Emile Zola — Visul

EMILE ZOLA 


Visul 


Capitolul 1] 


n tirnpul necruțătoarei ierni din anul 1860, râul Cuise îngheţă, mari 
zăpezi acoperiră câmpule dun partea de jos a Picardiei, gi se abătu 
mai cu seamă un vifor dinspre nord-est, care aproape îngroapă 
oragul Beaumont în ziua de Crăciun, Zăpada, porrund să cadă încă 
de dimineață, se înteți către seară şi se depuse toată noaptea. În 
oragul de sus, pe Fue des Ortevres, la capătul căreia se află 
îmbucată fațada de nord a transeptului catedralei, omătul se 
năpusti, mânat de vânt, şi începu să izbească în uga Sfintei Agnes, 
străvechea uşă romană, de pe atunci aproape gotică, bogat 
împodobită de sculpturi sub goliciunea pimonului, 4 doua zi, la 
imirea zorilor, crescuse în acel loc de vrea trei picioare, 

Strada încă dormea, lâncezind după sărbătoarea din ajun. Sună 
de ora şase. În întunericul ce colora în albastru căderea domoală şi 
stăruitoare a fulgilor, doar a singură formă nedeslugită trăia, o fetiţă 
de nouă ani, care, aciuată sub bolile ugiu, îmi petrecuse noaptea 


EMILE ZOLA 


Visul 


Capitolul 1] 


Pas 


n timpul necruţătoarei ierni din anul 1860, râul Oise 
îngheţă, mari zăpezi acoperiră câmpiile din partea de jos a 
Picardiei, şi se abătu mai cu seamă un vifor dinspre nord- 
est, care aproape îngropă oraşul Beaumont în ziua de 
Crăciun. Zăpada, pornind să cadă încă de dimineaţă, se 
înteţi către seară şi se depuse toată noaptea. În oraşul de 
sus, pe Rue des Orfevres, la capătul căreia se află îmbucată 
faţada de nord a transeptului catedralei, omătul se năpusti, 
mânat de vânt, şi începu să izbească în uşa Sfintei Agnes, 
străvechea uşă romană, de pe atunci aproape gotică, bogat 
împodobită de sculpturi sub goliciunea pinionului. A doua 
zi, la ivirea zorilor, crescuse în acel loc de vreo trei picioare. 

Strada încă dormea, lâncezind după sărbătoarea din 
ajun. Sună de ora şase. În întunericul ce colora în albastru 
căderea domoală şi stăruitoare a fulgilor, doar o singură 
formă nedesluşită trăia, o fetiţă de nouă ani, care, aciuată 
sub bolțile uşii, îşi petrecuse noaptea  dârdâind, 
adăpostindu-se cât putuse de bine. Era îmbrăcată în 


zdrenţe, avea capul acoperit cu un petic de fular, iar în 
picioarele goale avea nişte pantofi bărbăteşti grosolani. 
Fără îndoială că nu nimerise în acel loc decât după ce 
bătuse îndelung oraşul, căci se prăbuşise acolo răpusă de 
oboseală. Pentru ea era capătul pământului, nimeni şi 
nimic, părăsirea de pe urmă, foamea care mistuie, frigul 
care ucide, şi, în slăbiciunea ei, sugrumată de greutatea 
apăsătoare a propriei sale inimi, încetă să mai lupte, nu-i 
rămânea decât zvâcnirea fizică, instinctul de a-şi schimba 
locul, de a se afunda în acele pietre bătrâne, ori de câte ori 
o rafală de vânt învolbura zăpada. 

Orele, orele se scurgeau. Multă vreme, între dublul 
batant al celor două goluri de uşă gemene, ea se sprijinise 
de intergolul pe al cărui stâlp se afla o statuie a Sfintei 
Agnes, martira de treisprezece ani, o fetiţă ca şi ea, cu 
ramura de palmier şi cu un miel la picioare. Şi, în timpan: 
deasupra buiandrugului!?*, toată legenda fecioarei copile, 
logodnică a lui lisus, era reprezentată, în altorelief, în 
manieră naivă: părul care îi crescuse şi o înveşmânta, când 
guvernatorul, căruia îi respingea fiul, o izgonise goală; 
flăcările rugului care, depărtându-se de membrele sale, îi 
arseră pe călăi de îndată ce puseseră foc la lemne; 
miracolele osemintelor ei. În vârful timpanului, în plină 
glorie, Agnes era, în sfârşit, primită în cer, unde logodnicul 
ei lisus o lua în călătorie, atât de mică şi de tânără, 
dăruindu-i sărutul desfătărilor eterne. 

Dar când vântul năvălea pe stradă, zăpada biciuia din 
faţă, troiene albe amenințând să acopere pragul; şi atunci, 
copila se adăpostea pe margini, lipită de fecioarele aşezate 
peste stilobatul spaletuluii!3:. Acestea sunt însoţitoarele 
micuţei Agnes, sfintele care îi servesc de escortă: trei la 
dreapta: Dorotheea, hrănită în temniţă de o pâine 
miraculoasă, Barbe, care a trăit într-un turn, Genevieve, a 
cărei feciorie a salvat Parisul, şi trei la stânga: Agathe, cu 
sânii răsuciţi şi smulşi, Christine, schingiuită de tatăl ei, şi 
care îi azvârlea bucăţi din propria-i carne în faţă, Cecile, 


care a fost iubită de un înger. Deasupra lor, din nou alte 
fecioare: trei rânduri strânse de fecioare urcau odată cu 
arcurile bolţarilor, umpleau cele trei bolți, în partea de jos 
martirizate, zdrobite de torturi, în partea de sus 
întâmpinate de un stol de heruvimi, răpite de extaz în 
mijlocul curţii cereşti. 

Şi nimic n-o mai apăra de multă vreme, când sună de ora 
opt şi se făcu ziuă de-a binelea. Zăpada, dacă n-ar fi strivit-o 
ea, i-ar fi ajuns până la umeri. În spatele ei, străvechea uşă 
era acoperită, ca tapisată, cu hermină complet albă, aidoma 
unui altar în aer liber, în partea de jos a fațadei cenuşii, atât 
de goală şi atât de netedă că niciun fulg nu se prindea de 
ea. Marile sfinte de pe spalet, mai cu seamă, erau 
înveşmântate de la picioarele lor albe şi până la pletele lor 
albe, strălucitoare de nevinovăție. Mai sus, scenele de pe 
timpan, micile sfinte de pe boli, se înălţau cu creste 
ascuţite, scoase în evidenţă de o linie de lumină pe fondul 
întunecat; şi asta până la extazul final, până la căsătoria 
Sfintei Agnes, pe care arhanghelii păreau că o celebrează 
sub o ploaie de trandafiri albi. În picioare pe stâlpul său, cu 
ramura sa de palmier albă şi cu mielul său alb, statuia 
fecioarei copile avea puritatea albă, corpul de zăpadă 
imaculată, în această înţepenire neclintită a frigului, care 
îngheţa împrejurul ei avântul mistic al fecioarei victorioase. 
Şi, la picioarele sale, cealaltă, copila sărmană, albă şi ea de 
zăpadă, înţepenită şi albă, de ai fi crezut că se transforma 
în piatră, nu se mai deosebea de marile fecioare. 

Şi totuşi, de-a lungul fațadelor adormite, un oblon ce se 
deschise cu zgomot o făcu să ridice ochii. De acolo se aplecă 
o femeie deosebit de frumoasă, o brunetă robustă, având în 
jur de patruzeci de ani; şi, în pofida gerului straşnic, îşi lăsă 
un minut braţul gol afară, văzând mişcarea copilei. O uimire 
compătimitoare îi  întristă obrazul liniştit. Apoi, 
cutremurată, închise la loc fereastra. Ducea cu sine 
viziunea rapidă, sub zdreanţa de fular, a unei copile blonde, 
cu ochi de culoarea violetei; cu chipul prelung, cu gâtul mai 


ales foarte lung, de o eleganţă de crin, peste umerii rotunzi, 
dar învineţită de frig, cu mânuţele şi cu picioruşele pe 
jumătate moarte, nemaiavând decât aburul uşor al 
răsuflării. 

Maşinal, copila rămăsese cu ochii în sus, privind casa, o 
casă îngustă, cu un singur cat, foarte veche, clădită la 
sfârşitul secolului al cincisprezecelea. Se afla pecetluită pe 
însuşi flancul catedralei, între doi contraforți, ca un neg 
care crescuse între două degete de la piciorul unui colos. 
Şi, proptită astfel, se păstra de minune, cu temelia ei de 
piatră, cu catul din bârne de lemn, înconjurate de cărămizi 
aparente, cu acoperişul a cărui şarpantă înainta cu un 
metru peste pinioni4:, cu turnuleţul scării ieşit în afară, la 
colţul din stânga, şi a cărui ferestruică privea încă turnarea 
în plumb a timpului. Totuşi, din cauza vârstei înaintate, 
avusese nevoie de unele reparaţii. Acoperişul de ţiglă 
trebuia să dateze de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. Se 
recunoşteau cu uşurinţă lucrările făcute prin acea epocă: o 
lucarnă străpunsă în acrotera!5* turnuleţului, cercevele de 
lemn subţiri, înlocuindu-le pretutindeni pe cele ale 
vitraliilor iniţiale, cele trei spaţii de ferestre apropiate de la 
primul cat reduse la două, cea de la mijloc fiind astupată cu 
cărămizi, ceea ce dădea fațadei simetria celorlalte 
construcţii de pe stradă, mai noi. La parter, modificările 
erau şi mai vizibile: o uşă de stejar trasă la rindea în locul 
vechii uşi cu ferecături de metal, sub scară, şi marea 
arcatură centrală căreia i se tencuiseră partea de jos, 
laturile şi vârful, astfel încât să nu mai aibă decât o 
deschizătură dreptunghiulară, un soi de fereastră largă, în 
locul spaţiului în ogivă care odinioară dădea pe caldarâm. 

Lipsită de gânduri, copila privea întruna această locuinţă 
venerabilă de meşter artizan, ţinută curată, şi citea, prinsă 
în cuie în stânga uşii, o firmă galbenă pe care erau scrise 
aceste cuvinte: „Hubert, odăjdier”, cu litere de altădată, 
negre, când, din nou, zgomotul iscat de un oblon ce se 
deschidea îi atrase atenţia. De data aceasta era oblonul 


ferestrei pătrate de la parter, un bărbat se aplecă la rândul 
lui, cu chipul tulburat, cu nasul ca un cioc de vultur, cu 
fruntea bombată, mărginită de un păr des şi aproape alb, în 
ciuda celor abia patruzeci şi cinci de ani ai săi; zăbovi şi el 
un minut, cercetând-o cu o strâmbătură dureroasă a gurii 
sale mari şi aspre. După aceea, îl văzu stând în picioare în 
dosul gemuleţelor verzui. Se întoarse, făcu o mişcare, iar 
soţia lui apăru din nou, deosebit de frumoasă. Unul lângă 
altul, stăteau amândoi încremeniţi, nemailuându-şi privirile 
de la ea şi având o înfăţişare din cale-afară de tristă. 

Erau patru sute de ani de când descendenţii familiei 
Hubert, broderi din tată în fiu, locuiau în această casă. O 
construise sub Ludovic al Xl-lea un meşter broder de 
odăjdii, un altul o reparase sub Ludovic al XIX-lea; şi 
actualul Hubert broda aici epitrahile(6), ca toţi cei din 
neamul său. La douăzeci de ani se îndrăgostise atât de 
nebuneşte de o tânără de şaisprezece ani, Hubertine, încât, 
izbindu-se de refuzul mamei fetei, văduva unui magistrat, el 
o răpise, apoi se cununase cu ea. Era de o frumuseţe 
nemaipomenită, acesta a fost tot romanul lor, bucuria şi 
nenorocirea lor. Când, opt luni mai târziu, ea veni la patul 
de moarte al mamei sale, aceasta o dezmoşteni şi o 
blestemă, astfel încât, pruncul ei, născut în aceeaşi seară, 
muri. Şi, de atunci, din cimitir, din sicriul ei, burgheza 
încăpăţânată n-o ierta defel, căci perechea, în ciuda 
dorinţei sale arzătoare, nu mai avusese copii. După 
douăzeci şi patru de ani îl plângeau încă pe cel pe care îl 
pierduseră, fiind şi acum deznădăjduiţi că niciodată n-o 
putuseră îndupleca pe moartă. 

Tulburată de privirile lor, micuța se afundase şi mai mult 
pe după stâlpul Sfintei Agnes. O neliniştea şi trezirea 
străzii: dughenele se deschideau, lumea începea să iasă din 
case. Rue des Orfevres, al cărei capăt se rezema de faţada 
laterală a bisericii, ar fi o adevărată fundătură, astupată în 
partea absidei de casa soţilor Hubert, dacă strada Soleil, un 
culoar strâmt, n-ar deschide-o în cealaltă parte, urmărind 


lungul colateralei, până la marea faţadă, din Place du 
Cloître; şi trecură două credincioase care aruncară o 
privire mirată spre această micuță cerşetoare, necunoscută 
lor, în Beaumont. Căderea domoală şi îndârjită a zăpezii 
continua, frigul părea să crească odată cu ziua palidă, nu se 
auzea decât un zgomot îndepărtat de glasuri, în grosimea 
nedefinită a uriaşului linţoliu ce acoperea oraşul. 

Dar, sălbatică, ruşinată de propria-i părăsire ca de o vină, 
copila se trase şi mai îndărăt, când, pe neaşteptate, o 
recunoscu dinaintea ei pe Hubertine, care, neavând 
slujnică, ieşise după pâine. 

— Fetiţo, ce faci tu acolo? Cine eşti? 

Şi nu răspunse nimic, doar îşi ascunse faţa. Cu toate 
acestea, nu-şi mai simţea mâinile şi picioarele, fiinţa ei îşi 
pierdea cunoştinţa, ca şi când inima, devenită un sloi de 
gheaţă, ar fi încetat să-i mai bată. Când buna doamnă îi 
întoarse spatele, cu un gest de milă reţinută, se prăbuşi în 
genunchi, la capătul puterilor, alunecând precum o cârpă în 
zăpada ai cărei fulgi o acoperiră pe tăcute. Şi doamna, care 
se întorcea cu pâinea caldă, zărind-o la pământ, se apropie 
din nou. 

— Haide, micuţo, nu poţi rămâne sub această uşă. 

Atunci, Hubert, care ieşise la rândul lui şi stătea în pragul 
casei, o descotorosi de pâine, spunând: 

— la-o, hai, ad-o aici! 

Fără să adauge nimic, Hubertine o luă în braţele ei 
voinice. Şi copila nu se mai trase îndărăt, se lăsă dusă ca un 
obiect, cu dinţii strânşi, cu ochii închişi, îngheţată bocnă, 
uşoară ca o păsăruică picată din cuib. 

Intrară, Hubert închise uşa, în timp ce Hubertine, 
purtându-şi povara, străbătu încăperea de la stradă, folosită 
drept salon şi în care câteva fâşii de broderie erau puse la 
vedere, în faţa marii ferestre pătrate. Apoi, trecu în 
bucătărie, vechea sală comună, păstrată aproape neatinsă, 
cu grinzile ei aparente, cu pardoseala sa de dale reparată 
în douăzeci de locuri, cu căminul ei mare având placa de 


deasupra din piatră. Pe scânduri, ustensilele - vase, 
ceainice, lighene cu toarte, datând de un secol sau două - 
erau din faianţă de altădată, din gresii de altădată, din 
cositor de altădată. Dar, ocupând vatra căminului, acolo se 
afla o maşină de gătit modernă, o maşină de gătit din fontă, 
mare, ale cărei garnituri de aramă sclipeau. Era roşie, iar 
deasupra se auzea clocotind apa din ceainic. O cratiţă plină 
cu cafea cu lapte stătea caldă la unul dintre capete. 

— Drace! E mai bine aici decât afară, spuse Hubert, 
punând pâinea pe o masă greoaie, stil Ludovic al XIII-lea, 
care ocupa mijlocul încăperii. Aşaz-o pe această biată 
păpuşică aproape de maşină ca să se dezgheţe. 

Hubertine o şi aşezase pe copilă şi amândoi o priveau 
cum îşi venea în fire. Zăpada de pe veşmintele ei se topea, 
căzând în picături grele. Prin găurile pantofilor bărbăteşti, 
grosolani, i se vedeau picioruşele învineţite, în timp ce 
rochia subţire îi scotea în evidenţă înţepenirea membrelor, 
acel corp al mizeriei şi al durerii, vrednic de milă. Fu 
străbătută de un fior lung, deschise nişte ochi pierduţi, cu 
tresărirea bruscă a unui animal ce se trezeşte prins în 
capcană. Faţa ei părea să se ascundă sub zdreanţa înnodată 
sub bărbie. O crezură infirmă de braţul drept, atât de tare îl 
strângea, ţinându-l, nemişcat, peste piept. 

— Linişteşte-te, nu vrem să-ţi facem rău... De unde vii? 
Cine eşti? 

Pe măsură ce i se vorbea, fetiţa se speria tot mai mult, 
întorcând capul ca şi când ar fi fost cineva în spatele ei, 
gata s-o bată. Cercetă bucătăria dintr-o aruncătură de ochi 
furişă, dalele, grinzile, ustensilele strălucitoare, apoi, prin 
cele două ferestre asimetrice, lăsate în locul lor de altădată, 
privirea îi alergă afară, scormoni grădina până la arborii 
episcopiei, ale căror siluete albe dominau zidul din fund, şi 
păru să se mire găsind acolo, la stânga, de-a lungul unei 
alei, catedrala, cu ferestrele romane ale capelelor absidei. 
Şi fu din nou străbătută de un fior puternic, sub influenţa 


căldurii de la maşina de gătit care începea s-o pătrundă, şi 
rămase cu privirea în pământ, nemaiîndrăznind să se mişte. 

— Eşti din Beaumont?... Cine e tatăl tău? 

Văzând-o că tace, Hubert îşi închipui că, pesemne, îşi 
apăsa gâtlejul mult prea tare, ca să poată răspunde. 

— În loc s-o întrebăm, spuse el, am face mai bine să-i dăm 
o cană mare de cafea cu lapte fierbinte. 

Era un lucru atât de înţelept, că, numaidecât, Hubertine 
îi dădu propria sa cană. În timp ce ea îi tăia două felii 
groase de pâine, copila, neîncrezătoare, se trăgea mereu 
îndărăt; dar chinul foamei se dovedi mai puternic; mâncă şi 
bău cu lăcomie. Ca să n-o stingherească, cei doi soţi tăceau, 
înduioşaţi să-i vadă mânuţa tremurând, cât pe ce să nu 
nimerească gura. Şi nu se folosea decât de mâna stângă, 
braţul drept rămânându-i lipit cu îndărătnicie de trup. Când 
isprăvi, puţin lipsi să nu spargă cana, pe care o apucă de 
coadă, cu un gest stângaci de infirmă. 

— Eşti rănită la braţ? o întrebă Hubertine. Nu-ţi fie 
teamă, drăguţa mea, arată-mi-l puţin. 

Dar, de cum o atinse, copila se ridică agitată şi porni să se 
zbată, şi, în timpul luptei, depărtă braţul. Un carnet 
cartonat, pe care îl ascundea chiar pe piele, alunecă printr- 
o ruptură a corsajului. Vru să-l ia îndărăt, dar rămase cu 
amândoi pumnii răsuciţi de furie văzând că aceşti 
necunoscuţi îl deschideau şi îl citeau. 

Era un carnet de elev, eliberat de Administraţia copiilor 
ajutaţi din departamentul Senei. Pe prima pagină, 
dedesubtul unui medalion al Sfântului Vincent de Paul, erau 
imprimate formulele: numele elevei, şi o simplă linie trasă 
cu cerneală umplea locul alb; apoi, la prenume, cel de 
Angelique Marie; la date, născută la 11 ianuarie 1851, 
declarată la 23 ale aceleiaşi luni, sub numărul de 
înmatriculare 1634. Aşadar, tată şi mamă necunoscuţi, 
niciun act, nici măcar un extras de naştere, nimic decât 
acest carnet de o răceală administrativă, cu copertă de 


pânză colorată în roz-pal. Nimeni pe lume şi un petic de 
hârtie, părăsirea numerotată şi clasată. 

— Ah, o copilă găsită! strigă Hubertine. 

Atunci, într-o criză de furie nestăpânită, Angeligue vorbi: 

— Sunt mai bună decât toţi ceilalţi. Da! Sunt mai bună, 
mai bună, mai bună!... Niciodată n-am furat nimic de la 
alţii, şi ei îmi fură tot... Daţi-mi înapoi ce mi-aţi furat. 

Un atare orgoliu neputincios, o atare dorinţă de a fi cea 
mai puternică îi răscoleau într-atât trupul de mică femeie, 
că soţii Hubert rămaseră încremeniţi. N-o mai recunoşteau 
pe hoinara blondă, cu ochi de culoarea violetei, cu gât lung 
având o graţie de crin. Ochii îi deveniseră negri şi faţa 
răutăcioasă, gâtul senzual i se umflase de un val de sânge. 
Acum, după ce se încălzise, se ridica şi şuiera, ca o năpârcă 
culeasă din zăpadă. 

— Prin urmare eşti rea? spuse broderul cu blândeţe. E 
spre binele tău că vrem să ştim cine eşti. 

Şi, pe deasupra umărului soţiei sale, parcurgea carnetul 
pe care aceasta îl răsfoia. La pagina a doua se găsea 
numele doicii. „Copila Angelique Marie a fost încredinţată 
doicii Franqoise, nevasta domnului Hamelin, de profesie 
cultivator, locuind în comuna Soulanges, arondismentul 
Nevers, care doică a primit, în momentul plecării, prima 
lună de hrană, plus un trusou.” Urma un certificat de botez, 
semnat de preotul azilului copiilor ajutaţi, apoi nişte 
certificate medicale, la plecarea şi la sosirea copilei. Plăţile 
lunare, pe toate trimestrele, umpleau mai departe 
coloanele a patru pagini, pe care semnătura indescifrabilă a 
perceptorului revenea de fiecare dată. 

— Cum, Nevers? întrebă Hubertine. Ai fost crescută în 
apropiere de Nevers? 

Angeligue, roşie pentru că nu-i putea împiedica să 
citească, recăzuse în tăcerea ei sălbatică. Dar furia îi 
descleştă buzele şi le vorbi de doica ei. 

— A, sigur că mama Nini v-ar fi bătut! Ea mă apăra, chiar 
dacă uneori îmi trăgea câte o scatoalcă... A, sigur că nu 


eram nenorocită acolo, cu animalele!... 

Vocea i se sugruma, dar continua, în fraze întrerupte, să 
vorbească de pajiştile unde o ducea pe Roşcata, de drumul 
mare pe care se juca, de plăcintele puse de ea la copt, de 
un dulău care o muşcase. 

Hubert o întrerupse, citind cu glas tare: 

„În caz de îmbolnăvire gravă sau de tratamente 
nepotrivite, subinspectorul este autorizat să schimbe 
copiilor hrana.” 

Dedesubt se arăta că fetiţa Angelique Marie fusese 
încredinţată, la 20 iunie 1860, Theresei, nevasta lui Louis 
Franchomme, amândoi florari, care locuiau la Paris. 

— Bun, acum înţeleg! spuse Hubertine. Ai fost bolnavă, 
te-au dus la Paris. 

Dar încă nu era aşa, soţii Hubert nu aflară întreaga 
poveste decât după ce o scoaseră bucată cu bucată din 
gura copilei. Louis Franchomme, care era vărul mamei 
Nini, fusese nevoit să se întoarcă şi să trăiască o lună de zile 
în satul lui, ca să se vindece de o fierbinţeală, şi atunci, 
nevasta lui, Therese, legându-se printr-o mare dragoste de 
copilă, obținuse îngăduinţa s-o aducă la Paris, unde 
începuse s-o deprindă cu meseria de florăreasă. Trei luni 
mai târziu, bărbatul ei murea, şi se văzuse nevoită - foarte 
suferindă ea însăşi - să se retragă la fratele ei, tăbăcarul 
Rabier, stabilit la Beaumont. Aici, murise în primele zile din 
decembrie, lăsând-o în grija cumnatei sale pe micuța, care, 
din acel moment, înjurată şi bătută, îndura martiriul. 

— Rabier, murmură Hubert, da, da! nişte tăbăcari de pe 
malul gârlei Ligneul, în oraşul de jos... Bărbatul este un 
beţiv, iar nevastă-sa a apucat-o pe căi rele. 

— Se purtau cu mine de parcă aş fi fost un copil găsit, 
continuă Angelique revoltată, furioasă în mândria ei rănită. 
Spuneau că era destul de bună gârla pentru o bastardă. 
După ce mă stâlcea în bătaie, femeia îmi punea mâncarea 
pe jos, ca la pisica ei, şi de multe ori mă culcam fără să 
mănânc ceva... Ah, până la urmă m-aş fi omorât! 


Făcu o mişcare de deznădejde mânioasă. 

— În dimineaţa zilei de Crăciun, ieri, au băut, s-au 
năpustit asupra mea şi erau gata să-mi scoată ochii cu 
degetul mare, ca să se veselească. Şi după aceea, pentru că 
n-au reuşit, până la urmă s-au luat între ei la bătaie, şi-au 
tras nişte pumni atât de grei, că i-am crezut morţi, cum 
căzuseră amândoi şi rămăseseră nemişcaţi de-a curmezişul 
camerei... De multă vreme eram hotărâtă să-mi caut 
scăparea. Dar voiam cartea mea. Mama Nini mi-o arăta 
deseori, spunându-mi: „Vezi, e tot ce ai tu, dacă n-o aveai pe 
asta, nu aveai nimic”. Şi ştiam unde o ascundeau ei, după 
moartea mamei Therese, în sertarul de sus al scrinului... 
Atunci, am păşit peste ei, mi-am luat cartea şi-am rupt-o la 
fugă strângând-o sub braţ, lipită de piele. Era prea mare, 
îmi închipuiam că toată lumea o vedea că voia să mi-o fure. 
O, am fugit! Am fugit! Şi când noaptea s-a făcut neagră, mi- 
a fost frig sub uşa aceea, o, mi-a fost frig, de-am crezut că 
nu mai eram vie! Dar nu face nimic, nu i-am dat drumul, iat- 
O! 

Şi, cu o mişcare bruscă, pe când Hubert o închidea ca să 
i-o dea înapoi, i-o smulse din mână. Apoi, stând aşezată, se 
aplecă peste masă, ţinând-o în braţe şi plângând în hohote, 
cu obrazul pe faţa de masă din pânză roz. O umilinţă 
înspăimântătoare îi răpunea mândria, toată fiinţa părea să i 
se topească în amărăciunea celor câteva pagini cu colţurile 
mototolite, a acelui biet lucru care era comoara ei, unica 
legătură ce o alipea la viaţa lumii. Nu putea să-şi deşerte 
inima de o atât de mare deznădejde, lacrimile îi curgeau, îi 
curgeau fără încetare; şi, sub această strivire, îşi regăsise 
frumosul ei chip de copilă blondă, cu ovalul puţin alungit, de 
o rară puritate, ochii de violete a căror gingăşie pălea, 
avântul delicat al gâtului care o făcea să semene cu o mică 
fecioară de vitraliu. Deodată luă mâna Hubertinei, îşi apăsă 
pe ea buzele lacome de dezmierdări şi o sărută cu patimă. 

Soții Hubert, cu sufletul răvăşit, bâiguind, stăteau gata ei 
înşişi să izbucnească în lacrimi. 


— Scumpă, scumpă copilă! 

Aşadar, încă nu era cu desăvârşire rea? Poate va fi posibil 
să-şi îmblânzească această violenţă care îi înspăimântase. 

— O, vă rog, nu mă duceţi îndărăt la ceilalţi, bolborosi ea, 
nu mă duceţi îndărăt la ceilalţi! 

Bărbatul şi femeia se priviră. Îşi făcuseră planul, din 
toamna trecută, să ia o ucenică în casă, vreo fetiţă care să 
le înveselească locuinţa atât de posomorâtă din pricina 
părerilor lor de rău de soţi sterpi. Şi totul se hotări într-o 
clipă. 

— Tu vrei? întrebă Hubert. 

Hubertine răspunse fără grabă, cu vocea ei calmă: 

— Vreau din toată inima. 

Se ocupară numaidecât de formalităţi. Broderai se duse 
şi-i povesti întâmplarea judecătorului de pace al cantonului 
de nord din Beaumont, domnul Grandsire, un văr de-al 
soţiei sale, singura radă cu care ea se vedea; şi acesta luă 
totul asupra sa, scrise la Asistenţa publică, unde Angelique 
fu recunoscută cu uşurinţă, datorită numărului matricol, 
obţinu ca ea să rămână ucenică la familia Hubert, renumită 
pentru marea ei cinste. Subinspectoral arondismentului, 
venind să pună la zi carnetul, încheie cu noul patron 
contractul, prin care acesta din urmă se obliga să se poarte 
blând cu copila, s-o ţină curată, s-o deprindă să se ducă la 
şcoală şi la biserică, să aibă un pat în care să doarmă 
singură. În ce o privea, Administraţia se angaja să-i 
plătească îndemnizaţiile şi să-i dea veşmintele necesare 
confirmării, după cum era regula. 


În zece zile, totul fu rânduit. Ang6ligue se culca sus, 
lângă pod, în camera de la mansardă, care dădea spre 
grădină; şi primise şi cele dintâi lecţii de broderie. 
Duminică dimineaţă, înainte de a o însoţi la liturghie, 
Hubertine deschise în faţa ei vechiul dulăpior al atelierului, 
în care păstra firele de aur fin. Avea carnetul în mână, apoi 
îl aşeză în fundul unui sertar şi-i spuse: 


— Priveşte unde-l pun, ca să-l poţi lua, dacă aşa doreşti, şi 
ca să-ţi aduci aminte. 

În dimineaţa aceea, intrând în biserică, Ang6lique se află 
din nou sub uşa Sfintei Agnes. Un dezgheţ amăgitor 
avusese loc în timpul săptămânii, după care gerul 
reîncepuse atât de aspru, că zăpada de pe sculpturi, pe 
jumătate înmuiată, îngheţase iarăşi, într-o înflorire de 
ciorchini şi ace. Acum, totul era o gheaţă, rochii străvezii, 
cu dantele de sticlă, înveşmântau fecioarele. Dorotheea 
ţinea o făclie a cărei scurgere transparentă îi picura din 
mâini; Cecile purta o coroană de argint din care şiroiau 
perle vii; peste pieptul muşcat de cleşti, Agathe îmbrăcase o 
armură de cristal. Şi scenele din timpan, micile fecioare de 
pe bolți, păreau să fi fost puse, după atâtea secole, în dosul 
sticlelor şi gemelor unei racle uriaşe. Agnes lăsa să i se 
târâie o mantie de curte ţesută din fire de lumină, brodată 
cu stele. Mielul ei avea o lână de diamante, ramura sa de 
palmier căpătase culoarea cerului. Toată uşa strălucea în 
puritatea gerului năprasnic. 

Angeligue îşi aminti noaptea petrecută acolo, sub 
ocrotirea fecioarelor. Îşi înălţă capul şi le zâmbi. 


Capitolul 1] 


B 


eaumontul este alcătuit din două oraşe complet separate şi 
distincte: Beaumont-l'Eglise, pe înălţime, cu catedrala sa 
bătrână de douăsprezece secole, cu episcopia sa care 
datează doar din secolul al şaptesprezecelea, cu cele abia o 
mie de suflete ale sale, strânse, înăbuşite, în adâncul 
străzilor sale strâmte; şi Beaumont-la-Ville, în josul colinei, 
pe malul râului Ligneul, un vechi cartier pe care 
prosperitatea fabricilor de dantele şi de batisturi l-a 
îmbogăţit, l-a mărit, până a ajuns să numere în jur de două 
mii de locuitori, cu pieţe spaţioase, o subprefectură 
frumoasă, de gust modem. Cele două cantoane, de nord şi 
de sud, nu prea au, aşadar, între ele, decât raporturi 
administrative. Cu toate că se află la treizeci de leghe de 
Paris, care se străbat în două ceasuri, Beaumont-l'Eglise 
pare izolat între vechile sale metereze, din care n-au mai 
rămas totuşi decât trei porţi. O populaţie conservatoare, 
deosebită, îşi duce aici existenţa pe care strămoşii i-au 
menit-o din tată în fiu, de cinci sute de ani. 

Catedrala explică totul, a născut şi păstrează totul. Ea 
este mama, regina, uriaşă în mijlocul micii aglomerări de 
case scunde, asemenea unui cuibar de pui zgribuliţi care îşi 
caută adăpost sub aripile sale de piatră. Aici nu se locuieşte 
decât pentru ea şi prin ea; industriile nu lucrează, 
dughenele nu vând decât ca s-o hrănească, s-o 


înveşmânteze, s-o întreţină, pe ea şi clerul ei; şi dacă sunt 
întâlniți şi câţiva burghezi, este pentru că aici ei sunt ultimii 
credincioşi ai unor mulţimi dispărute. Ea bate în mijloc, 
fiecare stradă este una dintre vinele sale, oraşul nu are altă 
răsuflare decât pe a ei. De aici, şi acest suflet dintr-o altă 
vreme, această amorţire religioasă în trecut, această cetate 
închisă care o înconjoară, răspândind o mireasmă veche de 
pace şi de credinţă. 

Şi, din toată cetatea mistică, locuinţa soţilor Hubert, unde 
Ang6lique urma să trăiască de acum încolo, era cea mai 
învecinată cu catedrala, aceea care ţinea de însăşi carnea 
ei. Autorizaţia de construire acolo, între doi contraforți, 
trebuie să fi fost dată de vreun paroh de pe vremuri, dornic 
să şi-l alăture pe strămoşul acestui neam de broderi ca 
meşter odăjdier, furnizor al sacristiei. În partea dinspre 
sud, masa colosală a bisericii mărginea grădina îngustă: 
mai întâi ocolul capelelor laterale, ale căror ferestre dădeau 
spre brazdele de flori, apoi acoperişul vast acoperit cu foi 
de plumb. Soarele nu pătrundea niciodată în fundul acestei 
grădini, singure iedera şi merişorul creşteau în ea 
viguroase; umbra veşnică era, cu toate acestea, cum nu se 
poate mai plăcută, aşa cum cădea de pe coama gigantică a 
absidei, o umbră religioasă, sepulcrală şi curată, bine 
mirositoare, în clarobscurul verzui, răcoros şi liniştit, cele 
două turle nu lăsau să coboare decât dangătul clopotelor 
lor. Dar toată casa păstra fiorul închis în aceste pietre 
bătrâne, cuprins în ele, trăind în sângele lor. Tresărea la 
cele mai mici ceremonii; liturghiile mari, bubuitul orgilor, 
glasurile  cantorilor, până la  suspinul chinuit al 
credincioşilor zumzăiau în fiecare din camerele sale, o 
legănau ca o adiere sfinţită, venită de la cel nevăzut, şi, de-a 
lungul zidului călduţ, câteodată chiar păreau să fumege 
aburi de tămâie. 

Timp de cinci ani, Angâlique crescu aici ca într-o 
mânăstire, departe de lume. Nu ieşea decât duminica, 
pentru a merge să asculte liturghia de la ora şapte, căci 


Hubertine obținuse să n-o trimită la şcoală, de teama unor 
legături cu anumiţi copii râi. Această locuinţă străveche şi 
atât de închisă, cu grădina de o linişte moartă, fu universul 
ei. Ocupa, sub acoperiş, o cameră spoită cu var; cobora 
dimineaţa să ia gustarea în bucătărie; urca în atelierul de la 
primul cat, ca să lucreze; şi acestea erau, împreună cu 
scara de piatră răsucită în turnuleţul ei, singurele colţuri în 
care trăia, colţuri pe drept cuvânt vrednice de stimă, 
păstrate dintr-o epocă în alta, căci nu intra niciodată în 
camera soţilor Hubert şi nu făcea altceva decât să 
traverseze salonul de jos, cele două camere întinerite după 
gustul vremii. În salon, se tencuiseră grinzile; o cornişă cu 
palmete, dimpreună cu o rozasă!/* centrală, împodobea 
tavanul; hârtia cu flori galbene, mari, era de pe timpul 
Primului Imperiu, ca şi căminul de marmură albă şi mobila 
de acaju, un gheridon, o canapea, patru fotolii, îmbrăcate 
din nou în catifea de Utrecht. În rarele dăţi când venea aici 
ca să reînnoiască vitrina - câteva fâşii de broderie agăţate 
dinaintea ferestrei - dacă arunca o privire afară, vedea 
acelaşi spaţiu îngust şi neschimbat, strada sprijinindu-se în 
uşa Sfintei Agnes: o credincioasă împingea batantul care se 
închidea fără zgomot,  dughenele  orfaurarului şi 
lumânărarului, în faţă, aliniindu-şi sfintele anaforniţe şi 
marile lumânări, păreau veşnic goale. Şi pacea claustrală a 
întregului Beaumont-l'Eglise, a străzilor Magloire, în 
spatele episcopiei, şi Grande-Rue, unde ajunge Rue des 
Orfevres, a place du Cloitre, unde se ridică cele două 
turnuri, se simţea în aerul liniştit, cădea domol odată cu 
ziua palidă peste caldarâmul pustiu. 

Hubertine îşi luase sarcina de a completa învăţătura 
copilei. De altfel, ea punea în practică acea părere de 
altădată că o femeie ştie îndeajuns de mult când scrie 
ortografic şi cunoaşte cele patru reguli. Dar avu de luptat 
cu reaua-voinţă a fetei, pe care o distra să privească pe 
ferestre, chiar dacă recreerea era mediocră, acestea 
deschizându-se spre grădină. Angelique nu se pasiona 


decât pentru lectură; cu toate dictările scoase dintr-o 
culegere clasică, ea nu ajunsese niciodată să scrie corect 
ortografic o pagină; şi avea totuşi un scris frumos, zvelt şi 
sigur, unul dintre acele scrisuri neregulate ale marilor 
doamne de odinioară. În privinţa celorlalte - geografia, 
istoria, calculul, ignoranţa ei rămase totală. La ce folosea 
ştiinţa? Era cu totul inutilă. Mai târziu, cu prilejul primei 
împărtăşanii, învăţă cuvânt cu cuvânt catehismul, într-un 
asemenea elan de credinţă, că uimi lumea cu siguranţa 
memoriei sale. 

În primul an, cu toată blândeţea lor, cei doi Hubert 
ajunseră deseori la disperare. Angelique, care făgăduia să 
ajungă o brodeză foarte iscusită, îi buimăcea prin salturi 
bruşte şi inexplicabile trândăvii, după zile de sârguinţă 
exemplară. Devenea dintr-odată moale, vicleană, şterpelind 
zahărul, cu ochii încercănaţi pe faţa roşie; şi dacă era 
dojenită, izbucnea în răspunsuri veninoase. În anumite zile, 
când voiau s-o supună, ajungea la crize de nebunie 
orgolioasă, se înţepenea, bătea din picioare şi din mâini, 
gata să sfâşie şi să muşte. Atunci, o spaimă îi făcea să se dea 
înapoi din faţa acelui monstru mic, se îngrozeau de diavolul 
ce se zbătea înăuntrul ei. Cine era, oare? De unde venea? 
Aceşti copii găsiţi vin aproape întotdeauna din viciu şi din 
crimă. În două rânduri luaseră hotărârea să se 
descotorosească de ea, s-o înapoieze Administraţiei, adânc 
mâhniţi, părându-le rău că-i dăduseră adăpost. Dar, de 
fiecare dată, aceste scene înspăimântătoare, de care toată 
casa rămânea cutremurată, se terminau prin acelaşi potop 
de lacrimi, prin aceeaşi exaltare de căinţă, care lăsau copila 
ca moartă, cu o asemenea sete de suferinţă, că se vedeau 
nevoiţi s-o ierte. 

Încetul cu încetul, Hubertine căpătă autoritate asupra 
fetei. Era făcută pentru această educaţie, cu bunătatea 
sufletului ei, cu înfăţişarea sa viguroasă şi blândă, cu 
judecata sa dreaptă, de un echilibru perfect. O învăţa 
renunţarea şi supunerea, opunându-le patimii şi trufiei. A te 


supune însemna a trăi. Trebuia să te supui lui Dumnezeu, 
părinţilor, superiorilor, o întreagă ierarhie de respect, în 
afara căreia existenţa, lipsită de reguli, se păta. De aceea, la 
fiece revoltă, ca s-o deprindă cu umilinţa, îi impunea, drept 
penitenţă, vreo muncă josnică să şteargă vasele, să spele 
bucătăria - şi rămânea lângă ea până la capăt, ţinând-o 
aplecată deasupra dalelor, furioasă la început, învinsă până 
la urmă. O neliniştea la această copilă pasiunea, mai cu 
seamă, elanul şi violenţa dezmierdărilor sale. O vedea cum 
se înfierbânta în faţa unor imagini, mici gravuri cu sfinţi, cu 
lisuşi, pe care le colecţiona; apoi, într-o seară, o găsi plânsă, 
aproape leşinată, cu capul căzut pe masă, cu buzele lipite 
de acele imagini. Urmă o altă scenă îngrozitoare, când i le 
confiscă, cu ţipete şi lacrimi, de parcă i-ar fi smuls pielea de 
pe ea. Şi, din clipa aceea, o ţinu cu străşnicie în mâini, 
nemaiîngăduindu-i  delăsările, copleşind-o cu treburi, 
înconjurând-o cu tăcere şi răceală, de îndată ce o simţea că 
se înfurie, că îi scapără ochii şi i se aprind obrajii. 

De altfel, Hubertine descoperise un ajutor în carnetul de 
la Asistenţa publică. În fiecare trimestru, după ce 
perceptorul îl semna, Angelique rămânea posomorâtă până 
seara. Un junghi îi străpungea inima, dacă, din întâmplare, 
când lua un mosor cu fire de aur din dulăpior, îl zărea. Şi, 
într-o zi de furie răutăcioasă, cum nimic nu putuse s-o 
înfrâneze şi se apucase să răscolească până în fundul 
sertarului, rămăsese dintr-odată ca zdrobită în faţa micului 
carnet. Hohote de plâns o înăbuşeau, se azvârlise la 
picioarele soţilor Hubert, umilindu-se, bâiguind că n-ar fi 
trebuit s-o culeagă de pe stradă şi că nu merita să le 
mănânce pâinea. Din acea zi, gândul la carnet o făcea 
deseori să-şi stăpânească furiile. 

Astfel, Angelique ajunse la doisprezece ani, vârsta primei 
împărtăşanii. Mediul atât de liniştit, căsuţa adormită la 
umbra catedralei, parfumată de tămâie, fremătând de 
cântece, favoriză îndreptarea lentă a acestei mlădiţe 
sălbatice, smulsă de nu se ştie unde şi sădită din nou în 


solul mistic al îngustei grădini; şi erau, de asemenea, viaţa 
regulată ce se ducea aici, munca zilnică, neştiinţa în care se 
aflau asupra lumii, fără ca vreun ecou cât de mic al 
cartierului somnolent să pătrundă până la ei. Dar blândeţea 
venea mai ales din marea dragoste a perechii Hubert, care 
părea şi mai mare datorită unei remuşcări de nevindecat. 
Bărbatul îşi petrecea zilele căutând să şteargă din memoria 
femeii jignirea ce i-o adusese luând-o în căsătorie fără 
consimţământul mamei sale. Îşi dăduse bine seama, la 
moartea copilului lor, că ea îl învinuia de această pedeapsă 
şi se străduia să se facă iertat. De multă vreme - era o 
realitate - ea îl adora. Uneori, Hubert se îndoia, şi această 
îndoială îi otrăvea viaţa. Ca să fie sigur că moarta, mama 
îndărătnică, se lăsase înduplecată sub pământ, ar fi vrut să 
aibă încă un copil. 


Într-o dimineaţă, când Ang6lique cotrobăia scotocind pe 
o scândură acoperită de praf din atelier, descoperi, printre 
nişte unelte de broşat scoase din uz, un exemplar foarte 
vechi din Legenda aurită de Jacques de Voragine. Această 
traducere franceză datată din 1549 trebuie să fi fost 
cumpărată odinioară de vreun meşter odâăjdier pentru 
imaginile sale pline de informaţii folositoare asupra sfinţilor. 
Multă vreme, nici ea nu arătă interes decât pentru aceste 
imagini, vechi gravuri în lemn de o credinţă naivă, care o 
încântau. De îndată ce i se îngăduia să se joace, lua in- 
quarto-ul, legat mai de curând în piele galbenă, şi-l răsfoia 
domol: mai întâi, titlul fals, scris cu roşu şi negru, şi purtând 
adresa librarului, „la Paris, în strada Neufve Nostre-Dame, 
la firma  Saint-]ehan Baptiste”; apoi titlul, flancat de 
medalioanele celor patru evanghelişti, încadrat în partea de 
jos de adoraţia celor trei magi, în partea de sus de izbânda 
lui lisus Hristos călcând peste oseminte. Şi după aceea 
imaginile se succedau, cu litere ornate, cu gravuri mari şi 
mijlocii în text, pagină după pagină: Bunavestire, un înger 
uriaş scăldând în raze o Marie tare plăpândă; uciderea 


pruncilor, crudul Irod în mijlocul unei movile de mici 
cadavre; ieslea, lisus între Fecioară şi Sfântul Iosif care 
ţinea o lumânare în mână; Sfântul loan Milostivul dând de 
pomană săracilor; Sfântul Matei sfărâmând un idol; Sfântul 
Nicolae, în veşminte de episcop, având în dreapta sa nişte 
copii într-un hârdău; şi toate sfintele, Agnes, cu gâtul 
străpuns de o spadă, Christine, cu sânii smulşi de cleşti, 
Genevieve, urmată de mieii săi, Julienne, biciuită, Anastasie, 
arsă, Maria Egipteana, făcând penitenţă în pustiu, 
Magdalena, purtând vasul cu mirodenii. Altele şi altele încă 
defilau, o spaimă şi o cucernicie se răspândeau din fiecare 
dintre ele, era ca într-una dintre acele poveşti cumplite şi 
plăcute, care fac inima cât un purice şi împăienjenesc ochii 
de lacrimi. 

Dar, încetul cu încetul, Angelique dori să ştie cu tot 
dinadinsul ce reprezentau gravurile. Cele două coloane 
înguste de text, a căror imprimare rămăsese foarte neagră 
pe hârtia îngălbenită, o înfricoşau cu aspectul barbar al 
caracterelor gotice. Cu toate acestea, se obişnui cu ele, 
descifră acele caractere, înţelese  prescurtările şi 
contradicţiile, izbuti să ghicească întorsăturile frazei şi 
cuvintele învechite şi sfârşi prin a citi curgător, încântată ca 
şi când ar fi pătruns un mister, triumfătoare după fiece 
nouă dificultate învinsă. Sub aceste tenebre laborioase, o 
întreagă lume strălucitoare se dezvăluia. Pătrundea într-o 
frumuseţe cerească. Cele câteva cărţi clasice ale sale, atât 
de seci şi de lipsite de căldură, nu mai existau. Singură, 
Legenda o pasiona, o ţinea aplecată, cu fruntea între mâini, 
nemişcată, pe punctul de a nu mai trăi viaţa de zi cu zi, fără 
să-şi dea seama de scurgerea timpului, privind cum creştea, 
din adâncul necunoscutului, marea înflorire a visului. 

Dumnezeu este din cale-afară de bun, şi sunt din capul 
locului sfinţii şi sfintele. Ei se nasc predestinaţi, nişte glasuri 
le dau de veste, mamele lor au vise strălucitoare. Toţi sunt 
chipeşi, puternici, victorioşi. Lumini mari îi înconjoară, 
chipurile lor străluminează. Dominique are o stea în frunte. 


Ei citesc în inteligenţa oamenilor, repetă cu glas tare ceea 
ce gândesc aceştia. Au darul profeţiei, şi propovăduirile lor 
se realizează întotdeauna. Numărul lor este nesfârşit, există 
episcopi şi călugări, fecioare, cerşetori şi seniori de stirpe 
regească, pustnici goi care mănâncă rădăcini, bătrâni care 
viețuiesc cu căprioarele în peşteri. Istoria tuturor este 
aceeaşi, ei cresc pentru Hristos, cred în el, refuză să aducă 
jertfă zeilor falşi, sunt torturați şi mor acoperiţi de glorie. 
Persecuţiile îi istovesc pe împărați. Răstignit pe cruce, 
Andre predică timp de două zile la douăzeci de mii de 
persoane. Se produc creştinările în masă, patruzeci de mii 
de oameni sunt botezați dintr-odată. Când mulțimile nu se 
convertesc în faţa minunilor, o iau la sănătoasa 
înspăimântate. Sfinţii sunt acuzaţi de magie, li se prezintă 
felurite enigme pe care le dezleagă, sunt puşi în temple ca 
să înalțe jertfe, idolii se prăbuşesc, răsturnaţi de o 
răsuflare, şi se fac ţăndări. O fecioară îşi leagă cingătoarea 
de gâtul lui Venus care cade în pulbere. Pământul se 
cutremură, templul Dianei se năruie, izbit de trăsnet; şi 
popoarele se revoltă, războaiele civile izbucnesc. Atunci, de 
multe ori, călăii cer botezul, regii cad în genunchi, la 
picioarele sfinţilor în zdrenţe, cununaţi cu sărăcia. Sabine 
fuge din casa părintească. Paule îşi părăseşte cei cinci copii 
şi se leapădă de baie. Umilirile, posturile grele purifică. Nici 
grâu, nici untdelemn. Germaine îşi presară cenuşă peste 
alimente. Bernard nu mai deosebeşte felurile de mâncare, 
nu recunoaşte decât gustul apei curate. Agathon ţine timp 
de trei ani o piatră în gură. Augustin este disperat că a 
păcătuit amuzându-se să privească un câine care fugea de-i 
scăpărau picioarele.  Bunăstarea, sănătatea sunt 
dispreţuite, bucuria începe odată cu lipsurile care ucid 
trupul. Şi aşa se face că, biruitori, ei trăiesc în grădini unde 
florile sunt stele, unde frunzele copacilor cântă. Extermină 
dragoni, stârnesc furtuni şi le domolesc, se ridică în extaz la 
doi coţi deasupra pământului. Femei văduve se îngrijesc de 
nevoile lor, cât timp sunt în viaţă, primesc în vis povaţa de a 


se duce să-i înmormânteze când au murit. Au parte de 
întâmplări nemaipomenite, de aventuri uluitoare, tot aşa de 
frumoase ca romanele. Şi, după sute de ani, când li se 
deschid mormintele, răspândesc mirosuri suave. 

Apoi, faţă în faţă cu sfinţii, iată diavolii, diavolii 
nenumărați. „Ei dzboară adeseori pren juru nostru precum 
muştele şi umplu văzduhul făr de număr. Vădzduhu este la 
fel de plinu de diaboli şi de duhuri rele, aşa dupre cum 
radza soarelui este plină de athomi. Suntu ca pulberea”. Şi 
bătălia porneşte, eternă. Întotdeauna sfinţii sunt biruitori, şi 
întotdeauna trebuie să ia biruinţa de la capăt. Cu cât pun 
pe goană mai mulţi diavoli, cu atât mai mulţi se reîntorc. 
Sunt numărați şase mii şase sute şaizeci şi şase în trupul 
unei singure femei, pe care Fortunat o izbăveşte. Ei se 
frământă, vorbesc şi zbiară prin glasul unor posedaţi, 
cărora le zgâlţâie coastele o adevărată furtună. Intră 
înăuntrul lor prin nas, prin urechi, prin gură şi ies, scoțând 
răcnete omeneşti, după zile întregi de lupte crâncene. La 
fiecare cotitură de drum se tăvăleşte vreun posedat de 
diavol, şi un sfânt care trece pe acolo începe bătălia. Ca să-l 
salveze pe un tânăr, Vasile luptă corp la corp. Vreme deo 
noapte întreagă, Macaire, culcat printre morminte, este 
hărțuit şi se apără. Până şi îngerii, aflaţi la căpătâiul 
morţilor, sunt nevoiţi pentru a le dobândi sufletele, să 
snopească demonii în bătaie. În alte dăţi, acestea nu sunt 
decât asalturi ale inteligenţei şi ale spiritului. Se glumeşte, 
se joacă de-a cel mai isteţ, apostolul Petru şi Simon 
Magicianul se luptă în miracole. Satan, care dă târcoale, 
îmbracă toate formele, merge până la a lua înfăţişarea 
sfinţilor. Dar, de îndată ce e biruit, se arată în toată 
hidoşenia lui: „O pisiică neagră mai mare decâtu un câine, 
având ochii mari şi sclipitori”. El este unica preocupare, 
marea ură. Stârneşte spaimă, este luat în zeflemea. Nimeni 
nu se poartă cinstit cu el. De fapt, cu tot aparatul cumplit al 
cazanelor lui, rămâne veşnicul păcălit. Toate pactele care se 
încheie cu el sunt smulse prin violenţă şi viclenie. Femei 


plăpânde îl doboară la pământ, Marguerite îi zdrobeşte 
capul cu piciorul, Julienne îi frânge coastele cu lovituri de 
lanţ. De aici emană o linişte, un dispreţ faţă de rău pentru 
că este neputincios, o încredere în bine pentru că virtutea 
este suverană. E de ajuns să te închini, diavolul nu mai are 
nicio putere, începe să urle şi dispare. Când o fecioară face 
semnul crucii, tot infernul se prăbuşeşte. 

Atunci, în lupta aceasta a sfinţilor şi a sfintelor împotriva 
lui Satan, se desfăşoară îngrozitoarele suplicii ale 
persecuțiilor. Călăii îi lasă în seama muştelor pe martirii 
unşi cu miere; îi aruncă în gropi cu reptile; îi biciuie cu 
harapnice prevăzute cu bile de plumb; îi ţintuiesc de vii în 
sicrie pe care le azvârlă în mare; îi spânzură de păr, apoi le 
dau foc; le toarnă peste răni var nestins, smoală clocotită, 
plumb topit; îi aşază în jilţuri de bronz încins până la alb; le 
înfundă căşti înroşite pe cap; le pârlesc coastele cu torţe, le 
sfărâmă coapsele pe nicovale, le smulg ochii, le taie limba, 
le strivesc degetele unul după altul. Şi suferinţa nu 
contează, sfinţii rămân plini de dispreţ, au o nerăbdare, 
simt o bucurie de a suferi tot mai mult. De altfel, un miracol 
neîntrerupt îi ocroteşte, ei ajung să-i istovească pe călăi. 
Jean soarbe otravă şi nu păţeşte nimic. Acoperit de săgeți, 
Sebastien zâmbeşte. Alteori, săgețile rămân suspendate în 
aer, de-a dreapta şi de-a stânga martirului; sau, slobozite de 
arcaş, ele se întorc asupra lui şi i se înfig în ochi. Beau 
plumb topit, cum ar bea apă rece. Leii se prosternează 
înaintea lor şi le ling mâinile ca nişte mieluşei. Grătarul 
încins îi este plăcut-răcoros Sfântului Laurent. El strigă: 
„Nefericite om, pârporitu-ai o parte, intoarce pre cealaltă 
parte ş-apucă-te să-nfuleci, că-i destulu de pârporită”. 
Cecile, afundată într-o cadă cu apă clocotită: „Aiciia-i 
aşijderea ca şi într-un locu răcoros şi nu simţesc neci un 
picur de năduşală”. Christine zădărniceşte caznele: tatăl ei 
pune s-o bată doisprezece oameni, care îşi dau suflarea de 
oboseală; un alt gâde le ia locul, o leagă pe o roată, aprinde 
focul sub ea, şi flacăra se lăţeşte, mistuie o mie cinci sute de 


persoane; o azvârle în mare, cu un pietroi legat de gât, dar 
îngerii o ţin la suprafaţa apei, lisus vine şi o botează 
personal, apoi i-o încredinţează Sfântului Mihail ca s-o 
aducă îndărăt, pe pământ; în sfârşit, un alt gâde o închide 
cu mai multe vipere care i se încolăcesc dezmierdătoare în 
jurul grumazului, o ţine timp de cinci zile într-un cuptor 
încins, unde ea cântă, fără să păţească nici cel mai mic rău. 
Vincent, care pătimeşte şi mai multe, nu ajunge să sufere: i 
se frâng mâinile şi picioarele; i se sfâşie părţile laterale ale 
trupului cu piepteni de fier până-i ies măruntaiele; e ciuruit 
cu ace; e aruncat peste o movilă de jăratic pe care sângele 
rănilor lui îl stinge; e ţinut din nou în temniţă, cu picioarele 
bătute în piroane de un stâlp; şi, sfârtecat în bucăţi, prăjit, 
cu pântecele despicat - el trăieşte întruna; şi caznele i se 
preschimbă în suavitate de flori, o mare lumină inundă 
puşcăria, îngeri cântă odată cu el pe un pat de trandafiri. 
„Dulceaţa cântării lui şi nălţarea miresmei din flori 
răspândiră-se pe afară, şi cându padznicii vădzură una ca 
asta trecură la crediinţă, şi cându Dacien audzi lucru ăsta 
tare se mâniie şi dzise: «Ce să-i mai facem, suntem 
biruiți».” Astfel răsună strigătul chinuitorilor, el nu poate 
lua sfârşit decât prin convertirea sau prin moartea lor. 
Mâinile lor sunt atinse de paralizie. Ei pier prin violenţă, 
oase de peşte îi înăbuşă, trăsnete îi fac una cu pământul, 
carnea li se desprinde de pe oase. Şi temniţele sfinţilor 
strălucesc toate, Maria şi apostolii pătrund în ele după plac, 
trecând prin ziduri. Ajutoare necurmate, diverse întrupări 
coboară din cerul deschis, unde se arată Dumnezeu 
purtând o cunună de nestemate. Şi moartea e voioasă. Ei o 
desfid, părinţii se bucură când piere unul dintre ai lor. Pe 
muntele Ararat se sfârşesc zece mii de răstigniţi. Nu 
departe de Cologne, cele unsprezece mii de fecioare se lasă 
măcelărite de huni. În circuri, oasele se sfărâmă sub dintele 
fiarelor. Lia vârsta de trei ani, Quirique, pe care Sfântul Duh 
îl face să vorbească precum oamenii mari, îndură martiriul. 
Copii de ţâţă îi afurisesc pe călăi. Un dispreţ, un dezgust 


faţă de propria came, faţă de zdreanţa omenească, 
amestecă durerea cu o desfătare cerească. E bine când e 
sfâşiată, când e zdrobită, când e arsă; încă şi încă, niciodată 
nu va agoniza destul; şi cheamă cu toţii fierul, sabia în 
gâtlej, singura care îi ucide. Pe rugul aprins, în mijlocul unui 
norod orb, care o batjocoreşte, Eulalie aspiră flacăra pentru 
a muri mai repede. Dumnezeu îi împlineşte dorinţa, o 
porumbiţă albă îi iese din gură şi urcă la cer. 

Pe Anglique, aceste lecturi o minunau. Mulțimea de 
grozăvii şi acea bucurie victorioasă o încântau peste 
măsură, dincolo de real. Dar o distrau şi alte părţi ale 
Legendei, mai blânde, animalele de exemplu, toată arca de 
care era vorba în ea. O interesau corbii şi vulturii 
însărcinaţi să-i hrănească pe pustnici. Apoi, câte poveşti 
frumoase despre lei! Leul binevoitor, care sapă groapa 
Mariei Egipteana; şi, tot aşa, leul lui JerGme, căruia i se dă 
în grijă un asin, pe care îl lasă să zburde, apoi îl mână 
îndărăt. Era şi lupul, izbit de pocăință, care aduce înapoi un 
purcel furat. Bernard excomunică muştele, şi acestea cad 
moarte pe loc. Remi şi Biaise hrănesc păsările la masa lor, 
le binecuvântează şi le redau sănătatea. Frangois, „plinu de 
o mare nevinovăție hulubească”, le predică, le îndeamnă să- 
| iubească pe Dumnezeu. „O pasere carea se numeaşte 
greierecigală stetea într-un smochinu, şi Francois întinse 
mâna şi o chemă pre paserea ceea şi ea degrab se supuse şi 
veni pre mâna lui. Și el dzise: «Cântă, soră, şi-l 
preamăreşte pre Domnul». Şi atunciia ea cântă făr de 
dzăbavă şi nu plecă din faţă-i până ce el nu-i îngădui.” Era 
acolo, pentru Angelique, un neîntrerupt temei de înviorare, 
care îi dădu ideea să cheme rândunelele, curioasă să vadă 
dacă vor veni. Apoi, erau unele povestiri pe care nu putea 
să le recitească fără să simtă că-i vine rău, atât de mult o 
făceau să râdă. Christophe, uriaşul cel bun, care îl purtă pe 
umăr pe pruncul lisus, o înveselea până la lacrimi. Dar un 
râs nebun o apuca atunci când îl băteau pe diavol, Julienne 
mai cu seamă, care, ispitită de acesta în temniţă, îi trase o 


straşnică chelfăneală cu lanţul de care era legată. „Poronci 
atunciia starostele ca Julienne să fiie adusă, şi când ieşi ea 
îl târa pre diabol dupre sine şi el îi striga dzicându-i: 
« Doamnă Julienne, nu-mi mai face suferinţă». Și-l târi aşa 
pren toată piiața şi pre urmă îl adzvărli într-o groapă 
puturoasă foarte.” Sau le repeta soţilor Hubert, în timp ce 
broda, unele legende mai atrăgătoare decât poveştile cu 
zâne. Le citise de atâtea ori, că le ştia pe dinafară: legenda 
celor Şapte Adormiţi, care, fugind de persecuții, zidiţi într-o 
peşteră, dormiră în ea trei sute şaptezeci şi şapte de ani, şi 
a căror trezire îl uimi atât de mult pe împăratul Theodosie; 
legenda Sfântului Clement, nişte aventuri fără sfârşit, 
neaşteptate şi mişcătoare, o familie întreagă, tatăl, mama, 
cei trei fii, despărțiți de mari nenorociri şi până la urmă 
reuniți prin cele mai frumoase miracole. Lacrimile îi şiroiau, 
visa noaptea, nu mai trăia decât în această lume tragică şi 
triumfală a minunii, pe tărâmul supranatural al tuturor 
virtuţilor răspândite cu toate bucuriile. 

Când Angelique făcu prima împărtăşanie, i se păru că 
mergea cu sfintele la doi coţi deasupra pământului. Era o 
tânără creştină a Bisericii primitive, se lăsa în mâinile lui 
Dumnezeu, învățând din carte că nu putea fi salvată fără 
iertare. Soții Hubert se ţineau de prescripţii cu simplitate: 
liturghia duminica, împărtăşania la marile sărbători; şi asta, 
cu credinţa liniştită a celor umili, puţin şi din tradiţie, dar şi 
pentru clientela lor, odăjdierii având din tată în fiu Paştele 
lor. Hubert se oprea uneori din întinsul unui gherghef ca s-o 
asculte pe copila care îi citea legendele, fremăta şi el alături 
de ea, cu părul înfiorat de uşoara răsuflare a Celui nevăzut. 
O iubea, plânse când o văzu în rochia albă. Acea zi fu ca un 
vis, amândoi se întoarseră de la biserică tulburaţi şi obosiţi. 
Hubertine trebui să-i dojenească, seara, ea, femeia cuminte, 
care condamna exagerarea, chiar şi când era vorba de 
lucruri bune. De atunci, nu se sfii să combată zelul copilei, 
mai ales pornirea spre milostenie de care era cuprinsă. 
Francois avea sărăcia drept stăpână, Julien Preotul îi 


numea pe săraci seniorii lui, Gervais şi Protais le spăla 
picioarele, Martin îşi împărțea mantaua cu ei. Şi copila, 
după pilda lui Luce, voia să vândă tot, să dăruiască tot. Se 
despuie mai întâi de micile ei lucruri, apoi începu să 
şterpelească de prin casă. Dar culmea era că fata făcea 
daruri unor oameni nedemni, fără niciun discernământ, cu 
mâinile deschise. Într-o seară, a treia zi după prima 
împărtăşanie, mustrată pentru că aruncase pe fereastră 
câteva albituri unei femei beţive, reveni la vechile ei 
violenţe şi avu o izbucnire cumplită. Pe urmă, zdrobită de 
ruşine, bolnavă, stătu în pat trei zile. 


Totuşi, săptămânile, lunile treceau. Doi ani se scurseseră, 
Angeligue avea paisprezece ani. Când citea Legenda, 
urechile îi zumzăiau, sângele zvâcnea în vinişoarele 
albastre ale tâmplelor ei, şi atunci se simţea potopită de o 
dragoste de soră pentru fecioare. 

Printre sfinte, Angelique avea preferatele sale, pe acelea 
ale căror pilde îi mergeau la inimă, care o mişcau până-ntr- 
atât încât o îndreptau. Astfel, înţeleapta Catherine, născută 
în purpură, o încânta prin cunoştinţele universale ale celor 
optsprezece ani ai săi, când se lua la întrecere cu cei 
cincizeci de retori şi gramaticieni pe care i-i opunea 
împăratul Maximus. Ea îi înfunda, îi reducea la tăcere. 
„Mărmuriţi rămaseră şi nu sciură ce să mai dzică, şi 
amuţiră cu toţii. Şi impăratu îi dorjeni pentru că se 
putuseră atâta de ruşinos lăsa biruiţi de o fătucă. u Atunci, 
cei cincizeci îi mărturisese împăratului că se convertesc. 
„Și cându audzi tiranu de una ca asta, simţi că se aprinde 
de o mâniie făr de samăn şi poronci să fie arşi toţi în 
miljocu cetăţii.” În ochii ei, Catherine era savanta 
invincibilă, tot atât de mândră şi strălucitoare de 
înţelepciune şi de frumuseţe, cea care ar fi vrut ea însăşi să 
fie, pentru a converti oamenii şi a fi hrănită în temniţă de o 
porumbiţă, înainte de a i se reteza capul. Dar mai ales 
Elisabeta, fiica regelui Ungariei, era pentru ea un prilej de 


necurmată învăţătură. La fiecare dintre revoltele mândriei 
sale, când cădea pradă violenţei, se gândea la acel model de 
blândeţe şi de nevinovăție, pioasă de la cinci ani, refuzând 
să se joace, culcându-se pe pământul gol pentru a-l cinsti pe 
Dumnezeu, mai târziu soţie supusă şi chinuită a 
landgrafului de Thuringia, arătând soţului ei un obraz vesel 
şi pe care lacrimile îl scăldau în fiecare noapte, în sfârşit, 
văduvă, alungată din ţările sale, fericită să ducă viaţa unei 
femei sărmane. „Brăcămintea ei atâta era de făr de pret, că 
purta o mantie cenuşiie nădită cu altă cloare de postavu. 
Mânecele tunicei erau rupte şi cârpite cu alte colori.“ 
Regele, tatăl ei, trimise un conte s-o caute. „Şi când o văzu 
cornițele într-o asemine brăcăminte şi torcându, dete 
strigăt de dureare şi de minunare şi zise: « Nicecând nu s- 
au fostu pomenit odraslă de crai într-o asemine brăcăminte, 
nice nu s-a vădzut torcându lână».” Ea era desăvârşita 
umilinţă creştină care trăieşte cu pâine neagră împreună cu 
cerşetorii, le îngrijeşte rănile fără să-i fie scârbă, le poartă 
veşmintele grosolane, doarme pe pământul aspru, urmează 
procesiunile desculţă. „Fa nu spăla niceodată blidele şi 
vasele din bucătăriie, şi pornea hoinară şi se dosea de 
slujnice ca să n-o ademenească şi dzicea: « De-aş fi găsit O 
altă viiaţță mai năcăjită, pre aceea aş fi dus-o». ” Astfel încât 
Ange6lique, care se înţepenea de furie altădată, când era 
pusă să spele bucătăria, se istovea acum cu muncile cele 
mai josnice ori de câte ori se simţea hărţuită de dorinţa de a 
domina. În sfârşit, mai mult decât Catherine, mai mult decât 
Elisabeta, mai mult decât celelalte, îi era dragă o sfântă, 
Agnes, copila martiră. Inima ei tresălta regăsind-o în 
Legendă pe această fecioară înveşmântată în propriu-i păr, 
care o ocrotise sub uşa catedralei. Ce flacără de dragoste 
curată! Cum îl respinsese pe fiul guvernatorului care o 
acostase la ieşirea din şcoală! „Da! Departe de mine, păstor 
al morţii, început al păcatului şi odraslă a mârşăviei.” Şi, 
când Aspasian dădu poruncă să-i înfigă „feru săbiei în 
pept”, ea urcă în paradis pentru a se uni cu „mirele ei albu 


şi rumenu”. Angelique o chema şi o implora, şi îşi părea 
sieşi mai împrospătată. 

La cincisprezece ani, Angelique deveni aşadar o fată 
adorabilă. Desigur, nici viaţa retrasă şi petrecută în muncă, 
nici umbra catedralei, nici Legenda cu frumoasele sfinte nu 
făcuseră din ea un înger, făptură întru totul desăvârşită. Se 
lăsa mereu cuprinsă de înflăcărări, apăreau vini şi păcate, 
prin ieşiri neprevăzute, în ungherele sufletului care, din 
nebăgare de seamă, rămăseseră neastupate. Şi atunci se 
simţea atât de ruşinată, atât de mult ar fi vrut să fie 
desăvârşită şi în adâncul ei era atât de omenoasă, atât de 
vioaie, atât de neştiutoare şi pură! întorcându-se după unul 
din marile drumuri pe care familia Hubert şi le îngăduia de 
două ori pe an, în lunea Rusaliilor şi în ziua Adormirii Maicii 
Domnului, ea scosese un măceş din pământ, apoi se distrase 
să-l răsădească în grădina lor îngustă. 

Îl tunse, îl udă; aici, el crescu mai drept, începu să dea 
măceşe mai mari, cu miros delicat, dar ce pândea fata, cu 
pasiunea sa obişnuită, fiindu-i totuşi silă să-l altoiască, era 
să vadă dacă o minune nu făcea să-i crească boboci de 
trandafir. Dansa în jurul lui, repeta cu încântare: „Sunt eu! 
Sunt eu!” Şi dacă o lua cineva peste picior în legătură cu 
măceşul ei de drumul mare, râdea şi ea, uşor palidă, 
înrourată de lacrimi pe marginea pleoapelor. Ochii ei de 
culoarea violetei se înmuiau şi mai mult, gura i se 
întredeschidea, descoperind dinţişorii albi, în ovalul prelung 
al chipului, pe care pletele blonde, uşoare ca lumina, îl 
nimbau cu aur. Crescuse, fără a deveni subţiratică, avea 
gâtul şi umerii întotdeauna de o graţie mândră, mijlocul 
mlădios; şi veselă, şi sănătoasă, şi de o rară frumuseţe, de 
un farmec nemărginit, în care dădea în floare un suflet fără 
prihană. 

Soții Hubert se legau de ea, zi de zi, printr-o dragoste tot 
mai vie. Amândurora le veni în minte gândul s-o adopte. Dar 
nu vorbeau nimic, de teamă să nu trezească veşnica lor 
părere de rău. Şi, în dimineaţa când bărbatul se hotări, în 


camera lor, nevasta, căzând pe un scaun, izbucni în plâns. A 
adopta acest copil nu însemna a renunţa să mai aibă 
vreodată unul? Desigur, nu trebuia să se mai bizuie pe asta, 
la vârsta lor; şi ea consimţi învinsă de gândul bun de a şi-o 
face fiica sa. Când îi spuseră, 

Angelique le sări de gât, sugrumându-şi lacrimile. Era 
lucru hotărât, va rămâne cu ei, în această casă plină de ea 
acum, întinerită de tinereţea ei, râzătoare de râsul ei. Dar, 
de la primul demers, un obstacol îi înmărmuri. Consultat, 
judecătorul de pace, domnul Grandsire, le explică totala 
imposibilitate a adoptării, legea cerând ca persoana 
adoptată să fie majoră. După aceea, văzând amărăciunea 
lor, le sugeră expedientul tutelei oficioase: orice individ, în 
vârstă de peste cincizeci de ani, poate să-şi ataşeze un 
minor de cel mult cincisprezece ani, prin titlu legal, 
devenind tutorele lui oficios. Cum ei aveau vârsta, 
acceptară încântați; şi chiar hotărâră să discute mai târziu 
adoptarea pupilei lor, pe cale testamentară, în limitele 
îngăduite de cod. Domnul Grandsire luă asupra sa cererea 
soţului şi consimţământul soţiei, apoi intră în legătură cu 
directorul Asistenţei publice, tutore al tuturor copiilor 
ajutaţi, căruia trebuia să-i obţină aprobarea. Avu loc o 
cercetare, în sfârşit piesele fură depuse la Paris, la 
judecătorul de pace desemnat. Şi nu se mai aştepta decât 
procesul-verbal care constituie actul tutelei oficioase, când 
pe cei doi Hubert îi cuprinse un scrupul tardiv. Înainte de a 
o adopta astfel pe Angelique, nu s-ar fi cuvenit, oare, să facă 
un efort pentru a-i regăsi familia? Dacă mama trăia, de 
unde aveau ei dreptul de a dispune de fiică, fără a fi cu totul 
siguri de abandon? Apoi, în fond, exista acea necunoscută, 
acel trunchi găunos din care e posibil să fi ieşit copila, care 
îi îngrijorase altădată, grijă ce le revenea şi în acel moment. 
Se zbuciumau atât de mult, că nu mai dormeau. 

Pe neaşteptate, Hubert făcu o călătorie la Paris. Era o 
mare nenorocire în existenţa sa liniştită. O minţi pe 
Angelique, îi spuse că era neapărat nevoie de prezenţa lui, 


pentru tutelă. Spera să afle totul în douăzeci şi patru de 
ore. Dar, la Paris, zilele se scurseră, obstacolele se iviră la 
fiecare pas, petrecu acolo o săptămână, aruncat de la unii la 
alţii, bătând caldarâmul, înnebunit, aproape plângând. Mai 
întâi, la Asistenţa publică fu primit cu foarte mare răceală. 
Regula administraţiei este ca aceşti copii să nu fie informaţi 
asupra originii lor până la majorat. Trei dimineţi la rând îl 
dădură afară. Trebui să persevereze, să se justifice în patru 
birouri, să răguşească prezentându-se drept tutore oficios, 
până ce un subşef, unul înalt şi neprietenos, catadicsi să-l 
informeze de lipsa totală a unor documente precise. 
Administraţia nu ştia nimic, o moaşă o depusese pe copila 
Angelique Marie, fără să dea numele mamei. Disperat, vru 
să ia drumul îndărăt spre Beaumont, când o idee îl readuse 
pentru a patra oară, ca să ceară comunicarea extrastului de 
naştere, care trebuia să conţină numele moaşei. Urmă iar o 
întreagă poveste. În sfârşit, află numele, madam Foucart, şi 
află că această femeie locuia în Rue des Deux-Ecus, în 1850. 

Şi alergăturile începură din nou. Capătul Rue des Deux- 
Ecus fusese demolat, niciun dughengiu de pe străzile vecine 
nu-şi amintea de madam Foucart. Consultă un anuar, 
numele nu se mai găsea în el. Cu ochii în sus, cercetând 
firmele, se resemnă să urce pe la diferite moaşe; şi acesta 
fu un mijloc care izbuti, avu norocul să dea peste o doamnă 
bătrână care scoase un strigăt de surpriză. Cum? Dacă o 
cunoaşte pe madam Foucart! O persoană cu merite atât de 
mari şi care a avut atâtea necazuri! Locuia în strada 
Censier, la celălalt capăt al Parisului, şi alergă spre acel loc. 

Acolo, învăţat de experienţă, îşi făgăduise să procedeze 
diplomatic. Dar madam Foucart, o femeie enormă, îndesată 
pe nişte picioare scurte, nu-l lăsă să-şi desfăşoare într-o 
ordine frumoasă întrebările pe care le pregătise dinainte. 
De cum rosti cele două nume ale copilei şi data depunerii, 
îşi dădu drumul, povesti întreaga istorie, într-un val de 
ranchiună. A, micuța trăia! Ei bine, se putea felicita, că 
maică-sa era o netrebnică faimoasă! Da, madam Sidonie, 


cum se numea de când rămăsese văduvă, o femeie foarte 
bine înrudită, având un frate ministru, zice-se, ceea ce n-o 
împiedica să se ocupe de cele mai murdare negoţuri! Şi îl 
lămuri în ce fel o cunoscuse pe vremea când ticăloasa ţinea 
în strada Saint-Honore o dugheană de fructe şi untdelemn 
de Provența, la sosirea din Plassans, de unde debarcaseră, 
ea şi bărbatul ei, ca să-şi încerce norocul. Bărbatul mort şi 
înmormântat, ea avusese o fată cincisprezece luni mai 
târziu. O greşeală se iartă, dar nerecunoştinţa! Pentru că, 
după ce-şi mâncase dugheana, n-o hrănise ea, madam 
Foucart, pe timpul naşterii, nu i se devotase ea până-ntr- 
atât încât o scăpa din încurcătură aducându-i fetiţa aici? Şi, 
drept răsplată, când, la rândul ei, a ajuns la ananghie, n-a 
mai izbutit să scoată de la ea luna de pensiune, nici măcar 
cei cincisprezece franci daţi în mână, cu împrumut. Astăzi, 
madam Sidonie deţinea în strada du Faubourg-Poissoniere 
o mică dugheană şi trei camere, la mezanin, unde, sub 
pretextul că vinde dantele, vindea de toate. A, da! A, da! Pe 
o mamă de teapa asta era mai bine să n-o cunoască! 


O oră mai târziu, Hubert dădea târcoale prin preajma 
dughenei lui madam Sidonie. Întrezări o femeie uscăţivă, 
gălbejită, fără vârstă şi fără sex, îmbrăcată într-o rochie 
neagră uzată, mânjită de tot soiul de comerţuri dubioase. În 
ruptul capului amintirea fiicei sale n-ar fi încălzit această 
inimă de mijlocitoare. Se informă cu discreţie, află lucruri 
pe care nu le repetă nimănui, nici măcar soţiei sale. Cu 
toate acestea, şovăia încă, se întoarse pentru o ultimă dată 
şi trecu prin faţa magazinului îngust şi misterios. Nu era, 
oare, de datoria lui să se recomande, să obţină un 
consimţământ? îi revenea lui, om cinstit, să judece dacă 
avea dreptul să reteze astfel legătura pentru totdeauna. 
Brusc, întoarse spatele şi în aceeaşi seară reveni la 
Beaumont. 

Hubertine tocmai aflase de la domnul Grandsire că 
procesul-verbal pentru tutela oficioasă fusese semnat. Şi 


când Angelique se aruncă în braţele lui Hubert, el văzu bine 
din întrebarea rugătoare a ochilor ei că înţelesese 
adevărata pricină a călătoriei sale. Atunci, fără ocolişuri, îi 
spuse: 

— Copila mea, mama ta a murit. 

Plângând, Angelique îi îmbrăţişă cu pasiune. Niciodată nu 
se mai aduse vorba despre acest lucru. Era fiica lor. 


Capitolul III 


| 
n anul acela, în lunea Rusaliilor, soţii Hubert o duseseră pe 
Angeligue să prânzească la ruinele castelului d'Hautecoeur, 
care domină râul Ligneul, la două leghe în jos de Beaumont; 
şi a doua zi, după toată această petrecere în aer liber, cu 
alergături şi râsete, când bătrânul orologiu din atelier sună 
ora şapte, tânăra încă dormea. 

Hubertine trebui să urce şi să bată în uşă. 

— Ei bine, leneşo!... Noi ne-am şi luat gustarea! 

Ang6lique se îmbrăcă repede şi cobori să mănânce 
singură. Apoi, când ajunse la scara pe care Hubert şi soţia 
sa urcau pentru a se apuca de lucru, spuse: 

— Ah, cum mai dormeam! Şi epitrahilul ăsta făgăduit 
pentru duminică! 

Atelierul, ale cărui ferestre dădeau spre grădină, era o 
încăpere mare, păstrată aproape neatinsă în starea sa 
iniţială. Pe tavan, cele două grinzi principale, cele trei 
traverse de bârne aparente nu mai fuseseră nici măcar 
văruite, foarte afumate, mâncate de cari, lăsau să se vadă 
scândurile umpluturii dintre ele sub strălucirile ghipsului. 
Unul dintre corbii de piatră care susțineau grinzile purta o 
dată, 1463, fără îndoială, data construcţiei. Căminul, 
deopotrivă din piatră, crăpată şi fărâmiţată pe alocuri, îşi 
păstra eleganța simplă, cu uşorii lui avântaţi, cu consolele, 
cu hota lui terminată printr-un coronament; chiar pe friză 


se putea încă distinge, ca topită de vârstă, o sculptură 
naivă, un Sfânt Clair, patronul broderilor. Dar căminul nu 
mai era folosit, din vatră se făcuse un dulap deschis, unde 
se puneau planşe ori se stivuiau desene; şi, acum, exista o 
sobă care încălzea încăperea, un mare clopot de fontă, al 
cărui burlan, după ce mergea de-a lungul tavanului, intra în 
hotă. Uşile, care se clătinau de mult, datau de pe vremea lui 
Ludovic al XIV-lea. Lamelele de parchet străvechi se 
apropiau de sfârşitul putrezirii, printre foile de placaj mai 
noi, puse una câte una în fiecare gaură. Erau aproape o 
sută de ani de când ţinea zugrăveala galbenă a pereţilor, 
decolorată în partea de sus, zgâriată în cea de jos şi pătată 
de salpetru. An de an se vorbea de o zugrăveală nouă, fără 
să se poată lua o hotărâre, din spaimă faţă de schimbare. 

Aşezată în faţa gherghefului pe care era întins 
epitrahilul, Hubertine înălţă capul spunând: 

— Ştii că, dacă îl predăm duminică, ţi-am făgăduit un 
coşuleţ cu panseluţe pentru grădina ta. 

Veselă, Angelique exclamă: 

— E adevărat... O, vreau să mi le sădesc!... Dar unde mi-o 
fi degetarul de fildeş? Când nu mai lucrezi, ustensilele 
dispar. 

Îşi vâri vechiul deget de fildeş pe a doua falangă a micului 
ei deget şi se aşeză de cealaltă parte a gherghefului, în faţa 
ferestrei. 

De la mijlocul ultimului secol nicio modificare nu avusese 
loc în orânduiala atelierului. Modelele se schimbă, arta 
broderului se transformă, dar aici încă se găsea, fixată în 
zid, furca sulului, piesa de lemn în care se sprijină 
ghergheful şi pe care o capră de lemn îl susţine la celălalt 
capăt. Prin colţuri dormeau vechi unelte; un diligent cu 
angrenajul şi cârligele cu ajutorul cărora se punea în broşe 
aurul de pe mosoare, fără a-l atinge; o depănătoare de 
mână, un soi de scripete pentru răsucit firele, care se fixa 
de zid; gherghefuri de toate mărimile, prevăzute cu 
taftalele şi micile lor pene de lemn, necesare la brodatul cu 


igliţa. Pe o scândură se afla rânduită o veche colecţie de 
preducele pentru fluturaşii de aur; şi se zărea, de 
asemenea, o epavă, un obiect de aramă, sfeşnicul clasic, 
larg, al broderilor de odinioară. În buclele unui rastel 
alcătuit dintr-o curea prinsă în cuie atârnau sule, ciocănele 
de lemn cu două capete, ciocane, unelte de fier pentru 
decupat pergamentul din piele de vițel, ace groase, dăltiţe 
de cimişir cu care modelau firele, în măsura în care erau 
folosite. Sub masa de tei pe care se decupa, trona o 
vârtelniţă mare, pe ale cărei două fofeze de răchită, mobile, 
era întins un scul de lână roşie. O sumedenie de mosoare cu 
fire de mătase viu colorate, înşirate pe o sfoară, spânzurau 
în apropierea dulăpiorului. Pe podea era un coş plin cu 
mosoare goale. Un ghem de sfoară, căzut de pe un scaun, 
se desfăşurase. 

— Ah, frumoasă vreme, frumoasă vreme! reluă 
Angeligue. Ti-e mai mare dragul să trăieşti. 

Şi, înainte de a se apleca deasupra lucrului, îşi uită o 
clipă de sine în faţa ferestrei deschise, prin care pătrundea 
dimineaţa strălucitoare de mai. Un colţ de soare aluneca de 
pe acoperişul catedralei, o mireasmă proaspătă de liliac se 
ridica din grădina episcopiei. Zâmbea, orbită, scăldată de 
primăvară. Apoi, cu un suspin, de parcă s-ar fi trezit din 
somn, rosti: 

— Tată, n-am aur pentru intercalat. 

Hubert, care sfârşise de înţepat decalcul unui desen de 
sfită!ă!, se duse să caute în fundul dulăpiorului un scul, îl 
tăie, destrămă cele două capete zgâriind aurul care 
acoperea mătasea şi aduse sculul învelit într-o bucată de 
pergament. 

— Asta-i tot? 

— Da, da. 

Dintr-o privire, se convinsese că nu mai lipsea nimic: 
broşele încărcate cu fire de aur de diferite culori, roşu, 
verde, albastru; mosoarele cu mătase de toate tonurile; 
fluturaşii, fireturile, buclate sau frizate, în plăcintă - un 


fund de pălărie care era folosită drept cutie; acele lungi şi 
subţiri, cleştii de oţel, degetarele, foarfecile, boţul de ceară. 
Toate acestea umblau de colo până colo, chiar pe gherghef, 
pe stofa întinsă şi apărată de o hârtie rezistentă, cenuşie. 

Ea vâri în ac un fir de aur pentru intercalat. Dar, de la 
prima împunsătură, firul se rupse şi trebui să destrame din 
nou, desprinzând puţin aur pe care îl aruncă în măgăruş - 
altă cutie, de carton, folosită pentru deşeuri, care zăcea 
deopotrivă pe gherghef. 

— Ah, în sfârşit! spuse ea, după ce înfipse acul. 

Un timp, domni o tăcere adâncă. Hubert se apucase să 
întindă un gherghef. Aşezase cele două suluri pe furcă şi pe 
capra de lemn, cât mai în faţă, astfel încât să se poată veni 
din dreapta cu firul de mătase stacojie ale sfitei pe care 
tocmai o cususe Hubertine. Şi introduse scândurelele în 
cepurile sulurilor, pe care le fixă cu ajutorul a patru cuie. Pe 
urmă, după ce zăbreli în dreapta şi în stânga, sfârşi de 
întins, rotind cuiele înapoi. Se auzi cum bate cu vârful 
degetelor peste stofa care vibra ca o tobă. 

Ang6lique devenise o brodeză excepţională, de o 
iscusinţă şi de un gust de care soţii Hubert se minunau. Pe 
lângă ce o învăţaseră ei, fata aducea pasiunea, care dădea 
viaţă florilor, sinceritate simbolurilor. Sub mâinile sale, 
mătasea şi aurul se însufleţeau, un elan mistic avânta cele 
mai mici ornamente, se dăruia cu toată imaginaţia sa mereu 
trează, cu toată credinţa sa în lumea celui nevăzut. Unele 
dintre broderiile sale mişcaseră într-atât dioceza din 
Beaumont, că un preot arheolog şi un altul amator de 
tablouri veniseră s-o vadă, extaziindu-se în faţa Fecioarelor 
ei, pe care le comparau cu figurile naive ale celor din 
vechime. Aveau aceeaşi sinceritate, acelaşi sentiment 
înălţător, ca încercuit într-o perfecţiune minuțioasă a 
detaliilor. Avea darul desenului, un adevărat miracol care, 
fără profesor, fără nimic altceva decât silinţele ei din fiecare 
seară, la lumina lămpii, îi îngăduia adesea să-şi corecteze 
modelele, să se depărteze de ele, să-şi dea frâu liber 


fanteziei, creând cu vârful acului. Astfel încât cei doi 
Hubert, care declarau ştiinţa desenului de neînlăturat 
pentru o bună brodeză, se înclinau în faţa ei, cu toată 
vechimea lor în meserie. Şi ajungeau să nu mai fie decât 
modestele ei ajutoare, să-i lase pe seamă toate lucrările de 
mare lux, la care ei pregăteau doar părţile de jos ale stofei. 

Câte minunăţii strălucitoare şi sfinte îi treceau prin mâini 
de la un capăt la celălalt al anului! Era cufundată numai în 
mătase, în satin, în catifele, în stofe cu fireturi de aur şi 
argint. Broda epitrahile, etole, manipule, sfite, dalmatice, 
mitre, prapuri, văluri pentru potire şi ortofoare. Dar 
epitrahilele, mai ales, reveneau întruna, cu cele cinci culori 
ale lor: albul pentru confesori şi fecioare, roşul pentru 
apostoli şi martiri, negrul pentru morţi şi zilele de post, 
violetul pentru inocenți, verdele pentru toate sărbătorile; şi, 
de asemenea, aurul, deseori folosit, care putea să 
înlocuiască albul, roşul şi verdele. În centrul crucii se aflau 
întotdeauna aceleaşi simboluri, inițialele lui lisus şi ale 
Mariei, triunghiul înconjurat de raze, mielul, pelicanul, 
porumbiţa, un potir, un chivot, o inimă însângerată sub 
spini; pe când în partea de sus şi pe braţe curgeau 
ornamente sau flori, toată ornamentaţia vechilor stiluri, 
toată mulţimea florilor mari, anemonele, lalelele, bujorii, 
rodiile, hortensiile. Nu trecea un anotimp fără ca ea să nu 
refacă spicele şi rădăcinile simbolice, în argint peste negru, 
în aur peste roşu. La epitrahilele foarte bogate nuanţa 
tablourile, capetele sfinţilor, vreun cadru central, 
Bunavestire, ieslea, calvarul. Când broda stofele ţesute cu 
fir peste chiar fondul lor, când adăuga fâşiile de mătase ori 
de satin peste brocartul de aur sau peste catifele. Şi toate 
aceste înfloriri de splendori sacrale se năşteau, una după 
alta, din degetele ei subţiri. 

În acel moment, epitrahilul la care lucra Ang6lique era 
un epitrahil de satin alb, a cărui cruce se alcătuia dintr-un 
mănunchi de crini de aur înlănţuiţi cu trandafiri de o 
culoare vie, din mătase de diferite nuanţe. La mijloc, într-o 


coroană din trandafiraşi de aur mai, inițiala Mariei 
răspândea raze de aur roşu şi verde, de o mare bogăţie 
ornamentală. Timp de o oră, până când isprăvi, lucrând 
intercalat, petalele micilor trandafiri de aur, niciun cuvânt 
nu tulbură tăcerea. Dar firul se rupse din nou, ea vâri iar în 
urechile acului, pe pipăite, sub gherghef, ca o lucrătoare 
iscusită. După aceea, ridicându-şi capul, păru să soarbă 
într-o lungă aspirație toată primăvara care pătrundea în 
încăpere. 

— Ah, murmură ea, frumos mai era ieri!... Ce bune 
soarele! 

Hubertine, care îşi trecea firul peste boţul de ceară, 
clătină din cap. 

— Eu sunt ca zdrobită, nu-mi mai simt braţele. Nu am cei 
şaisprezece ani ai tăi, şi ies atât de puţin! 

Cu toate acestea, se apucă numaidecât de lucru. Ea 
pregătea crinii, cosând bucăţile de dantelă fină pe locurile 
dinainte fixate, pentru a da relief lucrăturii. 

— Şi-apoi, primele învăpăieri ale soarelui întotdeauna te 
ameţesc, adăugă Hubert, care, după ce îşi întinse 
ghergheful, se pregătea să scoată pe mătase tiparul unei 
fâşii de sfită. 

Angeligue rămase cu privirea melancolică, pierdută în 
razele care cădeau dintr-un arc butant al bisericii. Şi spuse 
cu blândeţe: 

— Nu, nu, toată această zi în aer liber pe mine m-a 
liniştit, m-a destins! 

Îşi terminase petalele mici de aur, începu să lucreze la 
unul din trandafirii mari, având pregătite tot atâtea ace cu 
firele vârâte în urechi câte nuanţe de mătase erau, pentru a 
broda, cu împunsături duse şi întoarse, în chiar sensul 
mişcării petalelor. Şi în pofida lucrăturii deosebit de 
gingaşe, amintirile din ajun pe care le retrăia de un timp, în 
tăcere, i se revărsau acum de pe buze, îi năvăleau în număr 
atât de mare, că nu se mai putea opri. Vorbea de plecare, 
de imensa câmpie, de prânzul luat acolo, în mijlocul 


ruinelor de la Hautecoeur, pe dalele unei săli ale cărei 
ziduri năruite dominau micul râu Ligneul, ce curgea pe 
dedesubtul lor, printre sălcii, la cincizeci de metri. Îşi simţea 
sufletul plin de acele ruine, de acele rămăşiţe risipite pe sub 
mărăcini, dovedind mărimea colosului, de pe vremea când, 
stând în picioare, stăpânea cele două văi. Donjonul, înalt de 
şaizeci de metri, deşi crăpat şi fără coronament, rămânea 
puternic, în ciuda tuturor aparenţelor, peste fundaţiile lui 
groase de cincisprezece picioare. Două turnuri rezistaseră 
deopotrivă, tumul lui Carol cel Mare şi tumul lui David, 
unite printr-o curtină aproape neatinsă de vreme. În 
interior se regăseau o parte din construcţii, capela, sala de 
judecată, mai multe încăperi; şi totul părea să fi fost clădit 
de nişte giganţi, treptele scărilor, parapetul ferestrelor, 
băncile de pe terase, la o scară exagerată pentru 
generaţiile de astăzi. Era un întreg oraş, puternic, cinci 
sute de războinici putând susţine aici un asediu de trei luni, 
fără a duce lipsă de muniții sau de hrană. De două secole, 
tufele de măceşi depărtau cărămizile încăperilor de jos, cele 
de liliac, de drobiţe acopereau dărâmăturile plafoanelor 
prăbuşite, un platan crescuse în căminul din sala gărzilor. 
Dar când, la asfinţitul soarelui, scheletul donjonului îşi 
alungea umbra peste trei leghe de culturi, şi când întregul 
castel părea să se fi reclădit, uriaş, în pâclele serii, se mai 
simţea încă vechea suveranitate, puterea de temut, care 
făcea de necucerit fortăreaţa de care tremurau până şi 
regii Franţei. 

— Şi, sunt sigură, continuă Angelique, că e locuit de 
spirite care se întorc noaptea. Se aud tot soiul de glasuri, 
anumite animale te privesc de pretutindeni, şi, am văzut 
bine, când m-am întors odată, pe când plecam, nişte chipuri 
mari şi albe plutind deasupra zidurilor... Nu-i aşa, mamă, 
dumneata, care ştii istoria castelului? 

Hubertine zâmbi placid. 

— O, stafii! Eu, una, n-am văzut. 


Dar, într-adevăr, ştia istoria, pe care o citise într-o carte, 
şi trebui s-o povestească din nou, îmboldită de întrebările 
stăruitoare ale fetei. 

Teritoriul făcea parte din episcopia de Reims, încă de pe 
vremea Sfântului Remi, care îl deţinea de la Clovis. În primii 
ani ai secolului al zecelea, un arhiepiscop, Severin, puse să 
se ridice la Hautecoeur o fortăreață, pentru a apăra ţinutul 
împotriva normanzilor, care urcau pe Oise, de unde se 
varsă râul Ligneul în ea. În veacul următor, un urmaş al lui 
Severin îl dădu ca feudă lui Norbert, mezinul casei de 
Normandia, în schimbul unui cens anual de şaizeci de 
bănuţi şi cu condiţia ca oraşul Beaumont şi biserica lui să 
rămână libere. Aşa se făcu că Norbert 1 deveni capul 
marchizilor d'Hautecoeur, a căror descendență faimoasă, 
începând de atunci, umplu istoria. Herve al IV-lea, 
excomunicat în două rânduri pentru furturile lui de bunuri 
ecleziastice, tâlhar de drumul mare, care măcelări cu 
propria-i mână treizeci de burghezi dintr-odată, fu ucis de 
Ludovic cel Gros, cu care îndrăzni să se războiască. Raoul 1, 
care pornise în cruciadă împreună cu Philippe Auguste, 
pieri în faţa cetăţii Saint-Jean-d'Acre de o lovitură de lance 
în inimă. Dar cel mai renumit fu loan al V-lea cel Mare, care, 
în 1225, reclădi fortăreaţa, ridică în mai puţin de cinci ani 
acest temut castel d'Hautecoeur, la adăpostul căruia râvni, 
o clipă, tronul Franţei; şi după ce scăpase din masacrele a 
douăzeci de bătălii şi devenise cumnat al regelui Scoției, 
muri în patul său. Urmă, apoi, Felicien al III-lea, care se 
duse desculţ la Ierusalim, Herve al VIl-lea, care îşi 
revendică drepturile la tronul Scoției, precum şi alţii, 
puternici şi nobili de-a lungul secolelor, până la Ioan al IX- 
lea, care, sub Mazarin, avu durerea de a asista la 
dărâmarea castelului. După un ultim asediu, fură aruncate 
în aer bolțile turnurilor şi ale donjonului, se incendiară 
clădirile în care Carol al VI-lea venise să-şi aline nebunia şi 
în care, cu aproape două sute de ani mai târziu, Henric al 
IV-lea locuise opt zile împreună cu Gabrielle d'Estree. 


Acum, toate aceste amintiri regale dormeau în iarbă. Fără 
să-şi oprească acul, Angelique asculta cu pasiune, ca şi când 
năluca acestor măreţii moarte s-ar fi ridicat din ghergheful 
său, pe măsură ce trandafirul se năştea, prinzând viaţa 
delicată a culorilor. Neştiinţa ei în materie de istorie mărea 
faptele, le împingea pe fondul unei legende minunate, 
tremura de credinţă vrăjită, castelul se reclădea, urcând 
până la porţile cerului, cei din neamul Hautecoeur 
deveneau verii Fecioarei. 

— Şi, întrebă ea, noul nostru episcop, monseniorul 
d'Hautecoeur, este, prin urmare, un descendent al acestei 
familii? 

Hubertine răspunse că monseniorul trebuie să fie dintr-o 
ramură colaterală, întrucât ramura directă se stinsese de 
mult. Era chiar o revenire neobişnuită, căci de-a lungul 
veacurilor marchizii d'Hautecoeur şi clerul din Beaumont 
trăiseră în război. Către anul 1150, un abate întreprinse 
construcţia bisericii, numai cu posibilităţile ordinului său. Şi 
banii se isprăviră curând, edificiul nu ajunse decât la 
înălţimea bolților capelelor laterale, şi trebuiră să se 
mulţumească să se aşeze peste navă un acoperiş de lemn. 
Trecură optzeci de ani, Ioan al V-lea începuse reconstruirea 
castelului, când dărui trei sute de mii de livre, care, 
împreună cu alte sume, îngăduiră să se continue biserica. 
Se încheie ridicarea navei. Cele două turnuri şi marea 
faţadă nu fură terminate decât mult mai târziu, către 1430, 
în plin secol al cincisprezecelea. Pentru a răsplăti dărnicia 
lui Ioan al V-lea, clerul acordă dreptul de înmormântare, 
pentru el şi urmaşii săi, într-o capelă din absidă, consacrată 
Sfântului Gheorghe, şi care, de atunci, se numeşte capela 
Hautecoeur. Dar bunele relaţii nu puteau dura câtuşi de 
puţin, castelul punea fără întrerupere în primejdie 
libertăţile oraşului Beaumont, tot timpul duşmăniile 
izbucneau în legătură cu chestiunile tributului şi ale 
întâietăţii. Una, mai cu seamă, dreptul de taxă la trecerea 
pe pod, prin care seniorii nădăjduiau să lovească în 


navigația pe Ligneul, prelungi certurile, când se declară 
marea prosperitate a oraşului de jos, cu fabricile lui de 
ţesături fine. Din această epocă, avutul oraşului Beaumont 
spori din zi în zi, pe când cel al familiei Hautecoeur scăzu, 
până în momentul când, odată cu dărâmarea castelului, 
biserica triumfă. Ludovic al XIV-lea făcu din ea o catedrală, 
o episcopie fu clădită în vechea împrejmuire a călugărilor; 
şi întâmplarea vru ca, astăzi, tocmai un Hautecoeur să 
revină, ca episcop, şi să poruncească acestui cler, care, 
neîncovoindu-se niciodată, îi biruise străbunii, după patru 
sute de ani de luptă. 

— Dar, spuse Angelique, monseniorul a fost căsătorit. Are 
un băiat mare, de douăzeci de ani, nu-i aşa? 

Hubertine luase foarfecile ca să îndrepte unul dintre 
cupoanele de pergament. 

— Da, mi-a povestit abatele Cornille. O, e o poveste cât se 
poate de tristă!... Monseniorul a fost căpitan la douăzeci şi 
unu de ani, sub Carol al X-lea. La douăzeci şi patru de ani, 
în 1830, şi-a dat demisia şi se spune că până la patruzeci a 
dus o viaţă risipitoare, plină de călătorii, de aventuri, de 
dueluri. Când, într-o seară, aflându-se la nişte prieteni, la 
ţară, o întâlni pe fiica contelui de Valencay, Paule, foarte 
bogată, nespus de frumoasă, care avea abia nouăsprezece 
ani, cu douăzeci şi doi mai puţin decât el. O iubi să-şi piardă 
minţile, ea de asemenea îl iubi fierbinte, trebuiră să 
grăbească nunta. Atunci răscumpără el ruinele Hautecoeur, 
pe nimica toată, zece mii de franci cred, cu gândul să 
repare castelul, unde visa să locuiască împreună cu soţia 
lui. Timp de nouă luni trăiră ascunşi în fundul unei vechi 
proprietăţi din Anjou, ne vrând să vadă pe nimeni, părându- 
li-se ceasurile prea scurte... Paule născu un băiat şi muri. 

Hubert, care bătea în desen cu un tampon îmbibat cu alb, 
ridicase capul, din cale-afară de palid. 

— Ah, nefericitul! murmură el. 

— Se povesteşte că a fost cât pe ce să moară, continuă 
Hubertine. O săptămână mai târziu, intra în ordin. De 


atunci sunt douăzeci de ani, şi astăzi este episcop... Dar ce 
se mai povesteşte este că, vreme de douăzeci de ani, n-a 
consimţit să-şi vadă fiul, acel copil care o costase viaţa pe 
mama lui. Se descotorosise de el, trimiţându-l la un unchi 
de-al soţiei, un bătrân abate, nevoind nici măcar să 
primească veşti şi străduindu-se să uite de existenţa lui. 
Într-o zi, când i se trimise un portret al micuţului, crezu că 
o revedea pe scumpa sa moartă şi fu găsit pe podele, 
ţeapăn, ca doborât cu o lovitură de ciocan... Şi-apoi, vârsta, 
rugăciunea trebuie să fi domolit marea lui amărăciune, căci 
bunul paroh Cornille îmi spunea ieri că monseniorul şi-ar fi 
dat, în sfârşit, consimţământul să-şi cheme fiul în preajma 
sa. 

Terminându-şi trandafirul, atât de proaspăt, încât satinul 
părea că răspândea miresme, Angeligue începu iar să 
privească pe fereastra bătută de soare, având ochii înmuiaţi 
de visare. O voce scăzută, repetă: 

— Fiul monseniorului... 

Hubertine îşi încheie povestirea. 

— Un tânăr frumos ca un zeu, pare-se. Tatăl său dorea 
să-l facă preot. Dar bătrânul abate n-a vrut, micuțul fiind cu 
totul lipsit de chemare... Şi, apoi, milioanele! Cincisprezece, 
din câte se povesteşte! Da, maică-sa i-ar fi lăsat cinci 
milioane, care, plasate în cumpărări de terenuri la Paris, 
acum ar însemna peste cincisprezece milioane. Pe scurt, 
bogat ca un rege! 

— Bogat ca un rege, frumos ca un zeu, repetă Angelique, 
fără să-şi dea seama, ca în vis. 

Şi, cu o mână maşinală, luă de pe gherghef o broşă 
încărcată cu fire de aur, pentru a începe broderia în fireturi 
a unui crin mare. După ce scoase firul din vârful broşei, îi 
fixă capătul cu o împunsătură de mătase pe chiar marginea 
pergamentului din piele de vițel care dădea grosimea. După 
aceea, apucându-se să lucreze, mai spuse, fără a-şi sfârşi 
gândul, pierdută în neclarul dorinţei: 

— Oh! Ce-aş vrea eu, ce-aş vrea... 


Tăcerea căzu iarăşi, adâncă, tulburată doar de un cântec 
slab ce venea din biserică. Hubert îşi aranja desenul, 
trecând din nou cu o pensulă peste liniile punctate ale 
împunsăturii; şi ornamentele sfitei ieşeau astfel la iveală, în 
alb, pe mătasea roşie. De data aceasta vorbi el. 

— Ce măreţe erau vremurile de odinioară! Seniorii 
purtau veşminte de-a dreptul ţepene de atâtea broderii. La 
Lyon, trei coţi de stofă se vindeau cu până la şase sute de 
livre. “Trebuie citite statutele şi ordonanţele meşterilor 
broderi, unde se spune că broderii regelui au dreptul să 
rechiziţioneze prin forţă armată lucrătorii celorlalţi 
meşteri... Şi aveam steme: de azur, cu dungă smălţată cu 
aur, având trei flori de crin la fel, două în cap, una în vârf... 
Ah, era frumos! E mult de-atunci! 

Tăcu, bătând cu unghia peste gherghef, ca să 
îndepărteze praful. Apoi reluă: 

— În Beaumont se povesteşte şi astăzi o legendă despre 
cei din neamul Hautecoeur, pe care mama mi-o repeta 
deseori, pe vremea când eram mic... O ciumă 
înspăimântătoare pustia oraşul, jumătate din locuitori 
muriseră, când loan al V-lea, cel care a reclădit fortăreaţa, 
îşi dădu seama că Dumnezeu îi trimitea puterea de a lupta 
cu prăpădul. Din clipa aceea, se duse desculţ la bolnavi, 
îngenunche în faţa lor, îi sărută pe gură şi de acum îi 
atingea cu buzele, rostind: „Dacă Dumnezeu vrea, eu 
vreau”, bolnavii se vindecau. lată pentru ce aceste cuvinte 
au rămas deviza celor din neamul Hautecoeur, care, cu toţii, 
au de atunci puterea de a tămădui ciuma. Ah, falnici 
oameni, o dinastie! Monseniorul, până să intre în ordin, se 
numea loan al XII-lea, şi prenumele fiului trebuie, la fel, să 
fie urmat de o cifră, ca al unui prinţ. 

Fiecare dintre cuvintele lui legăna şi prelungea visarea 
copilei. Ea repeta, cu aceeaşi voce cântătoare: 

— Oh! Ce-aş vrea eu, ce-aş vrea... 

Ţinând broşa astfel încât să nu atingă firul, alcătuia 
ciucuri de aur, conducându-l, rând pe rând, de la dreapta la 


stânga peste pergament şi fixându-l, la fiecare întoarcere, 
cu o împunsătură de mătase. Uşor-uşor, marele crin de aur 
înflorea. 

— Oh! Ce-aş vrea eu, aş vrea să mă mărit cu un prinţ... 
Un prinţ pe care nu l-am mai văzut niciodată, care să vină 
într-o seară, la asfinţitul zilei, să mă ia de mână şi să mă 
ducă într-un palat... Şi ce-aş mai vrea, aş mai vrea să fie 
nemaipomenit de frumos, nemaipomenit de bogat, oh, cel 
mai frumos şi cel mai bogat din câţi au trăit pe faţa 
pământului! Cu nişte cai pe care să-i aud cum nechează sub 
ferestrele mele, cu nestemate care să-mi curgă valuri-valuri 
peste genunchi, şi cu aur, o ploaie, un potop de aur, care să 
cadă din mâinile mele de cum le-aş deschide... Şi ce-aş mai 
vrea mult, aş mai vrea ca prinţul meu să mă iubească la 
nebunie, pentru ca şi eu să-l iubesc ca o nebună. Şi am 
rămâne cu adevărat tineri, cu adevărat neprihăniţi şi cu 
adevărat nobili, mereu, mereu! 

Părăsindu-şi ghergheful, Hubert se apropiase surâzător, 
pe când Hubertine, prietenoasă, o ameninţa pe tânăra fată 
cu degetul. 

— Ah, înfumurato! Ah, nesăţioaso! Prin urmare, eşti fără 
leac? lată-te plecată de pe lumea asta cu dorinţa ta de a fi 
regină! Visul ăsta e mai puţin urât decât să şterpeleşti 
zahărul şi să răspunzi obrăznicii. Dar, la urma urmei, las' că 
ştiu eu! Dedesubt e diavolul, aici vorbesc patima şi trufia. 

Angelique o privea cu veselie. 

— Mamă, mamă, ce tot spui dumneata?... Oare este un 
păcat să iubeşti ce e frumos şi bogat? Eu îl iubesc pentru că 
e frumos, pentru că e bogat şi pentru că-mi ţine de cald, aşa 
mi se pare, aici, la inimă... Ştii bine că nu sunt câtuşi de 
puţin interesată. Banii, ah, să vezi ce aş face cu banii, dacă 
aş avea mulţi! Ar ploua cu ei peste oraş, ar curge peste 
nevoiaşi. O adevărată binecuvântare, n-ar mai exista 
mizerie! în primul rând, pe dumneata şi pe tata v-aş 
îmbogăţi, aş vrea să vă văd în rochii şi în veşminte de 
brocart, ca pe o doamnă şi un senior de pe vremuri. 


Hubertine ridică din umeri. 

— Smintită!... Dar, copila mea, tu eşti săracă, n-o să ai 
niciun ban în căsnicie. Cum poţi să visezi la un prinţ? Ai lua, 
prin urmare, în căsătorie un bărbat mai bogat decât tine? 

— Cum dacă l-aş lua în căsătorie? 

Şi avea un aer de adâncă uimire. 

— Ah, da, l-aş lua!... De vreme ce va avea el bani, la ce 
bun să mai am şi eu? Lui i-aş datora totul, l-aş iubi cu atât 
mai mult. 

Această judecată biruitoare îl încântă pe Hubert. Pornea 
bucuros cu copila pe aripa unui nor. Strigă: 

— Are dreptate! 

Dar nevastă-sa îi aruncă o privire nemulțumită. Deveni 
aspră. 

— Fata mea, vei vedea mai târziu, vei cunoaşte viaţa. 

— Cunosc viaţa. 

— Unde ai fi putut s-o cunoşti?... Eşti prea tânără, habar 
n-ai ce e rău. Lasă, râul există şi e atotputernic. 

— Răul, răul... 

Angeligue rosti încet acest cuvânt, pentru a-i înţelege 
sensul. Şi în ochii ei curaţi sălăşluia aceeaşi uimire 
nevinovată. Cunoştea bine răul, Legenda i-l dezvăluise 
îndeajuns. Nu diavolul era răul? Şi nu-l văzuse ea pe diavol 
renăscând mereu, şi mereu biruit? După fiecare bătălie, el 
rămânea la pământ, stâlcit de lovituri, vrednic de milă. 

— Răul, ah, mamă, de-ai şti cum îmi bat joc de el!... N-ai 
decât să-l învingi, şi trăieşti fericit. 

Hubertine schiţă o mişcare de nelinişte dureroasă. 

— Mă faci să-mi pară rău că te-am crescut în casă, aici, 
singură cu noi, departe de toate, şi atât de neştiutoare în 
ale vieţii... Oare ce fel de paradis visezi tu? Cum îţi închipui 
tu lumea? 

Chipul fetei strălucea de o speranţă nemărginită, în timp 
ce, aplecată, ea conducea broşa cu aceeaşi mişcare 
continuă. 


— Mamă, dumneata mă crezi proastă de-a binelea?... 
Lumea e plină de oameni cumsecade. Când eşti cinstit şi 
munceşti, întotdeauna îţi primeşti răsplata... O, ştiu, sunt şi 
oameni răi, câte unii! Dar au ei vreo importanţă? Nu-i 
vizitezi, sunt repede pedepsiţi... Şi apoi, vezi dumneata, de 
departe, lumea îmi face impresia unei grădini mari, da! a 
unui parc uriaş, plin de flori şi de soare. E atât de bine să 
trăieşti, viaţa este atât de plăcută, că nu poate fi rea. 

Se însufleţea, ca ameţită de strălucirea mătăsurilor şi a 
aurului. 

— Fericirea este din cale-afară de simplă. Noi, cei de aici, 
suntem fericiţi. Şi pentru ce? Pentru că ne iubim. lată! Nu e 
deloc complicat... O să vedeţi şi dumneavoastră, când va 
veni cel pe care-l aştept. Îl vom recunoaşte imediat. Eu nu |- 
am văzut niciodată, dar ştiu cum trebuie să arate. Va intra, 
şi va spune: „Am venit să te iau”. Şi-i voi spune: „le 
aşteptam, ia-mă”. El mă va lua, şi va fi pentru totdeauna. Ne 
vom duce într-un palat să dormim pe un pat de aur 
încrustat cu diamante. O, e cât se poate de simplu! 

— Eşti nebună, taci din gură! o întrerupse Hubertine. 

Şi, văzând-o aţâţată, gata să se ridice iar pe aripile 
visării: 

— "Taci din gură, mă faci să tremur!... Nefericito, când o 
să te mărităm cu cine ştie ce afurisit de sărântoc, ai să te 
prăbuşeşti la pământ, cu oasele zdrobite. Pentru noi, ăştia 
nevoiaşii, fericirea nu înseamnă decât umilinţă şi supunere. 

Angeligue continua să surâdă, cu o încăpățânare liniştită. 

— Îl aştept şi va veni. 

— Dar ea are dreptate! strigă Hubert, înălţat şi el şi luat 
pe sus de propria-i înfierbântare. De ce o dojeneşti?... E 
destul de frumoasă ca să ne-o ceară şi un rege. lotul e 
posibil. 

Întristată, Hubertine ridică spre el ochii ei frumoşi şi plini 
de înţelepciune. 

— N-o încuraja să-şi facă rău. Tu ştii mai bine ca oricine 
cât de mare e preţul când te supui orbeşte inimii. 


Hubert deveni grozav de palid şi lacrimi grele îi apărură 
la marginea pleoapelor.  Regretându-şi  mustrarea, 
Hubertine se ridică numaidecât să-i prindă mâinile într-ale 
sale. Dar el se eliberă şi repetă cu o voce bâiguită: 

— Nu, nu, n-am avut dreptate... înţelegi, Angelique, 
trebuie s-o asculţi pe mama ta. Noi suntem doi smintiţi, ea 
singură are mintea limpede... N-am avut dreptate, n-am 
avut dreptate... 

Prea tulburat ca să se aşeze, părăsind sfita pe care voise 
s-o întindă, Hubert se apucă să lipească un prapur terminat 
şi rămas pe gherghef. După ce luă oala cu clei de Flandra 
din dulăpior, unse cu pensula dosul stofei, ceea ce întărea 
broderia. Buzele lui păstraseră un mic tremur, nu mai 
vorbea. 

Dar dacă, ascultătoare, Angelique tăcea, ca şi ei, în sinea 
sa continua, se ridica mai sus, tot mai sus, pe aripile 
dorinţei; îşi spunea totul în gând, şi gura i se întredeschidea 
de extaz, şi în ochi i se reflecta nemărginirea albastră a 
viziunii sale. Şi tocmai visul acesta de fată săracă îl broda ea 
acum în fir de aur; din el se năşteau pe satinul alb şi marii 
crini, şi trandafirii, şi inițiala Mariei. Tulpina crinului, din 
fire încrucişate, avea elanul unei ţâşniri de lumină, pe când 
frunzele lungi şi subţiri, alcătuite din fluturaşi cusuţi fiecare 
cu câte o bucăţică de firet, cădeau într-o ploaie de stele. La 
mijloc, inițiala Mariei era orbitoare, într-un relief de aur 
masiv, migălită din ghipură şi gofrări, arzând ca o glorie de 
tabernacul, în pârjolul mistic al rozelor ei. Şi trandafirii 
gingaşi de mătase trăiau, şi tot epitrahilul strălucea, în 
întregime alb şi minunat împodobit cu aur. 

După o lungă tăcere, Angelique înălţă capul. Se uită la 
Hubertine cu un aer răutăcios, îşi încordă bărbia şi repetă: 

— Îl aştept şi va veni. 

Era un gând smintit. Dar ea se încăpăţâna. Aşa se vor 
petrece lucrurile, era sigură. Nimic nu-i zdruncina 
încrederea surâzătoare. 

— Când îţi spun, mamă, că lucrurile astea vor veni! 


Hubertine o dădu pe glumă. Şi începu s-o necăjească. 

— Dar credeam că nu vrei să te măriţi. Sfintele tale, care 
ţi-au sucit minţile, nu se măritau. În loc să li se supună, mai 
degrabă îşi converteau logodnicii, fugeau de la părinţi şi se 
lăsau să li se reteze gâtul. 

Tânăra asculta uimită. Apoi izbucni într-un hohot de râs 
nestăpânit. Toată sănătatea, toată dragostea ei de viaţă 
cântau în această veselie sonoră. Istoriile astea ale sfintelor 
erau dintr-o epocă atât de îndepărtată! Vremurile se 
schimbaseră cu totul; triumfând, Dumnezeu nu mai cerea 
nimănui să moară pentru el. Din Legendă, ea îşi însuşise 
partea miraculoasă, mai degrabă, decât dispreţuirea lumii 
şi gustul morţii. Ah, da! Voia, nici vorbă, să se mărite şi să 
iubească, şi să fie iubită, şi să fie fericită! 

— Smereşte-te! continuă Hubertine. O faci să plângă pe 
Agnes, ocrotitoarea ta. Nu ştii că ea l-a respins pe fiul 
guvernatorului şi că a preferat să moară, ca să se mărite cu 
lisus? 

Clopotul mare din turlă pomi să bată, un stol de vrăbii îşi 
luă zborul dintr-o iederă uriaşă, care încadra una dintre 
ferestrele absidei. În atelier, Hubert, fără să iasă din 
muţenia lui, se duse să agaţe prapurul întins, încă umed de 
clei, într-unul dintre piroanele de fier bătute în perete, ca 
să se usuce. Urcând pe cer, în drumu-i rotund, soarele 
înveselea bătrânele unelte, diligentul, fofezele de răchită, 
sfeşnicul de aramă; şi când ajunse la cele două lucrătoare, 
ghergheful la care lucrau începu să ardă, cu sulurile şi 
scândurelele lustruite de folosinţă, cu tot ce nu-şi găsea 
astâmpărul peste stofă, fireturile şi fluturaşii, mosoarele cu 
mătase, broşele încărcate cu aur fin. 

Atunci, în acea strălucire călduţă de primăvară, 
Angeligue privi marele crin simbolic, pe care tocmai îl 
terminase. Apoi răspunse, cu aerul ei de fericire 
încrezătoare: 

— Dar eu pe lisus îl vreau! 


Capitolul IV 


C 


u toată veselia ei plină de viaţă, Angeligue iubea 
singurătatea şi preţuia bucuria unei odihne adevărate, când 
se regăsea singură în camera sa, dimineaţa şi seara: aici se 
simţea în largul ei, aici gusta escapada visărilor sale. 
Uneori, chiar în timpul zilei, când putea s-o zbughească o 
clipă aici, era fericită ca de o fugă în plină libertate. 

Camera, neobişnuit de mare, se întindea pe o întreagă 
jumătate din acoperişul al cărui pod ocupa cealaltă 
jumătate. Era văruită toată în alb, pereţii, grinzile, până la 
căpriorii aparenţi ai părţilor mansardate, şi, în această 
goliciune albă, mobilele vechi de stejar păreau negre. De 
când se înfrumuseţaseră salonul şi dormitorul de jos, aici 
fusese urcat străvechiul mobilier datând din toate epocile: 
un sipet din Renaştere, o masă şi câteva scaune Ludovic al 
XIII-lea, un enorm pat Ludovic al XIV-lea, un foarte frumos 
dulap Ludovic al XV-lea. Doar soba, din faianţă albă, şi masa 
de toaletă, o măsuţă acoperită cu pânză cerată, nu se 
armonizau printre aceste venerabile vechituri. Drapat într- 
o pânză roşie pictată, cu mănunchiuri de iarbă-neagră, atât 
de decolorată că ajunsese de un roz stins, abia bănuit, mai 
ales patul enorm păstra maiestatea îndelungatei sale 
vârste. 

Dar ce-i plăcea fetei îndeosebi era balconul. Din cele 
două uşi-ferestre de altădată, una, cea din stânga, fusese 


blocată pur şi simplu cu ajutorul cuielor, şi balconul, care se 
întindea cândva pe toată lungimea catului, nu mai exista 
decât în faţa ferestrei din dreapta. Cum dedesubt grinzile 
erau încă trainice, se pusese un parchet nou şi deasupra se 
prinsese în şuruburi o ramă de fier, în locul vechii 
balustrade putrezite. Era acolo un colţ încântător, un soi de 
firidă, sub creasta pinionului, care închidea leaţurile 
înlocuite în primii ani ai secolului nostru. Când te aplecai în 
afară, vedeai toată faţada dinspre grădină a casei, foarte 
veche aceasta, cu temelia ei de pietre mici, cioplite, cu 
suprafeţele sale de lemn, împănate de cărămizi aparente, 
cu marile sale goluri, astăzi micşorate. Jos, uşa bucătăriei 
era depăşită de o streaşină acoperită cu tablă de zinc. Şi, 
sus, ultimele cosoroabe!**, care înaintau cu un metru, ca şi 
coama acoperişului, erau sprijinite de mari console, al căror 
picior se proptea în bandoul':: parterului. Ele aşezau 
balconul într-o întreagă vegetaţie de cherestea, în adâncul 
unei păduri de lemne vechi, pe care creşteau, colorându-se 
în verde, micsandre şi muşchi. 

De când avea camera, Angeliqgue petrecuse aici 
nenumărate ceasuri cu coatele rezemate de rampă şi 
privind. Mai întâi, sub ea, se afunda grădina, pe care 
tufişuri mari o adumbreau cu veşnica lor verdeață; într-un 
colţ, lângă biserică, o tufă de liliac prăpădit înconjura o 
bancă veche din granit; pe când, în celălalt colţ, pe 
jumătate ascunsă de o iederă a cărei mantă acoperea cu 
totul zidul din fund, se afla o portiţă ce se deschidea spre 
Clos-Marie, un teren mare, împrejmuit, dar lăsat în 
paragină. Acest Clos-Marie era livada de altădată a 
călugărilor. Îl străbătea un pârâu cu apă limpede, La 
Chevrotte, în care gospodinele caselor din vecinătate 
primiseră încuviințarea să-şi spele rufele; câteva familii 
nevoiaşe îşi găsiseră adăpost în ruinele unei vechi mori 
năruite; şi nimeni altcineva nu sălăşluia în acel câmp, pe 
care, singură, Rue des Guerdaches îl lega de strada 
Magloire, între zidurile înalte ale episcopiei şi cele ale 


palatului Voincourt. Vara, ulmii seculari ai celor două 
parcuri opreau cu creştetele lor de frunziş orizontul strâmt 
care spre miazăzi era întrerupt de coama gigantică a 
bisericii. Astfel închis din toate părţile, Clos-Marie dormea 
în pacea părăsirii lui, năpădit de ierburi nebune, străjuit de 
sălciile şi de plopii semănaţi de vânt. Peste pietriş, La 
Chevrotte tresălta, melodioasă, răspândind o neîntreruptă 
muzică de cristal. 

Angeligue nu se plictisea niciodată în faţa acestui colţ 
pierdut. Cu toate că, timp de şapte ani, nu regăsise, în 
fiecare dimineaţă, altceva decât priveliştea privită şi în ajun. 
Arborii de la palatul Voincourt, a cărui faţadă dădea spre 
Grand-Rue, erau atât de stufoşi, că numai iama o putea 
desluşi pe fiica doamnei contese, Claire, o copilă de vârsta 
sa. În grădina episcopiei era o desime de ramuri şi mai 
adâncă, se străduise zadarnic să recunoască sutana 
monseniorului; şi vechiul grilaj cu obloane, care se 
deschidea spre terenul împrejmuit, trebuie să fi fost 
condamnat de multă vreme, căci nu-şi aducea aminte să-l fi 
văzut vreodată întredeschis, nici măcar pentru a lăsa să 
treacă un grădinar. În afară de gospodinele care îşi băteau 
rufele, niciodată nu zărea acolo decât pe aceiaşi micuţi 
sărmani în zdrenţe, culcaţi pe iarbă. 

În anul acela, primăvara era de o rară blândeţe. 
Angeligue avea şaisprezece ani şi, până în ziua aceea, 
privirile ei singuratice se bucuraseră să vadă cum 
înverzeşte  Clos-Marie sub soarele de aprilie. Ivirea 
frunzelor  gingaşe,  limpezimea  serilor calde, toată 
reînnoirea înmiresmată a pământului, pur şi simplu, o 
desfătau. Dar în anul acela, la primul mugur, inima ei 
începu să bată. Avea în ea o nelinişte care sporea întruna de 
când porniseră să crească ierburile şi de când vântul le 
aducea mireasma tot mai puternică. Spaime bruşte, fără 
motiv, îi apăsau pieptul. Într-o seară, se aruncă în braţele 
Hubertinei plângând, fără să aibă vreo pricină de supărare, 
ci dimpotrivă - fericită. Noaptea, mai ales, visa din cale- 


afară de frumos, vedea umbre trecând, îşi pierdea cumpătul 
în extazieri de care nu îndrăznea să-şi amintească la 
deşteptare, tulburată de bucuria ce i-o dăruiau îngerii. 
Uneori, în adâncul patului ei mare, se trezea deodată, cu 
amândouă mâinile împreunate, apăsându-le peste piept; şi 
era nevoită să sară desculţă pe lespezile camerei, într-atât 
simţea că se înăbuşă; şi alerga să deschidă fereastra, unde 
rămânea, fremătătoare, pierdută, în acea baie de aer 
proaspăt care o liniştea. Era o neîntreruptă uimire, uluiala 
de a nu se mai recunoaşte, de a se simţi crescând, parcă, de 
bucurii şi de dureri pe care nu le cunoştea. 

Ei, cum! Într-adevăr, liliacul şi drobiţele nevăzute ale 
episcopiei răspândeau o mireasmă atât de dulce, pe care n- 
o mai respira fără ca un val purpuriu să-i urce în obraji. 
Niciodată nu băgase de seamă această căldură a 
miresmelor, care acum o atingeau blând, cu o răsuflare vie. 
Şi, de asemenea, cum de nu băgase ea de seamă, în anii 
dinainte, un mare paulownia în floare, al cărui enorm 
mănunchi violet se ivise între doi ulmi din grădina palatului 
Voincourt? Anul acesta, numai cât se uita la el, şi ochii i se 
tulburau de emoție, până într-atât acel violet pal îi mergea 
la inimă. La fel, nu-şi amintea deloc s-o fi auzit pe La 
Chevrotte sporovăind atât de tare peste pietre, pe lângă 
stufărişul de pe malurile ei. Pârâul vorbea, desigur, şi ea îl 
asculta rostind cuvinte nedesluşite, mereu repetate, care o 
tulburau nespus. Oare nu mai era câmpul de altădată, 
pentru că totul de pe el o uimea şi căpăta astfel înţelesuri 
noi? Sau, mai degrabă, se schimbase ea, pentru că acolo 
simţea, acolo vedea şi acolo auzea cum germinează viaţa? 

Dar catedrala din dreapta sa, masa uriaşă care astupa 
cerul, o surprindea şi mai mult. În fiecare dimineaţă îşi 
închipuia că o vede pentru prima dată, emoţionându-se de 
descoperirea ei, înțelegând că acele pietre bătrâne iubeau 
şi gândeau ca ea. Nu se sprijinea câtuşi de puţin pe rațiune, 
nu avea niciun fel de cunoştinţe, doar se lăsa în voia 
elanului mistic al gigantei, a cărei naştere durase trei 


secole şi în care se suprapuseseră convingerile atâtor 
generaţii. În partea de jos, era ca îngenuncheată, ca strivită 
de piatră, cu capelele romane ale înconjurului, cu ferestrele 
având bolți în semicerc, sobre, împodobite doar cu colonete 
subţiri, sub arhivolte. Apoi, se simţea ridicată cu faţa şi cu 
mâinile spre cer, cu ferestrele ogivale ale navei, construite 
optzeci de ani mai târziu, ferestre înalte şi zvelte, divizate 
de cercevelele care sprijineau arcurile frânte şi rozetele. 
Apoi, părăsea solul, încântată, dreaptă, cu contraforţii şi 
arcurile butante ale corului, reluate şi ornamentate două 
secole mai târziu, în plină strălucire a goticului, încărcate 
de cloşetoanei1!*, vârfuri şi săgeți. Burlanele scurte, la 
piciorul arcurilor butante, vărsau apele de pe acoperişuri. 
Se adăugase o balustradă împodobită cu ornamente în 
formă de trifoi, care mărginea terasa, deasupra capetelor 
absidiale. Acoperişul, la fel, era împodobit cu ornamente 
florale. Şi întregul edificiu înflorea, pe măsură ce se apropia 
de cer, într-un elan continuu, eliberat de vechea teroare 
sacerdotală, ducându-se să se piardă la sânul unui 
Dumnezeu al iertării şi al iubirii. În privinţa asta avea o 
senzaţie fizică, era alinată şi fericită, ca de un imn pe care l- 
ar fi cântat, fără seamăn de curat, fără seamăn de 
pătrunzător şi care se pierdea în slava cerului. 

De altfel, catedrala trăia. Rândunelele, cu sutele, îşi 
tencuiseră cuiburile sub cingătorile de trifoi, până în 
scobiturile cloşetoanelor şi ale săgeţilor; şi, mereu, mereu, 
zborurile lor atingeau arcurile butante şi contraforţii pe 
care îi populau. Şi mai erau porumbeii guleraţi din ulmii 
episcopiei, care îşi umflau guşa pe marginea terasei, 
mergând cu paşi mici, ca nişte persoane ieşite la plimbare. 
Uneori, pierdut în albastrul cerului şi abia cât o muscă de 
mare, un corb îşi netezea penele în vârful unei săgeți. 
Plante, o întreagă floră, lichenii, păioasele care împungeau 
crăpăturile zidurilor, însufleţeau bătrânele pietre cu tainica 
muncă a rădăcinilor lor. În zilele marilor ploi, absida 
întreagă se trezea şi bombănea, în huruitul răpăielii ce 


izbea în foile de plumb ale acoperişului, revărsându-se 
peste jgheaburile galeriilor, rostogolindu-se din etaj în etaj 
cu vuietul unui torent ieşit din matcă. Dar rafalele 
înspăimântătoarelor vânturi din octombrie şi martie îi 
dădeau un suflet, un glas mânios şi tânguitor, când suflau 
de-a curmezişul pădurii sale de pinoane şi arcaturi, de 
colonete şi rozele. Soarele, în sfârşit, o făcea să trăiască, 
prin jocul mişcător al luminii, începând de dimineaţa, când 
o întinerea cu o veselie blondă, şi până seara, când, sub 
umbrele alungite încetul cu încetul, o cufunda în 
necunoscut. Şi îşi avea existenţa sa interioară, precum şi 
bătăile vinelor sale, ceremoniile în timpul cărora vibra 
toată, odată cu balansul clopotelor, cu muzica orgilor, cu 
cântecul preoţilor. Întotdeauna viaţa fremăta în ea: 
zgomotele pierdute, murmurul unei slujbe, îngenuncherea 
uşoară a unei femei, un fior abia ghicit, nimic altceva decât 
râvna devotată a unei rugăciuni, rostită fără cuvinte, cu 
gura închisă. 

Acum, când zilele se măreau, dimineaţa şi seara 
Angeligue rămânea timp îndelungat rezemată în coate de 
balcon, umăr la umăr cu marea sa prietenă, catedrala. O 
iubea mult mai mult seara, când nu-i vedea decât masa 
uriaşă,  desprinzându-se în bloc pe cerul înstelat. 
Suprafeţele netede se pierdeau, abia îi distingea arcurile 
butante azvârlite ca nişte punți în gol. O simţea trează în 
întuneric, plină de o visare de şapte veacuri, mare de 
mulțimile care speraseră şi disperaseră în faţa altarelor 
sale. Era o veghe continuă, venind din nesfârşirea 
trecutului, mergând spre veşnicia viitorului, veghea tainică 
şi înspăimântătoare a unei case în care Dumnezeu nu putea 
să doarmă. Şi, în masa neagră, neclintită şi vie, privirile ei 
se întorceau mereu către fereastra unei capele a corului, la 
înălţimea arbuştilor din Clos-Marie, singura care se lumina, 
asemenea unui ochi nedesluşit în noapte. În spate, în 
unghiul unui stâlp, ardea o lampă de sanctuar. Fără 
îndoială, această capelă era cea pe care abaţii de odinioară 


le-o dăduseră lui loan al V-lea d'Hautecoeur şi urmaşilor săi, 
cu dreptul de a fi înmormântați aici, ca răsplată pentru 
dărnicia lor. Închinată Sfântului Gheorghe, ca avea un 
vitraliu din secolul al doisprezecelea, pe care se vedea 
pictată legenda sfântului. După apusul soarelui, legenda 
renăştea din umbră, luminoasă ca o apariţie; de aceea, 
Angeligue, cu ochii visători şi fermecaţi, iubea fereastra. 
Fondul vitraliului era albastru; marginea, roşie. Pe acest 
fond de o bogăţie sobră, personajele, ale căror postavuri 
zburătoare schiţau nudul, se înălţau în culori vii, având 
fiecare parte alcătuită din sticle colorate, umbrite de negru, 
prinse în plumb. Trei scene suprapuse ale legendei ocupau 
fereastra, până la arhitravă. În partea de jos, fiica regelui, 
ieşită din oraş în veşminte regeşti, pentru a se lăsa 
mâncată, îl întâlneşte pe Sfântul Gheorghe, în preajma 
heleşteului din care se şi ivise botul monstrului; şi o 
banderolă purta aceste cuvinte: „Bunule cavaler, nu te 
primejdui pentru mine, căci nu mă putea-vei agiuta, neci 
slobozi, ei peri-vei dimpreună cu mine”. Apoi, la mijloc, era 
înfăţişată lupta, Sfântul călare pe cal străpungând monstrul 
dintr-o parte în alta, ceea ce se explică în fraza: „Gheorghe 
răsuci într-astfel lanciia că răni foarte dihania şi o prăvăli la 
pământ”. În sfârşit, deasupra, fiica regelui duce cu sine, în 
oraş, monstrul învins: „Gheorghe dzise: «Leagă-l cu 
cingătoarea ta împregiurul grumadzului şi de nemica să n- 
ai teamă, frumoasă fată!» Şi când ea plini astă treabă, 
balaurele merse pe urmele-i aidoma câinelui celui mai 
blându.” În momentul execuţiei, vitraliul urma să fie 
împodobit, deasupra, pe bolta în semicerc, cu un motiv 
ornamental. Dar, mai târziu, când capela intră în stăpânirea 
celor din neamul Hautecoeur, aceştia înlocuiră motivul cu 
armele lor. Şi aşa se întâmplă că, în nopţile întunecoase, de 
deasupra legendei azvârleau flăcări armoariile 
strălucitoare, lucrate mai de curând. Scutul era împărţit în 
patru, unu şi patru, doi şi trei, pentru lerusalim, şi neamul 
Hautecoeur; pentru Ierusalim, de argint, având crucea cu 


cârji de aur, mărginită de patru cruciuliţe identice; pentru 
neamul Hautecoeur, azur cu fortăreață de aur, având 
ecuson de email negru cu inimă de argint în adâncime, totul 
flancat de trei crini de aur, doi sus, unul în vârf. Scutul era 
susţinut, din dreapta şi din stânga, de două himere de aur, 
şi dominat, în mijlocul unui panaş azuriu, de casca de 
argint, încrustată cu aur, aşezată frontal şi închisă de 
unsprezece zăbrele, care este casca ducilor, a mareşalilor 
Franţei, a seniorilor cu titlu nobiliar şi conducători de 
companii suverane. Şi, ca deviză: „Dacă Dumnedzeu vrea, 
ieu vreau”. 

Pe nesimţite, tot văzându-l cum străpunge monstrul cu 
lancea, în timp ce frica regelui îşi ridica mâinile împreunate, 
Angeligue se îndrăgostise de Sfântul Gheorghe. De la 
distanţa aceea, distingea greu figurile, le zărea într-o 
extindere de vis, pe fiica zveltă, blondă, cu propriul său 
chip, pe sfântul candid şi semeţ, de o frumuseţe de 
arhanghel. Pe ea venea s-o elibereze, ea, nici vorbă, i-ar fi 
sărutat mâinile în semn de recunoştinţă. Şi, în această 
aventură la care visa confuz, o întâlnire pe malul unui lac, o 
mare primejdie din care o scăpa un tânăr mai frumos decât 
ziua, se amesteca amintirea plimbării la castelului 
d'Hautecoeur, o deplină evocare a donjonului feudal, 
ridicându-se drept către cer, locuit de înalții seniori de 
odinioară. Armoariile străluceau ca un astru al nopţilor de 
vară, le cunoştea bine, le citea cu uşurinţă, cu slovele lor 
sonore, ca care adesea broda blazoane. loan al V-lea se 
oprea din uşă în uşă în oraşul pustiit de ciumă, urca să 
sărute muribunzii pe gură şi-i tămăduia spunând: „Dacă 
Dumnezeu vrea, eu vreau”. Felicien al III-lea, înştiinţat că o 
boală îl împiedica pe Filip cel Frumos să plece în Palestina, 
pomi în locul lui, desculţ, cu o lumânare în mână, ceea ce 
făcu să i se acorde o pătrime din blazonul Ierusalimului. 
Alte şi alte istorii erau evocate, mai ales cele despre femeile 
neamului d'Hautecoeur, moartele fericite, cum le numea 
legenda. În acest neam, femeile mureau tinere, în plină 


fericire. Uneori, erau cruţate două-trei generaţii, apoi 
moartea reapărea, zâmbitoare, cu mâini blânde, şi o lua pe 
fiica sau pe soţia unui Hautecoeur - cele mai vârstnice 
având douăzeci de ani - în clipa vreunei mari fericiri în 
dragoste. Laurette, fiica lui Raoul I, în seara logodnei cu 
vărul ei Richard, care locuia în castel, aşezându-se la 
fereastra sa, îl zări la a lui, dintre turnul lui David şi tumul 
lui Carol cel Mare; şi crezu că o cheamă, şi cum o rază a 
lunii arunca între ei o punte de lumină porni spre el; dar, la 
mijlocul drumului, în graba ei, un pas greşit o făcu să iasă 
din rază, căzu şi se zdrobi la piciorul turnurilor; astfel că, 
de atunci, în fiecare noapte, când e lună plină ea merge 
prin aer de jur-împrejurul castelului, pe care îl scaldă în 
albul foşnetului neauzit al rochiei sale imense. Balbine, soţia 
lui Herve al VII-lea, timp de şase luni îşi crezu bărbatul ucis 
în război; ca, într-o dimineaţă, pe când îl aştepta, cum îi era 
obiceiul, în vârful donjonului, să-l recunoască pe drum 
întorcându-se acasă, şi cobori alergând, atât de înnebunită 
de bucurie, că muri pe ultima treaptă a scării; şi, astăzi, de 
îndată ce se lasă amurgul, ea coboară încă de-a curmezişul 
ruinelor, este văzută alergând de la un etaj la altul, fugind 
pe coridoare şi prin camere, trecând ca o umbră prin 
spatele ferestrelor larg deschise, căscate deasupra golului. 
Toate se întorceau, Isabeau, Gudule Yvonne, Austreberthe, 
toate moartele fericite, iubite de moartea care nu le cruţase 
viaţa, răpindu-le cu o bătaie de aripă, în floarea tinereţii, în 
extazul celei dintâi fericiri. În anumite nopţi, stolul lor alb 
umplea castelul aidoma unui stol de porumbiţe. Şi până la 
ultima dintre ele, mama fiului monseniorului, care fusese 
găsită întinsă fără viaţă în faţa leagănului copilului, unde, 
bolnavă, se târâse să moară, fulgerată de bucuria de a-l 
îmbrăţişa. Toate aceste istorii munceau imaginaţia copilei: 
vorbea de ele ca de nişte fapte sigure, petrecute în ajun; 
citise cele două nume Laurette şi Balbine pe bătrânele 
pietre funerare, încastrate în pereţii capelei. Atunci, de ce 
n-ar muri şi ea la fel de tânără şi la fel de fericită? 


Armoariile răspândeau raze, Sfântul cobora din vitraliu şi 
ea era răpită la cer, în scurta răsuflare a unei sărutări. 

Legenda o învățase: nu-i aşa că miracolul este regula 
comună, mersul obişnuit al lucrurilor? El există în stare vie, 
continuă, se produce cu o uşurinţă nemaipomenită, la 
momentul potrivit, se multiplică, se desfăşoară, se revarsă, 
chiar şi inutil, pentru plăcerea de a nega legile naturii. Se 
trăieşte la acelaşi nivel cu Dumnezeu. Abgar, regele 
Edessei, îi scrie lui lisus, care îi răspunde, Ignace primeşte 
scrisori de la Fecioară. Mama şi Fiul apar pretutindeni, iau 
diverse înfăţişări, stau de vorbă cu un aer de cumsecădenie 
surâzătoare. Când îi întâlneşte, Etienne este plin de 
familiaritate. Toate fecioarele se mărită cu lisus, martirii 
urcă la cer pentru a se uni cu Maria. Şi, în ce-i priveşte pe 
îngeri şi pe sfinţi, aceştia sunt tovarăşii obişnuiţi ai 
oamenilor, se duc, vin, trec prin ziduri, se arată în vis, 
vorbesc din înaltul norilor, sunt de faţă la naştere şi la 
moarte, îmbărbătează în timpul caznelor, eliberează din 
temnițe, aduc răspunsuri, fac comisioane. Sub paşii lor este 
o înflorire nesfârşită de minuni. Silvestre leagă botul unui 
balaur cu un fir de aţă. Pământul se ridică pentru a-i sluji de 
jilţ lui Hilaire, ai cărui tovarăşi voiau să-l umilească. 

O piatră prețioasă cade în potirul Sfântului Loup. Un 
copac îi zdrobeşte pe vrăjmaşii Sfântului Martin, un câine 
îşi ia colții de pe un iepure, un pârjol se stinge la porunca 
Sfântului, Maria Egipteana merge pe mare, albine ies din 
gura lui Ambroise când se naşte. Neîncetat, sfinţii vindecă 
ochii bolnavi, mâinile şi picioarele paralizate sau 
descărnate, lepra şi mai ales ciuma. Nicio boală nu rezistă 
la semnul crucii. Într-o mulţime, bolnavii şi schilozii sunt 
trecuţi deoparte, pentru a fi tămăduiţi în masă, cât ai clipi 
din ochi. Moartea este înfrântă, învierile sunt atât de 
frecvente, că intră în evenimentele mărunte ale fiecărei 
zile. Şi, când înşişi sfinţii şi-au dat duhul, minunile nu se 
opresc, îşi dublează numărul, sunt ca florile pline de viaţă 
de pe mormintele lor. Două izvoare de untdelemn, leac 


suveran, curg din picioarele şi din capul lui Nicolas. O 
mireasmă de trandafiri se ridică din sicriul Sfintei Cecile, 
când este deschis. Cel al Sfintei Dorotheea este plin cu 
mană cerească. Toate oasele fecioarelor şi ale martirilor îi 
reduc la tăcere pe mincinoşi, îi silesc pe tâlhari să dea 
prăzile înapoi, redau sănătatea muribunzilor. Aproape nimic 
nu e imposibil, nevăzutul domneşte, unica lege este toana 
celui supranatural. În temple, vrăjitorii se iau la bătaie, 
seceri se văd secerând singure şi şerpi de metal mişcându- 
se, statui de bronz se aud râzând şi lupi cântând. Sfinţii le 
răspund pe dată, îi zdrobesc: ostii sunt schimbate în came 
vie, de pe imagini ale lui Hristos porneşte să picure sânge, 
toiege înfipte în pământ înfloresc, izvoare ţâşnesc, pâini 
calde se înmulţesc la picioarele nevoiaşilor, un copac se 
apleacă şi-l proslăveşte pe lisus; şi, mai mult, capetele 
tăiate vorbesc, potirele sparte se repară singure, ploaia 
ocoleşte o biserică pentru a îneca palatele din vecinătate, 
veşmântul  pustnicelor nu se toceşte niciodată, se 
reînnoieşte în fiecare anotimp, ca pielea unei jivine. În 
Armenia, prigonitorii aruncă în mare sicriele de plumb a 
cinci martiri, şi cel ce conţine rămăşiţele pământeşti ale 
apostolului Barthelemy ia conducerea, şi celelalte patru îl 
însoțesc pentru a-l cinsti, şi toate, în minunata ordine a unei 
escadre, plutesc lin, mânate de briză pe marile întinderi ale 
mării, până la țărmurile Siciliei. 

Ang6lique credea cu străşnicie în miracole. În neştiinţa 
ei, trăi înconjurată de minuni, de răsărirea stelelor şi de 
apariţia simplelor violete. I se părea smintit gândul de a-şi 
închipui lumea ca pe un mecanism, condusă de legi fixe. 
Atâtea lucruri îi scăpau, se simţea atât de pierdută, atât de 
slabă în mijlocul unor forţe cărora îi era imposibil să le 
măsoare puterea şi pe care nici măcar nu le-ar fi bănuit, 
fără marile răsuflări ce-i treceau uneori peste faţă! Şi, ca o 
cucernică a Bisericii primitive, hrănită cu lecturi din 
Legendă, se lăsa, ţeapănă, între mâinile lui Dumnezeu, cu 
vina păcatului originar de ispăşit; nu avea nicio libertate, 


singur Dumnezeu putea să-i îngăduie mântuirea, 
trimiţându-i graţia; şi graţia lui înseamnă chiar faptul că o 
adusese sub acoperişul soţilor Hubert, în umbra catedralei, 
că trăia o viaţă de supunere, de neprihană şi de credinţă. În 
adâncul ei îl auzea mârâind pe demonul răului ereditar. 
Cine ştie ce ar fi devenit în solul natal? O fată rea, fără 
îndoială; pe când ea creştea într-o sănătate nouă, odată cu 
trecerea fiecărui anotimp, în acest colţ binecuvântat. Graţia 
nu era, oare, acel mediu creat de istoriile pe care le ştia pe 
dinafară, de credinţa sorbită din ele, din acel dincolo mistic 
în care se scălda, acel mediu al Celui nevăzut, unde 
miracolul i se părea firesc, la acelaşi nivel cu existenţa ei 
zilnică? O înarma pentru lupta vieţii, aşa cum graţia îi 
înarma pe martiri. Îl născocea ea însăşi, fără să-şi dea 
seama; se năştea din imaginaţia ei înfierbântată de poveşti; 
se mărea cu tot ceea ce nu ştia ea, revenea în memorie din 
necunoscutul care era în ea şi în lucruri. Totul pornea din 
ea pentru a se reîntoarce în ea, omul îl născocea pe 
Dumnezeu pentru a-l salva pe om, totul nu era altceva 
decât un vis. Câteodată se mira, îşi pipăia chipul, nespus de 
tulburată, îndoindu-se de propria sa materialitate. Nu era şi 
ea o aparenţă care va dispărea, după ce şi-a născocit o 
himeră? 

Într-o seară de mai, pe balconul unde îşi petrecea atât de 
lungi ceasuri, izbucni în lacrimi. Nu simţea nicio 
amărăciune, era răscolită de o aşteptare, cu toate că nimeni 
nu trebuia să vină. Se întunecase de-a binelea. Clos-Marie 
se adâncea ca o groapă de umbră, sub cerul ciuruit de 
stele, şi ea nu desluşea decât matahalele posomorâte ale 
ulmilor bătrâni ai episcopiei şi ai palatului Voincourt. Doar 
vitraliul capelei strălucea. Dacă nimeni nu trebuia să vină, 
atunci de ce îi bătea inima atât de tare? Era o aşteptare 
care venea de departe, din adâncul tinereţii sale, o 
aşteptare care crescuse odată cu vârsta, pentru a ajunge la 
această înfrigurare neliniştită. Nimic n-ar fi mirat-o, erau 
săptămâni când auzea freamăte de glasuri în acel colţ de 


mister populat de imaginaţia ei. Legenda îşi descărcase aici 
lumea supranaturală de sfinţi şi de sfinte, miracolul era 
gata să înflorească aici. Îşi dădea bine seama că totul 
prindea viaţă, că glasurile veneau din lucrurile tăcute 
altădată, că frunzele arborilor, apele râului La Chevrotte, 
pietrele catedralei îi vorbeau. Dar cine, oare, prevestea 
astfel şoaptele Celui nevăzut, ce voiau să facă din ea forţele 
necunoscute, suflând dinspre acel dincolo şi fâlfâind prin 
văzduh? Rămânea cu ochii scrutători în beznă, ca la o 
întâlnire pe care nimeni nu i-o dăduse, şi aştepta mereu, 
până pica de somn, simțind că, mai presus de voia ei, 
necunoscutul îi hotărăşte viaţa. 

Vreme de o săptămână, Angeligue plânse astfel în 
noaptea întunecată. Venea mereu aici, aştepta cu 
nerăbdare. Învăluirea în jurul ei continua, sporea în fiecare 
seară, ca şi când orizontul s-ar fi strâmtat şi ar fi împovărat- 
o. Lucrurile îi apăsau inima, acum glasurile îi zumzăiau în 
adâncul creierului, fără să le înţeleagă mai desluşit. Era o 
luare în stăpânire lentă, întreaga natură, pământul şi cerul 
nemărginit pătrundeau în fiinţa sa. La cel mai neînsemnat 
zgomot, mâinile îi ardeau, ochii ei se străduiau să străpungă 
beznele. Era, în sfârşit, minunea aşteptată? Nu, încă nimic, 
nimic altceva decât bătaia din aripi a unei păsări de noapte, 
cu siguranţă. Şi din nou îşi încorda urechea, desluşea până 
şi foşnetul diferit al frunzelor în ulmi şi în sălcii. Astfel, un 
fior o scutura de douăzeci de ori din creştet până în tălpi, 
când o piatră se rostogolea în pârâu sau vreo jivină hoinară 
se strecura pe lângă un zid. Se apleca, gata să leşine. 
Nimic, nu, încă nimic. 

În sfârşit, într-o seară, când o întunecime şi mai caldă 
cobora din cerul fără lună, începu să se petreacă ceva. Îi 
era teamă că se înşela, era ceva atât de uşor, aproape 
imperceptibil, un zgomot mic, nou, printre zgomotele pe 
care le cunoştea. Întârzia să se repete şi ea îşi ţinea 
răsuflarea. Apoi se auzi mai tare, încă neclar. Ai fi zis că era 
zgomotul îndepărtat, abia ghicit al unui pas, acel tremur al 


aerului care vestea o apropiere, în afara văzului şi a 
auzului. Cel aşteptat venea din nevăzut, ieşea lin din tot ce 
se înfiora în preajma ei. Se desprindea crâmpei după 
crâmpei din propriu-i vis, ca o întruchipare a dorințelor 
nelimpezite ale tinereţii sale. Era, oare, Sfântul Gheorghe 
din vitraliu, care, cu picioarele lui mute din imaginea 
pictată, păşea peste ierburile înalte pentru a urca spre ea? 
Fereastra tocmai pălea, nu-l mai vedea lămurit pe sfânt, 
asemenea unui norişor purpuriu risipit, dispărut. În 
noaptea aceea nu putu afla mai mult. Dar a doua zi, la 
aceeaşi oră, pe aceeaşi întunecime, zgomotul crescu, se 
apropie puţin. Era un zgomot de paşi, bineînţeles, paşii unei 
năluci care abia atingea pământul. Se opreau, porneau din 
nou, ici şi colo, fără a-i fi cu putinţă să precizeze locul. Poate 
că veneau dinspre grădina Voincourt, vreun plimbăreţ 
nocturn întârziat sub ulmi. Poate că, mai degrabă, ieşeau 
din desişurile episcopiei, din tufele mari de liliac al căror 
miros puternic îi inundau inima. Zadarnic scrutase 
întunericul, doar auzul o prevenise de minunea aşteptată, şi 
simţul mirosului despre acel parfum mereu sporit al florilor, 
ca şi când o răsuflare s-ar fi unit cu el. Şi, timp de mai multe 
nopţi, cercul paşilor se strânse sub balcon, ea îi asculta cum 
înaintează până lângă zid, la picioarele sale. Acolo se 
opreau, şi atunci se lăsa o tăcere îndelungată, şi încercuirea 
lua sfârşit, acea strângere molcomă şi mereu sporită a 
necunoscutului, sub care se simţea gata să leşine. 

În serile următoare, văzu apărând printre stele cornul 
subţire al lunii noi. Dar astrul cobora odată cu asfinţitul zilei 
şi dispărea, dincolo de acoperişul catedralei, asemenea unui 
ochi de lumină vie pe care pleoapa îl acoperă. Îl urmărea, îl 
privea cum creşte în fiece amurg, neliniştită de acest 
candelabru care avea, în sfârşit, să lumineze nevăzutul. 
Într-adevăr, puţin câte puţin, Clos-Marie ieşea din beznă, cu 
ruinele vechii mori, cu pâlcurile de arbori, cu pârâul 
zglobiu. Şi atunci, în lumină, plăsmuirea continua. Cel ce 
venea din vis deveni, până la urmă, umbra unui corp. Căci, 


la început, Angeliqgue nu zări decât o umbră ştearsă 
mişcându-se sub lună. Cine era? Umbra unei ramuri 
clătinate de vânt? Uneori, totul dispărea, câmpul dormea 
într-o neclintire de moarte, credea că e vorba de o 
halucinație a vederii sale. După aceea, îndoiala nu mai fu cu 
putinţă, o pată întunecată trecu peste un spaţiu luminat, 
alunecând de la o salcie la alta. O pierdea din ochi, o 
regăsea, fără a ajunge vreodată s-o definească, Într-o seară, 
crezu că recunoaşte fuga sprintenă a doi umeri, şi privirile i 
se răsuciră imediat către vitraliu: acesta bătea în cenuşiu, 
părea golit, stins de luna care îl lumina în plin. Din acel 
moment băgă de seamă că umbra vie se alungea, se 
apropia de fereastra ei, înaintând mereu, din adâncitură 
neagră în adâncitură neagră, prin ierburi, de-a lungul 
bisericii. Pe măsură ce îl ghicea mai aproape, o emoție 
crescândă o năpădea, acea senzaţie nervoasă ce o simţi 
când te ştii privit de nişte ochi misterioşi, pe care nu poţi 
defel să-i vezi. Desigur, acolo, sub frunze, se afla o fiinţă 
care, cu privirile ridicate, n-o mai părăsea. Pe mâini, pe faţă 
ea avea întipărirea fizică a acestor priviri lungi, din cale- 
afară de blânde şi temătoare; nu se ferea de ele, pentru că 
le simţea curate, venite din lumea fermecată a Legendei, şi 
neliniştea dintâi i se schimba într-o tulburare delicioasă, în 
deplina ei încredere în fericire. Pe neaşteptate, într-una 
dintre nopţi, pe pământul albit de lună, umbra se contură 
într-o linie sigură şi clară, umbra unui bărbat pe care nu 
putea să-l vadă, pentru că era ascuns de sălcii. Bărbatul nu 
se mişca, ea privind multă vreme umbra neclintită. 

Din acel moment, Angelique avu un secret. Camera sa 
goală, spoită cu var, cu totul şi cu totul albă, era plină de el. 
Ore în şir rămânea în patul ei mare, unde se pierdea, atât 
era de subţire, cu ochii închişi, dar fără să doarmă, văzând 
mereu umbra nemişcată pe pământul strălucitor. În zori, 
când redeschidea pleoapele, privirile îi alergau de la 
dulapul uriaş la bătrânul sipet, de la soba de faianţă la 
măsuţa de toaletă, uimită că nu întâlneşte pe nicăieri acel 


profil misterios, pe care îl conturase cu o linie sigură în 
memorie. Îl revăzuse în somn, alunecând printre ierburile 
negre decolorate ale perdelelor. Visele ei, ca şi veghea, erau 
populate de el. Era o umbră însoţitoare a umbrei sale, avea 
două umbre, cu toate că era singură cu visul ei. Şi acest 
secret nu-l destăinuia nimănui, nici măcar Hubertinei, 
căreia, până atunci, îi spusese totul. Când aceasta o întreba, 
mirată de voioşia ei, se făcea roşie ca focul, îi răspundea că 
primăvara timpurie îi reda buna dispoziţie. Zumzăia de 
dimineaţa până seara, asemenea unei gâze ameţite de 
primele raze ale soarelui. Niciodată epitrahilele pe care le 
broda nu arseseră într-o astfel de scânteiere de mătase şi 
de aur. Zâmbitori, cei doi Hubert o credeau pur şi simplu 
plină de sănătate. Veselia ei creştea pe măsură ce ziua se 
apropia de asfinţit, pornea să cânte la răsăritul lunii, şi când 
sosea ora, se rezema în coate pe balcon şi vedea umbra. Pe 
durata întregului pătrar, o găsi punctuală la fiecare 
întâlnire, dreaptă şi mută, fără să ştie mai multe despre ea, 
necunoscând făptura căreia îi aparţinea. Oare nu era decât 
o umbră, doar o aparenţă, poate sfântul dispărut din 
vitraliu, poate îngerul care o iubise pe Cecile odinioară şi 
care cobora s-o iubească la rândul ei? Gândul acesta o 
umplu de mândrie, îi era cum nu se poate mai plăcut, ca o 
dezmierdare a Celui nevăzut. Apoi, o prindea nerăbdarea 
de a-l cunoaşte, iar aşteptarea sa reîncepea. 

Luna, în plinul ei, lumina Clos-Marie. Când ajungea la 
zenit, arborii, sub lumina albă care cădea vertical, nu mai 
aveau umbră, asemenea unor fântâni din care ţâşneau 
transparenţe mute. Tot câmpul era scăldat în razele ei, o 
undă luminoasă îl acoperea de o limpezime ca de cristal; şi 
strălucirea era atât de penetrantă, că se putea distinge 
până şi decuparea fină a frunzelor de salcie. Cea mai slabă 
înfiorare a aerului părea să încreţească tot acest lac de raze 
adormit în pacea sa suverană, între marii ulmi ai grădinilor 
vecine şi coama gigantică a catedralei. 


Alte două seri trecură, când, în cea de a treia noapte, 
venind să se rezeme în coate, Ang6lique primi un şoc 
violent în inimă. Acolo, în lumina vie, îl văzu stând drept, cu 
faţa întoarsă către ea. Umbra lui, ca şi cele ale arborilor, i 
se strânsese sub picioare, dispăruse. Nu mai era decât el, 
foarte clar. De la distanţa aceea îl vedea ca în plină zi, în 
vârstă de douăzeci de ani, blond, înalt şi subţire. Semăna cu 
Sfântul Gheorghe, cu un superb lisus, având părul 
cârlionţat, barba fină, nasul drept, puţin cam mare, ochii 
negri de o blândeţe mândră. Şi îl recunoştea foarte bine: 
niciodată nu-l văzuse altfel, era el, era aşa cum îl aştepta. 
Minunea se săvârşea, în sfârşit, plăsmuirea înceată a 
nevăzutului ajungea la această apariţie vie. leşea din 
necunoscut, din  înfiorarea lucrurilor, din  glasurile 
murmurânde, din jocurile mişcătoare ale nopţii, din tot ceea 
ce-l învăluise, până aproape o făcea să leşine. Şi îl vedea la 
două picioare deasupra pământului, în supranaturalul 
venirii sale, în timp ce miracolul îl înconjura din toate 
părţile, plutind pe lacul misterios al lunii. Avea drept 
escortă întregul popor al Legendei, pe sfinţii ale căror 
toiege înfloreau, pe sfintele din ale căror răni ploua cu 
lapte. Şi stolul alb al fecioarelor făcea stelele să pălească. 
Angeligue îl privea întruna. El ridică amândouă braţele şi le 
întinse, larg deschise. Ea nu se temea, îi zâmbea. 


Capitolul V 


L 


a fiecare trei luni era multă treabă de făcut, când Hubertine 
spăla rufele. Se angaja o femeie, bătrâna Gabet; timp de 
patru zile broderiile rămâneau uitate; chiar şi Angeligue lua 
parte, căci urma o distracţie de săpunite şi de clătire în 
apele limpezi ale râului La Chevrotte. Odată scoase din 
leşie, rufele erau cărate cu roaba prin portiţa de 
comunicaţie. Se trăiau câteva zile în Clos-Marie, la aer liber, 
în plin soare. 

— Mamă, de data asta spăl eu, mă-nveseleşte grozav! 

Şi, scuturată de hohote de râs, cu mânecile suflecate 
până deasupra coatelor, fluturând lopăţica, Angelique bătea 
din răsputeri, în bucuria şi în sănătatea acestei lunci aspre 
care o împroşca din belşug cu spumă. 

— Munca asta îmi întăreşte braţele, mamă, îmi face bine! 

La Chevrotte tăia câmpul de-a curmezişul, întâi leneşă, 
apoi foarte iute, azvârlindu-se cu vârtejuri mari pe o pantă 
plină de pietriş. leşea, din grădina episcopiei, printr-un soi 
de vană lăsată în partea de jos a zidului împrejmuitor; şi, la 
celălalt capăt, la colţul dinspre palatul Voincourt, dispărea 
sub o arcadă boltită, se pierdea în pământ, pentru a apărea 
iarăşi, două sute de metri mai departe, de-a lungul întregii 
străzi Basse, până la Ligneul, în care se vărsa. Astfel că 
trebuia să veghezi cu grijă rufele, căci puteau fi luate de 
apă: orice rufă scăpată din mâini era o rufă pierdută. 


— Mamă, aşteaptă, aşteaptă!... Mă duc să pun acest 
pietroi peste prosoape. Să vedem dacă o să ni le mai ia, 
hoţomana! 

Aşeza piatra, se întorcea să scoată alta din dărâmăturile 
morii, încântată să se agite, să se obosească; şi, când îşi 
făcea vreo vânătaie la un deget, îl scutura de câteva ori, 
spunând că nu era nimic. În timpul zilei, familia de nevoiaşi 
care se adăpostea în aceste ruine pleca la cerşit, risipindu- 
se pe drumuri. Împrejmuirea rămânea pustie, de o 
singurătate fermecătoare şi răcoroasă, cu pâlcurile sale de 
sălcii palide, cu plopii zvelţi, cu iarba, mai ales, cu 
revărsarea sa de iarbă nebună, atât de înaltă, că intrai în ea 
până la umeri. O tăcere fermecătoare venea din cele două 
parcuri vecine, ai căror arbori mari închideau orizontul. De 
trei ceasuri, umbra catedralei se alungea, cu o blândeţe 
reculeasă şi având o uşoară aromă de tămâie. 

Şi ea bătea albiturile mai tare, cu toată puterea braţului 
ei proaspăt şi alb. 

— Mamă, mamă! Ce-am să mai mănânc diseară!... Ah, 
ştii, mi-ai făgăduit o tartă cu căpşuni! 

Dar, la acest spălat, în ziua când trebuiau cărate rufele, 
Angeligue rămase singură. Suferind de o criză bruscă de 
sciatică, bătrâna Gabet nu venise; şi alte treburi ale 
gospodăriei o  reţineau pe  Hubertine în casă. 
Îngenuncheată în cutia ei căptuşită cu paie, tânăra lua 
rufele una câte una, le agita îndelung, dar în aşa fel încât să 
nu se tulbure apa, să-şi păstreze limpezimea de cristal. Nu 
se grăbea câtuşi de puţin, încerca o curiozitate neliniştită 
încă de dimineaţa, de când avusese uimirea să găsească 
acolo un lucrător bătrân într-o bluză cenuşie, care înălța o 
schelă uşoară în faţa ferestrei de la capela Hautecoeur. 
Oare voiau să repare vitraliul? Ar fi fost, desigur, necesar: 
câteva sticle din Sfântul Gheorghe lipseau, altele, sparte de- 
a lungul veacurilor, fuseseră înlocuite cu simple geamuri. 
Totuşi, treaba asta o supăra. Era atât de obişnuită cu 
lipsurile din trupul sfântului care străpungea balaurul şi din 


cel al fiicei regelui care îl ducea legat cu cingătoarea, că-i şi 
părea rău de ele, ca şi când ar fi avut desenul şi urma să fie 
sluţit. I se părea un sacrilegiu să se schimbe nişte lucruri 
atât de vechi. Şi deodată, când reveni de la masa de prânz, 
furia îi dispăru; un al doilea lucrător se afla pe schelă - 
acesta însă era tânăr - îmbrăcat la fel, într-o bluză cenuşie. 
Şi îl recunoscuse, era el. 

Veselă, fără a se simţi tulburată, Angeligque îşi reluă locul, 
se lăsă în genunchi peste paiele din cutie. Apoi, cu mâinile 
goale, începu să agite rufa în adâncul apei limpezi. Era el, 
înalt, subţire, blond, cu barba lui fină şi cu părul lui 
cârlionţat de zeu tânăr, şi cu pielea tot atât de albă cum i-o 
văzuse în lumina albă a lunii. De vreme ce era el, vitraliul n- 
avea de ce să se teamă: unde îl va atinge el, acolo îl va 
înfrumuseţa. Şi nu încercă nicio dezamăgire că-l regăsea 
îmbrăcat cu acea bluză, lucrător ca şi ea, pictor sticlar, de 
bună seamă. Asta, dimpotrivă, o făcea să surâdă, cu deplină 
încredere în visul ei de destin regesc. Nu era decât o 
aparenţă. La ce bun să ştie? Într-o dimineaţă, el va fi cel 
care trebuia să fie. Ploaia de aur curgea de pe acoperişul 
catedralei, un marş triumfal izbucnea, în bubuitul 
îndepărtat al orgilor. Nici măcar nu se întreba pe ce drum o 
lua el ca să ajungă acolo, noaptea şi ziua. Doar dacă nu 
locuia într-una dintre casele vecine, nu putea să treacă 
decât pe micuța Rue des Guerdaches, care mergea de-a 
lungul zidului episcopiei până la strada Magloire. 

Trecu o oră încântătoare. Se apleca, îşi clătea rufa, cu 
obrazul aproape atingând apa rece; dar, la fiecare rufă 
nouă, înălța capul, arunca o privire grăbită, în care din 
neliniştea inimii răzbătea puţină răutate. Şi el, de pe schelă, 
având înfăţişarea unuia foarte interesat să constate starea 
vitraliului, o privea dintr-o parte, stânjenit de câte ori ea îl 
surprindea astfel, întors în direcţia ei. Era uimitor cât de 
repede se înroşea, cât de brusc i se colora chipul, din foarte 
alb cum era. La cea mai mică emoție, mânie sau tandreţe, 
tot sângele din vine îi năvălea în faţă. Avea ochi de luptă, şi 


era atât de timid, când o simţea că-l privea cu atenţie, încât 
redevenea un copilaş, încurcat de propriile-i mâini, 
bâiguind unele porunci bătrânului, tovarăşul său. Ce o 
înveselea pe Angelique, în acea apă a cărei turbulenţă îi 
răcorea braţele, era să-l ghicească la fel de curat la suflet 
ca şi ea, neştiutor în toate, cu dorinţa lacomă de a muşca 
din viaţă. Nu e nevoie să spui cu glas tare ce se petrece, 
mesageri nevăzuţi i-l aduc, guri mute i-o repetă. Înălţa 
capul, îl surprindea întorcându-l pe al lui, şi minutele se 
scurgeau, şi era nemaipomenit de plăcut. 

Deodată, îl văzu cum sare de pe schelă, apoi cum se 
îndepărtează de-a-ndărătelea prin iarbă, de parcă ar fi vrut 
să ia distanţă, ca să vadă mai bine. Şi fu cât pe ce să 
izbucnească în râs, atât era de limpede că nu voia decât 
doar să se apropie de ea. Pusese în săritură hotărârea 
nestrămutată de bărbat care riscă totul, şi caraghioslâcul 
emoţionant, acum, era că rămânea înfipt la câţiva paşi, cu 
spatele către ea, neîndrăznind să se întoarcă, în neajunsul 
de moarte al acţiunii lui prea repezite. O clipă, crezu că va 
pomi din nou spre vitraliu, aşa cum venise, fără să arunce 
vreo privire înapoi. Cu toate acestea, luă o hotărâre 
disperată şi se întoarse; şi, cum ea tocmai înălța capul, cu 
râsul ei răutăcios, privirile lor se întâlniră şi rămaseră una 
într-alta. Urmă, pentru amândoi, o mare încurcătură: îşi 
pierdură stăpânirea de sine, nu şi-ar fi recăpătat-o 
niciodată dacă nu s-ar fi petrecut atunci un incident 
dramatic. 

— O, Doamne! strigă ea, necâjită. 

În emoția ei, cămăşuţa de noapte din bumbăcel, pe care o 
clătea cu o mână inconştientă, îi scăpă; şi apa iute a 
pârâului o luă; şi, peste un minut, ar fi dispărut, la colţul 
zidului palatului Voincourt, sub arcada boltită, unde pârâul 
La Chevrotte dispărea sub pământ. 

Câteva secunde, el păru înspăimântat. Înţelesese şi îşi 
luase elan. Dar curentul sărea peste pietre, acea diavoliţă 
de cămăşuţă de noapte alerga mai repede ca el. Se apleca, 


credea că o prinde, dar nu lua decât un pumn de spumă. De 
două ori îi scăpă din mâini. În sfârşit, aţâţat, cu aerul viteaz 
al celui care se aruncă în primejdia vieţii, intră în apă şi 
salvă cămăşuţa în chiar clipa când se afunda sub pământ. 

Angeligue, care până atunci urmărise  neliniştită 
încercarea de salvare, simţi râsul, râsul nestăvilit cum îi 
urcă din adâncul pieptului. Ah! Aventura asta la care visase 
atâta, întâlnirea asta pe malul lacului, primejdia asta 
grozavă din care o scăpa un tânăr mai frumos ca ziua! 
Sfântul Gheorghe, tribunul, războinicul, nu mai era decât 
acest pictor de sticlă, acest tânăr lucrător în bluză cenuşie. 
Când îl văzu întorcându-se, cu picioarele ude, ţinând, cu un 
gest stângaci, cămăşuţa ce şiroia de apă, înțelegând 
ridicolul pasiunii pe care o pusese ca s-o smulgă din valuri, 
Angeligue fu nevoită să-şi muşte buzele pentru a-şi înăbuşi 
izbucnirea de veselie ce o gâdila în gâtlej. 

Privind-o, el îşi uită de sine. Era de o copilărie atât de 
fermecătoare, surâsul pe care abia şi-l reţinea şi de care 
vibra toată tinereţea ei! împroşcată de apă, cu braţele 
îngheţate de şuvoiul repede, exala curăţenia, limpezimea 
izvoarelor vii, ţâşnite din muşchiul pădurilor. Erau 
sănătatea şi veselia în plin soare! O ghicea bună gospodină 
şi regină, totuşi, în rochia sa de lucru, cu talia ei zveltă, cu 
chipul prelung de fiică de rege, aşa cum trec ele prin 
adâncul legendelor. Şi nu mai ştia în ce fel să-i dea rufa, 
atât de frumoasă o găsea, de frumuseţea artei pe care o 
iubea. Îl scotea şi mai mult din sărite faptul că avea 
înfăţişarea unui prostănac, deoarece vedea foarte bine cât 
se silea ea să nu râdă. Trebui să se hotărască. Îi înmână 
cămăşuţa de noapte. 

Şi Angelique înţelese că, dacă-şi deschidea buzele, va 
izbucni. Bietul băiat! O înduioşa nespus; dar îi era peste 
putinţă, era prea fericită, avea nevoie să râdă până îşi 
pierdea răsuflarea ce se revărsa din ea. 

În sfârşit, crezu că putea vorbi şi vru să-i spună simplu: 
„Mulţumesc, domnule”. Dar râsul îi revenise, râsul o făcu să 


se bâlbâie, îi tăie cuvântul; şi râsul ei răsună foarte înalt, o 
ploaie de note sonore care cântau, sub şoptitul cristalin al 
râului La Chevrotte. Descumpănit, el nu găsi nimic, niciun 
cuvânt. Chipul lui atât de alb se împurpurase brusc; ochii 
lui de copil timid se înflăcăraseră, asemenea unor ochi de 
vultur. Şi plecă, dispăru împreună cu lucrătorul bătrân, pe 
când ea tot mai râdea, aplecată peste apa limpede, 
împroşcându-se din nou de la clătirea vreunei rufe, în 
fericirea strălucitoare a acelei zile. 


A doua zi, cu începere de la ora şase, se întinseră rufele, 
al căror morman se scursese de apă încă din ajun. Tocmai 
se ridicase un vânt puternic, care ajuta la uscare. Ba chiar, 
pentru ca albiturile să nu fie smulse, trebuiau fixate cu 
pietre la cele patru colţuri. Toate lucrurile spălate se aflau 
acolo, întinse, cum nu se poate mai albe, peste iarba verde, 
răspândind mireasma plăcută a plantelor; şi pajiştea părea 
să se fi împodobit dintr-odată cu feţe de masă peste care 
ninsese cu părăluţe. 

După masa de prânz, când veni iar să arunce o privire, pe 
Angeligue o prinse disperarea: toate rufele amenințau să-şi 
ia zborul, atât de puternice deveniseră rafalele vântului, 
sub cerul albastru, de o limpezime vie, ca purificată de 
acele mari răsuflări; un cearşaf se şi răsucise, câteva 
prosoape plecaseră să se lipească de ramurile unei sălcii. 
Culese prosoapele. Dar, în spatele ei, o zbugheau mai multe 
batiste. Şi - nimeni! începea să-şi piardă capul. Când vru să 
întindă cearşaful, trebui să se lupte. O ameţea, o înfăşură cu 
plesnete ca de steag. 

Atunci, în bătaia vântului, auzi un glas care spunea: 

— Domnişoară, doreşti să te ajut? 

Era el, şi numaidecât ea începu să strige, fără altă 
preocupare decât grija sa de gospodină: 

— Bineînţeles, ajută-mă odată!... Prinde capătul, acolo 
jos! Ţine cu putere! 


Cearşaful pe care îl întindeau cu braţele lor viguroase se 
zbătea ca o pânză de corabie. După aceea, îl aşezară pe 
iarbă îi puseră la cele patru colţuri câteva pietre mai mari. 
Şi, după ce-l doborâră şi-l îmblânziră, nici el, nici ea nu se 
ridicară, rămânând îngenuncheaţi la cele două capete, 
despărțiți de acea rufă mare, orbitor de albă. 

Până la urmă, ea zâmbi, dar fără răutate, cu un zâmbet 
de mulţumire. El prinse curaj. 

— Mă numesc Felicien. 

— Şi eu, Angelique. 

— Sunt pictor sticlar, mi s-a dat în seamă repararea 
acestui vitraliu. 

— Locuiesc aici, cu părinţii mei, şi sunt brodeză. 

Vântul puternic le ducea vorbele, îi biciuia cu nevinovăția 
lui vioaie, în soarele arzător care îi scălda. Îşi spuneau 
lucruri pe care le ştiau, din plăcerea de a le spune. 

— N-o să se schimbe înfăţişarea vitraliului? 

— Nu, nu. Reparaţia nici măcar n-o să se cunoască... îl 
iubesc tot atât de mult cât îl iubeşti şi dumneata. 

— E adevărat, îl iubesc. Are culori atât de dulci!... După 
el am brodat şi eu un Sfânt Gheorghe, dar era mai puţin 
frumos. 

— O, mai puţin frumos!... L-am văzut, dacă e Sfântul 
Gheorghe de pe veşmântul de catifea roşie pe care îl purta 
abatele Cornille duminică. O minune! 

Ea se înroşi de plăcere şi, pe neaşteptate, îi strigă: 

— Pune o piatră pe marginea cearşafului, la stânga 
dumitale! Are să ni-l smulgă din nou vântul. 

El se grăbi şi aşeză piatra peste pânza care avusese o 
zvâcnire, bătaia din aripi a unei păsări captive, care se 
străduia încă să zboare. Şi pentru că de data aceasta nu se 
mai mişca, amândoi se ridicară. 

Acum, ea păşea pe potecile înguste de iarbă, printre rufe, 
aruncând fiecăreia câte o privire; pe când el o urma, grozav 
de agitat, din cale-afară de preocupat de posibila pierdere a 
unui şorţ sau a unei cârpe de bucătărie. 1 se părea lucrul 


cel mai firesc de pe lume. Şi ea continuă să vorbească, 
povestind cum îşi petrecea zilele, justificându-şi gusturile. 

— Mie îmi place ca toate lucrurile să fie la locul lor... 
Dimineaţa, mă trezeşte cucul din atelier, totdeauna la ora 
şase; şi nu se luminează bine de ziuă când mă îmbrac: 
ciorapii îmi sunt aici, săpunul acolo, o adevărată manie. O, 
nu m-am născut deloc aşa, eram tare dezordonată! S-a pus 
mama cu gura pe mine!... Nici în atelier nu puteam lucra cu 
spor, dacă nu aveam scaunul aşezat într-un anumit loc, cu 
faţa spre lumina zilei. E o fericire că nu sunt nici stângace, 
nici dreptace, şi că brodez cu amândouă mâinile, ceea ce e 
o mare însuşire, pentru că nu oricine izbuteşte... Se 
întâmplă ca şi cu florile pe care le iubesc foarte mult, nu pot 
să ţin un buchet aproape de mine, fără să mă doară cumplit 
capul. Suport numai violetele şi, lucru surprinzător, mirosul 
lor mai degrabă mă linişteşte. La cea mai mică indispoziţie, 
n-am decât să respir mireasma câtorva violete şi-mi trece. 

El o asculta vrăjit. Se îmbăta de dulceaţa vocii ei, care 
era de _ un farmec nemaipomenit, pătrunzătoare şi 
prelungită; şi era, pesemne, deosebit de sensibil la această 
muzică omenească, pentru că inflexiunea mângâietoare pe 
anumite silabe îi umezea ochii. 

— Ah! spuse ea întrerupându-se, iată, cămăşile vor fi, 
curând, uscate. 

Apoi îşi încheie destăinuirile, în nevoia naivă şi 
involuntară de a se face cunoscută. 

— Culoarea albă e-ntotdeauna frumoasă, nu-i aşa? în 
anumite zile mă satur de albastru, de roşu, de toate 
culorile; pe când albul este o bucurie desăvârşită, de care 
nu mă plictisesc niciodată. Nimic nu te supără, ai vrea să te 
pierzi în el... Noi avem un pisoi alb, cu pete galbene, şi i-am 
vopsit petele. Era nemaipomenit de frumos, dar n-a ţinut 
prea mult... lată! Ceva ce mama nu ştie: păstrez toate 
rămăşiţele de mătase albă, am un sertar plin cu ele, pentru 
nimic, pentru plăcerea de a le privi şi de a le atinge când şi 
când... Şi mai am un secret, oh, unul foarte mare! În fiecare 


dimineaţă, când mă trezesc, văd pe cineva lângă patul meu, 
da! Ceva alb care-şi ia zborul. 

El nu avu nicio îndoială, păru s-o creadă întru totul. Nu 
era normal şi în firea lucrurilor? O tânără prinţesă nu l-ar fi 
cucerit nici pe departe atât de repede, în mijlocul 
splendorilor curţii sale. Printre aceste rufe albe, pe această 
iarbă verde, ea avea o înfăţişare atât de fermecătoare, atât 
de veselă şi de suverană, că-i încătuşa inima şi i-o strângea 
din ce în ce mai tare. Era limpede, n-o avea decât pe ea, o 
va urma până la capătul vieţii. Ea continua să meargă, cu 
pasul ei mărunt şi grăbit, întorcând uneori capul cu un 
surâs; şi el călca mereu pe urmele ei, pierzându-şi 
răsuflarea de bucurie, fără nicio speranţă că o va ajunge 
vreodată. 

Dar se iscă o scurtă vijelie şi un stol de lucruri mărunte fu 
ridicat, se abătu în depărtare, ca un cârd de păsări albe, 
rostogolite de furtună. Şi Angelique pomi să alerge. 

— Ah, Doamne! Vino repede, ajută-mă! Amândoi se 
avântară. Ea opri un guler pe malul râului La Chevrotte. El 
ţinea deja în mână două fişiuri, regăsite în mijlocul urzicilor 
înalte. Una după alta, manşetele fură redobândite. Dar, pe 
când alergau cât îi ţineau picioarele, ea îl atinse de trei ori 
cu pliurile zburătoare ale fustei; şi, de fiecare dată, el 
simţea o zguduitură în inimă şi faţa i se înroşea brusc. Lia 
rândul lui, o atinse şi el când făcu un salt ca să prindă 
ultimul batic care îi scăpa ei din mână. Fata rămăsese în 
picioare, nemişcată, gata să se înăbuşe. O vie tulburare îi 
îneca râsul, nu mai glumea, nu-şi mai bătea joc de acest 
băiat mare, curat la suflet şi stângaci. Oare ce se întâmpla 
cu ea de nu mai era veselă şi simţea că se sfârşeşte astfel, 
sub acea spaimă delicioasă? Când el îi întinse baticul, 
întâmplător, mâinile lor se atinseră. Tresăriră, se priviră 
îndelung, pierduţi. Ea se trase cu vioiciune îndărăt, rămase 
câteva secunde  neştiind ce să facă, în dezastrul 
nemaipomenit ce se abătuse peste ea. Apoi, dintr-odată, ca 
scoasă din minţi, o luă la sănătoasa, căutându-şi scăparea, 


cu braţele pline de rufe mici, lăsându-le la voia întâmplării 
pe celelalte. 

Atunci, Felicien vru să-i vorbească. 

— Oh, te rog... te implor!... 

Vântul se înteţea, îi tăia respiraţia. Disperat, o privea cum 
aleargă, de parcă acel vânt puternic ar fi dus-o cu sine. 
Alerga, alerga printre cearşafurile şi feţele de masă albe, în 
aurul palid şi pieziş. Umbra catedralei părea s-o înghită, şi 
era pe punctul de a intra la ea, prin portiţa grădinii, fără să 
arunce o privire în urmă. Dar, în prag, se întoarse cu 
vioiciune, prinsă de o bunătate subită, nevoind ca el s-o 
creadă prea supărată. Şi încurcată, surâzătoare, îi strigă: 

— Mulţumesc! Mulţumesc! 

Îi mulțumea pentru că o ajutase să-şi redobândească 
rufele? îi mulțumea pentru altceva? Dispăruse, poarta se 
închidea în urma ei. 

Şi el rămase singur în mijlocul câmpului, sub rafalele 
puternice, regulate, care suflau, tot mai vii, sub cerul senin. 
Ulmii episcopiei fremătau scoțând un zgomot prelung, de 
furtună, o voce înaltă striga de-a curmezişul teraselor şi 
arcurilor butante ale catedralei. Dar el nu auzea decât 
plesnetul uşor al unei mici bonete, legate de un liliac, ca un 
buchet alb, şi care era a ei. 


Începând din ziua aceea, de fiecare dată când Angelique 
deschidea fereastra îl zărea pe Felicien, jos, în Clos-Marie. 
Avea pretextul vitraliului, acolo îşi făcea veacul, fără ca 
lucrul să avanseze câtuşi de puţin. Ceasuri în şir îşi uita de 
sine în dosul unui tufiş, lungit pe iarbă, pândind printre 
frunze. Şi era nespus de plăcut să schimbe un zâmbet, 
dimineaţa şi seara. Fericită, ea nici nu cerea mai mult. 
Spălatul rufelor nu avea să se repete decât peste trei luni 
şi, până atunci, poarta grădinii rămânea închisă. Dar dacă 
se vedeau zi de zi, cele trei luni vor trece atât de repede! 
Şi-apoi, exista o bucurie mai mare decât să trăieşti astfel, 


ziua - pentru privirea de seară, noaptea - pentru privirea 
de dimineaţă? 

De la prima întâlnire, Angeliqgue spusese totul, 
obiceiurile, gusturile, micile secrete ale inimii sale. El, tăcut, 
se numea Felicien, şi ea nu mai ştia nimic altceva. Poate că 
aşa trebuia să fie, femeia să se dăruie cu totul, bărbatul să 
se păstreze în necunoscut. Nu avea nicio curiozitate 
timpurie, zâmbea, gândindu-se la lucrurile care, desigur, se 
vor împlini. Apoi, ceea ce nu ştia ea nu avea nicio 
importanţă, important era doar să se vadă. Nu ştia nimic 
despre el, şi-l cunoştea atât de bine, că-i citea gândurile în 
privire. Venise, îl recunoscuse şi se iubeau. 

Aşadar, se bucurară delicios de această luare în 
posesiune de la distanţă. Trăiau fără încetare noi bucurii 
legate de descoperirile pe care le făceau. Ea avea nişte 
mâini lungi, împunse de ace, pe care el le adora. Ea 
remarcă picioarele lui zvelte, se simţi mândră de micimea 
lor. Totul la el o fermeca, îi era recunoscătoare pentru 
frumuseţea lui, trăi o bucurie puternică în seara când 
observă că avea barba de un blond mai cenuşiu decât părul, 
ceea ce dădea râsului său o dulceaţă fără seamăn. El plecă 
nebun de fericire, într-o dimineaţă când Angelique se 
aplecase şi zărise pe gâtul ei delicat un semn cafeniu. 
Inimile lor, de asemenea, se dădeau în vileag, făcând alte 
descoperiri. Cu siguranţă, gestul prin care ca deschidea 
fereastra, nevinovat şi mândru, glăsuia că, în condiţia ei de 
mică brodeză, avea sufletul unei regine. Tot astfel, ea îl 
simţea bun, văzându-l cu ce pas sprinten călca peste iarbă. 
În jurul lor era o strălucire de calităţi şi de gingăşii, la acea 
primă oră a apropierii lor. Fiecare întâlnire îşi aducea 
farmecul ei. Li se părea că niciodată nu vor epuiza fericirea 
de a se vedea. 

Cu toate acestea, Felicien vădi curând o oarecare 
nerăbdare. Nu mai rămânea ceasuri în şir la piciorul 
vreunui tufiş, în neclintirea unei fericiri absolute. De câte 
ori Angelique se arăta, sprijinită în coate, el îşi pierdea 


liniştea şi căuta să se apropie de ea. Şi acest lucru sfârşea 
prin a o necăji întrucâtva, căci se temea să nu fie văzut. 
Într-o zi chiar avu loc o adevărată ceartă: el înaintase până 
lângă zid, iar ea se văzu nevoită să părăsească balconul. 
Asta fu o mare nenorocire, el rămase răvăşit, cu un chip pe 
care se citea atâta rugăminte şi supunere, că ea îl iertă a 
doua zi, aşezându-se în coate la ora obişnuită. Dar lui 
aşteptarea nu-i mai ajungea, o luă de la capăt. Acum, părea 
să se afle în acelaşi timp peste tot, prin Clos-Marie, pe care 
îl umplea de înfrigurarea lui. leşea din dosul fiecărui 
trunchi de copac, apărea deasupra fiecărei tufe de 
mărăcini. Asemenea porumbeilor guleraţi din marii ulmi, 
trebuie să-şi fi avut locuinţa prin preajmă, între două 
ramuri. La Chevrotte era pentru el un pretext de a trăi 
acolo, aplecat deasupra curentului, în care avea aerul că 
urmăreşte zborul norilor. Într-o zi, îl văzu printre ruinele 
morii, stând în picioare pe acoperişul spart al unei şuri, 
fericit că astfel se ridicase puţin, în regretul de a nu putea 
zbura până la umărul ei. În altă zi, îşi înăbuşi un uşor 
strigăt, când îl zări mai sus decât ea, între două ferestre ale 
catedralei, pe terasa capelelor corului. Cum izbutise el să 
ajungă la acea galerie închisă cu o uşă a cărei cheie se afla 
în păstrarea paracliserului? Cum, în alte rânduri, de-l 
regăsea în slava cerului, printre arcurile butante ale navei 
şi coamele contraforţilor? Din acele înălţări el se cufunda în 
adâncurile camerei sale, ca rândunelele zburătoare din 
vârful cloşetoanelor. Niciodată nu-i trecuse prin minte să se 
ascundă. Şi de atunci, se baricadă, şi o prindea o tulburare 
care creştea, până ce se simţea cotropită, de a fi mereu 
amândoi. Dacă nu se grăbea, pentru ce atunci îi bătea inima 
atât de tare, asemenea clopotului mare din clopotniţa care 
se clătina la marile sărbători? 

Se scurseră trei zile fără ca Angelique să se fi arătat, 
speriată de cutezanţa crescândă a lui F6licien. Îşi jura să 
nu-l mai vadă, se aţâţa să-l urască. Dar el îi transmisese din 
înfrigurarea lui, nu putea rămâne într-un loc, toate 


pretextele erau bune pentru a lăsa deoparte veşmântul 
preoţesc pe care îl broda. Şi, aflând că bătrâna Gabet zăcea 
la pat, într-o sărăcie lucie, se duse s-o vadă în fiecare 
dimineaţă. Locuia chiar pe Rue des Orfevres, la trei porţi 
depărtare. Urca la ea cu supă, zahăr şi cobora apoi ca să 
cumpere medicamente de la farmacistul de pe Grand-Rue. 
Şi, într-o zi când urca iarăşi cu nişte pachete şi sticluţe, avu 
uimirea să-l găsească pe Felicien la căpătâiul femeii 
bolnave. Obrajii lui deveniră roşii ca focul şi o şterse cu 
stângăcie. În ziua următoare, pe când pleca, F6licien se 
înfăţişă din nou, şi ea îi lăsă locul nemulțumită. Oare voia s- 
o împiedice să-şi vadă săracii? Tocmai era prinsă de una 
dintre acele crize de caritate care o făceau să se dăruie 
toată, pentru a-i copleşi pe cei ce nu aveau nimic. La gândul 
suferinţei, făptură ei se topea de fraternitate miloasă. 
Alerga la moş Mascart, un orb paralitic de pe strada Basse, 
căruia îi dădea cu mâna ei să mănânce farfuria de supă pe 
care i-o aducea; la perechea Chouteau, bărbatul şi femeia 
de pe strada Magloire, doi bătrâni de nouăzeci de ani, care 
locuiau într-o pivniţă unde dusese câteva mobile vechi, 
luate din podul soţilor Hubert; la alţii şi la alţii, la toţi 
nevoiaşii din cartier, cu care stătea de vorbă într-ascuns 
despre lucruri petrecute în jurul ei, fericită să-i uimească şi 
să-i vadă strălucind de bucurie pentru vreo rămăşiţă din 
ajun. Şi, iată că, la toţi, de acum încolo, îl întâlnea pe 
Felicien. 

Niciodată nu-l văzuse atât de des, ea, care se ferea să 
stea la fereastră tocmai ca să nu-l vadă. Zbuciumul îi 
creştea, se socotea din cale-afară de furioasă. 

În această aventură, lucrul cu adevărat cel mai rău fu că 
Angeligue îşi pierdu curând speranţa în caritatea sa. Acest 
băiat îi strica bucuria de a fi bună. Poate că înainte el avea 
alţi nevoiaşi, oricum nu pe aceştia, pentru că nu-i vizita 
defel; şi trebuise s-o pândească, să urce după ea, ca să-i 
cunoască şi să i-i ia, astfel, unul după altul. Acum, de fiecare 
dată când ajungea la bătrânii Chouteau cu un paneraş de 


provizii, vedea că pe masa lor fuseseră puse câteva monede 
albe. Într-o zi, când alerga să-i ducă zece bănuţi - 
economiile ei pe o săptămână întreagă - lui moş Mascart, 
care se plângea mereu că din pricina sărăciei nu poate să-şi 
cumpere tutun, îl găsi îmbogăţit cu o monedă de douăzeci 
de franci, strălucitoare ca un soare. Tot astfel, într-o seară, 
când îi făcea o vizită bătrânei Gabet, aceasta o rugă să 
coboare şi să-i schimbe o bancnotă. Şi cu câtă sfâşiere îşi 
vădea neputinţa, ea, căreia îi lipseau banii, pe când el îşi 
golea punga cu atâta uşurinţă! De bună seamă, era fericită 
să-şi ducă obolul la cei sărmani, dar nu mai avea bucuria 
darului făcut, era necăjită că dădea atât de puţin, în timp ce 
altul dădea atât de mult. Neîndemânaticul tânăr, incapabil 
s-o înţeleagă, crezând că o cucereşte, se supunea unei 
nevoi de dărnicie curioasă, îi ucidea milosteniile. Fără a mai 
pune la socoteală că ea trebuia să suporte laudele aduse lui 
de toţi necâjiţii: 

un tânăr atât de bun, atât de cumsecade, atât de bine- 
crescut. Nu mai vorbeau decât despre el, se făleau cu 
darurile lui, ca pentru a le dispreţui pe ale sale. Cu tot 
jurământul ei de a-l uita, îi întreba despre el: ce le lăsase, ce 
spusese? Şi era frumos, nu-i aşa? Şi delicat, şi timid! Poate 
că îndrăznea să vorbească despre ea? A, bineînţeles, vorbea 
mereu despre ea! Şi atunci, cu atât mai mult nu putea să-l 
sufere, pentru că ajungea să-şi simtă inima apăsată de o 
greutate tot mai mare. 


În sfârşit, lucrurile nu puteau să continue astfel; şi, într-o 
seară de mai, într-un amurg zâmbitor, se produse 
catastrofa. Se afla la familia Lemballeuse, în cuibul 
sărăntocilor ce se adăposteau printre dărâmăturile vechii 
mori. Nu erau acolo decât femeile, mama Lemballeuse, o 
bătrână cu faţa brăzdată de zbârcituri, Tliennette, fiica 
vârstnică, o mare sălbăticiune de douăzeci de ani, şi cele 
două surori ale ei mai mici, Rose şi Jeanne, cu ochii de pe 
acum obraznici, sub claia de păr roşcat. Toate patru 


cerşeau pe drumuri, de-a lungul şanţurilor, şi se întorceau 
noaptea, cu picioarele zdrobite de oboseală, în pantofii lor 
rupţi pe care îi legau cu sfoară. Şi tocmai în seara aceea, 
Tiennette, părăsindu-i până la urmă pe ai săi printre 
pietrele prundişului, venise acasă rănită, cu gleznele 
sângerânde. Aşezată în faţa uşii, în mijlocul ierburilor înalte 
din Clos-Marie, ea îşi smulgea mărăcinii din came, pe când 
mama şi cele două micuţe se văicăreau pe lângă ca. În acel 
moment sosi Angelique, ascunzând sub şorţ pâinea pe care 
le-o dădea în fiecare săptămână. Trecuse în goană prin 
portiţa grădinii şi o lăsase deschisă în urma ei, deoarece 
socotea că se va întoarce într-o clipă. Dar, văzând toată 
familia în lacrimi, zăbovi. 

— Ce s-a întâmplat? Ce aveţi? 

— Ah, buna mea domnişoară! se văita mama 
Lamballeuse, vedeţi în ce hal a ajuns proasta asta mare! 
Mâine n-o să poată merge, va fi o zi pierdută... Are nevoie 
de pantofi. 

Cu ochii aruncând flăcări pe sub hălăciuga lor de păr, 
Rose şi Jeanne îşi sporiră hohotele de plâns, strigând cu o 
voce ascuţită: 

— Are nevoie de pantofi, are nevoie de pantofi! 

Tiennette îşi ridicase pe jumătate chipul uscăţiv şi 
posomorât. Apoi, sălbatică, fără să crâcnească, sângeră încă 
o dată, înverşunându-se asupra unei ţepi lungi, pe care voia 
s-o scoată cu ajutorul unui spin. 

Mişcată, Angeligque le dădu pâinea. 

— Lată, totuşi, o pâine. 

— Oh, pâine! reluă mama, sigur că ne trebuie. Dar nici 
vorbă să meargă încălţată cu pâine. Şi vine bâlciul de la 
Bligni, un bâlci la care în toţi anii capătă mai mult de 
patruzeci de bănuţi... Doamne, Dumnezeule mare! Ce-o să 
se aleagă de noi? 

Mila şi strâmtorarea o amuţiră din nou pe Angelique. 
Avea cinci bănuţi, şi nimic mai mult, în buzunar. Cu cinci 
bănuţi era peste putinţă să cumperi o pereche de pantofi, 


chiar de ocazie. De fiecare dată, lipsa de bani o paraliza. Şi, 
în momentul acela, ceea ce o scoase pe dată din sărite fu 
faptul că, întorcându-şi privirea, îl zări pe Felicien la câţiva 
paşi. Trebuie să fi auzit totul, pesemne că se afla acolo de 
multă vreme. Aşa apărea totdeauna, fără ca ea să ştie 
vreodată pe unde, nici cum venise. 

„Are să-i dăruiască pantofi”, îşi spuse ea în gând. 

Într-adevăr, el se şi apropiase. Pe cerul violaceu apăreau 
primele stele. O linişte adâncă şi călduţă cobora din slăvi, 
adormind întregul Clos-Marie, ale cărui sălcii se pierdeau în 
beznă. Catedrala nu mai era decât o îngrămădire neagră 
spre apus. 

„Fără doar şi poate, are să-i dăruiască pantofii.” 

Şi era cuprinsă de o adevărată disperare. Aşadar, va 
dărui tot, nici măcar o dată nu-l va învinge! Inima îi bătea să 
se spargă, ar fi vrut să fie putred de bogată, ca să-i arate că 
şi ea îi făcea pe oameni fericiţi. 

Dar cele patru Lemballeuse îl văzură pe bunul domn, 
mama se şi repezise spre el, cele două surori mai mici se 
smiorcăiau cu mâna întinsă, pe când cea mare, lăsându-şi 
gleznele sângerânde, îl privea cu ochii ei piezişi. 

— Ascultă, sărmană femeie, spuse Felicien, ai să te duci la 
Grand-Rue, la colţul străzii Basse... 

Ang6lique înţelese, acolo era dugheana unui cizmar. Îl 
întrerupse cu vioiciune, atât de tulburată, că bâiguia 
cuvintele la întâmplare. 

— Un drum fără niciun rost!... La ce bun?... E mult mai 
simplu... 

Şi nu găsea în ruptul capului acel lucru mult mai simplu. 
Ce să facă, ce să născocească pentru a-l întrece în 
milostenie? Niciodată n-ar fi crezut că-l urăşte atât de mult. 

— Ai să spui că vii din partea mea, reluă Felicien. Ai să 
ceri... 

Ea îl întrerupse din nou, repetând cu un aer tot mai 
neliniştit: 

— E mult mai simplu... e mult mai simplu... 


Pe neaşteptate, calmă, se aşeză pe o piatră, îşi dădu 
pantofii jos şi îşi scoase şi ciorapii cu o mână energică. 

— Uite, e atât de simplu! Pentru ce să te mai deranjezi? 

— Ah, buna mea domnişoară, să-ţi răsplătească 
Dumnezeu! strigă mama Lemballeuse, cercetând pantofii, 
aproape noi. Am să-i tai deasupra, ca să-i intre în picioare... 
Tiennette, mulţumeşte-i şi tu, proasto! 

Tiennette smulgea din mâinile Rosei şi ale lui Jeanne 
ciorapii pe care acestea îi râvneau. Nu-şi descleştă buzele. 

Dar, în clipa aceea, Angelique îşi dădu seama că avea 
picioarele goale şi că Felicien le vedea. 

O copleşi ruşinea. Nu îndrăznea să se clintească din nou, 
sigură că, dacă se ridica, i le va vedea şi mai mult. Apoi se 
sperie, îşi pierdu capul şi o luă la fugă. Prin iarbă, picioarele 
ei mici alergau, nemaipomenit de albe. Noaptea se lăsase 
mai adâncă, Clos-Marie devenea un lac de întuneric, între 
arborii mari din vecinătate şi masa catedralei. Şi, la 
suprafaţa beznelor ce acopereau pământul, nu mai exista 
decât goana picioruşelor albe, de albul mătăsos al 
porumbiţelor. 

Înfricoşată, temându-se de apă, Ang6lique urmă cursul 
râului La Chevrotte, ca să ajungă la scândura care ţinea loc 
de punte. Dar Felicien o tăiase de-a curmezişul 
mărăcinişurilor. Atât de timid până atunci, se făcuse şi mai 
roşu decât ea, văzându-i picioarele albe; şi o flacără îl 
grăbea, ar fi vrut să-şi strige pasiunea care pusese cu totul 
stăpânire pe el, din prima zi, în revărsarea tinereţii sale. 
Apoi, când ea îl atinse uşor, nu putu decât să-şi 
gângăvească mărturisirea de care îi ardeau buzele: 

— 'Te iubesc. 

Pierdută, ea se oprise. O clipă, stând dreaptă, îl privi. 
Mânia, ura pe care credea că i le poartă dispăreau, se 
topeau într-un sentiment de spaimă delicioasă. Ce spusese 
el de se simţise atât de răvăşită? O iubea, ştia bine, şi iată 
că, murmurat la urechea ei, cuvântul o amuţea de uluire şi 


de teamă. Prinzând curaj, cu inima deschisă, reîmpăcată cu 
a sa de milostenia complice, el repetă: 

— 'Te iubesc. 

Şi ea o luă iarăşi la fugă. Chevrotte n-o mai opri, intră în 
ea aidoma căprioarelor urmărite, picioruşele ei albe 
începând să alerge peste pietrele pârâului, înfiorându-se de 
apa rece. Poarta grădinii se închise din nou. Dispărură. 


Capitolul VI 


7 


imp de două zile, Angelique fu copleşită de remuşcări. Cum 
rămânea singură, izbucnea în plâns, de parcă ar fi săvârşit 
un lucru rău. Şi întrebarea, de o confuzie alarmantă, 
renăştea mereu: păcătuise cu acest tânăr? Era pierdută, 
asemenea acelor femei necinstite din Legendă, care se lasă 
ademenite de diavol? Cuvintele murmurate atât de încet: 
„Te iubesc” îi răsunau cu un astfel de vuiet în ureche, încât 
veneau fără doar şi poate din vreo forţă nemaipomenită, 
ascunsă în adâncul Celui nevăzut. Dar nu ştia, nu putea să 
ştie în ignoranţa şi singurătatea în care crescuse ea. 
Păcătuise cu acest tânăr? Şi se străduia să-şi amintească 
bine faptele, analiza scrupulele nevinovăţiei sale. În ce 
consta, aşadar, păcatul? Era suficient să se vadă, să-şi 
vorbească, să-şi mintă după aceea părinţii? Nu acesta 
trebuia să fie tot răul. Atunci, pentru ce se înăbuşea astfel? 
Pentru ce, dacă nu era vinovată, simţea cum devine alta, 
chinuită de un suflet nou? Poate că păcatul o împingea aici, 
în neliniştea surdă care îi sleia puterile. Inima îi era doldora 
de lucruri vagi, nedefinite, apărea un întreg vălmăşag de 
vorbe şi de fapte, care, înainte de a le înţelege, o 
buimăceau. Un val de sânge îi împurpura obrajii, auzea 
izbucnind cuvintele înspăimântătoare: „le iubesc”; şi nu 
mai judeca, pornea din nou să plângă, îndoindu-se de fapte, 


temându-se pentru vina ei, dincolo, înaintea Celui fără 
nume şi chip. 

Cel mai mult se zbuciuma din pricină că nu i se 
destăinuise Hubertinei. Dacă ar fi putut s-o întrebe, 
aceasta, printr-un singur cuvânt, de bună seamă, i-ar fi 
dezvăluit misterul. Pe urmă, avea impresia că s-ar fi 
tămăduit şi numai vorbind cu cineva despre răul ei. Dar 
secretul ajunsese prea mare, ar fi murit de ruşine. Devenea 
vicleană, se prefăcea liniştită, în timp ce avea furtuni în 
adâncul fiinţei sale. Când era întrebată cum se distrează, 
deschidea nişte ochi miraţi, răspunzând că nu se gândea la 
nimic. Aşezată în faţa gherghefului, trăgând de ac cu mâini 
maşinale şi având un aer foarte paşnic, era răvăşită de un 
singur gând, de dimineaţa până seara. Să fie iubită, să fie 
iubită! întrebare confuză încă, aceasta, pe care neştiinţa ei 
o lăsa fără răspuns. Şi-o repeta până obosea, cuvintele îşi 
pierdeau înţelesul obişnuit, totul curgea într-un soi de 
ameţeală care o ţâra necontenit. Cu un efort, devenea iar 
stăpână pe sine, se regăsea cu acul în mână, broda totuşi cu 
sârguinţa ei obişnuită, ca prin vis. Poate o încerca vreo 
boală grea. Într-o seară, pe când se culca, fii scuturată de 
un fior; crezu că n-o să se mai ridice din pat. Inima îi bătea 
să se spargă, urechile i se umpleau de un sunet ca dangătul 
de clopot. 

lubea sau urma să moară? Şi zâmbea paşnic către 
Hubertine care, ceruindu-şi firul, o cerceta din ochi, 
neliniştită. 

De altfel, Angeligque făcuse legământ să nu-l mai revadă 
niciodată pe Felicien. Nu se mai primejduia printre 
ierburile nebune din Clos-Marie, nici măcar nu-şi mai vizita 
săracii. 'leama ei era să nu se petreacă ceva ieşit din comun 
în ziua când se vor găsi iarăşi faţă în faţă. În hotărârea ei 
intra mai mult un gând de pocăință, spre a se pedepsi 
pentru păcatul pe care fusese în stare să-l săvârşească. Şi, 
în dimineţile de severitate excesivă, se osândea să nu mai 
arunce nicio privire pe fereastră, ca nu cumva să-l zărească 


pe malul râului La Chevrotte pe cel de care se temea. Cu 
toate că, ispitită, se uita într-acolo şi, dacă nu-l vedea, era 
grozav de tristă până a doua zi. 

Or, într-o dimineaţă, Hubert aranja o dalmatică nouă, 
când sunetul clopoţelului îl sili să coboare. Trebuia să fie un 
client, vreo comandă fără îndoială, căci Hubertine şi 
Angeligue desluşeau zumzetul vocilor, prin uşa dinspre 
scară, rămasă deschisă. Apoi, ridicară capul foarte mirate: 
nişte paşi urcau, broderul aducea sus clientul, ceea ce nu se 
întâmpla niciodată. Şi tânăra rămase uluită recunoscându-l 
pe Felicien. Era îmbrăcat simplu, în chip de lucrător de 
artă, cu mâinile albe. Pentru că nu se mai ducea ea la ei, 
venea el la ea, după zile lungi de aşteptare zadarnică şi de 
îndoială temătoare, pe care le petrecuse spunându-şi că, 
prin urmare, nu-l iubea. 

— Ascultă, fata mea! lată ceva ce te priveşte pe tine, 
explică Hubert. Domnul a venit să ne comande o lucrare 
deosebită. Şi, pe legea mea! Ca să vorbim în tihnă despre 
ea, m-am gândit să-l aduc aici... Fiicei mele, domnule, 
trebuie să-i arătaţi desenul dumneavoastră. 

Atât el, cât şi Hubertine nu aveau nici cea mai mică 
bănuială. Se apropiară numai din curiozitate, ca să vadă. 
Dar Felicien era, ca şi Angelique, gâtuit de emoție. Când 
desfăşură desenul, mâinile îi tremurau; şi fu nevoit să 
vorbească rar, ca să-şi ascundă tremurul din glas. 

— E o mitră pentru monsenior... Da, mai multe doamne 
din oraş, care vor să-i facă acest dar, m-au însărcinat să-i 
desenez componentele şi să supraveghez execuţia. Sunt 
pictor pe sticlă, dar mă ocup şi de arta veche... vedeţi, n-am 
făcut altceva decât să reconstitui o mitră gotică... 

Aplecată deasupra foii mari pe care o aşezase dinaintea 
ei, Angelique scoase o uşoară exclamaţie. 

— Oh, Sfânta Agnes! 

Era, într-adevăr, martira de treisprezece ani, fecioara 
înveşmântată în propriile-i plete, de sub care nu-i ieşeau 
decât picioruşele şi mânuţele, aşa cum arăta pe stâlpul său, 


la una dintre uşile catedralei, şi mai cu seamă aşa cum 
putea fi văzută în interior, într-o statuie de lemn veche, 
pictată odinioară, astăzi de un blond roşcat, cu totul aurită 
de trecerea vremii. Ocupa în întregime partea din faţă a 
mitrei, stând dreaptă, răpită la cer, purtată de doi îngeri; şi, 
dedesubtul ei, se aşternea un peisaj foarte îndepărtat, 
foarte fin. Partea din spate a mitrei şi vârfurile erau 
împodobite cu ornamente lanceolate, într-o frumoasă 
manieră artistică. 

— Doamnele acelea, reluă Felicien, fac darul pentru 
procesiunea Miracolului, şi, fireşte, m-am crezut dator s-o 
aleg pe Sfânta Agnes... 

— Ideea este minunată, îl întrerupse Hubert. 

La rândul ei, Hubertine spuse: 

— Monseniorul va fi tare mişcat. 

Procesiunea Miracolului, care avea loc în fiecare an la 28 
iulie, data de pe vremea lui Ioan al V-lea d'Hautecoeur, în 
semn de mulţumire adusă puterii miraculoase de vindecare, 
pe care Dumnezeu i-o dăduse, lui şi stirpei sale, pentru a 
scăpa întregul Beaumont de ciumă. Legenda povestea că 
cei din neamul Hautecoeur datorau această putere 
intervenţiei Sfintei Agnes, căreia îi erau pe deplin devotați; 
şi, de aici, obiceiul ca, în ziua aniversării, să se scoată 
vechea statuie a sfintei, care era plimbată cu solemnitate 
de-a lungul străzilor oraşului, în credinţa pioasă că ea nu 
contenea să alunge toate relele. 

— Pentru procesiunea Miracolului, murmură în cele din 
urmă Angelique, cu ochii pe desen, dar e peste douăzeci de 
zile, nici vorbă să avem timp. 

Soții Hubert clătinară din cap. Într-adevăr, asemenea 
lucrare cerea o atenţie fără de margini. Cu toate acestea, 
Hubertine se întoarse către tânăra fată. 

— Aş putea să te ajut, aş lua ornamentele asupra mea, şi 
tu n-ai avea de lucrat decât figura. 

În tulburarea ei, Angelique cerceta mereu trăsăturile 
sfintei. Nu, nu! Ea refuza, se apăra împotriva plăcerii de a 


primi. Ar fi cumplit de rău dacă ar deveni complice; căci, 
desigur, Felicien minţea, îşi dădea bine seama că nu era 
sărac, că se ascundea sub un veşmânt de lucrător; şi toată 
simplitatea lui jucată, toată această poveste născocită ca să 
pătrundă până la ea, îi atrăgea atenţia, amuzând-o de fapt 
şi bucurând-o, transfigurându-se, văzând în el prinţul regal 
care trebuia să fie, în convingerea absolută în care trăia din 
realizarea deplină a visului ei. 

— Nu, repetă ea cu glasul pe jumătate, n-o să avem timp. 

Şi, fără să-şi ridice ochii, continuă, ca şi cum ar fi vorbit 
cu sine: 

— Pentru sfântă, nu poţi folosi nici lucrătura intercalată, 
nici ghipura. Ar fi nedemn... Trebuie o broderie în aur 
nuanţat. 

— "Tocmai, spuse Felicien, şi eu mă gândeam la această 
broderie, ştiam că domnişoara îi va redescoperi secretul. În 
sacristie se poate vedea şi astăzi un destul de frumos 
fragment cu o astfel de lucrătură. 

Hubert se înflăcără. 

— Da, da, e din secolul al cincisprezecelea, a fost brodat 
de una dintre străbunicele mele... în aur nuanţat, ah! nu 
exista lucrătură mai frumoasă, domnule. Dar cerea o 
grămadă de timp, costa prea mult, şi pe urmă era nevoie de 
adevăraţi artişti. Sunt două sute de ani de când nu se mai 
face lucrătura asta... Şi dacă fiica mea refuză, puteţi să vă 
lăsaţi păgubaş, pentru că în ziua de azi numai ea e în stare 
s-o ducă la bun sfârşit, nu cunosc pe altcineva care să aibă 
gingăşia trebuitoare ochiului şi mâinii. 

De când se vorbea de aur nuanţat, Hubertine devenise 
respectuoasă. Adăugă şi ea, convinsă: 

— Adevărat, în douăzeci de zile e peste putinţă... ar 
trebui o răbdare de zână. 

Dar, privind-o cu atenţie pe sfântă, Angelique făcu o 
descoperire care-i inundă inima de bucurie. Agnes semăna 
cu ea. Desenând vechea statuie, Felicien desigur se gândise 
la dânsa; şi gândul că era astfel mereu prezentă, că el o 


vedea mereu, pretutindeni, îi clătină hotărârea de a4 
îndepărta. Ridică fruntea, în sfârşit, şi îl văzu tremurând, cu 
ochii umeziţi de o rugăminte atât de fierbinte, că fii învinsă. 
Şi doar prin acea râutate, prin acea ştiinţă naturală a 
fetelor, nu vru să aibă aerul că primeşte. 

— E peste putinţă, repetă ea, înapoindu-i desenul. N-aş 
face-o pentru nimeni. 

Felicien schiţă un gest de reală disperare. Pe el îl 
respingea, cel puţin aşa înţelegea. Plecând, îi mai spuse lui 
Hubert: 

— Cât despre bani, oricât veţi cere... Doamnele acelea ar 
da până la două mii de franci... 

Familia, de bună seamă, nu era interesată. Şi totuşi, 
această sumă mare o tulbură. Soţul se uitase la soţie. Le-ar 
părea rău să piardă o comandă atât de avantajoasă! 

— Două mii de franci, reluă Angelique cu vocea ei 
melodioasă, două mii de franci, domnule... 

Şi ea, pentru care banii nu aveau niciun preţ, îşi reţinu 
un zâmbet, un zâmbet de tachinare, care abia-i subţia 
colţurile gurii, făcând haz ca să nu arate câtuşi de puţin că 
se lăsa în voia plăcerii de a-l vedea şi de a-i prilejui o părere 
falsă despre ea. 

— Oh, două mii de franci, domnule! Primesc... N-aş face-o 
pentru nimeni, dar de vreme ce au hotărât să plătească... 
Dacă va fi nevoie, am să lucrez şi noaptea. 

Atunci, Hubert şi Hubertine au vrut să refuze la rândul 
lor, de teamă să nu se obosească prea mult. 

— Nu, nu, banii care-ţi vin, nu-i poţi trimite înapoi... 
Bizuie-te pe mine. Mitra dumitale va fi gata în ajunul 
procesiunii. 

Felicien lăsă desenul şi se retrase, cu inima zdrobită, fără 
a găsi curajul să dea noi explicaţii, ca să mai poată zăbovi. 
Ea nu-l iubea, desigur, se prefăcuse că nu-l cunoaşte deloc 
şi-l primise ca pe un client obişnuit, de la care doar banii 
sunt buni de luat. La început, se mânie şi o învinui că are un 
suflet josnic. Cu atât mai bine! Totul se sfârşise, nu se va 


mai gândi la ea. Apoi, pentru că se gândea fără încetare la 
Angeligue, sfârşi prin a o ierta: nu trăia din munca ei, nu 
trebuia să-şi câştige pâinea? Două zile mai târziu, se simţi 
peste măsură de nefericit şi începu să dea târcoale, bolnav 
din pricină că nu putea cu niciun chip s-o vadă. Nu mai 
ieşea, nu mai apărea nici măcar la ferestre. Şi îşi spunea că 
dacă ea nu-l iubea, dacă nu iubea decât câştigul, el pe zi ce 
trecea o iubea tot mai mult, aşa cum se iubeşte la douăzeci 
de ani, fără judecată, după bunul plac al inimii, pentru 
bucuria şi durerea de a iubi. O văzuse într-o seară, şi - gata: 
de atunci ea, şi nu alta, era aleasa inimii lui; oricum ar i, 
rea sau bună, slută sau chipeşă, săracă sau bogată, şi-ar 
căuta moartea dacă n-ar fi a lui. În cea dea treia zi, suferea 
atât de cumplit, că, în ciuda jurământului de a o uita, se 
întoarse la familia Hubert, 

Jos, după ce sunase, fu primit tot de broder, care, în faţa 
confuziei explicaţiilor lui, socoti necesar să-i ceară să urce 
din nou. 

— Fata mea, domnul doreşte să-ţi explice nişte lucruri pe 
care eu nu le înţeleg prea bine. 

Atunci, Felicien bâigui: 

— Dacă nu te stinghereşte prea mult, domnişoară, mi-ar 
plăcea să te informez... Doamnele acelea mi-au recomandat 
să urmăresc personal lucrul... Cel puţin, dacă totuşi nu 
deranjez... 

Văzându-l că apare, Angelique îşi simţise inima bătând 
furtunos, până în capul pieptului. Îi tăia răsuflarea. Dar, cu 
un efort, şi-o domoli; sângele nu-i mai urcă nici măcar până 
în obraji; şi, cum nu se poate mai liniştită, cu o înfăţişare 
nepăsătoare, îi răspunse: 

— Oh, nimic nu mă deranjează, domnule! Lucrez la fel de 
bine şi în faţa lumii... Ai făcut desenul, e normal să 
urmăreşti executarea. 

Descumpănit, Felicien n-ar fi cutezat să se aşeze, fără 
privirea Hubertinei, care-i zâmbea, cu zâmbetul ei grav, 
acestui client serios. Numaidecât, ea se apucă iarăşi de 


lucru, aplecată peste ghergheful la care broda în ghipură 
ornamentele gotice ale reversului mitrei. Lângă ea, Hubert 
începu să desprindă de pe perete un prapor terminat, uns 
cu clei, care se usca acolo de două zile, şi pe care voia să-l 
dezdoaie. Nimeni nu mai vorbea, cele două brodeze şi 
broderul lucrau, ca şi când nimeni altcineva nu s-ar fi aflat 
în încăpere. 

Şi tânărul se linişti puţin, în mijlocul acestei tăceri 
depline. Sună de ora trei, umbra catedralei pornea să se 
alungească, o lumină slabă, fină, pătrundea pe fereastra 
larg deschisă. Era ceasul amurgului, care începea încă de la 
amiază pentru căsuţa răcoroasă şi înverzită de la piciorul 
colosului. Se auzea un uşor zgomot de pantofi peste dale, 
un internat de fetiţe care erau conduse la spovedanie, în 
atelier, bătrânele unelte, bătrânele ziduri, tot ce rămânea 
aici neclintit părea să doarmă somnul veacurilor; şi ele 
răspândeau răcoare şi linişte din belşug. Un pătrat mare de 
lumină albă, egală şi curată, cădea peste ghergheful 
deasupra căruia se încovoiau brodezele cu profilurile lor 
delicate, în reflexul roşcat al aurului. 

— Domnişoară, aş fi vrut să-ţi spun, începu Felicien 
stânjenit, simțind că trebuia să-şi justifice venirea, aş fi vrut 
să-ţi spun că, pentru părul sfintei, aurul mi se pare de 
preferat mătăsii. 

Ea ridicase fruntea. Râsul ochilor săi îi dădea limpede de 
înţeles că ar fi putut să nu se deranjeze, dacă nu mai avea 
nicio altă recomandare de făcut. Şi se aplecă din nou, 
răspunzându-i cu o voce dulce-batjocoritoare: 

— Fără îndoială, domnule. 

El se simţi foarte prost şi abia atunci băgă de seamă că 
ea tocmai lucra la părul sfintei. În faţa sa era desenul pe 
care îl făcuse, dar colorat în diverse nuanţe de acuarelă, 
înfrumusețat de aurul aşternut în tonuri calde de miniatură 
veche, îngălbenită într-o carte de rugăciuni. Şi ea copia 
această imagine, cu o răbdare şi o iscusinţă de artist care 
pictează sub lupă. După ce o reproduse cu o linie puţin 


groasă de satin alb, bine întins, dublat de o pânză trainică, 
acoperise satinul cu fire de aur aruncate de la stânga la 
dreapta, oprite fără greş la cele două capete, libere şi 
atingându-se toate. Apoi, folosindu-se de aceste fire ca de o 
urzeală, le distanţa cu vârful acului pentru a regăsi desenul 
dedesubt, urmărea acest desen, cosea firele de aur cu 
puncte de mătase în curmeziş, pe care le asorta la nuanțele 
modelului. În zonele de umbră, mătasea ascundea complet 
aurul; în demitente!12:, punctele se spaţiau din ce în ce mai 
mult; şi luminile erau făcute numai din aur lăsat descoperit. 
Era aurul nuanţat, fondul de aur pe care acul îl nuanţa cu 
mătase, un tablou în culori combinate, ca încălzite dedesubt 
de o glorie, de o strălucire mistică. 

— Ah! spuse pe neaşteptate Hubert, care începu să 
dezdoaie praporul, înfăşurând pe degete sfoara spalierului, 
capodopera unei brodeze era din aur nuanţat... Ea trebuia 
să facă, după cum sta scris în statuie, „o figură singură care 
să fie din aur nuanţat, având a şasea parte din înălţime...” 
Tu ai fi fost primită, Angelique. 

Şi tăcerea se lăsă din nou. Pentru părul sfintei, abătându- 
se de la regulă, Angeligue avusese aceeaşi idee ca şi 
Felicien: aceea de a nu folosi mătase, de a acoperi aurul cu 
aur; şi mânui zece fire de aur pentru intercalat, având 
tonuri diferite, de la aurul roşu-închis al jarului ce se stinge, 
până la galbenul-deschis al pădurilor de toamnă. De la gât 
până la glezne, Agnes se înveşmânta astfel într-o revărsare 
de păr de aur. Valul pornea de la ceafă, îi acoperea spatele 
ca o pelerină groasă, năvălea în faţă, pe umeri, în două 
unde care, adunate iar sub bărbie, curgeau până la 
picioare. Un păr miraculos, un păr uluitor, căzând în bucle 
enorme, o rochie călduţă şi vie. 

În ziua aceea, F6licien nu ştiu decât s-o privească pe 
Angeligue cum broda buclele cu împunsături depărtate, în 
sensul răsucirii lor; şi nu se plictisi să tot vadă părul 
crescând şi arzând sub acul ei. Profunzimea lui, marea 
înfiorare care îl desfăşura dintr-odată, îl tulburau. 


Hubertine, care cosea fluturaşii de aur, ascunzând firul 
fiecăruia cu câte un firişor de frizură, se răsucea din când 
în când şi îl învăluia în privirea sa calmă, când trebuia să 
arunce în măgăruş vreun fluturaş prost făcut. Hubert, după 
ce trăsese scândurelele ca să scoată praporul de pe suluri, 
sfârşea minuţioasa lui împăturire. Şi Felicien, a cărui tăcere 
sporea stânjeneala, izbuti să-şi dea seama că trebuia să 
aibă înţelepciunea de a pleca, pentru că nu-şi mai amintea 
niciuna dintre observaţiile pe care îşi făgăduise să le facă. 

Se ridică, bâiguind: 

— Am să revin... Am reprodus atât de rău desenul 
fermecător al capului, încât vei avea probabil nevoie de 
îndrumările mele. 

Liniştită, Angelique îşi aşeză peste ochii lui ochii ei mari, 
negri. 

— Nu, nu... dar poţi să revii, domnule, poţi să revii, dacă 
te îngrijorează execuţia. 

El plecă fericit de permisiune, mâhnit de această răceală. 
Nu-l iubea, nu-l va iubi niciodată, era lucru hotărât. Şi 
atunci, la ce bun? Şi a doua zi, şi în zilele următoare reveni 
în casa răcoroasă de pe Rue des Orfevres. Ceasurile pe care 
nu le petrecea acolo erau groaznice, pustiite de lupta sa 
interioară, sfâşiate de îndoieli. Nu se liniştea decât în 
preajma brodezei, împăcat până şi cu gândul că nu-i e pe 
plac, alinat de toate cele, numai ea să fie de faţă. Venea în 
fiecare dimineaţă, vorbea de lucrare, se aşeza înaintea 
gherghefului, ca şi cum prezenţa lui ar fi fost necesară; şi-l 
încânta să-i regăsească profilul delicat şi neclintit, scăldat în 
lumina blondă a părului, să urmărească jocul sprinten al 
mânuţelor ei mlădioase descurcându-se printre acele lungi. 
Era foarte naturală, acum îl trata ca pe un tovarăş de 
muncă. Cu toate acestea, simţea mereu între ei anumite 
lucruri despre care ea nu vorbea şi care lui îi umpleau 
inima de nelinişte. Ridica uneori capul, cu aerul ei 
batjocoritor, cu ochii plini de nerăbdare şi întrebători. Apoi, 
văzându-l că se tulbură, devenea din nou grozav de rece. 


Dar Felicien descoperise un mijloc ca s-o captiveze, de 
care făcea abuz. Acela de a-i vorbi despre arta sa, despre 
vechile capodopere de broderie pe care le văzuse, păstrate 
în tezaurele catedralelor sau gravate în cărţi: sfite 
minunate, sfita lui Carol cel Mare, din mătase roşie, cu 
vulturi mari având aripi larg deschise, sfita din Sion, care 
împodobeşte o sumedenie de sfinţi; o dalmatică socotită cea 
mai frumoasă dintre cele cunoscute, dalmatica imperială, 
pe care este celebrată gloria lui lisus Hristos, pe pământ şi 
în cer. Schimbarea la Faţă, Judecata de Apoi, ale cărei 
numeroase personaje sunt brodate în mătase, cu aur şi 
argint; şi un arbore al lui leseu, care este o perdea de altar 
din mătase pe satin, părând desprinsă dintr-un vitraliu din 
secolul al cincisprezecelea. Abraham, în partea de jos, 
David, Solomon, Fecioara Maria, apoi, în partea de sus, 
lisus; şi epitrahile nemaipomenite, epitrahilul de o atât de 
mare simplitate, lisus pe cruce, însângerat, stropit cu 
mătase roşie pe stofa cu fireturi de aur, având-o la 
picioarele sale pe Fecioara susţinută de Sfântul loan, în 
sfârşit, epitrahilul din Naintre, pe care se vede Maria, 
încălţată, stând cu măreție şi ţinând pruncul pe genunchi. 
Alte şi alte minunăţii se perindau, vrednice de respect prin 
marea lor vechime, de o sinceritate, de o naivitate în 
bogăţie, pierdute în zilele noastre, păstrând de la artofoare 
mirosul de tămâie şi mistica licărire a aurului stins. 

— Ah, suspină Angelique, s-a sfârşit cu toate aceste 
lucruri frumoase. Nu le mai poţi recunoaşte nici măcar 
tonurile. 

Şi, cu ochii scăpărători, se oprea din lucru, când el îi 
spunea povestea marilor brodeze de altădată, Simone de 
Gaules, Colin Jolye, ale căror nume au străbătut veacurile. 
Apoi, trăgând iar de ac, rămânea transfigurată, păstrând pe 
chip strălucirea pasiunii sale de artistă. Niciodată nu-i 
părea lui mai frumoasă - atât de entuziastă, atât de 
feciorelnică, arzând de o flacără curată în sclipirea aurului 
şi a mătăsii, cu aptitudinea ei profundă, cu lucrul de 


precizie, cu împunsăturile mărunte în care îşi punea tot 
sufletul. El înceta să mai vorbească, o privea îndelung, până 
când, trezită din pricina tăcerii, ea îşi dădea seama cât de 
mult o tulbura Felicien. Se simţea ruşinată ca de o bătălie 
pierdută, apoi îşi redobândea calmul nepăsător şi vocea 
mânioasă. 

— Bun! Uite că mi se-ncurcă iar mătăsurile!... Mamă, stai 
odată locului! 

Hubertine, care nu se clintise defel, zâmbea, liniştită. La 
început, îşi făcuse griji de stăruinţele tânărului, stătuse de 
vorbă despre acest lucru cu Hubert, într-o seară, când se 
culcau. Dar băiatul nu le displăcea, rămânea nemaipomenit 
de cuviincios; pentru ce s-ar fi opus unor întâlniri din care 
putea ieşi fericirea fetei? Lăsa, deci, să se desfăşoare 
lucrurile, pe care le supraveghea cu aerul ei înţelept. 

Se scurse o săptămână, lucrul la mitră avansa, întâlnirile 
zilnice deveniseră de o mare duioşie familiară. 

— FPruntea foarte înaltă, nu-i aşa? Fără urme de 
sprâncene. 

— Da, foarte înaltă, şi nicio umbră, ca-n miniaturile 
vremii. 

— Dă-mi mătasea albă. 

— Aşteaptă o clipă, să-i trag firul. 

O ajuta, era ca o alinare a lucrului în doi. Asta îi plasa în 
realitatea de toate zilele. Fără ca vreun cuvânt de iubire să 
fie rostit, fără ca măcar vreo atingere voită să le apropie 
degetele, legătura se strângea cu fiecare oră ce trecea. 

— Tată, ce faci acolo? Nu te mai auzi deloc. 

Se întorcea, îl zărea pe broder cu mâinile ocupate să 
înfăşoare firul pe una dintre broşe, cu ochii drăgăstoşi 
aţintiţi asupra soţiei sale. 

— Îi dau maică-tii nişte aur. 

Şi, de la broşa adusă, din mulţumirea mută a Hubertinei, 
din zelul neistovit al lui Hubert în jurul ei, un suflu călduţ de 
alintare se răspândea, îi învăluia pe Angeligue şi pe 
Felicien, aplecaţi din nou deasupra gherghefului. Atelierul 


însuşi, bătrâna încăpere cu ustensilele ei vechi, cu pacea ei 
din alte vremuri, era complice. Părea atât de departe de 
stradă, retras în adâncul visului, în acel meleag al sufletelor 
bune, unde domneşte miracolul, împlinirea lesnicioasă a 
tuturor bucuriilor. 

Peste cinci zile, mitra urma să fie predată; şi Angelique, 
sigură că o va termina, că va câştiga douăzeci şi patru de 
ore, răsufla uşurată, se mira că-l vedea pe Felicien atât de 
aproape de ea, cu coatele rezemate de capra de lemn. 
Erau, prin urmare, tovarăşi de muncă? Nu se mai apăra 
împotriva a ceea ce simţea cuceritor în el, nu mai zâmbea 
răutăcioasă în legătură cu tot ce ascundea el şi ea ghicea. 
Atunci, ce o domolise, în aşteptarea ei neliniştită? Şi veşnica 
întrebare revenea, întrebarea pe care şi-o punea în fiecare 
seară, când se culca: îl iubea? Ceasuri de-a rândul, în 
adâncul patului ei mare, întorsese cuvintele pe toate 
părţile, căutând înţelesuri care îi scăpau. Pe neaşteptate, în 
noaptea aceea, îşi simţi inima sfâşiată şi izbucni în lacrimi, 
cu capul înfundat în pernă, pentru că nu mai înţelegea 
nimic. Îl iubea, îl iubea din cale-afară de mult. De ce? Nu 
ştia, nu va şti niciodată nimic, dar îl iubea, toată fiinţa ei îl 
striga. Se făcuse lumină, dragostea izbucnise ca razele 
soarelui. Plânse multă vreme, plină de o ruşine şi de o 
fericire peste putinţă de exprimat, prinsă iarăşi de părerea 
de rău că nu i se destăinuise Hubertinei. Secretul o 
înăbuşea, şi făcu un mare jurământ, acela de a redeveni ca 
de gheaţă pentru Felicien, de a suferi până la capăt mai 
degrabă decât de a-l lăsa să-i vadă afecțiunea. Să-l 
iubească, să-l iubească fără a i-o spune era pedeapsa, 
încercarea ce trebuia să-i răscumpere păcatul. Suferea cu 
plăcere, se gândea la martirele din Legendă, îi părea că 
flagelându-se astfel, devenea sora lor, şi că ocrotitoarea sa 
Agnes o privea cu ochii trişti şi blânzi. 


A doua zi, Angelique isprăvi mitra. Brodase cu fire de 
mătase despicate - mai uşoare decât cele folosite la 


Fecioară, mânuţele şi picioruşele, singurele colţuri de 
goliciune albă ce ieşeau de sub regalul păr de aur. lermina 
faţa, de o delicateţe de crin, pe care aurul apărea precum 
sângele vinelor, sub epiderma de mătase. Şi această faţă de 
soare se înălța la orizontul mării, purtată de cei doi îngeri. 

Când intră, Felicien scoase un strigăt de admiraţie: 

— O, seamănă cu dumneata! 

Era o mărturisire involuntară, mărturisirea asemănării 
pe care îşi întemeiase desenul. Ea îl înţelese şi deveni roşie 
ca focul. 

— Adevărat, fata mea, are ochii tăi frumoşi, spuse 
Hubert, care se apropiase. 

Hubertine se mulțumea să zâmbească, deoarece ea 
băgase de seamă cu mult timp înainte; şi păru surprinsă, 
chiar întristată, când o auzi pe Angeligue răspunzând cu 
vocea sa dinainte, din zilele rele: 

— Ochii mei frumoşi, îţi baţi joc de mine!... Sunt urâtă, 
mă cunosc eu bine. 

Apoi, ridicându-se, se scutură, exagerându-şi rolul de fată 
interesată şi rece. 

— Ah, bine că s-a sfârşit!... Mă săturasem, am scăpat de o 
straşnică povară de pe umeri!... Ştii, n-aş mai lua-o de la 
capăt pentru acelaşi preţ! 

Felicien o asculta uluit. Hei, cum aşa? Iarăşi banii! O 
simţise, un moment, atât de îndrăgostită, atât de pasionată 
de arta ei! Prin urmare, se înşelase, de vreme ce o 
redescoperea sensibilă numai la gândul câştigului, atât de 
indiferentă încât se bucura că terminase şi că nu-l va mai 
vedea? De câteva zile era cuprins de disperare, căuta 
zadarnic un pretext ca să mai poată veni pe la ea. Şi ea nu-l 
iubea, şi ea nu-l va iubi niciodată! Inima îi era sugrumată de 
o asemenea suferinţă, că i se împăienjeneau ochii. 

— Domnişoară, nu montezi dumneata mitra? 

— Nu, mama se pricepe mult mai bine... Eu sunt tare 
mulţumită că n-am să mai pun mâna pe ea. 

— Aşadar, nu-ţi iubeşti munca? 


— Eu!... Eu nu iubesc nimic. 

Hubertine fu nevoită să-i ceară, cu asprime, să tacă. Şi îl 
rugă pe Felicien s-o scuze pe această copilă nervoasă, îi 
spuse că a doua zi, devreme, mitra va fi la dispoziţia lui. Era 
o concediere, dar el nu pleca, privea bătrânul atelier, plin 
de umbră şi de pace, ca şi când ar fi fost alungat din 
paradis. Aici avusese iluzia unor ceasuri atât de dulci, 
simţea atât de dureros că, smulsă din piept, inima lui 
rămânea aici! Ce-l chinuia mai mult era faptul că nu putea 
să îşi explice, că ducea cu sine o groaznică îndoială. În 
sfârşit, trebui să plece. 

Abia se închise uşa, că Hubert întrebă: 

— Ce ai tu, copila mea? Eşti bolnavă? 

— Ei, nu! Băiatul ăsta mă plictisea. Nu vreau să-l mai văd. 

Şi atunci, Hubertine încheie: 

— Bine, n-ai să-l mai vezi. Numai că nimic nu te împiedică 
să fii politicoasă. 

Angelique, sub un motiv oarecare, nu avu decât timpul 
necesar să urce în camera sa. Acolo izbucni în lacrimi. Ah, 
cât era de fericită şi cât suferea! Sărmanul, dragul ei 
îndrăgostit, cât de trist fusese nevoit să plece! Dar, aşa cum 
le jurase sfintelor, îl va iubi până la moarte şi el nu va şti 
niciodată. 


Capitolul VII 


| 
n seara aceleiaşi zile, imediat ce se ridică de la masă, 
Angeligue se plânse de o mare indispoziţie şi urcă în 
camera sa. Emoţiile din timpul dimineţii, lupta cu sine însăşi 
o zdrobiseră. Se culcă numaidecât şi izbucni din nou în 
lacrimi, cu capul vârât sub cearşaf, cu nevoia disperată de a 
dispărea, de a nu mai fi. 

Ceasurile trecură, se lăsase noaptea, o noapte fierbinte 
de iulie, a cărei linişte apăsătoare pătrundea pe fereastra 
lăsată larg deschisă. Pe cerul negru sclipea un furnicar de 
stele. Trebuia să fie aproape ora unsprezece, luna aflată la 
ultimul pătrar, de pe acum subţiată, nu avea să răsară decât 
spre miezul nopții. 

Şi, în camera întunecată, Angeliqgue plângea întruna 
vărsând un şuvoi nesecat de lacrimi, când o bătaie la uşă o 
făcu să ridice capul. Urmă un moment de tăcere, apoi o 
voce drăgăstoasă o strigă: 

— Angelique... Angelique... scumpa mea... Recunoscu 
vocea Hubertinei. De bună seamă, ea auzise zgomotul 
îndepărtat al plânsului; şi, neliniştită, pe jumătate 
dezbrăcată, urca să vadă despre ce e vorba. 

— Angelique, eşti bolnavă? 

Ţinându-şi răsuflarea, tânăra fată nu răspunse. Nu 
simţea decât o imensă dorinţă de singurătate, singura 
uşurare a răului de care suferea. Un cuvânt de mângâiere, 


o dezmierdare, fie şi din partea maică-sii, ar fi ucis-o. Şi-o 
imagina în dosul uşii, ghicea că avea picioarele desculţe, 
după lipăâitul lor uşor peste dale. Se scurseră două minute şi 
o bănuia mereu acolo, aplecată, cu urechea lipită de lemn, 
strângându-şi cu frumoasele sale braţe  veşmintele 
descheiate. 

Neînţelegând nimic, fără să răsufle, Hubertine nu 
îndrăznea s-o strige din nou. Era pe deplin încredinţată că 
auzise plânsete; dar, dacă până la urmă copila adormise, la 
ce bun s-o trezească? Aşteptă încă un minut, preocupată de 
amărăciunea pe care i-o ascundea fiica sa, ghicind-o întru 
câtva, cuprinsă ea însăşi de o mare şi duioasă emoție. Şi se 
hotări să coboare aşa cum urcase, având mâinile obişnuite 
cu cele mai mici cotituri, fără să lase alt zgomot după ea, în 
casa cufundată în beznă, decât lipăitul uşor al picioarelor 
sale desculţe. 

Şi atunci, Angeligue fu cea care, stând în capul oaselor, în 
mijlocul patului, începu să asculte. Tăcerea era atât de 
deplină, că distingea apăsarea uşoară a călcâielor pe 
marginea fiecărei trepte. Jos, uşa camerei se deschise, apoi 
se închise; după aceea, prinse un murmur abia desluşit, o 
şuşotite afectuoasă şi tristă - ceea ce părinţii săi vorbeau 
despre ea, fără îndoială, temerile, dorinţele lor. 

Angeligue nu se putea opri, lacrimile îi curgeau întruna; 
dar, acum, îi şiroiau în tăcere, călduţe şi repezi, asemenea 
sângelui din vinele sale. O singură întrebare revenea, încă 
de dimineaţă, în mintea ei, îi rănea toată fiinţa: avusese 
dreptate să-l ducă la disperare pe Felicien, să-l izgonească 
astfel, cu convingerea că nu-l iubea, înfiptă în inimă, ca un 
cuţit? Ea îl iubea, şi totuşi îi pricinuise această suferinţă, şi 
ea însăşi suferea năprasnic. Pentru ce atâta durere? 
Sfintele cereau lacrimi? Ar fi supărat-o pe Agnes s-o ştie 
fericită? Acum, o sfâşia îndoiala. Altădată, când îl aştepta pe 
cel ce trebuia să vină, rânduia mai bine lucrurile: el va 
intra, ea îl va recunoaşte, amândoi vor pleca împreună, 
foarte departe şi pentru totdeauna. Şi el venise, şi iată că şi 


unul, şi celălalt plângeau, despărțiți pentru totdeauna. 
Pentru ce? Ce se întâmplase, oare? Cine-i ceruse acel 
jurământ crud, de a-liubi fără să i-o spună? 

Dar mai ales teama că era vinovată, că fusese răutăcioasă 
o mâhnea adânc pe Angelique. Poate că fata rea apăruse 
iarăşi. Uimită, îşi amintea viclenia cu care făcea pe 
nepăsătoarea, felul batjocoritor în care îl primea pe 
Felicien, plăcerea maliţioasă ce o simţea dându-i o impresie 
falsă despre ea. Lacrimile i se înteţeau şi inima i se topea de 
o milă adâncă, nemărginită, pentru suferinţa pe care o 
pricinuise astfel, fără să vrea. Îl vedea mereu plecând, avea 
prezentă mâhnirea adâncă a chipului său, ochii lui tulburi, 
buzele sale tremurătoare; şi îl urmărea pe străzi, acasă la 
el, palid, rănit de moarte de ea, pierzându-şi sângele 
picătură cu picătură. Unde era el acum? Nu se zbătea 
scuturat de friguri? Mâinile i se încleştau de spaimă la 
gândul că nu ştia cum să îndrepte răul. Ah, o revolta gândul 
că îl făcuse să sufere! Ar fi vrut să fie bună, şi asta 
numaidecât, ca să aducă fericire în jurul ei. 

Curând avea să sune de miezul nopţii, ulmii mari ai 
episcopiei ascundeau luna la orizont, şi camera rămânea 
întunecată. Atunci, lăsându-şi capul pe pernă, Ang6lique nu 
se mai gândi la nimic, vru să adoarmă, dar nu putea, 
lacrimile continuau să-i curgă din pleoapele închise. Şi 
gândurile îi reveneau, se gândea la violetele pe care, de 
cincisprezece zile, când urca să se culce, le găsea pe 
balcon, în faţa ferestrei. Câte un buchet de violete în fiecare 
seară. Felicien, desigur, i le arunca din Clos-Marie, îşi 
amintea cum îi povestise că numai violetele, printr-o 
neobişnuită însuşire, o calmau, pe când mirosul altor flori, 
dimpotrivă, o chinuia cu dureri de cap îngrozitoare; şi el îi 
trimitea astfel nopţi plăcute, un somn înmiresmat, odihnit 
de vise frumoase. În seara aceea, cum îşi pusese buchetul la 
căpătâi, avu fericita idee să-l ia, îl culcă lângă ea, aproape 
de obraz, şi se linişti respirându-l. Până la urmă, violetele îi 
secară izvorul lacrimilor. Cu toate acestea, nu adormea, 


stătea cu ochii închişi, scăldată în acel parfum ce venea de 
la el, fericită că se odihnea şi aştepta, într-o părăsire 
încrezătoare a întregii sale fiinţe. 

Dar o străbătu un puternic fior. Când sună de miezul 
nopţii, deschise pleoapele şi se miră că-şi regăseşte camera 
plină de o lumină vie. Deasupra ulmilor, luna se înălța cu 
încetineală, stingând stelele pe cerul fără strălucire. Prin 
fereastră zărea absida catedralei, de un alb intens. Şi părea 
că reflexul acelui alb scălda camera într-o lumină lăptoasă 
şi proaspătă, de revărsat de zori. Pereţii albi, grinzile albe, 
toată acea goliciune albă crescuse, se lărgise şi se 
retrăsese, ca într-un vis. Recunoştea totuşi mobilele vechi 
de stejar închis la culoare, dulapul, sipetul, scaunele cu 
muchiile lucioase ale sculpturilor. Singur patul, patul ei 
pătrat, de o amploare regală, o emoţiona, de parcă nu l-ar 
mai fi văzut niciodată, ridicându-şi coloanele, purtându-şi 
baldachinul de țesătură veche pictată, colorată în roz, 
scăldat de lună într-o pânză de apă atât de adâncă, încât se 
credea deasupra unui nor, în văzduh, purtată de un stol de 
aripi mute şi nevăzute. O clipă, simţi ca o largă legănare; 
apoi, ochii i se obişnuiră, patul stătea frumos în colţul 
obişnuit. Rămase cu capul nemişcat, cu privirile rătăcitoare, 
în mijlocul acelui lac de raze, cu buchetul de violete pe 
buze. 

Ce aştepta? De ce nu putea să doarmă? Acum era sigură, 
aştepta pe cineva. Dacă se oprise din plâns, însemna că 
urma să vină. Îl vestea acea lumină mângâietoare care 
punea pe fugă norul gândurilor sale negre. Urma să vină, 
luna vestitoare nu intrase înaintea lui decât pentru a le da 
acea albă strălucire de auroră. Camera era aşternută cu 
catifele albe, se puteau şi vedea. Atunci, ea se ridică şi se 
îmbrăcă într-o rochie complet albă, rochia de muselină pe 
care o avea în ziua plimbării la ruinele de la Hautecoeur. 
Nici măcar nu-şi strânse părul, care-i înveşmânta umerii. 
Picioarele îi rămaseră desculţe în papuci. Şi aştepta. 


Deocamdată, Angelique nu ştia pe unde va veni. De bună 
seamă, nu va putea să urce, se vor vedea amândoi, ea 
rezemată în coate de balcon, el, jos, în Clos-Marie. Cu toate 
acestea, se aşezase, de parcă ar fi înţeles că era inutil să se 
ducă la fereastră. De ce n-ar trece el prin pereţi, ca sfinţii 
din Legendă? Aştepta. Dar nu era câtuşi de puţin singură, le 
simţea pe toate în preajma sa, pe toate fecioarele al căror 
zbor alb o învăluia din tinereţea ei. Pătrundeau odată cu 
raza lunii, veneau din arborii mari şi misterioşi ai episcopiei, 
cu coroane albastre, din colţurile pierdute ale catedralei, 
unde se îmbuca pădurea ei de pietre. Din întregul orizont 
cunoscut şi iubit, din La Chevrotte, din sălcii, din ierburi, 
tânăra fată îşi auzea visele reîntorcându-i-se, şi speranţele, 
şi dorinţele, tot ce pusese din ea în lucrurile văzute zi de zi, 
şi pe care lucrurile i le trimiteau îndărăt. Niciodată 
glasurile nevăzute nu vorbiseră atât de tare, îl asculta pe 
cel de dincolo, recunoştea în adâncul nopţii arzătoare, fără 
cea mai slabă adiere de vânt, uşoara înfiorare care pentru 
ea era abia simţitul freamăt al rochiei Sfintei Agnes, când 
ocrotitoarea corpului său se afla în preajma ei. Se bucura s- 
o ştie pe Agnes acolo, alături de ceilalţi. Şi aştepta. 

Se mai scurse un timp, Ang6lique nu-şi dădea bine 
seama. | se păru cu totul firesc când Felicien sosi, 
încălecând balustrada balconului. Talia lui înaltă se contura 
pe cerul alb. Nu intră, rămase în cadrul luminos al ferestrei. 

— Nu te teme... Sunt eu, am venit. 

Ea nu se temea, îl găsea pur şi simplu punctual. 

— Te-ai urcat pe şarpante, nu-i aşa? 

— Da, pe şarpante. 

Această cale atât de simplă o făcu să râdă. Se ridicase 
întâi pe streaşina uşii, apoi, de acolo, căţărându-se de-a 
lungul consolei, al cărei picior se sprijinea pe bandoul 
parterului, ajunsese fără greutate pe balcon. 

— Te aşteptam, vino lângă mine. 

Felicien nu se clinti, ameţit de această fericire 
neaşteptată. Şi acum, Angelique era sigură că sfintele nu-i 


interziceau să iubească, pentru că le auzea întâmpinându-l, 
odată cu ea, printr-un râs prietenos, uşor ca o răsuflare a 
nopţii. Cum de făcuse prostia să creadă că Agnes se va 
supăra? În ceea ce o privea, Agnes strălucea de o bucurie 
pe care o simţea cum îi coboară peste umeri şi o acoperă 
asemenea mângâierii a două aripi mari. 

— Vino lângă mine, te aşteptam. 

Atunci, clătinându-se, Felicien intră. Făcuse trei paşi. Dar 
tremura şi căzu în genunchi, departe de ea. 

— De-ai şti ce tortură îngrozitoare!... Niciodată n-am mai 
suferit astfel, singura durere adevărată este să nu te crezi 
iubit... Vreau mai degrabă să pierd totul, să ajung un 
nevoiaş, un muritor de foame, secătuit de boală. Dar nu 
vreau să mai petrec o singură zi în chinul acesta mistuitor 
al inimii, să-mi spun că nu mă iubeşti... Fii bună, cruţă-mă... 

Ea îl asculta mută, răvăşită de milă, şi totuşi fericită. 

— Cum m-ai lăsat să plec azi-dimineaţă! Îmi închipuiam 
că ai devenit mai bună, că m-ai înţeles. Şi te-am regăsit la 
fel ca în prima zi, tratându-mă ca pe un simplu client, care 
vine şi pleacă, amintindu-mi cu asprime de chestiunile 
josnice ale vieţii... Pe scară, mă împleticeam. Ajuns afară, 
am luat-o la fugă, îmi era teamă să nu izbucnesc în lacrimi. 
Mai târziu, în momentul când am vrut să urc la mine, mi s-a 
părut că o să mă înăbuş dacă mă închid în casă... Atunci, am 
luat-o din nou razna de-a lungul câmpului, am rătăcit la 
întâmplare, când pe un drum, când pe altul. Am mărşăluit 
aşa şi după ce s-a lăsat noaptea. Dar chinul alerga tot atât 
de repede şi mă devora. Când iubeşti, nu poţi scăpa de 
pedeapsa iubirii... lată! Aici mi-ai înfipt cuțitul, şi vârful lui 
mi s-a înfipt tot mai adânc. 

Scoase un geamăt prelung, amintindu-şi de tot chinul lui. 

— Am rămas câteva ceasuri în iarbă, doborât de 
suferinţă, ca un copac smuls din rădăcini... Şi nimic nu mai 
exista pentru mine, în afară de dumneata. 

La gândul că n-o să te mai văd îmi venea să mor. Braţele 
şi picioarele îmi înţepeniseră, simţeam că-mi pierd minţile... 


De aceea m-am întors. Nu ştiu pe unde am trecut, nici cum 
am putut să ajung până în această cameră. lartă-mă, aş fi 
sfărâmat uşile cu pumnii, m-aş fi căţărat până la fereastra 
dumitale şi în plină zi... 

Ea stătea în umbră. Îngenuncheat, sub lumina lunii, el n- 
o vedea - din cale-afară de palidă în dragostea-i plină de 
căinţă, şi atât de emoţionată, că nu putea să vorbească. O 
crezu nepăsătoare şi îşi împreună mâinile. 

— “Totul a început de mult... Te-am zărit într-o seară, aici, 
la această fereastră. Nu crai decât ceva de un alb nedefinit, 
cu mare greutate îţi desluşeam faţa, şi totuşi te vedeam, te 
ghiceam aşa cum eşti. Dar îmi era grozav de teamă, 
dădeam târcoale nopţi în şir, fără să am curajul de a te 
întâlni la lumina zilei... Şi apoi, îmi plăceai în acest mister, 
eram fericit să visez la dumneata, ca la o necunoscută pe 
care n-am s-o cunosc niciodată... Mai târziu, am aflat cine 
eşti, n-am putut rezista nevoii de a şti, de a-ţi cunoaşte 
visul. Atunci a început şi înfrigurarea mea. Ea a crescut la 
fiecare întâlnire. Îţi aduci aminte, prima dată, pe câmpul de 
aici, în dimineaţa când cercetam vitraliul. Niciodată nu m- 
am simţit atât de stângaci, ai avut toată dreptatea să-ţi baţi 
joc de mine... Şi te-am înspăimântat după aceea, am 
continuat să fiu neîndemânatic, urmărindu-te până la 
săracii dumitale. Încetasem de mult să mai fiu stăpânul 
voinţei mele, săvârşeam lucrurile cu uimirea şi cu teama de 
a le săvârşi... Când m-am prezentat să comand acea mitră, 
eram mânat de o forţă, pentru că eu n-aş fi îndrăznit câtuşi 
de puţin, ştiam bine că am să-ţi displac... De-ai putea 
înţelege cât de vrednic de milă sunt! Nu mă iubi, dar 
îngăduie-mi să te iubesc. Fii rece, fii răutăcioasă, am să te 
iubesc oricum vei fi. Nu cer decât să te văd, fără nicio 
speranţă, pentru singura bucurie de a mă afla astfel la 
picioarele dumitale. 

Tăcu, sfârşit, pierzându-şi curajul de a crede că nu găsea 
nimic s-o înduioşeze. Nu-şi dădea seama că ea zâmbea, cu 
un zâmbet de neînvins, şi care i se mărea încetul cu încetul 


pe buze. Ah! Dragul băiat, era atât de sincer şi atât de 
credincios, îşi rostea ruga dintr-o inimă cu totul nouă şi 
pătimaşă, stând în adoraţie dinaintea ei, ca dinaintea visului 
însuşi al tinereţii sale! Ai spune că luptase mai întâi ca să 
nu-l revadă, apoi că jurase să-l iubească fără ca măcar el să 
ştie! Să lăsase o tăcere adâncă, sfintele nu te opreau 
nicidecum să iubeşti, când iubeşti astfel. În spatele ei 
alergase ceva vesel, abia desluşit, ca un tremur - unda 
mişcătoare a lunii peste pătratul camerei. Un deget 
nevăzut, de bună seamă cel al ocrotitoarei sale, i se lipi de 
buze, ca s-o dezlege de jurământ. De acum încolo putea să 
vorbească, tot ce plutea cu forţă şi simţire în jurul său îi 
insufla cuvintele. 

— Ah, da! îmi aduc, îmi aduc aminte... 

Şi Felicien fu dintr-odată cucerit de muzica acestei voci, 
al cărei farmec asupra lui era atât de puternic, că iubirea 
lui creştea numai auzind-o. 

— Da, îmi aduc aminte când ai venit noaptea... Erai atât 
de departe, în primele seri, că mă îndoiam de zgomotul 
desluşit al paşilor dumitale. După aceea, te-am recunoscut, 
şi mai târziu ţi-am zărit umbra, şi într-o seară, în sfârşit, te- 
ai arătat, pe o noapte frumoasă asemenea celei de acum, în 
plină lumină albă. leşeai încetul cu încetul din lucruri, aşa 
cum te aşteptam de ani şi ani... îmi aduc aminte hohotul de 
râs abia stăpânit, care a izbucnit fără să vreau din mine, 
când ai salvat acea rufă luată de pe Chevrotte. Îmi aduc 
aminte de furia mea, când îmi răpeai săracii, dându-le atât 
de mulţi bani, încât eu aveam aerul unei zgârcite. Îmi aduc 
aminte spaima mea din seara când m-ai silit să alerg atât de 
repede, desculţă prin iarbă... Da, îmi aduc, îmi aduc 
aminte... 

Vocea ei de cristal se tulburase puţin, înfiorată de această 
din urmă amintire pe care o evoca, de parcă acel „le 
iubesc”, ar fi trecut din nou peste faţa sa. Şi el o ascultase 
în extaz. 


— Am fost răutăcioasă, e foarte adevărat. Când nu ştii, te 
porţi de-a dreptul prosteşte! Faci lucruri pe care nu le crezi 
necesare, te temi să nu greşeşti dacă te supui îndemnului 
inimii. Dar câte remuşcări am avut după aceea, cât am 
suferit pentru suferinţa dumitale!... Dacă aş fi vrut să explic 
toate astea, cu siguranţă că n-aş fi putut. Când ai venit cu 
desenul Sfintei Agnes, eram încântată să lucrez pentru 
dumneata, nu mă îndoiam că o să revii în fiecare zi. Şi, bagă 
de seamă, m-am prefăcut indiferentă, ca şi când mi-aş fi dat 
osteneala să te alung din casă. Oare simţim nevoia să ne 
lăsăm pradă nefericirii? În timp ce voiam să te primesc cu 
braţele deschise, exista aici, în adâncul fiinţei mele, o altă 
femeie care se revolta, care se temea şi nu avea încredere 
în dumneata, căreia îi făcea plăcere să te chinuie cu 
îndoieli, având nedesluşit în minte gândul de a încheia o 
sfadă, căreia i-a şi uitat pricina. Nu sunt întotdeauna bună, 
se ciocnesc în mine sentimente pe care nu le cunosc... Şi cel 
mai rău lucru, de bună seamă, este că ţi-am vorbit de bani. 
Ah, banii! Eu care nu m-am gândit niciodată la ei, care aş 
primi chiar şi căruţe pline cu bani numai pentru bucuria de 
a face să plouă cu ei unde aş dori! Ce distracţie răutăcioasă 
a putut să mă apuce, de m-am ponegrit astfel! Mă ierţi? 

Felicien era la picioarele fetei. Mersese în genunchi până 
la ea. Totul era neaşteptat şi întrecea orice închipuire. 

Murmură: 

— Ah, suflet drag, nepreţuit, şi frumos, şi bun, de o 
bunătate minunată, care m-a tămăduit dintr-o răsuflare! Nu 
mai ştiu dacă am suferit... Şi e rândul dumitale să mă ierţi, 
pentru că am să-ţi fac o mărturisire, trebuie să-ţi spun cine 
sunt. 

O mare tulburare îl prindea iarăşi, la gândul că nu putea 
să se ascundă mai mult, atunci când ea i se destăinuia cu 
atâta sinceritate. Ar fi fost necinstit din partea lui. Şovăia, 
temându-se să n-o piardă, dacă ar nelinişti-o viitorul, după 
ce, în sfârşit, l-ar cunoaşte. Şi ea, din nou răutăcioasă, forâ 
să vrea, îl aştepta să vorbească. 


Pe şoptite, el continuă: 

— l-am minţit pe părinţii dumitale. 

— Da, ştiu, spuse ea, zâmbitoare. 

— Nu, nu ştii, nu poţi şti, n-ai de unde... Nu pictez pe 
sticlă decât pentru plăcerea mea, trebuie să ştii... 

În clipa aceea, cu o mişcare grăbită, ea îi puse mâna pe 
gură şi îi opri destăinuirea. 

— Nu vreau să ştiu... le aşteptam, şi ai venit. Asta îmi e 
de ajuns. 

El nu mai vorbea, mâna aceea mică peste buzele lui îl 
înăbuşea de fericire. 

— Am să ştiu mai târziu, când va fi timp... Apoi, te asigur 
că ştiu. Nu poţi fi decât cel mai frumos, cel mai bogat, cel 
mai nobil, căci acesta este visul meu. Aştept foarte liniştită, 
sunt sigură că se va realiza... Eşti cel pe care-l aşteptam, şi 
sunt a dumitale... 

Se întrerupse pentru a doua oară, în freamătul cuvintelor 
pe care le rostea. Nu singură le găsea, îi veneau din 
noaptea frumoasă, din imensul cer alb, din arborii bătrâni şi 
din pietrele bătrâne, din tot ce dormea afară, visându-şi cu 
voce tare visele; şi glasuri, în spatele ei, le murmurau, de 
asemenea, glasurile prietenelor sale din Legendă, cu care 
era populat văzduhul. Dar rămânea de spus un cuvânt, cel 
în care se topea totul, aşteptarea depărtată, crearea 
domoală a iubitului, înfrigurarea crescândă a primelor 
întâlniri. Şi cuvântul acesta căzu din zborul alb al unei 
păsări matinale ce urca spre ziuă, în albul neprihănit al 
camerei. 

— 'Te iubesc. 

El o privi un moment, fără ca măcar să se lase dus în 
ispita de a-i săruta părul. 

— Mă iubeşti şi te iubesc... Ah, convingerea de a fi iubit! 

Dar o nelinişte îi smulse din extaz. Oare ce se 
întâmplase? Se vedeau într-o lumină mare, albă, li se părea 
că lumina lunii creştea, strălucea la fel ca aceea a soarelui. 
Se revărsau zorii, un nor se colora în roşu-purpuriu 


deasupra ulmilor episcopiei. Cum aşa? Se apropia ziua! 
Rămaseră muţi, nevenindu-le să creadă că stăteau acolo şi 
vorbeau de ceasuri în şir. Ea nu-i spusese încă nimic, şi avea 
atâtea lucruri să-i spună! 

— Un minut, doar un minut! 

Zorii surâzători creşteau, zorii de pe acum călduţi ai unei 
zile fierbinţi de vară. Una câte una, stelele se stingeau, şi 
odată cu ele plecaseră şi vedeniile rătăcitoare, prietenele 
nevăzute, ridicate iarăşi pe o rază de lună. Acum, în plină zi, 
camera nu era mai albă decât albul pereţilor şi al grinzilor, 
şi părea lipsită de farmec, cu mobilele ei vechi de stejar 
închis la culoare. 

— Un minut, încă un minut! 

Angeligue se ridicase, refuzând, grăbindu-l pe Felicien să 
plece. Pe măsură ce se lumina de ziuă, începea să se simtă 
ruşinată. 1 se părea că aude un zgomot uşor în dreapta, şi 
se zbârlea părul pe ea, cu toate că nicio adiere de vânt nu 
pătrunsese în cameră. Nu era Agnes care pleca ultima, 
izgonită de soare? 

— Nu, lasă-mă, te rog... Acum se luminează de-a binelea, 
mi-e frică. 

Felicien, ascultător, plecă. Să fie iubit, asta întrecea până 
şi dorinţa lui! Cu toate astea, când ajunse la fereastră, se 
întoarse şi o mai privi o dată lung, ca şi cum ar fi vrut să ia 
cu sine ceva din făptura ei. Îşi zâmbiră unul altuia, scăldaţi 
de zorii zilei, în dezmierdarea prelungită a privirii lor. 

Pentru ultima dată, el îi spuse: 

— Te iubesc! 

Şi ea repetă: 

— "Te iubesc! 

Asta a fost tot, el şi coborâse pe şarpante, cu o 
sprinteneală mlădioasă, în timp ce ea, rămasă pe balcon, 
sprijinită în coate, îl urmărea din ochi. Luase buchetul de 
violete şi îi respira parfumul ca să-şi risipească emoția. Şi 
când el traversă Clos-Marie şi ridică fruntea, o zări 
sărutând florile. 


Abia dispăruse Felicien în dosul sălciilor, că Angeligque se 
nelinişti, auzind, dedesubtul ei, cum se deschide uşa casei. 
Sună de ora patru, dar nimeni nu se trezea decât două 
ceasuri mai târziu. Uimirea ei crescu atunci când o 
recunoscu pe Hubertine, căci, de obicei, Hubert cobora 
primul. O văzu plimbându-se încet pe cărările grădinii 
înguste, cu braţele atârnând moi, cu faţa palidă în aerul 
dimineţii, ca şi cum văzduhul ar fi silit-o să-şi părăsească 
atât de curând camera, după o noapte arzătoare de 
insomnie. 


Capitolul VIII 


A 


doua zi, trezindu-se după un somn de opt ceasuri, unul 

dintre acele somnuri plăcute şi adânci care echilibrează 
marile fericiri, Angelique alergă la fereastră. Cerul era 
nespus de limpede, timpul călduros continua, după o mare 
vijelie care o speriase, în ajun, şi strigă plină de voioşie 
către Hubert, care tocmai deschidea obloanele sub ea: 

— Tată, tată, soare!... Ah, cât mă bucur! Procesiunea va fi 
frumoasă! 

Se îmbrăcă repede, ca să coboare. Era ziua de 28 iulie, 
când procesiunea Miracolului trebuia să străbată străzile 
oraşului Beaumont. Şi, în fiecare an, la această dată, era 
sărbătoare printre broderi: nimeni nu se atingea de ac, toţi 
îşi petreceau ziua împodobindu-şi locuinţa, după o 
rânduială tradiţională, pe care, de patru sute de ani, 
mamele o transmiteau fiicelor. 

Grăbindu-se să-şi ia cafeaua cu lapte, Angelique era 
preocupată de tapiserii. 

— Mamă, ar trebui să le cercetăm, să vedem dacă sunt în 
bună stare. 

— Avem tot timpul, răspunse Hubertine cu vocea ei 
placidă. N-o să le agăţăm înainte de amiază. 

Era vorba de trei panouri admirabile de broderie veche, 
pe care soţii Hubert le păstrau cu evlavie, ca pe o relicvă de 
familie, şi pe care le scoteau o dată pe an, în ziua când 


trecea procesiunea. Din ajun, conform obiceiului, 
responsabilul cu ceremonia, bunul abate Cornille, trecuse 
din uşă în uşă, ca să înştiinţeze locuitorii asupra itinerarului 
urmat de statuia sfintei Agnes, însoţită de monsenior care 
va purta Sfânta Cuminecătură. De peste patru secole acest 
itinerar rămânea acelaşi: plecarea se făcea prin uşa Sfintei 
Agnes, Rue des Orfevres, Grand-Rue, străzii Basse; apoi, 
după ce străbătea oraşul nou, se întorcea prin strada 
Magloire şi Place du Cloiître, ca să intre din nou prin marea 
faţadă. Şi de-a lungul traseului, locuitorii rivalizau în zel, 
pavoazau ferestrele, îşi întindeau pe ziduri cele mai bogate 
stofe, semănau micul pavaj de piatră cu petale de trandafir. 

Angelique nu-şi găsi liniştea decât după ce i se îngăduise 
să scoată cele trei panouri brodate din sertarul unde 
dormeau tot anul. 

— N-au nimic, absolut nimic, murmură ea încântată. 
După ce ridicase cu grijă hârtiile fine ce le apărau, se iviră, 
toate trei consacrate Mariei: Fecioara primind vizita 
îngerului. Fecioara plângând la piciorul crucii, Fecioara 
suindu-se la cer. Din mătase nuanţată pe fond de aur şi 
minunat conservate, datau din secolul al cincisprezecelea; 
şi broderii, care refuzaseră sume mari de bani, erau cum nu 
se poate mai mândri de ele. 

— Mamă, le agăţ eu! 

Era o treabă serioasă. Hubert îşi petrecu dimineaţa 
curăţând bătrâna faţadă. Ajustă o mătură la capătul unei 
prăjini, şterse bârnele de lemn înconjurate cu cărămizi, 
până la şarpantele acoperişului, după aceea, spălă cu 
buretele temelia de piatră, precum şi tot ce ajunse cu mâna 
din micul turn al scării. Şi atunci, cele trei panouri brodate 
îşi ocupară locurile. Angelique le agăţă de inele în cuiele 
seculare, Bunavestire sub fereastra din stânga, Adormirea 
Maicii Domnului, sub cea din dreapta; cât despre Calvar, 
acesta îşi avea cuiele deasupra marii ferestre de la parter, 
şi ea trebui să scoată o scară să-l agaţe şi pe el. Cum 
împodobise dinainte ferestrele cu flori, bătrâna locuinţă 


părea să fi revenit la vremea îndepărtată a tinereţii sale, cu 
broderiile de aur şi de mătase strălucind în soarele frumos 
de sărbătoare. 


De la prânz, Rue des Orfevres se învioră toată. Ca să 
evite căldura prea mare, procesiunea nu ieşea decât la ora 
cinci; dar încă de la amiază oraşul îşi făcea toaleta. Peste 
drum de Hubert, orfăaurarul îşi tapeta dugheana cu 
draperii albastre precum cerul, brodate cu franjuri de 
argint; în timp ce lumânărarul, alături, îşi folosea perdelele 
propriului alcov, nişte perdele din stambă roşie, părând că 
sângerează în plină zi. Şi la fiecare casă erau alte culori, o 
risipă de stofe, tot ce aveau oamenii, până la covoraşele de 
lângă pat, fluturând în răsuflările obosite ale zilei fierbinţi. 
Strada era înveşmântată, de o veselie strălucitoare şi 
vibrantă, transformată într-o galerie de gală deschisă sub 
cer. Toţi locuitorii se îmbulzeau, vorbind tare, ca la ei acasă, 
unii plimbându-şi lucrurile cu braţele încărcate, alţii 
căţărându-se, bătând cuie, strigând. Fără să mai punem la 
socoteală altarul care se ridica în colţul dinspre Grand-Rue 
şi care scotea afară femeile din vecinătate, grăbite să-şi 
aducă vasele şi candelabrele. 

Angeligue alergă să ofere cele două sfeşnice Empire, 
care împodobeau căminul din salon. Nu se oprise de 
dimineaţă, nici măcar nu obosea, înălţată, purtată de marea 
ei bucurie interioară. Şi când se întorcea, cu părul în vânt, 
să smulgă petale de trandafir, pentru a umple un coş, 
Hubert o luă peste picior. 

— Ai să te istoveşti mai puţin în ziua nunţii tale... Tu eşti 
cea care se mărită? 

— Da, eu! răspunse ea, zâmbind. 

Hubertine, la rândul ei, zâmbi. 

— Până atunci, pentru că toată casa e frumoasă, am face 
bine să urcăm şi să ne îmbrăcăm. 

— Numaidecât, mamă... Uite, mi-am umplut coşul. 


Sfârşi de smuls de pe toţi bobocii de trandafir petalele pe 
care le păstra ca să le arunce în faţa monseniorului. 
Petalele cădeau ca o ploaie din degetele sale subţiri, coşul 
se revărsa, uşor, plăcut mirositor. Şi ea dispăru pe scara 
îngustă a turnuleţului, strigând într-un hohot de râs: 

— Repede! Mă duc să mă fac frumoasă ca o stea! 

După-amiaza înainta. Acum, înfrigurarea activă a 
întregului Beaumont l'Eglise se domolise, o aşteptare 
fremăta pe străzile pregătite, în sfârşit, şuşotitoare de 
glasuri reţinute. Arşiţa descrescuse odată cu soarele pieziş, 
din cerul palid nu mai cădea, între casele apropiate, decât o 
umbră călduţă şi subţire, de o seninătate delicată. Şi 
reculegerea era profundă, de parcă întregul oraş vechi 
devenea o prelungire a catedralei. Singure zgomotele 
vehiculelor urcau din Beaumont-la-Ville, oraşul nou, pe 
malul gârlei Ligneul, unde multe fabrici nu opriseră câtuşi 
de puţin lucrul, dispreţuind cinstirea acestei demodate 
solemnităţi religioase. 

De la ora patru, marele clopot din tumul dinspre 
miazănoapte, cel al cărui dangăt clătina casa familiei 
Hubert, pomi să bată, şi chiar în acel moment, Angeligue şi 
Hubertine apărură îmbrăcate. Aceasta din urmă era într-o 
rochie din pânză de în nealbit, garnisită cu o modestă 
dantelă de fir, dar având talia atât de tânără, părea sora 
mai mare a fiicei sale adoptive. Angeligue îşi pusese rochia 
din flanel alb şi nimic altceva, nicio bijuterie în urechi sau la 
încheieturile mâinilor, nimic decât braţele ei goale, gâtul ei 
gol, nimic decât satinul pielii sale ieşind de sub stofa uşoară, 
ca o deschidere de floare. Un pieptene invizibil, înfipt la 
repezeală, reţinea prea puţin buclele părului său răzvrătit, 
de un blond ca soarele. Era nevinovată şi mândră, de o 
simplitate candidă, frumoasă ca o stea. 

— Ah! spuse ea. Bate clopotul, monseniorul a părăsit 
episcopia. 

Clopotul continua să bată, înalt şi grav, în marea 
limpezime a cerului. Şi familia Hubert se instală la fereastra 


parterului larg deschisă, cele două femei cu coatele 
rezemate de bara de sprijin, iar bărbatul stând în picioare, 
mai în spate. Era modul lor obişnuit de a se aşeza, aveau un 
loc bun, de unde se vedea bine, erau cei dintâi care zăreau 
procesiunea venind din adâncul bisericii, fără să piardă o 
lumânare din defilare. 

— Unde mi-e coşul? întrebă Angelique. 

Hubert îi dădu coşul cu petale de trandafiri, pe care ea îl 
păstră în braţe, strângându-l la piept. 

— Oh, clopotul ăsta! mai murmură ea. Ai zice că ne 
leagănă! 

Toată căsuţa vibra, răsunând de mişcarea clopotului, şi 
strada, şi cartierul stăteau în aşteptare, cuprinse de 
înfrigurare, în timp ce tapiseriile fluturau alene în aerul 
serii. Parfumul trandafirilor era nespus de dulce. 

Trecu o jumătate de oră. Apoi, dintr-odată, cele două 
batante ale uşii Sfintei Agnes fură împinse, adâncurile 
bisericii  apărură, negre, împunse de micile pete 
strălucitoare ale lumânărilor. Şi ieşi mai întâi purtătorul 
crucii, un subdiacon în tunică, flancat de doi diaconi ţinând 
fiecare câte o făclie mare aprinsă. În spatele lor se grăbea 
responsabilul ceremoniei, bunul abate Cornille, care, după 
ce se asigurase de frumoasa înfăţişare a străzii, se opri sub 
pridvor şi asistă o clipă la defilare, ca să verifice dacă 
locurile în rânduri fuseseră bine luate. Cortegiul îl 
deschideau confreriile laice, asociaţii pioase, şcoli, în rând, 
după vechime. Erau copii foarte mici, fetiţe în alb, 
asemenea mireselor, băieţaşi frizaţi şi cu capul descoperit, 
gătiţi de sărbătoare ca nişte prinți, transportaţi de bucurie, 
căutându-şi mamele din priviri. Un pici de nouă ani mergea 
singur, la mijloc, îmbrăcat în chip de Sfântul loan 
Botezătorul, cu o blană de oaie peste umerii lui uscăţivi şi 
goi. Patru ştrengăriţe, împodobite cu panglici trandafirii, 
purtau un scut mare de muselină, pe care se înălța un snop 
de grâu copt. Urmau câteva domnişoare, grupate în jurul 
unui stindard al Fecioarei, mai multe doamne în negru, care 


îşi aveau, de asemenea, stindardul lor, o mătase de culoare 
roşie-închis, pe care era brodat un Sfânt Iosif, alte şi multe 
alte stindarde, din catifea, din satin, legănându-se la 
capătul prăjinilor aurite. Confreriile bărbaţilor nu erau mai 
puţin numeroase, penitenţi de toate culorile, penitenţi în 
cenuşiu mai ales, îmbrăcaţi în pânză cenuşie-cafenie, cu 
glugile pe cap şi a căror emblemă producea o impresie 
puternică, o cruce uriaşă înconjurată de o roată, pe care 
spânzurau, atârnate de ea, uneltele pătimirii. 

Angeligue scoase o exclamaţie drăgăstoasă, de cum se 
iviră copiii. 

— Oh, dragii de ei! Ia priviţi! 

Unul, nu mai mare de o şchioapă, având cel mult trei ani, 
şovăitor şi mândru pe picioruşele lui, trecea atât de nostim, 
că fata îşi cufundă mâna în coş şi-l acoperi cu un pumn de 
flori. Când dispăru, avea petale de trandafiri pe umeri şi 
prin păr. Şi râsul drăgăstos pe care îl stârnea se răspândi 
treptat-treptat; acum ploua cu flori de la fiecare fereastră. 
În zumzăitul străzii, nu se mai auzeau decât tropotitul 
înăbuşit al procesiunii, în timp ce pumnii de Hori se abăteau 
peste pavaj, într-un zbor fără zgomot. Curând, toată strada 
fu acoperită. 

Dar, mulţumit în privinţa bunei ordini a laicilor, abatele 
Cornille se îngrijoră, totuşi, neliniştit de faptul că alaiul 
stătea pe loc de două minute şi se grăbi să se întoarcă în 
partea unde era capătul, salutând totodată familia Hubert, 
printr-un zâmbet în treacăt. 

— Oare ce s-a întâmplat de nu merg? întrebă Angelique, 
pe care o cuprindea înfrigurarea, ca şi când de dincolo, de 
la celălalt capăt, şi-ar fi aşteptat fericirea. 

Hubertine răspunse, cu aerul ei calm: 

— N-au nevoie să alerge. 

— Vreo îmbulzeală, poate un altar în aer liber care încă 
nu e terminat, explică Hubert. 

Fiicele Fecioarei începuseră să cânte un imn, şi vocile lor 
ascuţite urcau în văzduh, cu o limpezime de cristal. Treptat, 


defilarea se puse în mişcare. Pomi din nou. 

Acum, după laici, din biserică începea să iasă clerul, cei 
dintâi fiind şi cei mai puţin gravi. În stihare albe cu toţii, se 
acopereau cu pălăria sub pridvor; şi fiecare ţinea câte o 
lumânare aprinsă, cei din dreapta în mâna dreaptă, cei din 
stânga în mâna stângă, în afara rândului, rând dublu de 
flăcărui clipitoare, părând aproape stinse în lumina vie a 
zilei. 'Trecură întâi marele seminar, parohiile, bisericile 
colegiale, apoi, veniră clericii şi beneficiarii catedralei, 
urmaţi de canonicii cu umerii ascunşi de mantale albe. În 
mijlocul lor se găseau cantorii, în sfite din mătase roşie, 
care începuseră antifonul, cu vocea tare, şi cărora întregul 
cler le răspundea cântând ceva mai încet. Imnul Pange 
lingua: se înălţă foarte clar, strada se umplu de un mare 
freamăt de muselină, aripile zburătoare ale stiharelor, pe 
care flăcăruile lumânărilor le ciuruiau cu stelele lor de aur 
palid. 

— Oh, Sfânta Agnes! murmură Angelique. 

Îi zâmbea sfintei, pe care patru clerici o purtau pe o 
brancardă de catifea albastră, împodobită cu dantelă. În 
fiecare an o încerca un sentiment de uimire văzând-o, 
scoasă din întunericul unde veghea de secole, părând cu 
totul alta la lumina puternică, în rochia sa din păr lung de 
aur. Era atât de bătrână, şi cu toate acestea cum nu se 
poate mai tânără, cu mânuţele, cu picioruşele sale firave, cu 
faţa ei subţire de fetiţă, înnegrită de vreme. 

Dar monseniorul trebuia s-o urmeze. Din adâncul 
bisericii se şi  desluşea, apropiindu-se,  balansarea 
cădelniţelor. 

Se auziră şuşoteli, Angelique repetă: 

— Monseniorul... monseniorul... 

Şi, în clipa aceea, ţinând ochii pe Sfânta care trecea, ea 
îşi amintea vechile istorii, înalții marchizi d'Hautecoeur 
scăpând oraşul Beaumont de ciumă, mulţumită intervenţiei 
aceleiaşi Agnes, Ioan al V-lea şi toţi cei din neamul lui 
venind să cadă în genunchi dinaintea sfintei, înrobiţi de 


imaginea ei; şi pe toţi îi vedea, pe toţi seniorii Miracolului, 
defilând unul câte unul, ca o stirpe de prinți. 

Pe o mare distanţă strada rămăsese goală. Apoi, 
capelanul care avea în grijă cârja înaintă, ţinând-o dreaptă, 
cu partea arcuită către el. După aceea, apărură doi clerici 
cu cădelniţe, mergând de-a-ndărătelea şi cădelniţând 
scurt, şi având fiecare în preajma sa câte un diacon care 
purta căţuia. Şi marele baldachin de catifea purpurie, 
împodobit cu franjuri de aur, avu o oarecare greutate până 
să iasă printr-unul dintre golurile uşii. Dar ordinea se 
restabili cu repeziciune, iar autorităţile desemnate îşi luară 
toiegele. Ceva mai încolo, între diaconii de onoare, păşea 
monseniorul, cu capul gol, cu umerii acoperiţi de eşarfa 
albă, cu cele două capete înfăşurându-i mâinile, care purtau 
foarte sus, fără s-o atingă, Sfânta Cuminecătură. 

Numaidecât, clericii cu cădelniţele îşi luară avânt, şi 
acestea, repezite în zbor, recăzută în cadență, cu zgomotul 
scurt, argintiu al lănţişoarelor lor. 

Unde cunoscuse oare Angelique pe cineva care semăna 
cu monseniorul? Un moment de reculegere înclina toate 
frunţile. Dar ea, cu capul pe jumătate aplecat, îl privea. Era 
înalt de statură, subţire şi nobil, de o tinereţe impunătoare 
la cei şaizeci de ani ai săi. Ochii de vultur îi străluceau, 
nasul puţin cam mare îi accentua autoritatea suverană a 
feţei, îmblânzită de părul alb, căzând în cârlionţi deşi; şi-i 
observă paloarea tenului, în care crezu că vede urcând un 
val de sânge. Poate că nu era decât reflexul acelui mare 
soare de aur, pe care îl purta cu mâinile sale acoperite, şi 
care îl punea într-o strălucire de lumină mistică. 

Desigur, un chip asemănător îi venea în minte, din 
străfundurile fiinţei. De la primii paşi, monseniorul începuse 
versetele unui psalm, pe care îl recita cu voce scăzută, 
împreună cu diaconii, alternativ. Şi se cutremură când îl 
văzu întorcându-şi ochii către fereastra unde se afla ea, 
până într-atât îi apăru de sever, de o răceală semeaţă, 
condamnând  zădărnicia oricărei pasiuni.  Privirile îi 


alergaseră peste cele trei broderii străvechi, Maria vizitată 
de înger, Maria la piciorul crucii, Maria urcându-se la 
ceruri. Se bucurară, pe urmă coborâră, zăbovind asupra sa, 
fără ca, în tulburarea ei, să poată înţelege dacă păleau de 
asprime sau de blândeţe. Peste o clipă se şi întoarseră la 
Sfânta Cuminecătură, neclintite, scânteind în reflexul 
marelui soare de aur. Cădelniţele se repezeau în zbor, 
recădeau cu zgomotul argintiu al lănţugurilor, iar fumul de 
tămâie urca la cer. 

Dar inima fetei pomi să bată năvalnic. În spatele 
baldachinului zărea mitra, pe Sfânta Agnes răpită de doi 
îngeri, lucrarea brodată fir cu fir de iubirea ei, pe care un 
capelan, cu degetele acoperite de un văl, o purta cu evlavie, 
ca pe un lucru sfânt. Şi acolo, printre laicii care urmau, în 
talazul de slujbaşi, ofiţeri şi magistrați, îl recunoscu pe 
Felicien, aflat în primul rând, subţire şi blond, în costum, cu 
părul lui cârlionţat, cu nasul lui drept, de o semeaţă 
blândeţe. Îl aştepta, şi n-o mira să-l vadă, în sfârşit, 
transformându-se într-un prinţ. Privirii îngrijorate pe care i- 
o aruncă, implorând iertare pentru minciuna lui, îi răspunse 
printr-un zâmbet luminos. 

— Ia te uită! murmură Hubertine uluită, nu e tânărul 
acela? 

Şi ea îl recunoscuse, şi se tulbură când, întorcându-se, îşi 
văzu fiica transfigurată. 

— Aşadar, ne-a minţit?... De ce? Tu ştii de ce?... Tu ştiai 
cine-i acest tânăr? 

Da, poate că ştia. Un glas în adâncul ei răspundea unor 
întrebări puse de curând. Dar nu cuteza, nu mai voia să se 
întrebe. Se va convinge la vremea potrivită. Şi, bănuindu-i 
apropierea, simţea cum i se umflă pieptul de mândrie şi de 
dragoste. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Hubert, aplecându-se în 
spatele soţiei sale. 

Niciodată nu era atent. Şi când i-l arătă pe tânăr avu 
îndoieli. 


— Ce idee! Asta nu-i el! 

Atunci, Hubertine se prefăcu că se înşelase. Era cel mai 
cuminte; se va informa ea. Dar procesiunea care se oprise 
iarăşi, cât timp monseniorul, la colţul străzii, balansând 
cădelniţa, tămâie Sfânta Cuminecătură, printre rămurelele 
verzi de pe altar, se puse din nou în mişcare; şi Angelique, a 
cărei mână rămăsese uitată în fundul coşului, ţinând un 
ultim pumn de petale de trandafiri, cu o mişcare rapidă, 
aruncă florile, în emoția ei încântată. Felicien tocmai îşi 
relua mersul. Ploua cu flori, şi două petale, legănându-se 
într-un zbor lin, se aşezară pe părul lui. 

Era sfârşitul. Baldachinul dispăruse la colţul dinspre 
Grand-Rue, coada cortegiului se scurgea, lăsând strada 
goală, meditativă, ca domolită de o credinţă visătoare, în 
mireasma puţin aspră a florilor de trandafir strivite. Şi, în 
depărtare, se auzea încă, din ce în ce mai slab, zgomotul 
argintiu al lănţugurilor, crescând cu fiecare zbor al 
cădelniţelor. 

— Oh, mamă, strigă Angelique, vrei să mergem în 
biserică, să-i vedem când se întorc? 

Cel dintâi imbold al Hubertinei fu să refuze. Pe urmă, 
simţi ea însăşi o atât de mare dorinţă de a se convinge, 
încât consimţi. 

— Da, imediat, dacă asta îţi face plăcere. 

Dar trebuiau să mai aştepte. Angelique, care urcase la ea 
ca să-şi pună o pălărie, nu-şi găsea locul. Se repezea în 
fiece minut la fereastră, cerceta capătul străzii, ridica ochii 
ca pentru a cerceta spaţiul însuşi şi vorbea cât putea de 
tare, urmărind procesiunea pas cu pas. 

— Coboară strada Basse... Ah, iată-i, trebuie să iasă în 
piaţă, dinaintea subprefecturii!... Sunt nesfârşit de lungi 
străzile din Beaumont-la-Ville! Numai pentru plăcerea de a 
o vedea negustorii ăştia de pânză pe Sfânta Agnes! 

Un nor subţire, traversat cu delicateţe de un grilaj de 
aur, plutea pe cer. Se simţea în neclintirea aerului că toată 
viaţa civilă era suspendată, că Dumnezeu îşi părăsise casa 


unde fiecare aştepta să se reîntoarcă, pentru a-şi relua 
ocupațiile zilnice.  Vizavi, draperiile albastre ale 
orfăurarului, perdelele roşii ale lumânărarului continuau să 
bareze intrarea în dughenele lor. Străzile păreau să 
doarmă, nu mai exista de la una la cealaltă decât trecerea 
lentă a clerului, a cărui înaintare se ghicea în toate punctele 
oraşului. 

— Mamă, mamă, sunt sigură că au ajuns la intrarea în 
strada Magloire. Au început să urce panta. 

Minţea, nu era decât şase şi jumătate, şi niciodată 
procesiunea nu se întorcea înainte de şapte şi un sfert. Ştia 
bine că baldachinul trebuia să meargă în acest moment de- 
a lungul micului port de pe Ligneul. Dar era atât de 
nerăbdătoare! 

— Mamă, să ne grăbim, n-o să mai avem loc. 

— Haide, vino! spuse în cele din urmă Hubertine, 
zâmbind fără să vrea. 

Biserica li se păru goală, Dumnezeu nemaifiind în ea. 
Toate uşile rămăseseră deschise, aidoma celor ale unei case 
în dezordine, care aştepta întoarcerea stăpânului. Puţină 
lume intra, singur altarul principal, un sarcofag sever în stil 
roman, scânteia în fundul navei înstelate de lumânări; 
restul uriaşei nave, naosurile laterale, capelele se cufundau 
în noapte, odată cu căderea amurgului. 

Cu pas domol, Angelique şi Hubertine făcură înconjurul. 
În partea de jos, edificiul părea că se striveşte, stâlpi scurţi 
şi groşi susțineau bolțile în semicerc ale colateralelor. 
Păşeau de-a lungul capelelor negre, cufundate în pământ ca 
nişte cripte. Apoi, când traversară, în faţa uşii mari, sub 
traveea orgilor, ridicând ochii către înaltele ferestre gotice 
ale navei, care se avântau până deasupra greoaiei asize 
romane, avură un sentiment de eliberare. Dar când 
continuară să meargă prin naosul lateral dinspre miazăzi, 
sufocarea reîncepu. La crucea transeptului, patru coloane 
enorme, în patru unghiuri, se ridicau dintr-odată să sprijine 
bolta, şi acolo domnea încă o lumină violetă, bun-rămasul 


zilei în rozetele de pe fațadele laterale. Urcară cele trei 
trepte care duceau la cor, se întoarseră prin ocolul absidei, 
partea cea mai de demult construită, vârâtă în adâncul 
pământului ca un mormânt. Lângă vechiul grilaj, lucrat cu 
multă măiestrie şi care închidea corul din toate părţile, se 
opriră o clipă să privească strălucirea altarului principal, 
ale cărui flăcări mici se reflectau în stejarul vechi, lustruit, 
al stranelor, minunatele strane împodobite de sculpturi. Şi 
astfel reveniră la locul de plecare, înălţând din nou capul, 
părându-li-se că simt adierea ca de zbor a navei, în timp ce 
beznele crescânde se retrăgeau, lărgind străvechile ziduri 
de pe care dispăreau urmele de aur şi de pictură. 

— Ştiam bine că era prea devreme, spuse Hubertine. 

Fără să-i răspundă, Angelique murmură: 

— Ce mare e! 

I se părea că nu cunoaşte biserica şi că o vedea pentru 
prima dată. Ochii îi rătăceau peste rândurile încremenite 
ale scaunelor, ajungeau până în fundul capelelor, unde nu 
ghicea decât pietrele funerare, prin grosimea întunericului. 
Dar întâlni capela Hautecoeur, recunoscu vitraliul, reparat, 
în sfârşit, cu Sfântul Gheorghe neclar ca o vedenie, în 
asfinţitul zilei. Şi se bucură mult. 

În clipa aceea, o clătinătură însufleţi catedrala, clopotul 
mare pornea din nou să bată. 

— Ah, spuse, iată-i, suie pe strada Magloire! 

De data aceasta era adevărat. Un val de lume invadă 
colateralele, şi din minut în minut se simţea sporind 
apropierea procesiunii. Aceasta creştea odată cu dangătele 
clopotului, cu un suflu larg ce venea din afară, pe marea 
uşă larg deschisă. Dumnezeu se reîntorcea. 

Angelique, sprijinită de umărul Hubertinei, ridicată pe 
vârfurile picioarelor, privea spre golul uşii deschise, a cărui 
rotunjime se decupa în albul amurgului din Place du Cloitre. 
Mai întâi reapăru subdiaconul, purtând crucea, flancat de 
cei doi diaconi cu sfeşnicele, şi, în urma lor, se grăbea 
responsabilul cu ceremonia, bunul abate Cornille, gâfâind, 


ajuns de oboseală. Pe pragul bisericii, fiecărui nou-sosit i se 
desluşea o clipă silueta clară şi viguroasă, apoi se pierdea în 
beznele din interior. Stindardele laicilor, ale şcolilor, ale 
asociaţiilor, ale confreriilor, fluturând asemenea unor văluri, 
erau dintr-odată înghiţite de întuneric. Se văzu grupul palid 
al fiicelor Fecioarei, care intrau cântând cu vocile lor subţiri 
de serafimi. Catedrala mistuia necontenit, nava se umplea 
încetul cu încetul, bărbaţii la dreapta, femeile la stânga. Dar 
se lăsase noaptea, piaţa, până în depărtare, se punctă de 
scântei, sute de luminiţe clipitoare, şi apăru clerul, cu 
lumânările aprinse în afara râului, un dublu cordon de 
flăcări galbene, care intră pe uşă. Nu se mai sfârşea, 
lumânările veneau unele după altele, se înmulţeau, marele 
seminar, parohiile, catedrala, cantorii atacând antifonul, şi 
canonicii în mantale albe. Şi atunci, puţin câte puţin, 
biserica se lumină, se populă cu aceste flăcări, deveni 
strălucitoare, ciuruită de sute de stele, ca un cer de vară. 

Două scaune erau libere, şi Angeligue se urcă pe unul 
dintre ele. 

— Dă-te jos, îi spunea mereu Hubertine, nu e voie! 

Dar ea se încăpăţâna, liniştită. 

— De ce nu e voie? Vreau să văd... O, ce frumos e! 

Şi până la urmă o făcu pe maică-sa să se urce pe celălalt 
scaun. 

Acum, toată catedrala scânteia, arzătoare. Tălăzuirea de 
lumânări care o străbătea prindea reflexe sub bolțile joase 
ale  naosurilor laterale, în adâncul capelelor, unde 
străluceau sticla unei racle şi aurul unui tabernacul. Chiar 
şi în colul absidei, până la criptele sepulcrale, pătrundeau 
raze de lumină. Corul ardea, cu altarul lui incendiat, cu 
stranele învăpăiate, cu vechiul lui grilaj ale cărui ornamente 
imitând florile de trandafir se decupau în negru. Şi 
înălţimea navei se accentua mereu, în partea de jos stâlpii 
greoi şi scurţi ce susțineau bolțile în semicerc, în partea de 
sus mănunchiurile de colonete ce se subţiau tot mai 
împodobite de ornamente, printre arcurile frânte ale 


ogivelor, într-un elan de credinţă şi de iubire, asemenea 
strălucirii înseşi a luminii. 

Dar tropotul picioarelor şi zgomotul scaunelor se auziră 
din nou sunând lănţişoarele sclipitoare ale cădelniţelor. Şi 
numaidecât orgile cântară o frază enormă, care se revărsă 
şi umplu bolile cu un bubuit de tunet. Era pentru 
monsenior, aflat încă în piaţă, în acel moment, Sfânta Agnes 
ajungea la absidă, purtată întruna de clerici, cu faţa parcă 
alinată de licăririle lumânărilor, fericită că se reîntorcea la 
reveriile ei de patru secole. În sfârşit, precedat de cârijă, 
urmat de mitră, intră monseniorul, ţinând Sfânta 
Cuminecătură în acelaşi fel, cu amândouă mâinile acoperite 
de eşarfă. Baldachinul, care înainta prin mijlocul navei, se 
opri în faţa grilajului corului. Acolo se iscă o oarecare 
învălmăşeală, un moment episcopul aflându-se foarte 
aproape de persoanele din suita sa. 

De când reapăruse Felicien, în spatele mitrei, Angelique 
nu-l mai părăsea din ochi. Or, se întâmplă că el fu împins 
prin dreapta baldachinului; şi, în clipa aceea, fata văzu 
dintr-o singură privire capul alb al monseniorului şi capul 
blond al tânărului. O sclipire trecuse peste pleoapele ei, îşi 
împreună mâinile şi spuse cu voce tare: 

— Oh, monseniorul! Fiul monseniorului! 

Secretul i se dădea în vileag. Era un strigăt involuntar, 
convingerea care, în sfârşit, se alcătuia, în lumina bruscă a 
asemănării lor. În sinea ei, poate că-l ştia, dar niciodată n-ar 
fi îndrăznit să-l rostească; pe când, acum, el ţâşnea, orbind- 
o. Din toate părţile, din ea însăşi şi din lucruri se năpusteau 
amintiri, repetându-i strigătul. 

Dându-şi seama şi ea, Hubertine murmură: 

— Fiul monseniorului, băiatul acela? 

În jurul lor se înghesuia lumea. Le cunoşteau, le admirau, 
mama încă plină de farmec, în toaleta ei de pânză de în, 
fiica de gingăşia unui arhanghel, cu rochia sa de flanel alb. 
Erau atât de frumoase şi atât de la vedere astfel urcate pe 
scaune, că ochii se înălţau, îşi uitau de sine privindu-le. 


— Da, desigur, buna mea doamnă, spuse maica 
Lemballeuse, aflată în grup, da, desigur, fiul monseniorului! 
Cum, nu ştiaţi?... Un tânăr chipeş şi bogat, ah, atât de 
bogat, că poate să cumpere tot oraşul dacă vrea! Milioane, 
milioane! 

Palidă, Hubertine asculta. 

— Aţi auzit ce se povesteşte? continuă bătrâna 
cerşetoare. Maică-sa a murit aducându-l pe lume, şi atunci 
monseniorul s-a făcut preot. Azi, e hotărât să-l cheme 
aproape de el... Felicien al VII-lea d'Hautecoeur, cum s-ar 
zice un adevărat prinţ! 

Atunci, Hubertine făcu un gest larg de amărăciune. Pe 
când Angelique strălucea, în faţa visului ei care se realiza. 
Nu se mira câtuşi de puţin, ştia bine că el trebuia să fie cel 
mai bogat, cel mai frumos, cel mai nobil, şi bucuria ei era 
imensă, desăvârşită, fără grija vreunor obstacole, pe care 
nu le prevedea defel. În sfârşit, el se făcea cunoscut, se 
dăruia la rândul lui. Aurul curgea odată cu flăcăruile 
lumânărilor, orgile preamăreau fastul logodnei lor, 
descendenţii neamului Hautecoeur defilau regeşte, din 
adâncul legendei; Norbert I, loan al V-lea, Felicien al III-lea, 
Ioan al XII-lea, apoi, ultimul, Felicien al VII-lea, cel care îşi 
întorcea spre ea capul lui blond. Era urmaşul verişorilor 
Fecioarei, stăpânul, lisusul mândru, care se arăta în deplină 
glorie, alături de tatăl său. 

Felicien tocmai îi zâmbea, şi ea nu băgă de seamă 
privirea supărată a monseniorului care, de o clipă, o zărise 
în picioare pe scaun, deasupra mulţimii, îmbujorată, 
orgolioasă şi pasionată. 

— Ah, sărmana mea copilă! suspină Hubertine cu 
disperare. 

Dar capelanii şi diaconii se orânduiseră la dreapta şi la 
stânga, şi primul diacon, luând Sfânta Cuminecătură din 
mâinile monseniorului, o depuse pe altar. Cantorii mugiră 
binecuvântarea finală, Tantum ergo!1+ în timp ce tămâia 
din căţuie fumega în cădelniţă, după care se lăsă brusc 


adânca tăcere a oraţiei. Şi, în mijlocul bisericii arzătoare, 
înţesate de clerici şi de popor, sub bolțile avântate, 
monseniorul urcă la altar, luă cu amândouă mâinile marele 
soare de aur, pe care îl mişcă de trei ori în aer, într-un 
domol semn al crucii. 


Capitolul LX 


| 
n aceeaşi seară, întorcându-se de la biserică, Angelique îşi 
spunea: „Am să-l văd imediat: va fi în Clos-Marie şi am să 
cobor ca să-l întâlnesc”. Ochii lor îşi dăduseră această 
întâlnire. 

Nu luară cina decât la ora opt, în bucătărie, ca de obicei. 
Hubert vorbea singur, aţâţat de acea zi de sărbătoare. 
Serioasă, Hubertine abia răspundea, neslăbind-o din priviri 
pe tânăra fată, care mânca cu mare poftă, dar inconştientă, 
fără a părea să ştie că duce furculiţa la gură, furată cu totul 
de visul ei. Şi Hubertine citea limpede în ea, vedea cum 
prind formă şi cum se succed unul după altul gândurile sub 
acea frunte candidă, ca sub cristalul unei ape clare. 

La ora nouă rămaseră uimiţi când auziră sunând 
clopoţelul. Era abatele Cornille. Cu toată oboseala lui, 
venea să le spună că monseniorul admirase mult cele trei 
vechi panouri brodate. 

— Da, a vorbit despre ele în faţa mea. Ştiam că are să vă 
bucure când veţi afla. 

Ang6lique, căreia numele monseniorului îi stârnise 
interesul, recăzu în visarea ei de îndată ce începură să 
vorbească despre procesiune. Apoi, după câteva minute, se 
ridică. 

— Unde pleci? o întrebă Hubertine. 


Întrebarea o surprinse, ca şi cum ea însăşi n-ar fi ştiut 
pentru ce se ridica. 

— Mamă, urc la mine, sunt foarte obosită. 

Şi, dincolo de acest pretext, Hubertine îi ghicea 
adevăratul motiv, nevoia de a fi singură cu bucuria ei. 

— Vino să mă săruţi. 

Cât timp o ţinu în braţe, lipită de ea, o simţi fremătând. 
De sărutul ei din fiecare seară aproape că se feri. Atunci, o 
privi cu toată seriozitatea în faţă, îi citi în ochi întâlnirea 
acceptată, nerâbdarea de a se duce. 

— Fii fată înţeleaptă, dormi bine. 

Dar Angelique, după un „bună seara” spus în grabă lui 
Hubert şi abatelui Cornille, se şi grăbi spre camera «ei, 
pierdută, până într-atât îşi simţise taina gata să-i scape de 
pe buze. Dacă maică-sa ar mai fi ţinut-o încă o clipă lipită de 
inima sa, ar fi vorbit. După ce răsuci de două ori cheia în 
broască, lumina o răni şi suflă în lumânare. Luna răsărea 
din ce în ce mai târziu, noaptea era deosebit de 
întunecoasă. Şi, fără să se dezbrace, aşezată în faţa 
ferestrei deschise deasupra beznelor, aşteptă ceasuri 
întregi. Minutele se scurgeau pline, acelaşi gând era de- 
ajuns ca să le umple, şi când va suna de miezul nopţii, va 
cobori să-l întâlnească. Lucrurile se vor petrece cât se 
poate de firesc, se vedea acţionând pas cu pas, gest cu gest, 
cu acea dezinvoltură pe care o ai în vis. Aproape 
numaidecât îl auzise pe abatele Cornille plecând. După 
aceea, soţii Hubert urcaseră la rândul lor. În două dăţi i se 
păru că uşa camerei lor se deschidea, că paşi furişaţi 
înaintau până la scară, ca şi când cineva ar fi venit acolo să 
asculte o clipă. Apoi, casa păru să se cufunde într-un somn 
adânc. 

Când sună ora, Angelique se ridică. 

— Haide, mă aşteaptă. 

Şi deschise uşa, pe care nici măcar n-o mai închise. Pe 
scară, trecând prin faţa camerei perechii Hubert, trase cu 
urechea; dar nu auzi nimic, nimic decât fiorul tăcerii. De 


altfel, se simţea foarte în largul ei, fără spaimă sau grabă, 
neavând câtuşi de puţin conştiinţa că săvârşea o greşeală. O 
forţă o mâna, i se părea un lucru atât de simplu, încât 
gândul vreunei primejdii ar fi făcut-o să zâmbească. Ajunsă 
jos, ieşi în grădină, din bucătărie, şi uită din nou să închidă 
oblonul. Apoi, grăbind pasul, ajunse la portiţa care dădea 
spre Clos-Marie şi o lăsă, tot aşa, larg deschisă în urma ei. 
În Clos-Marie, deşi bezna era neagră, nu avu nicio şovăială, 
pomi drept către scândură, trecu peste La Chevrotte, 
merse pe dibuite, ca într-un loc familiar, unde fiecare 
arbore îi era cunoscut. Şi cotind-o la dreapta, sub o salcie, 
nu făcu decât să întindă mâinile pentru a întâlni mâinile 
celui despre care ştia că este acolo şi o aşteaptă. O clipă, 
mută, Angelique strânse mâinile lui Felicien într-ale sale. 
Nu se puteau vedea, cerul era acoperit de un nor ridicat de 
arşiţă, pe care luna, abia răsărită, subţiată, nu-l lumina 
încă. Şi ea vorbi în întuneric, despovărându-şi inima de 
marea sa bucurie. 

— Ah, seniorul meu drag, cât te iubesc şi cât îţi 
mulţumesc! 

Râdea pentru că îl cunoscuse, în sfârşit, îi mulțumea 
pentru că era tânăr, frumos, bogat, mult mai bogat decât se 
aşteptase ca. Era o veselie răsunătoare, strigătul de uimire 
şi de recunoştinţă în faţa acestui dar de iubire pe care i-l 
făcea propriul ei vis. 

— Dumneata eşti regele, eşti stăpânul meu, şi iată-mă a 
dumitale, nu-mi pare rău decât că sunt atât de puţin... Dar 
am mândria de a-ţi aparţine şi-i de ajuns să mă iubeşti, ca 
să fiu regină la rândul meu... Degeaba ştiam şi te aşteptam, 
mi-a crescut inima de când ai devenit atât de mare... Ah, 
seniorul meu drag, cât îţi mulţumesc şi cât te iubesc! 

Atunci, cu delicateţe, el îşi petrecu braţul pe după 
mijlocul ei, o luă cu sine şi-i spuse: 

— Vino la mine acasă. 

O duse în fundul împrejmuirii Clos-Marie, printre 
ierburile înalte, şi ea îşi explică în ce fel trecea el în fiecare 


seară prin vechiul grilaj al episcopiei, altădată ferecat. 
Lăsase grilajul deschis, o introduse la braţul lui în marea 
grădină a monseniorului. Urcând pe cer încetul cu încetul, 
dar rămânând ascunsă pe după un văl de nori calzi, luna îi 
înălbea într-o transparenţă lăptoasă. 

Toată bolta, fără nicio stea, era plină de o pulbere 
luminoasă, care cădea mută în tăcerea nopţii. 

Urcară domol de-a lungul râului La Chevrotte, a cărei 
albie traversa parcul, dar aici nu mai era pârâul grăbit, ce 
se azvârlea peste un povârniş pietros, era o apă blajină, o 
apă moleşită, rătăcitoare printre pâlcurile de arbori. Şi, sub 
norii luminoşi, între arborii scăldaţi de lumina lunii şi 
fremătători, râul eliseean părea să curgă într-un vis. 

Voioasă, Angelique reluă: 

— Sunt atât de mândră şi atât de fericită că merg aşa, la 
braţul dumitale! 

Vrăjit de atâta simplitate şi farmec, Felicien o asculta 
exprimându-se fără sfială, fără să ascundă nimic, rostind cu 
glas tare tot ce gândea, în candoarea inimii sale. 

— Ah, suflet drag! Eu trebuie să-ţi fiu recunoscător 
pentru că binevoieşti să mă iubeşti puţin, cu atâta 
drăgălăşenie... Mai spune-mi în ce fel mă iubeşti, spune-mi 
ce s-a petrecut în dumneata, când ai aflat, în sfârşit, cine 
sunt. 

Dar, cu un gest nostim de nerăbdare, ea îl întrerupse. 

— Nu, nu, să vorbim de dumneata, numai de dumneata. 
Ce importanţă am eu? Are vreo importanţă cine sunt, ce 
gândesc?... Acum, numai dumneata exişti. 

Şi, lipindu-se de el, micşorând pasul de-a lungul malului 
vrăjit, îl întreba fără sfârşit, voia să cunoască tot, copilăria, 
tinereţea lui, cei douăzeci de ani trăiţi departe de tatăl său. 

— Ştiu că mama dumitale a murit când te-ai născut şi că 
ai crescut la un unchi, un abate bătrân... Stiu că 
monseniorul refuza să te mai vadă... 

El vorbi aproape în şoaptă, cu o voce îndepărtată, ce 
părea să urce din trecut. 


— Da, tatăl meu a adorat-o pe mama, eram vinovat că 
venisem pe lume şi o ucisesem... Unchiul m-a crescut fără 
să-mi spună nimic despre familia mea, cu asprime, ca şi 
cum aş fi fost un copil sărman, lăsat în grija lui. N-am aflat 
adevărul decât foarte târziu, abia acum doi ani... Dar nu m- 
a luat pe neaşteptate, simţeam această mare avuţie în 
spatele meu. Orice muncă obişnuită mă plictisea, nu eram 
bun decât să umblu razna. După aceea, mi s-a dezvăluit 
pasiunea pentru vitraliile micii noastre biserici... 

Ea râdea, şi făcea şi el haz. 

— Sunt un lucrător ca şi dumneata, mă hotărâsem să-mi 
câştig existenţa pictând vitralii, când toată această bogăţie 
s-a prăvălit asupra mea... Şi tata se supăra cumplit în zilele 
când unchiul îi scria că sunt un diavol, că niciodată n-o să 
intru în breaslă! Voinţa lui expresă era să mă vadă preot, 
gândindu-se poate că astfel voi ispăşi pentru moartea 
mamei. Cu toate acestea, a dat înapoi, m-a chemat lângă 
el... Ah, să trăieşti, să trăieşti, ce lucru minunat! Să trăieşti 
pentru a iubi şi a fi iubit! 

Tinereţea lui sănătoasă vibra în acest strigăt de care se 
înfiora noaptea calmă. Era pasiunea, pasiunea din pricina 
căreia murise mama sa, pasiunea care îl aruncase în 
această primă iubire, născută din mister. Toată ardoarea lui 
tindea într-acolo, frumuseţea, sinceritatea, neştiinţa şi 
dorinţa sa lacomă de viaţă. 

— Eram ca dumneata, aşteptam, şi în noaptea când te-ai 
arătat la fereastră, la fel, te-am recunoscut... Spune-mi ce 
visai, povesteşte-mi despre zilele dumitale de dinainte... 

Dar ea îi închise din nou gura. 

— Nu, să vorbim de dumneata, numai de dumneata. Aş 
vrea să nu-mi rămână nimic din dumneata ascuns... să te 
păstrez, să te iubesc întreg! 

Şi nu se mai sătura să-l audă vorbind despre el, într-o 
bucurie extaziată de a-l cunoaşte, iubitoare ca o fecioară 
sfântă la picioarele lui lisus. Şi niciunul, nici celălalt nu se 
plictiseau repetându-şi aceleaşi lucruri, la nesfârşit, cum se 


iubiseră, cum se iubeau. Cuvintele reveneau deopotrivă, 
mereu noi, căpătând sensuri neaşteptate, de nepătruns. 
Fericirea lor creştea până-ntr-atât încât îi copleşea, îi 
sorbea muzica buzelor. El îi mărturisea vraja în care până şi 
vocea ei îl ţinea atât de strâns, încât nu mai era decât un 
sclav, doar ca s-o poată asculta. Ea îi destăinuia spaima 
delicioasă ce o cuprindea când pielea lui atât de albă se 
împurpura de un val de sânge, la cea mai neînsemnată 
mânie. Şi acum părăsiseră malurile aburitoare ale râului La 
Chevrotte, afundându-se sub pădurea întunecată a marilor 
ulmi, cu braţele petrecute pe după mijloc. 

— O, grădina asta! murmură Angelique bucurându-se de 
răcoarea ce cobora din frunziş. Ani de-a rândul am dorit să 
intru în ea... Şiiată-mă aici cu dumneata, iată-mă aici! 

Nu-l mai întreba unde o ducea, se lăsa condusă de braţul 
lui, în beznele trunchiurilor seculare. Pământul era moale 
sub tălpi, bolile de frunziş se pierdeau, undeva, foarte sus, 
la fel ca bolțile bisericii. Niciun zgomot, nicio adiere, nimic 
altceva decât zbaterea inimilor lor. 

În sfârşit, împingând uşa unui pavilion, el îi spuse: 

— Intră, eşti la mine acasă. 

Acolo socotise tatăl lui că e bine să-l instaleze, deoparte, 
în acel colţ retras al parcului. Jos, avea un salon mare, sus, 
un apartament complet. O lampă lumina imensa cameră de 
la parter. 

— Vezi bine, reluă el surâzând, că te afli la un artizan. 
lată-mi atelierul. 

Un atelier, într-adevăr, capriciul unui băiat bogat, care se 
complăcea în treburi meşteşugăreşti, în pictura pe sticlă. 
Regăsise vechile procedee ale veacului al treisprezecelea, 
se putea crede unul dintre acei sticlari primitivi care 
dădeau naştere unor capodopere cu bietele mijloace ale 
vremii, îi era de ajuns străvechea masă, grunduită cu praf 
de cretă, pe care desena în roşu şi pe care decupa sticlele 
cu cauterul, dispreţuind diamantul. Mufla, un mic cuptor 
reconstruit după un desen, fusese de curând încărcată; 


ceva tocmai se cocea în ea, un alt vitraliu reparat al 
catedralei; şi se mai aflau acolo, în nişte cutii, o sumedenie 
de sticle de toate culorile, pe care le pregătea pentru 
nevoile sale, albastre, galbene, verzi, roşii, pale, ca iaspul, 
fumurii, întunecate, sidefii, intense. Dar camera era 
tapisată cu stofe admirabile şi atelierul dispărea sub un 
uluitor lux de mobilier. În fund, pe un tabernacul vechi, care 
îi ţinea loc de piedestal, o Fecioară mare, aurită, surâdea 
din buzele ei ca purpura. 

— Şi lucrezi, lucrezi? repeta Ang6lique cu o veselie de 
copil. 

Se amuză mult de cuptor, îi ceru să-i explice toată munca 
lui: cum se mulțumea, după exemplul unor meşteri de 
altădată, să folosească sticle colorate în pastă, pe care le 
întuneca, simplu, cu negru; pentru ce se mărginea la mici 
personaje distincte, accentuând mişcările şi draperiile; şi 
ideile lui asupra artei sticlarului, care decăzuse de când se 
apucase să picteze sticla, s-o emaileze, desenând mai bine; 
şi părerea lui finală, că un vitraliu trebuia să fie doar un 
mozaic transparent, cu tonurile cele mai vii dispuse în 
ordinea cea mai armonioasă, un adevărat buchet delicat şi 
strălucitor de culori. Dar, în clipa aceea, puţin îi păsa ei, la 
urma urmei, de arta sticlarului. Toate aceste lucruri nu 
aveau decât o singură însemnătate, aceea de a veni de la el, 
de a o ocupa şi mai mult cu el, de a fica o dependenţă a 
persoanei lui. 

— Ah, spuse ea, o să fim fericiţi! Dumneata vei picta, eu 
am să brodez. 

El îi prinsese iar mâinile, în mijlocul camerei imense, al 
cărei mare lux o încânta, părea mediul firesc unde gingăşia 
ei avea să înflorească. Şi, o clipă, amândoi tăcură. Apoi, din 
nou, vorbi ea. 

— Atunci, s-a făcut? 

— Ce? întrebă el zâmbitor. 

— Ne căsătorim? 


O clipă, el şovăi. Faţa lui, foarte albă, se coloră pe 
neaşteptate. Ea se nelinişti. 

— Te-am supărat? 

Dar el îi şi strângea mâinile, într-o strânsoare care o 
cuprindea toată. 

— S-a făcut. E de ajuns ca dumneata să doreşti un lucru, 
pentru ca el să se împlinească, în ciuda tuturor piedicilor. 
Nu mai am decât un gând, acela de a-ţi fi pe plac. 

Auzindu-l, ochii ei străluciră. 

— Ne vom căsători, ne vom iubi întotdeauna, nu ne vom 
mai despărţi niciodată. 

Nu se îndoia câtuşi de puţin, asta se va realiza chiar de a 
doua zi, cu uşurinţa miracolelor din Legendă. Gândul celui 
mai neînsemnat obstacol, al celei mai mici întârzieri, nu-i 
trecea deloc prin minte. De vreme ce se iubeau, pentru ce 
ar mai fi stat despărțiți? Cei ce se adoră se căsătoresc, e 
foarte simplu. Era stăpânită de o mare şi calmă bucurie. 

— Ne-am înţeles, să batem palma, reluă ea glumind. 

EI îi duse mâna mică la buze. 

— Ne-am înţeles. 

Şi, cum ea pleca, fiindu-i teamă să n-o surprindă ivirea 
zorilor, grăbindu-se să pună capăt tainei, el vru s-o 
conducă. 

— Nu, nu, n-am ajunge înaintea zilei. O să-mi găsesc eu 
drumul... Pe mâine! 

— Pe mâine! 

Ascultător,  Felicien se mulţumi s-o privească pe 
Angeligue plecând, şi ea alergă pe sub ulmii întunecoşi, 
alergă de-a lungul lui La Chevrotte scăldată în lumină. 
Curând ajunse la grilajul parcului, după aceea se avântă 
peste ierburile înalte din Clos-Marie. Tot alergând, se 
gândea că n-o să poată avea răbdare până la răsăritul 
soarelui, că era cel mai bine să bată la uşa soţilor Hubert, 
să-i trezească şi să le spună tot. Era o exuberanţă de 
fericire, o răzmeriţă a sincerităţii; nu se simţea în stare să 


mai ascundă cinci minute acest secret păstrat atât de multă 
vreme. Intră în grădină şi închise poarta. 

Şi acolo, lângă catedrală, Angelique o zări pe Hubertine, 
care o aştepta în noapte, aşezată pe banca de piatră 
înconjurată de o tufă prăpădită de liliac. Trezindu-se din 
somn, prevenită de o nelinişte, aceasta urcase şi înţelesese 
totul găsind uşile deschise. Şi, îngrijorată, neavând unde să 
se ducă, temându-se să nu agraveze lucrurile, o aştepta. 
Numaidecât, Angelique se aruncă de gâtul ei, fără sfială, cu 
inima tresăltând de bucurie, râzând veselă că nu mai avea 
nimic de ascuns. 

— Ah, mamă, s-a făcut!... O să ne căsătorim, sunt atât de 
bucuroasă! 

Înainte de a-i răspunde, Hubertine o privi cu insistenţă. 
Dar temerile sale se risipiră în faţa acelei virginităţi în 
floare, a ochilor limpezi, a buzelor neprihănite. Şi nu-i mai 
rămase decât multă amărăciune, lacrimi curgându-i pe 
obraji. 

— Sărmana mea copilă! murmură ea, ca în ajun, la 
biserică. 

Angeligue, surprinsă să o vadă astfel, tocmai pe ea, cea 
atât de cumpănită, care nu plângea niciodată, scoase un 
strigăt. 

— Ce-i cu dumneata? Mamă, îţi faci sânge rău... Este 
adevărat, am fost rea, am avut un secret faţă de dumneata. 
Dar dacă ai şti cât de greu mi-a apăsat sufletul! Când nu te 
destăinui de la început, mai târziu nu îndrăzneşti... Trebuie 
să mă ierţi. 

Se aşezase lângă ea şi, cu un braţ alintător, îi cuprinsese 
mijlocul. Banca veche părea să se afunde în acel ungher al 
catedralei acoperit de muşchi. Deasupra capetelor, 
ramurile liliacului făceau o oarecare umbră, şi mai era şi 
măceşul sădit de tânăra fată, ca să vadă dacă nu-i vor da 
boboci de trandafir; dar, lăsat în voia lui de ceva vreme, 
creştea, reîntorcându-se la starea de sălbăticie. 

— Mamă, vreau să-ţi spun totul, uite, la ureche. 


Şi, pe jumătate şoptit, îi povesti iubirea lor, într-un val de 
cuvinte nesecate, reînviind cele mai mici fapte, retrăindu-le 
cu însufleţire. Nu lăsa nimic deoparte, îşi scormonea 
memoria, ca la o confesiune. Şi nu se simţea nicidecum 
stânjenită, sângele pasiunii îi încălzea obrajii, o flacără de 
mândrie i se aprindea în ochi, fără să-şi ridice vocea, 
şoptitoare şi fierbinte. Hubertine sfârşi prin a o întrerupe, 
vorbind şi ea la fel de încet: 

— Hai, hai, o cam iei razna! Degeaba te îndrepţi uneori, 
totul se duce de fiecare dată, ca luat de vânt... Ah, 
încrezuto! Ah, pătimaşo! Tu rămâi mereu fetiţa care nu voia 
să spele bucătăria şi care-mi săruta mâinile. 

Angeligue nu-şi putu reţine un hohot de râs. 

— Nu, nu râde, curând n-o să ai destule lacrimi ca să 
plângi... Căsătoria asta n-o să se facă niciodată, sărmana 
mea copilă. 

Veselia fetei izbucni deodată sonoră, prelungită. 

— Mamă, mamă, ce tot spui? Ca să mă sâcâi şi să mă 
pedepseşti?... E atât de simplu! Astă-seară se duce să 
vorbească cu tatăl lui. Mâine vine să rânduiască totul cu voi. 

Îşi imagina, cu adevărat, că aşa se vor petrece lucrurile? 
Hubertine socoti că trebuia să fie nemiloasă. O mică 
brodeză, fără avere, fără nume, să se mărite cu Felicien 
d'Hautecoeur! Un tânăr a cărui bogăţie se ridica la 
cincizeci de milioane! Ultimul descendent al uneia dintre 
cele mai vechi familii din Franţa! 

Dar, la fiecare nouă piedică, Angeliqgue răspundea 
liniştită: 

— De ce nu? 

Ar fi un adevărat scandal, o căsătorie în afara condiţiilor 
obişnuite ale fericirii. Totul se va ridica s-o împiedice. Prin 
urmare, avea de gând să lupte împotriva tuturor? 

— De ce nu? 

Se spunea că monseniorul era mândru de numele său, 
sever faţă de iubirile întâmplătoare. Putea ea nădăjdui să-l 
înduplece? 


— De ce nu? 

Şi, neclintită în credinţa ei, zise: 

— E curios, mamă, cât de rea crezi dumneata lumea! 
Când îţi spun că lucrurile vor merge bine!... Acum două 
luni, dumneata mă bombăneai, mă luai peste picior, adu-ţi 
aminte, şi cu toate acestea aveam dreptate, tot ce 
prevesteam eu s-a îndeplinit. 

— Dar, nefericito, aşteaptă sfârşitul! 

Hubertine se necăjea din cale-afară, zbuciumată de 
remuşcări pentru că o lăsase pe Angâlique cu totul 
neştiutoare în această privinţă. Ar fi vrut să-i vorbească de 
lecţiile aspre ale realităţii, s-o lămurească în legătură cu 
cruzimile, cu  ticăloşiile lumii, simțindu-se în mare 
încurcătură, negăsind cuvintele potrivite. Ce mâhnire, dacă, 
într-o zi, ar fi avut să se facă responsabilă de nenorocirea 
acestei copile, crescută astfel, singuratică, în minciuna 
necurmată a visului! 

— Haide, draga mea, n-ai să te măriţi totuşi cu acest 
băiat împotriva voinţei noastre, a tuturor, împotriva voinţei 
tatălui lui. 

Angeligue deveni serioasă, o privi în faţă, apoi, cu un ton 
grav: 

— De ce nu? Îl iubesc şi mă iubeşte. 

Cu amândouă braţele, mama o cuprinse din nou, o ţinu 
lipită de pieptul ei, şi ea o privea, fără să vorbească încă, 
fremătătoare. Luna, acoperită, coborâse în spatele 
catedralei, negurile zburătoare se rumeneau uşor pe cer, 
odată cu apropierea zilei. Amândouă se scăldau în această 
puritate matinală, în adânca linişte răcoroasă, pe care 
numai trezirea păsărilor o tulbura cu mici ciripiri. 

— O, copila mea, numai împlinirea datoriei şi supunerea 
aduc bucurie! Suferi toată viaţa pentru un ceas de iubire şi 
de trufie. Dacă vrei să fii fericită, supune-te, renunţă, 
dispari... 

Dar o simţea răzvrătindu-se sub strânsoarea sa, şi ceea 
ce nu-i spusese niciodată, ceea ce şovăia încă să-i spună, îi 


scăpă de pe buze. 

— Ascultă, ne crezi fericiţi, pe tatăl tău şi pe mine. Am fi 
fost, dacă o mare suferinţă nu ne-ar fi stricat viaţa. 

Cobori şi mai mult vocea şi îi spuse cu răsuflarea 
tremurătoare povestea lor, căsătoria împotriva voinţei 
mamei sale, moartea copilului, dorinţa zadarnică de a mai 
avea unul, întru ispăşirea păcatului. Cu toate acestea, se 
iubeau fierbinte, trăiseră din munca lor, fără să ducă 
lipsuri; şi erau nefericiţi, ar fi ajuns desigur la certuri, la o 
viaţă de infern, poate la o despărţire violentă, fără 
strădaniile lor, fără bunătatea lui şi mintea ei echilibrată. 

— Chibzuieşte, copila mea, nu vâri nimic în viaţa ta 
pentru care ai putea să te căieşti mai târziu... Fii modestă, 
ascultătoare, domoleşte-ţi sângele inimii. 

— Mamă, dumneata mă faci să sufăr... Îl iubesc şi mă 
iubeşte. 

Şi lacrimile începură să-i curgă. Era adânc tulburată de 
mărturisirea mamei sale, şi adânc înduioşată, cu o spaimă 
în ochi, ca rănită de acel colţ al adevărului întrezărit. Dar 
nu se dădea bătută. Va muri atât de bucuroasă din pricina 
dragostei sale! Atunci, Hubertine se hotărî. 

— Nu voiam să-ţi vorbesc de toate piedicile dintr-odată. 
Trebuie totuşi să ştii... Aseară, după ce ai urcat în camera 
ta, l-am întrebat pe abatele Cornille, am aflat pentru ce 
monseniorul, care s-a împotrivit atât de multă vreme, a 
socotit că trebuie să-şi cheme fiul la Beaumont... Unul 
dintre marile lui necazuri era lipsa de stăpânire a tânărului, 
graba cu care voia să se bucure de viaţă, fără să ţină seama 
de vreo oprelişte. După ce-a părăsit cu durere gândul să 
facă din el un preot, nu mai nădăjduia nici măcar să-l 
îndrume către o îndeletnicire potrivită cu rangul şi cu 
bogăţia sa. Ştia că nu va fi niciodată altceva decât un 
pasionat, un smintit, un artist... Şi atunci, temându-se de 
prostiile inimii lui, i-a cerut să vină aici ca să-l însoare cât 
mai degrabă. 

— Ei bine? întrebă Angelique, fără să priceapă încă. 


— O căsătorie fusese plănuită chiar dinainte de sosirea 
lui, şi acum totul se pare c-a fost pus la cale, abatele 
Cornille mi-a spus limpede că trebuie să se însoare la 
toamnă cu domnişoara Claire de Voincourt!... Cunoşti 
palatul acestor Voincourt, aici, lângă episcopie. Sunt în 
legături foarte strânse cu monseniorul. Şi unii, şi alţii nu-şi 
pot dori mai mult, atât în ce priveşte numele, cât şi avutul. 
Abatele e cât se poate de mulţumit de această unire. 

Tânăra fată nu-i mai asculta argumentele pline de bun- 
simţ. În faţa ochilor îi revenise, brusc, imaginea acelei 
Claire. O vedea trecând, aşa cum o zărea câteodată iama, 
pe sub arborii parcului ei, aşa cum o întâlnea în catedrală, 
la zilele de sărbătoare: o domnişoară distinsă, oacheşă, de 
vârsta ei, nespus de frumoasă, de o frumuseţe mai 
strălucitoare decât a sa, cu un mers de o distincţie 
regească. Ai fi crezut-o foarte bună, cu toată înfăţişarea ei 
rece. 

— Domnişoara aceea distinsă, atât de frumoasă, atât de 
bogată... Se căsătoreşte cu ea... 

Murmura cuvintele ca în vis. Apoi, cu o cumplită sfâşiere 
de inimă, strigă: 

— Aşadar, minte! Nu mi-a spus nimic. 

Îşi reaminti şovăiala de o clipă a lui F6licien, valul de 
sânge ce-i împurpurase obrajii când îi vorbise de căsătorie. 
Zguduitura fii atât de puternică, încât capul palid îi alunecă 
pe umărul maică-sii. 

— Micuța mea, scumpa mea micuță... E cumplit, ştiu 
bine. Dar, dacă amâni, va fi şi mai cumplit. Smulge, prin 
urmare, numaidecât cuțitul din rană... Spune-ţi mereu, ori 
de câte ori ţi se trezeşte suferinţa în suflet, că niciodată 
monseniorul, cumplitul loan al XII-lea, despre a cărui trufie 
încăpăţânată pare-se că lumea încă îşi aminteşte, nu-şi va 
da fiul, ultimul din stirpea sa, unei brodeze, culeasă de sub 
o uşă şi adoptată de nişte oameni sărmani ca noi. 

În sfârşeala ei, Ang6lique asculta fără să se mai revolte. 
Ce simţise ea trecându-i peste faţă? O răsuflare rece, venită 


de departe, pe deasupra acoperişurilor, îi îngheţa sângele. ] 
se vorbea de nimicnicia lumii, de realitatea josnică, aşa cum 
se vorbeşte de lup unor copii neascultători. Deşi atinsă doar 
în treacăt, durerea o simţea. Cu toate acestea, îl şi 
dezvinovăţea pe Felicien: el nu minţise, rămăsese pur şi 
simplu mut. Dacă tatăl lui voia să-l însoare cu acea tânără 
fată, de bună seamă că o va refuza. Dar el nu cuteza încă să 
intre în luptă: şi, de vreme ce nu-i spusese nimic, poate că 
tocmai se hotărâse, în faţa acestei prime prăbuşiri, palidă, 
atinsă de degetul aspru al vieţii, ea rămânea mereu 
încrezătoare, oricum, credea în visul ei. Lucrurile se vor 
împlini, doar mândria sa era înfrântă, recădea în umilinţa 
iertării. 

— Mamă, e adevărat, am păcătuit şi nu voi mai păcătui... 
Îţi făgăduiesc să nu mă revolt, să fiu ce va vrea Cerul să fiu. 

Iertarea vorbea prin gura ei, izbânda era a lumii în care 
crescuse, a educaţiei pe care o primise. Pentru ce s-ar fi 
îndoit de viitor, când, până atunci, tot ce o înconjura se 
arătase atât de mărinimos cu ea şi atât de iubitor? Voia să 
rămână înţeleaptă precum Catherine, modestă ca Elisabeta, 
castă ca Agnes, îmbărbătată de sprijinul sfintelor, sigură că 
numai ele o vor ajuta să izbândească. Vechea ei prietenă, 
catedrala, Clos-Marie şi La Chevrotte, mica şi răcoroasa 
casă a familiei Hubert, soţii Hubert înşişi, tot ceea ce o 
iubea ar consimţi s-o apere, dacă n-ar fi de-a dreptul 
ascultătoare şi neprihănită? 

— Atunci, îmi făgăduieşti că n-ai să faci niciodată nimic 
împotriva voinţei noastre, nici, mai cu seamă, împotriva 
voinţei monseniorului? 

— Da, mamă, făgăduiesc. 

— Îmi făgăduieşti să nu-l mai vezi niciodată pe acest 
tânăr şi să nu te mai gândeşti la năzbâtia de a te mărita cu 
el? 

Auzind aceste cuvinte, Angeliqgue simţi că i se sfâşie 
inima. Puţin lipsi ca o ultimă răzvrătire s-o ridice în 


picioare, să-şi strige iubirea. Apoi, lăsă capul în jos, definitiv 
îmblânzită. 

— Făgăduiesc să nu fac nimic ca să-l mai văd şi ca să se 
însoare cu mine. 

Cum nu se poate mai emoţionată, Hubertine o strânse cu 
disperare în braţe, mulţumindu-i pentru supunere. Ah, ce 
mizerie! Vrându-le binele, îi faci să sufere pe cei dragi! Era 
vlăguită, dar se ridică, mirată de ziua care creştea. Ciripitul 
păsărelelor sporise, fără să se vadă încă vreuna zburând. Pe 
cer, norii se destrămau ca aburii, în albăstrimea 
transparentă a văzduhului. 

Şi atunci,  căzându-i întâmplător privirile asupra 
măceşului, Angelique îi zări până la urmă florile pipernicite. 
Râse trist. 

— Aveai dreptate, mamă, e departe de a face flori de 
trandafir. 


Capitolul X 


D 


imineaţa, la ora şapte, ca de obicei, Angelique era la lucru; 
şi zilele se scurseră una după alta, şi în fiecare dimineaţă se 
aşeza, cum nu se poate mai calmă, în faţa epitrahilului 
părăsit în ajun. Nimic nu lăsa impresia să se fi schimbat, îşi 
ţinea cu străşnicie cuvântul dat, trăia izolată, fără a căuta 
să-l revadă pe Felicien. Asta nici măcar nu părea s-o 
intereseze, îşi păstra veselia obrazului tânăr, zâmbind către 
Hubertine, când o surprindea, mirată, că se uită la ea. 
Totuşi, în această voinţă de tăcere, se gândea decât la el, 
toată ziua. Speranţa ei rămânea de neînvins; era sigură că, 
orice s-ar întâmpla, visul i se va împlini. Şi tocmai această 
siguranţă îi dădea acea ţinută de curaj, atât de firească şi 
atât de mândră. 

Uneori, Hubert o bombănea. 

— Munceşti prea mult, te găsesc cam palidă... Cel puţin, 
dormi bine? 

— O, tată, ca o buturugă! Niciodată nu m-am simţit mai 
minunat. 

Dar Hubertine, la rândul ei, se frământa, îi vorbea de 
distracţii. 

— Dacă vrei, închidem casa şi facem tustrei o călătorie la 
Paris. 

— Ei, asta-i bună! Şi comenzile, mamă?... Când vă spun 
că munca multă înseamnă sănătatea mea! 


În realitate, Ang6lique aştepta, pur şi simplu, un miracol, 
vreo manifestare a Celui nevăzut, care i-o va da lui Felicien. 
Pe lângă faptul că făgăduise să nu întreprindă nimic, la ce 
bun să acţioneze, atâta timp cât Cel de dincolo acţiona clipă 
de clipă pentru ea? Şi, în inerția ei voită, prefăcându-se pe 
deplin nepăsătoare, ţinea mereu urechea la pândă, 
ascultând glasurile, tot ce se înfiora în preajmă-i, micile 
zgomote cunoscute ale acelei lumi în care trăia şi care îi va 
veni în ajutor. Ceva, fără doar şi poate, trebuia să se 
întâmple. Aplecată peste gherghef, cu fereastra deschisă, 
nu pierdea niciun freamăt al arborilor, niciun murmur din 
La Chevrotte. Cele mai mici şoapte ale catedralei îi 
parveneau înzecite de atenţia cu care le asculta: auzea 
până şi papucii paracliserului care stingea lumânările. 
Lângă ea, simţea din nou fâlfâitul unor aripi misterioase, se 
ştia sprijinită de acel necunoscut; şi-i venea să se 
răsucească brusc, crezând că o umbră îi gângăvise la 
ureche vreo modalitate de izbândă. Dar zilele treceau, 
nimic nu venea încă. 

Noaptea, pentru a-şi respecta făgăduiala, Angelique se 
ferea în primul rând să stea la balcon, temându-se să nu se 
întâlnească cu Felicien, dacă-l zărea jos. Aştepta în fundul 
camerei. Apoi, când nici măcar frunzele, adormite, nu se 
clinteau deloc, se primejduia, pornea din nou să scruteze 
beznele. De unde se va produce miracolul? Fără îndoială, 
dinspre grădina episcopiei, o mână arzătoare îi va face 
semn să vină. Poate din catedrală, unde orgile vor bubui şi o 
vor chema la altar. Nimic n-ar fi luat-o pe neaşteptate, nici 
porumbiţele din Legendă, care i-ar aduce cuvintele de 
binecuvântare, nici intervenţia sfintelor care ar trece prin 
ziduri, ca să-i dea de veste că monseniorul voia s-o 
cunoască. Şi nu avea decât o pricină de uimire, care creştea 
seară de seară; încetineala cu care se produceau minunile. 
Aidoma zilelor, nopţile urmau nopţilor, fără ca nimic, nimic 
încă să se arate. 


După a doua săptămână, ceea ce o mira şi mai mult pe 
Angeligue era că nu-l văzuse pe Felicien. Ea se angajase să 
nu întreprindă nimic pentru a se apropia de el; dar, fără s-o 
spună, se bizuia pe faptul că el va face totul pentru a se 
apropia de ea; şi Clos-Marie rămânea pustiu, el nici măcar 
nu mai traversa ierburile înalte. De cincisprezece zile, nu-i 
zărise niciodată umbra în ceasurile de noapte. Asta nu-i 
zdruncina credinţa: dacă nu se arăta deloc însemna că se 
ocupa de fericirea lor. Cu toate acestea, uimirea ei creştea, 
amestecată cu un început de nelinişte. 

Într-o seară, în sfârşit, cina fu tristă la broderi, şi pentru 
că Hubert ieşea, având de făcut un drum urgent, Hubertine 
rămase singură cu Angelique, în bucătărie. O privi multă 
vreme, cu ochii umeziţi, emoţionată de marele său curaj. 
După cincisprezece zile de când nu-şi spuneau un cuvânt 
despre lucrurile ce le umpleau până la revărsare inimile, 
era mişcată de puterea şi de buna-credinţă cu care îşi 
păstra jurământul. O bruscă dovadă de dragoste o făcu să-şi 
deschidă braţele, şi tânăra fată se aruncă la pieptul ei, şi 
amândouă se strânseră în tăcere. 

Pe urmă, când Hubertine se simţi în stare să vorbească, 
zise: 

— Ah, sărmana mea copilă! Am aşteptat să rămân 
singură cu tine; trebuie să ştii... Totul s-a sfârşit, s-a sfârşit 
definitiv. 

Pierdută, Angelique se ridică, strigând: 

— Felicien a murit! 

— Nu, nu. 

— Dacă nu vine înseamnă că a murit! 

Şi Hubertine trebui să-i explice că, a doua zi după 
procesiune, îl văzuse, pentru a-i cere şi lui făgăduiala de a 
nu mai reapărea, atâta timp cât nu va avea încuviințarea 
monseniorului. Era o despărţire definitivă, pentru că ştia 
căsătoria de neînfăptuit. Îl impresionase profund arătându-i 
ce faptă urâtă săvârşea în legătură cu această sărmană fată 
încrezătoare, neştiutoare, pe care o compromitea, fără s-o 


poată lua de soţie într-o bună zi; şi strigase şi el că va muri 
de durerea de a n-o revedea, mai degrabă decât să fie 
necinstit. În aceeaşi seară se destăinuia tatălui său. 

— Haide, reluă Hubertine, eşti atât de curajoasă, încât îţi 
vorbesc fără ocolişuri... Ah, dacă ai şti, micuța mea, cât te 
plâng şi cât te admir de când te simt atât de mândră, atât 
de vitează, că poţi să taci şi să fii veselă, când inima ţi se 
sfâşie!... Dar încă îţi mai trebuie curaj mult, mult... Azi 
după-amiază l-am întâlnit pe abatele Cornille. Totul s-a 
sfârşit, monseniorul nu vrea. 

Se aştepta la o criză de lacrimi şi se miră când o văzu, din 
cale-afară de palidă, aşezându-se iarăşi cu un aer liniştit. 
Bătrâna masă de stejar tocmai fusese strânsă, o lampă 
lumina străvechea sală comună, a cărei tăcere nu era 
tulburată decât de susurul uşor al ceainicului. 

— Mamă, nimic nu s-a sfârşit... Povesteşte-mi, am dreptul 
să ştiu tot, nu-i aşa? Pentru că astea sunt treburi care mă 
privesc pe mine. 

Şi ascultă cu atenţie ceea ce Hubertine socoti că putea 
să-i spună din lucrurile aflate de la abate, sărind peste 
anumite amănunte, continuând să-i ascundă viaţa acestei 
copile neştiutoare. 

De când îşi chemase fiul în preajma sa, monseniorul trăia 
într-o continuă frământare. După ce-l îndepărtase de lângă 
sine, a doua zi după moartea soţiei sale, şi stătuse douăzeci 
de ani fără a consimţi să-l cunoască, iată că-l vedea în 
puterea şi în strălucirea tinereţii, portret viu al aceleia pe 
care o plângea, de vârsta şi cu graţia blondă a frumuseţii ei. 
Acest lung surghiun, această ură ascunsă împotriva 
copilului care îl costase viaţa mamei erau şi o măsură de 
prevedere: îşi dădea seama de asta în clipa de faţă, îi părea 
rău că revenise asupra voinţei sale. Vârsta, douăzeci de ani 
de rugăciuni, Dumnezeu coborât în el, nimic nu ucisese 
omul de altădată. Şi fusese de ajuns ca fiul femeii adorate 
să se ridice, cu zâmbetul ochilor lui albaştri, pentru ca 
inima să-i bată năprasnic, crezând că moarta reînvia. 


Bunul abate Cornille îi vorbise Hubertinei cât se poate de 
încet, cu mâini tremurânde. Circulau zvonuri tainice; se 
şoptea că monseniorul se închidea în camera sa imediat 
după ce se lăsa amurgul; şi urmau nopţi de zbucium, de 
lacrimi, de gemete, a căror violenţă, înăbuşită de tapiserii, 
înspăimânta episcopia. 

Când ieşea din cameră, monseniorul îşi relua înfăţişarea 
severă, faţa sa liniştită şi trufaşă, abia îngălbenită de o 
rămăşiţă de paloare. În dimineaţa când Felicien i se 
destăinuise, îl ascultase, fără să rostească un cuvânt, 
înfrânându-se printr-o astfel de sforţare, încât nicio fibră de 
pe chipul lui nu tresărea. Îl privea, cu inima răvăşită că-l 
vedea atât de tânăr, atât de frumos, atât de înflăcărat. Nu 
mai era ura ascunsă, ci voinţa absolută, datoria aspră de a-l 
scăpa de răul de care suferea el însuşi atât de mult. Această 
poveste romanescă începea să-l îngrijoreze. Cum! O fată 
săracă, o fată fără nume, o mică brodeză zărită sub o rază 
de lună, transfigurată într-o fecioară zveltă a Legendei, 
adorată în vis! Şi până la urmă îi răspunsese printr-un 
singur cuvânt: „Niciodată!” Felicien i se aruncase la 
genunchi, implorându-l, pledând cauza lui, pe aceea a fetei. 

Până atunci, nu se apropiase de el decât tremurând, îl 
ruga să nu se opună fericirii lui, fără ca măcar să 
îndrăznească a-şi ridica ochii asupra persoanei sale sfinte. 
Cu vocea supusă, făgăduia să dispară, să-şi ducă soţia atât 
de departe, încât să nu-i mai vadă nimeni, să-şi lase Bisericii 
marea sa avuţie. Nu voia decât să fie iubit şi să iubească, 
necunoscut de nimeni. Atunci, pe monsenior îl scuturase un 
fior. Îşi dăduse cuvântul familiei Voincourt, niciodată nu şi-l 
va lua îndărăt. Şi Felicien, la capătul puterilor, simțindu-se 
cuprins de turbare, plecase, fiindu-i teamă de valul de 
sânge ce-i împurpurase obrajii şi care l-ar fi împins la 
sacrilegiul unei revolte făţişe. 

— Copila mea, încheie Hubertine, vezi bine că nu trebuie 
să te mai gândeşti la acest tânăr, căci, bineînţeles, nu te poţi 
bizui câtuşi de puţin să faci ceva contra voinţei 


monseniorului... Eu prevedeam toate acestea. Dar îmi place 
mai mult să vorbească faptele, şi piedica să nu vină din 
partea mea. 

Angelique ascultase cu aerul ei liniştit, cu mâinile lăsate 
în jos şi împreunate peste genunchi. Doar pleoapele i se 
zbăteau din când în când, privirile-i nemişcate vedeau 
scena. Felicien la picioarele monseniorului, vorbind despre 
ea într-o revărsare de iubire. Nu răspunse imediat, 
continua să chibzuiască în tăcerea moartă a bucătăriei, 
unde susurul uşor al ceainicului începea să se stângă. 
Cobori pleoapele, îşi privi mâinile care, în lumina lămpii, 
păreau din cel mai frumos fildeş. Apoi, în timp ce surâsul de 
o nestrămutată încredere îi urca din nou pe buze, spuse cu 
simplitate: 

— Dacă monseniorul refuză, refuză pentru că aşteaptă să 
mă cunoască. 

În noaptea aceea, Ang6lique nu dormi deloc. Gândul că 
viaţa i-o va hotărî monseniorul o obseda. Şi aici nu era nicio 
înfumurare personală de femeie; simţea iubirea 
atotputernică; îl iubea atât de mult pe Felicien, încât asta se 
va vedea, cu siguranţă, şi tatăl nu se va mai putea 
încăpăţâna de a le prelungi nefericirea. De zeci şi zeci de 
ori se zvârcoli în patul ei mare, repetându-şi aceste lucruri. 
Monseniorul trecea pe dinaintea ochilor ei închişi. Poate că 
ţinea de el şi numai prin el se va produce miracolul 
aşteptat. Afară, noaptea caldă dormea, şi ea îşi pleca 
urechea să asculte glasurile, se străduia să prindă ceea ce o 
povăţuiau arborii, La Chevrotte, catedrala, însăşi camera sa 
populată de umbre prietene. Dar totul murmura, nimic 
desluşit nu ajungea până la ea. Convingerile-i prea încete i 
se transformau în nerăbdare. Şi, adormind, se pomeni 
spunându-şi: 

— Mâine am să vorbesc cu monseniorul. 

Când se trezi, încercarea i se păru cât se poate de simplă 
şi de necesară. Era pasiunea nevinovată şi vitează, o 
deplină şi mândră candoare în vitejie. 


Ştia că în fiecare sâmbătă, către ora cinci după-amiază, 
episcopul se ducea să îngenuncheze în capela Hautecoeur, 
unde îi plăcea să se roage singur, în faţa trecutului stirpei 
sale şi a lui însuşi, căutând o singurătate respectată de 
întregul său cler; şi tocmai era o zi de sâmbătă. Trebuia să 
ia repede o hotărâre. La episcopie, poate că n-ar fi fost 
primită; pe de altă parte, acolo se afla totdeauna lume 
multă, s-ar fi zăpăcit; în timp ce era atât de lesnicios să 
aştepte în capelă şi să-i spună monseniorului cine era, de 
îndată ce acesta se va arăta. În ziua aceea, brodă cu atenţia 
şi cu liniştea obişnuite: nu avea nicio emoție, era hotărâtă în 
voinţa ei, sigură că proceda bine. Apoi, la ora patru, spuse 
că se duce s-o vadă pe bătrâna Gabet, ieşi, îmbrăcată ca 
pentru drumurile sale din cartier, acoperită cu o pălărie de 
grădină, înnodată la repezeală sub bărbie. Cotise la stânga, 
împinse batantul umplut cu câlţi al uşii Sfintei Agnes, care 
reveni cu zgomot înăbuşit în spatele ei. 

Biserica era goală; doar un confesional din capela Saint- 
Joseph era încă ocupat de o penitentă, din care nu se vedea 
ieşind în afară decât fusta neagră; şi Angelique, fără 
seamăn de calmă până atunci, pomi să tremure în acea 
singurătate venerabilă şi rece, unde zgomotul uşor al 
paşilor săi părea să răsune înspăimântător. De ce, oare, i se 
strângea astfel inima? Se socotise atât de puternică, 
petrecuse o zi atât de liniştită, gândindu-se la dreptul ei de 
a voi să fie fericită! Şi iată că nu mai ştia, că pălea ca o 
vinovată! Se strecură pe nesimţite până la capela 
Hautecoeur, unde simţi nevoia să se sprijine de grilaj. 

Această capelă era una dintre cele mai izolate, una dintre 
cele mai întunecoase ale  anticei abside romane. 
Asemănătoare cu un cavou tăiat în stâncă, strâmtă şi goală, 
cu nervurile simple ale bolţii sale scunde, nu era luminată 
decât de vitraliul, cel cu legenda Sfântului Gheorghe, din 
care sticlele roşii şi sticlele albastre, dominând, răsfrângeau 
o lumină liliachie, crepusculară. Altarul, din marmură albă 
şi neagră, fără vreun ornament, cu crucifixul şi dubla sa 


pereche de sfeşnice, aducea cu un mormânt. Şi restul 
pereţilor era acoperit de pietre funerare, o adevărată 
încastrare, de sus în jos, de pietre mâncate de vârste, pe 
care se puteau citi încă inscripţiile cu litere săpate adânc. 

Sufocându-se,  Angâlique aştepta,  nemişcată. Un 
paracliser trecu fără ca măcar s-o vadă, aşa cum stătea pe 
partea dinăuntru a grilajului. Zărea întruna fusta penitentei 
ieşind în afara confesionalului. Ochii i se obişnuiau cu 
lumina slabă, se aţinteau maşinal asupra inscripţiilor ale 
căror caractere izbuti până la urmă să le descifreze. 

Anumite nume îi atrăgeau atenţia, trezind în ea legendele 
castelului d' Hautecoeur, Ioan al V-lea cel Mare, Raoul al III- 
lea, Herve al VIl-lea. Descoperi acolo alte două nume, 
Laurette şi Balbine, care, în tulburarea ei, o înduioşară 
până la lacrimi. Erau cele ale moartelor fericite, Laurette, 
căzută de pe o rază de lună pe când se ducea să-şi 
întâlnească logodnicul, Balbine, ucisă fulgerător de bucurie 
când află de întoarcerea soţului ei, pe care îl credea mort în 
război, amândouă reapărând noaptea, învăluind castelul în 
zborul alb al rochiilor lor imense. Nu le văzuse ea în ziua 
când vizitase ruinele, plutind pe deasupra turnurilor, în 
cenuşa ştearsă a asfinţitului? Ah, cu câtă plăcere ar muri ca 
ele, la şaisprezece ani, fericită că visul i s-a realizat! 

Un zgomot uriaş, răsfrânt sub bolți, o făcu să tresară. Era 
preotul, care ieşea din confesionalul capelei Saint-Joseph şi 
care închidea uşa. Rămase surprinsă nemaivăzând-o pe 
penitenta care dispăruse dinainte. Apoi, când preotul, la 
rândul lui, intră în sacristie, se simţi cu desăvârşire singură, 
în vasta singurătate a bisericii. Auzind zgomotul ca de tunet 
al vechiului confesional bubuind peste  ferecăturile-i 
ruginite, crezuse că se apropia monseniorul. Se împlinea 
curând o jumătate de oră de când îl aştepta şi nu-şi dădea 
seama, în emoția ei, cât de repede treceau minutele. 

Dar privirea i se opri pe un nume nou, Felicien al III-lea, 
cel care se dusese în Palestina cu o lumânare în mână, 
pentru a îndeplini un jurământ al lui Filip cel Frumos. Şi, cu 


inima bătând, vedea ridicându-se capul tânăr al lui Felicien 
al VII-lea, descendentul tuturor, seniorul blond pe care îl 
adora şi de care era adorată. Stătea pe loc, ca ţintuită de 
mândrie şi de teamă. Era posibil să fi venit aici pentru 
săvârşirea minunii? În faţa ei se afla o placă de marmură 
mai nouă, datând din secolul trecut, pe care citea cu 
uşurinţă, scris cu litere negre: Norber, Louis Ogier, marchiz 
d'Hautecoeur, principe de Mirande şi de Louvres, conte de 
Ferrieres, de Montegu, de Saint-Marc, precum şi de 
Villemareuil, baron de Combeville, senior de Morainvilliers, 
cavaler al celor patru ordine ale regelui, locotenent al 
oştilor sale, guvernator al Normandiei, având însărcinarea 
de căpitan general al vânătorii cu câini şi al echipajului 
pentru mistreți. Erau titlurile bunicului lui Felicien, şi ea 
venise, atât de credulă, în rochia sa de lucrătoare, cu 
degetele ei împunse de ace, să se mărite cu nepotul acestui 
mort. 

Se auzi un zgomot uşor, abia ca un lipăâit peste dalele de 
piatră. Se întoarse, îl văzu pe monsenior şi rămase 
încremenită de această apropiere pe tăcute, forâ lovitura 
de trăsnet pe care o aştepta. Intrase în capelă, foarte înalt, 
foarte nobil, cu nasul puţin cam mare pe faţa palidă, cu 
ochii semeţi, rămaşi tineri. La început, n-o zări, lângă acel 
grilaj negru. Apoi, pe când se înclina spre altar, o găsi 
dinaintea lui, la picioarele sale. 

Cu picioarele îndoite, zdrobită de respect şi de groază, 
Angelique căzuse în genunchi. (Îi apărea precum 
Dumnezeu-Tatăl, înspăimântător, stăpân absolut al sorții 
sale. Dar avea inima curajoasă; începu numaidecât să 
vorbească. 

— O, monseniore, am venii... 

EI îşi îndreptase spatele. Şi-o amintea: era tânăra fată pe 
care o remarcase la fereastră, în ziua procesiunii, pe care o 
regăsise în biserică, stând în picioare pe un scaun, acea 
mică brodeză după care fiul lui era nebun. Nu rosti un 
cuvânt, nu făcu o mişcare. Aşteptă, înalt, ţeapăn. 


— O, monseniore, am venit ca să mă puteţi vedea... M-aţi 
respins numai pentru că nu mă cunoaşteţi. Şi, iată-mă, 
priviţi-mă, înainte de a mă respinge din nou... Sunt cea care 
iubeşte şi este iubită, şi nimic altceva, nimic în afară de 
această iubire, doar o copilă sărmană, culeasă de sub uşa 
acestei biserici... Mă vedeţi la picioarele dumneavoastră cât 
sunt de mică, de nevolnică şi de umilă. Vă va fi uşor să mă 
înlăturați, dacă vă stingheresc. N-aveţi decât să ridicaţi un 
deget ca să mă distrugeţi... Dar câte lacrimi! Trebuie să ştii 
ce înseamnă suferinţa! Atunci devii milos... Am vrut, în ce 
mă priveşte, să-mi apăr cauza, monseniore. Sunt o 
neştiutoare, ştiu doar că iubesc şi că îmi apăr cauza, 
monseniore. Sunt o neştiutoare, ştiu doar că iubesc şi că 
sunt iubită... Oare, nu-i de ajuns? Să iubeşti, să iubeşti şi s-o 
spui! 

Şi continua în fraze întrerupte şi suspinate, spunea tot ce 
avea pe inimă, într-un elan de credulitate. Pe nesimţite 
ridicase capul. 

— Ne iubim, monseniore. De bună seamă că el v-a 
explicat cum de s-a ajuns la asta. Eu m-am întrebat de 
multe ori, fără să-mi pot da un răspuns... Ne iubim, şi dacă 
asta e o crimă, iertaţi-o, pentru că a venit de departe, din 
arborii şi chiar din pietrele care ne înconjurau. Când mi-am 
dat seama că-l iubeam, era prea târziu ca să nu-l mai 
iubesc... Şi acum, e cu putinţă să nu mai vrei una ca asta? 
Puteţi să-l ţineţi sub pază la dumneavoastră, să-l însuraţi 
într-altă parte, dar n-o să-l faceţi să nu mă mai iubească 
deloc. Va muri fără mine, aşa cum şi eu voi muri fără el. 
Când nu e aici, lângă mine, eu simt totuşi că este, că nu ne 
vom mai despărţi, că unul duce cu sine inima celuilalt. N-am 
decât să închid ochii, şi-l revăd, e în fiinţa mea... Şi ne veţi 
smulge din această unire? Monseniore, e ceva divin, nu ne 
opriţi să ne iubim. 

EI o privea, atât de proaspătă, atât de simplă, răspândind 
o mireasmă de buchet, în rochia ei de lucrătoare. O asculta 
cum îşi rosteşte imnul propriei iubiri, cu o voce de un 


farmec pătrunzător, puţin câte puţin îmbărbătată. Dar 
pălăria de grădină îi alunecă de pe umeri, părul de lumină îi 
nimbă chipul de aur şi-i apăru aidoma uneia dintre acele 
fecioare legendare din vechile cărţi de rugăciuni, având în 
ea ceva gingaş, primitiv, o vioiciune în iubire, o pasiune 
nevinovată. 

— Fiţi bun, monseniore... Sunteţi stăpânul, ajutaţi-ne să 
fim fericiţi. 

Îl implora, îşi apleca din nou fruntea, văzându-l atât de 
rece, mereu fără să spună un cuvânt, fără să facă o mişcare. 

Începuseră s-o înece lacrimile; cu toate acestea 
Angelique continua, voia să spună totul. 

— Şi, monseniore, nu-l iubesc doar pe el, mai iubesc şi 
noblețea numelui lui, strălucirea bogăției sale regeşti... Da, 
ştiu că eu, nefiind nimic, neavând nimic, las impresia că-l 
vreau pentru banii lui; şi, e adevărat, îl vreau şi pentru banii 
lui... vă spun asta, pentru că trebuie să mă cunoaşteţi 
bine... Ah, să devii bogată prin el, odată cu el, să trăieşti în 
desfătarea şi în strălucirea luxului, să-i datorezi lui toate 
bucuriile, să fim nestânjeniţi în iubirea noastră, să nu mai 
lăsăm lacrimi, să nu mai lăsăm nevoi în jurul nostru!... De 
când mă iubeşte, mă văd înveşmântată în brocart, ca-n 
vremurile de odinioară; la gât, la încheieturile mâinilor port 
şiraguri sclipitoare de pietre preţioase şi de perle; am cai, 
cupeuri, păduri mari în care mă plimb, urmată de păâiji... 
Niciodată nu mă gândesc la el fără să iau de la capăt acest 
vis; şi îmi spun că aşa trebuie să fie, mi-a îndeplinit dorinţa 
de a fi regină. Monseniore, e oare necinstit să-l iubesc şi 
mai mult pentru că-mi satisface toate năzuinţele de copil, 
ploile de aur miraculoase din poveştile cu zâne? 

El o vedea mândră, cu spatele îndreptat, având o 
înfăţişare măreaţă şi fermecătoare de prinţesă, în 
simplitatea ei. 

— Mă las în mâinile dumneavoastră, monseniore. Fiţi 
milostiv, hotărâţi-mi soarta! 


Şi el continua să tacă, o îngrozea, ca şi cum ar fi crescut 
în faţa ei, de-o majestate de temut. Catedrala pustie, cu 
naosurile laterale de pe acum întunecate, cu bolțile înalte în 
care se stingea ziua, mărea şi mai mult neliniştea aşteptării. 
În capelă, nu se mai distingeau nici măcar pietrele 
funerare, nu rămânea decât el, în sutana sa neagră, cu faţa 
prelungă şi albă, singura care părea să fi păstrat lumina. Ea 
îi vedea ochii licărind, aţintindu-se asupra ei, cu o sclipire 
crescândă. Oare furia-i aprindea astfel? 

— Monseniore, dacă nu veneam aici, m-aş fi mustrat 
veşnic că am adus nefericirea noastră, a amândurora, prin 
lipsa mea de curaj... Spuneţi, vă rog din suflet, spuneţi că 
am avut dreptate, că încuviinţaţi. 

La ce bun să discute cu această copilă? Îi arătase fiului 
său pricina refuzului lui şi era de ajuns. Dacă nu vorbea era 
pentru că nu avea - cel puţin aşa credea - nimic de spus. Ea 
îl înţelese, fără doar şi poate, vru să se ridice până la 
mâinile lui, ca să i le sărute. Dar el şi le trase cu violenţă 
îndărăt; şi fata rămase buimăcită, observând că obrazul lui 
palid se înroşi de un val neaşteptat de sânge. 

— Monseniore... monseniore... 

În sfârşit, el deschise buzele, îi spuse un cuvânt, cuvântul 
azvârlit fiului său: 

— Niciodată! 

Şi fără ca măcar să se împărtăşească în ziua aceea, plecă. 
Paşii lui gravi se pierdură în dosul stâlpilor absidei. 

Prăbuşită peste dalele de piatră, Angelique plânse multă 
vreme cu hohote, în marea pace goală a bisericii. 


Capitolul XI 


Pas 


ncă de seara, în bucătărie, după ce ieşiseră de la masă, 
Ang6lique se destăinui celor doi Hubert, le povesti 
intervenţia ei pe lângă episcop şi refuzul acestuia. Era 
neobişnuit de palidă, dar cât se poate de calmă. 

Hubert fu zdruncinat. Ei, cum! scumpa lui copilă a şi 
început să sufere! Şi era rănită în inimă. 

— Ah, sărmana mea scumpă, de ce nu mi-ai cerut sfatul? 
Aş fi mers cu tine, poate că l-aş fi înduplecat pe monsenior. 

Dintr-o privire, Hubertine îl făcu să tacă. Era nesăbuit, cu 
adevărat nesăbuit. N-ar fi fost mai bine să folosească 
prilejul pentru a-i scoate din cap această căsătorie peste 
putinţă de realizat? O cuprinse pe tânăra fată în braţe, o 
sărută drăgăstos pe frunte... 

— Atunci, s-a sfârşit, micuța mea, s-a sfârşit definitiv? 

La început, Angeligue nu păru să priceapă. După aceea, 
cuvintele îi veniră, de departe. Privi drept înainte, ca şi 
când ar fi întrebat vidul, şi răspunse: 

— Fără-ndoială, mamă. 

Într-adevăr, a doua zi îşi reluă locul în faţa gherghefului 
şi se apucă să brodeze, cu înfăţişarea ei obişnuită. Viaţa de 
altădată reîncepea, fata părea să nu sufere defel. Nicio 
aluzie în altă parte, nicio privire spre fereastră, de-abia o 
rămăşiţă de paloare. Sacrificiul păru împlinit. 


Hubert însuşi crezu în el, se aplecă în faţa înţelepciunii 
Hubertinei, acţionă pentru a-l înlătura pe Felicien, care, 
neîndrăznind încă să se revolte contra tatălui său, se 
înfierbânta până-ntr-atât încât aproape că nu-şi mai ţinea 
făgăduiala dată, de a aştepta, fără a căuta s-o revadă pe 
Angeligue. Şi scrise, şi scrisorile fură interceptate. Veni la ei 
într-o dimineaţă, şi-l primi Hubert. Explicaţia îi deznădăjdui 
şi pe unul, şi pe celălalt, atât de grea suferinţă vădi tânărul, 
când broderul îi vorbi de calmul convalescent al fiicei sale, 
rugându-l să se poarte cinstit, să dispară, pentru a n-o mai 
azvârli în zbuciumul îngrozitor din ultima lună. Felicien 
făgădui din nou să aibă răbdare, dar refuză cu tărie să-şi ia 
cuvântul înapoi, nădăjduia în continuare să-l convingă pe 
tatăl său, va lăsa lucrurile în starea în care erau cu familia 
Voincourt, unde cina de două ori pe săptămână, cu singurul 
scop de a evita o răzvrătire deschisă. Şi, pe când pleca, îl 
rugă pe Hubert să-i explice scumpei lui Angelique de ce 
accepta chinul de a n-o vedea: nu se gândea decât la ea, 
toate actele lui neavând alt ţel decât acela de a o cuceri. 

Când soţul îi aduse la cunoştinţă discuţia aceasta, 
Hubertine deveni gravă. Apoi, după o clipă de tăcere: 

— Îi vei repeta copilei ceea ce te-a însărcinat să-i spui? 

— I-o datorez. 

Ea îl privi ţintă, după care declară: 

— Procedează după cum te îndeamnă cugetul... Numai 
că, dacă el îşi face visuri, va ajunge până la urmă să se 
plece în faţa voinţei tatălui său, şi cea care va muri va fi 
sărmana şi scumpa noastră fetiţă. 

Atunci, Hubert se împotrivi, plin de spaimă, şovăi, se 
resemnă să nu-i spună nimic. De altfel, zi de zi, se calma 
câte puţin, de câte ori soţia sa îl făcea să bage de seamă 
înfăţişarea liniştită a fetei. 

— Vezi bine că rana se închide... începe să uite. 
Angeligue nu uita, ci pur şi simplu aştepta şi ea. 

Orice speranţă în oameni îi pierise, revenea la gândul 
unei minuni. Se va produce cu siguranţă una, dacă 


Dumnezeu o voia fericită. Nu avea decât să se lase în 
mâinile Sale, se credea pedepsită prin această nouă 
încercare, deoarece căutase să-i forţeze voinţa, supărându-l 
şi pe monsenior. Fără graţia Lui, creatura era slabă, 
incapabilă de izbândă. Nevoia de graţie o reîntorcea la 
umilinţă, având singura nădejde în ajutorul Celui nevăzut, 
nemaifăcând ea nimic, lăsând să facă totul forţele 
misterioase, răspândite în jurul Său. În fiecare seară, la 
lumina lămpii, se apuca să recitească străvechiul ei 
exemplar din Legenda aurită; şi se simţea vrăjită, ca în 
naivitatea copilăriei; şi nu punea la îndoială niciun miracol, 
convinsă că puterea Celui necunoscut este fără de margini 
când e vorba de izbânda sufletelor curate. 

Chiar în vremea aceea, tapiţerul catedralei venise să-i 
comande lui Hubert un panou de broderie foarte bogată, 
pentru jilţul episcopal al monseniorului. Acest panou, lat de 
un metru şi jumătate şi înalt de trei metri, trebuia să se 
încadreze în lambriurile de lemn ale fondului şi reprezenta 
doi îngeri, în mărime naturală, ţinând o coroană, sub care 
se aflau armoariile neamului Hautecoeur. Trebuia o 
broderie în basorelief, muncă dificilă, care cerea multă artă 
şi o mare cheltuială de forţă fizică. La început, soţii Hubert 
refuzaseră, de teamă să n-o obosească pe Angelique, mai 
ales să n-o întristeze brodând aceste armoarii care, fir cu 
fir, timp de mai multe săptămâni, i-ar fi reînviat amintirile. 
Dar fata se certase cu ei ca să primească comanda, şi se 
aşeza în fiecare dimineaţă la lucru, cu o tărie 
nemaipomenită. Părea fericită că se istovea, că simţea 
nevoia să-şi sfărâme trupul, vrând să fie calmă. 

Şi viaţa îşi urma cursul în vechiul atelier, mereu la fel şi 
regulată, ca şi când inimile n-ar fi bătut nicio clipă mai 
repede. În timp ce Hubert se ocupa de gherghefuri, desena, 
întindea şi destindea, Hubertine o ajuta pe Angelique şi, 
când cobora seara, amândouă aveau degetele învineţite. 
Pentru execuţia îngerilor şi a ornamentelor, fusese nevoie 
să se împartă fiecare motiv în mai multe părţi şi să se 


trateze separat. Ca să redea marile reliefuri, Angelique 
mânuia, cu o broşă, lungi fire ecru, pe care le acoperea, din 
sens opus, cu fir de Bretagne; şi, rând pe rând, folosindu-se 
de un ac gros, ca de o dăltiţă, detaşa detaliile ornamentelor. 
Se efectua aici o adevărată muncă de sculptură. După 
aceea, odată obţinută forma, şi Hubertine, şi ea puneau 
firele de aur, pe care le coseau cu împunsături mici. Era un 
basorelief cu totul şi cu totul din aur, de o gingăşie şi de o 
frumuseţe fără seamăn, strălucind ca un soare în mijlocul 
încăperii afumate. Vechile ustensile se aliniau în ordinea lor 
seculară, preducelele, sulele, ciocănelele de lemn cu două 
capete, ciocanele; pe gherghefuri alergau măgăruşul şi 
plăcinta, degetarele şi acele; şi în adâncul ungherelor, unde 
le mânca rugina, diligentul, depănătoarea de mână, 
vârtelniţa cu fofezele ei de răchită păreau să doarmă, 
aţipite în marea pace care pătrundea prin ferestrele 
deschise. 


Se scurseră mai multe zile. Angelique rupea ace de 
dimineaţa până seara, atât de anevoios se cosea aurul, prin 
grosimea firelor cernite. Ai fi crezut-o cu totul absorbită de 
munca aceasta aspră, nu numai cu trupul, ci şi cu spiritul, şi 
că nu se mai gândea la nimic altceva. După nouă ore cădea 
de oboseală, se culca, dormea un somn de plumb. Când 
lucrul îi lăsa mintea liberă un minut, se mira că nu-l vede pe 
Felicien. Dacă ea nu făcea nimic ca să-l întâlnească, se 
gândea că el ar trebui să treacă peste toate obstacolele şi 
să vină lângă ea. Dar îl aproba pentru că se arăta atât de 
înţelept, l-ar fi dojenit dacă ar fi vrut să grăbească lucrurile. 
Desigur că şi el aştepta minunea. Era singura speranţă 
pentru care trăia acum, nădăjduind în fiecare seară că se va 
realiza a doua zi. Şi până atunci nu avea motive de revoltă. 
Uneori, totuşi, ridica fruntea: cum, încă nimic? Şi împungea 
mai tare cu acul, din pricina căruia mâinile ei mici 
sângerau. Adesea, era nevoită să-l tragă cu cleştele. Când 


acul se rupea, cu un zgomot sec de sticlă care se sparge, nu 
vădea nici cel mai mic gest de iritare. 

Hubertine se  îngrijora văzând-o lucrând cu atâta 
înverşunare şi, cum venise vremea să se spele rufele, o sili 
să-şi părăsească panoul de broderie, ca să trăiască patru 
zile bune de viaţă activă, în lumina deplină a soarelui. 
Bătrâna Gabet, căreia durerile îi dăduseră pace, putu să 
ajute la săpunirea şi la clătitul rufelor. Clos-Marie se afla în 
sărbătoare, acel sfârşit de august era de o frumuseţe 
nemaipomenită, cu cer dogorâtor, umbrare negre; în timp 
ce o răcoreală delicioasă se răspândea din La Chevrotte, ale 
cărei sălcii umbroase răceau apa curgătoare. Şi Angelique 
îşi petrecu prima zi într-o mare veselie, bătând şi afundând 
albiturile, bucurându-se de râu, de ulmi, de moara în ruină, 
de ierburi, de toate aceste lucruri prietenoase, atât de pline 
de amintiri. Nu aici îl cunoscuse ea pe Felicien, la început, 
atât de misterios în lumina lunii, după aceea atât de 
fermecător de stângaci, în dimineaţa când îi salvase 
cămăşuţa de noapte furată de apă? După fiece rufă pe care 
o clătea, nu se putea împiedica să arunce câte o ocheadă 
spre grilajul episcopiei, altădată închis: într-o seară îl 
străbătuse mergând braţ la braţ cu el, poate că-l va 
deschide pe neaşteptate pentru a veni s-o ia şi s-o ducă la 
picioarele tatălui său. 

Această speranţă îi făcea plăcută munca ei aspră, cu dese 
împroşcări de spumă. 

Dar a doua zi, când bătrâna Gabet aducea ultima roabă 
cu albituri pe care trebuia să le întindă împreună cu 
Ang6lique, aceasta îi întrerupse flecăreala nesfârşită, 
pentru a-i spune fără nicio răutate: 

— Fiindcă veni vorba, ştiţi că monseniorul îşi căsătoreşte 
fiul? 

Tânăra fată, care tocmai întindea un cearşaf, îngenunche 
în iarbă, cu inima sfârşită de vestea zguduitoare. 

— Da, aşa vorbeşte lumea... La toamnă, fiul 
monseniorului se însoară cu domnişoara de Voincourt. Pare- 


se că totul a fost pus la cale de alaltăieri. 

Ea rămânea în genunchi, un val de gânduri învălmăşite îi 
vuia în cap. Vestea n-o surprindea deloc, o simţea 
adevărată. Maică-sa o prevenise, trebuia să se aştepte la 
asta. Dar ceea ce-i reteza astfel picioarele, în acel prim 
moment, era gândul că, tremurând în faţa tatălui său, 
Felicien se arătase gata să se căsătorească cu cealaltă, fără 
s-o iubească, într-o seară de istovire. Aşadar, pentru ea, pe 
care o adora, era pierdut. Niciodată nu se gândise la 
această posibilă lipsă de tărie, îl vedea plecându-se în faţa 
datoriei, aducând, în numele spunerii, nenorocirea lor, a 
amândurora. Şi, fără să se mişte încă, ochii i se 
îndreptaseră spre grilaj, o revoltă o ridica, în sfârşit, să 
alerge până la el şi să-i susţină curajul, pentru a nu da 
înapoi. 

Se miră ea însăşi când se auzi răspunzându-i bătrânei 
Gabet, în instinctul total inconştient de a-şi ascunde 
tulburarea. 

— Ah, se însoară cu domnişoara Claire!... E foarte 
frumoasă şi, din câte se spune, foarte bună... 

De îndată ce va pleca bătrâna femeie, se va duce, cu 
orice preţ, să-l întâlnească. Aşteptase destul, îşi va sfărâma 
jurământul de a nu-l revedea, ca pe un obstacol supărător. 
Cu ce drept îi despărţeau astfel? Totul îi striga iubirea lor, 
catedrala, apele răcoroase, ulmii bătrâni printre care se 
iubiseră. Pentru că dragostea lor crescuse aici, aici voia să-l 
recapete, ca să fugă, de gâtul lui, foarte departe, atât de 
departe, încât niciodată să nu-i mai găsească nimeni. 

— Gata, spuse în sfârşit bătrâna Gabet, care isprăvise de 
întins peste un tufiş ultimele prosoape. În două cazuri sunt 
uscate... Seara bună, domnişoară, pentru că nu mai e 
nevoie de mine. 

Acum, stând în picioare în mijlocul acelei înfloriri de rufe, 
ce străluceau peste iarba verde, Angelique se gândea la 
cealaltă zi, când, sub vântul puternic, printre plesnetele 
cearşafurilor şi ale feţelor de masă, inimile lor se dăruiseră 


una alteia, cu atâta nevinovăție. De ce încetase el să mai 
vină s-o vadă? De ce nu era la această întâlnire, în această 
voie bună sănătoasă a spălatului de rufe? Dar imediat ce l- 
ar fi cuprins în braţe, ştia bine că n-ar mai fi decât al ei. Nici 
măcar n-ar fi avut nevoie să-l învinuiască de slăbiciune, i-ar 
fi fost suficient să se arate, pentru a-şi regăsi voinţa fericirii 
lor. El va îndrăzni totul, nu avea decât să-l întâlnească 
pentru o clipă. 

Trecu o oră, şi Angelique mergea cu paşi mărunți printre 
albituri, foarte albă ea însăşi în orbitoarea strălucire a 
soarelui, şi un glas nedesluşit se ridica în fiinţa sa, creştea, 
o împiedica să se ducă acolo, la grilaj. Se înfricoşa în faţa 
acestei lupte aflate abia la început. Cum aşa? În ea nu 
exista decât dorinţa de a-l vrea pe el? Altceva, care se 
interpusese, nici vorbă, se opunea, zdruncina buna 
simplicitate a dragostei sale. Era atât de simplu să alergi la 
cel pe care îl iubeşti; şi de pe acum ea nu se mai simţea în 
stare s-o facă, chinul îndoielii o muncea: jurase, şi-apoi 
poate că ar fi fost un lucru foarte rău. Seara, când rufele se 
uscaseră şi Hubertine veni să-i ajute la căratul lor, nu se 
hotărâse încă, îşi oferi răgazul unei nopţi ca să chibzuiască. 
Cu rufele ca zăpada, plăcut mirositoare, revărsându-i-se din 
braţe, aruncă o privire neliniştită peste întregul Clos-Marie, 
acum învăluit de amurg, ca peste un colţ de natură prieten 
care refuză să fie complice. 


A doua zi, Angelique se trezi zbuciumată. Alte nopţi 
trecură, fără să-i aducă vreo hotărâre. Nu-şi regăsea calmul 
decât în convingerea că era iubită. Convingerea aceasta îi 
rămăsese nestrămutată, în ea se odihnea dumnezeieşte. 
Ştiindu-se iubită, putea să aştepte, putea să rabde totul. 
Crizele de caritate o cuprinseseră din nou, se înduioşa în 
faţa celor mai mici suferinţe, cu ochii plini de lacrimi 
totdeauna gata să ţâşnească. Moş Mascart o făcea să îi 
dăruie tutun, bătrânii Chouteau scoteau de la ea până şi 
dulciuri. Dar mai cu seamă femeile Lemballeuse profitau de 


chilipir; Tiennette fusese văzută dansând la sărbători într-o 
rochie de-a bunei domnişoare. Şi iată că, într-o zi, pe când 
Angeligue îi aducea mamei Lemballeuse nişte cămăşi 
făgăduite în ajun, le zări de departe, la cerşetoare, pe 
doamna de Voincourt şi pe fiica sa, Claire, însoţite de 
Felicien. De bună seamă că acesta le adusese cu sine. Ea nu 
se arătă, se întoarse acasă, cu inima îngheţată. Două zile 
mai târziu, îi văzu pe toţi trei intrând la bătrânii Chouteau; 
apoi, moş Mascart îi povesti despre o vizită a frumosului 
tânăr împreună cu cele două doamne. Atunci, ea îşi părăsi 
nevoiaşii, care nu mai erau ai ei, pentru că, după cei-i 
luase, Felicien li-i dăruise acestor femei; încetă să mai iasă 
din casă, de teamă să nu-i întâlnească iar, să primească în 
inimă rana a cărei suferinţă, de fiecare dată, i se împlânta 
tot mai adânc; şi simţea cum ceva murea în ea, cum viaţa îi 
pleca picătură cu picătură. 

Şi într-o seară, după una dintre aceste întâlniri, aflându- 
se singură în camera ei, covârşită de spaimă, scăpă acest 
strigăt: 

— Dar el nu mă mai iubeşte! 

O revedea pe Claire de Voincourt, înaltă, frumoasă cu 
cununa sa de păr negru; şi-l revedea pe el, alături de ea, 
subţire şi mândru. Nu erau făcuţi unul pentru celălalt, din 
aceeaşi seminţie, atât de potriviţi, că i-ai fi şi crezut 
căsătoriţi? 

— El nu mă iubeşte, nu mă mai iubeşte! 

Cuvintele acestea explodau în ea cu un zgomot asurzitor, 
de prăbuşire. Credinţa-i zbuciumată, totul se năruia, fără ca 
ea să-şi poată regăsi calmul de a analiza, de a discuta 
faptele la rece. În ajun credea, în clipa de faţă nu mai 
credea: o adiere, venită nu ştia de unde, fusese de ajuns; şi, 
dintr-odată, căzuse în nenorocirea fără margini de a nu se 
crede iubită. Îi spusese bine lui altădată: asta era singura 
durere, chinul cel mai îngrozitor. Până atunci, se putuse 
resemna, aştepta miracolul. Dar forţa îi pierise odată cu 


credinţa, se rostogolea spre o disperare de copil. Şi lupta 
dureroasă începu. 

În primul moment, făcu apel la propriul său orgoliu: cu 
atât mai bine dacă n-o mai iubea, pentru că era prea 
mândră ca să-l iubească încă. Şi se simţea ea însăşi, se 
prefăcea că se simte eliberată, că fredonează cu nepăsare, 
în timp ce broda armoariile neamului Hautecoeur, la care se 
aşezase să lucreze. Dar inima i se umfla s-o înăbuşe, 
suferea ruşinea de a-şi mărturisi că era atât de laşă, încât îl 
iubea întruna, îl iubea din ce în ce mai mult. Vreme deo 
săptămână armoariile, născându-se fir cu fir sub degetele 
ei, o copleşiră de o groaznică amărăciune. Scutul era 
împărţit în patru, unul şi patru, doi şi trei, pentru Ierusalim 
şi neamul Hautecoeur; pentru Ierusalim, de argint, având 
crucea cu cârje de aur, mărginită de patru cruciuliţe 
identice; pentru neamul Hautecoeur, azur cu fortăreață de 
aur, având ecuson de email negru cu inima de argint în 
adâncime, totul flancat de trei crini de aur, doi sus, unul în 
vârf. Emailurile erau din ceaprazuri, metalele din fir de aur 
şi de argint. Ce lucru plictisitor să-ţi simţi mâna 
tremurândă, să-ţi pleci capul pentru a-ţi ascunde ochii, pe 
care sclipirea acestor armoarii îi orbea cu lacrimi! Nu se 
gândea decât la el, îl adora pentru noblețea lui legendară. 
Şi când brodă deviza: „Dacă Dumnezeu vrea, eu vreau”, cu 
mătase neagră pe o banderolă de argint, înţelese pe deplin 
că era sclava lui, că niciodată nu va mai fi propria sa 
stăpână: cu toate că lacrimile o împiedicau să vadă, 
maşinal, ea continua să împungă cu acul. 

Şi, ceea ce era şi mai rău, Angelique iubi în disperare, se 
zbătu în această iubire fără speranţă, pe care n-o putea 
ucide. Mereu voia să alerge la Felicien, să-l recucerească, 
aruncându-se de gâtul lui; şi, mereu, lupta reîncepea. 
Uneori credea că biruise, o mare linişte cobora în ea, i se 
părea că se vede, cum ar fi văzut-o pe o străină, mică de tot, 
cu totul nepăsătoare, îngenuncheată ca o fată ascultătoare, 
în umilinţa renunţării: nu mai era ea, era fata cuminte care 


devenea, pe care mediul şi educaţia o plăsmuiseră. Apoi, un 
val de sânge urca, o ameţea; sănătatea ei bună, tinereţea sa 
arzătoare galopau ca nişte iepe scăpate din frâu; şi se 
regăsea cu mândria şi cu dragostea ei, pradă deplină a 
necunoscutului brutal al obârşiei sale. Oare pentru ce s-ar 
supune? Şi îşi pregătea goana, socotea ceasul prielnic 
pentru a forţa grilajul grădinii episcopiei. Dar din nou o şi 
cuprindea spaima, o tainică nelinişte, zbuciumul îndoielii. 
Dacă dădea înapoi din faţa răului, ar fi avut remuşcări 
veşnice. Ceasuri, ceasuri groaznice se scurgeau în acea 
şovăială a hotărârii ce avea s-o ia, sub acel vânt de furtună, 
care, la nesfârşit, o azvârlea de la revolta iubirii până la 
scârba faţă de păcat. Şi ieşea tot mai vlăguită după fiecare 
izbândă asupra propriei sale inimi. 

Într-o seară, în momentul când voia să plece de acasă 
pentru a se duce să-l întâlnească pe Felicien, se gândi pe 
neaşteptate la carnetul ei de copilă ajutată, în chinul în care 
se zbătea nemaigăsindu-şi forţa de a ţine piept iubirii. Îl luă 
din fundul dulăpiorului, îl răsfoi, se simţi pălmuită la fiecare 
pagină de josnicia naşterii sale, hămesită de o arzătoare 
nevoie de umilinţă. Tată şi mamă necunoscuţi, niciun nume, 
nimic decât o dată şi un număr, părăsirea plantei sălbatice, 
care creştea pe marginea drumului! Şi amintirile îi 
reveneau puzderie, păşunile grase de la Nievre, vitele pe 
care le păzise acolo, drumul neted de la Soulanges, pe care 
mergea desculţă, mama Nini care o cârpea cu palma de 
câte ori şterpelea mere. Unele pagini, mai cu seamă, îi 
redeşteptau aducerea aminte, cele în care erau 
consemnate, o dată la trei luni, vizitele subinspectorului şi 
ale medicului, semnături precedate uneori de observaţii şi 
lămuriri: o boală de care fusese cât pe ce să moară, o 
reclamaţie a doicii în legătură cu nişte pantofi arşi, note 
proaste pentru caracterul ei neîmblânzit. Era jurnalul 
nefericirii sale. Dar o anumită parte o făcu până la urmă să 
izbucnească în lacrimi, procesul-verbal despre ruperea 
colierului pe care îl ţinuse până la vârsta de şase ani. Îşi 


amintea că din instinct avusese oroare de acel colier din 
mărgele de os în formă de măsline, înşirate pe un şnur de 
mătase şi care închidea o medalie de argint ce purta data 
intrării şi numărul său. Îl socotea un colier de sclavă, l-ar fi 
rupt cu mânuţele ei, dacă nu s-ar fi temut de consecinţe. 
După aceea, când mai crescuse, se plânsese că o sugruma. 
Timp de încă un an, i-l mai lăsaseră. Şi ce bucurie pe ea, 
când subinspectorul îi tăiase şnurul, în prezenţa primarului 
comunei, înlocuind acel semn de individualitate prin 
semnalmente în toată regula, în care de pe atunci apăreau 
ochii ei de culoarea violetei, părul său mătăsos, de aur! Şi, 
cu toate acestea, simţea mereu la gât acel colier de animal 
domestic, care se pune ca semn de recunoaştere, îi 
rămânea în came, o înăbuşea. În ziua aceea, dinaintea 
acestei pagini, umilinţa o cuprinse iar, îngrozitoare, o făcu 
să urce din nou în camera sa, hohotind de plâns, nedemnă 
de a fi iubită. În alte două rânduri, tot carnetul o salvă. 
După aceea, se simţi şi ea lipsită de putere împotriva 
propriei revolte. 

Acum, crizele ispitei o chinuiau noaptea. Înainte de a se 
culca, îşi impunea să recitească Legenda. 

Dar, cu fruntea în mâini şi în ciuda oricărei strădanii, nu 
mai înţelegea, miracolele o năuceau, nu pricepea decât o 
goană decolorată de fantome. Apoi, în patul ei mare, după o 
prăbuşire într-un somn de plumb, o spaimă subită o trezea 
brusc, pe întuneric. Se ridica, pierdută, îngenunchea 
printre cearşafurile zvârlite în lături, cu tâmplele scăldate 
de sudoare, scuturată din creştet până în tălpi de un fior, şi- 
şi împreuna mâinile şi bâiguia: 

— Doamne, de ce m-ai părăsit? 

Căci deznădejdea ei era de a se simţi singură în acele 
clipe, în beznă. Îl visase pe F6licien, tremura de dorinţa de 
a se îmbrăca, de a se duce să-l întâlnească, şi nu se afla 
nimeni acolo care s-o oprească. Graţia se depărta de ea, 
Dumnezeu înceta de a mai fi în preajma sa, mediul o 
părăsea. Disperată, chema necunoscutul, pleca urechea 


câtre Cel nevăzut. Şi văzduhul era gol, nici glasuri 
şoptitoare, nici fâlfâiri misterioase. Totul părea mort: Clos- 
Marie, cu La Chevrotte, sălciile, ierburile, ulmii episcopiei şi 
catedrala însăşi. Nimic nu rămânea din visurile pe care şi le 
făurise aici, zborul alb al fecioarelor, dispărând, nu lăsa din 
lucruri decât mormântul. Agoniza de neputinţă, dezarmată, 
ca o creştină a Bisericii primitive pe care păcatul ereditar o 
doboară de îndată ce ajutorul supranaturalului încetează. 
În tăcerea sumbră a acestei griji protectoare, ea asculta 
cum renaşte şi cum urlă acea ereditate a răului, biruind 
educaţia primită. Dacă în două minute nu-i sosea niciun 
ajutor din partea forţelor necunoscute, dacă lucrurile nu se 
trezeau din somnul lor şi n-o îmbărbătau, fără doar şi poate 
că va ceda ispitei, se va duce la propria-i pierzare. 

— Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit? 

Şi, îngenuncheată în mijlocul patului mare, atât de mică 
şi de gingaşă, se simţea murind. 

Apoi, de fiecare dată, până acum, în clipa disperării 
extreme, ceva răcoros o alina. Era graţia care se milostivea, 
care pătrundea în ea, redându-i iluziile. Sărea desculţă pe 
dalele de piatră ale camerei, alerga la fereastră într-un elan 
nestăpânit; şi, acolo, asculta din nou glasurile, aripi 
nevăzute îi atingeau uşor părul, poporul Legendei ieşea din 
arbori şi din pietre, o înconjura în număr mare. 
Neprihănirea, bunătatea, tot ce exista din fiinţa sa în 
lucruri, i se întorceau şi o salvau. Din acel moment, nu-i mai 
era teamă, se ştia ocrotită: Agnes se afla din nou lângă ea, 
în tovărăşia fecioarelor blânde şi rătăcitoare prin văzduhul 
fremătător. Era o încurajare depărtată, un murmur lung de 
izbândă care ajungea până la ea, contopit cu vântul nopţii. 
Timp de o oră respiră această blândeţe liniştitoare, de o 
tristeţe de moarte, sporită de voinţa ei de a muri, mai 
degrabă, decât să-şi calce jurământul. În sfârşit, zdrobită, 
se culca iarăşi şi adormea cu spaima crizei de a doua zi, 
torturată mereu de gândul că va muri până la urmă, dacă 
se va istovi astfel, de fiecare dată. 


O lâncezeală, într-adevăr, o sleia de puteri pe Angelique, 
de când nu se mai credea iubită de Felicien. Avea rana între 
coaste, murea câte puţin în fiecare oră, pe tăcute, fără un 
geamăt. La început, totul se tălmăci prin anumite oboseli; i 
se tăia răsuflarea, gâfâia, era nevoită să dea drumul firului, 
rămânea un minut cu ochii împăienjeniţi, pierduţi în gol. 
Apoi, încetase să mănânce, abia dacă lua câteva înghiţituri 
de lapte; şi îşi ascundea pâinea, o azvârlea la găinile 
vecinilor, ca să nu-şi îngrijoreze părinţii. Un medic care fu 
adus, nedescoperind nimic, dădea vina pe viaţa prea 
retrasă, se mulțumea să recomande mişcare. Era o stingere 
a întregii sale făpturi, o dispariţie lentă. Corpul ei şovăia, ca 
în legănarea a două aripi mari, lumina părea că-i iese din 
faţa subţiată, în care sufletul ardea. Şi ajunsese să nu mai 
coboare din camera ei, decât ţinându-se cu amândouă 
mâinile de pereţii scării, clătinându-se. Dar se încăpăţâna, 
făcea pe viteaza, de îndată ce se simţea privită, voia cu 
orice preţ să isprăvească panoul de broderie dificilă, pentru 
jilţul monseniorului. Mânuţele ei lungi nu mai aveau forţă, şi 
când rupea vreun ac, nu putea să-l tragă cu degetele. 

Or, într-o dimineaţă, când Hubert şi Hubertine, siliţi să 
plece de acasă, o lăsaseră singură, la lucru, broderul se 
întoarse primul şi o găsi pe dalele de piatră, alunecată de 
pe scaun, fără cunoştinţă, prăvălită în faţa gherghefului. 
Murea la datorie, unul dintre marii îngeri de aur rămânea 
neterminat. Zdruncinat, Hubert o luă în braţe, se strădui s- 
o aşeze în picioare. Dar ea cădea mereu, nu se putea 
smulge din neant. 

— Scumpa mea, scumpa mea... Răspunde-mi, te implor. 

În sfârşit, deschise ochii, îl privi cu mâhnire. De ce o voia 
vie? Moartă era atât de fericită! 

— Ce ai tu, scumpa mea? Prin urmare, ne-ai înşelat, prin 
urmare, tot îl iubeşti? 

Ea nu răspundea, îl privea cu aerul ei de tristeţe 
nemărginită. Atunci, strângând-o cu disperare în braţe, o 
ridică, o urcă în camera sa; şi, când o aşeză pe pat, atât de 


albă, atât de vlăguită, deplânse lucrul cumplit ce-l săvârşise, 
fără să vrea, îndepărtându-l de ea pe cel pe care îl iubea. 

— Ţi l-aş fi dat eu! De ce nu mi-ai spus nimic? 

Dar ea nu răspunse, pleoapele i se închiseră din nou şi 
păru că doarme. El rămăsese în picioare, cu ochii aţintiţi pe 
chipul ei subţire de crin, cu inima sângerândă de milă. Apoi, 
cum ea respira liniştit, cobori să aştepte întoarcerea 
nevesti-si. 

Explicaţia avu loc jos, în atelier. Hubertine tocmai îşi 
scosese pălăria, şi el îi spuse numaidecât că o culesese pe 
copilă de acolo, că acum dormita în pat, fulgerată de 
moarte. 

— Ne-am înşelat. Se gândeşte mereu la băiatul acela, şi 
din pricina asta moare... Ah, de-ai şti ce lovitură am primit, 
ce remuşcări mă sfâşie de când mi-am dat seama şi de când 
am dus-o pe braţe, sus, atât de vrednică de milă! E vina 
noastră, noi i-am despărţit cu minciuni... Ce, ai s-o laşi să 
sufere? N-ai să spui nimic ca s-o salvezi? 

Hubertine, ca şi Angeligue, tăcea, îl privea cu aerul ei 
înţelept, de femeie cu judecată, palidă de amărăciune. Pe 
când el, pasionatul, pe care această pasiune plină de 
suferinţă îl scotea din supunerea obişnuită, nu se liniştea, îşi 
agita mâinile fierbinţi. 

— Ei bine! Am să vorbesc eu, am să-i spun că Felicien o 
iubeşte, că noi am avut cruzimea de a-l împiedica să vină la 
ea, înşelându-l şi pe el... Acum, fiecare lacrimă de-a ei are 
să-mi pârjolească inima. Va fi o crimă, la care o să mă simt 
părtaş... Vreau să fie fericită, da! Fericită, oricum, cu orice 
Chip... 

Se apropiase de soţia sa, îndrăznea să strige la dragostea 
lui, revoltat, enervându-se tot mai mult de tăcerea tristă din 
care ea nu ieşea. 

— Pentru că se iubesc, sunt stăpâni... Nimic altceva nu e 
mai presus, când iubeşti şi eşti iubit... Da! Cu orice chip, 
fericirea este îndreptăţită. 


În picioare, nemişcată, Hubertine vorbi, în sfârşit, cu 
vocea ei domoală. 

— Să ne-o ia, nu-i aşa? S-o ia de soţie, fără să ţină seama 
de noi, fără să ţină seama de tatăl lui... Asta-i îndemni, şi 
crezi că după aceea or să fie fericiţi?... 

Şi, fără vreo altă legătură, cu aceeaşi voce adânc 
mâhnită, urmă: 

— Când mă întorceam, am trecut prin faţa cimitirului, o 
speranţă m-a făcut să intru iar în el. Am îngenuncheat, o 
dată mai mult, în acel loc tocit de genunchii noştri şi m-am 
rugat îndelung. 

Hubert pălise, fierbinţeala i se transformase într-un mare 
frig. Desigur, îl cunoştea, era mormântul mamei 
îndărătnice, unde se duseseră de atâtea ori să plângă şi să 
se supună, învinuindu-se pentru neascultarea lor, pentru ca 
moarta să-i ierte, din fundul pământului. 

— M-am rugat îndelung, repetă Hubertine, ascultam 
dacă nu tresare ceva... 

Neliniştit, Hubert o întreba din priviri. 

— Şi, nimic, nu, nimic n-a urcat din pământ, nimic n-a 
tresărit în mine! Ah, s-a sfârşit, e prea târziu, noi ne-am 
pricinuit nenorocirea! 

Atunci, cutremurat, el întrebă: 

— Mă învinuieşti? 

— Da, tu eşti vinovatul, iar păcatul l-am săvârşit şi eu, 
urmându-te... nu ne-am supus, ne-am stricat toată viaţa. 

— Şi nu eşti fericită? 

— Nu, nu sunt fericită... o femeie care nu are niciun copil, 
nu este fericită... A iubi nu înseamnă nimic, trebuie ca 
iubirea să fie binecuvântată. 

Hubert se prăbuşise pe un scaun, sfârşit, cu ochii spuziţi 
de lacrimi. Niciodată ea nu-i imputase astfel plaga vie a 
existenţei lor; şi Hubertine, care se domolea atât de repede 
şi-l mângâia, când îl rănea cu vreo aluzie involuntară, de 
data asta îl privea cum suferă, stând mereu dreaptă, fără să 


facă vreo mişcare, vreun pas în direcţia lui. El plângea, 
striga printre lacrimi: 

— Ah, scumpa copilă de-acolo, de sus! O condamni... Nu 
vrei s-o ia în căsătorie, cum te-am luat eu pe tine, ca să 
sufere şi ea ce ai suferit tu. 

Ea răspunse printr-un semn din cap, simplu, cu toată 
puterea şi simplitatea inimii sale. 

— Dar tu singură spuneai că sărmana, scumpa fetiţă are 
să moară... prin urmare, îi vrei moartea? 

— Da, moartea, mai degrabă, decât o viaţă trăită în 
păcat. 

EI se ridicase, fremătând, şi se adăposti între braţele ei, 
şi amândoi hohotiră de plâns. Se strânseră aşa multă 
vreme; Hubert se dădea bătut; acum, Hubertine trebuia să 
se rezeme de umărul lui, pentru a avea destul curaj. leşiră 
de aici disperaţi şi hotărâți, închişi într-o tăcere adâncă şi 
sfâşietoare, la capătul căreia, dacă aşa voia Dumnezeu, se 
afla moartea, acceptată de ei, a copilei. 

Cu începere din acea zi, Angeligue fu nevoită să rămână 
în camera sa. Slăbiciunea ei devenea atât de mare, că nu 
era în stare să mai coboare în atelier: o cuprindea 
numaidecât ameţeala, picioarele i se înmuiau. La început, 
merse totuşi, se plimbă până la balcon, sprijinindu-se de 
mobile. Pe urmă, trebui să se mulţumească doar să se ducă 
de la pat până la fotoliu. Drumul era lung, nu se primejduia 
să-l străbată decât dimineaţa şi seara, sleită de puteri. Cu 
toate acestea, lucra întruna, renunțând la broderia în 
basorelief, prea obositoare, brodând flori din mătăsuri 
nuanţate; şi le broda după natură - un buchet de flori fără 
parfum, care o lăsau liniştită, hortensii şi nalbe roşii. 
Buchetul înflorea într-un vas, deseori se odihnea privindu-l, 
căci mătasea, deşi atât de uşoară, o apăsa greu peste 
degete. În două zile nu făcuse decât o floare de nalbă, de o 
mare prospeţime, strălucitoare pe satin; dar asta era viaţa 
ei, avea să ţină acul în mână până la ultima suflare. Topită 


de suferinţă, subţiindu-se neîncetat, nu mai era decât o 
flacără curată şi negrăit de frumoasă. 

La ce bun să mai lupte, de vreme ce Felicien n-o iubea? 
Acum, murea din cauza acestei convingeri: el n-o iubea, 
poate că n-o iubise niciodată. Câtă vreme avusese putere, 
se luptase împotriva inimii, a sănătăţii, a tinereţii sale, care- 
i dădeau ghes să alerge ca să-l reîntâlnească. De când se 
afla ţintuită aici, era silită să se resemneze, se sfârşise. 

Într-o dimineaţă, pe când Hubert o aşeza în fotoliu, 
punându-i pe o pernă picioruşele nemişcate, ea spuse 
zâmbind: 

— Ah, acum ştiu bine că sunt cuminte şi că nu mai am 
scăpare! 

Hubert se grăbi să coboare, simțind că se înăbuşă, 
temându-se să nu izbucnească în lacrimi. 


Capitolul XII 


| 
n noaptea aceea, Angelique nu putu să doarmă. O insomnie 
îi ţinea deschise pleoapele arzătoare, cu toată slăbiciunea ei 
nemaipomenită; şi, cum perechea Hubert se culcase şi 
curând avea să sune de miezul nopţii, prefera să se ridice, 
în pofida efortului uriaş, prinsă de teama că avea să moară 
dacă mai rămânea în pat. 

Se sufoca, îşi puse un capot, se târî până la fereastra pe 
care o deschise larg. lama era ploioasă, de o blândeţe 
umedă. Apoi, se lăsă pe fotoliu, după ce ridică în faţa ei pe 
măsuţă, fitilul lămpii, care stătea aprinsă toată noaptea. 
Aici, lângă volumul Legenda aurită, se afla şi buchetul de 
nalbe roşii şi de hortensii pe care îl copia. Şi, pentru a-şi 
relua viaţa, avu fantezia de a se apuca să lucreze şi trase 
ghergheful alături, făcând câteva împunsături cu mâinile ei 
şovăitoare. Mătasea roşie a unui boboc de nalbă sângera 
între degetele-i albe, părând sângele venelor sale care 
sfârşea de curs, picătură cu picătură. 

Dar, după ce se zvârcolise zadarnic timp de două ceasuri 
în cearşafurile arzătoare, acum căzu aproape imediat pradă 
somnului, îndată ce se aşeză. Capul i se răsturnă, sprijinit 
de spătar, se aplecă puţin spre umărul drept; şi, cum 
mătasea rămăsese între degetele sale nemişcate, s-ar fi 
spus că încă lucra. Din cale-afară de albă, din cale-afară de 
liniştită, dormea sub lampă, în camera tăcută şi albă, la 


rândul ei, ca un mormânt. Lumina îngălbenea marele pat 
regal, acoperind pânza lui pictată, de un roşu decolorat. 
Numai sipetul, dulapul, jilţurile de stejar bătrân retezau, 
pătau pereţii cu doliu. Minutele se scurseră, ea dormea 
foarte liniştită şi foarte albă. 

În sfârşit, se auzi un zgomot. Şi pe balcon apăru Felicien, 
tremurând, vlăguit ca şi ea. Cu chipul răvăşit, el se năpusti 
în cameră, când o zări prăbuşită astfel în fundul fotoliului, 
vrednică de milă şi atât de frumoasă. O durere fără margini 
îi strânse inima, căzu în genunchi, se cufundă într-o reverie 
mâhnită. Aşadar, ea nu mai exista, aşadar, răul o ruinase, de 
părea că nu mai avea greutate, că se aşezase aici, aidoma 
unui fulg gata să fie luat de vânt? În somnul ei adânc i se 
citea suferinţa şi resemnarea. N-o recunoştea decât după 
graţia de crin, după avântul gâtului delicat peste umerii 
rotunzi, după faţa prelungă şi transfigurată de fecioară 
care zboară la cer. Părul nu-i mai era decât de lumină, 
sufletul de zăpadă îi strălucea sub mătasea transparentă a 
pielii. Avea frumuseţea sfintelor eliberate de trupuri, din 
pricina asta era orbită şi disperată, într-o uimire care o 
ţintuia pe loc, cu mâinile împreunate. Ea nu se trezea, el o 
privea întruna. 

O uşoară răsuflare a buzelor lui Felicien trecu, totuşi, 
peste chipul fetei. Dintr-odată, ea deschise ochii mari. Nu se 
mişca, îl privea la rândul ei, surâzând, ca prin vis. Era el, îl 
recunoştea, în ciuda faptului că se schimbase. Dar credea 
că încă picotea, pentru că i se întâmpla să vadă astfel în 
somn ceea ce la trezire îi sporea durerea. 

EI întinse mâinile, îi vorbi. 

— Suflet scump, te iubesc... Mi s-a spus cât suferi şi am 
venit degrabă... lată-mă, te iubesc. 

Ea fremăta, îşi trecea degetele peste pleoape, cu mişcări 
mecanice. 

— Nu te îndoi de mine... Sunt la picioarele dumitale, şi te 
iubesc, te iubesc întruna. 

Atunci, ea scoase un strigăt. 


— Ah, dumneata eşti!... Nu te mai aşteptam, şi dumneata 
eşti... 

Cu mâinile ei bâjbâitoare, i le prinsese pe ale lui, ca să se 
convingă că nu era o vedenie rătăcitoare a somnului. 

— Mă iubeşti întruna, şi eu te iubesc, ah, mai mult decât 
credeam că aş fi putut să iubesc! 

Era o ameţeală de bucurie, un prim minut de fericire 
absolută, în care uitau totul, pentru a nu le rămâne decât 
convingerea că încă se iubesc, şi de a şi-o spune. 
Suferințele din ajun, piedicile de a doua zi dispăruseră; 
habar nu aveau cum de ajunseseră aici! Dar aici ajunseseră, 
îşi amestecau lacrimile dulci, el pierdut de milă, ea atât de 
suptă de amărăciune, că Felicien nu ţinea în braţe decât o 
răsuflare. 

Sub vraja surprizei, Angelique rămânea ca paralizată, 
clătinându-se, dar mai mult decât fericită în adâncul 
fotoliului, nemairecunoscându-şi mâinile şi picioarele, 
neputând să se ridice pe jumătate decât pentru a recădea 
la loc, în încântarea bucuriei. 

— Ah, seniore drag, unica mea dorinţă s-a împlinit: să te 
mai văd o dată înainte de a muri. 

El ridică fruntea, făcu un gest de spaimă. 

— Să mori!... Dar nu vreau! Sunt aici, te iubesc. 

Ea surâse dumnezeieşte. 

— O, de vreme ce mă iubeşti, pot să mor! Moartea nu mă 
mai sperie, am să adorm aşa, pe umărul dumitale... Mai 
spune-mi o dată că mă iubeşti. 

— Te iubesc, cum te iubeam şi ieri, cum te voi iubi şi 
mâine. Să nu te mai îndoieşti niciodată, asta e pentru 
eternitate. 

— Da, ne iubim... pentru eternitate. 

Răpită, Angelique privea înaintea ei, în albul camerei. 
Dar, pe nesimţite, un fel de trezire o făcu să devină gravă. 
În toată această imensă fericire care o ameţise, în sfârşit, 
reflecta. Şi faptele o uimeau. 

— Dacă mă iubeşti, de ce n-ai venit? 


— Părinţii dumitale mi-au spus că nu mai simţeai nicio 
dragoste pentru mine. Puțin mi-a lipsit şi mie să mor din 
cauza asta... Şi când am aflat că eşti bolnavă m-am hotărât, 
cu riscul de a fi alungat din această casă a cărei uşă mi-a 
fost închisă. 

— Maică-mea îmi spunea la fel, că nu mă mai iubeai, şi 
am crezut-o pe maică-mea... Le întâlnisem cu domnişoara 
aceea, mă gândeam că te supuneai monseniorului. 

— Nu, aşteptam. Dar am fost laş, am tremurat în faţa lui. 

Urmară câteva clipe de tăcere. Angelique se ridicase. 
Faţa îi deveni aspră, o cută de mânie îi tăia fruntea. 

— Atunci, ne-au înşelat şi unul, şi celălalt, ne-au minţit ca 
să ne despartă... Noi ne iubeam, şi ei ne chinuiau, erau gata 
să ne ucidă pe amândoi... Ei bine! E o ticăloşie, asta ne 
dezleagă de jurămintele noastre. Suntem liberi. 

Un dispreţ nestăpânit o ridicase în picioare. Nu-şi mai 
simţea boala, puterile i se întorceau, în redeşteptarea iubirii 
şi a mândriei sale. Să-şi creadă visul mort, şi pe neaşteptate 
să-l regăsească viu şi strălucitor! Să-şi spună că nu fuseseră 
vrednici de iubirea lor, când vinovaţii erau ceilalţi! Această 
mărire a ei însăşi, această izbândă în sfârşit sigură o 
exaltau, o umpleau de o revoltă fără margini. 

— Haidem, plecăm! spuse ea simplu. 

Şi umbla prin încăpere, curajoasă, plină de energie şi de 
voinţă. Îşi şi alegea o pelerină ca să-şi acopere umerii. O 
dantelă pe cap îi era de ajuns. 

Felicien scoase un strigăt de bucurie, căci ea venea în 
întâmpinarea dorinţei sale, el nu se gândea decât la această 
fugă, fără să aibă curajul de a i-o propune. O, să plece 
împreună, să dispară, să pună capăt tuturor acestor 
necazuri, tuturor obstacolelor! Şi asta numaidecât, ocolind 
până şi zbaterea chibzuielii! 

— Da, sufletul meu drag, plecăm imediat! Veneam să te 
iau, ştiu unde o să găsim o trăsură. Până se luminează de 
ziuă vom fi departe, atât de departe, că niciodată nimeni nu 
va putea să ne ajungă. 


Ea deschidea sertarele, le închidea cu putere, fără să ia 
ceva din ele, într-o exaltare crescândă. Cum, se chinuia de 
săptămâni întregi, se muncise să şi-l alunge din memorie, 
chiar credea că ar fi izbutit! Şi nu era nimic de făcut, şi 
acest chin îngrozitor trebuia luat de la capăt! Nu, niciodată 
nu va avea această putere. Pentru că se iubeau, era cât se 
poate de simplu: se vor căsători, nicio forţă din lume nu-i va 
despărţi pe unul de celălalt. 

— Hai, ce trebuie să iau cu mine?... Ah, eram o proastă 
cu scrupulele mele de copil! Când mă gândesc că au 
coborât până la minciună! Da, aş fi murit, şi ei nu te-ar fi 
chemat... Trebuie să iau albituri, îmbrăcăminte, spune? 
lată, o rochie mai călduroasă... Şi îmi vârâseră o grămadă 
de gânduri, o grămadă de spaime în minte. Există binele, 
există răul, ce ai voie să faci, ce n-ai voie să faci, lucruri de 
neînțeles, ca să te imbecilizeze. Spun numai minciuni, nu e 
adevărat: nu există decât bucuria de a trăi, de a iubi pe cel 
ce te iubeşte... 

Triumfa, într-o ardere a tuturor focurilor ereditare pe 
care le-ai fi crezut stinse. Muzici o îmbătau; vedea plecarea 
lor regească, pe acest fiu de prinți luând-o cu el, facând-o 
regina unui regat îndepărtat; şi ea îl urma, atârnată de 
gâtul lui. Să nu mai fie decât ei amândoi, să se lase în 
galopul cailor, să fugă şi să dispară într-o îmbrăţişare! 

— Nu iau nimic, nu-i aşa?... La ce bun? 

EI, aflat dinainte la uşă, scăpăra de înflăcărare. 

— Nu, nimic... Să plecăm repede! 

— Da, să plecăm, asta e! 

Şi ajunsese lângă el. Dar se întoarse, vru să arunce o 
ultimă privire prin cameră. Lampa ardea cu aceeaşi 
blândeţe palidă, buchetul de ortensii şi de nalbe-roşii 
înflorea neîncetat, un boboc de nalbă neterminat şi totuşi 
viu în mijlocul gherghefului părea că o aşteaptă. Niciodată 
camera, mai ales, nu-i apăruse atât de albă, cu pereţii albi, 
cu patul alb, cu acrul alb, ca plin de o răsuflare albă. 


Ceva se clătină în ea, şi fu nevoită să se rezeme de 
spătarul unui scaun. 

— Ce ai? întrebă Felicien neliniştit. 

Angeligue nu răspunse, respira greu. Scuturată de un 
fior, cu picioarele ca retezate, trebui să se aşeze. 

— Nu te speria, nu-i nimic... Doar un minut de odihnă, şi 
plecăm. 

Tăcură amândoi. Ea se uita prin cameră, ca şi când uitase 
un obiect de preţ, pe care n-ar fi putut să-l numească. Era 
un regret, la început uşor, care apoi creştea, şi-i cuprindea 
uşor-uşor pieptul, înăbuşind-o. Nu-şi mai aducea aminte. 
Oare tot acest alb o reţinea astfel? întotdeauna iubise 
culoarea albă atât de mult încât şterpelea capetele de 
mătase albă, să se bucure pe ascuns de priveliştea ei. 

— Un minut, încă un minut, şi plecăm, seniorul meu drag. 

Dar nu făcea nici cel mai mic efort să se ridice, foarte 
îngrijorat, Felicien se lăsase în genunchi dinaintea ei. 

— Tu suferi, nu pot face nimic ca să te ajut? Dacă ţi-e frig, 
îţi iau picioruşele în mâinile mele şi ţi le încălzesc, până ce 
devin destul de voinice ca să alerge. 

Ea clătină din cap. 

— Nu, nu, nu mi-e frig, am să pot merge... Aşteaptă un 
minut, un singur minut. 

El vedea bine că lanţuri nevăzute o legau de mâini şi de 
picioare, o ţintuiau acolo cu atâta forţă, încât poate că peste 
o clipă îi va fi imposibil s-o mai scoată afară. Şi, dacă n-o lua 
pe dată cu sine, se gândea la lupta de neînlăturat cu tatăl 
său, a doua zi, la acea sfâşiere din faţa căreia dădea înapoi 
de atâtea săptămâni. Atunci, deveni insistent, rugând-o 
fierbinte. 

— Vino, drumurile sunt întunecate la această oră, trăsura 
ne va duce prin beznă; şi vom merge mereu, legănaţi şi 
tăinuiţi într-un cuib de puf, fără teamă de răcoarea nopţii; 
şi, când se va lumina de ziuă, ne vom urma drumul prin 
soare, mereu, mereu mai departe, până vom ajunge pe 
meleagul unde te simţi fericit... Nimeni nu ne va cunoaşte, 


vom trăi ascunşi în adâncul vreunei grădini mari, fără altă 
grijă decât să ne iubim tot mai mult, pe zi ce trece. Şi acolo 
vor fi flori înalte ca arborii, fructe mai dulci decât mierea. Şi 
vom trăi din te miri ce şi mai nimic, în mijlocul acelei 
primăveri eterne, sufletul meu drag. 

— Oh, într-o clipă, numaidecât! 

— Mai târziu, dacă ne obosesc călătoriile, ne vom 
întoarce aici, vom reclădi zidurile castelului d'Hautecoeur, 
şi acolo ne vom sfârşi zilele. Acesta este visul meu... Tot 
avutul nostru, dacă va fi necesar, acolo îl vom cheltui, cu 
mână largă. Donjonul va domina din nou cele două văi. Vom 
locui în apartamentul de onoare, între tumul lui David şi 
tumul lui Carol cel Mare. Colosul va fi restaurat în 
întregime, ca în zilele puterii sale, curţile, clădirile, capela, 
cu luxul barbar de altădată... Şi acolo vreau să ducem viaţa 
din vremurile străvechi, dumneata prinţesă şi cu prinţ, în 
mijlocul unei suite de oameni de arme şi de paji. Zidurile 
noastre, groase de cincisprezece picioare, ne vor ţine 
departe de lume, vom trăi în plină legendă... Soarele va 
cobori pe după coline, noi ne vom întoarce de la o 
vânătoare, pe cai mari şi albi, veneraţi de satele căzute în 
genunchi. Cornul va suna, podul mobil se va lăsa în jos. 
Seara mai mulţi regi se vor afla la masa noastră... 

Fremătătoare, Ang6lique surâdea acum de o plăcere 
orgolioasă, stăvilită de suferinţa care îi revenea, o copleşea, 
ştergându-i surâsul gurii îndurerate. Şi, cum ea alunga, cu 
un gest maşinal, viziunile ispititoare, el îşi spori 
înflăcărarea. 

— O, vino!... Să fugim, să uităm tot! 

Ea se eliberă brusc, într-o revoltă instinctivă; şi, stând în 
picioare, de pe buzele ei ţâşniră aceste cuvinte: 

— Nu, nu, nu pot, nu mai pot! 

Cu toate acestea, se tânguia, încă răscolită de luptă, 
şovăitoare, bâiguind. 

— Fii bun, te rog, şi nu mă grăbi, aşteaptă... Aş vrea atât 
de mult să-ţi dovedesc că te iubesc, să pornesc la braţul 


dumitale spre frumoasele meleaguri îndepărtate, să locuim 
împreună regeşte în castelul visurilor dumitale. Mi se părea 
un lucru atât de lesnicios, de atâtea ori am făcut planul fugii 
noastre... Şi, cum să-ţi spun? În clipa asta îmi pare un lucru 
peste puterile mele. E ca şi cum, deodată, mi-ar fi fost zidită 
uşa, ca să nu mai pot ieşi. 

El vru din nou s-o aline, dar ea îi făcu semn să tacă. 

— Nu, să nu mai vorbim... Ciudat! Pe măsură ce-mi spui 
lucruri atât de dulci, atât de tandre, care ar trebui să mă 
convingă, pe mine mă prinde spaima, un frig mă îngheaţă... 
Doamne! Oare ce-i cu mine? Cuvintele dumitale mă 
îndepărtează de dumneata. Dacă continui, n-o să te mai pot 
asculta, va trebui să pleci... Aşteaptă, aşteaptă puţin. 

Şi pomi cu pas domol prin cameră, căutând să devină iar 
stăpână pe sine, pe când el, nemişcat, să lăsa pradă 
disperării. 

— Crezusem că nu te mai iubesc, dar nu făceam altceva 
decât să mă necăjesc, bineînţeles, pentru că adineauri, 
când te-am regăsit aici, la picioarele mele, mi-a tresăltat 
inima, primul meu imbold a fost să te urmez, ca o sclavă... 
Atunci, dacă te iubesc, pentru ce mă înspăimânţi? Şi cine 
mă opreşte să părăsesc această cameră, de parcă nişte 
mâini nevăzute m-ar ţine de tot trupul, de fiecare fir de păr 
de pe capul meu? 

Se oprise lângă pat, se întoarse către dulap, şi păşi astfel 
pe dinaintea celorlalte mobile. Desigur, legături tainice le 
legau de persoana sa. Pereţii albi, mai cu seamă, albul 
imens al plafonului mansardat, o înveşmântau într-o rochie 
de candoare, de care nu se va lăsa despuiată decât 
izbucnind în lacrimi. De acum încolo, toate acestea făceau 
parte din fiinţa sa, mediul pătrunsese în ea. Şi înţelese asta, 
o dată mai mult, când se află în faţa gherghefului, rămas 
sub lampă, lângă masă. I se topea inima văzând bobocul de 
nalbă început, şi pe care nu-l va mai termina niciodată, dacă 
pleca astfel, ca o criminală. Anii de muncă îi reveneau în 
amintire, anii aceia atât de cuminţi, atât de fericiţi, o atât de 


îndelungată obişnuinţă a tihnei şi a cinstei, care se revolta 
până şi la gândul vreunui păcat. Zi de zi, căsuţa răcoroasă a 
broderilor, viaţa activă şi curată pe care o ducea aici, 
departe de lume, refăcuse puţin din sângele vinelor sale. 

Dar Felicien, văzând-o astfel, recucerită de lucruri, 
simţea nevoia să grăbească plecarea. 

— Vino, vremea trece, curând nu va mai fi timp. 

Atunci, în mintea ei se făcu lumină deplină, strigă: 

— Şi acum e prea târziu... vezi bine că nu pot să te 
urmez. Altădată exista în mine o făptură trufaşă care ţi-ar fi 
pus amândouă braţele de gât, ca s-o duci cu dumneata. Dar 
m-a schimbat ceva, nu mă mai regăsesc... Oare nu auzi cum 
totul, în această cameră, îmi strigă să rămân? Şi supunerea 
a devenit bucuria mea. 

Fără să vorbească, fără să-i spună un cuvânt, Felicien 
încercă s-o ia cu sine ca pe un copil neascultător. Ea se feri, 
fugi spre fereastră. 

— Nu, te implor! Adineauri, te-aş fi urmat. Dar era ultima 
mea revoltă. Pe nesimţite şi fără ştirea mea, umilinţa şi 
renunţarea care au fost sădite în mine trebuiau să se adune 
odată aici. De asemenea, la fiecare întoarcere a păcatului 
meu de obârşie, lupta era mai puţin grea, mă biruiam pe 
mine însămi cu mai multă uşurinţă. De acum încolo, s-a 
sfârşit, m-am învins... Ah, seniore drag, te iubesc atât de 
mult! Să nu facem nimic împotriva fericirii noastre. Ca să fii 
fericit, trebuie să te supui. 

Şi, cum el înaintă încă un pas, ea se apropie de fereastra 
larg deschisă, pe balcon. 

— Doar nu vrei, nu mă sileşti să mă arunc de-aici... 
Ascultă, deci, şi înţelege că am alături de mine tot ce mă 
înconjoară. Mie lucrurile îmi vorbesc de multă vreme, aud 
nişte glasuri, şi niciodată nu le-am auzit vorbindu-mi atât de 
tare... Ascultă! întregul Clos-Marie mă îndeamnă să nu-mi 
bat joc de viaţa mea şi nici de a dumitale. Glasul acesta 
melodios este La Chevrotte, atât de limpede, atât de 
proaspăt, că pare să-mi fi transmis şi mie curăţenia lui de 


cristal. Glasul acesta de mulţime, duios şi adânc, este 
câmpul întreg, sunt ierburile, arborii, toată viaţa paşnică a 
acestui colţ sfinţit, ce lucrează pentru liniştea propriei mele 
vieţi. Şi glasurile vin şi mai de departe, din ulmii episcopiei, 
din acel orizont de ramuri, care, până şi cea mai mică 
dintre ele, arată interes faţă de izbânda mea... Pe urmă, 
ascultă! Acest puternic glas subpământean este vechea mea 
prietenă catedrala, care m-a învăţat, veşnic trează în 
noapte. Fiecare dintre pietrele sale, colonetele ferestrelor, 
cloşetoanele contraforţilor, arcurile butante ale absidei au 
un murmur pe care îl desluşesc, o limbă pe care o înţeleg. 
Ascultă-le ce spun, că până şi în moarte dăinuie speranţa. 
Când te-ai umilit, iubirea rămâne şi triumfă... Şi, în sfârşit, 
ascultă! Văzduhul însuşi este plin de şuşoteala sufletelor, 
iată că-mi sosesc însoţitoarele, fecioarele nevăzute. Ascultă, 
ascultă! 

Surâzătoare, Angelique ridicase mâna, făcând o mişcare 
de adâncă simpatie. Toată fiinţa îi era vrăjită de răsuflările 
răspândite pretutindeni. Erau fecioarele Legendei, pe care 
imaginaţia sa le rechema în amintire, ca în copilărie, şi al 
căror stol mistic ieşea din cartea veche, cu imagini naive, 
aşezată pe masă. Agnes, înveşmântată în propriu-i păr, apoi 
toate celelalte. Barbe cu turnul ei, Genevieve cu mieii săi, 
Cecile cu viola sa, Agathe, Elisabeta cerşind pe drumuri, 
Catherine învingându-i pe doctori. Un miracol o face pe 
Luce să atârne atât de greu, că nicio mie de bărbaţi şi cinci 
perechi de boi n-o pot trage. Şi toate zboară în noaptea 
senină, cum nu se poate mai albe, cu pieptul încă deschis de 
fierul torturilor, lăsând să curgă, în loc de sânge, fluvii de 
lapte. Văzduhul e curat, beznele se luminează ca de 
scânteierea stelelor. 

Felicien se apropiase. 

— Eu sunt cel ce există, Angeligue, şi dumneata mă 
respingi pentru nişte vise... 

— Nişte vise, murmură ea. 


— Căci vedeniile astea te împresoară numai pentru că 
dumneata însăţi le-ai născocit... Vino! Nu mai pune nimic 
din dumneata în lucruri, şi lucrurile vor amuţi. 

Ea făcu o mişcare de proslăvire. 

— O, nu! Să vorbească, să vorbească şi mai tare! Ele sunt 
forţa mea, ele îmi dau curajul să-ţi rezist... Aceasta este 
graţia, şi niciodată până acum ea n-a revărsat în mine o 
asemenea putere. Ce importanţă are dacă nu e decât un 
vis, visul de care m-am lăsat de bunăvoie împresurată şi pe 
care-l trăiesc mereu! El mă salvează, mă duce neprihănită 
în lumea aparenţelor... Oh, lasă-te păgubaş, supune-te, ca 
mine! Nu vreau să te urmez. 

Cu toată slăbiciunea ei, stătea dreaptă, hotărâtă, de 
neînvins. 

— Dar te-au înşelat, reluă el, au coborât până la minciună 
ca să ne despartă! 

— Păcatul aproapelui nu-l va justifica pe al nostru. 

— Ah, inima dumitale s-a-ndepărtat de mine, nu mă mai 


iubeşti! 
— Te iubesc, nu lupt împotriva dumitale decât pentru 
dragostea şi pentru fericirea noastră... Obține 


consimţământul tatălui dumitale, şi te voi urma. 

— Nu-l cunoşti pe tatăl meu. Singur Dumnezeu ar putea 
să-l înduplece... Atunci, spune, s-a sfârşit? Dacă tata îmi 
porunceşte să mă însor cu Claire de Voincourt, trebuie deci 
să mă supun? 

La această ultimă lovitură, Angelique se clătină. Nu putu 
să-şi înăbuşe un geamăt. 

— E prea mult... le implor, du-te, nu fi crud... Pentru ce 
ai venit? Mă resemnasem, mă obişnuisem cu dezastrul de a 
nu fi iubită de dumneata. Şi iată că mă iubeşti şi tot 
martiriul îmi reîncepe!... Cum vrei să mai trăiesc de acum 
încolo? 

Crezând că era gata să leşine, Felicien repetă: 

— Dacă tata vrea să mă însor cu ea... 


Angeligue se străduia să-şi îndure suferinţa; şi izbuti să 
se ţină încă drept, cu toată sfâşierea din inima sa; apoi, 
târându-se spre masă, ca pentru a-l lăsa să treacă: 

— Însoară-te cu ea, trebuie să te supui. 

La rândul lui, el se afla în faţa ferestrei, gata de plecare, 
pentru că îl izgonea. 

— Dar ai să mori! strigă. 

Angelique se liniştise; zâmbind, ea murmură: 

— O, pe jumătate s-a şi făcut! 

Încă o clipă, el o privi, atât de albă, atât de micşorată, 
uşoară ca un fulg pe care şi o adiere îl face să zboare; cu un 
gest de hotărâre furioasă, dispăru în noapte. 

Când nu se mai află în cameră, Angeligue, rezemată de 
spătarul fotoliului, întinse cu disperare mâinile spre 
întuneric. Hohotele mari de plâns îi scuturau corpul, o 
sudoare de agonie îi acoperea chipul. Doamne! Era 
sfârşitul, nu-l va mai vedea. Toată suferinţa îi revenise, 
picioarele, ca retezate, n-o mai ţineau. Cu mare greutate 
izbuti să ajungă la pat şi se prăvăli victorioasă şi fără 
suflare. A doua zi de dimineaţă, acolo o descoperiră, 
muribundă. Lampa se stingea de la sine, odată cu ivirea 
zorilor, în albul biruitor al camerei. 


Capitolul XIII 


A 


ngeligue era pe moarte. Suna de ora zece, într-o dimineaţă 
luminoasă de la sfârşitul iernii, pe o vreme strălucitoare, cu 
un cer alb, înveselit de soare. În marele pat regal, acoperit 
cu o veche pânză pictată, de culoare roşie, ea nu mai mişca, 
zăcea fără cunoştinţă din ajun. Întinsă pe spate, cu mâinile-i 
de fildeş ca lăsate în părăsire pe deasupra cearşafului, nu 
mai deschisese ochii; şi profilul ei delicat se subţiase, sub 
nimbul de aur al părului; şi ai fi crezut-o moartă, dacă n-ar 
fi fost slaba răsuflare a buzelor sale. 

În ajun, simțindu-se din cale-afară de rău, Angelique se 
spovedise şi se împărtăşise. Pe la ora trei, bunul abate 
Cornille îi adusese Sfânta împărtăşanie de moarte. Mai 
târziu, seara, cum moartea o îngheţa încetul cu încetul, dori 
nespus de mult să i se facă maslu, medicina cerească, 
instituită pentru tămăduirea sufletului şi a trupului. Înainte 
de a-şi pierde cunoştinţa, prin ultimul ei cuvânt, abia un 
murmur, prins de Hubertine, bâiguise că doreşte Sfântul 
mir, oh! imediat, cât încă mai era timp. Dar cum noaptea 
înainta, aşteptaseră ziua, şi abatele, înştiinţat, trebuia în 
sfârşit să sosească. 

Totul era pregătit, soţii terminau de aranjat camera. Sub 
soarele vesel, care, la acea oră matinală, bătea în geamuri, 
încăperea, cu goliciunea marilor ei pereţi albi, avea 
culoarea albă a zorilor de zi. Acoperiseră masa cu o faţă de 


masă albă. La dreapta şi la stânga unui crucifix ardeau 
două lumânări în sfeşnicele de argint aduse din salon. Şi se 
mai aflau acolo agheasmă şi un sfeştoc, un ibric de apă cu 
ligheanul său şi un prosop, două farfurii de porțelan, una 
plină cu smocuri de vată, alta cu comete de hârtie albă. 
Dăduseră o fugă până la serele din oraşul de jos, fără să 
găsească alte flori decât trandafiri mari şi albi, ale căror 
buchete enorme împodobeau masa ca o înfiorare de dantele 
albe. Şi, în această nesfârşire de alb, Angelique, muribundă, 
încă respira, cu răsuflarea ei slabă, ţinând pleoapele 
închise. 

La vizita sa de dimineaţă, doctorul spusese că nu va 
apuca să trăiască întreaga zi. Putea să moară dintr-un 
moment în altul, chiar fără să-şi recapete cunoştinţa. Şi cei 
doi Hubert aşteptau. În pofida lacrimilor lor, lucrul trebuia 
să se întâmple. Dacă voiseră această moarte, preferând 
copila moartă în locul copilei revoltate, era pentru că 
Dumnezeu o voise odată cu ei. Acum, totul scăpa din 
puterea lor; nu aveau decât să se supună. Nu regretau 
nimic, dar fiinţa le era zdrobită de durere. De când fata 
zăcea astfel, în agonie, o îngrijiseră, refuzând orice ajutor 
străin. Tot singuri erau şi în aceste clipe de pe urmă, şi 
aşteptau. 

Maşinal, Hubert se duse să închidă uşa sobei de faianţă, 
al cărei duduit semăna cu un geamăt. Se înstăpâni tăcerea, 
o căldură blândă vestejea trandafirii. De o clipă, Hubertine 
asculta zgomotele catedralei, în spatele zidului. Balansul 
clopotului înfiora zidurile bătrâne; fără îndoială, abatele 
Cornille ieşea cu mirul din biserică; şi ea cobori să-l 
primească în pragul casei. Se scurseră două minute, un 
murmur puternic umplu scara îngustă din turnuleţ. Apoi, în 
camera călduţă, Hubert, uluit, pomi să tremure, în timp ce o 
spaimă religioasă, precum şi o speranţă, îl făceau să cadă în 
genunchi. 

În locul bătrânului preot aşteptat, monseniorul era cel ce 
intra, monseniorul într-un veşmânt alb de dantelă, având 


etola violetă şi purtând vasul de argint în care se afla 
untdelemnul pentru schilozi, binecuvântat de el însuşi în 
joia sfântă. Ochii săi de vultur rămâneau ficşi, frumoasa lui 
faţă palidă îşi păstra măreţia, sub cârlionţii deşi ai părului 
alb. Şi, în spatele lui, ca un simplu cleric, mergea abatele 
Cornille, cu un crucifix în mână şi cartea de ritual sub 
celălalt braţ. 

Oprindu-se o clipă în uşă, cu o voce gravă, episcopul 
spuse: 

— Pax huic domui.(5: 

— Et omnibus habitantibus in ea,'S* răspunse mai încet 
preotul. 

După ce intrară, Hubertine, care urca în urma lor, 
tremurând şi ea de uimire, îngenunche alături de soţul ei. 
Prosternaţi, cu mâinile împreunate, şi unul, şi celălalt se 
rugară din tot sufletul. 


A doua zi după ce o vizitase pe Angelique, o explicaţie 
violentă avusese loc între Felicien şi tatăl său. Chiar în 
dimineaţa acelei zile, el forţă uşile, se făcu primit în însuşi 
oratoriul unde episcopul era cufundat încă în rugăciune. 
Din acest fiu respectuos, încovoiat până atunci de teamă, 
revolta, atâta vreme înăbuşită, se revărsa; şi ciocnirea 
acestor doi oameni din acelaşi sânge, iuți la mânie, fu 
năprasnică. Părăsindu-şi scăunelul de rugăciune, bătrânul 
asculta, cu obrajii dintr-odată împurpuraţi, mut, într-o 
încăpățânare trufaşă. Tânărul, deopotrivă de aprins la faţă, 
îşi deşerta inima, vorbea cu un glas care se ridica uşor-uşor, 
bubuitor. Îi spunea că Ang6lique e bolnavă, în agonie, îi 
povestea în ce criză de dragoste înspăimântată făcuse 
planul de a fugi cu ea, şi cum ea refuzase să-l urmeze. N-ar 
fi o crimă să o lase să moară pe această copilă ascultătoare, 
care înţelegea să nu-l primească decât din mâna tatălui 
său? Când putea să-l aibă, în sfârşit, pe el, titlul, avutul lui, 
ea strigase nu, se zbătuse, biruindu-se pe sine însăşi. Şi o 
iubea, atât de mult încât avea să moară şi el din pricina 


asta; se dispreţuia pentru că nu era alături de ea, să se 
stingă împreună, dându-şi amândoi odată sufletul! Ar avea 
cruzimea să le vrea amândurora sfârşitul jalnic? Ah! 
Mândria numelui, orgoliul banilor, încăpăţânarea în voinţă, 
toate astea trăgeau greu la cântar, când nu avea decât doi 
fericiţi de făcut? Şi îşi împreuna, îşi răsucea mâinile 
tremurătoare, scos din fire, cerea un consimţământ, încă 
rugând, dar de pe atunci ameninţător. Episcopul însă nu se 
hotări să deschidă buzele decât ca să răspundă prin 
cuvântul atotputerniciei sale: 

— Niciodată! 

Atunci, în răzvrătirea lui, Felicien delirase, pierzând orice 
măsură. Vorbi de mama sa. Ea reînvia în el, pentru a cere 
drepturile dragostei. Oare tatăl său n-o iubise, oare se 
bucura de moartea sa, de se arăta atât de aspru faţă de cei 
ce se iubeau şi voiau să trăiască? Dar degeaba se împietrise 
în renunţările cultului, ea va reveni să-l viziteze mereu şi să- 
| chinuiască, pentru că el chinuia copilul pe care îl avusese 
din căsătoria lor. Ea era veşnică, voia să trăiască în copiii 
copilului ei, de-a pururi; şi el o ucidea a doua oară, refuzând 
acestui copil logodnica aleasă, pe aceea care trebuia să 
continue neamul. Şi, în faţa tatălui său nemişcat, mărit 
parcă în înfricoşătoarea-i tăcere, azvârli cuvântul „asasin”. 
Apoi, înspăimântat, clătinându-se, o luă la fugă. 

Rămânând singur, monseniorul, ca izbit în piept de un 
cuţit, se întoarse în sine însuşi şi se prăbuşi în genunchi pe 
scăunelul de rugăciune. Fără să şi-o fi mărturisit, fusese 
mişcat în catedrală de mica brodeză, atât de simplă, cu 
părul ei de aur, cu ceafa atât de proaspătă, mirosind frumos 
a tinereţe. 

O vedea din nou cum păşea gingaşă, neprihănită, de o 
supunere căreia nu-i puteai rezista. Remuşcarea n-ar fi 
pătruns în el pe o cale mai sigură, mai cuceritoare. Putea s- 
o respingă cu glas tare; ştia însă bine de acum înainte că ea 
îi ţinea inima, cu mâinile sale umile, prăpădite de ac. Pe 
când Felicien îl implora furtunos, dincolo de capul lui blond 


le zărise pe amândouă femeile adorate, pe cea după care 
plângea el şi pe cea care murea pentru copilul lui. 

Monseniorul se rugă până seara. Când apăru iarăşi, era 
alb ca ceara, sfâşiat, şi totuşi hotărât. Nu putea să facă 
nimic, repeta cuvântul groaznic: „Niciodată!” Singur 
Dumnezeu avea dreptul să-l dezlege de cuvânt şi 
Dumnezeu, rugat fierbinte, rămânea mut. Trebuia să 
sufere. 

Se scurseră două zile, Felicien dădea târcoale prin faţa 
căsuţei, înnebunit de durere, pândind veştile. De fiecare 
dată când ieşea cineva, simţea că-l prinde leşinul de spaimă. 
Şi astfel se întâmplă că, în dimineaţa când Hubertine alergă 
la biserică să ceară mirul, el ştiu că Angelique nu va mai 
trăi până seara. Abatele Cornille nu era acolo, colindă tot 
oraşul ca să-l găsească, punându-şi în el o ultimă speranţă 
de ajutor divin. Apoi, pe când îl aducea pe bunul preot, 
speranţa i se spulberă; îl cuprinse o criză de îndoială şi de 
furie. Ce să facă? În ce fel să silească Cerul să intervină? 
Pomi în goană, forţă din nou uşile episcopiei; şi episcopul se 
sperie o clipă în faţa cuvintelor lui lipsite de orice înţeles. 
După aceea, pricepu: Angelique era în agonie, aştepta 
Sfântul mir, singur Dumnezeu o mai putea scăpa. Tânărul 
nu venise decât ca să-şi strige suferinţa, s-o rupă cu acest 
părinte ticălos, să-i arunce propria sa moarte în faţă. Dar 
monseniorul îl asculta fără mânie, cu ochii luminaţi de o 
rază neaşteptată, ca şi când, în sfârşit, un glas i-ar fi vorbit. 
Îi făcu semn să meargă înaintea lui, şi-l urmă spunând: 

— Dacă Dumnezeu vrea, eu vreau. 

Felicien fu străbătut de un puternic fior. Descătuşat de 
propria-i voinţă,  supunându-se în faţa  bunăvoinţei 
miracolului, tatăl său consimţea. Ei nu mai existau, 
Dumnezeu acţiona. În timp ce monseniorul lua mirul din 
mâinile abatelui Cornille, lacrimile îl orbiră. Îi însoţi, 
pierdut; nu cuteză să intre în cameră, căzu în genunchi pe 
odihna scării, dinaintea uşii larg deschise. 

Pax huic domui. 


Et omnibus habitantibus in ea. 

Monseniorul puse mirul pe masa albă, între cele două 
lumânări, făcând în aer semnul crucii cu vasul de argint. 
Luă apoi, din mâinile abatelui, crucifixul şi se apropie de 
bolnavă, pentru a-l săruta. Dar Angelique era tot fără 
cunoştinţă, cu pleoapele închise, cu mâinile înţepenite, 
asemenea figurilor de piatră subţiri şi rigide culcate pe 
morminte. O privi un moment, îşi dădu seama că nu murise, 
după răsuflarea ei slabă, şi-i puse pe buze crucifixul. 
Aştepta, chipul lui păstra maiestatea unui ministru al 
penitenţei, nicio emoție omenească nu se vădi pe el, după 
ce constatase că nici cea mai mică înfiorare nu alergase pe 
profilul delicat sau prin părul de lumină. Cu toate acestea 
trăia, şi asta era de ajuns pentru răscumpărarea păcatelor. 

Atunci, monseniorul luă de la abate agheasmatarul şi 
sfeştocul; şi, pe când acesta îi prezenta cartea de ritual 
deschisă, el stropi muribunda cu apă sfinţită, citind 
cuvintele latine: 

— Asperges me. Domine, hyssopo, et mundabor; lavabis 
me, et super nivem dealbabor:1+ 

Picăturile ţâşneau; marele pat era răcorit peste tot, ca de 
o cădere de rouă. Plouă peste degete, peste obraji; dar, una 
câte una, ele se rostogoleau ca de pe o marmură 
nesimţitoare. Şi episcopul se întoarse apoi către cei de faţă, 
îi stropi la rândul lor. Hubert şi Hubertine, îngenuncheaţi 
unul lângă altul, în nevoia lor de credinţă arzătoare, se 
încovoiaseră sub unda acestei binecuvântări. Şi episcopul 
binecuvânta la fel camera, mobilele, pereţii albi, tot acest 
alb sobru, când, trecând pe lângă uşă, se pomeni în faţa 
fiului său prăbuşit peste prag, hohotind de plâns în mâinile 
arzătoare. Cu o mişcare domoală, ridică de trei ori sfeştocul 
şi îl purifică cu o ploaie blândă. Împrăştia astfel peste tot 
acea apă binecuvântată, ca să alunge duhurile rele, care 
zburau cu miliardele, nevăzute, în momentul acela, o rază 
palidă a soarelui iernii aluneca până la pat; şi o puzderie 
întreagă de atomi, de colburi sprintene ce păreau să 


trăiască în preajmă, fără număr, cobori dintr-un colţ al 
ferestrei ca pentru a scălda în mulţimea lor călduţă mâinile 
reci ale muribundei. 

Reîntors în faţa mesei, monseniorul rosti oraţia: 

— Exaudi nos... 

Nu se grăbea deloc. Moartea se afla acolo, printre 
perdelele de pânză veche pictată; dar n-o simţea grăbită, va 
aştepta răbdătoare. Şi, cu toate că, în prăbuşirea fiinţei 
sale, copila nu-l putea auzi, el îi vorbi; o întrebă: 

— Nu ai nimic pe conştiinţă care te chinuie? Destăinuie-ţi 
suferinţele, uşurează-te, fata mea. 

Întinsă pe pat, ea păstra tăcerea. După ce zadarnic îi 
lăsase timpul necesar pentru răspuns, el începu îndemnul 
cu aceeaşi voce plină, fără a părea să ştie că niciuna dintre 
vorbele lui nu ajungea la ea. 

— Reculege-te, cere, din adâncul făpturii tale, iertare lui 
Dumnezeu. Spovedania te va purifica şi-ţi va da puteri noi. 
Ochii tăi vor deveni limpezi, urechile tale neprihănite, nările 
tale proaspete, gura ta sfântă, mâinile tale nevinovate... 

Spuse până la capăt tot ce trebuia să spună, cu ochii 
aţintiţi asupra ei; şi fata abia răsufla, niciunul dintre firele 
pleoapelor sale nu se mişca. Apoi, îi porunci: 

— Spune Crezul! 

După o lungă aşteptare, îl spuse el însuşi: 

— Credo în unum Deum... 

— Amen, răspunse abatele Cornille. 

Pe scară se auzea întruna Felicien, plângând cu hohote 
mari, în tremurul speranţei. Hubert şi Hubertine se rugau 
cu aceeaşi mişcare avântată şi temătoare, de parcă ar fi 
simţit cum coboară atotputerniciile necunoscute. Şi, acum, 
nestăvilite, se desfăşurau litaniile ritualului, invocarea 
sfinţilor şi a sfintelor, zborul mai multor Kyrie eleison'* 
chemând tot Cerul în ajutorul omenirii necăjite. 

Apoi, deodată, glasurile amuţiră; se lăsă o linişte adâncă. 
Monseniorul îşi spăla degetele sub cele câteva picături de 
apă pe care abatele i le vărsa din ibric. În sfârşit, luă iar 


vasul cu mir, îi scoase capacul şi se aşeză în faţa patului. 
Era apropierea solemnă a Sfintei Cuminecături, acea ultimă 
cuminecătură a cărei eficacitate şterge toate păcatele grele 
sau uşoare, neiertate, care rămân în suflet după primirea 
celorlalte cuminecături: vechi rămăşiţe de păcate uitate, 
păcate săvârşite fără să-ţi dai seama, păcatele moliciunii de 
a nu-ţi fi îngăduit o temeinică revenire în graţia lui 
Dumnezeu. Dar de unde proveneau aceste păcate? Ele 
veneau de afară, pe acea rază de soare cu colburi jucăuşe, 
ce păreau să aducă germenii vieţii până la acest mare pat 
regesc, alb şi rece, patul de moarte al unei fecioare. 

Monseniorul se reculese, cu privirile aţintite din nou spre 
Angelique, asigurându-se că slaba ei răsuflare nu încetase. 
Se punea încă o dată la adăpost de orice emoție omenească, 
văzând-o atât de subţiată, de o frumuseţe îngerească, de pe 
acum imaterială. Degetul lui mare nu tremură când îl muie 
uşor în untdelemnul sfinţit şi când începu miluirile pe cele 
cinci părţi ale corpului unde sălăşluiesc simţurile, cele cinci 
ferestre pe unde răul pătrunde în suflet. 

În primul rând, pe ochi, pe pleoapele închise, pe cea 
dreaptă, pe cea stângă; şi degetul lui mare trasă sprinten 
semnul crucii. 

— Per istam Sanctam unctionem, et suava piissimam 
misericordiam, indulgeat tibi Dominus quidquid per visum 
deliquisti.129+ 

Şi păcatele  văzului fură  ispăşite,  indiscreţiile 
necuviincioase,  deşertăciunile spectacolelor, lecturile 
dăunătoare, lacrimile vărsate pentru dureri vinovate. Şi ea 
nu cunoştea altă carte decât Legenda, alt orizont decât 
absida catedralei care îi astupa restul lumii. Şi ea nu 
plânsese decât în lupta dintre supunere şi iubire. 

Abatele Cornille luă unul dintre smocurile de vată, şterse 
cele două pleoape, apoi îl închise într-unul dintre cometele 
de hârtie. 

După aceea, monseniorul mirui urechile, pe lobii de o 
transparenţă de sidef, pe cel drept, pe cel stâng, abia 


umezindu-i cu semnul crucii. 

— Per isam Sanctam unctionem, et suam piissimam 
misericordiam,  indulgeat tibi Dominus  quidquid per 
auditum deliquisti. 

Şi toată ticăloşia auzului fu răscumpărată, toate vorbele, 
toate muzicile  corupătoare,  clevetirile,  calomniile, 
blestemele, minciunile iubirii care contribuie la încălcarea 
datoriei, viorile orchestrelor care plâng de voluptate pe sub 
lustre. Şi, în singurătatea ei de fată izolată, ea nici măcar o 
dată nu auzise flecăreala slobodă a vecinelor, înjurătura 
vreunui căruţaş care îşi biciuie caii. Şi ea nu avea în urechi 
altă muzică decât imnurile sfinte, bubuitul orgilor, 
gângăveala rugăciunilor de care căsuţa răcoroasă vibra 
toată, în coasta vechii biserici. 

După ce ştersese urechile cu un smoc de vată, abatele îl 
vâri într-unul dintre cometele de hârtie albă. 

Apoi, monseniorul trecu la nări, la cea dreaptă, la cea 
stângă, asemănătoare cu două petale de trandafir alb, pe 
care degetul lui mare le purifică prin semnul crucii. 

— Per istam Sanctam unctionem, et suam piissimam 
misericordiam,  indulgeat tibi Dominus  quidquid per 
odoratum deliquisti. 

Şi simţul mirosului se întoarse iar la nevinovăția dintâi, 
spălat de toată murdăria, nu numai de ruşinea carnală a 
parfumurilor. De ademenirea florilor cu arome prea dulci, 
de miresmele răspândite în aer care adorm sufletul, ci şi de 
vinile mirosului lăuntric, de pildele rele date aproapelui, de 
ciuma molipsitoare a căderii în păcat. Şi dreaptă, curată, ea 
deveni până la urmă un crin printre crini, un crin mare al 
cărui parfum le dădea puteri celor slabi, îi înveselea pe cei 
puternici. Şi, pe drept cuvânt, ea era atât de candid 
delicată, că niciodată nu putuse suporta garoafele aprinse, 
liliacul tămâios, zambilele înflăcărate, ci se simţea în largul 
ei numai printre florile calme, printre violetele şi ciuboţica- 
cucului de pădure. 


Abatele şterse nările, strecură smocul de vată într-un alt 
cornet de hârtie albă. 

După aceea, monseniorul, coborând la gura închisă, pe 
care răsuflarea uşoară abia o întredeschidea, bară buza de 
jos cu semnul crucii. 

— Per istam Sanctam unctionem, el suam piissimam 
misericordiamt  indulgeat tibi Dominus  quidquid per 
gustum deliquisti. 

Şi toată gura ei nu mai fu decât un potir de nevinovăție, 
căci de data aceasta era vorba de iertarea satisfacţiilor 
josnice, ale gustului, lăcomia, plăcerea vinului şi a mierii, 
mai cu seamă de iertarea crimelor limbii, obşteasca 
vinovată, aţâţătoarea, otrăvitoarea, cea care săvârşeşte 
gâlcevile, războaiele, greşelile, vorbele viclene de care 
Cerul însuşi se întunecă. Şi lăcomia niciodată nu fusese 
viciul ei, ea se mulţumise, ca şi Elisabeta, să se hrănească, 
fără a face vreo deosebire între mâncăruri. Şi, dacă trăia în 
greşeală, visul ei o împinsese către ea; speranţa în ceea ce 
este dincolo, mângâierea celui nevăzut, toată acea lume 
fermecată, plăsmuită de propria-i neştiinţă, şi care făcea 
din ea o sfântă. 

Abatele, după ce îi şterse gura, strânse smocul de vată în 
cel de-al patrulea dintre cometele de hârtie albă. 

În sfârşit, monseniorul, miruind palmele celor două 
mânuţe de fildeş, prăvălite peste cearşaf, pe cea dreaptă, 
apoi pe cea stângă, le înlătură păcatele cu semnul crucii. 

— Per istam Sanctam unctionerriy et suam piissimam 
misericordiam, indulgeat tibi Dominus quidquid per tactum 
deliquisti. 

Şi corpul întreg deveni alb, spălat de ultimele sale pete, 
cele ale pipăitului, care murdăresc cel mai mult, jafurile, 
ciomăgelile, omorurile, furiile noastre, dorinţele noastre, 
pasiunile noastre desfrânate. Şi, de când se afla aici, 
murind de pe urma propriei sale victorii, ea îşi înfrânase 
violenţa, trufia şi pasiunea, ca şi cum n-ar fi invocat răul 
originar decât pentru gloria de a izbândi asupra lui. 


Abatele şterse mâinile, făcu să dispară smocul de vată în 
ultimul cornet de hârtie albă, şi arse cele cinci cornete în 
sobă. 

Ceremonia se terminase, monseniorul îşi spăla degetele, 
înainte de a rosti oraţia finală. Nu mai avea decât s-o 
îndemne încă o dată pe muribundă, punându-i în mână 
lumânarea simbolică, să alunge diavolii şi să se arate că îşi 
recăpăta neprihănirea de la botez. Dar fata rămăsese 
ţeapănă, cu ochii închişi,  neînsufleţită. Miluirile îi 
purificaseră corpul, semnele crucii îşi lăsaseră urmele pe 
cele cinci ferestre ale sufletului, fără a face ca vreo undă de 
viaţă să-i urce iarăşi în obraji. Rugată cu stăruinţă, 
aşteptată, minunea nu se produsese. Hubert şi Hubertine, 
stând mereu îngenuncheaţi unul lângă altul, nu se mai 
rugau, ci priveau atât de arzător, cu ochii ficşi, că i-ai fi 
crezut pe amândoi încremeniţi pentru totdeauna, aidoma 
acelor figuri de donatori care aşteaptă reînvierea, într-un 
colţ de vitraliu de demult. Felicien, care se târâse pe 
genunchi până ajunsese pe pragul uşii, şi încetase să mai 
plângă, ridicase şi el capul ca să vadă, scos din sărite de 
surzenia lui Dumnezeu. 

Pentru ultima dată, monseniorul se apropie de pat, urmat 
de abatele Cornille, care ţinea aprinsă lumânarea ce 
trebuia pusă în mâna bolnavei. Şi, încăpăţânându-se să 
meargă până la capătul ritualului, pentru a-i lăsa lui 
Dumnezeu timp să acţioneze, monseniorul rosti formula: 

— Accipe lampadem ardentem, custodi unctionem tuam, 
ut cum Dominus adjudicandum venerit, possis occurrere ei 
cum omnibus sanctis, et vivas în saecula saeculorum..21+ 

— Amen, răspunse abatele. 

Dar, când încercară să deschidă mâna fetei şi s-o strângă 
în jurul lumânării, mâna, inertă, căzu iar peste piept. 

Atunci, monseniorul fu cuprins de un tremur puternic. 
Era emoția, multă vreme zăgăzuită, care se revărsa în el, 
luând cu sine ultimele asprimi ale sacerdotului. O îndrăgise 
pe această copilă din ziua când venise să plângă în hohote 


la picioarele lui. În clipa de faţă era vrednică de milă, cu 
paloarea ei de mormânt, de o frumuseţe atât de dureroasă, 
că nu-şi mai întorcea privirile către pat, fără ca, în taină, 
inima lui să nu fie copleşită de tristeţe. Deşi căuta să se 
stăpânească, două lacrimi mari îi umeziră pleoapele, i se 
scurseră pe obraji. Nu putea să moară astfel, episcopul 
fusese învins de farmecul ei în moarte. 

Şi monseniorul, amintindu-şi de miracolele neamului său, 
puterea ce o avea de a tămădui, se gândi că, desigur, 
Dumnezeu aştepta consimţământul lui de părinte. O chemă 
în ajutor pe Sfânta Agnes, în faţa căreia toţi ai săi se 
împărtăşiseră, şi, aşa cum loan al V-lea d'Hautecoeur se 
ducea să se roage la căpătâiul ciumaţilor şi să-i sărute, se 
rugă, o sărută pe Angelique pe gură. 

— Dacă Dumnezeu vrea, eu vreau. 

Ang6lique deschise numaidecât pleoapele. Îl privea fără 
să se mire, trezită din lungul ei leşin; şi buzele sale, umede 
de sărut, zâmbeau. Erau lucruri care trebuiau să se 
îndeplinească, era nevoie pesemne să le viseze încă o dată, 
găsind cât se poate de simplu faptul că monseniorul se afla 
acolo ca s-o logodească cu fiul său, pentru că sosise, în 
sfârşit, ceasul. Se ridică ea singură în capul oaselor, în 
mijlocul marelui pat regesc. 

Episcopul, având în ochi scânteierea miracolului, repetă 
formula: 

— Accipe lampadem ardentemi'22:... 

— Amen, răspunse abatele. 

Angeligue luase lumânarea aprinsă şi, cu mâna sigură, o 
ţinea dreaptă. Viaţa revenise, flacăra ardea din cale-afară 
de strălucitoare, alungând duhurile nopţii. 

Un strigăt puternic străbătu camera, Felicien era în 
picioare, ca ridicat de vântul miracolului; pe când cei doi 
Hubert, răsturnaţi de acelaşi suflu, rămâneau în genunchi, 
cu ochii holbaţi, cu chipul vrăjit în faţa a ceea ce văzuseră. 
Patul li se păru învăluit într-o lumină vie, ceva alb se tot 
ridica în raza soarelui, asemenea unor fulgi albi; şi pereţii 


albi, toată camera albă aveau o strălucire de zăpadă. În 
mijloc, ca un crin împrospătat şi ridicat pe tulpină, 
Angeligue răspândea acea lumină. Părul de aur fin o 
înconjura cu un nimb, ochii de culoarea violetei îi sclipeau 
divin, frumuseţea vieţii scânteia pe faţa ei curată. Şi 
Felicien, văzând-o tămăduită, adânc tulburat de graţia pe 
care le-o dăruia Cerul, se apropie, îngenunche lângă pat. 

— Ah, suflet drag, ne recunoşti, trăieşti!... Sunt al tău, 
tatăl meu vrea din tot sufletul, pentru că şi Dumnezeu a 
vrut. 

Ea înclină capul, râse cu veselie. 

— Oh, ştiam, aşteptam!... Tot ce am văzut trebuie să se 
întâmple. 

Monseniorul, care îşi regăsise semeţia senină, îi puse din 
nou pe gură crucifixul, pe care ea îl sărută de data aceasta 
ca o slujitoare supusă. Apoi, cu o mişcare largă, prin toată 
camera, pe deasupra tuturor capetelor, dădu ultimele 
binecuvântări, în timp ce soţii Hubert şi abatele Cornille 
plângeau. 

Felicien o prinsese pe Angelique de mână. Şi, în cealaltă 
mână lumânarea nevinovăţiei ardea cu flacără foarte înaltă. 


Capitolul XIV 


C 


ăsătoria fusese stabilită pentru primele zile din martie. Dar 
Angelique rămânea din cale-afară de slăbită, în ciuda 
bucuriei care strălucea din întreaga ei persoană. La 
început, ţinuse să coboare iarăşi în atelier, din prima 
săptămână a convalescenţei, încăpăţânându-se să termine 
panoul de broderie în basorelief pentru jilţul monseniorului; 
era ultima muncă de lucrătoare, spunea ea cu veselie, nu se 
lăsa o comandă la jumătate. Apoi, sleită de acest efort, se 
văzuse din nou silită să stea în cameră. Acolo trăia 
surâzătoare, fără a-şi găsi sănătatea robustă de altădată, 
mereu albă şi imaterială ca sub miruire, plimbându-se ici- 
colo cu pas mic de nălucă, odihnindu-se gânditoare, ceasuri 
de-a rândul, pentru că făcuse un drum lung. De la masă 
până la fereastră. Şi căsătoria i se amână, se luă hotărârea 
de a se aştepta deplina sa restabilire, care, în urma 
îngrijirilor, nu putea să întârzie. 

În fiecare după-amiază, Felicien urca s-o vadă. Hubert şi 
Hubertine erau de faţă, petreceau împreună ceasuri pline 
de farmec, făcându-şi şi refăcându-şi aceleaşi planuri, fără 
încetare. Stând aşezată, Angelique se arăta de o vioiciune 
gata oricând să izbucnească în râs, aducea prima în discuţie 
zilele atât de ocupate ale existenţei lor viitoare, călătoriile, 
restaurarea castelului Hautecoeur, toate fericirile pe care le 
vor cunoaşte. În acele momente ai fi crezut-o pe deplin 


scăpată, recăpătându-şi puterile în primăvara timpurie care 
pătrundea, din zi în zi mai călduţă, pe fereastra deschisă. Şi 
nu recădea în severitatea reveriilor ei decât atunci când 
rămânea singură şi nu se temea că este văzută. Noaptea, 
glasurile o atingeau uşor; apoi, desluşea de jur-împrejur o 
chemare a pământului; şi în ea se făcea lumină, înţelegea că 
miracolul continua numai şi numai pentru a-şi realiza visul. 
Nu era ea de pe acum moartă, nemaiaflându-se printre 
aparenţe decât datorită unui răgaz al lucrurilor? 
Convingerea aceasta o legăna, în ceasurile de singurătate, 
cu o blândeţe nemărginită, fără să încerce vreo părere de 
rău la gândul că va fi smulsă din bucuria sa, mereu convinsă 
că va ajunge până la capătul fericirii. Răul va aştepta. 
Marea ei veselie devenea de-a dreptul gravă, se pierdea în 
sine, nemişcată, fără să-şi mai simtă corpul, îşi lua zborul 
spre desfătările nevinovate; şi trebuia să-i audă pe soţii 
Hubert deschizând uşa sau pe Felicien care intra s-o vadă, 
pentru a-şi reveni, prefăcându-se că s-a întremat, flecărind 
printre hohote de râs despre anii lor de căsnicie, foarte 
departe în viitor. 

Spre sfârşitul lui martie, Angelique părea încă veselă. De 
două ori, pe când era singură, îşi pierduse cunoştinţa. Într-o 
dimineaţă, tocmai cădea la piciorul patului, în clipa când 
Hubert urca să-i aducă o cană cu lapte; şi, ca să-l 
păcălească, pomi să râdă, acolo, jos, şi povesti că se 
apucase să caute un ac pierdut. Apoi, a doua zi, se prefăcu 
deosebit de voioasă, vorbi de grăbirea căsătoriei, ceru ca ea 
să aibă loc la jumătatea lui aprilie. Toţi protestară: era încă 
atât de slăbită, de ce să nu aştepte? Nimic n-o zorea. Dar ea 
se înfierbântă, voia numaidecât, numaidecât! Surprinsă, 
Hubertine avu o bănuială în faţa acestei grabe, un moment 
o privi ţintă, pălind sub uşoara atingere a răsuflării sale 
stinse şi reci. Scumpa bolnavă se şi liniştea, în grija delicată 
de a-i amăgi pe ceilalţi, ea, care se ştia condamnată. Hubert 
şi Felicien, în neîntreruptă adoraţie, nu văzuseră, nu 
simţiseră nimic. Şi, ridicându-se în picioare printr-un efort 


de voinţă, plimbându-se de ici-colo cu pasul sprinten de 
altădată, ea era fermecătoare, le spuse că, fără îndoială, 
ceremonia va izbuti s-o vindece, atât va fi de fericită. De 
altfel, monseniorul va hotărî. 

Când, în aceeaşi seară, veni episcopul, îi explică dorinţa 
sa, cu ochii aţintiţi într-ai lui, fără a-i părăsi privirea, cu 
vocea atât de dulce, că, dinlăuntrul cuvintelor, răzbătea 
rugămintea arzătoare a ceea ce nu spunea. Monseniorul 
ştia, şi înţelesese. Hotări căsătoria la jumătatea lui aprilie. 

Din acel moment trăiră într-o agitaţie, se făcură mari 
pregătiri. Hubert, în pofida tutelei sale oficioase, trebuise să 
ceară consimţământul directorului Asistenţei publice, care 
încă reprezenta consiliul de familie, Angelique nefiind 
majoră; şi domnul Grandsire, judecătorul de pace, luase 
asupra sa aceste amănunte, ca să-i scutească de latura 
neplăcută a lucrurilor pe Felicien şi pe fată. Dar aceasta, 
văzându-i că se ascundeau de ea, îşi dădu într-o zi la iveală 
carnetul de elevă, dorind să i-l înmâneze ea însăşi 
logodnicului său. Era, de acum încolo, într-o stare de 
umilinţă totală, voia ca Felicien să cunoască bine josnicia 
din care o scotea, pentru a o ridica la slava numelui său 
legendar şi la imensa lui bogăţie. În mâna sa erau titlurile ei 
de nobleţe, acea piesă administrativă, acel înscris unde nu 
exista decât o dată urmată de un număr. Îl răsfoi din nou, 
apoi i-l dădu fără să se ruşineze, veselă pentru că nu era 
nimic şi el o făcea să devină totul. Adânc mişcat, el căzu în 
genunchi, îi sărută mâinile lăcrimând, ca şi când ea i-ar fi 
făcut un dar fără seamăn, darul regesc al inimii sale. 

Timp de două săptămâni, pregătirile puseră stăpânire pe 
întregul Beaumont, răscoliră oraşul de sus şi oraşul de jos. 
Douăzeci de lucrătoare, zice-se, trudeau ziua şi noaptea la 
trusou. Numai la rochia de mireasă lucrau trei; şi darul de 
nuntă al ginerelui va fi de un milion, un val de dantele, de 
satin şi de mătase, un şuvoi de pietre preţioase, diamante 
de regină. Dar ce înduioşa mai ales pe toată lumea erau 
pomenile neobişnuit de mari, mireasa ţinuse să dăruiască 


săracilor tot atâta cât i se dăruise, un alt milion, care se 
abătuse asupra ținutului, asemenea unei ploi de aur. În 
sfârşit, Angelique îşi satisfăcea vechea nevoie de milostenie, 
mâinile ei larg deschise lăsând, în risipele visului, să curgă 
asupra celor nevoiaşi un fluviu de bogăţie, un potop de 
bunăstare. Din cămăruţa albă şi goală, din fotoliul vechi 
unde era ţintuită, ea râdea de încântare când abatele 
Cornille îi aducea listele de danie. Mai mult, mai mult! 
Niciodată nu se dădea destul. 

L.ar fi dorit pe moş Mascart stând la masă dinaintea unor 
ospeţe de prinţ, pe cei doi Chouteau trăind în luxul unui 
palat, pe bătrâna Gabet vindecată, întinerită, prin puterea 
banilor; şi pe femeile Lemballeuse, mama şi cele trei fiice, 
le-ar fi acoperit cu toalete şi bijuterii. Grindina de monede 
de aur se înteţea peste oraş, ca în poveştile cu zâne, chiar şi 
peste nevoile zilnice, întru frumuseţea şi bucuria, întru 
gloria aurului, care cădea pe stradă şi strălucea în soarele 
viu al milosteniei. 


În sfârşit, în ajunul marii zile, totul era pregătit. Felicien 
achiziţionase, în spatele episcopiei, pe strada Magloire, o 
veche reşedinţă, unde era pe cale să se încheie instalarea 
somptuoasă. Se aflau acolo încăperi mari, împodobite cu 
tapete admirabile, pline de mobilele cele mai de preţ, un 
salon cu tapiserii vechi, un budoar albastru, de o blândeţe 
de cer matinal, un dormitor mai cu seamă, un cuib de 
mătase albă şi din dantelă albă, nimic altceva decât alb, 
uşor, zburător, înfiorarea însăşi a luminii. Dar Angeligue, pe 
care o trăsură trebuia să vină şi s-o ia, refuzase mereu să se 
ducă şi să vadă acele minunâţii. Asculta ce i se povestea cu 
un zâmbet încântat, şi nu dădea nicio poruncă, nu voia cu 
niciun chip să se ocupe de amenajare. Nu, nu, asta se 
petrecea undeva foarte departe, în acel neştiut al lumii pe 
care n-o cunoştea încă. Pentru că cei ce o iubeau îi 
pregăteau, cu atâta dragoste, această bucurie, dorea să 
intre acolo ca o prinţesă venită din ţări himerice, acostând 


în regatul real peste care va domni. Şi, la fel, nu voia să 
cunoască darul mirelui, care, şi el, se afla acolo, trusoul de 
albituri fine, brodate cu inițialele ei de marchiză, toaletele 
de gală încărcate de broderii, giuvaierurile străvechi, un 
întreg şi greu tezaur de catedrală, şi bijuteriile moderne, 
adevărate minuni de montură delicată, briliante a căror 
ploaie nu dădea la iveală decât apele lor curate. Era de 
ajuns pentru izbânda visului ei să ştie că toată această 
bogăţie o aştepta acasă la ea, strălucind în realitatea 
apropiată a vieţii. Singură rochia de mireasă îi fu adusă în 
dimineaţa căsătoriei. 

În dimineaţa aceea, trează dinaintea celorlalţi, în patul ei 
mare, Angelique avu un minut de slăbiciune deznădăjduită, 
temându-se că nu se va putea ţine dreaptă. Când încerca, 
simţea cum i se îndoaie picioarele; şi, dezminţind 
seninătatea vitează pe care o arăta de săptămâni de zile, o 
spaimă îngrozitoare, cea de pe urmă, strigă din toată fiinţa 
sa. Apoi, de îndată ce o văzu pe Hubertine veselă, se 
pomeni mergând, şi rămase uimită, căci nu mai era vorba 
de propria-i forţă, ci îi venea cu siguranţă un ajutor de la 
Cel nevăzut, nişte mâini prietene o susțineau. Fu îmbrăcată, 
nu cântărea mai nimic, era atât de uşoară, încât, glumind, 
maică-sa se mira toată, îi spunea să nu se mişte prea mult, 
dacă nu voia să-şi ia zborul. Şi, cât timp dură toaleta, căsuţa 
răcoroasă a familiei Hubert, trăind în coasta catedralei, se 
înfioră de răsuflarea enormă a gigantei, de ceea ce de pe 
acum zumzăia înăuntrul ei din ceremonie - activitatea 
înfrigurată a clerului, dangătele clopotelor mai ales, o 
mişcare continuă de bucurie, de care fremătau bătrânele 
pietre. 

De o oră, peste oraşul de sus clopotele băteau ca la 
marile sărbători. Soarele se ridicase strălucitor, o dimineaţă 
limpede de aprilie, o răpăială de raze primăvăratice 
însufleţeau chemările sonore ce ridicaseră locuitorii în 
picioare. Întregul Beaumont se bucura de măritişul micuţei 
brodeze, pe care toate inimile îl aprobau. Minunatele raze 


ale soarelui, cernute pe străzi, erau ca ploaia de aur, ca 
milosteniile din poveştile cu zâne, ce curgeau gârlă din 
mâinile ei plăpânde. Şi, sub această veselie a luminii, 
mulţimea se ducea puhoi spre catedrală, umplând naosurile 
laterale, revărsându-se peste Place du Cloitre. Acolo se 
ridica marea faţadă, ca un buchet de piatră, bogat 
împodobit, de goticul cel mai ornamentat, deasupra severei 
asize romane. În turnuri, clopotele continuau să bată, şi 
faţada părea gloria însăşi a acestei nunţi, zborul fetei 
sărmane de-a lungul miracolului, tot ce se avânta şi ardea, 
cu dantela ajurată, cu înflorirea de crin a colonetelor, 
balustradelor, arcaturilor, a firidelor cu statui de sfinţi 
dominate de bolți, a pinionilor în formă de treflă, ornaţi cu 
frunze de viţă şi diverse flori, a rozetelor uriaşe, înveselind 
mistica strălucire a cercevelelor. 

La ora zece orgile bubuiră, Anglique şi Felicien intrară, 
îndreptându-se cu paşi mici spre altarul principal, printre 
rândurile strânse ale mulţimii. Un suflu de admiraţie 
înduioşată făcu să unduie capetele. El, din cale-afară de 
emoţionat, trecea mândru şi serios în frumuseţea lui blondă 
de zeu tânăr, şi mai subţiat încă de sobrietatea costumului 
negru. Dar ea, mai ales, înălța inimile - atât de adorabilă, 
atât de divină, de un farmec misterios, ca de viziune. Avea o 
rochie din moar alb, acoperită, simplu, cu dantele de 
Malines de altădată, pe care fuseseră cusute perle, şiraguri 
de perle fine ce dădeau contur garniturilor corsajului şi 
volanelor fustei. Un voal lucrat în vechiul punct englez, 
prins pe cap de o triplă coroană de perle, o învăluia, îi 
cobora până la călcâie. Şi nimic altceva, nicio floare, nicio 
bijuterie, nimic decât acest val uşor, acest nor fremătător, 
ce părea să aşeze într-o bătaie de aripi figura ei mică şi 
blândă de fecioară de vitraliu, cu ochi de violete, cu păr de 
aur. 

Două fotolii de catifea stacojie îi aşteptau pe Felicien şi pe 
Angeligue în faţa altarului; şi, în spatele lor, Hubert şi 
Hubertine  îngenuncheau pe scăunelele de rugăciune 


destinate familiei, pe când orgile îşi măreau fraza de bun 
venit. 

Şi, pe cealaltă latură a naosului, pe jilţul său episcopal, 
monseniorul era şi el din partea familiei, plin de maiestatea 
Dumnezeului pe care îl reprezenta: strălucea, în măreţia 
veşmintelor lui sfinte, cu chipul de o semeţie liniştită, 
eliberat de patimile acestei lumi; în timp ce perechea de 
îngeri de pe panoul de broderie, deasupra creştetului său, 
susţinea armele strălucite ale neamului Hautecoeur. 

Aşadar, solemnitatea începu. Tot clerul era prezent, unii 
preoţi veniseră din parohii, pentru a-şi onora episcopul. În 
valul alb de stihare, ce părea să se reverse peste grilaje, 
luceau sfitele de aur ale cantorilor şi rochiile roşii ale 
copiilor din cor. Noaptea veşnică a naosurilor laterale, sub 
privirile capetelor romane, era risipită în dimineaţa aceea 
de soarele strălucitor de aprilie, care aprindea vitraliile şi 
din care un jăratic de nestemate azvârlea văpăi. Dar 
întunericul navei mai cu seamă licărea de o furnicătură de 
lumânări, lumânări tot atât de numeroase ca stelele cerului 
de vară; în mijloc, altarul principal părea incendiat, rugul 
simbolic arzând de focul sufletelor; şi el ardea în făclii, în 
sfeşnice, în lustre; iar în faţa mirilor, două candelabre mari, 
cu braţe rotunde, dădeau impresia a doi sori. 

Desişuri de plante verzi înconjurau corul cu o grădină 
vie, care creşteau în tufe mari de azalee albe, de camelii 
albe şi de liliac alb. Dâre de aur şi de argint scânteiau până 
în fundul absidei, fâşii abia întrezărite de catifea şi de 
mătase - o lumină orbitoare, deşi depărtată, de tabernacol, 
printre tufele verzi. Şi, deasupra acestei străluciri, se 
avânta nava, cei patru stâlpi uriaşi ai transeptului se ridicau 
să sprijine bolta, în răsuflarea tremurătoare a miilor de 
flăcărui, de care se înfiorau, în plină zi, înaltele ferestre 
gotice. 

Angelique dorise să fie cununată de bunul abate Cornille, 
şi când îl văzu înaintând în stihar alb, cu etola albă, urmat 
de doi clerici, zâmbi. În sfârşit, i se realiza visul, se 


căsătorea cu bogăţia, cu frumuseţea, cu puterea, mai 
presus de orice speranţă. Biserica toată cânta prin orgile ei, 
răspândea raze prin lumânările ei, trăia prin poporul ei de 
credincioşi şi de preoţi. Niciodată străvechea navă nu 
strălucise de o pompă mai suverană, mărită parcă şi mai 
mult, în fastul ei venerabil, de o expansiune de fericire. Şi 
Ang6lique zâmbea, ştiind că avea moartea în trup, în 
mijlocul acestei bucurii care îi celebra izbânda. Intrând, ea 
aruncă o privire spre capela Hautecoeur, unde dormeau 
Laurette şi Balbine, moartele fericite, plecate de foarte 
tinere, în plină fericire a dragostei. În acest ultim ceas, se 
simţea cum nu se poate mai bine, biruitoare asupra iubirii, 
îndreptată, reînnoită, nemaiavând nici măcar mândria 
izbânzii, resemnată în faţa acestei dispariţii a propriei 
fiinţe, în osanalele marii sale prietene, catedrala. Când veni 
vremea, îngenunche ca o slujitoare nespus de umilă şi 
nespus de supusă, cu totul spălată de păcatul originar; şi 
era nespus de bucuroasă de renunţarea sa. 

După ce cobori de la altar, abatele Cornille le făcu 
îndemnul, cu o voce prietenoasă. Dădu ca pildă căsătoria pe 
care lisus o încheiase cu Biserica, vorbi de viitor, de zilele 
ce trebuiau trăite în credinţă, de copiii ce trebuiau crescuţi 
în legea creştină; şi aici, din nou, în faţa acestei speranţe, 
Angeligue zâmbi; în timp ce, lângă ea, Felicien fremăta, 
gândindu-se la toată această fericire, pe care acum o 
credea statornică. Veniră, apoi, întrebările cerute de ritual, 
răspunsurile ce unesc pentru toată viaţa, acel „da” 
hotărâtor, pe care ea îl rosti, emoţionată, din adâncul inimii, 
şi pe care el îl spuse mai tare, cu tandră seriozitate. 
Irevocabilul era săvârşit, preotul le aşeză mâinile drept una 
în cealaltă, murmurând formula: 

— Ego conjugo vos în matrimonium, în nomine Patris, et 
Filii, et Spiritus sancti.!23+ 

Dar rămânea de binecuvântat inelul, care este simbolul 
credinţei inviolabile, al veşniciei unirii; şi asta ceru timp. În 


ligheanul de argint, deasupra inelului de aur, preotul agita 
sfeştocul, în chip de cruce. 

— Benedic, Domine, annulum hune...424+ 

După aceea i-l întinse mirelui, pentru a-i dovedi că 
Biserica îi pecetluia şi-i sigila inima, în care nicio altă femeie 
nu trebuia să mai pătrundă; şi mirele îl vâri pe degetul 
miresei, ca să-i facă la rândul lui cunoscut că numai el, 
dintre toţi bărbaţii, exista de acum încolo pentru ea. Era 
unirea strânsă fără sfârşit, semnalul dependenţei purtat de 
ea, care îi va reaminti mereu credinţa jurată; era şi 
făgăduiala unui lung şir de ani ce vor fi trăiţi împreună, ca 
şi cum acest mic cerc de aur i-ar fi legat până la mormânt. 
Şi, pe când abatele, după oraţiile finale, îi îndemna pentru a 
doua oară, Angelique avea pe chip zâmbetul ei luminos de 
renunțare, ea, care ştia. 

În acel moment, orgile strigară de bucurie în spatele 
abatelui Cornille, care se retrăgea împreună cu clericii. 
Neclintit în maiestatea sa, monseniorul cobori asupra 
perechii ochii lui de vultur, cât se poate de blânzi. Stând 
mereu în genunchi, soţii Hubert ridicară capul, cu ochii 
orbiţi de lacrimi de fericire. Şi fraza enormă a orgilor se 
rostogoli, se pierdu într-o grindină de mici note, răpăind 
sub bolți, asemenea unui cântec matinal de ciocârlie. Un 
fior prelung, un freamăt duios străbătuse prin mulţimea de 
credincioşi, înghesuită în navă şi în naosurile laterale. 
Împodobită de flori, scânteind de lumânări, biserica 
strălucea de bucuria tainei căsătoriei. 


Urmară, apoi, alte două ceasuri de mare pompă, liturghia 
cântată, cu multele-i cădelniţări. Preotul slujitor apăruse, 
înveşmântat în epitrahil alb, însoţit de cel răspunzător de 
ceremonie, de doi preoţi cu cădelniţa şi căţuia, de doi 
diaconi cu marile sfeşnice de aur aprinse. Şi prezenţa 
monseniorului complica ritualul, închinăciunile, sărutările. 
Din minut în minut, aplecări, căderi în genunchi făceau să 
se zbată aripile stiharelor. În vechile strane împodobite cu 


sculpturi, întregul sobor de canonici se ridica în picioare; şi, 
în alte momente, ca un fel de răsuflare a Cerului apleca 
dintr-odată până la pământ tot clerul, a cărui mulţime 
umplea absida. Preotul slujitor cânta la altar. Apoi tăcea, se 
ducea să se aşeze, în timp ce corul, la rândul lui, continua, 
prelung, frazele grave ale cantorului, notele delicate ale 
copilului de cor, uşoare, aeriene ca flautele arhanghelului. 
O voce din cale-afară de frumoasă, de curată, se înălța, o 
voce de fată tânără, plăcută auzului, vocea domnişoarei 
Claire de Voincourt, zice-se, care ţinuse să cânte la această 
nuntă miraculoasă. Acompaniind-o, orgile scoteau un suspin 
lung şi duios, având seninătatea sufletului bun şi fericit. 
Urmau tăceri bruşte, apoi orgile izbucneau din nou în 
formidabile rostogoliri, pe când preotul răspunzător de 
ceremonie îi aducea înapoi pe diaconii cu sfeşnicele, îi 
însoțea pe ceilalţi până la preotul slujitor, care binecuvânta 
tămâia din căţui. 

Şi, în fiece clipă, se înălţau zboruri de cădelniţe, cu 
sclipiri vii şi cu clinchete argintii de lănţişoare. Un nor 
mirositor se ridica vânăt în aer, tămâindu-i pe episcop, 
clerul, altarul, Evanghelia, fiecare persoană şi fiecare lucru, 
pe rând, până la masele adânci ale poporului, din câte trei 
mişcări, la dreapta, la stânga, şi drept înainte. 

Între timp, Ang6lique şi Felicien, în genunchi, ascultau cu 
evlavie slujba, care era săvârşirea tainică a căsătoriei dintre 
lisus şi Biserică. După oraţia duminicală, rămăseseră sub 
voal, semnul supunerii, al sfiiciunii şi al modestiei, în vreme 
ce preotul, stând în picioare alături de episcop, citea 
rugăciunile prescrise. Şi cu asta se sfârşi, ofranda fusese 
adusă, preotul slujitor se  retrăgea, însoţit de cel 
răspunzător de ceremonie, de purtătorii cădelniţei şi ai 
căţuii şi de diaconi, după ce îl rugaseră pe Dumnezeu să-i 
binecuvânteze pe miri, ca să-şi vadă crescând şi înmulţindu- 
li-se copiii, până la a treia şi a patra generaţie. 

În acel moment, catedrala întreagă vui de bucurie. Orgile 
atacară marşul triumfal, într-o asemenea izbucnire de 


tunet, încât bătrânul edificiu se cutremură. Fremătând, 
mulţimea se ridicase în picioare, se înălța pe vârfuri ca să 
vadă mai bine; unele femei se urcară pe scaune, rânduri 
strânse de capete se vedeau până în fundul capelelor negre 
ale colateralelor; şi tot acest popor zâmbea, cu inima 
zvâcnind. Miile de lumânări păreau să ardă mai înalt, în 
acel rămas bun final, prelungindu-şi flăcările, limbile de foc 
care făceau să se clatine bolțile. O ultimă osana a clerului se 
ridică printre florile şi rămurelele verzi, în luxul odăjdiilor şi 
al vaselor sfinţite. Dar marea uşă de sub orgi, deschizându- 
şi dintr-odată amândouă batantele, sparse zidul întunecat 
cu faţa de masă a zilei luminoase. Erau dimineaţa 
strălucitoare de aprilie, soarele viu al primăverii, Place du 
Cloâtre cu veselele sale case albe; şi acolo, o altă mulţime 
aştepta mirii, mai numeroasă încă, manifestându-şi tot mai 
nerăbdătoare simpatia, începuse să se agite şi să aclame. 
Lumânările păliseră, orgile acopereau cu tunetele lor 
zgomotele străzii. 

Şi, păşind domol, printre dublul şir al credincioşilor, 
Angelique şi Felicien se îndreptară spre uşă. 

După izbândă, ea ieşise din vis, mergea într-acolo pentru 
a intra în realitate. Acel pridvor de lumină crudă se 
deschidea către lumea pe care n-o cunoştea; şi încetinea 
pasul, privea casele harnice, mulţimea tumultuoasă, tot ce o 
chema şi o aclama. Slăbiciunea ei era atât de mare, încât 
mirele trebuia aproape s-o ducă în braţe. Cu toate acestea, 
zâmbea întruna, se gândea la reşedinţa princiară, plină de 
bijuterii şi de toalete de regină, unde o aştepta camera 
nupţială, toată în mătase albă. Se opri o clipă, simțind că se 
sufocă, apoi avu putere să mai facă încă vreo câţiva paşi. 
Privirea îi căzu pe inelul petrecut pe deget, zâmbea 
gândindu-se la această unire veşnică. Şi pe pragul marii uşi, 
deasupra treptelor ce coborau spre piaţă, se clătină. Nu 
mersese până la capătul fericirii? Nu aici se sfârşea bucuria 
de a trăi? Se înălţă, făcând o ultimă sforţare, îşi apropie 
gura de gura lui Felicien. Şi, în acest sărut, muri. 


Dar moartea era fără tristeţe. Cu gestul lui obişnuit de 
binecuvântare pastorală, monseniorul ajută acest suflet să 
se elibereze, liniştit de el însuşi, reîntors în neantul divin. 
Toată catedrala, tot oraşul erau în sărbătoare. Orgile 
bubuiau mai tare, clopotele sunau pe întrecute, mulţimea 
aclama perechea aflată pe pragul bisericii mistice, în 
strălucirea soarelui primăvăratic. Şi era o plecare într-un 
zbor triumfal, Angelique, fericită, castă,  avântată, 
impetuoasă în realizarea visului ei, încântată de negrele 
capele romane cu bolți gotice flamboaiante, printre 
rămăşiţele de aur şi de pictură, în adevăratul paradis al 
legendelor. 

Felicien nu mai ţinea în braţe decât ceva nespus de 
gingaş şi de delicat, acea rochie de mătase, toată numai 
dantele şi perle, mâna de pene uşoare, calde încă, ale unei 
păsări. De mai mult timp îşi dădea bine seama că deţinea o 
umbră. Năluca, venită din necunoscut, se întorcea în 
necunoscut. Nu era decât o aparenţă, care se risipea după 
ce crease o iluzie. Totul nu era decât vis. Şi, cum nu se 
poate mai fericită, Angelique dispăruse în mica răsuflare a 
unei sărutări. 


Sfârşit 


UL Suprafaţă triunghiulară pe care o înconjoară cele trei cornişe ale unui 
fronton şi care este netedă sau decorată cu sculpturi (n.tr.). 


12). Grindă ce se pune deasupra tocului unei uşi sau ferestre pentru a susţine 
zidul (n.tr.). 


13) piedestal ce serveşte drept suport coloanelor (n.tr.). 


14 Aici, partea superioară a unui zid, în formă de triunghi, având un acoperiş 
în două pante (în limba franceză: pignon) (n.tr.). 


15. Soclu aşezat la extremitatea sau deasupra unui fronton şi servind de 
upon altor ornamente (n.tr.). 


Am redat prin „epitrahil' termenul chasuble un fel de mantie purtată de 
preotul catolic peste veşmântul alb în care oficiază liturghia (n.tr.). 


12. Ornament în formă de floare de trandafir sau de stea (n.tr.). 
18) veşmânt preoţesc (n.tr.). 


ASA Bârnele orizontale care, împreună cu capetele căpriorilor, alcătuiesc 
streaşina caselor (n.tr.). 


110) Strat de zidărie sau blocuri de piatră dispuse orizontal şi ieşite în afară 
de-a lungul unei clădiri pentru a marca etajele (n.tr.). 


41 Ornament piramidal aşezat deasupra unui edificiu (n.tr.). 


1124 valoare intermediară de ton, care leagă armonios părţile luminoase de 
cele întunecate ale unei picturi sau a unei gravuri (n.tr.). 


113! Limba preamăreşte (în limba latină, în original) (n.tr.). 


UA Tantum ergo (sacramentum novam. cedat rituit). „Aşadar încă o daţă 
cuminecătura să se supună din nou ritului” (în limba latină, în original) (n.tr.). 


(15) pace casei acesteia (în limba latină, în original) (n.tr.). 
416) Şi tuturor celor ce locuiesc în ea (în limba latină, în original) (n.tr.). 


A) Stropeşte-mă, Doamne, cu sfeştocul, şi mă voi curăța; spală-mă, şi voi fi 
mai alb ca zăpada (în limba latină, în original) (n.tr.). 

118) Ascultă-ne pre noi... (în limba latină, în original) (n.tr.). 

119 Doamne miluieşte (în greaca veche) (n.tr.). 

420) Prin această sfânţă miruire, şi prin foarte pioasa ei milostivire, Domnul 
să-ţi ierte tot ce ai păcătuit cu văzul (în limba latină, în original) (n.tr.). 

e Primeşte lumânarea aprinsă, ai grijă de miruirea ţa, pentru ca atunci 
când Dumnezeu va veni la Judecata de Apoi, să-L poţi întâmpina cu toţi sfinţii 
Și să trăieşti în vecii vecilor (în limba latină, în original) (n.tr.). 


224, Primeşte lumânarea aprinsă (în limba latină, în original) (n.tr). 


123). Vă unesc pe voi prin țaina căsătoriei, în numele Tatălui, şi al Fiului şi al 
Sfântului Duh Ca limba latină, în original) (n.tr.). 


24. Binecuvântează, Doamne, inelul acesta (în limba latină, în original) 
n.tr.).