ordonă Lecoq, pe tonul ofițerului 
care comandă. Drepţi! Doi paşi înainte! în genunchi! Ne aflăm în 
faţa Dumnezeului nostru pe care trebuie să-l venerăm! 

— ţi baţi joc, Tulonezule? întrebă bătrânul, aruncându-i o 
privire atât de ascuţită şi rece, încât Lecoq plecă ochii. 

— Pe cinstea mea, nu-mi bat joc, se bâlbâi el; mai bine 
uitaţi-vă că sunteţi înconjurat de mâini împreunate ca pentru 
rugăciune. 

— Tată, adăugă umil contesa de Clare, aveţi dreptate, 
capetele noastre sunt aici, în acest moment ne aflăm la 
marginea prăpastiei şi sunteţi singurul care a-ţi putea să ne 
salvaţi. Salvaţi-ne! 


Colonelul Bozzo se ridică şi capul lui lucios ca fildeşul 
domină frunţile înclinate. 

— Ah! Ah! şi vocea sa deveni dintr-o dată sonoră, aveţi 
nevoie de mine? Se pare că bătrânelul mai trăieşti încă. Cum v-a 
ajuns cuțitul la os, veniţi din nou la mine, totdeauna la mine, 
fiindcă chiar şi acum, în pragul morţii, rămân cel mai puternic 
dintre toţi. Foarte bine faceţi, şi aţi face şi mai bine dacă n-aţi 
uita cine sunt eu şi cine sunteţi voi. Nu mai mi-aduc aminte 
numele celor dinaintea voastră; de zeci de ori acest consiliu s-a 
reîmprospătat cu oameni noi; toţi mor în jurul meu, dar eu 
continui să trăiesc! Eu sunt sufletul, iar voi capul. Voi nu ştiţi 
nimic, iar eu ştiu totul. Voi zâmbiţi neîncrezători, în timp ce 
ascultați lectura acestei pagini în care se vorbeşte despre arma 
nevăzută şi de oameni invulnerabili; dar iată-ne în prezenţa unui 
individ pe care nu-l poate atinge nici lama cuţitului şi nici otrava, 
împotriva acestui om trebuie să folosim arma nevăzută: Unde 
este ea? Cine dintre voi o cunoaşte? Cine dintre voi ar şti s-o 
ascută şi s-o folosească? 

— Tată, sunteţi singurul care ştiţi s-o folosiţi, răspunse 
contesa cu convingere. 

Ceilalţi adăugară: 

— Stăpâne, sunteţi singurul. 

Bătrânul se bucură o clipă de propriul său triumf, apoi focul 
privirilor lui se stinse, iar pleoapele se lăsară ca un voal. 

— Prieteni, continuă el pe un ton inofensiv, în curând veţi 
şti şi voi la fel de multe lucruri ca şi mine; mai am atât de puţin 
de trăit! Este ultima mea afacere. Nu mai există o familie atât 
de unită ca a noastră; voi sunteţi copiii mei, iubiții mei 
moştenitori şi voi credeţi că am aşteptat ruga voastră pentru a 
vă apăra? Nu, eu veghez asupra voastră şi averii voastre. 
Duşmanul vostru sunt aceste trei exemplare de manuscris, din 
care un exemplar se află în posesia mea şi le voi obţine şi pe 
celelalte două; până atunci, fiţi fără grijă. 

Arma nevăzută şi-a făcut deja apariţia; ea a atins pieptul lui 
Remy d'Arx; va trăi totuşi, căci moartea lui prea rapidă v-ar 
omori pe toţi; dar va trăi înlănţuit: căci i-am ferecat inima! 


t Capitolul 17 — Remy D'arx 


În 1838, judecătorii de instrucţie erau chiar mai prost cazaţi 
decât astăzi. Palatul de Justiţie nu fusese încă restaurat, iar 
biroul lui Remy d'Arx situat la capătul culoarului, avea un aspect 
destul de trist. 

Era o încăpere spațioasă dar cu aspect de mansardă şi 
neavând nimic fastuos. Fereastra îngustă şi înaltă dădea spre 
curtea Sfintei Capele care era plină de pietroaie. Tavanul se 
decojea, lambriurile trebuiau curățate, iar aspectul întregii 
încăperi era deteriorat. 

În mijlocul camerei era o masă pătrată acoperită de cărţi în 
dezordine: ai fi crezut că este masa unui poet. O altă masă din 
lemn negru, cu pupitru şi o mapă, se afla în prelungirea primei. 
Pe peretele din faţa ferestrei se afla o bibliotecă plină de dosare 
etichetate; pe măsuţa de lângă şemineu era un bust a lui 
Ludovic-Filip, iar de-o parte şi de alta a intrării principale se afla 
o pendulă şi un barometru. Orice castel are anexele lui; aici se 
aflau anexele castelului lui Themis?. 

Remy d'Arx era singur, în picioare, cu pălăria pe cap, în faţa 
ferestrei, iar degetele sale băteau distrate ritmul unei melodii. El 
privea, fără să-l vadă, însă, un ulm bătrân cu ramurile pe 
jumătate desfrunzite şi gata să se usuce printre dărâmăturile şi 
cărămizile îngrămădite în curtea Sfintei Capele. Acest ulm era 
renumit. 

Era unul din cei trei arbori lăudaţi de dl. de Jouy ca servind 
drept hotel vrăbiuţelor pariziene. 

Orologiul sună de ora şase. 

Mii de vrăbiuţe aterizau pe ramurile ulmului, venite din 
toate colţurile cerului. Timp de câteva minute, în ospitalierul 
arbore se susţinu un adevărat concert de ciripituri: păsărelele se 
agitau ciripind, se îmbrăţişau, urându-şi probabil noapte bună, 
altele se certau şi cu lovituri de cioc şi fâlfâit de aripi încercau să 
obţină locurile cele mai bune de pe ramuri. 

Curând, păsărelele se liniştiră, iar ciripitul lor încetă; după 
un sfert de oră, cei douăzeci de mii de oaspeţi ai ulmului 
dormeau liniştiţi. 

Remy d'Arx nu mai făcuse nici o mişcare; când liniştea se 
lăsă, el păru că se trezeşte dintr-un vis şi-şi trecu mâna peste 
frunte. În orele înserării, când întunericul începe să se aştearnă, 


3 Zeița greacă a dreptăţii (n.t.) 


obiectele îşi schimbă atât forma, cât şi culoarea: din cauza 
întunericului, ridurile sale dintre sprâncene păreau şi mai 
adânci, iar figura sa părea şi mai palidă. Se întoarse încet, îşi 
puse pălăria pe o mobilă şi făcu câţiva paşi, clătinându-se. 

Când se opri, desfăcu o hârtie mototolită pe care o ţinea în 
mână. 

— N-am spus nimănui, şopti el; ieri, puteam să jur că nici 
eu nu ştiam. Niciodată n-am fost străbătut de ideea unei fericiri 
atât de mari; n-aveam nici cea mai mică speranţă fiind sigur că 
voi fi învins înainte de a începe lupta. Mi-au trebuit sfaturile 
Francescăi şi intervenţia favorabilă a colonelului Bozzo pentru a 
reuşi să-mi înfrâng presentimentele şi temerile mele! 

Se apropie de masă şi se aşeză, aşezând hârtia mototolită 
alături de alte două scrisori ale căror plicuri erau pe jos. 

— Cine ar putea să-mi scrie astfel? continuă el, şi de ce mi- 
ar scrie ca şi cum această căsătorie ar fi un lucru posibil, public 
şi sigur? Cei ce-mi transmit aceste calomnii ştiu ei ceva şi, în 
acelaşi timp, nu ştiu; ei au intuit secretul dragostei mele pe care 
nu l-aş fi încredinţat nici celui mai bun prieten; ei cred că sunt 
fericit în dragoste şi încearcă să-mi amărască zilele... 

Luă cele trei scrisori în mână, iar privirea sa obosită le 
parcurse rând pe rând. 

— Bucuria mea! repetă el, cu o amărăciune vecină cu 
neliniştea. Ah! De-ar fi adevărat şi de mi-ar da cea mai mică 
speranţă! Dar nu ştiu şi eu, la fel de bine ca şi ei că în viaţa ei 
există un mister? Chiar ea mi-a spus acest lucru, fiind dispusă să 
mi-l încredinţeze. 

Se întrerupse, citind cu voce înceată câteva rânduri din 
prima scrisoare: 

„V-aţi înşelat, căci pasiunea voastră este oarbă şi nu aţi 
observat că această tânără face parte dintre acelea cărora un 
bărbat de viţă nobilă nu-i poate da numele lui...” 

„== Luaţi seama, spunea o altă scrisoare, căci misiunea 
voastră pe pământ este foarte importantă şi sfântă. Amintiţi-vă 
de cei ce au murit şi nu vă împiedicaţi de această aventură 
ruşinoasă care s-ar putea interpune între voi şi răzbunarea 
voastră. Cea cu care vă veţi căsători va fi un obstacol în calea 
voastră, iar cei pe care-i urmăriţi sunt puternici şi mânuiesc 
arme necunoscute; dragostea este ca o otravă; luaţi seama...” 

Cea de-a treia scrisoare spunea: 


„Doamna Samayox, saltimbanc şi proprietara unui circ, în 
momentul de faţă, poate fi găsită în piaţa Walhubert. Mergeţi să 
o întrebaţi despre Fleurette şi veţi afla cine este domnişoara de 
Viilanova.” 

Degetele tânărului magistrat se crispară şi cu un gest 
violent aruncă cele trei scrisori în şemineu. 

— Arma necunoscută! gândi el cu voce tare, arma 
nevăzută! Toate aceste lucruri fac parte din misteriosul lor 
arsenal? Oare se află, deja, în jurul meu? Oare încearcă să-mi 
zdrobească sufletul, fiindcă am avut grijă să-mi pun la adăpost 
viaţa trupului meu? 

Capul îi căzu în mâini şi scoase un oftat. 

— Ah! Valentine! Valentine! şopti el, ce importanţă au toate 
aceste lucruri? De acum încolo mă voi gândi tot timpul la tine. 
Ura lor nu va reuşi să mă zdrobească şi n-au inventat ei încă 
arma care să mă rănească mortal, într-una din scrisori era cel 
puţin un lucru adevărat: dacă n-am renunţat încă la acţiunea 
începută, îmi va lipsi forţa şi voinţa de-a o încheia. Valentine! în 
permanenţă o am în faţa ochilor, ameţitoare întocmai ca 
dragostea ce mă macină; îi urmăresc privirea divină, care se 
îndreaptă spre un altul şi gelozia mă torturează. Când 
zâmbetele ei mă luminează, simt din nou cum revin la viaţă. Ar 
trebui să vină la mine, căci există în ea o stranie durere 
sufletească: s-ar zice că suferă din cauza tristeţii pe care mi-a 
cauzat-o. La mine nu va găsi pe nimeni; am fugit şi bine am 
făcut, căci nu vreau să văd pe nimeni. Ce ar putea să-mi spună? 
Oare există ceva pe lumea asta care ar putea să mă vindece? 

Mâinile sale alunecară de-a lungul obrajilor răvăşiţi pe care 
se prelinseseră două lacrimi. 

— Simt asta, spuse el cu o voce de om distrus, mi-e ruşine 
dar nu mai vreau să lupt, căci lupta este imposibilă: o iubesc 
nespus! O voi iubi şi atunci când un altul îi va deveni soţ! Dacă 
ar fi vinovată tot aş iubi-o, iar dacă cei ce deţin acele puteri 
misterioase ar veni şi mi-ar spune: trebuie să comiţi o crimă, 
pentru a o cuceri... 

El nu-şi încheie fraza căci se înroşi tot de indignare, în timp 
ce-şi aplecă din nou fruntea. 

Se auziră trei bătăi uşoare în uşă şi un funcţionar din 
Palatul de Justiţie, deschizând uşa, întrebă: 


— Domnul judecător de instrucţie vrea să interogheze 
acuzatul? 

Remy îl privi pe noul venit cu uimire. Nu-şi dădea seama 
despre ce anume îi vorbeşte. 

— Care acuzat? se bâlbâi el. 

— Criminalul din strada Oratoire, răspunse funcţionarul. 
Aveţi tot materialul pe birou şi am înţeles că se grăbesc cu 
această anchetă. 

Remy îşi aruncă ochii asupra unui dosar care era lângă el şi 
pe care erau scrise două nume: Hans , Spiegel, Maurice Pages. 

Numele mortului şi al criminalului. 

În acel moment, îşi aminti că-i fusese încredinţat acest caz. 

— Mai am ceva de scris, spuse el, şi într-o jumătate de oră 
sunt gata. 

Funcţionarul închise uşa; Remy luă dosarul şi-l deschise. 

Dosarul conţinea patru documente principale: procesul 
verbal al comisarului de poliţie, raportul inspectorului Badoit, cel 
al inspectorului Megaigne şi o foaie dublă nesemnată pe care 
era timbrul prefecturii. Remy d'Arx îşi întinse pe birou cele patru 
documente; încercă să citească procesul-verbal, dar cum trecu 
de formulele cunoscute care precedă istorisirea faptelor, scrisul 
începu să-i danseze în faţa ochilor. Fără să-şi dea seama, 
devenise din nou visător. El credea că munceşte, dar gândurile 
sale erau departe; se vedea la braţul contesei Corona căreia îi 
dezvăluise secretul inimii sale: înflăcărarea, timiditatea, durerea 
şi bucuria acestei imense iubiri care-i pătrunsese în viaţă fără 
voia lui şi care acum devenise însăşi viaţa lui. 

Îşi amintea absolut totul: mirările Francescăi, interesul ei 
atât de viu şi de sincer în faţa durerii lui. 

— De la potop, spusese contesa, n-am mai pomenit astfel 
de lucruri! 

Era adevărat, iar Remy credea sincer acest lucru. Ceea ce 
văzuse şi citise nu-i furniza nici un element de comparaţie; nimic 
nu semăna cu draga şi arzătoarea tiranie pe care dragostea o 
exercita asupra fiinţei lui. Era ca o boală, febră sau delir 
ce-i stimula simţurile, imaginaţia şi sufletul. 

Imaginea Valentinei îi dădea o stare de extaz; o zărea 
frumoasă şi strălucitoare, de departe îi auzea sunetele 
armonioase ale vocii şi-i sorbea din ochi filtrul magnetic ce 
izvora din privirile tinerei fete. Cei ce au avut o tinereţe liniştită 


uneori sunt incendiaţi de pasiunea care-i năpădeşte tardiv. 
Frumoasele zile de primăvară, anii pe care alţii şi-i petrec din 
aventură în aventură, Remy d'Arx îi consacrase unei opere 
sumbre care constituie unicul scop al existenţei sale. 

In linişte, acumulase atâta pasiune, încât la prima scânteie 
se declanşa un adevărat vulcan de dragoste. In ajun, Francesca 
Corona fusese uimită de violenţa nemaipomenită şi de 
naivitatea pasiunii lui Remy. lubea ca un copil şi ca un bătrân, în 
acelaşi timp cu efervescenţa tinereţii şi cu ardoarea sterilă şi 
disperată a celor ce mai au câteva zile de trăit. 

In sufletul lui nu mai rămăsese decât acea flacără tristă şi 
suverană combătută, în zadar, de o voinţă neputincioasă de a-şi 
continua opera. 

Totul îi amintea de Valentine, dar intrarea neaşteptată a 
Valentinei în viaţa lui şi ajutorul ei nesperat nu reuşi să aţâţe în 
el focul stins al răzbunării. 

Valentine, vorbind despre asasinii lui Mathieu d'Arx, despre 
acele Fracuri Negre pe care Remy le urmărea de atâţia ani, 
Valentine promițând să facă lumină în acel întuneric pe care 
eforturile lui nu reuşiseră să-l pătrundă. Remy o vroia doar pe 
Valentine şi nimic mai mult, iar taina pe care i-o promisese îl 
indigna, căci el vedea în asta oferta unei despăgubiri iluzorii. 

Printre rândurile pe care comisarul de poliţie le aşternuse 
pe foaia timbrată, Remy întrezărea amintirile sale confuze şi 
gândurile sale neliniştite. Timpul trecea şi deodată se auziră 
paşi pe coridor. Jumătatea de oră trecuse iar escorta 
prizonierului se apropia. De data aceasta, Remy d'Arx se trezi 
din visare, tresărind. 

Dintr-o privire el parcurse documentele care se aflau în faţa 
lui. Procesul-verbal al comisarului şi rapoartele celor doi 
inspectori concordau în totalitate; erau clare şi concise; erau 
aproape la fel concepute, căci împrejurările crimei erau 
evidente, criminalul fiind prins în flagrant delict. Când uşa se 
deschise, ochii tânărului magistrat căzură asupra celui de-al 
patrulea document, care nu era semnat. 

Acel document se încheia astfel: 

„Observaţie importantă: asupra acuzatului nu s-a 
descoperit nimic, decât o sumă nesemnificativă de bani. Vom 
dovedi că a sperat să se căsătorească cu o tânără nobilă a cărei 
dotă se ridică la mai mult de un milion”. 


Datoria domină omul şi-l trezeşte din visare. Într-o clipă, 
Remy d'Arx deveni absolut lucid, amintindu-şi că este totuşi 
judecător. Privirea îi rămase fixată pe această pagină care 
scotea în evidenţă încă o alternativă. În sufletul lui se cuibări 
îndoiala, o îndoială care-i aparţinea în întregime şi care era 
legată de propriile lui cercetări. 

El gândi: 

— O notă asemănătoare era şi în dosarul nenorocitului care 
a plătit cu capul, după omorârea tatei. 

Era de nerecunoscut în momentul în care-şi ridică privirea 
strălucitoare şi limpede şi şi-o îndreptă asupra acuzatului care 
tocmai intrase, cei doi paznici rămânând la uşă. 

În privirea tânărului magistrat era un soi de curiozitate vie 
şi ceva asemănător cu un sentiment de simpatie. Grefierul, care 
veni dintr-o încăpere alăturată, se aşeză la măsuţă şi-şi şterse 
penita de burete. Acuzatul se opri la trei paşi de masa 
principală, rămase în picioare, cu mâinile atârnând pe lângă 
corp, cu capul sus, dar fără să fie înfumurat. 

Mâinile îi erau libere, iar din costumul de puşcăriaş nu purta 
decât vesta, sub care se observa pantalonul de uniformă. Era 
palid şi tras la faţă; în privirea lui bărbătească nu se citea nici 
cea mai mică slăbiciune. 

În momentul în care această privire, care era cea a unui 
bărbat cinstit, se întâlni cu aceea a lui Remy d'Arx, sprâncenele 
magistratului se încruntară, iar pleoapele lui Maurice se lăsară 
în jos. Imediat începu interogatoriul. 

La cererea judecătorului, Maurice îşi spuse numele, 
prenumele şi ocupaţia. Grefierul, un bărbat micuţ şi slab, scria, 
gândindu-se la propriile lui afaceri. 

În domeniul anchetelor, acesta se credea mult mai priceput 
decât însuşi Remy şi, fiind sătul de cancanurile de la palat, el 
privea deja ca pe o poveste veche crima petrecută cu câteva 
ore mai înainte. Părerea lui era deja formată; în sinea lui, el îl 
condamnase deja pe Maurice la ghilotină sau la închisoare pe 
viaţă, în cazul în care juraţii i-ar acorda circumstanţe atenuante. 

Maurice nu răspunse imediat la prima întrebare care intra 
direct în subiect. În acest timp, grefierul îl examina pe îndelete, 
descoperind în el instincte primare care se ascundeau în spatele 
unei figuri blânde şi sincere. 

În sfârşit, Maurice spuse cu voce înceată: 


— Ştiu bine că n-am nici o şansă şi atunci la ce bun toate 
aceste întrebări? 

— Să consider acest răspuns drept o mărturisire? îl întrebă 
Remy, a cărui voce gravă era presărată cu accente de 
compasiune. 

— Nu, răspunse Maurice, cu tărie, jur în faţa lui Dumnezeu 
că sunt nevinovat; dar ce importanţă mai are din moment ce nu 
mă credeţi? 

Tânărul magistrat spuse: 

— Nu ştiu nimic, nu cred nimic, şi mă aflu aici pentru a 
descoperi adevărul. Viaţa dumneavoastră trecută pledează şi în 
favoarea voastră şi contra voastră: aţi abandonat studiile ce le- 
aţi urmat în vederea unei cariere onorabile pentru a urma o 
trupă de saltimbanci, apoi v-aţi dedicat vieţii de ofiţer, iar 
purtarea dumneavoastră în Algeria a fost cea a unui ofiţer 
curajos şi viteaz. Priviţi-mă în faţă şi vorbiţi-mi deschis. Dacă aţi 
nimerit într-o capcană, spuneţi-mi, căci eu vă ascult. 

Pentru a doua oară, ochii lui Maurice se încrucişară cu cei ai 
lui Remy d'Arx şi şopti: 

— Domnule, Dumnezeu să vă binecuvânteze; nu speram să 
găsesc atâta înţelegere în dumneavoastră, dar mi-am pierdut 
orice speranţă. 

Grefierul îşi aşeza tocul după ureche, gândindu-se: 

— Mai nou, aşa se fac interogatoriile? Să mă scuze, dar n- 
am mai pomenit aşa ceva! 

Maurice continuă: 

— De douăsprezece ore de când mă aflu în puşcărie, m-am 
gândit foarte bine; tot ce mi s-a întâmplat îmi revenea în minte, 
pas cu pas, de parcă aş fi fost propriul meu judecător. 
Nenorocirea mea este mare; în această zi am suferit cumplit, 
dar nu mi-am pierdut minţile şi încă mai pot judeca. Domnule 
judecător, cunoaşteţi povestea tinereţii mele; eu nu vă cunosc, 
nici măcar numele; dumneavoastră însă îmi daţi o brumă de 
speranţă; Legea vă interzice să mă ascultați între patru ochi? 

— Legea cere ca interogatoriul să fie consemnat de grefier, 
răspunse Remy d'Arx, aceasta fiind garanţia acuzatului, dar 
legea nu impune nici o limită judecătorului care-şi poate alege 
singur modalităţile de clarificare a cazului pe care-l anchetează. 

Se întrerupse şi adăugă, adresându-se grefierului: 


— Lasă-ne singuri, te rog, domnule Preault, dar să nu vă 
îndepărtați; vă voi striga când consider că este necesar să 
reluăm interogatoriul legal. 

Demnul Prerult îşi aranja hârtiile, îşi puse tocul pe masă şi 
îndreptându-se spre uşă, spuse: 

— Scuzaţi-mă! 

Uşa fu închisă cu zgomot, căci domnul Preault era în toane 
proaste. 

— Locotenent Pages, reluă judecătorul ridicându-se, nimeni 
nu ne mai ascultă; sunteţi în prezenţa singurului om care v-ar 
putea înţelege; am motivele mele să vă cred nevinovat. 

— Oare-i cu putinţă...? strigă Maurice uimit. Remy îi întinse 
mâna, spunându-i: 

— Poate că mă înşel, dar dumneavoastră mă veţi lămuri. 
Dacă însă am intuit bine, sunt prietenul vostru, locotenente, 
fiindcă avem aceiaşi duşmani. 


t Capitolul 18 — Interogatoriul 


Remy d'Arx şi Maurice erau acum faţă în faţă. Maurice 
vorbea; Remy, aplecat asupra dosarului, îl asculta cu atenţie şi- 
şi făcea unele însemnări. Nu mai era omul chinuit de adineauri; 
pentru o clipă, el redeveni el însuşi, ceva din vechea lui pasiune 
trezindu-se în el. 

La cererea tânărului judecător, Maurice începu să depene 
istoria vieţii lui începând cu plecarea din Angouleme până la 
reîntoarcerea lui din Africa. Ascultându-l, Remy verifica şi 
compara dosarul anchetei făcute de poliţie cu spusele tânărului 
locotenent. Rana pe care i-o făcuse arma nevăzută era profundă 
şi poate mortală; mâna care lovise era expertă: lovise drept în 
inimă. Rănile din suflet sunt precum rănile trupeşti, iar remediul 
care n-are puterea să vindece poate, cel puţin, să calmeze 
febra. 

Astfel se întâmplă cu Remy d'Arx care uită pentru, o clipă, 
temerile lui şi se învioră graţie unui eveniment neaşteptat. 
Remy îşi dădu seama că descoperise pista celor ce-i omorâseră 
tatăl. Fracurile Negre erau pe aproape şi el simţea acest lucru; 


sângele lui corsican începuse să-i clocotească în vine, ca în 
tinereţe. Nările sale dilatate îi tremurau, iar ochii îi ardeau. 

Când Maurice aborda acest episod în care, încurcând uşile, 
intrase într-o baracă de saltimbanci şi nu în cazarmă, Remy îi 
făcu semn să se oprească şi luă raportul care nu avea nici o 
semnătură. 

— lată un raport foarte bine întocmit, şopti el, chiar prea 
bine; asta ţine de o minune. Crima a fost comisă astăzi 
dimineaţă, iar acum seara avem la dosar un material ce s-ar 
putea intitula: „Memoriile acuzatului”. Locotenentul Pages, aici 
am găsit tot ceea ce mi-aţi povestit cu unele detalii destul de 
intime în ceea ce priveşte văduva Samayoux, patroana voastră, 
şi în ceea ce priveşte domnişoara Fleurette. Probabil că a fost 
interogat unul din prietenii voştri, faţă de care n-aveaţi secrete. 

— Recunosc că am avut buni camarazi în armată, răspunse 
Maurice, dar n-am încredinţat nimănui problemele mele 
personale. 

— Atunci, întrebă judecătorul care arboră un zâmbet 
triumfător, cum putem explica această minune? Foarte 
rar poliţia poate fi acuzată de abilitate, în câteva ore, s-au 
strâns toate aceste informaţii care par să fi fost furnizate de 
dumneavoastră, într-atât sunt de exacte şi de complete; în plus, 
a fost întocmit acest raport, a fost depus la prefectură şi mi-a 
parvenit înaintea sosirii mele aici. Ştiu că există unele cerneluri 
care se usucă foarte repede, dar scrisul acestui document nu 
pare foarte proaspăt; s-ar părea că a fost întocmit de câteva 
zile. 

În timp ce vorbea, Maurice îl privea cu mirare. 

— Domnule judecător, întrebă el cu o voce 
emoţionată, căutaţi într-adevăr să  demonstraţi că sunt 
nevinovat? 

— Caut vinovaţii, îi răspunse Remy d'Arx, care-l fixa cu 
nişte ochi pătrunzători; nu-i cunoaştem încă, dar mă veţi ajuta 
să-i descoperim împreună. Domnule Pages, acest document a 
fost scris mai de mult. 

— Credeţi!... strigă tânărul locotenent stupefiat. 

— Sunt sigur. Au ajuns la un asemenea grad de abilitate, 
încât uneori îşi depăşesc scopul, iar perfecțiunea operei lor 
poate fi considerată drept o semnătură. Eu, care vă vorbesc, 
recunosc tot ceea ce iese din mâinile acestei teribile organizaţii. 


Ochii lui Maurice erau întrebători şi lăsau să se întrevadă o 
oarecare nelinişte. 

— Fiţi liniştit, spuse Remy, răspunzând acestei priviri, mi- 
am păstrat sângele-rece, şi în curând veţi înţelege sensul 
cuvintelor mele. Va repet, totul era pregătit dinainte; acest 
raport a fost întocmit la ora la care un alt actor care juca în 
aceeaşi comedie, profita de absenţa voastră pentru a sparge o 
broască, lăsând în cameră câteva scule care aparţin hoţilor de 
meserie. 

Maurice rămase cu gura căscată, o clipă, apoi murmură: 

— Nu v-am povestit nimic din toate acestea; cum de ştiţi 
totul? 

Judecătorul de instrucţie zâmbi şi în loc să-i răspundă, 
continuă: 

— Cine a putut să furnizeze toate aceste informaţii asupra 
vieţii voastre trecute? Căutaţi bine, căci este imposibil să nu 
găsiţi pe cineva care să mă pună pe urmele lor. 

— N-am nevoie să caut, răspunse Maurice parcă deodată 
luminat; ieri seară, am întâlnit-o pe vechea mea patroană, 
văduva Samayoux. 

— Evident, îl întrerupse Remy, ea trebuie să fie. Maurice 
dădu din cap. 

— Vă înşelaţi, domnule judecător, răspunse el, este cea mai 
cinstită femeie din lumea asta. De exemplu, n-are ea prea multe 
cuvinte, dar mi-a mărturisit că au venit la ea nişte indivizi care i- 
au făcut curte şi au tras-o de limbă în ceea ce mă priveşte. 

— De mult? 

— leri dimineaţă. 

— Vedeţi! strigă magistratul, care bătea din palme ca 
pentru a aplauda. V-a spus numele celui ce a venit la ea? 

— A spus două nume, răspunse Maurice, dar nu ştiu care 
dintre ele are legătură cu acest detaliu: Piquepuce şi Lecoq. 

Remy îşi descheie redingota şi luă din buzunar un carnet pe 
care-l consultă, repetând: 

— Piguepace..., Lecoq! 

Trase de cordonul soneriei care se afla deasupra biroului. 

— Lecoq! spuse el încet. 

Adresândui-se băiatului care răspunse la apelul lui, îi spuse: 

— Du-te imediat la prefectură şi spune-i şefului diviziei a 
doua că am nevoie de agentul Lecoq. Mă înţelegi: pleci imediat! 


Băiatul plecă; Remy rămase gânditor. 

Maurice avea senzaţia că trăieşte unul din acele visuri în 
care incidentele bizare se învălmăşesc şi se înghesuie în mod 
obositor. 

Palatul de Justiţie comunica cu Prefectura prin coridoare; 
băiatul pe care-l trimisese Remy veni în câteva minute şi spuse: 

— Domnul şef al diviziei a doua cere un ordin scris. Remy 
ridică din umeri, cu furie, iar tocul său scârţâi pe hârtie. 

— Imediat! repetă el din nou, dându-i băiatului o hârtie; 
refuzul domnului şef de divizie va fi pe riscul şi răspunderea lui. 

Se ridică şi în aşteptarea băiatului, măsură camera în lung 
şi în lat. Maurice, care nu îndrăznea să-i pună vreo întrebare, îl 
auzea şoptind: 

— Administraţia... mare pacoste! Veşnicul obstacol! Remy 
d'Arx se opri în faţa uşii pentru a auzi paşii mesagerului său, iar 
băiatul îi dădu o hârtie asemănătoare cu cea trimisă de el. 

Conţinutul mesajului era următorul: 

„Nici în serviciul general şi nici în serviciul de siguranţă nu 
există nici un agent cu numele de Lecoq.” 

Remy mototoli hârtia cu violenţă şi o aruncă; culese 
scrisoarea din nou şi şi-o aranja printre filele carneţelului lui. 

Apoi se aşeză din nou la birou şi-i spuse lui Maurice: 

— Nu mai am ce afla de la dumneavoastră. Raportul acestui 
Lecoq este exact şi l-am citit deja. Aţi părăsit Franţa într-un 
moment de disperare; aţi luat cu dumneavoastră o amintire 
deosebit de scumpă, în Africa, v-aţi riscat de multe ori viaţa 
pentru ca să deveniți ofiţer, iar apoi să puteţi să vă daţi demisia. 
V-aţi întors în ţară; cea pe care o iubiţi este nobilă şi bogată şi 
nu-i nevoie să-mi spuneţi care erau speranţele dumneavoastră: 
sunteţi iubit şi asta justifică întoarcerea dumneavoastră. Părerea 
mea este formată deja. Acum, am să-l chem pe grefier pentru 
ca întrebările mele şi răspunsurile dumneavoastră să fie 
consemnate conform legii; de acum încolo, este doar o simplă 
formalitate. Locotenente Pages, sunteţi nevinovat, sunt absolut 
convins de acest lucru şi vă sfătuiesc să fiţi fără frică. 

Maurice vru să-i mulţumească, dar judecătorul îi făcu semn 
să tacă, arătându-i uşa care se deschidea. 

Domnul Preault îşi reluă locul la măsuţă; în mod vădit, era 
în toane proaste. Interogatoriul lui Maurice nu conţinea nimic din 
ceea ce noi nu cunoaştem deja, iar domnul Preault, care era un 


şoarece bătrân al Palatului de Justiţie, nu ascunse faptul că nu 
credea nimic din răspunsurile lui Maurice. 

Când locotenentul povesti de efracţiunea comisă înainte de 
sosirea lui în cameră şi de ustensilele introduse în aceeaşi 
cameră fără ştirea lui, grefierul nu putu să-şi stăpânească un 
acces de râs batjocoritor. 

Maurice îşi continuă povestirea: 

— Toate aceste elemente adunate îmi sugerau ideea de a 
fugi. îmi dădeam seama de cursa ce mi se întinsese şi simţeam 
că voi cădea în capcană; cuvintele pe care le auzeam afară erau 
dezarmante şi aproape că nu mai aveam nici puterea de-a mă 
apăra. De afară se auzea: „Criminalul” este aici!” şi într-adevăr 
eram acolo, iar mâinile şi hainele mele erau mânjite de sânge, 
căci încercasem să-l salvez pe acel nenorocit. Administratorul 
casei repeta şi el o frază groaznică pe care într-adevăr o 
pronunţasem, dar într-o altă ordine de idei, dar se potrivea 
perfect în împrejurările respective, întărind evidenţa. 

Ştiu că ar fi trebuit să rămân pe loc şi să-i înfrunt pe cei de 
dincolo de uşă, cu fruntea sus; dar sunt soldat. Fuga înseamnă 
să recunoşti că eşti vinovat; dar am fost luat pe neaşteptate. 
Trebuie să spun că un singur lucru mă preocupa: era conştiinţa 
aparentei mele culpabilităţi. Picioarele îmi tremurau, privirea mi 
se înceţoşa, iar în jurul meu auzeam un vuiet oribil care era 
zgomotul mulţimii strânse în jurul ghilotinei. 

Am trecut prin adevărate clipe de teroare, în momentul 
când cei de pe coridor intrară în camera nr. 17, care era camera 
mea şi apoi în camera nr. 18 unde zăcea cadavrul, eram ca 
nebun. Am sărit pe pervazul ferestrei fără vreun plan anume; 
cred că am avut de gând să sar de la etaj, dar piciorul meu s-a 
sprijinit de un spalier special amenajat pentru plante 
agăţătoare. 

Fiind expert în exerciţii de gimnastică, nu mi-a fost prea 
greu să urmez această cale aeriană şi în câteva secunde am 
ajuns într-un copac, în care am încercat să mă ascund. 

In grădină era deja multă lume. Pe unde intrase toată 
această lume? Ce făcea? Drama în care eu jucasem rolul 
principal se terminase repede ca gândul; pot să declar că nu se 
scurseseră nici zece minute între primul strigăt al victimei şi 
momentul în care mă aflam în copac. Toţi aceşti oameni erau 


aici dinainte; cursa fusese întinsă atât înăuntru.cât şi în afara 
clădirii. 

— Domnule Preault, să notaţi tot, să nu uitaţi nimic, spuse 
judecătorul care luase din dosar un plan figurativ pe care-l 
întinse pe masă. 

— Unde este copacul? întrebă el, adresându-se lui Maurice. 

— Aici, răspunse tânărul locotenent, care-şi puse degetul 
pe plan. De aici, îi vedem pe cei ce fugeau în grădină şi pe cei 
ce priveau la ferestre. Datorită razelor lunii, toată lumea mă 
zărise şi striga: „Priviţi-l! lată-l! L-am prins!” 

Maurice îşi trecu mâna peste fruntea acoperită cu broboane 
de sudoare. Ochii lui Remy, care urmăriseră partea din plan ce 
indica drumul făcut de acuzat, cuprindea acum întreg desenul. 

Intr-un colţ al planului se afla o legendă în care scria: strada 
Oratoire, Bulevardul Champs-Elysees. 

— Dar, şopti Remy cu uimire, aici este palatul Ornans! 

— Zău? spuse grefierul. Apoi vorbind ca pentru sine: 

— lată cum se studiază un document. Aceşti îndrăzneţi 
nu sunt uşor de învins. 

Judecătorul păru din ce în ce mai interesat şi ascultă 
continuarea povestirii cu şi mai mare atenţie. 

— Să fug! continuă Maurice, nu-mi mai trecea altceva prin 
cap decât această idee tâmpită: să fug! Eram înconjurat din trei 
părţi şi privirea mea se îndrepta spre casa ce se afla chiar lângă 
mine. în mijlocul acelei faţade întunecoase rămăseseră doar 
două ferestre luminate; prin perdeaua subţire distingeam forma 
unei femei care se ruga. în continuarea celor două ferestre 
luminate, se afla o a treia întredeschisă... 

— Apartamentul Valentinei! gândi judecătorul. Grefierul îşi 
spunea: 

— Parcă l-ar amuza, în locul acuzatului, aş cere un pahar cu 
apă îndulcită. 

— N-aş putea să spun exact, ceea ce speram, continuă 
Maurice. Uneori femeile sunt miloase, aş mai fi putut avea şansa 
ca drumul să fie liber şi să ajung în Champs-Elysees. Am ales 
ramura cea mai apropiată de casă, am mers pe ea cu multă 
grijă şi m-am lăsat să cad în balcon sub privirile celor ce se aflau 
în curte. 

li auzeam, spunând: „Bateţi la uşa salonului! Să mergem în 
strada Oratoire pentru a-l preveni pe administrator! O scară! Cu 


o scară, totul s-ar rezolva mult mai rapid!” Am împins fereastra 
întredeschisă tocmai în momentul în care tânăra fugi din 
cameră, speriată de zgomot. Cu siguranţă, auzise repetându-se 
de multe ori cuvântul criminal; văzându-mă, ea fugi, ţipând. 

Cei din grădină n-avuseseră timp să ajungă în strada 
Oratoire, dar totuşi o uşă se deschise, pe care năvăliră o 
mulţime de oameni care strigau: „Criminalul, criminalul!” 

Ea mă arăta cu degetul, cea în care îmi pusesem toate 
speranţele; ea striga: „lată-l!” şi am fost încolţit din toate 
părţile, căci cei din grădină găsiseră o scară şi intrau acum pe 
fereastră. 

O priveam pe acea tânără care mă predase poliţiei, iar 
inima mea încetă să mai bată; am pronunţat doar un singur 
cuvânt: Fleurette! 

— Fleurette! repetă judecătorul, care-şi ţinea răsuflarea,şi a 
cărui figură se îngălbenise. 

— Şi ea mă recunoscuse, continuă Maurice cu o voce 
voalată, căci îmi pronunţă numele şi apoi leşină în braţele mele. 

— În braţele dumneavoastră! repetă Remy d'Arx. Ochii săi 
priveau în jos, iar buzele i se crispară. 

Maurice nu-şi dădu seama de schimbarea petrecută în 
fizionomia judecătorului, căci emoția îl orbise. 

— În ce calitate se află această Fleurette la palatul Ornans? 
întrebă judecătorul. Este în serviciul marchizei sau al 
domnişoarei de Villanova? 

Maurice răspunse: 

— Această Fleurette este însăşi domnişoara de Villanova. 

Urmă o tăcere profundă. Grefierul privi rând pe rând, la cei 
doi interlocutori şi strigă: 

— Domnului judecător îi este rău? într-adevăr, Remy d'Arx 
se clătină pe scaun. 

— N-am nimic, spuse el. 

Făcând un efort teribil, adăugă: 

— Locotenente Pages, mai aveţi, ceva de declarat? 

— Am spus totul, răspunse Maurice, la rândul lui absorbit 
de gânduri. 

— Atunci, domnul grefier poate citi acuzatului 
interogatoriul, spuse cu greutate Remy. 

În timp ce-şi aranja foile şi-şi punea ochelarii, domnul 
Preault se întreba: 


— Ce dracu se întâmplă aici? 

Grefierul începu să citească: 

„Vineri, 22 septembrie 1838, în prezenţa domnului 
judecător de instrucţie Remy d'Arx, a compărut...” 

Dar nu apucă să termine, căci la auzul acestui nume, 
Maurice se ridică în picioare. 

Cu o mişcare asemănătoare, independentă de voinţa lui, 
tânărul magistrat îşi împinse scaunul şi se ridică în picioare. 

Cei doi se priviră într-un chip ciudat. Nici unul dintre ei nu 
scoase o vorbă. Maurice fu primul care se aşeză; Remy d'Arx ÎI 
imită, spunând: 

— Grefier, continuă lectura. 


t Capitolul 19 — Valentine 


În acea seară, grefierul Preault îşi luă masa la cârciuma 
„Copiii lui Apollo”, unde obişnuiau să vină cei din justiţie, dar şi 
câţiva administratori ai pompelor funebre. 

Aceştia din urmă constituiau o pătură de oameni lugubri, 
dar şi zănatici în modul lor de a se distra; domnii negri şi 
decoraţi ce merg în fruntea convoaielor compun cântece hazlii şi 
piese care au reuşit să provoace hohote de râs. 

După ce Maurice fu condus din nou în închisoare, grefierul 
se retrase la el în birou şi-i spuse unui alt coleg: 

— Domnul d'Arx are o afacere pe cinste! Am asistat la o 
scenă, care ar avea mare efect la teatru. N-am înţeles chiar 
totul, dar este şi o femeie implicată în povestea asta. Nu mă pot 
plânge că n-am material pentru cupletele mele. Să nu plecaţi 
fără să-l anunţaţi pe domnul d'Arx. 

După plecarea grefierului, colegul acestuia îşi perie gulerul 
redingotei, îşi puse un guler fals şi-şi aranja pălăria. 

— Bernard, se adresă el unui al treilea coleg, am o 
problemă de familie, dar te rog să nu pleci fără să-l anunţi pe 
domnul d'Arx. 

Nu ştiu unde trebuia să plece Bernard, dar cum dispăru cel 
de-al doilea coleg, acesta îşi luă şapca şi încuie biroul. Ceva 
asemănător se petrecea şi în anticamera cabinetului; nu se 


întârzia prea mult în Palatul de Justiţie, iar obiceiurile erau 
patriarhale. 

Remy d'Arx nu realiză ce linişte se făcu în jurul lui. De 
multă vreme, nu se mai auzea zgomotul vreunei uşi închise sau 
deschise, iar pe coridor nu mai răsunară paşi. Orologiul palatului 
sună ora nouă. Remy nu se mişcase din scaunul de la birou, 
capul şi-l sprijinea în mâini, iar lumina veiozei cădea pe fruntea 
brăzdată de riduri adânci; ochii săi larg deschişi şi trişti priveau 
în gol. 

De când plecase Maurice nu se mai mişcase, iar gândurile 
sale erau atât de intense, încât muşchii feţei păreau pietrificaţi, 
Când buzele sale se mişcară, pronunţă aceste cuvinte: 

— El este cei pe care-l iubeşte! Adăugă, apoi, imediat: 

— Dacă n-ar fi el, m-ar iubi pe mine! 

Pleoapele se lăsară în jos, iar degetele i se crispară în păr. 

— Ea mi-a spus asta, urmă el, vorbind ca pentru sine şi 
făcând pauze lungi între fiecare frază; între noi există o 
legătură, ceva o împinge spre mine, iar lupta periculoasă în care 
m-am angajat o sperie. De ce oare? Într-adevăr i-am făcut un 
serviciu important, dar înainte de a i-l face, ea se interesa de 
mine: de ce oare? 

Dosarul lui Maurice rămăsese deschis în faţa lui; cu un gest 
obosit, îl împinse şi repetă cu o voce încărcata de lacrimi: 

— El este cel pe care-l iubeşte! 

II cuprinse un sentiment de îngrijorare, căci faţa lui palidă 
deveni dintr-o dată roşie ca para focului şi-şi duse mâna spre 
inimă. 

— Este foarte tânăr, şopti el; oare ce mi-a făcut? Oare ştia 
că exist? Cât de fericit l-aş putea face cu un singur cuvânt scris 
de mâna mea! Dar de ce aş scrie acest cuvânt? Fericirea mea, 
propria mea fericire este în mâinile lui! Fără mine n-ar fi 
condamnat? Fie că-l bagă la flagrant delict, fie la crimă, faptele 
sunt grăitoare, în faţa oricărui alt judecător ar fi un om mort. 

Un surâs amar îi apăru pe buze, în timp ce-şi spunea: 

— Nici măcar nu trebuie să spun: Este vinovat; dacă aş 
abandona ancheta, un alt judecător va prelua sarcina mea 
neterminată şi... 

Se opri. 

— Şi l-aş omori, procedând astfel! spuse el încet în timp ce 
un fior rece îi traversă corpul. 


Degetele sale apucară din nou dosarul; răsfoi documentele 
pentru a-l găsi pe cel ce nu purta nici un fel de semnătură; îl 
deschise şi citi ultima frază: 

„Vom dovedi că a sperat să se căsătorească cu o tânără 
nobilă a cărei dotă se ridică la mai mult de un milion.” 

— Sunt amestecați în afacerea asta, spuse el după o scurtă 
tăcere; le recunosc stilul! Doar nu vreau să devin complicele 
asasinilor tatălui meu? 

Se ridică brusc şi rămase o clipă nemişcat. 

— Este un băiat foarte tânăr, gândi el, în timp ce-şi apăsa 
fruntea cu mâinile; mi-a rămas întipărită în minte privirea lui de 
om cinstit. Pe pământul ăsta sunt fiinţe ale căror inimi se 
înfrăţesc, dar pe care soarta le obligă să se urască... l-am atins 
mâna cu mâna mea şi, în plus, i-am promis că-l voi salva! 

El se îndreptă spre fereastra cu vedere spre curtea Sfintei 
Capele. Un lampion, fixat deasupra porţii clădirii de la 
Prefectură, alungea umbra materialelor răspândite în curte; 
ulmul se înălța ca un monstru în mijlocul dărâmăturilor 
albicioase. 

Pe cer pluteau nori ameninţători, descoperind, din când, în 
când, luna care înota într-un lac de azur. Ferestrele nu mai erau 
luminate; ziua de muncă a funcţionarilor din justiţie se 
terminase. Palatul de Justiţie dormea. 

Remy n-ar fi observat nimic din toate aceste amănunte, 
dacă o umbră nu s-ar fi strecurat printre pietroaie. O femeie, o 
umbră, mai degrabă, alunecă printre dărâmături şi traversă 
curtea. 

Remy se frecă la ochi şi se îndepărtă de fereastră, 
spunându-şi: 

— O văd peste tot! Vorbesc despre el, dar mă gândesc 
tot timpul la ea. în zadar mă lupt, în zadar mă străduiesc, 
dragostea asta a devenit o obsesie şi, în cele din urmă, probabil 
că voi muri nebun sau voi săvârşi o crimă! 

El străbătea camera în lung şi-n lat cu un pas rapid, în timp 
ce cuvinte trunchiate se rostogoleau de pe buzele lui: 

Remy şoptea: 

— Dacă sunt deja nebun? Ce să înţeleg de fapt prin 
nebunie? 

Este un mod de a vedea lucrurile total opuse celorlalţi. lar 
eu dacă aş spune în instanţa, în faţa judecătorilor şi juraţilor: 


Este nevinovat, opinia publică mi-ar răspunde: Dar totuşi este 
vinovat! Este strigător la cer şi numai un nebun ar putea susţine 
contrariul. 

— Dumnezeule, Dumnezeule, şi totuşi! spuse el, lăsându-se 
să cadă pe scaunul de la birou, este nevinovat, ştiu asta, iar 
viaţa lui este în mâinile mele, fiind singurul care cunoaşte 
adevărul adevărat, în zadar, încerc să mă induc singur în eroare; 
aş da orice pentru a descoperi în mine cel mai mic dubiu, dar nu 
există aşa ceva! lar Valentine îl iubeşte! Decât să renunţ la 
Valentine, mai bine îmi calc în picioare conştiinţa şi onoarea! 

Ultimele cuvinte îi ieşiră din gură ca un horcăit, iar capul îi 
căzu greoi. Astfel rămase mult timp, cu fruntea sprijinită pe 
braţele încrucişate pe masă, asemeni unui om beat. Uneori, 
corpul îi era zguduit de frisoane, alteori buzele sale şopteau 
numele Valentinei. Un zgomot se auzi la uşă, dar el nu-l auzi; o 
mână rece îl atinse, crezu că visează şi nu mişcă. 

Apoi o voce blândă şi gravă vorbi la urechea lui: 

— Eu sunt, domnule d'Arx, v-am promis că voi veni. 

Remy îşi ridică ochii şi începu să tremure. Domnişoara de 
Villanova era în faţa lui. 

— S-ar zice că v-am speriat! şopti ea cu un surâs trist. 

Într-adevăr, privirea lui Remy părea speriată. Primul lui 
cuvânt îi trădă gândurile. 

— Am vorbit! se bâlbâi el, m-aţi auzit... 

— N-am auzit nimic, domnule d'Arx, răspunse Valentine 
blând, n-aţi vorbit absolut deloc; credeţi că este posibil să 
spuneţi lucruri pe care eu să nu le aud? 

Pleoapele judecătorului se plecară, iar figura lui căpătă o 
expresie sălbatică. 

— Cum aţi intrat aici? întrebă el. 

Remy d'Arx era om de lume în adevăratul sens al 
cuvântului, iar în cercurile în care se învârtea şi Valentine trecea 
drept un tip curtenitor. 

Totuşi, ea nu păru nici mirată, nici ofensată; se părea că se 
aştepta la o asemenea primire. 

— Mi-a fost tare greu, răspunse ea cu un soi de umilinţă, 
mai întâi, am fost la dumneavoastră aşa cum stabilisem. 
Germain, servitorul dumneavoastră, n-a vrut să mă lase să 
aştept. Dar eram atât de palidă, încât i s-a făcut milă de mine. 


— Este adevărat, gândi cu voce tare Remy, sunteţi tare 
palidă şi începând de astăzi dimineaţă trebuie sa suferiţi 
cumplit. 

— N-am murit încă, spuse Valentine cu o expresie atât de 
tristă, încât Remy întoarse capul pentru a-şi ascunde o lacrimă. 

Ea continuă: 

— Am aşteptat două ore şi valetul dumneavoastră mi-a 
spus: „Cred că este la Palatul de Justiţie pentru cazul acela, din 
strada Oratoire”. 

Vocea Valentinei tremura ca şi când ar fi cuprins-o frigul. 

Ochii lui Remy se uscară. 

— Am venit aici, reluă tânăra cu o oboseală extremă în 
glas, şi am cerut să fiu adusă la dumneavoastră, dar nu s-a 
putut căci tocmai îi luaţi interogatoriul acuzatului. 

Ea se clătină, iar judecătorul abia avu timp s-o susţină. O 
clipă, o ţinu în braţe, dar el tremura mai tare ca Valentine. O 
aşeză în propriul lui fotoliu; genunchii lui se îndoiră şi căzu la 
picioarele ei. 

El o privea, dar nu-i vorbea. 

— Aşezaţi-vă, domnule d'Arx, îi spuse ea arătându-i un 
scaun. Sunt încă foarte slăbită, căci azi de dimineaţă era cât 
pe ce să mor. 

Judecătorul se dădu câţiva paşi înapoi ca şi cum cineva l-ar 
fi lovit. Impresii de tot felul se succedau în el, cu o rapiditate 
teribilă. 

— Trebuie să mă ascultați cu răbdare, continuă Valentine, 
căci am multe să vă spun şi aş vrea să-mi găsesc forţa să merg 
până la capăt. Am aşteptat în cupeu să terminaţi interogatoriul; 
un om din Palatul de Justiţie, trebuia să vină să mă anunţe, dar 
n-a veni poarta s-a închis, iar la ghişeu mi s-a răspuns: „Nu se 
mai poate intra”. Eu spuneam: „Dumnezeule! Lăsaţi mă să trec, 
trebuie să-l văd!” 

Toată lumea mă privea şi se strânseseră câteva persoane 
pe trotuar; vizitiul pe care 
nu-l cunosc, i s-a făcut milă de mine; m-a tras spre cupeu, 
spunându-mi: „Signora, lăsaţi că vă scot din încurcătură.” Este 
un italian. Nu ştiu cum a ghicit că şi eu vin din Italia. Cupeul m-a 
condus până la o poartă care era a Prefecturii de poliţie; pe aici 
vizitiul meu reuşi să mă introducă în Palatul de Justiţie. 


Am traversat mai multe coridoare; ghidul meu chemă un tip 
şi-i vorbi. Tipul îi spuse: „îmi risc locul: te costă 10 franci.” l-am 
dat banii şi m-am trezit în curtea Sfintei Capele, unde mi s-a 
arătat o fereastră luminată şi mi s-a spus: „Acolo este” 

Remy nu mai asculta şi cu ochii pironiţi în pământ, spuse: 

— Aţi venit să-mi cereţi să-l salvez. 

— Am venit să vă spun, răspunse Valentine cu o voce 
fermă: este nevinovat şi dumneavoastră ştiţi acest lucru. 

— Ştiu! o întrerupse Remy d'Arx cu furie, eu care am toate 
documentele în faţa ochilor! Eu care am citit în întregime toate 
mărturiile! 

— Deci ştiţi! îl întrerupse Valentine la rândul ei. Acest 
cuvânt fu pronunţat cu atâta autoritate, încât judecătorul 
rămase fără grai. 

Acum tăcea şi Valentine. Într-un duel, cel mai solemn 
moment este cel în care cei doi adversari se odihnesc, 
sprijinindu-se în săbiile însângerate. Valentine fu cea care 
începu prima discuţia. Cu o voinţă de fier, ea îşi recapătă 
zâmbetul resemnat care o făcea frumoasă ca o sfântă. 

— Seara de ieri este foarte departe de noi, domnule d'Arx! 
spuse ea. leri, m-aţi cerut de soţie, iar eu v-am refuzat 
adăugând că doresc să vă explic motivele şi să mă spovedesc 
într-un fel, fiindcă nimeni în lumea asta nu mi-a inspirat atâta 
stimă şi simpatie ca dumneavoastră. 

Începând de ieri, parcă un blestem s-a abătut asupra 
noastră. Domnule d'Arx, Maurice este acuzat de crimă, iar 
dumneavoastră sunteţi judecătorul lui. 

L-aţi interogat şi sunt sigură că v-a răspuns fără ocolişuri, 
căci buzele lui n-au pronunţat vreodată nici cea.mai mică 
minciună; probabil că ştiţi deja o parte din ceea ce vroiam să vă 
spun, iar povestea romantică a Fleurettei n-o să vă mai 
surprindă. 

V-am promis că vă voi spune şi lucruri de altă natură; din 
întâmplare mi-au căzut ochii pe raportul pe care l-aţi încredinţat 
colonelului Bozzo şi, făcând aluzie la lupta în care v-aţi angajat, 
v-am spus: „Ca şi dumneavoastră sunt victima acestei 
organizaţii de temut; între noi doi există legături misterioase...” 

Ei bine! Aceleaşi legături există acum între dumneavoastră 
şi Maurice Pages; refuzaţi să-l apăraţi de cei ce v-au ucis tatăl? 

Remy nu avu curajul s-o privească şi răspunse cu răceală: 


— Domnişoară, am crezut în toate aceste lucruri, dar nu 
mai cred. 

— Nu minţiţi! strigă Valentine cu severitate; încă mai 
credeţi şi veţi crede până în ultima zi a vieţii voastre! 

Ea îl luă pe Remy de mână, deşi acesta încerca să se 
opună. 

— Aveţi milă de dumneavoastră înşivă, îi spuse ea cu o 
privire rugătoare, o nenorocire teribilă s-a abătut asupra lui 
Maurice şi a mea, dar pe dumneavoastră vă plâng şi n-aduc 
acuzaţii decât fatalităţii. Cel pe care-l iubesc l-am rănit mortal 
de două ori: prima dată, dându-l pe mâna justiţiei, iar a doua 
oară datorită dragostei pe care mi-o purtaţi şi care vă întunecă 
conştiinţa. 

Remy ţinea mâna care i se întinsese; ea îl ardea; el o duse 
cu pasiune în dreptul inimii. 

— Mă aflu în infern, şopti el, dar totuşi este ca un paradis! 
Fiecare cuvânt al dumneavoastră mă îmbată şi mă torturează. 
Ah, cât de mult vă iubesc! Vă iubesc cum nimeni altul n-a iubit 
vreodată! Aţi venit să alimentaţi focul ce mă pârjoleşte, sunt 
singur cu dumneavoastră, mâna voastră este într-a mea, vă daţi 
seama ce putere poate avea delirul unei asemenea febre? 

El o împinse cu violenţă, şi-şi trase scaunul. 

— Ah! De ce aţi venit? spuse el, gemând. 

— Ani venit, răspunse Valentine, care-l privea cu ochi calmi 
şi limpezi, fiindcă vreau să-l salvez şi vreau să mă răzbun. 

— Deci îl iubiţi, îl iubiţi la nebunie! se bâlbâi Remy, ale cărui 
buze se crispaseră. 

— Da, îl iubesc, răspunse simplu Valentine. 

— Căci este adevărată nebunie, continuă judecătorul, să 
mai speraţi în mine, după cele ce v-am spus. Ce vreţi mai mult? 
Ceea ce v-am spus nu explică nici măcar a zecea parte din 
suferinţa sufletului meu; adineauri tocmai îmi mărturiseam că 
acest bărbat este nevinovat, dar este obstacolul care mă separă 
de dumneavoastră şi de aceea va muri. Veţi spune că este o 
crimă săvârşită de un tip laş şi lipsit de suflet. Judecătorul 
este preotul, este un sacrilegiu. lată până unde merge 
dragostea mea pentru dumneavoastră, va muri! 

Mâinile sale strângeau braţele fotoliului, iar vocea-i era 
gâfâită şi epuizată. Privirea domnişoarei de Villanova era mai 
tristă, dar nu-şi pierduse din blândeţe. 


— Nu, răspunse ea ca şi cum ar fi vorbit cu ea însăşi, nu-l 
iubesc astfel şi nici nu şi-ar dori o asemenea dragoste. Domnule 
d'Arx, aţi pronunţat un cuvânt care mă linişteşte şi care vă 
scuză, într-o oarecare măsură. Delirul este cauza atitudinii 
dumneavoastră, delirul este cel ce vorbeşte şi nu cred ceea ce 
spuneţi. Vedeţi că sunt calmă şi vă rog să mă ascultați. Maurice 
nu reprezintă un obstacol între mine şi dumneavoastră. 

Ochii judecătorului aruncară o privire fixă şi avu senzaţia că 
n-a auzit bine. 

— Inţelegeţi-mă bine, continuă Valentine, v-am spus: 
Vreau să-l salvez şi vreau să mă răzbun. Este foarte clar: Doresc 
acest lucru! Dumneavoastră sunteţi stăpân pe viaţa lui, iar eu 
sunt stăpână pe mâna mea şi-n consecinţă vă dau mâna mea în 
schimbul vieţii lui. 

Ochii lui Remy erau din ce în ce mai derutaţi. 

— Ceea ce v-am spus ieri trebuie să uitaţi, urmă Valentine; 
v-am spus că nu potfi soţia voastră, datorită trecutului meu 
care era ca o barieră; o parte din enigmă acum e) 
cunoaşteţi: înainte de-a fi domnişoara de Villanova, am fost 
Fleurette, saltimbanca; v-am mai spus, însă, că Fleurette era o 
fată cinstită, iar domnişoara de Viilanova va fi o soţie cinstită. 

— Oare nu visez? se bâlbâi Remy d'Arx. Valentine scose de 
sub pelerină un sul de hârtie pe care-l aşeză lângă judecător. 

— Trebuie să cunoaşteţi totul despre cea care vă va purta 
numele, spuse ea. Aici se află povestea întregii mele vieţi şi 
declar în faţa lui Dumnezeu că în aceste pagini stă scris tot 
adevărul în ceea ce mă priveşte. Aici veţi descoperi o revelaţie 
pe care v-o datoram şi pe care v-am promis-o. Din acest 
document va veţi convinge că avem duşmani comuni. Ura 
dumneavoastră este deja veche şi o susţineam înainte ca a mea 
să se nască. De ce eram atrasă spre dumneavoastră? Nu ştiu. 
Poate ăsta-i destinul meu. Dar acum, trebuie şi eu să mă 
răzbun; ea face parte din pactul meu: veţi pedepsi aceşti 
oameni care mi-au furat fericirea. 

— Fericirea  dumneavoastră?... repetă Remy cu o voce 
gâtuită. 

— Ah! spuse Valentine liniştită şi cu capul sus, sa vorbim 
deschis, domnule d'Arx; este un târg ceea ce vă propun eu; v- 
am spus condiţiile şi n-aveţi decât să-mi răspundeţi cinstit: îl 
acceptaţi? 


t Capitolul 20 — Cadoul de nuntă 


În vocea Valentinei nu exista nici cea mai mică nuanţă de 
dispreţ; ea spunea adevărul, propunând judecătorului un târg. 
Ea acţiona fără scrupule, sau ruşine; altele ar fi analizat 
problema pe toate feţele încercând s-o facă mai acceptabilă, dar 
Valentine acţiona după cum îi era firea, mergea direct la ţintă. 
Era o fată deosebită, iar sufletul îi era la fel de frumos ca şi 
figura sa. 

Oricare ar fi fost secretul naşterii sale, căci nu exista nici o 
certitudine în acest sens, însăşi Valentine îndoindu-se de dreptul 
de-a purta numele de Villanova, totuşi în vinele sale curgea un 
sânge nobil şi mândru. La ţară, există seninătate pe care nimic 
n-o deranjează; există aşa ceva şi la oraş. Linguşitorii din popor 
afirmă că mansardele sunt pline de seninătate; dar linguşitorii 
celor puternici n-au curajul să pretindă că te împiedici de ea în 
budoare. Adevărul este că aceasta există, dar cazurile sunt o 
raritate atât la ţară cât şi la oraş. 

La drept vorbind, Valentine nu făcea parte nici din 
categoria celor din budoar şi nici de la mansardă. Mediul 
mizerabil în care-şi petrecuse copilăria şi tinereţea nu aparţinea 
nici uneia din categoriile menţionate. Acea populaţie a bâlciului 
din care făcuse parte, pe vremuri, o înconjurase cu admiraţie. 
Lumea nobilă în care intrase acum, fără nici un fel de tranziţie, o 
studiase cu priviri severe şi pătrunzătoare: Valentine, însă, n- 
avea nimic din lumea saltimbancilor pe care tocmai o părăsise. 

Este adevărat că Valentine nu avea nimic comun nici cu 
minunatele  domnişoare ca populau saloanele din înalta 
societate, dar ea rămânea atât de demnă şi decentă în 
originalitatea ei, încât toţi o înconjurau cu admiraţie. Valentine 
era totdeauna ea însăşi, acţionând conform propriilor sale 
impulsuri, iar în privinţa sfaturilor, ea făcea apel fie la gusturile 
ei rafinate, fie la conştiinţa sa. În împrejurările bizare în care se 
afla în acea noapte, ţinând cont de scopul pe care-l urmărea, 
poate ca ar fi trebuit să acţioneze altfel, dar ea ştia doar calea 
cea dreaptă, pe care o urmă. 


Remy d'Arx era de asemenea un singuratic, iar drumul său 
nu se asemăna cu cele deja bătute: totuşi, el era mult prea 
obişnuit cu o viaţă normală pentru a nu fi surprins şi ofensat de 
oferta pe care i-o făcuse Valentine, deşi era unica şi cea mai 
arzătoare dorinţă a lui. 

Am mai spus o dată acest lucru: în vocea Valentinei nu 
exista nici cea mai mică nuanţă de dispreţ; în schimb, oferta ei 
implica atâta dispreţ, încât Remy d'Arx rămase încremenit. 
Pasiunea sa, care se confunda cu însăşi viaţa lui, parcă fusese 
zdrobită. Ca prin farmec, imposibila speranţă devenea posibilă, 
în schimb ultima licărire de speranţă se stingea în el. 

Orgoliul său, adânc rănit, încerca să se revolte împotriva 
acestei iubiri care se transformase într-o capcană mortală, dar 
care datorită durerii, devenea tot mai puternică, ţintuindu-l 
precum mâna unui uriaş. 

În naivitatea ei curajoasă, Valentine repeta întrebarea. 
Vocea ei rămase la fel de sonoră şi liniştită. 

Remy d'Arx se făcu roşu ca para focului şi făcu un mare 
efort pentru a vorbi; ochii săi păreau injectaţi. In acest moment 
sufletul său era stăpânit de dragoste şi ură. 

În ochii lui, frumuseţea Valentinei deveni supraomenească, 
insultându-i supliciul şi înveninându-i şi mai tare suferinţa. O 
mânie imensă clocotea în el; prin minte îi trecu un gând de 
răzbunare care rupse tăcerea: 

— Accept! 

Valentine păli, dar surâsul îi flutura pe buze. 

— Este bine, şopti ea, înseamnă că aveţi încredere în mine 
şi vă mulţumesc. 

— Pe când nunta? întrebă brusc Remy. 

Judecătorul încercă să dea o nuanţă sarcastică vocii sale. 

— Când doriţi, domnule d'Arx, răspunse Valentine, 
plecându-şi privirea pentru prima dată. 

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine, nu-i aşa? şopti 
judecătorul printre dinţi. 

Valentine replică: 

— Poate că v-am supărat, căci spuneţi acest lucru ca pe o 
ameninţare sau bătaie de joc. 

Remy îşi şterse fruntea de sudoare. 


— Bătaie de joc! spuse el ca pentru sine, este singurul lucru 
care mi-a rămas, să-mi bat joc de mine; dar ca o ameninţare? 
Cum oare, căci eu sunt sclav şi dumneavoastră regină? 

Privirea sa deveni imploratoare şi spuse în continuare: 

— Ascultaţi-mă! Prea multă suferinţă te face răutăcios şi 
am simţit acest lucru pe propria-mi piele; aş fi dorit să vă fac un 
rău cât de mic, într-atât de rănită este inima mea. 

Privirea Valentinei se întrista, dar ea rămase tăcută. 

— Răspundeţi-mi, continuă Remy, dumneavoastră, care nu 
ştiţi să minţiţi, la ce anume v-aţi gândit? 

— Nu m-am gândit la nimic, spuse încet domnişoara de 
Villanova; când îl voi salva pe bărbatul pe care-l iubesc şi când îl 
voi fi răzbunat, noi doi vom fi chit Am cântărit sarcina pe care 
mi-o asum şi o voi îndeplini. Sunt sigură de mine. 

— lar bărbatului care acceptă acest sacrificiu, spuse cu 
timiditate Remy, ce-i veţi da în schimb? 

— În momentul de faţă îi dau credinţa mea; însă pentru 
viitor... 

Valentine ezită. 

— Pentru viitor, repetă Remy. 

Cum ea întârzia să-i dea un răspuns, Remy îngenunche în 
faţa ei, declarându-i cu toată pasiunea: 

— Ah! Valentine, Valentine! Nu eşti deloc ca 
celelalte femei, iar eu ce am comun cu ceilalţi bărbaţi? Dacă 
lumea întreagă mi-ar fi judecător, m-ar condamna dacă te-aş 
refuza; dar cei din lumea întreagă ştiu ei oare ce înseamnă o 
mare, o irezistibilă iubire? Sunt împins de o forţă care mă 
subjugă şi cu care am încercat să lupt; dar eforturile mele aţâţă 
focul care mă pârjoleşte. 

Nu pot descrie în cuvinte dragostea ce v-o port; sunteţi 
însăşi conştiinţa mea şi onoarea mea; atât în această viaţă cât şi 
în oricare alta, fără dumneavoastră existenţa mea n-are nici un 
sens. Simt că-mi voi consacra întreaga viaţă fericirii 
dumneavoastră. Valentine, aţi vorbit despre viitor, iar eu îmi dau 
seama foarte bine că vă voi face cea mai fericită femeie dacă în 
viitor mă veţi iubi şi vă voi da şi luna de pe cer! Nu este un vis, 
nu, o dragoste presupune o altă dragoste; pasiunea mea vă va 
îndupleca inima. Până atunci, dragă Valentine, vă jur că voi fi 
alături de dumneavoastră, respectându-vă regretele şi alinându- 
vă durerile precum un frate... şi vă jur că sunt hotărât să mor 


astfel, răbdător, resemnat chiar dacă nu va veni ziua în care 
buzele noastre să se unească într-un sărut al iubirii. 

O lacrimă tremura suspendată în genele Valentinei; ea 
spuse pentru prima dată: 

— Domnule d'Arx, vă mulţumesc. Apoi, schimbând tonul şi 
zâmbind, spuse: 

— Acum suntem logodiţi; aş dori să vă cer ceva în chip de 
cadou de nuntă. 

— Spuneţi! strigă Remy, cereţi-mi orice, chiar şi imposibilul! 

Ea îl luă de mână şi-l ridică în picioare. 

— Domnule d'Arx, spuse ea, aş dori să-l văd pe Maurice, 
pentru ultima oară. 

Judecătorul avu senzaţia că tot cerul i s-a prăbuşit în cap. 

— Ah! spuse el cu amărăciune, ar fi trebuit să mă aştept la 
acest lucru! Aţi răspuns provocării mele şi mi-aţi cerut 
imposibilul! 

Ea repetă cu aceeaşi blândeţe, dar şi cu fermitate: 

— Trebuie să-l văd pe Maurice. 

Remy nu mai putea nici măcar să pălească, dar trăsăturile 
lui se descompuseră. 

— Ştiţi foarte bine, spuse el în şoaptă, căci mânia sa 
reţinută îl înfricoşa chiar şi pe el, ştiţi foarte bine că nu vă pot 
refuza. Mai târziu... mâine... 

— Astăzi, îl întrerupse Valentine, în seara asta. 

— La această oră din noapte! strigă Remy, n-am mai 
pomenit aşa ceva... 

Ea îl întrerupse încă odată şi spuse: 

— Domnule Remy d'Arx sunteţi judecător de instrucţie; în 
privinţa acuzatului pe care legea vi l-a încredinţat, puterea 
dumneavoastră este nelimitată. 

Remy îşi aplecă fruntea; simţea că se sufocă. 

Apoi, el luă lampa şi spuse: 

— Dacă asta-i dorinţa dumneavoastră, urmaţi-mă. Se 
îndreptă spre uşă. Valentine mergea în urma lui. Când ajunse în 
pragul uşii fără voia lui, pronunţă două cuvinte: 

— Arma nevăzută! spuse el. 

Valentine îl ajunse din urmă şi-l luă de braţ. 

— Vă clătinaţi, domnule d'Arx, spuse ea; sprijiniţi-vă de 
mine. Da, arma nevăzută v-a lovit aşa cum şi pe mine m-a lovit. 


Se pare că înainte de a primi binecuvântarea căsătoriei, 
Dumnezeu a creat între noi o legătură fatală. 

— Am citit, continuă ea, răspunzând întrebării mute a lui 
Remy, acele pagini unde rezumaţi munca pe care aţi desfăşurat- 
o, întreaga dumneavoastră viaţă şi consider că aţi procedat 
bine, scriind trei exemplare. Este foarte greu de ştiut în cine poţi 
avea încredere! Şi eu v-am adus jurnalul meu intim, vă rog să-l 
citiţi. Veţi vedea că fiecare dintre noi cunoaşte o părticică din 
misteriosul secret; de aceea va trebui să împărţim şi loviturile 
armei nevăzute. 

Remy nu dorea decât să întâlnească vreun obstacol în cale 
care să-i împiedice să-şi continue drumul; judecătorul se opri. 

— În jurnalul meu pe care vi l-am adus, continuă Valentine, 
veţi găsi o explicaţie la tot ceea ce v-am spus. De acum încolo, 
acea sursă periculoasă din care aţi obţinut informaţiile a secat. 
Domnule Remy d'Arx, din momentul în care ne-am întâlnit, 
atunci noaptea, am început să mă tem pentru dumneavoastră. 
Ştiam foarte bine cât de puternică este organizaţia împotriva 
căreia luptaţi şi am vrut să-l întâlnesc pe cel pe care-l numesc 
atletul. 

—  L-aţi întâlnit pe Coyatier, strigă judecătorul, 
dumneavoastră? 

— L-am întâlnit, dar nimeni nu-l va mai vedea vreodată, în 
această noapte, s-a lăsat cu vărsare de sânge... 

— El este!... se bâlbâi Remy. 

— Ah! spuse domnişoara de Villanova, dacă n-aţi fi fost 
precaut, iar cele trei exemplare ale raportului dumneavoastră 
nu s-ar fi aflat la trei persoane diferite, ei n-ar mai fi avut nevoie 
de arma nevăzută. Coyatier ar fi fost suficient... Căci 
dumneavoastră sunteţi bogat, domnule d'Arx, iar Coyatier are 
ştreangul în jurul gâtului şi oricât i-aţi fi oferit, Fracurile Negre ar 
fi triplat suma. 

— Fiţi mai clară... vru să spună Remy. 

— Să mergem, răspunse tânăra, toate aceste lucruri nu vă 
pot modifica certitudinea dumneavoastră în privința 
nevinovăţiei lui Maurice. După ce şi-a făcut datoria, Coyatier a 
dispărut, dar nu trebuie să-l regretaţi, căci nu mai avea nimic 
de spus. Lucrurile pe care nu vi le-a spus fiindcă nu le ştia, le 
veţi afla din acest jurnal. 


Ea se întoarse şi-i arătă pe masă sulul de hârtie. Apoi îl 
trase pe Remy pe coridor. 

In momentul în care uşa anticamerei se închise în urma lor, 
cealaltă uşă, pe care ieşise grefierul Preault după interogatoriu, 
se deschise fără zgomot. Biroul judecătorului de instrucţie, era 
luminat doar de lumina care venea de la lampionul din curte. 

Doi bărbaţi intrară tiptil. 

— Ciudată fată! spuse unul dintre ei, reuşeşte să-l joace 
după cum îi place. Ştii, ar trebui să-i dăm o primă şi lui Giovan 
Battista. 

— Ne jucăm cu focul, Tată, răspunse celălalt bărbat, 
nu ne-am ales un loc prea bun pentru conversaţie, miroase a 
curtea juraţilor. 

In timp ce vorbea, pipăi masa cu mâna şi descoperi sulul de 
hârtie lăsat de Valentine. 

— lată obiectul pe care-l căutam, haide să o ştergem... Pe 
toţi dracii, ce faceţi acolo Tată? 

Cel ce vorbise primul se instalase în fotoliul lui Remy d'Arx. 

El spuse cu acel râs senil pe care deseori l-am auzit: 

— O fată ca asta face cât două sau trei duzine de 
Coyatier!... lubitul nostru Remy te-a căutat la divizia a doua? 

— Ar trebui să am o sută de nume, răspunse Lecoq ridicând 
din umeri; văduva Samayoux sigur a ciripit ceva. Poate reuşim 
să ieşim teferi din afacerea asta, nu-i aşa patroane? S-a întins 
coarda prea tare şi fiindcă acum suntem bogaţi, cel mai înţelept 
lucru ar fi să punem capăt organizaţiei. 

Colonelul se ridică. 

—  Fiule, avem tot timpul în faţa noastră; astfel de 
organizaţii nu le creezi de la o zi la alta. Pe toţi dracii! Nu mă 
simt deloc stingher în sanctuarul justiţiei. Haide să plecăm, pe 
unde am venit; şi la prefectură mai trebuie să facem un popas, 
căci este bine să ai prieteni peste tot. 

Cei doi ieşiră, în timp ce traversară biroul grefierului se 
auziră următoarele cuvinte pronunţate de colonel: 

— Ciudată fată! Ah...! Am uitat să-ţi spun un lucru care este 
destul de important. Sunt pe urmele celor două exemplare din 
faimosul raport. Uneori trebuie ajutată arma nevăzută. Ei! 
Tulonezule, cui îi va folosi cadoul de nuntă? Nimeni n-ar putea 
spune că nu m-am ocupat ca lumea şi de ultima afacere! 


Remy d'Arx împreună cu Valentine îşi continuau drumul pe 
coridoarele pustii; ei nu întâlniră nici o suflare omenească în 
calea lor. Drumul, deşi era scurt, lor li se păru lung; Remy 
înainta cu un pas nehotărât şi de mai multe ori se opri. 

Amândoi mergeau în tăcere. Primul temnicer pe care-l 
întâlniră veni spre ei, dar când îl recunoscu pe judecător se opri, 
salutându-l. Remy ordonă să i se deschisă celula în care se afla 
locotenentul Pages. Ordinul îl surprinse pe temnicer, dar fu 


executat: magistraţii cărora li s-au încredinţat rezolvarea 
diverselor anchete se bucură de o putere absolută. 
Prezenţa Valentinei îl surprinse pe temnicer cât şi 


disperarea ce se citea pe trăsăturile judecătorului. Când 
cheia se învârti în broasca uşii celulei, Valentine îl sprijini pe 
Remy care abia se mai ţinea pe picioare. 

— Curaj, domnule d'Arx, îi spuse ea, ştiu cât suferiţi; 
dar pentru aceste clipe de suferinţă, eu vă pun la picioare 
întreaga mea viaţă. 

Cei doi intrară. Auzind zgomot, Maurice, care stătea întins 
pe pat, se ridică. La vederea Valentinei se repezi spre ea, dar 
prezenţa lui Remy îl împiedică să-şi continue intenţiile. 

— Împreună! şopti el. 

Remy rămase în pragul uşii, sprijinindu-se de uşă. Valentine 
ar fi vrut să fie mai reţinută; dar nu putu, căci inima îi dădea 
ghes; ea fugi înspre Maurice şi hohotind, îşi aruncă braţele în 
jurul gâtului acestuia. 

Timp de un minut, rămaseră îmbrăţişaţi, minut care pentru 
Remy păru lung cât un secol. Judecătorul fu cuprins de un 
sentiment de gelozie neputincioasă; îşi muşcă limba până la 
sânge pentru a reuşi să-şi înfrângă un urlet de furie. 

In acelaşi timp, îşi ciuli urechile, pentru a reuşi să prindă 
fiecare cuvânt pronunţat de cei doi îndrăgostiţi; surprinse doar 
cuvintele rămase fără replică: 

— Maurice, domnul d'Arx ştie că eşti nevinovat; mi-a 
promis că te va salva. 

Este adevărat că Valentine mai adăugase, în şoaptă: 

— Te iubesc şi te rog să nu mă condamni; sunta ta şiata 
voi rămâne toată viaţa. 

Se îmbrăţişară încă odată, iar buzele lor se apropiară 
într-un sărut rapid. 

Apoi Valentine se îndreptă spre judecător, spunând: 


— Să plecăm, căci sufăr mai tare ca dumneavoastră. 

Ea trecu prima pragul uşii. 

Remy, în loc s-o urmeze, făcu câţiva paşi spre prizonier. 

— Locotenent Pages, îi spuse el cu o voce tărăgănată şi 
gâtuită, sunteţi nevinovat şi cred acest lucru; vă promit că vă 
voi salva; Doamna Remy d'Arx nu v-a înşelat. 

— Doamna Remy d'Arx! repetă Maurice, care se dădu 
câţiva paşi înapoi, ca trăsnit. 

Pe buzele palide ale judecătorului înflori un zâmbet, în 
agonia lui, Remy se simţea totuşi triumfător. 

— Ea îmi aparţine, spuse el; am cumpărat-o şi v-am salvat 
de ghilotină, dar am făcut acest lucru pentru a putea să vă 
alegeţi armele. Nu-mi datoraţi nimic, în ziua în care veţi ieşi din 
închisoare, am să vă omor. 


t Capitolul 21 — Confesiunea Valentinei 


Era ora două dimineaţa. Colonelul Bozzo se urcase în pat, 
iar frumoasa contesă Corona îl învelea întocmai ca pe un copil. 
Bătrânul tremura puţin din cauza aşternutului rece, iar fesul 
țuguiat îi dădea aspectul unei bătrâne friguroase. 

Dormitorul colonelului era foarte simplu mobilat. Cei ce 
ştiau că această dărăpănătură de om era şeful unei armate de 
asasini se întrebau, pe bună dreptate, de ce avea această 
inexplicabilă şi ciudată manie care-l împingea să verse sânge 
pentru a câştiga aur. 

Aur! Nu mai avea ce face cu aurul şi tot ceea ce poţi 
cumpăra cu aurul nu-l mai interesa de multă vreme; pasiunile 
pe care le poţi satisface cu aur muriseră în el. El nu făcea nici o 
cheltuială, iar banii pe care-i primea ultimul lui servitor i-ar fi 
ajuns cu prisosinţă. 

— Pune nişte lemne pe foc, draga mea, îi spuse el contesei; 
este incredibil câte lemne putem folosi pentru foc şi suntem 
abia în luna septembrie! în seara asta a fost multă lume la 
marchiză? 

— Ca de obicei, răspunse Francesca, cu excepţia lui Remy 
d'Arx, care n-a venit. Toți îl aşteptau cu nerăbdare din 
cauza crimei de ieri dimineaţă. 


— Ei! spuse bătrânelul trăgându-şi pătura până sub nas, ce 
poveste! Şi într-un cartier care este atât de liniştit de obicei. 

— Şi ţie ţi-a simţit lumea lipsa, continuă Francesca. Toţi 
spuneau că ai asistat la arestarea acelui nenorocit. 

— Incă mai sunt mişcat de cele întâmplate, 
răspunse colonelul, motiv pentru care nici n-am vrut să ies din 
casă astăzi. 

— Se spune că este un tânăr foarte frumos, spuse 
Francesca. — Da, este înalt şi puternic, dar 
prea îndrăzneţ. 

— Se spune că Valentine l-a recunoscut! 

— Ce vrei? oftă colonelul, trebuia să vină şi ziua în care 
romanul tinereţii sale să fie dezvăluit întregii lumi. Este 
neplăcut, dar asta explică multe. Acest tânăr criminal a fost 
saltimbanc împreună cu ea la o dresoare de animale sălbatice... 
Mai ştii cum o chema? 

— Văduva Samayoux, tată. 

— Asta e. Din fericire, acum Valentine este bogată. 
Marchiza a anunţat căsătoria ei? 

— Da, şi toată lumea era încântată, dar toată lumea era 
obsedată de crima din strada Oratoire. Este o poveste foarte 
ciudată, căci cel omorât era un hoţ, care avea într-un baston, cu 
măciulie de fildeş, diamantele Carlottei Bernetti. 

— Intr-adevăr! spuse colonelul, ziarele vor avea multă 
vreme ce scrie... Şi Valentine ce mai spunea? 

— Ea a venit foarte târziu. 

— La ce oră? 

— Între unsprezece şi miezul nopţii. 

— Şi cum arăta? 

— Ca în fiecare zi... poate puţin mai obosită... S-a 
comportat absolut perfect cu toţi cei ce o felicitau pentru 
apropiata căsătorie. Ştii ceva, tată, Valentine arată mult mai 
bine decât toate acele domnişoare care n-au fost la pensionul 
văduvei Samayoux! 

— Este o fată ciudată, răspunse colonelul. Du-te să te culci, 
copila mea; mi-e tare somn. 

Contesa îl sărută şi se retrase, urându-i noapte bună. 
Imediat după ce Francesca ieşi din dormitorul colonelului, în 
spatele capului patului se auzi un ciocănit uşor. 

— Intră, Tulonezule, spuse colonelul. 


O mică uşă camuflată se deschise şi Lecoq intră. 

— Ultimele noutăţi! strigă el intrând, la puşcărie a avut loc 
marea scenă, dar cu trei personaje. Era şi Remy d'Arx prezent. 
Vă daţi seama? Această Valentine este o fiinţă foarte originală. 
Scena n-a durat mult, dar a fost atât de dramatică, încât atunci 
când a ieşit frumosul nostru judecător nu s-a mai putut ţine pe 
picioare şi a căzut. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă colonelul curios. 
Povesteşte-mi. 

— Vom afla acest lucru mai târziu, Tată; v-am spus doar ce 
am auzit şi eu povestindu-se. Domnul Remy d'Arx a leşinat, iar 
domnişoara de Villanova a trebuit să-l sprijine până la cupeu; 
Giovan-Battista a avut onoarea să-i conducă pe viitori soţi la 
casa judecătorului de instrucţie. Acesta din urmă îşi mai 
revenise; când au ajuns, domnişoara de Villanova a vrut să-l 
ducă singură până în casă; l-a instalat într-un fotoliu şi n-a 
plecat până n-a sosit doctorul. Era aproape ora unsprezece când 
i-a ordonat lui Giovan-Battista s-o conducă până acasă. 

— Pe la unsprezece şi jumătate a apărut în saloanele 
marchizei, unde a primit cu o graţie strălucitoare toate 
felicitările în legătură cu apropiata ei nuntă, spuse colonelul. Un 
astfel de copil dacă ar fi fost dresat de mine ar fi fost 
nemaipomenit. Ştii tu asta, Tulonezule? 

— Da, răspunse Lecoq, are stofă, dar acum, că v-am spus 
tot ce aveam de spus, am să plec şi eu să mă în tind puţin. 

— Nici vorbă! strigă bătrânul, ridicându-se în capul oaselor, 
nu ne-am spus chiar totul, ai uitat rezultatul expediției noastre 
nocturne la grefier. 

El luă de sub pernă sulul de hârtie pe care i-l dăduse 
Valentine lui Remy d'Arx. Lecoq făcu o grimasă. 

— Durează prea mult, mârâi el, şi nu este ceva care să ne 
preseze. 

— Nu va dura mai mult de jumătate de oră, şi în plus ne 
presează tare de tot, îi răspunse colonelul. Bănuiesc că ştiu cam 
trei sferturi din ceea ce stă scris aici, dar s-ar putea să fie lucruri 
pe care nu le ştim, de cea mai mare importanţă. 

El desfăşură sulul de hârtie şi i-l întinse lui Lecoq. 

— Voi sta în fund, continuă el, iar tu îmi vei ridica şi aranja 
puţin pernele aşa cum făceai pe vremuri când îmi citeai... Ei! Ei! 


Micul servitor a devenit stăpân; n-aş da nimănui partea ta din 
patrimoniul nostru. 

— Cred, spuse Lecoq cu dispreţ, este vorba de un mizerabil 
milion! 

— Fără a mai pune la socoteală că tu eşti singurul meu 
moştenitor, Haide, acum stau foarte comod, deci poţi să începi. 
Te rog, treci peste lucrurile inutile. 

— Pare o spovedanie, spuse el; domnişoara începe de la 
Adam şi Eva; să-mi spuneţi dacă vă interesează: 

„Prima mea amintire este legată de copilăria mea, destul 
de tristă, în împrejurimile Romei, în mijlocul unei trupe de 
muzicieni ambulanți. 

Vorbesc de prima mea amintire precisă, căci am mai avut şi 
altele înainte...” 

— la-te uită! spuse colonelul. 

— Să continui? întrebă Lecoq. 

— Vorbeşte oare de acele amintiri mai deosebite? 

— Nu, îşi povesteşte viaţa printre acei muzicieni italieni. 

— Atunci treci mai departe. 

Lecoq dădu câteva pagini cu o plăcere evidentă. 

„...Noul meu stăpân, reluă el continuându-şi lectura, era un 
dansator pe sârmă care, dezgustat de ltalia unde o dusese 
destul de greu, se hotărî să plece în Franţa...” 

— Sări şi peste călătorie, îl întrerupse colonelul. Lecoq citi 
în continuare: 

„...împlinisem treisprezece ani, iar scamatorul Sartorius mă 
instruise să simulez somnul magnetic, în jurul meu auzeam 
vorbindu-se că sunt o fată drăguță; dar continuau să mă bată...” 

— Sări şi peste asta! 

„... Odată am avut o senzaţie ciudată; circul nostru era 
instalat în mijlocul unei pieţe mari, nu departe de tribunal, îmi 
terminasem exercițiile şi mă  odihneam, uitându-mă pe 
fereastră, când am zărit, ieşind dintr-un palat, o bonă cu o fetiţă 
de câţiva anişori pe care o ţinea de mână. Asta-i tot, dar repet, 
am avut un sentiment ciudat: aveam senzaţia că ştiu acel palat 
care-mi sări în ochi; în plus, mi se părea că acea fetiţă eram eu 
într-o altă epocă. Mânioasă, mi-am şters ochii care se 
împăienjeniseră de lacrimi, fiind cuprinsă de o emoție 
inexplicabilă...” 

— la te uită! spuse colonelul. 


— Mai continui toată această vorbărie? întrebă Lecoq 
căscând. 

— Da, răspunse colonelul, dacă vorbeşte în continuare 
despre bonă şi fetiţă. 


— Bona dă colţul  pieţii, spuse Lecoq, iar 
domnişoara Fleurette se gândeşte la altceva. 
— Atunci sări! 


Lecoq răsfoi în continuare şi spuse: 

— lată că a scăpat de acel scamator Sartorius; acum se 
angajează la văduva Samayoux. Apoi îi aduce un elogiu acestei 
prime dresoare de la principalele curţi ale Europei... 

— Ştim toate aceste lucruri; sări peste ele. 

— Sosirea la Versailles a tânărului Maurice care vrea să se 
facă soldat şi care devine clovn: idilă, bucolice şi pastorală de-o 
totală frumuseţe între tânăr şi ingenua noastră care între 
timp a devenit o frumuseţe de fată: în total şase pagini 
despre acest episod din viaţa ei. 

— Economiseşte-ţi talentul, spuse colonelul, şi treci mai 
departe. 

— Da. îşi fac intrarea în scenă colonelul Bozzo-Corona și 
doamna marchiză d'Ornans, peripeţiile dramatice şi romantice 
ale moştenitoarei unei familii nobile, răpită pe vremuri de nişte 
ţigani sau ceva asemănător şi regăsită în mod miraculos, graţie 
destinului. Micuța pare să se îndoiască de autenticitatea acestei 
poveşti, căci lipsesc atât actele doveditoare cât şi medalionul 
mamei ei. 

— Mă faci nerăbdător, Tulonezule, spuse bătrânul cu o voce 
de copil; hai să terminăm o dată treaba asta, căci mi-e tare 
somn. 

El se întrerupse pentru a-l privi pe Lecoq care se aşeză mai 
bine în scaun şi cu buzele întredeschise scoase un soi de fluierat 
prelung. 

În felul acesta îşi manifesta uimirea profundă şi 
neaşteptată. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă bătrânul speriat. Ochii lui 
Lecoq fixau caietul; râsul îi pieri iar privirea parcurgea cu 
rapiditate manuscrisul. 

— Să mă ia dracu, spuse el încet, zău dacă am mai văzut 
pe cineva să aibă atâta noroc, Tată! Dacă n-am fi pus mâna pe 
acest caiet toată organizaţia noastră ar fi sărit în aer. 


— lar tu numeşti ăsta noroc? 

— Drace! în loc să-l fi lăsat pe masă, domnul d'Arx l-ar fi 
putu pune la el în buzunar. Ascultaţi puţin: 

„Doamna Samayoux veni să mă caute şi mă conduse în 
camera ei, unde se afla un bărbat foarte bătrân şi respectabil 
însoţit de o doamnă care, în primul moment, am crezut ca este 
mama mea, căci auzisem ceva cu câteva zile înainte şi mă 
aşteptam la nişte evenimente ieşite din comun. 

Doamna Samayoux îmi spuse: „Fleurette, aceştia sunt 
părinţii tăi, care au venit să te ia.” 

Doamna mă luă în braţe şi mă îmbrăţişa cu tandreţe; 
bătrânul îşi răsucea degetele, şoptind: „Cât de mult îi seamănă 
contesei!” 

Asta a fost totul. 

Mă luară cu ei; nici măcar n-am avut timp să-mi iau la 
revedere de la Maurice...” 

— Ce ţi se pare atât de deosebit în acest pasaj? întrebă 
colonelul; m-ai speriat! 

„..„. Când am rămas singură în apartamentul meu din 
palatul Ornans, continuă Lecoq fără să răspundă, îmi amintesc 
că închideam ochii pentru a privi, în mine însămi. Lucru ciudat: 
nu mă gândeam la Maurice; îmi revenea în minte acel palat din 
apropierea Tribunalului de unde ieşise bona cu o fetiţă de mână 
şi îmi spuneam: „Este adevărat, asta eu eram. 

Amintirile mele încercau să-şi facă loc în mintea mea, dar 
erau atât de vagi şi schimbătoare! Cea mai mică boare le făcea 
să dispară. 

Eram sigură că n-o mai văzusem pe acea doamnă; în 
schimb, bătrânul a produs asupra mea o impresie ciudată: era 
ca ecoul înăbuşit al unui strigăt înspăimântat. Mă chinuiam să- 
mi amintesc ceva dar nu reuşeam; în schimb mă cuprinsese un 
sentiment de frică inexplicabilă.” 

Colonelul îşi scoase mâinile deasupra păturii şi-şi sprijini 
catul în mâini pentru a asculta mai bine. 

— Ei bine! Ce faci acolo? întrebă el, văzându-l pe Lecoq că 
sare două sau trei pagini. 

— Vreau să ajung la ce-i mai important, răspunse Lecoq; 
paginile pe care le-am sărit se pot rezuma astfel: frumoasa 
dumneavoastră nepoată văzuse lupul în pruncie, iar frica pe 
care o  resimţise atunci îi dădea şi acum fiori reci. 


Dumneavoastră sunteţi un fin psiholog, dar şi ea are fler, chiar 
foarte mult fler. Doamna marchiză d'Ornans nu i-a inspirat 
niciodată teamă, în schimb, dumneavoastră i-aţi dat de gândit. 
După spusele ei sunteţi bun, fermecător şi este pe punctul de-a 
vă îndrăgi şi dacă aţi şti cât de frumos exprimă toate aceste 
lucruri! Ah! Copila asta are mult talent! Dar, la urma-urmei, nu 
vă poate suferi şi o faceţi să se înfioare fiindcă semănaţi cu lupul 
care şi-a arătat colții, dar care a iertat-o şi n-a mâncat-o. 

— Un fapt e cert, suspină bătrânul, totdeauna am fost mult 
prea moale. 

Lecoq izbucni în râs şi-i trimise un sărut. 

— Acum vom ajunge la punctul culminant, spuse el brusc, 
căci probabil aţi crezut că vă păcălesc când v-am anunţat că 
urmează ceva deosebit de important. Atenţie! Acum vorbeşte 
micuța: 

. Multă vreme parcă aveam o ceaţă pe ochi şi pe creier, o 
ceaţă care nu se risipea deloc. Acum câteva zile însă iată că s-a 
risipit; săptămâna trecută m-am dus la colonelul Bozzo pentru a- 
| felicita cu ocazia aniversării lui; servitorul îl credea în birou, 
unde am şi intrat, fără să bat la uşă, după cum mi-era obiceiul. 

Colonelul probabil că era prea departe, căci fotoliul său era 
în faţa secreterului. In aşteptarea lui, m-am aşezat în acel 
fotoliu; eram departe de-a presimţi ceva. Din întâmplare, ochii 
mei căzură asupra unui manuscris deschis care se afla pe 
secreter... 

Colonelul se lovi pe frunte. 

— Drace! şopti el, tocmai coborâsem în salon unde vroiam 
să-i fac morală deşteptului de Corona. 

— Vedeţi, spuse Lecoq, nu numai domnul Remy d'Arx îşi 
uită hârtiile pe masă. Tată, în ziua aceea n-aţi fost deloc 
prevăzător. 

Pe un ton plângăreţ, colonelul şopti: 

— Când mi se întâmplă o nenorocire, voi totdeauna, vă 
bucurati, în fond, înseamnă că toţi mă urâţi... A reuşit să 
citească raportul lui Remy? 

— Cred că l-a citit dintr-o suflare, de la un capăt la altul; 
mai bine ascultați continuarea: 

„... Cuvintele Fracurile Negre, care erau subliniate în 
mijlocul paginii, mă izbiră, iar curiozitatea mea fiind aţâţată am 
citit fără scrupule, crezând că este vorba despre afacerea 


despre care toată lumea discuta; de la primele rânduri ale 
lecturii am simţit o strângere de inimă; aveam senzaţia că am 
descoperit cheia vagilor mele amintiri din copilărie. 

Remy, i-am văzut pe aceşti oameni cu măşti negre. Am 
auzit şi acea formulă teribilă: Se face ziuă! Erau toţi adunaţi 
undeva, într-un loc întunecos, iar eu îi ascultam şi îi priveam, ei 
crezând că eu dorm. 

Unii spuneau: „Este prea mică pentru a înţelege şi pentru a- 
şi aminti”. Alţii răspundeau: „Dacă am fi prudenţi, ar trebui s-o 
omorâm”. Despre mine se vorbea. Masca celui care era şeful 
căzu...” 

—  Minţi! întrerupse colonelul cu o voce pe care frica şi 
mânia o făceau să tremure; nu se poate aşa ceva! Niciodată n- 
am lăsat să-mi cadă masca! 

Braţul său subţire se întinse cu o vigoare neaşteptată şi 
smulse din mâinile lui Lecoq manuscrisul, împingându-l cu 
violenţă pe acesta din urmă. 

Corpul îi tremura sub cuvertură, în timp ce-şi apropie 
caietul de ochi. 

Citi în linişte; în timp ce citea, sprâncenele lui, la început 
încruntate, se destinseră şi un surâs diabolic îi înflori pe buze. 

— Aveţi vreo idee? întrebă Lecoq, care urmărea curios 
schimbarea fizionomiei bătrânului. 

— Ce vrei Tulonezule? răspunse bătrânul, fiecare din iubiții 
noştri copilaşi deţin jumătate din secret; reunind ceea ce ştiu, ar 
forma un tot, iar noi am fi buni de împuşcat. 

— Dar Remy d'Arx, spuse cu tărie Lecoq, n-a citit memoriile 
tinerei; este suficient să împiedicăm întâlnirea celor doi. 

— Dar sunt logodiţi, Tulonezule! 

— Prostii! Nu mai avem timp şi pentru alte combinaţii; în 
primul rând trebuie să ne salvăm pielea şi iată care-i părerea 
mea: haideţi să ardem aceste memorii după care ne vom 
ocupa de Remy d'Arx şi de Valentine a lui. 

Colonelul mângâie cu privirea manuscrisul pe care-l ţinea în 
mână. 

— Fiule, spuse el blând, dintre toţi tu eşti cel mai inteligent 
şi cel mai capabil; eu, în schimb, sunt atât de bătrân, atât de 
bătrân, încât simt cum mintea mi se face bucățele. Nu mi-a mai 
rămas decât norocul. Recunosc că este foarte periculos, dar 
toate otrăvurile sunt periculoase. Gândeşte-te bine la situaţia 


în .care ne aflăm şi care nu s-a schimbat cu nimic; atâta timp 
cât nu intrăm în posesia celorlalte două exemplare din raportul 
său, n-avem nici o putere asupra lui Remy d'Arx. Te rog, nu mă 
întrerupe; sunt sigur că vom pune mâna pe el, dar avem nevoie 
de timp; până atunci, singura noastră soluţie este arma 
nevăzută. Ei bine dacă vom înmuia arma nevăzută în această 
otravă (el arătă manuscrisul) vom nimeri direct la ţintă. În cazul 
nostru, ţinta este un judecător de instrucţie şi o mică 
domnişoară. 

Lecoq şi colonelul se priviră; Lecoq îşi plecă primul ochii, 
şoptind: 

— De multe ori am spus: sunteţi dracul pe pământ. 

Colonelul surâse la auzul acestui compliment şi strecură 
sulul de hârtie sub pernă, spunând: 

— Mâine se va face ziuă dragule; acum haide să facem 
nani; noapte bună! 

— Era să uit, spuse el, domnul Preault mi-a furnizat o 
informaţie. leri, în timpul interogatoriului, locotenentul Pages, 
împreună cu judecătorul păreau ca doi prieteni. Cei doi au 
discutat mai mult de jumătate de oră, fără să ştie despre ce 
vorbesc. Chiar la sfârşitul interogatoriului domnul d'Arx şi-a 
dat seama că locotenentul este iubitul Valentinei, iar când s-a 
citit procesul-verbal Maurice a aflat numele judecătorului, 
domnul Preault spunea că ochii lor aruncau adevărate săgeți şi 
că n-a văzut niciodată doi bărbaţi pe punctul de-a se sfâşia. 

Colonelul îşi aşezase capul pe pernă. 

— lată! spuse el cu o voce aproape adormită, sunt oameni 
care totdeauna au chintă la popă în jocul lor. De-a lungul istoriei 
cunosc mai mulţi printre care: Alexandru cel Mare, Cezar, Carol 
cel Mare, Napoleon şi... eu! 


t Capitolul 22 — Coşul miresei 


Se scurseseră cincisprezece zile şi era deja ajunul nunţii. 
Lucrurile merg repede şi bine când ai în anturaj un prieten ca 
bătrânul colonel Bozzo; el era principalul autor al căsătoriei 
nepoatei sale iubite şi stimată de toţi prietenii săi, cu cel pe 
care-l numea fiul său adoptiv: domnul Remy d'Arx. 


Graţie colonelului Bozzo fuseseră obţinute, în grabă, de la 
Primărie şi biserică, toate dispensele necesare, iar în acea 
dimineaţă, colonelul venise la doamna marchiză d'Ornans care 
era fericită de rezultatul obţinut atât de prompt şi complet. 

Era zi de vizită la doamna marchiză. Faimosul coş al miresei 
fusese expus în chip de altar în salon şi fusese înconjurat de 
rochiile miresei, de caşmiruri şi dantele. Era o bogăţie şi o 
încântare; marchiza se întrecuse pe sine, întocmai ca şi 
colonelul, iar domnul Saint-Louis trimisese cadouri demne de un 
prinţ. 

Prietenii  marchizei admirau  extaziaţi şi cu invidie 
frumoasele daruri. Marchiza n-auzea decât complimentele şi-i 
spunea colonelului din când în când: 

— Ah! prietene, cum ai ştiut să aranjezi lucrurile! 

— Recompensa mea cea mai mare va fi fericirea celor doi 
tineri, răspunse bătrânul. 

— Este stilat, spunea domnul de Champion (din Saumur), 
este artistic, este plin de lucruri valoroase, dar şi noi la Saumur 
facem trusouri pe măsura trusoului Valentinei. 

Vocea lui Constance-lsidore Souef, notarul care redactase 
contractul viitorilor soţi, se auzea în celălat capăt al salonului. 

Ştia pe dinafară toate cifrele stipulate în contract şi le 
repeta pentru cei ce vroiau să-l asculte: 

— Domnişoara Valentine primeşte drept cadou de nuntă din 
partea doamnei marchize: casa din strada Richelieu, care aduce 
anual un beneficiu de 35.000 de franci, cele cinci ferme din 
Picardia şi palatul din strada Varennes unde va locui tânăra 
pereche; din partea colonelului Bozzo-Corona, domnişoara 
Valentine primeşte pământurile din Normandia care vor valora 
în curând o jumătate de milion plus o rentă cu un capital de 
400.000 de franci; din partea domnului Saint-Louis primeşte 
plantaţia sa din Ile-de-France; toate aceste moşteniri, adăugate 
la averea personală a soţului, depăşeşte uşor două sute de mii 
de franci rentă. 

— Pentru un început de drum este splendid, declară 
doamna de Tresme, cu o uşoară mângâiere în glas. 

— Fără să mai punem la socoteală şi perspectivele, spuse 
în trecere domnul baron de la Perriere, care tocmai intrase şi se 
îndrepta spre colonel. 


— la te uită ce minunăţie! strigă Măria de Tresme care 
contempla o parură din pietre preţioase. 

Ea adăugă la urechea unei alte domnişoare: 

— Va purta oare ea asta când va face escapadele 
nocturne? 

Cealaltă domnişoară rânji şi răspunse: 

— Eşti răutăcioasă! Nu va mai trebui să facă acele 
escapade, căci iubitul ei ştie să intre şi pe fereastră. 

Aceste şoapte erau acoperite de cuvinte elogioase care 
răsunau în fiecare colţ al salonului. 

— Minunat! Delicios! Extraordinar! 

— Perfect! exclamă domnul Ernest care făcuse mari 
progrese în două săptămâni. 

— Cât de frumoasă va fi în rochia aceasta! 

— Ea care poartă cu atâta graţie rochiile! Domnul baron de 
la Perriere, după ce o salută respectuos pe marchiză, îi şopti 
colonelului la ureche: 

— La palatul Meurice, în camera lordului Francis Godwin a 
avut loc un mic incendiu, în plus azi noapte, s-a profitat de 
absenţa generalului Conrad şi i s-a forţat secreterul unde avea 
raportul. Nu mai există decât un singur exemplar din raportul lui 
Remy d'Arx. 

— Baroane, nu ne-aţi spus părerea voastră despre coşul 
miresei? spuse bătrânul, stăpânindu-şi cu greu un zâmbet 
triumfător. 

— Adorabil, câtă bogăţie şi bun gust! strigă imediat domnul 
de la Perriere. Doamna de Tresme îi spunea vărului din Saumur: 

— Mai întâi de toate, eu nu cred în toate zvonurile astea 
care circulă. 

— Tot felul de cancanuri! răspunse domnul de Champion, 
tot felul de prostii! Şi la Saumur sunt destui care-şi petrec timpul 
lansând o serie de zvonuri. N-aş putea spune că nu este şi un 
sâmbure de adevăr în toată povestea asta, căci atunci când 
locotenentul a strigat-o Fleurette, ea a răspuns: Maurice! 

— Ce întâmplare... continuă doamna de Tresme. 

— Evident şi doar ştiţi foarte bine că Valentine a avut o 
copilărie... 

— Da, da... şi o tinereţe... 

— Vă spun cu mâna pe inimă că n-o putem judeca aşa cum 
am judeca-o pe domnişoara de Tresme sau pe domnişoara de 


Champion. Aţi remarcat cât de schimbat este domnul Remy 
d'Arx? 

— În cincisprezece zile, a îmbătrânit cu zece ani. 

— Ah! Ce bijuterie de rochie! strigă Marie. Ce va face ea cu 
toate acestea? 

De departe se auzea ca un ecou vocea lui Constance- 
Isidore Souef care repeta sfârşitul refrenului său: 

—... un total care depăşeşte două sute de mii de franci 
rentă! 

Convorbirea dintre doamna de Tresme şi vărul din Saumur 
deveni confidențială. 

— Eu, şoptea domnul de Champion, vă repet ce mi s-a spus 
şi mie: la Palatul de Justiţie a fost mare scandal. In realitate, 
lucrurile erau clare ca lumina zilei şi era un caz de flagrant 
delict. 

— De altfel, răufăcătorul fusese urmărit, continuă şi 
doamna de Tresme, din strada Oratoire şi până aici! Este un caz 
tare ciudat! 

Câţiva obişnuiţi ai palatului se apropiară de ei şi se formă 
un Mic grup. 

— Este adevărat tot ce se vorbeşte? întrebă unul din 
jucătorii de whist ai marchizei. 

—  Toate-s bune şi frumoase, răspunse domnul de 
Champion, iar la ora actuală, locotenentul Pages se plimbă în 
deplină libertate prin Paris. 

— Este imposibil! repetară mai mulţi în cor. Doamna de 
Tresme îl chemă pe domnul Ernest şi adăugă drept explicaţie: 

— Dânsul are un frate la Parchet şi vom afla unele 
amănunte. 

Ea se întrerupse pentru a-i striga fiicei ei, care se apropia 
de micul grup, însoţită de câteva domnişoare: 

— Priviţi şi admiraţi, domnişoarele mele, căci aceste lucruri 
sunt pentru vârsta voastră. 

La întrebările micului grup, domnul Ernest răspunse plin de 
importanţă: 

— Nu puteaţi nimeri mai bine, spuse el; fratele meu este 
locţiitor de magistrat şi s-a ocupat şi el de acest caz. Un caz 
absolut incredibil! Domnul Remy d'Arx este un om de mare 
talent... 

— Cred asta! repetară toţi în cor. 


— Dar, reluă domnul Ernest, nimeni nu se poate feri de un 
accident, de o boală, de o lovitură... În fine, eu nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu domnul Remy d'Arx, dar ceva s-a întâmplat. 

Micul grup rămase fără grai. 

— lată faptele, continuă tânărul, bucuros că toţi îl ascultau: 
procedura era clară ca lumina zilei, rapoartele poliţiei nu lăsau 
nici o umbră de îndoială, diversele mărturii concordau cu 
faptele... 

— Se exprimă bine ştrengarul ăsta, remarcă vărul din 
Saumur. 

Mândru de această remarcă, domnul Ernest dădu dovadă 
de şi mai multă elocinţă: 

— Doamnele mele, poate că nu cunoaşteţi procedura, 
mecanismul, dar mă voi strădui să mă fac înţeles: judecătorul de 
instrucţie, el singur, beneficiază de un soi de tribunal prealabil. 

— Treceţi la fapte! Treceţi la fapte! spuse domnul de 
Champion. 

— Judecătorul, continuă domnul Ernest, face un rezumat al 
cazului. Acest rezumat ajunge la minister, iar procurorul regelui 
deleagă un locţiitor pentru a examina şi el ancheta făcută; apoi 
locţiitorul face un raport ale cărei concluzii se numesc 
rechizitoriu... 

— Şi copiii ştiu aceste lucruri! mâărâi domnul de Champion. 

— Toate aceste doamne, răspunse acru domnul Ernest, nu 
citesc cu aceeaşi conştiinciozitate ca fiica dumneavoastră 
Gazeta Tribunalelor. M-aţi rugat să vorbesc, deci vă vorbesc. 
Rechizitoriul fratelui meu concluziona condamnarea asasinului, 
în timp ce domnul d'Arx susţinea contrariul. Fratele meu a făcut 
încă un referat către şeful lui, procurorul regelui a lansat şi el un 
apel, dar domnul d'Arx, spre uimirea tuturor, a anulat mandatul 
de arestare, locotenentul Pages fiind în momentul de faţă liber 
precum păsările cerului. 

— Exact! spuse domnul baron de la Perriere apropiindu-se, 
acest lucru părând ciudat celor ce-l cunoşteau... 

Fu întrerupt de mai multe voci care se auziră în salon. 
Domnul Remy d'Arx tocmai intra, oferindu-şi braţul contesei 
Corona. Micul grup prezidat de doamna de Tresme se dispersă 
imediat, membrii lui fiind puţin dornici să-l întâmpine pe noul 
venit. În realitate, doamna de Tresme nu exagerase cu nimic 
când afirmase că în două săptămâni domnul Remy d'Arx 


îmbătrânise cu zece ani. Silueta sa elegantă se subţiase şi mai 
tare; trăsăturile lui atât de frumoase se modificaseră; părul său 
negru era spicat cu şuviţe de păr alb, iar fruntea sa părea 
chinuită de gânduri. 

El le aruncă o privire tulbure tuturor celor ce-l întâmpinară 
cu prietenie, examinându-l cu o curiozitate nedisimulată. Remy 
d'Arx avea fizionomia unui om temător, aproape sălbatic. 
Obişnuiţii palatului Ornans schimbară priviri cu subiînţelesuri. 
Toţi remarcară privirea tristă a lui Remy care se îndreptă spre 
coşul miresei. 

Francesca spuse ca pentru a explica melancolia 
judecătorului: 

— lată un om copleşit de fericire! 

— Există oameni, şopti doamna de Tresme foarte serioasă, 
cărora bucuria le dă această stare. 

Domnişoara Marie o ciupi de cot pe o altă domnişoară. Sosi 
şi marchiza cu ambele mâini întinse spre Remy; iar colonelul îl 
sărută cu dragoste. Remy se lăsă sărutat şi întrebă: 

— Unde este domnişoara de Villanova? Toată lumea 
remarcă vocea sa schimbată. 

— Se îmbracă, răspunse marchiza; ah! vrem să fim 
frumoase pentru această zi mare! 

Remy trecu mai departe, ca şi cum ar fi vrut să evite o 
discuţie, şi această atitudine ciudată provocă noi şoapte prin 
colţurile salonului. 

Colonelul atinse braţul Francescăi care răspunse cu voce 
tare acestei întrebări mute: 

— L-am întâlnit pe Remy la uşa palatului; n-am avut timp să 
vorbim, dar îl voi duce în seră unde îi voi transmite mesajul tău. 

— Ce mesaj? întrebă judecătorul care se întoarse spre cei 
doi. 

Colonelul îi zâmbi răspunzându-i cu o voce mângâietoare: 

— Vei afla îndată, dragul meu, dacă o vei însoţi pe micuța 
mea Fanchette. 

Contesa îl luă pe Remy de braţ şi-l trase spre seră. 

— Ce ciudat, spuse încet d-na de Tresme. 

— Această nuntă are aspectul unei înmormântări, îşi dădu 
cu părerea vărul de la Saumur. 

Contesa Corona împreună cu Remy traversară întreg 
salonul şi se opriră în colţul cel mai îndepărtat al serei. Era locul 


în care, cu cincisprezece zile mai devreme, avusese loc prima 
întrevedere dintre judecător şi domnişoara de Villanova. 

Remy îşi aminti acest lucru şi-şi duse mâna la frunte. 

—  Suferiţi, nu-i aşa? îl întrebă Francesca, aşezându-se 
lângă el; în propria mea viaţă mă lovesc la tot pasul de o serie 
de probleme, încât nici n-am timp să privesc în jurul meu. 
Probabil că sunt singura care nu a aflat ce se întâmplă de vreo 
cincisprezece zile încoace; vă credeam în culmea fericirii şi mă 
felicitam, spunându-mi că am contribuit şi eu într-un fel la 
bucuria voastră. Spuneţi-mi ce vă face să suferiţi aşa? 

Judecătorul privea în jos; după o lungă tăcere, el răspunse: 

— Simt că asupra mea se va abate o mare 
nenorocire, 

— Dar de ce? strigă contesa, aveţi mintea tulburată... 

— Da, mintea şi inima, mai ales inima! Remy se opri şi 
contesa întrebă: 

— Nu mai aveţi încredere în mine? Judecătorul o privi 
descurajat. 

— Ar fi trebuit să fug, şopti el, sau să mă omor. 

Şi fiindcă Francesca repetă ultimele lui cuvinte cu reproş, el 
adăugă cu frică: 

— O iubesc prea mult! Această dragoste a pârjolit totul în 
mine! 

Acum numai acesta dragoste mă ţine în viaţă, iar unica 
mea speranţă este moartea. 

— Dar aţi obținut-o pe cea pe care o iubiţi! Figura lui Remy 
se crispa, în timp ce-i răspundea. 

— N-am comis nici o crimă şi totuşi simt în mine o mulţime 
de remuşcări. Sunt un tip cumsecade şi îmi este frică. Această 
căsătorie este cea a unui om de onoare? spuneţi-mi, mă 
consideraţi un om de onoare? 

— Vă consider un adevărat cavaler, spuse contesa, luându-l 
de mâini; sunteţi bunătatea şi cinstea întruchipată. O cunosc 
destul de bine pe Valentine ca să-mi dau seama că nu v-a 
ascuns nimic şi că este demnă de dumneavoastră. Această 
căsătorie o apără de lumea întreagă... 

— Această căsătorie este un târg, spuse încet Remy, cu o 
voce plină de lacrimi. 

Francesca se temu să-l întrebe mai multe. 


— Sunt lucruri, continuă Remy, pe care nu le-aţi înţelege 
fără o pregătire prealabilă şi care v-ar părea adevărate 
simptome de nebunie; din păcate, nu sunt! nebun. Arma 
invizibilă se află deasupra capului meu şi! ni-a rănit deja, m-a 
rănit mortal! 

Frumoşii ochi ai Francescăi exprimau acea nelinişte 
caracteristică pe care o trezesc cuvintele unui bolnav care 
delirează. 

Judecătorul surâse cu amărăciune şi şopti: 

— Vedeţi bine! Şi totuşi efectele acestei arme nu se văd 
încă. Astăzi dimineaţă, m-am privit în oglindă şi nu m-am 
recunoscut. De cincisprezece zile trăiesc într-o stare febrilă sau 
mai bine spus mor în fiecare zi câte puţin, otrăvit de 
certitudinea nenorocirii mele şi de disprețul faţă de mine însumi. 

Nu cunosc mai nimic despre Valentine, oricum foarte vag; 
câte ceva din copilăria ei şi această dragoste pentru acel tânăr... 
Ah! N-o mai apăraţi, căci departe de mine gândul de-a o acuza... 

Odată, Valentine mi-a spus, aducându-mi un sul de hârtie: 
„acestea sunt memoriile mele”, dar probabil că între timp s-a 
răzgândit, căci n-am descoperit acel sul, iar de cincisprezece zile 
abia am schimbat câteva cuvinte. 

Ea mă evită şi, trebuie să mărturisesc că şi eu fug de ea. 
Această căsătorie se face în pofida noastră, prin grija bunului şi 
excelentului prieten, colonelul Bozzo... 

Francesca deschise grăbită săculeţul de catifea brodată pe 
care-l purta orice femeie elegantă la epoca respectivă. 

Ea scoase un plic mare, spunând: 

— De data aceasta, datorită dumitale mi-am adus aminte! 
Era cât pe ce să uit comisionul pe care mi-l dăduse tata. Tot ce 
vine din partea lui este bun, cine ştie daca nu-ţi voi aduce 
alinare suferinţei dumitale? Când mi-a dat acest plic, a zâmbit şi 
mi-a spus: „Bunul nostru Remy trebuie să citească acest 
manuscris chiar în dimineaţa aceasta; după ce i-l dai, draga 
mea, îl laşi singur.” 

Ea îi întinse plicul, adăugând: 

— Acum că vi l-am dat, vă las. 

Remy nu făcu nici un efort pentru a o reţine, îi spuse doar: 

— Aş vrea să mă anunţaţi când domnişoara de Villanova 
termină cu îmbrăcatul. 


Rămase singur, dar nu deschise încă plicul ce-i fu 
încredinţat. 

Zgomotele din salon abia ajungeau până la locul în care se 
afla Remy în seră. 

El îşi încrucişa mâinile pe genunchi, ochii săi priveau în gol, 
iar buzele şopteau un nume şi două cuvinte: 

— Valentine!... Arma nevăzută! 

După câteva minute, el rupse automat plicul pe care-l ţinea 
în mână şi spuse: 

— Ea este... dragostea mea pentru ea este arma nevăzută! 

Privirea lui căzu pe sulul de hârtie şi fiori reci îi străbătură 
corpul. 

— Ea l-a scris! spuse el, este scrisul ei, este caietul pe care 
ea mi l-a adus! Cum de a dispărut din biroul meu? Cum de a 
ajuns la colonelul Bozzo? 

Un servitor în livrea intră în seră; pe un platou avea trei 
scrisori. 

— Valetul dumneavoastră v-a adus aceste scrisori, spuse el, 
sunt trei scrisori urgente. 

Remy le luă şi îl concedie. Le aşeză lângă el fără să 
privească măcar adresa. 

Remy se cufundă apoi în lectura manuscrisului Valentinei. 


t Capitolul 23 — Diavolul 


Remy d'Arx citea cu nesaţ; un soi de magnetism se 

desprindea din scrisul iubitei sale. 
Fiecare rând parcă-i împlânta şi mai tare pumnalul în rană, dar o 
suferinţă prea mare are şi momentele ei de dulce beţie. Elo 
iubea; dragostea lui devenea tot mai intensă în pofida tuturor, 
iar motivele ce ar fi putut pune capăt acestui sentiment îl aţâţau 
şi mai tare. 

Acest logodnic, în ajunul nunţii lui, iubea, dar speranţele lui 
erau deşarte; avea senzaţia că tot ce se petrece în jurul său 
este un vis, iar pregătirile în vederea acestei căsătorii sunt doar 
o iluzie. Chiar şi căsătoria însăşi n-ar fi reuşit să-i calmeze 
neliniştea şi să-i astâmpere temerile. Chiar şi în faţa 
magistratului care legalizează căsătoria celor doi soţi şi a 


preotului care-i binecuvântează în faţa altarului, Remy ar fi 
crezut că visează. 

În conştiinţa sa auzea o voce strigând: „Toate astea sunt 
minciuni, adevărate sunt doar loviturile repetate şi implacabile 
ale armei misterioase...” Lectura îl absorbea în totalitate, 
nemaiauzind zgomotele ce veneau din salon, el fiind fermecat şi 
oprimat de un singur gând. Aceste pagini erau însăşi Valentine; 
el citea acele rânduri cu o înflăcărare evidentă. 

Faţa îi era lividă, iar pe frunte îi apăruseră picături de 
sudoare rece: Remy citea în continuare. El se opri totuşi, căci 
ochii lui se împăienjeniră când ajunse la pasajul în care 
Valentine descria primele sentimente de dragoste pentru 
Maurice. Numele de Maurice îl lovi ca o jignire gravă; curajul îi 
lipsi să mai continue lectura manuscrisului. 

— Cu ce am greşit, Dumnezeule, şopti el, pentru a mă 
chinui astfel? Eu o iubesc şi-i distrug viaţa! Niciodată nu va 
putea să mă iubească şi în zadar o antrenez şi pe ea în marea 
mea nenorocire! 

Ochii săi căzură asupra celor trei scrisori aduse de servitor; 
adresele primelor două erau ale unor prieteni; el nu recunoscu, 
însă, scrisul celei de a treia. Pe aceasta din urmă o deschise 
prima. În timp ce rupea plicul, mâna lui tremura, gândindu-se: 

— Când mă voi întoarce după ce-l voi omori, ce-mi va 
spune ea? Şi totuşi sunt condamnat să-l omor! 

În acel moment, semnătura scrisorii îi întunecă privirea. 

— Este de la el! strigă Remy, în timp ce sângele i se sui la 
cap. 

Scrisoarea suna astfel: 

„Domnule d'Arx vă datorez viața şi libertatea mea; aş dori 
să devin prietenul dumneavoastră, dar acest lucru nu depinde 
de mine. V-am promis că de îndată ce voi fi liber, voi fi la 
dispoziția dumneavoastră; cu toată repulsia mea, nu pot să nu 
mă tin de cuvânt: locuiesc pe strada Anjou-Saint-Honore, 
numărul 28. Domnule d'Arx nu vă voi căuta, dar n-am dreptul să 
vă evit.” 

Scrisoarea era semnată: Maurice PAGES. 

O flacără se aprinse în ochii lui Remy. 

— Nici măcar nu este gelos pe mine! spuse el cu o mânie 
reţinută; Nici măcar nu mă urăşte! în scrisoarea aceasta nici 
măcar nu încearcă să-şi bată joc, dar eu o consider deosebit de 


jignitoare. Am tot timpul; mâine, când Valentine îmi va deveni 
soţie, nu voi mai avea nici un rival. 

În mod instinctiv, rupse şi al doilea plic. Remy citi distrat: 

„Dragul meu d'Arx, 

lată un eveniment neplăcut; raportul pe care mi l-ați 
încredințat spre păstrare a dispărut împreună cu alte obiecte de 
valoare care mi-au fost sustrase din secreter. Bineînţeles că am 
făcut o plângere, dar am vrut să vă avertizez în cazul în care 
poliția nu reuşeşte să pună mâna pe hoţi. Mi s-au furat şi vreo 
treizeci de mii de franci, dar cel mai mult regret dispariția 
raportului vostru. 

Al dumneavoastră, 

General CONRAD.” 

Fără voia lui, Remy lăsă să-i scape cuvintele: 

— Arma nevăzută! 

El mototoli scrisoarea şi adăugă: 

— Cealaltă scrisoare este de la Godwin. Cât de puternici 
sunt aceşti oameni! 

Remy desfăcu şi ultima scrisoare în care scria: 

„Dragă prietene, 

La hotelul Meurice, în camera mea, a avut loc un mic 
incendiu, iar pachetul vostru a fost distrus. Nu mi-aţi spus ce 
conțiaea pachetul pe care trebuia să-l inmânez ducelui 
d'Orleans în cazul decesului vostru. Totuşi, fiindcă mi-ati spus că 
erau nişte valori în interior, sunt gata să vă rambursez suma 
respectivă. 

Cu sinceritate, 

Francis GODWIN.” 

— Am fost sigur! spuse Remy, împăturind scrisoarea, cu 
destul calm. 

El adăugă: 

— Mai rămâne colonelul, a cărui casă probabil va fi lovită 
de un trăsnet... 

Reluă manuscrisul Valentinei şi-şi continuă lectura. 

Noi cunoaştem deja conţinutul acestui manuscris cel puţin 
anumite pasaje pe care Lecoq i le citise colonelului Bozzo. Era 
locul în care Valentine, în urma unui şoc violent, regăsise firul 
amintirilor din copilărie. e Pentru ea se făcea lumină în ceata ce 
o înconjurase până atunci; a doua zi după o catastrofă 
sângeroasă, se revedea singură, fără vreun protector, înconjurat 


de bărbaţi, cu feţele acoperite şi care discutau despre viaţa sau 
moartea ei. 

Ultimul rând citit de Lecoq fusese acesta: 

... Masca celui care era şeful căzu... 

După aceste cuvinte, care-i dăduseră colonelului o stare 
emotivă deosebită, manuscrisul Valentinei continua astfel: 

„Când masca a căzut, în faţa ochilor mi-a apărut un 
bărbat în vârstă, cu o privire bună şi blândă şi cu un păr alb. 

Pe acest om, pe şeful Fracurilor Negre, l-am revăzut, îl 
cunosc, îl cunoaşteţi şi dumneavoastră şi-l iubiţi. Este unul din 
binefăcătorii mei; am încercat să neg acest lucru, dar evidenţa 
mă copleşeşte. Este acelaşi, el este! Am vrut să scriu aici 
numele lui, dar am ezitat şi, în final, n-am putut, căci această 
foaie de hârtie poate să trădeze o asemenea mărturisire. 

Domnule d'Arx, vă datorez totul; în faţa dumneavoastră, n- 
am nici un secret; ziua în care îmi veţi cere acest nume, vi-l voi 
spune.” 

Acestea erau ultimele cuvinte din manuscris. 

Remy închise manuscrisul şi rămase nemişcat, cu ochii 
pironiţi în pământ. Era atât de cufundat în propriile-i gânduri, 
încât nu auzi zgomotul uşii ce se deschidea. El nu auzi nici 
zgomotul paşilor din seră. Când îşi ridică privirea, în faţa lui era 
colonelul Bozzo-Corona, în picioare, şi cu mâinile încrucişate pe 
piept. 

Remy îl privi drept în ochi şi-i spuse: 

— Dumneavoastră mi-aţi trimis acest caiet, nu-i aşa? 

Colonelul dădu afirmativ din cap. 

— Mi s-a furat din biroul meu, de la Palatul de Justiţie. De ce 
mi-a fost înapoiat? 

— N-ai ghicit? şopti colonelul. 

— Totuşi, răspunse Remy, am presentimentul unei mari 
nenorociri; poate că nu trebuie să o mai văd, căci dacă o voi 
reîntâlni, îmi va spune numele pe care n-a îndrăznit să-l scrie... 

Fizionomia bătrânului nu exprima vreo temere personală, ci 
o gravă şi sinceră compasiune. 

— Şi raportul pe care vi l-am încredinţat? întrebă deodată 
Remy; secretarul dumneavoastră a fost şi el violat? sau 
dormitorul dumneavoastră a ars şi el astă noapte? 

— Nefericitule, spuse încet colonelul, nici o bănuială care 
vine din partea ta n-ar putea să mă jignească. Te iubesc şi te 


plâng sincer. Remy d'Arx, eşti magistrat şi când doreşti voi 
răspunde la toate întrebările pe care consideri că trebuie să mi 
le pui, fiindcă un secol întreg de devotament şi virtute n-a putut 
să mă scutească de calomnii; în acest moment este vorba de 
tine şi numai de tine. Te mai întreb o dată, ai ghicit? 

— Am ghicit, răspunse judecătorul, a cărui voce deveni 
fermă, că Maestrul Fracurilor Negre joacă un rol deosebit. Cu tot 
curajul lui, nu va câştiga. 

Colonelul se redresă. 

Majoritatea marilor actori nu se află pe scena teatrelor; în 
privirea sa care exprima o imensă durere, se putea observa şi 
ceva extrem de maiestuos. 

— Sunt un exilat, spuse el încet; fără să ştii, loveşti într-o 
rană cumplită: am avut un frate, iar tu mă obligi să dezonorez 
memoria celui ce nu se mai află printre noi! 

— Cum!... strigă judecătorul, pretindeţi că... 

— Nefericirea mea este un fapt împlinit, întrerupse 
bătrânul cu o autoritate ciudată, iar ameninţarea ta te va 
zdrobi. Te întreb pentru ultima oară, Remy, ai ghicit? Gândeşte- 
te la date; Valentine are optsprezece ani şi avea trei ani când a 
văzut figura acelui bătrân care semăna cu a mea... iar în ziua în 
care această scenă lugubră i se întipări în mintea ei de copil, ea 
fusese martora unei tragedii şi mai sinistre. Ea n-a scris acest 
lucru, dar mi-a destăinuit mie marea tragedie. Nici acum nu 
ghiceşti? 

Ochii lui Remy se închiseră. 

— Ai ghicit! continuă bătrânul. Ea asistase la o crimă, ce 
crimă? Familia ta locuia la Toulouse, în piaţa Tribunalului... 

Un strigăt se stinse în gura judecătorului. Bătrânul 
continuă: 

— Ea asistase la uciderea lui Mathieu d'Arx, tatăl tău. 

— Tatăl meu! strigă Remy. 

Apoi, ridicându-se, el adăugă într-un strigăt zguduitor: 

— Deci este sora mea! 

După ce pronunţă aceste vorbe, se clatină şi merse cu 
spatele înspre zid. Il împinse, apoi, cu violenţă pe colonel care 
se îndrepta spre el pentru a-l susţine. Remy traversă sera în 
fugă, ca un nebun. 

Salonul era gol. Remy urcă, fără să fie oprit de nimeni, în 
apartamentul Valentinei. 


Camera Valentinei era şi ea goală; privirile lui Remy fură atrase 
de o scrisoare ce se afla pe birou. O luă ca pe o pradă; îi era 
adresată; o deschise, dar ochii săi împăienjeniţi nu puteau 
descifra literele. Simţea cum ia foc; se sprijini de masă, şoptind: 

— Arma... arma nevăzută! Nu voi mai avea timp! Am fost 
rănit de moarte! 

— Dumnezeule! spuse Victoire, camerista, care intră în 
cameră; iată-l pe domnul d'Arx care nu se simte bine; vă 
pregătesc imediat un pahar cu apă îndulcită. 

— Aici! spuse judecătorul, chemând-o cu un gest hotărât. 

— Totuşi, nu sunt un câine, mârâi camerista. 

Ea se apropie şi Remy îi dădu scrisoarea Valentine, 
adăugând: 

— Citeşte-mi asta imediat! 

Ea se supuse, căci figura răvăşită a judecătorului îi făcea 
frică. 

— Voi citi, spuse ea; mulţumescu-ţi Doamne că ştiu carte şi 
voi putea citi. Ea citi: 

„De cincisprezece zile v-am încredinţat jurnalul meu intim; 
nu numai că n-aţi răspuns nimic, dar păreţi că mă evitaţi...” 

— Că o evit! repetă Remy într-un geamăt. 

— Este adevărat, spuse Victoire, în fiecare zi, 
domnişoara mă întreba de mai multe ori: „Domnul d'Arx n-a 
sosit încă?” 

Ea continuă lectura scrisorii: 

„... Cei ce au ajutat la grăbirea deznodământului au lucrat 
bine în aceste două săptămâni: iată-ne în ajunul căsătoriei. 

Domnule d'Arx, am făcut împreună un târg; în ceea ce vă 
priveşte v-aţi respectat angajamentul; în ceea ce mă priveşte, 
depăşeşte cu mult propriile mele puteri. 

In ochii mei, numai moartea mă poate scuti de o asemenea 
datorie. 

Neputând să-mi respect făgăduiala, mai bine mor. Adio!” 

— Aşa a scris? spuse judecătorul, gâfâind şi smulgând 
scrisoarea din mâna Victoriei. 

Fără să aştepte vreun răspuns, o apucă de umeri şi strigă 
cu toată forţa: 

— Ascultă-mă! N-o lăsa să se sinucidă! Eu sunt învinsul! 
Ştiu acest lucru; cer numai îndurare! Nu mai loviți sau loviţi-mă 


doar pe mine! Mă predau! Voi sunteţi cei mai puternici; mă 
predau în mâinile voastre! 

— lată că a înnebunit! gândi Victoire. Ea adăugă cu voce 
tare: 

— Domnule d'Arx să nu-mi faceţi vreun rău; vă jur că eu n- 
am nici un amestec. 

Remy făcu un efort supraomenesc pentru a-şi veni în fire şi 
întrebă: 

— De mult a plecat? 

— De un sfert de oră. 

— Unde a plecat? 

Pronunţând aceste ultime cuvinte, aruncă o punguţă cu 
bani pe masă. 

— Asta pot să vă spun, răspunse Victoire, fiindcă eu am 
condus-o la cupeu. Fără mine n-ar fi reuşit să coboare scările; 
abia se mai ţinea pe picioare! Fiindcă vorbea foarte încet, am 
fost nevoită să repet adresa vizitiului: strada Anjou-Saint- 
Honore, numărul 28. 

— Ah! spuse Remy, a cărui voce nu mai tremura. 

El îşi reveni şi cu un calm extraordinar spuse: 

— Să mergem! La Maurice Pages! 

El ieşi. În spatele lui, colonelul Bozzo ieşind de nu ştiu unde 
şi urmărindu-l ca pisica pe şoarece, cobori scara fără să fie 
văzut. 

Afară, el se întâlni cu domnul Lecoq care îi spuse, arătându- 
i un cupeu care staţiona pe partea cealaltă a străzii: 

— Domnii de acolo vă aşteaptă. 

Într-o casă veche din strada Anjbu, se afla o cameră 
sărăcăcioasă, la etajul trei al clădirii. Fereastra camerei dădea 
spre o grădină mare, în care soarele toamnei lumina frunzele 
deja uscate. Maurice şi Valentine se aflau amândoi aici, unul 
lângă altul şi ţinându-se de mână. Valentine îşi aruncase mantia 
pe o mobilă; avea capul descoperit, iar părul despletit i se 
revărsa în bucle bogate. 

Era frumoasă ca o cadră. Maurice o contempla în extaz. 
Buzele lor se întâlniră într-un sărut lung şi tăcut. 

— AŞ vrea să mă rog, şopti Valentine, căci simt că nu sunt 
condamnată. Am suferit atât, încât Dumnezeu ne va ierta! 

Pe masă era un pahar plin cu un lichid strălucitor şi auriu 
precum vinul din insulele spaniole. Era un singur pahar şi nimic 


mai mult. Maurice şi Valentine evitau să privească paharul. 
Valentine îngenunche. 

Maurice rămase în picioare; era palid, dar hotărât. Ceea ce 
se petrecea în acesta cameră fusese hotărât cu mult sânge- 
rece. Când Valentine îşi încheie rugăciunea, ea spuse: 

— Trebuie să ne grăbim, căci ar putea să sosească. 

Ea îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui Maurice şi se 
sărutară încă odată în chip de adio. 

Apoi amândoi îşi întinseră mâna înspre pahar. Niciunul 
dintre ei nu luă paharul; se auzi un zgomot brusc şi violent de 
partea cealaltă a uşii, pe care cineva încerca s-o deschidă. Uşa 
rezistă căci era închisă cu cheia, dar închizătoarea uzată cedă în 
cele din urmă. Un şoc teribil scoase uşa din ţâţâni. 

Remy d'Arx, asemănător unui spectru, apăru în prag. La 
epuizarea sa fizică şi psihică se adăuga şi efortul făcut în cursa 
contra cronometru; era atât de înspăimântător, încât Valentine, 
luându-l pe Maurice de braţ, îi spuse: 

— Nu te apăra, vieţile noastre îi aparţin. 

Remy traversă camera fără să scoată o vorbă. El se 
sprijinea de mobile, ca cei pe care beţia îi doboară la pământ. 
Ajuns lângă masă, rămase o clipă nemişcat. 

Privirea sa merse de la Valentine la Maurice. 

— Vă iert, fiţi fericiţi. 

Apoi luă paharul şi bău conţinutul dintr-o înghiţitură. El căzu 
ca trăsnit nu numai datorită efectului otrăvii, dar şi fiindcă nimic 
nu-l mai lega de viaţă. 

Maurice şi Valentine abia avură timp să-l transporte pe 
Remy în pat. Când se întoarseră, camera era plină de poliţaii 
aduşi de Lecoq şi de colonelul Bozzo-Corona. 

Doctorul Samuel care-i însoțea luă imediat paharul şi-l 
mirosi. Atât gustul cât şi fizionomia sa arătau clar rezultatul 
examenului său. 

— Am ajuns prea târziu, spuse colonelul cu un oftat, 
nefericitul meu prieten nu mai este printre noi. 

Adresându-se comisarului şi arătându-i cu degetul pe cei 
doi tineri consternaţi: 

— Am atins aproape suta de ani, continuă el, dar în viaţa 
mea atât de lungă nu-mi amintesc să fi trecut printr-o suferinţă 
atât de mare. Mă consideram tatăl acestei tinere, iar mama ei 
adoptivă este cea mai bună prietenă a mea, dar va trebui să-mi 


împlinesc şi o ultimă datorie, deşi acest lucru îmi zdrobeşte 
inima. Locotenentul Pages şi Valentine de Villanova se 
iubeau, Remy d'Arx trebuia să se căsătorească mâine cu 
Valentine de Villanova; dar a fugit de la palatul Ornans pentru a- 
şi întâlni iubitul, iar în acest loc pe care ei şi l-au ales, îl 
descoperim pe Remy d'Arx asasinat. 

Cei doi tineri, distruşi, încercară să protesteze, dar din 
direcţia patului se auzi un mic zgomot. 

— Luptă încă cu viaţa, spuse doctorul. Colonelul reuşi să- 
şi mascheze o tresărire 

neliniştită, dar Samuel adăugă: 

— A fost otrăvit cu mătrăgună, va muri nebun. 

— Valentine! strigă vocea muribundului, sora mea... 
Domnişoara de Villanova făcu un pas înspre el. 

— Sora mea! repetă el, ridicându-se în capul oaselor. 

El întinse braţele, dar apoi făcu un gest de respingere, şi 
adăugă cu dezgust: 

— Nu te apropia, căci te iubesc încă! Prin tine m-am 
omorât! Tu erai, ah! tu erai arma nevăzută!... 

Recăzu pe pat. Colonelul se aplecă asupra lui; se 
auzea cum hohotea, ţinând muribundul în dreptul inimii sale. 
Când se sculă, îşi şterse ochii şi spuse: 

— Am simţit cum şi-a dat duhul copilul meu drag! Doctorul 
Samuel şi Lecoq erau mai palizi decât mortul. 

Cu o voce tristă, colonelul adăugă, arătând înspre Valentine 
şi Maurice: 

— Am făcut totul ca să previn această catastrofă, vroiam 
să-i salvez, dar acum va trebui să-i dăm pe mâna justiţiei. 
Domnilor, ea era cea de-a doua fiică a mea. Lăsaţi-mă să mă 
retrag, înainte de a vă face datoria. 

Erau trei în cupeul care-l conducea pe colonelul Bozzo 
acasă. Lecoq şi Samuel puteau trece drept nişte sceleraţi lipsiţi 
de sentimente, dar ei priveau totuşi înspăimântați acest 
bătrânel bolnăvicios şi friguros. 

— De şaptezeci de ani încoace, spuse colonelul, aşa s-a 
întâmplat cu toţi cei care m-au atacat. Dragii mei, sunteţi 
salvaţi; vă rog să-mi aduceţi elogii! 

— Dar, obiectă Lecoq, încă n-au fost condamnaţi. Vor 
vorbi... 


— Trebuie să ştii să acţionezi! Au ei un prieten, pe care-l 
cunosc bine şi care le va face rost de tot ceea ce au nevoie 
pentru a evita ruşinea ghilotinei! 

Colonelul avu un râs sec, rămas fără ecou. Acest râs fu 
urmat de un accent de tuse. 

Colonelul îşi duse batista la gură, după care o puse lângă el. 
Când coborâră din cupeu, Lecoq şi Samuel se priviră. 

— Este diavolul? întrebă Lecoq. 

Samuel luă batista uitată pe pernele cupeului. 

— Diavolul nu moare, răspunse doctorul, arătându-i o pată 
roşie în locul în care buzele colonelului atinseseră batista. 

— Ce mai este şi asta? întrebă Lecoq. 

— Este sfârşitul, replică doctorul Samuel. Lecoq examina cu 
atenţie batista şi spuse: 

— Nu-i cu putinţă! Credeam că l-a uitat Dumnezeu. 

— Deci tu crezi în Dumnezeu, Tulonezule? 

— Nu, dar ar fi totuşi nostim să fie cineva acolo sus. 


x k x