Emile Zola — Nana

EMILE ZOLA 


EMILE ZOLA 


NANA 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

Emile Zola este - fără îndoială - una din cele mai 
reprezentative figuri ale literaturii franceze din a doua 
jumătate a secolului al XIX-lea. 

El debutează în literatură în 1869, la douăzeci şi patru de 
ani, printr-o serie de scrieri în versuri şi proză care trecut 
la început neobservate. 

Tânărul Zola doreşte să se afirme, să-şi croiască un” drum 
al său, să găsească o nouă formulă literară, care să 
corespundă epocii sale, epocă de mare avânt tehnic şi de 
nemaiîntâlnită, până atunci, dezvoltare a ştiinţelor naturii. 

Puternic influenţat de determinismul mecanicist şi biologic 
al lui Taine - pentru care psihologia nu era decât un capitol 
al fiziologiei, iar analiza caracterelor se reduce la analiza 
temperamentelor - entuziasmat de teoria evoluționistă a lui 
Darwin, convins de ideile celebrului fiziolog Claude Bernard 
asupra rolului observaţiei şi al experimentului în studiul 
fenomenelor, Zola îşi propune să realizeze o sinteză între 
literatură şi ştiinţă. 

Romancierul nu va mai fi un povestitor, ci un 
„experimentator”, un cercetător care va aduna cu migală 
documente, va consemna fapte, va întocmi fişe, va studia 
cazuri patologice, va urmări ereditatea, la un număr de 
indivizi de-a lungul a câtorva generaţii. 

Această teorie a noului roman cunoscut sub denumirea de 
„roman naturalist” - teoria discutată şi discutabilă - va fi 
definitiv conturată şi formulată în anul 1800, an în care 
Emile Zola - considerat şef al şcolii naturaliste - publică 
volumul Romanul experimental. 


Noua formulă literară şi-a găsit expresia în ciclul de 
douăzeci de romane reunite sub titlul Les Rougon- 
Macquart, histoire naturelle et sociale d'une famille sous le 
Second Empire (Familia Rougon-Macquart, istoria naturală 
şi socială a unei familii sub cel de-al Doilea Imperiu), în 
care, ca într-o vastă frescă, Zola face să treacă prin faţa 
ochilor noştri întreaga societate franceză din vremea lui 
Napoleon al III-lea. 

Propunându-şi să studieze eroii în evoluţia lor, Zola va face 
ca unele din cele 1200 de personaje ale operei sale să 
apară în desfăşurarea acţiunii mai multor romane, în 
diferite etape ale vieţii lor şi în variate medii sociale. 

Procedeul nu era nou. Balzac îl folosise în chip magistral. 
Spre deosebire însă de Balzac, care scrisese cea mai mare 
parte a romanelor sale în momentul în care a avut ideea de 
a le reuni sub titlul general de Comedia umană, Zola 
stabileşte de la început planul general al operei şi arborele 
genealogic al familiei Rougon-Macquart, schiţează 
personajele, fixează cadrul acţiunii. 

Modul în care romancierul concepe această familie ne este 
dezvăluit de el însuşi în 1871, în prefața primului roman al 
ciclului şi anume în La Fortune des Rougon (Izbânda 
familiei Rougon): „Familia Rougon-Macqguart, acest grup, pe 
care vreau să-l studiez, se caracterizează printr-o mare 
dezlănţuire de pofte. Din punct de vedere fiziologic, aceste 
pofte sunt rezultatul unei lente succesiuni de accidente 
nervoase şi sanguine, care se manifestă într-o familie, în 
urma unei leziuni organice.” 

Asupra familiei Rougon-Macquart, pe care romancierul îşi 
propune s-o studieze, va apăsa deci povara unei triste 
eredităţi. Doi dintre întemeietorii familiei sunt alcoolici, 
isterici, dezechilibraţi. La rândul lor, descendenţii acestora 
vor fi alcoolici, imbecili, maniaci; vor suferi de ataxie sau de 
diferite forme de nevroză şi isterie. 

Cele cinci generaţii ale familiei Rougon-Macquart vor trăi 
mai multe decenii, ceea ce va permite romancierului, aşa 


cum afirmă el însuşi într-un proiect prezentat editorului 
său, să „studieze epoca celui de-al Doilea Imperiu, să 
prezinte moravurile şi evenimentele acestei epoci în cele 
mai mici detalii”. 

Istoria familiei începe în provincie, în anul 1851, anul în 
care lovitura de stat de la 2 decembrie netezise calea spre 
tron prinţului Bonaparte, cunoscut în istorie sub numele de 
Napoleon al III-lea. 

În volumele următoare, membrii familiei Rougon- 
Macquart evoluează în diferite medii sociale. Îi vedem 
făcând speculaţii imobiliare la Paris (Prada, 1871), învârtind 
un negoţ prosper în vestitele hale ale Parisului (Pântecele 
Parisului, 1873), ţesând intrigi politice în orăşelul lor natal 
(Plassans e al nostru! - 1874), slujind altarul fără multă 
convingere (Greşeala abatelui Nouret 1875) servind 
imperiul cu mult zel pentru un portofoliu ministerial 
(Excelenţa-sa Eugene Rougon, 1876) sau înecându-şi 
amarul în băutură (Crâşma, 1877). 

În romanul Crâşma Zola înfăţişează, cum nimeni altul până 
la el nu îndrăznise s-o facă, viaţa grea a muncitorilor 
francezi care trăiau în sărăcie şi promiscuitate şi care, 
împinşi de disperare la viciu, sfârşeau pe un pat de spital 
sau pe un maldăr de zdrenţe In cocioabele lor sărăcăcioase. 

Apariţia romanului a stârnit un val de proteste. Dar Zola, 
acest „semănător de furtuni”, cum l-a caracterizat Jean 
Freville, nu se lasă impresionat, de proteste şi continuă, în 
Nana, povestea vieţii Annei Copeau, fiica nefericiţilor eroi 
din Crâşma. 

Acţiunea romanului Nana începe în 1867, anul Expoziţiei 
Internaţionale care s-a bucurat de o strălucire 
nemaiîntâlnită, anul în care Parisul, în haine de sărbătoare, 
aşteaptă oaspeţii din lumea întreagă. 

Anna sau Nana, cum o alinta familia, are 18 ani, „este 
blondă, înaltă, bine legată. Are o carnaţie superbă, o guriţă 
roşie, o gropiţă în bărbie şi ochi mari, albaştri.” Are deja un 


„trecut” şi un băieţel al cărui tată - necunoscut - i-a lăsat 
moştenire o sănătate şubredă. 

Tânăra femeie o duce destul de greu până în ziua primei 
reprezentații a piesei Blonda Venus în care interpretează 
rolul zeiţei Venus. Directorul teatrului, Bordenave, bun 
cunoscător al slăbiciunilor omeneşti în general şi al 
slăbiciunilor contemporanilor săi în special, făcuse o abilă 
publicitate piesei şi mai ales actriţei. Aceasta nu are nici 
voce, nici talent. Este însă înzestrată cu un trup frumos, şi 
spectacolul în care apare aproape goală îi pune în valoare 
farmecele. 

Succesul este răsunător şi efectul imediat. Bărbaţii, de la 
tineri de 17 ani până la bătrâni de 70 de ani, roiesc în jurul 
ei, îi fac oferte din ce în ce mai avantajoase, îi tolerează 
toate capriciile, chiar şi pe cele absurde şi costisitoare. 

Strălucirea acestei „regine a trotuarului” parizian se 
stinge o dată cu căderea imperiului. 

Precedat de o mare reclamă, romanul Nana apare mai 
întâi în foileton, în coloanele ziarului Voltaire. Publicarea 
primului foileton - la 18 octombrie 1879 - produce senzaţie 
şi stârneşte critici necruțătoare. 

Câteva luni mai târziu, la 15 februarie 1880, romanul 
apare în librării. Cele 55 000 de exemplare sunt vândute 
într-un timp record, atât în Franţa cât şi în străinătate. 
Apariţia romanului dezlănţuie o susţinută campanie de 
presă. Revistele şi ziarele publică zilnic caricaturi înfăţişând 
pe Zola şi pe eroina sa, Nana. Criticii - şocaţi de noutatea şi 
curajul operei - n-o înţeleg, n-o aprobă. 

O întrebare firească se pune: de ce povestea tinerei Nana 
a stârnit atâtea proteste, atâta indignare? Oare pentru 
faptul că ea înfăţişa viaţa unei prostituate? Dar Nana nu era 
prima prostituată care apărea în literatura franceză. 
Sufletele sensibile se mai înduioşau încă citind pe Manon 
Lescaut, mamele sufereau alături de Fantine care fusese 
nevoită să se vândă pentru a plăti întreţinerea micuţei 
Cosette, în lojile lor, venerabilele doamne vărsau o lacrimă 


la moartea Violetei. Publicul urmărea interesat şi amuzat 
replicile, uneori îndrăzneţe, ale tinerelor femei pe care 
Alexandre Dumas-Fiul, făurind un termen nou, le numise 
demimondene. 

Nimeni nu protestase până atunci cu atâta vehemenţă, dar 
nimeni până la Zola nu demascase, cu atâta curaj, corupţia 
cercurilor conducătoare din vremea celui de al II-lea 
Imperiu. 

Căci romanul Nana este mai mult decât o monografie a 
curtezanei; el este un puternic act de acuzare la adresa 
unei nedrepte orânduiri sociale care împărțea lumea în 
„mizeri şi bogaţi”. 

Într-adevăr, sub domnia lui „Napoleon cel Mic”, cum îl 
calificase Victor Hugo pe nepotul lui Napoleon cel Mare, 
afacerile mai mult sau mai puţin veroase, speculaţiile la 
bursă ca şi cele imobiliare au avut drept rezultat 
îmbogățirea rapidă a oamenilor lipsiţi de scrupule, 
sărăcirea celor mai puţin pricepuţi în „afaceri”, adâncirea 
sărăciei ţărănimii şi a proletariatului. Această acumulare a 
bogăției la un pol al societăţii şi a sărăciei la celălalt pol 
crease condiţii prielnice înfloririi prostituţiei, această 
străveche şi ruşinoasă plagă a societăţii bazate pe 
exploatare. 

Alături de aristocrația care îşi toca averile moştenite, 
proaspeţii îmbogăţiţi, dornici de a se bucura de plăcerile 
vieţii, de a-şi procura distracţii cu banii câştigaţi cu atâta 
uşurinţă, cheltuiau sume colosale la mesele de joc, la curse 
ori în tovărăşia „actriţelor”. 

Şi Parisul vremii oferea tot felul de distracţii, tot felul de 
tentaţii. Faţa Oraşului-Lumină fusese complet schimbată i 
se croiseră marile şi faimoasele bulevarde, se lărgiseră 
străzile, se deschiseseră nenumărate magazine, 
restaurante, cabarete, luaseră fiinţă numeroase teatre. 
Capitala Franţei devenise - aşa cum spunea în glumă 
baronul Haussmann, prefectul Parisului - „un imens han în 
care Europa îşi petrecea vacanţa”. 


Dar această societate, care asigura huzurul câtorva, nu 
oferea celor mulţi decât o existenţă mizeră. Lipsite de 
posibilitatea de a-şi câştiga în mod onorabil existenţa, 
tinerele care proveneau din rândurile maselor muncitoare 
erau obligate - de la o vârstă foarte fragedă - să lucreze în 
diferite ateliere de croitorie sau de mode, ca vânzătoare în 
magazine sau ca fete în casă. Şi adesea patronul, stăpânul 
sau vreun client profitau de neştiinţa şi tinereţea lor. 
Începeau apoi compromisurile, iar societatea, care nu 
întreprinsese nimic pentru a o ajuta pe fata nevinovată, 
devenea necruțătoare faţă de tânăra mamă. Aruncată în 
stradă de stăpânii care nu o mai tolerau în „onorabila” lor 
casă, ea era silită acum să-şi caute de „lucru” sub lumina 
felinarelor, în faţa cafenelelor sau pe scena nenumăratelor 
teatre care, în vremea aceea, erau adevărate pepiniere de 
prostituție. 

Orbite de luxul unor demimondene, împroşcate cu noroi 
de elegantele trăsuri ale unor „fete vesele”, ameţite de 
ascensiunea unei Therese Lachman, devenită marchiză de 
Paiva şi mai apoi contesă Henckel von Donnersmarch, multe 
tinere sunt atrase în iureşul acestei vieţi care li se pare 
uşoară. 

Dar gloria şi strălucirea acestor femei este de scurtă 
durată căci, îndată ce se vestejesc, ele sunt înlocuite de o 
altă promoţie care se grăbeşte să le ia locul. 

Această stare de lucruri constituie o problemă care 
frământa opinia publică franceză a timpului. Ca un ecou al 
acestei preocupări, apare - în 1863 - broşura sugestiv 
intitulată de către autorul său, publicistul Alexandre Weill, 
Que deviendront nos filles? (Ce vor deveni fiicele noastre?). 

Nana, al cărei nume - printr-o ciudată coincidenţă - este 
identic cu acela al frumoasei Nanaea, zeiţa babiloniană a 
dragostei, este o fiinţă lipsită de inteligenţă, de gust, de 
sensibilitate. Puternic dominată de instinct, 
hipersexualitatea ei devine contagioasă şi dezlănţuie patimi 
care înjosesc condiţia umană. Pentru ea nu există decât o 


lege: aceea a trupului; un singur imperativ: satisfacerea 
capriciilor. 

Sub pana lui Zola, această „muscă cu aripile de aur” 
capătă proporţii gigantice. Ea este mai mult decât o 
prostituată. Ea este un monstru al desfrâului înconjurat de 
fiinţe cu chipul schimonosit de patimi mistuitoare. Acest 
monstru care dezonorează şi dezumanizează totul în calea 
lui rămâne în acelaşi timp simbolul dezmăţului unei epoci, 
caracterizată de Zola ca o „epocă stranie de nebunie şi 
ruşine”. 

Un fenomen curios se petrece în această perioadă. 
Prostituata nu mai este dispreţuită, nu mai este socotită în 
afara societăţii. Dimpotrivă, ea devine acum obiectul 
atenţiei generale. Multe „doamne” din aristocrație şi din 
marea burghezie fac concurenţă demimondenelor, le 
copiază toaletele, te imită felul de a vorbi şi de a trăi. Femei 
care duseseră iniţial o viaţă corectă îşi părăsesc căminul, 
pentru a se lansa într-o serie de aventuri sentimentale. Din 
această pricină, viaţa de familie devine o simplă coabitare, 
soţii trăiesc vieţi paralele şi-şi acceptă în mod tacit 
infidelităţile. Căsătoriile se pun la cale în saloanele 
prostituatelor care-şi câpătui esc foştii amanți. Socrul, 
ginerele şi bunicul se întâlnesc în cabinele aceloraşi actriţe 
sau în saloanele aceleiaşi prostituate. 

Acest dezmăţ general ce caracterizează clasele şi 
cercurile conducătoare ale epocii nu dispare o dată cu 
căderea imperiului lui Napoleon al III-lea, „părintele 
nostru”, aşa cum îl socoteşte bătrâna prostituată Gaga, ci 
continuă, cu aceeaşi înverşunare, şi în timpul celei de-a III-a 
Republici. 

lată de ce mulţi dintre contemporanii lui Zola, care se 
recunoşteau în parte în fauna stăpânită de patimi şi vicii, şi 
care mişună din plin în Nana, protestează atât de violent 
împotriva romanului, în numele „moralei” burgheze, 
căutând să prezinte drept pornografie ceea ce de fapt era 
Adevăr demascator, Adevăr înfăţişat în toată cruditatea lui. 


Bun observator al realităţilor sociale, în ciuda importanţei 
exagerate pe care o acordă factorului biologic, Zola 
reuşeşte să se ridice deasupra propriilor sale teorii, să 
surprindă şi să dezvăluie In Nana, cu o mare forţă epică, 
una din gravele tare ale societăţii timpului său - prostituţia. 
Sclav al „documentului” el înregistrează doar fenomenul 
fără a se gândi şi la eventualele Iui modificări. 

Păstrând amprenta epocii în care a fost scris şi trăsăturile 
atât de caracteristice prozei lui Zola, romanul Nana este, 
aşa cum neîntrecutul maestru al stilului, Gustave Flaubert, 
a apreciat-o la vremea lui, „o carte enormă, dar bună. O 
carte plină de grandoare epică”. 

VICENŢA PISOSCHI. 

[. 

La ora nouă, sala teatrului Varietes era încă goală. Câteva 
persoane, la balcon şi în fotoliile de orchestră, aşteptau, 
pierdute printre scaunele de catifea vişinie, în lumina slabă 
a candelabrului doar pe jumătate aprins. Întunericul 
învăluia uriaşa pată roşie a cortinei; şi nici un zgomot nu 
venea dinspre scenă, de la rampa stinsă, din preajma 
pupitrelor muzicanţilor, împrăştiate în dezordine. Numai 
sus, la galeria a treia, în jurul rotondei plafonului unde 
femei şi copii goi îşi luau zborul pe un cer înverzit de gazul 
de iluminat, chemări şi râsete se iscau dintr-o hărmălaie 
continuă de voci, capete acoperite cu bonete şi şepci se 
etajau sub largile firide rotunde, încadrate cu ornamente 
aurii. Din când în când, îşi făcea apariţia câte o plasatoare, 
zorită, cu biletele-n mână, împingând în faţa ei un domn şi o 
doamnă care se aşezau, bărbatul în frac, femeia subţirică şi 
cambrată, plimbând în jurul ei o privire domoală. 

Doi tineri îşi făcură apariţia în preajma fotoliilor de 
orchestră. Rămaseră în picioare, privind. 

— Ce-ţi spuneam eu, Hector? Izbucni cel mai vârstnic, un 
vlăjgan cu o mustăcioară neagră. Venim prea devreme. Ai fi 
putut foarte bine să mă laşi să-mi termin ţigara. 

Trecea o plasatoare. 


— Ehe, dom'le Fauchery, spuse ea cu un ton familiar, mi-e 
teamă că n-o să-nceapă mai devreme de-o juma de oră. 

— Atunci, pentru ce scrie pe afiş ora nouă? Murmură 
Hector, a cărui figură alungită luă o expresie contrariată. 
De dimineaţă, Clarisse, care joacă în piesă, mi-a dat 
cuvântul că-ncepe la ora opt precis. 

Un moment, tăcură, ridicând capul şi explorând umbra 
lojilor. Dar hârtia verde cu care erau tapetate le întuneca şi 
mai tare. În partea de jos, sub galerie, benoarele se 
cufundau într-o completă beznă. La lojile de la balcon, nu se 
afla decât o doamnă grasă, înfundată în catifeaua rampei. 
La dreapta şi la stânga, între coloane înalte, avanscenele 
rămâneau goale, drapate cu lambrechine cu franjuri lungi. 
Sala albă, cu decoraţii aurii, puse-n valoare de un verde- 
palid, se estompa, ca şi cum scurtele licăriri ale 
candelabrului de cristal ar fi umplut-o cu o pudră fină. 

— Ai făcut rost de un loc în avanscenă pentru Lucy? 
Întrebă Hector. 

— Da, răspunse celălalt, dar n-a fost tocmai uşor. Oh, nu-i 
nici un pericol ca Lucy să vină prea devreme! 

Îşi înăbuşi un uşor căscat de plictiseală, apoi reluă după o 
scurtă tăcere: 

— Ai noroc, tu, care încă n-ai văzut premiera. Blonda 
Venus va fi evenimentul anului. Se vorbeşte de şase luni 
despre ea. Ah, dragul meu, o muzică! O grozăvie! 
Bordenave, care-şi cunoaşte meseria, a păstrat-o pentru 
deschiderea Expoziţiei. 

Hector asculta cu religiozitate. Îndrăzni totuşi să pună o 
întrebare: 

— Dar pe Nana, noua stea, care trebuie să joace în rolul 
lui Venus, ai cunoscut-o? 

— Ei, poftim, asta-i bună! Mereu aceeaşi şi aceeaşi 
poveste! Strigă Fauchery înălţându-şi braţele în aer. De azi- 
dimineaţă, toţi mă pisează cu Nana. Am întâlnit mai mult de 
douăzeci de persoane, şi Nana-n sus, Nana-n jos! Ştiu şi eu? 


Ce, parcă trebuie să cunosc pe toate fetele din Paris? Nana- 
i o născocire a lui Bordenave. Asta trebuie să fie adevărul. 

Se linişti. Dar pustietatea sălii, lumina slabă a 
candelabrului, această reculegere de biserică plină de 
glasuri şoptite şi de zgomote de uşi trântite, îl enervau. 

— Ei asta-i! Spuse deodată. Îmbătrânim aici. Mă duc afară. 
Să mergem, poate-l găsim pe Bordenave jos. O să ne spună 
el cum stau lucrurile. 

Jos, în holul uriaş pardosit cu dale de marmură, unde se 
aflau controlorii, publicul începea să se arate. Prin cele trei 
porţi cu grilajele deschise, se putea vedea trecând toată 
viaţa palpitantă a bulevardelor, care viermuiesc şi clocotesc 
în frumoasele nopţi de aprilie. Uruitul trăsurilor se curma 
brusc, portierele se trânteau cu zgomot şi lumea intra, în 
grupuri mici, oprindu-se în faţa controlorilor, urcând, în 
fund, scara dublă, unde femeile zăboveau o clipă cu un 
legănat uşor din talie. În strălucirea crudă a gazului de 
iluminat, în goliciunea lividă a acestei săli, a cărei decorație 
de un mediocru stil empire părea un peristil de templu din 
carton, mari afişe galbene se etalau pretutindeni, purtând 
pe ele numele Nanei scris cu uriaşe litere negre. 

Bărbaţii, agăţaţi ciorchine de ele, le citeau; alţii, în 
picioare, pălăvrăgeau, blocând intrările; în timp ce, în 
preajma casei de bilete, un om cu aspect grosolan, cu faţa 
lată, proaspăt bărbierită, răspundea cu brutalitate 
persoanelor care insistau să obţină locuri. 

— Uite-l pe Bordenave, spuse Fauchery, coborând scara. 

Dar directorul îl şi zărise. 

— Ei, drăguţ din partea dumitale! Îi strigă el de departe. 
Ce să-ţi spun, mi-ai făcut o cronică. Am deschis de 
dimineaţă Le Figaro. Nimic! 

— Ai răbdare! Trebuie s-o cunosc mai întâi pe Nana asta a 
voastră, înainte de a vorbi despre ea. De altfel, n-am promis 
nimic. 

Apoi, pentru a-i tăia directorului orice poftă să mai 
lungească vorba, i-l prezentă pe vărul lui, domnul Hector de 


la Faloise, un tânăr care venea să-şi desăvârşească educaţia 
la Paris. Directorul îl cântări dintr-o scurtă privire pe tânăr. 
În schimb, Hector îl examina îndelung, emoţionat. Aşadar, 
ăsta-i Bordenave, cel despre care se spunea că exhibă 
femei, că le tratează ca la ocnă, un creier care fierbe 
totdeauna căutând cine ştie ce reclamă, individul acela care 
strigă, scuipă şi se loveşte peste coapse, cinic şi având o 
minte de jandarm! Hector se crezu dator să caute o frază 
amabilă. 

— Teatrul dumneavoastră. Începu el cu o voce subţire. 

Bordenave îl întrerupse liniştit, vorbind pe şleau, ca un om 
căruia îi plac situaţiile limpezi: 

— Spune bordelul meu. 

Atunci Fauchery avu un zâmbet aprobativ, în timp ce la 
Faloise rămase cu complimentul în gât, foarte contrariat, 
încercând să pară că gustă gluma. Directorul se grăbise să 
strângă mâna unui cronicar dramatic, al cărui foileton se 
bucura de mare trecere. Când se întoarse, la Faloise tocmai 
încerca să-şi vină în fire. Se temea să nu fie considerat un 
provincial, dacă se arăta prea surprins. 

— Mi s-a spus, începu el din nou, dorind neapărat să 
găsească ceva de spus, că Nana are o voce fermecătoare. 

— Ea! Exclamă directorul înălţând din umeri, o adevărată 
tulumbă! 

Tânărul se grăbi să adauge: 

— Încolo, o excelentă actriţă. 

— Da de unde! E stângace! Nu ştie ce să facă cu mâinile şi 
cu picioarele. 

La Faloise roşi uşor. Nu înţelegea nimic. Bâlbâi: 

— Pentru nimic în lume n-aş fi vrut să pierd premiera de 
astă-seară. Ştiam că teatrul dumneavoastră. 

— Spune, domnule, bordelul meu, îl întrerupse din nou 
Bordenave cu recea încăpățânare a unui om convins de 
ceea ce afirmă. 

În acest timp, Fauchery, foarte liniştit, privea femeile care 
intrau. Veni în ajutorul vărului său, atunci când îl văzu uluit 


şi neştiind dacă trebuie să râdă sau să adopte o mină 
serioasă. 

— Fă-i totuşi plăcerea lui Bordenave şi numeşte-i teatrul 
cum vrea el, din moment ce asta îl amuză. Şi tu, dragul 
meu, nu-ţi mai da aere. Dacă Nana nu ştie nici să cânte, nici 
să danseze, va fi un fiasco, şi atâta tot. De asta mi-e şi frică, 
de altfel. 

— Un fiasco! Un fiasco! Strigă directorul a cărui faţă se 
făcea purpurie. Ce nevoie are o femeie să ştie să danseze şi 
să cânte? Ah, dragul meu, prea eşti naiv. Nana are altceva, 
zău! Şi încă ceva care ţine loc de toate. Am adulmecat eu 
afacerea, te amuzi foarte bine cu ea, ori, dacă nu, n-am fler, 
sunt un imbecil. Vei vedea, vei vedea, nu trebuie decât să 
apară, şi toată sala se va linge pe buze. 

Îşi ridicase mâinile groase şi fremătătoare de entuziasm, 
şi, uşurat, cobori vocea, mormăind pentru sine însuşi: 

— Da, va ajunge departe, oh! Doamne-sfinte! Da, va 
ajunge departe. Are o piele, oh! O piele! 

Apoi, cum Fauchery îl descosea, acceptă să dea amănunte 
cu o cruditate de expresie care-l jena pe Hector de la 
Faloise. O cunoscuse pe Nana şi voia să o lanseze. Tocmai 
căuta pe atunci o Venus. Nu era el omul care să se încurce 
multă vreme cu o femeie; lucrul care îi plăcea cel mai mult 
era să facă publicul să profite numaidecât de ea. Dar avea 
de furcă în şandramaua lui, pe care venirea acestei fete 
voinice o întorsese pe dos. Rose Mignon, steaua trupei, o 
fină actriţă şi o adorabilă cântăreaţă, ameninţa în fiecare zi, 
furioasă, să-l lase baltă, intuind o rivală. Şi, pentru afiş, ce 
tărăboi, Dumnezeule mare! În cele din urmă, se decisese să 
se pună numele celor două actriţe cu litere de dimensiune 
egală. Pe el nu trebuie să-l întărâte nimeni. Ori de câte ori 
una din fetele sale, cum le numea el, Simonne sau Clarisse, 
îşi făcea de cap, le ardea un picior în fund. Altminteri, nu-i 
chip de trăit. Încercau să-l păcălească, ştia el cât preţuiau 
târfele astea. 


— Iată! Spuse el, întrerupându-se, domnul Mignon şi 
Steiner. Mereu împreună. Ştiţi că Steiner începe să se 
sature până peste cap de Rose; în consecinţă, soţul Rosei 
nu-l slăbeşte din ochi, de teamă să nu spele putina şi să-i 
lase soţia baltă. 

Pe trotuar, lampa cu gaz, care lumina cornişa teatrului, 
arunca o pânză de lumină vie. Doi pomişori, de un verde 
crud, se detaşau limpede; o coloană de afişaj se vedea albă 
şi aşa de puternic luminată, încât îi citeai de la distanţă 
literele, ca în plină zi; şi, mai departe, noaptea adâncă a 
bulevardului era punctată cu felinare, în învălmăşeala unei 
mulţimi mereu în mişcare. Mare parte din oameni nu intrau 
imediat, rămânând afară ca să-şi termine de fumat ţigara, 
sub lumina rampei, care le dădea o paloare lividă şi decupa 
pe asfalt scurtele lor umbre negre. 

Mignon, un zdrahon, cu o frunte pătrată ca un Hercule de 
iarmaroc, îşi croia drum prin mijlocul grupurilor, târându-l 
la braţ pe bancherul Steiner, pipernicit, cu pântecele 
proeminent, cu faţa rotundă şi încadrată de un cerc de 
barbă încărunţită. 

— Ei bine! Îi zise Bordenave bancherului, aţi întâlnit-o ieri, 
în biroul meu. 

— Ah! Ea era! Exclamă Steiner. Bâănuiam. Dar eu ieşeam, 
când ea intra, aşa că de-abia am apucat s-o zăresc. 

Domnul Mignon asculta, cu pleoapele coborâte, răsucind 
nervos în deget un diamant mare. Înţelesese că-i vorba de 
Nana. Apoi, cum Bordenave făcea debutantei sale un 
portret care aprindea o scânteie în ochii bancherului se 
hotări în cele din urmă să intervină. 

— Nu-i nimic, dragul meu, o târfă oarecare! Publicul va 
lua-o cu huo. Steiner, dragul meu, ştii că soţia mea te 
aşteaptă în cabina ei. 

Vru să-l ia. Dar Steiner refuză să-l părăsească pe 
Bordenave. În faţa lor, lumea se înghesuia la control şi o 
larmă de voci se înălța din mijlocul mulţimii, unde numele 
Nanei răsuna cu vioiciunea armonioasă a celor două silabe 


ale sale. Bărbaţii, care se postau în faţa afişelor, îl silabiseau 
cu voce tare; alţii îl rosteau în trecere cu un ton nedumerit, 
în timp ce femeile, neliniştite şi surâzătoare, îl repetau 
încetişor, cu un aer surprins. Nimeni n-o cunoştea pe Nana. 
De unde picase Nana? Şi poveştile circulau, tot felul de 
glume se şuşoteau la ureche. Era ca o mângâiere acest 
nume, un nume mic, familiar tuturor buzelor. Numai când îl 
rostea, lumea se înveselea şi devenea prietenoasă. Un fior 
de curiozitate străbătea mulţimea, acea curiozitate a 
Parisului care are intensitatea unui acces de nebunie. Voiau 
s-o vadă pe Nana. O doamnă se trezi cu volanul rochiei 
smuls, un domn îşi pierdu pălăria. 

— Ah! Îmi cereţi prea mult! Strigă Bordenave, pe care 
vreo douăzeci de bărbaţi îl asaltaseră cu întrebările. O s-o 
vedeţi. O şterg, e nevoie de mine. 

Dispăru, încântat de a-şi fi aţâţat publicul. Mignon înălţă 
din umeri, amintindu-i lui Steiner că Rose îl aşteaptă pentru 
a-i arăta toaleta ei din primul act. 

— Uite-o pe Lucy, acolo, cea care coboară din trăsură, îi 
spuse la Faloise lui Fauchery. 

Era, într-adevăr, Lucy Stewart, o femeie micuță, urâtă, de 
vreo patruzeci de ani, cu gâtul prea lung, faţa uscăţivă şi 
trasă, şi o gură cărnoasă, dar atât de vioaie şi de graţioasă, 
încât avea mult farmec. Era însoţită de Caroline Hequet şi 
de mama ei. Caroline, de o frumuseţe rece, mama - foarte 
demnă, de parcă ar fi fost împăiată. 

— Vii cu noi, ţi-am rezervat un loc, zise ea lui Fauchery. 

— Ah! Nu. Nici vorbă! Ca să nu văd nimic?! Răspunse el. 
Am un fotoliu de orchestră, îmi place mai mult la parter. 

Lucy se supără. Nu îndrăzneşte oare să se arate cu ea? 
Apoi, liniştită brusc, trecu la un alt subiect: 

— De ce nu mi-ai spus c-o cunoşti pe Nana? 

— Pe Nana? N-am văzut-o niciodată. 

— Zău? Mi s-a spus că în mod sigur te-ai culcat cu ea. 

Dar, în faţa lor, Mignon, cu un deget pe buze, le făcea 
semn să tacă, şi la o întrebare a lui Lucy, îi arătă un tânăr 


care trecea, murmurând: 

— Tipul Nanei. 

Toţi îl priviră. Era drăguţ. Fauchery îl recunoscu: era 
Daguenet. Mâncase trei sute de mii de franci cu femeile şi 
acum chibiţa la Bursă, pentru a putea plăti buchete de flori 
şi dineuri din când în când. Lucy găsi că are ochi frumoşi. 

— Ah, uite-o pe Blanche! Strigă. Ea mi-a spus că te-ai 
culcat cu Nana. 

Blanche de Sivry, o blondă corpolentă, a cărei faţă 
frumoasă plesnea de grăsime, sosea în tovărăşia unui 
bărbat pirpiriu, foarte îngrijit, de o mare distincţie. 

— Contele Xavier de Vandeuvres, şopti Fauchery către la 
Faloise. 

Contele schimbă o strângere de mână cu jurnalistul, în 
vreme ce o vie discuţie avea loc între Blanche şi Lucy. Barau 
trecerea, cu rochiile lor încărcate de volane, una-n bleu, 
alta în roz, şi numele Nanei revenea pe buzele lor cu atâta 
înverşunare, încât lumea se oprea să le asculte. Contele de 
Vandeuvres o luă cu el pe Blanche. Dar acum, ca un ecou, 
numele Nanei răsuna în cele patru colţuri ale holului, pe un 
ton tot mai înalt, izvorât dintr-o dorinţă pe care aşteptarea 
o amplifica. Nu mai începea odată? Bărbaţii îşi scoteau 
ceasurile, întârziaţii săreau din trăsuri, înainte ca ele să se 
fi oprit, grupurile părăseau trotuarul, unde oamenii care se 
plimbau agale străbăteau fără grabă cercul de lumină 
pustiu acum, lungindu-şi gâtul ca să reuşească să vadă 
înăuntrul teatrului. Un ştrengar sosi fluierând, se proţăpi în 
faţa unui afiş, la uşă, apoi strigă: „Ehei! Nana!” cu o voce 
răguşită de beţiv, şi îşi văzu de drum, legănându-se în mers 
şi târându-şi pantofii vechi. Veselia se răspândea. Domni 
foarte bine repetau: „Ehei! Nana! Ehei! Nana!” Spectatorii 
se striveau, o ceartă izbucni la control, un val de protest 
crescu în jur, alcătuit din freamătul de voci care o chemau 
pe Nana, cerând-o în mod imperios, de-a lungul efluviului 
de senzualitate brutală care străbătea mulţimea. 


Dar, deasupra vacarmului, răsună clopoţelul. O rumoare 
ajunse până-n bulevard: „S-a sunat, s-a sunat!” Şi acesta fu 
semnalul unei adevărate busculade; fiecare voia să treacă, 
în timp ce funcţionarii de la control se înmulţiseră. Mignon, 
cu un aer neliniştit, reuşise în sfârşit să-l ia din nou cu sine 
pe Steiner, care nu se dusese încă să vadă costumul Rosei. 
La primul sunet al clopoţelului, la Faloise îşi croise drum 
prin mulţime, târându-l după el pe Fauchery, pentru a nu 
pierde uvertura. Acest interes al publicului o irită pe Lucy 
Stewart. Ce oameni mojici, care îmbrânceau femeile! 
Rămase ultima, alături de Caroline Hequet şi de mama ei. 
Holul era gol; în depărtare, bulevardul păstra uruitul său 
continuu. 

— Ca şi cum piesele lor ar avea întotdeauna haz! Remarcă 
Lucy, urcând scara. 

În sală, Fauchery şi la Faloise, postați în faţa fotoliilor, 
priveau din nou. Acum sala strălucea. Flăcări înalte de gaz 
făceau să scânteieze uriaşul candelabru din cristal într-un 
şuvoi de licăriri galbene şi roz, care se sfărâmau de cintrul 
parterului, împrăştiindu-se într-o ploaie de lumini. 
Catifeaua grena a scaunelor căpăta reflexe de moar lucios, 
în timp ce aurăriile străluceau şi ornamentele de un verde- 
palid le îndulceau sclipirile, sub picturile prea crude ale 
plafonului. Aprinsă într-o ploaie bruscă de lumini, rampa 
incendia cortina, a cărei draperie grea de purpură sugera o 
bogăţie de palat fabulos, în discordanţă cu sărăcia cadrului, 
unde crăpăturile treptelor lăsau să se vadă ipsosul sub 
stratul de poleială. Începuse să fie cald, în faţa pupitrelor, 
muzicanţii îşi acordau instrumentele, cu triluri uşoare la 
flaut şi înăbuşite la corn, şi cu glasuri melodioase de vioară, 
care-şi luau zborul din mijlocul vacarmului de voci, în 
necontenită creştere. Toţi spectatorii vorbeau, se agitau, se 
împingeau, se instalau, asaltând locurile, şi învălmăşeala de 
pe culoare era din ce în ce mai neplăcută, cu atât mai mult 
cu cât fiecare uşă lăsa să pătrundă un val nesfârşit de lume. 
Răsunau chemări, hainele se mototoleau, era o defilare de 


fuste şi de coafuri, punctată de negrul unui frac sau al unei 
redingote. Dar treptat, rândurile de fotolii se umpleau unul 
după altul, o toaletă strălucitoare se detaşa în masa 
compactă, un cap cu profil fin cobora conciul în care lucea 
fulgerul unei bijuterii. Într-o lojă, se zărea o porţiune de 
umăr gol, de o albeaţă de mătase. Alte femei, liniştite, îşi 
făceau languros vânt cu evantaiul, urmărind cu privirea 
îmbrâncelile mulţimii; în timp ce tinerii domni, în picioare, 
la orchestră, cu jiletcile larg deschise şi gardenii la 
butoniere, îşi reglau binoclurile cu vârfurile degetelor 
înmănuşate. 

Atunci, cei doi veri încercară să descopere figuri 
cunoscute. Mignon şi Steiner erau împreună într-un benoar, 
cu coatele sprijinite pe catifeaua rampei, unul lângă altul. 
Blanche de Sivry părea că ocupă de una singură o 
avanscenă la parter. Dar la Faloise cercetă cu atenţie mai 
cu seamă pe Daguenet, care avea un fotoliu de orchestră, 
două rânduri înaintea lui. Lângă el, un flăcău foarte tânăr, 
de cel mult şaptesprezece ani, vreun licean fugit de la 
colegiu, deschidea foarte mari frumogşii săi ochi de heruvim. 
Privindu-l, Fauchery schiţă un surâs. 

— Cine naiba-i doamna aceea de la balcon? Întrebă 
deodată la Faloise. Cea lângă care stă o tânără îmbrăcată-n 
bleu. 

Arătă o femeie corpolentă, strânsă în corset, o bătrână 
blondă încărunţită şi puternic boită, a cărei faţă rotundă, 
înroşită de fard, se buhăia sub o ploaie de mici fiori candizi. 

— Gaga, răspunse simplu Fauchery. 

Şi cum acest nume părea să surprindă pe vărul său, 
adăugă: 

— N-o cunoşti pe Gaga? A făcut vâlvă în primii ani ai 
domniei lui Ludovic-Filip. Acum o târăşte peste tot cu ea pe 
fiică-sa. 

La Faloise n-o învrednici nici măcar cu o privire pe tânăra 
fată. Vederea lui Gaga îl emoţiona, ochii lui n-o părăseau o 
clipă; o găsea foarte bine, dar nu îndrăzni s-o spună. 


Între timp, dirijorul ridică bagheta, muzicanţii atacară 
uvertura. Lumea venea mereu; agitația şi gălăgia sporeau, 
în rândurile acestui public mai deosebit al primelor 
reprezentații, nelipsit la fiecare premieră, existau colţişoare 
intime unde spectatorii se regăseau surâzând. Obişnuiţii 
locului, cu pălăriile pe cap, comozi şi neafectaţi, schimbau 
saluturi. Parisul era acolo, Parisul literelor, al finanţelor şi-al 
plăcerilor, nenumărați ziarişti, câţiva scriitori, agenţi de 
bursă, mai multe cocote decât femei cinstite, o lume extrem 
de amestecată, alcătuită din toate geniile, alterată de toate 
viciile, oameni pe figurile cărora se citea aceeaşi epuizare şi 
aceeaşi surescitare. Fauchery, căruia vărul său îi punea 
într-una întrebări, îi indică lojile jurnaliştilor şi-ale 
diferitelor cercuri, apoi îi preciza numele unor critici 
dramatici, între care unul uscăţiv, cu aspect descărnat şi 
buze subţiri de om răutăcios, şi mai cu seamă pe altul 
grăsan, cu înfăţişarea de om cumsecade, aplecându-se pe 
umărul vecinei sale, o ingenuă pe care o sorbea din ochi, 
tandru şi patern. 

Dar Fauchery se întrerupse, observându-l pe la Faloise 
salutând câteva persoane care ocupau o lojă din faţă. Păru 
surprins. 

— Cum, întrebă el, cunoşti pe contele Muffat de Beuville? 

— Oh! De mult, răspunse Hector. Familia Muffat avea o 
proprietate în apropiere de a noastră. Mergeam adeseori la 
ei. Contele-i împreună cu soţia şi cu socrul său, marchizul 
de Chouard. 

Şi, din vanitate, fericit de uimirea vărului său, insistă 
asupra unor detalii: marchizul era consilier de stat, contele 
tocmai fusese numit şambelanul împărătesei. Fauchery, 
care-şi luase binoclul, privea pe contesă, o brună cu pielea 
albă, durdulie, cu nişte ochi frumoşi, negri. 

— Mă vei prezenta în timpul unui antract, spuse el în cele 
din urmă. M-am mai întâlnit cu contele, dar aş vrea să merg 
la ei marţea, când primesc. 


Sâsâituri energice porniră dinspre galeriile superioare. 
Uvertura începuse, dar lumea tot mai intra. Cei întârziaţi 
sileau rânduri întregi de spectatori să se ridice, uşile lojilor 
se trânteau, voci groase de bărbaţi se auzeau certându-se 
pe culoare. Şi zgomotul conversaţiilor nu înceta, 
asemănător ciripitului unei sumedenii de vrăbii gureşe, la 
căderea serii. Era o dezordine, un talmeş-balmeş de capete 
şi de braţe care se agitau, unii instalându-se şi căutând să 
se aşeze cât mai comod, alţii încăpăţânându-se să rămână 
în picioare pentru a putea să arunce o ultimă privire. 
Strigătul: „Jos! Jos!” ieşea, cu violenţă, din adâncimile 
obscure ale parterului. Un freamăt străbătea sala: în sfârşit 
aveau s-o cunoască pe această frumoasă Nana, de care 
întreg Parisul se ocupa de opt zile. 

Cu toate acestea, puţin câte puţin, conversațiile se 
stinseră, domol, cu rare răbufniri de voci groase. Şi în 
mijlocul acestui murmur leşinat, acestui murmur stins, 
orchestra izbucni, cu câteva note vii, într-un vals al cărui 
ritm deşuchiat semăna cu un râs ştrengar. Publicul, 
zgândărit, surâdea deja. Galeria, plătită să aplaude, bătea 
furios din palme de la primele note. Cortina se ridică. 

— Ia te uită! Zise la Faloise, care încă mai pălăvrăgea, un 
domn cu Lucy. 

Privea spre avanscena balconului, la dreapta, unde 
Caroline şi Lucy ocupau partea din faţă. În spate se zărea 
faţa gravă a mamei Carolinei şi profilul unui băiat voinic, cu 
un frumos păr blond, de o ţinută ireproşabilă. 

— Hai, uită-te, repetă la Faloise cu insistenţă, e un domn 
cu ea. 

Fauchery se decise să-şi îndrepte binoclul către 
avanscenă. Dar îşi întoarse imediat privirea. 

— Oh! E Labordette, murmură el cu cu voce nepăsătoare, 
ca şi cum prezenţa acestui domn trebuia să fie pentru toată 
lumea firească şi fără importanţă. 

Înapoia lor cineva strigă: „Linişte!” Trebuiră să tacă. 
Acum, o imobilitate generală cuprinsese sala, o mare de 


capete, drepte şi atente, se înălța în amfiteatru, începând 
de la orchestră. Primul act al Blondei Venus se petrecea în 
Olimp, un Olimp de carton, decorurile închipuind nişte nori, 
cu tronul lui Jupiter la dreapta. Apăreau mai întâi Iris şi 
Ganymede, însoţiţi de o mulţime de slujitori cereşti, care 
cântau, rânduind jilţurile zeilor pentru sfat. Se auziră iarăşi 
strigătele de bravo de la galeria plătită, pornind cu totul 
izolat; publicul, puţin derutat, aştepta. Dar la Faloise o şi 
aplaudase pe Clarisse Besnus, o femeie micuță din trupa lui 
Bordenave, care interpreta pe Iris, îmbrăcată în bleu-palid 
şi cu o eşarfă mare în şapte culoril înnodată în jurul taliei. 

— Ştii că foloseşte propria ei cămaşă ca să facă din ea 
eşarfă, îi spuse el lui Fauchery, în aşa fel încât să fie auzit. 
Am observat asta, de dimineaţă. I se vedea cămaşa la 
subsuori şi în spate. 

Dar un uşor freamăt agită sala. Rose Mignon tocmai îşi 
făcuse apariţia, în rolul Dianei. Cu toate că n-avea nici talia, 
nici figura potrivite rolului, slabă şi negricioasă cum era, de- 
o urâţenie de ştrengar parizian, păru încântătoare, ca o 
parodie a personajului. Aerul cu care intrase, tânguielile 
neghioabe cu care se plângea de Marte, care era pe cale să 
o abandoneze pentru Venus, fură cântate cu o rezervă 
pudică, atât de plină de subînţelesuri, încât publicul se 
înfierbântă. Soţul ei şi Steiner, cot la cot, râdeau cu 
amabilitate. Şi întreaga sală izbucni, atunci când Pruliere, 
acest actor atât de iubit, îşi făcu apariţia în chip de general, 
un Marte de la Courtille2, îimpopoţonat cu o pană uriaşă, 
târând după el o sabie care-i ajungea până la umăr. 1 se 
urâse cu Diana; prea îşi dădea aere. Atunci Diana jură să-l 
urmărească şi să se răzbune. Acest duet se termină printr-o 
arie tiroleză comică, pe care Pruliere o execută plin de 
vervă, cu o voce de motan iritat. Vădea o îngâmfare 
amuzantă de june prim cu noroc în dragoste, şi rotea ochi 
de fanfaron, care stârneau râsete ascuţite în rândurile 
femeilor din loji. 


Apoi publicul redeveni rece; scenele următoare fură găsite 
plictisitoare. De-abia dacă bătrânul Bose, un Jupiter 
imbecil, cu capul ras, sub o imensă coroană, înveseli un 
moment publicul, atunci când avu un scandal de familie cu 
Junona, privitor la socoteala bucătăresei lor. Defilarea 
zeilor, Neptun, Pluto, Minerva şi alţii fu chiar pe punctul să 
strice totul. Publicul se impacienta, un murmur alarmant 
creştea încet-încet, spectatorii se plictiseau şi priveau prin 
sală. Lucy râdea, împreună cu Labordette; contele de 
Vandeuvres se ridica deasupra umerilor puternici ai lui 
Blanche cu un cap; în timp ce Fauchery, cu coada ochiului, 
examina pe cei din familia Muffat, pe contele foarte grav, ca 
şi cum nu ar fi priceput despre ce-i vorba, contesa uşor 
surâzătoare, cu ochii pierduţi, visând: Dar dintr-o dată, în 
toiul acestei proaste dispoziţii, aplauzele galeriei plătite 
izbucniră cu regularitatea unui foc de pluton. Publicul îşi 
întoarse din nou privirea către scenă. Era, în sfârşit, Nana? 
Această Nana se lasă prea mult aşteptată. 

Era o delegaţie de muritori, pe care Ganymede şi Iris o 
introduseseră în scenă, burghezi respectabili, toţi soţi 
înşelaţi, venind să prezinte maimarelui zeilor o plângere 
împotriva lui Venus, care aprinsese într-adevăr în soțiile lor 
prea multe pasiuni. Corul, pe un ton jalnic şi nevinovat, 
întrerupt de tăceri pline de semnificaţii, amuză mult. Un 
cuvânt făcu înconjurul sălii: „Corul încornoraţilor”; şi 
expresia avea să persiste; se striga „bis”. Capetele coriştilor 
erau caraghioase, apărea câte-o figură ieşită din comun, 
mai ales unul dintre ei era grosolan, cu faţa rotundă ca o 
lună plină. În clipa aceea, Vulcan îşi făcu apariţia, furios, 
căutându-şi soţia, care spălase putina de trei zile. Corul 
reveni, implorându-l pe Vulcan, zeul încornoraţilor, să-i 
răzbune. Personajul era interpretat de Fontan, actor cu un 
talent de comic destrăbălat şi original, care avea un mers 
deşelat, de o fantezie excesivă, cu un aspect de potcovar, cu 
peruca strălucitoare şi braţele goale, tatuate cu inimi 


străpunse de săgeți. O voce de femeie lăsă să-i scape, foarte 
tare: „Ah! Ce slut e! „, şi toţi râseră, aplaudând. 

Scena următoare păru interminabilă. Jupiter nu mai 
reuşea să convoace consiliul zeilor, pentru a-i supune 
reclamaţia soţilor înşelaţi. Şi nici vorbă de Nana. O păstrau 
oare pe Nana pentru coborârea cortinei? O aşteptare atât 
de prelungită avea să sfârşească prin a enerva publicul. 
Murmurele se porniră din nou. 

— Nu prea merge bine, spuse Mignon radios către Steiner. 
O să vezi în curând un frumos fiasco! 

În acest moment, coriştii din fundul scenei se dădură la o 
parte şi Venus îşi făcu apariţia. Nana, foarte înaltă, foarte 
voinică pentru cei optsprezece ani ai săi, în tunică albă de 
zeiţă, cu părul blond şi lung despletit simplu pe umeri, 
cobora spre rampă cu un calm aplomb, râzând către public. 
Şi începu cu aerul ei maiestuos: 

Când Venus hoinăreşte seara. 

Chiar de la al doilea vers, spectatorii se priviră unii pe alţii. 
Era vorba oare de o glumă, de vreun rămăşag de-al lui 
Bordenaye? Niciodată nu se auzise o voce aşa de falsă, atât 
de puţin educată. Directorul ei o caracterizase bine, cânta 
ca o tulumbă. Nu ştia nici măcar să intre în scenă, îşi 
arunca mâinile înainte într-un balans al întregului corp, 
care fu găsit prea puţin potrivit şi dizgraţios. Strigăte de: 
„Oh! Oh!” se înălţau încă de pe acum de la parter şi dinspre 
locurile ieftine, se fluiera, când deodată un glas de cocoşel, 
cu vocea pe cale tocmai să se schimbe, strigă cu 
convingere, din rândurile fotoliilor de orchestră: 

— Foarte şic! 

Toată sala-l privi. Era îngeraşul de licean fugit de la 
colegiu, cu frumogşii săi ochi holbaţi şi faţa bălaie aprinsă Ia 
apariţia Nanei. Când văzu lumea întorcându-se spre el, roşi 
foarte tare, ruşinat că vorbise fără să vrea. Daguenet, 
vecinul său, îl examina cu un surâs, publicul râdea, 
dezarmat, şi nu se mai gândea de loc să fluiere. În timp ce 


tinerii domni cu mănuşi albe, tulburaţi şi ei de formele 
Nanei, se prăpădeau aplaudând. 

— Aşa-i, foarte bine! Bravo! 

În acest timp, Nana, văzând că sala râde, se pusese şi ea 
pe râs. Veselia se înteţi. Era totuşi nostimă această fată 
frumoasă. Râsul îi săpa o adorabilă gropiţă în bărbie. 
Stătea, fără jenă, neafectată, comunicând imediat cu 
publicul, având aerul că spune ea însăşi făcând cu ochiul că 
n-avea talent nici de două parale, dar că asta nu contează, 
că posedă alte calităţi. Şi, după ce făcu dirijorului un gest 
care însemna: „Haide, moşulică!” începu al doilea cuplet. 

La miezul nopţii Venus trece. 

Era aceeaşi voce răguşită, dar acum atingea aşa bine 
coarda sensibilă a publicului, încât stârnea din când în, 
când câte un uşor freamăt în sală. Nana îşi păstrase 
zâmbetul, care îi lumina guriţa roşie şi făcea să-i 
strălucească ochii mari, de un albastru foarte deschis. La 
anumite versuri puţin mai vioaie, nările ei roz fremătau 
lacom, în timp ce o flacără îi trecea peste obraji. Continua 
să se legene, neştiind să facă decât atât. Şi spectatorii nu 
mai considerau lucrul acesta dezagreabil, dimpotrivă; 
bărbaţii îşi îndreptau spre ea binoclurile. Întrucât, la 
sfârşitul cupletului, vocea i se pierdu complet, înţelese că 
niciodată n-o să poată merge până la capăt. Atunci, fără să 
se tulbure câtuşi de puţin, făcu o mişcare care-i scoase în 
evidenţă rotunjimea şoldurilor, sub tunica subţire, în timp 
ce cu talia curbată şi capul lăsat pe spate, întindea braţele. 
Izbucniră aplauze. Imediat, se răsuci, ridicându-se şi făcând 
sa i se vadă ceafa, unde părul roşcat creştea ca o blană do 
animal; şi aplauzele deveniră furioase. 

Sfârşitul actului fu mai rece. Vulcan voia să o pălmuiască 
pe Venus. Zeii ţinură consiliu şi deciseră că vor trebui să 
procedeze la o anchetă pe pământ, înainte de a da 
satisfacţie soţilor înşelaţi. Ajunseră aici, când, Diana, 
surprinzând nişte cuvinte tandre schimbate între Venus şi 
Marte, jură să nu-i scape din ochi în timpul călătoriei. Mai 


era de asemenea o scenă în care Amor, interpretat de o 
ştrengăriţă de doisprezece ani, răspundea la toate 
întrebările: „Da, mamă. Nu, mamă”, pe un ton plângăreţ şi 
cu degetele în nas. După care, Jupiter, cu severitatea unui 
stăpân care se supără, îl încuia pe Amor într-o odăiţă 
întunecoasă, dându-i să conjuge de zece ori verbul „a iubi”. 
Plăcu mai mult finalul, un cor pe care trupa şi orchestra îl 
executară cu brio. Dar, odată cortina lăsată, galeria plătită 
să aplaude se strădui în zadar să-i facă pe actori să se 
reîntoarcă pe scenă, fiindcă toată lumea, în picioare, se 
îndrepta spre uşi. 

Tropăiau, se înghesuiau, strânşi între rândurile de fotolii, 
schimbând impresii. Nu se auzea altă vorbă decât: 

— E stupid. 

Un critic spunea că ar trebui suprimate multe lucruri din 
această piesă. De altfel, piesa conta prea puţin; se discuta 
mai cu seamă despre Nana. Fauchery şi Faloise, care 
ieşiseră printre primii, se întâlniră pe culoarul orchestrei cu 
Steiner şi Mignon. Lumea se înăbuşea în acest gang îngust 
şi turtit ca o galerie de mină, pe care-l luminau lămpile de 
gaz. Rămaseră un moment la capătul scării din dreapta, 
protejaţi de colţul rampei. Spectatorii de pe locurile ieftine 
coborau cu un zgomot neîntrerupt de pantofi grosolani, 
talazul de haine negre trecea, în timp ce o plasatoare se 
străduia din răsputeri să protejeze de îmbrânceli un scaun, 
pe care îngrămădise nişte veşminte. 

— Dar o cunosc! Strigă Steiner, îndată ce-l observă pe 
Fauchery. Cu siguranţă, am văzut-o undeva. La Casino, 
cred, şi a trebuit să fie culeasă de pe jos, atât era de beată. 

— Nici eu nu ştiu exact, spuse jurnalistul; ca şi 
dumneavoastră, am convingerea că am mai întâlnit-o. 

Cobori vocea şi adăugă râzând: 

— La Tricona, poate. 

— Evident! Într-un loc scârbos, declară Mignon, care 
părea exasperat. E dezgustător că publicul întâmpină în 
felul acesta pe prima venită, pe-o târâtură. Curând nu vor 


mai fi de loc femei cinstite în teatru. Da, o să sfârşesc prin a 
o opri pe Rose să mai joace. 

Fauchery nu se putu împiedica să nu surâdă. În timp ce 
rostogolirea pantofilor grosolani.pe trepte nu înceta, un 
omuleţ cu şapcă pe cap spuse cu voce tărăgănată: 

— O, la, la! E tare durdulie! Ai ce strânge în braţe. 

Pe culoar, doi tineri, frizaţi cu drotul, foarte corect 
îmbrăcaţi, cu gulere tari, se sfădeau. Unul dintre ei repeta 
într-una cuvintele: „Infect! Infect!” fără a arăta motivul; 
celălalt răspundea prin: „Epatantă! Epatantă!” dispreţuind 
de asemenea orice argument. 

La Faloise o găsea foarte reuşită; îndrăzni doar să spună 
că ar fi mai bine dacă şi-ar cultiva vocea. Atunci, Steiner, 
care nu mai asculta, păru a se fi deşteptat dintr-o dată, 
tresărind. Nu trebuia, de altfel, să se grăbească cu părerile. 
Poate că totul o să iasă prost în actele următoare. Publicul 
dovedise complezenţă, dar cu siguranţă că nu era încă 
entuziasmat. Mignon paria că piesa o să cadă până la urmă; 
şi cum Fauchery şi la Faloise îi părăsiră pentru a se duce în 
foaier, îl luă pe Steiner de braţ, apoi pe după umeri, 
şoptindu-i la ureche: 

— Dragul meu, du-te să vezi costumul soţiei mele, din actul 
doi. E de o indecenţă! 

Sus, în foaier, trei candelabre de cristal ardeau cu o 
lumină vie. Cei doi verişori ezitară un moment; uşa cu 
geamuri, întredeschisă, lăsa să se vadă, de la un colţ la altul 
al galeriei, o mare de capete pe care două curente le 
purtau într-o continuă agitaţie. Cu toate acestea, ei intrară. 
Cinci sau şase grupuri de bărbaţi discutau foarte aprins şi, 
gesticulând, se încăpăţânau să bareze drumul, în ciuda 
bruftuluielilor; alţii se plimbau unul după altul, se foiau de 
colo până colo ori băteau tactul pe parchetul ceruit. La 
dreapta şi la stânga, între coloanele de marmură matostată, 
femei, aşezate pe banchete de catifea roşie, priveau 
mulţimea cu un aer plictisit, ca moleşite de căldură; şi, 
înapoia lor, în uriaşele oglinzi, li se reflectau conciurile. În 


fund, în faţa bufetului, un bărbat pântecos dădea pe gât un 
pahar cu sirop. 

Fauchery se dusese pe balcon să ia aer. La Faloise, care 
studia fotografiile actriţelor din tablourile care alternau cu 
oglinzile, între coloane, sfârşi prin a-l urma. Tocmai se 
stinsese rampa de gaz de la frontonul teatrului. Se făcuse 
întuneric şi frig pe balconul care li se păru pustiu. Un tânăr 
singur, învăluit în umbră, rezemat în coate de balustrada 
din piatră, în golul din dreapta, fuma o ţigară, al cărei vârf 
licărea. Fauchery îl recunoscu pe Daguenet. Îşi strânseră 
mâna. 

— Ce faci aici, dragul meu? Îl întrebă ziaristul. Te ascunzi 
în asemenea unghere retrase, tocmai tu, care nu părăseşti 
orchestra în zilele premierei. 

— Fumez, după cum vezi, răspunse Daguenet. 

Atunci, Fauchery, pentru a-l pune în încurcătură, îl întrebă: 

— Ei bine, ce crezi despre debutantă? Se vorbeşte destul 
de rău despre ea pe culoare. 

— Oh! Murmură Daguenet, numai bărbaţii pe care i-a 
respins! 

Aceasta a fost toată aprecierea sa asupra talentului Nanei. 
La Faloise se apleca peste balustradă să privească 
bulevardul. În faţă, ferestrele unui hotel şi ale unui club 
erau puternic luminate, în timp ce, pe trotuar, o mulţime 
întunecată ocupa mesele cafenelei Madrid. Cu toată ora 
înaintată, gloata se mai îngrămădea încă; pe bulevard se 
umbla agale, lumea ieşea din pasajul Jouffroy, şi oamenii 
aşteptau câte cinci minute înainte de a traversa, atât de 
lung era şirul de vehicule. 

— Ce mişcare! Ce zgomot! Repetă la Faloise, pe care 
Parisul îl uluia încă. 

Un clopoțel răsună timp îndelungat, şi foaierul se goli. 
Spectatorii se grăbiră spre culoare. Cortina se ridicase, 
când publicul se reîntoarse în grupuri, stârnind proastă 
dispoziţie în rândurile spectatorilor care se şi aşezaseră. 
Fiecare îşi relua locul, cu faţa însufleţită, din nou atent. 


Prima privire a lui la Faloise fu pentru Gaga; dar rămase 
uluit văzând alături de ea pe uriaşul blond, care adineauri 
era în avanscena lui Lucy. 

— Cum ai zis că se numeşte domnul ăsta? Întrebă el. 
Fauchery nu-l văzuse. 

— Ah! Da, Labordette, spuse el în cele din urmă, cu acelaşi 
gest de indiferenţă. 

Decorul actului doi fu o surpriză. Era într-o cârciumă de la 
barieră, la Boule-Noire, în ajun de lăsata secului: măştile 
cântau un dans, pe care-l însoțeau când ajungeau la refren 
cu lovituri de călcâie. Această năvală gălăgioasă, la care 
nimeni nu se aştepta câtuşi de puţin, înveseli aşa de mult, 
încât se bisă dansul. Aici, grupul de zei, rătăcit de Iris, care 
se grozăvea pe nedrept că se orientează bine pe Pământ, 
venise să purceadă la anchetă. Erau deghizați ca să 
păstreze incognitoul. Jupiter se travestise în regele 
Dagobert, cu pantalonul său scurt pus pe dos şi o largă 
coroană din tinichea3. Febus apăru în costumul eroului 
principal din Surugiul din Longjumeau4 şi Minerva în doică 
normandă. Puternice hohote de râs întâmpinară pe Marie, 
care purta un costum extravagant de amiral elveţian. Dar 
râsetele deveniră nestăvilite, atunci când spectatorii îl 
văzură pe Neptun îmbrăcat într-o bluză, cu capul acoperit 
de o uriaşă şapcă înaltă şi umflată, cu cârlionţi lipiţi de 
tâmple, târându-şi papucii şi spunând cu o voce groasă: „Ei, 
ce! Când eşti bărbat frumos, trebuie să te laşi admirat!” Se 
auziră câţiva of! Of! În timp ce doamnele îşi ridicară puţin 
evantaiele. Lucy, în fotoliul ei din avanscenă, râdea aşa de 
zgomotos, încât Caroline Hequet o făcu să tacă printr-o 
uşoară lovitură de evantai. 

Din acel moment, piesa era salvată şi se întrezărea un 
mare succes. Acest carnaval al zeilor, Olimpul târât în noroi, 
întreaga religie şi poezie ridiculizate, păreau o încântare, 
un ospăț rafinat. O totală lipsă de respect cuprindea lumea 
cronicarilor de premieră; se călca în picioare legenda, se 
sfărâmau icoanele antice. Jupiter avea o mutră simpatică, 


Marte era reuşit. Regalitatea devenea o farsă şi armata un 
obiect de batjocură. Când Jupiter, dintr-o dată îndrăgostit 
de o mică spălătoreasă, se puse să ţopăie un cancan 
deşănţat, Simonne, care făcea pe spălătoreasă, îşi azvârli 
piciorul până la nasul maimarelui zeilor, numindu-l aşa de 
nostim: „Bunicuţul meu cel durduliu”, încât un hohot nebun 
de râs zgudui sala. În timp ce dansa, Febus răsplătea cu 
cupe de vin pe Minerva, iar Neptun trona în mijlocul unui 
grup de şapte sau opt femei, care-l îndopau cu prăjituri. Se 
observau aluziile, se subliniau obscenităţile, cuvintele 
nevinovate erau răstălmăcite de accentele orchestrei. De 
multă vreme, la teatru, publicul nu se tăvălise într-o prostie 
mai ireverenţioasă. Asta îl odihnea. 

Totuşi, acţiunea se desfăşura mai departe în mijlocul 
nebuniilor. Vulcan, travestit în băiat şic, îmbrăcat în 
întregime în galben, cu mănuşi galbene şi monoclu prins la 
ochi, se ţinea scai de Venus, care tocmai sosea, costumată în 
vânzătoare de peşte, cu o năframă pe cap, care i se înnoda 
în jurul gâtului, acoperită cu bijuterii grosolane din aur. 
Nana era atât de albă, atât de voinică, atât de naturală 
încât numaidecât cuceri întreaga sală. Fu uitată şi Rose 
Mignon, un fermecător ştrengar cu o nuia de răchită şi o 
rochie scurtă de muselină, care debitase reproşurile Dianei 
cu 0 voce amenințătoare. Cealaltă actriţă, fata aceea 
voinică, ce se bătea peste pulpe şi cotcodăcea ca o găină, 
împrăştia în jurul ci un aer de sănătate, o putere suverană 
de femeie, cu care publicul se îmbată. Începând din acest al 
doilea act, totul îi fu permis: să se mişte greşit pe scenă, să 
nu cânte corect o notă, să nu-şi amintească textul, s-o 
părăsească memoria; nu trebuia decât să se întoarcă şi să 
râdă, pentru a cuceri ovaţii. Când făcea faimoasa ei mişcare 
din şolduri, orchestra se însufleţea, un entuziasm urca din 
galerie în galerie până-n cintru. Şi fu un adevărat triumf, 
când pătrunse în cârciumă. Aici se simţea în apele ei, cu 
mâinile în şolduri, azvârlind-o pe Venus în mocirla marginii 
de trotuar. Şi muzica părea anume făcută pentru vocea ei 


de mahala, o muzică stridentă, o reîntoarcere la iarmarocul 
din Saint-Cloud, cu strănuturi de clarinet şi ţopăieli de 
flaute mici. 

Încă două bucăţi fură bisate. Valsul uverturii, acest vals cu 
ritm ştrengăresc, revenise şi luase cu sine zeii. Junona, în 
chip de fermieră, descoperise pe Jupiter cu spălătoreasa lui 
şi-l pălmuise. Diana, surprinzând-o pe Venus pe punctul să-i 
dea o întâlnire lui Marte, se grăbi să indice locul şi ora lui 
Vulcan, care striga: „Am planul meu”. Restul nu păru prea 
clar. Ancheta se încheia cu un dans final, după care Jupiter, 
cu respiraţia tăiată, năduşit leoarcă, fără coroană, declară 
că femeiuştile de pe pământ erau delicioase şi că bărbaţii 
lor erau complet nedrepţi. 

Cortina căzu, în timp ce, dominând exclamaţiile de 
entuziasm, câteva voci strigară cu violenţă: 

— Toţi! Toţi! 

Atunci, cortina se ridică, artiştii reapărură, ţinându-se de 
mâini. În mijloc, Nana şi Rose. Mignon, una lângă alta, 
făceau reverenţe. Se aplauda, galeria plătită începu să 
aclame. Apoi, încet-încet, sala se goli pe jumătate. 

— Trebuie să mă duc să salut pe contesa Muffat, spuse la 
Faloise. 

— Aşa-i, o să mi-o prezinţi şi mie, răspunse Fauchery. 
Coborâm după aceea. 

Dar nu era uşor să ajungi la lojile de la balcon. Pe culoar în 
sus se îmbulzeau spectatorii. Nu se putea înainta, prin 
mijlocul grupurilor, era necesar să ocolească, să se 
strecoare făcându-şi loc cu coatele. Sprijinit cu spatele de o 
coloană, sub o lampă de alamă unde ardea un jet de gaz, 
marele critic făcea aprecieri asupra piesei în faţa unui cerc 
de ascultători atenţi. Oamenii, în trecere, îi rosteau numele 
cu voce scăzută. Râsese tot timpul actului, se şoptea prin 
culoare; cu toate acestea se arăta foarte sever, vorbea de 
gust şi de morală. Mai încolo, criticul cu buze subţiri era 
plin de o bunăvoință înţepătoare, greţoasă, ca de lapte 
ajuns la acreală. 


Fauchery examina lojile, aruncându-şi privirea prin 
deschizăturile rotunde, tăiate în uşi. Dar contele de 
Vandeuvres îl opri, întrebându-l pe cine caută; şi când află 
că cei doi verişori se duc să salute familia Muffat, le indică 
loja şapte, de unde într-adevăr ieşise. Apoi, se aplecă spre 
urechea jurnalistului: 

— la ascultă, dragul meu, această Nana, cu siguranţă că 
am văzut-o într-o seară, la colţul străzii Provence. 

— Ai dreptate! Exclamă Fauchery. Ştiam eu bine c-o 
cunosc! 

La Faloise îl prezentă pe vărul său contelui Muffat de 
Beauville, care se arătă foarte rece. Dar la numele de 
Fauchery, contesa ridicase capul şi, cu o frază discretă, 
felicită pe cronicar pentru articolele sale din Le Figaro. 
Sprijinită cu coatele de catifeaua balustradei, ea se întoarse 
pe jumătate, printr-o frumoasă răsucire a umerilor. Se 
pălăvrăgi o vreme, conversaţia oprindu-se asupra Expoziţiei 
universale. 

— Va fi un lucru foarte frumos, spuse contele, a cărui faţă 
pătrată şi regulată păstra o gravitate oficială. Am văzut 
Champ-de-Mars astăzi. M-am întors de acolo uluit. 

— Se zice că nu va fi gata, se încumetă să spună la Faloise. 
E o încurcătură. 

Dar contele îl întrerupse cu vocea sa severă. 

— Va fi gata. Împăratul o vrea. 

Fauchery povesti cu haz că fusese cât pe ce să cadă în 
acvariu, pe atunci în construcţie, într-o zi, când se dusese 
acolo să caute un subiect de articol. Contesa surâdea. 
Privea din când în când prin sală, ridicând unul din braţele 
ei înmănuşate până la cot şi făcându-şi vânt cu o mână 
molatică. Sala, aproape goală, dormita; câţiva domni, la 
orchestră, îşi desfăcuseră jurnalele, nişte femei invitau 
cunoscuţi să se aşeze, foarte la largul lor, ca la ele acasă. 
Nu se mai auzea decât un şuşotit, sub candelabrul a cărui 
lumină slăbise în pulberea fină răscolită de harababura 
antractului. Pe la uşi, bărbaţii se îngrămădeau pentru a 


vedea femeile rămase la locurile lor pe scaun; şi stăteau 
acolo, neclintiţi un minut, lungind gâtul, deasupra uriaşei 
inimi albe a plastronului lor. 

— Contăm pe dumneavoastră marţea viitoare, spuse 
contesa lui la Faloise. 

Îl invită şi pe Fauchery, care se înclină. Nu se vorbea de loc 
despre piesă, numele Nanei nu fu pronunţat. Contele păstra 
o demnitate aşa de băţoasă, încât l-ai fi crezut la cine ştie ce 
reuniune a Corpului legislativ. Spuse pur şi simplu, pentru a 
justifica prezenţa lor acolo, că socrului său îi plăcea teatrul. 
Uşa lojii trebuise să rămână întredeschisă şi marchizul de 
Chouard, care ieşise pentru a lăsa locul vizitatorilor, se 
zărea pe culoar cum îşi îndrepta talia înaltă de veteran şi 
faţa moale şi albă sub pălăria cu boruri largi, urmărind cu 
ochii tulburi femeile care treceau. 

Îndată ce contesa făcu invitaţia, Fauchery îşi luă rămas 
bun, simțind că ar fi fost neplăcut să vorbească despre 
piesă. La Faloise ieşi ultimul din lojă. Tocmai zărise în 
avanscena contelui de Vandeuvres pe blondul Labordette, 
comod instalat, întreţinându-se foarte intim cu Blanche de 
Sivry. 

— Ah! Aşa, spuse el, de îndată ce-şi regăsi vărul, acest 
Labordette cunoaşte deci pe toate femeile? Uite-l acum cu 
Blanche. 

— Fără îndoială că le cunoaşte pe toate, răspunse liniştit 
Fauchery. Dar de unde naiba ai ieşit, dragul meu? 

Culoarul se golise. Fauchery fu pe punctul să coboare, 
când Lucy Stewart îl chemă. Era tocmai în fundul 
culoarului, în faţa uşii avanscenei ce-o ocupase. Mureai de 
cald acolo înăuntru, spunea ea; şi ocupa tot culoarul, 
împreună cu Caroline Hequet şi mama ei, ronţăind praline. 
O plasatoare stătea de vorbă cu ele, cu un aer matern. Lucy 
îl dojeni pe jurnalist: era foarte amabil, urca să vadă alte 
femei şi nu venea nici măcar să le întrebe dacă le era sete! 
Apoi aduse vorba despre subiectul ce-o interesa: 

— Ştii, dragul meu, eu o găsesc pe Nana foarte bine. 


Voia ca Fauchery să rămână în avanscenă măcar ultimul 
act; dar el se eschivă. 

— Promiţând să vină şi să le ia la ieşire. Jos, în faţa 
teatrului, Fauchery şi la Faloise îşi aprinseră ţigările. O 
mulţime de oameni bara trotuarul, o grămadă alcătuită 
numai din bărbaţi, care coborâseră de pe peronul teatrului 
şi respirau aerul răcoros al nopţii, în mijlocul uruitului 
potolit al bulevardului. 

În acest timp, Mignon tocmai târa după sine pe Steiner la 
cafeneaua teatrului Varietes. Văzând succesul Nanei, se 
puse să vorbească despre ea cu entuziasm, supraveghind în 
acelaşi timp pe bancher cu coada ochiului. Îl cunoştea bine, 
de două ori îl ajutase s-o înşele pe Rose, apoi, odată 
capriciul trecut, îl adusese înapoi pocăit şi credincios. În 
cafenea, consumatorii prea numeroşi se strângeau în jurul 
meselor de marmură; câţiva dintre ei beau în picioare, în 
mare grabă, şi uriaşele oglinzi reflectau la nesfârşit această 
mulţime de capete, mărind fără măsură strâmta sală cu cele 
trei candelabre ale ei, cu canapelele de moleskin şi cu 
scările circulare, drapate în roşu. Steiner se duse să se 
aşeze la o masă din prima încăpere, ce dădea spre bulevard 
şi căreia i se scosese al doilea rând de uşi puţin cam 
devreme, dat fiind anotimpul. Cum Fauchery şi la Faloise 
treceau, bancherul îi reţinu. 

— Hai, veniţi să beţi o bere cu noi. 

Îl preocupa un gând, vroia să facă să-i fie aruncat un 
buchet de flori Nanei. Într-adevăr, chemă un chelner de la 
cafenea, pe care-l numea cu un ton familiar Auguste. 
Mignon, care asculta, îl examina cu o privire aşa de 
pătrunzătoare, încât se fâstăci, bâlbâindu-se: 

— Două buchete de flori, Auguste, dă-le plasatoarei; câte 
umil pentru fiecare dintre aceste doamne, la momentul 
potrivit nu-i aşa? 

La celălalt capăt al sălii, cu ceafa rezemată de rama unei 
oglinzi, o fată de cel mult optsprezece ani stătea nemişcată 
în faţa unui pahar gol, ca amorţită de o lungă şi zadarnică 


aşteptare. Avea o figură feciorelnică sub buclele naturale 
ale frumosului ei păr şaten şi nişte ochi de catifea, dulci şi 
candizi; purta o rochie de mătase verde decolorată şi o 
pălărie rotundă, deformată de atâta întrebuințare. 
Răcoarea nopţii o făcea foarte albă. 

— Ah! Uite-o pe Satin, murmură Fauchery zărind-o. 

La Faloise începu să-l descoasă. Oh! Era o prostituată de 
bulevard, nimic mai mult. Dar aşa de pierdută, încât i se 
părea amuzant s-o facă să pălăvrăgească, şi jurnalistul, 
ridicând vocea, i se adresă: 

— Ce mai faci, Satin? 

— Mă plictisesc, răspunse Satin liniştită, fără să se 
clintească. 

Cei patru bărbaţi, încântați, începură să râdă. 

Mignon îi asigură că nu avea rost să se grăbească; 
trebuiau douăzeci de minute pentru a se monta decorul 
actului trei. Dar cei doi veri, care îşi băuseră berea, voiau să 
se întoarcă; îi luase frigul. Atunci, Mignon, rămas singur cu 
Steiner, se sprijini în coate, vorbindu-i în faţă. 

— Ei, atunci ne-am înţeles, vom merge la ea şi eu ţi-o voi 
prezenta. Ştii, asta rămâne între noi, soţia mea nu-i nevoie 
s-o ştie. 

Reveniţi la locurile lor, Fauchery şi la Faloise remarcară în 
loja a doua o femeie drăguță îmbrăcată modest. Era însoţită 
de un domn cu un aer serios, un şef de birou la Ministerul 
Afacerilor Interne, pe care la Faloise îl cunoştea, pentru că 
avusese prilejul să-l întâlnească la familia Muffat. Cât 
despre femeie, Fauchery credea că se numeşte doamna 
Robert: o persoană cinstită, care avea un amant, nu mai 
mulţi, şi acesta întotdeauna bărbat respectabil. 

Dar era timpul să se întoarcă. Daguenet le surâdea. Acum, 
că Nana avusese succes, nu se mai ascundea de loc; venea 
să guste triumful pe culoare. Alături de el, tânărul licean 
nu-şi părăsise fotoliul, stăpânit de uluirea şi admiraţia în 
care îl cufundase Nana. Chiar aşa, asta femeie! Şi devenea 
foarte roşu, îşi punea şi-şi scotea în mod maşinal mănuşile. 


Apoi, cum vecinul său adusese vorba despre Nana, îndrăzni 
să-l întrebe: 

— Nu vă supăraţi, domnule, cunoaşteţi pe această doamnă 
care joacă în piesă? 

— Da, oarecum, murmură Daguenet, surprins şi şovăitor. 

— Atunci, ştiţi şi unde locuieşte? 

Adresată lui, întrebarea părea aşa de inoportună, încât lui 
Daguenet îi veni poftă să răspundă printr-o spaimă. 

— Nu, spuse el pe un ton sec. 

Şi îi întoarse spatele. Tânărul licean înţelese că fusese pe 
punctul să comită vreo necuviinţă; roşi şi mai tare şi rămase 
buimac. 

Se auziră trei lovituri de gong, plasatoarele continuau să 
primească înapoi hainele, încărcate de blănuri şi paltoane 
în mijlocul lumii care se întorcea. Galeria plătită aplaudă 
decorul, o grotă din muntele Etna, săpată într-o mină de 
argint, şi ale cărui margini aveau strălucirea banilor noi; în 
fund, forja lui Vulcan părea un culcuş de astru. În scena a 
doua, Diana, plănuia cu zeul să se prefacă împreună că 
întreprind o călătorie, pentru a da mână liberă lui Venus şi 
lui Marte. Apoi, de îndată ce plecară, îşi făcu apariţia Venus. 
Un freamăt agită sala. Nana era goală. Era goală cu o 
liniştită cutezanţă, sigură de atotputernicia trupului său. Un 
simplu voal o învăluia; umerii rotunzi, pieptul de amazoană, 
ale cărui vârfuri roz se ţineau ridicate şi ascuţite ca nişte 
lănci, şoldurile late, care se legănau într-un balans 
voluptuos, coapsele de blondă obscenă, întreg corpul ei se 
ghicea, se vedea sub țesătura subţire, de-o albeaţă de 
spumă. Era Venus născută din valuri, neavând pentru a se 
învălui decât părul. Şi atunci când Nana ridică braţele, se 
zări, la lumina rampei, puful auriu al subsuorilor. Nu se 
auzeau aplauze. Nimeni nu mai râdea, feţele grave ale 
bărbaţilor se crispau, cu nările subţiate şi cu gurile 
nervoase şi uscate. Un fior părea că se strecurase foarte 
uşor printre spectatori, încărcat de o surdă ameninţare. 
Deodată, cu un gest familiar, femeia se ridică, tulburătoare, 


stârnind nebunia sălii. Nana surâdea într-una, dar cu un 
surâs înverşunat de mâncătoare de bărbaţi. 

— Drace! Spuse simplu Fauchery lui la Faloise. 

Marte, în acest timp, alergă la întâlnire, cu panaşul lui, şi 
se trezi între cele două zeițe. Fu o scenă pe care Prulliere o 
interpretă cu subtilitate; dezmierdat de Diana, care vroia să 
facă asupra lui o ultimă încercare, înainte de a-l da pe 
mâinile lui Vulcan, mângâiat de Venus, pe care prezenţa 
rivalei sale o stârnea şi mai mult, el se lăsă pradă acestor 
plăceri, cu aerul că se simte cât se poate de bine. Apoi, un 
măreț trio încheie scena, şi acesta fu momentul în care 
plasatoarea se ivi în loja lui Lucy Stewart şi aruncă două 
enorme buchete de liliac alb. Se aplauda. Nana şi Rose 
Mignon salutară, în timp ce Prulliere ridica buchetele. O 
parte din orchestră se întoarse surâzând către benoarul 
ocupat de Steiner şi Mignon. Bancherul, cu sângele în 
obraji, făcea mişcări convulsive din barbă, ca şi cum i s-ar fi 
pus un nod în gât. 

Ceea ce urmă însă produse o mare plictiseală în sală. 
Diana plecase furioasă. Numaidecât, Venus îl chemă pe 
Marte lângă ea. Niciodată până acum nu se montase o 
scenă, mai îndrăzneață. Nana, cu braţele după gâtul lui 
Prulliere, îl atrăgea spre ea, în vreme ce Fontan, mimând o 
furie caraghioasă, exagerând masca unui soţ ofensat care-şi 
surprinde soţia în flagrant delict, apăru în fundul grotei. 
Ţinea faimosul năvod cu împletituri mari al lui Vulcan. O 
clipă îl balansa, părând un pescar care vrea să arunce 
prostovolul; printr-un ingenios şiretlic, Venus şi Marte fură 
prinşi în capcană, năvodul îi imobiliza în postura de amanți 
fericiţi. 

O rumoare crescu în sală întocmai ca un suspin care umflă 
pieptul. Se auziră câteva aplauze, toate binoclurile erau 
fixate asupra lui Venus. Puțin câte puţin, Nana pusese 
stăpânire pe public, şi acum fiecare bărbat era cucerit de 
farmecul ei. Aerul sănătos ce-l degaja, la fel ca un animal 
tânăr şi plin de vigoare, se răspândea mereu mai puternic, 


umplând sala. În clipele acelea, cele mai mici mişcări ale ei 
insuflau dorinţa. Nana răscolea simţurile numai printr-o 
uşoară mişcare a degetului mic. Spinările se încordau, 
vibrând ca şi cum nişte arcuşuri nevăzute s-ar fi plimbat 
peste muşchi, cefele lăsau să se vadă tuleie care fluturau 
sub respiraţiile neregulate şi fără vlagă, venite din spate, nu 
se ştie din ce gură de femeie. Fauchery vedea în faţă pe 
liceanul pe care pasiunea îl ridicase din fotoliu. Avu apoi 
curiozitatea să-i privească pe contele de Vandeuvres, care 
era foarte palid, cu buzele strânse, pe grăsunul de Steiner, 
a cărui faţă apoplectică plesnea, pe Labordette, uitându-se 
cu un aer mirat de geambaş care admiră o iapă perfectă, pe 
Daguenet, ale cărui urechi se împurpuraseră şi se mişcau 
de plăcere. Apoi, o clipă, aruncă o privire în urmă şi rămase 
uluit de ceea ce remarcă în loja familiei Muffat: în spatele 
contesei, palidă şi serioasă, contele se ridica în vârful 
picioarelor, cu gura căscată, cu faţa brăzdată de pete roşii; 
în timp ce alături de el, în umbră, pupilele de obicei tulburi 
ale marchizului de Chouard deveniseră doi ochi de pisică, 
fosforescenţi, paietaţi cu aur. Lumea se sufoca, părul 
spectatorilor se îngreuna pe capetele în sudori. De trei ore, 
de când se aflau aici, răsuflările încălziseră aerul care 
dobândise un miros uman. În strălucirea flăcărilor gazului, 
firicelele de praf rămase în suspensie se îndesiseră, 
neclintite, sub candelabru. Întreaga sală se legăna, aluneca 
într-un vârtej, obosită şi excitată, aprinsă de aceste dorinţe 
adormite în miez de noapte, care bâjbâie în fundul 
alcovurilor. lar Nana, în faţa acestui public leşinat, a acestor 
o mie cinci sute de persoane îngrămădite, înecate în 
dorinţele neîmplinite şi dezechilibrul nervos al unui sfârşit 
de spectacol, rămânea victorioasă, cu trupul său de 
marmoră, suficient de puternic pentru a distruge toată 
această lume, dar fără ca el însuşi să fie atins. 

Piesa se apropia de sfârşit. La chemările triumfătoare ale 
lui Vulcan, întreg Olimpul defila prin faţa îndrăgostiţilor cu 
„ahuri” şi „ohuri” de stupefacţie şi voioşie. Jupiter zicea: 


„Copilul meu, eşti un nesocotit că ne-ai chemat să vedem 
aşa ceva”. Apoi, toate simpatiile se îndreptară spre Venus. 
Corul încornoraţilor, introdus din nou de Iris, imploră pe 
maimarele zeilor să nu mai dea urmare reclamaţiei lor; de 
când femeile rămâneau închise în case, viaţa bărbaţilor 
devenise imposibilă; preferau să fie înşelaţi şi mulţumiţi, şi 
asta era morala comediei. Atunci, Venus fu eliberată. Vulcan 
obţinu dreptul să nu mai locuiască cu soţia lui. Marte se 
împacă imediat cu Diana. Jupiter, pentru a nu mai avea 
scandal în casă, expedie pe mica lui spălătoreasă într-o altă 
constelație. Şi, în sfârşit, Amor fu scos din carceră, unde 
făcuse vaporaşe din hârtie în loc să conjuge verbul a iubi. 
Cortina căzu pe o apoteoză, corul încornoraţilor cântând în 
genunchi un imn de recunoştinţă lui Venus, surâzătoare şi 
măreaţă în absoluta ei goliciune. 

Spectatorii, deja în picioare, se îndreptau spre uşi. Fură 
chemaţi autorii, apoi din nou actorii, în mijlocul unui tunet 
de bravo. Strigătul: „Nana! Nana!” răsună multă vreme cu 
furie. Apoi, sala nu se golise, când se şi făcu întuneric: 
rampa se stinse, lumina candelabrului scăzu, lungi huse de 
pânză gri alunecară de la avanscenă, învelind poleiala 
galeriilor; şi această sală, atât de caldă, atât de zgomotoasă, 
se cufundă dintr-o dată într-un somn adânc, în timp ce un 
miros de mucegai şi de praf începea să se răspândească în 
jur. La marginea lojii sale, aşteptând ca mulţimea să se 
scurgă, contesa Muffat, ţeapănă, înfofolită în blănuri, privea 
umbra care se aşternea printre rândurile de fotolii. 

Pe culoare se agitau plasatoarele, care-şi pierdeau capul 
luptând cu grămezile de veşminte prăvălite. Fauchery şi la 
Faloise se grăbiseră spre ieşire. De-a lungul vestibulului se 
înşiruiau bărbaţi, în timp ce, pe scara dublă, încetişor, două 
nesfârşite şiruri de oameni coborau, compact şi în ordine. 
Steiner, târât de Mignon, plecase printre primii. Contele de 
Vandeuvres ieşise la braţ cu Blanche de Sivry. O clipă, Gaga 
şi fiica ei părură încurcate, dar Labordette se grăbi să le 
caute o trăsură, a cărei, portieră o închise curtenitor, după 


ce ele se urcară. Nimeni nu-l văzu trecând pe Daguenet. 
Liceanul, cu obrajii aprinşi, hotărât să aştepte pe Nana în 
faţa intrării artiştilor, alergă către pasajul Panoramas, dar 
găsi grila închisă. Atunci, Satin, pe trotuar, îl atinse uşor cu 
fustele ei; dar tânărul, disperat, refuză cu brutalitate, apoi 
dispăru în mijlocul mulţimii, neputincios, cu lacrimi de 
dorinţă în ochi. Nişte spectatori, aprinzând ţigări, se 
îndepărtau fredonând: „Când Venus hoinăreşte seara.” 
Satin se întorsese din nou în faţa cafenelei Varietes, unde 
Auguste o lăsă să lingă din farfurii restul de zahăr rămas de 
la consumatori. Un bărbat gras, care ieşi foarte 
înfierbântat, o luă în sfârşit cu el, în umbra bulevardului 
care adormea treptat-treptat. 

În acest timp, lumea cobora într-una. La Faloise aştepta pe 
Clarisse. Fauchery promisese s-o ia pe Lucy Stewart, cu 
Caroline Heguet şi mama ei. Fetele veneau, ocupând întreg 
vestibulul şi râzând foarte zgomotos, în timp ce soţii Muffat 
treceau cu un aer glacial. Chiar în clipa aceea, Bordenave 
împinsese o uşiţă şi venise să obţină de la Fauchery 
promisiunea categorică a unei cronici. Era lac de sudoare, 
cu faţa congestionată ca de o insolaţie, îmbătat de succes. 

— V-aţi asigurat pentru două sute de reprezentații, se 
simţi obligat să-i spună la Faloise. Întregul Paris va defila 
prin teatrul dumneavoastră. 

Dar Bordenave, înfuriindu-se şi indicând printr-o mişcare 
bruscă a bărbiei publicul care umplea vestibulul, această 
gloată de bărbaţi cu buze uscate şi cu ochi aprinşi, arzând 
încă la gândul de a o poseda pe Nana, strigă cu violenţă: 

— Dar spune odată bordelul meu. Ce individ îndărătnic! 

II. 

În ziua următoare, la orele zece, Nana mai dormea încă. 
Ocupa, pe bulevardul Haussman, etajul al doilea al unei 
clădiri mari, al cărui proprietar închiria numai la femei 
singure, care doreau să locuiască în casă nouă. Un negustor 
bogat din Moscova, venit să petreacă o iarnă la Paris, o 
instalase acolo, plătindu-i chiria pe şase luni înainte. 


Apartamentul, prea mare pentru ea, nu fusese niciodată 
complet mobilat; era de un lux ţipător, console, şi scaune 
aurite se întovărăşeau cu vechituri de pe la vânzători de 
mâna a doua, cu gheridonuri din acaju şi candelabre din 
zinc, imitând bronzul florentin. Se simţea în jur o dezordine 
de fată părăsită prea curând de primul domn cu situaţie, 
recăzută pe mâna unor amanți dubioşi, un neîndoielnic 
debut dificil, o lansare nereuşită, stingherită de refuzul 
creditului şi de ameninţări cu evacuarea. 

Nana dormea pe pântece, strângându-şi perna între 
braţele goale, în care-şi înfundase faţa foarte palidă din 
cauza somnului. Dormitorul şi baia erau singurele încăperi 
pe care tapiţerul din cartier le dichisise. O rază de lumină 
se furişa pe sub o perdea, permiţând să se deosebească 
mobila de palisandru, tapetul şi jilţurile îmbrăcate-n damasc 
gri, garnisit cu uriaşe flori albastre. Şi, în aerul uşor jilav al 
acestei camere adormite, Nana se deşteptă, tresărind 
brusc, surprinsă parcă să simtă un gol în preajma ei. Privi 
spre cea de a doua pernă, care se lăfăia alături de a sa, cu 
scobitura caldă încă, lăsată de un cap în mijlocul dantelelor. 
Şi, bâjbâind cu mâna, apăsă pe butonul unei sonerii 
electrice, de la căpătâiul patului. 

— Prin urmare a plecat? Întrebă ea pe camerista care-şi 
făcu apariţia. 

— Da, doamnă, domnul Paul a plecat de cel mult zece 
minute. Dat fiind că doamna era obosită, n-a vrut s-o mai 
trezească. Dar mi-a poruncit să-i spun doamnei c-o să vină 
mâine. 

Tot vorbind, Zoe, camerista, desfăcu jaluzelele. Lumina 
puternică năvăli în încăpere. Zoe, foarte brunetă, purta 
părul pieptănat lins cu cărare la mijloc şi avea o figură 
prelungă, ca un bot de câine, palidă şi plină de cicatrice, cu 
un nas borcănat, buze groase şi ochi negri, într-o 
necontenită mişcare. 

— Mâine, mâine, repetă Nana încă somnoroasă, mâine e 
ziua programată pentru el? 


— Da, Doamnă, domnul Paul a venit întotdeauna 
miercurea. 

— Ei, aşa-i! Acum îmi amintesc! Strigă tânăra femeie 
înălțându-se în capul oaselor. S-a schimbat totul. Vroiam să- 
i spun treaba asta de dimineaţă. O să dea peste Tuciuriu. 
Am face-o boacănă! 

— Doamna nu m-a prevenit, n-aveam cum să ştiu, 
murmură Zo€. Ar fi bine, când doamna-şi schimbă 
programul, să mă anunţe, ca să ştiu. Atunci nici bătrânul 
Frige-Linte nu-i pentru marţi? 

Numeau aşa, când vorbeau între ele, fără să facă haz, cu 
aceste porecle, bătrânul Frige-Linte şi Tuciuriu, pe doi 
bărbaţi care-o plăteau, un comerciant din foburgul Saint- 
Denis, cu o fire cam economă, şi un valah, un pretins conte, 
ai cărui bani veneau totdeauna foarte neregulat şi aveau un 
miros straniu. 

Daguenet obținuse să vină în zilele care urmau vizitelor 
bătrânului Frige-Linte; cum comerciantul trebuia să fie 
dimineaţă neapărat la prăvălie în jurul orelor opt, tânărul 
aştepta cu nerăbdare plecarea lui în bucătărie, la Zoe, şi-şi 
lua locul cald încă, până la orele zece, apoi, la rândul lui, 
pleca la treburi. Atât Nana cât şi el găseau lucrul acesta 
foarte comod. 

— N-am ce face! Spuse ea, o să-i scriu după ce mănânc. Şi 
dacă n-o să primească scrisoarea la timp, mâine îl vei 
împiedica să intre. 

În acest timp, Zo€ trebăluia încetişor prin cameră. Vorbea 
de marele succes din ajun. Doamna vădise atâta talent, 
cântase aşa de frumos! Ah! Doamna putea, de acum încolo, 
să fie liniştită. 

Nana, cu cotul în pernă, nu răspundea decât prin clătinări 
din cap. Cămaşa îi alunecase şi părul, despletit şi 
nepieptănat, i se încolăcea pe umeri. 

— Fără îndoială, murmură ea devenită dintr-o dată 
visătoare; dar cum să facem până una alta? Azi, mă 


aşteaptă tot soiul de neplăceri. Portarul mai era tot cu 
capsa pusă, de dimineaţă? 

Începură atunci să discute cu seriozitate. Datora chiria pe 
trei trimestre, şi proprietarul ameninţa că va pune 
sechestru. Apoi, mai erau o mulţime de creditori: cel care-i 
închinase trăsura, o lenjereasă, un croitor de dame, un 
cărbunar, şi încă mulţi alţii, care veneau în fiecare zi să se 
instaleze pe bancheta din anticameră; cărbunarul, mai cu 
seamă, se arăta teribil şi răcnea pe scară. Dar necazul cel 
mare al Nanei îl constituia micul Louis, un copil pe care-l 
avusese la şaisprezece ani şi pe care-l lăsase la doica ei, 
într-un sat în apropiere de Rambouillet. Această femeie 
cerea acum trei sute de franci pentru a-l înapoia pe micul 
Louis. Apucată de-o criză de dragoste maternă, de când 
făcuse ultima vizită copilului, Nana era disperată că nu 
putea să realizeze un proiect, devenit o adevărată obsesie, 
anume să plătească doica şi să-l instaleze pe micuţ la 
mătuşa ei, doamna Lerat, la Batignolles, unde ar fi putut să- 
l vadă oricând ar fi vrut. 

Cu toate acestea, camerista lăsă să înţeleagă că doamna 
ar fi trebuit să mărturisească nevoile ei bătrânului Frige- 
Linte. 

— Ei, i-am spus tot! Strigă Nana; mi-a răspuns că are plăţi 
mari de făcut. Nu vrea să depăşească mia lui de franci pe 
lună. Tuciuriul e lefter, în clipa asta; cred c-a pierdut la 
cărţi. Cât despre nenorocitul ăsta de Mimi, ar avea mare 
nevoie să facă rost de un împrumut; o speculație la Bursă |- 
a curăţat, nu mai poate să-mi aducă nici măcar flori. 

Vorbea de Daguenet. În moleşeala ce-o cuprindea după 
deşteptarea din somn, n-avea nici o taină pentru Zo€. 
Aceasta, obişnuită cu asemenea confidenţe, le primea cu o 
simpatie plină de respect. Din moment ce doamna găsea de 
cuviinţă să-i vorbească despre afacerile ei, şi ea îşi permitea 
să spună ceea ce gândea. Mai întâi, o iubea mult pe 
doamna, o părăsise pentru ea pe doamna Blanche, şi 
Dumnezeu e martor dacă minte, doamna Blanche se face 


luntre şi punte s-o aibă din nou pe lângă dânsa! Locurile 
unde să muncească nu-i lipsesc, e destul de cunoscută doar! 
Dar va rămâne la doamna, chiar când e strâmtorată, pentru 
că ea crede în viitorul doamnei. Şi sfârşi prin a se erija în 
sfătuitoare: când eşti tânără, faci prostii. De data asta 
doamna trebuie să deschidă ochii, căci bărbaţii nu se 
gândesc decât la plăcere. Oh! O să vină cu droaia! Doamna 
nu trebuie să spună decât un cuvânt, pentru a-şi linişti 
creditorii şi pentru a găsi banii de care avea nevoie. 

— Toate astea nu-mi fac rost de cele trei sute de franci, 
repetă Nana înfigându-şi degetele în zulufii răvăşiţi ai 
conciului. Îmi trebuiesc trei sute de franci, azi, numaidecât. 
E stupid să nu cunoşti pe cineva care să-ţi dea trei sute de 
franci. 

Căuta o soluţie, ar fi trimis-o la Rambouillet pe doamna 
Lerat, pe care o aştepta tocmai în dimineaţa asta. Capriciul 
ei neîmplinit îi diminua triumful din ajun. Când te gândeşti 
că, printre toţi aceşti bărbaţi care-o aclamaseră, nu se 
găsea unul care să-i dea cincisprezece ludovici! Apoi nu 
putea accepta bani aşa. Doamne, ce nefericită era! Şi 
gândul i se întorcea mereu la micuțul ei; avea ochi albaştri 
de heruvim şi gângăvea: „mama”, cu o voce aşa de 
amuzantă, încât mureai de râs! 

Dar, în aceeaşi clipă, se auzi soneria de la intrare, cu 
vibrația ei rapidă şi tremurată. Zoe reveni, şoptind cu un 
aer confidenţial: 

— E o femeie. 

Văzuse de zeci de ori pe această femeie, dar se făcea că n- 
o recunoaşte niciodată şi că habar nu are care erau relaţiile 
ei cu doamnele, când duceau lipsă de bani. 

— Mi-a spus numele. Doamna Tricona. 

— Tricona! Exclamă Nana. E drept că o uitasem. Pofteşte-o 
înăuntru. 

Zoe introduse o femeie bătrână, înaltă, cu bucle lungi 
atârnând în spirală, având înfăţişarea unei contese care 
aleargă pe la avocaţi. Apoi Zoe se înclină şi dispăru fără 


zgomot, cu mişcarea suplă de reptilă cu care ieşea din 
cameră, ori de câte ori venea câte un domn. De altfel, ar fi 
putut rămâne. Tricona nu se aşeză. Nu avu loc decât un 
scurt schimb de cuvinte. 

— Am pe cineva pentru tine, astăzi. Vrei? 

— Da. Cât? 

— Douăzeci de ludovici. 

— Şi la ce oră? 

— La ora trei. Atunci, ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles. 

Tricona schimbă de îndată vorba, pomenind ceva despre 
timp, un timp uscat, bun pentru alergătură. Mai avea patru 
sau cinci persoane de vizitat. Şi plecă, răsfoind un minuscul 
carneţel. Rămasă singură, Nana păru mai liniştită. Un uşor 
freamăt trecu peste umerii ei, şi se băgă iar în patul cald, 
moale, cu o încetineală de pisică zgribulită. Puțin câte puţin, 
ochii i se închiseră. Surâdea la ideea de a-l îmbrăca gigea 
pe Louiset, a doua zi; în timp ce, în somnul care-o cuprindea 
pentru a doua oară, visul fierbinte din noaptea trecută - un 
bubuit prelung de aclamații - revenea continuu şi-i legăna 
oboseala ca o voce de bas. 

La ora unsprezece, când Zoe o pofti pe doamna Lerat să 
intre în cameră, Nana încă mai dormea. Dar zgomotul o 
deşteptă, şi spuse imediat: 

— Tu eşti? Ai să te duci azi la Rambouillet. 

— Pentru asta am venit, spuse mătuşa. E un tren la 
douăsprezece şi douăzeci. Am timp să-l prind. 

— Nu, n-o să am bani decât ceva mai târziu, răspunse 
tânăra, întinzându-se leneş, cu gâtul încordat. O să iei masa 
şi pe urmă vom vedea. 

Zoe aduse un halat. 

— Doamnă, murmură ea, a venit coaforul. 

Dar Nana nu ţinea prea mult să treacă în cabinetul de 
toaletă. Strigă ea însăşi: 

— Intră, Francis. 


Un domn, îmbrăcat corect, împinse uşa. Salută. Chiar în 
clipa aceea, Nana se da jos din pat, cu picioarele goale. Nu 
se grăbea şi întinse mâinile pentru ca Zoe să-i poată 
îmbrăca mânecile halatului. Francis, foarte la largul său, cu 
un aer demn, aşteptă, fără să se întoarcă. Apoi, când Nana 
se aşeză şi când începu să-i aranjeze părul, coaforul îi 
spuse: 

— Doamna, probabil, n-a văzut ziarele. Există un articol 
foarte bun în Le Figaro. 

Cumpărase jurnalul. Doamna Lerat îşi puse ochelarii şi citi 
articolul cu voce tare, în picioare, în faţa ferestrei, îşi 
îndrepta talia de jandarm, nasul i se subţia, în vreme ce 
descoperea câte un adjectiv elegant. Era o cronică a lui 
Fauchery, scrisă la ieşirea de la teatru, două coloane foarte 
vioaie, de o răutate spirituală pentru artistă şi de-o brutală 
admiraţie pentru femeie. 

— Excelent! Repeta Francis. 

Nanei nu-i păsa că se râdea de vocea ei! Era drăguţ acest 
Fauchery; o să ştie ea să-i răsplătească bunele lui maniere. 
Doamna Lerat, după ce citi încă o dată articolul, declară 
brusc că bărbaţii aveau toţi pe dracul în ei, şi refuză să 
explice mai mult, satisfăcută de această aluzie deocheată pe 
care numai ea singură era în stare s-o înţeleagă. Dar 
Francis tocmai termina să ridice şi să lege părul Nanei. 
Salută, spunând: 

— Voi arunca o privire pe ziarele de seară. Ca de obicei, 
nu-i aşa? La ora cinci şi jumătate? 

— Adu un borcan de pomadă şi o livră de praline de la 
Boissier! Îi strigă Nana străbătând salonul, în momentul în 
care coaforul închidea uşa. 

Atunci, cele două femei, rămase singure, îşi amintiră că nu 
se îmbrăţişaseră; şi îşi dădură sărutări zgomotoase pe 
obraji. Articolul le încălzise. Nana, până în acest moment 
adormită, fu apucată din nou de febra triumfului. Ce bine! 
Probabil că Rose Mignon petrecea o frumoasă dimineaţă! 
Cum mătuşa ei nu voise să vină la teatru, pentru că, spunea 


ea, emoţiile îi distrugeau stomacul, începu să-i povestească 
spectacolul de aseară, ameţindu-se de propria-i povestire, 
ca şi cum întregul Paris fusese zguduit de aplauze. Apoi, 
întrerupându-se deodată, întrebă surâzând dacă ar fi putut 
bănui cineva asta, pe vremea când îşi târa fundul prin 
țarină, prin strada Goutte-d'Or. Doamna Lerat clătină capul. 
Nu, nu, niciodată n-ar fi putut bănui asta. La rândul său, îi 
vorbi, luând un aer grav şi numind-o fiica mea. Nu-i era 
oare ca o a doua mamă, din moment ce aceea adevărată 
murise, ca şi tatăl şi bunica ei? Nana, foarte înduioşată, fu 
pe punctul să plângă. Dar doamna Lerat repetă că trecutul 
e trecut. Oh! Un trecut murdar, lucruri pe care nu trebuie 
să le răscoleşti toată ziua bună ziua. Multă vreme se 
abţinuse s-o vadă pe nepoată-sa, căci, în familie, i se 
reproşa că se duce de râpă cu micuța. Ca şi cum s-ar fi 
putut întâmpla una ca asta, Dumnezeule! Ea nu-i cerea să-i 
facă vreo confidenţă, credea că trăise totdeauna cinstit. 
Acum îi ajungea că o regăsea într-o situaţie frumoasă şi că 
vedea la ea simţămintele frumoase pentru fiul său. 'Totuşi, în 
lumea asta numai onestitatea şi munca erau cele care 
contau. 

— De la cine ai copilul ăsta? O întrebă doamna Lerat, 
întrerupându-se şi privind-o cu ochi aprinşi de o curiozitate 
vie. 

Nana, surprinsă, ezită o secundă. 

— De la un domn, răspunse ea. 

— Auzi, tu, reluă mătuşa, se spunea că l-ai făcut cu un 
zidar care te bătea. În fine, o să-mi povesteşti într-o zi; ştii 
cât sunt de discretă! Lasă, îl voi îngriji ca pe un fiu de prinţ. 

Renunţase la meseria de florăreasă şi trăia din economii, 
şase sute de franci rentă, adunaţi bânuţ cu bănuţ. Nana 
făgădui să-i închirieze ea un mic apartament frumos; în 
plus, avea să-i dea o sută de franci pe lună. La această cifră, 
mătuşa îşi dădu drumul, strigă la nepoată să-i strângă de 
gât, de vreme ce pusese mâna pe ei; se referea la bărbaţi. 
Amândouă se îmbrăţişară încă o dată. Dar Nana, în mijlocul 


veseliei, fiindcă doamna Lerat aduse iar vorba despre 
Louiset, păru ca se întristează, cuprinsă de o bruscă 
amintire. 

— E neplăcut, dar trebuie să ies la ora trei! Murmură ea. 
Ce corvoadă! 

Chiar atunci, Zoe venea să anunţe că doamna e servită. 
Trecură în sufragerie, unde o doamnă în vârstă se alia deja 
aşezată la masă. Nu-şi scosese pălăria şi era îmbrăcată cu o 
rochie închisă la gât, de o nuanţă neprecisă, ceva între 
cafeniu-deschis şi culoarea găinaţului de gâscă. Nana nu 
păru mirată s-o vadă acolo. Întrebă cu simplitate pentru ce 
nu intrase în dormitor. 

— Am auzit voci, răspunse bătrâna. M-am gândit că nu eşti 
singură. 

Doamna Maloir, cu aerul ei respectabil, având şi maniere 
alese, servea drept prietenă bătrână pentru Nana; îi ţinea 
tovărăşie şi o acompania. Prezenţa doamnei Lerat păru la 
început s-o neliniştească. Apoi, când află că era o mătuşă, o 
privi cu un aer blând, cu un surâs şters. În această vreme, 
Nana, care spunea că e moartă de foame, se repezi asupra 
ridichilor de lună, pe care le ronţăia fără pâine. Doamna 
Lerat, devenită ceremonioasă, nu vru ridichi; dădeau 
tulburări stomacale. Apoi, când Zoe aduse cotletele, Nana 
făcu mofturi cu carnea, se mulţumi să ronţăie osul. Din când 
în când, examina cu coada ochiului pălăria prietenei sale. 

— E pălăria aceea nouă, pe care ţi-am dat-o? Spuse ea în 
cele din urmă. 

— Da, am aranjat-o, murmură doamna Maloir, cu gura 
plină. 

pălăria era extravagantă, evazată pe frunte, împopoţonată 
cu o uriaşă pană. 

— Doamna Maloir avea mania de a reface toate pălăriile; 
spunea că numai ea singură ştia ce îi merge, şi într-o clipită 
făcea o varză din cea mai elegantă pălărie. Nana, care îi 
cumpărase pălăria tocmai ca să nu se ruşineze, când o căra 
după sine, fu pe punctul să se supere. Strigă: 


— Scoate-o cel puţin! 

— Nu, mulţumesc, răspunse bătrâna cu demnitate, nu mă 
jenează, mănânc foarte bine cu ea. 

După cotlete, mâncară conopidă şi nişte pui rece, rămas 
din ajun. Dar Nana făcea câte o mică strâmbătură la fiecare 
fel de mâncare, ezitând, mirosind şi lăsând totul pe farfurie. 
Încheie masa luând o linguriţă de dulceaţă. 

Desertul se tărăgăna. Zoe nu strânsese masa ca să 
servească cafeaua. Doamnele îşi împinseseră pur şi simplu 
farfuriile la o parte. Se vorbea într-una despre frumoasa 
seară din ajun. Nana răsucea ţigări, pe care le fuma, 
legănându-se, răsturnată pe scaun. Şi cum Zo6 rămăsese 
acolo, rezemată de bufet, cu mâinile atârnând în jos, sosi 
momentul să spună şi ea povestea ei. Se pretindea fiica unei 
moaşe din Bercy, care făcuse afaceri proaste. Zoe intrase să 
lucreze întâi la un dentist, apoi la un agent de asigurări; dar 
aici nu-i prea convenea; şi enumera în continuare, nu fără 
un sâmbure de orgoliu, doamnele unde servise în calitate 
de cameristă. Zoe vorbea despre aceste doamne ca despre 
persoane cărora le ţinuse soarta în mâini. Bineînţeles că 
fără ea, multe dintre ele ar fi păţit-o. Astfel, într-o zi, când 
doamna Blanche era cu domnul Octave, iată că vine 
bătrânul; ce face Zoe? Se preface că se împiedică şi cade, în 
timp ce traversează salonul; bătrânul se precipită, aleargă 
să caute un pahar cu apă la bucătărie, şi domnul Octave o 
şterge. 

— Ah! Asta-i bună, n-am ce zice! Spuse Nana, care asculta 
cu interes, tandră, cu un soi de admiraţie docilă. 

— Cât despre mine, eu una am avut destule necazuri. 
Începu doamna Lerat. 

Şi, apropiindu-se de doamna Maloir, îi făcu confidenţe. 
Amândouă se omorau după cancanuri. Dar doamna Maloir 
asculta secretele altora, fără ca vreodată să lase să-i scape 
ceva despre ea. Se spunea că trăia dintr-o pensie 
misterioasă, într-o cameră unde nu pătrundea nimeni. 

Deodată Nana se înfurie. 


— Mătugşă, nu te mai juca aşa cu cuţitele. Ştii că asta mă 
indispune. 

Fără să bage de seamă, doamna Lerat se apucase să pună 
două cuțite în formă de cruce pe masă. De altfel, tânăra 
femeie nu recunoştea că este superstiţioasă. Astfel, sarea 
răsturnată nu însemna pentru ea nimic, şi nici vinerea; dar 
cuţitele, asta o dădeau gata, niciodată nu se înşelase. Cu 
siguranţă, avea să i se întâmple un lucru neplăcut. Căscă, 
apoi cu un aer de profundă plictiseală, spuse: 

— S-a şi făcut două. Trebuie să ies. Ce plictisitor lucru! 

Cele două bătrâne se priviră. Toate trei dădură din cap, 
fără să rostească un cuvânt. Bineînţeles, treaba asta nu era 
totdeauna amuzantă. Nana se lăsase din nou pe spate, 
aprinzând încă o ţigară, în timp ce cucoanele strângeau 
buzele cu discreţie, pline de filosofie. 

— Până te întorci, o să facem un besigue, spuse doamna 
Maloir după o scurtă tăcere. Doamna ştie să joace besigue? 

Fără îndoială, doamna Lerat cunoştea jocul acesta, şi încă 
la perfecţie. Era inutil s-o mai deranjeze pe Zo6, care 
dispăruse; un colţ de masă ajungea; şi ridicară faţa de 
masă, peste farfuriile murdare. Dar, chiar în clipa în care 
doamna Maloir era pe punctul să ia cărţile dintr-un sertar 
al bufetului, Nana spuse că, înainte de a se aşeza la joc, ar fi 
drăguţ din partea ei să-i facă o scrisoare. O plictisea să 
scrie, şi-n plus, nu era sigură că nu face greşeli de 
ortografie, în timp ce bătrâna ei prietenă ştia să scrie 
scrisori pline de sentiment. Alergă în dormitor să caute o 
hârtie frumoasă şi o călimară, mai bine zis o sticlă de 
cerneală de trei sous ce zăcea pe o mobilă, cu un toc a cărui 
peniță părea îngroşată de rugină. Scrisoarea era pentru 
Daguenet. Doamna Maloir, cu de la sine putere, scrise cu 
frumoasa ei pană engleză „Micuţul meu iubit”; şi îl avertiza 
după aceea să nu vină a doua zi, pentru că „asta nu se 
putea”; dar „acum şi întotdeauna, în toate momentele”, era 
„cu el în gând”. 

— Şi închei cu „mii de sărutări”, murmură ea. 


Doamna Lerat aprobase fiecare frază printr-o mişcare a 
capului. Privirile ei ardeau, îi plăcea la nebunie să se afle în 
mijlocul poveştilor de dragoste. De aceea vru să pună ceva 
şi de la ea, luând un aer tandru şi gângurind: 

— Mii de sărutări pe frumoşii tăi ochi”. 

— Chiar aşa: „Mii de sărutări pe frumoşii tăi ochi!” repetă 
Nana, în timp ce o expresie de fericire tâmpă trecea peste 
feţele celor două bătrâne. 

Sunară pe Zo6, ca să dea scrisoarea unui comisionar. 
Tocmai atunci, camerista stătea de vorbă cu un băiat de la 
teatru, care aducea doamnei un buletin de serviciu, uitat 
dimineaţa. Nana pofti să intre pe acest om, căruia îi 
încredința scrisoarea s-o ducă lui Daguenet, când se va 
întoarce. Apoi, începu să-l descoasă. Oh! Domnul Bordenave 
era foarte mulţumit; biletele erau deja vândute pentru opt 
zile înainte; doamna nici nu bănuia câte persoane se 
interesaseră de adresa dumneaei de azi-dimineaţă. Când 
băiatul plecă, Nana spuse că va întârzia cel mult o jumătate 
de ceas în oraş. Dacă vor veni vizitatori, Zoe le va spune să 
aştepte. În vreme ce vorbea, se auzi soneria. Era un 
creditor, cel care închiria trăsuri; se aşezase pe bancheta 
din anticameră. Unul ca acesta putea să aştepte până 
seara; nu era nici o grabă. 

— Hai, curaj! Spuse Nana amorţită de lenevie, căscând şi 
întinzându-se din nou. Trebuia acum să fi fost acolo. 

Totuşi nu se mişcă din loc. Urmărea jocul mătuşii sale care 
anunţase o sută de puncte. Cu bărbia în mână, era 
absorbită de gândurile sale. Dar tresări, când auzi că sună 
orele trei. 

— Ei, drăcia dracului! Lăsă ea să-i scape cu brutalitate. 

Atunci, doamna Maloir, care socotea punctele, o încuraja 
cu vocea ei moale. 

— Draga mea, ar fi mai bine să scapi imediat de drumul 
acesta. 

— Grăbeşte-te, spuse şi doamna Lerat, amestecând cărţile. 
Dacă eşti aici înainte de orele patru, voi prinde trenul de 


patru şi jumătate. 

— O! Nu o să dureze, murmură ea. 

În zece minute, Zo€ o ajută să îmbrace rochia şi să-şi pună 
o pălărie. Îi era indiferent dacă arată prost îmbrăcată. 
Tocmai când să coboare, se auzi un nou zbârnâit al soneriei. 
De data asta, era cărbunarul. Ei bine! Va ţine de urât celui 
care închiria trăsuri; o să se amuze între ei. Numai că, 
temându-se de vreo scenă, Nana o luă prin bucătărie şi o 
şterse pe scara de serviciu. Trecea adeseori pe acolo, numai 
că era nevoită să-şi ridice rochia. 

— Totul ţi se iartă, când eşti mamă bună, spuse sentenţios 
doamna Maloir, rămasă singură cu doamna Lerat. 

— Am optzeci de puncte, răspunse aceasta, pe care jocul o 
pasiona. 

Şi amândouă se cufundară într-o partidă interminabilă. 

Masa nu fusese strânsă. Un abur tulbure umplea 
încăperea, alcătuit din mirosul mâncărurilor şi din fumul 
ţigărilor. Doamnele începură să mănânce zahăr înmuiat în 
coniac. Trecuseră douăzeci de minute de când jucau, 
absorbite cu totul, când, auzind sunând pentru a treia oară, 
Zo€ intră pe neaşteptate şi le muştrului ca şi cum ar fi avut 
de-a face cu nişte prietene ale ei. 

— Nu auziţi? Sună într-una. Nu mai puteţi să rămâneţi 
aici. Dacă vine multă lume, îmi trebuie tot apartamentul. 
Hai, sus, sus! 

Doamna Maloir vroia să termine partida; dar, cum Zo€ se 
prefăcea că vrea să le azvârle cărţile, bătrâna se decise să 
ridice jocul, fără să deranjeze nimic, în timp ce doamna 
Lerat căra după ea sticla cu coniac, paharele şi zahărul. Şi 
amândouă trecură în bucătărie, unde se instalară la un 
capăt de masă, între şervetele care se uscau şi ligheanul 
încă plin cu apă de vase. 

— Am spus trei sute patruzeci. E rândul dumitale. 

— Joc cupă. 

Când Zo€ reveni, le găsi din nou cufundate în partida lor. 
După o clipă de tăcere, în vreme ce doamna Lerat amesteca 


de zor cărţile, doamna Maloir întrebă: 

— Cine e? 

— Oh! Nimeni, răspunse servitoarea cu nepăsare, un 
băieţandru. Voiam să-l expediez, dar este atât de drăguţ, 
fără fir de barbă, cu ochii albaştri şi figura de fată, încât 
până la urmă i-am spus să aştepte. Ţine în braţe un buchet 
uriaş de flori, pe care n-a vrut să-l lase din mână în ruptul 
capului. Spune dacă nu-ţi vine să-i tragi o urecheală? Un 
mucos care ar trebui să fie încă la şcoală. 

Doamna Lerat se duse să caute o cană cu apă, ca să-şi facă 
grog. Jocul o obosise. Zoe şopti că, oricum, ar bea şi ea 
unul. Avea, spunea Zo6, gura amară ca fierea. 

— Şi unde l-ai poftit? Reluă doamna Maloir. 

— Ei! În încăperea din fund, în camera mică, aceea unde 
nu-i nici un mobilier. Doar un cufăr al doamnei şi o masă. 
Acolo îi primesc pe mocârţani. 

Şi tocmai îşi îndulcea tare grogul, când soneria o făcu să 
sară în sus. La dracu. N-o vor lăsa să bea în linişte? O să fie 
frumos, dacă hărmălaia a început de pe acum. Totuşi, 
alergă să deschidă. Apoi, la înapoiere, văzând pe doamna 
Maloir că o întreba din priviri, zise: 

— Nimic, un buchet. 

Toate trei băură şi se răcoriră, îndemnându-se printr-un 
semn din cap. Se auzi sunându-se de două ori, în timp ce 
Zoe curăţă, în fine, masa, aşezând furculiţele una câte una 
în lighean. Dar nu era nimic deosebit. Zoe le ţinu pe cele 
două doamne din bucătărie la curent; repetă de două ori 
fraza ei dispreţuitoare: 

— Nimic, un buchet. 

Cu toate astea, doamnele, între două partide de cărţi, 
râseră, ascultând-o cum descrie mutrele creditorilor din 
cameră, în vreme ce soseau florile. Doamna va găsi 
buchetele pe toaletă. Păcat că erau aşa scumpe şi că nu se 
putea scoate pe ele nici zece sous. Ce să-i faci, erau bani 
pierduţi. 


— Eu, spuse doamna Maloir, m-aş mulţumi cu cât 
cheltuiesc bărbaţii pe flori într-o singură zi la Paris. 

— Cred şi eu, nu eşti mofturoasă, murmură doamna Lerat. 
Ţi-ar ploua cu bani. Draga mea, de data asta am şaizeci de 
puncte. 

Era patru fără zece. Zoe se mira, neînţelegând de ce 
doamna întârzie atâta vreme. De obicei, când era nevoită să 
iasă după-amiaza, termina repede şi se întorcea. Dar 
doamna Maloir declară că lucrurile nu merg totdeauna aşa 
cum vrem. Desigur, se ivesc multe încurcături în viaţă, 
spuse şi doamna Lerat. Cel mai bun lucru este să aştepţi cu 
răbdare, şi dacă nepoata întârzia, asta înseamnă că 
afacerile o reţineau, nu-i aşa? De altfel, nu stăteau prost. 
Era plăcut în bucătărie. Şi pentru că nu mai avea nici o 
cupă în mână, doamna Lerat aruncă un caro. 

Soneria reîncepu să zbârnâie. Când Zoe îşi făcu apariţia, 
era toată aprinsă la faţă. 

— Copii, e grăsanul de Steiner. Pe ăsta l-am poftit în 
salonul mic. 

Atunci, doamna Maloir îi povesti despre bancher doamnei 
Lerat, care nu-i cunoştea pe aceşti domni. Oare era pe cale 
s-o părăsească pe Rose Mignon? Zo6 dădu din cap, ştia ea 
ce ştia. Dar din nou trebui să meargă să deschidă. 

— Ce pacoste! Murmură ea revenind. E Tuciuriul! 
Degeaba i-am împuiat capul că doamna a ieşit; s-a instalat 
în dormitor. Nu-l aşteptam decât deseară târziu. 

La orele patru şi un sfert, Nana nu sosise încă. Ce putea 
oare să facă atâta timp? Nu avea nici un sens întârzierea 
asta. Au mai venit alte două buchete de flori. Zoe, supărată, 
se uită dacă mai rămăsese cafea. Da, doamnele vor sorbi cu 
plăcere o cafea, asta le-ar mai trezi. Moţăiau îngrămădite 
pe scaunele lor, luând într-una cărţile cu acelaşi gest 
mecanic. Se făcu ora patru şi jumătate. În mod sigur i s-a 
întâmplat ceva doamnei. Şuşoteau între ele. 

Deodată, ieşindu-şi din fire, doamna Maloir anunţă cu o 
voce stridentă: 


— Am cinci sute! Chintă majoră de atu! 

— Ia tăceţi odată! Exclamă Zoe mânioasă. Ce vor gândi 
aceşti domni? 

Şi, în tăcerea care se aşternu, peste şoaptele înăbuşite ale 
celor două bătrâne femei ce se dondăneau, un zgomot de 
paşi repezi se auzi pe scara de serviciu. Era, în sfârşit, 
Nana. Încă înainte de a fi deschis uşa i se auzi răsuflarea. 
Pătrunse în încăpere foarte roşie la faţă, cu gesturi 
precipitate. Rochia ei, ale cărei bretele probabil că se 
rupseseră, ştergea treptele, şi volanele se înmuiaseră într-o 
băltoacă, vreo scursoare de la primul etaj, unde servitoarea 
era o leneşă fără pereche. 

— Iată-te, în sfârşit! Spuse doamna Lerat, cu buzele 
strânse, contrariată încă de cele cinci sute de puncte ale 
doamnei Maloir. Mult mai laşi lumea să te aştepte. 

— Doamna nu este rezonabilă, într-adevăr! Adăugă Zoe. 

Nana, deja supărată, se simţi exasperată din cauza acestor 
reproşuri. Nu era un fel prea plăcut de a o primi, după 
necazurile pe care le avusese! 

— Lăsaţi-mă în pace! Strigă ea. 

— Sst! Doamnă, e lume alături, spuse servitoarea. 

Atunci, coborând vocea, tânăra femeie bâlbăi: 

— Oare credeţi că eu m-am amuzat? Nu se mai termina 
odată! Aş fi vrut să vă văd pe voi acolo. Fierbeam, i-aş fi ars 
nişte palme. Şi nici o trăsură la înapoiere. Noroc că nu-i 
prea departe. Oricum, am tras o fugă zdravănă. 

— Ai banii? Întrebă mătuşa. 

— Ei, na! Mai întrebi? Răspunse Nana. 

Se aşezase pe un scaun aproape de maşina de gătit, ca 
picioarele frânte de oboseală, şi fără să stea să-şi mai 
capete răsuflarea scoase din corset un plic în care se 
găseau patru hârtii de câte o sută de franci. Biletele se 
vedeau printr-o spărtură pe care o făcuse cu un deget 
nervos, ca să se asigure de conţinut. În jurul ei, cele trei 
femei se holbau la plicul dintr-o hârtie groasă, boţită şi 
pătată, pe care-l ţinea între minutele ei înmănuşate. Era 


prea târziu, doamna Lerat nu mai putea să plece decât a 
doua zi la Rambouillet. Nana se avântă în explicaţii fără de 
sfârşit. 

— Doamnă, e lume care aşteaptă, repetă camerista. 

Dar Nana se înfurie din nou. Lumea putea să aştepte. De 
îndată ce îşi va termina treburile, va veni. Şi cum mătuşa ei 
întindea mâna spre bani, spuse: 

— A! Nu, nu toţi. Trei sute de franci doicii, cincizeci de 
franci pentru drumul şi cheltuielile tale, asta face trei sute 
cincizeci de franci. Opresc cincizeci de franci. 

Cea mai grea problemă fu de a găsi bani mărunți. Nu erau 
nici zece franci în casă. Bineînţeles că nici măcar nu se 
adresară doamnei Maloir, care asculta cu un aer 
dezinteresat, neavând asupra ei decât cei zece cenți pentru 
omnibus. 

În sfârşit, Zoe ieşi, spunând că merge să se uite în cufărul 
ei, şi aduse o sută de franci în monede de câte cinci. 

Îi numărară pe un colţ al mesei. Doamna Lerat plecă 
imediat, după ce promisese că îl va aduce pe Louiset a doua 
zi. 

— Şi ce spuneai, că avem musafiri? Reluă Nana stând mai 
departe pe scaun ca să se odihnească. 

— Da, doamnă, trei persoane. 

Şi pomeni mai întâi de bancher. Nana făcu o strâmbătură. 
Steiner acesta îşi închipuia că are dreptul s-o plictisească, 
pentru că în ajun i-a aruncat un buchet! 

— De altfel, hotări ea, pe ziua de azi îmi ajunge. Nu voi mai 
primi pe nimeni. Du-te şi spune că nu mai crezi să mă 
întorc. 

— Dacă doamna s-ar gândi bine, ar primi pe domnul 
Steiner, şopti Zoe fără să se mişte, cu un aer grav, supărată 
să vadă pe stăpâna ei pe punctul să facă o nouă prostie. 

După aceea îi vorbi despre valahul care începuse să se 
plictisească în cameră. Atunci Nana, furioasă, se încăpăţână 
şi mai mult. Pc nimeni nu voia să vadă, pe nimeni. Ce-i păsa 
ei de un bărbat aşa de pisălog. 


— Dă-i pe toţi afară. Eu voi face o partidă de besigue cu 
doamna Maloir. Îmi place mai mult asta. 

Soneria îi curmă vorba. Asta depăşea orice măsură, încă 
un pisălog! [i interzise lui Zoe să deschidă. Aceasta, fără să 
o asculte, ieşi din bucătărie. Când reapăru, îi spuse cu un 
aer autoritar, înmânându-i două cărţi de vizită: 

— Le-am spus că doamna îi primeşte. Domnii sunt în salon. 

Nana se ridică plină de furie. Dar numele marchizului de 
Chouard şi al contelui Muffat de Beuville de pe cărţile de 
vizită o liniştiră. Rămase un moment tăcută. 

— Cine sunt? Întrebă ea în sfârşit. Voi îi cunoaşteţi? 

— Îl cunosc pe cel bătrân, răspunse Zo6, strângând gura 
în mod discret. 

Şi cum stăpâna ei continua să o întrebe din priviri, adăugă 
cu simplitate. 

— L-am văzut undeva. 

Aceste cuvinte părură s-o decidă pe tânăra femeie. Părăsi 
cu părere de rău bucătăria, acest refugiu cald, unde putea 
să pălăvrăgească şi să se desfete cu mirosul cafelei ce se 
încălzea pe o rămăşiţă de jeratic. În urma ei o lăsa pe 
doamna Maloir care acum făcea pasenţe; nu-şi scosese în 
tot acest interval de timp pălăria: numai pentru a se face 
comodă, îi desfăcuse bridele şi le aruncase peste umeri. 

În cabinetul de toaletă, unde Zo€ o ajuta cu zel să îmbrace 
un capot, Nana se răzbună pe necazurile ce i se făceau, 
mârâind pe înfundate înjurături la adresa bărbaţilor. 
Cuvintele acestea urâte o necăjeau pe cameristă, căci vedea 
cu părere de rău că doamna nu-şi lepăda destul de repede 
apucăturile. Îndrăzni chiar să o roage pe doamna să se 
calmeze. 

— Aiurea! Răspunse Nana, cu cinism, ăştia nu-s decât 
nişte porci, cărora le place să le vorbeşti aşa. 

Cu toate astea, îşi reluă aerul de prinţesă, cum spunea ea. 
Zo€ o reţinu în momentul în care se îndrepta spre salon; şi, 
fără să-i ceară permisiunea, introduse în cabinetul de 


toaletă pe marchizul de Chouard şi pe contele Muffat. Era 
mult mai bine aşa. 

— Domnilor, spuse tânăra femeie cu o politeţe studiată, îmi 
pare rău că v-am făcut să aşteptaţi. 

Cei doi bărbaţi salutară şi se aşezară. O jaluzea din tul 
brodat lăsa să pătrundă o lumină clar-obscură în cabinet. 

Era încăperea cea mai elegantă din apartament, tapetată 
cu o țesătură strălucitoare şi mobilată cu o toaletă maro din 
marmoră, o oglindă încrustată, o canapea şi nişte fotolii 
tapisate cu atlaz albastru. Pe toaletă, buchetele de 
trandafiri, liliac şi zambile păreau o cascadă de flori cu 
parfum pătrunzător şi tare; în timp ce în atmosfera jilavă, în 
mirosul pe care îl exala chiuveta, câteva fire de paciulie 
uscată, rupte mărunt în fundul unei cupe, împrăştiau 
câteodată un parfum mai intens. Şi, ghemuindu-se, 
strângându-şi capotul îmbrăcat neglijent, Nana părea, a fi 
fost surprinsă în timpul toaletei, cu pielea încă umedă, 
surâzătoare, tulburată în mijlocul dantelelor sale. 

— Doamnă, spuse cu gravitate contele Muffat, ne veţi 
scuza că am insistat. Venim pentru o colectă. Domnul şi cu 
mine suntem membrii societăţii de binefacere din 
arondisment. 

Marchizul de Chouard se grăbi să adauge cu un aer 
curtenitor: 

— Când am aflat că o mare artistă locuieşte în această 
casă, ne-am hotărât să-i recomandăm pe sărmanii noştri 
într-un mod deosebit. Nu poate să existe talent fără inimă. 

Nana adoptase un aer de modestie. Răspunse printr-o 
uriaşă înclinare a capului, făcând în acest timp reflexii 
rapide. Probabil că bătrânul l-a adus pe celălalt; ochii lui 
erau prea ştrengari. Totuşi, trebuie să se păzească în egală 
măsură şi de celălalt, ale cărui tâmple se umflau în chip 
ciudat; ar fi putut foarte bine să vină singur. Asta trebuie să 
fie: portarul de la teatru le spusese adresa, şi fiecare venea 
pentru sine însuşi. 


— Desigur, domnilor, aţi avut dreptate să urcați, spuse ea 
graţioasa şi plină de bunăvoință. 

Dar soneria o făcu să tresară. Încă o vizită; şi Zoe asta 
care deschide într-una. Continuă: 

— E foarte plăcut să poţi să dăruieşti. 

În fond era măgulită. 

— Ah! Doamnă, reluă marchizul, dacă aţi şti ce mizerie! 
Arondismentul nostru numără peste trei mii de săraci, şi 
încă este unui dintre cele mai bogate. Nici nu vă imaginaţi o 
asemenea suferinţă: copii fără pâine, femei bolnave, lipsite 
de orice ajutor, murind de frig. 

— Sărmanii oameni! Exclamă Nana foarte mişcată. 

Se înduioşa în aşa măsură, încât lacrimile înecară frumogşii 
ei ochi. 

Se aplecase dintr-o mişcare, fără să se mai controleze: şi 
capotul deschis lăsă să i se vadă gâtul, în timp ce genunchii 
cu pielea întinsă se profilau sub țesătura subţire, ca şi 
rotunjimea coapsei. O uşoară roşeaţă apăru în obrajii 
pământii ai marchizului. Contele Muffat, care tocmai 
vorbea, cobori privirea. Era prea cald în această încăpere, o 
căldură grea şi închisă de seră. Trandafirii se ofileau, un iz 
ameţitor se ridica de la paciulia din cupă. 

— Am vrea să fim foarte bogaţi în asemenea împrejurări, 
adăugă Nana. În sfârşit, fiecare face atât cât poate. Fiţi 
siguri, domnilor, că dacă aş fi ştiut. 

Era pe punctul să scape o prostie în înduioşarea ei. Astfel 
că, nu-şi isprăvi fraza. O clipă, rămase jenată, ne mai 
amintindu-şi unde pusese cei cincizeci de franci, atunci 
când îşi dezbrăcase rochia. Dar îşi aduse aminte: trebuiau 
să fie pe colţul toaletei, sub un borcan cu cremă întors cu 
fundul în sus. Pe când se ridica, soneria se auzi sunând 
prelung. Bun! Încă unul! Asta n-o să se mai sfârşească 
niciodată. Contele şi marchizul se ridicară amândoi în 
picioare, ultimul dintre ei trăgând cu urechea la uşă: fără 
îndoială cunoştea zgomotul acela. Muffat îl privi pe 
marchiz: amândoi îşi întoarseră privirile. Nu se simțeau în 


largul lor, deveniseră reci, unul lat în spate şi solid, cu părul 
bogat, celălalt îndreptându-şi umerii slabi, pe care cădea 
cununa de păr alb şi rar. 

— Pe cuvânt! Spuse Nana, care aducea cele zece monede 
mari de argint, cu o figură zâmbitoare, aş vrea să vă pot 
dărui mai mult domnilor. Asta e pentru sărăcişi mica gropiţă 
adorabilă din bărbie i se accentua. Avea aerul unui copil 
bun, fără să pozeze, ţinând grămada de bani în mâna 
deschisă, oferind-o celor doi oameni ca şi cum le-ar fi spus: 
„Hai, cine o vrea?” Contele fu mai iute, luă cei cincizeci de 
franci, dar o monedă rămase în palma Nanei, şi trebui să o 
culeagă chiar de pe pielea tinerei femei, o piele caldă şi 
suplă, a cărei atingere îi dădu fiori. Nana, înveselită, râdea 
într-una. 

— Asta e, domnilor, reluă ea. Altă dată, sper să vă dau mai 
mult. 

Nu mai găseau nici un pretext să rămână şi salutară, 
îndreptându-se către uşă. Dar în momentul în care ieşeau, 
soneria izbucni din nou. Marchizul nu-şi putu ascunde un 
zâmbet uşor, în timp ce o umbră întunecă faţa contelui. 
Nana îi reţinu câteva secunde pentru a permite lui Zoe să 
mai găsească încă un colţ liber. Nu-i plăcea să facă să se 
întâlnească oamenii la ea. Numai că de data asta 
apartamentul era, desigur, înţesat de lume. Dar răsuflă 
uşurată, când văzu salonul gol. Oare Zo€ îi închisese în 
dulapuri? 

— La revedere domnilor, spuse, oprindu-se în pragul 
salonului. 

Îi învăluia cu surâsul şi cu privarea ei strălucitoare. 

Contele Muffat se înclină, tulburat, În ciuda faptului că ştia 
să se poarte în lume, şi ieşi în grabă, având nevoie de aer, 
ducând cu sine ameţeala acelei încăperi intime, un miros de 
floare şi de femeie care îl sufoca. Şi, în urma lui, marchizul 
de Chouard, sigur că nu este văzut, îndrăzni să-i facă Nanei 
cu ochiul, cu faţa dintr-o dată descompusă de patimă, 
plimbându-şi limba peste marginea buzelor. 


În timp ce se înapoia în budoar, unde Zo€ o aştepta cu 
scrisori şi cu cărţi de vizită, tânăra femeie strigă, râzând şi 
mai tare: 

— Nişte prăpădiţi care mi-au şterpelit cei cincizeci de 
franci. 

Nu era de loc supărată, mai degrabă îi părea caraghios că 
nişte bărbaţi îi luaseră banii. Oricum, erau nişte porci şi ea 
nu mai avea o centimă. Dar vederea cărţilor de vizită şi a 
scrisorilor îi readuse proasta dispoziţie. Scrisorile mai 
treacă-meargă; veneau de la domni, care, după ce au 
aplaudat-o în ajun, îi făceau declaraţii. Cât despre vizitatori, 
ei puteau să se ducă să se plimbe. 

Zoe ii instalase pretutindeni, şi făcu observaţia că 
apartamentul era foarte bine aranjat, fiecare cameră dând 
în coridor. Nu era ca la doamna Blanche, unde trebuia să 
treci prin salon. Asta făcuse ca doamna Blanche să aibă 
multă bătaie de cap cu vizitele. 

— Du-te şi fă-le vânt la toţi, reluă Nana, continuându-şi 
gândul cu voce tare. Începe cu Tuciuriul! 

— Lui, doamnă, de mult i-am făcut vânt, spuse Zoe cu un 
surâs. Voia numai să spună doamnei că nu poate veni astă- 
seară. 

Vestea aceasta stârni o mare bucurie Nanei. Bătu din 
palme. Nu venea, ce noroc! Va fi deci liberă! Şi scoase un 
suspin de uşurare, ca şi cum ar fi scăpat de cel mai groaznic 
supliciu. Primul său gând fu pentru Daguenet. Sărmanul 
iubit, căruia tocmai îi scrisese să aştepte până joi! Repede, 
doamna Maloir să scrie o a doua scrisoare! Dar Zoe preciza 
că doamna Maloir plecase fără să spună nimănui un cuvânt, 
aşa cum avea obiceiul. Atunci Nana, după ce se gândi să 
trimită pe cineva să-l vestească pe Daguenet, rămase 
nehotărâtă. Era foarte obosită. O noapte de somn i-ar 
prinde atât de bine! Ideea acestui deliciu sfârşi prin a 
triumfa. O dată putea şi ea să-şi permită asta. 

— O să mă culc după ce o să mă înapoiez de la teatru, 
şopti cu un aer lacom, şi n-o să mă trezeşti înainte de 


amiază. 

Apoi, ridicând vocea: 

— Şi acum, dă-le brânci celorlalţi pe scară. 

Zoe nu se mişcă. Nu şi-ar fi permis să dea pe faţă sfaturi 
doamnei; lua însă măsuri ca să o facă pe doamna să profite 
de experienţa pe care o poseda ea, atunci când doamna 
părea că o ia razna cu capul ei nărăvaş. 

— Şi pe domnul Steiner? Întrebă cu o voce tăioasă. 

— Desigur, răspunse Nana. Pe el înaintea celorlalţi. 

Servitoarea mai aşteptă puţin, pentru a da doamnei timp 
de gândire. Doamna nu ar fi aşadar mândră să răpească 
rivalei sale Rose Mignon un domn aşa bogat, cunoscut în 
toate teatrele? 

— Hai, grăbeşte-te, draga mea, reluă Nana care înţelegea 
perfect toate astea, şi spune-i că mă plictiseşte. 

Dar brusc se răzgândi; mâine s-ar putea să aibă chef să-l 
vadă; şi strigă, schiţând un gest de ştrengar, râzând şi 
făcând cu ochiul. 

— În definitiv, dacă vreau să fie al meu, cel mai sigur e să-l 
dau afară. 

Zoe păru foarte impresionată. Privi pe doamna, cuprinsă 
de o admiraţie subită, apoi, fără nici o ezitare, se duse să-l 
dea pe Steiner afară. 

În acest timp, Nana aşteptă câteva minute pentru a-i lăsa 
vreme să curețe terenul, cum zicea ea. Cine a mai pomenit 
un asemenea atac! Îşi vâri capul în salon; era gol. 
Sufrageria, de asemenea goală. Dar, în vreme ce îşi 
continua vizita liniştită, sigură că nu mai era nimeni, dădu 
dintr-o dată peste un tinerel, pe când împingea uşa unei 
încăperi. Era aşezat pe un cufăr, foarte liniştit, cu un aer cât 
se poate de cuminte şi cu un enorm buchet de flori pe 
genunchi. 

— Ah! Dumnezeule! Strigă ea. Mai e unul, acolo, înăuntru! 

Zărind-o, tinerelul sărise în picioare, roşu ca un mac. Şi nu 
ştia ce să facă cu buchetul, pe care-l trecea dintr-o mână 
într-alta, sugrumat de emoție. Tinereţea, tulburarea lui, 


mutra caraghioasă pe care o avea cu florile în braţe, o 
înduioşară pe Nana, care izbucni într-un râs straşnic. 
Aşadar, acum şi copiii? A isprăvit-o cu bărbaţii? Se înmuie 
dintr-o dată, familiară ca o mamă, şi, lovindu-se peste 
coapse, întrebă în glumă: 

— Vrei să-ţi şterg năsucul, copilaş? 

— Da, răspunse băiatul cu vocea înceată şi rugătoare. 
Acest răspuns o înveseli şi mai mult. Avea şaptesprezece 
ani şi se numea Georges Hugon. În ajun fusese la Variât6s. 

Şi venise s-o vadă. 

— Pentru mine sunt florile astea? 

— Da. 

— Atunci, dă-mi-le, caraghiosule! 

Dar, pe când Nana lua buchetul, el îi cuprinse mâinile eu 
lăcomia caracteristică frumoasei lui vârste. Trebui să se 
smucească, pentru a scăpa din strânsoare. Uite un mucos 
care nu se încurcă. Tot mustrându-l, deveni roşie. Şi îl 
expedie, dându-i voie să mai vină. El se împleticea, nu mai 
nimerea uşile. 

Nana se înapoie în budoar, unde Francis se prezentă 
aproape imediat, ca să o coafeze pentru ieşit în oraş. Nu se 
îmbrăca elegant decât seara. Aşezată înaintea oglinzii, 
aplecându-şi capul sub agilele mâini ale coaforului, rămase 
tăcută şi visătoare, când Zoe intră, spunându-i: 

— Doamnă, mai este unul care nu vrea să plece. 

— Ei bine, atunci lasă-l să stea, răspunse ea liniştită. 

— În felul ăsta îi facem să vină mereu. 

— Ei şi! Spune-le să aştepte. Când li se va face foame, vor 
pleca. 

Starea ei de spirit se schimbă. O încânta să facă pe bărbaţi 
să aştepte. Ideea sfârşi prin a o amuza. Se eliberă din 
mâinile lui Francis şi alergă să pună ea însăşi zăvorul; 
acum, n-aveau decât să se înghesuie în încăperea de 
alături, de trecut prin zid n-au să poată trece. Zoe va intra 
prin uşa care dădea în bucătărie. În acest timp, soneria 
funcţiona din plin. La fiecare cinci minute clinchetele 


reveneau, puternice şi distincte, cu regularitatea unei 
maşini bine reglată. Şi Nana le număra ca să se distreze. 
Dar deodată îşi aminti. 

— la spune, şi pralinele mele? 

Francis uitase şi el de praline. Scoase o pungă dintr-un 
buzunar al redingotei, cu gestul discret al unui om de lume 
care oferă un cadou unei prietene; cu toate acestea, la 
fiecare plată, coaforul trecea şi pralinele în notă. Nana 
aşeză punga între genunchi şi se puse pe ronţăit, 
întorcându-şi capul sub uşoarele apăsări ale coaforului. 

— Ei drăcie, şopti ea după un moment de tăcere, asta-i o 
bandă întreagă. 

De trei ori la rând zbârnâise soneria. Chemările 
clopoţelului se înteţeau. Unele, sfioase, tremurau ca şoapta 
primei mărturisiri; altele, îndrăzneţe, străbăteau aerul cu 
un freamăt rapid. O adevărată hărmălaie, cum spunea Zoe, 
o hărmălaie în stare să revoluţioneze cartierul, o gloată de 
bărbaţi, veniţi pe rând să apese butonul de fildeş. Acest 
farsor de Bordenave dăduse într-adevăr la prea multă lume 
adresa, toţi spectatorii din ajun aveau să treacă pe acolo. 

— Apropo, Francis, spuse Nana, ai cinci ludovici? 

EI se dădu un pas îndărăt, examina coafura, apoi spuse 
liniştit: 

— Cinci ludovici? Depinde. 

— Ah! Ştii, reluă ea, dacă îţi trebuiesc garanţii. 

Şi, fără să termine fraza, cu un gest larg, arătă spre 
încăperile vecine. Francis îi împrumută cei cinci ludovici. 

Zoe, în momentele de răgaz, intra pentru a pregăti toaleta 
doamnei. Curând, trebui să o îmbrace, în timp ce coaforul 
aştepta să-i facă o ultimă pieptănătură. 

Dar soneria o deranja într-una pe cameristă, care o lăsa pe 
doamna fie pe jumătate încorsetată, fie încălţată numai la 
un picior. Cu toată experienţa ei, Zoe îşi pierdea capul. 

După ce instala pe bărbaţi aproape peste tot, folosind şi 
cele mai mici colţuri, fu obligată să-i invite chiar câte trei, 
patru împreună, ceea ce era împotriva tuturor principiilor 


sale. Cu atât mai bine dacă se mâncau între ei, asta ar mai fi 
făcut loc! Şi Nana, bine zăvorită, la adăpost, îşi bătea joc de 
bărbaţi, spunând că îi auzea gâfâind. Trebuie să arate bine, 
cu limba atârnând, ca nişte căţei aşezaţi în fund, jur- 
împrejur. Succesul din ajun continua, haita de bărbaţi îi 
luase urma. 

— Numai să nu spargă ceva, şopti ea. 

Începea să se neliniştească, simțind răsuflările calde care 
treceau pe sub uşi. Dar Zoe îl introduse pe Labordette, şi 
tânăra femeie scoase o exclamaţie de uşurare. Labordette 
vroia să-i vorbească despre o treabă pe care o rezolvase la 
judecătorie. Nana nu-l asculta, repetând într-una: 

— Te iau cu mine. Mâncăm împreună. De acolo, mă vei 
întovărăşi până la Varietes. Nu intru în scena decât la nouă 
şi jumătate. 

Drăguţul de Labordette pica exact la tanc! Niciodată nu 
cerea nimic pentru el. Nu era decât un prieten al femeilor, 
cărora le rezolva treburile mărunte. Astfel, trecând prin 
anticameră, avusese grijă să-i expedieze pe creditori. De 
altfel, aceşti oameni de treabă nu pretindeau să fie plătiţi, 
dimpotrivă; veniseră doar pentru a prezenta complimente 
doamnei şi a-i face personal oferte noi de servicii, după 
marele succes din ajun. 

— Să plecăm, să plecăm, spuse Nana care era îmbrăcată. 
Tocmai atunci, Zoe intră, strigând: 

— Doamnă, nu mai deschid. S-a format o coadă pe scară. 

O coadă pe scară! Chiar şi Francis, cu tot aerul lui de 
englez flegmatic pe care şi-l lua, se porni pe râs, în timp ce 
îşi punea în ordine pieptenii; Nana, care îl luase de braţ pe 
Labordette, îl împinse în bucătărie. Şi fugi, eliberată, în 
sfârşit, de bărbaţi, fericită, ştiind că pe Labordette putea să- 
l ia cu sine, oriunde, fără să se teamă de prostii. 

— Mă vei aduce înapoi până la uşă, spuse ea, în timp ce 
coborau scara de serviciu. În felul ăsta voi fi sigură că nu 
mă mai deranjează nimeni. Imaginează-ţi că vreau să dorm 


o noapte întreagă, o noapte întreagă să fie numai a mea. Un 
capriciu, dragul meu! 

III. 

Contesa Sabine, cum luaseră obiceiul toţi să-i spună 
doamnei Muffat de Beuville, pentru a o deosebi pe mama 
contelui, moartă anul trecut, primea în toate zilele de marţi, 
în palatul ei din strada Miromesnil, colţ cu strada 
Penthievre. Era o vastă clădire pătrată, locuită de familia 
Musffat de mai bine de o sută de ani; spre stradă, faţada 
părea că doarme, înaltă şi neagră, de-o tristeţe de 
mănăstire, cu imensele obloane care rămâneau aproape tot 
timpul închise; în spate, la capătul unei grădini, arborii 
crescuseră înalţi, râvnind după soare, atât de lungi şi de 
subţiri, încât li se vedeau ramurile pe deasupra plăcilor de 
ardezie. 

În marţea aceasta, către orele zece, se îngrămădise o 
duzină de persoane în salon. Atunci când nu aştepta decât 
intimi, contesa nu deschidea sufrageria, ci doar salonaşul. 
Aşa se simțeau mai bine şi pălăvrăgeau în jurul focului. 
Salonaşul, de altfel, era foarte încăpător şi foarte înalt; 
patru ferestre dădeau spre grădină, a cărei umiditate se 
simţea în această seară de sfârşit de aprilie, în ciuda 
buştenilor zdraveni care ardeau în şemineu. Niciodată 
soarele nu pătrundea acolo; ziua, o lumină verzuie se 
strecura cu greutate în încăpere; dar seara, când lămpile şi 
lustrele erau aprinse, camera căpăta un aspect grav, cu 
mobila empire din lemn masiv de acaju, draperiile negre şi 
jilţurile capitonate cu catifea galbenă, cu uriaşe desene 
satinate. Te cuprindea un sentiment de o măreție rece, 
intuiai moravuri învechite, o epocă dispărută, din care se 
degaja o atmosferă de pietate. 

În vremea aceasta, în faţa fotoliului în care murise mama 
contelui - un fotoliu pătrat, din lemn de esenţă tare, 
capitonat cu o țesătură rezistentă - de cealaltă parte a 
şemineului, contesa Sabina stătea scufundată într-un jilţ 
adânc, tapisat cu mătase roşie, ce avea moliciunea pufului. 


Era singura mobilă modernă, o mobilă fantezistă introdusă 
în această sobrietate, cu care nu se potrivea câtuşi de puţin. 

— Deci, spunea tânăra femeie, ne va vizita şahul Persiei. 

Se discuta despre prinții care urmau să vină la Paris cu 
prilejul Expoziţiei. Câteva doamne făcuseră cerc în faţa 
şemineului. Doamna Du Jonequoy, al cărei frate, un 
diplomat, îndeplinise o misiune în Orient, dădea amănunte 
asupra curţii de la Nazar-Eddin. 

— Te simţi rău, draga mea? Întrebă doamna Chantereau, 
soţia proprietarului unei uzine metalurgice, văzând-o pe 
contesă, care, cuprinsă de un uşor tremur, pălea. 

— Nu, de loc, răspunse aceasta, surâzând. Mi-e un pic frig. 
Salonul ăsta e aşa greu de încălzit. 

Şi îşi plimba ochii negri de-a lungul pereţilor, până spre 
înălțimile plafonului. Estelle, fiica ei, o tânără de 
optsprezece ani - vârsta critică - subţirică şi insignifiantă, 
părăsi taburetul pe care stătuse şi veni tăcută să pună la loc 
unul dintre buştenii care se rostogolise la marginea 
şemineului. Dar doamna de Chezelles, o colegă de pension 
a Sabinei, mai tânără cu cinci ani decât ea, strigă: 

— Ei bine! Tare aş vrea să am un salon ca al tău! Cel puţin, 
tu poţi să primeşti. Astăzi nu se mai construiesc decât 
încăperi strimte! Dacă aş fi în locul tău. 

Pălăvrăgea prosteşte, cu gesturi repezite, explicând că ar 
schimba tapetele, scaunele, totul; apoi ar da baluri care să 
facă vâlvă în Paris. În spatele ei, soţul, magistrat, asculta cu 
un aer grav. Se povestea despre ea că îl înşală, fără să se 
ascundă; dar lumea o ierta, o primea totuşi, pentru că, zice- 
se, era nebună. 

— Şi tu, Leonide! Se mulţumi să murmure contesa Sabine, 
cu surâsul ei palid. 

Un gest leneş îi completă gândul. Sigur că nu astăzi, după 
şaptesprezece ani, se va apuca să schimbe salonul. Acum, 
rămâne aşa cum soacra ei voise să-l păstreze în timpul 
vieţii. Apoi, revenind la subiectul conversaţiei, adăugă: 


— Mi s-a spus în mod sigur că o să-i avem şi pe regele 
Prusiei şi pe împăratul Rusiei. 

— Da, se anunţă petreceri frumoase, spuse doamna Du 
Joncquoy. 

Bancherul Steiner, introdus de puţină vreme în casă de 
Leonide de Chezelles, care cunoştea tot Parisul, pălăvrăgea 
pe o canapea, între două ferestre; îi punea întrebări unui 
deputat, pe care se străduia să-l tragă de limbă spre a 
obţine informaţii în legătură cu o fluctuaţie de Bursă pe 
care o simţea venind; în timp ce contele Muffat, în picioare 
în faţa lor, îi asculta în tăcere, cu o mină şi mai sumbră 
decât de obicei. Patru sau cinci tineri alcătuiau un alt grup 
lângă uşă, unde înconjuraseră pe contele Xavier de 
Vandeuvres, care, cu voce scăzută, le istorisea o poveste, 
fără îndoială deocheată, căci ei încercau să-şi înăbuşe râsul. 
În mijlocul camerei, complet singur, aşezat adânc într-un 
fotoliu, un bărbat corpolent, şef de birou la Ministerul de 
Interne, dormea cu ochii deschişi. 

Dar, cum unul dintre tineri părea că se îndoieşte de 
adevărul povestirii lui Vandeuvres, acesta din urmă ridică 
glasul. 

— Eşti prea sceptic, Foucarmont; ai să-ţi strici toate 
plăcerile în viaţă. 

Şi reveni râzând lângă doamne. Ultimul dintr-o mare 
familie, efeminat şi spiritual, toca pe atunci o avere cu un 
apetit nebun, pe care nimic nu i-l domolea. Grajdul lui cu 
cai de curse, unul dintre cele mai vestite din Paris, îl costa o 
avere; pierderile lui la Clubul Imperial se cifrau în fiecare 
lună la un număr impresionant de ludovici; metresele îi 
devorau anual în medie o fermă şi câteva pogoane de teren 
arabil sau pădure, fâşie după fâşie, din vastele lui domenii 
din Picardia. 

— Ai tupeul să-i consideri pe alţii drept sceptici, dumneata, 
care nu crezi în nimic, spuse Leonide, făcându-i un locşor 
alături de ea. Dumneata îţi strici plăcerile în viaţă. 


— Exact, răspunse el. Vreau să-i fac pe alţii să profite de 
experienţa mea. 

Dar i se ceru să nu mai vorbească despre aşa ceva. 
Scandaliza pe domnul Venot. Atunci doamnele, dându-se la 
o parte, se zări, în fundul unui fotoliu, un bărbat mărunţel, 
de vreo şaizeci de ani, cu dinţii stricaţi şi surâs palid era 
instalat acolo ca la el acasă, ascultând pe toată lumea, 
nelăsând să-i scape nici o vorbă. Schiţă un gest, care voia să 
spună că nu se scandalizase câtuşi de puţin. 

Vandeuvres îşi reluase aerul plin de îngâmfare şi adăugă 
grav: 

— Domnul Venot ştie bine că eu cred ceea ce trebuie 
crezut. 

Vorbele lui puteau fi luate drept o manifestare de 
devotament religios. Însăşi Leonide se arătă satisfăcută. În 
fundul camerei, tinerii nu mai râdeau. Invitaţii îşi dădeau 
ifose, şi nu se mai amuzau câtuşi de puţin. Un suflu rece 
trecuse prin încăpere, şi se auzea, în mijlocul liniştii, vocea 
nazală a lui Steiner, pe care discreţia deputatului sfârşise 
prin a-l scoate din sărite. Câteva clipe, contesa Sabine privi 
focul; apoi, reînnodă conversaţia. 

— Am văzut pe regele Prusiei, anul trecut, la Baden. E încă 
plin de vigoare pentru vârsta lui. 

— Îl însoțea contele de Bismarck, spuse doamna Du 
Joncquoy. Îl cunoaşteţi pe conte? Am luat masa cu el, la 
fratele meu, oh! De mult, pe când era reprezentantul 
Prusiei la Paris. Uite un bărbat ale cărui ultime succese nu 
le înţeleg de loc. 

— De ce oare? Întrebă doamna Chantereau. 

— Doamne Dumnezeule! Cum să vă explic. Nu-mi place. 
Are un aer grosolan şi prost crescut. Apoi, îl găsesc şi cam 
stupid. 

După aceasta, toată lumea vorbi despre contele de 
Bismarck. Părerile fură foarte împărţite. Vandeuvres îl 
cunoştea şi-i asigura că era un jucător de cărţi excelent şi 
un şi mai excelent băutor. Dar, în toiul discuţiei, uşa se 


deschise, şi Hector de la Faloise apăru. Fauchery, care îl 
urma, se apropie de contesă şi se înclină: 

— Doamnă, mi-am amintit de amabila dumneavoastră 
invitaţie. 

Contesa Sabine avu un surâs, un cuvânt plăcut. Ziaristul, 
după ce salutase pe conte, rămase un moment dezorientat, 
în mijlocul salonului. 

— În care nu-l recunoştea decât pe Steiner. Întorcându-se, 
Vandeuvres veni să-i strângă mâna. Şi bucuros dintr-o dată 
că l-a întâlnit, prins de nevoia unei comunicativităţi, 
Fauchery îl trase deoparte, spunându-i cu glas scăzut: 

— S-a aranjat pentru mâine, sper că ai să vii la ea? 

— Te cred! 

— La miezul nopții. 

— Ştiu, ştiu. O să vin cu Blanche. 

Voia să scape, pentru a se reîntoarce lângă doamne, ca să 
le aducă un nou argument în favoarea domnului conte de 
Bismarck. Dar Fauchery îl reţinu. 

— Nici nu-ţi poţi închipui pe cine m-a însărcinat să invit. 
Şi, cu un discret semn din cap, îl indică pe contele Muffat, 
care în clipa aceea discuta un articol din buget cu deputatul 

şi cu Steiner. 

— Imposibil! Zise Vandeuvres, deopotrivă uluit şi amuzat. 

— Pe cuvântul meu! A trebuit să jur c-o să i-l aduc. Am 
venit întrucâtva şi pentru asta. 

Amândoi se puseră încetişor pe râs, şi Vandeuvres, 
întorcându-se în grabă în cercul doamnelor, strigai: 

— Vă spun precis că domnul de Bismarck e foarte 
spiritual. Ascultaţi puţin, într-o seară, a pronunţat, de faţă 
cu mine o vorbă amenințătoare. 

În vremea aceasta, la Faloise, prinzând din zbor cele 
câteva cuvinte repezi, schimbate cu jumătate de voce, 
privea pe Fauchery, în speranţa unei explicaţii, care nu veni 
totuşi. Despre ce era vorba? Ce puneau la cale, în ziua 
următoare, la miezul nopţii? Nu-l mai slăbi pe vărul sau. 
Acesta se dusese să se aşeze. În special îl interesa contesa 


Sabine. Auzise adesea în jurul lui pronunţându-i-se numele, 
ştia că se căsătorise la şaptesprezece ani, că trebuia să aibă 
în jur de treizeci şi patru, şi că ducea, începând de când se 
măritase, o viaţă retrasă, împărţită între soţ şi soacră. În 
lume, unii vorbeau despre o răceală de femeie evlavioasă, 
alţii o compătimeau, amintind zâmbetul minunat, ochii ei 
mari, învăpăiaţi, dinainte de a se fi încuiat în fundul acestui 
vechi palat. Fauchery o examina şi ezita. Unul dintre 
prietenii lui, mort de curând, căpitan în Mexic, îi făcuse, în 
ajunul plecării, la sfârşitul mesei de adio, una din acele 
mărturisiri brutale, pe care chiar şi bărbaţii cei mai discreţi 
lasă să le scape, în anumite momente. Dar amintirile lui 
rămâneau vagi; în seara aceea se mâncase şi se băuse bine; 
şi se cam îndoia de adevărul afirmațiilor acestuia, văzând-o 
pe contesă în mijlocul vechiului salon, îmbrăcată în negru, 
surâzând liniştit. O lampă, aşezată înapoia ei, îi reliefa 
profilul de brunetă durdulie, la care numai gura, un pic 
prea pronunţată, trăda un soi de senzualitate irezistibilă. 

— Ce-au şi ăştia acum cu Bismarck al lor? Murmură la 
Faloise, care se prefăcea că se plictiseşte în societate. Crăp 
aici. Ciudată idee ai mai avut să venim aici. 

Fauchery îl întrebă brusc: 

— Spune-mi, contesa nu se culcă cu nimeni? 

— A, nu! Nu, dragul meu, se bâlbâi la Faloise vizibil 
tulburat, uitând să-şi mai dea aere. Unde te crezi aici? 

Apoi, îşi dădu seama că nu era „şic” să se revolte astfel. 
Adăugă, lăsându-se în voie pe canapea: 

— Da, eu zic că nu, dar, de ştiut, nu ştiu mare lucru. Există 
unul, mărunţel, acolo, Foucarmont ăsta, pe care îl găseşti 
pretutindeni. S-au văzut lucruri şi mai extraordinare; 
bineînţeles, mie puţin îmi pasă. În sfârşit, ceea ce-i sigur 
este că, dacă pe contesă o amuză să-şi facă de cap, e o mare 
şmecheră, fiindcă hoţul neprins e om cinstit. 

Atunci, fără ca Fauchery să se fi ostenit să-l descoasă, îi 
spuse ceea ce ştia despre familia Muffat. În mijlocul 
discuţiei acestor doamne, discuţie care se desfăşura în faţa 


şemineului, amândoi coborâră vocea; şi i-ai fi crezut, 
văzându-i aşa serioşi, cu cravate impecabile şi înmănuşaţi în 
alb, că tratau, în fraze alese, cine ştie ce subiect grav. Prin 
urmare, bătrâna contesă Muffat, pe care la Faloise o 
cunoscuse bine, era o femeie insuportabilă, stând mereu cu 
popii; altminteri, avusese un aer distins, o ţinută autoritară, 
care făcea ca toţi să se încline în faţa ei. În ceea ce priveşte 
pe Muiffat, fiu tardiv al unui general făcut conte de 
Napoleon I, se bucurase, natural, de favoruri, după 2 
decembrie5. Şi el era un om ursuz; dar trecea drept un 
bărbat foarte cinstit, stăpânit de un profund spirit de 
dreptate. Asta, ca şi credinţa într-o altă lume, precum şi o 
înaltă idee despre funcţia pe care o îndeplinea la curte şi 
despre măreţia şi virtuțile sale, îl făceau să ţină fruntea sus 
ca un preot purtând sfântul potir. Bătrâna Muffat era aceea 
care-i dăduse o astfel de educaţie frumoasă: toată ziua- 
bună ziua la spovedanie, şi nici un fel de escapade sau de 
bucurii tinereşti. Mergea la biserică, avea crize de 
devoțiune, de o violenţă sanguină, asemănătoare unor 
accese de fierbinţeală. În sfârşit, pentru a-i înfăţişa un ultim 
amănunt, la Faloise lăsă să-i scape un cuvânt la urechea 
vărului său. 

— Imposibil, spuse acesta din urmă. 

— Cine mi-a spus, s-a jurat, îţi dau cuvântul meu de 
onoare! Mai era încă virgin când s-a căsătorit. 

Fauchery râdea privind pe conte, a cărui faţă, încadrată de 
favoriţi şi fără mustață, părea mai pătrată şi mai dură, de 
când îi pomenea nişte cifre lui Steiner, care se zbătea să 
scape. 

— Într-adevăr, are un cap bun pentru aşa ceva. Frumos 
cadou a mai făcut soţiei! Ah! Sărăcuţa de ea, cât trebuie să 
fi plictisit-o! Pariez că habar n-are de nimic! 

Chiar în clipa aceea, contesa Sabine îi adresă o întrebare. 
Dar el nici n-o auzi, într-atât găsea de amuzant şi 
extraordinar cazul lui Muffat. Ea repetă întrebarea: 


— Domnule Fauchery, n-aţi publicat dumneavoastră un 
portret al domnului de Bismarck? l-aţi vorbit? 

Fauchery se ridică plin de vioiciune, se apropie de cercul 
doamnelor, străduindu-se să se liniştească, dând de altfel un 
răspuns de o siguranţă desăvârşită. 

— Dumnezeule, dar vă mărturisesc, doamnă, că am scris 
acest portret pe baza unor biografii apărute-n Germania. 
Personal, nu l-am văzut niciodată pe domnul de Bismarck. 

Rămase în preajma contesei. Pălăvrăgind într-una cu ea, 
îşi continua şirul gândurilor. Nu i-ai fi dat vârsta care se 
zicea că o are; părea de cel mult douăzeci şi opt de ani; 
ochii, mai ales, ascundeau o sclipire de tinereţe, pe care 
pleoapele lungi o scăldau într-o umbră albastră. Crescută 
într-o familie dezmembrată, petrecând o lună alături de 
marchizul de Chouard şi o lună alături de marchiză, contesa 
se măritase foarte tânără, după moartea mamei, silită fără 
îndoială de tatăl ei, pe care-l stânjenea. Un bărbat teribil, 
marchizul, şi despre care începeau să circule povestiri 
stranii, care nu făceau cinste marii sale cucernicii. Fauchery 
o întrebă dacă nu va avea plăcerea să-l salute pe marchiz în 
acea seară. Evident, tatăl ei va veni, dar foarte târziu; avea 
aşa de mult de lucru! Ziaristul, care credea că ştie unde-şi 
petrece bătrânul serile, rămase grav. Dar o aluniţă, pe care- 
o zări pe obrazul stâng al contesei, aproape de gură, îl 
surprinse. Nana avea una absolut la fel. Era ciudat. Pe 
aluniţă se încolăceau câteva mici firicele de păr; numai că, 
firele de păr blonde la Nana erau la contesa Sabine negre 
ca smoala. Peste toate acestea însă, un lucru era sigur: 
femeia din faţa lui nu se culca absolut cu nimeni. 

— Am dorit întotdeauna s-o cunosc pe regina Augusta, 
spuse ea. Se zice că e aşa de bună, aşa de evlavioasă. 
Credeţi că o să vină împreună cu regele? 

— Nu prea se crede acest lucru, doamnă, răspunse el. 

Nu se culcă absolut cu nimeni, sărea în ochi. E suficient s-o 
vezi acolo, lângă fiică-sa, nulă şi scrobită, stând pe taburetul 
ei. Acest salon sepulcral, exalând un iz de biserică, vădea 


îndeajuns sub ce călcâi de fier, victima cărei existenţe 
rigide, era în singurătatea ei. Nimic nu era aşezat de mâna 
contesei în această locuinţă antică, neagră de umezeală. 
Musffat era acela care se impunea, care domina, cu educaţia 
lui bisericească, cu penitenţele şi posturile lui. Dar vederea 
bătrânelului cu dinţii stricaţi şi zâmbet palid, pe care-l 
descoperi deodată în fotoliul lui, în spatele doamnelor, fu 
pentru el un argument şi mai decisiv. Cunoştea personajul 
acesta; era Theophile Venot, un fost avocat, care se 
specializase în procese ecleziastice; se retrăsese cu o 
frumoasă avere, şi ducea o existenţă destul de misterioasă, 
primit peste tot, salutat până-n pământ, aproape cu un fel 
de teamă, ca şi cum ar fi reprezentat o mare forţă, o forţă 
ocultă, pe care o simţeai în spatele lui. De altfel, se arăta 
foarte umil, era membru al consiliului parohial la biserica 
Madeleine şi acceptase cu simplitate situaţia de ajutor de 
primar în cel de al nouălea arondisment, pentru a-şi 
petrece într-un mod plăcut timpul, spunea el. Drace! 
Contesa era bine fortificată; nimic de făcut cu ea. 

— Ai dreptate, crapi de plictiseală aici, spuse Fauchery 
vărului său, când reuşi să scape din cercul doamnelor. S-o 
ştergem. 

Dar Steiner, pe care contele Muffat şi deputatul tocmai îl 
lăsaseră baltă, înainta furios, asudat şi mormăind cu 
jumătate de gură: 

— Zău! N-au decât să tacă, dacă vor să facă pe misterioşii. 
O să găsesc eu alţii care o să vorbească. 

Apoi, împingând pe ziarist într-un colţ şi schimbând vocea, 
îi spuse cu un aer victorios: 

— Ai? A rămas pentru mâine? O să fiu şi eu acolo, băieţi! 

— Ah! Murmură Fauchery, mirat. 

— Nu ştiai? Oh! Mi-a fost tare greu s-o găsesc acasă! În 
plus, Mignon nu mă slăbea de loc. 

— Într-adevăr, dar vine şi familia Mignon. 

— Da, mi-a spus-o şi ea. În sfârşit, m-a primit, aşadar, şi m- 
a invitat. Exact la miezul nopţii, după spectacol. 


Bancherul radia de fericire. Clipi din ochi şi adăugă, dând 
cuvintelor un anume tâlc: 

— Dumneata ai reuşit? 

— Ce anume? Zise Fauchery, care se făcu că nu-nţelege. A 
vrut să-mi mulţumească pentru articol. Atunci, a venit la 
mine. 

— Da, da. Sunteţi fericiţi, voi ceştilalţi. Vă recompensează. 
Apropo, cine plăteşte mâine? 

Ziaristul desfăcu braţele, ca şi cum ar fi vrut să declare că 
nimeni nu ştiuse niciodată. Dar Vandeuvres îl chema pe 
Steiner, care cunoştea pe domnul de Bismarck. Doamna Du 
Joncquoy era aproape convinsă. Încheie prin cuvintele: 

— Mi-a făcut o proastă impresie, găsesc că are o faţă 
răutăcioasă. Dar îmi place să cred că posedă mult spirit. 
Asta îi explică succesele. 

— Fără îndoială, spuse cu un surâs uşor bancherul, care 
era evreu din Frankfurt. 

La Faloise îndrăzni de data asta să-l întrebe pe vărul lui, 
urmărindu-l şi şoptindu-i vorbele la ureche: 

— Se supează aşadar la o femeie, mâine? La cine, hai? La 
cine? 

Fauchery îi făcu semn că îi auzeau ceilalţi şi că trebuia să 
fie cuviincios. Din nou, uşa se deschisese şi o doamnă în 
vârstă intră, urmată de un tânăr, în care ziaristul recunoscu 
pe liceanul, care în seara reprezentării Blondei Venus, 
lansase acel: „Foarte şic!” de care se mai vorbea încă. 
Sosirea acestei doamne stârni animaţie în salon. Contesa 
Sabine se ridicase cu vioiciune, pentru a veni în 
întâmpinarea ei; îi luase amândouă mâinile şi o numea 
scumpă doamnă Hugon. Văzându-şi vărul că priveşte cu 
curiozitate această scenă, la Faloise, pentru a-l face să 
înţeleagă, îl puse la curent în câteva cuvinte: doamna 
Hugon, văduva unui notar retras la Fondettes, o veche 
proprietate a familiei, în apropiere de Orleans, păstra şi o 
locuinţă provizorie la Paris, într-o casă a cărei proprietară 
era, pe strada Richelieu; acolo îşi petrecea în acest moment 


câteva săptămâni pentru a-şi instala pe cel mai tânăr dintre 
fiii săi, student în primul an la drept; era odinioară prietenă 
bună, a marchizei Chouard şi o văzuse pe contesa Sabine 
născându-se; Fauchery îi mai spuse că doamna Hugon 
petrecea luni întregi la marchiză, înainte de căsătoria 
contesei Sabine, pe care încă o mai tutuia. 

— L-am adus pe Georges, spunea doamna Hugon lui 
Sabine. A crescut, sper! 

Tânărul, cu ochii săi luminoşi şi frizură blondă de fată 
deghizată în băiat, saluta pe contesă fără să se tulbure şi îi 
amintea de o partidă de volant6 pe care o făcuseră 
împreună, doi ani în urmă, la Fondettes. 

— Philippe, nu-i la Paris? Întrebă contele Muffat. 

— A, nu! Răspunse bătrâna doamnă. E tot în garnizoană, 
la Bourges! 

Se aşezase şi vorbea pe un ton plin de mândrie despre fiul 
mai mare, un zdrahon de băiat care, după ce intrase în 
armată în urma unei hotărâri nesăbuite, ajunsese foarte 
repede la gradul de locotenent. Toate celelalte doamne o 
înconjurau cu o simpatie plină de respect. Conversaţia se 
reînfiripă mai politicoasă şi mai delicată. Iar Fauchery, 
văzând acolo pe această respectabilă doamnă Hugon, 
văzând figura ei maternă luminată de-un surâs atât de 
blând, cu părul alb pieptănat lins, strâns în două bandouri şi 
cu cărare la mijloc, consideră ridicol faptul că fusese în 
stare să bănuiască o clipă măcar pe contesa Sabine. 

Cu toate acestea, uriaşul jilţ, tapisat cu mătase roşie, pe 
care stătea contesa, începu să-i atragă atenţia. Îl găsea 
grosolan, de o fantezie tulburătoare, în acest salon auster. 
Fără îndoială că nu contele introdusese aici această mobilă 
de trândăveală voluptoasă. S-ar fi putut spune că-i o 
încercare de evadare, ecoul unei dorinţe ascunse a 
contesei. În momentul acela, uită de sine, visând, revenind 
obsesiv la acea confidenţă vagă, care i se făcuse, într-o 
seară, într-un separeu de restaurant. Dorise să se introducă 
la familia Muffat, împins de o curiozitate senzuală; din 


moment ce prietenul său rămăsese în Mexic, cine ştie? 
Trebuia să vadă. Era o nerozie, fără îndoială; dar ideea îl 
tortura, se simţea atras, viciul îl zgândărea. Uriaşul jilţ avea 
un aspect boţit, cu spătarul dat înapoi, care, acum, îl 
amuza. 

— Ei bine, plecăm? Întrebă la Faloise, hotărât să obţină 
numele femeii la care se supa. 

— Imediat, răspunse Fauchery. 

Dar nu se mai grăbi, folosind drept pretext invitaţia pe 
care fusese însărcinat s-o transmită şi care nu-i era încă la 
îndemână s-o prezinte. Doamnele pălăvrăgeau despre o 
persoană care se călugărise, o ceremonie foarte 
emoţionantă, din pricina căreia, de trei zile încoace, Parisul 
monden rămăsese foarte înduioşat. Era vorba despre fiica 
cea mai mare a baronului Fougeray, care intrase în ordinul 
carmelitelor dintr-o chemare irezistibilă. Doamna 
Chantereau, oarecum verişoară cu familia Fougeray, 
povestea că baroneasa fusese obligată să stea la pat, a doua 
zi, în aşa hal o sufocau lacrimile. 

— Cât despre mine, eu am avut un loc foarte bun, declară 
Leonide. Am găsit ceremonia foarte interesantă. 

În acest timp, doamna Hugon căina pe sărmana mamă. Ce 
durere să-şi piardă astfel fiica! 

— Lumea mă acuză că sunt evlavioasă, spuse cu obişnuita 
ei sinceritate naivă; asta nu mă împiedică să găsesc foarte 
cruzi copiii care doresc cu tot dinadinsul o astfel de 
sinucidere. 

— Da, e un lucru teribil, murmură contesa cu un mic 
tremur de frig, făcându-se şi mai mult ghem în fundul 
jilțului din faţa şemineului. 

Atunci, doamnele se porniră să discute. Dar vocile lor 
rămâneau monotone, şi rareori râsete uşoare întrerupeau 
un moment gravitatea conversaţiei. Cele doua lămpi de pe 
şemineu, complet acoperite de un abajur din dantelă roz, le 
luminau puţin; şi nu se mai aflau, pe mobilele aşezate 


departe unele de altele decât încă doar trei lămpi, ceea ce 
lăsa vastul salon într-o dulce umbră. 

Steiner se plictisea. Îi povestea lui Fauchery o aventură a 
acestei tinere mici doamne de Chezelles, pe care o numea 
scurt Leonide; o burgheză, spunea el coborând vocea, din 
locul unde se afla în spatele fotoliilor doamnelor. Fauchery o 
privea în grandioasa ei rochie de atlaz albastru-deschis, 
caraghios aşezată pe un colţ al fotoliului, subţirică şi 
impertinentă ca un băiat, rămânând până la urmă surprins 
că o vedea acolo; i-ar fi stat mai bine la Caroline Hequet, a 
cărei mamă organizase în mod strălucit casa. Uite un 
adevărat subiect de articol. Ce lume stranie mai e şi lumea 
asta pariziană; Saloanele cele mai austere erau invadate de 
tot felul de figuri. Evident, acest tăcut Theophile Venot, care 
se mulțumea să surâdă, arătându-şi dinţii stricaţi, trebuia 
să fi rămas moştenire de la defuncta contesă, ca şi 
doamnele în vârstă, doamna Chantereau, doamna Du 
Joncquoy şi alţi patru sau cinci bătrâni, care stăteau 
nemişcaţi prin diferite unghere. Contele Muffat invita la el o 
serie de funcţionari, având ţinuta corectă pe care trebuia s- 
o adopte bărbaţii la Tuileries; între alţii, şeful de birou, 
mereu singur în mijlocul camerei, cu faţa rasă şi privirea 
fără viaţă, strâns în hainele lui până într-atâta, încât nu 
risca să facă un gest. Aproape toţi tinerii şi câteva persoane 
marcante, cu maniere alese, făceau parte din relaţiile 
marchizului de Chouard, duce păstrase neîntrerupte 
legături cu partidul legitimist, după ce se raliase la imperiu, 
intrând în Consiliul de Stat. Rămânea Leonide de Chezelles, 
Steiner, o întreagă societate dubioasă, cu care doamna 
Hugon contrasta prin seninătatea ei de bătrâna amabilă. Şi 
Fauchery, care îşi şi imagina articolul, numea asta colţul 
contesei Sabine. 

— Într-o zi, continua Steiner la fel de încet, L&onide l-a 
poftit pe tenorul ei la Montauban. Locuia în castelul 
Beaurecueil, două leghe mai departe, şi venea în toate 
zilele, într-o caleaşca trasă de doi cai, ca să-l vadă la hanul 


Leul de Aur, unde trăsese el. Trăsura aştepta la poartă, 
Leonide stătea ore întregi, în timp ce lumea se aduna şi 
privea caii. 

Se aşternuse o linişte, câteva clipe solemne se scurseră 
sub înaltul plafonului. Doi tineri şuşoteau, dar amuţiră la 
rândul lor; şi nu se mai auzea decât pasul înăbuşit al 
contelui Muffat, care traversa camera. Lămpile părea că 
păliseră, focul se stingea şi o umbră severă înecă pe vechii 
prieteni ai casei, în fotoliile pe care le ocupau acolo de 
patruzeci de ani. Fu ca şi cum între două fraze schimbate, 
invitaţii simţiseră că-şi face apariţia mama contelui, cu 
noblețea ei rece. Dar contesa Sabine relua discuţia. 

— În sfârşit, scandalul s-a stins. Tânărul va muri, ceea ce 
explică intrarea la mănăstire a acestei sărmane copile. Se 
spune, de altfel, că niciodată domnul de Fougeray n-ar fi 
consimţit la căsătorie. 

— Se mai spun şi alte lucruri, exclamă Leonide fără să se 
gândească. 

Şi se puse pe râs, refuzând să vorbească mai departe. 
Sabine, cucerită de această veselie, duse batista la gură. Şi 
aceste râsete, în solemnitatea vastei camere, dobândeau o 
rezonanţă de care Fauchery rămase surprins; sunau ca 
nişte cristale care se sparg. Cu siguranţă, asta reprezenta 
un început de destindere. Toate glasurile se porniră din 
nou; doamna Du Joncquoy protesta, doamna Chantereau 
ştia că exista un proiect de căsătorie, dar că lucrurile 
rămăseseră aici; bărbaţii înşişi îndrăzneau să-şi dea, 
părerea. Fii, vreme de câteva minute, o harababură de 
raționamente, în. Care feluriţii oaspeţi ai salonului, 
bonapartiştii şi legitimiştii amestecați cu scepticii mondeni, 
îşi exprimau părerile, căzând de acord şi ciondănindu-se în 
acelaşi timp. Estelle sunase servitoarea ca să pună lemne 
pe foc, valetul înălţă fitilul la lămpi, ai fi zis că-i vorba de o 
deşteptare. Fauchery surâdea, ca şi cum s-ar fi simţit în 
largul lui. 


— Zău! Fetele astea se cunună cu Dumnezeu când n-au 
putut să ia în căsătorie pe vărul lor, spuse printre dinţi 
Vandeuvres, pe care problema îl plictisea şi care se dusese 
lângă Fauchery. Dragul meu, ai văzut vreodată vreo femeie 
să se călugărească din plăcere? 

Nu aşteptă răspunsul, se săturase de această poveste; se 
aşeză alături şi, cu voce scăzută, întrebă: 

— Spune-mi, câţi vom fi mâine? Va să zică, Mignon, 
Steiner, dumneata, Blanche şi cu mine. Cine mai vine încă? 
— Caroline, cred. Simone. Gaga, fără îndoială. Nu se ştie 
niciodată exact, nu-i aşa? În asemenea ocazii, crezi că o să 

fie douăzeci şi sunt treizeci. 

Vandeuvres, care privea înspre doamne, sări brusc la un 
alt subiect. 

— Trebuie să fi fost foarte bine această doamnă Du 
Joncquoy, acum cincisprezece ani. Sărmana Estelle, iar s-a 
mai lungit. Frumoasă scândură de pus în pat! 

Dar se întrerupse şi reveni la supeul de a doua zi. 

— Ceea ce e supărător, la aceste petreceri, e că sunt 
întotdeauna aceleaşi femei. Ar trebui ceva prospătură. 
Străduiţi-vă să găsiţi una. Ascultă, am o idee! Mă duc să-l 
rog pe bărbatul acesta gras să o aducă pe femeia cu care se 
plimba, seara trecută, la Varietes. 

Vorbea despre şeful de birou, care moţăia în mijlocul 
salonului. Fauchery se amuză să urmărească de la distanţă 
această delicată negociere. Vandeuvres se aşezase alături 
de bărbatul cel gras, care rămânea foarte demn. Amândoi 
părură un moment că discută cu măsură problema de mai 
înainte, anume aceea de a şti ce sentiment adevărat o 
determină pe tânăra fata să intre la mănăstire. Apoi, 
Vandeuvres, reveni, spunând; 

— Nu se poate. Jură că femeia e cuminte. Ar refuza. Aş fi 
putut să pariez totuşi că am văzut-o la Laura. 

— Cum? O frecventezi pe Laura? Murmură Fauchery 
râzând. Ai curajul să mergi în asemenea locuri! Credeam că 
astea sunt numai pentru noi, ceilalţi, pârliţii. 


— Ei, dragul meu, e bine să cunoşti totul în viaţă. 

Şi rânjeau, cu ochi strălucitori, dându-şi amănunte despre 
pensiunea din strada Martyrs, unde grăsana Laura 
Piedefer, pentru suma de trei franci, servea masa la 
femeiuşti aflate la ananghie. Frumoasă vizuină! Ioate 
femeiuştile o sărutau pe Laura pe gură. Şi, cum contesa 
Sabine întorcea capul, putând prinde un cuvânt din zbor, se 
traseră mai la o parte, se înghesuiră unui într-altul, 
amuzaţi, aprinşi la faţă. Nu remarcaseră în preajma lor pe 
Georges Hugon, care-i asculta, roşindu-se aşa de tare, încât 
un val trandafiriu părea că i se plimbă de la urechi până la 
gâtul lui de fată. Puştiul era plin de ruşine şi extaz. De când 
mama lui îl lăsase în salon. 

— Se tot învârtea prin spatele doamnei de Chezelles, 
singura femeie care i se păru şic. Şi unde mai pui că Nana o 
întrecea cu mult! 

— Ieri seară, spunea doamna Hugon, Georges m-a dus la 
teatru. Da, la Varietes, unde cu siguranţă că nu mai 
pusesem piciorul de zece ani. Copilul ăsta adoră muzica. Pe 
mine nu m-a amuzat de loc, dar el era aşa fericit! Se fac 
piese ciudate, astăzi. De altminteri, muzica mă pasionează 
prea puţin, o mărturisesc. 

— Cum, doamnă, nu-ţi place muzica? Se miră doamna Du 
Joncquoy ridicând ochii spre cer. E oare posibil ca cineva să 
nu iubească muzica?! 

Toţi cei de faţă se minunară. Nimeni nu pomeni despre 
piesa de la Varietes, din care vrednica doamnă Hitgon nu 
înţelesese nimic; doamnele o cunoşteau, dar nu vorbeau 
despre ea. Numaidecât căzură în sentimentalisme, într-o 
admiraţie rafinată şi extatică a maeştrilor. Doamnei Du 
Joncquoy nu-i plăcea decât Weber, doamna Chantereau era 
de partea italienilor?. Vocile doamnelor se făcuseră 
molatice şi languroase. S-ar fi zis că acolo, în faţa 
şemineului, se petrecea o reculegere ca la biserică, ori că 
se execută o cantată discretă şi leşinată ca într-o capelă. 


— Hai, murmură Vandeuvres, readucându-l pe Fauchery în 
mijlocul salonului, trebuie totuşi să descoperim o femeie 
pentru mâine. Dacă ne-am adresa lui Steiner? 

— Oh! Spuse ziaristul, când Steiner are o femeie, 
înseamnă că Parisul n-o mai vrea. 

Totuşi, Vandeuvres cercetă în jurul lui. 

— Ascultă, reluă el. Am întâlnit ieri pe Foucarmont cu o 
blondă încântătoare. Mă duc să-i spun s-o aducă. 

Şi îl strigă pe Foucarmont. În grabă, schimbară câteva 
cuvinte. Se părea că se ivise o complicaţie, căci amândoi, 
păşind cu prudenţă, evitând să calce peste fustele 
doamnelor, merseră să găsească pe un alt tânăr, cu care 
continuară să se întreţină, discutând aprins în pervazul unei 
ferestre. Rămas singur, Fauchery se decise să se apropie de 
şemineu, în momentul în care doamna Du Joncguoy declara 
că nu poate să audă cântându-se Weber, fără să vadă de 
îndată lacuri, păduri, apusuri de soare peste câmpii 
scăldate de rouă; dar o mână îl atinse pe umăr, în timp ce 
un glas îi vorbea din spate: 

— Nu-i prea drăguţ din partea ta. 

— Ce anume? Întrebă el întorcându-se şi văzându-l pe la 
Faloise. 

— Acest supeu de mâine. Ai fi putut foarte bine să mă inviţi 
şi pe mine. 

Fauchery se pregătea în sfârşit să-i răspundă, când 
Vandeuvres reveni să-i spună: 

— Se pare că nu este o amantă de-a lui Foucarmont; este 
concubina domnului acela, de colo. Şi el nu poate să vină. 
Ce ghinion! Dar l-am racolat la aceeaşi treabă şi pe 
Foucarmont. Va încerca s-o aducă pe Louise, de la Palais 
Royal. 

— Domnule de Vandeuvres, întrebă doamna Chantereau 
ridicând glasul, nu-i aşa că Wagner a fost fluierat, 
duminică? 

— O! Într-un chip atroce, doamnă, răspunse el apropiindu- 
se cu fermecătoarea şi obişnuita lui politeţe. 


Apoi, cum nu-l mai reţinea nimeni, se îndepărtă şi continuă 
la urechea ziaristului. 

— Mă duc să racolez în continuare. Tinerii ăştia trebuie să 
cunoască ceva fetişcane. 

Atunci, îl văzură intrând în vorbă cu bărbaţii, amabil, 
surâzător, şi pălăvrăgind în cele patru colţuri ale salonului. 
Se amesteca în grupuri, strecura o frază la urechea 
fiecăruia, se întorcea clipind din ochi sau schiţând semne 
discrete. Era ca şi când ar fi distribuit un cuvânt de ordine, 
cu aerul său degajat. Frazele curgeau, se aranjau întâlniri, 
în vreme ce disertaţiile sentimentale ale doamnelor asupra 
muzicii acopereau uşorul zumzet febril al aranjamentelor 
pentru serata de a doua zi. 

— Nu, nu-mi vorbi de nemţii tăi, repeta doamna 
Chantereau. Cântecul, veselia, asta e lumina. Ai auzit-o pe 
Patti în Bărbierul? 

— Delicioasă! Murmură Leonide, care nu zdrăngănea 
decât arii de operetă la pian. 

În vremea aceasta, contesa Sabine sunase. Când vizitatorii 
erau mai puţin numeroşi, marţea, se servea ceaiul chiar în 
salon. Punând un valet să strângă farfuriile şi ceştile de pe 
măsuţă, Sabine urmărea cu privirea pe contele de 
Vandeuvres. Păstra acel surâs delicat, care-i descoperea 
puţin albeaţa dinţilor. Şi, cum contele de Vandeuvres tocmai 
trecea prin dreptul ei, îl întrebă: 

— Ce mai puneţi la cale acum, domnule de Vandeuvres? 

— Eu, doamnă? Răspunse el liniştit. Eu nu pun la cale 
NIMIC. 

— Ah! V-am văzut aşa ocupat. |ineţi asta, puteţi să vă 
dovediţi folositor. 

Şi-i puse în mâini un album, rugându-l să-l ducă pe pian. 
Dar el găsi mijlocul să-i comunice în şoaptă lui Fauchery că 
o vor avea pe Tatan Nene, femeia despre care se spunea că 
are cel mai frumos piept din iarna asta, şi pe Maria Blond, 
aceea care tocmai debutase la teatrul Folies-Dramatiques. 
În vremea aceasta, la Faloise îl oprea la fiecare pas, 


aşteptând o invitaţie. Dar văzând că n-o primeşte, sfârşi 
prin a se oferi singur. Vandeuvres îl pofti imediat; numai că 
ii ceru să promită că o s-o aducă şi pe Clarisse; şi cum la 
Faloise încerca să manifeste scrupule, îl linişti spunându-i: 

— De vreme ce te invit! Asta-i suficient. 

La Faloise ar fi vrut totuşi să ştie numele femeii. Dar 
contesa îl chemase pe Vandeuvres, pe care-l consulta 
asupra felului în care englezii prepară ceaiul. Se ducea 
adesea în Anglia, unde caii lui participau la curse. După el, 
numai ruşii ştiau să facă ceai; şi arătă reţeta lor. Apoi ca şi 
cum ar fi fost muncit de o preocupare lăuntrică, în timp ce 
vorbea, se întrerupse pentru a întreba: 

— Apropo, dar marchizul? O să avem plăcerea să-l vedem? 

— Bineînţeles, tatăl meu îmi promisese categoric, 
răspunse contesa. Încep să fiu neliniştită. L-or fi reţinut 
treburile. 

Vandeuvres avu un surâs discret. Numai el părea că 
bănuieşte de ce natură erau treburile marchizului de 
Chouard. Se gândise la frumoasa persoană pe care 
marchizul o ducea din când în când la ţară. Poate vor reuşi 
s-o aibă la supeul Nanei. 

În acest timp, Fauchery socoti că sosise momentul să 
încerce să-l invite pe contele Muffat. Serata era pe sfârşite. 

— Serios? Întrebă Vandeuvres, care credea că-i vorba de o 
glumă. 

— Foarte serios. Dacă n-o să-mi îndeplinesc misiunea, o să- 
mi scoată ochii. Un capriciu, ştii bine. 

— Atunci, am să încerc să-ţi fiu de folos, dragul meu. Se 
făcuseră orele unsprezece. Contesa, ajutată de fiica ci, 
serveau ceaiul. Cum veniseră numai intimii casei, ceştile şi 
farfuriile cu mici prăjituri treceau din mână-n mână, 
familiar. Nici chiar doamnele nu-şi părăseau fotoliile, în faţa 
focului, sorbind ceaiul cu înghiţituri mici şi ronţăind 
prăjiturile ţinute cu vârful degetelor. De la muzică, discuţia 
trecuse la furnizori. Nu existau mai buni pe lume ca 
Boissier pentru fondante şi Catherine pentru îngheţată, în 


timp ce doamna Chantereau susţinea pe Latinville. Vorbele 
se făceau mai domoale, o plictiseală adâncă se răspândea 
prin salon şi amorţea glasurile. Steiner reîncepuse să 
prelucreze în surdină deputatul, pe care-l înghesuise în 
colţul unei canapele. Domnul Venot, căruia dulciurile 
probabil că-i stricaseră dinţii, mânca o grămadă de prăjituri 
uscate, una după alta, cu un zgomot uşor de şoarice, în 
vreme ce şeful de birou, cu nasul în ceaşcă, nu mai isprăvea 
de sorbit. Şi contesa, fără să se grăbească, mergea de la 
unul la altul, nezăbovind prea mult, rămânând doar câteva 
secunde să privească bărbaţii cu un aer de interogaţie 
mută, apoi, surâzând, trecea mai departe. Focul puternic îi 
redase culoarea roză, şi părea a fi sora propriei sale fiice, 
uscată şi stângace în comparaţie cu ea. Şi atunci când 
contesa se apropie de Fauchery, care discuta cu soţul ei şi 
cu Vandeuvres, observă că cei trei bărbaţi tăcură; îi 
ascundeau ceva, dar ea nu se opri, ci dădu mai departe, lui 
Georges Hugon, ceaşca de ceai pe care intenţionase să i-o 
ofere ziaristului. 

— Cunosc o doamnă care doreşte să vă aibă la supeu, 
reluă şugubăţ Fauchery, adresându-se contelui Muffat. 

Acesta, a cărui faţă rămăsese posomorâtă toată seara, 
păru foarte surprins. Ce doamnă? 

— Ei, Nana! Spuse Vandeuvres, pentru a grăbi invitaţia. 

Contele deveni mai grav. Clipi uşor din ochi, în timp ce o 
proastă dispoziţie, ca o umbră de migrenă, trecu peste 
fruntea lui. 

— Dar n-o cunosc pe această doamnă, murmură el. 

— Asta-i bună, doar aţi fost la ea, remarcă Vandeuvres. 

— Cum aşa, am fost la ea? A, da, deunazi, pentru 
societatea de binefacere. Nici nu mă gândeam la aşa ceva. 
N-are importanţă, n-o cunosc, nu pot accepta. 

Luase un aer distant, ca pentru a-i face să înţeleagă că 
această glumă i se părea de prost gust. Locul unui bărbat 
de rangul lui nu era la masa unei femei dintr-acestea. 
Vandeuvres protesta; era vorba de un supeu de artişti, şi 


talentul scuza totul. Dar, fără să mai asculte în continuare 
argumentele lui Fauchery, care povestea despre un dineu 
unde prinţul Scoției, un descendent al reginei, se aşezase 
alături de o fostă cântăreaţă de cafe-concert, contele întări 
refuzul lui. Ba chiar lăsă să-i scape un gest de enervare, în 
ciuda marii sale politeţe. 

Georges şi la Faloise, care se opriseră să-şi bea ceaşca de 
ceai unul în faţa celuilalt, în picioare, prinseseră câteva din 
cuvintele schimbate în preajma lor. 

— Ia te uită! Aşadar la Nana are loc petrecerea? Murmură 
la Faloise. Ar fi trebuit să bănuiesc! 

Georges nu spunea nimic, dar ardea ca focul, cu părul 
blond răvăşit şi cu ochii lui albaştri sclipind ca lumânările, 
în asemenea măsură viciul către care se îndrepta de câteva 
zile îl aprindea şi-l răscolea. În sfârşit, pătrundea în lumea 
pe care o visase! 

— Dar nu ştiu adresa, reluă la Faloise. 

— Bulevardul Haussmann, între strada Arcade şi strada 
Pasquier, la etajul trei, spuse Georges dintr-o suflare. 

Şi cum celălalt îl privea cu uimire, adăugă, foarte roşu, 
plesnind de înfumurare şi în acelaşi timp jenat; 

— Am fost, m-a invitat de dimineaţă. 

Dar o mare fierbere se produse în salon. Vandeuvres şi 
Fauchery nu putură să insiste mai mult pe lângă conte. 
Marchizul de Chouard îşi făcuse apariţia, şi fiecare se 
grăbea să se arate cât mai curtenitor. Marchizul înaintase 
în chip penibil, cu picioarele lipsite de vlagă; şi stătea în 
mijlocul camerei, alb ca varul la faţă, cu ochii sclipitori, ca şi 
cum ar fi ieşit din cine ştie ce iatac întunecat, şi acum era 
orbit de lumina lămpilor. 

— Nu mai speram să te văd, tată, spuse contesa. Aş fi fost 
neliniştită până mâine. 

Marchizul de Chouard o privi fără să răspundă, cu aerul 
unui om care nu înţelege despre ce e vorba. Nasul lui, 
foarte borcănat pe faţa rasă, făcea impresia buhăielii unui 


beţivan, în vreme ce buza inferioară îi atârna. Doamna 
Hugon, văzându-l aşa istovit, îl compătimi, plină de milă. 

— Munciţi prea mult. Ar trebui să vă odihniţi. La anii 
noştri, trebuie să lăsăm munca în seama tinerilor. 

— Munca, a, da, munca! Bâlbâi el în cele din urmă. Mereu 
mult de lucru. 

Îşi revenea în fire, îndreptându-şi talia cocârjata şi 
trecându-şi mâna, cu un gest care îi era obişnuit, prin părul 
alb, ale cărui bucle rare îi fluturau înapoia urechilor. 

— La ce lucraţi până aşa de târziu? Întrebă doamna Du 
Joncquoy. Vă credeam la recepţia ministrului de finanţe. 

Dar contesa interveni. 

— Tata avea de studiat un proiect de lege. 

— Da, un proiect de lege, spuse el, într-adevăr un proiect 
de lege. Mă închisesem. E în legătură cu fabricile, aş vrea 
să se respecte repausul duminical. E într-adevăr ruşinos că 
guvernul nu catadicseşte să acţioneze cu vigoare. Bisericile 
se golesc, mergem spre o catastrofă. 

Vandeuvres schimbă o privire cu Fauchery. Amândoi se 
găseau în spatele marchizului, se ţineau după el pas cu pas. 
Când Vandeuvres putu să-l tragă deoparte, pentru a-i vorbi 
de frumoasa persoană pe care marchizul o ducea din când 
în când la ţară, bătrânul afectă o mare surpriză. Poate că-l 
văzuseră cu baronul Decker, unde petrecea uneori câteva 
zile, la reşedinţa acestuia de la Viroflay Vandeuvres, din 
simplă răzbunare, îl întrebă brusc: 

— Spuneţi-mi, pe unde aţi fost? Cotul dumneavoastră e 
plin cu pânze de păianjen şi ipsos. 

— Cotul meu? Murmură el uşor tulburat. Ia te uită! Într- 
adevăr. Puţină murdărie. M-oi fi aranjat aşa coborând de la 
mine. 

Mai multe persoane plecaseră. Era aproape de miezul 
nopţii. Doi valeţi făceau să dispară fără zgomot ceştile goale 
şi farfuriile de prăjituri. În faţa şemineului, doamnele îşi 
formaseră iar cercul, acum mai mic, discutând cu şi mai 
multă lenevie în melancolia acestui sfârşit de seară. Salonul 


însuşi adormea, umbre domoale izvorau parcă din colţurile 
pereţilor. Atunci, Fauchery făcu propunerea de plecare. Cu 
toate acestea, uită din nou s-o îndeplinească, pentru a privi 
pe contesa Sabine. După împlinirea obligaţiilor sale de 
stăpână a casei, se odihnea la locul ei obişnuit, mută, cu 
ochii pe un buştean care se consuma, prefăcându-se în 
jeratic, cu faţa atât de albă şi de nepătruns, încât Fauchery 
fu cuprins de îndoială. La lumina focului, firicelele negre ale 
aluniţei ce-o avea în colţul buzelor păreau galbene. Părea 
întocmai ca aluniţa Nanei, până şi la culoare. Nu se putu 
împiedica să nu şoptească o vorbă, în legătură cu asta, la 
urechea lui Vandeuvres. Într-adevăr aşa era; niciodată nu 
remarcase. Şi amândoi continuară să facă paralele între 
Nana şi contesă. Le găseau o uşoară asemănare la bărbie şi 
la gură; dar ochii nu erau de loc la fel. Apoi, Nana avea 
aerul unei fete de treabă; în vreme ce, despre contesă nu 
ştiai ce să crezi; ai fi putut spune că e o pisică adormită, cu 
ghearele strânse, cu labele agitate abia vizibil de un tremur 
nervos. 

— Oricum, ne-ar place să ne culcăm cu ea, declară 
Fauchery. 

Vandeuvres o dezbrăca din privire. 

— Da, totuşi, spuse el. Dar, ştii, mă tem că n-are coapse. 
Sunt sigur că n-are coapse, vrei să pariezi? 

Tăcu. Fauchery îi atingea repede cotul, arătându-i printr- 
un semn pe Estelle, aşezată pe taburet, în faţa lor. 
Ridicaseră glasul fără s-o remarce, şi probabil că-i auzise. 
Totuşi, rămânea ţeapănă, imobilă, cu gâtul uscăţiv de fată 
crescută prea repede, la care nici o şuviţă de păr nu se 
clintise. Atunci, se îndepărtară cu trei sau patru paşi mai 
încolo. Vandeuvres jura că Sabine era o femeie foarte 
cinstită. 

În acest moment, vocile din faţa şemineului se înălţară, 
ajungând până la ei. Doamna Du Joncquoy spunea: 

— Sunt de acord că domnul de Bismarck era poate un om 
de spirit. Numai că, de aici şi până la geniu. 


Doamnele reveniseră la primul lor subiect de conversaţie. 

— Cum! lar domnul de Bismarck! Murmură Fauchery. De 
data aceasta o şterg cu adevărat. 

— Ascultă, spuse Vandeuvres, ne trebuie un răspuns 
definitiv din partea contelui. 

Contele Muffat discuta cu socrul lui şi cu alţi câţiva oameni 
gravi. Vandeuvres îl trase deoparte, reînnoi invitaţia, 
susţinând-o cu alte argumente, spunându-i că el însuşi era 
invitat la supeu. Un bărbat putea să meargă oriunde; nu va 
gândi rău despre ceva ce nu e pornit decât cel mult din 
curiozitate. Contele ascultă aceste argumente cu ochii 
plecaţi, cu faţa mută. Vandeuvres simţea că şovăie, dar 
marchizul de Chouard se apropie cu un aer întrebător. Şi 
când acesta din urmă află despre ce e vorba, când Fauchery 
îl invită la rândul lui, el aruncă o privire fugitivă ginerelui. 
Se aşternu o tăcere, un soi de jenă; şi amândoi, 
încurajându-se, ar fi sfârşit fără îndoială prin a accepta, 
dacă în clipa aceea contele Muffat n-ar fi zărit pe domnul 
Venot, care îl privea insistent. Bătrânelul nu mai surâdea de 
loc, avea o faţă pământie şi nişte ochi neînduplecaţi, 
strălucitori şi pătrunzători. 

— Nu, răspunse contele de îndată, cu un ton atât de net 
încât nu avea rost să se mai insiste. 

Atunci marchizul refuză cu şi mai multă severitate. Vorbi 
despre morală. Clasele de sus trebuie să dea exemplul. 
Fauchery surâse şi strânse mâna lui Vandeuvres; nu-l mai 
aştepta, pleca imediat căci trebuia să treacă pe la ziar. 

— La Nana, la miezul nopţii, nu-i aşa? 

La Faloise se retrăgea şi el. Steiner o salutase pe contesă. 
Alţi bărbaţi îi urmau. Şi aceleaşi cuvinte circulau din gură-n 
gură; fiecare repeta: „La miezul nopţii, la Nana”, ducându- 
se să-şi îmbrace paltonul în anticameră. Georges, care nu 
trebuia să plece decât cu mama lui, se aşezase în prag, de 
unde indica tuturor adresa exactă, etajul trei, uşa din 
stingă. Cu toate acestea, înainte de a ieşi, Fauchery aruncă 
o ultimă privire. Vandeuvres îşi reluase locul în mijlocul 


doamnelor, glumind cu Leonide de Chezelles. Contele 
Muffat şi marchizul de Chouard se amestecau în discuţie, în 
vreme ce vrednica doamnă Hugon adormise cu ochii 
deschişi. Pierdut în spatele fustelor, domnul Venot, 
redevenit mărunţel, îşi regăsise surâsul. Miezul nopţii sună 
încet, în vasta camera plină de solemnitate. 

— Cum? Cum? Relua doamna Du Joncquoy, presupuneţi că 
domnul de Bismarck ne va declara război şi ne va bate? Oh! 
Dar asta depăşeşte orice! 

Se râdea, într-adevăr, în jurul doamnei Chantereau, care 
tocmai repeta aceste cuvinte auzite de ea în Alsacia, unde 
soţul ei era proprietarul unei uzine metalurgice. 

— Din fericire, există împăratul, spuse contele Muffat cu 
gravitatea lui oficială. 

Acesta fu ultimul cuvânt pe care Fauchery putu să-l audă. 
Închidea tocmai uşa, după ce mai privise încă o dată pe 
contesa Sabine. Ea discuta încet cu şeful de birou şi părea 
că o interesează ceea ce spunea acest bărbat gras. Hotărât 
lucru, trebuie că se înşelase, totul era impecabil. Păcat. 

— Ei bine, nu cobori odată? Îi strigă la Faloise din vestibul. 

Şi, pe trotuar, despărţindu-se, încă mai repetară; 

— Pe mâine, la Nana. 

IV. 

Încă de dimineaţă, Zo6 dăduse apartamentul pe mâna 
unui maâtre d'hotel venit de la restaurantul Brebant cu un 
personal de ajutor şi chelneri. Brebant era cel care trebuia 
să furnizeze totul pentru supeu, vesela, cristalurile, feţele 
de masă, florile, până şi scaunele şi taburetele. Nana n-ar fi 
putut găsi nici măcar o duzină de şerveţele în fundul 
dulapurilor; şi, dat fiind că încă n-avusese timpul să se arate 
în noua ei ipostază, necatadicsind să meargă la restaurant, 
preferase să facă să vină restaurantul la ea. Asta i se părea 
mai şic. Voia să sărbătorească marele ei succes de actriţă 
printr-un supeu, despre care să se ducă vestea. Cum 
sufrageria era prea mică maâtre d'hâtel-ul aşezase masa în 


salon, o masă cu douăzeci şi cinci de tacâmuri, puţin cam 
înghesuite. 

— E gata totul? Întrebă Nana, întorcându-se, la miezul 
nopții. 

— A! Habar n-am, răspunse brutal Zoe, care părea scoasă 
din răbdări. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu mă ocup de 
nimic! Au făcut un adevărat masacru în bucătărie şi în 
întreg apartamentul! În plus, a mai trebuit să mă şi iau la 
harţă. Ăilalţi doi au venit iar. Ce să spun, i-am dat pe uşă 
afară. 

Vorbea despre cei doi foşti amanți ai doamnei, despre 
comerciant şi despre valah, cărora Nana se decisese să le 
facă vânt, sigură de viitor, dorind să-şi croiască o viaţă 
nouă, cum spunea ea. 

— Ia te uită ce mai scaieţi! Murmură ea. Dacă mai revin, 
ameninţă-i că te duci după comisar. 

Apoi îi chemă pe Daguenet şi pe Georges, rămaşi în urmă 
în anticameră, unde îşi atârnau în cuier paltoanele. Se 
întâlniseră amândoi la ieşirea artiştilor, din pasajul 
Panoramas, şi ea îi luase în trăsură. Cum încă nu venise 
nimeni, le strigă să intre în budoar, în timp ce Zoe o aranja. 
În grabă, fără să-şi mai schimbe rochia, îşi ridică părul şi îşi 
prinse trandafiri albi în conci şi-n corsaj. Budoarul era plin 
cu mobilele din salon, pe care trebuiseră să le târască aici, 
o grămadă de gheridoane, canapele şi fotolii cu picioarele 
în sus; şi era tocmai gata, când fusta i se prinse într-o rotilă 
şi se despică. Atunci, Nana înjură, furioasă; lucruri de felul 
ăsta nu i se întâmplau decât ei. Înverşunată, îşi scoase 
rochia, o rochie din flanelă albă, foarte simplă, atât de 
simplă şi atât de fină, încât îi venea ca o cămaşe lungă. Dar 
de îndată şi-o puse la loc, negăsind alta după gustul ei, 
plângând aproape şi spunând că arată ca o peticăreasă. 
Daguenet şi Georges încercară să repare ruptura cu ace, în 
timp ce Zoe o coafa din nou. Toţi trei se înghesuiau în jurul 
ei, mai ales cel mic, îngenuncheat la pământ, cu mâinile pe 
sub fustă. Nana sfârşi prin a se calma, în timp ce Daguenet 


o asigura că trebuie să fie cel mult ora douăsprezece şi un 
sfert, în aşa hal expediase de repede actul trei din Blonda 
Venus, mâncând replicile şi sărind diferite cuplete. 

— E încă prea bine pentru grămada asta de imbecili, spuse 
ea. Aţi văzut? Aveau nişte capete, astă-seară! Zoe, fata mea, 
aşteaptă aici. Nu te culca, s-ar putea să am nevoie de tine. 
Ei poftim! Bine că s-a terminat. Uite că a venit lumea. 

Nana fugi. Georges rămase încă la pământ, cu coada 
fracului măturând podeaua. Roşi văzându-l pe Daguenet că- 
l priveşte. Cu toate acestea, se simțeau cuprinşi de tandreţe 
unul pentru celălalt. Îşi refăcură nodurile cravatelor în faţa 
uriaşei oglinzi turnante, şi, plini de scame de cât se 
frecaseră de rochia Nanei, se periară reciproc. 

— S-ar zice că suntem acoperiţi cu zahăr, murmură 
Georges, cu râsul lui de copil lacom. 

Un lacheu, angajat pentru noaptea asta, introducea 
invitaţii în micul salon, o încăpere strâmtă, unde se lăsaseră 
doar patru fotolii, pentru a încăpea şi acolo lumea. Din 
marele salon vecin venea un zgomot de veselă şi argintărie, 
în timp ce, pe sub uşă, o rază de lumină vie lucea. Intrând, 
Nana găsi, deja instalată într-unui dintre fotolii, pe Clarisse 
Besnus, pe care o adusese la Faloise. 

— Cum, tu eşti prima! Spuse Nana care, de când cu 
Succesul, o trata familiar. 

— Ei, la Faloise e de vină, răspunse Clarisse. Totdeauna îi e 
teamă să nu-ntârzie. Dacă ar fi fost să mă iau după el, n-aş 
fi apucat nici să-mi scot machiajul şi peruca. 

Tânărul, care o vedea pe Nana pentru prima oară atât de 
aproape, se înclina şi îi făcea complimente, vorbindu-i de 
vărul lui şi ascunzându-şi tulburarea sub masca unei 
exagerate politeţe. Dar Nana, fără să-l asculte, fără să-l 
cunoască, îi strânse mâna, apoi se îndreptă grăbită spre 
Rose Mignon. Dintr-o dată deveni foarte distinsă. 

— Ah! Dragă doamnă, ce amabilă sunteţi! Ţineam atât de 
mult să vă avem în mijlocul nostru. 


— Plăcerea e pentru mine, vă asigur, spuse Rose de 
asemenea plină de amabilitate. 

— Luaţi loc. N-aveţi nevoie de nimic? 

— Nu, mersi. Ah! Mi-am uitat evantaiul în haina de blană. 
Steiner, vezi, în buzunarul drept. 

Steiner şi Mignon intraseră în spatele Rosei. Bancherul se 
întoarse şi reapăru cu evantaiul, în timp ce Mignon o 
îmbrăţişa frăţeşte pe Nana, forţând-o în acest fel şi pe Rose 
s-o îmbrăţişeze. Nu făceau oare toţi parte din aceeaşi 
familie, la teatru? Apoi, clipi din ochi, ca pentru a-i încuraja 
pe Steiner; dar acesta, tulburat de privirea limpede a Rosei, 
se mulţumi să depună un sărut pe mâna Nanei. 

În această clipă, contele Vandeuvres îşi făcu apariţia, 
împreună cu Blanche de Sivry. Se făcură reverenţe adânci. 
Foarte ceremonioasă, Nana o conduse pe Blanche spre un 
fotoliu. Între timp, Vandeuvres povestea, amuzându-se, că 
Fauchery se certa jos, pentru că portarul refuzase să lase să 
intre trăsura lui Lucy Stewart. În anticameră, se auzea 
vocea lui Lucy, care-l făcea pe portar mârlan murdar. Dar 
când lacheul îi deschise uşa, înainta cu graţia ei zâmbitoare, 
se prezentă singură şi prinse mâinile Nanei, spunându-i că 
o iubise din prima clipă când o văzuse şi că găsea că are un 
straşnic talent. Nana, mândră de noul rol de stăpână a 
casei, mulțumea, într-adevăr tulburată. Cu toate acestea, 
părea preocupată de ceva, încă de la venirea lui Fauchery. 
În clipa în care putu să se apropie de el, îl întrebă foarte 
încet: 

— O să vină? 

— Nu, n-a vrut, răspunse brutal ziaristul, luat pe 
neaşteptate, deşi improvizase o poveste pentru a explica 
refuzul contelui Muffat. 

Fu conştient ele prostia ce-o făcuse, văzând paloarea 
tinerei femei, şi încercă să mai îndulcească fraza. 

— N-a putut, în seara asta conduce pe contesă la balul 
ministrului de interne. 


— Bun, murmură Nana, care îl bănuia de rea-voinţă. Ai să- 
mi plăteşti tu asta, puiule. 

— Ah! Ia ascultă, reluă el, rănit de tonul ei ameninţător, 
mie nu-mi plac astfel de comisioane. Adresează-te lui 
Labordette. 

Îşi întoarseră spatele, supăraţi. Chiar în clipa aceea, 
domnul Mignon îl împingea pe Steiner spre Nana. Când 
aceasta fu singură, el îi spuse cu voce înceată, cu un cinism 
glumeţ de complice care vrea să facă plăcere unui prieten: 

— Ştii că moare de dorul dumitale? Dar îi e frică de soţia 
mea. Nu-i aşa că o să-l aperi? 

Nana nu avu aerul că înţelege despre ce e vorba. Surâdea, 
privea pe Rose, pe soţul ei şi pe bancher; apoi, spuse 
acestuia din urmă: 

— Foarte bine, domnule Steiner, te aşezi alături de mine. 

Dinspre anticameră izbucniră râsete, şuşoteli, un zvon de 
voci vesele şi gureşe, ca şi cum un întreg pension ţinut din 
scurt de călugăriţe evadase şi dăduse buzna acolo. și 
Labordette apăru, târând după el cinci, femei, pensionul lui, 
cum îl numea cu răutate Lucy Stewart. Era Gaga, 
maiestuoasă în rochia de catifea albastră care o strângea, 
Caroline Heguet, mereu în fai negru garnisit cu dantelă, 
apoi Lea de Horn, îmbrăcată fără gust, ca de obicei, 
grăsana Tatan Nene€, o blondă veselă şi cu piept de doică, 
de care se râdea, şi, în sfârşit, mica Maria Blond, o fetiţă ele 
cincisprezece ani, de o slăbiciune şi un viciu ştrengăresc, 
care îşi pregătea debutul la Folies. Labordette le adusese 
pe toate într-o singură trăsură; şi ele râdeau încă de faptul 
că au stat claie peste grămadă, cu Maria Blond pe 
genunchii celorlalte. Dar când intrară, strânseră din buze, 
schimbând îmbrăţişări şi saluturi, toate foarte corecte. 
Gaga făcea pe copilăroasa, vorbea peltic din pricina 
efortului ei de a se comporta bine. Singură, Tatan Nene, 
căreia i se povestise pe drum că şase negri, absolut goi, vor 
servi la supeul Nanei, se frământa, cerând să-i vadă. 
Labordette o făcu gâscă, rugând-o să se potolească. 


— Şi Bordenave? Întrebă Fauchery. 

— Oh! Închipuiţi-vă, sunt dezolată, strigă Nana. Bordenave 
nu va putea fi printre noi. 

— Da, preciza Rose Mignon, şi-a prins piciorul într-o trapă 
şi are o entorsă îngrozitoare. Dacă-l auzeaţi înjurând, cu 
piciorul legat şi întins pe un scaun! 

Atunci toată lumea îl regretă pe Bordenave. Nu se dădea 
un supeu reuşit fără Bordenave. În sfârşit, au să se 
lipsească de el; îl uitaseră şi vorbeau despre altceva, când o 
voce groasă se înălţă dinspre intrare. 

— Aşa, bravo! Prin urmare m-aţi şi înmormântat! Fiecare 
întoarse capul, şi spre surpriza generală, îşi făcu apariţia 
Bordenave, enorm şi foarte roşu, cu piciorul înţepenit, 
drept pe prag, unde se sprijinea de umărul lui Simonne 
Cabiroche. În ultima vreme era prieten cu Simonne. 
Această micuță, care primise o educaţie aleasă, cântând la 
pian şi vorbind limba engleză, era o blondă foarte minionă, 
atât de delicată, încât se încovoia sub greutatea lui 
Bordenave, surâzătoare şi docilă cu toate acestea. Luară o 
poză interesantă vreme de câteva secunde, simțind că fac 
efect amândoi. 

— Ei? Se pare că vă iubesc foarte mult, continuă el. Pe 
legea mea, mă temusem că o să mă plictisesc, şi atunci mi- 
am zis: Mă duc. 

Dar se întrerupse pentru a lăsa să-i scape o înjurătură. 

— Fir-ar să fie! 

Simonne făcuse un pas prea repede şi îi lovise piciorul. El 
o îmbrânci. Simonne, fără a înceta să surâdă, plecă 
frumoasa-i faţă, ca un animal căruia îi e frică să nu fie bătut, 
şi-l susţinu cu toate forţele ei de blondă durdulie. De 
altminteri, în mijlocul exclamaţiilor, toţi se arătau zeloşi. 
Nana şi Rose târau un fotoliu, pe care Bordenave se lăsă să 
cadă, în vreme ce alte femei îi strecurau un al doilea fotoliu 
sub picior. Şi, natural, toate actrițele care erau acolo îl 
îmbrăţişară. El mormăia într-una fără motiv şi ofta. 


— Fir-ar să fie! Fir-ar să fie! În sfârşit, dacă piciorul e rupt, 
în schimb stomacul. E solid, o să vă convingeţi de asta. 

Alţi invitaţi sosiră. Nu mai aveai loc să te învârţi în cameră. 
Zgomotele de veselă şi de argintărie încetaseră; acum, o 
sfadă se iscase în salonul cel mare, de unde se auzea 
răsunând vocea furioasă a maâtre d'hâtel-ului. 
Nemaiaşteptând alţi musafiri, Nana începuse să se 
enerveze, mirată că nu se serveşte. Trimisese pe Georges 
să întrebe ce se întâmplă, când rămase foarte surprinsă 
văzând că încă mai intră lume, bărbaţi şi femei. Pe aceştia 
barem nu-i cunoştea de loc. Atunci, puţin stânjenită, întrebă 
pe Bordenave, pe Mignon şi pe Labordette. Nici ei nu-i 
cunoşteau. Cinci se adresă contelui de Vandeuvres, acesta 
îşi aminti dintr-o dată; erau tinerii pe care îi racolase la 
contele Muffat, Nana îi mulţumi. Foarte bine, foarte bine. 
Numai că vor fi tare înghesuiți; şi îl rugă pe Labordette să 
meargă şi să spună să se mai adauge încă şapte tacâmuri. 
Abia ieşi acesta şi valetul introduse încă trei persoane. Nu, 
de data asta, treaba devenea ridicolă; cu siguranţă, nu vor 
încăpea. Nana, care începea să se supere, spunea cu aerul 
ei nobil că lucrul nu era de loc convenabil. Dar văzând că 
mai vin încă doi, se puse pe râs: găsea asta foarte 
caraghios. Atâta pagubă! Or să încapă cum or să încapă. 
Toţi stăteau în picioare, numai Bordenave, Gaga şi Rose 
Mignon se aşezaseră, Bordenave acaparând el singur două 
fotolii. Vocile zumzăiau, se vorbea încet, înăbuşindu-se 
uşoarele căscaturi. 

— Ia spune, fata mea, întrebă Bordenave, ce-ar fi să ne 
aşezăm la masă? Suntem cu toţii, nu-i aşa? 

— Ah, da, suntem cu toţii! Răspunse ea râzând. 

Îşi plimba privirile în jur. Dar deodată deveni serioasă, ca 
şi cum ar fi fost mirată că nu găseşte acolo pe cineva. Fără 
îndoială, lipsea un conviv despre care nu pomenea. Era 
necesar să mai aştepte. Câteva minute mai târziu invitaţii 
remarcară în mijlocul lor un domn înalt, cu figură nobilă, 
încadrată de o frumoasă barbă albă. Şi cel mai surprinzător 


era faptul că nimeni nu-l văzuse intrând; probabil că se 
strecurase în salonaş printr-o uşă de la dormitor, rămasă 
întredeschisă. Domni o clipă de tăcere, se auzeau doar 
şuşoteli. Contele de Vandeuvres ştia cu siguranţă cine era 
domnul, căci schimbaseră amândoi o strângere de mână 
discretă; dar răspunse doar printr-un surâs la întrebările 
femeilor. Atunci Caroline Heguet, cu jumătate de voce, 
parie că este un lord englez, care se întorcea a doua zi ca 
să se căsătorească la Londra; îl cunoştea bine, fusese 
prietenul ei. Şi această poveste trecu din gură în gură 
printre femei; doar că Maria Blond pretindea, la rândul său, 
că recunoaşte în el pe un ambasador german, argumentând 
că se culca adeseori cu una din prietenele ei. Bărbaţii, la 
rândul lor, făceau aprecieri asupra lui în fraze scurte. O 
figură de domn serios. Poate că el plătea masa. Probabil. Se 
simţea asta. Ei! Numai de ar fi supeul bun! În sfârşit, lumea 
rămase nedumerită; uitaseră deja pe bătrânul cu barbă 
albă, când maâtre d'hâtel-ul deschise uşa salonului cel 
mare. 

— Doamna e servită. 

Nana acceptase braţul lui Steiner, fără a părea să remarce 
un gest al bătrânului care porni în urma ei absolut singur. 
De altfel, defilarea perechilor nu se putu organiza. Bărbaţii 
şi femeile intrau în debandadă, bătându-şi joc cu o bonomie 
burgheză de această mascaradă aristocratică. O masă 
lungă se întindea de la un capăt la altul al vastei camere, 
golită de mobile; şi această masă părea încă prea mică, 
fiindcă farfuriile se atingeau între ele. Patru sfeşnice, cu 
zece lumânări, luminau masa, şi o jardinieră, placată cu 
argint, era aşezată în mijlocul mesei, cu jerbe de flori în 
dreapta şi în stânga. Era un lux de restaurant, de la 
porţelanurile cu desene aurii la dantelele strălucitoare, fără 
monogramă, de la argintăria uzată şi fără luciu din pricina 
necontenitelor spălaturi, la cristalurile cărora li se puteau 
completa duzinile desperecheate în toate bazarele. Toate 
astea lăsau să se întrevadă inaugurarea sărbătorească 


pregătită prea în pripă, în mijlocul unei subite reuşite în 
viaţă, când nimic nu e încă la locul lui. O lustră lipsea, 
sfeşnicele, ale căror lumânări foarte înalte abia ardeau, 
aruncau o lumină palidă şi galbenă peste compotiere, peste 
farfuriile încărcate şi peste vasele în care fructele, micii 
pesmeciori şi dulceţurile alternau în chip simetric. 

— Aflaţi, spuse Nana, că se aşază fiecare cum vrea. E mai 
amuzant. 

Stătea în picioare, la mijlocul mesei. Pe bătrânul domn, pe 
care nu-l cunoşteau, îl aşezase la dreapta ei, în timp ce locul 
din stânga îl păstra pentru Steiner. Comesenii se aşezau 
deja, când din salonaş se auziră înjurături. Era Bordenave, 
pe care-l uitaseră şi care trecea prin toate chinurile din 
lume pentru a se ridica de pe cele două fotolii ale sale, 
strigând şi chemând pe această scârbă de Simonne, care se 
dusese cu ceilalţi. Femeile se precipitară, pline de 
înduioşare. Bordenave apăru susţinut, purtat pe braţe de 
Caroline, Clarisse, Tatan Nene şi Maria Blond. Şi fu o 
dandana întreagă până să-l instaleze. 

— La mijlocul mesei, faţă-n faţă cu Nana! Strigau toţi. 
Bordenave în cap! Ne va prezida banchetul. 

Şi doamnele îl aşezară la mijlociu mesei. Dar îi trebui un al 
doilea scaun pentru picior. Două femei îi susţinură piciorul, 
întinzându-l cu delicateţă. Nu-i nimic, va mânca aşezat într- 
o rână. 

— Fir-ar să fie! Bombănea el, mă simt chiar cu totul 
neîndemânatic! Ah! Pisicuţele mele, papa vă imploră 
ajutorul. 

Avea pe Rose Mignon în dreapta şi pe Lucy Stewart în 
stânga. Făgăduiră că vor avea grijă de el. Acum, toată 
lumea se aşeza la masă. Contele de Vandeuvres se plasă 
între Lucy şi Clarisse; Fauchery, între Rose Mignon şi 
Caroline Hegquet. De cealaltă parte, Hector de la Faloise se 
grăbise să se aşeze lingă Gaga, cu toate invitaţiile Clarissei 
să stea faţă în faţă cu ea; în timp ce domnul Mignon, care 
nu-l slăbea pe Steiner, nu era despărţit de el decât prin 


Blanche, şi o avea la stânga lui pe Tatan Nene. Apoi, venea 
Labordette. În sfârşit, la ambele capete se găseau tinerii, 
bărbaţi şi femei, Simonne, Lea de Horn, Maria Blond, 
aşezaţi la întâmplare, fără vreo ordine, claie peste 
grămadă. De pe acum chiar, Daguenet şi Georges Hugon se 
simpatizau din ce în ce mai mult, privind-o pe Nana cu 
zâmbete complice. 

Cum însă două persoane rămâneau în picioare se făcură 
glume pe seama lor. Bărbaţii îşi ofereau genunchii. Clarisse, 
care nu putea să-şi mişte coatele, îi spunea lui Vandeuvres 
că se baza pe el ca să reuşească s-o facă să mănânce. Ce să 
mai spunem şi de Bordenave, care ocupa un loc în plus, cu 
scaunele lui! Se făcu un ultim efort, şi toată lumea asta putu 
să se aşeze; dar, strigă domnul Mignon, erau, într-adevăr, 
ca nişte scrumbii într-o putină. 

— Pireu de sparanghel a la comtesse, consome a la 
Deslignac, murmurau chelnerii, plimbând farfurii încărcate 
prin spatele comesenilor. 

Bordenave consulta cu voce tare bucătarul, când un 
strigăt se ridică. Glasuri protestau, se certau. Uşa se 
deschisese şi trei întârziaţi, o femeie şi doi bărbaţi tocmai 
intraseră. Ah! Nu, asta era prea de tot. Cu toate acestea, 
Nana, fără să-şi părăsească locul, îşi înălța gâtul, 
străduindu-se să vadă dacă îi cunoştea. Femeia era Louise 
Violaine. Dar pe bărbaţi nu-i văzuse niciodată. 

— Draga mea, spuse Vandeuvres, domnul este un ofiţer de 
marină, prieten cu mine, domnul de Foucarmont, pe care l- 
am invitat. 

Foucarmont salută, foarte satisfăcut, adăugind: 

— Şi mi-am permis să-mi aduc pe unul dintre prietenii mei. 

— Ah! Perfect, perfect, spuse Nana. Luaţi loc. Hai, 
Clarisse, strânge-te un pic. Stai foarte comod. Acolo, cu 
puţină bunăvoință. 

Se mai strânseră puţin, şi Foucarmont şi Louise obţinură 
pentru amândoi un colţişor de masă; dar prietenul trebui să 
rămână departe de tacâmul lui; mânca ţinându-şi braţul 


întins printre umerii vecinilor. Chelnerii aduseră farfuriile 
cu ciorbă; cârnăciori de vătui cu trufe şi niokys cu 
parmezan circulau prin faţa mesenilor. Bordenave asmuţi 
întreaga masă, povestind că avusese o clipă ideea să-i 
aducă şi pe Prulliere, Fontan şi bătrânul Bosc. Nana 
devenise gravă; spuse pe un ton sec că le-ar fi făcut o 
primire s-o ţină minte. Dacă ar fi dorit să aibă în jur 
camarazi, s-ar fi preocupat ea însăşi să-i invite. Nu, nu, fără 
cabotini. Bătrânul Bosc era întotdeauna cherchelit; 
Prulliere era prea îngâmfat şi egoist; cât despre Fontan, 
acesta era nesuferit în societate, cu vocea lui stridentă şi cu 
dobitociile pe care le debita. Apoi, vedeţi, cabotinii sunt 
întotdeauna deplasaţi când se găsesc printre aceşti domni. 

— Da, da, e adevărat, declară Mignon. 

În jurul mesei, domnii în frac şi cu cravate albe erau foarte 
corecţi, cu feţele lor palide, de o distincţie pe care oboseala 
o desăvârşea şi mai mult. Bătrânul cu barba albă avea 
gesturi lente şi surâdea, ca şi cum ar fi prezidat un congres 
de diplomaţi. Vandeuvres părea că se află la contesa Muffat, 
şi era de o politeţe încântătoare cu vecinii. Chiar în 
dimineaţa asta, Nana îi spunea mătuşii sale: printre bărbaţi, 
nu puteai găsi alţii mai bine; cu toţii nobili sau cu toţii 
bogaţi; în sfârşit, bărbaţi şic. Cât despre doamne, ele se 
ţineau foarte bine. Câte unele, Blanche, Lea sau Louise, 
veniseră decoltate; chiar Gaga era decoltată, deşi la vârsta 
ei ar fi putut foarte bine să se acopere mai mult. Acum însă, 
după ce se aşezaseră, nu se prea mai auzeau râsete şi 
glume. Georges îşi spunea că asistase la mese mai vesele, la 
burghezi din Orleans. Discuţiile se urneau greu, bărbaţii, 
care nu se cunoşteau, se priveau în tăcere, femeile 
rămâneau liniştite; şi asta îl uimea cel mai mult pe Georges. 
Îi găsea cam cuminţi, crezuse că se vor îmbrăţişa imediat. 

Se serveau picanterii, un crap de Rhin a la Chambord şi o 
spinare de căprioară a l'anglaise, când Blanche spuse cu 
voce tare: 


— Lucy, draga mea, l-am întâlnit pe Ollivier al tău, 
duminică. Ce-a mai crescut! 

— De! Doar are optsprezece ani, răspunse Lucy; asta nu 
mă întinereşte de loc. A plecat ieri din nou la şcoală. 

Fiul ei, Ollivier, despre care vorbea cu mândrie, era elev la 
şcoala de marină. Atunci, începură să discute despre copii. 
Toate doamnele erau emoţionate. Nana îşi mărturisi marea 
ei bucurie: copilul, micul Louis, era acum la mătuşa ei, care 
i-l aducea în fiecare dimineaţă, către orele unsprezece; şi îl 
punea în pat, unde se juca tot timpul cu Lulu, câinele grifon. 
Mureai de râs, nu alta, să-i vezi pe amândoi vârându-se sub 
cuvertură, în fund. Nici n-aveai idee cât era de şmecher 
Louiset încă de pe acum. 

— Oh! Am petrecut ieri o zi! Povesti la rândul ei Rose 
Mignon. Închipuiţi-vă că plecasem să-i caut pe Charles şi 
Henri la pension; şi a trebuit să-i duc neapărat seara la 
teatru. Săreau, băteau din minute: „Vrem să joace mama! 
Vrem să joace mama! Oh! Un scandal, un scandal! 

Domnul Mignon surâdea complezent, cu ochii umezi de o 
tandreţă paternă. 

— Şi, la reprezentaţie, continuă el, erau aşa caraghioşi, 
serioşi ca nişte bărbaţi şi mâncând-o pe Rose din ochi; m-au 
întrebat de ce mama are picioarele aşa de goale. 

Toată masa izbucni în râs. Domnul Mignon triumfa, 
măgulit în orgoliul său de tată. Adora pe micuţi, şi o singură 
preocupare îl frământa, cu o încăpățânare de intendent 
credincios: să-şi rotunjească averea pe care o administra, 
cu banii câştigaţi de Rose la teatru şi aiurea. Când o luase 
în căsătorie, fiind şef de orchestră în cafe-concertul unde 
cânta ea, se iubeau cu pasiune. Astăzi, rămăseseră buni 
prieteni. Se stabilise o convenţie între ei doi; ea muncea pe 
cât putea, cu tot talentul şi frumuseţea de care dispunea; el 
lăsase vioara, pentru a putea veghea mai bine asupra 
succeselor ei de artistă şi de femeie. Nici că s-ar fi găsit un 
menaj mai burghez şi mai unit. 

— Câţi ani are cel mare? Întrebă Vandeuvres. 


— Henri are nouă ani, răspunse domnul Mignon. Oh! Dar e 
un Voinic! 

Apoi, îl luă în tărbacă pe Steiner, care nu iubea copiii; şi îi 
spuse cu un aer de liniştită impertinenţă, că dacă ar fi tată, 
şi-ar fi irosit mai puţin prosteşte averea. Tot vorbind, îl 
pândea pe bancher pe deasupra umerilor lui Blanche, 
pentru a vedea dacă acesta ajunge la vreo înţelegere cu 
Nana. Dar, de câteva minute, Rose şi Fauchery, care 
discutau foarte intim, îl agasau. Nu cumva Rose avea să-şi 
piardă timpul cu un asemenea neghiob? De data aceasta 
însă se va opune. Şi, cu mâinile lui frumoase, cu un diamant 
în degetul mic, termină un file de căprioară. 

De altfel, conversaţia asupra copiilor continua. La Faloise, 
foarte tulburat de vecinătatea lui Gaga, îi cerea noutăţi 
despre fiica ei, pe care avusese plăcerea s-o zărească 
împreună cu ea la Varietes. Lili se purta bine, dar era încă 
atât de ştrengăriţă! La Faloise rămase surprins aflând că 
Lili mergea pe al nouăsprezecelea an. Gaga deveni în ochii 
lui şi mai impozantă. Şi, cum el încerca să ştie pentru ce n-o 
adusese pe Lili, că-i spuse cu un aer înţepat: 

— Oh! Nu, nu, niciodată! Nu sunt încă trei luni de când a 
vrut cu orice preţ să iasă de la pension. Visam s-o mărit 
imediat. Dar ea mă iubeşte atât de mult, încât a trebuit s-o 
iau acasă, ah! Bineînţeles, contra voinţei mele. 

Ochii ei albăstrii, cu gene părlite, clipiră, în timp ce vorbea 
de căpătuirea domnişoarei sale. Dacă, la vârsta ei, n-avea 
pus un ban deoparte, muncind într-una, având încă bărbaţi, 
mai cu seamă dintre cei foarte tineri, cărora le-ar fi putut fi 
bunică, asta însemna că o căsătorie bună preţuia mai mult. 
Se aplecă spre la Faloise, care roşi strivit sub enormul ci 
umăr gol şi alb, ca un perete proaspăt tencuit. 

— Ştii, murmură Gaga, dacă va face şi ea acelaşi lucru, nu 
va fi vina mea. Dar eşti aşa aiurită când eşti tânără! 

În jurul mesei se stârni o mare mişcare. Chelnerii se 
arătau zeloşi. După picanterii, felul întâi îşi făcu apariţia: 
găini a la marechale, fileuri din limbă-de-mare în sos cu 


usturoi şi escalop din ficat de gâscă. Maâtre d'hâtel-ul, care 
pusese să se servească până acum vinuri de Meursault, 
oferea acum Chambertin şi Leoville în zgomotul uşor al 
schimbului de feluri, Georges, din ce în ce mai uluit, întrebă 
pe Daguenet dacă toate aceste doamne aveau într-adevăr 
copii; şi acesta din urmă, amuzat de întrebarea pusă, îi 
dădu câteva amănunte. Lucy Stewart era fiica unui gresor 
de origine engleză, angajat la Gara de Nord; treizeci şi 
nouă de ani, un cap de cal, dar adorabilă, veşnic ftizică, fără 
să moară însă vreodată; cea mai şic dintre aceste doamne 
avea la activul ei trei prinți şi un duce. Caroline Hequet, 
născută la Bordeaux, dintr-un mic funcţionar, mort de 
ruşine, avea norocul să aibă ca mamă o femeie cu mintea la 
cap, care, după ce o blestemase, se împăcase cu ea, după 
un an de reflectare, voind cel puţin să se aleagă cu ceva 
avere; fata, în vârstă de douăzeci şi cinei de ani, foarte 
distantă, trecea drept una dintre cele mai frumoase femei 
ce se putea avea la un preţ fix; mama, foarte ordonată, 
ţinea registrele, o contabilitate severă de încasări şi 
cheltuieli, şi conducea întreaga casă alcătuită din micul 
apartament pe care-l locuia cu două etaje mai sus, unde-şi 
instalase un atelier de croitorie, pentru rochii şi lenjerie. 
Cât despre Blanche de Sivry, pe adevăratul ei nume 
Jacqueline Baudu, provenea dintr-un sat din apropiere de 
Amiens; splendidă ca înfăţişare, proastă şi mincinoasă, 
afirma despre ea că este nepoata unui general şi nu 
recunoştea cei treizeci şi doi de ani pe care-i avea; foarte 
gustată de ruşi, din pricină că era durdulie. Apoi, repede, 
Daguenet adăugă câte un cuvânt despre fiecare din 
celelalte: Clarisse Besnus, adusă din Saint-Aubin-sur-Mer 
ca bonă de către o doamnă al cărei soţ o lansase; Simonne 
Cabiroche, fiica unui negustor de mobile din foburgul Saint- 
Antoine, crescută într-un mare pension pentru a fi 
învăţătoare, şi Maria Blond, şi Louise Violaine, şi Lea de 
Horn, toate împinse să facă trotuarul la Paris, fără a mai 
vorbi despre Tatan Nen6, care păzise vacile până la 


douăzeci de ani, în Champagne Pouilleuse. Georges asculta, 
privind cucoanele, zăpăcit şi aţâţat de această relatare 
brutală, făcută fără menajamente la urechea lui; în vreme 
ce în spate, chelnerii repetau cu o voce respectuoasă: 

— Găină a la marechale. File de limbă-de-mare în sos 
picant cu usturoi. 

— Dragul meu, spuse Daguenet care încerca să-i impună 
lui Georges experienţa lui, nu lua din peştele ăsta, şi 
mulţumeşte-te cu vinul de Leoville, se urcă mai puţin la cap. 

Căldura se înălța de la sfeşnice, din platourile plimbate, 
dinspre întreaga masă, unde treizeci şi opt de persoane se 
înăbuşeau; şi chelnerii, fără să se menajeze, alergau pe 
covoarele groase, care se pătau de grăsime. Cu toate 
acestea, supeul nu se înveselea câtuşi de puţin. Doamnele 
mâncau din vârful buzelor, lăsând în farfurii jumătate din 
cărnuri. Singură Tatan Nene mânca totul, cu lăcomie. La 
această oră înaintată din noapte nu întâlneai acolo decât 
pofte nervoase şi capricii de stomacuri stricate. Alături de 
Nana, bătrânul domn refuza toate platourile care i se 
prezentau; se servise numai cu o lingură de supă; şi, tăcut 
în faţa farfuriei lui goale, privea. Se căsca discret. Pentru 
câte o clipă, pleoapele se închideau şi feţele deveneau dintr- 
o dată pământii, era o mare plictiseală, ca întotdeauna, 
după cum spunea Vandeuvres. Supeuri ca acesta de acum, 
pentru a fi amuzante, nu trebuiau să fie decente. Altminteri, 
dacă se făceau în limitele cuminţeniei, cu maniere 
frumoase, mai bine mâncai în oraş, unde nu te plictiseai cu 
nimic mai mult. Fără Bordenave, care răcnea într-una, 
lumea ar fi adormit. Această bestie de Bordenave, cu 
piciorul bine întins, se lăsa servit, cu aere de sultan, de 
către vecinele lui Lucy şi Rose. Nu se preocupau decât de 
el, îl îngrijeau, îl răsfăţau, vegheaţi asupra paharului şi-a 
farfuriei lui; ceea ce nu-l împiedica să se plângă. 

— Cine se oferă să-mi taie carnea? Eu nu pot, masa ela un 
kilometru de mine. 


În fiecare secundă, Simonne se ridica, se aşeza în spatele 
lui, pentru a-i tăia carnea şi pâinea. Toate femeile se 
interesau de ceea ce mânca el. Chemau în ajutor chelnerii 
şi-l îndopau până nu mai putea. Când Simonne îl ştersese la 
gură, în timp ce Rose şi Lucy îi schimbau şerveţelul de masă 
de la gât, găsi în sfârşit gestul ăsta foarte drăguţ; şi 
catadicsi, în cele din urmă, să se arate mulţumit: 

— Uite! Tu eşti pe calea cea dreaptă, fata mea. O femeie 
nu-i făcută decât pentru aşa ceva. 

Se mai deşteptară un pic, şi conversaţia deveni generală. 
Se dădeau pe gât băuturi răcoritoare din mandarine. 
Friptura caldă era un file cu trufe, şi friptura rece - o piftie 
de bibilică la gheaţă. Nana, pe care o supăra lipsa de 
antren a comesenilor, începuse să vorbească foarte tare. 

— Aflaţi că prinţul de Scoţia a cerut de pe acum să i se 
reţină o avanscenă ca să vadă Blonda Venus, când o veni să 
viziteze Expoziţia. 

— Sper că toţi prinții vor veni să vadă spectacolul, declară 
Bordenave cu gura plină. 

— Se aşteaptă sosirea şahului Persiei, duminică, spuse 
Lucy Stewart la rândul ei. 

Atunci Rose Mignon vorbi despre diamantele şahului. 
Şahul Persiei purta o tunică în întregime acoperită cu pietre 
preţioase, o minune, un astru strălucitor, care valora 
milioane. Şi doamnele, palide, cu ochii lucitori de o dorinţă 
excesivă de posesiune, îşi lungeau gâturile, pomenind 
despre alţi regi şi despre alţi împărați pe care-i aşteptau să 
vină. Ioate visau la cine ştie ce capriciu regal, la o noapte 
plătită cu o avere. 

— Ia spune-mi, dragul meu, întrebă Caroline Hequet pe 
Vandeuvres, aplecându-se înspre el, ce vârstă are împăratul 
Rusiei? 

— Oh! Împăratul n-are vârstă, răspunse contele care 
râdea. Nu-i nimic de făcut cu el, vă previn în privinţa asta. 

Nana se prefăcu jignită. Expresia părea prea aspră, se 
protestă printr-un murmur. Dar Blanche dădea amănunte 


asupra regelui Italiei, pe care-l văzuse odată la Milano; nu 
era câtuşi de puţin frumos, ceea ce nu-l împiedica să aibă 
toate femeile; şi rămase contrariată când Fauchery o 
asigură că Victor-Emmanuel nu va putea veni. Louise 
Violaine şi Lea se preocupau de împăratul Austriei. 
Deodată, se auzi glasul micuţei Maria Blond care zicea: 

— N-am văzut niciodată un bătrân mai uscăţiv ca regele 
Prusiei! Eram la Baden, anul trecut. Îl întâlneai întotdeauna 
împreună cu contele de Bismarck. 

— Ehe! Eu l-am cunoscut pe Bismarck, o întrerupse 
Simonne. E un om încântător. 

— Exact ceea ce susţineam şi eu ieri! Exclamă Vandeuvres; 
nu voiau să mă creadă. 

Şi, ca la contesa Sabine, se ocupară vreme îndelungată de 
contele de Bismarck. Vandeuvres repetă aceleaşi fraze. O 
clipă, se simţi din nou în salonul familiei Muffat; numai 
doamnele erau altele. Dintr-o dată, se trecu la muzică. Apoi 
când Foucarmont lăsând să-i scape un cuvânt despre 
călugărirea de care întreg Parisul vorbea, Nana, interesată, 
vru neapărat să afle amănunte despre domnişoara 
Fougeray. Oh! Sărmana mititică, să se îngroape aşa, de vie! 
În fine, când vocaţia îşi spune cuvântul! În jurul mesei, 
femeile erau foarte înduioşate. lar Georges, plictisit să 
asculte lucrurile acestea pentru a doua oară, trăgea de 
limbă pe Daguenet asupra deprinderilor intime ale Nanei, 
în vreme ce conversaţia reveni inevitabil la contele de 
Bismarck. Tatan Nene se apleca la urechea lui Labordette 
pentru a-l întreba cum arăta acest Bismarck, pe care ea nu- 
| cunoştea câtuşi de puţin. Atunci, Labordette, cu un calm 
desăvârşit, îi povesti enormităţi: Bismarck ăsta mânca, în 
fiecare zi, carne crudă; când întindea o femeie în preajma 
vizuinii lui, o înşfăca la spinare; avusese de acum în felul 
acesta treizeci şi doi de copii, la patruzeci de ani. 

— La patruzeci de ani, treizeci şi doi de copii! Exclamă 
Tatan Nene, stupefiată şi convinsă. Desigur că este epuizat 
pentru vârsta lui. 


Toţi izbucniră în râs, şi ea pricepu că fusese luată peste 
picior. 

— Tare eşti dobitoc! Ştiam eu foarte bine că-ţi place să iei 
omul în râs! 

Cât despre Gaga, ea rămăsese cu gândul la Expoziţie. Ca 
şi toate celelalte doamne, se bucura şi se pregătea. Va fi un 
sezon bun. Provincia şi străinătatea vor năvăli spre Paris. În 
sfârşit, poate, după Expoziţie, dacă afacerile aveau să 
meargă bine, va putea să se retragă la Juvisy, într-o căsuţă 
micuță la care visa plină de nerăbdare, încă de multă 
vreme. 

— Ce vrei? Spunea Gaga lui la Faloise, o viaţă întreagă 
lupţi şi n-ajungi la nici un rezultat. Dacă ţi-ar făcea plăcere 
măcar! 

Gaga devenea tandră pentru că simţise genunchiul 
tânărului atingându-l pe al ei. La Faloise era foarte roşu. Ea, 
continuând să vorbească peltic, îi aruncă o privire. Un 
domnişor fără prea mare greutate; dar Gaga nu era de loc 
dificilă. La Faloise obţinu adresa ei. 

— Ia te uită, murmură Vandeuvres spre Clarisse, cred că 
Gaga ţi-l suflă pe Hector al tău. 

— Puțin îmi pasă, nici o pagubă! Răspunse actriţa. E cam 
tâmpit băiatul ăsta. L-am dat deja de trei ori pe uşă afară. 
Eu, ştii, când băieţii se dau la femei bătrâne, mă scârbesc 
de ei. 

Se întrerupse pentru a arăta cu un uşor semn pe Blanche, 
care, încă de la începutul dineului, stătea aplecată într-o 
poziţie foarte incomodă, îşi umfla, pieptul vrând să-şi arate 
umerii bătrânului domn distins, aşezat la trei locuri 
depărtare de ea. 

— Se lansează şi ea, dragul meu, reluă Clarisse. 

Vandeuvres surâse uşor, cu un gest de indiferenţă. Fără 
îndoială, nu era el acela care ar sta în calea sărmanei 
Blanche, împiedicând-o să aibă succes. Spectacolul pe care- 
| da Steiner întregii mese îl interesa mai mult. Bancherul 
era renumit pentru felul cum cădea în plasa femeilor; acest 


teribil evreu german, acest afacerist ale cărui mâini 
plămădeau milioane, devenea imbecil atunci când i se 
aprindeau călcâiele după o femeie: şi le voia pe toate, nu se 
putea să apară una la teatru fără ca el s-o cumpere, oricât 
de scumpă ar fi fost. Se citau sume enorme. În două 
rânduri, pofta lui furioasă de fete îl ruinase. După cum 
spunea Vandeuvres, fetele răzbunau morala, golindu-i casa 
de bani. O uriaşă lovitură cu salinele din Landes îi redaseră 
puterea la Bursă, şi soţii Mignon, de şase săptămâni, tocau 
din saline. Dar se puneau rămăşaguri: nu cei doi Mignon 
erau cei care se vor înfrupta de acum încolo din banii lui. 
Nana îşi va arăta dinţii ei albi. Încă o dată, Steiner cădea în 
laţ, şi cu atât mai straşnic cu cât de câte ori se afla alături 
de Nana, rămânea ca năucit, mâncând fără poftă, cu buza 
atârnându-i în jos şi cu faţa pătată ca marmora. Era de 
ajuns ca Nana să spună o cifră. Cu toate acestea ea nu se 
grăbea, se juca cu el, bufnind în râs la urechea lui păroasă 
şi amuţindu-se de frisoanele care treceau peste faţa 
vulgară. Avea tot timpul să rezolve afacerea la repezeală, 
dacă într-adevăr acest maţe-fripte de conte Muffat face pe 
pudicul. 

— Leoville sau Chambertin? Întrebă pe şoptite un chelner, 
lungindu-şi gâtul între Nana şi Steiner, în momentul în care 
acesta vorbea încet cu tânăra femeie. 

— Ai? Ce? Bâigui el, cu capul aiurit. De care vrei, mi-e 
totuna. 

Vandeuvres făcu uşor cu cotul lui Lucy Stewart, o limbă 
foarte ascuţită, un spirit feroce, atunci când îşi da drumul. 
În seara asta, Mignon o exaspera. 

— Ştii că e în stare să-i ţină lumânarea, spunea ea 
contelui. Speră să refacă lovitura micului Jonquier. Îţi 
aminteşti, Jonquier, care era cu Rose şi care avea o 
slăbiciune pentru grăsana de Laura. Mignon i-a aranjat o 
întâlnire cu Laura lui Jonquier, după care s-a întors cu el 
braţ la braţ înapoi la Rose, ca un soţ căruia îi permiţi o 


escapadă. Dar de data asta, o s-o sfeclească. Nana nu 
obişnuieşte să-napoieze bărbaţii pe care-i împrumută. 

— Ce o fi având Mignon de-şi priveşte cu severitate soţia? 
Întrebă Vandeuvres. 

Se aplecase şi o zărise pe Rose, care devenea din ce în ce 
mai tandră cu Fauchery. Aceasta îl făcu să înţeleagă mânia 
vecinei lui. Reluă râzând: 

— Drace! Eşti geloasă? 

— Geloasă! Spuse Lucy furioasă. Ei bine! Dacă Rose îl vrea 
pe Leon, eu una i-l dau bucuros. Nu-i nimic de capul lui! Un 
buchet de flori pe săptămână, şi uneori nici ăla măcar. Vezi 
tu, dragul meu, aceste fete de teatru sunt toate la fel. Rose 
a plâns de furie citind articolul lui Leon în legătură cu 
Nana; o cunosc eu foarte bine. Atunci, înţelegi, îi trebuie un 
articol la fel, şi ea şi-l câştigă. Eu una, am să-l dau pe Leon 
pe uşă afară, o să vezi asta! 

Se opri pentru a i se adresa chelnerului, care aştepta în 
picioare, în spatele ei, cu cele două sticle de vin: 

— Leoville. 

Apoi, o luă de la început, coborând glasul: 

— Nu vreau să fac scandal, nu-i genul meu. Dar eo 
târâtură îngâmfată, totuşi. Să fi fost în locul soţului ei o 
făceam să joace cum îi cântam. Ehe! Asta n-o să-i poarte 
noroc. Nu-l cunoaşte pe Fauchery ăsta al meu, e un bărbat 
atât de murdar, încât se lipseşte de femei, ca să-şi facă o 
situaţie. Frumoasă lume! 

Vandeuvres se strădui s-o liniştească. Bordenave, părăsit 
de Rose şi de Lucy, se necăjea, strigându-le că-l lăsau să 
moară pe papa de foame şi de sete. Aceasta înveseli puţin 
adunarea. Supeul era plicticos, nimeni nu mânca; se 
risipeau prin farfurii mânătărci a litalienne şi pateuri cu 
ananas a la Pompadour. Dar şampania, care se bea încă de 
la ciorbă, anima puţin câte puţin pe comeseni, dându-le o 
stare de euforie nervoasă. Până la urmă arătau că nici nu se 
mai ţin chiar aşa de bine. Femeile se rezemau în coate în 
faţa debandadei de pe masă; bărbaţii, pentru a putea 


respira în voie, îşi împingeau înapoi scaunele, şi fracurile se 
amestecau printre corsajele strălucitoare, iar umerii goi, pe 
jumătate întorşi, căpătau un luciu de mătase. Era prea cald, 
lumina lumânărilor se îngălbenea şi mai mult, îngroşată, 
deasupra mesei. Uneori, timp de o clipă, atunci când o 
ceafă aurie se apleca sub o ploaie de bucle, reflexele unei 
broşe cu diamante sclipeau în câte un conci înalt. Hohote de 
râs izbucneau, ochii deveneau mai râzători, dinţii albi se 
întrezăreau mai des, luminile sfeşnicelor păreau că se 
reaprind în; câte un pahar de şampanie. Se glumea cu glas 
tare, se gesticula, şi în mijlocul întrebărilor rămase fără 
răspuns, chemări izbucneau dintr-un capăt la celălalt al 
încăperii. Dar chelnerii făceau cel mai mult zgomot, 
crezându-se pe coridoarele restaurantului lor, se 
îmbrânceau, servind îngheţatele şi desertul cu exclamaţii 
guturale. 

— Copii, strigă Bordenave, ştiţi că jucăm mâine. Nu vă 
încredeţi aşa mult în puterile voastre! Fără prea multă 
şampanie! 

— Eu unul, spunea Foucarmont, am băut până acum din 
toate vinurile care există în cele cinci părţi ale lumii. Ehe! 
Băuturi extraordinare, alcool în stare să doboare un bărbat 
în toate puterile. Ei bine! Niciodată nu mi-au făcut nimic. 
Pot să vreau mult şi bine să mă îmbăt. Am încercat, dar nu 
pot. 

Era foarte palid, foarte flegmatic, răsturnat peste spătarul 
scaunului şi bând într-una. 

— Oricum, murmură Louise Violaine, gata, ţi-ajunge. Asta 
ar mai lipsi să stau şi să te îngrijesc tot restul nopţii. 

O uşoară chercheleală făcea să apară pe obrajii iui Lucy 
Stewart petele roşii ale bolnavilor de plămâni, în timp ce 
Rose Mignon devenea tandră, cu ochii umezi. Tatan Nene, 
obosită de a fi mâncat atât de mult, râdea uşor de prostia 
ei. Celelalte, Blanche, Caroline, Simonne şi Maria Blond, 
vorbeau toate deodată, povestindu-şi aventurile, o dispută 
cu vizitiul, un proiect de excursie la ţară, istorioare 


complicate cu amanți suflaţi una alteia şi apoi înapoiaţi. Dar 
un bărbat tânăr de lângă Georges, vrând s-o îmbrăţişeze pe 
Lea de Horn, primi o palmă împreună cu: „la ascultă! Lasă- 
mă în pace!” plin de o neaşteptată indignare; şi Georges, 
foarte cherchelit, foarte tulburat la vederea Nanei, ezită 
înaintea unei idei pe care o frământa cu toată seriozitatea, 
aceea de a se aşeza în patru labe, sub masă, şi de a se duce 
să se ghemui la picioarele ei la fel ca un căţeluş. Nimeni nu 
l-ar fi văzut, ar fi stat acolo foarte cuminte. Apoi, la 
rugămintea lui Lea, Daguenet îi spusese tânărului pălmuit 
să stea liniştit, şi Georges, dintr-o dată, simţi o mare 
suferinţă, ca şi cum l-ar fi dojenit pe el însuşi; era o prostie, 
era trist, nu avea nici o plăcere pentru nimic. Daguenet, cu 
toate acestea, glumea, îl forţa să-nghită un pahar uriaş cu 
apă, întrebându-l ce ar face dacă s-ar afla singur cu o 
femeie, de vreme ce trei pahare de şampanie îl doboară la 
pământ. 

— De pildă, reluă Foucarmont, la Havana se prepară un 
rachiu dintr-un fel de boabă pădureaţă; ai crede că înghiţi 
foc. Ei bine, am băut într-o seară mai mult de un litru din 
ăsta. Nu mi-a făcut nimic. Şi mai tare ca ăsta, într-altă zi, pe 
coasta Coromandel, sălbaticii ne-au dat nu ştiu ce amestec 
de piper cu vitriol; nici asta nu mi-a făcut nimic. Nu pot să 
mă cherchelesc şi gata! 

De câtva timp, figura lui la Faloise, aşezat în faţa lui, îi 
displăcea. Rânjea şi rostea cuvinte neplăcute. La Faloise, 
căruia i se aprinseră călcâiele, se agita într-una, 
înghesuindu-se lângă Gaga. Dar o altă grijă îi sporea 
agitația: îi dispăruse batista, şi şi-o căuta cu încăpăţânarea 
caracteristică beţivului, întrebându-şi vecinii, aplecându-se 
pentru a privi pe sub scaune şi pe sub picioare. Şi, cum 
Gaga încerca să-l liniştească, el murmură: 

— E stupid; se aflau, pe unul din colţuri, inițialele şi 
coroana mea. Aşa ceva mă poate compromite. 

— Haida de, domnule Falamoise, Lamafoise, Mafaloise! 
Strigă Foucarmont, care găsea foarte spiritual să stâlcească 


astfel la infinit numele tânărului. 

Dar la Faloise se supără. Vorbi despre strămoşii lui, 
bâlbâindu-se. Ameninţă că o să-i arunce o carafă în capul lui 
Foucarmont. Contele Vandeuvres trebui să intervină pentru 
a-l asigura că Foucarmont avea mult haz. Toată lumea 
râdea, într-adevăr. Asta îl tulbură pe tânărul aiurit, care 
consimţi în cele din urmă să se aşeze la loc; şi mânca acum, 
cu docilitatea unui copil, atunci când vărul lui îi poruncea să 
mănânce, îngroşându-şi vocea. Când Gaga îl luă din nou 
alături de ea, la Faloise se linişti; doar din timp în timp, 
arunca priviri furişe şi neliniştite convivilor, tot mai 
căutându-şi batista. 

Atunci, Foucarmont, plin de spirit, îl atacă pe Labordette, 
la capătul celălalt al mesei. Louise Violaine încercă să-l facă 
să tacă, pentru că, spunea ea, când îl apuca aşa să-i 
tachineze pe ceilalţi treaba se sfârşea totdeauna rău pentru 
ea. Foucarmont găsise o glumă care consta în a-l striga pe 
Labordette „doamnă“; probabil că-l amuza mult, căci o 
repeta într-una, în vreme ce Labordette, liniştit, înălța din 
umeri, spunându-i de fiecare dată: 

— Taci, dragul meu, e stupid. 

Dar cum Foucarmont continua, şi ajungând chiar la 
insulte, fără să se ştie pentru ce, el încetă să-i mai răspundă 
şi se adresă contelui de Vandeuvres: 

— Domnule, fă-l să tacă pe prietenul dumitale. Nu vreau să 
mă enervez. 

În două rânduri se bătuse în duel. Era salutat şi primit 
pretutindeni. Se ridică un protest general împotriva lui 
Foucarmont. Întreaga masă se înveselea, găsindu-l foarte 
spiritual; dar aceasta nu era un motiv pentru a strica 
petrecerea. Vandeuvres, a cărui faţă fină devenise arămie, 
ceru cu insistenţă să i se restituie sexul lui Labordette. 
Ceilalţi bărbaţi Mignon, Steiner, Bordenave, foarte porniţi, 
interveniră de asemenea, strigând şi acoperindu-i vocea. 
Numai bătrânul domn, pe care-l uitaseră lângă Nana, îşi 


păstra aerul distins, surâsul ostenit şi mut, urmărind din 
ochi această debandadă din timpul desertului. 

— Pisicuţa mea, dacă am lua cafeaua aici? Spuse 
Bordenave. Ne simţim foarte bine aici. 

Nana nu răspunse imediat. Încă de la începutul supeului, 
nu mai părea să fie în apele ei. Ioată această lume, care 
striga într-una la chelneri, vorbind tare şi îndemnându-se 
unii pe alţii, ca şi cum ar fi fost la restaurant, o înăbuşea şi-o 
ameţea. Ea însăşi îşi uitase rolul de stăpâna a casei şi nu se 
ocupa decât de grăsanul de Steiner, care crăpa de 
apoplexie alături de ea. Îl asculta, refuzând încă din cap, cu 
râsul ei provocator de blondă bine împlinită. Şampania pe 
care o băuse, o făcea mai roză, cu gura umedă şi ochii 
lucitori; şi bancherul oferea din ce în ce mai mult, la fiecare 
mişcare mângâietoare a umerilor ei, la uşoarele umflături 
ale gâtului, când întorcea capul. Vedea aici, lângă ureche, 
un colţişor delicat, o mătase care-l înnebunea. Câteodată, 
Nana, stânjenită, îşi reamintea de convivii ei, căutând să fie 
amabilă, pentru a arăta că ştie să primească. Către sfârşitul 
supeului, era foarte ameţită; asta o dezola: faptul că 
şampania o ameţea imediat. În momentul acela, un gând o 
exaspera. Era o porcărie ceea ce doamnele acestea voiau să 
facă în casa ei, comportându-se aşa urât. Oh! Vedea ea clar: 
Lucy făcea cu ochiul pentru a-l întărită pe Foucarmont 
contra lui Labordette, în vreme ce Rose, Caroline şi altele îi 
aţâţau pe ceilalţi domni. Acum, chestia era să nu stârnească 
atâta gălăgie încât să se audă şi să se ducă vestea că-ţi 
puteai permite totul, când supai la Nana. Ei bine! Au să 
vadă ei. Oricât ar fi fost de ameţită, tot ea era cea mai şic şi 
cea mai cum trebuie. 

— Pisicuţa mea, reluă Bordenave, hai să servim cafeaua 
aici. Prefer asta din cauza piciorului. 

Dar Nana se ridicase cu brutalitate, murmurându-le la 
urechi lui Steiner şi bătrânului domn, care rămaseră uimiţi: 
— Aşa-mi trebuie, asta să-mi fie învăţare de minte să mai 

invit lume necuviincioasă. 


Apoi, indică printr-un gest uşa sufrageriei şi adăugă cu 
voce tare. 
— Dacă vreţi cafea, o veţi găsi dincolo! 


Părăsiră masa, înghesuindu-se către sufragerie, fără să 
bage de seamă mânia Nanei. Şi curând nu rămase nimeni în 
salon, în afară de Bordenave, sprijinindu-se cu mâinile de 
pereţi, înaintând cu precauţiuni, tunând şi fulgerând 
împotriva acestor blestemate de femei, pe care le doare în 
cot de papa, acum, când erau îmbuibate. În spatele lui, 
chelnerii începuseră să strângă masa sub ordinele date cu 
voce tare de către maâtre d'hâtel. Se precipitau, se 
îmbrânceau, făcând să dispară masa ca un decor de feerie 
la fluierul maestrului maşinist. Doamnele şi domnii trebuiau 
să revină în salon, după ce-şi vor fi luat cafeaua. 

— Ei drăcie! N-au prea încălzit aici, spuse Gaga cu o 
uşoară înfiorare, intrând în sufragerie. 

Fereastra acestei camere rămăsese deschisă. Două lămpi 
luminau masa, unde cafeaua era servită, împreună cu 
lichiorurile. Nu erau scaune, şi se bea cafeaua în picioare, 
în timp ce vacarmul chelnerilor de alături creştea şi mai 
mult. Nana dispăruse. Dar nimeni nu se neliniştea de 
absenţa ei. Se lipseau foarte bine de ea, fiecare se servea 
singur, scotocind prin sertarele bufetului, pentru a căuta 
ceşcuţele desperecheate. Se formaseră mai multe grupe; 
persoanele care fuseseră separate în timpul supeului se 
strângeau din nou laolaltă; şi se schimbau priviri, râsete 
semnificative, cuvinte cu subînţeles. 

— Nu-i aşa, Auguste, spuse Rose Mignon, că domnul 
Fauchery ar trebui să vină să dejuneze cu noi într-una din 
zilele viitoare? 

Domnul Mignon, care se juca nervos cu lanţul ceasului, 
măsură o secundă pe jurnalist cu ochii lui severi. Rose era 
nebună. Ca un bun administrator, el va trebui să pună capăt 
acestei risipe. Pentru un articol, fie; dar după aceea, gata; 
uşi închise. Cu toate acestea, cum cunoştea încăpăţânarea 
soţiei sale şi obişnuia să-i permită, din când în când, în mod 
patern, câte o prostie, atunci când Rose i-o cerea, răspunse, 
prefăcându-se amabil: 


— Bineînţeles, voi fi foarte fericit. Vino deci mâine, 
domnule Fauchery. 

Lucy Stewart, care stătea de vorbă cu Steiner şi Blanche, 
auzi această invitaţie. Ridică vocea, adresându-se 
bancherului: 

— Le-a apucat pe toate turbarea. E una care mi-a furat 
până şi clinele. Ia spune, dragul meu, sunt eu de vină dacă 
dumneata o părăseşti? 

Rose întoarse capul. Îşi bea cafeaua cu mici înghiţituri, 
privea pe Steiner fix, foarte palidă; şi toată minia înăbuşită, 
pricinuită de faptul că a fost abandonată, îi trecu prin ochi 
ca o flacără. Vedea mai limpede decât domnul Mignon; era 
o prostie să vrei să reîncerci afacerea cu Jonquier, 
combinaţii ca acestea nu reuşesc de două ori. Atâta pagubă! 
Îl va avea pe Fauchery, după care i se aprinseră călcâiele 
încă de la începutul supeului; şi dacă domnul Mignon nu era 
mulţumit, asta o să fie pentru el învăţătură de minte. 

— Nu cumva aveţi de gând să vă bateţi? Se grăbi să o 
întrebe Vandeuvres pe Lucy Stewart. 

— Nu, n-avea frică. Dar cel puţin, să stea liniştită, sau îi fac 
bagajul. 

Şi chemându-l pe Fauchery cu un gest imperios: 

— Micule, ţi-ai lăsat papucii la mine. O să spun să ţi-i 
trimită mâine la portar. 

Fauchery vru să o ia în glumă. Dar ea se depărta cu un aer 
de regină. Clarisse, care stătea rezemată cu spatele de un 
perete cu intenţia de a bea liniştită un pahar de vişinată, 
ridică din umeri. Astea-s treburi pentru un bărbat! Trebuie 
oare, în momentul când două femei se găseau laolaltă cu 
amanţii lor, ca primul lor gând să le fie acela să şi-i sufle 
reciproc? Devenise o regulă treaba asta. Ea, de exemplu, 
dacă ar fi vrut, i-ar fi scos ochii lui Gaga, din cauza lui 
Hector. Aiurea! Ea îşi bătea joc de asta. Apoi, cum la Faloise 
trecea, se mulţumi să-i spună: 

— Ia ascultă, ţie îţi cam plac babetele! Şi nu alea coapte, ci 
chiar alea răscoapte. 


La Faloise păru foarte vexat. Rămăsese cu o umbră de 
îndoială. Văzând-o pe Clarisse că-şi bate joc de el, începu s- 
o suspecteze. 

— Lasă gluma, murmură el. Tu mi-ai luat batista, dă-mi 
înapoi batista. 

— Ne-ai înnebunit destul cu batista ta! Strigă ea. Spune- 
mi, idiotule, pentru ce ţi-aş fi luat-o eu? 

— Ei asta-i? Spuse el bănuitor. Ca s-o trimiţi familiei mele 
şi să mă compromit! 

Între timp, Foucarmont se lupta cu lichiorurile. Continua 
să rânjească, privindu-l pe Labordette, care-şi bea cafeaua 
în mijlocul doamnelor. Şi lăsa să-i scape frânturi de frază: 
fiul unui geambaş de cai, după alţii bastardul unei contese; 
nici un venit, dar întotdeauna douăzeci şi cinci de ludovici în 
buzunar, servitorul curvelor, un individ care nu se culca cu 
niciuna niciodată. 

— Niciodată! Niciodată! Repetă el înfuriindu-se. Nu, zău, 
trebuie să-l pălmuiesc. 

Goli un păhăruţ cu şartreuză. Şartreuza nu-l incomoda 
câtuşi de puţin; nici măcar un pic, spunea el; şi făcea gestul 
cunoscut pocnindu-şi unghia degetului mare de marginea 
dinţilor. Dar, deodată, tocmai în momentul în care se 
îndrepta către Labordette, deveni alb ca varul şi se prăbuşi 
grămadă în faţa bufetului. Era beat mort. Louise Violaine fu 
dezolată. Ştiuse ea bine şi-o spusese mai înainte că treaba 
asta se va sfârşi rău; acum nu-i mai rămânea altă distracţie 
pentru restul nopţii decât să-l îngrijească; Gaga o liniştea, 
examinându-l pe ofiţer cu o privire de femeie experimentată 
şi declarând că asta nu o să aibă nici o urmare, că domnul 
acesta urmează să doarmă aşa douăsprezece până la 
cincisprezece ore, fără nici un pericol. Apoi îl duseră pe 
Foucarmont de acolo. 

— Ei! Dar unde-a dispărut Nana? Întrebă Vandeuvres. 

Într-adevăr, părăsind masa, Nana se evaporase. 
Amintindu-şi de ea, toată lumea o striga. Steiner, neliniştit 
de câteva clipe, îl chestiona pe Vandeuvres în legătură cu 


bătrânul domn, dispărut şi el o dată cu gazda. Dar contele îl 
linişti, fiindcă tocmai îl condusese pe bătrân; un personaj 
străin, căruia era inutil să i se divulge numele, un bărbat 
foarte bogat, care se mulțumea să plătească supeurile. 
Apoi, ca şi cum o uitaseră din nou pe Nana, Vandeuvres îl 
zări pe Daguenet, cu capul vârât pe uşă, chemându-l printr- 
un semn. Şi, în dormitor, o găsi pe stăpâna casei aşezată, 
ţeapănă, cu buzele albe, în timp ce Daguenet şi Georges, în 
picioare, o priveau cu un aer consternat. 

— Ce ai? Întrebă el surprins. 

Ea nu răspunse şi nici nu întoarse măcar capul. 
Vandeuvres repetă întrebarea. 

— Am, strigă ea în sfârşit, că nu vreau să-şi bată joc de 
mine! 

Atunci dădu drumul la tot ce-i veni pe limbă. Da, da, nu era 
o proastă, vedea ea limpede. Îşi bătuseră joc de ea în tot 
timpul supeului, se spuseră tot felul de porcării, pentru a-i 
arăta că o dispreţuiesc. O grămadă de târâturi, care nu-i 
ajungeau nici măcar până la degetul mic! Nici vorbă să-şi 
mai bată capul altădată, să se lase călcată în picioare aşa în 
continuare! Nu ştia ce o opreşte să nu azvârle pe uşă afară 
toată această adunătură josnică. Şi, sugrumată de furie, 
vocea i se curmă printr-un hohot de plâns. 

— Lasă, fetiţa mea, te-ai îmbătat, spuse Vandeuvres care 
începuse să devină intim cu ea. Trebuie să fii înţelegătoare. 

Nu, refuza să facă un pas, rămânea acolo, pe loc. 

— M-am îmbătat, se prea poate. Dar vreau să mă respecte. 

De un sfert de oră, Daguenet şi Georges o implorau 
zadarnic să revină în sufragerie. Ea se încăpăţâna, invitaţii 
puteau foarte bine să facă ce voiau; îi dispreţuia prea mult 
pentru a se întoarce la ei. Niciodată! Niciodată! Puteai s-o 
tai în bucăţi, că tot în odaia ei ar fi rămas. 

— De-acum n-o să mai am nici o încredere în nimeni, reluă 
ea. Cămila aia de Rose a pus totul la cale. Cu siguranţă că şi 
pe femeia asta onorabilă, pe care o aşteptam astă-seară, tot 
Rose a împiedicat-o să vină. 


Vorbea de doamna Robert. Vandeuvres îi dădu cuvântul de 
onoare că doamna Robert refuzase ea însăşi. Asculta 
vorbele ei şi discuta fără să râdă, obişnuit cu asemenea 
scene, ştiind cum trebuiau luate femeile, atunci când se 
găseau în asemenea situaţii. Dar cum încerca să-i prindă 
mâinile, pentru a o ridica de pe scaun şi a o duce cu sine, ea 
se zbătea, cu o furie sporită. Nimeni să nu încerce vreodată 
s-o facă să creadă că Fauchery, de pildă, nu-l convinsese pe 
contele Muffat să, nu vină. O adevărată viperă, Fauchery 
ăsta; un invidios, un bărbat capabil să urmărească cu 
înverşunare o femeie şi să-i distrugă fericirea. Căci, în 
sfârşit, ştia bine, contele se îndrăgostise de ca. Ar fi putut 
să-l aibă. 

— Pe el, draga mea, n-o să-l ai niciodată! Strigă 
Vandeuvres, uitându-şi de tactul pe care trebuia să-l 
folosească şi izbucnind în râs. 

— Pentru ce oare? Întrebă ea, serioasă, puţin mai 
dezmeticită. 

— Pentru că a încăput pe mâna popilor şi pentru că, dacă 
te-ar atinge numai cu vârful degetelor, a doua zi s-ar şi 
înfiinţa la spovedanie. Ascultă la mine un sfat bun. Nu lăsa 
să-ţi scape celălalt. 

Nana rămase o clipă tăcută, reflectând. Apoi, se ridică şi 
se duse să-şi clătească ochii. Cu toate acestea, de fiecare 
dată când încercau s-o ducă în sufragerie, striga într-una 
nu, furioasă, Vandeuvres părăsi camera cu un surâs, fără să 
insiste mai mult. Şi, îndată ce nu mai fu acolo, Nana avu o 
criză de tandreţe şi se aruncă în braţele lui Daguenet, 
repetând: 

— Ah! Dragul meu Mimi, numai tu exişti pentru mine. Le 
iubesc, uite aşa! 'le iubesc foarte mult! Ce bine ar fi dacă 
am putea să trăim mereu împreună. Doamne! Ce nefericite 
mai sunt femeile! 

Apoi, observând că Georges devenise foarte roşu, 
văzându-i că se îmbrăţişează, îl îmbrăţişa şi pe el. Mimi nu 
putea să fie gelos pe un băieţaş. Voia ca Paul şi Georges să 


se înţeleagă totdeauna bine, pentru că ar fi plăcut să 
rămână aşa, toţi trei, ştiind că se iubesc mult. Dar îi deranja 
un zgomot neobişnuit, cineva sforăia. Atunci, cercetând în 
jur, îl observă pe Bordenave, care, după ce-şi luase cafeaua, 
se instalase chiar acolo, comod. Dormea pe două scaune, cu 
capul sprijinit de marginea patului şi piciorul întins. Nana îl 
găsi aşa de caraghios, cu gura deschisă şi nasul mişcându- 
se la fiecare sforăitură, încât fu zguduită de un hohot de râs 
nebunesc. leşi din cameră, urmată de Daguenet şi de 
Georges, traversă sufrageria şi intră în salon, râzând din ce 
în ce mai tare. 

— Oh! Draga mea, spuse ea aruncându-i-se aproape în 
braţele lui Rose, nici n-ai idee, vino să vezi ceva. 

Toate femeile trebuiră s-o însoţească. Le apuca mâinile, 
plină de dezmierdări, le lua după ea cu forţa, într-un elan 
de veselie atât de sincer, încât toate râdeau chiar de pe 
acum, fără vreo jenă. Banda dispăru, apoi reveni, după ce 
zăbovise un minut, cu respiraţia oprită, în jurul lui 
Bordenave, întins într-un mod magistral. Şi râsetele se 
dezlănţuiră. Când una dintre ele ordona să fie linişte, se 
auzeau în depărtare sforăiturile lui Bordenave. 

Era aproape orele patru. În sufragerie, tocmai se instalase 
o masă de joc, la care se aşezară Vandeuvres, Steiner, 
Mignon şi Labordette. În picioare, în spatele lor, Lucy şi 
Caroline pariau; în vreme ce Blanche, somnoroasă, 
nemulțumită de felul cum îşi petrecuse noaptea, întreba la 
fiecare cinci minute pe Vandeuvres dacă nu binevoia să 
plece o dată. În salon, ceilalţi încercau să danseze. 
Daguenet cânta la pian, „ca în familie”, cum spunea Nana; 
nu voia „un pianist de local”; Mimi cânta valsuri şi polci câte 
i se cereau. Dar dansul lâncezea, doamnele pălăvrăgeau 
între ele, aţipind scufundate în fundul canapelelor. Deodată 
se stârni: un vacarm. Unsprezece tineri, care soseau în 
bandă, râzând foarte tare în anticameră, se înghesuiau la 
uşa salonului; ieşeau de la balul Ministerului de Interne, în 
fracuri şi cravate albe, purtând la revere baretele unor 


decoraţii necunoscute. Nana, supărată de această intrare 
gălăgioasă, chemă chelnerii rămaşi în bucătărie şi le ordonă 
să-i azvârle pe aceşti domni afară; şi se jura că nu-i văzuse 
niciodată. Fauchery, Labordette, Daguenet toţi bărbaţii 
înaintaseră, pentru a face să fie respectată stăpâna casei. 
Se azvârleau cuvinte grele, se întindeau braţe 
amenințătoare. Un moment fură pe punctul să se încaiere. 
Cu toate acestea, un blond mic şi cu aerul bolnăvicios 
repeta cu insistenţă: 

— Dar bine, Nana, deunăzi, la familia Peters, în salonul 
mare, roşu. Reaminteşte-ţi odată! Ne-ai invitat. 

Deunăzi, la familia Peters? Nu-şi aducea aminte de loc. 
Mai întâi, în care seară? Şi când micul blond îi spuse ziua, 
miercuri, îşi reaminti foarte bine că supase la familia Peters 
miercuri; dar nu invitase pe nimeni, era aproape sigură. 

— Totuşi, fata mea, dacă i-ai invitat, murmură Labordette, 
care începea să fie cuprins de îndoială. Erai poate puţin 
cherchelită. 

Atunci, Nana se puse pe râs. Era posibil, nu mai ştia. În 
sfârşit, din moment ce aceşti domni se aflau acolo, puteau 
intra. Totul se aranja, mulţi dintre noii veniţi regăsind 
prieteni în salon, scandalul se sfârşi prin strângeri de mână. 
Blondul cel mic şi cu aer bolnăvicios purta unul dintre 
marile nume ale Franţei. De altminteri, anunţară că urmau 
să sosească şi alţii: şi în adevăr, în fiecare clipă, uşa se 
deschidea şi bărbaţii se prezentau, cu mănuşi albe, într-o 
ţinută oficială. Erau tot dintre cei ieşiţi de la balul 
ministerului. Fauchery întrebă în glumă dacă nu cumva 
urma să vină şi ministrul. Dar Nana, vexată, răspunse că 
ministrul mergea la oameni care cu siguranţă că o meritau 
mai puţin. Ceea ce nu lăsa să se vadă însă de locera o 
speranţă de care era cuprinsă: aceea de a-l vedea intrând şi 
pe contele Muffat, printre această defilare de oameni. Ar fi 
putut să se fi răzgândit. Tot pălăvrăgind cu Rose, pândea 
uşa. 


Orologiul sună orele cinci. Nu se mai dansa de loc. Numai 
jucătorii se încăpăţânau să stea în jurul mesei. Labordette 
îşi cedase locul, în vreme ce femeile reveniseră în salon. O 
somnolenţă de veghe prelungită se aşternea în toată 
încăperea, sub lumina tulbure a lămpilor, ale căror fitiluri 
carbonizate înroşeau globurile. Doamnele erau la ceasul de 
vagă melancolie, când simțeau nevoia să-şi istorisească 
povestea vieţii. Blanche de Sivry vorbea de bunicul ei, 
generalul, în vreme ce Clarisse inventa un roman, un duce 
care o sedusese la unchiul ei, unde venea să vâneze 
mistreți; şi amândouă, de cum întorceau spatele, înălţau din 
umeri, întrebându-se cum Dumnezeu era posibil să 
povestească asemenea bazaconii. Cât despre Lucy Stewart, 
îşi mărturisea cu seninătate originea, vorbea bucuros 
despre copilăria ei, când tatăl, gresorul de la căile ferate 
din Gara de Nord, o ospăta duminica la prânz cu mere la 
cuptor. 

— Oh! Ce să vă spun! Strigă deodată mica Maria Blond. 
Locuieşte peste drum de mine un domn, un rus, în sfârşit un 
om grozav de bogat. Şi uite că ieri primesc un paner cu 
fructe! Dar ce paner cu fructe! Piersici enorme, struguri 
aşa de mari, în sfârşit, lucruri extraordinare în acest 
anotimp. Şi în mijloc şase hârtii de câte o mie. Era rusul. 
Natural, am trimis înapoi totul. Dar îmi părea tare rău, 
pentru fructe! 

Doamnele se priviră, strângându-şi buzele cu dispreţ. La 
vârsta ei, mica Maria Blond era de o mare impertinenţă. Ca 
şi cum asemenea poveşti li se pot întâmpla unor târfe de 
speța ei! Resimţeau unele faţă de altele un profund dispreţ, 
o invidiau mai ales pe Lucy, furioase pentru cei trei prinți ai 
ei. De când Lucy, în fiecare dimineaţă, se plimba călare prin 
Bois de Boulogne - ceea ce o făcuse cunoscută - toate 
călăreau; le apucase o adevărată furie pentru călărie. 

Zorii zilei începeau să se ivească. Nana îşi întoarse ochii de 
la uşă, pierzând orice speranţă. Se plictiseau de moarte. 
Rose Mignon refuzase să cânte Pantoufle, ghemuită pe o 


canapea, unde vorbea încet cu Fauchery, aşteptându-l pe 
domnul Mignon, care câştiga de acum vreo cincizeci de 
ludovici de la Vandeuvres. Un domn gras, decorat şi cu un 
aer serios, începuse să recite Sacrificiul lui Abraham în 
dialect alsacian: când Dumnezeu arunca afurisenia, spunea: 
„Blestemat nume al meu!” Şi Isac răspundea: „Da, papi”. 
Numai că nimeni nu înţelesese, şi fragmentul păruse stupid. 
Toată lumea ştia că trebuie făcut ceva pentru a crea o 
atmosferă plăcută şi pentru a sfârşi nebuneşte noaptea. 
Într-o vreme, Labordette se gândi să se apuce şi să pârască 
diferite femei lui la Faloise, care începu să dea târcoale 
fiecăreia, căutând să observe dacă n-aveau cumva batista 
lui în sân. Apoi, cum sticlele de şampanie zăceau în bufet, 
tinerii se puseră din nou pe băut. Se strigau, se întărâtau; 
dar o beţie posomorâtă invada salonul, fără a mai putea fi 
stăvilită în nici un chip. Atunci, micul blond, acela care 
purta unul dintre cele mai mari nume ale Franţei, ajuns la 
capătul puterilor, disperat că nu găseşte nimic amuzant, 
avu o idee; luă sticla de şampanie şi-o termină golind 
conţinutul în pian. Toţi ceilalţi se strâmbară de râs. 

— Bine, dar de ce toarnă şampanie în pian? Întrebă 
nedumerită Tatan Nene, care-l observase. 

— Cum, fata mea, tu nu ştii nici atâta lucra? Răspunse 
Labordette cu gravitate. Nu există nimic mai bun pentru 
piane ca şampania. Asta le face sunetul mai clar. 

— Ah! Murmură Tatan Nene convinsă. 

Şi cum ceilalţi râdeau, se supără. De unde să ştie ea asta! 
O aiureau întotdeauna. 

Hotărât, lucrurile luau o întorsătură proastă. Noaptea 
ameninţa să se sfârşească într-o manieră nesăbuită. Într-un 
colţ, Maria Blond se încăierase cu Lea de Horn, care o 
acuza că se culcă cu bărbaţi nu îndeajuns de bogaţi; îşi 
aruncau vorbe de ocară, fiecare bătându-şi joc de chipul 
celeilalte. Lucy, care era urâtă, le făcu să tacă. În cazul lor, 
obrazul nu însemna nimic; trebuie să fii bine făcută. Mai 
încolo, pe o canapea, un ataşat de ambasadă trecuse un 


braţ pe după talia Simonnei, pe care încerca s-o sărute pe 
gât; dar Simonne, istovită şi morocănoasă, îl respingea de 
fiecare dată cu câte un: „Mă plictiseşti!” şi cu lovituri 
zdravene de evantai peste faţă. Niciuna, de altfel, nu voia să 
fie atinsă. Ce, le luau drept fetişcane? Totuşi, Gaga, care 
pusese iar mâna pe la Faloise, aproape că îl ţinea pe 
genunchii ei; în vreme ce Clarisse dispărea între doi domni, 
zguduită de un râs nervos de femeie care se gâdilă. În jurul 
pianului, mica distracţie se desfăşura mai departe, într-un 
iureş de nebunie prostească; Se împingeau unii pe alţii, 
fiecare vrând să-şi verse în pian conţinutul sticlei lui. Era 
simplu şi plăcut. 

— Hai, bătrâne! Bea o duşcă. La naiba! Îi e sete pianului 
ăsta! Atenţie! Uite aici încă una; nu trebuie să se piardă un 
strop. 

Nana, întoarsă cu spatele, nu-i vedea. Se mulțumea cu 
grăsanul de Steiner, aşezat alături de ea. Ce să facă? 
Vinovat era acest Muffat care nu voia să vină. În rochia de 
fular alb, uşoară şi şifonată ca o cămaşe, cu începutul de 
beţie care o făcea să pară palidă şi cu ochii încercănaţi, se 
oferea cu aerul ei de fată bună. Trandafirii din conciul şi din 
corsajul ei se scuturaseră; nu mai rămăseseră decât cozile. 
Dar Steiner îşi retrase repede mâna de pe fustele Nanei, 
unde dăduse tocmai peste acele de gămălie puse de 
Georges. Apărură câteva picături de sânge. Una căzu pe 
rochie şi-o pătă. 

— Acum, ai iscălit-o cu sânge, spuse Nana cu gravitate. 

Mijea de ziuă. O geană de lumină tulbure, de o 
îngrozitoare tristeţe, pătrundea prin ferestre. Atunci se 
dădu semnalul de plecare, stârnindu-se o debandadă plină 
de proastă dispoziţie şi de amărăciune. Caroline Hequet, 
supărată că-şi pierduse noaptea, spuse că era timpul să o ia 
din loc, dacă nu voiau să asiste la lucruri şi mai şi. Rose 
făcea o mutră de femeie compromisă. Aşa se întâmpla 
întotdeauna cu aceste fete; nu ştiau să se prefacă, se arătau 
dezgustate după fiecare escapadă. Şi domnul Mignon, 


reuşind să-l curețe pe Vandeuvres, îşi luă soţia şi plecă fără 
să se sinchisească de Steiner, după ce-l invitaseră din nou 
pe Fauchery pentru ziua următoare. lar Lucy refuza să se 
lase condusă acasă de jurnalist, pe care-l expedie înapoi la 
cabotina lui. De astă dată, Rose, care se întorsese, răspunse 
printr-un: „Barză nespălată” pronunţat printre dinţi. Dar, 
încă de pe acum, domnul Mignon, patern în sfadele 
femeilor, experimentat şi cu un aer superior, o scoase afară, 
rugând-o să isprăvească, îndărătul lor, Lucy, neînsoţită de 
nimeni, cobora cu un aer princiar scara. Apoi veni la 
Faloise, pe care Gaga trebui să-l ia cu sine, bolnav, 
înlăcrimat ca un copil, chemând-o pe Clarisse, care-o 
ştersese de mult timp cu cei doi domni ai ei. Simonne 
dispăruse de asemenea. Nu rămânea decât Tatan, Lea şi 
Maria pe care Labordette, plin de amabilitate, vru să le 
conducă. 

— N-am nici o poftă să dorm! Repetă Nana. Ar trebui să 
fac ceva, orice. 

Privea prin fereastră cerul, un cer livid, pe care goneau 
nori de culoarea funinginii. Erau orele şase. În faţă, pe 
partea cealaltă a bulevardului Haussmann, casele, încă 
adormite, îşi conturau acoperişurile umede în lumina slabă; 
în timp ce pe şoseaua pustie trecea un grup de măturători, 
făcând zgomot cu saboţii lor. Şi, în faţa acestei deşteptări 
dezolante a Parisului, Nana se simţea cuprinsă de o 
tandreţă de fetişcană, de o nevoie de câmpie, de idilă, de 
ceva dulce şi alb. 

— Ah! Ştii ceva? Spuse ea întorcându-se către Steiner. Mă 
vei însoţi în Bois de Boulogne şi vom bea lapte. 

O bucurie de copil o făcea să bată din palme. Fără să 
aştepte răspunsul bancherului, care bineînţeles că era de 
acord, în fond plictisita şi visând la cu totul altceva, alergă 
să-şi arunce o haină de blană pe umeri. În salon nu se mai 
afla, împreună cu Steiner, decât banda de tineri; dar, dat 
fiind că terminaseră de vărsat în pian până şi scursura 
paharelor, se hotărau să plece, când unul dintre ei veni 


triumfător în fuga mare, ţinând în mână o ultimă sticlă, pe 
care o aducea cu sine din cămară. 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi! Strigă el. O sticlă de şartreuză. 
Pianul avea nevoie de şartreuză; asta o să-l repună pe 
picioare. Şi-acum, copii, s-o ştergem. Suntem idioţi. 

În budoar, Nana trebui s-o trezească pe Zo6 care aţipise 
pe un scaun. Gazul ardea încă. Zoe, străbătută de un fior, 
ajută pe doamna să-şi pună pălăria şi haina de blană. 

— În sfârşit, e în regulă, am făcut ce voiai, spuse Nana 
familiar, într-un elan de comunicativitate, răsuflând uşurată 
că pusese mâna pe o afacere bună. Aveai dreptate, ce mi-e 
bancherul, ce mi-e un altul. 

Servanta era morocănoasă, şi încă amorţită de somn. 
Bombăni că doamna ar fi trebuit să se decidă din prima 
seară. Apoi, cum venea după ea în cameră, o întrebă ce 
trebuia să facă acum cu ceilalţi doi. Bordenave tot mai 
sforăia. Georges, care se strecurase aici pe ascuns ca să-şi 
înfunde capul într-o pernă, sfârşise prin a adormi, cu 
răsuflarea lui uşoară de heruvim. Nana răspunse că să-i 
lase să doarmă. Dar se înduioşa din nou, văzându-l intrând 
pe Daguenet; o aştepta în bucătărie şi avea un aer foarte 
trist. 

— Hai, dragul meu Mimi, fii înţelegător, îi spuse ea, 
luându-l în braţe, sărutându-l şi alintându-l cu tot felul de 
mângâieri. Nu s-a schimbat nimic, tu ştii cine rămâne 
pentru totdeauna Mimi al meu pe care-l ador. Nu-i aşa? 
Trebuie s-o fac. Îi jur, va fi şi mai plăcut. Vino mâine, o să 
ne înţelegem asupra orei. Repede, îmbrăţişează-mă, dacă 
mă iubeşti. Oh! Mai tare, strânge-mă şi mai tare! 

Şi o zbughi, după Steiner, fericită, cucerită din nou de 
ideea de a bea lapte. În apartamentul gol, contele de 
Vandeuvres rămânea singur cu bărbatul decorat, care 
recitase Sacrificiul lui Abraham, amândoi ţintuiţi la masa de 
joc, nemaiştiind nici pe ce lume se află, nevăzând că se 
luminase de-a binelea de ziuă; în vreme ce Blanche luase 


hotărârea să se culce pe canapea, pentru a încerca să 
doarmă. 

— Ah! Blanche merge cu noi! Strigă Nana. Mergem să 
bem lapte, draga mea. Hai cu noi, o să-l găseşti pe 
Vandeuvres aici, când o să ne întoarcem. 

Blanche se ridică alene. De data aceasta, faţa 
congestionata a bancherului păli de necaz, la ideea de a târî 
după el pe fata asta grasă, care o să-l deranjeze. Dar cele 
două femei îl şi ţineau de braţ, repetând: 

— Ştii. Vrem să-l mulgă în faţa noastră. 

V, 

La Varietes se clădea a treizeci şi patra reprezentaţie cu 
Blonda Venus. Primul act tocmai se sfârşise. În foaierul 
artiştilor, Simonne, în rolul unei mici spălătorese, stătea în 
picioare în faţa unei oglinzi aşezată deasupra unei console, 
între două uşi în unghi, deschizându-se într-o tăietură de 
zid ce dădea pe culoarul lojelor. Absolut singură, se studia şi 
îşi trecea un deget pe sub ochi, pentru a-şi corecta 
machiajul, când, deodată nişte becuri de gaz, din cele două 
laturi ale oglinzii, o învăluiră într-o lumină crudă. 

— Nu ştii oare, a venit? Întrebă Prulliere, care intră în 
costumul lui de amiral elveţian, cu o uriaşă sabie, cizme 
enorme şi o pană imensă. 

— Cine să vină? Spuse Simonne, fără să se sinchisească, 
râzând în oglindă, pentru a-şi vedea buzele. 

— Prinţul. 

— Nu ştiu, cobor. A! Dar trebuie să vină. Doar vine în toate 
zilele! 

Prulliere se apropiase de şemineul care se afla în faţa 
consolei şi unde ardea un foc din cărbuni de cocs; două alte 
becuri de gaz ardeau în preajma lui, cu o flacără uşoară. 
Ridică ochii, privi orologiul şi barometrul la stânga şi la 
dreapta, pe care le încadrau sfincşi auriţi, în stil empire. 
Apoi, se întinse într-un fotoliu mare, cu perne în dreptul 
urechilor, al căror velur verde, uzat de patru generaţii de 
comedianţi, căpătase tonuri galbene; şi rămase aşa, imobil, 


cu ochii rătăciţi, în atitudinea dezgustată şi resemnată a 
artiştilor deprinşi cu aşteptarea intrării lor în scenă. 

Bătrânul Bosc tocmai îşi făcuse apariţia, târându-şi 
picioarele şi tuşind, învelit într-o veche redingotă galbenă, 
cu gulerul bombat, a cărei margine, alunecată de pe un 
umăr, lăsa să se vadă cazaca ţesută cu fir de aur a regelui 
Dagobert. Un moment, după ce-şi pusese coroana pe pian, 
fără să spună un cuvânt, rămase pe loc, mutându-şi 
greutatea corpului când pe un picior, când pe altui, 
bosumflat cu toate acestea, având aerul unui bărbat de 
treabă, cu mâinile lui mari pe care un început de alcoolism 
le făcea să tremure; în timp ce o barbă lungă şi albă dădea 
un aspect venerabil feţei lui aprinsă de beţivan. După care, 
în tăcere, cum un scurt răpăit de ploaie biciuia geamurile 
uriaşei ferestre pătrate care dădea în curte, schiţă un gest 
de dezgust. 

— Ce porcărie de vreme! Mormăi el. 

Simonne şi Prulliere nu se clintiră. Patru sau cinci tablouri, 
peisaje, un portret al actorului Vernet, se îngălbeneau la 
căldura gazului. Pe un trunchi de coloană, un bust al lui 
Potier, una dintre gloriile de demult ale teatrului Varietes, 
privea cu orbitele goale. Dar deodată izbucni un zgomot de 
voci. Era Fontan, în costumul pe care-l purta în actul doi, un 
băiat şic, îmbrăcat în întregime în galben, cu mănuşi 
galbene. 

— Ia ascultați! Strigă el gesticulând. Voi nu ştiţi? Astăzi e 
ziua mea. 

— Ia te uită! Se minună Simonne, care se apropie 
surâzând, ca şi cum ar fi fost atrasă de nasul lui uriaş şi de 
gura lui de comic, larg desfăcută. Te numeşti aşadar Achile? 

— Chiar aşa! Şi mă duc să-i spun doamnei Bron să aducă 
şampanie, după actul doi. 

Peste o clipă, un clopoțel răsună în depărtare. Sunetul 
prelungit slăbi, apoi reveni; şi, când clopoţelul încetă, un 
strigăt străbătu în sus şi-n jos scara, pierzându-se prin 
culoare: „În scenă pentru actul doi! În scenă pentru actul 


doi!” Strigătul acesta se apropie, şi un omuleţ palid trecu 
prin faţa uşilor foaierului, unde aruncă chemarea cu toată 
puterea vocii sale piţigăiate: „În scenă pentru actul doi!” 

— Drace! Sampanie! Spuse Prulliere, fără să pară a fi 
auzit vacarmul din jur, bine stai! 

— Eu, în locul tău, aş comanda şampania de la cafenea, nu 
de la doamna Bron, declară liniştit bătrânul Bosc, care se 
aşezase pe o banchetă de catifea verde, cu capul sprijinit de 
perete. 

Dar Simonne zicea că trebuie ca fiecare să ţină seamă de 
micile beneficii ale doamnei Bron. Bătea din palme, 
însufleţită, mâncând din ochi pe Fontan, a cărui mască, 
semănând cu un bot de capră, se mişca de zor, printr-un joc 
necontenit al ochilor, al nasului şi al gurii. 

— Oh, Fontan ăsta! Murmura ea. Nimeni nu-i ca el, nimeni 
nu-i ca el! 

Cele două uşi ale foaierului rămâneau complet deschise 
spre coridorul care ducea în culise. De-a lungul peretelui 
galben, puternic luminat de un felinar cu gaz care nu se 
vedea, se strecurau siluete grăbite, bărbaţi costumaţi, 
femei pe jumătate goale, înfăşurate în şaluri, întreaga 
figuraţie a actului doi, măştile crâşmei Boule-Noire; şi se 
auzea, la capătul coridorului, tropăiala picioarelor pe cele 
cinci trepte de lemn care coborau pe scenă. Cum Clarisse 
cea voinică trecea în goană, Simonne o strigă; dar ea-i 
răspunse că o să revină de îndată. Şi reapăru aproape 
imediat, într-adevăr, dârdâind sub tunica subţire şi eşarfa 
lui Iris. 

— Ei drăcie! Spuse ea, nu ţine de cald; şi eu care mi-am 
lăsat haina de blană în cabină! 

Apoi, în picioare în faţa şemineului, încălzindu-şi pulpele, 
pe care maioul arunca reflexe de un roz-viu, reluă: 

— A venit prinţul. 

— Aha! Strigară ceilalţi curioşi. 

— Da, de asta alergam, voiam să-l văd. E în prima 
avanscenă din dreapta, aceeaşi ca şi joi. Ei, ce spuneţi? Vine 


pentru a treia oară într-o singură săptămână. Are un noroc 
Nana asta! Eu una pariam că nu va mai veni. 

Simonne se pregătea tocmai să deschidă gura. Dar aceste 
cuvinte fură acoperite de un nou strigăt care izbucni lângă 
foaier. Vocea ascuţită a regizorului de culise striga în culoar, 
cu toată puterea: „Se ridică cortina!” 

— Începe să fie drăguţ; auzi, a treia oară! Spuse Simonne 
atunci când reuşi să vorbească. Ştiţi că nu vrea să meargă 
la ea; o duce la el. Şi se pare că asta îl costă zdravăn. 

— Zău? Obrazul subţire cu cheltuială se ţine! Murmură 
răutăcios Prulliere, ridicându-se pentru a azvârli în oglindă 
o privire de bărbat frumos, adorat de femeile din lojă. 

— Se ridică cortina! Se ridică cortina! Repeta vocea din ce 
în ce mai pierdută a regizorului de culise, străbătând în 
goană etajele şi coridoarele. 

Atunci, Fontan, care ştia cum se petrecuseră lucrurile 
prima oară între prinţ şi Nana, istorisi povestea celor două 
femei care se băgau în el, râzând foarte tare, de fiecare 
dată când se apleca, pentru a da anumite amănunte. 
Bătrânul Bosc nu mişcase, plin de indiferenţă. Chestii de 
felul acesta nu-l mai interesau. Mângăia liniştit o pisică 
mare, roşcata, culcată pe banchetă, luând-o în braţe până la 
urmă, cu bonomia tandră a unui rege ramolit. Pisica îşi 
arcuia spatele; apoi, după ce adulmecase îndelung uriaşa 
barbă albă, scârbită fără îndoială de mirosul de lipici, se 
întorsese să se facă iar covrig pe banchetă. Bosc rămânea 
grav şi preocupat. 

— Nu face nimic, eu, în locul tău, aş fi luat şampanie de la 
cafenea, este mai bună, îi spuse deodată lui Fontan când 
acesta îşi sfârşi povestea. 

— Începem! Azvârili glasul prelung şi tărăgănat al 
regizorului de culise. Începem! Începem! 

Strigătul se prelungi timp de un minut de-a lungul 
culoarului. Un zgomot de paşi repezi se stârnise. Prin uşa 
culoarului, deschisă cu bruscheţe, veni zvon de muzică şi o 


rumoare îndepărtată; şi uşa se trânti din nou, făcând să se 
audă zgomotul surd al canatului capitonat. 

Din nou o linişte apăsătoare domnea în foaierul artiştilor, 
ca şi cum încăperea s-ar fi aflat la o sută de leghe de 
această sală, unde o lume întreagă aplauda zgomotos. 
Simonne şi Clarisse erau tot timpul cu ochii pe Nana. Uite 
una care nu se grăbeşte câtuşi de puţin! Nici cu o seară 
înainte nu-şi respectase momentul intrării în scenă. Dar toţi 
tăcură, o fată înaltă tocmai îşi băgase capul pe uşă, apoi, 
văzând că greşise, o ştersese în fundul cuibarului. Era 
Satin, cu pălărie şi voaletă, dându-şi aere de doamnă în 
vizită. 

— Halal târâtură! Murmură Prulliere, care o întâlnea de 
un an la cafeneaua Varietes. 

Şi Simonne povesti cum Nana, recunoscând în Satin pe o 
veche prietenă de pension, se ataşase de ea şi îl bătea la 
cap pe Bordenave s-o ajute să debuteze. 

— Ia te uită cine vine. Bună seara, spuse Fontan strângând 
mâinile lui Mignon şi lui Fauchery care intrau. 

Însuşi bătrânul Bosc întinse degetele, în vreme ce cele 
două femei îl îmbrăţişau pe Mignon. 

— Public cald, astă-seară? Întrebă Fauchery. 

— Oh! Superb! Răspunse Prulliere. Trebuie să vezi cum 
înghit ăştia orice! 

— Ia ascultați, copii, remarcă Mignon, trebuie să fie rândul 
vostru să intraţi în scenă. 

Da, numaidecât. Aveau intrarea abia la scena a patra. 
Numai Bosc se ridică dintr-o dată, cu instinctul lui de 
bătrân obişnuit al scenei, care simte că vine rândul replicii 
sale. Într-adevăr, regizorul de culise îşi făcea apariţia la uşă. 

— Domnul Bosc! Domnişoara Simonne! Anunţă el. În 
graba, Simonne îşi arunca pe umeri o haină căptuşită cu 
blană şi ieşi. Bosc, fără să se grăbească, se duse să-şi caute 
coroana, pe care şi-o îndesă pe frunte, cu o lovitură de 
palmă; apoi, târşâindu-şi mantaua, nesigur pe picioare, se 


îndepărtă bombănind, ou aerul supărat al unui om care a 
fost deranjat. 

— Ai fost foarte amabil în ultima dumitale cronică, reluă 
Fontan adresându-se lui Fauchery. Numai că, pentru ce spui 
despre actorii de comedie că sunt vanitoşi? 

— Da, dragul meu, de ce spui aşa? Strigă domnul Mignon, 
lăsându-şi mâinile enorme să cadă pe umerii prăpădiţi ai 
jurnalistului, care se gheboşă. 

Prulliere şi Clarisse îşi stăpâniră un hohot de râs. De câtva 
timp, întreg teatrul se amuza de o comedie care se juca în 
culise. Domnul Mignon, furios din pricina capriciului soţiei 
lui, vexat să vadă că Fauchery ăsta nu aducea menajului 
decât o publicitate discutabilă, hotărâse să se răzbune, 
copleşindu-l cu semne de prietenie; în fiecare seară, când îl 
întâlnea pe scenă, îi dădea la ghionţi, ca şi cum ar fi fost 
cuprins de un exces de tandreţe; şi Fauchery, pipernicit faţă 
de acest colos, trebuia să accepte loviturile surâzând, mai 
de voie, mai de nevoie, pentru a nu se certa cu soţul lui 
Rose. 

— Ah! Băiatule, îl ofensezi pe Fontan, reluă domnul 
Mignon, îngroşând şi mai mult farsa. În gardă! Un, doi şi 
uite şpanga-n piept! 

Fandase şi îi dăduse o asemenea lovitură tânărului, încât 
acesta rămase un moment foarte palid, fără să poată scoate 
o vorbă. Dar, făcând cu ochiul, Clarisse le arăta celorlalţi pe 
Rose Mignon în picioare pe pragul foaierului. Rose văzuse 
scena. Merse drept către jurnalist, ca şi cum nici nu-l 
observase pe soţul, ei; şi, înălțându-se pe vârfuri, cu braţele 
goale, în costumul ei de Bebe, îi oferi fruntea, cu o 
mutrişoară de copil care se alinta. 

— Bună seara, puişor, spuse Fauchery, care o sărută 
familiar. 

Astea erau compensaţiile lui. Domnul Mignon nu păru de 
fel să remarce sărutarea; toată lumea îi îmbrăţişa soţia la 
teatru. Dar avu un rânjet, aruncând o uşoară privire 


jurnalistului; cu siguranţă că acesta avea să plătească 
scump sfidarea lui Rose. 

Pe culoar, uşa capitonată se deschise şi se închise la loc: 
lăsând să se audă până-n foaier o furtună de aplauze. 
Simonne se întorcea după scena ei. 

— Oh! Moş Bosc are un succes! Strigă ea. Prinţul se 
încovoia de râs şi aplauda împreună cu ceilalţi, ca şi cum ar 
fi fost plătit pentru asta. Ia ascultați, cunoaşteţi pe domnul 
acela înalt, care-i alături de prinţ, în avanscenă? Un bărbat 
frumos, cu aerul foarte demn şi favoriţi superbi. 

— E contele Muffat, răspunse Fauchery. Ştiu că alaltăieri, 
la împărăteasă, prinţul îl invitase la masă pentru scara asta. 
Desigur că după aceea l-a luatcuel. 

— Ăsta-i, contele Muffat! Păi noi îl cunoaştem pe socrul lui, 
nu-i aşa, Auguste? Spuse Rose adresându-se domnului 
Mignon. Ştii, marchizul de Chouard, la care m-am dus să 
cânt? Într-adevăr, şi el e în sală. L-am zărit în fundul lojii. 
Halal bătrân! 

Prulliere, care tocmai îşi pieptăna imensa lui pană, se 
întoarse, pentru a o striga: 

— Hei! Rose, hai să mergem! 

Rose îl urmă, alergând după el fără să-şi isprăvească fraza. 
În acest moment, portăreasa teatrului, doamna Bron, 
trecea prin fata uşii, cu un enorm buchet de flori în braţe. 
Simonne întrebă în glumă dacă era pentru ea; dar 
portăreasa, fără să spună o vorbă, indică din bărbie cabina 
Nanei, în fundul culoarului. Nana asta! O acopereau de 
flori. Apoi, cum doamna Bron revenea, îi strecură un bilet 
Clarissei, care lăsă să-i scape o înjurătură înăbuşită. Iarăşi 
pisălogul de la Faloise! Un bărbat care nu vrea de loc s-o 
lase-n pace! Şi când află că domnul aştepta în cabina 
portăresei, strigă: 

— Spune-i că am să cobor în pauza de după actul ăsta. O 
să-i lipesc o palmă pe faţă. 

Fontan se grăbise să-i spună: 


— Doamnă Bron, ascultă. Dar ascultă odată, doamnă Bron. 
La antract aduci şase sticle de şampanie. 

Dar regizorul de culise reapăruse, cu sufletul la gură şi cu 
vocea lui tărăgănată: 

— Toată lumea-n scenă! E rândul dumitale, domnule 
Fontan! Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă! 

— Da, da, o să venim, moş Barillot, răspunse Fontan, 
năucit. 

Şi, fugind în urma doamne Bron, repeta: 

— Ei, s-a înţeles? Şase sticle de şampanie în foaier la 
antract. E ziua mea, eu plătesc. 

Simonne şi Clarisse plecaseră cu un puternic foşnet de 
fuste. Toţi se precipitară; şi, când uşa culoarului fu trântită 
cu un zgomot surd, se auzi, în liniştea foaierului, o nouă 
răpăială scurtă de ploaie care bătea în fereastră. Barillot, 
un bătrânel livid, slujitor al teatrului de peste treizeci de 
ani, se apropiase cu familiaritate de Mignon, prezentându-i 
tabachera lui deschisă. Această priză de tabac oferită şi 
acceptată îi dădea bătrânelului un minut de repaus, de-a 
lungul curselor lui continue printre scările şi culoarele 
cabinelor. Mai era pe capul lui şi doamna Nana, cum o 
numea el; şi asta nu făcea decât ce-i trecea prin cap şi-şi 
bătea joc de amenzi; când avea chef să nu-şi respecte 
intrarea, nu şi-o respecta. Bătrânelul se opri tulburat, 
murmurând: 

— Ia te uită! De data asta e gata. Fără îndoială că a aflat 
de venirea prinţului în sală. 

Nana apăru, într-adevăr, pe coridor, îmbrăcată în 
pescărită, cu faţa şi braţele albe şi cu două pete roz, ca 
nişte petale, sub ochi. Nu intră şi adresă cu simplitate un 
semn din cap lui Mignon şi lui Fauchery. 

— Bună ziua, totul e-n regulă? 

Numai domnul Mignon strânse mâna pe care i-o întindea. 
Şi Nana îşi continuă drumul, într-o ţinută regală, urmată de 
costumieră, care, mergând în urma ei, se tot apleca pentru 
a-i aranja pliurile rochiei. Apoi, în urma costumierei, 


încheind cortegiul, venea Satin, străduindu-se să adopte un 
aer cum trebuie şi plictisindu-se de moarte încă de pe 
acum. 

— Şi Steiner? Întrebă brusc Mignon. 

— Domnul Steiner a plecat ieri la Loiret, spuse Barillot, 
care se întorcea pe scenă. Cred că o să cumpere acolo o 
moşie. 

— A! Da, ştiu, moşia Nanei. 

Domnul Mignon devenise grav. Odinioară, Steiner ăsta îi 
promisese un palat lui Rose. În sfârşit, trebuia să nu se 
supere cu nimeni, trebuia să găsească un alt prilej. 
Cufundat în vise, dar cu o înfăţişare mereu plină de 
demnitate, Mignon se plimba de la şemineu la consolă. Nu 
se mai aflau decât el şi Fauchery în foaier. Ziaristul, obosit, 
tocmai se întinsese în fundul fotoliului uriaş; şi rămânea 
foarte liniştit, cu pleoapele pe jumătate închise, sub privirile 
pe care celălalt i le arunca în trecere. Când erau singuri, 
domnul Mignon nu mai catadicsea să-l înghiontească; la ce 
bun? Din moment ce nimeni nu s-ar mai fi bucurat de 
această scenă. Nu-l interesa îndeajuns ca să se amuze 
singur de aceste farse de soţ morocănos. Fauchery, fericit 
de răgazul de câteva minute, îşi întindea picioarele în faţa 
focului, stând cu ochii în sus, şi schimbând privirea de la 
barometru la pendulă. În plimbarea lui, domnul Mignon se 
proţăpi în faţa bustului lui Potier, îl privi fără să-l vadă, apoi 
se întoarse la fereastră, unde se săpa văgăuna întunecată a 
curţii. Ploaia încetase, şi o tăcere profundă se aşternuse, 
împovărată parcă mai mult de căldura grea a cocsului şi de 
flăcările becurilor cu gaz. Nici un zgomot nu mai venea 
dinspre culise. Era un fel de linişte înăbuşitoare, dintr- 
acelea de sfârşit de act, când întreaga trupă produce pe 
scenă vacarmul asurzitor al cine ştie cărui final, în timp ce 
foaierul gol amorţeşte într-un zumzăit asfixiant. 

— Ah! Lichelele astea! Se auzi deodată vocea răguşită a lui 
Bordenave. 


De-abia sosise că se şi apucase să răcnească la două 
figurante, care fuseseră cât pe ce să întârzie intrarea-n 
scenă, pentru că îşi pierdeau timpul ca neghioabele. 
Zărindu-i pe Mignon şi Fauchery, directorul îi chemă, ca să 
le arate ceva; prinţul ceruse voie s-o felicite personal pe 
Nana în cabina ei, în timpul antractului. Dar, tocmai când 
să-i ia cu sine în sala de teatru, trecu regizorul. 

— Ia trânteşte-le o amendă javrelor astea de Fernande şi 
Maria! Spuse furios Bordenave. 

Apoi, calmându-se şi încercând să adopte un aer demn, de 
tată nobil, după ce-şi trecuse batista peste faţă, adăugă: 

— Mă duc să primesc pe alteţa-sa. 

Cortina cădea în mijlocul unor salve prelungi de aplauze. 
Imediat, se produse o debandadă în semiobscuritatea 
scenei, pe care rampa n-o mai lumina de loc; actorii şi 
figuranţii se grăbeau să se întoarcă în cabinele lor, în vreme 
ce maşiniştii făceau să dispară decorul. În acest timp, 
Simonne şi Clarisse rămăseseră într-un ungher discutând 
cu voce scăzută. Pe scenă, între două replici, puseseră ceva 
la cale. Clarisse, după ce se gândise bine, se hotărâse să nu- 
| mai vadă pe la Faloise, care nu se decidea de loc s-o lase şi 
să se ocupe numai şi numai de Gaga. Simonne avea să-i 
explice pur şi simplu că nu trebuie să se cramponeze de o 
femeie în aşa hal. În sfârşit, avea să-l execute. 

Aşadar, Simonne, în chip de spălătoreasă de operă comică, 
acoperindu-şi umerii cu haina de blană, cobori îngusta 
scară în spirală, cu trepte unsuroase şi pereţi umezi, care 
ducea la ghereta portăresei. Această gheretă, aşezată între 
scara artiştilor şi scara administraţiei, închisă la stânga şi la 
dreapta prin largi pereţi din sticlă, era ca un uriaş felinar 
transparent, în care ardeau cu violenţă două flăcări de gaz. 
Într-un dulăpior compartimentat, stăteau îngrămădite 
scrisori şi jurnale. Pe masă se aflau buchete de flori, care 
aşteptau alături de farfurii murdare uitate, şi de un vechi 
corsaj căruia portăreasa îi repara butonierele. Şi în mijlocul 
acestei dezordini de chilie strâmtă, prost întreţinută, domni 


din lumea bună, înmănuşaţi corect, ocupau cele patru vechi 
scaune de paie, cu un aer răbdător şi supus, întorcând cu 
vioiciune capul, de fiecare dată când doamna Bron revenea 
dinspre sala de teatru cu răspunsuri. Se întorcea chiar 
atunci să înmâneze o scrisoare unui tânăr, care se grăbise 
s-o deschidă încă din vestibul, sub becul cu gaz şi care 
pălise uşor, găsind acolo această frază clasică, citită de 
atâtea ori în acest loc: „Imposibil astă-seară, dragul meu, 
sunt ocupată”. La Faloise şedea pe unul din scaune, în fund, 
între masă şi soba de tuci; părea decis să-şi petreacă seara 
acolo, neliniştit cu toate acestea, trăgându-şi îndărăt 
picioarele pentru că o grămadă de pisicuţe de curând fătate 
se agăţau îndrăcit de el, în timp ce pisica-mamă, aşezată în 
fund, îl privea fix cu ochii ei galbeni. 

— Cum, dumneata eşti, domnişoară Simonne, ce cauţi aici? 
Întrebă portăreasa. 

Simonne o rugă să-l facă pe la Faloise să plece. Dar 
doamna Bron nu putu s-o mulţumească chiar imediat. Ţinea 
sub scară, într-un soi de dugheană adâncă, un bufet cu 
răcoritoare, unde figuranţii coborau să bea în timpul 
antractelor; şi tocmai acum nu-şi mai vedea capul de 
treburi, fiindcă avea acolo cinci sau şase vlăjgani, încă 
îmbrăcaţi în costumaţia de la cârciuma Boule-Noire, însetaţi 
şi foarte grăbiţi. Un bec de gaz ardea în dugheană; se 
vedea acolo o masă, acoperită cu o foaie de poleială şi 
rafturi garnisite cu sticle începute. Când se deschidea uşa 
acestei văgăuni, ieşea de acolo un iz violent de alcool, 
amestecându-se cu mirosul încins al cabinelor şi cu 
parfumul pătrunzător al buchetelor de flori lăsate pe masă. 

— Aşadar, reluă portăreasa în momentul în care isprăvise 
de servit pe figuranţi, e brunetul acela mic de acolo?! 

— Da de unde, nici vorbă! Vezi sa nu faci vreo prostie! 
Spuse Simonne. E celălalt, uscăţiv, de lângă sobă, cel căruia 
pisica dumitale îi miroase pantalonul. 

Şi doamna Bron îl luă cu sine pe la Faloise în vestibul, pe 
când ceilalţi domni se resemnau să aştepte sufocaţi şi 


nerăbdători, iar măştile beau pe treptele scării, hârjonindu- 
se cu râsete răguşite de beţivani. 

Sus, pe scenă, Bordenave se înfuria pe maşinişti, care nu 
mai sfârşeau cu schimbatul decorului. Parcă făceau 
dinadins ca prinţul să primească vreun decor în cap. 

— Hei rup! Hei rup! Striga şeful de echipă. 

În sfârşit, pânza fundalului se ridică şi scena era liberă. 
Domnul Mignon, care pândea cu nerăbdare pe Fauchery, 
profită de ocazie ca să înceapă iar să-l înghiontească. Îl 
înşfacă între braţele lui mari, strigându-i: 

— Bagă de seamă! Stâlpul ăsta era cât pe ce să-ţi cadă în 
cap. 

Şi îl luă pe sus, scuturându-l, înainte de a-l repune la loc 
pe pământ. Văzând râsetele exagerate ale maşiniştilor, 
Fauchery deveni palid; buzele îi tremurau, fu pe punctul să 
se revolte, în vreme ce domnul Mignon făcea pe 
nevinovatul, bătându-l pe umăr cu lovituri afectuoase, în 
stare să-l frângă în două, şi repetând: 

— Tocmai eu, care ţin atât de mult la sănătatea ta, să te 
văd în situaţia asta! Ei drăcie! Ce m-aş fi făcut, dacă păţeai 
ceva! 

Un murmur străbătu însă încăperea: „Prinţul! Prinţul!” Şi 
fiecare întoarse ochii spre mica uşiţă a sălii. Nu se zărea 
încă decât spatele rotund al lui Bordenave, cu gâtul lui de 
măcelar, care se încovoia şi se bâţâia într-o serie de saluturi 
slugarnice. Apoi, apăru prinţul, înalt, puternic, cu barba 
blondă şi pielea roză, cu o distincţie de petrecăreţ rezistent, 
a cărui musculatură vânjoasă se reliefa sub tăietura 
impecabilă a redingotei. Înapoia lui mergea contele Muffat 
şi marchizul de Chouard. Acest colţ din teatru era slab 
luminat, şi grupul părea că se îneacă acolo, în mijlocul 
uriaşelor umbre mişcătoare. Ca să-i vorbească unui fiu de 
regină, viitorului moştenitor al unui tron, Bordenave 
adoptase o voce de ursar, tremurând de o falsă emoție. 
Repeta într-una: 


— Dacă alteţa-sa binevoieşte să mă urmeze. Ar binevoi 
alteţa-sa să treacă pe aci. Alteţa-sa să fie cu băgare de 
seamă. 

Prinţul nu se grăbea câtuşi de puţin, foarte interesat, 
zăbovind să privească manevra maşiniştilor. Tocmai se 
cobora un grilaj mobil metalic, şi rampa cu becuri de gaz, 
suspendată de verigile ei din fier, revărsa pe scenă un val 
puternic de lumină. Muffat, mai cu seamă, care nu vizitase 
niciodată culisele unui teatru, se minuna, cuprins de o 
proastă dispoziţie, de o uşoară repulsie amestecată cu 
teamă. Căsca ochii spre cintru, unde alte grilaje metalice, 
ale căror becuri erau micşorate, rânduiau constelații de 
mici steluțe albăstrii, în haosul restelelor cu scripeţi şi-a 
firelor de toate grosimile, a podurilor demontabile şi-a 
pânzelor de fundal desfăşurate în aer, întocmai ca nişte 
imense rufe puse la uscat. 

— Hei, rup! Strigă deodată şeful maşiniştilor. 

Şi trebui ca însuşi prinţul să-l prevină pe conte să se 
ferească. O pânză cobora. Se monta decorul actului trei, 
grota de pe muntele Etna. Bărbaţi plantau stâlpi în 
scobituri anume amenajate în podeaua scenei, alţii se 
grăbeau să aducă cercevelele de lângă zidurile scenei şi 
veneau să le fixeze lângă stâlpi, cu frânghii solide. În fund, 
pentru a produce lumina pe care-o arunca forja aprinsă a 
lui Vulcan, regizorul de lumini fixase un dispozitiv de 
susţinere, pe care aprindea becuri prevăzute cu sticle roşii. 
Domnea o confuzie generală, o aparentă învălmăşeală, în 
care cele mai mici mişcări erau bine reglate, în vreme ce, în 
acest zor, singur sufleurul, pentru a-şi dezmorţi picioarele, 
se plimba liniştit, cu paşi mărunți. 

— Alteţa-voastră îmi face prea mare cinste, spunea 
Bordenave înclinându-se într-una. Teatrul nu-i chiar aşa de 
mare, facem şi noi ce putem. Acum, dacă alteţa-voastră 
binevoieşte să mă urmeze. 

Contele Muffat se şi îndrepta către culoarul cabinelor, 
înclinarea destul de abruptă a scenei îl surprinsese, şi 


nesiguranța lui provenea mai mult de la acest planşeu pe 
care-l simţea mişcător sub picioare; prin trapele deschise se 
zărea gazul arzând pe dedesubt; era mărturia unei vieţi 
subterane, cu adâncuri obscure, cu zumzet de voci 
bărbăteşti şi răsuflare de pivniţă. Dar, în vreme ce prinţul 
urca, un incident îl opri. Două femeiuşti, costumate pentru 
actul trei, stăteau de vorbă în faţa ochiului cortinei. Una 
dintre ele, cu şoldurile late, încerca să lărgească acel ochi 
cu degetele, ca să vadă mai bine, şi cercetă prin sală. 

— Uite-l, spuse ea brusc. Oh! Ce mutră are! 

Bordenave, scandalizat, se abţinu cu greu să nu-i tragă un 
picior în spate. Dar prinţul surâdea, cu un aer fericit şi 
excitat de a fi auzit aşa ceva, învăluind cu privirea pe femeia 
căreia puţin îi păsa de alteţa-sa. Ea râdea obraznic. Cu 
boarfe acestea, Bordenave îl făcu pe prinţ să-l urmeze. 
Contele Muffat, cuprins de sudori, îşi scosese pălăria; ceea 
ce-i incomoda mai ales era aerul înăbuşitor, dens, 
supraîncălzit, în care stăruia un miros tare, mirosul acela al 
culiselor, murdăria ungherelor întunecoase duhnind a gaz 
şi a clei pentru decoruri, precum şi a desuurilor îndoielnice 
de figurante. Pe culoar, senzaţia de sufocare era şi mai 
puternică: duhorile apelor de toaletă şi parfumurile de 
săpunuri îi otrăveau respiraţia. În trecere, contele ridică 
ochii şi aruncă o privire spre casa scării, izbit de brusca 
năvală de lumină şi căldură care părea că-i cade de acolo 
peste grumaz. Se auzeau zgomote de lighene, râsete şi 
chemări, un vacarm de uşi trântite într-una prin care se 
strecurau parfumuri de femeie, moscul fardurilor 
amestecat cu asprimea sălbatică a miasmei părului de 
perucă. Şi nu se opri, grăbind paşii, fugind aproape şi 
simțind pe pielea făcută ca de găină fiorul acestei 
deschizături fierbinţi spre o lume pe care n-o cunoştea. 

— Ei! Ciudat lucru un teatru, spunea marchizul de 
Chouard, cu aerul încântat al unui bărbat care se simte în 
elementul său. 


Dar Bordenave ajunsese în sfârşit la cabina Nanei, în 
fundul culoarului. Apăsă liniştit pe clanţă, apoi, dându-se în 
lături, se grăbi să spună: 

— Dacă alteţa-voastră binevoieşte să intre. 

Se auzi un strigăt de femeie surprinsă, şi, prin uşa 
întredeschisă, apăru imaginea Nanei, goală până la mijloc, 
dând fuga să se ascundă după o perdea, în vreme ce 
costumiera, care tocmai se pregătea să o şteargă cu 
prosopul, rămase cu braţele în aer. 

— Ah! De ce daţi năvală aşa? Strigă Nana din locul unde 
era ascunsă. Nu intraţi, vedeţi bine că nu se poate intra. 

Bordenave păru nemulţumit de această fugă. 

— Rămâi aşa, draga mea, nu face nimic. A venit alteţa-sa. 
Hai, nu fi copil. 

Şi, cum ea refuza să-şi facă apariţia, încă agitată, dar 
râzând, Bordenave adăugă cu voce morocănoasă şi 
paternă: 

— Ce Dumnezeu! Domniile-lor ştiu cum arată o femeie. 
Doar n-au să te mănânce. 

— Asta nu e chiar aşa de sigur, spuse cu subînţeles prinţul. 

Toată lumea izbucni în râs, într-un chip exagerat, pentru a- 
l linguşi. O vorbă de spirit delicioasă, pe deplin pariziană, 
după cum remarcă Bordenave. Nana nu mai răspundea, 
perdeaua se mişca, probabil că se lăsase înduplecată. 
Atunci contele Muffat, cu sângele în obraji, examina cabina. 
Era o încăpere pătrată, cu plafonul foarte jos, tapetată în 
întregime cu o stofă de culoare havan-deschis. Perdeaua, 
din aceeaşi stofă, susţinută de o vergea de aramă, forma în 
fund un soi de cabinet. Două ferestre largi se deschideau 
spre curtea teatrului, la trei metri deasupra unui zid 
coşcovit şi igrasios, pe care, în bezna nopţii, ferestrele 
aruncau pătrate galbene de lumină. O uriaşă oglindă mobilă 
se afla în faţa unei toalete de marmură albă, împodobită cu 
o grămadă de sticluţe şi vase de cristal, aşezate la 
întâmplare, pentru creme, esențe de parfumuri şi pudre. 
Contele se apropie de oglindă şi se văzu foarte roşu la faţă, 


cu picături mărunte de sudoare pe frunte; cobori ochii şi 
veni să se aşeze în faţa toaletei, unde ligheanul plin cu apă 
şi clăbuc de săpun, micile instrumente din fildeş împrăştiate 
în jur şi bureţii umezi părură că-l absorb o vreme. Senzaţia 
aceea de ameţeală pe care-o încercase cu prilejul primei lui 
vizite la Nana, pe bulevardul Haussmann, îl copleşea din 
nou. Simţea sub picioare moliciunea covorului gros din 
cabină; becurile de gaz, care ardeau la toaletă şi oglindă, 
parcă-i zvârleau jeturi de flăcări în jurul tâmplelor. O clipă 
fiindu-i teamă să nu-şi piardă puterile în mirosul acesta de 
femeie pe care-l întâlnea din nou, călduţ, izvorând parcă de 
sub plafonul jos, se aşeză pe marginea divanului capitonat, 
între cele două ferestre. Dar se ridică imediat, se reîntoarse 
lângă toaletă, fără să vadă mai nimic în jur, cu ochii rătăciţi, 
gândindu-se la un buchet de tuberoze, care, mai demult, se 
veştejise în camera lui, şi din pricina căruia fusese pe 
punctul să moară. Când tuberozele se descompun, au un 
miros omenesc. 

— Grăbeşte-te! Suflă Bordenave, băgându-şi capul pe 
după perdea. 

Prinţul, de altminteri, asculta cu amabilitate pe marchizul 
de Chouard care, luând de pe toaletă pămătuful din labă de 
iepure, se străduia să explice cum se poate scoate în relief 
mai bine culoarea albă-strălucitoare. Într-un colţ, Satin, cu 
faţa ei pură de fecioară, privea insistent pe domnii aceştia, 
în vreme ce costumiera, doamna Jules, prepara maioul şi 
tunica lui Venus. Doamna Jules părea că n-avea vârstă, cu 
faţa ca pergamentul şi trăsăturile imobile de fată bătrână, 
pe care nimeni n-a cunoscut-o tânără. Se uscase în aerul 
încins al cabinelor, în mijlocul coapselor şi a celor mai 
celebre voci ale Parisului. Purta mereu aceeaşi rochie 
neagră decolorată, şi sub corsajul plat, care-i dădea 
aspectul unui sex nedefinit, o pădure de ace erau înfipte 
acolo unde se afla probabil inima. 

— Vă cer scuze, domnilor, spuse Nana, dând la o parte 
perdeaua, dar am fost surprinsă. 


Toţi se întoarseră. Nu se îmbrăcase nicidecum, şi venea cu 
simplitate către doamna Jules, ca să-i încheie un minuscul 
corsaj din percal, care îi acoperea până la jumătate pieptul. 
Când aceşti domni o puseseră pe fugă, tocmai se dezbrăca 
scoţându-şi în grabă costumul de Pescăriţă. Prin spate, 
pantalonul lăsa încă să se strecoare un colţ de cămaşă. Şi 
cu braţele, cu umerii goi, cu vârfurile sânilor libere, în 
adorabila ei tinereţe de blondă plină, tot mai ţinea 
perdeaua cu o mână, ca şi cum ar fi vrut s-o tragă din nou, 
la cea mai mică sperietură. 

— Da, am fost surprinsă, niciodată nu aş fi îndrăznit. Se 
bâlbâi ea, prefăcându-se jenată, dar lăsând să i se zărească 
nuanțele trandafirii ale pieptului şi surâzând cu un aer 
stânjenit. 

— Haida de, din moment ce domniile-lor te găsesc foarte 
bine! Strigă Bordenave. 

Ea mai făcu însă câteva mofturi de ingenuă, şi se frământă 
ca şi cum ar fi fost gâdilată, repetând: 

— Alteţa-voastră îmi face o cinste prea mare. O rog pe 
alteţa-voastră să mă scuze, dacă o primesc aşa. 

— Eu cer iertare că vă deranjez, spuse prinţul; dar n-am 
putut, doamnă, să rezist dorinţei de a vă felicita personal. 

Atunci, liniştită, ca să ajungă la oglindă, trecu în pantaloni 
printre aceşti domni, care se dădură la o parte. Avea 
şoldurile foarte puternice, pantalonul se arcuia pe trupul ei, 
în timp ce, cu pieptul înainte, saluta încă pe cei de faţă cu 
un surâs uşor. Deodată păru că-l recunoaşte pe contele 
Muffat şi îi întinse mâna, cu un gest amical. Apoi îl dojeni de 
a nu fi venit la supeul ei. Alteța sa, găsi de cuviinţă să 
glumească pe seama lui Muffat, care se bâlbâia, scuturat de 
un fior, fiindcă ţinuse o secundă în mâna sa fierbinte 
această mână mică, proaspătă din pricina apei de toaletă. 

Contele mâncase zdravăn la prinţ, care era un mare 
mâncăcios şi un mare băutor. Ba, erau amândoi chiar puţin 
chercheliţi. Dar se ţineau foarte bine. Muffat, pentru a-şi 


ascunde tulburarea, nu găsi să spună decât o frază în 
legătură cu căldura din încăpere. 

— Doamne Dumnezeule! Ce cald e aici, spuse el. Cum 
faceţi, doamnă, să trăiţi într-o asemenea temperatură. 

Şi conversaţia era pe punctul să pornească de aici, când se 
auziră la uşa cabinei nişte voci zgomotoase. Bordenave 
trase scândurica unei ferestruici zăbrelite ca a unei 
mănăstiri de călugăriţe. Era Fontan, urmat de Prulliere şi 
de Bosc, având toţi trei sticle sub braţe şi mâinile încărcate 
de pahare. Fontan lovea în uşă, striga că e ziua lui, că face 
cinste cu şampanie. Nana consultă dintr-o privire pe prinţ. 
Cum să nu. Alteţa-sa nu voia să stânjenească pe nimeni. 
Fontan intră, vorbind peltic şi repetând într-una: 

— Eu nu sunt maţe-flipte, eu fac ţinste cu şampanie. 

Brusc, îl zări pe prinţ, pe care nu-l ştia acolo. Se opri dintr- 
o dată, luă un aer de o caraghioasă solemnitate, spunându- 
Ji 

— Regele Dagober, care este pe coridor, doreşte să închine 
un pahar cu alteţa-sa regală. 

Alteţa-sa schiţă un surâs şi fiecare găsi lucrul foarte 
drăguţ. Totuşi cabina era prea mică pentru atâta lume. 
Trebuiră să se înghesuie, Satin şi doamna Jules în fund 
lipite de perdea, bărbaţii strânşi în jurul Nanei pe jumătate 
goală. Cei trei actori mai purtau încă pe ei costumele din 
actul al doilea. În vreme ce Prulliere îşi scotea pălăria lui de 
amiral elveţian, a cărei imensă pană n-ar fi încăput sub 
plafonul jos, Bosc, îmbrăcat cu cazaca de purpură şi 
coroana din tinichea, se proţăpea pe picioarele lui de 
beţivan şi-l saluta pe prinţ întocmai cum un monarh 
primeşte pe fiul unei puteri vecine. Paharele erau pline şi 
ciocniră. 

— În sănătatea alteţei-voastre! Spuse cu un aer regesc 
bătrânul Bosc. 

— Şi pentru armată! Adăugă Prulliere. 

— În sănătatea lui Venus! Strigă Fontan. 


Plin de complezenţă, prinţul îşi cumpănea paharul. Aşteptă 
o clipă, apoi se închină de trei ori, murmurând: 

— Doamnă. Domnule amiral. Maiestate. 

Şi dădu paharul pe gât dintr-o înghiţitură. Contele Muffat 
şi marchizul de Chouard îl imitaseră. Nu se glumea de loc, 
toţi se comportau ca la curte. Această lume a teatrului 
prelungea într-un fel lumea reală printr-o farsa gravă, sub 
aburul aprins al gazului. Nana, uitând că era în pantalonaşi, 
cu colţul de cămaşă ieşit în afară, juca rolul unei doamne 
din lumea mare, regina Venus, deschizând uşile micului ei 
apartament înaltelor personalităţi ale statului. La fiecare 
frază se folosea de cuvintele „alteţă regală”, făcea 
reverenţe adânci şi trata pe nişte măşti cum erau Bosc şi 
Prulliere ca pe uri suveran şi pe ministrul său care-l însoțea. 
Şi nimeni nu schiţa un zâmbet la vederea acestui straniu 
amestec, a acestui prinţ adevărat, moştenitor al unui tron, 
care bea şampania unui cabotin, simțindu-se foarte la largul 
său în acest carnaval de zei, în această mascaradă de 
regalitate, în mijlocul unui popor de costumiere şi de 
fetişcane, de manipulatori de decoruri şi negustori de 
femei. Bordenave, entuziasmat de noua lui punere în scenă, 
visa la încasările pe care le-ar fi făcut, dacă alteţa-sa ar fi 
consimţit să apară în felul acesta, în cel de al doilea act al 
Blondei Venus. 

— Am o idee, strigă el, devenind familiar, să le chemăm 
aici şi pe femeiuştile mele. 

Nana nu vru. Ea însă îşi dădea drumul. Fontan o atrăgea, 
cu masca lui grotescă. Se freca de el, învăluindu-i cu o 
privire de femeie însărcinată care pofteşte să mănânce cine 
ştie ce lucru nepermis, şi îl apostrofă deodată: 

— Hai, toarnă, prostule! 

Fontan umplu clin nou paharele, şi se bău, repetându-se 
aceleaşi toasturi. 

— În sănătatea alteţei sale! 

— Pentru armată! 

— În sănătatea lui Venus! 


Dar Nana ceru linişte printr-un gest. Îşi înălţă paharul cât 
mai sus şi strigă: 

— Nu, nu, în sănătatea lui Fontan! Este ziua lui Fontan, în 
sănătatea lui Fontan! În sănătatea lui Fontan! 

Atunci, se ciocni a treia oară, aclamându-l pe Fontan. 
Prinţul, care-o văzuse pe tânăra femeie mâncându-l din ochi 
pe actor, se înclină la rândul său. 

— Domnule Fontan, spuse el cu multă distincţie, beau 
pentru succesele dumneavoastră. 

În acest timp, redingota alteţei-sale ştergea cu spatele 
marmura toaletei. Părea că se găsesc în fundul unui alcov, 
într-o încăpere îngustă de baie, plină de vaporii chiuvetei şi 
ai bureţilor, de parfumul puternic de esențe amestecate, 
într-o uşoară atmosferă de beţie, îmbibată cu mirosul 
acrişor de şampanie. Prinţul şi contele Muffat, între care se 
afla înghesuită Nana, trebuiau să-şi ridice mâinile, pentru a 
nu-i atinge şoldurile şi grumazul la cea mai mică mişcare. 
Şi, fără un strop de sudoare, doamna Jules aştepta cu aerul 
ei înţepenit, în timp ce Satin, tulburată de dorinţa de a 
vedea un prinţ şi nişte domni bine îmbrăcaţi dându-se în 
vânt după o femeie goală, reflecta cu glas foarte scăzut că 
oamenii din înalta societate nu erau chiar aşa de decenţi. 

Dar pe culoar, clinchetul de clopoțel al lui moş Braillot se 
apropia. Când bătrânul apăru în uşa cabinei, rămase 
încremenit, zărindu-i pe cei trei actori îmbrăcaţi încă în 
costumele lor din actul doi. 

— Domnilor, domnilor, bâigui el, grăbiţi-vă. S-a şi sunat în 
foaierul publicului. 

— Ei aş! Spuse liniştit Bordenave, publicul o s-aştepte. Cu 
toate astea, după o nouă plecăciune, cum sticlele erau 
goale, actorii se urcară să se costumeze. Bosc, având barba 
înmuiată de şampanie, se grăbi să şi-o scoată, şi sub această 
barbă venerabilă beţivanul reapăru brusc, cu faţa lui 
răvăşită şi învineţită de actor bătrân, căzut în viciul 
alcoolului. Se auzi, la capătul scării, când spunea lui Fontan, 
cu vocea sa răguşită de beţiv, vorbindu-i despre prinţ: 


— Ei, ce zici? L-am făcut praf! 

Nu mai rămânea în cabina Nanei decât alteţa-sa, contele şi 
marchizul. Bordenave se îndepărtase împreună cu Barillot, 
căruia îi recomandase să nu bată gongul fără s-o avertizeze 
pe doamna. 

— Domnilor, îmi daţi voie? Ceru permisiunea Nana, care se 
apucă să-şi refacă machiajul şi să-şi lustruiască braţele, pe 
care le îngrijea mai ales pentru actul al treilea, când 
apăreau goale. 

Prinţul luă loc pe divan împreună cu marchizul de 
Chouard. Singur contele Muffat rămânea în picioare. Cele 
două pahare de şampanie, în această căldură sufocantă, le 
mărise ameţeala. Satin, văzându-i pe aceşti domni că se 
închid împreună cu prietena ei, crezu de cuviinţă să dispară 
cu discreţie pe după perdea; şi aştepta acolo, aşezată pe un 
cufăr, plictisită să mai pozeze, în timp ce doamna Jules se 
ducea şi venea liniştită, fără un cuvânt, fără o privire. 

— Aţi cântat minunat cupletul dumneavoastră, spuse 
prinţul. 

Şi aşa se legă conversaţia, dar cu fraze scurte, întretăiate 
de momente de tăcere. Nana tot nu putea să răspundă. 
După ce-şi întinsese cu mâna un strat de cold-cream peste 
braţe şi pe faţă, îşi întindea machiajul cu ajutorul unui colţ 
de prosop. Pentru o clipă, încetă să se mai privească în 
oglindă şi surâse, lăsând să-i alunece o privire către prinţ, 
fără să-şi slăbească strădania de a obţine un alb-strălucitor. 

— Alteţa-voastră mă răsfaţă, murmură ea. 

Era mai ales o treabă foarte complicată aceea pe care-o 
făcea, şi marchizul de Chouard o urmărea cu un aer tâmp, 
de imensă plăcere. Vorbi la rândul lui. 

— Orchestra, spuse el, n-ar putea să vă acompanieze mai 
în surdină? Vă acoperă vocea, şi asta e o crimă de neiertat. 

De data aceasta Nana nu se mai întoarse. Apucase 
pămătutful din lăbuţă de iepure şi-l plimba uşor, foarte 
atentă, atât de cambrată peste toaletă, încât rotunjimea 
albă a pantalonului se reliefa şi se întindea, cu micul colţ de 


cămaşă ieşit afară. Dar voia să se arate sensibilă la 
complimentele bătrânului şi se frământa, legănându-şi 
şoldurile. 

O vreme domni tăcerea. Doamna Jules remarcase o 
descusătură la cracul drept al pantalonului. Luă un ac din 
dreptul inimii şi zăbovi o clipă pe duşumea, în genunchi, 
ocupată în jurul coapsei Nanei, în timp ce tânăra femeie, 
fără a părea că o ştie acolo, se acoperea cu pudră, evitând 
plină de grijă să-şi atingă pomeţii. Dar, fiindcă prinţul 
spunea că, dacă ar fi venit să cânte la Londra, întreaga 
Anglie ar fi vrut să o aplaude, avu un zâmbet amabil şi se 
întoarse timp de o secundă, cu obrazul stâng foarte alb, în 
mijlocul unui norişor de pudră. Apoi, deveni subit serioasă; 
era vorba să-şi pună carminul. Din nou, cu faţa lipită 
aproape de oglindă, îşi înmuia degetul într-un borcănaş şi 
aplica pe sub ochi carminul, întinzându-l uşor, până la 
tâmple. Domnii tăceau, respectuoşi. 

Contele Muffat nici nu deschisese încă gura. Se gândea 
mereu la tinereţea lui. Camera lui de copil era foarte rece. 
Mai târziu, la şaisprezece ani, când îşi îmbrăţişa mama, în 
fiecare seară, purta cu sine până se scufunda în somn 
răceala acestui sărut. Într-o zi, în trecere, zărise, printr-o 
uşă întredeschisă, o servitoare care se spăla; şi era unica 
amintire care-l tulburase, de la pubertate până la căsătorie. 
Apoi, găsise în soţia lui o supunere absolută faţă de datoriile 
conjugale, şi el însuşi încerca în treaba asta un fel de 
dezgust cucernic. Creştea, îmbătrânea, ignorând plăcerile 
carnale, supus rigidelor practici religioase, viaţa lui 
conformându-se unor precepte şi legi. Şi, dintr-o dată, se 
trezise aruncat în această cabină de actriţă, în faţa acestei 
fete goale. El, care n-o văzuse niciodată pe contesa Muffat 
punându-şi jartierele, asista la detaliile intime ale toaletei 
unei femei, în neorânduiala de borcănaşe şi ligheane, în 
mijlocul acestui parfum atât de puternic şi atât de dulce. 
Întreaga lui fiinţă se revolta, posesiunea domoală cu care 
Nana îl învăluia de câtva timp îl înspăimânta, reamintindu-i 


lecturile pioase, viziunile diabolice care-i legănaseră 
copilăria. Credea în diavol. Nana, în mod confuz, era 
diavolul, cu hohotele ei de râs, cu bustul şi crupa ei pline de 
destrăbălare. Dar era hotărât să se ţină tare. Va şti să se 
apere. 

— Atunci, ne-am înţeles? Spunea prinţul, foarte în largul 
lui pe divan. Veniţi anul viitor la Londra, şi vă vom primi atât 
de bine, încât niciodată n-o să vă reîntoarceţi în Franţa. Da, 
da, dragul meu conte, nu acordaţi suficientă atenţie 
frumoaselor voastre femei. Aşa că o să vi le înhăţăm noi pe 
toate. 

— Asta nu-l va supăra câtuşi; de puţin, murmură răutăcios 
marchizul de Chouard, care îşi permitea intimităţi. Contele 
este virtutea întruchipată. 

Auzindu-i vorbind despre virtutea contelui, Nana îl privi pe 
Muffat atât de curioasă, încât acesta încercă o puternică 
senzaţie de neplăcere. Mai târziu atitudinea lui îl surprinse 
şi-l făcu să se înfurie pe el însuşi. Pentru ce faptul că e 
virtuos îl stânjenea, când se afla în faţa acestei fete? Ar fi 
bătut-o. Dar tocmai atunci, Nana, vrând să apuce o pensulă, 
o scăpase din mână; şi cum se apleca s-o ridice, el se grăbi 
s-o ajute, şi atunci respiraţiile lor se întâlniră şi părul 
despletit al lui Venus i se rostogoli peste mâini. Contele 
simţi o plăcere amestecată cu remuşcări, una din acele 
plăceri de catolic, la care însăşi teama de infern reprezintă 
un imbold de a păcătui. 

În acest moment, glasul lui moş Barillot se înălţă din 
spatele uşii. 

— Doamnă, pot să bat gongul? Lumea se impacientează în 
sală. 

— Imediat, răspunse liniştită Nana. 

Înmuiase pensula într-un borcănaş cu negru; apoi, cu 
nasul vârât în oglindă, închizând ochiul stâng, şi-o trecu cu 
delicateţă peste gene. Muffat, înapoia ei, privea. O vedea în 
oglindă, cu umerii rotunzi şi cu pieptul învăluit într-o umbră 
roz. Şi nu putea, cu tot efortul pe care-l făcea, să se 


întoarcă de la această imagine cu gropiţe în obrăjori, pe 
care ochiul închis i-o reda atât de provocator, de parcă ar fi 
fost năucit de dorinţe. Atunci când închise ochiul drept şi îşi 
dădu cu pensula, Nana înţelese că era alei. 

— Doamnă, strigă din nou glasul gâfâitor al regizorului de 
culise, oamenii tropăie din picioare, au să sfârşească prin a 
sfărâma banchetele. Pot să bat gongul? 

— La naiba! Spuse Nana scoasă din răbdari. Bate odată, 
puţin îmi pasă! Dacă n-am să fiu gata, ei bine! Au să mă 
aştepte. 

Se linişti şi adăugă cu un surâs, întorcându-se către cel 
trei domni: 

— Nu zău, nu se poate sta de vorbă un minut. 

După care faţa şi braţele îi erau gata. Adăugă, cu degetul, 
două uşoare linii de carmin pe buze. Contele Muffat se 
simţea încă şi mai tulburat, sedus de perversiunea pudrelor 
şi a fardurilor, captat de dorinţa desfrânată a acestei 
tinereţi pictate, cu o gură prea roşie pe o faţă prea albă, cu 
ochii măriţi, încercuiți cu negru, strălucitori, părând 
învineţiţi de dragoste. În vremea aceasta Nana trecu un 
moment în spatele perdelei, pentru a-şi trage pe ea maioul 
lui Venus, după ce îşi scosese pantalonaşul. Apoi, fără grija 
că săvârşeşte o impudoare, veni să-şi descheie micul corsaj 
din percal, întinzându-şi braţele către doamna Jules, care-i 
îmbrăcă mânecile scurte ale tunicii. 

— Repede că se-nfurie spectatorii! Murmură ea. 

Prinţul, cu ochii pe jumătate închişi, urmări ca un 
cunoscător liniile proeminente ale pieptului ei, în vreme ce 
marchizul de Chouard avu o mişcare de cap involuntară. 
Muffat, pentru a nu vedea mai mult, privi covorul. De 
altminteri, Venus era gata, şi purta cu simplitate acel voal 
peste umeri. Doamna Jules se învârtea în jurul ei, cu aerul 
său de bătrânică blajină, cu ochii pierduţi şi luminoşi; şi, cu 
vioiciune, lua ace din perniţa inepuizabilă a inimii ei, 
prindea tunica lui Venus, atingând uşor toată goliciunea 


aceasta plină cu mâinile sale uscate, fără amintiri şi 
indiferentă faţă de sexul său. 

— Asta e! Spuse tânăra femeie, aruncând o ultimă privire 
în oglindă. 

Bordenave revenea, neliniştit, spunând că actul al treilea 
începuse. 

— Ei bine! O să vin imediat, reluă ea. Uite ce mai poveste 
şi asta! Întotdeauna eu sunt aceea care aşteaptă pe ceilalţi. 

Domnii ieşiră din cabină. Dar nu-şi luară rămas bun, 
fiindcă prinţul îşi exprimase dorinţa să asiste la actul trei, 
stând în culise. Rămasă singură, Nana îşi roti privirea în jur, 
mirată. 

— Unde-i şi asta acum? Întrebă ea. 

O căuta pe Satin. Când o descoperi înapoia perdelei, 
aşteptând aşezată pe cufăr, Satin îi răspunse liniştită: 

— Păi nu vream să te stânjenesc, când erai cu toţi domnii 
aceia! 

Şi adăugă că acum o s-o şteargă. Dar Nana o reţinu. 
Proastă mai era! Din moment ce Bordenave era de acord s- 
o angajeze! Au să rezolve afacerea după spectacol. Satin 
ezita. Se aflau prea multe maşini acolo, asta nu mai era 
câtuşi de puţin lumea ei. Totuşi rămase. 

În timp ce prinţul cobora mica scară din lemn, un zgomot 
straniu, înjurături înăbuşite şi tropăituri de luptă izbucneau 
în cealaltă parte a teatrului. Era o întreagă poveste care-i 
înmărmurea pe artiştii aflaţi acolo în aşteptarea rândului 
replicii lor. Cu câteva clipe mai înainte, domnul Mignon 
reîncepuse şotiile, înăbuşindu-l pe Fauchery cu 
dezmierdări. Inventase un mic joc, aplicându-i bobârnace 
peste nas, pentru a-l apăra de muşte, spunea el. Bineînţeles 
că acest joc distra copios artiştii. Dar, la un moment dat, 
domnul Mignon, cucerit de succesul pe care-l avea, 
aventurându-se în fantezii, îi trăsese jurnalistului o palmă, o 
veritabilă şi puternică palmă. De data aceasta, mersese 
mult prea departe, şi Fauchery nu putea, în faţa lumii, să 
accepte râzând un asemenea afront. Şi cei doi bărbaţi, 


punând capăt comediei, palizi şi cu faţa crăpând de 
duşmănie se luaseră de gât. Se rostogoleau la pământ, în 
spatele unui stâlp pentru susţinerea decorului, cărându-şi 
la lovituri. 

— Domnule Bordenave! Domnule Bordenave! Se grăbise 
să strige regizorul înmărmurit. 

Bordenave îl urmă, după ce-şi ceru scuze prinţului. Când 
reuşi să recunoască în cei trântiţi la pământ pe Fauchery şi 
pe domnul Mignon, lăsă să-i scape un gest de nemulţumire, 
într-adevăr, îşi aleseseră bine momentul, cu alteţa-sa de 
cealaltă parte a scenei şi întreaga sală care putea să-i audă! 
Şi culmea, cu sufletul la gură, Rose Mignon venea plină de 
îngrijorare, exact în clipa intrării ei în scenă. Vulcan îi 
adresa replica. Dar Rose rămase năucită, văzând la 
picioarele ei pe soţ şi pe amant, care se tăvăleau pe jos, 
strângându-se de gât şi rostogolindu-se, cu părul smuls şi 
redingotele albe de praf. Îi barau trecerea; ba chiar un 
maşinist oprise pălăria lui Fauchery, în momentul în care 
afurisita, în toiul luptei, era să se rostogolească spre scenă. 
Între timp, Vulcan, care inventa frază după frază ca să 
amuze publicul, dădea din nou replica. Rose, neclintită, 
privea într-una pe cei doi bărbaţi. 

— Dar nu mai te zgâi atâta! Îi şopti Bordenave furios la 
ureche. Du-te odată! Du-te odată! Asta nu-i treaba ta! Ai să- 
ţi pierzi intrarea! 

Şi, împinsă de el, păşind peste cele două corpuri de jos, se 
trezi în scenă, în lumina puternică a rampei, faţă în faţă cu 
publicul. Nu înţelesese pentru ce bărbaţii se încăierau 
tăvălindu-se pe jos. Tremurând, cu capul vâjâindu-i, cobori 
către rampă cu frumosul ei surâs de Diană îndrăgostită şi 
atacă prima frază a duetului, cu o voce aşa de caldă, încât 
publicul o ovaţiona. Înapoia decorului auzea loviturile surde 
ale celor doi bărbaţi. Se rostogoliseră până lângă mantia 
arlechinului. Din fericire, muzica acoperea zgomotul 
loviturilor de picioare pe care ei le dădeau în rama 
decorului. 


— Pentru numele lui Dumnezeu! Strigă Bordenave 
exasperat, atunci când în sfârşit, reuşi să-i despartă, n-aţi fi 
putut să vă bateţi la voi acasă? Ştiţi prea bine că nu-mi 
place aşa ceva. Dumneata, Mignon, îmi vei face plăcerea să 
rămâi aici, în partea din stânga a scenei; şi dumneata, 
Fauchery, te arunc afară pe uşa teatrului, dacă părăseşti 
partea din dreapta a scenei. Ne-am înţeles? Partea din 
stânga şi partea din dreapta a scenei, sau dacă nu, îi 
interzic lui Rose să te mai aducă. 

Când reveni spre prinţ, acesta se interesă ce-a fost. 

— O, absolut nimic, murmură Bordenave cu un aer liniştit. 

În picioare, Nana, învelită într-o haină de blană, îşi aştepta 
intrarea stând de vorbă cu domnii aceia. Contele Muffat, 
care tocmai se urca din nou pentru a arunca o privire pe 
scenă, între două cercevele de. Decor, înţelese, dintr-un 
semn al regizorului, că trebuia să meargă în vârful 
picioarelor. O tihnă caldă cobora dinspre cintru. În culisele 
învăluite într-o lumină violentă puţinele persoane care se 
mai furişau pe acolo, vorbind cu glas scăzut, zăboveau o 
clipă, apoi se îndepărtau în vârful picioarelor. Lampagiul 
era la postul lui, lângă jocul complicat al robinetelor de gaz; 
un pompier, aplecat peste o vergea de susţinere a 
decorului, încerca să vadă spectacolul, întinzându-şi gâtul, 
în timp ce sus de tot, în cuşca lui, cortinierul veghea, cu un 
aer resemnat, ignorând piesa, atent într-una la clinchetul 
clopoţelului pentru a-şi manevra funiile. Şi în mijlocul 
acestui aer înăbuşitor, al acestor tropăituri şi al acestor 
şuşoteli, vocea actorilor din scenă ajungea până aici stranie, 
surdă, o voce a cărei falsitate surprindea. Apoi, ceva mai 
departe, dincolo de zgomotele confuze ale orchestrei, era 
imensa respiraţie a sălii, care răsufla ritmic, şi al cărei 
gâfâit se amplifica din când în când, izbucnind în vuiete, în 
râsete, în aplauze. Se simţea publicul fără să se vadă, chiar 
şi în momentele lui de linişte. 

— Dar e vreun geam deschis pe aici, spuse dintr-o dată 
Nana trăgându-şi în jurul ei colţurile hainei de blană. Ia 


vezi, Barillot. Pariez că s-a deschis chiar acum vreo 
fereastră. Într-adevăr, poţi să şi crapi aici! 

Barillot se jură că închisese el însuşi fereastra. Poate erau 
niscai geamuri sparte. Artiştii se plângeau întotdeauna că-i 
curent. În căldura înăbuşitoare a gazului, se simțeau mereu 
trecând curenţi reci; o adevărată vizuină pentru congestii 
pulmonare, după cum zicea Fontan. 

— Aş vrea să te văd pe tine cum te-ai simţi dezbrăcat, 
continuă Nana, care începea să se enerveze. 

— Sst! Linişte! Murmură Bordenave. 

Pe scenă, Rose cânta cu atâta fineţe o frază muzicală din 
duetul ei, încât aclamaţiile acoperiră orchestra. Nana tăcu, 
cu faţa serioasă. În acest timp, contele se aventură pe una 
din cărăruile dintre decoruri, când Barillot îl opri, 
avertizându-l că acolo era o deschizătură. Vedea decorul 
din spate şi pieziş, dosul ramelor întărite printr-un bandaj 
grosolan făcut dintr-un vechi afiş, apoi un colţ din scenă, 
peştera de pe muntele Etna scobită într-o mină de argint, 
cu forja lui Vulcan în fund. Grilajele coborâte incendiau 
uriaşele paiete aplicate cu pensula. Portanţi cu geamuri 
albastre şi cu geamuri roşii, dispuşi într-o opoziţie bine 
gândită, produceau o scânteiere de cărbuni aprinşi; în timp 
ce, pe pământ, în cel de al treilea plan, alergau flăcări de 
gaz, pentru a scoate în vileag stâncile negre. Şi acolo, pe un 
practicabil înclinat într-o pantă uşoară, în mijlocul acestor 
stropi de lumină asemănători cu nişte lampioane plasate 
prin iarbă într-o seară de sărbătoare populară, bătrâna 
doamnă Dronard, care juca rolul Junonei, stătea pe jos, 
oarbă şi somnoroasă, aşteptându-şi intrarea. 

Dar se produse o mişcare. Simonne, pe punctul să asculte 
o poveste de-a Clarissei, lăsă să-i scape o exclamaţie: 

— Ia te uită! Tricona. 

Era Tricona, într-adevăr, cu părul ei în spirală şi 
înfăţişarea de contesă care aleargă pe la avocaţi. Când o 
zări pe Nana, merse drept către ea. 


— Nu, spuse aceasta, după un schimb rapid de cuvinte. Nu 
acum. 

Bătrâna doamnă rămase gravă. Prulliere, în trecere, îi 
strânse mâna. Două mici figurante o contemplări cu emoție. 
Ea păru, un moment, că ezită. Apoi o chemă cu un gest pe 
Simonne. Şi schimbul rapid de cuvinte reîncepu. 

— Da, spuse în cele din urmă Simonne. Peste o jumătate 
de oră. 

Dar, cum Simonne urca spre cabina ei, doamna Bron, care 
se plimba din nou cu scrisori, îi înmână una. Bordenave, 
coborându-şi vocea, reproşa furios portăresei că o lăsase să 
treacă pe Tricona; pe o astfel de femeie! Şi tocmai în seara 
asta! Lucrul îl revolta, din cauza alteţei-sale. Doamna Bron, 
de treizeci de ani în teatru, îi răspunse pe un ton plin de 
acreală. Ce ştia ea? Tricona făcea afaceri cu toate doamnele 
acestea; de douăzeci de ori domnul director o întâlnise pe 
aici, fără să-i zică nimic. Şi, în timp ce Bordenave mârâia 
cuvinte ordinare, Tricona, liniştită, îl examina cu insistenţă 
pe prinţ, ca o femeie care cântăreşte pe un bărbat dintr-o 
privire. Un surâs îi lumină faţa galbenă. Apoi, se îndepărtă, 
cu un pas lent, în mijlocul femeiuştilor respectuoase. 

— Vii repede, nu-i aşa? Spuse ea întorcându-se către 
Simonne. 

Simonne părea foarte contrariată, Scrisoarea era de la un 
tânăr căruia îi promisese că o să fie liberă în seara asta. [i 
înmână doamnei Bron un bileţel mâzgălit în grabă: 
„Imposibil în seara aceasta, dragul meu, sunt ocupată”. Dar 
rămânea nehotărâtă; tânărului ăsta i-ar fi putut trăsni prin 
cap s-o aştepte. Cum nu avea nici o replică în actul trei, voia 
să plece imediat. Atunci, o rugă pe Clarisse să meargă şi să 
vadă. Aceasta intra în scenă abia către sfârşitul actului. 
Clarisse cobori în timp ce Simonne se urca din nou pentru o 
clipă spre cabina pe care o ocupau împreună. 

Jos, la bufetul doamnei Bron, un figurant, distribuit în rolul 
lui Pluton, bea singur, învăluit într-o uriaşă robă roşie 
ornată cu flăcări aurii. Micul negoţ al portăresei probabil că 


mersese bine, deoarece gura pivniţei, sub scară, era toată 
umedă de lăturile aruncate pe jos după spălarea paharelor. 
Clarisse îşi ridică tunica de Iris, care se târa pe treptele 
soioase. Dar se opri prudentă şi se mulţumi să-şi lungească 
gâtul, pe după cotitura scării, pentru a arunca o privire 
spre cuşca portăresei. Şi avusese fler. Se putea ca idiotul 
ăsta de la Faloise să nu fie tot acolo, pe acelaşi scaun, între 
masă şi soba de tuci?! Se prefăcuse că o şterge în faţa 
Simonnei, apoi revenise. De altfel, cuşca portăresei era 
întotdeauna plină de domni înmănuşaţi şi îmbrăcaţi corect, 
cu un aer supus şi răbdător. Cu toţii aşteptau, privindu-se 
plini de gravitate. Pe masă nu se mai aflau decât câteva 
farfurii murdare, fiindcă doamna Bron tocmai isprăvise de 
distribuit ultimele buchete; singur, un trandafir căzut se 
veştejea, în apropiere de pisica neagră, care se culcase 
făcută ghem, în vreme ce micile pisicuţe executau curse 
înnebunitoare şi galopuri cumplite printre picioarele 
domnilor. Clarisse avu pentru o clipă dorinţa să-l azvârle pe 
la Faloise afară. Cretinul ăsta nici măcar nu iubea 
animalele; asta punea capac la toate. Îşi ferea coatele ca să 
nu atingă pisica. 

— O să te zărească, ai grijă! Spuse Pluton, un farsor, care 
se urca din nou spre cabine, ştergându-şi buzele cu dosul 
mâinii. 

Atunci, Clarissei îi veni ideea să-i facă o scenă lui la 
Faloise. Văzuse pe doamna Bron înmânându-i scrisoarea 
Simonnei tânărului căruia îi era adresată. Acesta se dusese 
s-o citească sub becul cu gaz din vestibul. „Imposibil pentru 
seara aceasta, dragul meu, sunt ocupată.” Şi, netulburat, 
obişnuit, fără îndoială cu fraza, dispăruse. Cel puţin ăsta-i 
unul dintre aceia care ştiu să se comporte! Nu era ca 
ceilalţi, care se încăpăţânau să stea acolo, pe scaunele 
desfundate ale doamnei Bron, sub felinarul ăsta mare din 
sticlă, care nu mirosea câtuşi de puţin frumos şi unde se 
coceau de căldură. Se vede că mult îi mai preocupă treaba 
asta pe bărbaţi! Clarisse se reîntoarse dezgustată; traversă 


scena şi urcă plină de vioiciune cele trei etaje ale scării 
cabinelor pentru a-i aduce răspuns Simonnei. 

În interiorul teatrului, prinţul se îndepărtase de grup şi 
vorbea cu Nana. Nu o părăsise o secundă, şi o învăluia cu 
privirea, ţinând ochii pe jumătate închişi. Nana, fără să-l 
privească, surâzătoare, spunea da printr-un semn al 
capului. Dar deodată, contele Muffat se supuse unui îndemn 
lăuntric al întregii sale fiinţe, îl părăsi pe Bordenave, care-i 
dădea explicaţii asupra manevrării troliilor şi tamburilor, şi 
se apropie pentru a întrerupe conversaţia. Nana ridică ochii 
şi îi surâse, cum îi surâdea şi alteţei-sale. Între timp, era 
mereu cu urechile atente, aşteptând cu nerăbdare replica. 

— Actul trei este cel mai scurt, cred, spunea prinţul, jenat 
de prezenţa contelui. 

Ea nu răspunse, cu faţa schimbată, gândindu-se brusc 
numai la ce urma să facă. Printr-o rapidă mişcare de umeri, 
făcuse să-i alunece haina de blană, pe care doamna Jules, în 
picioare la spatele ei, o primi în braţe. Şi goală, după ce-şi 
plimbase amândouă mâinile prin păr, ca şi cum ar fi vrut să- 
l strângă, intră în scenă. 

— Sst! Linişte! Şopti Bordenave. 

Contele şi prinţul rămaseră surprinşi. În mijlocul unei mari 
linişti, un suspin adânc, o rumoare prelungă a mulţimii se 
înălța. În fiecare seară, intrarea lui Venus, în goliciunea ei 
de zeiţă producea acelaşi efect. Atunci Muffat voi să o vadă, 
şi lipi ochiul de un orificiu. Dincolo de arcul de cerc orbitor 
al rampei, sala părea întunecată, ca şi cum ar fi fost înecată 
într-un fum roşcat; şi peste acest fond neutru, în care 
rândurile de feţe făceau un contrast palid. Nana se detaşa 
albă, măreaţă, mascând lojile, de la balcon până la cintru. Îi 
vedea spatele, şalele cu pielea bine întinsă, braţele 
desfăcute; în timp ce, la pământ, la nivelul picioarelor, capul 
suflerului, un cap de om bătrân, cu un aer sărman şi onest, 
părea aşezat pe o tipsie, ca şi cum ar fi fost retezat. La 
unele dintre frazele bucății ei de început, o undă părea să-i 
pornească din gât, să-i coboare pe talie şi să se oprească la 


marginea tunicii care-i atârna. După ultima notă, pe care o 
scoase în mijlocul unei furtuni de bravo, salută, cu voalurile 
fluturânde şi părul atingându-i şoldurile, stând aplecată. Şi, 
văzând-o astfel, arcuită şi cu şoldurile pline, venind de-a- 
ndărătelea spre locul de unde o privea, contele se ridică, 
foarte palid. Scena dispăruse, nu mai zărea decât partea 
din spate a decorului, împestriţai; de afişe vechi, lipite în 
toate sensurile. Pe practicabile, printre dârele de gaz, 
Olimpul întreg se adunase în jur ui doamnei Drouard, care 
moţăia. Aşteptau sfârşitul actului, Bosc şi Fontan aşezaţi pe 
jos, cu bărbile pe genunchi, Prulliere lungit şi căscând 
înainte de a intra în scenă, toţi vlăguiţi, cu ochii roşii, grăbiţi 
să meargă să se culce. 

În acest moment, Fauchery, care se învârtea de colo până 
colo prin partea dreaptă a scenei, de când Bordenave îi 
interzisese partea stângă, se agăţă de conte, pentru a face 
pe grozavul, oferindu-se să-i arate cabinele. Muffat, pe care 
o moliciune din ce în ce mai puternică îl lăsa fără voinţă, îl 
urmă pe ziarist, după ce-l căutase cu privirile pe marchizul 
de Chouard, care nu se mai afla acolo. Încerca în acelaşi 
timp un sentiment de uşurare şi de tulburare, părăsind 
aceste culise de unde o auzea pe Nana cântând. 

Dar Fauchery o şi pornise înaintea lui pe scara mărginită 
de tamburi de lemn, la primul şi la al doilea etaj. Era una 
dintre acele scări de casă dubioasă, aşa cum contele Muffat 
văzuse, în peregrinările sale ca membru al societăţii de 
binefacere, de casă goală şi şubrezită, zugrăvită în galben, 
cu treptele uzate de tropăiala atâtor picioare şi cu o 
balustradă de fier pe care frecătura mâinilor o lustruise. La 
fiecare palier, la nivelul solului, o fereastră joasă forma o 
spărtură pătrată de răsuflătoare. Din felinarele înfipte în 
pereţi, se iveau flăcările de gaz luminând fără menajamente 
această mizerie şi răspândind o căldură care creştea 
neîncetat şi se îngrămădea sub spirala îngustă a etajelor. 

Ajungând la capătul de jos al scării, contele simţise din nou 
o răsuflare fierbinte năpustindu-i-se pe grumaz, acest miros 


de femeie coborând dinspre cabine, de-a lungul unui val de 
lumină şi de zgomot; şi acum, la fiecare treaptă pe care-o 
urca, moscul pudrelor şi acreala oţetului de toaletă îl 
încălzeau şi-l zăpăceau din ce în ce mai mult. La primul etaj, 
două coridoare se înfundau, cotind brusc, cu uşi ca de hotel 
suspect cu camere mobilate de închiriat cu ora, zugrăvite în 
galben, purtând numere groase, albe; pe jos, lespezile 
desprinse făceau cocoaşe, pe podeaua lăsată a vechii case. 
Contele se hazarda şi aruncă o privire printr-o uşă 
întredeschisă; văzu o cameră foarte murdară, o magherniţă 
ca a unui peruchier de foburg, mobilată cu două scaune, o 
oglindă şi o scândurică prevăzută cu sertare, înnegrită de 
murdăria pieptenilor. Un vlăjgan plin de sudoare, cu umerii 
fumegând îşi schimba lenjeria; în timp ce, alături, într-o 
cameră asemănătoare, o femeie gata de plecare îşi punea 
mâănuşile, cu părul despletit şi umed, ca şi cum tocmai ar fi 
ieşit din baie. Dar Fauchery îl chemă pe conte, şi tocmai 
ajungeau la etajul al doilea, când un „fir-ar să fie” furios ieşi 
dinspre coridorul din dreapta; Mathilde, o mică zdreanţă de 
ingenuă, tocmai îşi spărsese ligheanul, din care apa cu 
săpun se scurgea până pe palierul scării. Uşa de la cabină 
se trânti cu violenţă. Două femei în corset traversară dintr- 
un salt coridorul; o alta, cu marginea cămăşii în dinţi apăru 
şi se ascunse. Apoi se stârniră undeva râsete, o gâlceavă, un 
cântec început şi dintr-o dată întrerupt. De-a lungul 
culoarului, prin întredeschizăturile uşilor, se observau 
umbre agitându-se, câte un braţ gol sau lenjerie fluturând; 
două fete, foarte vesele, îşi expuneau formele; una foarte 
tânără, aproape un copil, îşi ridicase fustele peste genunchi, 
pentru a-şi cârpi pantalonaşul, în vreme ce lenjereasa, 
văzându-i pe cei doi domni, trăgea fără grabă perdelele, din 
decenţă. Era învălmăşeala sfârşitului de spectacol, marea 
lepădare de fardul alb şi roşu; reluarea toaletei de oraş în 
mijlocul unui nor de pudră, o intensificare a mirosurilor 
sălbatice răbufnind prin uşile batante. La al treilea etaj, 
Muffat se lăsă pradă stării de excitare care-l învăluia. 


Cabina figurantelor se afla acolo; douăzeci de femei 
înghesuite, o debandadă de săpunuri şi sticle cu apă de 
levănţică, într-o încăpere ca dintr-o casă de mahala. În 
trecere, dindărătul unei uşi închise, se auzea un spălat 
zgomotos, un fel de furtună într-un lighean cu apă. Şi 
tocmai urcau la ultimul etaj, când contele avu curiozitatea 
să arunce încă o privire, printr-o ferestruică rămasă 
deschisă: camera era goală şi nu se afla colo, sub lumina 
tremurândă a gazului, decât o oală de noapte uitată, în 
mijlocul dezordinii de fuste aruncate pe jos. Această cameră 
fu ultima imagine pe care o luă cu sine. Sus, la etajul al 
patrulea se înăbuşea. Toate mirosurile, toată căldura 
veneau să se îngrămădească acolo; plafonul galben părea 
pârjolit şi un felinar ardea învăluit într-o ceaţă roşcată. 
Pentru o clipă, se ţinu de rampa din fier, pe care o găsi 
călduţă, de o căldură vie; închise ochii, şi sorbi într-o 
respiraţie întreg misterul femeii, pe care-l ignora încă şi 
care îl izbea în faţă. 

— Veniţi odată, strigă Fauchery care dispăruse de câteva 
clipe; sunteţi aşteptat. 

Cabina Clarissei şi a Simonnei se afla în fundul coridorului, 
o încăpere mai mult lungă, sub acoperiş, prost construită, 
cu bucăţi de zid desprinse şi crăpături în pereţi. Lumina 
venea de sus, prin două deschizături adânci. La ceasurile 
acestea ale nopţii, flăcări de gaz luminau cabina, tapetată 
cu hârtie de şapte sous ruloul: nişte flori trandafirii se 
revărsau pe un spalier verde. Una lângă alta, două scânduri 
serveau de toaletă, două scânduri ornamentate cu o pânză 
cernită, neagră de apa vărsată peste ea, şi sub care zăceau 
împrăştiate căni din zinc deformate, găleți pline cu lături şi 
urcioare galbene, meşterite grosolan. Se afla acolo o 
grămadă de articole de bazar, răsucite, murdare de atâta 
întrebuințare, lighene, piepteni ştirbiţi, tot ce graba şi 
nepăsarea celor două femei, dezbrăcându-se şi spălându-se 
în comun, lăsau în jurul lor în dezordine, într-un loc unde nu 


făceau altceva decât să treacă şi a cărui murdărie nu le 
impresiona. 

— Haide odată, repetă Fauchery cu acel soi de 
camaraderie a bărbaţilor când se duc împreună la femei. 
Clarisse vrea să te îmbrăţişeze. 

Muffat sfârşi prin a pătrunde înăuntru. Dar rămase cu 
totul surprins, zărindu-l acolo pe marchizul de Chouard, 
instalat pe un scaun între cele două toalete. Marchizul se 
retrăsese acolo. Îşi desfăcuse larg picioarele pentru că se 
răsturnase o căâldare şi pe jos se scursese o băltoacă 
albicioasă. Se simţea în largul lui, cunoscând parcă locurile, 
comod, însufleţindu-se în înăbuşeala benoarului de lipsa de 
pudoare a femeii, pe care acest colţ de murdărie o 
reproducea, fireşte amplificată. 

— Te duci cu bătrânul? Întrebă la ureche Simonne pe 
Clarisse. 

— Nici vorbă! Răspunse aceasta foarte tare. 

Costumiera, o tânără foarte diformă şi foarte comună, care 
tocmai se pregătea s-o ajute pe Simonne să-şi îmbrace 
mantoul, se prăpădea de râs. Toate trei se împingeau şi 
gângăveau tot felul de vorbe care le sporeau veselia. 

— Haide, Clarisse, îmbrăţişează-l pe domnul, spuse din 
nou Fauchery. Ştii foarte bine că are portofelul plin. 

Şi, întorcându-se către conte. 

— Ai să vezi, e foarte drăguță, o să te îmbrăţişeze. 

Dar Clarisse era dezgustată de bărbaţi. Vorbea cu foarte 
mare violenţă despre ticăloşii care aşteptau jos, în cuşca 
portăresei. De altminteri, era grăbită să coboare din nou, şi 
prezenţa lor o făcea chiar să se grăbească şi să renunţe la 
ultima scenă. Apoi, cum Fauchery bara uşa, depuse două 
sărutări pe favoriţii lui Muffat, spunându-i: 

— Nu sunt pentru dumneata! Sunt pentru Fauchery, care 
nu-mi dă pace! 

Şi o zbughi. Contele rămase stingherit în faţa socrului său. 
Un val de sânge îi năvălise în faţă. În cabina Nanei, printre 
tapiserii şi oglinzi, nu încercase excitaţia aspră a mizeriei 


ruşinoase pe care o simţea acum, în această cocioabă, unde 
se vădea din plin delăsarea celor două femei, între timp 
marchizul plecase în urma Simonnei care era foarte 
grăbită, vorbindu-i la ureche, pe când ea dădea din cap în 
semn de refuz. Fauchery îi urma râzând. Şi Muffat se trezi 
singur cu costumiera care spăla ligheanele. Aşa că o luă din 
loc, coborând la rândul lui scara, cu picioarele moi, 
deranjând din nou în drumul său femei în jupon şi făcând să 
se trântească uşile când trecea. Şi, în mijlocul acestei 
dezordini de fete împrăştiate de-a lungul celor patru etaje 
nu văzu lămurit decât un pisoi, pisoiul mare, roşcat, care, în 
această văpaie împuţită cu mosc, se strecura de-a lungul 
treptelor, frecându-şi spinarea de vergelele rampei, cu 
coada în aer. 

— Ei bine, zise o voce răguşită de femeie, am crezut că n-o 
să mai scăpăm astă-seară! Ce mai pisălogi, cu aplauzele şi 
rechemările lor! 

Era sfârşitul spectacolului, cortina tocmai căzuse. Pe scară 
se desfăşura un adevărat galop din mijlocul căruia se 
auzeau exclamări, în graba actorilor de a se îmbrăca să 
plece. În clipa în care contele Muffat cobora ultima treaptă, 
îi zări pe Nana şi pe prinţ, care păşeau încet de-a lungul 
culoarului. Tânăra femeie se opri; pe urmă, surâzând, 
cobori vocea: 

— De acord, n-am să zăbovesc. 

Prinţul se reîntoarse pe scenă, unde-l aştepta Bordenave. 
Atunci, singur cu Nana, lăsându-se în voia unui impuls de 
mânie şi dorinţă, Muffat alergă pe urma ei; şi, în momentul 
când ea pătrundea în cabină, îi depuse o sărutare apăsată 
pe ceafă, peste perişorii blonzi care se încolăceau foarte jos, 
între umeri. Era ca şi cum ar fi dat înapoi sărutarea primită 
acolo, sus. Furioasă, Nana ridicase deja mâna. Dar când îl 
recunoscu pe conte, surâse. 

— Ah! M-ai speriat, spuse ea simplu. 

Şi surâsul ei era adorabil, jenat şi supus, ca şi cum n-ar 
mai fi sperat să primească această sărutare şi ar fi fericită 


că a primit-o. Dar nu era disponibilă nici în seara asta, nici a 
doua zi. Trebuia să aştepte. Şi pe urmă, chiar dacă ar fi 
putut, l-ar fi amânat anume, ca să se facă dorită. Privirea ei 
spunea multe. În sfârşit, reluă: 

— Ştiţi sunt pe cale de a deveni proprietăreasă. Da, 
cumpăr o casă la ţară, aproape de Orleans, într-o regiune 
unde vă duceţi uneori şi dumneavoastră. Aşa mi-a spus 
Bebe, micul Georges Hugon, îl cunoaşteţi nu-i aşa? Veniţi să 
mă vedeţi acolo. 

Contele, înfricoşat de brutalitatea lui de om timid şi 
ruşinat de cele ce făcuse, o salută ceremonios, făgăduindu-i 
că are să răspundă la invitaţia ei. Pe urmă, se depărta, 
păşind ca prin vis. 

Îl găsi pe prinţ, tocmai când, trecând pe lângă foaier, o 
auzi pe Satin ţipând: 

— Ia te uită ce moş scârbos! Lasă-mă-n pace! 

Era marchizul de Chouard care în lipsă de altceva năvălise 
peste Satin, sătulă până în gât de toată lumea asta 
elegantă. Nana o prezentase în sfârşit lui Bordenave. Dar 
prea o plictisise mult să stea cu gura închisă ca nu cumva să 
nu scape vreo prostie; şi voia să se răzbune, cu atât mai 
mult cu cât în culise dăduse peste un vechi prieten alei, 
figurantul care juca rolul lui Pluton, un cofetar care o 
săptămână întreagă o iubise şi o bătuse. Îl aştepta cu 
nerăbdare, enervată că marchizul îi vorbea ca uneia din 
cucoanele de la teatru. Aşa că sfârşi foarte demnă, 
aruncând fraza: 

— Lasă că vine el, bărbatul meu, şi o să vezi! 

În vremea asta, artiştii, în paltoane, cu feţele obosite, 
plecau unul câte unul. Grupuri de bărbaţi şi de femei 
coborau mica scară în spirală, făcând să dispară în umbră 
contururi de pălării scofâlcite, şaluri prăpădite, o gloată 
urâtă şi palidă de cabotini care şi-au scos fardul. Pe scenă, 
unde se stingeau luminile de pe portanţi şi grilaje, prinţul 
asculta o anecdotă de-a lui Bordenave. Voia s-o aştepte pe 
Nana. Când aceasta apăru, în sfârşit, scena era în întuneric; 


pompierul de serviciu, sfârşindu-şi paza, plimba în jur 
lumina unei lanterne. Bordenave, ca să evite ca alteţa-sa să 
ocolească prin pasajul Panoramas, deschisese coridorul 
care ducea de la cuşca portăresei în vestibulul teatrului. Şi, 
de-a lungul acestei alei, era o fugă generală de femeiuşti, 
fericite că scapă de bărbaţii care le aşteptau în pasaj. Se 
înghionteau, strângându-şi coatele, aruncând priviri în 
urmă, răsuflând uşurate numai când ajungeau afară; pe 
când Fontan, Bosc şi Prulliere se retrăgeau fără grabă, 
glumind pe socoteala oamenilor serioşi care aşteptau în 
galeria teatrului Varietes, la ora la care femeiuştile o 
ştergeau pe bulevard cu iubiții lor. Mai ales Clarisse fu 
răutăcioasă. Se temea de la Faloise. Într-adevăr, era încă 
acolo, în cuşca portăresei, în tovărăşia domnilor care se 
încăpăţânau să stea pe scaunele doamnei Bron. Toţi 
întindeau nasul. Ea trecu atunci ţeapănă, în spatele unei 
prietene. Domnii clipeau din ochi zăpăciţi de fluturarea 
aceasta de rochii zburând pe la piciorul scării strâmte, 
disperaţi de atâta aşteptare, ca să le vadă apoi cum treceau 
toate fără să recunoască pe niciuna. Pisicuţele negre 
dormeau grămadă pe muşama, la sânul mamei, fericite şi cu 
labele desfăcute; în vreme ce motanul mare, roşcat, aşezat 
la capătul celălalt al mesei, cu coada lungită, privea cu ochii 
lui galbeni femeile care plecau. 

— Dacă alteţa-sa binevoieşte să treacă pe aici, zise 
Bordenave la piciorul scării, arătând culoarul. 

Câteva figurante se mai înghesuiau încă. Prinţul păşea 
după Nana. Muffat şi marchizul veneau în urmă. Era un 
culoar lung şi îngust ca un maţ, prins între teatru şi casa de 
alături, un fel de străduţă sugrumată, ce fusese acoperită 
cu un plafon înclinat, în care se deschideau nişte ferestre cu 
geamuri. O umezeală se prelingea pe jos din pereţi. Paşii 
răsunau pe podeaua cu dale ca într-o subterană. După cum 
se pare acolo era o îngrămădeală de magazii, o tejghea pe 
care portarul trăgea la rindea vreun decor, o stivă de 
bariere din lemn, din cele care se fixau seara la uşă, ca să 


se păstreze ordinea. Nana trebui să-şi ridice rochia trecând 
pe lângă o fântână de piatră, al cărei robinet prost închis 
inunda lespezile. În vestibul se salutară. Şi când Bordenave 
fu singur, îşi exprimă părerea asupra prinţului dând din 
umeri, plin de o filosofie dispreţuitoare. 

— E cam mârlan, totuşi, spuse el, fără să mai dea alte 
lămuriri, către Fauchery, pe care Rose Mignon îl luase 
împreună cu bărbatul ei, ca să-i împace acasă. 

Muffat se trezi singur pe trotuar. Alteţa-sa o urcase liniştit 
pe Nana în trăsura lui. Marchizul o pornise pe urmele lui 
Satin şi figurantul ei, excitat, mulţumindu-se să urmeze 
aceste două vicii, cu nădejdea vagă a vreunei reuşite. 
Muffat, cu capul arzând, voi să se întoarcă acasă pe jos. 
Lupta luase sfârşit în el. Un val de viaţă nouă îi inunda 
gândurile şi credinţele ce-l stăpâneau de patruzeci de ani. 
În vreme ce păşea de-a lungul bulevardelor, uruitul 
ultimelor trăsuri îl asurzea, rostind parcă numele Nanei, 
becurile de gaz făceau să-i danseze înaintea ochilor numai 
goliciunea braţelor mlădioase şi umerilor albi ai Nanei; şi 
simţea că îl stăpânea cu totul. Ar fi renegat tot, ar fi vândut 
tot, numai s-o aibă o oră chiar în seara aceea. Tinereţea i se 
deştepta în sfârşit, ca o pubertate lacomă de adolescent, 
izbucnind deodată peste rigiditatea de catolic, mai 
puternică decât demnitatea sa de om matur. 

VI. 

Contele Muffat, însoţit de soţia şi de fiica lui, sosise încă 
din ajun la Fondettes, unde doamna Hugon, care se găsea 
acolo singură cu fiul ei Georges, îi invitase să petreacă opt 
zile. Casa, clădită către sfârşitul secolului al 
şaptesprezecelea, se înălța în mijlocul unei imense 
îngrădituri pătrate, fără nici o podoabă; dar grădina avea 
umbrare măreţe şi un şirag de bazine cu ape curgătoare, 
alimentate de izvoare. Părea, de-a lungul drumului de la 
Orleans la Paris, o insulă de verdeață, un buchet de copaci, 
rupând monotonia acestui ţinut de câmpie, unde lanurile se 
pierd până în zare. 


La orele unsprezece, când al doilea sunet de clopot pentru 
dejun adunase toată lumea, doamna Hugon, cu surâsul ei 
blând şi matern, depuse două sărutări apăsate pe obrajii lui 
Sabine, zicând: 

— Ştii, la ţară mă simt bine. Întineresc cu douăzeci de ani, 
văzându-te aici. Ai dormit bine? 

Pe urmă, fără să aştepte vreun răspuns, se întoarse către 
Estelle: 

— A făcut nani bine şi micuța mea? Sărută-mă micuţo. 

Se aşezară în vasta sală de mâncare, ale cărei ferestre 
dădeau spre parc. Dar ocupau numai un colţişor din uriaşa 
masă, unde se strângeau unul lângă altul ca să se simtă mai 
laolaltă. Sabine, foarte bine dispusă, îşi aducea aminte de 
tinereţea ei, care reînviase acum: luni de zile petrecute la 
Fondettes, lungi preumblări, o cădere într-un bazin într-o 
seară de vară, un roman vechi cu cavaleri, descoperit pe un 
dulap şi citit iarna înaintea unui foc din lăstari de viţă. Şi 
Georges, care nu o mai văzuse pe contesă de câteva luni, o 
găsea amuzantă, cu ceva schimbat în figură; în vreme ce 
prăjina aceea de Estelle, dimpotrivă, părea şi mai ştearsă, 
mai tăcută şi mai stângace. 

Şi fiindcă mâncau ouă moi şi cotlete, fără nimic altceva, 
doamna Hugon se plânse ca o femeie gospodină ce era, 
povestind că măcelarii deveniseră de nesuferit; cumpăra 
totul de la Orleans, şi nu i se aduceau niciodată bucăţile ce 
le cerea. De altfel, dacă musafirii ei mâncau rău, era vina 
lor: veneau la sfârşitul sezonului. 

— N-are nici un sens, zău că da. Vă aştept din luna iunie şi 
suntem acum la jumătatea lui septembrie. Aşa că, după cum 
vedeţi, nu e prea frumos acum. 

Cu un gest. Arătă copacii de pe peluză, care începeau să 
îngălbenească. Cerul era acoperit şi un abur albăstriu îneca 
depărtările într-o blândeţe şi-o pace melancolică. 

— Ah! Aştept lume, continuă ea. Pe domnul Fauchery şi 
domnul Daguenet îi cunoaşteţi, nu-i aşa? Pe urmă, pe 


domnul de Vandeuvres, care ne făgăduieşte de cinci ani c-o 
să vină; anul acesta, poate se va hotări. 

— Stăm bine, spuse contesa râzând, dacă nu ne putem 
baza decât pe contele de Vandeuvres! El e prea ocupat. 

— Şi Philippe? Întrebă Muffat. 

— Philippe a cerut un concediu, răspunse bătrâna 
doamnă, dar, fără îndoială, când va sosi el, nu veţi mai fi la 
Fondettes. 

Se servea cafeaua. Conversaţia se învârtea în jurul 
societăţii pariziene şi fu pronunţat numele lui Steiner. Acest 
nume smulse o uşoară exclamaţie doamnei Hugon. 

— Apropo, spuse ea, domnul Steiner e domnul acela gras, 
pe care l-am întâlnit la voi într-o seară, un bancher, nu-i 
aşa? Antipatic om! Oare nu-i el acela care s-a apucat să 
cumpere o proprietate pentru o actriţă, la o leghe de aici, 
acolo, în spatele lui Choue, lângă Gumieres?! Toată 
regiunea s-a scandalizat. Ştiai asta, prietene? 

— Nicidecum, răspunse Muffat. Aşadar, Steiner a 
cumpărat o moşie în împrejurimi? 

Georges, auzind pe maică-sa abordând acest subiect, îşi 
plecase nasul în farfurie; dar îl ridică şi privi pe conte, mirat 
de răspunsul lui. De ce minţea aşa de grosolan? La rândul 
lui, contele, băgând de seamă mişcarea băiatului, îi aruncă 
o privire bănuitoare. Doamna Hugon continua să dea 
amănunte: moşia se numea Mignotte; trebuia să te urci de 
la Choue până la Gumieres ca să treci o punte, ceea ce 
lungea drumul cu doi kilometri zdraveni; altfel rişti să-ţi uzi 
picioarele şi să faci baie în vreo baltă. 

— Şi cum se numeşte actriţa? Întrebă contesa. 

— Ah! Mi s-a spus numele, murmură bătrâna doamnă. 
Georges, erai aci, de dimineaţă, când ne-a spus grădinarul. 

Georges avu aerul că se gândeşte. Muffat aştepta, 
învârtind între degete o linguriţă. Atunci, contesa se adresă 
acestuia din urmă: 

— Oare domnul Steiner nu este în relaţii amicale cu 
cântăreaţa aceea de la Variete, cu Nana? 


— Chiar aşa se numeşte, Nana; într-adevăr, o oroare! 
Strigă doamna Hugon care începea să se înfurie. Şi e 
aşteptată din moment în moment la Mignotte. Am aflat totul 
de la grădinar. Nu-i aşa, Georges? Grădinarul spunea că e 
aşteptată astă-seară chiar. 

Oarecum uimit, contele tresări imperceptibil. Dar Georges 
răspunse în grabă: 

— Oh, mamă, grădinarul vorbea fără să ştie. Adineauri, 
vizitiul spunea cu totul altceva: nu e aşteptat nimeni la 
Mignotte înainte de poimâine. 

Se străduia să ia o înfăţişare firească, studiind cu coada 
ochiului efectul vorbelor sale asupra contelui. Acesta 
învârtea din nou între degete mica linguriţă, ca şi cum s-ar 
fi liniştit. Contesa, cu ochii pierduţi în depărtările albastre 
ale parcului, părea că nu mai ia seama la conversaţie, 
urmărind cu o umbră de surâs un gând ascuns, care-i 
venise brusc; în vreme ce, ţeapănă pe scaun, Estelle 
ascultase ceea ce se spunea despre Nana, fără ca o 
trăsătură de pe faţa ei albă de fecioară să fi tresărit. 

— Doamne, murmură după o tăcere doamna Hugon, 
regăsindu-şi bonomia ei obişnuită, n-am dreptul să mă 
supăr. Toată lumea trebuie să trăiască. Dacă vom întâlni pe 
această cucoană pe drum, n-avem decât să ne dăm la o 
parte şi să n-o salutăm. 

Şi, cum se ridicau de la masă, mai certă încă o dată pe 
contesa Sabine că s-a lăsat atât aşteptată, anul acesta. Dar 
contesa protesta şi arunca vina întârzierii lor pe bărbatu- 
său; de două ori, în ajun de a pleca, cu geamantanele gata 
făcute, contramandase plecarea, vorbind de afaceri 
grabnice; pe urmă se hotărâse dintr-o dată, tocmai când 
călătoria părea înmormântată pentru totdeauna. Atunci, 
bătrâna doamnă povesti că şi Georges îi anunţase sosirea în 
două rânduri, fără să-şi facă apariţia, şi că picase pe 
negândite la Fondettes, alaltăieri, tocmai când nu mai conta 
că o să vină. Coborâseră în grădină. Cei doi bărbaţi la 


stânga şi la dreapta cucoanelor, le ascultau, tăcuţi, făcând 
pe nevinovaţii. 

— N-are importanţă, spuse doamna Hugon, sărutând de 
câteva ori părul blond al fiului său. Zizi e foarte amabil că a 
venit să se închidă la ţară cu mama lui. Dragul meu Zizi nu 
mă uită niciodată! 

După-masă, fu cuprinsă de îngrijorare. Georges, care 
imediat ce se ridicase de la masă, se plânsese de o durere 
de cap, părea din ce în ce mai bolnav, cuprins parcă de o 
migrenă atroce. Pe la orele patru, voi să se ducă la culcare, 
ăsta era singurul leac; după ce va dormi până a doua zi, se 
va face fără îndoială bine. Mama lui ţinu să-l culce ea însăşi 
în pat. Dar cum îl lăsă singur, Georges sări şi răsuci cheia în 
broască, pretextând că se închide ca să nu vină cineva să-l 
supere; şi strigă: Bună seara, pe mâine, mămico! Cu o voce 
mângâioasă, promițând să doarmă bine. Dar în realitate, nu 
se mai culcă la loc, ci stătu treaz, cu ochii strălucitori, şi se 
îmbrăcă fără zgomot, aşteptând apoi nemişcat pe un scaun. 
Când se sună pentru masa de seară, pândi pe contele 
Muffat, care se îndrepta spre salon. Zece minute mai târziu 
convins că nu fusese văzut, o şterse uşurel pe fereastră, 
ajutându-se la coborâre de un burlan; camera lui, situată la 
primul etaj, dădea în spatele casei. Căzu peste un tufiş des; 
apoi, ieşi din parc şi o luă la goană pe câmp, spre Choue, cu 
stomacul gol, cu inima tresăltându-i de emoție. Se lăsa 
noaptea şi o ploaie fină începuse să se cearnă. 

În seara aceea trebuia să sosească Nana la Mignotte. Din 
luna mai, de când Steiner îi luase casa aceasta la ţară, era 
cuprinsă din când în când de o atât de mare dorinţă de a se 
instala acolo, încât izbucnea în lacrimi; dar, de fiecare dată, 
Bordenave refuza cel mai mic concediu, amânând-o pentru 
septembrie, sub pretextul că nu înţelegea să o înlocuiască 
cu o dublură, nici chiar pentru o seară, acum, în vremea 
Expoziţiei. Către sfârşitul lui august, pomeni de octombrie. 
Nana, furioasă, declară că la cincisprezece septembrie va fi 
la Mignotte. Ba chiar, înadins ca să arate că nu-i pasă de 


Bordenave, pofiti de faţă cu el o grămadă de oameni. Într-o 
după amiază, cum Muffat, căruia îi rezista cu iscusinţă, o 
implora, scuturat de frisoane, îi făgădui, în sfârşit, să fie 
bună cu el, dar numai acolo, la ţară; şi lui tot aceeaşi dată îi 
indicase: cincisprezece septembrie. Pe urmă, la doisprezece 
septembrie, o cuprinse nevoia să plece numaidecât, doar cu 
Zoe. Poate că dacă Bordenave ar fi fost prevenit, ar fi găsit 
un mijloc s-o reţină. O amuza faptul că-l lăsa mască, 
trimiţându-i un certificat de la doctorul ei. Când îi intră în 
cap ideea de a ajunge cât mai repede la Mignotte, de a trăi 
acolo două zile fără s-o ştie nimeni, începu s-o bruftuluiască 
pe Zoe ca să facă geamantanele şi o împinse într-o trăsură, 
unde, foarte înduioşată, îi ceru iertare sărutând-o. Abia la 
bufetul gării se gândi să-l vestească pe Steiner printr-o 
scrisoare. Îl ruga să aştepte până poimâine şi apoi să vină s- 
o vadă, dacă voia s-o găsească bine odihnită. Şi trecând la 
un alt proiect, făcu o a doua scrisoare, în care implora pe 
mătuşa ei să-i aducă imediat pe micul Louis. Îi va face atât 
de bine copilaşului! Şi ce bine au să se distreze împreună 
cu atâţia copaci în jur! De la Paris până la Orleans, în vagon, 
nu vorbi decât de asta, cu ochii umezi, pomenind în acelaşi 
timp despre flori, păsări şi copil într-o neaşteptată criză de 
maternitate. 

Mignotte era la mai bine de trei leghe. Nana pierdu o oră 
până să închirieze o trăsură, o imensă caleaşca jerpelită, 
care mergea încet, cu un zgomot de fiare vechi. Tăbărâse 
îndată pe capul vizitiului, un moşneag posomorât, pe care-l 
copleşea cu întrebările. Trecuse de multe ori pe la 
Mignotte? Oare era după colina aceea? Trebuie să fie mulţi 
arbori acolo, nu-i aşa? Şi casa se vedea de departe? Micul 
moşneag răspundea bombănind. În caleaşca, Nana tropăia 
de nerăbdare; pe când Zo6, supărată de a fi părăsit aşa 
repede Parisul, stătea ţeapănă şi arţăgoasă. Calul se oprise 
brusc, şi tânăra femeie crezu că sosiseră. Îşi strecură capul 
prin portieră şi întrebă: 

— Ei, am ajuns? 


Drept răspuns, vizitiul începu să biciuiască bietul cal, care 
urcă din greu o coastă. Nana contempla încântată câmpia 
imensă sub cerul cenuşiu, pe care se îngrămădeau nori 
groşi. 

— Oh, priveşte acolo, Zo€, ce iarbă! Ăsta tot e grâu, nu-i 
aşa? Doamne! Ce frumos e! 

— Se cunoaşte că doamna nu e de la ţară, spuse bona cu 
un aer înţepat. Eu una sunt sătulă până peste cap de ţară, 
de când eram la dentistul ăla, care avea o casă la Bougival. 
Şi afară de asta, e frig seara. Pe aici e cam umed. 

O luaseră pe sub copaci. Nana adulmeca mirosul frunzelor 
ca un căţeluş tânăr. Brusc, la o cotitură a drumului, zări 
colţul unei locuinţe ascunsă printre ramuri. Poate că asta 
era; şi începu o conversaţie cu vizitiul, care răspundea 
mereu nu, dând din cap. Pe urmă, cum coborau cealaltă 
pantă a colinei, se mulţumi să întindă biciul, murmurând: 

— Uitaţi, acolo e. 

Nana se ridică şi îşi trecu tot corpul prin fereastră. 

— Unde e? Unde e? Strigă, palidă, nevăzând încă nimic. 

În sfârşit, desluşi o bucată de zid. Atunci, se porni să 
scoată ţipete de bucurie, să tropăie, cu o energie de femeie 
cuprinsă de o vie emoție. 

— Zoe, acum o văd! Treci tu de cealaltă parte. Oh! Asta e, 
pe acoperiş are o terasă cu olane. Acolo e o seră. Dar ce 
mare e. Oh! Ce fericită sunt! Priveşte colo, Zoe, priveşte 
colo! 

Trăsura se oprise în faţa gardului. O portiţă se deschise şi 
grădinarul, un lungan uscat, se ivi, cu şapca în mână. Nana 
voi să-şi recapete demnitatea, căci vizitiul părea deja că 
râde în sinea lui, cu buzele strânse. Se reţinu să nu se 
repeadă în goană, îl ascultă pe grădinar - tip foarte 
vorbăreţ, de altfel - care ruga pe doamna să scuze 
dezordinea, având în vedere că primise scrisoarea doamnei 
chiar în dimineaţa aceea; dar cu toate silinţele ce-şi da ca să 
se stăpânească, Nana parcă nu mai atingea pământul şi 
mergea aşa repede, încât Zoe abia putea s-o urmeze. La 


capătul aleii se opri o clipă, ca să îmbrăţişeze toată casa 
dintr-o privire. Era o vilă mare, în stil italian, flancată de o 
altă construcţie mai mică, pe care un englez bogat o 
ridicase, după o şedere de doi ani la Neapole, şi de care se 
săturase repede. 

— O să-i arăt doamnei casa, spuse grădinarul. 

Dar Nana trecuse de el şi-i striga să nu se deranjeze că va 
vizita singură totul, fiindcă-i plăcea mai mult aşa. Şi, fără să- 
şi scoată pălăria, se repezi prin odăi, chemând pe Zoe, 
comunicându-i impresiile cu voce tare, de la un capăt la 
celălalt al coridorului, umplând cu ţipetele şi râsetele ei 
golul casei acesteia nelocuită de luni de zile. Mai întăi, 
vestibulul: puţin cam umed, dar n-are a face, nu dormea 
nimeni acolo. Foarte drăguţ salonul, cu ferestrele dând spre 
o peluză; numai că mobila roşie era îngrozitoare, o va 
schimba ea. Cât despre sufragerie, ehei! Frumoasă 
sufragerie! Şi ce petreceri s-ar mai da la Paris, dacă ar avea 
o astfel de sală de mâncare! În vreme ce urca la primul etaj, 
îşi aduse aminte că n-a văzut bucătăria: cobori din nou, 
ţipând, şi Zoe trebui să se minuneze de frumuseţea 
chiuvetei şi de măreţia vetrei, unde s-ar fi putut frige şi o 
oaie. lar când urcară încă o dată scara, o entuziasma mai 
ales camera ei, o cameră pe care un tapiţer din Orleans o 
tapetase cu creton în stil Louis XVI, roz-palid. Ehei! Trebuia 
să se doarmă bine în asemenea loc! Un adevărat cuib de 
femeie întreţinută. Pe urmă patru sau cinci camere pentru 
musafiri, apoi poduri spaţioase; erau foarte potrivite pentru 
geamantane. Zoe, morocănoasă, aruncând o privire rece în 
fiecare încăpere, ajungea cu întârziere în urma doamnei. O 
văzu dispărând în susul scării abrupte a podurilor. 
Mulţumesc! N-avea poftă să-şi rupă picioarele. Dar o voce 
răzbi până la ea, îndepărtată, ca şi cum ar fi fost suflată pe 
un coş de sobă: 

— Zoe! Zoe! Unde eşti? Urcă-te odată! Oh, nu-ţi poţi 
închipui. E feeric! 


Zoe se urcă bombănind. O găsi pe doamna pe acoperiş, 
rezemată de rampa din cărămidă şi privind valea care se 
lărgea în depărtare. Orizontul era imens, dar norii cenuşii îl 
înecau şi un vânt teribil alunga micile picături de ploaie. 
Nana trebui să-şi ţină pălăria cu amândouă mâinile ca să 
nu-i fie luată, pe când fustele i se zbăteau cu fluturări de 
drapel. 

— A, nu, asta nu! Zise Zoe retrăgându-şi imediat nasul. 
Doamna o să fie luată pe sus. Ce vreme afurisită. 

Doamna nu auzea. Cu capul înclinat, privea grădina, care 
pornea de lângă casă. Erau şapte sau opt pogoane de 
pământ îngrădit. Alergă, îmbrâncind camerista pe scară şi 
bâiguind: 

— Pretutindeni e plin de varză! Oh! Nişte verze atât de 
mari! Şi salate, măcriş, ceapă şi de toate! Vino repede. 

Ploaia cădea mai tare. Nana deschise umbrela din mătase 
albă şi o rupse la fugă pe alei. 

— Doamna are să răcească! Strigă Zoe rămasă fără să se 
sinchisească sub marchiza peronului. 

Dar doamna vroia să vadă. Fiecare nouă descoperire îi 
stârnea exclamaţii. 

— Zo6, uite spanac! Vino odată! Oh! Anghinare! Ce 
nostime sunt. Aşadar, anghinarele înfloresc? Poftim! Ce-i 
asta? Nu cunosc planta asta. Vino odată, Zoe, poate tu ştii. 

Camerista nu se mişca. Doamna turbase pesemne. Acum, 
apa cădea torențial, iar mica umbreluţă era complet 
neagră; şi nu reuşea s-o acopere pe doamna de pe a cărei 
rochie apa curgea şiroaie. Lucrul acesta nu o deranja de loc 
Vizita sub aversa torențială grădina cu zarzavaturi şi livada, 
oprindu-se la fiecare arbore, plecându-se peste fiecare strat 
cu legume. Pe urmă alergă să-şi arunce ochii în fundul 
puţului, ridică un capac să vadă ce e dedesubt şi rămase 
pierdută pe gânduri, contemplând un bostan enorm. Simţea 
nevoia să cutreiere toate aleile, să pună de îndată stăpânire 
pe lucrurile la care visase atâta altădată, când îşi tira 
papucii ieftini pe trotuarele Parisului. Ploaia se înteţea, dar 


Nana n-o simţea, dezolată numai din pricină că se făcea 
seară. Nu mai vedea bine, atingea cu degetele fiecare 
plantă ca să-şi dea seama ce este. Deodată, în amurg, 
descoperi căpşuni. Atunci, copilul din ea izbucni. 

— Căpşuni! Căpşuni! Sunt, le simt! Zoe, o farfurie! Vino să 
culegi căpşuni. 

Ghemuindu-se acolo, în noroi, Nana dădu drumul la 
umbrelă, primind răpăiala de ploaie. Culegea căpşuni, cu 
mâinile muiate, printre frunze. Cum tânăra tocmai se scula, 
fu cuprinsă deodată de frică. I se păruse că vede alunecând 
o umbră. 

Dar rămase încremenită în mijlocul aleii. Era un om, şi ea 
îl recunoscuse. 

— Un animal! Ţipă ea. 

— Cum? E Bebe! Ce faci acolo, Bebe? 

— Ce să fac? Răspunse Georges, am sosit. 

Ea rămase zăpăcită. 

— Ştiai de la grădinar că vin? Oh! Ce copil! Şi e leoarcă! 

— Ah! Să-ţi povestesc. Ploaia m-a prins pe drum. Şi pe 
urmă, n-am vrut să urc până la Gumieres şi, traversând 
Choue, am căzut într-o blestemată de groapă cu apă. 

Dintr-o dată Nana uită căpşunile. Tremură toată, cuprinsă 
de milă. Bietul Zizi, într-o groapă cu apă! Îl duse în casă, 
poruncind să se facă un foc zdravăn. 

— Ştii, murmură el oprind-o în umbră, mă ascundeam, căci 
îmi era frică să nu mă cerţi ca la Paris, când veneam să te 
văd fără să fiu aşteptat. 

Ea izbucni în râs, fără să răspundă, şi-l sărută pe frunte. 
Până în ziua aceea îl tratase drept un băieţel, neluându-i în 
serios declaraţiile, făcând haz de el ca de un omuleţ fără 
importanţă. Fu o dandana întreagă până să-l instaleze. 
Nana ţinu cu orice preţ să i se aprindă focul în camera ei; 
acolo era mai bine. Văzându-l pe Georges, Zoe nu fu 
surprinsă, obişnuită cu toate întâlnirile. Dar grădinarul, 
aducând lemnele, rămase înmărmurit, zărind pe acest 
domn, de pe care apa curgea şiroaie şi căruia era sigur că 


nu-i deschisese poarta. Îl trimiseră jos, nu mai aveau nevoie 
de el. O lampă lumina încăperea şi focul arunca o flacără 
mare, luminoasă. 

— N-are să se usuce niciodată, o să răcească spuse Nana, 
văzând că pe Georges îl scutură un fior. 

Şi nici un pantalon de bărbat în toată casa! Era pe punctul 
să-l cheme pe grădinar, când îi veni o idee. Zoe, care 
desfăcea geamantanele în budoar, aducea doamnei lenjerie 
să se schimbe, o cămaşă, fuste, un halat de baie. 

— Minunat, strigă tânăra femeie, Zizi poate să pună toate 
astea pe el. Aşa-i? Nu ţi-e scârbă de mine? Când hainele 
tale vor fi uscate, le vei lua şi vei pleca repede, ca să nu te 
certe mămica ta. Grăbeşte-te, am să mă schimb şi eu în 
cabinet. 

Când, zece minute mai târziu, Georges apăru în capot, 
Nana, îşi împreună mâinile cu bucurie. 

— Oh! Drăguţul de el, ce bine îi şade îmbrăcat ca o 
femeiuşcă. 

El îmbrăcase pur şi simplu o cămaşă largă de noapte, un 
pantalon brodat şi halatul, un halat lung de batist, garnisit 
cu dantele. În felul acesta semăna cu o fată, cu braţele lui 
lipsite de păr ca toţi tinerii bălai, cu părul încă ud, care-i 
cădea pe gât. 

— E tot atât de subţire ca şi mine! Spuse Nana, luându-l 
de talie. Zoe, vino să vezi cum îi stă. Aşa-i! Parcă sunt făcute 
pentru el; afară de corsaj, care e prea larg. Nu are bietul 
Zizi chiar atât piept cât am eu. 

— Ah! Cu siguranţă, îmi mai lipseşte puţin, murmura 
Georges surâzând. 

Toţi trei se înveseliră. Nana se apucase să încheie capotul 
de sus până jos, ca să fie decent. Îl întorcea ca pe o păpuşă, 
ii netezea cu palma cutele, umflându-i rochia la spate. Şi-l 
întreba dacă se simte bine, dacă îi este cald. Bineînţeles că 
da! Se simţea bine. Nimic nu ţinea mai cald ca o cămaşe de 
femeie; dacă ar fi putut ar fi purtat-o întotdeauna. Se 
răsucea în jur, fericit de fineţea din care era făcut acest 


veşmânt moale, care mirosea frumos şi în care el credea că 
regăseşte puţin din fiinţa călduţă a Nanei. 

În vremea asta, Zo6 dusese hainele ude leoarcă la 
bucătărie, ca să se usuce cât mai repede cu putinţă la un 
foc de vreascuri. Atunci Georges, lungit într-un fotoliu, 
îndrăzni să facă o mărturisire: 

— Ascultă, tu nu mănânci, astă-seară? Eu unul, mor de 
foame. N-am luat masa de seară. 

Nana se supără. Uite un mare prost, care o şterge de la 
mama lui cu stomacul gol, ca să plonjeze într-o groapă cu 
apă! Dar şi ea era lihnită de foame. Desigur că trebuie să 
mănânce! Numai că vor mânca ce vor putea. Şi 
improvizară, pe un gheridon adus înaintea focului, masa 
cea mai aiurită posibil. Zoe alergă la grădinar, care făcuse o 
supă de varză, în caz când doamna n-a mâncat la Orleans, 
înainte de sosire; doamna uitase să-i precizeze, în scrisoare, 
ce trebuia să prepare. Din fericire, pivniţa era bine 
garnisită. Avură deci o supă de varză cu o bucată de 
slănină. Pe urmă, scotocind într-un sac, Nana găsi o 
grămadă de lucruri, provizii pe care le vârâse acolo din 
precauţiune: un mic, pateu de ficat de gâscă, o pungă cu 
bomboane, portocale. Amândoi mâncară ca nişte căpcăuni, 
cu pofta de mâncare pe care o ai la douăzeci de ani, ca nişte 
camarazi care nu se jenau. Nana îi spunea lui Georges: 
„scumpa mea”; asta-i părea mai familiar şi mai tandru. La 
desert, ca să n-o deranjeze pe Zo6, goliră cu aceeaşi 
linguriţă, pe rând, un borcan cu dulceaţă găsit deasupra 
unui dulap. 

— Ah! Scumpa mea, spuse Nana împingând gheridonul, 
cred că de zece arii n-am mai mâncat atât de bine! 

Dar se făcea târziu şi voia să-l trimită acasă pe micuţ, 
temându-se să nu fie luat la rost. El repetă că mai are timp. 
De altfel, hainele se uscau încet. Zoe declară că trebuie încă 
cel puţin o oră; şi cum dormea din picioare, obosită de 
drum, o trimiseră la culcare. Şi aşa rămaseră singuri, în 
casa tăcută. 


Fu o seară foarte plăcută. Focul murea în cămin; te 
înăbuşeai de căldură în uriaşa cameră albastră, unde Zo€ 
făcuse patul înainte de a pleca. Nana, moleşită, se ridică să 
închidă o clipă fereastra. Dar scoase o uşoară exclamaţie de 
uimire. 

— Doamne! Ce frumos, e! Priveşte, scumpa mea. 

Georges se apropiase de ea; şi ca şi cum pervazul ferestrei 
i-ar fi părut prea îngust o cuprinse pe Nana pe după mijloc 
şi îşi sprijini capul de umărul ei. Timpul se schimbase 
deodată, un cer curat se desfăşura înaintea ochilor în 
vreme ce o lună rotundă lumina câmpia ca o pânză de aur. 
Domnea o pace adâncă, un abis fără contururi se căsca 
parcă în largul nesfârşit al câmpiei, unde copacii făceau 
insule de umbră în lacul nemişcat al luminii. Şi Nana se 
înduioşa, simţea că devine iar copil. Fără îndoială că visase 
asemenea nopţi la o epocă a vieţii de care nu-şi mai aducea 
aminte. Tot ceea ce i se întâmpla de când se dăduse jos din 
vagon, câmpia asta aşa de mare, ierburile care miroseau 
puternic, casa, legumele, totul o tulbura, aşa că-i venea să 
creadă că a părăsit Parisul de douăzeci de ani. Existenţa ei 
de până ieri era departe. Încerca senzaţii pe care nu le mai 
cunoscuse. În vremea asta, Georges o săruta pe gât 
mângâietor, ceea ce-i mărea şi mai mult tulburarea. Cu o 
mână şovăitoare, ea îl respingea ca pe un copila cărui 
dragoste te oboseşte şi-i repeta că trebuie să plece. El nu 
spunea nu; peste puţin timp, va pleca peste puţin timp. 

O pasăre cântă, pe urmă amuţi. Era un măcăleandru într- 
un Soc, sub fereastră. 

— Aşteaptă, murmură Georges, îi este frică de lampă, am 
s-o sting. 

Şi, când veni să o cuprindă din nou pe după talie, adăugă: 

— Peste o clipă o vom aprinde din nou. 

Şi atunci, ascultând cântecul de măcăleandru, pe când 
băieţaşul se lipea de ea, Nana îşi aminti. Da, văzuse toate 
astea în romane. Altădată, ar fi dat totul să aibă aşa luna. 
Păsărele care să cânte şi un bărbăţel plin de iubire. 


Doamne! Era gata să plângă, atâta i se părea de dulce şi de 
drăguţ. Bineînţeles că era născută să trăiască cuminte. 
Respingea pe Georges, care devenea din ce în ce mai 
îndrăzneţ. 

— Nu, lasă-mă, nu vreau. Ar fi foarte urât la vârsta ta. 
Ascultă, am să rămân ca o mamă pentru tine. 

Simţea că o năpădeşte ruşinea. Era foarte roşie. Cu toate 
astea, nimeni nu putea s-o vadă; înapoia lor, camera se 
umplea de întuneric, în vreme ce în faţă câmpia se întindea 
tăcută şi neclintită în singurătatea ei. Niciodată nu 
încercase o asemenea ruşine. Puţin câte puţin se simţea tot 
mai fără putere, cu toată ruşinea şi revolta ei. Deghizarea 
asta, cămaşa de femeie şi capotul, o făceau să râdă încă. 
Era ca şi cum o prietenă ar fi tachinat-o. 

— Oh! Nu-i frumos, nu-i frumos, murmură ea, după un 
ultim efort. 

Şi se prăbuşi ca o fecioară în braţele acestui copil, 
dinaintea minunatei nopţi. Casa dormea. 

A doua zi, la Fondettes, când clopoţelul anunţă micul 
dejun, masa din sufragerie nu mai părea atât de mare. O 
primă trăsură adusese pe Fauchery şi Daguenet împreună; 
şi-n urma lor, cobori din trenul următor, tocmai sosise 
contele Vandeuvres. Georges cobori ultimul, puţin cam 
palid, cu ochii încercănaţi. Răspundea că acum se simţea 
mai bine, dar că era încă zăpăcit de violenţa crizei. Doamna 
Hugon, care-l privea în ochi cu un surâs neliniştit, îi netezea 
părul pieptănat rău în dimineaţa aceea, în vreme ce el se 
trăgea îndărăt, temându-se parcă de aceea mângâiere. La 
masă, ea glumi afectuos pe socoteala lui Vandeuvres, pe 
care zicea că-l aşteaptă de cinci ani. 

— În sfârşit, iată-vă. Cum de s-a întâmplat minunea asta? 

Vandeuvres o luă pe un ton de glumă. Povestea că 
pierduse banii nebuneşte, în ajun, la club. Aşa că plecase cu 
gândul să-şi sfârşească viaţa în provincie. 

— Pe cuvântul meu, nu mă dau în lături, dacă îmi găsiţi o 
moştenitoare bogată în regiunea aceasta. Trebuie să se 


găsească pe aici femei delicioase. 

Bătrâna doamnă mulțumea de asemenea lui Daguenet şi 
Fauchery că voiseră să primească invitaţia fiului ei, când 
deodată fu plăcut surprinsă văzând că intră marchizul de 
Chouard, pe care a treia trăsură îl adusese. 

— Ah! Asta e bună! Strigă ea. Care va să zică v-aţi dat 
întâlnire în dimineaţa asta? V-aţi înţeles cu toţii. Ce s-a 
întâmplat? Sunt ani de când nu v-am putut reuni, şi acum 
picaţi cu toţii în acelaşi timp? Oh, nu am de ce mă plânge. 

Se mai adăugă un tacâm. Fauchery se găsea alături de 
contesa Sabine, care-l surprindea prin veselia ei plină de 
vigoare, ea, pe care o văzuse atât de secătuită de puteri, în 
salonul sever de pe strada Miromesnil. Daguenet, aşezat în 
stânga Estellei, părea din potrivă neliniştit de vecinătatea 
acestei prăjini de fată mută, ale cărei coate ascuţite îi erau 
dezagreabile. Muffat şi Chouard schimbaseră o privire 
ipocrită. În acest timp, Vandeuvres continua mai departe să 
glumească pe seama viitoarei lui căsătorii. 

— Apropo de cucoane, sfârşi prin a spune doamna Hugon, 
am 0 nouă vecină pe care trebuie s-o cunoaşteţi. 

Şi pomeni de Nana. Vandeuvres se prefăcu grozav de 
uluit. 

— Cum, proprietatea Nanei e aici aproape? 

Fauchery şi Daguenet se mirară la rândul lor. Marchizul de 
Chouard mânca o bucată de pasăre fără să aibă aerul că 
pricepe. Niciunul dintre bărbaţi nu schiţase un surâs măcar. 

— Fără nici o îndoială, reluă bătrâna doamnă, şi încă 
persoana asta a şi sosit de ieri seară la Mignotte, cum vă 
spuneam. Am aflat azi de dimineaţă de la grădinar. 

Dintr-o dată, domnii nu putură să ascundă o reală 
surpriză. loţi ridicară capul. Ei asta-i! Nana sosise! Dar nu 
o aşteptau decât a doua zi, şi crezuseră că au ajuns înaintea 
ei! Singur, Georges rămase cu genele plecate, privindu-şi 
paharul, cu un aer ostenit. De la începutul dejunului, părea 
că doarme, cu ochii deschişi, surâzând cu totul absent. 


— Te mai simţi rău, Zizi? Îl întrebă mamă-sa, a cărei 
privire nu-l părăsea. 

EI tresări şi răspunse roşindu-se că era mult mai bine; şi 
îşi păstra aceeaşi înfăţişare pierdută şi lacomă de până 
atunci, ca o fată care a dansat prea mult. 

— Dar ce ai acolo, la gât? Reluă doamna Hugon speriată. E 
roşu de tot. 

Georges se tulbură şi bâigui câteva cuvinte. Nu ştia nimic, 
n-avea nimic la gât. Apoi, ridicându-şi gulerul cămăşii: 

— A! Da, m-a ciupit o gânganie. 

Marchizul de Chouard aruncase o privire piezişe pe mica 
roşeaţă. Muffat îl privi şi el pe Georges. Sfârşeau de 
dejunat, punând la cale proiecte de excursii. 

Fauchery era din ce în ce mai tulburat de râsetele contesei 
Sabine. În timp ce o servea cu o farfurie de fructe, mâinile 
lor se atinseră; şi ea îl privi o secundă cu nişte ochi aşa de 
negri, încât Fauchery se gândi din nou la destăinuirea 
aceea care i se făcuse într-o seară de beţie. Apoi, deodată 
nu mai fu aceeaşi, ceva în plus apăruse în ţinuta ei, rochia 
de fular gri, moale pe umeri, îi dădea un soi de eleganţă 
necăutată, fină şi nervoasă. 

Când se ridicară de la masă, Daguenet rămase în urmă cu 
Fauchery, ca să glumească fără menajamente pe seama 
Estellei, „o mătură frumoasă de trântit în braţele unui 
bărbat”. Cu toate acestea, deveni serios atunci când 
jurnalistul îi spuse cifra dotei: patru sute de mii de franci. 

— Şi maică-sa? Întrebă Fauchery. Ce zici? Foarte şic! 

— Oh! Asta da! Dar nu e rost, dragul meu. 

— De, cine poate şti! Rămâne de văzut. 

Nu putură să iasă în ziua aceea, ploaia cădea încă în 
averse. Georges se grăbise să dispară, încuiat pentru a 
doua oară în camera lui. Domnii evitară să se explice între 
ei, deşi nu se puteau trage pe sfoară unul pe altul asupra 
motivelor care-i reuneau laolaltă pe toţi. Vandeuvres, care 
pierduse mult la cărţi, avusese într-adevăr ideea de a veni 
la ţară; şi conta pe vecinătatea unei prietene, ca să nu se 


plictisească prea mult. Fauchery, profitând de libertatea pe 
care i-o dădea Rose Mignon, pe atunci foarte ocupată, îşi 
propunea să pună la cale o a doua cronică la gazetă despre 
Nana, în cazul când viaţa la ţară i-ar fi înduioşat pe 
amândoi. Daguenet, care îi purta pică, de când cu Steiner, 
intenţiona să reînnoade legătura şi să obţină câteva 
mângâieri, dacă s-ar fi prezentat ocazia. Cât despre 
marchizul de Chouard, pândea şi el o ocazie. Dar, dintre 
oamenii aceştia porniţi pe urma lui Venus, care nu lepădase 
tot fardul ei de teatru, Muffat era cel mai înflăcărat, cel mai 
frământat de senzaţii noi, de dorinţe, de sentimente de frică 
şi mânie, care se amestecau laolaltă în fiinţa lui răvăşită cu 
totul. Lui i se promisese formal, Nana îl aştepta. Totuşi, de 
ce plecase cu două zile mai devreme? Se hotări să se ducă 
la Mignotte chiar în seara aceea, după cină. 

Seara, la ora când contele ieşea din parc, Georges o şterse 
şi el. Îl lăsă pe conte să urmeze drumul spre Gumieres, iar 
el trecu prin Choue şi pică la Nana, cu ochii plini de lacrimi, 
trăgându-şi furios răsuflarea. Ah! Înţelesese el bine, 
bătrânul ăsta pe care-l lăsase venind pe drum, se grăbea la 
o întâlnire. Nana, stupefiată de această scenă de gelozie, 
înduioşată când văzu întorsătura pe care o luau lucrurile, îl 
cuprinse în braţe şi-l consolă cum putu mai bine. Nu-i 
adevărat, se înşela, nu aştepta pe nimeni; dacă acel domn 
venea spre Mignotte, nu era vina ei. Zizi ăsta, ce mare prost 
să-şi facă atâta sânge rău pentru nimic! Jura, pe capul 
copilului ei, că nu-l iubea decât pe Georges al ei. Şi îl 
săruta, şi îi ştergea lacrimile. 

— Ascultă, ai să vezi că totul e numai pentru tine, reluă ea, 
când fu mai liniştit. A sosit Steiner, e sus. Pe ăsta, scumpul 
meu, ştii că nu pot să-l dau pe uşă afară. 

— Da, ştiu, nu vorbesc de ăla, murmură tânărul. 

— Ei bine! L-am vârât în odaia din fund, povestindu-i că 
sunt bolnavă. Îşi desface geamantanul. Fiindcă nu te-a 
văzut nimeni, urcă repede, ascunde-te în camera mea şi 
aşteaptă-mă. 


Georges îi sări de gât. Era aşadar adevărat, îl iubea un 
pic! Atunci, ca ieri? Vor stinge lampa, vor sta în întuneric 
până la ziuă. Apoi, auzind că sună clopoţelul de la intrare, o 
şterse uşor, în vârful picioarelor. Sus, în cameră, îşi scoase 
imediat ghetele, ca să nu facă zgomot; apoi se întinse pe 
jos, ascuns după o perdea, aşteptând cu un aer nevinovat. 

Nana primi pe contele Muffat, încă zguduită, cuprinsă de o 
oarecare jenă. Îi promisese, ar fi vrut să-şi ţină cuvântul, 
căci acest om îi părea serios. Dar, să fim drepţi, cine ar fi 
bănuit cele întâmplate în ajun? Călătoria, casa pe care n-o 
cunoştea, micuțul care picase ud leoarcă. Cât i se păreau de 
frumoase toate şi cât i-ar mai fi plăcut să continue! Cu atât 
mai rău pentru acest domn! De trei luni îl făcea să aştepte, 
jucându-se de-a femeia cinstită, cu scopul să-l aprindă mai 
tare. Ei bine! Va mai aştepta încă, şi dacă nu-i plăcea, n- 
avea decât să plece. Ar fi fost în stare să lase tot, mai 
curând decât să-l înşele pe Georges. 

Contele se aşezase, cu aerul ceremonios al unui vecin de la 
ţară în vizită. Doar mâinile îi erau cuprinse de un tremur. În 
natura lui sanguină, rămasă virgină, dorinţele, biciuite de 
savanta tactică a Nanei, făcuseră încetul cu încetul ravagii 
teribile. Acest om aşa de grav, acest şambelan care traversa 
cu un pas demn saloanele de la Tuileries, îşi muşca perna 
noaptea şi suspina, exasperat, evocând mereu aceeaşi 
imagine senzuală. Dar, de data asta, era hotărât să ajungă 
la ţintă. De-a lungul drumului, în pacea adâncă a 
crepusculului, visase brutalităţi. Şi, imediat, după cele 
dintâi vorbe, voi s-o cuprindă pe Nana, cu amândouă 
mâinile. 

— Nu, nu, fiţi cuminte, spuse ea simplu, fără să se supere, 
mereu surâzătoare. 

EI o prinse din nou, cu dinţii strânşi, apoi, cum Nana se 
zbătea, fu grosolan, îi spuse pe şleau că venea să se culce 
cu ea. Ea, surâzând mereu, încurcată totuşi, îi ţinea mâinile. 
Il tutui, cu scopul să-şi îndulcească refuzul. 


— Hai, dragă, stai cuminte. Într-adevăr, nu pot. Steiner e 
sus. 

Dar era nebun; niciodată nu mai văzuse un bărbat în 
asemenea hal. O cuprinse frica; îi puse degetele pe gură, ca 
să înăbuşe ţipetele pe care le scotea; şi, coborând vocea, îl 
rugă să tacă, s-o lase. Steiner cobora. La urma urmei, e 
stupid! Când Steiner intră, o auzi pe Nana, lungită leneş în 
fundul fotoliului, zicând. 

— Cât despre mine, ador viaţa la ţară. Şi întoarse capul, 
întrerupându-se: 

— Dragă, e domnul conte Muffat care, plimbându-se, a 
văzut lumină şi a venit să ne ureze bun sosit. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna. Muffat stătu un 
moment fără să scoată o vorbă, cu faţa în umbră. Steiner 
părea posomorât. Discutară despre Paris; afacerile nu 
mergeau, la Bursă avuseseră loc o serie de lovituri 
neplăcute. După un sfert de ceas, Muffat îşi luă rămas bun. 
Şi, în vreme ce tânăra femeie îl conducea spre ieşire, el îi 
ceru, fără să obţină, o întâlnire pentru noaptea următoare. 
Steiner, aproape imediat, urcă să se culce, bombănind 
împotriva veşnicilor indispoziţii ale fetelor. În sfârşit, 
expediase pe cei doi bătrâni! Când putu să se întoarcă la 
Georges, Nana îl găsi stând cuminte, după perdea. Odaia 
era în întuneric. Georges o făcu să se întindă pe duşumea, 
alături de el, şi se jucau amândoi, dându-se de-a rostogolul, 
oprindu-se şi înăbuşindu-şi râsetele cu sărutări, când loveau 
cu picioarele lor goale vreo mobilă. Departe, pe drumul 
Gumieres-ului, contele Muffat se ducea încet, cu pălăria în 
mână, scăldându-şi capul înfierbântat în răcoarea şi tăcerea 
nopții. 

Zilele ce urmară fură o adevărată încântare. Nana, în 
braţele tânărului, avea impresia că are din nou 
cincisprezece ani. Sub dezmierdările acestui joc copilăresc, 
floarea dragostei se deschidea din nou în sufletul ei obişnuit 
cu bărbaţii şi dezgustat de mângâierile lor. Se făcea brusc 
roşie, cuprinsă de o emoție care o înfiora, era stăpânită de o 


nevoie de a râde şi de a plânge în acelaşi timp, renăştea în 
ea o întreagă virginitate sfioasă, tulburată de dorinţe de 
care se ruşina. Niciodată nu mai încercase asemenea 
simţăminte. Viaţa la ţară o cufunda în duioşie. Mică fiind, 
multă vreme dorise să stea pe o pajişte, cu o capră, pentru 
că, într-o zi, pe povârnişul fortificațiilor, văzuse o capră care 
behăia, legată de un ţăruş. Acum, această proprietate, tot 
pământul care era al ei, o umplea de o emoție care părea că 
debordează, atât de mult îi fuseseră depăşite ambițiile. Se 
întorsese la senzațiile noi ale unei fetiţe; şi seara, când, 
zăpăcită de ziua petrecută în aer liber, ameţită de parfumul 
frunzelor, urca să-l găsească pe Zizi al ei, ascuns în spatele 
perdelei, asta i se părea o escapadă de şcolăriţă internă în 
vacanţă, o dragoste cu un verişor pe care trebuia să-l ia de 
bărbat, tremurând la cel mai mic zgomot, temându-se să n- 
o audă părinţii, gustând bâjbâielile delicioase şi spaimele 
voluptoase ale primei greşeli. 

Nana avu, în acel timp, fantezii de fată sentimentală, 
Privea luna ore-n şir. Într-o noapte, vru să coboare cu 
Georges în grădină, când toată casa era adormită; şi se 
plimbară pe sub arbori, înlănţuiţi de după mijloc, şi se 
opriră să se culce în iarbă, unde roua îi udă leoarcă. 
Altădată, în odaie, după un timp de tăcere, suspină la gâtul 
băiatului, îngânând că-i era frică să nu moară. Cânta 
deseori cu voce scăzută o romanţă de-a doamnei Lerat, 
plină de flori şi de păsărele, înduioşându-se până la lacrimi, 
întrerupându-se ca să-l cuprindă pe Georges într-o 
îmbrăţişare pătimaşe, pretinzându-i jurăminte de dragoste 
eternă. În sfârşit, era proastă, cum o recunoştea ea însăşi, 
când amândoi, redeveniţi camarazi, fumau ţigări pe 
marginea patului, în picioarele goale, lovind lemnul cu 
călcâiele. 

Ceea ce înmuie însă cu totul inima tinerei femei fu sosirea 
lui Louiset. Criza ei de maternitate avu violenţa unei 
nebunii subite. Ducea copilul la soare, pentru a-l vedea 
agitându-şi mânuţele şi picioruşele; se rostogolea pe iarbă 


cu el, după ce îl îmbrăcă ca pe un mic prinţişor. Apoi Nana 
vru să-l culce lângă ea, în camera vecină, unde doamna 
Lerat, foarte entuziasmată de viaţa la ţară, sforăia de îndată 
ce se întorcea cu faţa în sus. lar Louiset nu-i aducea nici cel 
mai mic prejudiciu lui Zizi, dimpotrivă. Ea zicea că are doi 
copii, şi-i îmbrăţişa deopotrivă, în acelaşi capriciu de 
dragoste. Noaptea îl părăsea pe Zizi de nenumărate ori, ca 
să vadă dacă Louiset respiră bine; dar când revenea, îl 
copleşea pe Zizi cu restul mângâierilor ei materne, jucându- 
se de-a mama, în vreme ce Georges, vicios, plăcându-i să se 
facă mic în braţele acestei femei voinice, se lăsa legănat ca 
un copil pe care-l adormi. Era aşa de plăcut, încât, 
fermecată de existenţa asta, Nana îi propuse foarte serios 
să nu mai părăsească niciodată vila de la ţară. Aveau să le 
facă vânt tuturor, aveau să trăiască singuri, el, ea şi copilul. 
Şi făuriră mii de planuri, până la revărsatul zorilor, fără să 
audă pe doamna Lerat, care sforăia pe rupte, istovită de 
strânsul florilor de câmp. 

Viaţa asta frumoasă ţinu ceva mai mult de o săptămână. 
Contele Muffat venea în toate serile, şi pleca bosumflat cu 
mâinile înfierbântate. Într-o seară, nici nu fu primit; Steiner 
fiind plecat la Paris, i se spusese că doamna e bolnavă. 
Nana se revolta în fiecare zi mai tare la gândul de a-l înşela 
pe Georges. Un băieţel aşa de nevinovat, şi care credea în 
ea! S-ar fi considerat cea mai decăzută dintre toate 
decăzutele. Pe urmă, lucrul acesta ar fi dezgustat-o. Zoe, 
care asista tăcută şi dispreţuitoare la această aventură, 
gândea că doamna se prostea. 

A şasea zi, deodată, o bandă de musafiri căzu pesta idila 
lor. Nana invitase o grămadă de lume, crezând că nimeni nu 
va veni. Astfel, într-o după-amiază, rămase uluită şi foarte 
contrariată, văzând un omnibuz încărcat oprindu-se 
înaintea porţii vilei de la Mignotte. 

— Noi suntem! Ţipă domnul Mignon, care se dădu jos cel 
dintâi din trăsură, de unde scoase pe cei doi fii ai săi, Henri 
şi Charles. 


După aceea apăru Labordette dând mâna unui şir 
nesfârşit de cucoane: Lucy Stewart, Caroline Hequet, Tatan 
Nene şi Maria Blond. Nana spera că s-a isprăvit, când la 
Faloise sări de pe scara trăsurii, ca să primească în braţele-i 
tremurătoare pe Gaga şi pe fiica ei, Amelie. Cu totul erau 
unsprezece persoane. Instalarea lor dădu mult de furcă. La 
Mignotte erau cu totul cinci camere de musafiri, dintre care 
una ocupată de acum de doamna Lerat şi Louiset. Dădură 
pe cea mai mare cuplului Gaga şi la Faloise, hotărând ca 
Amelie să se culce pe un pat de campanie, alături, în 
cabinetul de toaletă. Domnul Mignon şi cei doi fii ai lui 
avură a treia cameră, Labordette a patra. Rămânea o 
încăpere pe care o transformaseră în dormitor cu patru 
paturi pentru Lucy, Caroline, Tatan şi Maria. În ceea ce-l 
priveşte pe Steiner, el va dormi pe divanul din salon. După o 
oră, când toată lumea fu instalată, Nana, la început 
furioasă, era încântată să joace rolul de castelană. 
Cucoanele îi făceau complimente în legătură cu Mignotte, o 
proprietate nemaipomenită, dragă! Şi apoi, aduceau cu ele 
un aer de Paris, cu cancanurile ultimei săptămâni, vorbind 
toate odată, cu râsete, cu exclamaţii şi cu bătăi din palme. 
Apropo, dar Bordenave? Ce-a spus despre fuga ei? Ei, nu 
cine ştie ce. După ce jurase că o s-o aducă înapoi cu 
jandarmii, o înlocuise pur şi simplu, în aceeaşi seară; ba 
chiar dublura ei, mica Violaine, obținea, în rolul blondei 
Venus, un succes foarte frumos. Ştirea asta o puse pe 
gânduri pe Nana, devenită dintr-o dată gravă. 

Nu era decât ora patru. Aranjară să facă o plimbare. 

— Aflaţi, spuse Nana, că atunci când aţi venit, tocmai mă 
duceam să adun cartofi. 

Atunci, toţi voiră să meargă să adune cartofi, fără măcar 
să-şi schimbe hainele. Fu o adevărată petrecere. Grădinarul 
şi cele două ajutoare erau de mult pe câmp, în fundul 
proprietăţii. Cucoanele se puseră în genunchi, răscolind 
pământul cu inelele lor, scoțând strigăte de entuziasm, când 
găseau un cartof mai mare. Lucrul ăsta li se părea aşa de 


amuzant! Tatan Nene în special triumfa; adunase atâţia 
cartofi în tinereţe, încât îşi permitea să dea sfaturi celorlalţi, 
tratându-i drept proşti. Domnii lucrau mai încet. Mignon, cu 
aerul lui de om cumsecade, profita de şederea la ţară ca să 
completeze educaţia copiilor: le vorbea de Parmentier8. 

Seara, masa fu de o veselie nebună. Devorau mâncarea. 
Nana, foarte înfierbântată, se luă la gâlceavă cu maâtre 
d'hotel-ul un băiat care servise pe episcopul de Orleans. La 
cafea, cucoanele fumară. Un zgomot de nuntă fără oprelişti 
ieşea pe fereastră şi se stingea în depărtare, în seninătatea 
serii; în timp ce ţăranii, întârziaţi prin mărăcinişuri, 
întorceau capul privind casa luminată din plin. 

— Ah, ce plictisitor că plecaţi poimâine, spuse Nana. În 
sfârşit, o să organizăm noi ceva, în orice caz. 

Şi se hotărâră să meargă a doua zi, fiindcă era duminică, 
să viziteze ruinele vechii mânăstiri de la Chamont, care se 
găseau la şapte kilometri depărtare de Mignotte. De la 
Orleans urmau să vină cinci trăsuri, care să ia după dejun 
societatea şi să o aducă îndărăt la Mignotte, la cină, la 
ceasurile şapte. Va fi minunat. 

În seara aceea, ca de obicei, contele Muffat urcă dealul să 
sune la poartă. Dar strălucirea ferestrelor, râsetele 
puternice, îl mirară. Pricepu, recunoscând vocea lui 
Mignon, şi se depărta, scos din sărite, furios de acest nou 
obstacol, hotărât să recurgă la violenţă. Georges, care 
trecea printr-o portiţă de la care avea cheia, se urcă liniştit 
în camera Nanei, strecurându-se de-a lungul pereţilor. 
Numai că trebui să aştepte până după miezul nopţii. Nana 
apăru, în sfârşit, foarte ameţită, mai maternă chiar decât în 
celelalte nopţi; când bea, alcoolul o făcea aşa de 
îndrăgostită, încât nu mai puteai scăpa de ea. Astfel că ceru 
ca Georges s-o însoţească, cu orice chip, la mânăstirea de la 
Chamont. El se opuse însă categoric, fiindu-i frică să nu fie 
văzut; dacă îl zărea cineva în trăsură cu ea, asta ar fi 
provocat un scandal înspăimântător. Dar Nana izbucni în 
lacrimi, cuprinsă de o disperare zgomotoasă, de femeie 


sacrificată, şi el o mângâie, promiţându-i categoric să ia 
parte la plimbare. 

— Atunci, înseamnă că mă iubeşti mult, îngânase ea. 
Repetă-mi că mă iubeşti mult. Spune-mi, puiule scump, 
dacă aş muri, ai suferi mult? 

La Fondettes, vecinătatea Nanei tulburase casa. În fiecare 
dimineaţă, în timpul dejunului, vrednica doamnă Hugon 
revenea cu discuţia fără voia ei asupra acestei femei, 
povestind ceea ce-i spunea grădinarul, încercând acel soi 
de obsesie pe care cocotele îl exercită asupra burghezelor 
celor mai demne. Ea, aşa de îngăduitoare, era revoltată, 
scoasă din fire, având un presentiment al nenorocirii care o 
înfricoşa, seara, ca şi cum ar fi aflat de prezenţa în regiune 
a unei fiare scăpată de la cine ştie ce menajerie. Căuta 
ceartă invitaţilor ei, învinuindu-i pe toţi că dau târcoale pe 
la Mignotte. Contele de Vandeuvres fusese văzut râzând pe 
drumul cel mare cu o cucoană cu capul gol; dar el se apăra, 
nega, căci într-adevăr Lucy era aceea care-l însoţise, ca să-i 
povestească cum dăduse pe uşă afară pe cel de al treilea 
prinţ al ei. Marchizul de Chouard de asemenea ieşea în 
toate zilele; numai că el spunea că aşa i-a prescris doctorul. 
Faţă de Daguenet şi Fauchery, doamna Hugon se arăta 
nedreaptă. Cel dintâi mai cu seamă nu părăsea les 
Fondettes, renunțând la planul de a reînnoda iarăşi 
prietenia cu Nana şi dând dovadă de o sârguinţă 
respectuoasă faţă de Estelle. Fauchery, la rândul său, stătea 
cu doamna şi cu domnişoara Muffat. O singură dată 
întâlnise într-o cărare pe Mignon, cu braţele pline de flori, 
făcând un curs de botanică fiilor săi. Cei doi bărbaţi îşi 
strânseseră mâna, dându-şi veşti despre Rose; actriţa se 
purta perfect; fiecare dintre ei primea de dimineaţă câte o 
scrisoare, în care îi ruga să mai profite câtva timp de aerul 
curat. Dintre toţi musafirii, bătrâna doamnă nu-i cruța 
decât pe contele Muffat şi pe Georges; contele, care 
pretindea că are afaceri importante la Orleans, nu putea să 
alerge după aventuri; cât despre Georges, bietul copil, 


sfârşea prin a o îngrijora, căci era cuprins în fiecare seară 
de dureri de cap înspăimântătoare, care nu-l lăsau să se 
culce decât în zori. 

În acest timp Fauchery devenise cavalerul obişnuit al 
contesei Sabine în toate după-amiezile când contele lipsea. 
Când mergeau la capătul parcului, îi aducea scaunul pliant 
şi umbrela. De altfel, o amuza cu spiritul lui bizar de mic 
jurnalist, şi o împingea către o intimitate neaşteptată, pe 
care viaţa la ţară o permite. Ea păruse că pleacă repede 
steagul, trezită la o nouă tinereţe, în tovărăşia acestui băiat 
a cărui zeflemea zgomotoasă nu părea că poate s-o 
compromită. Şi, din când în când, găsindu-se singuri pentru 
o secundă, în spatele unui tufiş, ochii lor se căutau; se 
opreau în mijlocul unui râs, serioşi dintr-o dată, cu priviri 
adânci, ca şi cum încercau să-şi pătrundă gândul unul altuia 
şi să se înţeleagă. 

Vineri, la dejun, trebuise să pună un nou tacâm. Domnul 
Theophile Venot, pe care doamna Hugon îşi aduse aminte 
că 1-a invitat iarna trecută, pe când se aflau la familia 
Muffat, sosise chiar atunci. Îşi rotunjea spatele, afectând o 
bunătate de om neînsemnat, fără să aibă aerul că observă 
respectul plin de teamă ce i-l mărturiseau ceilalţi. Când 
reuşi să se facă uitat, tot ronţăind mici bucățele de zahăr la 
desert, examina pe Daguenet, care-i trecea farfuria cu 
căpşuni Estellei şi-l ascultă pe Fauchery, ale cărui anecdote 
înveseleau mult pe contesă. De îndată ce îl privea cineva, 
surâdea cu aerul lui liniştit. După sfârşitul mesei, luă braţul 
contelui şi-l duse în parc. Se ştia că păstrase asupra 
acestuia o mare influenţă, de la moartea mamei sale. 
Circulau povestiri neobişnuite în legătură cu dominaţia 
exercitată în casă de către fostul avocat. Fauchery, pe care 
venirea lui îl stingherea fără îndoială, explica lui Georges şi 
Daguenet sursele bogăției acestui om, un mare proces cu 
care îl însărcinaseră mai de mult iezuiţii; şi, după dânsul, 
acest bonom, în realitate un domn teribil, eu toată 
înfăţişarea lui blândă şi unsuroasă, se amesteca acum în 


toate afacerile murdare ale gintei popeşti. Cei doi tineri se 
puseră să glumească, căci găseau că bătrânelul are un aer 
idiot. Ideea unui Venot necunoscut, a unui Venot gigantic, 
uneltind pentru cler, li se părea o plăsmuire amuzantă. Dar 
tăcură, când contele Muffat reapăru, tot la braţul 
bătrânului, foarte palid, cu ochii roşii, ca şi cum ar fi plâns. 

— Bineînţeles că au vorbit despre infern, murmură 
Fauchery batjocoritor. 

Contesa Sabine, care auzise, întoarse încet capul, şi ochii 
lor se întâlniră cu una din acele priviri profunde, cu care se 
examinau prudent, înainte de a se hazarda în orice 
împrejurare. 

De obicei, după dejun, se duceau la capătul parterului, pe 
o terasă care domina câmpia. Duminică, după-amiază fu de 
o blândeţe încântătoare. Se temură de ploaie, către orele 
zece, dar cerul, fără să se însenineze, parcă se topise într-o 
ceaţă lăptoasă, într-o pulbere luminoasă, complet 
îngălbenită de soare. Atunci doamna Hugon propuse să 
coboare cu toţii prin portiţa terasei şi să facă o plimbare pe 
jos de la Gumieres, până la Cherie; îi plăcea mersul pe jos, 
foarte sprintenă cum era, deşi avea şaizeci de ani. Toată 
lumea de altfel se jură că n-avea nevoie de trăsură. 
Ajunseră astfel, puţin cam răzleţiţi, la podul de lemn 
aruncat peste râu. Domnii Fauchery şi Daguenet erau 
înainte cu doamna şi domnişoara Muffat; contele şi 
marchizul veneau după el, alături de doamna Hugon; în 
timp ce Vandeuvres, cu înfăţişarea corectă şi plictisit de 
drumul acesta lung, venea la coadă, fumând o ţigară. 
Domnul Venot, cu un surâs larg, încetinind ori grăbind 
pasul, mergea de la un grup la altul, ca pentru a auzi totul. 

— Şi bietul Georges care e la Orleans! Repeta doamna 
Hugon. A vrut să consulte, în legătură cu migrenele lui, pe 
bătrânul doctor. Tavernier, care nu mai face vizite la 
domiciliu. Da, nu vă sculaserăţi încă; a plecat înainte de 
şapte. Călătoria asta o să-l distreze puţin. 

Se întrerupse ca să adauge: 


— Ei asta-i! Dar de ce se opresc pe pod? 

Într-adevăr, cucoanele, Daguenet şi Fauchery stăteau 
nemişcaţi la capătul podului, cu aerul nehotărât, ca şi cum 
un obstacol i-ar fi împiedicat să mai înainteze. Cu toate 
acestea, şoseaua era liberă. 

— Daţi-i drumul mai departe! Strigă contele. 

Ei nu se clintiră, privind ceva care venea şi pe care ceilalţi 
nu-l puteau încă zări. Drumul cotea, mărginit de o perdea 
deasă de plopi. În vremea asta, o rumoare surdă creştea, se 
distingeau zgomote de roţi amestecate cu râsete şi 
pocnituri de bici. Şi, deodată, apărură cinci trăsuri în şir, 
pline de li se frângeau osiile, înveselite de o învolburare de 
toalete decoltate, albastre şi roz. 

— Ce mai e şi asta? Spuse doamna Hugon surprinsă. 

Pe urmă, simţi, ghici, revoltată de o asemenea invadare a 
drumului său. 

— Oh! Femeia asta! Murmură ea. Mergeţi, mergeţi odată. 
Să nu aveţi aerul că. 

Dar nu mai era timp. Cele cinci trăsuri, care duceau pe 
Nana şi societatea ei la ruinele de la Chamont, apucaseră 
pe podeţul de lemn. Fauchery, Daguenet, doamna şi 
domnişoara Muffat trebuiră să se dea la o parte, în timp ce 
doamna Hugon şi ceilalţi se opreau la rândul lor, înşiraţi de- 
a lungul drumului. Fu o defilare superbă. În trăsuri, 
râsetele încetaseră; figurile se întorceau curioase. Se 
priviră, în mijlocul unei tăceri întrerupte numai de tropotul 
cadenţat al cailor. În prima trăsură, Maria Blond şi Tatan 
Nene, răsturnate ca nişte ducese, cu rochiile fluturând pe 
deasupra roţilor, aveau nişte priviri dispreţuitoare pentru 
femeile acestea oneste, care mergeau pe jos. După ele, 
Gaga ocupa o banchetă întreagă, acoperind lângă ea pe la 
Faloise, căruia nu i se vedea decât nasul neliniştit. Apoi 
veneau Caroline Hequet cu Labordette, Lucy Stewart cu 
Mignon şi fiii lui, şi, la capăt de tot într-o trăsură Victoria, în 
tovărăşia lui Steiner, Nana, care avea înaintea ei, pe o 


strapontină, pe micuțul de Zizi, vârât cu genunchii, între ai 
ei. 

— E ultima trăsură nu-i aşa? Întrebă liniştită contesa pe 
Fauchery, prefăcându-se că n-o recunoaşte pe Nana. 

Roatele trăsurii Victoria o atinseră aproape, fără ca ea să 
facă un pas îndărăt. Cele două femei schimbaseră o privire 
adâncă, una din acele examinări de o secundă, completă şi 
definitivă. Cât despre bărbaţi, ei căutară să se poarte cât 
mai bine. Fauchery şi Daguenet, foarte reci, nu recunoscură 
pe nimeni. Marchizul, stăpânit de temeri, fiindu-i frică de o 
farsă din partea acestor cucoane, rupse un fir de iarbă pe 
care-l învârtea între degete. Numai Vandeuvres, rămas mai 
la o parte, salută din ochi pe Lucy, care-i zâmbea în trecere. 

— Bagă de seamă, murmurase domnul Venot în picioare, 
în spatele contelui Muffat. 

Contele, tulburat, urmărea cu ochii această imagine a 
Nanei, care alerga prin faţa lui. Nevastă-sa, încetişor, se 
întorsese şi-l examina. Atunci, el se uită în pământ, ca 
pentru a scăpa de galopul cailor care-i zdrobeau parcă sub 
copite carnea şi inima. Ar fi ţipat de durere, căci înţelesese 
totul, zărind pe Georges pierdut printre fustele Nanei. Un 
copil! Asta îl mâhnea, faptul că preferase în locul lui pe un 
copil! Steiner îi era indiferent, dar copilul ăsta! 

Totuşi, doamna Hugon nu recunoscuse la început pe 
Georges. El, trecând podul, ar fi sărit în râu, dacă genunchii 
Nanei nu l-ar fi reţinut. Atunci, îngheţat, alb ca o rufă, se 
ţinu foarte ţeapăn. Nu privea pe nimeni. Poate că nu-l vor 
vedea. 

— Ah! Doamne! Exclamă deodată bătrâna doamnă. 
Georges este cu ea. 

Trăsurile trecuseră desăvârşind farsa aceasta de oameni 
care se cunosc şi nu se salută. Această întâlnire jenantă, 
atât de fulgerătoare, păruse că durează o veşnicie. Şi acum 
roţile parcă duceau mai iute pe câmpia de bronz trăsurile 
pline de fetişcane cu feţe vesele, biciuite de aerul tare; 
colţuri de rochii colorate viu fluturau, râsetele erau reluate, 


cu glume şi priviri aruncate îndărăt, spre aceşti oameni 
cumsecade, rămaşi la marginea drumului, cu un aer 
oarecum vexat. Nana, întorcându-se, putu să vadă pe 
plimbăreţii de mai înainte stând la îndoială, apoi 
întorcându-se din drum, fără să mai treacă podul. Doamna 
Hugon se rezema de braţul contelui Muffat, mută şi atât de 
tristă, încât nimeni nu încerca s-o consoleze. 

— Ascultă, strigă Nana lui Lucy, care se apleca spre 
trăsura vecină, ai văzut pe Fauchery, dragă? Ce mutră 
scârboasă a făcut! O să mi-o plătească el. Şi Paul, un băiat 
cu care am fost atât de bună! Nici măcar un semn. Nu zău, 
sunt foarte politicoşi! 

Şi îi făcu o scenă groaznică lui Steiner, care găsea foarte 
corectă purtarea acelor domni. Atunci ele nu meritau nici 
măcar un salut? Primul venit, chiar dacă era un ţopârlan, 
putea să le insulte? Mulţumesc, aşadar era şi el tot ca 
ceilalţi; asta punea capac la toate. O femeie trebuie 
totdeauna salutată. 

— Cine era aia înaltă? Întrebă Lucy cât putu de tare, în 
zgomotul roţilor. 

— Contesa Muffat, răspunse Steiner. 

— Ia te uită! N-aş fi bănuit aşa ceva, spuse Nana. Ei bine, 
dragă, poate să fie contesă cât o pofiti, clar nu e mare lucru 
de ea. Da, da, nu e mare lucru de ea. Ştii, am ochiul format. 
Acum o cunosc, de parcă eu aş fi făcut-o contesă. Pariez că 
se culcă cu vipera aia de Fauchery! Vă spun că se culcă cu 
el! Femeile simt asta numaidecăt. 

Steiner ridică din umeri. Din ajun, proasta lui dispoziţie 
sporea într-una; primise veşti de la Bursă care îl obligau să 
plece a doua zi de dimineaţă; pe urmă nu era de loc plăcut 
să vii la ţară şi să dormi pe divan, în salon. 

— Şi copilul ăsta, săracul! Reluă Nana, impresionată 
deodată de paloarea lui Georges, care rămăsese ţeapăn, cu 
respiraţia tăiată. 

— Credeţi că mama m-a recunoscut? Bâlbâi el în sfârşit. 


— Oh! Mai mult decât sigur! A ţipat. Eu sunt de vină. Nu 
voia să vină. L-am forţat. Ascultă, Zizi, vrei să-i scriu mamei 
tale? Are o înfăţişare foarte respectabilă. Îi voi spune că nu 
te-am văzut niciodată şi că Steiner e acela care te-a adus 
astăzi pentru prima oară. 

— Nu, nu, nu-i scrie, spuse Georges foarte neliniştit. Voi 
aranja eu lucrurile singur. Şi pe urmă, dacă mă vor bate la 
cap, nu mă mai întorc acasă. 

Dar rămase îngândurat, căutând ce minciună să invoce 
seara. Cele cinci trăsuri goneau peste câmpie, pe un drum 
nesfârşit, drept, mărginit de arbori frumoşi. Aerul, de un 
cenuşiu de argint, scălda câmpia. Cucoanele continuau să 
râdă şi să strige de la o trăsură la alta, dindărătul vizitiilor, 
care râdeau de această ciudată societate; din când în când, 
câte una se sălta în picioare, să privească, apoi se 
încăpăţâna să stea aşa, sprijinită de umerii unui vecin, până 
când o hurducătură o arunca la loc pe banchetă. În acest 
timp, Caroline Hequet întreținea o conversaţie aprinsă cu 
Labordette; amândoi erau de părere că Nana îşi va vinde 
proprietatea ei de la ţară înainte de trei luni, şi Caroline 
încerca să-l determine pe Labordette să i-o răscumpere pe 
ascuns, pentru o sumă derizorie. Înaintea lor, la Faloise, 
foarte îndrăgostit, neputând să ajungă la ceafa apoplectică 
a lui Gaga, îi săruta o bucăţică de spinare, prin rochia a 
cărei stofă întinsă crăpa; în vreme ce, ţeapănă pe marginea 
strapontinei, Amelie le spunea să înceteze odată, agasată 
de faptul că se află acolo, cu braţele bălăbăânindu-i, şi că o 
vede pe mama ei cum se sărută. În cealaltă trăsură, domnul 
Mignon, pentru a o impresiona pe Lucy, cerea unuia dintre 
fii lui să recite o fabulă de La Fontaine; Henry, mai ales, era 
grozav, o turuia dintr-o răsuflare, fără să se poticnească nici 
o dată. lar Maria Blond, în frunte, începuse să se 
plictisească, obosită de strădania depusă, ca s-o facă să 
înţeleagă pe dobitoaca aceea de Tatan Nene, căreia îi 
povestea că lăptarii din Paris prepară ouă din clei şi şofran. 
Ce departe era; n-au să mai ajungă niciodată? Şi 


întrebarea, transmisă din trăsură în trăsură, ajunse până la 
Nana, care, după ce-l consultase pe vizitiul ei, se ridică în 
picioare şi strigă: 

— Încă un pic, un sfert de oră. Vedeţi acolo, biserica aia în 
spatele arborilor. 

Apoi reluă: 

— Ştiţi, se pare că proprietăreasa castelului Chamont e o 
bătrână de pe vremea lui Napoleon. Oh! O petrecăreaţă! 
Mi-a spus Joseph care a aflat asta de la servitorii episcopiei; 
o petrecăreaţă fără pereche. Acum, urma nişte tratamente. 

— Şi cum se numeşte? Întrebă Lucy. 

— Doamna d'Anglars. 

— Irma d'Anglars! Am cunoscut-o! Strigă Gaga. 

De-a lungul şiragului de trăsuri, izbucniră exclamaţii, 
împrăştiate parcă de trapul tot mai iute al cailor. Gâturile se 
lungiră pentru a o vedea pe Gaga; Maria Blond şi Tatan 
Nene se întoarseră, cu genunchii pe banchetă, ţinându-se 
cu pumnii încleştaţi de coşul ridicat al trăsurii; şi întrebările 
se încrucişau, cu vorbe răutăcioase, care ascundeau în 
realitate o admiraţie adâncă. Gaga o cunoscuse, şi simplul 
fapt le stârnea la toate respect pentru acest trecut 
îndepărtat. 

— Fiindcă veni vorba, eram prea tânără, reluă Gaga. Cu 
toate astea, nu are importanţă, îmi aduc aminte că o 
vedeam trecând. Se zicea că e dezgustătoare, la ea acasă. 
Dar în trăsură, avea un şic! Şi circulau pe seama ei poveşti 
uluitoare, murdării şi născociri de necrezut. Nu mă miră 
asta, dacă are un castel. Curăţa un bărbat, cât ai clipi din 
ochi. Ah! Irma d'Anglars mai trăieşte încă! Ei bine, 
pisicuţele mele, cred că merge pe nouăzeci de ani. 

Dintr-odată, cucoanele acestea deveniră serioase. 
Nouăzeci de ani! Nu era niciuna din ele, cum strigă Lucy, 
făcută să trăiască atâta. Toate sunt nişte rablagite. De altfel, 
Nana declară că nu voia să facă prea mult umbră 
pământului; era mai amuzant aşa. Se apropiau, şi 
conversaţia fu întreruptă de pocnetele de bici ale vizitiilor, 


care-şi îndemnau animalele. Cu toate acestea, în mijlocul 
vacarmului, Lucy continuă, sărind la alt subiect, să facă 
presiuni asupra Nanei să plece cu banda a doua zi. 
Expoziţia urma să se închidă, şi aceste cucoane trebuiau să 
se întoarcă la Paris, unde se părea că sezonul le depăşea 
aşteptările. Dar Nana se încăpăţâna. Detesta Parisul, n-o să- 
şi ia prea curând picioarele la spinare ca să se înapoieze 
acolo. 

— Nu-i aşa, dragul meu? Noi vom rămâne aici, spuse ea, 
strângând genunchii lui Georges, fără să-i pese de Steiner. 
Trăsurile se opriseră brusc. Surprinsă, societatea cobori 
într-un loc pustiu, la poalele unui deal. Trebui ca unul dintre 
vizitii să le arate cu capătul biciului ruinele vechii mânăstiri 

Chamont, pierdută printre arbori. Fu o mare decepţie. 
Cucoanele găsiră totul idiot; câteva grămezi de dărâmături, 
acoperite de mărăcini, cu o bucată de turn, prăbuşit. Zău, 
nu merita să parcurgi două leghe ca să vezi aşa ceva. 
Vizitiul le arătă atunci castelul, al cărui parc începea de 
lângă mânăstire, sfătuindu-le să apuce pe un drum îngust şi 
să se călăuzească după ziduri: vor face înconjurul pe acolo, 
în vreme ce trăsurile se vor duce să-i aştepte în piaţa 
satului. Era o plimbare minunată. Grupul acceptă cu 
bucurie. 

— Drace! Bine s-a instalat Irma! Zise Gaga, oprindu-se 
înaintea unui grilaj, în colţul parcului, pe drum. 

Toţi priviră în tăcere desişul enorm care astupa grilajul. Pe 
urmă, pe o potecă subţirică, urmară zidul parcului, ridicând 
ochii ca să admire arborii, ale căror ramuri înalte susțineau 
uriaşe coroane de verdeață. După câteva minute, ajunseră 
în faţa unui alt grilaj; prin el se putea vedea o peluză lungă, 
unde doi stejari seculari aruncau pete largi de umbră; şi 
după alte câteva minute un nou grilaj le deschidea în faţa 
ochilor o alee imensă, un culoar de tenebre, în fundul 
căruia soarele deschidea un ochi viu ca o stea. La început 
priveau tăcute, apoi după un timp, uimirea le făcu să scoată 
exclamaţii entuziaste. Încercaseră să ia totul peste picior, 


nu fără o umbră de invidie; dar, hotărât lucru, bogăţia 
bătrânei le impresiona. Ce forţă, Irma asta! Asemenea 
lucruri le dădeau o idee măreaţă despre puterea femeii! 
Arborii mergeau mai departe şi întâlneau mereu în drum 
mantii de iederă, alunecând de pe zid, acoperişuri de 
pavilioane care depăşeau coroana arborilor, perdele de 
plopi care se succedau cu buchete uriaşe de ulmi şi de 
plopi-tremurători. Oare n-or să se mai termine odată? 
Cucoanele ar fi vrut să vadă locuinţa, plictisite să-ntoarcă 
într-una capetele, fără să zărească altceva, la fiecare pas, 
decât genuni de frunziş. Prindeau barele cu amândouă 
mâinile, sprijinindu-şi faţa de fier. Un simţământ de respect 
le copleşea, ţinându-se astfel la distanţă, şi făcându-le să 
viseze la castelul invizibil în această imensitate. Curând, 
nefiind obişnuite cu umbletul pe jos, resimţiră o uşoară 
oboseală. Şi zidul nici gând să se sfârşească; la fiecare 
cotitură a drumului pustiu, acelaşi şir de pietre gri se 
prelungea la infinit. Unele dintre femei, disperate că nu mai 
ajung, propuneau să facă imediat calea-ntoarsă. Dar, cu cât 
plimbarea le obosea mai mult, cu atât deveneau mai 
respectuoase, mai pătrunse, la fiecare pas, de linişte şi 
majestatea regală a acestui domeniu. 

— Ce porcărie, nu mai ajungem odată! Spuse Caroline 
Hequet, cu dinţii strânşi. 

Nana o făcu să tacă ridicând din umeri. De câtva timp, nu 
mai vorbea de loc, puţin palidă şi foarte serioasă. Dintr-o 
dată, la ultima cotitură, ca şi cum s-ar fi revărsat în piaţa 
satului, zidul se sfârşi şi castelul apăru, în fundul unei curţi 
principale. Toate femeile se opriră, încremenite de 
grandoarea trufaşe a peroanelor largi şi a celor douăzeci de 
ferestre ale fațadei, de amploarea celor trei aripi, ale căror 
ziduri din cărămidă erau încinse în cordoane din piatră. 
Henric al IV-lea locuise cândva în acest castel istoric, unde 
se păstra camera lui, cu uriaşul pat acoperit de catifea din 
Genova. Nana, sufocată, scoase un oftat uşor do copil. 

— Ei, fir-ar să fie! Murmură ea, ca pentru sine. 


Dar printre fete se stârni o emoție puternică. Gaga 
spusese deodată că femeia care se afla acolo, în faţa 
bisericii, era chiar Irma în persoană. O recunoştea bine; 
mereu dreaptă, a dracului, cu toată vârsta ei, şi mereu cu 
aceiaşi ochi, păşind semeţ. Lumea ieşea de la vecernie. 
Doamna zăbovi o clipă în tindă. Era îmbrăcată în mătase de 
culoarea frunzei moarte, foarte simplă şi foarte înaltă, cu 
faţa venerabilă a unei bătrâne marchize. În mâna ei 
dreaptă lucea în soare o carte groasă de rugăciuni. Şi, 
încet, traversă piaţa, urmată de un lacheu în livrea, care 
mergea la cincisprezece paşi în spatele ei. Biserica se golea, 
toţi oamenii din Chamont o salutau adânc; un bătrân îi 
sărută mâna, o femeie voi să se pună în genunchi. Era o 
regină puternică, împovărată de ani şi de onoruri. Urcă 
peronul şi dispăru. 

— Uite unde se ajunge când ai metodă, spuse domnul 
Mignon cu un aer convins, privind spre copiii lui ca pentru a 
le da o lecţie. 

Atunci, fiecare îşi spuse părerea. Labordette o găsea 
uimitor de bine conservată. Maria Blond rosti o porcărie, în 
vreme ce Lucy se supără, declarând la rândul ei că trebuie 
să respecţi bătrâneţea. Dar toate la un loc fură de acord că 
era extraordinară. Se urcară din nou în trăsuri. De la 
Chamont până la Mignotte, Nana rămase tăcută. Se 
întorsese de două ori ca să arunce o privire castelului. 
Legănată de zgomotul roţilor, nu mai simţea pe Steiner 
alături, nu mai vedea pe Georges în faţă. O imagine se 
înălța în crepuscul: doamna aceea, care trecea, cu 
maiestatea ei de regină atotputernică, împovărată de ani şi 
onoruri. 

Seara, Georges se întoarse la Fondettes, la masă. Nana, 
din ce în ce mai distrată şi mai stranie, îl trimisese să-şi 
ceară iertare de la mama lui; aşa se cuvine să faci, spunea 
ea cu severitate, cuprinsă de un neaşteptat respect pentru 
familie. Îl puse chiar să jure că nu se va întoarce să se culce 
în noaptea aceea la ea; era obosită, şi, supunându-se, el nu 


făcea altceva decât să-şi îndeplinească datoria. Georges, 
foarte necăjit de această morală, apăru în faţa mamei sale 
trist şi cu capul în jos. Din fericire, sosise fratele său 
Philippe, un vlăjgan de militar foarte vesel; asta puse capăt 
repede scenei de care se temea. Doamna Hugon se mulţumi 
să-l privească cu ochii plini de lacrimi, în vreme ce Philippe, 
pus în curent, îl ameninţă la rândul lui să-l tragă de urechi, 
dacă se va mai întoarce la femeia aceea. Georges, uşurat, îşi 
făcea socoteala pe ascuns că o să poată scăpa a doua zi pe 
la orele două, ca să-şi pună la punct întâlnirile cu Nana. 

Cu toate astea, seara, la masă, musafirii de la Fondettes 
părură stânjeniţi. Vandeuvres îşi anunţase plecarea; voia să 
o ducă pe Lucy la Paris, găsind totuşi caraghios să se 
întoarcă împreună cu fata asta pe care o vedea de zece ani, 
fără să simtă vreo dorinţă. Marchizul de Chouard, cu nasul 
în farfurie, se gândea la fiica lui Gaga; îşi amintea că o 
jucase pe Lili pe genunchi; ce repede creşteau copiii! Se 
făcea o bucăţică bună, micuța asta. Dar, dintre contele 
Muffat, mai ales, era cel mai tăcut, îngândurat şi cu faţa 
congestionată. Aruncase asupra lui Georges o privire lungă. 
După-masă, urcă să se închidă în camera lui, spunând că 
are puţină febră. Domnul Venot se repezise după el; şi avu 
loc, acolo sus, o scenă teribilă: contele se trântise pe pat, 
înăbuşindu-şi în perne suspinele nervoase, în vreme ce 
domnul Venot, cu o voce blândă, îl numea frate şi-l sfătuia 
să implore pronia cerească. El nu-l asculta, ci horcăia. 
Deodată, sări din pat şi bâlbâi: 

— Mă duc. Nu mai pot. 

În vreme ce ei ieşeau, două umbre se afundau în 
întunericul unei alei. În toate serile, Fauchery şi contesa 
Sabine lăsau acum pe Daguenet să-i ajute Estellei să 
prepare ceaiul. Pe drumul mare, contele mergea aşa de 
repede, încât tovarăşul său trebuia să alerge pentru a-l 
putea urma. Abia trăgându-şi sufletul, acesta din urmă nu 
înceta să-i expună argumentele lui contra ispitelor cărnii. 
Celălalt nu deschidea gura, mânat în noapte de cele mai 


groaznice simţăminte. Ajuns în faţă la Mignotte, îi spuse 
simplu: 

— Nu mai pot. Pleacă. 

— Atunci, facă-se voia lui Dumnezeu, murmură domnul 
Venot. El urmează toate căile ca să-şi asigure triumful. 
Păcatul dumitale va fi una din armele lui. 

La Mignotte avură loc certuri în timpul mesei. Nana găsise 
o scrisoare de la Bordenave, în care o sfătuia să se 
odihnească, având aerul că puţin îi pasă de ea; mica 
Violaine era rechemată de câte două ori în fiecare seară. Şi 
cum Mignon insista să plece chiar a doua zi cu ei, Nana, 
exasperată, declară că nu înţelege să primească sfaturi. De 
altfel, se arătase la masă ridicol de sensibilă. Doamna Lerat, 
scăpând un cuvânt cam fără perdea, ţipase că - pentru 
numele lui Dumnezeu! 

— Nu dădea voie nimănui, nici chiar mătuşii sale, să spună 
murdării în faţa ei. Apoi, plictisi pe toată lumea cu 
frumoasele ei sentimente, cu un acces de onestitate 
prostească, cu planuri de educaţie religioasă pentru Louiset 
şi un întreg program de bună purtare pentru ea. Cum 
ceilalţi râdeau, rosti vorbe adânci, clătină din cap ca o 
burgheză, convinsă, spunând că numai ordinea duce la 
avere, şi că nu vrea să moară în mizerie. Cucoanele, 
agasate, strigau: nu e cu putinţă, se schimbase Nana! Dar 
ea, nemişcată, recădea în visare, având înaintea ochilor 
viziunea unei alte Nana, foarte bogată şi foarte respectată. 

Se duceau cu toţii să se culce, când apăru Muffat. 
Labordette fu acela care-l zări în grădină. Înţelese, făcu 
serviciul de a îndepărta pe Steiner şi de a-l conduce de 
mână, de-a lungul coridorului întunecos, până în camera 
Nanei. Pentru acest soi de afaceri, Labordette era de o 
distincţie desăvârşită. Nana nu se arătă prea surprinsă, ci 
numai plictisită de patima pe care o avea Muffat pentru ea. 
Trebuie să fii mai serios în viaţă, nu-i aşa? Era prea stupid 
să iubeşti, nu avea nici un rost. Şi apoi, era cuprinsă de 
scrupule din pricina vârstei fragede a lui Zizi; nu zău, prea 


se purtase prosteşte! Ei bine! Avea să intre pe drumul bun, 
va înhăţa un bătrân. 

— Zoe, spuse ea cameristei încântată că pleacă de la ţară, 
fă geamantanele, mâine, când te scoli; ne întoarcem la 
Paris. 

Şi îl acceptă pe Muffat, dar fără nici un fel de plăcere. 

VII. 

Trei luni mai târziu, într-o seară de decembrie, contele 
Muffat se plimba prin pasajul Panoramas. Seara era foarte 
blândă, o ploaie neaşteptată înghesuise-n pasaj o mulţime 
de lume. Era o îmbulzeală îngrozitoare acolo, o defilare 
penibilă şi greoaie, strivită între prăvălii. Sub geamlăcurile 
albite de reflexele din interior era o lumină violentă; 
globurile albe, lanternele roşi, transperantele albastre, 
rampele de gaz, ceasurile şi evantaiele gigantice produceau 
o adevărată avalanşă de sclipiri în focurile becurilor ce 
ardeau prin aer; şi împestriţarea vitrinelor, aurul 
bijuteriilor, cristalele cofetăriilor, mătăsurile sclipitoare ale 
modistelor, toate străluceau îndărătul geamurilor curate, în 
bătaia de lumină crudă a reflectoarelor, în vreme ce, prin 
aglomerarea zugrăvită grosolan, o enormă mănuşă de 
purpură, ce se zărea din depărtare, părea o mână 
însângerată, tăiată şi legată de o manşetă galbenă. 

Cu paşi domoli, contele Muffat urcase din nou până în 
bulevard. Aruncă o privire de-a lungul drumului, apoi 
reveni, mergând agale pe lângă prăvălii. Aerul umed şi cald 
făcea să se ridice un abur luminos prin coridorul strâmt. Pe 
întinsul dalelor udate de picăturile care se scurgeau de pe 
umbrele, paşii răsunau încontinuu, şi nu se auzea nici un 
zgomot de voci. Plimbăreţii lovindu-se de el la fiecare tură îl 
examinau privindu-i faţa mută, îngălbenită din cauza 
gazului. Atunci, ca să scape de aceşti curioşi, contele se 
plantă în faţa unei papetarii, unde contemplă cu mare 
atenţie o vitrină de prese-papieruri şi de globuri din sticlă 
în care înotau peisaje şi flori. 


Nu vedea nimic, se gândea la Nana. De ce minţise încă o 
dată? Dimineaţa, îi scrisese să nu se mai deranjeze seara, 
pretextând că Louiset e bolnav şi că va petrece noaptea la 
mătuşa ei, ca să-l vegheze. Dar, neîncrezător, se grăbise s-o 
viziteze acasă şi aflase de la portăreasă că doamna, chiar 
atunci, plecase la teatru. Acest lucru îl mira, căci ea nu juca 
în noua piesă. Pentru ce dar această minciună, şi ce putea 
să facă la Varietes în seara aceea? 

Îmbrâncit de un trecător, contele, fără să-şi dea seama, 
părăsi vitrina cu presse-papier-uri şi se trezi în faţa unei 
alte vitrine de papetărie, privind cu un aer absorbit un 
galantar de carnete şi port-ţigarete, care aveau toate într- 
un colţ aceeaşi rândunică albastră. Desigur că Nana se 
schimbase. În primele zile, după întoarcerea de la ţară, îl 
înnebunea, când îi săruta pe faţă, şi pe favoriţi, cu alintări 
de pisică, jurându-i că era căţeluşul ei iubit, singurul 
bărbăţel pe care-l adora. Nu-i era teamă de Georges, 
reţinut de maică-sa la Fondettes. Rămânea grăsunul de 
Steiner, pe care se gândea să-l înlocuiască, dar în privinţa 
căruia nu îndrăznea să provoace o explicaţie, îl ştia din nou 
într-o încurcătură extraordinară de bani, gata să fie dat 
peste cap la Bursă, agăţându-se de acţionarii Salinelor de la 
Landes şi străduindu-se să le strecoare un ultim vărsământ. 
Atunci când îl întâlnea la Nana, ea îi explica pe un ton 
rezonabil că nu voia să-l dea pe uşă afară ca pe un câine, 
după ce cheltuise atâta pentru dânsa. De altminteri, de trei 
luni, el trăia în mijlocul unei aşa de mari tulburări senzuale, 
încât în afară de nevoia de a o poseda, nu mai încerca nici 
un sentiment precis. Era deşteptarea târzie a cărnii, o 
lăcomie de copil, care nu mai lăsa loc vanităţii, nici geloziei. 
Prezenţa unei singure senzaţii putea să-l impresioneze: 
Nana devenea mai puţin drăguță, nu-l mai săruta pe barbă. 
Asta îl neliniştea, şi se întreba, ca un bărbat care nu 
cunoaşte femeile, ce avea Nana să-i reproşeze. Cu toate 
acestea credea că-i satisface toate capriciile. Şi revenea 
într-una la scrisoarea de dimineaţă, la încurcătura asta 


stârnită de o minciună, spusă pur şi simplu cu scopul de a 
petrece seara la teatru. Sub un nou impuls al mulţimii, 
traversase pasajul şi îşi frământa mintea înaintea unei 
intrări de restaurant, cu ochi pironiţi pe nişte ciocârlii 
jumulite şi pe un somon uriaş întins într-o vitrină. 

În sfârşit, păru că se smulge din faţa acestui spectacol. Se 
scutură, ridică ochii şi văzu că erau ceasurile aproape nouă. 
Nana trebuia să iasă, şi el va cere să-i spună adevărul. O 
porni, aducându-şi aminte de serile petrecute şi altă dată în 
acest loc, când o lua de la poarta teatrului. Toate prăvăliile 
îi erau cunoscute, le regăsea mirosurile, în aerul încărcat cu 
gaz, miresmele aspre ale pieilor din Rusia, parfumurile de 
vanilie urcând din subsolul unui fabricant de şocolată, 
mirosurile de mosc strecurate pe după uşile deschise ale 
parfumerii lor. Astfel că nu mai îndrăznea să se oprească în 
faţa figurilor palide ale cucoanelor de la tejghea, care îl 
priveau cu placiditate, ca pe o figură cunoscută. Un 
moment păru că studiază şirul ferăstruicilor rotunde aflate 
deasupra unor magazine, ca şi cum le-ar fi văzut pentru 
întâia oară, în îngrămădeala de firme. Pe urmă apucă din 
nou în sus până la bulevard, unde stătu un minut. Ploaia nu 
mai cădea decât într-o pulbere fină, a cărei răceală i se 
prelinse pe mâini şi îl linişti. Acum se gândea la soţia lui, 
care se afla în apropiere de Mâcen, într-un castel, unde 
prietena ei, doamna de Chezelles, era foarte suferindă încă 
din toamnă; pe şosea, trăsurile circulau printr-un fluviu de 
noroi; la ţară trebuie să fi fost îngrozitor pe o asemenea 
vreme urâtă. Dar pe neaşteptate, cuprins de nelinişte, se 
întoarse în căldura sufocantă a pasajului, şi merse cu paşi 
mari printre trecători: îi venise gândul că Nana, dacă 
bănuia ceva, o va şterge prin galeria Montmartre. 

De acum, contele stătu la pândă chiar lângă uşa teatrului. 
Nu-i plăcea să aştepte în capătul acesta de culoar, îi era 
frică să nu fie recunoscut. Se afla în unghiul dintre galeria 
Varietes şi galeria Saint-Marc, un colţ murdar şi suspect cu 
prăvălioare întunecoase, o pantofărie fără clientelă, nişte 


magazine prăfuite de mobilă, un cabinet de lectură afumat, 
somnolent, ale cărui lămpi cu capişoane dormeau seara 
într-o lumină verde: şi nu se aflau în locul acela decât domni 
bine îmbrăcaţi şi răbdători, învârtindu-se printre 
materialele care blochează de obicei intrarea artiştilor, 
frânghiile maşiniştilor şi zdrenţele figurantelor, în faţa 
teatrului, un singur bec de gaz, într-un glob despoleit, 
lumina poarta. Muffat avu o clipă ideea s-o întrebe pe 
doamna Bron; pe urmă îi fu teamă că Nana, prevenită, să n- 
o şteargă prin bulevard. Îşi reluă mersul, hotărât să aştepte 
până îl vor da afară ca să închidă grilele, cum se întâmplase 
de două ori; gândul de a se întoarce acasă să se culce 
singur îi strângea inima de spaimă. Ori de câte ori femei cu 
capul gol şi bărbaţi cu cămăşile murdare ieşeau şi-l priveau, 
se întrecea să se aşeze în faţa cabinetului de lectură, unde 
între două afişe lipite pe un geam, regăsea acelaşi 
spectacol: un bătrânel ţeapăn şi singur la o masă imensă, în 
pata verde a unei lămpi, citind un jurnal verde, cu mâinile 
verzi. Dar, cu câteva minute înainte de orele zece, un alt 
domn, un bărbat înalt şi frumos, blond, corect înmănuşat, 
începu să se plimbe şi el prin faţa teatrului. Şi astfel 
amândoi, la fiecare încrucişare, îşi aruncau priviri piezişe, 
cu un aer suspicios. Contele păşea la colţul celor două 
galerii, unde se afla un panou înalt făcut dintr-o oglindă; şi 
acele, examinându-se, cu figura gravă, cu înfăţişarea 
corectă, încerca un sentiment de ruşine amestecată cu 
frică. 

Bătură orele zece. Deodată Muffat se gândi că-i era foarte 
uşor să ştie dacă Nana se afla în cabina ei. Urcă cele trei 
trepte, traversă micul vestibul zugrăvit cu galben, pe urmă 
se furişă în curte printr-o uşă care se închidea numai cu un 
zăvor. La ora aceasta, curtea strâmtă, umedă ca un fund de 
fântână, cu latrinele ei puturoase, cu fântâna, cu maşina de 
gătit şi florile cu care o umplea portăreasa, era înecată în 
aburi negri; dar cele două ziduri din faţă, cu găurile lor de 
ferestre, erau puternic luminate: jos era magazia cu 


recuzita şi postul de pompieri, la stânga administraţia, la 
dreapta şi sus cabinele artiştilor şi păreau toate, de-a lungul 
acestui puţ, nişte guri de cuptor deschise printre tenebre. 
Contele văzu de îndată geamurile cabinei luminate, la 
primul etaj; şi, uşurat, fericit, uită de sine, cu ochii în sus, 
înfipt în noroiul gras şi în putoarea fadă a acestui dos de 
veche casă pariziană. Dintr-un jgheab de streaşină crăpat 
curgeau picături mari. O rază de lumină, furişată de la 
fereastra doamnei Bron, îngălbenea un capăt al pavajului 
acoperit cu muşchi, baza unui zid mâncat de apa unui 
canal, un colţ plin de murdării, presărate cu găleți vechi şi 
străchini sparte, şi unde înverzea într-o cratiţă o plantă 
prăpădită. Se auzi scrâşnetul unei cremone, şi contele fugi. 

Mai mult ca sigur, Nana urma să coboare. Muffat se 
întoarse în faţa cabinetului de lectură; în umbra adormită, 
pătată de lucirea unei veioze, bătrânelul nu se mişcase, cu 
profilul său proiectat pe jurnal. Trecu mai departe. De data 
aceasta, îşi prelungi plimbarea, traversă galeria cea mare, 
urmă galeria Varietes până la galeria Feydeau, pustie şi 
rece, cufundată într-un întuneric lugubru; şi reveni, trecu 
prin faţa teatrului, ocoli colţul galeriei Saint-Marc, riscă să 
se aventureze până la galeria Montmartre, unde o maşină 
de tăiat zahăr, la un băcan îi trezi interesul. Dar, la al treilea 
ocol, teama ca Nana să n-o şteargă îl făcu să piardă orice 
demnitate. Se aşeză alături de domnul cel blond, chiar în 
faţa teatrului, schimbând amândoi priviri complice dar şi 
bănuitoare, păstrând fiecare un sâmbure de suspiciune în 
eventualitate unei rivalități ce n-ar fi fost exclusă. Maşiniştii 
care ieşeau să fumeze o ţigară în timpul antractului îi 
îmbrânciră, fără ca niciunul, nici celălalt să îndrăznească să 
se plângă. Trei fete voinice, prost pieptănate, în rochii 
murdare, apărură pe prag, ronţăind mere şi scuipând 
sâmburii; cei doi plecară capul, stând sub privirile lor 
obraznice, ascultând vorbele lor fără perdea, împroşcaţi, 
murdăriţi de haimanalele astea, care găseau amuzant să se 
înghesuie în ei, îmbrâncindu-se. 


Tocmai atunci, Nana cobora cele trei trepte. Când îl zări 
pe Muffat, se făcu albă de tot. 

— Ah! Dumneata eşti, se bâlbâi ea. 

Văzând-o, figurantelor care rânjeau le fu frică; şi rămaseră 
înţepenite una lângă alta, cu un aer rigid şi serios de 
servitoare surprinse de stăpână chiar în clipa în care erau 
pe cale să facă ceva rău. Domnul cel înalt şi blond se 
îndepărtase, deopotrivă de liniştit şi trist. 

— Bine, atunci dă-mi braţul, reluă Nana agasată. 

Se îndepărtară încet. Contele, care-şi pregătise 
întrebările, nu găsea nimic de spus. Ea fu aceea care 
improviza, cu voce repezită o poveste: era încă la mătuşa ei 
la orele opt; pe urmă, văzând că lui Louiset îi este mai bine, 
avusese ideea să vină puţin la teatru. 

— Vreo treabă importantă? Întrebă el. 

— Da, o piesă nouă, răspunse Nana după o clipă de 
ezitare. Vroiau să afle părerea mea. 

Musffat pricepu că minţea. Dar senzaţia călduţă a braţului 
ei sprijinit puternic pe al său, îl lăsa fără vlagă. Nu era nici 
furios, nici supărat de lunga lui aşteptare; unica grijă îi era 
acum s-o păstreze, din moment ce pusese mâna pe ea. În 
ziua următoare va încerca să afle de ce se dusese în cabina 
ei. Nana, tot nehotărâtă, vizibil pradă frământărilor unei 
persoane care încerca să-şi vină în fire şi să ia o hotărâre, 
se opri când dădură colţul galeriei Varietes, în faţa 
galantarului unui magazin cu evantaie. 

— Uite, murmură ea, c? E frumoasă e garnitura asta de 
sidef cu pene. 

Apoi, pe un ton indiferent: 

— Aşadar, mă însoţeşti acasă? 

— Fără îndoială, spuse el mirat. Din moment ce copilului 
tău e mai bine. 

Ea regretă cele povestite. Poate că Louiset avea o nouă 
criză; şi îi vorbi de o întoarcere la Batignolles. Dar, cum el 
se oferea să meargă împreună cu ea, Nana nu mai insistă. O 
clipă fu cuprinsă de furia cumplită de care e stăpânită o 


femeie când se simte prinsă cu minciuna şi e silită să se 
arate blinda. În sfârşit, se resemna şi se hotări să câştige 
timp; dacă avea să scape de conte până la miezul nopţii, 
totul s-ar putea aranja după dorinţa ei. 

— Adevărat, astă-seară eşti burlac, murmură ea. Soţia ta 
nu vine decât mâine dimineaţă, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Mutffat puţin cam jenat că o aude vorbind 
cu un ton familiar de contesă. 

Dar ea insistă, întrebând la ce oră sosea trenul, voind să 
afle dacă se ducea s-o aştepte la gară. Încetinise şi mai mult 
pasul, ca şi cum ar fi fost foarte interesată de magazine. 

— Uită-te! Zise ea, oprită din nou în faţa unui bijutier, ce 
brățară nostimă! 

Îi plăcea pasajul Panoramas. Era o pasiune care-i 
rămăsese din tinereţe pentru falsa strălucire a obiectelor 
de imitație, fabricate la Paris, pentru bijuteriile de duzină, 
pentru zincul aurit ori pentru cartonul imitând pielea. Când 
trecea, nu putea să-şi ia ochii de la vitrine, ca pe vremea 
când îşi târa papucii vechi de puştoaică, şi uita de ea în faţa 
zaharicalelor unui vânzător de şocolată, ascultând cum 
cântă o orgă într-o prăvălie vecină, cucerită mai ales de 
gustul ţipător al bibelourilor ieftine, al perniţelor de ace 
făcute din coji de nucă, al coşurilor prinse în spate la mici 
strângători de petice, în care se pun scobitori, al coloanelor 
Vend6me şi al obeliscurilor purtând pe ele termometre. Dar 
în seara aceea, era prea frământată, şi privea fără să vadă. 
O plictisea la urma urmei făptui că nu era liberă; şi, în 
revolta ei surdă, creştea nevoia furioasă de a face o prostie. 
Mare scofală să ai bărbaţi bine! Mâncase urechile prinţului 
şi ale lui Steiner spre a-şi îndeplini nişte capricii copilăreşti, 
fără să ştie unde se duceau banii. Apartamentul ei de pe 
bulevardul Haussmann nu era încă în întregime mobilat; 
singur, salonul, complet din atlaz roşu, distona, mult prea 
împopoţonat şi prea încărcat. La ora aceasta, totuşi, 
creditorii o sâcâiau mai mult ca odinioară, atunci când n- 
avea un ban; fapt care-i pricinuia o continuă uimire, căci se 


dădea drept model de femeie econoamă. De o lună, hoţul 
acela de Steiner abia de găsea o mie de franci, în zilele în 
care îl ameninţa că o să-l dea afară, dacă nu-i aduce. Cât 
despre Muffat, ăsta era idiot, habar n-avea ce trebuie să i se 
dea unei femei, şi ea nu putea să se supere pentru 
zgârcenia lui. Ah! Cum ar fi lăsat baltă pe toată lumea, dacă 
nu şi-ar fi repetat de douăzeci de ori pe zi tot felul de 
maxime de bună purtare! Trebuie să fie rezonabilă. Zo€ i-o 
spunea în fiecare dimineaţă, ea însăşi avea în faţa ochilor o 
pioasă amintire, viziunea reginei de la Chamont, fără 
încetare evocată şi amplificată. Şi pentru asta stătea acum 
cuminte la braţul contelui, cu toată mânia abia reţinută pe 
care-o simţea în ea, trecând de la o vitrină la alta, în 
mijlocul pietonilor din ce în ce mai rari. Pe străzi, pavajul se 
usca şi un vânt răcoros, care străbătea galeria, împrăştia 
aerul cald sub acoperişul din sticlă şi făcea să se cutremure 
lampioanele colorate, rampele de gaz, evantaiul uriaş, 
arzând ca un foc de artificii. În uşa restaurantului, un băiat 
stingea globurile; în vreme ce, în prăvăliile goale şi 
strălucitoare, cucoanele de la casă, nemişcate, păreau că 
dorm, cu ochii deschişi. 

— Ah! Ce drăgălaşă e! Reluă Nana, la ultimul dintre 
galantare, dându-se câţiva paşi îndărăt înduioşată de o 
ogarcă din porțelan bine ars, cu o labă ridicată în faţa unui 
cuib ascuns între trandafiri. 

Părăsiră, în sfârşit, pasajul, dar Nana nu voi să urce într-o 
trăsură. Era foarte frumos, spunea ea; de altminteri nimic 
nu-i grăbea, era încântător să meargă acasă pe jos. Apoi, 
ajunşi în faţă la Cafe Anglais, îşi exprimă dorinţa să 
mănânce stridii, povestind că nu luase nimic de dimineaţă şi 
până acum, din pricina bolii lui Louiset. Muffat nu îndrăzni 
să o supere. Încă nu se afişase cu ea, aşa că ceru un 
separeu, furişându-se repede de-a lungul coridoarelor. Ea îl 
urma ca o femeie care cunoştea casa, şi tocmai era pe 
punctul să intre într-un separeu, când, dintr-un salon vecin, 


unde se înălța o furtună de râsete şi ţipete, se ivi deodată 
un bărbat. Era Daguenet. 

— Ia te uită, Nana! Strigă el. 

Repede, contele dispăruse în cabinetul a cărui uşă rămase 
întredeschisă. Dar, în clipa în care spatele lui rotund 
dispărea, Daguenet clipi din ochi, adăugind pe un ton de 
glumă: 

— Drace! Bine stai! Îi iei de la Tuileries acum. 

Nana surâse cu un deget pe buze, ca să-l roage să tacă. Îl 
ştia în plină ascensiune mondenă şi era fericită totuşi că-l 
întâlneşte aici, păstrându-i un pic de dragoste, cu toată 
obrăznicia lui de a se face că nu o cunoaşte, când se afla cu 
femei cinstite. 

— Ce mai faci? Întrebă ea prieteneşte. 

— Mă cuminţesc. Zău, mă gândesc să mă însor. 

Ea ridică din umeri cu un aer de milă. Dar el, glumind, 
continuă să spună că asta nu era o viaţă, să câştigi la Bursă 
atât cât îţi trebuie ca să dai buchete la cucoane, ca să pari 
cel puţin băiat de treabă. Cele trei sute de mii de franci ai 
lui ţinuseră optsprezece luni. Voia să fie practic, avea să se 
însoare cu o fată cu zestre mare şi să sfârşească perfect, ca 
tatăl său. Nana surâdea într-una, neîncrezătoare. Indică 
printr-o mişcare din cap salonul: 

— Cu cine eşti acolo? 

— Oh! O bandă întreagă spuse el, uitându-şi proiectele sub 
o pală de chercheleală. Imaginează-ţi că Lea povesteşte 
călătoria ei din Egipt. E de un caraghioslâc! E o poveste cu 
o baie. 

Şi spuse povestea. Nana zăbovea să-l asculte, plină de 
amabilitate. Se rezemaseră cu spatele de perete, unul în 
faţa celuilalt, pe coridor. Becuri de gaz ardeau sub plafonul 
scund, un vag miros de bucătărie stăruia între cutele 
draperiilor. Din când în când, ca să se audă unul pe altul, 
atunci când vacarmul din salon sporea, trebuiau să-şi 
apropie feţele. La fiecare douăzeci de secunde, un chelner, 
încărcat cu farfurii, găsindu-i barând coridorul îi deranja. 


Dar ei, fără să se întrerupă, se dădeau la o parte lipindu-se 
de perete, liniştiţi, pălăvrăgind ca la ei acasă, în mijlocul 
gălăgiei celor care supau şi a harababurii chelnerilor. 

— Ia uită-te! Murmură tânărul, arătând uşa separeului, 
unde Muffat dispăruse. 

Amândoi priviră în direcţia indicată. Uşa avea mici 
tremurători, o suflare agitată părea că o mişcă. În sfârşit, se 
închise fără nici cel mai mic zgomot, cu o încetineală 
extremă. Râseră amândoi pe înfundate. Ce mutră trebuie să 
fi făcut contele, singur, acolo înăuntru. 

— Apropo, întrebă ea, ai citit articolul lui Fauchery despre 
mine? 

— Da, Musca de aur, răspunse Daguenet, nu-ţi pomeneam 
nimic despre el fiindcă mi-era teamă să nu te necăjesc. 

— Să mă necăjesc, pentru ce? E foarte lung articolul lui. 
Era măgulită că se ocupau de persoana ei în Figaro. Fără 
explicaţiile coaforului ei Francis, care-i adusese ziarul, n-ar 

fi priceput că era vorba de ea. Daguenet o examina pe 
ascuns, rânjind cu aerul său batjocoritor. În sfârşit, din 
moment ce ea era mulţumită, toată lumea trebuie să fie. 

— Scuzaţi, strigă un chelner care, ţinând cu mâinile 
amândouă o şerbetieră cu îngheţată, îi separă. 

Nana făcuse un pas către salonaşul unde aştepta Muffat. 

— Ei bine, adio, reluă Daguenet. Du-te la încornoratul tău. 

— De ce îi spui încornorat? 

— Pentru că este încornorat, zău aşa! 

Nana se întoarse şi se sprijini de zid, profund interesată. 

— Ah! Zise ea simplu. 

— Cum n-o ştiai? Nevastă-sa se culcă cu Fauchery, draga 
mea. Povestea trebuie să fi început atunci când au fost la 
ţară. Adineauri Fauchery m-a părăsit, pe când veneam aici, 
şi cred că au o întâlnire în astă-seară la el acasă: Au 
născocit o călătorie, cred. 

Nana râmase mută de emoție. 

— Bănuiam eu! Spuse ea în sfârşit, lovindu-se peste 
coapse. Ghicisem, numai văzând-o, atunci, pe drum. Dacă e 


posibil ca o femeie onestă să-şi înşele bărbatul, şi încă cu 
târâtura aia de Fauchery! O să înveţe de la el tot felul de 
lucruri frumoase. 

— Oh! Murmură Daguenet răutăcios, nu este la prima ei 
încercare. Poate că ştie tot atât cât şi el. 

Atunci, Nanei îi scăpă o exclamaţie de indignare. 

— Ei, asta-i! Frumoasă lume! E prea scârbos! 

— Scuzaţi! Strigă un chelner încărcat cu sticle, 
despărţindu-i. 

Daguenet o conduse puţin, reţinând-o o clipă de mână. Îşi 
răuase vocea lui de cristal, o voce cu modulaţii de armonică 
şi care-i asigura un succes deplin la cucoane. 

— Adio, scumpa mea. Să ştii că te voi iubi întotdeauna. 

Ea se desprinse, şi, surâzătoare, cu vocea acoperită de un 
tunet de ţipete şi de bravo care făceau să tremure uşile 
salonului, spuse: 

— Prostuţule, s-a sfârşit. Nu face nimic. Dă într-o zi pe la 
mine. O să mai stăm de vorbă. 

Apoi, revenind foarte gravă, cu tonul unei burgheze 
revoltate: 

— Ah, e încornorat. Ei bine, dragul meu, asta e plictisitor. 
Pe mine m-au dezgustat totdeauna încornoraţii. 

Când, în sfârşit, intră în cabinet, îl zări pe Muffat, aşezat 
pe un divan, şi resemnat să aştepte, cu faţa albă şi mâinile 
nervoase. Nu-i făcu nici un reproş. Profund emoţionată, 
încerca pentru el un sentiment de milă şi dispreţ. Un biet 
om pe care o soţie necinstită îl înşela într-un chip atât de 
nedemn! Îi venea să se arunce de gâtul lui, ca să-l 
consoleze. Dar, oricum, era totuşi un lucru drept, se purta 
ca un idiot cu femeile; asta o să-l înveţe minte. În orice caz, 
o cuprindea mila. Nu-l părăsi după ce-şi mâncă stridiile, 
cum îşi pusese în gând. Statură cam un sfert de ceas la Cafe 
Anglais, şi se întoarseră împreună pe bulevardul 
Haussmann. Erau ceasurile unsprezece; înainte de miezul 
nopţii, avea să găsească ea un mijloc blând să-i facă vânt. 

Din prudenţă, în anticameră, dădu lui Zoe un ordin: 


— Ai să-l pândeşti şi ai să-i spui să nu facă zgomot, dacă 
Muffat e încă la mine. 

— Dar unde să-l bag, doamnă? 

— 'Ţine-l în bucătărie. E mai sigur. 

Muffat, în cameră, îşi şi scotea redingota. Ardea un foc 
zdravăn. Era tot aceeaşi cameră, cu mobilele de palisandru, 
cu tapetele şi scaunele căptuşite cu damasc cusut în fir, cu 
flori mari, albastre, pe un fond cenuşiu. În două rânduri. 
Nana visase s-o refacă, întâi în catifea neagră şi a doua oară 
în atlaz alb, cu ornamente roz; dar de îndată ce Steiner 
consimţea, îi cerea banii şi-i făcea praf. Îşi satisfăcuse totuşi 
un capriciu; o piele de tigru, în faţa şemineului, şi o lampă 
de cristal, atârnată de plafon. 

— Mie nu mi-e somn, nu mă culc, spuse ea după ce 
încuiară uşa. 

Contele o asculta cu o supunere de bărbat care nu se mai 
teme să fie văzut. Singura lui grijă era să n-o supere. 

— Cum vrei, murmură el. 

Cu toate acestea, îşi scoase ghetele, înainte de a se aşeza 
în faţa focului. Una din plăcerile Nanei era să se dezbrace 
în faţa garderobului cu oglindă, în care se vedea din cap 
până-n picioare. Îşi scotea până şi cămaşa; apoi, complet 
goală, uita de toate, şi se privea îndelung. Avea un cult 
pentru corpul ei, pentru mătasea cărnii şi pentru linia suplă 
a taliei; o pasiune, o încântare care o făceau să devină 
gravă, atentă, absorbită într-o adevărată dragoste de sine 
însăşi. Deseori coaforul o găsea astfel, fără ca ea să întoarcă 
capul. Atunci, Muffat se supăra, iar Nana rămânea urnită. 
Ce l-o fi găsind? Doar n-o făcea pentru alţii, ci pentru ea 
însăşi. 

În seara aceea, vrând să se vadă mai bine, aprinsese cele 
şase lumânări ale aplicelor. Dar, cum lăsă să-i alunece 
cămaşa, se opri, preocupată un moment, având o întrebare 
pe buze. 

— N-ai citit articolul din Figaro? Jurnalul e pe masă. 


Râsul lui Daguenet îi revenea în minte, şi era muncită de o 
îndoială. Dacă Fauchery ăsta o bârfise, se va răzbuna. 

— Se spune că e vorba de mine acolo, reluă ea, făcându-se 
că nu-i pasă. Ei, dragă, care e părerea ta? 

Dând drumul la cămaşă, aşteptă ca Muffat să isprăvească 
lectura şi rămase goală. Muffat citea încet. Cronica lui 
Fauchery, intitulată Musca de aur, era povestea unei tinere 
fete, produsul a patru sau cinci generaţii de beţivani, cu 
sângele stricat de o lungă ereditate de mizerie şi băutură, 
care la ea se transforma într-o detracare nervoasă a sexului 
feminin. Crescuse la mahala, pe trotuarul parizian; şi, 
înaltă, frumoasă, cu o carne superbă, la fel ca o plantă 
crescută pe un gunoi bogat, ea îi răzbuna pe sărmanii şi 
abandonaţi vieţii, al căror produs era. Cu ea, corupţia o 
pornea în sus şi făcea să putrezească aristocrația. Devenea 
o forţă a naturii, un ferment de distrugere, fără ca ea însăşi 
s-o vrea, viciind şi dezorganizând Parisul, stricându-l, aşa 
cum femeile neglijente, cel puţin o dată pe lună, fac să se 
taie laptele. Şi, la sfârşitul articolului, era comparată cu o 
muscă, o muscă de culoarea soarelui, zburând de pe gunoi, 
o muscă ce împrăştia microbul morţii de pe stârvurile 
abandonate de-a lungul drumurilor şi care, zumzăitoare, 
dansând şi aruncând o strălucire de piatră prețioasă, 
otrăvea bărbaţii, în palatele unde intra prin fereastră. 

Musffat ridică fruntea, privind focul cu ochii ficşi. 

— Ei bine? Întrebă Nana. 

Dar el nu răspunse. Avu aerul că vrea să citească din nou 
cronica. O senzaţie de frig îl străbătea, din vârful capului 
până pe umeri. Cronica era scrisă neîngrijit, folosind cu o 
libertate exagerată vorbe neaşteptate şi comparații baroce. 
Cu toate astea rămase impresionat de lectura ei, care îi 
deşteptase într-un mod brutal amintiri pe care nu-i plăcea 
să le răscolească. 

Atunci ridică ochii. Nana era absorbită de încântarea ce i-o 
pricinuia propria ei persoană. Îşi răsucea gâtul, uitându-se 
cu luare aminte în oglindă la un mic semn cafeniu-închis pe 


care îl avea deasupra şoldului drept; şi îl atingea cu vârful 
degetului, îl făcea să iasă în evidenţă, dându-se pe spate 
mai mult, găsindu-l fără îndoială amuzant şi frumos, în locul 
acesta. Apoi, îşi studie alte părţi ale corpului, amuzată, 
cuprinsă din nou de curiozităţile ei vicioase de copil. Ori de 
câte ori se vedea, rămânea mirată; avea înfăţişarea uimită 
şi fermecată a unei tinere fete care-şi descoperă 
pubertatea. Încet, îşi deschise braţele ca să-şi vadă bustul 
plin, de Venus, îşi îndoi talia, examinându-se din faţă şi din 
spate, oprindu-se la profilul gâtului, la rotunjimile zvelte ale 
pulpelor. Şi sfârşi prin a se complace în straniul joc ce 
consta în a se legăna de la dreapta la stânga cu genunchii 
desfăcuţi, răsucindu-şi talia, cu freamătul neistovit al unei 
almee egiptene ritmând dansul pântecului. 

Muffat o contempla. Îi stârnea frica. Jurnalul îi căzuse din 
mâini. În clipa aceasta de luciditate se dispreţuia. Chiar aşa 
era: în trei luni îi stricase viaţa, şi se simţea stricat până în 
măduva oaselor de murdării pe care mai înainte nici nu le- 
ar fi bănuit. Totul avea să putrezească în el, acum. O clipă 
avu conştiinţa nenorocirilor, văzu dezorganizarea adusă de 
acest ferment, se simţi otrăvit, cu familia distrusă, un colţ 
de societate care se clătina şi se prăbuşea. Şi, neputând să 
întoarcă ochii, o privea ţintă, căutând să-şi umple sufletul 
de dezgust pentru goliciunea ei. 

Nana nu se mai mişca. Cu un braţ pe după gât, cu o mână 
prinsă de cealaltă, dădea capul pe spate, cu coatele 
desfăcute. Contele îi vedea în racursi ochii pe jumătate 
închişi, gura întredeschisă, faţa scăldată într-un râs amoros; 
şi, înapoia ei, părul galben, despletit, îi acoperea spatele ca 
o coamă leonină. Curbată şi cu coastele întinse, îşi arăta 
şalele puternice, grumazul puternic de războinică, muşchii 
puternici sub granulaţia mătăsoasă a pielii. O linie fină, uşor 
ondulată la umeri şi şolduri, ducea de la unul din coate 
până la picior. Muffat urmărea acest profil atât de dulce, 
aceste unduiri de cărnuri blonde înecate în luciri aurii, 
aceste rotunjimi pe care flacăra lumânărilor punea reflexe 


de mătase. Se gândea la vechea lui oroare de femei, la 
monstrul din Scriptură, lubric, mirosind a fiară. Nana era 
păroasă: un puf roşcat făcea din corpul ei o catifea; în 
vreme ce, în crupa ei de iapă, în proeminenţele cărnoase 
brăzdate de ondulaţii adânci, care aruncau umbre 
tulburătoare, era ceva ce amintea de o fiară. Era fiara de 
aur, inconştientă ca o forţă oarbă, şi a cărei miasmă singură 
era de ajuns ca să distrugă lumea. Muffat privea într-una, 
obsedat, posedat, în aşa hal, încât, închizând pleoapele, ca 
să nu mai vadă nimic, animalul reapărea din adâncul 
tenebrelor uriaş, teribil, într-o postură exagerată. Acum, 
avea să fie aici, în faţa ochilor lui, în carnea lui, pentru 
totdeauna. 

Deodată Nana se ghemui. Un fior de tandreţe păru că-i 
trece prin membre. Cu ochii umezi, se strânse ca pentru a 
se simţi mai bine. Apoi îşi desfăcu mâinile, le lăsă să alunece 
în jos, până la sâni, pe care şi-i strivi într-o strânsoare 
nervoasă. Şi, cu pieptul umflat, ameţindu-se de 
dezmierdarea propriului ei trup, îşi frecă obrajii de umeri la 
dreapta şi la stânga, alintându-se. Gura lacomă respira 
dorinţă. Întinse buzele şi se sărută îndelung, aproape de 
subsoară, râzând la cealaltă Nană, care se săruta, şi ea, în 
oglindă. 

Atunci Muffat dădu drumul unui suspin încet şi prelung. 
Această plăcere pe care femeia şi-o provoca singură îl 
exaspera. Dintr-o dată totul dispăru din creierul lui, ca 
izgonit de un vânt puternic. Prinse pe Nana de mijloc, într- 
un acces de brutalitate, şi-o aruncă pe covor. 

— Lasă-mă, ţipă ea, mă doare! 

Contele era conştient de înfrângerea lui, o ştia stupidă, 
obscenă şi înşelătoare, dar o dorea, chiar şi aşa, otrăvită. 

— Oh! Eşti stupid! Spuse ea furioasă când o lăsă să se 
scoale. 

Cu toate astea, se calmă. Acum, măcar o să plece. După 
ce-şi aruncă pe ea o cămaşe de noapte garnisită cu dantele, 
veni să se aşeze în faţa focului. Era locul ei favorit. Cum îl 


descusu din nou asupra cronicii lui Fauchery, Muffat 
răspunse în doi peri, doritor să evite o scenă. De altminteri, 
Nana declară că puţin îi pasă. Apoi, se cufunda într-o tăcere 
adâncă, gândindu-se la mijlocul de a scăpa de conte. Ar fi 
dorit să găsească o formulă politicoasă, căci rămăsese totuşi 
o fată bună şi îi displăcea să pricinuiască suferinţe cuiva; cu 
atât mai mult cu cât bărbatul acesta era încornorat, idee 
care o impresiona de altfel. 

— Atunci, spuse Nana în cele din urmă, mâine dimineaţă îţi 
aştepţi soţia să se întoarcă? 

Muffat se lungise într-un fotoliu, cu un aer adormit şi 
braţele moi. Răspunse afirmativ printr-un uşor gest al 
capului. Nana îl privea serioasă, făcând un efort tainic de 
gândire. Aşezată într-o rină în mijlocul învolburării de 
dantele, îşi ţinea unul dintre picioare, gol, cu amândouă 
mâinile; şi îl învârtea şi-l răsucea în mod maşinal. 

— Eşti căsătorit de mult? Întrebă ea. 

— De nouăsprezece ani, răspunse contele. 

— Ah. Şi soţia e amabilă cu tine? O duceţi bine în căsnicie? 

El tăcu. Apoi, cu un aer jenat, îi spuse: 

— Ştii că te-am rugat să nu-mi vorbeşti niciodată de 
lucrurile astea. 

— Zău! Şi pentru ce mă rog? Strigă ea, începând să se 
simtă vexată. Doar n-am s-o mănânc pe soţia ta, dacă 
vorbesc despre ea. Dragul meu, toate femeile sunt la fel. 

Dar se opri, de teamă să nu spună prea mult. Numai că luă 
un aer superior, căci se credea foarte bună. Bietul om, 
trebuia să-l menajeze. De altminteri, o idee amuzantă îi 
venise şi surâdea, examinându-l. Reluă: 

— Ascultă, nu ţi-am povestit ce spune Fauchery despre 
tine. Ce mai viperă! Nu-i port pică, de vreme ce articolul 
său e acceptabil. Totuşi e o viperă. 

Şi, râzând mai tare, lăsându-şi piciorul, se trase şi venise 
să-şi sprijine grumazul de genunchii contelui. 

— Închipuieşte-ţi, el jură că atunci când te-ai căsătorit erai 
nevinovat. Auzi? Erai nevinovat. Aşa e? E adevărat? 


Îl îndemna, cu privirea, să vorbească, îşi înălţase mâinile 
până la umerii lui şi-l scutura ca să-i smulgă mărturisirea. 

— Fără îndoială, răspunse el în sfârşit, pe un ton grav. 

Atunci Nana se aruncă din nou la picioarele lui, într-o criză 
de râs nebun, gângăvind tot felul de vorbe şi lovindu-l uşor 
cu palma. 

— Nu, e de necrezut, eşti unicul, eşti un fenomen. Dar, 
sărmanul meu căţeluş, trebuie să fi fost de o stângăcie! 
Când un bărbat nu se pricepe, totdeauna-i aşa de 
caraghios! Zău că aş fi vrut să te văd! Şi ai reuşit cu bine? 
Ia povesteşte un pic, oh! Te rog, povesteşte! 

Îl copleşea cu întrebări, interesându-se de tot, cerând 
amănunte. Şi râdea aşa de tare, izbucnind în hohote şi 
rostogolindu-se pe jos, cu cămaşa alunecată de pe umeri şi 
suflecată, cu pielea aurită de focul puternic, încât contele, 
puţin câte puţin, îi povesti tot ce i se întâmplase în noaptea 
nunţii. Nu mai încerca nici o stânjeneală. În cele din urmă, 
se amuză el însuşi explicându-i, potrivit unei expresii 
convenabile: „cum îşi pierduse fecioria”. Dar îşi alegea 
cuvintele, dintr-un rest de pudoare. 

Pornită acum, tânăra femeie îl întrebă despre contesă. Era 
minunat făcută, dar un adevărat sloi de gheaţă, după cum 
pretindea el. 

Nana încetase să mai râdă. Îşi reluă locul, cu spatele la 
foc, strângându-şi cu mâinile împreunate genunchii sub 
bărbie. Şi, serioasă, declară: 

— Fii pe pace, murmură el cu laşitate, n-ai de ce să fi 
geloasă. 

— Dragul meu, nu-i bine să-i pari stângaci soţiei tale, în 
prima seară. 

— De ce? Întrebă contele surprins. 

— Uite aşa, răspunse ea încet, cu un aer doctoral. Părea să 
ia un aer de prezicătoare, mişcând din cap. 

Cu toate astea, catadixi să se explice cu mai mare 
claritate. 


— Vezi tu, eu ştiu cum se întâmplă în asemenea cazuri. Ei 
bine, micuțul meu, femeilor nu le place să fie cineva 
neîndemânatic. Ele nu spun nimic, pentru că le e ruşine, 
înţelegi? Dar fii sigur că se gândesc foarte mult la asta, Şi 
mai devreme sau mai târziu, când n-ai să ştii, se duc să 
caute în altă parte. Asta-i iubitul meu. 

El părea că nu înţelege. Atunci, Nana continuă să 
vorbească, dându-i explicaţii. Devenea maternă, îi făcea o 
adevărată lecţie, ca o camaradă, din toată inima. De când îl 
ştia încornorat, secretul ăsta o jena, o stânjenea, avea o 
poftă nebună să discute cu el despre asta. 

— Dumnezeule! Vorbesc despre lucruri care nu mă 
privesc. Dacă e vorba despre asta, o fac pentru că toată 
lumea ar trebui să fie fericită. Pălăvrăgim şi noi, nu-i aşa? 
Haide, răspunde-mi sincer. 

Dar se întrerupse ca să-şi schimbe poziţia. Focul începea s- 
o încălzească. 

— Ce zici? S-a făcut cald al dracului. Mi-am prăjit spatele. 
Stai, vreau să-mi prăjesc un pic şi burta. E foarte bine 
pentru dureri! 

Şi, cu gâtul la foc şi picioarele strânse sub coapse, întrebă 

— Ascultă, tu nu te mai culci cu soţia ta? 

— Nu, îţi jur, zise Muffat, temându-se de o scenă. 

— Şi tu crezi că ea-i de lemn? 

El răspunse afirmativ, plecându-şi bărbia. 

— Şi pentru asta mă iubeşti? Haide, răspunde! N-am să 
mă supăr. 

El repetă acelaşi semn. 

— Foarte bine! Conchise ea. Bănuiam. Ah! Bietul câţeluş. 
O cunoşti pe mătuşa Lerat? Când o să vină, s-o pui să-ţi 
istorisească povestea vânzătorului de fructe care locuieşte 
peste drum de ea. Închipuieşte-ţi că acest vânzător de 
fructe. Ei, fir-ar să fie! Ce arde focul ăsta. Trebuie iar să mă 
întorc. Vreau să-mi prăjesc partea stângă acum. 

Aşezându-şi şoldul în bătaia flăcărilor, îi trăsni ceva prin 
cap, şi se luă singură peste picior, ca o fată de treabă ce 


era, fericită de a se vedea aşa plină şi trandafirie prin 
transparenţa cămăşuţei. 

— Nu-i aşa? Parcă aş fi o gâscă. Da! Chiar aşa, o gâscă la 
frigare. Mă răsucesc, mă răsucesc. Într-adevăr, mă frig în 
propriul meu suc. 

Era din nou cuprinsă de un râs nepotolit, când se auzi un 
zgomot de voci şi de uşi trântite. Mirat, Muffat o întrebă din 
privire. Ea redeveni serioasă, cu un aer neliniştit. Era, cu 
siguranţă, pisica lui Zoe, un blestemat de animal care 
spărgea totul. Trecuse o jumătate de oră peste miezul 
nopţii. De unde-i venise ei ideea să-şi bată capul cu fericirea 
încornoratului ăsta? Acum, din moment ce celălalt era 
acolo, trebuie să-l expedieze, şi încă repede. 

— Despre ce vorbeai? Întrebă contele cu amabilitate, 
încântat de a o vedea atât de drăguță. 

Dar, în dorinţa de a-l concedia, buna ei dispoziţie pierind, 
deveni brutală, ne mai controlându-şi deloc cuvintele. 

— A, da! Vânzătorul de fructe şi soţia lui. Ei bine, dragul 
meu, ei n-au avut legături, niciodată! Ea era foarte 
doritoare, înţelegi. El, blegul, n-a ştiut. Până într-atâta, 
încât, crezând-o de lemn, s-a dus aiurea, cu diferite târfe 
care l-au delectat cu tot soiul de orori, în timp ce soţia, la 
rândul ei, îşi făcea de cap cu tot felul de băieţi mai 
îndemânatici decât încornoratul ei de soţ. Şi aşa cum se 
întâmplă întotdeauna, întâmplarea s-a auzit. O ştiu prea 
bine! 

Muffat, pălind, înțelegând în cele din urmă aluziile, vru s-o 
facă să tacă. Dar ea îşi dăduse drumul. 

— Nu, lasă-mă în pace! Dacă n-aţi fi nişte cizme, v-aţi 
purta la fel de frumos cu soțiile voastre cum vă purtaţi cu 
noi; şi dacă soțiile voastre n-ar fi proaste ca nişte curci, ca 
să vă păstreze şi-ar da osteneala pe care ne-o dăm noi ca să 
vă cucerim. Nu-i vorba deci decât despre felul de a ne 
comporta al fiecăruia. Uite, micuțul meu, bagă asta la cap. 

— Nu vorbi aşa despre femeile cinstite, spuse el cu 
asprime. Nu le cunoşti. 


Dintr-o dată, Nana se ridică în genunchi. 

— Nu le cunosc? Numai că femeile tale cinstite nu sunt 
nici măcar aşa imaculate cum le crezi tu! Nu, nu, nu sunt 
chiar aşa de imaculate! Te-aş ruga să-mi găseşti vreuna 
care să aibă curajul să se arate aşa cum o fac eu. Nu zău, 
mă faci să râd, cu femeile tale cinstite! Nu mă aduce la 
disperare, nu mă sili să-ţi spun lucruri pe care le voi regreta 
pe urmă. 

Drept răspuns, contele mormăi în surdină o înjurătură. La 
rândul ei, Nana deveni albă. Îl privi câteva secunde, fără să 
vorbească. Apoi, cu vocea ei fermă, îi spuse: 

— Ce-ai face, dacă soţia te-ar înşela? 

El avu un gest ameninţător. 

— Dar dacă te-aş înşela eu? 

— Oh! Tu! Murmură el înălţând din umeri. 

Desigur, Nana nu era răutăcioasă. Încă de la primele 
cuvinte, rezista tentaţiei de a-i arunca în faţă epitetul de 
încornorat. Ar fi dorit ca el să i se destăinuie, în linişte. Dar, 
până la urmă, omul ăsta o exaspera; trebuie să isprăvească 
odată. 

— Atunci, micuțul meu, nu ştiu ce cauţi la mine. De două 
ore mă tot baţi la cap. Du-te odată la nevastă-ta, care face 
asta cu Fauchery. Da, chiar aşa, pe strada Taitbout, colţ cu 
strada Provence. Vezi că îţi dau şi adresa. 

Apoi, triumfătoare, văzând că Muffat se ridică în picioare, 
zguduit de un tremur de bou lovit de moarte, adăugă: 

— Dacă femeile cinstite se amestecă unde nu le fierbe oala 
şi ne iau amanţii! Într-adevăr, bine le mai stă femeilor astea 
cinstite! 

Dar nu putu să continue. Dintr-o mişcare teribilă, el o 
azvârlise la pământ, cât era de lungă; şi, ridicând piciorul, 
vroia să o lovească în faţă, pentru a o face să tacă. O clipă, 
Nana fu cuprinsă de o spaimă îngrozitoare. Fără să mai 
vadă nimic în jur, ca nebun, el începu să străbată turbat 
camera în sus şi-n jos. Şi tăcerea de moarte pe care se silea 
s-o păstreze, lupta interioară de care era zguduit, o 


înduioşa pe Nana până la lacrimi. Simţea un regret de 
moarte. Şi, ghemuindu-se în faţa focului pentru a-şi încălzi 
partea dreaptă, încercă să-l consoleze 

— Îţi jur, dragă, credeam că ştiai asta. Dacă n-ar fi fost aşa, 
n-aş fi spus nimic, bineînţeles. Şi, pe urmă, poate că nici nu 
e adevărat. Eu una, nu afirm nimic. Aşa mi s-a spus, lumea 
pălăvrăgeşte; dar asta poate fi o dovadă? Hai, dragul meu, 
îţi faci singur sânge rău pe degeaba. Dacă aş fi bărbat, mie 
una puţin mi-ar păsa de femei! Femeile, vezi tu, cele sus- 
puse ca şi cele de jos, sunt toate o apă: toate se prăpădesc 
după combinaţii amoroase. 

Ponegrea femeile dintr-un sentiment de omenie, vrând să-l 
facă să i se pară mai puţin crudă lovitura. Dar el n-o asculta, 
n-o auzea. Călcând totul în picioare, îşi pusese botinele şi 
redingota. O clipă încă, mai umblă prin odaie, apoi, cu un 
ultim elan, ca şi cum ar fi găsit în sfârşit uşa, o luă la 
sănătoasa. Nana fu foarte vexată. 

— Ei bine! Călătorie sprâncenată! Continuă ea cu voce 
tare, cu toate că era singură. Dumnealui mai e şi nepoliticos 
pe deasupra; când i se vorbeşte frumos întoarce spatele! Şi 
eu, care mă străduiam să-l liniştesc! Mi se pare că eu am 
fost prima care am încercat să îndrept lucrurile, să-mi cer 
scuze! De-asta mă aştepta acolo, ca să mă enerveze! 

Cu toate acestea, era nemulțumită şi îşi scărpina 
picioarele cu amândouă mâinile. Dar se resemna. 

— Dar în definitiv, să-l ia dracu! Doar nu-i vina mea dacă 
nevasta îi pune coarne. 

Şi, încinsă pe toate părţile, prăjită ca o prepeliţă, se duse 
să se vâre în pat, sunând-o pe Zo€6, pentru a-i spune să-l 
introducă pe celălalt, care aştepta în bucătărie. 

Muffat păşi afară plin de nervi. O nouă aversă de ploaie 
tocmai căzuse. Aluneca pe pavajul unsuros. Cum privea în 
sus, printr-un gest maşinal, văzu norii zdrenţuiţi, de 
culoarea funinginii, care goneau prin faţa lunii. La ora 
aceea, pe bulevardul Haussmann, trecătorii erau tot mai 
rari. Merse de-a lungul şantierelor Operei9, căutând 


locurile întunecoase şi bâiguind vorbe fără şir. Fata minţea. 
Inventase totul din prostie şi din răutate. Ar fi trebuit să-i fi 
zdrobit figura, atunci când o ţinuse sub călcâi. În definitiv, 
era prea mare ruşinea, niciodată n-o va mai revedea, 
niciodată nu o va mai atinge; altfel ar însemna că e un mare 
laş. Şi respiră adânc, năpădit de o senzaţie de eliberare. 
Ah! Acest monstru gol, stupid, care se prăjea ca o gâscă, 
împroşcând cu noroi tot ceea ce respecta el de patruzeci de 
ani! Luna ieşise din nou, o pânză de lumină albă scălda 
strada pustie, li fu frică şi izbucni în lacrimi, cuprins dintr-o 
dată de disperare, ieşit din minţi, ca şi cum ar fi căzut într- 
un gol imens. 

— Doamne Dumnezeule! Îngână el, s-a sfârşit, nu mai e 
nimic de făcut. 

De-a lungul bulevardelor, oamenii întârziaţi grăbeau pasul. 
Îşi dădu silinţa să se liniştească. Povestea fetei ăştia îi 
revenea într-una în minte Ca un cerc de foc, şi ar fi vrut să 
cântărească mai bine faptele. Contesa trebuia să revină de 
la castelul doamnei de Chezelles de dimineaţă. Nimic, în 
definitiv, n-ar fi putut-o împiedica pe contesă să se 
reîntoarcă la Paris, încă din seara trecută, şi să-şi petreacă 
noaptea la acest bărbat. Îşi aducea aminte acum de câteva 
amănunte legate de sejurul lor la Fondettes. Într-o seară, 
surprinsese pe Sabine sub arbori, aşa de emoţionată, încât 
nici măcar nu-i putuse răspunde. Bărbatul cu pricina era 
acolo. Pentru ce n-ar fi acum la el? Pe măsură ce se gândea 
la asta, povestea i se părea posibilă. În cele din urmă o găsi 
firească şi necesară. În vreme ce el stătea în cămaşă în faţa 
unei târfe, soţia lui se dezbracă în camera unui amant; 
nimic mai simplu şi mai logic. Şi, gândindu-se astfel, se 
strădui să rămână liniştit. Încerca o senzaţie de cufundare 
într-un abis de nebunie a cărnii care devenea tot mai adânc, 
luând cu asalt şi cuprinzând întreaga lume, în jurul lui. 
Imagini de foc îl urmăreau. Nana goală, dintr-o dată, i-o 
evocă pe Sabine goală. Această viziune, care-i aducea în 
faţa ochilor pe cele două femei într-o înrudire neruşinată, 


sub acelaşi imbold al dorinţei, îl făcu să se poticnească. Pe 
drum, o trăsură fu pe punctul să-l trântească la pământ. 
Nişte femei, ieşite din cafenea, îl înghiontiră cu râsete. 
Atunci, cuprins din nou de lacrimi, cu tot efortul pe care-l 
făcea, nu vru să izbucnească în plâns în faţa lumii şi se 
precipită spre o stradă întunecoasă şi goală, strada Rossini, 
undeva de-a lungul caselor tăcute, plânse ca ur copil. 

— S-a sfârşit, spunea el cu o voce surdă. Nu mai e nimic de 
făcut, nimic de făcut. 

Plângea aşa de tare, încât se sprijini cu spatele de o 
poartă, cu faţa în mâinile umezite. Un zgomot de paşi îi 
puse pe fugă. Încerca o ruşine şi o spaimă care-l făceau să 
fugă din faţa oamenilor, umblând înfricoşat ca un vagabond 
de noapte. Când trecătorii ajungeau în dreptul său, el 
încerca să ia o înfăţişare degajată, închipuindu-şi că se 
vedea după umerii lui căzuţi tot ce păţise. Străbătuse 
strada Grange-Bateliere până la încrucişarea cu Faubourg- 
Montmartre. Strălucirea luminilor îl surprinse şi o luă 
degrabă înapoi. Timp de aproape o oră străbătu astfel 
cartierul, căutând văgăunile cele mai întunecate. Avea, fără 
îndoială, un ţel, către care picioarele se îndreptau singure, 
cu perseverenţă, pe un drum complicat fără încetare de 
ocolişuri. În sfârşit, la capătul unei străzi, ridică ochii. 
Ajunsese. Era intersecţia străzii Taitbout cu strada 
Provence. Îi trebuise o oră pentru a veni până aici, în 
învolburarea dureroasă a creierului său, deşi în cinci 
minute ar fi putut să ajungă. Într-o dimineaţă, luna trecută, 
îşi amintea că urcase la Fauchery să-i mulţumească pentru 
o cronică asupra unui bal de la Tuileries, în care ziaristul 
pomenise numele lui. Apartamentul se găsea la mezanin şi 
avea nişte ferestre mici, pătrate, pe jumătate ascunse în 
spatele unei uriaşe firme a prăvăliei de jos. Spre partea 
stângă, ultima fereastră era străbătută de o dungă vie de 
lumină, o rază de la lampă care se strecura printre 
perdelele pe jumătate desfăcute. Şi rămase cu ochii fixaţi 
pe această fâşie luminoasă, absorbit, atent la fiecare lucru. 


Luna dispăruse într-un cer de cerneală, din care cădea o 
burniţă rece ca gheaţa. La biserica Trinite sunară orele 
două. Străzile Provance şi Taitbout se înfundau, punctate 
clin loc în loc de petele vii ale becurilor de gaz, care 
dispăreau în depărtare, într-un abur galben. Muffat stătea 
neclintit. Aceasta era camera; şi-o amintea bine, tapisată cu 
o pânzăraie roşie de bumbac şi cu un pat Louis XIII, în fund. 
Lampa era parcă la dreapta, pe şemineu. Fără nici o 
îndoială că erau culcaţi, căci nici o umbră nu trecea peste 
perdele, şi fâşia de lumină strălucea, nemişcată, ca un 
reflex de veioză. Cu ochii larg deschişi contele îşi făcea un 
plan: suna, urca în ciuda protestelor portarului, forţa uşile 
printr-o lovitură de umăr şi dădea peste ei, în pat, fără să le 
dea timpul să se desprindă din braţe. O clipă, ideea că nu 
avea nici o armă asupra lui îl opri; apoi, se decise să-i 
strângă de gât. Îşi luă iar planul de la început, îl perfecționa 
aşteptând într-una ceva, un indiciu, pentru a fi sigur. Dacă o 
umbră de femeie s-ar fi arătat în acea clipă, ar fi sunat. Dar 
gândul că poate se înşela îl îngheţa. Ce va spune Fauchery? 
Îndoielile îi reveneau, soţia lui nu putea fi la acest bărbat, 
era monstruos, era imposibil. Cu toate astea, rămânea 
locului, invadat puţin câte puţin de o toropeală, 
scufundându-se treptat într-o moleşeală, în această lungă 
aşteptare în care neclintirea privirii îi provoca halucinaţii. 

Începu să cadă ploaia. Doi sergenţi de poliţie se apropiau, 
şi el trebui să părăsească adâncitura porţii unde se 
refugiase. Când dispărură în strada Provance, Muffat 
reveni, ud leoarcă, dârdâind de frig. Dunga luminoasă bara 
într-una fereastra. De data asta, tocmai era să plece, când 
trecu o umbră. Totul se petrecu aşa de rapid, încât crezu că 
s-a înşelat. Dar, una după alta, alte pete se mişcară, în 
cameră avu loc un adevărat du-te-vino. Cât despre el, țintuit 
locului din nou pe trotuar, încerca o senzaţie insuportabilă 
de fierbinţeală în stomac, aşteptând acum să înţeleagă 
ceva. Profiluri nedesluşite, braţe şi picioare se mişcau de 
colo-colo; o mână enormă se plimba cu o umbră de ulcior. 


Nu reuşea să distingă nimic precis. Cu toate acestea i se 
părea că recunoaşte un conci de femeie. Şi stătu la îndoială: 
ai fi zis că-i coafura contesei Sabine, numai că grumazul 
părea prea puternic. În acest moment, nu ştia nimic, nu 
putea întreprinde nimic. Stomacul îl făcea în aşa hal să 
sufere în înspăimântătoarea incertitudine în care se zbătea, 
încât se lipi şi mai mult de poartă, pentru a se linişti, 
dârdâind ca un vagabond nenorocit. Apoi, cum în ciuda 
tuturor mizeriilor, nu-şi întorcea ochii de la fereastră, mânia 
lui începu să-i provoace năluciri de moralist: se vedea 
deputat, vorbea unei adunări, tuna împotriva destrăbălării, 
prorocea catastrofe; refăcea, de fapt, articolul lui Fauchery 
despre musca otrăvitoare, şi se punea pe sine în scenă, 
declarând că nu mai era posibilă în zilele noastre o 
convieţuire socială, fundamentată pe moravurile de la 
sfârşitul imperiului roman. Asta îi făcu bine. Dar umbrele 
dispăruseră. Fără îndoială că se culcaseră la loc. El privea 
într-una, aştepta mai departe. 

Sună orele trei, apoi orele patru. Contele nu putea pleca. 
De fiecare dată când cădeau averse de ploaie, se vâra în 
ungherul porţii, cu picioarele împroşcate de stropii de 
noroi. Nimeni nu mai trecea nicăieri. Din când în când ochii 
i se închideau, pârjoliţi parcă de dunga aceea de lumină, pe 
care se încăpăţânau să se fixeze, cu o obstinaţie de imbecil. 
În două rânduri, umbrele alergară pe perdele, repetând 
aceleaşi gesturi, plimbând acelaşi profil de ulcior gigantic; 
şi de două ori calmul se restabili, lampa continuă să arunce 
lumina ei discretă de veioză. Umbrele creşteau, fără 
îndoială. De altfel, o idee neaşteptată venise să-l liniştească, 
amânând ora când urma să acţioneze: n-avea decât să-şi 
aştepte soţia la ieşire. O va recunoaşte fără îndoială pe 
Sabine. Nimic mai simplu, nici un fel de scandal, doar o 
certitudine. Era de ajuns să rămână pe loc. Dintre toate 
sentimentele confuze care-l agitaseră, nu-i rămânea acum 
decât o tainică nevoie de a şti. Dar plictiseala îl adormea 
sub poartă; pentru a se. Distra, încercă să calculeze timpul 


cât va trebui să aştepte. Sabine trebuia să fie la gară către 
orele nouă. Asta făcea aproape patru ore şi jumătate. Era 
plin de răbdare, nu s-ar fi mişcat din loc, găsind un farmec 
deosebit să stea şi să viseze astfel că aşteptarea lui în 
noapte va fi fără sfârşit. 

Deodată, dunga de lumină dispăru. Acesta fu pentru el o 
catastrofă neaşteptată, ceva cu totul dezagreabil şi 
neliniştitor. Evident, stinseseră lampa, aveau să doarmă. La 
această oră, era firesc. Dar se enervă, pentru că acum 
fereastra întunecată nu-l mai interesa. O mai privi încă un 
sfert de oră, apoi îl obosi, părăsi poarta şi făcu vreo câţiva 
paşi pe trotuar. Către orele cinci, se plimbă, ducându-se şi 
venind de colo-colo, ridicând ochii din vreme-n vreme. 
Fereastra rămânea moartă; uneori se întreba dacă nu 
visase că umbrele dansau acolo, pe geamurile acelea. O 
oboseală imensă îl copleşea, o buimăceală în care uita ceea 
ce aştepta la colţul străzii, poticnindu-se de pavaj şi 
trezindu-se tresărind cu fiorii de gheaţă ai unui om care nu 
mai ştie unde se află. Hotărât lucru, nimic pe lumea asta nu 
merită să-ţi stârnească griji. Din moment ce aceşti oameni 
dorm, trebuie să-i lase să doarmă. La ce bun să se amestece 
în treburile lor? Era foarte întuneric; nimeni nu va afla 
vreodată aceste lucruri. Şi atunci, totul în el, până şi 
curiozitatea, totul dispăru, izgonit de dorinţa de a isprăvi, 
de a căuta aiurea uşurarea. Frigul se înteţea, strada îi 
devenea insuportabilă, de două ori se îndepărtă şi se 
apropie iarăşi, târându-şi picioarele pentru ca apoi să se 
îndepărteze şi mai mult. Era sfârşitul, nu mai avea nimic de 
făcut, cobori până la bulevard şi nu mai reveni. 

De data asta cursa pe străzi i se păru o pedeapsă. Mergea 
încetişor, mereu cu acelaşi pas, strecurându-se pe lângă 
ziduri. Tocurile-i sunau, nu-şi vedea decât propria umbră 
rotindu-se, mărindu-se şi micşorându-se la loc, la fiecare 
felinar cu gaz. Asta îl alina, îl preocupa în mod mecanic. 
Gândindu-se mai târziu la drumul acesta, niciodată nu a 
reuşit să-şi amintească pe unde trecuse; i se părea că se 


târâse timp de ore întregi, în cerc, într-un circ. O singură 
amintire îi rămase, cu foarte mare limpezime. Fără să-şi 
poată explica în ce chip ajunsese acolo, se trezi cu faţa lipită 
de grilajul pasajului Panoramas, ţinând barele cu amândouă 
mâinile. Nu le zgâlţâia; încerca pur şi simplu să privească 
pasajul, cuprins de o emoție de care-i era plină întreaga 
făptură. Dar nu distingea nimic, un val de umbre aluneca 
de-a lungul galeriei pustii şi vântul, care năvălea dinspre 
strada Saint Marc, îi arunca în faţă o umiditate de pivniţă. 
Şi cu toate acestea se încăpăţâna. Apoi, izgonit de o himeră, 
rămăsese înmărmurit şi se întrebă ce căuta el la această 
oră, în faţa acestui grilaj, lipit de el cu atâta furie, încât 
barele i se întipăriseră pe figură. Apoi, îşi reluase marşul, 
disperat, cu inima împovărată de o ultimă tristeţe, singur şi 
părăsit de acum înainte în toată această beznă. 

Zorile se iviră, în sfârşit, zorile acelea murdare ale nopţilor 
de iarnă atât de triste pe pavajul noroios al Parisului. Muffat 
revenise pe largile străzi în construcţie, care prelungeau 
şantierele Operei. Înmuiat de aversele de ploaie, desfundat 
de căruţe, solul calcar os era transformat într-o baltă de 
noroi. Şi, fără să se uite unde pune picioarele, mergea într- 
una, lunecând şi redresându-se. Deşteptarea Parisului, 
echipele de măturători şi cele dinţii grupuri de muncitori îi 
pricinuiau o nouă tulburare, pe măsură ce zorii înaintau. 
Era privit cu surprindere, avea pălăria înmuiată de apă şi se 
simţea plin până sus de noroi şi buimac. Multă vreme se 
refugiase pe după palisade, printre schelării. În mintea lui 
goală, o singură idee rămânea vie: aceea că era foarte 
nenorocit. 

Atunci, se gândi la Dumnezeu. Ivită dintr-o dată, ideea 
aceasta a unui ajutor divin, a unei mângâieri 
supraomeneşti, îl surprinse ca un lucru neaşteptat şi ciudat, 
trezind în el imaginea domnului Venot şi amintindu-i figura 
lui mică şi grasă cu dinţii stricaţi. Cu siguranţă că domnul 
Venot, pe care-l amăra de luni de zile, din cauză că evita să-l 
vadă, va fi foarte fericit dacă s-ar duce să-i bată la uşă ca să 


plângă în braţele lui. Altă dată, Dumnezeu îl urmărea cu 
toată mila sa. La cel mai mic necaz, la cea mai mică 
greutate ce i se ivea în cale, intra într-o biserică, 
îngenunchia umilindu-şi nimicnicia în faţa puterii 
atotstăpânitoare şi ieşea din biserică întărit de rugăciune, 
gata să se lepede de toate bunurile acestei lumi, cu unica 
dorinţă ca mântuirea lui să fie veşnică. Dar, în ultima vreme, 
nu se mai ducea la biserică decât sporadic, în momentele 
când îl cuprindea groaza de infern; astăzi însă, simţea 
întreg trupul străbătut de un soi de moliciune. Nana îi 
schimbase deprinderile. Şi ideea de Dumnezeu îl uluia. De 
ce nu se gândise la Dumnezeu imediat, în această 
înspăimântătoare criză, în care trosnea şi se prăbuşea slaba 
lui făptură omenească? 

Acum, în marşul lui penibil, căuta o biserică. Nu-şi mai 
aducea aminte unde se afla vreuna, ora matinală îi făcuse 
străzile de nerecunoscut. Apoi, cum da colţul străzii 
Chausse - d'Antin, zări la capătul străzii Trinite un turn 
nedesluşit, pierdut în ceaţă. Statuile albe, dominând 
grădina despuiată, păreau printre foile galbene ale parcului 
nenumărate zeițe Venus zgribulite. În pridvorul bisericii 
răsuflă o clipă, obosit de urcarea peronului larg. Apoi, intră. 
Biserica era rece, cu instalaţia de încălzire oprită încă din 
ajun şi cu bolțile ei înalte pline de un abur fin care 
pătrunsese prin geamuri. O umbră adâncă îneca părţile 
laterale, nu era suflet de om acolo, şi în fundul acestei nopţi 
îndoielnice se auzea numai un zgomot de papuci, vreun 
paracliser târându-şi picioarele în posomoreala dimineţii. 
Cu toate acestea, după ce se izbise de o îngrămădeală de 
scaune, pierdut, amărât şi într-o stare de plâns, căzuse în 
genunchi în faţa grilajului unui altar mic, aproape de vasul 
cu apă sfinţită. Împreunase mâinile, căuta rugăciuni, 
întreaga lui fiinţă voia să se dăruiască într-un elan. Dar 
numai buzele lui bâiguiau vorbe, spiritul însă îi fugea într- 
una, se întorcea iar afară, o pornea rar de-a lungul străzilor, 
fără odihnă, ca sub flagelarea unei necesităţi implacabile. Şi 


repeta: „O, Doamne, vino-mi în ajutor! O, Doamne, nu părăsi 
o creatură care se lasă în voia dreptăţii tale! O, Doamne, te 
ador; mă vei lăsa oare să pier sub loviturile duşmanilor tăi?” 
Nimeni nu răspundea, umbra şi frigul îl apăsau pe umeri, 
zgomotul de papuci, în depărtare, continua şi îl împiedica să 
se roage. Nu auzea decât acest zgomot plictisitor, în 
biserica pustie, unde încă nu se măturase, aşa cum se 
obişnuia, înainte de uşoara încălzire care se făcea pentru 
primele liturghii. Atunci se ridică, sprijinindu-se de un 
scaun, cu genunchii trosnind. Dumnezeu nu venise încă 
acolo. De ce ar fi plâns în braţele domnului Venot? Acest om 
nu putea să facă nimic. 

Şi, în chip cu totul maşinal, se întoarse la Nana. Afară, 
alunecând, simţi că-i vin lacrimi în ochi, fără să fie însă 
supărat pe soartă, ci numai slab şi bolnav. În sfârşit, era 
foarte ostenit, îl plouase prea mult şi suferea tare de frig. 
Ideea să se întoarcă în casa lui posomorâtă din strada 
Mirosmesnil, îl îngheţa. La Nana, uşa nu era deschisă şi 
trebui să aştepte să-şi facă apariţia portăreasa. Urcându-se, 
surâdea, pătruns de căldura molatică a acestui adăpost, 
unde avea să se întindă şi să doarmă. 

Când Zoe îi deschise, avu un gest de uluială şi de nelinişte. 
Îi spuse că doamna, cuprinsă, de o migrenă groaznică, nu 
închisese de loc ochii. În sfârşit, putea totuşi să vadă dacă 
doamna nu adormise. Şi se strecură în cameră, în vreme ce 
el se lăsa să cadă pe un fotoliu din salon. Dar, aproape 
imediat, Nana apăru. Se sculase din pat, şi abia avusese 
timp să-şi arunce pe ea un jupon, cu picioarele goale, cu 
părul despletit, cu cămaşa mototolită şi sfâşiată, de 
dezordinea unei nopţi de dragoste. 

— Cum! Iarăşi tu! Strigă ea, roşie cu totul. 

Venise în fuga mare, sub îndemnul furiei, pentru a-l azvârli 
ea însăşi pe uşă afară. Dar văzându-l aşa de prăpădit, aşa 
de sfârşit, încercă un ultim sentiment de milă. 

— Ei bine! Dar curat mai eşti, bietul meu căţeluş! Reluă ea 
cu mai multă blândeţe. Cum a fost? I-ai pândit şi ţi-ai făcut 


inimă rea, nu-i aşa? 

El nu răspunse; avea aerul unui animal căsăpit. Cu toate 
astea, Nana înţelese că-i lipseau încă probele; şi ca să-l 
liniştească adăugă: 

— Vezi, mă înşelasem. Soţia ta e cinstită, pe cuvântul meu 
de onoare! Acum, micuţule, trebuie să te întorci acasă şi să 
te culci. Ai nevoie de aşa ceva. 

El nu se mişcă. 

— Hai odată, du-te. Nu pot să stau şi să te păzesc aici. 
Doar n-ai pretenţia să rămâi, la ora aceasta? 

— Ba da, să ne culcăm, îngână el. 

Ea îşi stăpâni un gest de violenţă. Pierdea răbdarea. Oare 
devenea idiot? 

— Hai, du-te, spuse ea a doua oară. 

— Nu! 

Atunci, izbucni exasperată, revoltată: 

— Dar eşti dezgustător! Înţelege odată, m-am săturat de 
tine până peste cap, întoarce-te la soţia ta, care te-a făcut 
un încornorat. Da, te-a făcut un încornorat; de data asta eu 
ţi-o spun. Ţi-e de ajuns acum? Ai să mă laşi odată în pace? 

Ochii lui Muffat se umplură de lacrimi. Împreună mâinile. 

— Să ne culcăm. 

De rândul ăsta Nana îşi pierdu cumpătul, strangulată ea 
însăşi de suspine nervoase. Abuza de răbdarea ei. În 
definitiv, ce o priveau pe ea poveştile astea? Desigur, 
întrebuinţase toate menajamentele posibile pentru a-l 
avertiza, din amabilitate. Şi voia acum s-o facă pe ea să 
plătească oalele sparte? Asta nu, în nici un caz! Avea o 
inimă bună, dar nici aşa! 

— Fir-ar să fie! Îmi ajunge! Blestema ea lovind cu pumnul 
în mobile. Ei bine! Eu, care mă făceam luntre şi punte ca să 
fiu credincioasă. Dar, scumpul meu, mâine, aş fi bogată, 
dacă aş spune numai un cuvânt. 

Muffat ridică fruntea, surprins. Niciodată nu se gândise la 
chestiunea aceasta de bani. Dacă avea vreo dorinţă, îi va fi 
satisfăcută imediat. Averea lui întreagă era a ei. 


— Nu, e prea târziu, spuse ea cu înverşunare. Îmi plac 
oamenii care dau fără să le ceri. Nu, vezi tu, un milion 
pentru o singură dată şi tot aş refuza. S-a sfârşit, am 
hotărât cu totul altceva. Du-te, sau nu mai răspund de 
nimic. Sunt în stare să săvârşesc o faptă necugetată. 

Înainta spre el, amenințătoare. Şi în clipa acestei 
exasperări de fată bună ajunsă la marginea răbdării şi 
convinsă de dreptatea şi superioritatea ei asupra oamenilor 
oneşti care o plictiseau, uşa se deschise deodată şi Steiner 
îşi făcu apariţia. Fu culmea. Nana scoase o exclamaţie 
teribilă. 

— Asta-i bună! Uite pe celălalt acum! 

Steiner, aiurit de tunetul vocii ei, se oprise. Prezenţa 
neprevăzută a lui Muffat îl contraria, căci îi era frică de o 
explicaţie pe care o evita de trei luni. Cu ochii tremurători, 
el se balansa de pe un picior pe altul, având o înfăţişare 
stingherită şi evitând să-l privească pe conte. Răsufla 
repede, cu faţa roşie şi descompusă a unui om care a 
alergat tot Parisul ca să aducă o veste bună şi care simţea 
că a picat într-un moment cumplit. 

— Şi tu ce mai vrei? Îl întrebă aspru Nana, tutuindu-l fără 
să-i pese de conte. 

— Eu. Eu. Bâigui el. Am să-ţi dau ceea ce şti. 

— Ce? 

El ezita. Alaltăieri îi spusese răspicat că dacă nu-i găseşte 
o mie de franci, ca să plătească o poliţă, nu-l va mai primi. 
De două zile alerga în dreapta şi în stânga. În sfârşit, tocmai 
reuşise să completeze suma, chiar în dimineaţa aceea. 

— Mia de franci, sfârşi el prin a zice trăgând din buzunar 
un plic. 

Nana uitase. 

— Mia de franci? Strigă ea. Ce, eu cer de pomană? Poftim! 
Uită-te ce fac eu cu mia ta de franci! 

Şi, luând plicul, i-l aruncă în faţă. Ca un evreu prudent ce 
era, el adună de pe jos banii anevoie. Muffat schimbă cu elo 


privire deznădăjduită, în vreme ce Nana îşi punea mâinile 
în şolduri ca să ţipe mai tare. 

— Ah, aşadar, când aveţi de gând să încetaţi să mă 
insultaţi? Dragul meu, sunt mulţumită că ai venit şi tu, căci, 
aşa maturatul are să fie complet. Hai, hopa afară! 

Apoi, cum ei nu se grăbeau de loc, reîncepu: 

— Ah, credeţi că fac o prostie? Poate! Dar prea m-aţi 
plictisit. Şi gata! M-am săturat să fiu amabilă cu voi! Dacă 
voi crăpa, asta mă priveşte. 

Voiră s-o liniştească, o rugară. 

— Deci, pe scurt: refuzaţi să plecaţi? Ei bine, atunci priviţi. 
Am pe cineva la mine. 

Şi cu un gest brusc, deschise de perete uşa camerei. 
Atunci, cei doi îl zăriră pe Fontan în mijlocul patului răvăşit. 
El nu se aştepta să fie arătat astfel, şi avea picioarele în aer, 
cu cămaşa desfăcută, lăfăindu-se ca un ţap, cu pielea lui 
neagră, în mijlocul dantelelor mototolite. De altfel, nu se 
tulbură, obişnuit cu surprizele de pe scenă. După prima 
clipă de uimire, găsi un joc de fizionomie ca să iasă din 
încurcătură în mod onorabil, făcând, cum spunea el, pe 
iepurele, adică umflându-şi buzele şi încreţindu-şi nasul 
într-o tremurare a întregului bot. Capul lui de faun ticălos 
reflectă viciul. De opt zile, Nana se ducea să-l caute pe 
Fontan la Varietes, apucată de capriciul pătimaş al fetelor 
pentru sluţenia plină de strâmbături a comicilor. 

— Poftim! Spuse ea arătându-l, cu un gest de, tragediană. 

Muffat, care acceptase totul, se revoltă la acest afront. 

— Târfă! Îngână el. 

Dar Nana, care şi intrase în cameră, se întoarse, ca să aibă 
ultimul cuvânt. 

— De ce târfă? Dar nevastă-ta? 

Şi, plecând, trânti uşa cu toată puterea şi trase cu zgomot 
zăvorul. Rămaşi singuri, cei doi bărbaţi se priviră în tăcere. 
Zoe tocmai intrase. Dar ea nu-i repezi, dimpotrivă, le vorbi 
pe un ton foarte rezonabil. Ca o persoană cu scaun la cap, 
găsea prostia doamnei puţin cam exagerată. Cu toate astea, 


îi lua partea: nu va ţine mult legătura asta cu cabotinul, 
trebuia să o lase să-i treacă furia. Cei doi bărbaţi se 
retraseră. Nu scoaseră nici o vorbă. Pe trotuar, împinşi de o 
stranie fraternitate, îşi strânseră mâna în tăcere; şi, 
întorcându-şi spatele, se îndepărtară, târându-şi picioarele 
fiecare, la treburile lui. 

Când Muffat se întoarse în sfârşit acasă, în palatul său din 
strada Miromesnil, soţia lui tocmai sosea. Se întâlniră pe 
scara largă, ai cărei pereţi sumbri stârneau fiori de gheaţă. 
Ridicară ochii şi se văzură. Contele avea încă hainele pline 
de noroi, paloarea speriată a bărbatului care se întoarce de 
la viciu. Contesa, ca zdrobită de o noapte în tren, dormea 
din picioare, pieptănată prost şi cu pleoapele învineţite. 

VIII. 

Pe strada Veron, în Montmartre, într-o locuinţă mică, la 
etajul al patrulea, Nana şi Fontan invitaseră câţiva prieteni, 
ca să mănânce prăjitura de Bobotează. Sărbătoreau 
instalarea în casă nouă, mutaţi numai de trei zile. 

Făcuseră treaba asta în mod cu totul spontan, fără a fi 
hotărât dinainte să stea împreună, în ardoarea începutului 
lunii lor de miere. A doua zi după faimoasa ieşire 
zgomotoasă, când azvârlise pe uşă afară atât de categoric şi 
fără menajamente pe conte şi pe bancher, Nana simţi că 
totul se prăbuşeşte în jurul ei. Dintr-o privire judecă 
situaţia: creditorii aveau să năvălească în anticameră să se 
amestece în treburile ei sentimentale, să o amenințe că vor 
scoate lucrurile în vânzare, dacă nu e cu scaun la cap; asta 
însemnau certuri, necazuri fără sfârşit, ca să scape din 
mâna lor cele câteva mobile. Şi preferă până la urmă să 
părăsească totul. De altfel apartamentul din bulevardul 
Haussmann o plictisea. Era stupid cu încăperile lui mari, 
aurite. În capriciul dragostei sale pentru Fontan, 
întorcându-se la vechiul ei ideal de florăreasă, când nu-şi 
dorea nimic mai mult decât un dulap de palisandru cu 
oglindă şi un pat acoperit cu rips albastru, visa o cămăruţă 
frumoasă şi luminoasă. În două zile, vându ceea ce putu 


scoate, bibelouri şi bijuterii, şi dispăru cu vreo zece mii de 
franci, fără să spună un cuvânt portăresei; un salt, o fugă şi 
nici o urmă. În felul acesta, bărbaţii nu vor mai veni să se 
agate de fustele ei. Fontan fu foarte drăguţ. Nu zise nu. O 
lăsă să facă ce voia. Ba mai mult, se arătă chiar bun 
camarad. La rândul său avea vreo şapte mii de franci, pe 
care consimţi să-i adauge la cei zece mii ai tinerei femei, cu 
toate că se zicea că-i zgârcit. Le păru un fond solid ca să-şi 
întemeieze gospodăria. Şi plecară, trăgând şi unul şi altul 
din banii de la ciorap, puşi în comun, închiriind şi mobilând 
cele două încăperi din strada Veron, împărțind totul ca nişte 
prieteni vechi. La început, fu într-adevăr delicios. 

În seara de Bobotează, doamna Lerat sosi prima, 
împreună cu Louiset. Cum Fontan nu se întorsese, ea îşi 
îngădui să-şi expună temerile, căci tremura la gândul că 
nepoata sa renunţa la avere. 

— Oh! Mătugşico, îl iubesc aşa de mult! Strigă Nana 
strângându-şi cu un gest frumos amândouă mâinile peste 
piept. 

Vorbele acestea avură un efect extraordinar asupra 
doamnei Lerat. Ochii i se umeziră. 

— Aşa e, adevărat, spuse ea cu un aer convins, dragostea 
înainte de toate. 

Şi doamna Lerat îşi exprima entuziasmul pentru 
drăgălăşenia încăperilor. Nana îi arătă dormitorul, 
sufrageria, până şi bucătăria. Da! Nu era prea mare, dar 
refăcuseră zugrăvelile, schimbaseră tapetele; şi soarele 
intra aici din plin. 

Atunci, doamna Lerat o reţinu pe tânăra femeie în cameră, 
în timp ce Louiset se instala în bucătărie, în spatele femeii 
de serviciu, ca să vadă cum frige un pui. Îşi îngăduia să-şi 
dea cu părerea pentru că Zoe venise pe la ea. Zoe, 
curajoasă, rămăsese pe baricadă, din devotament pentru 
doamna. Mai târziu, doamna o va plăti; nu avea grijă. Şi, în 
prăpădul apartamentului din bulevardul Haussmann, Zoe 
ţinea piept creditorilor, opera o retragere demnă, salvând 


rămăşiţe, spunând că doamna voiaja, fără să dea vreodată 
vreo adresă. Ba chiar de frică să nu fie urmărită, renunţa la 
plăcerea de a se duce să o viziteze pe doamna. Totuşi, 
dimineaţa, dase o fugă până la doamna Lerat, căci se 
petrecuse un lucru nou. În ajun, veniseră nişte creditori, 
tapiţerul, cărbunarul, lingereasa, spunând că dau un răgaz, 
oferindu-se chiar să-i împrumute o sumă însemnată 
doamnei, dacă doamna voia să revină în apartamentul său 
şi să se poarte ca o persoană inteligentă. Mătuşa repetă 
vorbele lui Zo€. Trebuie, fără îndoială, că era cineva 
amestecat în spatele afacerii acesteia. 

— Niciodată! Declară Nana, revoltată. Ei bine, frumos le 
sade furnizorilor! Ce cred ei că sunt de vânzare, ca să le 
achit conturile? Vezi tu, aş prefera să mor de foame, decât 
să-l înşel pe Fontan. 

— Asta i-am răspuns şi eu, spuse doamna Lerat; nepoata 
mea are prea mult suflet! 

Nana fu totuşi foarte jignită, aflând că moşia la Mignotte 
se vindea şi că Labordette o cumpăra pe un preţ derizoriu 
pentru Caroline Hequet. Faptul o înfurie împotriva acestei 
clici, nişte adevărate târâturi cu toţii, în ciuda impresiei de 
eleganţă ce se străduiau s-o dea faptelor lor. Nici vorbă că 
ea făcea mai mult ca toate celelalte! 

— N-au decât să facă pe grozavele, conchise ea, banul nu 
le va da niciodată adevărata fericire. Şi apoi, vezi tu, 
mătuşico, nici nu mai ştiu că există pe lume asemenea 
lucruri. Sunt prea fericită. 

Chiar în clipa aceea intra doamna Maloir, cu una din 
pălăriile ei stranii, cărora numai ea singură le găsea forma. 
Fu o mare bucurie să se revadă. Doamna Maloir se scuză că 
mărimile o intimidau; acum, din când în când, avea să mai 
vină pe aici, ca să joace besigue. Se vizită pentru a doua 
oară locuinţa; şi în bucătărie, în faţa femeii de serviciu care 
stropea puiul, Nana vorbi de economie, spuse că o fată în 
casă ar fi costat prea mult şi că ea însăşi voia să se ocupe de 
gospodărie. Louiset privea fericit la frigare. 


Dar se auzi un zgomot de voci. Era Fontan, cu Bosc şi 
Prulliere. Puteau să se aşeze la masă. Supa era deja servită, 
când Nana, pentru a treia oară, arătă locuinţa. 

— Ah! Copii, ce bine v-aţi instalat aici! Repetă Bosc, numai 
ca să facă plăcere camarazilor care plăteau masa, căci în 
realitate chestiunea „cuibului” nu-l interesa câtuşi de puţin. 

În dormitor se strădui să fie şi mai amabil. De obicei, le 
considera pe femei cămile, şi ideea că un bărbat putea să se 
încurce cu unul din aceste animale murdare stârnea în el 
singura indignare de care era în stare, în disprețul lui de 
beţiv cu care învăluia lumea. 

— Ah! Ştrengarii, reluă el clipind din ochi, au făcut totul pe 
ascuns. Ei bine, într-adevăr aţi avut dreptate! Va fi 
încântător, pe legea mea, şi vom veni să vă vedem, fir-ar să 
fie! 

Dar cum Louiset sosea, călărind pe o coadă de mătură, 
Prulliere zise cu un râs răutăcios: 

— Ia te uită! Aţi şi făcut un băieţaş? 

Gluma păru foarte amuzantă: doamna Lerat şi doamna 
Maloir se prăpădiră de râs. Nana, departe de a se supăra, 
avu un zâmbet duios, spunând că, din nenorocire, nu; ar fi 
dorit-o din toată inima pentru micuţ şi pentru ea însăşi; dar 
poate că va veni unul în curând. Fontan care făcea pe omul 
cumsecade, luă pe Louiset în braţe, jucându-se cu el şi 
vorbind peltic: 

— Nu faţe nimic, el iubeşte pe tăticu. Zi-mi tată, puşlamao! 

— Tată. Tată. Îngână copilul. 

Toată lumea îl copleşi cu mângâieri. Bosc, plictisit, zicea că 
ar trebui să se aşeze la masă; nu exista în lume nici un lucru 
mai serios decât să mănânci; Nana ceru permisiunea să-l 
aşeze pe Louiset lângă ea. Dineul fu foarte vesel, Bosc, cu 
toate acestea, îndură multe din pricina vecinătăţii copilului, 
împotriva căruia trebuia să-şi apere farfuria. Doamna Lerat 
îl stingheri de asemenea. Se înduioşa, îi spunea cu glas 
scăzut lucruri misterioase, povestiri cu domni foarte bine 
care o urmăreau încă, şi, în două rânduri, fu nevoit să-şi 


tragă genunchiul într-o parte, căci ea năvălea peste el, cu 
ochii umeziţi de pasiune. Prulliere se purta ca un mojic cu 
doamna Maloir, pe care nu o servi nici măcar o dată. Se 
ocupa numai de Nana, având aerul că se simte jignit pentru 
că o vedea cu Fontan. De altfel, turturelele sfârşeau prin a fi 
plicticoase, atât de mult se îmbrăţişau. Contrar tuturor 
regulilor, voiseseră se se aşeze unul lângă altul. 

— Ce dracu! Mâncaţi, aveţi voi timp de asta! Repeta Bosc, 
cu gura plină. Aşteptaţi până când n-om mai fi noi de faţă. 

Dar Nana nu putea să se abţină. Plutea într-o vraje a 
dragostei, îmbujorată la faţă ca o fecioară, aruncându-i lui 
Fontan zâmbete şi priviri pline de tandreţe. Cu ochii aţintiţi 
asupra lui Fontan, îl copleşea cu nume gingaşe: căţeluşul 
meu, lupuşorul meu, pisoiaşul meu; şi când el îi turna apă 
sau îi da sare, se apleca şi-l săruta la întâmplare pe buze, pe 
ochi, pe nas, pe o ureche; apoi dacă o certau, revenea cu o 
tactică savantă, cu umilinţe şi alintări de pisică bătută, 
luându-i mâna pe ascuns ca să i-o ţină într-a ei şi să i-o 
sărute. Fontan îşi dădea aere şi se lăsa adorat, plin de 
condescendenţă. Nasul lui mare se mişca de o bucurie 
senzuală. Botul lui de ţap, urâţenia lui de monstru 
caraghios, se lăfăiau în adoraţia supusă a acestei fete 
superbe, aşa de albă şi aşa de robustă. Câteodată îi întorcea 
un sărut, ca un om care manifestă toată bunăvoința şi vrea 
să se arate drăguţ. 

— La urma urmei, sunteţi enervanţi! Strigă Prulliere. Cel 
puţin cară-te tu de colo! 

Şi-l mută pe Fontan de la locul său, îi schimbă tacâmul, ca 
să se aşeze el lângă Nana. Izbucniră exclamaţii, aplauze, 
vorbe fără perdea. Fontan făcea pe deznădăjduitul, cu 
aerele caraghioase ale lui Vulcan plângând pe Venus. 
Prulliere se arăta galant; dar Nana, în timp ce pictorul îi 
căuta piciorul pe sub masă, îi trase un ghiont, ca să-l facă să 
stea liniştit. Nu, fără îndoială că n-avea să se culce cu el, 
niciodată. Luna cealaltă avusese un început de slăbiciune 
pentru Prulliere, din pricina capului său frumos. Acum, îl 


detesta. Dacă avea s-o mai ciupească încă o dată, 
prefăcându-se că ridică şerveţelul, îi va arunca paharul în 
ochi. 

Totuşi, seara se sfârşi cu bine. Veni rândul, fireşte, să se 
vorbească despre Varietes. Nu mai crăpa odată canalia aia 
de Bordenave? Bolile lui murdare ieşeau la iveală şi-l făceau 
să sufere în aşa hal încât îţi era scârbă să-l atingi. În ajun, în 
vremea repetiţiei, ţipase tot timpul la Simonne. Uite unul 
care când o crăpa, artiştii nu-l vor plânge niciodată! Nana 
zise că, dacă i-ar oferi un rol, l-ar trimite la plimbare fără să 
stea pe gânduri; de altfel, afirma că nu va mai juca 
niciodată, teatrul nu valorează cât căminul ei. Fontan, care 
nu era distribuit nici în noua piesă, nici în aceea pe care o 
repetau, exagera şi el fericirea de a fi pe deplin liber să-şi 
petreacă serile cu pisicuţa lui, cu picioarele întinse în faţa 
focului. Şi ceilalţi le dădură dreptate din toată inima, 
socotindu-i norocoşi şi prefăcându-se că le invidiază 
fericirea. 

Tăiaseră prăjitura de Bobotează. Bobul căzuse la doamna 
Lerat care îl puse în paharul lui Bosc. Atunci se auziră 
ţipete: „Regele bea! Regele bea!” Nana profită de această 
explozie de veselie ca să se ducă să ia din nou pe Fontan de 
gât, să-l sărute şi să-i şoptească tot felul de drăgălăşenii la 
ureche. Dar Prulliere, cu râsul său jignit de băiat frumos, 
strigă că Nana nu respectă regulile jocului. Louiset dormea 
pe două scaune. În sfârşit, societatea se despărţi abia pe la 
ora unu. Îşi strigau la revedere, coborând scara. 

Şi, timp de trei săptămâni, viaţa celor doi îndrăgostiţi fu 
într-adevăr frumoasă. Nana avea impresia că se întoarce la 
vremurile debutului ei, când prima rochie de mătase îi 
pricinuise o imensă bucurie. leşea puţin, făcând pe 
singuratica şi pe femeia fără pretenţii. Într-o dimineaţă, 
devreme de tot, cum cobora să cumpere ea însăşi peşte de 
la piaţa La Rochefoucauld, rămase cu totul încremenită 
întâlnindu-se nas în nas cu Francis, fostul ei coafor. Era 
îmbrăcat ca de obicei, cu lingerie fină şi redingotă 


ireproşabilă; şi se trezi că-i este ruşine să fie văzută de el pe 
stradă; în capot, ciufulită, târându-şi papucii. Dar Francis 
avu tactul să fie şi mai politicos încă decât de obicei... Nu îşi 
îngădui iniei o întrebare, se prefăcu a crede că doamna era 
în călătorie. Ah! Doamna făcuse pe mulţi nenorociţi, 
hotărându-se să călătorească! Era o pierdere imensă 
pentru toată lumea. Cu toate acestea, tânăra femeie, 
cuprinsă de o curiozitate care o făcea să uite de primul 
moment de stinghereală, sfârşi prin a-l descoase. Fiindcă 
mulţimea îi înghiontea, Nana îl împinse pe coafor sub o 
intrare, unde rămase vreme îndelungată în picioare în faţa 
lui, cu micul paner pentru târguit în mână. Ce se spune 
despre dispariţia ei? De! Cucoanele la care mergea el 
vorbeau în fel şi chip; în general, vâlvă mare, un adevărat 
succes. Dar Steiner? Domnul Steiner sta prost de tot; o să 
sfârşească rău, dacă nu găseşte vreo nouă operaţie de 
bursă. Şi Daguenet? Oh! Lui îi mergea perfect; domnul 
Daguenet îşi aranja viaţa. Nana, pe care amintirile o 
zgândăreau, deschise gura să-l mai întrebe încă; dar se 
simţi foarte stingherită să pronunţe numele lui Muffat. 
Atunci Francis, surâzând. 

— Vorbi primul. Cât despre domnul conte, ţi-era mai mare 
jalea, atât de mult suferise după plecarea doamnei, părea 
un suflet chinuit, îl vedeai pretutindeni unde doamna ar fi 
putut fi. În sfârşit, domnul Mignon îl întâlnise şi îl luase la 
dânsul. Noutatea asta făcu pe Nana să râdă mult, dar era 
un râs forţat. 

— Ah! Este cu Rose acum, spuse ea. Ei bine să ştii, 
Francis, puţin îmi pasă! Vezi ce ipocrit! A prins gustul 
dumnealui, şi nu poate posti nici măcar o săptămână! Şi el 
care îmi jura că după mine nu va mai avea altă femeie! 

În fond turba de necaz. 

— Rose s-a mulţumit cu o rămăşiţă de la mine, reluă ea. 
Un scârbos de încornorat, ăsta e individul cu care s-a 
mulţumit Rose! Oh! Înţeleg, a vrut să se răzbune că i-am 


luat pe bestia aia de Steiner. Frumoase apucături să atragă 
la ei un bărbat pe care eu l-am dat afară. 

— Domnul Mignon nu povesteşte că lucrurile s-au 
întâmplat chiar aşa, spuse coaforul. După dânsul, domnul 
conte v-ar fi izgonit. Da, chiar într-un mod dezgustător, cu 
un picior în spate. 

La asta, Nana se făcu palidă de tot. 

— Ai? Ce? Strigă ea, cu un picior în spate? Aşa ceva e prea 
de tot! Dar, micul meu, eu sunt aceea care l-am aruncat pe 
scări de-a berbeleacul pe încornoratul ăsta! Căci trebuie s-o 
ştii, este încornorat; contesa îi pune coarne cu toată lumea, 
chiar şi cu licheaua aia de Fauchery. Şi Mignon ăsta! Bate 
trotuarele pentru otrava aia de nevastă-sa, pe care nimeni 
n-o vrea, atât e de slabă! Ce lume murdară! Ce lume 
murdară! 

Se înăbuşea. Răsuflă adânc. 

— Ah! Va să zică aşa spun? Ei bine! Dragul meu Francis, 
am să mă duc să-i pun de faţă. Vrei să mergem acolo chiar 
acum amândoi? Da, am să mă duc şi o să vedem noi dacă 
mai au tupeul să vorbească de picioare în spate. Auzi, 
picioare; mie? Dar nu am admis aşa ceva de la nimeni 
niciodată. Şi niciodată nu mă va bate cineva, căci l-aş sfâşia 
pe bărbatul care m-ar. Atinge cât de puţin! 

Dar se linişti. La urma urmei, puteau să zică ce voiau; nu 
preţuiau mai mult decât noroiul de pe ghetele ei. Ar 
însemna să se mânjească, dacă s-ar ocupa de oameni ca 
aceştia. Avea conştiinţa valorii ei. Şi Francis, devenit 
familiar, văzând-o că se arată aşa, în capot, ca o menajeră, 
îşi îngădui, părăsind-o, să-i dea sfaturi. Rău face că sacrifică 
totul unui capriciu; joaca rupe cojoaca. Nana îl asculta, cu 
capul în jos, în timp ce Francis vorbea cu un aer îndurerat, 
ca un cunoscător care sufere văzând o fată frumoasă 
bătându-şi joc de propria ei soartă. 

— Asta e treaba mea, încheie ea, mulţumesc, în orice caz, 
dragul meu. 


Îi strânse mâna, pe care Francis o avea întotdeauna puţin 
unsuroasă, cu toată ţinuta lui corectă; apoi se duse să 
cumpere peşte. Din ziua aceea povestea cu piciorul în spate 
o preocupă şi vorbi chiar lui Fontan despre ea. Făcu din nou 
pe femeia grozavă, care n-ar suporta nici un bobârnac. 
Fontan, cu aere de om superior, declară că toţi bărbaţii 
pretinşi cumsecade sunt nişte bădărani şi că trebuiau 
dispreţuiţi. De atunci Nana fu plină de un adevărat dispreţ. 

Chiar în seara aceea, se duseră la Bouffes10, să vadă 
debutând, într-un rol de zece rânduri, pe o femeiuşcă pe 
care Fontan o cunoştea. Era aproape unu noaptea, când se 
întoarseră pe jos în cartierul Montmartre unde locuiau. În 
strada Chauss6e-d'Antin cumpăraseră o moka, o prăjitură 
cu cremă de cafea. Şi o mâncaseră în pat, pentru că nu era 
prea cald şi pentru că nu merita osteneala să mai aprindă 
focul. Aşezaţi în fund, unul lângă altul, cu cuvertura peste 
pântec, cu pernele înghesuite în spate, luară masa, 
discutând despre debutantă. Nana o găsea diformă şi fără 
farmec. Fontan, culcat la margine, îi dădea bucăţile de 
prăjitură puse pe muchia măsuţei de noapte, între luminare 
şi chibrituri. Dar sfârşiră prin a se certa. 

— Oh! Ce să mai spun! Exclamă Nana. Are nişte ochi ca 
nişte găuri de burghiu şi părul de culoarea cânepii. 

— Taci odată! Repetă Fontan. Un păr superb, nişte priviri 
pline de foc. E tare ridicol cum voi femeile vă mâncaţi între 
voi mereu. 

Avea aerul că e jignit. 

— M-am săturat! Spuse el în sfârşit cu o voce brutală. Ştii, 
nu-mi place să mă bată cineva la cap. Să dormim sau 
discuţia asta o să iasă prost. 

Şi stinse lumânarea. Nana, furioasă, îi da înainte: nu 
admitea să i se vorbească pe un astfel de ton, era obişnuită 
să fie respectată. Cum el nu răspundea, n-avu încotro, 
trebui să tacă. Dar nu putea să doarmă, se sucea şi se 
răsucea în aşternut. 


— Fir-ai să fii! Ai de gând să termini? Strigă el deodată, 
sărind brusc în sus. 

— Nu e vina mea dacă sunt fărâmituri, spuse ea. 
Într-adevăr în pat erau fărâmituri. Ea le simţea până sub 
coapse, o mâncau peste tot. O singură fărâmitură o ardea, o 
făcea să se scarpine până la sânge. De altfel, când mănânci 

o prăjitură, nu scuturi totdeauna cuvertura? Fontan, 
cuprins de o furie rece, aprinse lumânarea. Amândoi se 
sculară; şi cu picioarele goale, în cămaşe, dezveliră patul şi 
măturară fărâmiturile de pe cearceaf, cu mâinile. Fontan, 
care tremura de frig, se culcă la loc, dând-o dracului pentru 
că îi recomandase să-şi şteargă bine picioarele. În sfârşit, 
Nana îşi reluă locul, dar abia culcată, începu să se agite din 
nou. Mai erau încă fărâmituri în pat. 

— Drace! Eram sigură, repetă ea. Le-ai adus înapoi pe 
tălpile picioarelor. Eu una nu pot! Îţi spun că nu pot să 
dorm! 

Şi se pregătea să treacă peste el, ca să sară jos. Atunci, 
pierzându-şi răbdarea, vroind să doarmă, Fontan îi trase o 
palmă, cu toată puterea. Palma fu aşa de puternică, încât 
Nana se trezi aşezată la loc, cu capul pe pernă. Rămase 
ameţită o clipă. 

— Oh, spuse ea simplu, cu un suspin adânc de copil. 

O clipă, Fontan o ameninţă cu o altă palmă, întrebând-o 
dacă mai are de gând să se mişte iar. Apoi, suflând în 
lumânare, se aşeză comod pe spate şi începu imediat să 
sforăie. Nana, cu nasul în pernă, plângea cu suspine uşoare. 
Era un lucru josnic să se abuzeze de forţă. Dar îi fusese cu 
adevărat teamă, atât de teribilă devenise masca aceea 
caraghioasă a lui Fontan. Şi mânia Nanei se topea, ca şi 
cum palma ar fi calmat-o. Îl respecta, se lipea de perete ca 
să-i lase tot locul. Sfârşi chiar prin a adormi, cu obrazul 
fierbinte şi ochii plini de lacrimi, într-o delicioasă prostraţie, 
într-o supunere aşa de obosită, că nu mai simţea 
fărâmiturile. A doua zi dimineaţa când se trezi, îl ţinea pe 
Fontan în braţele ei goale, strâns la piept, cu toată puterea. 


Nu-i aşa? Nu o să se mai repete asta niciodată? Îl iubea 
mult; de la el primea cu plăcere şi să fie păâlmuită. 

De atunci viaţa începu să i se schimbe. Pentru orice fleac, 
pentru un da sau un nu, Fontan lăsa să-i scape câteva 
palme. Nana, familiarizată cu ele, le înghiţea. Uneori ţipa, îl 
ameninţa; dar Fontan o lipea de perete, ameninţând-o că o 
strânge de gât, ceea ce o făcea mai înţelegătoare. De cele 
mai dese ori, căzută pe un scaun, hohotea vreme de cinci 
minute. Apoi, uita, foarte veselă, cu cântece şi râsete, cu 
alergături care umpleau odăiţa cu zborul rochiilor sale. 
Culmea era că, acum, Fontan dispărea toată ziua şi nu se 
întorcea niciodată înainte de miezul nopţii. Se ducea prin 
cafenele, unde se întâlnea cu camarazi. Nana tolera totul, 
tremurând, dezmierdătoare, cu singura teamă ca nu cumva 
să nu-l mai vadă întorcându-se, dacă i-ar fi adresat vreun 
reproş. Dar, în unele zile, când nu o vizitau nici doamna 
Maloir, nici mătuşă-sa cu Louiset, se plictisea de moarte. 
Aşa s-a întâmplat că, într-o duminică, pe când se dusese la 
piaţa La Rochefoucauld să cumpere porumbei, a fost foarte 
încântată s-o întâlnească pe Satin, care cumpăra o legătură 
de ridichi de lună. Din seara în care prinţul băuse şampania 
lui Fontan, se pierduseră din vedere amândouă. 

— Cum, Nana! Tu locuieşti în cartierul ăsta? Spuse Satin, 
încremenită că o vedea pe stradă în papuci, la ora aceea. 
Ah! Săraca de tine, eşti pe geantă! 

Nana, printr-o încruntare din sprâncene, o făcu să tacă, 
pentru că mai erau şi alte femei acolo, în capoate, cu părul 
neglijent dat pe spate şi plin de scame. Dimineaţa, toate 
femeile din mahala, de îndată ce scăpau de omul agăţat în 
ajun, veneau să-şi facă proviziile, cu ochii umflaţi de somn, 
târând papucii, prost dispuse şi obosite după o noapte de 
plictiseală. Din fiecare stradă coborau spre piaţă, unele 
foarte palide, tinere încă, drăguţe şi nepăsătoare, altele 
îngrozitoare, bătrâne şi burtoase, lăsând de-o parte ifosele, 
fără să le pese că sunt văzute astfel, în afara orelor de 
lucru; cu toate că, pe trotuare, trecătorii întorceau capul 


după ele, niciuna nu-i învrednicea cu un surâs, toate 
ocupate, cu aerul mândru al gospodinelor, pentru care 
bărbaţii nu mai există. Chiar în clipa în care Satin plătea 
legătura cu ridichi de lună, un tânăr, vreun funcţionar 
întârziat, îi aruncă în treacăt un: „bună-seara, dragă”. 
Dintr-o singură mişcare, ea se ridică şi luă un aer de regină 
ofensată, spunând: 

— Ce l-a apucat pe porcul ăsta? 

Apoi i se păru că îl recunoaşte. În urmă cu trei zile, către 
miezul nopţii, întorcându-se singură pe bulevard, îi vorbise 
aproape o jumătate de oră, în colţul străzii Labruyere ca să- 
Il hotărască. Dar amintirea aceasta o făcu doar să se revolte 
şi mai mult. 

— Ce mai mocârţani sunt şi ăştia. Să ţi se adreseze aşa, 
ziua-n amiaza mare, reluă ea. Când mergi după treburi e 
altceva, nu-i aşa? Ar trebui să te respecte lumea. 

Până la urmă Nana îşi cumpără porumbei, cu toate că se 
îndoia că sunt proaspeţi. Atunci, Satin voi să-i arate unde 
stă; locuia chiar alături, pe strada La Rochefoucauld. Şi, de 
îndată ce fură singure, Nana povesti pasiunea ce o avea 
pentru Fontan. Ajunsă în faţa casei sale, mititica uitase să 
mai plece, cu legătura de ridichii de lună la subsoară, 
înfierbântată de un ultim amănunt pe care cealaltă i-l 
dădea, când se jura că ea era aceea care îl aruncase pe 
contele Muffat afară, cu un picior zdravăn în spate. Şi simţi 
nevoia să mintă, din complezenţă: 

— Oh! Foarte nostim! Foarte nostim! Repetă Satin. Auzi, 
cu un picior în spate! Şi n-a zis nimic, nu-i aşa? Este atât de 
laş! Aş fi vrut să fiu acolo, să-i văd mutra. Draga mea, ai 
dreptate. Dă-i încolo de bani! Mie când îmi place cineva, 
mai că aş crăpa. Vino să mă vezi, îmi promiţi? Uşa din 
stânga. Bate de trei ori, că e plină casa de oameni plicticoşi, 
pe care îi evit. 

De atunci, când Nanei i se ura prea tare singură, cobora s- 
o vadă pe Satin. Era totdeauna sigură c-o găseşte, căci fata 
nu ieşea niciodată înainte de orele zece. Satin ocupa două 


camere pe care i le mobilase un farmacist, ca s-o scape de 
poliţie; dar în mai puţin de treisprezece luni, stricase 
mobilele, desfundase scaunele, sfâşiase perdelele, cu o 
asemenea pasiune pentru murdărie şi dezordine, încât ai fi 
crezut că o haită de pisici turbate îşi avea sălaşul în locuinţa 
aceea. Dimineţile când, dezgustată ea însăşi, socotea că ar 
fi momentul să curețe, tot luptându-se astfel cu murdăria, îi 
rămâneau în mână spătarele de la scaune şi fâşii din 
draperie. În zilele următoare, era şi mai murdar, nu se mai 
putea intra, căci de-a curmezişul uşilor erau lucruri 
prăvălite pe jos. Aşa că sfârşea prin a renunţa la 
gospodărie. La lumina lămpii, garderobul cu oglindă, 
pendula şi ceea ce rămânea din perdele, încă le mai dădeau 
iluzii bărbaţilor. De altminteri, de şase luni, proprietarul o 
ameninţa că o dă afară. Atunci, pentru cine şi-ar fi îngrijit 
mobilele? Poate pentru el? Asta niciodată! Şi când se scula 
bine dispusă, striga: „Dii calule!” dând zdravăn cu 
picioarele în garderob şi în comodă, care trosneau. 
Aproape totdeauna, Nana o găsea culcată. Chiar şi în zilele 
în care Satin cobora să-şi cumpere câte ceva, era aşa de 
obosită când se întorcea, încât adormea la loc, trântită pe 
marginea patului. În timpul zilei se târa, moţăia pe scaune, 
neieşind din lâncezeală decât către seară, când se aprindea 
gazul. Şi Nana se simţea foarte bine la ea, stând fără nici o 
treabă, în mijlocul patului desfăcut, a ligheanelor azvârlite 
pe jos, a fustelor pline de noroiul din seara precedentă, 
pătând cu pământ fotoliile. Sporovăiau şi îşi făceau 
destăinuiri la nesfârşit, în vreme ce Satin, în cămaşe, 
tolănită cu picioarele mai sus decât capul, o asculta, 
fumând. Uneori se cinsteau cu absint, în după-amiezele 
când aveau necazuri, pentru a uita, spuneau ele; fără să 
coboare, fără să-şi pună pe ea măcar un jupon, Satin se 
apleca peste balustrada scării şi dădea comanda prin fetiţa 
portăresei, o ştrengăriţă de zece ani, care aducând absintul 
într-un pahar, arunca priviri furişe spre picioarele goale ale 
cucoanei. Toate conversațiile ajungeau în cele din urmă la 


ticăloşia bărbaţilor. Nana o pisa cu Fontan alei; nu putea să 
spună zece vorbe, fără să nu-i împuieze capul cu ce zicea el, 
cu ce făcea el. Cât despre Satin, fată bună, asculta fără să 
se plictisească aceleaşi povestiri despre aşteptatul Nanei la 
fereastră, despre certuri pentru o mâncare arsă, despre 
împăcări în pat, după ore întregi de supărare mută. Dintr-o 
necesitate de a vorbi despre asta, Nana ajunsese să-i 
povestească toate bătăile pe care le primea; săptămâna 
trecută îi umflase ochiul; chiar în ajun, din pricina unor 
papuci pe care nu-i găsea, o aruncase cu o scatoalcă peste 
măsuţa de noapte; şi Satin nu se mira câtuşi de puţin, dând 
drumul liniştită fumului de ţigară, întrerupând-o numai ca 
să spună că ea se apleca întotdeauna, aşa că cel ce da 
lovitura venea peste cap cu palmă cu tot. Amândouă se 
puneau pe povestiri de acestea cu bătăi, fericite, ameţite de 
aceleaşi fapte imbecile repetate de sute de ori, lăsându-se 
furate de uşoara şi călduţa oboseală a nedemnelor 
nostimade josnice de care vorbeau. Pentru Nana era într- 
adevăr o bucurie să povestească bătăile pe oare le primea 
de la Fontan, să vorbească la nesfârşit despre Fontan al ei, 
până şi despre felul cum îşi scotea ghetele; bucuria aceasta 
o aduce în fiecare zi la Satin, cu atât mai mult cu cât 
fetişcana sfârşea prin a simpatiza cu ea; şi povestea fapte şi 
mai grozave despre un cofetar care o lăsa jos, moartă, şi pe 
care ea cu toate astea îl mai iubea încă. Apoi veneau zile 
când Nana plângea, declarând că aşa ceva nu mai putea 
continua. Satin o conducea până la uşă, stând încă o oră în 
stradă, să vadă dacă nu cumva o asasinează. Şi, a doua zi, 
cele două femei se bucurau toată după-amiaza de 
împăcarea survenită, preferind, totuşi, fără să şi-o spună, 
zilele când scandalul se simţea plutind în aer, căci astea le 
pasiona mai mult decât orice. 

Deveniră nedespărţite. Cu toate astea, Satin nu se ducea 
niciodată la Nana, căci Fontan declarase că în casa lui nu 
vrea să vadă prostituate. leşeau împreună, şi aşa se face că 
într-o zi Satin duse pe prietena ei la o femeie, tocmai la 


acea doamnă Robert care o preocupase pe Nana şi îi 
stârnise un oarecare respect, de când refuzase să vină să 
supeze la dânsa. Doamna Robert locuia în strada Mosnier, o 
stradă nouă şi tăcută a cartierului l!Europe, fără nici o 
prăvălie, ale cărui case, frumoase dealtminteri, cu mici 
apartamente strimte, sunt locuite îndeosebi de dame. Erau 
orele cinci; de-a lungul trotuarelor pustii, în pacea 
aristocratică a caselor înalte şi albe, staţionau cupeurile 
oamenilor de bursă şi ale negustorilor, în vreme ce bărbaţii 
se furişau repede, ridicând ochii spre ferestrele unde 
femeile în capot păreau că aşteaptă. La început, Nana 
refuză să urce, zicând cu un aer înţepat că ea nu o cunoştea 
pe cucoana asta. Dar Satin insista. 

Putea oricând să ia o prietenă cu dânsa. Voia pur şi simplu 
să facă o vizită de politeţe; doamna Robert, pe care o 
întâlnise în ajun la un restaurant, se arătase foarte drăguță 
cu dânsa, făcând-o să jure că avea să vină s-o vadă. Şi Nana 
sfârşi prin a ceda. Sus, o micuță bonă le spuse, pe jumătate 
adormită, că doamna nu se întorsese încă. Totuşi, binevoi să 
le poftească în salon, unde le lăsă singure. 

— Drace, e grozav! Murmură Satin. 

Era un apartament sever şi burghez, tapetat cu stofe 
întunecate, după gustul cuminte al unui negustor parizian, 
retras după ce a făcut avere. Nana, impresionată, voi să 
glumească. Dar Satin se supără, garantă că doamna Robert 
e virtutea în persoană. O întâlneai totdeauna cu oameni în 
vârstă şi serioşi, care o duceau la braţ. Pentru moment, 
pusese mâna pe un fost fabricant de şocolată, un om foarte 
serios. Când venea, fascinat de ţinuta mare a casei, se 
anunţa dinainte şi-i spunea copila mea. 

— Dar, uite-o, reluă Satin, arătând o fotografie aşezată pe 
ceasul din perete. 

Nana studie portretul o clipă. Reprezenta o femeie foarte 
brună, cu faţa prelungă, cu buzele strânse într-un surâs 
discret. S-ar fi zis, pe bună dreptate, o cucoană din lumea 
mare. 


— E curios, spuse ea în sfârşit, dar sunt sigură că am văzut 
capul ăsta undeva Unde? Nu pot să-mi amintesc. Dar nu 
cred să fi fost un loc prea cumsecade. Ah! Nu, cu siguranţă, 
într-un loc nu prea cumsecade. 

Şi adăugă, întorcându-se către prietena ei: 

— Aşadar, te-a făcut să-i promiţi că vei veni s-o vezi. Ce 
vrea de la tine? 

— Ce vrea de la mine? La naiba, să pălăvrăgim fără 
îndoială, să stăm o clipă împreună. M-a invitat din politeţe. 

Nana privi ţintă la Satin; apoi scoase un uşor plescăit din 
limbă. La urma urmelor nu-i treaba ei. Dar, cum cucoana le 
făcea să aştepte, declară că nu mai stă, şi amândouă 
plecară. 

A doua zi, Fontan înştiinţând-o că nu se va întoarce seara 
la cină, Nana se duse devreme la Satin s-o invite la un ospăț 
într-un restaurant. Alegerea restaurantului se dovedi a fi o 
grea problemă. Fata îi propunea braserii pe care Nana le 
găsea infecte. În sfârşit, Satin hotărî să mănânce la Laura. 
Era un restaurant pensiune, pe strada Martyrs, unde masa 
costa trei franci. 

Plictisite să aştepte ora mesei, neştiind ce să facă în 
stradă, se duseră la Laura cu douăzeci de minute mai 
devreme. Cele trei saloane erau încă goale. Se aşezară la o 
masă, chiar în salonul în care Laura Piedefer trona pe 
bancheta înaltă, lângă tejghea. Această Laura era o 
cucoană de cincizeci de ani, cu formele revărsate, 
sugrumată în şireturi şi corsete. Femei de tot felul veneau 
unele după altele, se înălţau pe deasupra farfurioarelor şi-o 
sărutau pe Laura pe gură cu o familiaritate drăgăstoasă; în 
timp ce acest monstru, cu ochii umezi, încercă, oferindu-se, 
să nu le facă geloase. Femeia de serviciu, dimpotrivă, era o 
prăjină slăbănoagă, dezordonată, care le servea pe 
cucoane, cu pleoape negre, cu privirile arzând de un foc 
lăuntric. Cele trei saloane se umplură cât ai clipi din ochi. 
Se aflau acolo aproape o sută de cliente, amestecate la 
întâmplare, după cum erau aşezate mesele, cea mai mare 


parte din aceste femei mergând pe patruzeci de ani, 
enorme, cu cărnurile fleşcăite, buhăiala viciului înecându-le 
gurile flasce; şi în mijlocul acestor balonări de cefe şi de 
pântece se iveau câteva fete frumuşele şi svelte, cu 
înfăţişarea încă ingenuă, cu obrăznicia gesturilor evidentă, 
debutante luate din vreo cârciumă de la mahala şi aduse de 
către o clientă la Laura, unde mulţimea de grăsane, 
adulmecând tinereţea lor, se îngrămădea şi le făcea o curte 
ca de flăcăi tomnatici, neastâmpăraţi, plătindu-le mâncăruri 
alese. În ceea ce priveşte bărbaţii, erau puţini la număr, 
zece-cincisprezece cel mult, cu înfăţişarea umilă prin valul 
cotropitor al fustelor, afară de patru vlăjgani care glumeau, 
foarte la largul lor, veniţi pentru a se amuza. 

— Nu-i aşa că-i bună mâncarea? Spuse Satin. 

Nana dădea din cap, satisfăcută. Era obişnuita cină de 
hotel din provincie: vol-au-vent a la financiere, găină cu 
orez, fasole cu zeamă, cremă de vanilie glasată cu zahăr 
ars. Cucoanele se năpusteau mai cu seamă asupra găinii cu 
orez, explodând în corsajele lor şi ştergându-şi buzele cu o 
mână leneşă. La început Nanei îi fusese teamă să nu 
întâlnească vechi prietene, care i-ar fi pus întrebări 
prosteşti; dar se linişti, fiindcă nu zărea nici o figură 
cunoscută în mulţimea asta foarte amestecată, unde 
rochiile decolorate şi pălăriile vrednice de plâns se etalau 
alături de toaletele bogate, într-o frăţie a aceloraşi 
perversiuni. Timp de o clipă privi cu interes un bărbat 
tânăr, cu părul scurt şi buclat, cu figura insolentă, ţinând la 
dispoziţia lui, gata să-i îndeplinească şi cele mai mici 
capricii, o masa întreagă de femei care crăpau de grase. 
Dar, cum tânărul râdea, pieptul lui se zări mai umflat decât 
era firesc. 

— la te uită, dar e o femeie! Lăsă Nana să-i scape un țipăt 
uşor. 

Satin, care se îmbuiba cu găină, ridică fruntea, 
murmurând. 


— Ah! Da, o cunosc. Foarte nostimă! Se bat care mai de 
care pentru ea. 

Nana făcu o mutră dezgustată. Nu înţelegea încă aşa ceva. 
Cu toate acestea, spuse cu glas înţelept, că gusturile şi 
culorile nu se discută, căci nu poţi să ştii ce o să-ţi placă 
într-o zi. Aşa că îşi mânca încet crema cu un aer gânditor, 
observând foarte bine că Satin fascina mesele vecine cu 
ochii ei mari, albaştri, de fecioară. Mai ales o persoană 
voinică, blondă, foarte amabilă ce se afla aproape de ea, se 
înfierbântase şi o îndesa în aşa fel, încât Nana era pe 
punctul să intervină. 

Dar, în clipa aceea, o femeie care tocmai intra îi provocă o 
surpriză grozavă. Recunoscuse pe doamna Robert. Aceasta, 
cu mutra ei blândă de şoarece oacheş, adresă un semn 
familiar cu capul servitoarei slăbănoage şi înalte, după care 
se duse să se sprijine de tejgheaua Laurei. Şi amândouă se 
sărutară îndelung. Nana găsi dezmierdarea asta foarte 
caraghioasă din partea unei femei atât de distinse; cu atât 
mai mult cu cât doamna Robert nu mai avea de loc aerul ei 
cuminte, ci dimpotrivă. Arunca priviri furişe în salon, 
vorbind cu glas scăzut. Laura se aşezase la loc, îngrămădită 
iarăşi în scaun, cu majestatea unui vechi idol al viciului, cu 
faţa pocită şi strălucind de sărutările adoratoarelor; şi, pe 
deasupra farfuriilor pline, domnea peste clientela compusă 
din femei buhăite, grase, monstruoase, fiind mai ceva decât 
ele chiar când se afla alături de cele mai solide semene ale 
ei, şi depăşindu-le cu averea ei de stăpână de hotel, fapt 
care recompensa cei patruzeci de ani de serviciu. 

Dar doamna Robert o observase pe Satin. Lăsă baltă pe 
Laura şi alergă spre ea, se arătă curtenitoare, spunând cât 
de mult regreta că nu fusese acasă în ajun; şi cum Satin, 
sedusă, voia cu orice chip să-i facă un locşor alături de ea, 
doamna Robert se jură că cinase. Venise numai să 
privească. Tot vorbind în picioare, la spatele noii prietene, 
se sprijini de umerii ei, surâzătoare şi calină, repetând: 

— Atunci, când te văd? Dacă ai fi liberă. 


Nana, din nefericire, nu putu auzi mai mult. Conversaţia 
asta o supăra, ardea de dorinţa să-i spună acestei femei 
cinstite tot ce gândea despre ea. Dar vederea unei cete 
care intra, o paraliza. Erau femei elegante, în toalete 
luxoase, împodobite cu diamante. Veneau să petreacă la 
Laura, pe care toate o tutuiau, apucate de un gust pervers, 
plimbându-şi sutele de mii de franci ai pietrelor preţioase 
atârnate de ele, ca să mănânce aici, cu trei franci în mijlocul 
emoţiei şi invidiei bietelor fete decăzute. În clipa în care 
intraseră vorbind tare, cu râs limpede, aducând de afară 
parcă o rază de soare, Nana întorsese cu repeziciune capul, 
necăjită să recunoască printre ele pe Lucy Stewart şi Maria 
Blond. Vreme de aproape cinci minute, tot timpul cât aceste 
cucoane vorbiră cu Laura, înainte de a trece în salonul 
vecin, stătu cu nasul plecat, având aerul că e foarte ocupată 
să se joace cu fărâmiturile de pâine pe faţa de masă. Apoi, 
când putu în sfârşit, să se întoarcă, rămase cu gura căscată: 
scaunul de lângă ea era gol. Satin dispăruse. 

— Ei bine, unde s-o fi dus acum şi asta? Lăsă ea să-i scape 
cu vocea tare. 

Blondina cea zdravănă, care copleşise pe Satin cu atenţii, 
avu un surâs forţat; şi cum Nana, supărată de acest surâs, o 
privea cu nişte ochi ameninţători, ea zise domol, cu vocea 
tărăgănată: 

— Doar nu ţi-am luat-o eu, crede-mă, cealaltă ţi-a suflat-o. 

Atunci, Nana, pricepând că ar putea fi luată în râs, nu mai 
spuse nimic. Rămase chiar o clipă pe scaun, nevoind să-şi 
arate mânia. În fundul salonului vecin auzea hohotele lui 
Lucy Stewart, care ospăta o întreagă masă de fetiţe venite 
de la balurile de prin Montmartre şi la Chapelle. Se făcuse 
foarte cald. Femeia de serviciu strânsese vrafurile de 
farfurii murdare, în mirosul puternic al găinii cu orez, pe 
când cei patru domni îşi făcuseră de lucru servind cu vinuri 
fine o jumătate de duzină de. Cupluri, plănuind să le 
îmbete, ca să audă lucruri fără perdea. Acum, ceea ce o 
exaspera pe Nana era să plătească masa lui Satin. Halal 


stricată, care mănâncă pe socoteala ta şi care pe urmă o 
şterge cu prima venită, fără să spună mulţumesc! Fără 
îndoială că nu erau decât trei franci, cu toate astea i se 
părea necinstit, şi maniera era de-a dreptul dezgustătoare. 
Plăti totuşi, aruncând cei şase franci Laurei, pe care o 
dispreţuia în momentul acela mai mult decât noroiul 
mocirlelor. 

În strada Martyrs, Nana simţi că-i creşte şi mai mult 
necazul. Bineînţeles că n-are să alerge după Satin; era un 
gunoi prea puturos ca să te ocupi de el! 

Dar îşi stricase seara, şi se îndreptă încet către 
Montmartre, pornită mai ales împotriva doamnei Robert. 
Asta zău că avea un tupeu nemaipomenit, ca să mai facă pe 
distinsa; da, distinsă pentru lada cu gunoaie! Acum, era 
convinsă că o întâlnise la Papillon, o cârciumă scârboasă din 
strada Poissoniers, unde bărbaţii o luau pentru un franc şi 
cincizeci. Şi una ca asta îmbrobodea pe şefii de birouri, cu 
aerele ei modeste, şi una ca asta refuza să participe la 
supeuri la care i se făcea onoarea să fie invitată, numai ca 
să pozeze în virtuoasă. Zău, avea să-i dea ea virtute! 
Totdeauna mironosiţele astea îşi făceau de cap, prin 
văgăuni abjecte, pe care nimeni nu le cunoaşte. 

Între timp, tot gândindu-se la lucrurile acestea, Nana, 
ajunsese acasă, pe strada Veron. Fu foarte tulburată, 
văzând lumină. Fontan se întorsese acasă posomorât, 
părăsit şi el de prietenul căruia-i plătise masa. Ascultă cu 
nepăsare explicaţiile pe care i le dădea Nana, care se temea 
de scatoalce, speriată că-l găseşte acolo, când nu-l aştepta 
înainte de orele unu noaptea; minţea, recunoştea că a 
cheltuit şase franci, dar cu doamna Maloir. Fontan rămase 
însă grav şi-i întinse o scrisoare pe adresa ei, pe care el, 
fără vreun scrupul, o deschisese. Era o scrisoare de la 
Georges, tot prizonier la Fondettes, alinându-se în fiecare 
săptămână cu scrierea unor asemenea pagini înflăcărate. 
Nanei îi plăcea tare mult să i se scrie, în special fraze 
pompoase de dragoste, pline de jurăminte. Le citea la toată 


lumea. Fontan cunoştea stilul lui Georges şi-l aprecia. Dar 
în seara aceea Nana se temea aşa de mult de o scenă, încât 
se făcu că e indiferentă. Parcurse scrisoarea cu un aer 
morocănos şi o aruncă de îndată. Fontan se apucase să bată 
toba cu degetele pe un geam, plictisit că se culca aşa 
devreme, neştiind cu ce să-şi mai ocupe seara. Brusc se 
întoarse. 

— Dacă i-am răspunde chiar acum puştiului ăsta? Spuse 
el. 

De obicei el era cel care scria. Făcea exerciţii de stil. Apoi 
era fericit când Nana, entuziasmată de lectura scrisorii 
făcută cu glas tare, îl săruta, strigând că numai el putea să 
găsească asemenea cuvinte. Toate acestea sfârşeau prin a-i 
înfierbânta, şi atunci se adorau. 

— Cum vrei tu, răspunse ea. Mă duc să prepar ceaiul. Pe 
urmă o să ne culcăm. 

Atunci Fontan se instala la masă, cu un arsenal întreg de 
tocuri, de cerneluri şi hârtie. Descria cercuri largi cu 
braţele şi îşi alungea bărbia. 

„Sufletul meu”, începu el cu glas tare. 

Şi, timp de peste un ceas, îşi dădu silinţa, reflectând 
uneori, cu capul în mâini, asupra unei fraze, şlefuind-o, 
râzând satisfăcut de el însuşi, când găsea o expresie 
drăgăstoasă. Nana, tăcută, luase deja două ceşti cu ceai. În 
sfârşit el îi citi scrisoarea, teatral, cu o voce domoală, 
schiţând câteva gesturi largi. Vorbea acolo, în cinci pagini, 
despre: „orele delicioase petrecute la Mignotte, orele 
acelea ale căror amintiri dăinuiau ca un parfum subtil”, 
jura: „o fidelitate eternă acelei primăveri a dragostei”, şi 
sfârşea declarând că singura sa dorinţă era: „de a reîncepe 
fericirea aceea, dacă fericirea se mai poate reîncepe”. 

— Ştii, explică el, scriu toate astea din politeţe. Din 
moment ce o facem ca să ne amuzăm. Hei! Cred că e bine 
turnată scrisorica asta, nu-i aşa? 

Triumfa. Dar Nana, stângace, temându-se într-una, făcu 
greşeala de a nu-i sări de gât, entuziasmându-se. Găsi 


scrisoarea bună; atât şi nimic mai mult. Atunci el fu foarte 
vexat. Dacă scrisoarea nu-i plăcea, n-avea decât să facă ea 
alta; şi în loc să se sărute, ca de obicei, după ce frământase 
atâtea fraze de dragoste, rămaseră indiferenți, la cele două 
capete ale mesei. Cu toate astea, ea îi turnase o ceaşcă de 
ceai. 

— Ia te uită ce porcărie! Strigă el, înmuindu-şi buzele. 
Parc-ai fi pus sare în el! 

Nana avu ghinionul să ridice din umeri. El deveni furios. 

— Ah! O să fie de rău, astă-seară! 

Şi cearta porni de aici. Pendula nu arăta decât orele zece 
şi asta era o modalitate ca să-şi mai omoare vremea. Se 
aţâţa singur şi îi azvârlea în faţa Nanei, într-un val de 
injurii, tot soiul de învinuiri, una după alta, fără să-i permită 
să se apere. Era murdară, era proastă, se bălăcise 
pretutindeni. Apoi se întărită în privinţa banilor. Cheltuia el 
oare şase franci, când mânca seara în oraş? 1 se plătea 
masa, căci altfel ar fi mâncat acasă. Şi încă pentru 
proxeneta asta bătrâna de Maloir, pe care o va da pe uşă 
afară chiar mâine! Ei bine! Unde au să ajungă dacă în 
fiecare zi, el şi ea ar arunca aşa şase franci pe stradă? 

— De altminteri, la urma urmei, hai să facem socotelile! 
Ţipă el. Dă-mi banii; să vedem cum stăm. 

Izbucneau în el toate instinctele unei avariţii josnice. 
Nana, dominată, îngrozită, se grăbi să ia din micul ei 
secretaire, banii ce le mai rămâneau şi să-i pună în faţa lui. 
Până atunci, cheia rămăsese în casetă, de unde lua fiecare 
cât credea de cuviinţă. 

— Cum! Zise el după ce-i numărase, rămân abia şapte mii 
de franci din şaptesprezece, şi nu suntem împreună decât 
de trei luni. Nu-i posibil. 

Se repezi el însuşi, scotoci prin micul secretaire, aduse 
sertarul ca să-l răscolească la lumina lămpii. Dar nu erau 
decât şase mii opt sute şi ceva de franci. Atunci, izbucni o 
adevărată furtună. 


— Zece mii de franci în trei luni! Răcni el. Fir-ar să fie! Ce- 
ai făcut cu ei? Ai? Răspunde! Totul s-a dus pe stârvul ăla de 
mătuşă-ta, ai? Ori îţi plăteşti bărbaţi? E clar. Răspunde 
odată! 

— Ah! Degeaba te enervezi, spuse Nana. E uşor să faci un 
calcul. Pune la socoteală mobilele; pe urmă a trebuit să 
cumpăr lenjerie. Se duc repede banii, când te instalezi. 

Dar, deşi îi cerea explicaţii el nu voia să le asculte. 

— Da, se duc repede, reluă el mai calm, şi vezi tu, draga 
mea, m-am săturat de această gospodărie în comun. Ştii că 
aceşti şapte mii de franci sunt ai mei. Ei bine, de vreme ce i- 
am luat, îi păstrez, n-am poftă să fiu ruinat. Fiecare cu ce-i 
al său. 

Şi, cu un aer magistral îşi băgă banii în buzunar. Nana îl 
privea încremenită. El urmă cu complezenţă: 

— Cred că înţelegi că nu sunt aşa de fraier ca să mă apuc 
să întreţin mătuşi şi copii care nu sunt ai mei. Ţi-a plăcut să- 
ţi cheltuieşti banii, te priveşte; dar ai mei sunt sacri! Când 
vei pune să se frigă o ciosvârtă de carne, voi plăti 
jumătatea. Seara ne vom socoti,. Asta-i tot! 

Deodată, Nana se simţi revoltată. Nu-şi putu reţine un 
strigăt. 

— Bine, dar mi-ai mâncat cei zece mii de franci ai mei. 
Asta e o porcărie. 

Dar el nu mai zăbovi la discuţie. Pe deasupra mesei, cu 
toată forţa îi arse o scatoalcă, spunându-i: 

— la mai zi o dată! 

Nana mai zise o dată, cu toată palma primită, şi Fontan se 
repezi asupra ei; cu lovituri de picioare şi pumni. Nu peste 
mult timp o aduse în aşa hal, încât Nana sfârşi ca de obicei, 
prin a se dezbrăca şi a se culca plângând. Fontan răsufla 
greu. Era să se culce, când zări pe masă scrisoarea ce-o 
făcuse pentru Georges. Atunci o împături cu grijă şi, întors 
către pat, spuse cu un aer ameninţător: 

— E foarte bună, aşa că o voi pune la poştă eu: însumi, 
pentru că nu-mi plac capriciile. Şi nu te mai smiorcăi, că mă 


agasezi. 

Nana care plângea încetişor cu mici suspine, îşi ţinu 
răsuflarea. Când Fontan fu în pat, nu mai putu, se aruncă la 
pieptul lui, gângurind. Bătăliile se terminau totdeauna în 
felul acesta; tremura să nu-l piardă, simţea o necesitate 
mişelească să-l ştie al ei, în ciuda a tot ce se întâmpla. În 
două rânduri o respinse cu un gest brutal. Dar îmbrăţişarea 
caldă a acestei femei, care-l implora cu ochi mari şi umezi 
de animal credincios, îi deşteptă o dorinţă vie. Şi făcu pe 
omul generos, fără să se înjosească însă până la a-i da 
vreun avans; se lăsă mângâiat şi cucerit cu forţa, ca un 
bărbat a cărui iertare merită să fie câştigată. Pe urmă, fu 
cuprins de nelinişte, se temu ca Nana să nu fi jucat o 
comedie ca să capete din nou cheia de la casetă. 
Lumânarea era stinsă, când simţi nevoia să-şi menţină 
autoritatea. 

— Să ştii, fata mea, că am vorbit foarte serios, voi păstra 
banii. 

Nana, care adormea la gâtul lui, găsi o vorbă sublimă: 

— Da, nu-ţi fie teamă. Voi munci. 

Dar, începând din seara aceea, convieţuirea lor se făcu din 
ce în ce mai dificilă. De la un capăt la altul al săptămânii se 
auzeau numai plesnituri de palme, ca un tic-tac de orologiu 
care părea că le reglează existenţa. Nana, datorită bătăii, 
căpăta o supleţe de lenjerie fină; şi asta îi dădea o piele 
delicată, colorată alb şi roz, aşa de dulce la atins, aşa de 
strălucitoare la vedere, încât se făcuse şi mai frumoasă. Aşa 
că lui Prulliere îi scăpărau ochii după fustele ei; venea când 
Fontan nu era acolo, înghesuind-o pe la colţuri, ca s-o 
sărute. Dar ea se zbătea, indignată şi roşind de ruşine; 
găsea dezgustător faptul că el voia să-şi înşele prietenul. 
Atunci, Prulliere rânjea cu un aer vexat. Nu zău, prea 
devenise de o prostie îngrozitoare. Cum putea ea să se 
ataşeze de o asemenea maimuţă? Căci la urma urmei, 
Fontan era o adevărată maimuţă, cu nasul lui uriaş 


totdeauna în mişcare. Un cap scârbos! Şi un bărbat care o 
mai şi loveşte pe deasupra. 

— Posibil, dar eu îl iubesc aşa cum e, răspunse ea, într-o zi, 
cu aerul liniştit al unei femei care mărturiseşte o pornire 
abominabilă. 

Bosc se străduia să cineze la ei cât mai des posibil. Ridica 
din umeri în spatele lui Prulliere; frumos băiat, dar cam 
neserios. El unul asistase de multe ori la numeroase scene 
de familie: la desert, când Fontan o pălmuia pe Nana, Bosc 
continua să mestece grav, găsind totul foarte natural. Ca să- 
şi plătească cina, se extazia totdeauna de fericirea lor. Se 
proclama filosof, renunţase la tot, chiar la glorie. Din când 
în când, Prulliere şi Fontan, stând pe scaune, uitau de timp 
în faţa mesei strânse, povestindu-şi succesele până la două 
dimineaţa, cu gesturile şi glasul lor de la teatru; în timp ce 
el, absorbit de gânduri, nelăsând decât din când în când să-i 
scape o slabă şuierătură de dispreţ, termina de băut pe 
tăcute sticla cu coniac. Ce rămânea din Talma11? 

Nimic. Atunci să-i dea pace,. Totul era o prostie! 

Într-o seară, o găsi pe Nana cu faţa scăldată în lacrimi, îşi 
scoase cămaşa de noapte să-i arate spatele şi braţele negre 
de lovituri. Bosc îi privi pielea, aşa cum ar fi făcut-o şi 
dobitocul acela de Prulliere. Apoi, declară sentenţios: 

— Fata mea, unde sunt femei sunt şi palme. Mi se pare că 
Napoleon a spus asta. Spală-te cu apă sărată. Apa sărată e 
foarte bună pentru asemenea dureri. Haide, ai să mai 
capeţi tu şi altele, şi nu te plânge câtă vreme n-ai nimic rupt 
în tine. Ştii, mă poftesc singur, am văzut o bucăţică de 
friptură. 

În schimb, doamna Lerat n-avea această filosofie. De 
fiecare dată când Nana îi arăta o nouă vânătaie pe pielea ei 
albă, urla în gura mare. Îi omora nepoata, aşa ceva nu se 
putea să mai dureze. Adevărul era că Fontan o dăduse pe 
uşă afară pe doamna Lerat, spunând că nu vrea s-o mai 
vadă la el; şi, din ziua aceea, când se afla acolo şi el se 
întorcea acasă, ea trebuia să plece prin bucătărie, ceea ce o 


umilea îngrozitor. Aşa că nu mai contenea cu ocările 
împotriva acestui bădăran. Îi reproşa mai ales că e prost 
crescut, şi o făcea cu un aer de femeie cumsecade, pe care 
nimeni n-o putea egala în materie de bună creştere. 

— Oh! Se vede imediat, spunea ea Nanei, că n-are nici cel 
mai mic sentiment al convenienţelor. Mă-sa trebuie să fi fost 
o fiinţă ordinară; se vede de la o poştă! Nu vorbesc de mine, 
deşi o persoană de etatea mea are dreptul la o anumită 
consideraţie. Dar tu, tu cum poţi să înduri apucăturile lui? 
Fiindcă, fără să mă laud, te-am învăţat întotdeauna cum să 
te porţi, şi la tine acasă ai primit cele mai bune sfaturi. Nu-i 
aşa? Noi toţi, în familia noastră, eram foarte bine. Nana nu 
protesta, asculta cu ochii în pământ. 

— Apoi, continua mătuşa, n-ai cunoscut decât oameni 
distinşi. Chiar ieri vorbeam despre asta cu Zoe, la mine 
acasă. Nici ea nu mai înţelege nimic. „Cum, spunea ea, 
doamna, care-l ducea de nas pe domnul conte, un om aşa 
de desăvârşit - căci fie vorba între noi, îl cam luai peste 
picior - cum poate doamna să se lase stropşită de paiaţa 
aceea?” Eu am adăugat că bătaia, treacă-meargă, dar că 
niciodată n-aş fi tolerat lipsa de consideraţie. In sfârşit, dă-l 
încolo de bărbat, care n-are nici o calitate. N-am ochi să-l 
văd. Şi tu te ruinezi pentru o asemenea dihanie; da, te 
ruinezi, scumpa mea, te speteşti, când sunt atâţia şi încă 
mai bogaţi şi cu poziţie socială înaltă. Ajunge! Nu eu sunt 
cea care trebuie să-ţi spună lucrurile astea. Dar, la prima 
murdărie, l-aş pune la punct cu un: „Domnule, drept cine 
mă iei?” Ştii, cu aerul tău măreț, care i-ar tăia din lungul 
nasului. 

Atunci, Nana izbucni în hohote de plâns, îngânând: 

— Oh! Mătugşă, îl iubesc. 

Adevărul era că doamna Lerat se simţea îngrijorată, 
văzând pe nepoată-sa că-i dă cu mare greutate câte o 
monedă de un franc, şi asta numai din când în când, ca să 
plătească pensiunea micului Louis. Fără îndoială, avea să se 
devoteze, avea să păstreze copilul şi avea să aştepte 


vremuri mai bune. Dar, ideea că Fontan îi împiedica să 
înoate în aur, pe ea, pe copil şi pe mamă-sa, o înfuria aşa de 
grozav, că uita de dragoste. În consecinţă, încheie cu aceste 
vorbe aspre: 

— Ascultă, în ziua în care îţi va jupui şi pielea de pe 
spinare, vei veni să baţi la uşa mea şi eu îţi voi deschide. 

În curând banii deveniră marea preocupare a Nanei. 
Fontan făcuse să dispară cei şapte mii de franci; fără 
îndoială, erau la loc sigur, şi niciodată n-ar fi îndrăznit să-l 
descoasă asupra lor, căci se jena de monstrul ăsta, cum îl 
numea doamna Lerat. Tlremura că ar fi putut să o creadă 
capabilă să ţină la el pentru cei câţiva gologani ai lui. 
Fontan făgăduise solemn să participe la cheltuielile 
menajului. În primele zile, în fiecare dimineaţă, dădea trei 
franci. Dar avea pretenţiile unui bărbat care plăteşte bine; 
din cei trei franci ai săi voia de toate, unt, carne, trufandale; 
şi dacă Nana îndrăznea să facă vreo observaţie, să-i dea de 
înţeles că nu poţi cumpăra o piaţă întreagă cu trei franci, el 
se înfuria, îi spunea că nu-i bună de nimic, că-i mână spartă, 
o tâmpită pe care negustorii o furau, veşnic gata de altfel s- 
o amenințe că are să se înscrie la o altă pensiune. Apoi, 
după o lună, în unele dimineţi, uită să pună cei trei franci pe 
comodă. Ea îndrăzni să-i ceară timidă, luându-l pe ocolite. 
Atunci, avură loc atâtea certuri, îi făcea viaţa atât de grea 
din orice fleac ivit, încât preferă să nu mai conteze pe el. În 
schimb, când nu lăsa cei trei franci, şi găsea totuşi de 
mâncare, era vesel ca un cintezoi, şi, galant, o săruta pe 
Nana, valsând cu scaunele. Şi ea, foarte fericită, ajungea să 
dorească să nu găsească nimic pe comodă, cu toată 
greutatea de-a face faţă cheltuielilor, într-o zi, chiar îi dete 
înapoi cei trei franci, îndrugând o poveste, spunând că mai 
avea încă bani din ajun. Cum el nu dăduse nimic în ajun, 
rămase un moment la îndoială, temându-se că bate şaua. 
Dar ea îl privi cu ochii plini de dragoste şi îl sărută, într-o 
dăruire a întregii sale fiinţe; el înşfacă banii, cu tremurul 
convulsiv al avarului care pune iar mâna pe o sumă pe care 


o credea pierdută. Din ziua aceea, nu-i mai păsă de nimic, 
nemaiîntrebându-se niciodată de unde veneau banii, cu o 
mutră posomorâtă când aveau la masă cartofi, râzând de nu 
mai putea în faţa curcanilor sau ciosvârtelor de berbec, fără 
să uite totuşi să-i ardă câteva palme Nanei, chiar când era 
fericit, ca să nu piardă obiceiul. 

Nana găsise prin urmare mijlocul să facă faţă la toate 
obligaţiile. În unele zile, casa era plină cu de-ale mâncării. 
De două ori pe săptămână, Bosc căpăta indigestii. Într-o 
seară, când doamna Lerat tocmai pleca, furioasă că văzuse 
la foc un dineu copios din care ea n-avea să se înfrupte, nu 
se putu împiedica să nu întrebe brutal cine plătea? Nana, 
surprinsă, îşi pierdu capul şi se puse pe plâns. 

— Ei bine, frumos lucru! Spuse mătuşa care înţelesese. 

Nana se resemnase pentru a avea pace în casă. Apoi, era 
vina 'Triconei, pe care o întâlnise pe strada Laval, într-o zi 
când Fontan plecase furios, din pricina unei mâncări 
proaste. Atunci îi spuse da Triconei, care tocmai ducea lipsă 
de o femeie. Cum Fontan nu se întorcea acasă niciodată 
înainte de orele şase, dispunea de după-amiezele ei şi se 
întorcea cu patruzeci până la şaizeci de franci, câteodată 
chiar cu mai mult. Ar fi putut câştiga şi zece sau 
cincisprezece ludovici dacă ar fi ştiut să se lase mai greu; 
dar ea era şi aşa foarte fericită că găsea acolo cu ce să ţină 
casa, încât n-o făcea. Seara, uita totul, atunci când Bosc 
plesnea de cât mâncase şi când Fontan, cu coatele pe masă, 
se lăsa sărutat pe ochi, cu aerul superior al unui bărbat 
care e iubit pentru el însuşi. 

Atunci, în vreme ce-l adora pe dragul ei, pe căţeluşul ei 
iubit, cu o pasiune cu atât mai oarbă cu cit acum o plătea, 
Nana recăzu în mocirla debutului. Se prăvăli tot mai jos, 
păşi pe trotuarul pe care-l bătuse cu vechii săi papuci de 
zdreanţă mică în căutarea unei piese de cinci franci. Într-o 
duminică, în piaţa La Rochefoucauld se împăcase cu Satin, 
după ce se repezise la ea, reproşându-i furioasă legătura cu 
doamna Robert. Dar Satin se mulţumise să-i răspundă că, 


atunci când nu-ţi place un lucru, nu este un motiv să-i sileşti 
şi pe alţii să renunţe la el. Şi Nana, înţelegătoare, cedând în 
faţa acestei idei filosofice, potrivit căreia nu ştii niciodată 
cum ai să o sfârşeşti dacă te amesteci în treburile altora, o 
iertase. Ba chiar, deşteptându-i-se curiozitatea, îi ceru 
amănunte în legătură cu dedesubturile viciului, uluită că 
mai avea încă de învăţat la vârsta ei, după toate câte le ştia; 
şi râdea zgomotos, găsind asta caraghios, puţin scârbită cu 
toate acestea, căci în fond ea privea cu ochi de burgheză tot 
ceea ce nu reprezenta un lucru natural. Aşa că se întorcea 
la Laura, mâncând acolo, de fiecare dată când Fontan cina 
în oraş. Făcea haz de păţaniile, de amorurile şi geloziile 
care le stăpâneau pe cliente, fără să le facă să uite de 
mâncare. Totuşi, încă nu se dăduse pe brazdă, cum spunea 
ea. Grăsana de Laura, cu maternitatea ei tandră, o invita 
adeseori să petreacă vreo câteva zile la vila ei de la 
Asnieres, o casă de ţară, unde erau camere pentru şapte 
cucoane. Ea refuza; îi era frică. Dar pentru că Satin îi 
jurase că se înşală, că domnii din Paris te duceau de nas şi 
căutau să te tragă pe sfoară, ea făgădui pentru mai târziu, 
când va putea să lipsească de acasă. 

În vremea aceea. Nana, foarte necăjită, nu era pusă pe 
distracţii. Avea nevoie de bani. Când Tricona n-avea treabă 
cu ea, ceea ce se întâmpla destul de des, nu ştia unde să se 
ofere. Atunci începea să bată turbată cu Satin trotuarele 
Parisului, pe ultima treaptă a viciului, ca femeile care 
rătăcesc pe străduţele pline de noroaie, la lumina tulbure a 
gazului. 

Nana se întoarse la cârciumile de la mahala, unde îşi 
suflecase pentru prima dată fustele murdare; revăzu 
colţurile întunecoase ale bulevardelor de la margine, 
bornele pe care bărbaţii o sărutau la cincisprezece ani, 
când tată-său o bătea la fund. Amândouă alergau, 
cutreierând balurile şi cafenelele cartierelor, urcând scări 
mânjite de scuipat şi de bere vărsată. Sau mergeau încet, 
urcând de zeci de ori scările, şi aşezându-se în picioare sub 


porţi uriaşe cu două canaturi. Satin, care debutase în 
cartierul Latin, o duse pe Nana la Bullier12 şi în braseriile 
din bulevardul Saint-Michel. Dar sosea vacanţa, şi în 
cartierul studenţesc prea se simţea mizeria. Aşa că 
reveneau mereu la marile bulevarde. Tot acolo aveau mai 
multe şanse. De pe înălțimile de la Montmartre până la 
platoul Observatorului, cutreierau astfel întregul oraş. Şi 
astfel se scurgeau seri ploioase, în care ghetele se scâlciau, 
sau seri calde, care le lipeau corsajele de piele, cu lungi 
aşteptări, preumblări fără sfârşit, înghionteli şi certuri, şi 
tot felul de brutalităţi ale vreunui trecător dus de ele în cine 
ştie ce hotel infect, de unde coborau apoi scările soioase, 
urmate de înjurături. 

Vara era pe sfârşite, o vară furtunoasă, cu nopţi fierbinţi. 
Plecau amândouă după cină, pe la orele nouă. Pe trotuarele 
străzii Notre-Dame de Lorette, două şiruri de femei, 
strecurându-se de-a lungul dughenilor, cu rochiile suflecate, 
cu nasul în pământ, se grăbeau către bulevarde, cu un aer 
preocupat, fără să arunce vreo privire vitrinelor. Era 
coborârea flămândă din cartierul Breda, la primele 
străluciri ale gazului de luminat. Nana şi Satin mergeau de- 
a lungul bisericii, apucând-o întotdeauna prin strada 
Peletier. După care, la o sută de metri depărtare de 
cafeneaua Riche, cum ajungeau pe câmpul de manevre, îşi 
lăsau în jos trena rochiilor, până atunci ridicată cu grijă; şi 
de aici încolo, fără să le pese de praf, măturând trotuarele 
şi legănându-şi taliile, mergeau cu paşi mici, încetinindu-şi 
şi mai mult mersul când traversau pata de lumină vie ce-o 
arunca vreuna dintre cafenelele mari. Umflându-şi 
piepturile, râzând tare, uitându-se îndărăt după bărbaţii 
care întorceau capul, se simțeau în mediul lor. Feţele lor 
albite, pătate cu roşul de buze şi cu negrul pleoapelor, 
căpătau în umbră farmecul tulburător al unui Orient de 
bazar, de un franc şi şaizeci şi cinci, în plină stradă. Până la 
orele unsprezece, printre înghiontelile mulţimii, erau 
vesele, aruncând doar câte un „mocârţan împuţit!” din când 


în când în urma vreunui neîndemânatic, al cărui toc le 
smulgea câte un volan; schimbau uşoare saluturi familiare 
cu chelnerii de la cafenele. Se opreau să vorbească înaintea 
unei mese, acceptau trataţii, pe care le beau încet, ca nişte 
persoane fericite că pot să şadă jos, ca să aştepte ieşirea de 
la teatre. Dar, pe măsură ce noaptea înainta, dacă nu 
apucaseră să facă unul sau două drumuri în strada La 
Rochefoucauld, se transformau în târfe ordinare, 
vânătoarea lor devenind mai sălbatică. La rădăcina 
copacilor, de-a lungul bulevardelor întunecate, care se 
goleau, aveau loc tocmeli aprige, cuvinte grele şi lovituri; în 
timp ce familii oneste, tatăl, mama şi fratele, obişnuite cu 
asemenea întâlniri, treceau liniştite, fără să grăbească 
pasul. Apoi, după ce străbăteau de vreo zece ori distanţa de 
la Operă la Gymnase, atunci când într-adevăr bărbaţii le 
evitau şi o ştergeau mai repede în întunericul tot mai mare, 
Nana şi Satin se mărgineau la trotuarele străzii Faubourg- 
Montmartre. Acolo, până la orele două, restaurantele, 
braseriile şi mezelăriile străluceau încă deschise, şi o gloată 
de femei se încăpăţâna să aştepte pe la uşile cafenelelor, 
ultimul colţ aprins şi viu al Parisului nocturn, ultimul târg 
deschis învoielilor de o noapte, unde afacerile se puneau la 
cale în grupuri, fără menajamente, de la un capăt la celălalt 
al străzii, ca în coridorul larg deschis al unei case de 
toleranţă. Şi, în serile când se întorceau fără să fi câştigat 
nimic, se certau între ele. Strada Notre-Dame de Lorette se 
întindea neagră şi pustie, cu umbre de femei care se târau 
pe margini; era întoarcerea la orele mici în cartier, 
sărmanele fete, exasperate de o noapte de şomaj, 
încăpăţânându-se, discutând încă şi acum cu o voce 
răguşită cu vreun beţiv pierdut, pe care-l reţineau pe la 
colţul străzii Breda sau pe la cel al străzii Fontaine. 

Totuşi se petreceau uneori şi întâmplări fericite, chilipiruri, 
ludovici câştigaţi de la domni din lumea bună care se uitau 
la ele vârându-şi decoraţiile în buzunar. Satin mai ales avea 
fler; în serile umede, când Parisul exala un miros de alcov 


uriaş şi prost întreţinut, ea ştia că vremea aceasta vătuită, 
fetiditatea aceasta a colţurilor dubioase îi înnebunea pe 
bărbaţi. Şi-i pândea pe cei mai bine îmbrăcaţi, îi cunoştea 
după ochii lor fără culoare. Era ca un vânt de nebunie a 
cărnii care trecea pe deasupra oraşului. Se cam temea, e 
drept, căci cei mai cumsecade erau şi cei mai scârboşi. 
Toată spoiala dispărea, apărea animalul, pretenţios în 
gusturile sale monstruoase, rafinându-şi perversiunea. 
Astfel se face că o fetişcană ca Satin era lipsită de respect 
pentru cei sus-puşi, izbucnind indignată în faţa aerelor de 
demnitate ale oamenilor din trăsuri, spunând că vizitiii lor 
erau mai de treabă, căci ei respectau femeile şi nu le 
omorau cu vorbe despre lumea cealaltă. Prăbuşirea 
oamenilor distinşi în ticăloşia viciului o surprindea încă pe 
Nana, care tot mai păstra prejudecăţi de care Satin încerca 
să o scape. Atunci, cum spunea chiar ea când vorbeau 
serios, virtutea nu mai exista? De sus până jos, toţi se 
bălăceau în noroi. Ei bine, frumoase lucruri se mai petrec în 
Paris de la orele nouă seara până la orele trei dimineaţa. Şi 
Satin făcea haz, strigând că dacă s-ar putea vedea în toate 
camerele, ar vedea ceva interesant; lumea sărmană s-ar 
sătura până peste cap, şi n-ar fi rău dacă pe câţiva dintre 
domnii ăştia sus-puşi i-ar fi băgat cu nasul mai adânc în 
porcărie decât pe ceilalţi. Asemenea chestii îi desăvârşeau 
educaţia. 

Într-o seară, venind s-o ia pe Satin, recunoscu pe 
marchizul de Chouard, care cobora scara, cu picioarele 
tremurătoare, târându-se pe rampă cu o figură gălbejită. 
Ea se făcu că-şi şterge nasul. Apoi, ajunsă sus, când o găsi 
pe Satin într-o murdărie îngrozitoare, cu menajul lăsat 
baltă de opt zile, cu un pat infect şi cu oale răsturnate în 
drum, se miră că una ca ea îl cunoaşte pe marchiz. Ah! Da, 
îl cunoştea; chiar că o bătuse la cap destul, şi pe ea şi pe 
cofetarul ei, când erau împreună! Acum, mai venea uneori, 
dar o enerva îngrozitor cum adulmeca toate lucrurile 
murdare, până şi pantofii ei. 


— Da, dragă, pantofii mei. Oh! Un porc bătrân! Îmi 
pretinde totdeauna nişte lucruri. 

Ceea ce neliniştea mai ales pe Nana era sinceritatea 
acestor dezmăţuri josnice. Îşi aducea aminte de comediile 
pe care le juca simulând plăcerea, pe vremea când era o 
femeie lansată; în timp ce acum, vedea fetele, în jurul ei, 
omorându-se puţin câte puţin în fiecare zi, fără nici o 
bucurie. 

Apoi Satin o înfricoşa îngrozitor cu poliţia. Povestea o 
mulţime de lucruri în privinţa asta. Satin se culcase mai de 
mult cu un agent de la moravuri, ca să fie lăsată în pace; de 
două ori el se opusese celor care voiau să i se scoată 
condicuţă; şi, în prezent, tremura de frică, fiindcă soarta îi 
era pecetluită dacă o mai înhăţau încă o dată. Trebuia s-o 
asculţi povestind. Pentru a căpăta gratificaţii, agenţii 
arestau cât mai multe femei; te înhăţau numaidecât şi te 
făceau să taci cu o palmă, dacă strigai, siguri fiind că vor fi 
susținuți şi recompensaţi chiar când în grămadă se mai afla 
şi vreo fată cuminte. Vara, vreo doisprezece sau 
cincisprezece agenţi din aceştia operau razii pe bulevard, 
împresurând trotuarul şi pescuind până la treizeci de femei 
într-o seară. Numai că Satin cunoştea locurile; cum mirosea 
agenţii, o zbughea în mijlocul înspăimântătoarei învălmăşeli 
a trenelor lungi de rochii care dădeau să scape prin 
mulţime. Era o spaimă de lege, o groază de prefectură, atât 
de mare, încât unele dintre ele rămâneau paralizate în uşa 
cafenelelor, în faţa forţei publice care mătura strada. Satin 
însă se temea cel mai mult de denunţuri; când îl părăsise, 
cofetarul ei se arătase destul de ticălos ca s-o amenințe că 
are s-o pârască; de, unii bărbaţi trăiau pe spinarea 
amantelor lor cu acest vicleşug, fără a mai pune la 
socoteală femeile murdare, care, folosind trădarea, te 
dădeau pe mâna poliţiei cu cea mai mare uşurinţă, dacă 
erai mai drăguță decât ele. Nana asculta lucrurile acestea 
cuprinsă de o groază mereu crescândă. Tremurase 
întotdeauna în faţa legii, puterea aceasta necunoscută, 


răzbunarea aceasta a oamenilor care puteau s-o suprime 
fără ea nimeni pe lume s-o apere. Saint-Lazare13 îi apărea 
ca un mormânt, o văgăună întunecată unde femeile erau 
îngropate de vii, după ce li se tăia părul. Satin îi spunea că 
i-ar fi fost de ajuns să-l lase pe Fontan, ca să găsească 
protecţii; degeaba îi vorbise despre nişte liste de femei, 
însoţite de fotografii, pe care agenţii trebuiau să le 
consulte, cu ordinul de a nu se atinge niciodată de acestea: 
Nana nu-şi putea opri un tremur, se vedea mereu 
înghiontită, târâtă, aruncată a doua zi la vizită; şi scaunul 
acela al vizitei o umplea de groază şi de ruşine, pe ea care 
îşi dăduse de atâtea ori poalele peste cap. 

Chiar aşa, pe la sfârşitul lui septembrie, într-o seară, pe 
când se plimba cu Satin pe bulevardul Poissonniere, aceasta 
se puse deodată pe fugă. Şi cum Nana o întreba ce-o 
apucase, Satin îi şopti: 

— Agenţii. Hai repede! Repede! 

Fu o cursă nebună, în mijlocul îmbulzelii generale. Fustele 
fugarelor se sfâşiau. Izbucniră ţipete şi bătăi. O femeie 
căzu. Mulțimea privea râzând agresiunea brutală a 
agenţilor, care, la repezeală, îşi strânseră cercul. În această 
vreme, Nana o pierduse pe Satin. Cu picioarele înmuiate 
dintr-o dată, cu siguranţă că avea să fie arestată, dacă un 
bărbat, luând-o la braţ, n-ar fi dus-o cu sine prin faţa 
agenţilor furioşi. Era Prulliere, care o recunoscuse. Fără să 
vorbească, actorul se întoarse cu ea în strada Rougemont, 
în momentul acela pustiu, unde Nana putu să răsufle, atât 
de sfârşită de puteri, încât trebui să o susţină. Nici nu avu 
măcar puterea să-i mulţumească. 

— Haide, spuse el în sfârşit, acum trebuie să te supui. Vino 
la mine. 

Fontan locuia alături, pe strada Bergere. Dar Nana îşi 
reveni deodată. 

— Nu, nu vreau. 

Atunci el deveni grosolan şi reluă cu voce aspră: 


— Din moment ce mergi cu toată lumea. Ei? Pentru ce nu 
vrei? 

— Uite aşa. 

După părerea ei, asta spunea totul. Îl iubea prea mult pe 
Fontan ca să-l înşele cu un prieten. Ceilalţi nu reprezentau 
nimic, din moment ce nu o făcea de plăcere, ci de nevoie. În 
faţa acestei încăpăţânări stupide, Prulliere comise o 
ticăloşie de bărbat frumos, vexat în amorul său propriu. 

— Ei bine, dacă aşa îţi place, n-ai decât, declară el. Numai 
că eu nu merg în aceeaşi direcţie cu tine, draga mea. 
Descurcă-te singură. 

Şi o părăsi. Groaza o cuprinse din nou pe Nana, se apucă 
să facă un înconjur enorm ca să se întoarcă în Montmartre, 
strecurându-se rigidă de-a lungul prăvăliilor, îngălbenindu- 
se cum se apropia un bărbat de ea. 

A doua zi, după ce i se risipi zbuciumul ce i-l pricinuise 
spaima din ajun, ducându-se la mătuşă-sa, la capătul străzii 
Batignolles, o străduţă mică şi singuratecă, Nana se întâlni 
nas în nas cu Labordette. La început, şi unul şi altul părură 
stânjeniţi. El, complezent ca întotdeauna, avea afaceri pe 
care trebuia să le ascundă. Cu toate astea, îşi veni cel dintâi 
în fire şi se minună de fericita întâlnire. Nu zău, toată lumea 
era încă zăpăcită de dispariţia totală a Nanei. O căutau 
pretutindeni, vechii prieteni se uscau de-a-npicioarelea. Şi, 
luând un ton părintesc, sfârşi prin a o mustra. 

— Între noi fie vorba, draga mea, sincer spus, începe să 
devină o prostie. Înţeleg un capriciu. Numai că să ajungi 
până acolo încât să fii exploatată în halul ăsta, şi să nu 
încasezi decât scatoalce. Ai de gând să concurezi pentru 
premiul de virtute? 

Ea îl asculta cu un aer încurcat. Cu toate astea, când 
Labordette îi vorbi de Rose, care se umfla în pene fiindcă-l 
cucerise pe Muffat, o lacrimă se ivi în ochii ei. Murmură: 

— Oh! Dacă aş vrea. 

Îi propuse imediat să mijlocească o împăcare între ei, ca 
un prieten binevoitor. Dar ea refuză. Atunci, Labordette o 


atacă din altă parte. Îi spuse că Bordenave pregătea o piesă 
a lui Fauchery, unde era un rol superb pentru ea. 

— Cum! O piesă unde se află liber un rol? Exclamă Nana, 
încremenită. Prin urmare, el joacă în piesă şi nu mi-a spus 
NIMIC! 

Vorbea despre Fontan fără să-l numească însă. De altfel, se 
calmă imediat. Niciodată n-avea să se întoarcă la teatru. 
Fără îndoială, Labordette nu era convins, căci insista cu un 
surâs: 

— Ştii că, în ceea ce mă priveşte, n-ai să te temi de nimic. 
Îl pregătesc pe Muffat al tău, te reîntorci la teatru, şi ţi-l 
aduc pe tavă. 

— Nu, spuse ea energic. 

Şi-l părăsi. Eroismul o făcu pe Nana să se înduioşeze de ea 
însăşi. Un ticălos de bărbat nu s-ar fi sacrificat niciodată 
aşa, fără s-o trâmbiţeze pretutindeni. Cu toate astea, un 
lucru o impresiona: Labordette îi dădea exact aceleaşi 
sfaturi ca şi Francis. Seara, când Fontan se întoarse acasă, 
ea îl întrebă despre piesa iui Fauchery. De două luni, Fontan 
îşi făcuse din nou intrarea la Varietes. De ce nu-i vorbise de 
rol? 

— Ce rol? Spuse actorul cu vocea lui răutăcioasă. Doar n-o 
fi vorba de rolul acelei, doamne din lumea bună? Ei aş, tu 
crezi, aşadar, că ai talent! Dar rolul acesta, draga mea te-ar 
turti. Nu zău, ştii că eşti comică! 

Se simţi oribil de jignită. Tot timpul serii, el o luă peste 
picior, numind-o domnişoara Mars, şi cu cât lovea mai mult 
în ea cu atât Nana rezista tentaţiei, gustând o plăcere 
amară în acest eroism al capriciului său, care o făcea să 
apară măreaţă şi foarte îndrăgostită în propriii săi ochi. De 
când se ducea cu alţii ca să aibă cu ce să-l hrănească, îl 
iubea şi mai mult, cu toată osteneala şi dezgustul ce le 
aducea de fiecare dată după sine. Fontan devenea viciul ei, 
pe care-l plătea, nevoia ei, de care nu se putea lipsi, sub 
stimulentul palmelor. El, văzând că-i prostuţă şi blândă, 
sfârşea prin a abuza. Nana îi provoca lui Fontan accese de 


nervi, căpătase o asemenea ură feroce împotriva ei, încât 
era pe punctul de-a nu mai ţine socoteală de interesele sale. 
Iar când Bosc îi făcea observaţii, Fontan striga, exasperat, 
fără să se ştie pentru ce, că puţin îi păsa de Nana şi de 
cinele ei copioase, că are s-o dea afară, numai aşa, ca să 
aibă prilejul să dăruiască cei şapte mii de franci unei alte 
femei. Şi acesta fu deznodământul legăturii lor. 

Într-o seară, Nana întorcându-se acasă pe la orele 
unsprezece, găsi uşa încuiată cu zăvorul. Bătu prima oară, 
nici un răspuns; a doua oară, din nou nici un răspuns. Cu 
toate astea, vedea lumină pe sub uşă, şi Fontan, înăuntru, 
nu se jena să facă zgomot umblând. Ea bătu încă, iară să se 
lase, chemând, supărându-se. În sfârşit, vocea lui Fontan se 
auzi, domoală şi unsuroasă, dar nu spunea decât: 

— La naiba! 

Ea bătu cu amândoi pumnii. 

— La naiba! 

Bătu şi mai tare, să spargă lemnul uşii. 

— La naiba! 

Şi, vreme de un sfert de ceas, aceleaşi vorbe urâte ce o 
pălmuiră, răspunseră cu un ecou batjocoritor la fiecare 
lovitură a ei în uşă. Apoi, Fontan, văzând că nu se lăsa, 
deschise brusc uşa, se instala în prag cu braţele încrucişate 
şi zise cu aceeaşi voce de o duritate înfiorătoare: 

— Fir-ar să fie! Isprăveşte odată. Ce tot vrei? Spune?! Ai 
să ne laşi să dormim? Vezi bine că am musafiri. 

Într-adevăr, nu era singur. Nana zări pe femeiuşcă de la 
Bouffes numai în cămaşă, cu părul ei cânepiu ciufulit şi cu 
ochii ca găurile sfredelului, făcând haz în mijlocul mobilelor 
pe care le plătise ea. Fontan tocmai făcea însă un pas în 
afară, cu aerul lui înspăimântător, deschizând nişte degete 
mari ca nişte cleşti. 

— Şterge-o, ori te strâng de gât! 

Atunci Nana izbucni într-un hohot de plâns nervos. Îi fu 
frică şi fugi. De astă dată, ea era cea aruncată afară. În 


furia ei se gândi deodată la Muffat; da, aşa-i făcuse şi ea, 
dar nu Fontan trebuia să-i plătească cu aceeaşi monedă. 

Pe trotuar, primul ei gând fu să se ducă să se culce la 
Satin, dacă aceasta nu avea pe nimeni. O întâlni în faţa 
casei, aruncată şi ea în stradă de proprietar, care pusese un 
lacăt la uşă, fără să aibă dreptul, deoarece Satin avea 
mobile sus; ea înjura, spunea că are să-l târască la comisar. 
Până una alta, cum suna miezul nopţii, trebuiau să se 
gândească unde să găsească un pat. Şi Satin, socotind că 
nu e prudent să amestece sergenţii din oraş în treburile ei, 
o duse în cele din urmă pe Nana în strada Laval, la o 
cucoană care ţinea un mic hotel cu camere mobilate. Li se 
dădu, la primul etaj, o cameră strâmtă, a cărei fereastră se 
deschidea spre curte. Satin repeta: 

— M-aş fi dus la doamna Robert. Are totdeauna un colţişor 
pentru mine. Dar cu tine, nu e cu putinţă. Devine ridicolă cu 
geloziile ei. Alaltăieri-seară, m-a bătut. 

Când încuiară uşa, Nana, care nu se uşurase încă, izbucni 
în lacrimi şi îi povesti de douăzeci de ori mârşăvia lui 
Fontan. Satin o asculta cu bunăvoință, o consola, se indigna 
mai tare decât ea, ocărându-i pe bărbaţi. 

— Oh! Porcii! Oh! Porcii! Vezi tu, nu ne mai trebuie nici de 
leac porci din ăştia! 

Apoi, o ajută pe Nana să se dezbrace, se învârti în jurul ei 
cu aere de femeiuşcă îndatoritoare şi supusă. Repeta într- 
una cu alintare: 

— Să facem nani repede, pisicuţul meu. O să ne simţim 
mai bine. Ah! Ce proastă eşti că-ţi faci sânge rău! Îţi spun 
că sunt nişte ticăloşi! Nu te mai gândi la ei. Eu te iubesc 
mult. Nu mai plânge, fă asta pentru micuța ta dragă. 

Şi, în pat, o luă numaidecât pe Nana în braţe, ca s-o 
liniştească. Satin nu mai voia să audă de numele lui Fontan; 
ori de câte ori îl auzea pe buzele prietenei sale, îl amuţea cu 
un sărut, cu o strâmbătură drăguță de mânie, despletindu- 
şi părul şi arătându-se în frumuseţea ei copilărească şi plină 
de compasiune. Atunci, încetul cu încetul, mângâiată de 


această îmbrăţişare atât de dulce, Nana îşi şterse lacrimile. 
Era înduioşată şi o mângâie şi ea pe Satin. Când sună ora 
două, lumânarea ardea încă; amândouă chicoteau şi râdeau 
pe înfundate, şi-şi spuneau vorbe de dragoste. 

Dar brusc se stârni un vacarm în hotel şi Satin, care se 
ridică pe jumătate goală, se apucă să tragă cu urechea. 

— Poliţia! Zise ea, albă de tot. Ei, fir-ar să fie! N-avem 
noroc. Ne-am curăţat! 

De douăzeci de ori până acum îi povestise despre 
descinderile pe care le făceau agenţii în hoteluri. Şi într- 
adevăr, în noaptea aceea, refugiindu-se în strada Laval, 
niciuna, nici cealaltă nu se gândiseră măcar o clipă la aşa 
ceva. La cuvântul poliţie, Nana îşi pierdu capul. Sări din 
pat, alergă în lungul camerei, deschise fereastra cu acrul 
unei nebune care vrea să se arunce în gol. Dar, din fericire, 
curticica era acoperită cu un geamlăc, şi un grilaj din bare. 
De fier se afla la nivelul ferestrei. Atunci, Nana nu mai ezită 
o clipă, încalecă pervazul şi dispăru în noapte, cu cămaşa-i 
fluturând pe coapsele goale în aerul rece al nopţii. 

— Stai pe loc, repetă Satin, înspăimântată. Ai să te omori. 

Apoi, cum cineva bătea în uşă, fu fată de treabă, închise 
fereastra, aruncând hainele prietenei sale în fundul unui 
dulap. Se şi resemnase, spunându-şi că la urma urmei dacă 
îi scoteau condicuţa, n-are să mai aibă parte de frica asta 
prostească. Făcu pe femeia zdrobită de somn, căscă, 
parlamentă şi sfârşi prin a deschide uşa unui vlăjgan cu 
barba murdară, care îi spuse: 

— Arată-ţi mâinile. N-ai înţepături. Nu lucrezi deci. Atunci 
îmbracă-te! 

— Dar nu sunt croitoreasă, sunt lustruitoare, declară Satin 
cu obrăznicie. 

Cu toate astea, se îmbrăcă docilă, ştiind că nici o discuţie 
nu era cu putinţă. În hotel se auzeau strigăte, o fată se 
cramponase de uşă, nevoind să meargă; o alta, care era 
culcată cu un amant şi de care acesta răspundea, făcea pe 
femeia onestă, spunea că-i ultragiată şi că va intenta un 


proces la prefectul de poliţie. Timp de aproape o oră se 
auziră zgomote de bocanci pe scări, de uşi zguduite de 
lovituri de pumni, de ţipete ascuţite înăbuşite în plânsete, 
de alunecări de rochii mângâind zidurile, tot ceea ce 
reprezenta trezirea bruscă şi plecarea buimacă a unei cete 
de femei, dusă brutal de trei agenţi, sub conducerea unui 
mic comisar blond, foarte politicos. Apoi, în hotel domni din 
nou o linişte adâncă. 

Nana era salvată, nimeni nu o văzuse. Se întoarse pe 
dibuite în cameră, dârdâind, moartă de frică. Picioarele 
goale îi sângerau, sfâşiate de grilaj. Mul timp rămase pe 
marginea patului, ascultând într-una. Spre ziuă, adormi. 
Dar, la orele opt, când se trezi, fugi de la hotel şi alergă la 
mătuşă-sa. Când doamna Lerat, care tocmai îşi bea cafeaua 
cu lapte, împreună eu Zoe, o văzu la ceasul acela, arătând 
ca o otreapă, cu faţa răvăşită, înţelese imediat totul. 

— Ehei! Ai păţit-o! Strigă ea. i-am spus doar că are să te 
jupoaie şi de piele. Hai intră, la mine în casă vei fi 
întotdeauna bine primită. 

Zoe se sculase, murmurând cu o familiaritate 
respectuoasă: 

— În fine, doamna ne-a fost redată. O aşteptam pe 
doamna. 

Dar doamna Lerat vroi ca Nana să-l îmbrăţişeze de îndată 
pe Louiset, pentru că, zicea ea, înţelepciunea mamei sale 
avea să facă fericirea acestui copil. Louiset dormea încă, 
bolnăvicios cum era, şi anemic. Şi când Nana se aplecă 
peste faţa lui albă şi scrofuloasă toate necazurile din 
ultimele luni i se îngrămădiră-n gâtlej şi o sugrumară; 

— Oh! Sărăcuţul meu copil, sărăcuţul meu copil, bâlbâi ea 
într-o ultimă criză de plâns. 

IX. 

La Varietes se repeta Mica ducesă. Primul act tocmai 
fusese pus la punct, şi actorii se pregăteau să-l înceapă pe 
al doilea. În avanscenă, aşezaţi printre vechile fotolii, 
Fauchery şi Bordenave discutau, în vreme ce sufleurul, moş 


Cossard, un pitic cocoşat, aşezat pe un scaun de paie, 
răsfoia manuscrisul cu un creion între buze. 

— Ei bine, ce aşteptaţi? Strigă deodată Bordenave, bătând 
în duşumea cu bastonul lui gros. Barillot, de ce nu se 
începe? 

— Domnul Bosc a dispărut, răspunse Barillot, care 
îndeplinea funcţia de regizor secund. 

Atunci se dezlănţui o adevărată furtună. Toată lumea îl 
chema pe Bosc. Bordenave înjura. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Veşnic acelaşi cântec. 
Poate să se sune mult şi bine de intrare în scenă, că ei sunt 
totdeauna unde nu trebuie. Şi pe urmă se revoltă când îi 
reţii după orele patru. 

Dar Bosc venea cu o linişte desăvârşită. 

— Ei? Ce e? Cine mă doreşte? Ah! E rândul meu! Trebuia 
să mi-o spuneţi. Bun! Simonne dă replica: „lată că musafirii 
sosesc” şi eu intru. Pe unde trebuie să intru? 

— Pe uşă, bineînţeles, declară Fauchery agasat. 

— Da, dar unde e uşa? 

De data asta Bordenave se năpusti asupra lui Barillot, 
începând din nou să înjure şi să lovească duşumeaua cu 
bastonul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Spusesem să se aşeze 
acolo un scaun, care să sugereze uşa. În toate zilele trebuie 
luată de la capăt aşezarea decorului. Barillot? Unde e 
Barillot? Încă unul! Toţi o şterg. 

Cu toate astea Barillot veni el însuşi să aşeze scaunul fără 
un cuvânt, plecându-şi spatele sub furtuna de strigăte. Şi 
repetiţia reîncepu. Simonne, cu pălăria pe cap, înfofolită în 
blană, făcea pe servitoarea care aşază mobilele. Se 
întrerupse ca să precizeze: 

— Să ştiţi că mie nu mi-e prea cald, o să-mi ţin mâinile în 
manşon. 

Pe urmă, cu vocea schimbată, îl întâmpină pe Bosc cu un 
uşor țipăt: 


— Poftim! E domnul conte. Sunteţi primul care a venit, 
domnule conte, şi doamna va fi foarte mulţumită. 

Bosc avea nişte pantaloni plini de noroi şi un pardesiu 
mare, galben, cu un fular imens. Împrejurul gulerului. Cu 
mâinile în buzunare, cu o pălărie veche pe cap, zise cu o 
voce surdă, fără să aibă aerul că dramatizează, 
tărăgănându-şi vocea: 

— N-o deranja pe stăpâna ta, Isabelle; vreau să-i fac o 
surpriză. 

Repetiţia continuă. Bordenave, posomorât, scufundat în 
fundul fotoliului, asculta cu o înfăţişare plictisită. Fauchery, 
nervos, îşi schimba poziţia, avea în fiecare minut mâncărimi 
de limbă, ar fi vrut să întrerupă, dar se stăpânea. În spatele 
lui, în sala întunecată şi goală, auzi şuşoteli. 

— A venit? Întrebă el aplecându-se către Bordenave. 
Acesta răspunse afirmativ, făcând un semn din cap. 

Înainte de a accepta rolul Geraldinei, care i se oferea. 
Nana dorise să vadă piesa, căci ezita dacă ar fi fost vorba să 
joace iar un rol de cocotă, Visa un rol de femeie cinstită. Se 
ascundea în umbra unui benuoar, împreună cu Labordette, 
care făcuse legătura între ea şi Bordenave. Fauchery o 
cercetă cu privirea, şi se puse din nou să urmărească 
repetiţia. 

Numai avanscena era luminată. O singură lampă 
prăpădită, mai exact o flacără de gaz atârnată de muchia 
rampei, al cărui reflector arunca toată lumina spre primul 
plan, părea un ochi uriaş, galben deschis în 
semiobscuritate, unde ardea cu o lucire tristă. Sprijinit de 
tija subţire cu care era prevăzută lampa de serviciu, 
Cossard îşi sălta manuscrisul, ca să vadă mai bine, ieşind în 
întregime în bătaia luminii care îi scotea şi mai în relief 
cocoaşa. Apoi, nu departe de el Bordenave şi Fauchery 
începeau de acum să dispară în umbră. Decorul părea 
pântecul unei enorme nave, şi pe o întindere de câţiva metri 
numai juca o lumină de felinar ţintuită de un stâlp de gară, 
sub care actorii luau înfăţişări de viziuni baroce, cu umbrele 


dansând în spatele lor. Restul scenei se umplea de un praf 
asemănător celui de pe un şantier de demolări sau al unui 
naos despicat, ticsit cu scări, cercevele şi decoruri, ale 
căror vopseluri decolorate închipuiau nişte îngrămădiri de 
ruine; şi în văzduh, pânzele fundalului, care atârnau, aveau 
înfăţişarea unor zdrenţe agăţate de grinzile vreunui uriaş 
magazin cu bulendre. Sus de tot, o rază luminoasă, 
strecurată printr-o fereastră, brăzda cu o dungă de aur 
întunericul din dreptul cintrului. 

În acest timp, în fundul scenei, actorii pălăvrăgeau, în 
aşteptarea replicilor fiecăruia. Puțin câte puţin, ridicaseră 
glasurile. 

— Ia ascultați! N-aveţi de gând să tăceţi?! Urlă Bordenave, 
care sări plin de mânie de pe fotoliul său. N-aud un cuvânt. 
leşiţi afară, dacă aveţi ceva de vorbit; noi ceilalţi lucrăm 
aici. Barillot, dacă se mai vorbeşte, amendez pe toată 
lumea! 

Tăcură un timp. Alcătuiau un mic grup, aşezat pe o bancă 
şi pe scaune rustice, într-un colţ de grădină, primul decor 
de seară care se afla gata de montat. Fontan şi Prulliere o 
ascultau pe Rose Mignon, care istorisea tocmai că 
directorul de la Follies-Dramatiques14 îi făcuse nişte oferte 
superbe. Dar un glas strigă: 

— Ducesa. Saint-Firmin! Hai, ducesa şi Saint-Firmin! 

Numai la a doua chemare, Prulliere îşi aminti că el era 
Saint-Firmin. Rose, care juca pe ducesa Helene, îl aştepta 
de acum ca să poată intra în scenă. Târându-şi agale 
picioarele pe scândurile goale, bătrânul Bosc. Se întorcea 
să se odihnească. Atunci, Clarisse îi oferi jumătate din 
bancă. 

— Ce l-a apucat de urlă aşa? Spuse ea, vorbind de 
Bordenave. O să fie şi mai frumos. Nu se mai poate monta o 
piesă fără ca el să facă o criză de nervi. 

Bosc ridică din umeri. El plutea undeva, deasupra tuturor 
furtunilor. Fontan se grăbi să adauge: 

— Presimt un eşec. Piesa asta mi se pare idioată. 


Apoi se adresă Clarissei, revenind la povestea cu Rose: 

— Ia spune, tu crezi în ofertele de la Follies? Trei sute de 
franci pe seară, şi asta timp de o sută de reprezentații. De 
ce nu şi o casă la ţară pe deasupra! Dacă i-ar da trei sute de 
franci neveste-sii, apoi Mignon l-ar lăsa pe Bordenave al 
nostru, şi asta fără discuţie. 

Clarisse credea în cei trei sute de franci. Ştia ea că Fontan 
ăsta azvârlea totdeauna cu noroi în camarazii lui! Dar 
Simonne îi întrerupse. Dârdâia de frig. Cu toţii, înfofoliţi 
până la ochi şi cu fulare la gât, priviră în sus spre raza de 
soare care lucea, fără să se coboare în frigul posomorât al 
scenei. Afară, îngheţai, sub un cer limpede de noiembrie. 

— Şi nici vorbă de foc în foaier! Spuse Simonne. E 
dezgustător, a devenit un zgârie-brânză. Aş avea chef să 
plec, nu vreau să mă îmbolnăvesc. 

— Linişte odată! Strigă din nou Bordenave cu o voce 
tunătoare. 

După asta, timp de câteva minute, nu se auzi decât 
recitarea nedesluşită a actorilor. De abia schiţau gesturile. 
Păstrau un ton scăzut ca să nu se obosească. Cu toate 
astea, când scoteau în vileag vreo intenţie, aruncau o 
privire spre sală. Sala se căsca în faţa lor, ca o văgăună 
neagră, unde plutea o umbră nedesluşită sau o pulbere 
fină, închisă ca un hambar înalt şi fără ferestre. Sala, 
întunecată, luminată numai de clar-obscurul scenei, 
dormea, vădind o discreţie tristă şi tulburătoare. În tavan, o 
umbră adâncă ştergea picturile. De sus în josul 
avanscenelor, la dreapta şi la stânga, cădeau nesfârşite fâşii 
de pânză cenuşie, ca să protejeze tapetele; şi husele 
scaunelor păreau că se continuă cu benzile de pânză 
aruncate peste catifeaua rampelor, înconjurând galeriile cu 
un dublu linţoliu, murdărind umbrele cu tonul lor alburiu. 
Nu se distingeau, în spălăceala generală, decât adânciturile 
mai întunecoase ale lojilor, care desemnau osatura etajelor, 
cu petele fotoliilor, a căror catifea roşie devenea în 
întunericul din jur neagră. Candelabrul, complet lăsat în 


jos, umplea orchestra cu ciucurii lui de cristale, făcându-te 
să gândeşti că publicul s-ar fi mutat în altă parte sau a 
plecat într-o călătorie din care nu va mai reveni. 

Şi chiar atunci Rose, în rolul său de mică ducesă, tulburată 
ca o fetiţă, înainta spre rampă. Ridică mâinile, făcu o 
mutrişoară adorabilă către sala goală şi întunecoasă, cu o 
tristeţe de casă îndoliată. 

— Doamne! Ce lume aiurită! Spuse ea, accentuând fraza, 
sigură de efect. 

În fundul benoarului unde se ascundea, Nana, învelită într- 
un uriaş şal, asculta piesa, mâncând-o pe Rose clin ochi. Se 
răsuci către Labordette şi-l întrebă cu glas scăzut: 

— Eşti sigur că o să vină? 

— Mai mult decât sigur. Fără îndoială că o să vină cu 
Mignon, ca să aibă un pretext. Îndată ce-şi va face apariţia, 
vei urca în cabina Mathildei, unde am să ţi-l aduc. 

Vorbea de contele Muffat. Era o întrevedere pe un teren 
neutru, pusă la cale de Labordette. Avusese o conversaţie 
serioasă cu Bordenave, căruia două eşecuri succesive îi 
încurcaseră rău afacerile. În consecinţă, Bordenave se 
grăbise să-şi negustorească teatrul şi să ofere un rol Nanei, 
dorind să şi-l atragă de partea sa pe contele Musffat, de la 
care nădăjduia un credit. 

— Şi de rolul acela al Geraldinei, ce zici? Reluă 
Labordette. 

Dar Nana, neclintită, nu răspunse nimic. După un prim 
act, în care autorul îl arăta pe ducele de Beaurivage 
înşelându-şi nevasta cu blonda Geraldine, o stea de operetă, 
în actul al doilea se vedea ducesa Helene venind la actriţă 
în seara unui bal mascat, ca să înveţe prin ce putere magică 
puteau femeile astea să le cucerească şi să le reţină soţii. 
Un văr, frumosul Oscar de Saint-Firmin, o introducea acolo, 
sperând să o corupă. Şi, ca primă lecţie, spre marca ei 
surpriză, auzea pe Geraldine făcându-i un scandal ordinar 
ducelui, care era foarte politicos, ba chiar avea aerul că e 
încântat; ceea ce-o făcea pe ducesă să scoată exclamaţii de 


uimire: „Ah, bine! Deci aşa trebuie să le vorbeşti 
bărbaţilor?” Geraldine n-avea în tot actul decât scena asta. 
Cât despre ducesă, nu trecu mult şi fu pedepsita pentru 
curiozitatea ei: un crai bătrân, baronul de Tardiveau, o luă 
drept cocotă şi se arăta foarte îndrăzneţ; în vreme ce în 
partea cealaltă, pe o canapea, Beaurivage făcea pace cu 
Geraldine, îmbrăţişând-o. Cum rolul acesteia din urmă nu 
era distribuit, moş Cossard se ridicase ca să-l citească, şi 
fără să vrea, introducea anumite intonaţii, făcând figuraţie, 
în braţele lui Bosc. Tocmai se aflau la această scenă, 
repetiţia trena într-o notă dezagreabilă, când Fauchery sări 
deodată de pe fotoliul său. Se stăpânise până atunci, dar 
nervii îl biruiseră. 

— Nu aşa! Strigă el. 

Actorii se opriră, cu mâinile bălăbănindu-se, şi Fontan 
întrebă, strâmbând din nas, cu aerul lui nepăsător, care te 
făcea să crezi că-şi bate joc de lume: 

— Ce-i, ce nu aşa? 

— Niciunul din voi n-a găsit nota justă! Dar de loc, de loc! 
Reluă Fauchery, care, el însuşi gesticulând, măsură cu paşi 
mari rampa şi se puse să mimeze scena. Uite, dumneata 
Fontan, pătrunde bine înflăcărarea lui Tardiveau; trebuie să 
te apleci, să faci ca şi cum ai vrea s-o înhaţi pe ducesă. Şi tu, 
Rose, execuţi trecerea ta repede în felul ăsta; dar nu când 
dă Dumnezeu, ci exact când auzi sărutul. 

Se întrerupse şi strigă la Cossard, în focul explicaţiilor: 

— Geraldine, dă-i un sărut. Puternic! Să se audă tare! 

Moş Cossard, întorcându-se către Bosc, ţocăi puternic din 
buze. 

— Bun! Uite şi sărutul, spuse Fauchery triumfător, încă o 
dată sărutul. Vezi tu, Rose, am avut timpul să trec şi, 
văzându-i, scot un uşor strigăt: „Ah! L-a sărutat!” Dar 
pentru asta, trebuie ca Tardiveau să lungească scena. Aţi 
înţeles? Fontan, lungeşti scena. Hai! Încercaţi aşadar, şi 
apoi apare toată lumea. 


Actorii reluară scena; dar Fontan da dovadă de atâta rea- 
voinţă, încât nu mergea de loc. În două rânduri, Fauchery 
trebui să revină asupra indicaţiilor pe care le dase mai 
înainte, gesticulând de fiecare dată cu tot mai multă 
aprindere. Toţi îl ascultau cu un aer posomorât, se priveau o 
clipă, ca şi cum le-ar fi cerut să meargă cu capul în jos, apoi, 
stângaci, încercau, pentru ca imediat să se oprească, cu 
gesturi rigide de marionete ale căror sfori s-au rupt. 

— Nu, e prea de tot, nu mai înţeleg nimic, spuse Fontan cu 
vocea lui insolentă. 

Bordenave nu deschisese măcar o dată gura. Complet 
scufundat în fundul fotoliului, nu i se vedea în lumina 
tulbure a lămpii de serviciu cu luciri palide decât fundul 
pălăriei trasă pe ochi, în vreme ce bastonul, lăsat în 
părăsire, îi bara pântecele; ai fi zis că doarme. Brusc se 
ridică. 

— Dragul meu, e stupid, declară el lui Fauchery, cu un aer 
liniştit. 

— Cum stupid?! Strigă autorul devenit dintr-o dată foarte 
palid. Stupid eşti tu, dragul meu! 

De astă dată, Bordenave începu să se supere. Repetând 
cuvântul stupid, căuta ceva şi mai dur, şi găsi imbecil şi 
cretin. Se va fluiera, actul nu o să apuce să se sfârşească. Şi 
cum Fauchery, exasperat, fără de altminteri să se simtă 
jignit de aceste insulte pe care le schimbau de obicei între 
ei cu prilejul fiecărei noi piese, îl numi pur şi simplu brută, 
Bordenave pierdu orice măsură. Îşi învârtea bastonul prin 
aer ca pe o morişcă şi răsufla greu ca un bou, strigând: 

— Fir-ar să fie! Lasă-mă în pace. Uite un sfert de ceas 
pierdut cu stupidităţi. Da, stupidităţi. N-are nici un 
chichirez. Tu, Fontan, tu nu te mişti, tu, Rose, faci mişcarea 
asta mică, vezi, nu mai mult, şi cobori. Haidem la treabă, 
acum. Dă sărutarea, Cossard. 

Atunci se produse o adevărată confuzie. Scena nu mergea 
de loc mai bine. Acum, la rândul lui, Bordenave gesticula, 
cu graţii de elefant, în vreme ce Fauchery rânjea, ridicând 


din umeri cu compătimire. Apoi, Fontan voi să se amestece, 
şi chiar Bosc îşi îngădui să dea sfaturi. Istovită, Rose 
sfârşise prin a se aşeza pe scaunul care închipuia uşa. Nu 
se mai ştia unde erau cu piesa. Colac peste pupăză, 
Simonne, crezând că-şi aude replica, intră prea devreme, în 
mijlocul dezordinii, ceea ce-l înfurie pe Bordenave în aşa 
hal, încât, învârtind bastonul ca pe o morişcă teribilă, îi 
trase o lovitură zdravănă peste fund. Adeseori bătea 
femeile la repetiţii, mai ales când se culcase cu ele. Fata 
fugi, urmărită de glasul lui furios: 

— 'Ţine-o şi pe asta, şi vă spun, pentru numele lui 
Dumnezeu, că închid taraba dacă mă sâcâiţi aşa mereu! 

Fauchery se grăbise să-şi înfunde pălăria pe cap, 
prefăcându-se că părăseşte teatrul, dar reveni, atunci când 
îl văzu pe Bordenave că se aşază la loc, năduşit leoarcă. El 
însuşi îşi reluă locul, în celălalt fotoliu. Rămaseră unul lângă 
altul, fără să se mişte, în timp ce o tăcere adâncă se 
aşternea în întunericul sălii. Actorii aşteptară vreme de 
două minute. Toţi erau descurajaţi, ca şi cum treceau 
printr-o încercare zdrobitoare. 

— Ei bine, să continuăm, spuse în cele din urmă 
Bordenave, complet liniştit, cu vocea pe care o avea de 
obicei. 

— Da, să continuăm, repetă Fauchery, vom pune mâine la 
punct scena. 

Şi-şi întinseră picioarele, în vreme ce repetiţia îşi reluă 
mersul cu aceeaşi alură de plictiseală şi indiferenţă. In. 
Timpul răfuielii dintre director şi autor, Fontan şi ceilalţi se 
amuzaseră, în fundul scenei, pe banca şi scaunele rustice. 
Râdeau, încet, grohăiau şi aruncau cuvinte înţepătoare. 
Dar, când Simonne reveni, cu vocea întretăiată de lacrimi 
din cauza loviturii de baston peste fund, făcură din asta o 
dramă, spunând că în locul ei l-ar fi strâns de gât pe porcul 
acela. Ea îşi ştergea ochii, aprobând din cap; gata, avea să-l 
părăsească, cu atât mai mult cu cât Steiner, în ajun, se 
oferise să o lanseze. Clarisse rămase surprinsă, fiindcă ştia 


că bancherul nu mai avea nici un ban; dar Prulliere începu 
să râdă şi aminti de lovitura acestui afurisit de evreu, când 
se afişase cu Rose, ca să aranjeze la Bursă afacerea cu 
Salinele din Landes. Chiar atunci flutura un nou proiect: 
construcţia unui tunel pe sub Bosfor. Simonne asculta 
foarte curioasă. Cât despre Clarisse, ea nu-şi potolise furia 
de o săptămână. Aflase că animalul acela de la Faloise, pe 
care îl purtase cu vorba de la o zi la alta, aruncându-l în 
cele din urmă în braţele venerabile ale lui Gaga, avea să 
moştenească averea unui unchi foarte bogat! Aşa-i trebuia, 
ei nu-i revenea niciodată decât partea rea a lucrurilor. Apoi, 
acest gunoi de Bordenave care-i făcea mizerii, dându-i un 
rol de cincizeci de rânduri, ca şi cum n-ar fi putut să joace 
ea pe Geraldine! Visa acest rol, spera că Nana are să-l 
refuze. 

— Ei bine, dar eu? Spuse Prulliere foarte înţepat, nici eu 
nu am nici două sute de rânduri. Era să dau rolul îndărăt. 
Este strigător la cer să mă facă să joc pe acest Saint-Firmin, 
care o să fie un adevărat eşec. Şi ce stil, copii! Să ştiţi că o 
să fie un insucces total. 

Chiar în clipa aceea Simonne, care stătea de vorbă cu Moş 
Barillot, veni să spună gâfâind: 

— Apropo de Nana, să ştiţi că-i în sală. 

— Unde? Întrebă cu vioiciune Clarisse, ridicându-se să 
vadă. 

Zvonul se răspândi imediat. Fiecare se apleca să vadă. 
Repetiţia fu pentru o clipă ca întreruptă. Bordenave ieşi din 
imobilitatea sa, strigând: 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Isprăviţi odată actul. Şi linişte 
acolo jos, că nu mai e de trăit! 

În benoar, Nana urmărea piesa. De două ori, Labordette 
voise să vorbească; dar ea se impacientase, dându-i cu cotul 
pentru a-l face să tacă. Se termina actul al doilea, când 
două umbre apărură în fundul sălii. În vreme ce umbrele 
coborau în vârful picioarelor, evitând să facă vreun zgomot, 


Nana recunoscu pe Mignon şi pe contele Muffat, care 
veniră să salute în tăcere pe Bordenave. 

— Ah! Uite-i, murmură ea cu un suspin de uşurare. 

Rose Mignon dădu ultima replică. Atunci Bordenave spuse 
că trebuie să se reia acest al doilea act, înainte de a se trece 
la al treilea; şi, părăsind repetiţia, primi pe conte cu un aer 
de politeţe exagerată, în vreme ce Fauchery se făcea că se 
ocupă numai de actorii grupaţi în jurul lui. Domnul Mignon 
fluiera încetişor, cu mâinile la spate, sorbind din ochi pe 
soţia lui care. Părea nervoasă. 

— Ei bine, ne suim? Întrebă Labordette pe Nana. Îl aştepţi 
în cabină şi eu cobor să-l aduc. 

Nana părăsi numaidecât benoarul. Trebui să meargă pe 
dibuite pe culoarul dintre fotoliile de orchestră. Dar, 
Bordenave ghici că se strecurase prin umbră şi o ajunse din 
urmă la capătul coridorului care trecea prin spatele scenei 
pe un coridor îngust, unde gazul ardea zi şi noapte. Acolo, 
pentru a grăbi lucrurile, începu să se entuziasmeze pentru 
rolul pe care spera să i-l atribuie. 

— Nu-i aşa? Bun rol! Grozav! Parcă-i făcut pentru tine. 
Vino să repeţi, mâine. 

Nana rămase nepăsătoare. Aştepta să vadă actul al treilea. 

— Oh! Al treilea e superb! Ducesa face pe cocota la ea 
acasă, ceea ce dezgustă pe Beaurivage şi îl corijează. În 
felul ăsta, printr-un quiproquo foarte hazliu, Tardiveau 
soseşte şi se crede la o dansatoare acasă. 

— Şi Geraldine se află acolo? Îl întrerupse Nana. 

— Geraldine? Repetă Bordenave puţin jenat. Are o scenă, 
nu prea lungă, dar foarte reuşită. Este făcută pentru tine, 
îţi spun, semnezi? 

Nana îl privi fix. În cele din urmă răspunse: 

— Vom vedea, mai pe urmă. 

Şi se grăbi să-l găsească pe Labordette, care o aştepta pe 
scară. 

Întreg teatrul o recunoscuse. Se şuşotea în toate părţile. 
Prulliere era scandalizat de această întoarcere, în vreme ce 


Clarisse se simţea oarecum neliniştită pentru rolul ei. Cât 
despre Fontan, făcea pe indiferentul, păstrând o înfăţişare 
rece, căci nu se cădea ca tocmai el să lovească pe o femeie 
pe care o iubise; la urma urmei, din vechiul lui capriciu, 
transformat în ură, îi rămase o feroce ranchiună pentru 
sacrificiile ei, pentru frumuseţea ei, pentru acea viaţă în doi 
pe care n-o mai voise, din pricina perversiunii firii lui de 
monstru. 

Cu toate acestea, când Labordette reapăru şi când se 
apropie de conte, Rose Mignon, înştiinţată de prezenţa 
Nanei, înţelese deodată. Muffat o plictisea, dar gândul că o 
să fie părăsită în felul ăsta o scotea din minţi. Rupse tăcerea 
pe care o păstra de obicei în legătură cu aceste lucruri în 
faţa bărbatului ei, şi îi spuse fără nici un menajament: 

— Vezi ce se întâmplă? Pe cuvântul meu, dacă reîncepe 
aceeaşi poveste ca şi cu Steiner, îi scot ochii! 

Mignon, liniştit şi superb, ridică din umeri, pozând în 
bărbatul care ştie totul. 

— Taci odată! Murmură el. Ne-am înţeles? Fă-mi plăcerea 
să taci! 

El unul ştia cum stau lucrurile. Nu mai avea nimic de 
aşteptat de la Muffat. Îl simţea că, la un semn al Nanei, era 
gata să se întindă pe jos ca să-i servească drept preş şi ştia 
că nu se poate lupta contra unor pasiuni de acest fel. În 
consecinţă, cunoscând pe bărbaţi, nu se gândea decât să 
tragă un cât mai mare folos posibil. Trebuia să vadă ce-i de 
făcut. Deocamdată aştepta. 

— Rose, pe scenă! Strigă Bordenave, se reia actul doi. 

— Hai, du-te, adăugă Mignon. Lasă-mă că rezolv eu 
lucrurile. 

Apoi, tot zeflemitor, găsi amuzant să-l felicite pe Fauchery 
pentru piesă. Foarte tare piesa asta; numai că de ce 
doamna lui din lumea mare era aşa de cinstită? Nu-i prea 
firesc. Şi rânjea, întrebând pe cine luase de model pentru 
ducele de Beaurivage, ramolitul îndrăgostit de Geraldine? 
Fauchery, departe de a se supăra, surâse. Dar Bordenave, 


aruncând o ochire în direcţia lui Muffat, păru contrariat, 
ceea ce-l izbi pe Mignon, redevenit grav. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, începem odată? Răcni 
directorul. Hai odată, Barillot! Ce mai e? Boso nu-i aici? 
Asta îşi bate joc de mine. Ce mai încoace şi-n-colo! 

Cu toate acestea, Bosc sosea foarte liniştit. Repetiţia 
reîncepu în momentul în care Labordette îl conducea pe 
conte spre cabină. Acesta din urmă, la gândul de ao 
revedea pe Nana, tremura. După ruptura lor, simţise un 
mare gol în jurul lui, şi se lăsase condus la Rose, 
nemaiavând încotro, plictisit şi crezând că suferă de pe 
urma schimbării obiceiurilor. De altfel, în haosul sufletesc în 
care trăia, voia să ignore totul, ferindu-se să o caute pe 
Nana, şi fugind de o explicaţie cu contesa. 1 se părea că e 
de datoria lui s-o uite, pentru a-şi salva demnitatea. Dar, pe 
ascuns era muncit de tot felul de gânduri, şi Nana îl 
recucerea încetişor prin amintirile comune, prin 
sentimentele noi pe care i le stârnea, dulci, aproape 
paterne. Groaznica scenă de pe urmă se ştergea din faţa 
ochilor lui; nu mai vedea pe Fontan, n-o mai auzea câtuşi de 
puţin pe Nana azvârlindu-l afară şi aruncându-i în faţă 
adulterul soţiei sale. Toate acestea erau numai vorbe care 
zburau, în vreme ce lui îi rămânea o cumplită strângere de 
inimă, o durere care se făcea din ce în ce mai puternică 
până-l înăbuşea. Idei copilăreşti îi veneau în minte. Se 
scuza, închipuindu-şi că nu l-ar fi trădat, dacă ar fi iubit-o cu 
adevărat. Neliniştea lui devenea insuportabilă, şi fu tot 
timpul foarte nenorocul. Avea o senzaţie ca usturimea unei 
răni vechi; îl stăpânea nu numai o poftă oarbă şi imediată, 
care l-ar fi făcut să se acomodeze cu oricine, ci şi o pasiune 
exclusivă pentru această femeie, o nevoie de ea şi numai de 
ca, de părul ei, de gura ei, de corpul ei care îl obsedau. 
Când îşi reamintea sunetul vocii ei, un fior îi străbătea 
braţele şi picioarele. O dorea cu lăcomia unui avar şi cu o 
infinită delicateţă. Şi această iubire îl invadase atât de 
dureros, încât, de la primele vorbe ale lui Labordette, care 


se străduia să le aranjeze o întâlnire, se aruncase în braţele 
lui, dintr-un impuls irezistibil, ruşinat după aceea de o 
atitudine atât de ridicolă la un om de rangul său. Dar 
Labordette ştia să pătrundă totul. Dete încă o probă de tact, 
părăsindu-l pe conte în faţa scării, cu aceste vorbe simple, 
pronunţate liniştit: 

— La etajul doi, coridorul din dreapta, uşa e doar trasă, 
nu-i încuiată. 

Muffat era singur, în liniştea acestui colţ de casă. Cum 
trecea prin faţa foaierului artiştilor, observase, prin uşile 
deschise, şubrezimea uriaşei încăperi, ruşinoasele pete de 
pe pereţi şi uzura vizibilă. Dar, ceea ce îl surprindea, ieşind 
din obscuritatea şi tumultul scenei, era lumina albă şi 
calmul profund al casei scării, pe care o văzuse, într-o seară 
afumată de gaz, răsunând de galopul femeilor nepăsătoare, 
străbătând în goană etajele. Se simţea că toate cabinele 
erau goale, coridoarele pustii, nici un suflet, nici un zgomot 
nicăieri, în vreme ce, prin ferestrele pătrate, la nivelul 
treptelor, un soare palid de noiembrie intra, aruncând fâşii 
galbene în care dansa pulberea, în liniştea moartă care 
domnea în jur. Fu fericit de acest calm şi de această tăcere, 
se sui încet, încercând să-şi recapete răsuflarea; inima îi 
zvâcnea, cii lovituri puternice. O senzaţie de frică îl făcea să 
se comporte ca un copil, să suspine şi să lăcrimeze. Atunci, 
pe palierul primului etaj, se sprijini cu spatele de perete, 
convins că nu va fi văzut de nimeni; şi, cu batista la buze, 
privea treptele răsucite, rampa de fier lustruită de frecarea 
mâinilor, zugrăveala zgâriată, toată această mizerie de casă 
de toleranţă, etalată fără menajamente în livida oră a după- 
amiezii, când fetele dorm. Cu toate acestea, când ajunse la 
etajul doi trebui să păşească peste un cotoi uriaş, roşcat, 
încovrigat pe o treaptă. Cu ochii întredeschişi, animalul era 
singurul paznic al casei, cuprins de somnolenţă în miasmele 
închise şi stătute pe care femeile le lăsau în urma lor în 
fiecare seară. 


Într-adevăr, pe coridorul din dreapta, uşa cabinei era 
numai trasă. Nana aştepta. Micuța Mathilde, o lepădătură 
care juca rolurile de ingenuă, îşi ţinea cabina foarte 
murdară, plină cu oale ştirbite, cu o toaletă unsuroasă şi un 
scaun pătat de roşu, ca şi cum ar fi curs sânge pe paiele lui. 
Hârtia de tapet, lipită pe pereţi şi pe tavan, era împroşcată 
de sus până jos cu stropi de apă cu săpun. Mirosea atât de 
urât a parfum acrit de lavandă, încât Nana deschisese 
fereastra. Şi rămăsese un minut sprijinită în coate, 
respirând, aplecându-se pentru a vedea jos pe doamna 
Bron, pe care o auzea măturând dalele înverzite ale curţii 
înguste, scufundată în umbră. Un canar, într-o colivie 
agăţată de un oblon, scotea triluri stridente. Zgomotul 
trăsurilor de pe bulevard sau de pe străzile vecine, nu 
pătrundea până aici câtuşi de puţin, şi era o atmosferă 
patriarhală de provincie, un spaţiu larg, unde soarele 
dormea. Înălţând privirea, Nana putea să observe micile 
construcţii şi ferestrele strălucitoare de la galeriile 
pasajului, apoi mai departe, în faţa ei, casele mari din 
strada Vivienne, ale căror ferestre din spate se ridicau 
mute, pustii parcă. Terasele se etajau în jur, şi un fotograf 
agăţase pe un acoperiş o mare cutie de sticlă albastră. Era 
foarte amuzant. Nana uitase de orice griji, când i se păru că 
bate cineva. Se întoarse şi strigă: 

— Intră! 

Văzând pe conte, închise fereastra. În definitiv, nu era 
prea cald, şi această curioasă doamnă Bron nu avea nevoie 
să audă. Amândoi se priviră cu gravitate. Apoi, cum contele 
rămânea foarte ţeapăn, cu o înfăţişare stingheră, Nana 
începu să râdă şi spuse: 

— Ei bine, iată-te, prost mare ce eşti! 

Emoţia lui era aşa puternică, încât părea încremenit. Îi 
vorbi cu doamnă; se simţea fericit că o revedea. Atunci, 
pentru a simplifica lucrurile, ea se arătă şi mai familiară: 

— Nu face pe gomosul. De vreme ce ai vrut să mă vezi, nu- 
i aşa? N-o să stăm să ne privim ca doi câini de faianţă. Şi 


unul şi altul am greşit şi ne-am făcut destul sânge rău. Oh! 
Cât despre mine, te iert! 

Şi rămaseră înţeleşi să nu se mai vorbească despre asta. 
El aproba din cap. Se liniştea treptat dar încă mi găsea 
nimic de spus, stânjenit de un val tumultuos care-i urca 
spre buze. Surprinsă de această răceală, Nana o luă pe 
panta mărinimiei. 

— Văd că eşti rezonabil, reluă ea cu un uşor surâs. Acum, 
că am făcut pace, să ne dăm mâinile şi să rămânem buni 
prieteni. 

— Cum aşa, buni prieteni? Murmură el dintr-o dată 
neliniştit. 

— Da, poate că e idiot, dar ţineam la părerea ţa. La ora 
actuală, am avut o explicaţie şi, oricum, dacă o să ne mai 
vedem, n-o să mai rămânem ca două stane de piatră. 

Muffat schiţa un gest ca să o întrerupă. 

— Lasă-mă să termin. Nici un bărbat, auzi tu, n-ar putea 
să-mi reproşeze vreo porcărie. Ei bine, mă scotea din sărite 
gândul să reîncep legătura cu tine. Fiecare cu mândria lui, 
dragul meu. 

— Dar nu-i aşa! Strigă el cu vehemenţă. Aşează-te aici şi 
ascultă-mă. 

Şi, cum contele se temea să nu o vadă plecând, o aşeză el 
însuşi pe singurul scaun din odaie. Muffat se plimba de colo 
până colo, pradă unei agitaţii tot mai puternice. Micuţa 
cabină, închisă şi plină de soare, avea o dulceaţă caldă, o 
pace molatică, jilavă, pe care nici un zgomot de afară n-o 
tulbura. În momentele când niciunul nu vorbea, se auzeau 
numai trilurile subţiri ale canarului, părând suspinele unui 
flaut îndepărtat. 

— Ascultă, spuse contele înţepenindu-se în faţa ei, am 
venit să te iau înapoi. Da, vreau să reîncepem legătura 
noastră. Ştii foarte bine, şi atunci pentru ce-mi vorbeşti 
aşa? Răspunde. Eşti de acord? 

Nana coborâse capul şi zgâria cu unghia paiele roşii, care 
păreau că sângerează sub ea. Şi văzându-l îngrijorat, nu se 


grăbea câtuşi de puţin. În sfârşit, îşi ridică faţa devenită 
gravă şi frumoşii ei ochi în care reuşise să strecoare o undă 
de tristeţe. 

— Oh! Imposibil, scumpul meu. Niciodată nu am să mă 
încurc iar cu tine. 

— De ce? Bâlbâi el, în timp ce peste figură îi trecea vălul 
unei suferinţe cumplite. 

— De ce? Drace! Uite aşa. E imposibil, asta-i tot. Nu mai 
vreau. 

Contele o mai privi câteva secunde încă, plin de 
înflăcărare. Apoi, cu picioarele retezate, se nărui la pământ. 
Nana, cu un aer plictisit, se mulţumi să adauge: 

— Ah! Nu face pe copilul! 

Dar el continua să se copilărească. Căzut la picioarele 
Nanei o cuprinsese pe după mijloc şi o strângea tare, cu 
faţa între genunchii ei, pe care şi-i înfigea în carnea 
obrajilor. Când o simţi în felul acesta, când o regăsi 
catifelată, sub stofa subţire a rochiei, îl apucă o convulsie 
era scuturat de fiori, pierdut, vârându-se şi mai mult în 
picioarele ei, ca şi cum ar fi dorit să-i pătrundă în întreaga 
fiinţă. Bătrânul scaun trosni. Suspinele lui de dorinţă se 
înăbuşeau sub plafonul jos al încăperii, în aerul stricat de 
parfumuri stătute. 

— Ei bine! Şi apoi? Spunea Nana, lăsându-l să facă ce 
vrea. Toate astea nu duc la nimic, de vreme ce nu este 
posibil. Doamne! Ce copil eşti! 

EI se linişti. Dar rămânea pe podea şi n-o slăbea, 
spunându-i cu o voce întretăiată: 

— Ascultă cel puţin ceea ce veneam să-ţi ofer. Am şi văzut 
un palat, în preajma parcului Monceau. Îţi voi îndeplini 
toate dorinţele. Aş da toată averea mea să te am doar 
pentru mine. Da! Asta ar fi singura mea condiţie: numai a 
mea, auzi tu! Şi dacă ai consimţi să fii numai a mea, oh! Ile- 
aş vrea cea mai frumoasă, cea mai bogată. Cu trăsuri, 
diamante, toalete. 


Nana, la fiecare ofertă, răspundea nu din cap, plină de 
măreție, apoi, cum contele continua, cum vorbea să plaseze 
bani pe numele ei, neştiind ce să-i mai aşeze la picioare, 
Nana păru că-şi pierde răbdarea. 

— Haide, ai terminat cu ofertele tale de cumpărare? Sunt 
fată bună, mi-a fost milă un moment, de vreme ce asta te 
întoarce pe dos; dar mi se pare că-i de ajuns, nu-i aşa? 
Lasă-mă să mă ridic. Mă oboseşti. 

Nana se eliberă din strânsoarea lui. Când fu în picioare 
spuse: 

— Nu, nu, nu. Nu vreau. 

Atunci, el se adună de pe jos, într-un mod penibil; şi fără 
putere căzu pe scaun, rezemându-şi coatele de spătar, cu 
faţa în mâini. Nana se plimba, la rândul ei, de colo până 
colo. Un moment privi hârtia pătată, toaleta unsuroasă, 
întreagă această văgăună murdară, scăldată în lumina unui 
soare palid. Apoi, oprindu-se înaintea contelui, îi vorbi 
deschis, pe un ton liniştit. 

— E caraghios cum oamenii bogaţi îşi închipuie că pot 
avea totul în schimbul banilor lor. Ei bine, şi dacă eu nu 
vreau? Puțin îmi pasă de cadourile tale. Poţi să-mi dai tot 
Parisul şi voi spune nu, mereu nu. Vezi tu, nu-i câtuşi de 
puţin curat pe aici. Ei bine, aş găsi locurile astea mult mai 
plăcute decât să mai trăiesc aşa cu tine, atâta vreme cât în 
palatele tale crapi dacă n-ai ceea ce-ţi doreşte inima. Ah! 
Banii! Sărmanul meu căţeluş, nu mă interesează! Vezi tu, 
calc în picioare banii! Scuip pe ei! 

Şi adoptă o mină dispreţuitoare. Apoi făcu pe sentimentala 
şi adăugă pe un ton melancolic: 

— Ştiu ceva care valorează mai mult decât banii. Ah! Dacă 
mi s-ar da ceea ce doresc. 

Contele ridică încet capul şi în ochii săi sclipi o lumină de 
speranţă. 

— Oh! Tu nu poţi să-mi dai aşa ceva, reluă ea; asta nu 
depinde de tine şi de aceea ţi-o spun. În sfârşit, stăm şi noi 


de vorbă aşa. Aş dori să am rolul femeii cinstite în sărăcia 
asta de piesă a lor. 

— Ce femeie cinstită? Murmură el mirat. 

— Ei, asta, ducesa lor Helene! Dacă îşi închipuie ei că o să 
joc pe Geraldine, pot să aştepte mult şi bine! Un rol de 
nimica toată, o scenă, şi atâta tot! De altminteri, nu-i numai 
asta. M-am săturat de roluri de cocotă. Totdeauna cocote, s- 
ar zice că am în sânge numai stricăciunea de cocotă. Şi la 
urma urmei e jignitor, căci văd clar, au aerul că mă cred 
prost crescută. Ei bine, dragul meu, tare se mai înşală ăştia. 
Când vreau să fiu distinsă sunt foarte reuşită! Uite, priveşte 
puţin asta. 

Şi se retrase până la fereastră, apoi reveni, umflându-se în 
pene, măsurându-şi paşii ca o găină grasă, zăpăcită, care se 
fereşte să-şi murdărească ghearele. El o urmărea, cu ochii 
încă plini de lacrimi, uluit de această scenă bruscă de 
comedie care-i sfâşia durerea. Nana se plimbă o clipă 
pentru a i se reliefa mai bine jocul cu surâsuri fine, cu clipiri 
de pleoape şi legănări maiestuoase; şi proţăpindu-se din 
nou în faţa lui, îi spuse: 

— Ei? E în regulă, cred! 

— Oh! Totul e perfect, bâlbâi el, încă sugrumat de lacrimi, 
cu privirile tulburi. 

— Când îţi spun că pot stăpâni rolul de femeie cinstită! Am 
încercat la mine acasă, nici o actriţă nu are înfăţişarea mea 
de ducesă căreia puţin îi pasă de oameni: ai remarcat, 
atunci când am trecut prin faţa ta, fixându-te cu lornieta? 
Aerul ăsta trebuie să-l ai în sânge. Şi apoi, vreau să joc un 
rol de femeie cinstită; l-am visat întotdeauna, fără el aş fi 
nenorocită, îmi trebuie rolul, mă auzi? 

Devenise serioasă, cu glasul dur, foarte emoţionată, 
suferind într-adevăr de pofta ei prostească. Muffat, aflându- 
se tot sub teroarea unui eventual refuz din partea ei, 
aştepta, fără să înţeleagă. Se aşternu o linişte adâncă. Nici 
un bâzâit de muscă nu tulbura pacea casei pustii. 


— Să ştii, spuse Nana, tu poţi să faci să am rolul ăsta. 
Contele rămase uluit. 

Apoi, cu un gest disperat, exclamă: 

— Dar e imposibil! Chiar tu ziceai că asta nu depinde de 
mine. 

Nana îl întrerupse cu o mişcare din umeri. 

— Vei cobori şi vei spune lui Bordenave că vrei rolul 
pentru mine. Nu fi aşa de naiv! Bordenave are nevoie de 
bani. Ei bine, ai să-i împrumuţi, din moment ce ai bani de 
azvârlit pe fereastră. 

Şi, cum el mai încerca încă să discute, Nana se supără: 

— E-n regulă, înţeleg: ţi-e teamă s-o superi pe Rose. Nu ţi- 
am vorbit despre ea, când te tăvăleai la pământ; aş avea 
multe de spus. Da, când ai jurat vinei femei că ai s-o iubeşti 
mereu, nu te încurci a doua zi cu prima venită. Oh! Aici e 
buba, îmi dau seama! De altminteri, dragul meu, nu găsesc 
nimic îmbietor într-o rămăşiţă a familiei Mignon! Înainte de 
a face pe prostul pe genunchii mei, ar fi trebuit să rupi cu 
această lume murdară! 

El protestă şi putu în sfârşit să plaseze o frază. 

— Ei bine, puţin îmi pasă de Rose, am s-o părăsesc 
numaidecât. 

Nana păru satisfăcută din acest punct de vedere. Apoi 
reluă: 

— Atunci, ce te deranjează? Bordenave este stăpânul. Îmi 
vei zice că mai e Fauchery, după Bordenave. 

Îşi potoli vocea, ajungea la punctul delicat al problemei. 
Muffat, cu ochii plecaţi, tăcea. Păstrase o voită ignoranță în 
legătură cu asiduităţile lui Fauchery pe lângă contesă, 
liniştindu-se cu timpul şi sperând că se înşelase în noaptea 
aceea înfiorătoare, petrecută sub o poartă pe strada 
Taitbout. Dar păstra o aversiune omului acesta, o duşmănie 
ascunsă. 

— Ei bine, Fauchery! Doar ăsta nu-i diavolul! Repeta Nana, 
tatonând terenul, vroind să ştie cum stăteau lucrurile între 
soţ şi amant. Se poate ajunge la o înţelegere şi cu Fauchery. 


În fond, te asigur, e un băiat bun. Ei, ne-am înţeles? Îi vei 
spune că-i pentru mine. 

Ideea unui astfel de demers îl revolta pe conte. 

— Nu, nu, niciodată! Strigă el. 

Nana aştepta. Îi venea pe buze această frază: „Fauchery 
nu poate să-ţi refuze nimic”, dar simţi că ar fi un argument 
puţin cam îndrăzneţ. Schiţă doar un surâs, şi acest surâs, 
care era straniu, grăia de la sine. Muffat, ridicându-şi ochii 
spre ea, îi cobori din nou, jenat şi palid. 

— Ah! Nu eşti de loc amabil, spuse ea în cele din urmă. 

— Nu pot! Îi răspunse neliniştit. Tot ce vei vrea; dar nu 
asta, dragostea mea, oh! Te rog! 

Atunci, Nana nu mai întârzie la discuţie. Cu mâinile ei mici 
îi răsturnă capul, apoi, aplecându-se îşi lipi gura pe gura lui, 
într-un lung sărut. Un fior îl scutură, tresări, pierdut, cu 
ochii închişi. Nana îl ajută să se ridice în picioare. 

— Du-te, îi spuse ea pur şi simplu. 

Contele păşi, se îndreptă spre uşă. Dar în clipa în care 
ieşea, Nana-l luă din nou în braţe, făcându-se umilă şi 
calină, cu faţa ridicată, frecându-şi boticul ei de pisicuţa de 
jiletca lui. 

— Unde este palatul de care vorbeai? Întrebă foarte încet, 
cu aerul zăpăcit şi râzător al unei copile care revine la 
lucrurile bune pe care le refuzase. 

— Pe bulevardul Villiers. 

— Şi sunt şi trăsuri? 

— Da. 

— Şi dantele? Diamante? 

— Da. 

— Oh! Ce bun eşti, pisicuţule. Ştii, adineauri, ziceam aşa 
din gelozie. Şi de data asta, ţi-o jur, n-o să se mai întâmple 
ca prima dată, din moment ce acum îţi dai seama ce-i 
trebuie unei femei. O să-mi dai tot ce am nevoie, nu-i aşa? 
Atunci, n-am să mai am nevoie de nimeni. Ţine! Nu sunt 
decât pentru tine! O dată, şi încă o dată, şi încă o dată! 


Când reuşi să-l scoată afară, după ce îl încălzise cu o 
ploaie de sărutări pe mâini şi pe figură, răsuflă un moment. 
Doamne, urât mai mirosea în cabina îngălatei asta de 
Mathilde! Se făcuse plăcut acolo, era o căldură liniştită ca 
aceea a camerelor din Provence, în soarele de iarnă; dar, 
zău, prea miroase a apă de levănţică stricată, şi a alte 
lucruri murdare. Deschise fereastra, se sprijini în coate, 
examinând geamurile pasajului ca să-şi mai treacă timpul 
aşteptând. 

Muffat cobora scara împleticindu-se, cu capul vâjâindu-i. 
Ce va spune? Cum avea să deschidă această discuţie, care 
nu-l privea. Tocmai ajungea pe scenă, când auzi o ceartă. Se 
termina actul al doilea, Prulliere se înfuria fiindcă Fauchery 
voia să-i taie una din replici. 

— Atunci taie totul, strigă el, prefer asta. Cum, n-are nici 
două sute, de rânduri şi mi se mai şi taie din ele. Nu, mi- 
ajunge, refuz rolul! 

Scoase din buzunar un mic caiet mototolit, îl răsuci cu 
mâinile înfrigurate, schiţând gestul că-l aruncă în poala lui 
Cossard. Vanitatea lui rănită îi schimonosise faţa lividă, 
buzele subţiri, ochii înflăcăraţi, fără ca el să-şi poată 
ascunde tulburarea interioară. El, Prulliere, idolul 
publicului, să joace un rol de două sute de rânduri! 

— De ce nu mă pune să aduc scrisori pe tavă? Reluă cu 
amărăciune. 

— Ascultă. Prulliere, fii drăguţ şi linişteşte-te, îi spuse 
Bordenave, care îl menaja din cauza trecerii de care se 
bucura printre cucoanele din loji. Nu începe iar cu 
mofturile talc. 'Ţi se vor găsi scene de efect. Nu-i aşa? 
Fauchery, vei adăuga câteva scene de efect. În actul al 
treilea, s-ar putea chiar lungi o scenă. 

— Atunci, declară comediantul, vreau să am finalul, la 
lăsarea cortinei. Asta-i dreptul meu. 

Prin tăcerea sa, Fauchery avu aerul că este de acord, şi 
Prulliere îşi puse rolul la loc în buzunar, nervos încă, şi 
oarecum nemulţumit. Bosc şi Fontan, tot timpul cât durase 


explicaţia, adoptaseră un aer de profundă nepăsare: fiecare 
pentru sine, treaba asta nu-i privea pe ei, îi lăsa cu totul 
indiferenți. Şi toţi actorii înconjurară pe Fauchery, 
consultându-l, cerşind elogii, în vreme ce domnul Mignon 
asculta ultimele plângeri ale lui Prulliere fără să piardă din 
vedere pe contele Muffat, căruia îi pândise întoarcerea. 

Când pătrunsese în această obscuritate, contele se oprise 
în fundul scenei, ezitând să se amestece în ceartă. Dar 
Bordenave îl zări şi se grăbi înspre el. 

— Ce ziceţi? Ce lume! Murmură el. Nici nu vă închipuiţi, 
domnule conte, ce necazuri am cu această lume. Care mai 
de care mai vanitos! Şi chiulangii pe deasupra, răi ca nişte 
vipere, amestecați mereu în tot felul de întâmplări murdare, 
încântați dacă aş da faliment. Pardon, m-am cam înfuriat. 

Tăcu, şi o linişte adâncă domni un timp. Muffat căuta o 
frază de tranziţie. Dar nu găsi nimic şi isprăvi prin a spune 
de-a dreptul, ca să scape mai repede: 

— Nana vrea rolul ducesei. 

Bordenave tresări, strigând: 

— Ei asta-i bună! E o nebunie! 

Apoi, cum îl privea pe conte, îl văzu aşa de palid şi de 
zbuciumat, încât se linişti pe dată. 

— Drace! Spuse el simplu. 

Şi tăcerea se reaşternu. În definitiv, lui puţin îi păsa. Va fi 
amuzant poate, această solidă Nana în rolul ducesei. De 
altminteri, cu povestea asta îl avea la mână pe Muffat. Astfel 
încât hotărârea lui fu luată imediat. Se întoarse şi strigă: 

— Fauchery! 

Contele schiţa un gest ca să-l oprească. Fauchery n-auzea. 
Împins către mantia arlechinului de Fontan, trebuia să 
îndure explicaţiile în privinţa felului cum comediantul îl 
înţelegea pe Tardiveau. Fontan vedea pe Tardiveau ca pe un 
marsiliez, cu accentul locului, şi imita accentul respectiv. 
Recita replici întregi, era bine aşa? Părea că doar propune 
nişte idei, de care se îndoia el însuşi. Dar pentru că 
Fauchery se arătă rece şi făcu obiecţii, Fontan se supără 


numaidecât. Foarte bine! Din moment ce îi scăpa sensul 
rolului, era mai bine pentru toată lumea să nu-l mai joace. 

— Fauchery! Strigă din nou Bordenave. 

Atunci tânărul o şterse, fericit să scape de actor, care 
rămase ofensat de retragerea asta grăbită. 

— Să nu stăm chiar aici, reluă Bordenave. Veniţi, domnilor. 

Pentru a se feri de urechile curioase, îi conduse în magazia 
cu accesorii din spatele scenei. Mignon, surprins, îi văzu 
dispărând. Trebuiră să coboare câteva trepte. Era o 
încăpere pătrată, ale cărei ferestre, două la număr, dădeau 
spre curte. O lumină de beci se furişa prin geamurile 
murdare, îngălbenind plafonul scund. Acolo, în rafturile 
care acopereau pereţii, domnea un talmeş-balmeş de 
obiecte de toate felurile, o etajeră cu mărfuri ca de 
negustor de mâna a doua din strada Lappe care lichidează, 
o harababură fără nume, farfurii, cupe din carton aurit, 
vechi umbrele roşii, ulcioare italieneşti, pendule de toate 
stilurile, ţevi şi călimări, arme de foc şi siringi; toate sub un 
aşternut de praf de un deget, de nerecunoscut, ciobite, 
sparte, îngrămădite. Şi un miros insuportabil de fiare vechi, 
de zdrenţe şi de mucava umedă, urca dinspre aceste 
mormane de vechituri în care rămăşiţele de decoruri de la 
piesele jucate se îngrămădeau de peste cinci ani. 

— Intraţi repede, spuse Bordenave. Aici cel puţin vom fi 
singuri. 

Contele, foarte jenat, făcu câţiva paşi, pentru a lăsa pe 
director să se aventureze singur cu propunerea. Fauchery 
întrebă mirat: 

— Ei, ce-i? 

— Uite, spuse în cele din urmă Bordenave. Ne-a venit o 
idee. Şi mai ales, să nu sari în sus. E o chestiune foarte 
serioasă. Ce crezi despre Nana, în rolul ducesei? 

Autorul rămase buimăcit. Apoi izbucni: 

— Ah! Nu. E o glumă, nu-i aşa? S-ar râde prea mult. 

— Ei bine, nu-i chiar aşa de rău dacă se râde! Reflectează, 
dragul meu. Ideea îi place mult domnului conte. 


Muffat ca să nu-şi piardă cumpătul luase de pe o scândură, 
din praf, un obiect pe care părea că nu-l recunoaşte. Era o 
cochieră, al cărui picior era reparat cu ipsos. O privea cu un 
aer absent şi făcu un pas înainte ca să murmure: 

— Da, da, asta ar fi foarte bine. 

Fauchery se întoarse către el cu un gest brusc de 
nerăbdare. Contele n-avea să se amestece în piesa lui. Şi 
spuse categoric: 

— Niciodată! Nana în rol de cocotă, cât veţi vrea, dar ca 
femeie de lume, nu, pentru nimic în lume! 

— 'Te înşeli, te asigur, reluă Muffat care prindea curaj. 
Tocmai a jucat în faţa mea rolul de femeie cinstită. 

— Unde oare? Întrebă Fauchery, a cărui surpriză creştea 
de la un moment la altul. 

— Acolo, sus, într-o cabină. Ei, bine, era chiar reuşită. Oh! 
Are o distincţie! Şi mai cu seamă o privire. Ştiţi, am 
urmărit-o umblând, cam în felul acesta. 

Şi cu cochiera în mână voi s-o imite pe Nana, uitând de 
orice demnitate în dorinţa lui aprigă de a-i convinge pe 
aceşti domni. Fauchery îl privea uluit. Înţelesese şi nu se 
mai supăra. Contele, care simţi privirea lui, plină de ironie, 
batjocură şi milă, se opri, cuprins de o uşoară roşeaţă. 

— Doamne, Dumnezeule! Nu-i exclus, murmură autorul 
din amabilitate. S-ar putea să fie foarte bine. Numai că rolul 
este distribuit. Nu putem să-l luăm înapoi de la Rose. 

— Oh! Dacă e numai atât, spuse Bordenave, mă însărcinez 
eu ca să aranjez afacerea. 

Dar atunci, văzându-i pe amândoi împotriva lui, înțelegând 
că Bordenave avea un interes ascuns, tânărul, întărâtat, se 
revoltă cu şi mai mare violenţă, astfel ca să curme orice 
discuţie: 

— Ei, nu! Ei, nu! Chiar dacă rolul ar fi liber, niciodată nui 
l-aş da. Acum e clar? Lăsaţi-mă în pace. N-am poftă să-mi 
îngrop singur piesa. 

Se aşternu o linişte stânjenitoare. Bordenave, considerând 
că era de prisos, se depărta. Contele stătea cu capul în jos. 


Făcând un efort îl ridică şi spuse cu o voce schimbată: 

— Dragul meu, dacă ţi-aş cere asta ca un serviciu? 

— Nu pot, nu pot, repetă Fauchery, zbătându-se. 

Vocea lui Muffat deveni mai aspră. 

— Te rog. Îl vreau! 

Şi-l privea cu fixitate. Înaintea acestei priviri întunecate, în 
care citi o ameninţare, tânărul cedă dintr-o dată, bâlbâind 
vorbe confuze. 

— Faceţi ce vreţi, la urma urmei mie puţin îmi pasă. Dar 
abuzaţi! Veţi vedea, veţi vedea. 

Stinghereala fu apoi şi mai mare. Fauchery se rezemase 
de un raft, lovind nervos din picior. Muffat părea că 
examinează cu atenţie cochiera pe care o răsucea în mână. 

— E o cochieră, se crezu dator să spună Bordenave, un 
păhărel de ou! 

— Da, chiar aşa, e o cochieră, repetă contele. 

— Daţi-mi voie, v-aţi umplut de praf, continuă directorul, 
aşezând obiectul pe scândură. Înţelegeţi, dacă s-ar şterge 
praful în toate zilele n-am mai avea timp de altceva. Aşa că 
nu e prea curat. Nu-i aşa? Ce harababură! Ei bine, dacă 
vreţi să mă credeţi, încă mai sunt aci o grămadă de bani 
care ar putea fi folosiţi. Priviţi, priviţi toate astea. 

Îl plimbă pe Muffat prin faţa rafturilor, în lumina verzuie 
ce venea din curte, spunându-i pe nume fiecăruia dintre 
ustensile, voind să-l intereseze la inventarul său de 
strângător de zdrenţe, cum îşi spunea Bordenave în glumă. 
Apoi, cu un ton scăzut, când fură din nou în preajma lui 
Fauchery, conchise: 

— Uitaţi ce e, de vreme ce suntem toţi de acord, să 
isprăvim chiar acum cu această afacere. Tocmai că a apărut 
şi Mignon. 

De la un timp, Mignon dădea târcoale prin culoar. La, 
primele cuvinte ale lui Bordenave, care-i comunica 
modificarea contractului, se supără; era o infamie, voiau să- 
i distrugă viitorul soţiei sale, îi va da în judecată. Între timp, 
Bordenave, foarte calm, îi explica motivele: rolul nu i se 


părea demn de Rose, preferă s-o păstreze pentru o operetă 
care va urma după Mica ducesă. 

Dar cum bărbatul striga într-una, îi propuse brusc să-i 
rezilieze contractul, vorbindu-i de ofertele făcute cântăreţei 
la Follies-Dramatiques. Atunci, Mignon, un moment 
deconcertat, fără să tăgăduiască aceste oferte, arătă un 
mare dispreţ pentru bani; soţia sa fusese angajată ca să 
joace pe ducesa Helene şi avea s-o joace, chiar dacă el, 
Mignon, va trebui să-şi piardă averea, era o chestiune de 
demnitate, de onoare. Angajată pe acest teren, discuţia fu 
interminabilă. Directorul revenea într-una la raţionamentul 
că, din moment ce Follies oferea trei sute de franci pe seară 
lui Rose pentru o sută de reprezentații, în vreme ce de la el 
primea numai o sută cincizeci, artista avea de câştigat 
cincisprezece mii de franci, dacă o lăsa să plece. Domnul 
Mignon nu părăsea terenul artei: ce se va spune dacă i se 
va lua rolul soţiei sale? Că nu a fast în stare să-l joace, că a 
trebuit să fie înlocuită; de aici un prejudiciu considerabil, o 
diminuare a meritelor ei. Nu, nu, niciodată! Gloria înaintea 
bogăției! Şi dintr-o dată indică o cale de tranzacţie: lui 
Rose, prin contract, era prevăzut să i se plătească zece mii 
de franci, dacă se retrage; ei bine! Să i se dea cei zece mii 
de franci şi se va duce la Follies Dramatiques. Bordenave 
rămase zăpăcit în vreme ce Mignon, care nu-l slăbise pe 
conte din ochi, aştepta liniştit. 

— Atunci totul se aranjează, murmură Muffat uşurat, se 
poate ajunge la o înţelegere. 

— A! Nu, pentru Dumnezeu! Ar fi o prostie! Strigă 
Bordenave condus de instinctele sale de om de afaceri. 
Zece mii de franci pentru a o lăsa pe Rose! Ar râde lumea 
de mine. 

Dar contele îi ordonă să accepte, făcându-i tot mai multe 
semne din cap. Ezită încă un timp. În sfârşit, bombăni, 
regretând cei zece mii de franci, cu toate că nu-i scotea din 
buzunarul său, şi reluă cu brutalitate: 

— În definitiv, îmi convine. Cel puţin aşa scap de voi. 


De un sfert de oră Fontan asculta în curte. Foarte intrigat, 
coborâse să se posteze în acest loc. Când înţelese, se 
delectă înştiinţând-o pe Rose. Ah! Se făcea un tărăboi pe 
socoteala ei; au ras-o, era la pământ. Rose alergă la 
magazia de accesorii. Toţi tăcură. Ea-i privi o clipă pe cei 
patru bărbaţi. Muffat lăsă capul în jos, Fauchery răspunse 
disperat printr-o mişcare din umeri privirii ei întrebătoare. 
Cât despre Mignon, acesta discuta cu Bordenave termenii 
contractului. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ca cu glas poruncitor. 

— Nimic, răspunse soţul. Bordenave dă zece mii de franci 
pentru a redobândi rolul tău. 

Rose tremura, foarte palidă, cu pumnii ei micuţi strânşi 
ameninţător. Un moment îl privi în faţă într-o revoltă a 
întregii sale fiinţe, ea care de obicei se supunea docilă în 
chestiunile de afaceri, lăsându-l pe el să semneze 
contractele cu directorii şi cu amanţii. Şi nu găsi decât 
acest strigăt care îi şficui faţa, ca o lovitură de bici: 

— Nu zău! Eşti prea laş. 

Apoi, fugi. Mignon, uluit, alergă după ea. Ce s-a întâmplat? 
Face pe nebuna? Îi explică în grabă, cu glas scăzut, că zece 
mii dintr-o parte, cincisprezece mii dintr-altă parte, astea 
făceau douăzeci şi cinci de mii. O afacere superbă! În orice 
caz, Muffat o părăsea; era un frumos tur de forţă, să-i 
smulgă această ultimă pană din aripa lui. Furioasă, Rose nu 
răspundea. Atunci Mignon, dispreţuitor, o lăsă să-şi 
descarce furiile de femeie. Se adresă lui Bordenave, care 
revenea pe scenă cu Fauchery şi Muffat. 

— O să semnăm mâine dimineaţă. Să aveţi banii. 

Chiar în clipa aceea, Nana, prevenită de Labordette, 
cobora triumfătoare. Făcea pe femeia onestă, cu aere 
distinse, ca să epateze lumea şi să dovedească acestor idioţi 
că, atunci când voia, niciuna nu avea farmecul ei. Dar nu 
lipsi mult să n-o păţească. Zărind-o, Rose se aruncă asupra 
ei, sufocată, bâlbâind: 


— O să te aranjez eu pe tine! Trebuie să se sfârşească 
odată chestia asta între noi, auzi tu?! 

Nana, uitând de aerele pe care şi le da, la acest atac 
neaşteptat, era pe punctul să-şi pună mâinile în şolduri şi s- 
o apostrofeze ca pe o târâtură. Se reţinu, piţigăindu-şi 
exagerat vocea, cu un gest de marchiză ce păşeşte pe o 
coajă de portocală. 

— Ei? Ce e? Spuse ea. Eşti nebună, draga mea. 

Apoi, continuă să facă graţii, în vreme ce Rose pleca, 
urmată de Mignon. Clarisse, încântată, obținuse de la 
Bordenave rolul Geraldine! Fauchery, foarte întunecat, 
tropăia, fără să poată să se decidă să părăsească teatrul; 
piesa era la pământ şi se gândea cum s-o salveze. Dar Nana 
se grăbi să-l înhaţe de mâini şi să-l tragă lângă ea, 
întrebându-l dacă într-adevăr o găsea chiar aşa de 
nepotrivită. Nu o să-i mănânce piesa; şi îl făcu să râdă, 
lăsându-l să înţeleagă că ar fi prost dacă s-ar certa cu ea în 
situaţia pe care o avea în familia Muffat. Dacă o s-o lase 
memoria, o s-o ajute sufleurul; sala va fi pregătită; de 
altminteri se înşela în privinţa ei, avea să vadă cum o să 
aprindă scena cu jocul său. Atunci, hotărâră ca autorul să 
modifice puţin rolul ducesei, ca să-i dea mai multă greutate 
celui al lui Prulliere. Acesta fu încântat. În mijlocul bucuriei 
pe care Nana o aducea în mod firesc după sine, singur 
Fontan rămânea rece. Înfipt în mijlocul razei galbene 
răspândită de lampa de serviciu, se înfăţişa privirilor, 
decupând linia vie a profilului său de ţap şi afectând o poză 
de indiferenţă. Şi Nana, liniştită, se apropie, întinzându-i 
mâna. 

— Ce mai faci? Bine? 

— Da, bine. Dar tu? 

— Foarte bine, mulţumesc. 

Asta fu tot. Părea că s-au despărţit în ajun, la uşa teatrului. 
În vremea aceasta, actorii aşteptau, dar Bordenave le zise 
că nu se mai repetă actul al treilea. Punctual din 
întâmplare, bătrânul Bosc plecă bombănind: îl ţineau fără 


să fie nevoie, îl făceau să piardă o după-amiază întreagă. 
Toată lumea plecă. Jos pe trotuar, clipeau din ochi, orbiţi de 
lumina vie, buimăciţi ca nişte oameni care au stat trei ore 
într-o pivniţă, într-o tensiune nervoasă continuă. Contele, cu 
muşchii vlăguiţi, cu capul golit de orice idee, se sui în 
trăsură cu Nana, în vreme ce Labordette îl ducea cu sine pe 
Fauchery, pe care încerca să-l încurajeze. 

O lună mai târziu, prima reprezentaţie cu Mica ducesă fu 
pentru Nana un mare dezastru. Piesa, cu pretenţiile ei de 
mare comedie, se dovedi îngrozitor de proastă, ceea ce 
stârni batjocura publicului. Spectatorii nu fluierară, atât de 
mult se amuzau. Dintr-o avanscenă, Rose Mignon întâmpina 
cu un râs ascuţit fiecare apariţie a rivalei, dând astfel 
semnalul întregii săli. Era o primă răzbunare. Drept care, 
când Nana, seara, fu singură cu Muffat, foarte necăjit, îi 
spuse furioasă: 

— Hei! Ce mai cabală! Toate astea sunt numai din gelozie. 
Ah! Dacă ar şti ce puţin îmi pasă! Parcă aş avea nevoie 
acum de ei! Ascultă! Mă prind pe o sută de ludovici că-i 
aduc aici pe toţi ăştia care au făcut haz, să lingă pământul 
în faţa mea! Da, îi voi arăta eu Parisului tău ce doamnă din 
lumea mare sunt! 

După asta Nana deveni o femeie la modă, rentieră a 
prostiei şi josniciei bărbaţilor, marchiză a marilor trotuare. 
Fu o lansare bruscă şi definitivă, o înălţare în celebritatea 
galanteriei, în plină lumină a nebuniei banilor şi a 
cutezanţelor noroioase ale frumuseţii. Se proclamă repede 
printre cele mai scumpe femei din Paris. Fotografiile ei se 
expuneau în vitrine, era pomenită prin ziare. Când trecea în 
trăsură pe bulevarde, mulţimea se întorcea şi o striga pe 
nume, cu emoția cu care poporul îşi salută suverana; în 
vreme ce ea, familiară, tolănită în toaletele sale vaporoase, 
surâdea cu un aer vesel pe sub nenumăratele ei bucle mici 
şi blonde, ce-i acopereau albastrul-întunecat al ochilor şi 
roşul de carmin al buzelor. Şi miracolul consta în faptul că 
această fată voinică, atât de stângace pe scenă, atât de 


caraghioasă când voia să facă pe femeia onestă, juca în oraş 
rolul unei fiinţe fermecătoare, şi asta încă fără nici un efort. 
Etala o supleţe de reptilă, o goliciune savantă, ai fi zis 
involuntară şi de o încântătoare eleganţă, o distincţie 
nervoasă de pisica de rasă, o aristocrație a viciului, 
superbă, revoltată, punând piciorul pe Paris ca o stăpână 
atotputernică. Ea da tonul doamnele din înalta societate o 
imitau. 

Reşedinţa Nanei era pe aleea Villiers, la întretăierea cu 
strada Cardinet, într-un cartier do lux aflat în curs de 
dezvoltare în mijlocul terenurilor virane din vechea câmpie 
Monceau. Construită de un tânăr pictor ameţit de un prim 
succes, şi care trebuise s-o vândă, după ce abia se instalase 
în ea, clădirea era în stilul Renaşterii, semănând cu un 
castel şi având o împărţire interioară fantezistă, cu confort 
modern, într-un cadru ce se dorea cu tot dinadinsul 
original. Contele Muffat cumpărase casa în întregime, 
mobilată, plină cu o mulţime de bibelouri, cu foarte 
frumoase ţesături de Orient, vechi vitrine, fotolii uriaşe stil 
Louis XIII; şi Nana se trezise astfel în mijlocul unui mobilier 
artistic, de o foarte fină calitate, dintr-o învălmăşeală de 
epoci. Dar, cum atelierul, care ocupa centrul casei, nu putea 
să-i folosească la nimic, răvăşise toate etajele, lăsând la 
parter o seră, un salon mare şi o sufragerie şi, la etajul 
întâi, un salonaş lângă camera ei, şi cabinetul de toaletă, îl 
uimise pe arhitectul anume angajat prin ideile pe care i le 
da, trezindu-se dintr-o dată în ea înaltul rafinament al fetei 
de stradă pariziană care are în sânge toată eleganța. Până 
la urmă, nu strică prea mult palatul, ba chiar contribui la 
îmbogățirea mobilierului, afară doar de câteva prostioare 
dulcege şi de un fast ţipător, pe care le adăugă vădind 
gustul vechii florărese care visase în faţa vitrinelor din 
pasaj. 

În curte, sub uriaşa marchiză, un covor urca peronul; şi 
încă din vestibul te întâmpina un miros de violete, un aer 
călduţ închis între bogate draperii. Un vitraliu cu sticle 


galbene şi roz, de o paloare blondă de piele, lumina scara 
largă. Jos, un negru din lemn sculptat întindea o tavă de 
argint plină cu cărţi de vizită; patru femei din marmură 
albă, cu sânii goi, susțineau lampadarele; în vreme ce 
bronzuri şi cloazoneuri chinezeşti cu flori, divane acoperite 
cu vechi covoare persane, fotolii cu vechi tapiserii, mobilau 
intrarea, împodobeau rampele scării, se continuau la primul 
etaj printr-un fel de anticameră unde atârnau întotdeauna 
pardesie şi pălării de bărbaţi. Stofele înăbuşeau zgomotul, 
domnea o linişte adâncă, de ai fi crezut că intri într-o capelă 
cuprinsă de o pioasă reculegere, a cărei încremenire 
îndărătul porţilor închise, ascundeau cine ştie ce taină. 
Nana nu deschidea salonul cel mare în stil Louis XIV, 
foarte bogat, decât în serile de gală, când primea lumea de 
la Tuileries sau personalităţi străine. De obicei, cobora 
numai la ora mesei, puţin cam pierdută în zilele când 
dejuna singură în sufrageria foarte înaltă, garnisită cu 
goblenuri, înzestrată cu o vitrină monumentală, ce-ţi fura 
ochii, cu vechi faianţe şi minunate piese de argintărie 
veche. Urca repede înapoi şi viaţa ei se desfăşura în cele 
trei camere de la primul etaj, dormitorul, cabinetul şi 
salonaşul. De două ori până acum îşi refăcuse dormitorul, 
prima dată în satin mov şi a doua oară în mătase albastră cu 
dantelă aplicată. Şi nu era mulţumită, considera că e fad, 
căuta încă, fără să poată găsi. Avea, totuşi, dantele de 
Veneţia în valoare de douăzeci de mii de franci, pe patul 
capitonat până jos ca o sofa. Mobilele erau de lac alb şi 
albastru, încrustat cu fire de argint; pretutindeni erau 
aruncate blănuri de urs, aşa de numeroase, încât 
acopereau covoarele; un capriciu, un rafinament al Nanei, 
care nu putuse să se dezobişnuiască să se aşeze pe jos ca 
să-şi scoată ciorapii. Alături de cameră, salonaşul oferea o 
harababură amuzantă, de o artă delicată: pe tapetul din 
mătase roz-pal, sau mai bine zis de un trandafiriu-turcesc, 
spălăcit, întreţesut cu fire de aur, se detaşa o lume de 
obiecte din toate ţările şi de toate stilurile, scrinuri italiene, 


cufere spaniole şi portugheze, pagode chinezeşti, un 
paravan japonez de o lucrătură foarte prețioasă, apoi 
faianţe, bronzuri, mătăsuri brodate, tapiserii în puncte fine; 
în vreme ce fotolii largi ca nişte paturi şi canapele adânci ca 
nişte alcovuri creau senzaţia unei vieţi de trândăvie călduţă, 
de somnolenţă de serai. Camera păstra tonul aurului vechi, 
o combinaţie de verde şi de roşu, fără ca nimic să vădească 
în mod deosebit prostituata, în afară de voluptatea jilţurilor; 
singure două statuete din porțelan biscuit, o femeie în 
cămaşă căutându-se de purici, şi o alta absolut goală, 
mergând în mâini, cu picioarele în sus, erau suficiente ca să 
întineze salonul cu o notă de prostie aparte. Şi, printr-o uşă 
aproape întotdeauna deschisă, se zărea cabinetul de 
toaletă, în întregime din marmură şi oglinzi, cu cada albă a 
băii, cu cănile şi ligheanele de argint şi cu garniturile lor de 
cristal şi ivoriu. O perdea lăsată filtra o lumină palidă- 
alburie, care părea că te adoarme, ca şi cum ar fi fost 
încălzită de un parfum de violete, parfumul acesta 
tulburător al Nanei, de care era pătruns întreg palatul, 
până în curte. 

Lucrul cel mai greu de găsit fu personalul. Nana o avea, 
ce-i drept, pe Zoe, fata care se consacrase norocului ei şi 
care de luni de zile aştepta liniştită această bruscă victorie, 
convinsă de flerul său. Acum, Zo€ triumfa, stăpână peste 
palat, strângând bani buni, deşi o slujea întotdeauna pe 
doamna cât se poate de cinstit Dar o fată în casă nu 
ajungea. Trebuia un majordom, un vizitiu, un portar şi o 
bucătăreasă. Pe de altă parte era vorba să se pună la punct 
grajdurile. Atunci, Labordette se arătă foarte util, 
însărcinându-se să facă el acele curse care-l plictiseau pe 
conte. Mijloci cumpărarea cailor, alergă pe la negustorii de 
trăsuri, orienta gustul tinerei femei, care putea fi văzută la 
braţul lui pe la furnizori. Labordette aduse chiar şi 
servitorii: Charles, un vlăjgan de vizitiu, care plecase de la 
ducele de Corbreuse; Julien, un mărunt majordom foarte 
ferchezuit; şi o pereche, din care femeia, Victorine, era 


bucătăreasă şi bărbatul, Francois, fu angajat ca portar şi 
curier. Acesta din urmă, cu pantaloni scurţi, pudrat, 
purtând livreaua Nanei, albastru-deschis şi galon de argint, 
primea vizitatorii în vestibul. Era de o ţinută şi de o 
corectitudine princiară. 

După două luni casa fu pusă la punct. Cheltuiala anuală 
depăşea trei sute de mii de franci. Erau opt cai în grajduri 
şi cinci trăsuri în remize, dintre care un landou garnisit cu 
argint, care preocupă o vreme tot Parisul. Şi Nana, în 
mijlocul acestei averi, se instala, îşi construia căminul. 
Abandonase teatrul, încă de la a treia reprezentaţie cu Mica 
ducesă, lăsând pe Bordenave să se zbată sub ameninţarea 
unui faliment, în ciuda banilor contelui. Nana păstrase 
totuşi o oarecare amărăciune din cauza insuccesului ei. 
Asta se adăuga la experienţa cu Fontan, o josnicie de care îi 
făcu responsabili pe toţi bărbaţii. Drept care, acum, se 
credea foarte tare, vaccinată împotriva capriciilor 
sentimentale. Dar ideea de răzbunare nu-şi făcea loc în 
creierul ei de păsărică. Ceea ce persista la ea în afara 
clipelor de mânie era o poftă mereu trează de a cheltui, un 
dispreţ natural pentru omul care plătea şi un continuu 
capriciu de mâncăcioasă şi stricătoare, mândră de ruina 
amanţilor ei. 

Încă de la început, Nana îl puse la punct pe conte. Stabili 
precis programul relaţiilor dintre ei. El îi dădea 
douăsprezece mii de franci pe lună, fără să pună la 
socoteală cadourile, şi nu cerea în schimb decât fidelitate 
absolută. La rândul ei, Nana îi jură fidelitate. Dar îi 
pretindea consideraţie, o libertate deplină de stăpână a 
casei, un respect absolut al dorințelor sale. Astfel avea să 
primească în toate zilele pe prietenii săi; el va veni numai la 
orele stabilite; în sfârşit, în orice împrejurare, va avea o 
încredere oarbă în ea. Şi, când contele ezita, cuprins de o 
nelinişte geloasă, Nana făcea pe demna, ameninţându-l să-i 
dea totul îndărăt, sau jurându-se pe capul micului Louis. 


Asta trebuia să-i fie de ajuns. Unde nu-i stimă, nu-i 
dragoste. După prima lună, Muffat o respecta. 

Dar Nana vru şi obţinu mai mult. Curând dobândi asupra 
lui o influenţă de fată bună. Când venea posomorât, îl 
înveselea, apoi îl sfătuia ce are de făcut, după ce îi 
mărturisea pricina supărării. Puțin câte puţin se ocupa de 
necazurile din familia lui, de soţia ca şi de fiica lui, de 
treburile lui sentimentale şi băneşti, foarte rezonabilă, plină 
de chibzuială şi de onestitate. O singură dată se lăsă 
cuprinsă de patimă, în ziua când contele îi destăinui că 
Daguenet avea, probabil, să-i ceară în căsătorie pe fiică-sa 
Estelle. De când Muffat se afişa cu Nana, Daguenet crezu 
că este mai potrivit s-o rupă cu ea, să o considere ticăloasă, 
jurând să smulgă pe viitorul socru din ghearele acestei 
creaturi. În consecinţă, la rândul său îl ponegri cât se poate 
de bine pe fostul ei Mimi: era un destrăbălat care-şi 
mâncase averea cu femeile stricate; îi lipsea simţul moral, 
nu câştiga bani, dar profita de banii altora, plătind numai 
din când în când câte un buchet de flori sau un dineu; şi, 
cum contele părea că-i scuză aceste slăbiciuni, îi spuse pe 
şleau că Daguenet o avusese, dându-i amănunte 
dezgustătoare. Muffat devenise foarte palid. Nici nu mai fu 
vorba să-i dea tânărului pe fiică-sa. Asta o să-l înveţe minte 
pentru lipsa lui de recunoştinţă. 

Cu toate acestea, casa nu era complet mobilată când 
Nana, într-o seară, după ce nu precupeţise jurămintele de 
fidelitate faţă de Muffat, îl reţinu pe contele Xavier de 
Vandeuvres, care de cincisprezece zile îi făcea o curte 
asiduă, cu vizite repetate şi flori. li cedă, nu atât din 
plăcere, cât pentru a-şi dovedi că este liberă. Ideea de a 
obţine avantaje îi veni după aceea, când Vandeuvres, a doua 
zi, o ajută să plătească o factură despre care ea nu voia să 
ştie celălalt. Îi storcea aproape opt sau zece mii de franci pe 
lună; aveau să fie bani de buzunar foarte utili. Contele îşi 
păpa averea, căzând dintr-o nebunie într-alta. Caii şi Lucy îi 
mâncaseră trei moşii, Nana, dintr-o înghiţitură, îi mâncă 


ultimul castel din apropiere de Amiens, şi Vandeuvres era 
parcă stăpânit de o grabă cumplită să prăpădească totul, 
până şi ruinele vechiului turn, construit de un membru ai 
familiei sub Philippe-Auguste, stăpânit de un adevărat 
apetit pentru ruine, găsind potrivit să lase ultimii ţechini din 
aurul blazonului său în mâinile acestei fete, pe care tot 
Parisul o dorea. Şi acceptă condiţiile impuse de Nana: o 
libertate deplină, tandreţe în zile fixe, fără ca totuşi să aibă 
naivitatea sentimentală să-i pretindă jurăminte. Muffat nu 
avea nici cea mai mică bănuială. Cât despre Vandeuvres, 
ştia precis ce-i poate pielea; dar niciodată nu schiţa nici cea 
mai mică aluzie, se făcea că nu ştie nimic, cu surâsul fin de 
petrecăreţ sceptic, care nu cere imposibilul, din moment ce 
el are ora lui şi Parisul ştie acest lucru. 

Din acea clipă, Nana avu într-adevăr casa pusă la punct. 
Personalul era complet, la grajduri, la bucătărie şi în 
camera doamnei. Zoe organiza totul, ieşind din 
complicațiile cele mai neprevăzute; întreaga activitate era 
pusă la punct ca la teatru, ordonată ca într-o mare 
administraţie; şi funcţiona cu o aşa mare precizie, încât, în 
primele luni, nu se ivi nici o neînțelegere, nici un 
dezechilibru. Numai că doamna prea îi dădea bătaie de cap 
lui Zoe prin imprudenţe, prin fapte nesăbuite şi prin sfidări 
deplasate. Astfel se întâmplă că femeia din casă începu să 
se mai lase pe tânjeală puţin câte puţin, observând de altfel 
că poate trage mari profituri din momentele de încurcătură, 
când doamna făcuse vreo prostie care trebuia să fie 
reparată. Atunci, cadourile plouau, şi ea strângea ludovici. 

Într-o dimineaţă, pe când Muffat încă nu plecase din 
cameră, Zoe introduse pe un domn care tremura într-una în 
cabinetul de toaletă, unde Nana îşi schimba rufăria. 

— Ia te uită! Zizi! Spuse tânăra femeie uluită. 

Într-adevăr, Georges îşi făcuse apariţia. Şi, văzând-o în 
cămaşă, cu părul de aur despletit pe umerii goi, se aruncă 
de gâtul ei, o cuprinse în braţe şi o sărută în vreme ce Nana 
se zbătea, înspăimântată, înăbuşindu-şi glasul şi bâlbâind: 


— Termină odată, el e acolo! E stupid. Şi tu, Zoe, eşti 
nebună? Ia-l de aici! Ascunde-l jos, am să încerc să scap isă 
cobor şi eu. 

Zoe trebui să-l împingă pe tânăr din spate. Jos, în 
sufragerie, când Nana putu să vină şi ea, îi certă pe 
amândoi. Zoe îşi strâmbă buzele şi se retrase cu un aer 
supărat, spunând că se aşteptase să-i facă plăcere doamnei. 
Georges o privea pe Nana atât de fericit că o vede iar, încât 
i se umpleau ochii de lacrimi. Acum, zilele rele trecuseră, 
mama lui îşi recăpătase încrederea în el şi-i permisese să 
părăsească Fondettes; în consecinţă, de cum ajunsese în 
gară, luase repede o trăsură, ca s-o îmbrăţişeze mai repede 
pe scumpa lui. Spunea că are să trăiască în preajma Nanei 
ca odinioară, când o aştepta desculţ în camera ei de la 
Mignotte. Şi, tot istorisindu-şi povestea, îşi plimba degetele 
pe trupul ei, dintr-o nevoie de a o atinge, după un greu an 
de despărţire; îi prindea pătimaş braţele, îşi vâra mâinile 
prin mânecile largi ale capotului ei, atingându-i umerii. 

— Îl mai iubeşti încă pe micul tău? Întrebă cu vocea lui de 
copil. 

— Bineînţeles că îl iubesc! Răspunse Nana, care se 
desprinse de el printr-o mişcare bruscă. Dar ai picat aşa pe 
neaşteptate. Tu ştii, micul meu, că nu sunt liberă. Trebuie 
să fii cuminte. 

Coborând din trăsură pradă ameţelii pe care ţi-o dă o 
dorinţă puternică, în sfârşit împlinită, Georges nici nu 
observase unde intrase. Abia atunci avu conştiinţa că se 
produsese o schimbare în jurul lui. Examina sufrageria 
bogată, cu plafonul înalt, decorat, goblenurile, bufetul 
strălucind de argintărie. 

— Ah! Da, exclamă el cu tristeţe. 

Şi Nana îi pusese în vedere să nu vină niciodată dimineaţa. 
După-amiaza, da, dacă dorea, între patru şi şase; erau orele 
ei de primire. Apoi, cum Georges o privea cu un aer rugător 
şi întrebător, fără să ceară nimic, îl sărută la rândul ei pe 
frunte, arătându-se foarte bună. 


— Fii foarte cuminte, şi voi face tot ce îmi stă în putere, 
murmură Nana. 

Dar adevărul era că Georges nu-i mai inspira nimic. Îl 
găsea foarte plăcut ca înfăţişare, ar fi vrut să-l aibă alături 
ca pe un camarad, dar nimic mai mult. Cu toate astea, când 
venea în toate zilele, la orele patru, părea aşa de nenorocit, 
că tot îi mai ceda uneori şi-l ţinea pe lângă ea, lăsându-l să 
culeagă firimiturile frumuseţii sale. Georges nu mai părăsea 
locuinţa Nanei şi devenise un fel de obişnuit al casei, ca 
micul căţeluş Bijou, încurcându-se amândoi printre fustele 
stăpânei, bucurându-se de câte-o picătură de atenţie, chiar 
când ea se afla cu un altul, ori profitând de favoarea unei 
bucățele de zahăr şi de dezmierdări în orele de singurătate 
şi plictiseală. 

Fără îndoială că doamna Hugon prinse de veste că micuțul 
ei Georges căzuse din nou în braţele acestei femei stricate, 
căci dădu fuga la Paris şi veni să ceară ajutorul celuilalt fiu, 
locotenentul Philippe, pe atunci în garnizoană la Vincennes. 
Georges, care se ascundea de fratele său mai mare, fu 
cuprins de disperare, temându-se de cine ştie ce surpriză 
neplăcută; şi cum nu putea să ascundă nimic, în avântul lui 
de tandreţe şi dragoste, nu-i mai vorbea despre altceva 
Nanei decât de fratele său mai mare, un vlăjgan zdravăn, 
care era capabil de orice. 

— Înţelegi, spunea el, mama n-are să vină la tine, dar 
poate foarte bine să trimită pe fratele meu. Cu siguranţă că- 
l va trimite pe Philippe să mă caute. 

Prima dată, Nana se simţi foarte jignită. Spuse pe un ton 
sec: 

— Tare aş vrea s-o mai văd şi pe asta! Poate să fie el mult şi 
bine locotenent, Frangois are să-l dea afară pe uşă, şi chiar 
imediat. 

Apoi, puştiul, tot aducând vorba într-una despre fratele 
său, Nana sfârşi prin a se interesa de Philippe, După o 
săptămână, îl cunoştea din creştet până în tălpi, aşa cum 
era, foarte înalt, foarte puternic, o fire veselă puţin cam 


brutal; şi, pe lingă acestea, aflase chiar şi detalii intime, păr 
pe braţe, un semn pe umăr. Astfel că, într-o zi, având cu 
totul vie imaginea celui pe care avea să poruncească să fie 
dat pe uşă afară, strigă: 

— Ascultă, Zizi, eu cred că nu mai vine fratele tău. Prin 
urmare, nu e un om de cuvânt! 

A doua zi, cum Georges se găsea singur cu Nana, Franqois 
veni să întrebe dacă doamna primeşte pe locotenentul 
Philippe. 

Georges deveni foarte palid şi murmură: 

— Bănuiam asta, mama mi-a spus-o de dimineaţă. 

Şi rugă pe tânăra femeie să-i trimită răspuns că nu-l poate 
primi. Dar Nana se ridică deja foarte aprinsă, spunând: 

— Pentru ce oare? Va crede că mi-e teamă de el. Ei bine. O 
să râdem. Frangois, lasă pe acest domn să aştepte un sfert 
de oră în salon. După aceea îl vei aduce aici. 

Nu se aşeză, se plimba agitată de la oglinda de deasupra 
şemineului la o altă oglindă venețiană, atârnată deasupra 
unui sipet italian; şi, de fiecare dată îşi arunca o privire în 
ele, încercând să surâdă, în vreme ce Georges, prăbuşit 
fără vlagă pe o canapea, tremura, cu gândul la scena ce se 
pregătea. Tot plimbându-se, Nana lăsa să-i scape fraze 
scurte: 

— Sfertul de oră de aşteptare o să-l liniştească pe băiatul 
ăsta. Şi apoi, dacă a venit, crezând că are de-a face cu o 
fetişcană oarecare, salonul are să-l uluiască. Da, da, 
priveşte cu atenţie, nobilule ofiţeraş. Nu vezi în jurul tău 
nimic care să fie imitație, asta o să te înveţe s-o respecţi pe 
burgheză. Pentru oameni, nu există nimic mai important 
decât respectul. Ei? Sfertul de oră a trecut? Nu, abia zece 
minute. Oh! Mai avem timp. 

Nu stătea locului. După ce trecu un sfert de oră, îl expedie 
pe Georges, făcându-l să-i jure că n-o să asculte la uşă, căci 
ar fi fost neplăcut dacă servitorii l-ar vedea. Cum trecea în 
altă cameră, Zizi încercă să spună cu o voce sugrumată: 

— Ştii, e fratele meu. 


— N-ai teamă, spuse Nana cu demnitate, dacă este 
politicos, voi fi şi eu politicoasă. 

Frangois introduse pe Philippe Hugon, care era în 
redingotă. La început, Georges traversă camera în vârful 
picioarelor, ascultând de dorinţa tinerei femei. Dar vocile îl 
reţinură, făcându-l să ezite până într-atâta încât picioarele i 
se înmuiaseră. Îşi imagina catastrofe, palme, lucruri 
abominabile, care îl vor face să se certe pentru totdeauna 
cu Nana. În consecinţă, nu mai putu să reziste impulsului 
de a reveni să-şi lipească urechea de uşă. Auzea foarte 
greu, grosimea draperiilor înăbuşea zgomotele. Cu toate 
acestea, prindea câteva cuvinte pronunţate de Philippe, 
fraze, dure, în care răsunau vorbe ca familie, copii, onoare. 
Inima-i bătea tare, de teamă pentru ceea ce avea să-i 
răspundă scumpa lui, zăpăcindu-l cu un zumzet confuz. Cu 
siguranţă că ea are să-i arunce cuvintele: „Bădăran 
împuţit”, sau: „Mai slăbeşte-mă, sunt la mine acasă! Dar nu 
se distingea nimic, nici măcar un ecou de voci; Nana părea 
ca moartă, dincolo. Dar imediat, vocea fratelui său se 
înmuie. Georges nu mai înţelegea nimic, când în cele din 
urmă un zgomot straniu îl înmărmuri. O auzi pe Nana 
suspinând. Timp de o secundă fu pradă unor sentimente 
contradictorii, să o ia la sănătoasa, ori să se arunce asupra 
lui Philippe. Dar, chiar în aceeaşi clipă, Zoe intră în cameră, 
şi el se îndepărtă de uşă, ruşinat să fie surprins. 

Liniştită, Zoe aranja rufăria într-un dulap, în vreme ce el, 
mut, neclintit, stătea rezemat cu fruntea de un geam, 
măcinat de nesiguranţă. După un timp de tăcere, Zoe 
întrebă: 

— Fratele dumneavoastră e la doamna? 

— Da, răspunse tânărul cu o voce strangulată. 

Se aşternu din nou tăcerea. 

— Şi asta vă nelinişteşte, nu-i aşa, domnule Georges? 

— Da, repetă el, cu aceeaşi greutate de exprimare. 

Zo6 nu se grăbea. Împăturea dantelele, apoi zise domol: 

— Nu aveţi motive. Doamna o să aranjeze. 


Şi asta fu totul, cei doi nu mai vorbiră nimic. Dar Zoe nu 
părăsea încăperea. Mai trecu încă un lung sfert de oră. Zo6 
se învârti de colo până colo, fără să vadă crescând 
exasperarea tânărului, care se făcuse livid la faţă din 
pricina temerilor şi a îndoielii. Arunca priviri piezişe spre 
salon. Ce puteau oare să facă, atât de mult timp? Poate că 
Nana plângea într-una. Celălalt, brutal, poate că-i trăsese 
palme. Aşa că, atunci când Zoe plecă, în sfârşit, alergă la 
uşă, lipindu-şi din nou urechea de ea. Şi rămase încremenit, 
într-adevăr cu capul zăpăcit, căci auzea o izbucnire bruscă 
de veselie, voci drăgăstoase care şuşoteau, râsete înăbuşite 
de femeie pe care cineva o gâdila. De altminteri, aproape 
imediat, Nana conduse pe Philippe până la scară, cu un 
schimb de cuvinte familiare şi cordiale. 

Când Georges îndrăzni să intre în salon, tânăra femeie, în 
picioare, înaintea oglinzii, se privea. 

— Ei bine? Întrebă el năucit. 

— Ei bine, ce? Spuse Nana fără să se întoarcă. 

Apoi, adăugă într-o doară: 

— Ce tot spuneai? Fratele tău e foarte amabil! 

— Atunci, e-n regulă? 

— Desigur, e-n regulă. Ah! Ce-ţi trecea prin cap? Poate că 
ai crezut că o să ne luăm la bătaie? 

Lui Georges i se părea straniu totul. Bâlbâi: 

— Mi s-a părut că aud. Ai plâns cumva? 

— Eu, să plâng?! Strigă ea, privindu-l fix. Aiurea! Pentru 
ce voiai să fi plâns? 

Şi tânărul rămase foarte tulburat când Nana îi făcu o 
scenă, pentru că n-a ascultat-o şi s-a oprit în dosul uşii, ca 
să spioneze. Cum Nana făcea pe îmbufnata, Georges veni 
lângă ea supus, dorind să ştie cum s-au petrecut lucrurile. 

— Atunci, fratele meu? 

— Fratele tău a văzut numaidecât unde se află. Înţelegi? 
S-ar fi putut să fiu o damă oarecare, şi în acest caz, 
intervenţia lui se explica, date fiind vârsta ta şi onoarea 
familiei. Oh! Eu una înţeleg aceste sentimente. Dar i-a fost 


de ajuns să-şi arunce o dată ochii în jur şi s-a purtat ca un 
om de lume. Aşa că, nu mai te nelinişti de loc, totul s-a 
sfârşit cu bine, o s-o potolească pe mama ta. 

Şi continuă râzând: 

— De altfel, îl vei mai vedea pe fratele tău venind pe aici. 
L-am invitat şi o să mai vină. 

— A! O să mai vină, spuse tânărul pălind. 

Nu mai adăugă nici un singur cuvânt şi nu se mai vorbi 
despre Philippe. Nana se îmbrăca pentru a ieşi, iar Georges 
o privea cu ochii săi mari, trişti. Fără îndoială, era foarte 
mulţumit că lucrurile se aranjaseră în felul acesta, pentru 
că ar fi preferat moartea decât o ruptură; dar, înlăuntrul 
său, nutrea o spaimă ascunsă, o durere profundă, pe care 
nu o înţelegea şi despre care nu cuteza să vorbească. 
Niciodată nu ştiu în ce chip Philippe o liniştise pe mama lor. 
Trei zile mai târziu, ea se întorcea la Fondettes, cu un aer 
mulţumit. În aceeaşi seară, la Nana, tresari, când Franqois 
îl anunţă pe locotenent. Acesta, vesel, glumi, îl trată ca pe 
un ştrengar căruia îi înlesnise o escapadă fără de urmări. 
Georges rămânea însă cu inima strânsă, necutezând să se 
mişte, roşind ca o fată la cele mai nevinovate vorbe. Trăise 
prea puţin în preajma lui Philippe, care era mai mare cu 
zece ani; se temea de el ca de un tată, căruia i se ascund 
aventurile eu femei. Astfel că încerca o mare jenă şi ruşine 
văzându-l purtându-se atât de degajat faţă de Nana, râzând 
foarte tare, lăsându-se în voia plăcerii, plesnind de grozava 
lui sănătate. Cu toate acestea, cum fratele său începu să 
apară în fiecare zi, până la urmă Georges se mai obişnui. 
Nana strălucea de fericire. Era un ultim aranjament în 
dezordinea deplină a vieţii ei galante, o inaugurare care 
avea loc în chip insolent într-o casă care gemea de bărbaţi 
şi de mobile. 

Într-o după-amiază, când fraţii Hugon se găseau acolo, 
contele Muffat sosi la altă oră decât cea obişnuită. Dar, când 
Zoe îi spuse că doamna era cu nişte prieteni, se retrase, 
fără să încerce să intre, afectând o discreţie de bărbat 


galant. Când îşi făcu iar apariţia, seara, Nana îl primi cu o 
mânie rece, de femeie insultată. 

— Domnule, îi spuse ea, nu ţi-am dat nici un prilej ca să mă 
insulţi. Te rog să faci bine, când sunt acasă, să intri ca toată 
lumea. 

Contele rămase uimit. 

— Dar, scumpa mea. Încercă el să se explice. 

— Poate pentru că aveam vizite? Da, erau nişte domni. 
Oare ce crezi tu că făceam cu aceşti bărbaţi? Compromiţi o 
femeie, când adopţi asemenea aere de amant discret, şi eu 
nu vreau să fiu compromisă. 

Nana îl iertă cu multă greutate. În fond, era încântată. 
Prin asemenea scene, făcea din conte ce voia şi-i insufla 
încrederea. De mult timp i-l impusese pe Georges, un copil 
care o amuza, zicea ea. Îl făcu să cineze cu Philippe, şi 
contele se arătă foarte amabil; ieşind din sufragerie, îl luă 
pe tânărul ofiţer deoparte şi-l întrebă despre mama lui. De 
atunci, fraţii Hugon, Vandeuvres şi Muffat erau pe faţă de-ai 
casei, unde se întâlneau şi îşi strângeau mâinile ca nişte 
prieteni intimi. Era mai comod aşa. Numai Muffat mai da 
încă dovadă de o oarecare discreţie, nevenind prea des şi 
păstrând un ton ceremonios de străin în vizită. Noaptea, 
când Nana, tolănită pe jos, pe pieile de urs, îşi scotea 
ciorapii, el îi vorbea prieteneşte de aceşti domni, de 
Philippe mai cu seamă, care era loialitatea întruchipată. 

— Da, adevărat, sunt gentili, spunea Nana şezând pe jos 
ca să-şi schimbe cămaşa. Dar ştii, îşi dau seama cine sunt. O 
vorbă nelalocul ei şi îi dau pe uşă afară! 

Cu toate acestea, cu tot luxul ei, Nana se plictisea de 
moarte în mijlocul acestei curţi. Avea bărbaţi pentru toate 
ceasurile din noapte, şi bani până şi în sertarele toaletei, 
amestecați cu piepteni şi perii de cap; dar asta n-o 
mulțumea de loc, simţea săpându-se un gol în jurul ei, o 
văgăună care adesea o făcea să caşte. Viaţa i se scurgea 
fără nici o ocupaţie, zi de zi readucând aceleaşi ore 
monotone. Pentru Nana nu exista un mâine, trăia ca o 


pasăre, sigură de mâncare, gata să înnopteze pe prima 
cracă întâlnită. Această certitudine, că are cine s-o 
hrănească, o făcea să stea tolănită ziua întreagă, adormită 
în această trândăvie şi supunere de mânăstire, ca şi cum ar 
fi fost prizoniera meseriei ei de cocotă. Neieşind decât în 
trăsură, pierduse obiceiul de a mai folosi picioarele. Îşi 
îngăduia din nou toane de ştrengăriţă, săruta de dimineaţa 
până seara pe Bijou, omorându-şi timpul cu plăceri 
prosteşti, în exclusiva aşteptare a bărbatului pe care-l 
suporta cu un aer de oboseală complezentă; şi în mijlocul 
acestui abandon de sine însăşi, nu mai păstra decât grija 
pentru frumuseţea ei, preocuparea continuă de a se 
cerceta, de a se spăla, de a se parfuma peste tot, cu 
mândria de a se putea dezbrăca oricând şi înaintea oricui 
fără să roşească. 

Dimineaţa, Nana se scula pe la orele zece. Bijou, grifonul 
scoţian, o deştepta, lingându-i faţa; urma atunci un joc de 
cinci minute, cursele câinelui peste braţele şi picioarele ei, 
care-l zgâriau pe contele Muffat. Bijou fu prima fiinţă 
pentru care contele Muffat simţi gelozie. Nu era convenabil 
ca un animal să-şi vâre nasul sub cuverturi. Apoi, Nana se 
ducea în cabinetul de toaletă, unde făcea o baie. Către orele 
unsprezece, sosea Franqois ca să-i strângă părul, în 
aşteptarea complicatei coafuri de după-amiază. La dejun, 
cum detesta să mănânce singură, avea aproape întotdeauna 
alături pe doamna Maloir, care sosea dimineaţa, din 
necunoscut, cu pălăriile sale extravagante, şi se reîntorcea 
seara, în acest mister al vieţii ei, de care de altfel nimeni nu 
se preocupa. Dar timpul cel mai greu de suportat erau cele 
două sau trei ore dintre dejun şi toaletă. De obicei 
propunea un besigue vechii sale prietene; uneori citea Le 
Figaro, în care o interesau ecourile din teatre şi noutăţile 
din lumea mondenă; ba se întâmpla chiar să deschidă vreo 
carte, căci avea pretenţii că se pricepe la literatură. Toaleta 
o ocupa până aproape de ora cinci. Numai atunci se trezea 
din lunga ei somnolenţă, ieşind cu trăsura sau primind la ea 


acasă o mulţime de bărbaţi, cinând deseori în oraş, 
culcându-se foarte târziu, ca să se scoale a doua zi cu 
aceeaşi oboseală cu care se culcase şi să reînceapă zile 
mereu la fel. 

Cea mai mare plăcere a ei era să meargă la Batignolles, ca 
să-l vadă pe micul Louis, la mătuşă-sa. Cincisprezece zile 
de-a rândul uita de el; apoi, o apuca turbarea, da fuga pe 
jos, plină de un devotament şi de o tandreţe de mamă bună, 
aducând cadouri, tutun pentru mătuşă şi portocale sau 
biscuiţi pentru copil; ori venea în landou, la întoarcerea de 
la Bois de Boulognes, cu toalete care stârneau vâlvă pe 
străduţa mărginaşă. De când nepoata ei era iar printre 
mărimi, doamna Lerat nu-şi mai încăpea în piele. Se ducea 
destul de rar în aleea Villiers, afirmând cu emfază că nu era 
locul său acolo; în schimb triumfa pe mica ei străduţă, 
fericită, atunci când tânăra femeie venea cu rochii de patru 
sau cinci mii de franci, şi era ocupată toată ziua următoare 
să-şi arate cadourile şi să pomenească cifre care uluiau 
vecinele. De cele mai multe ori, Nana rezerva duminicile 
pentru familie; şi dacă în acele zile Muffat o invita, refuza, 
cu surâsul unei mici burgheze: imposibil, mânca la mătuşă- 
sa, şi se ducea să-şi vadă copilul. Cu toate astea, sărmanul 
micuţ Louiset era veşnic bolnav. Mergea pe trei ani, se 
făcuse un băieţel. Dar avusese o eczemă pe grumaz şi acum 
îi curgeau urechile, ceea ce îi făcea pe doctori să se teamă 
de o complicaţie la cap. Când îl vedea aşa palid, cu sângele 
atât de slab, cu carnea moale, cu pete galbene pe piele. 
Nana devenea serioasă şi, mai ales, era stăpânită de uimire. 
Ce putea oare să aibă acest amoraş, de se prăpădea astfel?! 
Ea, mama lui, era aşa de sănătoasă! 

În zilele în care nu se preocupa de copil, Nana recădea In 
monotonia zgomotoasă a existenţei sale, plimbări prin Bois 
de Boulogne, spectacole în premieră, dineuri şi supeuri la 
Maison-d'Qr şi la Cafe-Anglais, apoi în toate locurile 
frecventate de public, la toate reprezentațiile unde lumea 
se învârtea, pe la balul Mabille, la reviste, la curse. Şi se 


menținea totuşi în acel soi de lenevie prostească ce-i dădea 
un fel de crampe la stomac. Cu toate necontenitele capricii 
ale inimii, când era singură, îşi frângea mâinile în semn de 
oboseală imensă. Singurătatea o întrista de îndată, căci 
devenea conştientă de vidul şi de plictiseala din lăuntrul ei. 
Foarte veselă prin meserie şi fire, devenea atunci lugubră, 
rezumându-şi viaţa în acest strigăt care revenea fără 
încetare, între două căscaturi: 

— Oh! Cât mă plictisesc bărbaţii! 

Într-o după-amiază, pe când se întorcea de la un concert, 
Nana observă pe un trotuar de pe strada Montmartre o 
femeie care mergea pe jos, cu ghetele scâlciate, cu fusta 
murdară, cu o pălărie înmuiată de ploi. Deodată o 
recunoscu. 

— Opreşte, Charles! Strigă vizitiului. 

Şi strigă: 

— Satin! Satin! 

Trecătorii întoarseră capul, toată strada o privi. Satin se 
apropiase şi se murdărea şi mai mult de roţile trăsurii. 

— Urcă-te o dată, fata mea, spuse Nana liniştită, bătându- 
şi joc de lume. 

Şi o luă cu ea, o duse aşa cum era, dezgustătoare, în 
landoul ei albastru-deschis, alături de rochia ei de mătase 
gris-perle, garnisită cu dantele de Chantilly, în vreme ce 
strada surâdea de aerul demn alvizitiului. 

De atunci, Nana căpătă o pasiune care-i ocupa timpul. 
Satin deveni un fel de viciu al ei. Instalată în palatul din 
aleea Villiers, spălată şi înţolită, vreme de trei zile în şir îi 
povesti de Saint-Lazare, de plictiselile cu călugărițele şi 
scârboşii de la poliţie care îi scoseseră condicuţă. Nana se 
indigna, o consola, jurându-i s-o şteargă din evidenţa lor 
chiar dacă va fi să se ducă ea însăşi la ministru. Până atunci, 
nu-i nici o grabă, bineînţeles că nu o să vină nimeni s-o 
caute la ea. Şi nenumărate după-amieze de tandreţe 
începură între cele două femei, cuvinte drăgăstoase, 
sărutări care stârneau râsete. Reîncepu, pe un ton de 


glumă, micul lor joc, întrerupt de sosirea agenţilor, în 
strada Laval. Apoi, într-o bună seară, deveni serios. Nana, 
cândva atât de dezgustată de Laura, înţelegea acum. Şi fu 
zdruncinată, turbată; cu atât mai mult cu cât, chiar în 
dimineaţa celei de a patra zi, Satin dispăru. Nimeni nu o 
văzuse ieşind. O ştersese cu rochia nouă, apucată de o 
nevoie de aer, având nostalgia trotuarului. 

În ziua aceea izbucni o asemenea furtună în casă, încât 
toţi servitorii umblau cu nasul în pământ, fără să scoată o 
vorbă. Nana ar fi fost în stare să-l bată pe Frangois, că nu se 
pusese de-a curmezişul uşii. Încercă totuşi să se 
stăpânească, îşi spunea că Satin e o uşuratică murdară şi 
asta o s-o înveţe minte să mai strângă asemenea lepădături 
din noroi. După-amiază, când doamna se încuie în camera 
ei, Zoe o auzi hohotind. Pe neaşteptate, seara, chemă 
trăsura şi porunci s-o ducă la Laura. Se gândise că o s-o 
găsească pe Satin la pensiunea din strada Martyrs. Şi asta 
nu ca să o revadă, ci ca să-i ardă o palmă peste faţă. Într- 
adevăr, Satin mânca la o masă mică, împreună cu doamna 
Robert. Zărind-o pe Nana, se porni pe râs. Lovită în inimă, 
Nana nu-i făcu nici o scenă, dimpotrivă, se purtă foarte 
blând şi înţelegătoare. Plăti şampanie, îmbată cinci sau şase 
mese din jur, apoi, în vreme ce doamna Robert se afla la 
toaletă, o luă cu ea pe Satin. Numai când se aflară în 
trăsură o muşcă, o ameninţă că altă dată are să o omoare. 

Şi scena se repetă la nesfârşit. În zeci de rânduri, 
disperată şi stăpânită de furiile unei femei înşelate, Nana 
alerga în urmărirea acestei uşuratice care îşi lua zborul din 
capriciu, plictisită de traiul bun din palatul Nanei. Nana 
ameninţa că are să o pălmuiască pe doamna Robert, ba 
într-o zi, chiar visă să o provoace la duel; una din ele 
trebuia să dispară. Acum, când se ducea să mănânce la 
Laura, îşi punea diamantele, cărând după sine uneori şi pe 
Louise Violaine, Maria Blond, Tatan Nen6, toate 
strălucitoare; şi în mirosul de grăsime încinsă al celor trei 
săli, sub lumina gălbuie a gazului, aceste femei ajunse 


cucoane îşi etalau luxul, fericite să epateze fetişcanele din 
cartier pe care le făceau să se ridice când plecau de la 
masă. În astfel de împrejurări, Laura, încorsetată şi 
sclivisită, săruta pe toată lumea din jurul ei, cu un aer de 
generozitate maternă. Totuşi, în ciuda clocotului din jur, 
Satin, cu ochii săi albaştri şi figura pură, de fecioară, îşi 
păstra calmul, muşcată, bătută, hărţuită de cele două femei; 
spunea, cu naturaleţe, că i se părea amuzant şi că mai bine 
s-ar înţelege între ele. Nu câştigau nimic pălmuind-o; cu 
toată bunăvoința şi dorinţa ei de a fi drăguță cu toată 
lumea, nu putea să se taie în două. În cele din urmă, Nana 
fu aceea care câştigă, într-atâta o copleşise pe Satin cu 
drăgălăşenii şi cadouri; şi, pentru a se răzbuna, doamna 
Robert scrise amanţilor rivalei sale scrisori anonime 
îngrozitoare. 

De câtva timp, contele Muffat părea preocupat. Într-o 
dimineaţă, foarte emoţionat, puse sub ochii Nanei o 
scrisoare anonimă, unde aceasta, de la primele rânduri, era 
acuzată că îl înşeală pe conte cu Vandeuvres şi cu fraţii 
Hugon. 

— E o minciună! E o minciună! Strigă Nana plină de 
energie, cu un accent dramatic şi o seriozitate 
extraordinară. 

— Juri asta? Întrebă Muffat, de pe acum uşurat. 

— Oh! Pe ce vrei. Uite! Pe capul copilului meu! 

Dar scrisoarea era lungă. Descria în continuare toate 
raporturile ei cu Satin, în termeni de o cruditate murdară. 
Când sfârşi, Nana schiţă un surâs. 

— Acum, ştiu de unde vine, spuse ea cu simplitate. 

Şi, cum Muffat voia o dezminţire, Nana reluă liniştită: 

— Asta, puişorul meu, e un lucru care nu te priveşte. La ce 
ţi-ar putea fi de folos? 

Nu mai tăgăduia, şi asta îl făcuse pe Muffat să izbucnească 
revoltat. Atunci Nana înălţă din umeri. De unde ieşise, de 
era aşa naiv? Astea sunt lucruri care se petrec pretutindeni, 
şi Nana îi spuse numele unor prietene de-ale lui, şi se jură 


că aceste doamne din lumea bună se purtau la fel. În sfârşit, 
trebuia să înţeleagă, că nu era nimic mai obişnuit şi mai 
natural. Dar erau şi scorneli în scrisoare; astfel, Muffat o 
văzuse cu o clipă mai devreme cum se revoltă în legătură cu 
Vandeuvres şi cu fraţii Hugon, Ah! Pentru asta spunea 
singură că merita să fie strânsă de gât. La ce bun să-l mintă 
în legătură cu un lucru fără consecinţe. Şi repetă fraza de 
mai înainte: 

— La ce ţi-ar putea fi de folos? 

Apoi, întrucât scena continua, Nana i-o tăie scurt, cu o 
voce aspră: 

— De altfel, scumpul meu, dacă asta nu-ţi convine, e cât se 
poate de simplu. Uşile sunt deschise. Uite! Asta sunt, dacă- 
ţi place. 

Contele Muffat lăsă capul în jos. În fond, era fericit de 
jurămintele tinerei femei. Nana, văzând ce putere are 
asupra lui, începu să nu-l mai menajeze. Şi, de atunci, Satin 
fu instalată în casă, în mod făţiş, pe picior de egalitate cu 
aceşti domni. Vandeuvres n-avusese nevoie de scrisori 
anonime ca să înţeleagă; glumea şi căuta ceartă lui Satin 
din gelozie; în vreme ce Georges şi Philippe o tratau ca pe o 
camaradă, strângându-i mâna şi făcând cu ea glume foarte 
decoltate. 

Nana avu o aventură, într-o seară, când, părăsită de 
această uşuratică se duse să mănânce la pensiunea din 
strada Martyrs, fără să poată pune mâna pe Satin. În vreme 
ce mânca singură, apăruse Daguenet; cu toate că se făcuse 
băiat aşezat, mai venea uneori, apucat de o nevoie de viciu, 
sperând să nu fie întâlnit de cunoscuţi prin aceste colţuri 
întunecate ale Parisului. Aşa se face că prezenţa Nanei păru 
pentru început că-l stânjeneşte. Dar nu era el omul care să 
bată în retragere. Înainta spre ea zâmbind. O întrebă dacă 
doamna binevoieşte să-i permită să cineze la masa ei. 
Văzându-l glumind, Nana adoptă aerul ei distant, şi-i 
răspunse pe un ton sec: 


— Puteţi sta unde vă place, domnule. Suntem într-un loc 
public. 

Începută pe acest ton, conversaţia fu caraghioasă. Dar, la 
desert, Nana, plictisită, arzând de nerăbdare să triumfe, îşi 
puse coatele pe masă, apoi, tutuindu-l ca de obicei, îl 
întrebă: 

— Ei bine! Dragul meu, viitoarea ta căsătorie merge? 

— Nu prea bine, mărturisi Daguenet. 

Într-adevăr, în momentul în care era pe punctul să-şi 
formuleze cererea în căsătorie lui Muffat, simţise atâta 
răceală din partea contelui, încât se abţinuse, plin de 
prudenţă. Avea impresia că e o afacere ratată. Nana îl 
privea fix cu ochii ei limpezi, cu bărbia în palmă şi cu un 
rictus ironic pe buze. 

— Ah! Sunt o ticăloasă, spuse ea tărăgănat; ah! Trebuie să 
smulgi pe viitorul tău socru din ghearele mele. Ei bine, într- 
adevăr, pentru un băiat inteligent, eşti un mare dobitoc! 
Cum! Tu te duci să mă bârfeşti faţă de un bărbat care mă 
adoră şi-mi mărturiseşte totul? Ascultă, ai să te însori numai 
dacă am să vreau eu, dragul meu. 

De câteva clipe, Daguenet îşi dădea bine seama că e aşa; 
un întreg proiect de capitulare se înfiripase în sinea lui. În 
vremea asta, glumea într-una, nevoind să pară că la 
afacerea în serios; şi, după ce îşi puse mănuşile, îi ceru, 
folosind formulele solemne care se utilizează în aceste 
împrejurări, mâna domnişoarei Estelle de Beuville. Nana 
sfârşi prin a râde, ca şi cum ar fi fost gâdilată. Oh! Mimi 
ăsta! Nu era chip să-i porţi ranchiună. Succesul mare de 
care se bucura Daguenet pe lângă cucoane se datora 
glasului său dulce, un glas de o puritate şi o mlădiere 
muzicală, care îl făcuse să fie supranumit de fete Gură-de- 
Catifea. Toate îi cedau, cucerite de mângâierea sonoră a 
vocii lui calde, cu care le învăluia. Îşi cunoştea această forţă, 
şi o adormi pe Nana într-un legănat fără sfârşit de vorbe, 
istorisindu-i tot felul de poveşti tâmpite. Când părăsiră 
pensiunea, era roşie la faţă şi vibra la braţul lui, recucerită. 


Cum se făcuse un timp splendid, îşi expedie trăsura şi îl 
însoţi pe jos până la el acasă, apoi, urcă, fireşte, până-n 
apartamentul lui. Două ore mai târziu, îmbrăcându-se, îi 
spuse: 

— Atunci, Mimi, ţii morţiş la această căsătorie? 

— Drace! Murmură el, este tot ce aş putea face mai bun. 
Ştii doar că sunt lefter. 

Nana îl chemă să-i încheie ghetele. Şi, după o scurtă 
tăcere, reluă: 

— Doamne Dumnezeule! Eu una, îţi vreau binele. Am să-ţi 
pun o pilă. E uscată ca un arac, mititica asta. Dar de vreme 
ce afacerea vă convine la toţi. Oh! Eu sunt fată bună, am să- 
ţi aranjez trampa asta. 

Apoi izbucni în râs, cu pieptul încă gol. 

— Dar, ce-mi dai? 

Daguenet o înhăţase şi-i săruta umerii, într-un elan de 
recunoştinţă. Nana, foarte veselă, fremătând, se zbătea în 
braţele iui, tulburată. 

— Ah, ştiu! Strigă ea aţâţată de acest joc. Ascultă ceea ce 
vreau drept comision. De ziua căsătoriei tale, vreau să-mi 
dăruieşti nevinovăția ta. Înainte de a fi al soţiei tale, 
înţelegi? 

— E-n regulă! E-n regulă! Spuse Daguenet, râzând mai 
tare decât ea. 

Învoiala îi amuză. Găseau povestea foarte hazlie. 

A doua zi, tocmai avea loc un dineu la Nana; de altminteri, 
acesta era dineul obişnuit de joi, la care participau Muffat, 
Vandeuvres, fraţii Hugon şi Satin. Contele sosi devreme. 
Avea nevoie de optzeci de mii de franci ca să 
descotorosească pe. Tânăra femeie de doi sau trei creditori, 
şi ca să-i dăruiască şi o parură din safire la care Nanei îi 
rămăsese inima! Cum îşi şi ştirbise până acum zdravăn 
averea, căuta pe cineva care să-l împrumute, neîndrăznind 
încă să vândă vreo proprietate. Urmând chiar sfatul Nanei, 
se adresase deci lui Labordette, dar acesta, găsind afacerea 
cam încurcată, îi vorbise coaforului Francis, care, cu multă 


plăcere, căuta să-şi îndatoreze clienţii. Contele se lăsă pe 
mâinile acestor domni, exprimându-şi însă dorinţa expresă 
de a nu-i apărea numele nicăieri; amândoi îşi luau 
angajamentul să păstreze în portofel poliţa de o sută de mii 
de franci pe care o va semna; şi după care se scuzară 
pentru dobânda de douăzeci de mii de franci, protestând 
împotriva netrebniciei cămătarilor la care trebuiseră să 
apeleze, spuneau ei. Când fu anunţat Muffat, Francis 
tocmai isprăvea de coafat pe Nana. Labordette se găsea de 
asemenea în cabinet, cu familiaritatea lui de prieten fără 
importanţă. Văzând pe conte, puse discret printre cutii de 
pudră şi pomezi un pachet gros cu bilete de bancă; şi poliţa 
fu semnată pe marmura toaletei. Nana vru să-l reţină pe 
Labordette la masă; dar el refuză, pe motiv că trebuia să 
conducă pe un om de afaceri străin prin Paris. Cu toate 
acestea, când Muffat, luându-l deoparte, îl rugă să se ducă 
la Becker, giuvaergiul, şi să-i aducă parura din safire, cu 
care voia să facă în aceeaşi seară o surpriză tinerei femei, 
Labordette se însărcina de îndată cu acest comision. O 
jumătate de oră mai târziu, Julien transmitea contelui cutia 
cu bijuterii cu un aer misterios. 

În timpul dineului, Nana fu nervoasă. Vederea celor 
optzeci de mii de franci o tulburase. Când se gândea că 
toată suma avea să se ducă la furnizori! Asta o dezgusta, 
încă de la supă, în superba sufragerie, luminată de reflexele 
argintăriei şi cristalelor, Nana se arătă prost dispusă şi 
proslăvi avantajele sărăciei. Bărbaţii erau în frac, ea purta o 
rochie de satin alb, brodat, în vreme ce Satin, mai modestă, 
în mătase neagră, avea la gât o simplă inimioară de aur, 
cadou de la buna sa prietenă. Şi în spatele oaspeţilor, Julien 
şi Francois serveau, ajutaţi de Zoo, toţi trei plini de 
demnitate. 

— Bineînţeles că mă amuzam mai mult când n-aveam un 
ban, repeta Nana. 

Îl aşezase pe Muffat la dreapta ei şi pe Vandeuvres la 
stingă; dar nu-i privea de loc, ocupându-se numai de Satin, 


care trona în faţa ei, între Philippe şi Georges. 

— Nu-i aşa, pisicuţa mea? Spunea ea la fiecare frază. 
Râdeam zdravăn pe vremea când ne duceam la pensiunea 
mamei Josse, pe strada Polonceau! 

Se servea friptura. Cele două femei depanau de zor 
amintiri. Le apucau deodată crize de limbuţie; simțeau o 
bruscă nevoie să frământe iar noroiul tinereţei; şi asta se 
întâmpla întotdeauna când erau de faţă bărbaţi, ca şi cum s- 
ar fi supus imboldului de a le impune bălegarul pe care 
crescuseră. Domnii păliră, aruncându-şi unul altuia priviri 
jenate. Fraţii Hugon încercară să râdă, în vreme ce 
Vandeuvres îşi mângâia nervos barba şi Muffat devenea şi 
mai grav. 

— Îţi aminteşti de Victor? Spunea Nana. Era un copil 
vicios, care ducea fetiţele prin pivnițe! 

— Perfect, răspunse Satin. Mi-amintesc foarte bine de o 
curte mare, la tine. Era o portăreasă cu o mătură. 

— Mama Boche; a murit. 

— Şi parcă mai văd şi azi prăvălia voastră. Mama ta era o 
femeie zdravănă. Într-o seară, pe când ne jucam, tatăl tău s- 
a întors beat, dar rău de tot, criţă! 

În clipa aceasta, Vandeuvres încercă să schimbe vorba şi 
să întrerupă şirul de amintiri al acestor cucoane. 

— Ascultă, draga mea, aş mai lua cu plăcere nişte trufe. 
Sunt excelente. Am mâncat ieri unele la ducele de 
Corbeuse, şi nu erau nici pe departe ca astea. 

— Julien, trufe! Spuse aspru Nana. Apoi, reluând: 

— Ah! Drace, tata nu era de loc rezonabil. Şi, în plus, ce 
dezastru a urmat pentru el. Dacă ai fi văzut tu ce 
nenorocire a fost, ce mizerie. Aş putea spune că am suferit 
toate lipsurile, şi e un miracol că n-am crăpat şi eu ca tata şi 
ca mama. 

De rândul acesta, Muffat, care se juca cu un cuţit, enervat, 
îşi permise să intervină: 

— Nu prea are haz ceea ce povestiţi acolo. 


— Ai? Cum? N-are haz? Strigă ea, fulgerându-l cu o 
privire. Cred şi eu că n-are haz! Trebuia să ne aducă pâine, 
dragul meu. Oh! Eu una, ştii bine, sunt o fată dintr-o 
bucată, spun lucrurilor pe nume. Mama era spălătoreasă, 
tata se cherchelea, şi din asta a şi murit. Asta e! Dacă aşa 
ceva nu-ţi convine, dacă ţi-e ruşine de familia mea. 

Toţi protestară. Ce-i da prin gând! Familia ei era 
respectată. Dar Nana continuă: 

— Dacă ţi-e ruşine de familia mea, ei bine! Lasă-mă, 
pentru că eu nu sunt dintre femeile acelea care se leapădă 
de tatăl şi de mama lor. Trebuie să mă accepţi cu neamurile 
pe care le am, înţelegi? 

Şi o acceptau, se învoiau cu tatăl, cu mama, cu trecutul şi 
cu tot ce dorea ea. Cu ochii pe masă, toţi patru se făceau 
mici în vreme ce Nana îi ţinea sub vechii ei papuci plini de 
noroiul străzii Goutte-d'Or, cu pornirea violentă a 
atotputerniciei sale. Şi încă nu se lăsa: oricât i-ar pune la 
picioare averile lor, sau i-ar construi palate, va regreta 
întotdeauna epoca în care ronţăia mere. O minciună, acest 
idiot de ban! Era făcut numai pentru furnizori! Apoi, 
accesul ei de furie se transformă într-o dorinţă romantică 
de o viaţă simplă, în care să păşească cu inima deschisă, în 
mijlocul unei fericiri universale. 

Dar în clipa aceea, îl zări pe Julien, cu braţele bălăbănind, 
care aştepta. 

— Ei bine? Ce e? Ioarnă şampanie, spuse ea. Ce ai de mă 
priveşti ca pe-o gâscă? 

În timpul acestei scene servitorii nici nu schiţaseră vreun 
surâs. Păreau că nu înţeleg, din ce în ce mai maiestuoşi, pe 
măsură ce doamna îşi da drumul mai mult. Julien, fără să 
clipească, începu să toarne şampania. Din nenorocire, 
Frangois, care servea fructele, aplecă fructiera prea mult, şi 
merele, perele şi strugurii se rostogoliră peste masă. 

— Ei, poftim, ce stângaci! Strigă Nana. 

Feciorul avu proasta inspiraţie să încerce să explice că 
fructele nu erau bine aranjate. Zoe le zdruncinase, luând 


portocalele. 

— Atunci, zise Nana, Zoe asta-i o gâscă. 

— Dar, doamnă. Murmură camerista, jignită. 

Deodată, doamna se ridică şi cu glasul tăios, cu un gest de 
autoritate regală, strigă: 

— Oare nu e destul? leşiţi afară toţi. Nu mai avem nevoie 
de voi! 

Acest act de autoritate o calmă. Se arătă imediat foarte 
blinda, foarte dulce, foarte amabilă. La desert, fu 
încântătoare, şi domnii se înveseliră, servindu-se singuri. 
Dar Satin, care curăţase o pară, venise să o mănânce în 
spatele dragei sale, sprijinită de umerii ei, spunându-i la 
ureche cuvinte de care râdeau amândouă cu hohote; apoi, 
vru să împartă cu ea ultima bucată de pară, şi i-o dădu, 
ţinând-o între dinţi; şi amândouă îşi muşcau una alteia 
buzele, terminând fructul printr-un sărut. Atunci, se stârni 
un protest caraghios din partea domnilor prezenţi. Philippe 
le strigă să nu se jeneze. Vandeuvres întrebă dacă era cazul 
să iasă. Georges o luase în grabă pe Satin de talie şi o 
dusese iar la locul ei. 

— Sunteţi nişte proşti! Spuse Nana, o faceţi să roşească pe 
biata mititică. Hai, fata mea, lasă-i să creadă ce vor. Asta-i 
treaba noastră, micile noastre afaceri, care ne privesc 
numai pe noi. 

Şi, întorcându-se către Muffat care privea, cu. Aerul său 
grav, spuse: 

— Nu-i aşa, prietene? 

— Da, desigur, murmură el, aprobând cu un uşor semn din 
cap. 

Nimeni nu mai schiţă nici un protest. În mijlocul acestor 
domni, a acestor nume ilustre, a acestor vechi probităţi, 
cele două femei, faţă în faţă, schimbau o privire tandră, se 
impuneau şi domneau, cu drepturile abuzive pe care şi le 
arogau datorită sexului şi dispreţului lor mărturisit pentru 
bărbaţi. Şi până la urmă bărbaţii aplaudară. 


Se hotărâră să ia cafeaua în salonaş. Două lămpi luminau 
cu o sclipire palidă tapetele roz şi bibelouri le de culoarea 
cerului senin şi-a aurului străvechi. În mijlocul sipetelor, al 
bronzurilor şi faianţei, la această oră din noapte, un joc 
discret de lumini aprindea o incrustaţie de argint sau de 
ivoriu, scoțând în relief luciul unei baghete sculptate, 
stârnind ape pe un panou cu reflexe de mătase. Focul 
aprins după-amiaza murea jăratic; era foarte cald, o 
căldură moleşitoare, izvorând parcă de sub perdele şi 
draperii. Şi, în această încăpere plină toată de viaţa intimă 
a Nanei, unde zăceau răspândite mănuşile, o batistă, o 
carte deschisă, musafirii o regăseau dezbrăcată, cu mirosul 
ei de violete, cu dezordinea ei de fată bună, care căpăta un 
efect încântător printre aceste bogății; în vreme ce fotoliile 
largi, ca nişte paturi, şi canapelele adânci, ca nişte alcovuri, 
îi invitau la somnolenţa în care să uite de timp, la gesturi 
tandre şi la cuvinte şoptite în umbra ungherelor. 

Satin se dusese să se întindă în preajma şemineului, pe o 
canapea. Aprinsese o ţigară. Dar Vandeuvres se amuza să-i 
facă o scenă atroce de gelozie, ameninţând-o că o să-i 
trimită martori, dacă o mai îndepărtează pe Nana de la 
îndatoririle ei. Philippe şi Georges se alăturau şi ei, o 
tachinau şi o ciupeau în aşa hal, încât, în cele din urmă, 
Satin ţipă: 

— Dragă! Dragă! Spune-le să se astâmpere! Nu-mi dau 
pace. 

— Ia lăsaţi-o în pace, spuse Nana serioasă. Nu vreau să o 
necăjiţi, ştiţi bine. Şi tu, pisicuţul meu, de ce te cobori la 
mintea lor când ştii că sunt aşa de puţin înţelegători? 

Satin, roşie toată, scoțând limba, se duse în cabinetul de 
toaletă, a cărui uşă complet deschisă lăsa şi se vadă albeaţa 
marmurei, luminată de lucirea lăptoasă a unui glob cu 
lustrul coşcovit, unde ardea o flacără de gaz. Atunci Nana 
se porni să discute cu cel patru domni ca o încântătoare 
amfitrioană, adevărată stăpână a casei. Citise în cursul zilei 
un roman care făcea mare vâlvă, povestea unei cocote; şi se 


revolta spunând că totul era fals, manifestând de altfel o 
mare repulsie, plină de indignare, împotriva acestei 
literaturi dezgustătoare, a cărei pretenţie era să descrie 
natura; ca şi cum totul s-ar putea arăta! Ca şi cum un 
roman nu era scris ca să-ţi petreci o oră în mod agreabil! În 
materie de cărţi şi de teatru, Nana îşi avea opiniile ei foarte 
categorice: voia opere duioase şi nobile, lucruri care să o 
facă să viseze şi să-i înalțe sufletul. Apoi, conversaţia se 
îndreptă către tulburările care agitau Parisul, articole 
incendiare, începuturile de răzmeriţă, în urma chemărilor 
la arme, lansate în fiecare seară la întrunirile publice; şi ea 
se înfuria contra republicanilor. Ce voiau aceşti oameni 
murdari, care nu se spălau niciodată? Nu era lumea 
fericită, împăratul n-a făcut totul pentru popor? Un gunoi, 
poporul! Ea îl cunoştea, putea să vorbească despre el, şi, 
uitând respectul pe care tocmai îl pretindea la masă pentru 
mica ei lume din strada Goutte-d'Or, lovea într-ai săi cu un 
dezgust şi cu o spaimă de femeie parvenită. Chiar în după- 
amiaza aceea citise în Le Figaro darea de seamă a unei 
şedinţe la o întrunire publică, redată pe un ton comic, de 
care râdea încă, din cauza cuvintelor de argou şi a 
încăpăţânării unui beţivan, pe care trebuiseră să-l dea 
afară. 

— Oh! Aceşti beţivani, spuse ea cu un aer dispreţuitor. Nu, 
vedeţi voi, ar fi o mare nenorocire pentru toată lumea, 
republica lor. Ah, Dumnezeu să-i dea viaţă lungă 
împăratului! 

— Dumnezeu te va auzi, draga mea, răspunse cu un aer 
grav Muffat. Dar fii pe pace, împăratul este sănătos. 

Îi plăcea să vadă la Nana asemenea sentimente onorabile. 
Amândoi erau de acord în politică. Şi ceilalţi, la rândul lor, 
Vandeuvres şi căpitanul Hugon nu conteneau cu ironiile la 
adresa golanilor şi a gălăgioşilor care o rup la fugă îndată 
ce zăresc o baionetă. Georges, în seara aceea, era palid 
însă, cu un aer sumbru. 


— Ce are oare copilul acesta, întrebă Nana, observând 
indispoziţia lui. 

— Eu? Nimic. Ascult, murmură el. 

Dar în realitate suferea. Plecând de la masă, auzise pe 
Philippe glumind cu tânăra femeie; şi acum tot Phihppe, şi 
nu el, era cel care se găsea alături de Nana. Fără să ştie de 
ce, simţea că pieptul i se umflă gata să facă explozie. Nu-i 
putea tolera pe unul alături de celălalt, gânduri murdare îl 
obsedau, simţea un nod în gât şi era atât de tulburat, încât 
îl încerca un sentiment de ruşine pentru spaima lui. El, care 
râdea de Satin, care-l acceptase pe Muffat, şi pe toţi ceilalţi, 
se revolta, vedea roşu înaintea ochilor, la gândul că Philippe 
ar fi putut s-o atingă pe această femeie. 

— Uite, ţine-l pe Bijou, spuse Nana ca să-l consoleze, 
oferindu-i căţeluşul adormit în poala ei. 

Şi Georges se înveseli, acum, când ţinea în braţe un lucru 
de-al ei, acest animal încălzit de genunchii Nanei. 

Conversaţia se învârtea în jurul unei pierderi considerabile 
pe care o avusese Vandeuvres în ajun, la Clubul imperial. 
Muffat nu era jucător şi nu-i venea să creadă. Dar 
Vandeuvres, surâzând, făcu aluzie la viitoarea lui ruină, de 
care Parisul vorbea încă de pe acum: puţin îi păsa de felul în 
care mori, totul e să mori cum trebuie. De câtva timp, Nana 
îl vedea nervos, cu o cută adâncă săpată în colţul gurii şi cu 
lumini tremurătoare în fundul ochilor lui limpezi. Îşi păstra 
demnitatea aristocratică, eleganța fină a neamului său 
sărăcit; şi nu era cuprins încă, pentru moment, decât de o 
scurtă ameţeală, care se răsucea prin acest craniu golit de 
jocurile de curse şi femei. Într-o noapte, culcat lângă ea, o 
speriase istorisindu-i o poveste atroce: se gândea să se 
închidă în grajd şi să-şi dea foc împreună cu caii lui, după ce 
ar fi terminat de păpat totul. Unica lui speranţă, la ora 
aceasta, era un cal, Lusignan, pe care îl pregătea pentru 
Premiul Parisului. Trăia prin acest cal, de care depindea tot 
creditul lui pierdut. La fiecare dorinţă de a Nanei, o amâna 
pentru luna iunie, dacă Lusignan câştiga. 


— Hei! Spuse ea glumind, poţi foarte bine să pierzi, din 
moment ce toţi, la curse, au să parieze pe el. 

Vandeuvres se mulţumi să răspundă printr-un surâs uşor. 
Apoi spuse încet; 

— Apropos, mi-am permis să dau outsideruluil5 meu, o 
iapă tinără, numele tău. Nana, Nana, sună bine. Nu eşti 
supărată? 

— Pentru ce supărată? Spuse Nana, încântată în fond. 

Discuţia continua, se vorbea de o viitoare execuţie 
capitală, la care tânăra femeie voia să se ducă Să asiste, 
când Satin apăru la uşa cabinetului de toaletă, chemând-o 
pe un ton rugător. Se ridică de îndată, lăsându-i pe domnii 
aceia tolăniţi, isprăvindu-şi ţigările şi discutând o gravă 
problemă: partea de responsabilitate ce-i rămânea unui 
asasin, atins de alcoolism cronic. În cabinetul de toaletă, 
Zoe, trântită pe un scaun, plângea cu hohote, în vreme ce 
Satin încerca zadarnic s-o consoleze. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Nana surprinsă. 

— Oh! Dragă, vorbeşte-i, spuse Satin. De douăzeci de 
minute caut s-o fac să-şi. Bage minţile în cap. Plânge fiindcă 
i-ai zis că-i gâscă. 

— Da, doamnă. E foarte greu., e foarte greu., se bâlbâi 
Zoe, sugrumată de o nouă criză de suspine. 

Spectacolul acesta o înduioşa dintr-o dată pe tânăra 
femeie. Găsi câteva cuvinte calde. Şi, cum cealaltă nu se 
calma, se aşeză pe vine în faţa ei şi o cuprinse pe după talie, 
cu un gest de familiaritate afectuoasă. 

— Dar, prostuţo, am spus gâscă aşa cum aş fi spus orice 
altceva. Parcă mai ştiu şi eu! Eram supărată. Uite, am fost 
nedreaptă, linişteşte-te. 

— Eu, care o iubesc atât de mult pe doamna., bâigui Zoe. 
După tot ce am făcut pentru doamna. 

Atunci, Nana o îmbrăţişa. Apoi, vrând să arate că nu este 
supărată, îi dărui o rochie pe care o îmbrăcase doar de trei 
ori. Certurile lor se sfârşeau întotdeauna cu cadouri. Zoe îşi 
tampona ochii cu batista. Băgă rochia sub braţ şi zise că şi 


cei de la bucătărie erau foarte trişti, că Julien şi Franqois nu 
putuseră să mănânce, întrucât mânia doamnei le tăiase 
pofta de mâncare. Şi doamna le trimise câte un ludovic ca 
gaj de împăcare. Suferea foarte mult când vedea tristeţe în 
jurul ei. 

Nana se întoarse în salon, fericită de a fi liniştit această 
furtună, care putea să-i întunece ziua ce urma, dar Satin 
începu să-i vorbească aprins la ureche. Se plângea, 
ameninţa că o să plece, dacă domnii aceştia continuau s-o 
mai tachineze; şi-i cerea scumpei cale prietene să-i azvârle 
pe uşă afară pe toţi, în noaptea asta chiar. Asta îi va învăţa 
minte. Apoi, ar fi aşa plăcut să rămână singure, numai ele 
două! Nana, cuprinsă iar de îngrijorare, îi jura că aşa ceva 
nu-i posibil. Atunci, cealaltă o repezi, ca un copil arţăgos, 
încercând să-şi impună autoritatea. 

— Vreau, înţelegi! Expediază-i, sau o şterg eu. 

Şi se întoarse în salon, se instala în fundul unui divan, cât 
mai la o parte, aproape de fereastră, tăcută ca şi moartă, cu 
ochii mari, fixaţi asupra Nanei, aşteptând. 

Domnii îşi continuau discuţia, pronunţându-se împotriva 
noilor teorii criminaliste; cu această frumoasă invenţie a 
iresponsabilităţii în unele cazuri patologice, nu mai existau 
criminali, nu mai existau decât bolnavi. Tânăra femeie, care 
îi aproba, căuta în ce fel să-l concedieze pe conte. Ceilalţi 
plecau singuri; dar Muffat cu siguranţă că se va încăpăţâna. 
Într-adevăr, când Philippe se pregăti să se retragă, Georges 
îl urmă imediat; unica grijă care-l stăpânea era să nu-l lase 
pe fratele lui în urmă. Vandeuvres mai rămase încă vreo 
câteva minute; încerca terenul, aştepta să afle dacă, din 
întâmplare, vreo afacere nu l-ar sili pe Muffat să-i cedeze 
locul; apoi, când îl văzu că se instalează de-a binelea ca să 
rămână peste noapte, nu insistă şi îşi luă rămas bun, ca un 
bărbat cu tact ce era. Dar, cum se îndrepta spre uşă, o zări 
pe Satin cu privirea ei fixă; şi, înțelegând fără îndoială, 
amuzat, veni să-i strângă mâna. 


— Ei? Nu mai suntem supăraţi, nu-i aşa? Murmură el. 
Scuză-mă. Tu eşti cea mai şic, pe cuvântul meu de onoare. 

Satin nu binevoi să-i răspundă. Nu-i părăsea din ochi pe 
Nana şi pe conte, rămaşi singuri. Fără să se mai jeneze 
vreun pic, Muffat veni să se aşeze alături de tânăra femeie 
şi îi prinse degetele, pe care i le săruta. Atunci, Nana, 
căutând să schimbe vorba, întrebă dacă fiicei lui, Estelle, îi 
mergea mai bine. În ajun se plânsese de tristeţea acestui 
copil; nu putea să trăiască o singură zi fericit acasă, cu soţia 
mereu plecată şi cu fiica ferecată, înconjurată de o linişte 
de gheaţă. Nana se arăta întotdeauna foarte bun sfetnic, în 
aceste chestiuni de familie. Şi, cum Musffat, se lăsa în voie, 
cu trupul şi spiritul destinse, reîncepea cu plângerile sale, 
ea-i spuse, amintindu-şi promisiunea pe care o făcuse: 

— Dacă ai mărita-o? 

Şi imediat încercă să aducă vorba despre Daguenet. 
Contele avu un gest de revoltă la acest nume. Niciodată nu 
va consimţi, după cele ce-i împărtăşise chiar dânsa! 

Ea făcu pe mirata, apoi izbucni în râs; şi luându-l pe după 
gât, exclamă: 

— Oh! Gelosul, dacă asta-i posibil! Judecă şi tu puţin. Îţi 
vorbise rău despre mine, eram furioasă. Astăzi, aş fi 
dezolată. 

Dar, peste umărul contelui, Nana întâlni privirea lui Satin. 
Neliniştită, ea-l lăsă şi continuă cu gravitate: 

— Dragul meu, trebuie ca această căsătorie să aibă loc, nu 
vreau să stau eu în calea fericirii fiicei tale. Tânărul este 
foarte bine, nu vei găsi altul mai bun. 

Şi se porni pe un extraordinar elogiu lui Daguenet. 
Contele îi luase iar mâinile; nu avea să se opună, va vedea, 
va mai discuta. Apoi, cum contele îi vorbea de culcare, Nana 
cobori glasul şi îi spuse că nu se putea. Imposibil, era foarte 
prost dispusă; dacă ar iubi-o un pic, n-ar insista. Cu toate 
acestea, contele se încăpăţâna, refuza să plece, şi Nana era 
pe punctul să cedeze, când întâlni din nou privirea lui Satin. 
Atunci fu categorică. Nu, asta nu se putea. Contele, foarte 


afectat, cu un aer îndurerat, se sculase şi îşi căuta pălăria. 
Dar, la uşă, îşi aduse aminte de parura de safire, a cărei 
cutiuţă o simţea în buzunar; voia să o ascundă în fundul 
patului, ca să o găsească cu picioarele, culcându-se prima; o 
surpriză de copil mare, la care meditase încă de la masă. 

— Şi, în tulburarea lui, în îngrijorarea de a fi expediat 
astfel, îi dădu brusc cutiuţa. 

— Ce mai e şi asta? Întrebă ea. Ia te uită! Safire. Ah! Da, 
parura aceea. Ce drăguţ eşti! Spune, dragul meu, crezi că e 
aceeaşi? În vitrină părea de mai mare efect. 


Aceasta a fost toată mulţumirea, şi îl lăsă să plece. Contele 
Muffat o zărise pe Satin, lungită într-o aşteptare tăcută. Şi 
privindu-le pe cele două femei nu mai insistă, se supuse şi 
cobori. Uşa coridorului nu era închisă, când Satin o apucă 
pe Nana de talie, dansă cu ea, cântă. Apoi, alergând către 
fereastră, exclamă: 

— Vino să vezi ce mutră are pe trotuar! 

Ascunse de umbra perdelelor, cele două femei se aşezară 
cu coatele pe rampa de fier forjat. Bătea ora unu. Pe aleea 
Villiers, pustie acum, se întindea un dublu şirag de becuri 
cu gaz, în adâncul acestei nopţi umede de martie pe care o 
măturau puternice rafale de vânt încărcate cu ploaie. 
Terenuri virane căscau genuni de tenebre; case mari, 
boiereşti, în construcţie, îşi înălţau schelăriile spre cerul 
întunecat. Şi izbucniră într-un hohot nebunesc de râs, 
văzând spatele rotund al lui Muffat, care se îndepărta de-a 
lungul trotuarului ud, cu umbra lui adusă jalnic traversând 
câmpia aceasta îngheţată şi pustie a noului Paris. Dar Nana 
o făcu să tacă pe Satin. 

— Hei, uite sergenţii de stradă. 

Atunci îşi înăbuşiră hohotele de râs, privind cu o spaimă 
adâncă spre cealaltă parte a aleii, două umbre negre care 
mergeau într-un pas cadenţat. Nana, în luxul său, în 
regalitatea ei de femeie ascultată, păstrase o groază adâncă 
de poliţie, neplăcându-i să audă vorbindu-i-se de ea şi nici 
de moarte. O apuca o subită indispoziţie, atunci când un 
sergent de stradă ridica ochii spre casa ei. Nu ştii niciodată 
la ce să te aştepţi de la aceşti oameni. Ar putea foarte bine 
să le ia drept cocote, dacă le-ar auzi râzând la ora aceasta 
din noapte. Satin se ghemui lingă Nana cu un mic fior de 
groază. Cu toate acestea, rămaseră locului interesate de 
apropierea unui felinar care dansa în mijlocul băltoacelor 
şoselei. Era o bătrâna strângătoare de petice, care răscolea 
şanţurile. Satin o recunoscu. 

— Ta te uită, spuse ea. Regina Pomare împodobită cu 
zdrenţele ei! 


Şi, în vreme ce o rafală de vânt le biciuia faţa cu pulbere 
de apă, Satin îi istorisea dragei sale povestea reginei 
Pomare. Oh! Odinioară fusese o fată superbă, do 
frumuseţea căreia vorbea tot Parisul; şi avusese un vino- 
ncoace, şi un tupeu nemaipomenit, ducând bărbaţii de nas 
ca pe nişte prostovani, şi făcându-i pe înalții demnitari să 
plângă la scara ei! Acum, era o glorie apusă, se îmbăta, şi 
femeile din cartier, ca să râdă puţin, o făceau să bea absint; 
iar pe stradă ştrengarii o urmăreau cu pietre. În fine, o 
adevărată prăbuşire, o regină căzută în mocirlă! Nana o 
asculta cu răceală 

— O să vezi, adăugă Satin. 

Şi fluieră ca un bărbat pe strângătoarea de petice, care se. 
Găsea sub fereastră; femeia înălţă capul şi se arătă la 
lumina galbenă a felinarului. În pachetul de zdrenţe, sub un 
fular sfâşiat, se zări o faţă verzuie, zbârcită, cu văgăuna 
fără dinţi a gurii şi cu vânătăile inflamate ale ochilor. Şi 
Nanei, în faţa acestei bătrâneţi înspăimântătoare de cocotă 
înecată în vin, îi reveni brusc din străfundul tenebrelor 
amintirea viziunii de la Chamont, acea Irma d'Anglars, acea 
fostă târfă împovărată de ani şi de onoruri, urcând peronul 
castelului ei, în mijlocul unui sat întreg prosternat. Atunci, 
cum Satin fluiera într-una, râzând de bătrâna care n-o 
vedea, îi şopti cu vocea schimbată. 

— Termină odată, aud sergenţii! Hai repede, pisicuţa mea. 

Paşii cadenţaţi reveneau. Închiseră fereastra. Întorcându- 
se tremurând încă, Nana, cu părul udat, rămase o vreme 
nedumerită în faţa salonului ei, ca şi cum uitase şi se 
întorsese într-un loc necunoscut. Regăsea în locul acela un 
aer atât de călduţ, atât de parfumat, încât încerca o plăcută 
surpriză. Bogăţiile îngrămădite, mobilele vechi, tapiţeriile 
de mătase aurită, obiectele din fildeş sculptat, bronzurile 
dormeau în lumina roză a lămpilor; în vreme ce, din 
întreaga casă acum mută, izvora senzaţia deplină de mare 
lux, solemnitatea saloanelor de recepţie, amploarea 
confortabilă a sufrageriei, reculegerea ce-o impunea locul 


din faţa scării largi, cu moliciunea covoarelor şi-a jilţurilor. 
Simţea cum creşte brusc propria sa fiinţă, nevoile ei de 
dominație şi de posesiune, pofta de a avea totul pentru a 
distruge totul. Niciodată nu fusese atât de conştientă de 
forţa feminităţii ei. Plimbă o uşoară privire în jur, şi cu un 
aer de filosofie adâncă, spuse: 

— Ei bine! Tocmai de aceea avem toate motivele să 
profităm cât suntem tinere. 

Dar Satin, care se şi răsturnase pe pieile de urs din 
dormitor, se răsucea şi o chema. 

— Vino odată! Vino odată! 

Nana se dezbrăcă în cabinetul de toaletă. Ca să meargă 
mai repede, apucase cu amândouă mâinile bogatul ei păr 
blond şi îl scutura deasupra ligheanului de argint, în vreme 
ce o grindină de ace lungi cădea, producând un sunet de 
clopot într-o cadență vie pe metalul strălucitor. 

XI. 

În duminica aceea, cu cer încărcat de furtună şi zăpuşeala 
primelor călduri ale lui iulie, la Bois de Boulogne se alerga 
pentru Marele Premiu. Dimineaţa, soarele se înălţase într-o 
pulbere roşiatică. Dar la orele unsprezece, în momentul în 
care trăsurile soseau la hipodromul de la Longchamp, un 
vânt de sud măturase norii; aburi cenuşii se ridicau în lungi 
fâşii, ochiuri de un albastru-intens se lărgeau de la un capăt 
la altul al orizontului. Şi, în razele de soare ce cădeau 
printre nori, totul se aprindea dintr-o dată, peluza, 
acoperită puţin câte puţin plină de nenumărate echipaje, de 
călăreţi şi pietoni, pista de alergare încă goală, cu ghereta 
juriului, potoul de sosire, stâlpii cu tabelele indicatoare, 
apoi, în faţă, în mijlocul incintei pezajului16 cele cinci 
tribune simetrice, etajându-şi galeriile lor din cărămizi şi 
scânduri. Şi, mai departe, se întindea câmpia imensă 
înecată în lumina amiezii, mărginită de mici arbuşti, închisă 
la răsărit de liziera subţire a pădurilor de la Saint-Cloud şi 
Suresnes, dominate de profilul sever al Muntelui Valerien. 


Nana, emoţionată ca şi cum Marele Premiu trebuia să 
hotărască soarta ei, voi să se aşeze lângă barieră, chiar 
alături de potoul de sosire. Venise foarte devreme, în 
landoul ei garnisit cu argint, cu patru cai albi admirabil 
înhămaţi a la Daumont17, un cadou al contelui Muffat. Când 
apăruse la intrarea peluzei, cu doi surugii călărind în trap 
pe caii din stânga, şi cu doi valeţi nemişcaţi în spatele 
trăsurii, o busculadă se produsese în mulţime, ca la 
trecerea unei regine. Purta culorile grajdurilor lui 
Vandeuvres, albastru şi alb, într-o toaletă extraordinară: 
micul corsaj şi tunica din mătase albastră se mulau pe corp, 
lăsând să se vadă un puf rotund care-i bufa rochia la spate, 
ceea ce-i contura coapsele într-o manieră îndrăzneață, în 
aceste timpuri în care erau la modă fustele balonate; apoi, 
rochia de satin alb, cu manşetele din satin alb şi o eşarfă de 
satin alb încrucişată peste piept, totul garnisit cu o ghipură 
din argint, pe care soarele o făcea să strălucească. Şi în 
plus, pentru a semăna mai mult cu un jocheu, purta, cu un 
aer îndrăzneţ, o tocă albastră cu o pană albă peste conciul 
ale cărui meşe blonde se revărsau pe mijlocul spatelui, 
asemănătoare cu o enormă coadă de păr cu reflexe roşcate. 

Băteau orele douăsprezece. Erau mai mult de trei ore de 
aşteptare până la alergarea pentru Marele Premiu. Când 
landoul fu rânduit lângă barieră, Nana se aşeză comod, ca 
la ea acasă. Avusese chef să-i aducă pe Bijou şi pe Louiset. 
Câinele, culcat printre fustele ei, tremura de frig cu toată 
căldura zilei; în vreme ce copilul, împopoţonat cu panglici şi 
dantele, avea o mutrişoară chinuită de ceară, mută şi 
palidă, din cauza aerului tare. Între timp, tânăra femeie, 
fără să-i pese de vecini, pălăvrăgea cu voce foarte tare cu 
Georges şi Philippe Hugo, aşezaţi în faţa ei, pe cealaltă 
banchetă, în mijlocul unei grămezi de buchete atât de mari 
de trandafiri albi şi miozotis albastre, încât îi ajungeau până 
la umeri. 

— Atunci, spunea ea, cum mă plictisea cumplit, l-am dat 
afară. Şi uite că au trecut două zile de când stă îmbufnat. 


Vorbea de Muffat, numai că nu mărturisea tinerilor 
adevărata cauză a primei lor certe. Într-o seară, găsise în 
camera ei o pălărie de bărbat, un capriciu prostesc, un 
trecător adus din plictiseală. 

— Nici nu vă închipuiţi cât e de caraghios, continuă ea, 
amuzându-se de amănuntele pe care le dădea. În realitate 
este un bigot fără seamăn. De pildă, îşi face rugăciunea în 
toate serile. Da, zău. Crede că nu bag de seamă nimic, 
fiindcă eu mă culc mai întâi, nevoind să-l jenez; dar trag cu 
coada ochiului şi-l văd cum bolboroseşte, face semnul crucii, 
întorcându-se să treacă peste mine şi să se ducă să se culce 
la perete. 

— Ia te uită! Are haz, murmură Philippe. Va să zică îşi face 
rugăciunea înainte şi după? 

Ea izbucni într-un râs zdravăn. 

— Da, chiar aşa, înainte şi după. Când dorm, îl văd din nou 
că bolboroseşte. Dar cel mai plictisitor e că nu putem să ne 
certăm fără ca să aducă vorba de cele sfinte. N-aveţi decât 
să râdeţi de mine, dacă doriţi, asta însă nu mă va împiedica 
să cred ceea ce cred. Numai că-i prea pisălog, suspină, 
vorbeşte de remugşcările lui. Aşa de pildă, alaltăieri, după 
cearta noastră, nu eram de loc liniştită. 

Dar se întrerupse ca să spună: 

— Priviţi, sosesc soţii Mignon. la te uită! Şi-au adus cu ei şi 
copiii! În ce hal sunt înţoliţi, sărmanii micuţi! 

Soții Mignon erau într-un landou de o culoare severă, de 
un lux de burghezi înavuţiţi. Rose, în rochie de mătase 
cenuşie, împodobită cu pliuri şi ornamente roşii în formă de 
noduri, surâdea, fericită de bucuria lui Henri şi a lui 
Charles, aşezaţi pe bancheta din faţă, stânjeniţi de tunicile 
lor prea largi de elevi de liceu. Dar când landoul veni să se 
alinieze lângă barieră, şi când Rose o zări pe Nana 
triumfătoare în mijlocul buchetelor, cu cei patru cai ai ei şi 
cu servitorimea în livrea, îşi muşcă buzele, întorcând capul 
foarte înţepată. Mignon, dimpotrivă, cu faţa proaspătă, cu 


ochii surâzători, îi trimise un salut cu mâna. El unul, din 
principiu, nu se amesteca în certurile dintre femei. 

— Apropo, zise Nana, cunoaşteţi pe un bătrânel, acela 
destul de curat, dar cu dinţii stricaţi? Un oarecare domn 
Venot. A venit azi-dimineaţă să mă vadă. 

— Domnul Venot? Spuse Georges uluit. Imposibil! E un 
iezuit. 

— Exact, mi-am dat seama imediat. Oh! Nu puteţi să vă 
imaginaţi conversaţia cu el. Avea un haz nebun! Mi-a vorbit 
de conte, de menajul lui dezmembrat, rugându-mă să 
readuc fericirea unei familii. Foarte politicos, de altfel, 
foarte surâzător. Atunci, la rândul meu, i-am spus că nici nu 
doresc altceva, şi i-am promis să îl împac pe conte cu 
nevastă-sa. Să ştiţi, nu e o glumă, aş fi încântată să-i văd pe 
toţi aceşti oameni fericiţi! Apoi, asta m-ar despovăra, căci 
sunt unele zile, zău, când mă plictiseşte la culme. 

Dezgustul cu care rostise ultimele cuvinte îi izbucnea ca 
un strigăt din străfundul inimii. Şi pe lângă asta, contele 
părea că are serioase încurcături băneşti; era îngrijorat, 
poliţa dată lui Labordette risca să nu fie plătită. 

— Vorbeaţi de ea, şi contesa este acolo, zise Georges, ale 
cărui priviri cutreierau tribunele. 

— Unde? Strigă Nana. Ce ochi are copilul ăsta! [ine-mi 
umbreluţa, Philippe. 

Dar Georges, cu o mişcare bruscă, i-o luase înainte fratelui 
său, încântat să ţină umbreluţa de mătase albastră cu 
ciucure din argint. Nana plimba roată un enorm binoclu. 

— Ah! Da, o văd, spuse ea în cele din urmă. E în tribuna 
din dreapta, alături de un stâlp, nu-i aşa? Îmbrăcată în mov, 
cu fiică-sa în alb, lângă ea. Ia te uită! Daguenet se duce să 
le dea bună ziua. 

Atunci, Philippe vorbi de viitoarea căsătorie a lui Daguenet 
cu această prăjină de Estelle. Era un lucru ca şi făcut, se 
publicaseră strigările. Contesa se opunea la început; dar 
contele, se spune, îşi impusese voinţa. 

Nana surâdea. 


— Ştiu, ştiu, murmură ea. Cu atât mai bine pentru Paul. 
Este un băiat drăguţ, merită asta. 

Şi, aplecându-se spre Louiset: 

— Ia spune, îţi place aici? Ce mutră serioasă ai! Copilul, 
fără un zâmbet, privea toată această lume cu un aer de 
bătrân, ca şi cum ar fi fost plin de reflexii triste în legătură 
cu tot ce vedea. Bijou, gonit dintre fustele tinerei femei, 
care nu sta locului, se dusese să tremure alături de micuţ. 

În vremea aceasta, peluza se umplea. Soseau într-una alte 
trăsuri, pătrunzând prin poarta Cascade într-un şir 
compact, neîntrerupt. Erau comnibuze mari, aşa-zisele 
Pauline, plecate din bulevardul Italiens şi încărcate cu câte 
cincizeci de pasageri, care se duceau să se rânduiască la 
dreapta tribunelor; apoi, docare, trăsuri Victoria, landouri 
cu o linie impecabilă, amestecate cu birje hodorogite, 
scuturate de mârţoage; trăsuri aşa-zise four-in-hand18 
trase de patru cai şi mail-coachuri19 cu stăpânii sus, pe 
banchete, lăsându-i în interior pe servitori, ca să păzească 
coşurile cu şampanie; şi trăsuri negre ale căror roţi imense 
aruncau reflexe întunecate de oţel, tandemuri20 uşoare, 
fine ca piesele de ceasornicărie, care se strecurau în 
mijlocul unui zgomot de zurgălăi. Uneori, în timp ce vreun 
călăreț trecea, un val de pietoni alerga, înspăimântat, 
furişându-se printre echipaje. Pe iarbă, uruiala îndepărtată 
ce venea din aleile de la Bois de Boulogne înceta deodată 
într-un fâşâit înăbuşit; nu se mai auzea decât rumoarea 
crescândă a mulţimii, chemări, plesnituri de bici, zburând 
prin aerul liber. Şi când soarele reapărea la marginea unor 
nori izgoniți de adierile de vânt, o dâră de aur se furişa, 
aprindea harnaşamentele şi panourile lăcuite şi incendia 
toaletele; în timp ce, în această ploaie de lumină, vizitiii, 
foarte sus pe scaunele înalte, făceau să strălucească bicele 
lor lungi. 

Labordette cobora dintr-o caleaşca unde Gaga, Clarisse şi 
Blanche de Sivry îi rezervaseră un loc. Cum se grăbea să 


treacă pista şi să intre în incinta pezajului, Nana îl puse pe 
Georges să-l cheme. Apoi, când fu acolo, îl întrebă râzând: 

— Ce cotă am? 

Se referea la Nana, tânăra iapă, acea Nana care pierduse 
în mod ruşinos în premiul Dianei, aceeaşi, care, de 
asemenea, în aprilie şi mai trecut nu venise nici măcar 
plasată2 1, alergând în premiile Des Cars şi la Grande Poule 
des Produits, câştigate de Lusignan, celălalt cal al grajdului 
Vandeuvres. După care, Lusignan devenise marele favorit; 
încă din ajun se paria pe el la doi contra unul. 

— 'Tot la cincizeci, răspunse Labordette. 

— Drace! Nu sunt la preţ, reluă Nana, pe care această 
glumă o amuza. Atunci, nu pariez pe mine. Nu zău! Nu pun 
un ludovic pe mine. 

Labordette, foarte zorit, se îndepărta; dar ea îl chemă din 
nou. Dorea un sfat. El, care întreținea relaţii cu lumea 
antrenorilor şi jocheilor, avea informaţii particulare despre 
grajduri. Deja, de mai bine de douăzeci de ori, 
pronosticurile sale se realizaseră. Regele tipsteri-lor22, 
cum era numit. 

— Spune-mi, pe ce cai să pariez? Repetă tânăra femeie. La 
ce cotă-i englezul? 

— Spirit? La trei. Valerio II, de asemenea la trei. Apoi, toţi 
ceilalţi, Cosinus la douăzeci şi cinci, Hesard la patruzeci, 
Boum la treizeci, Pichenette la treizeci şi cinci, Frangipane 
la zece. 

— Nu, eu una nu pariez pe calul englezesc. Sunt patriotă. 
Ce zidi? Poate pe Valerio II; ducele de Corbreuse părea 
radios mai deunăzi. Ei bine, nu! Să vedem. Cincizeci de 
ludovici pe Lusignan, ce zici? 

Labordette o privea cu un aer ciudat. Ea se aplecă şi-l 
întrebă cu glas scăzut, căci ştia că Vandeuvres îl însărcina 
să parieze pentru el la bookmakeri23, ca să poată miza mai 
uşor. Dacă aflase ceva, putea foarte bine să-i spună. Dar 
Labordette, fără să dea vreo explicaţie, o convinse să se 


încreadă în perspicacitatea lui; o să plaseze cei cincizeci de 
ludovici ai Nanei cum o vrea el, şi ea nu va regreta. 

— Pe toţi caii pe care ai să vrei! Strigă ea veselă, lăsându-l 
să se ducă; dar nu pe Nana, e o mârţoagă! 

Un hohot de râs nebunesc se porni în trăsură. Tinerii 
găseau cuvântul foarte amuzant; în vreme ce Louiset, fără 
să înţeleagă, îşi ridica ochii şterşi către maică-sa, ale cărei 
strigăte îl surprindeau. De altfel, Labordette nu putuse încă 
s-o şteargă. Rose Mignon îi făcuse un semn; şi ea îi dădea 
dispoziţii, iar el nota de zor cifre pe un blocnotes. Apoi, 
veniră la rând Clarisse şi Gaga care îl chemară ca să-şi 
schimbe pariurile; auziseră zvonuri în mulţime, nu mai 
voiau pe Valerio II şi mizau pe Lusignan Labordette, 
impasibil, scria. În sfârşit, plecă, şi îl văzură dispărând în 
cealaltă parte a pistei, printre două tribune. 

Trăsurile soseau într-una. Acum, se aliniau pe un al 
cincilea şir, lăţindu-se de-a lungul barierei şi 
transformându-se într-o masă uriaşă, împestriţată de petele 
deschise ale cailor albi. Apoi, în partea cealaltă, izolate, ca 
şi cum ar fi fost eşuate pe iarbă, un talmeş-balmeş de roţi, 
de atelaje azvârlite în toate sensurile, unele aşezate pieziş, 
altele de-a curmezişul, altele, în sfârşit, cap la cap. Şi pe 
întinderile de gazon rămase libere, călăreţi la trap şi 
oameni pe jos formau grupuri negre în continuă mişcare. 
Mai jos de acest bâlci, în împestriţarea tulbure a mulţimii, 
bufetele îşi înălţau corturile lor din pânză gri, pe care 
razele de soare le albeau. Dar busculada, grămada de lume, 
viitoarea de pălării, avea mai cu seamă loc în preajma 
bookmakerilor, instalaţi în trăsuri descoperite, cu gesturi de 
dentişti, cu cotele alături de ei, afişate pe panouri înalte. 

— E totuşi stupid să nu ştii pe ce cal să pariezi, spunea 
Nana. Trebuie să risc vreo câţiva ludovici şi eu, cu mâna 
mea. 

Se ridicase în picioare ca să-şi aleagă un bookmaker a 
cărui faţă să-i inspire încredere. Cu toate astea, uită de 
dorinţa ei, zărind o mulţime de cunoştinţe. Pe lângă familia 


Mignon, pe lângă Gaga, Clarisse şi Blanche, se aflau la 
dreapta, la stânga, în spate, în mijlocul înghesuielii de 
trăsuri care acum împresurau landoul său, lantan Nene, 
însoţită de Maria Blond, într-o trăsură Victoria, Caroline 
Hequet cu mamă-sa şi doi domni într-o călească, Louise 
Violaine, singură, conducând ea însăşi un mic docar 
împodobit cu panglici, în culorile grajdului Mechain, 
portocaliu şi verde, Lea de Horn pe o banchetă înaltă a unei 
mail-coach24 unde o bandă de tineri făceau un vacarm 
cumplit. Mai încolo, într-o. Trăsură cu opt arcuri, de o ţinută 
aristocratică, Lucy Stewart, în rochie de mătase neagră 
foarte simplă, îşi dădea aere de distincţie, alături de un 
tânăr din înalta societate care purta uniforma elevilor 
aspiranţi de marină. Dar marea uimire a Nanei fu când o 
zări pe Simonne într-un tandem pe care-l conducea Steiner, 
cu un lacheu în spate, nemişcat, cu braţele încrucişate; era 
de un lux orbitor, îmbrăcată toată în satin alb, dungat cu 
galben, acoperită eu diamante începând de la cingătoare şi 
până la pălărie; în timp ce bancherul, întinzând un bici 
imens, lansa caii înhămaţi unul după altul, primul un mic 
roib ca aurul, în trap mărunt, al doilea un uriaş murg brun- 
închis, un stepper25 care tropăia ridicând foarte sus 
picioarele. 

— Drace, spuse Nana, iar a dat lovitura la Bursă pungaşul 
ăsta de Steiner! Nu-i aşa? Ce şic are Simonne! E prea de 
tot, o s-o luăm în primire. 

În acest timp schimbă saluturi de la distanţă. Agita mâna, 
surâdea, se întorcea, nu uita pe nimeni, ca să se facă văzută 
de toţi. Şi continua să vorbească fără întrerupere. 

— Dar cel de lângă Lucy e chiar fiul ei! Îi stă bine în 
uniformă. Deci pentru asta-şi dă aere. Ştii că-i e teamă de el 
şi se dă drept actriţă? Bietul băiat, într-adevăr, nu pare să 
bănuiască nimic. 

— Eh! Murmură Philippe râzând, când o să vrea, o să-i 
găsească o moştenitoare bogată în provincie. 


Nana tăcea. O zărise, acolo unde trăsurile erau mai 
îngrămădite, pe Tricona. Venită într-un cupeu, din care nu 
vedea nimic, Tricona se urcase liniştită pe capra vizitiului. 
Şi de acolo, de sus, îndreptându-şi uriaşa ei talie, cu figură 
nobilă şi bucle lungi, în spirală, domina mulţimea şi părea 
să domnească peste poporul de femei. Toate îi surâdeau 
discret. Ea, cu un aer superior, se făcea că nu le cunoaşte. 
Nu venise aici ca să muncească, urmărea cursele din 
plăcere, fiind jucătoare înflăcărată şi având, pasiunea cailor. 

— Ia uite! Idiotul de la Faloise! Spuse deodată Georges. Fu 
o uluire generală. Nana nu-l mai recunoştea pe la Faloise al 
ei. De când cu moştenirea, devenise de o eleganţă 
extraordinară. Cu gulerul răsfrânt, îmbrăcat cu o haină 
dintr-o stofă de culoare deschisă care i se mula pe umerii 
lui înguşti, cu părul pieptănat lins şi cu cărare la mijloc, 
afecta un legănat nepăsător şi o voce molatecă, plină de 
cuvinte de argou şi fraze pe carş nu-şi da osteneala să le 
sfârşească. 

— Dar arată foarte bine! Declară Nana, sedusă. 

Gaga şi Clarisse îl chemaseră pe la Faloise, aruncându-se 
asupra lui, încercând să-l recucerească. El le părăsi de 
îndată cu o legănare amuzată şi dispreţuitoare din umeri. 
Nana îi lua ochii şi se apropie repede de ea, oprindu-se pe 
scara trăsurii; cum începu să-l tachineze pe seama relaţiilor 
lui cu Gaga, la Faloise murmură: 

— Ah! Nu, gata, s-a sfârşit cu vechea gardă. Să mă lase-n 
pace! Şi apoi, să ştii că tu eşti, acum, Julieta mea. 

Pusese mâna pe inimă. Nana râdea cu hohote de această 
declaraţie aşa de neaşteptată, în aer liber. Dar reluă: 

— la ascultă, am altceva mai important de făcut acum. Mă 
faci să uit că vreau să pariez. Georges, îl vezi pe 
bookmakerul de acolo, grăsanul, roşu la faţă, cu părul scurt 
şi creţ. Are un cap de canalie care-mi place. Te duci şi 
pariezi la el. Ei? Pe cine putem paria la el? 

— Eu unul, nu-s patriot. Oh, nu! Bâlbâia la Faloise. Eu 
unul, pun totul pe calul englezesc. O să aibă haz să câştige 


englezul! Dă-i încolo de francezi! 

Nana fu scandalizată. Atunci, se discută despre meritele 
cailor. La Faloise, pentru a se grozăvi că este foarte 
informat, îi consideră pe toţi drept nişte mârţoage. 
Frangipane, al baronului Verdier, cobora din The Truth şi 
Lenore; cât despre un murg mare, el ar fi avut şanse, dacă 
n-ar fi fost istovit la antrenament. La rândul lui, Valerio II, 
din grajdurile Corbreuse, nu era încă pregătit, avusese 
colici în aprilie; oh! Se ascundea asta, dar el era sigur, pe 
cuvânt de onoare! Şi-i sfătui până la urmă să parieze pe 
Hasard, un cal din grajdurile Mechain, cel mai prăpădit 
dintre toţi, de care nimeni nu voia să audă. Drace! Hasard 
era într-o formă superbă, şi ataca cu un pas splendid! Uite 
un animal de rasă care avea să uluiască lumea întreagă! 

— Nu, spuse Nana. Vreau să mizez zece ludovici pe 
Lusignan şi cinci pe Boum. 

De astă dată, la Faloise izbucni: 

— Dar, draga mea, Boum e foarte prost! Nu paria pe ăsta. 
Nici chiar Gasc nu mizează pe propriul său cal. Şi Lusignan 
al tău, niciodată! Fleacuri! Ia gândiţi-vă, un cal din Lamb şi 
Princess! Niciodată nu-i bun. Un cal din Lamb şi Princess! 
Toţi care au ieşit din ei au picioarele prea scurte! 

Se sufoca. Philippe îi atrase atenţia că Lusignan câştigase 
totuşi premiul Des Cars şi la Grande Poule des Produits. Dar 
celălalt replică: Ce dovedeşte asta? Absolut nimic. 
Dimpotrivă, trebuie să te pui în gardă. Şi, de altfel, 
Gresham îl încăleca pe Lusignan; atunci să-l mai slăbească! 
Gresham avea ghinion, niciodată nu ajungea primul. 

Şi, de la un capăt la celălalt al peluzei, discuţia care se 
încingea lângă landoul Nanei părea să se prelungească. 
Glasuri stridente se înălţau, pasiunea jocului îi cuprindea pe 
toţi, le încingea figurile, schimonosindu-le gesturile; în 
timpul acesta, bookmakerii, căţăraţi pe trăsurile lor, strigau 
în gura mare cotele, notau cu înfrigurare cifrele. De jur 
împrejur nu era decât pleava jucătorilor, căci marile pariuri 
se încheiau în incinta pezajului; acolo era patima tragică a 


pungilor mici riscând douăzeci şi cinci de centime, toate 
formele de cupiditate afişate, în speranţa unui eventual 
câştig de câţiva ludovici. În cele din urmă, marea bătălie se 
desfăşura între Spirit şi Lusignan. Câţiva englezi, uşor de 
recunoscut, se plimbau printre grupurile de oameni, 
simțindu-se ca la ei acasă, cu faţa împurpurată, triumfând 
încă de pe acum. Bramah, un cal al lordului Reading, 
câştigase cursa Grand Prix, anul trecut: înfrângere pentru 
care inimile încă mai sângerau. Anul acesta va fi un 
dezastru, dacă Franţa va fi din nou bătută. Aşa se face că 
toate cucoanele se lăsau pradă pasiunii numai din orgoliu 
naţional. Grajdul Vandeuvres devenea meterezul onoarei 
franceze, Lusignan era încurajat, aclamat. Gaga, Blanche, 
Caroline şi celelalte pariau pe Lusignan. Lucy Stewart se 
abţinea din cauza fiului ei; dar se spunea că Rose Mignon îl 
însărcinase pe Labordette să mizeze două sute de ludovici. 
Numai Tricona, aşezată alături de vizitiul ei, aştepta până-n 
ultima clipă; foarte rece în mijlocul discuţiilor aprinse, 
dominând gălăgia mereu crescândă din jur, în care numele 
cailor revenea în cuprinsul frazelor vioaie ale parizienilor 
amestecate cu exclamaţiile guturale ale englezilor, ea 
asculta, îşi lua note, cu un aer majestuos. 

— Dar pe Nana? Spuse Georges. Nimeni nu mizează pe 
ea? 

Într-adevăr nimeni nu miza pe ea; nici măcar nu se vorbea 
de ea. Outsiderul grajdurilor Vandeuvres dispărea sub 
popularitatea de care se bucura Lusignan. Dar la Faloise 
ridică braţele în aer spunând: 

— Mi-a venit o inspiraţie. Pun un ludovic pe Nana. 

— Bravo, eu pun doi ludovici, spuse Georges. 

— Eu, trei ludovici, adăugă Philippe. 

Şi merseră din ce în ce mai sus, îi făcură o curte plină de 
amabilitate, rostind cifre, ca şi cum şi-ar fi disputat-o pe 
Nana la mezat. La Faloise se lăuda că o s-o cumpere cu aur. 
De altminteri toată lumea trebuia să facă acest lucru, aveau 


să caute oameni care să ţină pariurile. Dar, cum cei trei 
tineri o luau din loc să facă reclamă ideii, Nana le strigă: 

— Aflaţi că eu una n-o vreau! Pentru nimic în lume! 
Georges, zece ludovici pe Lusignan şi cinci pe Valerio II. 

Dar ei se lansaseră. Înveselită, Nana îi privea cum se 
strecoară printre roţi, cum se apleacă pe sub capetele 
cailor, străbătând întreaga peluză. De îndată ce 
recunoşteau pe cineva în vreo trăsură, se înfiinţau, şi-i 
dădeau zor cu Nana a lor. Şi puternice hohote de râs 
străbăteau grupul, când uneori se întorceau triumfători, 
indicând cifre cu degetul, în timp ce tânăra femeie, în 
picioare, îşi agita umbrela. Cu toate acestea nu făceau mare 
ispravă. Câţiva bărbaţi se lăsau convinşi; de pildă, Steiner, 
pe care vederea Nanei îl tulbura, riscă trei ludovici. Dar 
femeile refuzau categoric. Mersi, ca să piardă la sigur! Şi 
apoi nu simţea niciuna vreo nevoie să se ostenească pentru 
a asigura succesul unei femei ordinare, care le da gata pe 
toate, cu cei patru cai albi, cu surugii şi aerul ei de femeie 
care vrea să înfulece întreaga omenire. Gaga şi Clarisse, 
foarte înţepate, întrebară pe la Faloise dacă nu cumva îşi 
bate joc de ele. Când Georges se prezentă cu îndrăzneală în 
faţa landoului familiei Mignon, Rose, exasperată, întoarse 
capul, fără să răspundă. Numai o lepădătură poate admite 
să se dea numele ei unui cal! Dimpotrivă, domnul Mignon 
urmă sfatul lui Georges, cu un aer amuzat, spunând că 
femeile purtau întotdeauna noroc. 

— Ei bine? Întrebă Nana, când tinerii reveniră, după o 
lungă vizită la bookmaker. 

— Ai ajuns să fii cotată la patruzeci, zise la Faloise. 

— Cum? La patruzeci! Exclamă ea, uluită. Eram la cinzeci. 
Ce s-a întâmplat? 

Chiar atunci, Labordette îşi făcuse iar apariţia. Se închidea 
pista. Un dăngănit de clopot anunţa prima cursă. Şi, în 
această rumoare în care fiecare încerca să fie atent, ea îl 
întrebă care e cauza acestei bruşte ridicări a cotei. Dar el 
răspunse evaziv; fără îndoială, se iviseră cereri. Nana 


trebui să se mulţumească cu această explicaţie. De altfel, 
Labordette, cu un aer preocupat, o anunţă că Vandeuvres 
are să vină, dacă va putea să scape. Cursa se termină, 
parcă neştiută de nimeni, în aşteptarea derbiului pentru 
Grand Prix, când deodată un nor se revărsă deasupra 
hipodromului. De câteva clipe, soarele dispăruse şi o umbră 
uşoară întuneca mulţimea. Vântul se umflă, şi căzu dintr-o 
dată un adevărat potop, plouând cu picături enorme, cu 
găleata. Urmă o clipă de confuzie, strigăte, glume şi 
înjurături izbucniră în mijlocul disperatei învălmăşeli a 
spectatorilor care alergau şi se refugiau sub pânzele 
chioşcurilor de băuturi. În trăsuri, femeile încercau să se 
adăpostească, ţinând cu amândouă mâinile umbreluţele de 
soare, în vreme ce lacheii, speriaţi, alergau să ridice 
coşurile. Dar aversa încetă repede, soarele străluci în 
pulberea de ploaie care mai plutea încă. O spărtură 
albastră se deschise în norul care acoperea cerul, cărat de 
vânt deasupra parcului Bois de Boulogne; şi parcă însuşi 
bolta izbucnise în hohote de veselie, stârnind râsetele 
femeilor care se linişteau; în vreme ce razele de aur, în 
nechezatul cailor, în debandada şi agitația acestei mulţimi 
făcută leoarcă, ce se scutura de zor, aprindeau peluza, 
toată mimai şiroaie de picături de cristal. 

— Ah! Sărmanul Louiset! Spuse Nana. Te-a udat rău, 
dragul meu? 

Micuţul, fără să vorbească, lăsă să i se şteargă mâinile. 
Tânăra femeie îşi scosese batista. Tampona apoi cu ea pe 
Bijou, care tremura şi mai zdravăân. Nu era nimic, doar 
câteva pete pe satinul alb al toaletei sale; puţin îi păsa. 
Buchetele reînviorate, aveau acum străluciri de zăpadă; şi 
ea mirosea unul, fericită, înmuindu-şi buzele ca în nişte 
picături de rouă. 

Cu toate acestea, rafala de ploaie parcă umpluse dintr-o 
dată tribunele. Nana privea cu binoclul. De la o asemenea 
distanţă se distingea numai o masă compactă şi confuză, 
îngrămădită pe gradenuri, un fond întunecat pe care petele 


palide ale figurilor îl luminau. Soarele răzbea pe la colţurile 
acoperişului, desprindea din mulţimea aşezată un colţ 
luminos, în care toaletele păreau decolorate. Dar Nana se 
amuza, mai ales pe seama cucoanelor pe care aversa de 
ploaie le izgonise de pe şirul de scaune, rânduite pe nisip, la 
piciorul tribunelor. Cum intrarea în incinta pezajului era 
absolut interzisă doamnelor, Nana făcea tot felul de remarci 
pline de răutate asupra acestor femei cumsecade, pe care 
ea le găsea tare prost îmbrăcate şi cu mutre caraghioase. 

Se stârni o rumoare, împărăteasa tocmai intrase în mica 
tribună centrală, un pavilion în formă de şalet, al cărui 
balcon larg era prevăzut cu fotolii roşii. 

— Ele! Spuse Georges. Nu credeam că-i de serviciu, în 
săptămâna asta. 

— Ia te uită! Carol! Strigă şi Nana. 

Figura ţeapănă şi solemnă a contelui Muffat apăruse în 
spatele împărătesei. Atunci, tinerii râseră, regretând faptul 
că Satin nu se afla acolo, să se ducă să-l bată pe burtă. 
Nana recunoscu prin binoclu capul prinţului de Scoţia, în 
tribuna imperială. 

Găsea că s-a îngrăşat. În optsprezece luni se buhăise. Şi le 
dădu o serie de amănunte: oh! Un om al naibii de bine 
făcut. 

În jurul ei, în trăsurile cucoanelor, se şuşotea că Muffat o 
părăsise. Era o poveste întreagă. Curtea de la Tuileries se 
scandalizase de conduita şambelanului, de când începuse să 
se afişeze cu Nana. Atunci ca să-şi păstreze situaţia, contele 
a trebuit s-o rupă cu ea. La Faloise îi istorisi deschis această 
poveste tinerei femei, oferindu-se din nou pe sine însuşi, 
numind-o „Julieta lui”. Dar Nana avu un zâmbet drăgălaş şi- 
i spuse: 

— Prostul ăsta. Nu-l cunoşti; n-am decât să-i fac un semn, 
ca să lase totul şi să vină. 

De câteva clipe o examina pe contesa Sabine şi pe Estelle. 
Daguenet se mai afla încă în preajma acestor cucoane. 
Fauchery, care tocmai sosea, deranja lumea ca s-o salute ţ 


şi, la rândul lui, rămase acolo, cu aerul lui surâzător. Atunci 
Nana adăugă, arătând spre tribune cu un gest dispreţuitor: 

— În definitiv, aflaţi că aceşti oameni nu îmi mai fac nici o 
impresie! Îi cunosc prea bine. Trebuie să-i vezi când îşi dau 
drumul la gură! Nici un respect! S-a dus respectul! 
Murdărie de jos şi până sus, murdărie şi iar murdărie. De- 
asta nu vreau să fiu plictisită. 

Şi, cu un gest larg, arătă totul, de la rândaşii care aduceau 
caii pe pistă, până la suverana care vorbea cu Carol, un 
prinţ, dar totodată un porc. 

— Bravo, Nana! Foarte bine, Nana. Strigă la Faloise 
entuziasmat. 

Bătăile de clopot se pierdeau în vânt, cursele continuau. 
Se alergase pentru premiul Ispaha, pe care Berlingot, un 
cal al grajdurilor Mechain, îl câştigase. Nana chemă din nou 
pe Labordette, ca să-i ceară noutăţi în legătură cu cei 
cincizeci de ludovici ai ei; acesta râse şi refuză să-i indice 
caii pe care pariase, ca să nu i se schimbe norocul, spunea 
el. Banii erau bine plasați, va vedea asta îndată. Şi cum 
Nana îi spunea ce pariuri făcuse, zece ludovici pe Lusignan 
şi cinci pe Valerio II, Labordette înălţă din umeri, având 
aerul să spună că femeile fac întotdeauna prostii. Asta o 
uimea pe Nana şi o făcea să nu mai înţeleagă nimic. 

În clipa aceea, peluza se însufleţi şi mai tare. Se luau 
gustări în aer liber, aşteptându-se alergările pentru Grand 
Prix. Se mânca, se bea şi mai vârtos, aproape pretutindeni, 
pe iarbă, pe banchetele înalte ale fourinhand-urilor şi mail- 
coachurilor, în trăsurile Victoria, în cupeuri şi landouri. Era 
o năvală de fripturi reci, o debandadă de coşuri de 
şampanie care apăreau din chesoanele de bagaje, în 
mâinile valeţilor. Dopurile săreau cu uşoare pocnete, 
purtate de vânt; glumele se încrucişau, clinchetele 
paharelor care se spărgeau puneau o notă stridentă în 
această veselie nervoasă. Gaga şi Clarisse încinseseră 
împreună cu Blanche un ospăț zdravăn, mâncând 
sandvişuri pe o cuvertură întinsă, cu care-şi acopereau 


genunchii. Louise Violaine, coborâtă din docarul ei, se 
dusese lângă Caroline Hequet; şi, la picioarele lor, pe 
gazon, domnii instalau un adevărat bufet, unde veneau să 
beta 'Iatan, Maria, Simonne şi altele; în vreme ce, aproape 
de acestea, în ser liber, se goleau sticle pe mail-coachul lui 
Lea de Horn, o întreagă bandă se îmbăta la soare, cu 
gesturi de bravadă şi poze care sfidau mulţimea. În curând 
însă veniră să se înghesuie în faţa landoului Nanei. Ridicată 
în picioare, ea începu să ofere pahare de şampanie 
bărbaţilor care o salutau. Unul din valeţi, Francois, aducea 
sticlele, în vreme ce la Faloise, încercând să adopte o voce 
de destrăbălat, lansa o reclamă sforăitoare. 

— Apropiaţi-vă, domnilor. E pe gratis. Ajunge pentru toată 
lumea. 

— Taci odată, dragul meu, îi spuse în cele din urmă Nana. 
Avem aerul unor saltimbanci. 

Îl găsea foarte caraghios şi se amuza copios. O clipă avu 
ideea să-i trimită prin Georges un pahar cu şampanie Rosei 
Mignon, care se făcea că nu bea. Henri şi Charles se 
plictiseau de moarte; ar fi vrut şampanie şi crenvurşti; 
Georges însă bău paharul acesta, temându-se de o ceartă. 
Atunci, Nana îşi aduse aminte de. Louiset, pe care îl uitase 
la spatele ei. Poate îi era sete; îl forţă să ia câteva înghiţituri 
de băutură, ceea ce îl făcu să tuşească oribil. 

— Apropiaţi-vă, apropiaţi-vă, domnilor, repeta la Faloise. 
Nu costă nici doi sous, nu costă nici un sou. E un cadou al 
nostru. 

Dar Nana îl întrerupse exclamând: 

— Ei, uite pe Bordenave, colo! Cheamă.-l, oh! Te rog! Dă 
fuga după el! 

Într-adevăr, Bordenave era, plimbându-se cu mâinile la 
spate, cu o pălărie pe care soarele o înroşise, îmbrăcat cu o 
redingotă soioasă, albită la cusături; un Bordenave 
îmbătrânit de faliment, însă tot aşa de furios, etalându-şi 
mizeria prin lumea asta bună, cu francheţea unui bărbat 
mereu gata să siluiască norocul. 


— Drace! Ce elegantă mai eşti! Spuse el, când Nana îi 
întinse mâna ca o fată bună ce era. 

Apoi, după ce goli un pahar de şampanie, îşi exprimă 
regretul: 

— Ah! Dacă aş fi femeie! Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu! N-are importanţă! Vrei să te reapuci de teatru? 
Am o idee grozavă, închiriez sala Gaâte şi o să facem praf 
Parisul, noi doi. Ei, ce zici? Chiar îmi datorezi aşa ceva. 

Şi continuă să bombăne, fericit cu toate acestea că o 
revedea; căci, spunea el, această afurisită de Nana îi pune 
balsam în inimă, şi nimic nu-şi mai dorea decât să trăiască 
în preajma ei. Era ca o fiică pentru el, sânge parcă din 
sângele lui. 

Cercul se mărea. Acum, la Faloise turna, iar Philippe şi 
Georges adunau prietenii. Puțin câte puţin, o mişcare 
uşoară aducea într-acolo întreaga peluză. Nana dăruia 
fiecăruia câte un surâs, câte o vorbă cu haz. Bandele de 
băutori se apropiau, toată şampania împrăştiată venea 
către ea; nu mai era nimic altceva decât o mulţime, un 
vacarm cumplit în jurul landoului ei; şi Nana domnea 
printre paharele care se întindeau, cu părul auriu în vânt, 
cu faţa de zăpadă scăldată în soare. Şi atunci, simțindu-se 
că a ajuns în culmea gloriei, pentru a le face să crape pe 
celelalte femei, pe care le scotea din sărite triumful rivalei 
lor, Nana se înălţă cu paharul plin în vechea ei atitudine de 
Venus victorioasă. 

Dar cineva o atinse pe spate, şi fu surprinsă, când, 
întorcându-se, îl zări pe banchetă pe Mignon. Dispăru o 
clipă, aşezându-se lângă el, căci Mignon venea să-i 
comunice un lucru grav. Spunea peste tot că soţia lui este 
ridicolă şi că-i purta pică Nanei; găsea asta o prostie inutilă. 

— Uite, draga mea, murmură el. Fereşte-te, n-o face prea 
mult să turbeze pe Rose. Înţelegi, doresc mai curând să te 
previn. Da, are o armă la ea, şi cum nu ţi-a iertat niciodată 
afacerea cu Mica ducesă. 


— O arma? Se minună Nana. Prea puţin îmi pasă inie de 
aşa ceva! 

— Ascultă totuşi, e vorba de o scrisoare pe care a găsit-o în 
buzunarul lui Fauchery, o scrisoare scrisă scârbei celeia de 
Fauchery de contesa Muiffat. Şi, drace, acolo stă scris negru 
pe alb, pe şleau. Aşa că, Rose vrea să trimită scrisoarea 
contelui, ca să se răzbune pe el şi pe tine. 

— Prea puţin îmi pasă mie de aşa ceva! Repetă Nana. Asta- 
i bună. Ah! Va să zică s-a întâmplat ce trebuia cu Fauchery. 
Ei, cu atât mai bine, femeia asta mă agasa. O să ne amuzăm 
COpios. 

— Ba nu, nu vreau, reluă cu viociciune Mignon. Frumos 
scandal! Şi apoi, nu avem nimic de câştigat. 

Se opri temându-se să nu spună prea mult. Nana strigă că 
bineînţeles n-o să se apuce ea să salveze o aşa-zisă femeie 
onestă. Dar, cum Mignon insista, ea îl privi fix. Fără îndoială 
îi era teamă să nu-l vadă iar pe Fauchery căzând pe capul 
lui şi amestecându-se din nou în căsnicia lor, dacă ar rupe-o 
cu contesa; asta era ceea ce voia Rose, răzbunându-se 
totodată, căci ea îi păstra afecţiune ziaristului. Şi Nana 
deveni visătoare, se gândea la vizita domnului Venot, şi un 
plan se înfiripa în mintea ei, în vreme ce Mignon încerca s-o 
convingă. 

— Să zicem că Rose trimite scrisoarea, nu-i aşa? Se naşte 
un scandal. Te trezeşti amestecată în el, o să se spună că tu 
eşti vinovată de toate. Apoi, contele se desparte de soţia sa. 

— Pentru ce asta? Spuse ea. Dimpotrivă. 

Se întrerupse la rândul ei. N-avea nevoie să gândească cu 
glas tare. În cele din urmă, avu aerul că-şi însuşeşte felul de 
a vedea al lui Mignon, ca să scape de el; şi, cum o sfătuia să 
facă un demers pe lângă Rose, de pildă o mică vizită pe 
Hipodromul de curse, în faţa tuturor, Nana răspunse că o să 
vadă, că o să se mai gândească. 

Un tumult o făcu să se ridice iarăşi. Pe pistă soseau caii, ca 
vântul. Era premiul oraşului Paris, pe care-l câştigă 
Cornemuse. Acum, urma să se alerge în cursa pentru Grand 


Prix; înfrigurarea creştea, o nelinişte străbătea mulţimea 
care tropăia, tălăzuind, într-o dorinţă generală de a face să 
treacă mai repede clipele. 

— Şi, în acest ultim minut, o nouă surpriză îi încremeni pe 
cei care pariau: cota Nanei, outsiderul grajdurilor 
Vandeuvres, urca încontinuu. Domnii reveneau neîncetat cu 
o nouă cotă: Nana era la treizeci, Nana era la douăzeci şi 
cinci, apoi douăzeci, apoi cinsprezece. Nimeni nu înţelegea. 
O iapă înfrântă pe toate hipodromurile, o iapă pe care 
niciunul dintre cei care pariau nu ar fi acceptat-o nici la 
cincizeci! Ce semnificaţie avea această bruscă nebunie? 
Unii îşi băteau joc de cei care pariau pe ea, vorbind de o 
frumoasă curăţire pentru neghiobii care se lăsau prinşi de 
această farsă. Alţii, serioşi, neliniştiţi, adulmecau pe undeva 
cine ştie ce afacere dubioasă. Era o lovitură poate. Se făcea 
aluzie la poveştile care circulau pe seama hoţiei tolerate pe 
hipodromuri; dar, de data asta, numele nobil al lui 
Vandeuvres stăvilea acuzaţiile, şi scepticii triumfau, de fapt, 
atunci când preziceau că Nana va sosi foarte frumos ultima. 

— Cine-o încalecă pe Nana? Întrebă la Faloise. 

Chiar în clipa aceea adevărata Nana reapărea. Atunci, 
domnii din jur, atribuind întrebării un sens murdar, 
izbucniră într-un hohot de râs exagerat. Nana dădu din cap. 

— Price, răspunse ea. 

Şi discuţia începu iar. Price era o celebritate englezească, 
necunoscută în Franţa. Pentru ce îl adusese Vandeuvres pe 
acest jocheu, din moment ce Gresham o încăleca pe Nana 
de obicei? De altfel, se mirau să vadă că-l dă pe Lusignan 
acestui Gresham, care nu reuşea niciodată să câştige, după 
cum spunea la Faloise. Dar toate aceste remarci se 
pierdeau în glume, în dezminţiri, în rumoarea unui talmeş- 
balmeş de păreri, care de care mai extraordinare. Şi 
oamenii se porneau iar să golească sticle de şampanie, ca 
să omoare timpul. Apoi, un murmur se apropie; grupurile se 
depărtară, făcând loc. Era Vandeuvres. 

Nana făcu pe supărata. 


— Ei bine, frumos din partea ta, să vii la ora asta! Eu, care 
ard de nerăbdare să văd incinta pezajului. 

— Atunci, vino, spuse el, mai e timp. O să faci un tur. Am 
tocmai asupra mea un permis pentru o doamnă. 

Şi o luă de braţ, făcând-o fericită de privirile geloase cu 
care Lucy, Caroline şi celelalte o urmăreau. Înapoia ei, fraţii 
Hugon şi la Faloise, rămaşi în landou, continuau să facă 
onorurile şampaniei. Nana le striga că are să revină 
numaidecât. 

Dar Vandeuvres, zărindu-l pe Labordette, îl chemă; şi 
schimbă câteva cuvinte scurte. 

— Ai adunat totul? 

— Da. 

— Cam cât? 

— O mie cinci sute de ludovici. 

Cum Nana, curioasă, ciulea urechea, cei doi tăcură. 
Vandeuvres, foarte nervos, avea nişte ochi limpezi în care 
sclipeau mici flăcări, aceleaşi care o speriaseră în noaptea 
când îi vorbise că are să-şi dea foc împreună cu caii săi. 
Traversând pista, Nana cobori glasul şi-l întrebă fără 
înconjur: 

— Ascultă, explică-mi. Pentru ce cota iepei tale urcă aşa? 
Asta a stârnit un adevărat tărăboi! 

El tresări, şi lăsă să-i scape: 

— Ah! Au început să vorbească. Urâtă specie şi oamenii 
ăştia care fac pariuri! Când am un favorit, toţi mizează pe el 
şi nu mă mai aleg cu nimic. Apoi, când un outsider este 
jucat, fac gură, strigă ca şi cum li s-ar jupui pielea. 

— Ar fi trebuit să mă previi, am pariat, reluă ea. Crezi că 
Nana are vreo şansă? 

Pe Vandeuvres îl apucă o mândrie bruscă, fără nici un 
motiv. 

— Ei! Lasă-mă în pace. Toţi caii au şanse. Cota se ridică, pe 
dracu! Fiindcă este cerut calul. Ce să-ţi spun? Nu ştiu. Să 
ştii că te las baltă, dacă ai de gând să mă plictiseşti cu 
întrebările tale idioate. 


Tonul acesta nu se potrivea nici cu temperamentul, nici cu 
obiceiurile lui. Fu mai mult uluită decât jignită. Cât despre 
el, îi fu ruşine, şi cum Nana-l pofti să fie politicos, îşi ceru 
scuze. De câtva timp, avea astfel de schimbări bruşte de 
dispoziţie. În Parisul galant şi monden, nimeni nu ignora 
faptul că juca în acea zi ultima lui carte. Dacă de astă dată 
caii săi nu câştigau, dacă nu-i aduceau sumele mari pariate 
pe ei, era un dezastru, o prăbuşire; eşafodajul creditului 
său, marile aparenţe pe care se sprijinea existenţa sa, 
minată pe dedesubt, golită parcă de dezordinea vieţii pe 
care o ducea şi de datorii, avea să se năruiască printr-o 
prăbuşire zgomotoasă. Şi Nana, nimeni nu mai ignora 
lucrul acesta, era mâncătoarea de bărbaţi care îl terminase 
şi pe Vandeuvres, venită ultima la această avere 
zdruncinată, curăţind locul. Circulau poveşti despre 
capriciile ei nebuneşti, aur zvârlit în vânt, o petrecere la 
Baden, unde nu-i lăsase nici cu ce să plătească hotelul, un 
pumn de diamante aruncat pe un grătar cu jeratic, într-o 
seară de beţie, ca să vadă dacă se aprind cum se aprinde 
cărbunele. Cu membrele ei masive, cu râsetele ei 
deşuchiate de la periferie, Nana se impusese cu încetul 
acestui fiu, atât de ruinat şi atât de sfârşit, al unei vechi 
familii. La ora aceasta, Vandeuvres, riscând totul, era atât 
de invadat de instinctul animalic şi murdar, încât îşi 
pierduse până şi forţa scepticismului său. Cu opt zile 
înainte, îl făcuse să-i promită un castel pe coasta 
Normandiei, între Le Havre şi Trouville; şi el îşi punea în joc 
ultima rămăşiţă de onoare, ca să-şi ţină cuvântul. Numai că 
îl agasa, ar fi bătut-o, atât o simţea de stupidă. 

Paznicul îi lăsase să intre în incinta pezajului, neîndrăznind 
să oprească pe această femeie care venea la braţul contelui. 
Nana, umflându-se în pene că putea în fine să pună piciorul 
pe acest pământ interzis, se studia, mergea agale prin faţa 
doamnelor instalate la picioarele tribunelor. Pe zece rânduri 
de scaune se înşirau o mulţime de toalete, amestecându-şi 
nuanțele vii în prospeţimea aerului curat; scaunele se 


mutau de colo până colo, cercuri familiale se formau prin 
întâlniri întâmplătoare, ca într-o grădină publică, cu copii 
lăsaţi în voie să alerge de la un grup la altul; şi, mult mai 
sus, tribunele îşi etajau gradenele lor încărcate de lume, 
unde stofele deschise se estompau în umbra uşoară a 
şarpantelor. Nana le examina cu insistenţă pe cucoanele din 
tribună. Se făcu că priveşte fix pe contesa Sabine. Apoi, 
cum trecea prin faţa tribunei imperiale, vederea lui Muffat, 
în picioare, în preajma împărătesei, în rigiditatea lui 
oficială, o amuză. 

— Oh! Ce cap de prost are! Spuse Nana cu voce foarte 
tare lui Vandeuvres. 

Dorea să viziteze totul. Acest capăt de parc, cu peluzele lui 
de iarbă, cu grupurile lui de arbori, nu i se părea aşa de 
interesant. Un vânzător de îngheţată instalase un mare 
bufet în preajma grilelor. Sub o ciupercă rustică, acoperită 
cu paie, oamenii îngrămădiţi gesticulau şi strigau: era 
ringul. Alături de el, se găseau boxele de cai, goale; şi, 
dezamăgită, nu descoperi acolo decât calul unui jandarm. 
Apoi, se mai afla acolo padocul, o pistă de o sută de metri 
pentru plimbat caii, unde un rândaş de la grajduri purta de 
colo până colo pe Valerio II, învelit cu gluga pe cap. Şi Nana 
mai văzu încă ceva: numeroşi oameni umblând pe pietrişul 
aleilor, purtând însemnul portocaliu la butonieră, o continuă 
perindare prin galeriile deschise, care pentru un minut o 
interesă; dar, vai! Toate astea nu meritau sângele rău pe 
care şi-l făceau unele femei pentru că nu erau lăsate să 
intre înăuntru. Daguenet şi Fauchery, care treceau, o 
salutară. Le făcu semn, şi trebuiră să se apropie. Critica 
pătimaş incinta pezajului. Apoi, întrerupându-se, spuse: 

— Ia uitaţi-vă, marchizul de Chouard, ce-a mai îmbătrânit! 
Bătrânul ăsta se ruinează! Este tot aşa de turbat? 

Atunci Daguenet istorisi ultima aventură a bătrânului, o 
poveste de câteva zile, pe care nimeni nu o ştia încă. După 
ce se învârtise în jurul lor luni de zile, reuşise s-o cumpere 


de la Gaga pe fiică-sa, Amelie, pentru treizeci de mii de 
franci, se spunea. 

— Ei bravo, bună treabă! Exclamă Nana revoltată. Să mai 
ai fete! Dar am avut impresia că am zărit-o! Lili este 
probabil cea de pe peluză, într-un cupeu cu o doamnă. 
Chiar aşa, mi se părea mie cunoscută figura asta. Bătrânul 
o fi scos-o în lume. 

Impacientat, Vandeuvres nu asculta, dorind să scape de 
ea. Dar pentru că Fauchery, îi spusese înainte ca Nana să 
plece că dacă n-a văzut bookmakerii, n-a văzut ce era mai 
interesant, contele trebui s-o conducă mai departe, cu toată 
vizibila sa repulsie. Şi dintr-o dată Nana se simţi mulţumită; 
treaba asta, în sfârşit, era interesantă. 

O rotondă se deschidea între peluze, mărginite de castani 
tineri; şi acolo, formând un cerc uriaş, adăpostiţi sub 
frunzele de un verde-palid, o linie de bookmakeri aştepta pe 
cei care făceau pariuri ca într-un iarmaroc. Pentru a 
domina mulţimea, se cocoţau pe băncile de lemn; afişau 
cotele alături de ei, rezemând panourile de arbori; în vreme 
ce, cu ochii la pândă, notau pariurile, după un semn, după o 
clipire de pleoape, cu atâta repeziciune, încât curioşii, 
uluiţi, îi priveau fără să înţeleagă. Era o adevărată 
zăpăceală, cu numerele strigate de la distanţă şi vuietele 
care întâmpinau schimbările neaşteptate de cotă. Şi, din 
moment în moment, sporind gălăgia, starterii îşi făceau 
apariţia în fugă, se opreau la intrarea rotondei şi anunțau 
cu strigăte puternice o plecare în cursă sau o sosire, care 
provoca o rumoare îndelungată, în această febră a jocului 
sub soarele arzător. 

— Ce nostimi sunt! Murmură Nana foarte amuzată. Şi au 
nişte mutre. Uite, pe ăla mare, n-aş vrea să-l întâlnesc, 
singură prin desişul vreunei păduri. 

Dar Vandeuvres îi arătă un bookmaker, un fost negustor 
de articole de modă, care câştigase trei milioane în doi ani. 
Cu talia subţire, delicat şi blond, era înconjurat de un 


deosebit respect; i se vorbea surâzând, şi oamenii se 
opreau să-l vadă. 

Erau pe punctul să părăsească rotonda, când Vandeuvres 
făcu un semn uşor din cap unui alt bookmaker, care îşi 
permise atunci să-l strige. Era unul din foştii lui vizitii, un 
tip enorm, cu o ceafă de taur şi cu faţă umflată şi aprinsă. 
Acum, când îşi încerca norocul la curse, cu fonduri de 
provenienţă dubioasă, contele îl împingea de la spate, 
însărcinându-l cu pariurile lui secrete, tratându-l mai 
departe ca pe un servitor de care nu te ascunzi. Dar cu 
toată această protecţie, omul pierduse una după alta sume 
foarte mari, şi, la rândul lui, îşi juca în acea zi ultima carte, 
cu ochii injectaţi de sânge, crăpând de apoplexie. 

— Ei bine, Marechal, întrebă cu glas scăzut Vandeuvres, ce 
pariuri ai angajat pe Lusignan? 

— De cinci mii de ludovici, domnule conte, răspunse 
bookmakerul coborându-şi şi el vocea. Nu-i aşa, e frumos? 
Vă mărturisesc că am scăzut cota, am adus-o la trei. 

Vandeuvres păru contrariat. 

— Nu, nu vreau, las-o la doi. N-am să-ţi mai spun nimic, 
Marechal. 

— Oh! Acum ce-i mai pasă domnului conte? Reluă celălalt 
cu un surâs smerit de complice. Trebuia să atrag lumea, ca 
să plasez cei două mii de ludovici ai dumneavoastră. 

Vandeuvres îi făcu semn să tacă. Dar cum se depărta, 
Marechal, cuprins de un gând, regretă că nu-l întrebase de 
motivul pentru care se ridicase cota iepei lui. Ar fi fost 
drept, dacă iapa avea şanse, să ştie şi el care acceptase să 
dea două sute de ludovici pentru cincizeci. 

Nana, care nu pricepea nimic din cuvintele şoptite de 
conte, nu îndrăzni totuşi să mai ceară noi explicaţii. 
Vandeuvres părea mai nervos şi se grăbi s-o încredinţeze lui 
Labordette, pe care îl găsiră în faţa culoarului dinspre 
pezaj. 

— Condu-o, spuse el. Am treabă. La revedere. 


Şi intră în sala pezajului, o încăpere îngustă, cu plafonul 
jos, ocupată de un cântar mare. Părea o sală de bagaje, 
dintr-o staţie de la periferia oraşului. Nana fu din nou foarte 
decepţionată, căci îşi imaginase cine ştie ce grozăvii, o 
maşină monumentală pentru cântărit caii. Cum aşa! Nu se 
cântăreau decât jocheii? Atunci, nu merita să-şi dea 
osteneala şi să facă atâtea ifose cu pezajul lor! Pe cântar, un 
jocheu, cu aer idiot, cu harnaşamentele pe genunchi, 
aştepta ca un bărbat gras, în redingotă, să-i verifice 
greutatea; în timp ce un băiat de la grajduri, la intrare, 
ţinea calul, pe Cosinus, în jurul căruia mulţimea se 
îngrămădea tăcută, preocupată. 

Se închidea pista. Labordette o zorea pe Nana; dar se 
întoarse ca să-i arate pe un omuleţ, vorbind cu Vandeuvres, 
mai la o parte. 

— Uite-l pe Price, spuse el. 

— Ah! Da, acela care mă încalecă, murmură Nana râzând. 

Şi îl găsi foarte slut. Toţi jocheii aveau un aer cretin; fără 
îndoială fiindcă erau împiedicaţi să crească. Price, un 
bărbat la vreo patruzeci de ani, părea un copil bătrân, 
vlăguit, cu o faţă prelungă, ascuţită, brăzdată de cute, dură 
şi fără expresie. Corpul îi era atât de noduros, atât de 
redus, încât cazaca albastră, cu mânecile albe, părea 
aruncată pe o bucată de lemn. 

— Nu, să ştii, reluă Nana plecând, nu m-ar putea face 
fericită. 

Gloata umplea încă pista, a cărei iarbă udă şi călcată în 
picioare devenise neagră. În faţa celor două panouri 
indicatoare, foarte înalte, pe coloanele lor din fontă, 
mulţimea se înghesuia, înălţând capul, întâmpinând cu 
rumoare fiecare număr de cal, pe care un fir electric, legat 
cu sala pezajului, îl făcea să apară. Domnii notau cifrele pe 
programe; Pichenette, retrasă de proprietar, provocă o 
mare zarvă. De altfel, Nana se mărgini să traverseze 
repede pezajul, la braţul lui Labordette. Clopotul, 


suspendat de un catarg pentru steaguri, suna cu insistenţă, 
ca să se evacueze pista. 

— Ah, copiii mei, spuse Nana suindu-se din nou în landoul 
său, e o glumă incinta asta a pezajului lor! 

O aclamau, băteau din palme împrejurul ei: „Bravo! A 
venit Nana. Am regăsit-o pe Nana!” Ce proşti mai erau. 
Crezuseră c-o să-i părăsească, că-i o trădătoare? Revenise 
la ţanc. Atenţiune! Începe alergarea. Şi şampania fusese 
uitată, bărbaţii încetară să mai bea. 

Dar Nana rămase surprinsă găsind-o în trăsură pe Gaga 
cu Bijou şi Louiset pe genunchi; Gaga se hotărâse să vină, 
ca să se poată apropia iar de la Faloise, pretextând că voia 
să-l îmbrăţişeze pe micuţ. Adora copiii. 

— Apropo, şi Lili? Întrebă Nana. Ea e aceea de acolo, din 
cupeul bătrânului marchiz de Chouard? Tocmai am auzit o 
treabă frumoasă în legătură cu asta. 

Gaga adoptase o figură de plâns. 

— Scumpa mea, m-a îmbolnăvit, spuse ea cu durere în 
glas. Ieri a trebuit să zac în pat, atât plânsesem de mult, şi 
astăzi credeam că nu am să mai pot veni. Nu-i aşa? Doar tu 
ştii care sunt opiniile mele. Nu vreau, o crescusem într-o 
mânăstire, în vederea unei partide bune. Şi sfaturi severe şi 
supraveghere continuă. Ei bine, scumpa mea, Lili a vrut-o. 
Oh! Mi-a făcut o scenă, cu lacrimi şi cuvinte neplăcute, până 
într-atâta, încât i-am tras şi o palmă. Se plictisea prea tare, 
voia să-şi dea drumul. Atunci, când s-a apucat să-mi spună: 
„În definitiv, nu eşti tu aia care să aibă dreptul să mă 
împiedice”, i-am spus: „Eşti o mizerabilă, ne faci de râs, 
pleacă!” Şi s-a făcut, am consimţit, numai ca să aranjez 
lucrurile. Dar uite şi ultima mea speranţă zburând, eu care 
visam, ah! Lucruri aşa de frumoase! 

Zgomotul unei certe le făcu să se ridice. Georges apăra pe 
Vandeuvres împotriva zvonurilor care circulau printre 
grupurile de oameni. 

— De ce să spună că-şi abandonează calul? Strigă tânărul. 
Ieri, la salonul curselor, a pariat pe Lusignan o mie de 


ludovici. 

— Da, eram şi eu acolo, afirmă Philippe. Şi n-a pariat nici 
un ludovic pe Nana. lar dacă Nana a ajuns la zece, elnu-i 
vinovat cu nimic. E ridicol să se atribuie oamenilor 
asemenea calcule. Ce-ar avea de câştigat? 

Labordette asculta cu un aer liniştit; şi, ridicând din umeri 
spuse: 

— Treaba lor, n-au decât să vorbească. Contele tocmai a 
pariat încă cel puţin cinci sute de ludovici pe Lusignan, şi 
dacă a mizat o sută de ludovici pe Nana, a făcut-o pentru că 
un proprietar trebuie întotdeauna să arate că are încredere 
în caii lui. 

— La naiba! Puţin îmi pasă! Exclamă la Faloise agitând 
braţele. Aflaţi că Spirit are să câştige. Franţa e înfrântă! 
Bravo Anglia! 

Un freamăt îndelung străbătu mulţimea, în vreme ce o 
nouă bătaie de clopot anunţa sosirea cailor pe pistă. Atunci, 
Nana, ca să vadă mai bine, se urcă în picioare pe bancheta 
landoului, strivind sub picioare buchetele, trandafirii şi 
miozotis. Îmbrăţişa cu o privire circulară orizontul imens. În 
aceste ultime clipe de înfrigurare, se zărea mai întâi pista 
liberă, mărginită de bare cenuşii, lângă care se aliniau 
oameni în ordine, din două, în două potouri; şi fâşia de iarbă 
plină de noroi din faţa lor devenea tot mai verde, şi se 
transforma în depărtare într-un covor de catifea. Apoi, 
coborând ochii, văzu în centru peluza, viermuind toată de o 
mulţime înălţată pe vârfurile picioarelor, agăţată de trăsuri, 
răvăşită şi lovită într-un iureş de pasiuni, şi caii care 
nechezau, şi pânzele corturilor care plesneau, şi călăreţii 
care-şi îndemnau animalele, printre pietonii ce alergau să 
se reazeme cu coatele de barele de pe margine; în vreme 
ce, de cealaltă parte, când Nana se întoarse către tribune, 
figurile se micşorau, grămada imensă de capete nu arăta 
decât ca o masă pestriță umplând aleile, gradenele şi 
terasele, unde o puzderie de profiluri se conturau pe cer. 
Şi, mai departe încă, împrejurul Hipodromului, Nana putu 


să domine cu privirea câmpia. Îndărătul morii, acoperită cu 
iederă, la dreapta, se afla o întindere de fineţe, întreruptă 
de umbrare mari; în faţă, până la Sena, care curgea mai jos 
de colină, se încrucişau aleile parcului, unde aşteptau şiruri 
imobile de echipaje; apoi, către Boulogne, la stânga, câmpia 
lărgită din nou, se adâncea într-o văgăună către depărtările 
albăstrii de la Meudon, pe care le bara o alee cu pavonii ale 
căror capete roze, fără o frunză, alcătuiau parcă suprafaţa 
unui lac viu. Sosea într-una lume; o dâră ca de furnicar 
venea dintr-acolo, pe o fâşie îngustă de drum, traversând 
terenurile; în vreme ce foarte departe, înspre Paris, 
publicul care nu plătea, ca o turmă instalată în pădurea 
bătrână, înscria o linie mişcătoare de puncte întunecate, în 
preajma parcului Bois de Boulogne, sub arbori. 

Dar, deodată o explozie de veselie încălzi sutele de mii de 
suflete ce acopereau această bucată de câmpie cu o 
viermuiala de insecte, speriate sub vastul cer. Soarele, 
ascuns de un sfert de oră, reapăru şi se revărsă într-o 
cascadă de lumină. Şi totul se reaprinse iar. Umbreluţele 
femeilor erau ca nişte scuturi de aur, fără număr, pe 
deasupra mulţimii. Se aplauda soarele, râsetele îl salutară, 
braţele se întindeau ca să dea la o parte norii. 

În acest timp, un arbitru păşea singur prin mijlocul pistei 
pustii. Mai sus, către stânga, apăru un om cu un steag roşu 
în mână: 

— Este starterul, baronul de Mauriac, răspunse 
Labordette la o întrebare de-a Nanei. 

Împrejurul tinerei femei, printre bărbaţii care se 
înghesuiau până pe scările trăsurii Nanei, se înălţau 
exclamaţii; se purta o conversaţie continuă, fără a fi dusă 
până la capăt, alcătuită de vorbe azvârlite sub influenţa 
impresiilor de moment. Philippe şi Georges, Bordenave ca şi 
la Faloise nu puteau să tacă. 

— Nu mai împingeţi! Lăsaţi-mă să văd. Ah! Juriul intră în 
gheretă. Ziceţi că este domnul de Souvigny? Nu-i aşa? 
Trebuie să ai ochi buni ca să poţi zări ceva, într-o asemenea 


harababură. Tăceţi odată, se înalţă fanionul. Uite-i, fiţi 
atenţi. Cosinus e primul. 

O flamură galbenă cu roşu fâlfâia în aer, la capătul 
catargului. Caii veneau unul după altul, conduşi de rândaşii 
de la grajd, cu jocheii în şa, cu braţele aşezate simetric, 
scoțând pete aprinse de culoare în lumina soarelui. După 
Cosinus, apărură Hasard şi Boum. Apoi un murmur 
întâmpină pe Spirit, un uriaş murg, brun, superb, ale cărui 
nuanţe dure de limoniu şi negru aveau în ele o tristeţe 
britanică. Valerio II obţinu un succes grozav la intrare, mic, 
foarte vioi, cu harnaşament vernil împodobit cu găitane roz. 
Cei doi cai ai lui Vandeuvres se lăsau aşteptaţi. În cele din 
urmă, în spatele lui Frangipane, se iviră şi culorile albastru 
şi alb. Dar, Lusignan, un murg foarte întunecat, de o linie 
ireproşabilă, fu aproape uitat de surpriza ce-o provocă 
Nana. Niciodată nu fusese văzută astfel; o rază de soare 
aurea iapa roaibă, de un galben aprins de fată bălaie. Lucea 
la lumină ca un ludovic nou, cu pieptul mare, capul şi 
grumazul fin, în unduirea nervoasă şi uşoară a crupei sale 
lungi. 

— Ia te uită, are părul la fel cu al meu! Strigă Nana 
încântată. Aflaţi că sunt mândră de asta. 

Bărbaţii se căţărau pe landou, şi Bordenave fu cât pe ce să 
pună piciorul pe Louiset, pe care mama lui îl uitase. Îl luă cu 
dojeneli părinteşti şi îl urcă pe umeri, murmurând: 

— Săracul ţânc, trebuie să vadă şi el. Aşteaptă, am să te 
fac s-o vezi pe mama ta. Hei! Colo, vezi didiul ăla? 

Şi fiindcă Bijou i se gudura pe la picioare îl luă şi pe el în 
braţe; în vremea asta Nana, mulţumită de animalul care îi 
purta numele, arunca o privire către celelalte femei, ca să 
vadă ce figură fac. Toate turbau de ciudă. În acest moment, 
Tricona nemişcată, în birja ei, agita mâinile şi dădea ordine 
unui bookmaker pe deasupra mulţimii. Flerul ei îi spunea 
ceva, şi acum se grăbea să parieze pe Nana. 

Cu toate acestea, la Faloise făcu un tărăboi insuportabil. 1 
se aprinseră călcâiele după Frangipane. 


— Am o inspiraţie, repetă el. Priviţi-l pe Frangipane. Nu-i 
aşa? Ce calcă tură. Pariez pe Frangipane la opt. Cine ţine? 

— Stai odată liniştit, sfârşi prin a-i spune Labordette. Ai să 
regreţi. 

— O mârţoagă, acest Frangipane, declară Philippe. De pe 
acum a năduşit. O să-l vezi la canter26. 

Caii erau readuşi în partea dreaptă, şi plecară în galopul 
de probă, trecând în neorânduială prin faţa tribunelor. 
Atunci începu o discuţie aprinsă, toţi vorbeau care mai de 
care în acelaşi timp. 

— Prea lungă crupa lui Lusignan, dar bine antrenat. Ştii, 
nu dau nici două parale pe Valerio II; e nervos, galopează 
cu capul sus, ăsta-i semn rău. la te uită! Burne e cel care 
călăreşte pe Spirit. Îţi spun că n-are piept. Pieptul bine 
dezvoltat asta-i totul. Nu, hotărât lucru, Spirit e prea 
mârţoagă. Ascultă, am văzut-o pe Nana, după marele 
premiu Poule des Produits, leoarcă şi cu şaua scoasă, i se 
zbăteau coastele de ziceai că o să crape. Douăzeci de 
ludovici că n-o să vină nici măcar plasată. Ajunge ce ne 
pisează ăsta, cu Frangipane al lui! Nu mai c timp, uite că se 
dă plecarea. 

La Faloise, plângând aproape, se zbătea ca să găsească un 
bookmaker. Trebui să-i spună să se astâmpere. Toate 
capetele se înălţau curioase. Prima plecare nu fu bună şi 
starterul, care se zărea undeva departe, ca o linie neagră, 
nu coborâse steagul roşu. Caii reveniră, după un timp de 
galop. Mai fură încă două plecări greşite. În sfârşit, 
starterul, adunând caii, îi făcu să se lanseze în cursă cu o 
precizie care smulse strigăte de entuziasm: 

— Superb! Nu, e o întâmplare! N-are nici o importanţă, 
esenţial e că au pornit! 

Exclamaţiile se stinseră, oamenii erau copleşiţi de un 
sentiment de nelinişte care le strângea piepturile. Acum, 
pariurile se închiseseră şi lupta se desfăşura pe imensa 
pistă. 


Mai întâi domni o adâncă tăcere, ca şi cum nimeni n-ar mai 
fi răsuflat. Feţele se ridicau, palide, cu tresăriri. La plecare, 
Hasard şi Cosinus începuseră să atace, luând-o înainte; 
Valerio II îi urma îndeaproape, ceilalţi veneau într-un pluton 
confuz. Când trecură prin faţa tribunelor, făcând să 
tremure sub copitele lor pământul în brusca vijelie a 
galopului, plutonul se întindea deja pe patruzeci de lungimi. 
Frangipane era ultimul, Nana se găsea puţin înapoia lui 
Lusignan şi a lui Spirit. 

— Drace! Murmură Labordette, bine se mai descurcă 
englezul acolo! 

Toţi cei din landou recăpătară glas, încurajând cu 
exclamaţii concurenţii. Se ridicau pe vârfuri, urmăreau din 
ochi culorile lucitoare ale jocheilor care se topeau în soare. 
La urcuş, Valerio II luă conducerea, Cosinus şi Hasard 
rămânând în urmă, în vreme ce Lusignan şi Spirit, nară 
lângă nară, aveau tot mereu pe Nana în urma lor. 

— Zău, englezul a câştigat, se vede foarte bine, spuse 
Bordenave. Lusignan oboseşte, iar Valerio II nu mai rezistă. 

— Ei bine, ar fi o nenorocire să câştige englezul! Strigă 
Philippe într-un avânt de durere patriotică. 

Un sentiment de nelinişte începea să cuprindă întreaga 
această lume îngrămădită. Încă o înfrângere! Şi o ardoare 
extraordinară, aproape religioasă, se stârni pentru 
Lusignan; în vreme ce Spirit era înjurat, laolaltă cu jocheul 
său care avea pe faţă 6 veselie de cioclu. În rândurile 
mulţimii împrăştiată prin iarbă un nou suflu ridica grupurile 
în picioare. Călăreţii străbăteau peluza într-un galop furios. 
Şi Nana, care rotea privirile alene în jur, vedea la picioarele 
ei această tălăzuire de animale şi de oameni, această mare 
agitată de capete, dusă parcă de jur împrejurul pistei de 
vârtejul cursei, brăzdând orizontul cu lucirea vie a jocheilor. 
Nana îi urmărise din spate, în goana crupelor, în iuţeala 
picioarelor care se lungeau pierzându-se şi căpătând 
fineţea unor fire de păr. Acum, în fund, se vedeau din profil, 
mici de tot, delicaţi, cum treceau pe verdele îndepărtat de 


la Bois. Apoi, dintr-o dată. Dispărură îndărătul unui uriaş 
buchet de pomi plantați în mijlocul Hipodromului. 

— Lăsaţi, domnilor! Strigă Georges, mereu plin de 
speranţă. Cursa nu s-a terminat încă! Englezul a sfeclit-o. 

Dar la Faloise, cuprins iar de disprețul lui pentru Franţa, 
devenea. Scandalos, aclamându-l pe Spirit: Bravo! Bine 
face! Franţa avea nevoie de una ca asta! Spirit primul, şi 
Frangipane al doilea! Asta va pune la punct spiritele prea 
aprinse din patria lui! Labordette, pe care vorbele lui la 
Faloise îl exasperau, ameninţă cu toată seriozitatea că o să-l 
arunce jos din trăsură. 

— Să vedem câte minute vor face, spuse Bordenave calm, 
care, ţinând într-una pe Louiset, îşi scosese ceasul. 

Unul câte unul, dindărătul buchetului de arbori, caii 
apărură iar. Stupoarea fu generală, mulţimea scoase un 
lung murmur. Valerio II era tot în frunte; dar Spirit se 
apropia de el şi în spatele lui, Lusignan slăbise alura, în 
vreme ce un alt cal îi lua locul. Nu-şi dădură seama imediat 
cine era, confundau bluzele jocheilor. Dar izbucniră 
strigăte: 

— E Nana! Hai Nana! Hai! Vezi bine că Lusignan nu s-a 
mişcat din locul lui. Da, da, Nana e. O recunoşti prea bine, 
după culoarea ei de aur. O vedeţi acum! Scoate flăcări. 
Bravo, Nana! Asta zic şi eu şmecheră. Phii! Totuşi asta nu 
înseamnă nimic. Face jocul lui Lusignan. 

Vreme de câteva secunde, aceasta fu părerea tuturor. Dar, 
încetul cu încetul iapa se apropia printr-un efort continuu. 
Atunci, o imensă emoție se răspândi peste tot. Caii rămaşi la 
coadă nu mai interesau pe nimeni. O luptă supremă se 
angaja între Spirit, Nana, Lusignan şi Valerio II Se rostea 
numele lor, se urmăreau progresele sau semnele de 
slăbiciune, în fraze fără şir, bâlbâite. Şi Nana, care tocmai 
se căţărase pe scaunul vizitiului, răvăşită, era albă de tot, 
tremurând, atât de cuprinsă de emoție, încât tăcea mâlc. În 
preajma ei, Labordette îşi regăsise zâmbetul. 


— Ei, englezul luptă din greu! Spuse fericit Philippe. Nu-i 
merge chiar aşa uşor. 

— În orice caz, cu Lusignan s-a isprăvit, strigă la Faloise. O 
să fie Valerio II primul. Uite-i! Toţi patru vin grămadă. 

Acelaşi cuvânt ieşea din toate gurile. 

— Ce goană, copii! O goană infernală, da, da! 

În acest moment grupul sosea din faţă, ca un fulger. Se 
simţea apropierea lui ca un suflu, sforăitul îndepărtat 
crescând din secundă în secundă. Toată mulţimea, 
nerăbdătoare, năvălise asupra barelor de pe margini; şi 
însoţind goana cailor, o chemare puternică izbucnea din 
toate piepturile, şi creştea năvalnic cu un zgomot de 
talazuri care năvălesc peste maluri. Era ultimul act al unei 
colosale partide, o sută de mii de spectatori posedaţi de o 
idee fixă, înfierbântaţi de aceeaşi nevoie de câştig, 
urmărind aceste animale, al căror galop ducea cu el 
milioane. Se împingeau, se striveau, cu pumnii strânşi, cu 
gura deschisă, fiecare fiind pentru el, fiecare îndemnându- 
şi calul cu vocea şi cu gestul. Şi strigătul acestei mulţimi, 
strigăt de fiară sălbatică, izbucnea repetat de sub 
redingote, rostogolindu-se din ce în ce mai distinct. 

— Uite-i! Uite-i! Uite-i! 

Dar Nana câştiga mereu teren; acum Valerio Il era depăşit 
şi Nana conducea împreună cu Spirit la două-trei gâturi. 
Bubuitul de tunet crescuse. Soseau, şi o furtună de 
înjurături îi întâmpina în landou. 

— Hai, Lusignan, hai, fricosul dracului, mârţoagă 
nenorocită. Foarte elegant, englezul! Hai, hai, dragul meu! 
Şi Valerio ăsta, e dezgustător! Ah! Mortăciune! S-au dus pe 
copcă cei zece ludovici ai mei! E clar că Nana câştigă! 
Bravo, Nana! Bravo, păcătoaso! 

Şi Nana, cocoţată pe capră, fără să-şi dea seama, căpătase 
un balans al şoldurilor şi al picioarelor, ca şi cum ea însăşi 
ar fi alergat. Se lovea peste pântece, părându-i-se că asta o 
ajută pe iapă. La fiecare lovitură, scotea un suspin de 
oboseală şi şoptea cu un glas hârâitor: 


— Hai odată. Hai odată. Hai, hai! 

Se văzu atunci un lucru superb. Price, înălţat pe scări, cu 
cravaşa în văzduh, biciuia pe Nana cu un braţ ca de fier. 
Acest copil bătrân, uscat, cu faţa prelungă, dură şi moartă, 
arunca flăcări. Şi, într-un avânt de cutezanţă nebună, de 
voinţă triumfătoare, îşi dăruia iepei inima lui, o susţinea, o 
conducea, acoperită de spume, cu ochii sângerând. Tot 
plutonul trecu, stârnind un bubuit de trăsnet, tăind 
respiraţiile, măturând aerul; în vreme ce arbitrul, foarte 
rece, cu ochiul la linia de sosire, aştepta. Apoi, răsună o 
imensă aclamaţie. Printr-un efort suprem, Price o adusese 
pe Nana la potou învingându-l pe Spirit cu o lungime de 
cap. 

Strigătul mulţimii fu ca un vuiet înălţat dintr-o maree. 
Nana! Nana! Nana! Se rostogolea, creştea cu o violenţă de 
furtună, umplând puţin câte puţin orizontul, din adâncurile 
parcului Bois până la Muntele Valerien, de la întinderile din 
Longchamp, la câmpia Boulogne. Pe peluză se stârnise un 
entuziasm nebunesc. Trăiască Nana! Trăiască Franţa! Jos 
Anglia! Femeile agitau umbreluţele; bărbaţii ţopăiau, se 
răsuceau în toate părţile, vociferând; alţii, cu râsete 
nervoase, azvârleau în sus pălăriile. Şi, de cealaltă parte a 
pistei, incinta pezajului răspundea; o puternică agitaţie, 
pusese stăpânire pe tribune, fără să se vadă distinct altceva 
decât o tremurare a aerului, ca flacăra invizibilă a unui 
jeratic, deasupra acestei grămezi vii de figuri descompuse, 
cu braţele contorsionate, cu umbrele negre ale ochilor şi 
ale gurilor deschise. Aclamaţiile nu mai conteneau, lumea 
se exalta, o lua de la început, ia capătul aleilor îndepărtate 
entuziasmul cuprindea poporul poposit sub pomi, pentru a 
se. Întinde şi răspândi până la tribuna imperială, unde 
împărăteasa aplaudase. Nana! Nana! Nana! Strigătul se 
înălța către soarele victorios, a cărui ploaie de aur biciuia 
zăpăceala mulţimii. 

Atunci, Nana, în picioare pe capra landoului, măreaţă, 
crezu că pe ea o aclamă. Rămase o clipă nemişcată, în 


stupoarea triumfului, privind pista invadată de un val de 
oameni aşa de des, încât nu se mai vedea iarba, acoperită 
cu o mare de pălării negre. Apoi, când toată această lume 
se linişti, rânduindu-se un drum spre ieşire şi salutând din 
nou pe Nana, care pleca cu Price, încovoiat pe grumazul 
calului, stins şi golit de vlagă, ea îşi lovi cu putere şoldurile, 
uitând totul şi triumfând în fraze dure: 

— Ah! Fir-ar să fie! Eu sunt totuşi. Ah! Fir-ar să fie! Ce 
baftă! 

Şi, neştiind cum să-şi manifeste bucuria care o răvăşea, îl 
luă în braţe şi-l sărută pe Louiset, pe care îl găsise cocoţat 
sus pe umerii lui Bordenave. 

— Trei minute şi patrusprezece secunde, spuse acesta 
punându-şi ceasul la loc în buzunar. 

Nana îşi auzea într-una pronunţat numele, pe care 
întreaga câmpie părea că i-l aducea înapoi ca pe un ecou. 
Era poporul ei cel care o aplauda, în vreme ce ea, dreaptă 
în soare, domina, cu buclele sale de astru şi cu rochia ei 
albă şi albastră, culoarea cerului. Labordette, scăpând, veni 
să-i anunţe un câştig de două mii de ludovici, căci plasase 
cei cincizeci de ludovici pe Nana, la patruzeci contra unu, 
Dar aceşti bani o emoţionau mai puţin decât victoria 
neaşteptată, a cărei strălucire o făcea regina Parisului. 
Toate celelalte cucoane pierduseră. Rose Mignon, într-un 
acces de furie, îşi rupsese umbreluţa; şi Caroline Hoquet şi 
Clarisse, şi Simonne şi Lucy Stewart chiar, cu tot copilul de 
alături, înjurau în surdină, exasperate de norocul acestei 
fete zdravene; în vreme ce 'Tricona, care îşi făcuse cruce la 
plecarea şi sosirea cailor, îşi redresa talia înaltă pe 
deasupra lor, mulţumită de flerul pe care-l avusese, 
binecuvântând-o pe Nana, în calitatea ei de matroană cu 
experienţă. 

Împrejurul landoului, în acest timp, îngrămădeala 
bărbaţilor creştea într-una. Grupul scotea exclamaţii 
sălbatice. Georges, sugrumat de emoție continua să strige 
de unul singur, cu o voce care începuse să răguşească. Cum 


nu mai era şampanie, Philippe, luând câţiva valeţi, dăduse o 
fugă până la bufete. Şi curtea Nanei se mărea într-una, 
triumful înlăturând orice ezitare; agitația care făcuse din 
trăsura Nanei centrul de atenţie al întregii peluze se 
încheia printr-o apoteoză, regina Venus în mijlocul nebuniei 
supuşilor ei. Bordenave, în spate, mormăia înjurături, cu o 
înduioşare de tată. Chiar şi Steiner, cucerit din nou, 
părăsise pe Simonne şi se cocoţa pe o scară a landoului. 
Când sosi şampania, când Nana înălţă paharul plin, se 
auziră atâtea aplauze, se strigă atât de tare: Nana! Nana! 
Nana! Încât mulţimea, mirată, căuta din ochi iapa; şi nu se 
ştia dacă animalul sau femeia stăpânea inimile. 

Între timp, domnul Mignon alerga în jurul landoului, cu 
toate privirile teribile ale Rosei. Această fată grozavă îl 
scosese din minţi şi dorea să o îmbrăţişeze. Apoi, după ce o 
sărută pe amândoi obrajii, patern, îi spuse: 

— Ceea ce mă plictiseşte, e că mai mult ca sigur acum 
Rose o să trimită scrisoarea. E turbată rău. 

— Cu atât mai bine! Asta-mi convine! Lăsă Nana să-i 
scape. 

Dar, văzându-l mirat, se grăbi să reia: 

— Ah! Nu, ce-am spus? Adevărat, nu mai ştiu ce spun! 
Sunt ameţită! 

Şi era ameţită într-adevăr, ameţită de bucurie, ameţită de 
soare, cu paharul mereu înălţat, aclamându-se pe sine 
însăşi. 

— Trăiască Nana! Trăiască Nana! Striga în vacarmul care 
creştea, în râsetele şi aclamaţiile care puţin câte puţin 
cuprinseseră întreg hipodromul. 

Cursele se încheiau, se alerga pentru premiul Vaublanc. 
Trăsurile plecau, una câte una. Cu toate acestea, numele lui 
Vandeuvres revenea, în mijlocul discuţiilor aprinse. Acum, 
era clar: de doi ani Vandeuvres îşi pregătea lovitura, 
însărcinând pe Gresham să reţină pe Nana; şi nu-l pusese 
pe Lusignan să alerge decât ca să-i facă jocul iepei. Cei care 
pierduseră se supărau, în vreme ce câştigătorii ridicau din 


umeri. Ei şi? Nu era asta permis? Un proprietar de cai îşi 
conduce grajdul cum crede de cuviinţă. S-au văzut altele şi 
mai şi! Cei mai mulţi îl găseau pe Vandeuvres foarte tare, 
din moment ce i-a făcut pe prieteni să parieze cât au putut 
pe Nana, ceea ce explică ridicarea bruscă a cotei; se vorbea 
în medie de două mii de ludovici, pariaţi când calul se afla la 
cota treizeci, deci de un câştig de un milion două. Sute de 
mii de franci, o cifră a cărei mărime impunea respect şi 
scuza totul. 

Dar alte zvonuri, foarte grave, care circulau în şoaptă, 
veneau dinspre incinta pezajului. Cei care soseau de acolo 
dădeau amănunte; se vorbea tot mai tare, se povestea în 
gura mare de un scandal înspăimântător. Nenorocitul de 
Vandeuvres era un om terminat; îşi ratase superba lui 
lovitură dintr-o prostie crasă, un furt idiot, însărcinând pe 
Marechal, un bookmaker veros, să dea în contul lui două mii 
de ludovici contra lui Lusignan, numai ca să-şi recupereze 
cei o mie şi câţiva ludovici pariaţi chiar de el, un fleac; şi 
asta dovedea scrânteala lui în mijlocul ultimei prăbuşiri. 
Bookmakerul, prevenit că favoritul nu va câştiga, realizase 
şaizeci de mii de franci pe acest cal. Dar Labordette, din 
lipsă de instrucţiuni exacte şi detailate, se dusese tocmai la 
el să mizeze o sută de ludovici pe Nana, pe care celălalt 
continua să o dea la cincizeci contra unu, ignorând 
adevărata lovitură. Curăţat de o sută de mii de franci pe 
care urma să-i plătească pentru iapă, în pierdere cu 
patruzeci de mii, Marechal, care simţea că totul i se 
prăbuşeşte sub picioare, înţelesese dintr-o dată, văzându-l 
pe Labordette şi pe conte discutând împreună, după cursă, 
în faţa sălii pezajului; şi cu o turbare de fost vizitiu, cu o 
brutalitate de om furat, veni să-i facă public o scenă 
îngrozitoare, istorisind povestea în cuvinte cumplite şi 
asmuţind lumea. Se mai spunea că juriul curselor urma să 
se reunească. 

Nana, pe care Philippe şi Georges o puneau cu glas scăzut 
în curent, făcea reflecţii, fără să înceteze să râdă şi să bea. 


Era posibil, la urma urmei; îşi reaminti unele lucruri; apoi, 
acest Marechal avea un cap groaznic. Cu toate acestea, se 
mai îndoia încă, atunci când Labordette apăru. Era foarte 
palid. 

— Ei bine? Îl întrebă ea cu jumătate de voce. 

— Curăţat! Răspunse el simplu. 

Şi ridică din umeri. Un copil, Vandeuvres ăsta. Nana avu 
un gest de plictiseală. 

Seara, la Mabille, Nana obţinu un succes colosal. Când 
apăru, pe la orele zece, larma era de pe acum formidabilă. 
Această seară de nebunie reunea ca de obicei toată 
tinerimea galantă, o lume elegantă care se năpustea asupra 
localului cu o brutalitate şi-o imbecilitate de lachei. Se 
înghesuiau sub ghirlandele de becuri cu gaz; costume 
negre, toalete exagerate, femei decoltate, sau purtând 
rochii vechi de tăvăleală, se învârteau de colo până colo. 
Urlau, aţâţate de o beţie cumplită. La treizeci de paşi de 
orchestră nu se auzeau nici măcar alămurile. Nimeni nu 
dansa. Cuvinte prosteşti, repetate nu se ştia pentru ce, 
circulau printre grupuri. 'Toţi se dădeau de ceasul morţii, 
fără să reuşească să fie amuzanţi; şapte femei închise în 
vestiar plângeau să li se dea drumul. O haşmă, găsită pe jos 
şi pusă la licitaţie, ajunsese până la doi ludovici. Chiar 
atunci sosea Nana, încă îmbrăcată în albastru şi alb, toaleta 
ei de la curse. Îi deteră haşma în mijlocul unui tunet de 
aclamații. Trei domni o luară fără voia ei pe sus şi o purtară 
în triumf prin grădină, peste peluzele devastate, peste 
răzoarele cu verdeață răscolite; şi cum orchestra le stătea 
în cale, o luară cu asalt, sfărâmară scaunele şi pupitrele. O 
poliţie binevoitoare organiza dezordinea. 

Abia marţi Nana îşi reveni după emoţiile victoriei. Vorbea 
de dimineaţă cu doamna Lerat, venită să-i aducă noutăţi 
despre Louiset, pe care aerul rece îl îmbolnăvise. Toate 
poveştile care circulau prin Paris o pasionau. Vandeuvres, 
exclus de pe terenurile de curse, făcut de două parale în 


aceeaşi seară la Clubul Imperial, îşi dăduse a doua zi foc în 
grajdul său împreună cu caii. 

— Îmi spusese el că aşa o să facă, repeta tânăra femeie. 
Un nebun, omul ăsta! M-a cuprins groaza, atunci când mi s- 
a povestit, ieri-seară! Înţelegi, ar fi putut foarte bine să mă 
omoare într-o noapte. Şi apoi, nu trebuia să mă prevină în 
legătură cu calul său? Cel puţin aş fi făcut avere! I-a spus 
lui Labordette că dacă aflam de afacere, i-aş fi informat 
imediat pe coafor şi pe o grămadă de oameni. Halal bună- 
cuviinţă! Ah! Nu, zău, nu-l pot regreta prea mult. 

După ce se gândise mai bine, se înfuriase. Chiar în clipa 
aceea intră Labordette; îi încasase pariurile şi îi aducea 
vreo patruzeci de mii de franci. Aceasta nu făcu altceva 
decât să-i sporească proasta dispoziţie, căci ar fi trebuit să 
câştige un milion. Labordette, care făcea pe inocentul în 
toată această aventură, atacă fără înconjur pe Vandeuvres. 
Familiile vechi erau secătuite şi o sfârşeau totdeauna 
prosteşte. 

— Ei! Nu, spuse Nana, nu e prostesc să-ţi dai foc în felul 
acesta, într-un grajd. Eu găsesc că a sfârşit-o într-un mod 
curajos. Oh! Să ştii că nu iau partea lui în chestia cu 
Marechal. E o idioţenie. Când mă gândesc că Blanche a 
avut tupeul să-mi pună asta în cârcă. l-am răspuns: „Dar ce, 
eu l-am îndemnat să fure?” Nu-i aşa? Poţi cere bani de la un 
bărbat, fără să-l împingi la crimă. Dacă el mi-ar fi spus: „Nu 
mai am nimic”, i-aş fi răspuns: „Foarte bine, să ne 
despărţim”. Şi treaba n-ar fi mers mai departe. 

— Fără îndoială, spuse mătuşa cu seriozitate. Când 
bărbaţii se încăpăţânează, cu atât mai rău pentru ei! 

— Cât despre micul spectacol pe care l-a dat la sfârşit, oh! 
A fost foarte şic! Reluă Nana. Se pare că era teribil, ţi se 
făcea pielea de găină. Îndepărtase pe toată lumea, se 
închisese înăuntru, cu un bidon de petrol. Şi ardea. Făcea 
să vezi! Gândeşte-te, o clădire mare, aproape toată din 
lemn, plină de paie şi fân! Flăcările se înălţau ca turnurile. 
Ce era mai frumos erau caii care se fereau de foc. Li auzeai 


cum azvârleau din copite, cum se aruncau în porţi, cum 
scoteau nişte strigăte ca de oameni. Da, unii mai tremură şi 
azi când se gândesc la asta! 

Labordette lăsă să-i scape un uşor oftat de îndoială. El 
unul nu credea în moartea lui Vandeuvres. Cineva jura că-l 
zărise fugind pe fereastră. Dăduse foc grajdului dintr-o 
ţicneală. De îndată însă ce începuse să-l dogorească mai 
tare, probabil că s-a dezmeticit. Un bărbat atât de prost cu 
femeile, atât de secătuit, nu putea să moară cu un 
asemenea curaj. 

Nana îl asculta, deziluzionată. Şi nu găsi decât această 
frază drept răspuns; 

— Oh! Nenorocitul! Ar fi fost atât de frumos să sfârşească 
în flăcări! 

XII. 

Se făcuse ora unu noaptea, şi în uriaşul pat drapat cu 
dantele de Veneţia Nana şi contele nu dormeau încă. Muffat 
revenise în seara aceea, după o supărare de trei zile. 
Camera, uşor luminată de o lampă, dormita, caldă şi 
îmbibată de un parfum lasciv, iar conturul mobilelor de lac 
alb, încrustate cu argint abia se desluşea. O perdea lăsată 
în jos lăsa patul într-o sumbră compactă. Se auzi un suspin, 
apoi un sărut izgoni liniştea din încăpere şi Nana, 
alunecând dintre cuverturi, rămase o clipă aşezată la 
marginea cearceafului, cu picioarele goale. Contele, cu 
capul căzut din nou pe pernă, stătea în umbră. 

— Scumpule, tu crezi în bunul Dumnezeu? Întrebă ea 
după un moment de gândire, cu faţa gravă, năpădită de o 
spaimă religioasă, când scăpă din braţele amantului. 

Încă de dimineaţă, se plânsese de o indispoziţie, şi toate 
ideile prosteşti, cum spunea ea însăşi, idei despre moarte şi 
despre infern, o frământau în adâncul sufletului. Avea 
uneori nopţi în care o frică de copil şi nişte închipuiri atroce 
îi provocau coşmare, cu ochii deschişi. Reluă: 

— Ia spune, crezi că o să mă duc în cer? 


Şi era scuturată de frisoane, în vreme ce contele, surprins 
de aceste întrebări ciudate într-un asemenea moment, 
simţea cum i se redeşteaptă remuşcările de catolic. Dar, cu 
cămaşa alunecată de pe umeri, cu părul despletit, Nana i se 
aruncă la piept, plângând în hohote şi cramponându-se de 
el. 

— Mi-e frică să mor. Mi-e frică să mor. 

Pe Muffat îl trecură toate sudorile până se desprinse de 
ea. El însăşi se temea să nu cedeze momentului de nebunie 
al acestei femei lipită de el, într-o spaimă contagioasă de 
necunoscut; şi-i da sfaturi: era sănătoasă şi trebuia doar să 
se poarte frumos ca să merite într-o zi iertarea. Dar Nana 
scutură din cap; fără îndoială că ea nu făcea rău nimănui, 
purta chiar un medalion cu Sfânta Fecioară, pe care îl şi 
arătă, atârnat cu un fir roşu între sâni, numai că, lucrul ăsta 
era hotărât o dată pentru totdeauna: toate femeile care nu 
erau măritate şi aveau de-a face cu bărbaţi se duceau în 
iad. Îi veneau în minte fragmente din catehism. Ah! Dacă s- 
ar şti precis care e adevărul: dar uite că nu se ştia nimic, 
nimeni nu se întorsese de acolo ca să spună cum e; şi, nu 
zău, ar fi stupid să-ţi faci sânge rău din pricina preoţilor 
care povestesc atâtea prostii, încât numai ştii ce să crezi. 
Cu toate astea săruta cu evlavie medalionul, puţin călduţ 
din pricina contactului cu pielea, ca pe un talisman 
împotriva morţii, la gândul căreia era cuprinsă de o groază 
fără margini. 

Muffat trebui s-o însoţească în cabinetul de toaletă; 
tremura la gândul să rămână un minut singură, chiar 
lăsând uşa deschisă. Dar şi după ce contele fu din nou în 
pat, Nana continuă să se învârte prin cameră, cercetând 
prin unghere şi tresărind la cel mai uşor zgomot. O oglindă 
o opri în loc, şi privindu-şi propria goliciune uită de sine ca 
odinioară. Dar vederea gâtului, a şoldurilor şi a pulpelor îi 
mări şi mai mult spaima. Sfârşi prin a-şi pipăi oasele feţei, 
îndelung, cu amândouă mâinile. 


— Eşti diform când eşti mort, spuse ea cu un glas 
tărăgănat. 

Şi îşi sugea obrajii, îşi mărea ochii, afundându-şi maxilarul, 
ca să vadă cum ar arăta. Apoi, întorcându-se spre conte, 
desfigurată în felul acesta, îi spuse: 

— Ia uite-te, voi avea craniul foarte mic, nu-i aşa? 

Atunci, Muffat se supără. 

— Eşti nebună, vino să te culci. 

O şi vedea într-o groapă, descărnată de un secol de somn 
veşnic; şi mâinile i se împreunaseră, bolborosind o 
rugăciune. De câtva timp, credinţa îl recucerise; zi de zi, 
crizele de pioşenie îl cuprindeau din nou cu violenţa unor 
apoplexii care-l lăsau cu totul vlăguit. Îşi frângea degetele 
mâinilor şi repeta necontenit aceleaşi cuvinte: „Dumnezeul 
meu., Dumnezeul meu., Dumnezeul meu”. Era strigătul 
neputinței lui, strigătul păcatului, în faţa căruia rămânea 
dezarmat, în pofida certitudinii pedepsei care-l aştepta. 
Când Nana se reîntoarse în pat, îl găsi sub cuvertură, 
buimăcit, cu unghiile înfipte în piept, cu ochii în tavan, ca şi 
cum ar fi căutat cerul. Şi Nana începu iar să plângă, 
îmbrăţişându-se amândoi, clănţănind din dinţi fără să ştie 
pentru ce, rostogolindu-se în fundul aceleiaşi obsesii 
prosteşti. Mai petrecuseră o noapte asemănătoare; numai 
că acum totul era complet idiot, cum de altfel declară Nana, 
când nu-i mai fu frică. O bănuială o făcu să-l descoasă pe 
conte cu prudenţă: poate că Rose Mignon îi trimisese 
faimoasa scrisoare. Dar nu era asta, era teama, nimic mai 
mult, căci continua să ignore faptul că purta coarne. 

Două zile mai târziu, după o nouă perioadă de dispariţie, 
Muffat se prezentă dimineaţa, la o oră când nu venea 
niciodată. Era livid, cu ochii roşii, zguduit încă de o 
puternică luptă interioară. Dar Zoe, înspăimântată ea 
însăşi, nu observă tulburarea de care era stăpânit contele. 
Alergă în întâmpinarea lui şi îi strigă: 

— Oh! Domnule, veniţi repede! Doamna era să moară ieri- 
seară. 


Şi, cum Muffat ceru amănunte, camerista continuă: 

— Un lucru de necrezut. Un avort, domnule! 

Nana era însărcinată de trei luni. Mult timp, crezuse că-i 
vorba de o indispoziţie; însuşi doctorul Boutarel se îndoia. 
Apoi, când doctorul se pronunţă eu certitudine, o cuprinse 
un aşa mare dezgust, încât făcu tot ce era posibil ca să 
piardă sarcina. Spaimele ei nervoase, gândurile negre, 
proveneau puţin şi din această aventură al cărei secret îl 
păstra, cu o ruşine de fecioară-mamă nevoită să-şi ascundă 
starea în care se afla. I se părea un accident ridicol, care o 
făcea de ocară şi despre care s-ar fi putut face haz. Auzi 
glumă! Mare ghinion, nu zău! Trebuia să o pocnească 
tocmai acum, când credea că se isprăvise. Şi era pradă unei 
continue uluieli, tulburată parcă în ceea ce era mai intim în 
fiinţa ei; copiii, aşadar se concepeau chiar şi atunci când nu 
vroiai şi când făceai totul în vederea unor cu totul alte 
scopuri? Legile naturii, această maternitate gravă, care se 
deştepta în sânul plăcerilor, această viaţă pe care trebuia s- 
o dăruiască în mijlocul tuturor morţilor pe care-i semăna în 
jur, totul o exaspera acum. Oare nu avea dreptul să dispună 
de sine aşa cum îi dicta fantezia, fără atâtea complicaţii? 
Atunci de unde pica acest ţine? Nici ea singură nu putea s-o 
spună. Ah! Doamne! Acela care i-l făcuse, ar fi făcut grozav 
de bine dacă şi l-ar fi păstrat pentru el, căci nimeni nu-l 
dorea, stânjenea pe toată lumea, şi cu siguranţă că nu s-ar 
fi bucurat de prea multă fericire în viaţă. Între timp, Zoe 
povestea catastrofa. 

— Doamna a fost apucată către orele patru de dureri. 
Când m-am dus în cabinetul de toaletă, văzând că nu mai 
vine, am găsit-o întinsă la pământ fără cunoştinţă. Da, 
domnule, la pământ într-un lac de sânge, ca şi cum ar fi 
asasinat-o. Atunci am înţeles, nu-i aşa? Eram furioasă, 
doamna ar fi putut foarte bine să-mi destăinuiască 
nenorocirea care o lovise. Tocmai atunci se afla acolo 
domnul Georges. El m-a ajutat s-o ridic, şi la primul cuvânt 


de avort, uite că i-a venit rău şi lui. Într-adevăr, de ieri îmi 
tot fac sânge rău! 

Chiar aşa era, casa părea întoarsă pe dos. Toţi servitorii 
alergau pe scări şi prin încăperi. Georges petrecuse 
noaptea pe un fotoliu din salon. El era acela care anunţase 
noutatea prietenilor doamnei, încă de cu seară, la ora când 
doamna primea de obicei. Era palid, povestea întâmplarea, 
plin de spaimă şi emoție. Apăruseră Steiner, la Faloise, 
Philippe şi mulţi alţii. De la primele vorbe, scoaseră 
exclamaţii de uimire: imposibil! Era o farsă, desigur! În 
sfârşit, deveniseră serioşi, priviseră uşa camerei de dormit, 
cu un aer plictisit, dând din cap şi găsind că întâmplarea nu 
era de loc amuzantă. Până la miezul nopţii o duzină de 
domni stătuseră de vorbă în faţa şemineului, toţi prieteni, 
toţi munciţi de aceeaşi idee a paternităţii. Păreau că se 
scuză între ei, cu înfăţişări confuze de oameni 
neîndemânatici. Apoi făceau pe nevinovaţii, treaba asta nu-i 
privea, vinovată era numai Nana; nu-i aşa? Grozavă mai era 
şi Nana asta! Niciodată nu s-ar fi aşteptat la o asemenea 
glumă din partea ei! Şi o ştersesem unul după altul, în 
vârful picioarelor, ca din camera unui mort, unde nu se mai 
poate râde. 

— Poftiţi, totuşi, domnule, spuse Zoe lui Muffat. Doamna 
este mai bine, o să vă primească. Aşteptăm doctorul, care a 
promis că o să vină din nou dimineaţa asta. 

Camerista îl convinse pe Georges să se întoarcă acasă şi 
Să doarmă. Sus, în salon, nu mai rămânea decât Satin, 
întinsă pe un divan, fumând o ţigară, cu ochii în tavan. De la 
accident, în mijlocul buimăcelii din casă, manifesta o furie 
rece, înălţând într-una din umeri şi debitând cuvinte feroce. 
Ajunsese până acolo încât, atunci când Zoe trecu prin faţa 
ei, repetându-i domnului că nefericita de doamnă suferise 
mult, Satin spuse cu un glas scăzut: 

— Foarte bine, fiecăruia ce i se cuvine, să se înveţe minte! 

Cei doi se întoarseră, surprinşi. Satin nu se mişcase, cu 
ochii în plafon, cu ţigara strânsă cu nervozitate între buze. 


— N-am ce zice, dar bună mai eşti! Spuse Zo€. 

Dar Satin se ridică în capul oaselor şi privi furioasă pe 
conte, aruncându-i din nou în faţă fraza: 

— Piecăruia ce i se cuvine, să se înveţe minte! 

Şi se culcă la loc, scoțând un fir subţire de fum, 
nepăsătoare parcă şi hotărâtă să nu se amestece cu nici un 
chip. Nu, prea era stupid! 

Intre timp, Zoe introduse pe Muffat în dormitor. Un miros 
de eter plutea prin încăpere, în mijlocul unei linişti călduţe, 
pe care rarele trăsuri din aleea Villiers o tulburau prea 
puţin cu surda lor uruială. Nana, foarte albă pe pernă, nu 
dormea, ci sta cu ochii mari deschişi şi visători. Surâse, fără 
să se clintească, văzându-l pe conte. 

— Ah! Pisicuţul meu, murmură ea cu vocea slabă, am 
crezut că nu te voi mai revedea niciodată. 

Apoi, când Muffat se aplecă să o sărute pe păr, Nana se 
înduioşa şi îi vorbi de copil, cu bună-credinţă, ca şi cum el 
ar fi fost tatăl. 

— Nu îndrăzneam să-ţi spun. Mă simţeam aşa de fericită! 
Oh! Îmi făceam iluzii, aş fi vrut să fie demn de tine. Şi uite, 
nu mai e nimic. În fine, poate că-i mai bine aşa. Nu se cădea 
să-ţi provoc greutăţi în viaţă. 

Contele mirat de această paternitate ivită din senin, bâlbâi 
câteva fraze aiurea. Luă un scaun şi se aşeză alături de pat, 
cu un braţ sprijinit pe cuvertură. Atunci tânăra femeie 
remarcă faţa lui răvăşită, sângele care-i injecta ochii, 
agitația care-l făcea să-i tremure buzele. 

— Dar tu ce ai? Întrebă ea. Eşti bolnav şi tu? 

— Nu, spuse el cu greu. 

Nana îl examina cu atenţie. Apoi, printr-un semn, o 
expedie pe Zo6, care întârzia să aranjeze fiolele. Şi, când 
fură singuri, îl trase spre ea, repetându-i: 

— Ce ai, dragă? Ochii îţi sunt scăldaţi în lacrimi, o văd 
bine. Hai, spune, ai venit să-mi vorbeşti despre ceva. 

— Nu, nu, îţi jur, bâlbâi el. 


Dar, înecat de jale, înduioşat şi mai mult în această cameră 
de suferinţă, unde picase din senin, fără să ştie nimic, 
izbucni în suspine şi îşi înfundă faţa în draperii, pentru a-şi 
înăbuşi explozia de durere pe care o încerca. Nana pricepu 
imediat. Cu siguranţă ră Rose Mignon se hotărâse să-i 
trimită scrisoarea. Îl lăsă să plângă o vreme, scuturat de 
convulsii atât de puternice, încât îi zgâlţâia patul. În sfârşit, 
cu un ton de compasiune maternă, îi spuse: 

— Ai supărări acasă? 

Muffat încuviinţă din cap. Nana făcu o nouă pauză, apoi îi 
spuse foarte încet: 

— Atunci, ştii totul? 

El aprobă din nou, înclinând capul. Şi iar se aşternu 
liniştea, o linişte adâncă, în camera unde plutea durerea, în 
ajun, întorcându-se de la o serată a împărătesei, primise 
scrisoarea scrisă de Sabine amantului ei. După o noapte 
înfiorătoare, petrecută cu gândul la răzbunare, ieşise de 
dimineaţă, ca să nu cedeze imboldului de a-şi ucide soţia. 
Afară, răvăşit de dulceaţa unei frumoase dimineţi de iunie, 
nu-şi mai regăsise ideile şi venise la Nana, cum venea în 
toate ceasurile teribile ale existenţei lui. Numai când ajunse 
acolo, se lăsă pradă durerii, cu bucuria laşe că va fi 
consolat. 

— Hai linişteşte-te, reluă tânăra femeie, făcându-se foarte 
bună. E mult de când o ştiu. Dar, cu siguranţă că nu sunt eu 
aceea care ar fi trebuit să-ţi deschidă ochii, îţi aduci aminte, 
anul trecut, avuseseşi îndoieli. Apoi, cu multă prudenţă din 
partea mea, lucrurile se aranjaseră, în sfârşit, îţi lipseau 
probele. Asta e! Astăzi, dacă ai una, îţi vine greu, înţeleg. 
Cu toate astea, se impune să iei o hotărâre. Nu eşti 
dezonorat pentru atât. 

Contele nu mai plângea. O ruşine adâncă îl cuprinsese, cu 
toate că o făcuse de mult să înţeleagă anumite amănunte 
intime ale menajului său. Nana trebuia să-i înţeleagă foarte 
bine suferinţa. Doar era femeie, putea pricepe totul. Şi 
fiindcă Muffat lăsase să-i scape cu un glas scăzut: 


— Eşti bolnavă. La ce bun să te obosesc? E stupid că am 
venit. Mă duc. 

Nana-i spuse repede: 

— Ba nu. Rămâi. Am să-ţi dau poate un sfat bun. Doar să 
nu mă faci să vorbesc prea mult, doctorul mi-a interzis. 

În sfârşit, se ridicase şi mergea de colo-colo prin cameră. 
Atunci, îl descusu: 

— Acum, ce vrei să faci? 

— Bineînţeles că-l voi pălmui pe acest om. Nana făcu o 
mişcare de dezaprobare. 

— Nu-i o soluţie prea grozavă. Şi cu soţia? 

— O voi da pe mâna justiţiei, am o probă. 

— Nici asta nu-i o soluţie grozavă, dragul meu. Ba e chiar 
o prostie. Să ştii că niciodată n-am să te las să faci aşa ceva. 

Şi, încet, cu glas scăzut îi demonstra ce scandal inutil ar fi 
în cazul unui duel şi al unui proces. Săptămâni de zile în şir 
ziarele ar vorbi despre el; însemna să-şi rişte întreaga 
existenţă, liniştea, situaţia înaltă de la curte, onoarea 
numelui său; şi pentru ce? Ca să-şi râdă lumea de el şi să-şi 
ridice împotriva lui pe toţi mucaliţii. 

— Ce importanţă are! Strigă el, cel puţin mă voi răzbuna. 

— Pisicuţul meu, spuse ea, când nu te răzbuni imediat în 
asemenea daraveri nu te mai răzbuni niciodată. 

Muffat se opri, poticnit. Nu, nu era un laş; dar simţea că 
Nana avea dreptate; o senzaţie neplăcută creştea în el, 
ceva secătuitor şi ruşinos care venea să-i potolească elanul 
de mânie. De altminteri, Nana îi dădu o nouă lovitură cu 
hotărârea ei de a-i spune totul pe faţă. 

— Şi, la urma urmei, vrei să ştii ce te supără, dragule? 
Faptul că tu însuţi îţi înşeli soţia. Tu nu dormi prin vecini de 
pomană nu-i aşa? Soţia ta nu se îndoieşte probabil de asta. 
Şi, într-o asemenea situaţie, ce reproş poţi să-i aduci? Îţi va 
răspunde că tu i-ai dat exemplul, şi-ţi va închide pliscul. 
Iată, dragule, pentru ce eşti aici, dând din colţ în colţ, în loc 
să fii acolo ca să-i căsăpeşti pe amândoi! 


Muffat căzuse iar pe scaun, copleşit de brutalitatea 
vorbelor ei. Nana tăcu, trăgându-şi suflarea; apoi, spuse cu 
jumătate de glas: 

— Oh! Sunt obosită peste măsură. Ajută-mă să mă ridic 
puţin. Alunec într-una, am capul prea jos. 

După ce Muffat o ajută, Nana oftă adânc, găsind că e mai 
bine aşa. Şi reveni asupra frumosului spectacol al unui 
proces de divorţ. Voia ca avocatul contesei să distreze 
întreg Parisul, povestind despre legăturile lui cu Nana? 
Totul va fi arătat pe faţă şi murdărit: eşecul de la Varietes, 
palatul ei, soţia lui. Ah, nu! Ea nu ţinea să i se facă atâta 
reclamă! Nişte femei ordinare l-ar fi împins spre aşa ceva, 
ca să bată toba şi să le facă reclamă; dar Nana, înainte de 
toate, voia fericirea lui. Îl atrăsese spre ea şi îl ţinea acum 
cu capul pe marginea pernei, aproape de al său, trecându-i 
un braţ pe după gât; şi îi şoptea încetişor: 

— Ascultă, pisicuţul meu, ai să te împaci cu soţia ta. 

EI se revoltă. Niciodată! Inima lui izbucni, era prea mare 
ruşinea. Cu toate astea, Nana insistă cu drăgălăşenie. 

— O să te împaci cu soţia ta. Hai, doar nu vrei să se spună 
că ţi-am stricat casa? Mi-ar strica reputaţia, ce ar gândi 
lumea despre mine? Dar, te rog, să-mi juri că mă veiiubi 
întotdeauna, pentru că, în momentul când te vei duce cu o 
alta. 

Lacrimile o sufocau. Muffat o făcu să tacă, acoperind-o cu 
sărutări şi repetându-i într-una: 

— Eşti nebună, e imposibil? 

— Da, da, reluă ea, trebuie. Eu mă voi consola. În definitiv, 
e soţia ta. Nu-i tot una dacă mă înşeli cu prima venită. 

Şi Nana continuă aşa, dându-i cele mai bune sfaturi, îi 
vorbi chiar şi despre Dumnezeu. Muffat avea impresia că-l 
aude pe domnul Venot, când bătrânul îl mustra, pentru a-l 
smulge din ghearele păcatului. Cu toate acestea, Nana nu-i 
vorbea de ruptură; îi recomanda complezenţă, o împărţeală 
de om cumsecade între soţie şi metresă, o viaţă liniştită, 
fără necazuri pentru nimeni, ceva ca o fericită alunecare de 


vis printre murdăriile inevitabile ale vieţii. Asta nu va 
schimba nimic în relaţiile lor şi va rămâne micul ei pisicuţ 
preferat, numai că, va veni mai rar la ea şi va dărui contesei 
nopţile pe care nu le va petrece în casa din aleea Villiers. 
Nana era la capătul puterilor, şi încheie printr-o şoaptă 
uşoară: 

— În sfârşit, voi avea conştiinţa că am făcut o faptă bună. 
Tu mă vei iubi şi mai mult. 

O vreme domni liniştea. Nana închisese ochii, pălind parcă 
şi mai mult cu capul pe pernă. Acum Muffat o asculta, sub 
pretext că nu mai vrea s-o obosească. După un minut de 
tăcere, tânăra femeie deschise iar ochii şi murmură: 

— De altminteri, banii? De unde ai să iei banii, dacă te 
cerţi cu soţia ta? Labordette venise ieri pentru chitanţă. Eu 
nu am de nici unele, nu mai am nici ce să pun pe mine. 

Apoi, închizând la loc ochii, păru moartă. O umbră de 
nelinişte trecuse peste faţa lui Muffat. În durerea care-l 
lovea, uitase, încă din ajun, de strâmtoarea bănească din 
care nu ştia cum să iasă. În ciuda promisiunilor formale, 
poliţa de o sută de mii de franci, reînnoită prima oară, 
fusese protestată; şi Labordette, prefăcându-se că-i 
disperat, aruncă din nou toată vina pe Francis, spunând că 
nu-i venea de loc la socoteală să se compromită într-o 
afacere cu un bărbat de o condiţie atât de proastă. Trebuia 
să plătească, niciodată contele nu ar fi lăsat să i se 
protesteze semnătura. Apoi, pe lângă noile pretenţii ale 
Nanei, apăruseră şi la el acasă încurcături de bani, tot felul 
de cheltuieli, care mai de care mai ieşite din comun. La 
întoarcerea de la Fondettes, contesa dovedise brusc o poftă 
grozavă pentru lux, un apetit pentru plăceri mondene, care 
le devorau averea. Începea să se vorbească de capriciile ei 
ruinătoare, despre un altfel de trai în casă decât până 
atunci, de cinci sute de mii de franci risipiţi pentru a 
transforma vechiul palat din strada Miromesnil, de toalete 
excesive şi de sume considerabile dispărute, topite, dăruite 
poate, fără ca Sabine să se sinchisească să dea socoteală de 


ele. În două rânduri, Muffat îşi permisese unele observaţii, 
vrând să ştie pe ce se duc banii; dar contesa îl privise cu un 
aer atât de ciudat, surâzând, încât nu mai îndrăznea să o 
întrebe, de teama unui răspuns prea categoric. Dacă 
primea pe Daguenet ca ginere din mâna Nanei, era numai 
cu gândul să poată reduce dota Estellei la două sute de mii 
de franci, urmând pentru restul sumei să încheie un 
aranjament cu tânărul, fericit şi aşa de căsătoria care 
depăşea speranţele sale. 

Cu toate acestea, de opt zile, în nevoia imediată de a găsi 
cei o sută de mii de franci ai lui Labordette, Muffat 
imaginase un singur expedient, înaintea căruia ezita. Să 
vândă Les Bordes, o măreaţă proprietate, preţuită la o 
jumătate de milion, pe care un unchi tocmai o lăsase 
moştenire contesei. Numai că, trebuia semnătura acesteia, 
care la rândul ei, prin contract, nu putea aliena 
proprietatea, fără autorizaţia contelui. Cu o zi înainte, în 
sfârşit, se hotărâse să discute despre această semnătură cu 
soţia lui. Şi acum totul se prăbuşea, în nici un caz în situaţia 
aceasta nu ar accepta un asemenea compromis. Acest gând 
agrava şi mai mult lovitura înspăimântătoare pe care i-o 
dăduse adulterul. Înţelegea bine la ce se referea Nana; 
căci, în disperarea lui mereu crescândă care îl determina s- 
o pună la curent cu toate, se plânsese de situaţia sa şi-i 
mărturisise cât era de plictisit în legătură cu semnătura 
contesei. 

Nana păru să nu mai insiste. Nu mai deschidea de loc 
ochii. Văzând-o aşa de palidă, i se făcu frică. O făcu să 
respire puţin eter. Şi Nana oftă şi-l întrebă, fără să 
pronunţe numele lui Daguenet: 

— Pe când căsătoria? 

— Peste cinci zile, marţi, se semnează contractul, răspunse 
el. 

Atunci, cu pleoapele mereu închise, ca şi cum ar fi vorbit în 
noaptea gândurilor sale, Nana îi spuse: 


— În sfârşit, pisicuţul meu, fă ceea ce crezi că-i bine de 
făcut. Eu una vreau ca toată lumea să fie mulţumită. 

O linişti, luându-i o mână. Da, o să vadă, mai important era 
ca ea să se odihnească. Şi contele nu se mai revoltă, această 
cameră de bolnavă, cu atmosfera ei aşa de călduţă şi aşa de 
moleşită, îmbibată de eter, sfârşise prin a-l potoli, 
scufundându-l într-o senzaţie de pace fericită. Întreaga lui 
bărbăţie întărâtată, ofensa care i se adusese, se topiseră în 
căldura acestui pat, alături de această femeie suferindă, 
care îl cocoloşea, îl aţâţa şi-i reamintea de voluptăţile pe 
care le încercase. Se aplecă înspre Nana şi o strânse la 
piept; în vreme ce, cu figura imobilă, ea avu pe buze un 
uşor surâs de victorie. Dar apăru doctorul Boutarel. 

— Ei bine, ce face copila noastră scumpă? Spuse el 
familiar lui Muffat, pe care îl trata ca pe un soţ. Drace! Am 
făcut-o să vorbească. 

Doctorul era un bărbat frumos, încă tânăr, care avea o 
clientelă superbă în lumea galantă. Foarte vesel, râdea 
camaradereşte cu cucoanele astea, dar fiindcă nu se culca 
niciodată cu ele, le făcea să-l plătească foarte scump şi cu 
mare exactitate. De altminteri, se deranja la cel mai mic 
apel, şi Nana trimitea după el de câte două, trei ori pe 
săptămână, tremurând într-una la gândul morţii, 
destăinuindu-i, plină de îngrijorare, tot felul de boli 
închipuite, pe care el le tămăduia amuzând-o cu trăncăneli 
şi istorioare aiurite. Toate cucoanele îl adorau. Dar de astă 
dată boala era serioasă. 

Muffat se retrase foarte emoţionat. Nu încerca decât un 
sentiment de înduioşare, văzând-o pe sărmana lui Nana aşa 
de nevolnică. De îndată ce schiţă gestul să iasă, ea îl chemă 
înapoi printr-un semn şi îi întinse fruntea; şi, cu glasul 
scăzut, cu un ton de glumă amenințătoare, îi şopti: 

— Ai înţeles ceea ce ţi-am permis să faci? Întoarce-te din 
nou la soţia ta, şi nimic mai mult, altfel mă supăr! 

Contesa Sabina voise ca actul de căsătorie al fetei sale să 
fie semnat într-o marţi, pentru a inaugura printr-o 


petrecere palatul restaurat, în care zugrăvelile erau încă 
ude. Se expediaseră cinci sute de invitaţii cam la tot felul de 
lume. Chiar în dimineaţa aceea, tapiţerii aşezaseră 
tapetele; şi până în ultima clipă, când să se aprindă 
candelabrele, către orele nouă, arhitectul, însoţit de 
contesa care urmărea lucrările cu pasiune, mai dădea încă 
ultimele dispoziţii. 

Era una din acele petreceri de primăvară, de un farmec 
deosebit. Seara caldă de iunie îngăduise să se deschidă 
amândouă uşile ale marelui salon şi să prelungească balul 
până pe nisipul grădinii. Când primii invitaţi sosiră, 
întâmpinați la uşă de conte şi contesă, fură uluiţi. Cu greu 
îşi mai reaminteau de salonul de odinioară, pe unde trecea 
amintirea glacială a bătrânei contese Muffat, de acea 
încăperea antică, plină toată de o severitate pioasă, cu 
mobilele ei empire din acaju masiv, cu tapetele de pluş 
galben şi tavanul verzui, îmbibat cu umezeală. Acum, chiar 
de la intrare, în vestibul, mozaicuri poleite cu aur făceau 
jocuri de lumini sub candelabrele înalte, în vreme ce scara 
de marmură îşi desfăşura rampa cu cizelări fine. Apoi 
salonul strălucea, drapat cu velur de Genova, cu plafonul 
împodobit de o vasta decorație de Boucher, pe care 
arhitectul o plătise o sută de mii de franci la licitaţia 
castelului de la Dampierre. Candelabrele şi aplicele de 
cristal luminau o risipă de oglinzi şi mobile preţioase. S-ar fi 
putut spune despre canapeaua Sabinei, acest divan din 
mătase roşie, odinioară singurul în toată casa, a cărui 
moliciune era pe vremuri în contrast cu restul mobilierului 
sobru şi rigid, că se multiplicase, se răspândise în jur, gata 
să umple palatul cu o trândăvie voluptoasă, cu o veselie 
puternică, ce ardea cu violenţa unui foc izbucnit de sub 
cenuşă. 

Lumea şi începuse să danseze. Orchestra, plasată în 
grădină, în faţa uneia dintre ferestrele deschise, atacase un 
vals, al cărui ritm suplu pătrundea înăuntru îndulcit, venind 
parcă în zborul din aerul liber de afară. Şi grădina se 


întindea într-o umbră transparentă, luminată de lampioane 
venețiene, cu un cort de purpură ridicat la marginea unei 
peluze, unde era instalat bufetul. Acest vals, tocmai 
destrăbălatul vals din Blonda Venus, care avea rânjetul unei 
obscenităţi, străpungea vechiul palat cu o undă sonoră, cu 
un fior care încălzea pereţii. Părea că-i un strigăt al cărnii, 
venit din stradă, măturând o întreagă epocă moartă în 
această locuinţă trufaşă şi ducând cu el trecutul familiei 
Muffat, un secol de onoare şi de credinţă adormit sub 
înaltele plafoane. 

Cu toate acestea în preajma şemineului, la locul lor 
obişnuit, bătrânii prieteni ai mamei contelui se mai refugiau 
încă, dezrădăcinaţi, uluiţi. Formau un mic grup, în mijlocul 
acestei mulţimi din ce în ce mai năvalnice. Doamna Du 
Joncquoy, nemairecunoscând camerele, trecuse prin 
sufragerie. Doamna Chantereau privea cu aer nedumerit 
grădina, care i se părea imensă. În curând, acest colţ fu 
locul unde se emiseră cu glas scăzut tot soiul de reflexii 
înţepătoare. 

— la spune-mi, murmura doamna Chantereau, ce ar zice 
contesa dacă ar reveni aici? Îţi imaginezi intrarea ei, în 
mijlocul acestei lumi? Şi tot aurul ăsta, şi hărmălaia. E 
scandalos! 

— Sabine e nebună, răspundea doamna Du Joncquoy. Ai 
văzut-o la uşă? Ia uite-te, se zăreşte de aici. Poartă pe ea 
toate diamantele. 

O clipă se ridicară amândouă ca să examineze de departe 
pe contesă şi pe conte. Sabine, în toaletă albă, garnisită cu 
minunate dantele englezeşti, strălucea de frumuseţe, 
tânăra, veselă, cu o fărâmă de mister în nelipsitul ei surâs. 
În preajma contesei, Muffat, îmbătrânit, puţin cam palid, 
surâdea de asemenea, cu aerul lui calm şi demn. 

— Şi când te gândeşti că el era stăpânul, reluă doamna 
Chantereau, şi că nici cea mai mică banchetă n-ar fi pătruns 
în încăperi fără încuviințarea lui. Ei bine! Sabine e cea care 
a schimbat astfel casa, şi acum Muffat este la cheremul ei. 


Îţi aminteşti când Sabine nu vroia să-şi refacă salonul? Şi 
acum a refăcut tot palatul. 

Dar tăcură, fiindcă doamna de Chezelles intra, urmată de 
o bandă de tineri domni, extaziindu-se, aprobând cu 
exclamaţii uşoare, admirative. 

— Oh! Delicios! Încântător! Ăsta bun gust! Şi doamna de 
Chezelles le aruncă de departe: 

— Ce vă spuneam? Nimic nu se poate compara cu aceste 
case vechi când le aranjezi. Capătă un farmec! Nu-i aşa? Ai 
zice că te afli pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. În sfârşit, 
Sabine poate să primească altfel acum. 

Cele două cucoane bătrâne se aşezaseră din nou, 
coborând glasul, discutând despre căsătoria care 
surprindea pe multă lume. Estelle tocmai trecuse prin faţa 
lor, în rochie de mătase roz, mereu slabă şi insipidă, cu faţa 
ei tăcută de fecioară. Îl acceptase liniştită pe Daguenet; nu 
mărturisea nici bucurie, nici tristeţe, la fel de rece, la fel de 
albă ca în serile de iarnă, când punea buşteni pe foc. Toată 
această sărbătoare dată pentru ea, luminile, florile, muzica, 
o lăsau total indiferentă. 

— Un aventurier, spunea doamna Du Joncquoy. Eu una, nu 
l-am văzut niciodată. 

— Fii atentă, uite-l, murmură doamna Chantereau. 
Daguenet, care văzuse pe doamna Hugon cu fiii ei, se 
grăbise să-i ofere braţul; şi râdea, şi manifesta o risipă de 
tandreţe, ca şi cum ea ar fi contribuit într-o oarecare 
măsură la lovitura norocoasă pe care o dădea. 

— Îţi mulţumesc, îi spuse ea, instalându-se în apropiere de 
şemineu. Să ştii că ăsta-i vechiul meu colţ. 

— Îl cunoşti pe tânăr? Întrebă doamna Du Joncquoy, când 
Daguenet se îndepărtase. 

— Bineînţeles, un tânăr încântător. Georges ţine la el 
foarte mult. Oh! O familie dintre cele mai onorabile. 

Şi vrednica cucoană îl apăra contra ostilităţii ascunse pe 
care o simţea la ei. Tatăl său, foarte apreciat de Ludovic- 
Filip, fusese prefect până la moarte. Băiatul poate că s-a 


cam ţinut de distracţii. Se spunea despre el că e ruinat. În 
orice caz, unul dintre unchii lui, un mare proprietar, 
urmează să-i lase moştenire averea. Dar cucoanele dădeau 
din cap, în vreme ce doamna Hugon, jenată, revenea mereu 
la cinstea familiei Daguenet. Era foarte obosită, se plângea 
de picioare. De o lună întreagă locuia în casa din strada 
Richelieu, pentru o mulţime de motive, zicea ea. O umbră 
de tristeţe acoperi surâsul său matern. 

— Nu are importanţă, conchise doamna Chantereau, 
Estelle ar fi putut avea pretenţii mult mai mari. 

Începu să cânte o fanfară. Era un cadril, lumea se 
strângea în cele două laturi ale salonului ca să lase locul 
liber. Rochii de culoare deschisă treceau, se amestecau, în 
mijlocul petelor întunecate ale fracurilor, în vreme ce 
lumina puternică se revărsa peste grămada mişcătoare de 
capete, descoperind sclipiri de bijuterii, freamăt de pene 
albe, buchete de liliac şi trandafiri. Se făcuse foarte cald 
încă de pe acum, şi un parfum pătrunzător se înălța din 
aceste tuluri uşoare, din amestecătura aceasta de satin şi 
mătase în care umerii goi păleau, înfioraţi parcă de 
acordurile vii ale orchestrei. Prin uşile larg deschise, în 
fundul încăperilor vecine, se vedeau rânduri întregi de 
femei aşezate pe scaune, cu strălucirea discretă a 
danturilor albe pe care surâsurile delicate le dezveleau, cu 
sclipirea ochilor şi cu strâmbătura bosumflată a gurii 
mângâiată de suflarea evantaielor. Şi invitaţii soseau într- 
una, un valet le anunţa numele, în vreme ce, încetişor, în 
mijlocul grupurilor, domnii încercau să facă loc cucoanelor 
atârnate la braţul lor şi se înălţau pe vârful picioarelor, 
căutând de departe un fotoliu liber. Palatul se umplea puţin 
şi rochiile se atingeau între ele cu un foşnet uşor; în unele 
locuri o sumedenie de dantele, de ornamente în formă de 
noduri şi de pufuri împiedicau trecerea cu eleganta 
nepăsare a tuturor acestor femei obişnuite cu astfel de 
îngrămădeli şi care şi aici îşi păstrau graţia lor firească. 
Intre timp, sub lumina roz a lampioanelor venețiene, 


perechile dispăreau în fundul grădinii, scăpate din 
înăbuşeala marelui salon, şi umbre de rochii se furişau pe la 
marginea peluzei, ca şi cum muzica le-ar fi impus ritmul 
unui cadril care căpăta, în spatele arborilor, o dulceaţă 
îndepărtată. 

Steiner îl întâlnise aici pe Foucarmont şi pe la Faloise, 
bând un pahar cu şampanie, în faţa bufetului. 

— E nostim, al naibii de nostim! Spunea la Faloise, 
examinând cortul de purpură, sprijinit de lănci aurite. S-ar 
zice că suntem la târgul de turtă dulce. Nu-i aşa? Ba chiar 
aşa! Târgul de turtă dulce. 

Acum afecta un ton ironic, pozând continuu în tânărul care 
şi-a bătut joc de tot şi care nu mai găseşte nimic demn de 
luat în serios. 

— Sărmanul Vandeuvres, ce surprins ar fi, dacă ar reveni, 
murmură Foucarmont. Vă amintiţi când crăpa de plictiseală 
acolo, în salon, înaintea şemineului. Drace! Nu trebuia să 
râdem. 

— Ia lasă-l, domnule, pe Vandeuvres ăsta. Era un ratat! 
Reluă dispreţuitor la Faloise. Uite unul care s-a înşelat 
amarnic când şi-a închipuit c-o să ne impresioneze cu 
prăjeala lui! Nimeni nu mai vorbeşte un cuvânt despre el. 
Ruinat, sfârşit, îngropat, ăsta-i Vandeuvres! Altul la rând! 

Apoi, cum Steiner îi strângea mâna, adăugă: 

— Ştiţi că a sosit Nana! Oh! Ce intrare, copiii mei! Uluitor! 
Mai întâi, a îmbrăţişat-o pe contesă. După aceea, când copiii 
s-au apropiat, i-a binecuvântat, spunându-i lui Daguenet: 
„Ascultă, Paul, dacă ai să faci năzbâtii, o să ai de-a face cu 
mine”. Cum! N-aţi văzut scena?! Oh! Nostim! Un succes! 

Ceilalţi doi îl ascultau, cu gura căscată. În sfârşit, izbucniră 
în râs. La Faloise, încântat, se găsea foarte amuzant, şi 
continua: 

— Ei, aţi crezut într-adevăr că aşa s-a întâmplat? Păi! De 
vreme ce Nana a aranjat căsătoria?! Într-un fel, face parte 
din familie. 


Treceau fraţii Hugon, şi prezenţa lui Philippe îl făcu să 
tacă. Atunci începură să discute între bărbaţi despre 
căsătorie. Georges se supără pe la Faloise care istorisea 
povestea. Nana îi dăduse într-adevăr drept ginere lui 
Muffat pe unul din vechii ei prieteni; dar nu era adevărat 
că, în ajun chiar, se culcase cu Daguenet. Foucarmont îşi 
permise să ridice din umeri. Parcă se ştia vreodată când se 
culca Nana cu cineva? Dar Georges, înfuriat, răspunse 
printr-un: „Da, domnule, eu o ştiu!” care îi înveseli pe toţi. 
În sfârşit, cum zicea Steiner, frumoasă combinaţie. 

Puțin câte puţin invadară bufetul. Cedară locul, fără să se 
depărteze prea mult. La Faloise privea femeile cu 
neruşinare, ca şi cum s-ar fi crezut la Mabille. La capătul 
unei alei, altă surpriză: grupul descoperi pe domnul Venot 
într-o discuţie animată cu Daguenet; şi asta stârni noi 
glume, care îi înveseliră: bătrânul îl spovedea, îi da sfaturi 
pentru noaptea nunţii. Apoi, reveniră în faţa uneia dintre 
uşile salonului, unde o polcă făcea să salte perechile într-un 
balans care stârnea un adevărat siaj în mijlocul bărbaţilor 
rămaşi în picioare. Sub adierile venite din afară, lumânările 
ardeau cu flacără mare. Câte o rochie trecea., cu uşoare 
foşnituri, în cadenţa dansului, şi împrăştia ca un uriaş 
evantai căldura arzătoare venită de la candelabre. 

— Drace! Cred că nu le e frig acolo! Murmură la Faloise. 

Ochii lor clipeau, la întoarcerea umbrelor misterioase din 
grădină; şi îşi arătară unii altora pe marchizul de Chouard, 
singur, dominând cu trupul lui înalt umerii goi ce îl 
înconjurau. Avea o faţă palidă, foarte severă, şi un aer de 
înaltă demnitate, sub coroana sa de peri rari şi albi. 
Scandalizat de purtarea contelui Muffat, o rupsese cu el în 
mod public şi se făcea că nu mai pune piciorul la palatul lui. 
Dacă totuşi consimţise să-şi facă apariţia în astă-seară, era 
din pricina insistențelor nepoatei sale, căreia îi dezaproba 
de altminteri căsătoria, cu cuvinte de indignare împotriva 
dezorganizării claselor driguitoare prin compromisurile 
ruşinoase ale stricăciunii moderne. 


— Ah! Ăsta-i sfârşitul, spunea în faţa şemineului doamna 
de Joncquoy la urechea doamnei Chantereau. Femeia asta l- 
a fermecat pe nenorocitul de conte. Noi, care îl cunoscusem 
atât de credincios, atât de nobil! 

— Se pare că se ruinează, continuă doamna Chantereau. 
Soţul meu a avut în mâini o poliţă. Locuieşte acum în acea 
reşedinţă particulară din aleea de Villiers. Tot Parisul 
vorbeşte. Doamne Dumnezeule! N-o acuz pe Sabine; dar 
recunoaşte cu toate astea că-i dă multe motive să se 
plângă! Şi-apoi, dacă şi ea aruncă la fel banii pe fereastră. 

— Nu aruncă numai bani, o întrerupse cealaltă. În sfârşit, 
când amândoi trag în jos, lucrurile au să meargă mai 
repede. O scufundare în noroi, draga mea! 

Dar o voce dulceagă îi întrerupse. Era domnul Venot. 
Tocmai se aşezase în spatele lor, ca şi cum ar fi dorit să se 
ascundă; şi aplecându-se, murmură: 

— Pentru ce să disperăm? Dumnezeu îşi arată puterea, 
tocmai atunci când totul pare pierdut. 

El unul, asista liniştit la prăbuşirea acestei case asupra 
căreia veghease odinioară. De la venirea lui la Fondettes, 
lăsase nebunia să se mărească cu conştiinţa foarte limpede 
a neputinței sale. Acceptase totul, pasiunea turbată a 
contelui pentru Nana, prezenţa lui Fauchery lângă contesă, 
ba chiar şi căsătoria Estellei cu Daguenet. Ce importanţă 
aveau aceste lucruri?! Şi se arăta tot mai suplu, mai 
misterios, nutrind ideea să-şi exercite influenţa asupra 
tânărului menaj aşa cum şi-o exercita asupra menajului 
dezmembrat, ştiind bine că marile tulburări stârnesc mari 
devoţiuni. Ceasul Providenţei avea să sune. 

— Prietenul nostru, continuă el cu glasul scăzut, este şi 
acum animat de cele mai frumoase sentimente religioase. 
Mi-a dat probele cele mai liniştitoare. 

— Ei bine! Spuse doamna Du Joncquoy, ar trebui să se 
împace mai întâi cu soţia lui. 

— Fără îndoială. Chiar nutresc speranţa că această 
reconciliere nu va întârzia să se producă. 


Atunci, cele două cucoane bătrâne, îl descusură. Dar el 
redeveni foarte umil, trebuia să lase Cerul să vegheze. 
Singura lui dorinţă, împăcând pe conte şi pe contesă, era să 
evite un scandal public. Religia tolera nenumărate 
slăbiciuni, când era vorba să se păstreze convenienţele. 

— În sfârşit, reluă doamna Du Joncquoy, ar fi trebuit să 
împiedici căsătoria cu aventurierul ăsta. 

Bătrânelul adoptase un aer de profundă uimire. 

— Vă înşelaţi, domnul Daguenet este un tânăr cu mari 
merite. Cunosc ideile lui. Vrea să se comporte în aşa fel, 
încât să-i fie uitate greşelile din tinereţe. Estelle îl va aduce 
pe calea cea bună, fiţi sigură. 

— Oh! Estelle! Murmură dispreţuitoare doamna 
Chantereau. Cred că mititica e incapabilă să-şi arate voinţa. 
E. aşa de lipsită de personalitate! 

Această opinie îl făcu să surâdă pe domnul Venot. De 
altminteri, nu-şi dete nici o părere asupra tinerei mirese. 
Închizându-şi pleoapele, ca şi cum i-ar fi fost indiferent, 
dispăru iarăşi în spatele rochiilor, în colţul lui. Doamna 
Hugon, în mijlocul oboselii care o făcea să fie distrată, 
prinsese totuşi câteva cuvinte. Interveni, conchizând cu 
aerul său îngăduitor, adresându-se marchizului de Chouard, 
care o salută: 

— Cucoanele acestea sunt prea severe. Viaţa este atât de 
grea pentru toată lumea. Nu-i aşa, prietene, trebuie să ierţi 
multe celorlalţi, dacă vrei să fii şi tu cândva demn de 
iertare? 

Marchizul rămase câteva secunde jenat, temându-se de 
vreo aluzie. Dar biata femeie avea un surâs atât de trist 
încât îşi reveni imediat, zicând: 

— Nu, nu încape iertare pentru anumite greşeli. Cu astfel 
de îngăduinţe o societate se duce de râpă. 

Dansul era şi mai animat. Un nou cadril dădea planşeului 
din salon un uşor balans, ca şi cum vechiul palat s-ar fi 
legănat în ritmul petrecerii. Din când în când, în 
învălmăşeala de capete se detaşa câte un chip de femeie, 


purtat de viitoarea dansului, cu ochii strălucitori, cu buzele 
întredeschise, cu o rază de lumină de la candelabru, 
punând reflexe pe pielea ei albă. Doamna Du Joncquoy 
declară că nu avea nici un sens petrecerea asta. Era o 
nebunie să îngrămădeşti cinci sute de persoane într-un 
apartament unde abia ar fi încăput două sute. Atunci, de ce 
oare să nu semnezi actul de căsătorie în piaţa Carousel? 
Rezultatul noilor moravuri, zicea doamna Chantereau; 
odinioară, astfel de solemnităţi aveau loc numai în familie; 
astăzi, trebuie înghesuială, întreaga stradă trebuie să intre 
liber în palate, să se facă o îngrămădeală fără de care 
serata ar părea rece. Oamenii îşi afişau acum luxul, 
introduceau în casă drojdia Parisului; şi nimic mai firesc ca 
asemenea promiscuităţi să strice mai pe urmă căsniciile. 
Cucoanele se plângeau că nu recunosc mai mult de 
cincizeci de persoane. De unde venea toată lumea asta? 
Fete tinere, decoltate, îşi arătau umerii goi. O femeie avea 
un pumnal de aur înfipt în conci, în vreme ce o broderie de 
perle o îmbrăca într-o tunică de zale. Urmăreau cu privirile 
pe o alta, surâzând, până într-atâta de stranie părea 
cutezanţa fustei sale lipite de corp. Tot luxul acestui sfârşit 
de iarnă se afla aici, lumea plăcerilor, cu îngăduiala ei, 
cunoştinţele de o zi adunate de stăpâna casei, o societate în 
care se învecinau nume mari şi mari depravări, strânse 
laolaltă de aceeaşi poftă pentru distracţii. Căldura creştea 
neîncetat, cadrilul îşi desfăşura simetria cadenţată a 
figurilor sale, în mijlocul saloanelor prea pline. 

— Contesa-i foarte şic! Reluă la Faloise la intrarea în 
grădină. Pare cu zece ani mai tânăra ca fiica ei. Sunt sigur, 
Foucarmont, că ai să ne spui: Vandeuvres paria că n-are 
picior frumos. 

Această poză de cinism plictisea pe ceilalţi domni. 
Foucarmont se mulţumi să răspundă: 

— Întreabă-l pe vărul tău, scumpul meu. Uite că tocmai 
soseşte. 


— Aşa-i, e o idee! Strigă la Faloise. Pariez pe zece ludovici 
că are picior frumos. 

Într-adevăr, venea Fauchery. Ca un obişnuit al casei făcuse 
ocolul prin sufragerie pentru a evita îngrămădeala din 
dreptul uşilor. Reluat de Rose, la începutul iernii, se 
împărțea între cântăreaţă şi contesă, foarte obosit, neştiind 
cum să facă să scape de una din ele. Sabine îi măgulea 
vanitatea, dar Rose îl amuza mai mult. De altfel, din partea 
acesteia din urmă, era urmărit cu o adevărată pasiune, o 
tandreţe şi o fidelitate conjugală, care-l dezolau pe domnul 
Mignon. 

— Ascultă, aş vrea o informaţie, repeta la Faloise, 
strângând braţul vărului său. Vezi pe cucoana aceea în 
mătase albă? 

De când moştenirea sa îi dădea un curaj vecin cu 
obrăznicia, îl lua de fiecare dată peste picior pe Fauchery, 
având o veche poliţă de plătit, voind să se răzbune pentru 
zeflemelile de altă dată, atunci când venise din provincie. 

— Da, cucoana aceea cu dantele. 

Ziaristul se ridică pe vârful picioarelor, neînţelegând încă. 

— Contesa? Spuse în cele din urmă Fauchery. 

— Chiar aşa, scumpul meu. Am pariat pe zece ludovici. Ce 
Zici, are picior frumos? 

Şi izbucni în râs, încântat că l-a pus la punct pe individul 
care îl speria atât de tare odinioară, când îl întreba dacă 
Sabine are pe cineva cu care se culcă. Dar Fauchery, fără să 
arate cea mai mică uimire, îl privea fix. 

— Idiotule! Spuse în cele din urmă, ridicând din umeri. 

Apoi se apucă să strângă mâinile domnilor din jur, în timp 
ce la Faloise, descumpănit, nu era prea sigur dacă a spus 
ceva amuzant. Se pălăvrăgea. De când cu cursele, 
bancherul şi Foucarmont făceau parte din grupul din aleea 
de Villiers. Nanei îi mergea mult mai bine, contele, în 
fiecare seară, venea să afle noutăţi. În acest timp, Fauchery, 
care asculta, părea preocupat. Dimineaţa, în cursul unei 
discuţii mai violente, Rose îi spusese deschis că a trimis 


scrisoarea; da, n-avea decât să se ducă la doamna lui din 
înalta societate, avea să fie bine primit. 

După multe ezitări, venise totuşi, ca să arate că are curaj. 
Dar gluma imbecilă a lui la Faloise îl răscolise, sub aparenta 
lui linişte. 

— Ce ai? Îl întrebă Philippe. Pari suferind. 

— Eu? Nici vorbă. Am lucrat cam mult, tocmai de aia vin 
cu puţină întârziere. 

Apoi, cu unul dintre acele eroisme necunoscute prin care 
se încheie tragediile vulgare ale existenţei, spuse: 

— Totuşi, nu am salutat pe stăpânii casei. Trebuie să fiu 
politicos. 

Ba chiar încercă să glumească, întorcându-se către la 
Faloise. 

— Nu-i aşa, idiotule? 

Şi îşi deschise drum prin mijlocul mulţimii. Vocea plină a 
lacheului încetase să mai strige nume. Cu toate acestea, 
aproape de uşă, contele şi contesa vorbeau încă, reţinuţi de 
cucoanele care intrau. În sfârşit, Fauchery se duse la ei, pe 
când domnii rămaşi pe terasa grădinii se ridicau pe 
vârfurile picioarelor, ca să vadă scena. Nana probabil că 
aranjase lucrurile. 

— Contele nu l-a zărit, murmură Georges. Atenţie! Se 
întoarce. Asta a fost. 

Orchestra tocmai reluase valsul din Blonda Venus. Mai 
întâi, Fauchery salutase pe contesă, care surâdea neîncetat, 
cu o seninătate desăvârşită. Apoi, rămăsese un moment 
imobil, în spatele contelui, aşteptând foarte calm. Contele 
îşi păstra în această noapte gravitatea lui semeaţă, cu capul 
ţeapăn, ţinuta oficială de mare demnitar. Atunci când 
cobori, în sfârşit, ochii asupra ziaristului, exagera şi mai 
mult încă atitudinea lui majestuoasă. Vreme de câteva 
secunde, cei doi oameni se priviră. Şi Fauchery fu acela 
care întinse mâna primul. Muffat i-o dete pe a sa. Mâinile 
lor se strângeau, contesa Sabine surâdea, cu genele lăsate, 


în vreme ce valsul îşi desfăşura neîntrerupt ritmul său 
ştrengar şi ironic. 

— Dar merge ca pe roate! Spuse Steiner. 

— Oare li s-au lipit mâinile? Întrebă Foucarmont, surprins 
de îndelungata strângere de mână. 

O scenă de neuitat stârnea o lucire roză în obrajii palizi ai 
lui Fauchery. Revedea magazia de accesorii, cu lumina ei 
verzuie, vechiturile acoperite de praf; şi Muffat se afla 
acolo, ţinând în mâini cochieră, abuzând de puterea lui. La 
ora asta, nu se mai îndoia de loc, un ultim colţişor al 
demnităţii contelui Muffat se prăbuşea. Fauchery, eliberat 
de spaima lui, văzând veselia contesei, fu apucat de o 
dorinţă nebună de râs. 1 se părea comic. 

— Ah! De astă dată, ea-i! Strigă la Faloise, care nu renunţa 
la o glumă, atunci când credea că-i bună. Uite-o pe Nana 
acolo, o vedeţi intrând? 

— Taci odată, idiotule! Murmură Philippe. 

— Când vă spun! 1 se cântă valsul, zău aşa, o să sosească! 
Cum! Nu o vedeţi încă? Îi strânge la piept pe toţi trei, pe 
vărul meu, pe verişoara mea şi pe soţul ei, numindu-i 
pisicuţii ei. Pe mine unul aceste scene de familie mă 
înduioşează nemaipomenit. 

Estelle se apropiase. Fauchery o felicita, în vreme ce fata, 
ţeapănă în rochia roz, îl privea cu un aer mirat de copil 
tăcut, aruncând din când în când scurte priviri către tatăl şi 
mama ei. Daguenet, la rândul lui, schimbă o călduroasă 
strângere de mână cu ziaristul. Alcătuiau un grup 
surâzător, şi, înapoia lor, domnul Venot se furişa, 
acoperindu-i cu o privire fericită, învăluindu-i cu dulcegăria 
lui pioasă, fericit de aceste ultime renunţări care pregăteau 
drumul Providenţei. 

Valsul îşi desfăşura neîncetat delicioasa şi voluptoasa lui 
legănare. Era o nouă repriză, mai puternică, a plăcerilor ce 
bântuiau vechiul palat ca o mare în creştere. Orchestra 
exagera trilurile micilor flaute, suspinele leşinate ale 
viorilor; sub catifeaua de Genova, aurăriile şi zugrăvelile, 


candelabrele, totul degaja o căldură puternică, o pulbere de 
soare, în vreme ce lumea invitaţilor, multiplicată în oglinzi, 
părea că se lăţeşte, şi o dată cu ea murmurul crescând al 
glasurilor ce se auzeau în preajmă. În jurul salonului, 
perechile care treceau, cu mâinile pe după talii, printre 
surâsurile femeilor aşezate, accentuau şi mai mult tremurul 
pardoselilor. În grădină, o lumină de jeratic, căzută din 
oglinzile venețiene, strălucea ca reflexele îndepărtate ale 
unui incendiu, furişând umbre negre printre perechile care 
se plimbau în căutarea unui strop de aer la capătul aleilor. 
Şi această tresărire a pereţilor, acest nor roşu, părea o 
ultimă flacără, în care trosnea onoarea de altă dată a 
familiei Muffat, arzând în cele patru colţuri ale palatului. 
Râsetele timide, pe atunci abia la început, pe care Fauchery 
le auzise răsunând cu un sunet de cristal ce se sparge, într- 
o seară de aprilie, prinseseră curaj puţin câte puţin, tot mai 
înnebunitoare, până la această izbucnire sărbătorească. 
Acum, flacăra nebuniei creştea neîncetat; cuprindea 
întreaga casă, anunţa prăbuşirea viitoare. La beţivanii 
foburgurilor, mizeria neagră, lefurile care n-ajungeau 
pentru pâine şi nebunia alcoolului goleau culcuşurile, 
nimiceau familiile şi aşa stricate. Aici, pe ruinele acestor 
bogății, îngrămădite şi scoase la lumină dintr-o dată, valsul 
bătea clopotul de înmormântare pentru un neam 
îmbătrânit, în vreme ce Nana, invizibilă, plutind pe 
deasupra seratei cu trupul său mlădios, descompunea 
această lume, o pătrundea cu fermentul parfumului ei, 
plutind prin aerul cald, pe ritmul destrăbălat al muzicii. 

În seara în care avusese loc căsătoria religioasă, contele 
Muffat se prezentase în camera soţiei sale, unde nu 
pătrunsese de doi ani. Contesa, foarte surprinsă, se dete 
înapoi la început. Dar avea surâsul ei, acel surâs tulburător 
care nu o părăsea de loc. Contele, foarte jenat, se bâlbâia. 
Atunci, contesa îi făcu un pic de morală. De altminteri, 
niciunul nici celălalt nu riscară o explicaţie netă. Religia era 
aceea care voia această iertare mutuală; şi se conveni între 


ei doi, printr-un acord tacit, că o să-şi păstreze fiecare 
libertatea. Înainte de a urca în pat, cum contesa părea că 
mai ezită încă, discutară despre afaceri. Muffat îi vorbi 
primul de intenţia de a vinde Les Bordes. Contesa consimţi 
de îndată. Amândoi aveau mare nevoie de bani, pe care 
trebuiau să-i împartă. Lucrul acesta pecetlui împăcarea. 
Muffat simţi o adevărată uşurare în mijlocul remuşcărilor 
sale. 

Chiar în aceeaşi zi, în vreme ce Nana dormea, Zo€ îşi 
îngădui să bată la uşa dormitorului. Perdelele erau trase, o 
adiere caldă intra prin fereastră în prospeţimea liniştită a 
dimineţii. De altminteri, tânăra tocmai se trezea, puţin 
slăbită încă. Deschise ochii şi întrebă: 

— Cine-i? 

Zo€ se apropie ca să-i răspundă. Dar Daguenet, dând 
buzna pe uşă, se anunţă singur. Ea se ridică dintr-o dată în 
coate pe pernă şi, expediind camerista, exclamă: 

— Cum, tu eşti?! În ziua nunţii tale! Ce s-a întâmplat? 

Zăpăcit de obscuritatea din jur, Daguenet rămase o clipă 
în mijlocul încăperii. Cu toate astea, se obişnui repede şi 
înainta în haina de mire, cu cravată şi înmănuşat în alb. Şi 
repetă: 

— Ei bine, da, eu sunt. Nu-ţi aduci aminte? 

Nu. Nana nu-şi aducea aminte de nimic. Trebui să-i 
explice, cu aerul lui glumeţ: 

— Uite, ţi-am adus comisionul, conform înţelegerii noastre. 
Darul nevinovâăţiei mele. 

Atunci, cum şedea pe marginea patului, Nana îl cuprinse 
cu braţele goale, scuturată de un râs zdravăn, aproape 
plângând, atât de frumoasă i se părea purtarea lui. 

— Ah! Mimi ăsta, ce haz are! S-a gândit totuşi! Şi eu care 
uitasem! Atunci, ai fugit, ai ieşit de la biserică? Într-adevăr 
miroşi a tămâie. Dar sărută-mă odată! Oh! Mai tare, Mimi al 
meu! Hai, poate e ultima oară. 

În camera întunecată, unde încă mai plutea un uşor miros 
de eter, râsul lor tandru se topi. Căldura înăbuşitoare umfla 


perdelele ferestrelor, se auzeau voci de copii pe alee. Apoi, 
râseră iar, zoriţi de ora înaintată. Daguenet urma să plece 
numaidecât cu soţia lui, după dejunul de nuntă. 

XIII. 

Către sfârşitul lui septembrie, contele Muffat, care trebuia 
să ia masa de seară la Nana, veni cu întârziere ca să o 
anunţe de o dispoziţie neaşteptată ce-o primise de la 
Tuileries. Palatul Nanei nu era încă luminat, servitorii 
râdeau zgomotos la bucătărie; urcă încetişor scara, ale 
cărei geamuri străluceau într-o umbră caldă. Sus, uşa 
salonului nu făcu nici un zgomot. O lumină roz se topea pe 
plafonul încăperii; tapetele roşii, divanurile adânci, mobilele 
lăcuite, toată harababura de stofe brodate, de bronzuri şi 
faianţe dormea de pe acum sub ploaia uşoară de umbre 
care înecau colţurile, fără vreo scânteiere de fildeş sau 
vreun reflex de aur. Şi acolo, în această obscuritate, pe 
singura albeaţă distinctă a unui jupon desfăcut, o zări pe 
Nana răsturnată în braţele lui Georges. Orice tăgăduială 
era imposibilă. Scoase un strigăt înăbuşit şi rămase uluit. 

Nana se ridicase dintr-un salt şi îl împinse în dormitor, ca 
să-i dea timp băiatului s-o şteargă. 

— Intră, murmură ea cu capul plecat, am să-ţi spun. 

Era exasperată de surpriza aceasta. Niciodată nu ceda 
astfel, la ea, în acest salon, cu uşile deschise. Fusese nevoie 
de o întreagă poveste, o ceartă cu Georges, turbat de 
gelozie pentru Philippe; plângea cu hohote atât de tare la 
gâtul ei, încât îl lăsase, neştiind cum să-l liniştească, în fond 
foarte mişcată. Şi chiar în clipa când comitea prostia să uite 
de sine în felul acesta, cu un băieţandru care nu putea nici 
măcar să-i aducă niscaiva bucheţele de violete, atât îl ţinea 
de strâns maică-sa, iată că soseşte contele şi-i surprinde. 
Într-adevăr ghinion! Uite ce câştigi dacă eşti fată bună! 

Cu toate astea, întunericul era complet în camera unde-l 
împinsese pe conte. Atunci, pe dibuite, sună cu furie, ca să 
ceară o lampă. Nici vorbă, era vina lui Julien! Dacă ar fi fost 


o lampă în salon, nimic nu s-ar fi întâmplat. Amurgul ăsta 
tâmpit îi răscolise inima. 

— Te rog, pisicuţul meu, fii rezonabil, spuse ea când Zoe le 
adusese lumina. 

Stând jos, cu mâinile pe genunchi, contele privea în 
pământ, năucit de scena la care asistase. Nu scosese nici 
cel mai mic strigăt de mânie. Tremura, ca şi cum ar fi fost 
cuprins de o oroare care-i da fiori de gheaţă. Această 
durere mută o emoţiona pe tânăra femeie. Încercă să-l 
consoleze. 

— Ei bine, da, îmi pare rău. E foarte urât ceea ce am făcut. 
Vezi, regret greşeala mea. Mă doare foarte mult că aşa ceva 
te-a supărat. Hai, fii şi tu amabil şi iartă-mă. 

Se aşezase pe vine la picioarele lui, căutându-i privirea cu 
un aer de tandreţe supusă, pentru a-şi da seama dacă o 
doreşte mult; apoi, fiindcă el îşi revenea, suspinând 
îndelung, se făcu şi mai calină şi folosi un ultim argument cu 
o bunătate gravă. 

— Vezi tu, dragă, trebuie să înţelegi. Nu pot să refuz acest 
lucru prietenilor mei sărmani. 

Contele se lăsă înduplecat. Pretinse numai să-i facă vânt 
lui Georges. Dar pierduse acum orice iluzie, nu mai credea 
câtuşi de puţin în fidelitatea pe care ea i-o jurase. A doua zi, 
Nana îl va înşela din nou; şi Muffat nu continuă pasiunea lui 
chinuitoare decât dintr-o nevoie laşă, dintr-o groază de 
ceea ce i-ar fi rezervat viaţa, la ideea de a trâi fără ea. 

Aceasta fu epoca în care Nana se bucură la Paris de o şi 
mai mare strălucire. Crescu şi mai mult la orizontul viciului, 
domină oraşul cu insolenţa făţişă a luxului ei, a dispreţului 
pentru ban, care o făcea să toace în mod public averile. În 
palatul său totul scânteia ca într-o forjă. Dorinţele ei 
nestăvilite ardeau cu flăcări vii, cel mai mic suflu al buzelor 
sale schimba aurul într-o cenuşă fină, pe care vântul o 
mătura la fiecare ceas. Niciodată nu se mai văzuseră 
asemenea cheltuieli fantastice. Palatul părea clădit 
deasupra unei bulboane, bărbaţii cu toate bunurile lor, cu 


trupurile lor, până şi cu numele lor, erau înghiţiţi, fără să 
lase măcar o cât de mică dâra de pulbere. Fata aceasta, cu 
gusturi fistichii, ronţăind ridichi şi praline, abia pigulind 
carnea, avea de plătit în fiecare lună pentru masă conturi 
de cinci mii de franci. La bucătărie era o risipă fără măsură, 
o irosire feroce, care dădea cep şi seca butoaiele de vin şi 
înmulţea notele şi aşa umflate de cele trei sau patru mâini 
prin care trecuseră succesiv. Victorine şi Francois domneau 
ca nişte stăpâni peste bucătărie, unde invitau lume străină, 
pe lângă un mic popor de verişori hrăniţi la domiciliu cu 
friptură rece şi cu supă de carne; Julien pretindea remize 
de la furnizori, geamgiii nu puneau un ochi de un franc şi 
cincizeci fără să nu adauge un franc pentru ei; Charles 
mânca ovăzul cailor, dublând furniturile, revânzând printr-o 
uşă din dos ceea ce intra prin uşa mare; în vreme ce, în 
mijlocul acestei risipe generale, a acestei prădăciuni de 
oraş luat cu asalt, Zo6, mulţumită ingeniozităţii sale, reuşea 
să salveze aparențele, acoperea hoţiile tuturor, pentru a le 
ascunde în grămadă pe ale ei şi a le salva de pedeapsă. Dar 
pierderile erau mult mai mari: mâncarea din ajun se arunca 
la gunoi, ca şi o îngrămădeală de provizii de care servitorii 
se dezgustaseră, zahărul încleia paharele, gazul ardea în 
toate becurile, până crăpau zidurile; şi în plus neglijenţe, 
răutăţi, accidente, tot ce poate grăbi ruina, într-o casă 
devorată de atâtea guri. Apoi, sus, la doamna, risipa bântuia 
cu şi mai mare furie; rochii de zece mii de franci, purtate de 
două ori şi vândute de Zo6; bijuterii care dispăreau, ca 
fărâmiţate, în fundul sertarelor; cumpărături prosteşti, 
ultimele noutăţi ale zilei, uitate a doua zi prin colţuri, 
măturate şi zvârlite în stradă. Nana nu putea să vadă ceva 
foarte scump fără să nu-l dorească, şi făcea în jurul său un 
dezastru neîncetat de flori, de bibelouri preţioase, cu atât 
mai fericită cu cât capriciul ei de o clipă costa mai mult. 
Nimic nu-i rămânea în mâini; sfărâma totul, totul se 
veştejea, se murdărea între degetele ei mici şi albe; un 
morman de rămăşiţe fără nume, petice răsucite, zdrenţe 


noroioase, o urmau şi marcau trecerea ei. În continuare 
veneau marile socoteli, în mijlocul acestei încurcături de 
mărunţişuri: douăzeci de mii de franci la modistă, treizeci 
de mii la lenjereasă, douăsprezece mii la cizmar; grajdul îi 
mânca cincizeci de mii; în şase luni, avu la croitoreasă o 
notă de o sută douăzeci de mii de franci. Fără să ducă un 
trai mai larg, calculat până acum de Labordette la 
aproximativ patru sute de mii de franci în medie, Nana 
atinse în acest an un milion, năucită ea însăşi de această 
cifră, incapabilă să-şi spună unde se dusese o asemenea 
sumă. Bărbaţi îngrămădiţi unii peste alţii, aurul golit cu 
roaba, nimic nu mai era de ajuns ca să astupe văgăuna care 
se scobea neîncetat sub pardoseala palatului, zgomotos, în 
risipa de lux ce o făcea. 

Cu toate astea, Nana mai avea încă o ultimă dorinţă 
neîmplinită. Muncită din nou de ideea să-şi refacă 
dormitorul, credea că a găsit ceea ce voia: o cameră cu 
tapetul din catifea roz-pal, capitonată cu mici romburi din 
argint, care să se prelungească până în tavan, în formă de 
cort, garnisită cu şnururi şi cu o dantelă din aur. 1 se părea 
că avea să fie ceva extraordinar de plăcut, un fond superb 
pentru pielea ei rumenă şi roşcată. De fapt însă, tapetul 
camerei era pur şi simplu făcut ca să-i servească drept 
cadru patului, o minunăţie, ceva fermecător. Nana visa un 
pat cum nu mai existase, un tron, un altar, unde Parisul va 
veni să-i adore goliciunea suverană. Va fi cu totul din aur şi 
argint, bătut cu ciocănelul, asemenea unei mari bijuterii, cu 
trandafiri din aur aruncaţi peste un spalier din argint; un 
grup de amoraşi, răspândiţi printre flori, se vor înclina spre 
căpătâi, râzând şi iscodind voluptăţile, în umbra perdelelor. 
Se adresase lui Labordette, care-i adusese doi giuvaergii. 
Se şi ocupau de desene. Patul va costa cincizeci de mii de 
franci, şi Muffat urma să i-l dăruiască de sărbători. 

Ceea ce uluia pe tânăra femeie, în acest fluviu de aur, al 
cărui şuvoi se scurgea prin mâinile ei, era că ducea 
neîncetat lipsă de bani. În unele zile da din colţ în colţ 


pentru sume ridicole de câţiva ludovici. Trebuia să 
împrumute de la Zoe, sau scotea banii ea însăşi, cum putea. 
Dar, înainte de a recurge la mijloace extreme, îşi scotocea 
prin buzunare prietenii, luându-le tot ce aveau asupra lor, 
până şi gologanii, cu aerul că glumeşte. De trei luni golea 
mai ales în felul acesta buzunarele lui Philippe. Nu mai 
venea o singură dată, în momentele de criză, fără să-şi 
golească portmoneul. Foarte curând, prinzând curaj, Nana 
ii ceruse împrumut două-trei sute de franci, niciodată mai 
mult, pentru vreo poliţă sau pentru datorii urgente; şi 
Philippe, numit în iulie căpitan trezorier, aducea banii a 
doua zi, scuzându-se că nu e bogat, căci vrednica doamnă 
Hugon trata acum pe copiii săi cu o severitate 
nemaiîntâlnită. După trei luni, aceste mici împrumuturi, 
deseori reînnoite, se ridicau la zece mii de franci. Căpitanul 
continua să aibă frumosul lui râs răsunător. Cu toate astea, 
slăbea, era distrat, uneori o umbră de suferinţă îi întuneca 
faţa. Dar privirea Nanei îl transfigura, plutea într-un soi de 
extaz senzual. Era foarte tandră cu el, îl ameţea cu sărutări 
furate pe după uşi, i se lăsa brusc în braţe, târându-l după 
fustele ei, de îndată ce scăpa de la serviciu. 

Într-o seară, Nana spunând că se mai numeşte şi Thârese 
şi că aniversarea ei cădea la 15 octombrie, prietenii casei îi 
trimiseră toţi cadouri. Căpitanul Philippe îi aduse şi el unul, 
o veche bombonieră din porțelan de Saxa, într-o montură 
din aur. O găsi singură pe Nana, în cabinetul ei de toaletă, 
la ieşirea din baie, îmbrăcată numai cu un mare halat din 
flanelă albă şi roşie, foarte ocupată să examineze cadourile 
răspândite pe masă. Spărsese de pe acum un flacon din 
cristal de stâncă, voind să-l destupe. 

— Oh! Eşti prea drăguţ, îi spuse Nana. Ce-i asta? Arată-mi 
puţin. Eşti copil să-ţi dai banii pe fleacuri din astea? 

Îl mustra, fiindcă nu era bogat, foarte mulţumită în fond 
să-l vadă cheltuind totul pentru ea, singura dovadă de 
dragoste care o emoţiona. Între timp, se căznea să desfacă 


bomboniera, vrând să vadă cum era făcută, deschizând şi 
închizând la loc micul căpăcel. 

— Fii atentă, murmură el, că-i fragilă. 

Dar Nana ridică din umeri. Nu cumva credea că are mâini 
de hamal? Şi, dintr-o dată, balamaua îi rămase între degete 
şi capacul îi căzu din mână şi se sparse. Ea rămase 
stupefiată, privind cioburile şi exclamând: 

— Oh! S-a spart! 

Apoi izbucni în râs. Cioburile, pe jos, i se păreau 
amuzante. Era o veselie nervoasă, avea râsul prostesc şi 
răutăcios al unui copil pe care distrugerea îl amuză. 

Philippe fu cuprins de o uşoară revoltă; nenorocita, nu 
cunoştea ce suferinţe îl costau acest bibelou. Când îl văzu 
atât de impresionat, încercă să se stăpânească. 

— În definitiv, nu-i vina mea. Era plesnit. Nu ţin de loc 
vechiturile astea. Vinovat e capacul ăsta! Ai văzut tumba pe 
care a făcut-o? 

Şi se porni iar pe un râs nebunesc. Dar, cum ochii 
tânărului se umeziră, cu toate eforturile lui de a se stăpâni, 
Nana se aruncă de gâtul lui, drăgăstoasă. 

— Eşti prost! Te iubesc cu toate astea. Dacă nu s-ar sparge 
nimic, negustorii nu ar mai vinde nimic. Doar astea sunt 
făcute ca să se spargă. Priveşte evantaiul, nu e nici măcar 
lipit! 

Înhăţase un evantai, trăgând de speteze, şi mătasea se 
desfăcu în două. Lucrul acesta păru s-o întărite. Ca să-l facă 
să vadă că puţin îi păsa de celelalte cadouri, din moment ce- 
Il prăpădise pe al lui, se lăsă în voia plăcerii unui adevărat 
masacru, lovind obiectele, dovedind că niciunul nu este 
solid şi distrugându-le pe toate. O lucire stranie i se 
aprindea în ochi, o uşoară întredeschizătură a buzelor îi 
descoperea dinţii albi. Apoi, când toate fură cioburi, foarte 
roşie la faţă, cuprinsă iar de râsul ei, lovi masa cu mâinile 
desfăcute, gângăvind cu voce de copil: 

— Gata! Nu-i! Nu-i! 


Atunci, câştigat şi el de această beţie, Philippe se înveseli 
şi o sărută pe gât. Nana uită de sine, se agăța de umerii lui, 
atât de fericită, încât nu-şi mai aminti să se fi amuzat aşa de 
multă vreme. Şi, fără să-l lase, cu un ton dezmierdător, îi 
spuse: 

— Ascultă, dragule, trebuie neapărat să-mi aduci mâine 
zece ludovici. Un necaz, o factură la brutar care mă 
plictiseşte cu insistenţele lui. 

Philippe păli; apoi, depunând o ultimă sărutare pe fruntea 
ei, îi spuse simplu: 

— Am să încerc. 

Domni o tăcere. Nana se îmbrăcă. Philippe îşi rezema 
fruntea de un geam. După un minut, reveni şi reluă domol: 

— Nana, tu trebuia să te căsătoreşti cu mine. 

Această idee o înveseli în aşa hal pe tânăra femeie, încât 
nu mai putea să-şi încheie fustele. 

— Dar, bietul meu căţeluş, eşti bolnav! Pentru că îţi cer 
zece ludovici, îmi oferi mâna ta? Niciodată. Te iubesc prea 
mult. Auzi ce prostie! 

Şi, cum Zo€ intra ca să o încalţe, nu mai vorbiră despre 
asta. Fata din casă văzuse numaidecât cadourile sfărâmate 
pe masă. Întrebă dacă trebuie să le strângă; şi, doamna 
spunându-i să le arunce, Zoe le adună pe toate într-un colţ 
al fustei. La bucătărie, se produse o îngrămădire ca să se 
împartă rămăşiţele de la doamna. 

În ziua aceea, Georges, cu toate că Nana i-o interzisese 
categoric, se strecurase în casă. Frangois îl văzuse foarte 
bine trecând, dar se întâmpla ca servitorii să râdă uneori 
între ei de buclucurile cucoanei. Tocmai se furişa prin 
salonaş, când vocea fratelui său îl opri; şi, țintuit pe loc 
îndărătul uşii, auzi întreaga scenă, sărutările, oferta de 
căsătorie. Simţi că îl cuprinde o oroare cumplită, plecă 
îndobitocit, cu senzaţia unui uriaş gol în cap. Şi numai în 
strada Richelieu, în camera lui, deasupra apartamentului 
mamei sale, se dezlănţui cu suspine furioase, izvorâte din 
adâncul inimii. De astă dată nu mai putea să se îndoiască. O 


imagine înfiorătoare i se înălța în faţa ochilor; Nana în 
braţele lui Philippe; şi aşa ceva i se părea un incest. Când 
credea că s-a mai liniştit, amintirea îi revenea, şi o nouă 
criză de gelozie turbată îl arunca pe pat, făcându-l să muşte 
cearşafurile, şi să rostească cuvinte murdare care îl 
înnebuneau şi mai mult. Ziua trecu în felul acesta. Spuse 
mamei sale că are o migrenă, ca să rămână închis în odaia 
lui. Dar noaptea fu şi mai teribilă încă, îl frământa dorinţa 
de a ucide şi trecea prin tot felul de coşmare. Dacă fratele 
său ar fi locuit în casă, s-ar fi dus să-l omoare cu o lovitură 
de cuţit. Spre ziuă, încercă să judece. El era acela care 
trebuia să moară, se va arunca pe fereastră, când va trece 
un omnibuz. Cu toate acestea, ieşi către orele zece; 
străbătu Parisul, rătăci pe poduri şi încercă în ultimul 
moment o nevoie de neînvins s-o revadă pe Nana. Poate cu 
un cuvânt îl va scăpa chiar ea. Băteau orele trei, când 
pătrunse în palatul din aleea Villiers. 

Către prânz, o noutate înspăimântătoare venise s-o 
doboare pe doamna Hugon. Philippe se afla la închisoare, 
încă din seara trecută, sub acuzaţia că furase douăsprezece 
mii de franci din casa regimentului. De trei luni delapida 
mici sume de bani, sperând să le pună la loc, mascând 
deficitul cu acte false; şi frauda aceasta reuşea mereu, 
graţie neglijenţei consiliului de administraţie. Bătrâna 
cucoană, doborâtă în faţa dovezii de vinovăţie a copilului 
său, avu un prim strigăt de mânie împotriva Nanei; 
cunoştea legătura lui Philippe, tristeţea ei izvora tocmai din 
această nenorocire care o reţinea la Paris, de frica unei 
catastrofe; dar niciodată nu îşi închipuise că va încerca o 
asemenea ruşine, şi acum îşi reproşa că refuzase să-i dea 
bani, considerându-se oarecum vinovată. Căzută pe un 
fotoliu, cu picioarele cuprinse de paralizie, se simţea inutilă, 
incapabilă de vreun demers, ţintuită acolo ca să moară. Cu 
toate acestea, gândul la Georges o consolă; îi rămânea 
Georges; el va putea să întreprindă ceva, să-i salveze poate. 
Atunci, fără să ceară ajutor nimănui, dorind să nu afle de 


aceste lucruri decât ei, se târi şi urcă până la etaj, 
agăţându-se ca înecatul de un pai de ideea că mai avea cel 
puţin o mângâiere. Dar, sus, găsi camera goală. Portarul îi 
spuse că domnul Georges plecase devreme. O a doua 
nenorocire părea că pluteşte prin cameră; patul, cu 
cearşafurile mototolite şi sfâşiate, dovedea o noapte de 
chin; un scaun aruncat la pământ, printre veşminte, semăna 
cu un mort întins în mijlocul odăii. Georges se afla probabil 
la femeia aceea. Şi doamna Hugon, cu ochii uscați, cu 
picioarele ţepene, cobori. Îşi voia copiii, se ducea să-i ceară. 
Încă de dimineaţă, Nana avea neplăceri. La început, 
brutarul, care, de la orele nouă, apăruse cu nota lui, o 
sărăcie de sumă de o sută treizeci şi trei de franci pentru 
pâine, pe care nu reuşea s-o achite, în mijlocul acestei risipe 
de curte regală care domnea în palatul ei. Omul se 
prezentase de douăzeci de ori, supărat că fusese înlocuit cu 
alt brutar, în ziua în care refuzase să mai dea pe credit; 
servitorii erau de partea lui. Francois zicea că niciodată 
cucoana n-o să-i plătească dacă n-o să facă gălăgie, Charles 
spunea că o să se ducă şi el sus ca s-o facă să-i plătească un 
vechi cont pentru paie rămas neachitat, în vreme ce 
Victorine îl sfătuia să aştepte să fie de faţă vreun domn şi să 
pice în plină conversaţie. Servitorimea discuta cu pasiune, 
toţi furnizorii erau puşi la curent, se încingeau bârfeli de 
câte trei-patru ceasuri, în care stăpâna era făcută cu ou şi 
cu oţet, criticată, ponegrită cu înverşunare de această 
servitorime trândavă, care crăpa de bine. Singur Julien, 
maâtre d'hotel-ul, se făcea că o apără pe doamna: în orice 
caz, era o femeie şic; şi când ceilalţi îl acuzau că se culcă cu 
ea, râdea, umflându-se în pene, ceea ce pe bucătăreasă o 
scotea din fire, căci ar fi vrut să fie bărbat ca să poată 
scuipa aceste femei, atât de mult o dezgustau. Din răutate, 
Frangois îl postase pe brutar în vestibul, fără s-o avertizeze 
pe doamna. De îndată ce cobori, doamna se trezi faţă-n faţă 
cu el, la ora micului dejun. Luă nota şi-i spuse să revină 
către orele trei. Atunci brutarul plecă înjurând şi promițând 


că are să fie punctual şi că va face el să i se plătească nota, 
n-are importanţă cum şi prin ce mijloace. 

Nana dejuna foarte prost, vexată de această scenă. 
Aşadar, trebuia să scape de acest om. În zece rânduri 
pusese deoparte banii pentru el; dar banii zburaseră de 
fiecare dată, într-o zi pentru flori, în altă zi pentru 
subscripţia făcută în favoarea unui jandarm bătrân. De 
altminteri, conta pe Philippe, şi chiar se mira că nu-l vede 
venind cu cei două sute de franci promişi. Era un adevărat 
ghinion, căci doar cu două zile în urmă o mai înţolise încă o 
dată pe Satin cu un adevărat trusou, băgând aproape o mie 
două sute de franci în rochii şi lenjerie; şi nu-i rămăsese nici 
măcar un ludovic în casă. 

Către orele două, cum Nana începea să fie neliniştită, îşi 
făcu apariţia Labordette. Aducea desenele pentru pat. Asta 
o mai făcu să uite puţin grijile, cuprinsă brusc de o bucurie, 
ce o făcea pe tânăra femeie să dea totul la o parte. Bătea 
din palme şi dansa. Apoi, plină de curiozitate, aplecată 
peste o masă din salon, examina desenele, pe care 
Labordette i le prezenta: 

— Uite-te, asta este tăblia patului; în mijloc, o tufă de 
trandafiri desfăcuţi, apoi o ghirlandă de flori şi muguri; 
frunzele vor fi din aur verde, iar trandafirii din aur roşu. Şi 
uite aici partea cea mai mare, de la căpătâi, o horă de 
amoraşi pe un spalier din argint. 

Nana îl întrerupse, purtată de entuziasm: 

— Oh! Ce amuzant e ăsta micuţ, cel din colţ, care are 
fundul gol. Nu-i aşa? Şi râsul ăsta şiret! Toţi au ochi de 
purceluşi! Ştii, dragul meu, niciodată nu o să îndrăznesc să 
fac prostii în faţa lor! 

Se simţea în vorbele ei satisfacția unui extraordinar 
orgoliu. Aurarii spuseseră că nici o regină nu se culcă într- 
un asemenea pat. Numai că, se ivea o complicaţie. 
Labordette îi arătă două desene pentru piciorul patului, 
unul care reproducea motivul de pe tăblie, celălalt, care 
reprezenta un cu totul alt subiect, pe zeiţa Nopţii învăluită 


în voalurile sale, şi un Faun care-i descoperea sclipitoarea ei 
goliciune. Adăugă că, dacă alegea acest subiect, aurarii 
aveau intenţia să modeleze zeiţa Nopţii după înfăţişarea ei, 
a Nanei. Ideea, de un gust îndoielnic, o făcu să pălească de 
plăcere. Se şi vedea ca o statuetă din argint, în simbolul 
cald al voluptăţilor ascunse. 

— Bineînţeles, nu ai poza decât pentru cap şi umeri, spuse 
Labordette. 

Nana îl privi liniştită. 

— De ce? Din moment ce-i vorba despre o operă de artă, 
puţin îmi pasă de sculptorul care o să mă vadă! 

Deci, fără să mai stea pe gânduri, alese desenul acela cu 
zeiţa Nopţii. Dar Labordette o opri. 

— Aşteaptă o clipă. Costă cu şase mii de franci în plus. 

— Puțin îmi pasă! Strigă ea izbucnind în râs. Oare micul 
meu Moft nu are portofelul plin? 

Acum, în intimitate, când era cu prieteni mai apropiaţi, aşa 
îl numea pe contele Muffat; şi aceşti domni se obişnuiseră şi 
nu o întrebau despre el altfel decât aşa: „L-ai văzut pe micul 
tău Moft ieri-seara? Asta-i bună! Credeam că-l găsesc aici 
pe micul tău Moft.” O simplă familiaritate, pe care totuşi nu 
şi-o permiteau încă de faţa cu el. 

Labordette înfăşură la loc desenele, dând ultimele 
explicaţii: aurarii se angajau să livreze patul în două luni, 
către 25 decembrie; începând de săptămâna viitoare, un. 
Sculptor va veni pentru a face schiţa zeiţei Nopţii. În vreme 
ce îl conducea, Nana îşi aduse aminte de brutar. Şi, brusc, îi 
spuse: 

— Apropo, n-ai cumva zece ludovici la tine? 

Un principiu, pe care Labordette îl găsea foarte bun, era 
acela de a nu împrumuta niciodată bani femeilor. Avea de 
fiecare dată acelaşi răspuns: 

— Nu, fata mea, sunt pe drojdie. Dar, vrei să mă duc la 
micul tău Moft? 

Nana refuză, era inutil. Cu două zile înainte storsese 
contelui cinci mii de franci. Cu toate acestea regretă, în 


urma lui Labordette, cu toate că era abia două şi jumătate, 
brutarul reapăruse; se instala pe o banchetă din vestibul, 
grosolan, înjurând foarte tare. Tânăra femeie îl auzea de la 
primul etaj. Îngălbenea, suferea mai cu seamă să audă 
urcând până la ea bucuria înăbuşită a servitorilor; crăpau 
de râs cei de la bucătărie; vizitiul privea din fundul curţii, 
Frangois traversa fără nici un rost vestibulul, apoi se 
grăbea să se ducă şi să le comunice celorlalţi noutăţile, 
după ce arunca brutarului un rânjet de complicitate. Puțin 
le păsa de doamna, zidurile se clătinau şi Nana se simţea 
foarte singură în faţa servitorilor, care manifestau o totală 
desconsideraţie faţă de stăpâna lor, când se aflau la 
bucătărie, de unde o pândeau şi o împroşcau cu glume 
murdare. Atunci, cum îi venise ideea să împrumute cei o 
sută treizeci şi trei de franci de la Zoe, se răzgândi; îi mai 
datora încă destui bani şi era prea mândră ca să rişte un 
refuz. Emoţia o răscolea în aşa hal, încât se întoarse în 
dormitor, vorbind cu glas tare. 

— Hai, du-te fata mea, nu te poţi bizui decât pe tine. 
Corpul îţi aparţine, şi-i mai bine să te foloseşti de el, decât 
să suferi un afront. 

Şi, fără s-o mai cheme pe Zoe, Nana se îmbrăcă 
înfrigurată ca să alerge la Tricona. Era suprema ei resursă, 
în orele de grea strâmtoare. Foarte căutată, mereu 
solicitată de bătrâna cucoană, Nana refuza, ori se resemna 
să accepte; şi în zilele, din ce în ce mai numeroase, când se 
făceau gropi în drumul ei regal, era sigură că o să se 
găsească acolo cei douăzeci şi cinci de ludovici de care avea 
nevoie. Se ducea la Tricona cu dezinvoltură, aşa cum 
oamenii sărmani se duc la muntele de pietate. 

Dar, părăsind dormitorul, se ciocni de Georges, care 
aştepta, în picioare, în mijlocul salonului. Nu-i văzu 
paloarea de ceară, focul întunecat al ochilor dilataţi. Avu un 
suspin de uşurare. 

— Ah! Vii din partea fratelui tău? 

— Nu, spuse băiatul îngălbenind şi mai tare. 


Atunci, Nana schiţă un gest de disperare. Ce voia? Pentru 
ce-i bara drumul? Uite, era grăbită. Apoi, revenind îl 
întrebă: 

— N-ai nişte bani la tine? 

— Nu. 

— Într-adevăr, ce proastă sunt. Niciodată nici un ban, nici 
măcar cele câteva centime pentru omnibuz. Mama nu vrea. 
Halal bărbaţi! 

Şi schiţă un gest ca să plece. Dar Georges o reţinu, voia 
să-i vorbească. Nana, pornită, îi repeta că nu are timp, 
când, cu un cuvânt, o opri. 

— Ascultă, ştiu că ai să te căsătoreşti cu fratele meu. Asta, 
zău, era comic. Se lăsă să cadă pe un scaun ca să râdă în 
voie. 

— Da, continuă băiatul. Şi eu nu vreau. Le vei căsători cu 
mine. Pentru asta am venit. 

— Cum? Şi tu?! Strigă ea. Aşadar, e o boală de familie. Dar, 
nici poveste! Ia te uită, ce idee! V-am cerut eu oare 
asemenea murdărie? Nu-l iau nici pe unul, nici pe celălalt, 
niciodată! 

Figura lui Georges se lumină. Dacă din întâmplare s-a 
înşelat? Reluă: 

— Atunci, jură-mi că nu te culci cu fratele meu. 

— Ah, la urma urmei mă plictiseşti! Spuse Nana, care se 
sculase cuprinsă din nou de nerăbdare. Are haz când ai 
timp, dar îţi repet că sunt grăbită! Mă culc cu fratele tău, 
dacă am chef. Mă întreţii tu, îmi plăteşti tu, ca să-mi ceri 
socoteală? Da, mă culc cu fratele tău. 

El o înşfăcase de braţ şi i-l strângea să-l sfărâme, bâiguind: 

— Nu spune una ca asta. Nu spune una ca asta. Dându-i 
una peste mână, Nana se desfăcu din strânsoarea lui. 

— Mă mai şi bruftuieşti acum?! Ia te uită la puştiul ăsta! 
Micuţule, şterge-o, şi asta imediat. Şi eu, care te ţineam din 
bunătate. Da, da! Poţi să căşti ochii cât vrei de mari! Nu 
cumva sperai, să mă ai drept mamă până la sfârşitul vieţii? 
Am altceva mai bun de făcut decât să cresc mucoşi. 


Tânărul o asculta, cuprins de o nelinişte care îl 
încremenea, fără să simtă vreo revoltă. Fiecare cuvânt îi 
dădea o puternică lovitură în inimă, din pricina căreia 
simţea că moare. Nana, fără să observe câtuşi de puţin 
suferinţa lui, continua, fericită că putea să se descarce pe el 
de neplăcerile dimineţii: 

— La fel Ca frate-tu, şi ăla grozav individ! Mi-a promis 
două sute de franci. Aiurea! Pot să aştept mult şi bine. Nu 
că m-ar interesa banii lui! N-are nici cu ce să-mi plătească o 
sticlă cu parfum. Dar mă lasă într-o încurcătură! Uite! Vrei 
să afli? Ei bine, din cauza fratelui tău, mă duc să câştig 
douăzeci şi cinci de ludovici cu un alt bărbat. 

Atunci, nemaiştiind ce să facă, îi bară uşa; şi plângea, şi o 
implora, împreunându-şi mâinile şi bâiguind: 

— Oh, nu! Oh, nu! 

— Sunt de acord, spuse Nana. Ai tu banii? 

Nu, n-avea banii. Şi-ar fi dat şi viaţa ca să aibă banii. 
Niciodată nu se simţise aşa de nefericit, aşa de inutil, aşa de 
copil ca atunci. Întreaga lui fiinţă, secătuită de lacrimi, 
exprima o durere atât de mare, încât Nana sfârşi prin a 
observa lucrul acesta şi se înduioşa. Îl îndepărtă binişor. 

— Hai, pisicuţul meu, lasă-mă să trec, trebuie s-o fac. Fii 
înţelegător. Eşti un copil şi a fost frumos o săptămână; dar, 
astăzi, trebuie să mă gândesc la afacerile mele. Spune şi tu. 
Măcar fratele tău e un bărbat. Nu spun că şi cu el. Ah! Fă- 
mi plăcerea, e inutil să-i povesteşti toate astea. N-are 
nevoie să ştie unde mă duc. Pălăvrăgesc mai mult decât 
trebuie ori de câte ori sunt furioasă. 

Râdea. Apoi, sărutându-l pe frunte, îi spuse: 

— Adio, puiule, s-a sfârşit, s-a sfârşit de-a binelea, auzi tu? 
O şterg. 

Şi îl părăsi. El stătea drept, în mijlocul salonului. Ultimele 
cuvinte îi sunau în urechi ca un clopot de înmormântare: s-a 
sfârşit de-a binelea, s-a sfârşit; i se părea că pământul i se 
cască sub picioare. În vidul care se făcuse în capul lui, 
bărbatul care-o aştepta pe Nana dispăruse; singura 


imagine care persista într-una era Philippe în braţele goale 
ale tinerei femei. Nana nu nega, îl iubea, de vreme ce voia 
să-i evite durerea pe care i-ar fi pricinuit-o mărturisindu-i 
infidelitatea. S-a sfârşit, s-a sfârşit de-a binelea. Respiră 
adânc, privi jur împrejurul încăperii, sufocat de o greutate 
care îl zdrobea. Amintirile îi reveneau una câte una, nopţile 
fericite de la Mignotte, orele de dezmierdări, în care se 
credea copilul ei, apoi voluptăţile furate chiar în această 
încăpere. Şi niciodată, niciodată nu va mai avea parte de 
ele! Era prea mic, nu crescuse îndeajuns de repede; 
Philippe îl înlocuia pentru că avea barbă. Atunci, s-a sfârşit, 
nu mai putea să trăiască. Viciul lui se împletea cu o infinită 
tandreţe, cu o adoraţie senzuală, în care întreaga lui fiinţă 
se dăruia. Apoi, cum să uite, din moment ce fratele lui va 
rămâne acolo? Fratele său, un pic din sângele lui, un alt eu, 
a cărui plăcere îl făcea să turbeze de gelozie. S-a sfârşit, 
voia să moară. 

Toate uşile rămâneau deschise, în debandada gălăgioasă a 
slugilor, care o văzuseră pe doamna ieşind fără trăsură. Jos, 
pe bancheta din vestibul, brutarul râdea cu Charles şi 
Frangois. Cum Zoe străbătea în fugă salonul, păru mirată 
să-l vadă pe Georges şi îl întrebă dacă o aşteaptă pe 
doamna. Da, o aştepta, uitase să-i dea un răspuns. Şi, când 
fu singur, se puse pe căutat. Negăsind nimic altceva, luă din 
cabinetul de toaletă o pereche de foarfeci foarte ascuţite, 
cu care Nana avea mania să-şi taie într-una pieliţele. Vreme 
de o oră, zăbovi, cu degetele strânse nervos pe foarfeci, cu 
mâna în buzunar. 

— Uite că vine doamna, spuse întorcându-se Zo6, care fără 
îndoială că o pândise de la fereastra dormitorului. 

Se auziră tropăituri în casă, râsetele amuţiră, uşile se 
închiseră; Georges o auzi pe Nana plătind brutarului, 
numărând banii cu glas tare. Apoi, urcă. 

— Cum, eşti încă aici?! Spuse zărindu-l. Ah, cred că o să 
mă supăr, omule! 

O urmă, în vreme ce se îndrepta spre dormitor. 


— Nana, vrei să te căsătoreşti cu mine? 

Dar ea înălţă din umeri. Era o prostie prea mare, nu-i mai 
răspundea de loc. Gândul Nanei era să-i trântească uşa-n 
nas. 

— Nana, vrei să te căsătoreşti cu mine? 

Nana îi trânti uşa în nas. Cu una din mâini, Georges o 
redeschise, în timp ce o scotea pe cealaltă din buzunar, cu 
foarfecele. Şi simplu, printr-o lovitură puternică şi le 
înfundă în piept. 

Chiar atunci Nana avu conştiinţa unei nenorociri şi se 
întoarse. Când îl văzu că se izbeşte, fu cuprinsă de o 
indignare. 

— Ăsta-i tâmpit! Asta-i tâmpit! Şi pe deasupra, cu 
foarfecele mele! Vrei să te astâmperi, răutate ce eşti! Ah! 
Dumnezeule! Ah! Dumnezeule! 

Nana încremeni. Căzut în genunchi, băiatul îşi dăduse oa 
doua lovitură, care îl făcuse să se-ntindă pe covor cât era de 
lung. Bara pragul uşii. Atunci Nana îşi pierdu complet 
cumpătul, striga cât putea de tare, fără să încerce să ridice 
corpul acela care îi oprea trecerea şi o împiedica să alerge 
după ajutor. 

— Zoe! Zo6, vino odată. Fă-l să se astâmpere! E stupid la 
urma urmei, un copil ca ăsta! Uite că se mai şi omoară 
acum! Şi încă la mine acasă! Dacă s-a mai pomenit aşa 
ceva! 

Îi provoca o spaimă cumplită. Era alb, cu ochii închişi. Nu 
sângera aproape de loc, doar un pic de sânge, o pată 
neînsemnată ce se pierdea sub jiletcă. Nana se hotărâse să 
păşească peste corp, când, o vedenie o făcu să dea înapoi. 
În faţa ei, prin uşa salonului rămasă larg deschisă, înainta o 
cucoană bătrână. Şi Nana, îngrozită, o recunoscu pe 
doamna Hugon, fără să priceapă de ce era acolo. Se dădea 
înapoi într-una, având încă mănuşile în mâini şi pălăria pe 
cap. Teroarea ei deveni atât de mare, încât începu să se 
apere cu voce tremurătoare: 


— Doamnă, nu sunt eu vinovată, v-o jur. Voia să se 
căsătorească cu mine, i-am spus nu, şi el s-a omorât. 

Doamna Hugon se apropia încet, îmbrăcată în negru, cu 
figura palidă, cu părul alB. În trăsură, spaima pentru 
Georges îi pierise, numai greşeala lui Philippe o preocupase 
tot timpul. Poate că această femeie va putea să dea 
judecătorilor explicaţii care să-i emoţioneze; şi-i venise 
ideea s-o roage să depună mărturie în favoarea fiului ei. Jos, 
uşile palatului erau deschise şi doamna Hugon încă mai 
ezita pe scară, cu picioarele ei slabe, când dintr-o dată, 
nişte ţipete înspăimântătoare o conduseseră către această 
uşă. Apoi, sus, zărise un bărbat întins la pământ, cu cămaşa 
înroşită de sânge. Era Georges, era celălalt copil al ei. 

Nana repeta cu un ton îndobitocit: 

— Voia să se căsătorească cu mine, i-am spus nu, şi el s-a 
omorât. 

Fără un țipăt, doamna Hugon se aplecă. Da, era celălalt 
copil al ei, era Georges. Unul dezonorat, celălalt ucis. Nu o 
surprindea lucrul acesta, în dezastrul care se abătuse peste 
întreaga ei viaţă. Îngenuncheată pe covor, ignorând locul 
unde se afla, nemaivăzând pe nimeni, privea fix faţa lui 
Georges şi-i asculta respiraţia, ţinându-i o mână pe inimă. 
Apoi, scoase un uşor oftat. Simţise că inima lui Georges mai 
bate încă. Atunci, ridică fruntea, examina camera şi pe 
femeia din faţa ei, şi păru că-şi reaminteşte de cele 
petrecute. O flacără se aprinse în ochii ei goi şi era aşa de 
măreaţă şi atât de teribilă în liniştea care-i învăluia chipul, 
încât Nana tremura, continuând să se apere, peste trupul 
care le despărţea. 

— Vă jur, doamnă. Dacă fratele lui ar fi aici, ar putea să vă 
explice. 

— Fratele lui a furat, e la închisoare, spuse mama cu 
durere. 

Nana rămase cu răsuflarea tăiată. Dar pentru ce toate 
astea? Acum alta: celălalt furase! Aşadar toţi erau nebuni în 
această familie! Nana nu se clintea, având aerul că nu se 


mai află la ea acasă şi lăsând-o pe doamna Hugon să dea 
ordine. În cele din urmă servitorii alergară, bătrâna 
cucoană ţinând morţiş să-l coboare pe Georges leş nat în 
trăsura ei. Dorea mai bine să-l omoare, ducându-l de aici, 
decât să-l mai lase o clipă numai în această casă. Nana, cu 
privirile pierdute, urmări pe servitorii care-l ţineau pe 
sărmanul Zizi de umeri şi de picioare. Mama băiatului 
mergea în urmă, acum epuizată, sprijinindu-se de mobile, 
împinsă parcă în neant tocmai de cei pe care îi iubea. Pe 
palier scoase un suspin, se întoarse şi spuse în două 
rânduri: 

— Ah! Mult rău ne-ai mai făcut! Mult rău ne-ai mai făcut! 

Asta a fost tot. Nana se aşezase, cuprinsă de deprimare, 
încă înmănuşată şi cu pălăria pe cap. Palatul se scufunda 
din nou într-o linişte apăsătoare; trăsura plecase; şi ea 
şedea neclintită, fără un gând, cu capul vâjâindu-i de câte 
se petrecuseră. Un sfert de oră mai târziu, contele Muffat o 
găsi în acelaşi loc. Şi atunci se descarcă printr-o cascadă de 
cuvinte, istorisindu-i nenorocirea, revenind de douăzeci de 
ori asupra aceloraşi amănunte, strângând în pumn 
foarfecele pătat de sânge, ca să refacă gestul lui Zizi când s- 
a lovit. Şi dorea mai cu seamă să-şi dovedească nevinovăția. 

— Spune, dragă, e vina mea? Dacă tu ai fi judecătorul, m- 
ai condamna? Eu nu i-am spus lui Philippe să ia banii din 
casă, bineînţeles; nici n-am împins pe acest mic nenorocit să 
se măcelărească. În toată treaba asta, eu sunt cea mai 
nenorocită. Vin să facă năzbâtii la mine, îmi pricinuiesc 
supărări, şi tot eu sunt socotită o ticăloasă. 

Şi izbucni în plâns. Şocul nervos o potolea şi-i stârnea 
plânsul, emoţionând-o şi umplându-i sufletul de o 
nemărginită durere. 

— Şi tu ai un aer atât de nemulţumit! Întreab-o pe Zoe 
dacă sunt eu de vină cu ceva. Zo6, spune odată, explică-i 
domnului. 

De câtva timp, camerista, care luase din budoar un şervet 
şi un lighean cu apă, freca de zor un colţ de covor ca să 


scoată pata de sânge câtă vreme mai era încă proaspătă. 

— Oh! Domnule, declară ea, doamna e tare nenorocită! 

Muffat stătea încremenit. Îngheţat de această dramă, cu 
gândul numai şi numai la biata mamă, care îşi plângea 
acum amândoi fiii. Îi cunoştea sufletul mare, o vedea, în 
hainele ei de văduvă, retrăgându-se singură la Fondettes. 
Dar Nana era tot mai disperată. Acum, imaginea lui Zizi, 
trântit la pământ, cu o pată roşie sub cămaşă, o impresiona. 
A culme. 

— Era aşa de delicat, de dulce, de mângâios. Ah! Şitii, 
pisicuţul meu, cu atât mai rău dacă asta o să te supere, dar 
îl iubeam pe acest copil! Nu mai pot să mă abţin, e ceva mai 
puternic decât mine. Şi apoi, acum nu are cum să-ţi mai 
facă vreun rău. Nu mai este. Ai ceea ce ţi-ai dorit, eşti mai 
mult decât sigur că n-o să ne mai surprinzi. 

Şi acest ultim gând o făcea să simtă un nod în gât, regreta 
atât de mult, încât Muffat încercă să o mângâie. Hai, 
trebuia să se arate tare; avea dreptate, nu era vina ei. Dar 
ea însăşi se opri, ca să spună: 

— Ascultă, dă fuga şi vino cu veşti. Imediat! Vreau să ştiu. 

Contele îşi luă pălăria şi se duse să afle veşti despre 
Georges. După trei sferturi de oră, când se întoarse, o zări 
pe Nana neliniştită, aplecată peste fereastră; şi îi strigă de 
pe trotuar că tânărul nu era mort şi că medicii sperau să-l 
salveze. lar Nana se înveseli deodată; cântă, dansă, găsi 
viaţa frumoasă. Zoe, cu toate acestea, era nemulțumită din 
cauza covorului. Privea într-una pata şi repeta: 

— Ştiţi, doamnă, că nu s-a luat. 

Într-adevăr, pata reapărea, de un roşu-palid, pe unul 
dintre trandafirii albi ai covorului. Şi mai era, pe pragul 
aceleiaşi camere, o dâră de sânge care bara parcă uşa. 

— Fleacuri! Spuse Nana fericită, o să dispară tot călcându- 
| în picioare. 

Chiar de a doua zi, contele Muffat uitase şi el aventura. O 
clipă, în cupeul care-l ducea spre strada Richelieu, se jurase 
să nu se mai întoarcă la această femeie. Cerul îi dădea un 


avertisment, şi privea nenorocirea lui Philippe şi a lui 
Georges ca pe o prorocire a propriei lui pierzanii. Dar, nici 
spectacolul doamnei Hugon în lacrimi, nici vederea 
tânărului încins de friguri, nu avuseseră tăria să-l facă să-şi 
ţină promisiunea; şi, din scurtul fior al acestei drame, îi 
rămânea numai bucuria ascunsă de a se fi descotorosit de 
un rival, a cărui încântătoare tinereţe îl exasperase 
întotdeauna. Îl stăpânea acum o pasiune egoistă, una dintre 
acele pasiuni ale bărbaţilor care n-au avut tinereţe. Îi 
plăcea Nana dintr-o nevoie de ao ştinumaia lui, deao 
auzi, de a o atinge, de a-i simţi răsuflarea. Era o tandreţe 
răspândită în toate direcţiile, care ajungea chiar până la 
sentimentul pur, o afecţiune neliniştită, geloasă pe trecut, 
visând din când în când mântuirea, iertarea pe care s-o afle, 
amândoi, îngenuncheaţi, de la Dumnezeu Tatăl. În fiecare 
zi, religia îl recucerea tot mai mult. Mergea din nou la 
biserică, se spovedea şi se împărtăşea, luptându-se 
neîncetat cu sine însuşi, îmbinând bucuriile ce i le dădea 
păcatul şi penitenţa cu mustrările de cuget. Apoi, pentru că 
duhovnicul îi îngăduise să-şi satisfacă pasiunea, îşi făcuse 
un obicei din această damnaţiune cotidiană, pe care o 
răscumpăra prin elanuri de credinţă, pline de o umilinţă 
pioasă. Oferea cerului, cu foarte mare naivitate, ca pe o 
suferinţă ispăşitoare, tortura crâncenă de care suferea. 
Această tortură sporea neîncetat, şi el îşi suia calvarul de 
credincios, cu inima grea, răscolit, atras de puternica 
senzualitate a unei prostituate. Şi ceea ce îl chinuia mai cu 
seamă pe conte erau numeroasele acte de infidelitate ale 
acestei femei; nu putea să fie de acord cu împărţeala, 
neînţelegând aceste capricii imbecile. El unul dorea un 
amor etern, mereu acelaşi. Cu toate astea, Nana îi jurase 
credinţă, şi contele o plătea pentru aceasta Dar simţea că 
minte, că e incapabilă să se păzească, dăruindu-se 
prietenilor, sau chiar unor oameni necunoscuţi, ca o vită 
blândă, născută în mijlocul naturii. 


Într-o dimineaţă în care văzu că iese Foucarmont de la ea, 
la o oră neobişnuită, îi făcu o scenă. De astă dată, Nana se 
supără, obosită de gelozia lui. Până acum se arătase deseori 
înţelegătoare. Aşa de pildă, în seara când o surprinsese cu 
Georges, venise să-şi recunoască vina, copleşindu-l cu 
mângâieri şi cuvinte amabile, pentru a-l face să înghită 
afrontul. Dar, în definitiv, o plictisea de moarte cu dobitocia 
lui de a nu pricepe femeile; şi fu brutală cu el. 

— Ei bine, da, m-am culcat cu Foucarmont. Şi ce-i cu asta? 
Asta te decepţionează, micul meu Moft? 

Era prima oară când îi arunca în faţă porecla de micul 
meu Moft”. Rămase uluit de francheţea mărturisirii ei; şi, 
cum strângea pumnii, Nana se apropie şi-l privi drept în 
ochi. 

— Uite ce e, ajunge, nu-i aşa? Dacă nu-ţi convine, îmi vei 
face plăcerea să ieşi. Nu vreau să ţipi la mine. Bagă bine la 
cap că pretind să fiu liberă. Când un bărbat îmi place, mă 
culc cu el. Da, chiar aşa. Şi trebuie să te hotărăşti imediat: 
da sau nu, şi poţi să ieşi. 

Se dusese să deschidă uşa. Contele nu ieşi. De acum 
înainte, acesta era felul ei de a-l supune şi mai mult; pentru 
orice fleac, la cea mai mică discuţie, îi spunea să aleagă 
însoţindu-şi gestul cu reflecţii îngrozitoare. Ei bine, va găsi 
oricând ceva mai bun ca el, greu era numai să aleagă; 
găsea bărbaţi afară, câţi voiai, şi încă bărbaţi mai puţin 
blegi, cărora le fierbea sângele în vene. Contele cobora 
capul, aştepta ore mai calme, când Nana avea nevoie de 
bani: atunci devenea mângâietoare; şi Muffat uita totul. O 
noapte de tandreţe compensa torturile întregii săptămâni. 
Împăcarea cu soţia îi făcuse din nou căminul insuportabil. 
Contesa, părăsită de Fauchery, care cădea iar sub 
dominaţia Rosei, căuta uitarea în alte amoruri, în 
înfrigurarea şi neliniştea celor patruzeci de ani ai ei, mereu 
nervoasă, umplând casa cu vârtejul exasperat al vieţii sale. 
Estelle, de la căsătoria ei, nu-şi mai vedea de loc părintele; 
din această fată, lipsită de farmec şi neînsemnată, se ivise 


brusc o femeie cu o voinţă de fier, atât de voluntară, încât 
Daguenet tremura în faţa ei; acum o acompania la liturghie, 
convertit, furios contra socrului său, care-l ruina cu o 
prostituată. Singur domnul Venot rămânea drăgăstos cu 
contele, pândind ceasul potrivit să atace; ba chiar ajunsese 
până acolo încât să se introducă la Nana, frecventa cele 
două case, unde întâlneai în spatele uşilor surâsul lui 
inepuizabil. Şi Muffat, nefericit acasă la el, hărțuit de 
plictiseală şi ruşine, prefera să trăiască în aleea Villiers, 
cufundat în înjosire. 

Curând, o singură chestiune mai făcea legătura între Nana 
şi conte: banii. Într-o zi, după ce-i promisese categoric zece 
mii de franci, îndrăznise să se prezinte cu mâinile goale la 
ceasul convenit. De două zile, Nana îl încălzea cu 
mângâieri. O astfel de lipsă de cuvânt, atâtea drăgălăşenii 
risipite, îi stârniră turbarea şi Nana îl împroşcă de mojicii. 
Devenise palidă de indignare. 

— Ei, ce e, n-ai gologanii? Atunci, micul meu Mofit, 
întoarce-te de unde ai venit, şi cât mai repede cu putinţă! 
Uite ce catâr! Şi încă mai vrea să mă sărute! Nu-s bani, n-ai 
NIMIC, auzi?! 

Contele încerca să-i dea explicaţii, îi promitea că va avea 
suma poimâine. Dar Nana îl întrerupse cu violenţă: 

— Şi scadenţele mele? O să mi se pună sechestru, în 
vreme ce domnul vine aici să-mi arate ochii lui frumoşi. Ah! 
Uite-te şi tu în oglindă! Îţi imaginezi că te plac pentru 
farmecele tale? Când ai o mutră ca a ta, plăteşte femeile 
care binevoiesc să te tolereze. Pentru numele lui 
Dumnezeu! Dacă nu mi-aduci cei zece mii de franci astă- 
seară, n-ai să te atingi nici de vârful degetului meu mic. 
Zău! 'le trimit la soţia ta! 

Seara, contele aduse cei zece mii de franci. Nana îi întinse 
buzele şi el obţinu un lung sărut, care-l consolă de toate 
necazurile zilei. Ceea ce o enerva pe tânăra femeie, era să-l 
aibă fără încetare lângă fustele ei. Se plângea domnului 
Venot, rugându-l să-l ducă pe micul ei Moft contesei; oare 


nu servea la nimic împăcarea lor? Şi regreta că se 
amestecase în treaba asta, din moment ce îi cădea tot ei în 
spinare. În zilele în care, de mânie, uita de propriile ei 
interese, jura să-i facă o asemenea porcărie, încât să nu-i 
mai calce în casă. Dar degeaba striga, bătându-se peste 
coapse, ar fi putut să-l şi scuipe în faţă, contele tot ar fi 
rămas, spunându-i chiar mulţumesc. Atunci, reîncepură tot 
mai numeroase scenele pentru bani. Îi cerea banii cu 
brutalitate şi striga la el în legătură cu sume mărunte, 
cuprinsă de o aviditate odioasă, de o cruzime care o făcea 
să-i repete în fiecare clipă că îl acceptă numai pentru banii 
lui şi nu pentru alt lucru, şi că asta nu o amuza, că iubea pe 
un altul, că era foarte nefericită să aibă nevoie de un idiot 
ca el! lar contele nu mai era agreat nici la curte, unde se 
zicea că o să i se ceară demisia. Împărăteasa spusese: „Este 
prea dezgustător”. Asta aşa şi era. Drept care, Nana repeta 
cuvântul în chip de concluzie pentru toate certurile lor. 

— Uite! Mă dezguşti! 

Ajunsese acum să nu se mai jeneze de loc, îşi recucerise o 
deplină libertate. În toate zilele făcea înconjurul lacului, 
înfiripând acolo cunoştinţe, care se sfârşeau aiurea. Era 
epoca de mare înnoire, de reîntronare a cocotelor ilustre, 
care se simțeau în elementul lor în surâsul de toleranţă şi în 
luxul strălucitor al Parisului. Ducesele şi-o arătau cu 
privirea, burghezele parvenite copiau modelul pălăriilor 
sale; uneori landoul ei, ca să treacă, oprea un şir de 
echipaje de vază, de-ale financiarilor care ţineau Europa în 
seifurile lor sau de-ale miniştrilor ale căror degete mari 
strângeau Franţa de gât; Nana făcea parte din această 
lume de la Bois de Boulogne, ocupa un loc de vază, 
cunoscută în toate capitalele, cerută de toţi străinii, 
adăugind la splendoarea acestei mulţimi nebunia exceselor 
ei ca pe o glorie şi-o bucurie vie a unei naţiuni. Apoi, 
legăturile de o noapte, necontenitele petreceri de care ea 
însăşi nu-şi mai amintea în dimineaţa următoare, o purtau 
prin marile restaurante, adeseori la Madrid, în zile 


frumoase. Personalul ambasadelor defila pe la ea; cina cu 
Lucy Stewart, Caroline Hequet, Maria Blond, în compania 
unor domni care stâlceau limba, plătind ca să fie amuzaţi, 
închiriindu-le cu seara, cu obligaţia să fie vesele. Şi ele 
numeau asta: „a merge la distracţie”, se întorceau fericite 
de disprețul lor, ca să isprăvească noaptea în braţele cine 
ştie cărui amant de inimă. 

Atunci când Nana nu-i aducea bărbaţii acasă, contele 
Muffat se prefăcea că ignoră totul. Suferea de altminteri 
mult din pricina micilor umiliri ale existenţei cotidiene. 
Palatul din aleea Villiers devenea un infern, o casă de 
nebuni, unde tot felul de capricii provocau în fiece clipă 
scandaluri nesuferite. Nana ajungea chiar să se bată cu 
servitorii. O vreme, se arătă foarte bună faţă de Charles, 
vizitiul; de fiecare dată când se oprea într-un restaurant, îi 
trimitea ţapi de bere prin vreun chelner; vorbea cu el din 
interiorul landoului, înveselită, găsindu-l hazliu, în mijlocul 
îngrămădelii de trăsuri, când „se ocăra cu droştile”. Apoi, 
fără motiv, îl făcea idiot. Totdeauna se ciondăneau pentru 
paie, pentru tărâţe, pentru ovăz; cu toată dragostea ei 
pentru animale, Nana găsea că mănâncă prea mult caii 
ăştia. Atunci, într-o zi, când urmau să facă socoteala, cum 
ea-l acuza că o fură, vizitiul nu se mai stăpâni şi-o numi 
târâtură, fără menajamente; bineînţeles, caii lui preţuiau 
mai mult decât stăpână-sa, ei nu se culcau cu toată lumea. 
Nana răspunse pe acelaşi ton, contele trebui să-i despartă 
şi să-l dea afară pe vizitiu. Dar acesta fu începutul unei 
dezorganizări generale printre servitori. Victorine şi 
Francois plecară în urma unui furt de diamante. Însuşi 
Julien dispăru; şi circula o poveste cum că domnul, dându-i 
o sumă zdravănă, îl implorase să plece, pentru că se culca 
cu doamna, în fiecare săptămână se iveau la bucătărie 
figuri noi. Niciodată nu se risipise atâta; casa era un fel de 
pasaj, unde defilau rebuturile birourilor de plasare. Zoe 
rămânea cu înfăţişarea ei curată şi cu unica preocupare de 
a organiza această dezordine, atâta vreme cât nu avea cu 


ce să se stabilească pe cont propriu, un plan ale cărui 
detalii le cocea de multă vreme. 

Şi mai erau încă multe necazuri nemărturisite. Contele 
suporta stupiditatea doamnei Maloir, jucând, besigue cu ea, 
cu tot mirosul rânced ce-l emana; suporta pe doamna Lerat 
şi bârfelile acesteia, pe micul Louis şi plânsetele sale triste 
de copil ros de boală, cu sângele lui putred lăsat moştenire 
de un tată necunoscut. Dar erau clipe şi mai nenorocite. 
Într-o seară, îndărătul unei uşi, o auzise pe Nana povestind 
furioasă cameristei sale, că un pretins bogătaş a şmecherit- 
O; da, un bărbat frumos, care spunea că-i american, cu mine 
de aur în ţara lui, un tip murdar care o ştersese în timp ce 
ea dormea fără să lase un franc, şterpelindu-i chiar şi un 
carneţel cu foiţe de ţigară; şi contele, foarte palid, coborâse 
scara în vârful picioarelor, făcându-se că nu ştie nimic. Într- 
altă zi, fu nevoit să cunoască tot adevărul. Nana, 
îndrăgostită de un bariton de cafe-concert şi părăsită de el, 
se gândi la sinucidere, într-o criză de sentimentalism 
sumbru; dădu pe gât un pahar de apă în care dizolvase un 
pumn de capete de chibrituri, ceea ce o îmbolnăvi, fără s-o 
omoare. Contele trebui să o îngrijească şi să suporte 
povestea pasiunii ei, istorisită cu lacrimi în ochi şi însoţită 
de jurăminte că nu are să se mai ataşeze niciodată de vreun 
bărbat. Dispreţuindu-i pe porcii de bărbaţi, cum îi numea 
ea, nu putea să rămână totuşi cu inima liberă, având 
necontenit câte un amant de inimă, coborându-se până la 
iubiri inexplicabile, până la gusturile perverse pe care i le 
impunea plictiseala. De când Zoe o lăsase mai moale, din 
calcul, buna administraţie a palatului se dusese pe copcă, 
până într-atât încât Muffat nu îndrăznea să deschidă o uşă, 
să tragă o perdea, să deschidă un dulap; vicleşugurile 
femeieşti ale cameristei nu mai funcționau de loc, se 
întâlneau bărbaţi pretutindeni, în fiecare clipă se ciocneau 
unii de alţii. Acum, contele tuşea înainte de a intra, 
deoarece fusese cât pe ce s-o găsească pe tânăra femeie de 
gâtul lui Francis, într-o seară, când lipsise două minute din 


budoarul ei ca să poruncească să se înhame, în vreme ce 
coaforul termina s-o coafeze. Se săvârşeau acte de amor pe 
neaşteptate în spatele lui, plăceri dobândite prin toate 
colţurile casei, grabnic, în cămaşă sau în toalete elegante, 
cu primul venit. După care se întorcea la el, roşie la faţă, 
fericită de acest furtişag. Cu el, aceleaşi fapte o plictiseau 
de moarte, i se păreau o corvoadă de nesuferit! 

În gelozia lui turbată, nenorocitul ajungea să fie liniştit, 
când o lăsa pe Nana împreună cu Satin. Ar fi împins-o spre 
acest viciu, numai pentru a scăpa de ceilalţi bărbaţi. Dar, 
chiar şi în această direcţie, totul mergea prost. Nana o 
înşela pe Satin, cum îl înşela şi pe conte, se lăsa pradă unor 
capricii monstruoase, strângând fete de pe la colţul 
străzilor. Când se întorcea în trăsură, Nanei i se aprindeau 
uneori călcâiele după câte-o îngălată zărită pe trotuar, cu 
simţurile rătăcite şi imaginaţia care i-o lua razna; şi o făcea 
pe îngălată să urce, o plătea, şi după ce se plictisea de ea, o 
expedia. Apoi, deghizată-n bărbat, pleca de acasă, şi se 
ducea la petreceri în case rău famate, participând la 
spectacole de desfrâu ca să-şi omoare plictiseala. Satin, 
enervată de a fi părăsită neîncetat, întorcea casa pe dos cu 
scene de gelozie atroce; în cele din urmă dobândise o 
putere absolută asupra Nanei, care o respecta. Însuşi 
Muffat dorea o asemenea alianţă. În împrejurările în care el 
nu îndrăznea să acţioneze, o stârnea pe Satin. În două 
rânduri, Satin o forţase pe scumpa ei să se împace cu 
contele; în schimb Muffat se arăta îndatorat, o respecta pe 
Satin şi se înclina în faţa ei, la cel mai mic semn. Numai că, 
înţelegerea nu dura prea mult. Satin era şi ea nebună. În 
unele zile, spărgea totul, apucată de accese de furie şi 
tandreţe, fiind frumoasă cu toate acestea. Pe semne că Zoe 
îi băga tot felul de idei în cap, căci o lua deoparte, ca şi cum 
ar fi vrut s-o ia aliată pentru marea afacere ce-o punea la 
cale, acel plan despre care nu vorbea încă nimănui. 

Cu toate acestea, revolte stranii încă îl mai cuprindeau 
uneori pe contele Muffat. El, care o tolera pe Satin de luni 


de zile, care sfârşise prin a-i accepta pe toţi necunoscuţii, 
toată această turmă de bărbaţi care traversa în galop 
alcovul Nanei, se înfuria la ideea de a fi înşelat cu cineva din 
lumea lui sau pur şi simplu cu o cunoştinţă. Când Nana îi 
mărturisi relaţiile ei cu Foucarmont, contele suferi atât de 
cumplit, găsi trădarea tânărului atât de insuportabilă, încât 
voi să-l provoace şi să se bată cu el în duel. Cum nu ştia 
unde să-şi caute martori într-o asemenea afacere, i se 
adresă lui Labordette. Acesta, uluit, nu putu să se împiedice 
să nu râdă. 

— Un duel pentru Nana. Dar, dragă domnule, întreg 
Parisul şi-ar bate joc de dumneavoastră. Nu se bate nimeni 
în duel pentru Nana; e ridicol! 

Contele deveni foarte palid. Avu un gest de violenţă. 

— Atunci, o să-l pălmuiesc în plină stradă. 

Timp de o oră, Labordette încercă să-l convingă să se 
liniştească. O palmă ar stârni pe loc o poveste odioasă şi, 
până seara, toată lumea ar fi ştiut adevărata cauză a 
întâlnirii, şi el ar fi devenit calul de bătaie al jurnalelor. Şi 
Labordette revenea într-una la aceeaşi concluzie. 

— Imposibil, e ridicol. 

De fiecare dată, aceste cuvinte categorice şi tăioase 
cădeau asupra lui Muffat ca nişte lovituri de cuţit. Nu putea 
nici măcar să se bată pentru femeia pe care-o iubea; ar fi 
pufnit lumea în râs. Niciodată nu simţise în chip mai 
dureros mizeria dragostei lui, greşeala pe care-o săvârşise 
tolerând inimii să-şi bată joc de demnitatea lui. Fu ultima lui 
revoltă; se lăsă convins, asistă de atunci înainte la defilarea 
amanţilor, a tuturor bărbaţilor care trăiau acolo, în 
intimitatea casei. 

În câteva luni, Nana îi devoră cu lăcomie, unii după alţii. 
Nevoile crescânde ale luxului său îi întărâtau poftele, curăța 
un bărbat dintr-o muşcătură. Mai întâi, îl avu pe 
Foucarmont, care nu rezistă decât câteva zile. Visa să 
părăsească marina, unde adunase în zece ani de călătorii 
treizeci de mii de franci, pe care voia să-i rişte în nişte 


afaceri în Statele Unite; şi instinctele lui de prudenţă, de 
avariţie, se duseră pe copcă, dădu totul, până şi semnături 
pe poliţe de complezenţă, angajându-şi viitorul. Când Nana 
îl aruncă pe uşă afară, era gol. De altminteri, se arătă foarte 
bună, îl sfătui să se întoarcă la vaporul lui. La ce bun să se 
încăpăţâneze? Din moment ce nu mai avea bani, nu se mai 
putea. Trebuia să înţeleagă şi să se arate rezonabil. Un 
bărbat ruinat cădea din mâinile ei întocmai ca un fruct care 
şi-a încheiat ciclul, pentru a putrezi de la sine pe pământ. 
După aceea, Nana puse ochii pe Steiner, fără dezgust, dar 
şi fără tandreţe. Îl socotea un evreu murdar, părea că vrea 
să-şi potolească o veche ură, de care nu prea îşi dădea bine 
seama. Era grăsan, era prost, şi ea îl înghiontea, înfulecând 
din el bucăţile una după alta, vrând să isprăvească mai 
repede cu acest prusac. Steiner o părăsise pe Simonne. 
Afacerea lui cu Bosforul începea să fie în pericol. Nana îi 
precipită prăbuşirea, prin pretenţiile ei nebune. Vreme de o 
lună încă, Steiner se zbătu, făcând adevărate minuni; 
umplea Europa de o publicitate colosală, afişe, anunţuri, 
prospecte, şi storcea bani din ţările cele mai depărtate. 
Toate aceste economii, ludovicii speculanţilor ca şi ultimii 
gologani ai oamenilor sărmani, se rostogoleau spre aleea 
Villiers. Pe de altă parte, se asociase cu un proprietar de 
întreprinderi metalurgice din Alsacia; şi existau acolo, într- 
un colţ de provincie, muncitori negri de cărbune, scăldaţi în 
sudoare care, zi şi noapte, îşi încordau muşchii şi-şi ascultau 
trosnindu-le oasele, pentru a face faţă plăcerilor Nanei. 
Devora totul ca un foc uriaş, furturile de la Bursă ca şi 
agoniseala de pe urma muncii. După ce-l isprăvi pe Steiner, 
îl culcă la pământ, lăsându-l secătuit până-n măduva 
oaselor, atât de golit, încât rămase cu totul incapabil să mai 
inventeze o nouă ticăloşie. În prăbuşirea casei lui de bancă, 
Steiner bolborosea şi tremura la gândul poliţiei. După ce-l 
declaraseră falit numai cuvântul bani îl buimăcea, îl arunca 
într-o încurcătură de copil, pe el, care jucase pe degete 
milioane. Într-o seară, la Nana acasă, izbucni în plâns şi îi 


ceru o sută de franci împrumut, ca să-şi plătească 
servitoarea. Şi Nana, înduioşată şi înveselită de acest sfârşit 
al teribilului omuleţ, care, de douăzeci de ani, arunca într- 
una praf în ochii Parisului, îi aduse banii, spunându-i: 

— Să ştii, ţi-i dau fiindcă e amuzantă situaţia. Dar, bagă 
bine de seamă, scumpul meu, nu mai ai vârsta să te întreţin 
eu. Trebuie să cauţi o altă îndeletnicire. 

După care Nana, îl luă numaidecât în primire pe la Faloise. 
Tânărul solicita de mult timp onoarea de a fi ruinat de ea, 
ca să fie cu adevărat la modă. Era ceea ce îi lipsea, trebuie 
ca o femeie să-l lanseze. În două luni, Parisul îl va cunoaşte, 
şi îşi va citi numele în ziare. Şase săptămâni ajunseră. 
Mogştenirea sa reprezenta proprietăţi, terenuri arabile, 
păşuni, păduri şi ferme. Trebui să le vândă repede, una 
după alta. La fiecare înghiţitură, Nana devora un arpent27. 
Frunzele fremătând în soare, grâul înalt, dat în pârg, viile 
aurite în septembrie, ierburile înalte unde vacile se 
înfundau până la burtă, totul se ducea, într-o sorbitură de 
abis; şi mai exista de asemenea un curs de apă, o carieră de 
var şi trei mori care dispărură. Nana trecea, asemenea unei 
invazii, a unuia dintre acei nori de lăcuste, al căror zbor de 
pârjol rădea o provincie. Ardea pământul unde punea 
picioruşul. Fermă după fermă, păşune după păşune, ronţăi 
moştenirea, cu aerul ei amabil, fără măcar să-şi dea seama, 
aşa cum ronţăia între mese o pungă cu praline aşezată pe 
genunchi. Aşa ceva nu-i cădea greu la stomac, erau simple 
bomboane pentru ea. Dar, într-o seară, nu mai rămase 
decât o pădurice. Nana o înghiţi cu un aer dispreţuitor, căci 
pentru aşa ceva nu merita nici să deschidă gura. La Faloise 
avea un râs idiot, sugându-şi mânerul bastonului. Datoria îl 
zdrobea, nu mai poseda decât o rentă de o sută de franci şi 
se vedea nevoit să se întoarcă în provincie, ca să trăiască la 
un unchi maniac; dar asta nu făcea nimic, era şic, Le Figaro 
publicase de două ori numele lui; şi, cu gâtul uscăţiv între 
vârfurile întoarse ale gulerului fals, cu talia suptă sub un 
veston foarte scurt, se legăna, scoțând ţipete de papagal şi 


făcând gesturi afectate de muţunache din lemn, care 
niciodată n-a încercat vreo emoție. Nana, pe care la Faloise 
o agasa, sfârşi prin a-l bate. 

Între timp, Fauchery revenise, adus de vărul său. 
Nenorocitul avea la ora aceea un menaj. După ce o rupsese 
cu contesa, intrase pe mâinile lui Rose, care se folosea de el 
ca de un soţ veritabil. Mignon rămânea un simplu 
majordom al doamnei. Instalat în chip de stăpân, jurnalistul 
o minţea pe Rose, şi îşi lua tot soiul de precauţiuni, ori de 
câte ori o înşela, plin de scrupulele unui soţ bun, doritor 
într-adevăr să se cuminţească. Ambiţia Nanei fu să-l aibă 
pentru sine şi să-i mănânce un jurnal pe care-l fondase cu 
banii unui prieten; nu se afişa cu el, ci dimpotrivă, îi plăcea 
să-l trateze ca pe un domn care trebuie să se ascundă; şi, 
când vorbea de Rose, Nana spunea: „Această sărmană 
Rose”. Jurnalul îi procură bani de flori vreme de două luni; 
şi astfel Nana avea abonaşi în provincie; Nana încasa totul, 
de la cronică până la ecouri din teatru; apoi, după ce făcuse 
să gâfâie redacţia, dislocă administraţia şi îşi satisfăcu un 
mare capriciu, o seră cu flori, într-un colţ al palatului, care 
dădu gata tipografia. De altminteri, era pur şi simplu o 
poveste amuzantă. Atunci când Mignon, fericit de păţania 
ziaristului, veni să vadă dacă nu ar putea să i-l plaseze pe 
Fauchery de-a binelea, ea îl întrebă dacă nu cumva o ia 
peste picior; un vlăjgan fără un ban, trăind din articolele şi 
piesele sale, nu, zău! Un asemenea prost era bun pentru o 
femeie de talent, ca această sărmană Rose. Şi, neavând 
încredere în el, temându-se de trădare din partea lui 
Mignon, foarte capabil să-i demaşte în faţa soţiei sale, îl 
concedie pe Fauchery, care n-o mai plătea decât făcându-i 
publicitate. 

Dar îi păstra o frumoasă amintire, petrecuseră bine 
împreună pe socoteala idiotului de la Faloise. Niciodată 
poate nu le-ar fi dat în gând să se revadă, dacă nu i-ar fi 
zgândărit plăcerea de a-şi bate joc de un asemenea cretin. 
Aventura lor li se părea o farsă, şi se îmbrăţişau sub nasul 


lui la Faloise, trânteau câte o petrecere turbată cu banii 
luaţi de la el, îl trimiteau după câte un comision la capătul 
Parisului, ca să rămână singuri; apoi, când revenea, făceau 
glume, aluzii pe care la Faloise nu putea să le înţeleagă. 
Într-o zi, stârnită de ziarist, parie că-i va da lui la Faloise o 
palmă; în aceeaşi seară chiar, îi dete o palmă, apoi continuă 
să-l bată, găsind că era amuzant, fericită să arate cât de laşi 
sunt bărbaţii. Îl numea „sertarul ei pentru palme”, îi spunea 
să vină să-i dea o scatoalcă, scatoalce ce-i înroşeau mâna, 
pentru că nu era încă obişnuită. La Faloise râdea, cu aerul 
său bicisnic şi cu lacrimi în ochi. Această familiaritate îl 
încânta, o găsea epatantă. 

— Ştii, spuse el într-o seară, foarte aprins, după ce primise 
o pereche de palme, ar trebui să te căsătoreşti cu mine. Nu- 
i aşa? Am fi nostimi amândoi! 

Nu erau nişte vorbe în vânt. Proiectase pe ascuns această 
căsătorie, cuprins de nevoia de a ului Parisul. Soţul Nanei, 
nu-i aşa? Ce grozav! O apoteoză puţin cam îndrăzneață! 
Dar Nana i-o reteză cum nu se poate mai scurt: 

— Eu să mă mărit cu tine?! Ei bine! Dacă ideea măritatului 
m-ar fi preocupat, de mult aş fi găsit un soţ! Şi un bărbat 
care să facă de douăzeci de ori cât tine, dragul meu. Am 
primit o grămadă de propuneri. Uite! Socoteşte împreună 
cu mine: Philippe, Georges, Foucarmont, Steiner, asta face 
patru, fără ceilalţi pe care nu-i cunoşti. Parcă-i un refren al 
tuturor. Nu pot să fiu amabilă cu cineva, că se şi pun toţi 
imediat să cânte: „Vrei să te căsătoreşti cu mine? Vrei să te 
căsătoreşti cu mine?” 

Începea să se înfurie. Apoi, izbucni, indignată la culme: 

— Ei bine! Nu, nu vreau! Eu nu sunt făcută pentru aşa 
ceva! Priveşte-mă puţin, nu aş fi Nana dacă mi-aş lua un 
bărbat în spinare. Şi, de altminteri, e un lucru prea murdar 
să mă gândesc la aşa ceva. 

Şi scuipa cu o grimasă de dezgust, ca şi cum ar fi văzut 
desfăşurându-se la picioarele ei murdăria întregului 
pământ. 


Într-o seară, la Faloise dispăru. Se află opt zile mai târziu 
că era în provincie, la unchiul său, care avea mania să 
colecţioneze plante pentru studiu; la Faloise culegea ierburi 
şi îşi încerca norocul, intenţionând să se căsătorească cu o 
verişoară foarte slută şi foarte pioasă. Nana nu plânse 
câtuşi de puţin. Spuse cu simplitate contelui: 

— Hei, micul meu Moft, un rival mai puţin. Jubilezi acum. 
Dar ştii că devenea serios?! Voia să se căsătorească cu 
mine. 

Cum la auzul acestor vorbe contele Muffat păli, Nana se 
atârnă de gâtul lui, râzând, şi însoţind cu o alintare fiecare 
dintre cruzimile pe care le pronunţa. 

— Nu-i aşa? Asta te deranjează pe tine! Tu nu poţi să te 
căsătoreşti cu Nana. Atunci când se apucă cu toţii să mă 
piseze cu propunerile lor, tu turbezi de furie în colţul tău. 
Cu neputinţă, trebuie să aştepţi ca soţia ta să crape. Ah! 
Dacă soţia ta ar crăpa, cum ai mai veni de repede, cum te-ai 
mai arunca la pământ şi cum mi-ai mai oferi lucrul ăsta, cu 
mare tămbălău, cu suspine, lacrimi şi jurăminte! Nu-i aşa, 
scumpule? Ar fi atât de bine! 

Adoptase un glas dulce, glumea cu un aer de dezmierdare. 
Muffat, foarte emoţionat, începu să roşească, sărutând-o la 
rândul lui. Atunci, Nana strigă: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Spune că am ghicit! I-a 
trecut aşa ceva prin minte, aşteaptă să-i crape soţia. Ei 
bine! Asta-i culmea, e chiar mai ticălos decât ceilalţi. 

Muffat îi acceptase pe ceilalţi. Acum, folosea ultimul dram 
de demnitate ca să rămână „domnul” pentru servitori şi 
obişnuiţii casei, bărbatul care, dând cel mai mult, era 
amantul oficial. Şi patima lui sporea. Se menținea plătind, 
cumpărând foarte scump până şi surâsurile, furat totuşi şi 
neobţinând mare lucru pentru banii lui, dar era ca o boală 
care-l rodea, nu se putea împiedica să nu sufere. Când intra 
în camera Nanei, se mulțumea să deschidă un moment 
fereastra, pentru a izgoni parfumul celorlalţi, efluviile 
blonzilor şi bruneţilor, fumul de ţigări, a cărui asprime îl 


sufoca. Această cameră devenea o răspântie de drumuri, tot 
felul de cizme îi călcau pragul necontenit; şi niciuna nu se 
oprea în faţa dârei de sânge care bara uşa. Zoe îşi făcuse o 
preocupare din această pată, o simplă manie de fată curată, 
agasată că o vedea întotdeauna acolo; privirile-i cădeau de 
fiecare dată pe ea, şi nu intra o dată la doamna fără să 
spună: 

— Curios, nu se duce. Şi cu toate astea vine destulă lume. 

Nana, care primea noutăţi mai îmbucurătoare de la 
Georges, aflat atunci în convalescenţă la Fondettes 
împreună cu mama lui, dădea de fiecare dată acelaşi 
răspuns: 

— Ah! Păi, trebuie timp. S-a mai şters sub picioare, într- 
adevăr, fiecare dintre aceşti domni, Foucarmont, Steiner, la 
Faloise, Fauchery căraseră puţin din pată pe tălpile lor. Şi 
Muffat, pe care pata de sânge îl preocupa ca şi pe Zo€, o 
studia fără voia lui pentru a citi, în estomparea din ce în ce 
mai roză, numărul de bărbaţi care treceau pragul camerei. 
Avea o frică ascunsă, întotdeauna păşea peste pată, dintr-o 
teamă bruscă să nu zdrobească cine ştie ce lucru viu, un 
braţ gol întins U, pământ. 

Apoi, intrând în camera aceea îl cuprindea o ameţeală 
care-l făcea să-şi piardă capul. Uita totul: mulţimea 
masculilor care-o străbătea, doliul care-i bara uşa. Afară, 
uneori, în aerul proaspăt al străzii, plângea de ruşine şi 
revoltă, jurând să nu se mai întoarcă niciodată acolo. Şi, de 
îndată ce draperia de la uşă cădea la loc, era iarăşi cuprins 
de slăbiciune, simţea că se topeşte la căldura camerei, cu 
carnea îmbibată de parfum, invadat de o dorinţă şi de o 
voluptate a distrugerii. Contele Muffat, pios, obişnuit cu 
stări de extaz în capele bogate, regăsea exact senzațiile 
sale de credincios când, îngenuncheat sub un vitraliu, 
încerca din plin tulburarea ce i-o pricinuiau orgile şi 
cădelniţele. Femeia îl poseda cu despotismul absolut al unui 
Dumnezeu al mâniei, îl îngrozea, îi dădea clipe de bucurie 
dureroasă, ca nişte spasme, în schimbul orelor de 


zbuciumări înfiorătoare, ale viziunilor de infern şi de suplicii 
nesfârşite pe care le trăia. Erau aceleaşi bolboroseli, 
aceleaşi rugăciuni şi aceleaşi disperări, mai cu seamă 
aceleaşi umilinţe ale unei creaturi blestemate, zdrobită sub 
noroiul originii sale. Poftele lui de bărbat şi nevoile lui 
sufleteşti se confundau, părând să crească din adâncul 
tulbure al fiinţei sale, ca acele flori care se deschid o 
singură dată pe trunchiul vieţii. Se lăsa cu totul pradă 
puterii dragostei şi credinţei, îndoită pârghie care înalţă 
lumea. Şi, cu toată opoziţia raţiunii sale, camera Nanei îl 
înnebunea de fiecare dată şi dispărea în ea dârdâind, cum 
ar fi dispărut în imensul necunoscut al cerului. 

Când îl simţea aşa de umil, Nana încerca o mândrie 
tiranică. În asemenea clipe, din instinct, era cuprinsă de 
furia dezonorării. Nu-i ajungea să distrugă lucrurile, le şi 
murdărea. Mâinile ei atât de fine lăsau urme îngrozitoare, 
descompunând tot ceea ce sfărâmaseră. lar el, ca un 
imbecil, se preta la acest joc, amintindu-şi vag de sfinţii 
devoraţi de păduchi, care-şi mâncau propriile excremente. 
Şi atunci când îl ţinea în cameră, cu uşile încuiate, Nana se 
delecta, dezvăluind prin el josnicia bărbatului. La început, 
se amuzaseră, Nana îi trăgea palme uşoare, îi impunea 
capricii nebuneşti, făcându-l să vorbească peltic, întocmai 
ca un copil şi să repete frânturi de frază. 

— Spune după mine: „. Şi hait! Coco se supălă 

El se arăta docil până într-atâta, încât îi repeta şi accentul. 

— Şi hait! Coco se supălă!” 

Sau, Nana făcea pe ursul, aşezată în patru labe pe blănile 
de pe jos, în cămaşă, întorcând capul cu mormăituri, ca şi 
cum ar fi vrut să-l sfâşie: şi chiar îl muşca în joacă de 
picioare, ca să râdă. Apoi, ridicându-se, îi spunea: 

— E rândul tău, fă şi tu puţin. Pariez că n-ai să reuşeşti să 
faci pe ursul cum fac eu. 

Asta mai era cum era. Îl amuza când Nana făcea pe ursul, 
cu pielea ei albă şi cu coama ei de păr roşcat. Râdea, se 
aşeza şi el în patru labe, mormăia, îi muşca în joacă 


LIA 


picioarele, în vreme ce Nana fugea, făcându-se că-i este 
frică. 

— Tare mai suntem proşti, nu-i aşa? Spunea ea în cele din 
urmă. N-ai idee ce urât eşti, pisicuţul meu! Nu zău! Dacă 
te-ar vedea cei de la Tuileries! 

Dar aceste mici jocuri luară în curând o întorsătură urâtă. 
Nu din cruzime, căci Nana era fată bună; dar fu aşa ca un 
vânt de nebunie, care o cuprinse în camera aceea închisă. 
Desfrâul le tulbura minţile, sugerându-le fanteziile celei mai 
sălbatice senzualităţi. Îndepărtatele spaime religioase din 
nopţile lor de insomnie se transformau acum într-o sete de 
bestialitate, într-o furie de a se lăsa în patru labe, de a 
mormăi şi de a muşca. Apoi, într-o zi, când contele Muffat 
făcea pe ursul, îl împinse aşa de tare încât căzu peste o 
mobilă; şi Nana izbucni fără voie într-un hohot de râs, 
văzând ce cucui îi apăruse în frunte. De atunci, prinzând 
gust şi amintindu-şi de încercarea ei cu la Faloise, îl trata ca 
pe un animal, îl plesnea cu biciul, îl fugărea cu lovituri de 
picior. 

— Hai odată! Hai odată! Tu eşti calul. Diii, hai mârţoagă, 
nu porneşti odată? 

Alteori, contele Muffat era câine. Nana îi arunca batista ei 
parfumată la celălalt capăt al încăperii şi contele trebuia să 
alerge să o ridice cu dinţii, târându-se în mâini şi în 
genunchi. 

— Aport, Cezar. Vezi că te snopesc, dacă pleci haimana! 
Foarte bine, Cezar! Sluj! Ridică-te-n două labe! Fă frumos! 
Şi contelui îi plăcea josnicia în care se scufundase, gusta 
bucuria de a fi animal. Dorea chiar să coboare şi mai jos, şi 

striga: 

— Loveşte mai tare. Hau! Hau! Sunt turbat, loveşte! 

Odată, Nana cuprinsă de un capriciu, îi pretinse să vină 
seara îmbrăcat în marea ţinută de şambelan. Atunci, când îl 
văzu cu câtă pompă era îmbrăcat, cu spada, pantalonii albi, 
fracul de postav roşu împodobit cu fireturi din aur purtând 
cheia simbolică atârnată de o eşarfă în partea stângă. Nana 


izbucni în hohote de râs şi îşi bătu joc de el. Această cheie 
mai cu seamă o amuza, îi stârnea o fantezie nebună, făcând- 
o să se lanseze în tot felul de glume fără perdea. Râăzând 
necontenit, stăpânită de resentimentele ei faţă de cei mari, 
de bucuria de a-l înjosi sub pompa oficială a acestui costum, 
îl scutura, îl ciupea, aruncându-i într-una: „Ei! Hai odată, 
şambelanule!” îndemnuri pe care le însoțea în concluzie cu 
lovituri puternice de picior în fund; şi aceste lovituri de 
picior le-ar fi prelungit cu multă plăcere până la Tuileries, 
în majestatea curţii imperiale, tronând de la înălţime peste 
spaima şi servilitatea tuturor. lată ce gândea Nana despre 
societate! Era revanşa ei, răzbunarea subconştientă a 
familiei sale, lăsată moştenire prin sânge. Apoi, odată 
şambelanul dezbrăcat şi uniforma întinsă la pământ, ea îi 
strigă să sară peste ea, şi contele sări; să o scuipe, şi 
contele o scuipă; să calce peste fireturile de aur, peste 
vulturi, peste decoraţiile lui, şi contele călca. O simplă 
mişcare de deget, şi nu mai era nimic, totul se năruia. Nana 
sfărâma un şambelan cum sfărâmi o sticlă sau o 
bombonieră, şi-l transforma într-un gunoi, într-un morman 
de noroi de la colţul trotuarului. 

Cu toate acestea, aurarii nu se ţinuseră de cuvânt, şi patul 
nu fu gata decât pe la mijlociii lui ianuarie. Pe vremea aceea 
Muffat se afla în Normandia, unde se dusese să vândă o 
ultimă rămăşiţă din avere; Nana îi ceruse urgent patru mii 
de franci. Nu trebuia să se întoarcă decât peste două zile; 
dar, terminându-şi afacerile, se grăbi să se întoarcă şi, fără 
măcar să mai treacă prin strada Miromesnil, reveni în aleea 
Villiers. Băteau orele zece. Cum avea cheia unei uşiţe care 
dădea în strada Cardinet, urcă nestânjenit. Sus, în salon, 
Zo€, care ştergea bronzurile, rămase încremenită: şi, 
neştiind cum să-l oprească, începu să-i povestească în fraze 
lungi că domnul Venot, cu o înfăţişare descompusă, îl căuta 
încă din ajun, că a venit până acum de două ori şia 
implorat-o să-l trimită pe domnul la el acasă, dacă domnul 
trecea mai întâi pe la doamna. Muffat o ascultă, 


neînţelegând nimic din această istorie, după care, 
remarcând tulburarea ei, fu cuprins dintr-o dată de o criză 
de gelozie de care nu se credea în. Stare şi se aruncă 
asupra uşii de la dormitor, unde se auzeau râsete. Uşa 
cedă, şi cele două canaturi se deschiseră, în vreme ce Zoe 
se retrăgea, înălţând din umeri. Cu atât mai rău! Dacă 
doamna înnebunise, doamna n-avea decât. Să se descurce 
singură. 

Şi Muffat, din prag, scoase un strigăt în faţa lucrului ce-l 
vedea. 

— Doamne! Doamne! 

Noua cameră strălucea în tot luxul său regal. Romburile 
de argint ale capitonajului păreau nişte stele strălucitoare 
presărate pe pluşul roz-palid al tapetului, acel roz al pielii 
pe care cerul îl ia în serile frumoase, când Venus se aprinde 
la orizont, pe fondul senin al zilei care piere; în vreme ce 
şnururile din aur, căzând din unghiuri diferite, şi dantelele 
din aur, încadrând panourile, păreau nişte flăcări uşoare, 
nişte coame despletite, în tonuri roşcate, acoperind pe 
jumătate marea goliciune a odăii, căreia îi scoteau în relief 
paloarea voluptoasă. Apoi, în faţă, era patul din aur şi 
argint, care radia cu strălucirea nouă a cizelurilor lui, un 
tron destul de larg pentru ca Nana să poată să-şi întindă 
regalitatea braţelor ei goale, un altar de o bogăţie 
bizantină, demn de atotputernicia ei, şi pe care şi-o arăta 
chiar la această oră, cu religioasa neruşinare a unui idol 
temut. Şi, alături, sub reflexele de zăpadă ale pieptului ei, în 
mijlocul altarului de zeiţă, se lăfăia o ruşine, un ramolit, o 
ruină caraghioasă şi dezgustătoare: marchizul de Chouard 
în cămaşă. 

Contele îşi împreună mâinile. Zguduit de un puternic fior, 
repetă: 

— Doamne! Doamne! 

Tocmai pentru marchizul de Chouard se găsiseră să 
înflorească trandafirii din aur ai tăbliei patului, tufele de 
trandafiri din aur crescute în frunzişuri din aur, pentru el se 


aplecau Amoraşii, pentru el se încinsese hora care se 
rostogolea pe spalierul din argint, cu râsete poznaşe de 
dragoste; şi, la picioarele lui, pentru el descoperea Faunul 
somnul Nimfei ostenite de voluptate, acea figură a Nopţii 
copiată după vestitul nud al Nanei, până la coapsele prea 
pline, după care oricine putea să o recunoască. Aruncat 
acolo ca o zdreanţă omenească, putrezit şi măcinat de 
şaizeci de ani de dezmăţ, marchizul de Chouard părea un 
osuar, alături de gloria cărnurilor strălucitoare ale femeii. 
Când văzuse uşa deschizându-se, se ridicase, cuprins de 
spaima unui bătrân stricat; această ultimă noapte de 
dragoste îl zăpăcise, cădea în mintea copiilor; Şi. Negăsind 
nici un cuvânt, pe jumătate paralizat, bâlbâindu-se, bâţâind 
de frică, părea că ar fi vrut să fugă, cu cămaşa suflecată pe 
corpul lui scheletic, cu un picior în afara cuverturilor, un 
sărman picior livid, acoperit de peri cenuşii. Nana, cu toată 
nemulţumirea ei, nu se putu împiedica să nu râdă. 

— Culcă-te odată, vâră-te în pat, îi spuse ea, trântindu-l la 
loc şi îngropându-l sub cearşaf, ca pe o murdărie pe care nu 
poţi s-o arăţi. 

Şi sări să închidă uşa la loc. Hotărât lucru, n-avea noroc cu 
micul ei Moft. Pica totdeauna când nu trebuia. În definitiv, 
pentru ce se dusese să caute bani în Normandia? 

Bătrânul îi adusese cei patru mii de franci, şi ea îl lăsase să 
facă ce voia. Închise canaturile uşii şi strigă: 

— N-ai decât ce meriţi! E vina ta. Aşa se intră oare? 
Ajunge, drum bun! 

Tulburarea contelui creştea, se simţea cuprins de un fior 
care îi urca de la picioare până la piept şi mai sus, în 
creştet. Apoi, ca un arbore zgâlţâit de un vânt puternic, se 
clătină şi se prăbuşi în genunchi, cu un trosnet al tuturor 
oaselor. Şi, cu mâinile întinse, disperat, bolborosea: 

— E prea mult, Doamne! E prea mult. 

Acceptase totul. Dar nu mai putea, se simţea la căpătui 
puterilor, în această beznă în care bărbatul din el se 
rostogolea, cu toată judecata lui. Într-un elan extraordinar, 


cu mâinile mereu mai sus, căuta cerul, îl chema pe 
Dumnezeu. 

— Oh! Nu, nu vreau! Oh! Vino, Dumnezeule! Ajută-mă, fă- 
mă să mor cât mai repede! Oh! Nu, nu omul ăsta, Doamne! 
S-a sfârşit, ia-mă, du-mă, să nu mai văd, să nu mai simt. Oh! 
Îţi aparţin, Dumnezeule! Tatăl nostru, carele eşti în ceruri. 

Şi continua aşa într-una, arzând de credinţă, făcând 
rugăciunea fierbinte să ţâşnească de pe buzele lui. Dar 
cineva îl bătea pe umăr. Ridică ochii; era domnul Venot, 
surprins să-l găsească făcându-şi rugăciunea în faţa acestei 
uşi închise. Atunci, ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi răspuns 
la chemarea lui, contele se aruncă la pieptul bătrânelului. 
Putea să plângă, în sfârşit, şi suspina, şi repeta: 

— Fratele meu. Fratele meu. 

Întreaga lui suferinţă de om se alina la acest strigăt. Uda 
cu lacrimi faţa domnului Venot, îl săruta, şoptind cuvinte 
întretăiate. 

— O, fratele meu, cât sufăr! Singur dumneata îmi rămâi, 
fratele meu. la-mă de aici pentru totdeauna, oh! Îndură-te 
şi ia-mă. 

Atunci, domnul Venot îl îmbrăţişa. Şi el îl numea tot fratele 
lui. Dar avea să-i dea o nouă lovitură; încă din ajun îl căuta 
să-i spună despre contesa Sabine, care, cuprinsă de 
neruşinare fără margini, fugise cu un şef de raion de la un 
mare magazin de noutăţi, scandal îngrozitor despre care 
tot Parisul vorbea chiar de pe acum. Văzându-l sub 
influenţa unei asemenea exaltări religioase, simţi momentul 
favorabil, îl povesti de îndată întâmplarea, arătându-i 
sfârşitul de un tragism murdar în care se năruia casa lui. 
Contele nu fu de loc emoţionat; faptul că soţia lui plecase 
nu-l impresiona câtuşi de puţin, avea să vadă mai târziu ce-i 
de făcut. Şi, cuprins iar de nelinişte, privea uşa, pereţii, 
plafonul, cu un aer de teroare şi nu spunea nimic altceva 
decât implora: 

— la-mă de aci. Nu mai pot, ia-mă de aci. 


Domnul Venot îl luă ca pe un copil. Din acel moment, 
contele avea să-i aparţină în întregime. Muffat recăzu într-o 
supunere oarbă faţă de îndatoririle religiei. Viaţa lui era 
distrusă. Îşi dădu demisia din funcţia de şambelan, în faţa 
revoltei pudice a celor de la Tuileries. Estelle, fiica lui, îi 
intenta un proces pentru o sumă de şaizeci de mii de franci, 
moştenirea de la o mătuşă, pe care ea ar fi trebuit s-o 
dobândească la căsătorie. Ruinat, trăind strâmtorat din 
rămăşiţele uriaşei lui averi, se lăsa puţin câte puţin lichidat 
de contesă, care mânca resturile dispreţuite de Nana. 
Sabine, molipsită de promiscuitatea prostituatei, împinsă de 
disperare să facă orice, însemna pentru Muffat prăbuşirea 
finală, mucegaiul însuşi al căminului său. După fiecare 
aventură, contesa Sabine se reîntorcea acasă, şi el o 
reprimea, cu resemnarea unui om mânat de sentimente 
creştineşti. Contesa îl însoțea ca o ruşine de care nu mai 
putea scăpa. Dar el, din ce în ce mai indiferent, ajunse să nu 
mai sufere de pe urma acestor lucruri. Cerul îl smulgea din 
mâinile femeii, pentru ari aduce în braţele lui Dumnezeu. 
Totul era ca o prelungire religioasă a voluptăţilor de la 
Nana, cu bâjbăielile, implorările, disperările şi umilinţele 
unei creaturi blestemată să fie acoperită de noroiul în care 
se bălăceau cei de-o seamă cu el. În fundul bisericilor, cu 
genunchii îngheţaţi de răceala dalelor, regăsea bucuriile de 
altă dată, deplina satisfacţie a tainicelor dorinţe ce 
stăpâneau întreaga lui fiinţă. 

În seara rupturii, Mignon se prezentă în aleea Villiers. Se 
obişnuia cu Fauchery şi sfârşea prin a găsi mii de avantaje 
în prezenţa acestui bărbat în preajma soţiei sale: îi lăsa lui 
micile griji ale menajului, se bizuia pe el pentru o 
supraveghere activă, folosea pentru cheltuielile zilnice ale 
casei banii succeselor sale dramatice; şt cum, pe de altă 
parte, Fauchery se arăta înţelegător, fără să fie stăpânit de 
vreo gelozie ridicolă, la fel de îngăduitor ca şi Mignon 
privitor la aventurile de ocazie ale lui Rose, cei doi bărbaţi 
se înțelegeau din ce în ce mai bine, fericiţi de asociaţia lor 


bogată în mulţumiri de tot soiul, făcându-şi fiecare treaba 
cot la cot, într-un menaj unde nu se mai jenau unul de altul. 
Totul era pus la punct, totul mergea foarte bine, se luau la 
întrecere unul cu celălalt pentru fericirea comună. Chiar la 
sfatul lui Fauchery, venea Mignon, să vadă dacă nu poate să 
ia de la Nana pe cameristă, căreia ziaristul îi apreciase 
inteligenţa ieşită din comun; Rose era dezolată, nimerea de 
o lună numai fete nepricepute, care o băgau în tot felul de 
încurcături. De îndată ce Zoe îi deschise, Mignon o trase în 
grabă deoparte în sufragerie. La primele vorbe, Zoe zâmbi: 
imposibil, părăsea pe doamna, se stabilea pe cont propriu; 
şi adăugă, cu o răbufnire uşoară de vanitate, că în fiecare zi 
primea propuneri, cucoanele se băteau pentru ea, doamna 
Blanche ar ţine-o în puf, numai s-o aibă din nou. Zo€ lua 
stabilimentul Triconei; un vechi proiect, clocit multă vreme, 
o dorinţă de înavuţire, în care avea să-şi plaseze economiile; 
era plină de idei mari, visa să sporească afacerea, să 
închirieze un hotel şi să reunească acolo toate distracţiile; 
tocmai în această privinţă încercase s-o câştige şi pe Satin, 
o neroadă care trăgea să moară la spital, până într-atâta îşi 
bătuse joc de propria ei viaţă. 

Fiindcă Mignon insista, vorbindu-i despre riscurile către 
care se îndrepta în acest comerţ, Zoe, fară să se explice 
asupra genului stabilimentului său, se mulţumi să spună cu 
un surâs dulceag, ca şi cum ar fi luat o zaharicală: 

— Oh! Articolele de lux merg întotdeauna. Vedeţi, slujesc 
de atâta vreme la alţii, vreau ca şi alţii să slujească la mine. 

Şi ferocitatea o făcea să-şi arate colții, va fi în sfârşit 
„doamna”, va ţine la picioarele ei, pentru câţiva ludovici, pe 
aceste femei, cărora le spăla chiuvetele de cincisprezece 
ani. 


Mignon îi ceru să-l anunţe doamnei, şi Zoe îl lăsă o clipă, 
după ce-i spusese că doamna petrecuse o zi foarte rea. 
Mignon venise aici o singură dată, nu cunoştea palatul. 
Sufrageria, cu goblenurile, vitrinele şi argintăria ei, îl ului. 
Deschise familiar uşile, vizită salonul, sera, şi se întoarse în 
vestibul; şi acest lux zdrobitor, mobilele aurite, mătăsurile şi 
catifelele, îl umpleau puţin câte puţin de o admiraţie care îl 
făcea să-i bată mai iute inima. Când Zoe se întoarse ca să-i 
conducă, se oferi să-i arate şi celelalte încăperi. În dormitor, 
inima lui Mignon tresări de emoție; era transportat, cuprins 
de un entuziasm înduioşător. Blestemata asta de Nana îl 
uluia, pe el, care văzuse totuşi destule în viaţă. În mijlocul 
dezordinii catastrofale a casei, în risipa din jur şi după 
masacrul săvârşit de servitori, tot se mai afla acolo o 
îngrămădeală de bogății, care astupa găurile şi se revărsa 
peste ruine. Şi lui Mignon, acest monument măreț îi 
amintea de unele mari lucrări văzute în prima tinereţe. În 
apropiere de Marsilia i se arătase un apeduct, ale cărui 
arcuri uriaşe de piatră treceau peste un abis, operă 
gigantică ce costase milioane şi zece ani de încrâncenări. La 
Cherbourg, văzuse noul port, un şantier imens, sute de 
oameni asudând în soare, maşini prelungind malurile mării 
cu bucăţi de stâncă, ridicând un zid unde din când în când 
vedeai muncitori care rămâneau îngrămădiţi la pământ 
într-un morman sângerând. Toate astea i se păreau puţin 
lucru; Nana îl înflăcăra şi mai mult; şi regăsea aici acea 
senzaţie de respect pe care-o încercase într-o seară de 
sărbători, în castelul pe care un proprietar de rafinării şi-l 
construise, un palat a cărui splendoare regală fusese plătită 
de un singur material: zahărul. Ea, cu altceva, cu o mică 
prostie de care se râdea, cu un pic din goliciunea ei 
delicată, cu acest nimic ruşinos şi totuşi atât de puternic, a 
cărei forţă punea în mişcare lumea, reuşise absolut singură, 
fără muncitori sau maşini inventate de ingineri, să pună în 
mişcare Parisul şi să clădească această avere în care zăceau 
cadavre. 


— Ah, fir-ar să fie! Ce bună treabă! Lăsă să-i scape Mignon 
în entuziasmul lui, reamintindu-şi cât datora el însuşi fetei 
acesteia. 

Nana era cufundată într-o mare tristeţe. Mai întâi, 
întâlnirea dintre marchiz şi conte îi provocase o febră 
nervoasă, chiar dacă la început o amuzase. Apoi, imaginea 
acestui bătrân care pleca într-un cupeu, pe jumătate mort, 
şi a sărmanului ei Moft, pe care nu o să-l mai vadă, după ce- 
| făcuse să turbeze în aşa hal, îi pricinui un început de 
melancolie sentimentală. În sfârşit, se supărase aflând de 
boala lui Satin, dispărută de cincisprezece zile, şi care 
trăgea să moară la Lariboisiere, în aşa stare o adusese 
doamna Robert. 'locmai când poruncise să se înhame caii ca 
s-o mai vadă încă o dată pe această mică lepădătură, Zoe 
venea liniştită să o anunţe că peste opt zile pleacă. Dintr-o 
dată, se simţi disperată; i se părea că pierde pe cineva din 
familie. Doamne Dumnezeule! Ce avea să devină ea acum, 
complet singură? Şi o imploră pe Zoe, care, foarte flatată de 
disperarea doamnei, sfârşi prin a o îmbrăţişa, ca să-i arate 
că nu pleacă supărată pe ea; aşa era mai bine, în faţa 
afacerilor inima trebuia să cedeze. Dar ziua aceea era ziua 
necazurilor. Nana, cuprinsă de dezgust, nemaivoind să iasă, 
se târa prin salonaş, când Labordette, care urcase până la 
ea ca să-i vorbească de o ocazie, nişte dantele splendide, 
lăsă să-i scape între două fraze, fără nici o legătură, că 
Georges murise. Nana îngheţă de groază. 

— Zizi! Mort! Strigă ea. 

Şi privirea ei, printr-o mişcare involuntară căută pe covor 
pata roz; dar pata dispăruse; până la urmă, picioarele o 
şterseseră. Între timp Labordette da amănunte: nu se ştia 
exact adevărul, unii vorbeau de o rană care s-a redeschis, 
alţii povesteau despre sinucidere, despre faptul că tânărul 
se aruncase într-un bazin de la Fondettes. Nana repeta: 

— Mort! Mort! 

Apoi, fiindcă încă de dimineaţă simţea un nod în gât, 
izbucni în hohote de plâns şi se uşura. Se simţea copleşită 


de o tristeţe fără sfârşit, de un sentiment profund şi 
nemărginit. Fiindcă Labordette se străduia s-o consoleze 
Nana îl făcu să tacă printr-un semn cu mâna, bolborosind: 

— Nu-i vorba numai de Georges, ci de tot, de tot. Sunt 
foarte nenorocită. Oh! Lasă că ştiu eu despre ce e vorba! 
Iarăşi au să spună că sunt o ticăloasă. Mama, care-şi făcea 
atâta sânge rău acolo jos, sărmanul bărbat, care se văicărea 
în dimineaţa aceea, în faţa uşii mele, precum şi atâţia alţii 
care sunt ruinaţi la ora asta, după ce şi-au mâncat până la 
ultimul ban cu mine. Chiar aşa, loviţi-o pe Nana, loviți fiara! 
Oh! Plătesc oalele sparte; îi aud ca şi cum ar fi aici: o fată 
ordinară care se culcă cu toată lumea, care-i ruinează pe 
unii, iar pe alţii îi face să crape, şi care a făcut să sufere o 
grămadă de persoane. 

Trebui să se întrerupă, sufocată de lacrimi, prăbuşită de 
durere peste un divan, cu capul înfundat într-o pernă. 
Nenorocirile pe care le simţea în jurul ei, mizeria pe care o 
provocase, o înecau; se simţea cuprinsă de un val de 
slăbiciune şi înduioşare; şi vocea ei se pierdea într-un plâns 
înăbuşit de fetiţă. 

— Oh! Mi-e râu! Mi-e rău! Nu mai pot, toate astea mă 
înăbuşă. E prea greu să nu fii înţeleasă, să vezi pe toţi 
porniţi împotriva ta fiindcă sunt mai tari. Cu toate acestea, 
când n-ai nimic să-ţi reproşezi, când ai conştiinţa împăcată. 
Ei bine, nu, ei bine, nu. 

O revoltă adâncă se năştea din durerea ei. Se ridică, îşi 
şterse lacrimile şi începu să umble de colo până colo, 
agitată. 

— Ei bine, nu, n-au decât să spună ce-or pofti, nu-i vina 
mea! Ce, eu sunt rea? Ei sunt răi, da, ei! Niciodată n-am 
vrut să fac ceva care să nu le fie pe plac. S-au agăţat de 
fustele mele, şi astăzi tot ei se dau peste cap, cer de 
pomană, şi fac pe disperaţi. 

Apoi, oprindu-se în faţa lui Labordette, îl atinse pe umăr. 

— Uite. Tu erai de faţă, spune adevărul. Oare eu trăgeam 
de ei? Nu erau întotdeauna o duzină care se băteau ca să 


pună la cale cele mai mari murdării? Pe mine una mă 
dezgustau! Mă cramponam în toate felurile ca să nu-i 
urmez, mi-era teamă. Uite! De exemplu, toţi voiau să se 
căsătorească cu mine. Ei? Frumoasă idee! Da, dragul meu, 
aş fi fost de douăzeci de ori contesă ori baroneasă, dacă aş 
fi consimţit. Ei bine, am refuzat pentru că eram cu judecată. 
Ah! Am înlăturat din calea lor murdării şi crime! Căci altfel 
ar fi furat, ar fi asasinat, şi-ar fi omorât tatăl şi mama. N- 
aveam decât o vorbă să spun, şi nu am spus-o. Astăzi, vezi 
recompensa mea. De pildă, Daguenet, pe care l-am aşezat 
la casa lui; un muritor de foame căruia i-am făcut o situaţie, 
după ce îl acceptasem pe gratis săptămâni în şir. Ieri, îl 
întâlnesc, întoarce capul. Ei! Să-ţi fie ruşine, porcule! Eu 
una sunt mai puţin murdară ca tine! 

Se apucă iar să se plimbe de colo până colo şi dădu o 
lovitură puternică de pumn unui gheridon. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Nu-i drept! Societatea e 
rău construită. Se aruncă totul pe spinarea femeilor, în 
vreme ce bărbaţii sunt cei care pun la cale nişte lucruri 
îngrozitoare. Uite! Eu pot să spun asta! Când mă culcam cu 
ei, nu-i aşa, ei bine, nu-mi făcea de loc plăcere, dar absolut 
de loc nu-mi făcea plăcere. Mă plictiseau, pe cuvânt de 
onoare! Atunci, îţi pun o mică întrebare: sunt eu vinovată cu 
ceva în treaba asta? Ah! Da, m-au enervat la culme! Fără ei, 
dragul meu, fără ceea ce au făcut ei din mine, aş fi fost într- 
o mănăstire, să mă rog bunului Dumnezeu, căci întotdeauna 
am fost credincioasă. Şi, la naiba! La urma urmelor, dacă şi- 
au pierdut banii şi viaţa cu acest prilej, ce mă priveşte pe 
mine? E vina lor! Eu una, nu-s vinovată cu nimic. 

— Fără îndoială, spuse cu convingere Labordette. 

Zoe îl introduse pe Mignon. Nana îl privi surâzând; 
plânsese destul, isprăvise cu asta. Noul sosit îi făcu 
complimente pentru felul în care se instalase, încă plin de 
entuziasm; dar Nana îl lăsă să înţeleagă că s-a săturat de 
palatul ei şi că, acum, visa cu totul altceva, o să vândă totul, 
într-una din zilele următoare. Apoi, cum el invoca drept 


pretext al vizitei lui o reprezentaţie în folosul bătrânului 
Bosc, țintuit într-un fotoliu de o paralizie, Nana se înduioşa 
şi cumpără două loji. În vremea asta, fiindcă Zo€ spunea că 
trăsura o aşteaptă pe doamna, Nana întrebă de pălărie; şi, 
tot înnodându-şi panglicile, istorisi aventura sărmanei 
Satin, apoi adăugă: 

— Mă duc la spital. Nimeni nu m-a iubit ca fata asta. Ah! 
Pe bună dreptate, poţi să acuzi pe bărbaţi că n-au inimă! 
Cine ştie? Poate că nici nu o mai găsesc în viaţă. Nu-i nimic, 
voi cere măcar s-o văd. Vreau s-o sărut. 

Labordette şi Mignon zâmbiră. Nana nu mai era tristă, 
surâdea şi ea, căci cei doi bărbaţi prezenţi nu intrau la 
socoteală, asta se înţelegea de la sine. Şi amândoi o 
admirau într-o linişte plină de reculegere, în vreme ce ea îşi 
termina de încheiat mănuşile. Rămânea singură, în picioare, 
în mijlocul bogățiilor îngrămădite în palatul ei, cu un popor 
de bărbaţi prăbuşiţi la picioare. Ca monştrii antici, al căror 
domeniu de temut era acoperit de oseminte, Nana călca 
peste cranii; şi catastrofele pluteau în jurul ei, flăcările 
puternice în care dispăruseră Vandeuvres, melancolia lui 
Foucarmont, pierdut în mările Chinei, dezastrul lui Steiner, 
nevoit să trăiască întocmai ca un om cinstit, imbecilitatea 
satisfăcută a lui la Faloise, tragica prăbuşire a familiei 
Muffat şi cadavrul alb al lui Georges, vegheat de Philippe, 
ieşit în ajun de la închisoare. Opera de ruină şi moarte era 
împlinită, musca ce-şi luase zborul de pe gunoiul cartierelor 
sărace, ducând cu sine fermentul putreziciunilor sociale, 
otrăvise pe aceşti oameni numai atingându-se de ei. Era 
bine, era drept, Nana răzbunase lumea de sărmani şi 
oropsiţi ai vieţii din care se trăgea. Şi în vreme ce, plină de 
glorie, se înălța şi domnea peste victimele doborâte, 
apărând ca un răsărit de soare care luminează un câmp de 
luptă, păstra inconştienţa ei de animal superb, ignorându-şi 
propriile nevoi, rămânând mereu aceeaşi fată bună. Se 
menținea voinică, se menținea zdravănă, cu o sănătate 
optimistă, cu o voioşie deplină. Toate astea însă nu contau 


de loc, palatul său i se părea idiot, prea mic, plin de mobile 
care-o stânjeneau. Un fleac, un început. Aşa visa ea 
totdeauna ceva nou, un lucru mai bun; şi plecă îmbrăcată 
într-o toaletă elegantă ca s-o îmbrăţişeze pe Satin pentru 
ultima dată, spălată bine, sănătoasă, cu un aer proaspăt, ca 
şi cum n-ar fi avut nevoie de nimic. 

XIV. 

Brusc, Nana dispăru: un nou salt, o escapadă, un zbor 
spre ţări ciudate. Înaintea plecării, îşi oferise emoția unei 
vânzări, spulberând totul, palatul, mobilele, bijuteriile, până 
şi toaletele şi lenjeria. Se pomeneau de cifre uriaşe, cele 
cinci licitaţii produseseră peste şase sute de mii de franci. 
Pentru ultima oară Parisul o văzuse într-o feerie: Melusine, 
la teatrul Gaâte, pe care Bordenave, fără un ban, îl 
închinase printr-o lovitură îndrăzneață; se reîntâlnea cu 
Prulliere şi Fontan, rolul ei era o simplă figuraţie, dar o 
adevărată „atracţie”, trei ipostaze plastice ale unei zâne 
puternice şi mute. Apoi, în mijlocul acestui mare succes, pe 
când Bordenave, care se întrecea cu publicitate, înfierbânta 
Parisul prin afişe gigantice, se află într-o bună dimineaţă că 
Nana trebuie să fi plecat în ajun la Cairo; o simplă discuţie 
cu directorul trupei, un cuvânt care nu-i convenise şi 
capriciul unei femei prea bogate pentru a se lăsa călcată în 
picioare o mânase spre alte meleaguri. De altminteri, era 
visul ei: încă de mult timp se gândea să meargă la turci. 

Trecuseră luni. Lumea o uita. Când numele Nanei era 
pomenit printre domnii şi cucoanele din anturajul ei de alta 
dată, cele mai stranii poveşti circulau în legătură cu ea, şi, 
fiecare dădea informaţii fantastice şi contradictorii. Nana îl 
cucerise pe vicerege, Nana domnea într-un palat cu peste 
două sute de sclavi, cărora le tăia capetele, ca să se amuze 
din când în când. Sau nu, dimpotrivă, Nana se ruinase cu 
un negru uriaş, în urma unei pasiuni mârşave care o lăsă 
fără cămaşă pe ea, în putreziciunea şi destrăbălarea de la 
Cairo. Cincisprezece zile mai târziu, o veste care ului pe 
toată lumea: cineva jură că o întâlnise în Rusia. Apăru o 


nouă legendă, era amanta unui prinţ, se pomenea despre 
diamantele Nanei. În curând, toate femeile aflară de 
bijuteriile ei după poveştile care circulau, fără ca nimeni să 
poată preciza o sursă exactă: inele, cercei, brățări, un colier 
gros de două degete, o diademă de regină având la mijloc 
un briliant gros cât degetul mare. În zarea acestor ţinuturi 
îndepărtate, Nana dobândea strălucirea misterioasă a unui 
idol încărcat de nestemate. 

Într-o seară de iulie, către orele opt, Lucy, care cobora în 
trăsură strada Faubourg-Saint-Honore, zări pe Caroline 
Hequet, ieşită pe jos pentru o comandă la un furnizor din 
vecinătate. O chemă şi o întrebă în grabă: 

— Ai luat masa? Eşti liberă? Oh! Atunci, draga mea, vino 
cu mine. S-a întors Nana. 

Imediat cealaltă se urcă în trăsură. Lucy continuă: 

— Şi să ştii, draga mea, că poate acum, când noi stăm şi 
trăncănim, ea e moartă 

— Moartă? Ce vorbă-i asta?! Strigă Caroline uluită. Şi 
unde-i acum? Ce are? 

— La Grand-Hâtel. Are variolă. Oh! E o întreagă poveste! 

Lucy îi ceruse vizitiului să mâne repede. Atunci, în trapul 
rapid al cailor, de-a lungul străzii Royale şi al bulevardelor, 
în cuvinte întretăiate, pe nerăsuflate, îi povesti aventura 
Nanei. 

— Nici nu poţi să-ţi imaginezi. Nana se întoarce acum din 
Rusia, nu ştiu de ce, o păruială cu prinţul ei. Îşi lasă 
bagajele în gară, se duce acasă la mătuşa ei, îţi aduci 
aminte, bătrâna aia. Bun! Pică tocmai când copilaşul ei avea 
variolă, copilaşul moare a doua zi şi Nana se ceartă cu 
mătuşă-sa în legătură cu banii pe care trebuia să-i trimită, 
şi din care copilul n-a văzut niciodată un sou. Se pare că de 
aceea a şi murit; în sfârşit, un copil părăsit şi neîngrijit. 
Foarte bine! Nana o şterge, se mută într-un hotel apoi îl 
întâlneşte pe Mignon, tocmai când se gândea să-şi ridice 
bagajele. 1 se face rău, are frisoane, o cuprind accese de 
vomă, şi Mignon o conduce iar la hotel, promiţându-i că are 


să îngrijească el de lucruri. Ei? Nu-i ciudat cum s-au aranjat 
lucrurile! Dar ceva şi mai frumos: Rose află de boala Nanei, 
este indignată să o ştie singură într-o cameră mobilată şi 
aleargă plângând s-o îngrijească. Ţi-aminteşti cum se urau 
una pe alta; ca două furii! Ei bine, draga mea, Rose a făcut 
ce a făcut şi a mutat-o pe Nana la Grand-H6tel, ca să moară 
cel puţin într-un loc elegant, şi a şi vegheat-o trei nopţi de-a 
rândul, chiar de va fi apoi să crape şi ea. Labordette mi-a 
povestit asta. Atunci, am vrut să văd. 

— Da, da, întrerupse Caroline foarte curioasă. Să urcăm la 
ea. 

Sosiseră. Pe bulevard, vizitiul trebuise să-şi stăpânească 
cei doi cai, în mijlocul unei înghesuieli de trăsuri şi pietoni. 
În cursul zilei, Corpul Legislativ votase intrarea în război28; 
o mulţime de oameni se revărsa din toate străzile, se 
scurgea de-a lungul trotuarelor, invada şoseaua. Spre 
Madeleine, soarele apusese îndărătul unui nor însângerat, 
ale cărui reflexe de incendiu făceau să strălucească 
ferestrele înalte ale caselor. Amurgul cădea, ceas greu şi 
melancolic, strecurând umbre întunecate pe aleile oraşului, 
pe care luminile becurilor de gaz nu le punctau încă prin 
sclipirile lor vii. Şi, din mijlocul acestui popor în mişcare, 
voci îndepărtate se ridicau, priviri luceau pe feţele trase, în 
vreme ce un val uriaş de nelinişte şi stupoare, plin de 
ameninţare, cuprindea toate minţile. 

— Uite-l pe Mignon, spuse Lucy. O să ne dea veşti. Mignon 
stătea în picioare, sub vastul portal de la. 

Grand-Hotel. L.a primele întrebări ale lui Lucy, se înfurie, 
strigând: 

— De unde să ştiu eu? De două zile nu mai pot s-o smulg 
pe Rose de sus. În definitiv, e stupid să-ţi rişti pielea aşa! O 
să-i stea grozav de bine, dacă se molipseşte, cu găurele pe 
faţă! Ne-ar prinde bine. 

Ideea că Rose putea să-şi piardă frumuseţea îl exaspera. 
Puțin îi păsa lui de Nana, neînţelegând nimic din 
departamentele prosteşti ale femeilor. Fauchery traversa 


bulevardul, şi când fu acolo, neliniştit şi el, întrebând ce 
noutăţi mai sunt, se poftiră unul pe altul să urce la hotel. 
Acum, se tutuiau. 

— Tot mereu acelaşi lucru, dragul meu, declară Mignon. 
Ar trebui să te duci, să o forţezi să te urmeze. 

— Ia te uită! Eşti grozav! Spuse ziaristul. Pentru ce nu urci 
tu însuţi? 

Atunci, fiindcă Lucy îi întreba numărul de cameră al Nanei, 
o imploră s-o facă pe Rose să coboare; de nu, aveau să se 
supere. Cu toate acestea, Lucy şi Caroline nu urcară 
imediat. Îl zăriseră pe Fontan, cu mâinile în buzunare, 
umblând fără rost, foarte amuzat de capetele simpatice pe 
care le observa în mulţime. Când află că Nana era sus, 
bolnavă, spuse făcând pe sentimentalul: 

— Sărmana fată! Mă duc să-i strâng mâna. Ce-o fi având? 

— Variolă, spuse Mignon. 

Actorul şi făcuse un pas spre curte; dar reveni, 
murmurând înfiorat: 

— Ah! Drace! 

Nu-i lucru de glumă, variola asta. Fontan fusese pe 
punctul s-o aibă la vârsta de cinci ani. Mignon povestea 
despre o nepoată de-a lui, care murise din pricina asta. Cât 
despre Fauchery, el era cel mai în măsură să vorbească 
despre variolă; îi mai purta încă semnele, trei bobite la 
rădăcina nasului, pe care le arăta; şi cum Mignon îl 
împingea din nou, sub pretext că nu o putea căpăta de două 
ori, Fauchery combătu cu violent? Această teorie medicală, 
cită cazuri, socotindu-i pe doctori nişte brute. Dar Lucy şi 
Caroline îl întrerupseră, surprinse de îmbulzeala mereu mai 
mare. 

— Ia priviţi! Ia priviţi! Ce de lume. 

Se întuneca tot mai mult, becurile de gaz se aprindeau 
unul câte unul în depărtare. Cu toate acestea, pe la ferestre 
oameni curioşi stăteau ciorchine, în vreme ce pe sub arbori 
marea de capete creştea din minut în minut, într-o curgere 
continuă, enormă, de la Madeleine până la Bastilia. 


Trăsurile circulau încet. Un zgomot continuu se degaja din 
această masă compactă, mută încă, venită dintr-o nevoie de 
a se grămădi şi de a tropăi din picioare, vibrând la unison. 
Dar o mare mişcare făcu mulţimea să dea înapoi. În mijlocul 
bruftuielilor, printre şirurile care, e desfăceau, apăruse un 
grup de oameni cu caschete şi bluze albe, aruncând în 
dreapta şi-n stânga acelaşi strigăt, într-o cadență de 
ciocane lovind în ilău; 

— La Berlin! La Berlin! La Berlin! 

Şi lumea privea cu suspiciune şi tristeţe, totuşi câştigată 
de pe acum, ca la trecerea unei muzici militare, şi 
emoţionată la gândul faptelor eroice. 

— Da, da, duceţi-vă să vă rupeţi gâtul! Murmură Mignon, 
cuprins de o criză de filosofie. 

Dar Fontan găsea totul foarte frumos. Spunea că are să se 
înroleze. Când inamicul este la hotare, toţi cetăţenii trebuie 
să se ridice întru apărarea patriei; şi lua poza lui Bonaparte 
la Austerlitz. 

— Hai, urcați cu noi? Întrebă Lucy. 

— Ah! Nu! Spuse el, ca să mă molipsesc? 

În faţa Grand-Hâtel-ului, pe o bancă, un bărbat îşi 
ascundea faţa într-o batistă. Fauchery, sosind, îl arătase 
printr-o mişcare de ochi lui Mignon. Aşadar, tot acolo era? 
Da, tot acolo era. Şi jurnalistul le mai reţinu puţin pe cele 
două femei ca să li-l arate. Cum bărbatul înălța capul, ele îl 
recunoscură şi lăsară să le scape o exclamaţie de uimire. 
Era contele Muffat, care arunca o privire în sus, spre una 
din ferestre. 

— Aflaţi că stă aşa de azi-dimineaţă, povesti Mignon. L-am 
văzut la ora şase, nu s-a clintit. De la primele cuvinte ale lui 
Labordette, a venit aici, cu batista pe faţă. La fiecare 
jumătate de oră se târăşte până la poartă ca să-ntrebe dacă 
persoanei de sus îi merge mai bine, apoi se întoarce să se 
aşeze la loc. De! Nu-i prea sănătos să mergi în camera asta; 
oricât i-ai iubi pe oameni, nu ai chef să crapi. 


Contele, cu ochii în sus, nu părea să aibă cunoştinţă de 
ceea ce se petrecea în jurul lui. Ignora fără îndoială 
declaraţia de război, nu mai simţea şi nici nu mai auzea 
mulţimea. 

— Fiţi atenţi! Spuse Fauchery, uitaţi-l, o să vedeţi, într- 
adevăr, contele părăsi banca şi intră sub portalul înalt. Dar 
portarul care până la urmă îl recunoscuse, nu-i lăsă timp să- 
ipună întrebarea. li spuse pe un ton brutal: 

— Domnule, a murit chiar în clipa asta. 

Nana moartă! Fu o grea lovitură pentru toată lumea. 
Muffat, fără o vorbă, se întorsese pe bancă, cu faţa în 
batistă. Ceilalţi protestară. Dar cuvintele li se opriră pe 
buze, fiindcă un nou grup trecea urlând: 

— La Berlin! La Berlin! La Berlin! 

Nana moartă! Cum se poate, o fată aşa de frumoasă! 
Mignon oftă cu un aer de uşurare; în sfârşit, Rose avea să 
coboare. Urmă o clipă de tăcere. Fontan, care visa un rol 
tragic, adoptase o expresie de durere, cu colţurile gurii 
trase în jos şi ochii daţi peste cap; în vreme ce Fauchery, 
realmente emoţionat, în ciuda tonului său glumeţ de mic 
ziarist, îşi mesteca nervos ţigara. Totuşi, cele două femei 
continuau să se minuneze. Ultima oară când Lucy o văzuse 
era la Gaâte; Blanche, la fel, în Melusine. Oh! Era epatantă, 
draga mea, când îşi făcea apariţia din fundul grotei de 
cristal! Bărbaţii şi-o aminteau foarte bine. Fontan juca rolul 
prinţului Cocorico. Şi, amintirile lor odată răscolite, 
începură cu amănunte nesfârşite. Ei! În grota de cristal, ce 
şic avea cu trupul ei plin! Nu pronunţa un cuvânt, autorii îi 
tăiaseră chiar orice replică, pentru că asta strica: nu, nici 
un cuvânt, era mai bine, şi Nana entuziasma publicul numai 
arătându-se! Un corp cum nu o să se mai găsească, un 
piept, nişte picioare şi o talie! Ce stupiditate şi moartea asta 
a ei! Ştiţi, nu avea deasupra tricoului decât o cingătoare din 
aur care abia dacă îi ascundea faţa şi spatele. În jurul ei, 
grota, în întregime de gheaţă, răspândea lumină; cascade 
de diamante se rostogoleau, coliere de perle albe se 


revărsau printre stalactitele boltei; şi, în această 
transparenţă, în această apă de izvor, traversată de o lungă 
rază de lumină electrică, Nana părea un soare, cu pielea şi 
părul ei de flăcări. Parisul o va păstra în amintire mereu în 
felul acesta, ca o flacără în mijlocul cristalului, plutind în 
aer, la fel ca bunul Dumnezeu. Nu, era prea stupid să te laşi 
să mori într-o asemenea situaţie! Acum, arăta probabil tare 
frumoasă, acolo sus! 

— Şi câte bucurii care s-au dus dracului! Spuse Mignon cu 
un glas melancolic, ca omul căruia nu-i place să vadă că se 
pierd lucrurile utile şi bune. 

Iscodi pe Lucy şi Caroline, ca să afle dacă mai aveau de 
gând să se urce totuşi. Bineînţeles că se vor duce; 
curiozitatea lor crescuse. Chiar în clipa aceea, Blanche 
venea gâfâind, exasperată de mulţimea care bara 
trotuarele; şi când află noutatea, exclamaţiile de uimire 
începură din nou; cucoanele se îndreptară către scară, cu 
un foşnet puternic de fuste. Mignon le urma, strigând: 

— Spuneţi-i lui Rose că o aştept. Numaidecât, nu-i aşa? 

— Nu se ştie exact dacă pericolul de contagiune este mai 
mare la început sau la sfârşit, explica Fontan lui Fauchery. 
Un medic internist, dintre prietenii mei, mă asigură chiar că 
orele care urmează după moarte sunt mai cu seamă 
periculoase. Se degajează miasme. Ah! Regret 
deznodământul ăsta brusc; aş fi fost atât de fericit să-i mai 
strâng mâna pentru ultima oară. 

— Acum, la ce bun? Spuse ziaristul. 

— Da, la ce bun! Repetară ceilalţi doi. 

Mulțimea creştea într-una. În bătaia luminii care venea de 
la prăvălii, sub pânza dănţuitoare a gazului, se distingea 
dublul curent al trotuarelor, care ducea cu el pălăriile. La 
această oră, febra mulţimii creştea neîncetat, oamenii 
porneau după grupurile în bluze, o îmbrânceală continuă 
mătura şoseaua; şi strigătul revenea, ieşea din toate 
piepturile, sacadat, încăpățânat: 

— La Berlin! La Berlin! La Berlin! 


Sus, la etajul al patrulea, camera costa doisprezece franci 
pe zi, şi Rose dorise ceva convenabil, fără lux totuşi, căci n- 
ai nevoie de lux ca să suferi. 'Iapetată cu creton în stil Louis 
XIII, cu flori mari, camera avea mobilierul din acaju al 
tuturor hotelurilor şi un covor roşu, presărat cu un frunziş 
negru. O tăcere apăsătoare domnea, întreruptă rar de câte 
o şoaptă, când, pe coridor se înălţară voci stridente. 

— Te asigur că ne-am rătăcit. Băiatul a spus s-o cotim la 
dreapta. la te uită ce mai cazarmă! 

— Staţi odată, trebuie să văd. Camera 401, camera 401. 

— Hei! Pe aici. 405, 403. Trebuie să fie pe aici. Ah! În 
sfârşit, 401! Veniţi, sst! Sst! 

Vocile amuţiră. Tuşiră, păstrară o clipă de reculegere. 
Apoi, uşa se deschise încetişor şi Lucy intră, urmată de 
Caroline şi de Blanche. Dar se opriră: mai erau cinci femei 
în cameră. Gaga sta întinsă în fundul unicului fotoliu din 
încăpere, un fotoliu Voltaire din catifea roşie. În faţa 
şemineului, Simonne şi Clarisse vorbeau în picioare cu Lea 
de Horn, aşezată pe un scaun; în vreme ce, în faţa patului, 
la stânga uşii, Rose Mignon, aşezată pe marginea unui cufăr 
din lemn, privea fix corpul pierdut în umbra perdelelor. 
Toate aveau pălăriile pe cap şi mănuşile în mâini, ca nişte 
cucoane în vizită; şi singura cu mâinile goale, ciufulită, 
palidă de oboseala celor trei nopţi de vegheat, era Rose 
care stătea prostită şi plină de tristeţe, în faţa acestei morţi 
subite. Pe colţul comodei, o lampă cu abajur răspândea 
asupra lui Gaga o lumină vie. 

— Ce nenorocire, zău aşa! Murmură Lucy strângând mâna 
Rosei. Vrem să ne luăm rămas bun de la ea. 

Şi întorcea capul, încercând s-o vadă pe moartă, dar lampa 
era prea departe, şi Lucy nu îndrăznea să o apropie. Pe pat, 
se întindea o mogâldeaţă cenuşie, din care nu se distingea 
decât conciul roşu, şi o pată lividă, care trebuie să fi fost 
faţa. Lucy adăugă: 

— Eu una, n-am mai văzut-o de atunci, de la Gaâte, când 
apărea din fundul grotei. 


Atunci, Rose, revenindu-şi din stupoare, surâse, repetând: 

— Ah! E schimbată! E schimbată! 

Apoi, căzu iar într-o contemplare adâncă, fără un gest, 
fără un cuvânt. Curând, curând, o vor putea privi, fără 
îndoială; şi cele trei femei se duseră lângă celelalte, în faţa 
şemineului. Simonne şi Clarisse discutau cu glas scăzut 
despre diamantele moartei. Oare existau într-adevăr acele 
diamante? Nimeni nu le văzuse, trebuie să fie, fără îndoială, 
o poveste. Dar Lea de Horn cunoştea pe cineva care le 
văzuse; oh! Ce pietre uriaşe! De altminteri, asta nu era tot, 
Nana adusese cu ea multe alte bogății, stofe brodate, 
bibelouri preţioase, un serviciu de masă din aur masiv, până 
şi mobile; da, draga mea, cincizeci şi două de pachete, 
cufere uriaşe, cu care să se umple trei vagoane. Se aflau în 
gară. Nu-i aşa? Mare ghinion, să moară fără să aibă măcar 
vremea să-şi despacheteze bagajele, unde mai puneţi că 
avea o grămadă de bani, în jur de un milion. Lucy întrebă 
cine o moşteneşte. Părinţii nemaiexistând, rudele 
îndepărtate, mătuşa, fără îndoială. Grozavă baftă pe 
bătrâna asta. Nu ştia încă nimic, bolnava se încăpăţânase să 
n-o prevină, păstrându-i încă ranchiună pentru moartea 
micuţului Louiset. Atunci, toate îl compătimiră pe micuţ, 
amintindu-şi că l-au văzut la curse: un băieţel bolnăvicios, şi 
care avea un aer atât de plăpând şi trist; în sfârşit, unul 
dintre acei ţânci sărmani care n-au cerut să vină pe lume. 

— E mai fericit ca pe pământ, spuse Blanche. 

— Poate! Şi Nana la fel, adăugă Caroline. Viaţa nu-i chiar 
aşa de amuzantă. 

În tristeţea acestei camere le invadau gânduri negre, 
începuseră să se teamă, era o prostie să pălăvrăgească 
atâta vreme; clar nevoia de a o vedea le ţintuia locului. Era 
prea cald, sticla de lampă arunca pe tavan un cerc luminos 
ca o lună plină, în umbra jilavă în care era înecată 
încăperea. Sub pat, o farfurie adâncă, plină de fenol, degaja 
o miasmă fadă. Şi din vreme-n vreme, adieri de vânt umflau 


perdelele ferestrelor deschise înspre bulevard, de Tunde 
urca o rumoare surdă. 

— A suferit mult? Întrebă Lucy, care rămăsese pe gânduri 
examinând decorația pendulei; Cele trei graţii, goale, cu 
surâsuri de dansatoare. 

Gaga păru să se trezească. 

— Ah! Da, bineînţeles! Eram de faţă, când s-a dus pe 
lumea cealaltă. Ce să vă spun, nu-i prea plăcut. La început, 
a fost cuprinsă de un fior. 

Dar nu putu să-şi continue explicaţia, fiindcă un strigăt se 
ridica de jos din bulevard: 

— La Berlin! La Berlin! La Berlin! 

Şi Lucy, care se înăbuşea, deschise larg fereastra şi se 
rezemă cu coatele de pervaz. Afară era o vreme senină, 
răcoarea părea că pogoară din cerul înstelat. În faţă, 
ferestrele caselor străluceau, reflexele gazului dansau ca 
nişte litere de aur pe firme. Apoi, de dedesubt se vedea 
mulţimea rostogolindu-se ca un torent pe trotuare şi şosea, 
în mijlocul unei amestecături de trăsuri, uriaşe umbre 
mişcătoare în care tremurau ca nişte scântei felinarele şi 
becurile cu gaz. Noul grup care sosea vociferând avea 
torţe; o lumină roşie venea dinspre Madeleine, tăind parcă 
mulţimea cu o dâră de foc, şi se întindea până departe, 
deasupra capetelor, ca o pânză de flăcări. Uitând unde se 
află Lucy le chemă pe Blanche şi Caroline, strigând: 

— Veniţi repede. Se vede foarte bine de la fereastra asta. 

Toate trei se aplecară peste geam, pline de curiozitate. Din 
vreme în vreme torţele dispăreau după frunzişul arborilor. 
Încercară să-i zărească pe bărbaţii, care aşteptau jos; dar 
balustrada unui balcon, ieşită în afară, le ascundea 
intrarea; nu-l distingeau decât pe contele Muffat, prăbuşit 
pe bancă, ca un pachet întunecat, cu faţa în batistă. O 
trăsură se oprise. Lucy o recunoscu pe Maria Blond, încă 
una care da fuga încoace. Nu era singură, un bărbat gras 
cobora în spatele ei. 


— Hoţul de Steiner, spuse Caroline. Cum! Nu l-au băgat 
încă la răcoare? Aş vrea să-i văd mutra când are să intre. 

Se întoarseră. Dar când Maria Blond apăru, zece minute 
mai târziu, după ce greşise de două ori scara, era singură. 
Şi cum Lucy, mirată, întreba de Steiner, Maria Blond se 
grăbi să-l scuze: 

— EI, draga mea, dacă îţi închipui că o să urce, te înşeli 
amarnic! Destul de frumos din partea lui că m-a însoţit până 
la uşă. Sunt la intrare aproape o duzină de bărbaţi care 
fumează. 

Într-adevăr, toţi aceşti bărbaţi se întâlneau din nou. Veniţi 
în hoinăreală, să arunce o privire pe bulevarde, se strigau 
unii pe alţii şi se mirau de moartea acestei biete fete; apoi 
discutau politică şi strategie. Bordenave, Daguenet, 
Labordette, Prulliere şi mulţi alţii îngroşaseră grupul. Şi-l 
ascultau pe Fontan, care explica planul lui de cucerire a 
Berlinului în cinci zile. 

În această vreme, Maria Blond, cuprinsă de milă în faţa 
patului, murmura ca şi celelalte: 

— Sărmană pisicuţă. Ultima oară când am văzut-o era la 
Gaâte, în grotă. 

— Ah! E schimbată, e schimbată, repetă Rose Mignon cu 
surâsul ei istovit şi stins. 

Mai sosiră încă două femei: Tatan Nene€. Şi Louise Violaine. 
Acestea cutreierau clădirea Grand Hoâtel-ului de douăzeci 
de minute, trimise de la un camerist la altul; urcaseră şi 
coborâseră mai bine de treizeci de ori etajele, în mijlocul 
unei forfote de călători care se grăbeau să părăsească 
Parisul, în panica războiului şi a emoţiei care cuprinsese 
bulevardele. Aşa că, intrând, se lăsaseră să cadă pe scaune, 
prea obosite ca să se poată ocupa de moartă. Chiar în clipa 
aceea, o gălăgie cumplită venea din camera vecină; se 
rostogoleau geamantane, se izbeau mobile, cu un zgomot 
de glasuri bolborosind cuvinte cu rezonanţă dură. Era o 
tânăra pereche de austrieci. Gaga povestea că în timpul 
agoniei, vecinii se jucaseră de-a prinselea; şi, cum o simplă 


uşă încuiată separa cele două încăperi, se auzea cum râd şi 
cum se sărută, când se prindeau. 

— Haideţi, trebuie să plecăm, spuse Clarisse. N-o s-o 
reînviem noi. Vii, Simonne? 

Toţi priveau patul cu coada ochiului, fără să se mişte. Cu 
toate acestea, se pregăteau de plecare şi îşi îndreptau 
cutele rochiilor cu lovituri uşoare de palme. Lucy se 
rezemase din nou de pervazul ferestrei. Puțin câte puţin 
tristeţea o strângea de gât ca şi cum din mulţimea care urla 
jos o melancolie profundă se înălța spre ea. Mai treceau 
încă torţe, lăsând în urma lor dâre de scântei; în depărtare, 
grupurile unduiau, prelungindu-se în umbra şi părând 
turme minate în noapte spre abator; şi această zăpăceală, 
această masă confuză, rostogolită de valuri, răspândea 
teroare şi strângea inimile de durere pentru masacrele ce 
aveau să urmeze. Oamenii încercau să se ameţească, 
strigătele lor se curmau în beţia febrei care-i cuprinsese, 
acolo jos, înapoia orizontului negru. 

— La Berlin! La Berlin! La Berlin! 

Lucy se întoarse, palidă, sprijinită cu spatele de fereastră, 
şi spuse: 

— Doamne! Ce ne facem? 

Cucoanele dădură din cap. Toate erau posomorâte, foarte 
îngrijorate de evenimente. 

— Eu una, spuse Caroline Hequet cu aerul ei liniştit, o 
şterg poimâine la Londra. Mama-i de mult acolo, ca să-mi 
pună la punct o casă superbă. Bineînţeles, n-am chef să mă 
las masacrată la Paris. 

Mama Carolinei, femeie prudentă, îi plasase întreaga 
avere în străinătate. Nu se ştie niciodată cum se poate 
încheia un război. Dar Maria Blond se supără; ea era 
patriotă şi spunea că o să meargă în urma armatei. 

— Ia te uită ce fricoasă. Păi dacă o să fie nevoie de mine, 
mă îmbrac în haine bărbăteşti ca să le trântesc câteva 
cartuşe în cap acestor porci de prusaci! Şi ce-o să fie dacă o 
să crăpăm toate? Mare lucru nu-i de viaţa noastră! 


Blanche de Sivry sări exasperată. 

— Nu vorbi aşa de rău pe prusaci! Sunt oameni la fel ca 
toţi ceilalţi, şi care nu se ţin toată ziua după femei, ca 
francezii tăi. Când mă gândesc că micul meu prusac a fost 
expulzat. Un băiat foarte bogat, tare dulce, incapabil să 
facă rău cuiva. Asta nu-i drept de loc, mă ruinează. Şi, să 
ştii, să nu mă scoată ei din sărite, că odată mă duc după el 
în Germania! 

Atunci, în vreme ce fetele se dondăneau, Gaga murmură 
cu un glas plângăreţ: 

— S-a sfârşit, n-am noroc. Nu-s nici opt zile de când am 
isprăvit de plătit căsuţa mea din Juvisy. Ah! Dumnezeu ştie 
cu câtă greutate! Lili a trebuit să mă ajute. Şi uite că s-a 
declarat războiul şi prusacii vor veni şi vor pârjoli totul. 
Cum o s-o mai iau de la capăt, la vârsta mea? 

— Eh! Făcu Clarisse, puţin îmi pasă! O să găsesc 
totdeauna o soluţie. 

— Bineînţeles, adăugă Simonne. O să fie amuzant. Poate, 
chiar că o să ne meargă mai bine. 

Şi-şi sublinie gândul cu un zâmbet. Tatan Nene şi Louise 
Violaine erau de aceeaşi părere; prima povesti că 
participase la nişte petreceri grozave cu militarii; oh! Băieți 
buni, şi care s-ar fi aruncat şi-n foc pentru femei. Dar 
cucoanele începuseră să ridice glasul, şi Rose Mignon, 
stând tot pe cufărul ei, în faţa patului, le făcuse să tacă cu 
un sst! Uşor. Rămaseră încremenite, cu o privire oblică spre 
moartă, ca şi cum îndemnul la linişte ar fi ieşit chiar din 
umbra perdelelor; şi, în pacea adâncă ce se aşternu, 
această pace a neantului în care se simţea rigiditatea 
cadavrului întins acolo, strigătele mulţimii de afară 
izbucniră iar: 

— La Berlin! La Berlin! La Berlin? 

Curând uitară de moartă. Lea de Horn, care avea un 
adevărat salon politic, unde foşti miniştri de pe vremea lui 
Ludovic-Filip făceau epigrame fine, reluă foarte încet, 
ridicând din umeri: 


— Ce greşeală, războiul ăsta! Ce prostie sângeroasă! 

Atunci Lucy se grăbi să ia apărarea imperiului. Se culcase 
ca un prinţ al casei imperiale; pentru ea era vorba de o 
afacere de familie. 

— Degeaba vorbeşti, draga mea, nu-i mai putem lăsa să ne 
umilească, războiul ăsta e făcut pentru onoarea Franţei. 
Oh! Să ştiţi că nu vorbesc aşa din cauza prinţului. Era de o 
zgârcenie! Închipuiţi-vă, seara, când se culca, îşi ascundea 
banii în ghete, şi când jucam besigue, punea pe masă boabe 
de fasole în loc de bani, pentru că într-o zi am făcut gluma 
să pun mâna pe miză. Dar asta ştiu mă-mpiedică să fiu 
dreaptă. Împăratul a procedat bine. 

Lea înălţă capul cu un aer de superioritate, ca o femeie 
care repetă opinia unor personaje sus-puse. Şi, ridicând 
glasul, spuse: 

— Asta-i sfârşitul. Cei de la Tuileries sunt nebuni. De mult 
Franţa ar fi trebuit să-i alunge. 

Toate o întrerupseră vociferând. Ce avea, în definitiv, 
turbata asta cu împăratul? Oare lume nu era fericită Oare 
nu le mergeau bine afacerile? Niciodată Parisul nu se va 
mai distra atât de bine. 

Până şi Gaga se înfurie, trezită dintr-o dată, şi îi spuse 
plină de indignare: 

— Taci din gură! E o prostie, nu ştii ce vorbeşti. Eu una |- 
am apucat pe Ludovic-Filip, cu epoca lui de sărăcie şi 
mizerie, draga mea. Şi apoi a venit patruzeci şi opt. Ah! 
Frumos lucru, o porcărie şi republica lor! După februarie, 
am crăpat de foame, eu, aia care vă vorbeşte acum! Dacă 
aţi fi trăit toate astea, v-aţi fi aşezat în genunchi în faţa 
împăratului, căci el a fost tatăl nostru, da, tatăl nostru. 

Trebuiră s-o liniştească. Dar, într-un elan religios, Gaga 
adăugă: 

— O! Doamne, Dumnezeul meu, adu-i victoria împăratului 
nostru. Păstrează-ne imperiul! 

Toate repetară rugăciunea. Blanche mărturisi că aprindea 
lumânări pentru împărat. Caroline, căreia i se aprinseseră 


călcâiele după împărat, îi ieşise înainte vreme de. Două luni 
pe drumul pe care obişnuia să meargă fără să reuşească să- 
i atragă atenţia. Şi celelalte izbucniră în cuvinte furibunde 
contra republicanilor, amenințând că-i vor extermina la 
frontieră, pentru ca Napoleon al III-lea, după ce va înfrânge 
inamicul, să domnească liniştit, în mijlocul bucuriei 
universale. 

— Porcul ăsta de Bismarck, ce canalie! Exclamă furioasă 
Maria Blond. 

— Când te gândeşti că l-am cunoscut! Strigă Simonne. 
Dacă aş fi ştiut, cu mâna mea i-aş fi pus otravă în pahar. 

Dar Blanche, cu gândul la expulzarea prusacului. Ei, 
încercă să-l apere pe Bismarck. Poate nu era un om rău. 
Fiecare cu meseria lui. Şi adăugă: 

— Ştiţi că-i plac la nebunie femeile? 

— Asta ne lasă rece! Spuse Clarisse. Doar n-avem pofta să- 
Il seducem! 

— Bărbaţi ca ăsta mai bine n-ar mai fi, declară grav Louise 
Violaine. Aş vrea mai curând s-o şterg decât să am de-a face 
cu asemenea monştri. 

Şi discuţia continuă. II înhăţaseră pe Bismarck, şi fiecare 
dintre ele îi trăgea câte o lovitură de picior în zelul lor 
bonapartist, în vreme ce Tatan Nene repeta: 

— Bismarck! M-aţi înnebunit cu Bismarck ăsta! Oh! Să nu-l 
văd! Eu una nici n-am auzit de Bismarck! Nu poţi să cunoşti 
pe toată lumea. 

— N-are importanţă, spuse Lea de Horn, ca să pună capăt 
discuţiilor, Bismarck o să ne ardă un toc de bătaie. 

Nu putu să continue. Cucoanele se repeziră asupra ei. Ce? 
Bătaie? Bismarck o să fie trimis acasă cu lovituri de paturi 
de puşcă în spinare. Când o să sfârşească odată această 
franţuzoaică trădătoare! 

— Sst! Şopti Rose Mignon, indispusă de un asemenea 
scandal. 

Răceala cadavrului păru că pluteşte iarăşi în jur, şi se 
opriră toate odată, stingherite din nou de moartă, cu o 


spaimă ascunsă, ca în faţa unor rele presimţiri. Strigăte 
străbăteau bulevardul, răguşite, sfâşietoare: 

— La Berlin! La Berlin! La Berlin! 

Atunci, chiar în clipa în care se hotărâseră să plece, o voce 
se auzi de pe coridor: 

— Rose! Rose! 

Mirată, Gaga deschise uşa şi dispăru o clipă. Apoi, când 
reveni, spuse: 

— Draga mea, e Fauchery, e acolo, în fund. Nu vrea să se 
apropie şi e furios fiindcă stai lângă moartă. 

Mignon sfârşise prin a-l convinge pe ziarist să urce. Lucy, 
mereu la fereastră, se aplecă; îi zări pe bărbaţii de pe 
trotuar, cu faţa în sus, făcându-i semne largi. Mignon, 
exasperată, întindea pumnii. Steiner, Fontan, Bordenave şi 
ceilalţi, desfăceau braţele cu un aer neliniştit şi mustrător; 
în vreme ce Daguenet, ca să nu se compromită, îşi fuma pur 
şi simplu ţigara, cu mâinile la spate. 

— Aşa-i, draga mea, spuse Lucy lăsând fereastra deschisă, 
le promisesem că te conving să cobori. Toţi ne cheamă. 

Rose părăsi cu amărăciune cufărul din lemn. Murmură: 

— Cobor, cobor. Bineînţeles, nu mai are nevoie de mine 
acum. O să trimitem o soră. 

Se învârtea de colo până colo, fără să-şi poată găsi pălăria 
şi şalul. Umpluse în mod maşinal un lighean cu apă pe care- 
| aşeză pe toaletă şi se apucă să-şi spele mâinile şi fata, 
continuând: 

— Nu ştiu ce am, dar mi-a dat o grea lovitură. N-am fost 
niciodată amabile una cu cealaltă. Dar, cu toate astea, 
vedeţi, sunt o proastă. Oh! Mi-au trecut prin cap tot felul de 
idei, o dorinţă să mor şi eu, aşteptam sfârşitul lumii. Da, am 
nevoie de aer curat. 

Cadavrul începea să strice aerul din încăpere. După 
perioada lungă de indiferenţă de până acum, urmă o 
adevărată panică. 

— S-o ştergem, s-o ştergem, pisicuţele mele, repeta Gaga. 
Nu-i bine să stăm aici. 


leşeau în grabă, aruncând ochii înspre pat. Dar cum Lucy, 
Blanche şi Caroline erau încă acolo, Rose cercetă cu o 
ultimă privire încăperea ca s-o lase în ordine. Trase o 
perdea în faţa ferestrei; apoi, socoti că lampa nu-i bună, 
trebuia o lumânare; şi, după ce aprinse unul dintre 
sfeşnicele de aramă de pe şemineu, îl luă şi-l aşeză pe 
măsuţa de noapte, alături de cadavru. O lucire vie lumină 
brusc faţa moartei. Fu oribil. Toate se cutremurară şi o 
luară la sănătoasa. 

— Ah! Ce schimbată e, tare schimbată, murmură Rose 
Mignon, rămasă în urmă. 

Plecă şi închise uşa. Nana rămase singură, cu faţa în sus, 
luminată de luminare. Era un stârv, o masă de umoare şi 
sânge, o grămadă de carne fără viaţă, aruncată, acolo, pe 
pat. Pustulele îi invadaseră întreaga figură, bubuliţă lângă 
bubuliţă; şi, alterate, sparte, cu un aspect cenuşiu de noroi, 
păreau chiar de pe acum un mucegai invadând această 
figură informă, care nu mai avea trăsăturile de odinioară. 
Unul din ochi, cel stâng, era acoperit complet de clocoteala 
purulenţei; celălalt pe jumătate deschis, se scufundase în 
fundul capului ca o bortii neagră şi stricată. Nasul mai 
supura încă. O coajă mare, roşiatică, se întindea peste unul 
din obraji şi îi acoperise gura, pe care o trăgea într-un 
rânjet îngrozitor. Şi, pe această mască oribilă şi grotescă a 
nimicniciei, părul, frumosul păr, păstra vâlvătaia lui de 
soare şi se revărsa în pâraie de aur. 

Venus se descompunea. Părea că virusul luat de ea din 
scursori, de pe mortăciuni neîngropate, fermentul cu care 
Nana otrăvise o lume întreagă, se întorsese pe faţa ei şi i-o 
făcuse să putrezească. 

Camera era goală. Un suflu greu şi fără speranţă urca 
dinspre bulevard şi umfla perdeaua. 

— La Berlin! La Berlin! La Berlin! 


SFÂRŞIT 


1 Iris simboliza în mitologia greacă curcubeul. (Notele 
aparţin traducătorului). 

2 Loc de agrement din Paris, unde se găseau numeroase 
cabarete. 

3 Popularul cântec burlesc Bunul rege Dagobert îl 
prezintă pe regele francilor în această ţinută vestimentară 
ridicolă. 

4 Operă comică în trei acte, compusă în 1836 de Adolphe- 
Charles Adam şi înfăţişând dilema unui tânăr surugiu pe 
punctul să se căsătorească, având de ales între logodnică şi 
vocaţia lui de curând descoperită pentru scenă. 

5 La 2 decembrie 1051 a avut loc lovitura de stat prin care 
Napoleon al III-lea, nepotul lui Napoleon ÎI, până atunci 
preşedinte al Republicii, s-a proclamat împărat, ducând, ca 
şi înaintaşul său, o politică de sprijinire a marii burghezii 
franceze. 

6 Joc practicat cu o minge din plută, prevăzută cu pene, şi 
cu rachete asemănătoare celor de tenis. 

7 Se referă la Theâtre Italien, teatru de operă, deschis în 
1801 la Paris, în sala Olympique, sub direcţia lui 
Montansier, ulterior, în perioada când se desfăşoară 
acţiunea romanului de faţă, în sala Odeon, şi continuând 
tradiţia turneelor trupelor de cântăreţi italieni, care veneau 
în Franţa, încă din secolul al XVII-lea. 

8 Antoine-Augustin Parmentler (1737-1813), agronom 
francez, a aclimatizat în Franţa, pe câmpia Sablons, 
cartoful, până atunci cultivat numai în Germania. 

9 Pe vremea când se desfăşoară povestirea de faţă, actuala 
clădire a Operei din Paris - a douăsprezecea sală de la 
fondarea ei - se afla în construcţie după planurile 
arhitectului Charles Garnier. 


10 Nume sub care erau cunoscute odinioară în lumea 
modernă Theâtre-ltalien din Paris. 

11 Frangois Joseph Talma (1763-1826), celebru actor la 
Comedia Franceză. 

12 Local situat în piaţa L'Observatoire din Paris, şi 
frecventat mai cu seamă de studenţi. Numit iniţial „Prado 
d'Ete” a primit la începutul Imperiului denumirea de, 
„Closerie des Lilas”, apoi „Bal Bullier” pe scurt „Bullier” 
după numele fondatorului său. 

13 Aşezământ spitalicesc şi de corecție pentru femeile de 
stradă din Paris, amenajat încă de la sfârşitul secolului al 
XVIII-lea pe locul unei foste leprozerii din abația Saint- 
Laurent. 

14 Teatru de vodevil, construit la Paris, pe la 1881. 

15 Cal care în mod normal nu are şanse să câştige cursa. 

16 Locul unde se cântăresc jocheii, înaintea curselor de 
cai. 

17 Modă a atelajelor, introdusă de ducele d'Aumont, în 
vremea Restauraţiei, şi care constă în a înhăma patru cai 
independent unul de altul, conduşi de doi surugii. 

18 Din englezescul: four-in-hand, care s-ar traduce prin: 
patru-în-mână. Atelaj cu patru cai. 

19 Diligentă cu mai multe rânduri de banchete. 

20 Trăsurică uşoară, cu caii înhămaţi unul în urma 
celuilalt. 

21 Pe locul doi într-o cursă. 

22 Persoană care, întreţinând relaţii cu jocheii, furnizează 
informaţii despre şansele cailor, înaintea alergărilor la 
curse. 

23 Cel care notează şi susţine pariurile jucătorilor la 
curse. 

24 Berlină cu patru cai, având mai multe rânduri de 
banchete, situate mult mai sus decât axul trăsurii. 

25 Cal de trap, trăpaş. 

26 Galop de probă la care e supus un cal înainte de cursă. 


27 Veche unitate de măsură agrară, variind după fiecare 
provincie a Franţei. 

28 Este vorba de războiul franco-prusian (1870-1871), în 
care Franţa s-a angajat cu foarte mare uşurinţă şi care s-a 
soldat cu un mare dezastru pentru poporul francez, ceea ce 
a determinat de altminteri înlăturarea celui de al doilea 
Imperiu instituit de Napoleon al III-lea, declanşarea 
revoluţiei de la 1870, care a precedat Comuna din Paris, şi 
proclamarea pentru a treia oară a republicii. 


SFÂRŞIT